ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE VOI. I A—C EDITURA POLITICĂ _ BUCUREŞTI 1962 r r\T î i : -.? ■ COMITETUL PRINCIPAL DE REDACŢIE Preşedinte: acad. ATHANASE Joja. Membri: acad. MlHAl BENIUC; acad. Elie CARAFOLI; acad. CONSTANTIN DAICOV1CIU; prof, unitt. VlRGIL IANO-V1CI; prof. Univ. TRAIAN IONAŞCU; acad. GHEORGHE IONESCU-ŞlŞEŞTl; acad. IORGU IORDAN; GEORGE IVAŞCU, publicist; prof. tmlo. DiMITRIE MACRSA (coordonator principal); acad. VASILE MALINSCHI; acad. CORNEL MlCLOŞI; acad. ŞTEFAN MlLCU; acad. GRIGORE MOISIL; acad. ILIE MURGULESCU; acad. GEORGE OPRESCU; acad. ANDREI OŢETEA; acad. EMIL POP; prof. univ. CĂLIN POPOVICI; acad. MlHAIL RALEA; prof. unit). REMUS RâDULEŢ, membru corespondent al Academiei R.P.R.; prof. univ. ing. VALTER ROMAN; general de armată IACOB TECLU; acad. ŞERBAN ŢlŢElCA; prof. univ. NiCOLAE TEODORESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; GHEORGHE VasiLICHI; acad. TUDOR VlANU. Vi PREFAŢĂ Cu volumul de faţă începe publicarea Dicţionarului enciclopedic romîn, care apare în patru volume. Lucrarea conţine circa 46 000 de termeni şi este destinată cercurilor largi de cititori. Un număr important de articole tratează despre noţiuni de bază ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, ale ştiinţelor sociale, ale artei şi literaturii, despre evenimente istorice mai importante, despre continente şi ţări, despre marile personalităţi politice şi culturale, lămuresc succint termeni reprezentînd nume proprii şi nume comune întîlnite frecvent în literatura ştiinţifică, beletristică şi politică. Lucrarea cuprinde articole, informaţii şi referiri privind geografia şi istoria, economia şi politica, ştiinţa şi cultura patriei noastre. Cuvintele comune ale limbii, precum şi termenii de îngustă specialitate nu sînt prezenţi în dicţionar. Lucrarea nu înlocuieşte deci dicţionarul limbii romîne şi dicţionarele de specialitate. Articolele sînt însoţite în cele patru volume de circa 6 000 de ilustraţii şi peste 200 de planşe şi hărţi. Dicţionarul enciclopedic romîn este întocmit de către un colectiv al Academiei Republicii Populare Romîne şi al Editurii politice, prin colaborarea a peste 400 de oameni de ştiinţă, artă şi cultură. Autorii Dicţionarului au trebuit să depună eforturi deosebite, legate de greutăţi inerente întocmirii unei asemenea lucrări şi de necesitatea de a ţine pasul cu ritmul accelerat al dezvoltării istorice contemporane. De aceea observaţiile critice şi sugestiile cititorilor vor fi de un real folos pentru îmbunătăţirea ediţiilor viitoare. Mulţumim pe această cqle tuturor colaboratorilor care au contribuit la elaborarea şi definitivarea lucrării. LĂMURIRI IN LEGĂTURĂ CU FOLOSIREA DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC ROMÎN Dicţionarul enciclopedic romin cuprinde cele mai importante noţiuni de specialitate şi nume proprii din domeniul culturii naţionale şi universale. Termenii de uz comun sînt omişi. Sînt omise de asemenea sensurile comune ale cuvintelor (de ex. în articolul bancă lipseşte accepţiunea de « mobilă în şcoli * sau, la articolul cameră, sensul de « odaie ») şi sensurile figurate (de ex. la cuvîntul barieră lipseşte sensul de « obstacol, piedică & sau, la cuvîntul cadru, acela de « mediu, ambianţă »). Dintre termenii unei familii lexicale, Dicţionarul cuprinde numai pe cei care reprezintă mai bine noţiunea. Din familia lexicală a lui credit (credita, creditare, creditor) figurează, de exemplu, numai termenii credit şi creditor, din familia cuvîntu!ui argint (arginta, argintare, argintiu, argintat) apar numai argint şi argintare. Diversele accepţiuni ale unui termen figurează, în principiu, sub un singur titlu. Fac excepţie accepţiunile mai îndepărtate (de ex. bază, din chimie, şi bază, din construcţii; curbă, din domeniul matematicii, şi curbă de sacrificiu), care sînt tratate în articole separate. Denumirile formate din mai multe cuvinte apar de obicei aşezate alfabetic la primul cuvînt al numelui. Cînd însă termenul semnificativ nu este primul element, articolul apare la locul alfabetic al termenului semnificativ (de ex. acid azotic la azotic, dar acizi graşi la acizi; Marea Medi-terană la Mediterană, dar Marea Neagră la Marea; Oceanul Atlantic la Atlantic, dar Oceanul Indian la Oceanul; munţii Carpaţi la Carpaţi, dar Munţii Stîncoşi la Munţii)* Numele de instituţii, de organizaţii, de publicaţii etc. formate din îmbinări de cuvinte se găsesc de obicei la primul termen (de ex. Academia R.P.R., Consiliul Mondial al Păcii, « Curierul romînesc »). Numele de întreprinderi se menţionează la numele localităţii unde ele se află (ex. la Buzău se menţionează fabrica de mase plastice, la Cluj, fabrica de mobile « Libertatea» etc.). întreprinderile de importanţă republicană apar însă ca articole independente sub denumirea lor oficială (de ex. Fabrica de rulmenţi Bîrlad), cu excepţia cazurilor în care localităţile sînt cunoscute prin obiectivele lor industriale (ex. Borzeşti, Săvineşti, Roznov). Numele de instituţii, de societăţi, de asociaţii, de periodice etc. străine, care nu au corespondent consacrat în limba romînă, figurează în Dicţionar cu numele lor original: Bolşoi Teatr, «Lettres françaises». Titlurile de opere figurează de obicei la autorul lor; fac excepţie operele clasice ale marxism-leninismului, precum şi marile opere filozofice, literare etc. anonime (ex. « Alexandria », « Codicele Voroneţean », « Cintec despre oastea lui Igor »), care formează articole-tithi. Numele proprii străine care sînt precedate de articol nu sînt aşezate alfabetic după articol, ci după numele respectiv propriu-zis (ex. « Die Wahrheit » apare la W). Se dau unele indicaţii asupra etimologiei cuvîntului, în măsura în care ele ajută la înţelegerea definiţiei. în general, se indică elementele etimologice originare şi nu filiera directă prin care ne-a venit termenul. De exemplu, la termenul cosmologie se indică etimologia greacă, deşi în romîneşte el este împrumutat din franceză. Referinţele etimologice apar înaintea definiţiilor, între paranteze rotunde. Diverse indicaţii asupra domeniului căruia îi aparţine noţiunea, asupra situării ei în timp sau într-o anumită orînduire socială, precum şi alte indicaţii explicative se dau de asemenea între paranteze rotunde, înaintea sau în cuprinsul definiţiilor. în interiorul articolului, cuvîntul-titlu se citează de obicei prescurtat prin iniţiale (ex. beton, prescurtat b.; beton de ciment, prescurtat b. de c.). La sfîrşitul articolelor, uneori şi în interiorul acestora, s-au scos în evidenţă, cu caractere spaţiate, cuvintele la care cititorul poate găsi informaţii suplimentare şi care întregesc şi lămuresc definiţia dată. De exemplu, la sfîrşitul articolului Cezar este adăugat: lui i se datoreşte introducerea calendarului iulian...; la cariochineză: principalul mod de înmulţire a celulelor plantelor şi animalelor... V. şi m i t o z ă. La numele străine se indică, în paranteze drepte, imediat după cuvîntul-titlu, pronunţarea, în cazul cînd aceasta prezintă dificultăţi pentru cititorul de limbă romînă, precum şi accentul. Cînd în titlul articolului se dau două nume ale unei persoane, pronunţarea se indică numai pentru numele care prezintă dificultăţi (ex. Cervantes Saavedra [dervántesj, Cid Campeador [did]). Pentru redarea pronunţării s-au folosit, pe cît a fost posibil, semnele grafice din limba romînă (ex. Corneille /cornéij, Courtois [curtuâ/, Courier [curié]). Pentru sunetele străine de limba romînă s-au folosit următoarele semne speciale din scrierea fonetică: â redă un a nazal, atunci cînd acesta e urmat de un n sau de un m care nu se articulează (ex. Béranger [berájé]); £ redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui â (ex. Coquelin [cocli]); o redă un o nazal în condiţiile lui a şi e (ex. Cotton [colt]); £ redă un e foarte deschis (ex. Baffin [bifin]); g redă un o foarte deschis (ex. Csokonai [cióconq-i]); o şi fi reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; a redă un sunet asemănător cu ă romînesc (ex. Bruckner [brúcnzr]); F redă un / muiat (ex. Barranquilla /baranchll'a]); fi redă un n muiat (ex. Cugnot [cunó]); r\ : sunet rostit ca n romînesc din cuvintele încă, Ungă, în care n nu se pronunţă dental, ci îşi are punctul de articulaţie la vălul palatului (ex. Cushing [aişiyj); 0 : sunet specific limbii engleze şi celei spaniole, pronunţat ca un s cu vîrful limbii între dinţi (ex. Comforth ¡cónfod7, Cid [6id]); 8 : sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z cu vîrful limbii între dinţi (ex. Southey [ sáudi 7). ♦ LISTA ABREVIERILOR adi. =» adjectiv AGR. --- agricultură AGR OCH IM. = agrochimie AGROTEHN. = agrotehnică ANAT. = anatomie ANTROP. = antropologie ARHEOL. = arheologie ARHIT. == arhitectură ARTE DEC. = arte decorative ARTE PLAST. = arte plastice ASTR. = astronomie AV. = aviaţie BIBL. = biblioteconomie şi biblio¬ logie BIOCHIM. = biochimie BIOGEOGR. = biogeografie BiOL. = biologie BOT. = botanică brazil. = brazilian bulg- = bulgar celt. = celtic CER AM. = ceramică C. F. = căi ferate CHIM. = chimie CINEMA = cinematografie com. = comună CONSTR. = construcţii CONT. = contabilitate COR. = coregrafie DR. = drept DR. ROMAN = drept roman DRUM. = drumuri ebr. = ebraic EC. = economie EC. POL. = economie politică ELT. = electrotehnică, electricitate EMBRIOL. = embriologie e.n. = era noastră engl. = englez ETN. = etnografie EXPL. PETR. = exploatarea petrolului FARM. --- farmacie, farmacologie fig. = figură FIN. = finanţe FILAT. --- filatelie FILOL. = filologie FILOZ. = filozofie FITOPAT. =* fitopatologie FITOTEHN. = fitotehnie şi păşuni FiZ. = fizică FIZIOL, = fiziologie FOLC. = folclor fr. = francez GENET. = genetică GEOF1Z, = geofizică GEOGR. = geografie GEOL. = geologie germ. = german gr. = grecesc gr. at. = greutate atomică gr* sp. = greutate specifică HERALD. = heraldică H1DROTEHN. = hidrotehnică HIST. = histologie HORT. = horticultura 1. = Insula (Insulele) IND. ALIMENT. = industria alimentară IND. EXTR. = industria extractivă IND. HÏRTIEI = industria hîrtiei IND. LEMN. = industria lemnului IND. PIEL. = industria pielăriei IND. STICL. = industria sticlei IND. TEXT. = industria textilă IST. = istorie IST. REU = istoria religiei ital. = italian î.e.n. = înaintea erei noastrs japon. = japonez lat. = latin lat. med. = latin medieval LÍNGV. = lingvistică LIT. = literatură loc. = locuitori LOG. = logică m. == mort M. = Marea magh. = maghiar MAS. = maşini MAŞ. AGR. = maşini agricole MAT. = matematică MED. = medicină MED. VET. = medicină veterinară METAL. = metalografie, metalurgie METEOR. = meteorologie METR. = metrologie MICROBIOL. = microbiologie mil. = milion M1LIT. = militărie MINER. == mineralogie MIT. = mitologie MUZ. --- muzică n. = născut NAV...................-...... = navigaţie ngr. = neogrec nr. at. = număr atomic NUM. = numismatică Oc. = Oceanul oland. = olandez Op. pi. = opere principale ORF. = orfevrărie PALEONT. = paleontologie PARAZIT. = parazitologie part. = participiu PEDAG. = pedagogie PEDOL. --- pedologie PESC. = pescuit şi instrumente pescuit ^ PETROCHIM. = petrochimie PETROGR. = petrografie p. f. = punct de fierbere PICT. = pictură Pi. = plural PLAN. == planificare pol. = polonez POLIGR* --- poligrafie pop. --- popular port. --- portughez PSiH. --- psihologie p.t. *= punct de topire reg. -- regiune Rep. --- Republică REZ. MAT. = rezistenţa materialelor rus. = rusesc s «= secundă SCULPT. = sculptura sec. --- secol sg* = singular S1LV. = silvicultură sin. = sincnim sirb. == sîrbesc SOC. §T. = socialism ştiinţific span. = spaniol ST, CONSTR. = statica construcţiilor STATIST. = statistică STIL. = stilistică STRAT, = stratigrafie subst. = substantiv tab. = tabelă TEHN. = tehnică şi tehnologie TELEC. = telecomunicaţii TERMOTEHN. = termotehnică TOPOGR. = topografie şi geodezie trad. rom. = tradus jn romîneşte TRANSP. = transporturi turc* --- turcesc ucr. = ucrainean ult. trad, rom* = ultima traducere romî nească URB. = urbanistică V. = vezi var. = varietate v. germ. = vechi german v. gr. = vechi grecesc ViTICULT. = viticultură VtNAT. = vînătoare vol. --- volum V. si. = vechi slav ZQOL. == zoologie ZOOTEHN. = zootehnie LEGENDA SEMNELOR CONVENTIONALE DE PE HĂRŢILE ŢÂR/LOR PARIS □ BAKU ® # O ★ ☆ ■ •H-H* Peste 1000000Idc. De la 500000 ‘1000000loc. Industria siderurgică Industria, metalurgiei neferoase Industriei prelucrării metalelor Industria.\ construcţiilor de maşini Construcţii navale Industria, chimică Industria, prelucrării petrolului Industria materialelor de construcţie Industria Lemnului Industria celulozei si hirtiei » Industria textila şi a confecţiilor Industria pielăriei, blănăriei şi îneălţâmintei. Industria alimentară Alte ramuri industriale Termocentrale Brno © Delà 100000-500000loc. Conakry O Sub 100000loc. A Petrol /\ Gaze naturale ua Turbă a fier ki Mangeu i IX! Metale rare | Nichel ▼ Bauxită tm Cupru,zinc.plumb C Cositor €) Aur % Diamante T Grafii H Mică + Azbest S Salpetru 0 Sare O Sărun de potasiu Hidrocentrale Cărbune Frontiere ele state --Căi ferate Crom, platină,wolfram ete. Localităţile subliniate sini capitale de ţări LEGENDA SEMNELOR CONVENŢIONALE DE PE HĂRŢILE REGIUNILOR ADMINISTRATIVE ALE R. P R. Ind siderurgică Irul metalurgiei 'UiiV neferoase (Q\ Irul constr de maşini <5rv şi a prelucrării metalelor #lnd ehurucă şi a. cauciucului Ind. prelucrării petrolului Ind. materialelor de construcţie f_r.y Ind. sticler, a porţelami-lui şi a, faianţei (¡1 ])) Ind. Lemnului Ind celulozei şi hirtiei Ind. textilă şi a confecţiilor Ind.pielăriei, blănărieL şi incâlţununtei Ind. poligrafică Ind alimentară Alte ramuri industriale Termocentrale Hidrocentrale Hidrocentrale în constr. ■ Antracit, huilă H Cărbune, brun ^ Lignit O Turbă H Grafit k Petrol a Gaze naturale jjf Nisip biluminos A Fier kJ Mangan 0 Crom ¿a Minereuri ^ complexe V Bauxită (§)) Puită Pirită. cupriferă /Ov Minereuri auro-arg O Mercur 0 Mică 0 Azbest O Baritină O Sare A Gips D Calcar QD Dotornite £2 Calcar zaharoid _ Calcar compact f;;-i Nisip cucirţitic CB Diaiom.it o Travertm (§) Balast Ei Marnă rrm Argilă ^ _ refractara m Argdă comună Caoliu 0 Bentonită §§ Feldspat D Serpentină E Granit 05 Gabbrou £3 Dacii d Andezit EB Bcumlt Gnais $ Caarţit ^ Marmură Q Talc E- Ardezie E3 Gresie Frontiere de state Limite de reg.adtive _____L urate de raioane ______Li/rutc de oraşe reg. , , , Căi ferate duble . . Cai ferate simple -----Şosele HĂRŢI ŞI PLANŞE CUPRINSE ÎN VOL. I (în afara textului) Pag. Africa ............................................................................................. 48 America de Nord ....................... ............................................................ 96 America de Sud...................................................................................... 97 Th. Aman. Izgonirea turcilor la Călugăreni.................... .................................. 112 Animale de blană ....................................................................... ........... 128 Avicultură—Specii şi rase de păsări din R.P.R....................................................... 129 /. Andreescu. Pădurea de fagi ............................................................. 144 Antarctica.......................................................................................... 144 Arhitectură universală (I) ................................... ............................. 145 r//; —:............................................ ........ 145 Arhitectură populară din Romînia (I) ................................. .................. 176 „ (II) .......................... ................................. 176 Arctica............................................................................................. 177 Arhitectură feudală de pe teritoriul R.P.R* (I)........................ ....................... 192 . „ (II)........................................... .... 192 Arhitectură contemporană din R.P.R. (I) ..................................................... 193 „ (II)......................................................... 193 Asia ................................................................................................ 208 Astronautică (I).................................................................................... 224 (II) ................................................................................ 224 Atom (l)......................................................................................... 225 „ (II)........................................................................................ 225 Australia .......................................................................................... 240 Aspecte ale automatizării producţiei (I)............................................................ 256 .................... * . (II) ....................................... ................. 256 Avion (I)......................................................................................... 257 „ (II) ,...................................................................................... 257 C. Baba. Odihnă pe cîmp............................................................................. 272 Gh. Tattarescu. N. Bălcescu......................................................................... 304 O. Băndlă. «1907» .................................................................................. 336 Bicaz (I) .......................................................................................... 352 (II) ........................................................................... 353 Bucureşti. Imagini din trecut (I) ........................................................... 432 ,. ........ .. (II) ...................:..................................... 432 Bucureşti. Imagini din prezent (I) ............................................................... 433 ,, (II) ........................................................... 433 Carpaţi (I) ........................................................................................ 528 „ (II),....................................................................................... 529 Fenomene şi corpuri cereşti (I) ............................................................... 560 „ „. .. „ (II)............................................................... 561 Harta cerului ...................................................................................... 576 Chimie (I) ......................................................................................... 592 . (II) - - -...................................................................................... 593 Circulaţia sîngelui la om........................................................................... 640 Ciuperci ........................................................................................... 641 Braşov—Cluj—Constanţa (I)........................................................................... 768 (II).................................................................... 768 Construcţii (I)..................................................................................... 769 (II) .................................................................................. 769 Ceramică din R.P.R. (sec. XV1II-XX)................................................................. 800 Covoare romîneşti .................................................................................. 800 Crestături în lemn ................................................................................. 801 Costume populare din R.P.R.......................................................................... 801 Cristale............................................................................................ 832 Culori ........................................................................ .................... 833 A-C a, prima literă a alfabetului limbii romîne şi a majorităţii altor alfabete; sunetul notat prin această literă. în limba romînă a este o vocală deschisă,. nerotunjită, din seria medială. A L (în logica formală clasică) Simbol pentru judecata universal-afirmativă (ex. propoziţiile „Toate mamiferele sînt vertebrate“ sau „Orice mamifer este un vertebrat“ reprezintă judecăţi A. în schemă logică: „Toţi S sînt P“ sau „Orice 5 este P“). V. şi p ă-tratul logic. 2. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul /a. a-, an- (gr. a, an „fără, lipsit de“), prefix cu valoare privativă (ex. acefal, anorganic, asimetric). Aachen [âhvn], oraş în R. F. Germană, în landul Renania de Nord-Westfalia. 168 200 loc. (1960). Centru al bazinului carbonifer cu acelaşi nume. întreprinderi chimice, textile şi constructoare de maşini. Izvoare termale. — Istoric* Oraşul este cunoscut încă din epoca romană sub numele Aquae Gr ani. A fost capitala imperiului lui Carol cel Mare. Are o veche catedrală în care se află mormîntul acestuia; o parte a catedralei datează de la sfîrşitul sec. al VlII-lea. Numele francez al oraşului: Aix-la~Chapelle. aaleniân (STRAT.), primul etaj al jurasicului mediu (dogger) sau, după unii cercetători, ultimul etaj al jurasicului inferior (liasic). în R.P.R. se găseşte în zona Reşiţa-Moldova Nouă, în munţii Bihorului şi ai Hăşmaşului. Aaltonen [âltonen], Aimo (n. 1906), preşedinte al Partidului Comunist din Finlanda în anii 1944—1945, reales în 1948. Membru al Partidului Comunist din Finlanda din 1927. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost deţinut, între anii 1935 şi 1944, în închisori şi în lagăre. Aare (Aar), rîu în Elveţia (295 km). Izvorăşte din gheţarul cu acelaşi nume situat în Alpii Bernezi, străbate lacurile Brienz şi Thun, trece prin oraşul Berna şi se varsă în Rin. Pe A. se află mai multe hidrocentrale. Aarhus [orhus], oraş în Danemarca, port la Marea Nordului, pe ţărmul estic al peninsulei Iutlanda. Este al doilea oraş ca mărime al Danemarcii. 164 900 Ioc. (1959). Are întreprinderi de construcţii navale şi de maşini, industrie textilă şi alimentară» FI. Aaron Aaron, Florian (1805— 1887), istoric romîn, propagator în Muntenia al ideilor Şcolii ardelene. A fost profesor de limba latină la Colegiul „Sf. Sava^, unde l-a avut ca elev pe Nico-laie Bălcescu, şi la Universitatea din Bucureşti. A participat la revoluţia din 1848. Op. pr.: „Istoria Prinţipatului Ţării Romîneşti“ (3 voi., 1835 — 1838) şi „Istoria lumii“ (1845). A întemeiat, împreună cu G. Hill, primul cotidian romînesc, „Romînia“ (1837). Aaron, Petru Pavel (1709— 1764), episcop al bisericii romîne unite din Transilvania (1752—1764). în conflictul dintre episcopul Inocenţiu Micu (Clain) şi Curtea din Viena, cu privire la drepturile romînilor din Transilvania, a susţinut interesele Curţii. S-a împotrivit mişcării de întoarcere la ortodoxie a romînilor uniţi, condusă de călugării Visarion şi Sofronie. Aaron, Vasile (c. 1770— 1822), scriitor romîn. Sub influenţa ideilor iluministe, a făcut prelucrări literare pentru popor, mai ales după legende antice, care s-au bucurat, în special în Transilvania, de o popularitate asemănătoare celei a scrierilor lui Anton Pann. Cele mai răspîndite dintre acestea au fost: „Piram şi Tisbe“ (1808), „Leonat şi Do-rofata" (1815), „Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase“ (1821). A publicat şi prelucrări din , .Metamorfozele“ lui Ovidiu. în manuscris a lăsat o traducere parţială a „Eneidei“ şi a „Bucolicelor“ lui Virgiliu. aba (IND. TEXT.), postav gros de lînă, de obicei alb, ţesut în gospodăriile ţărăneşti din ţara noastră, folosit la confecţionarea ABAC 2 ABATE hainelor. Este înlocuită din ce în ce mai mult cu postavuri fabricate în întreprinderile tex* tile. V. şi d i m i e. abac, dispozitiv pentru calcule aritmetice, format dintr-un cadru cu vergele orizontale, cu cîte zece bile alunecătoare pe fiecare vergea. A., folosit în antichitate de greci, de romani, de chinezi etc., este astăzi puţin utilizat. abacă1 (gr. abax „tableta*4; ARHIT.), placă subţire, de obicei pătrată, reprezentînd partea superioară a unui capitel şi avînd Abacă rolul de a susţine a n t a b I a-mentul sau partea inferioară a unor arcade. abacă2 (TEHN.), ansamblu de diagrame elementare, fiecare reprezentînd grafic variaţia unei mărimi scalare în funcţie de doi parametri variabili. Ser* veşte la determinarea unor mărimi scalare, cînd se cunoaşte dependenţa lor de alte mărimi scalare cu valori cunoscute. Abadan, oraş în sud-vestul Iranului, port la fluviul Şatt el-Arab; este accesibil pentru vase maritime. 226 100 loc. (1956). Centru de prelucrarea petrolului (cea mai mare rafinărie din lumea capitalistă) şi punct terminus al unei importante conducte de petrol. Export intens de petrol şi de produse petroliere. Abai Kunanbaev (1845— 1904), poet iluminist cazah. Sub influenţa literaturii clasice ruse, a orientat literatura ca-zahă pe făgaşul realismului critic. Versurile lui, de inspiraţie folclorică („O, cazahii mei4*, „Nu pentru desfătare scriu eu versuri“ etc.), au înfierat aristocraţia feudală şi birocratică; ele au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale a poporului cazah. A tradus în cazahă din operele lui Puşkin, Krîlov, Lermontov ş.a. Abakan, oraş în partea asiatică a Uniunii Sovietice, reşedinţa Regiunii Autonome Hakase (ţinutul Krasnoiarsk, R.S.F.S. Rusă). 56 000 loc. (1959). Important nod feroviar al magistralei sud-siberiene. întreprinderi de industrie alimentară (combinat de prelucrare a cărnii) şi industrie uşoară. Centru ştiinţific şi cultural cu specific naţional hacas. abandon (SPORT), renunţare a unui concurent la continuarea probei într-o întrecere sportivă. abandon familial (DR.), infracţiune săvîrşită de părintele sau soţul care, cu rea-voinţă, părăseşte sau lasă fără sprijin pe cei pe care este obligat să-i susţină material sau moral, precum şi de acela care, cu rea-voinţă, nu-şi îndeplineşte obligaţiile de întreţinere stabilite printr-o hotărîre judecătorească. abanos, denumire a lemnului obţinut mai ales de la arborii din genul Diospyros (ex. D/os-pyros melanoxylon), familia ebe-naceelor, răspîndiţi în zonele Abataj (1) tropicale şi subtropicale. A. este un lemn greu, tare, de culoare neagră. Se prelucrează numai aburit şi se utilizează pentru clape de pian, instrumente muzicale de suflat, pipe, piese strunjite sau sculptate, statuete etc. Abason, Ernest (1897— 1942), matematician romin. A fost profesor la Politehnica din Bucureşti. A adus contribuţii în domeniul funcţiilor periodice, în mecanică şi în electricitate. Abaşidze, Grigori Grigo-rievici (n. 1913), poet sovietic gruzin, autor al poemului istoric-revoluţionar „Primăvara în oraşul negru“ (1938) şi al unor cicluri de poezii patriotice : „Lenin la Samgori“, „La hotarul de miazăzi“ (1949). împreună cu A. V. Abaşeli a compus textul imnului naţional al R.S.S. Gruzine. A tradus în limba gruzină din operele lui Maiakovski şi Eminescu. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. abataj 1. (MINE) a) Operaţie de excavare, cu unelte manuale, cu maşini, cu explozivi sau prin dizolvare cu apă, în vederea extragerii minereurilor sau a săpării unei lucrări miniere. b) Locul dintr-o mină subterană unde se efectuează procesul de exploatare a unui zăcămînt de substanţe minerale utile. 2. (IND. ALIMENT.) a) Sacrificare cu vărsare de sînge a animalelor în abator. b) Totalitatea operaţiilor făcute în abator, de la introducerea animalelor în sala de tăiere pînă la împărţirea cărnii. abate 1. Superior al unei a b a ţ i i catolice. 2» Titlu onorific dat preoţilor catolici* ABATERE 3 ABDERHALDEN abátere 1. (DR.) încălcare a dispoziţiilor cu caracter administrativ sau disciplinar, prevăzute de legi, regulamente etc. şi care atrage după sine anumite sancţiuni. —A disciplinará, încălcare cu vină, de către o persoană făcînd parte dintr-un colectiv, a regulilor de disciplină stabilite pentru activitatea acelui colectiv (ex. a. de la disciplina muncii, a. de la disciplina militară). — A administrativă v. contravenţie. 2. (FIZ., TEHN.) Diferenţa dintre valoarea măsurată a unei mărimi (ex. temperatură, presiune, dimensiune etc.) şi valoarea ei nominală. 3. (MAT.) Abatere absolută, valoare absolută a abaterii unei variabile întîmplă-toare. Se exprimă prin valoarea absolută a diferenţei dintre valoarea măsurată a variabilei şi valoarea ei medie. — Abatere pătratică medie, rădăcina pătrată a sumei pătratelor abaterilor unei variabile de la valoarea medie, .fiecare abatere fiind înmulţită cu probabilitatea ei de realizare. 4. (MILIT.) Depărtarea dintre punctul de spargere al unui proiectil şi obiectiv. Se măsoară în unităţi metrice sau unghiulare, în raport cu direcţia de tragere sau cu direcţia de observare* A. poate fi: în bătaie, în direcţie şi în înălţime. abatiză (MILIT.), baraj împotriva infanteriei, tancurilor sau autovehiculelor, realizat în păduri din copaci doborîţi cu vîrful spre inamic. abator (IND. ALIMENT.), întreprindere specială pentru sacrificarea animalelor şi prepararea cărnii destinate consumului. abaţi e, mănăstire catolică cu statut special, condusă de un abate şi depinzînd de un episcop sau direct de papă. A. au apărut în apusul Europei, în sec. al VI-lea, şi au constituit centre importante ale activităţii religioase, economice şi politice din evul mediu. Ele deţineau domenii întinse, lucrate de ţărănimea iobagă. abazie (gr. a „fără“ şi basis „mers4*; MED.), imposibilitate de a merge, datorită unei tulburări în coordonarea mişcărilor de mers. Se întîlneşte în isterie şi în unele afecţiuni senile ale creierului, fiind asociată cu imposibilitatea de a sta în picioare (astazia). Abba, Giuseppe Cesare (1838—1910), patriot şi scriitor italian. A participat la expediţia lui Garibaldi în Sicilia (1860), pe care a descris-o în opera sa principală : „ însemnările unuia dintre cei o mie“ (1880), intitulată mai tîrziu „De Ia Quarto la Volturno“ (1891). Abbas, Hvadja Ahmad (n. 1914), scenarist indian, regizor de filme, scriitor şi ziarist, militant pe tărîm obştesc. După scenariile lui au fost realizate filmele „Vagabondul“ şi „Articolul 420“. în colaborare cu cineaştii sovietici M. N. Smir-nova şi V. M. Pronin, a realizat filmul „Călătorie peste trei mări“. Abbasizi,* dinastie de califi arabi din Bagdad (750—1258). A, se considerau descendenţi din Abbas, unchiul Iui Ma-homed. Primii califi din această dinastie au întărit orînduirea feudală. în timpul domniei A* au avut loc puternice răscoale ale popoarelor subjugate, ale sclavilor, ale ţăranilor înfeudaţi şi ale meşteşugarilor, care au slăbit puterea califilor, limi-tînd-o (în sec. IX—X) la oraşul Bagdad şi Ia împrejurimile lui. Din această dinastie a făcut parte califul H a r u n a 1 -R a ş i d (786—809), în timpul căruia Bagdadul a devenit centrul cultural şi ştiinţific al Islamului» Abbe, Ernst (1840-1905), fizician german. A elaborat E. Abbe teoria formării imaginilor în microscop şi a adus contribuţii fundamentale la teoria şi la construcţia instrumentelor optice. Abbud, Ibrahim (n. 1900), preşedinte al republicii Sudan (din 1962). Militar de profesie. abces (MED.), acumulare localizată de puroi, format în urma dezintegrării ţesuturilor sub acţiunea microbilor; se poate dezvolta în orice ţesut al organismului (plămîni, creier, rinichi etc.). — A rece, abces cu evoluţie lentă, fără fenomene inflamatorii, de cele mai multe ori de natură tuberculoasă. Abd el-Kader (1808-1883), conducător al luptei de eliberare naţională din prima jumătate a sec. al XlX-lea a poporului algerian. Ales emir în 1832, a condus o luptă dîrză, adesea victorioasă, împotriva armatei franceze, dar în 1847 a fost luat prizonier şi reţinut în Franţa pînă în 1853. A murit în emigraţie, la Damasc* Abd el-Krim (n. 1881), conducător al luptei de eliberare naţională a poporului ma- Abd el-Kjrim rocan. Oastea condusă de el a înfrînt armatele spaniole la Anual (1921); s-a proclamat emir şi a încercat să elibereze Marocul francez, dar a fost învins în 1926, prins şi deportat pe insula Reunion. în 1947 a evadat şi s-a stabilit în Egipt. Abderhalden [âbdzrhaldzn]. Emil (1877—1950), medic şi fiziolog elveţian. A fost profesor de fiziologie la Halle (1911 — 1944) şi Zürich. Domeniul său principal de activitate a fost fiziologia metabolismului şi chimia proteinelor. A descoperit fermenţii de apărare şi reacţia pentru diagnosticul Serologie al gravidităţii (cunoscută sub numele de reacţia A). A redactat publicaţia monumen- ABD ER-RAHMAN 4 ABERAŢIE tală „Tratat al metodelor de lucru biologice“ (1920— 1939). „Manualul de fiziologie“ (j925—1926, 1946) al lui A. şi-a cîştigat o reputaţie mondială. Abd er-Rahman, numele mai multor emiri din Córdoba. A- er~R. 1 (756—788), singurul reprezentant al familiei Ome-iazilor care a scăpat din masacrul organizat de Abbasizi la Bagdad. El a întemeiat la Córdoba un nou stat arab. A. er-R. al 11 Ata (822—852) a fost protector al artelor şi ştiinţelor. A. er-R. al IIUta (912— 961) şi-a luat titlul de calif. In timpul guvernării lui, califatul de Córdoba a cunoscut o epocă de înflorire. A întemeiat şcoala de medicină din Córdoba. abdomen (ANAT.), partea corpului situată între torace şi bazin, formată dintr-o cavitate cuprinzătoare (cavitatea abdominala) , în care se găsesc: stomacul, ficatul, pancreasul, splina» intestinul subţire şi intestinul gros. închisă în faţă printr-un perete muscular, cavitatea abdominală este separată în partea superioară de cavitatea toracică prin diafragmă, iar în partea inferioară comunică cu pelvisul. abducţie (lat. abdactio „îndepărtare44; MED.), mişcare de îndepărtare a unui membru sau a unui segment de membru de axul median al corpului sau de axul median al mîinii, în cazul mişcării degetelor. Muşchiul care efectuează mişcarea de a« poartă numele de muşchi abductor- Abd ul~Hamid I, sultan turc (1774—1789), sub domnia căruia s-a accentuat decadenţa Imperiului otoman. în urma înfrîngerilor suferite în războiul ruso-ture din 1768—1774, a fost nevoit să încheie tratatul de pace de la K u c i u k- Kainargi (1774). A cedat Austriei Bucovina (1775) şi Rusiei Crimeea (1784). Abd uJ-Hamid al II~lea, sultan turc (1876—1909). în timpul domniei lui, ca urmare a războiului ruso-romîno-turc din 1877—1878, Romînia şi-a cucerit independenţa. A instaurat un regim de teroare, reprimind cu cruzime răscoalele din Bosnia, Herţegovina, Macedonia şi Armenia. A fost detronat în 1909, în urma revoluţiei burgheze a „junilor turci44 (1908). abecedar, manual elementar pentru învăţarea scrisului şi cititului. A apărut în Europa apuseană în sec. al XVI-lea. în ţările romîneşti a apărut la sfîrşitul sec. al XVII-lea, sub denumirea de bucoavnă sau buc-var. Termenul de a* a fost introdus la noi în anii 1824, 1825, cînd au apărut primele manuale şcolare cu acest titlu. „Abecedar“, săptămînal literar, apărut mai întîi la Brad, apoi la Turda, între 11 mai 1933 şi 25 martie 1934. A avut o orientare democratică şi a urmărit să promoveze pe scriitorii din provincie. Au colaborat Pavel Dan, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Teodor Mureşan ş.a. A bel, Niels Henrik (1802— 1829), matematician norvegian. N. H. Abel A demonstrat în 1824 că, în forma lor generală, ecuaţiile algebrice de grad mai mare decît gradul al patrulea nu se pot rezolva cu ajutorul radicalilor (teorema RuffinuAbel). în acelaşi timp cu K. Jacobi a pus bazele teoriei funcţiilor eliptice şi a cercetat integralele care-i poartă numele (integralele abelienej. Abelard [ abelâr], Pierre (1079—1142), filozof şi teolog francez, întemeietorul conceptualismului. în o-pera sa principală, „Da şi nu“ („Sic et non“, c. 1122), a afirmat necesitatea punerii credinţei pe baze raţionale. El a susţinut că morala are o bază naturală şi a luat poziţie împotriva fanatismului religios. Concepţiile lui A.f în care s-a oglindit opoziţia păturilor înaintate orăşeneşti faţă de biserica catolică, au fost condamnate ca eretice. în literatura medievală a avut un larg răsunet povestea dragostei dramatice a lui A. pentru Heloîse. aberaţie (lat. aberratio „îndepărtare, rătăcire“) 1. (FIZIOL.) Abatere a unui organ de la tipul normal de formă, de structură şi de funcţiune. 2.(ZOOL.) Modificare intervenită, în cadrul unei specii, la unii indivizi care, în urma acţiunii unor condiţii de mediu diferite de cele obişnuite, prezintă o abatere de la tipul normal al speciei. A. afectează de obicei una sau cîteva proprietăţi de mai mică importanţă, atingînd un număr mic de indivizi şi nefixîndu-se ereditar. Cele mai frecvente sînt a. de culoare (ex. albinismul, melanismul). 3. (FIZ.) Aberaţie optică, deformare a imaginii, obţinută cu un sistem optic, care se manifestă prin neclaritatea sau colorarea imaginii şi prin necores-pondenţa ei cu obiectul. în sistemele optice moderne, diferitele tipuri de a. sînt înlăturate după nevoile impuse de destinaţia acestor sisteme.—A- cromatică, aberaţie optică care se manifestă prin formarea unui spectru de imagini colorate în locul unei singure imagini, datorită variaţiei indicelui de refracţie al materialului lentilei cu lungimea de undă a radiaţiilor care compun lumina albă. Ax- poate fi compensată, în-tr-un domeniu nu prea larg de lungimi de undă, prin utilizarea de lentile compuse din Aberaţie cromatică diverse sorturi de sticlă şi cu raze de curbură convenabil alese. Corectarea a.c. se numeşte acromatizare. Sin. cro-matism.—A. de sfencitate, aberaţie optică a oglinzilor şi a lentilelor cu suprafeţe sferice; se manifestă prin formarea de imagini diferite la razele de lumină provenite de la obiect ABERDEEN 5 ABOVIAN şi apropiate de axul sistemului optic şi la razele mai depărtate de ax. Ea poate fi complet eliminată prin combinaţii de lentile avînd indici de refracţie diferiţi şi grade de dispersie variate. — (ASTR.) Aberaţia luminii, variaţie aparentă a poziţiei unui astru pe bolta cerească, datorită vitezei finite a luminii şi mişcării Pămîntului. Se măsoară prin unghiul dintre direcţiile sub care se vede un astru în două momente diferite. Această aberaţie a permis elaborarea uneia dintre primele metode de determinare a vitezei luminii. Âberdeen f§bddin]9 oraş în nord-estul Marii Britanii, în Scoţia, port la Marea Nordului. 186800 loc. (1957). Important centru de pescuit, industrie textilă şi construcţii navale. Universitate din 1494. aberdeen-angus (după numele oraşului Âberdeen; ZOO-TEHN.), rasă de taurine, crescută pentru producţia de carne. Creată în Scoţia, în sec. al XVII I-lea, a.-a. are în prezent o arie mare de răspîndire în întreaga lume. Este de culoare neagră, fără coarne, cu greutatea corporală la vaci de 500— 550 kg, cu un randament la tăiere, pentru animalele îngrăşate, de 65—70%. în R.P.R., rasa a.-a. este folosită în vederea ameliorării unor rase locale. Abidjan, capitala Republicii Coasta de Fildeş, port la Oceanul Atlantic (de care se leagă printr-un canal). 212 000 loc. (1960). Export intens de cacao, de banane, de nuci şi unt de cocos. în apropiere de A, se află o centrală electrică bazată pe folosirea diferenţei de temperatură dintre stratele de apă oceanice de la suprafaţă şi cele de Ia adîncime. ab intestat {OR.) v. succesiune abisal (gr. a „fără“ şi byssos „fund“) 1« (GEOL.) Zonă abisală, zonă în mări şi în oceane, care se întinde de la 2000 m pînă Ia cele mai mari adîncimi. Z.a. ocupă peste 3/4 din suprafaţa marilor oceane (Pacific, Atlantic şi Indian). în această zonă se depun mîluri fine cu globigerine, argile roşii etc. V. şi depresiune oceanică. 2* (BIOL.) Animal abisal, animal care trăieşte îri zona abisală (peşti, crustacee, cefalopode, echinoderme etc.), adaptat unor condiţii speciale: întuneric complet, presiune ridicată etc. A.a. prezintă modificări ale organelor vizuale (care sînt atrofiate sau, dimpotrivă, exagerat de mari) şi ale organelor tactile (antene, tentacule, care sînt puternic dezvoltate); au adesea organe luminoase; sînt carnivore sau se hrănesc cu nămol bogat în substanţe organice în descompunere. Abisinia v. Etiopia, abitaţie, dreptul de a folosi, împreună cu familia şi de regulă pe toată viaţa, o casă de locuit, proprietate a altuia. A, este un drept real. ablativ (lat. ablativus, din ablatus, part. trecut al lui aujerre „a îndepărta“ ; LINGV.), caz care exprimă despărţirea de un anumit loc, punctul de plecare, corespunzînd în linii mari acuzativului cu prepoziţii din limba romînă; în unele limbi, de exemplu în latină, a ajuns să aibă şi alte valori (instrumental, sociativ, locativ), fiind, în general, cazul complementului circumstanţial. — A. absolut, construcţie sintactică specifică limbii latine, alcătuită dintr-un substantiv sau pronume în , ablativ şi dintr-un participiu prezent sau perfect în acelaşi caz şi echivalentă cu o propoziţie circumstanţială cauzală, concesivă, condiţională sau temporală (ex. Tarquinio Superbo regnante „pe cînd domneaTarquinius Superbus“)* ablaţiune (lat. ablatio „îndepărtare“) 1. (GEOGR.) a) Transport al materialului rezultat din dezagregarea rocilor, prin procesul de spălare în suprafaţă (areolară). b) Reducerea masei unui gheţar prin topire, evaporare sau desprinderea aisbergurilor. 2« (MED. ; şi în forma ablaţie) Intervenţie chirurgicală prin care se îndepărtează din organism, în scop terapeutic sau pentru precizarea diagnosticului (v. b i o-p s i e), o parte dintr-un organ sau un organ în întregime, un membru sau un segment de membru ori un ţesut patologic (chist, tumoare). Sin. exereză, extirpare. ablaut (LINGV.), termen folosit în special de germanişti pentru a desemna alternanţa vocalică. abolire, desfiinţare a unor instituţii, a unor stări sau uzanţe (ex. a. sclaviei, a. monarhiei). aboliţionism, mişcare politică în favoarea desfiinţării sclavajului negrilor, apărută la sfîr-şitul sec. al XVIII-lea în S.U.A., Anglia şi Franţa. în sec. al XlX-lea, mişcarea s-a întărit în S.U.A., fiind susţinută de burghezia din nord, care era interesată în eliberarea de braţe de muncă ieftine, necesare industriei şi agriculturii capitaliste în ascensiune. Eliberat de sclavaj în urma războiului de secesiune (1861 — 1865), poporul negru din S.U.A. este supus şi azi discriminării rasiale. abordaj (NAV.), ciocnire neprevăzută a două nave sau ciocnirea unei nave de un obstacol. Sin. coliziune. abordare (NAV.), apropiere, urmată de obicei de legare, a unei nave de bordul alteia. V. şi acostare. aborigen (lat. ab „de la“ şi origo> ~inis „origine“), originar, născut în ţara în care locuieşte. în unele state burgheze se fac discriminări în drepturi între cetăţenii aborigeni şi cei născuţi în străinătate. abortiv (lat. ab „în afară“ şi ortus „naştere“ ; MED.), substanţă sau acţiune care provoacă avort. Abovian, Haceatur (1805 — 1848), scriitor iluminist, pedagog şi etnograf armean, întemeietorul literaturii armene moderne. Activitatea lui s-a desfăşurat sub influenţa gîndirii sociale antifeudale ruse. Opera sa principală este romanul realist „Rănile Armeniei“ (1841), care înfăţişează lupta de eliberare naţională şi socială a ABRAMESCU 6 ABS1L poporului armean în perioada războiului ruso-persan din 1826—1828. Ca filozof, a manifestat tendinţe materialiste. Abramescu, Nicolaie (1884- 1946), matematician romîn. A fost profesor la Universitatea din Cluj. A publicat lucrări de analiză matematică, de geometrie şi cărţi cu caracter didactic. Abrasevic, Kosta (1879— 1898), poet proletar sîrb. Poeziile „Roşu“ şi „Şuieră, vîn-tule“ fac parte din patrimoniul clasic al poeziei sîrbe. abraziune (lat. abrasio, ~onis „roadere, tocire“) 1. (TEHN.) Acţiunea de roadere pe care o suferă un material prin frecarea cu un alt material mai dur (ex. polizarea, roaderea căptuşelilor refractare ale cuptoarelor datorită frecării cu materialele introduse în ele ; uzura îmbrăcăminţii drumurilor din cauza roţilor vehiculelor etc.). 2« (GEOGR.) Proces de roadere a ţărmului de către apa mării (prin valuri, maree, curenţi, sloiuri de gheaţă etc ). A. generează terase, faleze, insule, tunele, nişe de a# ş.a. IA. - Treapta de abraziune F 'faleza Ta - Terasa de abraziune TAS -Terasa acumulativa subacvatici. HAz Nivelul apei Abraziune (2) Materialele rezultate în urma a. ţărmurilor (galeţi, nisip, argile) generează, sub influenţa valurilor, diferite forme acumulative de relief (perisipuri, săgeţi, cordoane litorale, plaje ş.a.) dezvoltate pe ş e I f. abraziv (TEHN.), material dur, aglomerat sau pulverulent, natural sau sintetic, cu ajutorul căruia se pot desprinde, prin frecare, aşchii mici dintr-un alt material. Se întrebuinţează la prelucrarea suprafeţei pie-selor de metal, de sticlă etc., a pietrelor preţioase, a mineralelor şi a altor materiale. Poate fi folosit sub formă de pulbere uscată sau amestecată cu ulei (ex* praf de şmirghel), de pulbere lipită pe hîrtie ori pe pînză (ex. hîrtie sticlată) sau de unelte (abrazoare). în R.P.R. se produc a. la Uzina „Carbochim“ din Cluj şi la Fabrica de abrazive „Cometa“ din Seini, reg. Maramureş. abrazor (TEHN.), unealtă folosită la prelucrarea prin aş- Abrazoare chiere, de forme variate (cilindrică, conică, sferică etc.), făcută dintr-un material abraziv, aglomerat printr-un liant organic sau anorganic, ori prin tăiere din abrazive naturale (ex. gresia). V. şi polizor. abreviere (LINGV.), prescurtare în scris, uneori şi în vorbire, a unuia sau a mai multor cuvinte (ex. v. = vezi, CF.R. = căile ferate romîne). Se numeşte şi abreviaţie. Sin. prescurtare. Abrikosov, Aleksei Ivano-vici (1875—1955), anatomopatolog sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei de Ştiinţe medicale a U.R.S.S. A descris un aspect particular de mioblastom, cunoscut în literatura mondială de specialitate sub numele de tumoarea lui A. Erou al Muncii Socialiste (1945). Op. pr.: „Tehnica autopsiilor anatomo-patologice“ (1925), „Anatomie patologică specială“ (1938— 1947). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. # abrogare (DR.), scoatere din vigoare, în total sau în parte, a unui act normativ printr-un alt act normativ de aceeaşi valoare juridică sau de o valoare juridică superioară. A. poate fi expresă, cînd actul nou o pronunţă direct, sau tacită (implicită), cînd dispoziţiile din actul anterior devin incompatibile cu cele din actul nou. Abrud, oraş raional în reg. Cluj, situat în Munţii Apuseni* 4 730 loc. (1961). Localitatea este renumită din timpul romanilor pentru bogatele zăcăminte aurifere. în A* se afla un colegiu al aurarilor („collegium aura-riarum“); aici s-au găsit multe vestigii romane, printre care şi table cerate. Oraşul a fost unul dintre centrele răscoalei populare din Transilvania conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784) şi ale revoluţiei din 1848. Locuitorii se ocupă cu mineritul (la zăcămintele de minereuri complexe de la Roşia Montană) şi cu creşterea animalelor. Abruzzi [abruţi], munţi în centrul Italiei, în lanţul Apeni-nilor. Altitudinea maximă: 2 914 m (vîrful Como, în masivul Cran Sasso d’ Italia). Sînt constituiţi din calcare şi au numeroase forme carstice. abscisă (MAT.), una dintre coordonatele carteziene. absenţă (MED.), pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei, însoţită uneori de căderea corpului. Reprezintă una dintre formele de manifestare a epilepsiei. absidă (gr. apsis9 -idos „cerc, boltă“; ARHIT.) L Nişă semicirculară care închidea nava principală a unei bazilici ro- mane şi in care se aşezau scaunele judecătorilor. 2. (în arhitectura creştină) Nişă boltită, semicirculară, pătrată sau poligonală, aşezată în prelungirea navei mediane, opusă intrării şi rezervată altarului.—A laterală, nişă boltită, în general de aceeaşi formă cu altarul, aşezată pe pereţii laterali ai navei mediane, pe braţele unui transept sau la capătul navelor laterale, spre răsărit Absil, Jean (n. 1893), compozitor belgian, membru al Academiei Regale din Belgia* A scris poeme şi suite simfonice, muzică pentru teatru, lucrări corale şi instrumentale, precum şi o Rapsodie pentru vioară şi orchestră, o Suită pentru orchestră şi o Cantată de cameră, inspirate din mu- ABSINT 7 ABSORBŢIE Absidă (2) semicirculară. Biserica din Gurasada (reg. Hunedoara) zica populară romînească, pe care a cunoscut-o prin intermediul culegerilor lui B. Bartok. A făcut parte din juriul primului şi celui de-al doilea Concurs internaţional „G. E-nescu“, care au avut loc la Bucureşti, în 1958 şi 1961. Preşedinte al Asociaţiei de prietenie belgo-romîne. absint, băutură alcoolică tare, de culoare verzuie, preparată din frunzele unei specii de pelin (Artemisia absinthium)t anason, angelică şi alte plante aromatice. Este un excitant al secreţiei gastrice, deoarece conţine substanţe amare (absin-tină)- în doze mari este toxic. absintism, intoxicaţie cu absint* Se manifestă printr-o stare de excitaţie cerebrală, prin halucinaţii, ameţeli, convulsii, tulburări de sensibilitate etc. Poate provoca avort. absolut (lat. ahsolutus „dezlegat, independent“) 1. Adj. Care e în afară de orice condiţii şi relaţii, necondiţionat, perfect (opus relativului). 2. Subst. Principiu veşnic, imuabil, infinit care, potrivit idealismului obiectiv, ar sta la baza universului; sinonim al divinităţii (spiritul absolut, ideea absolută)* Materialismul dialectic respinge noţiunea idealistă şi metafizică a a,, dezvăluind natura ei mistică, anti-ştiinţifică şi arătînd că a* este materia infinită în timp şi spaţiu. V. şi adevăr. absolutism, regim politic propriu monarhiei absolute, caracterizat prin concentrarea întregii puteri în mîinile monarhului, care guvernează neîngrădit de lege cu ajutorul unui aparat birocratic centralizat, realizînd în această formă dictatura clasei dominante exploatatoare. Regimul absolutist, în forma monarhiei absolute feudale, a apărut la începutul descompunerii feudalismului (în Anglia, Spania, Franţa către sfîrşitul sec. al XV-lea, iar în Rusia în a doua jumătate a sec* al XVII-lea), ca dictatură deschisă a moşie- rilor feudali strînşi în jurul puterii centrale, pentru întărirea dominaţiei lor de clasă. La început, a. a fost, în general, susţinut de burghezie, interesată în crearea unui stat centralizat. Cu timpul, devenind o frînă în calea dezvoltării relaţiilor de producţie burgheze, a* a intrat în conflict cu burghezia şi a fost lichidat de revoluţiile burgheze* V* şi d e s p o t i s m.— A. luminat, formă a absolutismului apărută în sec. al XVI II-lea, în perioada de descompunere a feudalismului. Conform teoriei idealiste a a./., un monarh sfătuit de gînditori luminaţi ar putea asigura fericirea poporului* Caracterul iluzoriu al acestei teorii se vădeşte în faptul că aşa-zişii „monarhi luminaţi" (Frederic al II-lea, Maria Tereza, Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a) au fost stă-pîniţi de aceeaşi ură de clasă de care au dat dovadă şi ceilalţi monarhi faţă de mişcările democratice ale maselor ţărăneşti şi ale păturilor progresiste orăşeneşti. Chiar şi măsurile care au uşurat dezvoltarea capitalismului au fost luate de aceştia în vederea întăririi stăpînirii clasei feudale şi a atragerii burgheziei de partea lor. absorbant (F1Z), material (sau mediu) care absoarbe: a) un fluid (lichid sau gaz), b) radiaţii electromagnetice ori sonore incidente (ex. a. de lumină, a. de sunete) sau c) particulele unei radiaţii corpus-culare (ex. a. de neutroni). absorbţie 1. (FIZ.) a) Proces de încorporare a unei substanţe într-o altă substanţă (a. fizico-chimică). b) Proces prin care numărul total de particule ce ies dintr-un corp este micşorat faţă de cel al particulelor care intră în corp, ca rezultat al interacţiunii particulelor cu corpul (ex* a. neutronilor de către barele de cadmiu, în reactoarele nucleare), c) Proces prin care energia cinetică (de mişcare) a unei particule este redusă cînd aceasta traversează un corp (ex. a. neutronilor în grafit). Sin. moderare, încetinire, oprire* d) Proces prin care energia undelor sonore sau a radiaţiilor electromagnetice este transmisă, în parte sau în între- ABSTENTION ISM 8 ABUL FEDA gime, substanţei pe care acestea cad sau o traversează (ex. a. razelor X). 2* (BIOL.) Funcţie fiziologică de bază a tuturor celulelor vii, fără de care protoplasma nu se formează şi nu-şi poate desfăşura activitatea. Prin a. pătrund în celulă apa, substanţele minerale şi organice precum şi gazele. Ea poate fi selectivă, cînd se realizează prin difuziune, osmoză, imbibiţie, şi activă, cînd se realizează prin procese vitale care folosesc energia produsă prin respiraţie. A. se efectuează pe toată suprafaţa corpului (ex. la organismele unicelulare, la plantele acvatice submerse) sau la nivelul unor organe specializate (rădăcini, frunze, peri, la plante; piele, plămîni, intestine, la animale). A. intestinală este o etapă importantă a procesului de nutriţie, caracterizată prin pătrunderea în sînge a produşilor rezultaţi din digestia alimentelor. 3. (ZOOTEHN.) Metodă care constă în încrucişarea unei rase perfecţionate cu una neameliorată, în scopul îmbunătăţirii radicale şi treptate, timp de mai multe generaţii (pînă la fixarea însuşirilor dorite), a rasei neameliorate care nu mai corespunde cerinţelor economice (ex. a* rasei ţigaie cu rasa merinos, în vederea obţinerii de oi cu lînă fină). 4. (DR.) a) Mod de comasare a organizaţiilor socialiste în vederea dezvoltării şi specializării lor, prin care una dintre ele încetează de a exista, drepturile şi obligaţiile ei fiind transmise persoanei juridice cu care s-a comasat, b) Absorbţie de pedeapsă, sistem de aplicare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, potrivit căruia instanţa pronunţă numai o singură pedeapsă, cea cuvenită pentru fapta mai gravă. abstenţionism (în regimul burghez), abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. Este o formă de protest a maselor muncitoare împotriva dominaţiei şi exploatării capitaliste, precum şi de manifestare a neîncrederii în parlamentele burgheze. abstinenţă 1. (MED.) Abţinere voluntară de la satisfacerea unor necesităţi fiziolo- gice (ex. a# alimentară) sau a unor plăceri (ex. a. tabagică, a. alcoolică etc.). 2• (EC. POL.) Teoria abstinenţei, teorie a economiei politice vulgare nrm care economistul englez Nassau W. S e n i o r a încercat să prezinte capitalul şi acumularea capitalistă ca rezultate ale abţinerii capitaliştilor de la consumul personal. K. Marx a demascat caracterul apologetic, profund neştiinţific şi reacţionar al acestei teorii, demon-strînd că orice capital îşi are izvorul în munca neplătită a muncitorilor, aceasta reprezen-tînd o plusvaloare capitalizată. Pe măsură ce proporţiile acumulării capitaliste cresc, se intensifică exploatarea proletariatului şi creşte consumul parazitar al capitaliştilor. abstrâct (lat. abstractos,part. lui abstrahere „a scoate din“; FILOZ.), categorie filozofică o-pusă concretului, care desemnează cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. Reflectînd notele esenţiale şi generale ale obiectelor, noţiunile abstracte lasă deoparte particularităţile obiectului concret (senzorial), „fac abstracţie“ de acestea. abstractizáre, operaţie a gîndirii care constă în extragerea proprietăţilor generale, comune ale unui grup de obiecte, lăsîndu-se la o parte proprietăţile lor particulare. A• este legată indisolubil de limbaj şi stă, împreună cu generali«* zarea, la baza formării noţiunilor. V. şi concretizare. abstracţii ştiinţifice, denumire generică pentru noţiunile şi categoriile care alcătuiesc sistemele diverselor ştiinţe. Cele mai generale a.ş. sînt categoriile materialismului dialectic şi ale materialismului istoric, care au un rol important în fundamentarea ştiinţelor particulare, în orientarea lor justă, teoretică şi metodologică. A.ş. au un conţinut obiectiv, care reflectă esenţa proceselor din lumea materială. Fără a.ş. este de neconceput gîndirea logică, cunoaşterea legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii. A«ş* reflectă realitatea mai profund, mai adevărat decît percepţiile senzoriale. Ruperea de realitate, de practică duce la abstracţii neştiinţifice, caracteristice idealismului şi metafizicii. Abstracţiile neştiinţifice sînt ficţiuni, produse ale gîndirii speculative, care mistifică realitatea. Filozofia marxistă subliniază valoarea a.ş* ca instrumente de cunoaştere, combătînd atitudinea negativistă pe care o manifestă faţă de ele idealiştii subiectivi, în special neopozitiviştii contemporani. abstracţionism, curent extremist în arta decadentă burgheză, caracterizat prin renunţarea la redarea realităţii obiective. A apărut în artele plastice la sfîrşitul primului deceniu al sec. al XX-lea, avînd ca trăsătură predominantă îngrămădirea arbitrară şi absurdă a petelor de culoare, a liniilor şi volumelor. A. are întotdeauna ca «ezultat anihilarea imaginii figurative şi a creaţiei artistice însăşi. Curentul a fost pregătit de f o v i s m şi de c u b i s m. El reprezintă stadiul cel mai înaintat de descompunere a artei formaliste burgheze. Printre reprezentanţii acestui curent în artele plastice se numără: P. Mondriaan (Olanda), V. Kandinsky, P. Klee (Germania), R. Delaunay (Franţa), S. Davis şi J. Pollock (S.U.A.). Abubacer v. Ibn-TufaiL Abukir, port în Republica Arabă Unită, la nord-est de Alexandria. Aici a avut loc, în 1798, bătălia navală în care flota engleză, condusă de amiralul Nelson, a scufundat escadra franceză. Lîngă A., un an mai tîrziu, Napoleon Bonaparte i-a învins pe turci, iar în 1801 armata franceză din Egipt a fost înfrîntă de cea engleză. Abul Faraj al-Isfaham (897—967), poet arab, autorul celebrei antologii „Cartea cîn-tecelor“, care cuprinde poezii, începînd cu cele ale poeţilor preislamici (sec. VI—VII) şi terminînd cu cele ale poeţilor contemporani cu autorul. Lucrarea include date biografice ale acestor poeţi şi constituie totodată un preţios izvor pentru istoria califatului arab. Abul Feda (1273-1331), istoric şi geograf arab, cunoscut în Europa prin lucrările sale „Scurtă istorie a omenirii“ şi „Geografia“, care cuprind in- ABULIE 9 AC formaţii şi despre Dobrogea de Ia începutul sec* al XlV-lea. abulie (gr. a „fără" şi boule „voinţă“; MED.), simptom care constă în scăderea sau pierderea voinţei, în incapacitatea de a trece de la idee la acţiune. Apare în unele boli psihice. Abul Vefa, Mohamed ben Mohamed (940—c.998), astronom şi matematician arab* Autor al unui tratat despre construcţiile geometrice. abundenţă (BOT.), evaluare aproximativă a numărului indivizilor fiecărei specii de plante care intră în componenţa unei fitocenoze. în general se notează cu cifre, folosind scara 1—5 sau 1 — 10, în care 1 înseamnă indivizi rari, iar 5 sau 10 indivizi foarte numeroşi. Abu Nuvas (mijlocul sec. VIII — 814), poet de limbă arabă, de origine persană, care a satirizat genurile tradiţionale ale poeziei arabe şi dogmele religioase. A trăit m Bagdad, la curtea califului Harun al-Raşid. abur (TEHN.), vapori de apă. A. este un agent termic larg utilizat în tehnică Ia producerea lucrului mecanic (ex. în turbine şi la unele motoare), în scopuri tehnologice (ex. în industria chimică, alimentară etc.), pentru încălzit etc., fiind uşor de produs şi putînd acumula cantităţi mari de căldură. La o presiune dată, a» poate fi: a) saturat umed, cînd mai conţine urme de lichid; b) saturat uscat, cînd nu mai conţine umiditate, dar o cît de mică cedare de căldură îl aduce în stare de a. saturat umed; c) supraîncălzit, cînd temperatura lui e superioară celei de saturaţie la presiunea respectivă. După valoarea presiunii, deosebim: a) a. de presiune joasă (pînă la 15 ata), utilizat în instalaţii de încălzire şi în motoare de putere mică ; b) a. de presiune medie (15 — 50 ata), folosit în motoare de putere medie; c) a. de presiune înaltă (50—225 ata), folosit în turbine de putere mare; d) a. de presiune supracritică (peste 225 ata), abur supraîncălzit (la 600— 700° C), folosit în turbinele de foarte mare putere. —A. proaspăt (sau viu), abur adus direct de la ^generator la utilizator, fără să fi fost utilizat în alt agregat şi fără să fi suferit vreo reducere de presiune şi temperatură.—A derivat, abur care a fost utilizat parţial într-o maşină şi apoi derivat pentru alte scopuri.—A uzai, abur evacuat din motor după utilizarea totală. A derivat şi a. uzat se mai pot utiliza pentru scopuri tehnologice sau pentru termificare.— A laminât (sau strangulat), abur căruia i s-a redus presiunea fără producere de lucru mecanic. V. şi centrală termică; termificare. aburire (TEHN.), tratament care constă în supunerea la acţiunea aburului a unor materiale sau a unor produse industriale pentru a le îmbunătăţi calităţile sau pentru a accelera unele procese de prelucrare a lor. Aburirea materialelor textile se efectuează cu scopul de a le pregăti pentru curăţire sau vopsire, pentru relaxarea şi înviorarea fibrelor, pentru fixarea dimensiunilor şi a formei produselor finite etc. Aburirea lemnului se efectuează în vederea uscării şi colorării lui, a distrugerii ouălor şi larvelor de insecte, a spălării substanţelor albuminoide şi a măririi plasticităţii. Această aburire este necesară pentru prelucrarea ulterioară a lemnului (curbare, tăiere plană etc.). Aburirea ¿e/o-nului se face pentru accelerarea întăririi lui; se utilizează mai ales la confecţionarea prefabricatelor. V. şi autoclavi-zare. Abusch [ăbuş/, Alexander (n. 1902), publicist, critic şi istoric literar german, una dintre personalităţile culturale de seamă din R. D. Germană. între anii 1933 şi 1946 a trăit în emigraţie. A scris volumele: „Rătăcirea unei naţiuni“ (1945), în care a demascat fascismul, „Literatură şi realitate“ (1952), „Restaurare sau renaştere“ (1954), „Schiller, măreţia şi tragismul unui geniu german“ (1955). Este membru al Academiei germane socialiste de arte. Distins în 1955 cu Premiul naţional german. abutilon (BOT.) v. teişor. abuz (DR.) a) Abuz de drept, exercitare a unui drept împotriva scopului lui economic şi social Potrivit legislaţiei R.P.R., cetăţenii sînt obligaţi să-şi exercite drepturile civile în strictă conformitate cu scopul lor social-economic şi ţinînd seama de regulile de convieţuire socialistă. în ţările capitaliste, teoria a. de este folosită pe scară largă de către monopoluri pentru ca, în folosul lor, să se îngrădească drepturile proprietarilor mici şi mijlocii. De asemenea, capitaliştii abuzează de drepturile lor, concediind pe muncitorii care au participat la greve, pe comunişti şi alţi muncitori şi funcţionari progresişti. b) Abuz de încredere, infracţiune săvîrşită de acela care îşi însuşeşte, dispune pe nedrept sau refuză a restitui un lucru mobil încredinţat Iui (sub formă de depozit, mandat, gaj, locaţiune etc.) cu obligaţia de a-1 înapoia. c) Abuz în serviciu, infracţiune care constă în încălcarea de către un funcţionar a îndatoririlor de serviciu, dacă prin această încălcare se aduc prejudicii grave intereselor obşteşti sau intereselor legale ale unor cetăţeni. ac L Ustensilă de oţel, subţire şi ascuţită la un capăt, prevăzută cu un orificiu (ureche) prin care se trece un fir; serveşte la cusut cu mîna sau cu maşina. Urechea la a. de cusut cu mîna este la capătul opus vîrfului, iar la a* dfe maşină aproape de vîrf. 2. Ustensilă asemănătoare cu cea descrisă mai sus, fără ureche şi avînd forme variate, potrivit scopului în care se foloseşte (ex. a. cu gămălie, a. de siguranţă, a. pentru garniturile cardelor, a. de tricotat etc.). 3. Piesă de Ac de macaz formă alungită, cu diverse întrebuinţări în tehnică.—A* aerian, dispozitiv instalat la bifurcaţia liniilor electrice aeriene de con- ACACIA 10 ACADEMIA R,P,R. tact, pentru a permite trecerea prizelor de curent ale troleibuzelor.—A de macaz, organ mobil al unui macaz, în formă de pană, articulat la capătul neascuţit (călcîiul a.) şi avînd rolul de a ghida roţile vehiculelor de cale ferată atunci cînd trebuie abătute de pe o linie pe alta.—A. de trasare, unealtă în general de forma unei tije din oţel de scule sau din metal dur, ascuţită la unul sau la ambele capete, folosită la trasarea de linii prin zgîriere pe suprafaţa unui semifabricat, în vederea prelucrării lui ulterioare.—/!. indicator, element component al unui aparat de măsură, de forma unei bare înguste, plate şi ascuţite la vîrf. Prin deplasarea sa în faţa diviziunilor de pe cadranul aparatului, indică valoarea mărimii măsurate.—A- magnetic, magnet lamelar, în formă de romb alungit, care, fiind montat pe un pivot ascuţit sau suspendat de un fir fără torsiune, în pre- N Ac magnetic zenţa unui cîmp magnetic se orientează după direcţia acestuia. Serveşte la determinarea meridianului magnetic, constituind elementul principal al busolei şi al dispozitivelor sensibile de detectare a cîmpurilor magnetice.— A* obturator, tijă metalică, cu una dintre extremităţi de formă tronconică; prin mişcarea sa permite variaţia secţiunii unui orificiu prin care trece un lichid, determi-nînd astfel variaţia debitului acestui lichid (la carburatoare, la unele injectoare etc.). Sin. poantou. acacia (Acacia) f gen de plante care cuprinde aproximativ 500 de specii de arbori şi de arbuşti din familia leguminoaselor, răspîndiţi în zona tropicală şi cea subtropicală. Acacia Unele specii, datorită florilor lor frumoase, galbene sau albe, şi a mirosului lor plăcut, sînt cultivate ca plante ornamentale sau pentru industria parfumului (ex. Acacia farnesiana); altele sînt folosite pentru extragerea gumei arabice (ex. Acacia arabica) sau a taninului. Academia de ştiinţe sociale de pe lîngă C.C. al P.C.U.S., instituţie ştiinţifică şi de învăţămînt superior a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, creată în 1946 la Moscova. Pregăteşte, prin sistemul de aspirantură, cadre pentru organele conducătoare de partid, pentru instituţiile de învăţămînt superior, pentru institutele de cercetări ştiinţifice. Academia din Bucureşti, şcoală superioară avînd limba de predare greaca veche, întemeiată, în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu (1688— 1714), în clădirile de la mănăstirea „Sf. Sava". Reorganizată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, A. din B. a devenit un important centru de cultură grecească. în procesul dezvoltării conştiinţei şi culturii naţionale, şi o dată cu începutul luptei pentru un învăţămînt cu limba de predare romînă, A. din B. s-a destrămat. în anul 1818 s-au deschis, în clădirea ei, cursurile şcolii romîneşti sub conducerea lui Gh. Lazăr. Academia Mihăileană, primul institut romînesc de învăţămînt superior din Moldova, înfiinţat la Iaşi, în 1835, sub domnia lui Mihail Sturdza, de către Gh. Asachi şi alţi învăţaţi romîni ai vremii. Printre profesorii care au predat aici se numără personalităţi remarcabile ale culturii romîneşti, ca M. Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Eftimie Murgu, Damaschin Bojinca. „Partida“ reacţionară a boierimii vedea în dezvoltarea culturii naţionale, care întărea poziţiile burgheziei în ascensiune, o ameninţare a privilegiilor ei de clasă; de aceea ea a cerut şi a obţinut, în 1847, de la domnul M. Sturdza, desfiinţarea cursurilor superioare ale A. M. Academia platonică, şcoală filozofică idealistă, întemeiată de Platon (c. 387 î.e.n.) într-o grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparţinut eroului mitologic Akademos. A funcţionat pînă în anul 129 î.e.n., transformîndu-se după aceea într-o şcoală eclectică. Anul 529, cînd această şcoală a fost definitiv închisă, marchează formal sfîrşitul istoriei filozofiei antice. Academia platonică din Florenţa (1459—1521), şcoală filozofică idealistă, în care se comentau şi se editau operele lui Platon. A fost întemeiată de Marsilio Ficino, cu sprijinul lui Cosimo Medici. Academia Republicii Populare Romîne, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din R.P.R., care întruneşte pe cei mai de seamă oameni ai ştiinţei, literelor şi artelor din ţară. A. R.P.R. continuă şi ridică pe un plan superior tradiţiile ştiinţifice şi culturale progresiste ale Academiei Romîne, înfiinţată la I aprilie 1866 sub denumirea de Societatea Literară Romînă, devenită în 1867 Societatea Academică Romînă, iar în 1879 Academia Romînă. De la preocupări strict filologice la început (elaborarea ortografiei, gramaticii şi dicţionarului limbii romîne), Academia Romînă şi-a extins activitatea şi a avut un ~ol pozitiv în dezvoltarea ştiinţei şi culturii romîneşti prin studierea primelor scrieri romîneşti, prin tipărirea documentelor is- ACADEMIA R,P.R. 11 ACADEMIA VASILIANA toriei romînilor, prin numeroase studii de istoriografie, de fizică, chimie, medicină, matematică, biologie, geografie, geologie ş.a. Academia Romînă a dezvoltat biblioteca vechii Societăţi Academice, transformînd-o în bibliotecă naţională. Printre membrii ei au fost personalităţi de seamă ale culturii, artei şi ştiinţei ca: B* P* Hasdeu, A. Saligny, I. Cantacuzino, V. Babeş, Gh. Marinescu, E. Racoviţă, L.Mrazek, G. Enescu, D. Voinov, D. Pompeiu, M* Sadoveanu. Alţii ca : C. I. Par-hon, Tr. Săvulescu, G* Ionescu-Şişeşti îşi continuă activitatea şi astăzi în cadrul A* R.P.R. Mari personalităţi ca M* Emi-nescu, 1. Creangă şi I. L. Cara-giale, Al. Vlahuţă, C. Eţobro-geanu-Gherea, G. Ibrăileanu ş*a., care au demascat racilele regimului burghezo-moşieresc, n-au fost aleşi printre membrii Academiei, iar creaţiile lqr nu au fost distinse cu premii academice. în 1948, din iniţiativa P.M.R., Academia Romînă a fost reorganizată pe baze noi, socialiste, devenind Academia Republicii Populare Romîne. în-temeindu-şi activitatea pe principiile marxism-leninismului, A. R.P.R. are menirea să contribuie prin toate mijloacele la propăşirea generală a ştiinţei, litereloi şi artelor din R.P.R., să dezvolte şi să folosească cuceririle ştiinţifice şi culturale, în strînsă legătură cu producţia, pentru construirea socialismului în patria noastră şi pentru apărarea păcii în lume. A. R.P.R. efectuează cercetări ştiinţifice în toate domeniile ştiinţei şi culturii, studiază posibilitatea de punere în valoare a bogăţiilor naturale şi a forţelor productive ale ţării, colaborează cu organele superioare de stat în problemele ştiinţifice, asigură ridicarea calificării cercetătorilor ştiinţifici, întreţine legături cu cele mai importante instituţii şti'nţifice din lume. Are două filiale (la Iaşi şi la Cluj), două baze ştiinţifice (la Timişoara şi la Tîrgu-Mureş), 32 de institute ştiinţifice şi numeroase alte unităţi (laboratoare, staţiuni experimentale etc.), în care lucrează peste 2 000 de cercetători* Este organizată în nouă secţii ştiinţifice. în afară de acestea, mai are în subordine următoarele instituţii : Biblioteca Academiei R.P.R., Editura Academiei R.P.R* şi Institutul de studii romîno-sovietic* Academia R.P.R. editează 57 de periodice, 33 de publicaţii neperiodice şi 39 de colecţii, în limbile romînă, rusă, franceză, engleză, germană şi maghiară. Este condusă de un prezidiu format din 20 de academicieni, avînd în frunte un preşedinte şi patru vicepreşedinţi. Secţiile Academiei R.P.R., institutele, centrele de cercetări, colectivele şi comisiile dependente de Prezidiul Academiei : 1 * Secţia de ştiinţe matematice şi fizice, cu: Institutul de matematică, Institutul de fizică, Institutul de fizică atomică, Observatorul (Bucureşti) ; Institutul de calcul (Cluj); Institutul de matematică (Iaşi)* 2. Secţia de ştiinţe chimice, cu : Centrul de cercetări chimice (Bucureşti) ; Institutul de chimie (Cluj) ; Institutul de chimie „Petru Poni“ (Iaşi); Secţia de chimie (Timişoara)* 3* Secţia de ştiinţe tehnice, cu : Institutul de mecanică aplicată „Traian Vuia“, Institutul de energetică, Centrul de cercetări metalurgice (Bucureşti) ; Secţia de cercetări tehnice (Iaşi) ; Centrul de cercetări tehnice (Timişoara)* 4* Secţia de biologie şi ştiinţe agricole, cu : Institutul de biologie „Traian Săvulescu“, Institutul de biochimie, Institutul de speologie „Emil Racoviţă“, Colectivul de pedologie, Colectivul „Ampelogra-fia R.P.R*“, Colectivul „Pomo-logia R.P.R*“ (Bucureşti) ; Centrul de cercetări biologice, Secţia de speologie, Secţia de pedologie (Cluj) ; Laboratorul de zoologie ( Iaşi) ; Laboratorul de biologie animală şi Secţia de pedologie (Timişoara)* 5. Secţia de geologie şi geografie, cu : Institutul de geologie şi geografie, Centrul de cercetări geofizice (Bucureşti)* 6* Secţia de ştiinţe medicale, cu : Institutul de fiziologie normală şi patologică „D* Danielopolu“, Institutul de neurologie „I. P* Pavlov“, Institutul de inframicrobiolo-gie, Institutul de medicină internă, Institutul de endocrinologie „C* I. Parhon“, Centrul de cercetări antropologice, Colectivul de chimioterapie (Bucu- reşti) ; Institutul de cercetări medicale (Cluj); Institutul de cercetări medicale (Iaşi) ; Secţia de medicină (Timişoara) ; Secţia de medicină (Tîrgu-Mureş). 7. Secţia de ştiinţe economice, filozofice şi juridice, cu : Institutul de cercetări economice, Institutul de filozofie, Institutul de psihologie, Institutul de cercetări juridice (Bucureşti) ; Secţia de cercetări economice şi Secţia de filozofie (Cluj) ; Colectivul de cercetări economice (Iaşi). 8* Secţia de ştiinţe istorice, cu : Institutul de istorie, Institutul de arheologie (Bucureşti) ; Institutul de istorie şi filozofie (Cluj) ; Institutul de istorie şi filologie, Muzeul de istorie a Moldovei (Iaşi) ; Secţia de istorie (Tîrgu-Mureş). 9. Secţia de limbă, literatură şi artă, cu : Institutul de lingvistică, Institutul de istorie literară şi folclor, Institutul de istorie a artei, Centrul de cercetări fonetice şi dialectale (Bucureşti) ; Institutul de lingvistică, Secţia de istorie literară şi folclor, Secţia de istoria artei (Cluj) ; Secţia de lingvistică, Secţia de istorie literară (Iaşi); Secţia de ştiinţe sociale (Sibiu). Comisiile dependente de Prezidiul Academiei R.P.R.: 1* Comisia pentru studiul formării limbii şi poporului romîn; 2. Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii ; 3. Comisia de hidrologie; 4. Comisia de automatizare ; 5* Comisia de acustică ; 6. Comisia de spectroscopie; 7. Comisia pentru coordonarea întregii activităţi ştiinţifice din ţară. Academia Vasilianâ, şcoală superioară de limbă slavonă şi greacă, cu sediul la biserica „Trei Ierarhi“ din Iaşi, întemeiată de Vasile Lupu, domnul Moldovei (1634-1653). Era organizată după modelul Academiei din Kiev (creată de mitropolitul Petru Movilă), de unde i-au şi fost trimişi profesori. Numită şi Şcoala mare domnească, a avut un rol însemnat în dezvoltarea culturală a Moldovei. Şi-a încetat activitatea în 1821* în locul ei s-a înfiinţat, în 1828, Gimnaziul Vasilian, care a funcţionat pîi)ă în anul 1835; în continuare a luat fiinţă tot aici Academia Mihăileană. ACADEMIE 12 acariozA academie (gr* akademia, după numele eroului mitologic Akademos) 1. Denumire dată încă din antichitate (v. şi A c a -demia platonică) unor asociaţii de oameni de ştiinţă, literaţi, artişti, care constituiau nuclee ale activităţii culturale din ţările respective. Cele mai vechi academii moderne sînt cele întemeiate la Florenţa (1582), Paris (1635), Berlin (1700), Petersburg (1724). 2. Denumire dată în Europa apuseană şi la noi (pînă la reforma învăţămîntului din 1948) unor şcoli superioare în care se predau materii dintr-un anumit domeniu de specialitate.—A* de artă a) Şcoală în care se predau cursuri publice de desen, pictură, sculptură etc. b) Asociaţie a creatorilor de artă plastică, arhitecţi, sculptori, pictori, desenatori şi gravori. A. de a. s-au creat în Italia în timpul Renaşterii, în Franţa în sec. al XVII-lea, în Rusia în sec. al XVIII-lea şi apoi în numeroase alte ţări.—A. militară, instituţie de învăţămînt militar superior şi centru de activitate ştiinţifică militară. în unele state poartă denumirea de şcoală (superioară) de război sau de colegiu militar. A. m. au început să ia fiinţă, în unele state din Europa, la începutul sec. al XIX-lea. în Romînia, prima instituţie de învăţămînt militar superior a fost înfiinţată în 1889, sub denumirea de Şcoala superioară de război, în care pregătirea cadrelor se făcea în spiritul ideologiei burgheze. Astăzi, în R.P.R. există Academia militară generală, care se încadrează în sistemul general de învăţămînt superior. Ea pregăteşte cadre militare de tip nou, cu o temeinică educaţie politică-ideologică marxist-leni-nistă şi cu o înaltă calificare militară. academism 1* Manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională şi norme canonizate, golind realitatea de ceea ce este nou, de ceea ce se dezvoltă şi este mai viu în ea. 2. Manieră în pictură a aşa-numitelor „academii", care se bazează pe un desen şi un colorit similare . electrostatic, a. de p. liniar). în U.R.S.S. este în curs de construcţie cel mai mare a. de p. din lume, un sincrofazotron de 50—70 BeV, proiectat să ajungă la peste 100 BeV. La Brookhaven (S.U.A.) funcţionează un sincrotron de protoni de 33 BeV, la Geneva sincro-tronul CERN de 30 BeV, iar la Dubna (U.R.S.S.) un sincrofazotron de 10 BeV. Oamenii de ştiinţă sovietici au elaborat teoria unui nou tip de accelerator bazat pe autocorecţia traiectoriei particulelor care se abat, din diverse cauze, de la traiectoria normală. Se întrevede că se vor putea obţine astfel particule cu energii pînă la o mie de miliarde de electron-volţi. în ţara noastră funcţionează, în cadrul Institutului de fizică atomică al Acaderpiei R.P.R., pentru studii experimentale privind structura nucleului atomic, un a. de p. de tip betatron şi unul de tip c i c 1 o t r o n.— A. liniar, accelerator de particule (îndeosebi electroni şi protoni) format din mai multe cavităţi rezonante, vidate, dispuse una după alta în linie dreaptă. Cîmpurile electrice, de înaltă frecvenţă, produse în cavităţi cu ajutorul unor generatori (magnetroni sau clistroni), accelerează particulele şi le măresc energia pînă la valori care ating azi miliarde de electron-volţi. 3. (CHIM,, TEHN.) a) Acceleratori de întărire, substanţe (ex. clorura de calciu) care, adăugate într-o anumită proporţie în apa de amestecare a mortarelor şi be-toanelor, accelerează creşterea rezistenţelor mecanice fără a accelera priza. Nu se recomandă la betoanele armate aflate permanent în mediu umed, din cauza pericolului de corodare a armăturii, b) Acceleratori de priză, substanţe (ex. carbonatul de sodiu) care, adăugate în apa de amestecare a cimentului sau mortarelor, produc o accelerare a prizei, c) Acceleratori de vulcanizare, substanţe anorganice (ex. oxidul de plumb, de magneziu, de zinc, sulfurile metalice etc.) sau organice (ex. mercaptobenztiazolul, tiocarba-nilida etc.), folosite în procesul de vulcanizare a cauciucului, avînd ca efect scurtarea duratei procesului şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale cauciucului. V. şi vulcanizare. 4. (CINEMA) Procedeu cinematografic de obţinere a accelerării mişcării prin micşorarea vitezei peliculei în momentul înregistrării şi prin proiectarea acesteia cu viteza normală (24 imagini pe secundă). Se foloseşte pentru imprimarea unor mişcări de desfăşurare lentă (ex. creşterea unei flori etc.). V. şi încetinitor. acceleraţie (FIZ,), variaţie a vitezei unui punct material, raportată la unitatea de timp. După felul vitezei, a. poate fi: liniară, unghiulară sau areolară. A• liniară e un vector legat, avînd originea în punctul material considerat. Ea are o componentă tangenţială av numită a. tangenţială şi o componentă normală an, numită a. centripetă. în cazul scăderii vitezei, avem întîrziere sau decelerare. Unităţile de măsură ale a* sînt m/sa ^ Acceleraţie a — vectorul acceleraţiei; aj — vectorul acceleraţiei tangenţiale; a^ — vectorul acceleraţiei centripete în sistemul MKS şi cm/s2 în sistemul CGS.—Acceleraţia gravitaţiei, acceleraţie în mişcarea pe verticală a unui corp care cade liber într-un punct dat de pe suprafaţa Pămîntului. Valoarea sa, care se notează cu g, depinde de latitudinea şi altitudinea locului şi variază cu mai puţin de 1% pe întreaga suprafaţă a Pămîntului; este de 9,80665 m/s2 la nivelul mării şi la latitudinea de 45°. accelerograf (TEHN.), acce-lerometru care înregistrează valorile succesive ale acceleraţiei. accelerometru (TEHN,), a-parat pentru măsurarea acceleraţiei, în special la vehiculele aeriene. accent (lat. accentus, part. al lui accinere ,,a cînta" ; LINGV.) 1. Pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic. 2« Semn grafic pus deasupra unei litere, pentru a marca fie locul şi felul accentului (1) într-un cuvînt, fie altă particularitate de pronunţare. 3. Accent ACCEPTARE 14 AC-DE-MARE de intensitate (sau dinamic, expi-rator), pronunţare cu forţă mai mare a unei silabe dintr-un cuvînt. Limba romînă, la fel ca numeroase alte limbi moderne, are a. de intensitate. în cuvintele cu mai multe silabe se distinge un a. de i. principal, mai puternic, şi unul sau mai multe a. de i» secundare, mai slabe, despărţite prin silabe total neaccentuate. 4, Accent sintactic, accent care scoate în evidenţă un cuvînt dintr-o propoziţie sau o propoziţie dintr-o frază. 5. Accent muzical (sau melodic), pronunţare pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt. în numeroase limbi vechi (greaca veche, latina clasică), accentuarea se făcea îndeosebi cu ajutorul a.m. (vocea se ridica aproximativ cu o cvintă). /4.m. propriu-zis există, de exemplu, în limbile chineză şi japoneză ; adesea el se îmbină cu accentul de intensitate, ca în limbile norvegiană, suedeză, sîrbă sau lituaniană.—A. ascufit a) (în limbile cu accent muzical) Ridicare a vocii pe silaba accentuată sau pe partea finală a silabei accentuate dintr-un cuvînt. b) Semnul grafic (') al acestui mod de pronunţare, care a primit şi alte întrebuinţări. în franceză notează tim-3rul închis al vocalei e, în cehă ungimea vocalei.—A-ci rcumflex a) (în limbile cu accent muzical) Ridicare a vocii în prima parte a unei silabe lungi accentuate, însoţită de o coborîre a vocii în partea ei finală, b) Semnul grafic (A, în greacă ~) al acestui mod de pronunţare, care a primit şi alte întrebuinţări. în romînă este semnul diacritic al literei care reprezintă vocala i\ în franceză se pune, în general, pe vocalele lungi care au fost urmate de o consoană sau de o vocală dispărută ulterior.—A. grav a) (în limbile cu accent muzical) Menţinere a aceluiaşi ton pe o silabă care, în mod obişnuit, are accent ascuţit; pronunţare cu tonul neridicat a oricărei silabe lipsite de accent ascuţit sau circumflex. b) Semnul grafic C) al acestui mod de pronunţare, care a primit şi alte întrebuinţări. In franceză poate nota pronunţarea deschisă a vocalei e sau diferenţiază unele cuvinte omo- nime. 6. (Impropriu) Mod de pronunţare specific unui anumit grai sau unei anumite limbi (ex. „vorbeşte cu a* moldovenesc“). acceptare (lat. acceptare „a primi“) 1. (DR.) Manifestare a voinţei de a dobîndi un drept, de a primi oferta de încheiere a unui contract sau de a primi o succesiune. 2« (FIN,; în socialism) Formă de decontare prin care cererea de plată emisă de furnizor este plătită de către bancă numai după consimţămîntul scris al beneficiarului. acceptori de hidrogen (CHIM,), substanţe care pot primi atomi de hidrogen, cedaţi de altă substanţă, în prezenţa unor catalizatori specifici (ex. chi-nona, în prezenţa paladiului, acceptă doi atomi de hidrogen, trecînd în hidrochinonă). accepţie, înţeles al unui cuvînt. acces (lat. accessus „pătrundere“ ; MED.), ansamblu de tulburări ale organismului care se manifestă brusc, în plină sănătate aparentă, şi se repetă de obicei la intervale variabile. în perioadele dintre a., bolnavul nu prezintă simptomele bolii (ex. a. de epilepsie, de astm, de gută, de malarie etc.). accesorii (TEHN.), piese anexe care se montează la un sistem tehnic (aparat, maşină, construcţie etc.). A. nu fac parte integrantă din sistem, dar sînt folosite în legătură cu serviciul lui. accident (lat. accidens, -tis „care se întîmplă“) 1. (FILOZ.) Termen din filozofia premar-xistă desemnînd o însuşire trecătoare, secundară, neesenţială pentru existenţa şi înţelegerea unui obiect. 2. (GEOGR,) Nere-gularitate a reliefului (deal, vale, rîpă etc.), apărută ca rezultat al interacţiunii agenţilor interni (mişcări tectonice) şi externi (apă, curenţi de aer etc.). 3.(TEHN.) Eveniment întîmplător şi neprevăzut, produs în timpul funcţionării unui sistem tehnic (maşină, instalaţie etc.), care cauzează o avarie. 4. (DR,) Accident de muncă, vătămarea sănătăţii sau moartea unui angajat, cooperator etc., provocate prin acţiunea, de obicei neprevăzută, a unei cauze exterioare victimei, în cadrul procesului de muncă sau în legătură cu el. în capitalism, a. de m. sînt extrem de numeroase, deoarece patronii nu au interes să facă investiţii pentru protecţia muncii, existenţa şomajului permiţînd ca forţa de muncă să fie imediat înlocuită. în socialism, legislaţia privitoare la protecţia muncii şi contractele colective de muncă prevăd un complex de măsuri pentru prevenirea a. de m. în R.P.R., legea prevede că, în caz de boală sau de invaliditate datorate unui a. de m., angajaţii au dreptul la ajutoare materiale sau la pensie în condiţii mai avantajoase decît angajaţii care au suferit alte accidente. Totodată, legea dă o definiţie largă a. de m., cuprin-zînd în această noţiune şi diferite categorii de accidente care nu se produc nemijlocit în procesul de muncă (ca, de pildă, accidentele survenite în timpul deplasării de la domiciliu la locul de muncă sau invers). 5* (LINGV,) Accident fonetic, modificare fonetică fără caracter de lege, ca asimilaţia, epenteza, metateza etc. 6. (MUZ.) V. alterafie. Accius (Attius), Lucius (170—c. 85 î.e.n.), poet dramatic latin. Din tragediile lui A, (în număr de 45), inspirate din mitologia greacă şi din istoria Romei şi cu aluzii politice la evenimente contemporane lui, s-au păstrat numai cîteva frag-mente. Ac era, capitala republicii Ghana, port la Golful Guineii. 388 000 loc. (1960). Centru de prelucrare a producţiei agricole şi miniere şi centru pescăresc. Prin portul A. se exportă cacao, nuci de cocos, aur, diamante, mangan etc. La A. a avut loc, în aprilie 1960, conferinţa pentru pacea şi securitatea Africii, la care au participat reprezentanţi ai guvernelor ţărilor independente din Africa şi ai organizaţiilor de masă din întregul continent african. Conferinţa a subliniat necesitatea continuării luptei împotriva colonialismului şi imperialismului. ac-de-mâre (Syngnathus ru-bescens)f peşte marin din familia singnatidelor, cu corpul lung (pînă la 35 cm) şi subţire, în formă de andrea, acoperit cu ACEFALIE 15 ACETIC Accra. Centrul oraşului plăci osoase. Femela depune icrele într-o pungă incubatoare, situată în coada masculului, unde se face clocirea. Se întîl-neşte în Mar a Neagră, Marea Caspică, Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic; trăieşte în regiunile litorale, printre plante, ţinîndu-se în poziţie verticală, fapt care îl face să rămînă neobservat de către răpitori. Nu are importanţă economică. acefalie Jgr. a „fără“ şi kephale „cap“) 1. (BIOL.) Lipsa capului la unele animale inferioare (ex. la scoici). 2* (MED.) Monstruozitate congenitală, incompatibilă cu viaţa, constînd în lipsă capului la făt. aceracee (Aceraceae), familie de plante lemnoase, care cresc în păduri (ex. arţarul, jugastrul, paltinul etc.), cu frunze opuse, întregi sau compuse. Florile, mărunte, albe-verzui, sînt grupate în inflorescenţe. Fructele, numite samare, sînt formate din două nucuşoare aripate, putînd fi uşor răspîndite de vînt. Arborii din această familie sînt folosiţi în industria de mobilă sau ca plante decorative. aceratherium (gr. a „fără44, £eras „corn“ şi therion „fiară44; PALEONT.), mamifer fosil, strămoş al rinocerului de astăzi, caracterizat prin absenţa cornului, prin dinţi incisivi netezi şi prin faptul că are la picioarele anterioare trei degete bine dezvoltate şi un al patrulea pe cale de dispariţie. Speciile acestui gen au trăit în era neozoică, din oligocen pînă în pliocen, fiind răspîndite atît ?n Eurasia cît şi în America. acetăţi (lat. acetum „oţet44; CHIM.), săruri sau esteri ai acidului acetic. în general, a. sînt foarte solubili în apă şi sînt descompuşi de căldură. — Acetat de aluminiu, (CHzCOO)3 Ai Sare obţinută prin tratarea hidroxidului de aluminiu cu acid acetic diluat. Se foloseşte ca mordant în vop-sitorie, ca agent de impermeabilizare în industria textilă, iar soluţia sa, în concentraţie de circa 10%, e folosită în farmacie sub numele de soluţie Burou). — Acetat de celuloză, amestec de esteri ai celulozei, obţinut prin acţiunea anhidridei acetice şi a acidului acetic asupra celulozei şi prin hidro-liza acidă a produsului. Se foloseşte la fabricarea de materiale plastice, filme, foi pentru ambalaje, geamuri incasabile, lacuri, fibre artificiale (mătasea acetat). Sin. acetilceluloză. — Acetat de etily C//3COOC2//5. Ester al acidului acetic. E un lichid incolor, volatil, cu miros plăcut. Se obţine prin reacţia de esterificare a acidului acetic cu alcoolul etilic. Se foloseşte ca dizolvant pentru lacuri. — Acetat de plumb, sare de plumb, (CH*COO)tPb.3HiO. a acidului acetic. Se prepară din litargă (oxid de plumb) şi acid acetic. Este o substanţă cristalină, uşor solubilă în apă. Se foloseşte în industria farmaceutică şi ca mordant în vopsitorie. — Acetat de sodiu, C//3C00Afa*i//20. Sare de sodiu a acidului acetic, obţinută din acid acetic şi carbonat de sodiu. Se prezintă sub formă de cristale incolore, uşor solubile în apă şi în alcool. E folosit în analiza chimică, industria chimică, sinteza organică, vopsitorie, medicină. — Acetat de vinii C//3COOr CH=CH2. Ester al acidului acetic, preparat prin adiţia acestuia la acetilenă. Este un lichid volatil, cu miros înţepător, cu tendinţă mare spre polimerizare. Serveşte la fabricarea * acetatului de polivinil şi a unor copolimeri (cu clorură de vinii, etilenă ş.a.). în R.P.R., a. de v. se fabrică la Uzinele chimice Rîşnov (reg. Braşov). — Acetat de polivinil, polimer obţinut prin polimeri-zarea acetatului de vinii. Are punctul de înmuiere scăzut (30—40°C), Se întrebuinţează pe scară largă la fabricarea Jacurilor, a vopselelor, a adezivilor etc. Prin hidroliza lui se formează alcoolul polivinilic. în R.P.R. se fabrică la Uzinele chimice Rîşnov (reg. Braşov). — (FARM.) Acetat de taliu9 sare solubilă, foarte toxică, a taliului. în anumite doze este folosit extern ca depilator, asociat sau nu cu radioterapia. acetazolamidă(FARM), medicament utilizat ca diuretic în insuficienţa cardiacă, în ciroza hepatică etc., în care determină o diminuare importantă a edemelor şi a ascitei. Denumirea comercială a medicamentului este diamox- acetic, acid ~ (CHIM.). Acid organic saturat, cu formula CHz-COOH. E un lichid incolor, cu miros caracteristic, înţepător; se amestecă în orice proporţii cu apa; p.t. 16,7°C; p.f. 118,2°C. Se fabrică prin fermentarea acetică a soluţiilor diluate de alcool, prin distilarea uscată a lemnului (v. şi acid p i r o 1 i g n o s) sau prin oxi-darea aldehidei acetice. Oţetul conţine a.a. în concentraţie de 3—9%. — A. a. glacial, acid acetic de concentraţie 98— 99,8%. Se foloseşte la prepararea acetatului de celuloză, la fabricarea de solvenţi pentru industria de lacuri şi vopsele, în industria medicamentelor, în industria alimentară, a mătă- ACET1L 16 ACHENÀ surilor etc. Se fabrică la Reşiţa şi Margina (reg. Banat) prin distilarea lemnului, iar la Rîş-nov (reg* Braşov) din aldehidă acetică* acetil (CHIM,), C//3CO—* Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. V. şi a c i 1. acetilcelul6ză(CHIM.) v. a-cetat de celuloză* acetilenă (CHIM.) 1. (pi.) V* alchine. 2. CH = CH* Hidrocarbură alifatică nesaturată, cu o triplă legătură, descoperită de H. Davy în 1836 şi sintetizată din elemente de Turda (reg. Cluj) şi Tîrnăveni (reg* Mureş-Autonomă Maghiară) din carbid. acetilsalicilic, acid ~ (FARM.), produs sintetic obţinut din acid salicilic prin acetilare. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, cu gust acru, greu solubilă în apă, solubilă în alcool. Are acţiune febrifugă şi analgezică. Este folosit în stări febrile, nevralgii, reumatism etc* Numele comercial al acestui acid este aspirină* acetobutirat de celuloză (CHIM.), e s t e r mixt al celu- Obţinefea acetilenei şi domeniile mai importante de utilizare a ei M* Berthelot în 1862; este un gaz incolor, fără miros în stare pură, foarte solubil în acetonă* Formează acetiluri de cupru, argint şi mercur. Dă reacţii de adiţie, de polimeri-zare etc. Se poate obţine prin reacţia dintre carbura de calciu (carbid) şi apă sau din metan, prin oxidare parţială cu oxigen ori prin cracare în arc electric. Este un compus de mare importanţă, constituind baza pentru obţinerea unui număr foarte mare de compuşi în industria chimică. Din a* se prepară aldehida acetică, acetona, clo-rura de vinii, acetatul de vinii, vinilacetilena, mtrilul acrilic. Se foloseşte de asemenea la sudura oxiacetilenică şi la iluminat. A. se păstrează în tuburi sub presiune. în R.P.R. se fabrică la Rîşnov (reg. Braşov) din gaz metan, iar la lozei, obţinut prin tratarea acesteia cu acid acetic şi acid butiric. Este o masă plastică rezistentă la apă şi Ia frig, cu proprietăţi dielectrice bune. Se foloseşte sub formă de filme, foi, pelicule, în industria electrotehnică, Ia fabricarea lacurilor pentru acoperirea produselor textile şi a pieii. acetofenonă (CHIM.), lichid incolor cu miros aromatic, Cç/Zs—CO—C//3. Se obţine prin condensarea benzenului cu clo-rură de acetil, în prezenţa clorurii de aluminiu drept catalizator ; p.t*20,5°C;p.f. 202°C* Se găseşte în gudroanele rezultate din cocsificarea cărbunilor de pămînt* E întrebuinţată în industria medicamentelor şi în parfumerie. acetonă (CHIM.), lichid incolor, volatil, inflamabil, cu miros eteric, C//3—CO~Ci/3, care se poate amesteca cu apa, alcoolul, eterul, benzina etc. în orice proporţie; p*f* 56,2°C. Dizolvă multe substanţe organice. Se obţine prin distilarea uscată a lemnului, prin fermentarea amidonului, prin dehidro-genarea alcoolului izopropilic sau din acetilenă şi vapori de apă. E întrebuinţată ca solvent în industria de lacuri şi vopsele şi ca materie primă în diferite sinteze (a indigoului, plexigla-sului, metilizobutilcetonei etc.). în ţara noastră acetona se obţine la distileriile de lemn de la Reşiţa şi de la Margina (reg. Banat); se va obţine în mari cantităţi la Combinatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti (reg. Bacău), ca produs secundar la fabricarea fenolului. acetonurie (MED.), apariţie a acetonei în urină. Se întîl-neşte în formele grave de diabet, în inaniţie, cancer, anemii cronice, tulburări grave intestinale, stări febrile grave etc. V. şi c e t o n u r i e* Acevedo [aQevedo7, Isidoro (1867—1952), scriitor revoluţionar spaniol. Din 1886 a colaborat la presa socialistă. Este unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Spania. Cartea sa „Raţiunea şi inima“ (1925) descrie viaţa muncitorilor şi intelectualilor spanioli, iar romanul „Cîrti-ţele“ (1930) lupta revoluţionară a minerilor din Asturia. înce-pînd din 1937 a trăit în U.R.S.S. achenă (BOT.), tip de fruct uscat care nu se deschide la coacere; are pereţi tari, nelipiţi de sămînta unică din interiorul Achene său (ex. aluna, ghinda, fructul de cînepă, de floarea-soarelui etc.). Unele a. pot avea cîrlige (ex. brusturele) sau o umbrelă formată din peri (ex. păpădia). ACHEULEAN 17 ACIDOZĂ acheulean [aşoleân7, cultură tlin paleoliticul inferior, caracterizată prin perfecţionarea tehnicii de cioplire a silexului. Uneltele, în formă de toporaşe de mî-nă, se realizau din miezul bulgărilor de silex. Denumirea culturii s-a dat după localitatea Saint-Acheul (Franţa), unde s-au descoperit pentru prima oară unelte de acest tip. A. s-a dezvoltat aproximativ între anii 435 000 şi 180 000 î.e.n. a chilie (gr. a „fără“ şi chylos „suc“; MED.), absenţa pepsinei şi a acidului clorhidric din sucul gastric. Se întîlneşte în cancerul stomacal, în anemia pernicioasă etc. achingii (turc. akjnci9 din al^in „incursiune pentru jaf“), trupe neregulate de cavalerie turcească în evul mediu, care, neprimind soldă sau pămînt, trăiau din prada de război. achitare (DR.), declarare, prin hotărîre judecătorească, că nu e cazul să fie pedepsit cel trimis în judecată penală, fie pentru că fapta nu există, fie pentru că a fost săvîrşită de altă persoană, fie pentru că fapta nu constituie o infracţiune. achizitor 1. (în socialism) Persoană angajată, în anumite condiţii, de întreprinderi şi instituţii de stat ori cooperatiste, să cumpere mărfuri la preţuri de învoială, în limitele stabilite de organele de stat, ori să contribuie la aprovizionarea cu unele produse. 2* (în capitalism) Persoană care se ocupă cu contractarea unor asigurări, în numele şi în contul unei societăţi de asigurare, sau care face abonamente la diverse publicaţii. achiziţii (în socialism), operaţii de cumpărare a produselor agricole (în special agroali-mentare) de către organele de stat sau cooperatiste. A. sînt o formă a comerţului socialist, prin care se valorifică, în condiţii avantajoase, surplusul de produse agricole de către producători. Prin a* ţăranii vînd produse statului la preţuri de liberă învoială şi fără un angajament prealabil. în R.P.R., a. reprezintă una dintre căile de formare a fondului central de produse agricole (în special pentru cereale şi produse animale) pe baza cointeresării materiale a producătorilor. V. şi contractări. aciclic (gr. a „fără“ şi kyhlos „cerc“; despre combinaţii chimice), care nu conţine atomi legaţi în cicluri. acicul (lat. acicala „acuşor“) 1. (BOT.) Formaţie sau derivat rigid în formă de ac, care reprezintă rezultatul metamorfozei unor organe (ex. ramuri, frunze etc.) sau a unor părţi ale lor. A. se întîlneşte frecvent la plantele din regiunile temperate, constituind o formă de adaptarte a acestora. Prin transformarea ramurilor sau a frunzelor se micşorează suprafaţa de evaporare şi, în acelaşi timp, transpiraţia (ex. la citrus, acacia, păducel etc.). 2. (ZOOL.) Fir de păr de pe parapodele viermilor p o 1 i c h e ţ i, de forma unui ghimpe, în jurul căruia se găsesc alţi peri, mici. Acidava, castru roman, situat pe malul drept al Oltului, în apropiere de locul unde se află astăzi satul Enoşeşti (raionul Slatina, reg. Argeş)* A. făcea parte din limesul alutan (linia de întărituri de-a lungul Oltului), construit de romani în sec. al II-lea. A. şi-a primit numele de la o aşezare geto-dacă din apropiere. acidimetrie (din acid şi gr. metron „măsură“; CHIM,), capitol al analizei volumetrice avînd ca obiect determinarea concentraţiei soluţiei unui acid prin titrare cu soluţii de baze de concentraţie cunoscută. ^ aciditáte 1. (CHIM.) Mărime care indică conţinutul în acid al unei soluţii şi care se exprimă prin concentraţia în ioni de hidrogen a acesteia. 2. (FIZIOL.) Aciditate gastrică, aciditate exprimată prin cantitatea de acid clorhidric liber şi de clor organic din sucul gastric secretat de glandele stomacului. Lipsa a-g> îngreuiază acţiunile fermenţilor gastrici asupra alimentelor, deci şi digestia. 3. (PEDOL.) Aciditatea solului, însuşirea solului spălat de baze de a se comporta ca un acid slab, prin liberarea în soluţie a ionilor de hidrogen* Poate fi: actuală, reprezentată prin concentraţia în ioni de hidrogen a soluţiei solului, şi potenţială (sau hidrolitică, de schimb), reprezentată prin totalitatea ionilor de hidrogen deplasaţi din sol la tratare cu soluţia unei sări. Determinarea a*s* ser.veşte la stabilirea necesităţii de amendament calcaros. acidizáre (EXPL. PETR.), injectarea unei soluţii de 7—15% acid clorhidric în zona de strat din apropierea găurii de sondă, în scopul măririi permeabilităţii acestei zone, reducerii căderii de presiune în strat şi măririi debitului sondei. Efectul de sporire a producţiei obţinut prin a. e relativ trecător, iar repetarea operaţiei dă rezultate din ce în ce mai slabe. acidofilin, lapte fermentat cu Lactobacillus acidophilus împreună cu Streptococcus lactis, în scopul îmbunătăţirii calităţilor gustativ« şi dietetice, precum şi pentru o mai bună conservare. a ci doi (FARM.), clorhidrat de betaină. Se prezintă sub forma unei substanţe cristaline, albe, solubile în apă* Este folosit în anaclorhidrie, asociat cu pepsină. Sin. betacid, aci-dopeps. acidopéps (FARM.) v. a-cidol. a cidor ezist enţă (MICRO-BIOL.), proprietate a unor bacterii (ex* bacilul tuberculozei, al leprei) de a rezista, după ce au fost colorate, la acţiunea decolorantă a acizilor. acidoză (MED.), creştere a acidităţii sîngelui, datorită unor tulburări de ordin funcţional în organism. A* se caracterizează prin coborîrea pH-ului sanguin sub 7,35 (valoarea normală: 7,35—7,45). A. organică se datoreşte producerii în cantitate mare a unor acizi organici care nu sînt utilizaţi în organism. Astfel, cetoaddoza este provocată de prezenţa în organism a acizilor cetonici (în diabet), iar lactoacidoza9 de prezenţa în organism a acidului lactic (în oboseala musculară). Dintre a. minerale, a. gazoasa e produsă de creşterea bioxidului de carbon în sînge (în nefrita gravă), fosfoacidoza9 de creşterea fosfaţilor minerali şi a esterilor fosfatici (în boli de rinichi). A. se determină prin măsurarea pH-ului sanguin di- 2 — c. 761 2505 I ACIDULARE iy ACIZI rect în sîngele venos. Se în-tîlneşte în formele grave de diabet care evoluează spre comă, în insuficienţa hepatică, în inaniţie, în cancer, în intoxicaţii grave etc. Se manifestă prin somnolenţă, ameţeli, tulburări ale vederii, vărsături, diaree etc. acidulâre (CHIM.), adăugare a unei cantităţi de acid într-o soluţie, pentru a-i mări concentraţia în ioni de hidrogen. acil (CHIM.), radical mono-valent al unui acid organic, cu formula R—CO—* Radicalul a. se obţine dintr-un acid organic prin scoaterea unei grupări oxidril (— OH) din gruparea carboxil (—COOH). a cil are (CHIM.), reacţie chimică de introducere a unui radical acid (acil) în molecula unui compus organic, cu ajutorul anhidridelor, clorurilor acide şi acizilor. Reacţia de acilare e folosită în industrie pentru a obţine esteri, amide şi cetone. Se pot acila alcooli, fenoli şi amine. Această reacţie se mai numeşte şi acetilare. a cin (lat. acinus „boabă de strugure“; HIST.), mică dilataţie la capătul terminal al unui canal glandular sau al unei bronhiole (ex. a. pancreatic, a* pulmonar). „A cincea aniversare a R.P.R.“, medalie instituită în î 952 şi conferită oamenilor Medalia „A cincea aniversare a R.P.R/' muncii care s-au distins în lupta şi munca depusă în vederea făuririi, consolidării şi prosperării Republicii Populare Romîne. acipenseride (lat* acipen-ser, -eris „cegă“), familie de peşti cu scheletul în cea mai mare parte cartilaginos, de talie mare, cu capul conic, cu corpul alungit, pe care se disting cinci şiruri longitudinale de plăci osoase. Peştii din această familie trăiesc în mările şi în apele dulci din emisfera nordică, în special în Marea Caspică, în Marea Neagră, în Marea Adriatică şi în bazinul Amu-Daria; sînt peşti răpitori, care se pescuiesc pentru carne, icre negre şi cleiul de peşte, extras din vezica lor înotătoare. In R.P.R. se găsesc următoarele specii de a.: morunul, nisetrul, păstruga, cega, viza şi şipul, reprezentînd una dintre resursele piscicole principale ale ţării, în care scop au fost create condiţii speciale de creştere. Sin. sturioni V* şi sturionicultură. acizi (CHIM.), compuşi chimici capabili să cedeze protoni (//+, ioni pozitivi de hidrogen) prin disociaţie în soluţii. A. înroşesc hîrtia albastră de turnesol şi au gust acru. Gradul de disociaţie al unui acid depinde de natura acidului, a solventului şi de temperatură. A. care prin dizolvare se disociază total sau aproape total se numesc a. tari (ex. acidul clorhidric), iar cei care se disociază numai parţial se numesc a. slabi (ex. acidul acetic). Cei care conţin în molecula lor oxigen se numesc acizi oxigenafi, iar cei care nu-I conţin se numesc hidracizi După numărul de atomi de hidrogen care se pot înlocui cu metalele, acizii pot fi: a. monobazici, a. bibazici, a. polibazici—A. alifatici, acizi organici care au una sau mai multe grupări carboxilice grefate pe un radical alifatic (ex. acidul acetic)* Din seria a. a* fac parte şi a. graşi—A* aromatici, acizi organici care au grupările carboxilice grefate pe un radical aromatic (ex. acidul benzoic, acidul italic).— A. asfaltogenici, com- * puşi organici de culoare brună, cu aspect de gudron, de constituţie nedefinită, conţinînd mult sulf. Sînt componenţi ai asfaltului din ţiţei.—A. cetonia, acizi organici care conţin în moleculă gruparea c a r b o-x i 1 alături de gruparea c a r-b o n i 1 (ex. acidul acetilacetic, c//8-cqTc//2coo/z). -a^ fraşi, acizi naturali, obţinuţi In grăsimi animale sau vegetale, şi acizi sintetici, obţinuţi prin oxidarea parafinei. A. g* naturali pot fi a. alifatici saturaţi (ex. acizii: lauric, palmitic, stearic), a. alifatici nesaturaţi (ex. acizii: oleic, linoleic, lino-lenic) şi oxiacizi A* g. sintetici cuprind a* alifatici saturaţi. Din a.g. se obţin produse importante, de uz industrial şi casnic: săpunuri, emulgatori, uleiuri sicative, uleiuri sulfo-nate, alcooli graşi, amide, amine grase, ceruri.—A^Jiumici, substanţe organice specîîice humusului, rezultate din putrezirea plantelor. Au o alcătuire foarte complexă, aflîndu-se în stare de dispersie coloidală. Saturaţi cu calciu, a. A. contribuie fa formarea structurii grăunţoase stabile a solului. — A. fulvicL. partea mai solubilă şi mcoloră din a. humici; a. /. sînt frecvenţi în solurile din regiunile umede. — A. huminici, partea puţin solubilă şi de culoare închisă din a. humici; sînt frecvenţi în solurile de stepă. — A. ligninsulfonici, acizi organici cu grupă sulfonică, de constituţie nedefinită, derivaţi ai ligninei. Se găsesc în leşiile bisulfitice rezultate în procesul de obţinere a celulozei din lemn prin procedeul sulfit (v. şi celuloză). Au proprietăţi tanante (v. şi t a n a n ţ i).—A. naftenici, acizi organici para-finici şi cicloparafinici. Se extrag din produsele petroliere. Pot înlocui a. graşi naturali sau sintetici în industria săpunului, a lacurilor şi a vopselelor. — A. sulfonici, acizi organici caracterizaţi prin grupa funcţională sulfonică — SOzH, legată direct de un atom de carbon. în general sînt a. tari A. s. alifatici se prepară prin acţiunea combinată a clorului şi bioxidului de sulf asupra hidrocarburilor alifatice. Din această clasă fac parte mersolii A. 5. aromatici se obţin prin acţiunea directă a acidului sulfuric asupra hidrocarburilor aromatice sau a altor combinaţii aromatice, ori la rafinarea cu acid sulfuric a distilatelor ACLIMATIZARE 19 ACOPERIRE din petrol Sărurile lor de sodiu sau de amoniu se folosesc ca agenţi de udare, spumare, emulsionare. aclimatizáre (BIOL.), proces de adaptare a organismelor la condi{ii de climă schimbate* Prin a* se modifică natura ereditară a organismelor, care continuă şi în noile condiţii de climă să se înmulţească şi să dea urmaşi viabili* A. are loc : în cazul transmutării artificiale sau naturale a plantelor şi animalelor în regiuni unde mai înainte nu existau sau unde au existat, dar au fost exterminate (în cazul din urmă se numeşte şi reaclimatizare); în cazul lărgirii ariei de răspîndire a organismelor fără intervenţia omului; în cazul schimbării condiţiilor de existenţă a organismelor (plantaţii, bazine acvatice etc.) fără schimbarea locului. Transformările condiţiilor climatice, alături de cele fi-zico-geografice, hidrologice etc*, s-au răsfrînt şi asupra vieţuitoarelor globului pămîntesc*Astfel, unele grupe de vieţuitoare au dispărut, altele au suferit transformări ; s-au dezvoltat numeroase specii noi* Miciurinismul a deschis noi şi largi perspective în a. plantelor şi animalelor, în care factorul hotărîtor îl constituie acţiunea conştientă a omului. A* este utilizată ca mijloc pentru lărgirea ariei de răspîndire a unor plante şi animale folositoare omului sau pentru obţinerea de noi varietăţi şi rase (ex* a* în R*P*R* a unor soiuri de porumb hibrid, a ricinului, a orezului, a raselor de bovine schwyz, simmental etc.)* Merite deosebite în elaborarea şi prelucrarea bazelor teoretice şi a principiilor practice pentru a. plantelor au avut I* V* Mi-ciurin, N* I* Vavilov (U*R.S*S*), L. Burbank (S*U*A.), L* Vil-morin (Franţa), iar pentru a* animalelor M* F* Ivanov (U.R.S.S.) ş.a* acnee (gr* akme „vîrf“; MED.), boală de piele datorită unor tulburări funcţionale sau unor leziuni ale glandelor sebacee* Se caracterizează prin creşterea secreţiei glandelor sebacee (seboree) şi prin leziuni cutanate care derivă unele din altele: puncte negre, papule, 2* pustule superficiale şi profunde, abcese. acoladă 1. Semn grafic de forma a două fragmente de arc împreunate, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc* sînt legate între ele printr-un anumit raport* 2. (IST.) Moment din ceremonialul de învestire a cavalerilor medievali; consta în îmbrăţişarea viitorului cavaler de către senior şi în lovirea lui pe umeri cu latul săbiei* acomodare 1. (FIZIOL.) A* comodare vizuală, capacitatea de adaptare a ochiului în vederea obţinerii unei imagini clare a obiectelor situate la diferite distanţe* Se realizează prin modificarea curburii cristalinului şi, prin aceasta, a unghiului său de refracţie, datorită intrării în funcţiune a unor muşchi (muşchii ciliari)* Percepţia vizuală se realizează astfel prin interacţiunea dintre analizatorul vizual şi cel motor. 2. (LINGV.) A s i m i 1 a ţ i e parţială între două sunete în contact direct (ex., în dezdoi, s, consoană surdă din prefixul Jes-, a devenit z, consoană sonoră, sub influenţa consoanei sonore următoare, J). acompaniament (MUZ.) 1. Suport armonic şi ritmic al unei melodii, în care succesiunea de acorduri constituie o întregire a melodiei, avînd un profil ritmic deosebit de al acesteia şi fiind lipsit în general de un sens expresiv propriu* 2. Parte muzicală instrumentală sau orchestrală care însoţeşte şi susţine un solist ori un ansamblu coral* acondroplazie (gr* a „fără“, chondros „cartilaj“ şi plasis „formare“; MED.), boală congenitală caracterizată prin oprirea creşterii oaselor membrelor, în special la braţ şi la coapsă, în contrast cu dezvoltarea normală a trunchiului şi cu dezvoltarea parţială a capului. Individul acondroplazic are membrele inferioare şi superioare scurte şi prezintă modificări caracteristice ale conformaţiei feţei. în ansamblul ei, boala creează o formă de nanism disproporţionat* Spre deosebire de alte forme de nanism, a. nu influenţează dezvoltarea intelectuală a copilului* aconitină (FARM.), alcaloid foarte toxic, extras din planta Aconitum napellus (popular o-mag). E o pulbere cristalină, albă, fără miros, foarte puţin solubilă în apă. Provoacă o inhibiţie a centrilor nervoşi bulbospinali (respirator, circulator, vasomotor) şi exercită o acţiune analgezică asupra sistemului nervos periferic (în special asupra nervului trigemen)* acont (DR.), sumă de bani plătită în contul preţului, de una dintre părţile, contractante celeilalte, înainte ca aceasta să fi trecut la executarea obligaţiei sale. în R.P.R., organizaţiile socialiste nu pot conveni la plata unui a*, decît în cazurile anume îngăduite de lege* acoperire 1. (TEHN.) a) Aplicare a unui strat de material pe suprafaţa unui obiect, pen*-tru a-1 proteja contra coroziunii, a-i, schimba aspectul, a-i mări rezistenţa la uzură etc*; prin a« se economisesc metalele preţioase la fabricarea unor piese. A* metalică se poate efectua prin depunere electrolitică, prin deplasare chimică (ex* cuprarea fierului prin cufundarea piesei într-o baie de sulfat de cupru), prin placare, pulverizare, amalgamare, imersiune într-o baie de metal topit etc* Grosimea stratului de a. depinde de metalul folosit şi de condiţiile de serviciu ale piesei; la poleirea cu aur ea este de 0,1 microni, la cromarea decorativă de 1 micron, Ia cromarea pentru protecţia contra uzurii de 100—200 de microni etc* A. nemetalică se face cu uleiuri, vopsele, emailuri, cauciuc, ebonită etc*, prin cufundarea obiectului în-tr-o baie cu materialul de acoperire, prin stropirea cu pistolul de pulverizat, prin spoirea cu pensula etc* A* armăturii elementelor de construcţie din beton armat se face cu un strat de beton cu grosimea de 1—4 cm, în funcţie de dimensiunile elementului, de natura şi de mediul în care se află construcţia, b) Stratul de material aplicat pe suprafaţa unui obiect în scopul arătat mai sus* 2. (MILIT.) a) Neregula- ACOPERIŞ 20 ACORD ritate pronunţată a terenului (deal, înălţime), pădure sau localitate care împiedică observarea terestră sau aeriană, b) Ansamblu de măsuri ^ de protecţie a trupelor şi obiectivelor împotriva loviturilor inamicului. c) Acţiune de luptă prin care se face siguranţa trupelor care se mobilizează şi se concentrează (a. mobilizării şi concentrării), care se retrag (a. retragerii) etc. — Trupe de a., unităţi sau mari unităţi, dispuse din timp de pace în apropierea frontierei, gata să respingă în orice moment atacul prin surprindere al inamicului, în scopul asigurării mobilizării şi concentrării trupelor. 3. (VÎNĂT.) Numărul de alice dintr-un cartuş care lovesc de Ia distanţa de 35 m într-o ţintă cu diametrul de 75 cm. 4. (EC,) a) Rezervă de aur sau în devize convertibile, aflată în tezaurul băncii de emisiune, pentru a garanta biletele de bancă emise şi puse în circulaţie. în socialism, acoperirea se realizează nu numai prin rezervele de aur, ci şi prin cantitatea de mărfuri proprietate a statului* b) Garanţie a unui împrumut sau a unei plăţi viitoare, ţinută la dispoziţia creditorului sau a furnizorului în legătură cu livrarea unor mărfuri, executarea unor lucrări, prestarea unor servicii efectuate, care sînt în curs de efectuare sau se vor efectua. V. şi ca m b i e; cec. acoperiş 1. (CONSTR.) Partea superioară a unei construcţii, pe care o acoperă şi o protejează contra intemperiilor. A. este alcătuit dintr-o învelitoare exterioară de tablă, şindrilă, ţiglă, carton asfaltat etc., care este susţinută de o structură de rezistenţă constînd fie dintr-un schelet de bare din lemn, metal, beton armat sau din materiale combinate (şarpantă), fie dintr-o placă continuă, plană sau curbă, de beton armat, fie dintr-o boltă de beton sau de zidărie. A. este prevăzut cu jgheaburi, burlane şi alte dispozitive de colectare şi îndepărtare a apei. 2. (GEOL., MINE) Totalitatea rocilor situate deasupra unui zăcămînt. — A. direct, grup de st rate situat imediat deasupra unui zăcămînt — A, fals, banc subţire de roci friabile, situat deasupra unui zăcămînt şi care se îndepărtează în momentul exploatării acestuia.—/!. principal, pri- mul grup de roci tari situat deasupra unui zăcămînt, de obicei despărţit de acesta prin a. direct. Rocile din a.p. care sînt deranjate de excavaţiile subterane intră în mişcare şi produc presiuni asupra lucrărilor miniere, cu tendinţa de distrugere a lor, în funcţie de proprietăţile fizico-meca-nice ale rocilor. acârd (lat. aJ „la“ şi cor, cordis „inimă“) 1. înţelegere între două părţi (indivizi, instituţii, state) la încheierea unui act* —(DR.) Acord internaţional v* tratat internaţional 2. (EC.) a) Una dintre formele de salarizare. V. şi salariu în acord, b) Acord comercial, înţelegere economică între două sau mai multe state cu privire la schimbul reciproc de mărfuri pe o anumită perioadă de timp. între ţările capitaliste, a. c. este un instrument de organizare a schimburilor comerciale neechivalente în favoarea ţărilor mai puternice, ale căror monopoluri obţin astfel supraprofituri. A. c. între ţările socialiste este una dintre formele colaborării economice frăţeşti şi ale ajutorului reciproc. în afară de a. c. încheiate cu celelalte ţări socialiste, ţara noastră încheie a. c. şi cu ţările slab dezvoltate, acorduri reciproc avantajoase, care contribuie la consolidarea şi dezvoltarea economiei lor. Promo-vînd politica de coexistenţă paşnică, R.P.R., ca şi celelalte ţări socialiste, încheie de asemenea a. c. cu ţările capitaliste pe baza egalităţii în drepturi şi a avantajului reciproc* V. şi comerţ exterior* c) Acord de plăţi, document internaţional care consemnează înţelegerea dintre două sau mai multe state cu privire la modalităţile de plată a obligaţiilor reciproce derivînd din comerţul lor exterior sau din alte operaţii. A. de p. se stabileşte de obicei o dată cu acordurile care dau naştere la plăţi internaţionale (ex. a. comercial) şi din care face parte integrantă* V. şi c 1 i r i n g. 3. (LINGV.) Concordanţă (în număr, gen, caz, persoană) a formei cuvintelor între care există anumite raporturi sintactice (de ex* se face a« între predicat şi subiect, între atributul adjectival şi substantivul determinat etc.). — A. după înţeles, acord în care modificarea formei unui cuvînt este determinată de sensul şi nu de forma gramaticală a celuilalt cuvînt din relaţia sintactică (ex. în propoziţia „au venit o mulţime“, predicatul este la plural, pentru că subiectul „mulţime“, deşi are formă de singular, exprimă o pluralitate). prin atracţie, acord greşit, al unui cuvînt cu altul care se află mai aproape sau care se impune mai mult atenţiei vorbitorului decît cuvîntul determinat* în cazul subiectului multiplu, acordul predicatului ACORDARE 21 ACROCIANOZĂ numai cu unul dintre componentele acestuia este o formă de q* prin a. (ex. în propoziţia „două sute de lei este o sumă“, acordul predicatului se face, prin atracţie, cu numele predicativ „sumă“). 4, (MUZ.) Combinaţii de două, trei sau mai multe sunete de înălţimi diferite, produse fie simultan, fie succesiv sub formă de arpegiu, care împreună formează o unitate organică, deo-sebindu-se astfel de conglomeratele de sunete cu caracter accidental — Acorduri consonante!, acorduri care dau impresie de stabilitate, spre deosebire de acordurile disonante, care cer o continuare, o rezolvare într-un a. consonant. 5. (GEOGR.) Acordul bazelor, metodă de compensare a trian-gulaţiilor geodezice, cu ajutorul căreia se stabilesc concordanţe între măsurători unghiulare şi lungimi. acordare 1. (FIZ.) Modificare a caracteristicilor unui circuit oscilant, prin care se egalează frecvenţa lui proprie de oscilaţie cu o frecvenţă dată (ex. a. unui circuit oscilant cu frecvenţa unui alt circuit oscilant). Efectuarea operaţiei de acordare conduce la sintonie. 2. (MUZ.) Re- glare a unui instrument muzical, prin mărirea sau micşorarea tensiunii coardelor, la instrumentele cu coarde sau cu claviatură, ori a pieii, la instrumentele de percuţie, astfel încît să emită sunete juste în raport cu un sunet fundamental fix (nota la). Acordeon acordeon, instrument muzical portativ, cu claviatură asemănătoare cu cea a pianului, ale cărui a n c i i vibrează datorită curentului de aer care iese dintr-un burduf manipulat de executant* acorie (gr. a „fără“ şi kore „pupilă“ ; MED.), anomalie congenitală care constă în absenţa pupilei. Acosta, Râul (n. 1919), secretar general al Partidului Comunist din Peru (din 1956), al cărui membru este din 1937. Acosta (d’Acosta sau da Costa), Uriel (c. 1590—1640), filozof olandez raţionalist, originar dintr-o familie de evrei portughezi. A luat poziţie împotriva dogmaticii religioase iudaice, negînd nemurirea sufletului. Datorită acestei poziţii, considerat eretic, a căzut victimă persecuţiilor rabinilor şi autorităţilor olandeze. acostamente, fîşii laterale din platforma drumului, care încadrează partea carosabilă, servind la circulaţia pietonilor, staţionarea vehiculelor, depozitarea materialelor sau la lărgirea ulterioară a căii. acostare (lat. ad „la“ şi costa „coastă“) 1. (NAV.) Manevră de apropiere şi alăturare a unei nave de mal sau de coastă, urmată, de obicei, de legarea ei de chei sau de o altă navă, de o geamandură etc. V. şi abordare, 2. (G.F.) Accident de cale ferată, produs prin izbirea laterală a două vehicule la trecerea peste un schimbător de cale cînd nu sînt respectate condiţiile de gabarit sau regulamentele de circulaţie. acraniate (gr. a „fără“ şi kranion „craniu"), subîncren-gătură de animale cordate primitive, fără cap diferenţiat, cu coardă dorsală (notocord) în tot lungul corpului, cu tubul neural nediferenţiat în măduva spinării şi creier şi cu organele de simţ aproape nedezvoltate. Caracterele structurale fundamentale ale reprezentanţilor a-cestei subîncrengături (coarda dorsală şi tubul neural) se păstrează de-a lungul întregii lor vieţi (ex. la amfiox). V. şi cordate. acreditare (DR.), împuternicire dată unei persoane prin scrisoare de acreditare într-o calitate diplomatică (ambasador, ministru plenipotenţiar). acreditiv (fr. accréditif, din à crédit „pe credit“ ; EC.) 1. (în socialism) a) Formă de decontare fără numerar, practicată între întreprinderi şi organizaţii socialiste. A. se realizează prin ordinul dat de cumpărător (ordonator) băncii care-1 deserveşte de a plăti în cont furnizorului o sumă corespunzătoare unor livrări de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii, efectuate în condiţiile stabilite de ordonator în scrisoarea de deschidere a acreditivului, b) Dispoziţie dată de o unitate CE.C* unei unităţi situate în altă localitate de a achita o sumă de bani unui deponent. 2. (în capitalism) Formă de decontare folosită în practica bancară pentru transferul de bani în alte localităţi. acrescămînt (DR.), drept prin efectul căruia partea unui moştenitor sau legatar (v. şi legat) creşte de pe urma faptului că unul sau mai mulţii dintre comoştenitori sau cole-gatari nu vin la succesiune sau renunţă la ea ori la legat. acridină(CHIM.), combinaţie organică eterociclică, formată dintr-un nucleu piridinic condensat cu două nuclee ben-zenice. Se găseşte în gudroanele rezultate din cocsificarea cărbunilor de pămînt. Este o substanţă cristalină incoloră, cu p.t. 111°C. Se foloseşte la prepararea unor coloranţi şi medicamente. acriflavină (FARM.) v. tri-paflavină. acrobat (gr. akrobatos „care merge în vîrful picioarelor“), persoană care execută cu mare abilitate şi spectaculos exerciţii de forţă şi de echilibru (pe sîrmă, la aparate) în întrecerile sportive sau în spectacolele de circ. acrocefaiie (gr. akros „ascuţit“ şi kephale „cap“ ; AN-TROP.), deformaţie craniană caracterizată prin aspectul ascuţit, conic al cutiei craniene. Sin. oxicefalie. acrocianoză (gr. akron „extremitate“ şi kyanos „albastru“; MED.), sindrom caracterizat prin răcirea şi prin aspectul vînăt-albăstrui al extremităţilor membrelor, Se datoreşte unor dereglări vasomotoare locale, ca ACROFOBIE 22 ACS urmare a leziunii nervilor vaso-motori şi a precapilarelor. Poate apărea în unele boli de inimă sau de plămîni, în insuficienţa tiroidiană etc. acrofobie (gr. akron „vîrf" şi phobia „frică**; MED.), teamă patologică, obsedantă de locurile înalte. acroleină (CHIM.), aldehidă nesaturată, CHICII— CH 0t care se prezintă sub forma unui lichid cu miros înecăcios; p. f. 52°C Se obţine din glicerină prin pierderea a două molecule de apă. Sin. aldehidă acrilică. acromatic (gr. a „fără“ şi chroma, -a/os „culoare“; F1Z.) 1. (Despre un sistem optic) Care transmite lumina albă fără a o descompune în culorile componente. 2. (Despre un obiectiv optic) Care formează imagini fără margini colorate. V. şi aberaţie cromatică. acromatism(FIZ ), proprietate a unui sistem optic care nu prezintă aberaţie cromatică. Se obţine prin utilizarea combinaţiilor de lentile, convergente şi divergente, cu raze de curbură potrivite. acromatopsie (gr. a „fără“, chroma, *atos „culoare“şi opsis „vedere“; MED.), incapacitatea de a distinge culorile. A. poate fi totală, cînd individul nu distinge decît negrul, cenuşiul şi albul, sau parţială, cînd bolnavul nu distinge culoarea roşie de cea verde (daltonism) ♦ cea albastră dintre alte culori (acia-nopsie) etc. acromegalie (gr. akron „extremitate“ şi megas, megalos „mare“; MED.), boală endocrină, caracterizată prin dezvoltarea exagerată a extremităţilor, a scheletului facial şi a organelor interne. Este provocată de hipersecreţia hormonului de creştere al hipofizei, ca urmare a unei tumori benigne a acestei glande (adenom eozinofil). Sin. boala lui Pietre Mărie şi Marinescu. acromicrie (gr. akron „extremitate“ şi mikros „mic“; MED.), sindrom glandular datorit insuficienţei secreţiei hormonului de creştere al hipofizei. Apare de obicei înaintea pubertăţii, manifestîndu-se prin nanism, cu oprirea dezvol- tării extremităţilor (micromelie) şi, uneori, a craniului (micro-cefalie). acromie (gr. a „fără“ şi chroma „culoare“; MED.), decolorare a pielii, de obicei congenitală, datorită diminuării cantitative sau dispariţiei pigmentului care dă pielii culoarea normală. acromión (gr. akron „extremitate“ şi omos „umăr“; ANAT.), proeminenţă osoasă care prelungeşte omoplatul în sus şi în afară, articulîndu-se cu extremitatea externă a claviculei. Reprezintă punctul osos cel mai înalt al umărului. acroparestezie (gr. akron „extremitate“, para „la“ şi aisthesis „simţire“ ; MED.), tulburare care se manifestă prin amorţeli şi furnicături persistente în extremităţi, mai accentuate noaptea. acropolă (gr. akros „ridicat“ şi polis „oraş“), parte fortificată a unei aşezări, situată pe o colină, constituind citadela vechilor oraşe greceşti, în incinta ei, a« cuprindea un ansamblu unitar format din palate, temple, statui, altare etc. Cele mai renumite a, ale Greciei antice au fost în oraşele Mi-cene, Tinnt, Corint şi Atena. Construită în cea mai mare parte în timpul lui Pericle, acropola din Atena este vestită prin frumuseţea şi prin bogata ei istorie. acrostih (gr. akron „extremitate“ şi stichos „vers“), poezie în care literele iniţiale ale versurilor formează un cuvînt, de cele mai multe ori un nume propriu, sau o sintagmă. acroşaj (MINE), intersecţia dintre un puţ de mină şi o rampă subterană. acroşâre(ELT.) v. prindere* acroteră (gr. akroterion „extremitate“ ; ARHIT.) 1. Mic piedestal aşezat în vîrful sau la extremităţile unui fronton, pentru a susţine un ornament, un vas, o statuie etc. 2. Elementul decorativ de pe acest piedestal. acru (METR.), măsură agrară, folosită în India şi în unele ţări anglo-saxone. Prezintă mici variaţii de la o ţară la alta. în Anglia si în S.U.A., I acru = - 4 046,94 m2. Acs [aci], Karoly (1824 — 1894), scriitor maghiar, participant la revoluţia din 1848—1849. ACT 23 ACTAEONELLA Este unul dintre primii traducători şi popularizatori în limba maghiară ai creaţiei populare ro-mîneşti. Volumul „Flori din cîmpul poeziei populare romî-neşti“ (1858) conţine tălmăciri din culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. A militat pentru prietenia dintre poporul maghiar şi poporul romîn. act1 (lat* actum „lucru făcut, întîmplat“; DR.) L Act juridic a) Manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane, cu scopul de a crea, de a modifica, de a transmite sau de a stinge drepturi şi obligaţii* b) înscrisul întocmit de părţi pentru a constata a.j. încheiat. — A. adminis-trativt act emanînd de la organele administrative şi care produce în mod direct efecte juridice. în socialism, a.a. este forma juridică principală în care organele administraţiei de stat îşi realizează activitatea lor. El se emite de organele administraţiei de stat, în baza şi în executarea legilor şi a celorlalte acte normative. A. a. poate fi: normativ, atunci cînd prin el se statornicesc norme juridice cu caracter general, şi individual atunci cînd are ca scop naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. V. şi aplicarea dreptului.—/!. constituţional act normativ de reglementare a unor anumite raporturi sociale fundamentale, care reflectă un stadiu determinat de dezvoltare social-cconomică şi politică a unui stat la un moment dat, spre deosebire de constituţie, care reglementează ansamblul acestor raporturi. în perioadele revoluţionare, a. c. consfinţesc transformările politice şi social-economice înfăptuite (ex. decretele date de Puterea sovietică după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi pînă la Congresul al III-lea al Sovietelor din Rusia din ianuarie 1918). în ţara noastră au fost următoarele a.c.: decretul nr. 1 626 din 31 august 1944, completat prin decretul nr. 1 849 din 11 octombrie 1944, prin care s-a consfinţit înlăturarea dictaturii militare-fasciste, instaurarea unui regim constituţional de libertăţi democratice şi s-a stabilit modul de urmărire şi sancţionare a celor care au contribuit la dezastrul ţării în timpul celui de-al doilea război mondial ; legea nr. 187 din 23 martie 1945, pentru reforma agrară ; legea nr. 560 din 15 iulie 1946, privind alegerile pentru Adunarea deputaţilor, prin care s-a introdus votul universal şi sistemul unicameral; legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, prin care a fost înlăturată monarhia, Romînia devenind Republica Populară Ro-mînă, formă de stat a dictaturii proletariatului. Prin aceeaşi lege şi prin legea nr. 364 din aceeaşi zi, s-a reglementat modul de organizare şi de conducere a statului. — A. de administrare a) Act prin care un bun este făcut producător de venituri fără a fi înstrăinat (ex. închirierea unui bun ; dacă bunul este nemişcător, închirierea este a. de a. numai dacă e făcută pe cel mult trei ani), b) Act prin care se percep fiuctele sau se încasează veniturile unui bun. Cînd administrarea priveşte un patrimoniu, anumite acte de înstrăinare a unor bunuri sînt considerate acte de administrare (ex. înstrăinarea unor bunuri mobile supuse stricăciunii). — A. de conservare, act menit să împiedice pierderea unui drept sau a unui alt bun (ex. întreruperea unei prescripţii, întocmirea unui inventar).—A* de dispoziţie a) Act prin care se transmite sau se constituie un drept real privitor la un bun ori se renunţă Ia un drept (ex. proprietate, uzufruct, gaj, superficie). b) Act prin care se transmite un drept de c r e a n-ţ ă şi, în general, orice act care depăşeşte sfera actelor de administrare. — Acte de executare, acte prin care se încearcă sau se realizează săvîr-şirea unei infracţiuni. —A* de notorietate, act prin care mai multe persoane atestă, în faţa organului de stat competent, existenţa unui fapt îndeobşte cunoscut şi constant. — /!, de procedură, act făcut, în cadrul procesului, de către un organ de urmărire penală sau de jurisdicţie, de către un organ auxiliar sau de către un alt participant Ia proces, în exercitarea sau în îndeplinirea unor drepturi sau îndatoriri de care este legată desfăşurarea procesului. — A* de stare civilă, înscris autentic prin care se constată şi se pot dovedi faptele şi actele juridice din care decurge starea civilă a unei persoane (ex. naşterea, înfierea). — A. normativ, act prin care un organ de stat competent emite dispoziţii generale obligatorii (ex. lege, decret, hotărîre a Consiliului de Miniştri). 2. Act terorist, infracţiune care constă în săvîr-şirea, din motive politice, a unor acte împotriva vieţii, integrităţii corporale a oamenilor de stat, a persoanelor care desfăşoară o activitate politică sau obştească. în statele capitaliste, a. t. sînt săvîrşite de către organizaţiile şi elementele fasciste, împotriva unor personalităţi politice, împotriva conducătorilor partidelor comuniste şi a altor activişti progresişti, precum şi împotriva sediilor şi clădirilor organizaţiilor democratice. în R.P.R., a. /. este considerat, din punct de vedere juridic, ca o manifestare cu caracter contrarevoluţionar, îndreptată împotriva securităţii statului. act 2 (TEATRU), parte principală a unei piese de teatru, reprezentînd o etapă în desfăşurarea acţiunii. A. se împarte în scene şi, uneori, în tablouri. Piesele de teatru au fost împărţite pentru prima oară în a. în teatrul roman. acta (lat. acta „acte, decrete, registre“ ; BIBL.) 1. Colecţie de documente, registre, condici privitoare la o anumită instituţie, persoană sau problemă. 2. Titlu dat unor periodice sau colecţii de lucrări ştiinţifice, publicate de o societate sau de o instituţie. acta diurna, însemnări zilnice, afişate în mai multe exemplare, prin care se difuzau Ia romani diferite informaţii (politice, militare, despre spectacole etc.). Datează din sec* al II-lea î.e .n. şi reprezintă cea mai veche formă de ziar. actaeonella(PALEONT*), gasteropod cu cochilie globuloasă lipsită de ornamentaţii şi cu ACTA LOGICA 24 ACTIVARE deschiderea alungită. Se în-tîlneşte din carbonifer pînă în cuaternar. în R.P.R. caracterizează depozitele cretacice de la Săsciori (reg. Hunedoara), bazinul Roşia (reg. Crişana), Olăneşti (reg. Argeş) ş.a. »Acta logica“, revistă de logică din R.P.R., care apare din 1958 sub îngrijirea unui comitet alcătuit din cadre didactice de la Facultatea de filozofie şi Facultatea de matematică a Universităţii din Bucureşti. Publică studii de logică dialectică, logică formală şi logică matematică. Apare de două ori pe an. ACTH (biochim.) v. corti-cotrop. actinide (CHIM.), grup de elemente care urmează după actiniu în sistemul periodic al lui Mendeleev. Cuprinde toriul, protactiniul, uraniul şi elementele transuraniene. Proprietăţile lor chimice sînt asemănătoare, datorită structurii electronice analoge a ultimelor două straturi exterioare. Pot fi considerate ca făcînd parte din grupa a IlI-a a sistemului periodic, ca şi lantanidele, cu care se aseamănă. actinii (gr. aktis, -inos „rază“; ZOOL.), hexacoralieri mari, cu aspect de floare, frumos şi Actinie variat coloraţi, cărnoşi, lipsiţi de schelet. Corpul, de formă cilindrică, prezintă la un capăt gura înconjurată de tentacule retractile, iar la celălalt capăt un disc cu care se fixează. A* trăiesc în mări şi în oceane, unele fixate pe stînci (ex. Actinia), altele pe cochilii goale de melci locuite de p a g u r i, cu care trăiesc în simbioză (ex. Adamsia). Sin. dediţei-de~mare. actiniu (CHIM.), Ac. Element radioactiv din grupa a IlI-a a sistemului periodic, cu nr. at. 89; gr. at. 227. Se găseşte în minereurile de uraniu. Pro- prietăţile chimice ale a* sînt asemănătoare cu ale lantanului şi cu ale elementelor din grupa pămînturilor rare. actinométru (METEOR.), instrument pentru măsurarea intensităţii radiaţiei solare directe, bazat pe absorbirea radiaţiei de către un corp negru. actinomicéte (gr. aktis, -/nos „rază“ şi mykes „ciupercă“; MICROBIOL.), grup de microorganisme cu caractere intermediare între bacterii şi ciupercile inferioare. Sînt larg răspîndite în natură. A. din sol contribuie la descompunerea substanţelor organice (ex. Acti-nomyces cellulosae), Unele specii trăiesc în simbioză cu plante superioare (ex. Actinomyces alni), altele sînt patogene, pro-ducînd boli numite actinomi-coze. Multe specii produc antibiotice (ex. Actinomyces griseus produce streptomicina). actinomicoză 1« (MED., MED. VET.) Boală infecţioasă cronică, comună omului şi animalelor (mai ales celor cornute mari), provocată de unele ciuperci microscopice şi de bacterii (Actinomyces streptothrix, Actinobacillus). Se caracterizează prin apariţia pe piele şi pe oasele din regiunea capului a unor nodozităţi de mărime variabilă şi prin inflamaţia limbii („limbă de lemn“). Există şi o a. viscerală, caracterizată prin localizarea parazitului pe diverse organe (creier, inimă, plămîni etc.). Se tratează chirurgical sau cu iodură de potasiu. 2. (FITOPAT.) Boală a plantelor produsă de bacterii patogene ; mai răspîndită este a. cartofului sau rîia comună, provocată de Actinomyces scabies. Se manifestă prin apariţia pe coaja tuberculelor a unor pustule brune, neregulate, aspre. Se combate prin folosirea cartofilor de sămînţă sănătoşi şi prin rotaţia culturilor. actinomorf (gr. aktis, -/nos, „rază“ şi morphe „formă“ ; despre flori), cu simetrie ra-dială. Laleaua, ghiocelul, ciu-boţica-cucului, floarea de dovleac etc. sînt actinomorfe. actinopterigii, subclasă de peşti fosili, osoşi, apăruţi încă din mezozoic, din care face parte majoritatea covîrşitoare a peştilor actuali. ac tino t (MINER.), silicat natural hidratat de calciu, magneziu şi fier, din grupa amfibolilor, de culoare verde; se găseşte sub formă de cristale foarte alungite sau fibroase, dispuse adeseori în agregate radiare. Este frecvent în şisturile cristaline din Carpaţi şi din Dobrogea. actinoterapie (gr. aktis, ~inos „rază“ şi therapia „tratament “; MED.), folosirea în terapeutică a agenţilor fizici care produc radiaţii luminoase, ultraviolete sau infraroşii. Razele ultraviolete îşi găsesc o aplicare largă în tratamentul profilactic şi curativ al rahitismului. Acţiuni, numele antic al unui promontoriu situat pe coasta vestică a Greciei, celebru prin victoria navală a flotei Iui Octavian August împotriva flotei lui Antonius şi a Cleo-patrei, repurtată în anul 31 î.e.n. în apropierea acestui promontoriu. activ1 1. Care participă în mod intens, care contribuie direct şi efectiv la producerea unui fenomen, a unei acţiuni etc. 2. (LINGV.) a) (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul îndeplineşte acţiunea, b) (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. activ2 1. (DR.) Totalitatea bunurilor apartinînd unei persoane fizice sau juridice. 2. (EC.) a) Totalitatea mijloacelor economice existente la un moment dat într-o instituţie, întreprindere sau organizaţie economică (ex. clădiri, maşini, materii prime, combustibil, numerar etc.). b) Partea din stînga a bilanţului, în care sînt înscrise, în expresie bănească, mijloacele economice existente la un moment dat ale unei instituţii, întreprinderi sau organizaţii economice. V. şi pasiv. activare !• (CHIM.) a) Operaţie efectuată asupra cărbunilor de lemn pentru a le mări puterea de adsorbţie. b) Activarea moleculei, proces prin care o moleculă e adusă într-o stare de energie superioară unei limite date, astfel încît devine capabilă să reacţioneze chimic. A. m. se poate realiza pe cale termică, foto- ACTIV DE PARTID 25 ACTUALISM chimică étc. V. şi energie de activare* 2. (FIZ.) a) (în fizica nucleară) Radio-activare a unui element prin bombardarea cu neutroni sau cu alte tipuri de radiaţii. b) Tratament special al cato-dului unui tub electronic, pentru a-1 face să emită un flux maxim de electroni. V* şi excitare* activ de partid, membrii de partid din diverse domenii de activitate, cu bogată experienţă în munca de partid, de stat sau economică, cu nivel ideologic şi politic ridicat, care sprijină în mod sistematic organele de partid în activitatea lor. A> de p. este folosit în studierea a diferite aspecte ale muncii de partid şi de stat, în generalizarea experienţei înaintate şi în înlăturarea neajunsurilor ivite în muncă, în elaborarea proiectelor de hotărîri şi mai ales în controlul aplicării hotărî-rilor organelor de partid, în înfăptuirea sarcinilor care decurg din directivele partidului şi guvernului. activ fără de partid, unul dintre mijloacele importante pentru întărirea legăturilor organizaţiilor de bază cu masele, pentru mobilizarea oamenilor muncii la îndeplinirea hotărî-rilor partidului şi guvernului. Organizaţia de bază creează în jurul ei un larg activ fără de partid, alcătuit din cei mai buni oameni ai muncii din întreprinderi, G.A.S., S.M.T., G.A.C., instituţii sau cartiere, pe care-i ajută să-şi însuşească ideologia şi linia politică a partidului şi-i atrage în munca activă pentru înfăptuirea hotă-rîrilor partidului şi guvernului. Activul fără de partid reprezintă o importantă rezervă pentru completarea continuă a rîn-durilor Partidului Muncitoresc Rcmîn. activitate 1. Ansamblu de acţiuni; manifestare a unei forţe, a unei energii. 2* (FIZIOL.) Activitate nervoasă superioară, activitate a etajelor superioare ale sistemului nervos central, şi în special a scoarţei cerebrale, graţie căreia se realizează, la anima ele superioare şi la om, coordonarea, unificarea activităţii tuturor organelor şi adaptarea fină, dinamică a orga- nismului la condiţiile în continuă transformare ale mediului înconjurător. La baza acestei activităţi stă capacitatea scoarţei cerebrale de a înregistra excitaţiile venite din mediul extern sau intern, respectiv semnalele acestor excitaţii, de a le confrunta şi de a elabora reacţii perceptive şi efectoare, reali-zîndu-se astfel o integrare so-mato-viscero-corticală. Terme-nul a fost creat de I. P. Pa v- 1 o v, care are meritul de a fi studiat experimental şi de a fi elaborat teoretic, pentru prima oară în istoria fiziologiei, principiile, funcţiile şi procesele fundamentale ale acestei activităţi* Procesele fundamentale ale a.n.s* sînt: excitaţia, inhibiţia şi dinamica acestora, iradierea, concentrarea şi inducţia reciprocă a excitaţiei şi inhibiţiei. Spre deosebire de animale, a căror activitate de semnalizare se desfăşoară în cadrul unui singur sistem, a.n.s. a omului se desfăşoară prin interacţiunea primului cu cel de-al doilea sistem de semnalizare, reprezentat de limbaj. 3. (PEDAG.) Activitate în afara clasei şi exiraşcolară9 munca elevilor desfăşurată în afara obligaţiilor prevăzute în planul de învăţămînt, organizată de şcoală sau de instituţii educative (de palatele şi casele de pionieri, de staţiunile tinerilor naţuralişti etc.), Formele ei principale sînt: a. de masă (lecţii, conferinţe, serbări etc.), a. în cercuri (pe obiecte de învăţămînt, artistice, tehnice, sportive etc.) şi a* individuale (lecturi, referate). 4* (FIZ.) a) Activitate optică, proprietate a unor substanţe, optic active, în stare solidă, lichidă, de vapori sau în soluţie, de a roti, în jurul direcţiei de propagare, planul de polarizaţie al unei raze de lumină polarizată liniar. Substanţele optic active sînt dextrogirey dacă rotaţia s-a făcut în sensul rotirii acelor unui ceasornic pentru un observator spre care se propagă lumina, şi levogire, în cazul contrar. A* o. se datoreşte asimetriei din structura cristalină sau chimică a substanţelor respective (ex* combinaţiile cu carbon asimetric etc.)^ b) Activitate a unei surse radiâactive, numărul de atomi care se dezintegrează în unitatea de timp. Se exprimă în curie. 5. (CHIM.) Activitate termodinamică, funcţie termodinamică introdusă în studiul sistemelor concentrate (gaze reale, soluţii concentrate). Caracterizează abaterea comportării gazelor reale sau a soluţiilor concentrate de la comportarea sistemelor diluate, ideale. Se exprimă ca produsul dintre concentraţie (presiune) şi coeficientul de activitate. 6. (ASTR.) Activitate solară, totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale Soarelui, începînd cu fotosfera. Aceste fenomene pot avea influenţă directă asupra ionosfe-rei şi magnetismului terestru (pete, facule, protuberanţe, e-rupţii, fenomene în coroana solară etc.)* Numărul şi întinderea petelor variază după un ciclu cu o durată medie de 11,1 ani* Acest ciclu se regăseşte într-o serie de fenomene geofizice, ca frecvenţa aurorelor polare, a furtunilor magnetice etc. Radiaţia radioelec-trică a Soarelui, emisia de raze ultraviolete şi de raze X, precum şi radiaţia sa corpuscu-lară, suferă variaţii mari în funcţie de a. s. actor (lat* actor „care activează**), artist (profesionist sau amator) care joacă un rol într-un spectacol sau într-un film* Arta a. constă în identificarea cu personajul creat, pe baza studierii condiţiilor social-istorice în care s-a format personajul şi a caracterului acestuia, prin folosirea calităţilor artistice ale actorului (sensibilitate, fantezie, temperament, voinţă) şi a mijloacelor artistice exterioare (costum, grimă)* actuál (în filozofia aristotelică), ceea ce este „in actu*\ adică reprezintă ceva înfăptuit, spre deosebire de ceea ce există doar „in potentia**, adică în mod virtual, ca potenţialitate (posibilitate)* în filozofia marxistă se folosesc, de regulă, termenii real-posibil (respectiv realitate~posibilitate)* actualism (STRAT.), metodă de cercetare şi de interpretare a istoriei Pămîntului, bazată pe compararea fenomenelor geologice din trecut ACTUAR Í AT 26 ACŢIUNEA CATOLICA cu cele actuale, ţinîndu-se seama atît de asemănările cît şi de deosebirile specifice dintre condiţiile naturale din prezent şi din trecut. Folosit încă de M. V. Lomonosov şi formulat de Ch» L y e 11, a. a apărut, ca principiu materialist de interpretare a fenomenelor geologice, în lupta împotriva concepţiilor idealiste, religioase despre formarea Pă-mîntului. Aplicarea ulterioară a materialismului dialectic în geologie a permis dezvoltarea a«, prin eliminarea tendinţei de identificare absolută a fenomenelor actuale cu cele din trecut actuariat, totalitatea operaţiilor financiare şi a normelor pe baza cărora se efectuează calculele privitoare la asigurări, A. foloseşte noţiunile de bază ale calculului probabilităţilor şi ale statisticii matematice» Actul de navigaţie, lege votată de parlamentul englez în 1651, prin care se permitea intrarea în Anglia a mărfurilor coloniale numai pe vase engleze, iar a celor europene numai pe vase engleze sau aparţinînd ţărilor de unde proveneau mărfurile» A* de n* a grăbit dezvoltarea flotei engleze şi a dat o puternică lovitură olandezilor, care deţineau pînă atunci monopolul transporturilor maritime» acţionare (TEHN.) 1. Operaţie de realizare şi menţinere Î>rin comenzi a regimului de uncţionare al unei maşini. 2* Antrenare a diferitelor elemente mobile ale unui sistem tehnic (maşină de lucru, vehicul etc.), cu ajutorul unei instalaţii constituite din motor (termic, electric, hidraulic etc»), mecanisme de transmitere a energiei (cuplaje, am-breiaje, roţi dinţate etc.) şi dispozitive de comandă. în prezent, în industrie, cea mai răspîndită este a. electrică (cu motoare electrice), datorită uşurinţei alimentării cu energie electrică, gamei foarte largi de puteri a motoarelor, posibilităţii de reglare a vitezei, de realizare a mişcărilor programate, de adaptare la comenzi automate şi la automatizări complexe etc» Se utilizează de asemenea a. pneumatice9 folo- sind energia aerului comprimat cu compresoare, şi a. hidraulice, folosind energia lichidelor sub presiune, realizată cu pompe. Instalaţiile şi maşinile complexe pot avea mai multe a. de acelaşi tip sau combinate. A. vehiculelor se realizează în special cu motoare termice; în tracţiunea feroviară, acestea sînt înlocuite treptat cu motoare electrice sau cu grupuri diesel-electrice. acţiune1 (lat. adio, -onis, din agere „a face“) 1« (DR.) Acţiune tn justiţie, cerere adresată unei instanţe judecătoreşti prin care se solicită constatarea sau realizarea unui drept. 2. (FIZ.) a) Mărime fizică egală cu de două ori produsul dintre valoarea medie a energiei cinetice totale a unui sistem de particule într-un interval de timp şi durata respectivului interval de timp. în sistemul de unităţi C.G.S. unitatea de a. este 1 erg-sec., iarîn sistemul M.K.S este I joule • sec. A. constituie una dintre caracteristicile de bază în mişcarea sistemelor mecanice şi are un rol important în unele ramuri ale fizicii teoretice, ca: dinamica şi termodinamica proceselor reversibile, mecanica cuantică etc. V. şi principiul minimei acţiuni; Plane k, constanta lui—.b) Exercitarea unei forţe sau a unui sistem de forţe asupra unui punct material sau asupra unui sistem de puncte materiale. Această denumire se extinde uneori şi asupra forţei sau sistemului de forţe (în acest caz este recomandabil să se utilizeze termenul de acţiune ponderomo-toare). Dezvoltarea fizicii a demonstrat că toate acţiunile se produc numai din aproape în aproape şi nu instantaneu, de la distanţă, aşa cum susţineau în mod metafizic newtonienii. V. şi principiul acţiunii şi re acţiunii forţelor; electromagnetism; teoria relativităţii. 3. (MILIT.) Acţiune de luptă, acţiune dusă de trupe de diferite arme în scopul nimicirii forţei vii şi tehnicii de luptă a inamicului şi în scopul cuceririi terenului ocupat de acesta sau pentru respingerea ofensivei acestuia şi menţinerea terenului propriu. 4. (LIT.) Desfăşurare a faptelor, a conflictelor într-o operă literară; succesiunea situaţiilor descrise de un autor.—A. drama-ticâ, desfăşurare a unui conflict, în cadrul unei piese, în care se ciocnesc voinţe, pasiuni, aspiraţii contrare; ea are un deznodămînt care aduce rezolvarea conflictului. 5. (TEATRU) Acţiune fizică,, ansamblu de mişcări, gesturi şi atitudini executate de actor, de-a lungul evoluţiei scenice, pentru a exprima în mod veridic caracterul, comportamentul, stările sufleteşti, intenţiile şi evoluţia unui personaj. 6. (FIZIOL.) Ac-ţiune dinamică specifică, proprietate a alimentelor de a face să crească metabolismul bazai atunci cînd sînt introduse în organism. Ea măsoară, în esenţă, surplusul de calorii pe care îl degajă un individ în urma alimentaţiei. în practică, a. d. s. se determină prin stabilirea diferenţei dintre valoarea metabolismului bazai şi cea a metabolismului efectuat după introducerea alimentelor. Cea mai mare a. d. s. o au proteinele. acţiune2 (EC. POL.; în capitalism) Hîrtie de valoare care dă deţinătorului titlul de participant la capitalul unei societăţi pe acţiuni şi în baza căreia posesorul ei are dreptul să primească de la această societate o anumită parte din profit, numită dividend. A* este nominativă cînd poartă înscris pe ea numele posesorului; cînd are menţiunea „la purtător“, aparţine celui care o deţine. A. privilegiată dă dreptul la dividend fix, ca şi la alte avantaje, spre deosebire de a. ordinară, cea mai frecventă, care dă dreptul la un dividend variabil în funcţie de mărimea valorii nominale a a. şi de mărimea profitului societăţii. Deţinerea principalelor pachete de a. asigură oligarhiei financiare dominaţia în societăţile pe acţiuni. Acţiunea catolică, organizaţie politică a bisericii catolice, creată din iniţiativa papii Pius al XI-lea, după primul război mondial, cu scopul de a realiza practic politica socială diversionistă, reacţionară a Vaticanului* A. c. este folosită de biserică ACUAFORTE 27 ACUMULARE drept instrument de luptă împotriva organizaţiilor revoluţionare şi în primul rînd împotriva partidelor comuniste. Ea are organizaţii în aproape toate ţările capitaliste. V. şi c 1 e r i -c a 1 i s m. acuaforte (ital. acqua „apă“ şi forte „tare“ ; ARTE PLAST.) 1. Procedeu de a grava o placă de metal (mai ales de cupru) cu ajutorul unui acid. 2. Imagine, desen obţinut pe hîrtie sau pe pergament prin acest procedeu. A., ca tehnică, este destul de veche; ea s-a răspîndit mai ales din sec. al XVI-Iea, ajungînd la dezvoltare maximă în sec. XVII — XIX. în acest gen au excelat Callot, Rembrandt, Piranesi, Goya. acuarelă (ital» acquarello, din acqua „apă“ ; PICT.) 1. Culoare care se foloseşte dizolvată în apă. V. şi g uaş ă. 2. Pictură cu culori dizolvate în apă, deosebită de guaşă prin aceea că este mai transparentă şi lasă să se întrevadă fondul hîrtiei. Epoca de înflorire a a. a fost sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea (în special în Anglia, Franţa şi Rusia). acuatintă (ital. acqua „apă“ şi tinta „vopsită“; ARTE PLAST.), procedeu de gravură, perfec-ionat în sec. al XVIII-lea de rancezul J.-B. Le Prince ; imită efectele acuarelei monocrome (laviului). Există şi a. în culori, realizată prin suprapunerea succesivă pe aceeaşi foaie de hîrtie a mai multor plăci. acuitate (lat. acutus „ascuţit“ ; FIZIOL.) 1. Capacitatea organismului de a percepe impresiile şi senzaţiile cele mai slabe. 2. a) Acuitate vizuală binoculară (sau stereoscopică), capacitatea ochilor omului de a distinge două puncte (sau obiecte) situate la distanţe diferite de observator. Vederea binoculară permite aprecierea prin comparaţie a distanţei la care se găseşte un obiect şi dă senzaţia de relief, b) Acuitate vizuală monoculară, calitate a ochiului normal de a vedea distinct două puncte vecine ale unui obiect cînd imaginile lor $e formează pe două porţiuni diferite ale retinei. Ochiul normal poate distinge asemenea puncte cînd distanţa dintre ele este văzută sub unghiul minim de un minut de arc. aculeăte (lat. aculeus „strămurare“; ZOOL.), subordin de insecte din ordinul himenop-terelor, prevăzute cu un organ (ovijbozitorul modificat) de apărare şi de atac în formă de ac (ex. albina, viespea). La unii reprezentanţi ai subordinului, acest organ nu se dezvoltă (ex. la furnică). a cumetrie (gr. akouein „a auzi“ şi metron „măsură“; MED.), examen care constă în măsurarea acuităţii auditive cu ajutorul unui instrument special numit acumetrit. acumulare (lat. accumularet din cumulus „grămadă“) 1. Adunare la un loc, concentrare a unor elemente, a unor fenomene, acţiuni etc. 2. (FILOZ.) Acumulare cantitativă, proces de însumare a schimbărilor treptate, graduale, care se petrec în etapa evolutivă a dezvoltării obiectelor şi fenomenelor, fără să le modifice calitatea, dar pregătind saltul calitativ (ex. scăderea treptată a temperaturii pînă la 0°C, cînd are loc îngheţarea apei). în interpretarea fenomenelor sociale, absolutizarea a. c. şi negarea saltului calitativ duce la reformism, iar negarea a. c. şi absolutizarea saltului calitativ duce la anarhism. 3, (EC. POL,) Acumularea capitalului, transformarea plusvalorii în capital în procesul reproducţiei lărgite a capitalului. Mobilul acumulării capitalului este, în primul rînd, goana după plusvaloare, a cărei masă creşte o dată cu lărgirea producţiei, în lupta de concurenţă, capitaliştii mai mari au o situaţie favorabilă şi distrug pe cei mici; ca urmare, fiecare capitalist caută să-şi sporească capitalul, lucru pe care nu-1 poate face decît prin acumularea continuă a unei părţi a plusvalorii. Volumul a. c. depinde mai ales de gradul de exploatare a forţei de muncă, de mărimea capitalului avansat, de gradul de productivitate a muncii, de proporţia în care se împarte plusvaloarea în capital şi venit. K. Marx a demonstrat că a. c. este legată de creşterea compoziţiei organice a capitalului şi duce inevitabil, pe de o parte, la formarea suprapopulaţiei relative, la pauperizarea relativă şi absolută a oamenilor muncii, iar pe de altă parte la îmbogăţirea într-o măsură tot mai mare a capitaliştilor. Legătura indisolubilă dintre acumularea exploatării, şomajului, sărăciei şi mizeriei la un pol al societăţii capitaliste şi acumularea bogăţiei, luxului şi parazitismului la celălalt pol al ei este exprimată de legea generală absolută a acumulării capitaliste, descoperită şi formulată de K. Marx. în condiţiile adîncirii crizei generale a capitalismului, o dată cu ascuţirea contradicţiilor inerente lui şi cu dezvoltarea capitalismului monopolist de stat, a. c. este legată tot mai strîns de militarizarea economiei, de cursa înarmărilor ; ea accentuează dis-proporţionalitatea în economie. A. c. duce la ascuţirea contradicţiilor capitalismului, ascuţire care atinge în epoca imperialismului cel mai înalt grad, pregătind premisele pentru răsturnarea revoluţionară a capitalismului şi victoria socialismului.—Acumularea primitivă a capitalului, procesul istoric de separare, prin mijloace violente şi în proporţii de masă, a micilor producători (ţărani, meşteşugari etc.) de mijloacele de producţie (pămînt, unelte) şi concentrarea acestor mijloace în proprietatea capitaliştilor. în ţările Europei occidentale, acest proces a avut loc între sfîrşitul sec. al XV-lea şi sec. al XVIII-lea. A.p.a c. reprezintă preistoria capitalului, punctul de plecare al naşterii modului de producţie capitalist, procesul iniţial de formare a celor două clase ale societăţii capitaliste, burghezia şi proletariatul, şi a pieţei interne pentru capital. Capitalul s-a născut pe calea celor mai barbare metode de jaf, metode printre care K. Marx enumeră: jefuirea popoarelor coloniale, exploatarea fără limită a muncitorilor, femeilor şi copiilor, comerţul cu sclavi, împrumuturile de stat, sistemul fiscal, protecţionismul vamal, războaiele comerciale etc., în folosirea cărora statul a avut ACUMULARE 28 ACUMULATOR un rol important. în Romînia, a.p.a c. a început mai tîrziu decît în Apus. Ea s-a desfăşurat din sec. al XVIII-lea pînă în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Ap .a c. în Romînia a fost frînată de relaţiile feudale, de jugul otoman, de cel habs-burgic şi de penetraţia capitalului străin. în aceste condiţii, procesul de separare a micilor producători de mijloacele de producţie s-a desfăşurat în forme specifice, extrem de chinuitoare pentru masele expropriate. Astfel, a fost folosită atît exproprierea violentă a pămînturilor aparţinînd ţăranilor liberi (moşneni, răzeşi), cît şi îngustarea pămînturilor care formau gospodăria ţăranilor dependenţi, îngreuindu-se prin aceasta condiţiile lor de muncă, în Romînia, principalele izvoare ale acumulării sumelor băneşti transformate în capital au fost: arendarea vămilor şi impozitele, profiturile obţinute din comerţul interior şi exterior, exploatarea zăcămintelor auro-argentifere, sumele de bani plătite de ţăranii iobagi moşierilor pentru a se elibera de dependenţa juridică feudală, sistemul protecţionist, jefuirea bunurilor publice etc. De asemenea, reforma agrară din 1864 din Moldova, Muntenia şi* Oltenia, ca şi legiuirile agrare din 1853—1854 din Transilvania şi Banat, au fost însoţite de o masivă deposedare a ţăranilor de pămîntul lor, ceea ce a accelerat procesul de ruinare a ţărănimii şi de proletarizare a unei mari părţi din ea. Procesul istoric al a.p.a c. demonstrează faptul că capitalul s-a născut nu din muncă cinstită, nu din economiile unor indivizi „harnici“ şi „strîngători“, cum susţin ideologii burgheziei, ci s-a născut, după cum scrie K. Marx, „mînjit de sînge şi cu murdărie pe tot trupul, din cap pînă în picioare“.—Acumularea socialistă, utilizarea unei părţi din venitul naţional al societăţii socialiste pentru lărgirea producţiei (prin mărirea fondurilor productive ale întreprinderilor), pentru crearea de rezerve materiale şi pentru sporirea fondurilor social-cul-turale neproductive. A.$. constituie izvorul reproduc- ţiei socialiste lărgi-t e, fiind o lege a economiei socialiste. Prin sursa, conţinutul, caracterul, scopul şi ritmul efectuării sale, prin rezultatele social-economice, a.s. se deosebeşte în mod radical de acumularea capitalistă. A.s. îşi are izvorul în munca pentru societate a oamenilor liberi de exploatare; se înfăptuieşte planificat, pe calea investiţiilor capitale, şi duce la dezvoltarea necontenită a producţiei socialiste şi, pe această bază, la ridicarea sistematică a nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii. în sistemul socialist, care nu cunoaşte şomajul, crizele şi parazitismul, proprii capitalismului, acţionează legea a. s. Socialismul creează condiţiile unui ritm rapid al a.s., necunoscut de acumularea capitalistă. Partidul Muncitoresc Romîn duce o politică perseverentă de realizare a acumulărilor socialiste, care constituie chezăşia avîntului întregii economii naţionale, a creşterii neîncetate a venitului naţional şi, prin urmare, a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii. Numai în perioada 1949—1961 investiţiile făcute de stat au reprezentat peste 180 miliarde de lei şi au determinat creşterea considerabilă a capacităţilor de producţie. Pentru perioada 1960— 1965 se prevede un volum de investiţii de 170—180 de miliarde de lei, adică de două ori mai mare decît în perioada de şase ani precedentă. V. şi investiţii capitale. 4. (GEOGR.) Proces de depunere a materialului detritic transportat de apă, de vînt, de gheţari etc. Forme tipice de a. sînt: luncile, terasele de a., deltele, conurile de dejecţie, dunele, morenele frontale. 5. (HIDROTEHN.) Strîn-gere a unor cantităţi de apă (în general din apele unui rîu sau din cele ale unei văi) care prisosesc în anumite perioade de timp, într-un lac de acumulare, rezervor, bazin, castel de apă etc., cu scopul de a le folosi după necesităţi. acumulator (TEHN.), aparat sau rezervor folosit pentru în-magazinarea energiei sau a agenţilor energetici, spre a putea fi apoi redaţi după necesităţi.—A. de abur, recipient de metal, închis, izolat termic, în care se înmagazinează abur şi apă sub presiune în timpul golurilor de sarcină, pentru ca aburul să poată fi utilizat în perioadele de vîrf ale centralelor termice. —A. electric, pilă electrochimică, care înmagazinează energie electrică (se încarcă) prin conectare la o sursă de curent continuu. Acumulator electric 1 — plăci negative; 2 plâci sepa- ratoare; 3 — placă pozitivă; 4 — punte polară; 5 — bornă; 6 — placă de legâtuiă A.e. poate reda parţial energia înmagazinată (se descarcă), prin conectare la un circuit electric receptor. Primul a-e- a fost construit în 1859 de către G. Plante (Franţa). în practică se utilizează: a) acumulatoare cu plumb, ai căror electrozi sînt unul de plumb şi altul de peroxid de plumb, iar electro-litul o soluţie apoasă de acid sulfuric; au o tensiune la borne de circa 2 V; b) acumulatoare alcaline, ai căror electrozi sînt unul de cadmiu şi altul de oxid de fier sau de nichel, iar electrolitul o soluţie apoasă de hidroxid de sodiu sau de potasiu ; au o tensiune la borne de circa 1,2 V şi calităţi inferioare celor dintîi. Ax. sînt întrebuinţate ca surse de energie electrică pe autovehicule, în telecomunicaţii etc. în R.P.R., în perioada 1950—1961, producţia de acumulatoare electrice a crescut de la 626,6 t la 3435 t.—A. hidraulic, aparat de înmagazinare a apei sub presiune, folosit pentru asigurarea funcţionării continue a preselor hidraulice în timpul vîrfurilor de sarcină* ACUPUNCTURA 29 ACVILE ^ acupunctura (lat. acus „ac“ şi punctura „înţepătură“ ; MED.), metodă medicală,practicată încă din antichitate în Extremul Orient (China), care constă în înţeparea pielii cu ace fine, de argint, aur sau oţel, în puncte precise, deosebite pentru fiecare boală. Acele, introduse în ţesutul celular subcutanat sau profund, în plină masă musculară, sînt lăsate pe loc un timp variabil (de la cîteya secunde pînă la cîteva zile), în funcţie de caracterul bolii respective. Mecanismul de acţiune al a» este în primul rînd reflex. Metoda este practicată în sciatică, lumbago, migrenă, nevralgii, spasme, unele forme de surditate etc. acustică (gr. akoustikos, din akouein „a auzi“), ştiinţă care se ocupă cu studiul producerii, propagării şi recepţionării energiei acustice, incluzînd şi efectele produse de această energie atît asupra organismului omului cît şi asupra corpurilor. A apărut din timpuri foarte vechi, din nevoia de a găsi o explicaţie auzului şi vorbirii. Dezvoltarea pe baze ştiinţifice a acusticii a început din secolul al XVI-lea, dar progrese evidente au apărut abia la începutul secolului al XX-lea, cînd au fost create posibilităţi de producere, cu ajutorul aparatelor, a undelor infrasonore, sonore şi ultrasonore, de înregistrare şi redare a sunetelor, precum şi de măsurare şi analizare a acestora. A. are următoarele ramuri mai importante din punct de vedere aplicativ: elec-troacustica, care se ocupă cu tehnica transmiterii, înregistrării şi reproducerii sunetelor pe cale electrică; ultraacustica, care se ocupă cu producerea, propagarea, recepţionarea undelor ultrasonore, precum şi cu efectele pe care le produc aceste unde asupra mediului în care se propagă; a. fiziologică, care se ocupă cu perceperea şi producerea sunetelor de către organele de simţ ale vieţuitoarelor şi cu studiul influenţei sunetelor asupra organismelor vii; a. muzicală, care studiază sunetele în legătură cu sistemele şi formele muzicale; a. arhitecturală, care se ocupă cu fenomen ele acustice proprii clădi- rilor, în scopul asigurării unei bune audibilităţi în sălile de spectacol şi obţinerii unei bune izolări fonice în clădiri. In ultimul timp, a. studiază efectele zgomotelor şi mijloacele de a le combate. In ţara noastră s-au efectuat cercetări privind acustica sălilor, izolarea fonică în construcţii şi reducerea nivelului zgomotului industrial, utilizarea ultrasunetelor în defec-toscopia nedistructivă a materialelor, la controlul calităţii betoanelor etc. acut (lat. acuius „ascuţit“; MED,) 1. (Despr^ o durere) Intens, ascuţit, violent. 2. (Despre o boală) Care are o evoluţie scurtă şi manifestări clinice intense (ex. pneumonia, febra tifoidă, apendicita a* etc.). acuzare (în dreptul burghez), învinuire adusă unei persoane (acuzat) de a fi săvîrşit o crimă. acuzativ (LINGV.), caz avînd ca funcţiune specifică exprimarea complementului direct; în limba romînă este cerut de aproape toate prepoziţiile, împreună cu care formează atribute şi felurite complemente. —v4. cu infinitiv, construcţie sintactică specifică anumitor limbi (greaca veche, latina, engleza), echivalentă cu o propoziţie completivă directa, după verbe cu sensul „a spune“, „a vedea“, „a simţi“ etc., în care subiectul stă la acuzativ, iar predicatul la infinitiv (ex. vidi Themisto-clem in Asiam transisse „am văzut că Temistocle a trecut în Asia“). acuzator public (DR.), persoană însărcinată, în împrejurări excepţionale, cu urmărirea, trimiterea în judecată şi susţinerea învinuirii în faţa instanţei în anumite cauze penale. în R.P.R. au funcţionat a.p. între anii 1945 şi 1947, pe lîngă Tribunalul Poporului, în procesele celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război săvîrşite în timpul războiului antisovietic. acvamarin (MINER.), varietate de berii, de culoare albastră pînă la verde-deschis, folosită ca piatră preţioasă. Cele mai frumoase exemplare de a. provin din munţii Urali şi din Brazilia. acvaplan (SPORT), planşă de lemn, remorcată pe apă de o ambarcaţie cu motor şi pe care sportivul, ţinîndu-se de o coardă fixată la partea dinainte a planşei, stă în diferite poziţii, imprimînd planului anumite moduri de alunecare. Este folosită în sportul nautic. Acvaplan acvariu (lat. aquarium „rezervor“, din aqua „apă“), vas ¿au bazin de sticlă în care se ţin plante şi animale acvatice vii, în condiţii asemănătoare cu cele naturale; construcţie specială unde se ţin, în stare vie, reprezentanţii florei şi ai faunei marine şi de apă dulce, în scopuri ştiinţifice sau pentru a fi prezentaţi publicului (ex. a. de Ia Constanţa). acvatic, de apă.—Mediu a., apa ca mediu de viaţă.—Organisme acvatice, fiinţe vii care populează mediul a. acvile (lat. aqaila „vultur“), gen de păsări răpitoare de zi, mari, cu ciocul drept la bază Acvilă şi încovoiat la vîrf, cu aripile lungi, cu picioarele acoperite cu pene pînă Ia degete şi înarmate cu gheare foarte puternice. A. îşi fac cuibul pe stînci abrupte sau în arbori înalţi; depun, în general, două ouă, ACVITANIAN 30 ADAMS iar perioada de incubaţie durează 40—45 de zile. în R.P.R. pot ii întîlnite: a. de mante (Aquila chrysaetos), cu penajul de culoare brună (ocrotită de lege pentru raritatea ei); a. de cîmp (sau imperială; Aquila heliaca)t cu penajul brun-negri-cios cu pete galbene; a. /ipa-toare mare (Aquila clanga) şi a. ţipătoare mică (Aquila po-marina)t ambele de culoare brună-întunecat, cu luciu metalic. A. sînt păsări de pradă folositoare, întrucît distrug un mare număr de rozătoare şi de insecte dăunătoare (şoareci, po-pîndăi, şopîrle etc.). acvitaniân (STRAT.), ultimul etaj al oligocenului (după unii autori, primul etaj al mio-cenului), reprezentat prin depozite marine sau lagunare, cu faună de lamelibranhiate şi gasteropode. în R.P.R. se găseşte în regiunea subcarpatică, unde conţine şi zăcăminte de sare, în bazinul Petroşenilor, unde conţine şi cărbuni, în Depresiunea Getică (reg. Oltenia)* în nord-vestul bazinului Transilvaniei (între Cluj şi Jibou) etc. adactilie (gr. a „fără“ şi daktylos „deget“; MED.), anomalie congenitală caracterizată prin absenţa totală a degetelor. adagio (cuvînt italian însem-nînd „rar“) l.(MUZ.) a) Termen care indică o mişcare foarte lentă, dar ceva mai vie decît 1 a r g o. b) Parte a unei lucrări muzicale concepută în această mişcare. 2« (COR.) Dans clasic lent, interpretat de doi solişti în cadrul unui balet. Dansatorul susţine dansatoarea, în timp ce aceasta execută figuri de virtuozitate tehnică. Ada~Kaleh, insulă pe Dunăre, dependentă de raionul Turnu-Severin (reg. Oltenia), situată Ia 1 km în aval de Orşova. 500 loc. (1961). Influenţele climatice submediteraneene permit cultura smochinului şi a altor plante iubitoare de căldură. Pe insulă se păstrează ruinele unei cetăţi turceşti. Punct turistic. Adam, după mitul biblic, primul om, creat de dumnezeu din lut. Adam, loan (1875—1911), prozator romîn, aparţinînd curentului semănătorist. A colaborat la revistele „Semănă- torul“, „Ramuri“, „Făt-Fru-mos“. Povestirile şi romanele sale („Pe lîngă vatră44, 1900, „Rătăcire44, 1902 ş. a.) înfăţişează aspecte nesemnificative din viaţa satului. Adam/fifcm7, Robert(1728-1792) şi James (1730-1794), arhitecţi englezi. Fraţii A, sînt creatorii stilului de tip neoclasic în arhitectură, ca şi în decoraţia interioară şi de mobilier, caracterizat prin eleganţă şi sobrietate (stilul Adam). Au folosit uneori incrustaţii de lemn preţios, dar foarte puţine elemente decorative aplicate. în creaţia lor, admiraţia pentru arta antichităţii se îmbină cu sensibilitatea romantică. Robert A. a construit şi a decorat şi ansambluri arhitectonice complexe, printre care conacul Luton Hoo (Anglia) şi terasa Adelphi din Londra. El este de asemenea autorul unei lucrări teoretice despre arhitectură, apărută în 1773. Adamachi, Fondul ~, fond instituit de Academia Romînă în 1894, dintr-o donaţie a lui Vasile Adamackt (1817—1892), om politic romîn, pentru burse de studii şi pentru premierea unor lucrări ştiinţifice. Adamclisi, comună în raionul Adamclisi, reg. Dobrogea, 3 320 loc. (1961). fn apropierea Monumentul de la Adamclisi ei se află ruinele cetăţii şi aşezării civile romane numite Tropaeum Traianu Aici s-au găsit şi ruinele monumentului triumfal ridicat de romani, în timpul lui Traian, în cinstea unei victorii asupra geto-dacilor şi sarmaţilor la începutul sec. al II-lea. Basoreliefurile reprezintă scene din viaţa şi lupta localnicilor învinşi. Monumentul, cunoscut de asemenea sub numele de Tropaeum Traiam, pe lîngă valoarea lui artistică, este şi unul dintre izvoarele importante care contribuie la reconstituirea tabloului vieţii economice şi sociale a populaţiei geto-dace şi a altor triburi din sud-estul ţării noastre din acea vreme.—Raionul A, raion situat în sudul regiunii Dobrogea. 54220 loc. (1961). Economie agricolă: cereale, creşterea animalelor, viticultură, pomicultură, piscicultură. Exploatări de calcar. Numeroase urme antice: cetăţi romano-bizantine, şosele şi diguri (la Ostrov, Oltina, Beilic etc.). Adam de La Halle [do la ăl] (c. 1240 — c. 1288), poet comic şi compozitor francez. A satirizat moravurile feudalilor şi şarlatania călugărilor, scriind, între altele, „Comedia frunzişului“ şi „Comedia lui Robin şi a lui Marion44, care constituie un început de operă comică. Melodiile pe care le-a compus pentru piesele sale cultivă linia tradiţională a muzicii populare franceze. Adamescu, Gheorghe(1869-1942), istoric literar romîn, autor al unei istorii a literaturii romîne (1911) de orientare eclectică şi a numeroase manuale didactice de limba şi literatura romînă. în „Contribuţiune la bibliografia romînească“ (3 voi., 1921 — 1928) a adunat un material informativ bogat. A colaborat cu I.-A. Candrea la „Dicţionarul enciclopedic ilustrat“ (1931), elaborînd partea istorică şi geografică. Adams [iddmz], John (1735— 1826), om de stat american, unul dintre liderii marii burghezii americane în perioada războiului pentru independenţă (1775— 1783). Preşedinte al Statelor Unite (1797-1801). Adams [§ddmz], John Couch (1819—1892), astronom englez. Pornind de la neregularităţile observate în mişcarea planetei Uranus, a descoperit prin calcule (1845) planeta Neptun. independent de U. J. Leverrier Adams [¿ddmz], John Quin-cy (1767—1848), om de stat american. A fost preşedinte al S.U.A. (1825-1829). A dezvoltat principiile politicii externe a S.U.A., cunoscute sub numele de „doctrina Monroe“, folosită astăzi de imperialiştii ADANA 31 ADDIS ABEBA din S.U.A. în scopul justificării dominaţiei lor asupra popoarelor Americii Latine. Ca preşedinte, a introdus, în interesul burgheziei industriale, tarife protecţioniste ridicate. Adana, oraş în sudul Turciei. 172 500 loc. (1955). Este centrul celei mai importante regiuni de cultivare a bumbacului din Turcia. Are fabrici de textile, de egrenat bumbac, de ulei, de săpun etc. adáos 1« (în economia socialistă) a) Adaos comercial, cotă-parte din preţul de vînzare cu amănuntul, reprezentînd diferenţa dintre acesta şi preţul de vînzare cu ridicata al industriei. Din a.c. se acoperă cheltuielile de circulaţie şi se formează beneficiul întreprinderii comerciale, care este cu atît mai mare cu cît cheltuielile de circulaţie sînt mai mici. b) A-daos la salariu spor acordat unor categorii de muncitori, tehnicieni, ingineri şi altor salariaţi, peste salariul de bază, pentru vechime în muncă, periculozitate, condiţii grele de muncă etc. Acest a« este o parte componentă a fondului de salarii. 2. (TEHN.) a) Adaos de prelucrare, stratul de material de pe suprafaţa semifabricatelor, care urmează a fi îndepărtat prin prelucrare mecanică, spre a se ajunge la forma, dimensiunile şi calitatea prevăzute pentru piesa finită. Prin metodele moderne de turnare (în cochilii, în coji, turnare centrifugă, turnare sub presiune etc.), precum şi prin metodele metalurgiei pulberilor, a. de p. se reduc simţitor sau se înlătură complet, b) Adaos tehnologic, surplusul de material care se prevede în anumite porţiuni ale semifabricatului, în scopul uşurării executării acestuia sau pentru asigurarea prelucrării lui mecanice ulterioare. 3. (CON-STR.) Adaosuri la ciment, materiale, naturale sau artificiale, care se adaugă la măcinarea clincherului de ciment portland spre a se obţine lianţi amestecaţi, avînd proprietăţi tehnice diferite de acelea ale cimentului curat. Principalele grupe de a. la c. sînt: adaosuri pentru reglarea timpului de priză şi pentru accelerarea întăririi, a-daosuri active, care, adăugate la ciment, contribuie la întărirea lui hidraulică (ex. a. cimentoide şi a. hidraulice; a. inerte şi a. plastifiante). adaptare 1. (BIOL.) Capacitate a organismului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condiţiile sale de viaţă şi prin care el devine mai apt de a îndeplini funcţiunile sale. Schimbarea condiţiilor de mediu atrage după sine modificări structurale complexe ale organismului (privind forma şi mărimea corpului, diferitele organe, coloraţia etc.) şi modificări funcţionale (privind funcţiunile fiziologice principale, comportamentul, temperatura corpului, presiunea osmotică etc.)’ Fenomenul a. este caracteristic tuturor formelor vieţii, deoarece evoluţia vieţuitoarelor se face prin adaptarea lor continuă la noi condiţii de viaţă. Problema a. este una dintre problemele mult dezbătute ale biologiei înoderne, în jurul căreia se duce o luptă ascuţită între materialism şi idealism. Reprezentanţii unor curente metafizice şi idealiste (mutaţionism, neodar-v i n i s m etc.) susţin că a. este rezultatul apariţiei unor mutaţii (schimbări bruşte, neaşteptate), independente de condiţiile de mediu şi care întîmplător sînt favorabile organismului dat. Miciurinismul, dezvoltînd concepţia darvinistă, arată că a. se poate produce numai prin modificarea organismului în raport cu schimbările mediului. Totodată miciurinismul subliniază rolul creator al selecţiei, care, prin acumularea şi accentuarea variaţiilor utile (v. varia-b i 1 i t a t e)' transmise ereditar (v. ereditate), duce la apariţia de caractere calitativ noi. în procesul evoluţiei, caracterele adaptive se schimbă în permanenţă, pe măsura schimbării relaţiilor dintre organism şi mediu. A. organismelor este larg folosită în practica ştiinţifică şi de producţie, ca de ex.: în aclimatizare, naturalizare, ameliorarea plantelor şi animalelor, anabioză etc. Exemple de a. în natură: atrofierea organelor văzului la animalele cavernicole, depigmen-tarea lor, homocromia, mimetismul etc. V. şi darvinism; miciurinism. 2. (LIT.) prelucrare a unei opere pentru a o trece dintr-un gen literar în altul (ex. realizarea unei piese de teatru, a unui scenariu cinematografic sau a unui scenariu radiofonic prin a. unei nuvele sau a unui roman). 3. (TEATRU) Adaptare scenică, prcces de acomodare a actorilor la condiţiile impuse de rol şi de montare, pentru a influenţa atît jocul partenerilor cît şi receptivitatea publicului. V. şi S t a -n i s 1 a v s k i. ADAS' v. Administraţia Asigurărilor de Stat. adăpost 1. Loc de refugiu şi de protecţie contra intemperiilor sau pericolelor, pentru oameni sau pentru animale. 2. (MILIT.) Construcţie specială care serveşte pentru protecţia trqpelor, a tehnicii de luptă sau a populaţiei împotriva acţiunii mijloacelor de nimicire folosite de inamic. Adăposturile pot fi: a. de tip îngropat, format dintr-un schelet de lemn, de beton sau de alte materiale, montat într-o groapă săpată anume şi acoperit cu un tavan de pămînt, uneori întărit cu şine de cale ferată, bolovani etc., şi a. de tip subteran, format dintr-o exca-vaţie săpată în formă de galerie şi căptuşită în interior. 3. (CON-STR.) Adăpost de tunel, nişă mare amenajată în peretele unei galerii de tunel, pentru adă-postirea lucrătorilor şi a materialelor în timpul trecerii trenurilor. adăpostire (MILIT.), nere-gularitate a terenului (vale, viroagă etc.) sau lucrare uşoară de amenajare a acestuia, care protejează pe oameni şi materialele împotriva vederii şi focului inamicului. Adda, rîu în Italia (313 km). Izvorăşte din Alpii Retici, străbate lacul Como şi se varsă în fluviul Pad. Este parţial navigabil. Pe rîul Adda sînt construite cîteva centrale hidroelectrice. addenda (BIBL.), listă de note, adăugată de obicei la sfîrşitul unei lucrări ştiinţifice. Addis Abeba, capitala Etiopiei. Circa 400 000 loc. (1958). Este centrul politic, administrativ, comercial şi cultural al ţării, legat de Golful Aden ADDISON 32 ADENOCARCINOM Addis Abeba. Centrul oraşului printr-o cale ferată. Slab dezvoltat industrial, oraşul are întreprinderi textile meşteşugăreşti. Addison [idisn], boala lui ~ (MED.), boală endocrină datorită insuficienţei glandelor cor-ticosuprarenale, descrisă prima oară de medicul englez Th. Ad-dison (1793—1860). Se manifestă clinic prin pigmentarea pielii şi a mucoaselor, prin astenie pronunţată, hipoten-siune arterială, scădere în greutate, rezistenţă scăzută la infecţii etc. Cînd are manifestări mai atenuate, boala se numeşte addisonism. Addison [§disn], Joseph (1672—1719), scriitor iluminist J. Addison şi om politic englez. împreună cu R. Steele a editat revistele satirice-moralizatoare „Tatler“ (1709-1711), „Spectator“ (1711-1712) şi „Guar- dian“ (1713), punînd bazele jurnalisticii literare engleze. A criticat moravurile societăţii burgheze din timpul sau, fără a atinge însă esenţa problemelor social-politice. Activitatea lui publicistică a pregătit terenul pentru romanul realist englez din sec. al XVIII-lea. A scris şi tragedia „Cato“ (1713). Adelaide [§ddlid]9 oraş în Australia, reşedinţă a statului Australia de Sud, port la Oceanul Indian. 563 000 loc. (1959). Este un mare centru industrial: construcţii de maşini, de automobile, industrie textilă şi de confecţii, de lînă, de produse alimentare etc. Centru universitar. Adelung, Johann Christoph (1732— 1806), filolog german. A scris „încercare de dicţionar complet, gramatical şi critic, al dialectului german de sus“ (5 voi., 1774-1786), „Sistem amănunţit de predare a limbii germane“ (1781-1782). Iniţiator al alcătuirii unui catalog al limbilor globului, cunoscut sub numele de ,,Mithridates, sau Lingvistică generală“ (1806— 1817), în care e cuprinsă şi limba romînă. Aden 1. Protectorat britanic în Asia, situat în sudul Peninsulei Arabe. Este constituit din mai multe emirate şi sultanate. Suprafaţa: 290 080 km2. Populaţia: 660 000 loc. (1959). Supusă unui regim apă- sător, tipic colonialist, populaţia este ţinută în stare de înapoiere ; majoritatea ei (circa 90%) se ocupă cu agricultura (creşterea vitelor, cultura bumbacului, a cafelei, a tutunului etc.). 2« Colonie britanică situată în sudul Peninsulei Arabe. Suprafaţa: 217 km2. Populaţia: 151 000 loc. (1959). Majoritatea populaţiei se ocupă cu pescuitul şi cu extracţia sării din mare. 3* Oraş, centrul administrativ al protectoratului britanic şi al coloniei britanice cu acelaşi nume, port la Marea Arabiei. 99 280 loc. (1955). Rafinărie de petrol şi şantiere navale. Bază maritimă militară britanică. Aden, golf situat în nord-vestul Oceanului Indian, între Peninsula Arabă şi Somalia. Comunică cu Marea Roşie prin strîmtoarea Bab el-Mandeb. Adenauer, Konrad (n. 1876), cancelar federal al R. F. Germane (din 1949). între 1920 şi 1932 a fost preşedinte al Consiliului de Stat al Prusiei. Lider din 1946 al partidului Uniunea creştin-democrată, principalul reprezentant al intereselor monopolurilor vest-ger-mane, legate de cele ale S.U.A. A iniţiat punerea în afara legii a P.C. din Germania. Activ promotor al politicii „de pe poziţii de forţă“. Se opune stabilirii de contacte şi relaţii paşnice cu R.D.G. şi deci pregătirii condiţiilor pentru unificarea Germaniei pe baze democratice, promovează o politică de refacere a Wehrmacht-ului, de înarmare accelerată a R.F.G. şi de participare activă la N.A.T.O. în scopuri revanşarde. adenină (BIOCHIM.), substanţă din clasa p u r i n e 1 o r, prezentă în diferite ţesuturi animale şi vegetale. Intră sub formă de combinaţie în structura acizilor adenozin-fosforici (adenilici) şi a acizilor nucleici. adenită (gr. aden „glandă“ ; MED.), inflamaţie a ganglionilor limfatici în urma unei infecţii microbiene. Poate fi acută (în blenoragie, scarlatină, rubeolă) sau cronică (în tuberculoză, sifilis). adenocarcinom (gr. aden „glandă“ şi „cancer“; MED.), tumoare canceroasă epi- ADENOFIBROM 33 ADEVĂR telială cu punct de plecare într-o glandă. Se întîlneşte mai frecvent la intestine, ficat, glanda mamară etc. adenofibrom (gr. aden „glandă“ şi fibrom; MED.), tumoare glandulară benignă (necanceroasă), formată atît din ţesutul glandei în care se dezvoltă cît şi din ţesut conjunctiv (ex. a. mamar). adenohipofiză (ANAT.) v. hipofiză. adenoidită (gr. aden „glandă“ şi eidos „formă“; MED.), inflamaţie a ţesutului glandular din regiunea # nasofaringiană, datorită creşterii virulenţei microbilor obişnuiţi din această regiune. Este frecventă la copii. Sin. vegetaţii; polipi. adenom (gr. aden „glandă“ ; MED.), tumoare glandulară benignă, constituită din celule epiteliale. Spre deosebire de tumorile canceroase, care sînt invadante, a* este perfect delimitat de ţesuturile înconjurătoare printr-o capsulă. Apare mai frecvent localizat la mamelă, la glandele endocrine, la uter, la intestin etc.—A. toxic, formă de hipertiroidie, care evoluează de cele mai multe ori pe un fond de guşă endemică veche, nodulară. Simpto-mele a.t. diferă întrucîtva de cele ale bolii lui Basedow, prin faptul că boala apare în general la persoane mai vîrstmce şi se caractcrizează prin scădere rapidă şi pronunţată în greutate, tulburări cardiace, absenţa exof-talmiei şi a tremurăturilor etc. Simptomele bolii dispar după operaţie. Sin. guşă bazedovi-fiată. adenopatie (gr. aden „glandă“ şi pathos „durere"; MED.), creştere în volum a ganglionilor limfatici. Poate fi de natură inflamatorie sau tumo-rală. adenozin-fosforic, acid ~ (BIOCHIM.), combinaţie între adenină, riboză şi una, două sau trei molecule de acid fosfo-ric: acid adenozin-monofosforic (AMH), difosforic (ADP) sau trifosforic (ATP). Acizii adenozin di- şi trifosforic, prin legăturile de tip macroergic pe care le conţin, participă la procesele energetice din celule şi din ţesuturi (procese biosin-tetice). Aceşti acizi se găsesc 3 — c. 761 în cantităţi mai mari în drojdia de bere şi în muşchii omului şi ai animalelor. ATP se extrage în industria de medicamente din muşchi de animal. aderenţă (lat. adhaerere „a fi lipit de ceva“) L (TRANSP.) Fenomen complex care are loc la suprafaţa de contact dintre roata motoare a unui vehicul şi calea de rulare, pe baza căruia se produce rostogolirea roţii pe cale, realizînd astfel deplasarea vehiculului. A. depinde de natura şi de proprietăţile materialelor în contact, de conformaţia şi starea suprafeţelor, de umiditate (v. şi rugozitate). Micşorarea a. (datorită umezelii, poleiului) duce la patinarea roţilor; pentru a se preveni acest neajuns, se aşterne pe cale un strat de nisip, criblură etc. 2* (cONSTR.) Fenomen de legătură între diferite materiale (ex. beton şi oţel, cărămidă şi mortar etc.).® Datorită a,, la elementele de beton armat se împiedică alunecarea armăturii în betonul întărit şi se asigură conlucrarea lor. 3. (MED.) Ţesut fibros care se dezvoltă în special în cavităţile seroase, unind între ele organe care în mod normal sînt separate. A. pot fi congenitale, dar de cele mai multe ori apar în urma unei infecţii sau a unei intervenţii chirurgicale, dînd naştere la tulburări variate, în funcţie de localizare. Sin. bridă. adermină (BIOCHIM.) v. vitamina B6. adevăr 1. (FILOZ.) Reflectare exactă a realităţii obiective în gîndire. A. este cea mai importantă categorie a teoriei cunoaşterii marxist-leniniste. în opoziţie cu idealismul, care, negînd conţinutul obiectiv al av duce la agnosticism şi fi-deism, materialismul dialectic afirmă că orice adevăr este, prin conţinutul său, un adevăr obiectiv, adică o reflectare a realităţii existente independent de conştiinţa oamenilor. Izvorul şi criteriul a. îl constituie practica social-istorică a omenirii. Procesul de descoperire a adevărului este continuu şi nelimitat în timp. A. ştiinţifice sînt a. relative. Ele au un conţinut obiectiv, dar, fiind limitate istoriceşte, nu epuizează complexitatea realităţii obiec- tive, ea însăşi în continuă transformare. Prin adevărurile relative, gîndirea tinde permanent către a. absolut, către reflectarea completă, desăvîrşită a realităţii obiective. A. absolut reprezintă suma adevărurilor relative în succesiunea lor istorică progresivă şi infinită. Orice a. relativ cuprinde elemente de a. absolut. „Prin natura ei, gîndirea omenească e în stare să ne dea şi ne dă adevărul absolut, care se alcătuieşte din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a dezvoltării ştiinţei adaugă noi grăunţe la această sumă a adevărului absolut, limitele fiecărei teze ştiinţifice fiind însă relative, şi anume cînd lărgite, cînd îngustate de ulterioara sporire a cunoştinţelor“ (V. I. Lenin, „Materialism şi empiriocriticism“). Re-flectînd realitatea obiectivă în condiţii de timp şi de spaţiu determinate, adevărul are întotdeauna un caracter concret. Numai luînd în considerare condiţiile istorice concrete în care apar şi se dezvoltă noţiunile, teoriile etc. se poate ajunge la cunoaşterea ştiinţifică a conţinutului lor, a realităţii pe care ele o reflectă. De ex. conţinutul concret al noţiunii de democraţie este radical diferit în orînduirea burgheză faţă de cel din orînduirea socialistă. în capitalism, democraţia asigură dreptul proprietarului privat capitalist de a exploata pe oamenii muncii, iar în socialism ea echivalează, în esenţă, cu eliberarea oamenilor muncii de exploatare; nu se poate vorbi deci despre democraţie în general, deoarece, ruptă de condiţiile istorice concrete, ea este golită de conţinut.—A. dublu, teorie filozofică din evul mediu şi din perioada Renaşterii, reprezentată de Ibn-Roşd, Duns Scot, W. Occam, P. Pompo-nazzi, Fr. Bacon ş.a. Conform teoriei a.J., adevărurile raţionale ale filozofiei şi ştiinţei şi aşa-zisele adevăruri revelate ale religiei coexistă paralel, din aceasta rezultînd că ceea ce este adevărat pentru religie (ex. dogma nemuririi sufletului) ar putea să nu fie adevărat pentru filozofie, şi invers. Teoria a.d. a fost, în condiţiile evului mediu şi ale Renaşterii, o teorie ADEVĂRUL 34 ADÎNCIME progresistă, deoarece revendica libertatea cercetării filozofice şi ştiinţifice, eliberarea filozofiei de sub tutela religiei, care constituia pe atunci forma predominantă a ideologiei. Reluarea acestei teorii de către filozofii fideişti în sec. al XlX-lea şi al XX-lea are un caracter reacţionar, deoarece urmăreşte să apere religia de loviturile ştiinţei. 2. (DR.) Principiul adevărului material (sau obiectiv), principiu de bază al dreptului procesual socialist, care, în opoziţie cu principiul a. formal din dreptul burghez, cere concordanţa deplină între realitatea obiectivă a faptelor interesînd pricina şi concluzia organului de urmărire penală sau de jurisdicţie cu privire la acele fapte. V. şi rolul activ al organului de jurisdicţie. „Adevărul", cotidian cu orientare democratică, înfiinţat în 1888 de Al. Beldiman şi preluat, mai tîrziu, de C. Miile. A apărut la Bucureşti între 1888 şi 1916, apoi din 1919 pînă în 1937, cînd a fost suprimat de guvernul Goga-Cuza. Deşi legat de anumite cercuri burgheze, ziarul a luat uneori poziţie pentru apărarea libertăţilor democratice şi împotriva fascismului. A reapărut între 1946 şi 1951. # „Adevărul ilustrat“, revistă de literatură, apărută la Bucureşti între 1895 şi 1897. A avut o orientere democratică, grupînd în jurul ei scriitori de la „Contemporanul“. „Adevărul literar şi artistic“, periodic literar şi de cultură, fundat de C. Miile. A apărut săptămînal la Bucureşti, între 1920 şi 1939. Printre colaboratorii săi se numărau : Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Agîrbiceanu, Gala Galac-tion, G. Călinescu, G. Topîr-ceanu, Demostene Botez, Jean Bart, Emil Isac. adeziune (lat. adhaesiot ~onis „alipire“; FIZ.), atracţie între două suprafeţe aflate în contact foarte strîns, datorită forţelor intermoleculare, care acţionează la distanţe relativ mici. A, este cu atît mai puternică cu cît contactul dintre suprafeţe este mai bine realizat şi e deosebit de mare la corpurile solide aduse în contact prin intermediul unui lichid care ulterior se solidifică. Pe acest principiu se bazează lipirea, încleierea, chituirea. adezivi 1. (CHIM.) Produşi care permit lipirea a două suprafeţe din acelaşi material sau din materiale diferite (lemn, metal, sticlă, cauciuc, mase plastice). A. sînt naturali, de origine animală sau vegetală (ca-zeina, dextrina, colagenul), şi sintetici. Aceştia din urmă pot fi: a. pe bază de răşini ureo-formaldehidice, de rlşini fenol-formaldehidice, răşini epoxi-dice, poliuretani, alcool furfu-rilic etc. A. sintetici sînt superiori celor naturali, prin rezistenţa lor la apă, la solvenţi, la ciuperci şi la insecte. 2. (FITOPAT.) Substanţe care se adaugă în compoziţia preparatelor chimice folosite la combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor, cu scopul de a realiza o mai bună fixare a preparatelor respective pe suprafaţa plantelor tratate (ex. melasa, albuşul de ou etc.). adezivitâte 1. (FIZ.) Forţa de adeziune, raportată la unitatea de suprafaţă de contact a două corpuri între care se manifestă adeziunea. 2. (DRUM.) Proprietate a lianţilor hidrocar-bonaţi (bitum, gudron) de a adera la agregate (pietriş etc.) fără a se desface în prezenţa apei. adiabâtă (FIZ.), curbă care indică, într-o reprezentare gra- o Volum Acîiabată fică oarecare, transformarea adiabatică suferită de un fluid. adiabâtic (FIZ.; despre un fenomen fizico-chimic), care se petrece într-un sistem ce nu schimbă căldură cu exteriorul. Chiar dacă izolarea termică de mediul exterior nu este per- fectă, un proces care se petrece destul de repede faţă de viteza cu care are loc schimbul de căldură poate fi considerat a. (ex. propagarea sunetelor prin gaze).^ Adige, fluviu în nordul Italiei (410 km). Izvorăşte din Alpii Retici, trece prin oraşul Verona şi se varsă în Marea Adriatică. Pe A. sînt construite mari centrale hidroelectrice. adinamie (gr. a „fără“ şi dynamis „forţă“; MED.), scădere accentuată a forţei musculare, care apare în cursul unor boli grave ca febra tifoidă, hepatita epidemică etc. ad-interim (expresie latină însemnînd „uneori, în prezent“), care e provizoriu, care ţine locul titularului (ex. ministru a.-i.). adipic, acid (CHIM.), acid dicarboxilic aciclic saturat* HOOC-(CHJt-COOH. Se obţine prin oxidarea ciclo-hexanului. Este folosit ca materie primă pentru fabricarea fibrelor sintetice de tip nailon. Esterul dioctilic şi cel dibutilic ai a.a. sînt buni plas-tifianţi pentru mase plastice. adipozităte (MED.), acumulare excesivă de grăsime în ţesutul celular subcutanat. aditament (TOPOGR.), metodă de rezolvare a triangula-:iilor, în care se lasă neschim-Date unghiurile şi se modifică aturile. V. şi t r i a n g u-a ţ i e. aditiv depresant (CHIM.) v. anticongelant. a di ţie (lat. additio, din ad-dere „a adăuga“) 1. (CHIM.) Reacţie de adifie, reacţie prin care se introduc atomi, grupări de atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat (ex. adiţia clorului la etilenă). 2. (FIZIOL.) Adiţie latentă, fenomen care constă în apariţia unei reacţii fiziologice într-un organism în urma mai multor excitaţii succesive, o singură excitaţie fiind prea slabă pentru a provoca reacţia. A.L a fost descoperită de I. M. Secenov. Sin. sumatie. adîncime 1. (PEDOL.) Adin~ cime critică, adîncime deasupra căreia, dacă se ridică nivelul hidrostatic al stratului acvifer freatic, se produce salinizarea solului. A.c. variază obişnuit ADJECTIV 35 ADMINISTRAŢIE între 1,5 şi 4 m, în raport cu condiţiile climatice şi cu gradul de mineralizare a apei. Prezintă importanţă pentru proiectarea irigaţiilor. 2. (HIDROTEHN.) A-dîncime navigabilă, adîncime minimă de apă necesară navigaţiei vaselor. A.n. este egală cu pescajul vasului plus0,155m Ia rîuri şi 0,31 m la fluvii; la mare, a.n. variază în funcţie de starea mării (flux şi reflux). adjectiv (lat. adjectivus „care se adaugă“; LINGV.), parte de vorbire flexibilă, care arată o însuşire a unui obiect (ex. bun, înalt etc.) şi determină numele acestuia, acordîndu-se cu el în gen, număr şi caz; are grade de comparaţie. Există două categorii de adjective: a. calificative (adjectivele propriu-zise) şi a. determinative (sau pronominale); acestea din urmă, fără să exprime însuşiri şi fără să aibă grade de comparaţie, au unele particularităţi gramaticale proprii adjectivelor (determină substantive şi se acordă cu ele); din această categorie fac parte: a. posesive (cartea mea), a. demonstrative (omul acesta), a. interogative-relative(care copil?) şi a. nehotărîte (unii oameni). Adjud, oraş raional în reg. Bacău, situat la confluenţa rîului Trotuş cu Şiretul, reşedinţă de raion. 7 180 loc. (1961). Nod feroviar şi rutier.—Raionul A, cu 136 120 loc. (1961). Culturi cerealiere, de plante tehnice (floarea-soarelui, cînepă, sfeclă de zahăr), de viţă de vie şi creşterea animalelor (bovine, ovine). Viticultura şi pomicultura sînt dezvoltate în zona dealurilor subcarpatice. adjudecare (DR.), atribuire în proprietate a unui bun, scos în vînzare prin licitaţie publică, persoanei (adjudecatar) care oferă preţul cel mai mare. adjutant (MILIT.), ofiţer care îndeplineşte, pe lîngă un comandant sau un şef militar, atribuţii similare funcţiei de secretar. Adler, Alfred (1870-1937), neurolog şi psiholog austriac, elev al lui S. Freud şi iniţiator al aşa-zisei psihologii individuale. Influenţat de F. Nietz-sche, A. a pretins că forţa motrice a vieţii psihice ar fi „voinţa de putere“ ; nesatisfa-cerea ei ar duce la complexul de inferioritate, care, prin compensare, ar stimula, la rîndul său, „voinţa de putere“. Teoria reacţionară a lui A. este o expresie a individualismului burghez. Adler, Friedrich (n. 1879), unul dintre conducătorii oportunişti ai social-democraţiei austriece, duşman al mişcării muncitoreşti revoluţionare. A participat la organizarea Internaţionalei oportuniste de la Viena, numită de Lenin Internaţionala IP/2, devenind apoi unul dintre liderii aşa-zisei „Internaţionale muncitoreşti socialiste“ a socialiştilor de dreapta, înfiinţată în 1923. Adept al filozofiei idealist-subiective a lui E. Mach, el a fost combătut de Lenin în lucrarea ,,Materialism şi empi-riocriticism“. în prezent, promotor al antisovietismului în S.U.A., unde a emigrat. Adler, Max (1873-1937), teoretician al curentului oportunist, revizionist denumit a u s-tromarxism, unul dintre liderii oportunişti ai social-democraţiei austriece. A încercat să revizuiască filozofia marxistă în spiritul filozofiei neokantiene şi să reducă marxismul la o doctrină etică. A fost demascat şi combătut de Lenin. Adler, Viktor (1852—1918), unul dintre conducătorii reformişti ai Partidului social-demo-crat austriac şi ai Internaţionalei a Il-a, reprezentant al aust. romarxismului. în timpul primului război mondial a ocupat o poziţie centristă şi s-a opus acţiunilor revoluţionare ale clasei muncitoare, susţinînd politica „păcii între clase“. După prăbuşirea Imperiului habsburgic a fost cîtva timp ministru de externe al republicii burgheze austriece. ad libitum, expresie latină însemnînd „după voie“, folosită mai ales în muzică pentru a indica o execuţie mai rapidă sau mai înceată, potrivit simţirii interpretului. ad litteram, expresie latină însemnînd „întocmai“, folosită pentru a arăta că se reproduce, se respectă întocmai ceea ce a scris sau a spus cineva. administrare 1. (EC.) Totalitatea operaţiilor privitoare la gospodărirea şi la controlul bunurilor încredinţate unei instituţii, întreprinderi, organizaţii economice sau unei persoane. V. şi act de administrare. 2« (DR.) Administrare operativă directă, drept în temeiul căruia o organizaţie socialistă de stat este îndreptăţită şi obligată să posede, să întrebuinţeze şi, dacă e cazul, să dispună de bunurile care i-au fost repartizate din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat, potrivit scopului pentru care a fost înfiinţată şi în îndeplinirea sarcinilor de plan ce i-au fost stabilite. Dreptul de a.o.d. este un drept real de tip nou, opozabil tuturor, mai puţin statului, şi prin care fondul unitar al proprietăţii socialiste de* stat nu este cu nimic ştirbit. administrator (DR). 1. Persoană care administrează sau gospodăreşte un bun(ex. a. numit de tribunal pentru bunul sechestrat, a. al unui imobil, a. al păşunilor comunale, ales de comitetul cetăţenesc al fondului zoopastoral comunal). 2. Persoană care conduce un serviciu de administraţie.—A.-sechestru, organizaţie socialistă însărcinată cu administrarea unui imobil urmărit pentru realizarea anumitor creanţe.—A. delegat (în capitalism), persoană care conduce o societate anonimă pe acţiuni în intervalul dintre şedinţele consiliului de administraţie. De regulă, a.J. este deţinătorul celor mai multe acţiuni ale acelei societăţi. Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS), organizaţie socialistă a cărei sarcină este înfăptuirea asigurărilor de bunuri şi de persoane. Funcţionează sub îndrumarea şi controlul Ministerului Finanţelor. V. şi asigurare. administraţie, conducere, gospodărire a unei instituţii, a unei întreprinderi, a unei organizaţii ; personalul de conducere al acestora.—A. de stat a) Formă de activitate a statului (executivă şi de dispoziţie) care constă în realizarea funcţiilor lui pe baza şi în aplicarea dispoziţiilor legale. Spre deosebire de caracterul birocratic al a. de s. bur- 3* ADMISiE 36 ADOUR gheze, în socialism a. de s. are un profund caracter democratic, realizînd atragerea maselor de oameni ai muncii la conducerea treburilor statului şi apărarea intereşelor lor. b) Totalitatea organelor de stat care îndeplinesc activitatea executivă şi de dispoziţie. în R.P.R. există organe centrale ale a. de s. (Consiliul de Miniştri, organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat; ministerele şi organele care funcţionează pe lîngă Consiliul de Miniştri, de ex. comisii şi comitete de stat, direcţii generale şi centrale etc.) şi organe locale ale a. de $. (comitetele executive ale sfaturilor populare cu secţiunile lor).—A. militară a) Parte a ştiinţei militare care se ocupă cu organizarea, întreţinerea, completarea şi mobilizarea forţelor armate, precum şi cu probleme privitoare Ia ordinea interioară şi la traiul trupelor, b) Conducere, de către autorităţi militare, a teritoriului cucerit sau ocupat ca rezultat al războiului. admisie (MAŞ.) 1* Intrare dirijată a agentului motor (abur, aer, amestec carburant etc.) în maşina care-1 utilizează. 2. Porţiune (exprimată în procente) din cursa pistonului unei maşini de forţă, parcursă în timpul intrării agentului motor în maşină. admitanţă (ELT.), mărime caracteristică pentru un circuit electric de curent alternativ, egală cu raportul valorilor efective (eficace) ale curentului şi tensiunii aplicate circuitului. A, este mărimea reciprocă impe-d a n ţ e i. admitanţmetru (ELT.), instrument pentru măsurarea ad-mitanţei, folosit în special în radiotehnică. Admitanţmetru A.D.N. (Allgemeiner Deutscher Nachrichtendienst), agenţie germană de informaţii, în- fiinţată în octombrie 1946 la Berlin. Din aprilie 1953 a devenit agenţia de stat de informaţii a R. D. Germane. adnotare (BIBL.) 1. însemnare, notă prin care se întregeşte, se explică sau se corectează un text (ex. ediţie cu adnotări). 2. Adnotare bibliografică, scurtă prezentare a unei cărţi, cu indicarea tematicii şi a categoriei de cititori căreia i se adresează. adolescenţă, faza de trecere, în evoluţia omului, de la stadiul copilăriei la cel adult, cuprinsă aproximativ între 12—13 ani (cînd începe perioada preado-lescenţei, pubertatea) şi 17—18 ani. în perioada adolescenţei are loc maturizarea treptată a funcţiunilor organismului, inclusiv a celei sexuale; de asemenea are loc o intensă dezvoltare psihică. Adolescenţa nu trebuie considerată ca fiind determinată numai de modificările biologice, ci şi de societate, de educaţie şi de instrucţie. Din punct de vedere psihologic, adolescenţa se manifestă prin dezvoltarea posibilităţilor intelectuale, maturizarea gîndirii, cristalizarea aptitudinilor, stabilizarea trăsăturilor morale şi voliţionale ale caracterului. adonic, vers vers antic format dintr-un dactil şi un troheu sau un spondeu, care, de obicei, încheia (ca al patrulea vers) o strofă safică (ex. „Apele mării; Mie redă-mă“ din „Odă în metru antic*4 de M. Emi-nescu). Adonis (în mitologia greco-romană), zeu al tinereţii şi al frumuseţii bărbăteşti. După mit, înainte de a deveni zeu, Adonis a fost un tînăr frumos de care s-a îndrăgostit Afrodita. Ucis de un mistreţ la o vînătoare, a ajuns în infern, unde, la rugămintea Afroditei, a fost transformat în zeu. După legendă, Adonis stătea şase luni pe pămînt şi şase luni în infern. Cultul său era legat de ciclurile vegetaţiei. adoptarea legilor, dezbaterea şi votarea de către organele legislative a proiectelor de lege. în statele socialiste, din moment ce o lege a fost adoptată de către organul legislativ, ea se publică şi devine obligatorie. în Republica Populară Romînă, legile sînt adoptate prin votul majorităţii simple a deputaţilor Marii Adunări Naţionale şi se publică în Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale, sub semnătura pre- Îedintelui Consiliului de Stat al i.P.R. în statele burgheze, votarea proiectelor de lege de către parlamente constituie numai o fază în formarea legii; proiectul votat de parlament devine lege numai după ce este sancţionat şi promulgat de către şeful puterii executive. Pe această cale, clasele dominante caută să împiedice intrarea în vigoare a proiectelor prin care, datorită puternicei presiuni exercitate de mase, parlamentele au fost nevoite să facă unele concesii. „A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor“, medalie instituită în R.P.R. în anul 1958 şi conferită celor care au luat parte la marile bătălii de clasă Medalia « A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor ţi petroliştilor» ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie-februarie 1933, conduse de P.C.R., şi celor care au fost martori ai apărării în Îjrocesul ceferiştilor şi petro-iştilor sau au participat la organizarea acţiunilor de solidarizare cu ei. Adour [adur/, fluviu în sud-vestul Franţei (335 km). Izvorăşte de pe versantul nordic al munţilor Pirinei şi se varsă în Golful Gasconiei. Este navigabil pe o distanţă de 128 km. Pe A. sînt instalate mai multe centrale hidroelectrice. ADRENALINĂ 37 ADUCŢIE adrenalină (FIZIOL., BIO-CHIM.), hormon secretat de porţiunea medulară a glandei suprarenale. Se prepară şi sintetic. Are acţiune asupra proceselor metabolice, mărind consumul de oxigen şi provocînd creşterea concentraţiei glucozei sanguine prin mobilizarea glico-genului hepatic. în acelaşi timp are şi o acţiune vasoconstric-toare, micşorînd calibrul vaselor şi determinînd creşterea presiunii sanguine. Sin. epinefrină, suprarenină. adrenocrom (FIZIOL., BIO-CHIM,), produs intermediar a! metabolismului adrenalinei. Se prezintă sub forma unei pulberi de culoare roşie-brună, puţin solubilă în apă. Exercită o puternică acţiune hemostatică, reducînd timpul de sîngerare. Acţionează, de asemenea, asupra pereţilor vasculari, mărind rezistenţa capilară. Adrian (Publius Aelius Ha-drianus), împărat roman (117— 138), urmaş al lui Traian. Silit de situaţia economică şi socială critică în care se afla imperiul, a iniţiat numeroase reforme administrative, urmărind întărirea dominaţiei de clasă a aristocraţiei romane şi a puterii imperiale. Pe plan militar a promovat o politică defensivă. în timpul lui au avut loc răscoale ale populaţiei locale în Dacia. După înfrîngerea lor, A* s-a ocupat de întărirea sistemului defensiv al noii provincii. Pentru întărirea stăpînirii romane, Dacia a fost organizată prin anul 119 în două provincii: Dacia Inferior şi Dacia Superior. Adrianopol, oraş în vestul Turciei europene, situat pe malurile fluviului Mariţa. 33 000 loc. (1955). A fost întemeiat de împăratul roman Adrian. în anul 1205 armatele romîno-bulgare au înfrînt aici pe cruciaţii Imperiului latin de răsărit. Cucerit de turci în 1361, A* a fost capitala Imperiului otoman între 1365 şi 1453. în urma războiului ruso-turc din 1828— IS29 s-a încheiat aici tratatul de pace prin care s-a desfiinţat monopolul economic al Imperiului otoman asupra Principatelor Romîne şi s-au restituit Ţării Ro-mîneşti raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu (-Măgurele). Numele actual al oraşului este Edirne. Adriatică, Marea mare în sudul Europei, în bazinul Mării Mediterane cuprinsă între Peninsula Italică şi Peninsula Balcanică. Este legată de Marea Ionică prin strîmtoarea Otranto. Suprafaţa: 132 000 km2. Adm-cimea maximă: 1 589 m (în adstrat (LINGV.), totalitatea elementelor datorite influenţei care s-a exercitat asupra unui idiom imediat după constituirea lui (ex. adstratul arab în limba spaniolă). aduct (CHIM.), combinaţie moleculară între doi compuşi MAREA ADRIATICĂ partea sudică). Ţărmurile aparţin Italiei, R. P. F. Iugoslavia şi R. P. Albania. Porturi importante: Veneţia, Bari, Triest, Rijeka, Dubrovnik, Durres. adsorbţie, fenomen fizico-chimic de acumulare a moleculelor unui gaz sau ale unui corp dizolvat (adsorbai) pe suprafaţa unui corp solid sau a unui lichid (adsorbant). Capacitatea de a* a unui adsorbant reprezintă cantitatea de substanţă adsorbită de un gram sau de un centimetru cub de adsorbant şi se exprimă în g/g sau g/cm3; ea depinde de natura adsorbatului şi a adsor-bantului şi variază invers proporţional cu temperatura. « se aplică în industrie la extragerea sau la concentrarea substanţelor uşor volatile (benzina, substanţele aromatice etc.) şi stă la baza analizei cromatografice. chimici diferiţi, care se pot separa din nou prin metode fizice. Formarea şi descompunerea a. stau la baza unei metode de separare a combinaţiilor cu catenă liniară de cele cu cate-nă ramificată (ex. ureea formează a. numai cu hidrocarburile, cu acizii organici sau cu alcoolii cu catena liniară, nu însă şi cu cei cu catena ramificată). aducţie (lat. adductio „aducere“) L (MED.) Mişcare de apropiere a unui membru sau a unui segment de membru de axul median al corpului. Muşchiul care efectuează mişcarea de aducţie poartă numele de muşchi aducior. 2. (HIDROTEHN.) Construcţie hidrotehnică destinată conducerii unor lichide sau unor gaze de la punctul de captare pînă la punctul de folosire (ex. canal de a., conductă de a.t tunel de a.). ADULAR 38 ADUNAREA GENERALĂ A O.N.U. aduiár (MINER,), feldspat potasio limpede, cristalizat în sistemul monoclinic sau tricli-nic. în R.P.R. se găseşte în unele filoane metalifere şi în unele roci vulcanice din reg. Maramureş, din Munţii Metaliferi şi din Dobrogea, în parte ca produs de transformare a plagioclazilor sub influenţa soluţiilor apoase fierbinţi. adult (lat. adultus, part. lui adolere „a creşte“), organism ajuns la deplina dezvoltare a tuturor funcţiunilor (fizice şi psihice). Se consideră a. individul care şi-a încheiat perioada de creştere intensă (la om de la 17—18 ani, dată care indică cu aproximaţie sfîrşitul adolescenţei, şi pînă la c. 50 de ani, dată considerată ca marcînd începutul bătrîneţii). în acest stadiu se stabileşte un echilibru între anabolism şi catabolism. adunáre 1, întrunire a mai multor persoane pentru a discuta unele probleme de interes comun şi a lua hotărîri. în viaţa de partid, adunarea generală este organul superior al organizaţiei de bază. Se convoacă cel puţin o dată pe lună. în a. g. se dezbat problemele esenţiale ale activităţii economice, ale muncii politice, ideologice, organizatorice şi culturale de masă, ale conducerii organizaţiilor de masă, ale vieţii interne de partid etc. şi se adoptă hotărîri corespunzătoare, în adunările generale se alege, anual, organul executiv al organizaţiei de bază, biroul, care conduce întreaga muncă curentă a organizaţiei. A. g. ascultă, periodic, dările de seamă ale biroului asupra activităţii sale. A. g. ale membrilor organizaţiei de bază U.T.M. sau ai sindicatului sînt de asemenea organele superioare ale acestor organizaţii.— A. constituantă, adunare reprezentativă, aleasă în vederea votării sau modificării unei constituţii. în condiţiile capitalismului în ascensiune, convocarea a.c. a avut un caracter progresist, deoarece scopul ei era desfiinţarea privilegiilor şi absolutismului feudal şi recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor democratice burgheze. Mai tîrziu însă, pentru a împiedica modificarea constituţiei şi pentru a-şi menţine dominaţia de clasă, burghezia a statornicit norme restrictive de convocare a a. c. în ţările socialiste nu există deosebire intre a. c. şi a. legislativă, întrucît constituţia reflectă realităţile socialismului în continuu pro-res şi nu mai există motive să e stabilite restricţii la adoptarea de către organul suprem al puterii de stat a unei legi de modificare a ei; dimpotrivă, poporul muncitor este interesat ca în constituţie să se oglindească cuceririle economice şi social-politice obţinute de el. —A legislativă, organ reprezentativ suprem care are atribuţia de a se pronunţa, prin vot, asupra proiectelor de lege.—A. naţională a) Denumire dată organului suprem al puterii de stat în unele ţări de democraţie populară (ex. în R. S. Cehoslovacă). Prin componenţa socială, ca şi prin scopul ei, a. n. reprezintă interesele maselor largi de oameni ai muncii. V. şi Marea Adunare Naţională a R. P. R.; organe ale puterii de stat. b) Denumire dată Camerei deputaţilor din Franţa, a cărei atribuţie principală este legiferarea. V. şi p a r Ta m e n t. —Adunări populare (în R.P.R.), adunări în cadrul cărora se prezintă cetăţenilor dări de seamă de către deputaţi, se discută probleme ale politicii interne şi internaţionale, reali-zîndu-se, şi pe această cale, participarea maselor la conducerea treburilor obşteşti şi la viaţa politică a ţării. — A. populară, denumire dată organului suprem al puterii de stat în unele ţări de democraţie populară (ex. în R. P. Albania, K. P. Bulgaria; în R.P.D. Coreeană se numeşte a. />. supremă). V. şi organe ale puterii de stat.—Adunarea Reprezentanţilor Populari din întreaga Chină, denumire a organului suprem al puterii de stat din R. P. Chineză. V. si China. 2. (PEDAG.) a) Adunări cu părinţii, adunări organizate periodic, pe clase sau pe şcoală, în vederea strîngerii legăturii dintre şcoală şi familie, pentru asigurarea educaţiei elevilor în spiritul socialismului, b) Adunări pioniereşti, forme principale de organizare a acti- vităţii pionierilor în spirit comunist. 3. (MAT.) Operaţie care constă în totalizarea a două sau a mai multor mărimi de aceeaşi natură într-una singură. Adunarea Constituantă (9 iulie 1789—30 septembrie 1791), organ al puterii legislative în perioada revoluţiei burgheze din Franţa, în care predominau reprezentanţii marii burghezii. Constituţia pe care a adoptat-o, în septembrie 1791, a desfiinţat privilegiile feudale şi a pus biserica sub controlul statului. Avînd la bază principiul inviolabilităţii proprietăţii, ea a consacrat monarhia constituţională, a întărit puterea marii burghezii, înlocuind exploatarea feudală cu cea capitalistă şi înde-părtînd de la exercitarea drepturilor cetăţeneşti peste 80% din populaţia Franţei. A.C. a stabilit pentru Franţa un sistem administrativ unitar. I se spune, eliptic, Constituantă. Adunarea Generală a O.N.U., unul dintre organele principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, alcătuit din reprezentanţii tuturor statelor membre ale acestei organizaţii. Ca atribuţii mai importante, ea are dreptul să dezbată, în limitele Cartei O. N. U., orice problemă privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; să facă recomandări statelor, exceptînd problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate; să efectueze studii şi să facă recomandări în problemele colaborării internaţionale în domeniul economic, social şi cultural. Ea hotărăşte admiterea de noi membri în O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate, şi alege membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi membrii altor organe principale ale O.N.U. A. G. a O.N.U. se întruneşte în sesiuni anuale ordinare, precum şi în sesiuni extraordinare, care se convoacă de către Secretarul General la cererea Consiliului de Securitate al O.N.U. sau la cererea majorităţii membrilor O.N.U. în cursul sesiunilor ordinare, activitatea A* G. a O.N.U. se desfăşoară în şedinţe plenare şi în şapte comitete principale: Comitetul politic special; Co- ADUNAREA LEGISLATIVA 39 ADY mitetul pentru probleme politice şi de securitate; Comitetul pentru probleme economice şi financiare; Comitetul pentru probleme sociale, umanitare şi culturale ; Comitetul de tutelă ; Comitetul pentru probleme administrative şi bugetare; Comitetul pentru probleme juridice. Dintre sesiunile ordinare ţinute pînă în prezent, o importanţă deosebită a avut-o sesiunea a XV-a(l960). Prin numărul mare de ţări primite, ca şi prin prezenţa a peste 30 de şefi de state, ea a fost cea mai largă şi mai repre-zentativă întîlnire internaţională la nivel înalt, iar dezbaterile s-au concentrat, din iniţiativa ţărilor socialiste, asupra problemelor vitale ale vieţii internaţionale contemporane: dezarmarea generală şi totală; lichidarea rămăşiţelor sistemului colonial, problemă în care, din iniţiativa ţărilor socialiste, s-a adoptat o declaraţie cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale; deplina asigurare a universalităţii O.N.U. şi îmbunătăţirea structurii organelor sale. Delegaţia R.P.R. a făcut propunerea, acceptată de Adunarea Generală a O.N.U., de a se înscrie pe ordinea de zi problema acţiunilor pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între state europene aparţinînd unor sisteme social-politice diferite. La propunerea R.P.R., s-a adoptat o rezoluţie privind măsuri pentru promovarea în rîndurile tineretului a ideilor păcii, respectului reciproc şi înţelegerii între popoare. Prin aceasta, R.P.R., alături de celelalte ţări socialiste, s-a manifestat încă o dată ca un factor activ în menţinerea şi în consolidarea păcii în lume. Adunarea Legislativă (1 octombrie 1791—20 septembrie 1792), organ al puterii legislative în perioada revoluţiei burgheze din Franţa, care a succedat Adunării Constituante. Sub presiunea maselor populare pariziene, care sfărîmaseră complotul aristocratic, condus de rege, şi luaseră cu asalt (în noaptea de 9 spre 10 august 1792) palatul regal, A.L. a decretat suspendarea monarhiei şi întemniţarea familiei regale. ^Adunarea Mondială a Păcii, adunare a reprezentanţilor forţelor iubitoare de pace din întreaga lume, convocată de Consiliul Mondial al Păcii. La lucrările care au avut loc între 22 şi 29 iunie 1955, în oraşul Helsinki, au participat aproape 2 000 de persoane, reprezentînd organizaţiile partizanilor păcii din 68 de ţări. La această adunare mondială au luat parte şi reprezentanţii unui mare număr de alte curente sociale care luptă pentru apărarea păcii. Cu toate deosebirile de concepţii ideologice şi politice, participanţii la adunare au căzut de acord asupra celor mai importante probleme ale menţinerii şi consolidării păcii: problema dezarmării şi securităţii, a interzicerii armei atomice, a suveranităţii naţionale şi a păcii. Au fost adoptate: Mesajul către O.N.U. (24 iunie) şi Apelul de la Helsinki (29 iunie). Adunarea a chemat toate guvernele să se călăuzească în politica externă după principiile respectului reciproc şi suveranităţii, neagresiunii şi neamestecului în treburile in- terne, egalităţii şi avantajului reciproc, coexistenţei paşnice. Ea s-a pronunţat pentru resta* bilirea dreptului legitim al R. P. Chineze la O.N.U., pentru retragerea trupelor de pe teritoriile străine şi pentru desfiinţarea bazelor militare străine din diferite ţări ale lumii. advaita, doctrină idealist-obiectivă din filozofia indiană, formulată la începutul sec. al IX-lea de Ş a n k a r a, care susţinea că singura realitate şi unica temelie a lumii este spiritul universal (brahman), considerînd lumea senzorială drept o simplă aparenţă, o iluzie (maya). Doctrina a. a jucat în India un rol reacţionar, asemănător cu acela pe care l-a avut în Europa teoria platonică a ideilor. V. şi vedanta. advecţie (METEOR.), mişcare a aerului atmosferic în direcţie orizontală sau aproape orizontală. Aerul deplasat îşi păstrează proprietăţile specifice (temperatura, umezeala etc.). adventice (ANAT.), tunică externă care înveleşte arterele. Este formată din ţesut con- junctiv cu elemente fibroase şi elastice şi din fascicule fine de fibre musculare netede. în a* se găsesc capilarele sanguine, care asigură hrana pereţilor vaselor respective. adventism (de la lat. ad-Ventus „venire“), doctrină mistică practicată de o sectă religioasă creştină, întemeiată către 1831, în S.U.A., de baptistul W. Miller. A. a atras îndeosebi pe micii fermieri şi negustori ruinaţi, care-şi căutau refugiul în misticismul religios. Secta a pătruns şi în Europa. Adventiştii sărbătoresc sîmbăta şi cred într-o „a doua venire“, apropiată, a lui Hristos, care va inaugura „împărăţia de o mie de ani a lui dumnezeu pe pămînt“ (v. c h i 1 i a s m). A. propagă zădărnicia oricărei lupte pentru progres, exclusivismul şi izolarea în comunităţi închise, ostilitatea faţă de cultură şi ştiinţă. Singura carte acceptată de a» este Biblia. adventiv (Despre plante) 1« De provenienţă străină, care a ajuns şi s-a răspîndit într-un anumit loc, fie adus intenţionat şi cultivat de om, uneori săi-băticindu-se (ex. cenuşarul), fie adus accidental (ex. bâtrînişul). 2« Rădăcină adventivă, rădăcină care creşte mai ales de la nodurile de jos ale tulpinii, la unele specii de plante intrate rntr-o rază de vegetaţie mai înaintată. Rădăcinii a. îi revine rolul principal în nutriţia plantelor. adverb (lat. adverbium, din ad „lîngă“ şi verbum „verb“), parte de vorbire, în general neflexibilă, dar cu grade de comparaţie, care arată locul, timpul, modul, cauza, scopul unei acţiuni sau unei stări. A. determină un verb (ex. lucrează bine), un adjectiv (ex. un om mai tînăr) sau un alt adverb (ex. lucrează foarte bine), mai rar un substantiv (ex, mersul înainte). Unele a. (chiar, nu, numai etc.) se referă la o propoziţie întreagă sau la o anumită parte a ei. Ady fodij, Endre (1877— 1919), poet maghiar. S-a născut la Mecenţiu (în prezent satul Ady, comuna Căuaş, reg. Maramureş). După studii de drept, a intrat în ziaristică. în primele sale volume de versuri, orien- AED 40 AERAJ tarea lui A. a fost simbolistă. Curînd însă, în poezia lui pătrund ecourile luptei revoluţionare a clasei muncitoare. Ady Endre Sub influenţa revoluţiei ruse din 1905, pe care a salutat-o cu entuziasm, şi a avîntului mişcării muncitoreşti din Ungaria, A. a cîntat misiunea istorică a proletariatului şi s-a considerat aliat şi frate al clasei muncitoare („Cîntecul fiului de proletar“).  luat atitudine împotriva asupririi naţionale a popoarelor din Austro-Ungaria şi a militat pentru înfrăţirea dintre ele („Cîntecul iacobinului maghiar“). A. a denunţat, în versuri de o rară vigoare, asuprirea burghezo-moşierească şi a adresat înflăcărate îndemnuri la luptă maselor muncitoare („Lupta cu boierul“, ,»Nepotul lui Gheorghe Doja“, „Pe aria grofească“, „Solia fetei morgana“ ş.a.). Poet vizionar, A. a întrezărit zorii noii vieţi, socialiste, a patriei sale, sugerînd de repetate ori, prin simboluri elocvente, cu implicaţii politice, iminenţa revoluţiei proletare. Pătrunse de patos revoluţionar, utilizînd o limbă bogată în imagini îndrăzneţe, adesea de sursă folclorică, versurile lui A. au avut un rol important în mobilizarea forţelor democratice maghiare pentru lupta de eliberare socială. Ele au exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării poeziei maghiare progresiste. Â, şi-a manifestat simpatia pentru poporul romîn şi pentru scriitorii romîni din epoca sa. Op. pr. : volumele de versuri „Poezii noi“ (1906), „Sînge şi aur“(1907,trad. rom.), „în fruntea morţilor“ (1918); „Nuvele“ (trad. rom. 1961). aed (gr. aeido „a cînta“), poet epic din Grecia antică, care îşi recita şi îşi cînta versurile. Creaţia epică orală a generaţiilor de a. stă la baza epopeilor homerice. A.E.G. v. Allgemeine Elektricităts-Gesellschaft. Aegyssus, aşezare getică, apoi cetate şi aşezare romană, iar mai tîrziu bizantină, pe locul unde se află astăzi oraşul Tulcea. Aşezarea este amintită de poetul latin Ovidiu. Aenesidemus din Cnossos (c. sec. I î.e.n.), filozof sceptic grec dm # perioada de declin a orînduirii sclavagiste, care a exagerat caracterul relativ al percepţiilor senzoriale, mărturiile organelor de simţ fiind, după el, întru totul dependente de situaţia obiectului perceput, de starea individului, precum şi de deosebirile de cultură şi de moravuri. aer, amestec de gaze alcătuind straturile inferioare ale atmosferei. Conţine în volume: oxigen 21%, azot 78%, restul de 1% fiind format din gaze inerte, bioxid de carbon şi cantităţi mici, variabile, de vapori de apă, hidrogen, ozon etc. Greutatea unui litru de a«, în condiţii normale de temperatură şi de presiune, este de 1,293 g. Din a« se obţin oxigenul, azotul şi argonul, care sînt mult folosite în industrie. — A alveolar, aerul care umple alveolele pulmonare. V. şi r e s p i r a ţ i e. — A condifionat, sistem de ventilaţie modernă a încăperilor, prin care se reglează în acelaşi timp proprietăţile fizice ale aerului (temperatură, umiditate, mişcare) şi gradul lui de puritate (reducerea cantităţilor de praf, bacterii, gaze toxice etc.). V. şi condiţionarea aerului.—-A impu-rificat, aer care conţine substanţe străine în concentraţii vătămătoare sănătăţii omului. Acţiunea nocivă a a. u se exercită şi asupra animalelor, plantelor şi chiar asupra construcţiilor. — A. viciat, aer neplăcut dintr-o încăpere, încărcat cu substanţe rău mirositoare sau cu bioxid de carbon. Vicierea a. se datoreşte alterării proprietăţilor fizice ale acestuia (tempeiatură, umidi- tate, mişcare) şi activităţilor fiziologice umane (respiraţie, transpiraţie etc.). Se combate printr-o ventilaţie raţională* —A. de mină, aerul din lucrările miniere subterane, rezultat din amestecul de aer atmosferic cu gazele (explozive, toxice, sufocante) emanate din roci sau produse de împuşcarea cu explozivi ori de focuri subterane, cu vapori de apă, praf industrial etc. V. şi aera j. — A lichid, produs obţinut prin răcirea aerului sub temperatura de — I40,7°C şi la o presiune convenabilă de circa 38,4 at. Se fabrică prin comprimarea aerului la presiuni mari şi destindere adiabatică bruscă, ceea ce are ca urmare producerea unei răciri puternice ; gazul astfel răcit este comprimat din nou la presiune mare şi apoi destins pînă la presiunea normală. Repetînd succesiv operaţiile de mai sus, se realizează temperatura şi presiunea necesare începerii lichefierii gazului. Principiul se realizează tehnic în maşina Linde şi în maşina Claude (v. şi lichefiere). A /. este incolor sau slab colorat în albastru limpede, cu p. f. de circa — 192°C, densitatea aproximativă 1. Se păstrează în vase D e w a r. Materialele introduse în a./, capătă, ca urmare a temperaturii joase, proprietăţi speciale (ex. cauciucul îşi pierde elasticitatea şi devine sfărîmicios, iar metalele îşi micşorează rezistivitatea). A /. se utilizează m laboratoarele de cercetări la obţinerea de.temperaturi foarte joase; în amestec cu cărbune praf, în anumite condiţii, este folosit ca exploziv în lucrări subterane, iar prin distilarea lai fracţio-nată se prepară oxigen lichid, azot lichid şi gaze nobile. aeraj, totalitatea operaţiilor de introducere în mină a aerului curat de la suprafaţă, de distribuire a lui în lucrările miniere şi de evacuare a aerului viciat din subteran, în scopul obţinerii unui aer de mină propriu pentru respiraţia oamenilor, stabilirii unui climat minier (temperatură, umiditate) adecvat condiţiilor optime de muncă, diluării gazelor combustibile etc. V. şi ventilaţie. AERARE 41 AERODINAMICA Aerogara Băneasa aerâre (TEHN.), introducere a unei cantităţi de aer într-un mediu lichid sau granular, pentru creşterea cantităţii de aer pe care-1 conţine mediul Uneori, prin a* se realizează şi un proces tehnic, cum este' răcirea (ex. a. apei, a* cerealelor etc.). aerarium, tezaur public la romani, păstrat în templul lui ' Saturn şi administrat de senat, Începînd cu domnia lui August, acest tezaur provenea numai din veniturile provinciilor senatoriale; restul veniturilor intrau într-un alt tezaur, special creat, denumit fiscus Caesaris, cu care mai tîrziu a fost înlocuit. aerlift (EXPL. PETR.), metodă de exploatare a sondelor prin erupţie artificială, la care antrenarea ţiţeiului la suprafaţă se face cu ajutorul aerului comprimat. Aerliftul se utilizează rar în Republica Populară Romînă, din cauza inconvenientelor pe care le prezintă (formarea de amestecuri explozive, degradarea calităţii etc.). aerobe (gr. aer, aeros „aer“ şi bios „viaţă“; BIOL.), organisme care au nevoie pentru activitatea lor vitală de oxigen liber molecular. Aerobe sînt toate plantele, majoritatea co-vîrşitoare a animalelor şi o parte importantă din microorganisme. Acestea din urmă se împart în a. obligate, care se dezvoltă numai în prezenţa aerului (ex. unele microorganisme sa-profite, ca bacteriile nitrifica-toare, o parte din sulfobacterii, microbii patogeni etc.), şi a. facultative, care pot trăi atît în prezenţa oxigenului molecular cît şi în absenţa lui (ex. unele drojdii, bacterii denitri-ficatoare etc.). ^ aerobioză (BIOL.), formă de viaţă a unor organisme (de obicei bacterii), în care energia necesară proceselor vitale rezultă din respiraţie prin reacţii de oxidare cu participarea oxigenului molecular liber din mediu. aerocolie (gr. aer, aeros „aer“ şi kolon „colon“; MED.), acumulare de gaze în intestinul gros. Această boală este însoţită întotdeauna de senzaţia de balonare abdominală. aerodinamic (gr. aer, aeros „aer“ şi dynamis „forţă“; FIZ.; despre corpuri solide), care are forma exterioară astfel constituită încît să întîmpine, la deplasare, o rezistentă minimă din partea aerului (ex. rachetele, avioanele etc. sînt a.). Corpurile a« se numesc şi carenate. aerodinámica (FIZ.), ramură a mecanicii fluidelor, care studiază efectele provocate de mişcarea relativă dintre fluide (mai ales aer) şi solide (ex. scurgerea gazelor prin conducte, efectele vîntului asupra clădirilor, coşurilor, podurilor etc.) şi mai cu seamă efectele provocate de mişcarea corpurilor (ex. a avioanelor) în aer. Locomotivă electrică cu profil aerodinamic Datorită progresului aeronauticii, aerodinamica s-a dezvoltat considerabil în ultimii 30 de ani, rezultatele ei ducînd la perfecţionarea diverselor tipuri de aeronave (avioane, elicoptere, rachete etc.). Contribuţii importante în acest domeniu au fost aduse de savantul rus N. E. Jukovski, iar în ţara noastră de academicianul Elie Carafoli aerodinA 42 AEROSTAT aerodină (AV.), aeronavă mai grea decît aerul (ex. avionul, elicopterul etc.). aerodrom (gr. aer, aeros „aer** şi dromos „drum**), teren amenajat pentru decolarea şi aterizarea avioanelor. aeroelasticitâte (AV,),ştiinţă care studiază interacţiunea dintre forţele aerodinamice şi forţele elastice, precum şi influenţa acestei interacţiuni asupra calculului organelor unui avion sau asupra calculului elementelor unor construcţii. aerofagie (gr. aer, aeros „aer** şi phagein „a mînca“; MED.), înghiţire şi acumulare în stomac a unei cantităţi de aer. Fenomen fiziologic, a. determină, atunci cînd cantitatea de aer înghiţită este prea mare, senzaţii de balonare, palpitaţii, stare de oboseală etc. Apare ca fenomen patologic la nevropaţi ; la sugari se datoreşte, de cele mai multe ori, suptului în gol. aerofobie (gr. aer, aeros „aer'* şi phobos „frică“ ; MED.), teamă patologică de curenţii de aer. Se întîlneşte în turbare, în isterie etc. aerofotogrammetrie (TO-POGR.), metodă de întocmire a hărţilor şi a planurilor cu ajutorul fotografierii din avion a suprafeţelor terestre. Se foloseşte în cartări, în prospectări şi în cercetări ştiinţifice din variate domenii de activitate (geologie, geografie, pedologie, agricultură, construcţii etc.). A. este o metodă ştiinţifică de mare randament. aerogară, ansamblu de clădiri situate pe un aeroport, care adăpostesc serviciile administrative şi tehnice necesare pentru asigurarea traficului aerian de pasageri şi de mărfuri. # aer oii t (gr. aer, aeros „aer*4 şi lithos „piatră *; ASTR.), corp de piatră care cade pe Pămînt din spaţiul interplanetar. V. şi meteorit. aerologie (METEOR.), ştiinţă care se ocupă cu studiul straielor atmosferice înalte. aeromecânică (F1Z.), ştiinţă care studiază echilibrul şi mişcarea aerului sau a unui gaz oarecare, precum şi efectele exercitate asupra unui corp solid cufundat în fluidul res- pectiv ; cuprinde aerostatica şi aerodinamica. aeromodel, model de avion de dimensiuni reduse, care poate zbura sau plana o distanţă apreciabilă. Aeromodel aeromodelism, sport aviatic de masă pentru tineret şi copii, care constă în proiectarea, construcţia şi lansarea aeromode-lelor. Prin a* se urmăreşte dezvoltarea interesului pentru construcţia de aeronave şi pentru transporturile aeriene. înR.P.R. sînt organizate cercuri de a* în şcoli, în case şi palate ale pionierilor, în case ale tineretului etc. aeronautică (gr. aer, aeros „aer** şi nautikos, din ^ naus „navă“), ramură a tehnicii care se ocupă cu problemele zborului. aeronavă (gr. aer, aeros „aer“ şi lat. navis „corabie**), vehicul aerian care transportă pasageri sau mărfuri şi care se menţine în aer prin plutire sau prin acţiunea dinamică a aerului asupra unor suprafeţe solide ale vehiculului. Din prima categorie fac parte aerostatele (baloane, dirijabile), iar din a doua aerodinele (avioane, elicoptere, autogire, girodine). Sin. navă aeriană. aeroplan v. avion, aeroplancton (BIOL.), totalitatea organismelor foarte mici care se găsesc suspendate în atmosferă. A. este alcătuit din unele alge microscopice, din sporii bacteriilor şi ciupercilor, din polenul plantelor superioare, precum şi din animale foarte mici (insecte, larve de insecte etc.). A. este luat de curenţii de aer şi purtat uneori la distanţe mari. aeroport (gr. aer, aeros „aer“ şi lat. portus „port“), teren cu ansamblul construcţiilor şi insta- laţiilor necesare decolării, aterizării, manevrării, adăpostirii şi întreţinerii avioanelor. aeroreactor (av.), dispozitiv de propulsie prin reacţie, în care jetul de gaze se compune în mare parte din aer absorbit din atmosfera înconjurătoare. aerosol (CHIM., MED.),sistem compus din particule solide sau lichide, dispersate într-un gaz sau în aer. Dacă particulele sînt solide, se obţine un fum; dacă sînt lichide, se obţine o ceaţă. Prezenţa lor este deseori dăunătoare. Ei pot fi îndepărtaţi cu ajutorul aspiratoarelor, prin filtrare, prin udare, prin electroforeză etc. A. sînt larg utilizaţi în medicină în tratamentul diverselor boli (ex. a* cu antibiotice, a. cu efedrină etc.), în agricultură la combaterea dăunătorilor etc. aerosoloterapie(MED.), tratament prin care substanţele medicamentoase se introduc, sub formă de aerosoli, pe căile respiratorii, cu ajutorul unui pulverizator sau al unui aparat special. A. e folosită în larin-gite, sinuzite, bronşite, astm etc. aerostat (gr. aer, aeros „aer“ şi statos „care se menţine“), aeronavă mai uşoară decît aerul (ex. balon, dirijabil etc.), folosită în trecut în navigaţia aeriană, iar în prezent în scopuri ştiinţifice (meteorologice). Primele a. au fost construite ce către francezii Joseph şi Etienne Montgolfier^ (balonul ^ cu aer cald, 5 iunie 1783) şi, curînd după aceea, de către fizicianul J. A. Charles (balonul cu hidrogen, 1 decembrie 1783). Ascensiuni cu a., în scopuri ştiinţifice, s-au făcut în Rusia, în 1804 şi în 1887, ultima realizată de savantul D. I. Mendeleev. Principalul inconvenient al ba-loanelor consta în lipsa mijloacelor de dirijare a zborului lor. Primul proiect de dirijabil metalic aparţine lui K. E. Ţiol-kovski (1887). în anii 1893— 1894, David Schwarz a realizat la Petersburg un astfel de dirijabil, care a efectuat ascensiuni în anul 1898. Construcţia dirijabilelor cu schelet metalic, rigide a fost perfecţionată în Germania de Graf von Zep-pelin (prima ascensiune în 1900, deasupra lacului Constanţa, Ei- ROSTATICĂ 48 AEROTRIANGULAŢIE >state 1. Primul balon cu aer cald, construit de fraţii Montgolfier (Franţa, 5 iunie 1783). 2. Balonul cu aer cald :are Pilâtre de Rozier şi marchizul d’Arlandes au efectuat prima ascensiune (Franţa, 21 noiembrie 1783). 3. Balonul cu ogen cu care fizicianul J, A. Charles şi călugărul Robert au efectuat prima ascensiune (Franţa, 1 decembrie 1783). 4. Primul n-dirijabil, construit de H. Giffard (Franţa, 24 august 1852). 5. Primul dirijabil, „La France*4, echipat cu motor electric 5). 6. Primul dirijabil cu înveliş metalic, construit de David Schwarz (Rusia, 1898). 7. Primul dirijabil cu schelet metalic I, „Zeppelin—Luftschiff“, construit de Graf von Zeppelin (Germania, 1900). 8. Dirijabilul „Graf Zeppelin“, construit de o Eckener (Germania, F932). 9. Stratostatul profesorului Piccard (Elveţia, 1931). 10. Balon captiv (U.R.S.S., 1940—1944). a). Navigaţia aeriană cu a. ost înlocuită de zborul cu >ane, care prezintă mai multă iranţă, uşurinţă în mânere, viteză sporită etc. erostatică, ramură a fizicii, î se ocupă cu echilibrul ga-►r, în special cu echilibrul ;elor de aer atmosferic, :um şi cu echilibrul soli->r în aer. erostaţie (AV.), ramură a mauticii, care cuprinde stu-construcţiei şi zborului ►statelor. 1. Balon-sondâ meteorologic (U.R,S.S., 1955). aerotaxâţie, metodă nouă, de mare randament, folosită în silvicultură, care constă în determinarea elementelor caracteristice ale arboretelor (compoziţia pe specii, consistenţa, înălţimea medie, diametrul coroanei şi chiar volumul la hectar), fie prin observare directă, fie folosind fotograme aeriene, studiate cu ochiul liber sau prin intermediul unor aparate stereoscopice. aerotehnică 1. Disciplină care se ocupă cu studiul para- metrilor geometrici şi al indicilor tehnici-economici ce stau la baza construcţiei aeronavelor. 2* Ramură a tehnicii aplicată la aviaţie (construcţii de avioane, de aeroporturi cu amenajările lor etc.). aeroterapie (gr. aer, aeros „aer“ şi therapeia „tratament“; MED.), cură de aer (de munte), indicată în special în bolile pulmonare cronice (tuberculoză, emfizem etc.). aerotriangulâţie (TOPOGR.), metodă de determinare a pune- AETIUS 44 AFGANISTAN telor de triangulaţie cu ajutorul fotogramelor aeriene şi al metodelor fotogrammetrice, în vederea întocmirii hărţilor topografice. Aetius, Flavius (c. 395— 454), general roman din Imperiul de apus, originar din Durostorum (Moesia). în fruntea unei armate de ga!o-romani a zdrobit la Mauriacus (Cîm-piile Catalaunice) pe hunii de sub conducerea lui Attila (451). afabulâţie (lat* ad „la, împreună“ şi fabula „povestire“), ansamblul întîmplărilor care constituie intriga unei opere literare epice sau dramatice. afazie (gr. a „fără“ şi phasis „vorbă“; MED.), tulburare a funcţiunilor limbajului, datorită îmbolnăvirii centrilor corespunzători din scoarţa cerebrală în urma unor leziuni vasculare, a unor tumori cerebrale etc. Se caracterizează prin diminuarea, pierderea sau denaturarea facultăţii de a exprima gîndurile prin grai, fără să existe însă o paralizie a organelor care servesc la articularea cuvintelor (muşchii limbii, ai buzelor etc.). afect (PSIH.), reacţie emoţională puternică, cu o desfăşurare impetuoasă şi relativ de scurtă durată (ex. furia, mînia, spaima). Din punct de vedere fiziologic, a. se explică prin excitarea unor centri subcorti-cali şi prin inhibarea parţială a activităţii scoarţei cerebrale, ceea ce duce la fenomenul „îngustării conştiinţei“, adică la slăbirea controlului asupra propriei conduite, afectivitate, latură a vieţii psihice a omului, care cuprinde afectele, emoţiile şi sentimentele şi care reflectă modul şi gradul de satisfacere a trebuinţelor, a intereselor, a năzuinţelor etc. A. se bazează pe activitatea scoarţei cerebrale; în desfăşurarea ei intervin însă şi centrii nervoşi subcorticali, sistemul neurovegetativ, glandele cu secreţie internă, circulaţia sîn-gelui, respiraţia etc. Ea apare ca un mod complex de adaptare la incitaţiile externe, avînd rolul de stimulent sau de frînă în activitatea umană. afecţiune (MED.), boală, stare patologică (ex. a« pulmonară, a. cardiacă). afeliu (gr. apo „departe de“ şi helios „soare“; ASTR.), punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unei planete sau a unei comete. aferentâţie (FIZIOL.), transmiterea excitaţiei nervoase de la neuronii senzoriali periferici la cei centrali. Se deosebesc două feluri de a.J aferentaiie directă şi aferentaţie inversă,—A directă, aferentaţie prin care centrii nervoşi primesc informaţii de la receptorii senzoriali (ochi, ureche, piele etc.). — A. inversă, transmitere a impulsurilor nervoase de la organele de execuţie (muşchi, glande etc.) înapoi spre centrii nervoşi, fenomen studiat pentru prima dată de fizio-logul sovietic P. K. A n o h i n. în aferentaţia inversă centrii respectivi primesc informaţii de la organele efectoare, în funcţie de felul în care se efectuează reacţiile (ex. dacă anumite mişcări musculare sînt împiedicate de condiţiile exterioare, centrii nervoşi, pe baza informaţiilor primite prin aferentaţia inversă, comandă noi mişcări, pînă la îndeplinirea actului motor respectiv). Fenomenul aferentaţiei inverse este analog cu mecanismul folosit în maşinile automate, denumit în tehnică cir- cuit de reacţie sau legătură inversă. Această analogie este studiată de cibernetică. afereză(gr. aphairesis „îndepărtare, cădere“; LINGV.), fenomen fonetic care constă în dispariţia unui sunet (sau a unui grup de sunete) de la începutul unui cuvînt (ex. rom* miel provine din lat. agnellus prin afereza lui a). afet (MILIT.), suport, mobil sau fix, pe care se fixează ţeava unor arme de foc (tun, aruncător de mine etc.). Serveşte pentru a transporta ţeava, a-i da stabilitate în timpul tragerii, a uşura ochirea etc. Afganistan, stat în sud-vestul Asiei. Suprafaţa: 650 000 km2. Populaţia: circa 13 150 000 loc. (1959), formată din afgani (50%), tadjici, uzbeci, turkmeni etc. Capitala: Kabul Relief muntos, cuprinzînd unul dintre masivele cele mai înalte ale lumii (Hinducuş). Climă continentală excesivă. Rîurile posedă bogate resurse energetice. Afganistanul este o ţară agrară slab dezvoltată, în care domină relaţii de producţie feudale, iar economia naturală ocupă un loc important. 90% din populaţie este ocupată în agricultură, însă trei sferturi din terenurile agricole aparţin moşierimii, statului şi AFIN 45 AFIŞ bisericii. Principala ramură a agriculturii este creşterea extensivă a animalelor, mai ales a oilor caracul (locul al doilea în lume, după U.R.S.S.). Principalele culturi: grîu, porumb, orez, orz, bumbac. Industria, slab dezvoltată, # dispune de mici întreprinderi textile, cu un pronunţat caracter meşteşugăresc. Subsolul Afganistanului este încă slab cercetat. Se extrag în cantităţi mici cărbune, sare, cromit, aur. Ţara nu dispune de căi ferate. Istoric. Procesul cristalizării şi dezvoltării relaţiilor feudale a început în A, cam prin sec. VII. Teritoriul A. a fost stă-pînit de arabi, mongoli etc., iar în sec. XVI-XVIII de Imperiul marilor mogoli din India şi de Iran. întărirea relaţiilor feudale şi lupta împotriva dominaţiei străine au creat premisele pentru constituirea în sec. XVIII a statului feudal independent afgan. După două războaie sînge-roase cu Anglia (1838—1842 şi 1878—1880), A. a fost supus de aceasta. în 1919 are loc al treilea război afgan cu Anglia; lupta poporului afgan şi sprijinul prietenesc al statului sovietic au silit Anglia să recunoască independenţa A. Emirul Amanulla~han (1919-1929) a făcut o serie de reforme, care reflectau schimbările sociale petrecute în A. pe baza dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste, şi a încheiat un acord de prietenie cu Rusia Sovietică (1921). O răscoală a feudalilor, pusă ia cale de Anglia, l-a răsturnat pe Ama-nulla~han; răscoala a fost însă repede înfrîntă de Nadir-han, care s-a declarat padişah, întemeind dinastia din care face parte şi Muhammed Zahir, regele de azi. în 1926 A. a încheiat un tratat de neagresiune cu U.R.S.S., pe care l-a reînnoit în 1931, Uniunea Sovietică acordă ajutor Afganistanului în construirea unor obiective eco* ^ nomice importante, iar împreună cu Republica Populară Romînă şi Republica Socialistă Cehoslovacă îi acordă asistenţă tehnică în domeniul prospecţiunilor şi extracţiei petroliere« Cu toate încercările Angliei şi ale S.U.A. de a-1 atrage în blocurile militare agresive din Asia, statul afgan a rămas consecvent politicii sale de neutralitate, declarată încă din 1939. Afganistanul este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele. Parlamentul este format din două camere: Consiliul popular şi Adunarea nobilimii (care îndeplineşte funcţiile unui senat). Pentru rezolvarea problemelor mai importante, padişahul convoacă Marea Girgă (adunarea reprezentanţilor triburilor şi înalţilor demnitari). A. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. alin (Vaccinium myrtillus), arbust din familia ericaceelor, foarte ramificat. Are ramuri cu Afin a — ramură cu flori; b — floare; c — secţiune prin floare muchii ascuţite, frunze căzătoare, oval-alungite şi flori de culoare roz-deschis. Fructul (afina) este o bacă zemoasă, neagră-albăstruie, brumată, cu gust acrişor, folosită în industria alimentară. Creşte în zona muntoasă. afinâre (METAL.) L Proces metalurgic de obţinere a metalelor tehnic pure din metale brute, prin curăţirea acestora de impurităţi. 2* Perioadă în procesul de elaborare a oţelurilor, cuprinzînd oxidarea elementelor însoţitoare (carbon, mangan, siliciu, fosfor etc.) şi îndepărtarea produselor rezultate. afinitate (lat. affinitas, ~atis „raport, înrudire“) 1. (CHIM.) Proprietate a două substanţe de a reacţiona împreună uşor, cu producerea unui efect termic şi, uneori, luminos. Capacitatea substanţelor de a reacţiona depinde, în primul rînd, de structura electronică periferică, dar este influenţată şi de alţi factori, ca temperatură, concentraţie, solvenţi, catalizator, într-o reacţie chimică, măsura afinităţii este dată de variaţia pe moleculă-gram a energiei libere.—/!, pentru electroni a) Energie degajată la formarea unui ion negativ, prin primirea de către un atom a unuia sau mai multor electroni. b) Ten-diaţă a unui atom sau a unui radical de a primi electroni. Se manifestă mai ales la elementele puternic electronegative. 2. (IND. TEXT.) Capacitate a diferitelor materiale textile de a putea fi vopsite cu anumiţi coloranţi din flotele de vopsire. 3« (DR.) Legătură juridică între un soţ şi rudele celuilalt soţ. In dreptul burghez, sub influenţa concepţiei religioase, a. constituie o piedică la căsătorie, în R.P.R., în dreptul familiei, efectele juridice ale a» sînt limitate exclusiv la obligaţia de a întreţine, în anumite condiţii, copilul celuilalt soţ. Sin. alianţă. Afinoghenov, Aleksandr Ni-kolaevici (1904-1941), dramaturg sovietic rus, autor al mai multor piese inspirate din viaţa eroică a oamenilor sovietici : „Omul ciudat“ (1928), „Frica“ (1930), # „Departe“ (1935), al comediei lirice „Ma-şenka“ (1940). A scris de asemenea drama romantică „Te salut, Spanie!“ (1936). Ultima sa piesă, „în ajun“ (1941), este închinată luptei împotriva cotropitorilor fascişti. afiş 1. înştiinţare, de obicei iftnprimată, care se expune în public, cuprinzînd informaţii în legătură cu hotărîrile unui anumit organ de stat sau unei organizaţii obşteşti, cu un spectacol, cu o manifestare culturală, cu o întrecere sportivă, cu o expoziţie etc. 2. Gen de artă plastică, care foloseşte pentru transmiterea ideii imagini larg generalizatoare, simboluri, metafore, alegorii, însoţite de un scurt text, sau numai texte prezentate decorativ. Prin caracterul său mobilizator, a. îndeplineşte funcţiile de agitaţie vizuală sau slujeşte scopurilor de informare, de instructaj, de reclamă etc. A. ilustrat în alb-negru a apărut în sec. al AFIX 46 AFRICA XVII-lea, iar a. în culori către 1866. A. a atins un înalt nivel ideologic şi artistic în ţările socialiste. în R.P.R., după 1944, această artă s-a dezvoltat, căpătînd un conţinut nou. S-au creat numeroase afişe politice şi culturale, remarcabile prin tematica axată pe problemele vii ale actualităţii şi prin realizarea lor artistică. Printre reprezentanţii acestui gen în R.P R. se numără: I. Molnar, 1. Cova, P. Nazarie, V. Gri-gorescu ş.a. afix (lat. affixus, part. luî affxgere „a lipi“) 1. (LINGV.) Element (sufix, prefix sau infix) care, adăugat la o rădăcină sau la o temă, formează împreună cu aceasta un cuvînt sau o formă flexionară. 2. (MAT.) 3 Afix (2) Numărul complex a-fii, corespunzător punctului M, care, în raport cu două axe rectangulare, are coordonatele ac=a, afînarea solului, lucrare agricolă executată cu grapa, cu cultivatorul, cu prăşitoarea, cu sapa etc., pentru a mobiliza stratul superficial al solului. Favorizează aerisirea, pătrunderea apei, distrugerea buruienilor şi împiedică evaporarea apei din sol. Prin arătura cu plugul, afînarea solului se face mai adîncă. Sin. mobilizarea solului. A.F.L-C.LO. v. Federaţia Americană a Muncii-Con-gresul Sindicatelor Industriale. afloriment (CEOL.) v. deschidere geologică. afluent, apă curgătoare care se varsă în altă apă curgătoare mai mare (ex. Jiul este a. al Dunării). afocâl, sistem — (FIZ.), sistem optic centrat, format din două lentile sau grupuri de lentile dispuse astfel ca focarul-imagine al primei lentile să coincidă cu focarul-obiect al celei de-a doua. Un fascicul incident de raze paralele cu axa sistemului rămîne paralel şi la ieşirea din sistem, afonie (gr. a „fără“ şi Î)hone „voce, sunet“; MED.), ipsă sau pierdere a vocii datorită lezării laringelui sau inervaţiei acestuia, cu păstrarea facultăţii de a articula. Se observă în tumorile laringelui, în # tuberculoză, în sifilis, în laringite simple, după traheo-tomie, în intoxicaţia cu be-ladonă etc. afonizáre (LINGV.), fenomen fonetic care constă în pierderea vibraţiilor glotale la sunetele sonore. Sin. asurzire. aforism (gr. aphorismos „definiţie“) 1. Judecată cu caracter moral, care exprimă, într-o formă concisă, o părere despre viaţă. Sin. maximă, sentinţă. 2. Enunţ care sugerează un adevăr teoretic. a fortiori (expresie latină însemnînd „cu atît mai mult“), formă de raţionament care constă în trecerea de la o judecată la alta, din cauză că în favoarea celei de-a doua judecăţi există^ tot atîtea temeiuri sau chiar temeiuri în plus (ex. „Dacă altitudinea de 1 000 m este contraindicată pentru unii bolnavi de plămîni, cu atît mai mult va fi contraindicată pentru ei altitudinea de 2 500 m“). afretáre (NAV. • în ţările capitaliste), închiriere (parţială sau totală) a unei nave, pentru transportul de mărfuri de la un port la altul. Africa, al doilea continent, după Asia, ca mărime, situat între 37o20' lat. nordică (Capul Blanc) şi 34°51' lat. sudică (Capul Acelor), tăiat de ecuator şi de cele două tropice. Ţărmurile sale sînt scăldate la est de Oceanul Indian, la nord-est de Marea Roşie, la nord de Marea Mediterană şi la vest de Oceanul Atlantic. împreună cu insulele, dintre care cea mai mare este Madagascar, are o suprafaţă de 30 300 000 kma. Populaţia, circa 260 000 000 loc., este formatăîn cea mai mare parte din negri şi arabi. Populaţia de origine europeană, deşi foarte puţin numeroasă, deţine încă poziţii dominante în viaţa economică şi politică a A. Populaţia autohtonă este supusă discriminării rasiale în multe state africane, şi mai ales în Republica Sud-Africană. Exterminarea băştinaşilor, comerţul de sclavi, îndelungata dominaţie şi exploatare colonialistă au făcut ca ponderea A. în populaţia globului să scadă de la 20% în sec. al XVI 1-lea la 8% în prezent. Relieful este predominat de platouri şi de munţi, cîmpiile fiind extinse în zonele de litoral şi în partea vestică a continentului. Cele mai mari platouri sînt: Platoul de Sud, Platoul Nigeriei, Platoul Camerunului şi Platoul Etiopian. Deserturile (Sahara, Libia şi Kalahari) ocupă mari suprafeţe. Fluvii importante: Nil (6 500 km), Congo (4 320 km), Niger (4 160 km) şi Zambezi (2 660 km). Deşi în A* se găsesc 18,7% din resursele hidroenergetice ale lumii, doar o infimă parte din ele sînt folosite. Lacuri de origine tectonică : Nyasa, Tanganica, Victoria, Albert. Clima A. este ecuatorială şi tropicală. Vegetaţia este reprezentată prin păduri tropicale şi savane, unde cresc palmieri, acacia, baobabi, banani, curmali, arahide etc. Fauna, variată, se compune mai ales din cămile, antilope, girafe, rinoceri, hipopotami, lei, elefanţi, zebre, struţi, hiene, maimuţe, crocodili. Subsolul A* conţine mari bogăţii, numai parţial explorate; în el se găsesc cele mai mari zăcăminte de uraniu din lumea capitalistă, 34,4% din zăcămintele de minereu de fier, 74,9% din cele de crom, circa 51,4% din cele de cobalt, 90,2% din cele de diamante, 47,3% din cele de cupru, concentrate mai ales în Congo, Rhodesia, Republica Sud-Africană. în Sahara se găsesc mari rezerve de ţiţei şi de gaze naturale. Cea mai mare parte din bogăţiile subsolului A. se găseşte în mîinile monopolurilor imperialiste europene şi americane. Ţările A. se află într-o stare de profundă înapoiere economică, culturală şi socială, ca urmare a dominaţiei colonialiste multiseculare ; se menţin în cea mai mare AFRICA 47 AFRICA TARILE AFRICII TARA SUPRAFAŢA POPULAŢIA 0 km*' / AFRICA CENTRALA 617 OOO 1 227 OOO ( 1960) ALGERIA 2 381 7+1 II 020 000 ( I960) BURUNDI c. 28 000 2 200 000 ( I960) CAMERUN + 7+ 9+5 + 097 000 ( 1960) CIAD ! 28+ 000 2 675 OOO ( 1961 ) COASTA DE FILDEŞ 322 +63 3 300 OOO < 1961) CONQO (BRAZZAVULE) 34-2 000 79+ 600 ( 1959) . CONQO (l EOPOL OVILLE) 2 3++ 932 14- 150 000 ( 1960) DAHOMEY ItS 7$2 1 93+ OOO ( i960) ETIOPÍA 1 m 320 21 800 000 ( 1959) ^ OABON 267 OOO ++0 OOO ( 1960) QHANA 237 873 $ 691 000 ( I960) GUINEEA 2+5 857 3 000 000 ( 1960) ¿IBERIA 111 370 1 250 OOO ( 1956) LIBIA 1 759 5+0 / 195 000 ( I960) REP. MÂLOASĂ 589 8+0 5 +87 OOO ( 1961) MAL1 1 20+ 021 + 500 000 ( 1960) MAROC ++3 680 11 626 OOO ( 1960) MAURITANIA 1 085 805 727 OOO ( 1959 ) N/6ER 1 188 79+ 2 850 000 ( I960) NIGERIA 923 772 35 750 000 C 1961) REP. ARABA UNITA 1 OOO 000 27 060 OOO ( 1961) RUANDA C. 26 OOO c. 2 700 OOO ( i960 ) SENEGAL 197 100 2 597 000 ( 1959) SIERRA LEO NE 72 326 2 +00 000 C 1969) SOMALIA 637 661 1 990 000 C 1959) REP. SUD - AFRICANA 1 223 +09 1+ 929 000 ( I960) SUDAN 2 505 823 11 928 000 ( 1961) TANGAN! CA 937 061 9 +0+ OOO ( 196 i) TOOO 57 000 1 +40 000 ( 1961) TUNISIA 125 180 3 965 OOO ( I960) UGANDA 2+3 +10 8 682 000 ( I960) VOLTA SUPERIOARA 27+ 122 J 635 OOO ( I960) TE RIT. DE PENO. DE MAREA BRITÂNIE 30 3++ 685 000 ( I960) BASUWLAND BECHUANAL A ND 7/2 2+9 337 OOO ( 1959) FEDERAŢIA RHODESIA Şl NYAS A LASO 117 +98 2 830 OOO ( I960) NYAS A LAND RHODESIA DE NORD 7+8 256 2 +30 000 ( 1960) RHODESIA DE SUD 389 362 3 070 OOO ( 1960) CAMBIA 10 369 290 000 ( 1959) KENIA 562 6+6 6 551 000 ( I960) INSULA MAURITIUS (INCLUSIV 2 096 c. 660 000 { I960) INSULELE DEPENDENTE) INSULELE SEYCHELLES +0+ +3 150 ( 1959) INSULA SF. ELENA 122 C. 5 000 ( 19S9) SWA2JLAND 17 363 266 000 ( 1961) INSUL E/E ZA HUSAR Şl PEM8A Z 6+3 307OOO ( 1960) TERtT. DEPENDENTE DE FRANŢA 2 171 185 000 ( 1959) INSULELE COMORE INSULA REUNION 2 510 336 000 ( I960) SOMALIA FRANCEZĂ 2! 700 70 000 ( 1959) TERtT. DEPENDENTE DE PORTUGAL!A 1 2+6 700 + 60S OOO ( 1960) AN60LA INSULELE CAPULUI VERDE + 033 195 000 ( 1959) 6UINEEA PORTUGHEZA 36 125 570 000 ( 1960) MOZAMBIC 783 030 6 329 000 ( 1959) INSULELE SĂO TOMÉ Şl PRINCIPE 96+ 6+-000 ( 1959) T£g/r. MPCNQŞNŢeDJ. 267 500 78 OOO ( 1959) AFRICA OCdbkNTALi SPANIOLA (IFAII, 5AH A RA SPANIOL A ) INSULELE CANARE 7 273 890 +00 ( t958) GUINEEA SPANIOLA 28 051 216 OOO ( 1959) POS. SPANIOLE IN AFRICA DEMORO 213 C. 1+6 000 ( 1959) ŢERUDEPENa DE REP. SUD-AFRICANA 823 876 572 OOO C I960) AFRICA DE SUD-VEST parte relaţiile feudale şi semi-sclavagiste, Fărîmiţarea tribală, existentă în cele mai multe din ţările A*, contribuie şi ea la menţinerea înapoierii economice. Locul dominant în economia A. îl deţine agricultura, înapoiată, cu un caracter de monocultură. Majoritatea covîr-şitoare a populaţiei este ocupată în agricultură. Ţările A* dau peste 80% din producţia de ulei de palmier a lumii capitaliste, circa 65% din producţia de cacao boabe, 45% din cea de curmale, 32% din cea de arahide, 16% din cea de cafea ş.a. Deşi cu o populaţie relativ numeroasă (8% din aceea a globului), cu resurse naturale bogate, A. participă doar cu 1 % la producţia industrială mondială, revenindu-i mai puţin de 3% din venitul mondial. De aceea şi numărul clasei muncitoare este redus (12 000 000 de oameni), iar numărul muncitorilor organizaţi în sindicate este şi mai mic. Continentul constituie mai ales o sursă de materii prime minerale şi agricole pentru monopolurile imperialiste. Circa 92% din materia primă minerală extrasă este exportată. A. produce 98% din extracţia de diamante a lumii capitaliste, peste 65% din cea de aur, circa 70% din cea de cobalt, 60% din cea de columbit, 45% din cea de crom, 42% din cea de minereu de mangan, 25% din cea de cupru. Concludent pentru înapoierea culturală şi socială a A. este analfabetismul aproape complet (în unele ţări şi teritorii din A. ecuatorială şi din A. occidentală, 95—99% din populaţia adultă este analfabetă), durata medie a vieţii populaţiei băştinaşe extrem de scăzută (23 — 30 de ani), lipsa aproape totală a sistemului de asistenţă medicală (în preajma obţinerii independenţei, numărul locuitorilor care revenea la un medic era, de exemplu, în Nigeria de aproape 53 000, în Togo de 33 000). A. a fost leagănul unor vechi civilizaţii (Egipt, Sahara, Imperiul Mali, Imperiul zuluşilor etc.), de la care au rămas numeroase vestigii de cultură materială şi de artă. La sfîr-şitul sec. al VlI-lea î.e.n., AFRICA CENTRALĂ 48 AFRICA DE SUD-VEST fenicienii au navigat în jurul A. Ulterior romanii ocupă nordul Africii. în sec. al Vll-lea e.n., are loc pătrunderea arabilor în Africa de nord, în sec. al XV-lea portughezii pătrund în A. de vest şi de sud (Guineea, Congo, Angola ş.a.), întemeind imperiul lor colonial. în sec. al XIX-lea, englezii, francezii şi germanii explorează A. centrală şi sudica, terminînd împărţirea întregii A. între puterile coloniale europene. în urma primului război mondial are loc reîmpărţirea Africii între puterile coloniale, care şi-au atribuit fostele colonii ale Germaniei învinse. în prezent, coloniile existente aparţin Angliei, Spaniei, Portugaliei şi Franţei, unele dintre ele depăşind cu mult suprafaţa şi numărul populaţiei metropolelor. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a atras şi popoarele A, în torentul general al mişcării revoluţionare mondiale. Victoria U.R.S.S. în al doilea război mondial, instaurarea regimului de democraţie populară într-o serie de ţări din Europa şi din Asia, crearea sistemului mondial socialist şi transformarea lui în factorul hotărîtor al istoriei contemporane au accelerat într-o măsură uriaşă dezvoltarea mişcării de eliberare naţională a popoarelor A. Dacă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial existau în A. numai patru state independente, în perioada 1951 — 1961 şi-au obţinut independenţa 25 de ţări. Aproximativ 220 000 000 de africani trăiesc astăzi în condiţii de independenţă politică. în A. se mai află sub jugul asupririi coloniale aproximativ 40 000 000 de africani. Lupta popoarelor A. împotriva regimului colonialist se intensifică pe zi ce trece (în Angola, Kenia, Nyasaland ş.a.). Alături de celelalte ţări socialiste, R.P.R. acordă în mod dezinteresat sprijin economic şi politic tinerelor state naţionale în înaintarea lor pe calea progresului, în crearea unei industrii proprii, în dezvoltarea şi întărirea economiei lor, în vederea cuceririi independenţei economice depline şi a consolidării poziţiilor lor în lupta împotriva imperialismului. în acelaşi timp, ţările socialiste sprijină lupta pentru independenţa naţională a popoarelor care se mai află încă sub jugul colonialist. Zdrobirea lanţurilor colonialismului de către un număr crescînd de ţări ale A. le-a transformat pe acestea în factori activi pe arena politicii internaţionale, a contribuit la schimbarea raportului de forţe în favoarea luptei antiimperialiste, pentru pace şi progres social. în fiecare an se sărbătoreşte, la 1 decembrie, Ziua Africii, iar la 15 aprilie, Ziua libertăţii Africii. Africa Centrală, stat în partea centrală a Africii. Suprafaţa: 617 000km2. Populaţia: 1 227 000 loc. (1960), formată mai ales din triburi bantu şi triburi sudaneze. Capitala: Ban-gui. Relieful constă dintr-un platou muntos, acoperit de savane, a cărui înălţime scade spre nord. A. C. este una dintre cele mai sărace ţări ale continentului african. Datorită exploatării colonialiste la care a fost supusă, economia este orientată exclusiv spre producţia de bumbac şi de cafea pentru export. Această specializare unilaterală provoacă lipsa cronică de alimente. Industria este limitată la cîteva fabrici de egrenat bumbac, o fabrică de ulei şi cîteva mici mine de diamante şi aur, aflate încă sub controlul monopolu- rilor imperialiste europene. Teritoriul republicii A. C. a fost cotropit de colonialiştii francezi în 1894 şi înglobat în Africa Ecuatorială Franceză. Din cauza foametei şi a exploatării coloniale au dispărut triburi întregi* în august 1960 Franţa a fost nevoită să acorde A. C. independenţa, aceasta devenind republică în cadrul „Comunităţii franceze“. Preşedintele statului, ales pe 5 ani, este în acelaşi timp şi şeful guvernului. Adunarea naţională, aleasă pe 5 ani, exercită puterea legislativă. Principalul partid politic se numeşte Mişcarea pentru emanciparea socială a Africii negre. Africa de Sud-Yest, teritoriu în Africa aflat sub tutela O.N.U., ocupat în mod sama- volnic în 1949 de Uniunea Sud-Africană. Suprafaţa: 823 876 km2. Populaţia : 572 000 loc. (1960), formată în cea mai mare parte din băştinaşi (bantu, hotentoţi, boşimani). Centrul administrativ: Windhoelţ. Este un teritoriu de podişuri şi deserturi întinse, în subsol se găsesc mari zăcăminte de diamante, vanadiu, zinc, plumb şi uraniu. Ocupă unul dintre primele locuri din lume în producţia ^ pieilor de caracul, în extracţia de diamante şi de vanadiu. Locul predominant în viaţa economică îl au europenii. Istoric. Europenii (portughezii) şi-au făcut apariţia pe africatA 49 AGAR-AGAR coastele ţării în sec. al XV-lea, iar spre sfîrşitul sec. al XlX-lea ţara a devenit obiectul rivalităţii anglo-germane. în 1884, Bismarck a declarat posesiune germană aproape întreg litoralul A. de S.-V. şi, pînă în 1890, Germania a cotropit teritoriul ei. Triburile băştinaşe s-au răsculat deseori împotriva cotropitorilor, cea mai puternică răscoală fiind aceea dintre anii 1904 şi 1907. După înfrîngerea Germaniei în primul război mondial, A. de S.-V. a fost încredinţată, ca teritoriu sub mandat, administraţiei Uniunii Sud-Africane (Republica Sud-Africană de astăzi). Ignorînd hotărîrile O. N. U., guvernul Uniunii Sud-Africane a refuzat, după cel de-al doilea război mondial, să includă acest teritoriu în sistemul de tutelă al O.N.U., anexîndu-1 şi declarîndu-1, în 1949, provincie a Uniunii Sud-Africane. Rasiştii sud-africani au instaurat pe teritoriul anexat un regim de discriminare rasială şi de asuprire. Creşterea mişcării de eliberare a dus la crearea a două organizaţii politice: Uniunea naţională şi Organizaţia populară, care conduc lupta pentru despărţirea A. de S.-V* de Republica Sud-Africană. africâtă (lat. jid „la“ si fricare „a freca“; LINGV.), consoană cu caracter complex, a cărei articulaţie începe cu o ocluziune şi se termină printr-o constricţie (ex. africata / începe ca un t şi se termină ca un s). Sin. semiocluzioâ. afrikaans, varietate a limbii olandeze, vorbită de buri în sudul Africii. Din 1925 este, alături de engleză, limba oficială în Republica Sud-Africană. Afrodita, zeiţa dragostei şi a frumuseţii în mitologia greacă, identificată la romani cu Venus. După legendă, A. s-ar fi născut din spuma mării. Cultul zeiţei, de origine asiatică şi legat de riturile fecundităţii, a fost celebrat iniţial în insulele Cipru şi Citera. A. a fost reprezentată în numeroase statui antice ca Afrodita din Cnidos, Venus din Milo, Venus de Medici şi în picturi ale lui Boticelli, Rafael, Tiziano, Rubens ş.a. ♦ - c. 76! Afrodita (Venus din Milo) afrodiziac (FARM,), substanţă sau aliment care stimulează impulsurile sexuale (ex. cantarida). afrontâre (MED.), apropiere operatorie a buzelor unei plăgi, în vederea asigurării unei bune cicatrizări. âftă (MED., MED. VET.), leziune elementară a pielii şi mucoaselor, constînd dintr-o veziculă plină cu lichid opalescent; prin spargere, aceasta lasă locul unei ulceraţii dureroase, care se cicatrizează, fără a lăsa urme. Apare în febra aftoasă sub formă de erupţii localizate pe mucoasa bucală şi pe diverse regiuni cutanate (ex. pe ugerul vacilor). afuiere (hidrotehn., con- STR.), acţiune de eroziune locală a albiei, provocată de creşterea vitezei apelor curgătoare în apropierea fundaţiei unor construcţii hidrotehnice, a unor poduri etc. Prin a* unor elemente de fundaţii se pot produce accidente. afumâre (IND. ALIMENT.), procedeu de conservare prin expunere la fum a unor produse alimentare (carne, peşte, fructe etc.), supuse astfel acţiunii antiseptice a aldehidei formice, acidului acetic, fenolilor şi crezolilor conţinuţi în fum. Prin a«f care se poate efectua cu fum cald (peste 80°C) sau rece (sub 40°C), se obţine şi uscarea parţială a produsului, afumător (zootehn.) 1. Utilaj apicol cu ajutorul căruia se produce fum fără flacără, prin arderea putregaiului de lemn sau a altor materiale. Se foloseşte pentru liniştirea familiei de albine în perioada cînd se lucrează în stup. 2. Amenajare primitivă pentru afumarea cărnii, a slăninii sau a peştelui, în scopul conservării. afuz-ali, soi de viţă originar din Asia Mică, cu ciorchinii mari şi rămuroşi, ajungînd pînă la 2 kg, cu boabele mari, crocante, de culoare galbenă-verzuie. în R.P.R. se cultivă în partea de sud a ţării. Este un soi productiv, apreciat ca strugure de masă. agalactie (gr. a „fără“ şi gala, -ktos „lapte“) 1. (MED.) Absenţa secreţiei lactate la femeia care a născută 2» (MED. VET.) Agalactie contagioasă,boală epizootică a oilor şi a caprelor, provocată de microbul Myco-plasma agalactiae. Se manifestă prin încetarea secreţiei lactate şi prin leziuni oculare şi articulare. Cauzează mari pagube economice. Tratamentul este puţin eficace; boala se poate preveni prin vaccinări. Sin. răsfug alb. Agamemnon (în mitologia greacă), b a s i 1 e u care ar fi domnit la Micene şi Argos, fiul lui Atreu, fratele lui Menelau, conducătorul oştirilor aheene şi animatorul expediţiei împotriva Troiei. Pentru a îndupleca mînia zeiţei Artemis şi a obţine vînt prielnic la plecarea flotei aheene, a îngăduit jertfirea fiicei sale Ifigenia. Cînd s-a întors de la Troia, a fost asasinat de Clitemnestra, soţia sa, în complicitate cu uzurpatorul Egist. Crima a fost răzbunată de fiul său Oreste. Este unul dintre personajele principale ale „Ili-adei“ şi ale tragediilor clasice greceşti. agar-agâr (CHIM., MICRO-BIOL., TEHN.), substanţă zaharoasă extrasă din unele alge marine, care, în apă caldă, dă un produs gelatinos, folosit în laborator ca mediu de cultură pentru bacterii, ciuperci şi alge. Se foloseşte de asemenea în industria alimentară, în indus- AGAT 50 AGENT trîa textilă (la apretarea ţesăturilor) şi în industria farmaceutică (la prepararea unor medicamente). agat (MINER.), varietate de calcedonie, formată din benzi plane, concentrice sau cu contur neregulat, de culori variate: negru (onix arab), brun cu alb (sardonix), roşu cu alb (carneol) etc. Este utilizat, din cele mai vechi timpuri, ca piatră semipretioasă. agatîrşi, populaţie tracă; a locuit în sec. al V 1-lea î.e.n. în regiunea cursului mijlociu al Mureşului. Istoricul Herodot îi aminteşte pe a. in legătură cu expediţia lui Darius I împotriva sciţilor. Agatocle, tiran al Siracuzei (316—289 î.e.n.). Cu sprijinul sărăcimii libere, el a înlăturat conducerea oligarhică şi a fost ales strateg autocrat (316). A creat un puternic stat sclavagist, supunînd aproape întreaga Sicilie. După moartea lui, acest stat s-a destrămat. agâvă (Agave americana), plantă din familia amarilida-ceelor, cu frunze mari, lungi pînă la 2 m, late şi groase, cu spini & | pe margini. înfloreşte o singură dată, la 15—20 de ani, şi apoi moare. Este originară din Mexic, unde se cultivă ca plantă textilă. în R.P.R. se cultivă ca plantă ornamentală. agă (turc. aga gava „comandant“) 1. Titlu acordat unor comandanţi de oaste în Imperiul otoman. 2. Titlu dat în ţările romîneşti, începînd din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, comandantului de slujitori pe-deştri (dârăbani şi seimmi), însărcinat şi cu paza oralului de reşedinţă. Ulterior, a. a devenit şeful a g i e i. agen, soi de prun, originar din Franţa, cu coroana sferică, deasă, voluminoasă. Fructul are formă elipsoidală şi este de culoare roz, marmorată, cu ceară abundentă la suprafaţă (pruină). Pulpa, nelipită de sîm-bure, este de culoare verde- gălbuie sau galbenă-portocalie, cu vinişoare lucioase. Creşte mai ales în zona colinelor Car-paţilor Meridionali. Fructul se foloseşte în industria alimentară. Agence france Presse (A.F.P.)[ajăs frăs pres], principala agenţie de presă franceză, cu sediul la Paris. înfiinţată în 1944, ea se află sub controlul guvernului şi este finanţată de stat. agenezie (gr. a „fără“ şi genesis „naştere“ ; MED.) 1. Anomalie care constă în incapacitatea de reproducere biologică. 2. Anomalie caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a unui ţesut sau a unui organ în cursul perioadei embrionare. agent1 (lat. agens, -tis, de la agere „a lucra“) 1. Angajat al unui organ de stat sau al unei întreprinderi, pentru îndeplinirea unei sarcini permanente sau speciale (ex. a. fiscal, a. de asigurare, a. comercial). —A. diplomatic, persoană trimisă de un stat într-un alt stat, pentru a-1 reprezenta, în mod oficial, în relaţiile politice cu acesta (ex. ambasador, ministru plenipotenţiar, însărcinat cu afaceri). 2« (MiLIT.) Agent de transmisiuni, militar care, în timp de război, duce ordine sau rapoarte de la un comandant la altul. V. şi ofiţer de legătură. agént2 1. (FIZ.) Substanţă sau fenomen care face posibil, generează, modifică sau influenţează un proces fizic sau chimic. 2. (CHIM.) Agent corosiv, substanţă solidă, lichidă sau gazoasă (aerul atmosferic, vaporii de apă etc.) care atacă printr-o acţiune chimică sau electro-chimică suprafaţa unui metal cu care vine în contact.—Agenţi activi de suprafaţă (sau tensio-activi), compuşi chimici de natură organică, care, adsorbiţi în stratul superficial al unei soluţii, micşorează tensiunea superficială a dizolvantului. Datorită proprietăţilor lor de spălare, emulsionare, înmuiere, udare, egalizare în vopsire etc., se folosesc în industria textilă, în industria pielăriei şi în industria chimică. în R.P.R. a. a. de s. se fabrică la Timişoara şi la Ploieşti. — A. de udare, agent activ de suprafaţă care, mic-şorînd tensiunea superficială a unei soluţii, măreşte capacitatea de udare a unor substanţe solide de către soluţie. 3.(TEHN.) Agent termic, agent care produce sau transferă căldură sau frig într-o instalaţie termică. A.t. se împart în a. t. calorifici şi frigorifici. A. t. calorific poate fi: a) a. calorigen, care produce căldură (ex. combustibilul din focare sau din motoarele termice) ; b) a. calorifer, care transferă căldura de la un mediu cu temperatura mai înaltă la unul cu temperatura mai joasă. A. t. frigorific poate fi : a) a. fri-gorigen, care produce temperaturi joase, consumînd din căldura mediului ambiant (ex. amoniacul, freonul etc.); b) a. frigorifer, care transferă frig la un mediu de răcit de la un mediu cu temperatura mai joasă, în general de la un a. frigorigen. —-A energetic, agent care, prin modificările sale de stare, permite transformarea energiei, într-un sistem tehnic, dintr-o formă în alta. A.e. sînt: apa (la pompe, turbine hidraulice), aburul (la turbine, la maşini cu piston), aerul comprimat (la compresoare şi la alte maşini pneumatice), gazele de ardere (la motoare cu ardere internă, la turbine cu gaze), unele metale lichide, de exemplu sodiul (la anumite centrale atomoelec-trice), cîmpul electromagnetic (la maşini şi aparate electrice) etc.—A. motor, agent energetic care, prin modificările sale de stare (presiune, temperatură, volum), permite, într-un motor, transformarea energiei dintr-o anumită formă în energie mecanică. 4. (BIOL.) Agent patogen, microorganism sau macroorga-nism care, într-un organism animal sau vegetal, determină apariţia unui proces patologic (ex. microbii, virusurile, paraziţii). 5. (GEOGR.) Agenţi geografici, forţe fizice sau organice care produc transformări continue în învelişul geografic. Se împart în două categorii: a. g. interni (endogeni), din interiorul scoarţei Pămîntului (ex. mişcările orogenice, epirogenice, vul-canismul etc.), şi a. g, externi (exogeni), din afara scoarţei Pămîntului (ex. temperatura, AGENŢIA 51 AGITAŢIE POLITICA vînturile, precipitaţiile, rîurile, valurile, gheţarii etc.). Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, organizaţie internaţionala creată în 1957, sub egida O.N.U., cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină să contribuie la dezvoltarea şi folosirea practică a energiei atomice în scopuri paşnice şi la dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în accst domeniu. Organele principale ale agenţiei sînt conferinţa generală, consiliul guvernatorilor şi secretariatul. Republica Populară Romînă este membră a acestei agenţii. Agenţia romînă de presă (Agerpres)t agenţie oficială de informaţii din R.P.R., înfiin-:ată în 1949. Funcţionează pe îngă Consiliul de Miniştri al il.P.R. şi difuzează în ţară ştiri interne şi externe, iar în străinătate informaţii privitoare la viaţa politică, economică şi culturală din R.P.R. Agerpres are corespondenţi în ţară şi în străinătate şi primeşte, pe bază de contract, informaţii de la agenţiile de presă străine. agenţie 1. (EC.) Reprezentanţă, filială sau sucursală a unei instituţii de asigurare, bancare sau a unei întreprinderi comerciale situate în alta localitate sau în alt punct al aceleiaşi localităţi decît acela în care se află sediul principal. A* -înlesneşte cetăţenilor încheierea operaţiilor cu întreprinderea de bază, fără ca aceştia să se deplaseze la sediul central.—A. economică, reprezentanţă economică a unei ţări într-o altă ţară, prin intermediul căreia se efectuează o serie de operaţii economice internaţionale. 2. Agenţie de presă, instituţie, de stat sau particulară, care culege informaţii din toate domeniile de activitate, furnizîndu-le pe bază de contract organelor de presă şi organizaţiilor de radiodifuziune şi televiziune din ţară şi de peste hotare, transmite textul unor documente oficiale etc. Primele a. de p. au apărut în prima jumătate a sec. al XlX-lea. A. de p. din zilele noastre dispun de o vastă reţea de corespondenţi în ţară şi peste hotare şi folosesc cele mai variate mijloace de legătură (radio, telefon, telegraf, teletip, 4* telefoto) pentru transmiterea informaţiilor şi a materialului ilustrativ. A. de p. din ţările capitaliste sînt dependente de marile monopoluri, ale căror interese le servesc. Agenţiile socialiste de presă se disting prin atitudinea lor militantă pentru cauza păcii, prin informaţii care respectă riguros adevărul, ceea ce a determinat creşterea considerabilă a prestigiului şi influenţei lor. Sînt considerate agenţii mondiale: TASS, Reuter, Agence France Presse, Associated Press, United Press International. Există şi agenţii specializate, care transmit articole şi reportaje, sau diverse agenţii fotografice, de informaţii economice, cinematografice etc. Agerpres v. Agenţia ro* mină de presă. ager publicus (expresie latină însemnînd „ogorul obştesc“), fond funciar de stat în Italia antică şi în provinciile romane, format prin confiscarea pămînturilor care aparţineau populaţiei subjugate. Agesilau, conducător al grupării conservatoare spartane şi rege al Spartei (c. 401—358 sau 360 î.e.n.). în timpul lui, Sparta a purtat un război cu perşii şi cu o coaliţie a cetăţilor greceşti, recîştigînd hegemonia în Grecia. agestru (GEOL.) v. con de dejecţie* Aghireşu, comună în raionul Huedin, reg. Cluj. 4 460 loc. (1961). Extracţie de argilă caoli-noasă şi întreprinderi de materiale de construcţie. Are o centrală electrică, care alimentează cu energie electrică oraşul Cluj. „Aghiuţă“, săptămîna! satiric, editat de B. P. Hasdeu, la Bucureşti, din noiembrie 1863 pînă în mai 1864. Publicaţia şi-a îndreptat critica împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşti. agie, denumire dată, în sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XlX-lea, instituţiei poliţieneşti din Ţara Romî-nească şi din Moldova, însărcinată cu menţinerea ordinii publice în capitală. agitator 1. (CHIM.) Dispozitiv mecanic de amestecare între ele a lichidelor sau a amestecurilor de lichide cu solide, în vederea asigurării omogenităţii amestecurilor şi a soluţiilor. Este utilizat în industria chimică, alimentară etc. Agitatoarele sînt de mai multe feluri : cu palete, cu elice, cu rotor etc.; folosirea lor este în funcţie de natura substanţelor, de felul reacţiei, de forma şi de mărimea vasului în care se face amestecul etc-2. (MAS.) Organ de maşină montat în rezervoarele maşinilor de stropit, de prăfuit, de împrăştiat îngrăşăminte, de semănat etc.; serveşte la amestecarea substanţelor lichide în scopul menţinerii constante a concentraţiei, la agitarea substanţelor pulverulente sau a seminţelor, în scopul evitării formării golurilor interioare şi al uşurării scurgerii lor. agitaţie politică, mijloc de înrîurire politică a maselor prin convorbiri, conferinţe, manifeste, ziare, broşuri, cărţi, radio, cinematograf etc. Trăsăturile specifice ale a.p. desfăşurate de partidul marxist-leninist al clasei muncitoare sînt : caracterul ei de masă, înaltul conţinut ideologic, caracterul concret, forţa de convingere, legătura ei cu sarcinile practice vitale ale luptei revoluţionare, combativitatea faţă de ideologia burgheză. Prin a.p., ca şi prin propagandă, de care nu poate fi despărţită, ele comple-tîndu-se reciproc, se răspîndeşte în rîndül maselor un mare volum de idei şi cunoştinţe. A.p# are un rol de cea mai mare însemnătate în întărirea continuă a legăturilor P.M.R. cu masele, în ridicarea avîntului poporului în muncă, în obţinerea realizărilor de însemnătate hotărîtoare în AGlRBICEANU 62 AGNITA domeniul industrializării tării, în întărirea economică-organi-zatorică a G.A.C., în dezvoltarea agriculturii socialiste. Congresul al III-lea al P.M.R. a trasat agitaţiei şi propagandei sarcina de a-şi concentra eforturile pentru ca prevederile planului de 6 ani să devină temeinic cunoscute de oamenii muncii, de a mobiliza cele mai largi mase la îndeplinirea lor, de a milita pentru extinderea a tot ce este înaintat şi valoros în experienţa participanţilor la întrecerea socialistă, de a combate rutina şi indolenţa care împiedică răspîndirea noului. Agîrbiceanu, Ion (n. 1882), prozator romîn, membru al Academiei R.P.R., născut în satul Cenade, lîngă Blaj. în tinereţe a fost preot de ţară I. Agîrbiceanu în Munţii Apuseni şi a cunoscut îndeaproape viaţa grea a moţilor. Opera lui, alcătuită din numeroase culegeri de povestiri („De^la ţară“, 1906; „Două iubiri“, 1910; „în întuneric“, 1910; „Popa Man“, 1920; „Trăsurica verde“, 1921; „Dezamăgire“, 1924 ş.a.), din romane („Arhanghelii“, 1914; „Sectarii“, 1938 ş.a.) şi amintiri („Licean... odinioară“, 1939; „Amintirile“, 1940), oferă în genere o imagine realistă a societăţii romîneşti din Transilvania dinainte de primul război mondial şi dintre cele două războaie mondiale, con-damnînd setea de avere, politicianismul burgheziei şi moşie-rimii şi dovedind o caldă înţelegere faţă de cei nevoiaşi. Povestirea sa „Fefeleaga“ (1908) este o realizare de valoare antologică a epicii romîneşti. în scrierile apărute în perioada dintre cele două războaie mondiale au pătruns unele elemente mistice şi naţionaliste. Preocupat de probleme de morală, A, prezintă adesea, în cărţile sale, lupta dintre „legea trupului“ şi „legea minţii“, din perspectivă religioasă („Legea trupului“, 1926; „Legea minţii“, 1927), După eliberarea ţării activează pe teren publicistic, manifestîn-du-şi adeziunea la opera de construcţie a socialismului. aglomerânt (CONSTR.) v. liant. aglomerare (lat. aglomerare, din ad „la“ şi glomus, -eris „ghem“; TEHN.), legare într-un singur corp solid a părţilor unor materiale mărunte, de obicei cu ajutorul unui liant, în metalurgie, a. minereurilor mărunţite se face prin încălzirea la temperaturi ridicate, sub temperatura de topire, şi prin presarea materialului de aglomerat, fiind însoţită de transformări în compoziţia chimică şi în structura materialului. aglomerat 1. (PETROGR.) Rocă formată din diferite fragmente de materiale rezultate din exploziile vulcanice. în R.P.R., a. se găsesc în Munţii Apuseni, Munţii Gutîi, Munţii Oaşului ş.a. 2. (METAL.) Produs obţinut prin aglomerarea minereurilor. 3. (CONSTR.) Corp rezultat din aglomerarea naturală sau artificială a unor materiale mărunte (ex. pietrele abrazive, gresiile etc, sînt a.). aglomerator (METAL.), instalaţie sau maşină folosită aglutinănt (IND. TEXT.), substanţă vîscoasă, preparată din amidon, dextrină, albumină, gume etc., cu care se amestecă un colorant pentru a se păstra pasta colorantă în conturul desenului ce se imprimă pe un material textil. aglutinare (lat. agglutinare, din ad „la“ şi glutinum „clei“) L (BIOL.) Alipire a bacteriilor, a hematiilor şi a altor celule. Sub acţiunea unor substanţe specifice (aglutinine), se formează conglomerate, flocoane sau grăunţe, care precipită la fundul eprubetei, lăsînd lichidul clar. A. constituie o metodă de laborator cu ajutorul căreia se poate preciza diagnosticul infecţiilor, se pot determina grupele sanguine etc. 2. (LINGV.) Alipire a unei particule la un cuvînt sau a unui cuvînt la alt cuvînt; astfel, rom. omidă provine din neogrecul o mîdas, prin a. articolului o la substantivul mîdas aghitinină (BIOL.), sub-stanţă specifică de tipul anticorpilor, care se acumulează în sîngele omului şi al animalelor în cazul bolilor infecţioase şi în cazul imunizării artificiale (ex. vaccinări preventive). A. provoacă imobilizarea microbilor prin alipirea şi depunerea lor. aglutinogen (BIOL.), substanţă de natură proteică, care are însuşirea de a produce aglu-tinina. V. şi grupă sanguină. Agni, zeul focului în mito* pentru aglomerarea minereurilor. A. poate fi cu mers continuu (cu benzi, mese de aglomerare, cuptoare rotative de aglomerare) sau discontinuu (cu oale sau cutii). logia vedică din India antică; soarele, fulgerul, focul altarului şi al căminului erau considerate ca întruchipări ale lui A# Agnita, oraş raional în reg. Braşov, reşedinţă de raion. AGNOSTICISM 53 AGRAFIE Agra. Mausoleul Tadj-Mahal 10 020 loc. (1961). întreprinderi de pielărie-încălţăminte şi de textile. —Raionul A., cu 47 700 loc. (1961). Agricultură bazată pe cultura cerealelor şi pe creşterea animalelor pentru lapte. La Ilimbav se găsesc zăcăminte de gaz metan, care sînt captate în conducta Agnita-Botorca, construită de brigăzile de muncă voluntară ale tineretului în 1947. agnosticism (gr. agnostos „necunoscător, neştiutor“), concepţie filozofică care neagă posibilitatea cunoaşterii lumii, a reflectării ei veridice în conştiinţa oamenilor. A. duce în mod necesar la negarea în spirit idealist a realităţii obiective şi a legilor ei de dezvoltare. A fost fundamentat de D. Hume şi I. Kant în spiritul idealismului subiectiv. Termenul de a. a fost creat de naturalistul Th. Huxley. Concepţia a devenit expresia ideologică a intereselor claselor reacţionare, condamnate de istorie, care frînează dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii şi sînt ostile prefacerilor sociale progresiste. Filozofia burgheză contemporană se situează, în general, pe poziţii agnostice. Demonstrînd din punct de vedere teoretic falsitatea agnosticismului, clasicii marxism-leninismului au dezvăluit totodată rădăcinile lui de clasă. Ei au arătat că agnosticismul este infirmat permanent de activitatea practică de transformare a naturii şi a societăţii, care dovedeşte posibilitatea cunoaşterii tot mai profunde a lumii şi a legilor ei. agnozie (gr. a „fără“ şi gnosis „cunoaştere, percepţie“; MED.), tulburare nervoasă care constă în incapacitatea de a recunoaşte cele văzute, auzite, pipăite etc. (a. vizuală, auditivă, tactilă) fără ca funcţiunile organelor de simţ corespunzătoare să fie alterate. Se datoreşte unor leziuni localizate în centrii nervoşi superiori din scoarţa cerebrală sau unor tulburări funcţionale ale acestora. agogică (gr. agoge „mers, mişcare“; MUZ.), teorie care se ocupă cu schimbările mişcării ritmice în timpul execuţiei unei piese muzicale, schimbări determinate de anumite cerinţe ale conţinutului expresiv (în general, grăbirea mişcării la o frază melodică suitoare, încetinirea mişcării la una coborî-toare). agonă (FIZ.), loc geometric al punctelor de pe suprafaţa Pămîntului cu declinaţie magnetică nulă. A. reprezintă i z o -g o n a de declinaţie nulă. agonie (gr. agonia, din agon „luptă“; MED.) 1. Stare care precedă moartea şi în cursul căreia se mai observă slabe licăriri de viaţă. Grecii o considerau ca o luptă între viaţă şi moarte, de unde îi vine şi numele, 2. (Impropriu) Comă. agora (gr. agora „piaţă“) 1* Adunare a poporului înarmat, în Grecia antică (epoca homerică). 2. Piaţă publică în vechile cetăţi greceşti, de formă simetrică, înconjurată cu coloane şi Agora din Atena. A — agora; B — basilică; S — silozuri; M — magazii bogat decorată (cu statui, coloane votive, temple etc.), unde se desfăşura activitatea politică, social-culturală şi comercială. agorafobie (gr. agora „piaţă“ şi phobos „frică“; MED.), stare patologică manifestată prin teamă exagerată şi nemotivată de a traversa străzi largi, pieţe etc. Constituie o formă de obsesie. Agra, oraş în India (statul Uttar-Pradesh), pe malurile rîu-lui Jumna (afluent al Gangelui). 375 700 loc. (1951). între anii 1527 şi 1658 a fost capitala Imperiului mogol (din India). Important prin monumentele sale arhitectonice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, printre care „Palatul roşu“ al lui Akbar şi celebrul mausoleu Tadj-Mahal, construit de Şah-Djehan pentru" soţia sa. Astăzi, centru comercial şi industrial, cu întreprinderi de pielărie-încălţăminte, de textile, de uleiuri, cu mori etc. însemnat centru cultural. agráfá 1. (TEHN.) Obiect din sîrmă sau din tablă, folosit la prinderea sau Ia fixarea a două sau a mai multor piese (de ex. a. pentru prinderea capetelor curelelor late de transmisie). 2. (CONSTR.) Piesă de metal în formă de plăcuţă, scoabă, cîrlig etc., folosită în construcţii la legarea blocurilor de piatră, ancorarea şi fixarea zidăriei, fixarea învelitorilor şi jgheaburilor. Se numesc a. şi barele scurte de oţel rotund care ser** vesc la legarea armăturilor pieselor de beton armat. 3. (MED.) Mică piesă metalică, ascuţită la ambele capete, cu ajutorul căreia se menţin unite, pînă la cicatrizare, buzele unei plăgi rezultate în urma^ unei intervenţii chirurgicale sau a unui accident. Sin. copcă. agrafie (gr. a „fără“ şi gr a-phein „a scrie“; MED.), stare patologică caracterizată prin AGRANULOCITOZÀ 54 AGRESIUNE incapacitatea de exprimare a gîndurilor în scris. Se datoreşte unor leziuni localizate în centrii nervoşi superiori din scoarţa cerebrală. agranulocitoză(MED.), boală provocată de reducerea considerabilă a numărului de globule albe cu dispariţia poli-nuclearelor neutrofile şi caracterizată printr-o stare in-fecţioasă gravă şi prin leziuni ulceronecrotice, localizate în special în jurul gurii. A. trebuie deosebită de sindromul agranu-locitar, complex de simptome care apare în cursul unor boli ca septicemia, intoxicaţia cu benzol, cu bismut, cu aur, în manipularea de substanţe radioactive etc. agregat (lat. aggregare, din ad „la“ şi grex „grămadă“) 1. (TEHN.) Grup de maşini format prin cuplarea unei maşini de forţă cu una sau mai multe maşini de lucru sau generatoare. Ex. a. de pompare (motor-pompă), a. de sudură (motor-generator de sudură), a. agricol (tractor-maşină agricolă) etc. — (IND-TEXT.) A. destrămat or-bătător, grup de maşini care constituie ultima parte a instalaţiei secţiei de curăţire în filaturile de bumbac. Efectuează operaţii de destrămare, amestecare şi curăţire a bumbacului. 2. (PEDOL.) Component elementar al structurii solului, de formă şi de mărime variabilă, rezultat prin lipirea particulelor primare din sol. 0 deosebită stabilitate asigură agregatului complexul adsorbant, saturat cu calciu. 3. (MINER.) Agregat mineral, concreştere de minerale în diferite formaţiuni naturale : roci, minereuri etc. A. /n. simplu este alcătuit dintr-un singur mineral, iar a. /n. compus din mai multe minerale. Principalele tipuri sînt: a. granulat, druza, concreţiunea, irnpregnaţia, crusta, oolitele ş.a. 4. (CONSTR.; la pl.) Materiale granulare (nisip natural sau de concasare, pietriş, piatră spartă sau bolovani etc.) folosite în amestec cu lianţi şi apă la obţinerea mortarelor şi betoanelor. agrement, acordul guvernului unui stat de a primi o persoană propusă ca agent diplomatic al unui alt stat. agresiune (lat. aggressio, -onis „atac“)» atacul săvîrşit de unul sau de mai multe state împotriva altor state, în scopul de a le cotropi teritoriul, de a le desfiinţa independenţa şi de a înrobi popoarele lor. A, reprezintă o trăsătură caracteristică a politicii externe a statelor imperialiste, îndeosebi a S.U.A., care au devenit principala forţă a agresiunii şi războiului, reazemul principal al reacţiunii mondiale. Această politică este îndreptată împotriva ţărilor socialiste şi a mişcărilor de eliberare naţională şi socială (ex. agresiunea împotriva Coreii, Egiptului, Cubei ş.a.). U.R.S.S., care a luptat şi luptă permanent împotriva a., a cerut încă din 1933, la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, să se adopte o declaraţie cu privire la definirea agresiunii şi agresorului, pentru a se înlătura orice pretext de justificare a agresiunii. Sub presiunea Angliei şi Franţei, conferinţa a respins propunerea sovietică. U.R.S.S. a încheiat însă în acelaşi an, cu o serie de state, convenţii pentru definirea a. După al doilea război mondial, U.R.S.S. a ridicat din nou problema necesităţii definirii a., la sesiunea a V~a a Adunării Generale a O.N.U. (1950), şi a prezentat, în cadrul unui comitet special creat la a VI l-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. (1952), un proiect de definiţie a agresiunii care, pe Iîngă definiţia agresiunii armate, cuprinde şi definiţiile a. indirecte, a. economice şi a. ideologice. Trăsătura esenţială a definiţiilor sovietice ale a., sub toate formele ei, constă în precizarea că nici un fel de considerente, politice, strategice sau economice, nu pot servi drept justificare a agresiunii.~A armată, formă a agresiunii con-stînd în fapta unui stat care declară război unui alt stat, invadează cu forţele armate teritoriul unui alt stat, chiar fără declaraţie de război, bombardează teritoriul ori atacă intenţionat navele sau aeronavele, introduce forţele sale terestre, maritime sau aeriene pe teritoriul altui stat fără autorizaţia acestuia sau încâlcind condiţiile în care acesta a dat autorizaţie, stabileşte o blocadă maritimă în privinţa litoralului sau porturilor altui stat, sprijină bandele armate care, formate pe teritoriul său, pătrund pe teritoriul unui alt stat sau refuză să ia măsun depinzînd de el pentru a lipsi de ajutor şi protecţie acele bande.—A* indirectă, formă a agresiunii con-stînd în fapta unui stat care încurajează activitatea subversivă (acte de terorism, diversiuni etc.) împotriva unui alt stat, provoacă un război civil pe teritoriul unui alt stat, favorizează lovituri de stat sau schimbări de politică în interesul agresorului.—/!, economică, formă a agresiunii constînd în fapta unui stat care, în scopul subordonării economice şi poli- AGREGAT AGRICOL agresivitate 55 AGRICULTURĂ tice a altuî stat, ia măsuri de presiune economică, încâlcind suveranitatea şi independenţa economică a acestuia, punînd astfel în primejdie bazele vieţii lui economice; ia măsuri care împiedică un alt stat să-şi exploateze bogăţiile naturale sau să le naţionalizeze ; supune un alt stat la o blocadă economică* — A. ideologică, formă a agresiunii constînd în fapta unui stat care încurajează propaganda de război, propaganda în favoarea folosirii armei atomice, bacteriologice sau chimice şi a altor arme de distrugere în masă, propaganda în favoarea ideilor fasciste sau naziste, a exclusivismului rasial sau naţional, ori a urii şi dispreţului faţă de alte naţiuni. agresivitate 1, (FITOPAT.) însuşire a unor agenţi patogeni de a ataca mai multe specii de plante. Paraziţii cu a. mare sînt foarte păgubitori (ex. ciuperca Sclerotinia sclerotiorum atacă floarea-soarelui, morcovul, pătrunjelul, păstîrnacul, tomatele etc., producînd putrezirea lor). 2* (GEOL.) Proprietate pe care o au apele naturale de a ataca, prin acţiune chimică, construcţii de cărămidă, de beton, de metal etc. agresor (DR.), stat care săvîr-şeşte o agresiune. Agricola, Georg (pe numele său adevărat G. Bauer) (1494— 1555), savant german originar din Saxonia. A practicat medicina, apoi s-a dedicat studiului mineralelor. El a arătat pentru prima oară că minereurile nu s-au format în acelaşi timp cu Pămîntul, ci prin procese geologice ulterioare. în lucrarea sa principală, „De re metallica“ (1556), s-a ocupat cu clasificarea minereurilor, cu probleme de minerit, cu tehnologia proceselor metalurgice etc. Este socotit „părintele mineralogiei“. „Agricultura nouă“, ziar înfiinţat în aprilie 1954. Se adresează maselor de cititori de la sate, răspîndind cunoştinţe din domeniul agrozootehnicii. Apare de două ori pe săptă-mînă, la Bucureşti. agricultură (lat. agricultura, din ager, agri „cîmp“ şi cultura „cultură“), una dintre ramurile principale ale producţiei materiale; cuprinde producţia vege- tală şi creşterea animalelor. A. creează produse alimentare necesare populaţiei şi materii prime pentru industrie. O trăsătură distinctivă a a. constă în faptul că producţia agricolă este legată nu numai de procese economice, ci şi de procese naturale de reproducţie, prin urmare în dezvoltarea ei oamenii trebuie să ţină seama nu numai de legile economice, ci şi de legile naturii. Unele lucrări agricole de bază au caracter sezonier. Particularitatea pămîntului, care este principalul mijloc de producţie în a*, constă în aceea că, în condiţiile folosirii lui raţionale şi ale perfecţionării tehnicii, fertilitatea nu scade, ci, dimpotrivă, creşte. Influenţa factorilor naturali asupra producţiei agricole se micşorează pe măsura înzestrării ei tehnice superioare, a aplicării cuceririlor ştiinţei şi tehnicii moderne. în comunism, cînd nivelul de înzestrare tehnică şi de organizare a producţiei în a. se va apropia de nivelul industriei, cînd munca în a. se va transforma într-o varietate a muncii industriale, această tendinţă se va manifesta cu deosebită tărie. A. ocupă un loc important în producţia mondială. în 1960, numărul populaţiei ocupate în a. era de circa 1,5 miliarde de oameni, ceea ce reprezintă 59% din populaţia de pe glob. Suprafaţa de pămînt folosită pentru a* în lume este de 3,8 miliarde ha, adică 28% din totalul uscatului. A. dă un procent important din produsul social total şi din venitul naţional al celor mai multe ţări. în economia R.P.R., a. şi silvicultura dau 31,1% din venitul naţional (1961). Suprafaţa agricolă ^ R.P.R. era în 1961 de 14600500 ha (reprezentînd 61,5% din suprafaţa totală a ţării), iar cea arabilă de 9 820 700 ha. O mare importanţă pentru dezvoltarea a* o au mecanizarea proceselor de producţie (prin folosirea tractoarelor şi a maşinilor agricole), chimizarea, electrificarea etc. Mecanizarea asigură creşterea volumului producţiei, scurtarea timpului de executare a lucrărilor şi economisirea timpului de muncă al lucrătorilor agricoli, ridicînd astfel productivitatea muncii. O im-portanţă deosebită pentru creşterea producţiei agricole o au introducerea de noi soiuri de plante şi rase de animale, mai productive şi de calitate superioară, aclimatizarea lor la condiţiile naturale de mediu, combaterea dăunătorilor şi a bolilor, perfecţionarea metodelor agro-şi zootehnice etc, A• este una dintre primele forme ale activităţii economice a omului; în toate orînduirile precapitaliste, ea a fost ramura dominantă a economiei. Dezvoltarea capitalismului în a* a avut loc pe două căi tipice, pe care V. I. Lenin le-a numit „calea prusacă“ şi „calea americană“. în primul caz, marea gospodărie moşierească feudală s-a menţinut şi s-a transformat lent în gospodărie capitalistă; în al doilea caz, gospodăria moşierească fie că nu a existat, şi atunci a. a început să se dezvolte pe calea sistemului de ferme capitaliste, fie că a fost desfiinţată de revoluţia burgheză. Calea a doua a asigurat o dezvoltare mai rapidă a forţelor de producţie. în Romînia, pătrunderea capitalismului în a. a avut loc în principal pe „calea prusacă“, ceea ce a însemnat menţinerea, alături de relaţiile capitaliste, şi a unor rămăşiţe ale relaţiilor de producţie feudale. A. capitalistă este caracterizată prin existenţa, pe de o parte, a marilor gospodării capitaliste, bazate pe proprietatea privat-capitalistă, care folosesc mijloace mecanizate şi exploatează muncă străină, iar pe de altă parte a gospodăriilor micilor producători, bazate pe proprietatea privată şi pe munca proprie a acestora, care, în cea mai mare parte a lumii capitaliste, din cauza fărîmiţării lor, nu au posibilitatea să folosească mijloace mecanizate. în ţările capitaliste, micile gospodării, care formează marea majoritate a gospodăriilor agricole, deţin o parte relativ mică din suprafaţa de pămînt, cea mai mare parte fiind concentrată în mîi-nile marilor proprietari agricoli. Intensificarea procesului de concentrare a proprietăţii asupra pămîntului este însoţită de ruinarea gospodăriilor ţărăneşti bazate pe munca proprie, AGRICULTURĂ 56 AGRICULTURĂ de proletarizarea ţăranilor muncitori. O mică parte dintre ţăranii mai înstăriţi devin chiaburi. în imperialism se accelerează concentrarea pămînturilor aparţinînd gospodăriilor mici şi mijlocii în proprietatea marilor gospodării capitaliste. în unele ţări capitaliste, monopolurile ocupă poziţii dominante în a* pe seama ruinării şi alungării de pe pămînturi a fermierilor şi ţăranilor. De exemplu, în S.U.A., numai în perioada 1947— 1960, numărul fermierilor g-a redus cu 1 200000;înR.F.G., din 1949 pînă în 1961 numărul Îospodăriilor dispunînd de 0,5 ectare pînă la 10 hectare s-a redus cu circa 400 000; în America Latină, mai bine de jumătate din totalul suprafeţei agricole este stăpîmtă de un mic grup de mari proprietari, re-prezentînd doar 1,5% din totalul celor ce se ocupă cu agricultura; în Argentina, din totalul gospodăriilor ţărăneşti, 72% lucrează pe pămînturi care nu le aparţin. Creşterea producţiei agricole, datorată în ţările capitaliste dezvoltate unei productivităţi a muncii ridicate, nu înseamnă în acelaşi timp şi mărirea veniturilor ţărănimii, deoarece mari cantităţi de produse agricole rămîn stocate, altele se distrug în vederea menţinerii preţurilor de monopol (de exemplu, în 1960, cu toate că a avut loc o creştere a producţiei agricole din S.U.A., totuşi veniturile fermierilor au rămas la nivelul din 1959, cînd au fost cu aproximativ V3 mai mici decît în 1948). Mica gospodărie se poate menţine uneori numai cu preţul muncii excesive şi al subconsumului ţăranilor. Ţărănimea din ţările slab dezvoltate suferă un jug dublu, al moşierilor şi al burgheziei monopoliste, ceea ce accentuează starea ei de mizerie şi ruină. Una dintre legităţile dezvoltării a. în capitalism este aceea că, faţă de industrie, a. ră-mîne mereu în urmă, satul fiind exploatat de către oraş. în condiţiile capitalismului, a* se dezvoltă unilateral; în numeroase ţări slab dezvoltate persistă chiar sistemul de monoculiură, ceea ce menţine economia acestor ţări în stare de înapoiere şi de subordonare faţă de mo- nopoluri. A. socialistă se dezvoltă pe baza proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, în cele două forme: de stat şi cooperatist-colectivistă, excluzînd exploatarea omului de către om; a.s. se dezvoltă planificat, fără crize, folosind consecvent metodele intensive de cultivare a pămîntului, ceea ce asigură progresul ei neîntrerupt, utilizarea cît mai deplină a forţelor de producţie şi introducerea pe scară tot mai largă a tehnicii, a metodelor de muncă avansate şi a cuceririlor ştiinţei. Dat fiind rolul a. în economia socialistă, dezvoltarea ei constituie o importantă problemă de partid şi de stat. Statul socialist acordă sprijin tehnic şi financiar, asigură cadre calificate etc. pentru dezvoltarea agriculturii. Transformarea socialistă a agriculturii prin unirea de bunăvoie a milioane de mici gospodării individuale în mari gospodării colective, prin crearea unei vaste reţele de gospodării de stat şi staţiuni de maşini şi tractoare, înseamnă o profundă revoluţie în relaţiile economice de la sate, în întregul mod de viaţă al ţărănimii. Satul este eliberat astfel de exploatare, de sub jugul chiaburimii; se pune capăt diferenţierii de clasă, ruinării şi mizeriei ţărănimii. Marile gospodării agricole socialiste şi-au dovedit din plin superioritatea atît asupra micii gospodării ţărăneşti individuale cît şi asupra marii gospodării agricole capitaliste. în R.P.R., ca urmare a înfăptuirii cu succes a politicii P.M.R. de transformare socialistă a agriculturii, în structura economică şi socială a acesteia au avut loc schimbări radicale. A* Romî-niei era caracterizată în timpul regimului burghezo-moşieresc prin existenţa, pe de o parte, a marilor moşii şi a gospodăriilor chiabureşti, care deţineau majoritatea pămîntului, şi, pe de altă parte, a sutelor de mii de gospodării ţărăneşti mici şi mijlocii, care formau majoritatea covîrşitoare din numărul gospodăriilor agricole (peste 90%), la care se adăuga şi un număr important de proletari agricoli. în 1930 existau 700 000 de familii ţărăneşti fără nici un petic de pămînt, alte 610000 de familii nu aveau, în medie, decît un pogon. în acelaşi timp însă, un număr de 12 200 de moşieri stăpîneau o suprafaţă arabilă mai mare decît 2 460 000 de familii ţărăneşti laolaltă. De asemenea în 1935 aproape 37% din gospodăriile ţărăneşti nu aveau nici o vită de muncă, o treime nu aveau nici o vacă, aproape o jumătate nici un porc şi nici o oaie; în 1938 reveneau un plug la 3 gospodării, o grapă la 4 gospodării cu suprafaţa între 1 şi 3 hectare, înapoierea industrială a ţării şi împletirea relaţiilor de producţie capitaliste cu puternice rămăşiţe ale relaţiilor de producţie feudale au constituit cauza principală a înapoierii şi a stării de degradare a agriculturii noastre în trecut. în cursul primei etape a revoluţiei populare a fost înfăptuită, în 1945, reforma agrară; prin reforma agrară au fost expropriate, fără plată, pămînturile moşiereşti şi a fost împroprietărită gratuit ţărănimea muncitoare. în lupta pentru făurirea reformei agrare s-a închegat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Lichidarea rămăşiţelor feudale în a. şi desfiinţarea moşierimii ca clasă au însemnat rezolvarea sarcinii fundamentale a primei etape a revoluţiei populare şi crearea premiselor pentru trecerea la înfăptuirea revoluţiei socialiste. La plenara CC. al P.M.R. din 3—5 martie 1949 au fost trasate sarcinile privind întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi transformarea socialistă a agriculturii. Linia trasată de partid Ia această plenară a stat la baza întregii munci desfăşurate în transformarea socialistă a agriculturii. Această linie justă a partidului a învins în lupta împotriva liniei grupului fracţionist Pauker-Luca, care primejduia alianţa muncito-rească-ţărănească şi frîna procesul de transformare socialistă a agriculturii. Aplicînd creator la condiţiile ţării noastre planul cooperatist al lui Lenin, învă-ţînd din bogata experienţă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în construcţia socia- AGRICULTURA 57 AGRICULTURA listă la sate, partidul a desfăşurat o amplă activitate pentru crearea şi dezvoltarea bazei teh-nice-materiale necesare agriculturii socialiste, formarea cadrelor de specialişti necesari, a luat măsuri de cointeresare materială a producătorilor agricoli, a dus 0 consecventă politică de clasă la sate, a desfăşurat larg revoluţia culturală, a iniţiat utilizarea formelor inferioare de cooperare spre a înlesni trecerea ţărănimii la socialism şi a dus o muncă îndelungată şi răbdătoare pentru a convinge ţărănimea muncitoare să-şi unească micile gospodării în mari gospodării agricole socialiste. Procesul de formare a gospodăriilor colective în ţara noastră a început în anul 1949 ; din 1952 s-a acordat atenţia cuvenită înfiinţării întovărăşirilor agricole, care, fiind o formă simplă, intermediară de cooperare socialistă în producţie, au înlesnit trecerea ţărănimii spre forma superioară, gospodăria colectivă. în procesul transformărilor revoluţionare din viaţa satului a apărut o clasă nouă, ţărănimea colectivistă, iar pe baza extinderii şi consolidării sectorului socialist la sate şi datorită politicii partidului de îngrădire, c h i a b u-r i m e a a fost lichidată ca clasă (1959), punîndu-se astfel capăt pentru totdeauna exploatării omului de către om. Mişcarea de trecere în masă a ţărănimii la G.A.C. s-a intensificat după Congresul al III-lea al P.M.R. şi s-a accentuat după plenara CC. al P.M.R. din 30 iunie — 1 iulie 1961 şi mai ales după Consfătuirea pe ţară a colectiviştilor, din decembrie 1961. în martie 1962 s-a încheiat colectivizarea agriculturii. Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Nationale din 27 aprilie 1962 a consacrat evenimentul istoric al terminării colectivizării agriculturii în R.P.R. cu patru ani înainte de termenul stabilit la Congresul al III-lea al P.M.R. Sectorul socialist din agricultură deţinea la această dată 95% din suprafaţa arabilă şi 93,4% din suprafaţa agricolă a ţării. Justeţea liniei trasate de partid în agricultură a fost confirmată prin victoria defini- tivă a socialismului la sate. Caracteristic pentru procesul de ^ transformare socialistă a agriculturii a fost înaintarea treptată, continuă, pe măsura creării bazei tehnice-materiaLe şi a cadrelor de specialişti necesari şi pe măsura convingerii ţărănimii de a trece pe drumul agriculturii socialiste. Datorită industrializării socialiste a ţării a fost asigurată continuu baza tehnică necesară dezvoltării agriculturii socialiste. în perioada 1950—1961 statul a îndreptat spre agricultură investiţii în valoare de peste 23 miliarde lei, din care cea mai mare parte pentru maşini şi utilaje. De asemenea statul a acordat gospodăriilor colective credite avantajoase ; numai între 1959 şi 1961 acestea s-au ridicat la 1 726 milioane lei. Tractoarele şi maşinile agricole au fost puse la dispoziţia ţărănimii prin intermediul staţiunilor de maşini şi tractoare, care au un rol important în organizarea şi dezvoltarea agriculturii socialiste. în primăvara anului 1962, agricultura dispunea de 54 000 tractoare fizice, 50 000 semănători mecanice, 25 000 combine pentru păioase şi alte maşini agricole. O atenţie deosebită a fost acordată dezvoltării şi întăririi gospodăriilor agricole de stat, formă superioară a agriculturii socialiste ; acestea au un rol esenţial în creşterea producţiei agricole globale şi marfă, în asigurarea fondului central cu cereale, carne, lapte şi alte produse, precum şi a G.A.C. cu seminţe de soi şi cu animale de rasă. în perioada 1948—1962 au fost pregătiţi pentru agricultură peste 14000 de specialişti cu studii superioare, 25 000 de cadre tehnice medii şi peste 100 000 de mecanizatori şi alţi muncitori calificaţi prin şcoli profesionale şi cursuri de calificare. O trăsătură importantă a procesului construcţiei socialiste la sate o constituie creşterea continuă, în tot timpul acestui proces, a producţiei agricole vegetale şi animale. S-a dezvoltat cultura cerealelor, în primul rînd a griului şi porumbului, care ocupă aproape 72% din suprafaţa arabilă, producţia de cereale totalizînd aproximativ 10 600 000 tone. A cunoscut o puternică dezvoltare producţia de floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi şi leguma R. P. ROMÎNĂ PARCUL DETRACTOARE Şl MAŞINI AGRICOLE PRINCIPALE DIN AGRICULTURĂ IN ANII 1-938, 1948, 1950, 1955, 1960, 1961 ( LA SFfRStTUL ANULUI ) ' . v ' BUCAJÏ 1938 im mo 1955 I960 1961 PREÏÏPEP! PEI965 TRACTOARE AGRICOLE *0*9 10189 13 713 23033 **m 51952 100000 FIZICE TRACTOARE AGRICOLE *858 12227 1674-6 30 m 65290 77259 150000. comut (15 CM ) SEMĂNĂTOR1 ---• 5100 6350 12*5* 339*8 48000 70000 MECANICE CULTIVATOARE ‘ 560 134-3 7787 20667 18175 MECANICE COMBINE Sf AUTO COM¬ 45 118 1535 17577 23*27 PESTE BINE PENTRU PÂiOASE *3000 BATOZE PENTRU 15161 16320 1*251 15*67 12660 !0*W * PÂIOASE AGRICULTURĂ 58 AGRICULTURĂ Media anuală a producţiei totale de cereale în anii 1956—1960 a depăşit cu I 170000 tone, iar în 1961 cu 2 600 000 tone media anilor 1934—1938; la floarea-soarelui, producţia totală a fost în 1961 de 10 ori, la sfecla de zahăr de 7 ori şi jumătate, iar la cartofi de 2,2 ori mai mare decît media producţiei totale a anilor 1934—1938. în acelaşi timp a crescut şi şeptelul, în ianuarie 1962 numărul bovinelor fiind de 4707 000, cu peste 1 054 000 mai mare decît în 1938; numărul vacilor de 2 143 000, cu 357 000 mai mare; al porcinelor de 4665000, cu aproape două milioane mai mare; al ovinelor de 12 846 000, cu circa 2400000 mai mare, iar al păsărilor de peste 44 692 000, cu 17 367 000 mai mare. Ca urmare a creşterii numărului animalelor, aîmbunătăţiriistruc-turii pe rase a şeptelului, a îmbunătăţirii furajării şi îngrijirii animalelor, s-au obţinut an de an sporuri însemnate la principalele produse animale, în anul 1961 producţia de lapte a fost cu 57,5%, cea de lînă cu 47,4%, cea de carne în greutate vie cu 54%, iar producţia de ouă cu 136% pai mare decît în 1950. Sporirea producţiei agricole vegetale şi animale asigură satisfacerea nevoilor crescînde de consum ale populaţiei şi de aprovizionare a industriei cu materii prime. Pentru perioada 1960— 1965, Congresul al III-lea al P.M.R. a trasat sarcina creşterii considerabile a producţiei agricole vegetale şi animale, în vederea creării în cel mai scurt timp posibil a unui belşug de produse agroalimentare. In viitor, producţia globală agricolă urmează să crească simţitor, pe calea dezvoltării intensive şi multilaterale a agriculturii, prin îmbinarea armonioasă a diferitelor ramuri de producţie, ţinînd seama de condiţiile economice şi pedoclimatice, prin folosirea mai raţională a suprafeţelor agricole. Sporul producţiei agricole se va realiza îndeosebi prin introducerea unor soiuri de înaltă productivitate, prin mărirea producţiei la hectar etc. Sarcina principală în domeniul producţiei agricole în această perioadă este sporirea consi- derabilă a producţiei de c e-reale, mai ales de grîu şi de porumb, de aceasta depin-zînd şi dezvoltarea tuturor celorlalte ramuri, şi în special creşterea animalelor. Se acordă atenţie de asemenea şi altor ramuri ale agriculturii ca: legumicultura, viticultura şi pomicultura, care aduc mari venituri şi care contribuie la aprovizionarea populaţiei orăşeneşti. în privinţa creşterii animalelor, care va deveni ramură de bază a agriculturii, se prevede sporirea numărului bovinelor, al ovinelor, al porcinelor şi al păsărilor. Realizarea sarcinilor privind creşterea importantă a numărului de animale, precum şi sporirea producţiei de carne şi lapte, este condiţionată în mod nemijlocit de dezvoltarea considerabilă a bazei furajere, în cadrul căreia ponderea cea mai mare o are porumbul. Pentru îndeplinirea acestor sarcini se prevede ridicarea continuă a nivelului de înzestrare tehnică a agriculturii (în 1965 a« va dispune de circa 100 000 de tractoare fizice, de peste 70 000 de semănători, de peste 43 000 de combine pentru păioase etc.), folosirea largă a îngrăşămintelor chimice (în 1965 peste 2 000 0001, adică de peste 8 ori mai mult decît în 1959), efectuarea unor importante lucrări de îmbunătăţiri funciare, fertilizarea solului, sporirea suprafeţelor arabile, creşterea numărului cadrelor de specialişti necesare agriculturii etc. Pînă în 1970 numărul cadrelor tehnice-agri-cole cu pregătire medie va creşte de la 21000 (1962) la 59000, iar al cadrelor cu pregătire superioară de la 14100 la 23 500. Pentru a asigura exploatarea raţională şi economicoasă a parcului de maşini şi a efectua lucrări de înaltă calitate, a» va dispune în 1970 de peste 150 000 de mecanici agricoli, faţă de 53 000 cîţi sînt în 1962, de circa 4 000 de maiştri mecanici, faţă de 1 500 şi de 3 000— 3 500 de ingineri mecanici, faţă de 1 300 existenţi. Alături de pregătirea acestor cadre de specialişti, organizarea învăţămîn-tului agrozootehnic pentru masele largi de ţărani colectivişti va contribui la înrădăcinarea în practica agricolă a metodelor ştiinţifice avansate, la sporirea productivităţii muncii agricole şi reducerea preţului de cost. Raportul prezentat de tovarăşul Gh.Gheorghiu-Dej la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale din 27 aprilie 1961 reprezintă un program vast de măsuri menite să asigure creşterea continuă a producţiei agricole vegetale şi animale, organizarea conducerii agriculturii la nivelul cerinţelor noii etape de dezvoltare a agriculturii, redistribuirea cadrelor cu studii superioare, astfel încît majoritatea lor covîrşitoare să lucreze acolo unde se hotărăşte soarta producţiei, îmbunătăţirea, învăţămîntului agricol. în acest raport se dau indicaţii concrete în vederea dezvoltării şi consolidării G.A.C potrivit unui plan de perspectivă, pe o durată de mai mulţi ani, fundamentat multilateral şi pe baza studierii atente a tuturor factorilor care acţionează asupra producţiei. O importanţă deosebită au indicaţiile date cu privire la reorganizarea conducerii agriculturii, pe baza unei concepţii originale, care marchează o contribuţie creatoare a P.M.R. la soluţionarea complexei probleme a conducerii planificate a agriculturii socialiste. Noua formă organizatorică, corespunzătoare noii etape de dezvoltare a agriculturii, asigură o conducere ştiinţifică, competentă şi unitară, capabilă să facă faţă sarcinilor de mare răspundere privind dezvoltarea continuă a agriculturii socialiste, în acest scop a fost înfiinţat Consiliul Superior al Agriculturii, ca organ al Consiliului de Miniştri; şi consiliile agricole regionale şi raionale, ca organe ale sfaturilor populare, creîndu-se astfel condiţii pentru participarea la conducerea agriculturii a cadrelor celor mai pregătite, care lucrează nemijlocit în producţie. După terminarea colectivizării, unirea gospodăriilor colective mici în gospodării colective mai mari, întărirea economică-organizatorică şi dezvoltarea lor multilaterală constituie un proces neîntrerupt, care consoli- AGRICULTURĂ 59 AGRIŞ dează relaţiile de producţie socialiste la sate. Ca şi în perioada anterioară, P.M.R. concentrează eforturile principale dintre clasa muncitoare şi ţărănime, avînd o însemnătate hotărîtoare pentru desăvîrşirea construcţiei socialiste în ţara R. P. ROMÎNĂ PRODUCŢIA MEDIE LA HA A PRINCIPALELOR CULTURI PE CATEGORII DE GOSPODĂRIT I'NANI11934-/938,1950, 1955,J960şII961 .cmTAL£. 1934- I950 1955 1960 1961 1938* GRÎU -TOTAL 10,3 8,0 10,2 12,2 13,4 -G.A.S. 9,6 14,1 17,8 18,3 -G.A.C, 9,2 13,7 13,5 14,0 - GOSP. AGRIC. INDIVIDUALE 7,9 9,4 8,6 9,1 PORUMB-TOTAL m 7,4 18,0 15,5 16,7 -G.A.S. 7.4 21,7 18,8 24.7 -G.A.C. 8,4- 19,3 19,4 19,9 - GOSP. A GR IC. INDIVI DU A L E 7.4 17,9 11,6 11.8 FLOAREA SOARELUI-TOTAL** 8,7 4,2 9,0 10,7 10,8 -G.A.S. 6,2 8,4 12,6 13,1 - G.A.C, 5,3 9,9 11,8 11,4 - GOSP. A GR/C. IN01V!DU A L E 4,1 8,8 8,6 7,7 ' SFECLĂ DE ZAHĂR-TOTAL 153,5 88,4 138,0 170,2 169,2 - G.A.S- 65,0 139,3 172.0 272,0 -G.A.C 90.6 146,8 182.0 171,4 - GOSP. AGRIC. INDIVIDUALE 90.6 138,0 134,9 125,3 CARTOF! -TOTAL** 77,2 69,5 100,6 102,8 ! 97,5 -G.A.S 68,3 91.0 105,4. 105.2 -G.A.C 46,8 99,8 104,2 93.2 - GOSP. AGRIC. INDIVIDUALE 69,6 101,5 97,5 95,1 * MEDIA PE S ANI ** PRODUCŢIA MEDIE SE REFERĂ LA CULTURA IN OGOR PROPRIU în direcţia consolidării economice a gospodăriilor colective, a sporirii avutului obştesc, baza puterii economice a gospodăriei, şi a ridicării necontenite a nivelului de trai al colectiviştilor, înfăptuirea cu succes a sarcinilor trasate de Congresul al III-lea al P.M.R. în domeniul construcţiei socialiste la sate şi al dezvoltării a* schimbă întreaga viaţă a satului, asigură un puternic avînt al forţelor de producţie din a., continua îmbunătăţire a nivelului de trai al oamenilor muncii, întărirea economiei socialiste, ridică pe o treaptă superioară alianţa noastră. V. şi colectivizarea agriculturii; G.A.C.; G.A.S.; S.M.T. — A. intensivă, sistem de agricultură în care sporurile de producţie se obţin prin investiţii suplimentare de mijloace de producţie şi de muncă pe unitatea de suprafaţă. A*u se bazează pe dezvoltarea multilaterală a producţiei, prin mecanizarea procesului de producţie, prin folosirea îngrăşămintelor minerale şi, în general, prin folosirea ştiinţei şi a tehnicii în vederea creşterii producţiei. în socialism, linia principală de dezvoltare a a. este cea intensivă. — A. extensivă, sistem de agricultură în care sporirea producţiei se bazează pe mărirea suprafeţelor cultivate şi a şeptelului, chel-tuindu-se o cantitate relativ mică de mijloace şi de muncă pe unitatea de suprafaţă. Agricultura extensivă este o noţiune relativă, deoarece mărimea investiţiilor de mijloace de producţie şi de muncă pe unitatea de suprafaţă variază în funcţie de ramura a*, de condiţiile pedoclimatice etc. în capitalism, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, cu cît forţa de muncă este mai ieftină, cu atît a* este mai extensivă. Spre deosebire de Romînia burghezo-moşie-rească, unde a. avea un caracter extensiv-cerealier, în Republica Populară Romînă agricultura socialistă se dezvoltă ca o agricultură intensivă şi multilaterală; în acelaşi timp sînt redate producţiei o serie de suprafeţe inundabile, erodate sau deve-' nite improprii ca urmare a exploatării neraţionale a pămîn-tului în timpul regimului bur~ ghezo-moşieresc. Agrigento, oraş în sudul Siciliei, întemeiat în sec. al Vl-lea î.e.n. de grecii dorieni. Important centru comercial al lumii antice. Aliat cu Cartagina în timpul războaielor punice (264—201 î.e.n.), A. a fost cucerit de romani, mai întîi în anul 262 î.e.n. şi apoi, definitiv, în anul 210 î.e.n. A aparţinut, succesiv, bizantinilor şi arabilor. Azi, capitala provinciei cu acelaşi nume. Agripina, Iulia (16—59 e.n.), a patra soţie a împăratului roman Claudius. Ambiţioasă şi lipsită de scrupule, ea l-a otrăvit pe Claudius, l-a înlăturat de la tron şi pe Britannicus, fiul lui Claudius, şi a asigurat astfel domnia lui Nero, fiul ei din prima căsătorie. A murit asasinată de acesta din urmă. agriş (Ribes grossularia), arbust fructifer din familia saxi-fragaceelor, înalt de 60— 150 cm, cu ramurile arcuite, prevăzute cu ghimpi. Fructul (agrişa) este o bacă falsă, mică, ovoidală sau sferică, de culoare verde, gălbuie sau roşiatică, cu multe seminţe, cu gust dulce-acrişor. Se cultivă în regiunea AGRO- 60 AGRONOMIE dealurilor. Se consumă în stare proaspătă sau se întrebuinţează în industria alimentară. Agri? agro* (gr. agros „ogor“), element de compunere cu sensul „agricol“, „(referitor la) agricultură“ (ex. agronom, agrotehnică). agrobiologie (gr. agros „ogor“, bios „viajă“ şi logos „vorbire“), ştiinţă al cărei o-biect este studiul legilor biologice generale care acţionează în cultura plantelor şi în creşterea animalelor. Este baza teoretică a ştiinţelor agronomice. A. se ocupă cu organismele vii (plante şi animale), elaborînd metodele ştiinţifice de dirijare a naturii vii, metodele de transformare a plantelor şi a animalelor în scopul măririi producţiei în agricultură. A. studiază: a) legile de dezvoltare a organismelor vii; b) variabilitatea naturii organismelor, ca urmare a schimbării condiţiilor de viaţă, şi schimbarea dirijată a eredităţii organismelor; c) dezvoltarea naturii vii ca o unitate a organismului cu mediul înconjurător; d) varietatea formelor naturii organice şi plasticitatea organismelor; e) influenţa activităţii organismelor asupra mediului lor de viaţă; 0 legăturile intraspecifice şi interspecifice ale organismelor vegetale şi animale. Termenul de a* a fost introdus de acad. T. D. Lî-senko. agrochimie, ştiinţă care se ocupă cu studiul circulaţiei^ substanţelor în agricultură şi cu măsurile de acţionare asupra proceselor chimice care se petrec în sol, în plante şi în animale, în scopul ridicării producţiei şi îmbunătăţirii calităţii produselor. în ultimul timp, acestei ştiinţe i-a revenit şi sarcina elaborării mijloacelor chimice de protecţie a plantelor agricole. Deoarece aplicarea îngrăşămintelor constituie metoda fundamentală a intervenţiei omultii în circulaţia substanţelor în agricultură, problemele nutriţiei plantelor şi ale chimiei solului, studierea proceselor de interacţiune a solului, a plantei şi a îngrăşămintelor reprezintă direcţiile principale ale dezvoltării a. Elaborînd bazele ştiinţifice ale aplicării îngrăşămintelor, a. studiază condiţiile pentru crearea unui regim de nutriţie favorabil plantelor, în funcţie de particularităţile lor biologice. în a. se utilizează metodele de analiză chimică a plantelor, a solurilor, a îngrăşămintelor şi a produselor animale, precum şi experimentările în casa de vegetaţie şi în cîmp. Dezvoltarea a« ca ştiinţă este în strînsă legătură cu realizările ştiinţelor naturii, în special ale chimiei, ale biologiei şi, în ultimul timp, ale fizicii. Aplicarea în cercetările agrochimice a metodei atomilor marcaţi, bazată pe realizările fizicii nucleare, a deschis perspective aprofundării cunoştinţelor despre natura celor mai importante procese pe care le studiază a« Reprezentanţi de seamă ai a* au fost : Jean-Baptiste Boussin-gault, J. Liebig, D. N. Prea-nişnikov, K. K. Ghedroiţ. în Romînia, fondatorul a,, în special al chimiei solului, a fost Teodor SaideL în anii regimului de democraţie populară, a* a luat o mare dezvoltare; cercetările ştiinţifice în acest domeniu se efectuează în numeroasele laboratoare ale instituţiilor ştiinţifice, dezvoltate sau create după eliberarea ţării. Prin încheierea cu succes a procesului colectivizării agriculturii, în ţara noastră s-au creat condiţii favorabile pentru chimizarea agriculturii, pentru folosirea cit mai raţională a pămîntului. agrofond, sol cultivat pe care se aplică totalitatea măsurilor agrotehnice (lucrările so- lului, îngrăşămintele, asolamen-tele etc.), pentru a se crea condiţii favorabile sporirii producţiei. agrometeorologie, ştiinţă care cercetează condiţiile meteorologice, climatice şi hidrologice, în scopul folosirii lor în agricultură. agronomie (gr. agros „ogor“ şi nomos „lege“), complex de ştiinţe pe care se bazează producţia agricolă. A. are ca obiectiv principal elaborarea metodelor şi procedeelor menite să ducă la sporirea continuă a producţiei vegetale şi animale, pentru asigurarea populaţiei cu produse agroali-mentare şi a industriei cu materii prime. A. s-a constituit ca sistem ştiinţific numai după consolidarea ştiinţelor fundamentale ale naturii: chimia, biologia, fizica etc., şi ca o punere în practică a datelor acestora. A. se împarte în mai multe grupe, şi anume: a) grupa care cuprinde ştiinţele biologice: pedologia, agrotehnica, fitotehnia, legumicultura, pomicultura, viticultura, microbiología, fitopatología, ameliorarea plantelor agricole, zootehnia, medicina veterinară; b) grupa care cuprinde ştiinţele meca-nice-tehnice: ştiinţele despre maşinile agricole, despre aplicarea electricităţii în agricultură şi despre construcţiile şi instalaţiile necesare agriculturii ;c) grupa care cuprinde ştiinţele despre lucrările de îmbunătăţire a solurilor şi despre recuperarea pentru agricultură a terenurilor neproductive, prin îndiguiri, desecări* drenaje, irigaţii, restaurarea solurilor deteriorate prin eroziune, fixarea nisipurilor, îmbunătăţirea solurilor sărăturoase şi a altor soluri anormale; d) grupa care cuprinde ştiinţele econo-mice-organizatorice: organizarea teritoriului şi a gospodăriilor agricole, planificarea, economia agrară, statistica şi contabilitatea; e) grupa cârc cuprinde ştiinţele despre păstrarea şi prelucrarea produselor agricole : păstrarea produselor agricole în magazii, silozuri şi frigorifere, prelucrarea produselor vegetale şi animale în produse finite pentru consum, Popoarele vechi (chinezii, feni* cienii, grecii, romanii) au avut AGROTEHNICA 61 AHEENI scrieri de a. la nivelul cunoştinţelor epocii lor. Pe măsura acumulării observaţiilor din ac-itvitatea practică, s-au elaborat lucrări de a. în epocile următoare. Una dintre cele mai cunoscute a fost lucrarea lui Olivier de Serres (1539—1619). Dintre personalităţile de seamă care au contribuit mult la constituirea a. ca sistem ştiinţific au fost: Albrecht Thaer, Mathieu de Dombasle, A. V. Sovetov, K. A. Timireazev, P. A. Kostîcev, V. V. Doku-ceaev, L V. Miciurin, T. D. Lîsenko, precum şi mulţi agro-chimişti, fiziologi şi genetişti. în Romînia, primele cărţi de a» au apărut la sfîrşitul sec. al XVI II-lea şi începutul sec. al XIX-lea. întemeietorul a. ca ştiinţă în ţara noastră a fost Ion Ionescu de la Brad, care a publicat o serie de monografii remarcabile şi, sub forma lecţiilor ţinute la Şcoala normală din Bucureşti, un tratat cuprinzînd diferitele discipline ale a. Alţi oameni de ştiinţă care au adus în trecut contribuţii valoroase la studiul a. au fost: P. S. Aurelian, Vlad Cîrnu Munteanu, G. Maior, N. Filip, C. Sandu-Aldea, M. Chiriţescu-Arva, Ha-ralamb Vasiliu, Agricola Cardaş ş.a. După eliberarea ţării de sub jugul fascist şi trecerea la politica de transformare socialistă a agriculturii, a. a devenit o pîrghie în asigurarea creării marii agriculturi socialiste mecanizate, a victoriei şi desă-vîrşirii construcţiei socialiste. Datorită politicii P.M.R. şi sprijinului acordat de statul democrat-popular, dezvoltarea bazei materiale a cercetărilor a contribuit mult la ridicarea pe o treaptă mai înaltă a a. Statul democrat-popular a reorganizat şi a dezvoltat, pe baze noi, reţeaua de instituţii de cercetare ştiinţifică. în scopul asigurării unei conduceri, îndrumări şi coordonări unitare a întregii activităţi ştiinţifice din agricultură, în anul 1962 a fost înfiinţat Institutul central de cercetări agricole, alcătuit din Institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice, Institutul de cercetări hortivi-ticole, Institutul de cercetări zootehnice, Institutul de cerce- tări veterinare şi biopreparate „Pasteur“, Institutul pentru mecanizarea agriculturii, Secţia de economie agrară şi Secţia de pedologie. Realizările mai importante ale a. în ţara noastră sînt: cunoaşterea amănunţită a diferitelor tipuri de sol, întrebuinţarea îngrăşămintelor chimice, a fungicidelor, insecticidelor şi erbicidelor, crearea de noi soiuri, valoroase, la principalele plante, crearea de hibrizi simpli şi dubli de porumb, punerea în valoare a terenurilor inundabile din lunca Dunării, folosirea irigaţiilor, introducerea unor plante noi în cultură, restaurarea terenurilor erodate, plantarea viilor şi a pomilor în terase pe terenurile în pantă, mecanizarea agriculturii, zonarea producţiei agricole, crearea şi îmbunătăţirea raselor de animale ş.a. Activitatea ştiinţifică în domeniul a. contribuie la ridicarea producţiei vegetale şi animale. Se acordă o atenţie deosebită cercetărilor din domeniul economiei agrare, privind problemele de organizare şi retribuire a muncii, căile de creştere a eficienţei economice a investiţiilor, de ridicare a productivităţii muncii şi reducere a preţului de cost al producţiei agricole. Ca denumire a a. se foloseşte adesea şi ştiinţă agricolă (sau ştiinţe agricole). ^ agrotehmcă(gr.a£ros„ogor“ şi techne „meşteşug“) 1* Ramură a agronomiei care se ocupa cu studierea factorilor de vegetaţie şi a modului de a-i dirija, în vederea obţinerii unor producţii mari, permanente şi de calitate superioară. Factorii de vegetaţie cei mai importanţi sînt cuprinşi în însuşirea principală a solului, care este fertilitatea. A. urmăreşte menţinerea şi sporirea continuă a fertilităţii, printr-o serie de mijloace ca: organizarea teritoriului, asolamentele, lucrările solului, îngrăşamin-tele, lupta contra eroziunii solului etc. A. este ştiinţa pe care se bazează fitotehnia şi celelalte discipline de specialitate din domeniul agronomiei. Teoria şi practica a. se dezvoltă, în ţara noastră, pe baza datelor celor mai noi ale ştiinţei. A. se îmbogăţeşte con- tinuu prin cercetări de laborator, în casa de vegetaţie şi în cîmp şi prin studierea rezultatelor obţinute de fruntaşii în producţie. în ţara noastră se acordă o deosebită însemnătate introducerii şi extinderii metodelor agrotehnice avansate, în scopul ridicării producţiei ^ la hectar şi al îmbunătăţirii calităţii ei. Reprezentanţi de seamă ai a. pe plan mondial: P. A. Kostîcev, N. A. Sokolov, V. P. Moso-lov, E. A. Mitscherlich, J. E. Russel, iar în Romînia: G. Maior, M. Chiriţescu-Arva, Gh. Ionescu-Şişeşti ş.a. 2» Totalitatea procedeelor de cultură care se aplică unei plante (ex. a. porumbului, a. viţei de vie). aguezie (gr. a „fără“ şi geusis „gust“; MED.), stare patologică caracterizată prin diminuarea sau pierderea simţului gustului. Se întîlneşte în unele boli ale sistemului nervos. Ahaggar, masiv muntos în partea centrală a Saharei, alcătuit din roci cristaline. Altitudinea maximă : 3 005 m (muntele Tahat). La poalele lui se întinde o suprafaţă mare de grohotişuri (hamadă), ca urmare a acţiunii de dezagregare mecanică a rocilor ^ în condiţiile climatului tropical. Âhaia 1. Ţinut în Grecia antică, situat în nordul Pelo-ponesului. Numele provine de Ia aheeni, primii greci care s-au stabilit în această regiune. 2. Provincie romană, formată în anul 146 î.e.n., care cuprindea întreaga Grecie de la sud de Tesalia. 3. Principat fundat în Grecia, între 1205 şi 1210, de participanţii la cruciada a IV-a. Transformat în principatul grec al Moreii (1430), a dăinuit pînă la cucerirea lui de către turci (1460)% # aheeni, uniune de triburi care au pătruns în Grecia Ia începutul mileniului al II-lea î.e.n. şi s-au stabilit în Pelopo-nes, întemeind puternice centre de civilizaţie (ex. Micene). Sub presiunea migraţiunii dorie-nilor (sfîrşitul sec. al XII-lea î.e.n.), a. s-au retras în nordul Peloponesului. AHEMENIZI 62 AI AX Ahemenizi, dinastie de regi persani (558—330 î.e.n.). Cirus, Camb S3, Darius I, Xerxe ş.a. au făcut parte din această dinastie, în timpul căreia în Persia s-a întărit organizarea statală şi, prin cuceriri, s-a format un mare imperiu sclavagist, zdruncinat adesea de răscoalele populaţiilor exploatate. Imperiul A. a fost desfiinţat în urma campaniilor lui Alexandru Macedon în Orient. Ahetnar (ASTR.), stea de mărimea stelară unu, cea mai luminoasă din constelaţia Eridan. Aheron (în mitologia greacă), unul dintre fluviile infernului, afluent al Stixului, pe care umbrele morţilor îl treceau cu o luntre condusă de Caron. Mitul a fost sugerat de cursul, în parte subteran, al unui fluviu din Epir (Grecia). în antichitate au existat mai multe rîuri şi lacuri cu acest nume. Ahidjo, Ahmadu (n. 1922), preşedinte al Republicii Federative Camerun (din 1960), lider al partidului Uniunea Camerunului. A. este partizan al menţinerii Republicii Camerun în „comunitatea franceză“. Ahile, erou celebru din mitologia greacă, fiul lui Peleu, regele mirmidonilor, şi al zeiţei Ahíle Thetis ; personaj principal în „Iliada“. Potrivit mitului, pentru a-1 face nemuritor, mama sa l-ar fi cufundat în apele Stixului; numai călcîiul, de care-1 ţinuse, i-ar fi rămas vulnerabil După ce l-a ucis pe Hector în faţa Troiei, a căzut, la rîndul său, rănit la călcîi de o săgeată otrăvită a lui Paris. Figura legendară a Iui A. era considerată în antichitatea greco-romană ca o întruchipare a idealului eroic. Mitul lui A, a constituit o temă folosită adesea în antichitatea greco-romană în artele plastice şi în ceramică, iar în epoca modernă i-a inspirat pe Rubens, Ingres, Delacroix ş.a. Expresia „călcîiul lui A,“ este întrebuinţată pentru a desemna principala slăbiciune, punctul vulnerabil al caracterului unui om. Ahmadahad, oraş în vestul Indiei (statul Gudjarat).788 300 loc. (1951). Nod de cale ferată. Centru important al industriei textile (bumbac, mătase artificială). întreprinderi de industrie chimică şi de pielărie. Centru comercial cu vestite manufacturi de covoare. Afamad-Şah Durrani (c. 1721 — 1773), om de stat şi comandant de oşti afgan. A pus bazele statului independent afgan, al cărui şah a fost între anii 1747—1773. A cucerit întinse teritorii din India, Iran şi Tur-kestan. Ahmatova (pseudonimul Annei Andreevna Gorenko) (n. 1893), poetă sovietică rusă. în lirica ei prerevoluţionară au predominat motive erotice cu tendinţă mistică. Versurile cele mai bune ale A. smt dedicate luptei patriotice a ostaşilor sovietici („Versuri din Taş-kent“, 1942—1944) şi luptei pentru pace („Slavă păcii“, 1950). A tradus din versurile lui M. Eminescu. Ahmed al III-lea, sultan otoman (1703—1730). Armata lui a învins la Stănileşti (1711) armata ruso-moldoveană. în urma înfrîngerilor suferite din partea armatei austriece, A. al IÎÎ4ea a încheiat pacea de la Passarowitz (Pozarevac) înl718, prin care a cedat Austriei nordul Serbiei, Banatul şi Oltenia. în ^ 1730, ienicerii s-au răsculat şi l-au detronat. Aho, Juhani (1861-1921), reprezentant de seamă al prozei realiste finlandeze. A scris povestiri („Calea ferată“, 1884; „Singur“, 1890) şi romane („Fiica pastorului“, 1885; „Soţia pastorului“, 1893; „Panu“, 1897; „Juha“, 1911). A. critică cu ironie burghezia de pe poziţiile ţărănimii patriarhale şi face o analiză psihologică cu tendinţe naturaliste. A luptat pentru reforme burghezo-de- mocratice. în anii 1905—1906 a manifestat o atitudine ostilă faţă de lupta proletariatului finlandez, iar după 1917 a devenit reacţionar făţiş. Ahriman (numirea greacă, mai cunoscută, a lui Angro* Mainyu, din vechea religie persană reformată de Zoro-astru), principiul răului, al întunericului, contrariul lui Or-muzd (numit în persană Ahu-ramazda), principiul binelui, al luminii. Acest dualism reflectă într-o formă fantastică lupta contrariilor. V. şi m a z d e i s m. Ahtum (sec. al Xl-lea), conducător al uneia dintre primele formaţiuni statale romîno-slave de tip feudal. A stăpînit Banatul şi sudul Crişanei, pe care le avusese înainte în stăpînire voievodul romîn Glad. Nerecunoscînd autoritatea regelui Ungariei, Ştefan I, A. a fost înfrînt de acesta. Este menţionat în cronica lui A n o-n y m u s. Âhundov, Mirza Fatali (1812—1878), scriitor iluminist azerbaidjan, filozof mate- M. F. Ahundov rialist, militant de seamă pe tărîm social, întemeietor al literaturii realiste azerbaidjene. Influenţat de ideile democrat-revoluţionarilor ruşi, A, a considerat arta ca factor al progresului sccial. Protestul social pe care îl exprimă opera sa ajunge pînă la ideea necesităţii răsturnării prin violenţă a exploatatorilor feudali. Aiax (Aias), numele a doi eroi din poemele homerice: a) Fiul lui Telamon (regele Salaminei), cel mai viteaz erou al aheenilor, alături de Ahile» în războiul troian. După moartea lui Ahile, armele acestuia au fost trase la sorţi într<» AIDIT 63 AJUSTAI Ulise şi A. Deoarece Ulise a ieşit cîştigător, A., orbit de mînie, şi-a pierdut minţile şi s-a sinucis. Acest subiect a fost tratat de Sofocle în tragedia „Aiax“. b) Fiul lui Oileu şi regele locrienilor. în timpul prădării Troiei a răpit-o pe Casandra de lîngă altarul Atenei, unde se refugiase, impie-tate pentru care, potrivit legendei, zeii l-au pedepsit azvîr-lindu-1 în mare* Aidit, Dipa Nusantara (n. 1923), preşedinte al CC. al D. N. Aidit Partidului Comunist din Indonezia (din 1959), vicepreşedinte al Consiliului Consultativ Popular, membru în guvernul Republicii Indonezia (din 1962). A devenit membru al partidului comunist în 1943* Aini, Sadriddin Saidmura-dovici (1878—1954), scriitor sovietic tadjic, întemeietor al prozei tadjice noi. în operele sale a denunţat despotismul feudal („Călăii Buharei“, 1920; „Robii“, 1935) şi caracterul inuman al relaţiilor capitaliste („Moartea cămătarului“, 1939, trad. rom. 1954). Principala sa operă este romanul autobiografic „Buhara“ (1948). Laureat al Premiului de Stat al U.R.S.S. amu, populaţie indigenă puţin numeroasă (circa 18 000 loc.) din nordul Japoniei. Trăieşte izolată, ocupîndu-se mai mult cu vînătoarea şi cu pescuitul. Viaţa socială a acestei populaţii păstrează încă rămăşiţe ale matriarhatului. aisberg (engl. iceherg „munte de gheaţă“)» bloc imens de gheaţă, desprins din calota de gheaţă polară sau dintr-o banchiză. A# plutesc pe ocean, către ecuator, determină scă- derea temperaturii din jur şi stingheresc navigaţia. Aisne [en/, rîu în nordul Franţei (280 km). Izvorăşte de la poalele munţilor Ardeni şi se varsă în rîul Oise (afluent pe dreapta al Senei), în apropiere de Compiegne. Face parte din sistemul de canale din nordul Franţei, fiind navigabil pe o porţiune de 117 km. Ai U (Tan Dao~ghen) (n. 1904), scriitor chinez. S-a făcut cunoscut prin impresiile de călătorie din sud-vestul Chinei şi Birmania („Călătorie în sud“), precum şi prin nuvelele şi povestirile în care descrie lupta poporului chinez împotriva cotropitorilor japonezi. A scris şi romane: „Munţii“ (1948) şi „Călirea oţelului“ (1957), cel din urmă înfăţişînd viaţa metalurgiştilor din Anşan. Âiud, oraş raional în reg. Cluj, situat în lunca Mureşului, reşedinţă de raion. 12 900 loc. (\%]).~Raionul A., cu 69 110 loc. (1961). întreprinderi alimentare, chimice, culturi cerealiere şi viticole. Producţie de vinuri superioare. Aivazovski, Ivan Konstan-tinovici (1817—1900), pictor rus, membru al Academiei de arte din Petersburg; maestru al peisajului marin, în care a introdus figuri de marinari I. K. Aivazovski şi de pescari în luptă cu furtuna („Al nouălea val“, 1850). Lucrările sale reprezentînd scene de bătălie, inspirate de războiul din Crimeea, oglindesc cu forţă şi veridicitate eroismul marinarilor şi al comandanţilor flotei ruse. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin trei peisaje marine. Aix-en-Provence /e*-5-provăs], oraş în sud-estul Franţei, la nord de Marsilia. 54 200 loc. (1954). Nod feroviar. Vechi centru comercial. Industrie alimentară; izvoare termale. Ajaccio [ajacsiâ; ital. aiâcio/, oraş în Corsica, port la Marea Mediterană şi reşedinţă administrativă a insulei. 33 000 loc. (1954). Important centru comercial, de pescuit şi turistic (staţiune climatică). întreprinderi de construcţii navale. Ajaev, Vasili Nikolaevici (n. 1915), prozator sovietic rus. A început să publice în 1937. Romanul său „Departe de Moscova“ (1948, trad. rom.) este remarcabil prin evocarea dîrzeniei cu care un colectiv de oameni sovietici a construit, în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, o conductă etrolieră în taiga. Laureat al remiului de Stat al U.R.S.S. A janta (Agianta), localitate din India, vestită prin cele 29 de temple şi de mănăstiri subterane săpate în stîncă, bogat ornamentate cu sculpturi şi picturi, datînd aproximativ de la sfîrşitul sec. al III-lea î.e.n. pînă în sec. al VH-lea e.n. Cele mai frumoase monumente sînt din sec. V-VII e. n., reprezentînd în mare măsură o chintesenţă a vechii arte indiene. ajur (fr. ă „la“ şi jour „zi, lumină“; IND. TEXT.) L Ţesătură cu goluri de fire în lungime şi în lăţime sau numai într-o singură direcţie, făcute în scop decorativ în timpul ţeserii. 2« Tricou cu goluri obţinute prin deplasarea, în timpul tricotării, a unor ochiuri sau a unor jumătăţi de ochiuri de pe un ac pe altul vecin. 3* Broderie pe o ţesătură (faţă de masă, şervet sau obiect de îmbrăcăminte), executată, conform unui model, după ce în prealabil s-au scos grupe de fire din urzeală sau din bătătură. Se foloseşte şs în cusăturile populare romîneşti. ajustâj (TEHN.), relaţie între dimensiunile a două piese care se asamblează prin întrepătrundere. A. poate fi cu joc, dacă dimensiunile interioare ale piesei cuprinzătoare sînt mai mari decît dimensiunile exterioare ale piesei cuprinse, sau cu strîngere, dacă dimensiunile interioare ale piesei cuprinzătoare sînt mai mici decît dimen- AJUSTARE 64 AKKADIEN I 'mmm ^Frescă <îe la Aj'anta (sec. VI e.n.) siunile suprafeţei de contact exterioare ale piesei cuprinse. ajustare 1. (TEHN.) Operaţie de prelucrare finală a suprafeţei unei piese, efectuată manual sau cu procedee mecanizate, după prelucrările mecanice obişnuite, spre a se ajunge la forma şi la dimensiunile prescrise. 2. (IND. TEXT.) a) Ultimele operaţii de finisare a ţesăturilor, care constau în măsurarea, plierea, rularea, ştampilarea şi împachetarea lor. b) Modificarea unui obiect de îmbrăcăminte, corespunzător cu forma şi cu dimensiunile corpului pe care îl îmbracă. 3. (METAL.) Ajustarea vetrei, repararea la cald a părţilor uzate din vatra cuptoarelor pentru elaborarea oţelurilor. ajutaj (TEHN.), tub scurt, cu profil longitudinal, executat astfel încît curgerea fluidelor (lichide sau gaze) să se producă în fiecare secţiune la presiunile, respectiv la vitezele dorite. ajutoare materiale, forme de asigurare materială a muncitorilor şi funcţionarilor, precum şi a altor categorii de oameni ai muncii, acordate în cadrul asigurărilor sociale socialiste. A.m* constau în plata unor sume de bani sau, în unele cazuri (în gospodăriile agricole colective), în acordarea unor produse, atunci cînd cei în cauză sînt lipsiţi de cîştigul lor (în urma unei boli. a carantinei etc-), ori cînd sînt nevoiţi să facă faţă unor cheltuieli speciale (dece-sui unui membru de familie), în R.P.R., in cadrul asigurărilor sociale de stat, angajaţii au dreptul la a.m. în cazul pierderii temporare a capacităţii de muncă, al prevenirii îmbolnăvirilor, al refacerii şi întăririi sănătăţii, la ajutoare de maternitate, de deces etc. La decesul angajatului, a.m. se acordă celor care suportă cheltuielile de înmormîntare. în cazul pierderii temporare a capacităţii de muncă, pricinuită de o boală sau de un accident, angajaţii permanenţi au drept la a.m. din prima zi a pierderii capacităţii de muncă şi pînă la data însănătoşirii sau a pensionării lor. în caz de sarcină şi lehuzie, a.m. se acordă pe tot timpul concediului de maternitate (v. şi c o n c e -d i u). în Republica Populară Romînă, ca şi în toate celelalte ţări socialiste, grija faţă de om caracterizează reglementarea tuturor categoriilor de ajutoare materiale, precum şi a celorlalte măsuri luate în cadrul asigurărilor sociale. ajutorinţă, dare din sec. al XVIII-lea, în Ţara Romînească şi în Moldova. în Ţara Romînească, ajutorinţa se percepea asupra vitelor mari, fiind o reeditare a văcăritului. în Moldova ajutorinţa a fost înfiintată de Ioan Callimachi (1758— 1761) şi s-a perceput asupra „ogeacurilor“ sau „hornurilor“, ea constituind o reeditare a f u -măritului. Ajutorul muncitoresc ro~ mîn, organizaţie de masă legală, creată în Romînia în 1927, din iniţiativa P.C.R., cu scopul de a ajuta pe muncitorii aflaţi în luptă sau închişi pentru activitate revoluţionară. în 1933 A.m.r. a fost interzis de guvernul burghezo-moşieresc. Ajutorul Roşu Internaţio* nai fM.O.P.RJ, organizaţie internaţională pentru ajutorarea luptătorilor revoluţionari. A luat fiinţă în 1922, în urma apelului lansat de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste. A. R.I. a organizat acţiuni de protest împotriva terorii albe şi reacţiunii fasciste, în apărarea luptătorilor revoluţionari arestaţi şi condamnaţi de justiţia burgheză, precum şi de ajutorare a lor şi a familiilor lor. în 1924 s-a creat Ajutorul roşu din Romînia, secţie a A.R.I. în cadrul ei au activat muncitori, ţărani, intelectuali şi mici meseriaşi. La început, Ajutorul roşu din ţara noastră a activat legal; mai tîrziu, datorită prigoanei desfăşurate de autorităţile burghezo-moşiereşti, şi-a dus activitatea în condiţii de semilegalitate şi ilegalitate. Akaba, golf situat în nord-estul Mării Roşii, între Peninsula Sinai şi Peninsula Arabă. „Akahata“, organul central al Partidului Comunist din Japonia. Apare zilnic, la Tokio, din 1945. Akbar, Djelal ed-Din, padi-şah al Indiei (1556—1605), din dinastia Marilor Mogoli. A. descindea din Timur Lenk. Sprijinindu-se pe aristocraţia feudală, el a făcut reforme însemnate în scopul creării unui stat feudal centralizat şi a unei noi religii, constituite din elemente induiste, islamice, zoroas-tre şi creştine. akîn, poet şi cîntăreţ, maestru al creaţiei orale la popoarele cazah, chirghiz etc., care compune şi recită versuri acom-paniindu-se cu instrumentul popular dombra. O mare popularitate a avut creaţia a. cazah Djambul Djabaev. Akkad, vechi oraş în Meso-potamia, pe malul stîng al Eufratului. în mileniul al IlI-lea î.e.n. a fost centrul puternicului stat sclavagist Ak~ kjad. Cei mai importanţi regi ai A. au fost: Sargon, care a supus oraşele din Sumer, şi Naram~Sin. akkadieni, popor semitic care, în mileniul al III-lea î.e.n., a întemeiat oraşul şi statul Akkad. A. sînt cunoscuţi pentru AKMOí INSK ÖÖ ALARMA arta lor veche, mesopotamiană, care a continuat pe cea sumeriană. Arta akkadiană a dezvoltat basorelieful şi sculptura cu subiecte mitologice pe sigilii. Akmolinsk v. ŢelinogracL Akominatos v. Choniates* Akron/¿cran/, oraş în S.U.A., în statul Ohio. 306 000 loc. (1958). Este cel mai important centru al industriei cauciucului din S.U.A. Are şi întreprinderi chimice, constructoare de avi" oane etc. Ala ad~Din (sec. XIV), primul vizir otoman. De numele lui se leagă începuturile legislaţiei otomane, introducerea primelor monede otomane şi organizarea armatei permanente. Alabama [§hb§md], fluviu navigabil în S.U.A. (1 064 km). Izvorăşte din munţii Apalaşi şi se varsă în Golful Mexic, formînd o deltă. Alabama [ihbgmd/, stat în sudul S.U.A. Suprafaţa: 133 667 km2. Populaţia: 3 193 000 loc. (1959), dintre care 30% negri. Centrul administrativ : Montgo-mery. întinse culturi de bumbac şi de porumb. Se extrag în cantităţi mari cărbuni şi minereu de fier pentru combinatul siderurgic din oraşul american Birmingham. De asemenea este dezvoltată industria textilă, chimică şi forestieră. Pe rîul Tennessee se află un complex industrial chimico-metalurgic. alabastru (MINER.), varietate de gips, albă, compactă, fin grăunţoasă, întrebuinţată la fabricarea unor obiecte ornamentale. ala c (Triticum monococcum), specie de grîu cultivat încă din timpurile preistorice. Are un singur bob în spiculeţ, învelit strîns în p a 1 e e. Rezistă bine la cădere şi la rugină, dar nu este productiv. în ţara noastră nu este cultivat decît pe suprafeţe restrînse, în Munţii Apuseni. Denumirea de a. a fost atribuită şi altor grîne cu bobul îmbrăcat (ex. Triticum spelta). Aladin, eroul unui basm din „O mie şi una de nopţi“, posesor al unei lămpi fermecate care avea puterea să-i îndeplinească toate dorinţele. Alagoas, stat în estul Braziliei, pe ţărmul Oceanului 5 - C. 761 Atlantic. Suprafaţa: 27 793 km2. Populaţia:! 259000loc.(I960). Centrul administrativ Maceio. Este un stat agrar înapoiat, specializat în cultura trestiei de zahăr, bumbacului şi în creşterea vitelor. Industria: fabrici de hîrtie, tutun, zahăr şi spirt. alamăn, unealtă de pescuit folosită la prinderea peştilor marini (hamsii, chefali). Este confecţionat din plasă şi constă dintr-un sac central cu aripi, avînd la partea inferioară inele prin care se trece funia de strîngere. alamă (METAL.), aliaj cu bază de cupru, în care zincul este principalul element adăugat (pînă la 50%). Are culoarea aurului şi este foarte mult folosită în tehnică, fiind uşor de prelucrat, maleabilă, ductilă, rezistentă la acţiunea agenţilor corosivi etc. Poate fi : a) a* turnată, laminată, forjată; b) a. specială; c) a. pentru lipit. V. şi t o m b a c. alambic (arab. al articol şi ambic „vas de distilare“; CHIM.), instalaţie folosită pentru distilarea lichidelor. Este alcătuit dintr-un cazan de distilare (blază), aşezat pe un focar, dintr-o serpentină de răcire (refrigerent) şi dintr-un recipient de prindere a distilatului. Alambic Se foloseşte în industria chimică, farmaceutică, alimentară, pentru distilat cantităţi mai mici de lichide. Aland [oland] (Aaland sau Ahvenanmaa), arhipelag finlandez în Marea Baltică, situat la intrarea în Golful Botnic. Suprafaţa: 1 505 km2. Populaţia : 21 800 loc. (1957). Pescuit, agricultură. alâni, triburi de origine sarmată, care locuiau, în sec. II—'I î.e.n«, în regiunea Mării Negre şi în nordul Caucazului. împinşi de huni (sec. al IV-lea), au pătruns în Europa centrală şi occidentală, pînă în Spania, unde au fost zdrobiţi de vizigoţi. Osetinii sînt urmaşi ai a. alanină (BIOCHIM.), amino-acid natural, întîlnit frecvent în proteine. alantoidă (BIOL.), una dintre anexele embrionare la grupul de animale amniotice (reptile, păsări, mamifere). îndeplineşte funcţia de respiraţie, de secreţie şi de nutriţie a embrionului. La reptile şi la păsări înveleşte întregul embrion; la mamifere numai parţial, participînd la formarea placentei. în a. se găseşte o bogată reţea de vase sanguine, datorită cărora se realizează schimbul de gaze al embrionului cu mediul înconjurător sau legătura cu organismul matern. Alarcon y Mendoza [men-doQa], Juan Ruiz de (1581 — 1639), dramaturg spaniol, creator al comediei spaniole realiste de caracter. în opera sa principală, drama „Ţesătorul din Segovia“ (1634), A. a apărat demnitatea omului simplu împotriva umilinţelor la care era supus de feudalii vremii. Stilul său se distinge prin concizie şi limpezime. Comedia „Adevărul îndoielnic“ (1630) l-a inspirat pe Corneille în piesa „Mincinosul“ şi pe Gol-doni în comedia cu acelaşi titlu. Alaric, rege al vizigoţilor (395—410). Sub conducerea lui, vizigoţii au cucerit şi au prădat Roma (410). A murit în cursul unei expediţii în sudul Italiei. „Alarma“, ziar ilegal anti-militarist al C.C. al P.C.R., apărut din martie 1932 pînă în octombrie 1933. A demascat politica burgheziei şi moşie-rimii de folosire a armatei pentru înăbuşirea grevelor şi manifestaţiilor oamenilor muncii şi a luptat pentru acordarea de drepturi politice şi libertăţi democratice soldaţilor, împotriva insultelor şi bătăii în armată, pentru asigurarea unor condiţii omeneşti de hrană şi îmbrăcăminte pentru soldaţi. A demascat pregătirile de război, precum şi campania de calomnii organizată de burghezie şi mo-şierime împotriva U.R.S.S., prezentînd în paginile sale adevărata stare de lucruri din Ţara socialismului. ALARMĂ 66 ALB alarma, înştiinţare a trupelor, a întreprinderilor, a populaţiei etc. despre un pericol apropiat, în scopul luării măsurilor de protecţie şi de luptă. A. poate fi: aeriana, atomică, chimică, de luptă. Situaţia în care se găsesc trupele, întreprinderile sau populaţia din momentul dării semnalului de a♦ pînă în momentul anunţării trecerii pericolului se numeşte stare de a. Alaska, peninsulă şi stat al S.U.A., în extremitatea nord-vestică a continentului american. Suprafaţa: 1 518 775 km2. Populaţia: 191 000 loc. (1959), formată din albi, eschimoşi, indieni şi aleutini. Centrul administrativ: Juneau. Cea mai mare parte a teritoriului este formată din podişul Yukon* mărginit la nord şi la sud de cîte un lanţ muntos. Climat subpolar. Subsolul conţine zăcăminte de aur, argint, cărbune, antimoniu şi petrol. Principala ramură a economiei este pescuitul. alaun (CHIM.) 1. Sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui metal monovalent, Mei MeUl (S04)2. 12 H20: în care MeJH poate fi aluminiu, fier, crom, galiu, indiu, titan, vanadiu etc., iar Me1 sodiu, potasiu, rubidiu, cesiu, taliu şi ionul amoniu. Cristalizează în octaedre regulate; prin încălzire poate pierde apa de cristalizare, transformîndu-se într-o pulbere amorfă. Unii alauni se folosesc la tăbăcirea pieilor, în industria hîrtiei, ca mordanţi în vopsitorie etc. în R.P.R. se obţin la Combinatul chimic „K. Marx" din Tîrnăveni şi la Uzina chimică-metalurgică din Baia Mare-—A. de aluminiu, sulfat dublu de aluminiu şi un metal monovalent (sodiu, potasiu etc.) sau amoniu (NH^). Este o substanţă cristalină. Se foloseşte la tăbă-cărie, în industria hîrtiei şi ca mordant în vopsitorie.—A. de crom, sulfat dublu de crom şi de potasiu; se prezintă sub formă de cristale de culoare violetă-închis, solubile în apă. 2. (în sens restrîns) Sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu ; se prezintă sub formă de cristale mari, incolore, sau sub formă de pulbere cristalină. Âlavi, Bozorg (n. 1904), scriitor şi publicist iranian, participant activ la mişcarea democratică din Iran. A scris lucrări realiste („însemnări din închisoare“, 1941 ; „Cincizeci şi trei“, 1942; „Iranul luptător“, 1955; „Petrolul însîn-gerat“, ^ 1956), în care înfăţişează viaţa maselor muncitoare din Iran şi cheamă la luptă împotriva reacţiunii. aîămire (METAL.), operaţie de depunere, pe cale electrolitică, a unui strat subţire de alamă pe suprafaţa pieselor de metal, pentru îmbunătăţirea aspectului, protecţia împotriva coroziunii etc. alăptare, mod de alimentare a puilor de mamifere cu laptele secretat de glandele mamare ale mamei. Perioada de a. durează, după specie, de la cîteva săptămîni la cîteva luni. „Alăuta romînească“, cea dintîi revistă literară din Moldova, supliment al gazetei „Albina romînească“. A apărut la Iaşi, la 14 martie 1837, sub redacţia lui Gh. Asachi. O nouă serie a revistei a apărut în 1838, sub direcţia lui M. Ko-gălniceanu. A fost suprimată la 1 septembrie 1838, din cauza tendinţelor ei de critică socială la adresa rînduielilor feudale ale timpului. alb1 (CHIM.) a) Alb de plumb, carbonat bazic de plumb; este un pigment alb, cunoscut încă din antichitate şi folosit pînă în ultimul timp în industria vopselelor. în prezent se foloseşte numai în mică măsură, din cauza proprietăţilor sale otrăvitoare. Sin. ceruză- h) Alb de titan v. bioxid de titan. c) Alb de zinc v. oxid de zinc. alb2 1. (ZOOTEHN.) Alb' mij-lociuy rasă de porci originară din Anglia, creată în sec. al XlX-lea prin încrucişarea raselor marele alb cu micul alb. Are talia mijlocie, culoarea albă, capul mic şi profilul capului concav. Este o rasă precoce, pretenţioasă la hrană şi la întreţinere, cu prolificitate de 7—8 purcei la o fă-tare.—A. de Banat, rasă de porci care se creşte mai ales în reg. Banat, provenită din încrucişarea raselor mangaliţa, berk, edelschwein şi, în special, alb mijlociu. Se aseamănă morfologic şi fiziologic cu albul mijlociu, însă are o constituţie mai viguroasă, profilul capului mai puţin concav, prolificitatea mai ridicată (10—11 purcei la o fătare), precocitatea foarte bună, ajungînd prin îngrăşare la vîrsta de 7 luni pînă la 110—120 kg.— A. ucrainean de Alb de Banat stepă, rasă de porci creată de M. F. Ivanov, la Askania-Nova (U.R.S.S.), prin încrucişarea ALBA 67 ALBANEZĂ Alba-lulia. Poarta nr. I a cetăţii rasei locale cu marele alb. Are talia mare, culoarea albă, prolificitatea de 10—12 purcei la o fătare şi precocitatea bună, porcii îngrăşaţi ajungînd la vîrsta de 9 luni la greutatea medie de 140 kg. Porcii din această rasă au fost importaţi şi la noi ca rasă ameliora-toare.— ¿4. de carne romînesc, tip nou de porc, creat între anii 1950 şi 1960 la Staţiunea expe-ri mentală Ruşeţu (reg. Galaţi), din încrucişarea rasei romîneşti stocii cu rasa marele alb, după metoda lui M. F. Ivanov. Se caracterizează printr-o rezistenţă mai mare decît a marelui alb şi printr-o producţie apropiată de a acestuia. Are culoarea albă, talia mare, ajungînd la 2 ani la circa 200 kg. Prolificitatea medie este de 11 purcei la o fătare. Prin îngrăşare poate atinge la 7—8 luni greutatea de 100 kg. Se creşte în zona de stepă a ţării (reg. Galaţi, Bucureşti, Ploieşti). 2« Alba de Bâneasa, tip nou de găină, creată la staţiunea experimentală Băneasa în 1954, prin încrucişarea raselor rhode, sus-sex şi leghorn. La găini, greutatea ajunge la 3,2 kg. Producţia medie de ouă este de 121 buc. pe an, putînd ajunge, la unele exemplare, pînă la 193 buc. Prin incubaţia ouălor rezultă peste 71% pui. Poate fi crescută în toate regiunile tării. Alba, raion administrativ în reg. Hunedoara, cu reşedinţa la Alba-lulia. 88010 loc. (1961). Raion de munte, cu economie bazată pe exploatarea şi prelucrarea minereurilor neferoase (la Zlatna, Valea Dosului). Principalele ramuri în agricultură : pomicultura şi viticultura, creşterea bovinelor şi a porcinelor. Alba, Fernando Alvarez de Toledo, duce de (1507-1582), general şi om de stat spaniol, reprezentant al aristocraţiei reacţionare. Guvernator al Tarilor de Jos (1567—1573) ' în timpul revoluţiei burgheze izbucnite în 1566, el a încercat s-o înăbuşe prin forţa armelor şi printr-un regim de teroare sălbatică. Represiunea cruntă exercitată cu ajutorul tribunalului extraordinar („Consiliul tulburărilor“, supranumit, pen- 6* tru cruzimea lui, „Tribunalul sîngelui“) a contribuit la unirea tuturor claselor sociale din Ţările de Jos împotriva Spaniei. în anul 1580 trupele spaniole de sub conducerea ducelui de Alba au ocupat Portugalia. Albac, comună din raionul Cîmpeni, reg. Cluj, situată în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni). 3 760 loc. (1961). Este locul unde s-a născut Hor ia (1730), conducătorul răscoalei populare din 1784. Centru meşteşugăresc, specializat în prelucrarea lemnului. Alba-lulia, oraş raional în reg. Hunedoara, reşedinţă de raion, pe malul drept al Mureşului. 17 280 loc. (1961). Industrie alimentară, de pielărie şi de încălţăminte. Bibliotecă înzestrată cu numeroase documente şi incunabule (v. şi B a t-thyâneu m). Bogat muzeu istoric.—Istoric. Aşezare dacică, oraş roman (A pulu m), centru slavo-romîn în evul mediu timpuriu (numit Bâlgrad) şi capitală a principilor Transilvaniei (sec. XVI-XVII). La A.J., în anul 1600, Mihai Viteazul s-a proclamat „domn al Ţării Romîneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei“. în sec. al XVII-lea, important centru de tipărituri romîneşti. în cetatea zidită din nou de Carol al Vl-lea la începutul sec. al XVIII-lea, au fost întemniţaţi Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei populare din 1784. Celulele în care au fost închişi se mai văd şi azi deasupra porţii principale. Crişan şi-a pus capăt zilelor în închisoare, iar Horia şi Cloşca au fost executaţi, în ziua de 28 februarie 1785, prin frîngere cu roata. La A^L a avut loc, la 1 decembrie 1918, marea adunare populară care a proclamat unirea Transilvaniei cu Romînia. Oraşul are monumente istorice, printre care catedrala romano-catolică, o clădire de mari dimensiuni, în întregime din piatră, construită între 1250 şi 1290. Elementele ei arhitecturale şi plastica decorativă sînt caracteristice stilului romanic tîrziu, cu excepţia cîtorva coloane din partea apuseană a navei mediane şi a portalului principal, terminate către 1290, care sînt în stil gotic. Alba~Longa, străveche cetate în Latium. După legendă, ar fi fost fundată de fugarii din Troia învinsă, conduşi de Enea. în sec. al Vll-lea î.e.n. a fost distrusă de romani. albaneză, limba ~, limbă indo-europeană, provenită, după unii specialişti, din tracă, după alţii din iliră, cu un mare număr de cuvinte împrumutate din latină, greacă, slavă etc.; în structura ei există elemente comune cu limba romînă, cu bulgara şi cu alte limbi balcanice. Are două dialecte principale : gheg (în nord) şi tosc (în sud) şi unul de tranziţie între acestea (cel din Elbasan). Cele mai vechi texte de limbă albaneză sînt din sec. al XV-lea. Scrierea actuală foloseşte alfabetul latin. ALBANIA 68 ALBANIA Albania (Republica Populară Albania), stat situat în partea de vest a Peninsulei Balcanice. Se mărgineşte la nord şi la est cu R. P. F. Iugoslavia, la sud-est cu Grecia, iar la vest este scăldată de Marea Adriatică. Suprafaţa: 28 748 km2. Populaţia: 1 625 000 loc. (1960), dintre care 97% albanezi, restul greci, sîrbi etc. Capitala: Tirana. Alte oraşe: Shkoder, Korţe, Elbasan, Berat, Durres, Vlore. A« este o ţară muntoasă, 2/3 din teritoriul ei aflîndu-se la o altitudine de peste I 000 m. în cuprinsul ei se ridică prelungirile Alpilor Dinarici, sub denumirea de Munţii Albaniei, înalţi de 2 000— 2 600 m. Partea cea mai joasă a reliefului A. o formează cîmpia de pe ţărmul Adriaticii, care se întinde între Golful Vlore şi Lacul Shkoder. Cea mai mare parte a ţării are o climă temperat-continentală, iar m cîmpia litorală clima este mediteraneană. Ape mai importante : Drin şi Semen. Lacuri: Shkoder, Ohrida şi Prespa. Munţii A. sînt acoperiţi cu păduri de foioase şi de conifere şi cu păşuni alpine, iar cîmpia litorală este favorabilă culturilor irigate şi pomiculturii de tip subtropical. A. dispune de însemnate zăcăminte de petrol, bitum, minereuri de crom; are, de asemenea, zăcăminte de huilă, lignit, minereu de fier şi de cupru, pirită, marmură etc. Istoric. în decursul istoriei, teritoriul A. a făcut parte din Imperiul roman (sec. I î.e.n.-’sec. IV e.n.), din Imperiul bizantin şi apoi (din 1479), după o eroică rezistenţă a poporului albanez, din Imperiul otoman. Lupta dusă timp de cinci secole de poporul al- banez împotriva jugului otoman a scos în evidenţă figuri de eroi populari, ca Gheorghe Castriota (Skanderbeg, 1405— 1468). Spre sfîrşitul sec. al XlX-lea, în A, s-a dezvoltat o largă mişcare de eliberare naţională. După eşecurile Turciei în primul război balcanic, A. şi-a proclamat independenţa (28 noiembrie 1912). Puterile imperialiste au încercat să-şi instaureze protectoratul asupra A., dar mişcarea de eliberare naţională, care s-a intensificat ca urmare a dezvoltării mişcării muncitoreşti revoluţionare şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, le-a silit, prin puternica răscoală de la Vlore (1920), sâ renunţe la planul de transformare â A, într-o colonie şi să-i recunoască independenţa (Londra, 1920). Mişcarea democratică, dezvol-tîndu-se, s-a transformat în 1924 în insurecţie armată, pentru scurtă vreme victorioasă. în acelaşi an, marii feudali în frunte cu Ahmed Zogu, ajutaţi de imperialişti, au pus mîna pe putere; în 1928 acesta a fost proclamat rege. El a dus o politică de înăbuşire a mişcării democratice şi de subordonare economică şi politică a A. faţă de Italia fascistă, care în 1939 a ocupat ţara cu forţa armată. în timpul celui de-al doilea război mondial, poporul albanez a desfăşurat lupta de eliberare împotriva ocupanţilor italieni şi, după capitularea Italiei, împotriva ocupanţilor germani, care, în septembrie 1943, cotropiseră ţara. înaintarea Armatei Sovietice eliberatoare în Balcani a creat condiţii favorabile pentru succesul luptei de eliberare a poporului albanez. După eliberare (29 noiembrie 1944), în ţară a fost instaurată puterea populară. La 11 ianuarie 1946, A. a fost proclamată republică populară. Constituţia adoptată în martie 1946 oglindea noile schimbări petrecute în stat. A. este un stat de tip socialist. Partidul Muncii din Albania constituie forţa conducătoare în stat. Prim-secretar al CC. al P.M.A. este Enver Hodja. Organul central al P.M.A. se numeşte „Zeri i popullit“. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea Populară, a-leasă pe patru ani. Organul de conducere a statului este Prezidiul Adunării Populare. Organul suprem executiv este Consiliul de Miniştri, format de către Adunarea Populară. Puterea de stat locală este exercitată de sfaturile populare. A. este membră a O.N.U. Dezvoltarea economică. în trecut, A. era o ţară agrară înapoiată, dependentă de capitalul străin, în ţară, aproape că nu exista industrie; la sate dominau relaţiile de producţie feudale. Agricultura dădea 90% (1938) din valoarea globală a producţiei. Nivelul dezvoltării culturale era scăzut; 85% din populaţie era analfabetă. După instaurarea puterii populare, poporul albanez a ^ păşit la dezvoltarea economică şi culturală. Au fost dezvoltate industria petrolieră, extracţia de minereu de crom şi de cupru; au fost puse ALBARRAN ALBERTI bazele industriei energetice ; s-au construit întreprinderi de prelucrare a lemnului şi de materiale de construcţie; s-a creat industria textilă şi alimentară. în economia A. predomină sectorul de stat şi cooperatist; mai există de a-semenea sectorul micii producţii de mărfuri la sate şi rămăşiţe ale sectorului particular capitalist. în agricultură, în 1960, cooperativele agricole cuprindeau peste 71% din numărul gospodăriilor ţărăneşti şi circa 85% din suprafaţa totală cui-tivată de ţărani. Principalele culturi agricole sînt: cerealele, plantele industriale (bumbac, floarea-soarelui, tutun, sfeclă de zahăr), citricele, măslinul şi viţa de vie. Este de asemenea dezvoltată creşterea animalelor, în special a vitelor cornute mici. Partea principală a mărfurilor importate o formează utilajul industrial, maşinile agricolc, autovehiculele. A* exportă minereuri de crom, petrol şi produse petroliere, tutun, ulei de măsline, citrice. Invăţâmîntul şi instituţiile cui-tural-ştiinţifice. în Republica Populară Albania a fost lichidat analfabetismul în rîndurile populaţiei pînă la vîrsta de 40 de ani; totodată a fost introdus învăţămîntul obligatoriu de 7 ani. Din anul 1957 funcţionează la Tirana prima universitate din ţară. în anul 1958 existau în întreaga Albanie şase instituţii de învăţămînt superior, în anul universitar 1959—1960, numărul studenţilor albanezi era de circa 4 000. Realizările obţinute au fost posibile datorită eforturilor poporului albanez şi ajutorului multilateral şi dezinteresat a-cordat de ţările socialiste şi în primul rînd de U.R.S.S. Aşa cum s-a arătat la Consfătuirea de la Moscova din 1960, conducerea P.M.A. s-a îndepărtat de la linia comună a partidelor comuniste şi muncitoreşti; ea continuă să desfăşoare o activitate potrivnică unităţii mişcării comuniste internaţionale, cauzei socialismului şi intereselor fundamentale ale poporului albanez. Albarran, Joaquin (1860— 1912), medic şi chirurg francez, de origine cubană. S-a ocupat în special de chirurgia căilor urinare. Opere principale: „Maladiile chirurgicale ale rinichiului şi ureterului“ (1899), „Tumorile rinichiului“ (1903), „Explorarea funcţiunilor rinichiului“ (1905). albastru 1. (CHIM.) Albastru de Prusia, combinaţie complexă obţinută prin reacţia dintre sărurile de fier trivalent cu ferocianura de potasiu. Se întrebuinţează ca pigment. Se mai numeşte a. de Berlin. 2. (FARM.) Albastru de metilen, pulbere cristalină, de culoare al-bastră-închis, solubilă în apă. Are acţiuni multiple: este antiseptic intern şi extern (în infecţii ale căilor urinare, arsuri), măreşte capacitatea de oxidare a sîngelui (în intoxicaţii cu oxid de carbon, cu sulfamide, cu nitriţi, cu cianuri) şi stimulează terminaţiile nervoase parasim-patice, activînd contracţiile musculaturii netede (în atonia intestinală). 3. (ARTE PLAST.) Albastru de cobalt a) Substanţă de un albastru intens, constituită din silicaţi, aluminaţi şi oxizi de cobalt, folosită la fabricarea culorilor, pentru pictura în ulei, ca sicativ Ia colorarea cristalurilor şi în industria ceramică. b) Denumire a culorii de un albastru intens şi pur. albatros (Diomedea exulans)> pasăre marină din familia dio-medeidelor, asemănătoare cu pescăruşul, dar mult mai mare Albatros decît acesta, de culoare albă, cu aripile lungi, înguste şi negre la vîrf. Trăieşte în largul mărilor şi al oceanelor şi vine la ţărm numai pentru clocit. albăstreala lemnului (fu TOPAT.), boală a lemnului de răşinoase, provocată de ciupercile din genul Ophiostoma. Se manifestă prin schimbarea culorii lemnului, care devine al- băstruie, fără ca această schimbare să-i altereze însă calităţile fizico-mecanice. Se întîlneşte în Carpaţi, ^ mai ales la molid. Boala îşi continuă dezvoltarea şi în depozitele de buşteni şi de scînduri neaerisite bine. albăstriţă (Centaurea), gen de plante erbacee din familia compozitelor, cu flori de culoare albastră, purpurie, roz sau galbenă, grupate în inflorescenţe. Cuprinde aproximativ 500 de specii, răspîndite în Europa, Asia, America şi Australia. Specia Centaurea cyanus, cu forme de primăvară sau de toamnă, se întîlneşte şi în ţara noastră, ca buruiană în culturile de cereale, de in şi prăşitoare. Se A1Ustr!t* combate prin curăţirea severă a seminţelor plantelor care urmează să fie însă-mînţate. Unele specii de a. se folosesc ca plante decorative. albédo (lat. albedo „albeaţă“ ; FIZ.), mărime fotometrică egală cu raportul dintre intensitatea luminii radiate difuz de un corp şi intensitatea luminii care cade pe acel corp. A. caracterizează puterea de reflectare a corpurilor. Un corp asupra căruia cade radiaţia solară apare cu atît mai alb, cu cît albedoul său este mai apropiat de unitate. Corpul absolut negru are a. egal cu zero. Cunoaşterea a* serveşte la stabilirea constituţiei suprafeţei corpurilor cereşti fără lumină proprie. Albéniz /albéniQj, Isaac (1860— 1909), compozitor şi pianist spaniol, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai muzicii noi spaniole. Lucrările sale, inspirate din muzica populară spaniolă, se caracterizează prin forţă expresivă şi printr-un pronunţat colorit naţional (ex. rapsodia „Catalonia“, executată în 1899; suita pentru pian „ I beria“, 1906-1909; opera comică „Pepita Jimenez“, 1896, precum şi piese scurte pentru pian). ^Uberti, León Battista (1404-1472), arhitect italian, pictor, sculptor, muzician, poet şi teo- ALBERTI 70 ALBINA CARPAŢILOR retician umanist al artei Renaşterii. Autor al unor lucrări şi tratate despre arhitectură, pictură, sculptură etc., A. este unul dintre primii artişti italieni preocupaţi de studiul perspectivei* Ca arhitect, a lucrat, între altele, la Florenţa (capela bisericii Santa Annunziata, palatul Rucellai, 1451-1455 ; faţada bisericii Santa Maria Novella, terminată în 1470), la Rimini (unde a continuat biserica San Francesco, 1447-1450, şi aşa-numitul Templu malatestian). A scris o comedie („Filodox“) în limba latină, dar a luptat pentru promovarea în literatură a limbii italiene. Alberti, Rafael (n. 1902), poet spaniol. A debutat eu versuri moderniste. Sub influenţa Frontului popular şi a luptei maselor împotriva reac-ţiunii, Alberti a devenit poet revoluţionar. După ce a participat la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol (1936-1939), a emigrat în Argentina. în lirica sa („Ţăranii din Estremadura“, 1933; „Poetul în stradă“, 1936; „La cotitură“, 1937; „Baladele şi cîntecele fluviului Paraná“, 1954), A. înfăţişează mizeria maselor populare, aspiraţiile lor către o viaţă mai bună, precum şi rolul activ al poetu-lui-cetătean. A* a actualizat vechea tradiţie a romanţei eroice spaniole. în limba romînă a apărut, în 1958, o culegere de poezii ale lui A,, cu titlul „ între garoafă şi spadă“. împreună cu soţia sa, Maria Teresa León, a tradus în spaniolă poeziile lui Eminescu („Poesias“, 1958). Participă activ la lupta pentru pace. Albertina, una dintre cele mai importante şi mai mari colecţii de grafica din lume, fundată la Viena către sfîrşitul sec. al XVIILlea şi numită astfel după întemeietorul său, ducele Albert de Saxa-Teschen. Cuprinde, în afară de numeroase desene de Albrecht Dürer, opere grafice ale marilor maeştri din diferite ţări ale Europei, în exemplare excepţionale. Albertus Magnus (pseudonimul lui Albert von Bollstădt) (1Í 93 sau 1207—1280), teolog, filozof idealist şi naturalist ger- man. Exponent influent al filozofiei scolastice, reacţionare. A fost printre primii care şi-au luat sarcina să pună filozofia lui Aristotel în slujba dogmaticii creştine, denaturînd gîn-direa aristotelică. în lucrările sale de zoologie şi botanică, pe lingă basme biblice, superstiţii şi prejudecăţi magice, se află şi unele observaţii ştiinţifice valoroase. A fost profesorul lui Toma d'Aquino. albgardişti, forţe armate contrarevoluţionare ale burgheziei şi moşierimii ruse, care, împreună cu menşevicii, cu socialiştii-revoluţionari şi cu intervenţioniştii străini, au luptat împotriva Puterii sovietice în perioada războiului civil (1918 — 1920). A. au fost zdrobiţi de unităţile Armatei Roşii. albiân (STRAT.), primul etaj al cretacicului mediu sau, după unii autori, ultimul etaj al cretacicului inferior, caracterizat prin specii de amoniţi şi belem-niţi. în R.P.R. s-a găsit la Covasna(Regiunea Mureş-Auto-nomă Maghiară), la Fieni (reg. Ploieşti), în zona Reşiţa-Mol-dova Nouă (reg. Banat), în Munţii Pădurea Craiului (reg, Crişana), la Cernavodă şi la Medgidia (reg. Dobrogea) ş.a. albie, porţiunea unei văi ocupată permanent sau temporar de apă. în cadrul unei a, se deosebesc: a. minoră, partea mai joasă a unei a« (matca), prin care apa curge permanent sau în cea mai mare parte a anului, şi a. majoră, partea mai ridicată a unei a« (lunca), acoperită de ape numai în timpul viiturilor mari. albigenzi (IST. REL.), sectanţi catari (sec. al XI 1-lea şi începutul sec. al XIII-lea) care au respins autoritatea papii şi au reuşit să înlăture cîtva timp dominaţia catolicismului în sudul Franţei. Numele lor provine de la oraşul Albi. Mişcarea a. a exprimat, în forme religioase, opoziţia puternică a maselor faţă de feudalism. între anii 1209 şi 1229, papa Ino-cenţiu al III-lea a organizat împotriva a., cu ajutorul regelui Franţei, o serie de războaie, care s-au încheiat prin exterminarea a zeci de mii de „eretici“ şi prin convertirea forţată la catolicism a a. rămaşi în viaţă. albiliţă (Pieris brassicae), fluture alb cu vîrfurile aripilor anterioare negre. Este dăunător, Albiliţă deoarece larvele sale se hrănesc cu frunze de varză şi de conopidă. Se mai numeşte fluture de varză. Albina, instituţie de credit şi economii, fundată în 1871 la Sibiu; cea mai importantă bancă a burgheziei romîne din Transilvania. A avut legături strînse cu Partidul naţional romîn. Prin activitatea ei, A. a contribuit la lărgirea şi întărirea păturii chiabureşti şi a moşierimii. A subvenţionat activitatea culturală a A s t r e i. Banca A. avea sucursale la Bucureşti şi în principalele oraşe transilvănene şi controla într-o formă sau alta toate celelalte bănci romîneşti din aceste oraşe. A fost naţionalizată în I948‘ „Albina“, revistă săptămî-nală pentru sate, fundată în octombrie 1897 din iniţiativa lui Spiru Haret. Deşi subordonată direct guvernelor vremii, a avut meritul, datorită unor colaboratori legaţi de popor, printre care şi G. Coşbuc, de a fi contribuit la răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice la sate şi la combaterea misticismului. Din 1948 este revista aşezămintelor culturale din R.P.R. Apare la Bucureşti. „Albina“, ziar romînesc, organ al Partidului naţional romîn, partidul burgheziei romîneşti din Transilvania. A apărut la Viena şi apoi la Budapesta între 27 martie 1866 şi 31 decembrie 1876 (din 1869, sub direcţia lui Vincenţiu Babeş), „Albina Carpaţilor“, revistă culturală ilustrată, apărută la Sibiu între 18 august 1877 şi 30 septembrie 1880. A acordat atenţie creaţiei populare şi a contribuit la popularizarea în Transilvania a creaţiei scriitorilor din Romînia. ALBINA PINDULUI 71 ALBINAR1T ALBINE. I. Ouă. 2. Larvă. 3. Nimfă. 4. Trîntor. 5. Matca. 6. Albină lucrătoare. 7. Capul albinei lucrătoare văzut din faţă (a — antene, b — ochi compuşi, c — ochi simpli (ocelii)t d — maxilarul inferior (mandibula), e — buza superioară (labrum), f — trompă). 8. Secţiune orizontală în capul albinei (a — glande postcerebrale, b — glande mandibulare, c — farinx). 9. Piciorul posterior la albina lucrătoare (a — faţa internă, b — faţa externă). 10. Faţa internă a abdomenului la albina lucratoare, 11. Aparatul digestiv la albina (a — glande salivare, b — intestin, c — tub Malpighi, d — rectum, e — glanda veninoasa). 12. Organul de atac şi de apărare (a — glanda alcalină, b — glanda acidă, c — rezervor glandular, d — ac), 13. Ovarul mătcii, 14. Organul de reproducere Ia trîntor. 15. Aripile Ia albină. 16. Recoltarea polenului de către albina lucrătoare „Albina Pindului“, revistă bilunară de „litere, ştiinţe şi arte“. A apărut la Bucureşti, apoi la Craiova, între 15 iunie 1868 şi 1 aprilie 1870 şi între anii 1875 şi 1876. Printre colaboratorii cei mai de seamă ai acestei reviste se numărau scriitorii şi cărturarii Ioan Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolinti-neanu şi alţii. A publicat şi traduceri din Horaţiu, Shakes* peare, Goethe, Schiller, Byron, Heine. „Albina romînească“, pri- ma gazetă din Moldova în limba romînă, editată la Iaşi de Gh. Asachi. A apărut între 1 iunie 1829 şi 24 noiembrie 1858; a publicat şi lucrări literare. albină (Apis mellifica), insectă din familia apidelor, cu corpul acoperit de peri fini, cu capul prevăzut cu două antene şi ochi compuşi. Aparatul bucal este adaptat pentru supt, lins, tăiat şi masticat, iar picioarele posterioare sîni adaptate pentru strîngerea polenului. Trăieşte în familii (stupi), constituite dintr-o matcă (femelă), cîteva sute de trîntori (masculi) şi mii de albine lucrătoare (asexuate). Albinele prezintă o deosebită importanţă economică pentru mierea şi ceara pe care le produc. V. şi a p i c u 11 u r ă. albinărel (ZOOL.) v. prigorie* albinărit 1. V. apicultura. 2. (IST.) Dijmă către domnia Ţării Romîneşti, reprezentînd a zecea parte din cantitatea de miere şi de ceară obţinută ALBINISM 72 ALCALICELULOZ de producători. Este menţionată încă din sec. al XIV-lea. în Moldova, această dijmă se numea deseatinâ din albine. albinism (BIOL.), anomalie congenitală, la animale şi la om, care constă în absenţa totală sau parţială a pigmenţilor din piele, păr, pene, solzi- etc. (adesea şi din irisul şi coroida ochilor). Se caracterizează prin aspectul alb-gălbui mat al tegumentelor şi prin culoarea roşiatică a irisului şi a coroidei. Este însoţită uneori de o rezistenţă scăzută a organismului faţă de factorii vătămători ai mediului. Albion, denumire dată în antichitate Angliei. Se foloseşte şi astăzi, în limbajul figurat. albire 1. (IND. HÎRTIEI, IND. TEXT.) Tratarea fibrelor, a ţesăturilor, a tricoturilor şi a pastei de lemn cu agenţi oxidanţi (doriţi şi hipercloriţi alcalini, apă oxigenată, peroxid de sodiu etc.) sau reducători (bioxid de sulf, hidrosulfit de sodiu etc.), în scopul distrugerii pigmenţilor naturali. V. şi a z u r a r e. 2. (IND. ALIMENT.) Decolorare, purificare sau condiţionare a unor produse alimentare. A. uleiului se efectuează cu ajutorul pămînturilor decolorante şi al cărbunelui activ, a zahărului prin spălarea cristalelor de zahăr în centrifuge cu apă şi abur, a legumelor prin opărirea lor cu apă sau prin aburire. Al-Biruni, Abu Raihan Mo-hammed ibn-Ahmed (973— 1048), savant enciclopedist din Horezm, care a scris în limba arabă lucrări valoroase de matematică, astronomie, fizică, botanică, geografie, istorie şi mineralogie. A calculat pentru prima oară greutatea specifică a mineralelor şi a descris sistemele calendaristice din Orientul antic. O mare importanţă documentară are lucrarea sa „Descrierea Indiei“. Concepţia sa filozofică, deşi în ansamblu idealistă, cuprinde o serie de teze materialiste, îndreptate împotriva teologiei islamice. Al-B. a susţinut independenţa ştiinţei faţă de religie. albit (MINER.), feldspat pla-gipclaz sodic, cristalizat în sistemul triclinic, în forme tabulare sau alungite, care se întîlneşte în roci acide (ex. în graniţe, sienite, pegmatite etc.). Este alb, uneori cenuşiu, verzui, roşiatic, cu luciu sidefiu sau sticlos. Se întrebuinţează în ceramică. albitorie (IND. TEXT.), secţie a unor întreprinderi textile, în care materialele fibroase (fibre, fire, ţesături, tricotaje, uneori confecţii) se albesc cu reactivi capabili să distrugă pigmenţii fibrelor. albitură1 (ZOOL.), nume generic dat exemplarelor mici de peşti de culoare albă sau argintie (ex. babuşca, plătica etc.). albitură2 (POLIGR.), piesă cu înălţimea mai mică decît a literelor tipografice, folosită la culegerea şi la paginarea unui text pentru a păstra distanţa dintre cuvinte, dintre rînduri etc. Alboteanu, Ioan (1757— 1844), primul profesor de limba romînă şi de matematică de la Seminarul din Socola (Iaşi). A luptat pentru introducerea limbii romîne în învăţămînt în locul celei greceşti. albumeălă (FITOPAT.), boală provocată de ciupercile din genul Cystopas, care apare mai ales Ia plantele din familia cruciferelor. Se manifestă prin apariţia pe plante a unor pete albe strălucitoare, cu aspect de smalţ, şi prin degenerarea şi deformarea organelor atacate, în ţara noastră este mai răs-pîndită şi mai păgubitoare a* verzei, produsă de Cystopus candidus, care se combate prin măsuri agrotehnice. albumen (BOT.), ţesut vegetal care se găseşte în seminţele celor mai multe angiosperme şi care serveşte la depozitarea substanţelor organice de rezervă. La cereale, a. conţine amidon şi din el se obţine făina. Unele seminţe nu au a.; ele se numesc exalbuminate (ex. fasolea, mazărea). albuminâ (B10CHIM.), substanţă naturală din clasa proteinelor, uşor solubilă în apă şi coagulabilă prin încălzire. Greutatea moleculară între 43 000 şi 70 000. După origine, se disting: ovalbumina (în ou), Iad-albumina (în lapte), mioalbu-mina (în muşchi), serumalbu-mina (în ser). Se formează din oricare aminoacid în afară de glicină. albuminoide (BIOCHIM.) v. protide. albuminurie (MED.), prezenta albuminei în urină. Se întîlneşte în diferite boli de rinichi(nefrite, nefroză lipoidică, tuberculoză renală etc.), în insuficienţa cardiacă, în hemoragia cerebrală sau meningee, în boli infecţioase acute (scar-latină, gripă etc.). albumiţă (BOT.) v. floare« de-colţ. albumoză (BIOCHIM.), produs primar de degradare a proteinelor. A. se precipită cu sulfat de amoniu, ca şi proteinele, dar, spre deosebire de acestea, nu coagulează la cald. Prin degradare ulterioară, a. se transformă în peptone, substanţe proteice cu structură mai simplă. album (BOT.), totalitatea straturilor tinere din masa lemnoasă a arborilor, situate între inima lemnului (faţă de care sînt mai deschise la culoare) şi scoarţă. Prin a. se face transportul apei şi al sărurilor minerale. Este ^ mai uşor atacat de insecte şi de ciuperci decît restul lemnului. albuş, substanţă de natură albuminoidă, vîscoasă şi transparentă, care înconjură gălbenuşul ouălor de păsări, reptile, peşti selacieni etc., servind la protecţia acestuia şi ca sursă importantă de procurare a apei în decursul dezvoltării embrionului. Prin încălzire se coagulează, devenind alb şi consistent. alcâic (de la numele poetului grec Alkaios) 1« Vers alcaicf vers inventat de Alcetf (Alkaios), format din cinci picioare, cu cezura după al doilea; este alcătuit dintr-o anacruză, un troheu, un spondeu, un dactil, un troheu şi o silabă. A fost folosit de Horaţiu. 2. Strofă alcaicăt strofă compusă din patru versuri: două alcaice, unul iambic şi unul coriam-bic. alcaliceluloză (CHIM., IND. TEXT.), produs obţinut din celuloză purificată (provenită din lemn, paie, stuf etc.), prin tratare cu soluţii de hidroxid de sodiu de diverse concentraţii. A. obţinută prin tratarea celulozei cu o soluţie de hidroxid de sodiu de 18—19% serveşte la fabricarea mătăsii ALCALiI 73 ALCHIMIE men din seria a. este metanul. Sin. hidrocarburi parafinice ; parafine. alcaptonurie (MED.), tulburare metabolică congenitală, caracterizată prin prezenţa în urină a acidului homogenti-zinic, rezultat din utilizarea defectuoasă a unor aminoacizi. Urina bolnavilor de a., lăsată în contact cu aerul, capătă o culoare brună sau chiar neagră. Al caz, Eugeniu (1808— 1892), colonel în armata Moldovei, partizan al Unirii. A fost adjutant al lui Grigore Ghica, apoi prefect de poliţie al oraşului Iaşi (1862) şi colaborator politic apropiat al lui M. Kogălniceanu. A întemeiat fabrica de postav de la Buhuşi (reg. Bacău). alcazar (arab. a/, articol, şi kazar „palat“), palat, uneori Alcazarul din Sevilla artificiale prin procedeul vis-cozei. V. şi bumbac m e r-c e r i z a t. al călii (CHIM.), denumire pentru hidroxizii metalelor alcaline. alcalimetrie (CHIM.), capitol al analizei volumetrice, care se ocupă cu determinarea concentraţiei soluţiei unei baze prin titrare cu soluţii de acizi de concentraţie cunoscută. alcaloízi (BIOCHIM., FARM.), substanţe azotate bazice, de origine vegetală, care grupează compuşi din clase diferite ale chimiei organice. Au acţiune farmacodinamică variată şi caracteristică fiecăruia. Dau săruri cu acizii minerali şi precipitate cu reactivii specifici, ca acidul picric, clorura de aur. Mulţi a. se produc industrial prin extracţie din plante şi se folosesc ca medicamente, de exemplu opiul şi morfina (din capsule de mac), cocaina (din frunze de Erytroxilon coca), chinina (din coaja arborelui de chinină), reserpina (din Rau-wolfia serpentina). Ceaiul, cafeaua şi cacao conţin de asemenea a. Consumaţi în cantităţi mari şi repetate, unii a* produc intoxicaţii grave. alcaloză (MED., BIOCHIM.), creştere a alcalinităţii sîngelui peste valorile normale, datorită introducerii sau reţinerii în organism a unui exces de baze sau eliminării unei cantităţi mari de acizi. Se deosebesc : a. gazoasă, caracterizată prin pierderea bioxidului de carbon, şi a. negazoasă, caracterizată prin acumularea bicarbonaţilor. A. se observă în cursul respiraţiei forţate (datorită eliminării excesive de bioxid de carbon), în vărsăturile repetate din cursul ulcerului gastric, al stenozei pilo-rice etc. Alcamene (c. 460 — c. 403 î.e.n.), sculptor grec; a fost elevul lui Fidias şi continuatorul acestuia. Lui Alcamene i se atribuie, ca opere, statui ale lui Dionysos» Hefaistos, o statuie a Afroditei Urania, considerată capodopera lui etc. alcáni (CHIM.), hidrocarburi saturate aciclice, cu formula generală C«//2n+2* Primul ter- fortificat, al regilor mauri din Spania. Cunoscute atît prin mărimea cît şi prin bogata lor ornamentaţie sînt a* din Cor-doba, Sevilla, Toledo şi Se-govia. Alceu (Alkaios) (sfîrşitul sec. VII—începutul sec. VI î.e.n.), poet liric grec din Lesbos, contemporan cu Safo. Se trăgea dintr-o familie de aristocraţi. In poemele sale a cîntat sentimentul dragostei, bucuriile traiului în desfătare şi pasiunile ivite în toiul luptelor politice. Teme din poezia Iui A* şi unele elemente de prozodie au fost preluate de Horaţiu în „Ode“. Versul şi strofa alcaică sînt considerate o inovaţie a lui A. alchene (CHIM.), hidrocarburi aciclice nesaturate, cu formula generală CnH^m care au în molecula lor o legătură dublă. Primul termen al seriei este etilena. Sin. hidrocarburi olefinice; olefine. alchidâli (CHIM.), răşini sintetice poliesterice, obţinute prin condensarea unui acid care are două grupări carboxil (acid ftalic, acid maleic) cu un polialcool. Se folosesc la prepararea unor lacuri şi vopsele rezistente. în R.P.R. se produc la Fabrica „Color“ din Bucureşti. alchil (CHIM.), radical organic monovalent, provenit din eliminarea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi parafinice (alean). Formula generală : CnH2n+i- —Al-chil~aril sulfonat, agent activ de suprafaţă, anionic; se obţine prin grefarea unei grupe sul-fonice (-—SOzH) în molecula unei hidrocarburi aromatice cu catenă laterală lungă (în medie 12 atomi de carbon), în industrie se folosesc sărurile de sodiu ale acizilor alchil-aril sulfonici (ex. dodecil-benzensulfonatul de sodiu), ca agenţi de spălare şi ca auxiliari textili, în R.P.R., a.-a.s. se fabrică la Timişoara şi la Ploieşti şi este cunoscut în comerţ sub numele „Alba“. ^ alchilâre, reacţie chimică prin care se introduce un alchil în molecula unui compus organic. Agenţii de a. sînt alcoolii, halogenurile de alchil, sulfaţii de alchil şi olefinele. Dintre reacţiile de a. mai importante amintim: a. benzenului cu etilena, pentru obţinerea etilbenzenului, produs folosit la fabricarea stirenului; a» benzenului cu propilena, pentru obţinerea izopropilben-zenului, produs folosit la fabricarea fenolului şi acetonei sau a oc-metilstirenului; a» hidrocarburilor parafinice cu olefine, pentru obţinerea de benzine de a. alchimie (lat. med. alchy-miaf din arab. al, articol, şi kimia „chimie“), etapă a dezvoltării chimiei în evul mediu, în care sînt continuate şi amplificate practicile meşteşugăreşti ale antichităţii de obţinere a diferitelor produse (sticlă, ALCHINE 74 ALCOOLI coloranţi naturali, metale şi aliaje). In această etapă are loc şi orientarea greşită a activităţii unor alchimişti, care căutau posibilitatea de transformare (transmutaţie) a metalelor ordinare în aur cu ajutorul Lecţie* de alchimie (după o gravură din sec. XV) unei substanţe cu însuşiri fantastice (piatra filozofală) şi' a reîntineririi cu ajutorul e/ixiru-lui viefii. Ideea posibilităţii transmutaţiei elementelor a apărut din antichitate Ias unele popoare care aveau cunoştinţe empirice de chimie (în China, India, Egipt, Asiria), o dată cu dezvoltarea economiei de mărfuri şi transformarea aurului în echivalent general; preluată de arabi, a. a fost introdusă în Europa occidentală în sec. X—XI, luînd, în sec. XII— XIII, o foarte largă răspîndire şi un caracter predominant mistic. Pe măsura acumulării cunoştinţelor ştiinţifice, a. şi-a pierdut însemnătatea. La sfîr-şitul sec. al XVII-lea, ideea posibilităţii de obţinere â aurului din alte metale cu ajutorul metodelor a. a fost părăsită. Deşi dominată de magie şi folosind unele mijloace neştiinţifice, a* a reuşit să obţină şi realizări valabile (Geber,. sec. VIII, descoperă acidul azotic, Paracelsus, 1493— 1541, prepară diferite medicamente, A-gricola, 1494—1555, s-a ocupat de metalurgie, Palissy, 1510— 1589, de ceramică şi agricul- tură, Glauber, 1604—1668, de fabricarea sticlei şi coloranţilor). Începînd din sec. al XVIII-lea, chimia s-a eliberat de a. pe baza teoriei flogisticului, şi cu ajutorul materialului faptic acumulat s-a putut dezvolta ca ştiinţă. Mijloacele pe care le pune la dispoziţie fizica nucleară permit, în. prezent, să se realizeze în laboratoare sau în reactoare nucleare transmutaţia elementelor. Acest rezultat s-a obţinut prin îmbogăţirea cunoştinţelor asupra structurii' materiei datorită progresului tehnic. De asemenea, metodele geriatrice de regenerare a organismului se bazează pe progresele medicinii şi biochimiei, n neavmd nimic comun cu elixirele recomandate în trecut de a. alchine (CHIM.), hidrocarburi aciclice nesaturate, cu triplă legătură şi cu formula generală CvBw-i* Cel mai important termen al seriei este acetilena, CHeeC/Î. Sin. hidrocarburi acetilenice; ace-Hiene- Alcibiade (c. 451-404 î.e.n.), om politic, orator şi general atenian, elev al *ui Socrate. Renumit prin nestatornicia caracterului, prin ambiţia, viaţa libertină şi cariera sa aventuroasă. în timpul războiului peloponeziac (431 —404-î.e.n.) i-a ajutat pe spartani în lupta dusă împotriva patriei sale. După lovitura de stat oligarhică de la Atena (411 î.e.n.), a fost rechemat şi ales strateg al flotei ateniene. Repurtînd cîteva victorii asupra flotei spartane, a fost numit strateg cu puteri nelimitate (407 î.e.n.). Alciona 1. (în mitologia greacă) a) Una dintre cele şapte Pleiade. Potrivit legendei, fiind urmărită de O r i o n, s-ar fi transformat într-o stea. b) Pasăre fabuloasă, despre care se credea* că îşi făcea cuibul pe' valurile mării. 2. (ASTR.) Stea de mărimea stelară trei. Este cea mai luminoasă din grupul Pleiadelor. Alcman (sec. al Vll-lea î.e.n.), poet liric grec, originar din Sardes. A compus poeme lirice, care erau interpretate de un cor alcătuit din fete tinere* Aceste compoziţii melodioase, denumite partenee, l-au consacrat ca pe unul dintre întemeietorii genului liric coral. alcoolât (CHIM.), derivat al alcoolilor, obţinut # prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxilului cu un metal. alcooli (arab. al, articol, si cohol „lucru subtil“; CHIM.), derivaţi ai hidrocarburilor, a-vînd în moleculă una sau mai multe grupări hidroxil (—OH), grefate pe atomi de carbon legaţi de alţi atomi sau de alţi radicali prin legături simple. A, pdt fi primari (RCH^OH), secundari (R%CHOH) sau terţiari (R3COH), după natura carbonului de care este legată gruparea — OH. A. inferiori sînt lichizi şi solubili în apă. Cu creşterea greutăţii moleculare, solubilitatea în apă scade. Se întrebuinţează pe scară largă la prepararea alde-hidelor, acizilor, esterilor, ca solvenţi, detergenţi etc.—Alcool absolut, alcool liber de apă şi de alte impurităţi, cu un conţinut în alcool etilic de minimum 99,8% în greutate. Se foloseşte ca reactiv în sinteza chimică, iar în unele ţări lipsite de zăcăminte petrolifere se foloseşte drept carburant în amestec de 20—30% cu benzină, căreia îi măreşte în acelaşi timp cifra octanică.—Alcool amilic, CţHn~-OH. Alcool aciclic saturat; are opt izomeri. A. a. se obţine prin fermentaţie sau prin clorurarea pentanilor, urmată de hidroliza clorurilor obţinute. Este utilizat ca solvent. Am. de fermentaţie se fabrică la Timişoara. Se mai numeşte pentanol—Alcool ben-zilic, t CţHţ—CHz—OH. Cel mai simplu alcool aromatic. Se găseşte în anumite uleiuri eterice. Este un lichid incolor, cu miros aromatic; p.f. 205,3°C. Se întrebuinţează în parfumerie şi în medicină.—Alcool butilic, CH27{CH2)*-CHzOH. Alcool aciclic saturat primar. Se obţine prin fermentarea amidonului şi prin o x o s i n t e z ă. Se foloseşte la prepararea unor esteri şi ca dizolvant. A.b. de fermentaţie se obţine la Timişoara. Sin. butanol—Alcool ¿e-naturat v. spirt denaturat.—AU cool etilic, CzHţOH. Alcool aciclic saturat. Este un lichid incolor, inflamabil; p.f.78,3°G ALCOOLI 75 ALDAN în cantităţi mari este toxic. Se amestecă în orice proporţii cu apa, cu alcoolul metilic, cu eterul şi cu alte substanţe organice. Reacţionează cu metalele alcaline, dînd alcoolaţi. Prin dehidrogenare catalitică dă aldehidă acetică, prin deshidratare dă etilenă, prin oxidare catalitică dă acid acetic. A-e. se obţine prin fermentarea zaharurilor şi a amidonului din fructe, cereale, cartofi, iar pe cale sintetică prin hidrogenarea catalitică a aldehidei acetice ori prin hidratarea etilenei. Se foloseşte în industria chimică, farmaceutică, alimentară (băuturi alcoolice), ca dizolvant etc. A.e. rafinat (circa 96%) se obţine prin rectificarea a.e brut. Sin. etanol. — Alcool furfurilic, C^HzOCHzOH. Lichid incolor, cu p.f. 170°C, miscibil cu apa şi cu dizolvanţi organici. Se obţine din furfurol, prin hidrogenare. Cu acizi dă răşini rezistente la coroziune şi cleiuri termorezistente.—A. graşi, alcooli monohidroxilici aciclici, corespunzători acizilor graşi. A.g. sintetici se obţin prin hidrogenarea catalitică a a-cizilor graşi sau a esterilor. Se folosesc la prepararea a.g. suljonaţi (care sînt agenţi activi de suprafaţă anionici, cu calităţi superioare de spălare) şi în cosmetică (drept emul-gatori).—Alcool izobutilic, alcool buú\icXCHz)2-CH*--CH2OH, cu catenă ramificată. Se obţine prin fermentaţie şi prin sinteză din gaz de sinteză. Prin deshidratare trece în izo-butilenă, materie primă folosită la fabricarea cauciucului sintetic. Este folosit şi ca dizolvant. — Alcool izopropilic, CHz-CHOH-CH» Alcool propilic secundar. Se prepară din gazele obţinute la cracarea produselor petroliere. Este folosit ca materie primă pentru fabricarea acetonei şi ca dizolvant.™ Alcool metilic, CH^OH. Cel mai simplu alcool saturat primar. Este un lichid incolor, inflamabil, toxic (provoacă orbirea şi uneori moartea, chiar numai prin simpla inhalare a vaporilor); p.f. 64,5°C. în industrie se obţine prin hidrogenarea catalitică a oxidului de carbon şi prin distilarea uscată a lemnului (v. şi acid pirolignoş). Se foloseşte ca dizolvant, anticon-gelant, la prepararea formal-dehidei, a sulfatului şi a clo-rurii de metil şi în industria coloranţilor. în R.P.R. se obţine prin distilarea uscată a lemnului la Margina şi la Reşiţa (reg. Banat), iar prin sinteză la Combinatul chimic din oraşul Victoria (reg. Braşov). Sin. metanol—Alcool poli-vinilic, polimer care se obţine pe cale industrială, prin hidro-liza acetatului de polivinil. Este solubil în apă şi insolubil în dizolvanţi organici. Se foloseşte în industria maselor plastice (tuburi, pelicule etc.) şi la fabricarea fibrelor sintetice înlocuitoare de bumbac. Prin tratare cu diverse aldehide, se obţin acetali polivinilici, folosiţi la fabricarea adezivilor, a lacurilor, a emailurilor. — Alcool propilic, CHz-CHt-CHtOH. Alcool aciclic saturat primar. Se obţine din reziduurile de la distilarea alcoolului etilic de fermentaţie. Se prepară şi prin oxosinteză din etilenă. Se foloseşte ca dizolvant. Sin. propanol — Alcool vinilic, C//2= CHOH. Alcool nesaturat, nestabil. Alcoolul vinilic se obţine prin adiţia apei la acetilenă, însă se izomerizează imediat şi trece în aldehidă acetică. alcoolism (MED.), ansamblul fenomenelor patologice determinate de abuzul de băuturi alcoolice. Sin. etilism.—A.acjut, stare trecătoare de beţie, datorită consumării unei mari cantităţi de băuturi alcoolice în-tr-un interval de timp scurt. Se caracterizează printr-o stare de excitaţie, cu confuzie mintală, lipsă de coordonare a mişcărilor etc. şi, în unele cazuri, prin comă, cu pierderea mai mult sau mai puţin îndelungată a cunoştinţei.—A.cronic, intoxicaţie determinată de abuzul îndelungat de băuturi alcoolice. Se caracterizează prin leziuni ale organelor interne (creier, ficat, stomac etc.), prin scăderea rezistenţei la infecţii, tulburări nervoase (polinevrită, tremurături etc.), micşorarea capacităţii de muncă, diminuarea capacităţii intelectuale şi, în cele din urmă, prin demenţă. Băuturile alcoolice şi a* sînt cunoscute din cele mai vechi timpuri; o dată cu dezvoltarea capitalismului, a. devine un flagel în rîndul maselor exploatate, reduse la condiţii de mizerie fizică şi ţinute în stare de incultură. Prima analiză ştiinţifică a cauzelor răspîndirii a* în societatea capitalistă a fost făcută de F. Engels, în 1845, în lucrarea „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“. Urmările sociale ale a. se concretizează prin scăderea productivităţii muncii, accidente, influenţe dăunătoare asupra vieţii de familie. în ţările socialiste se desfăşoară o largă propagandă antialcoolică în cămine culturale, cluburi, cinematografe, prin radio, prin atragerea maselor largi la practicarea sporturilor, culturii fizice etc. De asemenea, există spitale şi centre pentru tratamentul alcoolismului. alcoolizâre (MED.), folosire a alcoolului etilic în scop terapeutic, prin injecţii (ex. a. trigemenului în nevralgia tri-geminală). alcoolmetrie (CHIM.), ramură a areometriei, care cuprinde metode de stabilire exactă a concentraţiei în alcool a amestecurilor de alcool etilic şi apă, prin determinarea greutăţii specifice, cu ajutorul a/-coolmetrului. Alcor (ASTR.), stea de mărimea stelară cinci, din constelaţia Ursa Mare. Alcor formează o pereche fizică cu steaua Mizar. Alcuin (Albinus Flaccus) (735—804), cărturar medieval de origine engleză, care are meritul de a fi pus bazele învăţămîntului în statul franc al lui Carol cel Mare. Lucrările lui Alcuin enunţă principiile de bază ale învăţămîntului de la începutul evului mediu din Europa şi sînt pătrunse în întregime de spirit teologic. Alcuin a alcătuit de asemenea manuale pentru instituţiile de învăţămînt ale timpului. Aldan, rîu în Uniunea Sovietică, în R.S.S.A. lakută (2242 km). Izvorăşte din munţii Stanovoi şi se varsă în Lena. Este în cea mai mare parte navigabil şi constituie o bogată resursă hidroenergetică. în ba- ALDEBARAN 76 ALECSANDRI zinul A. se găsesc importante zăcăminte de aur, de mică şi de cărbune. Aldebaran (arab. a/, articol, şi debaran „următor [Pleiadelor]“ ; ASTR.), stea de mărimea stelară unu, din constelaţia Taurul. aldehide (CHIM.), compuşi organici, caracterizaţi prin gruparea funcţională carbonilică /H —C ? ph phi X X h hi w 1» ps psi îl (0 0 oméga NOTA: In greaca modernă B ¡3,6 se pronunţă v, iar H T) şi fv se pronunţă i — A. glagolitic, alfabet care are la bază literele minuscule greceşti, folosit începînd din sec. al IX-lea în unele texte religioase bulgăreşti şi croate. Bulgarii au scris cu a.g. pînă în sec. al Xll-lea; în Croaţia, a.g. a fost folosit, în unele locuri, pînă în timpurile noastre.—A. chirilic, alfabet derivat din literele unciale greceşti, folosit în textele slave începînd din sec. al IX-lea; elaborarea lui este atribuită misionarului Chirii. Mai simplu decît a. gla~ golitic, a.c. stă la baza alfabetelor unora dintre limbile slave moderne : rusă, ucraineană, bulgară, sîrbă. Acest a. a fost folosit şi pentru scrierea limbii romîne pînă în 1860, cînd a ALFABETUL CHIRILIC FORMA il St? FORMA §'5 P ct-gE ^ S II 11 il fia a 1 SEMN TARE Kk Xk c «nnt J1 -n Jlj, 1 bi a A 1 m < im b lr\ «OALE H xiXtt n 3 a 9 s. e Oo 1 G* 0 mm (iu) Wn3[a P (ia) grecesc, pentru scrierea Bibliei traduse de el în limba vizigoţilor. b) Alfabet întrebuinţat în scrierea limbii germane începînd din sec. al Xl-lea; el este înlocuit astăzi, în general, cu cel latin. — A. fonetic, sistem de notare exactă a sunetelor vorbirii, folosit de lingvişti şi filologi în lucrări de specialitate (ex. alfabetul fonetic interna- ALFABET» JL MORSE SEMHE 0*rTC£ CODUL UNIVERSAL SEMNE GRAFICE CODUL UNIVERSAL SEMNE GRAFICE CODUL UNIVERSAL SEMNE BRAflCE" CODUL UNIVERSAL a . --- j ---- s * • • 3 ! !~7ZZ , t mmmm • • » k --- t --- i* . . . • _ c 1 ____ U * ♦ --- 5 ..... d ___ m __ V ♦ » 7 --- 6 . e n w ___ 7 __• . . f _____ p ---- X ----- 8 _ _ 9 • 9 --- q ---- y ---- 9 ____. h « ♦ • • r 2 ____ 0 i • • ALFABETIZARE 84 ALGEBRĂ fional). V* şi transcriere fonetică. — A. silahic v. scriere silabică. — A. telegrafic, tablou de corespondenţă între semnele unui c o d şi semnele grafice pe care le reprezintă (ex. alfabetul Morse). alfabetizare, acţiunea de a învăţa pe neştiutorii de carte adulţi să scrie şi să citească. A, constituie o sarcină importantă a revoluţiei culturale în fostele ţări înapoiate care trec de la capitalism la socialism, în Republica Populară Romînă, acţiunea de a. a început imediat după 23 August 1944 şi s-a intensificat după reforma învă-ţămîntului din 1948. Analfabetismul a fost lichidat la noi în anii primului plan cincinal (1951-1955). Al-Farabi v. Farabi. Alfieri, Vittorio (1749— 1803), poet şi dramaturg italian, creatorul tragediei clasice italiene. V. Alfieri Animat de ideile iluminismului, a salutat revoluţia burgheză din Franţa, declarîndu-se însă împotriva iacobinilor. Adversar al absolutismului („Despre tiranie44, 1777, trad. rom. 1866,; „Despre principe şi despre literatură*4, 1778—1786) şi luptător pentru libertatea şi uni~ tatea Italiei, el a îmbrăţişat însă ideea creării unei republici aristocratice în care să se menţină privilegiile nobiliare şi barierele sociale. în tragediile sale („Saul“, 1782, trad. rom. 1836; „Mirra“, 1789, trad. rom. 1843), a evocat lupta eroică pentru libertate. Alte opere: „Virginia“ (1777, trad. rom. 1836), „Brutus prim44 (1787)» „Brutus secund44 (1786—1788). Alfold [qlfoU7, porţiune a Cîmpiei Dunării mijlocii, în R. P. Ungară, situată Ia est de Dunăre. Soluri fertile. Este dezvoltată cultura plantelor (grîu, porumb, orez, bumbac) şi creşterea oilor. algau (ZOOTEHN.), varietate a rasei de vaci schwyz, crescută în Germania, în ţinutul Algau. Are talie înaltă (1,35—1,45 m), greutate corporală mare (500 kg) şi culoare cenuşie-deschis. Este bună producătoare de lapte (3 000 J anual, cu 3,7% grăsime), mai puţin de carne. alge (BOT.; Algae), denumire colectivă pentru talofitele auto-trofe, capabile de fotosinteză. După gradul de organizare şi după culoarea talului, se deosebesc a. albastre (Cyanophy-ceae), a. roşii (Rhodophyceae), a. verzi (Chlorophyceae)9 a. krune (Phaeophyceae) etc. înmulţirea acestor plante se face asexuat, prin fragmentare şi prin spori, sau sexuat, prin copularea a cîte doi gameţi. A# trăiesc în apele dulci, saline (mări şi oceane) şi pe uscat. Importanţa lor economică este multiplă. în agricultură, a. se întrebuinţează ca nutreţ şi ca îngrăşămînt natural. Din prelucrarea lor industrială se obţin diferite materii prime pentru industrie (iod, brom, potasiu, agar-agar, substanţe proteice, vitamine, alcooli etc.). în acest scop, a. sînt colectate din apele mărilor şi ale oceanelor sau sînt cultivate în bazine sau vase speciale. Ele constituie, de asemenea, hrana de bază a multor peşti. Prin fotosinteză lor, a. împrospătează mereu, cu oxigenul necesar respiraţiei ani- malelor acvatice, apele în care trăiesc. Au un rol important în circulaţia materiei prin procesul de sinteză a substanţelor organice. algébrà (arab. al gebr „a reuni, a pune la un loc44) 1. (MAT.) Ramură a matematicii, care studiază structurile algebrice, deci cuprinde teoria grupurilor, a inelelor, a corpurilor, a spaţiilor vectoriale, a matri-celor, a laticelor, cea a rezolvării ecuaţiilor algebrice şi a sistemelor de ecuaţii algebrice, în special a sistemelor de ecuaţii liniare. Primele încercări rudimentare de rezolvare algebrică a problemelor aparţin egiptenilor şi babilonenilor (cu circa 2 000 de ani î.e.n.). Aceştia au studiat probleme care duceau la ecuaţii de gradul I şi II, pe care le-au rezolvat printr-o operaţie algebrică nouă: extragerea rădăcinii pătrate. Grecii au meritul de a fi creat o a. cu caracter exclusiv geometric. De cele mai multe ori, o problemă de algebră era rezolvată de ei prin intersecţia a două curbe plane auxiliare, convenabil alese, sau prin determinări succesiv« de astfel de intersecţii. Studiul sistematic al ecuaţiilor a fost elaborat însă de învăţaţii din Orient abia în evul mediu. François Viète a înlocuit pentru întîia oară cifrele cu litere pentru mărimile cunoscute. La dezvoltarea a. au contribuit matematicienii N. Tartaglia, R. Descartes, G. Cardano, L. Ferrari, I. New- Diferite forme de alge ALGER 85 ALGERIA ton, L. Euler, L. Lagrange, K. Gauss, N. Abel, E. Galois ş.a. în vremea noastră, şcoala sovietică a adus contribuţii importante la dezvoltarea a. prin 0. I. Schmidt, N. G. Ce-botariov, A. G. Kuroş, A. I. Malţev ş.a. în ultimele decenii s-a dezvoltat o ramură importantă a algebrei pentru aplicaţii în tehnică: a. mecanismelor automate, ale cărei baze au fost puse de V. I. Şestakov, M. A. Gavrilov (U.R.S.S.), Claude Shannon (S.U.A.) ş.a. Şcoala romînească, condusă de acad. Gr. C. Moisil, a contribuit de asemenea la dezvoltarea a. mecanismelor automate. 2« (LOG.) Algebra logicii, parte a logicii matematice care cuprinde calculul propoziţiilor, calculul clasei or şi calculul relaţiilor. A fost întemeiată în deceniul al cincilea al secolului trecut de G. B o o 1 e şi A. de Morgan. Alger, capitala Algeriei, port la Marea Mediterană. 805 600 loc. (1959), inclusiv suburbiile. Important centru comercial, industrial şi cultural. Industrie alimentară, de pielărie, textilă (covoare). Al geria, ţară în nordul Africii. Suprafaţa: 2 381741 km2. Populaţia : 11 020 000 loc. (1960), dintre care 1 028 000 de europeni (peste 500 000 dintre aceştia au plecat, în cursul a-nului 1962, în Franţa). Capitala: Alger. Relieful este, în general, muntos (munţii Atlas în nord munţii Ahaggar în sud-est). în sudul Algeriei se întinde un podiş deşertic (Sahara). Zona de litoral este fertilă şi cultivată în special cu viţă de vie, tutun, smochini, măslini, lămti şi portocali. Subsolul A. are importante zăcăminte de petrol, de gaze naturale, minereu de fier, uraniu, fosforite, plumb, zinc. Industrie slab dezvoltată, bazată pe prelucrarea produselor agricole. Istoric. Populaţia străveche era formată din triburi numide. în sec. al III-lea î.e.n., micile regate sclavagiste numide au fost reunite de Masinissa (201— 149 î.e.n.), iar în anul 46 î.e.n* regatul numid a devenit provincie romană. Teritoriul A. a fost ocupat în decursul vremii de vandali (sec. al V-lea) şi de bizantini (sec. al Vl-lea). în timpul statornicirii relaţiilor feudale, A* a fost cucerită de arabi (sec. al VH-lea); populaţia A, a trecut la islamism şi, în majoritate, şi-a însuşit limba arabă. în sec. al XVI-lea, A. a fost transformată în provincie a Imperiului otoman. în sec. al XVIII-lea a devenit stat feudal independent, condus de un dey. în 1830 Franţa a început un război sîngeros împotriva poporului algerian, reuşind pînă la urmă să ocupe A. (1848) şi s-o transforme în colonie. Exploatată cu lăcomie încă din secolul trecut, A. prezenta, în momentul eliberării sale, tabloul înapoierii economice şi social-culturale tipic coloniilor africane. în A, colonială venitul mediu anual al francezilor era de 7 ori mai mare decît al algerienilor. Sub apăsarea jugului exploatatorilor băştinaşi (feudali) şi al asupririi colonialiste, marea masă a ţărănimii algeriene, reprezentînd 70% din gospodăriile ţărăneşti, nu mai posedă decît între 10 şi 1 ha (sau chiar mai puţin) de pămînt din cel mai prost. Populaţia algeriană n-a încetat lupta pentru independenţa sa naţională, dusă încă din perioada războiului de apărare (1830-1848), sub conducerea lui Ab d el-K a d e r. Această luptă s-a intensificat sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Creşterea numerică şi politică a clasei muncitoare algeriene, supusă dublului jug al asupririi naţionale şi al exploatării capitaliste, crearea sindicatelor şi apoi a partidului comunist (în 1920) au sporit forţa şi combativitatea mişcării de eliberare naţională. După al doilea război mondial, mişcarea de eliberare naţională a căpătat un caracter mai organizat şi a cuprins mase mai largi. în 1954 a izbucnit răscoala armată a poporului şi a luat fiinţă Frontul de Eliberare Naţională, reprezentînd largi forţe sociale, care a creat Armata de eliberare naţională şi a condus lupta poporului algerian pentru autodeterminare, libertate şi independenţă naţională, împotriva colonialiştilor francezi, sprijiniţi de complicii lor din N.A.T.O. în 1958 s-a proclamat Republica Algeria şi s-a constituit la Cairo guvernul provizoriu (G.P.R.A.). în martie 1962 a fost încheiat, între reprezentanţii G. P. R. A. şi ai guvernului francez, acordul ÀLGESIRAS 86 ALIAJ Alger. Portul privind încetarea focului în Algeria. în iulie 1962 a fost proclamată independenţa Algeriei, iar în septembrie 1962 Republica Algeriană Democratică şi Populară. în octom-brie 1962, Algeria a fost primită în O.N.U. Algesiras, oraş spaniol, port situat în apropiere de Gibraltar. în 1906 a avut loc aici o conferinţă internaţională care a rezolvat, in favoarea Franţei, rivalitatea imperialistă franco-germană pentru stăpînirea Marocului. algezimetrie (gr. algesis „durere“ şi metron „măsură“; FIZIOL.), determinare, cu ajutorul instrumentului numit al-gezimetrut a intensităţii excitaţiei necesare pentru apariţia unei senzaţii dureroase. algie (gr. algos, algesis „durere“ ; MED.), durere care se iveşte spontan sau ca urmare a excitării unor formaţiuni nervoase senzitive de către un proces patologic. Algol (ASTR.), stea variabilă din constelaţia Perseu, a cărei mărime stelară oscilează între Curba de strălucire şi explicaţia variaţiei strălucirii Ia steaua Alifol 2,2 şi 3,5 în interval de 2 zile, 20 de ore şi 49 de minute. Pe cale spectroscopică s-a stabilit că steaua A* este constituită dintr-un ansamblu de doi aştri principali, unul mai luminos, altul mai puţin luminos, care se eclipsează reciproc la fiecare rotaţie. Acest ansamblu este situat la circa 115 ani-lumină de Soare. Există numeroase alte stele de tipul stelei variabile A., denumite stele (sau sistem) de tip A. sau stele duble cu eclipsă. algologie, parte a botanicii care se ocupă cu studiul algelor. A. studiază forma, structura, metabolismul, creşterea, înmulţirea, răspîndirea, clasificarea, cultura şi întrebuinţarea algelor. algonkian (STRAT.), eră geologică căreia îi sînt atribuite formaţiunile dintre sfîrşitul arhaicului şi începutul cambria-nului, reprezentată prin roci metamorfice şi magmatice. Conţine urme de organisme (radio-lari, spongieri, viermi anelizi, hidrozoare, crustacei, alge). Din a. datează primii cărbuni. Este mai puţin metamorfozat şi cutat decît arhaicul. în R.P.R. nu i-a fost încă dovedită existenţa, deşi se presupune că există. Sin. precambrian. algoritm (după numele lui ALHorezmi, matematician arab de la începutul sec. al IX-lea), procedeu de calcul folosit în matematică şi în logică. El permite, pornind de la anumite date, găsirea în mod mecanic a unor rezultate prin intermediul unui şir finit de operaţii. Cu ajutorul a. se rezolvă şi raportarea reciprocă a expre- siilor logice (v. şi calcui logic). Datorită lucrărilor matematicianului sovietic A. A. Markov, teoria a» s-a constituit ca o ramură nouă a matematicii. — Algoritmul lui Ettclid, algoritm pentru calcularea celui mai mare divizor comun a două numere sau a două polinoame. — Algoritm de traducere, totalitatea regulilor cu ajutorul cărora se face automat o traducere. Alhambra, fortăreaţă şi palat al regilor mauri din Granada (Spania), situată pe o colină care domină oraşul şi a cărei construcţie a început în sec. al XlII-lea. Vastul ansamblu de încăperi de locuit şi săli de recepţie este grupat în jurul a două curţi interioare, denumite una „curtea leilor“, iar cealaltă „curtea cu mirţi“. Al'Hariri v. Hariri. Al-Horezmi v. Horezmi* Aii, al patrulea calif arab (656—661), discipol şi ginere al lui Mahomed. A avut un rol însemnat în elaborarea şi în răspîndirea islamismului. Aii, feudal albanez, paşă de Ianina (1788— 1822), renumit pentru cruzimile sale. A reuşit să unească sub conducerea sa Albania, Epirul şi Moreea, întemeind un stat independent, cu centrul la Ianina. Sultanul Mahmud al II-lea a pornit împotriva lui un război, care s-a terminat cu uciderea lui A. şi cu destrămarea statului întemeiat de acesta (1822)., aliaj (METAL.), material cu proprietăţi asemănătoare celor ale metalelor, obţinut, prin difuziune, de cele mai multe ori în stare topită, din două (a. binar) sau mai multe (a. ternar, cuaternar etc.) elemente chimice, dintre care cel puţin elementul predominant este un metal. Fazele din care sînt formate a. pot fi alcătuite din componenţi puri, din soluţii solide sau din combinaţii chimice (combinaţii inter metalice). Importanţa practică a a, se datoreşte proprietăţilor lor (rezistenţă, duritate etc.), superioare celor ale metalelor pure. —A. anticorosiVy aliaj rezistent la coroziune. — A. inoxidabil, produs metalic feros sau nefe-ros, capabil să reziste agenţilor ALIAJ 87 ALIANŢA Alhambra. Curtea cu mirţi oxidanţi, care acţionează pe cale umedă sau uscată, Ia temperatură ordinară sau cel mult pînă la 300°C. V. şi o ţ e I u r i inoxidabil e.—A. antifric-ţiune, aliaj de plumb-stibiu (12—17% Sb), de staniu-cupru-stibiu (85—88% Sn, 4—5% Cu, 8—10% Sb) etc., folosit la căptuşirea cuzineţilor. Sin. compoziţie de fagăr.—A. de lipit, aliaj moale de staniu si plumb, eventual cu adaosuri de bismut, cadmiu sau stibiu, ori tare (brazură), de cupru şi zinc, eventual cu adaosuri de argint, staniu sau nichel, folosit pentru lipirea pieselor de^ metal.—A dar, produs metalic care cuprinde carburi, nitruri sau boruri metalice; se obţine de obicei pe calea metalurgiei pulberilor şi are o duritate ridicată, uneori apropiată de aceea a diamantului, care poate fi menţinută şi la temperaturi înalte (ex. carboloy, stel-lit, widia etc.).—A refractar, aliaj care îşi păstrează proprietăţile chimice şi mecanice la temperaturi ridicate (ex. oţeluri aliate cu crom, siliciu şi molibden).—A. uşor, aliaj cu greutate specifică sub 3,5, compus din aluminiu şi mici adaosuri de siliciu, cupru, zinc, nichel, magneziu etc.—A foarte uşor, aliaj cu gr. sp. sub 2, care conţine ca metal de bază magneziul, cu mici adaosuri de aluminiu, zinc, mangan etc.; este folosit în aviaţie şi în industria automobilelor (ex. a. elektron, cu 90% Mg).—A tipografic, aliaj ternar de plumb, stibiu şi staniu, folosit la turnarea materialului tipografic imprimabil şi neimprimabil (litere, rînduri de linotip, plăci de stereotipie, albitură, linii etc.)« Sin. compoziţie de literă. —A. uşor fuzibil, aliaj cu punct de topire coborît (ex. metal Wood, cu p. t. 60°C, a. Darcet, cu p. t. 94°C etc.), folosit la confecţionarea siguranţelor fu-zibile etc. Alianţa Cooperatistă Internaţională, uniune internaţională a organizaţiilor naţionale de cooperaţie de consum din diferite ţări, înfiinţată în 1895. Uniunea centrală a cooperativelor de consum din Republica Populară Romînă (Centrocoop) face parte din Alianţa Cooperatistă Internaţională. alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime, formă deosebită a colaborării dintre clasa muncitoare şi ţărănime, sub conducerea clasei muncitoare, în revoluţia burghezo-democratică, în revoluţia socialistă, în construirea socialismului şi comunismului. A, dintre c. m. şi ţ. este singura forţă capabilă să doboare puterea de stat capitalistă, să instaureze dictatura proletariatului şi să pună capăt exploatării omului de către om. La baza acestei alianţe stau interesele fundamentale comune ale ambelor clase : lichidarea relaţiilor sociale bazate pe exploatare şi făurirea societăţii socialiste. Principiile fundamentale ale teoriei despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime au fost elaborat^, de K. Marx şi F. Engels. în condiţiile imperialismului, V. L Lenin a dezvoltat aceste principii, formu-lînd o teorie închegată despre’ alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, sub hegemonia clasei muncitoare, ca principală forţă socială în obţinerea victoriei depline în revoluţiile democratice şi socialiste. Conţinutul a. dintre c. m. şi ţ. depinde de etapa procesului revoluţionar, de raportul concret al forţelor de clasă existente într-o ţară sau alta. Indiferent de aceste particularităţi, alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime, sub conducerea clasei muncitoare, este o lege generală, universal-valabilă a revoluţiei şi a construcţiei socialiste. Âplicînd în mod creator strategia şi tactica leninistă, P.C.R. a luptat încă de la înfiinţarea sa pentru înfăptuirea a. dintre c. m. şi ţ. Politica de închegare şi de consolidare a alianţei de clasă a proletariatului din Romînia cu ţărănimea a fost fundamentată din punct de vedere teoretic, strategic şi tactic de Congresul al V-lea al P.C.R. în perioada luptei pentru sprijinirea războiului antihitlerist, înfăptuirea reformei agrare, sfă-rîmarea vechiului aparat de stat burghezo-moşieresc şi instaurarea puterii democratice. P. C. R. ALIANŢĂ 88 ALIGHER a militat pentru închegarea alianţei dintre clasa muncitoare şi masele de bază ale ţărănimii, în această perioadă, P.C.R. a dus faţă de chiaburime o politică de neutralizare. Alianţa trainică dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare s-a închegat în prima etapă a revoluţiei populare, în focul luptei pentru exproprierea pămîntului moşieresc şi pentru împărţirea lui ţărănimii muncitoare. Ea s-a consolidat în lupta pentru trecerea de la desăvîrşirea sarcinilor revoluţiei burghezo-de-mocratice la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste. La baza politicii sale faţă de ţărănime, în condiţiile trecerii la construirea socialismului, P.M.R. a pus lozinca leninistă, înscrisă în Rezoluţia C.C al P.M.R. din 3 — 5 martie 1949: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strîngem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiabu-rimii“. Crearea bazei economice a socialismului în ţara noastră, lichidarea oricărei forme de exploatare a omului de către om au întărit şi mai mult a. dintre c. m. şi ţ. în condiţiile victoriei definitive a socialismului, această alianţă a căpătat un conţinut nou, fiind bazată pe relaţii socialiste de colaborare şi de ajutor reciproc între cele două clase sociale prietene: muncitorimea şi ţărănimea colectivistă. Victoria socialismului în ţara noastră a ridicat pe o treaptă mai înaltă alianţa muncitorească-ţărăneas-că şi unitatea moral-politică a întregului popor. întărirea alianţei dintre cele două clase este o condiţie primordială în asigurarea trecerii treptate la comunism. în ţările capitaliste, dependente şi coloniale, a. dintre c. m. şi ţ. reprezintă forţa cea mai importantă în opera de cucerire şi apărare a independenţei naţionale, de înfăptuire a transformărilor democratice adînci şi de asigurare a progresului social. Ea este menită să fie baza atragerii în lupta împotriva imperialismului a celor mai largi pături de oameni ai muncii, a tuturor forţelor patriotice naţionale, baza realizării unui larg front popular (naţional) antiimperialist. aliânţă (DR.) 1. înţelegere politică între state, consemnată în tratate, prin care aceste state se obligă să acţioneze în comun sau să-şi dea ajutor reciproc în relaţiile internaţionale, pentru promovarea sau apărarea unor interese comune sau a unei anumite situaţii politice, îndeosebi în eventualitatea unui război sau a unui atac armat împotriva unuia dintre ele. Spre deosebire de tratatele de a. dintre ţările capitaliste, care au de cele mai multe ori un caracter agresiv, tratatele de a. încheiate de statele socialiste au drept scop menţinerea păcii şi a securităţii popoarelor (ex. Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală dintreU-R-SS. şi R.P.R., 1948). 2. V. afini-tate. Ali-Baba, eroul basmului oriental „Ali-Baba şi cei 40 de hoţi“ din „O mie şi una de nopţi“. Cu ajutorul formulei magice „Sesam, deschide-te!“, A.-B. reuşeşte să desferece intrarea unei peşteri în care o bandă de tîlhari ascunsese comori. El devine stăpînul acestor comori, pe care le împarte, generos, sărăcimii. alibi (cuvînt latin însemnînd „în altă parte, aiurea“; DR.) 1. Dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data săvîrşini infracţiunii, cel învinuit se afla în altă parte decît la locul săvîrşirii ei. 2. Mijloc de apărare care urmăreşte să ducă la o asemenea constatare. Alicante, oraş în Spania, port la Marea Mediterană. 112 200 loc. (1958). Industrie alimentară bazată pe prelucrarea materiilor prime locale din regiune (struguri şi alte fructe). alică (VÎNĂT.), fiecare dintre micile proiectile sferice de plumb (1,25—4,5 mm diametru) cu care se încarcă cartuşele la armele de vînătoare, pentru vînarea animalelor mici. alicărie (CONSTR.), material constituit din spărturi de cărămidă sau de piatră, rezultat, ca deşeu, la prelucrarea blocurilor de piatră, la transportul materialelor sau din dărîmări şi folosit ca agregat pentru betoane uşoare, pentru pavaj provizoriu, ca material de umplutură etc. alicotă, parte ~ (MAT.), parte dintr-o mărime anumită, care se cuprinde de un număr întreg de ori în această mărime (ex. 3, 4, 8 sînt p.a. ale numărului 24). alienare (FILOZ., DR.) v. înstrăinare. alienaţie mintală (MED.), termen generic pentru orice fel de boală mintală ; cuprinde nu numai psihozele cu halucinaţii, delir etc. (ceea ce numim în mod curent nebunie), ci şi idio-ţia, cretinismul şi toate tulburările intelectului, chiar cele temporare. alifâtică, combinaţie ^ (CHIM.), combinaţie organică fără cicluri în moleculă, constituită din atomi de carbon legaţi unul de altul în formă de lanţ liber la cele două capete. alifie (FARM.), preparat compus din substanţe active încorporate într-o masă onctuoasă; se foloseşte numai extern în medicină şi în cosmetică. Sin. unguent. aligator (engl. alligator, din span. el lagarto „şopîrla"; ZOOL.; Alligator), gen de crocodili cu botul lat, din familia aligato-ridelor. Se deosebesc două Aligator specii : Alligator sinesis, lung de 2—2,5 m, răspîndit în China, şi Alligator mississippiensist lung de 4—4,5 m, răspîndit în apele dulci ale Americii de Nord, unde, ca rezultat al vînării intensive (pielea se foloseşte în industria marochinăriei), numărul lor s-a redus mult. Aligher, Margarita losifovr.a (n. 1915), poetă sovietică rusă. Autoarea cunoscutului poem „Zoia“ (1942, trad. rom.), care evocă eroismul partizanei Zoia Kosmodemeanskaia. Poemul „Victoria ta“ (1945) şi ciclurile de versuri „Primele semne“ (1948), „Colinele lui Lenin“ (1953), „Drumeţului“ (1954) ş.a. sînt străbătute de patos romantic şi de un puternic ALIGOTE 89 ALIMENTAŢIE lirism. Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S. aligoté, soi de viţă originară din Franţa, cu struguri mici sau mijlocii şi boabe mici, rotunde, de culoare albă-ver-zuie. Este un soi fertil, de mare producţie, atît în regiunea dealurilor cît şi la şes. La noi este folosit pentru producerea vinurilor de masă« Alihanian, Artemi Isaako-vici (n. 1908), fizician sovietic, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Cunoscut prin lucrările sale în domeniul fizicii nucleului atomic şi al razelor cosmice. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Alihanov, Abram Isaakovici (n. 1904), fizician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A făcut cercetări importante în domeniul analizei roentgenografice, al fizicii razelor X şi al dezintegrărilor radioactive. împreună cu fratele său A. I. Alihanian, a efectuat cercetări asupra razelor cosmice. în 1949 a construit, împreună cu un colectiv, primul reactor sovietic, în care se folosea ca încetinitor apa grea. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. aliment (lat. alimentum, din alere „a hrăni“ ; BIOL.), produs în stare naturală sau prelucrat, care conţine substanţe nutritive necesare organismului pentru întreţinerea activităţii vitale. A. consumate de om trebuie să conţină albumine, grăsimi, hi-draţi de carbon, săruri, apă, vitamine şi substanţe-balast (pe care organismul nu le asimilează, ex. celuloza). Ele au jucat un rol important în procesul de apariţie a omului (folosirea pe lîngă a. de origine vegetală a a. de origine animală, bogate în elemente chimice noi, a contribuit la dezvoltarea normală a întregului organism, în special a creierului). A. are un rol esenţial în viaţa materială a omului. în desăvîrşirea regimului alimentar care a contribuit la dezvoltarea omului primitiv, deosebit de însemnate au fost descoperirea focului şi a olăritului, care au permis fri-gerea, fierberea şi păstrarea cărnii. în felul acesta s-a putut face mai uşor asimilaţia a. în organism. Alimentaţia cu carne a asigurat o nutriţie mai substanţială şi a eliberat pe strămoşii omului de necesitatea căutării continue a hranei, creîndu-Ie timp disponibil pentru alte activităţi. Lărgirea activităţii economice (în special dezvoltarea agriculturii, a creşterii animalelor etc.) şi acumularea de cunoştinţe practice au dus la mărirea sortimentelor de a. Pentru o cît mai bună asimilare a lor, a. trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să conţină un anumit număr de calorii, să aibă gust plăcut şi aromat, să contribuie la o mai bună secreţie a sucului gastric. în acelaşi scop este necesară o bună preparare şi o prezentare atrăgătoare a lor. V. şi alimentaţi e.— Ali~ mente de protecţie, substanţe care se dau muncitorilor spre a-i feri, în cursul procesului de producţie, de intoxicaţii profesionale şi, în general, pentru a-i proteja în cazul condiţiilor de muncă vătămătoare sănătăţii. în R.P.R., dispoziţiile legale privind protecţia muncii prevăd obligaţia întreprinderilor de a da oamenilor muncii, în mod gratuit, a. de p. (de ex., în locurile de muncă unde se folosesc substanţe toxice, se dă muncitorilor lapte, iar acolo unde temperatura este ridicată se dă apă carbogazoasă salină). alimentare (TEHN.) 1. Furnizare continuă de materiale, de utilaje, de energie etc., necesare vieţii şi activităţii populaţiei şi producţiei de bunuri dintr-o localitate sau din-tr-o regiune (ex. a. cu energie electrică a unei localităţi, a unui consumator etc.). — (HIDRO-TEHN.) Alimentare cu apâ> totalitatea lucrărilor tehnice destinate captării, transportului şi distribuţiei apei necesare unei localităţi, unei industrii, unei gospodării agricole etc. 2. Operaţie manuală, semiautomată sau automată prin care se asigură materialul sau piesele (dintr-un magazin sau buncăr) necesare ciclului de prelucrare al maşinilor-unelte. alimentator (MAS.) 1# Dispozitiv de alimentare a unei maşini cu combustibil, cu materie primă etc. 2. Parte com- ponentă a unei maşini de încărcat cu funcţionare continuă sau a unei maşini-unelte Alimentator î — disc rotativ; 2 — manşon pentru reglarea debitului; 3 - ra-cletă; 4 — pîlnie de alimentare; 5 — jgheab de eliminare automate, avînd rolul de a dirija materialul către organul de transport, respectiv către locul de prelucrare. alimentaţie 1. (BIOL.) Proces complex de introducere în organism a substanţelor nutritive şi de transformare a lor în compuşi chimici relativ simpli, utilizaţi de organism pentru formarea şi reînnoirea ţesuturilor şi a organelor corpului, precum şi ca iz^or de energie. A. constituie condiţia de bază a existenţei animalelor în natură şi latura cea mai importantă a schimbului de substanţe dintre organism şi mediu, şi deci principala legătură dintre acestea. Ea joacă un rol important în aclimatizare şi constituie factorul principal care determină răspîndi-rea diferitelor specii* în creşterea animalelor, a. raţională (bazată pe norme de hrană) constituie cel mai important mijloc de ridicare a productivităţii, de îmbunătăţire a raselor şi de întărire a constituţiei acestora. A. are un rol important în înmulţire, în secreţia laptelui, în activitatea musculară a organismului etc. Insuficienţa hranei duce la micşorarea rezistenţei organismului faţă de temperaturi joase şi de infecţii, la tulburări ale proceselor fiziologice care privesc înmulţirea. Alături de muncă, factorul hotărîtor, a» a jucat ALINEAT 90 ALLEG un rol important în procesul de transformare a maimuţei în om. Ea reprezintă unul dintre factorii de seamă pentru păstrarea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a omului. A. făcută în mod raţional acoperă în întregime pierderile organismului adult şi satisface necesităţile de creştere ale organismului tînăr, prin substanţe nutritive, ca protide, glucide, lipide, vitamine şi săruri minerale. Necesitatea fiecăreia dintre aceste substanţe depinde de factori ca: vîrstă, sex, gen de activitate şi condiţii, atît biologice cît şi sociale. în funcţie de aceşti factori, alimentele trebuie să cuprindă un anumit număr de calorii care să acopere energia cheltuită. I. P. Pavlov a acordat o mare importanţă regimului sever de a., înţelegînd prin aceasta servirea meselor la aceleaşi ore ale zilei, în acest caz se observă reflexul la timp, adică secretarea foarte activă a sucului gastric, bogat în fermenţi, la ora mesei. Dacă nu se respectă orele exacte, /eflexul dispare, fapt care poate duce la zdruncinarea proceselor de digestie şi la apariţia diferitelor stări patologice (gastrite, colite etc.). Pentru omul sănătos se recomandă servirea mesei de patru ori, minimum de trei ori pe zi. Este de asemenea necesară şi o justă repartizare a produselor (animale şi vegetale) la diferitele mese. Produsele bogate în proteine (carne, peşte, leguminoase) se repartizează la mesele de dimineaţă şi de prînz. Pentru mesele de seară sînt indicate produsele lacto-vege-tariene. Alimentaţia stabilită în funcţie de cerinţele fiziologice şi de condiţiile de mediu se numeşte alimentaţie raţională. V. şi aliment; digestie; fotosinteză. 2. (MED.) Alimentaţie mixtă (la sugari), alimentaţie combinată, cu lapte matern şi lapte de provenienţă animală.—A. artificială (la sugari), alimentaţie cu lapte de provenienţă animală. 3. (EC.) Alimentaţia publică în R.P.R., reţeaua întreprinderilor specializate în deservirea populaţiei cu mîncăruri pregătite şi cu băuturi (cantine, restaurante, restaurante - cantină, bufete). Este organizată la oraşe de sfa- turile populare, prin trusturi de alimentaţie publică, iar la sate prin sistemul cooperaţiei de consum. alineat (lat. a linea „în afara liniei“; BIBL.) 1. Rînd cu care începe un text (sau un fragment de text cuprinzînd o idee nouă), diferenţiat de celelalte rînduri prin diferite procedee: literă, cerneală, distanţare mai la dreapta sau mai la stînga rîndului care urmează etc. 2. Pasaj, porţiune de text care începe cu un astfel de rînd şi se termină acolo unde începe un altul de acelaşi tip. aliniament 1. (DRUM., C. F.) Porţiune rectilinie din traseul unei căi de comunicaţie terestră. 2« (MILIT.) Linie de teren care serveşte la indicarea misiunilor de luptă ale trupelor sau la coordonarea acţiunilor acestora (ex. a. de apărare, a. de coordonare a mişcării, a. de desfăşurare etc.). Se indică prin detalii şi neregularităţi ale terenului. aliniere (URB.), aşezare a construcţiilor, a parcelelor etc. dintr-o localitate după o anumită linie dinainte stabilită. Aliohin, Aleksandr Aleksan-drovici (1892— 1946), şahist rus, campion mondial din 1927 (după victoria repurtată asupra lui J. R. Capablanca) pînă în 1935 şi din 1937 (după victoria asupra lui M. Euwe) pînă în 1946. A* este un strălucit reprezentant al şcolii şahiste ruse, creată de A. D. Petrov şi M. I. Cigorin; mare specialist în „partide oarbe“. alior, denumire populară dată mai multor specii de plante din genul Euphorbia, care conţin în toate organele vegetative un suc lăptos, caustic şi otrăvitor (ex. /a/>-tele-cîinelui, laptele-cucului). alitâre (METAL.) V. calo- Alior rizare. aliteraţie, procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi sunet (sau grup de sunete) la începutul (sau în interiorul) mai multor cuvinte succesive, cu scopul de a reda o mişcare sau de a crea efecte de armonic imitativă (ex. „Prin vulturi vîntul viu vuia“. G. Coşbuc). aliúrá (fr. allure „fel de a merge“), mod de deplasare a unui animal patruped după felul în care îşi mişcă membrele, asociindu-le simultan sau succesiv, şi după viteza cu care face acest lucru. La cal, a. principale sînt: pasul, trapul, buiestrul şi galopul. alizarină (CHIM.), derivat al antrachinonei. Se prezintă sub formă de cristale portocalii; p. t. 290°C. Este un colorant cunoscut din antichitate. Se extrage din rădăcina de roibă. A. sintetică se prepară din antrachinonă şi este primul colorant natural care a fost preparat sintetic. Se foloseşte în special pentru vopsirea în roşu aprins a bumbacului şi a lînii. alizée, vînturi care bat în regiunile intertropicale, în tot timpul anului, cu direcţie constantă : de la nord-est spre sud-vest în emisfera nordică şi de la sud-est spre nord-vest în cea sudică. Al-Kindi, Abu-Iussuf ibn-Ishak (800-879), filozof ^ şi savant enciclopedist arab, iniţiatorul orientării aristotelice în filozofia arabă. A trăit la Basra şi la Bagdad. Al.-K. a preconizat necesitatea fundamentării filozofiei pe studiul matematicii şi al ştiinţelor naturii şi a subliniat caracterul imuabil al raporturilor cauzale. A fost persecutat de oficialitatea clericală musulmană din cauză că a îndrăznit să critice Coranul pentru contradicţiile şi naivităţile lui. alia breve (expresie italiană însemnînd „în scurt“; MUZ.), termen care indică o mişcare rapidă în doi timpi. Allah (arab. al-ilah „dumnezeu“), denumire a lui dumnezeu în religia islamică. V. şi islam. Allahabad, oraş în India (statul Uttar-Pradesh), situat la confluenţa Jumnei cu Gangele-332 300 loc. (1951). Nod feroviar. Industrie de sticlă, de tutun, textilă şi alimentară. Alleg, Henri (n. 1921), publicist algerian, luptător pentru libertatea şi independenţa Algeriei, director al ziarului „L’Al* ALLEGRETTO 91 ALMANDIN Alma-Ata. Teatrul de operă Abai ger Républicain“. întemniţat de către autorităţile colonialiste franceze, a evadat în 1961 şi s-a stabilit în străinătate. în 1962 s-a reîntors în Algeria. Este autorul cărţilor „Tortura“ (1958, trad. rom. 1958) şi „Prizonieri de război“ (1961), în care demască tratamentul inuman la care erau supuşi deţinuţii politici algerieni de către autorităţile colonialiste franceze. allegretto (cuvînt italian, diminutiv al lui allegro ; MUZ.) 1. Termen care indică o mişcare vie, dar mai puţin grăbită decît allegro. 2, Parte a unei lucrări muzicale concepută în această mişcare. allégro (cuvînt italian în-semnînd „vioi, vesel“ ; MUZ.) 1. Termen care indică o mişcare repede, vioaie. 2* Parte a unei Jucrări muzicale concepută în această mişcare. allemândă 1. Vechi dans de origine populară germană, cu caracter vesel, vioi. 2« Piesă Andante eon, moto J.S.8acH Suita I muzicală cu care începea, de obicei, suita clasică franceză. Are un ritm moderat, în doi timpi. Allerf ăhr7, rîu în R. D. Ger-mană (260 km). Izvorăşte din apropierea oraşului Magdeburg şi se varsă în Weser. Este navigabil pe o distanţă de 117 km, fiind legat de Canalul Central german. Allgemeine Electricităts* Gesellschaft (A.E.G.), unul dintre cele mai mari trusturi electrotehnice din R.F. Germană. Cooperează cu concernul Siemens, cu General Electric Company din S.U.A. şi cu alte concerne internaţionale. în Romînia, Allgemeine Electrici-tăts-Gesellschaft a avut în trecut filiale şi un număr mare de acţiuni în societăţile din industria producătoare de energie electrică. V. şi trust. Allier [alie], rîu în centrul Franţei (410 km). Izvorăşte din munţii Ceveni şi se varsă în fluviul Loara. Este navigabil pe o distanţă de 228 km. allit (PETROGR.), denumire generală dată rocilor sau produselor lor de alterare, formate mai ales din hidroxizi naturali de aluminiu (hidrargilit, boeh-mit, diaspor). în grupa a« intră bauxitele şi lateritele. Alma-Ata, oraş în U. R.S.S., capitala R.S.S. Kazahe. 508 000 loc- (1961). înfiinţat în 1854, ca centru comercial şi administrativ. în anii Puterii sovietice a devenit cel mai puternic centru industrial, cultural şi ştiintific al R.S.S. Kazahe. întreprinderi constructoare de maşini, textile şi alimentare (de produse lactate, paste făinoase, carne şi con* serve). Aici se află Academia de Ştiinţe a R.S.S. Kazahe, 11 institute de învăţă-mînt superior, trei teatre, muzee. A*-A. este unul din cele mai frumoase oraşe ale U.R.S.S., prin structura rectangulară a străzilor, prin parcurile şi clădirile lui monumentale. Almaden, oraş în partea centrală a Spaniei. 12 400 loc* (1955). Este centrul unei regiuni renumite pentru extracţia mercurului (circa 1/3 din extracţia de mercur a lumii capitaliste). „Almageste“ (ASTR.), importantă culegere ^de lucrări astronomice a lui Ptolemeu, datînd de Ia mijlocul sec. al II-lea e.n. Conţine unul dintre cele mai vechi cataloage de stele ajunse pînă în zilele noastre şi expunerea sistemului geocen-tric al lui Ptolemeu, care a fost folosit de biserică în lupta împotriva concepţiilor ştiinţifice despre lume în evul mediu, în sec. al XVI-lea, N. Copernic a pus bazele concepţiei moderne heliocentrice a sistemului solar, dînd o puternică lovitură concepţiilor antiştiin-ţifice clericale. almandin (MINER.), granat aluminoferos, de culoare roşie-brună; cristalizează în sistemul cubic, în forme de dodecaedru romboidal, şi este foarte răs-pîndit în şisturile cristaline şi în aluviuni. Varietatea comună se utilizează ca abraziv, iar varietatea limpede ca piatră semipreţioasă. în R.P.R. se întîlneşte în şisturile cristaline ALMÂJ 92 ALOCISM din Carpaţi şi din Dobrogea şi in aluviunile formate din eroziunea acestor şisturi. Almăj, munţi situaţi în sud-vestul R.P.R., în nordul defileului Dunării; fac parte din grupa Munţilor Banatului. Altitudinea maximă: 1 226 m (vîrful Svinecea). Munţii A. sînt constituiţi din roci cristaline. In cadrul lor se disting zone depresionare umplute cu depozite sedimentare paleozoice şi mezozoice reprezentate în special prin calcare. Almeida, Brites d\ ţărancă portugheză care a condus în 1385 lupta maselor populare din orăşelul Aljubarrota împotriva invaziei spaniolilor. Este numită şi Ioana d’Arc a Portugaliei. Almeida Garrett, Joăo Baptista (1799—1854), scriitor portughez, iniţiator al romantismului în Portugalia. Patriot, luptător împotriva absolutismului, a fost exilat în mai multe rînduri pentru idealurile sale de libertate. în piesa „Filippa de Vilhena“ (1840), şi mai cu seamă în „Fratele Luiz de Sousa“ (1844), opera sa principală, ca şi în poeziile lirice (culegerea „Frunze căzute“, 1853, ş.a')» A.G. evocă trecutul şi tradiţiile patriei sale, punînd în valoare bogate elemente de folclor. Almohazi, dinastie mauro-spaniolă (1147—1269), care a răsturnat dinastia Almoravizi-lor. în urma feudalizării, a luptelor interne şi a deselor răscoale, statul almohad s-a fărîmiţat într-o serie de state feudale. Almoravizi, dinastie mauro-spaniolă (c, 1061 — 1147), care a cucerit Marocul şi întreaga Spanie, dar a fost răsturnată în 1147 de Almohazi. Almqvist, Karl Jonas Love (1793—1866), scriitor suedez. Lucrările sale au stîrnit numeroase polemici şi campanii de presă. Sub influenţa lui J. J. Rousseau, a debutat ca romantic, dispreţuind „societatea convenţională“, dar mai tîrziu a evoluat spre realism (în ciclul de romane „Cartea măceşului“, 1832—1851; „Moara de la Skăllnora“, 1838). A influenţat creaţia lui A. Strindberg şi a Selmei Lagerlof. almucantarât (ASTR.), cerc mic de intersecţie a sferei cereşti cu un plan paralel cu planul orizontului, pe care toate stelele au aceeaşi înălţime deasupra orizontului. Trecerile stelelor la un anume a. sînt folosite pentru determinarea coordonatelor geografice ale locului. âlnico (METAL.), aliaj fero-magnetic de fier (63%) cu aluminiu (12%), nichel (20%), cobalt (5%) şi adaos de cupru, folosit la fabricarea magneţilor permanenţi. alocare (lat. ad „la“ şi locare „a pune“; EC.), afectarea unor mijloace băneşti sau materiale în vederea realizării unei anumite acţiuni (ex. pentru construirea unui obiectiv industrial). alocaţie (în ţările socialiste) a) Alocaţie de stat, sumă de bani acordată în temeiul legii, din fondurile statului, unei instituţii, organizaţii, întreprinderi sau unei persoane.—A. de s. pentru copii, indemnizaţie lunară acordată în R.P.R., din bugetul de stat, salariaţilor, pensionarilor şi altor categorii de oameni ai muncii, precum şi copiilor care beneficiază de pensia de urmaş. Se acordă, în cadrul anumitor limite de salariu, de pensii sau burse, şi pînă la o anumită vîrstă a copiilor. A fost introdusă din 1956, în cadrul măsurilor luate de Partidul Muncitoresc Romîn pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii, b) Alocaţie bugetară, sumă prevăzută într-un buget aprobat, pentru efectuarea anumitor cheltuieli de către instituţii, întreprinderi şi organizaţii de stat, în vederea îndeplinirii sarcinilor de plan. alodiu (lat. allodiumt din v. germ. all „tot“ şi od „moşie“), proprietate funciară liberă de orice sarcini servile sau vasa-lice, de care proprietarul putea dispune după plac, spre deosebire de feud, asupra căruia grevau obligaţii vasalice. A. a fost răspîndit în apusul Europei în perioada feudalismului timpuriu (sec. V—XI). aloe 1. (BOT.; Alde) Gen de plante din familia liliaceelor, care cresc în semipustiurile din Africa şi din India. Plantele din acest gen au frunze mari, cărnoase şi spinoase şi flori galbene sau roşii. La noi se cultivă în sere şi în apartamente. 2. (FARM.) Produs obţinut din sucul extras din Aloe frunzele diferitelor specii de a* Se prezintă sub formă de bucăţi neregulate, brune-negre, cu aspect sticlos, cu gust foarte amar, solubile în alcool şi parţial în apă. Exercită o acţiune purgativă prin excitarea contracţiilor intestinului gros. Este folosit şi împotriva tuberculozei. alofâne (IND. STICL.), varietate de minerale amorfe, formate din silicaţi de aluminiu coloizi. Intră în compoziţia unor argile, numite argile alo-fanoide, mai ales a argilelor caolinoase, alcătuind porţiunea alofanoidă a acestora. Spre deosebire de caolin, a* se dezagregă cu acid clorhidric. alogamie (gr. allos „altul“ şi gamos „unire“; GENET.), fecundare naturală a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeaşi^ specie. A. se realizează cu ajutorul vîn-tului, al insectelor etc. şi duce la sporirea vitalităţii organismelor datorită unirii unor gârneţi de provenienţe diferite în procesul fecundaţiei. alogen (gr. allos „altul“ şi genos „rasă“ ; PETROGR.; despre un component al unei roci sedimentare), format anterior rocii şi într-un loc diferit de aceasta (ex. componentele din-tr-un conglomerat). alogism (gr. a „fără“ şi logos „raţiune“; FILOZ.) 1. Judecată care contrazice logica. 2. Concepţie mistică, iraţionalistă, care pretinde că instinctul, intuiţia, credinţa şi revelaţia divină ar fi mijloace de cunoaştere superioare ştiinţei şi gîn-dirii logice* ALOHTON 93 ALPI Munţii Alpi alohton (gr. allos „altul1* şi chthon „pămînt“; GEOL.), formaţiune geologica care a suferit deplasări faţă de locul iniţial de formare. In general, a* este mai vechi decît stratele pe care le acoperă. în Carpaţii Meridionali, a» este reprezentat prin Pînza Getică, care cuprinde masivele Lotrului, Ci-binului, Sebeşului, Făgăraşului, Poiana Ruscă, Semenicului, Locvei ş.a. alopatie (gr. allos „altul“ şi pathos „suferinţă“), sistem obişnuit de tratament în medicină, constînd în folosirea de medicamente în doze care, Ia omul sănătos, produc simptome inverse simptomelor caracteristice bolii ce urmează să fie tratată (ex. hipotiroidismul se tratează cu extract de tiroidă, care, administrat unui om sănătos, i-ar produce hipertiroi-dism). alopecie (gr. alopex, -cis „vulpe'4, animal care suferă uneori de o boală caracterizată prin căderea părului; MED.), absenţa sau căderea temporară (totală sau parţială) a părului de pe cap sau de pe corp. Se observă, fiziologic, la nou-născuţi şi, patologic, în cursul unor boli de piele produse de ciuperci, al unor boli nervoase, infecţioase etc. alotropie (gr. allos „altul14 şi tropos „schimbare“ ; CHIM.), proprietate a unor elemente chimice de a se prezenta în mai multe forme sau modificaţii, care diferă între ele prin însuşirile fizice (punct de topire, tensiune de vapori, greutate specifică), iar uneori şi prin comportarea chimică. Existenţa modificaţiilor alotropice este, în general, consecinţa existenţei unor reţele cristaline diferite (sulful rombic şi mono-clinic) sau a unui număr diferit de atomi în moleculă (oxigenul şi ozonul). Modificaţiile alotropice ale unui element se pot transforma una în alta fie reversibil, la o anumită temperatură (transformare enantiotropă), fie ireversibil, forma mai puţin stabilă trecînd în cea stabilă (transformare monotropă). Sin, formă alotropică. aloxân (BIOCHIM., FIZIOU), substanţă cristalină, apropiată ca structură chimică de acidul uric. în anumite doze distruge celulele pancreatice care secretă insulina. Este folosit în producerea experimentală a diabetului (diabet aloxanic). alpaca1 1. (ZOOL.; Lama* pacos) Mamifer rumegător, care reprezintă forma domesticită a lamei, renumit pentru Alpaca (î) lîna sa de calitate superioară (datorită fineţei şi lungimii firelor). Trăieşte în America de Sud (pe platourile din Peru şi din Bolivia). Este folosită pentru lînă, pentru carne şi ca animal de tracţiune. 2. (IND. TEXT.) Ţesătură (stofă) fină, de culoare închisă, cu faţa lucioasă, făcută de obicei din lîna animalului descris mai sus. Este folosită pentru îmbrăcăminte de vară. alpaca2 (METAL.), aliaj de cupru (45 — 65%), nichel (10— 22%) şi zinc, de culoare albă-argintie, practic inoxidabil în atmosferă, folosit la fabricarea tacîmurilor, a instrumentelor medicale şi optice etc. Alpatov, Mihail Vladimiro-viei (n. 1902), istoric de artă sovietic, membru al Academiei de arte a U.R.S.S. A scris studii valoroase despre arta rusă, despre arta bizantină şî arta vest-europeană. Op. pr.: „Arta italiană din epoca lui Dante şi Giotto“ (1939), „Istoria generală a artelor“ (1948— 1955), „Andrei Rubliov“, „A.A. Ivanov“ (1956) s. a. Alpi, munţi situaţi în Europa, pe teritoriul Italiei, Elveţiei, Franţei, Germaniei şi Austriei, avînd o lungime de 1 200 km şi o lăţime între 135 şi 260 km. Altitudinea maximă : 4 810 m (vîrful Mont Blanc). A. s-au format în era terţiară, în timpul orogenezei alpine. Sînt constituiţi din roci cristaline şi meta-morfice. Se împart în A. vestici şi A. estici. Masivele mai importante din A. vestici sînt: A* Maritimi, A. Savciei, A. Pennini, A. Bernezi şi A. Retici, iar din A. estici: A. BaVariei, A. Salzburgului, munţii Tauer, A. Dolomitici şi A. CarnicL Clima din A. este umedă şi rec*. Gheţarii ocupă 4 140 km2. Rîurile din această regiune posedă importante resurse hidroenergetice, folosite parţial în Italia, Elveţia şi Austria. Din A* izvorăsc fluviile şi rîurile Rin, Ron, Pad, Inn, Drava, Adige ş.a. Aici se găsesc numeroase lacuri (Geneva, Constanţa, Maggiore, Como ş.a.). Munţii sînt străbătuţi, prin trecătorile principale (Simplon, Saint-Gothard ş.a.), de numeroase şosele şi căi ferate. între 1958 şi 1962 s-a construit, sub Mont Blanc, un tunel pentru automobile (11,5 km). Populaţia este densă, mai ales la contactul dintre zona agricolă şi cea de pădure. Resurse economice: agricultură (pînă la ALPII AUSTRALIENI 94 ALTERARE 1 300-1 400 m), păduri şi păşuni. Frumuseţea Alpilor atrage numeroşi turişti.—Alpii Pennini, lanţ muntos al Alpilor vestici în Italia şi Elveţia, limitaţi de trecătorile Simplon la est şi Saint-Bernard la vest. Altitudinea maximă : 4 638 m (masivul Monte Rosa). Sînt acoperiţi pînă la 2 000 m de păduri, apoi de păşuni alpine şi de gheţari. —Alpii Dinarici, lanţ de munţi pe teritoriul R.P.F. Iugoslavia. Altitudinea maximă: 1913 m (vîrful Troglav). Alpii Dinarici prezintă numeroase fenomene carstice. Sînt în mare parte acoperiţi cu păduri de fag şi de stejar. Alpii Australieni, lant muntos situat în estul Australiei. Sînt munţii cei mai înalţi şi cei mai tineri ai continentului. Altitudinea maximă : 2 234 m (vîrful Kosciusko). S-au format în permocarbonifer şi în terţiar. Sînt constituiţi din roci sedimentare cu intruziuni de granit. alpin, care se referă la munţii Alpi şi, prin extensiune, la fenomenele din regiunea cea mai înaltă a munţilor.—(BIO-GEOGR.) Etaj a., partea superioară a munţilor înalţi, care începe dincolo de limita de sus a pădurilor (în munţii din ţara noastră de la aproximativ 2000 m în sus). Se caracterizează printr-un climat aspru (iarnă de cel puţin şase luni), cu vîn-turi puternice. în multe cazuri în e. a. există zăpezi persistente, gheţari şi stînci golaşe. Vegetaţia este alcătuită din tufişuri pitice şi dese, ierburi, muşchi şi licheni. Fiind lipsit total de copaci, se numeşte şi ,,gol de munte“. — (GEOL.) Orogeneză alpinăt totalitatea proceselor de cutare a scoarţei Pămîntului, care au început la sfîrşitul tria-sicului şi au continuat pînă în cuaternar. Ca urmare a acestor mişcări s-au format munţii Alpi, Apenini, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Himalaia ş.a. alpinism, ramură sportivă în care, cu ajutorul unei tehnici speciale şi al unui echipament adecvat, se efectuează ascensiuni pe trasee muntoase cu un anumit grad de dificultate. Atingerea unor obiective greu accesibile (piscuri, creste, pereţi etc.) capătă caracter de Alpinism întrecere, fiind considerată performanţă sportivă. alpino~himalaian,sis/emu/~~ (GEOL.), sistem muntos a cărui formare, începută în cre-tacicul mediu, s-a desăvîrşit la sfîrşitul pliocenului. Din acest sistem fac parte munţii Atlas, Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz şi Himalaia. Alsacia, provincie în nord-estul Franţei, între fluviul Rin şi munţii Vosgi. Suprafaţa: 8 900 kma. Populaţia: circa 1 300 000 loc. (1954). Principalul oraş: Strasbourg. Mari zăcăminte de săruri de potasiu lîngă Mulhouse. Industria este reprezentată prin uzine constructoare de maşini, chimice, fabrici textile. Importantă regiune a-grară cu culturi de grîu, orz, tutun, cartofi, viţă de vie. —Istoric. A. a fost locuită în timpuri străvechi de celţi. Provincie romană între sec. I î.e.n. şi al V-lea e.n., ocupată apoi de alemani, pe care francii i-au învins la Tolbiac (496), ea a fost înglobată în regatul franc, în anul 870 teritoriul ei a trecut în posesiunea regatului franc de răsărit (viitoarea Germanie), dar prin pacea westfalică( 1648) a revenit Franţei. Anexată din nou de Germania în 1871, în urma războiului franco-prusac, A. a revenit iarăşi Franţei după primul război mondial, prin pacea de la Versailles (1919). în 1940 Germania hitleristă a smuls din nou Franţei Alsacia, împreună cu Lorena. La sfîrşitul anului 1944, în condiţiile înaintării victorioase a Armatei Sovietice şi ale deschiderii de către aliaţi a celui de-al doilea front, A. a fost eliberată de către armata franceză. Altai, sistem muntos situat în sud-vestul Siberiei, la hota* rul U.R.S.S. cu R. P. Mongolă şi R. P. Chineză; înălţimea medie: 1 500—2 500 m. Altitudinea maximă: 4 506 m (vîrful Beluha). Numeroşi gheţari. Zăcăminte polimetalice bogate. Altair (ASTR.), stea de mărimea stelară unu, cea mai luminoasă din constelaţia Vulturul. Altamira, peşteră în nordul Spaniei, celebră prin picturile în mai multe culori făcute pe stîncă de oamenii din paleoliticul superior. altar (lat. altarium, din alias „înalt“) 1. Loc ridicat sau masă pe care se depuneau în antichitate ofrande sau se celebrau sacrificii. 2. Masă de cult în biserici sau încăperea în care se "găseşte aceasta. Altdorf er, Albrecht (c. 1480-1538), pictor, gravor şi arhitect german, cel mai de seama reprezentant al aşa-numitei „şcoli de la Dunăre“. A pictat alegorii religioase şi tablouri istorice şi mitologice, în care fantezia se împleteşte cu o ascuţită observaţie realistă. Personajele din compoziţiile sale poartă, în genere, costume din vremea sa, iar clădirile sînt inspirate din arhitectura Renaşterii germane şi italiene, chiar şi în scenele 'biblice. Unul dintre primii peisagişti ai Renaşterii, Altenburg, oraş în R. D. Germană, în districtul Leipzig. 47 500 loc. (1957). Industrie constructoare de maşini. în apropierea oraşului se află exploatări de cărbune brun. t alterare l.(PETROGR.) Totalitatea proceselor de dezagregare şi descompunere chimică a rocilor, care au loc la suprafaţa sau în păturile superioare ale scoarţei Pămîntului, deasupra nivelului hidrostatic. A, se produce sub acţiunea agenţilor atmosferici, a apelor de infiltraţie, a activităţii plantelor ALTERAT! E 96 ALTO şi animalelor. 2.(lND. ALIMENT.) Alterarea alimentelor, modificare structurală a alimentelor sub acţiunea mediului înconjurător (aer, umiditate, lumină, căldură, microorganisme etc.)* Cînd modificările proprietăţilor organoleptice, fizice, chimice şi biochimice sînt profunde şi cînd, datorită acestui fapt, ele determină scăderea valorii nutritive, apariţia substanţelor toxice şi a mirosurilor neplăcute, schimbarea consistenţei, gustului şi culorii etc., alimentele nu mai pot fi consumate. alterâţie (MUZ,), procedeu de modificare a înălţimii iniţiale a unui sunet prin semne $ - diez X- dublu diez b - bemol bb —dublu bemol & tj - becar Alteraţie care urcă sau coboară sunetul: diezul, dublul diez urcă sunetul ; bemolul, dublul bemol coboară sunetul; becarul anulează efectul diezului, dublului diez, bemolului sau dublului bemol. Sin. accident. alternânţă (lat. alternus „unul după altul“) 1« (FIZ.) Totalitate a valorilor succesive pe care le ia o mărime periodică sau pseudoperiodică în decursul unei jumătăţi de perioadă sau de pseudoperioadă (ex. a« valorilor pozitive sau a celor negative, în cazul unei mărimi care variază sinusoidal). 2. (LINGV.) Alternanţă fonetică, schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în formele flexionare sau în familia unui cuvînt.—A. consonantică, alternanţă care se produce între consoanele din tema unui cuvînt (ex. schimbarea lui s în ş: des-deşi, a lui t în /: tăiat-tăiaţi etc.)*—A. vocalică, alternanţă care se produce între vocalele din tema unui cuvînt. Ea poate afecta timbrul vocalelor (ca în carte, cărţi), cantitatea (ex., în latină, prezentul vénit se deosebeşte de perfectul venit prin cantitatea lui e) sau accentuarea lor (ex., în romînă, perfectul simplu cin-tâ se deosebeşte de prezentul cîntă prin accentuarea lui ă). Sin. ablaut, apofonie. alternare de generaţii (BOT.), fenomen general care intervine în procesul de înmulţire a plantelor dotate cu sexualitate şi care constă în succesiunea regulată a două generaţii : una sexuată, care poartă organe şi celule sexuale, numită şi gametofit, alta asexuată, care produce spori, numită sporofit. Organizarea şi durata celor două generaţii variază foarte mult la diferitele încrengături de plante (ex. la muşchi predomină gametofitul, iar Ia ferigi sporofitul). alternarioză (FlTOPAT.), boală a plantelor, provocată de ciuperci din genul Alter-naria. Foarte răspîndită şi păgubitoare este a* cartofului, produsă de Alternaría solani; această boală se manifestă prin pete brune-închis, cu zone concentrice, care apar pe frunze, pe tubercule etc. Se combate prin stropiri cu zeamă borde-leză în concentraţie de 1 %. alternativă (lat. alternare, din alter „altul“ ; LOG.), relaţie între două judecăţi, în care, dacă o judecată e adevărată, cealaltă e falsă; (în accepţia comună) situaţie în care se găseşte cineva cînd trebuie să aleagă între două soluţii (posibilităţi) care se exclud. aiternatór (ELT.) v. generator sincron. „Alte zări“, organul legal de presă al Comitetului regional antifascist din Transilvania, apărut la Cluj, sub îndrumarea P.C.R., în noiembrie 1933. A fost interzis de guvernul burghezo-moşieresc în martie 1934. altigrâf (lat. altus „înalt“ şi gr. graphein „a scrie“; AV.), altimetru barometric care înregistrează pe o diagramă altitudinea avionului în timpul zborului. aitimetrie, ramură a topografiei care se ocupă cu determinarea înălţimilor punctelor caracteristice de pe scoarţa terestră, faţă de o suprafaţă de referinţă, în vederea reprezentării reliefului pe hartă prin curbe de nivel (izohipse)ţ tente sau haşuri. ^ altimetru (lat. altus „înalt“ şi gr. metron „măsură“), aparat cu care se măsoară înălţimea faţă de un punct sau faţă de un nivel, luat ca referinţă. Altini, Eustatie (c. 1780— 1815), pictor romîn. A studiat la Academia de arte din Viena. Alături de ansambluri de pictură religioasă, a pictat portrete remarcabile prin realismul viziunii şi calitatea meşteşugului (ex. „Portret de femeie“, din Muzeul de artă al R.P.R.). Altinum, aşezare getică, apoi romană, mai tîrziu bizantină, situată pe malul lacului cu acelaşi nume, pe locul unde se află astăzi comuna Oltina (raionul Adamclisi, reg. Do* brogea). altitudine, înălţimea unui punct de pe suprafaţa terestră, calculată faţă de nivelul mării (a* absolută) sau faţă de un punct de referinţă (a. relativă). altiţă (în portul popular ro-mînesc), porţiune ornamentată Altiîă prin alesătură sau cusătură, cu material colorat (bumbac, in, mătase sau fir metalic), formînd un dreptunghi în partea de sus a mînecilor iilor. Altîntepe, centru minier, pendinte de comuna Eschibaba din raionul Istria, reg. Do-brogea. Exploatări de pirită cupriferă, care se prelucrează la fabrica de îngrăşăminte de la Năvodari (reg. Dobrogea). alto (cuvînt italian însemnînd „înalt“; MUZ.) 1. Voce mai puţin înaltă decît mezzoso-p r a n o ; în corul mixt pentru patru voci constituie vocea o ALTOCUMULUS 96 ALUMINIUM COMPANY doua. 2. Instrument de suflat, a cărui scară corespunde vocii de mai sus. 3, V. violă. aitocumulus, nori în formă de grămezi, situaţi la o înăl-ţime de 2 500—6 000 m. altoi (HORT., VITICULT.), ramură cu 1 —3 muguri sau numai mugur, în vegetaţie ori în Stare de repaus, care, în urma altoirii, concreşte cu portal-toiul. Formează tulpina şi coroana sau numai coroana plantei noi, altoite. altoire, metodă prin care se realizează concreşterea unei por- să piardă însă contactul cu fondul (ex. „La Marseillaise“ de Fr. Rude de pe Arcul de triumf "Étoile din Paris). V. şi basorelief. altostratus, formaţie de nori situată la o înălţime de 2 500 — 5 000 m, care se prezintă sub forma unui strat uniform de culoare mai mult cenuşie. aluat, produs păstos intermediar, folosit în industria panificaţiei şi în patiserie. Este constituit dintr-un amestec de făină de grîu sau de secară cu Sisteme de altoire a — altoire prin apropiere laterală; b — altoire prin apropiere laterală sub coajă, c — altoire prin apropiere laterală» cu limbi; d — altoire în copulaţie; e — altoire în despicătură; f — altoire laterală în lemn; g — altoire în triangulaţie; h • sub coajă, simplă altoire ţiuni de plantă, numită altoi, cu o altă plantă, aflată pe rădăcini proprii, numită p o r t-altoi. După felul plantei şi după faza de creştere, se practică mai multe feluri de a,: în copulaţie, în despicătură, prin apropiere, cu ramură detaşată, cu muguri detaşaţi etc. — Altoirea viţei, operaţia de îmbinare a altoiului, provenit de la soiurile cultivate, cu port-altoiul sălbatic. A. v. este cel mai eficace mijloc de luptă împotriva filoxerei, care atacă rădăcinile soiurilor nobile, dar nu le atacă pe acelea ale port-altoiului sălbatic. altorelief (în sculptură), varietate a reliefului, în care formele se desprind puternic, fără apă şi deseori cu adaosuri pentru afînare sau pentru a-î da proprietăţile fizico-chimice şi gustative dorite (sare, lapte, zahăr, esenţe aromate, mirodenii etc.). A. pentru pîine se afinează prin fermentaţie cu drojdie sau cu maia, iar a. pentru biscuiţi şi produse de patiserie pe cale chimică, cu bicarbonat de sodiu, bicarbonat de amoniu, praf de copt etc. A* pentru pastele făinoase nu se afinează. Sin. cocă. alumină (CHIM.) v. oxid de aluminiu, aluminiu (CHIM.), Al Element cu nr. at. 13; gr. at. 26,97; gr. sp. 2,7; p.t. 658,7°C; p. f. 2 270°C. Metal argintiu, ductil şi maleabil, cu conducti- vitate electrică mare. Are compuşi foarte numeroşi, fiind, după oxigen şi siliciu, al treilea element ca grad de răspîndire. Este uşor atacat de baze şi acizi, afară de acidul azotic. Are valenţa 3. Dă numeroase combinaţii. în industrie se obţine din bauxită prin transformare în alumină, care este descompusă prin electroliză. Aluminiul şi aliajele sale se întrebuinţează la fabricarea pieselor de metal uşoare, în aeronautică şi în electrotehnică. Industria aluminiului este una dintre ramurile cele mai importante ale metalurgiei neferoase. Ea s-a dezvoltat în sec. al XX-lea, o dată cu dezvoltarea aviaţiei. în cadrul lagărului socialist, principalele ţări producătoare de aluminiu sînt Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză şi Republica Populară Ungară. în Republica Populară Romînă se prevede construirea unei uzine de aluminiu, pe baza rezervelor de bauxită din regiunea Crişana. Această uzină va crea o nouă bază de materie primă pentru industria constructoare de maşini şi pentru alte ramuri industriale. în cadrul ţărilor capitaliste, 3/4 din producţia de a. este concentrată în S.U.A. şi Canada, restul fiind produs de Norvegia, Franţa, R. F. Germană, Italia, Austria şi Japonia, întreaga producţie de a, a ţărilor capitaliste se află sub controlul cîtorva mari monopoluri americane, engleze, franceze şi vest-germane. Aluminium Company of America [şliuminidm cămpdni dv dmericd] (ALCOA ; „Societatea americană a aluminiului“), cel mai mare trust din industria de aluminiu a S.U.A., înfiinţat în 1888. El dă 1/3 din producţia de aluminiu a S.U.A. şi, împreună cu trusturile controlate, aproape 50°/o din producţia de aluminiu a ţărilor capitaliste. Prin intermediul trustului de aluminiu din Canada, controlează uzine de aluminiu din Anglia, India, Italia, Spania, Norvegia, R. F* Germană, Japonia etc. La rîndul său este controlat de grupul financiar Mellon. A contribuit la înarmarea Germaniei hitle-rişte. ALUMIN IZARE 97 ALVEOLĂ aluminizare (METAL.), proces de acoperire a unor piese metalice sau nemetalice cu un strat de aluminiu, mai ales pentru a le da o rezistenţă mai mare la coroziune. A, se realizează prin stropire cu pistolul sau volatilizare în vid (la mase plastice). aluminotermie (METAL.), procedeu metalurgic de r e d u-cere şi topire a unui metal, bazat pe reacţia exotermă a unui amestec format din pulbere de aluminiu cu un oxid metalic. Prin a. se obţin temperaturi pînă la 3 000°C. A. a fost realizată pentru prima oară de savantul rus M N. Beketov în 1*859. alu mosilicâţi (MINER.), compuşi naturali în a căror structură cristalină o parte dintre ionii de siliciu sînt înlocuiţi cu ioni de aluminiu, înconjuraţi, fiecare, de patru ioni de oxigen, dispuşi în colţurile unui tetra-edru (ex. feldspaţi, mice, zeoliţi). alun (Corylus avellana)> arbust din familia betulaceelor, înalt de 2—5 m. Are frunze oval-alungite, cu baza inegal Alun cordiformă şi vîrful lung, ascuţit. Fructul (aluna) este o achenă sferică sau ovoidală cu un mic cioc, înconjurată la bază de un înveliş verde în formă de degetar. în R.P.R., a. creşte în zona forestieră, de la cîmpie pînă la munte. Alunele au un conţinut bogat în ulei şi se folosesc în alimentaţie. Lemnul este elastic şi rezistent, dar cu întrebuinţări limitate, din cauza dimensiunilor mici ale arbustului. alunăr (ZOOL.) v. gaiţă-de-munte. alună de pămînt (Arachis hypogaea)t plantă anuală din familia leguminoaselor, originară din Brazilia. După fecundare, baza ovarului se lungeşte şi pătrunde în pămînt pînă la 10 cm adîncime, unde se formează fructul (aluna). Seminţele fructului conţin 42— 59% substanţe grase şi 20— 34% substanţe proteice. A. de p. sînt folosite pentru extragerea uleiului alimentar, iar tulpinile pentru furaj. La noi se cultivă în regiunile sudice ale ţării. Sin. arahidă. alunecare 1. (FIZ.) a) Deplasare fără rostogolire a unui corp pe suprafaţa altui corp. b) Deplasare de ansamblu a unui strat atomic dintr-un cristal faţă de un plan vecin, datorită unei deformaţii plastice. 2. (ELT.) Mărime caracteristică maşinilor electrice asincrone de curent alternativ, egală cu diferenţa dintre turaţia sincronă şi cea a rotorului, împărţită la turaţia sincronă a maşinii; poate fi exprimată şi în procente. 3. (GEOL., GEOGR.) Alunecare de teren, fenomen de deplasare a terenului aflat în pantă, pe un fundament impermeabil. A. se ^ produce în special după ploi îndelungate. Terenul se desprinde sub propria sa greutate, alunecînd pe suportul impermeabil muiat de apele de infiltraţie. în partea superioară, masa alunecată a solului prezintă rupturi, iar în cea inferioară material care se încalecă. La o a. se disting : rîpa de desprindere, lupa de a., valul de a* şi alte elemente. A, se clasifică după unghiul lupei de a♦, adîncimea lupei de a,, formă etc. Formarea a. are loc datorită deplasării pe un strat plastic (argile) a rocilor de deasupra, fenomenelor de sufoziune, măririi grosimii depozitelor deluviale etc. De obicei a. sînt influenţate de mai multe cauze. Ele se dezvoltă îndeosebi pe terenurile lipsite de un covor vegetal, în ţara noastră au o larga răspîndire în Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei. în scopul stăvilirii a. şi folosirii terenurilor afectate de ele se fac împăduriri, plantări de pomi fructiferi, captarea pînzelor subterane etc. alunelul, joc popular romî-nesc cu diferite variante, răs-pîndit în Oltenia. Este un joc de bărbaţi sau mixt, în linie, cu braţele pe umeri sau încru- cişate la spate. Are ritm binar şi o mişcare vioaie, cu paşi bătuţi sau încrucişaţi. alungire (fiz., rez. mat.), creştere relativă a lungimii unui corp datorită unei acţiuni externe (ex. unui efort axial de întindere). A. este egală cu raportul dintre creşterea lungimii şi lungimea iniţială a corpului şi se exprimă în procente. alunit (MINER.), sulfat natural, hidratat, de aluminiu şi potasiu, cristalizat în sistemul romboedric. Are culoarea albă-gălbuie şi luciu sticlos. Apare sub formă de mase pămîntoase, născute prin transformarea feld-spaţilor din rocile eruptive sub influenţa soluţiilor hidro-termale; poate fi şi de natură exogenă (ex. în argile, bauxite etc.)f Din a* se obţin sulfaţi de aluminiu şi de potasiu, cu utilizări variate în industria vopselelor, a pielăriei, în medicină etc. Este şi o sursă pentru obţinerea oxidului de aluminiu, în R.P.R. a fost găsit, ca produs al transformării unor roci vulcanice, la Roşia Montană (reg. Cluj), muntele Puturosul (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) ş.a. aluviu (GEOL.) v. holocen. aluviuni, material transportat de apele curgătoare şi depus pe fundul albiei, pe luncă sau la vărsare. A. sînt formate din bolovăniş, pietriş, nisip şi mîl, care se depun sub formă de straturi. Depunerile aluvionare conţin uneori zăcăminte de minerale grele (aur, platină, diamante etc.). Sînt favorabile culturilor de orez, de legume etc. Alvarez [alvâreQ]9 Arnedo (n. 1897), secretar general din 1938 al C. C. al Partidului 4 Comunist din Argentina. Membru din 1925 al acestui partid. alveolar (LINGV.; despre sunete), a cărui articulaţie se produce prin atingerea vîrfului limbii de regiunea alveolelor dinţilor superiori (ex. r romînesc este o consoană alveolară). alveolă (lat. alveolus „cavitate mică“) 1. (ANAT.) a) AU veolă pulmonară, cavitate sferică de dimensiuni microscopice, situată la extremitatea unei bronhiole. Reprezintă ultimul segment anatomic al căilor respiratorii. La nivelul a. p. au loc schimburile respiratorii, b) 7 - c. 761 ALVEOLITĂ 98 AMAN Alveolă dentară, fiecare dintre cavităţile naturale ale oaselor maxilare, în care sînt înfipţi dinţii. 2* (GEOGR.) Alveolă eoliană, mică adîncitură a solului în regiunile deşertice, săpată de vînt cu ajutorul nisipului pe care îl poartă în suspensie. în zonele muntoase, a. e. sînt des grupate în cadrul unor aflori-mente sau pereţi stîncoşi, ge-nerînd structuri alveolare (sau celule eoliene). alveolită (MED.) 1. Infla-maţie a alveolelor pulmonare, întîlnită în pneumonie, bronho-pneumonie, tuberculoză etc. 2« Inflamaţie a unei alveole dentare. alviţă, produs alimentar za-haros, obţinut din caramel frecat la cald cu extract de c i u i n şi adaos de nuci, migdale, alune şi esenţe aromate. Alzate y Ramirez [alOdte i ramireO7» Antonio (1729— 1790), gînditor iluminist mexican, om de ştiinţă cu o temeinică formaţie enciclopedică şi publicist de talent. A* a dus o luptă susţinută împotriva scolasticii, opunîndu-i concepţia după care filozofia trebuie să aibă drept ţel cunoaşterea naturii. A fundat „Diario litera-rio de Mexico“, tribună a gîn-dirii înaintate din America Latină. Prin activitatea sa, el a contribuit la pregătirea ideologică a mişcării naţional-demo-erate din Mexic şi din alte ţări ale Americii Latine. Âmado [amâdu], Jorge (n. 1912), scriitor revoluţionar brazilian. Primul său ciclu de romane sociale, „Cacao“ (1933), J. Amado „Sudoare“ (1934) şi „Jubiabâ" (1935), păstrează reminiscenţe naturaliste, dar prezintă un pronunţat caracter progresist. Trilogia „Pămînt fără lege44 (1943, trad. rom.), „Pămîntul fructelor de aur“ (1944, trad. rom.) şi „Secerişul roşu“ (1946, trad. rom.) demască asuprirea poporului brazilian de către imperialismul american şi de către capitaliştii şi moşierii autohtoni, iar trilogia „Zidul de piatră“ este dedicată luptei poporului brazilian, sub conducerea partidului comunist. Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1951). Amagasaki, oraş în Japonia, situat în sudul insulei Honshu (Hondo), port la Oceanul Pacific; e încadrat în sfera de activitate industrială a oraşului Osaka, 335 500 loc. (1955). Industrie metalurgică, constructoare de maşini, chimică, textilă etc. Amalasunta, fiica lui Teo-doric cel Mare, regină a ostro-goţilor şi regentă în timpul minoratului fiului său Atalaric (sec. al Vl-lea). A fost ucisă (535) din ordinul vărului său Theodat, cu care se măritase. Sfîrşitul ei tragic constituie subiectul baladei „Regina os-trogoţilor“ de G. Coşbuc. amalgam (CHIM.), aliaj de mercur cu diferite metale. A. poate fi solid, plastic sau lichid. Pe formarea de amalgame se bazează extragerea unor metale (aur, argint etc.) din minereuri. A, de argint, staniu sau cupru se întrebuinţează în dentistică. A, de sodiu este folosit în unele reacţii chimice. A- se mai folosesc la fabricarea oglinzilor, la tratarea şi la protecţia unor suprafeţe metalice etc. amalgamare (METAL.) L Producere a unui aliaj de mercur (amalgam). 2. Procedeu metalurgic de extragere, cu ajutorul mercurului, a aurului şi argintului în stare nativă din minereuri fin măcinate. A, se poate executa în aparate de măcinare, simultan cu procesul de măcinare (a. internă), sau pe mese de amalgamare (a. externă). amaltheus (PALEONT.), ce-falopod fosil din grupa amoni-ţilor, cu cochilie discoidală, care are la marginea ventrală o creastă ca un şnur, iar pe suprafaţă coaste fine în formă de seceră. în R.P.R. se întîl* neşte în depozitele jurasice din Banat. Amaltheus Aman, Theodor (1831 — 1891), pictor şi grafician romîn, personalitate de seamă în dezvoltarea mişcării artistice romî-neşti din sec. al XlX-lea. Şi-a făcut studiile în ţară şi la Paris. A participat activ la revoluţia din 1848 şi la marile evenimente ale epocii. Compoziţiile istorice, care înfăţişează momente din lupta romînilor pentru libertate, unitate şi independenţă naţională, ocupă un loc de frunte în opera lui A, („Hora Unirii la Craiova“, 1857; „Vlad Ţepeş şi solii turci“, circa 1862—1863; „Izgonirea turcilor la Călugăreni“, 1872; „Tudor Vladimirescu“, circa 1874—1876; „Boierii surprinşi la ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş“, 1886). A. a pictat de asemenea tablouri de gen, inspirate din viaţa ţăranilor („Horă la Aninoasa“, 1890), peisaje („Pe terasă la Sinaia“, 1888), naturi moarte („Pepene verde“), portrete („Zoe Brîn-coveanu“, 1859; „Iancu Văcă-răscu“, 1864; „Ţigancă“, 1884) şi numeroase autoportrete. în gravurile sale a redat aspecte din viaţa de huzur a claselor stăpînitoare („Jocul de cărţi“), ca şi din viaţa poporului asuprit („Ţăran cu căciula în mînă“, 1875 ; „Adunaţi la mămăligă“, 1876). A. a luptat pentru înfiinţarea primei şcoli de arte frumoase din Bucureşti, al cărei director a fost pînă la moarte. Preocupările sale artistice s-au manifestat şi în sculptură, arhitectură şi arte decorative. A* a izbutit în lucrările sale cele mai reprezentative să ajungă la un realism autentic, deşi prin formaţia sa AMANET 99 AMBARŢUMIAN a fost tributar academismului, în pictură a dovedit o măiestrie excepţională, bazată pe un desen executat cu precizie şi sensibilitate, pe un colorit plin de prospeţime, virtuozitate în redarea materialelor, dozaj nuanţat al luminii şi umbrelor, nobleţe a viziunii şi echilibru în compoziţie.—Muzeul Aman, muzeu în Bucureşti, instalat în 1908 în fosta locuinţă a artistului, construită şi împodobită după planurile şi indicaţiile sale. Include un fond bogat de picturi, desene, acuarele, gravuri, sculpturi, creaţii ale Iui Â., precum şi instrumentele de care s-a servit acesta ca gravor. Fondul de bază al colecţiei Th. Aman l-au constituit operele aflate în casa artistului la moartea sa. în anii regimului de democraţie populară, colecţia s-a îmbogăţit simţitor cu o seamă de lucrări reprezentative, îndeosebi cu portrete. amanet (DR.) v. gaj. amanetare (EC.), formă că-mătărească de împrumut în orînduirile bazate pe exploatare. Debitorul este obligat să predea drept garanţie pentru restituirea la termen a banilor împrumutaţi un obiect mobil de valoare, care, în caz de neplată, trece în proprietatea creditorului. Amara 1. Lac sărat, situat pe cursul mijlociu al Ialomiţei, lîngă Slobozia. Suprafaţa: 150 ha. 2, Staţiune balneară de interes republican, pentru tratarea bolilor reumatice şi ginecologice, situată pe malul lacului cu acelaşi nume. 2 910 loc. (1961). Amaradia, afluent pe stînga al Jiului. Lungimea: 103 km. Izvorăşte din dealurile subcar- Î>atice oltene. Formează o vale argă, cu soluri aluvionare fertile. amarantacee ( Amaranta- ceae), familie de plante erbacee, de obicei anuale, cu frunze întregi, alterne sau opuse, verzi, roşietice sau pestriţe. Florile sînt unisexuate sau hermafrodite, mici, purpurii, galbene sau albe, grupate în inflorescenţe lungi, în formă de spic sau în glomerule aspectuoase (ex. la creasta-cocoşului, moţul-curca-nului). Unele plante din această familie cresc prin culturi, pro-ducînd pagube (de ex. ştirul). amarâre (oland. maaren „a lega“; NAV.), fixare, prin legare sau aşezare în locaşuri special amenajate, a obiectelor aflate pe o navă, pentru a nu se deplasa în timpul navigaţiei pe o mare agitată, cînd nava capătă mişcări de ruliu şi de tangaj. amarilidac ee (Amarylliia-ceae), familie de plante mono-cotiledonate, care cuprinde a-proape o mie de specii de plante erbacee, de obicei cu bulb şi ovar inferior. Unele specii trăiesc şi la noi, prin păduri (ghiocelul), prin pajişti (narcisa) sau se cultivă în sere şi în apartamente (agava, chiparoasa). Amaterasu, zeiţa soarelui, divinitatea supremă în religia şintoistă (Japonia). E reprezentată printr-o oglindă metalică, simbol al soarelui. Cunoscută şi sub numele de Amaterasu 0~mi~kami (august# divinitate care luminează cerul). V. şi ş i n t o i s m. Amati, celebră familie de meşteri de viori din Cremona (Italia). Cel mai vestit reprezentant al ei, Niccolo (1596— 1684), a fost maestrul lui Stradivarius şi al lui Guar-n e r i. amauroză (gr. amauros „orb**; MED.), diminuare sau pierdere a vederii, datorită unei leziuni a retinei, a căilor nervoase optice sau a centrilor corticali ai vederii. Amauroza poate apărea în sifilisul nervos, diabet, tumori cerebrale, meningită, alcoolism, intoxicaţii cu sulfură de carbon etc. amazoane (gr. a „fără“ şi mazos „sîn“; în mitologia greacă), cete de femei războinice care, după legendă, ar fi trăit în Pont şi care, neîntrecute arcaşe şi călăreţe, îşi tăiau sînul drept pentru a putea mînui mai uşor arcul. Au fost des reprezentate în sculptură şi pictură (de către Fidias, Policlet, Rubens etc.). Amazon, cel mai mare fluviu din America de Sud (6400 km, iar împreună cu Uca-yali circa 7 000 km). Izvorăşte din munţii Anzi, trece prin Peru şi Brazilia şi se varsă în Oceanul Atlantic, Amazoană formînd un mare estuar. Este fluviul cu cel mai bogat debit din lume, avînd un bazin de 7 180 000 km2. Este navigabil pe o distantă de 4 300 km. Amazonas, stat în nord-vestul Braziliei* în bazinul mijlociu şi superior al Amazonului. Suprafaţa: 1 586473 km2. Populaţia: 626 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Manaus. Aproape întreg teritoriul acestui stat este acoperit de pădurea ecuatorială umedă, în care se exploatează extensiv cauciucul natural şi lemnul preţios. amazonit (MINER.), varietate verde de m i c r o c 1 i n, folosită ca piatră semipreţioasă. ambalaj, material sau obiect făcut din hîrtie, mase plastice, textile, lemn, sticla sau metal, destinat să cuprindă sau să învelească produsele în timpul manipulării, depozitării, transportului sau vînzării lor. ambalare (MAŞ.), creşterea vitezelor unghiulare ale organelor rotitoare ale unei maşini peste valorile lor nominale, ceea ce poate provoca avarii maşinii. Pentru a împiedica a,, unele maşini sînt prevăzute cu regulatoare de viteză. ambarcâţie, mijloc de trans~ port pe apă, de diferite dimensiuni, cu sau fără punte, cu vîsle, cu pînze sau cu motor, construit din lemn, oţel, aliaje uşoare sau mase plastice (ex. barcă, balenieră, barcaz, bac, şalupă, şalupă-remorcher, cuter etc.). în sport se folosesc a. cu furcheţi (schif şi gig) şi fără furcheţi (caiac şi canoe), a. cu motor şi a* cu vele. Ambarţumian, Viktor A-mazaspovici (n. 1908), astrofizi-cian sovietic, membru al Aca- AMBASADĂ 100 AMBREIAJ demîeî de Ştiinţe a U.R.S.S., preşedinte al Uniunii Astronomice Internaţionale. A descoperit (1947) şi a studiat asociaţiile de stele. A elaborat o nouă V. A. Ambarţumian teorie a absorbţiei luminii în mediile nebuloase. Cercetările sale din ultimii ani au arătat că stelele se nasc în grupuri, iar procesul de formare a lor continuă şi în zilele noastre. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. ambasadă (DR.) 1. Reprezentanţă diplomatică permanentă, în frunte cu un ambasador. 2. Clădirea în care funcţionează această reprezentanţă. ambasador, agent diplomatic cu rangul cel mai înalt. ambidextrie (lat. ambo „ambii“ şi dextra „mîna dreaptă“), capacitatea de a se folosi cu aceeaşi îndemînare de ambele mîini. ambielâj (MAŞ.), ansamblu format din bielele unui motor, asamblate cu arborele cotit. ambigen, termen întrebuinţat de unii lingvişti pentru a denumi genul neutru din limba romînă. Această denumire se bazează pe faptul că, din punct de vedere formal, substantivele neutre se comportă la singular ca masculinele, iar la plural ca femininele. ambitus (MUZ.), întinderea unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav pînă la cel mai înalt. Sin. întindere. ambliopie (gr. amblys „tocit“ şi ops, opos „ochi“ ; MED.), diminuare a vederii în urma unor leziuni ale mediilor transparente ale ochilor. amblipode (PALEONT.), mamifere erbivore din grupa copi-tatelor foarte vechi, de talie mare. Fac trecerea la probosci-dieni, cu care se aseamănă prin picioarele groase, prevăzute cu cîte cinci degete. Craniul lor este prevăzut pe partea superioară cu protuberanţe osoase şi cu depresiuni, din cauza cărora au cavitatea cervicală foarte redusă. Unele dintre a* dispuneau de canini crenelaţi, foarte dezvoltaţi, care le serveau, ca şi protuberanţele osoase, la apărare împotriva carnivorelor. Au trăit în timpul eocenului. amblistoma (ZOOL.; Am-bystoma), gen de amfibieni din familia amblistomidelor, care cuprinde aproximativ 20 de specii. Animalele din acest gen au corpul cărămiziu, cu pete mici de culoare mai deschisă, lung de 15—25 cm. A. este răs-pîndită în America de Nord. Cea mai cunoscută specie este a. de Mexic (Ambystoma mexi-canum), care nu se mai dezvoltă Amblistoma prin metamorfoză, larvele sale, numite axolot, fiind capabile să se înmulţească în acest stadiu. V. şi n e o t e n i e. ambrazură 1. (MILIT.) Deschizătură în peretele unei lucrări de fortificaţie, prin care se execută trageri cu tunul, cu obuzierul şi cu mitraliera cu afet. 2. (ARHIT.) Deschizătură într-un zid, lăsată în vederea montării unei uşi sau unei ferestre. ambră 1. Substanţă ceroasă, brună-cenuşie, cu miros de mosc, care se formează în intestinul caşalotului. Este întrebuinţată în parfumerie. 2« Ambră galbenă v. chihlimbar. ambreiăj (TEHN.), organ de maşină care asigură o legătură temporară între doi arbori coaxiali, unul de antrenare şi altul antrenat, permiţînd cuplarea şi decuplarea comandată sau automată (a. automat) a arborilor în timpul funcţionării motorului. A. se folosesc la autovehicule şi la maşinile de lucru (maşini-unelte, maşini agricole, de ridicai etc.), pentru transmiterea cuplului-motor organului de lucru (ex. arborelui de lucru al unei maşini, roţilor motoare ale unui vehicul etc.)» A. pot fi: ambreiaje elastice, care permit cuplarea şi decuplarea arborilor sub sarcină, Ia orice turaţie, admiţînd şi o Ambreiai cu mai multe discuri 1—pedală; 2 —resort; 3—arbore de transmisie; 4 — discuri de ambreiere; 5 — volant rotire relativă a elementelor care le compun; ambreiaje n-gide, care permit cuplarea numai în repaus sau la turaţii mici şi decuplarea la orice turaţie şi nu admit, în serviciu, rotirea relativă a elementelor care le compun.—A. mecanic, ambreiaj la care legătura temporară dintre cei doi arbori se realizează prin întrepătrunderea unor proeminenţe (ex. dinţi) ale elementelor care îl compun sau prin frecarea dintre feţele lui în contact, datorită acţiunii comandate sau automate a unui resort, forţei centrifuge etc.—A. electromagnetic, ambreiaj la care Ambreiaj electromagnetic î — miez feromagnetic; 2 — înfăşurare; 3 — suprafaţă de frecare; 4 — armătură legătura dintre arbori se obţine prin contactul datorit forţei de atracţie exercitate de un electromagnet, solidar cu unul dintre arbori, asupra armăturii sale mobile, fixate de celălalt arbore. —A. hidraulic, ambreiaj constituit dintr-un rotor de pompă centrifugă, acţionat de arborele-motor, şi un rotor de turbină solidar cu arborele condus, ambele funcţionînd într-o carcasă comună, solidară cu primul AMBROZIE 101 AMENDAMENT rotor. Transmiterea cuplului de rotaţie se realizează prin circulaţia unui lichid (ulei mineral, mai rar apă) în circuit închis, între cele două rotoare. Ambreiaj hidraulic 1 —' arbore antrenant; 2 — arbore antrenat; 3 — rotorul pompei; 4 — rotorul turbinei; 5 — carcasă ambrozie (gr. an „fără“ şi brotos „muritor“), hrana preferată a zeilor, după mitologia greacă, socotită dătătoare de nemurire. Alături de a*, în legende se pomeneşte de obicei şi nectarul, băutura zeilor. a mb ui acre (lat. ambulacrum „mişcare“; ZOOL.), organe de locomoţie caracteristice echino-dermeîor, care servesc şi la respiraţie şi pipăit. Au forma unor tubuşoare subţiri cu pereţi musculoşi şi elastici. Se termină de obicei cu cîte o ventuză. ambulanţă (lat. ambalare „a umbla“) 1. Spital mobil în spatele frontului. 2* Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al răniţilor, accidentaţilor şi bolnavilor. ambulatoriu (MED,) L Instituţie medico-sanitară în care bolnavii vin pentru a fi consultaţi de un personal medical calificat, fără a fi internaţi. V. şi policlinică. 2. Tratament ambulatoriu, tratament urmat de către un bolnav în afara spitalului. ambuscadă (MILIT.), procedeu de luptă care constă în dispunerea din timp şi mascat (v. mascare) a unei subunităţi pe căile cele mai probabile de acţiune ale inamicului, în scopul atacării lui prin surprindere, pentru a captura prizonieri sau pentru a-i produce pierderi. ^ ambutisâre (TEHN.), operaţie de prelucrare, prin defor- mare plastică la rece sau la cald, a unui semifabricat de tablă, de oţel sau din foi de alte materiale, spre a obţine obiecte cave (capace, cutii, farfurii etc.). V. şi presare adîncă. ameliorare (lat. ad „la“ şi melior „mai bun“) 1. (BIOL.) Ramură a geneticii, care se ocupă cu crearea unor noi soiuri de plante de cultură şi a unor noi rase de animale domestice, precum şi cu îmbunătăţirea soiurilor şi raselor existente, în funcţie de cerinţele economice. Pentru ameliorarea plantelor şi a animalelor se folosesc diferite metode de zdruncinare a eredităţii organismelor, de educare dirijată, cu ajutorul condiţiilor de mediu, şi de selecţie artificială a indivizilor valoroşi. Teoria ştiinţifică a ameliorării a fost elaborată de Ch. Darwin în secolul trecut. O contribuţie importantă la fundamentarea ei ştiinţifică a fost adusă de I. V. Miciurin *(U.R.Ş.S.). în R.P.R., a. plantelor şi a animalelor se efectuează în diferite instituţii ştiinţifice. 2« (CHIM.) Ameliorarea lignifilor, procesul de îmbunătăţire a calităţii ligniţilor. A.l se poate face prin mijloace fizice (preparaţia mecanică în vederea îndepărtării sterilului, $scarea în vederea scăderii conţinutului în apă, brichetarea) şi prin mijloace chimice, ca semicarboni-zarea (v. şi cocsificare) şi gazificarea (cînd se obţine un combustibil gazos, uşor de transportat prin conducte). amelioraţii (AGROTEHN.) v. îmbunătăţiri funciare. amenajament 1. (SILV.) A-* menajament forestier a) Sistem de măsuri prin care se studiază şi se organizează procesul de producţie forestieră în vederea asigurării unei producţii continue şi sporite; prevede refacerea, ameliorarea, mărirea fondului forestier şi elaborarea metodelor de folosire raţională şi de protecţie a pădurilor. Aceste măsuri au căpătat o largă aplicare în ţara .noastră în anii regimului de democraţie populară, ducînd la îmbunătăţirea patrimoniului forestier. Se prevede executarea unor lucrări de împădurire pe o suprafaţă de peste 400 000 ha. b) Lucrare tehnică (proiect) prin care, pe baza cercetării condiţiilor biologice, tehnice şi economice de desfăşurare a procesului de producţie, se organizează şi se conduce economic gospodărirea pădurilor. 2. (ZOOTEHN.) Amenajament pastoral, proiect în care sînt prevăzute toate măsurile privitoare la organizarea, folosirea şi îmbunătăţirea unei păşuni pe o anumită perioadă de timp. A.p. constituie o condiţie de bază pentru organizarea păşunatului raţional şi pentru mărirea randamentului păşunilor. amenajare, ~ hidraulică (HIDROTEHN.), totalitatea măsurilor tehnice şi a lucrărilor avînd ca scop combaterea acţiunilor dăunătoare ale unui curs de apă (inundaţii, eroziuni etc.) sau valorificarea resurselor lui potenţiale (pentru irigaţii, obţinerea energiei hidraulice, navigaţie, piscicultură, alimentarea cu apă etc.). Amenajările hidraulice pot fi: a. complexe, realizate pentru satisfacerea simultană a mai multor scopuri, în raport cu interesele generale ale economiei naţionale; a. integraleconstînd în amenajarea resurselor hidraulice de pe un întreg teritoriu. Condiţiile materiale şi sociale optime pentru realizarea a. complexe şi a. inte~ grale sînt create numai în statele care construiesc socialismul şi comunismul, datorită caracterului planificat al economiei lor. Astfel, în R.P.R., începînd din 1950, se execută a. complexă a cursului Bistriţei. amendament 1. (DR.) Text care se introduce într-un proiect de lege, pentru a preciza, a completa sau a modifica unele dispoziţii. în domeniul actelor internaţionale, a. se foloseşte, în acelaşi scop, la proiecte de rezoluţii şi hotărîri (care se adoptă în cadrul organizaţiilor internaţionale) şi la proiecte de tratate sau chiar la tratatele internaţionale în vigoare. * 2. (AGROCHIM.) Substanţă care îmbunătăţeşte indirect condiţiile de nutriţie ale plantelor, prin schimbarea unor însuşiri fizice, chimice sau biologice nefavorabile ale solului (în special reacţia puternic acidă sau bazică). Sub formă de carbonat, oxid şi hidroxid de calciu, a* se foloseşte pe solurile acide AMENDĂ 102 AMERICA (îndeosebi pe podzoluri), iar sub formă de sulfat de calciu pe solurile bazice (îndeosebi pe sărături). amendă (DR.), sancţiune penală, administrativă, fiscală sau civilă, care constă în obligaţia de a plăti o sumă de bani.—A. penală, amendă care, în caz de neplată, se transformă uneori în închisoare.—A: civilă (în socialism), amendă plătită în folosul statului de cel care, aducînd atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale altuia (ex. dreptul la nume, dreptul de autor), nu a executat măsurile ordonate de instanţa judecătorească în vederea restabilirii dreptului atins. în raporturile dintre organizaţiile socialiste, actele normative prevăd aplicarea de amenzi civile acelei organizaţii care nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite în vederea încheierii unui contract, chiar dacă nu există o pagubă directă. Amenemhat, numele a patru faraoni egipteni din dinastia a XlI-a (care a domnit în sec. XX—XIX î.e.n.), dintre care mai cunoscuţi au fost: Amenemhat I (2000— 1980 î.e.n.) si Amenemhat al llUea (1849—1801 î.e.n.), sub domnia căruia s-au făcut mari lucrări de irigaţie, de extragere a aramei şi edilitare (Labirintul şi lacul Moeris). Amenhotep, numele a patru faraoni din dinastia a XVIII-a, care au condus Egiptul în sec. XVI-XIV î.e.n. Cel.mai însemnat a fost Amenhotep al IV-lea (1418—c. 1400 î.e.n.), autorul unei reforme religioase, prin care, înlocuind cultul lui Amon-Ra cu cel solar, monoteist, al lui Aton, a urmărit să slăbească dominaţia politică a marii preoţimi din Teba, adepte a zeului Amon-Ra. ameninţare (DR.), infracţiune care constă în săvîrşirea unor acte de natură să insufle unei persoane temerea că împotriva sa se va săvîrşi o acţiune dăunătoare. amenoree (gr. a „fără“, men „lună“ şi rhein „a curge“; MED.), absenţa menstruaţiei la femeia adultă. Apare ca fenomen normal în cursul sarcinii (a. de sarcină), al alăptării (a. de lactaţie) şi în perioada care urmează menopauzei. Ca feno- men patologic, a. poate fi întîl-nită în diferite boli endocrine (insuficienţă ovariană sau hipofizară, hiperfoliculinie, acrome-galie, mixedem, boala lui Base-dow etc.), în unele boli cronice (tuberculoză), în inflamaţia uterului, în carenţe alimentare, şocuri emoţionale (a. de spaimă) etc. amént (BOT.), inflorescenţă la unii arbori, formată din flori Ament unisexuate, foarte mici, fără peduncul, înşirate pe o axă şi care atîrnă ca un ciucure. Alunul, stejarul, salcia etc. au a. Se mai numeşte (popular) mifişor. amentacee ( Amentaceae), plante lemnoase, cu frunze căzătoare, flori mărunte unisexuate, rar hermafrodite, reunite în inflorescenţe alungite numite amenţi sau mîţişori. în zona temperată, ele constituie principalele esenţe lemnoase din pădurile de foioase (ex. fagul, stejarul, carpenul, mesteacănul, arinul, ulmul, castanul, alunul, salcia, plopul etc.). Lemnul şi scoarţa unora dintre a. (din care se extrage tanin) sînt folosite în industrie, iar fructele unora (ex. nucile, alunele) sînt folosite în alimentaţie. America, masă continentală în emisfera occidentală, situată între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic, între 83°39' latitudine nordică şi 55°59' latitudine sudică^ şi constituită din două continente: America de Nord şi America de Sud. Suprafaţa (cu insulele înconjurătoare): circa 42 000 000 km2. Linia de despărţire a celor două A. trece prin Istmul Panama. Peninsulele principale : Labrador, Florida, Yucatan la est, California şi Alaska la vest. Insulele sînt grupate la nord(Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian), la sud (Ţara de Foc) şi în regiunea Americii Centrale (Arhipelagul Antilelor). Groenlanda şi partea nord-estică a Americii de Nord au fost atinse de coră-bieri normanzi încă în sec. al X-lea. A, a fost descoperită de Cristofor Columb în cursul a patru călătorii (prima în 1492) şi denumită ulterior cu numele navigatorului AmerigoVespucci. Din sec. al XVI-lea, spaniolii, portughezii, englezii şi francezii au început colonizarea Americii, întronînd un regim crud de asuprire şi exploatare şi înăbuşind în sînge răscoalele băştinaşilor. La venirea lor, europenii au găsit în A* popoare situate pe o treaptă înaltă de cultură şi de viaţă materiala, cu o veche civilizaţie (triburile maya din Mexicul de sud şi din Yucatan, aztecii din Mexic, statul incaşilor din Peru etc.). Populaţia autohtonă (indienii) a fost decimată pînă la mai puţin de jumătate din numărul pe care-1 avea înaintea venirii europenilor, mai ales în S.U.A. şi în Canada. Pentru munca istovitoare pe plantaţiile din noul continent au fost aduşi sclavi negri din Africa. Dezvoltarea coloniilor pe drumul capitalismului a dus la conflicte între acestea şi metropole. în urma unor războaie de eliberare (1775—1783 în America de Nord şi 1810—1826 în America Latină), coloniştii au format state independente. Dezvoltarea acestor state a fost însă inegală. S.U.A., dezvoltîndu-se rapid, au dezlănţuit războaie de cuceriri (în 1846—1848 cu Mexicul, în 1898 cu Spania pentru Cuba, Porto Rico, Fiii-pine şi Hawai etc.) şi au început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale statelor americane, în sec. al XX-lea, şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, S.U.A. şi-au întărit poziţiile economice în aceste state, aservindu-le intereselor lor. Popoarele din statele aservite imperialismului din S.U.A. se ridică împotriva regimurilor militare tiranice instaurate cu ajutorul acestuia. Cuba, în care se înfăptuieşte o revoluţie profund populară, a fost prima ţară care, eliberîndu-se, a devenit în acelaşi timp portdrapelul luptei de eliberare a tuturor popoarelor asuprite din America Latină. AMERICA CENTRALĂ 103 AMERICA DE SUD America Centrală, teritoriu situat în partea sudică a Americii de Nord. Este o regiune istmică muntoasă, de origine vulcanică, care face legătura între cele două continente ale Americii. Canalul Panama (82 km lungime), terminat în 1914, uneşte Oceanul Pacific cu Oceanul Atlantic. Suprafaţa: 770 000 km2. Cuprinde statele Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, partea de sud-est a Mexicului şi colonia Hondurasul Britanic. America de Nord, continent situat între 83°39/ şi 7°12' latitudine nordică (punctele extreme sînt Capul Morris Jesup la nord şi Capul Mariato la sud). Cuprinde: Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, Insulele Aleutine, Arhipelagul Arctic Canadian, Groenlanda, Arhipelagul Antileîor ş.a. Groenlanda, cea mai întinsă dintre insule, aparţine Danemarcii. Suprafaţa : circa 24 200 000 km2. Populaţia : 266 000 000 loc. (1960), alcătuită în majoritate din emigranţi europeni (englezi, francezi, germani, spanioli, irlandezi, italieni) şi populaţie autohtonă (indieni şi eschimoşi). Populaţia băştinaşă a scăzut mult datorită muncii forţate şi exploatării crunte la care a fost supusă de colonizatori. Începînd din sec. al XVI-lea, au fost aduşi, ca sclavi, negri din Africa, pentru muncile agricole, în special în sudul S.U.A.; aceştia suferă şi astăzi de pe urma segregaţiei rasiale* In S.U.A., limba predominantă este engleza, în Canada engleza şi franceza, iar în ţările Americii Centrale şi în Mexic, spaniola. Cea mai mare parte a reliefului o constituie cîmpiile şi podişurile. Relieful este orientat de la nord spre sud în trei mari fîşii paralele. La vest se află două şiruri de munţi: Munţii Coastelor ^ şi Munţii Stîncoşi, legaţi prin podişuri înalte şi întinse. La est sînt munţii Apalaşi, iar în centru Podişul Preriilor. Clima variază de la cea arctică în nord-vest la cea tropicală în sud-est. In A. de N. curge fluviul Mississippi, care, împreună cu Missouri, atinge lungimea de circa 7 000 km, iar în partea de nord-est se găsesc Marile Lacuri (246 000 km2). Alte fluvii; Colorado (2 740 km), Mackenzie (1 600 km), Rio Grande del Norte (2 870 km) ş.a. Vegetaţia şi fauna variază, în funcţie de zonele climatice. Pădurile, întinse odinioară, au fost în mare măsură exploatate neraţional, ceea ce a dus la dezvoltarea în Jmasă a eroziunii solurilor (mai ales în S.U.A.). Subsolul A. de N. este bogat în resurse naturale (cărbuni, petrol, gaze naturale, minereu de fier, mari resurse hidroenergetice etc.). Ponderea economică cea mai mare în producţia industrială şi agricolă a A. de N. o au S.U.A., cea mai dezvoltată ţară capitalistă. America de Sud, continent situat între 12°25' latitudine nordică şi 55°59' latitudine sudică (punctele extreme sînt: Capul Gallinas la nord şi Capul Horn la sud). Suprafaţa: c. 18000 000 km2. Populaţia: 140 000 000 loc. (1960), formată din autohtoni (indieni), metişi, descendenţi ai coloniştilor spanioli şi portughezi, negri, mulatri şi emigranţi europeni de dată mai recentă. Populaţia autohtonă este în continuu regres din cauza tratamentului inuman la care a fost supusă de către cuceritorii şi coloniştii europeni, stabiliţi aici începînd din sec. al XVI-lea. A. de S. este situată, în cea mai mare parte, în zonele ecuatorială şi tropicală. Relieful: în partea vestică lanţul munţilor Cordilieri, iar ŢĂRILE AMERICII DE NORD ŢARA SUPRAFAŢA POPULAŢIA km*' CANADA 9 976 177 18 24-0 000 ( 1961) COSTA RICA 50 900 1 2H 000 ( 1961) CUBA 114- 524- 6 933 000 ( 1961) ■ REP. DOMINICANĂ 48 73b 3 014- 'OOO ( I960) GUATEMALA >08 889 3 868 OOO .( 1961) HAUl 27 750 3 505 000 ( I960) HONDURAS 112 088 2 014- 000 ( 1961) JAMAICA ti m 1 607 000 ( i960) MEXIC t 969 367 35 726 000 ( 1961) NICARAGUA m ooo 1 4-7) 000 ( I960) PANAMA 7« m 1 084- 000 ( 1961) SALVADOR 2i m 2 612 000 ( I960) STATELE UN/TE ALE AMERICII 9 363 387 182 950 000 ( 1961) TRIN/DAD SI TOBAGO 5 128 825 700 ( I960) TERIT. DEPENDENTE DE M.BRITANIE fi 396 105 000 ( I960) ARHIPELAGUL BAHAMA INSULA BARBA DOS Şl ALTE C. 4 100 C. 680 000 ( 1960) INSULE DIN M. CARAIBILOR INSULELE BERMUDE 53 44- OOO ( 1959) HONDURAS BRITANIC 22 963 90 380 ( i960) hLE VIRGINE (TORTOLA ETC) m 7 338 ( I960) TERIT DEPENDENTE DE DANEMARCA 2 175 000' 30 000 C 1959 ) INSULA GROENLANDA TERIT. DEPENDENTE DE FRANŢA 1 780 270 000 ( i960) INSULA 6UADELUPA INSULA MARTtNtCA t 102 277 OOO ( I960) hLE SAINT PIERREŞIMigUELON 240 4■ 930 ( 1959) TERIT. DEPENDENTE. DE OLANDA 961 190 000 ( i960) ANTtLELE OLANDEZE TERIT; DEPENDENTE DE S.U.A. / 4-32 41 680 (I960) ZONA CANALULUI PANAMA PORTO RICO 8 897 2 353 000 C I960) hLE VIRGINE (SAINT CROIX ETC) 34-4- 31 900 ( I960) AMERICA DE SUD 104 AMESTEC în partea centrală şi estică podişuri şi cîmpii întinse (Cîm-pia Orinocului, Podişul Guya-nelor, Cîmpia Amazonului» Podişul Braziliei şi Cîmpia Para-nei). Vegetaţia: păduri ecuato- riale, savane (numite în Cîmpia Orinocului llanos, iar în Brazilia campos) şi stepe (pampas). Pădurile din A. de S# au fost patria arborelui de cacao, de chinină, de cauciuc etc. Fauna este foarte variată: tapiri, lama, şerpi giganţi (anaconda), furnicari, colibri etc. în ţările acestui continent sînt concentrate mari rezerve de petrol, de argint, de cupru, de bauxită, de salpetru şi de fier. Subsolul nu este încă în întregime cercetat. Resursele hidroenergetice, foarte mari, sînt puţin folosite. Agricultura este dezvoltată în mod extensiv şi are caracter de monocultură. Culturi mai importante: trestia de zahăr, tutunul, cafeaua, cacao, bananierii, citricele. Statele din A. de S. sînt pe primele locuri din lume în privinţa creşterii animalelor pentru lînă. Aceste state (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela) sînt în general agrare, furnizoare de materii prime ale unor state imperialiste ca S.U.A., Anglia, R. F. Germană. Ele au fost timp îndelungat menţinute în stare de înapoiere de către monopolurile străine. Mai dezvoltate din punct de vedere economic sînt Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay. Economia celorlalte state are un caracter semicolonial. în afară de aceste state, mai există încă în A. de S. ţări cu regim colonial (Guyana Britanică, Su-rinam şi Guyana Franceză). în ţările A. de S. se desfăşoară tot mai larg lupta activă anti-imperialistă pentru eliberare naţională deplină, pentru dezvoltare economică independentă şi pentru transformări democratice. America Latină, denumire comună a ţărilor care ocupă partea sudică a Americii de Nord şi America de Sud, precum şi a ţărilor Arhipelagului Antilelor, şi în care limbile predominante sînt spaniola şi portugheza. Majoritatea acestor state, deşi formal independente, sînt încă, într-o mare măsură, subordonate intereselor monopolurilor străine, în ultimii ani, în America Latină s-a intensificat mişcarea populară de eliberare de sub jugul economic şi politic al S.U.A. Astfel, în 1959, în Cuba a învins revoluţia democratică, ceea ce constituie astăzi un exemplu însufleţitor pentru toate popoarele Americii Latine. americiu (CHIM.), Am. Element radioactiv sintetic, cu nr. at. 95; face parte dintre elementele actinide transuraniene. Este un metal alb-argintiu, cu densitatea 11,7. amerizáre (fr. a „lau şi mer „mare“), evoluţia şi manevra unui hidroavion sau a unei rachete special amenajate, prin care acestea iau contact cu apa, se aşază pe apă şi alunecă pe suprafaţa ei pînă la oprire. amerizór, dispozitiv al unuî hidroavion, care permite de-jojarea şi amerizarea acestuia. A. poate fi constituit fie din flotoare, fie din însuşi fuzelajul-cocă. amestec 1. (FIZ., CHIM.) Produs obţinut prin punerea laolaltă a două sau a mai multor substanţe (numite componente\ astfel încît în diferite regiuni ale sale, într-un volum dat, să se găsească fragmente ale componenţilor care păstrează proprietăţile caracteristice ale substanţei din care provin şi care pot fi separate prin mijloace fizice sau mecanice.—A, azeotropic, amestec lichid de două sau mai multe substanţe, a cărui compoziţie nu se modifică prin distilare obişnuită şi care are o temperatură de fierbere constantă pentru o presiune dată. A. a. se numeşte pozitiv, cînd temperatura de fierbere a amestecului este mai înaltă decît a constituenţilor, şi negativ, cînd temperatura lui de fierbere este mai scăzută decît a constituenţilor. Se deosebeşte de substanţele pure prin faptul că compoziţia lui se modifică la variaţia presiunii.—A. echimolecular, amestec omogen sau eterogen de două sau mai multe substanţe (elemente sau combinaţii) în raport de mol la mol.—A. exploziv a) Amestec de două sau mai multe substanţe a căror reacţie poate produce o dezvoltare bruscă de gaze şi de căldură, însoţită de o creştere a presiunii cînd are loc într-un spaţiu închis. De obicei a.e. este format din substanţe care conţin oxigen legat de clor sau de azot (substanţe care cedează uşor oxigenul) şi din substanţe uşor oxidabile (ex. amestecul de azotaţi, cloraţi sau percloraţi cu cărbune, sulf, TARILE AMERICII DE SUD 0 TARA SUPRAFAŢA POPULAŢIA 0 Am2 ' » ARGENTINA 2 778 4/2 20 956 000 (I960) BOLIVIA / 098 $81 3 «65 000 ( I960) BRAZILIA 8 513 844 se 3oo ooo ( I960) CHILE 74/ 767 7 802 000 ( 1961) COLUMBIA / 138 338 /* 132 OOO ( i960) ECUADOR 270 670 ♦ 436 000 ( 1961) PARAGUAY 406 752 1 812 OOO (1961) PERU / 285 215 10 857 000 ( I960) URUGUAY 186 $26 2 803 mo { 1958) VENEZUELA 912 050 6 709 000 (I960) TERIT.DEPENDENTE DEM. BRITANIE INSULA FALKLAND 11 961 2 191 ( 1959) GUYANA BRITANICĂ m 970 S66 OOO ( I960) TERIT DEPENDENTE DE FRANŢA GUYANA FRANCEZĂ 91 000 31 000 {1959) TERIT DEPENDENTE DE OLANDA GUYANA OLANDEZÁ(SURINAM) *2 822 270 OOO {I960) AMESTECĂTOR 105 AMFIBIENI făină de lemn), b) Amestec de gaze sau de vapori-gaze (format dintr-un combustibil şi un corn-burant), care, atunci cînd componenţii se găsesc în anumite proporţii, poate reacţiona brusc, producînd o explozie.—A. ni-trant, amestec de acid azotic şi acid sulfuric, folosit la nitrarea hidrocarburilor aromatice şi a multor altor substanţe.—A. refrigerent, amestec de gheaţă cu una sau mai multe substanţe chimice, care absoarbe căldura. Efectul se datoreşte faptului că unele săruri absorb căldură la dizolvare. De ex., pnn amestecarea clorurii de sodiu cu gheaţă fărîmiţată se poate obţine o temperatură de — 2I°C, iar amestecul format din gheaţă fărîmiţată cu clorură de amoniu şi azotat de potasiu poate produce o scădere de temperatură pînă la — 35°C.—A,de formare (METAL.), material constituit din nisip de turnătorie căruia i s-au adăugat lianţi (argile, bentonite) şi substanţe de îmbunătăţire (praf de cărbune, dextrină, rumeguş etc.), folosit la confecţionarea formelor şi a miezurilor de turnătorie. 2* (SILV.) Amestec grupat, mod de răspîndire a arborilor într-o pădure compusă din două sau din mai multe specii, fiecare specie formînd un buchet (grup, pîlc) care alternează cu buchete alcătuite din alte specii (ex. a.g. de gorun şi fag)- amestecător (TEHN.), aparat sau maşină care serveşte la amestecarea unor substanţe. Este constituit dintr-un recipient în care se face amestecul şi dintr-un mecanism sau dispozitiv care efectuează amestecarea substanţelor. După tipul de construcţie pot fi: a. cu barbotare, a. cu difuziuney a. cu agitare, a. cu răvăşire etc. ^ ametâbolă (gr. a „fără“ şi metabole „transformare“), nume generic dat insectelor inferioare care se dezvoltă direct, fără metamorfoză, larva semănînd cu adultul. ametist (MINER.), varietate de cuarţ, de culoare violetă, folosită ca piatră semipretioasă. în R.P.R. se întîlneşte în unele filoane aurifere de la Baia Mare (reg. Maramureş) şi de la Brad (reg. Hunedoara). SBBlBililllfi Specii de amfibieni întîlnite în ţara noastră. 1. Salamandră de uscat (Salamandra salamandra). 2. Broasca de lac (Rana esculenta). 3. Brotăcei (Hula arborea). 4. Broască rîioasă (Bufa viridis). 5. Buhai de baltă (Bombina bombina). 6. Salamandră cu creastă (Triturm crhtatus) amelropie (gr. a „fără“, metron „măsură“ şi ops „ochi“ ; MED.), tulburare a vederii datorită unui viciu de refracţie a mediilor transparente ale o-chiului. Din categoria ame-tropiei fac parte miopia, hipermetropia (prezbitismul) şi astigmatismul. amfetamina (FARM.) v. benzedrină. amfiartroză (gr. amphi „împrejur“ şi arthron „articulaţie“; ANAT.), articulaţie care permite doar mişcări limitate »‘ articulaţie semimobilă (ex. articulaţia dintre două vertebre este o amfiartroză). amfibieni (gr. ampho „doi“ şi bios „viaţă“; ZOOL.), clasă de vertebrate puţin numeroasă, care ocupă o situaţie intermediară între peşti şi celelalte vertebrate. Cuprinde forme actuale sau dispărute. Majoritatea amfibienilor trăiesc cînd în apă, cînd pe uscat, în funcţie de stadiile ciclului lor biologic. Amfibienii au pielea golaşă, umeda, bogată în vase de sînge şi glande, inima trica-merală, patru degete la piciorul anterior, cinci la cel posterior. Se înmulţesc în mediu acvatic prin depunere de ouă, a căror fecundare se face în afara corpului matern. Larvele (mormolocii) devin adulţi prin metamorfoză ; în stadiul de larve respiră prin branhii, iar în sta- AMFIBIU 106 AMFORĂ diul adult respiră fie prin plă-mîni şi piele, fie numai prin branhii (formele permanent acvatice), ori numai prin piele (ex. genul Plethodon din America de Nord şi Centrală). Se cunosc circa 2 000 de specii. Dintre a. trăiesc în ţara noastră : broasca, salamandra, tritonul etc. Sin. batracieni. ^ amfibiu (gr. ampho „doi“ şi bios „viaţă“; despre un vehicul), amenajat astfel încît să se poată deplasa şi pe uscat şi pe apă (de ex. automobil a., tanc a. etc.). amfiboli (gr. amphibolos „ambiguu“ ; MINER.), grup foarte răspîndit de silicaţi hidrataţi de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, cristalizaţi în sistemul monoclinic sau rombic. Sînt de culoare verzuie, brună pînă la negru, uneori şi incolori. Speciile mai frecvente sînt: antofilitul, tremolitul, actinotul, hornblenda, riebechitul. Deşi cu compoziţie chimică variată, a. au totuşi multe proprietăţi comune (forma alungită a cristalelor, clivajul după două direcţii etc.). în Republica Populară Romînă se întîl-nesc în cele mai variate roci eruptive şi metamorfice (dio-rite, şisturi amfibolice, amfibo-lite, hornblendite etc.). amfibolit (PETROGR.), rocă metamorfică alcătuită din amfiboli, plagioclazi, uneori şi cu epidot, magnetit etc., cu textură masivă sau şistoasă, de culoare verde-închis pînă la negru. Este răspîndit în şisturile cristaline din Carpaţi şi din Dobrogea. amfibrâh ^ (gr. amphi „de două părţi“ şi brachys „scurt“), picior de vers compus din trei silabe : în metrica antică, o silabă lungă încadrată de cîte una scurtă (w -- w); în metrica modernă, o silabă accentuată între două neaccentuate (ex. tă~ri~e), amficţionie(gr. amphiktiones „vecini“), uniune de triburi sau asociaţie de oraşe-state în Grecia antică, grupate în jurul unui sanctuar comun unde se afla tezaurul şi unde aveau loc serbările religioase. Cea mai importantă a. era la Delfi. amfigonie (gr. ampho „doi“ şi gonos „naştere“; BIOL.), formă de înmulţire sexuată, caracterizată prin faptul că gâ- rneţii masculi şi femeii care se contopesc sînt produşi de indivizi separaţi. Amfilohie Hotiniul (sec. al XVII Mea), cărturar romîn. A luptat pentru introducerea în învăţămînt a limbii romîne în locul celei greceşti. A publicat, pentru prima oară în principatele dunărene, un manual de matematică în limba romînă: „Elementi aritmetice arătate fireşti“ (1795). Manualul este o prelucrare după aritmetica italianului P. A. Conţi. A publicat, de asemenea, lucrarea „De obşte gheografie“ (1795), traducere după Buffier. amfineurieni ( Amphineura) f clasă de moluşte, exclusiv marine, cu corpul turtit dorsoven-tral, oval, rar vermiform, cu simetrie bilaterală, diferenţiat în cap, picior şi sac visceral. Corpul este acoperit cu o manta, adeseori întărită de plăci tari (ex. la chiton). Numărul bran-chiilor variază de la cîteva perechi pînă la 40 (ex. la Toni-cella marmorea). A. sînt lipsiţi de organe senzoriale. Sistemul nervos aminteşte de cel scalari-form al viermilor p o 1 i c h e ţ i. Sînt răspîndiţi în aproape toate mările. în Marea Neagră trăieşte Chilon marginatus. A. constituie una dintre cele mai importante dovezi ale legăturii filogenetice dintre moluşte şi a n e 1 i d e. amfiox (ZOOL.; Branchio-stoma lanceolatum), acraniat marin cu corpul transparent, în formă de suveică, lung de 3—7 cm. Scheletul de susţinere Amfiox este format numai de n o t o -cord. Trăieşte în Oceanul Atlantic, Marea ^ Mediterană, Marea Neagră. Prin trăsăturile sale, a* ocupă o poziţie intermediară între vertebrate şi nevertebrate şi constituie o importantă dovadă a evoluţiei lumii vii. amfiteatru (gr. amphi „împrejur“ şi theatron „sală, loc de privire“) 1. (în arhitectura greco-romană) Edificiu de formă circulară sau eliptică, în general neacoperit, cu locurile pentru public dispuse în trepte (gra-dene) în jurul unei arene pe care aveau loc reprezentaţiile Amfiteatru. Secţiune (ex. a# din Roma, numit Colosseum, a« din Nîmes, Arles, Sarmisegetusa ş.a.)» 2« Amenajare în trepte a unui teatru, stadion etc., pentru a permite spectatorilor o bună vizibilitate spre scenă sau spre arenă. 3. Sală de curs sau de conferinţe de mare capacitate, cu bănci sau scaune aşezate în trepte. amfitériu (PALEONT.), mamifer fosil de talie mică din grupa trituberculata. Molarii săi, trituberculaţi, seamănă şi cu cei de marsupiale, şi cu cei ai reptilelor din familia theriodon-telor (ordinul theromorpha). Se presupune că animalele din această grupă au dat naştere atît marsupialelor cît şi mamiferelor placentare. A trăit în jurasicul mediu. Amfitrion, rege legendar al Tirintului, descendent din Per-seu, şi soţ al Alcmenei. Potrivit mitului, din legăturile acesteia cu Zeus s-ar fi născut Hercule, recunoscut apoi de A. ca fiu al său. Atribuindu-i-se o fire generoasă, A. a ajuns un simbol pentru gazdă, pentru stăpînul casei. Plaut, Molière ş.a. au scris piese cu acest titlu. Amfitrite, divinitate a mării în mitologia greacă, soţia lui Poseidon, reprezentată de obicei pe o cochilie de scoică, în manta de purpură, înconjurată de nereide şi de tritoni. amfiura (ZOOL. ; Amphiura), gen de echinoderme mici, hermafrodite, din ordinul ofiuri-delor, cu corpul în formă de disc, prevăzut cu cinci braţe lungi şi subţiri acoperite cu ţepi. Trăieşte şi în Marea Neagră (Amphiura florifera). amforă (lat. amphora, din gr. amphoreus „cu două torţi"), vas (de obicei de pămînt ars) de formă ovoidală, cu două torţi, al cărui fund era adesea AMFOTER 107 AMIENS ascuţit, pentru a putea fi înfipt în nisip. în a. grecii şi romanii păstrau vin, ulei sau gnu. Amforă amfote? (gr. amphoteros „a-parţinînd la două părţi“ ; CHIM., despre unele substanţe), care are proprietatea de a reacţiona ca un acid în prezenţa unei baze şi ca o bază în prezenţa unui acid (ex. hidroxidul de zinc reacţionează cu acizii dînd săruri ale acestora, iar cu bazele dînd hidroxozincaţi). amfotonie (MED.), stare de hiperactivitate a segmentului vegetativ simpatic şi parasim-patic al sistemului nervos. Termenul a fost creat de fizio-logul romîn D. Danielopolu. âmia (Amia calva), peşte din ordinul holostei, lung de circa 1 m, avînd corpul acoperit de solzi osoşi şi lungi. Amia Femela este mai mare decît masculul. Trăieşte în lacurile şi în fluviile din America de Nord. Este unul dintre puţinii reprezentanţi actuali ai acestui ordin, care era foarte răspîndit în mezozoic. amiază (ASTR.), moment din zi în care centrul Soarelui trece la meridianul locului, avînd cea mai mare înălţime deasupra orizontului. amihă (gr. amoibe „schimbare“ ; ZOOL.; Amoeba), pro-tozoar lipsit de membrană, format dintr-o masă protoplasmatică nestabilă, cu o organizare simplă. Se mişcă cu ajutorul pseudopodelor, care variază ca formă după specie. Trăieşte liberă în ape dulci, în mare, în sol sau ca parazit. Specia Entaomoeba histolytica provoacă dizenteria. Amicii U.R.S.S., organizaţie de masă legală, creată (în iulie 1934) şi condusă de Partidul Comunist din Romî-nia, cu scopul de a face cunoscut în mijlocul maselor adevărul despre Uniunea Sovietică, de a combate propaganda antiso-vietică, prin care burghezia şi moşierimea urmăreau să înşele poporul pentru a-1 tîrî în război contra Ţării socialismului. Apelul asociaţiei era semnat de muncitori comunişti şi intelectuali progresişti, ca Alexandru Sahia, Constantin David, George Mihail-Zamfi-rescu şi alţii. Din această organizaţie făceau parte muncitori, oameni de ştiinţă, ziarişti, scriitori, artişti etc. Activitatea organizaţiei a fost interzisă de guvernul liberal în noiembrie 1934, dar în primăvara anului 1935 s-a creat, tot din iniţiativa P.C.R., „Societatea pentru întreţinerea raporturilor culturale dintre Romînia şi Uniunea Sovietică“, organizaţie legală, a cărei activitate avea acelaşi scop şi în al cărei comitet de conducere se aflau fruntaşi ai ştiinţei şi culturii romîneşti, ca Traian Săvulescu, George E-nescu, Alexandru Sahia, N. Tonitza, V. Maximilian, G. Timică şi alţii. amidăze (BIOCHIM.), grupă de enzime din clasa hidrola-zelor, care desfac legătura dintre carbon şi azot din diverse substanţe, cu excepţia polipep-tidelor şi a proteinelor, fixînd elementele apei. Cuprinde subgrupe de enzime importante, clasificate după substratul asupra căruia acţionează: amfna-zele (produc dezaminarea hidro-litică a bazelor purinice), acf/a-midazele (produc scindarea hi-drolitică a amidelor, ca de ex. ureaza), cicloamidazele (provoacă hidroliza amidelor ciclice), ami-dinazele (provoacă ruperea grupărilor guanidinice din derivaţii guanidinici). a mi de (CHIM.), compuşi organici rezultaţi din înlocuirea hidroxilului grupării carboni-lice a acizilor organici cu gruparea amino (—N//2) (ex. ace-tamida, CHjCONHz)» Forma~ mida este lichidă, celelalte a. fiind substanţe solide, de obicei frumos cristalizate. Au caracter slab bazic. Intră în constituţia multor produce naturale (proteine, polipeptide) şi sintetice. Se utilizează în industria medicamentelor, a polimerilor (fibre pohamidice) etc. amidogén L Exploziv de propulsie asemănător cu pulberea neagră obişnuită. 2* Dinamită cu baza de nitroglicerină, la care se adaugă azotat de amoniu şi parafină (cîte 5%). amidon (BIOCHIM.), poliza-harid (C6//10O5)n, provenit din vegetale, în special din grăunţe, tuberculi şi fructe, sursă importantă de glucide pentru animale şi oameni. Se formează în plante prin unirea unui număr foarte mare de molecule de glucoză, provenite, la rîndul lor, din bioxid de carbon şi apă prin procesul de sinteză clorofiliană. Se găseşte în plante, sub formă de granule constituite din două componente : amiloză şi amilopectină. Prin degradare treptată se obţin dextrinele, apoi maltoza şi, ea ultim produs, glucoza. Se prepară din cartofi, porumb, orez, Se foloseşte ca materie primă în industria spirtului, a glucozei, în industria farmaceutică şi în cea alimentară. amidopirmă (FARM.), derivat de pirazolon, înrudit ca structură cu antipirina şi obţinut din aceasta. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, fără miros, solubilă în apă. Are o acţiune febrifugă şi analgezică. în doze mari şi tratament prelungit poate produce scăderea numărului de globule albe. Sin. piramidon. Âmiel [amiél], Henri Frédéric (1821 — 1881), scriitor elveţian de limbă franceză, autor al unui cunoscut jurnal intim, publicat postum, în care a analizat cu subtilitate simţămintele omeneşti, alunecînd însă în psihologism excesiv şi în pesimism. Amiens [ amil/, oraş în Franţa, la nord de Paris. 92 500 loc. (1954). Nod feroviar. Industrie textilă, constructoare de maşini şi chimică. Aici se află unul dintre cele mai desă-vîrşite monumente de artă gotică, catedrala din A., care datează din sec. al XIII-lea* AM IEZITĂ 108 AMINOACIZI amiezitâ (DRUM.), îmbrăcăminte rutieră permanentă, confecţionată dintr-un beton asfaltic preparat Ia cald şi aşternut la rece, bitumul fiind Huidificat cu un produs uşor, obţinut din distilarea petrolului. A. a fost printre primele îm-brăcăminţi asfaltice permanente aplicate în Romînia la modernizarea drumurilor. amigdâlă (gr. amygdale „migdală“; ANAT.), formaţie anatomică în formă de migdală. A. propriu-zisă este o formaţie ovoidă pereche, de natură limfatică, situată de o parte şi de alta a istmului gîtlejului, între pilierii vălului palatului (a. palatine). în afară de aceasta, mai există în jurul istmului gîtlejului formaţii limfoide asemănătoare, care formează în totalitate inelul lui Wal-deyer. amigdalectomie (gr. amyg-dale „migdală44 şi ektome „extirpare“; MED.), îndepărtare chirurgicală a amigdalelor palatine. Intervenţia este indicată în cazul inflamaţiei cronice a acestora. amigdalită (MED.), inflama-ţie a amigdalelor. A. acută se caracterizează prin creşterea în volum a amigdalelor, dureri şi greutate la înghiţire, stare febrilă etc. A. cronică reprezintă un focar de infecţie, care poate provoca şi întreţine diverse boli (reumatism, nefrite, flebite etc.), de unde necesitatea îndepărtării chirurgicale a amigdalelor infectate. amil 1. (CHIM.), -CB//u. Radical organic monovalent, provenind din pentan prin pierderea unui atom de hidrogen. 2« (FARM.) Nitrit de amil lichid volatil de culoare gălbuie, vasodilatator cu acţiune rapidă, dar trecătoare. Este folosit la inhalaţii în crizele de angină pectorală, determinînd congestia feţei şi a jumătăţii superioare a trunchiului, cu senzaţie de căldură şi accelerare a bătăilor inimii. amilâze (BIOCHIM.), enzime care catalizează reacţia de hi-droliză a amidonului şi glico-genului. Foarte răspîndite la animale şi la plante (a. salivară, a. pancreatică), unde au rolul de a transforma rezervele de glucide sau amidonul ali- mentar în componente uşor asimilabile. Se cunosc două tipuri de a.: a şi (3, care se deosebesc prin tipul de legături pe care le hidrolizează. A. din orzul încolţit (malţ) sau din mucegaiuri se folosesc în procesul de fabricare a berei şi spirtului în prima fază de zaharificare (transformare a amidonului în zahăr fermentis-cibil). amilodextrină (BIOCHIM.), polizaharid care rezultă din hidroliza puţin avansată a amidonului. Dă coloraţie albastră cu iodul şi se precipită în contact cu alcoolul de 40°. amiloidoză (gr. amylon „a-midon“ şi eidos „formă“ ; MED.), proces patologic care constă în formarea în unele organe şi ţesuturi (ficat, rinichi, splină, ganglioni limfatici, vase de sînge) a unei substanţe proteice amorfe, asemănătoare ca reacţii chimice cu amidonul. Apare în cursul unor boli cronice (tuberculoză, osteomie-lită, malarie, sifilis etc.). amiloliză, procedeu utilizat în industria alimentară (panificaţie, industria alcoolului, a berei) pentru hidrolizarea amidonului în maltoză şi glu-coză, sub acţiunea enzime-1 o r amilolitice conţinute în făină sau în malţ. amilopectină (BIOCHIM.), component al amidonului; constituie învelişul exterior şi insolubil al granulelor de amidon. Cu iodul se colorează în roşu, purpuriu-violet, iar cu apa caldă formează o pastă. Este un polizaharid ramificat, cu greutatea moleculară de 100 000— 1 000 000, format din I 000—3 000 de molecule de glucoză. amiloză (BIOCHIM.), constituent solubil al granulei de amidon. Se colorează cu iodul în albastru-închis. Este un polizaharid liniar, cu greutatea moleculară de 32 000— 160 000, format din 200—300 de molecule de glucoză. în amestec cu amilopectina formează amidonul. amimie (gr. a „fără“ şi mimesis „imitare“; MED.), pierdere a capacităţii de exprimare prin mimică a unor stări afective. Se întîlneşte în unele boli nervoase. aminăre (CHIM.), reacţie prin care se introduce gruparea amino într-un compus organic, în acest scop se folosesc diferite metode (ex. tratarea cu amoniac a unui derivat halo-genat sau a unui alcool). amine (CHIM.), clasă de substanţe chimice organice care pot fi considerate ca derivaţi ai amoniacului, în care unul sau mai mulţi atomi de hidrogen sînt înlocuiţi cu radicali organici. Se prepară prin reducerea nitroderivaţilor, prin alchilarea directă a amoniacului cu derivaţi halogenaţi sau cu alcooli, prin hidrogenarea catalitică a nitnli-lor. A. pot fi primare (R—NHz), secundare (R—NH—R) şi terţiare N-Rj, după nu- mărul de atomi de hidrogen dezlocuiţi. A. inferioare sînt gazoase, cele mijlocii lichide, cele superioare solide. Au caracter bazic. Dau reacţii de alchilare, de acilare, de diazo-tare a aminelor aromatice, de condensare cu aldehide. Se folosesc în industria coloranţilor, a medicamentelor, a detergenţilor, a maselor plastice şi ca stabilizatori pentru cauciuc. amino, grupare ~ (CHIM.), -NH2. Grupare monovalentă care rezultă prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula de amoniac cu un radical hidrocarbonat; se găseşte în compuşii organici de tipul aminelor, amidelor etc. aminoacizi (BIOCHIM.), substanţe caracterizate prin prezenţa în aceeaşi moleculă a unei funcţii acide, carboxil ( COOH), şi a unei funcţii bazice, aminice (~NH2). După poziţia relativă a funcţiei carboxil şi aminice din moleculă se disting: a. a,(3,Y,$,e. A. naturali sînt în majoritate oe. Există în toate fiinţele, în stare liberă sau în combinaţii variate, intrînd în structura proteinelor tisulare, hormonilor, enzimelor, alcaloizilor, antibioticelor etc. Au proprietăţi optice, electrice şi chimice speciale. Prin hidroliza combinaţiilor naturale s-au obţinut 20—25 a. frecvenţi şi cîţiva ocazionali. După numărul grupărilor carboxilice sau aminice şi după restul hidrocarbonic se disting mai multe grupuri de a. AMINOPLASTE 109 AMNIOS amiralitate, cel mai înalt rile diferenţiatei ale plantelor comandament al forţelor mari- şi animalelor (ex. ţesuturi endo- time militare din unele ţări. crine, ficat, cartilaje, celulele Amirante, grup de insule din organele de înmulţire ale coraligene situat în Oc. Indian, plantelor etc.). Amman. Vedere parţială aminoplâste (CHIM.), răşini sintetice obţinute prin reacţii de policondensare între formal-dehidă şi compuşi care conţin grupări aminice (ex. uree, anilină, melamină). A* sînt răşini termoreactive, care sub acţiunea căldurii se întăresc şi devin insolubile şi infuzibile; sînt rezistente la acţiuni mecanice (lovire, zgîriere), la oxidare, grăsimi, aîcali diluaţi, alcooli şi alţi solvenţi. Datorită proprietăţilor lor electroizolante, a. sînt folosite mult în industria electrotehnică. Prin amestecarea a. cu materiale de umplutură (celuloză, făină de lemn, azbest) se obţin mase de presare, din care se fabrică diferite obiecte de uz industrial , şi casnic. Prin impregnarea joilor de hîrtie sau a unor textile cu a. se obţin laminate car£ se folosesc ca tapete, ca acoperitoare pentru mese etc. Datoriţă rezistenţei la acţiunea soluţiilor apoase, unele a. (ex. răşinile de uree) se folosesc ca adezivi şi la tratarea ţesăturilor de bumbac şi mătase artificială, pentru a le mări rezistenţa la spălare şi la umiditate. aminozahâruri (BIOCHIM.), derivaţi ai zaharurilor, care conţin în locul unei grupări hidro-xil (-OH) o grupare aminică (-NH2) (ex. glucozamina, ma-nozamina, galactozamina). A* participă la structura unor substanţe naturale importante (imu-nopolizaharide, mucopolizaha-ride, streptomicină, eritromi-cină). amintiri (LIT.), specie a genului epic, uneori impregnată de lirism, în care autorul povesteşte întîmplări şi impresii din diferite etape ale vieţii sale, evenimente istorice la care a participat direct sau întîlnirile sale cu oameni celebri etc. (ex. „Amintiri din copilărie“ de Ion Creangă). amiotrofie (gr. a „fără“, myon „muşchi“ şi trophe „hrană“; MED.), atrofie a unui grup de muşchi scheletici, datorită unor leziuni nervoase, musculare sau unor boli articulare. amirâî, cel mai mare grad în marina militară. In Forţele Armate ale R.P.R. corespunde gradului de general-colonel din trupele de uscat. V. şi grade militare. la N.-V. de Madagascar. Suprafaţa: 83 km2. Sînt dependente de insulele Seychelles, colonie a Marii Britanii. Plantaţii de palmieri de cocos, pescuit etc. Amiras, Alexandru, cronicar grec din sec. al XVIII-lea. Originar din Smirna, unde a trăit o vreme, s-a stabilit în Moldova, ajungînd mare sulger. A scris în limba greacă o istorie a lui Carol al Xll-lea al Suediei şi a tradus în greceşte, în 1729, din porunca domnului Moldovei, Grigore Ghica, un corp de cronici moldovene. Amisos, veche colonie greacă pe ţărmul nordic al Asiei Mici, între Sinope şi Trapezunt, locul de naştere al geografului Stra-bon. A fost întemeiată de negustorii şi piraţii foceeni în sec. al VlI-lea î.e.n., pe locul unei vechi aşezări hittite. amitoză (BIOL.), mod de diviziune directă a celulelor animale sau vegetale, fără apariţia cromozomilor. în cazul a», nucleul se divide în două sau în mai multe părţi egale ori diferite ca mărime, prin strangularea sau prin fragmentarea nucleului în doi sau în mai mulţi nuclei secundari. A. este larg răspîndită în ţesutu- Amlaş» vechi ducat romî-nesc din Transilvania, situat la vest de Sibiu. Domnii Ţării Romîneşti din sec. XIV-XV aveau şi titlul de „herţeg al Amlaşului (şi Făgăraşului)“. Amman, capitala Iordaniei, 211 000 loc, (1958). Este situat la intersecţia principalelor drumuri comerciale care leagă Siria, Arabia Saudită şi Israel# întreprinderi textile, manufactură de tutun, fabrici de băuturi spirtoase, de ciment şi de cărămidă. Ammianus Marcellinus(c. 330 - c. 400), general şi istoric roman, autorul operei intitulate „Istoria“, în care sînt expuse evenimentele din perioada de la sfîrşitul sec. I pînă spre sfîrşitul sec. al IV-lea. Dintre cele 31 de cărţi ale „Istoriei“ sale s-au păstrat numai ultimele 18, consacrate perioadei dintre 353 şi 378; ele cuprind informaţii importante şi pentru istoria ţării noastre. amnezie (gr. a „fără“ şi mnesis „memorie“; MED.), pierdere totală sau parţială a memoriei. Se poate întîlni în arte-rioscleroza cerebrală, paralizia generală progresivă, demenţa toxică, traumatisme craniene, epilepsie etc. amnios (gr. amnion „membrană a fetusului“; BIOL.), una AMNIOTE 110 AMORTIZARE dintre anexele embrionare întîlnite la majoritatea vertebratelor (reptile, păsări, mamifere) şi la unele nevertebrate (insecte). Cavitatea am-niotică conţine lichidul amniotic, care are rolul de protecţie a fătului, amniote (ZOOL.), vertebrate al căror embrion are amnios şi alantoidă. V. şi anexe embrionare. amnistie (gr. amnestia „uitare“; DR.), act al puterii de stat prin care se înlătură caracterul penal al unor fapte săvîr-şite. Dacă a intervenit după condamnare, stinge şi executarea pedepsei. în R.P.R., a. se acordă de către Marea Adunare Naţională, iar între sesiuni de către Consiliul de Stat al R.P.R. V. şi graţiere. amofos, îngrăşămînt chimic care conţine fosfor şi azot. Se prepară prin dizolvarea amoniacului gazos în acid fosforic. A. conţine 10—12% azot şi 48—52% anhidridă fosforică. Este uşor solubil, are acţiune acidifiantă şi se administrează pe solurile bogate în calciu. Amon, zeu din mitologia Egiptului antic, considerat iniţial protectorul oraşului Teba. Mai tîrziu a fost identificat cu Ra, zeul soarelui, şi venerat, sub numele de Amon-Ra, ca principala zeitate a Egiptului. amoniac (gr. ammoniakon, de la numele zeului Amon egiptean Amon, lîngă templul căruia se prepara în antichitate amoniac; CHIM.), NH3. Compus hidrogenat al azotului. Este un gaz incolor, cu miros înţepător, înecăcios, foarte solubil în apă. Soluţia apoasă de a. are reacţie bazică. Cu acizii reacţionează dînd săruri de amoniu; cu bioxidul de carbon reacţionează formînd ureea. Prin oxidarea a. se obţine acid azotic. Rezultă ca produs secundar la cocsificarea cărbunilor şi prin sinteză directă din azot şi hidrogen. E întrebuinţat în mari cantităţi la fabricarea îngrăşămintelor chimice azotoase, a acidului azotic, a sărurilor de amoniu, a explozivilor etc. în R.P.R. se fabrică la combinatele chimice din Făgăraş şi din oraşul Victoria (reg. Braşov). amonificăre (AGROCHIM.), descompunere a protidelor şi a altor compuşi organici din sol sub acţiunea microorganismelor, avînd ca rezultat formarea amoniacului. amoniţi (de la numele zeului egiptean Amon, din cauza asemănării lor cu coarnele de Amonit berbec cu care se împodobea capul zeului; PALEONT.), ordin de moluşte cefalopode care au trăit de la sfîrşitul paleozoicului pînă la sfîrşitul mezozoicului. Aveau cochilia împărţită în camere prin septe (pereţi) ondulate, în ultima cameră fiind adăpostit corpul animalului. în R.P.R., a. caracterizează diferite formaţiuni mezozoice, mai ales pe cele epicontinentale (Dobrogea, Banat, Munţii Apuseni), mai rar depozitele de fliş (Carpaţii orientali). amoniu (CHIM.), NH~l. Cation monovalent. în compuşi se comportă ca un metal alcalin, formînd săruri de amoniu. amonte, In în susul văii, al apei; mai aproape de izvoare (în comparaţie cu alt punct). amoralism (FILOZ.), negarea oricărei morale, renunţarea la principiile morale (ex. concepţia expusă de filozoful burghez Fr. Nietzsche în lucrarea sa „Dincolo de bine şi rău“). Eticienii burghezi contemporani care susţin a. îl folosesc, de fapt, drept paravan pentru propovă-duirea dispreţului faţă de adevăratele valori morale care slujesc progresului social, pentru promovarea moralei burgheze individualiste, antiumane, reacţionare. A. a pregătit terenul pentru apariţia ideologiei fasciste. amorf (FîZ.) v. stare amorfă. Amorim, Enrique Manuel (1900—1960), scriitor urugua-ian. în povestirile („De la unul la şase“, 1932) şi în romanele sale („Căruţa“, 1932; „Concetăţeanul Aguilar“, 1934; „Calul şi umbra sa“, 1941 ş.a.), A. înfăţişează viaţa aspră a ţărănimii uruguaiene, îndeosebi a crescătorilor de vite. După al doilea război mondial, scriitorul ia parte activă la lupta pentru pace. în romanele scrise în această perioadă („Victoria nu vine singură**, 1952 ş.a.), el descrie mizeria şi lipsa de drepturi a oamenilor muncii, precum şi creşterea protestului spontan al maselor. amorsa drumului, porţiune din traseul unui drum, la intrarea în oraşe, avmd, în general, lăţimea şi rezistenţa mai mari decît restul trasetilui. amorsáre 1. (TEHN.) Provocare a unui fenomen printr-o acţiune exterioară (de ex. a unei explozii, a unei reacţii chimice etc.). 2. (DRUM.) Operaţie de pregătire, în lucrările de asfaltare, prin care se urmăreşte sporirea adezivităţii straturilor pe care se aplică lianţi hidrocarbonaţi (bitum, gudron). Constă în tratarea agregatelor (sau a suprafeţelor pe care acestea se aplică) cu soluţii de bitum subţiat, cu emulsii diluate sau numai în simpla încălzire a agregatelor. amorsă, dispozitiv pentru aprinderea unei încărcături de pulbere sau de exploziv. Funcţionează prin percuţie (la cartuşe de armă, aruncătoare, bombe etc.), prin fricţiune (la guri de foc de artilerie, grenade etc.), prin aprindere electrică (la guri de foc de artilerie, la rachete, explozivi de mine etc.) sau prin aprindere cu fitil (la minele militare, la explozivi de mină etc.).—A. electrică, dispozitiv constituit dintr-o bulă de substanţă combustibilă, care se aprinde fie cu ajutorul unui filament parcurs de un curent electric şi încălzit pînă la incandescenţă (a. cu incandescentă), fie prin scînteie electrică (a. cu sdnteie) şi care provoacă explozia unei capse detonante. amortizare 1. (FIZ., TEHN.) a) Scădere progresivă, în timp, a variaţiilor locale ale unei mărimi caracteristice unui feno- AMORTIZOR 111 AMPÈRE men. Se produce prin pierdere de energie, b) Reducere în timp a amplitudinii unei oscilaţii (mecanice, electrice etc.). Se produce prin pierdere de energie, datorită frecării (oscilaţiile 13 zarea prin rezistenţa opusă la trecerea unui lichid prin orificiul sau orificiile dintre două camere ale mecanismului; a. pneumatic, care realizează amortizarea prin comprimarea unei direcţiei, asigură echilibrul şi stabilitatea de zbor a avionului. —Æ orizontal, parte a ampena-jului compusă din stabilizator şi profundor, care asigură stabilitatea şi dirijarea avionului în planul vertical (urcare, zbor orizontal sau picaj).—A* vertical, parte a ampenajului compusă din derivă şi direcţie, care asigură dirijarea şi stabilitatea avionului în planul orizontal. ampér (după numele fizicianului Ampère; METR.), unitate de măsură a intensităţii curentului electric în sistemul MKSA. Este egală cu intensitatea unui curent electric constant care, menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinită şi de secţiune circulară neglijabilă, aşezate în vid la o distanţă de 1 m unul de altul, ar produce între aceste două conductoare o forţă egală cu 2- IO’7 kg.m.s“2 (newtoni) pe metru de lungime. Se notează cu simbolul A. Se numeşte şi amper absolut. Ampère [àpér], André Marie (1775—1836), fizician şi matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A fost unul dintre întemeietorii electrodinamicii moderne. A descoperit legea interacţiunii curenţilor electrici (1820), fundamentală pentru electrodina-mică, a stabilit regula lui A. şi a propus, pentru explicata magnetismului corpurilor, ipoteza curenţilor moleculari, bazată pe proprietăţile magnetice ale curenţilor electrici circu- A. M. Ampère lari.—Regula lui A. (sau înotătorului), un ac magnetic tinde să se situeze transversal pe direcţia unui curent electric liniar, astfel încît polul său nord se roteşte spre stînga unui observator aşezat de-a lungul mecanice) sau efectului electro-caloric şi radiaţiei (oscilaţiile electrice). 2« (EC. POL.) Amortizare a mijloacelor fixe (în socialism), înlocuire în formă bănească a acelei părţi din ^ valoarea mijloacelor fixe care, corespunzător uzurii acestora în procesul muncii, este transmisă treptat asupra valorii produselor finite. Fondurile băneşti recuperate în acest fel formează fondul de amortizare, destinat înlocuirii fondurilor fixe uzate şi reparaţiilor capitale. A. m. /. se deosebeşte de amortizarea capitalului fix; ea asigură reproducerea obiectelor proprietăţii socialiste şi se realizează în mod planificat prin cote anuale pe care întreprinderile ie includ în preţul de cost al produselor. O dată cu creşterea înzestrării tehnice a întreprinderilor socialiste şi cu ridicarea productivităţii muncii, sporeşte greutatea specifică a cotei de amortizare a mijloacelor fixe în cadrul preţului de cost, dar scade mărimea ei absolută pe unitatea de produs. # amortizor (TEHN.), dispozitiv pentru amortizarea oscilaţiilor periculoase sau nedorite ale unui sistem tehnic, datorite disipării energiei (prin frecare internă sau externă sau prin efect electrocaloric); este folosit în construcţia maşinilor, a vehiculelor, a instrumentelor de măsură etc. Există diverse tipuri de a. : a. mecanic, care realizează amortizarea prin frecarea unor elemente ale sale; a. hidraulic, care produce amorti- cantităţi de aer; a. electromagnetic, folosit în construcţia instrumentelor de măsură, a aparatelor şi a maşinilor electrice; produce amortizarea prin curenţi induşi în plăci masive de metal sau în înfăşurări speciale ; în maşinile electrice sincrone, a.e. este constituit din bare de cupru sau de alamă, Amortizor mecanic aşezate în crestăturile pieselor polare ale maşinilor şi conectate în scurtcircuit prin părţile lor frontale. ampatament (TEHN.), distanţa dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul terestru. ampelografie (gr. ampelos „viţă'* şi graphein „a descrie“; VITICULT.), ştiinţă care se ocupă cu studiul genurilor, speciilor şi soiurilor de viţă. Se împarte în: a. generală, care studiază sistematica, originea, evoluţia şi variabilitatea speciilor din familia vitaceelor, şi a. specială, care studiază genurile, speciile şi soiurile din punct de vedere botanic, agrobiologic şi tehnologic. Partea aplicată a a. se ocupă de raionarea soiurilor în vederea extinderii lor în condiţii optime de cultură. ampenâj, organ al unui avion, compus din plane mobile şi fixe, dispus, în general, în partea din spate a fuzela-jului. Serveşte la schimbarea AMPERMETRU 112 AMPLITUDINE curentului care-1 parcurge dinspre picioare spre cap. ampermetru (METR.), instrument pentru măsurarea intensităţii curentului electric dm-tr-un circuit. A. poate fi magne-toelectric (cu magnet permanent), electromagnetic, electro-dinamic, termic, cu termo-cuplu etc. A. este gradat în amperi şi se leagă întotdeauna în serie, în circuitul al cărui curent se măsoară. în R.P.R., fabricarea a. a început în anii puterii populare la Ampermetru Uzina „Electromagnetica“ din Bucureşti. V. şi instrument electric de măsură. amperoră (METR.), unitate practică de măsură a cantităţii de electricitate, egală cu sarcina electrică ce străbate un conductor prin care trece un curent de 1 amper timp de o oră. Se notează cu simbolul AL Este egală cu 3 600 de coulombi. amperorămetru (METR.), instrument înregistrator, gradat în amperore, pentru măsurarea sarcinii electrice care trece prin-tr-un circuit electric de curent continuu. amperspiră (METR.) a) Unitate de măsură a solenaţiei în sistemul de unităţi MKSA. b) Unitate de măsură a tensiunii magnetomotoare în sistemul MKSA raţionalizat; este egală cu tensiunea magnetomotoare produsă de o spiră străbătută de un curent de 1 amper de-a lungul unei linii închise pe care o îmbrăţişează o singură dată. amplasament 1. (CONSTR., URB.) Locul pe care se aşază o instalaţie, o construcţie, un ansamblu de clădiri etc. 2. (MÎLIT.) Lucrare genistică în care se instalează pentru tragere o piesă de artilerie (tun, obuzier etc.). amplasare (TEHN.), aşezare a unei instalaţii, maşini, construcţii etc. pe locul destinat ei. amplidină, maşină electrică de curent continuu cu colector, avînd patru linii de perii pentru fiecare pereche de poli. Este tipul de maşină electrică amplificatoare cu cea mai larga întrebuinţare în automatizări. Funcţionarea a. se bazează pe principiul utilizării cîmpului magnetic de reacţiune a indu-sului la maşinile de curent continuu. Acest principiu a fost folosit pentru prima oară în 1905 de inginerul austriac E. Rosenberg la construcţia unor maşini electrice speciale. Primele a» au fost construite în 1939 de M. A. Ewards şi E. F. Alexanderson (S.U.A.) şi, după un an, de A. G. Iosifian (U.R.S.S.). în R.P.R., primele a* au fost construite în anii puterii populare. amplificare 1. (MAT.) a) înmulţire a unui element al unei mulţimi (număr, vector etc.) cu un număr, b) înmulţire cu acelaşi număr a numărătorului şi a numitorului unei fracţii. 2. (ELT., TELEC.) Operaţie de mărire a valorilor instantanee ale puterii, intensităţii curentului sau tensiunii unui semnal, cu păstrarea formei semnalului (a dependenţei de timp a mărimii care constituie semnalul) şi cu utilizarea energiei date de o sursă separată. 3« (FIZ.) Amplificare prin gaz, creştere a numărului de ioni în gazul care umple tuburile contoarelor de radiaţie. A. prin g. se produce datorită ciocnirii moleculelor cu electronii acceleraţi prin tensiunea aplicată contorului, electroni produşi în urma acţiunii ionizante a particulelor elementare sau a fotonilor care au pătruns în contor. amplificator 1« (ELT., TELEC.) Aparat sau maşină electrică ce reproduce la ieşire semnalul aplicat la intrare, sporindu-i puterea fa. de putere), intensitatea curentului (a. de curent) sau tensiunea (a. de tensiune), prin folosirea unei surse separate de energie. —A, electronic, amplificator în care se folosesc tuburi electro- nice pentru amplificarea puterii sau intensităţii curentului unui semnal electric, utilizînd variaţia curentului unui tub electronic determinată de variaţia tensiunii aplicate între grila de comandă şi catod. A. e. se folosesc în aparatele de radio, în instalaţiile de radioficare, în automatizări etc.—A. magnetic, amplificator static la care amplificarea se realizează prin modificarea stării de magnetizare a fierului. Este folosit în sistemele de automatizare. în R.P.R. se fabrică diferite tipuri de a.m. —A. cu relee, amplificator electric la care amplificarea se reali* zează prin intermediul releelor. Se foloseşte în sistemele de comandă şi automatizare. V. şî maşină electrică amplificatoare; amplidină. 2. (TEHN.) Amplificator hidraulic, dispozitiv care permite dirijarea unui curent de Jichid (apă, ulei etc.) sub mare presiune, de la o sursă exterioară (pompă, acumulator hidraulic etc.) către organele comandate, folosind, pentru dirijare, o mică putere de acţionare. A. A. se folosesc în sistemele de comandă automată. Tot aici sînt utilizate şi amplificatoare pneumatice, care funcţionează pe principii asemănătoare. amplitudine (lat. ampliiu-do, -inis „mărime, întindere“ ; Amplitudine FIZ.) 1, Valoare absolută maximă a elongaţiei. 2. Diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea de echilibru (de obicei minimă) pe o perioadă a unei mărimi care variază periodic. ÄäftSSBwiiSi TH. AMAN Izgonirea turcilor la Câlugâreni. Ulei pe pînză m ampoi 113 AMUR Ampoi, afluent pe dreapta al Mureşului* Are lungimea de 60 km. Izvorăşte din Munţii Apuseni* amprizâ (CONSTR.), termen desemnînd lăţimea fîşiei de teren, în profilul transversal al unui drum, al unei căi ferate, al unui canal etc., pe care se execută lucrările de terasa-ment. amputaţie (MED.), îndepărtare (pierdere) accidentală sau în urma unei intervenţii chirurgicale a unui membru sau a unui segment de membru. Am-putaţie se numeşte uneori şi îndepărtarea unui organ (de ex. amputaţie de sîn, amputaţie de rect). Amritsar, oraş în nordul Indiei (statul Punjab). 325 700 loc. (1951). Nod feroviar, întreprinderi textile (de bumbac, de mătase naturală şi artificială), alimentare, manufacturi de covoare, artizanat (obiecte din metal şi os, pielărie). La Am-ritsar, în 1919, cu prilejul unui miting de protest contra politicii teroriste a autorităţilor coloniale britanice, au fost ucise sau rănite din ordinul acestora circa 2 000 de persoane. Amsterdam, capitala Olandei (sediul guvernului fiind la Haga), port legat printr-un canal de Marea Nordului. 870 000 loc. (1959). Cel mai important centru economic, politic şi cultural al ţării şi unul dintre marile centre comerciale şi financiare din vestul Europei. Are numeroase întreprinderi industriale: şantiere navale, fabrici de ulei, de tutun, de hîrtie, de şlefuit diamante. Aici se găseşte Rijksmuseum, care-şi datorează renumele importantei colecţii de capodopere ale artei olandeze din sec. al XVII-lea. în această colecţie figurează opere ale lui Rembrandt, Ver-meer, Frans Hals, Jan Steen, Ruysdael ş.a., precum şi remarcabile lucrări ale altor artişti europeni. Amu~Daria, fluviu în Asia Centrală Sovietică (2 540 km). Izvorăşte din munţii Hinducuş şi se varsă în Marea Arai. Apele A.*D. sînt folosite pentru irigaţii şi pentru energie electrică. în 1960 au fost terminate primele două sectoare ale Canalului Karakum, între Amu-Daria şi oaza Tedjen, pe o lungime de 534 km. Al treilea sector, cu o lungime de 260 km, a fost terminat în mai 1962 şi ajunge pînă la oraşul Aşhabad. Apele fluviului permit valorificarea agricolă a sute de mii de hectare, con- struirea de noi oraşe şi centre industriale în deşertul Karakum. amuletă, obiect căruia, potrivit unei superstiţii datînd din vremurile preistorice, i se atribuia proprietatea miraculoasă de a feri pe purtătorul lui de boli, de accidente şi de „spirite rele“. în aşezările şi mormintele vechi se găsesc numeroase a», de diferite forme. Sin. talisman. Âmundsen, Roald (1872— 1928), explorator polar norvegian. Este primul care a stră- R. Amundsen bătut Arctica, din Groenlanda pînă în Alaska. în 1911 a atins polul sud, cu o lună înaintea lui R. Scott. în timpul încercărilor de salvare a exploratorilor italieni de pe dirijabilul „Italia“ (condus de U. Nobile), A. a dispărut în regiunea polului nord. Âmundsen, Marea mare în extremitatea sudică a Oceanului Pacific, în apropierea Antarctidei, cu adîncimi de peste 1 000 m, acoperită tot timpul anului de gheţuri. A fost explorată prima oară de J. Cook în 1774. Amur, fluviu în Extremul Orient Sovietic, format din unirea rîurilor Şilka şi Argun. Lungimea: 2 846 km (îm- preună cu Şilka şi Onon, circa 4 510 km). Se varsă în Marea Ohotsk. Este navigabil pe tot parcursul. Cursul mijlociu al A. formează graniţa dintre Uniunea Sovietică şi R. P. Chineză. Afluenţi principali: Ussuri, Sungari, Zeia, Bureia. Pe baza resurselor hidroenergetice considerabile ale fluviului (c. 45 000 000 kW), a zăcămintelor de cărbune, de minereu de fier şi de metale preţioase din bazinul lui, în Amsterdam. Canalul berarilor 8 - c. 761 AMURG 114 ANABOLISM această regiune se dezvoltă industria energochimică. Porturi principale: Blagoveşcensk, Habarovsk, Komsomolsk pe Amur, Nikolaevsk pe Amur. amurg (ASTR.), interval de timp după apusul Soarelui, cînd, datorită luminii difuzate de atmosferă, nu este complet întuneric. Durata a. depinde de latitudinea locului, de ano* timp şi de gradul de întunecare la care ne referim, produs de coborîrea Soarelui sub orizont. V. şi crepuscul. amuţire (LINGV.), fenomen fonetic care constă în pronunţarea din ce în ce mai puţin perceptibilă, pînă la dispariţia totală, a unui sunet (ex. a# consoanelor finale în latina populară). a mu zi e (gr. amousia „lipsă de pricepere muzicală sau artistică“; MED.), pierdere a capacităţii de a cînta din gură, dintr-un instrument, de a înţelege sunetele muzicale sau de a descifra note muzicale. Apare în urma unor leziuni ale centrilor nervoşi corespunzători din scoarţa cerebrală. Amyot [ amio/, Jacques (1513—1593), scriitor umanist francez din epoca Renaşterii. J. Amyot Traducerile sale din literatura greacă veche (Heliodor, Plu-tarh ş.a.) sînt făcute într-o limbă accesibilă, îmbogăţită cu expresii şi cuvinte luate din limba poporului. Prin înfăţişarea virtuţilor cetăţeneşti şi prin perfecţiunea prozei, aceste traduceri s-au bucurat de o largă răspîndire, au influenţat dezvoltarea literaturii clasice franceze, a literaturii iluministe şi a celei care a pregătit revoluţia franceză. an 1. (ASTR.) a) Interval de timp foarte apropiat de durata unei revoluţii a Pămîntului în jurul Soarelui.—A. sideral, interval de timp în care Pămîntul efectuează o revoluţie în jurul Soarelui ; durata sa este cu 20 de minute şi 24 de secunde mai lungă decît a anului tropic, şi anume de 365 de zile, 6h> 9m, 10S.—A. tropic, durata dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul vernal, adică prin punctul în care ecliptica intersectează planul ecuatorului (la echinocţiul de primăvară); are 365 de zile, 5h? 48m> 46s şi stă la baza calendarului. —Aanoma/isf/c, interval de timp între două treceri succesive ale Pămîntului la p e r i h e 1 i u sau a f e 1 i u ; este cu 4m,44s mai lung decît anul sideral—A, calendaristic (sau comun, civil), interval de timp de la I ianuarie pînă la 31 decembrie; are 365 de zile calendaristice, iar în anii bisecţi 366.—A. bisect (sau bisextil), an cu durata de 366 de zile; ziua în plus rezultă din însumarea plusului de ore, minute şi secunde care constituie diferenţa dintre a. tropic şi a. calendaristic obişnuit, de 365 de zile, şi se adaugă lunii februarie, care în a. bisect are 29 de zile. Sînt a. bisecţi toţi anii ale căror ultime două cifre formează un număr divizibil cu 4, iar anii reprezentînd secole numai dacă numărul secolelor este divizibil cu 4. b) An-lumină, unitate de măsură prin care se exprimă distanţa de la Pămînt la un astru, egală cu 9 460 de miliarde de kilometri. Această unitate reprezintă drumul parcurs de lumină cu o viteză de 300 000 km pe secundă într-un an tropic. 2« (EC.) An agricol, perioadă de timp (de un an) care începe o dată cu muncile de toamnă şi se termină în toamna următoare, o dată cu recoltarea produselor. 3. (FIN.) An bugetar, perioadă de timp pentru care organul puterii legislative aprobă veniturile şi cheltuielile bugetare. în R.P.R., a. b. coincide cu anul calendaristic; în statele capitaliste el diferă adesea de anul calendaristic (ex. în Anglia, Japonia, R. F. Germană: 1 aprilie—31 martie; în S.U.A., Italia: 1 iulie— 30 iunie). anabaptişti (gr. ana „din nou“ şi baptizein „a boteza“), adepţi ai unei secte religioase care a constituit iniţial ramura plebeiană a R e f o r m e i. A. cereau botezarea la vîrstă adultă, desfiinţarea ierarhiei religioase, stăpînirea în comun a bunurilor etc. în condiţiile în care forma principală de manifestare a protestului antifeudal era erezia religioasă, în timpul războiului ţărănesc german din 1525, sub influenţa lui Th. Miinzer, majoritatea anabaptiştilor au participat la lupta revoluţionară împotriva iobăgiei. încă în al doilea sfert al sec. al XVI-lea, în rîndurile anabaptiştilor a învins însă spiritul de neîmpo-trivire, renunţarea la lupta politică, pasivitatea faţă de nedreptăţile sociale. Urmaşii anabaptiştilor, mennoniţiu se mai întîlnesc în unele ţări din apusul Europei şi în America. Ei slujesc ca instrument de diversiune al cercurilor imperialiste. anabioză (gr. ana „din nou“ şi biosis „viaţă“; BIOL.), reducere maximă a activităţii vitale a organismelor vegetale sau animale, în condiţii neprielnice dezvoltării lor (uscăciune, temperatură scăzută etc.), pînă la dispariţia semnelor vizibile ale vieţii. Acestea pot reapărea în prezenţa condiţiilor favorabile vieţii (ex. a. seminţelor uscate, a* sporilor la unele plante, a« nevertebratelor etc.). Este una dintre cele mai vechi forme fiziologice de adaptare a organismelor la condiţiile nefavorabile de mediu, apărută în procesul evoluţiei. A* poate fi provocată artificial, în scopuri practice (ex. vaccinul uscat, folosirea spermei conservate a animalelor etc.). anabolism (FIZIOL.), fază a metabolismului în care substanţele nutritive se transforţnă în substanţe proprii organismului animal sau vegetal. în cursul a. se sintetizează, din materialul rezultat în urma digestiei sau absorbţiei directe din mediu, substanţe organice complexe (proteine, grăsimi, zaharuri etc.), care intră îa alcătuirea materiei vii, iar unele se depun ca rezerve în organism. Datorită a., are loc acumularea de energie potenţială în orga»* ANACLORHIDRIE 115 ANAGRAMĂ nism. Sin. asimilaţie. V. şi metabolism; c a t a b o- 1 i s m. anaclorhidrie (gr. ana „fără“ şi clorhidric; MED.), absenţa acidului clorhidric din sucul gastric. Apare în unele anemii, în cancerul de stomac. anacolut (gr. anakoluthon „incoerent“; LINGV.), greşeala care constă în lipsa de continuitate gramaticală între începutul şi sfîrşitul unei construcţii, datorită faptului că vorbitorul întrerupe construcţia iniţială, pentru a trece la alta (ex. fraza cine ajunge mai repede, ai aceluia să fie banii, conţine un a.)« Uneori a. este întrebuinţat de scriitori pentru caracterizarea unor personaje. Ana Comnena (1083-1148), fiica lui Alexie Comnen, împăratul Bizanţului, renumită prin erudiţia ei. Este autoarea operei „Âlexiada“, închinată tatălui sau, în care se găsesc referiri cu privire la romîni. Anacreon (c. 570-478î.e.n.), poet liric grec. A trăit la curtea tiranului Policrate din Anacreon Samos, apoi la Atena, în vremea domniei lui Hiparh. Este considerat cel mai de seamă reprezentant al poeziei erotice de la începutul secolului al V-lea î.e.n. în versurile sale melodioase, din care nu s-au păstrat decît fragmente, sînt cîntate, pe un ton şăgalnic, dragostea, vinul şi fericirea efemeră. Imitaţii anacreontice, datorate unor poeţi ulteriori, au influenţat poezia lirică franceză din sec. al XVI-lea şi a altor literaturi europene. începuturile poeziei lirice romîneşti (poeţii Văcăreşti, C. Conachi) poartă, de asemenea, amprenta unei inspiraţii anacreontice. anacronic (gr. ana „înapoi“ şi chronos „timp“) 1. Care conţine o eroare de cronologie. 2* Necorespunzător, nepotrivit cu spiritul epocii; învechit. # anacruză (gr. ana „fără“ şi krousis „apăsare, accent“) 1. (MUZ.) Notă sau grup de note dinaintea primului timp tare din măsură, constituind începutul unui motiv muzical. 2. (LIT.) Prima silabă neaccentuată a unui vers. Ana de Austria (1601 — 1666), fiica regelui Spaniei Filip al III-lea şi soţia lui Ludovic al XIILlea al Franţei. A fost regentă în timpul minoratului fiului ei Ludovic al XlV-lea (1643—1661X timp în care a guvernat de fapt favoritul ei, cardinalul Mazarin. Ana de Bretagne (1477— 1514), fiica ducelui Francisc al II-lea, moştenitoare a ducatului Bretagne. Prin căsătoria ei cu regele Franţei Carol al VlII-Iea şi apoi, la moartea acestuia, cu Ludovic al XILlea, ducatul Bretagne a fost alipit la Franţa. Anadîr, fluviu în Uniunea Sovietică, în estul Siberiei (1 145 km). Izvorăşte din munţii Siberiei de nord-est şi se varsă în Marea Bering. în timpul viiturilor cursul inferior este navigabil. anaerobe (gr. an „fără“, aer „aer“ şi bios „viaţă“; MICROBIOL.), organisme capabile să trăiască în absenţa oxigenului molecular liber. A. sînt unele plante şi animale (bacterii, infuzori ciliari, moluşte). Se deosebesc: a. obligate (ex. bacteria tetanosului), care se dezvoltă numai în lipsă totală de oxigen, şi a. facultative (ex. unele drojdii), capabile să trăiască atît în prezenţa cît şi în absenţa oxigenului din mediul înconjurător. anaerobioză (BIOL.), formă de viaţă a unor organisme care trăiesc într-un mediu lipsit de oxigen molecular liber şi în care energia necesară proceselor vitale rezultă din fermentaţii. Organismele anaerobe îşi procură oxigenul pentru respiraţie prin reducerea substanţelor organice sau a unor substanţe anorganice (nitraţi, sulfaţi). Sin. anoxibioză. anafilaxie (gr. ana „contrar“ şi phylaxis „apărare“; MED.), sensibilitate crescută şi calitativ modificată a organismului faţă de administrarea extradigestivă repetată de proteine străine. anaforâ (în ţările romîneşti în sec. al XVI II-lea şi la începutul sec. al XlX-lea) 1. Proclamaţie a domnului. 2. Raport al boierilor din divan către domn în probleme de drept şi de administraţie încredinţate lor spre cercetare. anaforă (gr. ana „înapoi“ şi phora „întoarcere“), procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază (ex. „Suflă vîntul de pe munţi, Vine-mi dor de Ia părinţi; Suflă vîntul de pe brazi, Vine-mi dorul de la fraţi“). anaforeză (gr. ana „înapoi“ şi phoresis „mişcare“; CHIM.), deplasare a particulelor dintr-o soluţie coloidală spre anod, sub acţiunea cîmpului electric. anaforic (despre cuvinte), care reia o noţiune, o idee exprimată anterior. Pronumele este întrebuinţat adesea cu valoare anaforică (ex. „Kogălni-ceanu a fost sfetnicul lui Cuza; ei au năzuit către reforme sociale importante“). anaglif(gr.ana^/yp/io5„sculp-tat în relief“; FIZ.), procedeu stereoscopic pentru a vedea imaginile în relief; în acest scop se folosesc ochelari cu sticle de culori diferite, complementare (ex. roşu şi verde). anagramă (gr. ana „înapoi“ şî gramma „literă“), schimbare a ordinii literelor unui cuvînt Tempo de marş Internaţionala A _ Seu - leii, voi c r- 7 ,.....• H------ t ' i - rop-sifi e, i vie - --- ţii " An acruză ANAL 116 ANALIZATOR pentru a obţine un altul; cuvin-tul obţinut prin această schimbare (ex. anodic-adonic, rimat-mirat). anal (ANAT.), care se referă la anus, din regiunea anusului (ex, nervi a., arteră a.). anal ci d (CHIM.), denumire comercială daţă h e x a c 1 o r -c i c 1 o h e x a n u 1 u i. anale (lat. arinales „istorie pe ani“, de la annus „an ) 1. Scriere cu caracter istoric, în care evenimentele sînt expuse cronologic, an de an, fără nici un fel d^ interpretare sau de generalizare. 2. ' Publicaţie cu caracter periodic, care conţine comunicări, însemnări, dări de seamă etc. privind activitatea unei societăţi, instituţii (ex. „Analele Academiei R.P.R.“) sau studii, articole, documente, referate şi informaţii privitoare la o anumită sferă de probleme (ex. „Analele romîno-sovie- • ' iu tice ). analecte (gr. analektos „cules“), fragmente alese din operele unuia sau ale mai multor scriitori şi publicate împreună (ex. „Chrestomatie sau analecte literare“ de Timotei Cipariu). „Analele Academiei Republicii Populare Romîne“, publicaţie anuală a Academiei R.P.R., care cuprinde lucrările sesiunilor ordinare şi festive, comunicările şi conferinţele ţinute cu aceste prilejuri, convenţiile de colaborare ştiinţifică cu academiile din străinătate, schimbările petrecute în structura Academiei etc. Au apărut, începînd din 1867 pînă în 1879, sub titlul „Analele Societăţii Academice Romîne“, din 1879 pînă în 1948 sub titlul „Analele Academiei Romîne“, iar din 1948 sub titlul „Analele Academiei Republicii Populare Romîne“. „Analele de psihologie", publicaţie fundată şi condusă de filozoful şi psihologul idealist C. Rădulescu-Mo-tru, ca organ al „Societăţii romîne de cercetări psihologice“. Au apărut între anii 1934 şi 1944. Analele ^ au avut o orientare predominant eclectică. Fiind multă vreme singura revistă de psihologie din Ro-mînia şi dat fiind interesul crescînd pentru problemele de psihofiziologie, în coloanele ei au pătruns şi articole ale unor savanţi materialişti, ca Gh. Ma-rinescu, C. I. Par hon şi A. Krsindler. „Analele germano-fran-ceze“, revistă teoretică de limbă germană* întemeiată Ia Paris, în 1844, de K. Marx şi A. Ruge, hegelian de stînga, radical burghez. Aici au fost publicate lucrările lui K. Marx: „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere“ şi „Contribuţii la problema evreiască“, precum şi lucrările lui F. Engels : „Schiţă a unei critici a economiei politice“ şi „Situaţia Angliei. «Past and Present» by Tho-mas Carlyle“, lucrări care marchează situarea lui K. Marx şi a lui F. Engels pe poziţiile materialismului şi comunismului. După apariţia unui singur număr (dublu), publicaţia şi-a încetat activitatea din cauza greutăţilor ivite în difuzarea ei secretă în Germania şi a divergenţelor dintre K. Marx şi A. Ruge, care se menţinea pe o poziţie burgheză radicală. „Analele Institutului de istorie a partidului de pe lîngă CC. al P.M.R.“, revistă de istorie care publică documente şi materiale de partid, studii şi referate cu privire la istoria mişcării muncitoreşti din Romînia şi la legăturile ei internaţionale, critică şi bibliografie etc. Apare din 1955. „Analele romîno-sovie-tiae“, publicaţie periodică editată de Institutul de studii romîno-sovietic al Academiei R.P.R. înfiinţată în 1946, publicaţia apare, la Bucureşti, în mai multe serii: filozofie, economie, istorie, matematică-fizi-că, agricultură-zootehnie, chimie, biologie, metalurgie etc. Publică referate şi traduceri din publicaţiile sovietice de specialitate şi articole originale. „Analele tipografice“, ziar al Asociaţiei muncitorilor tipografi din Bucureşti, apărut între 1869 şi 1872, dată după care şi-a schimbat numele în „Uvrierul“. Este unul dintre primele ziare muncitoreşti din Romînia. analeptic (FARM.), substanţă cu acţiune stimulatoare asupra sistemului nervos central, utilizată în special pentru exci- tarea centrilor bulbari inhibaţi (respirator, circulator). Cafeina, pentazolul, lobelina sînt a. analfabetism, neştiinţă de carte în masa populaţiei muncitoare, fenomen propriu orîn-duirii burgheze şi caracteristic în special ţărilor coloniale şi dependente. A. este un rezultat al politicii antinaţionale a claselor exploatatoare băştinaşe, duse de comun acord cu monopolurile imperialiste, interesate în menţinerea înapoierii acestor ţări. A. există şi în ţări capitaliste ca S.U.A., Italia ş.a. în timpul regimului burghezo-moşieresc, în Romînia au existat peste 4 000 000 de analfabeţi şi semianalfabeţi. După instaurarea regimului democrat-popular, s-a dus o largă acţiune de alfabetizare, în urma căreia a. a fost lichidat încă în cursul primului plan cincinal (1951-1955). analgezie (gr. an „fără“ şi algesis „durere“; MED.), pierdere a sensibilităţii la durere. Se întîlneşte în diverse leziuni ale sistemului nervos, care întrerup căile de transmitere a excitaţiilor dureroase (ex. în siringomielie), precum şi în isterie. analgezină (FARM.), v. anti* pirină. analitic 1. Care se referă la analiză, care procedează prin analiză, prin descompunerea unui întreg în părţile lui componente. 2. (LINGV.) a) (Despre o formă gramaticală) Alcătuit din două sau mai multe cuvinte (ex., în limba romînă, viitorul voi face este o formă verbală analitică), b) (Despre limbi) în care predomină formele flexionare analitice. analizator (FIZIOL.), aparat anatomofuncţional, constituit dintr-un receptor periferic (organul de simţ), dintr-o cale prin care excitaţia acestuia se transmite în sistemul nervos central şi dintr-un capăt central (celulele scoarţei cerebrale), în care se termină calea nervoasă. A. sînt de două feluri: externi şi interni Principalii a. externi, sînt: vizual, auditiv, gustativ, olfactiv, cutanat (tactil, de temperatură, de durere). Funcţia a* este de a analiza, de a diferenţia însuşirile obiectelor şi ale fenomenelor din lumea încon- ANALIZĂ 117 ♦ANALIZA jurătoare sau din interiorul organismului. Termenul a fost creat de fiziologul sovietic I. P. P a v 1 o v. El corespunde concepţiei materialist-dialectice,po-trivit căreia activitatea organelor de simţ se află într-o unitate indisolubilă cu aceea a sistemului nervos central. A. interni fac legătura cu organele interne; se mai numesc şi a. viscerali.—A. motor, aparat anatomofuncţional care analizează mişcările. Este compus din receptorii aflaţi în muşchi, tendoane şi articulaţii, din calea nervoasă de conducere şi terminaţia din scoarţa emisferelor cerebrale. în cazul omului, a. m. are o deosebită însemnătate în legătură cu analiza şi sinteza mişcărilor fine care se succed în procesul muncii şi al mişcărilor coardelor vocale, gurii etc. care se produc în cursul vorbirii. Se numeşte şi analizator chinestezic. analiză (gr. analysis „descompunere“) 1. (FILGZ.) Metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea unui întreg (fenomen sau obiect) în elementele lui componente şi pe studierea fiecăruia dintre acestea. A. poate fi mintală (a. logică, a. psihologică etc.), atunci cînd operează asupra conceptelor, definiţiilor etc., şi materială (a. apeif a. sîngelui, a. sucului gastric, a. solului), atunci cînd operează asupra unor obiecte sau fenomene din natură; în acest din urmă caz, ea se mai numeşte şi partiţiune, Opusă analizei, dar strîns legată de ea, este sinteza, care constă în cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor pe baza reunirii mintale sau materiale a elementelor obţinute prin a. şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste elemente. A. şi s. constituie importante mijloace de cunoaştere. Capacitatea de a efectua analiza şi sinteza se bazează pe practica omenească îndelungată a descompunerii şi reunirii lucrurilor. Prin dezvoltarea gîndirii şi prin acumularea de cunoştinţe s-a format treptat capacitatea de a. şi de fără a se mai opera cu obiectele înseşi, ceea ce nu înseamnă că izvorul material al a. şi s. poate fi uitat. Ruperea acestora de baza lor obiectivă duce la idealism. A. şi s. efectuate mintal sînt deosebit de importante în ştiinţă, mai ales atunci cînd experimentul e greu sau imposibil de realizat (ex. în sociologie, în economia politică etc.). Filozofia marxistă critică separarea metafizică a a. de s., demon-strînd unitatea acestor două metode. Gîndirea constă în aceeaşi măsură în descompunerea unor obiecte în elementele lor, ca şi în reunirea într-o unitate a unor elemente legate între ele. „Fără analiză nu există sinteză“ (Engels). 2. (FIZIOL,) Analiză şi sinteză, cele două funcţii fundamentale ale activităţii nervoase superioare. Analiza, denumită şi funcţia analizatorilor, şi sinteza, denumită şi funcţia de închidere a circuitului nervos, se desfăşoară într-o unitate indisolubilă. Există mai multe niveluri de analiză: la nivelul receptorilor senzoriali (ochi, ureche etc.), în segmentele subcorticale ale sistemului nervos central şi la nivelul scoarţei cerebrale, unde se realizează o analiză fină, pe baza inhibiţiei de diferenţiere. A. şi s. corticală' reprezintă mecanisme neurofiziologice ale a. şi 5., care se desfăşoară în activitatea psihică, în reflectarea senzorială, în procesele de gîndire şi în limbaj* etc. 3. (EC. POL.) a) Analiza activităţii economice a întreprinderilor (în socialism), examinare a activităţii economice a unei întreprinderi sau a unei ramuri de producţie pe o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an), în scopul stabilirii felului în care au fost îndepliniţi indicatorii cantitativi şi calitativi ai planului, al cunoaşterii factorilor care au determinat rezultatele obţinute, al descoperirii şi mobilizării rezervelor interne de care dispune întreprinderea sau ramura de producţie respectivă pentru îmbunătăţirea activităţii ei. Ea se efectuează prin folosirea datelor evidenţei contabile, statistice şi tehnice-operative. Măsurile care se iau pe baza acestei analize contribuie la întărirea gospodăririi s o c i a 1 i s t e. b) Ana-liza de preţuri, totalitatea calculelor efectuate la întocmirea unui proiect, în vederea stabilirii preţurilor unitare la fiecare articol de deviz, ţinîndu-se seama de preţul unitar al materialelor loco şantier, de noi-mele de plată şi de tarifele legale, de amortizarea utilajului, c) Analiza bugetului (în socialism), examinare a execuţiei bugetare pe o anumită perioadă (lună, trimestru, an), prin folosirea datelor evidenţei contabile bugetare şi a evidenţei statistice, în comparaţie cu indicatorii bugetului şi ai planului de stat şi cu perioadele anterioare. Prin a. b. se asigură controlul îndeplinirii sarcinilor privind mobilizarea integrală şi la termen a resurselor şi finanţarea fără întrerupere a acţiunilor prevăzute, precum şi scoaterea la iveală şi mobilizarea rezervelor existente. Ea constituie un instrument important în planificarea financiară, d) Analiză contabilă (în socialism), cercetare a fiecărei operaţii economice din cadrul unei întreprinderi, organizaţii socialiste etc., în vederea stabilirii conturilor corespondente în debitul şi în creditul cărora urmează să se înregistreze operaţia respectivă. 4. (LINGV.) Analiză gramaticală, descompunere a unei unităţi lingvistice (cuvînt, propoziţie, frază) în elementele alcătuitoare, pentru determinarea valorii lor morfologice şi sintactice. 5. (LIT,) Analiză literară, examinare, caracterizare şi apreciere critică a conţinutului şi a formei unei opere literare. în critica ştiinţifică, analiza implică raportarea conţinutului operei la adevărul vieţii.—A. p$iholo~ gică, mijloc de caracterizare a personajului în literatura epică, prin descrierea amănunţită a stărilor sale sufleteşti. 6. (MAT.) a) Analiză matematică, ramură a matematicii, care se bazează pe noţiunile de limită, funcţie şi număr real; cuprinde calculul diferenţial şi integral, teoria funcţiilor de variabilă reală şi complexă, calculul variaţiilor, studiul ecuaţiilor diferenţiale şi cu derivate parţiale, al ecuaţiilor integrale, al seriilor etc. Bazele a. m. s-au pus prin inventarea calculului diferenţial şi integral de către Newton şi Leibniz şi mai tîrziu prin opera lui Euler. în sec. al XVIII-lea, şi mai ales prin lucrările matematicienilor din sec. al XIX-lea (A. L* ANALIZĂ 118 ANALIZA Cauchy, G. F. B. Riemann, K. Th. W. Weierstrass, M. V. Ostiogradski, G. Cantor), a. m. a fost riguros fundamentată, în sec. al XX-lea, conceptele şi metodele a.m. au fost extinse la funcţii definite pe mulţimi oarecare, dînd naştefe la disci- Î)line matematice noi, ca topo-ogia şi analiza funcţională. Şcoala «ontemporană sovietică de a.m. a adus contribuţii de valoare în topologie, analiza funcţională, teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale etc. prin P. S. Aleksandrov, L. S. Pontreaghin, S. L. Sobolev, I. G. Petrovski ş.a. Contribuţii însemnate în a.m. a adus şi şcoala matematică romînă. D. Pompeiu a introdus noţiunea de derivată areolară; Tr. Lalescu a scris primul tratat din lume de teoria ecuaţiilor integrale; S. Stoilov a introdus metodele topologice în teoria funcţiilor de variabilă complexă. —A. numerică, ramură a matematicii, care se ocupă cu aflarea soluţiilor numerice ale problemelor de analiză matematică; a.n. prezintă o mare importanţă pentru aplicaţiile matematicii. Un deosebit impuls pentru dezvoltarea a.n. îl constituie apariţia maşinilor electronice de calcul.—A. funcţională, ramură modernă a matematicii, care studiază funcţii mai generale decît funcţiile studiate în calculul diferenţial şi integral (ex. funcţii de linii, suprafeţe, volum). Cuprinde studiul spaţiilor vectoriale, topologice şi al funcţiilor definite pe aceste spaţii. A. /. are importante aplicaţii în teoria ecuaţiilor diferenţiale, a ecuaţiilor cu derivate parţiale şi a ecuaţiilor integrale. Contribuţii de seamă în a. f. au adus matematicienii V. Vol-terra, D. Hilbert, S. Banach, I. M. Ghelfand ş.a. b) Analiză combinatorie, capitol din algebră care se ocupă cu studiul aranjărilor, permutărilor şi combinărilor. 7. a) (FIZ., MAT.) Analiză armonică, descompunere a unei mărimi periodice nesinu-soidale într-o sumă de mărimi armonice sinusoidale (descompunere în serii Fourrier). Serveşte la calcularea amplitudinilor şi a fazelor oscilaţiilor armonice componente ale mărimii periodice analizate. A. a. de mare precizie se face cu ajutorul analizoarelor electronice. b) (FIZ.) Analiză granulo-metrică, determinare a distribuţiei procentuale a particulelor solide dintr-un material gra-nular (pămînt, nisip, pietriş etc.), aflat în stare uscată, c) (FIZ.) Analiză prin activare, procedeu folosit la determinarea cantitativă a unor elemente aflate în concentraţie mică într-o substanţă; constă în detectarea radioizotopilor produşi în material, cînd acesta este iradiat cu neutroni, deuteroni etc. Prezintă mare importanţă pentru identificarea impurităţilor, care în multe procese tehnologice joacă un rol esenţial (ex. în tehnologia materialelor semiconductoare). d) (CHIM., FIZ.) Analiză spectrală, metodă de determinare a compoziţiei chimice a unei substanţe sau a substanţelor dintr-un preparat, bazată pe examinarea spectrelor de emisie sau de absorbţie a luminii. A fost descoperită de G. R. Kirchhoff şi R. W. Bunsen. 8, (FIZ., TELEC.) Analiza imaginii, descompunere pe cale optică sau electronică a unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice, transmisibile individual. în televiziune şi în telefotografie, imaginea este analizată prin măturarea ei în linii succesive de către un fascicul luminos sau electronic, astfel încît şirul luminozităţilor (nuanţelor) succesive ale elementelor din fiecare linie să poată fi reprezentat printr-un curent electric variabil, transmisibil prin radio sau pe fir. 9. (CHIM.) a) Analiză chimică, ansamblu de procedee folosite pentru stabilirea compoziţiei chimice a substanţelor. Cînd se urmăreşte identificarea elementelor dintr-o substanţă sau a substanţelor dintr-un amestec fără a se determina şi proporţiile în care se află ele, a.c. se numeşte calitativă, iar cînd se urmăreşte şi determinarea acestor proporţii, ea poartă denumirea de cantitativă.—A. colo-rimetrică v. colorimetrie.—A. cro-matografică v. cromatografie. —A. gravimetrică v. gravimetrie. —A. Volumetrică v. volumetrie. “Analiza gazelor, determinarea cantitativă a componenţilor unui amestec gazos, bazată pe anu- mite proprietăţi fizice sau chimice ale gazelor. A. g. prin metode chimice se bazează pe absorbţia selectivă a unuia dintre componenţi de către o anumită substanţă, iar cea prin metode fizice pe măsurarea variaţiei conductibilităţii termice sau electrice, pe măsurarea căldurii de ardere a gazelor, a căldurii de absorbţie etc. b) Analiză fizico~chimică, ansamblul procedeelor de cercetare a structurii interne a sistemelor chimice şi a compoziţiei calitative şi cantitative a acestora, bazate pe studiul proprietăţilor lor fizice. A. /.-c. cuprinde metode optice (analiză spectro-scopică, colorimetrică, turbidi-metrică, de raze X), electrice (analiză conductometrică, elec-trogravimetrică, potentiome-trică, polarografică), cromato-grafice şi radiochimice.—A* electrochimică, ansamblul procedeelor de analiză chimică calitativă şi cantitativă, bazate pe măsurarea unor mărimi electrice ale soluţiilor sau pe măsurarea variaţiei lor în timpul efectuării analizei. Dintre aceste procedee, a. electrogravimetrică se bazează pe cîntărirea canti> tăţii de substanţă depusă pe un electrod în urma electrolizei, a. conductometrică pe măsurarea variaţiei conductibilităţii electrice a soluţiilor, a. poten-ţiometrică pe măsurarea diferenţei de potenţial electric între doi electrozi convenabil aleşi, a. polarografică pe măsurarea intensităţii curentului în cursul unei electrolize cu diferenţă de potenţial variabilă între electrozi, dintre care unul, polari-zabil, este foarte mic în raport cu celălalt. Sin, electroanaliză, 10, (Bl OCHIM.) Analiză biochimică, identificare şi determinare a componentelor chimice din organismele vii şi stabilire a modului de transformare a acestor componente în cazul stărilor normale şi patologice. Foloseşte procedee fizico-chi-mice, chimice şi microbiologice. 11. (BOT.) Analiză botanică, operaţie prin care se stabileşte natura, numărul sau procentul diferitelor specii de plante pe o anumită suprafaţă de teren. A. b. serveşte la aprecierea calităţii păşunilor, fîneţelor, finului etc. 12. (FITOPAT.) ANALIZOR 119 ANAND Analiza biologica, operaţie de laborator, de seră sau de cîmp, prin care se determină acţiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor* Prin a. b. se stabileşte eficacitatea produsului, adică măsura în care acesta distruge agenţii patogeni sau dăunătorii ori împiedică dezvoltarea lor. 13. (PEDOL.) Analiză mecanică, separare în grupe a particulelor minerale componente ale solului după diametrul lor şi determinarea cantităţii acestora în raport cu masa solului. 14. (METAL.) Analiză metalografică, examinare a metalelor sau a aliajelor acestora, pe probe metalografice, cu ochiul liber (a. macrografică) sau la microscop (a. microgram fică), în scopul cunoaşterii structurii lor. V. şi m e t a 1 o -grafie. analizor 1. (FIZ.) a) Dispozitiv (de obicei un n i c o 1) prin care trece numai componenta Analizor de amplitudine (d) luminii polarizate într-un anumit plan (ex. planul optic al nicolului); serveşte la studiul stării de polarizare a unui fascicul de lumină, b) Parte componentă a polarimetre-lor. c) Dispozitiv pentru măsurarea gradului de depo- 1 a r i z a r e a unui fascicul de neutroni, d) Nume comun pentru diferite instrumente şi aparate, folosite fie pentru efectuarea analizei cantitative a unor amestecuri de substanţe (ex. a. de gaze), fie pentru separarea componentelor armonice ale unei oscilaţii periodice nearmonice (ex. a. de sunete). 2. (CHIM.) Aparat pentru măsurarea (de obicei continuă) a conţinutului procentual ai componentelor unui amestec gazos; este folosit în special în industria chimică. Funcţionarea a. se bazează pe valorile diferite pe care le au mărimile care caracterizează proprietăţile fizice sau chimice ale componentelor amestecului. Există a. bazate pe absorbţie chimică, a. bazate pe conductivitatea electrică sau termică, a. bazate pe căldura de reacţie etc. Se utilizează pentru determinarea conţinutului în bioxid de carbon, clor, acid clorhidric gazos, amoniac, bioxid de sulf, oxigen, hidrogen sulfurat etc. al amestecurilor gazoase. 3. (EXPL. PETR.) Analizor electric v. model electric. analogie (gr. analogia „raport, legătură“) 1. Asemănare între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc. 2. (LOG.) Raţionament prin ana~ logie, silogism care, din asemănarea anumitor însuşiri a două obiecte, conchide probabilitatea asemănării celor două obiecte şi în privinţa altor însuşiri (ex., din faptul că există o asemănare între condiţiile necesare vieţii pe Pămînt şi cele existente pe Marte, se conchide probabilitatea existenţei vieţii pe această planetă). 3« (DR.) Metodă de aplicarea normelor juridice, care constă în soluţionarea unui caz neprevăzut în mod direct de vreo normă juridică, fie prin aplicarea normei care prevede cazul cel mai asemănător (a. legii), fie prin aplicarea principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (a. dreptului). în timp ce în dreptul burghez a. este o metodă folosită foarte frecvent şi deseori împotriva legii sau pentru ocolirea ei, în dreptul socialist această metodă se foloseşte în mod excepţional, fără încălcarea legii, în scopul unei mai bune aplicări a acesteia. 4. (LINGV.) Fenomen care constă în modificarea formei sau, uneori, a sensului unui cuvînt sub influenţa altui cuvînt ori a altei forme a aceluiaşi cuvînt (ex. formei vechi romîneşti de perf. simplu feciu i-a luat locul făcui prin analogie cu temui, bătui etc.; sensul „latură“ al cuvîn-tului romînesc aripă este dezvoltat prin a.). 5. (BIOL.) Asemănare totală sau parţială a organelor sau a unor părţi ale organelor care îndeplinesc aceeaşi funcţie, dar au origini şi structuri diferite. A. se datoreşte adaptării organelor respective la acelaşi mediu (ex. aripile la insecte şi aripile la păsări, branhiile la peşti şi branhiile la raci). ^ anamnézá (gr. ana „în sus“ şi mnesis „amintire“; MED.), ansamblu de date privitoare la evoluţia unei boli pe care medicul le obţine prin interogarea bolnavului. Constituie prima parte a oricărei foi de observaţie medicală. anamnióte (gr. an „fără“ şi amnion „membrana fetusului“; ZOOL.), vertebrate al căror embrion este lipsit de amnios şi de alantoidă (v. şi anexe embrionare). Peştii şi batracienii sînt a. ananás (Ananas sativas), plantă erbacee perenă, din familia bromeliaceelor, originară din America Centrală, cu frunze Ananas lungi dispuse în spirală pe o tulpină scurtă, care poartă în vîrf o inflorescenţă simplă ca un spic, terminată cu un buchet de frunze. Florile sînt hermafrodite, purpurii-violacee. Fructul (bacă) este cărnos, mare şi are în vîrf un smoc de frunzi-şoare verzi. Se cultivă în regiunile tropicale pentru fructele sale deosebit de gustoase, suculente şi aromate, precum şi pentru fibrele rezistente care se extrag din frunze. Anand, Mulk Radj (n. 1905), scriitor indian. A scris în engleză şi mai tîrziu în pendjabă povestiri şi romane realiste („Cel care nu poate fi atins“, 1935; „Două frunze şi un mugur“, 1937). La întoarcerea ANANKE 120 ANARHOSINDICALISM din Spania, unde a fost corespondent de război în brigăzile internaţionale, a publicat trilogia: „Satul“ (J 939), „Dincolo de apele negre“ (1940), „Spada şi secera“ (1942). Cel mai cunoscut roman al său este „Culii“ (1936, uit. trad. rom. 1954). în opera sa, A. înfăţişează viaţa grea a muncitorilor agricoli şi industriali din India şi revolta acestora împotriva colonialismului englez. Premiul internaţional pentru pace (1953). Ananke (gr. ananke „necesitate“), zeiţă la vechii greci, care, potrivit mitului, hotăra soarta fiecărui muritor. La primii filozofi greci, A. era personificarea necesităţii. Anapa, oraş în Uniunea Sovietică, în sudul R.S.F.S. Ruse. 17 600 loc. (1959). Staţiune balneoclimatică pe malul Mării Negre. Centrul unei importante regiuni viticole şi pomicole. anapest, picior de vers compus din trei silabe: în metrica antică, primele două sînt scurte, iar a treia lungă (v>w-);în metrica modernă, primele două sînt neaccentuate, urmate de una accentuată (ex. as-cun-ziş). A. este inversul dactilului. anarhie în producţie (EC. POL.), fenomen economic propriu producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, opus organizării şi conducerii planificate a economiei naţionale specifice socialismului. în condiţiile proprietăţii private, şi îndeosebi în capital sm, proporţiile în economie, repartizarea teritorială şi pe ramuri a mijloacelor de producţie şi a muncii se înfăptuiesc în mod stihinic, sub imperiul concurenţei, fără să se ţină seama în mod nemijlocit de nevoile sociale. Proporţiile economiei se realizează prin încălcarea lor permanentă, prin crize care le restabilesc în mod violent. O dată cu dezvoltarea capitalismului, anarhia în producţie ia o amploare uriaşă, ca urmare a accentuării caracterului social al producţiei, aflat în contradicţie cu însuşirea privat-capitalistă a rezultatelor muncii. Goana monopolurilor după profituri ridicate intensifică concurenţa, ac-ccntuează caracterul anarhic al economiei capitaliste, duce la folosirea incompletă, cronică a capacităţilor de producţie, la irosirea forţelor de producţie şi a muncii în proporţii uriaşe, la şomaj, la cheltuieli neproductive considerabile. Fiind expresia contradicţiei fundamentale a capitalismului, anarhia în producţie este lichidată numai după înlăturarea pe cale revoluţionară a capitalismului, prin instaurarea proprietăţii socialiste a-supra mijloacelor de producţie. Pe această bază nouă devine necesară şi posibilă organizarea planificată a producţiei sociale, în scopul ridicării bunăstării membrilor societăţii. anarhism, curent politic mic-burghez, expresie ideologică a intereselor păturilor ruinate ale micii burghezii, a stării de spirit a păturilor înapoiate ale proletariatului, precum şi a lumpenproletariatului. Esenţa a. rezidă în individualism şi subiectivism. A. a luat naştere pe la mijlocul sec. al XlX-lea şi s-a dovedit mai influent în ţările în care capitalismul s-a dezvoltat într-un ritm mai lent şi în care mica burghezie avea o mai mare greutate specifică. Anarhiştii, spre deosebire de marxişti, considerau în mod greşit că sursa exploatării s-ar afla în existenţa statului şi nu în proprietatea privat-capita-listă asupra mijloacelor de producţie. A. nega necesitatea oricărei puteri de stat (inclusiv a dictaturii proletariatului), necesitatea luptei politice organizate a proletariatului pentru putere, necesitatea partidului proletariatului şi a rolului său conducător în mişcarea revoluţionară. Negînd rolul istoric al proletariatului, anarhiştii subordonează de fapt clasa muncitoare politicii burgheziei. A, consideră drept primul şi ultimul act al revoluţiei desfiinţarea statului. Conţinutul duşmănos al a# a fost demascat de K. Marx şi F. Engels într-o serie de lucrări. Prin demascarea şi zdrobirea a., K. Marx şi F. Engels au demonstrat că sursa exploatării este proprietatea pri-vat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie, că proletariatul are nevoie de statul său de dictatură a proletariatului în vederea desfăşurării luptei de clasă şi a construirii societăţii socialiste. Negarea sub o formă sau alta a necesităţii statului socialist este reluată de revizionismul contemporan. Metoda principală de luptă a anarhiştilor este tactica terorii individuale. Principalii reprezentanţi ai a. au fost Max Stirner (Germania), P. J. Proudhon(Franţa), M. A. Bakunin (Rusia). A. a exercitat o influenţă nefastă, dezorganizatoare asupra mişcării muncitoreşti din Spania,, Italia şi dintr-o serie de ţări ale Americii Latine. Spre sfîr-şitul sec. al XlX-lea, a. a influenţat mişcarea sindicală (v. şi anarhosindica- 1 i s m). Dezvoltarea proletariatului industrial şi a mişcării muncitoreşti revoluţionare, victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, apariţia sistemului mondial socialist, creşterea mişcării comuniste internaţionale au dus la completa destrămare a mişcării anarhiste, care mai are o oarecare influenţă în ţările Americii Latine şi în Spania. anarhosindicalism, curent oportunist mic-burghez în mişcarea sindicală internaţională, aflat sub influenţa politică şi ideologică a anarhismului şi potrivnic intereselor mişcării muncitoreşti. A luat naştere la sfîrşitul sec. al XlX-lea, ajun-gînd la o mare dezvoltare la începutul sec. al XX-lea, mai ales în Franţa, Italia, Spania, Elveţia şi în statele Americii Latine. A. neagă necesitatea partidului politic al clasei muncitoare şi rolul conducător al acestuia, socotind sindicatele ca forma cea mai înaltă de organizare a muncitorilor, iar lupta economică singura care corespunde intereselor clasei muncitoare. Acest curent susţine că victoria asupra burgheziei, în urma căreia mijloacele de producţie ar trece în mîna sindicatelor fără cucerirea puterii de stat de către proletariat şi fără dictatura proletariatului, poate fi obţinută prin greva economică generală. Ca şi anarhiştii, anar-hosindicaliştii neagă toate formele de luptă Apolitică a clasei muncitoare, proclamînd lozinca reacţionară a „neutralităţii sindicatelor“ în această luptă. Victoria marxismului asupra refor- ANARTRIE 121 ANATOMIE mismului în mişcarea muncitorească a dus la falimentul ideilor a. anartrie (gr. an „fără“ şi arthron „articulaţie“; MED.), imposibilitate de a articula cuvintele. Se întîlneşte în boli ale sistemului nervos. anârţi, trib celtic care, în sec. al II Mea î.e.n., era aşezat între'Someş şi Tisa. în sec. I î.e.n., a. au fost înfrînţi de daci, care se aflau sub conducerea lui Burebista. anasârcă (gr. ana „prin, de-a lungul“ şi sarx, sarkos „carne“; MED.), infiltraţie se-roasă generalizată a ţesutului subcutanat, care determină umflarea corpului şi a membrelor. Apare în diverse boli de inimă, de rinichi, de ficat etc. anason (Pimpinella anisum), plantă anuală din familia um-beliferelor, avînd tulpina ramificată în partea superioară şi Anason flori mici de culoare albă. Fructele, folosite în industria alimentară şi cea farmaceutică, conţin 2—3% ulei eteric şi 18—20% substanţe grase. La noi se cultivă pe suprafeţe mici. Anastasius I, împărat al Imperiului roman de răsărit (491—518). în timpul lui a avut loc o importantă reformă monetară. Pentru a face faţă incursiunilor popoarelor migratoare, a construit un zid lung de 78 km, care apăra Constantinopolul şi teritoriul învecinat, şi a întărit cetăţile din Dobrogea. anastatic (gr. anastasis „reconstituire“; BIBL.; despre textul unei opere tipărite sau litografiate), reprodus întocmai, prin imprimare sau gravare cu ajutorul anumitor procedee chimice, fără a mai fi cules din nou în tipografie. anastigmâtic (FIZ.; despre un sistem de lentile), la care s-au corectat aberaţiile de astig-matism şi de curbură a cîmpului pe o regiune întinsă a planului-imagine. anastomoză (gr. anastomosis „unire a două guri“; MED.), comunicaţie naturală sau artificială (în urma unei intervenţii chirurgicale) între două vase sanguine, între două organe cavitare etc. anastrofă (gr. ana „înapoi“ şi strophe „întoarcere“), procedeu stilistic constînd din schimbarea ordinii gramaticale obişnuite a cuvintelor, cu scopul de a atrage atenţia asupra unui amănunt (ex. „o lungă de demult poveste“). Ana Stuart (1665 — 1714), fiica lui lacob al II-lea Stuart, regină a Angliei (1702—1714). în timpul domniei ei a fost cucerit Gibraltarul, iar Scoţia s-a unit definitiv cu Anglia (1707), formînd împreună Marea Britanie. anatemă, excomunicare, sub afurisenie, din sînul bisericii, pronunţată în evul mediu de patriarhi şi de papi; instrument al terorii religioase. Anatolia, vechea denumire a Asiei Mici. Astăzi, prin A. se înţelege partea asiatică a Turciei. anatomie (gr. ana „prin“ şi tome „tăietură“), ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii organismului uman (a. umană), animal (zooanatomie) sau vegetal (fitoanatomie) şi al raporturilor dintre diversele organe constitutive. Studiul a* se bazează pe disecţie şi pe alte metode. în prezent, a. este din ce în ce mai strîns legată de fiziologie, căpătînd o orientare funcţională. Ea se împarte în mai multe ramuri: a. descriptivă, a. topografică, a. patologică etc. Cele mai vechi date de a. pot fi găsite în „Canonul medicinii“, apărut în China în mileniul al II-lea î.e.n., şi în „Yadjurveda“, una dintre Vede (cărţi sacre ale hinduşilor; circa 1 000 de ani î.e.n.). în antichitatea greacă, unele informaţii cu privire la structura corpului apar în lucrările lui Âristotel, ale lui Hipocrat şi în cele ale reprezentanţilor Şcolii alexandrine. Se pare că primii care au efectuat disecţii pe cadavre umane au fost Erasistratos şi Herophilos, aparţinînd de asemenea acestei şcoli. Totuşi, în acea epocă, cele mai multe date de anatomie proveneau din studiul organismelor animale. Aceste date, incomplete şi deseori greşit interpretate, au fost compilate de medicul roman Galenus (sec. al II-lea e.n.), constituind, pentru o perioadă de aproximativ 1 500 de ani, baza medicinii practice. Epoca feudală aduce cu sine o lungă perioadă de stagnare pentru anatomie, disecţia cadavrelor fiind interzisă, în acest timp, în Orientul Apropiat, învăţatul tadjic Ibn-Sina (Avicenna) a făcut studii de a», contribuind la dezvoltarea acestei discipline. în sec. al XVI-lea, învăţatul belgian A. Vesal piine bazele a. umane, în urma studiilor amănunţite făcute pe cadavre. Vesal a scris un faimos tratat de a., „De humani cor-poris fabrica“, în care se dau pentru prima oară date privitoare la structura corpului omenesc în totalitatea lui. Opera lui a fost completată şi dezvoltată de elevii şi succesorii lui. Datele obţinute de Vesal au permis savantului englez W. Harvey (sec. al XVII-lea) să descopere circulaţia sîngelui, fapt fundamental care marchează actul de naştere al fiziologiei moderne. Printre cei care au adus contribuţii importante în perioada de început a a. figurează Malpighi, Bichat, Schwann (care a pus bazele teoriei celulare), Darwin (care a evidenţiat forţele motrice ale procesului istoric de dezvoltare a organismelor) ş.a. în sec. al XlX-lea, ca urmare a progreselor ştiinţei şi tehnicii, se desprind din a. o serie de ramuri, care devin discipline independente : histologia, a. patologica, a. topografică etc. în Romînia, dezvoltarea a. este legată de numele lui F. Rainer, V. Papi-lian ş.a.- A. comparată, ramură a anatomiei care studiază comparativ, la diferite grupe de animale, forma şi structura unor organe sau sisteme de organe în legătură cu funcţiile pe care le îndeplinesc. Alături de embriologie şi paleontologie, a. c. constituie fundamentul ANATOXIN* 122 ANCLAVĂ darvimsmului, furnizînd un bogat material pentru dovedirea unităţii originii şi dezvoltării istorice a animalelor.-A descriptivă, parte a anatomiei care descrie fiecare organ, indicîndu-i poziţia, raporturile cu celelalte organe, direcţia, greutatea, forma etc. Se împarte în mai multe subdiviziuni: osteología, care descrie oasele şi scheletul, artrologia, care descrie articulaţiile, miologia, care descrie muşchii etc. — A. patologică, parte a anatomiei care studiază modificările patologice apărute în ţesuturi şi organe în cursul diferitelor boli. Are o importanţă deosebită în clinica medicală şi în medicina legală. Utilizează ca metode de cercetare: biopsia şi puncţia bioptică, autopsia şi microscopia.—A, topografică (sau operatorie), parte a anatomiei care descrie structura macroscopică a organismului animal pe regiuni, de la învelişul tegumentar către os, şi raporturile dintre organe. Constituie o disciplină utilă în chirurgie. anatoxină (gr. ana „con* trar“ şi toxikon „otravă“; MU CROBIOU), exotoxină mi-crobiană, care, sub acţiunea combinată a formolului şi a căldurii, îşi pierde toxicitatea, păstrîndu-şi însă capacitatea imunizantă. Se foloseşte ca vaccin în diferite afecţiuni (difterias, tétanos, infecţii stafilo-cocice sau streptococice etc.)* Anaxagora (c. 500—428 î.e.n.), filozof grec materialist, originar din Clazomene (Asia Mică). El considera că deosebirile dintre lucruri se datoresc amestecării în proporţii diferite a unor particule materiale eterogene, invariabile calitativ şi divizibile la nesfîrşit („seminţele lucrurilor“), cunoscute sub denumirea aristotelică ulterioară de „homeomerii“, A. îşi explica originea mişcării materiei prin impulsul iniţial al unei forţe exterioare, „nous“ (inteligenţa, spiritul), pe care şi-l reprezenta însă ca „cel mai subtil şi mai curat dintre toate lucrurile“. Socrate şi Pericle au ascultat lecţiile lui. La bătrî-neţe, A. a fost nevoit să fugă din Atena, fiind condamnat la moarte pentru necredinţă în zei. Anaximandru (c. 610—546 î.e.n.), naturalist şi filozof materialist grec, reprezentant al Şcolii din Milet. A construit primele cadrane solare şi a întocmit prima hartă geografică în Grecia antică. El considera că principiul lumii este materia nedeterminată şi infinită (apeiron)> din care au luat naştere toate lucrurile prin lupta a două contrarii: caldul şi recele. Anaximene (c. 585—c. 525 î.e.n.), filozof materialist grec, ultimul reprezentant al Şcolii din Milet. A. considera că toate lucrurile şi înşişi zeii provin dintr-un principiu material, aerul, ca rezultat al dilatării şi condensării acestuia. ancadrament (ARHIT.), element decorativ, în relief, executat în piatră, lemn, cărămidă Ancadrament sau tencuială, care mărgineşte o deschidere (uşă, fereastră etc.) sau un panou. Ancerl fâncerl], Karel (n. 1908), dirijor ceh, profesor la Şcoala superioară de muzică din Praga, unul dintre cei mai de seamă interpreţi ai muzicii cehe clasice şi moderne, ancherit (MINER.), carbonat de calciu, magneziu şi fier, de culoare cenuşie sau galbenă-brună. Se găseşte în roci sedimentare şi metamorfice. Rocile cu a. sînt utilizate ca minereu de fier. în R.P.R. se găseşte, asociat cu dolomite şi siderite, la Ghelar şi Teliuc (reg. Hunedoara). anchetă 1. (DR.) Cercetare ordonată de către un organ de stat sau făcută de acesta, în scopul strîngerii dovezilor necesare pentru constatarea unei fapte ilegale şi pentru stabilirea răspunderilor. în dreptul R.P.R. există următoarele forme principale de a.: a) a. penală, urmărire făcută de anchetatorii penali, obligatorie în cauzele privitoare la unele infracţiuni şi în cauzele în care infractorii sînt minori; b) a. judecătorească, activitate desfăşurată de instanţa judecătorească, constînd în citirea actului de inculpare sau a plîngerii părţii vătămate şi în verificarea probelor administrate în faza urmăririi penale, precum şi, dacă este cazul, în administrarea de probe noi; c) a. socială, adunare de informaţii despre un minor învinuit de o infracţiune, privind starea fizică, morală, antecedentele şi condiţiile de viaţă ale acestuia, precum şi ale familiei lui. 2. (LINGV.) Operaţie de adunare (directă sau prin corespondenţă) a unor fapte de limbă cu ajutorul unui chestionar (prin anchete dialectale se adună, de ex., material referitor la graiu-rile sau la dialectele unei limbi). anchilostomiâză (MED.), boală parazitară, frecventă în ţările calde, provocată de localizarea în intestinul subţire a viermelui nematod Ankilostoma duodenale. Se întîlneşte în special la mineri. anchiloză (gr. ankylosis, din ankylos „curbat, sucit“; MED.), suprimare parţială sau totală a mişcărilor într-o articulaţie, în urma unui traumatism, a unei inflamaţii a seroasei articulare (ex. artrite, reumatism, fracturi) sau după o intervenţie chirurgicală, cînd are drept scop punerea în repaus a articulaţiei respective şi, prin aceasta, grăbirea vindecării. áncie (MUZ.), lamă de metal sau de trestie, care, acţionată de un curent de aer, produce sunete datorită vibraţiilor. Este folosită la instrumente de suflat (clarinet, fagot, oboi etc.)» anclanşâre (ELT.), operaţie de închidere a unui circuit electric, realizată manual sau automat prin intermediul unui aparat de conectare. A. automată este larg practicată în tehnica sistemelor energetice. anclâvă (GEOL.), corp de natură variată, înglobat în masa unei roci eruptive. Se disting: a. enalogene, formate din frag- ANCOLARE 123 ANDERSEN NEXÖ mente de roci străine, şi a. homeogene, născute din pro dusele cristalizării timpurii a magmei din care a rezultat roca-gazdă. ancolâj’e v. încleiere. ancombrament (TEHN.), spaţiul ocupat de un obiect, considerat din punctul de vedere al gabaritului. ancorâj (MINE) 1. Operaţie complexă de perforare a găurii de mină, de introducere şi de fixare a ancorei, 2. Susţinere cu ancore a rocilor. ancorare 1. (NAV.) Fixarea unui corp plutitor (navă, am-barcaţie, geamandură etc.) de fundul apei, prin scufundarea de ancore; se mai numeşte şl ancoraj. 2. (AV.) Legarea avionului cu cabluri fixate prin ţăruşi la pămînt, spre a-1 feri de acţiunea vîntului. 3. (CONSTR., TEHN.) a) Legarea unei construcţii sau a unui element de Ancorarea unui pilon metalic de antenă de radioemisiune 1 — pilon; 2 — cabluri de ancorare; 3 — dispozitive de prindere a cablurilor; 4 — piesă de legătură; 5 — placă de ancorare construcţie (coş de fabrică, pilon, grindă etc.) de teren (în care sînt îngropate elemente destinate acestui scop), de o altă construcţie sau de un alt element de construcţie, cu un ansamblu de piese (ex. tiranţi, piese de strîngere etc.), pentru a asigura preluarea unor eventuale forţe orizontale sau pentru a împiedica deplasarea de pe reazem, b) înglobarea în masa batonului a capetelor, de obicei îndoite (v. şi c i o c), ale armăturilor elementelor de beton armat. ancoră 1. (NAV.) Dispozitiv din oţel turnat sau forjat, format, în esenţă, dintr-o tijă cu două sau mai multe braţe Ancore terminate cu gheare; se leagă de navă printr-un lanţ sau printr-o parîmă şi serveşte la ancorarea navei. 2# (CONSTR., TEHN.) Piesă rezistentă, de obicei metalică, folosită la realizarea unei ancorări. 3« (MAS.) Ancoră de fretare, piesă din oţel în formă de I, care, strînsă la cald, asamblează părţile componente ale unui organ de maşină (ex. obada unui volant din două jumătăţi). 4. (MINE) Element de susţinere, format dintr-o tijă de oţel introdusă parţial într-o gaură de mină (perforată în acest scop într-o rocă deschisă) şi înţepenită în fundul găurii pe pereţi printr-un dispozitiv de presare. Serveşte pentru a restabili în rocă starea de tensiune şi echilibru interior existente înainte de săparea lucrării miniere. 5« (PESC.) Triplu cîrlig de undiţă, folosit ia pescuitul cu lanseta al peştilor răpitori mari (ştiucă, şalău etc.). ancoşă, termen impropriu pentru crestătură de maşină electrică. ancrasâre (TEHN.), depunere de praf de cărbune sau de ulei ars pe electrozii unei bujii, formînd un strat care împiedică funcţionarea normală a bujiei. andaluzit (MINER.), silicat natural de aluminiu, cristalizat în sistemul rombic sub formă de cristale alungite, mate, colorate în cenuşiu-roz sau brun. Se găseşte în unele micaşisturi, gnaise şi corneene din Carpaţi. Rocile cu a. sînt folosite în industria materialelor refractare. Andamane, Insulele ^»arhipelag în Oceanul Indian, apar-ţinînd Indiei, situat în golful Bengal. Suprafaţa : 6 500 km2. Populaţia: 19 000 loc. (1951). Singurul oraş : Port Blair. Se cultivă cocotieri, orez, ceai, arbori de cafea, porumb. andânte (cuvînt italian care înseamnă ,,mergîndîncet“;MUZ.) 1. Termen care indică o mişcare lentă, dar mai vie decît d a g i o. 2. Parte a unei lucrări muzicale concepută în această mişcare. andantino (MUZ.), termen care indică o mişcare ceva mai vie decît andante. Andersen, Hans Christian ( 1805 —1875), scriitor danez. H. C. Andersen A scris poeme, comedii şi romane („Improvizatorul“, 1835; „Un simplu scripcar“, 1837; „Două baronese“, 1849). A devenit celebru prin basmele şi poveştile sale de un farmec deosebit, cu conţinut democratic, dar al căror realism este diminuat de o concepţie morală burgheză-filantropică („Basme pentru copii“, 1835—1837;„Noi basme“, 1844— 1848). Creaţia lui A* se caracterizează prin sensibilitate, fantezie, cursivitatea povestirii şi larga folosire a motivelor folclorice. Multe dintre scrierile lui au fost traduse şi în romîneşte. Andersen Nexo, Martin (1869—1954), scriitor comunist danez, supranumit „Gorki al Nordului“. A fost puternic influenţat de revoluţia rusă din 1905—1907, iar după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a luat apărarea primului stat muncitoresc-ţărănesc („ în întîmpinarea zorilor“, 1923; „Două lumi“ şi „Jos mîinile“, 1934). A luptat prin presă împotriva intervenţiei fasciste în războiul naţional-revoluţio-nar al poporului spaniol; a condamnat imperialismul şi militarismul. în 1940, în perioada ocupaţiei germane, a fost în- ANDERSON 124 ANDREESCU temniţat. In romanele sale, care constituie un tablou realist al vieţii şi luptei proletariatului danez (trilogia istorică „Pelle cuceritorul“, 1906—1910, trad. rom. 1956; „Ditte, fiica omului“, 1917—1921, trad. rom. 1957; „Morten cel roşu“, 1945—1948), A. demască regimul de exploatare burgheză a oamenilor muncii, precum şi oportunismul şi reformismul social-democraţilor de dreapta danezi. A fost un luptător activ pentru pace şi socialism. Anderson [tndisn], Cari David (n. 1905), fizician american. A lucrat în domeniul razelor cosmice; a descoperit (1932) electronul pozitiv (po-zitronul), iar în 1936, împreună cu Neddermayer, mezonul Premiul Nobel (1936). Anderson ftnddsn], Marian (n. 1902), cîntăreaţă neagră americană. Are un repertoriu vast de concert care cuprinde arii din opere, muzică de cameră, cîntece populare, lieduri etc. Anderson [enddsn/, Sher-wood (1876—1941), scriitor a-merican în a cărui operă elementele realiste, constînd în zugrăvirea mizeriei vieţii de provincie americane, se îmbină cu tendinţe naturaliste, decadente. Op. pr.: volumele de nuvele „Winesburg, Ohiou(1919), „Triumful oului“ (1921), romanele „Oameni în marş“ (1917), „Dincolo de dorinţă“ (1932). andezit (PETROGR.), rocă vulcanică, de culoare cenuşie pînă la neagră, formată din plagio-claz, hornblendă, uneori biotit sau piroxen. întrebuinţat la pavaje şi la construcţii; este cea mai răspîndită rocă din lanţul vulcanic al munţilor Gutîi, Bîr-găului, Călimani, Gurghiului, Harghita şi Metaliferi. Andhra Pradesh, stat federal în partea de est a Indiei. Suprafaţa : 273 691 km2. Populaţia : circa 36 000 000 loc.( 1961). Centrul administrativ: Hydera-bad. Regiune înapoiată econo-miceşte. Se cultivă orez, tutun, porumb, grîu, arahide, bumbac. Industria este slab dezvoltată; se exploatează cărbuni, mică, mangan. Andijan, oraş în Uniunea Sovietică, reşedinţă regională în R.S.S. Uzbekă. 130 000 loc. (1959). Nod feroviar. Industrie de maşini rutiere, chimică şi alimentară. Oraşul este situat în apropierea unor importante zăcăminte de petrol şi de gaze naturale. andin (GEOL.) a) Sistem andin, lanţ muntos constituit din munţii Cordilieri (Anzi), format în timpul cutărilor din orogeneza andină, b) Orogeneză andină, totalitatea proceselor de cutare a scoarţei care s-au manifestat în special în partea de vest a celor două Americi, în jurasicul superior (în oxfor-dian şi kimeridgian). Ca urmare a acestor mişcări tectonice a luat naştere lanţul muntos al Cordilierilor (An-zilor). andiva (BOT.) v. cicoare* de-grădină. Andorra, mică republică situată în Pirineii Orientali şi aflată sub protectoratul comun al Franţei şi Spaniei. Suprafaţa : 453 km2. Populaţia : 7 000 loc. (1959), de limbă catalană. Capitala: Andorra la Vieja. Ocupaţia principală a locuitorilor este păstoritul şi exploatarea lemnului. Ando Sioeki (c. 1700 — deceniul al 6-lea al sec. XVIII), filozof japonez din timpul orîn-duirii feudale, iluminist, materialist şi ateist. A combătut feudalismul şi religiile existente în Japonia. Op. pr.: „Adevăratele legi ale naturii“. Andrâssy [ondraşi], Gyula (1823—1890), om politic maghiar, reprezentant al marii aristocraţii. A fost prim-minis-tru al Ungariei. A contribuit la crearea statului dualist Aus-tro-Ungaria (1867), al cărui ministru de externe a fost (1871 — 1879). A promovat o politică expansionistă în sud-estul Europei. Andreescu, Ion (1850— 1882), pictor romîn, unul dintre clasicii picturii romîneşti. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. între 1872 şi 1878 a fost profesor de desen la Buzău. Un moment important în dezvoltarea artei lui A. l-a constituit cunoaşterea, în 1873, a operei lui Grigorescu, prezentată la expoziţia „Amicilor bellelor arte“ din Bucureşti. Stimulat de opera marelui său înaintaş, A. desfăşoară o muncă tenace pentru a-şi desăvîrşi calităţile ce apar de la primele sale lucrări: puterea de observaţie, sensibilitatea adîncă pentru culoare, vigoarea şi profunzimea sentimentului. Lucrările din I. Andreescu perioada buzoiană evocă, într-o viziune concentrată şi gravă, imaginea satului romînesc de la sfîrşitul secolului trecut, cu suferinţele şi aspectele lui mizere („Casă la drum“, „Casa ciurarului“, „Cumpăna satului“, „Margine de sat“), ca şi privelişti de tîrguri („Tîrg în preajma Buzăului“). în tablourile înfăţişînd copaci sau colţuri de pădure, A. reuşeşte să evoce farmecul şi prospeţimea naturii, între 1879 şi 1882 şi-a continuat activitatea în Franţa. Aici a frecventat Academia Julian, dar cea mai mare parte din timp şi-a consacrat-o picturii în mijlocul naturii la Barbizon. Multe dintre tablourile pictate în această epocă sînt adevărate capodopere: „Iarna la Barbizon“ (1881), „Pădurea de fagi“ (1880), „Drumul mare“, „Stîncile de la Apremont“, „La arat“ (1880), „Autoportret" (1882). A. rămîne şi în Franţa pictorul peisajului rustic ri al vieţii ţărăneşti. în peisajele sale ANDREEV 125 ANDROGEN el reuşeşte, printr-o construcţie viguroasă a formelor, printr-un colorit subtil diferenţiat, prin interpretarea cu sensibilitate a efectelor de lumină, să comunice un puternic sentiment de plenitudine a vieţii. Peisajele, ca şi puţinele lui portrete şi naturi moarte, sînt opere realiste, concepute temeinic şi sobru, care nu fac concesii idilismului şi gustului mic-burghez al vremii* Opera lui A., imagine fidelă a frumuseţilor naturii şi a vieţii trudnice a ţăranului, şi-a găsit adevărata preţuire în anii regimului de democraţie populară. în 1948 pictorul a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Republicii Populare Ro^ mine. Andreev, Leonid Nikolae-viei (1871 — 1919), scriitor rus. A debutat sub semnul realismului critic („Bargamot şi Garaska“, 1898; „Primul onorariu“, 1900), dar a alunecat apoi spre decepţionism („Gîn-direa“, 1902). Caracterul contradictoriu al operei lui A* se adînceşte după 1905, cînd protestul împotriva absolutismului şi simpatia faţă de revoluţionari (piesa „Spre stele“, 1905; nuvela „Guvernatorul“, 1906, trad. rom.; „Povestea celor şapte spînzuraţi“, 1908, trad. rom. ş.a.) alternează cu unele tendinţe reacţionare, mistice-romantice şi expresioniste (piesa „Anatema“, 1908; nuvela „Triumful întunericului“, 1907). A murit în emigraţie. Andreev, Nikolai Andree-vici (1873—1932), sculptor şi desenator sovietic, maestru N. A. Andreev emerit al artei din R.S.F.S.R, în prima perioadă de creaţie, A. a realizat statui cu caracter realist, înfăţişînd per- sonalităţi ale culturii ruse („N. V. Gogol“, 1909 etc.). Capacitatea creatoare a lui A. s-a afirmat însă pe deplin după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, cînd a participat la înfăptuirea planului leninist al „Propagandei prin monumente“ („A. I. Herţen“; „N. P. Ogariov“, ambele între 1918 şi 1922; „A. N. Ostrovski“, 1928—1929). Opera capitală a lui A. o constituie ciclul „Leniniana“ (1920— 1932), care cuprinde peste 100 de desene şi sculpturi. Andrei, Petre (1891 — 1940), sociolog şi om politic burghez romîn. A fost profesor la Universitatea din Iaşi şi, în mai multe rînduri, ministru. A propagat concepţii voluntariste şi a folosit o metodă de cercetare eclectică. A. a recunoscut existenţa claselor sociale şi a luptei de clasă, dar, privind societatea ca o realitate în primul rînd spirituală, nu a considerat lupta de clasă ca forţa motrice a dezvoltării sociale. El a crezut în mod utopic că societatea armonioasă a viitorului va fi înfăptuită şi condusă de o elită intelectuală. Criticînd fascismul şi în special rasismul, a căzut victimă terorii legionare. Op. pr. : „Probleme de sociologie“ (1927), „Sociologie generală“ (1936). Andrei al II~lea, rege al Ungariei (1205—1235), căruia „slujitorii regelui“, cu ajutorul păturilor largi ale poporului, i~au impus în 1222 acordarea „Bulei de aur“, confirmare şi lărgire a privilegiilor nobilimii din Ungaria. A fost conducătorul cruciadei a V-a. Andrieşescu, Ioan (1888— 1944), arheolog romîn. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi director al Muzeului naţional de antichităti (1927-1935). între 1916 şi 1931 a condus săpăturile de la Săl- cuţa, Piscul Grăsani, Sărata-Monteoru etc., contribuind la dezvoltarea cercetărilor asupra orînduirii comunei primitive în ţara noastră. A publicat studii valoroase asupra epocii bronzului. Membru corespondent al Academiei Romîne şi al mai multor societăţi de arheologie din străinătate. Op. pr.: „Contribuţie la Dacia înainte de romani“ (1912), „Piscul Grăsani“ (1924). androceu (gr. aner, andros „bărbat“ şi oikia „lăcaş“; BOT.), totalitatea organelor bărbăteşti dintr-o floare, reprezentate prin stamine şi însoţite uneori de staminodii (stamine sterile). androgen (gr. aner, andros, „bărbat“ şi genos „gen“; FU ZIOL., BIOCHIM), care se referă Androceu. Diferite forme ANDROGINI 126 ANEMOMETRU la caracterele sexuale masculine; care stimulează apariţia caracterelor sexuale masculine (ex. hormon a.)* androgini (gr. aner, andros „bărbat“ şi gyne „femeie“), fiinţe imaginare în mitologia greacă, în acelaşi timp bărbaţi şi femei. Fiindcă ar fi încercat să-i alunge pe zei din Olimp, Zeus i-ar fi pedepsit tăindu-i în două jumătăţi, care s-ar căuta reciproc. Mitul a. reprezenta, într-o formă alegorică, atracţia sexelor. androginie (MED.), anomalie congenitală care constă în prezenţa caracterelor sexuale masculine la o persoană de sex feminin. Sin. pseudoherma-froditism feminin. andrologie (gr. aner, andros „bărbat“ şi logos „cuvînt, vorbire“), ramură a medicinii care se ocupă cu studiul fiziologiei şi patologiei organelor sexuale masculine. Andromaca, eroină din legendele Greciei antice, soţia lui Hector. După căderea Troiei, a devenit roaba şi apoi soţia lui Pirus, fiul lui Ahile. Alungată de acesta, a ajuns soţia lui Helenos, fratele lui Hector. A. este una dintre cele mai impresionante figuri ale „Ilia-dei“ şi ale tragediei clasice, prin demnitatea, cinstea şi curajul pe care le întruchipează, în-fruntînd loviturile soartei. Legenda A. se regăseşte în teatrul lui Euripide şi Racine. Andromeda (în mitologia greacă), fiica lui Cefeu, regele Etiopiei, şi a Casiopeii. Destinată să fie sacrificată pentru a scăpa ţara de un monstru marin, a fost salvată de P e r s e u, care s-a căsătorit cu ea. Andromeda (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală, în care se găseşte o cunoscută nebuloasă, asemănătoare galaxiei noastre, cu structura interioară spirală; se află la aproape 2 000 000 de ani-lumină de Pămînt. Este vizibilă din ţara noastră din vară pînă în primăvară. andromedideÎASTR.), ploaie periodică de meteoriţi, care se produce între 23 şi 27 noiembrie din direcţia constelaţiei Andromeda. Fenomenul a fost observat pentru prima oară în anul 1872. Andronicus, Livius(c.280— 204 î.e.n.), unul dintre primii scriitori romani, sclav eliberat. Traducerile sale, imitaţiile după marii tragici greci sau după poezia epică homerică („Odiseea“) au înlesnit cunoaşterea literaturii greceşti de către romani. A scris poezii originale şi a creat unele forme ale versului latin. androsteron (FIZIOL., BIO-CHIM.), hormon masculin cu structură sterolică, excretat în urină. Are 1/7-1/10 din activitatea androgenă a testosteronului. Se obţine şi sintetic, din colesterol. ândruc (POLIGR.), tipar de probă. Andrzejewski [ andjeiefschi/, Jerzy (n. 1909), prozator polonez, autor al culegerii de nuvele „Noaptea“ (1946), în care descrie suferinţele maselor populare sub ocupaţia hitleristă, şi al romanului „Cenuşă şi diamant“ (1948), în care zugrăveşte perioada de după eliberare şi lupta pentru construirea socialismului în Polonia. Andun, oraş din nord-estul R. P. Chineze, în provincia Liaonin, port pe fluviul Ialuţ-zean. Circa 400 000 loc. (1957). Are întreprinderi de prelucrare a lemnului, de rafinare a metalelor neferoase etc. anecdotă (gr. anekdotos„inedit“) 1, Scurtă povestire hazlie cu un final neaşteptat, bazată pe întîmplări din viaţa de toate zilele, atribuite adesea unor anumite personaje sau tipuri sociale. Se transmite mai ales pe cale orală. V. şi snoavă. 2. Detaliu istoric puţin cunoscut. anelide (lat. annellus „inel“; Annellides), încrengătură de viermi inelaţi (ex. rîma, lipitoarea etc.), caracterizaţi prin prezenţa metameriei. Corpul este format dintr-un număr considerabil de segmente (metamere), atît la exterior cît şi în structura internă (repetarea multor organe interne). A# sînt animale marine, de apă dulce şi terestre, cu sau fără apendice (parapode). Ele reprezintă un grup important pentru înţelegerea evoluţiei nevertebratelor superioare; din unele a* (polichete) au derivat moluştele şi artropodele. anemie (gr. an „fără“ şi haima „sînge“; MED.), stare patologică caracterizată prin scăderea numărului de globule roşii şi a hemoglobinei din sînge. Se manifestă prin paloarea pielii şi a mucoaselor, palpitaţii, astenie etc. şi poate fi de natură parazitară, infec-ţioasă, toxică etc. — A. pernicioasă', formă de anemie în care numărul globulelor roşii scade foarte mult, uneori sub 1 000 000/mm3, ^ iar valoarea globulară e mai mare de 1. Se manifestă prin paloare de ceară, slăbiciune generală, tulburări digestive şi nervoase. —(MED. VET.) Anemia infecţioasă a calului, boală contagioasă a solipedelor, provocată de un virus filtrabil. Evoluează de obicei cronic şi se manifestă prin accese periodice de febră, micşorare a numărului de globule roşii şi tulburări cardiovasculare. Se transmite în primul rînd prin insecte înţepătoare (tăuni, ţînţari etc.). Nu se cunoaşte încă un tratament eficace al acestei boli. anemocore (gr. anemos „vînt“ şi chorein „a se deplasa“), plante ale căror fructe sau seminţe sînt adaptate pentru răspîndirea prin vînt (ex. fructele de ulm, de carpen, de păpădie, seminţele de salcie, de plop, de bumbac etc.). Organele respective prezintă adaptări corespunzătoare (perişori, aripioare etc.). anemofile(gr. anemos „vînt“ şi philos „iubitor de“), plante ale căror flori se polenizează cu ajutorul vîntului (ex. porumbul, cînepa, secara, alunul, stejarul, fagul etc.). Florile lor sînt mici, necolorate sau slab colorate, lipsite de nectar şi produc polen mult şi uşor. La unele a. (molid, brad), grăuntele de polen are două pungi cu aer, care uşurează plutirea. anemogrâf, anemometru înregistrator. anemometru (gr. anemos „vînt“ şi metron „măsură“), aparat care serveşte la măsurarea vitezei şi uneori a direcţiei vîntului. Se compune din-tr-un receptor, format din patru cupe semisferice care se învîrtesc sub presiunea vîntului, şi din sistemul înregistrator, care indică numărul de rotaţii ANEMONE ------------------^------------ ale receptorului. După numărul de rotaţii într-un interval de timp dat se calculează viteza medie a vîntului în m/s. Anemometru anemone (Anemone), gen de plante erbacee, perene, din familia ranunculaceelor, care înfloresc de obicei primăvara, de timpuriu, prin păduri; au flori mari, frumoase, albe sau galbene (ex.oiţa, păştiţa). anemostát (TEHN.), aparat folosit pentru difuzarea aerului în încăperi, la încălzirea centrală cu aer cald, fără a produce curenţi supărători. anencefalie (gr. an „fără“ şi enkephalon „creier“; ANAT.), anomalie incompatibilă cu viaţa, caracterizată prin lipsa emisferelor cerebrale. anepigrâf (gr. an „fără“ şi epigraphe „inscripţie“; despre un monument), fără nici o inscripţie. anergie (gr. an „fără" şi ergon „reacţie“; MED.), lipsă de reacţie a organismului la unul sau la mai mulţi a n t i-g e n i. Poate fi pozitivă, adică favorabilă individului (ex. imunitatea din bolile infecţioase), sau negativă, adică defavorabilă organismului, trădînd deficienţa mijloacelor de apărare ale lui. an eroi d (GEOGR.), aparat Aneroid pentru măsurarea presiunii atmosferice. Partea principală a 127 a. o constituie o cutiuţă metalică elastică din care este scos aerul. La schimbarea presiunii atmosferice, cutiuţa se dilată sau se contractă, iar o săgeată legată de ea printr-un sistem de pîr-ghii indică pe cadran valoarea presiunii. Se foloseşte îndeosebi în cercetările expeditive. Se numeşte şi barometru metalic sau barometru aneroid. anestezic (FARM.), substanţă care determină suprimarea progresivă, temporară şi reversibilă a unor funcţiuni ale sistemului nervos central sau periferic. A. se împart în : a. generale (eter etilic, protoxid de azot, cloroform, clorură de etil etc.), care lucrează pe sistemul nervos central şi sînt utilizate în intervenţiile chirurgicale, provocînd somn adînc şi pierderea percepţiei şi a cunoştinţei, şi a. locale (cocaina, novocaina, [>ercaina, anestezina etc.), care ucrează pe sistemul nervos periferic şi sînt utilizate în unele intervenţii chirurgicale sau pentru insensibilizarea unor părţi dureroase. anestezie (gr. an „fără“ şi aisthesis „sensibilitate“ ; MED.) 1. Metodă chirurgicală prin care se împiedică în mod trecător, cu ajutorul unor substanţe chimice (anestezice) sau al unor agenţi fizici, perceperea senzaţiilor dureroase sau transmiterea excitaţiilor dureroase. Anestezia poate fi generală sau locală şi se poate realiza prin inhalaţii sau injecţii intrave-noase, intramusculare, rahia-nestezii etc. 2. Lipsă a sensibilităţii, întîlnită în unele boli nervoase, în cazurile de secţionare a nervilor etc. anestezină (FARM.), ester etilic al acidului paraamino-benzoic . Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar, foarte puţin solubilă în apă, dar solubilă în alcool şi în ulei vegetal. Anestezina este folosită ca anestezic local. Fiind puţin solubilă, este încorporată de obicei în pudre, alifii şi supozitoare. Sin. bevzocaină. Anestin, Ion (1847—1919), actor romîn, interpret valoros al eroilor din comediile lui Caragiale. A jucat pe scenele teatrelor naţionale din Craiova şi (după 1888) din Bucureşti. ANEXE # Anestin, Victor (1875-1918), ziarist romîn, popularizator al problemelor ştiinţifice, îndeosebi al celor de astronomie, pe care le-a publicat în revista „Orion“, fundată de el în anul 1907. A întemeiat de asemenea „Societatea astronomică romînă“ (1908), iar în 1913, împreună cu Gh. Ţiţeica, societatea „Prietenii ştiinţei“. Op. pr. : „Cucerirea aerului“ (1909); „Astronomie populară“ (traducere din englezeşte după H. Macpherson, 1909); „Romanul cerului“ (1912). ^ aneurină v. vitamina Bi. anevrism (MED.), dilataţie în formă de sac sau de fus a a b Anevrism a — anevrism fuziform; b — anevrism sacciform; 1 — sacul ane* vrismal peretelui unui vas sanguin (de obicei arteră), în urma unei leziuni traumatice sau inflamatorii (arterioscleroză, sifilis). anexe (lat. ad „la“ şi nexus „legat“) 1* (ANAT.) Ţesuturi, formaţii sau organe a căror acţiune se însumează cu aceea a altor organe, în cadrul unei funcţii comune (ex. perii şi unghiile sînt a. ale pielii). în accepţia curentă, ovarele şi trompele uterine sînt considerate a. ale uterului. 2* (BIOL.) Anexe embrionare, formaţii temporare ale embrionului, la animale şi la om, care au rolul de protecţie împotriva acţiunilor mecanice şi de a asigura nutriţia, respiraţia şi excreţia produselor de dezasimilare. Ae. constituie formaţii adaptive, care asigură legătura organismului (în dezvoltare) cu mediul exterior. Prezenţa acestor anexe este caracteristică pentru vertebratele superioare (reptile, păsări şi mamifere) şi pentru ANEXITĂ 128 ANGHEL cîteva nevertebrate (scorpioni, insecte). Ae. sînt: sacul vitelin, corionul, amniosul, alantoida şi placenta. După prezenţa sau absenţa amniosului şi a alan-toidei, vertebratele pot fi împărţite în: amniote şi anamniote. anexită (MED.), inflamaţie unilaterală sau bilaterală a trompelor uterine şi a ovarelor, ca urmare a infecţiei gonococice ori a infecţiilor survenite după naştere sau după avort. Se manifestă prin dureri difuze în regiunea abdominală şi a bazinului, hemoragii, dureri menstruale, tulburări digestive, nervoase etc. anexiune (lat. annexio, -oms „unire“), cotropire, alipire cu forţa de către un stat a teritoriului unui alt stat, împotriva voinţei populaţiei acestuia. Politica de a., proprie statelor capitaliste, s-a intensificat o dată cu trecerea la imperialism şi îndeosebi în perioada crizei generale a capitalismului. R.P.R., împreună cu celelalte state socialiste, luptă împotriva politicii de a. V. şi A n-s c h 1 u s s. angajament de plată (EC.; în R.P.R.), obligaţie scrisă luată de întreprinderi faţă de Banca de Stat, la contractarea unui împrumut, în care se prevede respectarea condiţiilor de utilizare şi rambursare a creditului, angajare1 (DR.), primire în serviciu a unei persoane, prin încheierea unui contract de muncă. în R.P.R., acela care angajează este, în marea majoritate a cazurilor, o organizaţie socialistă. angajare2 (AV.), fază iniţială a intrării în vrie, cînd un avion, zburînd la un unghi mare de atac (depăşind unghiul de portanţă maximă), se înclină lateral. angajat (DR.), persoană fizică (muncitor sau funcţionar) care, în temeiul unui contract de muncă, se află în serviciul unei întreprinderi, al unei instituţii sau al unei alte persoane. Sin. salariat. Angara, rîu în Uniunea Sovietică, în centrul Siberiei (1 826 km). Izvorăşte din lacul Baikal şi se varsă în fluviul Ienisei. Este navigabil între Ir-kutsk şi Bratsk. Pe A*, în 1957, a intrat în funcţiune hidrocentrala de la Irkutsk(660 000 kW), iar din 1955 se construieşte hidrocentrala de la Bratsk (4 500 000 kW), cea mai mare din lume. Se vor mai construi şi alte hidrocentrale; puterea instalată a fiecăreia dintre acestea va depăşi 4 000000 kW. Toate aceste hidrocentrale vor contribui la valorificarea bogăţiilor naturale ale Siberiei centrale şi răsăritene. angarii (ngr. angaria „corvoadă“), nume generic dat în evul mediu obligaţiilor în muncă impuse ţărănimii, în ţările romîneşti. Angarsk, oraş în Uniunea Sovietică, în centrul Siberiei, pe malul rîului Angara. 134 000 loc. (1959). Industrie de prelucrare a lemnului, de material de construcţie. Furnizează materialul necesar , construcţiilor hidrotehnice de pe Angara. r.v / 4 i* angeita (gr. angeion „vas ; MED.), inflamaţie a vaselor sanguine: artere (arterită), vene (flebită) sau vase limfatice (limfangită). Angelescu, Aurel (1886— 1938), matematician romîn. A fost profesor la Universitatea din Cluj şi apoi la cea din Bucureşti. A publicat lucrări în domeniul analizei matematice şi algebrei. Angelescu, Eugen (n. 1896), chimist romîn, profesor de chimie organică la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Republicii Populare Romîne. A făcut cercetări în domeniul chimiei coloidale, al solubili-tăţii selective a unor substanţe organice şi în domeniul cineticii chimice. Desfăşoară o largă muncă de popularizare a ştiinţei în rîndul maselor. A elaborat lucrarea cu caracter didactic: „Introducere în chimia fizică“ (194°). angelică (Angelica archan-gelica)9 plantă medicinală din familia umbeliferelor, cu tulpina de 50—150 cm, ramificată şi groasă la bază. în ţara noastră creşte spontan Ia munte, pe lîngă pîraie etc. Rădăcina conţine 3—6,3% acid angeli-cinic, iar în fructe se găseşte ulei eteric în proporţie de 1 — 1,2%. Se cultivă pe suprafeţe mici. Este folosită în indus- Angeiică tria farmaceutică şi la prepararea unor băuturi spirtoase. Angelico da Fiesole (numit şi Fra Angelico) (c. 1387-1455), pictor italian din şcoala florentină. A executat pictură murală la Florenţa (mănăstirea San Marco), Roma (Vatican) etc. Deşi legat de evul mediu prin tematica religioasă, A. da F. aparţine Renaşterii timpurii prin trăsăturile realiste ale unor figuri, care au caracter portretistic, şi pnn preocuparea pentru redarea volumelor şi chiar a perspectivei. A pictat în tonuri deschise şi luminoase, armonizate cu mare măiestrie. Op. pr.: „Madona ţesătorilor de in“ (1433, Florenţa, galeria Uffizi); „încoronarea Fecioarei“ (Paris, muzeul Luvru, şi Florenţa), frescele din Capella Nuova a domului din Orvieto (1447) ş.a. Angers [ajé], oraş în partea de vest a Franţei, port pe rîul Mâine. 104 600 loc. (1954). Nod feroviar. Are întreprinderi textile, constructoare de maşini agricole, de încălţăminte şi este centru comercial de vinuri. Monumente istorice din sec. XI—XIII. Anghel, Dimitrie (1872— 1914), poet, prozator şi dramaturg romîn. în tinereţe a fost membru al cercului socialist din Iaşi. A debutat în 1890 la revista „Contemporanul“. Alături de elemente simboliste, creaţia sa literară cuprinde şi elemente realiste, remarcîn-du-se prin încredere în viaţă, dragoste de adevăr şi frumos. A cîntat cu delicateţe florile, stabilind sugestive corespondenţe între acestea şi sentimentele omeneşti. în colaborare cu Şt. 0. Iosif a scris „Calei- ANIMALE DE BLANĂ: /. Castor (Castor fiber). 2. Dihor (Putorius putorius). 3. jder (Martes martes). 4. Marmoră (Marmoia marmota). 5, Nurcă (Putorius lutraola) • <5. Hermină (Mustela erminea), blană de iarnă. 7. Vidră (Lutra lutra) • Vulpe (Vulpes vulpes): ajvarietate comună (roşie); b) varietate argintie. SPECII ŞI RASE DE PĂSĂRI DIN R.P.R.: L Găină rasa rhode-island. 2. Cocoş rasa rhode-island. 5. Găină 4. Găină rasa gît golaş de Transilvania. 5. Găină rasa plymouth. 6. Găină rasa brahma. 7. Gîscă rasa toulouse. 8, emden. 9. Gîscă rasa frizată danubiană. 10. Raţă rasa pekin. 11. Raţă rasa khaki Campbell. 12. Răţoi Campbell. 13. Curcan rasa bronzată. rasa leghorn. Gîscă rasa rasa khaki ANGHEL 129 ANGIOM doscopul lui A. Mirea“ (2 voi., 1908—1910) şi comedia „Cometa“ (1908), care cuprind versuri satirice. Poezia lui A. se caracterizează prin sensibilitate, fantezie şi eleganţă în D. Anghel expresie (voi. „în grădină“, 1903, şi „Fantazii“, 1909). A tradus din La Fontaine, Ibsen şi simbolişti. Anghel, Gheorghe(n. 1904), sculptor romîn, maestru emerit al artei din R.P.R. Opera sa, în cea mai mare parte portretistică, se caracterizează prin pătrundere psihologică şi prin-tr-un modelaj fin („George Enescu“, bust şi monument, 1946; „N. Bălcescu“, cap, 1949; „Valentin Gheorghiu“, bust, 1951; „D. Ghiaţă“, bust, 1954; „G. Oprescu“, medalion în bronz, şi numeroase portrete de femei). Angheluţă, Octavian (n. 1904), pictor romîn, artist emerit al R.P.R., profesor la Institutul de arte plastice „N. Grigo-rescu“ din Bucureşti. Autor de compoziţii, portrete, peisaje inspirate din tematica nouă a construcţiei socialiste („Construcţia furnalului nr. 5-Hune-doara“; „Proba oţelului“; portretul „Tataia“). Se manifestă de asemenea, cu vigoare, în domeniul portretului şarjat şi caricatural. De două ori laureat al Premiului de stat. Angheluţă, Theodor (n. 1882), matematician romîn. A fost profesor la Universitatea din Cluj. Autor al unor importante lucrări privind teoria ecuaţiilor integrale lineare şi a ecuaţiilor funcţionale. Este cunoscut şi prin cercetările sale asupra limitării modulelor rădăcinilor ecuaţiilor algebrice. anghilă (Anguiîla anguilla), peşte teleostean migrator din familia anghilidelor, cu corpul în formă de şarpe, aproape cilindric, cu coada turtită lateral şi cu falca inferioară ieşită în afară. Trăieşte în fluviile din vestul şi sudul Europei. Adulţii migrează în vecinătatea insulelor Ber-mude (Marea Sargasselor), unde, după depunerea icrelor, mor. Larvele, duse de curentul Golfstrom, ajung după 2—4 ani în fluviile Europei care se varsă în Atlantic, unde se transformă în adulţi. Capacitatea de răspîndire a anghilelor este foarte mare, ele putînd să se tîrască pe uscat dintr-un bazin în altul; aceasta are loc noaptea, cînd se tîrăsc pe iarba umedă mai mulţi kilometri. în R.P.R. apar, rareori, în M. Neagră, de unde pătrund în Dunăre. Aceste exemplare, nemaiputînd să pătrundă în Oceanul Atlantic, nu se mai reproduc. anghinâre (Cynara scoly~ mas), plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă, ramificată, frunzele mari, spinoase, de culoare verde albicioasă, şi florile roşii-violacee, dispuse în capitule mari şi învelite la bază de solzi cărnoşi. Originară din regiunea mediteraneană, se cultivă pentru solzii cărnoşi ai inflorescenţei şi pentru receptaculii florali, care sînt comestibili. angină (lat. angina, de la an-gere „a sufoca“; MED.), inflama-ţie a faringelui şi a amigda-lelor. Se caracterizează prin durere la înghiţire, creşterea în volum a ganglionilor sub-maxilari, uneori stare febrilă. —A. pectorală, boală de inimă caracterizată prin crize dureroase în regiunea cardiacă, cu iradiere în membrul superior sţîng, în omoplat, în gît, însoţite de o senzaţie de moarte iminentă. Este determinată de spasme sau alterări structurale ale arterelor coronare care hrănesc inima. angiocolită (gr. angeion „vas“ şi chole ,,bilă“; MED.), inflamaţie a căilor biliare intra-hepatice şi extrahepatice. Se întîlneşte în diverse infecţii intestinale (de ex. în febra tifoidă), precum şi în bolile însoţite de tulburarea scurgerii bilei prin căile biliare (calcul pe coledoc, tumoare a capului pancreasului etc.). Poate fi gravă prin starea septice mică pe care o provoacă. angio grafie (gr. angeion „vas“ şi graphein ,,a scrie“; MED.) 1, Punere în evidenţă prin radioscopie sau radiografie a vaselor sanguine, după introducerea intravenoasă a unei substanţe radioopace. Este folosită în clinică pentru precizarea diagnosticului în diferite boli (arterite, flebite etc.). 2. Studiul vaselor sanguine. Angiolieri, Cecco (c. 1260-c. 1312), poet italian. Sonetele sale, remarcabile prin sinceritatea sentimentelor şi prin vigoarea şi expresivitatea formei, cuprind aspecte pitoreşti ale vieţii poporului din vremea sa, angiologie (gr. angeion „vas“ şi logos „cuvînt, studiu“), parte a anatomiei care se ocupă cu studiul vaselor sanguine şi limfatice. angiom (gr. angeion „vas“; MED.), tumoare benignă, de cele Anghinâre 9 — c. 761 ANGIOSPASM 130 ANGOLA mai multe ori congenitală, constituită dintr-o aglomerare de vase sanguine sau limfatice dilatate» separate între ele prin ţesut conjunctiv. Sin. nev vascular. angiospâsm (gr. angeion „vas“ şi spasmos „spasm“; MED.), micşorare a vaselor sanguine dintr-o anumită regiune a corpului, ca urmare a contracţiei fibrelor musculare circulare din tunica medie. Poate fi produs prin acţiunea nervilor vasoconstrictori sau sub influenţa unor substanţe prezente în sînge (ex. adrenalina). Angiospasmul determină tulburarea circulaţiei locale, ducînd uneori la creşterea tensiunii arteriale. angiospérme (gr. angeion „vas“ şi sperma „sămînţă“; BOT.), încrengătură care cuprinde cele mai evoluate plante, adaptate la condiţii variate de viaţă şi răspîndite pe întreaga suprafaţă a globului pămîntesc. A. sînt plante cu flori, care produc seminţe întotdeauna închise în fructe. Prezenţa fructului şi a seminţelor închise este caracterul distinctiv al tuturor a. Cuprinde peste un sfert de milion de specii. După numărul cotiledoanelor, se împart în două clase: dico-tiledonate, cu două cotiledoane, şi monocotiledonate, cu un singur cotiledon. Din această încrengătură fac parte numeroase plante, foarte valoroase pentru om: alimentare (griul, orzul, porumbul, cartoful etc.), textile (inul, bumbacul, cînepa etc.), furajere (măzărichea, trifoiul etc.), medicinale (valeriana) şi multe alte plante. Angkor, vechea capitală a Khmerului, celebră prin monumente (temple şi palate) de o mare valoare arheologică, da-tînd din secolele IX—XIII. angli, populaţie germanică din sudul Iutlandei. în sec. al V-lea, a. au trecut Marea Nordului şi au ocupat estul Insulelor Britanice, dînd numele lor acestui teritoriu. Anglia v. Marea Britanie, anglo-saxóni, nume dat popoarelor germanice (angli, iuţi, saxoni) care au invadat şi au cucerit Anglia în sec. V—VI. Angola, colonie portugheză în vestul Africii, pe coasta Oceanului Atlantic. Suprafa- ţa: 1 246 700 km2. Populâţia: 4 605 000 loc. (I960), formată în majoritate din negri bantu şi dintr-un număr mic de portughezi. Centrul administrativ: Luanda. Principala ramură economică este agricultura. A. este mare producătoare de sisal. Sînt dezvoltate culturile de cafea, trestie de zahăr, bananieri, tutun, bumbac, orez etc. Industrie extractivă slab dezvoltată (se exploatează şi se exportă diamante şi minereuri de mangan). Datorită expansiunii monopolurilor imperialiste, A. a fost transformată într-o anexă agrară şi sursă de materii prime a puterilor colonialiste, în special a Portugaliei şi Angliei. —Istoric. în sec. XV—XVI, pe teritoriul de azi al A, au existat trei mari state: Congo, Lunda şi Gola-an-Dango, care făceau negoţ cu ţările Orientului arab. în sec. al XVI-lea Portugalia a început războaiele de cucerire a A. La sfîrşitul sec. al XVI I-lea, zdrobind rezistenţa organizată a populaţiei băştinaşe, Portugalia a transformat A, într-o colonie. în timpul războaielor de cucerire şi al comerţului cu sclavi, colonialiştii portughezi au distrus vechile centre culturale şi au exterminat în masă populaţia băştinaşă. Graniţele actualei colonii A. au fost fixate la Conferinţa internaţională pentru problemele coloniale de la Berlin (1884— 1885). Lupta de eliberare a poporului angolez a căpătat amploare începînd cu al treilea deceniu al sec. al XX-lea, cînd au luat fiinţă primele organizaţii politice ale populaţiei locale. Partide politice luptătoare pentru independenţa A* au apărut abia după al doilea război mondial. în 1955 a fost creat Partidul Comunist din Angola. în aceeaşi vreme au luat fiinţă Uniunea populară şi alte partide patriotice. Partidul Comunist din Angola şi o serie de organizaţii democrate s-au unit, în 1956, în Mişcarea populară pentru eliberarea Angolei. în 1961 mişcarea pentru eliberarea poporului angolez a luat forma luptei armate împotriva dominaţiei colonialiştilor portughezi. Lupta poporului angolez se bucură de sprijinul majorităţii ţărilor membre ale O.N.U., care au votat în 1962 o rezoluţie de condamnare a colonialismului portughez. ANGORA 131 ANHIDRIDE angora (după numele oraşului Angora, azi Ankara, capitala Turciei; ZOOL., ZOOTEHN.) 1. Capră angora, rasă de capre originară din regiunile apusene ale R.S.S. Turkmene, de unde a fost transmutată în Asia Mică în sec. al XlII-lea. Are talia de 60—65 cm şi greutatea de 35—40 kg. Dă la o tunsoare 3—4 kg de păr. Din părul caprelor angora se fac ţesături folosite pentru îmbrăcăminte, tapiserie, se confecţionează pături, pluşuri etc. 2* Iepure angora, rasă de iepuri specializată pentru producţia de păr. Are greutatea de 2—4 kg şi fată de 3—6 ori pe an, cîte 6—8 pui la o fătare. Dă anual 200— 500 g de păr, folosit pentru confecţionarea tricoturilor şi a îmbrăcămintei călduroase pentru sporturile de iarnă, pentru aviatori etc. 3. Pisică angora, rasă de pisici cu păr lung şi mătăsos, mai ales de culoare albă. Din părul p.a. se confecţionează covoare, tricotaje, pluş de calitate superioară etc. angrenaj (MAS.), mecanism constituit din două sau mai multe roţi dinţate, destinat să transmită, fără alunecare, cu- plul de rotaţie unor elemente de maşină prin intermediul dinţilor roţilor.—A. cilindric, angrenaj cu roţi dinţate, cilindrice, cu dinţi drepţi sau înclinaţi, avînd axele paralele. Ac. este exterior, dacă dinţii ambelor roţi sînt exteriori, sau interior, dacă o roată are dinţi interiori, iar cealaltă exteriori. —A. conic, angrenaj cu roţi dinţate, tronconice, folosit la transmiterea mişcării de rotaţie de la un ax la alt ax, concurent cu primul.—A. cu bolţuri, angrenaj cilindric la care una dintre roţi este prevăzută la periferie cu bolţuri în loc de dinţi. Este utilizat în special în mecanismele maşinilor de ridicat şi la unele maşini agricole.—A. cu cremalierâ, angrenaj cilindric la care una dintre roţi este înlocuită cu o cremalierâ; este utilizat pentru transformarea unei mişcări circulare în mişcare rectilinie şi invers. —A. elicoidal, angrenaj format din două roţi dinţate, cilindrice, cu dantura în elice, ale căror axe nu sînt paralele şi nici nu se întretaie în plan.—A. cu melc, angrenaj elicoidal constituit din-tr-un şurub, numit melc, cu diametrul mult mai mic decît cealaltă roată dinţată, numită roată melcată, axele roţilor fiind, în general, perpendiculare una pe alta.— A. hipoid, angrenaj format din două roţi conice, cu dantura în elice, ale căror axe se întretaie în plan. Angstrom [ongstrom], An-ders Jens (1814—1874), fizician şi astronom suedez. A făcut primele determinări exacte ale liniilor din spectrul solar şi a aolicat cel dintîi analiza spectrală la studiul stelelor. A publicat primul mare atlas de spectre optice (1868). După numele său este denumită unitatea de măsură pentru lungimi de undă. angstrom (METR.), unitate de lungime egală cu 10“s cm, folosită în special în spectroscopie şi în fizica atomică. Se notează cu simbolul A anhidride (gr. an „fără“ şî hydor „apă“; CHIM.) L Substanţe anorganice (oxizi ai unor metaloizi), care, reacţionînd cu apa, formează un acid.—Anhidridă carbonică v. bioxid de carbon. 2. Substanţe organice formate prin eliminarea unei molecule de apă din două grupări carboxil (-COOH) aflate în catene diferite sau în aceeaşi catenă (sau inel aromatic).—Anhidridă ^ acetică (CHzCO) ¿0. Anhidridă a acidului acetic. Este un lichid incolor, cu miros înţepător; p.f. 139,6°C. în industrie se obţine prin oxidarea catalitică a aldehidei acetice sau din cetenă şi acid acetic. Important agent de acetilare. Se foloseşte în industria organică de sinteză, la fabricarea coloranţilor, a medicamentelor, a acetatului de celuloză etc. în R.P.R. se fabrică la Rîşnov(reg. Braşov). — Anhidridă ftalică, anhidridă a acidului ftalic. Se prezintă sub formă de cristale incolore; p.t. 131,6°C. Se prepară prin oxidarea naftalinei sau a ortoxilenului. Este utilizată la prepararea de plastifianţi pentru mase plastice (ex. dibu-tilftalat), de răşini alchidice şi de coloranţi.—Anhidridă maleică, anhidridă a acidului maleic. Se obţine prin oxidarea catalitică a benzenului. Este o substanţă cristalină şi serveşte la prepararea de răşini alchidice (v. şi a 1 c h i d a 1 i). A. Angrenaj elicoidal: 1 — roată conducătoare; 2 —■ roată condusă. B. Angrenaj cu melc: I — roată melcată; 2 — melc. C. Angrenaj cilindric. D. Angrenaj cu bolţuri. E. Angrenaj conic: 1 — roată conducătoare; 2— roată condusă; 3 — arbore; 4 — palier. 9* ANHIDRIT 132 ANIMISM anhidrit (MINER.), sulfat an-hidru natural de calciu (CaSOţ), cristalizat în sistemul rombic, în agregate fibroase sau grăun-ţoase, incolore sau diferit colorate, cu luciu sticlos. Este un mineral de depunere marină ori hidrotermală sau format prin deshidratarea gipsului. Se foloseşte la fabricarea cimenturilor, a acidului sulfuric, a unor îngrăşăminte minerale, în industria hîrtiei, la confecţionarea unor obiecte de artă şi de ornament etc. în R.P.R. se găseşte în unele filoane metalifere hidrotermale, fără a forma acumulări importante. Recent a fost descoperit şi anhidrit sedimentar la Mîneciu-Ungu-reni (reg. Ploieşti), la Călan (reg. Hunedoara), la Jebac (reg. Cluj) etc., unde se exploatează. anhidroză (gr. an „fără“ şi hidros „sudoare“; MED.), stare patologică caracterizată prin reducerea importantă a secreţiei sudorale sau prin suprimarea ei. anhidru (CHIM.; despre o substanţă sau un material), lipsit complet de apă. Anhuei, provincie în estul R. P. Chineze. Suprafaţa: 139 900 km2. Populaţia: 33 560 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Hefei. Una dintre principalele regiuni agricole ale ţării (culturi de orez, grîu, bumbac, iută, ceai). Industrie textilă şi alimentară. a Anicikov, Nikolai Nikolae-vici (n. 1885), anatomopatolog sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., al Academiei de ştiinţe medicale a U.R.S.S. şi membru de onoare al Academiei R.P.R. Este cunoscut mai ales prin cercetările sale privitoare la patologia vaselor sanguine şi la auto-infecţie. Op.pr.: „Manual de fiziologie patologică“ (1928). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. anihilare (lat. ad „la“ şi nihil „nimic“; FIZ.), proces prin care o particulă şi o antiparticulă de acelaşi fel se întîl-nesc şi se transformă spontan într-una sau în mai multe particule de altă natură (ex. a, unui electron şi a unui pozi-tron cu formarea, în mod obişnuit, a doi fotoni cu energia de 0,511 MeV, conform principiului echivalenţei masă-energie). anilină (CHIM.), C6//5—N//2-Lichid uleios, incolor, cu miros specific. Se găseşte în mici cantităţi în gudroanele rămase la distilarea cărbunilor de pă-mînt. în industrie se obţine prin reducerea nitrobenzenului (procedeul Zinin) sau prin tratarea cu amoniac sub presiune a monoclorbenzenului. Prezintă 0 mare importanţă pentru indus-* tria chimică, deoarece serveşte la fabricarea coloranţilor, a medicamentelor, a acceleratorilor de vulcanizare, a răşinilor sintetice etc. înJR.P.R. se fabrică la „Colorom“ din Codlea (reg. Braşov). ^ animal, organism care reprezintă una dintre formele de viaţă pe pămînt şi care se caracterizează prin nutriţie h e t e-r o t r o f ă. împreună cu plantele, formează cele două diviziuni principale ale lumii organice. Se cunosc circa 1 500 000 de specii de a», aparţinînd următoarelor încrengături: p r o t o-z o a r e (circa 15 000 de specii), s p o n g i e r i (circa 5 000 de specii), celenterate (circa 9 000 de specii), viermi (circa 20 000 de specii), m o-luşte (circa 105 000 de specii), artropode (circa 1 050 000 de specii) şi c o r-d a t e; acestea din urmă, la rîndul lor, se subîmpart în acraniate, tunicierişi vertebrate(ciclostomi, peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere). De la apariţia primelor vieţuitoare pe pămînt, de-a lungul timpurilor, în cursul evoluţiei lumii organice, diferitele specii de a, au suferit un continuu proces de transformare sub influenţa condiţiilor de mediu. în acest proces au apărut şi s-au perfecţionat sistemul organelor de digestie, de respiraţie, de locomoţie etc. Cu excepţia proto-zoarelor şi a spongierilor, la a. se întîlneşte sistemul nervos, care coordonează funcţia tuturor organelor. Populînd cele mai diferite locuri, a. formează, împreună cu plantele, b i o-ce noza. A. constituie obiectul de studiu al zoologiei. Din timpuri străvechi, a« (cu excepţia dăunătorilor) au fost folosite ca sursă de hrană, de materie primă, de forţă de muncă etc.—Animale de blană, animale preţioase pentru blana care le acoperă corpul şi care prezintă utilitate economică. Unele a. de b. trăiesc în stare sălbatică şi sînt vînate; altele cresc în captivitate sau în semi-captivitate. Cele mai cunoscute a. de b. sînt samurul, marmota, sconcsul, nutria, nurca, vulpea argintie.—Animale-matcă (ZOO-TEHN.), efectivul de femele din-tr-o anumită specie de animale (vaci, oi, scroafe, iepe) sau păsări (găini, raţe, gîşte, curci) care, în afara exploatării lor pentru producţiile specifice (lapte, lînă, ouă etc.), constituie nucleul de bază pentru reproducerea şi înmulţirea speciei respective în cadrul unei unităţi agricole (G.A.S., G.A.C. etc.) sau administrative (comună, raion, regiune). Stabilirea efectivelor de a.-m. se face în funcţie de condiţiile agroclimatice, de necesităţile economice şi de profilul unităţilor respective. Sporirea numărului de a.-m. prin păstrarea şi creşterea tineretului provenit în primul rînd din prăsilă proprie prezintă o deosebită importanţă pentru dezvoltarea rapidă a efectivelor de animale şi pentru creşterea continuă a productivităţii lor. animaliculişti, biologi pre-formiştidin sec. XVII —XVIII, care, situîndu-se pe o poziţie metafizică, considerau că în spermatozoid (numit pe atunci animalicul spermatic) există dinainte format viitorul organism. Sin. spermatisii. V. şi p r e-f o r m i s m. animalier (ARTE PLAST.) 1. Adj. (Despre genuri sau opere artistice) Care înfăţişează mai ales animale. 2. Subst. Sculptor, pictor sau grafician care, în lucrările sale, înfăţişează veridic animale şi care se specializează în acest gen. animism (lat. anima „suflet“), una dintre cele mai vechi forme ale religiei, apărută în paleolitic (cea mai veche etapă a orînduirii comunei primitive), cînd nivelul forţelor de producţie, al experienţei şi al cunoştinţelor era foarte scăzut. Â. consta în credinţa oamenilor că obiectele ar fi însufleţite, datorită existenţei unor forţe supranaturale, concepute ca anina 133 ANOD „spirite“ ale acestor obiecte. Din a. s-a născut credinţa în zei. Unele elemente de a* se păstrează pînă azi, în toate formele de religie. A. constituie una dintre rădăcinile gnoseologice ale idealismului. Anina, oraş raional în reg. Banat, subordonat oraşului Reşiţa, situat la poalele vestice ale Munţilor Semenicului. 14 610 loc. (1961). Este unul dintre principalele centre carbonifere ale ţării. împrejurimi de interes turistic: lacul Bohui, peştera Anina etc. Aninoasa, comună subordo* nată oraşului Petroşeni, în reg. Hunedoara. 6 390 loc. (1961). Centru minier în bazinul carbonifer Valea Jiului. anión (CHIM.), i o n care poartă una sau mai multe sarcini negative elementare (ex. ionul de clor C/“, ionul sulfuric S042-, ionul fosforic PO*3~ etc., îni care sarcina negativă se notează prin“). anionit (CHIM.), substanţă naturală sau sintetică, de origine organică sau minerală, care are proprietatea de a reţine, prin schimb de ioni, anionii dintr-o soluţie. Produşii naturali cu funcţiune de a. sînt acizii hu-mici. A* se folosesc la deioni-zarea soluţiilor, la epurarea apelor potabile şi industriale de anionii acizilor minerali. anisiân (STRAT.), etajul inferior al triasicului mediu, reprezentat prin depozite marine, în special prin calcare cu cefalo-pode. în R.P.R. se întîlneşte în nordul Dobrogii (Tulcea), în munţii Rarău, Hăşmaşului şi Persani, în împrejurimile Braşovului, în Banat (la Sasca) etc. Sin. virglorian. anisól (CHIM.), eter metilic al fenolului Ce/Zs*—O—C//3. Se prezintă sub forma unui lichid incolor, cu miros plăcut. Se foloseşte în sinteza organică. anizocitoză (gr. anisos „inegal“ şi kyios „celulă“; MED.), inegalitate în dimensiunea globulelor roşii, neînsoţită de modificarea formei acestora. Apare în anemiile grave. anizotropie (gr. anisos „inegal“ şi tropein „a întoarce“; FIZ.), proprietate a unei substanţe (anizotrope) de a avea una sau mai multe mărimi de material ale căror valori variază după direcţia în care ele se măsoară. Există a, electrică, magnetică, optică etc. Monocris-talele, de ex., cu excepţia celor din sistemul cubic, prezintă a. optică, adică indicele lor de refracţie variază după direcţia de propagare a luminii prin cristal. V. şi i z o t r o p i e. Anjero-Sudjensk, oraş în Uniunea Sovietică, în vestul Siberiei. 116 000 loc. (1959). Unul dintre principalele centre ale bazinului carbonifer Kuz-neţk. Industrie de utilaj minier, de reparaţii de vagoane, de sticlă şi de medicamente. ^ Anjou [ăju/, provincie istorică în apusul Franţei. La sfîr-şitul sec. al IX-lea a devenit comitat independent. în 1154 contele de Anjou, Henric al II-lea Plantagenet, a ajuns rege al Angliei. Astfel, A. a devenit feud englez, pînă în 1480, cînd a fost alipit definitiv domeniului regal francez. Domeniu al familiei de A*, care a dat regi Angliei (1154—1399), regatului napolitan( 1268-1442), Ungariei (1308—1382) şi Poloniei (1370—1382). Ankara, capitala Turciei, oraş situat în Asia Mică, pe rîul Ankara, în centrul Podişului Anato-liei. 605 700 loc. (1960), inclusiv suburbiile. Nod feroviar, rutier şi aerian (două aeroporturi). Important centru economic şi cultural al ţării. Industria cimentului, a mătăsii, alimentară etc. Are o universitate şi un conservator. — Istoric. Oraşul a fost stăpînit succesiv de romani (An-cyra), de bizantini şi de turcii selgiucizi şi cucerit de otomani sub Murad I (1360). Lîngă A. a fost înfrîntă, de emirul mongol Timur Lenk, armata otomană condusă de Baiazid I Fulgerul (1402). După proclamarea republicii turce, începînd de la 13 octombrie 1923, oraşul a devenit capitala noului stat. Numele vechi: Angora. anluminură, termen folosit pentru a denumi ilustraţiile în culori vii ale manuscriselor medievale. V. şi miniatură. anna spăth fşpet], soi de prun originar din Germania, cu coroana înaltă, invers piramidală. Fructul este mare, ovoid, cu adîncitura longitudinală largă şi pronunţată, cu pieliţa groasă, violacee, acoperită cu pruină. Pulpa este verde-gălbuie, nelipită de sîm-bure. Este răspîndit în toată ţara. annularia (PALEoNT.), ramuri cu frunzele dispuse în rozetă şi cu forme diferite (spatulate, lanceolate), sudate la baza lor. Provin de la reprezentanţii genului fosil calamites. în R.P.R. a» se găseşte în stratele de cărbuni de vîrstă carboniferă de la Secu, Lupac» Bigăr (reg. Banat). Annunzio, v. D’Annunzio, anod (gr. ano „în sus“ şi odos „drum“; ELT.), e 1 e c-t r"o d u 1 prin care curentul continuu de conducţie pătrunde într-un mediu (ex. un electro-lit). A* este legat la polul pozitiv al sursei de alimentare. Prin extensiune, termenul se foloseşte şi pentru electrodul Ankara. Parcul Tineretului ANODONTÄ 134 ANONYMUS CARANSEBESIENSIS respectiv al unui tub electronic» V. şi c a t o d. anodontă (gr. an „fără“ şi cdous, odontos „dinte“; Ano-donta cygnea), animal lameli-branhiat care trăieşte în mîlul din bălţi şi din iazuri. Are valvele mari, subţiri şi lipsite de dinţi la ţîţînă. Carnea este comestibilă, iar valvele sînt folosite la fabricarea nasturilor. Sin. scoică de baltă-anofel, gen de insecte dip-tere, care cuprinde ţînţari caracterizaţi prin poziţia lor oblică în repaus. Femelele înţeapă omul şi animalele, iar anumite specii transmit, după un timp de maturaţie în propriul lor organism, malaria. în R.P.R., transmiţători de malarie sînt ţînţarii anofeli din grupul Ano-pheles maculipennis şi Ano-pheles sacharovi. V. şi m a- 1 a r i e. anofelism, prezenţa ţînţa-rilor anofeli într-o localitate sau într-o zonă, independent de prezenţa malariei. anoftalmie (gr. an „fără“ şi ophthalmos „ochi“), anomalie congenitală sau accidentală, care constă în absenţa unuia sau a ambilor globi oculari. A. congenitală este adesea însoţită de alte anomalii. Anohin, Piotr Kuzmici (n. 1898), fiziolog sovietic, membru al Academiei de ştiinţe medicale a U.R.S.S., elev şi continuator al lui I. P. Pavlov. A adus importante contribuţii la studierea inhibiţiei corti-cale, a arcului reflex, a reflexului de orientare şi a dezvoltării proceselor nervoase în viaţa embrionară. Este autorul teoriei aferentaţiei inverse. anomalia magnetică de la Kursk (GEOL.), cea mai mare anomalie magnetică de pe glob, situată pe teritoriul U.R.S.S., în regiunile Kursk şi Belgorod din R.S.F.S. Rusă. în regiunea a.m. de la acul magnetic al busolei este puternic deviat de la direcţia meridianului magnetic, datorită unor foarte mari acumulări de minereu de fier (magnetit) aflate în subsolul acestei regiuni. A. m. de la K., observată încă din 1783 de P. B. Inohodţev şi apoi de mulţi alţi savanţi ruşi şi străini, a început să fie studiată sistematic abia în 1919, pe baza indicaţiilor lui V. I. Lenin. Cercetările au condus la descoperirea în această regiune a unor zăcăminte de minereu de fier practic inepuizabile. Suprafaţa regiunii anomaliei este de circa 120 000 km2, anomalia întinzîndu-se pe o lungime de aproximativ 650 km. Rezervele de minereu de fier sînt apreciate ca cele mai mari din lume; minereul este reprezentat prin cuarţite precambriene cu magnetit şi prin acumulări secundare de martit. Conţinutul în fier al minereurilor bogate este în medie de 61,5%, iar al minereurilor sărace de 30%. în regiunea a. m. de la K* există în prezent exploatări miniere subterane şi în carieră (ex. la Gubkin, Lebedinsk etc.). La Iakovlev se va deschide o mină adîncă, cu o producţie anuală de 18 000 000 de tone. în 1965 se prevede o producţie anuală de 25—30 000 000 tone minereu de fier, urmînd ca mai tîrziu să se ajungă la 100— 150 000 000 tone anual. Prin valorificarea imenselor zăcăminte de minereu de fier din această regiune, ea devine una dintre cele mai importante regiuni miniere ale U.R.S.S. şi ale lumii, care va asigura cu materii prime industria siderurgică din centrul părţii europene a U.R.S.S. ^ anomalie (gr. an „fără“ şi omalos „asemenea, egal“) 1. (MED.) Deviaţie de la forma normală a unui organ, a unei părţi a corpului sau a organismului în întregimea lui, prin dedublare, exces, lipsă sau oprire a dezvoltării etc. (ex. apariţia a şase degete Ia o mînă este o a. prin exces). 2. (GEOL.) Deviaţie a mărimilor geofizice (a. geofizică) sau geo-chimice (a. geochimică) faţă de fondul general al unei regiuni sau al scoarţei terestre, detectată prin măsurători pe o anumită suprafaţă de teren. Descoperirea şi studiul a. ajută la cunoaşterea structurii geologice a scoarţei Pămîntului şi la descoperirea zăcămintelor de substanţe minerale utile. 3. (METEOR.) Anomalie termică, abaterea temperaturii medii zilnice sau periodice (tempe- ratura medie lunară, pe decade) a unui punct geografic de la temperatura medie multianuală a acelui punct sau de la temperatura medie a paralelei pe care se află acel punct. 4. (ASTR.) Anomalie adevărată, unghi format în planul orbitei unei planete, între axa mare a orbitei şi dreapta care uneşte V — Anomalie adevărată; E — Anomalie excentrică Soarele cu poziţia planetei.—A. mijlocie, anomalie adevărată corespunzătoare unui mobil ce s-ar deplasa cu o viteză unghiulară constantă în jurul Soarelui, avînd perioada de revoluţie egală cu a planetei date.—A. excentrică, unghi format între axa mare a orbitei unei planete şi dreapta care uneşte centrul elipsei cu proiecţia ortogonală a poziţiei planetei pe un cerc avînd ca rază semiaxa mare a orbitei planetei. Anonymus, nume prin care este desemnat primul cronicar maghiar de limbă latină, autor al lucrării „Faptele ungurilor“ (Gesta Hungarorum). Lucrarea, denumită la noi şi „Cronica notarului anonim“, scrisă, probabil, după moartea regelui Bela al III-lea (1173—1196), prezintă o deosebită importanţă documentară. Ea atestă, printre altele, existenţa romînilor în Transilvania, înainte de venirea ungurilor, şi a formaţiilor statale conduse de Gelu, Menu-morut şi Glad. A* mai este cunoscut şi sub numele de „regis Belae notarius“ („notarul regelui Bela“). Anonymus Caransebeş siensis, denumire atribuită autorului rămas necunoscut al primului dicţionar bilingv cu romîna ca limbă de bază. Lucrarea, intitulată Dictiono* rium valachico-latinum, datează din jurul anului 1700 şi este ANOREXIE 135 ANSAMBLU neterminată. Ea cuprinde peste 5 000 de cuvinte-titlu, printre care numeroşi termeni din Banat. Autorul mai este cu-noecut şi sub numele, dat de B. P. Hasdeu, de Anonymus Lugoshiensis. Denumirea de A-nonymus Caransebesiensis, este dată şi lucrării înseşi. anorexie (gr. an „fără" şi orexis „poftă de mîncare“; MED.), pierderea poftei de mîncare. Se întîlneşte în multe boli (de ex. în boli febrile, gastrointestinale şi cronice ca tuberculoza, cancerul). —- A. mintală, pierdere totală a poftei de mîncare, însoţită de repulsie faţă de alimente. Se întîlneşte de obicei în boli neuropsihice (de ex. în isterie). anorganic (gr. an „fără“ şi organon „organ“; CHIM., despre substanţe), de origine minerală. Sin. neorganic. anorhidie (gr. an „fărău şi orchis, dos „testicul“; MED.) 1. Anomalie care constă în absenţa sau în atrofia testiculelor. Poate fi congenitală sau datorită extirpării chirurgicale a testiculelor. 2. Absenţa secreţiei interne testiculare. anortit, mineralul cel mai bogat în calciu din grupa feldspaţilor plagioclazi. Se prezintă cristalizat în forme tabulare triclinice, de culoare albă, cenuşie, gălbuie sau roşiatică, cu luciu sticlos. Se găseşte în rocile eruptive bazice şi în unele şisturi cristaline. anosmie (gr. an „fără*4 şi osme „miros“; MED.), diminuare sau dispariţie a simţului mirosului. A. poate fi cauzată de astuparea căilor nazale, de inflamaţia sau atrofia mucoasei nazale, de lezarea nervului olfactiv etc. Anosov, Pavel Petrovicî (1797—1851), savant metalur- gist rus. A studiat procesele de elaborare a oţelurilor turnate de calitate superioară, a descoperit procedeul de elaborare a oţelului turnat prin cementarea fierului în creuzete şi de elaborare a oţelului din fontă prin topire (1833—1837). Este primul cercetător care a folosit microscopul pentru studiul structurii oţelurilor (1831). anotimp (ASTR.), fiecare dintre cele patru diviziuni ale anului (primăvară, vară, toamnă şi iarnă), determinate de faptul că axa Pămîntului este înclinată faţă de planul orbitei pă-mmteşti şi nu-şi schimbă di- recţia în timpul deplasării Pămîntului în jurul Soarelui, începutul astronomic al primăverii este la 21 martie (echi~ nocţiul de primăvară), al verii Ia 22 iunie (solstiţiul de vară), al toamnei la 23 septembrie (echi~ nocţiul de toamnă)9 al iernii la 22 decembrie (solstiţiul de iarnă). Contrastul cel mai pronunţat dintre anotimpuri, din -punct de vedere climatic, se constată în zona temperată a Pămîntului. Anouilh /amîi/, Jean (n. 1910), autor dramatic francez. A scris un mare număr de piese, unele dintre ele sub influenţa existenţialismului. Dintre piesele sale, mai valoroase sînt cele în care predomină realismul şi accentele de critică socială antiburgheză şi anticlericală („Întîlnirea din Senlis“, 1941; „Ciocîrlia“, 1953). ano var ie (gr. an „fără“ şi lat. ovarium, de la ovum „ou“; MED.) L Anomalie care constă în absenţa sau în atrofia ovarelor. Poate fi congenitală sau datorită extirpării chirurgicale a ovarelor. 2. Absenţa secreţiei interne ovariene. anoxibioză (BIOL.) v. anae-robioză. anoxie (gr. an „fără“ şi oxys „viu, vioi“; MED.), tulburare care constă în scăderea, sub valorile fiziologice, a cantităţii sau a consumului de oxigen de la nivelul ţesuturilor organismului. Se datoreşte insuficienţei oxigenului din aerul inspirat, schimburilor gazoase defectuoase în plămîni, diminuării capacităţii sanguine de fixare a oxigenului, insuficienţei circulatorii etc. Se manifestă prin tulburări nervoase (dureri de cap, slăbiciune, oboseală), prin modificări circulatorii şi respiratorii etc. anrocament, material de construcţie alcătuit din blocuri de piatră spartă sau din bolovani. Serveşte fie la consoli- Anrocament darea unor lucrări (taluzuri, fundaţii), fie ca material de bază pentru unele construcţii (diguri, baraje). ansamblu 1. Tot unitar rezultat din unirea mai multor elemente (de acelaşi gen). 2* (MUZ.) Formă muzicală scrisă pentru a fi executată de mai mulţi interpreţi vocali sau instrumentali. 3. (TEATRU, MUZ.) Colectiv de creaţie^ al unui spectacol sau al unei instituţii teatrale, muzicale etc. (ex. Ansamblul Teatrului naţional „I. L. Caragiale“, Ansamblul Teatrului de operă şi balet al R.P.R., Ansamblul de cîntece şi dansuri al C.CS.)*“ A coral9 colectiv de interpreţi vocali, alcătuit după criteriul întinderii şi asemănării vocilor. Cea mai frecventă formaţie o reprezintă corul mixt, alcătuit din soprane, altiste, tenori şi başi. Există de asemenea coruri de femei, de *22 V! solst/ţ/u primă va ră OE VARA r-4----------— -23/X £CH/NOCpU Q£ TOAMNĂ —2//// ECHINOCŢIU DE PRIMĂVARA —22X1/ SOLST/T/U OE IARNĂ Iluminarea Pămintului de către Soare în cele patru anotimpuri ANSAMBLU 136 ANTAGONISM copii şi de bărbaţi. Cele mai vechi a.c. romîneşti sînt: „Reuniunile de cîntări şi muzică“ din Lugoj (1810), azi corul „Ion Vidu“; corul ţărănesc din Chizătău (1857); corul din No-crich, reg. Braşov (1860); corul mitropoliei din Iaşi (1863); corul ţărănesc din Sălişte(l 884); corul „Carmen“ (1901); corul ţărănesc din Poiana Sibiului (1908); corul „Cîntarea Romî-niei“ (1919) ş.a. în R.P.R., a.c. au luat o mare dezvoltare, ele fiind cuprinse în cele 30 000 de formaţii artistice (coruri, formaţii de dans, brigăzi artistice de agitaţie) de la oraşe şi sate. în Bucureşti există circa 120 de coruri. Printre cele mai de seamă a.c. de amatori din R.P.R. pot fi citate: Ansamblul artistic al Uniunii Tineretului Muncitor (1946), pe lîngă care activează capela corală „Gheorghe Cucu“, şi Ansamblul Palatului pionierilor (1950). A.c. profesioniste mai importante care activează în prezent în ţara noastră: corurile filarmonicilor „GeorgeEnescu“ {Bucureşti), „Moldova“ (Iaşi), „Banatul“ (Timişoara) şi al Filarmonicii din Arad; corul mixt şi corul de copii al Radiodifuziunii şi televiziunii romîne; Ansamblul de cîntece şi dansuri al Consiliului Central al Sindicatelor (1946); Ansamblul de cîntece şi dansuri al Ministerului Forţelor Armate {1947); Ansamblul de cîntece şi dansuri „Ciocîrlia“ al Ministerului Afacerilor Interne {1947); Ansamblul folcloric de cîntece şi dansuri al Sfatului popular al capitalei (1953); Ansamblul de cîntece şi dansuri „Nicolaie Bălcescu“ din Cra-iova (1953); Ansamblul de cîntece şi dansuri „Ciprian Po-rumbescu“ din Suceava (1953); Ansamblul sîrbesc de cîntece şi dansuri din Timişoara (1954); Ansamblul secuiesc de cîntece şi dansuri din Tîrgu-Mureş (1956); Ansamblul de cîntece şi dansuri din Baia Mare {1959). Aceste ansambluri au un rol însemnat în larga răspîndire a cîntecelor şi dansurilor populare romîneşti şi ale minorităţilor naţionale. Ele stimulează activitatea artiştilor amatori căreia în ţara noastră i se acordă o mare însemnătate. Acest fapt îşi găseş- te expresia, printre altele, în organizarea periodică a concursurilor raionale, regionale şi republicane. La al Vl-lea concurs pe ţară, desfăşurat în 1961, au participat un număr de peste 24000 formaţii artistice, însu-mînd peste 615 000 artişti amatori. Ansamblurile de cîntece şi dansuri au promovat interpreţi de valoare ca Nicolaie Herlea, Dan lordăchescu, La-dislau Konya, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Teodora Lucaciu ş.a. 4. (FIZ.) a) Ansamblu critic, ansamblu de material fisionabil şi material moderator, capabil să menţină o reacţie de fisiune în lanţ la o putere foarte mică. Este întrebuinţat mai ales pentru studiul comportării materialului fisionabil în diverse condiţii. Depăşirea condiţiilor critice poate duce la desfăşurarea explozivă a reacţiei în lanţ. Sin. reactor critic, b) Ansamblu subcritic, ansamblu de material fisionabil şi material moderator, în care reacţia de fisiune în lanţ nu este încă stabilită. A. s. poate să întreţină în masa sa un flux de neutroni cînd este introdusă în centrul său o sursă de neutroni oarecare (ex. un amestec de poloniu şi beriliu). Serveşte la studii experimentale în legătură cu construcţia reactorilor nucleari. Prin modificări corespunzătoare ale geometriei, compoziţiei sale etc., a.s. poate deveni ansamblu critic. Sin. reactor subcritic. ansă 1« Toartă rotunjită la unele ustensile, la coşuri sau la vase. A. vaselor, uneori împodobită, este lipită de corpul sau de gîtul acestora. 2. (M1CROBIOL,) Fir de platină sau de nichelină, în formă de laţ sau de ac, care, aplicat la un mîner de metal, de lemn sau de sticlă, serveşte la recoltarea sau la însămînţarea microorganismelor. 3. (ANAT.)For-maţie anatomică cu aspect de toartă sau de laţ (ex. a* intestinală). Anschluss [anşlus] (germ. „alipire“), politica de cotropire a Austriei, promovată de imperialismul german după primul război mondial şi mai ales de către hitlerişti. Germania hitleristă, cu consim-ţămîntul marilor puteri impe- rialiste, a desfiinţat statul austriac, anexîndu~l (martie 1938). V. şi Austria. Anselm de Canterbury [chçntdbdri] (1033—1109), episcop şi filozof catolic, născut la Aosta (Italia), supranumit „părintele scolasticii“. A pus idealismul platonic în slujba dogmaticii catolice şi a propagat principiul obscurantist după care ştiinţa ar trebui să se afle în slujba credinţei. A fost adept al realismului scolastic şi iniţiatorul „ar-gumentului ontologic“ (pretinsă demonstrare a existenţei lui dumnezeu). Anşan, oraş în nord-estul R.P. Chineze, în provincia Liaonin. 805 000 loc. (1957). Este principalul centru al primei baze metalurgice a ţării. Combinatul siderurgic lucrează pe baza bogatelor zăcăminte de minereu de fier din apropiere* Industrie cocso-chimică şi constructoare de maşini. antablamént, element de arhitectură clasică, aşezat la partea superioară a unui zid Antablament 1 — arhitravă; 2 — friză; 3 — cornişă sau deasupra unui şir de coloane. A. susţine acoperişul şi formează coronamentul unui edificiu. Se compune din arhitravă, friză şi cornişă, fiecare dintre aceste trei părţi avînd o decoraţie caracteristică ordinului arhitectural în compoziţia căruia este folosit. antagonism (gr. anti „contra“ şi agonizomai „lupt“) l,(FILOZ.) Formă a contradicţiei, manifestată între grupuri şi clase sociale cu interese fundamental opuse (ex. contradicţia dintre burghezie şi proletariat). A. de clasă este un tip de contradicţie propriu orînduirilor sociale bazate pe exploatarea omului de ANTALGIC 137 ANTECLIZĂ către om; el poate fi rezolvat numai prin revoluţia socială. V. şi contradicţie. 2. (MICROBIOL.) Antagonism mi-crobian, tip de relaţii între două sau mai multe specii de microorganisme, prin care una dintre specii împiedică dezvoltarea celorlalte, fie secretînd substanţe antibiotice, fie determinînd modificări în compoziţia chimică a mediului, care devine astfel impropriu pentru celelalte specii (ex. bacteriile lactice aci-difică mediul şi prin urmare bacteriile de putrefacţie, care au nevoie de un mediu alcalin sau neutru, nu se mai pot dezvolta). antâlgic (gr. anti „contra“ şi algos „durere“; MED.), care calmează durerea (ex. medicament a., poziţie a*). Antanta (fr. entente „înţelegere“), bloc agresiv format la începutul sec. al XX-lea de trei dintre statele imperialiste, Anglia, Franţa şi Rusia ţaristă, la care au aderat apoi şi S.U.A., pentru a contrabalansa blocul imperialist agresiv al T r i p 1 e i Alianţe. La baza politicii ambelor blocuri stătea tendinţa spre o nouă împărţire a lumii între principalele puteri imperialiste, ceea ce a provocat dezlănţuirea primului război mondial. în anii 1918—1920 A. a organizat intervenţia împotriva Statului sovietic. Blocul s-a destrămat după terminarea primului război mondial şi după zdrobirea intervenţiei an-tisovietice. Sin. Antanta Cordială, Tripla Înţelegere. Antarctica, regiunea polară sudică, cuprinzînd Antarctida şi insulele înconjurătoare, sudul Oceanului Atlantic, al Oceanului Indian şi al Oceanului Pacific. Această regiune se extinde pînă la 48—60° latitudine sudică. Suprafaţa: circa 60 000 000 km2. Este regiunea globului pămîntesc cu cea mai aspră climă. A. a rămas în cea mai mare parte necercetată. Începînd din 1957, cu o-cazia Anului Geofizic Internaţional şi a Studiului fizicii globului, au fost înfiinţate aici 45 de staţiuni ştiinţifice, apar-ţinînd diferitelor state, care desfăşoară un larg program de cercetări de mare importanţă pentru rezolvarea pro- blemelor geofizice ale globului pămîntesc. Tratatul cu privire la A., încheiat la 1 decembrie 1959, prevede folosirea teritoriului A. numai în scopuri paşnice, interzicîndu-se crearea de baze militare, efectuarea de experienţe nucleare etc. Semnat şi ratificat de 12 state (U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa, Argentina ş.a.), tratatul rămîne deschis tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Antarctida, continentul din jurul polului sud, descoperit de navigatorii ruşi F. F. Bellingshausen şi M. P. Lazarev în 1820—1821. A. ocupă aproximativ zona delimitată de cercul polar de sud. Suprafaţa: circa 13 200 000 km2. Este locuită de personalul staţiunilor ştiinţifice ale diferitelor ţări (U.R.S.S., S.U.A., Marea Bri-tanie, Franţa, Australia, Norvegia, Argentina ş.a.), staţiuni iniţiate în vederea cercetării A. cu ocazia Anului Geofizic Internaţional şi a Studiului fizicii globului. A. este acoperită de o calotă glaciară în grosime de 1 500—3 000 m. Clima este foarte aspră, iar temperatura cea mai scăzută înregistrată este de —88,3°C. în subsolul A. se găsesc zăcăminte de cărbune, de fier, de metale neferoase şi rare. Ântares (ASTR.j, stea de mărimea stelară unu, situată în constelaţia Scorpionului. Este uşor de recunoscut, datorită culorii sale roşietice. Are diametrul de circa 300 de ori mai mare ca diametrul Soarelui. antă (ARHIT.), element decorativ de forma unui pilastru sau Anta a unei coloane angajate, aşezat în prelungirea zidurilor laterale ale unui edificiu, cu care face corp comun. ante - (lat. anfe „înainte“)* element de compi nere cu sensul „înainte (de)“, „anterior“, „în faţă“ (ex. antebelic, antebraţ). antebraţ 1, (ANAT.) Parte a membrului superior al corpului omenesc, cuprinsă între articulaţia cotului şi cea a pumnului. 2. (ZOOTEHN.) Parte a membrelor anterioare la animale, avînd ca bază anatomică oasele radius şi cubitus. antecalculâţie (CONT.), cal-culaţie de plan a preţului de cost, care se întocmeşte în economia socialistă pe perioade (de obicei anual) şi pe produse, înainte de începerea activităţii de producţie şi de efectuarea cheltuielilor, pe baza normelor de consum de materii şi materiale, a normelor de muncă etc. A. are drept scop determinarea preţului de cost planificat al producţiei, a preţurilor de aprovizionare etc. antecedent (lat. ante „înainte“ şi cedens „care merge“) 1. (LOG.). Primul termen al unei judecăţi complexe, introdus prin cuvîntul „dacă“. A. intră într-o anumită relaţie cu un alt termen, numit consecvent, astfel încît enunţarea adevărului a. atrage după sine şi adevărul consecventului (ex. „Dacă înveţi, ştii“, schematic redat: „Dacă pf atunci <7“). în sens mai larg, prin a» se înţelege tot ce poate constitui premisa, punctul de plecare al unei demonstraţii. 2.(DR.) Antecedente penale, fapte penale privind trecutul inculpatului, consemnate de obicei în fişele de evidenţă (v. c a-z i e r judiciar) şi de care instanţa de judecată ţine seamă la stabilirea pedepsei, în limitele prevăzute de lege. 3. (MED.; la pl.) Simptome sau fenomene care precedă o boală şi care trebuie să fie cunoscute de medic pentru stabilirea diagnosticului şi pentru prescrierea unui tratament eficace în boala respectivă. A* se împart în a. personale şi a. heredocolaterale (ale părinţilor şi rudelor apropiate). antecliză, structură geologică principală a unei platforme, avînd aspect de a n t i c 1 i n a 1 cu flancurile slab înclinate. Zona axială a unei a. se carac- 113 KTO 7VW? i ANTEMÄSURÄTOARE 138 ANTETITLU terizează prin ridicarea relativă a fundamentului (care este cristalin şi cutat), prin prezenţa unor lacune importante în succesiunea stratigrafică şi prin grosimea relativ mică a formaţiunilor sedimentare care acoperă fundamentul. Cînd în zona axială rocile sedimentare lipsesc, fundamentul cutat apare la suprafaţă, constituind scuturi (ex. a. Voronej şi a* Anabar din U.R.S.S.). antemăsurătoâre (TEHN.) 1. Evaluare cantitativă referitoare la o lucrare sau la o operaţie, făcută înaintea executării ei. 2. Parte a unui proiect, în care se face evaluarea cantităţilor de materiale şi a operaţiilor necesare unei lucrări, pe baza planurilor şi a calculelor întocmite în celelalte documente ale proiectului. antenă (lat. antenna „catarg“) 1. (ZOOL.) Apendice situat pe capul artropodelor (crustacei, insecte etc.), care serveşte mai ales ca organ de simţ tactil şi olfactiv. A* sînt articulate şi pot avea dimensiuni şi forme variate (filiforme, măciucate, lamelate etc.) 2« (TELEC.) Dispozitiv format din conductoare filiforme, stîlpi de metal sau suprafeţe conductoare, prin care se radiază în spaţiu (a. de emisie) sau prin care se captează din spaţiu (a. de recepţie) energia transmisă prin undele electromagnetice. A. de emisie primeşte energie electromagnetică de la un radioemiţător cu care este cuplat printr-o linie de alimentare, iar a. de recepţie transferă energia captată unui radioreceptor printr-o linie de transmisiune. La unele instalaţii(de radar, de radiore-lee etc.) se utilizează o singură a. atît pentru emisie cît şi pentru recepţie. în aceste cazuri se asigură separarea celor două funcţii ale a*, fie prin conectarea succesivă a acesteia numai la emiţător sau numai la receptor (cu un comutator emisie-recepţie), fie prin utilizarea unor frecvenţe foarte diferite. Pentru marea diversitate de a« se folosesc, în general, denumiri care indică forma lor, frecvenţele de lucru, domeniul de utilizare, proprietăţile etc. (ex. a* orizontală, a. verticală, a. cilindrică, a. conică, a.-fantă, a.-far, a. dielec-trică, a. cu ferită, a. de autovehicul a. de radar, a. de televiziune etc.)—A.-diredivăt antenă de emisie sau antenă de recepţie a cărei construcţie determină concentrarea radiaţiei într-o anumită direcţie ori favorizează recepţia undelor incidente din anumite direcţii. Este utilizată în instalaţii de radiotelegrafie, de radiorelee etc. antepât (la armele de vînă-toare), piesă de lemn, cu garnituri metalice, aşezată sub ţevi, în faţa trăgacelor. Sin. piesa a treia. anteproiect, proiect sumar, care cuprinde numai elementele esenţiale şi caracteristice ale unei lucrări, calculate cu o anumită aproximaţie. Antene ^ anteră (gr. anthera „înflorită“; BOT.), partea terminală a staminei, umflată şi împărţită de obicei în două părţi, numite teci sau loji, unite printr-un conectiv. Fiecare lojă are cîte doi s a c i p o 1 i n i c i, în care se formează grăuncioarele de polen. Anteră. Diferite forme anteridie (bot.), organ de înmulţire a plantelor, în care iau naştere celulele sexuale bărbăteşti, numite anterozoizi. A. se găsesc la unele alge verzi sau roşii, la muşchi şi la cripto-gamele vasculare. anterozoid (gr. antheros „înflorit“, zoon „animal“ şi eidos „aspect“; BOT.), celulă sexuală masculină formată în anteridie. Prin mişcări active cu ajutorul cililor sau flagelilor, a. se deplasează spre oosferă, pe care o fecundează. antestepă, zonă de tranziţie între zona de pădure şi cea de stepă. în această zonă predomină vegetaţia ierboasă şi arborii scunzi şi rari (ex. nord-estul Cîmpiei Romîne şi Do-brogea sînt regiuni de a,). Sin. silvostepă. antet (fr. en-tete „în cap, la început“), indicaţie scrisă, de obicei imprimată, plasată în partea de sus a unei hîrtii sau a unui plic, care conţine numele, adresa, numărul de telefon etc., aparţinînd unei instituţii, unei întreprinderi, mai rar unei persoane. antetitlu (BIBL.), text care apare înaintea titlului propriu-zis al unei lucrări, cuprinzînd ANTETREN 139 ANTICIPANTĂ de obicei numele instituţiei sub ale cărei auspicii apare cartea, numele seriei sau al colecţiei din care face parte sau alte indicaţii similare. antetrén, vehicul pe două roţi care se cuplează cu unele vehicule cu tracţiune animală sau mecanică în vederea transportului. antetrupiţă, parte a unor pluguri de obicei cu tracţiune Plug cu antetrupiţă 1 — Trupiţă; 2 — Antetrupiţă mecanică, mai mică decît tru-p i ţ a şi fixată pe cadrul plugului înaintea acesteia. în timpul aratului, antetrupiţa taie şi răstoarnă pe fundul brazdei stratul de pămînt de la suprafaţă şi îngroapă resturile vegetale. Anteu (în mitologia greacă), unul dintre giganţi, fiul zeului Anteu în luptă cu Hercule mării, Poseidon, şi al zeiţei pămîntului, Geea. Â. era invincibil, deoarece ori de cîte ori atingea pământul căpăta forţe noi* A fost învins în cele din urmă de Hercule, care, ţi-nîndu-1 suspendat în aer, l-a strîns pînă l-a înăbuşit! Mitul este folosit azi ca o ilustrare a principiului după care contactul omului cu realitatea vie îl face de neînvins. anthracotherium (gr. an-thraXyQnthrakos „cărbune*4 şi the~ rion „animal“; PALEONT.), gen de mamifere fosile, asemănătoare cu suideele (porcinele), mari, de talia unui rinocer, cu craniu masiv, cu patru degete (ex. a. magnum din oligocenul european). în R.P.R. s-au găsit urme ale a. în bazinul Petro-şenilor şi la nord-vest de Cluj. anti* (gr. anti „contra“), element de compunere cu sensul „împotriva“, „opus“ (ex. antidogmatic). antiatom (FIZ.), atom ipotetic, care ar fi format din antinucleu în jurul căruia se găsesc electroni pozitivi (pozi-troni). V. şi a n t i m a t e r i e. antibiogrâmă(MlCROBlOL.)t analiză care arată gradul de rezistenţă sau de sensibilitate al unor microbi la acţiunea unuia sau a mai multor antibiotice. Se obţine prin metode de laborator. ^ antibiotic (gr. anti „contra“ şi bios „viaţă“; MICROBIOL., MED.), substanţă organică produsă de anumite microorganisme sau obţinută prin sinteză, care, în soluţii, are proprietatea de a opri dezvoltarea microbilor (bacteriostatic) sau de a-i distruge (badericid). A. sînt folosite în medicină la tratamentul bolilor sau stărilor infecţioase, în zootehnie ca stimulatori de creştere pentru animalele tinere, în fitotehnie la combaterea b a c t e r i o z e 1 o r şi în industria alimentară pentru conservarea alimentelor. în R.P.R. a fost construită, în anii puterii populare, Fabrica de antibiotice din Iaşi. Penicilina, streptomicina, aureo-micina sînt a. antibioză(MlCROBIOL.), a n-tagonism microbian care se bazează pe elaborarea de antibiotice. anticatód (ELT.), piesă de metal aşezată în faţa cato-d u 1 u i unui tub de raze X. Anticatodul are rolul de a emite raze X sub acţiunea fasciculului de electroni produşi de catod şi proiectaţi asupra piesei. antichitâte (IST.) 1. Epoca civilizaţiilor vechi care aparţin istoriei antice, caracterizată prin predominarea relaţiilor de producţie sclavagiste. 2. (La pi.) Obiecte, rămăşiţe materiale care au aparţinut diferitelor epoci ale antichităţii. anticiclón, arie cu presiune atmosferică ridicată, caracterizată prin presiunea maximă (pînă la 1 070 mb) în centru, prin curenţi de aer de la centru spre periferie şi prin timp frumos.— Anticiclonul asiatic, arie climatologică, ocupînd, în timpul iernii, centrul continentului asiatic şi avînd axul central în R. P. Mongolă.—Anticiclonul azotic, arie climatologică permanentă a atmosferei, situată în Oceanul Atlantic, cu axul central în apropiere de Insulele Azore. Presiunea atmosferică în centrul anticiclonului azoric este de circa 1 022—1 025 mb. anticipăntă (MINE) 1. Anti~ cipantâ liniară, distanţa cea mai scurtă dintre centrul unei încărcături de exploziv (aşezată într-o gaură de mină etc.) şi cea mai apropiată suprafaţă liberă a masei care urmează să fie dislocată. 2. Anticipantâ volumetrică, volumul de rocă ce urmează să fie dislocat prin explozia unei încărcături. Anticipantă volumetrică a — la o gaură de mină într-o lucrare subterană; b — la o gaură de sondă de minare într-o exploatare Ia zi; c — la o cameră de minare; ED = w — anticipante liniari; BC — încărcătură; I — tavan; 2 — talpă; 3 — galerie; 4 — cameră de minare. ANTICIPARE 140 ANTIDETONANT anticipáre (LINGV.), fenomen fonetic care constă în pronunţarea unui sunet dintr-un cuvînt înainte de locul unde era pronunţat într-o epocă mai veche sau unde în mod normal ar trebui pronunţat (ex. rom. cuib < lat. cubium). anticlinal (GEOL.), cută în formă de boltă, în scoarţa pă-mîntului, constituită din unul sau mai multe strate (cel din interior fiind cel mai vechi), şi la care ambele flancuri intersectează acelaşi plan orizontal. A. este o structură geologică favorabilă acumulării zăcămintelor de petrol şi de gaze. în anii puterii populare, în R.P.R. au fost descoperite noi a* petrolifere, ca cele de la Bîl-teni-Ţicleni (reg. Oltenia) şi Şuţa Seacă (reg. Ploieşti). V. şi CUtă. ^ ¿ţ anticlinóriu (GEOL.), asociaţie de cute care prezintă în ansamblu o structură de anticlinal, avînd zona centrală mai ridicată decît zonele periferice. anticlór (CHIM.), substanţă capabilă să se combine uşor cu clorul fără să dea compuşi dăunători. Se întrebuinţează la declorurări (tiosulfatul de sodiu se foloseşte, de ex., la decloru-rarea firelor şi a ţesăturilor albite cu hipocloriţi). anticoagulânt (FARM.), substanţă care împiedică procesul de coagulare a sîngelui (ex. heparina, dicumarina, utilizate în tratamentul flebitelor, în infarctul miocardic, în arterite etc.). Anticomintern, Pactul tratat de alianţă militară agresivă încheiat la Berlin între Germania hitleristă şi Japonia imperialistă, la 25 noiembrie 1936. A fost îndreptat în primul rînd împotriva U.R.S.S. La 6 noiembrie 1937 a aderat la acest pact şi Italia fascistă. anticomunism, politică folosită de burghezie pentru în-rîurirea ideologică a maselor, al cărei conţinut principal îl constituie calomnierea orîndui-rii socialiste, falsificarea politicii şi ţelurilor partidelor comuniste, a marxism-leninismului, în vederea apărării orînduirii capitaliste. A. este principala armă .politică-ideologică a imperialis mului. Sub masca a« reacţiunea imperialistă persecută şi prigo- neşte tot ce este înaintat, revoluţionar, caută să dezbine rîn-durile* oamenilor muncii, să paralizeze voinţa de luptă a proletarilor. A. devine principala armă a reacţiunii în lupta împotriva forţelor democratice din ţările Asiei, Africii, Ame-ricii Latine. Sub steagul a. s-au unit astăzi toţi duşmani* progresului social : oligarhia financiară şi clica militaristă, fasciştii şi clericalii reacţionari, colonialiştii şi moşierii, toţi lacheii ideologici şi politici ai reacţiunii imperialiste. A* oglindeşte profunda criză de idei şi degradarea extremă a ideologiei burgheze. Apărarea cu succes a intereselor oamenilor muncii, cauza menţinerii păcii, realizarea idealurilor socialiste ale clasei muncitoare impun o luptă hotărîtă împotriva a. anticonc epţion ál (BI OL. ; despre anumiţi agenţi), care împiedică fecundarea ovulului de către spermatozoid, care împiedică graviditatea. anticongelânt (CHIM.), substanţă care, adăugată în proporţii mici într-un lichid, provoacă scăderea temperaturii de congelare a acestuia (ex. acţiunea etilengîicolului, a glice-rinei, a alcoolului metilic sau etilic asupra apei sau acţiunea produşilor de condensare a naftalinei cu parafine clorúrate asupra uleiurilor minerale). Sin. aditiv depresant, antigel anticonstituţionâl (despre o acţiune, o lege sau despre orice alt act normativ), care încalcă dispoziţiile constituţiei, contrai constituţiei. Parlamentele din statele burgheze adoptă frecvent legi care încalcă însăşi constituţia lor. în unele state burgheze, justiţia are dreptul să înlăture aplicarea unei legi, declarînd-o anticonstituţională, ceea ce înseamnă, în fapt, supunerea parlamentului controlului instanţelor judecătoreşti, Burghezia poate încălca astfel propria sa lege îndată ce nu-i mai convine sau poate împiedica punerea în aplicare a unor legi pe care, sub presiunea puternică a maselor, parlamentul ar fi constrîns să le voteze. Aceasta constituie încă un mijloc prin care burghezia luptă împotriva revendicărilor legale ale clasei munci- toare. Sin. neconstitutional V. şi separaţia puterilor, principiul s.p. anticorosiv (CHIM.), substanţă organică sau anorganică, care, adăugată în cantităţi mici într-un mediu corosiv, micşorează sau anulează procesul de coroziune. anticorp (MICROBIOL.), substanţă proteică din serul sanguin, rezultată în urma reacţiei organismului faţă de un a n t i -gen. Introducerea antigenului pe altă cale decît cea bucală constituie condiţia esenţială de formare a a. Combinîndu-se numai cu antigenul care i-a dat naştere, a. are proprietatea de a reacţiona specific. El îndeplineşte un rol deosebit de important în obţinerea imunităţii. V. şi imunitate; reacţie antigen-anticorp. anticriptogâmic (FITOPAT.), produs chimic folosit în acţiunea de protecţie a plantelor împotriva bolilor produse de ciuperci. Anticrist (gr. Antichristos; în religia creştină), unul dintre numele lui Satan, opusul lui Hristos. în apocalipsul lui loan, A.5 sau „Fiara“, era numele dat împăratului roman Nero. Ulterior biserica a folosit termenul pentru a denumi pe eretici, pe liber-cugetători, pe materialişti şi pe atei. anticva, denumire dată unei familii de litere de tipar cu caractere latine, asemănătoare cu cele folosite în inscripţiile sculptate pe monumentele din Roma antică. Literele de tipul a. se caracterizează prin linii de egală grosime şi prin absenţa tălpilor; ele au fost gravate în cursul secolului al XV-lea. antiderapant (despre un dispozitiv, un material sau un tratament superficial de cale), care împiedică deraparea vehiculelor. antidetonânt (CHIM.), substanţă chimică (tetraetil de plumb, carbonil de fier etc.) care se amestecă în proporţii mici cu un carburant (benzină sau motorină) pentru a-i mări cifra octanică şi pentru a corecta astfel detonaţia, autoaprinderea şi ancrasarea bujiilor. Se foloseşte în special la carburanţii pentru motoare cu electro-aprindere. antidot 141 ANTIGONA antidot (gr. anii „contra“ şi dotos „dat“; FARM.), substanţă folosită cu scopul de a neutraliza o otravă pătrunsă în organism. Se deosebesc a. c/h-mice şi a. fiziologice. Cele chimice precipită otrava sau o transformă într-o combinaţie netoxică (ex. dimercapto-propa-nolul în intoxicaţiile cu mercur, arsen, plumb). Cele fiziologice combat efectele produse de otravă (ex. stricnina combate efectele luminalului, pilocar-pina efectele atropinei etc.). „Anti-Dühring“, operă clasică a marxismului, scrisă de F. Engels, publicată maiîntîisub formă de articole (1877—1878), apoi în volum separat (1878). Titlul complet al acestei opere polemice este ,,Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“, ea fiind îndreptată împotriva lui E. Dühring, socialist egalitar mic-burghez, duşman al marxismului şi al mişcării muncitoreşti. Demascînd caracterul antiştiinţific, metafizic şi eclectic al ideilor filozofice, economice şi social-politice ale lui Dühring, Engels a expus în acelaşi timp principiile fundamentale ale ştiinţei marxiste şi a elaborat o serie de probleme noi ale teoriei şi practicii revoluţionare ale proletariatului. în această operă sînt de asemenea generalizate, în lumina marxismului, progresele înregistrate de ştiinţele naturii în secolul trecut. Lucrarea cuprinde o Introducere şi trei secţiuni : Filozofiet Economie politică şi Socialism, corespunzătoare celor trei părţi constitutive ale marxismului. în Introducere, Engels arată deosebirea dintre materialismul dialectic şi materialismul metafizic şi expune pe scurt concepţia materialistă a istoriei şi rădăcinile social-economice ale socialismului ştiinţific. Secţiunea Filozofie cuprinde expunerea principalelor teze ale marxismului cu privire la materie şi mişcare, legile dialecticii, teoria cunoaşterii, teoria moralei şi a dreptului. în secţiunea Economie politică, Engels face o expunere amplă a economiei politice ştiinţifice, marxiste. De-monstrînd caracterul primordial al economicului în raport cu politicul în procesul apari- ţiei proprietăţii private, Engels combate teoria violenţei a lui Diihring. Capitolul al X-lea al acestei secţiuni (intitulat Din ,,istoria critică“) a fost scris de Marx. Ultima secţiune tratează problema transformării socialismului din utopie în ştiinţă. Engels stăruie asupra caracterului obiectiv al legilor economice; el dezvoltă teoria marxistă a producţiei şi repartiţiei în societatea socialistă şi problemele referitoare la revoluţia socialistă, la dictatura proletariatului, Ia familia şi educaţia socialistă şi la procesul dispariţiei statului în comunism. „Anti - Diihring4* constituie un exemplu de combativitate revoluţionară, un model de spirit partinic, de luptă intransigentă împotriva duşmanilor socialismului, împotriva ideologiei burgheze şi a oportU" nismului. Cartea lui Engels a avut un rol uriaş în dezvoltarea mişcării proletare internaţionale, în formarea cadrelor marxiste din diferite ţări. Această operă constituie pînă azi una dintre cele mai valoroase lucrări clasice ale marxismului, o armă dintre cele mai ascuţite în lupta împotriva duşmanilor comunismului ştiinţific. antielectron (FIZ.) v. pozi-tron. an ti en zi mă (BIOCHIM.), substanţă sau amestec de substanţe care împiedică activitatea anumitor enzime. V. şi a n t i -ferment. antifascist, participant la mişcarea antifascistă. antifebrină (FARM.), medicament febrifug şi analgezic. antif er m ent (BIOCHIM.), substanţă care împiedică, de la o anumită concentraţie într-o soluţie, activitatea fermenţilor. V. şi a n t i e n z i m ă. antif eroelectric (FIZ.; despre un material), care are structură cristalină şi în care apar spontan (în absenţa cîmpului electric exterior) straturi atomice polarizate electric în sensuri opuse (spre deosebire de materialele feroelectrice la care apar regiuni macro-scopice cu polarizare uniformă). antif er o magnetic (FIZ.; despre un material), care are structură cristalină şi în care mag- neţii elementari ai atomilor vecini sînt orientaţi antiparalel în mod spontan, în absenţn cîmpului magnetic exterior (spre deosebire de materialele f er o-magnetice, la care orientarea spontană e paralelă). Antifon (a doua jumătate a sec. V. î.e.n.), filozof sofist grec, din generaţia „sofiştilor bâ-trîni“, adept al democraţiei sclavagiste şi apărător al intereselor păturilor mijlocii agrare. A opus natura, ca principiu suprem, puterii de stat şi rîn-duielilor sociale şi a enunţat teza egalităţii naturale dintre greci şi negreci. antifrâză (gr. anţi „contra“ şi pkrasis „expresie“; STIL.), folosirea unui cuvînt sau a unei expresii cu un sens contrar adevăratului înţeles, pentru a obţine un efect ironic. antigél (CHIM.) v. anticon* gelant. antigén (MICROBIOL.), substanţă străină de organism, care, introdusă în acesta, provoacă apariţia unor substanţe contrare, numite anticorpi. V. şi reacţie antigen-anti-corp. antigermin (FARM.), nume dat combinaţiei echimoleculare de acid ortooxichinolin sulfonic cu piramidón. Se prezintă sub formă de cristale gălbui, amare, solubile în apă. Se întrebuinţează ca febrifug, analgezic şi antiseptic în tratamentul gripei şi al diverselor stări febrile. Antigona (în legendele greceşti), fiica lui Edip şi a Iocastei. Pentru devotamentul cu care a slujit de călăuză părintelui ei orb, ea trecea drept simbol al dragostei filiale. Călcînd porunca regelui Creon al Tebei, A. l-a înmormîntat pe fratele ei, Polinice, care ridicase armele ANTIHALO 142 ANTIM IVIREANUL împotriva patriei şi căzuse pe cîmpul de luptă. Condamnată să fie închisă într-o peşteră pentru această faptă, ea s-a sinucis. Legenda Antigonei i-a inspirat lui Sofocle una dintre cele mai valoroase tragedii ale sale. antihâlo (FIZ.), strat de protecţie al unui material fotografic, format dintr-un lac sau dintr-o gelatină colorată. Acest strat are rolul de a împiedica producerea efectului halo. Prin aplicarea lui se obţin plăcile sau filmele antihalo. antihelmintic (FARM.), medicament care favorizează eliminarea din organism a viermilor intestinali (ex. santonina se foloseşte împotriva ascarizi-lor, .preparatele din rizomul de Filix mas şi atebrina împotriva teniei etc.). Sin. vermifug. antihistaminic de sinteză (FARM.), medicament care exercită o acţiune contrară acţiunii his ta minei, pe care o neutralizează (ex. fenergan). A* de s. sînt indicate în manifestările alergice şi, în general, în toate bolile în care histamina apare ca agent determinativ. antihormon (BI0L.,FIZI0L.), substanţă specifică de apărare, elaborată de organism în cazul unui tratament îndelungat cu un hormon proteic. Savanţii sovietici au stabilit că formarea a. reprezintă o reacţie imuno-logică la introducerea din afară a proteinelor străine de organism. Antikainen, Toivo (1898— 1941), militant al mişcării muncitoreşti revoluţionare finlan- deze, unul dintre organizatorii şi conducătorii Partidului Comunist din Finlanda. Antile, arhipelag în Marea Caraibilor, situat între cele două Americi. Suprafaţa : 220 000 km2. Populaţia : circa 15 000 000 loc. Se împarte în Antilele Mari (insulele Cuba, Jamaica, Haiti şi Porto Rico) şi Antilele Mici (insulele Guadelupa, Martinica, Dominica, Santa Lucia ş.a.). A. mari sînt formate din munţi de încreţire, cu înălţimi pînă la 3 175 m, care se continuă spre nord cu un platou calcaros. A* mici sînt aproape în întregime vulcanice (vulcani activi Mont Pelé, Soufrière ş.a.). Climă tropicală umedă. Are culturi de tutun, de trestie de zahăr, arbori de cafea, bananieri. Antilele Olandeze (sau In-diile Occidentale Olandeze), grup de şase insule, posesiune olandeză, situate în Antilele Mici (Marea Caraibilor). A. O. cuprind insulele Curaçao, Bo-naire, Aruba, St. Maarten (partea sudică), St. Eustatius, Saba. Suprafaţa: 961 km2. Populaţia: 190000 loc. (I960), formată mai ales din negri şi mulatri. Centrul administrativ: Willemstad(pe insula Curaçao). Industria de prelucrare a petrolului, adus din Venezuela, este principala ramură economică. Produsele petroliere reprezintă circa 98% din export. Produsele alimentare se importă. antilogaritm (MAT.), număr care are ca logaritm un număr dat. Numărul N este anti-logaritmul lui b dacă log. ÍV = 6. antilopă, nume dat unui grup de animale rumegătoare paricopitate din familia bovi-deelor. Lungimea corpului variază între 60 cm şi 3 m, iar înălţimea între 30 cm şi 1,5 m. A, au picioarele lungi şi subţiri şi coada scurtă; coarnele, de forme diferite, apar în general la masculi, rareori şi la femele. Trăiesc de obicei în stepe şi pustiuri, iar unele specii şi în zonele alpine; majoritatea sînt răspîndite în Africa şi în sudul şi centrul Asiei; cîteva specii, printre care ga-zela, au fost aclimatizate în U.R.S.S. A. se vînează mai ales pentru piele. antiluétic (FARM.), medicament folosit în tratamentul sifilisului (ex. penicilina, unii compuşi ai mercurului, arsenului, bismutului etc.). Sin. antisifilitic, spirocid. antimalâric (FARM.), medicament folosit pentru prevenirea şi tratamentul malariei (ex. paludrina, chinina, atebrina, plasmochina etc.). Sin. anii-paludic. antimaterie (FIZ.), denumire adoptată pentru o substanţă încă ipotetică, care ar fi compusă numai din antiatomi, formaţi din antiparticule. Astfel, antinucleele antiatomilor ar conţine antiprotoni şi antineutroni (în loc de protoni şi neutroni, ca în nucleele normale), iar în jurul lor s-ar roti antielectroni (în loc de electroni, ca în atomii normali). Legile fundamentale ale antiatomilor nu par a fi diferite de ale atomilor normali; atomii s-ar putea distinge de antiatomi prin semnul sarcinii electrice a ionilor respectivi (negativă în cazul ionilor anti-atomici). A. singură e stabilă, însă în contact cu materia obişnuită se anihilează lv. şi anihilare), eli^berîndu-se cantităţi mari de energie. Pînă acum au fost puse în evidenţă pe cale experimentală o mare parte din antiparticulele elementare, care iau naştere fie în procesele produse de radiaţia cosmică (ex. ciocniri de mare energie), fie în procesele produse de particulele accelerate artificial; dar acestea nu au fost încă sintetizate sub formă de antiatomi. A. nu trebuie opusă materiei, care, de fapt, în sensul ei general, o include, a. fiind şi ea o formă structurală sub care se prezintă materia. Denumirea de a* trebuie înţeleasă numai în sens strict fizic. antimăluric(FlTOPAT.), preparat chimic cu acţiune fungicidă, care se foloseşte, sub formă de praf sau de soluţie, în combaterea m ă 1 u r i i la grîu. Cu a. se tratează sămînţa înainte de a fi semănată. antimitotic (FARM.), substanţă care are calitatea de a inhiba multiplicarea celulelor tumorale şi deci evoluţia tumorilor. Se foloseşte în tratamentul unor tumori, intervenind într-o anumită fază a m i t o z e i (ex. colchicina, uretanul, azot-iperi-tele etc.). Antim Ivireanul (? — 1716), mitropolit al Ţării Romîneşti ANTIMONIU 143 ANTIPARTICULĂ în vremea Iui Constantin Brîn-coveanu. Cărturar luminat, originar din Iviria (Gruzia), a instalat tipografii la mănăstirile Snagov şi Rîmnic, imprimînd Antim Ivireanul cărţî de cult şi cu caracter didactic şi moral în greceşte şi în romîneşte (printre ele, „Floarea darurilor“). Opera sa de căpetenie, „Didahiile“, conţine predici, în care autorul, dovedind un puternic talent oratoric, denunţă moravurile societăţii din acea vreme, îndeosebi viciile boierimii. înzestrat cu reale însuşiri artistice, A.L a ornamentat lucrările imprimate de el, a ilustrat Evangheliile de la 1693 şi 1697, a decorat uşa de intrare a mănăstirii Antim şi a pictat portretul lui Constantin Brîncoveanu. Ducînd o politică de apropiere faţă de Rusia, şi-a atras duşmănia Porţii otomane, din ordinul căreia a fost ucis. antimâniu (CHIM.), S6. Element cu nr. at. 51; gr. at. 121,76; p.t.630°C;p.f. 1645°C. Este un semimetal alb-argintiu. Se găseşte în stare naturală sub formă de stibină (sulfura de a.)f din care se şi extrage. Se combină cu oxigenul, cu halogenii, cu sulful, iar prin topire formează aliaje cu diferite metale. Funcţionează în treptele de va-lenţâ-3,+3 şi+5.E întrebuinţat în aliaje pentru fabricarea literelor tipografice, a cuzineţilor, a plăcilor de acumulatoare, în tehnologia dispozitivelor cu Semico nductori etc. Sin. stibiu. antineutrino (FIZ.), antiparticula unui n e u t r i n o. Se admite astăzi că emisia unui a. însoţeşte orice dezintegrare radioactivă cu emisie de electroni. Ca şi neutrino, a* nu are sarcină electrică, iar masa lui de repaus este, după cunoştinţele actuale, nulă. Â. poate inter-acţiona numai cu un proton, pe care îl transformă într-un neutron şi un pozitron. în acest mod a şi fost pus în evidenţă pe cale experimentală. antineutron (FIZ.), antiparticula neutronului, de care se deosebeşte prin semnul momentului magnetic. Existenţa a. s-a stabilit prin observarea energiei eliberate la anihilarea lor cu neutronii. A fost pus în evidenţă pe cale experimentală de fizicianul italian O. Piccioni ş«a., în S.U.A. (1956). antinevralgic, agent, medicament care înlătură nevralgia. antinomie (gr. anti „contra“ şi nomos „lege“; FILOZ.), categorie premarxistă exprimînd contradicţia dintre două teze care se exclud reciproc şi care sînt considerate deopotrivă de adevărate. Kant a formulat patru a., opunînd, de ex., simplul complexului, libertatea necesităţii etc. Aspectul pozitiv al învăţăturii kantiene despre a. este semnalarea contradicţiilor realităţii obiective, iar aspectul său negativ este separarea metafizică a celor două laturi ale contradicţiei, care constituie, de fapt, o unitate dialectică. Totodată, afirmînd imposibilitatea rezolvării a», Kant s-a situat pe poziţii agnostice şi fideiste. Înlăturînd interpretarea metafizică a a., materialismul dialectic a demonstrat că a. exprimă natura contradictorie proprie tuturor obiectelor şi fenomenelor. antinucléu (FIZ.), nucleu ipotetic care ar avea sarcină negativă şi ar fi format din antiprotoni şi antineutroni. Antiohia, oraş în Siria elenistică (azi Antalţya, în sudul Turciei), fundat în anul 300 î.e.n. de Seleukos I Nikator, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon. A fost capitala regatului seleucizilor, mare centru meşteşugăresc, comercial şi cultural al antichităţii. După răspîndirea creştinismului a devenit unul dintre cele mai importante centre religioase. Antiopa, eroină legendară din Beoţia, vestită prin frumuseţea ei; sedusă de Zeus, ar fi născut doi gemeni, pe Amfion şi Zetos, care în ,,Odiseea44 apar ca fondatori ai Tebei. antioxidant (CHIM.), substanţă care împiedică reacţiile de oxidare ce au loc sub acţiunea oxigenului din aer (pro-vocînd degradarea multor produse : rîncezirea grăsimilor, îm-bătrînirea cauciucului, polime-rizări cu formare de răşini a olefinelor din bazinele de cracare). Există a. naturali (ca tocoferolul din uleiuri, substanţele din latex) şi a. sintetici (amine aromatice şi mercapto-derivaţi, folosiţi în industria cauciucului). Sin. antioxigen, inhibitor de oxidare. antioxigen (CHIM.) v. an* tioxidant. Antipa, Grigore( 1867-1944), biolog darvinist romîn, elev al lui Haeckel. A fost director al Muzeului de- istorie naturală din Bucureşti (1892—1944), Gr. Antipa care îi poartă numele, şi membru al Academiei Romîne şi al mai multor academii din străinătate. Este întemeietorul şcolii romîneşti de hidrobiologie şi ihtiologie şi unul dintre creatorii muzeologiei moderne, iniţiatorul dioramelor. Op. pr.: „Fauna ihtiologică a Romîniei“ (1909), „Pescăria şi pescuitul în Romînia“ (1916), „Marea Neagră“ (1940). antipaludic (FARM.) v. anti-malaric. antiparalele l.(MAT.) Drepte antiparalelef perechi de drepte situate astfel, încît punctele în care dreptele unei perechi intersectează dreptele celeilalte perechi să fie vîrfurile unui patrulater inscriptibil.2.(FIZ.; despre vectori sau despre drepte orientate) Paralele şi de sensuri opuse. antiparticulă (FIZ.), particulă elementară care are aceeaşi ANTIPERISTALTISM 144 ANTISTENE masă cu un alt tip de particulă, dar diferă de aceasta prin semnul sarcinii electrice sau prin alte proprietăţi (ex. pozi-tronul este a. electronului, fiind încărcat electric pozitiv şi avînd momentul magnetic invers). Antiprotonul, a n t i-neutronul, antine u-t r i n o etc. sînt a. Existenţa a* a rezultat teoretic din interpretarea teoriei electronilor a lui Paul Dirac (1928), după care trebuia să existe şi anti-electronul (pozitronul), descoperit apoi experimental în 1932. 0 particulă şi antiparticula ei apar simultan în aşa-zisa creare de perechi se anihilează reciproc. antiperistaltism (FIZIOL.), activitate motoare reprezentată prin contracţii musculare inelare ale pereţilor tubului digestiv (esofag, stomac sau intestin). Aceste contracţii se propagă în sens opus celui obişnuit (de la intestinul gros spre stomac), avînd drept consecinţă împingerea înapoi a alimentelor şi a sucurilor digestive şi, uneori, evacuarea lor prin vărsături. antipiretic (FARM.) v. fe-brifug. antipirină (gr. anti „contra“ şi pyr „foc, febră“; FARM.), derivat de p i r a z o 1 o n. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, solubilă în apă şi în alcool. Exercită o acţiune analgezică, antitermică şi, în aplicaţii externe locale, hemostatică. Sin. fenazonă, analge-zină, pirazolină. antipode (BOT.), celule care se află în sacul embrionar al angiospermelor, în partea opusă ovulului. Numărul acestor celule poate varia între 1 şi 300, de obicei însă sînt 3. A. nu participă la fecundarea şi la dezvoltarea embrionului. V. şi sac embrionar. antipozi (gr. anti „opus“ şi pus, podos „picior“) 1. (GEOGR.) Pereche de puncte diametral opuse pe suprafaţa globului pămîntesc (ex. polul nord şi polul sud). 2. (MAT.) Pereche de puncte diametral opuse pe o sferă. 3* (CHIM.) Antipozi optici, substanţe care au formula chimică, proprietăţile fizice şi chimice identice, dar care se deosebesc între ele prin faptul că rotesc planul de pola- rizare a luminii cu acelaşi unghi, dar în sensuri opuse. Sin. izomeri optici. antiproton (FIZ.), antiparticulă a protonului. Are aceeaşi masă cu protonul şi aceeaşi mărime a sarcinii electrice, dar diferă de acesta prin semn. A fost pus în evidenţă pe cale experimentală de fizicianul italian E. Segre ş.a., în S.U.A. (1955). ^ antirăbic (gr. anti „contra“ şi lat. rabies „turbare“; MED.), vaccin ~, vaccin folosit, preventiv sau curativ, împotriva turbării. Primul v.a. din lume a fost realizat de savantul francez L. Pasţeur, iar în ţara noastră de Victor Babeş. antisemitism, formă a şovinismului rasial, generată de orînduirile bazate pe exploatare, care se exprimă prin atitudinea duşmănoasă şi propagarea urii faţă de evrei, prin îngrădirea drepturilor lor, prin maltratări în masă şi prin alte forme de persecuţie. Clasele exploatatoare din ţările capitaliste întreţin a, cu scopul de a abate atenţia oamenilor muncii de la lupta de clasă şi pentru a slăbi unitatea lor internaţionalistă în lupta împotriva exploatării. A. a constituit o politică de stat a Germaniei hitleriste, care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a exterminat un mare număr de evrei, atît din Germania cît şi din ţările Europei cotropite sau aservite de ea. A. a constituit, de asemenea, o conduită politică a organizaţiilor fasciste din Ro-mînia burghezo-moşierească, în special a organizaţiei fasciste teroriste Garda de fier. După instaurarea regimului fascist în Romînia, a* a devenit o politică de stat. Constituţia statului democrat-popular romîn prevede asigurarea deplinei egalităţi în drepturi a cetăţenilor R.P.R., fără deosebire de naţionalitate sau de rasă, şi pedepsirea prin lege a oricărei manifestări de şovinism, de ură de rasă, de ură naţională, precum şi a propagandei naţionaliste, şovine. ^ antisepsie (gr. anti „contra“ şi sepsis „putrefacţie“; MED.), metodă folosită în medicină, în special în chirurgie, care constă în distrugerea microbilor prezenţi într-o plagă operatorie sau accidentală, cu ajutorul unor substanţe chimice, numite antiseptice (alcool, apă oxigenată, sublimat, permanganat de potasiu etc.)« antiseptic (FARM.), substanţă chimică avînd proprietatea de a distruge bacteriile din organismele şi din produsele vegetale şi animale. A. sînt întrebuinţate în lupta împotriva microbilor patogeni. Mecanismul lor de acţiune este complex: coagularea proto- plasmei, modificări în sistemul enzimatic indispensabil vieţii microbilor şi modificări în permeabilitatea membranei germenului. Fenolul, alcoolul etilic» formolul, iodul, cresolul, clorul, compuşii mercurici etc. sînt a. # antisér (FITOPAT.), ser obţinut din sîngele unui animal injectat cu o bacterie fitopa-togenă sau cu un virus şi care cuprinde anticorpii formaţi sub influenţa directă a acestora. Serveşte la identificarea bolilor provocate de agentul patogen respectiv. Se mai numeşte şi ser specific. ^ antisifilitic (FARM.) v. an-tiluetic. antisimetric (FIZ.; despre un sistem), care, în urma operaţiei de simetrie faţă de un punct sau de un plan, capătă proprietăţi opuse celor iniţiale (ex. un4 dipol electric este a. în ceea ce priveşte distribuţia sarcinii electrice). antispâstic (FARM.; despre agenţi, medicamente), care diminuează sau suprimă spasmele (ex. căldura sau medicamente ca beladona, atropina, papaverina). antispumánt (CHIM.), substanţă care are proprietatea de a suprima sau de a micşora capacitatea de spumare a unor lichide. Este folosit în industria petrolieră, în industria alimentară (la fabricarea zahărului, a drojdiei de bere), în industria chimică etc. aniistatic (IND. TEXT.), produs chimic auxiliar, folosit în tratarea materialelor din fibre sintetice, pentru a preveni electrizarea lor în timpul prelucrării sau purtării. Antistene(c.435~370î.e.n.), filozof grec, întemeietorul şcolii cinice, elev al lui Socrate şi ANDREtSCU Pădurea de fagi. Ulei pe pînză Vest Greenwich — Est Greenwich LEGENDA © Pol magnetic Sboo Cotă, de aMrwiinc Traseul expediţiei j engleze irv 1957-1958 -4— Traseul eccpedtfulor sovietice irv 1955-/960 ARHITECTURA UNIVERSALĂ Piramidele de la Giseh (mileniul al lll-Iea î.e.n.) Templul Kandarya Mahadeva. Khajuraho (sec. X —XI) Templul cerului. Pekin (sec. al XV-lea) ARHITECTURA UNIVERSALĂ Kremlinul din Moscova (sec. XIV—XIX) ANTISTROFĂ 145 ANTOKOLSKI profesor al lui Diogene din Sinope. Concepţia sa cuprinde elemente materialiste, orientate împotriva teoriei idealiste platonice a ideilor. A recoman- Antîstene dat renunţarea la plăceri, indiferenţa faţă de normele convieţuirii sociale şi a propagat idealul retrograd al fugii de cultură şi de societate. Filozofia sa exprimă spiritul de descurajare al maselor de cetăţeni liberi sărăciţi, din perioada de după războiul peloponeziac. V. şi cinicii, antistrofă (în poezia lirică şi în drama greacă veche), parte cîn-tată de cor, urmînd după strofă, Antitaurus, mun{i în Turcia, situaţi de-a lungul ţărmului Mării Mediterane, parte componentă a Taurusului Mare (sistem muntos din Asia Mică). A. este format din două culmi paralele. Altitudinea maximă: 3 054 m (culmea Beidag). ^ antiteză (gr. anii „contra“ şi thesis „poziţie“) 1. (FILOZ.) Judecată opusă unei alte judecăţi, numită teză. în filozofia idealistă hegeliană, a. (denumită şi „negaţie“ sau „opoziţie“) constituie treapta a doua a triadei, schemă abstractă a autodezvoltării ideii absolute. A. neagă teza şi este negată, la rîndul ei, de sinteză. în filozofia marxistă, a. este înţeleasă într-un sens cu desăvîrşire nou, materialist. Ea exprimă opoziţia noului faţă de vechi, negarea revoluţionară a vechiului de către nou, care imprimă dezvoltării din natură, societate şi gîndire caracterul ascendent. V. şi negarea negaţiei. 2. (STIL.) Procedeu de stil care se bazează pe opoziţia dintre două cuvinte, două idei, două amănunte (ex. „Buturuga mică răstoarnă carul mare“). 10 - c. 761 antitiroidian de sinteză (FARM.), substanţă chimică care împiedică, printr-un mecanism enzimatic, sinteza hormonilor tiroidieni în glanda tiroidă. A* de s. se folosesc, împreună cu iodul, în tratamentul medical al bolii lui Basedow şi în pregătirea bolnavului pentru intervenţia chirurgicală. Metil-tiouracilul, propiltiouracilul, percloratul de potasiu, tioureea sînt a« de s« antitoxină(BIOL.),tip de anticorpi care au proprietatea de a neutraliza acţiunea toxinei sub influenţa căreia au apărut. A. au o largă aplicare în medicină, la pregătirea unor seruri (ex. a* din serul antite-tanic neutralizează efectele exotoxinei bacilului tétanie). * antitrinitarism, curent religios care neagă dogma „sfintei treimi“; a apărut în sec. II-IV, renăscînd în perioada Reformei (sec. al XVI-lea) în Germania, Elveţia, Italia etc. Antitrinita-rienii au fost prigoniţi sîngeros de bisericile catolică şi calvină ca „eretici“. Cultul antitrini-tarian este practicat în prezent de unitarieni. antociâne (BOT.), grup de pigmenţi care se găsesc în sucul celular al florilor, fructelor, frunzelor etc., cărora Ie dă culoarea roşie, albastră sau violetă. Culoarea a. se schimbă în funcţie de pH-ul mediului şi de alţi factori. Lumina este în general o condiţie esenţială pentru formarea a* (ex. la fructe). Ea se poate forma însă şi în absenţa luminii (ex. la sfeclă). antofilit (MINER.), specie de a m f i b o 1 cu fier şi magneziu. Se prezintă cristalizat în sistemul rombic, sub formă de cristale alungite, adesea fibroase, de culoare brună sau galbenă-verzuie. Se întîlneşte în şisturile cristaline din Carpaţii Meridionali. antofite (gr. anthos „floare“ şi phytos „plantă“; BOT.), termen folosit pentru a denumi plantele cu flori. antofitoză (FITOPAT.), boală a plantelor, provocată de unele plante parazite sau semipara-zite cu flori (ex. cuscuia, vîscul). Antoine [ătuân], André (1858— 1943), regizor, actor şi critic de teatru francez. A ini- ţiat şi a condus ansamblul „Teatrului liber“ (1887), al cărui program artistic milita, cu mijloace adesea naturaliste, împotriva academismului şi a melodramei romantice de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. A cultivat un repertoriu cu problematică socială antiburgheză, lipsită însă de profunzime, şi a contribuit la găsirea a numeroase soluţii regizorale în teatrul modern. Antokolski, Mark Matveev-ici (1843—1902), sculptor realist rus, membru al Academiei M. M. Antokolski de arte din PetersBGrg. A devenit partizan al orientării democratice în artă sub influenţa lui I. E. Repin, I. N. Kramskoi şi V. V. Stasov. în lucrările sale cu subiecte istorice („Ivan cel Groaznic“, 1870-1871; „Petru 1“, 1872; „Er- mak“, 1891) şi-au găsit expresie sentimentele patriotice ale artistului şi profunzimea analizei psihologice. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin două lucrări în bronz: „Cronicarul Nestor“ şi „Mefisto“. Antokolski, Pavel Grigorie-vici (n. 1896), poet sovietic rus, autor al unor poeme cu temă istorică („Robespierre şi Gor-gona“, 1928; „Comuna anului 71“, 1931) şi al ciclului de versuri „Marea depărtare“ (1936), inspirat din realitatea sovietică. în cunoscutul poem „Fiul“ (1943) a zugrăvit chipul unui tînăr comunist căzut în lupta împotriva fasciştilor. în poemele „O mie opt sute patruzeci şi opt“ (1948), scris cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la apariţia Manifestului Partidului Comunist, şi „Pe-o ulicioară dincolo de Arbat“ (1954), A. evocă tradiţiile mişcării muncitoreşti revoluţionare. ANTOLOGIA GREACĂ 146 ANTONIUS Multe dintre poeziile lui A. au fost traduse în limba romînă. „Antologia greacă“, colecţie de poezii greceşti din epoca elenistică. Cuprinde cele două antologii celebre, alcătuite de compilatori bizantini pe baza unei culegeri mai vechi a lui Meleagros: „Antologia pala- tină*’ (sec. al X-lea) şi „Antologia planudeană“ (sec. al XÎV-lea). Poeziile, compuse în distih elegiac, sînt satirice sau erotice, inscripţii votive, epitafuri etc. A, g. reprezintă şi o preţioasă sursă de informaţii pentru cele mai variate aspecte ale vieţii publice şi private din epoca elenistică. antologie (gr. anthos „floare“ şi legein „a culege“), culegere de texte reprezentative din opera unui autor sau a mai multor autori. Anton cel Mare din Buda v. Budai Nagy, Antal. Antonello da Messina (1430—1479), pictor italian din epoca Renaşterii. A călătorit mult prin Italia, după unii şi în Ţările de Jos. Şi-a însuşit temeinic tehnica flamandă a picturii în ulei şi a răspîndit-o în Italia. A pictat portrete realiste, tablouri cu subiecte religioase, în care apar adesea în fundal scene din viaţa cotidiană a timpului. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin două lucrări: „Răstignirea“ şi „Fecioara cu pruncul“. Antonescu, George G.(1882-1953), pedagog burghez romîn. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. Influenţat de Herbart, A. a propagat o concepţie pedagogică idealistă, eclectică, denumită de el „forma-tiv-organicistă“. Această concepţie era aservită intereselor burgheziei, promovînd individualismul. Op. pr.: „Istoria pedagogiei“ (1927); „Pedagogia generală“ (1930). Antonescu, Ion (1882— 1946), general, dictator militar fascist în Romînia între anii 1940 şi 1944. Şi-a început cariera de ofiţer comandînd o subunitate de represiune în timpul răscoalei ţăranilor din 1907. Adus la putere de cercurile cele mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii, ca reprezentant al acestora, a aservit Romînia Germaniei hit- leriste şi, contrar intereselor naţionale ale poporului romîn, a tîrît ţara în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice. Arestarea lui în august 1944 a fost semnalul dezlănţuirii insurecţiei armate. Judecat în 1946 ca criminal de război, a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului şi executat. Antonescu, Mihai (1904— 1946), politician reacţionar romîn, ministru de externe şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în timpul dictaturii militare-fasciste a lui Ion Antonescu. Arestat în timpul insurecţiei armate din august 1944, a fost condamnat la moarte în 1946 de Tribunalul Poporului, ca criminal de război, şi executat. Antonescu, Petre (n. 1873), arhitect romîn, membru al P. Antonescu Academiei R.P.R. A fost profesor la Academia de arhitectură din Bucureşti. A ocupat un Ioc de frunte în mişcarea pentru renaşterea vechii arhitecturi romîneşti şi pentru afirmarea specificului naţional în arhitectură (ex. clădirea Sfatului popular al capitalei, fostul Minister al Lucrărilor Publice). Alte construcţii importante : Banca de investiţii, Facultatea de ştiinţe juridice din Bucureşti. Laureat al Premiului de stat. Antonescu, Petre (1858— 1935), silvicultor romîn. A fost profesor la Politehnica din Bucureşti. Este unul dintre promotorii ştiinţei silvice în ţara noastră. A contribuit Ia perfecţionarea sistemelor de amenaja mente forestiere. Op. pr.: „Tratamentul grădinărit şi aphcaţiunea sa în Romînia“ (1892), „Studii asupra torenţilor din valea Topologului“ (1901). Antonescu, Teohari(I866— 1910), istoric şi arheolog romîn, unul dintre primii specialişti în epigrafía greacă şi romană din ţara noastră* A fost profesor la Universitatea din Iaşi. Op. pr.: „Le trophée d’Adamclissi“ (Monumentul de la Adamclisi), 1905; „Cetatea Sarmisegetusa reconstituită“, 1906; „Columna Traiană, studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic“, 1910). antonim (gr. anti „contra“ şi onoma, onyma „nume“; LINGV.), cuvînt care, considerat în raport cu altul, are un înţeles exact opus (ex. mare este a. lui mic, bunătate este a. lui răutate). Antoninus Pius, împărat roman, fiul adoptiv şi succesorul lui Adrian. în timpul domniei lui (138—161) a avut loc, se pare, o răscoală a triburilor geto-dace şi au apărut primele semne ale crizei interne care avea să macine imperiul pînă la prăbuşire. Antoniu, Costache(n. 1900), actor romîn, artist al poporului din R.P.R., profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti. Jocul său se caracterizează prin sublinierea laturii umane a caracterelor şi printr-o extremă economie de mijloace expresive. Printre creaţiile sale, mai importante sînt: Cetăţeanul turmentat din „O scrisoare pierdută“ a lui L L. Caragiale, unchiul Vania din C. Antoniu piesa cu acelaşi nume de A. P. Cehov, Andronic din „Ultima oră“ de M. Sebastian. De trei ori laureat al Premiului de stat. Antonius, Marcus (83 — 30 î.e.n.j, om politic şi comandant de oşti roman, adept al politicii ANTONOMAZĂ 147 ANTRENOR i'ui Cezar. împreună cu August $i Lepidus a format în anul 43 al doilea triumvirat şi a primit conducerea provinciilor orientale ale statului roman. în lupta pentru putere dintre triumviri s-a bazat pe ajutorul reginei Cleopatra a Egiptului, dar a fost învins de August la Actium (31 î.e.n.), după care s-a sinucis în Egipt. antonomază (gr. anti „contra“ şi onoma „nume“), procedeu stilistic prin care se foloseşte un nume propriu în locul unui nume comun sau un nume comun ori o perifrază în locul unui nume propriu (de ex. harpagon în loc de „zgîrcit“ sau învingătorul de la Câlugă-reni în loc de „Mihai Viteazul ). Antonovici, Maksim Alek-seevici (1835-1918), gînditor democrat rus, iluminist, filosof materialist, critic literar. Colaborator activ al revistei „So-vremennik“(t,Contemporanul“). în luptă cu idealismul, a susţinut teza unităţii materiale a lumii şi a apărat poziţiile senzualismului materialist. Concepţia sa rămînînd însă metafizică, A. a făcut unele concesii idealismului. în critica literară a promovat realismul. antozoâre (gr.anthos „floare“ şi zoarion „animal mic“; An-thozoa), clasă de animale celen-terate, reprezentată prin polipi. Animalele din această clasă sînt vieţuitoare marine, sedentare, trăind fie solitar (ex. actinia), fie, mai ales, în colonii (ex. mărgeanul). Au aspect de floare, de dimensiuni variate, cu corpul cilindric şi cu simetrie radiară; gura, circulară sau în formă de fantă, e înconjurată de un număr variabil de tentacule, simple sau penate. Sînt înzestrate cu un faringe şi cu o cavitate gastrală, împărţită în compartimente (loje) prin nişte pereţi verticali (septe). Unele specii au schelet calcaros şi formează recifi coralieri, altele sînt lipsite de schelet (ex. actiniile). Sin. coralieri. antracen (CHIM.), CuHio. Hidrocarbură aromatică polici-clică, formată din trei nuclee benzenice condensate; p.t* 216,1°C; p.f. 351°C. Se prezintă sub formă de cristale I* albe-gălbui, cu fluorescenţă albastră. Se prepară prin distilarea gudronului cărbunilor de pămînt şi serveşte îndeosebi Ta fabricarea unor coloranţi. antrachinonă (CHIM.), combinaţie organică din grupa chinonelor, derivată de la antracen; p.t. 286°C; p.f. 379°C. Se prezintă sub formă de cristale galbene. Este obţinută prin oxidarea antracenului şi serveşte ca materie primă pentru coloranţii antrachinonici. V. şi a 1 i -z a r i n ă. antracit (PETROGR.), cărbune natural care conţine o cantitate foarte mare de carbon (89,5 — 96,5%). Este sărac în apă şi în materii volatile şi are o putere calorică de circa 7 800—8 350 kcal/kg. A. constituie un combustibil apreciat, care arde cu flacără scurtă, fără fum şi dă un cocs pulverulent. în R.P.R. se găseşte la Schela (reg. Oltenia) şi Lupac (reg. Banat). antracnoză(FITOPAT.), boală a unor plante provocată de anumite ciuperci parazite din * genul Colletotrichum, Ascochyta etc. Se manifestă prin pete brune, roşietice sau galbene-portocalii, care apar pe frunze, pe tulpini şi pe fructe. în ţara noastră fac pagube mari; a. fasolei, produsă de ciuperca Colletotrichum lindemuthianum; a. inului, produsă de Colleto-trichum lini; a. castraveţilor, produsă de Colletotrichum oii-gochaetum; a. mazării, produsă de Ascochyta pisi. Boala se previne prin folosirea seminţelor sănătoase. antracoză (MED.), formă de pneumoconioză, care se datoreşte inhalării îndelungate a pulberii de cărbune. Face parte din categoria bolilor pulmonare profesionale. Pentru prevenirea bolii se utilizează azi în mkie forajele umede, care împiedică răspîndirea prafului de cărbune. antrâct, pauză între actele unui spectacol, necesară pentru repausul actorilor,pentru schimbarea decorurilor şi a costumelor etc. ántrax (gr. anthrax „cărbune“), boală infectocontagioasă, comună omului şi animalelor, produsă de bacilul Antrax. Se manifestă prin abcese, care cuprind toate straturile pielii. O formă deosebit de gravă o constituie pustula malignă, caracterizată prin edem intens la locul de inoculare şi prin simptome de colaps. Animalele se pot îmbolnăvi de a* prin furajele şi iarba de pe terenurile infectate sau, uneori, prin insecte înţepătoare. La om, a. este mai mult o boală profesională, transmisă de la animale, apărînd la măcelari, tabăcari, scărmănători de lînă etc. Boala se tratează cu ser anticărbunos şi cu antibiotice, iar pentru prevenirea ei se practică vaccinarea anticărbunoasă a animalelor. Sin. dalac, cărbune. antrenament 1. (SPORT) Procesul de pregătire tehnică, tactică, fizică, morală şi teoretică a sportivilor dintr-o anumită ramură de sport. 2. (ZOO-TEHN.) Exerciţiu metodic, susţinut şi progresiv, la care este supus un organ, un aparat sau întregul organism animal în scopul obţinerii unei producţii superioare. Prin a* se înţelege aşa-numita gimnastică funcţională (ex. a. aparatului locomotor la cabaline sau a« glandei mamare la vaca de lapte). antrenáre 1. (TEHN.) a) Punerea şi menţinerea în mişcare a unui organ de maşină sau a unei maşini prin exercitarea unui cuplu motor sau a unei forţe de tracţiune (la vehiculele remorcate), b) Deplasarea unui material de către un curent de fluid. 2. (CHIM.) Antrenare ca vapori de apă, procedeu de distilare a unui lichid nemiscibil cu apa, prin introducerea în el a vaporilor de apă. Se obţine astfel scăderea temperaturii de vaporizare a lichidului, ceea ce permite distilări la temperaturi mult mai scăzute decît în distilarea simplă. Se foloseşte la îndepărtarea urmelor de benzină din uleiurile vegetale de extracţie, la îndepărtarea ani-linei din amestecul de reacţie, la distilarea glicerinei pure din glicerina brută etc. antrenor1 (SPORT), persoană cu o pregătire şi atestare corespunzătoare, care conduce procesul de instruire şi de educaţie al sportivilor dintr-o ramură de sport. antrenor2 (MAŞ.)t utilaj folosit pentru rotirea unor scule sau a pieselor pe maşini-unelte. ANTREPOZIT 148 ANTROPOIDE antrepozit^ magazie destinată depozitării unor mari cantităţi de mărfuri, în special a mărfurilor care formează obiectul operaţiilor de import-export. antrepriză (DR.), contract de contract prin care o persoană (antreprenorul) se obligă să execute pe riscul său, pentru o altă persoană (comitentul), o lucrare determinată, în schimbul unui preţ. C. de a. are o sferă de aplicare foarte largă (ex. construirea de case, repararea de apartamente, comandarea de mobilă, de îmbrăcăminte* repararea obiectelor de uz casnic). antretoâză 1. (CONSTR.) Grindă transversală, aşezată din loc în Ioc, la distanţe egale, între grinzile principale ale unui pod, pentru a susţine elementele Pod metalic cu calea ios (Jumătate de secţiune transversală a suprastructurii) 1 — grindă principală; 2 — antretoază; 3 — lonieron; 4 — ranfort căii, a transmite grinzilor principale sarcinile şi a face rigid ansamblul construcţiei. 2.(MAŞ.) Bară metalică de formă cilindrică, cu ajutorul căreia se consolidează doi pereţi plani paraleli sau doi pereţi cilindrici, cu axă comună, care fac parte din corpul unui cazan de abur. antropism ^ (gr. anthropos „om“), concepţie teologică reacţionară, înrudită cu antropocentrismul şi antropomorfismul, care consideră că omul se opune întregii naturi, fiind făcut după chipul şi asemănarea lui dumnezeu şi constituind scopul suprem al creaţiei. A., comun tuturor religiilor, a fost combătut cu argumente ştiinţifice de naturalistul german E. H a e c k e 1. antropo- (gr. anthropos „om“), element de compunere cu sensul,, (referitor Ia) om“ (ex. antropologie, antropomorfism). antropocentrism (gr. anthropos „om“ şi ^errfron „centru“), concepţie antiştiinţifică, reacţionară, potrivit căreia omul este raţiunea de a fi a universului, scopul acestuia. La baza a. stă credinţa religioasă că lumea ar fi fost creată în interesul omului, pentru ca acesta, stăpînind-o, „să poată sluji mai bine lui dumnezeu“. A. serveşte astfel exclusiv teologiei. Ştiinţa respinge, o dată cu creaţionis-mul, şi concepţia că omul ar fi scopul universului. Ea arată că omul este un produs necesar al evoluţiei biologice şi al transformării unei anumite specii de antropoide în procesul muncii. antropofagie (gr. anthropos „om“ şi phagein >ra mînca“), deprindere, la unele triburi şi popoare, de a folosi carnea omenească ca hrană. A. a apărut în comuna primitivă, în timpul perioadelor mai lungi de foamete. Obiceiul era foarte larg răspîndit mai ales în perioada trecerii de la matriarhat la patriarhat. Domesticirea animalelor sălbatice şi dezvoltarea creşterii lor au dus la lichidarea a» Ea s-a mai păstrat numai în practica mistică-religioasă a unor triburi. în epoca descoperirilor geografice, a. mai era practicată în Polinezia, în Africa şi la unele triburi din America. Sin. canibalism. antropogeneză, ştiinţa despre originea omului, unul dintre principalele capitole ale antropologiei. A# se bazează în special pe rezultatele anatomiei comparate, ale fiziologiei, psihologiei, embriologiei Îi cercetărilor paleontologice, ia pleacă de la teoria înrudirii omului cu primatele, teorie elaborată de Ch. Darwin şi T. Huxley. F. Engels a demonstrat rolul hotărîtor al muncii în procesul de transformare a maimuţei în om. Antro-pogeneza infirmă, ca antiştiin-ţifice şi reacţionare, teoriile despre originea diferitelor rase de oameni din diferite genuri sau specii de maimuţe. antropogeografie, ramură a geografiei burgheze, care studiază raporturile dintre om şi natură şi repartiţia populaţiei pe glob, bazîndu-se pe ideile determinismului geografic. A, consideră că dezvoltarea societăţii este determinată de creşterea densităţii populaţiei şi că particularităţile regionale decurg din adaptarea pasivă a oamenilor la mediul geografic. A. a stat Ia baza geopoliticii şi a teoriilor rasiste. Izvorîtă din sociologia materi-alist-vulgară şi din unele idei greşite ale Iui K. Ritter, a. a fost sistematizată de geograful german Fr. Ratzel. Cu ajutorul tezelor antiştiinţifice despre „legile spaţiale ale istoriei“ şi despre „stat ca organism biologic“, el a căutat să fundamenteze tendinţele de expansiune ale statului imperialist. în Ro-mînia, principalul promotor al a, a fost S. Mehedinţi, care a răspîndit concepţii rasiste şi geopo-litice şi a formulat teoria şovină a „spaţiului vital romînesc“. antropoide (gr. anthropos „om“ şi eidos „formă“), maimuţe superioare, asemănătoare cu omul (ex. gorila, urangutanul, cimpanzeul); se deosebesc de maimuţele inferioare prin lipsa cozii, a calozităţilor fesiere şi a sacilor faciali. Cu excepţia gorilei, a. duc o viaţă arbori-colă, deplasîndu-se prin căţă-rare, fugă şi salturi de pe o ramură pe alta. Pe pămînt se deplasează folosind, de obicei, Antropoid (urangutan) cele patru membre şi ţinînd corpul în poziţie semiverticală. Sînt răspîndite în regiunea tro- ANTROPOLOGICĂ 149 ANTROPOMORFISM picelor din Africa şi în insulele Sumatra şiKalimantan(Borneo.) Dintr-o specie dispărută de a* a apărut, printr~o evoluţie biologică îndelungată, omul. Sin. antropomorfe. antropologică, şcoala ~ 1. (DR.) Şcoală întemeiată în a doua jumătate a sec. al XlX-lea de C. Lombroso; ea concepea, în mod fals, infracţiunea ca un produs al factorilor biologici, iar pe infractor ca un tip înnăscut de „om criminal“. Deşi creată într-o epocă în care ştiinţele naturii, datorită influenţei concepţiei materialiste, îşi schimbaseră metoda de cercetare, „doctrina“ şcolii antropologice este fundamental ne-ştiinţifică şi retrogradă; ea a stat la baza politicii de reprimare a celor ce luptau pentru eliberare socială, la baza măsurilor teroriste şi inumane luate de fascişti şi de rasişti. în concepţia marxistă asupra cauzelor infracţiunii, factorii determinanţi nu sînt cei biologici, ci cei social-economici. 2. Şcoală sociologică burgheză ultra-reacţionară, apărută în a doua jumătate a sec. al XlX-lea ca o variantă a rasismului şi a darvinismu 1 ui social. Adepţii acestei şcoli pretind că particularităţile ana-tomofiziologice ale oamenilor ar exercita o influenţă nemijlocită asupra caracterului popoarelor şi a desfăşurării vieţii sociale. Denaturînd datele antropometrice, ei îi declară arbitrar pe unii oameni ca fiind „de rasă inferioară“, iar pe alţii „de rasă superioară“, pretext pentru a susţine caracterul „natural“ şi „veşnic“ al inegalităţii de clasă, al asupririi naţionale şi coloniale. Principalii iniţiatori ai ş.a. în sociologie au fost: A. G o b i n e a u, G. Vacher de Lapouge şi CL Letourneau (Franţa), O. Am-mon (Germania), Fr. G a 11 o n (Anglia). în prezent, ş.a. are numeroşi adepţi în rîndul sociologilor, etnografilor şi antropologilor burghezi din S.U.A., reprezentanţii ei cei mai cunoscuţi fiind E. Huntington şi E. Hooton. V. şi antropo-g e o g r a f i e; b i o s o c i o I o g i e. antropologie (gr. anthropos „om“ şi logos „cuvînt, studiu“), ramură a jtjiiiţelor-naturiir care studiază omul, originea, evoluţia lui biologică şi rasele umane. A. este o ştiinţă complexă, care, aşa cum a arătat F. Engels, marchează trecerea de la morfologia şi fiziologia omului şi a raselor umane la istorie. Explicaţiajevoluţi.ei...Jbio-logice a omïïlïïi este însă posi-Klă' numai pe^kza cunoaşterii legilor de dezvoltare ale societăţii, omul fiind un produs al vieţii sociale, al relaţiilor create în procesul muncii, al producţiei sociale; de aceea, una dintre sarcinile principale ale a* constă în lămurirea procesului de trecere de la legile vieţii biologice a animalelor, a strămoşilor omului, la legile de dezvoltare ale societăţii. După metoda şi obiectul cercetării, a. aparţine grupului ştiinţelor biologice, dar ea este strîns legată de ştiinţele istorice, şi în primul rînd de arheologie şi etnografie. Datele a* se folosesc î^medicină (la studiul dezvoltării fizice a omului) şi în industrie (la standardizarea obiectelor de îmbrăcăminte). începuturile a« pot fi urmărite încă din antichitate, cînd aceasta era înglobată în medicină, în anatomie, în istorie şi în geografie. Elemente de a. au apărut, de pildă, în lucrările lui Herodot, Hipocrat, Aristotel etc. în cursul epocii feudale au dominat concepţiile mistice, neştiinţifice, scolastice cu privire la originea omului, la rasele umane etc. încercări de clasificare a raselor se găsesc în lucrările multor filozofi şi biologi (de ex. la K. Linné, I. Kant etc.). Ideea înrudirii omului cu lumea animală apare în lucrările ma-terialiştilor francezi din sec. al XVIII-lea, dar ea devine o noţiune ştiinţifică de largă circulaţie abia după apariţia lucrărilor epocale ale lui Ch. Darwin despre evoluţia speciilor şi originea omului. A. se conturează ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor naturii în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Printre fondatorii acestei discipline se numără P. Broca, R. Virchow, A. P. Bogdanov ş.a. După primul război mondial, în Germania hitleristă şi în alte ţări cu dictatură fascistă, a« a fost folosită pentru promovarea ideilor retrograde, cri- minale despre aşa-zisa superioritate a „rasei ariene“ asupra celorlalte rase, respectiv a germanilor asupra celorlalte popoare. Antropologia ştiinţifică luptă consecvent împotriva falsificatorilor a.,^ care răspîndesc idei rasiste. în Romînia, un rol important în dezvoltarea a. l-a avut Fr. Rainer, care, prin activitatea sa, poate fi considerat fondatorul acestei ştiinţe în ţara noastră. Actualul institut de a. din Bucureşti dezvoltă creator moştenirea ştiinţifică a lui Fr. Rainer, în noile condiţii de muncă create de statul democrat-popular.— A* criminală, ramură a antropologiei burgheze reacţionare, care se ocupă cu studiul biologic al infractorilor pentru a stabili aşa-zisele caractere proprii acestora. antropologism, concepţie filozofică care priveşte omul numai ca pe o fiinţă biologică, nesocotind faptul că el este un produs al condiţiilor vieţii sociale, al istoriei. A. deschide drum interpretării idealiste a fenomenelor sociale. Principalul reprezentant al acestei concepţii a fost L. F e u e r b a c h. A. este tributar concepţiei metafizice despre „om în general“ sau despre „natura umană veşnică“, dar la Feuerbach el a însemnat totodată o luare de poziţie împotriva spiritualismului şi a dualismului. antropometrie (gr. anthropos „om“ şi metron „măsură“), metodă de studiu care constă în măsurarea diferitelor segmente ale corpului uman. Constituie una dintre metodele de bază ale antropologiei. antropomorfe (BIOL.) v. antropoide* antropomorfism (gr. anthropos „om“ şi morphe „formă“) 1. Concepţie ^ idealistă religioasă, care atribuie forţelor naturii sau unor fiinţe supranaturale închipuite (spirite, zei) însuşiri şi trăsături omeneşti. A. este înrudit cu animismul şi se manifestă mai ales în religiile politeiste. Elemente de a. se întîlnesc şi in religiile monoteiste (mozaism, creştinism), precum şi în unele doctrine filozofice idealiste. Concepţia a fost criticată, încă în ANTROPONIMIE 150 ANUL GEOFIZIC INTERNAŢIONAL sec. al Vl-lea î.e.n., de gîndi-torul grec Xenofan. 2. Reprezentare, în artele plastice, a zeilor sub înfăţişare omenească (ex. în sculptura greco-romană). antroponimie (gr. anthro-pos „om“ şi onoma „nume“; LINGV.) 1. Ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană. 2. Totalitatea numelor de persoană dintr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă. antropopitec (gr. anthropos „om“ şi pithekps „maimuţă“), animal a cărui existenţă a fost presupusă numai pe baza unor pietre pe care le-ar fi folosit şi care a fost considerat de arheologul francez Gabriel de Mortillet (1821 — 1898) drept precursorul omului. antropozofie, ramură a ocultismului, respectiv a t e o z o-fiei, întemeiată în 1912 de Rudolf Steiner. A. îmbină teozofia cu toate practicile mistice vechi {yoga, maniheismul, cabalistica etc.) şi reprezintă o încercare de a justifica şi a întări religia. anuar, publicaţie periodică anuală, cuprinzînd informaţii despre activitatea unei instituţii, întreprinderi, organizaţii de masă etc. pe timp de un an sau lucrările ştiinţifice ale unei instituţii. Anubis, divinitate a vechilor egipteni, după mit fiu al zeiţei Isis şi al zeului Osiris, zeu al Anubis funeraliilor, care întovărăşea sufletele în călătoria lor de după moarte. Era reprezentat cu trup de om şi cap de şacal. Anucin, Dmitri Nikolaevici (1843—1923), geograf, antropolog, etnograf şi arheolog sovietic de seamă, membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A pus bazele geografiei regionale şi geografiei istorice D. N. Anucin în Rusia. La recomandarea lui V. L Lenin, A, a luat parte la lucrările de elaborare a primului atlas geografic sovietic al lumii. anulare (DR.), suprimare a efectelor unui act juridic cu începere de la data încheierii lui. V. şi nulitate relativă; nulitate absolută. Anul Geofizic Internaţional, intervalul dintre 1 iulie 1957 şi 31 decembrie 1958, cînd s-au efectuat, printr-o largă colaborare internaţională, studii amănunţite asupra Pă-mîntului, atmosferei şi fenomenelor din spaţiul cosmic care influenţează Pămîntul. Lucrările efectuate în acest interval au continuat în cadrul Cooperării Geofizice Internaţionale pe anul 1959. A. G. I., ca formă de colaborare ştiinţifică internaţională, a fost precedat de Anii Polari Internaţionali (1882—1883, 1932—1933). La lucrările A.G.I. au participat 67 de state. U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa etc. au adus contribuţii importante în domeniile geofizicii şi ale ştiinţelor asociate (meteorologia, geomag-netismul, studiul aurorelor polare, al ionosferei, al activităţii solare, al razelor cosmice, al longitudinilor şi latitudinilor, al glaciologiei etc.). Au fost organizate mii de staţii de observaţie de diverse genuri, s-au echipat şi trimis expediţii în Arctica şi în Antarctica, s-au efectuat cu vase special construite (antimagnetice) studii oceanografice; U.R.S.S. şi S.U.A. au lansat rachete geofizice, sateliţi artificiali ai Pă~ mîntului şi rachete cosmice, dotate cu aparataj complex de cercetare ştiinţifică, în vederea studierii fenomenelor din spaţiul interplanetar. S-au obţinut noi şi importante informaţii asupra densităţii atmosferei la mari înălţimi (s-a constatat că atmosfera se întinde pînă la circa 3 000 km), asupra structurii ionosferei, a căilor de propagare a undelor electromagnetice, a naturii radiaţiei cosmice primare, asupra zonelor de radiaţie din jurul Pămîntului (descoperite de Van Allen şi S. N. Vernov şi colaboratorii săi), a frecvenţei micrometeoriţilor în spaţiul cosmic, a comportării organismului vieţuitoarelor în cursul zborului cosmic etc. O contribuţie deosebit de însemnată la lucrările A.G.L a avut-o U.R.S.S., care a organizat cele mai numeroase staţiuni de observaţii, a înfiinţat în Antarctida staţiunile Mirnîi* Vostok şi Sovetskaia, ultimele două situate cel mai adînc în interiorul continentului, în regiunea polului geomagnetic şi a zonei inaccesibilităţii relative. U.R.S.S. a obţinut rezultate importante şi în studiile oceanografice. Ţara noastră a participat la aceste lucrări prin cercetările efectuate la Observatorul astronomic din Bucureşti al Academiei R.P.R., Institutul meteorologic central, Observatorul magnetic Surlari (Căldăruşani) al Comitetului Geologic, Institutul de fizică din Bucureşti al Academiei R.P.R. şi Observatorul astronomic din Gltij. La Observatorul din Bucureşti s-a lucrat anunciator 151 anxietate Anvers. Catedrala ia problema timpului uniform şi a longitudinilor, la problema solară, la observarea sateliţilor artificiali şi la cercetări seismo-logice. în anii 1964—1965 se va organiza Anul Internaţional al Soarelui Calm, în perioada minimului activităţii solare, pentru ca, prin comparaţie, să se pună în valoare datele obţinute cu ocazia A.G.L, care a avut loc în timpul maximului activităţii Soarelui. anunciator (TELEC.), aparat constituit dintr-un electromagnet cu armătura mobilă, folosit în centralele telefonice manuale pentru a semnaliza apelul de stabilire a unei legături (a. de apel) sau pentru a comanda întreruperea legăturii la terminarea convorbirii (a. de fine de comunicaţie). aniire (gr. an „fără“ şi cura „coadă“; ZOOL.), ordin din clasa amfibienilor, cuprinzînd cea mai numeroasă şi mai răs-pîndită grupă de amfibieni actuali, cu o organizaţie superioară, fără coadă, cu două perechi de membre adaptate pentru salt (ex. broasca). Fecundarea la aceste animale are Ioc de obicei la exterior, iar organele copulatoare lipsesc. Animalele din acest ordin sînt răspîndite pe tot globul, cu excepţia Antarcticii. anurie (gr. an „fără“ şi ouron „urină“; MED.), încetarea secreţiei urinare. Se în-tîlneşte de obicei în bolile grave de rinichi (nefrite difuze, intoxicaţii cu sulfamide etc.), în cazul apariţiei unor obstacole pe căile urinare (calculi, îndoiri, comprimări) etc. Poate fi produsă şi în mod reflex fa. reflexă)* anus (ANAT.), segment terminal al intestinului gros, care comunică cu exteriorul şi prin care sînt eliminate materiile fecale. în afara perioadelor de defecaţie, a* este menţinut închis prin contracţia unui muşchi circular (sfincterul) care delimitează orificiul anal. anvelopă 1« (TEHN.) înveliş de protecţie pentru camera de aer a roţii de automobil, de bicicletă etc., confecţionat din cauciuc vulcanizat şi avînd inserţii textile (din pînză sau sfoară) şi întărituri metalice îa marginile libere. Banda de rulare a a. are un profil special pentru a evita deraparea. Există şi a. fără camere de aer; în acest caz ele se montează pe jante mai adînci şi se umflă direct cu aer. Datorită elasticităţii proprii şi aerului comprimat închis în interior, a» lucrează ca o pernă amortizoare, absor- Anvelopâ 1 — bandă de rulare (profil); 2 — profil antiderapant; 3 — strat protector; 4 — pînză protectoare; 5 — talon bind şocurile şi unele mişcări perturbatorii. Producţia de a. în R.P.R. se dezvoltă în ritm rapid: astfel, în 1961 s-au produs 368 000 buc., iar în 1965 se prevede o creştere de circa 3 ori (1 100 000 buc.), prin punerea în funcţiune a fabricii de a. „Danubiana“ de la Popeşti-Leordeni (oraşul Bucureşti). 2. (ARTE PLAST.) Atmosferă care învăluie figurile dintr-un tablou, îndulcindu-le contururile. A, se realizează în pictură prin valori tonale apropiate, care se succed armonios, şi prin felul în care este condusă pensula. anvergură (AV.), distanţa dintre extremităţile unei aripi de avion, măsurată perpendicular pe axa lui longitudinală. Anvers [ăver] (în limba flamandă Antwerpen), oraş în nordul Belgiei, situat pe Canalul Albert şi fluviul Escaut, la 90 km de Marea Nordului. 628 000 loc. (1958), cu suburbiile; unul dintre cele mai mari porturi din Europa. Şantiere navale, fabrici de produse chimice, de mobilă, de confecţii, de hîrtie, de zahăr etc. Important centru cultural (monumente arhitectonice medievale, muzee, instituţii de învăţămînt etc.). anxietate (lat. anxietas, dm angere „a strînge, a sufoca“; MED.), stare de nelinişte, de teamă nelămurită, de aşteptare încordată, însoţită uneori de o ANXIOLITIC 152 APANAJ senza{ie de greutate în respiraţie, de palpitaţii, paloare etc. Se întîlneşteîn unele boli ca angina pectorală, nevroza anxioasă etc. anxiolitic (FARM.) v. ataraxic, Anzengruber / anţdngrubgrj, Ludwig (1839—1889), drama-turg austriac. A scris, uneori în dialect, piese populare („Pastorul din Kirchfeld“, 1870; „Ţăranul sperjur“, 1871; „Viermele conştiinţei“, 1874), romane („Pata infamiei“, 1876) şi povestiri, în care a zugrăvit realist viaţa satului austriac, ridicîndu-se împotriva obscurantismului şi puritanismului moral şi religios. anzeriforme (Anseriformes), ordin de păsări înotătoare, de talie mare şi mijlocie, cu gît lung şi picioare scurte; picioarele au patru degete, dintre care trei îndreptate înainte şi unite prin membrană. Ciocul ade obicei larg şi turtit de sus în jos, are pe margini dinţi sau lame cornoase. Penajul este compact şi unsuros, iar puful abundent. Se înmulţesc o dată pe an. Răspîndite pe tot globul pămîntesc, păsările din acest ordin, în care intră peste 200 de specii, alcătuiesc baza vîna-tului sportiv şi profesional (ex, gîsca sălbatică, raţa sălbatică etc.). Unele specii au fost domesticite, din ele provenind rase domestice de gîşte sau de raţe. Anzi v. Cordilieri. A.N.Z.U.S. (Australia-New Zealand-United States), tratat politic-militar pe care, din iniriativa lor, S.U.A. l-au încheiat cu Australia şi Noua Zeelandă la San Francisco (1951). El reprezintă un bloc agresiv în zona Oceanului Pacific, îndreptat împotriva statelor socialiste şi a popoarelor care s-au eliberat sau luptă pentru eliberarea lor de sub jugul colonial. Principalul organ de conducere al A.N.Z.U.S. este Consiliul, format din miniştrii afacerilor externe ai statelor participante. După crearea S.E.A.T.O., rolul A.N.Z.U.S. s-a redus într-o oarecare măsură, dar el continuă să fie o unealtă a politicii externe a S.U.A. Aomîn (Macao), teritoriu în sud-estul R.P. Chineze. Su- prafaţa: 16 km2. Populaţia: 215 000 loc. (1959). în 1557 a fost arendat Portugaliei, iar din 1848 este ocupat efectiv de către aceasta. aorist (LINGV.), formă verbală în unele limbi (ex. în greaca veche), care exprimă o acţiune trecută fără a indica dacă efectul ei persistă sau nu în momentul vorbirii.—A* slab (sau sigmatic), formă indo-euro-peană de a., caracterizată prin prezenţa elementului s între temă şi desinenţe (ex. de la verbul grecesc lyo „dezleg“, a. slab' este elysa)-—A. tare, formă indo-europeană de a., caracterizată prin adăugarea desinenţelor specifice direct la tema verbală (ex. a. tare al verbului grecesc lelpo „las“ este elipen). aortă (gr. aorte „vînă, vas“; ANAT.) 1. Cea mai mare arteră a corpului la vertebrate. La om începe din ventriculul I — aorta ascendentă; 2 — crosa aortei; 3 — aorta descendentă stîng, la baza inimii, şi prezintă trei segmente: a. ascendentă, apoi o porţiune curbată (cîrja aortei)> şi a. descendentă, care străbate toracele şi abdomenul. în drumul său, a* are mai multe ramuri colaterale. Se termină în dreptul vertebrei a patra lombare, bifurcîndu-se. Prin a. şi arterele colaterale care se ramifică din ea, sîngele oxigenat este răspîndit în tot organismul. 2« Vas pulsator cu funcţie de inimă la unele animale nevertebrate (ex. la viermi). aortită (MED.), inflamaţie ă aortei, datorită, în majoritatea cazurilor, unei infecţii cronice (sifilis, reumatism etc.). Apâczai Csere fipaţgi c§r§], Jânos (1625 — 1659), învăţat ma- ghiar din Transilvania. A studiat la Cluj, Alba-Iulia şi în Olanda, unde a devenit adept al raţionalismului cartezian şi al sistemului lui Copernic. întors în patrie, a publicat manuale şi lucrări cu caracter enciclopedic. A elaborat planuri de organizare pe baze înaintate a învăţămîntului în limba maghiară. Gîndirea lui antisco-lastică, pentru care a avut de suferit persecuţii din partea oficialităţilor feudale, a fost frînată de credinţa sa religioasă. Op. pr.: „Enciclopedia maghiară“ (1653), „Mica logică maghiară“ (1654). Apafi, veche familie de nobili din Transilvania. Din ea a făcut parte principele A. Mi-hai /, care a obţinut tronul Transilvaniei în 1661, cu ajutorul Porţii otomane, şi a participat la asediul Vienei (1683). în 1687 a cedat Transilvania Austriei, el păstrîndu-şi tronul pînă la moarte (1690). Fiul său, A. Mihai al II-lea, n-a fost recunoscut de austrieci ca principe al Transilvaniei. Apahida, comună dependentă de Cluj. 3 390 loc. (1961). Aici s-au făcut descoperiri arheologice importante din diferite epoci, de ex. cimitirul celtic din sec. III— Ilî.e.n. şi mormîntul cu obiecte de aur caracteristice pentru arta din perioada pre-feudală (sec. al V-lea e.n.). Apalaşi, sistem muntos situat în estul Americii de Nord şi dispus paralel cu ţărmul Oceanului Atlantic, pe o lungime de 2 600 km. Altitudinea maximă : 2 036 m (vîrful Mitchell). Sînt munţi vechi, constituiţi din roci cristaline şi sedimentare. Zăcăminte de fier, cărbune, cupru, cobalt, argint, zinc şi petrol. A, se află pe teritoriul S.U.A. şi al Canadei. apalăşi, populaţie băştinaşă din America de Nord, care trăia între munţii Apalaşi şi fluviul Mississippi. Decimaţi în timpul sîngeroasei colonizări a Americii de Nord (sec. XVIII—XIX), a. trăiesc azi numai în rezervaţii. apanaj, domeniu funciar sau rentă în bani, acordate de suverani, în evul mediu, pentru întreţinerea unor membri ai familiei regale. APARAT 153 APARATURĂ aparát (lat. apparatus, din parare „a pregăti“) 1. (TEHN.) Sistem tehnic constituit din corpuri, cel puţin în parte solide, care serveşte la efectuarea unor operaţii tehnice sau ştiinţifice, precum şi la dirijarea energiei sau la transformarea ei statică dintr-o formă în alta. După scopul lor, a* sînt foarte variate. Astfel: a* de acţionare (ex. întrerupătoare, regulatoare etc.) servesc la manevra sau la punerea în funcţiune a unor maşini, instalaţii etc.; a. de cercetare (ex. oscilograful, a.Kipp etc.) servesc la studiul sau la reproducerea în laborator a unor fenomene; a. de control servesc la controlul stării (compoziţiei, funcţionării, poziţiei, orientării etc.) unui sistem tehnic sau fizico-chimic(ex. aparatele de bord ale unui avion dau indicaţiile nece~ sare pentru pilotaj); a. de tncer~ care servesc la efectuarea încercărilor cu privire la proprietăţile materialelor, ale rocilor, ale sistemelor tehnice sau ale unor elemente ale acestora etc.; a. de protecţie se folosesc la protejarea oamenilor şi animalelor contra acţiunilor vătămătoare sau la protejarea sistemelor tehnice contra avariilor (ex. a. de scafandrier). V. şi i n-strument de măsură. 2. (ELT.) Aparat electric, aparat ale cărui părţi esenţiale sînt parcurse de curent electric sau au sarcină electrică. în producerea, distribuirea şi utilizarea energiei electrice se folosesc a.e. de conectare, de reglare, de comandă, de control şi semnalizare, de măsură, de transformare statică a energiei electrice, aparate electrochi-mice, electrotermice, electro-medicale, de uz casnic etc. în instalaţiile de telecomunicaţii se mai folosesc a. e. de generare, amplificare şi transformare a semnalelor, adesea cu ajutorul tuburilor electronice (a. electronice). 3.(C0NSTR.) Aparat de reazem, aparat sau element de construcţie care asigură rezemarea unei construcţii în anumite condiţii (ex., la poduri, a. de r. asigură transmiterea sarcinilor suprastructurii pe infrastructură). A. de r. pot fi //jce, atunci cînd fixează punctul de transmitere a sarcinii (cu plăci sau cu b a 1 a n s i e r), şi mobile, a-tunci cînd permit deplasarea punctului de aplicare a sarcinii Aparat de reazem fix (cu plăci, cu rulouri, cu pendule sau cu sector). 4. (BIBL.) Aparat de lectură, aparat prevăzut cu o lupă puternică şi cu un ecran luminos, servind la citirea microfilmelor şi a microcopiilor. 5. (POLIGR.) Âpa~ rat de fotoreproducere, aparat fotografic de dimensiuni mari, folosit în tehnica grafică pentru reproducerea originalelor. 6. (MILIT.) Aparat de ochire, ansamblu de piese care serveşte pentru îndreptarea armei de foc pe ţintă. Poate fi de mai multe tipuri: a. de o. mecanic, opticomecanic şi electronic. 7* (MED,) Aparat gipsat, aparat alcătuit din aţele metalice cu Aparat gipsat feşe de tifon (sau exclusiv din feşe de tifon) şi gips muiat în apă, care se mulează pe trunchi sau pe unul dintre membre, imobilizîndu-1 într-o poziţie favorabilă vindecării unei fracturi, unei boli articulare, corectării unei diformităţi etc. 8. (ANAT.) Ansamblu de organe cu structură diferită, care îndeplinesc una dintre funcţiile de bază ale organismului animal (ex. pentru a desemna cunoştinţele provenite din experienţă, în opoziţie cu cunoştinţele a priori, care ar fi independente de experienţă şi care singure ar face posibilă cunoaşterea autentică. Distincţia dintre a p* şi antonimul său a priori, proprie filozofiei burgheze, rupe în mod metafizic cunoaşterea raţională de cea senzorială, ducînd la agnosticism. Apostol, Gheorghe (n, 1913), membru al Biroului Politic al C. C. al P.M.R., prim-vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. Muncitor ceferist, a început să activeze în mişcarea muncitorească revoluţionară în 1932. în anul 1934 a fost primit în rîndurile Partidului Comunist din Ro-mînia, din însărcinarea căruia a îndeplinit munci de răspundere în mişcarea sindicală şi în alte organizaţii de masă conduse de partid. în 1937 a fost condamnat de Consiliul de război din Galaţi la 3 ani şi şase luni închisoare pentru activitate revoluţionară şi a fost deţinut în închisoarea din Galaţi şi la Doftana. în 1940 a fost arestat din nou şi internat în lagărele Miercurea-Ciuc, Caracal şi Tg.-Jiu, de unde a evadat la începutul lunii august 1944. După victoria insurecţiei armate din august 1944, a participat intens la munca de reorganizare a mişcării sindicale, în 1945 a fost ales secretar, apoi preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii. La Conferinţa naţională a P.C.R. (octombrie 1945) a fost ales membru al C. C. al P.C.R., iar de la Congresul I al P.M.R. (1948) este membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic al C. C al P.M.R. între anii 1952 şi 1954 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. Din aprilie 1954 pînă în octombrie 1955 a îndeplinit funcţia de prim-secretar al C. C. al P.M.R. între 1955 şi 1961 a fost preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R. Din 1961 este prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. Este decorat cu ordine şi medalii ale R.P.R. Apostolache, comună în raionul Teleajen, reg. Ploieşti. 2 290 loc. (1961). Localitatea a luat fiinţă în 1462. apostoli (gr. apostolos „trimis“), propovăduitori ai creştinismului la începuturile acestuia şi organizatori ai unor comunităţi creştine primitive. în marea lor majoritate, a. sînt persoane mitice, închipuite. în mitul despre Hristos se vorbeşte despre cei 12 apostoli, cei mai „apropiaţi“ ucenici ai săi, şi despre alţi apostoli, continuatori ai doctrinei. Pe seama unora dintre ei sînt puse şi o serie de scrieri (epistolele lui Pavel, ale lui Petru etc.). apostrof (LINGV.), semn ortografic, în forma unei virgule O, folosit pentru a arăta dispariţia accidentală în rostire a unui sunet sau a unei silabe (ex. un te duci = unde te duci?). apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere“) L Procedeu stilistic care constă în întreruperea expunerii, pentru ca vorbitorul sau autorul să se adreseze direct cuiva. 2. Reproş pe un ton categoric, violent. apotemă (gr. apothema, din apotithemi „fixez**; MAT.) 1. Segment de dreaptă care uneşte centrul unui poligon regulat cu mijlocul unei laturi. 2. Segment de dreaptă care uneşte vîrful unei piramide regulate cu mijlocul unei laturi a bazei. 3. Segment de dreaptă care uneşte mijlocurile a două laturi ale po~ A D Apotemă OR — apotema unui hexagon ligoanelor bazelor unui trunchi de piramidă regulată dreaptă, situate pe aceeaşi faţă laterală. apoziţie (LINGV.), atribut pus pe acelaşi plan cu cuvîntul determinat. A. substantivală şi cea pronominală stau în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, sau în acelaşi caz cu termenul determinat. A. poate fi simplă (ex. oraşul Galaţi) sau dezvoltată (ex. Traian, împăratul romanilor). appassionato (MUZ.), cuvînt italian care indică o interpretare plină de însufleţire, de pasiune. Appell, Paul Emile (1855— 1930), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe APPERT 163 APROPIERE VEGETATIVĂ din Paris şi membru de onoare al Academiei Romîne. A publicat numeroase lucrări de mecanică, de geometrie şi de teoria funcţiilor analitice. Appert/^ apeV7,Nicolas(l 750-1841), inventator francez. Este autorul procedeului de conservare a alimentelor prin sterilizarea lor termică, după ce au fost închise ermetic în borcane sau în cutii de tablă (procedeul A.). Appianus (sfîrşitul sec. I e. n. — c. 170), istoric de seamă al Romei antice, grec de origine. A scris „Romaika“ („Istoria romanilor“), alcătuită din 24 de cărţi, dintre care nu ni s-au păstrat în întregime decît cărţile VI —VIII, XI-XVII, precum şi cîteva fragmente mici, prin lexicografii de mai tîrziu. Lucrarea este bogată în informaţii privitoare la popoarele şi regiunile cucerite de romani şi la perioada războaielor civile. Appleton /ipltdn/, Edward Victor (n. 1892), fizician englez, membru al Societăţii Regale din Londra. A făcut cercetări în fizica atmosferei înalte, descoperind stratul numit de atunci stratul A. Premiul Nobel pentru fizică (1947). Apponyi [ oponiJ$ Albert (1846-1933), om politic reacţionar maghiar, reprezentant al aristocraţiei funciare şi clericale, preşedinte al Partidului naţional maghiar. A dus o politică de maghiarizare forţată a romîni-lor, slovacilor şi slavilor de sud* A condus delegaţia Ungariei la conferinţa pentru încheierea păcii după primul război mondial (Trianon, 1920), împotri-vindu-se unirii Transilvaniei cu Romînia. In timpul dictaturii fasciste a lui Horthy a militat pentru restaurarea dinastiei habsburgice. apraxie (gr.^ a „fără“ şi praxis „acţiune“; MED.), dispariţia capacităţii de executare corectă a unor acţiuni obişnuite (de ex. îmbrăcarea), datorită pierderii înţelegerii modului de întrebuinţare a obiectelor uzuale şi a imposibilităţii de a executa diversele mişcări într-o succesiune corectă. E cauzată de leziuni localizate în anumite zone ale scoarţei cerebrale. apresolină (FARM.), produs sintetic (hidrazinftalazina) care 11* se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, fără miros, solubilă în apă. Este întrebuinţată ca medicament hipotensiv în formele grave de hipertensiune. Dă adesea fenomene secundare : cefalee, greaţă etc. Sin. hidra-lazinâ. apret 1. (IND. TEXT.) Preparat cu care se tratează ţesăturile, firele şi, uneori, fibrele textile pentru a le da calităţi noi, ca îngreuiere, plinătate, moliciune etc., sau pentru a le face antiseptice. 2. (IND. PIEL.) Preparat care se aplică pe suprafaţa pieilor tăbăcite, în timpul finisării, în vederea formării unui strat de protecţie şi de lustru. aprindere (TEHN.), iniţierea arderii unui material combustibil. V. şi autoaprin-d e r e . — A. întîrzială, aprinderea amestecului combustibil-aer, într-un motor cu aprindere electrică, cu un avans mai mic decît cel necesar. A i. se foloseşte la pornirea motorului sau la regim de suprasarcină.— A prematură, aprinderea amestecului carburant într-un motor cu explozie înainte de producerea scînteii electrice, datorită supraîncălzirii electrozilor bu-jiei, existenţei unor puncte incandescente în interiorul cilindrului etc. A. p., dăunătoare bunei funcţionări a motorului, se manifestă printr-un zgomot înfundat şi poate provoca oprirea motorului. aprinzător (TEHN.) 1. Dispozitiv special care permite aprinderea fitilului unei încărcături explozive. Aprinderea se realizează prin percuţie sau prin frecare. 2. Organ al lămpilor de siguranţă, folosite de mineri, care permite reaprinderea fără a le deschide, pentru a evita provocarea incendiilor sau exploziilor. a priori (expresie latină în-semnînd „din ceea ce precedă“) 1. înainte de cercetarea faptelor, înainte de experienţă. 2. Termen folosit de filozofia idealistă, în special de /. Kant, pentru a susţine că anumite forme ale cunoaşterii (denumite apriorice) ar fi independente de experienţă şi nu ar putea fi deduse din ea, dar ar condiţiona experienţa, ar face-o posibilă. Kant afirma caracterul subiectiv şi aprioric al timpului, al spaţiului, al cauzalităţii, al necesităţii, al legilor etc. Materialismul dialectic respinge concepţia idealistă despre cunoştinţele a p., arătînd că orice cunoaştere provine în ultimă instanţă din experienţă, din acţiunea lumii materiale asupra organelor noastre de simţ. V. şi a posteriori. apriorism, concepţie filozofică raţionalistă cu caracter subiectivist, dezvoltată de L Kant. Ea preconizează în mod agnostic caracterul independent de experienţă (aprioric) al categoriilor. „Aprobate“, colecţie de legi feudale votată de dieta Transilvaniei în vremea lui Gh. Râkoczi al II-lea. Cuprinde legiuirile dietelor Transilvaniei dintre 1540 şi 1653, grupate pe probleme (în cinci părţi). Titlul latinesc al colecţiei era: „Approbatae constitutiones reg-ni Transilvaniae et partium Hungariae eidem adnexarum“. A., împreună cu „Compilatele“ şi cu „Tripartitul“ lui V e r b o c z i, formau codicele Transilvaniei. Ele au întărit regimul feudal în Transilvania. aprod, vechi dregător al curţii domneşti, în Moldova şi Ţara Romînească, cu atribuţii variate: împlinirea poruncilor şi paza curţii domneşti, scoaterea locuitorilor din sate la munca domnească, încasarea unor dări, aducerea la divan a împricinaţilor şi aplicarea unor pedepse, în afara celei capitale. Funcţia de a. a apărut în sec. al XV-lea. apropiere vegetativă pre* alabilă, metodă elaborată de I. V. Miciurin pentru învingerea rezistenţei la încrucişare în cazul hibridării îndepărtate. în acest scop se altoieşte o ramură de un an de la o plantă hibridă tînără, aparţinînd unei specii de pomi fructiferi, în coroana unui pom matur dintr-o altă specie. Sub influenţa hranei elaborate de portaltoi are loc o schimbare a metabolismului altoiului. După cîţiva ani de convieţuire se execută hibridarea sexuată între cele două specii. Cu ajutorul acestei metode, I. V. Miciurin a reuşit să obţină hibrizi între diferite APROVARE 164 APULUM specii de pomi fructiferi (ex. hibridarea dintre scoruş şi păr, dintre păr şi măr etc.). apr ovare (NAV.), înclinare longitudinală temporară a unei nave, cu prora scufundată mai mult decît pupa, datorită unei repartizări neraţionale a încărcăturii. V. şi a s i e t ă. aprovizionare tehnică~ma* terială (PLAN., în socialism), procesul repartizării planificate a mijloacelor de producţie şi al aducerii lor la consumator. A* t.-m. are sarcina să asigure: stabilirea necesităţilor reale de materie primă, combustibil, energie electrică, utilaj ale diferitelor întreprinderi, ramuri etc.; evidenţierea şi calcularea tuturor resurselor materiale necesare pentru aprovizionarea economiei naţionale; elaborarea pe această bază a balanţelor materiale şi a planurilor de repartiţii; asigurarea consumului raţional şi economicos al resurselor materiale, cu cheltuieli minime de mijloace materiale şi de muncă socială; organizarea raţională a legăturilor economice dintre producător şi consumator etc. Existenţa proprietăţii socialiste face posibilă şi necesară aprovizionarea producţiei în mod organizat, pe bază de plan, asigurînd ritmicitatea producţiei, creşterea ei continuă. aproximare (MAT., FIZ.), operaţie de determinare a unei valori care diferă puţin de valoarea adevărată a unei mărimi. A. este necesară în cazul cînd valoarea adevărată a mărimii rezultă dintr-o relaţie in care intră numere obţinute din măsurători ce n-au putut fi făcute exact sau în cazul cînd valoarea exactă a unei necunoscute nu poate fi calculată prin metodele actuale ale matematicii. aproximaţie (lat. approxima-tio „apropiere“, din proximus „cel mai apropiat“) 1. (FILOZ.) Termen care exprimă apropierea într-o anumită măsură a cunoaşterii de un adevăn Adevărurile relative ale ştiinţei aproximează obiectul sub diferite raporturi. 2* (MAT., FIZ.) a) Diferenţa dintre valoarea exactă a unei mărimi şi o valoare apropiată, obţinută prin-tr-o operaţie de aproximare. b) Eroarea maximă (diferenţa maximă dintre valoarea măsurată şi cea reală sau prevăzută a unei mărimi) admisă într-o măsurătoare, în realizarea dimensiunilor unei piese etc. A* -poate fi prin lipsă sau prin adaos. apside (gr. apsis, apsidos „boltă“; ASTR.), punctele extreme ale axei mari a orbitei eliptice pe care o descrie un corp ceresc în jurul altuia. în cazul mişcării planetelor în jurul Soarelui, a. corespund perihe-liului şi afeliului. — Linia apsidelor, linia care uneşte cele două puncte extreme amintite, adică axa mare a orbitei eliptice. aptere (gr. a „ ron „aripă“), nume generic dat insectelor lipsite de aripi. Caracterul apter poate fi primar (la insectele primitive la care nu s-au dezvoltat aripile; v. şi apteri g o t e) sau secundar (la insectele la care aripile s-au atrofiat, ex. puricele, păduchele etc.). apterigote, subclasă de insecte inferioare, lipsite de aripi, cuprinzfnd un număr relativ mic (200—300) de specii. Pentru a. este caracteristic faptul că, în ce priveşte înmulţirea, sînt ametabole, din ou ieşind o insectă tînără cu numărul de segmente incomplet, care se completează ulterior, în timpul năpîrlirilor. A. din ordinul Thysanura aduc pagube în grădinile de zarzavat. Aptheker, Herbert (n. 1915), istoric şi publicist negru, participant activ la lupta împotriva discriminării rasiale din S.U.A. Autor al lucrării „Istoria poporului american“, concepută în 12 volume, dintre care au apărut volumele „Epoca colonială“ (1959) şi „Revoluţia americană din 1763—1783“ (1960); aptitudine (PSIH.), însuşire psihică individuală, care condiţionează reuşita îndeplinirii unei anumite activităţi. Formarea unei a. determinate este în funcţie de condiţiile de mediu, de instrucţie, educaţie, ocupaţii corespunzătoare etc. înnăscute sînt doar anumite particularităţi anatomofiziolo-gice, care se pot dezvolta numai dacă găsesc împrejurări favorabile. Învăţămîntul politehnic şi, în general, educaţia comunistă contribuie la dezvoltarea multilaterală a a., necesare atît pentru munca fizică cît şi pentru cea intelectuală. apţiân (STRAT.), etaj al cre-tacicului inferior, caracterizat prin prezenţa anumitor specii de amoniţi, belemniţi, forami-nifere etc. în R.P.R. se întîl-neşte în Carpaţii Orientali (regiunea Covasnei şi valea Bicazului), în împrejurimile Cernavodei, în zona Reşiţa-Moldova Nouă, în munţii Bihorului, Metaliferi, Trascău-lui ş.a. Apuleius, Lucius (c. 125 — c. 180), scriitor roman originar din Africa, filozof de orientare platoniciană, retor şi autor de lucrări ştiinţifice. Scrierile sale, pline de contradicţii şi îndoieli, oglindesc realităţi tipice ale epocii sclavagiste intrate în faza de decadenţă. Lucrarea sa principală, romanul fantastic „Metamorfoze“, sau „Măgarul de aur“ (trad. rom. 1958), bogat în elemente folclorice, este o puternică satiră la adresa moravurilor decadente ale vremii. Apulum, centru al dacilor apuli, pe locul unde se află astăzi A 1 b a - I u 1 i a. în epoca romană a devenit municipiu, apoi colonie. A* a fost un important centru economic, administrativ, politic şi militar al Daciei romane şi reşedinţă a guvernatorului Daciei Superior şi apoi al Daciei Apulensis. Castrul de la A. adăpostea legiunea a XlII-a, Gemina. Viaţa oraşului Apside 4—3. linia apsidelorî 2. Soare sau Pămînt; I. planetă sau satelit fără“- şi pte- APUNTARE 165 ARABI a continuat şî după părăsirea Daciei de către administraţia romană. apuntare (AV.), fază de zbor a unei aeronave, prin care aceasta se aşază pe puntea unei nave portavion. apupâre (NAV.), înclinare longitudinală temporară a unei nave, cu pupa scufundată mai mult decit prora, datorita unei repartizări neraţionale a încărcăturii. V. şi asietă. Aquitania, provincie istorică în sud-vestul Franţei. A fost ocupată de romani (sec. I î.e.n. — sec. V. e.n., timp în care cuprindea regiunea dintre Garonne şi Pirinei), de vizigoţi (sec. al V-lea) şi înglobată apoi de Clovis în regatul franc (507). în epoca carolingiană a devenit ducat, iar în 1152 a căzut în stăpînirea contelui de Anjou, care, ajungînd rege al Angliei (1154), a făcut din A. o provincie engleză pînă în 1453. După războiul de 100 de ani a fost definitiv încorporată domeniului regal francez. ar (lat. ar ea „suprafaţă“; METR.), unitate de măsură pentru arii, egală cu 100 m2 (1/100 dintr-un ha). Este folosit mai ales pentru suprafeţe de terenuri şi se notează cu simbolul a. ara (Ara macao), specie de papagal viu colorat (de obicei roşu ca sîngele), răspîndit în America de Sud. arab, rasă de cai formată în Peninsula Arabia şi răspîndită astăzi în toată lumea, în ţara de origine are o talie mică (înălţimea Ara 146— 150 cm), greutatea medie 400 kg, temperament foarte vioi şi docil. Este o rasă de cai bună pentru călărie, pentru tracţiune uşoară şi pentru ameliorarea altor rase, în care scop a fost crescută şi în ţara noastră. arabă, limba ~, limba arabilor şi a altor populaţii care şi-au însuşit-o, vorbită în sud-vestul Asiei şi în nordul Africii (Irak, Liban, Iordania, Yemen, Arabia Saudită, Republica A-rabă Siria, Republica Arabă Unită, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, o parte din Sudan ş.a.). Face parte din familia limbilor semite. Are numeroase subdiviziuni dialectale. Cele mai vechi texte sînt din sec. al IV-lea. Este una dintre marile limbi de cultură ale lumii, care a servit în Orientul Apropiat, mai ales în evul mediu, ca limbă internaţională de comunicare şi ca limbă a cultului mahomedan. Are alfabet propriu. arabesc, tip de ornamentaţie specific artei arabe (de unde şi numele) sau împrumutat din Arabesc în piatră această artă. A* constă din combinaţii variate, bogate şi armonioase de linii şi motive geometrice şi uneori din motive reprezentînd plante. Acest tip de ornamentaţie nu foloseşte niciodată motive reprezentînd animale sau oameni, din cauza prescripţiilor religiei mahomedane, care interzicea, în general, reprezentările figurative. . arabi, nume dat popoarelor din grupa limbilor semite care locuiesc în ţările din Orientul Apropiat şi din nordul Africii. Numărul lor este de circa 80 000 000 (1956); Ocupaţia de bază a a« este agricultura. Alături de relaţiile capitaliste, la a. se mai păstrează rămăşiţe ale feudalismului şi ale comunei primitive. în evul mediu ei au creat un stat uriaş (cuprinzînd toate teritoriile pe care trăiesc astăzi), cu o civilizaţie şi o cultură înfloritoare. în secolele XVI—XIX au avut de suferit dominaţia otomană, iar din secolul al XlX-lea jugul puterilor colonialiste europene. După primul şi apoi după al doilea război mondial, lupta arabilor pentru eliberarea deplină de sub jugul colonial şi pentru unitate a înregistrat succese însemnate. Statele arabe Irak, Republica Arabă Siria, Republica Arabă Unită, Arabia Saudită, Republica Arabă Yemen, Libia, Tunisia, Maroc, Algeria s-au eliberat de sub dominaţia colonială. în Oman, poporul duce luptă armată împotriva colonialiştilor englezi, iar în Bahrein, Kuweit etc. se înteţeşte lupta de eliberare naţională. Filozofia arabă. Mişcare filozofică de limbă arabă, desfăşurată în sec. IX—XIII pe teritoriul care se întindea din Spania, peste nordul Africii, pînă în regiunea Indului, prin colaborarea mai multor popoare: arabii, iranienii, horez-mienii, tadjicii, evreii. Limba cultă fiind cea arabă, lucrările oamenilor de ştiinţă, ale filozofilor au fost scrise, în majoritatea lor, în această limbă, ceea ce a dus, în literatura occidentală, la falsa denumire de „arabă“ dată întregii mişcări. Centrele cele mai importante ale mişcării au fost Bagdadul şi Cordoba. Aici s-au dezvoltat matematicile, astronomia, mecanica, chimia, biologia, care au lăsat mult în urmă ştiinţa din Europa occidentală. Prin mijlocirea creştinilor „eretici“ din Siria au fost traduse în limba arabă lucrări ale Iui Platon, Aristotel şi ale altor autori greci. în dezvoltarea ei, filo- Artă arabă. Lampă de moschec. Siria zofia arabă a cunoscut o ascuţită luptă ideologică între tendinţele progresiste, materialiste, şi cele reacţionare, idealiste, religioase. Baza socială a acestei lupte ideologice au constituit-o contradicţiile de clasă specifice orîn-duirii feudale. Sistemul feudal ARABI 166 ARABI Alhambra (Granada). Curtea leilor s-a bucurat de sprijinul religiei mahomedane. împotriva dominaţiei feudale şi a fanatismului bisericii mahomedane s-au ridicat ţăranii iobagi şi unele elemente orăşeneşti. Mişcarea socială antifeudală a constituit, într-o anumită măsură, baza obiectivă a ideologiei care a promovat ştiinţa, raţionalismul filozofic, dus uneori pînă la materialism, şi ostilitatea faţă de formele cele mai reacţionare ale religiei. Unele elemente materialiste se constată şi la cîţiva exponenţi ai sufismului, prigoniţi ca „eretici“. Teologii care îşi propuneau să fundamenteze filozofic dogmele Coranului au dat naştere curentului m u t a k a 11 i m i 1 o r, cu caracter idealist-scolastic. Dintre adepţii acestui curent, m u -t a z i 1 i ţ i i au manifestat tendinţe raţionaliste mai pronunţate, preluînd ideile unor filo- s zofi greci antici. Reprezentantul principal al idealismului filozofic dogmatic a fost arabul Al~Aşari (873—935). împotriva dogmatismului scolastic al mu-takallimilor a luat atitudine arabul oriental Al-Kindi (800— 879), valoros4om de ştiinţă şi filozof, precum şi enciclopedistul Al-Farabi (c. 870-950). în Orient, savantul şi filozoful tadjico-iranian Ibn~Sina (Avi-cenna, 980—1037) a relevat unele dintre elementele materialiste ale aristotelismului şi a reprezentat, împreună cu horez-mianul Al-Biruni (973—1048), cea mai înaintată poziţie a gîn-dirii ştiinţifice din acea vreme. Iranianul Al-Gazali (m. 1111) a fost exponentul reacţiunii idealiste îndreptate împotriva lui Avicenna. în Spania, arabul Ibn-Roşd (Averroes, 1126-1198) a împins mai departe orientarea materialistă şi antimistică, iar arabii Ibn~Badja (m. 1138) şi Ibn~Tufail (m. 1185), filozofi idealişti, au enunţat utopii sociale contradictorii, cuprin-zînd un amestec bizar de individualism cu unele trăsături umaniste. Lupta dintre misticismul fanatic şi raţionalism s-a dus şi prin literatura filozofică arabă din cadrul mozaismului. Misticismul iudaic extrem a fost reprezentat de adepţii Cabalei; dimpotrivă, accentuate tendinţe raţionaliste s-au constatat la Beri Gabirol (1021 — 1070) şi mai ales la Maimonide (Moşe ben-Maimon, 1135—1204). Spre sfîrşitul perioadei s-a intensificat dominaţia clerului reacţionar, împrejurare care a atras după sine oprirea avîntului ştiinţific şi filozofic, mai întîi în Orient, apoi în Africa şi în Spania. Arta arabă, artă creată, ^începînd din sec. al Vll-lea e.n., de popoarele arabe şi de alte popoare din ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat, din nordul şi nord-vestul A-fricii şi din sud-vestul Europei (Spania). Pînă în secolul al IX-lea, oraşele-reşedinţă ale dinastiilor de califi (Damasc şi Bagdad) au fost centrele acestei arte, care a realizat o sinteză originală între elementele bizantine, mesopota-miene şi cele din restul Orientului, în sec. X-XII a ajuns Ia o mare înflorire artistică Egiptul musulman. Această în-florire a continuat pînă la extinderea dominaţiei tur- Pumnal ceşti (1517). Arta arabă din regiunea siriano-egip-teană a influenţat atît întregul Maghreb ^ (regiunea din nord-vestul Africii,în special Tu-nisia) cît şi Spania. La început, monumentele arhitectonice a-rabe (palate, moschei, mauso-lee, fortăreţe) au fost de tip ARABIA 167 ARABIA SAUDITA bizantin aproape pur (ex. moscheea Omar din Ierusalim); curînd însă s-a adoptat planul dreptunghiular al moscheilor, cu o mare curte interioară încadrată de porticuri (ex. moscheile Ibn-Tulun şi Amru din Cairo). în sec. X—XII dimensiunile edificiilor sporesc (ex. El-Azhar şi El-Akmar din Cairo). Remarcabile sînt monumentele arhitecturii maure din Spania (ex. moscheea din Cor-doba, sec. VIII —X, palatul Alhambra din Granada, sec. XIII —XIV), cu nesfârşitele lor colonade. Alături de arhitectură s-a dezvoltat şi arta decorativă (mozaicul, prelucrarea metalelor, a lemnului, a pieilor, ceramica, covoarele etc.), pictura de manuscris şi caligrafia. Arta decorativă arabă nu foloseşte, în general, reprezentarea figurii omeneşti sau a animalelor, ci manifestă preferinţă pentru ornamentul pur (v. şi arabesc). Arabia, cea mai mare peninsulă a Asiei, situată în sud-vestul continentului. Suprafaţa: circa 2 730 000 km2. Regiune de podiş; cea mai mare parte a A. este deşertică. Clima la nord este subtropicală, la sud tropicală, iar în centru continentală excesivă, cu amplitudini cuprinse între — 110 şi + 55°C. în partea de est se găsesc mari zăcăminte de petrol. Populaţia, foarte rară, este în cea mai mare parte nomadă şi se ocupă cu creşterea animalelor. în A. se află Arabia Sa-udită, Republica Arabă Yemen, Kuweit, parţial Iordania şi Irak, precum şi posesiunile şi protectoratele engleze Oman, Omanul Contractual, Katar, Aden. Se mai numeşte Peninsula Arabă. Arabia Sauditâ, stat situat în sud-vestul Asiei, care ocupă cea mai mare parte a Arabiei. Suprafaţa : circa 1 600 000 km2, în mare parte deşerrică. Populaţia : circa 7 000000 loc. (1958), formată în cea mai mare parte din arabi, şi concentrată la extremitatea de est şi de vest a ţării. Capitala: Er~Riad. Alte oraşe : Mecca şi Medina (locuri de pelerinaj pentru musulmani). A. S. este o ţară înapoiată din punct de vedere economic, în care predomină relaţiile feudale şi tribale. Principala bogăţie a subsolului, petrolul, prin care A.S. ocupă un ioc important în lumea capitalistă, este în întregime în mîinile monopolurilor americane. în 1960 producţia de ţiţei a atins 61 680000 de tone; întreaga producţie de petrol se exportă, extracţia petrolului neavînd vreo influenţă asupra dezvoltării economice a ţării. Sursa principală de existenţă a majorităţii populaţiei o constituie creşterea animalelor, în oaze se cultivă citrice, orez, grîu, orz, cafea, curmali. în Golful Persic se pescuiesc perle. Istoric. înaintea erei noastre, pe teritoriul actual al A. S. au existat cîteva state sclavagiste, în sec. al V-lea, o puternică uniune de triburi arabe şi-a extins influenţa asupra Nejdului (nucleul statului actual), Arabiei răsăritene şi Hadramau-tului. După descompunerea acestei uniuni, centrul politic cel mai important a devenit Mecca, leagănul religiei musulmane. în decursul evului mediu, teritoriul A» S. a făcut parte din Califatul de Bagdad, iar în sec. al XVI-lea o parte a teritoriului a fost cucerită de turci. După dezmembrarea Imperiului otoman (1918), locul cotropitorilor turci au încercat să-l ocupe colonialiştii englezi. IVfişcarea de eliberare naţională din Arabia răsăriteană, al cărei nucleu a fost Nejdul, a înlesnit dinastiei Saudizilor unificarea ţării (printr-o serie de cuceriri) şi crearea statului actual (1932). încă de la începutul deceniului al patrulea al sec. al XX-lea, A. S. a devenit obiectul expansiunii monopolurilor americane. în anii de după cel de-al doilea război mondial s-a accentuat pătrunderea în economia ţării a capitalului vest-german şi japonez. ARABI-PAŞA 168 ARAD AHAblA SAUDITA * ÇrAQA © R.A. Siria ® Israel ® Kuweit (Br.) ® [ordarda A.S. este o monarhie absolută teocratică. Şeful statului este regele, în acelaşi timp şi şef al bisericii şi al guvernului. în A. S. nu există parlament şi nici partide politice. în 1954 a fost creat, în ilegalitate, Frontul de eliberare naţională, care cuprinde grupurile patriotice şi democratice din ţară. Arabi-Paşa, Ahmed (1841-1911), conducătorul mişcării de eliberare naţională din Egipt în 1879—1882. A organizat şi a condus lupta poporului egiptean împotriva armatei engleze cotropitoare (1882). în urma înfrîngerii a fost surghiunit în insula Ceylon, de unde s-a întors în patrie în 1901. aracceevism, termen folosit pentru a denumi orice dominaţie arbitrară şi brutală. Cuvîn-tul vine de la numele ministrului ţarist A. A. ArakceeVy care a instituit în Rusia, la începutul sec. al XlX-lea, o astfel de guvernare. Arad, oraş regional în nord-vestul regiunii Banat, reşedinţă de raion, situat pe malurile Mureşului. 113 530 loc. (1961), împreună cu localităţile subordonate 123 580 loc. Este unul dintre marile centre industriale ale ţării. Industrie a construcţiilor de maşini şi de prelucrare a metalelor, dezvoltată mai ales în anii regimului de democraţie populară (uzinele de strunguri şi cele de vagoane de cale ferată), industrie textilă, alimentară şi chimică. Centru cultural : teatru de stat, filarmonică, muzeu (cu o bogată secţie de artă).—Ra~ ionul A, cu 117 000 loc. (1961), are o agricultură intensivă: cereale, legume, cartofi, plante tehnice, viticultură şi creşterea animalelor. Arad. Palatul Cultural ARAFURA 169 ARAKS Arafura, Marea mare mărginaşa din bazinul Oc* Pacific, aşezată între Australia şi Noua Guinee» Suprafaţa: 1 037 000 km2. Adîncimea maximă: 3 680 m» aragaz (CHIM.), gaz lichefiat care"conţine peste 90% butan; este întrebuinţat drept combustibil în locuinţe, ateliere, laboratoare etc. Se păstrează mai ales în butelii sub presiune. Arago [arago], Dominique François Jean (1786—1853), astronom şi fizician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A fost membru al Guvernului provizoriu din 1848. A cercetat polarizarea luminii, descoperind polarizarea cromatică, a măsurat indicii de refracţie ai luminii şi a explicat scînteierea stelelor prin interferenţa luminii. Lucrările lui cele mai importante sînt în domeniul electromagnetismului, domeniu în care a descoperit magnetismul rota-toriu (1824), A stabilit de asemenea existenţa unor legături F. Arago între aurorele polare şi furtunile magnetice. Renumit popularizator al ştiinţei. Aragon, vechi regat din nord-estul Spaniei, format în sec. al Xl-lea şi mărit în timpul Reconquistei (sec. XI— XV). Ca urmare a grelei exploatări feudale, au avut loc aici, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, mari răscoale ţărăneşti. Prin căsătoria lui Ferdi-nand, regele A., cu Isabela, regina Castiliei, în 1469, A. s-a unit cu Castilia (1479), formînd regatul Spaniei. Aragon [aragd]> Louis (n. 1897), scriitor francez realist socialist şi militant pe tărîm social. A debutat cu versuri suprarealiste. Sub influenţa lui H. Barbusse şi V. Maiakovski, şi în special în urma primirii lui în Partidul Comunist Francez, s-a orientat spre un realism viguros, vădit în ciclul de romane „Lumea reală“. în timpul ocupaţiei hitleriste a luptat în Rezistenţa franceză şi a compus poeme patriotice de mare popularitate („Poetul, partidului său“, „Balada celui care cînta în cătuşe“, „Legenda lui Gabriel Peri“ ş.a.). După L. Aragon război, A. a publicat un vast roman în 6 volume, „Comuniştii“ (1949—1951, trad. rom.), în care înfăţişează lupta poporului francez, mobilizat de partidul comunist, împotriva burgheziei corupte şi trădătoare (perioada 1939—1940). în 1958 i-a apărut romanul istoric „Săp-tămîna patimilor“ (trad. rom.), în care scriitorul evocă într-o perspectivă nouă, cu aluzii critice la contemporaneitate, „cele 100 de zile“ ale lui Napoleon. A publicat şi numeroase studii şi articole de teorie şi critică literară. Membru al C.C. al P.C. Francez, director al săp-tămînalului „Les lettres françaises“, membru al Consiliului Mondial al Păcii. Este laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1957). aragonit (MINER.), carbonat natural de calciu (CaCO$)t cristalizat în sistemul rombic sub formă de cristale alungite sau de fibre dispuse radial şi avînd culori variate. Formează cruste sau mase compacte. A. e depus de izvoare termale, se găseşte în cochiliile moluştelor etc. Araguaia, rîu în Brazilia (2 200 km). Izvorăşte din Sierra do Cayapo, trece prin regiunea Mato Grosso şi se varsă în fluviul Tocantins. arahidă (BOT.) v. alună-de-pămînt. arahnide (gr. arachne „păianjen“ şi eidos „înfăţişare“), clasă de animale artropode terestre, care cuprinde un număr de peste 27 000 de specii, adaptate la condiţii de viaţă foarte diferite (unele au devenit acvatice sau parazitare). Corpul a. este format dintr-un cefalo-torace cu şase perechi de apendice şi din abdomen. Respiraţia lor se face prin trahee sau plă-mîrîi. Sexele sînt separate; sînt ovipare sau vivipare (ex. unele specii de scorpioni). De obicei, după împerechere,„femela devorează masculul. Din clasa a. fac parte : scorpionii, păianjenii, acarienii etc. Multe dintre specii sînt dăunătoare prin transmiterea unor maladii (ex. acarienii) sau prin muşcăturile lor veninoase (ex. unele specii de păianjeni şi de scorpioni), altele aduc importante foloase prin distrugerea unui mare număr de muşte, ţînţari etc. (ex. unii scorpioni şi mai multe specii de păianjeni). arahnoidă (gr. arachne „pîn-ză de păianjen“ şi eidos „înfăţişare“; ANAT.), foiţa mijlocie a meningelor. Se prezintă sub forma unei membrane seroase, care, împreună cu p i a m a -t e r, formează meningele moi (sau leptomeningele). arahnoidită (MED.), infla-maţia arahnoidei. A. poate fi difuză (cînd se manifestă prin semne de hipertensiune intra-craniană) sau localizată (cînd determină tulburări care simulează o tumoare cerebrală sau rahidiană). Arakceev, Aleksei Andree-vici (1769—1834), general şi om de stat rus, favorit al ţarilor Pavel I şi Alexandru I. Ministru de război (1808) şi apoi preşedinte al departamentului de război al Consiliului de Stat (1810), A. a concentrat în mîi-nile sale toată puterea* instituind un regim de despotism oliţienesc, arbitrar şi brutal, n 1817 i s-a încredinţat conducerea coloniilor militare, organizate în scopul creării unei caste militare. Arabs, rîu în Uniunea Sovietică, în Transcaucazia(994 km). Izvorăşte din masivul Bingol (Turcia) şi se varsă în fluviul ARAL 170 ARBITRAJ Kura. Formează, pe o lungime de 605 km, graniţa Uniunii Sovietice cu Turcia şi cu Iranul. Este folosit pentru irigaţii. Arai, Marea (sau Lacul) bazin închis, cu apă sărată, situat în Asia Centrală Sovietică. Suprafaţa : 66 458 km2. Adîncimea medie: 20—25 m, iar cea maximă: 68 m. Primeşte apele fluviilor Amu-Daria şi Sîr-Daria. Principalele porturi la Marea Arai sînt Aralsk şi Muinak. aramă v. cupru. aranjamente (MAT.), grupe de cîte n obiecte care se pot forma din m obiecte distincte, astfel ca două grupe oarecare să difere între ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor în grupă, fiecare obiect neputînd intra într-o grupă decît cel mult o singură dată (ex. dacă obiectele sînt a, 6, c, d, aranjamentele lor, luate cîte două, sînt: ab, ac, ad, ba, bc, bd, ca, cb, cd, da, db, ¿c). Numărul aranjamentelor care se pot forma cu m obiecte luate cîte n este: A” = m(m— 1) m v ' (m—2)... (m—n+1). Arany [Qrqfi], Jânos(1817 — 1882), poet maghiar, reprezentant de frunte al realismului Arany Jânos critic. S-a născut la Salonta (reg. Crişana), dintr-o familie de ţărani săraci. Prieten apropiat al lui Petofi, A. a luat parte activă la revoluţia din 1848. Opera sa literară, pătrunsă de un spirit democrat radical şi de patriotism, cuprinde balade pe teme luate din istorie şi din viaţa poporului („Biata Agnes“, „Barzii din Wales“, „La clacă de porumb")* poeme alegorice în care denunţă feudalismul, tirania şi domnia sîngeroasă a împ^ râtul ui Fra nz J osep h („Tîn- guirea Raşelei“), poezii în care evocă memoria lui Petofi, patetice mărturii ale fidelităţii lui A. faţă de revoluţie („Las lira“). în poemul epic de mare amploare „Toldi“ (1847), care a stimulat avîntul revoluţionarilor de la 1848, şi în „Amurgul lui Toldi“ (1848), A. a creat figura unui erou popular sim-bolizînd lupta dramatică a ţărănimii pentru dreptate socială. Maestru al versului, a fost un cunoscător desăvîrşit al limbii vii a poporului. Multe dintre poeziile lui sînt traduse şi în romîneşte. araţi, crescători de vite, nomazi sau stabili, constituind principala clasă a producătorilor direcţi din Mongolia. în trecut, a. erau crunt exploataţi de marii proprietari şi de biserică; astăzi, în Republica Populară Mongolă, eliberaţi de exploatare, a. participă la construirea socialismului. araucariacee ( Araucaria- ceae), familie de plante din încrengătura gimnospermelor, care cuprinde plante lemnoase, conifere, cu frunze aciculare sau late, întotdeauna verzi. Plantele din această familie sînt răspîn-dite în America de Sud, Australia, Noua Zeelandă. La noi se cultivă uneori ca plante decorative de apartament (ex. araucaria). arămire (METAL.), operaţie prin care se realizează depunerea unui strat subţire de cupru pe suprafaţa unui obiect. A. se face pe cale electrolitică, iar în cazul fierului, pentru unele utilizări, prin simpla imersiune a obiectelor în soluţia unei sări de cupru. Sin. cuprare. arătură (AGR.) 1. Lucrare executată cu plugul la adîncimea de 10—40 cm (în funcţie de natura solului, de planta cultivată, de anotimp etc.), care constă în tăierea brazdelor şi răsturnarea lor. Arătura contribuie în mare măsură la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului în vederea sporirii producţiei la plantele cultivate. 2. Teren pe care s-a efectuat lucrarea descrisă mai sus. arbaletă, armă de aruncat săgeţi sau proiectile, folosita în evul mediu. Se compunea dintr-un arc de oţel sau de lemn şi dintr-o coardă, montate pe un pat de lemn. arbaletrier (CONSTR.), piesă înclinată care alcătuieşte talpa superioară a unei ferme de acoperiş. Susţine penele cu căpriorii şi învelitoarea. „Arbeiderbladet“, ziarul central al Partidului muncitoresc norvegian. înfiinţat în 1884. Are orientare social-democrată. Arbenz Guzmân, Jacobo (n. 1913), om politic din Guatemala, ministru, apoi preşedinte al republicii (1950—1954). în timpul guvernării sale a fost votată legea reformei agrare (1952), în baza căreia s-a trecut Ia naţionalizarea domeniilor trustului United Fruit Com-pany (S.U.A.) ?i a fost lichidată o parte a proprietăţii moşiereşti, în 1954, în urma unei lovituri de stat militare şi a unei intervenţii armate organizate de S.U.A., regimul democratic din Guatemala a fost răsturnat, iar A. G. a fost nevoit să emigreze. arbitraj (DR,), judecată prin arbitri, rezolvare a unei pricini de către persoane numite de părţile în litigiu. în R.P.R., datorită caracterului popular al justiţiei şi încrederii de care ea se bucură în mase, judecata prin arbitri nu mai este folosită în prezent de părţile interesate, acestea adresîndu-se instanţelor judecătoreşti pentru rezolvarea litigiilor.—Arbitrajul de stat, organ de stat care rezolvă litigiile patrimoniale dintre organizaţiile socialiste, luptă activ împotriva deficienţelor constatate cu prilejul cercetării litigiilor şi urmăreşte, prin semnalările pe care le face, prin măsurile pe care Ie propune şi prin hotărî-rile pe care le pronunţă, întărirea legalităţiipopulare, a disciplinei de plan, a disciplinei contractuale şi a gospodăririi socialiste, ARBITRU 171 ARBORE apărarea proprietăţii socialiste, precum şi mărirea simţului de răspundere personală. în R.P.R., organele a. de s. funcţionează pe lîngă Consiliul de Miniştri, pe lîngă Comitetul executiv al Sfatului popular al capitalei şi pe lîngă comitetele executive ale sfaturilor populare regionale. Pe lîngă ministere şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat, pe lîngă uniunile centrale de cooperative sau alte organizaţii centrale obşteşti funcţionează organe arbitrale proprii.—A. inter-naţional, mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state, care constă în supunerea diferendelor, pe baza înţelegerii dintre statele-părţi, unui arbitru (ales de comun acord) sau unei instanţe arbitrale internaţionale dinainte constituită. Statele imperialiste folosesc a. i. spre a-şi impune voinţa lor altor state. Fără a respinge a. r. ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state, statele socialiste considera că diferendele internaţionale pot fi rezolvate mai bine pe calea tratativelor directe. arbitru 1. (DR.) Persoană numită de părţile în litigiu pentru a Ie rezolva pricina.—A. de stat, persoană competentă să rezolve litigiile dintre organizaţiile socialiste. V. şi Arbitrajul de stat. 2. (bPORT) Persoană oficială, calificată, desemnată de forul de specialitate să conducă o competiţie sportivă. A. veghează ca competiţia să se desfăşoare în condiţiile prevăzute de regulament şi sancţionează orice abatere disciplinară sau greşeală tehnică. arborâdă (NAV.), ansamblu format din arborii (catargele) fii vergile unei nave. arbore1 (BOT.), plantă lemnoasă, alcătuită în mod obişnuit dintr-o singură tulpină (trunchi) şi dintr-o coroană formată din mai multe ramuri mai subţiri decît trunchiul, înălţimea a. este diferită, de la o specie la alta, depăşind, în general, 7 m. Cei mai înalţi a. din lume sînt eucalipţii, care cresc în Australia şi ajung pînă la 155 m. în ţara noastră, înălţimea maximă o atinge m o- 1 i d u 1, care creşte pînă la 60 m.—A. de cacao (Theobroma cacao), plantă lemnoasă din familia sterculiaceelor, originară "din America (zona tropicală), avînd tulpina înaltă de 8—10 m, frunzele oval-lanceolate, iar florile şi fructele pedunculate, fixate direct pe trunchi. Fructul este o drupă, care ajunge pînă la 30 cm lungime; conţine 50—60 de seminţe, bogate în Arbore de cacao: a — fructe dezvoltate pe tulpină; b ~ porţiune de ramură cu o inflorescenţă pornită din axa tulpinală; c — floare grăsimi (unt de cacao). Prin uscare şi măcinare, din aceste seminţe se obţine făina de cacao, întrebuinţată în alimentaţie, mai ales la prepararea ciocolatei. Cele mai întinse suprafeţe cultivate cu a. de c. sînt în Ghana şi Brazilia, apoi în Nigeria, Camerun, Togo. de cafea (Coffea arabica), plantă lemnoasă din familia rubiaceelor, originară din Etiopia (Africa); creşte înaltă de 4—5 m, are frunze late, ovale, lucioase, de culoare verde-închis, şi flori albe sau roz. Fructul este o drupă roşie-verzuie, la maturitate neagră, cu două seminţe (boabele de cafea), din care se obţine cafeaua, întrebuinţată în alimentaţie, şi cofeina, folosită în medicină. Circa 80% din recolta mondială de cafea boabe se obţine în America Latină (Brazilia, Columbia, Mexic, Salvador), 16% în Africa (Kenia, Uganda» Etiopia), restul în Asia (India şi Indonezia).—A. de camfor (Ctn-namomum cam-phora)t plantă lemnoasă din familia laurace-elor, originară din Asia orientală, cultivată mult în China şi în Japonia. Creşte înalt de 10— 15 rn şi atinge Arbore de cafea uneori vîrsta de 2 000 de ani; are frunze persistente, ovale, lucioase şi flori galbene. Din tulpina si din frunzele lui se extrage prin distilare c a m f o r u 1.—A. de cauciuc (Hevea brasiliensis), plantă lemnoasă din familia euforbiaceelor, originară din regiunea Amazonului şi Orinocului (America de Sud); are frunze trifoliate* tulpina înaltă de 15—20 m şi groasă de 60—80 cm, din care, prin crestăturile făcute în scoarţă, se extrage un suc lăptos. în contact cu aerul* acesta se coagulează, dînd cauciucul brut de cea mai bună calitate. Azi este cultivat pe scară largă în aproape toate regiunile Asiei de sud-est, mai ales în Malaya, Ceylon şi Indonezia.—/!. de chinină (Cinchona), plantă lemnoasă din familia rubiaceelor, răspîndită în America de Sud. Are frunze ovale şi flori albe sau roz. Din scoarţa tulpinei se extrage chinina.—A* de cuişoare (Eugenia cariophyl~ lata), arbore exotic din familia mirtaceelor, cu frunze persistente, membranoase şi cu flori mici, albe sau roz. Mugurii florali se usucă şi se valorifică sub denumirea de cuişoare, folosite drept condiment sau pentru extragerea unui ulei. Patria a. de c. se află în insulele Moluce, unde olandezii au limitat cultura lui în scopuri monopoliste. în sec. al XVIII-lea, a. de c. a fost plantat în insulele Reunion* Zanzibar etc. în prezent, plantaţiile cu a. de c. au fost mult extinse în insula Madagascar. —A. depîinef Artocarpusincisa)P plantă lemnoasă din familia moraceelor, cu tulpina înaltă de 10—15 m şi foarte groasă* Fructul, aproape sferic, de mă- ARBORE 172 ARBORET rimea unui dovleac, are gust de pîine şi se consumă fiert sau copt. Creşte sălbatic în regiunile tropicale ale globului, mai ales în Asia şi în America.—Arborele vieţii (Thuya orientalis) a) Plantă din familia cupresaceelor, originară din Asia, înaltă pînă la 40 m, foarte rămuroasă, cu coroana deasă şi cu frunze mici, solzoase, persistente; seminţele sînt nearipate. în ţara noastră se cultivă ca plantă ornamentală, b) Denumire dată în anato- Arborele vieţii mie aspectului arborescent pe care îl prezintă substanţa nervoasă albă a cerebelului pe secţiunile transversale ale acestui organ. arbore2 1. (TEHN.) Organ de maşină care se roteşte în jurul axei longitudinale a fusurilor sale de reazem şi transmite cuplul de rotaţie, respectiv puterea primită de la alte organe pe care le susţine sau cu care este asamblat. Este solicitat în special la torsiune şi la încovoiere.—A. cu came, arbore prevăzut cu came pentru comanda supapelor de distribuţie la motoarele cu ardere internă. Este Arbore cu came 1 — arbore; 2 — camâ; 3 şi 4 — pinioane acţionat de a. motor al maşinii. —A. canelat, arbore care are pe suprafaţa exterioară, pe o porţiune din lungimea sa, şanţuri longitudinale (caneluri), uniform distribuite pe circumferinţă, în care pătrund proeminenţele cu aceeaşi formă ale interiorului butucului unei piese cu care se asamblează. Este folosit pentru transmiterea cuplurilor de rotaţie mari sau cu şocuri, cînd este necesar un vergilor care poartă pînze (la navele cu pînze), sau a vergilor care poartă semnele de navigaţie, antena de T.F.F. şi rfw Arbore cotit montaj riguros centric sau cînd piesa montată pe arbore are o deplasare axială frecventă.—A. cotit, arbore cu unul sau mai multe coturi, care, articulate prin fusuri (manetoane) cu bielele corespunzătoare, transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistoanelor în mişcare de rotaţie continuă. Este folosit la maşinile cu piston (motoare, compresoare etc.). Sin. vilbro-chen.—A. flexibil arbore compus din mai multe spirale concentrice din sîrmă de oţel, răsucite în sensuri contrare, care poate transmite mişcări de rotaţie cu devieri în orice direcţie. Se introduce în interiorul unui tub flexibil de protecţie, fixîndu-se la capete prin lipire sau prin piese de legătură. Este folosit la acţionarea unor scule, aparate medicinale etc. — A planetar, arbore asamblat cu roata centrală planetară a unui diferenţial, prin intermediul căruia se transmite mişcarea de la acesta la roata motoare a vehiculului (automobil, tractor etc.). Sin. ax planetar.—A pori-elice, organ al motorului pe care este montată elicea (la avion, vapor, barcă cu motor). 2. (ELT.) Arbore electric, sistem special de acţionare electrică, cu mai multe motoare care învîrtesc diferitele mecanisme, nelegate mecanic, ale unei instalaţii. Motoarele pot avea aceeaşi viteză unghiulară sau viteze unghiulare care se află într-un raport dat. Se utilizează la acţionarea maşinilor de ridicat, a laminoarelor, a maşinilor rotative de tipărit etc. 3* (NAV.) Grindă lungă sau ansamblu de 2-4 grinzi lungi, de formă tron-conică, din lemn sau din table de oţel îndoite şi nituite ori sudate între ele. A. se fixează pe puntea navei, în poziţie aproximativ verticală, şi serveşte la susţinerea pînzelor, a bigile de încărcare (la navele cu propulsie mecanică). Se mai numeşte şi catarg. V. şi arboradă. Arbore, Luca, boier moldovean de la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea. După moartea lu Ştefan cel Mare, ca reprezentant al marii boierimi, ostile centralizării, a urzit un complot împotriva lui Ştefăniţă Vodâ, care ducea o politică de centralizare a statului. în urma acestui complot, neizbutit, a fost decapitat în 1523. A. este unul dintre personajele principale ale dramei „Viforul“ de B. Dela-vrancea. Arbore, Nina (1887—1941), pictoriţă şi graficiană romînă. Desenele şi gravurile ei, de multe ori cu conţinut social, au fost publicate în diferite periodice (printre care „Cu-vîntul liber“). în pictură a manifestat o înclinaţie spre stilizare excesivă. A practicat şi pictura murală. arbore genealogic (IST,), reprezentare grafică a tuturor ascendenţilor sau descendenţilor unei persoane; se înfăţişează ca un arbore cu numeroase ramuri. arboret, porţiune de pădure caracterizată printr-o vegetaţie omogenă, deosebită de restul pădurii din jur. Poate fi: a. amestecat, constituit din mai multe specii, dintre care cel puţin două se găsesc în proporţie mai mare de 10%; a. pur, constituit dintr-o singură specie (sau în care speciile de amestec nu reprezintă mai mult de 10%); a. cultivat, dirijat după anumite reguli de silvicultură; a. exploatabil care a atins sau a depăşit vîrsta cînd poate fi exploatat; a. virgin, în care omul nu a intervenit sub nici o formă; a. echien, în care toţi arborii (proveniţi din plantare, ARBUST 173 ARC din semănat sau din lăstari) au aproximativ aceeaşi vîrstă; a. plurien, în care diferenţa de vîrstă a arborilor este mai mare de 20 de ani. arbust, plantă lemnoasă, de obicei cu mai multe tulpini care pornesc de la nivelul solului sau puţin de deasupra lui şi se ramifică puternic; ramificaţiile nu formează o coroană distinctă şi nu sînt prea diferite de tulpini în ceea ce priveşte grosimea (ex. alunul, socul, sîn-gerul etc.). Arbuzov, Aleksandr Ermi-ningheldovici (n. 1877), chimist sovietic, membru al Academiei A. E. Arbuzov de Ştiinţe a U.R.S.S., Erou al Muncii Socialiste (1957). A studiat problemele sintezei şi proprietăţile fizico-chimice ale compuşilor organofosforici. A reuşit să stabilească compoziţia şi proprietăţile terpenelor din co* niferele din Rusia şi a construit instalaţii de sticlă, dintre care unele au o largă răspîndire în laboratoarele de chimie. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Arbuzov, Aleksei Nikolae-vici (n. 1908), dramaturg sovietic rus. A scris piese închinate tineretului: „Cale lungă“ (1935), „Tania“( 1938), „Oraşul zorilor“ (1940), „Căsuţa de la marginea oraşului“ (1943), „în-tîlnire cil tinereţea“ (1948), „Ani de pribegie“ (1954). Piesa „Cronica europeană“ (1953) are ca temă destinul intelectualităţii în ţările din apusul Europei în zilele noastre, iar „Poveste din Irkutsk“ (1959) prezintă viaţa oamenilor sovietici în etapa construcţiei desfăşurate a comunismului* Opera sa se distinge printr-o fină analiză psihologică, prin cunoaşterea profundă a problemelor morale şi prin lirism. arc 1. (MAT.) Porţiune din-tr-o curbă, delimitată de două puncte ale ei. 2* (CONSTR.) Element de construcţie, avînd ca axă o curbă plană cu rază mare de curbură în raport cu dimensiunile secţiunii lui transversale, destinat a să suporte încărcarea permanentă şi utilă, şi rezemat astfel încît să fie împiedicată sau limitată deplasarea extremităţilor datorită deformării. A. se folosesc ca elemente principale de rezistenţă la poduri, acoperişuri de hale industriale, la monumente de arhitectură etc. şi se execută din lemn, din metal, din zidărie sau din beton armat. Elementele geometrice principale ale a. sînt: naşterile, cheia, deschiderea, săgeata şi pleoştirea. După felul legăturilor, pot fi : a. cu două sau cu trei articulaţii, a.^ dublu încastrate, a. cu tiranţi etc. A. se comportă mai bine decît grinzile drepte, compresiunea fiind solicitarea dominantă şi încovoierea solicitarea secundară. Pentru consumul minim de material, axa a» trebuie să fie cît mai apropiată de curba de presiune. 3.(ARHIT.) Element de arhitectură care leagă între ele două ziduri, doi piloni, două coloane etc., făcut din cărămizi sau din piatră, dispuse astfel încît să se susţină în spaţiu unele pe altele prin acţiunea propriei lor greutăţi. A. poate avea diferite forme: a. în unghi ascuţit, alcătuit din două feţe înclinate, formînd la vîrf un unghi; este o formă elementară, precedînd tipurile de a. propriu-zise; a. frînt (sau în ogivă), format din două a* de cerc egale care se întîlnesc sub un anumit unghi; e folosit, în special, în arhitectura gotică; a. în plin cintru, format dintr-un semicerc; a. rampant (nesimetric), folosit la scări; a. trilobat, constituit din trei a« de cerc (trei lobi) şi avînd centrele pe o curbă (de ex. parabola, elipsa etc.).—Arc butant, arc de sprijin, amplasat în afara clădirii, avînd rolul de a prelua şi a transmite unui contrafort exterior greutatea şi împingerile bolţilor; este caracteristic arhitecturii gotice.—A* de triumf a) Construcţie romană monumentală, formată din-tr-una sau trei arcade, bogat decorate, plasată pe o arteră de circulaţie sau într-o piaţă, pe sub care treceau trupele victorioase la întoarcerea din război Arc de triumf cu trei deschideri (ex. a. lui Titus, a. lui Constantin, la Roma). După modelul roman s-au creat arce de triumf în multe capitale europene. b) (în arhitectura creştină veche) Arcul care separă nava bazilicii de cor. 4. Armă Tipuri de arcuri: 1 — arc cu trei articulaţii cu inimă plină (elementele componente); 2 — arc cu două articulaţii; 3 — arc încastrat; 4 — arc cu tirant; 5 — arc continuu; 6 — arc cu zăbrele. ABC — axa arcului; AB — linia naşterilor; A şi B — naşteri C cheie, f — săgeată; 1 — deschidere ARC 174 ARCADIA X IE m =E X ZE zn zn zn =n zn zn zn zn i rz ZI rz ZI zz zz IZ zz d r i......i; '"i" ZL n: J Arc a — arc plat; b — arc în unghi ascuţit; c — arc bombat; d — arc în mîner de coş; e — arc în plin cintru; f — arc supraînălţat; g — arc eliptic; h — arc rampant; i — arc în ogivă; j — arc în acoladă; k — arcTudor; 1 — arc trilobat formată dintr-o bucată de lemn flexibil, curbat, ale cărui capete sînt legate cu o coardă pentru aruncarea săgeţilor. A fost folosit în timpul comunei primitive, al sclavagismului şi feudalismului. Astăzi este întrebuinţat ca instrument sportiv, în tragerea la ţintă. 5. (MAS.) Organ de maşină, care serveşte în general la realizarea unei legături elastice între două piese şi care capătă deformaţii elastice relativ mari sub acţiunea forţelor exterioare, revenind la forma iniţială după îndepărtarea acestora, în perioada deformaţiei elastice, a. acumulează energia mecanică, pe care o redă la restabilirea formei iniţiale, după ce forţele exterioare au fost îndepărtate. A. sînt solicitate mai mult la încovo- iere şi la torsiune. Se execu- tă în special din oţel, alame, bronzuri speciale etc* A. se folosesc pentru amortiza- , rea şocurilor, pen- — j tru exercitarea mat din discuri sau talere tron-conice şi folosit pentru amortizarea forţelor foarte mari (150 t şi chiar mai mari).—A. elicoidal, arc format din bare sau sîrme înfăşurate după o elice; se foloseşte la amortizarea şocurilor, la măsurarea forţelor etc.—A. cu foi, arc format din una sau mai multe foi sau lamele elastice, care preiau simultan sarcina de lucru; este folosit în special pentru amortizarea şocurilor la vehicule. —A. eliptic, arc format din două arcuri cu foi, dispuse faţă în faţă şi articulate la capete. ~/4. inelar, arc format dintr-un număr de inele exterioare şi interioare de profil special care alternează între ele; este folosit la amortizarea forţelor foarte mari. —A. lamelor, arc format unei forţe elastice permanente, pentru măsurarea forţelor, pentru acţionarea unor mecanisme etc, —A.-disc, arc for- f Diferite tipuri de arcuri t a — arc spiral plan; b — arc elicoidal cilindric de torsiune; c şi e — arcuri elicoidalecilindrice de compresiune; d — arc elicoidal cilindric de tensiune; f — arc elicoidal conic de compresiune; g — arc inelar dintr-o singură foaie sau lamelă încastrată la un capăt.—A. spiral plant arc format dintr-o bandă sau dintr-un fir înfăşurate m spirală: este folosit la acţionarea diferitelor mecanisme (ceasuri, aparate de măsură şa de înregistrare etc.)*—A. voluta arc elicoidal obţinut din înfăşurarea în spirală a unei benzi de secţiune dreptunghiulară variabilă. Este folosit lai amortizarea forţelor mari m cazul unor deplasări relativ mici (ex. la tampoanele vagoanelor)- V. şi resort. arcâci 1. îngrăditură sau despărţitură pentru separat oile în grupuri mici. 2. îngrăditură făcută de pescari în apă pentru prinderea şi păstrarea peştelui în bălţi, iarna. arcadă 1. (ARHIT.) Element arhitectonic, format dintr-unul sau mai multe arce şi din elementele care le susţin (zid, coloană, stîlp). Este folosită la portaluri, ferestre, porticuri» apeducte, poduri etc.—A.oarbâ* arcadă închisă în spate de zidul pe care îl decorează. 2. (ANAT.) Formaţie anatomică în formă de arc (ex. a. orbitarăf a. den-tară, a. arterială palmară, a* fibroasă inghinală etc.)* Arcadia, provincie în Grecia antică, aşezată în centrul peninsulei Moreea. în literatura evului mediu şi a Renaşterii, termenul a fost folosit pentru a denumi o ţară imaginară ideală» simbol a! fericirii vieţii pastorale. ARCAD IU 175 ARCTICA Arcadiu (Arcadius), fiul mai mare al împăratului Theodosiu, ia moartea căruia a devenit primul împărat al Imperiului roman de răsărit (395—408), Imperiul de apus revenind fratelui său Honoriu. în timpul său, o invazie a goţilor a zguduit imperiul. arcanul, joc popular romî-nesc, răspîndit în nordul Moldovei, în trecut era jucat cu prilejul recrutării. Este o variantă a sîrbei. Are ritm binar, o mişcare moderată, cu paşi bătuţi şi cu figuri executate la comandă. arcatură (ARHIT.), succesiune de arcade, în general oarbe, de dimensiuni mai mici, Arcatură care decorează suprafaţa unui zid. în arhitectura romînească, a. apare desfăşurată pe toată suprafaţa zidului sau sub formă de ocniţe. arc electric, descărcare electrică în gazul dintre doi electrozi (produsă pentru prima dată în 1802 de savantul rus V, V. Petrov), însoţită de efecte luminoase şi calorice intense. Această descărcare este utilizată în unele cuptoare electrice, la sudarea metalelor, ca sursă luminoasă în unele proiectoare etc. Apariţia accidentală a a. e. poate determina deteriorarea aparatelor şi instalaţiilor electrice. archehuză, armă de foc portativă din evul mediu (secolele al XV-lea şi al XVI-lea). Iniţial se descărca prin aprinderea unui fitil, iar mai tîrziu prin-tr-o scăpărătoare, în timpul ti agerii archebuza se proptea în umăr şi pe un suport vertical. Ostaşul care o mînuia se numea archebuzier. „Arcfairie şi Anadan“, roman popular cu caracter moral-didactic, de origine asiriană, datînd din sec. al Vl-lea î.e.n., în care se arată nerecunoştinţa unui tînăr (Anadan) faţă de unchiul său (Archirie), care îl înfiase şi-l crescuse. A fost tradus în limba romînă în secolul al XVII-lea, după o versiune slavă, şi tipărit de Anton Pann în 1850. Arcidava, cetate dacă şi cas-tru roman pe drumul imperial de la Lederata la Apulum, pe locul unde se găseşte astăzi satul Vărădia, raionul Oraviţa, regiunea Banat. Arcóle, comună în nordul Italiei, unde, în 1796, armatele franceze comandate de Napoleon Bonaparte au învins armata austriacă. Arconada, César Muños (n. 1900), scriitor spaniol progresist. în romanele „Turbina“ (1930), „Săracii contra bogaţilor“ (1933), „împărţirea pământului“ (1934) se observă orientarea scriitorului spre tematica socială. în anii războiului naţional-revoluţionar al poporului spaniol a fost corespondent de presă, iar din 1939 trăieşte în U.R.S.S. A. înfăţişează în povestirile („Spania invincibilă“, 1943) şi în nuvelele sale („Povestiri din Madrid“, 1941 — 1945) lupta eroică a poporului spaniol. A mai scris poemul „Dolores“ (1944) şi drama ^ „Manuela Sanchez“ (1948), inspirată din lupta partizanilor din Spania. arcoză (PETROGR.), gresie bogată în feldspaţi (cel puţin 25%), provenită din dezagregarea rapidă a graniţelor şi gnaiselor. în R.P.R. se întîl-neşte în unele formaţiuni me-zozoice din Munţii Apuseni şi din Carpaţii Meridionali. arc reflex (FIZIOL., PSIH.), ansamblul elementelor nervoase care asigură transmiterea excitaţiei sub fotmă de influx nervos de la receptor la organul efector, determinînd reacţia a-decvată de răspuns la acţiunea unui stimul. Părţile constitutive ale a. r. sînt: a) receptorul (ochi, ureche etc.); b) fibrele nervoase aferente (care transmit impulsurile în sistemul nervos centrai); c) centrii nervoşi respectivi, cu neuronii receptor şi efector, precum şi locul de conexiune funcţională între a-ceşti neuroni, numit sinapsă; d) fibrele nervoase eferente (care transmit impulsurile venite de la centrii nervoşi la organele de execuţie: muşchi, glande etc.). Arctica, regiunea polară de nord, cuprinzînd extremităţile Eurasiei şi Americii de Nord, pînă Ia izoterma de +10° din iulie si august. Suprafaţa: circa 25 000000 km2, din care uscatul ocupă circa 10 000 000 km2. Porţiunea oceanică este acoperită de banchiză, care se întinde, iarna, pe o suprafaţă de 11 000 000 km2. Temperatura este scăzută în tot cursul anului, ajungînd pînă la —52°C. Vegetaţia, săracă, este reprezentată mai ales prin licheni, iar fauna prin urşi polari, morse, foci, păsări. în A. se găsesc zăcăminte de cărbune, de metale neferoase şi rare etc. Important bazin pentru pescuit. Explorarea A. a început în sec. al XlX-lea, cu descoperirea insulelor Novaia Zemlea şi Franz Joseph. în 1878— 1879, suedezul Nordenskiold a traversat, pentru prima oară Schema unui arc reflex care trece prin măduva spinării 1 — fibrele nervoase aferente; 2 — celulele nervoase ale măduvii spinării care primesc impulsurile de Ia fibrele nervoase aferente; 3 — celulele nervoase motrice ale măduvii spinării; 4 — fibrele nervoase eferente; 5 — terminaţiile fibrelor nervoase eferente (săgeţile indică direcţia impulsurilor nervoase în arcuî refiex) ARCTURUS 176 ARDERE în istorie, Oceanul îngheţat de la vest spre est. în 1909, exploratorul american Robert Peary atinge regiunea polului nord. între 1903 şi 1928, norvegianul Roald Amundsen cercetează întregul ţărm al Oceanului îngheţat. Statul sovietic a organizat numeroase expediţii în A., punînd bazele „drumului maritim de nord“. în 1937 s-a creat prima staţiune ştiinţifică la polul nord, sub conducerea amiralului Papanin. Ulterior, numeroase expediţii sovietice au făcut descoperiri importante în A.: lanţul muntos submarin Lomonosov (1948), noi insule etc. în prezent, A, este împărţită pe sectoare între U.R.S.S., S.U.A., Canada, Danemarca şi Norvegia. Arcturus (gr. arkturos, din arktos „urs“ şi oura „coadă“; ASTR.), una dintre cele mai luminoase stele din emisfera boreală. Face parte din constelaţia Boarul şi este de mărimea stelară zero. arcuirea ramurilor (HORT.), încovoierea ramurilor şi a lăstarilor unui pom pînă la bază, unde se leagă, cu scopul de a favoriza formarea mugurilor de rod în număr mai mare; se execută primăvara devreme sau în cursul vegetaţiei. A. r. grăbeşte fructificarea pomilor, mai ales a celor pitici. arcuş, vergea de lemn între capetele căreia e întinsă o şuviţă de păr de cal, care serveşte la punerea în vibraţie, prin frecare, a coardelor unor instrumente (vioară, violă, violoncel etc.). Ardă, afluent pe dreapta al Mariţei, pe teritoriul R. P. Bulgaria şi al Greciei (300 km). Izvorăşte din masivul Rodope. Este navigabil pe cursul inferior, pentru vase de tonaj mic. Ardeal v. Transilvania. ardei (Capsicum annuum), plantă anuală din familia sola-naceelor, originară din Mexic şi din Guatemala. Are rădăcina pivotantă, tulpina cilindrică şi ramificată, frunzele oval-lan-ceolate şi florile albe. Fructul (bacă) are forme diferite şi este de culoare verde la început, apoi galbenă sau roşie. în cultură se găsesc mai multe soiuri: a. graşi, a. gogoşari, a. lungi, a. iuţi. în R.P.R. se cultivă pretutindeni, în afară de regiunile răcoroase sau prea 2 Ardei I — ardei gogoşar; 2 — ardei gras; 3 ~ chanteclaire secetoase. Fructul este întrebuinţat în alimentaţie. ardeleana, joc popular ro-mînesc, răspîndit în Transilvania şi în Banat. Se joacă în perechi aşezate în coloană faţă în faţă, ţinîndu-se de mîini. Are ritm binar şi o desfăşurare în deplasări laterale şi în în-vîrtituri. Ardeleanu, Carol (1883 — 1949), prozator rornîn. în unele dintre romanele sale sînt descrise condiţiile grele de viaţă ale clasei muncitoare în regimul burghezo-moşieresc („Viermii pămîntului“, 1933). Viziunea sa realistă se resimte de influenţe naturaliste. Ardeleanu, Mihai (1903— 1936), erou al războiului antifascist din Spania (1936— 1939). Tatăl său, ţăran sărac, a participat la răscoala ţărănească din 1904 de la Aleşd (reg. Crişana) şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. în perioada în care a luptat în Spania, A. a fost primit în rîndurile partidului comunist (1936). A căzut în luptele pentru apărarea Madridului, în timp ce îndeplinea o misiune de luptă. ardenez (ZOOTEHN.), varietate a rasei belgiene de cai, care se creşte în regiunea munţilor Ardeni. Este un cal masiv, cu temperament limfatic, avînd talia de 150— 160 cm şi greutatea de 650— 750 kg. De la vîrsta de doi ani poate fi folosit atît la muncă cît şi la reproducţie. La noi în ţară calul ardenez serveşte ca ameliorator al raselor locale, pentru a le spori masivitatea şi puterea de tracţiune. Ardeni, masiv muntos her-cinic, de mică altitudine, situat în nordul Franţei şi în sudul Belgiei. înălţimea maximă: 694 m. Conţine importante zăcăminte de huilă şi mici zăcăminte de minereuri de fier. ardénicá, faza ~ (STRAT.) totalitatea mişcărilor orogenice ale scoarţei care s-au manifestat la sfîrşitul silurianului în Irlanda, Ţara Galilor, Scandinavia, Spitzbergen, Groenlanda, în nordul Americii, precum şi în regiunea munţilor Ardeni, în Masivul Renan, în munţii Harz, în Turingia, Moravia şi R.P. Polonă. Aceste mişcări au dat naştere şi Munţilor Grampiani (Scoţia), Munţilor Scandinavi ş.a. F.a. este penultima fază a orogenezei caledo-niene. ardeno-polonă, zona ~ (STRAT.), zonă de sedimentare intensă (geosinclinală), formată în cea mai mare parte în paleozoic şi situată la marginea de sud a scutului baltic. Formaţiunile geologice ale z.a. —p. au fost cutate în orogeneza cale-doniană şi hercinică şi se întîlnesc în munţii Ardeni, Masivul Renan, munţii Harz, în Turingia, Saxonia, Siiezia şi în colinele Lysa Gora din R. P. Polonă. árdere 1. (CHIM., TEHN.) Reacţie de combinare a unei substanţe cu oxigenul, însoţită de dezvoltare de căldură şi, în mod obişnuit, de emisiune de lumină (flacără). După caracterul reacţiei se deosebesc a. complete şi a. incomplete. La combustibilii cei mai importanţi (reprezentaţi îndeosebi prin lemne, cărbuni, petrol, gaze de sondă), produşii principali obţinuţi prin a. completă sînt bioxidul de carbon şi apa, iar prin a. incompletă oxidul de carbon, apa, produşi oxigenaţi (acizi, alcooli, alde-hide) etc. Arderea este caracterizată prin căldura de a., temperatura de a., temperatura de aprindere, viteza de propagare a flăcării. După viteza de propagare a flăcării deosebim : a. lente, cu viteza de propagare mică (pînă la 1 m/s), şi a. ARHITECTURĂ POPULARĂ DIN ROMÎN.A V* Cula de la Măldăreşti, reg. Argeş ÍM Casa ţărăneasca din Moldova de nord Casă dubla din Mangalia, reg. Dobrogea 300 0 300 600 900 Lrt-r“i rÁ i , 1 Km LEGENDA © Pol Magnetic SOW Cotă de adtfLcim& ARDEZIE rapide (nur viteza de p la 4 km/; 2, (METAL.) mod de a prevăzute c regeneratoa în aceste aerul de arc apoi pătrur nativ, cînd \ pe la celălal Siemens-Mi ardezie argiloasă sa foarte fine, presiunii; sc de foi. Se la acoperiri fecţionarea a dalelor ţ tăbliţelor < R.P.R., m zăcămîntul ardomei metru c A — disc H termoelectri densoare; < la punct; la măsura înalte (de 1 areal, a unei specii a unei alte de plante Mărimea s de factorii bilităţile dt nismelor, d etc. In 1 speciilor vi condiţiile > sau nefavc acestui tap tru justa < lelor şi a ] împotriva d de răspîndv ARDEZIE 177 ARENDĂ Arena Stadionului „23 August *' rapide (numite şi detonaţii), cu viteza de propagare mare (pînă la 4 km/s). Sin. combustie. 2, (METAL.) Ardere cu inversare, mod de ardere în cuptoare prevăzute cu cîte două camere regeneratoare la fiecare cap. în aceste camere, gazele şi aerul de ardere se preîncălzesc, apoi pătrund în cuptor alternativ, cînd pe la un capăt, cînd pe la celălalt (ex. în cuptoarele Siemens-Martin). ardezie (PETROGR.), gresie argiloasă sau argilă cu granule foarte fine, întărită din cauza presiunii; se prezintă sub formă de foi. Se întrebuinţează local la acoperirea caselor, la confecţionarea unor plăci izolante, a dalelor pentru pardoseli, a tăblitelor de scris etc. în R.P.R., mai important este zăcămîntul de a. de la Deva. ardemetru (TEHN.), p i r o-metru cu radiaţie, servind ------------1 Ardometru A — disc înegrit, fixat pe cuplul termoelectric; M — oglindă con-densoare; O — ocular de punere la punct; D — montura cuplului la măsurarea temperaturilor înalte (de la 600° la 3 000°C). areal, arie de răspîndire a unei specii, a unui gen sau a unei alte categorii taxonomice de plante sau de animale. Mărimea a. este determinată de factorii de mediu, de posibilităţile de răspîndire a organismelor, de trecutul lor istoric etc. în limita a«, numărul speciilor variază în funcţie de condiţiile de viaţă, favorabile sau nefavorabile. Cunoaşterea acestui fapt este necesară pentru justa exploatare a animalelor şi a plantelor şi în lupta împotriva dăunătorilor. Sin. arie de răspîndire (sau de repartiţie). areflexie (MED.), absenţă a reflexelor, ca urmare a imposibilităţii transmiterii impulsurilor nervoase de-a lungul arcurilor reflexe. Poate cuprinde toate reflexele (în caz de comă 12- c. 761 profundă) sau este limitată la un anumit reflex sau grup de reflexe (în tabes, poliomielită etc.). Arefu, comună în raionul Curtea de Argeş, reg. Argeş, situată la poalele munţilor Ghiţu. 3 260 loc. (1961). Fabrică de cherestea. în apropierea comunei se află punctul turistic Cumpăna. arenă (lat. arena „nisip“) 1. (ARHIT., SPORT) a) Spaţiul central al unui amfiteatru antic, acoperit cu nisip, unde aveau loc luptele de gladiatori, luptele cu fiarele sălbatice, cursele de care etc. b) Ansamblul construcţiilor care deserveau acest spaţiu, c) Suprafaţa de teren din complexul unui stadion, dintr-o sală de sport, de circ etc., pe care se desfăşoară competiţii sportive sau reprezentaţii date de echipe sau de ansambluri sportive, artistice etc. 2. (PETROGR.) Sediment continental neconsolidat, rezultat din acumularea pe loc a materialelor provenite din dezagregarea rocilor granitice sau gnaisice. Prin cimentarea acestor materiale iau naştere a r-cozele, arendare (EC.), contract prin care proprietarul unui bun (teren, întreprindere, imobil etc.) cedează celeilalte părţi contractante (arendaşul), în anumite condiţii, folosinţa temporară a acelui bun. Pentru folosirea bunului respectiv, arendaşul plăteşte proprietarului arendă. Forma cea mai răspîn- dită de arendare este a. pă-mîntului. în capitalism, după natura social-economică a arendăm pămîntului, distingem : a. capitalistă, în cadrul căreia folosirea bunului arendat este bazată pe exploatarea muncii salariate în scopul obţinerii de plusvaloare; a. ţărănească, cunoscută şi sub numele de a. foamei, la care recurg ţăranii cu pămînt puţin, nevoiţi să ia în arendă un mic petic de pămînt spre a-şi putea asigura existenţa. Prin o. ţărănească, marii proprietari funciari exploatează ţărănimea. în socialism, a* este exclusă, ca urmare a existenţei exclusive a proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie. în R.P.R., a, pământurilor a fost interzisă prin lege, o dată cu lichidarea ultimelor rămăşiţe ale exploatării omului de către om la sate (1959). în dreptul internaţional este cunoscută şi a, prin care un stat cedează altui stat, în baza unui tratat, folosinţa temporară a unei părţi din teritoriul său. Puterile imperialiste folosesc această formă de a» pentru a acapara teritorii străine şi a subjuga ţările slab dezvoltate. arendă (EC.), sumă plătită de arendaş proprietarului, pentru folosirea temporară a bunului arendat. A, capitalistă reprezintă o parte a plusvalorii stoarse de arendaş prin exploatarea proletariatului agricol şi include renta şi dobînda la capitalul investit în bunul arendat. V. şi arendare. ARENOBLASTOM 178 ARGENTINA arenoblastom (MED.), tumoare masculinizantă a ovarului. Se manifestă clinic prin semne de defeminizare, reducerea şi apoi oprirea menstrua-ţiei, regresiunea caracterelor sexuale secundare feminine, dezvoltarea de tip masculin a sistemului osteomuscular, creşterea părului pe faţă, pe trunchi şi pe membre etc. Arenski, Anton Stepanovici (1861 — 1906), compozitor rus, A. S. Arenski pianist şi dirijor. A scris trei opere, printre care „Vis pe Volga“, baletul „Nopţi egiptene“, două simfonii, concerte pentru vioară, pian şi orchestră, un trio, romanţe. Opera lui se caracterizează prin lirism, melodicitate şi simplitate. A. este şi autorul unor studii şi manuale de muzică. areolă (ANAT., MED.), suprafaţă delimitată a pielii, de culoare diferită de cea a tegumentelor înconjurătoare.—A. infla-matorie, porţiunea de piele cu aspect congestiv care înconjură o zonă centrală inflamată.—A. mamelonară, suprafaţa pigmentată care înconjură mamelonul. areometrie, capitol al fizicii, care studiază metodele de măsurare a densităţii lichidelor cu ajutorul areometrelor. areometru (gr. araios „puţin dens“ şi mctron „măsură“; FIZ.), aparat care serveşte la determinarea densităţii lichidelor. Funcţionează pe baza principiului iui Arhimede. Există două tipuri: a. cu greutate constantă (mai răspîndit) şi a. cu volum constant. A. se introduce în lichidul studiat; cu cît densitatea lichidului este mai mică, cu atît a. se afundă mai mult; pe o scară gradată se citeşte densitatea. areopâg, organ suprem de judecată şi de control în Atena antică. Iniţial a fost compus numai din eupatrizi, apoi (începînd de la Solon) din arhonţii care ieşeau din funcţie. A. judeca cele mai grave cazuri penale (omorul cu premeditare, incendierea etc.), supraveghea cultul religios şi controla activitatea organelor de stat. După reforma lui Efialte (462 î.e.n.), a. şi-a pierdut importanţa politică. Arequipa farechipa], oraş în sud-vestul Perului, situat la circa 2 300 m altitudine. ,121 900 loc. (1958). Industrie textilă (prelucrarea lînii), alimentară şi de pielărie. Universitate (din 1821). Oraşul a fost înfiinţat de spanioli, în 1540, pe locul unei vechi aşezări a incaşilor. Ares v. Marte. arestáre (lat. ad „la“ şi restare „a rămîne“), privare de libertate a unei persoane prin deţinere preventivă sau deţinere la locul de executare a pedepselor, dispusă de organul de stat competent. în R.P.R., Constituţia prevede că nimeni nu poate fi arestat decît pe baza hotărîrii tribunalului sau a procurorului, conform prevederilor legii.—Arestare preventivă v. deţinere pre-venlivă. Are tino, Pietro (1492 ~ 1556), scriitor satiric italian din epoca P. Aretino Renaşterii. A scris cu vervă şi umor, uneori în spirit licenţios, în toate genurile literare, dar a excelat în pamflete şi scrieri satirice (pasquinqlc). în aceste opere, ca şi în comediile sale („Curtezana“, 1534; „Ipocritul“, 1542; „Filozoful“, 1546) şi în cele şase volume de scrisori, apărute postum, A, a demascat moravurile corupte ale societăţii aristocratice din vremea sa, în frunte cu papii şi monarhii, ceea ce i-a atras denumirea de „biciul principilor“. argat (în capitalism), muncitor agricol salariat. Argaţii constituie pătura socială cea mai exploatată de la sate. în ţările socialiste, ca urmare a transformării socialiste a agriculturii, categoria a, dispare din structura socială a satului, foştii argaţi trecînd fie în rîndurile clasei muncitoare, fie în rîndurile ţărănimii colectiviste. argăseâlă (IND. PIEL.), pastă fluidă, compusă din soluţie de alaun de potasiu sau sulfat de aluminiu, clorură de sodiu, gălbenuş de ou şi făină de grîu, folosită la argăsirea pieilor sau a blănurilor. argăsire (IND. PIEL.), procedeu de prelucrare a pieilor şi blănurilor, în scopul obţinerii unor produse rezistente la putrezire şi cu însuşiri corespunzătoare scopului în care se întrebuinţează. A., spre deosebire de t ă b ă c i r e, are un caracter reversibil: prin spălare, produsele revin la starea anterioară. Argedava, cetate în Dacia (situată, probabil, pe Argeş), una dintre cetăţile de scaun în vremea lui Burebista şi a regilor daci de prin sec. I î.e.n. Argelander [ arghelanddr], FriedrichWiîhelm( 1799-1875), astronom german, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A elaborat metodele de observare a stelelor variabile şi a întocmit un catalog şi un atlas a 324 198 de stele din emisfera de nord a cerului. argentân (METAL.), varietate de alpaca, avînd culoarea argintului. Argentina, stat în America de Sud. Suprafaţa: 2 778 412 km2. Populaţia: 20 956 000 loc. (1960), alcătuită în proporţie de circa 96% din descendenţi ai coloniştilor europeni (spanioli, italieni) şi din emigranţi din diferite ţări ale Europei de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Restul populaţiei este format din indieni şi metişi. Limba predominantă e cea spaniolă. Capitala: Buenos Au ARGENTINA 179 ARGENTINA 70 60 :to ■'*o rH) «0 70 60 50 res. Alte oraşe importante: Córdoba, Rosario, Tucumán, La Plata. Relieful este format la vest din Anzii Cordilieri, bogaţi în resurse minerale, la est din cîmpiile Gran Chaco, Pampas, cu soluri fertile, şi la sud din Podişul Patagoniei. Cele mai mari fluvii care străbat teritoriul A. sînt Paraná, Paraguay şi Uruguay, care formează la vărsare estuarul La 12* Plata. Climă tropicală, subtropicală şi temperată. A. este o ţară agrară-industrială. Predomină marea proprietate moşierească, partea covîrşitoare a pă-mîntului aparţinînd moşierilor autohtoni şi companiilor străine. Circa 80% din ţărani nu posedă pămînt, fiind arendaşi-dijmaşi. Agricultura A. este specializată în producţia de cereale şi în creşterea animalelor, acestea reprezentînd 85—90% din valoarea exportului. Principalele culturi sînt griul, porumbul, floarea soarelui, bumbacul, maté (plantă specifică Americii de Sud) etc. Se cresc animale, în special pentru carne. A. ocupă locul al doilea în lume prin numărul de ovine, şi locul al patrulea prin numărul de bovine. în producţia şi exportul de tananţi (din arborele ke-bracho), A. ocupă primul loc în lume. Industria este bazată în cea mai mare parte pe prelucrarea produselor agricole, fiind mai dezvoltată industria prelucrării cărnii, a morăritului şi industria textilă. Industria grea nu asigură necesităţile vitale ale ţării, fiind limitată mai ales la extracţia petrolului şi minereurilor polimeta-lice. Se dezvoltă industria construcţiilor de maşini. Jumătate din producţia industrială a ţării este concentrată în oraşul Buenos Aires. în economia AM monopolurile americane, engleze şi vest-germane ocupă poziţii importante. Istoric. Populaţia străveche era formată din triburi indiene. în sec. al XVI-lea, teritoriul A. a fost cucerit de spanioli, care l-au denumit La Plata şi care au trecut la exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe. în 1806—1807 englezii au încercat să ocupe Buenos Aires, dar au fost izgoniţi de populaţia oraşului. Puterea a fost luată de aristocraţia creolă, care în 1810a început lupta de eliberare de sub dominaţia Spaniei, instituind o Junta pentru conducerea revoluţiei şi încredin-ţînd, mai tîrziu( 1814), comanda supremă lui J. de San Martin« militar îndrăzneţ şi capabil, fost ofiţer în armata spaniolă. In 1816 s-a proclamat independenţa Provinciilor Unite din La Plata, care în 1826 s-au transformat în Republica Fede- ARGEŞ 180 ARGEŞ rativă a Argentinei. în timpul guvernării lui Rosas (1829— 1852), mare moşier, s-au extins latifundiile şi a început pătrunderea capitalului străin. în 1865— 1870 A, a participat, alături de Brazilia şi Uruguay, la războiul împotriva Paraguayului, în scopul răsturnării guvernului progresist al acestei ţări şi cotropirii ei teritoriale, război care a provocat puternice proteste ale maselor muncitoare argentiniene. în condiţiile dezvoltării industriei, la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a luat avînt mişcarea muncitorească. După marile greve din 1905—1907, mişcarea muncitorească s-a întărit şi, sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a luat un nou avînt (marea grevă din Buenos Aires, 1919; răscoala argaţilor, 1921 etc.). în 1918 s-a creat Partidul Comunist din Argentina, care a devenit conducătorul ferm şi consecvent al luptelor muncitoreşti şi sub conducerea căruia s-a constituit Frontul Popular (1936). în timpul celui de-al doilea război mondial, guvernanţii A. au dus o politică de colaborare cu agresorii fascişti. După al doilea război mondial, capitalul S.U.A. a început să pătrundă în A. împotriva politicii antinaţionale şi antipopulare a guvernului Frondizi (1958—1962), care a anulat rezultatele alegerilor din februarie 1962, cîştigate de opoziţie, a avut loc o puternică mişcare populară. Cercurile militariste din A. l-au înlăturat pe A. Frondizi şi au pus mîna pe putere, urmărind să întărească dictatura burgheziei şi moşierilor şi să înăsprească prigoana împotriva forţelor progresiste, în primul rînd împotriva partidului comunist. Rivalitatea dintre aceste cercuri alimentează starea de instabilitate politică a Argentinei. A, este o republică federală condusă de un preşedinte ales pe şase ani, care este în acelaşi timp şeful guvernului. Organul suprem legislativ este Congresul naţional, format din Camera deputaţilor şi Senat. A. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Principalele partide politice: Uniunea civică radicală intransigentă, reprezintă interesele burgheziei şi are influenţă în rîndurile burgheziei mici şi mijlocii şi ale intelectualilor. Mişcarea naţională pentru unitatea poporului, partid anti-imperialist şi antioligarhic; Uniunea civică radicală a poporului reprezintă interesele marii burghezii financiare şi ale moşierilor; Partidul pe-ronist, partid al adepţilor fostului preşedinte J. Peron (1946—1955); Partidul creştin-democrat; Partidul conservator popular-democrat; Partidul socialist din A.; Partidul social-democrat; Partidul Comunist din Argentina. Argeş, afluent pe stînga al Dunării (340 km). Izvorăşte din Munţii Făgăraşului şi trece prin Curtea de Argeş şi prin Piteşti. Are importante resurse hidroenergetice. Apele din cursul inferior sint folosite pentru irigarea culturilor legumicole cerc se practică în lunca sa. Afluenţii principali: Vîslan, Rîul Doamnei, Neajlov, Sabar, Dîmboviţa. Cursul inferior al Argeşului a fost, se pare, centrul uniunii tribale a ordessenilor (argessenilor) condusă de Dromichaites. La Rovine, pe Argeş, s-a dat la 10 octombrie 1394; una dintre cele mai grele bătălii din istoria războaielor turco-romîne, bătălie terminată cu victoria oştii Ţării Romîneşti, condusă de Mircea cel Bătrîn, asupra oştilor otomane, conduse de Baiazid.. Argeş, regiunea regiune administrativ-economică situată în sudul R.P. Romîne. Suprafaţa: 15 800 km2. Populaţia; 1 177 970 loc. (1961). Este împărţită în II raioane administrative, cu 11 oraşe, dintre care unul regional, Piteşti, care este şi reşedinţa regiunii. Pe teritoriul regiunii, de la nord spre sud, se succed diferite zone de relief. Zona nordică, muntoasă, cuprinde versantul sudic al Munţilor Făgăraş (cu vîrful Negoiul, 2535 m, vîrful Iezerul Mare, 2463 m ş.a ), Munţii Lotrului, Munţii Că-păţînei, Depresiunea Loviştei (Brezoi-Titeşti). Urmează o sene de depresiuni subcarpatice, (depresiunile Cîmpulung, Curtea de Argeş, Arefu, Ho- rezu), apoi dealuri subcarpatice, depresiuni intracolinare şi dealuri piemontane. în sud se întinde o zonă de cîmpie, formată din terasele Oltului şi Argeşului, cîmpia înaltă pie-montană a Piteştilor şi în extremitatea sudvestică, cîmpia Boianului. Clima variază de la nord la sud, în funcţie de distribuţia zonală a reliefului. Regiunea este străbătută de rîurile Olt şi Argeş, cu importante resurse hidroenergetice. Subsolul conţine numeroase bogăţii: lignit, petrol, gaz metan, sare, calcar, mică, izvoare minerale. Regiunea A.f în trecut una dintre regiunile înapoiate ale ţării, lipsită aproape complet de industrie şi cu o agricultură primitivă, a devenit, în anii regimului de democraţie populară, o regiune industrial-agrară în plină dezvoltare. în 1959 producţia globală a industriei era de 15,7 ori mai mare decîtîn anul 1938. în economia ţării, în 1961, regiunea A. avea o pondere însemnată în producţia de lignit brut, de ţiţei extras, de gaze de sondă brute, de cherestea, de ţesături de bumbac etc. Pe baza bogăţiilor descoperite în subsol, au fost create noi ramuri industriale: extracţia petrolului (la Valea Caselor, Cobia, Moşoaia), a gazelor de sondă şi industria chimică (Uzina de produse sodice de la Govora şi Fabrica de tananţi „Argeşul“ de la Piteşti). A fost creată de asemenea industria construcţiilor de maşini (Uzina mecanică de la Cîmpulung-Muscei). S-a dezvoltat mult industria carboniferă (Schitu-Goleşti, Poie-nari etc.), forestieră (Combinatul de industrializare a lemnului de la Rîmnicu-Vîlcea, fabricile de cherestea de la Curtea de Argeş, Brezoi, Ru-căr). Are industrie uşoară şi alimentară (fabricile de pielărie şi încălţăminte de la Piteşti şi Rîmnicu-Vîlcea, întreprinderile textile-Piteşti, fabricile de conserve din fructe de la Rîureni şi Băiculeşti). Agricultura regiunii A, colectivizată în întregime, dispune de condiţii favorabile de dezvoltare. Terenurile arabile ocupau, în 1961, 34.3% din suprafaţa ARGEŞ 181 ARGHEZI totală a regiunii. Culturile cerealiere (de grîu şi mai ales de porumb) ocupau 81,6% din suprafaţa arabilă, fiind concentrate în partea sudică, de cîmpie. Pomicultura şi viticultura, răspîndite în zona de dealuri, ocupă un loc de seamă în economia regiunii. Regiunea ocupă primul loc pe ţară în cultura prunilor. Creşterea animalelor (a ovinelor în zona de munte, a bovinelor şi a porcinelor în partea sudică) este dezvoltată. Regiunea A. a cunoscut după eliberarea ţării, în special în anii regimului democrat-popular, un puternic avînt cultural în 1961 — 1962, în regiune erau 1 225 şcoli de cultură generală. în 1961, funcţionau 953 de cămine culturale şi case de citit, 1 023 de biblioteci publice, 220 de instalaţii cinematografice. Institut Pedagogic (Piteşti). Organul de presă al Comitetului regional P.M.R. şi aî Sfatului popular regional: „Secera şi ciocanul“. Argeş, cetate care era aşezată pe rîul Argeş, pe locul unde se află astăzi oraşul Curtea de Argeş, Este amintită de izvoare în 1330, în legătură cu expediţia lui Carol Robert, regele Ungariei, împotriva lui Basarab I, domnul Ţării Ro-mîneşti. Argetoianu, Constantin (1871 — 1952), om politic burghez ro-mîn reacţionar, fost de mai multe ori ministru, iar în perioada dictaturii regale (1938 — 1940), pentru scurt timp, prim-ministru. în 1921, ca ministru de interne, a ordonat arestarea şi întemniţarea participanţilor la Congresul I al Partidului Comunist din Romînia. Arghezi, Tu-dor (pseudonimul lui Ion Theodo-rescu) (n. 1880), scriitor romîn, membru al Academiei R.P.R. Fiu de ţărani originari din Cărbu-neşti, regiunea Oltenia. S-a născut Ia Bucureşti, unde şi-a făcut studiile liceale. Dezvoltarea personalităţii sale a cunoscut adîrici frămîntări şi contradicţii, care s-au oglindit în opera sa. în tinereţe a frecventat un timp Clubul socialist. Uite* rior, într-un moment de criză morală, s-a refugiat vremelnic în viaţa monahală, pe care a părăsit-o apoi dezamăgit. După cîţiva ani de şedere în Elveţia şi în Franţa, revenind în ţară şi-a început activitatea publicistică, afirmîndu-se în coloanele revistei „Facla“, condusă de N. D. Cocea, ca unul dintre cei mai viguroşi pamfletari ai literaturii romîne, A colaborat la numeroase alte reviste, edi-tînd el însuşi cîteva periodice, cel mai cunoscut dintre acestea fiind „Bilete de papa-g a 1“. în timpul dictaturii fasciste a luat deschis atitudine potrivnică faţă de ocupanţii hitlerişti, din care cauză a fost internat de autorităţile fasciste ARCHEZI 182 ARGINT în lagărul de la Tîrgu-Jiu. A debutat în 1896, dar primul său volum de versuri a fost publicat abia la vîrsta de 47 de ani („Cuvinte potrivite“, 1927), T. Arghezi Au urmat: „Flori de mucigai“ (1931), „Cărticică de seară“ (1935), „Hore“ (1939). Primele poezii se resimt de influenţe ale simbolismului. în versurile scrise înainte de Eliberare viziunea poetului este alterată uneori da misticism. în conştiinţa lui se înfruntă setea de cunoaştere şi de transformare a lumii prin luptă, cu neliniştea, şovăielile, decepţiile şi resemnarea. Uneori poetul regretă faptul de a fi pus la îndoială explicaţiile date de religie, alteori însă el se ridică împotriva „sfintelor porunci“. în numeroase poezii („Plugule“, „Lumină lină“, „Binecuvîntare“, „Caligula“, „Testament“), A. cîntă strădaniile şi nobleţea omului muncii şi îşi afirmă simpatia faţă de cei oprimaţi. în numeroasele sale volume de proză („Icoane de lemn“, 1930; „Poarta neagră“, 1930; „Tablete din Ţara de Kuty“, 1933; „Ochii Maicii Domnului“, 1934; „Cimitirul Buna-Vestire“, 1936 ş.a.), precum şi în culegerile sale de articole („Pagini din trecut“, 1956 ş.a.), deşi cu unele infiltraţii naturaliste, A* demască cu mare forţă satirică moravurile putredei societăţi burghe-zo-moşiereşti. în anii puterii populare, în lirica lui A» se face simţită influenţa concepţiei despre viaţă a clasei muncitoare. „Cîntare omului“ (1956) este un amplu poem filozofic închinat eforturilor omului de a făuri civilizaţia. Volumul „Frunze“ (1961) cuprinde poezii, a căror notă predominantă este dragostea de viaţă şi seninătatea în faţa morţii. Lirica de revoltă socială se îmbogăţeşte şi ea prin culegerea de poeme „1907“ (1955), evocare dramatică şi polemică a marilor răscoale ţărăneşti. S-a afirmat şi ca valoros traducător al lui La Fontaine, Krîlov şi Baudelaire. Opera lui A. s-a distins de timpuriu prin plasticitatea imaginilor, prin darul îmbinării celor mai neaşteptate şi mai sugestive cuvinte şi rime, prin concizia frazelor încărcate de sens şi vigoare, prin bogăţia conţinutului de idei şi de sentimente. Sinceritatea, forţa evocatoare, supleţea şi muzicalitatea versurilor au pus în valoare dramatismul frămîntărilor poetului şi au făcut ca poezia argheziană să exercite o puternică influenţă asupra poeziei noastre contemporane. Prin puternica sa personalitate, prin vigoarea mesajului poetic, noutatea expresiei şi înalta măiestrie, atît în poezie cît şi în proză, A, s-a impus ca unul dintre cei mai mari şi mai originali artişti ai cuvîn-tului. Desfăşoară Ot bogată activitate obştească şi publicistică., Laureat al Premiului de stat. argilă 1. (PETROGR.) Roca sedimentară, constituită mai ales din silicaţi hidrataţi de aluminiu (caolinit, montmoril-lonit etc.), asociaţi cu material d e t r i t i c (cuarţ, mică etc.), geluri feromanganifere şi sili-cioase, carbonaţi şi resturi de organisme sub formă de particule mai mici de 0,001 mm. Are culoare variată, în funcţie de procentul de oxizi de fier şi de substanţă cărbunoasă. Este mai mult sau mai puţin plastică şi refractară şi poate reţine apa şi diverşi ioni prin adsorbţie. Se utilizează în ceramică, în industria cimentului etc., iar varietăţile puternic adsorbtive se folosesc la purificarea uleiurilor minerale şi vegetale (ex. a. refractară, exploatată în munţii Pădurea Craiului, la Damiş, reg. Crişana, Vulcan, reg. Braşov, Anina, reg. Banat, şi varietăţi comune, exploatate în numeroase puncte ale R.P.R. pentru fabricarea de cărămizi şi olărie). 2. (CONSTR.) a) Argilă expandată, material obţinut prin încălzirea rapidă a argilei feruginoase la peste 1 100°C, provocîndu-se astfel o degajare de gaze în masa argilei, care face materialul poros. Se foloseşte ca agregat pentru betoanele uşoare. V. şi granulit; cheramzit. b) Argilă stabilizată, argilă tratată chimic (cu clorură de calciu, var gras, ciment sau gudroane) spre a i se reduce schimbările de volum la variaţia umidităţii şi a i se mări stabilitatea la acţiunea apei. Se foloseşte ca liant în betoanele argiloase pentru drumuri de interes secundar. argilit (PETROGR,), rocă rezultată din deshidratarea şi recristalizarea unei argile. Datorită presiunii straielor, se separă foarte uşor în plăci. argilizâre 1. (PEDOL.) Proces chimic de alterare a silicaţilor, în cursul căruia se formeazi minerale argiloase. 2. (MINE) Metodă prin care o rocă este făcută impermeabilă faţă de apă, umplîndu-se porii şi fisurile cu argilă injectată sub formă de suspensie. arginină (BIOCHIM,), amino-acid bazic care există în toate proteinele, reprezentînd în unele cazuri 2/3 din totalul amino-acizilor. Participă la sinteza ureii în ficat. argint 1. (CHIM.) Ag. Element cu nr. at. 47; gr. at. 107,88; gr. sp. 10,5; p.t. 960,5°C; p.f. 2 170°C. Metal alb, moale, maleabil şi ductih Are cea mai mare conductibiii-tate electrică. Se găseşte în natură în stare nativă sau sub formă de argentită (sulfură), de kerargirită (clorură) şi de alţi compuşi. Se extrage din plumbul brut, obţinut din galene argentifere, prin diverse metode. Se dizolvă uşor în acid azotic. Are valenţa I; excepţional funcţionează şi cu valenţa 2. în stare metalică e întrebuinţat la baterea monedelor, în giuvaergerie etc., iar unii dintre compuşii săi, cum sînt clorură, bromura şi iodura de argint, se întrebuinţează în fotografie.—A. viu v. mercur. 2. (FARM.) Argint coloidal, produs obţinut prin reducerea azotatului de argint în mediu ARGINTARE 183 ARGUS alcalin. Se prezintă sub formă de lamele sau de pulbere gra-nuloasă, neagră-verzuie sau al-băstruie-închis, cu luciu metalic. Soluţia prezintă caractere coloidale. E întrebuinţat ca antiseptic local şi general (ex. colargolul, protargolul etc.)* argintâre (METAL.), acoperire cu un strat de argint a unor obiecte în scopul protejării lor împotriva acţiunii agenţilor externi sau pentru a le da un aspect mai frumos» A. se poate realiza pe cale electrolitică, prin placare etc. argirism (MED.), intoxicaţie cu săruri de argint. Se manifestă prin coloraţia cenuşiu-albăstruie a pielii, greutate în respiraţie, palpitaţii etc. argon (gr. an „fără“ şi ergon „acţiune“; CHIM.), Ar. Element cu nr. at. 18; gr. at. 39,944. Este un gaz incolor, fără miros şi fără gust. Se găseşte în atmosferă, în proporţie de 0,93% în volume. Se obţine prin distilarea fracţio-nată a aerului lichid. Este inert din punct de vedere chimic. Folosit la umplerea becurilor electrice. argonauţi, eroi din legendele greceşti, care au plecat din Tesalia, sub conducerea lui lason, plutind pe corabia Argo. Argonauţi După ce au înfruntat numeroase primejdii, au ajuns pînă în Colhida (sudul Caucazului), de unde au adus lina de aur. Această legendă străveche este legată de expansiunea grecilor pe ţărmurile Mării Negre. Ea a fost transpusă în versuri de Apollonios din Rodos. argou (LINGV.), limbaj convenţional folosit de anumite categorii sociale, cu scopul de a nu fi înţelese de neiniţiaţi, mai ales de autorităţi. Vocabularul argotic cuprinde cuvinte din limba comună, folosite cu un sens special, precum şi o serie de termeni dialectali sau împrumutaţi din limbi străine. în trecut, în Romînia, a. era folosit, de ex., de diverse categorii de lumpenproletari (delincvenţi, vagabonzi, cerşetori etc.), pături sociale generate de regimul burghezo-moşieresc. argument 1. (LOG., FILOZ.) Cunoştinţă adevărată care slujeşte drept bază în demonstrarea sau în combaterea unei teze, idei, teorii etc. — A. cosmologic, argument sofistic pentru demonstrarea existenţei lui dumnezeu. A. c. pretinde că lumea ar trebui să aibă o cauză iniţială şi prin urmare un autor, dumnezeu. Argumentul este absurd, deoarece presupusa cauză iniţială trebuie, la rîndul ei, să aibă şi ea o cauză, şi tot aşa la infinit. Materialismul dialectic arată că materia e necreată şi infinită în timp şi spaţiu, că lanţul cauzal al fenomenelor este fără început şi fără sfîrşit şi că deci lumea materială nu are nici un „creator“. — A. ontologic, falsă demonstraţie a existenţei lui dumnezeu. Potrivit a.o., oamenii au în minte ideea unei fiinţe perfecte; perfecţiunea presupune însă în mod necesar existenţa; fiinţei perfecte din mintea oamenilor i-ar corespunde deci existenţa reală a lui dumnezeu. A.o. e fals, fiindcă răstoarnă raportul real dintre gîndire şi existenţă, deducînd în mod idealist, sofistic, existenţa din gîndire. Faptul că oamenii pot avea ideea unei fiinţe fantastice nu înseamnă nicidecum că această fiinţă există cu adevărat.— A. moral, demonstraţie sofistică, falsă, a existenţei lui dumnezeu. El porneşte de la pretinsa existenţă a unei conştiinţe morale înnăscute sau a unei „ordini morale în univers“, care, după teologi, n-ar putea fi explicată decît ca fiind de origine divină. A.m. este o variantă a argumentului ontologic, falsitatea lui demonstrîn-du-se în acelaşi mod.—A. teleologic, fals argument pentru dovedirea pretinsei existenţe a lui dumnezeu. Conform a.f., ordinea naturală a lucrurilor ar implica existenţa în natură a unui scop, iar acesta existenţa unei voinţe supranaturale care să-l conceapă şi să-l realizeze, adică existenţa lui dumnezeu. Materialismul dialectic demonstrează falsitatea a.t.9 deoarece ordinea din natură se explică prin acţiunea legilor obiective proprii materiei, iar scopurile nu pot fi concepute decît de către oamenii individuali, ca fiinţe înzestrate cu conştiinţă, sau de către colectivitatea umană. 2. (MAT.) a) Variabilă independentă de care depind« Argument (b) o funcţie, b) Unghiul pe car« îl formează raza vectoare p (dreapta care uneşte originea cu imaginea unui număr complex) cu semiaxa reală. Numărul Z =p(cos9+ i sin 9) are a. 9. argumentum ad absurdum, dovedirea adevărului unei teze prin demonstrarea faptului că acceptarea tezei contradictorii duce la consecinţe absurde. La baza argumentării prin reducerea la absurd stă legea terţiului exclus. Sin reducere la absurd. V. şi demonstraţie apagogică. argumentum ad ho mi-nem, falsă argumentaţie prin care se combate omul care susţine o idee şi nu ideea pe care acesta o susţine. Argun, rîu în Extremul Orient Sovietic (1 520 km). Izvorăşte din lanţul muntos Marele Hingan şi curge spre est, formînd pe o porţiune a cursului său graniţa între U.R.S.S. şi R. P. Chineză. Periodic este navigabil. împreună cu Şilka formează fluviul Amur. Argus (în mitologia greacă), monstru cu o sută de ochi, care putea să rămînă treaz şi să doarmă în acelaşi timp. însărcinat de Hera să o păzească pe Io, a fost ucis de Hermes, care l-a adormit cu flautul său. Hera i-a cules ochii şi ¡-a ARGUŢIE 184 ARHEOLOGIE imprimat pe penele păunului. Numele mitologic Argus este întrebuinţat adeseori ca simbol al vigilenţei. arguţie (lat. argutia „sofisme“) 1. Mod de argumentare de natură sofistică, caracterizat prin folosirea amănuntelor nesemnificative, a dovezilor nesigure. 2. Subtilitate exagerată. arhaic (gr. archaios „vechi, primitiv“) 1, Adj. (Despre stilul operelor de artă) Care aparţine unei perioade anterioare perioadei clasice, şi în special celei de dinaintea clasicismului grec. 2. Subst. (STRAT.) Cea mai veche eră geologică, alcătuită din roci metamorfice şi magmatice intens cutate şi care conţin unele urme discutabile de organisme. Împreună cu formaţiunile algonkiene, formaţiunile arhaicului alcătuiesc nucleele continentelor actuale (ex. scuturile baltic, sino-siberian, canadian, brazilian etc.) şi părţile centrale ale unor masive muntoase (ex. ale Munţilor Scandinavici). arhaism (LINGV.), cuvînt, formă fonetică sau gramaticală a unui cuvînt ori construcţie de limbă care nu mai circulă de mult în vorbirea curentă. Unele a. se pot păstra în expresii fixe (ex. în expresia a bate timpii se păstrează forma veche de plural masculin a substantivului dmp), altele continuă să existe în graiuri regionale conservatoare (ex. brîncâ „mînă“, cunoscut limbii comune actuale numai in expresii ca a da brînci, a cădea în brînci etc.). A, sînt folosite, cu scopuri artistice, în operele literare cu conţinut istoric. arhaizant (despre stilul operelor de artă), care recurge intenţionat la mijloace de expresie (procedee, cuvinte) specifice unor epoci vechi. în operele literare cu conţinut istoric, acest stil se foloseşte pentru a reda „culoarea locală“. Constituie adesea o manifestare a formalismului, specifică mai ales unor curente din arta burgheza. Sin. (în artele plastice) primi ti vi st, Arhanghelsk, oraş în Uniunea Sovietică, reşedinţă regională în nordul R.S.FS. Ruse. Mare port fluvial şi maritim, situat pe fluviul Dvina Nordică» aproape de Marea Albă. 271 000 loc. (1961). Centru al industriei lemnului, hîrtiei şi celulozei, al industriei chimice, de construcţii navale, de materiale de construcţie, al industriei alimentare şi uşoare. Unul dintre principalele porturi ale Uniunii Sovietice prin care se exportă lemnul. Arhanghelski, Andrei Dmi-trievici (1879—1940), cunoscut geolog sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A. D. Arhanghelski A studiat structura geologică a părţii europene a U.R.S.S. şi a Asiei Centrale şi a întocmit pentru prima dată o raionare geotectonică a acestui teritoriu. A. a elaborat numeroase lucrări, referitoare la: teoria formării bauxitelor, legile de formare a zăcămintelor sedimentare de minerale utile, utilizarea metodelor geofizice în studiile geo-tectonice, raporturile dintre geo-sinclinale şi platformă, teoriile de formare a petrolului din Caucaz etc. Op. pr.: „Structura geologică şi istoria geologică a U.R.S.S.“ (1932). Laureat al Premiului Lenin. arhâr (Ovis a.mmon)f ovină sălbatică, considerată strămoş al majorităţii raselor actuale de oi cu coada lungă (merinos, ţigaie, ţurcană, caracul etc.). în prezent se găseşte răspîndit în munţii Asiei Centrale, unde se vînează pentru carne si blană, în R.S.S. Kazahă, în scopul adaptării la condiţiile montane a oilor cu lînă fină, s-a obţinut, prin încrucişarea arha-rului cu oaia merinos, rasa arhar merinos. arhegon (BOT.), organ feminin de reproducere, caracteristic pentru muşchi, ferigi şi gimnosperme; are forma unei butelii, în care se găseşte oosfera. arheociatide (PALEONT.; Ar-chaeocyatidae), grup de animale fosile din cambrian, apropiate atît de spongieri cît şi de celen-terate. Reprezentanţii acestui grup aveau forma unei cupe cu pereţi dubli şi poroşi, despărţiţi prin alţi pereţi verticali şi orizontali. Arheociatidele au dat naştere la adevărate recife. Urme de arheociatide s-au găsit în Asia (U.R.S.S., R. P. Chineză, R. P. Mongolă), arheografie v. arhivistică, arheologie (gr. archaios „vechi“ şi logos „vorbire, studiu“), ştiinţă care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor istorice materiale ale vechilor culturi (uneltele de muncă, locuinţele, aşezările, fortificaţiile, armele, podoabele, mormintele etc.), descoperite prin săpături. A* s-a format ca ştiinţă la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea. Pe baza efectuării primelor săpături ştiinţifice, arheologul danez C. 1 hom-sen a fundamentat (1836) ipoteza împărţirii „preistoriei“ în trei epoci (a pietrei, a bronzului şi a fierului, ipoteză emisă de filozoful latin Lucreţiu), iar după apariţia lucrării lui Ch. Darwin „Originea speciilor“, francezul G. Mortillet a elaborat (1869—1883) clasificarea epocii de piatră, bazată pe teoria evoluţionistă. Succesele etnografiei, datorate lui E. Tylor, L. Morgan şi, mai ales, lui F. Engels, au creat condiţii pentru trecerea de la studierea uneltelor omului primitiv la studierea societăţii omeneşti primitive în ansamblu; s-au organizat mari expediţii arheologice în Egipt, Iran, Irak, Grecia ş.a., descoperindu-se vechile civilizaţii egiptene, me-sopotamiene şi greceşti. La sfîrşitul sec. al XIX~lea şi începutul sec. al XX-lea, O. Mon-telius a elaborat metoda tipologică, constînd în sistematizarea urmelor materiale pe tipuri, iar şcoala evoluţionistă în etnografie şi a., bazîndu-se pe metoda comparării culturii diferitelor popoare, s-a apropiat de înţelegerea unităţii legilor dezvoltării societăţii şi a elaborat noţiunea de cultură arheologică. Ideologii rasişti au denaturat această noţiune, punînd ARHEOLOGIE 185 ARHEOLOGIE Unelte, i. Răzuitor musterian din paleoliticul mijlociu (Ripiceni). 2. Vîrf de suliţă» din os, de la Baia de Fier (aurig- nacian, paleoliticul superior). 3. Pumnal de os de la Sărata-Monteoru (cultura Cucuteni, faza B) neoliticul tîrziu. 4. Topor de silex, cioplit, de la Glina (cultura Gumelniţa), neoliticul tîrziu. 5. Harpună de corn de Ia Tangvru (cultura Gumelniţa) neoliticul tîrziu. 6. Valvă a unui tipar de piatră pentru turnat topoare de bronz de la Sărata-Monteoru (cultura Monteoru), epoca bronzului. 7. Fusaiolă de lut de la Verbicioara (cultura Verbicioara), epoca bronzului. 8. Ciocan de miner, din piatră, de ia Verbicioara (cultura Verbicioara), epoca bronzului. 9. Lamă de fierăstrău de la Spălnaca (prima epocă a fierului). 10. Seceră cu limbă de miner de la Tăuteu (prima epocă a fierului). H. Seceră cu cîrlig de la Drajna de Jos (prima epocă a fierului). 12. Vîrf de lance din fier de la Balta Verde (prima epocă a fierului). 13. Sabie cu un tăiş de la Ferigile (prima epocă a fierului). 14. Zăbală de fier de la Ferigile (prima epocă a fierului). 15. Brăzdar de plug geto-dacic, din fier. de la Poiana; 16. Săpăligă de fier geto-dacică de la Poiana. 17. Seceră de fier de la Bratei (sec. V), 18. Piesa metalică de la Bratei (s«c. V). 19. Cle?te de fier de la Bratei (sec. V) ARHEOLOGIE 186 ARHEOLOGIE Vase. î. Vas de lut ars (cultura Vădastra, faza II)t neoliticul mijlociu. 2. Vas de lut ars de la Traian-Dealul Fîntînii (cultura Cucuteni, faza Precucuteni III), neoliticul mijlociu. 3. Vas de lut ars de la Traian-Dealul Fîntînii (faza A—B a culturii Cucuteni), neoliticul tîrziu. 4. Vas de lut ars de Ia Sărata-Monteoru (cultura Monteoru), epoca bronzului. 5, Vas de lut ars de la Cîrna (cultura Gîrla Mare), epoca bronzului. 6. Vas de lut ars de Ia Saeş (cultura Wietemberg), epoca bronzului. 7. Vas de lut ars de la LecKinţa de Mureş (Hallstatt timpuriu). 8. Vas de lut ars de Ia Mediaş (Hallstatt timpuriu). 9. Vas de îut ars geto-dacic, descoperit în Dobrogea (sec. VI î.e.n,). 10. Vas dacic de bronz cu toartă de la Grădiştea Muncelului. II. Vasul cu ştampilă dacică de la Grădiştea Muncelului. 12. Vas provincial roman de la Sarmi-segetusa (Ulpia Traiană). 13. Urnă funerară carpică din cimitirul de la Poieneşti (raionul Vaslui). 14. Lampă creştină de lut de la Apulum (sec. IV). 15. Opaiţ de lut de la Sucidava (sec. VI) în mod fals întreaga dezvoltare a societăţii omeneşti în legătură cu mişcarea şi răspîndirea culturilor popoarelor „aleseu. Prima jumătate a sec. al XX-lea se caracterizează prin specializarea diverselor ramuri ale a,, prin intensificarea studierii di- verselor epoci (neoliticul, epoca bronzului şi epoca fierului), prin perfecţionarea metodologiei cercetărilor (ex. folosirea metodei carbonului radioactiv, care înlesneşte stabilirea cronologiei absolute) şi prin valorificarea pe scară largă a datelor arheo- logice în elaborarea concluziilor istorice. Prin lucrările lor s-au distins: J. Deehelette, L. Nie-dcrle, V. A. Gorodţov, V. G. Ghilde, G. Clark şi A. Evans. Arheologii marxişti, pornind de la premisa legăturii dintre cultura materială şi viaţa socială ARHEOPTERIX 187 ARHITECTURĂ pe diferite trepte ale dezvoltării istorice, reconstituie structura, felul de viaţă şi cultura societăţilor vechi. în Romînia, primele săpături arheologice s-au făcut în sec. al XlX-lea, de către Al. Odobescu şi Gr. Toci-lescu. în sec. al XX-lea s-au organizat săpături temeinice, obţinîndu-se, sub conducerea lui V. Pîrvan, I. Andrieşescu, C. Daicoviciu, E. Condurachi ş.a., o serie de succese (ca descoperirile din coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre, cele de la Poiana, cele din munţii Orăştiei etc.). O dezvoltare mare a căpătat a. în anii regimului democrat-popular, cînd au fost pregătite numeroase cadre şi s-au organizat pe scară largă săpături arheologice. Rezultatele dobîndite pînă acum la noi au pus în valoare materiale din toate epocile istoriei vechi şi feudale şi au permis elaborarea unor lucrări de sinteză. arheopterix (gr. archaios „vechi“ şi pteryx „pasăre“; PALEOMT.), cea mai veche pasăre cunoscută din isteria pămîn-tului, de mărimea unui porumbel, avînd atît caractere de reptilă (inel sclerotical osificat, dinţi conici împlîntaţi în alveole, vertebre biconcave, membrele anterioare cu trei degete terminate cu gheare, coadă lungă ca la şopîrlă, formată din 20 — 21 de vertebre), cît şi caractere iar tribunalele regionale şi tribunalele de regiuni militare judecă în complet de judecată format din doi judecători şi trei a. p. Aceştia din urmă au, în timpul judecăţii şi la pronunţarea hotărîrii, aceleaşi drepturi 1 îndatoriri ca şi judecătorii, ntroducerea sistemului de judecată cu participarea a. p. asigură atragerea oamenilor muncii la activitatea de judecată, caracterul profund democratic al justiţiei noastre, pronunţarea de hotărîri temeinice, corespunzătoare principiilor socialismului. asexuat (gr. a „fără“ şi lat. sexus „sex“; ANAT.), organism care nu are caractere de apartenenţă la unul dintre sexe şi care se reproduce vegetativ sau partenogenetic. V. şi reproducere. asfalt 1. (GEOL.) Rocă sedimentară caustobiolitică, de culoare brună-neagră, constituită dintr-un amestec de hidrocarburi bogate în răşini, din compuşi ai sulfului şi ai azotului, care a luat naştere fie în urma unui proces de bituminizare a substanţelor organice, fie prin oxidarea şi polimerizarea petrolului. în R.P.R. se găsesc zăcăminte de a. la Derna şi Brusturi (reg. Crişana) şi la Matiţa (reg. Ploieşti). 2. (DRUM., CONSTR.) a) Amestec de bitum natural sau rezidual cu substanţe minerale granulate, care serveşte la executarea diferitelor tipuri de îmbrăcaminţi rutiere şi de izolaţii hidrofuge. Se deosebesc : a. comprimat, obţinut din pulbere de rocă asfaltică; aceasta este încălzită, aşternută pe şosea şi compactată mecanic; a. turnat, beton asfaltic, folosit, mai ales în oraşe, pentru acoperirea străzilor şi a trotuarelor şi pentru izolaţii; a. cilindrat. întrebuinţat în special la şosele, b) Denumire generică dată îmbrăcă-minţii rutiere confecţionate cu bitum. asfaltâre (DRUM.), aplicarea, la cald sau la rece, a unei îmbrăcăminţi de asfalt pe un drum sau pe o stradă. asfalténe (CHIM.), substanţe conţinute în bitum, insolubile în eter de petrol, dar solubile în cloroform, în sulfură de carbon etc. Sînt substanţe tari, negre, conţinînd, în afară de carbon şi hidrogen, şi o cantitate mică de oxigen şi de sulf, uneori chiar de azot; ele conferă bitumului calitatea de aglomerante asfixie (gr. q „fără“ şi sphyxis „pulsaţie“; MED.), stare de sufocare datorită diminuării sau opririi schimburilor respiratorii în plămîni. Are drept urmare scăderea concentraţiei de oxigen şi creşterea concentraţiei bioxidului de carbon în sînge şi în ţesuturi. Se dato-reşte unui obstacol extern (strangulare, spînzurare) sau intern (polip, cancer laringian), înecării, paraliziei muşchilor respiratori, poliomielitei etc. ţi se manifestă prin învineţirea 51 umflarea feţei, proeminenţa globilor oculari, leşin, pierderea urinei şi a fecalelor etc. Asgeirsson f âusgheirsonj, Asgeir (n. 1894), om politic islan-dez. A fost ales preşedinte al republicii Islanda în 1952 şi reales în 1956 şi 1960. Asia, parte a continentului Eurasia. Cuprinde 30% din suprafaţa uscatului. Este situată în emisfera boreală (cu excepţia Arhipelagului Malaez). Punctele extreme continentale: la sud capul Piai (1°I6' latitudine nordică), iar Ia nord capul Celiuskin (77°43/ latitudine nordică). Graniţa relativă cu Europa trece de-a lungul munţilor Urali, al fluviului Ural şi al Mării Caspice. La sud-vest este despărţită de Africa prin Canalul Suez. Ţărmurile A. sînt udate Ia sud-vest de Marea Medite-rană şi Marea Roşie, la sud de Oceanul Indian, la est de Ocea- ASIA 213 ASIA nul Pacific, iar la nord de Oceanul îngheţat. Suprafaţa : circa 43 600 000 km2, dintre care insulele ocupă peste 2 000 000 km2, iar peninsulele 8 000 000 km2. De A. ţin arhipelagurile Kurile, Filipine, Arhipelagul Japonez şi Arhipelagul Malaez. Are cinci peninsule mari: Coreea şi Kam-ciatka la est, Arabia, India şi Indochina la sud. Populaţia: circa 1,6 miliarde loc. (1957), reprezentînd 57% din populaţia globului. în A. sînt ţările cu populaţii dintre cele mai numeroase : R. P. Chineză, India, Indonezia, Japonia. Populaţia A. este compusă din cele trei rase mari: mongoloidă, euro-poidă şi negro-australoidă. Principalele grupe de limbi sînt: chino-tibetană, indo-europeană, semito-hamitică şi altaică. în relieful A. predomină formele înalte (munţii Himalaia, cei mai înalţi de pe glob, cu vîrful Ciomolungma, sau Everest, de 8 848 m, munţii Tian-Şan, Altai, Saian etc.) şi podişurile întinse (Tibet, Pamir, Gobi, Siberia centrală). Cîmpiile sînt periferice: Cîmpia Siberiei de vest, Turanică, a Chinei de nord, Indo-Gangetică, a Meso-potamiei etc. Clima variază de la cea arctică (în nord) la cea tropicală (în sud); în nord-estul Siberiei se situează polul frigului din emisfera boreală (Ver-hoiansk, Oimeakon, cu temperaturi pînă la — 70°C), iar în interiorul Arabiei temperatura în timpul verii depăşeşte + 50°C. Fluviile cele mai mari ale A. sînt: Obi cu Irtîş (5 570 km), îenisei (4 130 km), Lena (4 270 km), Kolîma (circa 2 600 km), Indighirka (1 790 km), Amur (4 350 km), Huanhe (4 845 km), lanţzî (5 800 km), Mekong (4 500 km), Gange (2 700 km), Brahmaputra (2 900 km), Tigru (1950 km) şi Eufrat (2 700 km). Principalele lacuri: Arai, Bal-haş, Baikal (cel mai adînc de pe glob, I 742 m). Vegetaţia şi mai ales fauna sînt variate, în funcţie de zonele climatice: tundra şi taigaua în Siberia, cu reni şi animale cu blănuri scumpe; stepa aridă în Asia Centrală, cu oaia, calul şi iacul; pădurile ecuatoriale, cu flora şi fauna de junglă; stepele bogate în culturi agricole (grîu, bum- bac, orez). în regiunea muso-nică trăiesc vite cornute, tigri, elefanţi, şerpi etc. în stepele aride nisipoase din A* vestică trăiesc ovine, cabaline, cămile. Subsolul A, este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia, China de est, Indochina şi Coreea), petrol (Orientul Apropiat, Mijlociu şi Extrem), fier (Siberia, China de nord-est, India), minereuri polimetalice şi rare (Siberia, China, Coreea, India), staniu (Indochina, Ma-laya), pietre preţioase (Siberia, India, Ceylon, Birmania), man-gan (Caucaz, India), diamante (Iakuţia) etc. Asia este continentul unor vechi civilizaţii (China, India, Asia Centrală, Mesopotamia), de pe urma cărora au rămas numeroase monumente de artă, dovezi ale unei culturi materiale avansate. Primele informaţii mai detaliate despre Asia au fost date în sec. al XII Mea, de veneţianur Marco Polo în urma călătoriei în China, Pamir, India, Orientul Mijlociu şi Apropiat. în sec. al XV-lea, neguţătorul rus Afanasi N i -k i t i n a ajuns în India, cu mult înaintea lui • Vasco da Gama, lăsînd cartea de însemnări „Călătorie peste trei mări". în sec. XVI - XVIII, exploratorii ruşi (Ermak, Dej-nev, Poiarkov, Atlasov, Haba-rov, Kraşeninnikov ş.a.) pătrund în Siberia pînă la Oceanul Pacific şi pe ţărmul vestic al Americii de Nord. între 1675 şi 1678, învăţatul moldovean Nicolaie Milescu Spătarul întreprinde, din însărcinarea ţarului Rusiei, o călătorie în China, în urma căreia lasă o descriere complexă a A. şi în special a Chinei. în sec. al XlX-lea, exploratorii ruşi Prjevalski, Semionov-Tian-Şanski ş.a. cercetează Asia Centrală, Mongolia, China, Tibetul. Bogăţiile mari ale A. au atras atenţia puterilor capitaliste din Europa şi din America, care au pătruns adînc în viaţa politică şi economică a ţărilor asiatice, subordonîndu-le intereselor lor. în sec. XVIII — XIX englezii cuceresc India, transformînd-o în colonie. în alte ţări (China, Japonia), puterile europene pătrund abia în sec. al XIX~lea. La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea s-a desăvîrşit procesul de colonizare a A. de către Anglia, S.U.A., Germania, Franţa, Portugalia şi Japonia, continentul devenind unul dintre obiectivele luptei pentru reîmpărţirea lumii între puterile imperialiste. Popoarele A. au dus o luptă tot mai dîrză împotriva puterilor colonialiste, în India (1857 -1859), în China (1851-1864, 1898 şi 1900) etc. au avut loc mari răscoale populare anticolonialiste. Larga mişcare de eliberare de sub jugul colonial a luat un considerabil avînt după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, care a exercitat asupra A. o puternică înrîurire, în special prin crearea republicilor sovietice socialiste asiatice. Astăzi, aceste republici se află, din punct de vedere economic şi cultural, cu mult înaintea celorlalte state asiatice şi chiar a unor state capitaliste europene cu economie dezvoltată, fapt care exercită o influenţă cres-cîndă asupra mişcării de eliberare de sub jugul imperialist a popoarelor A. şi a celor din Africa şi din America Latină. După al doilea război mondial, majoritatea covîrşitoare a popoarelor A, s-au eliberat de colonialism şi au păşit pe calea unei dezvoltări proprii, independente : R. D. Vietnam (1945), R.P.D. Coreeană (1948), R. P. Chineză (1949), care construiesc socialismul şi care cuprind, împreună cu partea asiatică a U.R.S.S. şi cu R. P. Mongolă, peste 2/3 din teritoriul A.; au devenit independente o serie de state (India, Indonezia, Birmania ş.a.) care duc o politică de Pace şi de neparticipare la blocuri militare. Intrarea acestor state în arena politicii mondiale a schimbat raportul de forţe în Asia şi în lume în favoarea păcii. Unele state, deşi formal independente, se află sub dependenţa economică şi politică a S.U.A. şi Angliei, făcînd parte din diferitele pacte militare agresive: Pakistan, Vietnamul de Sud, Coreea de Sud, Iordania, Iran, Tailanda, Filipine, Turcia ş.a. Cele mai numeroase colonii, protectorate şi teritorii dependente ASIA CENTRALĂ 214 ASIGURARE aparţin Angliei: Aden, Mascat şi Oman, Omanul Contractual, insulele Bahrein, Katar, insulele Maldive, Singapore, Seangan (Hong Kong), Borneo de Nord, Brunei, Sarawak etc. Portugalia deţine partea estică a insulei Timor şi teritoriul chinez Ao-mîn (Macao). S.U.A. ocupă în mod ilegal insula Tai van, care aparţine R. P. Chineze. Ocupă de asemenea, insulele Ryukyu şi Bonin. Puternicele mişcări de masă din Japonia, Coreea de Sud, lupta armată din Vietnamul de Sud etc. slăbesc tot mai mult poziţiile imperialiştilor şi forţelor reacţionare din aceste ţări. R.P.R., alături de celelalte ţări socialiste, întreţine relaţii economice reciproc avantajoase cu ţările recent eliberate din A., ceea ce contribuie la înaintarea acestora pe calea progresului, la crearea unei industrii proprii, la dezvoltarea şi întărirea economiei lor, la asigurarea independenţei economice reale şi consolidarea poziţiilor lor în lupta împotriva imperialismului. V. şi Eurasia. Asia Centrală, regiune întinsă de podişuri şi deşerturi în Asia, cuprinzînd Mongolia şi o parte din teritoriul R. P. Chineze. Suprafaţa: 6 000 000 km2. Climatul continental excesiv; fauna şi flora sînt variate, în subsol se găsesc mari rezerve de cărbune, petrol, aur, minereuri polimetalice etc. Regiune importantă pentru creşterea animalelor. Asia Centrală Sovietică, partea extrem-sudică a Uniunii Sovietice, cuprinzînd Republicile Unionale Uzbekă, Turk-menă, Kirghiză şi Tadjikă. Relieful variază de la munţii cei mai înalţi din U.R.S.S. (vîr-furile: Kommunizm, 7 495 m, şi Pobeda, 7 439 m) pînă la deşerturile Karakum şi Ust-Urt. A. C* S. dă circa 3/4 din producţia U.R.S.S* de bumbac, fiind cunoscută, de asemenea, ca o importantă regiune pentru creşterea oilor, a cailor şi a viermilor de mătase şi pentru culturile pomicole. Se practică pe scară largă irigaţia. în anii Puterii sovietice s-a dezvoltat mult extracţia de cărbune, de metale neferoase, de petrol şi gaze naturale, industria prelucrătoare etc. Asia Mică, peninsulă în vestul Asiei, scăldată de apele Mării Negre, Mării Marmara, Mării Egee şi Mării Medite-rane. Strîmtorile Bosfor şi Dar-danele o despart de Europa. A. M. este în cea mai mare parte un podiş de 800— 1 500 m înălţime (Podişul A n a t o - 1 i e i), înconjurat de munţi înalţi. Resursele minerale (cărbuni, crom, cupru, plumb, zinc, mercur), deşi numeroase, sînt slab exploatate. Se cultivă cereale, legume, tutun, bumbac etc. A. M. formează partea asiatică a Turciei. asibilâre (lat. ad „la“ şi sibilare „a şuiera“; LINGV.), fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane ocluzive în consoană africată (semiocluzivă) sub influenţa unui i sau e următor (t din lat. tibi devine / în rom. fie; c din lat. caelam devine c(e) în rom. cer). asietă (NAV.), înclinare în direcţie longitudinală a unei nave. O navă poate fi aprovatâ, cînd prora este scufundată mai mult decît pupa, apupată, cînd pupa este scufundată mai mult, şi pe chilă dreaptă, cînd a. este nulă, adică atît prora cît şi pupa sînt scufundate în mod egal. asignate (lat. ad „la“ şi signum „semn“), hîrtie-monedă emisă pentru prima dată în Rusia, în 1769, la început convertibilă în argint. Folosirea a« pentru acoperirea deficitelor bugetare provocate de războaie a dus în cele din urmă la suspendarea convertibilităţii lor şi la inflaţie. în 1839—1843, a. au fost înlocuite cu bilete de bancă convertibile. Franţa a emis şi ea, în 1789—1796, a., care, din cauza inflaţiei puternice, şi-au pierdut repede orice valoare şi au dispărut din circulaţie. asigurare 1. (DR.) a) Raport juridic născut din lege sau dintr-un contract, în care o parte (asigurătorul) se obligă să ^ plătească, în schimbul unei prime vărsate la anumite termene de către cealaltă parte (asiguratul), o sumă de bani în cazul realizării unei împrejurări ce constituie riscul în vederea căruia se face a. (ex. incendiu, inundaţie, grindină, accident, moarte etc.). A. poate fi de bunuri sau de persoane şi este de două feluri: a. obligatorie, care se face asupra bunurilor aparţinînd gospodăriilor agricole colective sau cetăţenilor, precum şi pentru călători sau proprietarii de autovehicule, şi a, facultativă» care se face prin contract, asigurătorul plătind suma asigurată, în cazul realizării riscului, fie celui care a încheiat contractul, fie unui alt beneficiar desemnat de acesta (ex. a. de viaţă sau pentru accident etc.). în ţările socialiste, a. se fac de către organizaţii socialiste de stat, în scopul apărării proprietăţii socialiste şi al ocrotirii intereselor oamenilor muncii, în timp ce în ţările capitaliste ele se fac de către societăţi comerciale particulare, în vederea obţinerii de profituri pentru capitalişti. în R.P.R., a. se înfăptuiesc de către Admi -nistraţia Asigurărilor de Stat (ADAS). b) Asigurarea dovezilor, procedură urgentă prin care organul competent încuviinţează administrarea unei probe chiar înainte de începerea procesului, dacă există primejdia ca proba să dispară sau să fie greu de administrat în viitor, sau atunci cînd pîrîtul nu se opune. 2. (MILIT.) Asigurare de luptă, totalitatea măsurilor luate în vederea prevenirii unui atac prin surprindere din partea inamicului şi in scopul creării condiţiilor favorabile pentru intrarea la timp şi în mod organizat în luptă a trupelor proprii. A. de /. cuprinde cercetarea, siguranţa, apărarea antiaeriană, mascarea etc.— A. genistică, totalitatea măsurilor şi lucrărilor genistice executate în scopul uşurării acţiunilor proprii şi îngreuierii acţiunilor inamicului. Principalele sarcini ale a.£. sînt: cercetarea de geniu, amenajarea genistică a terenului (tranşee, adăposturi etc.), pregătirea şi întreţinerea drumurilor, înlăturarea barajelor, amenajarea trecerilor peste cursurile de apă, înzestrarea trupelor cu mijloace şi materiale de geniu etc.—A. tehnică, totalitatea măsurilor luate şi activitatea desfăşurată in vederea unei bune funcţionări, exploatări, evacuări şi reparări a tehnicii de lupt ă.—A, ASIGURĂRI SOCIALE 215 ASINDETON chimică, totalitatea acţiunilor de luptă duse de către trupele chimice pentru nimicirea forţei vii a inamicului, acoperirea cu fum a propriului dispozitiv şi realizarea protecţiei antichimice a trupelor proprii. asigurări sociale, sistem de măsuri privitoare Ia acordarea de ajutoare materiale, de pensii şi de alte forme de asistenţă socială angajaţilor şi altor categorii de oameni ai muncii, precum şi familiilor acestora, în perioada în care ei se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă sau în alte cazuri prevăzute de lege. A. s. din ţările socialiste se deosebesc fundamental de cele din ţările capitaliste, în ţările socialiste, principala formă de asigurări o constituie a. s. de stat. Angajaţii şi alţi beneficiari ai a.s. de stat nu plătesc cotizaţii de asigurare, fondurile fiind constituite din contribuţiile plătite, în mod exclusiv, de întreprinderi şi instituţii, iar neplata lor nu privează pe angajaţi de beneficiul a.s. în ţările socialiste, a.s. constituie un sistem complet, care cuprinde toate categoriile de oameni ai muncii şi care intervine în toate cazurile în care ei se găsesc în situaţia de a nu putea munci. în ţările capitaliste, dimpotrivă, sistemul a» s., obţinut prin lupta clasei muncitoare, este neunitar, nu se acordă în toate cazurile, diferă de la o ramură la alta, iar importante categorii de oameni ai muncii (ex. angajaţii din agricultură) nu beneficiază de a* s. Condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea drepturilor de a* s. sînt mult mai avantajoase în ţările socialiste decît în cele capitaliste. Administrarea fondurilor a.$, se face, în socialism, de către sindicate, adică chiar de către oamenii muncii, spre deosebire de ţările capitaliste, unde administrarea a. s. se face de către case de asigurări care folosesc importante fonduri din cotizaţiile oamenilor muncii pentru întreţinerea unui aparat admi-nistrativ-birocratic. în R.P.R., statul alocă importante fonduri pentru plata ajutoarelor materiale şi a pensiilor, pentru trimiterea la odihnă sau tratament balneo-climatic a oamenilor muncii, precum şi pentru acordarea asistenţei medicale gratuite. în 1962 cheltuielile prevăzute în buget pentru a. s. de stat reprezintă 4 186 000 000 de lei. în afară de aceasta, statutul model al gospodăriei agricole colective prevede posibilitatea creării unui fond pentru ajutorarea bătrînilor sau a celor care nu mai pot munci. Pe această bază, unele gospodării colective aplică un sistem propriu de ajutorare a celor inapţi de muncă. Terminarea colectivizării agriculturii şi întărirea economică-organiza-torică a gospodăriilor colective creează posibilităţi sporite în vederea elaborării şi realizării unui sistem unitar de asigurare materială a colectiviştilor la bătrîneţe şi în caz de invalidi-tate. asimetrie 1. Lipsă de simetrie. Sin. disimetrie. 2. (L03., MAT.) Proprietate a relaţiilor între doi termeni, care nu este valabilă şi în sens reciproc; xRy este o relaţie asimetrică atunci cînd exclude pe yRx (ex. „Dacă A este fiul lui fî, B nu poate fi fiul lui A“; f> Dacă 2 este mai mic decît 3, nu se poate ca 3 să fie mai mic decît 2“). 3* (GEOGR.) Asimetria văilor, înclinarea diferită a versanţilor văilor, pe lungimi mari. Se constată în special în zonele de cîmpie. Există mai multe cauze ale a.v,: a) subsăparea, în special a unui versant, de către un rîu; b) expoziţia versanţilor; c) numărul diferit de afluenţi pe care-i primeşte rîul principal de pe dreapta şi stînga; d) variaţia structurii şi litologiei versanţilor; e) dinamica apei curgătoare etc. (ex. a, văii Dunării intre Turnu-Severin şi Tulcea, a. Oltului în cursul inferior ş.a). asimilâţie 1. (LINGV.) Fenomen fonetic (opus d i s i m i - 1 a ţ i e i) care constă în modificarea unui sunet sub influenţa altuia, în aşa fel încît primul devine asemănător sau identic cu al doilea. A. se poate produce între două sunete în contact direct (v. acomodare) sau între două sunete situate la oarecare distanţă (ex. nâroc devine, prin a. la distanţă, noroc),—A. parţială, asimilaţie prin care un sunet primeşte anumite caractere articulatorii de la alt sunet, fără să devină identic cu acesta (ex. subsol, pronunţat supsolf prin a. p. a consoanei sonore h la consoana surdă s).—A. totală, asimilaţie în urma căreia un sunet devine identic cu alt sunet (ex. năsip devine nisip).—A* progresivă, asimilaţie în care sunetul modificat stă după cel care exercită influenţa modificatoare (ex. fr. chausson a devenit în rom. şoşon)*—A. regresivă, asimilaţie în care sunetul modificat stă înaintea sunetului care exercită influenţa modificatoare (ex. lat. serenum devine în rom. senin), —A* reciprocă, asimilaţie care constă în modificarea ambelor sunete, avînd drept rezultat un singur sunet, cu particularităţi proprii amîndurora (ex. lat. au a dat în it. o deschis, vocală velara şi rotunjită ca u şi deschisă ca a). 2. (PETROGR.) Asimilaţie magmatică, fenomen de interacţiune a unei magme cu rocile înconjurătoare, în urma căruia apar roci eruptive hibride cu o compoziţie intermediară în raport cu aceea a corpurilor care intră în reacţie. 3. (BIOL.) V. anabolism. 4. (BOT.) Asimilaţie clorofiliană v. fotosinteză. asimptotă (MAT.), dreaptă (D) asociată unei curbe plane într-o poziţie relativă faţă de curbă, astfel încît distanţa dintre un punct variabil al curbei şi această dreaptă să tindă către zero cînd punctul se deplasează pe curbă spre infinit. Se mai numeşte dreaptă asimptotă. asincron, regim regim de funcţionare a unei maşini electrice de curent alternativ, în care viteza unghiulară a rotorului este diferită de cea a cîm-pului magnetic învîrtitor al statorului. asíndeton (gr. a „fără" şi syndein „a reuni”; LINGV.), absenţa conjuncţiilor dintre doi ASINERG1E 216 AS1R0-BABIL0NEANÄ Leoaică murind. Basorelief din Ninive {sec. VII î.e.n.) sau mai mulţi termeni ai unei propoziţii, dintre două sau mai multe propoziţii ale unei fraze (ex. vrînd-nevrînd, faţă de vrînd sau nevrînd). asinergie (MED,), tulburare a mobilităţii, manifestată prin imposibilitatea de a îndeplini simultan diferite mişcări elementare. Asiria, vechi stat sclavagist, format la sfîrşitul mileniului al III-lea şi începutul mileniului al II-lea î.e.n. pe cursul inferior al Tigrului, cu capitala la Assur (mai tîrziu la Ninive). După o lungă perioadă de dominaţie succesivă a babilonenilor, a hitti-ţilor, a statului Mitanni etc.,alter-nînd cu cîteva faze de independenţă, A. s-a ridicat la rangul de mare putere politică în Orientul Apropiat, în sec. XV — XI şi apoi din sec. al X-lea pînă în a doua jumătate a sec. al Vll-lea î.e.n. In această ultimă etapa, cuceririle întreprinse de regii Tiglaipalassar al IIl~lea (745—727), Salma-nassar al V~lea (727 — 722), Sargon al U-lea (722 - 705), Serwacherib (705—680), Asar-haddon (680— 669) şi Assurba-nipal (669 — c. 663) au făcut din A• un stat puternic, cu un vast teritoriu, cuprinzînd aproape întreaga Mesopotamie, inclu- siv Babilonul, teritoriile din nordul Siriei, Fenicia şi, pentru scurt timp, Egiptul. Către sfîrşitul sec. al Vll-lea î.e.n,, lupta împotriva stăpînirii străine şi lupta de clasă din Asiria au slăbit statul atît de mult încît acesta s-a prăbuşit în cele din urmă sub puternicele lovituri conjugate ale mezilor şi babilonenilor (605 î.e.n.). asiriologie, ramură a arheologiei care se ocupă cu studiul rămăşiţelor materiale ale culturilor antice de pe teritoriul Mesopotamiei şi al regiunilor învecinate. asiro'bahiîoneână, artă arta care s-a dezvoltat în antichitate în Mesopotamia. Artei babilonene din regatul vechiului Babilon (prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.) i-a succedat arta popoarelor care au ocupat ţara: kassitii şi asirienii. Dar arta babiloneană avea să mai cunoască o perioadă de înflorire, în timpul regatului noului Babilon (626—538 î.e.n.). Arta primei epoci, moştenitoare a tradiţiilor sumero-ak-kadiene, este cunoscută prin foaite rare monumente, dintre care cel mai de seamă este stela codului regelui Hammurapi (sec. al XVIII-lea î.e.n.), cuprinzînd o remarcabilă culegere de legi, deosebit de importantă pentru cunoaşterea organizării sociale şi statale a Babilonului. Arta asiriană a folosit la rîndul ei forme şi canoane elaborate de popoarele şi civilizaţiile mesopotamiene mai vechi din aceste regiuni. în construcţii, asirienii au utilizat cărămida crudă, cărămida arsă şi, foarte rar, piatra. Zidurile erau compacte, încăperile deschizîndu-se spre o curte interioară. Palatul regal, aşezat pe o platformă înaltă, cu turnurile lui dreptunghiulare, cu creneluri în trepte, cu porţi arcuite şi străjuite de statui de zei reprezentaţi prin tauri sau lei cu chip omenesc, părea o cetate. Un exemplu caracteristic este palatul lui Sargon al II-lea de la Dur-Şarru-kin, din sec. al VIII-lea î.e.n. Pe lîngă templele principalilor zei se înălţau ziggurate. Oraşele erau înconjurate de ziduri întărite cu turnuri dreptunghiulare şi cu porţi puternice. Pereţii palatelor erau împodobiţi cu picturi murale, cu basoreliefuri policrome, înfă-ţişînd îndeosebi scene de luptă, de vînătoare ?>i tmagini de animale. Arta reliefului cunoaşte o perioadă de mare înflorire ASISTARE 217 ASISTENŢĂ MUTUALA în sec* al VII-lea î.e.n., cînd formele, mai înainte statice şi rigide, devin mai libere şi mai zvelte, ajungîndu-se şi la efecte de perspectivă. Figurile sînt mai expresive, artiştii redau cu mai multă precizie tipurile atletice şi animalele în mişcare. G 1 i p t i c a s-a dezvoltat sub forma sculpturii sigiliilor cilindrice. S-au lucrat şi amulete din bronz şi statuete din, atrr sau argint. Arta noului Babilon, în care au intervenit şi elemente asiriene, e mai bine cunoscută (ruinele palatului lui Nabucodono-sor, poarta zeiţei Iştar din Babilon, grădinile suspendate). Uriaşele palate fortificate în incinta cărora se găsea şi templul cu turn în trepte (ziggu-rat) reflectă concentrarea întregii puteri economice, politice, militare şi religioase în mîna despotului. Caracteristice pentru arta noului Babilon sînt sculptura masivă şi reliefurile animaliere în piatră (ex. dragonii şi taurii sfinţi care decorează poarta zeiţei Iştar), bogăţia decoraţiei policrome în ceramica smălţuită si în artele aplicate. V* şi Babilon; Ninive. asistare (DR.), participare a părinţilor sau a tutorelui în procesul civil, alături de minorul care a împlinit 14 ani, pentru a-i întregi capacitatea de exerciţiu (v. şi capacitate civilă) şi pentru a-I putea apăra astfel împotriva unor eventuale abuzuri ale părţii potrivnice. asistenţă L (DR.) Asistenţă juridică, apărare şi, dacă este cazul, reprezentare a celor in- teresaţi în faţa instanţelor judecătoreşti, dare de consultaţii, redactare de cereri, plîngeri şi alte acte cu caracter juridic, în R.P.R., g./, se acordă prin birourile colective organizate în cadrul colegiilor de avocaţi. A. j. se acordă în unele cazuri din oficiu şi gratuit. în statul socialist, a. /. constituie o importantă garanţie materială a dreptului de apărare. — Asistenţă maritimă, ajutor dat unei nave în pericol de către o altă navă. 2. (MED.) Asistenţă medicală, îngrijire a bolnavilor de către un personal medical calificat, la domiciliu sau într-o instituţie medico-sanitară. în ţările socialiste, a. m. este o sarcină de stat, prevăzută în Constituţie. Ea este raţională, calificată, gratuită, teritorializată. în R.P.R. se dă o deosebită importanţă a.m., prin mărirea numărului de paturi în spitale, sanatorii, case de naştere, prin acordarea gratuită a tratamentului spitalicesc, balneo-climatic, a medicamentelor etc. Numărul total de paturi din spitale, sanatorii şi case de naştere a crescut în Republica Populară Romînă de la 33 763 în anul 1938 la 137 170 în anul 1961. asistenţă mutuală, colaborare internaţională politică şi militară între state, stabilită prin tratate, în scopul apărării comune împotriva unui eventual atac armat. Tratatele de a.m. obligă statele semnatare să-şi acorde sprijin reciproc în cazul în care unul dintre Assurnasirpal al IlI-lea la vînătoare de lei. Basorelief din Nimrud-Kalah V ASISTOLIE 218 ASOCIAŢIA ele este atacat de o a treia putere; ele trebuie să aibă un caracter pur defensiv. Fiind determinate de scopurile politicii lor externe, aşa-zisele tratate de a.m. dintre ţările lagărului imperialist nu au caracter defensiv, ci urmăresc subordonarea ţărilor mici şi slabe de către ţările mari şi puternice, înăbuşirea mişcărilor de eliberare naţională şi socială, întreţinerea războiului rece şi pregătirea de noi agresiuni. Statele socialiste susţin în permanenţă ideea încheierii de tratate de a.m. ca mijloc de asigurare a securităţii, de pre-întîmpinare a agresiunii. R.P.R. a încheiat tratate de a. m. bilaterale cu celelalte state socialiste şi participă la Tratatul de la Varşovia, tratat multilateral de a. m. asistolie (gr. a „fără“ şi systole „contracţie“; MED.), denumire sub care era cunoscută inaii.te insuficienţa cardiacă totală. A.S.I.T. v. Asociaţia ştiin-ţifică a inginerilor şi tehni* cienilor din R.P.R. asiză 1. (CONSTR.) Fiecare rînd sau strat al unei zidării de cărămidă, piatră, blocuri de beton etc., aşezat astfel încît forţele principale care acţionează asupra zidăriei să fie perpendiculare pe el. 2» (DRUM.) Trei asize de cărămidă Asize stabilizate, straturi rutiere suprapuse care alcătuiesc corpul şoselei; sînt formate din pă-mînturi selecţionate sau ameliorate, din balast sau din piatră concasată nesortată; permit folosirea raţională a materialelor locale. Askania^Nova, rezervaţie naturală de stat din R.S.S. Ucraineană, întemeiată în 1828. Aici funcţionează Institutul ştiinţific ucrainean de cercetări zootehnice pentru raioanele de stepă „M. F. Ivanov“, după numele savantului zootehnician sovietic care a desfăşurat aici o rodnică activitate pentru îmbunătăţirea şi crearea de noi rase de animale. Aici au fost create rasa de oi askania-nova, rasa de porci alb ucrainean de stepă etc. în parcul botanic se cultivă o bogată colecţie de plante, cuprinzînd unele dintre cele mai valoroase specii, potrivite pentru zona de stepă a Ucrainei. în parcul zoologic trăiesc specii de animale sălbatice din regiunile de stepă ale Africii, Australiei etc. Asmara, oraş în nordul Etiopiei, în provincia Eritreea. 120 000 loc. (1958). Trafic de mărfuri. Industrie de conserve de carne şi de prelucrare a cafelei. în imediata apropiere a A. se află exploatări de sare şi de săruri de potasiu. asmăţui (Anthriscus cere-folium), plantă erbacee anuală Asmăţui din familia umbeliferelor, originară din Asia, cu tulpina înaltă de 50—60 cm, cu frunze sectate şi flori albe dispuse în umbele. Se cultivă pentru frunzele sale aromatice, care se întrebuinţează drept condiment. Asmăţuiul se mai numeşte şi hasmaţuchi. As mus, Valentin Ferdinan-dovici (n. 1894), filozof sovietic, profesor la Universitatea din Moscova. Autor a numeroase lucrări de istoria filozofiei, logică, estetică şi teoria literaturii. Op. pr.: „Studii despre istoria dialecticii în filozofia modernă“ (ed. a Il-a, 1930), „Logica“ (l947),#„pescartesM (1956). asociativitate, proprietate a unei operaţii matematice care, repetată şi aplicată unui şir de elemente, conduce la acelaşi rezultat, independent de felul în care sînt grupate acele elemente (ex. adunarea şi înmulţirea numerelor reale au proprietatea de a., care permite să se scrie: fa+6J+c=a+ + (b+c); (a X b) X c — a X X (bXc), a, by c fiind trei numere oarecare). Asociaţia europeană a comerţului liber (denumită şi „mica zonă a comerţului liber“), grupare a şapte ţări (Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Elveţia, Austria şi Portugalia), înfiinţată la 20 noiembrie 1959, din iniţiativa Angliei, pentru a opune rezistenţă concurenţei Pieţei comune. în cadrul grupării s-a prevăzut desfiinţarea taxelor vamale în comerţul dintre ţările participante, păstrîndu-se însă dreptul ca fiecare ţară să stabilească un tarif vamal propriu în relaţiile comerciale cu ţările din afara asociaţiei. Formarea acestei grupări a reflectat ascuţirea contradicţiilor dintre puterile imperialiste în problema pieţelor. Presiunile făcute de cercurile monopoliste engleze au determinat guvernul englez să se pronunţe pentru aderarea Angliei la Piaţa comună. Asociaţia generală a lu-* crătorilor din Rominia, asociaţie muncitorească profesională cu caracter corporatist şi de ajutor reciproc, creată în 1872. Statutul publicat în gazeta „Lucrătorul romîn“, organ al asociaţiei, preciza că scopul asociaţiei este să combată „tot ce e rău şi vătămător lucrătorilor“. în urma persecuţiilor Ia care a fost supusă de către autorităţile burghezo-moşie-reşti, asociaţia şi-a încetat existenţa în 1873. Asociaţia generală a muncitorilor din Timişoara, organizaţie muncitorească creată în 1868, la Timişoara. A fost prima organizaţie muncitorească cu caracter politic, bazată pe principiile luptei de clasă, din istoria mişcării noastre muncitoreşti. A luptat pentru dreptul de asociere, pentru dreptul de vot universal, pentru libertatea presei şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor. A condus greva din 1869 a lucrătorilor de la căile ferate din Timişoara. în cadrul asociaţiei, care a avut legături strînse cu Internaţionala I, s-au propagat unele idei socialiste şi internaţionaliste. Denumirea de Asociaţia generală a muncitorilor au purtat-o şi organizaţiile muncitoreşti din oraşele Oradea, Oraviţa, Reşiţa, Braşov, Arad, Sibiu, Gluj. &T~1T—PE ASOCIAŢIA 219 ASOCIAŢIA Asociaţia internaţio* nală a juriştilor democraţi ' (A.L J'D.), organizaţie a juriştilor progresişti din numeroase ţări, creată la Paris, în 1946, din iniţiativa unui grup de jurişti francezi. Ideea fundamentală pentru care militează ea este „dreptul în slujba păcii“. în vederea înfăptuirii acestei idei, organizaţia luptă pentru promovarea principiilor independenţei şi egalităţii în drepturi a popoarelor, pentru combaterea fascismului, apărarea drepturilor şi a libertăţilor democratice, asigurarea unei păci trainice între popoare. Asociaţia juriştilor din R.P.R. face parte din această asociaţie. Asociaţia internaţională a muncitorilor v. Internaţionala L Asociaţia internaţională de ştiinţe juridice, asociaţie înfiinţată în 1950, sub auspiciile U.N.E.S.C.O. La aceasta este afiliată şi Asociaţia romînâ de ştiinţe juridice, în calitate de comitet naţional, activînd pentru promovarea progresului social şi a coexistenţei paşnice printr-o mai bună cunoaştere a dreptului ţărilor socialiste şi al altor ţări. Asociaţia juriştilor din R.P.R., organizaţie care grupează pe juriştii din toate ramurile de activitate, înfiinţată la 4 iulie 1949, în urma reorganizării Asociaţiei juriş-tilor democraţi din Romînia (organizaţie constituită imediat după 23 August 1944). Scopul ei este să contribuie la popularizarea legilor Republicii Populare Romîne în rîndurile oamenilor muncii, la ridicarea nivelului profesional şi ideologic al membrilor săi. Este afiliată la Asociaţia internaţională a juriştilor democraţi. Asociaţia lucrătorilor tipografi din Bucureşti, prima asociaţie profesională a muncitorilor tipografi din Romînia, înfiinţată la Bucureşti, în 1858, sub numele de Casa de pre~ vedere şi economii a lucrătorilor tipografi. Pînă în 1865 avea mai mult caracterul unei organizaţii de ajutor reciproc. De la această dată, activitatea ei s-a îndreptat spre apărarea intereselor muncitorilor tipografi împotriva patronilor şi a aparatului de stat burghezo-moşieresc. în 1869 a început să editeze o gazetă proprie, „Analele tipografice“. Asociaţia s-a dezorganizat în 1871. Asociaţia naţională a industriaşilor, organizaţie a mo-nopoliştilor din S.U.A., creată în 1895 şi reunind peste 20 000 de companii, ale căror întreprinderi produc aproximativ 80% din întreaga producţie industrială a ţării. Nucleul conducător al asociaţiei este format din miliardari, care reprezintă mai puţin de 2% din numărul total al membrilor, înfiinţată în scopul apărării intereselor monopolurilor respective, ea este un instrument de asigurare a dominaţiei vîrfurilor oligarhiei financiare asupra corporaţiilor şi societăţilor mai mici şi exercită o influenţă puternică asupra politicii interne şi externe a S.U.A. în direcţia militarizării economiei, a limitării drepturilor sindicatelor muncitoreşti şi a intensificării războiului rece. Totodată asociaţia cheltuieşte fonduri uriaşe pentru coruperea înalţilor funcţionari ai aparatului de stat şi a vîrfurilor de conducere din sindicatele muncitoreşti, pentru finanţarea campaniilor electorale etc. Asociaţia oamenilor de artă din instituţiile teatrale şi muzicale din R.P.R. (A.T.M.), organizaţie înfiinţată în 1957. Ea cuprinde pe oamenii de artă din domeniul teatrului şi al muzicii. Organizează dezbaterea problemelor privitoare la creaţia acestora, precum şi contactele şi schimburile de experienţă cu organizaţiile profesionale similare, cu teatrele sau artiştii din alte ţări. Asociaţia oamenilor de ştiinţă din R.P.R. (A.O.Ş.), organizaţie constituită la 18 iunie 1956. Este afiliată la Federaţia mondială a oamenilor de ştiinţă* Asociaţia pentru Natiu* nile Unite (A.N.U.), asociaţie creată în R.P.R. la 21 iulie 1955. Este membră a Federaţiei mondiale a asociaţiilor pentru Naţiunile Unite. Asociaţia pentru protecţia mamei şi a copilului, organizaţie legală de masă, înfiinţată la începutul anului 1935 şi condusă de Partidul Comunist din Romînia. Paralel cu munca de colectare de obiecte şi de bani pentru ajutorarea copiilor săraci, asociaţia a răs-pîndit cuvîntul partidului în masele de muncitori. în ultimele luni ale anului 1935, asociaţia a fost silită să activeze ilegal, iar spre sfîrşitul aceluiaşi an să-şi înceteze activitatea. A fost cunoscută şi sub numele de Mama şi copilul Asociaţia romînă pentru strîngerea legăturilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U-SX organizaţie înfiinţată în ţara noastră în noiembrie 1944, cu scopul întăririi prieteniei dintre poporul romîn şi popoarele Uniunii Sovietice. Conţinutul muncii cultural-poli-tice de masă desfăşurate de A.R.L. U.S. îl constituie popu~ larizarea realizărilor de însemnătate istorică obţinute de Uniunea Sovietică în construirea socialismului şi comunismului, a politicii sale externe de pace şi răspîndirea experienţei sovietice în diferite domenii de activitate. în strînsă colaborare cu Asociaţia de prietenie sovieto-romînâ, A.R.L.U.S. popularizează în Uniunea Sovietică realizările poporului romîn în construirea socialismului. Centre importante ale activităţii asociaţiei sînt casele prieteniei romîno-sovietice, înfiinţate în principalele oraşe ale ţării. Asociaţia editează revista săp-tămînală „Veac nou“. Asociaţia slaviştilor din R.P.R,,* organizaţie ştiinţifică înfiinţată în 1956, la Bucureşti, sub auspiciile Ministerului în-văţămîntului. Coordonează activitatea slaviştilor (lingvişti, istorici, istorici literari, folclorişti, etnografi) din ţară şi are scopul de a dezvolta cercetările de slavistică, îndeosebi pe cele privitoare la relaţiile romîno-slave. Editează publicaţia proprie „Romanoslavica“. Asociaţia socialiştilor ro-nuni din Budapesta, asociaţie întemeiată la Budapesta, în 1900, de socialiştii romîni din Ungaria. în 1903 s-a transformat în secţia romînă a Partidului social-democrat din Ungaria, care îngloba pe muncitorii de naţionalitate romînă din această ţară. ASOCIAŢIA 220 ASOC1AŢ1UNEA Asociaţia ştiinţifică a inginerilor şi tehnicienilor din R.P.R. (A.S.I.T.), organizaţie de specialitate înfiinţată în 1949, care a participat activ la progresul tehnic şi ştiinţific în R.P.R. şi la introducerea tehnicii noi în economie, contribuind astfel la înfăptuirea construcţiei socialiste; a editat 18 reviste tehnice de specialitate şi „Lexiconul tehnic romîn“. Şi-a încetat activitatea în iulie 1962, cînd, la conferinţa pe ţară a inginerilor şi tehnicienilor, a fost înfiinţat Consiliul naţional al inginerilor şi tehnicienilor din R. P. R. asociaţie 1. (DR.) Grupare a mai multor persoane, care, prin convenţie, pun în comun, în mod stabil, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor pentru realizarea unui scop, fără caracter pecuniar sau patrimonial, ca de exemplu: dezvoltarea pregătirii lor profesionale, ştiinţifice, artistice, sportive. Gruparea poate dobîndi personalitate juridică în condiţiile stabilite de lege. 2. Asociaţii de ajutor reciprocy asociaţii care constituiau primele forme de organizare a muncitorilor din ţara noastră, apărute în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Ele aveau un caracter limitat, de ajutor reciproc în caz de boală, de moarte sau de şomaj. Din aceste a. făceau parte atît muncitori salariaţi cît şi mici meşteşugari cu ateliere proprii. 3. Asociaţii profesionale, forme de organizare a muncitorilor, superioare a. de ajutor reciproc, create în ţara noastră mai ales după războiul de independenţă din 1877—1878. Cu toate că aveau un caracter de clasă mai pronunţat, ele primeau la început în rîndul lor şi mici patroni cu ateliere proprii. A. p. şi-au pus ca sarcină să organizeze masele muncitoare şi să le apere interesele. Ele au constituit începuturile mişcării sindicale din ţara noastră. 4. Asociaţii de prietenie şi legături culturale cu R.P.R., organizaţii obşteşti voluntare, existente în-tr-o serie de ţări ale lumii, care au drept scop întărirea prieteniei dintre popoarele ţărilor respective şi poporul ro- mîn. Astfel de organizaţii există în U.R.S.S., precum şi într-o serie de ţări capitaliste ca Franţa, Italia, Finlanda ş.a. 5. Asociaţie sportivă, unitate organizatorică de bază a Uniunii de cultură fizică şi sport. A. s. se organizează pe întreprinderi, instituţii, S.M.T., G.A.S., G.A.C., sate (cămine culturale), şantiere, şcoli, instituţii de învă-ţămînt superior, unităţi militare, cooperative meşteşugăreşti, cartiere şi funcţionează pe baza unui regulament elaborat de Consiliul general al Uniuni? de cultură fizică şi sport. Scopul a. s, este de a atrage la practicarea sportului pe oamenii muncii în vederea dezvoltării lor fizice multilaterale şi a întăririi sănătăţii. 6. (BOT.) Unitate de bază în clasificarea grupurilor de organisme vegetale (fitoce-noze); este alcătuită din mai multe specii de plante. Structura a. este determinată de factorii de mediu şi de relaţiile reciproce existente între speciile componente. Datorită acestui fapt, a. au, de obicei, un aspect unitar, caracterizîndu-se printr-o specie predominantă, după care li se dă şi denumirea (ex. făget, stufăriş etc.). A., la rîndul ei, face parte dintr-o unitate mai largă, numită b i o-c e n o z ă. Fiecare a. ocupă un anumit areal (arie de răs-pîndire). Studiul a. permite cunoaşterea valorii economice a terenurilor agricole şi stabilirea căilcr de îmbunătăţire şi de folosire raţională a lor. 7. (CHIM.) Asociaţie moleculară, reunire a două- sau mai multe molecule identice (avînd valenţele principale saturate). în a.m., moleculele sînt legate prin forţe van der Waals sau prin punţi de hidrogen. Asocierea moleculelor influenţează puternic unele proprietăţi ale corpurilor (ex. temperatura de fierbere şi de topire). 8. (ASTR.) Asociaţii de stele, grupuri rare de stele, de origine comună. Primele asociaţii deştele au fost descoperite de astronomul sovietic V. A. Ambarţumian în anul 1947. Ele sînt sisteme dinamice nestabile; stelele care intră în componenţa lor se împrăştie treptat în spaţiu. Acest fapt dă posibilitatea să fie apreciată vîrsta lor, care, după cum s-a constatat, este foarte mică(cîteva milioane de ani) în comparaţie cu vîrsta obişnuită a stelelor. Studierea a. de s. a avut o însemnătate hotărîtoare în crearea cosmogoniei stelare* MO 135 130 ¡25 12Q Longitudine gdlactico Mişcări proprii ele expansiune în asociaţia de stele Perseu Astronomii sovietici au pus în evidenţă pentru prima oară naşterea stelelor în a. de s. 9. (PSIH.) Legătură care se stabileşte între percepţii, reprezentări, idei, stări afective; ea a fost descrisă pentru prima oară de Aristotel, care a formulat trei feluri de a.: prin contiguitate, prin asemănare şi prin contrast. I. P. Pavlov a arătat că mecanismul fiziologic al a. este legătura temporară care se stabileşte între două focare de excitaţie, pe baza acţiunii repetate a doi stimul* care coincid în timp. asociaţionism, curent mecanicist, în psihologia sec. XVII —XIX, care explica neştiinţific întreaga activitate psihică prin asocierea mecanică şi progresivă a unor procese psihice simple (senzaţii, reprezentări, idei). A. a avut o ramură materialistă (Hobbes, Locke, Hartley, Priestley, Spi-noza, Gassendi, La Mettrie* Helvetius ş.a.) şi una idealistă (Berkeley, Hume, Bain, J. MilL J. St. Mill, Spencer, Herbart*. Ribot, Wundt ş.a.). Asociaţiunea transilvană pentru literatura romînă şi cultura poporului romîtt (Astra), organizaţie culturală a burgheziei romîne din Transil-vania, înfiinţată la Sibiu, în 1861, din iniţiativa unor fruntaşi ai culturii (Timotei Cipariu* George Bariţiu ş.a.). încă de la înfiinţare, în sînul asociaţiei s-au ciocnit două tendinţe : una* de orientare patriotică şi democratică, reprezentată de G* Bariţiu, alta, de orientare cleri- ASOKA 221 ASSAKY cală, reacţionară, reprezentată de A. Şaguna. Asuprirea naţională la care erau supuşi romînii în cadrul statului austro-ungar a determinat predominarea în sînul ei, în acea perioadă, a orientării democratice. Astfel se explică rolul important pe care l-a avut asociaţia în răs-pîndirea culturii romîne în Transilvania. Ea a înfiinţat la Sibiu o mare bibliotecă, o şcoală civilă cu internat şi un muzeu. A editat şi a premiat lucrări literare şi ştiinţifice, a scos (în 1868) revista „Transilvania“. Ei i se datoreşte apariţia unei colecţii „poporale“, în care s-au tipărit broşuri în cca 2000000 exemplare, şi editarea primei enciclopedii romîneşti, „Enciclopedia romînă“ (3 voi., 1898— 1904). După 1918, datorită influenţei predominante a vîrfu-rilor burgheziei, în activitatea Astrei a cîştigat teren orientarea naţionalistă. Asoka (Aşoka), rege indian (c. 273—232 î.e.n.), care a unificat aproape întreaga Indie şi a stabilit relaţii cu statele elenistice. asolament, măsură agrotehnică care constă în împărţirea terenului de cultură în mai multe sole (tarlale), în raport cu numărul plantelor ce urmează a fi cultivate, şi în repartizarea, prin rotaţie, a fiecărei plante pe o solă anumită. A. constituie un mijloc de sporire a producţiei agricole, datorită succesiunii plantelor după felul de nutriţie, consumul de apă, sis^ temui radicular, însuşirile solului etc. asomâre (1ND. ALIM.), operaţie de abator care constă în ameţirea animalelor înainte de tăiere, prin lovire în frunte cu un ciocan, prin electrocutare etc. asonanţă, rimă imperfectă, în care silabele finale nu sînt, în structura lor, absolut identice (ex. „Treci, dorule, Mu-reşul/Nu-mi mai rupe sufletul**). aspârtie, acid ~ (BIOCHIM.), aminoacid dicarboxilic cu patru atomi de carbon. Sub forma am idei numită asparagina, a. a, reprezintă rezerva de azot a multor vegetale. Joacă un rol important in sinteza naturală a altor aminoacizi. Asparuh (c. 646—c. 700), han al bulgarilor din regiunea Mării de Azov. Migrînd spre vest, bulgarii conduşi de A* au ocupat teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, supunînd triburile slave aşezate acolo, de care au fost apoi asimilaţi. Învingînd pe bizantini, A. i-a silit să recunoască statul bulgar (679 sau 681). Aspasia din Milet, soţia lui Pericle, celebră în lumea greacă prin calităţile ei excepţionale : inteligenţă, cultură şi frumuseţe. în casa ei se întîl-neau poeţii, filozofii, oamenii de seamă ai sec. al V-lea î.e.n. aspect (LINGV.), categorie gramaticală, proprie anumitor limbi (ex. limbilor slave), care arată gradul de realizare a acţiunii exprimate de verb. în limba romînă, care nu cunoaşte o categorie gramaticală propriu-zisă a a., acesta poate fi exprimat prin mijloace lexicale sau sintactice.—A. imperfectiv (sau durativ), aspect care arată că acţiunea verbului e în curs de desfăşurare (ex. rus. MHTaTB „a citi“, faţă de rus. npoqirraTB „ a citi pînă la capăt, a termina de citit“).—A. perfectiv, aspect care arată că acţiunea verbului este efectuată, încheiată (ex. rus. paccKa3aTb „a povesti pînă la capăt“, faţă de rus. pac-CKa3biBaTi> „a povesti“). asperitate (TEHN.), proprietate a unei suprafeţe de a avea neregularităţi mici şi dese, răs-pîndite în general neuniform; denumirea unei astfel de neregularităţi. aspersor (lat. aspersus „stropit“; TEHN.), dispozitiv de i r i- gare prin aspersiune, care pulverizează apa adusă prin conducte de alimentare şi de distribuţie, pentru a stropi suprafaţa de irigat. aspirantură (PEDAG.), sistem de învăţămînt în R.P.R., în U.R.S.S. şi în majoritatea ţărilor de democraţie populară, la care se pot înscrie cei care au trecut examenul de stat şi manifestă aptitudini pentru activitatea ştiinţifică. Prin a. se pregătesc viitoarele cadre ale învăţămîntului superior şi ale institutelor de cercetări ştiinţifice. După trecerea unor examene şi susţinerea publică a disertaţiei, se obţine titlul de candidat în ştiinţe. aspirat (LINGV.; despre un sunet), realizat prin aspiraţie (ex. h din harmâsar, pronunţare regională, este o consoană aspirată. aspirator (TEHN.), aparat folosit la aspirarea unui fluid sau a unui material pulverulent. Are utilizări variate: crearea vidului într-un recipient închis (pompa de vid), aspirarea unui lichid dintr-un rezervor (sifon), aspirarea prafului din covoare, de pe pardoseli (a. de praf) etc. aspiraţie 1. (LINGV.) Zgomot produs prin frecarea aerului în trecerea lui prin laringe. A. poate preceda o vocală (rom. hoţ, lat. heri „ieri“, gr. hex „şase“) sau poate urma după o consoană (ex., în germană, t, p9 c sînt pronunţate th, ph, c/a). 2. (TEHN.) Deplasare a unui fluid printr-o conductă sau printr-un orificiu, datorită micşorării presiunii la capătul conductei înspre care acest fluid se deplasează sau în camera în care el urmează să fie introdus. aspirină (FARM.), nume comercial al acidului a c e t i 1-salicilic. aspru (ngr. aspron „monedă nouă“), mică monedă turcească de argint, cu largă circulaţie în ţările romîneşti în secolele al XV-lea-XVIî-lea. Valoarea asprului a variat mult de-a lungul, timpului. Assaky, Gheorghe (1855 —■ 1899), chirurg romîn, nepot al lui Gh. Asachi, cunoscut mai ales prin cercetările experimentale asupra suturii nervilor la distanţă. Este considerat ca unul dintre precursorii ASSAM 222 ASTIGMATISM neurochirurgiei moderne. Op. pr.: ,, Despre sutura nervilor la distanţă“ (1886), ,,Noi cercetări relative la influenţa condiţiilor mecanice asupra creşterii nervilor“ (1886). Assam, stat federal în nord-estul Indiei. Suprafaţa: 220 172 km2. Populaţia: circa 11 900000 loc. (1961), formată din assamiţi (50%), bengalezi, tibetani, bir-mani etc. Centrul administrativ: Shillong. Relieful este în general muntos, cu înălţimi pînă la 3 826 m. Climat tropical mu-sonic foarte umed (precipitaţii anuale pînă la 12 500 mm). Culturi de ceai, de tutun, de bumbac, de trestie de zahăr etc. Se exploatează petrol, cărbune etc. Associated Press [dsouşiei-tid pres7, una dintre principalele agenţii de presă din S.U.A., înfiinţată în 1848, cu sediul central la New York. Ea serveşte direct interesele politice ale marilor monopoluri americane. Majoritatea ziarelor şi posturilor de radio din S.U.A. folosesc serviciile acestei agenţii. Assuan, oraş în Republica Arabă Unită, situat pe malul Nilului. 28 400 loc. (1952). Industrie uşoară dezvoltată. Din 1960, pe baza acordului cu Uniunea Sovietică, în spiritul ajutorului acordat de aceasta dezvoltării economice a ţărilor slab dezvoltate, au început aici lucrările de construire a unui mare baraj. Se construieşte o centrală hidroelectrică cu capacitatea de 9,5 miliarde kWb anual. Ca urmare a barării Nilului, se va permite irigarea a sute de mii de ha, ceea ce va mări suprafeţele însămînţate ale R.A.U. cu 30%. Assur, zeu principal al asi-rienilor, după care s-a dat numele oraşului Assur, devenit capitala statului asirian. Assurbanipal, ultimul rege însemnat al Asiriei (c. 669— c. 633 î.e.n.). In timpul domniei lui, Asiria şi-a extins, prin războaie prădalnice, dominaţia asupra Egiptului, Caldeii şi Elamului. Civilizaţia asi-riană, în special arta, a cunoscut în timpul său o mare înflorire. Spre sfîrşitul domniei lui se ivesc semnele descompunerii imperiului asirian. Astarte Astarte, zeiţă feniciană, protectoare a fertilităţii pămîntului, a maternităţii şi a dragostei. Era reprezentată în chip de femeie cu o semilună pe frunte. Cultul ei a cunoscut treptat o largă răs-pîndire în toată regiunea mediteraneană, inclusiv la Roma. astatiniu (CHIM.), At. Element cu nr. at. 85, sintetizat în 1940. Toţi izotopii a* sînt radioactivi. Are proprietăţi fizice şi chimice asemănătoare cu ale halogenilor. astenie (gr. a „fără“ şi sthenos „forţă“; MED.), stare patologică caracterizată prin senzaţia subiectivă şi starea obiectivă de slăbiciune, de scădere a forţei fizice şi intelectuale. Se deosebeşte de starea fiziologică^de oboseală prin caracterul ei intens şi prelungit, ea nedispărînd prin repausul obişnuit. Astenia psihică se caracterizează prin scăderea simţitoare a capacităţii de lucru intelectual. astereâlă (CONSTR.), căptuşeală de scînduri aşezate alăturat, cu rosturi suficiente spre a permite dilataţia prin ume-zire, destinată să susţină un strat de material şi să transmită elementelor de rezistenţă (căpriori, pene, grinzi etc.) în- învelitoare a — căpriori; b — astereală; f — tablă cărcările de pe suprafaţă. A. acoperişului* fixată pe căpriori, susţine învelitoarea şi transmite scheletului de rezistenţă greutatea învelitorii şi încărcările care îi revin (vînt, zăpadă). A. unui co-fraj de planşeu susţine betonul proaspăt turnat şi transmite greutatea acestuia Ia piesele de susţinere. astereognozie (gr. a „fără“, stereos „solid“ şi gtiosis „cunoaştere“; MED.), pierdere a capacităţii de recunoaştere a unui obiect prin pipăit, fără ajutorul vederii. Se întîlneşte în cazurile de leziuni ale căilor şi centrilor sensibilităţii profunde, în special în leziuni ale scoarţei cerebrale. asterisc (gr. asteriskos „steluţă“), semn grafic în formă de steluţă (*), care are diverse întrebuinţări; după un cu vînt, trimite în josul paginii la o notă; în lingvistică, aşezat înaintea unui cuvînt sau a unei forme gramaticale, arată că acestea nu apar în texte, ci sînt presupuse, reconstruite (ex. la baza rom. muia, fr. mouiller, sp. mojar, port. molhar stă verbul lat. neatestat *molliare). asteroid (gr. aster, asteros „stea“ şi eidos „aspect“; ASTR.), planetă mică, din sistemul solar, puţin strălucitoare. A. se află în special între orbitele lui Marte şi Jupiter. asteroide (ZOOL.) v. stele-de^mare. asteronim (gr. aster, asteros „stea“ şi onyma „nume“; BIBL.), steluţă, grup de steluţe sau o majusculă urmată de steluţe (ex. B***), care înlocuiesc, într-o scriere, numele unui autor sau al unui personaj, pentru a-i păstra (în mod real sau fictiv) anonimatul. Astier de la Vigerie [astie do la vijdrî/, Emmanuel d* (n. 1900), ziarist şi activist pe tărîm social din Franţa, luptător pentru pace. A participat la mişcarea de rezistenţă din Franţa în timpul ocupaţiei hitle-riste. Este unul dintre fondatorii organizaţiei „Luptătorii pentru pace şi libertate“ (1948); din 1955 este vicepreşedinte al Consiliului Mondial al Păcii. Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1957). astigmatism 1. (FIZ.) Aberaţie a unei lentile cu suprafeţe sferice, care face ca imaginea unui punct ce nu se află pe axa optică să fie constituită dintr-o pereche de linii scurte, perpendiculare una pe alta şi puţin distanţate între ele. 2. (FIZ., MED.) Defect al unei ASTM 223 ASTRA-VAGOANE lentile sau al ochiului omenesc, care constă în variaţia razei de curbură a lentilei on a corneei transparente de la un plan la altul, datorită căreia obiectele, atît cele apropiate cît şi cele depărtate, apar deformate* A. poate apărea la oameni şi din cauza lipsei de omogenitate a cristalinului. Se corectează prin ochelari cu lentile cilindrice. astm (gr. asthma „respiraţie“ ; MED.), stare patologică caracterizată prin greutate în evacuarea aerului din plămîni şi prin nevoia intensă de aer. Apare de obicei sub formă de crize şi se datoreşte spasmului muşchilor bronhiolelor. Criza de a* începe brusc, de obicei noaptea, cu senzaţie de sufocare, sudori reci, respiraţie grea, tuse cu expectoraţie mucoasă. Cauza a. poate fi o iritaţie locală a aparatului respirator, o stare alergică, o infecţie etc. Aston [htdnh Francis Wil-liam (1877—1945), fizician englez, membru al Societăţii Regale din Londra. A construit primul spectrograf de masă şi a descoperit 213 izotopi ai elementelor neradioactive. Premiul Nobel (1922). ^ Astra v. Asociaţiunea transilvană pentru literatura ro* mină şi cultura poporului romîn. astragal (gr. astragalos „vertebră, os“) 1. (ANAT.) a) Os al piciorului pe care se sprijină cele două oase ale gambei: tibia şi peroneul. Sin. talus. b) Numele vechi al atlasului, prima vertebră cervicală, al cărei corp este unit cu a doua vertebră. 2. (ARHIT.) Element decorativ Astragal (2) de secţiune semicirculară, care face trecerea de la fusul coloanei la capitel. Astrahan, oraş în Uniunea Sovietică, reşedinţă regională în sudul R.S.F.S. Ruse, mare port în delta fluviului Volga. 313 000 loc. (196!)• Industrie a conservelor de peşte şi de prelucrare a lemnului. în 1962 a intrat parţial în funcţiune un mare combinat de celuloză şi carton, care foloseşte ca materie primă stuful. Centru comercial şi cultural. astrahán 1. a) Pielcică de miel caracul cu părul mătăsos şi creţ, a cărei denumire provine de la oraşul Astrahan, renumit pentru comerţul cu aceste piei-cele, denumite şi persiane. b) Imitaţie a blănii acestui miel, realizată prin ţeserea şi finisarea specială a firelor obţinute pe cale chimică sau prin lipirea buclelor respective pe o ţesătură. 2. a) Astrahan alb, soi de măr originar din U.R.S.S., cu fructe de mărime mijlocie, sferice-alungite, de culoare albă-verzuie. Pulpa fructelor este albă, zemoasă, cu gust dulceag-acrişor. Se coace la sfîrşitul lunii iulie, b) Astrahan roşu, soi de măr originar din U.R.S.S., cu fructe de mărime mijlocie, sferice sau sferice-turtite, de culoare roşie-zmeurie, cu dungi abia vizibile şi cu ceară violacee abundentă, cu pulpa albă-gălbuie, uneori cu vinişoare roşii, zemoasă, cu aromă pronunţată. Se coace la începutul lunii august. în prezent, ambele soiuri se cultivă pe suprafeţe mici în nordul R.P.R., urmînd ca în viitor să fie extinse în toată ţara. astralită, exploziv de siguranţă pe bază de azotat de amoniu, trinitrotoluen şi nitroglicerină, cu mare forţă explozivă, folosit în minele metalifere, în cele de cărbuni ne-grizutoşi, în saline, în cariere şi la lucrări de derocare. astralón (CHIM.), produs de copolimerizare a clorurii de vinii şi acrilatului de metil. Este folosit la prepararea plăcilor, foilor, filmelor transparente neinflamabile şi rezistente la apă. înlocuieşte celuloidul. ^ Astra romînă, societate anonimă monopolistă din Romînia, înfiinţată în 1910 şi aflată sub controlul trustului anglo-olan-dez Royal Dutch Shell. A avut ca obiect exploatarea terenurilor petrolifere, prelucrarea şi desfacerea petrolului. Capitalul, care iniţial a fost de 29 400 000 de lei, a crescut continuu, ridi-cîndu-se în 1943 la 2 555 833 500 de lei. Profitul net declarat a fost în anii 1941 — 1943 de 888 000 000 de lei. A. r* a fost cea mai puternică societate petrolieră din Romînia şi a constituit un pilon de bază al dominaţiei capitalului străin în ţara noastră; în 1943, ea deţinea 31,69% din producţia de petrol a Romîniei, 31,76% din prelucrarea lui şi 27,4% din exportul de petrol al ţării. A. r. a obţinut profituri fabuloase prin jefuirea rezervelor de petrol ale Romîniei şi prin exploatarea sălbatică a muncitorilor. în mod deosebit au fost reduse salariile muncitorilor în perioada crizei din 1929—1933. Aceasta a fost şi perioada unor puternice lupte ale petroliştilor de la A. r. împotriva concedierilor şi reducerii salariilor, în februarie 1933, petroliştii de la A. r. au declarat grevă, solidarizîndu-se cu muncitorii de la Griviţa. După 23 August 1944, conducătorii societăţii au organizat, în înţelegere cu reacţiunea din Romînia, un vast plan de sabotare a producţiei petroliere a Romîniei şi de înrăutăţire a situaţiei muncitorilor, plan demascat şi zădărnicit. în 1948 A* r. a fost naţionalizată, toate bunurile ei trecînd în proprietatea întregului popor. Astra-vagoane, societate monopolistă, constituită în Romînia, în 1921, cu o însemnată participare a capitalului străin, în 1927 A .-v. a acaparat uzinele metalurgice „Romloc“ din Braşov, în 1928 uzinele „Vulcan“ din Bucureşti, iar în 1934 fabrica de vagoane „Unio“ din Satu-Mare. Capitalul ei a crescut, pînă în 1931, de la 75 000 000 de lei, cît era iniţial, la 420 000 000 de lei. în 1937 majoritatea covîrşitoare a acţiunilor societăţii A,-v. au fost cumpărate de Uzinele şi Domeniile Reşiţa. în 1941 a fost militarizată, iar capitalul ei a fost sporit la 900 000 000 de lei, sporul fiind subscris de către statul burghezo-moşieresc pentru dezvoltarea producţiei de armament. în 1943 salariul muncitorilor calificaţi de la A.-v., supuşi unei crunte exploatări, reprezenta abia 41%, iar al celor necalificaţi doar 27,2% din minimul necesar de trai. în schimb, profiturile capi- ASTRINGENT 224 ASTROFIZICA taliştilor de la A.^v. au ajuns în 1943 la 1 386 600 000 de lei. în 1948 bunurile societăţii A.-v. au trecut, prin naţionalizare, în proprietatea întregului popor. astringent (FARM.), substanţă folosită pentru combaterea unei secreţii exagerate. Tani-nul, sulfatul de zinc, alaunul, nitratul de argint etc. sînt a. astrohiologie (gr. astron „astru“, bios „viaţă“ şi legos „vorbire“), ştiinţă care se ocupă cu studiul vieţii de pe alte planete ale universului. Este o disciplină ştiinţifică creată în U.R.S.S. Principala parte a a. o constituie astrobotanica, adică studiul plantelor de pe alte planete. Ipoteza despre existenţa vieţii pe alte planete a apărut încă din antichitate şi este actuală şi în zilele noastre (Lucreţiu, Giordano Bruno, Newton, Lomonosov ş.a.); a fost susţinută de clasicii mar-xism-leninismului. Ea pleacă de la ideea că, în univers/proprietăţile vieţii, ca formă de mişcare a materiei, au un caracter unitar în fond, dar că ele sînt diferite prin formă şi manifestare şi că puterea de adaptare a materiei vii la condiţiile de mediu este mare. Cercetările din ultimii ani, în special analiza spectrală a luminii de pe planeta Marte, au adus puternice argumente în sprijinul ipotezei despre existenţa vieţii pe alte planete. Analiza meteoriţilor carbonaţi a adus în ultimul timp indicii asupra existenţei în aceştia a unor materii hidrocarbonate care par să fie rezultatul unei sinteze biogene (acid ribonucleic). A. va căpăta o fundamentare experimentală o dată cu dezvoltarea astronauticii, cu zborurile spre Lună şi Marte. astrofizică(gr. astron „astru“ şi physicos, din physis „natură“), ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul structurii fizice şi al compoziţiei chimice a aştrilor şi a materiei interstelare, cu procesele fizice şi chimice care se petrec în ele şi cu interacţiunile dintre aştri. în sens larg, a. poate fi considerată ca astronomia zilelor noastre, ea cuprinzînd şi astronomia stelară, cosmogonia şi cosmologia. A. practică se ocupă cu elaborarea metodelor şi aparaturii specifice cercetării fizice a corpurilor cereşti cu ajutorul fotografiei, fotometriei, spectroscopiei, radioastronomiei, rachetelor şi sateliţilor artificiali etc., precum şi cu aplicarea practică a acestor metode. A. p. poate fi împărţită, după metodele principale de cercetare, în mai multe ramuri: astrofo-tografia, astrofotometriay astro-spectroscopia etc. A. teoretică cuprinde teoriile asupra structurii corpurilor cereşti (asupra atmosferelor stelare, structurii interne a stelelor etc.) şi studiul proceselor fizice evolutive ce au loc în ele (evoluţia stelelor, izvoarele de energie etc.)* Cercetări izolate de a. au fost făcute încă în sec. al XVI Mea, 0 dată cu descoperirea lunetei de către G. Gali lei, cu ajutorul căreia au fost efectuate observaţii asupra suprafeţei Lunii, Soarelui şi a unor planete. în I761,M. V. L omonosov a descoperit atmosfera lui Venus. în 1814—1815, J. Fraun- h o f e r a descris liniile întunecate descoperite de el în spectrul solar (observate încă în anul 1802 de englezul Wollaston). Dezvoltarea vertiginoasă a a* ca ramură independentă a astronomiei a început abia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, o dată cu descoperirea analizei spectrale de către G. R. Kirchhoff şi R. W. B u n s e n, cu construirea primelor fotometre astronomice şi cu aplicarea fotografiei în studiile astronomice (în spectroscopia astronomică de către A. A. B e- 1 o p o 1 s k i). Dezvoltarea spectroscopiei este legată de cercetările lui A. I. Sec-chi, J. N. Lockyer, J. Janssen, A. A. Belo-polski, W. Campbell şi E. Pickering (în special în domeniul fotometriei). în aceeaşi perioadă apar primele cataloage foto-metrice. La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea iau o mare amploare şi cercetările solare. Construirea marilor telescoape, dezvoltarea fizicii şi radiotehnicii de la începutul sec. al XX-lea au dus la lărgirea considerabilă a cercetării astrofizice. în al cincilea deceniu al sec. al XX-lea, se fundează, ca o disciplină independentă, radioastronom ia. Totodată apar primele încercări de folosire a televiziunii în observarea corpurilor cereşti (în U.R.S.S., S.U.A. ş.a.). în prezent, un loc de seamă în ştiinţa mondială îl ocupă şcoala sovietica de a. teoretică, întemeiată de V. A. Ambarţumian. Progresele actuale ale a* se împletesc cu cele ale noilor ramuri ale fizicii, în special ale fizicii atomului şi nucleului atomic, ale fizicii plasmei, ale magne-tohidrodinamicii etc. Dezvoltarea radioastronomiei, lansarea rachetelor, a sateliţilor artificiali şi a navelor cosmice cu instrumente pentru măsurători pe bord şi cu aparatură de televiziune, zborul primilor cosmonauţi au dus la descoperiri astrofizice extrem de importante. Astfel, cu ajutorul sateliţilor artificiali şi al rachetelor cosmice s-au obţinut date despre radiaţia de unde scurte a corpurilor cereşti (raze ultraviolete, raze X şi raze y), despre radiaţia Astrograf duMu ASTRONAUTICĂ Containerul cu cinele Laika de pe „Sputnik 111 ‘ (3.XI.1957) Staţia automată interplanetară lansată de U.R.S.S. spre Venus (12.11.1961) ASTRONAUTICĂ LA. Gagarin (12.IV.1961, o revoluţie în jurul Pămîntului) G. S. Titov (6.VIII.1961, 17 revoluţii în jurul Pămîntului) J. Glenn (20.11.1962, 3 revoluţii în jurul Pămîntului) M. S. Carpenter (24.V.1962, 3 revoluţii în jurul Pămîntului) A. G. Nikolaev (11 .VIII.1962, peste 64 revoluţii în jurul Pămîntului P. R. Popovici (12.VIII.1962, peste 48 revoluţii în jurul Pămîntului) ATOM ATOM ASTROCRAF 225 ASTPONAUTICĂ corpusculară a Soarelui, despre zonele de radiaţii din jurul Pămîntului, s-a fotografiat partea opusă a Lunii etc. astrogrăf (gr- astron „astru“ şi graphein „a scrie“; ASTR.), lunetă fotografică astronomică; serveşte la determinarea poziţiilor aştrilor cu ajutorul fotografiei, prin măsurători pe clişee. astroidă (gr, astron „astru“ şi eidos „imagine“; MAT.), curbă descrisă de un punct al unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare în interiorul unui cerc fix cu raza de patru ori mai mare. Astroida este considerată ca reprezentînd o hipo-cicloidă particulară, în formă de stea cu patru colţuri, astrolab cu prismă (ASTR.), instrument pentru măsurarea poziţiei aştrilor şi a coordonatelor geografice ale locului. Se compune dintr-o lunetă orizontală, care are în faţa obiectivului o prismă cu secţiunea triunghi echilateral, iar sub nivelul prismei o baie de mercur, care formează aşa~numitul orizont artificial. Razele care vin de la o stea formează două imagini în lunetă. Există diferite teluri de a. cu p., care folosesc observarea trecerii stelelor la aceeaşi înălţime deasupra orizontului. astrologie (gr, astron „astru“ şi logos „cuvînt, vorbire“), pseu-doştiinţă care îşi propune să prezică viitorul pe baza cunoaşterii poziţiilor, mişcărilor etc. ale aştrilor (în special ale planetelor) şi pe baza diferitelor fenomene cereşti. Apărută în antichitate, a. persistă ca superstiţie în unele ţâri, fiind folosită ca mijloc de înşelare a maselor. Astronomia a dovedit netemeinicia a. şi a precizat în ce constă influenţa Soarelui asupra unor fenomene geofizice (ca 15 - c. 761 magnetismul terestru, aurorele polare etc.). ast rome trie (gr. astron „astru“ şi metron „măsură“), ramură a astronomiei care se ocupă cu stabilirea poziţiei stelelor, cu determinarea coordonatelor geografice şi a timpului. A. cuprinde astronomia sferică, care cercetează poziţiile şi deplasările aparente ale aştrilor, provocate de fenomene ca refracţia, aberaţia etc., şi astronomia practică, care se ocupă cu instrumentele şi cu metodele pentru determinarea timpului, a co* ordonatelor ccreşti şi geografice. astronaut (gr. astron „astru“ şi lat. nauta „navigator“), pasager al unei nave cosmice. Primul a., aviatorul-maior sovietic I. A. Gagarin, a efectuat la 12 aprilie 1961 zborul în cosmos pe bordul navei cosmice satelit „Vostok 1“ („Răsăritul“), deschizînd astfel era zborurilor omului în spaţiul cosmic. Sin. cosmonaut. astronautică (gr. astron „astru“ şi nautikos „de navigaţie“), ştiinţa şi tehnica zborului cosmic; se ocupă cu problemele privitoare la condiţiile mişcării astronavelor, cu cercetarea posibilităţilor de navigaţie a fiinţelor vii în spaţiul interplanetar, cu studierea spaţiului cosmic, precum şi a corpurilor cereşti, prin folosirea zborurilor cosmice. A. a preocupat pe oameni încă din antichitate, dar n-a căpătat o formă ştiinţifică decît în lucrările savantului sovietic K. E. Ţiolkovski (1857—1935), şi în special în lucrarea sa „Cercetarea spaţiului cosmic cu ajutorul aparatelor cu reacţie“, în care au fost tratate matematic problemele zborului cosmic. In U.R.S.S., cercetările teoretice astronautice, ca şi experimentările practice, au fost considerabil dezvoltate în cadrul avîn-tului general pe care l-a luat ştiinţa după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Ca rezultat al acestui avînt, a. sovietică a înscris pentru totdeauna în istorie fapta eroică de a fi lansat primul cosmonaut spre aştri, deschizînd prin aceasta calea cuceririi cosmosului şi de către alte ţări şi popoare. Realizarea proiecti-lelor-rachetă, a rachetelor geofizice şi a rachetelor balistice intercontinentale, lansarea sateliţilor artificiali ai Pămîntului, a planetelor artificiale, a rachetelor lunare şi a navelor-satelit reprezintă momente ho- * tărîtoare ale luptei pentru cucerirea cosmosului, în care U.R.S.S. s-a situat permanent pe locul întîi, ca deschizătoare de drumuri, realizînd performanţe neegalate. începutul acestui lanţ de victorii îl constituie realizarea pentru prima oară a vitezei cosmice circulare (7,9 km/s), prin lansare?, la 4 octombrie 1957, a primului satelit artificial al Pămîntului, „Sputnik 1“ (83,6 kg). A urmat, la 3 noiembrie 1957, lansarea lui „Sputnik 11“ (508,3 kg) şi, la 15 mai 1958, a lui „Sputnik III“ (1 327 kg). Sateliţii sovietici au avut un program ştiinţific complex (studiul radiaţiilor, al razelor cosmice, al micrometeoriţilor, al cîmpu-rilor magnetice etc., iar pe „Sputnik 11“ s-a realizat şi un experiment biologic, cu cîinele Laika). Primul satelit american „Explorer 1“ a fost lansat cu o întîrziere de patru luni faţă de primul satelit sovietic, avînd caracteristici inferioare (greutate de 13,9 kg) şi un program ştiinţific mai limitat. Realizarea celei de-a doua viteze cosmice de evaziune din sfera de atracţie a Pămîntului (11,2 km/s) a fost obţinută în U.R.S.S. la 2 ianuarie 1959, prin lansarea lui „Lunik 1“ (1 472 kg), prima planetă artificială a Soarelui. Au urmat alte două rachete cosmice, „Lunik 11“ şi „Lunik III“, prima ducînd fanioanele U.R.S.S. pe suprafaţa Lunii, cea de-a doua reuşind fotografierea părţii invizibile de pe Pămînt a satelitului nostru natural. S.U.A. au realizat a doua viteză cosmică la 3 martie 1959, lansînd pe o orbită în jurul Soarelui pe „Pioneer 11“, cu o greutate de numai 6,1 kg. Studiul spaţiului interplanetar şi al diferitelor radiaţii a fost continuat în U.R.S.S. cu staţia interplanetară de 643,5 kg, lansată spre Venus la 12 februarie 1961. Seria navelor cosmice sovietice a fost inaugurată la 15 mai 1960, cu prima navă-satelit (4 540 kg), lansată după efectuarea unor experienţe cu rachete balistice interconti- ASTRONAUTICA 226 ASTRONAUTICA nentale în Oceanul Pacific (ianuarie 1960). Cu navele-satelit sovietice s-a pregătit zborul omului în cosmos, realizîndu-se condiţiile de viaţă pe o navă cosmică şi posibilitatea aterizării nevătămate a diferitelor vieţuitoare aflate pe bordul lor (în special ciini), prima aterizare de acest fel efectuîndu-se la 19—20 august 1960. La 12 aprilie 1961 a fost efectuat, în U.R.S.S., primul zbor al unui om în cosmos de către maiorul I. A. Gagarin. Acesta a executat o revoluţie în jurul Pămîn-tului pe bordul navei „Vostok 1“, de 4 725 kg; orbita, înclinată pe ecuator cu 64°57', a avut perigeul la 181 km şi apogeul la 327 km (recalculat).pe-rioada fiind de 89,1 minute, iar durata totală a zborului de 108 minute. La 6 august 1961, maiorul G. S. Titov a executat al doilea zbor cosmic, pe bordul navei „Vostok 11“, de 4 731 kg, timp de 25 de ore şi 18 minute, efectuînd 17 revoluţii în jurul Pămîntului pe o distanţă de peste 700 000 km şi pe o orbită înclinată pe ecuator cu 64°56' (perigeul la 178 km şi apogeul la 257 km). La 11 august 1962 şi-a luat zborul din U.R.S.S. nava cosmică „Vostok III“, avînd la bord pe cosmonautul A. G. Nikolaev, iar la 12 august 1962 a fost lansată nava cosmică „Vostok IV“, avînd la bord pe P. R. Po-povici. Orbitele extrem de apropiate ale navelor arată precizia şi siguranţa lansărilor sovietice (la 14 august parametrii orbitelor erau, respectiv: perioada de revoluţie 88,028 şi 88,179 minute; apogeul 214 şi 224 km; perigeul 170 şi 173 km). Navele au fost, la un moment dat, la numai 6,5 km depărtare una de alta şi au menţinut tot timpul legătura bilaterală radio. Navele cosmice au aterizat în locul prevăzut, în ziua de 15 august, la 6 minute interval şi la distanţă de circa 200 km una de alta. Cu această ocazie s-au pus la punct primele faze ale tehnicii „întîl-nirii în cosmos“, ceea ce permite, folosindu-se rachetele actuale, asamblarea unor mari nave cosmice sau a unor platforme cosmice, pentru lansări depărtate spre Lună, Marte, Venus. Zborul cosmonauţilor şi îndeosebi zborul simultan şi de lungă durată al celor doi cosmonauţi sovietici a permis studiul influenţei stării de imponderabilitate şi a altor factori ai zborului cosmic asupra organismului uman şi compararea comportării diferitelor persoane în aceleaşi condiţii de zbor. în decursul acestor lungi zboruri, comparabile ca perioadă cu acele necesare pentru o călătorie dus-întors la Lună, nu s-au ivit tulburări ale aparatului vestibular sau alte tulburări fiziologice. Cosmonauţii au putut lucra şi au executat un vast program de cercetări ştiinţifice în starea îndelungată de imponderabilitate în care s-au aflat. Prin rezultatele tehnice şi cele de medicină şi biologie cosmică, aceste zboruri, ca şi lansarea unei serii de sateliţi artificiali „Cosmos“, au apropiat mult viitoarele călătorii ale omului spre Lună. între 16 oct. — 30 nov. 1962, U.R.S.S. a experimentat cu succes într-o regiune a Oceanului Pacific noi tipuri de puternice rachete purtătcare, fără ultimele trepte, pentru obiecte cosmice. în S.U.A., după două zboruri suborbitale, la 10 luni după zborul orbital al primului cosmonaut sovietic a fost executat, la 20 februarie 1962, de către locotenent-colonelul J. Glenn, un zbor de 5 ore şi 55 de minute în jurul Pămîntului, pe bordul navei „ Friendship-7“, care a efectuat trei revoluţii (perioada 89 de minute, perigeul la 160 km, apogeul la 256 km). La 24 mai 1962, căpi-tanul-locotenent american M.S. Carpenter a executat trei revoluţii în jurul Pămîntului pe nava cosmică „Aurora-7“. Navele cosmice americane au avut doar a patra parte din greutatea navelor cosmice sovietice. Întî-ietatea pe plan mondial a astro-nauticii sovietice decurge din însăşi superioritatea orînduirii socialiste faţă de orînduirea capi* talistă. Orînduirea sovietică, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, poate organiza dezvoltarea planificată, pe front larg, a ştiinţei şi tehnicii, poate asigura condiţii optime pentru dezvoltarea tuturor disciplinelor ştiinţifice-tehnice necesare realizării zborului cosmic. A. sovietică, ca şi toate celelalte ştiinţe, se dezvoltă în cadrul programului de perspectivă a întregii activităţi ştiinţifice elaborat de P.C.U.S. Orînduirea socialistă asigură unirea ştiinţei cu producţia, coordonează în cele mai bune condiţii activitatea colectivelor de savanţi, tehnicieni şi muncitori, poate pune la dispoziţie, pe măsura necesităţilor, cadrele de specialişti, baza materială, toate mijloacele necesare unor asemenea grandioase realizări. în aceste condiţii, a. sovietică a realizat obiectivele pe care şi le-a fixat, etapă cu etapă, în mod progresiv, cu maximum de precizie. Scopul a. sovietice este progresul ştiinţei şi binele orhenirii. Folosirea paşnică a spaţiului cosmic a fost şi este linia de dezvoltare a astronau-ticii sovietice. Spre deosebire de U.R.S.S., în S.U.A. cerce- OATA NUMĂRUL N UMBLE omMim /mr/m km. PARCURŞI DURATA LANSĂRII ROTAŢIILOR COSMONAUTULUI NAVE/ MAXIMA ZBORULUI IN Hm. 12-IV-I961 1 Lâ.Gagarin VostokI 302 circa 40.000 108 URSS minute 6-VIH-1961 17 G.S.Titqv Vostok 2 257 ■ peste'700.000 25 ore, URSS 18 minute 20-II-Í962 3 J.Glenn Friendship/ 256 circa 120.000 5 ore, SUA 55 minute ZVV-J962 3 M.S.Carpenteb Aurora 7 262,4 circa 120.000 circa SUA 6 ore H-VIIM962 PESTE AG.Nikoiaev Vostok 3 251 circa 2.640.000 94ore, 64 URSS 22 minute I2-VIII-1962 PESTE PRPopovici Vostok 4 254 circa 1.980.000 70 ore, 48 URSS 57 minute ASTRONAUTICA 227 ASTRONOMIE Radiotelescop sovietic cu diametrul de 22 m de la Institutul „Lebedev** din Moscova . ţările cosmice sînt în general subordonate concurenţei dintre trusturi, care urmăresc succese de moment şi piohturi imediate, ca şi rivalităţilor dintre diferitele arme, care le imprimă un caracter militar îngust şi unilateral. Lipsite de o perspectivă şi o coordonare de ansamblu, eforturile S.U.A. în domeniul cercetărilor astronautice se fărî-miţează, ducînd la rezultate parţiale şi, în general, la rămî-nerea în urmă a astronauticii americane faţă de cea sovietică* Cercetările cosmice ale S.U.A., reflectînd linia agresivă a politicii lor externe, sînt bazate pe teoria „ războiului cosmic“ şi a folosirii în viitor a unor „baze militare“ pe Lună şi pe alte planete. S.U.A. au lansat sateliţi cu scopuri militare făţişe, de detectare, recunoaştere şi spionaj (sateliţii „ Midas“, „Sa-mos“, unii sateliţi „Discoverer“, „Courier“ etc.). Rămînerea în urmă a tehnicii S.U.A. faţă de cea a U.R.S.S. şi-a găsit expresia în special în lipsa unor rachete la fel de puternice ca cele sovietice. Sateliţii sovietici au atins greutatea record de 6 483 kg (satelitul lansat la 4 februarie 1961); satelitul american cel mai greu, „Midas 2“, cîntărea abia 2 300 kg (24 mai 1960), adică numai circa a treia parte din greutatea satelitului sovietic. Astronautica a dobîndit pînă în, prezent numeroase cunoştinţe ştiinţifice noi privind Pămîntul, Luna şi spaţiul cosmic. S-a determinat mai bine forma Pămîntului; au fost descoperite zonele de radiaţii din jurul Pămîntului, distribuţia materiei pulverulente micrometeoritice; s-au studiat radiaţia de mică lungime de undă şi cea corpus-culară a Soarelui, razele cosmice primare, magnetismul corpurilor cereşti (Pămînt, Lună) şi al spaţiului interplanetar, comportarea organismelor în condiţiile zborurilor cosmice etc. în perspectiva zborurilor cosmice în viitorul apropiat se prevăd realizarea unor nave cosmice cu mai mulţi cosmonauţi pe bord, zboruri cu debarcări de aparate pe Lună, zboruri de probă cu animale pe traiectorii spre Lună, zboruri ale omului în jurul Lunii, debarcarea oamenilor pe Lună, trimiterea unor aparate de măsură în jurul planetelor mai a-propiate sau pe acestea etc. A. va căpăta şi aplicaţii practice: îmbu- nătăţirea previziunilor meteorologice (prin folosirea sateliţilor meteorologici), comunicaţii intercontinentale, stabilirea unui sistem de televiziune mondial (prin utilizarea sateliţilor artificiali-„staţionari“), sprijinirea navigaţiei, cercetări geodezice etc. Sin. cosmonautică- V. şi L u-ni k; navă cos-mică; Sput-n i k; V o s t o k o „astronavă v. navă cosmică. astronomie (gr. asiron „astru“ şi nomos „lege“), ştiinţa despre aştri şi Univers. Studiază poziţiile, mişcările, formele, suprafeţele, structurile, compoziţiile, interacţiunile şi evoluţia aştrilor, structura sistemelor de aştri, a Galaxiei şi a Universului. A. cuprinde următoarele ramuri: astrome-tria, mecanica cerească, astronomia stelară, astrofizica, cosmogonia şi cosmologia. A. a luat naştere din necesităţile practice ale societăţii (orientarea pe ape şi pe uscat, măsurarea timpului, calendarul). Primele observaţii astronomice sistematice au fost făcute de chinezi, asiro-caldeeni, egipteni, cu circa 2 000 de ani î.e.n. Grecii vechi au pus bazele ştiinţifice ale a. cu lucrările lui Âristarh din Samos, Eratostene, Hiparh ş. a., însă concepţia geocentrică, expusă de Ptolemeu în sec. al II-lea e.n. şi răspîndită pînă tîrziu în evul mediu, în special prin intermediul arabilor, a frînat dezvoltarea a. Dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei, precum şi apariţia producţiei de mărfuri în sec. XV—XVI, au determinat o serie de descoperiri care au permis eliberarea ştiinţei de sub influenţa religiei, au revoluţionat ştiinţa. N. C c-p e r n i c a fundamentat sistemul heliocentric, apărat cu deosebit succes de G. G a - 1 i 1 e i, care a introdus luneta în observaţiile astronomice. J. K e p 1 e r, folosind observaţiile lui T. Brahe, a stabilit legile mişcării planetelor, iar I. Newton, întemeietorul mecanicii cereşti, a fundamentat fizic aceste legi prin descoperirea atracţiei universale. Mecanica cerească a ajuns la un înalt grad de dezvoltare către sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea; ea a contribuit la întărirea poziţiilor concepţiei materialiste despre natură, dar într-o formă mecanicistă, preocuparea ei de bază fiind determinarea orbitelor planetelor şi modificării lor în timp, sub influenţa atracţiei celorlalte planete. A. E i n s t e i n, prin fundamentarea teoriei relativităţii generalizate (1915), a dat o nouă interpretare teoriei gravitaţiei universale, explicînd unele fenomene care nu puteau fi înţelese în cadrul teoriei lui Newton. La începutul sec. al XlX-lea s-au pus bazele a. 15* ASTRONOMIE 228 AŞANTl stelare, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin introducerea fotometriei şi spectroscopiei, a luat naştere astrofizica, care în prezent este ramura cea mai avansată şi în plin progres a astronomiei. Lansarea rachetelor cosmice, a sateliţilor artificiali şi a omului în cosmos, inaugurată de astro-nautica sovietică, a deschis o nouă etapă experimentală în a., deosebit de importantă pentru confirmarea ştiinţifică a concepţiei materialist-dialectice despre Univers, despre unitatea materiei, despre interdependenţa fenomenelor şi cog-noscibilitatea lumii etc. încercările astronomilor idealişti de a folosi unele rezultate ale a., ca fenomenul fizic al „deplasării spre roşu“, pentru a emite teprii mistice-idealiste despre „crearea“ Universului „finit în timp şi în spaţiu“, despre „naşterea materiei din nimic“, s-au dovedit fundamental greşite. Progresele a* demonstrează că procesul de naştere şi de dezvoltare a stelelor şi a galaxiilor se desfăşoară fără încetare şi în prezent, ca un fenomen natural, ceea ce exclude intervenţia unui moment sau impuls iniţial de creare a lumii. în Romîma, cercetările astronomice au început la sfîrşitul sec. al XIX-lea, cînd s-au realizat unele studii teoretice importante în domeniul mecanicii cereşti (S. Haret, C. Gogu, N. Coculescu); au luat fiinţă observatoarele astronomice din laşi (1875), din Bucureşti (1908) şi din Cluj (1924). în anii regimului democrat-popular au fost lărgite programele de cercetări astronomice, iar observatoarele au fost înzestrate cu aparatură modernă. S-au extins lucrările de astrometrie meridiană şi fotografică, iniţiate şi conduse de acad. G. Demetrescu (ex. „Catalogul de stele slabe“, întocmit în colaborare cu Observatorul din Pulkovo). S-a înfiinţat o secţie de astrofizica (Soare, sateliţi, fotornetrie) pentru lărgirea cercetărilor în domeniile moderne ale astronomiei, cercetări începute la noi în ţară de C. Pîrvulescu şi L Armeanca şi continuate de prof. Călin Popovici. — A. stelară, capitol al astronomiei care se ocupă cu caracterele statistice ale stelelor, statistica stelară (străluciri, mase, spectre etc.), cu distribuţia spaţială, cu mişcările stelelor şi ale Soarelui printre stele din punct de vedere cinematic şi dinamic (dinamica stelară)• A. s. se ocupă şi de structura şi evoluţia sistemelor de stele şi a Galaxiei. La începutul sec. al XVIII-lea, E. Halley a descoperit mişcările proprii ale stelelor, iar spre sfîrşitul aceluiaşi secol, W. Herschel a cercetat în mod ştiinţific distribuţia stelelor în spaţiu şi a determinat direcţia mişcării Soarelui în spaţiu. în 1837, V. I. Struve a determinat pentru prima oară distanţa pînă la o stea (Vega) şi a dezvoltat observarea stelelor duble. V. I. Struve s-a ocupat şi de distribuţia stelelor faţă de planul Căii Laptelui şi a descoperit absorbţia luminii în spaţiul interstelar. în sec. al XX-lea s-au precizat ideile privitoare la structura Galaxiei. S-a pus în evidenţă tot mai mult rolul materiei interstelare şi au fost studiate caracterele dinamice ale Galaxiei de către R Oort, K. F. Ogo-r o d n i k o v ş.a. în ultimul timp, astronomii din Olanda şi Australia, folosind procedee de radioastronomie, au precizat forma spirală a braţelor Galaxiei. Astronomii sovietici V.A. Ambarţumian, B.V. Kukarkin, P.P. Parenago, A.N. Deici ş.a. au adus contribuţii însemnate în domeniul a. s. privitoare la materia interstelară, dinamica stelară, subsistemele stelare, roiurile şi asociaţiile de stele, stelele variabile etc. astru, corp situat pe bolta cerească (stea, planetă, nebuloasă, sistem stelar etc.). Asturias, Miguel Angel (n. 1899), scriitor guatemalez. A scris versuri, povestiri (voi. „Oameni de porumb“, 1949; „Week-end în Guatemala“, 1956) şi romane („Domnul preşedinte**, 1946, trad. rom.; „Vînt puternic“, 1950; „Papa verde“, 1954). în opera sa, A. înfăţişează condiţiile grele de viaţă ale poporului din Guatemala, înrobit de trusturile nord-americane. A publicat şi o culegere de fol- clor: „Legendele Guatemalei“ (1930). Asunción /asundión], capitala republicii Paraguay, situată pe fluviul Paraguay. 219 500 loc. (1950). Prin port trece circa 75% din exportul ţării şi 90% din import. întreprinderi textile, alimentare, de pielărie şi de construcţii navale. Asvaghosha (sec. I—Ile.n.), poet şi dramaturg indian, presupus iniţiator al şcolii filozofice Mahayana. Autor al poemelor „Buddhacearita“ („Viaţa lui Buddha“) şi „Saundarananda“ („Viaţa lui Nanda, fratele lui Buddha“). Lui A. i se atribuie, printre alte scrieri, şi „Sari-putra“, dramă închinată lui Buddha, cel mai vechi model de dramă în limba sanscrită. Asztalos [tfstQloş], István (1909—1960), prozator maghiar din R.P.R. A dus o viaţă grea, fiind, pe rînd, tăietor de lemne, miner, muncitor în fabrică etc. Primele sale romane şi nuvele, concepute în spirit realist, dezvăluie mizeria claselor exploatate din Romînia burghezo-moşierească. După eliberarea ţării, arta sa îşi găseşte o deplină realizare în prezentarea cu veridicitate şi căldură a luptei unite a oamenilor muncii ro-mîni şi maghiari pentru o viaţă nouă („Vîntul nu se stîrneşte din senin“, 1949, trad. rom.; „Inimă tînără“, Asztalos István 1952, trad. rom.; „Omenie“, 1957, trad, rom.). A desfăşurat o bogată activitate obştească. Laureat al Premiului de stat. Aşanti, vechi stat în vestul Africii, ale cărui baze au fost puse la sfîrşitul sec. al XVI 1-lea şi începutul sec. al XVIII-lea. Orînduirea socială a acestui stat a fost puţin studiată. El a cunoscut o deosebită dezvol- AŞCHIE 229 AŞEZĂMINTELE IERUSALIMULUI i ,/ y. Operaţii de aşchiere I — filetarş (interioară); 2 — strunjire (cilindrică exterioară); 3~ stiunjire (frontală); 4 5 ~ rabotare; 6 — frezare gaunre; tare la începutul sec. al XIX~îea, cînd graniţele lui s-au extins pînă la ţărmul Golfului Guineii. între 1805 şi 1874, Anglia a du$ împotriva statului A,, în scopul subjugării lui, şapte războaie, reuşind să-i impună protectoratul abia în 1896 şi apoi, în 1902, sa-i includă teritoriul în fosta colonie engleză Coasta de Aur. Din 1957 teritoriul A* constituie una dintre regiunile administrative ale statului Ghana. aşchie (TEHN.), particulă de formă neregulată, desprinsă parţial sau total dintr-un corp, în mod natural sau ca rezultat al unei acţiuni mecanice. aşchiere (TEHN.), procedeu de prelucrare a materialelor prin desprindere de aşchii. Această operaţie se execută manual sau mecanizat (cu ma-şini-unelte stabile sau portative), cu ajutorul unor scule aşchie-toare avînd unul sau mai multe tăişuri. După mijlocul de a. folosit, există operaţii de bro-şare, tăiere, frezare, mortezare, pilire, polizare, rabotare, strunjire etc.—A. rapidă, aşchiere efectuată cu avansuri şi adîn-cimi relativ mici, la viteze de a. man, cu scule avînd tăişul confecţionat din materiale rezistente la uzură (metaio-cera-mice şi mineralo-ceramice). Prin a.r. se realizează o creştere considerabilă a productivităţii muncii şi se obţin suprafeţe prelucrate neted. A.r. a fost introdusă de strungarii sovietici P. B. Bîkov şi G. Si Bortkevici.—A, intensivă, aşchiere efectuată cu avansuri şi adîncimi mari la viteze de a. moderate. Prin a.i, se obţin: creşterea productivităţii muncii, utilizarea în întregime a puterii maşinii-unelte, folosirea raţională a parcului de maşini-unelte de construcţie mai veche (cu turaţii relativ mici). „Aşezămintele Ierusalimului“, culegere a legilor şi obiceiurilor feudale introduse AŞEZĂMlNT 230 ATARAX1E de cruciafii din nordul Franţei în regatul Ierusalimului, la sfîrşitul sec. al Xl-lea şi folosite aici pînă la sfîrşitul sec. al XIII-lea. A. I. s-au păstrat, sub o formă indirectă, evoluată, în tradiţia orală, în coduri de legi şi în tratate juridice feudale din Cipru datînd din sec. al XII Mea. Ele sînt „expresia cea mai clasică a rînduielilor feudale“ (F. Engels). aşezămint v. fundaţie, aşezămînt cultural, instituţie culturală din R.P.R., a cărei activitate se bazează pe participarea largă a oamenilor muncii de la oraşe şi sate şi care are ca scop răspîndirea ştiinţei şi culturii în rîndul maselor, stimularea creării de noi valori cultural-artistice şi educarea comunistă a oamenilor muncii. A.c. cuprind variate tipuri de instituţii culturale, ca de exemplu: căminele culturale, bibliotecile, casele de cultură, palatele culturii, muzeele, caselc memoriale etc. Unele a.c. sînt instituţii de stat (căminele culturale, muzeele etc.), altele se află sub egida organizaţiilor de masă (cluburile, bibliotecile sindicale, casele de cultură sindicale sau ale tineretului). Aşhabad, oraş în Uniunea Sovietică, capitala R.S.S.Turk- mene. 187 000 Ioc. (1961). Industrie textilă (mătase), de pielărie, alimentară, de materiale de construcţii. Important centru ştiinţific şi cultural, cu o academie de ştiinţe şi o universitate. Începînd din 1962, A. este alimentat cu apă din fluviul Amu-Daria prin canalul Karakum. Aştileu, comună în raionul Aleşd, reg. Crişana, pe valea Crişului Repede. 4 350 loc. (1961). întreprinderi producătoare de materiale de construcţie, hidrocentrală. aşiig, denumire pentru poe-tul-cîntăreţ popular la azerbaid-jeni, armeni şi la alte popoare învecinate. A. improvizează, compune şi execută cîntece acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. atác 1. (MILIT.) Moment hotărîtor al luptei, care constă în înaintarea impetuoasă şi neîntreruptă a trupelor în o-fensivă, sub sprijinul focului puternic al tuturor mijloacelor de luptă. Se execută în scopul nimicirii sau capturării inamicului. A. mai poate fi: aerian, naval, chimic, atomic, bacteriologic» 2. (LINGV.) Mişcare articulatorie a coardelor vocale, proprie începutului unei vocale.—A, lin, intrare treptată în vibraţie a coardelor vocale (de ex. în limba ro-mînă). — A. dur, intrare bruscă în vibraţie a coardelor vocale (de ex. la vocalele iniţiale din limba germană). Atacama, deşert în nordul statului Chile, de-a lungul ţărmului Oceanului Pacific, una dintre cele mai aride regiuni de pe glob. Subsolul este bogat în salpetru, aur, argint, cupru etc. Atanaric(?-381), rege vizigot, care a stăpînit şi o parte din teritoriul Daciei, în urma invaziei hunilor (375) se retrage în Caucaland (regiunea Buzăului) şi apoi trece Dunărea (381) ca federat al Imperiului roman. Atanasie, Anghel (? — 1713), primul episcop al bisericii ro-mîne unite din Transilvania, în 1700 a acceptat, în schimbul unor promisiuni de emancipare a romînilor, care nu au devenit însă niciodată realitate, unirea cu biserica de la Roma. Atanasiu, Gheorghe (n. 1893), fizician romîn, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei R.P.R. A cercetat foto-electricitatea cristalelor semiconductoare, a calculat prin metode optice căldura de disociere în starea solidă, a studiat radioactivitatea naturală a apelor minerale şi a efectuat măsurători asupra magnetismului Pămîntului. Atanasiu, Ion (1892— 1949), geolog romîn. A fost profesor de geologie la universităţile din Iaşi şi Bucureşti. S-a ocupat cu studierea cutremurelor din Romînia, a contribuit în mod deosebit la îndrumarea cercetărilor geologice referitoare la zăcămintele de petrol şi gaze şi, în colaborare cu acad. Gh. Macovei, a elaborat o lucrare de sinteză asupra creta-cicului din ţara noastră. Op. pr.: „Cercetări geologice în împrejurimile Tulgheşului“ (1929), ,»Cutremurele din Romînia“ (1941), „Faciesurile flişului marginal din partea centrală a Carpaţilor moldoveneşti“ (1943). ataraxic (FARM.), medicament cu puternică acţiune calmantă asupra sistemului nervos central. Reduce reacţiile afective exagerate şi frînează reflexele prea vii faţă de stimulii externi. Nu exercită o acţiune hipnotică, dar întăreşte acţiunea hipnoticelor. Ataraxul, nervatilul, meprobamatul sînt a. Sin. anxiolitic. ataraxie (gr. a „fără44 şi taraxis „tulburare“)» principiu moral, formulat pentru prima oară de Democrit, care preconiza liniştea, seninătatea sufletească prin stăpînirea pasiunilor, ca mijloc de dobîndire a fericirii. Ulterior, a. a devenit idealul tuturor doctrinelor morale din perioada elenistă-ro-mană (epicurism, stoicism, scepticism), exprimînd, pe măsura adîncirii crizei societăţii scla- ATAŞAMENT 231 ATELIER vagiste, stări de spirit individualiste, pesimiste. ataşament, carnet de ~ (CONSTR.), registru de şantier, în care se notează lucrările executate şi caracteristicile lor, pentru a servi la întocmirea situaţiilor de plată, la decontarea lucrărilor etc. Se numeşte şi carnet de măsurători. ataşat, cel mai mic în rang dintre membrii personalului diplomatic al unei reprezentanţe diplomat i-c e.—Ataşaţi speciali (militari, navali, ai aerului* comerciali, financiari, de presă), ataşaţi care au rolul de consilieri ai şefului reprezentanţei diplomatice, în probleme care ţin de specialitatea lor. Atatiirk, Kemal Mustafa (1881-1938), lider al Partidului popular republican, primul preşedinte al Republicii Turce (1923—1938), reprezen- K. M. Atatiirk tant al intereselor burgheziei naţionale. A participat la revoluţia „junilor turci“ (1908), apoi a condus revoluţia burgheză naţională (kemalistă) din Î919, care s-a terminat cu izgonirea armatelor anglo-gre-ceşti şi a sultanului (1922), cu proclamarea republicii (1923) şi lichidarea califatului (1924). A efectuat diferite reforme în justiţia, cultura şi viaţa socială a Turciei. A încheiat un tratat de neutralitate cu U.R.S.S. (1925). atavism (lat. atavus „strămoş“; GENET.), apariţie, la unele plante sau animale şi la om, a unor caractere care n-au existat la părinţi, dar pe care le-au avut strămoşi mai îndepărtaţi. A. poate fi de specie şi filogenetic: primul constă în apariţia unui caracter care a existat la specia sălbatică (ex. apariţia culorii iepurelui sălbatic la iepurii de casă), al doilea în apariţia unui caracter care a existat la specii vechi, dispărute (ex. apariţia polidac-tiliei la cal). Fenomenele de a. demonstrează descendenţa speciilor una din alta. ataxie (gr. a „fără“ şi taxis „ordine“; MED.), tulburare a coordonării mişcărilor voluntare, datorită leziunii unor căi nervoase sau a centrilor care coordonează mişcările. Atbara, rîu în Sudan (1 120 km). Izvorăşte de lîngă lacul Tana (Etiopia) şi se varsă în Nil. Este navigabil în timpul viiturilor. Măreşte debitul Nilului, dînd acestuia posibilitatea să traverseze Deşertul Nubiei. atebrină (FARM.), pulbere de culoare galbenă, cu gust amar, solubilă în apă. Este larg folosită în profilaxia şi tratamentul malariei, mai ales în cazurile în care chinina nu este indicată (sarcină, idiosincrasii la chinină, miastenie etc.). Exercită, de asemenea, o acţiune vermifugă, fiind utilizată în tratamentul lambliazei şi pentru eliminarea teniilor. ateism (gr. a „fără“ şi theos „zeu“), concepţie întemeiată pe cunoştinţele ştiinţifice despre lume, care respinge categoric orice credinţă în supranatural, în existenţa Iui dumnezeu, a zeilor, a spiritelor, a vieţii de după moarte etc. Constă în negarea religiei cu argumente filozofice, susţinute prin datele şi descoperirile ştiinţelor naturii şi ale ştiinţelor sociale. A# este concluzia obligatorie a oricărui materialism consecvent. El a apărut din antichitate, ca o armă ideologică a claselor şi a păturilor sociale înaintate, îndreptată împotriva idealismului şi misticismului prin care clasele reacţionare îşi întăreau poziţia lor dominantă. Cei mai marcanţi reprezentanţi ai a. antic au fost Democrit, Epicur şi Lucreţiu. în perioada luptei antifeudale, exponenţii cei mai străluciţi ai a. au fost, în Europa, materialiştii francezi din sec. al XVIII-lea, filozoful materialist german L. Feuer-bach şi democraţii revoluţio- nari ruşi. în ţara noastră, a. are tradiţii vechi; el apare în filozofia lui V. Conta, în orientarea revistei „Contemporanul“ şi în opera unor na-turalişti şi medici progresişti de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi din prima jumătate a sec. al XX-lea, ca Şt. C. Michăi-lescu, Victor Babeş, Gh. Ma-rinescu ş.a. Cu toate meritele lui, a» premarxist nu s-a ridicat la înţelegerea rădăcinilor sociale ale religiei, din care cauză el nu a văzut adevărata cale pentru înfrîngerea ideologiei religioase, limitîndu-se la soluţia luminării maselor. A. militant, întemeiat pe materialismul filozofic marxist, susţine că pentru înfrîngerea religiei sînt necesare desfiinţarea rădăcinilor ei sociale, alimentate de orînduirea exploatatoare, şi construirea comunismului. în a-ceste condiţii, credinţele religioase vor dispărea treptat, pe baza educării ateiste a tuturor oamenilor muncii şi a răspîndirii tot mai largi a cunoştinţelor ştiinţifice despre natură şi societate. atelaj, ansamblu format din unul sau mai multe animale de tracţiune împreună cu har-naşamentul necesar şi cu vehiculul respectiv. atelână (LIT.), farsă populară a vechilor latini, de obicei satirică şi foarte liberă în expresii, jucată iniţial în oraşul Atella. A devenit mai tîrziu o specie dramatică a literaturii latine scrise. atelă (MED.), piesă confecţionată din metal, din sîrmă împletită, dintr-o scîndură căptuşită, din tifon şi gips sau din material plastic etc. Se utilizează la imobilizarea provizorie a unui membru fracturat. atelectazie (gr. ateles „incomplet“ şi ektasis „extindere, lărgire“; MED.), turtire totală sau parţială a unui plămîn, avînd drept urmare suprimarea funcţiei respiratorii în zona pulmonară respectivă. Poate fi provocată de o astupare a bronhiilor, de un cancer bron-şic, de compresiuni externe asupra ţesutului pulmonar etc. atelier (TEHN.), unitate principală de producţie, independentă sau făcînd parte dintr-o întreprindere industrială, ame- A TEMPO 232 ATENEUL R.P.R. najată şi utilată pentru confecţionarea a diferite produse sau pentru reparaţii. în întreprinderile industriale cu producţie în serie sau de masă, a. sînt organizate pe baza diviziunii muncii (a. aservite) şi amenajate fie pentru executarea anumitor operaţii (ex. a, de sudură, de strungărie, de montaj, de vopsitorie etc.), fie pentru confecţionarea exclusivă a anumitor produse (ex. a. de tricotaje, de pantofi etc.)» Pentru reparaţia şi întreţinerea căilor de comunicaţii, a autovehiculelor pe parcurs, a liniilor de telecomunicaţii etc. se amenajează a. mobile. A. meşteşugăreşti nu sînt organizate pe baza diviziunii muncii; ele sînt destinate executării unor lucrări ocazionale sau pentru producţia de unicate ori de serie mică. —(PEDAG.) Ateliere şcolare, ateliere amenajate şi utilate în cadrul şcolilor, în care elevii, pe baza unor programe speciale de lucrări practice şi sub conducerea profesorilor-maiştri, dobîndesc o instrucţie practică în vederea formării unor deprinderi de muncă productivă (lăcătuşărie, tîmplărie, auto, electrotehnică, maşini-unelte etc.). A. 5. constituie un mijloc important de pregătire practică a elevilor şi de legare a şcolii de viaţă, de producţie. a tempo (expresie italiană însemnînd „la timp“; MUZ.), termen care indică revenirea la mişcarea iniţială, care fusese modificată temporar. atemporal, care nu este legat de condiţii determinate de timp, de un moment istoric dat. atemporalitate, trăsătură a gîndirii metafizice, incompatibilă cu cerinţa analizei concret-istorice caracteristică materialismului dialectic şi materialismului istoric. în ştiinţă şi în artă, a. îmbracă forma reflectării sau interpretării obiecti-viste, în afara cadrului istoric, a faptelor, a fenomenelor sociale, psihice etc. Atena (în mitologia greacă), zeiţa înţelepciunii, nebiruită în războaie, protectoare a artelor frumoase, a ştiinţei şi a meşteşugurilor, ocrotitoare a oraşelor. S-a născut, potrivit legendei, din capul lui Zeus, gata înar- mată cu scut, coif, lance şi cetăţilor greceşti din sec. al platoşă. Emblema ei era bufniţa, V-lea î.e.n., denumit şi secolul simbolul înţelepciunii. La ro- lui Pericle. în sec. al IV-lea î.e.n., după războiul pelopo-neziac şi după înfrîngerea de îa Cheroneea (338 î.e.n.), A. a pierdut din puterea sa politică, iar în anul 146 î.e.n. a fost cucerită de romani. In evul mediu a fost oraş al Imperiului bizantin, apoi a făcut parte din ducatul creat de cruciaţii participanţi la cruciada a IV-a. A fost cucerită de turci în 1458, sub stăpînirea cărora a rămas pînă în 1829, cînd a fost eliberată, devenind (1833) capitala Greciei. Cultura vechii A. şi-a exercitat influenţa de-a lungul multor secole din istoria culturii popoarelor europene. Ruinele vechii cetăţi (Acropole, cu Erehteionul şi Partenohul) arată că A. constituia unul dintre cele mai frumoase complexe arhitectonice ale lumii antice. ateneu (gr. athenaion „templul Atenei“) 1. (La vechii greci) Sanctuar al zeiţei Atena. 2* Denumire dată unor insti-Atena, capitala ureciei, si- tuţii de învăţămînt, unor aca- tuată într-o cîmpie la poalele demii, unor asociaţii ştiinţifice colinei Acropole, la mică dis- etc., precum şi unor clădiri tanţă de golful şi de portul care adăpostesc activităţi cultu- Pireu. 1853 000 loc. (1961), rale şi artistice, inclusiv suburbiile şi portul Ateneul Republicii Popu-Pireu. Fabrici de textile, de lare Romîne, edificiu cultural hîrtie, uzine constructoare de monumental în Bucureşti, con- maşini, tăbăcării. Important struit între anii 1886 şi 1888, centru cultural, comercial şi pe bază de subscripţie publică, obiectiv turistic.—Istoric. Oraş- prin stăruinţa lui Constantin stat (polis) din Atica, exemplu Esarcu, după planurile arhitec- tipic de democraţie sclavagistă. tutui-'francez Ă. Galleron. Do- Atena. Acropole A avut un mare rol economic, minat de o mare cupolă, cu politic şi cultural în lumea faţada principală în stil neo- antică, şi îndeosebi în lumea clasic, Ateneul R.P.R. are aspec- mani se numea Minerva. Atena ATENTAT 233 ATEROM Ateneul R.P.R. tul unui templu ionic cu şase coloane frontale şi două laterale. Interiorul, vast, cuprinde o mare sală de concerte, de formă rotundă. Nucleul parterului îl formează un vestibul circular dublat de un inel format din 12 coloane dorice. Din acest vestibul pleacă spre sala de concerte patru scări largi de marmură, răsucite fiecare în jurul unui pilon. După Eliberare, în sala Ateneului R.P.R. au avut loc importante manifestaţii cultural-politice ale organizaţiilor obşteşti. Aici s-au ţinut primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Ro-mîn. Ateneul R.P.R. este sediul Filarmonicii de stat „George Enescu“. în sala de concerte a Ateneului au concertat renumiţi interpreţi şi au dirijat dirijori de reputaţie mondială. atentat (DR.), infracţiune care constă intr-un atac material, violent, de obicei contra unui şef de stat sau de guvern, cu scopul de a-1 ucide, sau contra ordinii sociale sau politice a unui stat, cu scopul de a o răsturna. Atentatul este o metodă de luptă teroristă, specifică unor mişcări şi partide politice ale burgheziei şi ale micii burghezii (anarhişti, nihi-lişti, fascişti etc.). atenţie (PSIH.), însuşire a conştiinţei individuale, care constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice într-o anumită direcţie. A. se manifestă în diferite procese psihice : în percepţie, în memorie, în gîndire, în acţiuni voluntare etc. Baza fiziologică a a, o constituie concentrarea excitaţiei în zona de excitabilitate optimă a scoarţei cerebrale, înconjurată de zone cuprinse, într-o măsură mai mică sau mai mare, de inhibiţie. A* poate fi voluntară şi involuntară, aceasta din urmă reprezentînd, fiziologic, reflexul de orientare, provocat de acţiunea unor stimuli noi, de schimbarea condiţiilor mediului înconjurător. atenuare 1. (FIZ., TELEC.) Scăderea în direcţia de propagare a intensităţii unei unde (electromagnetice, sonore etc.) care se propagă în spaţiu, liber (unde radio, unde sonore etc.) sau ghidat (transmisiuni pe fire, ghiduri de unde etc.). Unităţile de măsură ale a* sînt neperul şi decibelul. 2. (FIZ.) Micşorare a densităţii fluxului sau a intensităţii unei radiaţii pe măsura creşterii distanţei de Ia sursă, datorită absorbţiei sau împrăş-tieni radiaţiei în mediul în care se propagă ori repartizării energiei pe un front de undă cu aria din ce în ce mai mare (la undele sferice). 3, (HIDRO-TEHN.) Atenuarea viiturilor, micşorare a mărimii viiturilor (a debitelor maxime), datorită acţiunii de regulator a unui lac de acumulare. atenuator (TELEC.), circuit electric cu patru borne (c v a -d r i p o 1), constituit din rezistenţe, inductivităţi, capacităţi sau din ghiduri de undă, introdus într-o instalaţie de transmisiune (telefonie, radio etc.) cu scopul atenuării undelor de anumite frecvenţe în vederea adaptării, a reglajului etc. aterină (Atherina mochon), peşte teleostean marin, din familia aterinidelor, lung de 10—15 cm, cu corpul aproape transparent, străbătut pe laturi de două dungi late, argintii. Trăieşte în Marea Neagră şi în Marea Caspică. Nu prezintă decît o importanţă economică locală, fiind folosit mai ales ca nadă. aterizare (lat. ad „la“ şi terre „pămînt“; AV.), evoluţie de reaşezare a unei aeronave pe pămînt. în general, a* constă din planare, redresare, luarea contactului cu terenul şi rularea (sau alunecarea) pe teren pînă la oprire. Elicopterele sau avioanele speciale pot ateriza la verticală. aterizor (AV.), dispozitiv al unei aeronave care serveşte la rularea pe sol (sau alunecarea pe zăpadă). Este compus din picioare, tren de rulare, amortizor şi frînă.—A. escamotabiU aterizor care, după decolare, poate fi retras în aripă, în care-najul motorului sau în fuzelaj. atermân (FIZ.; despre un mediu), care nu permite trecerea căldurii prin el. aterom (MED.), leziune caracteristică arteriosclerozei, care constă în infiltrarea tunicii interne a arterelor mari şi mijlocii (aorta, arterele viscerale, arterele merr.brelor etc.) cu o substanţă grasă, uneori impregnată ATESTARE 234 ATICA cu săruri de calciu. Apare în gută, diabet zaharat, sifilis, precum şi în urma abuzului de alcool, cafea sau tutun. atestare (PEDAG.), acordare de grade în învăţămîntul mediu şi superior, precum şi în institutele de cercetări ştiinţifice, pe bază de studii şi de activitate didactică şi ştiinţifică. atestat (LINGV.; despre un cuvînt, o formă gramaticală etc.), a cărui existenţă este dovedită mai ales printr-un document scris. atetoză (gr. a „fără44 şi thetos „stabil44; MED.), stare patologică caracterizată prin mişcări involuntare, lente, neregulate şi de mică amplitudine ale degetelor, ale muşchilor feţei, ale trunchiului etc. Se observă în unele boli nervoase. Athabaska [§6db$scd]t rîu în vestul Canadei (1 231 km), navigabil vara pe cursul inferior. Izvorăşte din Munţii Stîncoşi şi se varsă în lacul navigabil Athabaska (7 900 km2). Athanasiu, Ioan (1868 — 1926), medic veterinar şi fizio- 1. Athanasiu log romîn. A fost membru corespondent al Academiei Ro-mîne şi profesor la Universitatea din Bucureşti (1904— 1926). Este unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne romîneşti. A colaborat la marele dicţionar de fiziologie francez. A lucrat mai mulţi ani în cadrul Institutului Marey din Paris şi a făcut cercetări asupra energiei nervoase motoare, a-supra electrofiziologiei. A publicat numeroase articole în legătură cu bazele ştiinţifice ale educaţiei fizice. împreună cu D. Călugâreanu a publicat „Fiziologia animală44 (1914). A. s-a remarcat prin rezolvarea mate- rialistă a problemelor teoretice din domeniul biologiei generale şi fiziologiei. S-a afirmat totodată ca un intelectual democrat şi patriot, care şi-a pus activitatea în slujba intereselor ţării, ale poporului. Athanasiu, Jean (1885— 1938), bariton romîn. Vocea sa puternică, cu timbru plăcut, şi J. Athanasiu jocul de scenă expresiv l-au situat printre cei mai buni cîn-tăreţi de operă romîni. Creaţii mai de seamă: Rigoletto („Ri-goletto44 de Verdi), Scarpia („Tosca" de Puccini), cneazul Igor („Cneazul Igor44 de Borodin) ş.a. A contribuit la întemeierea Operei Romîne din Bucureşti. Athanasiu, Sa va (1861 — 1946), geolog romîn. A fost membru corespondent al Academiei Romîne şi profesor de geologie la Universitatea din Bucureşti. A făcut studii asupra flişului şi neogenului din Car-paţii Orientali şi asupra probo-scidienilor din depozitele neo-gene* Op. pr.: „Studii geologice în districtul Suceava44 (1898), „Curs de geologie stra-tigrafică cu privire specială S. Athanasiu asupra dezvoltării diferitelor formaţiuni geologice din ţara noastră44 (1932), „Curs de geologie generală44 (1931-1932). Atharvaveda, ultima dintre cele patru cărţi vedice, scrisă \& începutul primului mileniu î.e.n. Conţine mai ales formule magice şi rugăciuni; în ea sînt menţionate şi castele brahma-nice. V. şi Vede. Athenaios (sec. al III-lea e.n.), scriitor şi retor grec, născut în Egipt. Opera sa „Banchetul sofiştilor44 constituie o bogată sursă de informaţii asupra vieţii şi culturii greceşti din acel timp. Cuprinde citate din numeroase opere pierdute. Athos, munte în Grecia, în Peninsula Calcidică, unde se află numeroase mănăstiri ortodoxe, cele mai vechi datînd din sec. al X-lea. Ţăranii romîni au fost exploataţi vreme îndelungată de mănăstirile din A,, care, pînă în 1863, cînd au fost secularizate (expropriate) averile mănăstireşti, au stăpînit în ţările romîneşti moşii întinse, închinate „sfîntului munte44 de către unii domni şi boieri. atic 1. Element de arhitectură format dintr-un zid scund sau dintr-o balustradă; este aşezat deasupra cornişei, cu scopul de a masca acoperişul şi jgheaburile, 2» Cat scund aşezat deasupra cornişei unei construcţii, la nivelul faţadei sau retras, putînd să fie uneori mansardat. Atica, provincie antică din sud-estul Greciei mijlocii. La începutul mileniului I înaintea erei noastre, era împărţită în teritorii tribale. în secolul al Vll-lea înaintea erei noastre, uniunile tribale s-au unit în jurul Atenei. Mai tîrziu (secolul al V-lea înaintea erei noastre). Atena a căpătat supremaţia economică şi politică în Atica. Dialectul vorbit în această ATICĂ 235 ATLAS provincie stă la baza limbii greceşti comune. atică, faza ~ (GEOL.), fază de mişcări orogenice care a avut loc între sarmaţian şi pliocen. în ţara noastră, /.a. s-a manifestat mai ales în Subcarpaţi. aticism, mod de exprimare, caracterizat printr-un rafinament artificial, propriu unor scriitori înclinaţi spre formalism. Cuvîntul vine de la faima de creatori şi cunoscători subtili ai operelor de arta pe care o aveau în antichitate atenienii, locuitori ai Aticii. A, este opus beotismului (propriu locuitorilor din Beoţia), prin care se înţelegea un gust artistic necultivat şi înclinat spre vulgaritate* atitudine (PSIH,) 1. Poziţie faţă de un eveniment sau aspect al realităţii, condiţionată istoric-sociah Are un caracter mai mult sau mai puţin afectiv şi se manifestă în conduita omului. 2. Stadiu pregătitor care precedă un anumit act perceptiv sau anumite reacţii; orientare specifică a omului înaintea îndeplinirii unei anumite sarcini (ex. starea de aşteptare premergătoare declanşării unui stimul, încordarea înainte de start într-o întrecere sportivă). atlânt (ARHIT.), statuie re-prezentînd un bărbat, folosită ca element de susţinere în locul unei coloane sau ca pilastru. Atlanta, oraş în sud-estul S.U.A., centru administrativ al statului Georgia. 1 017 000 loc. (1960), cu suburbiile. Nod feroviar şi centru comercial-finan-ciar şi industrial. Are întreprinderi constructoare de avioane, chimice, textile, de prelucrare a lemnului şi alimentare. Atlantic, Oceanul ~, al doilea mare ocean al globului (după Oceanul Pacific). Suprafaţa : 82 441 500 km2, iar adîn-cimea medie 3 926 m; împreună cu mările sale mărginaşe, O. A. are circa 91 140 800 km2, iar adîncimea medie 3 332 m. Se întinde în direcţia nord-sud pe circa 15 000 km, avînd lăţimea minimă de 2 830 km. Udă la est coastele Europei şi Africii, iar la vest pe cele ale Americii de Nord şi de Sud. Salinitatea variază între 37,25°/oo şi 320/ao. în O. A. se concentrează o mare parte din traficul maritim mon- dial. Cele mai importante linii maritime sînt: linia maritimă nord-atlantică (între Europa şi America de Nord), linia maritimă sud-atlantică (între Europa şi America de Sud) şi linia maritimă care leagă Europa de Asia şi de Australia (prin Atlantic, Marea Mediterană şi Canalul Suez). Cele mai mari porturi care deservesc aceste linii sînt situate pe ţărmurile O. A. sau ale mărilor mărginaşe: Ham-burg, Bremen, Anvers, Londra, Liverpool, Le Havre, New York, Buenos Aires, Rio de Janeiro ş.a. Atlantida, numele unui continent legendar dispărut sub apă, care, după tradiţia greacă antică redată de Platon, s~ar fi întins în Oceanul Atlantic, dincolo de strîmtoarea Gi-braltar. Atlas, rege mitologic al Mau-retaniei, pedepsit de Zeus să poarte pe umeri bolta cerească, Atlas deoarece fusese aliat al titanilor în lupta pe care aceştia au dus-o împotriva Olimpului. Era reprezentat purtînd pe umeri un glob uriaş. Atlas, munţi în nord-vestul Africii (Maroc, Algeria şi Tunisia), de vîrstă terţiară, în lungime de 2 000 km. Altitudinea maximă : 4 165 m (vîrful Djebel-Tubkal). Zăcăminte de fier, de plumb, zinc, cobalt, molibden etc. „Atlas", săptămînal social-cultural, apărut între 18 ianuarie şi 19 aprilie 1936 în ţara noastră. A combătut fascismul, a demascat manevrele diversioniste ale guvernelor burghezo-moşiereşti şi a popularizat suc- cesele U.R.S.S. în construcţia socialismului. atlas1 (de la personajul mitologic cu acelaşi nume; ANAT.), prima vertebră cervicală. Se articulează prin intermediul faţetei sale superioare cu osul occipital al cutiei craniene, suportînd în felul acesta greutatea capului. atlás2, culegere de hărţi, grafice, planşe, desene, reproduceri fotografice etc., sistematizată după anumite criterii, care serveşte ca material documentar într-un anumit domeniu ştiinţific.—A. geografic, culegere de hărţi geografice, elaborate după o tematică unitară. A. g. se deosebesc: după teritoriul cuprins (a. ale lumii, ale diferitelor ţări sau regiuni etc.), după conţinut (a. g. general, a, geologic, climatologic, a. al industriei, al agriculturii etc.), după destinaţie (a. turistic, a. şcolar). Prima culegere de hărţi sub formă de a. a fost realizată de Claudiu Ptolemeu în sec. al IIJea e.n., însă o circulaţie largă au cunoscut-o a. din epoca marilor descoperiri geografice. Denumirea de a* a fost introdusă pentru prima oară de cartograful flamand Mercator (1595), care, alături de Ortelius, a pus bazele proiecţiilor cartografice pentru toate ţările lumii şi a publicat primele a. moderne. Cel dintîi a. g. din Romînia a apărut în 1865, avînd la bază harta rusească a ţărilor romî-neşti întocmită în 1835 şi îmbunătăţită în 1853. Cu prilejul elaborării „Monografiei geografice a R.P.R.“ au fost întocmite primele hărţi ştiinţifice, care vor sta la baza Atlasului naţional ştiinţific al R.P.R. Printre a. fundamentale, cele mai cunoscute astăzi în literatura geografică mondială sînt: „Marele atlas sovietic al lumii“ (I—II, 1937 — 1940), „Atlasul mărilor“ (I—II, 1950— 1953), publicat în U.R.S.S., atlasul german („Handatlas“) al lui R. Andree (1880), precum şi cel italian „Atlante interna-zionalle del Touring club italiano“ (1927), apărute în numeroase ediţii.—A. lingvistic, lucrare alcătuită din hărţi care înfăţişează răspîndirea teritorială a diferitelor fapte de limbă. Primele a. /. au fost făcute de ATLAZ 236 ATMOSFERA Atletism î. Aruncarea discului. 2. Săritura cu prăjina. 3. Săritura în lungime. 4. Săritura în înălţime. 5. Alergare. 6. Aruncarea suliţei. 7. Alergare garduri. 8. Aruncarea greutăţii Georg Wenker pentru limba germană şi de Jules G i 11 i e -r o n pentru limba franceză. Gustav Weigand a alcătuit primul a* (fonetic) al limbii romîne, „Atlas lingvistic al domeniului dacoromîn“ (Leip-zig, 1909). După primul război mondial, Muzeul limbii romîne din Cluj a iniţiat elaborarea ,,Atlasului lingvistic romîn“, din care au apărut, începînd din 1938, mai multe volume; publicarea, pe baze noi, a acestui a. este încă în curs.—A. folcloric, colecţie de hărţi care înfăţişează răspîndirea teritorială a diferitelor producţii şi motive folclorice. Un a. /. ro-mînesc este în curs de elaborare, atlaz (IND. TEXT.), ţesătură mai groasă decît satinul, confecţionată din fire de lînă, de bumbac sau de mătase, lucioasă pe o fată. Se foloseşte, în general, pentru căptuşeli de îmbrăcăminte şi feţe de plapumă. atletism, ramură sportivă cuprinzînd probe de alergări, sărituri, aruncări, marş şi probe combinate, care se desfăşoară după anumite reguli cuprinse în regulamente. atmofile, elemente elemente chimice care intră în compoziţia atmosferei Pămîn-tului. în grupa e. a. intră azotul, argonul, heliul, neonul, kriptonul, xenonul, radonul, hidrogenul etc. atmoliză (gr. atmos „gaz“ şi lysis „descompunere“; CHIM.), separare a unui amestec de gaze la trecerea prin pereţii unui vas poros. A. se bazează pe faptul că vitezele de difuzie ale gazelor componente sînt diferite. b atmosferă (gr. atmos „gaz“ şi sphaira „sferă“) 1. înveliş gazos ai Pămîntului. Masa a. reprezintă circa 0,000001 din masa globului pămîntesc; pe un cm2 al suprafeţei terestre acţionează o masă de a* de circa I kg. Densitatea a. scade cu altitudinea. Neavînd o limită superioară precisă, a. trece treptat în spaţiul interplanetar. Proprietăţile atmosferei se menţin pînă la altitudini de circa 3 000 km (după datele obţinute în cadrul Anului Geofizic Internaţional). Este alcătuită din aer, amestec mecanic de gaze cu vapori de apă, cristale de gheaţă, praf, impurităţi etc. Compoziţia a. se schimbă atît în altitudine cît şi pe suprafaţa terestră. în cadrul a. se deosebesc cinci straturi principale; 1) troposfera, cuprinsă între suprafaţa Pămîntului şi 8—17 km, în care se găsesc aproape toţi vaporii de apă şi în care se desfăşoară principalele fenomene meteorologice (formarea norilor, căderea precipitaţiilor ş.a.). Densitatea şi conductibilitatea ei termică sînt mari; 2) stratosfera, stratul dispus deasupra tropo-sferei pînă la altitudinea de circa 40 km. în stratosferă temperatura se menţine aproximativ constantă. Se separă de troposferă printr-un strat intermediar, gros de circa 1 km, denumit tropopauzâ. în partea superioară a stratosferei se observă o concentrare masivă a ozonului, care absoarbe cea mai mare parte a radiaţiei ultraviolete a Soarelui; 3) mezosferă, stratul cuprins între 40 şi 80 km, cu variaţii ale temperaturii cuprinse între + 20 şi + 30°C, în partea inferioară, şi - 100°C, în partea superioară; 4) termosfera, denumită şi ionosferă (cînd se au în vedere proprietăţile ei electrice), cuprinsă între 80 şi 800— 1 000 km. Rarefierea aerului la această altitudine condiţionează viteze mari de deplasare a moleculelor, care, sub influenţa radiaţiei cosmice, se ionizează, în ionosferă se observă oscilaţii puternice ale cîmpului magnetic, aurorele polare. Ea are o mare importanţă pentru propagarea undelor radio; 5) exosfera, sau sfera de dispersare, dispusă pînă la circa 3 000 km, reprezintă zona de pătrundere a gazelor uşoare din a. în spaţiul cosmic. A* permite propagarea spre Pămînt a 3/4 din radiaţia solară şi reţine radiaţia Pămîntului pe unde lungi, mărind astfel cantitatea generală a căldurii necesare dezvoltării proceselor naturale de la suprafaţa globului. A. se află într-o mişcare continuă şi mijloceşte schimbul de temperatură între zonele şi regiunile diferit încălzite de pe glob, facilitează distribuţia timidităţii pe glob. 2. (FIZ.) Unitate de măsură a presiunii. —A tehnica, unitate de presiune; se notează cu simbolul at şi este egală cu 1 kgf/cm2. Cînd ATMOSFERĂ 237 ATMOSFERĂ exprimă presiunea absolută, a.f. se notează cu a/a, iar cînd exprimă presiunea relativă se notează cu ats.—A.-siaidard, unitate de presiune egală cu greutatea unei coloane de mercur înalte de 760 mm şi cu secţiunea de 1 cm2, avînd densitatea de 13,5951 kg/dm3, la 0°C, într-un loc în care acceleraţia gravitaţiei este de 9,80665 m/s2. Se notează cu simbolul At şi este egală cu 1,033 kg/cm2. Se mai numeşte atmosferă fizică sau atmosferă normală- 3.(CHIM.) Masă de gaze şi de vapori creată într-un spaţiu limitat, în care sau în prezenţa căreia au loc anumite reacţii chimice. Din punctul de vedere al proprietăţilor ei chimice, a* poate fi neutră, oxidantă, reducătoare, acidă etc. STRUCTURA ATMOSFEREI» FENOMENELE CARE SE PETREC ÎN DIFERITELE STRATURI ATMOSFERICE ŞI ÎNĂLŢIMILE ATINSE CU DIFERITE MIJLOACE DE CERCETARE I. Nivelul mării. 2. Vîrful cel mai înalt de pe glob: Ciomolungma (8 848 m). 3. Nori cumulus (1—2 km). 4. Nori cumulus complecşi. 5. Nori de ploaie torenţială, de furtună (1 —15 km). 6. Nori de ploaie stratificaţi (0.5 — 5 km). 7. Nori cirus (8—15 km). 8. înălţimea maximă atinsă cu avionul (28 760 m). 9. înălţimea maximă atinsă cu strato-stratul „Osoaviahim" (22 km). 10. Norii sidefii (28 — 30 km). 11. înălţimea maximă pînă la care s-au ridicat radio-sondele şi baloanele-sondă. 12. Meteoriţii (se aprind la înălţimea de 100— î60 km şi se sting la înălţimea de 40 — 60 km). 13. Norii argintii (80 — 82 km). 14. Aurorele polare (80-150 km). 15-16— 17. Unde radio reflectate de stratele ionizate şi întoarse pe Pămînt. 18. Unde sonore, reflectate de stratul caldt care se întorc pe Pămînt. 19. înălţimea maximă atinsă de primul satelit artificial al Pămîntului, lansat de U.R.S.S. la 4 octombrie 1957 (947 km). 20. înălţimea maximă atinsă de racheta balistică intercontinentală sovietică (I 050 km). 21. înălţimea maximă atinsă de al doilea satelit artificial al Pămîntului, lansat de U.R.S.S. Ia 3 noiembrie 1957 (I 671 km). 22. înălţimea maximă a orbitei la începutul mişcării celui de-al treilea satelit artificial al Pâm?ntului, lansat deU.R.S.S. la 15 mai 1958 (1 881 km). 23. Racheta cosmică sovietică, lansată la 2 ianuarie 1959 (prima planetă artificială din sistemul soiar) § 5 ’ ^ 3? I % -I £ £ 1 & ! ATOFAN 238 ATON atofán (FARM.), derivat al chinoleinei. Se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă-gălbuie, cu gust amar, greu solubilă în apă. Are o acţiune analgezică şi antipirética, fiind folosit în reumatism şi în unele nevralgii. Administrat la bolnavii de gută, solubilizează acidul uric şi favorizează eliminarea acestuia prin rinichi. Excită puternic secreţia biliară, din care cauză este contraindicat în tratamente prelungite şi, de asemenea, la bolnavii de ficat. atol, insulă în formă de inel, cu diametrul pînă la 50 km, avînd în mijloc o lagună cu Atol adîncimi mici (pînă la 100 m). Este format din schelete calca-roase de corali şi se întîlneşte în mările tropicale calde, mai ales în Oceanul Pacific. atom (gr. a „fără*4 şi iomos „divizibil“; FIZ.), cea mai mică particulă a unui element chimic. De cele mai multe ori, mai mulţi a., aparţinînd aceluiaşi element sau unor elemente chimice diferite, sînt asociaţi în molecule. Diametrul a. este cuprins, aproximativ, între 0,8A (v. â n g s t r o m) pentru elementele uşoare şi 3 A pentru elementele grele. Masele lor, cunoscute exact, se găsesc între 1,7-10 gşi4*10 g. Cel mai uşor a* este cel al hidrogenului, în cele mai multe cazuri, nu toţi a, unui element au aceeaşi masă (v. şi i z o t o p), de aceea numărul tipurilor de a. este de circa 3 ori mai mare decît numărul elementelor. Dacă se consideră şi izotopii radioactivi, numărul total al tipurilor de a» este de circa 10 ori mai mare decît al elementelor. în contrast cu vechea lor reprezentare, a. au o structură complexă, căreia i se dato-reşte varietatea proprietăţilor lor fizice şi chimice. Azi se consideră că fiecare a. se compune dintr-un nucleu atomic (care conţine aproape întreaga masă a a.) şi dintr-un nor de electroni care înconjură nucleul. Nucleul este constituit din neutroni şi din protoni. Numărul de protoni din nucleu este identic cu numărul de ordine al a, (al elementului) din tabloul periodic al elementelor şi este egal, pentru un a. normal, cu numărul de electroni exteriori nucleului. A* normal este neutru din punct de vedere electric, datorită egalităţii mărimilor sarcinilor electrice ale protonului (pozitivă) şi electronului (negativă) şi semnului lor opus. în modelele mai vechi ale a., elaborate de N. Bohr şi A. Sommerfeld, se presupune că electronii se rotesc în jurul nucleului, ca într-un sistem planetar, pe traiectorii (orbite) determinate, caracterizate prin anumite valori ale energiei (nivele de energie în a,), care formează un şir discret (v. şi model atomic). Numărul şi distribuţia electronilor pe orbite, mai ales pe cele periferice, determină proprietăţile optice, magnetice şi chimice ale a« Absorbind energie din exterior (excitaţie), unul sau mai mulţi electroni pot fi aduşi pe nivele de energie mai înalte (orbite cu energie mai mare), de unde revin, prin emiterea uneia sau mai multor cuante de radia iniţia, Astfe absor ie (foton i), pe orbita ă (starea fundamentală). explică emisia şi bţia luminii şi legile spec-trelor de emisie şi de absorbţie ale a. Mişcările particulelor elementare din a. nu se supun legităţilor din mecanica clasică, ci unor legităţi specifice (oglindind şi ele legături cauzale obiective), studiate în mecanica cuantică, care permit să se cunoască probabilitatea de a găsi electronul într-un punct sau altul al spaţiului în jurul nucleului pentru fiecare valoare posibilă a energiei sale. V. şi determinism; indeter-minis m.—A. marcat v. trasor radioactiv.—A.-gram, cantitate dintr-un element chimic a cărei masă, exprimată în grame, este egală cu greutatea atomică a elementului (ex. greutatea ato- mică a carbonului fiind 12,01, un a--g. de carbon are 12,01 g). Un a.-g. conţine 6,025* 1023 a. V. şi A v o g a d r o, numărul lui A. atomism (FILOZ.), concepţie materialistă potrivit căreia materia, care există în mod obiectiv, este formată din părticele numite atomi. în antichitate, a« a fost reprezentat de gîndi-tori materialişti, ca Leucip, Democrit, Epicur, Lucreţiu, care, cu toate diferenţele dintre ei, considerau atomii ca fiind particule foarte mici de materie, indivizibile, impenetrabile, indestructibile, lipsite de orice calitate şi în continuă mişcare. A. ştiinţific modern, legat de cel antic, a fost întemeiat în sec. XVII—XIX, îndeosebi prin opera lui M. V. Lomono-sov, Dalton, Avogadro, Butle-rov şi Mendeleev. S-a precizat tot mai clar conceptul de moleculă, formată din unul sau din mai mulţi atomi, s-au stabilit formulele de constituţie ale diferitelor substanţe, obţinîn-du-se o teorie structurală a materiei. Atomul s-a dovedit a avea el însuşi o structură complexă, fapt confirmat de descoperirea razelor catodice, a razelor Canal şi a radioactivităţii. Pătrunzînd din ce în ce mai mult în cunoaşterea structurii ^materiei, ştiinţele naturii au infirmat concepţiile metafizice despre atomi ca ultime elemente, „cărămizi ale universului“, imuabile şi indivizibile. După cum a arătat V. I. Lenin, atomul, electronul etc. sînt inepuizabili. Descoperirea pozitro-nilor, a fotonilor, a protonilor, a antiprotonilor etc., crearea mecanicii cuantice au confirmat posibilitatea cunoaşterii microcosmului, divizibilitatea infinită a materiei şi caracterul dialectic al structurii ei. atomizare (CHIM.), metodă de uscare bazată pe pulverizarea unei soluţii sau a unei suspensii într-un recipient (conic, cilindric etc.) prin care circulă aer cald. Se utilizează în special pentru uscarea produselor aderente, de ex. a soluţiilor de tănanţi, de detergenţi etc. aton (LINGV.; despre o vocală, o silabă, un cuvînt), care este lipsit de accent dinamic sau muzical. ATONALISM 239 AŢĂ-DE-MARE atonalism (MUZ.), metodă formalistă de compoziţie, caracteristică pentru muzica decadentă burgheză a sec. al XX-lea. A. neagă legile organizării armonice şi modale a sunetelor, elaborate de muzica clasică, şi zdruncină astfel însuşi fundamentul muzicii, sistemul tonal. V. şi atonalitate; d o -decafonism. atonalitâte (MUZ;), lipsă a tonalităţii; metodă de compoziţie care neagă tonalitatea, modul. Promovată de A. Schon-berg, a. este un fenomen caracteristic pentru unele curente formaliste ale muzicii sec. al XX-lea. A. rezultă dintr-o înşiruire sau suprapunere de sunete care nu se succed potrivit regulilor naturale ale producerii, succesiunii şi suprapunerii sunetelor (a. liberă) sau sînt „reglementate“ printr-un calcul matematic artificial (a. serială). S uccesiune de sunete absurdă din punct de vedere expresiv, incoerentă din punct de vedere tonal, a., ca scop în sine, ca artă formalistă, nimiceşte conţinutul emoţional al muzicii, distruge însăşi muzica. atonie(MED.), reducere pronunţată a capacităţii contractile a unui muşchi (ex. a. uterină din timpul naşterii, a. gastrică). atrabilă (lat. atra „neagră“ şi bilis „bilă, fiere“; MED.), substanţă de culoare închisă, cu aspect de cremă, prezentă în centrul glandelor suprarenale ale unui cadavru ca rezultat al descompunerii ţesutului glandular al medulosuprarenalelor după moarte. în antichitate, a. era considerată ca un produs normal de secreţie a suprarenalelor, atribuindu-i-se însuşirea de a provoca accese de ipohondrie. atracţie universală v. gravitaţie. atramentâre (METAL.) v. fosfatare, atrepsie (gr. a „fără“ şi threpsis „nutriţie“; MED.), tulburare cronică de nutriţie, întîlnită mai des la sugarii hrăniţi artificial. Reprezintă faza ultimă de denutriţie care apare în urma diverselor boli, în special a diareii cronice. Sugarii atrepsici prezintă un deficit în greutate de 50—*60% faţă de greutatea normală. Ei au pielea uscată, rece şi plină de zbîr-cituri. atribut 1. (FILOZ.) însuşire esenţială a unui obiect, fără de care acesta nu poate exista, nici nu poate fi conceput. Astfel, mişcarea este a. materiei. 2. (LINGV.) Parte secundară a propoziţiei, care determină un substantiv sau un substitut al acestuia. A. poate fi adjectival (om bun), substantival (acoperişul casei), pronominal (lauda de sine), adverbial (ziua de ieri), verbal (arta de a scrie). âtriu (ANAT.) v. auricul. âtrium (ARHIT.) 1. Curte interioară într-o locuinţă romană. 2. (în arhitectura creştină timpurie) Spaţiu deschis, încon- Atrium (I) jurat adesea de coloane, la intrarea unei bazilici. atrofie (gr. a „fără“ şi trophe „aliment“; MED.), tulburare de nutriţie a unui ţesut sau a unui organ, care are drept urmare regresiunea morfologică şi funcţională a structurii respective. A. poate avea un caracter normal (ex. a» timusului la adult) sau patologic (ex. a. musculară care urmează paraliziei infantile). atropină (FARM.), alcaloid extras din unele specii de plante din familia solanaceelor: Atropa belladonna (mătrăgună), Hyo~ scyamus niger (măselariţă) şi Datura stramonium (laur porcesc, sau ciumăfaie). Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, fără miros, solubilă în apă* Frînează funcţiile terminaţiilor nervoase parasim-patice (efect parasimpaticolitic), producînd dilatarea pupilei, accelerarea bătăilor inimii, diminuarea secreţiilor digestive şi sudorale, suprimarea spasmelor etc. Se întrebuinţează ca antispastic şi midriatic. Atterbom [âtdrbum], Per Daniel Amadeus (1790—1855), poet şi critic literar suedez, membru al grupului aşa-nu-miţilor fosforişti (după revista „Phosphoros“), adepţi ai curentului romantic reacţionar. A scris poeme, romane, studii critice şi estetice. Attila, cel mai de seamă conducător al hunilor (434—453). în timpul lui A., hunii au ocupat un vast teritoriu şi au silit Imperiul roman de răsărit să le plătească tribut. Sub conducerea lui, hunii au întreprins invazii pustiitoare în Galia, unde au fost înfrînţi la Mauria-cus (Cîmpiile Catalaunice), în 451. în anul 452 A. a cotropit Italia, ajungînd pînă la Roma. După moartea Iui, uniunea tribală hunică s-a destrămat. Attlee [ttli]> Clement Ri-chard (n. 1883), om politic englez, lider laburist de dreapta. Ca prim-ministru al guvernului laburist (1945—1951), a luat parte activă la organizarea blocurilor militare agresive ale statelor capitaliste şi a promovat o politică internă antimuncito-rească. Atwood/e/m//, George (1746— 1807), fizician englez. A construit un aparat pentru măsurarea vitezei de cădere a corpurilor, denumit maşina lui A. Acest aparat este utilizat la demonstrarea legii a doua a dinamicii (legea lui Newton) şi a legilor căderii corpurilor; poate servi şi pentru a deter mina acceleraţia í¿//£ gravitaţiei. Maşina aţă-de-mâre lui Atwood (Nerophis ophi-dion), peşte teleostean marin din familia syngatidelor, cu corpul subţire, filiform, acoperit cu plăci osoase şi cu coada transformată într-un organ apucător. Masculii au nişte cute pe abdomen, între care sînt AUßER 240 AUE,, păstrate icrele în timpul clocitului. Trăieşte în Marea Neagră; nu are importanţă economică. Aubeî [ober], Daniel François Esprit (1782-1871), compozitor francez, membru al Institutului Franţei, reprezentant de seamă al operei comice. S-a inspirat din folclorul muzical francez. A creat operele ,»Păstoriţa castelană“ (1820), ,,Fra Diavolo“ (1830) ş.a. Principala sa operă, ,,Muta din Porţiei“ (1828), reprezentată la Bruxelles în 1830, a avut, prin conţinutul său patriotic, un puternic răsunet politic în împrejurările dezlănţuirii revoluţiei burgheze din Belgia. Aubigné [obiné], Théodore Agrippa d* (1552—1630), poet şi istoric francez. Principala sa operă este poemul-pamflet „Tragicele“ (1616), în care înfierează absolutismul monarhic, intoleranţa bisericii catolice şi evocă în imagini puternice suferinţele îndurate de masele populare în timpul războaielor religioase. A mai scris „Aventurile baronului de Foeneste“ (1617), roman satiric, şi o „ Istorie universală“ (1616—1620), cu referire şi la evenimente din ţările romîneşti. Aubusson [obiiso], localitate în Franţa (departamentul Creuse), al cărei renume se da-toreşte manufacturilor sale de tapiserii. Secolul al XVII-lea este perioada de apogeu a activităţii acestor ateliere, în care se lucrau, ca şi la A r r a s şi B e a u v a i s, tapiserii pentru decorarea pereţilor şi pentru mobile (scaune, fotolii şi canapele). Auckland [ochnd]t oraş în Noua Zeelandă, port la Oceanul Pacific. 413 100 loc. (1959). Unul dintre cele mai de seamă centre industrial-comerciale ale ţării. Şantiere navale, industrie alimentară. aucuba» mozaicul boală a cartofului, a tutunului şi a altor plante, provocată de un virus (Solanum virus)* La cartof se manifestă prin apariţia unor pete galbene pe frunze, care dau acestora un aspect pestriţ (asemănător cu acela al frunzelor normale ale plantei decorative Aucuba japonica). Plantele atacate de m. a. dau producţii de tuberculi mici şi de calitate inferioară. audibilitâte (FIZ.), proprietate a unor vibraţii ale corpurilor de a produce senzaţia de sunet, condiţionată de frecvenţa, intensitatea şi durata acestor vibraţii. Gama de frecvenţe a sunetelor audibile este cuprinsă între 16 şi 20 000 Hz. Pentru ca urechea să perceapă un sunet, durata lui trebuie să fie de cel puţin 1/100 s.—Limite de a., limitele între care poate varia intensitatea unui sunet de o frecvenţă dată pentru a fi audibil. Nivelul maxim de intensitate al unui astfel de sunet care mai poate fi auzit formează limita de a. inferioară (pragul de a.); nivelul maxim de intensitate al unui sunet de la care se produce senzaţia de durere în ureche formează limită de a. superioară (pragul senzaţiei dureroase). audiere (DR.), ascultare a unui martor de către o instanţă judecătorească sau de un alt organ de jurisdicţie, ori de un organ de urmărire penală, asupra unor fapte pe care le-a văzut, le-a auzit sau le-a săvîrşit şi care pot lămuri procesul. Declaraţia martorului se consemnează într-un proces-verbal. audio (TELEC.), termen care indică faptul că anumite mărimi periodice au frecvenţele undelor sonore sau că anumite aparate funcţionează la astfel de frecvenţe (ex. semnal a., curenţi a,, amplificator a. etc.). audiofrecvenţă (FIZ., TELEC.), orice frecvenţă a unei unde sonore, perceptibilă de urechea umană; este cuprinsă între limitele de 16 şi 20 000 Hz. audiogrămă (lat. audire „a auzi“ şi gr. gramma „scriere“; FIZ., MED.), grafic care se trasează în urma măsurărilor au-diometrice şi care arată acuitatea auditivă a unei persoane în întregul domeniu de audi-bilitate. A* se trasează pentru fiecare ureche în parte. audiometrie (FIZ., MED.), tehnică de măsurare a acuităţii auditive a unei persoane, pentru a constata dacă are auzul normal sau dacă manifestă o surditate temporară ori permanentă. După natura sunetului întrebuinţat ca excitator, a» este de două feluri: tonală, care întrebuinţează sunete pure* şr vocală, care întrebuinţează silabe sau cuvinte. în prezent, în ţara noastră, probele audio-metrice se efectuează pe scară largă pentru controlul auzului muncitorilor care lucrează în medii zgomotoase, pentru diagnostic şi tratament medical. audiometru (lat. audire „a auzi“ şi gr. metron „măsură“; FIZ., MED.), aparat utilizat în Audiometru A — generator de semnale acustice; B, C, D — bobine de reglare; E — difuzor măsurările audiometrice. Se compune dintr-un generator de semnale acustice, un dispozitiv pentru reglarea şi controlul nivelului sonor al semnalelor produse şi o cască sau un difuzor care permite recepţionarea de către ascultător a acestor semnale. audioprotector (FIZ.), dispozitiv care se aplică la urechi pentru a le proteja de zgomotele prea puternice. A. se prezintă sub forma unor dopuri moi care se introduc în canalul auditiv sau sub forma unor căşti care acoperă complet pavilionul urechii. Se folosesc de către muncitorii care lucrează în cazangerii, în aviaţie, la bancuri de încercat motoare etc. audiţie (MUZ.) 1. Manifestare muzicală publică de mai mică amploare decît concertul, organizată de obicei de şcolile sau de conservatoarele de muzică. 2. Ascultare a unei lucrări muzicale.—Primă aprezentare a unei compoziţii muzicale pentru prima oară în public. Auer, Leopold Semionovid (1845-*-1930), violonist, originar din Ungaria. A fost profesor la Conservatorul din Peters-burg, unde a educat pe unir. dintre cei mai de seamă violo* ! ‘û AUERSTEDT 241 AUGUST 23 iiişti ruşi. Este autorul unor metode de vioară. Auerstedt, oraş în R. D. Germană, în apropiere de Er-furt, unde, la 14 octombrie 1806, armata franceză a înfrînt armata prusiană. Auer von Welsbach [âudt fon velsbah], Karl (1858—1929), chimist austriac. A separat elementele neodim şi prazeodim din didim (presupus iniţial a fi un singur element). A inventat sita incandescentă pentru lămpile cu gaz care-i poartă numele, un aprinzător automat pentru gaz, bazat pe aliajul piroforic de fier şi ceriu, şi becul electric cu filament de osmiu. Auezov, Muhtar Omarhano-viei (1897—1961), scriitor sovietic cazah, autor al romanului „Calea lui Abai“ (cartea I: 1942—1947; cartea a Il-a: 1952—1956, apărute în romî-neşte sub titlul „Abai“), în care evocă figura ilustrului său înaintaş Abai Kunan-b a e v, şi înfăţişează viaţa poporului cazah din a doua jumătate a sec. al XlX-lea. între 1933 şi 1943 a scris nuvele („Umăr la umăr“, „Povîrnişul“ ş.a.) şi piese de teatru („La graniţă“, „în ceasul încercărilor“), inspirate din realitatea sovietică. Folclorist, istoric literar şi traducător în limba cazahă al lui Gogol („Revizorul“), Shakespeare („Othello“) ş.a. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi al Premiului Lenin. Augias, rege legendar al Elidei, renumit prin bogăţia sa. Mitul arată că Hercule a fost pus să cureţe grajdurile lui uriaşe, în care erau 3 000 de boi şi care nu fuseseră curăţate de 30 de ani. Eroul a săvîrşit această faptă într-o singură zi, abătînd asupra grajdurilor şuvoaiele fluviului Alfeu. De aici expresia „ a curăţa grajdurile lui A/4, care se referă la necesitatea de a găsi o soluţie radicală pentru unele stări de lucruri intolerabile. Augier [ojié], Émile (1820— 1889), dramaturg francez, reprezentant de seamă al dramei realiste din timpul celui de-al doilea Imperiu. De pe poziţiile moralei mic-burgheze, A. a criticat parvenitismul, afacerismul şi cîrdăşia marii burghezii 16 - c, 761 cu reacţi'unea clericală („Ginerele d-lui Poirier“, 1854, piesă adaptată de V. Alecsandri în „Ginerele lui Hagi Petcu“; „Fiul lui Giboyer“, 1862; „Notarul Guerin“, 1864, trad. rom.). augit (MINER.), piroxen mo-noclinic aluminos, bogat în fier, uneori şi în titan, de culoare verde sau brună pînă la negru, cu luciu sticlos. în R.P.R. este raspîndit în rocile magmatice şi în unele şisturi cristaline. augment (LINGV.), element vocalic, de timbru e, adăugat în unele limbi indo-europene înaintea unei forme de trecut a indicativului. — A. silabic, augment care măreşte numărul silabelor cuvîntului (ex., de la verbul grecesc phero „port“, imperfectul este epheron cu a.s. e). — A. temporal, augment din a cărui contragere cu vocala iniţială a temei verbale rezultă o vocală lungă sau un diftong (ex. în imperfectul elaunon de la verbul grec elaăno „împing“). augmentativ (LINGV.) 1. A-fix servind la formarea unui cuvînt nou care denumeşte un obiect de dimensiuni mai mari decît ale obiectului desemnat prin cuvîntul de bază (ex. sufixul rom. -oi din măturoi). 2. Cuvînt format cu un astfel de afix. Augsburg, oraş situat în partea de sud a R. F. Germane (Bavaria). 205 000 loc. (1960). Are numeroase întreprinderi textile, constructoare de maşini, siderurgice etc. însemnat centru comercial în evul mediu şi centru umanist în sec. XV — XVI. Aici a avut loc dieta principilor germani care a adoptat definiţia învăţăturii luterane, prezentată de Philipp Melanchton şi cunoscută sub numele de Confesiunea de la A. (1530). în 1555, prin pacea de la A.f s-a confirmat deplina independenţă religioasă a principilor, după deviza „cuius regio, eius religio“ („a cui este cîrmuirea, a aceluia este şi religia“). Pacea de Ia A* a adîncit fărîmiţarea politică a Germaniei. în 1686 s-a încheiat la A. liga împotriva Franţei, în care intrau Olanda, Austria, Spania, Suedia şi majoritatea statelor germane, căreia, în 1689, i s-a raliat şi Anglia. augur (în antichitatea romană) 1. Preot, membru al unui colegiu de experţi, căruia i se atribuia facultatea de a cunoaşte voinţa zeilor sau de a prezice viitorul după zborul şi cîntecul păsărilor (auspicii), ori tălmăcind anumite semne în măruntaiele animalelor (h a r u s -picii). 2. Prevestire făcută de aceşti preoţi, de unde expresia „de bun augur“, însemnînd „semn bun“, prevestitor de bine, respectiv „de rău augur“, „semn rău“. Prezicerile a. precedau toate actele de stat, jucînd astfel un rol important pe linia folosirii religiei în conformitate cu interesele statului sclavagist roman. August, 23 August, cea mai mare sărbătoare naţională a poporului romîn, începutul insurecţiei armate din august 1944, ziua eliberării Romîniei de sub jugul fascist. Actul istoric de Ia 23 August 1944 a fost pregătit şi înfăptuit sub conducerea P.C.R. Loviturile zdrobitoare date armatelor fascişte în anii 1942—1943 de Armata Sovietică au provocat o profundă criză politică şi militară a dictaturii fasciste antonesciene, au ascuţit contradicţiile interne ale regimului burghezo-moşieresc şi au dat un puternic impuls luptei antifasciste, stării de spirit antihitleriste din rîndu-rile maselor largi şi ale armatei. Supunînd unei multilaterale analize situaţia internă şi internaţională pe plan politic şi militar, cadrele de bază ale P.C.R., în frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, au trecut încă în luna august 1943 Ia elaborarea planului de organizare a insurecţiei armate. înfăptuirea acestui plan a început prin înlăturarea elementelor capitulante şi trădătoare din conducerea partidului (4 aprilie 1944), ceea ce a făcut posibilă mobilizarea tuturor forţelor lui pentru lărgirea frontului antihitlerist şi pregătirea răsturnării guvernului antonescian. Partidul a trecut la organizarea şi înarmarea în capitală, Oltenia, Dobrogea, Banat şi Ţara Bîrsei a formaţiunilor de luptă patriotice, alcătuite din muncitori comunişti, utecişti şi fără de partid. Pentru concentrarea forţelor patriotice a avut o deose- AUGUST 23 242 AUJESZKY bită însemnătate faptul că P.CR. a reuşit* datorită muncii sale susţinute pentru unitatea de acţiune cu P.S.D., să înfăptuiască, la 1 mai 1944, Frontul unic muncitoresc. Partidul na-ţional-ţărănesc şi Partidul na-ţional-liberal, după ce au respins ani de zile propunerile P.C.R. cu privire la acţiuni comune împotriva dictaturii miiitare-fasciste, temîndu-se să rămînă în afara evenimentelor şi în izolare totală, au acceptat crearea Blocului na f iona I-democrat abia în iunie 1944. Acţiunea partidului a cuprins, de asemenea, un număr de generali şi de ofiţeri patrioţi care, în faţa dezastrului iminent, au ajuns la concluzia că răsturnarea dictaturii fasciste era singura cale de salvare a ţării de la catastrofă. Situaţia militară tot mai proastă, creşterea revoltei poporului împotriva războiului antisovietic au dus la adîncirea contradicţiilor dintre Antoneşcu şi cercurile palatului. Acestea au fost nevoite să accepte planul insurecţiei armate elaborat de P.C.R., deoarece vedeau în participarea regelui la înlăturarea lui Antoneşcu şi în trecerea Romîniei de partea coaliţiei antihitleriste singura speranţă de a scăpa de răspunderile grele ce apăsau pe umerii lor pentru tîrîrea Romîniei în războiul împotriva U.R.S.S. La 23 august 1944, în conformitate cu acest plan, guvernul Antoneşcu a fost arestat, unităţi ale armatei împreună cu formaţiuni de luptă patriotice din capitală şi din alte centre ale ţării au ocupat principalele instituţii publice, au atacat şi dezarmat unităţile hitleriste. Armata romînă a întors armele împotriva Germaniei fasciste şi a luptat eroic alături de Armata Sovietică pînă la victoria deplină asupra Germaniei hitleriste. Insurecţia armată a avut o deosebită însemnătate internaţională. Dobo-rîrea regimului militar-fascist antonescian şi ieşirea Romîniei din războiul antisovietic au constituit o puternică lovitură dată Germaniei hitleriste, care a pierdut astfel o importantă bază economică şi strategică. Acest act a contribuit la prăbuşirea întregului sistem de dominaţie germană în sud-estul Europei, a dejucat planul lui Antoneşcu şi al clicii sale, elaborat împreună cu Hitler, de a continua războiul împotriva U.R.S.S., aruncînd în această acţiune desperată toate resursele materiale şi umane ale ţării, ceea ce ar fi însemnat transformarea acesteia în teatrul unui război pustiitor. Ziua de 23 August 1944 a deschis o eră nouă în istoria poporului romîn, reprezentînd începutul revoluţiei populare care a schimbat din temelii viaţa ţării; ea constituie cotitura radicală de la regimul burghezo-moşieresc, de asuprire şi exploatare sălbatică a mâselor muncitoare, de înrobire politică şi economică a ţării de către puterile imperialiste, la regimul democrat-popular, în care poporul eliberat şi-a luat soarta în propriile-i mîini şi a devenit singurul şi adevăratul stăpîn al ţării. V. şi insurecţia armată din august 194 4. August (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus) (63 î.e.n. -14 e.n.), primul împărat roman, nepot al lui Iuliu Cezar. Numit August Augustus din anul 27 î.e.n., cînd a devenit imperator. După asasinarea lui Iuliu Cezar (44 î.e.n.), A. a început lupta pentru putere. împreună cu Anto-nius şi Lepidus, a formai, în anul 43 î.e.n., al doilea triumvirat, pentru a lupta împotriva lui Cassius şi Brutus, conducătorii partidului senatorial-re-publican, pe care i-a înfrînt în anul 42 î.e.n. întărindu-şi poziţia, s-a ridicat împotriva lui Antonius, pe care l-a învins l a AcţiumX31 î.e.n.), şi a cucerit Egiptul, devenind unicul conducător al statului roman. A instituit sistemul statal denumit principat (de la princeps, primul dintre senatori). A instaurat o dictatură militară al cărei sprijin îl constituia armata şi în special garda pretoriană, înăbuşind cu ajutorul acesteia împotrivirea sclavilor şi a celorlalte pături asuprite din Imperiul roman, în timpul domniei lui A., cultura romană a înflorit, îndeosebi prin marii poeţi Virgiliu, Hora-ţiu şi Ovidiu. August al IL-lea, elector al Saxoniei (1694—1733) şi rege al Poloniei (1697—1704 şi 1709—1733). A încercat să creeze un stat polon centralizat, dar s-a izbit de opoziţia nobilimii. A participat la „războiul nordic“ (1700—1721) împotriva Suediei, ca aliat al Rusiei. Detronat de Carol al XII-lea, a reintrat în posesiunea tronului după înfrîngerea acestuia la Poltava (1709). Augustin (Augustinus Aure-lius) (354—430), teolog şi filozof idealist, canonizat de biserica catolică. A pus la baza concepţiei sale misticismul neoplatonic. în lucrarea „Despre cetatea lui dumnezeu“ („De civi-tate dei“), a expus denaturat istoria omenirii în spiritul dog-' melor teologice, opunînd statului „păgîn“, adică laic, „împărăţia lui dumnezeu“; a încercat să justifice inegalitatea socială şi necesitatea primatului puterii bisericeşti asupra celei laice. Ideile sale au -slujit la instaurarea supremaţiei politice a bisericii catolice ca factor principal în sprijinirea orîn-duirii feudale. Augustincic, Antun(n. 1900), sculptor iugoslav, participant la lupta de eliberare de sub jugul fascismului. Este creator de monumente şi statui care se caracterizează printr-o puternică expresivitate. Op. pr.: „Purtînd un rănit“ (1944 — 1946), „Monumentul Armatei Sovietice“ (1945—1947), „Monumentul Păcii“ (1952— 1954). Din 1955, acesta din urmă se află la New York, în faţa clădirii O.N.U. Aujeszky [oui§schi]y Aladâr (1869—1933), microbiolog maghiar. A descoperit agentul pseudoturbării animalelor domestice (virusul bolii lui A.) şi a întreprins cercetări asupra sporilor bacteriilor, asupra ba- AULARD 243 AURELIAN cilului tuberculozei etc. Op. pr.: „Bacteriología generala 4 (1924). Aulard [ olár], Alphonse (1849— 1928), istoric idealist francez. Cea mai importantă lucrare a sa este „Istoria politică a revoluţiei franceze“ (1901), bazată pe o bogată documentaţie. âulă, sală de conferinţe sau de festivităţi într-un institut de cultură. Originea a. se află în arhitectura greacă şi romană, ea fiind o intrare descoperită în faţa unui edificiu important sau un peristiî în interiorul caselor. áur (CHIM.), Au. Element cu nr. at. 79; gr. at. 197,2; gr. sp. 19,3; p. 1.1 064°C; P.f.2600°C. Metal galben-strălucitor, foarte maleabil şi ductil. Se găseşte în natură mai ales în stare nativă. Nu se oxidează în contact cu aerul şi cu apa şi nu este atacat de aproape nici un acid. Funcţionează în stările de valenţă 1 şi 3. Se extrage din minereuri şi din nisipuri aurifere, prin procedeul amalgamării sau cianurării. A. se numără printre metalele nobile şi, în condiţiile producţiei de mărfuri, îndeplineşte funcţia de echivalent general, prin care se exprimă valoarea tuturor mărfurilor. Folosirea lui în tehnică este foarte limitată. Este întrebuinţat (de obicei aliat cu cuprul sau cu argintul, spre a-şi mări duritatea) la baterea monedelor, în giuvaergerie şi în tehnica dentară. Compuşii lui sînt întrebuinţaţi în fotografie şi în medicină. în lumea capitalistă, cele mai mari zăcăminte de a. se găsesc în Republica Sud-Africană (57% din producţia lumii capitaliste), Canada (cca. 16%), S.U.A. (7%), Australia (4%), Ghana, Rho-desia de Sud. Bogate zăcăminte se găsesc în U.R.S.S. (Ural, Kazahstan, Siberia, Extremul Orient ş.a.). în R.P.R., a. se extrage încă de pe vremea romanilor. Minereurile de a* sînt concentrate în două mari zone auroargentifere din Transilvania : zona Brad (cu centre de extracţie la Gura Barza, Băiţa, Zlatna, Roşia Montană, Baia de Arieş), unde apar zăcăminte de a. nativ şi teluri aurifere, şi zona Baia Mare (Săsar, Aula Universităţii din Bucureşti Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), unde se găsesc zăcăminte de sulfuri polimetalice bogate în a. şi în argint. în producţia de a. fin, R.P.R. ocupă locul al doilea în Europa (după U.R.S.S.). aura (MED.), stare particulară care precedă şi anunţă criza de epilepsie. Constă în senzaţii anormale de amorţeală, de rece sau cald, în senzaţii anormale acustice sau optice, în stări anormale viscerale (apăsare în regiunea stomacului etc.). auramină (CHIM.), materie colorantă, întrebuinţată la vopsirea hîrtiei şi a bumbacului în galben, după tratare cu mordanţi. Aurangzeb, padişah al Indiei (1658—1707) din dinastia marilor mogoli. în timpul domniei lui, Imperiul marilor mogoli din India a atins apogeul, dar excesiva exploatare şi politica de islamizare a hinduşilor au provocat numeroase răscoale ale ţăranilor şi meseriaşilor. aurelia (ZOOL.; Aurelia au-rita), meduză a c a 1 e f ă din clasa scifozoarelor, cu umbrela turtită, lobată, avînd un diametru pînă la 15 cm. Pe marginea umbrelei prezintă numeroase tentacule scurte. M a -n u b r i u 1 este foarte scurt, iar în jurul gurii are patru braţe bucale lungi. Trăieşte şi în Marea Neagră. Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus), împărat roman (270—275). A reuşit să respingă atacurile triburilor germanice şi să recucerească Galia, Egiptul şi regatul Palmyrei, pierdute de predecesori. A fost silit însă să renunţe Ia stăpînirea Daciei (271—275), din cauza atacurilor popoarelor de la graniţele ei (goţi, carpi etc.). în politica Aurelian internă, A. a urmărit să-şi întă* rească autoritatea imperială, pro-clamîndu-se oficial „dominus et deus“ („stăpîn şi zeu“)* Aurelian, Petre S. (1833 — 1909), agronom şi economist romîn. A fost preşedinte al Academiei Romîne, preşedinte al Ateneului Romîn, profesor de agricultură şi de economie agrară, ministru şi prim-minis-tru. A militat pentru dezvoltarea economică a Romîniei, pentru apărarea independenţei ei economice şi politice, pentru industrializarea capitalistă a ţării şi pentru folosirea, în acest scop, 16« AUREOLĂ 244 AURIPIGMENT a protecţionismului. In domeniul agriculturii a scris în favoarea reformei agrare din 1864, iar mai tîrziu a preconizat extinderea şi întărirea micii gospodării ţărăneşti prin dezvoltarea industriei casnice. El a arătat că răscoalele ţărăneşti se P. S, Aurelian datorau exploatării sălbatice a ţăranilor în cadrul învoielilor agricole şi a cerut reformarea acestora. Concepţiile lui A., deşi burgheze, corespundeau intereselor dezvoltării progresiste a Romîniei, oglindite în reformele democratice preconizate de domnitorul Al. I. Cuza, reforme zădărnicite ulterior de monstruoasa coaliţie burghezo-moşierească. Influenţat de ideile socialismului utopic francez, s-a preocupat de înfiinţarea unei mişcări cooperatiste şi a întemeiat prima cooperativă de credit din Romînia, „Economia“. A scris: „Catehismul economiei politice“ (1871), „Terra nostra“ (1875), „Cum se poate fonda industria în Romînia“ (1881), „Schiţe asupra stării economice a Romîniei în secolul al XVIII-lea“ (1882), „Espoziţiunea naţională de arte şi industrie de la Moscova“ (1883), „Cîteva pagini din economia rurală a Rusiei“ (1886), „Manual de agricultură“ ş.a. aureolă (lat. [corona] aureola „coroană de aur“; FIZ.) 1. Zonă din jurul unei flăcări sau al unui arc electric, mai puţin luminoasă decît flacăra sau arcul electric. 2. (PETROGR.) Aureola de contact, zonă de transformări ale rocilor din vecinătatea unui corp eruptiv, care ia naştere sub influenţa temperaturii ridicate, a substanţelor volatile şi a soluţiilor fierbinţi generate de intruziunea magmatică, în a. de c. se pot forma acumulări de substanţe minerale de importanţă economică ca, de exemplu, minereul de molibden. aureomicină (FARM.), clor-hidrat de clortetraciclină. Se prezintă sub formă de pulbere microcristalină, galbenă-aurie, fără miros, cu gust amar, puţin solubilă în apă. Are acţiune antibiotică cu spectru larg (boli virotice, infecţii intestinale, pulmonare etc.). Aurie/orie],Georges(n. 1899), compozitor francez, membru al grupului celor şase. Creaţia lui se caracterizează prin claritatea construcţiei şi caracterul obiectiv al expresiei. A* ne-a vizitat ţara cu prilejul celui de-al II-lea Concurs şi Festival International „George Enescu“ (1961)/ auricul (ANAT.), cameră a inimii. în a. drept ajunge sîngele din tot corpul prin venele cave, de unde este împins în ventriculul drept. în a» stîng ajunge sîngele oxigenat din plămîni prin venele pulmonare, de unde este împins în ventriculul stîng şi apoi în marea circulaţie. Sin. atriu. auricular1 (ANAT.) 1. Care se referă la ureche, care ţine de ureche (ex. nerv a,). 2. Care priveşte auriculul (atriul) inimii. auricular2, degetul mic de la mînă. auriga (lat. auriga „vizitiu“), conducător de car în întrecerile din circurile antice. Această denumire a fost dată şi unei celebre statui de bronz, capodoperă a statuarei clasice greceşti din sec. al V-lea înaintea erei noastre, descoperită la Delfi, care reprezintă pe conducătorul unui car învingător în „Jocurile pythice“. Auriga (astr.) v. Vizitiul. aurignaciân, perioada de început a paleoliticului superior. De atunci se cunosc primele schelete de om de tip actual (homo sapiens fossilis). Numit astfel după peştera de la Aurignac (departamentul Haute-Garonne, Franţa), în care s-au făcut descoperiri mai importante specifice acestei culturi. Se caracterizează prin perfecţionarea tehnicii de prelucrare a silexului. Uneltele, care pînă atunci se făceau din miezul bulgărilor de cremene, au început a fi lucrate din aşchii de silex. Se foloseau pe scară largă osul, fildeşul şi cornul, în Romînia, a. se întinde, în linii mari, în tot paleoliticul superior (c. 100 000—10 000 î.e.n.). aurină(CHIM.), materie colorantă obţinută prin condensarea fenolului cu acid oxalic în prezenţa acidului sulfuric. Are culoarea aurie şi este întrebuinţată la vopsitul hîrtiei. auripigment (MINER.), sulfura naturală de arsen (¿4s2S3), cristalizată în sistemul monocli-nic sub formă de lame şi de agregate fibroase, sau în ciorchine, avînd culoarea caracteristică galbenă ca lămîia. Este un minereu de arseniu. în R.P.R. se întîlneşte în cantităţi AURIRE 245 AUSTRALIA reduse în unele zăcăminte filo-niene din reg. Maramureş, Banat ş.a. aurire (METAL.), acoperire, prin galvanostegie, prin placare ctc., a unui obiect cu un strat subţire de aur, pentru a-1 proteja contra coroziunii sau pentru a-i da aspectul aurului. V. şi acoperire metalică. Aurora (în mitologia romană), zeiţa dimineţii. îmbrăcată în haine strălucitoare, ea întîm-pina pe fratele său, Soarele, deschizîndu-i porţile răsăritului. La greci se numea Eos, fiind socotită fiica lui Hiperion şi sora lui Helios. „Aurora“* numele unui crucişător al flotei ruse din Marea Baltică, devenit celebru prin faptul că echipajul său, trecînd de partea revoluţiei socialiste, a tras în ziua de 25 octombrie (7 noiembrie) 1917, la ordinul C om itetului militar-revoluţionar al Sovietului din . Petrograd, istorica salvă de tun, semnal al asaltului asupra Palatului de iarnă şi totodată al începutului unei ere noi în istoria omenirii. în noiembrie 1948, crucişătorul a fost declarat monument istoric şi ancorat pe Neva, în apropierea Palatului de iarnă din Leningrad. auroră (lat. aurora „zori“; ASTR.), interval de timp, înainte de răsăritul Soarelui, cînd există 0 lumină difuză în atmosferă, nefiind complet întuneric. V. şi crepuscul. — A polară, fenomen luminos din atmosfera înaltă, care se manifestă în timpul nopţii, în special în regiunile polare, pe mari porţiuni ale boitei cereşti. Se numeşte a. boreală sau australă, după cum se produce în regiunea polară de nord sau de sud. A /). se prezintă ca o lumină difuză, de culoare uneori verde-pal, alteori roşiatică, şi sub formă de raze, benzi, draperii, coroane etc. Se produce la înălţimi variind între 60 şi 1 000 km şi însoţeşte de obicei furtunile magnetice, fiind provocată de curenţii corpusculari (mai ales de protoni) emişi de Soare, în special în timpul erupţiilor solare. Auschwitz v. Oâwişcim, auscultâţie (lat. auscultare „a asculta“; MED.), metodă de explorare clinică, care constă în ascultarea zgomotelor normale sau patologice pe care le produc diverse organe (de obicei inima şi plămînii) în cursul funcţionării lor. Poate fi efectuată prin aplicarea directă a urechii pe regiunea care urmează să fie explorată (a. ime-diaiă) sau cu ajutorul stetoscopului (a. mediată). Ausonius, Decimus Magnus (c. 310—395), poet roman creştinat, originar din Galia. A fost profesor al împăratului Gra-tianus şi consul în 379. Poeziile sale, scrise cu o mare uşurinţă de versificare, dar lipsite de idei originale, reflectă decăderea culturii vechii Rome şi lupta dintre creştinism şi concepţia păgînă despre lume. Dintre scrierile lui Ausonius se distinge pe primul plan poemul „Mosella“, care cuprinde descrierea unei călătorii pe rîul cu acelaşi nume. auspiciu (lat. avis „pasăre4* şi spicere „a privi, a cerceta“; în pratica religioasă a romanilor), prevestire făcută de auguri după zborul şi cîntecul păsărilor sau după faptul dacă acestea mîncau ceea ce li se oferea. De aici expresiile: „sub auspicii fericite“, adică „în împrejurări favorabile“; „sub auspiciile cuiva“, adică „sub protecţia sau patronajul cuiva“. V. şi a u g u r. Austen [ystin], Jane (1775 — 1817), romancieră engleză. S-a făcut cunoscută prin romanul „Mîndrie şi prejudecată4 4 (1813, trad. rom. sub titlul „Surorile Bennet“). Umoristă subtilă, A. excelează în descrierea satirică a moravurilor provinciale ale burgheziei şi ale micii nobilimi engleze. austenită (METAL.), constituent structural al aliajelor de fier şi carbon. Oţelurile cu a. sînt inoxidabile. Existenţa a. a fost dovedită de savantul sovietic A. A. Baikov. V. şi s t r u c t u r ă. austenitizare (METAL.), proces de încălzire a unui oţel în limitele de stabilitate a auste-nitei, într-un timp suficient pentru ca perlita să se transforme în austenită. Se execută în vederea călirli sau recoacerii. Austerlitz [âusterliţj (azi Slavkov u Brna)y localitate în Moravia (R. S. Cehoslovacă), unde, la 2 decembrie 1805, armata franceză, comandată de Napoleon I, a obţinut o strălucită victorie asupra armatelor ruso-austriece. Prin această victorie el a silit Austria să încheie pacea de la Pressburg. Australia, cel mai mic continent de pe glob, tăiat de tropicul Capricornul ui şi udat de Oceanul Indian şi de Oceanul Pacific. Este situată între 10°4r şi 39° 1T latitudine sudi- AUSTRALOPITEC 246 AUSTRIA că. Suprafaţa: 7 631 500 km2. Populaţia: circa 10 500 000 loc. (1961), formată din colonişti europeni, dintre care 96% englezi. La estul A. se întind munţii Alpii Australieni, în centru se află o zonă joasă de cîmpie, iar la vestul continentului un podiş de 400—500 m înălţime. Clima este ecuatorial-musonică în nord, de deşert în centru, subtropicală la sud. Singurul sistem hidrografic important îl constituie fluviul Murray (2 570 km), cu aflu-entul principal Darling. Fauna prezintă numeroase specii proprii, dispărute de mult pe celelalte continente: cangurul, ornitorincul, lebăda neagră, cîinele dingo, struţul emu. La sud se găsesc întinse păduri subtropicale de eucalipt. Subsolul conţine mari rezerve de cărbune, de minereu de fier, plumb (11% din rezervele lumii capitaliste), zinc, aur, argint, cupru, staniu, metale rare, uraniu. Pe continentul A. se află Uniunea Australiană, federaţie de state şi teritorii, care se compune din: Noua Galie de Sud, Victoria, Queensland, Australia de Sud, Australia de Vest, Teritoriul de Nord şi Teritoriul Capitalei Federale, denumit şi Canberra. Din Uniunea Australiană mai fac parte Tasmania, precum şi alte insule. Deşi în Europa circulau ştiri mai vechi despre existenţa continentului A., abia la începutul sec. al XVII-lea olandezii explorează coasta vestică a insulei, denumind-o Noua Olandă. Ulterior continentul a căpătat denumirea de A. (continentul sudic). în sec. al XVIII-lea, englezii fundează primele colonii pe ţărmul estic. La venirea lor, populaţia autohtonă se găsea pe o treaptă foarte joasă de cultură şi de viaţă materială, ocupaţia ei principală fiind vînătoarea şi culesul fructelor. în sec. al XlX-lea, în A» au sosit foarte mulţi emigranţi din Europa, mai ales englezi, care au decimat populaţia băştinaşă, izgonind-o în regiuni aride, lipsite de condiţii normale de viaţă. Populaţia autohtonă, care la începutul venirii europenilor număra circa 300 000 loc., abia atinge în prezent 47 000 loc., supuşi discriminării rasiale. australopitec (lat. australis »de sud“ şi gr. pithekos „maimuţă“), maimuţă antropomorfă fosilă, descoperită în sudul Africii. Avea caractere apropiate de ale omului şi mai ales de ale antropomorfelor actuale (gorila, cimpanzeul şi urangutanul). Era însă superioară acestora prin capacitatea ei craniană (circa 400 cm3). Austria, stat în Europa centrală, pe cursul mijlociu al Dunării. Se mărgineşte la est cu R. P. Ungară, la nord cu R. S. Cehoslovacă şi R. F. Germană, la vest cu Elveţia, iar la sud cu Italia şi R. P. F. Iugoslavia. Suprafaţa: 83 849 km2. Populaţia: 7061 000loc.(1961), dintre care 97% austrieci, restul sloveni, croaţi şi maghiari. Capitala: Vierta. Oraşe importante: Graz, Linz, Innsbruck, Salzburg, Relieful este reprezentat, în cea mai mare parte, de masivul Alpilor de est. Climă continentală temperată cu precipitaţii abundente. Peste o treime din suprafaţa ţării este acoperită cu păduri. Rîurile constituie o bogată sursă hidroenergetică, care acoperă 3/4 din producţia de energie electrică a ţării. Subsolul conţine petrol, cărbune brun, minereu de fier, magnezit, bauxită, mangan şi grafit. A. este o ţară industriaÎ-agrară, în care capitalismul a ajuns la un înalt nivel de dezvoltare. Un rol tot mai important în economia ţării după cel de-al doilea război mondial îl are capitalul monopolist de stat, care controlează circa 1/3 din producţia industrială a A., mai ales industria grea. Principalele ramuri industriale: industria energetică, industria siderurgică şi extractivă* metalurgia neferoasă, industria construcţiilor de maşini (utilaj electrotehnic), industria lemnului, a hîrtiei, textilă, de confecţii şi de pielărie. în cadrul ţărilor capitaliste din Europa, A. ocupă locul al doilea în extracţia de petrol, al treilea în producţia de materiale lemnoase, al patrulea în producţia de aluminiu. în extracţia de magnezit, ocupă primul loc în lume. Circa 40% din industria ţării este concentrată în Viena. Economia statului depinde în mare măsură de piaţa externă. A. exportă 70% din producţia materialelor lemnoase şi din extracţia de grafit, 60% din producţia de hîrtie, celuloză şi magnezit, 45% din cea de aluminiu. în agricultura A* predomină proprietăţile funciare moşiereşti şi chiabureşti, precum şi proprietăţile bisericii catolice. Este dezvoltată creşterea vitelor pentru lapte şi se cultivă îndeosebi grîu, secară, orz, ovăz, cartofi, sfeclă de zahăr. Cele mai extinse legături economice le are cu R. F. Germană şi cu S.U.A. în ultimii ani a crescut volumul comerţului A. cu U.R.S.S., R.S. Cehoslovacă, R. P. Romînă şi R. P. Polonă. Istoric. A# a fost locuită în vechime de triburi germanice şi slave. Marcă răsăriteană a Imperiului carolingian, ea a devenit, în 1156, ducat în „Sfîn-tul imperiu roman de naţiune germană“. De la sfîrşitul sec. al XIII~lea a fost stăpînită de H a b s b u r g i. în evul mediu au avut loc în A. mari răscoale ţărăneşti (1525—1526, 1595— 1597, 1626 etc.). Stăpînii A., Habsburgii, cucerind în sec. al XV-lea coroana imperială, au implicat A. în toate războaiele europene. A, îşi extinde, în sec. al XVIII-lea, puterea asupra Belgiei, Ungariei, nordului Italiei, a unei părţi din Polonia şi asupra Transilvaniei. Puterea imperială se întăreşte datorită reformelor Măriei Tereza şi ale lui Iosif al Il-lea. în războaiele cu Franţa revoluţionară şi cu Napoleon, A. a suferit grele înfrîngeri. în urma păcii de la Pressburg (1805), Francisc al II-lea renunţă la titlul de împărat al Germaniei şi adoptă, sub numele de Francisc I, pe acela de împărat al Austriei, în 1815 a avut un mare rol în crearea „Sfintei Alianţe“. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, lupta pentru unificarea Italiei şi Germaniei a înregistrat succese importante; în urma războaielor cu Franţa şi Italia (1859) şi cu Prusia (1866),imperiul a pierdut rînd pe rînd posesiunile din Italia şi din Germania. în 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, o adevărată „închisoare a popoarelor“, cu tendinţe expansioniste în Balcani. AUSTRIA 247 AUSTRO-UNG ARI A Mişcarea muncitorească a luat avînt o dată cu dezvoltarea industriei. S-a creat Partidul socialist din Austria (1889), a cărui conducere a fost însă acaparată de oportunişti. Ca rezultat al luptei revoluţionare de eliberare a popoarelor subjugate şi în urma înfrîngerilor Austro-Ungariei în primul război mondial, Imperiul ^ habs-burgic s-a destrămat şi s-au creat statele naţionale burgheze Austria, Cehoslovacia şi Ungaria, iar o parte a teritoriului a intrat în componenţa Iugoslaviei, Italiei, Poloniei şi Romîniei. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a avut o influenţă covîrşitoare asupra luptelor muncitoreşti, intensificate în urma înfrîngerii în război a A. în noiembrie 1918 a început în A. revoluţia burghezo-demo-cratică, s-au format soviete şi gărzi roşii şi a luat naştere Partidul Comunist din Austria. Adunarea naţională provizorie a proclamat republica (1918). So-cial-democraţii au frînat însă dezvoltarea revoluţiei şi au ajutat burghezia s-o înăbuşe. în martie 1938, Germania hitle-ristă ocupă şi anexează A. (v. şi Anschluss). Ţara a fost eliberată în 1945, în mare parte de Armata Sovietică. Din iniţiativa U.R.S.S., în 1955 a fost semnat tratatul de stat cu A., apoi în parlamentul austriac s-a votat legea neutralităţii permanente. A. este republică federală, formată din opt landuri şi din oraşul Viena, care este organizat din punct de vedere administrativ ca şi acestea. Şeful statului este preşedintele federal, ales pe şase ani, care dispune de largi împuterniciri. Organul suprem legislativ este parlamentul bicameral (Adunarea federală), iar organul executiv, guvernul condus de un cancelar federal. A. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Principalele partide politice : Partidul populist austriac, strîns legat de cercurile catolice, Partidul socialist din Austria (ambele, partide de guvernămînt); Partidul austriac al libertăţii, care este condus de neofascişti şi care se ridică împotriva politicii de neutralitate a A.; Partidul Comunist din Austria, aflat în ilegalitate între 1933 şi 1945. austrică, faza ~ (GEOL.), fază de mişcări orogenice, care au avut Ioc între a p ţ i a n şi cenomanian şi care s-au manifestat în lanţul alpino-carpato-himalaian. Pe teritoriul R.P.R,, /.a. s-a produs cu o deosebită intensitate în Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi în zona internă a flişului Carpaţilor Orientali. austromarxism, curent o-portunist, revizionist, apărut în ulrimul deceniu al sec. al XlX-Iea în sînul social-demo-craţiei austriece; el neagă ideea revoluţiei proletare şi a dictaturii proletariatului, susţinînd teza integrării „paşnice“ a capitalismului în socialism; în problema naţională, austromarxiştii susţin teoria autonomiei naţional - culturale, iar în domeniul filozofiei se situează pe poziţiile idealismului neokantian. A fost ideologia oficială a Internaţionalei II 1/2. Reprezentanţii tipici ai acestui curent au fost Otto Bauer, Karl Renner, Max şi Friedrich Adler. Politica trădătoare a reprezentanţilor curentului aus-tromarxist a înlesnit fascizarea Austriei şi cotropirea ei de către Germania hitleristă. A* are un pronunţat caracter antisovietic şi slujeşte azi, în continuare, interesele imperialismului mondial. Austro*Ungaria, stat dualist, creat în 1867, în urma înţelegerii dintre aristocraţia austriacă şi cea maghiară, şi destrămat în 1918, în condiţiile înfrîngerii Iui în primul război mondial, ca urmare a puternicului avînt al mişcării muncito- AUSTRU 248 AUTOBIOGRAFIE reşti şi al mişcării naţionale de eliberare a popoarelor subjugate, intensificate sub influenţa victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. După destrămarea A.-U. s-au format statele naţionale burgheze Austria, Ungaria, Cehoslovacia, iar o parte a teritoriului fostului Imperiu austro-ungar a intrat în componenţa Poloniei, Italiei, Iugoslaviei şi Romîniei. Cu acest prilej, s-a înfăptuit unirea Transilvaniei cu Romînia (1918). austru, numele unui vînt care bate în Banat, Oltenia şi Muntenia, din direcţia sud-vest, şi aduce de obicei secetă, fapt pentru care, popular, este denumit „sărăcilă“ sau „traistă goală“* auşei (Regulus regulus), pasăre de talie mică, din familia paridelor, cu penele măslinii Au şei pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pată galbenă-roşcată pe cap. Cloceşte în pădurile de conifere şi de foioase; iarna migrează în sud. Distruge un mare număr de insecte. Autant~Lara [otâ/, Claude (n. 1903), regizor francez de cinema. Şi-a început activitatea în 1923. A realizat cu măiestrie o serie de filme printre care „Hanul roşu“ (1951), o satiră a genului melodramatic; „Roşu şi negru“ după romanul lui Stendhal (1954); „Străbătînd Parisul“ (1956), tablou al Parisului sub ocupaţia germană ş.a. Militant al mişcării pentru pace. autarhie (gr. autos „însuşi“ şi arkein „a fi suficient, destul“), politică economică a unor state capitaliste, care tinde la crearea unei economii naţionale închise, izolate de economia altor ţări. A* este împotriva importului de mărfuri, preconizînd însă subjugarea şi jefuirea unor teritorii străine, bogate în materii prime. Ea vine în contradicţie cu legile obiective ale dezvoltării economice, care qer adîn-cirea diviziunii internaţionale a muncii şi intensificarea schimburilor pe piaţa mondială. Prin a. se urmăreşte creşterea profiturilor capitaliste pe baza umflării preţurilor pe piaţa internă şi are ca urmare înrăutăţirea situaţiei oamenilor muncii. în condiţiile imperialismului, politica de a. este folosită în scopuri de agresiune e -conomică. Ea a fost dusă de Italia fascistă şi de Germania hitleristă în vederea asigurării unei baze economice pentru dezlănţuirea şi ducerea celui de-al doilea război mondial. autentificare (DR.), procedură prin care facerea unui act juridic este constatată printr-un înscris întocmit, cu formalităţile cerute de lege, de un funcţionar de stat competent, în R.P.R., a* înscrisurilor este o atribuţie mai ales a birourilor de notariat de stat. autigen (PETROGR.), component al unei roci, născut în acelaşi moment cu formarea ei; spre deosebire de alogen, a» este netransportat şi nedepus mecanic. autism (gr. autos „însuşi“; MED.), stare patologică, caracterizată prin ruperea contactului psihic cu lumea exterioară şi trăirea intensă a unei vieţi interioare, ca urmare a centrării tuturor gîndurilor şi preocupărilor asupra persoanei proprii. Se întîlneşte în special în demenţa precoce (schizofrenie). auto-1 (gr. autos „însuşi“), element de compunere cu sensul „prin sine însuşi, de la sine, spontan, cu mijloace proprii“ (ex. autodidact, auto* guvernare). auto-2, element de compunere cu sensul „(privitor la) automobil“, „automat“ (ex. autocamion, autogară, autostradă). autoacuzare (MED.), formă de delir, întîlnită mai ales în melancolie, caracterizată prin aceea că bolnavul se învinovăţeşte pentru fapte pe care în realitate nu le-a comis. autoadministrare comunistă obştească, formă de organizare a societăţii comu- niste, caracterizată prin unirea organelor locale ale puterii, organizaţiilor sindicale, cooperatiste şi altor organizaţii de masă. în procesul dezvoltării continue a democraţiei socialiste are loc transformarea treptată a organelor puterii de stat în organe de autoadministrare obştească. Aceasta înseamnă o nouă dezvoltare a democraţiei, menită să asigure participarea activă a tuturor membrilor societăţii la conducerea treburilor obşteşti. Funcţiile obşteşti, analoge actualelor funcţii ale statului în conducerea economiei şi culturii, se vor menţine şi în comunism, schim-bîndu-se şi perfecţionîndu-se potrivit cu dezvoltarea societăţii. Fiind preluate de organizaţiile de masă, aceste funcţii îşi vor pierde caracterul politic. autoagresiune (MED.), stare patologică în care organismul fabrică substanţe vătămătoare, agresive (autoanticorpi) împotriva unora dintre propriile sale celule, ţesuturi sau organe. Se cunosc boli de a. sanguine, vasculare, hepatice etc. autoamfibiu (MILIT.), autovehicul special construit pentru a se putea deplasa atît pe uscat cît şi pe apă. autoaprindere 1. (MAŞ.) A-prindere spontană a unui combustibil sau a unui material inflamabil, produsă fără intervenţia unei surse exterioare de căldură şi datorită numai temperaturii sau presiunii înalte la care se găseşte combustibilul sau materialul respectiv (ex. în motoarele cu ardere internă). 2. (MINE) Aprindere accidentală a unei mase de cărbuni» de sulf sau de sulfuri metalice, în grămezi sau în zăcămînt, datorită urcării temperaturii în urma căldurii dezvoltate prin oxidarea superficială în contact cu aerul. Se evită prin măsuri tehnice de depozitare şi exploatare, prin care se frînează oxidarea şi deci dezvoltarea de căldură. autobiografie 1. (LIT.) Specie a genului epic, în care autorul îşi povesteşte viaţa. 2« Scurtă expunere orală sau scrisă făcută de o persoană şi cuprinzînd principalele momente din viaţa acesteia. autoblocare 249 AUTODETERMINARE autoblocâre (TEHN.), oprirea din mers a mecanismelor sau a maşinilor sub acţiunea forţelor rezistente de frecare. Se numeşte şi autofrînare. autobuz, autovehicul cu caroserie închisă, folosit la transportul în comun al unui număr mare de persoane în centrele aglomerate sau pe rute interurbane. Transportul cu a. în R.P.R. este în continuă dezvoltare. autocamion, autovehicul de dimensiuni mari, prevăzut cu o platformă sau cu o cutie şi folosit pentru transporturi de materiale, de mărfuri etc. Uzual se construiesc a« de 2—10 t. în R.P.R. se produc a. la Uzina „Steagul roşu“ din Braşov. autocamionetă, autocamion pentru greutăţi pînă la două tone, avînd o cutie deschisă şi eventual acoperită cu o prelată. autocaptor (IND. EXTR.), aparat cu ajutorul căruia se iau probe de aer din lucrările miniere subterane. Este constituit din două vase metalice, unul dintre ele fiind o biuretă pentru luarea probei de aer. autocar, autobuz pentru transportul în comun al unui număr mare de persoane, folosit mai ales pentru excursii. autocataliză (CHIM.), cataliza unei reacţii, datorită chiar produşilor de reacţie (ex. hidro-liza esterilor, în care acidul rezultat catalizează reacţia). autocisternă, autovehicul prevăzut cu o cisternă pentru transportul de materii lichide (produse petroliere, apă, lapte etc.). autoclâvă, recipient închis ermetic, de construcţie specială, în care se produc procese fizice şi chimice sub presiune şi deseori la o temperatură ridicată. A. sînt folosite la sterilizare, acesta fiind mijlocul cel mai eficace pentru distrugerea microbilor şi a sporilor lor. în industria chimică, a* servesc la efectuarea reacţiilor de hidroliză, la condensare, la esterificare, la polimerizare etc. în industria alimentară, a. servesc la sterilizarea conservelor alimentare. Ele sînt înzestrate cu termometre, ma-nometre, supape de siguranţă, dispozitive de încărcare, de descărcare şi de control şi adeseori cu agitatoare. Autoclâvă cu agitator 1 — corpul autoclavei; 2 — capacul autoclavei; 3 — camera de încălzire; 4 — manta; 5 — presgar-nitură; 6 — teacă pentru termometru; 7 —manometru; 8 — agitator ; 9 — roata dinţată a mecanismului de antrenare a agitatorului autoclavizâre (TEHN.), tratarea unor materiale (ex. a betonului) cu aburi sub presiune în instalaţii industriale prevăzute cu dispozitive speciale, numite autoclave, spre a li se îmbunătăţi anumite proprietăţi tehnice. Efectul a. este superior celui obţinut prin aburire. autocore, plante care îşi împrăştie seminţele prin deschiderea bruscă a fructelor lor (păstăi, silicve şi, mai ales, capsule). Panseaua, fasolea, slăbănogul, plesnitoarea etc. sînt a. autocraţie (gr. autos „însuşi“ şi Jţratos „putere“), regim politic reacţionar, în care puterea este concentrată în întregime în mîinile unei singure persoane, care guvernează neîngrădită de lege, realizînd astfel dictatura făţişă a clasei dominante (ex. regimul autocrat din epoca monarhiei ţariste din Rusia). V. şi absolutism. autocritică, recunoaşterea propriilor greşeli şi deficienţe în muncă şi în viaţa socială, analiza cauzelor şi împrejurărilor care le-au făcut posibile şi stabilirea măsurilor pentru lichidarea lor. împreună cu critica, a. constituie principala metodă de luptă împotriva Vechiului şi pentru promovarea noului în conştiinţa oamenilor, principala metodă de educare comunistă a oamenilor muncii« V. şi critică şi autocritică. autodafe (cuvînt portughez însemnînd „act de credinţă“), ceremonie publică prin care se aduceau la îndeplinire sentinţele pronunţate de inchiziţie împotriva persoanelor ostile sau considerate ostile bisericii catolice şi orînduirii feudale („eretici“, luptători şi gînditori înaintaţi) şi împotriva operelor scrise ale acestora. A. consta, de obicei, în arderea pe rug. A avut o mare răspîn-dire îndeosebi în sec. al XV I-lea, adică în timpul contrareformei, mai ales în Spania şi Portugalia. autodeterminare, dreptul naţiunilor la drept fundamental al oricărei naţiuni de a-şi hotărî singură soarta, dreptul naţiunilor la o existenţă independentă. Principiul leninist al dreptului naţiunilor la a. cuprinde dreptul la despărţirea din cadrul unui stat multinaţional şi formarea unui stat naţional independent, cît şi dreptul la unirea de bunăvoie, liber-consimţită, cu alt stat. Clasa muncitoare îşi stabileşte atitudinea sa faţă de utilitatea despărţirii unei naţiuni dintr-un stat multinaţional, ca şi faţă de unirea de bunăvoie cu alt stat, în conformitate cu interesele fundamentale ale revoluţiei socialiste. Dreptul naţiunilor la autodeterminare a fost consacrat în „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia“ (16 noiembrie 1917) şi realizat cu consecvenţă în practică în statul federal multinaţional sovietic, unde numeroase naţiuni şi naţionalităţi s-au constituit în republici unionale, republici autonome şi regiuni ori districte autonome. După al doilea război mondial au luat o mare amploare mişcările de eliberare a popoarelor asuprite de puterile colonialiste, pentru autodeterminarea lor naţională. Sub presiunea acestor mişcări are loc prăbuşirea sistemului de robie colonială. Clasa muncitoare din ţările imperialiste, conştientă de ideea că „nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare“, susţine lupta popoarelor din ţările coloniale şi dependente pentru autodeterminarea lor AUTODEZVOLTARE 250 AUTOMAT naţională. R.P.R., ca şi celelalte state socialiste, sprijină cu consecvenţă lupta de eliberare naţională a popoarelor, pentru scuturarea deplină a jugului imperialist, demască politica statelor imperialiste care tind să submineze şi să golească de conţinut suveranitatea naţională a ţărilor eliberate, să denatureze sensul autodeterminării naţiunilor, să impună, sub steagul aşa-numitei „interdependenţe“, noi forme de dominaţie colonială. Dreptul naţiu-rtilor la a. este o armă importantă în lupta pentru pace şi prietenie între popoare, pentru socialism. V. şi problema naţională; federalism; autonomie. autodezvoltare, categorie a materialismului dialectic, care scoate în relief izvorul intern al mişcării şi dezvoltării fenomenelor lumii materiale, în concordanţă cu învăţătura marxistă despre rolul determinant al contradicţiilor interne. V. şi automişcare; dezvoltare. autodidact (gr. autos „însuşi“ şi didashein „învăţa“), persoană care şi-a însuşit, prin forţe proprii, cunoştinţe ştiinţifice şi o anumită cultură, fără a fi recurs la ajutorul şcolii sau al unui profesor. autodrezină (C.F.), drezină autopropulsată. autodrom, porţiune de teren special amenajată pentru exerciţii de conducere a maşinilor auto. autodrum, drum construit pentru a asigura circulaţia în bune condiţii a vehiculelor cu tracţiune mecanică. autodubă, autovehicul pentru transportul de materiale fragile, de produse alimentare, de corespondenţă etc. autoexcitâţie, excitaţie magnetică a unui generator electric, la care curentul de excitaţie este luat de la bornele aceluiaşi generator; se utilizează în special la generatoarele de curent continuu. După modul de a*, se deosebesc generatoare cu excitaţie în derivaţie, în serie şi mixtă. autofinanţare (în socialism) 1. Acoperire a unor cheltuieli ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice socialiste pri- vind creşterea mijloacelor circulante, finanţarea investiţiilor capitale etc. din resursele proprii ale acestora (beneficiu, fond de amortizare, părţi sociale etc.). 2. Acoperire a unor cheltuieli extrabugetare ale instituţiilor de stat din veniturile extrabugetare ale acestora. 3. Acoperire a unor cheltuieli pentru lucrări de utilitate publică (construcţii de cămine culturale, case de naştere etc.) din contribuţia voluntară a populaţiei. autogamie (gr. autos „însuşi“ şi gamos „unire“; BIOL.) 1. Fecundaţie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeaşi floare. Plantele la care fecundaţia se produce în acest mod se numesc autogame (ex. griul, orzul, inul, neghina etc.). 2. Autofecundare care constă din unirea a două nuclee ce se formează în aceeaşi celulă; se întîlneşte la organismele monocelulare (alge, amibe etc.). autogara (TRANSP.), gară pentru efectuarea operaţiilor în legătură cu transportul cu autovehicule al călătorilor, animalelor şi materialelor* autogir (AV.), aeronavă mai grea decît aerul, la care propulsia este asigurată cu aju- Autogîr î — elice de propulsie; 2 — elice de sustentaţie torul unui grup motopropulsor cu elice, forţa de sustentaţie fiind produsă de un rotor asemănător cu cel de elicopter şi a cărui mişcare se datoreşte deplasării aeronavei. autograf (gr. autos „însuşi“ şi graphein „a scrie“; BIBL.), text, semnătură, însemnări etc. scrise de autor cu propria mînă. autohemoterapie (gr. autos „însuşi“, haima>haimatos „sî nge“ şi therapeia „tratament“; MED.), metodă de tratament care constă în injectarea intramusculară a unei cantităţi mici de sînge provenit de la acelaşi individ, imediat după recoltarea intra-venoasă a sîngelui. A. se utilizează în boli ca eczemă, urti-carie, astm, furunculoză etc. autohton (gr. autos „însuşi“ şi chthon „pămînt“) 1. Adj. (Despre organisme, specii, populaţii) Care s-a format şi s-a dezvoltat pe teritoriul în care trăieşte şi în prezent. 2« Subst. (GEOL.) Unitate geologică rămasă pe locul unde s-a format, ^ peste care se găsesc roci mai vechi, împinse de mişcările scoarţei globului pămîn-tesc dintr-o regiune învecinată; rocile mai vechi acoperă a. ca o pînză (ex. masivele Almaş, Go-deanu, Retezat, Vîlcan, Parîng constituie a. Pînzei Getice). autoimpunere v. contribuţie voluntară. autoinducţie v. inducţie proprie. autoîncărcător(TEHN.), maşină de lucru destinată încărcării, descărcării şi transportului materialelor pe distanţe scurte. Este folosit în gări, porturi, depozite etc. autoînsămînţare, însămîn-ţare pe cale naturală a plantelor din pajişti prin scuturarea seminţelor. A. ajută la îmbunătăţirea unor păşuni şi fineţe naturale. în acest scop se opreşte cositul sau păşunatul pînă cînd se formează şi se scutură seminţele. autoliză (gr. autos „însuşi“ şi lysis „dizolvare“; BIOL.), dezintegrare a celulelor şi a ţesuturilor din plante şi din animale sub acţiunea e n z i-m e 1 o r existente în aceste ţesuturi. A. poate avea loc şi în organismul viu (în ţesuturile moarte). Ea se petrece şi în unele procese tehnologice (însi-lozarea nutreţurilor, coacerea pîinii, fermentarea tutunului şi a ceaiului etc.). Constituie un indiciu al alterării unor alimente ca drojdia comprimată, carnea etc. automacara, macara montată pe şasiul unui autocamion, folosită la lucrări de depanare, precum şi la operaţii de încăr-care-descărcare şi de transport. automat (gr. automatos „spontan, care se mişcă singur“) 1* (TEHN.) Aparat sau maşină , care, după primirea unei comenzi, efectuează o anu- AUTOMATICĂ 251 AUTOMATIZAREA PRODUCŢIEI mită operaţie sau un complex de operaţii fără intervenţia nemijlocită a omului în dirijarea acestora. Maşinile-unelte automate (ex. a. de prelucrat şuruburi, a. de confecţionat roţi dinţate, strunguri automate etc.) efectuează singure întregul proces de prelucrare, inclusiv operaţiile de alimentare cu piesele sau materialele necesare. Introducerea a* în producţie permite mărirea considerabilă a productivităţii muncii, asigură standardizarea producţiei, eliberează omul de funcţia de conducere nemijlocită a proceselor de producţie şi de muncile grele şi monotone, îmbunătăţeşte condiţiile de muncă etc. —Sistem a., sistem tehnic format din automate şi din instalaţia pe care acestea o deservesc şi care asigură, fără intervenţia omului, transmiterea unei comenzi şi efectuarea operaţiei comandate. Sistemele automate cu circuit deschis nu controlează îndeplinirea comenzii; cele cu circuit închis controlează în mod continuu îndeplinirea comenzii şi înlătură eventuale abateri, fiind astfel capabile de autoverificare, autoreglare şi autoadaptare, indiferent dacă eroarea este produsă de cauze exterioare sau interioare sistemului. Se mai numeşte instalaţie automată. V. şi linie automată; reglare automată. 2. (ZOOTEHN.) Dispozitiv folosit pentru hrănirea animalelor, de formă cilindrică sau prismatică, cu o deschidere la partea superioară pentru umplere şi una la partea inferioară, pe unde curge hrana, pe măsura consumării ei în jgheabul ataşat instalaţiei. Serveşte cu deosebire în îngrăşătoriile de porci şi permite mărirea considerabilă a productivităţii muncii de administrare a tainurilor zilnice de hrană. A. mai mici se confecţionează şi pentru hrănirea păsărilor. 3» (MILIT.) V. pistoLmitralierâ. automatică, ^ domeniu al ştiinţei şi tehnicii, care se ocupă cu studiul metodelor şi al mijloacelor tehnice pentru efectuarea proceselor tehnologice fără participarea directă a omului. automatism (MED., PSIH.) 1. Proces fiziologic care se des- făşoară fără participarea conştiinţei (ex. a. cardiac, a. medular etc.). 2. Proces sau act care iniţial era îndeplinit în mod conştient şi care, pe baza mecanismelor reflex-condiţio-nate, devine stereotip (ex. mersul). Se deosebeşte de reacţiile reflex-necondiţionate, care se transmit ereditar, prin faptul că se dobîndeşte în timpul vieţii individului şi corespunde deprinderilor. automatizarea producţiei, (în sens larg) ansamblu de măsuri tehnice, economice, organizatorice etc., care permite desfăşurarea procesului de producţie în condiţii optime, sub controlul omului, dar fără participarea lui nemijlocită (v. şi automat). A.p. constituie cea mai înaltă formă de organizare a producţiei, calitativ superioară mecanizării complexe, şi reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale ştiinţei şi tehnicii în cadrul revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane; (în sens restrîns) folosirea mijloacelor tehnice ale automaticii pentru controlul, reglarea şi conducerea proceselor de producţie de către sisteme tehnice care se autoreglează, se autoadaptează, se autoverifică şi transmit singure materia primă şi semifabricatele pînă la realizarea produsului finit, inclusiv ambalarea acestuia. Forma superioară a a.p. este automatizarea complexă, care constă în trecerea pe scară tot mai largă, în proporţii de masă, la secţii şi întreprinderi complet automatizate (înzestrate cu sisteme automate autoreglabile), precum şi în extinderea automatizării în toate ramurile economiei, A.p. uşurează munca, eliberează pe om de supravegherea amănunţită a maşinii, duce la creşterea producţiei şi a productivităţii muncii, la reducerea cheltuielilor de producţie, constituind direcţia principală a progresului tehnic contemporan* Premisele economice ale a.p. sînt: un nivel foarte ridicat al diviziunii muncii, specializarea producţiei, producţia de masă, ciclu continuu etc. Cîmpul de aplicare, caracterul şi rezultatele economice-sociale ale a.p. sînt determinate de esenţa mo- dului de producţie. în ţările capitaliste dezvoltate (S.U.A., Anglia ş.a.), a.p. este folosită într-o serie de întreprinderi mari din industria de război, în prelucrarea petrolului, în producţia de automobile, de ţevi, în munca de birou etc., în scopul obţinerii unor profituri ridicate de monopol; ea este frînată de folosirea capitalistă a tehnicii, are un caracter unilateral, cuprinzînd numai anumite ramuri, mai ales industria de război. Consecinţa social-economică principală a a.p. în capitalism este adîncirea contradicţiei fundamentale a acestei orînduiri prin intensificarea exploatării proletariatului, creşterea masivă a şomajului, accentuarea pauperizării oamenilor muncii şi ascuţirea luptei de clasă. Relaţiile de producţie capitaliste nu permit înfăptuirea deplină a revoluţiei teh-nice-ştiinţifice şi deci nici pe aceea a automatizării complexe. în socialism sînt asigurate condiţiile pentru valorificarea imenselor avantaje economice şi sociale ale a.p. în vederea sporirii productivităţii muncii, accelerării ritmului de creştere a producţiei şi asigurării unui belşug de produse pentru ridicarea continuă a nivelului de trai material şi cultural al membrilor societăţii. Ea determină schimbarea caracterului muncii, creşterea nivelului cultural şi tehnic al muncitorilor, creează premisele pentru reducerea zilei de muncă, pentru lichidarea deosebirilor esenţiale dintre munca intelectuală şi cea fizică. A.p., alături de electrificare, chimizarea producţiei, stăpînirea energiei nucleare etc., este o trăsătură fundamentală şi caracteristică a desfăşurării revoluţiei tehnice-ştiinţifice contemporane şi o condiţie a construirii bazei tehnice-materiale a comunismului. în U.R.S.S. s-a introdus pe scară largă a.p. în industria grea, prin automatizarea furnalelor, a centralelor electrice, a extracţiei de petrol, a unor întreprinderi de produse chimice etc.; în industria constructoare de maşini, prin a.p. de rulmenţi, de pistoane, de blocuri de motoare cu ardere internă, prin introducerea de AUTOMETAMORFI SM 252 AUTONOMIE linii automate pentru fabricarea de motoare electrice, de ceasornice ş.a., prin construirea de maşini-unelte automate şi cu comandă-program; în industria alimentară, la producţia de conserve, de paste făinoase etc.; au fost înfiinţate instituţii şi întreprinderi specializate în conceperea, proiectarea şi construcţia de linii automate. întregul proces de dezagregare a atomului, de folosire în scopuri paşnice a energiei nucleare, inclusiv funcţionarea reactoarelor atomice şi controlul radiaţiilor, este automatizat. în următorii 20 de ani se va înfăptui în U.R.S.S., în proporţii de masă, automatizarea complexă a producţiei, trecîndu-se tot mai mult la secţii şi întreprinderi automate. Producţia de linii automate şi semiautomate va creşte în 1980 de peste 60 de ori faţă de 1960. Se va accelera introducerea celor mai perfecţionate sisteme de comandă automate, organi-zîndu-se aplicarea pe scară largă a ciberneticii, a dispozitivelor electronice de calcul şi de comandă în producţie, în lucrările de cercetări ştiinţifice, în practica proiectărilor şi construcţiilor, în calculele de planificare, în sfera evidenţei, statisticii şi administraţiei. Mecanizarea şi automatizarea complexe constituie baza materială pentru transformarea treptată a muncii socialiste în muncă comunistă. în R.P.R., partidul şi guvernul duc o politică consecventă de extindere treptată a maşinilor-unelte automate şi semiautomate în ramurile cu producţie continuă, de serie mare. Au fost introduse şi extinse procese automate în industria metalurgică, a construcţiei de maşini, chimică, energetică, alimentară, uşoară etc. Pe lîngă Prezidiul Academiei R.P.R. funcţionează Comisia de automatică. Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Romîn a trasat sarcina introducerii mai intense şi a extinderii treptate a a.p., orien-tînd-o înspre ramurile unde ea asigură cea mai mare eficacitate economică, concretizată prin ridicarea productivităţii muncii şi prin reducerea preţului de cost. Profilarea şi dezvoltarea unor întreprinderi electrotehnice ajută la înfăptuirea automatizării complexe a unor linii tehnologice, maşini şi agregate. Dezvoltarea în continuare a producţiei de maşini şi aparate electrice, de elemente pentru a.p., va accelera ritmul de automatizare în industria siderurgică, chimică, a materialelor de construcţie, în industria uşoară şi alimentară. autometamorfism (GEOL.), transformare a rocilor magmatice, după consolidare, sub influenţa soluţiilor separate din reziduurile magmatice (ex. grei-senizarea, propilitizarea). automişcâre, categorie a filozofiei marxiste, care arată că toate schimbările şi transformările calitative ale realităţii obiective au un izvor intern, lăuntric. în opoziţie cu metafizica, după care mişcarea materiei se datoreşte unor cauze externe, materialismul dialectic demonstrează că izvorul mişcării rezidă în contradicţiile interne ale lucrurilor (ex. procesul vieţii, bazat pe contradicţia dintre asimilaţie şi deza-similaţie). Concepţia materialismului dialectic despre mişcare ca mod de existenţă a materiei presupune automiş-carea materiei; negarea metafizică a izvorului intern al mişcării duce în ultimă instanţă la idealism, la teoria impulsului primar, dominantă multă vreme în cosmogonie şi potrivit căreia materia ar fi fost pusă iniţial în mişcare de dumnezeu. Izvorul a. în societatea împărţită în clase antagoniste îl constituie lupta de clasă dintre exploataţi şi exploatatori, ca expresie pe plan social a contradicţiei antagoniste dintre relaţiile de producţie şi forţele de producţie. în societatea socialistă, izvorul a* îl constituie contradicţia neanta-gonistă dintre nou şi vechi (ex. contradicţia dintre forţele de producţie în continuă dez^ voltare şi unele laturi învechite ale relaţiilor de producţie). V. şi autodezvoltare. automobil 1. Autovehicul cu caroseria închisă sau deschisă, avînd o suspensie elastică pe roţi pneumatice. Se compune din şasiu, pe care se montează motorul, transmisia, sistemele de suspensie şi roţile pneumatice, şi caroserie care poate fi amenajată pentru transportul de persoane, de bunuri etc. A. au apărut în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, după inventarea motorului cu aburi. în 1769, inginerul francez Nicolas Joseph Cugnot a construit primul automobil cu aburi, urmat şi de alte construcţii asemănătoare, care, datorită greutăţii şi gabaritului mare, nu au găsit utilizare practică.^ în 1885—1887, constructorii germani Karl Benz şi Gottlieb Daimler au construit primele a. cu motoare cu ardere internă, care au fost perfecţionate în continuare prin invenţiile lui Maybach (carburatorul cujicloare, 1893), Dun-Iop (cauciucurile pneumatice, 1894) etc. Primul a. cu forma şi construcţia asemănătoare cu acelea ale automobilelor moderne a fost construit de Paul Daimler (fiul lui G. Daimler) în 1901. 2. (MILIT.) Automobil blindat, maşină de luptă blindată şi înarmată, montată pe un şasiu de automobil, destinată pentru cercetare, siguranţă şi legătură. ^ automobilism, ramură sportivă în care concurenţii conduc (pilotează) maşini de diferite tipuri pentru stabilirea de performanţe sportive. automotor, vehicul de cale ferată, autopropulsat, în formă de vagon, folosit pentru transportul de călători şi mărfuri. ^ autonomie (gf.autos„însuşi“ şi nomos „lege”; în dreptul socialist), autoguvernare (a. politică), drept propriu de administrare ( a. administrativă). — A.politică, dreptul unei naţiuni de a se ’autoguverna în cadrul unui stat socialist federal (ex., în U.R.S.S., a. p. este înfăptuită sub forma republicilor sovietice socialiste autonome). A. p. implică şi autonomia administrativă. — A. administrativă, drept propriu de administrare recunoscut unei minorităţi naţionale care constituie majoritatea compactă a populaţiei de pe o anumită parte a teritoriului statului socialist unitar (ex., în U.R.S.S., a. a. s-a realizat prin crearea regiunilor autonome şi a districtelor 253 Automobile Din istoricul automobilului: 1. Automobil cu abur (Cugnot, 1769)* 2. Automobil cu motor cu ardere internă (Daimler. 1892). 3. Automobil Daimler (1901). 4. Limuzină tip 1913. Automobile moderne: 5. Autoturism Skoda Octavia (R. S. C.). 6. Autoturism Volga M21 (U.R.S.S.). 7. Autoturism Wartburg (R.D.G.). 8. Autoturism Cadillac model 62 (S.U.A.). 9. Autoturism Ceaika GAZ-13 (U.R.S.S.): a — suspensie independentă, cu amortizor hidraulic; b — motor cu 8 cilindri în V; c — servomecanism pentru direcţie; d — servomecanism pentru frînă; e — sistem de încălzire; f — axul cardanic; g pneu cu presiune ioasă fără cameră; h — şasiu în formă de X; i — puntea din spate; i — rezervor de benzină; k — suspensie cu amortizor hidraulic; 1— filtru de aer şi carburator; m — bateria de acumulatoare; n ■—* radiator de răcire a apei. ÎO. Autoturism ZIL«*11I (U.R.S.S.). 11. Autobuz T.V. 2 U (R.P.R.). 12. Autoturism Mercedes-Benz 300 SE (R.F.G.). 13. Autobuz cu turbină cu gaz (U.R.S.S.). 14. Autocamion (basculant) „Steagul roşu" (R.P.R.). 15. Autocamion MAZ-530 (U.R.S.S.). 16. Autocamion „Steagul roşu“ (R.P.R.) AUTONOMIE 264 AUTORIZARE naţionale în cadrul republicilor unionale sau al republicilor autonome). în ţările socialiste, a. poliiică şi a. administrativa sînt forme de înfăptuire a politicii naţionale leniniste, care asigură toate condiţiile pentru dezvoltarea economică, politică şi culturală a naţionalităţilor conlocuitoare. Autonomia din ţările socialiste se deosebeşte fundamental de aşa-zisa autonomie din ţările capitaliste. Sub presiunea mişcării de eliberare naţională, burghezia naţiunii dominante este uneori nevoită să proclame a- politică sau a. administrativă, fără însă a le acorda vreodată în fapt. autonomie naţional-cultu* rală, program cu caracter naţionalist burghez, elaborat de liderii social-democraţiei din Imperiul austro-ungar (O. Bauer, K. Renner, R. Springer), după care lupta de eliberare naţională a naţiunilor asuprite este redusă la revendicarea dreptului de a avea instituţii culturale proprii, negînd dreptul acestor naţiuni de a-şi cuceri independenţa politică şi suveranitatea naţională. Propagînd ideea „culturii naţionale“ în cadrul statului multinaţional burghez, lozinca autonomiei naţional-cul-turale nega, în fapt, lupta de clasă din interiorul aceleiaşi naţiuni, semăna iluzia „unităţii naţionale“ dintre exploataţi şi exploatatori, împiedica lupta unită a oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate^ pentru eliberarea lor socială şi naţională. V. I. Lenin a arătat că în capitalism, în sinul culturii fiecărei naţiuni, există două culturi: o cultură burgheză, dominantă, şi elemente de cultură democratică şi socialistă, care reflectă interesele maselor de oameni ai muncii. De aceea, în condiţiile capitalismului, lozinca „culturii naţionale“ este o lozincă naţionalistă, reacţionară. Marxism-leninismul opune lozincii naţionalist-burgheze a autonomiei naţional-culturale dreptul naţiunilor la autodeterminare, bazat pe principiul internaţionalismului proletar. autoobservâţie (PSIH.), metodă de cercetare folosită în psihologie, caracterizată prin faptul că observaţia se efectuează asupra propriilor mani- festări de conduită. în psihologia burgheză, a. este înţeleasă, în sens subiectivist, ca introspecţie. autooscilâţie (TELEC.), oscilaţie electrică întreţinută, spontană şi în general nedorită, care se poate produce în aparatele cu tuburi electronice în urma unui cuplaj parazit între circuite. V. şi neutrodinare. autooxidăre (CHIM.), reacţie de oxidare lentă cu oxigen molecular din aer, care se produce la temperatura obişnuită (ex. sic#tivarea uleiului de in, îmbătrînirea cauciucului, rînce-zirea grăsimilor etc.). Promotori de a. sînt radiaţiile luminoase (în special ultraviolete), peroxizii, sărurile de mangan, de cobalt etc. Inhibitori de a. sînt substanţele care au proprietatea de a opri reacţia înlănţuită de oxidare (ex. hidrochi-nona, aminele sau aminofe-nolii). autopilot v. pilot automat, autoportret, portret al unui artist executat de el însuşi. A. de mare valoare artistică au creat Dürer, Rembrandt, Rubens ş. a., iar dintre pictorii ro-mîni Th. Aman, N. Grigorescu, I. Andreescu, Şt. Luchian ş.a. autopropulsat (TEHN.; despre un vehicul, o maşină de lucru etc.), care se poate deplasa folosind puterea unui motor propriu (ex. autodrezina, combina autopropulsată, proiectilul autopropulsat etc.). autopsie (gr. autos „însuşi44 şi opsis „vedere“; MED.), deschiderea şi examinarea macro-scopică a unui cadavru şi observaţia microscopică a fragmentelor luate din diferitele organe ale acestuia, în vederea stabilirii cauzei morţii. Sin. necropsie. autor 1. Persoană care a creat o operă literară, ştiinţifică sau artistică.—Drept de a. a)To-talitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale stabilite în legătură cu realizarea unei opere literare, ştiinţifice sau artistice, b) Totalitatea avantajelor patrimoniale şi nepatrimoniale recunoscute de lege autorului unei astfel de opere. în R.P.R., ca şi în toate ţările socialiste, d. de a. creează cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea maximă a activităţii creatoare a autorilor şi asigură răspîndirea largă a operelor literare, ştiinţifice şi artistice în masele largi de oameni ai muncii. Spre deosebire de aceasta, în ţările capitaliste d. de a. este subordonat intereselor capitaliştilor, care folosesc operele autorilor în scopul obţinerii de profituri. 2. Persoană care a săvîrşit nemijlocit o infracţiune; autorii aceleiaşi infracţiuni poartă denumirea de coautori.—A. moral, denumire, pe cale de a ieşi din uz, pentru instigator. V. şi instigare. 3. Persoană care transmite un drept al său alteia sau ale cărei drepturi şi obligaţii se transmit, ca totalitate, moştenitorilor ei. autoreferât (BIBL.), scurtă expunere imprimată (uneori litografiată), făcută de autor asupra unei lucrări proprii. Procedeul e obişnuit în cazul lucrărilor de disertaţie. autoritate (DR.) 1. Putere, drept de a da dispoziţii, de a impune cuiva ascultare în virtutea unei calităţi sau a unei împuterniciri.—A. tutelară, organ care, potrivit Codului familiei al R.P.R., are sarcina să asigure ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau a celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, ori apărarea intereselor celor care, deşi capabili, nu-şi pot apăra singuri interesele din cauza unei boli, a unei infirmităţi sau din alte cauze. Atribuţiile de a A. sînt exercitate de comitetele executive ale sfaturilor populare comunale, orăşeneşti şi de raion orăşenesc. în anumite cazuri, pentru minorii lipsiţi de îngrijirea ambilor părinţi, a./, numeşte cîte un tutore, care are sarcina de a exercita tutela numai în interesul minorului. 2. Organ de stat care, în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat, are competenţa să emită acte şi să ia măsuri cu caracter obligatoriu. 3. Funcţionar avînd dreptul să exprime voinţa organului de stat, competent să emită acte şi să ia măsuri cu caracter obligatoriu. autorizare (DR.) 1. Permisiune dată de către organul competent unei persoane de a exercita un drept, făcînd, dacă este cazul, acte juridice (ex. a. dafcă AUTOSERVIRE 265 AUTOUTILITAR pentru înstrăinarea unui imobil, pentru a purta armă etc.). 2. încuviinţare dată printr-un act administrativ pentru înfiinţarea, ca persoană juridică, a u-nei organizaţii obşteşti (ex. sindicate, uniuni de scriitori, artişti sau compozitori, precum şi orice asociaţie cu scop nepatrimonial) apreciată ca fiind oportună. autoservire 1* Mod de organizare a comerţului cu amănuntul, care constă în ridicarea mărfurilor preambalate din rafturi direct de către consumatori şi achitarea lor la casă. Se foloseşte pe scară tot mai largă în magazine alimentare, bufete, restaurante etc. Are ca scop îmbunătăţirea şi raţionalizarea servirii consumatorilor şi este un mijloc important de economisire a muncii sociale în comerţ şi în alimentaţia publică şi de reducere a cheltuielilor de circulaţie. 2« (PEDAG.) Muncă depusă de preşcolari, elevi şi studenţi, prin care ei contribuie la asigurarea unor condiţii igienice şi estetice optime de trai în comun. A, este un mijloc important al educării atitudinii comuniste faţă de muncă şi faţă de proprietatea obştească. autosincronizâre (ELT.), o-peraţie simplificată de conectare, în paralel cu reţeaua, a generatoarelor sincrone. Constă în antrenarea acestora pînă la o turaţie apropiată de cea sincronă şi în cuplarea lor la reţea, după care acestea, fiind excitate, trec automat în regimul de funcţionare sincronă. A. este mai rapidă decît s i n-cronizarea şi permite simplificarea automatizării şi a schemelor de conectare etc., dar, fiind însoţită de şocuri de curent, este posibilă numai în sistemele energetice de mare putere. Este mult întrebuinţată în U.R.S.S. în R.P.R. este în curs de experimentare şi introducere. autostop 1. (C.F.) Instalaţie servind la oprirea automată a unui vehicul feroviar atunci cînd, trecînd prin faţa unui semnal de oprire, mecanicul nu a luat măsuri de frînare. Metroul din Moscova este complet înzestrat cu a. 2. (TRANSP.) Instalaţie automată de semnalizare luminoasă, aşezată la în- tretăierea străzilor pentru reglementarea circulaţiei vehiculelor şi pietonilor în oraşe. autostradă (DRUM.), şosea de mare capacitate de transport, rezervată exclusiv circulaţiei autovehiculelor, asigurînd traficul cu viteze mari. Este prevăzută cu mai multe benzi de circulaţie unidirecţionale, evită traversarea localităţilor şi nu se intersectează la acelaşi nivel cu alte căi de comunicaţie. autosugestie (PSIH.), influenţarea propriei conştiinţe prin reprezentări sau idei care capătă caracter predominant. A* slăbeşte adeseori funcţia critică a gîndirii. în unele cazuri, ea poate avea un rol pozitiv (ex. în psihoprofilaxia * durerii sau în combaterea unor deprinderi negative). autoşenilă, autovehicul la care organele de rulare sînt şenile, folosit pentru transporturi pe terenuri neamenajate (ex. tractor cu şenilă, car de luptă etc.). autoşeniletă, autocamion pentru orice teren, care are roţi în faţă (pentru direcţie) şi o pereche de şenile în locul roţilor din spate. autotipie (POLIGR.), clişeu zincografic folosit la reproducerea imaginilor în tonuri şi semitonuri, avînd suprafaţa im-primabilă formată din puncte de diferite mărimi, în funcţie de tonalităţile imaginilor. Descompunerea imaginii în puncte se face cu ajutorul rasterului. autotomie (gr. autos „însuşi“ şi tome „secţiune“; ZOOL.), fenomen, frecvent la unele animale, care constă în detaşarea unei părţi din corp (coadă, picior etc.) în cazul unei excitaţii puternice (ex. cînd sînt prinse de un duşman). A. este proprie animalelor nevertebrate şi apare numai excepţional la vertebrate. Organul respectiv se poate regenera. A apărut în procesul evoluţiei, ca o formă de apărare (ex. a. cozii la şopîrlă, a. picioarelor la artro-pode etc.). autotransformator (ELT.), transformator electric în care înfăşurările (primară şi secundară) sînt cuplate şi electric. Se utilizează pentru reglajul de tensiune în marile reţele, pentru variaţia tensiunii la pornirea motoarelor asincrone de mare putere etc. autotrofe (gr. autos „însuşi“ şi trophe „hrană“; BIOL.), organisme capabile să-şi sintetizeze substanţa organică necesară, utilizînd ca hrană substanţe anorganice (bioxid de carbon, săruri minerale, apă). A. pot fi fototrofe şi chemotrofe. La fotoirofe (plantele verzi şi unele bacterii cu pigment de tipul clorofilei), sintetizarea substanţelor organice se realizează cu ajutorul energiei solare, iar la chemotrofe (unele bacterii, ex. cele nitrificante) cu ajutorul energiei care rezultă din reacţii chimice simple. autotun (MILIT.), piesă de artilerie montată pe o maşină de luptă (cu şenile sau cu roţi) blindată parţial sau total. Spre deosebire de tanc, a. nu are turelă. autoturn (TEHN.), autovehicul avînd o platformă orizontală montată la partea superioară a unui schelet în formă de turn sau a unui stîlp telescopic de metal şi care poate fi ridicată la înălţimi de 5—7 m; este folosit în lucrările de Autotum instalare şi de întreţinere a unor reţele electrice aeriene. autoutilitar, autovehicul de capacitate mică, pentru trans- AUTOVACCIN 256 AVANGARDĂ portul a 10—15 persoane sau a unor cantităţi mici de marfă în scopul aprovizionării întreprinderilor şi unităţilor comerciale etc. autovaccin (MICROBI OL.), vaccin preparat din microorganismul patogen izolat prin mijloace de laborator de Ia bolnavul în cauză (ex. tratamentul prin a* în furunculoză). autovehicul, vehicul terestru autopropulsat, echipat cu roţi, cu şenile sau cu tălpi de patinare, care se poate deplasa pe căi rutiere sau pe terenuri neamenajate. A. pot fi: de trans-port (automobile, autoutilitare, tractoare, motociclete, scutere etc.), tehnice (buldozere, gre-dere, screpere, automacarale etc.), de război (care de luptă, autoblindate etc.). în R.P.R., poducţia a. a început în cadrul primului plan cincinal; în 1961 au fost construite 14 859 de autovehicule. autuniân (STRAT.), permia-nul inferior din vestul Europei, reprezentat prin depozite lacustre şi continentale. Este caracterizat prin urme de gimno-sperme şi o faună bogată: peşti ganoizi, stegocefali, reptile etc. Se găseşte în Franţa, Germania, R. S. Cehoslovacă, R. P. Ro-mînă (Banat). Auvergne [overn/, provincie istorică din centrul Franţei. în sec. I î.e.n. trăia aici tribul ar-vernilor. Provincie romană (sec. I î.e.n. — sec. V e.n.), apoi teritoriu ocupat de vizigoţi (475), A. a fost înglobată de Clovis în statul franc (507). auversiân (STRAT.), partea superioară a etajului luteţian, considerat de unii cercetători etaj pentru bazinele paleogene din sudul Europei sau subetaj al eocenului superior pentru regiunile din vestul Europei. Este caracterizat prin numu-liţi, moluşte, echinide etc. în R.P.R. apare între Cluj şi Jibou (reg. Cluj), la Porceşti (reg. Braşov), în Depresiunea Getică (reg. Oltenia) ş.a. auxiliar (LINGV.), cuvînt a-vînd rolul de a exprima raporturi între cuvinte sau nuanţe gramaticale ale cuvintelor pe care le însoţeşte. Articolele, prepoziţiile, conjuncţiile, unele verbe sînt a. Sin. cuvînt ajutător» V. şi verb auxiliar. auxine(BIOL.), substanţe chimice cu înaltă activitate fiziologică, care se formează în plante în cantităţi extrem de mici, avînd o mare importanţă în activitatea vitală a acestora. Se cunosc trei forme: auxina a (C18//32O5), auxina ¿(Ci8//3o04) şi heteroauxina (C10tfaOJVg), care a fost obţinută şi sintetic. Ele au tot mai multe aplicaţii practice în fitotehnie (ex. tratarea bazei butaşilor cu o soluţie slabă de a. grăbeşte procesul de formare a rădăcinilor; această măsură are o largă aplicare în înmulţirea vegetativă a plantelor cu înrădăcinare greoaie, ca vişinul, măslinul, trandafirul etc.). în stare chimică pură, toate a*sînt substanţe cristaline. Ele influenţează asupra proceselor de creştere. Acţiunea a. asupra celulelor depinde atît de concentraţie cît şi de starea celulelor. Locul principal de formare a a. sînt punctele de creştere ale tulpinii şi rădăcinii, bobocii florali, mugurii, seminţele încolţite, frunzele verzi. Particularitatea principală a a* din plantă constă în aceea că ele se deplasează în sens strict polar, de la vîrfurile vegetative spre baza plantei, şi nu invers. Datorită unor asemănări de acţiune cu hormonii organismului animal, a. se numesc şi hormoni de creştere a plantelor. Sin. fitohormonu V. şi s t i m u-latori de creştere. auxocrom (CHIM.), grupare salificabilă de atomi, care, introdusă în molecula unei combinaţii organice colorate, îi determină sau îi întăreşte proprietăţile tinctoriale, transfor-mînd-o în materie colorantă, care se fixează bine pe fibra textilă (ex. grupările — NHly - OH, rSOzH etc.). auz, simţ prin care se recepţionează vibraţiile sonore. Există la vertebrate şi la unele nevertebrate superioare. Organul auditiv este urechea la vertebrate şi, de obicei, otocistul la nevertebrate. Vibraţiile mecanice de o anumită frecvenţă şi intensitate sînt prinse (recepţionate) de către pavilionul urechii (urechea externă) şi, prin intermediul timpanului şi al oscioarelor auditive (urechea mijlocie), se transmit labirintului urechii (urechea internă), unde provoacă vibraţia unot fibre elastice ale membranei bazale. Aceste vibraţii, la rîndul lor, provoacă excitaţia unor celule senzitive prin nervii auditivi, iar excitaţia sţ transmite sistemului nervos central (la om în lobul temporal al creierului), unde este analizată. La animalele superioare şi la om, auzul este unul dintre cele mai dezvoltate şi mai importante simţuri. avaet (havaet) (turc. avait „venituri“) 1. Impozit extraordinar, perceput în Imperiul otoman. 2* (în Ţara Romî-nească, începînd din sec. al XVIII-lea). Taxă încasată de domn, de boieri sau de diverşi slujbaşi de la cei ce erau numiţi în slujbă. A fost desfiinţat prin Regulamentul Organic. aval, în în josul văii, al apei (faţă de un punct de referinţă). avanbec (CONSTR.), partea dinspre amonte a unei pile de pod, cu secţiunea transver- Secţiune transversală printr-o pilă de pod a — avanbec; b — arierbec sală în formă de unghi, de ogivă etc., avînd ca scop să despartă firul apei şi să protejeze pila de loviturile corpurilor transportate de apă (sloiuri de gheaţă, buşteni, bolovani). V. şi arierbec. avanfosă (GEOL.), depresiune alungită, relativ îngustă, a scoarţei terestre, situată la limita dintre un lanţ muntos cutat şi o platformă. Este umplută cu depozite sedimentare de mare grosime (cîteva mii de m), rezultate în urma denudării regiunilor învecinate, în a. apar condiţii favorabile pentru formarea unor zăcăminte de petrol, gaze, cărbuni, sare etc. (ex. a. carpatică, în zona neogenă din faţa Carpaţilor). avangardă ^ (MILIT.), subunitate sau unitate care se deplasează în faţa forţelor principale, ca element de siguranţă, ASPECTE ALE AUTOMATIZĂRII PRODUCŢIEI Calculatorul electronic numeric CIFA-3. Staţia aparaturii automate a furnalului de 700 m3 de la Combinatul siderurgic Hunedoara. AVION Avion greu de bombardament supersonic, escortat de avioane de vînătoare (U.R.S.S.) Avioane de vînâtoare supersonice (U.R.S.S.) Turboreactorul de pasageri , .Caravelfe" (Franţa) AVANPOST 257 AVERROISM avanpost (MILIT.), subunitate de siguranţă, instalată, pe o direcţie probabilă de atae a inamicului, în faţa trupelor aflate în apărare sau în staţionare. avanpremieră 1. Spectacol dat cu titlu de ultimă repetiţie, în faţa unui cerc de specialişti şi invitaţi. Poartă şi numele de repetiţie generală. 2. Prima vizionare a unui film, în acelaşi cadru ca mai sus. avans 1. (EC.; în socialism) a) Sumă încasată sau plătită cu anticipaţie în contul unor servicii sau furnituri (ex. a. acordat întreprinderilor de construcţii, a. de salarii etc.). b) Produse şi bani care se repartizează colectiviştilor la anumite perioade de timp, în contul veniturilor ce li se cuvin pentru zilele-muncă efectuate. A. băneşti acordate colectiviştilor trimestrial şi mai ales lunar reprezintă o formă foarte avantajoasă de retribuire a muncii în gospodăria colectivă, un mijloc important pentru stimularea participării lor regulate la muncă în gospodăria obştească, c) Sume plătite cu anticipaţie producătorilor agricoli care încheie contracte cu statul pentru producerea şi vînzarea unor produse. 2. (TEHN.) Intervalul (exprimat în unităţi de timp, de unghi sau de lungime) cu care este anticipată producerea unui fenomen (ex. a* la aprindere, a* la evacuare la un motor cu ardere internă etc.). 3. (MAS.) Deplasarea relativă dintre sculă şi piesă la fiecare ciclu de aşchiere, la prelucrarea pe ma-şini-unelte (ex. mişcarea cuţitului de sirung în direcţia axei piesei). „Avanti!“, organ de presă central al Partidului socialist italian. înfiinţat în anul 1896; apare zilnic la Roma şi la Milano. avantren (MAS.), partea anterioară a plugurilor şi a semănătoarelor cu tracţiune animală, compusă dintr~o osie cu două roţi care menţine direcţia în timpul lucrului şi pe care se sprijină capătul anterior al grindeiului plugului sau cadrul semănătorii. avari, populaţie de origine turcică, înrudită cu hunii. Mi-grînd din Asia şi învingînd pe gepizi, a. s-au aşezat pe Dunărea mijlocie (567), Incursiu- 17 - c. 761 nile lor au frînat dezvoltarea comerţului european, contribuind la menţinerea economiei naturale. Stăpînirea a. a luat sfîrşit în urma înfrîngerilor pe care le-au suferit din partea lui Carol cel Mare şi a bulgarilor (791-803). avarie, deteriorare a unui bun (mijloc de transport, maşină, aparat sau piesă) datorită unui accident (ex. ciocnirea a două vehicule) sau datorită unei exploatări defectuoase (ex. gri-parea lagărelor neunse). avat (Aspius aspius), peşte teleostean de apă dulce din familia ciprinidelor, lung de Avat 50—60 cm, cu spinarea verzuie. Trăieşte îndeosebi în Dunăre, Prut, în bălţile lor şi în unele lacuri de-a lungul ţărmului Mării Negre. Este răpitor; are carne de calitate, folosită mai ales la prepararea conservelor, avatar (sanscrit, avatara ,»descindere“), transformare neprevăzută şi chinuitoare în evoluţia unei fiinţe sau a unui lucru. Termenul provine din hinduism, unde înseamnă reincarnarea succesivă a anumitor divinităţi. avă (PESC.), unealtă de pescuit constituită din fîşii de plasă subţire. A. se aşază vertical în apă cu ajutorul unor bucăţi de plută prinse la marginea ei superioară şi a unor plumbi la marginea inferioară. Aveling [eivlirj/, Edward (1851 — 1898), socialist englez, adept al marxismului. împreună cu soţia sa, Eleanor, fiica lui K. Marx, a militat pentru crearea în Anglia a unui partid politic muncitoresc de masă, pentru crearea noilor trade-unionuri şi a contribuit Ia traducerea în limba engleză a volumului I al ,,Capitalului“. Avempace v. Ibn Badja. aven (GEOL., GEOGR.), puţ format pe roci solubile, îndeo- sebi calcare. Are pereţi abrupţi» iar adîncimea depăşeşte de mai multe ori lăţimea. Este o formă carstică de prăbuşire şi dizolvare. Permite evacuarea rapidă a apelor de suprafaţă. Avenarius, Richard (1843 — 1896), filozof elveţian ideilist subiectiv, unul dintre întemeietorii empi riocri ticismului. El considera, ca şi B e r k e 1 e y, că toate obiectele şi fenomenele lumii exterioare sînt senzaţii şi complexe de senzaţii. A formulat teoria idealist-siibiectivă a ,»coordonării principiale“, care susţine în chip fals că obiectul nu ar putea să existe fără subiect şi că materia nu ar putea deci să existe fără gîn-dire. Lenin, în lucrarea sa „Materialism şi empiriocriti-cism“, a dovedit netemeinicia şi caracterul reacţionar al teoriilor lui A. * Avenzoar (Abu Mervan ibn~ Zor) (c. 1073'— 1162), medic arab, care a trăit în Sevilla (Spania). Adept al medicinii galenice (v. şi ga lenism), pe care a aplicat-o cu spirit critic, a fost unul dintre medicii practicieni celebri ai timpului. Este considerat ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai medicinii arabe clasice. Op. pr. : „Theisir“ („Refacerea sănătăţii“). Averescu, Alexandru (1859- 1938), mareşal şi om politic reacţionar romîn. în 1907, ca ministru de război în guvernul liberal, a înecat în sînge răscoalele ţărăneşti. în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913) a fost şef al marelui stat-major, iar în primul război mondial comandant de armată* A fost conducătorul „Partidului poporului“, creat de burghezie şi moşierime pentru a înşela masele nemulţumite de guvernarea liberală. Ca şef al guvernului, a înăbuşit greva generală din octombrie 1920 şi, după înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia, a dezlănţuit prigoana împotriva acestuia. Averroes v. Ibn-Roşd. averroism, curent filozofic cu tendinţe materialiste şi ateiste, care pleca de la învăţătura filozofului arab Ibn-Roşd, cunoscut în Europa sub numele latinizat Averroes. A* a apărut AVERS 258 AVICULTURA în sec. al XII Mea, ca reacţie împotriva dogmatismului scolastic. Principalul reprezentant al a« este Siger de Brabant. Un centru important al a. l-a constituit, în sec. XIII—XVI, Universitatea din Padova. Biserica catolică a supus pe aver-roişti unor persecuţii crîncene. avers (lat. adversus „opus44)» faţa unei monede, a unei medalii opusă reversului. aversă, ploaie violentă cu durata maximă de o oră, a cărei intensitate depăşeşte limita minimă de 0,5 mm precipitaţii pe minut. ^ avertină (FARM.), alcool etilic tribromat. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, cu gust şi miros aromatic, solubilă în alcool şi în eter, foarte puţin solubilă în apă. Este folosită ca anestezic de bază, administrată pe cale rec-tală. In doze mari determină* hipoţensiune arterială şi tulburări cardiorespiratorii grave, chiar la indivizii cu cord normal. avertisment (DR.) 1. Sancţiune administrativă aplicată pentru săvîrşirea unei contravenţii. 2. Demers prin care un stat atrage în mod hotărît atenţia unui alt stat asupra consecinţelor dăunătoare relaţiilor internaţionale pe care le pot avea acţiunile acestuia din urmă, necorespunzătoare normelor de drept internaţional. avertizare (FITOPAT.), anunţare a datelor calendaristice celor mai potrivite cînd trebuie să se aplice tratamentele chimice la diferite plante, în vederea combaterii anumitor paraziţi şi dăunători. Stabilirea acestor date se face finind seama de condiţiile climatice, de biologia paraziţilor şi a dăunătorilor şi de dezvoltarea plantelor-gazdă. V. şi sta-ţiune de avertizare. avertizor (TEHN.), aparat de semnalizare optică sau acustică, folosit pentru a atrage atenţia asupra unei operaţii, a unei acţiuni ce va urma sau a unei defecţiuni de funcţionare a unor instalaţii, în scopul de a preveni accidentele, avariile etc. „Avesta", colecţia cărţilor „sfinte" ale religiei vechilor perşi, în care ^ erau expuse concepţiile religioase ale lui Zoroastru. „Avesta“ a fost elaborată cu începere din prima jumătate a mileniului I î.e.n.; codificarea ei finală a avut loc sub dinastia Sasanizilor (sec. III—VII e.n.). Traducerea şi comentariile A• în medio-per-sană poartă denumirea Zend, de unde denumirea improprie a A. de Zend-Avesta. „Avghi“, ziar, organ al Uniunii democrate de stînga(E.D. A.) din Grecia, înfiinţat în 1951. Apare la Atena. Militează pentru democratizarea vieţii interne şi pentru coexistenţă paşnică, pentru relaţii de colaborare şi înţelegere între ţările din Balcani. aviâţie 1. Navigaţie aeriană cu ajutorul aeronavelor mai grele decît aerul (avioane, elicoptere, autogire etc.). Primele schiţe de aparate de zburat au fost elaborate de Leonardo da Vinci, în jurul anului 1490. Zborul cu aparate mai grele decît aerul a fost precedat de cel cu aerostate. Primul avion (cu motoare cu abur) a fost construit în 1882—1883 de inventatorul rus A. F. Mojaiski, iar primul planor experimental a fost construit în 1890 de inventatorul german O. Lilienthal. Construcţia de avioane s-a putut dezvolta însă abia după apariţia motoarelor cu ardere internă. Primul avion cu motor, care a zburat deco-lînd prin catapultare (17 decembrie 1903), a fost construit de fraţii Orville şi Wilbur Wright din S.U.Á. Primul avion care a decolat cu mijloace proprii de bord (18 martie 1906) a fost construit în Franţa de inventatorul romîn Traian Vuia. în decembrie 1910, inginerul romîn H. Coandă a efectuat primul zbor cu un avion cu reacţie, construit de el în Franţa. Printre pionierii aviaţiei se numără şi brazilianul Santos-Dumont, francezii Louis Blériot (care în 1909 a traversat Canalul Mînecii), Henri Farman ş.a. în Romînia, primul avion a fost construit în 1910 de Aurel Vlaicu. între cele două războaie mondiale se dezvoltă a. de transport, pentru pasageri şi pentru mărfuri. în perioada celui de-al doilea război mondial, s-a desăvîrşit construcţia de avioane, reali-zîndu-se aparate cu viteze mari (500—750 km/oră). După cel de-al doilea război mondial, tehnica în a. a făcut lin salt deosebit în urma înzestrării avioanelor cu motoare cu reacţie, fapt care a dus la realizarea avioanelor supersonice moderne. în ultimii ani au fost construite avioane rapide de pasageri, turboreactoare şi turbopropulsoare (ex. avioanele sovietice „TU-104“, „TU-114“, „AN-10“ şi „ IL-62“).—Acu>i7a, ramură a aviaţiei care serveşte pentru transportul călătorilor şi bunurilor, pentru efectuarea unor lucrări în agricultură şi silvicultură, pentru scopuri sanitare, sportive, turistice etc. —A, sportivă, ramură sportivă în cadrul căreia se organizează concursuri şi demonstraţii a-viatice (ex. de micromodele, aeromodele, zbor fără motor, zbor acrobatic, salturi cu paraşuta), executate individual sau în grup. Cuprinde de asemenea activitatea de pregătire a tineretului dornic să practice a.s. în cadrul şcolilor speciale.—A. militară v. forţe aeriene militare. 2« Ramură a aeronauticii care cuprinde construcţia şi studiul funcţionării şi al condiţiilor de zbor ale aeronavelor mai grele decît aerul. Avicebron v. Ben-Gabirol. Avicenna v. Ibn-Sina. avicultură (lat. avis „pasăre4* şi cultura „creştere“) 1. Ştiinţă care se ocupă cu elaborarea metodelor privitoare la creşterea, hrănirea, întreţinerea, înmulţirea şi îmbunătăţirea speciilor şi raselor de păsări în scopuri economice. A. a devenit în R.P.R. o ramură importantă a zootehniei, constituind, pe lîngă producţia de ouă, un mijloc deosebit de important de creştere a producţiei de carne. La începutul anului 1962, numărul păsărilor a ajuns la peste 44 500 000, faţă de 37 000 000 existente în 1960, iar producţia de ouă a crescut în 1961 la 2,6 miliarde, în vederea sporirii rapide a efectivelor de păsări şi a îmbunătăţirii calităţii acestora, a luat fiinţă o reţea largă de staţiuni de incubaţie artificială, mari unităţi specializate de tip industrial precum şi o industrie de nutreţuri combinate. 2« îndeletnicirea cu creşterea păsărilor domestice. AVIGNON 259 A V ION-PRO IECTIL Din istoricul avionului î. Primul avion (cu motoare cu abur), construit de Mojaiski (1882—1883). 2. Unul dintre primele planoare experimentale, construit de Otto Lilienthal (1890). 3. Primul avion cu motor cu ardere internă, care a decolat prin catapultare (17 decembrie 1903), construit de fraţii Wright. 4. Primul avion care a decolat cu mijloace proprii de bord (18 martie 1906), construit de Traian Vuia, 5. Avionul cu care Bleriot a traversat Canalul Mînecii (25 iulie 1909). 6. Primul avion construit tn Romînia de Aurel Vlaicu (august 1910). 7. Primul avion cu reacţie, construit de H. Coandă (Î910). 8. Avion de vînătoare I.A.R.— 14, construit în Romînia de un colectiv condus de E. Carafoli (1930). 9. Avionul ANT—20 „Maxim Gorki’\ construit de A. N. Tupolev (U.R.S.S.. 1934). 10. Avionul ,,Spirit of St. LouiV*, cu care americanul Charles Lindbergh a traversat Oceanul Atlantic (20—21 mai 1927). II. Turbopropulsoru! sovietic „Tu—114** (1957). 12. Hidroavionul „Supermarine", construit de englezul R. Mitchell, cîştigătorul cupei „Schneider" (1931). 13, Avionul ANT—25, cu care V, Cikalov şi M. Gromov au traversat Polul Nord (1937). 14. Primul avion de asalt blindat IL—18 (Ştormovik), construit de S. B. Iliuşin (U.R.S.S., 1942). Î5. Avionul de bombardament „Junkers — 87*’(Germania, 1942). 16. Avionul de vînătoare YAK—3, construit de A. S. / Avignon [avino/, oraş în sudul Franţei, situat pe fluviul Ron. 62 800 loc. (1954). Industrie uşoară şi centru de vinificaţie. Academie de arte. Centru turistic. în împrejurimile A. se află o instalaţie pentru obţinerea plutoniului şi o centrală atomoelectrică. între 1348 şi 1791 a fost proprietate pontificală. între 1309 şi 1377 a fost reşedinţă papală. avion, aeronavă mai grea decît aerul, prevăzută cu aripi, care îi asigură menţinerea în aer (sustentaţia) în timpul zborului, şi cu grupuri motopro-pulsoare şi elice sau cu reactoare care îi asigură propulsia şi sustentaţia. Elementele componente principale ale a. ?înt: fuzelajul, aripile, atnpenajul, organul de propulsie şi ateri- Iakovîev (U.R.S.S., 1944). zorul. După destinaţie, pot fi: a. de transport, pentru pasageri şi pentru mărfuri, a* sanitare, a* utilitare (de ex* avioprăfuitoare, aviostropitoare etc.) pentru lucrări agricole, silvice etc., a. de turism şi a. militare. Sin. aeroplan. V. şi aviaţie.—(MILIT.) Avion de luptâf avion construit şi înarmat în vederea executării unei misiuni de luptă. A. de 1. pot fi: a. de vînătoare, destinat pentru nimicirea prin luptă aeriană a avioanelor inamice. Este uşor de manevrat, cu viteză mare de zbor şi înarmat cu tunuri automate, proiectile reactive etc.; a. de vînătoare-bombardament9 destinat pentru lovirea cu bombe şi cu focul armamentului de bord a obiectivelor terestre şi maritime de dimensiuni mici; poate fi întrebuinţat şi ca avion de vînătoare; a. de bombardament, destinat pentru lovirea cu bombe a obiectivelor terestre şi maritime; poate transporta încărcături mari la distanţe mari; sin, bombardier; a. tor-pilor-puitor de mine, destinat pentru nimicirea cu torpile a navelor inamice şi pentru instalarea de baraje de mine marine; a. de cercetare, destinat pentru executarea cercetării aeriene; este dotat cu aparatură fotografică şi cu alte mijloace tehnice speciale (de radiolo-caţie, de televiziune etc.); a. de cerceiare~corectaret destinat pentru cercetare şi corectarea focului artileriei. avion-proiectil, aparat de zbor fără pilot, care transportă AVIRULENT 260 AVUT OBŞTESC . o încărcătură explozivă sau nucleară. E destinat pentru lovirea obiectivelor cu suprafaţă mare, situate la mari distanţe. Ca aspect exterior şi construcţie se aseamănă cu avioanele obişnuite. Echipajul este înlocuit cu aparatură automată care îl menţin pe traiectul stabilit. Poate acţiona şi în condiţii meteorologice grele. Se lansează de pe instalaţii terestre, de pe nave şi de pe avioane-matcă. avirulént (MED.), lipsit de virulenţă (ex. germen patogen care, supus acţiunii unor factori fizici, chimici sau biologici, şi-a pierdut virulenţa). avitaminoza, boală a omului şi a animalelor datorită insuficienţei sau lipsei din alimentaţie a uneia sau a mai multor vitamine (ex. a. D, sau rahitismul ; a. C., sau scorbutul). avivâre (IND. TEXT), operaţie prin care se dă o nuanţă mai vie materialelor textile, în urma tratării acestora cu soluţiile unor acizi organici (ex. acidul acetic, acidul tar-tric) sau a unor săruri (ex. car-bonatul de potasiu, cromatul de potasiu etc.). avizo, navă de luptă de tonaj redus, cu viteză mare, dotată cu armament uşor de artilerie. avînt economic 1. (în economia capitalistă) Fază a ciclului economic în cursul căreia producţia depăşeşte punctul cel mai înalt atins în ciclul anterior, în ajunul crizei de supraproducţie. în perioada crizei generale a capitalismului, datorită ascuţirii problemei pieţelor, a folosirii incomplete cronice a capacităţii de producţie a întreprinderilor şi a existenţei şomajului cronic de masă, durata şi proporţiile a.e. se reduc simţitor. 2. (în economia socialistă) Trăsătură caracteristică permanentă a dezvoltării economiei, care are loc neîntrerupt şi în ritmuri înalte. Avîntul economiei socialiste reprezintă una dintre trăsăturile principale prin care se manifestă superioritatea sistemului socialist asupra celui capitalist. V. şi ritm de producţie; reproducţie socialistă lărgită. avocat, persoană care, pe baza calificării sale profesionale, are calitatea să acorde asistenţă juridică celor interesaţi. în R.P.R., avocatul trebuie să fie membru al unui colegiu de avocaţi şi prestează, în exerciţiul profesiunii sale, un serviciu de interes obştesc. El este dator ca, în activitatea sa, să respecte legalitatea populară şi să apere în mod conştiincios drepturile şi interesele celor cărora le dă asistenţă juridică. V. şi jurisconsult. Avogadro, Amedeo (1776— 1856), fizician şi chimist italian; a descoperit, în 1811, legea care îi poartă numele, pe A. Avogadro baza căreia a elaborat o metodă de determinare a greutăţii moleculare şi atomice a substanţelor.— Legea lui A, lege care arată că toate gazele conţin, în volume egale şi în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, acelaşi număr de molecule sau că volumul ocupat de o moleculă-gram din orice gaz este acelaşi. în consecinţă, densităţile diferitelor gaze sînt, în aceleaşi condiţii de presiune şi de temperatură, proporţionale cu greutăţile lor moleculare, fapt care face posibilă determinarea acestora din urmă. -Numărul (sau constanta) lui A, numărul de molecule conţinute într-o moleculă-gram (mol) din-tr-o substanţă, notat cu simbolul Nşi egal cu 6,025 • 1023. între n. lui A, constanta universală a gazelor perfecte R, şi constanta lui Boltzmann k există relaţia N = R/k. avort (lat. ab „fără“ şi ortus „naştere“) 1. (MED.) Eliminare (spontană sau provocată) a fătului înainte de perioada cînd acesta este viabil (la specia umană înainte de a şaptea lună de sarcină). Cau- zele a. spontan sînt afecţiunile uterine, afecţiuni ale embrionului, afecţiuni generale, traumatisme etc. Semnele de bază ale iminenţei de a» sînt: dureri abdominopelvine, pierderi de sînge etc. — (MED. VET.) Avort toxialimentar şi infecţios, întreruperea gestaţiei şi expulzarea fătului, mort sau neviabil, din cauza hrănirii incomplete şi neraţionale (lipsa de vitamine şi de săruri minerale, furaje alterate) şi a unor infecţii micro-biene, virotice sau parazitare (bruceloză, vibrioză* salmoneloză etc.).2.(DR.) Infracţiune care constă în întreruperea cursului normal al sarcinii în afara instituţiilor sanitare sau în asemenea instituţii de către o persoană fără calificarea medicală de specialitate. Avram Iancu v. Iancu, Avram. avut obştesc, totalitatea bunurilor care aparţin fie ca proprietate socialistă de stat întregului popor, fie ca proprietate socialistă cooperatistă unor grupuri de oameni ai muncii, organizaţi în cooperative de producţie, de credit sau de consum ori în organizaţii obşteşti, care sînt persoane juridice (sindicate, uniuni de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţii culturale, sportive etc.). Statul socialist acordă o atenţie deosebită dezvoltării şi apărării a.o., deoarece de păstrarea, întărirea şi dezvoltarea lui depind atît dezvoltarea întregii economii naţionale a cărei temelie el o constituie, cît şi ridicarea continuă a nivelului de trai al oamenilor muncii. Dezvoltarea multilaterală a unităţilor cooperatiste, sporirea veniturilor membrilor lor depind în mod hotărîtor de creşterea a.o. al acestor unităţi. Potrivit Constituţiei R.P.R., fiecare cetăţean este dator să păzească, să întărească şi să dezvolte proprietatea obştească socialistă. Legislaţia statului nostru cuprinde dispoziţii care au drept scop prevenirea şi combaterea păgubirii a.o., reîntregirea acestuia cînd paguba s-a produs şi pedepsirea exemplară a infracţiunilor contra lui. în procesul construirii socialismului, datorită existen- avuţie naţională 261 AXENTE. ţei proprietăţii socialiste şi muncii de educare duse de P.MLR., s-a creat o noua atitudine a oamenilor muncii faţă de a.o.? atitudine care merge uneori pînă la acte de eroism. Opinia colectivităţii joacă un rol tot mai mare în dezvoltarea şi apărarea a.o. V. şi proprietate socia-11 s t avuţie naţională (EC.), totalitatea bunurilor materiale de care dispune societatea şi care, în funcţie de modul de producţie dat, se găsesc în proprietatea întregii societăţi sau în proprietatea unor clase, grupuri sau persoane, A.n. cuprinde bunurile acumulate ca rezultat al muncii omului şi bogăţiile naturale (pămîntul, apele, zăcămintele minerale etc.) care sînt. folosite în procesul reproducţiei sociale. în capitalism, cea mai mare parte a a.n» aparţine capitaliştilor (ex. opt mari grupuri financiare din S.U.A. controlează, împreună, active care reprezintă aproape un sfert din valoarea a.n.). în socialism, a.n. se găseşte în proprietate socialistă (de stat sau cooperatist-colectivistă) ori în proprietatea personală a oamenilor muncii şi este folosită în interesul întregii societăţi. ax 1. (TEHN.) Organ de maşină de formă cilindrică, confecţionat în general din oţel (uneori din fontă sau materiale nemetalice), folosit pentru susţinerea elementelor în mişcare de rotaţie (roţi, tobe etc.) şi solicitat în principal la încovoiere. A. poate fi fix sau rotitor (osie). —Axul pistonului, organ de maşină de formă cilindrică, cu secţiune plină sau inelară, care face legătura dintre piston şi piciorul bielei. Sin. bolţ.—A. planetar v. arbore planetar. 2. (ANAT.) Ax cerebrospinal complex morfofuncţional, reprezentat de creier şi de măduva spinării. Axa Berlin~Roma~Tokio, denumire a Pactului A n t i -comintern, încheiat în 1936 între Germania hitleristă şi Japonia militaristă, la care a aderat în 1937 şi Italia fascistă. Ulterior, între aceste trei puteri s-a încheiat, la 27 septembrie 1940, pactul tripartit. A fost o alianţă militară agresivă, încheiată în scopul împărţirii lumii între părţile semnatare, pentru înfăptuirea dominaţiei lor mondiale, şi îndreptată mai ales împotriva U.R.S.S. între 1939 şi 1941, Ia această alianţă au aderat aproape toate ţările satelite ale Germaniei hitleriste. Înfrîngerile suferite de armatele acestor ţări în al doilea război mondial au dus la zdrobirea acestei axe. axă 1. (MAT.) Dreaptă pe care se consideră un sens de parcurs; se mai numeşte dreaptă orientată.—Axe de coordonate, axe concurente pe care se măsoară, pornind de la punctul lor de întîlnire (origine), cîte un segment, pentru a determina poziţia unui punct.—A. de simetrie, dreaptă faţă de care o figură geometrică este simetrică (ex. diametrul unui cerc). 2. (ASTR.) Axa lumii, prelungire imaginară a axei polilor Pămîntului pînă la intersecţia cu sfera cerească în cei doi poli cereşti. în jurul a.l. se efectuează mişcarea reală de rotaţie diurnă a Pămîntului de la vest spre est şi mişcarea aparentă de rotaţie diurnă a sferei cereşti de la est spre vest. 3. (FIZm MAT.) Axă de rotaţie9 dreaptă în jurul căreia se efectuează o Axe de coordonate (Î) Ox—axa absciselor; Oy—axa ordonatelor mişcare de rotaţie, punctele ei rămînînd în repaus. 4. (FIZ.) Axă optică a) Dreaptă care uneşte vîrful unui dioptru sau al unei oglinzi cu centrul sferei din care face parte dioptrul sau oglinda, b) Direcţia într-un cristal birefringent de-a lungul căreia nu apare dubla refracţie. Un cristal uniax are o singură direcţie de acest fel; un cristal biax are două asemenea di- recţii.*— A. electrică, axă de simetrie într-un cristal, în lungui căreia rezistenţa electrică este minimă. 5. (REZ. MAT.) Linie a unui corp sau a unei suprafeţe faţă de care corpul sau suprafaţa prezintă anumite proprietăţi de simetrie geometrică sau mecanică.—Axa unei bare drepte, linia care uneşte centrele de greutate succesive ale secţiunilor normale pe axa. ~A. elasticăy locul geometric af punctelor în care ar trebui să fie aplicate forţele pentru ca să nu se producă rotaţie în nici o secţiune a unei structuri de rezistenţă. — /!, elastică deformatăî, curba în care s-a transformat axa unei bare, în-starea de echilibru static, datorită unei solicitări oarecare (în special la încovoiere). —A neutră, linia dreaptă din secţiunea transversală a unei bare, solicitată la încovoiere sau la compresiune excentrică, pe care eforturile unitare normale sînt nule. — Axe principale de inerţie, sistem de axe de coordonate în raport cu care momentul de inerţie centrifugal se anulează. Cînd originea acestui sistem de axe se află în centrul de greutate al secţiunii, acestea se numesc axe principale centrale. 6. (DRUM.) Axa drumului linia de intersecţie dintre suprafaţa platformei şi locul geometric al verticalelor duse prin mijlocul platformei unui drum. — A. zero, linie virtuală, şerpuită, cu de-clivitate continuă şi constantă» în lungul căreia nu apar lucrări de terasamente. Se stabileşte prin studii pe un plan cu curbe de nivel; înlocuită prin. aliniamente şi curbe convenabile, serveşte la stabilirea traseului raţional al unei căi de comunicaţie terestre. Axente, Sever loan (1821 — 1906), unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională a romînilor din Transilvania în revoluţia din 1848. A avut un rol important şi în revoluţia din 1848 în Ţara Romînească. Indus în eroare de promisiunile mincinoase ale Curţii de la Viena, precum şi datorită poziţiei nejuste a guvernului revoluţionar maghiar în problema naţională şi în problema abolirii iobăgiei, a adoptat o atitudine AXILĂ 262 AZARIE prohabsburgică, contribuind la dezbinarea forţelor revoluţionare ale romînilor şi ungurilor. După înfrîngerea revoluţiei a continuat să aibă un rol de frunte în viaţa politică şi culturală a romînilor din Transilvania, axilă (ANAT.), adîncitură situată la rădăcina braţului, pe faţa inferioară a articulaţiei acestuia cu umărul. Sin. subsuoară. Axinte Uricariui (c. 1670— c. 1733), copist moldovean de acte (urice), de origine răză-şească. A redactat şi o cronică oficială despre a doua domnie a lui Nicolaie Mavrocordat în Moldova („De a doua domnia lui Nicolaie Alexandru-vodă“, 1711 — 1716). axiologie (gr, axia „valoare“ şi logos „cuvînt, teorie1*), teorie idealistă referitoare la valorile spirituale (etice, estetice, juridice etc.), cristalizată în sînul filozofiei burgheze la începutul sec. al XX-lea, în diferite variante (idealist-obiec-tive, idealist-subiective sau mixte). Caracteristica esenţială a tuturor variantelor a. este ruperea valorilor spirituale de baza social-istorică obiectivă care le-a generat, ceea ce duce fie la absolutizarea lor dogmatică, fie la relativizarea lor. Respingînd a. burgheză, filozofia marxistă preconizează în acelaşi timp necesitatea reconsiderării studiului valorilor de pe poziţiile materialismului dialectic şi ale materialismului istoric. axioma silogismului(LOG.), termen care desemnează cele două principii ale silogismului, cunoscute sub denumirea latină „Dictum de omni, dictum de nullo“ („Se enunţă despre totul sau despre nimic“). Formularea lor pe linie de sferă este: ceea ce se afirmă despre întregul gen se afirmă şi despre fiecare dintre speciile sale; ceea ce se neagă despre întregul gen se neagă şi despre fiecare dintre speciile sale (ex. „Dacă specia fier face parte din genul metal şi dacă despre genul metal se afirmă predicatul bun conducător de căldură, atunci acelaşi predicat poate fi afirmat cu necesitate şi despre specia fier“). Pe linie de conţinut, formularea celor două principii este: nota notei (predicatul predicatului) este nota (predicatul) lucrului (subiectului) însuşi (ex. „Dacă bun conducător de căldură este o însuşire a metalului, iar faptul de a fi metal este o însuşire a fierului, atunci bun conducător de căldură, fiind însuşirea însuşirii fierului, este în mod necesar însuşirea fierului însuşi“). axiomatic, metodă axioma* tică, metodă ştiinţifică de expunere, care, pornind de la propoziţii prime (axiome), deduce din acestea, pe bază de reguli formulate explicit, noi propoziţii, numite teoreme. M.a. se numeşte formală cînd termenii nedefiniţi sînt încă neinterpretaţi, trecerea de la axiome la teoreme înfăptuin-du-se prin simpla aplicare a procedeelor de calcul. M.a. este întrebuinţată pentru fundamentarea logicii şi a matematicii. axiomatică (LOG.), disciplină ştiinţifică recent elaborată, care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor, în vederea asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării riguros corecte a deducţiei în ştiinţe. Matematicianul David H i 1 b e r t a studiat în acest sens geometria. axiomă (gr. axioma „opinie“, din axios „adevărat“) 1. Enunţ care nu mai trebuie demonstrat, fiind evident prin el însuşi (ex. „partea este mai mică decît întregul“ reprezintă o a.). Adevărul axiomelor îşi are originea în practica îndelungată a omenirii şi este confirmat de aceasta. 2. (LOG., MAT.) Nume dat fiecăreia dintre propoziţiile prime, alese în vederea construirii unui sistem deductiv. axiometru (gr. axon „axă“ şi metron „măsură“; NAV.), aparat cuplat pe transmisia cîrmei, care indică poziţia acesteia faţă de axul diametral al navei. axis (ANAT.), a doua vertebră cervicală. Se articulează cu atlasul prin intermediul feţei sale superioare. Elementul caracteristic al a. îl constituie o proeminenţă situată pe faţa superioară a corpului vertebrei (apofiza odontoidă), cu rolul de pivot în mişcările de rotaţie ale atlasului şi, o dată cu acestea, ale capului. axolot (ZOOL.), larvă a unei specii de amblistomă (Ambystoma mexicanum)9 care Axolot trăieşte în lacurile din Mexic. Axolotul este prevăzut cu branhii externe şi e capabil să se înmulţească în acest stadiu (larvar), prezentînd fenomenul de neotenie. axon (gr. axon „axă“; HIST,) prelungire a corpului unui neuron care conduce influxul nervos în sens centrifug, adică de la corpul celulei nervoase spre periferie sau spre altă celulă nervoasă. Sin. ci-lindru^ax, neuriL axonometrie (din gr. axon „axă“ şi metron „măsură“; MAT.) 1. Metodă de obţinere a proiecţiei obiectelor din spaţiu pe un plan (plan axonometrie). După felul proiecţiei sistemului de axe rectangulare din spaţiu, a. poate fi ortogonală sau oblică. 2, Disciplină care are ca obiect studiul reprezentărilor axonomstrice. Ayub Khan, Mohammed (n. 1911), preşedinte al republicii Pakistan din octombrie 1958, după lovitura de stat pe care a condus-o. Azaîia [ aQâ na /, Manuel (1880—1940), om politic spaniol, lider al republicanilor de stînga. După proclamarea republicii (14 aprilie 1931), a deţinut postul de prim-mi- nistm (1931-1933 şi 1936), iar în aprilie 1936 a fost ales preşedinte al republicii. în februarie 1939, după înfrîngerea republicanilor în Catalonia, A. a părăsit Spania. A murit în Franţa. Azarie, călugăr şi cronicar moldovean din sec. al XVI-lea. A scris, din porunca lui Petru Şchiopul, o cronică a Moldovei dintre anii 1551 şi 1574, în limba slavonă, care reflectă poziţia de clasă a marii boierimi şi a clerului. AZBEST 263 AZOT azbést (MINER.), silicat natural hidratat de magneziu, care cuprinde varietăţi fibroase de amfiboli (amiantă) şi de serpentin. Are fibrele mătăsoase şi este folosit la fabricarea ţesăturilor neinflamabile, a materialelor termoizolante şi electroizolante, a azbocimentului etc. Cele mai mari zăcăminte de a. din lume se găsesc în U.R.S.S. (Uralişi Kazahstan) şi în R. P. Chineză. Dintre ţările capitaliste, cele mai mari producătoare de a* sînt Canada (73% din producţia lumii capitaliste), Republica Sud-Afri-cană, Rhodesia de Nord, S.U.A. ş.a.—A. platinat, azbest pe fibrele căruia au fost depuse particule foarte fine de platină. Azbestul platinat este folosit drept catalizator în multe procese industriale. azbestoză (MED.), pneu-moconioză cu caracter profesional. Azbestoză apare în urma inhalării îndelungate a particulelor fine de azbest. azbociment (CONSTR.), material obţinut dintr-un amestec de pastă de ciment portland cu nbre de azbest. Din a* se produc plăci plane şi ondulate pentru învelitori de acoperiş, tuburi de canalizare, piese de forme variate folosite în industrie. în 1956 a intrat în producţie o fabrică modernă de plăci ondulate şi tuburi de a. la Bicaz (reg. Bacău). Azbocimentul se mai numeşte şi eternii sau fibrociment. Azeglio /azil'o/, Massimo Taparelli d* (1798—1866), om politic şi scriitor italian. A susţinut ideea creării statului naţional unitar italian în jurul monarhiei şi a preconizat rolul conducător al Piemontului în înfăptuirea acestei idei. Romanele istorice („Ettore Fiera-mosca“, 1833; „Niccolo de* Lapi“, 1841) şi memoriile sale sînt pătrunse de ideea eliberării naţionale. A fost şi pictor peisagist. Azerbaidjan v. Republica Sovietică Socialistă Azer* baidjană. „Azi*\ îevistă literară, apărută în Romînia între martie 1932 şi august 1938 (lunar). A avut o orientare democratică, antifascistă. A reapărut între 19 februarie 1939 şi 8 septembrie 1940, ca săptămînal politic-li-terar cu un program care marchează îndepărtarea de vechile poziţii democratice. azide (CHIM.) 1. Combinaţii organice cu formula generală RNs sau RCONq. A. sînt substanţe instabile, care se descompun prin încălzire, uneori cu explozie. 2. Săruri ale acidului azothidric HNq- Dintre acestea, o mare tendinţă de descompunere o au a. metalelor grele, folosindu-se din* această cauză ca iniţiatori pentru explozivi ^ (ex. azida de plumb, întrebuinţată la confecţionarea capselor detonante). Se nu-mese impropriu şi azoturi. azil, drept de ~, acordarea de către un stat a posibilităţii de stabilire pe teritoriul său unor persoane urmărite în ţara lor din motive politice. în R.P.R., d. de a., potrivit Constituţiei, se acordă cetăţenilor străini urmăriţi pentru apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate ştiinţifică, pentru participarea la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii. Statele imperialiste folosesc dreptul de azil în scopuri agresive, acor-dîndu-1 duşmanilor statelor socialiste, trădătorilor de patrie, spionilor, diversioniştilor, criminalilor de război, pentru întreţinerea cărora ele alocă fonduri importante. azimút (ASTR.), unghi pe care îl face un plan vertical Azimut fix cu un plan vertical trecînd printr-un punct oarecare al sferei cereşti. De obicei se alege ca plan vertical fix planul meridian al locului de observaţie. A* se măsoară şi pe orizont, de la punctul cardinal sud (în astronomie) pînă la intersecţia orizontului cu planul vertical al astrului, în direcţia SV—NE. în geodezie, punctul-origine de măsurare a azimutului este punctul cardinal nord. A* constituie una dintre coordonatele orizontale. Âzincourt [azecur], comună în nord-estul Franţei, unde, în timpul războiului de 100 de ani, cavaleria grea franceză a suferit o mare înfrîngere din partea armatei engleze (1415). azoderivaţi (CHIM.), clasă de combinaţii organice care conţin în molecula lor gruparea azo (-N = N-) legată de doi radicali hidrocarbo-naţi, avînd formula generală R — N = N R. După natura radicalului, există a. ali-fatici, aromatici şi mieşti. Au 0 largă întrebuinţare în industria materiilor colorante; unii a. sînt folosiţi în medicină şi ca bactericide. azoospermie (gr. a „fără4*, zoon „animal“ şi sperma „să-mînţă“; MED.), stare patologică caracterizată prin absenţa spermatozoizilor din lichidul seminal. Se întîlneşte după traumatisme testiculare grave, după tratarea regiunii testiculare cu raze X, în urma mînuirii îndelungate a unor cantităţi mari de substanţe radioactive, în unele forme de sifilis, tuberculoză, precum şi în unele boli endocrine. Azore, Insulele arhipelag portughez, de origine vulcanică, în Oceanul Atlantic, situat la 1 770 km vest de Gibraltar. Suprafaţa : 2 305 km2. Populaţia : 319 000 loc. ( 1950). Climă blîndă, oceanică, în tot timpul anului. Culturi de citrice şi de viţă de vie. Bază principală pentru liniile aviatice transatlantice. Azorin [ aQonn]{ pseudonimul lui José Marti nez Ruiz) (n. 1874), romancier şi eseist spaniol de orientare pesimistă şî evazionistă. azot (gr. a „fără“ şi zoos „vieţuitor“; CHIM.), N. Element cu nr. at. 7; gr. at. 14,008. Este un gaz inodor, insipid, incolor, mai uşor decît aerul, puţin solubil în apă. Formează aproximativ 4/5 din aerul atmo- AZOTAŢI 264 AZOTOBACTERIN sferic. Se găseşte în toate fiinţele viî, sub formă de combinaţii organice ca: proteine, unele vitamine şi hormoni, alea-loizi etc. Moleculele de a* sint inactive din punct de vedere chimic. Reacţionează în condiţii speciale cu hidrogenul şi cu metalele. Se obţine prin distilarea fracţionată a aerului lichid sau prin separarea lui din gazele rezultate din arderea gazelor de sondă, a gazului metan sau a gazelor de cracare. Se întrebuinţează # la umplerea becurilor ^ electrice, la obţinerea amoniacului, a acidului azotic, a cianamidei de calciu etc. Sin. nitrogen. — (FARM.) Protoxid de a.f gaz incolor, cu gust dulceag, care, inhalat în cantităţi mici, determină o stare de veselie, de unde şi numele de gaz ilariant. Asociat cu oxigenul, este folosit ca anestezic general netoxic în operaţiile de lungă durată. azotaţi (CHIM.), săruri ale acidului azotic. A* sînt uşor solubili în apă; la temperatură înaltă sînt agenţi oxidanţi puternici. Sin. nitraţu—Azotat de t rgint, AgNOs- Sare de argint a acidului azotic. Se prezintă sub formă de cristale rombice, incolore, solubile în apă şi în alcool. Soluţia apoasă are un gust amar, metalic. E caustic, antiseptic, astringent, coagulant; se foloseşte în medicină. —Azotat de celuloză v. nitroce-luloză.—(AGROCHIM.) Azotat de amoniu, îngrăşămînt agricol, sare de amoniu a acidului azotic; se prezintă în formă cristalizată sau în granule de culoare albă, galbenă sau roză. Conţine Templul 32—35% azot, este foarte solubil în apă şi higroscopic. în ţara noastră este cel mai răs-pîndit îngrăşămînt chimic, folosit pe toate tipurile de sol şi aproape la toate plantele cultivate, în cantitate de 150—600 kg/ha. Se fabrică la combinatele chimice de la Făgăraş, Oraşul Victoria (reg. Braşov) şi Roznov (reg. Bacău). Mai este folosit şi la fabricarea unor amestecuri explozive.—Azotat de sodiu, îngrăşămînt chimic care conţine 15—16% azot. Este o sare de sodiu a acidului azotic, albă, uşor solubilă în apă. Se fabrică din acid azotic sau din oxizi de azot şi hidroxid sau carbonat de sodiu. Se foloseşte înainte de^semănat sau în timpul vegetaţiei. în Chile se găseşte sub formă de zăcăminte naturale. Sin. salpetru de Chile»—Azotat de potasiu, îngrăşămînt chimic care conţine 13,7% azot şi 47% potasiu. Este o sare de potasiu a acidului azotic, albă, uşor solubilă în apă. Se foloseşte ca îngrăşămînt pentru viţa de vie, pomi fructiferi, tutun şi cartofi. Sin. salpetru de India.—Azotat de calciu, îngrăşămînt chimic care se fabrică din acid azotic şi carbonat de calciu sau din oxizi de azot şi lapte de var. Conţine 11,8—15,5% azot şi 25—28% calciu. Este granulat, de culoare albă şi foarte higroscopic. Se foloseşte mai ales în timpul vegetaţiei plantelor. azotemie (MED.) 1. Prezenţa în sînge a produşilor de excreţie azotată (uree, acid uric etc.). 2. Creşterea anormală a cantităţii de uree sanguină. Se întîl-neşte în nefritele cronice, în ec din Xochicalco (500—1000 e.n.). F unele nefrite acute toxice sau infecţioase etc. şi se manifestă prin vărsături, diaree, somnolenţă sau agitaţie, convulsii şi, în cazuri grave, prin^comă şi moarte. azotic, acid—(CHIM.), HNOz. Acid oxigenat al azotului. Se prezintă ca un lichid incolor, corosiv. Este un agent oxidant puternic (mai ales a. a. concentrat) şi atacă cele mai multe metale şi numeroase alte substanţe, dezvoltînd vapori bruni de bioxid de azot. Se obţine prin acţiunea acidului sulfuric concentrat asupra azotatului de sodiu sau de potasiu ori prin oxidarea amoniacului. Se întrebuinţează Ia fabricarea îngră-r jămintelor, a explozivilor, a ’acidului sulfuric, a coloranţilor^ în industria maselor plastice, la decaparea unor metale. Se fabrică la combinatele chimice de la Făgăraş, Oraşul Victoria (reg. Braşov) şi Roznov (reg. Bacău). Sin. acid nitric. azotiţi (CHIM.), săruri ale acidului azotos; a. metalelor alcaline sînt uşor solubili în apă, iar cei ai metalelor grele sînt mai greu solubili. Sin. nitriţi. azotobacter (MICROBIOL.), bacterie aerobă din grupul microorganismelor fixatoare de azot, capabilă să utilizeze în nutriţia sa azotul atmosferic, pe care-1 transformă în azot organic, îmbogăţind astfel solul cu azot. azotobacterin (AGROCHIM.), îngrăşămînt bacterian format dintr-o cultură de azotobacter pe agar-agar sau pe pă-mînt. Cu acest îngrăşămînt se AZOTOS 266 Ă Arta aztecă Zeiţa pămîntului Coatlicue (Mexic) tratează în special seminţele plantelor, răsadurile şi puieţii înainte de însămînţare sau de plantare. Bacteriile din acest îngrăşămînt fixează azotul din aer, punîndu-1 astfel la dispoziţia plantelor. azotos, acid~(CHIM.), HNOf Acid nestabil, cunoscut numai în soluţie apoasă. Are atît caracter oxidant cît şi reducător. Sin. acid nitros. azoturi (CHIM.), clasă de combinaţii care derivă de la amoniac, prin înlocuirea tuturor atomilor de hidrogen cu alte elemente. Există a. saline (ale metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase), a. volatile (ale nemetalelor şi semimetalelor), a. metalice (ale metalelor din grupele secundare VI —VII ale sistemului periodic al elementelor) şi a. de tipul diamantului (de bor, siliciu aşi fosfor), care sînt foarte stabile. A. de bor, beriliu, hafniu, niobiu, tantal se folosesc ca produse refractare speciale (pentru topirea metalelor lipsite complet de impurităţi). Sin. nitruri. azoturie (din azot şi gr. ouron „urină“; MED.), eliminare prin urină a unor cantităţi mari de uree şi de compuşi azotaţi. Se observă în boli febrile, ca malarie, hepatite etc. Azov, Marea de mare în Uniunea Sovietică, în sudul R.S.S. Ucrainene, legată de Marea Neagră prin strîmtoarea Kerci. Suprafaţa: 38 000 km2. Are adîncimi mici, fiind situată pe platforma continentală. Bogat bazin de pescuit. Principalele porturi: Jdanov, Rostov pe Don, Taganrog. azovo-podolic, scutul ~ (STRAT.), parte a Platformei Ruse alcătuită din roci meta-morfice şi magmatice, care apar la suprafaţă în regiunea dintre Nipru, Marea de Azov şi Nistru. azteci, populaţie băştinaşă din America de Nord, care a întemeiat o mare uniune de tribun în Mexic. în sec. al XV-lea, a. au ajuns la o strălucită civilizaţie, care a fost distrusă de conchistadorii spanioli conduşi de Hernando Cortez (1519—1521). —Arta aztecă a dezvoltat arta culturilor anterioare (maya, toi-tecă). în sec. al XlV-lea, a. au fundat oraşul Tenochtit-lan, devenit mai tîr-ziu México, au construit temple (în formă de piramidă cu trepte), palate împodobite cu statui de proporţii uriaşe şi cu picturi murale. Au rămas fragmente de frescă şi unele picturi de manuscrise pe foi de copaci, cuprinzînd texte privitoare mai ales la pronosticuri despre vreme. Ceramica a» este variată ca formă şi viu colorată. Tehnica ei şi unele motive ornamentale sînt şi azi folosite în ceramica populară mexicană. Azuga, oraş raional în reg. Ploieşti, pe Valea Prahovei. 4 460 loc. (1961). Staţiune climatică. Centru industrial cu întreprinderi producătoare de ciment, sticlă, cherestea, postav, mezeluri, brînzeturi, bere. Centru turistic. azur áre (IND. TEXT.), albăs-trire uşoară a ţesăturilor care au o nuanţă gălbuie, în scopul obţinerii unui efect de alb intens. V. şi culori corn*» plementare. azurit (MINER.), carbonat natural bazic de cupru, întîlnit sub formă de cristale monocli-nice, mase grăunţoase sau pulverulente. Se formează prin alteraţia minereurilor cuprifere. Are culoarea caracteristică al-bastră-intens, graţie căreia zăcămintele sale pot fi uşor descoperite. ă ă, a doua literă a alfabetului limbii romîne; sunetul notat prin această literă. Este o vocală din seria medială, mijlocie ca deschidere, nerotunjită. b [be]t a treia literă a alfabetului limbii romîne; sunetul notat prin această literă. Este o consoană ocluzivă bilabială sonoră. B (MUZ.), notaţie literală pentru sunetul si bemol Baal (cuvînt semitic însem-nînd „domn, stăpîn“), divinitate principală în religia unora dintre popoarele semitice (denumită şi Bel sau Belus), individualizată adesea prin adăugarea numirii localităţii în care era venerată (ex. B. din Tir; B. din Sidon; B. din Azor). La fenicieni, B. a fost confundat, la un moment dat, cu Moloh. Personifica la origine acţiunea binefăcătoare a soarelui; ulterior i s-au adăugat ca atribute bunătatea, frumuseţea şi stăpî-nirea universului. baba (NAV.)t piesă de oţel sau de fontă, constituită dintr-o placă pe care sînt fixaţi unul sau doi cilindri, aproximativ perpendiculari pe ea; se montează pe puntea navei sau pe chei şi serveşte la legarea parî-melor navei cînd aceasta acostează* Baba, Corneliu (n. 1906), pictor şi grafician romîn. Artist al poporului din R.P.R., membru de onoare al Academiei de arte a U.R.S.S., profesor 1^ Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti. Şi-a început activitatea ca pictor realist încă înainte de Eliberare („întoarcerea de la sapă“, 1942). Caracterul realist al creaţiei sale s-a afirmat cu vigoare în special după 1944. Opera sa din aceşti ani cuprinde portrete care vădesc darul pătrunderii psihologice („Mihail Sa- doveanu", 1953; „Lucia Stur-dza-Bulandra“, 1953; „Poetul Tudor Arghezi şi soţia sa“, 1961) şi compoziţii de mare forţă expresivă („Odihnă pe cîmp“, 1954; „Ţărani“, 1958; „Oţelari“, 1960), în care apar puternic calităţile coloritului C. Baba sobru, cald şi nuanţat, ale desenului viguros, capacitatea sa de a da fiecărui element al compoziţiei un deosebit relief şi o mare putere de sugestie. Remarcabile sînt şi ilustraţiile la romanul „Mitrea Cocor“ de M. Sadoveanu. Prin originalitatea, măiestria şi realismul ei profund, arta lui B. şi-a cîştigat o mare preţuire în ţară şi peste hotare. De două ori laureat al Premiului de stat. Babadag, oraş raional, situat în nordul regiunii Dobro-gea, la poalele unei coaste împădurite a podişului dobrogean, pe marginea lacului cu acelaşi nume; reşedinţă a raionului Istria. 6 470 loc. (1961). în apropiere se află exploatări de materiale de construcţie şi de minereuri cuprifere. Babaevski, Semion Petro-vici (n. 1909), scriitor sovietic rus, autor al romanelor „Cavalerul stelei de aur“ (1947—1948, trad. rom.), „Lumină deasupra pămîntului“ (1949—1950, trad. rom.), închinate întoarcerii ostaşilor sovietici de pe frontul războiului antifascist şi vieţii satului colhoznic de după război, şi al romanului „Răzvrătirea fiului“ (1961). Babaevski este laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Baba Novac, comandant al corpului de haiduci sîrbi angajaţi în oastea lui Mihai Viteazul. A avut un rol de seamă în războaiele conduse de acesta, distingîndu-se în mod deosebit în luptele împotriva turcilor şi în bătălia de la Şelimbăr (1599). A fost ucis la Cluj de nobilii unguri (1601). babă (CONSTR.) I. Grindă de lemn ecarisată şi impregnată contra putrezirii, aşezată de-a Rezemarea pe zid a babelor pentru ferme de acoperiş 1 — fermă; 2 — babă; 3 — izolaţie; 4 ~ locaş betonat; 5 — bulon de ancorare; 6 — zid portant; 7 — zid lateral de închidere a podului lungul părţii superioare a unui perete şi care serveşte ca reazem fermelor unui acoperiş sau grinzilor unui planşeu de lemn, BABBIT 267 BABEUF , avînd şi rolul de a repartiza încărcările pe toată lungimea zidului. 2. Element de construcţie, alcătuit din una sau două grinzi de lemn, aşezat de-a lungul infrastructurii (palee sau culee) unui pod de lemn, pe care se reazemă grinzile principale (urşii); cînd infrastructura este înaltă, b* se mai aşază şi pe capetele piloţilor unei părţi a infrastructurii, pentru a o lega de partea superioară. babbit (METAL.), aliaj antifricţiune cu temperatură de topire joasă, alcătuit din: 85—88% cositor, 4—5% cupru şi 8—10% stibiu. Babei, Isaak Emmanuilovici (1894—1941), scriitor sovietic rus, autor de nuvele în care a zugrăvit aspecte din perioada războiului civil („Armata de cavalerie“, 1926) şi traiul cotidian al populaţiei sărace evreieşti din oraşele Rusiei ţariste („Povestiri din Odesa“, 1931). A scris şi piese de teatru („Apus de soare“, 1928; „Maria“, 1935 ş.a*). Creaţiei lui B#, valoroasă prin forţa sugestiei artistice, îi este caracteristică îmbinarea lirismului cu ironia şi grotescul. babele, personaje din mitologia populară: Baba-Dochia, care, potrivit legendei populare, şi-a dus oile la munte în primele zile ale lunii martie şi, după ce şi-a lepădat pe rînd cele nouă cojoace îngreuiate de ploi, a îngheţat sau s-a prefăcut împreună cu oile în stînci. De legenda fi.-Z). sînt legate numele culmii Babele din masivul Bucegi şi ale primelor nouă zile ale lunii martie. Baba-Cloanţa9 Baba~Hîrca> Baba-Mija, personaje din basmele şi legendele populare, avînd înfăţişarea unor femei bătrîne şi fiind considerate fiinţe cu puteri supranaturale. Babele, culme muntoasă în masivul Bucegi, între valea Ia-lomiţei şi a Jepilor, cu forme tipice de eroziune eoliană. Altitudinea maximă : 2 290 m. Important obiectiv turistic. Bab el-Mandeb, strîmtoare care desparte Peninsula Arabă de ţărmul estic al Africii şi care face legătura între Marea Roşie şi Golful Aden. Lăţimea minimă: 26,5 km. Baber (Babur) (în limba arabă „Tigrul“), nume sub care este cunoscut Zahireddin Mu-hammed (1483—1530), guvernator al Ferganei. B. a cucerit India (1526—1527) şi a creat în scurt timp Imperiul marilor mogoli, ocupînd un imens teritoriu în nordul Indiei. A fost şi poet liric. Babeş, Victor (1854—1926), medic romîn, fiul lui Vincenţiu Babeş; a fost profesor de pato- V. Babeş logie şi bacteriologie la Facultatea de medicină din Bucureşti şi membru al Academiei Ro-mîne. Este unul dintre fondatorii microbiologici moderne, autor al primului tratat de bacteriologie din lume („Bacteriile şi rolul lor în anatomia şi histología patologică a bolilor infecţioase“, scris în colaborare cu savantul francez A. V. Cornii, 1885). A adus contribuţii deosebit de importante, de renume mondial, la studiul turbării, leprei, difteriei, tuberculozei etc. A pus în evidenţă, în celulele creierului animalelor bolnave de turbare, corpusculii Babeş-Negri cu valoare diagnostică, a descoperit peste 50 de germeni noi (pseudobacilul răpciugii, germenii din grupul paratific etc.) şi a pus bazele seroterapiei. Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor. Activitatea lui B. a influenţat puternic şi dezvoltarea medicinii veterinare, imprimîndu-i orientări noi, strîns legate de obiectivele medicinii profilactice. El a introdus vaccinarea antirabică în ţara noastră, ameliorînd metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia. Este autorul primului model raţiona-' lizat de termostat, al unor metode de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor din culturi şi din preparate histologice etc. S-a preocupat îndeaproape de problemele medicinii profilactice (alimentarea cu apa a oraşelor şi a satelor, organizarea ştiinţifică a luptei antiepidemice etc.). Strîns legat de popor, B. a luptat pentru aplicarea cuceri-rilor ştiinţei în scopul îmbunătăţirii vieţii maselor muncitoare. Studiind cauzele bolilor cu extindere în masă (pelagra, tuberculoza etc.), el a scos la iveală cu curaj rădăcinile sociale ale acestora şi, fără să se teamă de urmări, a spus în 1907: „Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei ruşini ^naţionale, vi-1 dau eu: împroprietărirea ţăranilor“. în întreaga activitate ştiinţifică şi socială, un rol important l-a avut concepţia sa filozofică materialistă, expusă în special în lucrările : „Consideraţiuni asupra raportului ştiinţelor naturale către filozofie“ (1879) şi „Credinţă şi ştiinţă“ (1924). B. a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) a lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum şi fideismul. A susţinut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii şi al cauzalităţii. Babeş, Vincenţiu (1821 — 1907), avocat, profesor, ziarist şi om politic romîn din Banat, luptător pentru drepturile naţionale ale romînilor din Transilvania, de mai multe ori deputat în parlamentul din Budapesta. A fost unul dintre conducătorii Partidului naţional romîn din Transilvania pînă în 1891. bab été v. zglăvoacă. Babeuf [babof], Gracchus (François Emile) (1760-1797), revoluţionar francez, teoretician al comunismului utopic, fondator al ziarului „Le Tribun du peuple“ şi conducător al c o n -spiraţiei egalilor împotriva guvernului reacţionar al Directoratului. Adepţii lui B* (babuvistii) au fost arestaţi în 1796, în urma unei trădări, iar B. executat. Depăşind caracterul iluminist al concepţiilor BABEURRE 268 BAC comuniste anterioare, ca exponent al maselor populare, B. vedea în insurecţia populară şi în instaurarea unei dictaturi revoluţionare provizorii a păturilor plebeiene mijlocul pentru G. Babeuf desfiinţarea proprietăţii private şi făurirea societăţii comuniste, a „societăţii egalilor“. Repu* blica urma să se transforme într-o mare „ comună naţională“, care să asigure obligativitatea muncii şi împărţirea egalitară a bunurilor. în ciuda trăsăturilor utopice şi naive (ascetismul şi egalitarismul primitiv etc.), concepţiile lui B. oglindeau năzuinţele reale ale clasei muncitoare franceze, încă insuficient de matură, dar care începea să fie conştientă de antagonismul său cu burghezia, în „Manifestul Partidului Comunist“, Marx şi Engels au apreciat operele lui B* ca apar-ţinînd literaturii „care a exprimat, în toate marile revoluţii moderne, revendicările proletariatului“. babeurre [babor] (MED.), cuvînt francez care denumeşte alimentul şi medicamentul preparat din lapte degresat şi acidulat prin fermentaţie lactică naturală; păstrează întreaga cantitate de cazeină din lapte, precipitată sub formă de flo-coane fine, mai uşor digestibile. Este indicat în tulburările de nutriţie ale sugarului, în toxi-infecţiile alimentare, în alimentaţia mixtă ca o completare a alăptării la sîn etc. Babilon (din akkadianul Bab-ili „poarta divinităţii“) 1. Important centru economic şi cultural al lumii antice, aşezat pe malul Eufratului, la sud de actualul oraş Bagdad. A fost ocupat succesiv de asirieni (sfîr- şitul sec. al VlII-lea î.e.n.), de perşi (538 î.e.n.) şi de macedoneni (331 î.e.n.). 2. Numele vechiului stat sclavagist situat în Mesopotamia, a cărui capitală era oraşul B. Unul dintre cei mai importanţi conducători ai statului a fost Hammurapi (sau Hammurabi; 1792—1750 î.e.n.), pe vremea căruia B. şi-a impus supremaţia în Mesopotamia. După prăbuşirea Asiriei s-a creat noul stat babilonean, care a ajuns la apogeu sub Nabucodonosor al II-lea (604— 562 î.e.n.). — Arta babiloneană v. asiro-babiloneană, arta a.-t. Babinski, Joseph (1857 — 1932), neurolog francez, de origine poloneză, cunoscut prin cercetările sale asupra reflexelor, fiziopatologiei cerebelului, tabesului etc. A demonstrat rolul sugestiei în patologia isteriei şi a descris o serie de simptome neurologice importante, printre altele reflexul care îi poartă numele (reflexul lui £.). Babits/ig'iicz7, Mihâly( 1883-1941), scriitor maghiar. A debutat ca poet decadent. în anii primului război mondial şi ai fascizării ţării, a protestat, în poezii de mare răsunet, împotriva măcelului şi barbariei („înainte de paşti“, 1917; „Cartea lui Iona“, 1941). B. n-a înţeles adevăratele cauze ale calamităţilor reprobate de el şi funcţia socială a artei. El s-a izolat de viaţa publică şi a devenit un adept al concepţiilor estetizante în literatură. în romanele sale, B* a zugrăvit destrămarea micii nobilimi („Cei sortiţi morţii“, 1927). A făcut traduceri din literatura universală (Dante, Shakespeare, So-focle etc.). bâbiţă (Pelecanus crispus), denumire dată unei specii de pelican de culoare albă. V. şi pelican. baboi, nume generic dat peştilor mici de apă dulce, mai ales din Dunăre, indiferent de specie (ex. bibanul, porcuşorul, boarea etc.). babord, partea din stînga a unei nave, privind de la pupă spre proră. Babrios (sfîrşitul sec. al II-lea e.n.), poet grec, versificator iscusit al fabulelor lui Esop. Fabulele lui B. conţin multe elemente orientale, dar reflectă influenţa culturii, a limbii şi a metricii latine. babuşcă (Rutilus rutilus), peşte teleostean din familia ciprinidelor, lung de 25—35 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen şi cu înotătoarele roşii. Trăieşte în bălţi şi în iazuri, în consum se găseşte mai cu seamă ca peşte sărat. Sin. bălos. Babuşkin, oraş în U.R.S.S., în regiunea Moscova. 112 000 loc. (1959). Nod feroviar. întreprinderi ale industriei electrotehnice, textile şi poligrafice. Babuşkin, Ivan Vasilievici (1873—1906), muncitor din Petersburg. A fost membru activ I. V. Babuşkin al Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare din Petersburg (1895) şi conducător al Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare din Ekaterinoslav (1897). în timpul revoluţiei din 1905—1907 a fost unul dintre organizatorii insurecţiei armate din oraşul Cita. A fost împuşcat de ohrana ţaristă. babuvism, curent comunist utopic egalitar» întemeiat la sfîrşitul sec. al XVI II-lea de revoluţionarul francez Babeuf. Cei mai de seamă adepţi ai săi au fost F. M. Buonarroti, A. A# Darthé şi P.S. Maréchal. Repre-zentînd interesele proletariatului francez în formare, babuviştii preconizau desfiinţarea proprietăţii private prin revoluţie. bac 1. (NAV.) Ambarcaţie de formă specială, denumită şi pod plutitor mobil, servind la transportul oamenilor, animalelor, vehiculelor şi mărfurilor peste rîuri, fluvii, canale sau lacuri. 2. (SPORT) a) Instalaţie special construită, fixă sau mo- BACALAUREAT 269 BACĂU bilă, necesară iniţierii şi perfecţionării tehnicii canotorilor. . Poate fi amenajată în aer liber (pentru antrenamentul în timpul verii) sau acoperită (pentru antrenamentul în timpul iernii). B. în aer liber sînt constituite dintr-o platformă plutitoare (galeră), liberă sau ancorată, înzestrată cu echipament pentru vîslit, asemănător cu al ambar-caţiilor de canotaj. B. acoperite sînt constituite dintr-un bazin de beton armat, de diferite forme, în mijlocul căruia se amplasează o ambarcaţie asemănătoare cu schiful de patru persoane sau, mai rar, asemănătoare cu schiful de opt persoane, b) Partea metalică a legăturii, la schiuri, în care se fixează vîrful bocancului. 3. (MAŞ.) Element component al sculelor şi al dispozitivelor de strîngere (menghine, mandrine universale etc.), destinat prinderii pieselor în vederea prelucrării Ion—B. de filieră, element al filierei, de formă cilindrică sau prismatică, avînd o porţiune filetată şi care, împreună cu alte b., serveşte la filetare. 4. (CHIM.) Recipient sau cuvă, cu forme şi dimensiuni diferite, folosite în industrie. Partea superioară este de obicei descoperită. Există b. electrolitic (vas conţinînd elec-troliţi, folosit ca celulă electrolitică, pentru pilele electrice), b. de răcire etc. bacalaureat (pînă la reforma învăţămîntului din 1948), examen special al absolvenţilor de liceu. V. şi examen de maturitate. Bacalbaşa, Anton (1865 — 1899), publicist şi prozator ro- A. Bacalbaşa mîn. A făcut parte din mişcarea muncitorească si a colaborat la „Contemporanul“ şi la publicaţiile socialiste „Emanciparea“, „Drepturile omului“ etc. A susţinut valabilitatea „artei cu tendinţă“, demonstrînd inconsistenţa teoriei idealiste a „artei pentru artă“. Sub influenţa elementelor liberale, a părăsit, în 1895, mişcarea muncitorească. A redactat împreună cu I. L. Caragiale „Moftul romîn“ (1893). Cea mai importantă scriere a lui B., „Moş Teacă“ (1893), satirizează tipul subofiţerului mărginit şi tiran din armata burghezo-moşie-rească. Bacalbaşa, Constantin (1856—1935), publicist romîn. Este autorul lucrării „Bucureştii de altădată“ (4 vol., 1927—1932), importantă sub raport documentar. Bacaloglu, Emanoil (1830— 1891), fizician şi matematician E. Bacaloglu romîn, participant la revoluţia din 1848. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Romîne. A publicat primele lucrări ştiinţifice rgmîneşti de matematică, fizică şi chimie, punînd bazele terminologiei noastre în aceste domenii. Este unul KU dintre principalii iniţiatori ai Societăţii de ştiinţe fizice, care a luat naştere în 1890. bacante, preoţesc ale lui Ba-chus, care practicau dansurile şi orgiile caracteristice misterelor dionisiace. La greci se numeau menade. bacara, cristal din manufactura localităţii Baccarat (Franţa), principalul centru al industriei franceze de cristaluri. bacatór (VITICULT.), soi de viţă de vie cu struguri rămu-roşi, de mărime mijlocie şi cu boabele rare, de culoare roşie-deschis. Prin uscarea şi căderea primei ramificaţii a ciorchinelui, pe peduncul rămîne o cicatrice caracteristică soiului. în ţara noastră este cultivat în regiunea Banat şi în nordul Ardealului. ^ Produce struguri pentru vin. bâcă (BOT.), fruct cărnos, cu pieliţa subţire, care nu se deschide Ia maturitate (indéhiscent) şi în al cărui miez (mezo-carp) sînt mai multe seminţe (ex. bobul de strugure, pătlăgeaua roşie, afina, coacăza etc.). Bacău, oraş regional, situat în apropiere de confluenţa Bistriţei cu Şiretul, reşedinţa regiunii şi raionului cu acelaşi nume. 62 930 Ioc. (1961), împreună cu localităţile subordonate 72 880 loc. Important centru industrial, comercial' şi cultural al regiunii. Are întreprinderi metalurgice, textile şi de confecţii, de prelucrare a lemnului, alimentare, de pie-lărie-încălţăminte, de hîrtie şi celuloză şi de materiale de construcţii. Institut pedagogic, teatru de stat, teatru de păpuşi, orchestră simfonică, muzeu regional.—Raionul fi., cu 129 020 loc. (1961). Economie agricolă cerealieră, culturi de floarea-soarelui, cînepă, cartofi şi sfeclă de zahăr. Creşterea vitelor pen- Bacău. Teatrul de vară tru carne.—Regiunea fi., regiune administrativ-economică, situată la est de Carpaţii Orientali. Suprafaţa: 13 400 km2. Popu- BACĂU 270 BACĂU Iaţia: 1 072310 loc. (1961). Este împăr-ţită în opt raioane administrative, cu 12 oraşe, dintre care patru regionale (Bacău, Piatra-Neamţ, Roman, Oneşti), Relieful este format dintr-o zonă muntoasă în vest, cu-prinzînd partea cen-tral-estică a Carpaţi-lor Orientali (cu altitudinea maximă: 1904 m în Ceahlău, vîrful Toaca); o zonă subcarpatică cu depresiunile Cracău-Bistriţa şi Tazlău-Caşin; o parte din lunca fertilă a Şiretului şi din podişul Bîrla-dului (colinele Tuto* vei). Reţeaua hidrografică, bogată în resurse hidroenergetice, este formată din rîul Şiret, cu afluenţii mai importanţi Bistriţa şi Tro-tuş. Prin valorificarea totală a resurselor hidroenergetice ale rîului Bistriţa şi prin sporirea capacităţii termocentralelor existente, regiunea B. va produce în 1965 circa 3 miliarde kWh, adică de trei ori mai mult decît se producea în 1938 în Romînia. Subsolul regiunii este bogat în petrol (la Moineşti, Lucăceşti, Zemeş, Tazlău, Solonţ), cărbune (la Comăneşti, Asău), sare şi săruri de potasiu (la Tîrgu-Ocna), pe baza cărora, în cadrul regiunii, în anii regimului democrat-popular se dezvoltă o puternică industrie. Izvoare minerale la Băile Slă-nic, Oglinzi, Bălţăteşti. Pădurile ocupă circa 37,2% din suprafaţa regiunii. în trecut înapoiată, regiunea B. a devenit astăzi o regiune cu economie dezvoltată, prin construirea unor importante obiective industriale. Principalele ramuri industriale sînt: industria energetică, a petrolului, metalurgică, industria chimică, a exploatării şi prelucrării lemnului, industria textilă, alimentară, a celulozei şi a hîrtiei, a materialelor de construcţii. în anii puterii populare au intrat în funcţiune rafinăriile de la Dărmăneşti şi Oneşti, Fabrica de ţevi Roman, Uzina de fire şi fibre sintetice de la Săvineşti, termocentralele de la Comăneşti şi Borzeşti, Fabrica de ciment de la Bicaz, Combinatul forestier de la Vaduri, fabrica de cărămizi şi cea de prefabricate de la Roman, întreprinderea regională de industrializare a cărnii de la Bacău. în 1960 au intrat parţial în funcţiune Hidrocentrala „V. L Lenin“ Fabrica de ţevi Roman BACH 271 BACHIL1DE de la Bicaz, Combinatul chimic Borzeşti, iar din 1961 o secţie de fenol şi una de acetonă la Combinatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti. Se află în construcţie Combinatul de îngrăşăminte azotoase de la Roznov, Combinatul pentru industrializarea ^ lemnului de la Comăneşti etc. în economia ţării, regiunea B. avea în 1961 o pondere însemnată în producţia de energie electrică (14,7%), în producţia ţevilor de oţel (68,4%), în producţia de celuloză (47,4%) şi de hîrtie (36,6%), în producţia de ţesături şi fire de lînă (28,9% şi respectiv 21,2%), de zahăr (18,4%) etc. în producţia globală a regiunii, agricultura ocupă un loc secundar (terenurile arabile reprezintă circa 29% din suprafaţa totală). Agricultura este organizată în întregime pe sbaze socialiste. Se cultivă cereale, sfeclă de zahăr, cartofi, se cresc animale pentru lapte. Viile şi livezile ocupă suprafeţe restrînse. Locuri turistice importante: Valea Bistriţei, Ceahlău, iar în vecinătate Cheile Bicazului (Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară). în 1961, pe teritoriul regiunii B. funcţionau 1 150 de şcoli de cultură generală, 950 de cămine culturale şi case de citit, 797 de biblioteci publice, 196 de cinematografe din reţeaua sfaturilor populare şi 23 sindicale, 13 muzee. Organ de presă al Comitetului regional P.M.R. şi al Sfatului popular regional Bacău : „Steagul roşu“. Bach [bah], familie de muzicieni germani, dintre care cel mai de seamă a fost Johann Sebastian B. (1685-1750), compozitor şi organist. în tinereţe a activat ca violonist, corist, clavecinist şi organist ia Lüneburg, Arnstadt, Mühlhausen, Weimar, Köthen. Din 1723 pînă la moartea sa, J.S.B. a trăit la Leipzig, unde a fost cantor al bisericii protestante Sf. Toma. Opera sa, profund umanistă, autentic populară şi naţională prin izvoarele şi forma ei, este totodată o grandioasă sinteză a cuceririlor muzicii de la Renaştere pînă în vremea sa. J.S.B. a fost un mare maestru al contrapunctului, folosind pro- cedeele polifonice numai pentru forţa lor expresivă. El a ridicat formele muzicale preclasice pe treapta cea mai înaltă de J. S. Bach echilibru şi perfecţiune, încheind strălucita epocă a polifoniei instrumentale şi deschi-zînd totodată căile către clasicismul vienez, etapă nouă în dezvoltarea muzicii europene. J.S.B. a scris atît muzică religioasă cît şi muzică laică. Deşi în unele lucrări (ex. Missa în si minor) foloseşte formele tradiţionale ale liturghiei catolice, muzica sa are un vădit caracter progresist. Opera lui J.S.B. reprezintă o îmbinare originală de fantezie şi construcţie riguros logică, de patetism adînc, de suflu epic, dramatic şi de lirism profund. Cele două lucrări vocal-simfonice monumentale ale lui J.S.B., „Patimile după Ioan“(1723) şi „Patimile după Matei" (1729), întruchipează, cu mare pătrundere psihologică, tema suferinţei şi a forţei morale a omului, în aceste lucrări, ca şi în „Oratoriul de crăciun“ (1734), „Marea mf^să în si minor“ (1733— 1738), „ Magnificat “ (1723) şi în numeroasele sale cantate, muzica lui J.S.B. depăşeşte cu mult, prin bogatul şi autenticul conţinut ideologic şi emoţional, limitele contemplării mistice. Introducerea unor elemente profane chiar în compoziţiile pur religioase (preludii, corale pentru orgă) i-au atras învinuiri din partea clerului. J.S.B. a mai scris un mare număr de fugi şi toccate destinate orgii; lucrări pentru clavecin („Clavecinul bine temperat“, 1722— 1744; concerte, toccate, suite, fantezii, invenţiuni, variaţiuni etc.); sonate pentru vioară solo şi pentru vioară şi clavecin; lucrări pentru violă, violoncel, flaut; suite orchestrale; mai multe concerte pentru instrumente soliste cu acompaniament de orchestră; şase concerte brandenburgice (1721) şi două monumentale compoziţii, avînd şi o însemnătate teoretică şi constituind apogeul stilului polifonic („Ofrandă muzicală“» 1747, şi „Arta fugii“, 1748 — 1750). Cari Philipp Emanuel B. (1714—1788), fiul lui J. S. Bach, compozitor şi clavecinist, creatorul stilului modern de sonată, adoptat de Haydn şi de Mozart, preluat şi apoi perfecţionat de Beethoven. Johann Christian B. (1735-1782), fiul lui J. S. Bach, compozitor şi pianist; a trăit la Londra. Creaţia sa (opere, simfonii, sonate), care se caracterizează prin simplitate şi spontaneitate, l-a influenţat pe Mozart. Wilhelm Friedemann B. (1710— 1784), fiul cel mai mare al lui J. S. Bach, celebru organist, compozitor înzestrat. Fiii lui J. S. Bach părăsesc stilul poli-fon (pe mai multe voci), abor-dînd „noul“ stil, omofon armonic (o singură melodie conducătoare cu întregire armonică simplă). bachelită (CHIM.), răşină sintetică obţinută în formă brută prin reacţia de condensare dintre aîdehida formică şi fenoli într-un mediu alcalin. în amestec cu diferite materiale de umplutură (rumeguş de lemn» azbest etc.), prin presare la cald, se obţine o masă plastică insolubilă, termostabilă, elec-troizolantă, dură, rezistentă la şoc şi la uzură. Se foloseşte la fabricarea diferitelor materiale presate şi laminate, la obţinerea unor materiale şi piese electroizolante, obiecte de uz industrial ^i casnic. A fost preparată pentru prima oară de chimistul american L. H. Bae-keland (1863— 1944), după care i s-a dat şi numele. în R.P.R. se fabrică la Combinatul chimic din Făgăraş. V. şi f e n o -p I as te; răşini sintetice. Bachilide (sec. al V-lea î.e.n.), poet liric grec, originar din Kecs, contemporan şi rival al lui Pindar. Din opera lui s-au BACHOFEN 272 BACON păstrat fragmente care ilustrează aproape toate aspectele lirismului coral: peanul, ditirambul, oda encomiastică etc. Artist abil, avînd o remarcabilă bogăţie verbală, B. a inspirat în unele poezii pe Horaţiu. Bachofen, Johann Jakob (1815— 1887), istoric elveţian al dreptului, apreciat de F. Engels pentru cercetările sale privitoare la familia primitivă şi matriarhat, dar criticat totodată de el pentru faptul că a legat în chip idealist istoria familiei şi a dreptului de dezvoltarea concepţiilor religioase. Op. pr.: „Matriarhatul“ (1861). Bachus, zeul vinului şi al veseliei la romani, identic la început cu o veche divinitate italică, Liber Pater; la greci se numea Dionysos. Era reprezentat, de obicei, ca un tînăr cu trăsături feminine, ţinînd în mînă Ursul, un toiag împodobit cu iederă sau cu viţă de vie. Sărbătorile închinate lui se numeau bacanale. Backhuyzen (Bakhuizen), LudoK (1631 — 1708), pictor şi gravor olandez. A pictat în special marine cu efecte contrastante de culoare (,,Furtună pe lacul Haarlem“). A lăsat remarcabile desene şi acuaforte. bacii (lat. bacillus „basto-naş“; MICR08I0L.), bacterie în formă de bastonaş. B. se prezintă izolaţi, grupaţi cîte doi, cap la cap (diplobacili) sau în lanţ (streptobacili). în ciclul lor de dezvoltare, b. au un stadiu de rezistenţă (formează spori). Majoritatea speciilor sînt sapro-fite (ex. Bacillus subtilis, Bacillus mycoidcs etc.), cîteva sînt patogene (ex. Bacillus anthracis). baciloză v. tuberculoză. Bacon [beicdn], Francis, baron de Verulam (1561 — 1626), om de stat şi filozof englez, considerat de K. Marx „adevăratul părinte al materialismului englez şi al întregii ştiinţe experimentale moderne“. B. considera că lumea este de natură materială şi că materia este în continuă schimbare. Teoria sa despre „sufletul senzitiv“, cu tot caracterul ei naiv, are meritul de a concepe omul ca pe o fiinţă materială, corporală. Trăind în epoca marilor descoperiri ştiinţifice, B. şi-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care, în opoziţie cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea ştiinţifică, cunoaşterea şi dominarea naturii de către om. în opera sa principală, „Novum organum“ (1620), opusă vechiului organon deduc^ Fr. Bacon tiv aristotelic, el a pus bazele metodei inductive moderne, caracterizată prin folosirea analizei, comparaţiei, observaţiei şi experimentului. B. a cerut eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăţi şi iluzii, denumite de el „idoli“, şi a formulat vestitele precepte : „ştiinţa este putere“; „oamenii nu pot stăpîni natura decît supunîndu-se legilor ei“; „a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze“. B. este iniţiatorul empirismului materialist englez. Materialismul lui B. nu a îmbrăcat încă forma mecanicistă, proprie materialismului din sec. XVII — XVIII. Accentuarea unilaterală a rolului analizei şi al inducţiei în cunoaştere, în detrimentul sintezei şi al deducţiei, a imprimat însă metodei sale de gîndire un caracter metafizic. Materialismul baconian reflectă tendinţele burgheziei engleze în ascensiune; slăbiciunea relativă a acestei burghezii explică inconsecvenţa materialismului lui B., concesiile făcute de el teologiei. Pe plan social-politic, B. a preconizat dezvoltarea comerţului şi industriei şi a căutat să justifice tendinţele de expansiune colonială ale burgheziei engleze. B. a scris şi o utopie neterminată, „Noua Atlantidă“. Bacon [beicdn], Roger (c. 1214—c. 1292), filozofşi naturalist englez, călugăr franciscan. Pentru că a criticat cu îndrăz- neală luxul şi depravarea clerului catolic şi abuzurile feudalilor, a fost multă vreme întemniţat. Adversar al tomismu-lui şi al realismului scolastic, B. era un adept al nominalismului, considerat de Marx şi Engels „prima expresie a materialismului“ modern. El a acuzat scolastica de sterilitate, opu-nîndu-i metoda experimentală, „ care merge pînă la cunoaşterea cauzelor fenomenelor“. B. numea observarea, experimentul şi matematica cele ţrei coloane ale ştiinţei. Limitele istorice ale gîndirii sale se vădesc în teza potrivit căreia filozofia nu trebuie să contrazică dogmele religiei. B. a efectuat cercetări importante în astronomie, matematică, mecanică, chimie şi optică. Schiţele sale au servit R. Bacon la inventarea ochelarilor, microscopului şi telescopului. bacon [beicdn], carne de porc, obţinută în urma îngră-şării porcilor după un sistem specific de hrană (mai ales cu nutreţuri bogate în proteină) şi a unei prelucrări speciale (să-rare, afumare, înlăturarea capului, coloanei vertebrale, oaselor lungi şi a extremităţilor membrelor etc.). Porcii îngrăşaţi pentru producerea de b. se sacrifică la 6—8 luni, cînd ating greutatea de 80—90 kg, urmărindu-se ca stratul de slănină pe spinare să aibă grosimea de numai 2,5—4 cm, grăsimea să fie consistentă şi de culoare albă, iar carnea elastică şi infiltrată uniform cu grăsime. Datorită calităţilor gustative şi nutritive superioare ale acestei cărni, precum şi cerinţelor de export, îngrăşarea pentru b. ia o extindere din ce în ce mai mare în ţara noastră. BACOVIA 273 BACTERIOLIZINĂ * Bacovia* George (pseudonimul lui G. Vasiliu) (1881-1957), poet romîn. A dus pînă la Eliberare o existenţă mizeră de modest funcţionar. Tematica G. Bacovia volumelor sale de versuri („Plumb“, 1916; „Scîntei galbene“, 1926; „Cu voi“, 1930; „Comedii în fond“, 1936; „Stanţe burgheze“, 1946) exprimă sentimentul de izolare al poetului în lumea capitalistă şi drama căutării unei ieşiri din această izolare. B. evocă cu tristeţe oraşul de provincie, apăsat de monotonie, bîntuit de contradicţii sociale, şi uneori îşi exprimă protestul împotriva orinduirii burgheze, antiumane, în unele dintre poeziile sale („Serenada muncitorului“, „Spre primăvară“, „Poemă finală“), critica făcută societăţii capitaliste lasă să se întrevadă perspectiva eliberării sociale. Creaţia sa a fost influenţată de curentul simbolist. încercarea de a exprima protestul împotriva societăţii burgheze, ostile artistului, face însă ca în poezia lui B. simbolismul să se împletească cu elemente realiste, dife-renţiind arta sa de manierismul acestui curent decadent. Poezia lui B. se remarcă prin lirismul şi muzicalitatea sugestivă a versului. în anii de după eliberarea ţării, B. şi-a manifestat adeziunea la idealurile revoluţiei populare. bactericid(gr. bakteria „bas-tonaş“ şi lat. caedere „ a ucide“; MICROBIOL.), proprietate a serului sanguin şi a unor substanţe chimice (antiseptice) de a omorî microbii. De exemplu, alcoolul, formolul, clorul, precum şi unele substanţe oxidante, ca apa oxigenată, per-manganatul de potasiu etc. sînt puternice bactericide. 18 -c. 761 bacterii (gr. bakteria „bas-tonaş“; MICROBIOL.), denumire generală dată microorganismelor monocelulare de diferite forme: sferice (coci), cilindrice (bacili), spiralate (vibrioni şi spirili), cu nucleu neindividualizat. Se înmulţesc prin diviziune directă. în ciclul dezvoltării unor b. se formează spori. B. sînt imobile sau se mişcă cu ajutorul cililor. După tipul de respiraţie se împart în aerobe şi anaerobe, iar după tipul de nutriţie în heterotrofe şi auto-trofe. Temperaturile înalte, razele solare, diferite substanţe chimice etc. au o acţiune distrugătoare asupra b. Sînt răs-pîndite pretutindeni (în sol, în apă, în aer etc.) şi au un însemnat rol în natură (ex. în circuitul elementelor chimice care intră în compoziţia materiei vii) şi în viaţa practică (ex. în industria alimentară, a antibioticelor etc.).—B. celulolitice, bacterii care degradează celuloza din resturile vegetale în compuşi mai simpli, avînd un rol deosebit în circuitul carbonului în natură. Au fost izolate pentru prima oară de microbiologul sovietic V. L. Omeleans ki (1891). —B. cromogene, bacterii care formează pigmenţi. La unele 6.C., pigmentul, fiind difuzibil, colorează mediul, la altele rămîne în celulă.—B. de putrefacţie, acidul lactic. Acţiunea acidi-fiantă a ¿./. este folosită la conservarea unor produse alimentare şi la însilozarea nutreţurilor.—B. patogene, bacterii care produc diferite boli la oameni, la animale sau la plante (ex. tuberculoza, dizenteria, dif-teria, putregaiurile umede sau uscate la plante etc.). bacteriocecidie (FITOPAT.), deformaţie produsă prin creşterea anormală a ţesuturilor pe diferite organe ale plantelor (frunze, ramuri fructe, rădăcini) în urma acţiunii unor bacterii. bacteriofâg (gr. bakterion „bastonaş“ şi phagein „a mîn-ca“; MICROBIOL.), fiinţă sub-microscopică avînd proprietatea de a liza (de a dizolva) bacteriile. Este larg răspîndit în natură. Se caracterizează prin specificitate riguroasă. Cultivat în laborator şi izclat, este folosit în medicină (ex. în tratamentul dizenteriei, al holerei etc.). A fost descoperit de microbiologul sovietic N. F. Gamaleia. bacterioliză (gr. bakterion „bastonaş“ şi lysis „dizolvare“; MICROBIOL.), procedeu de dizolvare (liză) a bacteriilor prin modificări fizico-chimice ale protoplasmei, sub acţiunea anticorpilor specifici (v. bacte -r i o 1 i z i n ă), a bacteriofagilor sau a unor substanţe chimice. Bacterii 1 *— coci; 2 — bacterii în formă de bastonaşe; 3 — vibrioni; 4 — bacterii spiralate; 5, 6 — spori; 7, 8 — bacterii cu cili bacterii care atacă substanţele organice vegetale şi animale, descompunîndu-le pînă la apă, bioxid de carbon, metan, hidrogen sulfurat etc.—B. lactice, bacterii care descompun hidra-ţii de carbon, formînd în special bacteriolizină(MICROBlOL.), tip de fermenţi proteolitici, capabili să producă dizolvarea bacteriilor. B. secretată de om şi de animale se găseşte, de obicei, în serul sanguin imun. V. şi imunitate. BACTERIOLOGIE 274 BAER bacteriologie (gr. bakterion „bastonaş“ şi logos „cuvînt, studiu“), ştiinţă care se ocupă cu studierea bacteriilor, urmărind morfologia, evoluţia, sistematica, fiziologia şi biochimia lor. B. apare ca ştiinţă după descoperirea microscopului şi se dezvoltă foarte mult datorită în special descoperirilor lui Pasteur. Pe măsura acumulării cunoştinţelor referitoare şi la alte microorganisme (drojdii, ciuperci, actinomicete), precum şi a introducerii tehnicii ultra-microscopice, de colorare, de cultivare a microbilor şi de inoculare experimentală, sfera b. s-a lărgit tot mai mult, iar denumirea de b. a încetat să mai corespundă conţinutului, ea fiind înlocuită treptat cu termenul de microbiologie. bacteriostatic (gr. bakterion „bastonaş“ şi statikos „care opreşte“; MICROBIOL.; despre agenţi fizici sau chimici), care opreşte dezvoltarea microbilor fără a-i nimici. V. şi a n t i -b i o t i c.^ bacterioză (FITOPAT.), nume generic dat bolilor infecţioase şi contagioase ale plantelor, produse de bacterii fitopato-gene. Prima b. la plante a fost descoperită în jurul anului 1880. Astăzi se cunosc circa 250 de bacterii fitopatogene, care provoacă boli importante la plante. baculit (PALEONT.), amonit cu cochilia dreaptă. în R.P.R., b. caracterizează depozitele senoniene de la Siutghiol (Dobrogea) şi din valea Olăneş-tilor (Depresiunea Getică). Badarayana (prima jum. a sec. IV î.e.n.), vechi gînditor indian, adept al idealismului obiectiv, care a sistematizat în Brahma-sutra conţinutul filozofic al Upanişadelor, fondînd filozofia vedanta. A fost un adversar al doctrinelor atomiste şi ateiste. Baden, Şcoala de la ~ (Şcoala de la Freiburg)y una dintre ramurile neokantianismului, apărută la sfîr-şitul sec. al XIX-lea în Germania. Principalii ei reprezentanţi au tost W. Windelband şi H. Rickert. Opunîndu-se materialismului istoric, Ş. de la B. a dezvoltat concepţia potrivit căreia între metoda ştiinţelor naturii şi cea a ştiinţelor istorice ar exista o opoziţie radicală. Ea susţine că, în timp ce ştiinţele naturii stabilesc legile generale ale fenomenelor pe care le studiază, istoria descrie fenomene care sînt unice, irepetabile şi care nu pot fi subsumate categoriei de „lege“. Rupînd valorile spirituale de baza lor social-istorică obiectivă, Ş. de la B. înlocuia explicarea ştiinţifică a faptelor istorice cu aprecierea lor din punctul de vedere al unor pretinse şi arbitrare „valori absolute“ ale culturii. în felul acesta, ea a încercat să fundamenteze subiectivismul şi agnosticismul în sociologie, să dovedească incognoscibilitatea legilor obiective ale dezvoltării sociale. Baden~Baden, staţiune balneară în nordul munţilor Pădurea Neagră (R. F. Germană). 41 000 loc. (1958). Apele termale de la B.-B. sînt indicate în bolile reumatice. Baden*Wiirttemberg, land în sud-vestul R. F. Germane. Suprafaţa: 35 750 km2. Populaţia: 7 650 000 loc. .(1960), din care circa 70% urbană. Centrul administrativ: Stuttgart. Are industrie constructoare de automobile, electrotehnică, chimică, de aluminiu, de ceasuri, textilă şi de prelucrare a lemnului; culturi agricole (grîu, secară, orz, hamei) şi creşterea animalelor. badijonare 1. (MED.) Pensu-lare a unei porţiuni de piele sau de mucoasă cu o soluţie medicamentoasă, cu ajutorul unui tampon. Scopul b. poate fi: terapeutic (ex. b. mucoasei fa-ringiene cu albastru de metilen), anestezic (ex. b. mucoasei bucale, faringiene cu cocaină), diagnostic (ex. b. colului uterin cu soluţie Lugol pentru a pune în evidenţă o leziune precan-ceroasă sau un cancer incipient). 2. (DRUM.) Tratarea suprafeţelor poroase sau fin fisurate ale îmbrăcăminţilor rutiere as-faltice cu uleiuri asfaltice în vederea impermeabilizării. badlands /bgdkndz/, cuvînt englez însemnînd „pămînturi rele“; GEOGR.), terenuri puternic degradate (prin acţiunea torenţilor, şiroiri, surpări, alunecări), aproape lipsite de sol şi de vegetaţie. în ţara noastră, suprafeţele ocupate de b. (regiuni din Carpaţii şi Subcarpaţii de la curbură ş.a.) sînt pe cale de amenajare. Baer (Ber), Karl Maksimo-vici (1792—1876), medic şi naturalist rus, unul dintre fondatorii embriologiei, membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A formulat o serie de legi, astăzi clasice, ale dezvoltării embrionare. B. a descoperit ovulul mamiferelor şi a fost cel dintîi care a descris coarda dorsală a embrionului K. M. Baer vertebratelor. A publicat monografia clasică „Despre istoria dezvoltării animalelor“ (1828— 1837), care a marcat o etapă importantă în dezvoltarea embriologiei. B. a demonstrat falsitatea p reformism u- 1 u i, stabilind că în procesul dezvoltării embrionare caracteristicile încrengăturii, clasei, ordinului, familiei, genului şi speciei apar în mod succesiv. El a efectuat şi importante cercetări geografice. F. Engels îl menţionează, alături de La-marck şi de Darwin, printre marii biologi ai sec. al XV111-lea şi al XIX-lea. Darwin îl citează ca precursor al său în cercetarea problemei evoluţiei lumii animale. Op. pr.: „Despre ovulul mamiferelor şi geneza omului“ (1827).—Legea lui B., lege enunţată în 1857 de către K. M. Baer cu privire la acţiunea de eroziune laterală a nurilor. Sub influenţa mişcării de rotaţie a Pămîntului, rîurile care curg în direcţie meridiană erodează mai puternic unul dintre maluri: în emisfera nordică malul drept, iar în cea sudică malul stîng. Acest efect, fiind direct proporţional cu masa de apă curgătoare, este caracte- BAEYER 275 BAGDASAR ristic fluviilor mari (Nipru, Obi, Nil, Paraná etc.). Baeyer [báier], Adolf von (1835—1917), chimist german. A sintetizat indigoul şi i-a stabilit structura; a descoperit condensarea anhidridei italice cu fenolii. A dezvoltat teoria tensiunii ciclurilor, care explică posibilitatea de reacţie a diverşilor compuşi ciclici ai carbonului. Este laureat al premiului Nobel (1905). Baffin/bgfin 7, William (1584- 1622), explorator polar englez. A încercat să traverseze Oceanul îngheţat de Nord. De amintirea lui sînt legate numele Mării Baffin şi al Ţării lui Baffin. ^ Baffin [b§fin]t Marea mare în nord-estul Americii de Nord, între Arhipelagul Arctic Canadian şi Groenlanda. Suprafaţa : 689 000 km2. Adîncimea maximă: 2 136 m. Prezintă importanţă pentru vînătoarea de balene. Baffin [béfin/, Ţara lui cea mai mare insulă din Arhipelagul Arctic Canadian. Suprafaţa: 512 000 km2. Are o climă arctică, mai aspră decît cea din Groenlanda, datorită influenţei curentului rece de la nord. Populaţie rară, formată din eschimoşi. Staţiune de cercetări ştiinţifice. bagá, materie obţinută din carapacea broaştelor ţestoase, folosită de ebenistul Boulle în artele aplicate din sec. al XVII-lea în Franţa, în special la ornamentarea prin incrustare a mobilierului. Se mai întrebuinţează la fabricarea unor obiecte de mici dimensiuni (bibelouri, bijuterii etc.). bagatélá (MUZ.), piesă instrumentală scurtă, simplă, de obicei cu conţinut liric. bagaúzi, denumire a participanţilor la mişcarea revoluţionară a colonilor şi sclavilor din Galia şi din Hispania în sec. III—V. în anul 286 mişcarea a fost temporar înăbuşită, ea reizbucnind în sec. al V-lea, o dată cu apariţia, în Imperiul roman de apus, a popoarelor migratoare. Bagdad, capitala Irakului, port situat pe fluviul Tigru, 1086 000 loc. (1957), inclusiv suburbiile. Nod feroviar, rutier şi aerian. Este principalul cen- Vedere din Bagdad tru politic, economic şi cultural al ţării. Are mici întreprinderi textile, de confecţii, fabrici de tutun, de săpun şi de pielărie, ateliere de căi ferate. în apropierea B. se află o rafinărie de petrol cu o mare capacitate. —Istoric. A fost întemeiat în anul 762 de califul Mansur din dinastia Abbasizilor. Devenit capitală a califatului arab, B. a fost în evul mediu cel mai mare centru meşteşugăresc, comercial şi cultural al Orientului Apropiat. Are numeroase monumente de arhitectură arabă. A fost ocupat în mod succesiv de selgiucizi (1055), de mongoli (1258) şi de otomani (1534); aceştia din urmă l-au stăpînit pînă în 1917, cu o întrerupere de 15 ani (1623’—1638), cînd a fost ocupat de perşi. După primul război mondial, oraşul a devenit capitala Irakului.—Pactul de la B., tratat prin care, din iniţiativa S.U.A. şi Angliei, s-a creat un bloc militar agresiv în Orientul Mijlociu şi Apropiat, care reprezintă o verigă de legătură între N.A.T.O. şi S.E.A.T.O. Pactul a fost încheiat la 24 februarie 1955 de guvernele Turciei şi Irakului, iar ulterior au aderat Ia el Anglia, Pakistanul şi Iranul. Organul suprem este Consiliul permanent, alcătuit din miniştri care reprezintă statele-părţi. în afară de acesta s-au înfiinţat diferite comisii, printre care o comisie militară. în 1957, S.U.A. au devenit membru în comisia militară şi apoi în toate celelalte comisii. Sub pretextul „apărării comune“ a statelor membre, pactul este folosit de S.U.A. şi de Anglia în scopul subminării unităţii ţărilor arabe care luptă pentru independenţa lor economică şi politică, al apărării intereselor monopolurilor capitaliste în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi al creării pe teritoriile ţărilor din această regiune a unor baze militare îndreptate împotriva ţărilor so* cialiste. Statele arabe au înfierat acest pact, considerîndu-1 ca o ameninţare directă a independenţei lor naţionale, a păcii şi securităţii în lume. Prin retragerea Irakului din acest pact în urma răscoalei naţionale anti-imperialişte şi a proclamării Republicii Irak în iulie 1958, statele imperialiste au fost silite, în august 1959, să reorganizeze acest bloc militar agresiv şi să-i schimbe denumirea în CENTO (Central1 Treaty Organization), păstrînd toate caracteristicile vechiului pact. Bagdasar, Dumitru (1893— 1946), neurochirurg romîn, Bagdasar creatorul şcolii romîne de neurochirurgie, membru de onoare post-mortem al Academiei R.P.R. în cercetările sale, a îmbinat în mod armonios studiul clinic cu cel experimental. 3 8* BAGDASAR BAHIA BIANCA Patriot şi democrat, luptător antifascist, D. Bagdasar a fost numit ministru al sănătăţii în guvernul democratic condus de dr. Petru Groza(6 martie 1945), funcţie pe care a ocupat-o pînă la moartea sa. Opera principală: „Tratat de neurochirurgie“. Bagdasar, Nicolaie (n. 1896), filozof romîn. A fost profesor la Universitatea din laşi. Lucrările sale de istorie a filozofiei şi de gnoseologie sînt elaborate de pe poziţii raţionaliste şi vădesc încredere în progres, dar sînt viciate de obiectivism şi eclectism. Op. pr. : „Filozofia contemporană a istoriei“ (1930), „Teona cunoştintei“ (2 vol., 1941 —1942). Bagdaş, Haled (n. 1912), sccretar general al CC. al Partidului Comunist din Siria. Membru al acestui partid de la înfiin- H. Bagdaş ţarea lui (1930). A fost de mai multe ori arestat şi condamnat de autorităţile colonialiste franceze. baghetă 1, Bastonaş subţire, lung de circa 30 — 40 cm (de lemn, de material plastic etc.), folosit de dirijori pentru a conduce orchestra, de prestidigitatori în diferite operaţii ale artei lor etc. 2. (IND. TEXT.) Organ al maşinilor de tricotat şi al seifactoarelor, care susţine şi conduce firul. Bagration, Piotr Ivanovici (1765—1812),general rus, eroual războiului de apărarea patriei din 1812 împotriva armatelor cotropitoare ale lui Napoleon I. S-a distins în timpul campaniilor din Italia şi din Elveţia (1799), în luptele de la Eylau (1807). In timpul bătăliei de la Boro-dino (1812), unde a comandat aripa stîngă a armatei ruse, a fost P. I. Bagration rănit mortal. în timpul războiului ruso-turc din 1806—1812 a comandat armatele ruse aflate in tarile romîneşti (1809— 1810). Bagratizi, dinastie de ţari ai Armeniei, care a domnit în sec. IX —XI. Dinastia B. a atins cea mai mare putere în a doua jumătate a sec. al X-Iea — începutul sec. al Xl-lea. După cucerirea Armeniei de către Imperiul bizantin (1045), dinastia B. s-a stins. Bagreana, Elisaveta(n.l893) poetă bulgară. Printre temele creaţiei sale de dinainte de 1944 (voi. „Veşnica şi sfînta“, 1927; „Steaua marinarului“ 1932 ş.a.) se remarcă tema luptei pentru libertate şi egalitate în drepturi a femeii. în poeziile de după 1944, B. cîntă realizările epocii de construire a socialismului (volumul „Cinci stele“, 1953). Multe dintre poeziile acestui volum sînt închinate omului sovietic şi luptei pentru pace. E. Bagreana este laureată a Premiului Dimitrov. Bagriţki,Eduard Gheorghie-vici (pseudonimul lui Dziubin) (1895—1934), poet sovietic rus, autor de poeme şi de poezii inspirate dm lupta revoluţionară a poporului. în cea mai însemnată operă a sa, „Duma lui Opanas“ (1926), a evocat un episod tragic al războiului civil din Ucraina. Poezia lui B. se caracterizează prin suflul romantic revoluţionar şi prin simplitatea expresiei. O culegere din versurile lui Bagriţki a apărut şi în traducere romî-nească. Bah, Aleksei Nikolaevid (1857—1946), biochimist sovietic, fondatorul şcolii sovietice de biochimie, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., Erou al Muncii Socialiste. A adus contribuţii importante în problema mecanismului de oxidare celulară. Este autorul /eo-riei peroxizilor, potrivit căreia oxigenul din aer oxidează compuşii uşor oxidabili, formînd cu aceştia peroxizi cu rol de fermenţi (oxigenaze), iar pero-xizn, sub influenţa unor fermenţi (peroxidaze), pot ceda mai departe oxigenul şi altor compuşi. Este laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. A. N. Bah Bahama, arhipelag în Oceanul Atlantic, situat la sud-est de Florida. Colonie britanică. Suprafaţa : 11 396 km2. Populaţia : 105 000 loc. (1960), formată în majoritate din negri. Centrul administrativ : Nassau. Climă tropicală. întinse păduri cu arbori de esenţe preţioase şi culturi citrice. Pescuitul şi culegerea bureţilor de mare sînt ocupaţiile principale ale locuitorilor. Bahia fbdid/, stat în estul Braziliei, pe ţărmul Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 563 367 km2. Populaţia: 5 987 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Salvador. B. dă 90% din producţia de petrol şi 1/4 din producţia de diamante a Braziliei. Importante zăcăminte de cromite, mangan, plumb şi nisipuri de monazit. Cultura arborelui de cacao (95% din producţia ţării), a trestiei de zahăr, a tutunului etc. Bahia Blanca/6aia blănca}t oraş în Argentina, important port la Oceanul Atlantic. 150 400 loc. (1960). Este nod feroviar şi unul dintre cele mai mari centre comerciale ale ţării. Are industrie alimentară şi de prelucrare a petrolului. BAHLUI 277 BAIAZID Bahlui, afluent (111 km) pe dreapta al Jijiei. Izvorăşte din Podişul Sucevei, în apropiere de Hîrlău, şi trece prin Iaşi. Bahmetiev, Vladimir Mat-veevici (n. 1885), scriitor sovietic rus. A participat încă din tinereţe la mişcarea revoluţionară. Nuvelele şi povestirile sale scrise înainte de revoluţie înfăţişează viaţa maselor populare, activitatea revoluţionară ilegală şi exilul său („Potopul uscat“, 1914; „Aliona“, 1915). Opera sa cea mai importantă, romanul „Crima lui Martin“ (1928), închinată luptei comuniştilor din timpul războiului civil, tratează tema disciplinei conştiente de partid şi a răspunderii comunistului în faţa maselor. Bahmutski, Aleksei Ivano-viei (1893 — 1939), inventator sovietic. A creat prima combină minieră (1932). Bahrein, insule în Golful Persic, aproape de ţărmul Ara-biei; emirat sub protectorat britanic. O parte din insule sînt coraligene. Suprafaţa: 598 km2. Populaţia: 147 000 loc. (1960), formată în majoritate din arabi. Oraşul principal: Manama. Importante exploatări de petrol şi rafinării, aflate sub controlul monopolurilor S.U.A. Se cultivă palmieri, viţă de vie, plante citrice. Baia, sat în raionul Fălticeni, reg. Suceava. Vechi centru comercial, menţionat încă din sec. al XlV-lea, şi capitală a Moldovei în timpul lui Bogdan I. Aici oastea lui Ştefan cel Mare a învins pe aceea a lui Matei Corvin, regele Ungariei (1467). Baia-Borşa, comună în raionul Vişeu, reg. Maramureş. 3 530 loc. (1961). Extracţie de minereuri complexe. Baia de Aramă, comună în nordul reg. Oltenia, reşedinţă raională. 5 110 loc. (1961). *—Raionul fi. de A., cu 49 980 loc. (J96I). Economia raionului este bazată pe exploatarea şi prelucrarea lemnului, precum şi pe creşterea animalelor, în special a ovinelor. Baia de Arieş, comună în raionul Cîmpeni, reg. Cluj, pe valea Arieşului. 4210 loc.( 1961). Exploatări de minereuri auro-argentifere. Baia de Criş, comună în raionul Brad, reg. Hunedoara, pe Crişul Alb. 4280 loc. (1961). Exploatări de cărbune brun. Baia de Fier, comună în raionul Gilort, reg. Oltenia. 3 040 loc. (1961). Fabrică de cherestea şi exploatare de grafit. La nord de fi. de F. se află o peşteră cu numeroase urme de cultură materială din paleoliticul mijlociu (cu vechimea de circa 100 000 de ani). baiaderă, dansatoare indiană. Unele b., numite deva-dasi (slujitoarele zeiţelor), execută dansuri rituale la ceremoniile religioase hinduiste; altele, numite nacine (rătăcitoare), colindă ţara, dansînd la festivităţile laice. Baia Mare, oraş regional, situat în nord-vestul Transilvaniei; reşedinţă a reg. Maramureş. 43 120 loc. (1961), cu localităţile subordonate 84 400 loc. Important centru industrial, comercial şi cultural. Deţine primul loc pe ţară în industria metalurgiei neferoase. Mai există industrie chimică (acid şcoala sa particulară de pictură de la München. Hollosy împreună cu pictorii Kâroly Fe-renezy, Bela Ivânyi-Griinwald, Jânos Thorma, Istvân Reti ş.a. au început, în 1897, lupta împotriva artei academiste din Ungaria şi a instituţiilor care o promovau. In 1902, CÎ nd Hollosy a părăsit definitiv B.M., au fost întemeiate Şcoala liberă de piclură şi Societatea pictorilor de la B.M., care şi-au continuat activitatea pînă în 1927, cînd, în urma unor divergenţe ivite între artiştii mai tineri şi fondatori, se autodizolvă. în acelaşi an ia fiinţă Şcoala de pictură de la fi.M. (fondatori: S. Börtsök, J. Kri-zsân şi A. Mikola), care, nereuşind să menţină prestigiul vechii şcoli, îşi încetează activitatea în 1936. în opoziţie cu Şcoala de pictură de la B.M., organizată după principii conservatoare şi retrograde, încă din 1932 s-au grupat în jurul pictorului A. Ziffer, şi el elev al lui Hollosy, mai mulţi artişti tineri (Martin Katz, Baia Mare. Blocuri noi în centrul oraşului sulfuric, sulfat de cupru, acid clorhidric etc.), de utilaj minier, alimentară (prelucrarea fructelor şi preparate din carne). în anii puterii populare a fost înzestrată cu utilaj modern Uzina chimică-metalurgică, s-au construit Atelierele centrale „ Hutira Dezideriu“ pentru utilaje miniere, staţia de cianu-raţie Săsar, termocentrala „Va-sile Roaită“ etc. în B.M. se află un institut pedagogic, un teatru de stat, o şcoală medie de artă, un muzeu regional, monumente istorice etc. —Colonia de pictură de la Baia Mare a luat fiinţă în anul 1896, cînd Simon Hollosy îşi strămută aici, pentru lunile de vară, Gheza Vida, V. Kazar, Lidia Agricola ş.a.), preocupaţi de oglindirea în artă a problemelor sociale contemporane. Statul democrat-popular a sprijinit reorganizarea activităţii artistice de la B.M., restau-rînd vechile ateliere şi construind altele noi. S-a înfiinţat aici şi o casă de creaţie, în care lucrează 30 — 35 de artişti plastici. Baia~Sprie, oraş raional în reg. Maramureş. 10 200 loc. (1961). Centru pentru extracţia minereurilor neferoase şi staţie de flotaţie pentru prelucrarea parţială a acestor minereuri. Baiazid I, sultan otoman (1389—1402). Continuînd poli- BAIAZID 278 BAJENOV tica de cuceriri în Peninsula Balcanică începută de Murad I, a supus Bulgaria (1393—1396) şi a înfrînt armatele cruciate feu-dalela Nicopole( 1396). A încercat să cucerească Ţara Romînească, dar a fost învins, la Rovine, de Mircea cel Bătrîn (1394). în-frînt şi prins apoi de hanul mongol Timur Lenk lîngă Ankara (1402), a murit în captivitate. Este cunoscut în istorie şi sub numele de „Fulgerul“ (în turceşte Ildtrîm). Baiazid al II~lea, sultan otoman (1481 — 1512), fiul lui Mahomed al Il-lea. în războiul dus împotriva Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, a ocupat Chilia şi Cetatea Albă (1484). A fost detronat de o răscoală a ienicerilor, conduşi de fiul său Selim I, şi otrăvit. baie (TEHN.) 1, Dispozitiv constituit dintr-un recipient care conţine un lichid sau un material pulverulent folosit pentru încălzirea uniformă a unor piese sau a unor lichide, ori pentru alte operaţii (răcire, decapare, electroliză etc.). B. pot fi înzestrate şi cu termometre, dispozitive de agitare etc. 2. Material lichid sau pulverulent (ex. nisip, praf de cărbune etc.) conţinut într-un asemenea dispozitiv, destinat realizării unui proces tehnologic.— B. metalică, baie formată din topituri metalice (ex. b. de plumb topit, b. de oţel etc.).—fî. dz metalizare, soluţie de săruri c.prinsă într-un vas în care se introduc diferite piese pentru a fi acoperite cu un strat subţire de metal (cupru, argint, aur, crom, nichel etc.) pe cale electrolitică sau prin deplasare chimică.— B.desudură, cantitatea de metal de aport şi metal al piesei de bază care devine lichid în locul de sudură sub acţiunea sursei de căldură folosite.—B. de tratament termic, baie care conţine o substanţă lichidă, solidă sau, uneori, gazoasă, în care sînt introduse piesele supuse tratamentelor termice. Se deosebesc: b. de câlire (cu apă, cu ulei, cu plumb topit etc.), 6. de cemen~ tare, b. de revenire etc.—fi. de ulei, recipient cuprinzînd o cantitate de ulei care serveşte pentru realizarea anumitor tra- tamente termice sau pentru ungerea anumitor piese de maşini (ex. sistemul bielă-mani-velă al motoarelor etc.). Baikal, lac navigabil cu apă dulce în Uniunea Sovietică, în sud-estul Siberiei. Suprafaţa: 31 500 km2. Este cel mai adînc lac de pe glob (adîncimea maximă : î 742 m). în el se varsă peste 330 de rîuri. Din lacul B' izvorăşte fluviul Angara. Faună specifică (foci, peşti, păsări) de o mare importanţă economică. Baikov, Aleksandr Aleksan-drovici (1870—1946), savant sovietic, renumit specialist în metalurgie, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., Erou al Muncii Socialiste. A adus contribuţii fundamentale în domeniul reducerii metalelor, al teoriei proceselor metalurgice, în metalurgia metalelor neferoase, în producţia cimentului şi a materialelor refractare. A dovedit existenţa a u s t e-niţei. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Bailly [bai7, Jean Sylvain (1736—1793), astronom, memorialist şi om politic francez, participant la revoluţia burgheză din 1789, membru al Academiei de Ştiinţa din Paris. A fost preşedinte al Adunării Constituante şi primul primar al municipalităţii revoluţionare a Parisului. Adept al împăcării cu monarhia, a fost ghilotinat în timpul dictaturii iacobine ca trădător al revoluţiei. Bain [bein 7, Alexander (1818-1903), filozof, logician şi psiholog englez pozitivist, reprezentant de seamă al asocia-ţionismului. A căutat să folosească datele fiziologiei şi patologiei pentru explicarea fenomenelor psihice. A considerat senzaţiile ca un produs pur fiziologic, care nu reflectă, după el, lumea exterioară, iar conştiinţa ca o însumare a acestor senzaţii. Este unul dintre precursorii psihologiei fiziologice, care împleteşte materialismul vulgar cu idealismul. bainită (METAL.), constituent structural al oţelurilor, obţinut prin transformarea a u s t e n i t e i. Se deosebesc: fc. superioară (cu aspect acicular) şi b. inferioară (cu aspect gra-nular). Bainville [bëvil7, Jacques (1879—1936), istoric şi publicist francez reacţionar. La început monarhist şi catolic, a devenit apoi unul dintre fondatorii şi conducătorii mişcării politice fasciste din jurul ziarului „Action française“. baionetă 1« Armă albă de împungere, care se fixează la capătul puştii pentru a o putea folosi în lupta corp la corp. Numele armei vine de la oraşul francez Bayonnet unde a fost fabricată pentru prima dată. A fost folosită mai întîi de francezi în sec. al XVII-lea. 2. (EXPL. PETR.) Baionetă de extracţie, dispozitiv folosit la sondele echipate cu pompe de adîncime, acţionate mecanic de la suprafaţă, pentru a se asigura desprinderea garniturii de prăjini numai de la o anumită adîncime, astfel ca o parte din garnitură să rămînă în sondă împreună cu pompa (pentru a nu permite golirea de lichid a coloanei de, extracţie). bairamlîc, impozit excesiv în bani şi în natură, impus ţărilor romîneşti, în sec. al XVI II-lea şi la începutul sec. al XIX-lea, în scopul cumpărării de daruri pentru sultan şi pentru marii dregători ai Porţii cu prilejul sărbătorii religioase musulmane numite bairam. Aceste daruri purtau şi denumirea de plocoanele bai-ramului baiţ (CHIM.), soluţie cu o constituţie chimică variată, folosită la curăţirea, colorarea sau pregătirea pentru prelucrare ulterioară a suprafeţelor unor corpuri solide (lemn, metal, ţesături). Baja [bçiç]> oraş în sudul R. P. Ungare, pe malul stîng al Dunării. 30 350 loc. (I960). Important nod de comunicaţii. Are industrie textilă şi de prelucrare a lemnului. Bajenov, Vasili Ivanovici (c. 1737— 1799), arhitect rus, membru al Academiei de arte din Petersburg. A construit, printre altele, casa Paşkov din Moscova (1784-1786), palatul Ţariţîn (terminat în 1785) şi a creat proiectul palatului Mihailovski din Petersburg (1792—1796), cea mai de seamă lucrare a sa. BAJOCIAN 279 BAKUNIN B. a imprimat arhitecturii un caracter original, prin îmbinarea tradiţiilor clasice ruse cu elemente caracteristice goticului şi cu unele căutări romantice. A lăsat numeroase proiecte pentru palatul Kremlinului din V. I. Bajenov Moscova, în care şi-au găsit expresia principiile arhitecturii perioadei clasicismului. Concepţiile sale teoretice sînt expuse în lucrarea „Scurte consideraţii asupra construcţiilor Kremlinului“. hajociân (STRAT.), etajul mediu al doggerului, caracterizat prin faună de amoniţi şi belemniţi, lamelibranhiate etc. în R.P.R. apare în munţii Bu-cegi, în Banat, în Munţii Apuseni etc. Bajov, Pavel Petrovici (1879— 1950), scriitor sovietic rus, originar din Sverdlovsk. Cea mai populară lucrare a sa, „Caseta de malahit“ (1939), este o culegere de povestiri, în parte inspirate din folclor, în care este glorificată puterea de muncă, forţa de creaţie şi demnitatea muncitorilor. Multe dintre povestirile lui B. au fost traduse în limba romînă. Pe motive din basmele lui B. au fost create filmul „Floarea de piatră“ (1946), baletul cu acelaşi nume al lui Prokofiev (1949) şi poemul simfonic „Muntele Azov“ al lui Muravliov (1949). Bajza/io/zpy, Jozsef (1804— 1858), poet şi critic literar maghiar. A condus, în timpul revoluţiei din 1848, mai multe publicaţii („Hirlap“, 1848, ziarul lui Kossuth; „Futâr“, 1849 ş.a.). A combătut pătrunderea impostorilor în literatură şi a valorificat critic opera mai multor scriitori maghiari. Lirica sa, în general sentimentală, a creat o adevărată şcoală. Versurile patriotice, îndeosebi cele scrise după 1848, sînt străbătute de ură împotriva tiraniei şi de devotament faţă de revoluţie. Bakalov, Gheorghi (1873— 1939), publicist, istoric şi unul dintre primii critici literari marxişti din Bulgaria. în cărţile „Hristo Smirnenski“ (1925), „Cărţi şi scriitori bulgari“ (1925), „De la Puşkin la Smirnenski“ (1937) a apărat şi a promovat literatura progresistă bulgară. Bakony [bQcon], lanţ muntos în R. P. Ungară, la nord de lacul Balaton, format din roci sedimentare, şisturi cristaline şi dolomite. Altitudinea maximă: 713 m. Zăcăminte de cărbune brun, bauxită şi mangan. Baku, oraş în Uniunea Sovietică, capitala R.S.S. Azerbaid-jene, port la Marea Caspică. 1 038 000 loc. (1961). Nod feroviar principal şi centrul uneia dintre cele mai vechi regiuni petrolifere din U.R.S.S. Are industrie chimică, de prelucrare a lemnului, constructoare de maşini, de construcţii navale şi de materiale de construcţii, industrie uşoară şi alimentară. Portul Baku ocupă un loc de frunte printre porturile maritime ale Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte traficul produselor petroliere, alimentare, al îngrăşămintelor minerale etc. Important centru ştiinţific şi cultural. Bakulev, Aleksandr Niko-laevici (n. 1890), chirurg sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., om de ştiinţă emerit al R.S.F.S.R, A adus contribuţii valoroase în domeniul chirurgiei sistemului nervos central şi a aparatului cardiovascular. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi laureat al Premiului Lenin. Bakunin, Mihail Aleksan-drovici (1814—1876), revolu- M, A. Bakunin ţionar rus, unul dintre ideologii anarhismului. A emigrat din Rusia în Occident (1840) şi a trăit în Germania, Elveţia, Franţa. A luat parte la revoluţia din 1848, la Praga, iar în 1849 a condus răscoala de la Dresda. în 1864 a fost primit în Internaţionala I. în deceniul al şaptelea al sec. al XlX-lea s-au definitivat concepţiile anarhiste mic-burgheze ale lui B. El a negat necesitatea creării partidului clasei muncitoare şi a cerut „egalizarea“ claselor. K. Marx a cri- Baku. Piaţa Nizami BAL. 280 BALANS IERE tîcat în repetate rînduri concepţiile oportuniste ale lui B. Din cauza activităţii lor dezorganizatoare, anarhiştii, în frunte cu B., au fost excluşi din Internaţionala I în 1872. B.A.L. (Bri tish anti-leu'isite; BIOCHIM.), substanţă chimică de sinteză, folosită pentru combaterea efectului toxic al levi-zitei şi a intoxicaţiilor cu metale grele şi cu compuşii acestora (mercur, sublimat, bismut). Sin. dimercaptopro- panoi baladă (fr. ballade, din lat. ballare „a dansa“) 1. (LIT.) Poezie epică, inspirată de obicei din tradiţia istorică sau populară, care povesteşte o întîm-plare însemnată, o acţiune eroică. în folclorul romînesc se numeşte cîntec bătrînesc. Există b. în care este oglindită lupta poporului împotriva cotropitorilor şi exploatatorilor (ex. „Novac şi corbul“, „Gruia în Ţari grad“) sau viaţa şi acţiunile eroice ale haiducilor (ex. „Toma Alimoş“, „Pintea“, „Corbea“), b. cu caracter de legendă (ex. „Mănăstirea Argeşului“), b. inspirate din viaţa pastorală (ex. „Mioriţa“) ş.a. Sub influenta romantismului şi a folclorului, b. a fost cultivată în literatura romînă de D. Bolintineanu, V. Alecsandri, G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ş.a. 2. (MUZ.) Piesă vocală sau instrumentală, populară sau cultă, cu caracter epic, descriptiv. balador (fr. baladeur, din balader „a plimba“; MAS.), element al unui angrenaj, compus din una sau mai multe roţi dinţate solidarizate între ele, care se poate deplasa în lungul unui arbore canelat sau cu canal de pană. Este folosit, în general, Ia schimbătoarele de viteză. Balakirev, Mili Alekseevici (1836—1910), compozitor rus, pianist şi dirijor, conducătorul grupului celor cinci. Concepţia sa estetică s-a format sub influenţa mişcării democratice. Creaţia lui B. se bazează pe muzica populară şi cuprinde două simfonii (1898, 1908), un concert pentru pian şi orchestră, muzica de scenă pentru „Regele Lear11 (1859—1861) de W. Shakespeare, uverturi pe teme ruse („Rusia“, 1887) şi cehe („în Boemia“, 1867), poemul simfonic „Tamara“ M. A. Balakirev (1882), fantezia orientală pentru pian „Islamei“ (1869), două culegeri de cîntece populare ruse armonizate etc. Muzica lui B. se caracterizează prin lirismul şi coloritul limbajului muzical, prin expresivitatea temelor, prin bogăţie armonică şi ritmică. balalaică, instrument muzical popular rusesc, de formă triunghiulară, cu trei coarde. Sunetul este produs prin atingerea coardelor cu o pană. A apărut la începutul sec. al XVII Llea. balama, dispozitiv simplu, alcătuit din două piese articulate şi folosit la legarea unui panou cu un cadru sau a două panouri, permiţînd rotirea acestora în jurul unei muchii. B. sînt folosite la uşi, ferestre, lăzi etc. Sin. şarnierâ. Balandin, Aleksei Aleksan-drovici (n. 1898), chimist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A dezvoltat cercetările în domeniul catalizei organice şi a elaborat teoria multipletelor pentru a explica procesul catalizei eterogene. balansare 1. (MAŞ.) Mişcare oscilatorie a unui corp solid în jurul unei axe orizontale care trece sau nu prin centrul său de greutate. 2. (CONSTR.) Balansarea (sau minţirea) treptelor, mod de dispunere a treptelor pe porţiunea curbă a unei scări, în aşa fel încît lăţimea treptelor pe linia de călcare să fie constantă pe toată lungimea scării. balansier 1. (TEHN., EXPL. PETR.) Element al unui mecanism de acţionare, articulat cu un reazem într-un punct situat între extremităţi, iar la extremităţi cu alte elemente ale mecanismului. B. poate să transmită o mişcare oscilantă de la una dintre extremităţile sale la cealaltă, cu aceeaşi frecvenţă şi cu amplitudine egală sau diferită, după cum articulaţia situată între extremităţi este sau nu centrală. în practica exploatării ţiţeiului se utilizează : b. unităţii de pom- L. : ==d ,-r-^ Balansarea treptelor unei scări, după metoda semicercului (construcţie grafică in plan) Aparat de reazem mobil cu balansiere 1 —■ grindă; 2 — balansier superior; 3 ~ balansier inferior; 4 — rulouri; 5 — placă de reazem; 6 — nervură pare (la unităţile de pompare cu motoare proprii), de forma unei traverse din oţel profilat, rezemată prin articulaţie pe o capră; b. pentru transmisiune, folosit ca element intermediar în cazul cînd instalaţia de la sonda în pompare este legată la, respectiv acţionată de la o centrală de pompare. 2« (CONSTR.) Fiecare dintre cele două piese de oţel turnat, mai rar de fontă, între care se aşază ruloul sau rulourile aparatelor de reazem mobile, folosite în special la poduri. balansiere (ZOOL.), organe de echilibru pentru zbor, în formă de măciucă, situate pe metatoracele insectelor din ordinul dipterelor (ex. muşte, ţînţari). B. provin din a doua BALANSINĂ 281 BALANŢĂ pereche de aripi, prin reducerea şi transformarea acestora. balansină (NAV.), pari mă de metal sau de cînepă, folosită pentru susţinerea vergilor încrucişate ale catargelor unei nave cu pînze sau a bigelor de încărcare montate pe nave. V. şi manevră. Balanţa (ASTR.), constelaţie zodiacală din emisfera australă. • # V'ecwsra • \ %/ \® Balanţa Semnul zodiacal al B. corespunde echinocţiului de toamnă, deşi Soarele se află atunci în constelaţia Fecioarei. balânţă* (FIZ.), instrument care serveşte la măsurarea forţelor, a cuplurilor sau a maselor prin comparaţie cu o forţă, un cuplu sau o masă cunoscute. B. sînt construite pe principiul pîrghiilor sau se bazează pe deformaţia elastică a unui resort. Cele cu pîrghie pot avea o singură pîrghie, cu braţe egale sau inegale, sau un sistem de pîrghii. Pir-ghiile se pot roti în jurul unor axe ori-zontale sau verticale. B. cu pîrghie folosite pentru măsurare de mase compară o masă grea aplicată pe o extremitate a pîrghiei cu o masă de mărime cunoscută aplicată pe a doua extremitate. B. cu braţe egale şi cu talere pentru aşezarea maselor trebuie să fie caracterizată prin: fidelitate (să rămînă în echilibru indiferent pe care dintre cele două talere sînt aşezate masele-etaion), exactitate (să fie în echilibru cînd masele aşezate pe cele două talere sînt egale), stabilitate (centrul de greutate să fie sub punctul de sprijin) şi sensibilitate (să se încline la o supragreutate cît de mică). —B. analitica, balanţă cu o singură pîrghie şi cu braţe egale, care serveşte la măsurarea maselor cu o precizie egală cu a zecea mia parte dintr-un gram. —fî. Robervalf balanţă cu pîrghie dublă şi braţe egâle. Se foloseşte în comerţ pentru a cîntări mase pînă la 10 kg. Are o sensibilitate de 1 g.—B. romană, balanţă cu pîrghie cu braţe neegale, mobilă în planul vertical în jurul unui punct de sprijin, avînd atîrnat pe braţul scurt un cîrlig sau un taler pe care este aşezat obiectul de cîntărit. Braţul mai lung este gradat şi de-a lungul lui poate fi deplasată, pentru echilibrare, o piesă mobilă.—B. zecimală, balanţă cu un siştem de pîrghii avînd braţe neegale, care permite echilibrarea maselor de măsurat cu mase etalonate de zece sau de o sută de ori mai mici. Sin. decimai—B* cu resort, balanţă folosită pentru măsurarea unei greutăţi suspendate pe un cîrlig care se află la extremitatea de jos a resortului. Alungirea resortului, citită pe o scară gradată, etalonată, indică mărimea greutăţii.—B. de torsiune, instrument de precizie format dintr-un fir de torsiune, fixat vertical, la capătul său de sus şi purtîndla capătul de jos un echipaj mobil; serveşte la determinarea unor cupluri de forţe foarte mici, la verificarea legilor după care acestea acţionează şi la determinarea unor importante constante fizice (ex. constanta gravitaţiei universale). balanţă2 (EC.), sistem de indicatori cu ajutorul cărora se stabilesc proporţiile în dezvoltarea economiei naţionale, întocmirea sistemului de b. reprezintă una dintre metodele cele mai importante de planificare a economiei socialiste, deoarece permite asigurarea unor proporţii juste în dezvoltarea economiei, descoperirea şi utilizarea rezervelor interne pentru creşterea producţiei şi a consumului, coordonarea producţiei sociale cu nevoile materiale şi culturale ale societăţii.—Balanţa economiei naţionale, sistem de balanţe sintetice ai căror indicatori caracterizează procesul reproducţiei socialiste lărgite,, nivelul şi ritmul de dezvoltare a economiei naţionale pe ansamblu, pe ramuri, pe sectoare economice şi pe forme de proprietate, proporţiile şi corelaţiile principale pe întreaga economie naţională. Principalele părţi componente ale t.e.n. sînt: a) balanţa produsului social, care caracterizează reproducţia lărgită a produsului social, pe forme de proprietate şi pe ramuri, precum şi repartiţia acestuia în fondul de înlocuire a mijloacelor de producţie, fondul de consum şi fondul de acumulare; b) balanţa venitului naţional, care oglindeşte procesul creării, repartiţiei şi utilizării venitului naţional; este strîns legată de balanţele financiare, şi în primul rînd de bugetul de stat; c) balanţa Jorţei de muncă, care caracterizează reproducţia lărgită a forţei de muncă, repartizarea acesteia pe ramurile sferei producţiei materiale şi sferei neproductive, pe sectoare economice. B.e.n. cuprinde de asemenea un tabel centralizat, care include, în afara unor indicatori din cele trei balanţe menţionate, şi alţi indicatori, cum ar fi cei care reflectă fondurile de producţie, creşterea bunăstării populaţiei, productivitatea muncii sociale etc. fî.e.n. mai cuprinde şi unele balanţe anexe, ca b. avuţiei naţionale, b. fondurilor fixet Balanţe: î — balanţă romană; 2 — balanţă analitică; 3 — balanţă Roberval; 4 — balanţă zecimală BALANŢĂ 282 BALASSl b. de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei—Balanţe mate-riale, sistem de indicatori cu ajutorul căruia se determină corelaţia dintre producţia şi consumul unui produs sau a unui grup de produse în expresie naturală, corelaţia dintre nivelul nevoilor economiei naţionale în ceea ce priveşte diferitele produse şi resursele pentru satisfacerea lor. Ele arată atît provenienţa resurselor cît şi destinaţia lor economică, utilizarea lor pe ramuri şi pe grupe de consumatori, B.m. se întocmesc pe fiecare produs în parte (balanţa diferitelor produse industriale, ex* b. oţelului sau b. produselor agricole, ex. b. fura-jeră) şi se împart în două mari grupe: a) balanţele mijloacelor de producţie (balanţele diferitelor metale, ale combustibililor, energiei electrice, ale maşinilor-unelte etc.); b) balanţele bunu-rilor de consum, din care fac parte balanţele principalelor produse de larg consum.—Balanţe valorice, balanţe sintetice cu ajutorul cărora se stabilesc, în expresie bănească, propor-iile în economia naţională, existenţa şi folosirea b.v. sînt egate de acţiunea şi de folosirea legii valorii în socialism. Cele mai utilizate b>v. sînc: balanţa venitului naţional, bugetul de stat, balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei, balanţele de venituri şi cheltuieli ale întreprinderilor şi ramurilor economice etc. —Balanţa forţei de muncă, sistem de indicatori cu ajutorul căruia se determină nevoile economiei naţionale în ceea ce priveşte resursele de muncă, de cadre calificate într-o anumită perioadă şi modul de satisfacere a acestor nevoi. B.f. de m.t fiind o parte componentă a balanţei economiei naţionale, se întocmeşte pe întreaga economie sau pe ramuri, pe regiuni administrativ-economice, pe întreprinderi de stat şi G.A.C. B.f. de m. este strîns legată de alţi indicatori ai planului de dezvoltare a economiei naţionale, ca: productivitatea muncii, în funcţie de care se determină necesarul de cadre; planul de şcolarizare şi de pregătire a cadrelor: recrutarea organizată a forţei de muncă etc .—Balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei, tablou care exprimă, pe de o parte, raporturile băneşti dintre statul socialist şi populaţie şi, pe de altă parte, veniturile şi cheltuielile băneşti ale populaţiei de la şi către populaţie într-o perioadă determinată. Partea de venituri a populaţiei, provenind de la unităţile socialiste, cuprinde salarii, pensii, încasări în bani din vînzarea produselor agricole către stat, plata pentru zilele-muncă prestate etc. Capitolul cheltuieli cuprinde plăţile curente ale populaţiei către populaţie şi cărei întreprinderile şi instituţiile statului socialist : cumpărări . e la organizaţiile comercia e, plăţile către întreprinderile comunale, de transport, poştă etc. Această balanţă constituie un instrument important pentru stabilirea proporţiilor dintre creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei şi creşterea, în expresie valorică, a masei de mărfuri şi a serviciilor, îndeosebi pentru planificarea circulaţiei mărfurilor cu amănuntul, a producţiei obiectelor de consum şi a circulaţiei băneşti.—fî. comercială, raportul dintre valoarea importului şi a exportului unei ţări pe o anumită perioadă, de obicei pe un an. în ţările socialiste, b.c. constituie un instrument al planificării economiei naţionale şi serveşte pentru corelarea planurilor de stat de import şi export. B.c. poate ^ fi activă (excedentară), atunci cînd valoarea exportului depăşeşte valoarea importului, pasivă (deficitară), cînd valoarea importului depăşeşte valoarea exportului, şi echilibrată sau netă, cînd valorile celor două părţi sînt egale. Spre deosebire de balanţele comerciale din ţările capitaliste, în care se oglindesc relaţiile bazate pe inegalitatea dintre aceste ţări şi pe exploatarea ţărilor dependente şi coloniale de către marile puteri imperialiste, b.c. din ţările socialiste reflectă legăturile planificate, stabilite prin acorduri între aceste ţări pe baza drepturilor egale şi a ajutorului reciproc, ca şi legăturile bazate pe egalitate şi avantaj reciproc cu ţările care nu fac parte din lagărul socialist.—B* de conturi, situaţie care cuprinde totalitatea drepturilor şi obli-* gaţiilor băneşti ale unei ţări faţă de celelalte ţări, indiferent de data cînd a izvorît obligaţia sau dreptul respectiv, de scadenţă, de cauze etc. La activ se înscriu drepturile băneşti provenite din export de mărfuri, din servicii prestate (asigurări, transport etc.), turism, dobînzi sau împrumuturi de încasat etc. La pasiv se înscriu obligaţiile băneşti rezultate din operaţii asemănătoare.—B. de plăţi, corelaţia dintre suma plăţilor şi a încasărilor efectuate de o ţară, în relaţiile sale cu celelalte ţări, într-o perioadă determinată. B. de />. cuprinde încasări şi plăţi din operaţii comerciale, din transporturi internaţionale, din dobînzi, din turism etc. Ea este activă, cînd încasările depăşesc volumul plăţilor, şi pasivă, cînd plăţile depăşesc volumul încasărilor. Soldul pasiv al balanţei se acoperă, de obicei, cu aur sau devize convertibile. în R.P.R., an de an, b. de p. este activă, în unele ţări capitaliste, b, de p. sînt cronic pasive.—B. de venituri şi cheltuieli, planul financiar al întreprinderilor şi organizaţiilor economice socialiste care se conduc după principiul gos-* podăririi socialiste. Cuprinde indicatorii financiari privind veniturile şi cheltuielile băneşti ale întreprinderii respective şi raporturile ei financiare cu or* ganele tutelare, precum şi corelaţia cu bugetul de stat. B. de V. şi c. oglindeşte, în expresie bănească, rezultatele activităţii economice a întreprinderii.—B. de verificare, tablou care conţine simbolul şi denumirea conturilor contabile, suma totală a mişcărilor debitoare şi creditoare ale fiecărui cont. Se întocmeşte periodic (lunar, anual) şi serveşte la controlul exactităţii înregistrărilor în conturi, ca mijloc de legătură între conturile sintetice şi bilanţ şi ca sursă documentară pentru controlul şi analiza activităţii economice a unei întreprinderi. Balassi (Balassa) [bifaşi (~Q)L Bâlint (1554—1594), poet liric maghiar, ale cărui versuri cintă mai ales dragostea. A compus şi poezii patriotice, BALAST 283 BALEARE inspirate din lupta împotriva cotropitorilor turci. în opera sa străbat ecouri din creaţia populară romînească şi a altor popoare din răsăritul Europei. balast 1. (CONSTR.) Amestec natural de nisip şi pietriş în diferite proporţii, utilizat la prepararea, prin sortare, a agregatelor necesare confecţionării mortarelor şi betoanelor, la executarea unor straturi de fundaţie la construcţia drumurilor etc. Se extrage din depozite aluvionare. 2. (C.F.) Material (piatră spartă, pietriş de rîu sau zgură de furnal) folosit ca pat pentru fixarea traverselor unei căi ferate pe platforma căii. balastáre L (DRUM.) Operaţie de aşternere a balastului în vederea realizării unor straturi de umplutură, de fundaţie, filtrante etc. la şosele. 2. (C.F.) Operaţie de aşezare a patului de balast în care se fixează prin buraj traversele unei căi ferate. Lăţimea patului de balast este determinată de lungimea traverselor, care trebuie să fie depăşite la fiecare capăt cu 30—40 cm, iar grosimea minimă a acestui pat, sub talpa traversei, trebuie să fie de 20 cm. în ultimii ani s-a introdus efectuarea acestei operaţii cu maşini speciale de balast, denumite balastoare. balastieră (DRUM.), depozit de origine sedimentară, din care se extrage balast prin săpare directă sau dragare. De regulă, balastierele constituie exploatări deschise, create prin folosirea teraselor şi prundurilor din albiile majore sau a materialului din albiile minore ale rîurilor. balastór, maşină utilizată pentru balastarea liniilor de cale ferată, care execută ridicarea liniei şi burarea caii cu o viteză de 5—15 km/h, fiind deplasată de o locomotivă. Balaş, Iolanda (n. 1936), atletă romînă, săritoare în înălţime, maestră emerită a sportului, recordman mondial. La a XVII-a ediţie a jocurilor olimpice de la Roma din 1960 a devenit campioană olimpică, cu performanţa de 1,85 m. în 1961 şi-a doborît propriul ei record mondial Ia săritura în înălţime femei, cu performanţa de 1,91 m. Balaton, lac sărat de origine tectonică în R. P. Ungară, situat la poalele munţilor Bakony. Suprafaţa: 595 km2. Adîncimea medie: 3 m (maximă : 11 m). Este legat de Dunăre prin canale. Important complex balneo-climatic şi bază de pescuit. balaur 1. (Elaphe quator-lineata; ZOOL.) Şarpe neveninos, lung de circa 2 m, de culoare galbenă. în ţara noastră trăieşte în Dobrogea şi în sudul Moldovei. Distruge multe rozătoare dăunătoare agriculturii. 2» (FOLC.) Animal fantastic, monstruos, întruchipare a răului. Este reprezentat sub formă de şarpe, adesea înaripat, avînd unul sau mai multe capete şi scuipînd foc. Apare în epica populară (basme, legende, cîntece epice eroice), fiind învins totdeauna de ui\ erou pozitiv (Făt-Frumos). Balâzs [bglaj], Bela (1884— 1949), publicist progresist maghiar. Şi-a început activitatea literară în 1907. în 1919 a aderat la mişcarea muncitorească. După înfrîngerea revoluţiei maghiare din 1919 a trăit în emigraţie. Este autor al unui volum de versuri editat în 1945, al romanului „Henric începe lupta“ (1937), al unor lucrări de teorie a cinematografiei („Spiritul filmului“, „Arta filmului“, tradus în romî-neşte în 1957) ş. a. Balboa, Vasco Nunez de (c. 1475—1517), navigator şi conchistador spaniol. A descoperit Oceanul Pacific, străbătînd Istmul Panama (1513). Bale, voievod al Moldovei (1359), vasal al Ungariei. Alungat de Bogdan I, a trecut în Maramureş, unde a devenit mai întîi voievod, apoi comite al Maramureşului. Este cunoscut în istorie şi sub numele de Baliţâ. Balcani, sistem muntos în Peninsula Balcanică; mai ales pe teritoriul R. P. Bulgaria, cu lungimea de circa 600 km şi cu lăţimea de 20—50 km. Se împart în trei părţi: B. de Vest, fi. Centrali (cu cel mai înalt vîrf: Botev, 2 376 m) şi fi. de Est. B. sînt formaţi din roci cristaline, roci erup- tive şi depozite sedimentare. Spre cîmpia Dunării munţii coboară în pante domoale, bine împădurite, iar spre sud, mai ales în partea centrală, sînt abrupţi şi aproape lipsiţi de păduri. Rîurile care izvorăsc din Munţii B, constituie importante resurse hidroenergetice; subsolul este bogat în metale feroase şi neferoase. balcaniadă, denumire dată intervalului dintre două jocuri sau competiţii balcanice. Este folosită impropriu şi pentru jocurile sau competiţiile respective. baldachin, mic acoperămînt, bogat ornamentat, susţinut de Baldachin coloane, care împodobea în sec. XVI —XIX paturile, tronurile şi altarele. B. este sculptat sau pictat şi, de obicei, îmbrăcat într-o ţesătură grea şi preţioasă. Baldovin, numele a doi împăraţi ai Imperiului latin de răsărit: fi. / (1204—1205), unul dintre conducătorii cruciadei a IV-a şi cuceritorul Constantinopolului. A fost învins şi făcut prizonier în 1205 de Ioniţă Caloian, ţarul celui de-al doilea ţarat bulgar. A murit în captivitate; fi. al II~lea (1228—1261), a fost înfrînt şi izgonit de împăratul Mihail Paleologul de la Niceea. V. şi cruciade. Baleare, Insulele arhipelag spaniol în vestul Mării Mediterane, situat pe un prag submarin. Suprafaţa: circa 5 000 km2. Populaţia: 437 400 loc. (1958). Centrul administrativ : Palma. Climat mediteranean. Ocupaţia principală a populaţiei este pescuitul, pomicultura (îndeosebi cultura măslinilor) şi viticultura. Centru turistic. BALEIAJ 284 BALICA baleiaj (fr. balayage din bălai „mătură“) 1. (MAŞ.) Evacuare forţată a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă, realizată cu ajutorul unui curent de aer sau de carburant proaspăt. 2. (TELEC.) Deplasarea ordonată şi periodică pe un ecran a spotului produs pe el de un fascicul luminos sau electronic. Prin b. se realizează „măturarea“ ecranului în linie dreaptă (în osciloscoape şi radar), în cercuri (în radar) sau în linii succesive (în televiziune), în televiziune, b. permite analiza sau sinteza imaginii. V. şi radiolocaţie; televiziune. Balena (ASTR.), constelaţie ecuatorială, situată la sud de constelaţia zodiacală Peştii, vizibilă din ţara noastră toamna şi iarna. Cuprinde steaua variabilă de lungă perioadă Mira Ceti. balenă, mamifer acvatic din ordinul cetaceelor. Este cel mai Balenă mare mamifer actual, atingînd lungimea de 30 m şi greutatea de 120 de tone. Se caracterizează prin lipsa dinţilor şi prin prezenţa în gură a unor plăci cornoase lungi (fanoane). Are capul foarte mare şi gîtlejul strimt, corpul în formă de fus, iar membrele anterioare transformate în lopeţi. Sub piele se găseşte un strat gros de grăsime, care contribuie la păstrarea căldurii corpului. Se hrăneşte cu organisme planc-tonice. B. sînt răspîndite în toate oceanele; mai numeroase sînt în zonele reci şi temperate. Se vînează pentru grăsime, fanoane şi piele. Carnea şi organele interne servesc la prepararea făinei de balenă, folosită ca furaj pentru animale. Cea mai cunoscută specie este ¿. albastră (Balaetiop-tera muscitlus). balenieră (NAV.) 1. Am-barcaţie sau navă uşoară şi rapidă, cu prora şi pupa ascuţite, folosită pentru vînătoarea de balene şi pentru remorcarea acestora. 2* Ambarcaţie îngustă şi uşoară care face parte din dotaţia vaselor mari şi serveşte la transportul persoanelor. balerin, dansator din corpul de balet al unui teatru ori al unui ansamblu, sau dansator care execută dansuri individuale (b. solist). balete gen de spectacol alcătuit din dans (ca element principal), muzică şi panto-mimă. B. are mai multe genuri: eroic, dramatic, liric, comic etc. El îşi are originea în creaţia muzicală şi coregrafică populară. B. european contemporan s-a dezvoltat din reprezentaţiile de dans ale epocii Renaşterii, în Italia, Franţa, Anglia, Spania şi în alte ţări. Termenul de b. apare pentru prima oară în sec. al XVI-lea, în Franţa, cînd dansul capătă o formă dramatică. La începutul sec. al XVIII-lca, b. devine un gen independent, iar mai tîrziu el reflectă diferite stiluri şi maniere din artă şi literatură. Noverre a creat b. cu un conţinut dramatic, denumit ulterior i>. de acţiune sau b. de pantomimă, în care acţiunea şi sentimentele sînt redate prin gesturile şi figurile dansului. în deceniul al patrulea al sec. al XlX-lea, apare ¿. romantic, ai cărui reprezentanţi de seamă au fost dansatoarele M. Taglioni şi F. Elssler. O influenţă hotărî-toare asupra dezvoltării b. în lumea întreagă a avut b. rus, în primul rînd prin creaţiile lui P, I. Ceaikovski („Lacul lebedelor“, „Spărgătorul de nuci“ etc.), puse în scenă de maeştrii de balet Petipa şi Ivanov. B. sovietic se sprijină pe cele mai bune tradiţii realiste ale b. rus şi vest-european. El se caracterizează prin teme cu un bogat conţinut de idei, pătruns de un suflu nou, revoluţionar, şi foloseşte marea varietate a formelor folclorului popoarelor din U.R.S.S. Creaţiile cele mai cunoscute ale b. sovietic sînt: „Flăcările Parisului“ şi „Fîntîna din Bahcisarai“ de B. V. Asafiev, „Spartacus“ şi „Gaianeh“ de A. I. Haciaturian, „Floarea roşie“ şi „Călăreţul de aramă“ de R. M. Glier, „Romeo şi Julieta“ şi „Floarea de piatră“ de S. S. Prokofiev şi „în calea trăsnetului“ de Kara Karaev. în aceste b. şi-au cîştigat un renume mondial balerini şi maeştri de balet ca: G. S. Ulanova, O. V. I. Lepe-şinskaia, N. M. Dudinşkaia, L. M. Lavrovski, V. I. Vainonen etc. fî. romînesc, inspirat din muzica şi dansurile poporului romîn, apare în prima jumătate a sec. al XX-lea. în perioada dintre cele două războaie mondiale au scris muzică de balet compozitorii M. Jora, Z. Vancea şi P. Constantinescu. După 1944 se remarcă creaţiile de balet „Cînd strugurii se coc“ de M. Jora, „Priculiciul“ (într-o nouă versiune) de Z. Vancea, „Harap-Alb“ şi „Călin“ de A. Mendelsohn, „Haiducii“ de H. Jerea. Printre cei mai de seamă balerini şi maeştri de balet din R.P.R. se numără : Irinel Liciu, F. Capsali, A. Romanovski, O. Danovski, P. Bodeuţ. Balewa, Abubakar Tafawa (n. 1912), om politic nigerian, prim-ministru federal al Nigeriei (din 1957), lider al partidului Congresul popular din Nigeria de Nord, care reprezintă interesele feudalilor băştinaşi. Balbaş, lac navigabil în Uniunea Sovietică, în sud-estul R.S.S. Kazahe; este lipsit de scurgere. Datorită climei, suprafaţa lacului variază între 17 000 şi 19 000 km2. Adîn-cimea maximă: 27 m. în oraşul Balhaş, situat pe ţărmurile acestui lac, se găseşte una dintre cele mai mari uzine de rafinare a cuprului din Uniunea Sovietică. Bali, insulă în Indonezia, în Arhipelagul Sondelor. Suprafaţa: 5 616 km2. Populaţia: peste' 1000 000 loc. (1958). Oraşul principal: Sinşaradja. Culturi de orez, de porumb şi întinse păduri tropicale. Locuitorii insulei se ocupă cu agricultura şi meşteşugurile artistice. Numeroase monumente de artă religioasă medievală. Balica, Nichita, haiduc romîn din Transilvania, organizatorul mişcării c u r u ţ i 1 o r în regiunea Arieşului; a luat parte la răscoala antihabsbur- BALINT 285 BALON gică (1703—1711) de sub conducerea lui Francisc Râkoczi al II-lea. Balint, Simion (1810— 1880), participant la revoluţia de la 1848 din Transilvania, fost prefect în legiunea comandată de Avram Iancu. în speranţa satisfacerii revendicărilor naţionale ale romînilor de către Curtea din Viena şi sub influenţa episcopului ortodox A. Şa-guna, adversar înverşunat al revoluţiei, B. a adoptat o atitudine prohabsburgică. balistă (lat. balista din gr. ballein „a arunca“), maşină de război în antichitatea greco-romană, care arunca bolovani sau butuci asupra duşmanului. balistică, ramură a fizicii aplicate, care se ocupă cu studiul mişcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi faţă de orizontală, mişcare determinată de impulsul primit iniţial, de atracţia Pămîntului şi influenţată de rezistenţa opusă de mediul în care se mişcă corpul. B. studiază în special mişcarea proiectilelor. Ea a constituit unul dintre primele domenii de dezvoltare a fizicii în perioada în care s-au pus bazele mecanicii clasice (sec. ^ XVI-XVII).-B.exterioară, ramură a balisticii care se ocupă cu mişcarea proiectilelor în spaţiul dintre gura de foc şi ţintă.—B. interioară, ramură a balisticii care cercetează fenomenele ce se petrec în interiorul gurii de foc, legate de stabilirea impulsului cu care este aruncat proiectilul. balizaj 1. (AV.) Totalitatea semnalelor optice, acustice sau de radio prin care se indică în mod permanent limitele unui aerodrom, locul de aterizare, punctele unde trebuie executate anumite manevre, obstacolele şi locurile periculoase etc. 2. (NAV.) Semnalizare cu balize fixe sau plutitoare a zonelor de navigaţie maritimă sau fluvială, a zonelor periculoase pentru navigaţie sau a diferitelor sectoare dintr-un port.—6. hertzian, semnalizare cu dispozitive radioelectrice a poziţiilor şi a traseelor necesare navigaţiei aeriene sau maritime. V. şi r a ,d i o b a I i z ă. baliză 1. (AV.) Semnal optic de marcare a marginilor unui aerodrom sau ale pistelor de aterizare. 2. (NAV.) Piesă sau construcţie din oţel, din lemn sau din beton, aşezată pe coastă în poziţie vizibilă sau în larg, deasupra unui banc de nisip, spre a indica zone periculoase pentru navigaţie sau treceri. 3. (C.F., DRUM,) Baliză avertizoare, semnal fix, montat înaintea semnalului prevestitor sau electric al unei staţii de cale ferată, pentru a atrage atenţia mecanicului de tren că se apropie de staţie. Este de culoare albă, cu una, două sau trei dungi negre, orizontale sau înclinate, după cum staţia pe care o serveşte are sau nu instalaţii de centralizare. La intersecţiile căilor ferate cu o şosea sau cu un drum la acelaşi nivel, se folosesc ¿.a. de culoare galbenă. 4. (TOPOGR.) Indicator topografic, format dintr-un stîlp de lemn, de metal etc. şi din două perechi de scîndurele, fixate în partea superioară a stîlpului. Se folo-seste în ridicările topografice. Bally'[baţi], Charles(1865- 1947), lingvist elveţian. A fost profesor de lingvistică generală şi de gramatică comparată a limbilor indo-europenela Universitatea din Geneva. A pus bazele stilisticii lingvistice. Balmuş, Constantin (1898— 1957), filolog romîn, specialist în limbile clasice. A fost profesor la Universitatea din Iaşi, apoi la cea din Bucureşti, şi membru al Academiei R.P.R. A publicat printre altele: „Tehnica povestirii la Plutarh“ (1925), „Tucidide. ^ Concepţia şi metoda sa istorică“ (1956) şi alte studii filologice şi istorice, antologii de literatură latină şi greacă destinate învăţămîn-tului, precum şi traduceri din limba greacă, însoţite de studii introductive şi comentarii. balneoclimătic, tratament — , tratament care se efectuează în localităţi balneoclimatice (mare sau munte), în scopul vindecării unor boli (rahitism, reumatism, tuberculoză osteo-articulară, hipertiroidism etc.) sau pentru stimularea rezistenţei organismului. în R.P.R., numărul paturilor în sanatoriile balneare a crescut an de an, ceea ce oglindeşte grija partidului şi a guvernului pentru ocrotirea sănătăţii oamenilor muncii. Astfel, numărul celor internaţi în sanatoriile balneare a crescut de la 75 370 în 1950 la 226 412 în 1960. V. şi ape minerale. balneologie (lat. balneum „baie“ şi gr. logos „cuvînt, studiu“), ramură a medicinii interne care se ocupă cu studiul acţiunii terapeutice a apelor minerale sau termale, a nămolurilor şi a tuturor factorilor balneoclimatici. Balomir, Ion (1794—c. 1835), pictor romîn din epoca începuturilor picturii noastre moderne. A lucrat, într-o factură încă primitivă, dar nu lipsită de farmec, numeroase portrete (printre care „Pravi-listul Andronache Donici“). împreună cu L. Stawski a executat pictura murală laică la palatul vistiernicului George Roset Roznovanu din Iaşi. balon 1. (AV.) Vehicul aerian fără propulsie proprie, con- Balon struit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai uşor decît aerul (heliu, hidrogen, gaz de iluminat) şi o nacelă pentru pasageri, aparate şi lest. B. se ridică în BALONARE 286 BALTA-LIMAN atmosferă datorită faptului că greutatea sa totală este mai mică decît aceea a volumului de aer dezlocuit. V. şi aerostat. 2. (CHIM.) Balon de sticlă, vas de sticlă cu pereţi bombaţi, cu unul sau mai multe gîturi, folosit în operaţiile de laborator. 3. (SPORT) Termen folosit de obicei pentru minge (ex. sportul ca b. oval „rugbi“, sportul cu 6. rotund „fotbal“). balonâre (MED.) v. meteo* rism. balonet (AV.) 1. Compartiment din interiorul unui d i-r i j a b i 1 umplut cu un gaz mai uşor decît aerul. 2« Compartimentul inferior al unui balon, izolat printr-o diafragmă şi comunicînd cu atmosfera printr-un orificiu; umplut cu aer, b. menţine forma balonului. 3« Plutitor aşezat sub aripa unui hidroavion, în apropiere de extremităţile acesteia, pentru a împiedica intrarea aripilor în apă în timpul plutirii. balot 1. Pachet cu material (de obicei bumbac, lînă, iută etc.), legat în forme şi greutăţi tipizate. 2. (METAL.) Ofel-balot, bandă de oţel de grosime mică (1 — 10 mm), folosită la confecţionarea cercurilor de butoaie, la bandajele roţilor de căruţe etc. balotaj (DR.), situaţie în care, la o alegere, nici unul dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea legală de voturi şi, ca urmare, este necesară repetarea alegerii. balsam, nume generic dat esenţelor de răşină bine mirositoare.— B. de Canada, lichid gălbui obţinut din arborele Abies balsamea, de consistenţa mierei, cu miros caracteristic terebentinelor. Este folosit la montarea preparatelor microscopice.—fi. de copal, substanţă extrasă din trunchiul unor arbori tropicali, folosită, în pictură, la prepararea v e r-n i u r i 1 o r.—fi. de Peru, lichid vîscos, brun-roşcat, cu miros aromat, insolubil în apă, obţinut prin crestarea arborilor din specia Myroxylon pereirae. Este folosit extern, în dermatologie.—6. de Tolu, balsam obţinut din planta leguminoasă Myroxylon toluifera- Se prezintă sub formă de particule neregulate, brune-roşcate, cu miros aromat, solubile în apă caldă. Este folosit în bolile bronhopulmonare, fiind un moderator al secreţiilor arborelui respirator şi un antiseptic slab. —fi. sintetic, amestec de diferiţi compuşi chimici (ex. esteri ai acidului benzoic sau cinamic cu diverşi alcooli rezinici). fi. s. este folosit în farmacie şi în parfumerie. în medicina veterinară este indicat în special în tratamentul scabiei. balsâmice, substanţe răşi-noase naturale, cu miros aromatic, plăcut şi cu efect calmant asupra mucoaselor inflamate, în grupa b* sînt incluse şi alte substanţe cu acţiune terapeutică asemănătoare, ca terebentina (terebentina de pin, de brad, gudronul vegetal), unele substanţe aromatice (eucalipto-lul, esenţa de santal etc.). balsamină (Impatiens balsamina), plantă anuală din familia balsaminaceelor, originară din India, cu flori albe-roşietice sau pestriţe, bătute, aşezate la subsuoara frunzelor. Este foarte răspîndită în R.P.R. ca plantă ornamentală. Balş, oraş raional în reg. Oltenia, reşedinţă de raion. 7 330 loc. (1961). întreprindere de prelucrare a metalelor pentru articole casnice. — Raionul B cu 74 030 loc. (1961). Culturi cerealiere (grîu, porumb), podgorii, livezi de pomi fructiferi. Pe baza argilelor superioare este dezvoltat olăritul (cunos-cuta ceramică populară de Oboga). Balş, veche familie de boieri romîni, care a deţinut dregătorii importante în statul feudal moldovean. Prin deposedarea de pămînt a ţăranilor liberi, reprezentanţii acestei familii au reuşit să-şi creeze moşii uriaşe: Unul dintre ei, Alecu Balş< stăpînea pe la mijlocul secolului al XlX-lea peste 115 000 ha, iar altul, Teodor Balş a fost conducătorul marii boierimi reacţionare care a luptat cu înverşunare împotriva unirii Moldovei cu Ţara Romînească. Balş, Gheorghe (1866-1934), inginer romîn, membru al Academiei Romîne. A lucrat, printre altele, la construcţiile podului de la Cernavodă şi portului Constanţa, iar în colaborare cu arhitectul N. Ghica-Budeşti la construirea Institutului de seruri şi vaccinuri „L. Pasteur“ din Bucureşti. A publicat studii valoroase de sinteză asupra arhitecturii bizantine, precum şi asupra bisericilor şi mănăstirilor moldoveneşti. Balta Albă, lac sărat de cîmpie, situat în estul Munteniei, la sud de valea rîului Buzău. Suprafaţa: 1 068 ha. Adîncimea maximă: 4 m. Balta Brăilei, luncă inundabilă a Dunării (între Hîrşova şi Brăila), cuprinsă între Dunărea veche şi Dunărea nouă, mărginită de munţii Dobrogii (în est) şi de Bărăgan (în vest). Suprafaţa: circa 100 000 ha. Lungimea: circa 56 km; lăţimea medie: 15—20 km. Ţinut acoperit cu bălţi, mlaştini şi grinduri, bogat în vînat, în peşte şi în păşuni. baltag, topor mic, cu două tăişuri, cu coadă lungă din lemn, întrebuinţat ca armă în evul mediu, mai ales în Moldova. Balta Ialomiţei, luncă inundabilă a Dunării, "care se întinde de la Călăraşi la Hîrşova. Este cuprinsă între Dunărea veche şi braţul Borcea. Suprafaţa: circa 90 000 ha. Lăţimea medie: 10—15 km. Lungimea: circa 100 km. Ţinut presărat cu bălţi, mlaştini şi grinduri, bogat în vînat, în peşte şi în păşuni, important pentru creşterea animalelor de lapte şi carne. Balta~Liman, localitate în Turcia, pe ţărmul european al Bosforului, lîngă Istanbul, unde s-a încheiat, la 1 mai 1849, o convenţie între Rusia şi Turcia BALTAZAR 287 BALZAC prin .care s-a consfinţit pe plan diplomatic internaţional înăbuşirea mişcării revoluţionare din Moldova şi Ţara Romî-nească. Prin această convenţie s-a hotărît alegerea domnilor Moldovei şi Ţării Romîneşti pe termen de şapte ani, desfiinţarea adunărilor obşteşti şi înlocuirea lor prin divanuri legislative cu membri numiţi de domn, precum şi ţinerea sub ocupaţie a Principatelor pînă la trecerea pericolului de revoluţie. La B'~L, au fost numiţi domni: Barbu Ştirbei în Ţara Romînească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova. Baltazar, Apcar (sau Abgar) (1880 — 1909), pictor romîn. Autor de compoziţii istorice („Capul lui Moţoc vrem!“), de portrete, peisaje, de scene de gen, înfăţişînd adesea tipuri şi aspecte din mahalalele Bucureştilor („Madam Ionescu cu căţelul“, 1908; „Muza mahalalei", 1908; „La sîrbi“, 1909). B. a studiat tradiţiile picturii vechi romîneşti, încercînd în cîteva lucrări, însă fără prea fnult succes, să le integreze în formele noi ale picturii deco-rativ-monumentale. A desfăşurat şi o intensă activitate de cronicar şi critic de artă. baltă (GEOGR.), zonă largă de luncă inundabilă, în care predomină numeroase lacuri (ex. Balta Brăilei, Balta Ialo-mitei ş.a.). baltic» scutul — (STRAT.), teritoriu care cuprinde Finlanda, peninsula Kola şi cea mai mare parte a Peninsulei Scandinave, format din şisturi cristaline şi din roci eruptive arhaice şi algonkiene, cutate şi peneplenizate (v. şi pene-p 1 e n ă). Constituie soclul rigid al Europei de nord; parţial este acoperit de depozitele sedimentare ale paleozoicului inferior. Baltică, Marea — , mare continentală europeană, legată de Oceanul Atlantic prin strîm-torile daneze; scaldă ţărmurile U.R.S.S., R.P. Polone, R.D. Germane, R.F. Germane, Da-nemarcii, Suediei, Finlandei. Suprafaţa: 386 000 km2; are adîncimi mici. Formează trei golfuri mari (Finic, Botnic, Riga). Prezintă o deosebită importanţă pentru transportul maritim al U.R.S.S. şi al ţărilor nordice. Principalele porturi : Leningrad, Tallinn, Riga, Klaipeda, Kaliningrad, Gdansk, Gdynia, Szczecin, Copenhaga, Stockholm, Helsinki, Turku, Rostock, KieL Baltimore /boltimoz], oraş în S.U.A. (statul Maryland), port la Oceanul Atlantic, înfiinţat în 1682. 1 727 000 loc. (1960), inclusiv suburbiile. Unul dintre cele mai mari centre industrial-comerciale ale ţării. Predomină industria grea (siderurgie, construcţii navale şi de avioane), industria chimică şi de prelucrare a petrolului. Are şi industrie textilă şi alimentară. Instituţii de învă-ţămînt superior. balţ, cingătoare lucrată din 3—4 fîşii înguste de piele, pe care se aplică fragmente ornamentale de cositor turnat; piesă specifică portului popular femeiesc din ţinutul Pădure-nilor, reg. Hunedoara. balustru 1. (TEHN.) Compas pentru tras cercuri mici, format dintr-un braţ central, imobil, în jurul căruia se roteşte un manşon; de acesta este legat elastic al doilea braţ, care poartă în capăt un creion sau un trăgător cu tuş. Variaţia razei cercului se realizează cu un şurub. 2* (ARHIT.) Stîlp scurt şi rotund, puţin umflat spre mijloc, făcut din piatră, beton sau lemn şi folosit ca element component al unei balustrade sau ca decor arhitectural. Poate avea profile variate, corespunzătoare diverselor stiluri. Balzac, Honore de (1799— 1850), scriitor francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai realismului critic în literatura universală, înzestrat cu o putere de muncă titanică, adevărat „ocnaş al peniţei şi al cernelii“, cum îi plăcea să se autodefinească, B. a scris aproape 100 de romane şi nuvele, grupate sub titlul „Comedia umană“, vastă frescă a societăţii franceze din prima jumătate a sec. XIX. Sub influenţa descoperirilor ştiinţifice privind corelaţiile din natură ale lui Cuvier şi Geoffroy de Saint-Hilaire şi a teoriilor fiziognomonice ale lui Lavater şi Gali, B. a năzuit să realizeze, prin opera sa, o „istorie naturală“ a societăţii contemporane. Deşi avea vederi monarhiste şi legitimiste, ca romancier realist a depăşit propriile sale limite ideologice, H. de Balzac înfăţişînd în mod critic şi demascator atît aristocraţia, aflată în stadiul ei de descompunere, cît şi burghezia, în plină ascensiune. B. a intuit, în „Comedia umană“, contradicţiile capitalismului premonopolist, căutînd să redea „monstrul modern sub toate feţele“, evidenţiind forţa dizolvantă şi corupţia morală exercitate asupra individului de setea de înavuţire. El a creat o galerie uriaşă de tipuri sociale, caracteristice nu numai epocii lui, ci şi perioadei ulterioare de dezvoltare a orîn-duirii burgheze. Excelent cunoscător al vieţii, B. a realizat prin scrierile sale un tablou realist din care, după cum spunea Engels, se poate învăţa mai mult decît din toate lucrările economiştilor, istoricilor şi statisticienilor vremii. în „Comedia umană“, B. a arătat care era mecanismul formării averilor în perioada de impetuoasă afirmare a capitalismului („Cesar Birotteau“, 1837), a surprins cu profunzime substratul noilor relaţii de familie, în care banii jucau un rol din cele mai nocive („Eugenie Grandet“, 1833; „Verişoara Bette“, 1847), căsătoria devenind o afacere ca oricare alta („Contractul de căsătorie“, 1835), iar moştenirea o pradă disputată („Ursula Mirouet“, 1841; „Vărul Pons“, 1847), a relevat tendinţa de îmburghe-zire a unei părţi a ţărănimii („Ţăranii“, 1845), a denunţat BAMAKO 288 BANANIER corupţia presei şi pe editorii speculanţi („Iluzii pierdute“, 1837— 1843), a înfierat carierismul („Moş Goriot“, 1834) şi a stigmatizat pe bancheri şi cămătari („Cămătarul“, 1830; „Banca Nucingen“, 1838). De la un roman la altul apar adesea aceleaşi personaje, care, în situaţii mereu noi, îşi îmbogăţesc profilul. Urmărind să redea „fiziologia“ societăţii contemporane, întruchipată în nenumărate personaje şi ipostaze, B. a pus în lumină locul dominant pe care aurul îl ocupă în orînduirea burgheză ca principal mobil al tuturor acţiunilor, ca piesă-cheie în mecanismul orb şi complicat al relaţiilor capitaliste. în opera lui B., fantezia înflăcărată proprie romantismului se îmbină cu exactitatea ştiinţifică a descrierilor şi a analizei psihologice, cu forţa de a reliefa trăsătura fundamentală, definitorie a fiecărui personaj în parte. Scriitorul a excelat în descifrarea relaţiilor existente între fizionomia spirituală a eroilor şi mediul în care aceştia trăiesc, între temperamentul, caracterul şi preocupările lor cotidiene şi tendinţele econo-mice-sociale principale ale epocii. Ca pictor de moravuri şi de caractere, ajutat de un uimitor spirit de observaţie, B* a mînuit o limbă suplă, bogată în nuanţe, epitete şi imagini sugestive. B. a scris şi opere dramatice, dintre care cea mai valoroasă este piesa „Mercadet“ (1853). Opera lui a exercitat o influenţă uriaşă asupra evoluţiei romanului, atît în Franţa cît şi peste hotare. Printre scriitorii înrîuriţi de creaţia lui B. se numără şi Cezar Petrescu, G. Călinescu şi I. M. Sadoveanu. Opera integrală a lui B. este în curs de tipărire şi în traducere ro-mînească. Bamako, capitala Republicii Mali, oraş situat pe fluviul Niger, legat printr-o cale ferată de Dakar. 101 000 loc. (1960). Centru comercial pentru exportul de bumbac, de tutun etc. bâmă (Hibiscus esculentus), plantă anuală din familia mal-vaceelor, originară din India şi din Asia Mică, înaltă pînă la 190 cm, cu frunze mari în formă de inimă. Fructul este o capsulă alungită (teacă), cu 5 muchii, acoperită cu perişori şi umplută cu numeroase seminţe sferice, cenuşii. Tecile tinere se întrebuinţează în alimentaţie. Din seminţe se prepară un surogat de cafea. Se cultivă în sudul R.P.R. pe suprafeţe mici. bambus (Bambusa), denumire dată mai multor specii de plante arborescente din familia gramineelor, cu tulpini drepte, cilindrice, înalte pînă la 25 m şi foarte tari. Creşte în regiunile tropicale şi subtropicale, unde se utilizează ca material de construcţie. ban \ cea mai mică unitate monetară din R.P.R., echivalentă din 1867 cu a suta parte dintr-un leu. în sec. XVI — XVIII, termenul denumea în general monedele mărunte, ca asprul de aramă sau chiar de argint, echivalînd cu 1/200 dintr-un galben, dinarii ungureşti etc. Numele unităţii monetare vine de la moneda banului Slavoniei, monedă care a circulat în Ţara Romînească de pe la sfîrşitul sec. al XlII-lea. ban2, dregător maghiar însărcinat, din sec. al Xll-lea, cu conducerea unei regiuni de graniţă. După intrarea Seve-rinului în componenţa Ţării Romîneşti, dregătorului acestei cetăţi i s-a dat titlul de ban. Acesta apare pentru prima oară în Sfatul domnesc în timpul lui Mircea cel Bătrîn (1386—1418). El a devenit apoi un fel de guvernator al Olteniei. Începînd din 1761, b. a fost reţinut la Bucureşti ca sfetnic al domnului şi înlocuit la Craiova cu un caimacam, în Moldova, dregătoria este constatată documentar din sec. al XVII-lea. Banach, Ştefan (1892-1945), matematician polonez, cunoscut prin lucrările sale de teorie a funcţiilor şi de analiză funcţională; a introdus în matematică noţiunea cunoscută sub numele de spaţiul Banach. banalităţi, nume dat în Europa apuseană, în evul mediu, dreptului exclusiv al seniorului de a ţine moară, cuptor, teasc şi animale de reproducţie, de care ţăranii se foloseau plătind o taxă. banán v. bananier, banană 1. (BOT.) Fructul bananierului. 2, (ELT.) Piesă formată dintr-o fişă mică de metal, acoperită parţial cu un manşon izolant; montată la capătul unui cablu, b. poate stabili contactul conductor al acestuia cu circuitul electric al unui aparat, prin introducerea ei într-un lăcaş. bananiér (Musa paradisiaca), plantă arborescentă din familia musaceelor, cu tulpina subţire, acoperită cu tecile frunzelor care formează în totalitatea lor o tulpină falsă. Frunzele sînt mari, alungite şi aşezate în formă de buchet în vîrful tulpinii. Fructul b., banana, este o bacă lungă, BANAT 289 BANAT puţin arcuită, de culoare galbenă, cu miezul făinos, dulce şi aromat, acoperită cu o coajă groasă care la maturitate se desface uşor. Este răspîndit în regiunile tropicale, unde se cultivă pentru fructele sale comestibile* Sin* banan. Banat, ^ regiune administrativ- economică în sud-vestul R. P. R., la graniţa cu R.P* Ungară şi R. P. F. Iugoslavia. Suprafaţa : 21 800 km2. Populaţia : 1234340 loc. (1961). Are 12 raioane administrative şi 16 oraşe, dintre care 4 regionale (Timişoara, reşedinţa regiunii, Reşiţa, Arad şi Lugoj). Relieful este constituit dintr-o zonă muntoasă în est şi sud, o zonă coli-nară în centru şi o zonă joasă de cîm-pie în vest. Zona muntoasă, care reprezintă 28,4% din teritoriul regiunii, cuprinde partea vestică a munţilor Poiana Ruscă, Ţarcu, Go-deanu, Mehedinţi şi munţii Almăjului şi Semenicului; este acoperită de păduri şi păşuni întinse. Zona colinară, care face trecerea între munte şi cîmpie, cuprinde partea sudică a Piemonturilor Vestice. Zona de cîmpie reprezintă zona sud-estică a Cîmpiei Tisei. Clima regiunii este mai blîndă decît cea din restul ţării şi mai uniformă în variaţiile sezoniere. în partea de cîmpie se simt influenţele climei mediteraneene, care permit creşterea spontană a liliacului sălbatic şi a castanului dulce. Principalele cursuri de apă sînt Dunărea, Mureşul, Timişul, Carasul, Bega, Nera, dintre care Dunărea şi Bega sînt navigabile. Resursele hidroenergetice sînt folosite parţial (hidrocentrala de la Văliug pe Bîrzava). Deosebit de mari sînt resursele hidroenergetice ale Dunării în sectorul Cazane-Porţile de Fier, unde se poate construi o hidrocentrală cu o putere instalată de peste 2 000 000 kW. în subsol se găsesc zăcăminte de huilă (Anina, Secu, Doman etc.). La Mehadia, Iablaniţa, Bozovici sînt exploatări de lignit. Se găsesc numeroase zăcăminte de minereuri: fier (Ocna de Fier, Dognecea), mangan (De- rulant (52,2%), de motoare electrice (36,9%), de generatoare electrice (82,2%), de ţesături de bumbac (25*4%), de încălţăminte de piele (18%), de zahăr (19,7%) etc. Principalele ramuri industriale sînt industria siderurgică şi industria construcţiilor lineşti), plumb (Ruşchiţa), cupru (Dognecea), cro-mit (Dubova, Ti-soviţa). La Ruşchiţa se află cea mai importantă exploatare de marmură din ţară. Toate aceste zăcăminte constituie baza unei pu-ternice industrii extractive. în regiune se mai găsesc izvoare minerale, termale (Băile Herculane) sau reci (Buziaş, Lipova). 27,3% din suprafaţa regiunii este acoperită de păduri (fag, stejar, conifere). Industria şi agricultura, dezvoltate şi în trecut, au luat în anii regimului de democraţie populară o dezvoltare puternică şi multilaterală. în economia ţării, regiunea B. deţinea în 1961 o pondere însemnată în producţia de oţel (32,7%), de fontă (13,7%)), de laminate finite pline (33,5 %>), de material de maşini, industria uşoară şi industria alimentară. Cel mai important dintre centrele industriale este Reşiţa, cu Combinatul siderurgic şi cu întregul complex de uzine şi mine de la Bocşa, Anina, Ocna de Fier etc. Industria siderurgică mai este reprezentată prin Uzinele de la Oţelu-Roşu şi Nădrag. Industria construcţiilor de maşini este concentrată în oraşele Reşiţa (utilaj energetic, feroviar etc.), Arad (Uzina de vagoane Arad, Uzina de strunguri Arad), Timişoara (Fabrica de utilaj electrotehnic „Electro- 19 - c. 761 BANAT 290 BANCA DE ÎNVESTIŢI! motorul4*), Topleţ (maşini şi unelte agricole) etc. Industria uşoară este reprezentată în primul rînd de industria textilă, apoi de cea a pielăriei şi încălţămintei (Timişoara, al doilea oraş din ţară în 'cadrul industriei textile, Arad, Lugoj, Orşova, Jimbolia şi Periam). Industria alimentară (concentrată în Timişoara, Arad, Lugoj) este foarte variată, dispunînd de o bază largă de materii prime. Mai sînt dezvoltate industria de prelucrare a lemnului (Caransebeş, Timişoara, Arad, Pîn-cota, Orşova, Deta), industria chimică (Timişoara), distilarea lemnului (Reşiţa, Margina) şi industria materialelor de construcţii (Jimbolia, Lugoj), Agricultura, colectivizată în întregime, cu un accentuat caracter intensiv, are un rol important în economia regiunii. Terenurile arabile ocupă circa 42% din suprafaţa regiunii Banat, fiind localizate mai ales în partea de vest. Principala ramură a agriculturii acestei regiuni este cultura cerealelor (griul, porumbul, orzul, ovăzul), în Banat se mai cultivă orez, cartofi, plante industriale (sfecla de zahăr, cînepa, rapiţa, tutunul, inul). Pomicultura şi viticultura sînt dezvoltate. în creşterea animalelor predomină porcinele (primul loc pe ţară), păsările, apoi bovinele şi ovinele. Specifică pentru regiunea Banat este creşterea viermilor de mătase şi a albinelor, care cunosc o largă dezvoltare. Regiunea Banat a cunoscut în anii regimului democrat-popular un puternic avînt cultural. în 1961 erau în regiunea Banat 874 de şcoli de cultură generală, funcţionau 675 de cămine culturale şi case de citit, 975 de biblioteci publice, 371 de instalaţii cinematografice şi 8 muzee. Există un teatru de operă şi balet şi o filarmonică (Timişoara), 5 teatre dramatice (Timişoara, Arad, Reşiţa), două teatre de păpuşi (Timişoara), o universitate, un institut politehnic, un institut agronomic şi un institut de medicină (Timişoara). Organele de presă ale Comitetului regional P.M.R. Banat şi ale Sfatului popular regional sînt „Drapelul roşu“, Szabad Szo", „Die Wahr-ieit‘\ „Pravda“ (în limba sîrbă). Banat, veche provincie istorică aşezată între Carpaţii Meridionali, Dunăre, Tisa şi Mureş. Teritoriul B. aparţine Romîniei (estul) şi Iugoslaviei (vestul). în timpuri străvechi, B. a fost locuit de daci şi a făcut parte din provincia romană Dacia. în evul mediu timpuriu, în partea de est a B. a existat o formaţiune statală romîno-slavă (ducatul lui Glad şi a urmaşului său Ahtum). în sec. X—XI, B. a fost cucerit de unguri. De la mijlocul sec. al XVI-lea pînă la începutul sec. al XVIII-lea a fost paşalîc turcesc. După 1718, B. a fost cuprins în Imperiul habsburgic, avînd pînă în 1778 administraţie germană, apoi pînă în 1918 administraţie maghiară. în condiţiile destrămării Imperiului austro-ungar în 1918, partea de est a B., cu o populaţie în majoritate romi-nească, s-a unit cu Romînia, iar partea de vest, cu o populaţie predominant sîrbă, a intrat în componenţa Iugoslaviei. banatite (PETROGR.), grupă de roci magmatice, mai ales granodioritice şi granitice, formate la sfîrşitul cretacicului în Banat şi în Munţii Apuseni, în legătură cu intruziunile de b. s-au format numeroase zăcăminte de fier, cupru, plumb, zinc, molibden şi bismut. Gra-nodioritele şi graniţele bana-titice se exploatează în numeroase cariere (ex. Valea Dră-ganului, reg. Cluj, Oraviţa, reg. Banat). Banatul Severinului, teritoriu militar-administrativ creat de regii Ungariei, la începutul sec. al XlII-lea, în scopul apărării graniţei de sud. Avea ca centru cetatea Severinului. Conducătorul B.S. purta titlul de ban. A fost feud al domnilor Ţării Romîneşti începînd cu Basarab I. în sec. al XVI-lea, Severinul şi partea de apus a B.S. au căzut sub stăpînirea turcească. banc 1. (TEHN.) Masă sau platformă pe care pot fi montate dispozitive, utilaje sau instalaţii folosite la operaţii de prelucrare manuale şi mecanizate.—Banc de atelier, masă de lucru într-un atelier, pe care se pot fixa diferite dispozitive şi la care se lucrează cu unelte manuale sau cu maşini-unelte portative (ex. b. de ajustare, b. de tîmplărie). — Banc de probăt instalaţie pentru încercarea ma- şinilor, aparatelor sau a ansam-blelor lor, în condiţii cît mai apropiate de regimul lor de lucru, în scopul determinării caracteristicilor lor de funcţionare.—Banc de rodaj, instalaţie fixă pentru rodarea unei maşini sau a ansamblelor ei.—Banc de tras, instalaţie pentru tragerea la rece a metalelor în bare şi ţevi.— Banc de trefilare, instalaţie pentru tragerea la rece a metalelor în fire prin filiere. V. şi trefila-r e. 2. (GEOGR.) Banc de nisip, ridicătură formată din pietriş amestecat cu nisip şi cu nămol şi depusă pe fundul mărilor sau al apelor curgătoare. Aceste ridicături, ascunse sub nivelul de la suprafaţă al apelor, sînt periculoase pentru navigaţie. 3. (PESC.) Banc de peşti, grupare de peşti, de obicei de aceeaşi specie, vîrstă şi mărime, în timpul migra-ţiunilor de reproducere, hră-nire, iernare etc. Banca agricolă a R.P.R., instituţie bancară de stat, specializată în finanţarea şi creditarea întreprinderilor şi organizaţiilor economice socialiste din agricultură. A funcţionat între 1955 şi 1960. Banca de investiţii a R.P.R., instituţie bancară de stat, creată în 1948, specializată în finanţarea nerambursabilă a investiţiilor capitale ale întreprinderilor, organizaţiilor economice de stat şi instituţiilor şi în creditarea pe termen lung. Concentrează mijloacele destinate finanţării şi creditării in- BANCA DE STAT A R.P.R. 291 BANCA NAŢIONALĂ vestifiilor» efectuează operaţii de decontare în sectorul investiţiilor şi acordă credite pe termen scurt întreprinderilor de construcţii-montaj şi foraj, institutelor de proiectare etc. B. de i. a R.P.R. urmăreşte folosirea mijloacelor materiale şi băneşti destinate investiţiilor şi exercită controlul prin leu şi tehnic asupra respectării disciplinei de plan, de proiect şi de deviz, precum şi a disciplinei financiare în construcţii-montaj şi foraj, în sectorul de proiectare şi cel de cercetări geologice. Banca de Stat a R.P.R., bancă centrală de tip socialist, creată în 1948 prin transformarea Băncii Naţionale a Romîniei. Este unica bancă de emisiune, centrul de casă al economiei naţionale, bancă de creditare pe termen scurt pentru producţia şi circulaţia mărfurilor şi centrul de decontare al R.P.R.; mobilizează şi centralizează resursele băneşti ale economiei naţionale, îndeplineşte executarea de casă a bugetului statului, are dreptul exclusiv de a efectua operaţii cu metale preţioase, valute, devize, precum şi decontările cu străinătatea. B. de s. a R.P.R. exercită controlul prin leu asupra tuturor întreprinderilor, ramurilor etc. în ceea ce priveşte realizarea planului de stat şi asupra gospodăririi fondurilor instituţiilor bugetare. Clădirea Băncii de Stat a Republicii Populare Romîne (corpul vechi) este un monument arhitectonic în stilul Renaşterii franceze, construit în anul 1885 după planurile arhitecţilor Bernard Cassien şi A. Galleron. Decoraţia sobră de coloane, pilaştri şi statui scot în evidenţă corpul central, intrarea şi pavilioanele de colţ ale faţadei principale. 19* Banca internaţională de reconstrucţie şi dezvoltare, instituţie de credit internaţional, creată pe baza unui statut elaborat la Conferinţa internaţională valutară-financiară din 1944 de la Bretton Woods (S.U.A.). Banca se găseşte sub controlul cercurilor monopoliste din S.U.A., care, în ciuda prevederii statutare de a acorda ajutor ţărilor slab dezvoltate din punct de vedere economic, au transformat-o într-un instrument al politicii lor externe reacţionare, folosind-o pentru favorizarea exportului decapitai american. Funcţionează efectiv din 1946. în 1960 această organizaţie grupa 68 de ţări şi avea u n capital total de 19 308 000 000 de dolari, dintre care S.U.A. 6 350 000 000 de dolari, Anglia 2 600 000 000 de dolari, Franţa 1 050 000 000 de dolari, R.F.G. 1 050 000 000 de dolari, India 800 000 000 de dolari etc. în acordarea de împrumuturi, rolul principal revine Statelor Unite ale Americii, care deţin 32% din numărul total al voturilor, fiecare ţară avînd un număr de voturi în raport direct cu mărimea capitalului subscris de ea. Banca internaţională de reconstrucţie şi dez- voltare are ca filiale: Corporaţia financiară internaţională şi Asociaţia internaţională de dezvoltare. Banca Marmorosch,Blank & Co., , una dintre cele mai vechi bănci din Romînia, fundată sub formă de casă de bancă în 1848. în 1905 a fost transformată în societate pe acţiuni cu un capital de 8 000 000 de lei. Ulterior, capitalul a sporit pînă la 125 000 000 de lei. Banca avea relaţii de afaceri cu puternice grupări bancare germane, austriece, franceze şi americane, fiind folosită de acestea ca unul dintre canalele principale pentru pătrunderea capitalurilor lor în economia Romîniei. Ca urmare a crizei economice din 1929, cu tot sprijinul acordat de Banca Naţională a Romîniei, B.M.B. nu a putut face faţă cererilor de restituire a depunătorilor şi altor angajamente şi a cerut creditorilor săi un moratoriu, care s-a încheiat în 1939. Aceasta a provocat pierderi foarte mari masei de mici depunători care îşi încredinţaseră economiile lor acestei bănci. Datorită unor speculaţii abile şi obţinerii concesiunii desfacerii tutunului (Discom), ea a reuşit să se menţină, ca o bancă de mică importanţă, pînă în 1948, cînd a fost naţionalizată. Banca Naţională a Romîniei, instituţie bancară burgheză, înfiinţată în 1880, cu drepturi unice de emisiune. Capital iniţial: 30 000 000 de lei-aur, dintre care 10 000 000 de lei aparţineau statului. în 1901 statul şi-a refras capitalul, dar a revenit în 1925. în 1929 capitalul instituţiei era de 600 000 000 de lei, dintre care 10% aparţinea statului. B.N.R. a fost principalul sprijin financiar al burgheziei romîneşti, şi îndeosebi al Partidului naţional-liberal. A controlat întreaga viaţă economică şi a influenţat politica Romîniei burghezo-moşiereşti. La sfîrşitul anului 1946, B.N.R. a fost etatizată, fapt care a reprezentat începutul reorganizării, pe baze democratice, a sistemului bancar în Romînia. în 1948 B.N.R. a fost transformată în Banca de Stat a R.P.R. Banca de Stat a R.P.R. BANCA PENTRU REGLEMENTĂRI 292 BANCĂ Banca pentru reglementări internaţionale, instituţie bancară înfiinţată în 1930 (cu sediul la Basel, Elveţia) cu participarea băncilor centrale din Anglia, Belgia, Italia, Germania, Franţa, Japonia şi a unui grup de bănci americane în frunte cu grupul Morgan. A jucat un rol important în reînvierea militarismului german şi în finanţarea Germaniei hitleriste, iar în prezent este agentul financiar al organizaţiilor internaţionale menite să înfăptuiască politica „integrării44 economice şi politice a Europei apusene. Deşi la Conferinţa internaţională valutară-financiară de la Bretton Woods (1944) s-a luat hotărîrea lichidării acestei bănci, totuşi cercurile conducătoare din S.U.A. au menţinut-o ca organ-anexă al Fondului monetar internaţional şi al Băncii internaţionale de reconstrucţie şi dezvoltare. Banca romînească, una dintre cele mai mari bănci comerciale din Romînia bur-ghezo-moşierească, înfiinţată în 1911. Capitalul B.r. a fost sporit succesiv de la 17 500 000 de lei, cît era iniţial, la 350 000 000 în 1938, apoi la 625 000 000 în 1942 ş.a.m.d. Strîns legată de Banca Naţională a Romîniei, B.r. a constituit un instrument de prim ordin în manile burgheziei, în frunte cu familia Brătianu, pentru realizarea politicii economice de clasă a Partidului naţional-liberal. După primul război mondial, a avut un rol însemnat în pătrunderea capitalurilor burgheziei liberale în economia Transilvaniei. în perioada dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, B.r. a fost cea mai puternică bancă particulară din Romînia. Ea a avut circa 40 de filiale în toată ţara şi a controlat un mare număr de bănci şi întreprinderi industriale şi de transport, obţinînd astfel profituri considerabile. în 1939, numai profitul recunoscut prin bilanţ, mult mai mic decît cel real, era de 26,6%. B.r. a avut un rol dintre cele mai importante în pregătirea şi finanţarea războiului antisovie-tic. După 23 August 1944, ea a fost un instrument al reacţiunii împotriva refacerii economice şi democratizării ţării. în 1948 B.r. a fost naţionalizată. bancă (EC.), întreprindere care execută operaţii de plată şi de credit. Primele bănci au apărut în orînduirea sclavagistă şi serveau pentru efectuarea plăţilor între negustori, în evul mediu, activitatea bancară s-a dezvoltat în republicile din nordul Italiei, unde economia bănească şi creditul erau stimulate de ample operaţii comerciale. Apariţia capitalismului a determinat o creştere a activităţii bancare, care s-a generalizat către începutul sec. al XlX-lea. în capitalism, b. sînt întreprinderi care concentrează capitalurile băneşti disponibile şi le pun la dispoziţia întreprinderilor capitaliste sau a statului burghez sub formă de credit; ele execută de asemenea numeroase alte operaţii băneşti. Făcînd comerţ cu capital bănesc, b. obţin profituri din diferenţa dintre dobîn-zile încasate pentru creditele acordate şi dobînzile plătite de ele pentru depuneri. Aceste profituri, ca şi cele obţinute din operaţiile de casă, decontare, finanţare etc., reprezintă o parte din plusvaloarea creată de muncitori în producţie. Contribuind la accelerarea dezvoltării producţiei capitaliste şi la intensificarea exploatării oamenilor muncii de la oraşe şi sate, activitatea bancară duce implicit la ascuţirea contradicţiilor capitalismului, la agravarea crizelor economice. Sistemul bancar a contribuit la grăbirea procesului de concentrare a capitalului şi de formare a monopolurilor industriale. Concentrarea producţiei şi formarea monopolurilor industriale au determinat, la rîndul lor, accelerarea concentrării şi a centralizării capitalurilor în sistemul bancar, transformarea b. din simpli intermediari în monopoluri bancare atotputernice. Marile b. monopolizează cea mai mare parte a capitalului bănesc, pe care-1 investesc în întreprinderi industriale, şi invers, monopolurile industriale cumpără acţiuni ale b.; are loc astfel o fuziune a capitalului monopolist industrial cu capitalul mo- nopolist bancar, ceea ce dă naştere capitalului financiar. în condiţiile imperialismului, băncile capătă un rol nou: din simpli mijlocitori de credit, ele devin stăpînii întregii vieţi economice şi politice. Proporţiile şi rolul creditului cresc într-o asemenea măsură încît operaţiile bancare ajung să oglindească mersul producţiei şi al circulaţiei mărfurilor, băncile devenind, cum a arătat V. I. Lenin, centrul nodal al economiei capitaliste. Marile b. capătă posibilitatea de a controla economia ţărilor capitaliste şi, pe această bază, îşi asigură dominaţia lor în viaţa politică, subordonează aparatul de stat intereselor o 1 i-garhiei financiare, asigură expansiunea imperialistă etc. Cucerind puterea politică, proletariatul naţionalizează, o dată cu principalele mijloace de producţie, şi întregul sistem bancar, care trebuie reorganizat radical, înfiinţîndu-se, după cum arată V. I. Lenin, „o bancă de stat unică, cea mai mare dintre cele mai mari, cu sucursale în fiecare glasă, pe lîngă fiecare fabrică“. în socialism, b. îşi schimbă radical rolul şi funcţiile. Pe baza planurilor economice de stat, ele îndeplinesc rolul unei puternice pîrghii în conducerea planificată a economiei naţionale. B. mobilizează mijloacele băneşti disponibile, finanţează şi creditează întreprinderile şi gospodăriile socialiste, organizează şi efectuează decontările băneşti şi plăţile în cadrul economiei naţionale, reglementează circulaţia bănească, exercită controlul prin leu asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor etc. în R.P.R., b. au fost naţionalizate la 11 iunie 1948. V. şi Banca de Stat a R.P.R.; Banca de investiţii a R.P.R.-R de emisiune, formă de bancă avînd dreptul (de cele mai multe ori monopolul) de a emite şi de a pune în circulaţie bilete de bancă, valute, devize şi de a acorda credite. Pe lîngă această sarcină, băncile de emisiune din ţările capitaliste au un rol deosebit de important în sistemul de credit, deoarece ele emit bani de credit, păstrează disponibilităţile bă- BANCHER 293 BANDĂ neşti ale băncilor comerciale şi le acordă credite; în unele ţări efectuează operaţii legate de executarea bugetului etc. în imperialism, oligarhia financiară foloseşte b. de e. ca un instrument al politicii ei inflaţioniste, în ţările socialiste, monopolul emiterii biletelor de bancă îl are banca de stat a ţării respective.— B. populară, formă a cooperaţiei de credit în Romînia burghezo-moşierească. Primele b.p. s-au înfiintat în sec. al XlX-lea, ca o reacţie împotriva cămătarilor care speculau ţărănimea* B.p. au încăput însă pe mîinile chiaburimii, care le-au folosit pentru exploatarea ţărănimii sărace şi pentru deposedarea ei de pămînt. După 1945, statul democrat-popular a folosit b.p. pentru sprijinirea prin credite a ţărănimii sărace recent împroprietărite. După apariţia decretului nr. 197 din 13 august 1948 pentru lichidarea băncilor particulare, b.p. s-au dizolvat, iar activele lor au fost preluate de cooperativele de consum. —Bănci cooperative (denumite iniţial cooperative de credit şi economie), formă de bancă avînd sarcina de a efectua operaţii bancare la sate (acordarea de împrumuturi ţăranilor individuali în scopul sporirii producţiei agricole, plata produselor agricole vîndute de ţărani statului etc.). Au funcţionat în Republica Populară Romînă din 1955 pînă în 1961. Cîmpul de activitate al băncilor cooperative s-a redus treptat, pe măsura lărgirii reţelei de unităţi a Casei de economii şi consemnaţiuni şi a creşterii gradului de socializare a agriculturii.—B. comercială (sau de depozit), formă de bancă capitalistă care acordă împrumuturi, mai ales pe termen scurt, industriaşilor şi comercianţilor. Partea principală a resurselor de credit ale b.c. este formată din mijloacele păstrate în depozitul ei.—B. de credit ipotecar (în capitalism), bancă specializată care acordă împrumuturi, îndeosebi pe termen lung, garantate cu bunuri imobiliare (terenuri, construcţii etc.)« în caz că * debitorii nu plătesc datoriile, banca devine proprietara acestor bunuri. Este încă un mijloc de ruinare a micilor producători, îndeosebi în agricultură.—fi. internaţională, organizaţie bancară interstatală, subordonată intereselor capitalului monopolist din statele imperialiste şi folosită în scopul asigurării dominaţiei economice şi politice a marilor puteri imperialiste. Ea acordă împrumuturi pe termen scurt, ca în cazul Fondului monetar internaţional, împrumuturi de investiţii pe termen lung, efectuînd astfel export de capital, ca în cazul Băncii internaţionale de r e-c o n s t r ucţie şi dezvoltare, sau acordă împrumuturi şi efectuează decontări băneşti între statele membre, ca în cazul Băncii pentru reglementări internaţionale de la Basel etc. bancher, capitalist care face comerţ cu capital. Puterea economică a bancherilor este cu mult mai mare decît aceea pe care le-o dă capitalul propriu, dat fiind faptul că în operaţiile bancare ei utilizează şi disponibilităţile băneşti concentrate în bănci. în imperialism, bancherii, ca reprezentanţi ai oligarhiei financiare, influenţează direct politica statelor capitaliste, subordonînd-o intereselor lor. V. şi magna t; c ă-m ă t a r. banchetă (DRUM.) 1. Porţiune orizontală din profilul transversal al drumurilor, 2. Fîşie laterală amenajată în lungul şanţurilor, spre a reţine materialele care ar cădea de pe taluzuri. banchiză, cîmp de gheaţă format în regiunile polare, de-a lungul coastelor mării. Apare în special prin îngheţarea directă a apei de mare. Din b., în urma ruperii ei, ia naştere o regiune de gheţuri plutitoare, din care pornesc aisberguri. bancrută (în dreptul burghez), infracţiune care constă în necorecta gestionare de către un comerciant a patrimoniului său, din care cauză acesta a încetat plăţile şi a fost declarat în stare de faliment; b. este simplă, cînd gestionarea necorectă constă în anumite acte neregulate ori imprudente, sau frauduloasă, cînd gestionarea necorectă constă în acte anume săvîrşite pentru a păgubi pe creditori; Bandaj 1 —discul roţii; 2— bandaj; 3 — şina aceasta din urmă se pedepseşte mai sever. în sistemul economic socialist, dispărînd comerţul particular, dispare şi infracţiunea de b. bandaj 1. (MED.) Fîşie de pînză sau de tilon, care serveşte la menţinerea unui pansament, la compresiunea unei regiuni sau la fixarea unui segment al corpului într-o anumită poziţie. 2. (TEHN.) a) îmbrăcăminte inelară de oţel (la vehicule feroviare, la căruţe etc.), de cauciuc masiv sau pneumatic (la autovehicule), care se montează pe obada (janta) unei roţi pentru a o feri de degradare. B. vehiculelor de cale ferată au spre interiorul căii o proeminenţă (buză) şi suprafaţă de rulare conică, b) Inel de sîrmă de oţel, folosit pentru consolidarea înfăşurărilor rotoarelor maşinilor electrice. Bandaranaike, Solomon (1899—1959), om de stat din Ceylon, lider al Partidului libertăţii din Ceylon, partid al burgheziei naţionale singaleze. A fost prim-ministru din 1956 pînă în 1959, cînd a fost asasinat. Bandaranaike, Sirimavo (n. 1916), prim-ministru, ministru al afacerilor externe şi al apărării al Ceylonului (din I960). Lider al Partidului libertăţii din Ceylon, creat de soţul ci, Solomon Bandaranaike. Este prima femeie din lume care ocupă funcţia de prim-ministru. bandă1 (TEHN.), fîşie flexibilă, în formă de panglică, cu grosimea mică, avînd lungimea mult mai mare decît lăţimea, confecţionată din metal, cauciuc, hîrtie, material textil etc. şi folosită în construcţia diferitelor aparate, maşini etc.—B. rulantă a) Mijloc de transport folosit la deplasarea obiectelor în timpul prelucrării lor; b.r. contribuie la asigurarea continuităţii şi ritmicităţii producţiei. în funcţie de ritmul ciclului de producţie, b.r. poate fi cu BANDA 294 BANDOU funcţionare continuă sau inter* mitentă. Tipul de mijloc de transport folosit depinde de caracterul obiectelor care trebuie executate. Se utilizează transportoare cu bandă flexibilă, cu role, cu vagonete etc. Sin, conveier. b) Metodă modernă de organizare a producţiei industriale, care constă în diviziunea amănunţită a procesului de muncă şi în aşezarea locurilor de muncă în ordinea desfăşurării procesului tehnologic. Muncitorii execută operaţii parţiale, simple, iar obiectul muncii se transmite de la un muncitor la altul cu ajutorul unui dispozitiv mecanic de transportare (al benzii rulante). în condiţiile capitalismului, 6.r. şi ritmul rapid al mişcării acesteia constituie un mijloc de intensificare a muncii, de obţinere a unor profituri ridicate. în socialism, ¿.r. este utilizată în scopul măririi productivităţii muncii şi al uşurării muncii.—fi. de jrînă, bandă metalică cu sau fără garnitură de fricţiune, înfăşurată pe o parte din periferia unei roţi de frînă şi care, prin frecarea produsă la strîngerea ei pe roată (prin intermediul unei pîrghii), frînează roata şi mecanismul din care aceasta face parte.—B.fără sfirşit, bandă avînd cele două capete unite, astfel încît, aplicată pe două •elemente cilindrice rotative, capătă o mişcare continuă în lungul ei (ex. transportorul cu bandă flexibilă).—(ELT.) fi. de magnetofon, bandă magnetică folosită pentru înregistrări de sunet cu ajutorul magnetofonului. Este o bandă de acetil-celuloză, triacetat de celuloză sau alte materiale, cu lăţimea cuprinsă între 6,35 şi 35 mm, acoperită cu un lac conţinînd cristale de 0,3—0,8 ^ de oxid de fier (Fe%03).—fi. izolatoare, bandă din ţesătură de bumbac sau de mătase cu grosimea de 0,12—0,45 mm şi lăţimea de 10—50 mm, utilizată în industria electrotehnică pentru izolarea conductoarelor şi înnă-dirilor sau pentru legarea înfăşurărilor. Se deosebesc: i. ne-impregnată, />. uleiată (impregnată cu uleiuri vegetale) şi b. cauciucată (acoperită pe ambele feţe cu un strat de cauciuc lipicios).—(MINE) fi. de alegere, bandă din material flexibil (cauciuc, fibre textile etc.) sau din plăci articulate de metal, avînd o mică viteză de deplasare (0,1 —0,2 m/s), pe care se aduc produse miniere brute, în bulgări, pentru ca muncitorii să aleagă manual dintre ele bucăţile de substanţe minerale utile sau să le elimine pe cele inutile. —fi. transportoare v. transportor cu bandă. bandă2 (DRUM.) a) Bandă de circulaţie, fîşie din partea carosabilă a unui drum (cu lăţimea de 2,75—3,75 m), rezervată circulaţiei în acelaşi sens a unui singur şir de vehicule. Şoselele obişnuite au două b. de c. Autostrăzile au cel puţin cîte două b. pentru fiecare sens de circulaţie, b) Bandă de încadrare (sau laterală), fîşie din acostamentul unui drum (0,50- 0,75 m lăţime), care încadrează partea carosabilă, protejînd marginile îmbrăcăminţii rutiere; este consolidată printr-un pavaj de piatră brută sau de bolovani de rîu. Se execută pe porţiunile de drum care traversează localităţile, în curbele cu raze mici etc. bandă3 (FIZ.) a) Bandă de energie, grup de valori pe care le poate avea energia unui electron care se mişcă într-un cristal, constituit din valori foarte apropiate între ele. fi. de e. sînt separate, de obicei, de alte grupuri (benzi) asemănătoare printr-un interval finit, denumit zonă interzisă. Numărul valorilor pe care le poate avea energia într-o b. este egal cu numărul atomilor care formează cristalul, fi. de e. provine din stările cuantice ale atomilor izolaţi ai unei substanţe, prin condensare din starea de vapori în stare cristalină, cînd asupra mişcării electronilor acţionează cîmpul electric periodic al reţelei cristalului. fi. de e. care cuprinde valorile energiilor atinse de electronii liberi ce participă la procesul de conducere a curentului electric formează fc. de conducţie; b. de e. următoare, cu valori mai mici ale energiei, formează b. de valenţă (sau b. normală). între b. de valenţă şi b. de conducţie este situată zona interzisă, care cuprinde un domeniu de valori ale energiei ce nu pot fi luate de electronii din cristal. în iuncţie de numărul electronilor cu valori ale energiei cuprinse în b. de valenţă şi 6. de conducţie, în funcţie de lăţimea zonei interzise, de tipul şi de cantitatea impurităţilor prezente, cristalul poate avea proprietăţi izolatoare, metalice sau semiconductoare. V. şi izolator; metal; semiconductor. b) V. spectru de bandă. bandă de frecvenţăCTELEC.), totalitatea frecvenţelor cuprinse între două limite, care determină lărgimea de bandă. Alegerea unei anumite b. de f. se face în funcţie de unele proprietăţi comune ale oscilaţiilor avînd frecvenţa cuprinsă în bandă sau de utilizările date undelor ori de limitele în care un aparat (ex. un amplificator sau un filtru) are proprietatea de a transmite sau de a opri oscilaţiile (ex. banda frecvenţelor medii ale undelor hertziene folosite în radiocomunicaţii este cuprinsă între 300 kHz şi 3 MHz). Bandello» Matteo(c. 1485— c. 1562), scriitor italian din epoca Renaşterii. Opera sa principală cuprinde 214 nuvele, în care a prezentat în mod critic moravurile claselor stăpînitoare din vremea sa. Nuvelele lui B* au servit ca sursă de inspiraţie pentru nuveliştii şi dramaturgii din sec. XVI—XVII. Bandjarmasin, oraş în Indonezia, în sudul insulei Kali-mantan (Borneo), port la Marea Javei. 177 000 loc. (1959). Export de petrol, cărbune, lemn, cauciuc etc. bandotccă, colecţie de benzi de magnetofon; loc (încăpere, mobilă) în care se păstrează aceste benzi. bandou (CONSTR.), boltă îngustă prin care se termină 1 — bandou; 2 — bolţarul de cheie; 3 — timpan; 4 — coronamentul timpanului BANDULÄ 295 BANI % Bangkok. Vedere generală capătul liber al unui portal de tunel şi care formează cadrul decorativ al intrării tunelului. bandúlá (NAV.), piesă de lemn în formă de pară, îngreuiată cu plumb şi legată de o frînghie subţire (saulă) cu o lungime pînă la 100 m; la acostare se aruncă de pe navă, cu scopul de a putea trage pe chei sau pe o altă navă capătul parîmei de legare. bandulieră, bandă de piele sau de pînză, aşezată de-a curmezişul corpului, de care se atîrnâ o armă.—In b., mod de a purta un obiect (mai ales o armă) de-a curmezişul corpului, de la un umăr spre şoldul opus. Bandung, oraş în Indonezia, în insula Java, centru administrativ al provinciei Java de Vest. 952 000 loc. (1959). Mare nod de comunicaţii (aeriene şi feroviare). Industrie textilă, electrotehnică şi radiotehnică, de conserve, de prelucrare a cauciucului şi mari ateliere de căi ferate. Important centru cultural.—Conferinţa de la B., prima conferinţă a ţărilor Asiei şi ale Africii. A avut loc în 1955, fiind convocată din iniţiativa Indiei, Indoneziei, Bir-maniei, Pakistanului şi Ceylonului. C. de la B., la care au participat 29 de ţări din Africa şi din Asia, a declarat că, sub toate formele sale, colonialismul reprezintă un rău căruia trebuie să i se pună grabnic capăt. Ea a susţinut principiile fundamentale ale drepturilor omului, ale autodeterminării popoarelor şi naţionalităţilor, condamnînd politica şi practica segregaţiei şi discriminării rasiale. Ţările participante au adoptat principiile coexistenţei paşnice ca bază a relaţiilor dintre state, au lansat un apel pentru dezarmare şi pentru interzicerea producţiei, experimentării şi folosirii armei atomice şi termonucleare, precum şi pentru reglementarea prin mijloace paşnice a tuturor problemelor internaţionale litigioase. C de la B. reprezintă un eveniment de importanţă istorică în lupta de eliberare a popoarelor din Asia şi din Africa de sub jugul colonial; bandiiră, instrument muzical popular ucrainean cu 12 coarde (cel modern are 40-50 de coarde), răspîndit şi în Orient şi în sudul Europei; seamănă cu o chitară cu gîtul scurt. Sunetele sînt produse prin ciupirea coardelor. Sin. man-dora. Banf i, Antonio (1886 — 1957), filozof progresist italian, care a evoluat de la raţionalismul critic la marxism, caracterizat de el ca mişcarea umanistă a epocii noastre. A scos în evidenţă criza culturii burgheze, combătînd îndeosebi iraţionalismul existenţialist, şi a participat activ la lupta împotriva fascismului. Operă principală: „Istoria materialismului“ (2 voi., 1952—1953). Bangalore, oraş în sudul Indiei. Centrul administrativ al statului Mysore. 779 000 loc. (1951). Important nod feroviar. întreprinderi textile (de mătase şi de bumbac), chimice, de tutun, de uleiuri, de strunguri, aparatură telefonică, ateliere de artizanat, uzine de avioane. Banghereanu, Theodor I. (1849—1932), militant al mişcării socialiste din Romînia. Muncitor strungar. A fost ales în 1895 în Consiliul general al Partidului social-democrat din Romînia şi reales la congresele din 1897 şi 1898. Din anul 1898 s-a ocupat de administraţia ziarului socialist „Lumea nouă“. A desfăşurat activitate pentru înfiinţarea de cluburi socialiste la sate. Ca urmare, în ianuarie 1899 a fost arestat şi condamnat la un an închisoare. A participat la congresul de reconstituire a partidului social-democrat, din anul 1910. Bangkok, capitala Tailandei, port la fluviul Menam. 1413 000 loc. (1956), inclusiv suburbiile. Nod aerian, feroviar şi maritim de importanţă internaţională. Fabrici de decorticare a orezului, de cherestea, de textile, de hîrtie, de sticlă, industrie alimentară şi şantiere navale. Oraşul este străbătut de numeroase canale. Prin port trece circa 4/5 din exportul ţării. Bangui, capitala republicii Africa Centrală, port la rîul Oubangui, afluent al fluviului Congo. 81 700 loc. (1960). Producţie de ulei de cocos şi industrie de prelucrare a lemnului. banimarfă deosebită care, în procesul dezvoltării istoricc a producţiei şi a schimbului de mărfuri (în perioada descompunerii comunei primitive), s-a desprins spontan de masa celorlalte mărfuri şi care îndeplineşte funcţia specială de e c h i- BANI 296 BANIŢA v a 1 e n t general. La început (cu 3 000—4 000 de ani î.e.n.), schimbul se făcea prin intermediul vitelor, blănurilor etc. Cu timpul, rolul de bani l-au căpătat exclusiv metalele preţioase (aurul şi argintul), datorită avantajelor pe care ele le prezintă (divizibilitate, omogenitate, faptul că păstrează o valoare mare într-un volum mic, că sînt uşor transportabile etc.)» Spre deosebire de celelalte mărfuri, în afară de valoarea de întrebuinţare obişnuită pe care o au în calitate de metale, b. au o valoare de întrebuinţare specială, fiind întruchiparea generală şi nemijlocită a valorii tuturor mărfurilor. Esenţa b. se manifestă în funcţiile lor, a căror apariţie şi dezvoltare reflectă procesul dezvoltării producţiei de mărfuri şi a contradicţiilor acesteia. Intr-o producţie de mărfuri dezvoltată, b. îndeplinesc următoarele funcţii: a) măsură a valorii, b) mijloc de circulaţie, c) mijloc de plată, d) mijloc de tezaurizare, e) bani universali. Descoperind esenţa banilor, K. Marx a demascat caracterul fals . al teoriilor burgheze asupra b. (v. ban i2); b. exprimă relaţiile de producţie dintre producătorii de mărfuri, natura şi funcţiile lor schim-bîndu-se de la o orînduire socială la alta. în orînduirile bazate pe exploatare, b. au servit ca mijloc de exploatare în mîinile clasei dominante. In capitalism, unde şi forţa de muncă este marfă, b. se transformă în capital, devenind astfel un instrument al exploatării capitaliste. în socialism, natura şi rolul economic al b. se schimbă radical; ei nu mai pot deveni capital şi servesc ca instrument de conducere planificată a economiei, ca mijloc de evidenţă generală şi de control asupra producţiei şi repartiţiei, de realizare a repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii, precum şi pentru înfăptuirea gospodăririi socialiste. în socialism, o dată cu natura lor, se schimbă şi funcţiile b.; funcţia de mijloc de tezaurizare dispare şi în locul ei apare o funcţie nouă: b. ca mijloc de acumulare socialistă şi de economii. Celelalte funcţii, care se menţin ca formă, îşi schimbă rolul şi conţinutul, ele exprimînd procese şi fenomene proprii socialismului. într-o serie de funcţii, ei pot apărea direct, ca b. de aur sau sub formă de semne băneşti, aurul putînd fi înlocuit în circulaţie cu de hîrtie. Statele capitaliste recurg la emisiune de b. de hîrtie pentru acoperirea cheltuielilor excesive neproductive, îndeosebi cele de înarmare, ceea ce provoacă deprecierea b., inflaţie, şi duce la scăderea nivelului de trai al oamenilor muncii. Instabilitatea circulaţiei băneşti este un fenomen obişnuit în ţările capitaliste. în socialism, c i r-culaţia bănească se efectuează planificat; ea este stabilă, trainică, stabilitatea b. aflaţi în circulaţie fiind garantată nu numai de o cantitate de aur, ci şi de întreaga cantitate de mărfuri pusă de stat în circulaţie la preţuri ferme, în R.P.R., unitatea monetară este leul, a cărui putere de cumpărare este în continuă creştere. B. vor dispărea o dată cu producţia de mărfuri, în faza superioară a comunismului.—£. de hîrtie, semne băneşti emise de stat pentru acoperirea cheltuielilor lui şi care au curs forţat. Ei au apărut nemijlocit din circulaţia b. de metal, înlocuind cu timpul aurul sau argintul în funcţia de mijloc de circulaţie. B. de h. nu au valoare proprie, ci sînt numai semne nominale ale valorii, funcţia lor monetară fiind determinată de valoarea cantităţii de aur care este necesară circulaţiei. Cînd statul pune în circulaţie mai mulţi b. de h. decît este necesar pentru circulaţia mărfurilor, se produce inflaţie. Semnele băneşti emise de băncile de stat din ţările socialiste pentru servirea planificată a circulaţiei mărfurilor nu constituie b. de h., ci bilete de bancă (sau bani de credit).—6. de credit v. bilet de bancă. bani2 L Teoria cantitativă a banilor, teorie burgheză ale cărei principii se întîlnesc încă din sec. al XVII-lea în Italia. S-a dezvoltat apoi în Franţa (Ch. Montesquieu), dar mai ales în Anglia (D. Hume şi D. Ricardo), unde /. c.ab. a căpătat cea mai mare dezvoltare. Reprezentanţii ei susţin ca banii îndeplinesc numai funcţia de mijloc de circulaţie, iar mărimea valorii lor şi a preţurilor mărfurilor este determinată de cantitatea de bani aflată în circulaţie. T.c. a b. a reprezentat la început interesele capitalului industrial, iar în imperialism, reactualizată deR.Hil-ferdmg, I. Fisher, J. M. Keynes şi alţii, serveşte interesele monopolurilor de „a fundamenta“ teoria „capitalismului organizat şi metodele inflaţioniste de jefuire a maselor muncitoare. Teoria marxistă arată că valoarea banilor, ca şi a oricărei mărfi, este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea acestora, iar cantitatea de bani necesară în circulaţie, de legea circulaţiei băneşti. 2. Teoria nominalistă a banilorf teorie vulgară, apărută încă în antichitate şi dezvoltată în secolul al XVIII-lea de către G. Ber-keley şi James Stewart, potrivit căreia banii nu au o valoare proprie, ci reprezintă doar unităţi convenţionale de măsură a preţurilor mărfurilor, semne convenţionale stabilite de către stat, independent de raportul lor faţă de aur. în condiţiile imperialismului, t.n.a b. a fost reactualizată, printre alţii, de către G. F. Knapp şi Bendixen, precum şi de J. M, Keynes, care, prin teoria „regularizării valutei“, pretindea câ ar fi posibilă menţinerea stabilităţii b., fără acoperire în aur, prin reglementarea făcută de către stat. T. n. a ¿. este idealistă, reacţionară; ea neagă natura de marfă a b., confundă funcţia de măsură a valorii cu funcţia de etalon al preţurilor, pune pe acelaşi plan b. de metal-aur cu b, de hîrtie, nesocotind faptul că ultimii sînt doar semne ale aurului, şi ascunde esenţa exploatatoare a capitalismului. Ea serveşte interesele monopolurilor, încercînd să justifice politica inflaţionistă a statelor burgheze. baniţă, veche măsură de capacitate, folosită mai ales pentru cereale. Era echivalentă în Ţara Romînească cu 33,963 1, iar în Moldova cu 21,50 1. BANJO 297 BAR banjo, instrument muzical al negrilor, originar din America de Nord, folosit mai ales în formaţiile de jazz. Are formă circulară, gît lung şi 5 — 9 coarde. Sunetele sînt produse prin ciupire. Este folosit ca instrument solistic sau de acom- Banjo paniament. Bank of America [bene gv dmşricd], cea mai mare bancă particulară şi unul dintre grupurile financiare cele mai puternice ale S.U.A. A luat fiinţă la începutul sec. al XX-lea, cu sediul central la San Francisco. La sfîrşitul anului 1958, activele proprii ale băncii au fost de 11,3 miliarde de dolari; în afară de acestea controlează active prin intermediul băncilor monopolurilor industriale, precum şi o parte însemnată din producţia agricolă a Californiei. După primul război mondial a avut un rol activ în fascizarea Italiei, finanţîndu-1 pe Mussolini. După al doilea război mondial are un rol important în expansiunea economică a S.U.A. în alte ţări. B. of A. are 12 filiale peste graniţă (în R.F.G., Franţa, Anglia, japonia, Fili-pine etc.) şi 13 instituţii bancare pe teritoriul bazelor americane de peste graniţă. B. of A. are legături strînse cu marile grupuri financiare ale S.U.A.: Rockefeller, Mellon, Chicago > a’ Banting [b§ntirj], Frederick Grant (1891 — 1941), fiziolog şi farmacolog canadian, cunoscut în special prin cercetările sale asupra secreţiei interne a pancreasului. împreună cu Mac-leod şi cu C.H. Best, a izolat pentru prima oară insulina în stare pură şi a introdus-o în terapeutică. Premiul Nobel (1923). bântu, populaţie băştinaşă din Africa ecuatorială şi sudică, în număr de circa 63 000 000 (1958). Aparţine rasei negroide. Este alcătuită din numeroase grupuri de triburi (pangwe, umbundu, baluba, baniaruanda, barundi, suahiii, baganda, ki-kuiu, zuluşii, basuto, kosa etc.). Ocupaţia principală este agricultura. în trecut, aceste popoare au avut formaţii statale proprii (Baganda, Unioro, Ruanda-Urundi), distruse ulterior de colonialiştii europeni, în prezent, negrii b., lipsiţi de pămîntun, lucrează pe plantaţiile europenilor sau în mine, fiind crunt exploataţi. Ei duc o luptă activă pentru eliberarea de sub jugul imperialist. —Limbi 6., grup mare de limbi din Africa centrală şi meridională, foarte apropiate unele de altele din punctul de vedere al structurii gramaticale şi al lexicului. L. 6. sînt limbi aglutinante; ele se caracterizează prin prezenţa aşa-numi-telor clase gramaticale (a oamenilor, a animalelor, a plantelor, a lucrurilor etc.). Cele mai răspîndite l. sînt: suahiii, lingala, kiluba, luganda, isi-zulu, seciuana. Banoş, Maria (n. 1914), poetă romînă. Primul său volum de versuri, „Tara fetelor“ (1937), se caracterizează prin-tr-o emoţie autentică, cu unele tendinţe spre intimism. Datorită apropierii poetei de mişcarea muncitorească, începînd din 1939 în versurile ei îşi fac loc preocupările sociale. în culegerile publicate după Eliberare, B. abordează, de pe poziţiile realismului socialist, teme fundamentale ale realităţii contemporane şi se afirmă ca o poetă militantă, demascînd pericolul de război, slăvind în versuri patetice lumea socialistă, pe constructorii ei şi înaltele idealuri de care aceştia sînt însufleţiţi. Volume de versuri: „Bucurie“ (1949), „Despre pă-mînt“(1954), „Ţie-ţi vorbesc, Americă !“(1955), „Se-arată lumea“ (1956), „La porţile raiului“ (1958), „Torentul“ (1959) etc. Laureată a Premiului de stat. Banville [băvil], Théodore de (1823—1891), poet francez, adept al concepţiei idealiste a „artei pentru artă“, precursor al parnasianismului. Versurile sale se caracterizează prin virtuozitatea formei. A publicat volumele de versuri „Cariatidele“ (1842), „Ode acrobatice“ (1857), precum şi „Scurt tratat despre poezia franceză“ (1872), comedia istorică „Gringoire“ (1866) etc. „Banyavideki Fâklya“/bă~ ngvidechi fâchiQj („Făclia băi-măreană“), cotidian, organ în limba maghiară al Comitetului regional P.M.R. şi al Sfatului popular regional Maramureş; apare din 1958. baobab( Adansonia digitala) y arbore de dimensiuni gigantice» din familia bombacaceelor, răs-pîndit în Africa tropicală. Are tulpina foarte groasă (uneori pînă la 10 m diametru) şi lemnul uşor. Fructul, o capsulă, este mare, lunguieţ şi conţine numeroase seminţe; pulpa fructului este moale şi foarte căutată de maimuţe („pîinea maimuţelor“). B. face parte dintre Baobab plantele care au o viaţă lungă (pînă la 4 000 — 5 000 de ani). Baotou, oraş în nordul R.P. Chineze. Circa 700 000 loc. (1959). Nod feroviar şi unui dintre principalele centre industriale ale ţării. în 1957—1958 la B. s-a construit prima parte a celui mai mare combinat siderurgic al ţării, care se bazează pe rezervele mari de cărbune şi minereu de fier din apropiere. baptism (gr. baptizein „a boteza“), sectă religioasă creştină, întemeiată la începutul sec. al XVII-lea, în Anglia, de către John Smyth. B. a apărut pe terenul anabaptismului. El respinge botezul copiilor, ad-miţîndu-i numai pentru adulţi, şi consideră drept autoritate supremă Biblia. B. a cuprins pături largi ale micii burghezii din S.U.A., unde are cel mai mare număr de adepţi, şi din unele ţări europene. Fiind finanţate de capitaliştii din S.U.Â., comunităţile baptiste sînt adeseori folosite ca agenturi ale imperialismului american. B. prezintă toate particularităţile sectelor: exaltare mistică, izolare şi pasivitate, dezinteres faţă de cultură şi progres* bar (gr. baros „greutate“; METR.), unitate de măsură pen- barabAs 298 BARANSKI tru presiunea atmosferică, folosită în meteorologie; este egală cu IO6 b a r i i sau cu 1 hectopiez. V. şi piez. Barabâs /borQbaş/, Miklos (1810—1898), pictor, desenator şi ilustrator maghiar, originar din secuime. A pictat scene de gen cu ţărani şi un mare număr de portrete. între 1831 şi 1833 a trăit la Bucureşti, unde a lucrat portrete (printre care al generalului Kiseleff), lăsîndu-ne totodată interesante şi pitoreşti note memorialistice asupra acestei perioade. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin „Mocani săliş-teni în drum spre tîrg", „Portret de bărbat“ (Kossuth), „Portretul doamnei Orghidan“, „Portret de femeie“, precum şi printr-un număr de stampe. baraboi (Chaerophyllum buU bostan) f plantă erbacee, bienală sau perenă, cu tulpina netedă, înaltă de 50—200 cm şi prevăzută la bază cu peri lungi, albi, îndreptaţi în jos. Frunzele sînt penate, iar florile albe, dispuse în um-bele. Partea subterană (rădăcinile îngroşate) este comestibilă. Creşte spontan în toate regiunile ţării Baraboi noastre. Barac, Ion (1776—1848), scriitor romîn. A redactat la Braşov periodicul „Foaia duminicii“ (1837) şi a desfăşurat, sub influenţa ideilor iluministe, o bogată activitate culturală. A scris, între altele, basmul alegoric în versuri „Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă“ (1801). A tradus într-o formă populară „O mie şi una de nopţi4*, şapte cîntece din „Odiseea“ ş.a., care au avut o mare răspîndire. baraj1, construcţie hidrotehnică care închide valea unui curs de apă şi serveşte la crearea unei căderi de apă, a unei acumulări sau în ambele scopuri. Se pot executa b. de diferite înălţimi (de la 1—2 m pînă la 200—300 m) şi din diferite materiale (lemn, pă- mînt, piatră, anrocamente, zidărie, beton, beton armat, metal). B. de beton sau de beton armat sînt de diferite tipuri: de greutate, în arc, cu contraforturi etc. B. poate fi de-versor (dacă permite evacuarea apei din bieful amonte în bieful aval) sau nedever-sor. Oricare ar fi tipul şi construcţia sa, b. trebuie să satisfacă cerinţele de stabilitate şi de etanşeitate. în prezent, pe lîngă alte b. înalte, se construieşte la Nurek (U.R.S.S.) cel mai înalt b. din lume (300 m); printre b, înalte existente se numără b, Grande Dixence (Elveţia, 284 m), Hoover (S.U.A., 221 m) şi Bhakra (India, 207 m). în R.P.R., în cadrul planului de electrificare a ţării, s-a construit b. de la Bicaz, pe Bistriţa, înalt de 127 m, care este unul dintre cele mai mari din Europa. Formează un lac de acumulare cu un volum de 1,20 miliarde m3 de apă, care furnizează apă pentru marea hidrocentrală „V. I. Lenin“, va face posibilă irigarea terenurilor agricole şi va feri de inundaţii terenurile din aval. baraj2 1. (MILIT.) Lucrare genistică executată în scopul întîrzierii sau opririi înaintării inamicului. După destinaţia lor, b. se împart în: b. antitanc şi b. contra infanteriei. După natura lor, pot fi; b. explozive (ex. cîmpuri de mine) şi b. neexplozive (ex. şanţuri antitanc, escarpe, contraescarpe etc.).—B. chimic, lucrare executată de trupele chimice, care constă în infectarea terenului şi a aerului cu substanţe toxice de lupt ă.—B. de mine marine, ansamblu de mine marine dispuse sub apă, la adîncimi diferite sau pe fundul mării, în scopul lovirii şi scufundării navelor inamice.—B. de foc v. zonă de foc. 2. (FIZ.) Strat de baraj v. barieră, strat de barieră. baraj pentru aer (MINE), lucrare folosită ca mijloc de reducere sau de suprimare a curentului de aeraj de-a lungul unei lucrări miniere, în vederea stingerii incendiilor subterane. Este făcută din prelată cauciu-cată, din saci speciali de pînză cauciucată, care se umplu la locul de întrebuinţare cu aer comprimat, sau din pereţi de scînduri tencuiţi cu lut umed. Baranga, Aurel (n. 1913), dramaturg romîn. S-a afirmat în anii de după Eliberare prin piesele „Iarbă rea“, „Arcul de triumf“ şi mai ales prin „Mielul turbat“ (1953), comedie satirică împotriva rămăşiţelor mentalităţii burgheze. Drama „Pentru fericirea poporului“ ( 1951, în ultima versiune cu titlul „Anii negri“), scrisă în colaborare cu N. Moraru, evocă un moment din lupta comuniştilor în ilegalitate. B. desfăşoară şi activitate publicistică şi obştească. De două ori laureat al Premiului de stat. Baranski, Nikolai Nikolae-vici (n. 1881), geograf sovietic, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., profesor la Universitatea „M.V. Lomonosov“ din ^ Moscova, Erou al Muncii Socialiste. Este unul dintre fondatorii şcolii sovietice în domeniul geografiei economice. Op. pr. : „Geografia economică şi cartografia economică“ (1956), „Geografia economică a U.R.S.S/4 (mai multe ediţii). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. BARA0L1 299 BARBA-CAPRE1 Baraoit, comună în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov. 5 030 loc. (1961). Exploatări de lignit. Combinat alimentar pentru produse lactate. Baraolt, Munţii ~, munţi situaţi în partea vestică a Car-paţilor Orientali, delimitaţi spre est, sud şi vest de marele cot făcut de Olt în Depresiunea Bîrsei (între defileurile Tuşnad şi Racoş). Altitudinea maximă : 1 018 m. întinse păşuni, folosite pentru creşterea oilor. Baraschi, Constantin (n. 1902), sculptor romîn, artist al poporului din R.P.R., membru corespondent al Academiei R.P.R. în primele sale lucrări se vădeşte înclinarea către sculptura decorativă. După 1944, creaţia sa îşi lărgeşte registrul tematic, abordînd subiecte din realitatea contemporană, din trecutul revolu*-ţionar al poporului, şi îşi sporeşte simţitor forţa expresivă. Este autorul „Monumentului ostaşului sovietic“ din Bucureşti (1946), al portretelor C. Baraschi „Maxim Gorki" (1952), „Fetiţa mea“ (1954) şi al proiectelor de monumente „Mihai Emi-nescu“, „Nicolaie Bălcescu“, „Ştefan cel Mare“. Baraschi este de trei ori laureat al Premiului de stat* Baraş, Iuliu (1815“-1863), medic romîn. A fost profesor la Şcoala de medicină şi farmacie din Bucureşti şi unul dintre principalii organizatori ai medicinii romîneşti alături de C. Davila. Este cunoscut şi ca popularizator al ştiinţelor naturii şi al medicinii. A organizat primul spital de copii din Bucureşti. A redactat (î856— 1859) revista „Isis“, intitulată mai tîrziu „Natura“. Op. pr.: „Curs de higienă populară“ (1857), „Manual de botanică silvică“ (1861), „Istoria naturală“ (volumele „Mineralogie“, 1862, şi „Zoologie“, 1864). barată, maşină folosită în filatura de viscoză pentru obţinerea xantogenatului de celuloză, prin tratarea cu sulfură de carbon a alcalicelulozei pre-maturate. bară1 1. Element de construcţie, de maşină, de utilaj etc., avînd o axă rectilinie (b. dreapta sau frîntă) sau curbilinie (b. curbă) şi o lungime mare în raport cu dimensiunile secţiunii transversale. După forma secţiunii, se deosebesc b. rotunde, poligonale, profilate etc.; după modul cum variază secţiunea transversală în lungul barei, există 6. cu secţiune con-stantă şi 6. cu secţiune variabilă. B. pot fi alcătuite dintr-o singură piesă (b. simple), din două sau mai multe piese solidarizate prin nituri ori sudură pe toată lungimea lor sau cu solidarizări locale prin plăcuţe ori zăbreluţe (b. compuse); b* pot avea secţiunea omogenă, alcătuită dintr-un singur material (oţel etc.), sau neomogenă, alcătuită din două sau mai multe materiale (beton armat etc.). După modul de rezemare se deosebesc b. simplu rezemate, încastrate sau articulate, b. drepte, frînte sau curbe; folosite în construcţii, acestea pot constitui fie un element de rezistenţă independent (stîlp, arc, grindă etc.), fie elemente componente ale unei structuri de rezistenţă (cadru, grindă cu zăbrele, şarpantă etc.).—B. de tor-siune, bară de oţel solicitată în principal la torsiune, avînd la unul dintre capete o pîrghie de acţionare, celălalt capăt fiind încastrat sau echipat cu o pîrghie similară; este folosită ca resort la suspensiunea anumitor autovehicule, la boghiuri de vagoane etc. 2* (ELT.) Bară colectoare, element important al instalaţiilor de distribuţie din centrale electrice, staţii electrice, posturi de transformare etc., format din conductoare neizolate (de obicei cu secţiune dreptunghiulară), suspendate sau sprijinite pe izolatoare, la care se racordează atît cablurile de legătură cu sursele de energie electrică (circuitele de sosire) cît şi cele de legătură cu consumatorii (circuitele de plecare). 3. (FIZ.) Bară de control, bară, placă sau tub de oţel care conţine un absorbant puternic de neutroni (cadmiu sau bor); este întrebuinţată pentru a regla sau a menţine constantă puterea unui reactor nuclear la o valoare dată.—fî. de siguranţă, bară dintr-un material cu o mare capacitate absorbantă pentru neutroni, care, în caz de pericol, cade foarte repede în reactorul nuclear, blocînd reacţia în lanţ şi oprindu-1 din funcţiune. 4. (SPORT) Fiecare dintre cei trei stîlpi de lemn sau de metal din care este construită poarta la unele jocuri sportive (fotbal, rugbi etc.). —B. fixă, aparat de gimnastică sportivă, specific pentru probele masculine de concurs, construit din oţel şi montat pe stîlpi verticali. bară2 (GEOGR., NAV.), prag submarin de nisip, situat la adîn-cime mică, în faţa gurii de vărsare a unui fluviu sau în lungul coastelor, la o anumită distanţă de ţărm, şi rezultat din depunerea materialului solid transportat de fluviul respectiv sau adus de valuri ori de curenţi marini (ex. b* de la Sulina, care constituie o piedică pentru navigaţie). barbacână (CONSTR.) ^ 1. Deschidere înaltă şi foarte îngustă, folosită în arhitectura medievală pentru luminarea şi aerisirea scărilor din turnuri, a coridoarelor sau a diferitelor încăperi. 2« Deschizătură cu secţiunea transversală mică, amenajată într-un zid (culee de pod, zid de Barbacană sprijin, căptuşeala unui tunel etc.) pentru a permite scurgerea apelor infiltrate în terenul din spatele acestui zid. barba*câprei (Tragopogon), denumire dată mai multor specii de plante erbacee, perene, din familia compozitelor, cu frunze lungi şi înguste, adesea ondulate, şi cu flori BARBADOS 300 BĂRBOŞI grupate în capitule mari, de culoare galbenă. în lăstari şi în frunze se găseşte un suc lăptos (latex). în R.P.R. există mai multe specii, care cresc mai ales prin fîneţe. De la Tragopogon porrifolius se consumă uneori, pentru salată, frunzele şi rădăcinile. Barbados, insulă în arhipelagul Antilelor Mici, colonie a Marii Britanii. Suprafaţa: 431 km2. Populaţia: 232 100 loc. (1960), formată din negri şi mulatri. Centrul administrativ : Bridgetown. Culturi tropicale (manioc, trestie de zahăr). Mici fabrici de zahăr şi de rom. barbari, denumire sub care vechii greci şi romani înţelegeau toate popoarele străine de civilizaţia greco-romană, în a-fară de egipteni. barbarie, termen prin care, în periodizarea făcută de L. H. Morgan în cartea sa „Societatea primitivă“ (1877), se desemnează a doua perioadă a comunei primitive, după sălbăticie, şi care precede civilizaţia. După Morgan, începutul b. ar coincide cu inventarea olăritului, iar sfîrşitul ei cu inventarea scrisului. F. Engels a folosit schema de periodizare a lui Morgan şi a dezvoltat-o în cartea sa „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“ (1884). El a arătat că b. este perioada primelor două mari diviziuni sociale ale muncii (separarea agricultorilor de păstori şi a meşteşugarilor de agricultori), perioada naşterii triburilor şi organizării tribale. F. Engels a atras însă atenţia asupra necesităţii revizuirii a-cestei scheme o dată cu dezvoltarea ştiinţei. în locul acesteia se foloseşte o periodizare elaborată pe baza dezvoltării producţiei şi a relaţiilor de producţie, conform căreia perioadei respective îi corespund epocile neolitică, a bronzului şi a fierului. barbarism (LINGV.), termen sau construcţie de origine străină, folosite inutil, întrucît au echivalente în limba respectivă; element de jargon. barba~ursului (BOT.) v. coada^calului. barbetă (NAV.) 1. Parîmă scurtă, legată de un inel fixat la prora unei ambarcaţii; serveşte la legarea acesteia de o navă sau de chei. 2. Pereţi verticali în chiurasă, de formă circulară, limitînd spaţii în care erau fixate în trecut tunurile unor nave de război şi servind la protecţia servanţilor tunului. Bărbier [bărbie/, Auguste (1805—1882), poet satiric francez, cîntăreţ al revoluţiei din 1830. în culegerea de versuri satirice „Iambii“ (1831), a cîntat, în manieră romantică, eroismul maselor populare care au luptat pe baricade şi a denunţat burghezia oportunistă, profitoare de pe urma revoluţiei. Bărbieri v. Guercino. Barbilian, Dan (cunoscut şi sub pseudonimul literar Ion Barbu) (1895—1961), matematician şi poet romîn. A publicat lucrări în domeniul geometriei, axiomaticii, algebrei şi teoriei numerelor, remarcabile prin originalitatea lor.Qp. pr.: „Curs de algebră axiomatică“, „Teoria aritmetică a idealelor (în inele necomutative)“ (1956), „Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei)“. Ca poet a debutat cu poezii de factură parnasiană. Ulterior (volumul „Joc secund“, 1930), versurile lui B. au dobîndit un caracter pronunţat ermetic, limbajul a devenit din ce în ce mai preţios, talentul său irosin-du-se în căutări artistice fără perspectivă. Barbirolli, John (n. 1899), dirijor englez de origine italiană. Arta sa dirijorală, deosebit de nuanţată, se caracterizează prin forţa şi căldura expresiei. A scris unele compoziţii (concert pentru oboi pe teme de Pergolesi şi transcripţii din muzica lui Purceii). A făcut parte din juriul primului şi celui de-al doilea Concurs internaţional „George Enescu“ (Bucureşti, 1958 şi 1961) şi a dirijat în Bucureşti cîteva concerte. barbituric, acid ~ (FARM.), substanţă sintetică rezultată prin condensarea ureii cu acidul ma-lonic. Prin introducerea în molecula sa a diferiţilor radicali se obţin numeroase medicamente cu acţiune hipnotică, sedativă, anticonvulsivantă şi anestezică (ex. luminai, veronal, ciclobar-bital, evipan etc.), denumite barbiturice. Se mai numeşte şi malonil uree. barbiturism (MED.), totalitatea fenomenelor care apar în intoxicaţiile acute sau cronice cu derivaţi ai acidului barbituric (luminai, veronal etc.). Se manifestă prin somn profund, erupţii cutanate, mers nesigur, în cazuri grave prin stare de comă etc. Barbizon [barbizo/, Şcoala de fa grup de pictori peisa-gişti şi animalieri, care s-au stabilit în deceniul al patrulea al sec. al XIX-lea în satul B., situat la marginea dinspre apus a pădurii Fontainebleau de lingă Paris. Conducător al grupului poate fi socotit peisa-gistul Théodore Rousseau. Printre artiştii francezi care au lucrat aici au fost Ch. Dau-bigny, J. Fr. JVlillet, Narcisse Diaz de la Peña, C. Troyon, Ch. Jacque, mai rar J.-B. Corot şi G. Courbet, iar dintre romîni N. Grigorescusi Ion Andreescu. Pictorii de la B., influenţaţi la început de pictura de peisaj olandeză a sec. al XVII-lea, au încercat să creeze efecte de pictură în aer liber, desăvîr-şindu-şi însă peisajele după natură în atelier. Au adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea artei peisagistice realiste. Bărboşi, sat în raionul Galaţi, unde s-au descoperit o veche aşezare întărită daco-getă şi un castru roman ridicat ca important punct de sprijin pe drumul roman care pornea de la Dinogeţia spre Transilvania, prin trecătoarea Oituz. Castrul de la B., părăsit în 242, a fost reocupat şi întărit de bizantini, care l-au menţinut pînă în sec. al VI-lea. BARBOTARE 301 BARGÄ barbotâre (FIZ.), trecere forţată, turbulentă a unui gaz printr-un lichid, în scopul amestecării lichidelor cu viscozitate mică, al eliminării impurităţilor solide din gaz, al dizolvării gazului în lichid etc. barbotină 1. (NAV.) Roată specială montată pe axul vinciului ancorelor, a cărei coroană are locaşuri de forma şi mărimea zalelor lanţului de ancoră înfăşurat pe ea. 2. (CERAM.) a) Pastă diluată vitrificabilă, care serveşte la lipirea ornamentelor şi a torţilor pe un obiect de ceramică, b) Decoraţie executată pe porţelan sau pe faianţă cu asemenea pastă, colorată şi acoperită apoi cu un strat de v e r n i u transparent care se vitrifica prin foc. Barbu, Eugen (n. 1924), prozator romîn. în romanul „Groapa“ (1957) este influenţat de naturalism, dar se dovedeşte un bun cunoscător al vieţii citadine. Volumele de nuvele „Oaie şi ai săi“ (1958), „Tereza“ (1961) şi romanul „Şoseaua Nordului“ (1959) au în centrul lor chipul luptătorului comunist din timpul ilegalităţii sau din anii construcţiei socialiste. B. desfăşoară şi o bogată activitate publicistică. Barbu Lăutarul (pe numele adevărat Vasile Barbu) (c. Barbu Lăutarul 1780—1860), cîntăreţ şi cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaş al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, B.L. a fost unul dintre acei mari cîntăreţi populari romîni care, prin creaţia şi felul lor de interpretare, au contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară romînească cu elemente ale romanţei ruse, ale muzicii orientale şi occidentale. A stîrnit admiraţia lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova. Formaţia orchestrală populară de pe lîngă Filarmonica "de stat „George Enescu“ poartă numele de „Barbu Lăutarul“. barbun (Mullus barbatus), peşte teleostean din familia mulidelor, de culoare roşiatică, cu înotătoare galbene şi cu două fire lungi, în formă de mustăţi, sub falca inferioară. Lungimea corpului depăşeşte rar 25 cm. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. Carnea barbunului este foarte gustoasă şi de aceea apreciată pentru consum. , Barbusse [barbiis7, Henri (1873—1935), scriitor comunist francez. A început prin a scrie versuri şi romane cu caracter naturalist („Infernul“, 1908). Conştiinţa sa revoluţionară s-a format în cursul primului război mondial, la care a luat parte ca simplu soldat. A descris ororile războiului imperialist, demascînd pe autorii lui în romanul „Focul“ (1916, uit. trad. rom. 1960), îndrăzneţ manifest antirăzboinic, tradus în zeci de limbi, în 1919 a publicat romanul „Clarte“ („Lumină“), care prezintă elemente de realism socialist. V. I. Lenin a preţuit în mod deosebit aceste romane. După război, B* a îmbinat activitatea de scriitor cu cea de militant pe tărîm politic şi social. A fost unul dintre organizatorii grupării literare „Clarte“ (1919), din care au făcut parte mulţi scriitori progresişti, în 1923 a devenit membru al Partidului Comunist Francez, în mai multe scrieri şi-a manifestat dragostea faţă deU.R.S.S., pe care a vizitat-o („lată cum a fost transformată Georgia“, 1929; „Rusia“, 1930\ B. a fost un mare luptător antifascist, în urma unei călătorii în Romînia şi în alte ţări din sud-estul Europei, a scris volumul „Călăii“ (1926), în care s-a ridicat împotriva prigonirii ţăranilor romîni şi a luat apărarea şi altor victime ale terorii dezlănţuite de guvernele reacţionare burghezo-moşiereşti din Balcani. în 1928 a publicat volumul „Fapte diverse“ (trad. rom. 1955), care cuprinde şi H. Barbusse patru nuvele inspirate din viaţa proletariatului romîn („Convertirea lui Ion Grecea** etc.). B. a fost unul dintre iniţiatorii „Comitetului mondial de luptă împotriva războiului şi fascismului“, care a organizat două mari congrese: la Amsterdam (1932) şi la Paris (1933). A fost unul dintre primii scriitori comunişti francezi. bare ană, dună în formă de potcoavă sau de semilună, cu convexitatea în partea de unde bate vîntul. Barcanele sînt caracteristice deşerturilor. înălţimea medie a unei b* este de 15-20 m. ^ barcarolă (ital. barcarola, de la barca „barcă“) 1. Cîntec al gondolierilor veneţieni. 2. Compoziţie vocală sau instrumentală cu caracter liric şi mişcare ritmică imitînd legănatul bărcilor pe apă. barcaz, ambarcaţie de lemn cu o capacitate de încărcare de cel mult 100 t. Barcazul navighează uneori cu pînze alte ori cu motor propriu sau chiar remorcat. barcă, ambarcaţie mică de lemn, de metal, de cauciuc sau de mase plastice, cu vîsle, pînze sau cu motor, folosită pentru a transporta persoane şi materiale. — (MILIT.) B. de asalt, barcă cu motor care serveşte pentru trecerea pe malul apărat de inamic a primelor subunităţi în acţiunile de forţare a cursurilor de apă şi de debarcare a desantului maritim. BARCELONA 302 BARICENTRU Barcelona, oraş în nord-estul Spaniei, al doilea ca mărime din ţară, port la Marea Mediterană. 1 446 000 loc. (1958). Industrie constructoare de maşini (automobile, avioane, motociclete), electrotehnică, chimică şi farmaceutică, textilă şi fabrici de ciment. Importante instituţii culturale (universitate din sec. al XV-lea). Oraş cu puternice tradiţii revoluţionare muncitoreşti. Bârczi [bârţi], Géza (n. 1894), lingvist maghiar,* profesor la Universitatea din Budapesta şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Op. pr.: „împrumuturi lexicale franceze în limba maghiară“ (1938), „Dicţionar etimologic maghiar “ (1941), „ Istoria foneticii limbii maghiare“ (1958). bard, denumire dată (la vechii celţi) poetului care compunea şi recita, cu acompaniament de liră, cîntece de luptă sau de slăvire a eroilor şi a zeilor; prin extensiune, poet; poet naţional. Bardeen [bâdin], John (n. 1908), fizician american. împreună cu W. H. Brattain şi W. Shockley a făcut cercetări asupra semiconductorilor şi a inventat tranzistorii. A interpretat conductivitatea metalelor pe baza teoriei cuantice. Premiul Nobel pentru fizică împreună cu W. H. Brattain şi W. Shockley (1956). Bardem, Juan Antonio (n. 1922), regizor de cinema şi scenarist neorealist spaniol. Unul dintre cei mai de seamă regizori progresişti din Europa occidentală. A realizat filme cu caracter de critică socială („Co-micos“, „Moartea unui ciclist“, „Strada mare“, „Crăciun fericit“, „Sonate“, „Bun venit, domnule Marshall!“). Bardin, Ivan Pavlovici (1883 —1960), metalurg sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi membru de onoare al Academiei R.P.R., Erou al Muncii Socialiste. în principalele sale lucrări, tratează probleme de proiectare a marilor uzine metalurgice, complet mecanizate, de construcţie a agregatelor metalurgice perfecţionate, de intensificare a proceselor metalurgice, în special cu ajutorul oxigenului, de utilizare complexă a unor noi materii prime pentru industria metalurgică. Laureat al I. P. Bardin Premiului de stat al U.R.S.S. şi laureat al Premiului Lenin. barém (fr. barème, de la numele matematicianului francez Barrême, din sec. XVII), tablou în care sînt prezentate, gata calculate, valorile unor "elemente sau date, în funcţie de alte elemente sau date variabile (ex. b. de preţuri),— B. de dobinzi, tablou folosit în activitatea bancară, în care se găsesc indicate, pe zile, do-bînzile calculate pentru fiecare procent în parte. Sin. calculator de dobînzi. Barents, Marea mare situată în partea de vest a Oceanului îngheţat. Numele îi vine de la navigatorul olandez W. Barents, care a încercat, în sec. al XVI-lea, să traverseze apele Oceanului îngheţat. Suprafaţa : 1 405 000 kma. Adîn-cimea maximă: 600 m. Climat mai cald în raport cu cel al Oceanului îngheţat, datorită prezenţei Curentului Capului Nord, şuviţă din Golfstrom. Ai.fi. este unul dintre cele mai bogate bazine de pescuit din lume. Ea asigură totodată, prin portul Murmansk, legătura dintre Uniunea Sovietică şi ţările europene nordice şi vestice. baretor (TELEC.), rezistor cu rezistenţa electrică neliniară, format dintr-un filament metalic (de fier sau de wolfram) montat într-un balon care conţine (pentru îndepărtarea căldurii) hidrogen la presiune joasă. Are proprietatea de a păstra constant curentul în circuitul în care este conectat în serie. Baretti, Giuseppe (1719— 1789), scriitor italian. A în- temeiat revista „La frusta letteraria“ („Biciul literar“, 1763-1765), în care a susţinut, împotriva poeziei pastorale şi manieriste la modă, o literatură realistă, legată de actualitate. A trăit mult timp în Anglia. Op. pr.: „Scrisori familiare“ (1762). B’Arg (pseudonimul lui Ion Bărbulescu) (n. 1887), desenator şi caricaturist romîn. A publicat, încă din primul deceniu al secolului nostru, numeroase desene şi caricaturi în care demasca minciuna aşa-zisei democraţii burgheze („Coadă la alimente în 1918“; „Propagandă ţărănistă“, 1933; „Şomerii“,, 1936). După 1944 a participat la diferite expoziţii colective de artă. Bari, oraş în sud*eşţul Italiei, port la Marea Adxiatkă. 313 300 loc. (1959). Centru comercial şi industrial; şantiere navale, industrie de prelucrare a petrolului, a oţeluluj (laminate), alimentară, de tutun si chimică. baric, sistem^ ~ (GEOGR.), formă de repartiţie a presiunii Sistem baric în atmosferă, în regiuni cu presiune ridicată sau scăzută. baricadă, lucrare de apărare, folosită de obicei în luptele de stradă, amenajată din materiale diferite aflate la îndemînă (vehicule, saci cu nisip, pietre, bîrne etc.). baricentru(MAT.), punctul G de întîlnire al medianelor în- C tr-un triunghi. B. este centrul de greutate al suprafeţei unui triunghi omogen şi totodată centrul de greutate al unui sistem de trei puncte de masă BARIE 303. BARNAUL egală, aşezate în vîrfurile unui triunghi. barie (METR.), unitate de măsură pentru presiune în sistemul CGS; este egală cu presiunea exercitată de o forţă de o dină pe un centimetru pătrat. barieră 1. (DRUM., C.F.) Dispozitiv mobil, înzestrat cu elemente de semnalizare, acţionat manual sau mecanic, instalat la intersecţiile de nivel ale drumurilor cu căile ferate spre a putea opri circulaţia pe drum, în timpul trecerii trenurilor, pentru evitarea accidentelor, sau în locurile în care este interzisă circulaţia vehiculelor (ex. drumuri în reparaţie). 2. (FIZ.) Barieră de potenţial, regiune cu potenţialul forţelor ridicat, care separă două regiuni cu potenţial scăzut. Conform mecanicii clasice, o particulă poate depăşi b. de p. numai dacă energia ei totală este cel puţin egală cu înălţimea b. (valoarea maximă a energiei potenţiale în b. de p.)-Mecanica cuantică arată însă, în conformitate cu experienţa, că traversarea fc. de p. (înguste) este posibilă chiar dacă energia totală a particulei este mai mică decît înălţimea b. (v. şi efect de tunel).—Strat de b., strat format din două pături foarte apropiate de sarcini electrice cu semne contrare. Se presupune că ia naştere la contactul dintre un metal şi un semiconductor sau dintre două metale şi permite explicarea fenomenelor electrice proprii acestor contacte (ex. cazul redresorilor uscaţi, al tranzistorilor etc.). Se numeşte şi strat de baraj. baril, unitate de măsură a capacităţii, utilizată în S.U.A. şi în Anglia, egală aproximativ cu 160 1. ^ barisferă (gr. barys „greu“ şi sferă), partea centrală a globului pămîntesc, cu o rază de circa 3 500 km şi densitatea de 8—11, care se presupune că este constituită din metale grele, ca nichel şi fier (sidero-file). Sin- nife, centrosferâ. baritină (MINER.), sulfat natural de bariu (BaSOt), incolor, alb, galben, cenuşiu, albastru, roşu sau brun, cu luciu sidefos sau sticlos, cristalizat în sistemul rombic. Se găseşte în zăcăminte hidrotermale şi în unele roci sedimentare. Este întrebuinţat în industria coloranţilor, a hîrtiei, la prepararea sărurilor de bariu, în tehnica forajelor etc. Zăcămintele cele mai importante de b. din R.P.R. sînt cele de la Somova (reg. Dobrogea), descoperite în 1952, şi zăcămîntul de la Ostra (reg. Suceava), descoperit în 1960. Ele asigură astăzi întregul necesar pentru lucrările de foraj din ţară. Cele mai bogate zăcăminte de b. din U.R.S.S. se găsesc în Gruzia, Turcmenia şi Ural. Dintre ţările capitaliste, importante producătoare sînt S.U.A., R. F. Germană, Mexic, Canada, Grecia, Peru ş.a. bariton (ital. baritono, din gr. barytonos „care sună adînc“; MUZ.) 1. Voce bărbătească mijlocie, între tenor şi bas. 2. (Accentuat bariton) Instrument de suflat, cu timbru corespunzător acestui registru (ex. saxofon). Bariţiu, George (1812 — 1893), om politic, ziarist şi istoric romîn cu vederi de- G. Bariţiu mocrate, figură proeminentă a revoluţiei de la 1848 din Transilvania. B. a adoptat o poziţie înaintată, avînd un rol important în lupta pentru revendicările sociale şi naţionale ale romînilor din Transilvania în revoluţia din 1848. El vedea problemele revoluţiei în complexitatea lor, sesizînd întrepătrunderea dintre problema socială, îndeosebi cea agrară, şi cea naţională. A făcut parte din aripa care a militat pentru unirea forţelor revoluţionare romîneşti cu cele maghiare. Este întemeietorul presei romîneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania“, 1838; „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, 1838; „Transilva- nia“, 1868; „Observatoriul“, 1878). A scris „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă** (1889— 1891) şi numeroase articole şi studii de istorie, politică şi economie în revistele şi ziarele pe care le-a înfiinţat şi le-a condus. Concepţia sa istorică este străbătută de conştiinţa rolului maselor în desfăşurarea istoriei. B. a fost secretar şi preşedinte al „Asociaţiunii transilvane pentru literatura romînă şi cultura poporului romîn“ (Astra) şi membru al Academiei Romîne de la înfiinţarea ei (1866). bariu (gr. barys „greu“; CHIM.), Ba. Element cu nr. at. 56; gr. at. 137,36. Este un metal moale, alb-argintiu, cu P. t. 710°C si P. f. 1 696°C. Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii (mineralele baritina, sau barita, şi witerita). Se obţine prin electroliza clo-rurii de bariu topite, cu catod de plumb topit. Compuşii b. sînt întrebuinţaţi la' fabricarea pigmenţilor minerali, a unor varietăţi de sticlă, la colorarea în verde a focurilor de artificii, în industria radiotehnică etc. Barkhausen, Heinrich Georg (1881 — 1956), fizician şi elec-trotehnician german, membru al Academiei Germane de Ştiinţe. A descoperit, în 1919, fenomenul cunoscut sub denumirea de efectul B. A construit primul generator electronic de oscilaţii de frecvenţă ultra-înaltă. Laureat al Premiului naţional al Republicii Democrate Germane (1949). Barlach, Emst( 1870—1938), sculptor, gravor şi dramaturg german. Sculpturile sale, multe dintre ele în lemn, reprezentînd » oameni şi scene din popor, se caracterizează prin forme ample şi stilizate, prin dramatism şi vigoare expresivă. în unele dintre aceste lucrări se face simţită însă influenţa expresionismului. în piesele de teatru ale Iui B. apar elemente simboliste şi expresioniste. barn (FIZ.), unitate de suprafaţă egală cu 10~24 cm2, întrebuinţată pentru a exprima valoarea secţiunii eficace. Barnaul, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, port pe fluviul Obi. 338 000 loc. (1961). Industrie construc- BARNAVE 304 BAROC toare de maşini (maşini energetice, de transport, strunguri), industrie uşoară (textile, pielărie), alimentară şi de prelucrare a lemnului (mobile, chibrituri). Important centru de învăţămînt tehnic. Barnave [barnâv/, Antoine Joseph (1761 — 1793), sociolog şi om politic francez, participant la revoluţia burgheză din 1789. A emis ideea dependentei progresului social de mediul geografic şi de dezvoltarea relaţiilor de proprietate. A fost unul dintre întemeietorii clubului politic al marii burghezii şi al nobilimii liberale (foliantinii). Ideolog şi partizan al monarhiei constituţionale, avînd strînse legături cu regalitatea, a trădat revoluţia. A fost ghilotinat în timpul dictaturii iacobine pentru activitate contrarevoluţionară. Rarnovschi, Miron, domn al Moldovei (1626—1629 şi 1633). A fixat anii de prescripţie pentru urmărirea şerbilor fugari, hotărînd ca cei fugiţi Fontana di Trevi din Roma, în stil baroc de pe moşii înainte de 1621 să nu mai poată fi reclamaţi de foştii lor stăpîni. în schimb, veci nu fugiţi după 1621 aveau să fie aduşi la urmă. A luat unele măsuri favorabile micii boierimi. bâro* (gr. baros „greutate“), element de compunere cu sensul „greutate“, „presiune“ (ex. barometru). baroc 1. Termen care denumeşte stilul dezvoltat în special în arta din apusul şi din centrul Europei la sfîrşitul sec. al XVI-lea pînă la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi extins ulterior în toată Europa. Elemente decorative ale stilului b. au pătruns prin Transilvania în Ţara Romînească şi în Moldova (Palatul Mogoşoaia, biserica Văcăreşti ş.a.). B., generat de Renaştere, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de echilibrul artei acesteia. în arhitectură, s-a manifestat prin cultivarea formelor grandioase, prin decoraţia excesivă şi teatrală, caracterizată prin asimetrie, li- nii şi forme curbe întortocheate, dinamism exagerat, tinzînd spre efecte care să surprindă pe privitor. în sculptură, liniile de contur ale formelor au devenit agitate, depărtîndu-se de centru (caracter centrifugal), Decoraţie exterioară în stil baroc şi, în general, s-a cultivat jocul pictural al luminilor şi umbrelor pe suprafeţe, în dauna plas- N. BĂLCESCU Ulei pe pînză de Gh. Tattarescu BAROGRAF 305 BARRANQUILLA ticului. în pictură au apărut noi scheme compoziţionale (în dia-gonală, în vîrtej etc.); tehnica în clarobscur a cunoscut o mare înflorire. Dată fiind înclinaţia artei b. spre teatral şi grandilocvenţă, printre temele ei fa- Decoraţie interioară în stil baroc vorite în sculptură şi în pictură sînt prezentările martiriilor şi ale extazului sfinţilor. Arta b* a fost sprijinită de contrareformă, care, cultivînd misticismul senzual, urmărea să menţină dependenţa maselor de religia catolică. Monarhia absolută a văzut în arta b. o diversiune corespunzătoare aspiraţiilor aristocraţiei feudale şi a încurajat dezvoltarea ei, în special ca artă de curte. Arta b. a cunoscut unele tendinţe pozitive, printre care gustul pentru studiul mişcării şi pentru analiza psihologică. 2* Stilul de la sfîrşitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conţinutului. barogrâf (METEOR., AV.), barometru înregistrator. Este Barograf 1 — cilindru porthîrtie; 2 — mecanism-ceas pentru învîrtirea cilindrului; 3 — barometru aneroid un instrument pentru înregistrarea valorilor presiunii atmosferice, format dintr-un baro- 20 - c. 761 metru metalic cu ac trasor şi dintr-un cilindru cu hîrtie, care se învîrteşte cu o viteză constantă. barometru (gr. baros „greutate“ şi metron „măsură“), instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice. După principiul de funcţionare, se deosebesc : b. cu mercur, bazate pe acţiunea presiunii atmosferice asupra unei coloane de mercur, şi b. aneroide (v. aneroid). baron, titlu nobiliar în ierarhia feudală din apusul Europei. La început, acest titlu se acorda marilor seniori, vasali direcţi ai regelui. Mai tîrziu, în epoca modernă, el a devenit un titlu nobiliar mai mare decît acela de cavaler şi inferior aceluia de viconte. Posesiunea funciară deţinută de un b. se numea baronie. baronarcoză (gr. baros „greutate“ şi narke „toropeală“; MED.), anestezie generală obţinută prin inhalarea unui amestec de gaze la o presiune superioară celei atmosferice. Este folosită în chirurgia toracică, în intervenţiile însoţite de deschiderea cavităţilor pleurale. Baronzi, George (1828— 1896), scriitor romîn. A publicat poezii, piese de teatru, romane, traduceri etc. Din opera sa se remarcă versurile în care a valorificat teme din creaţia populară („Legende şi balade“, 1876) sau a biciuit moravurile corupte ale moşierimii şi burgheziei. Scriitor de orientare progresistă, B. a redactat în 1848 ziarul „Romînia“, iar în 1859, împreună cu G. Sion, „Ziua“, ziar prin care a sprijinit lupta pentru Unire. baroreceptor (ANAT., FL-ZIOL.), terminaţie nervoasă senzitivă, care poate fi excitată de presiunea produsă prin aplicarea unei greutăţi. în sens larg, presoreceptor. baros (TEHN.), ciocan de oţel, de 5—10 kg, cu pană dreaptă, care se mînuieşte cu ambele mîini şi care este folosit în lucrări de fierărie, în minerit etc. baroscop (gr. baros „greutate“ şi skopein „a cerceta“; FIZ.), balanţă cu braţe egale, la capetele cărora sînt atîrnate două sfere metalice de aceeaşi greutate* dar cu volume diferite. Serveşte la verificarea principiului lui Arhimede aplicat la gaze. Baroscop barotermogrâf (gr. baros „greutate“, thermos „căldură“ şi graphein „a scrie“), aparat care înregistrează concomitent presiunea atmosferică şi temperatura aerului. Se compune dintr-un barometru, un termometru şi un dispozitiv înregistrator. barotermométru (gr. baros „greutate“, thermos „căldură“ şi metron „măsură“), aparat cu care se măsoară concomitent presiunea atmosferică şi temperatura aerului. Se compune dintr-un barometru şi un termometru. baróu (DR.), organizaţie profesională a avocaţilor în sistemul burghez. în trecut, în Romînia, b. erau create şi conduse de avocaţi, exponenţi ai marii burghezii şi ai moşierimii. B. nu se preocupau de nevoile marii mase a avocaţilor şi nici de interesele împricinaţilor, oameni ai muncii, neexercitînd un control efectiv cu privire la priceperea sau onestitatea cu care acele interese erau apărate. V. şi colegiu de avocaţi. Barquisimeto [barchisiméto], oraş în nordul Venezuelej. 153 200 loc. (1955). Industrie alimentară şi textilă. Centru comercial. barrancos (termen spaniol însemnînd „făgaşe“), văi cu caracter torenţial dispuse radial pe flancurile unui con vulcanic, ca urmare a scurgerii lavei şi ulterior a apelor pe linia de cea mai mare pantă, în ţara noastră, b. se găsesc în munţii Călimani, Gurghiu, Harghita, Puciosul ş.a. Barranquilla [baranchil'a], oraş în nordul Columbiei, principalul port maritim al ţării, BARRAS 306 BARTÓK situat la Marea Caraibilor. 411400 loc. (1959). Industrie textilă, alimentară şi chimică. Export de cafea, de piei, de produse petroliere. Barras /¿aras/, Paul, viconte de (1755—1829), om politic francez, participant la revoluţia burgheză din 1789. Politician intrigant şi corupt, a fost unul dintre organizatorii şi conducătorii loviturii de stat contrarevoluţionare de la 9 termidor (27 iulie) 1794, apoi membru al Directoratului (1795—1799). A sprijinit ascensiunea lui Napoleon Bonaparte. Barrault [baro/, Jean Louis (n. 1910), actor francez, mim, regizor şi director de teatru. Arta lui B. se distinge prin caracterul poetic şi adîncimea interpretării. A jucat şi în filme („Oameni şi măşti“, „Simfonia fantastică“ ş.a.). barremiân (STRAT.), etaj al cretacicului inferior, caracterizat prin faună de amoniţi, caprotine etc. în R.P.R. s-au găsit urme în depozitele creta-cice din bazinul Dîmbovicioarei, în zona flişului carpatic, în Dobrogea (Cernavodă), în Banat (Reşiţa-Moldova Nouă), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului) etc. Barrés [barés], Maurice (1862—1923), scriitor francez, ideolog al reacţiunii imperialiste. în scrierile sale a propovăduit individualismul (trilogia „Cultul eului“, 1888— 1891), naţionalismul şovin (trilogia „Romanul energiei naţionale“, 1897—1902) şi misticismul („Colina inspirată“, 1913). Activitatea lui a fost supusă unei aspre critici din partea grupării literare „Clarté“. Barreto, Tobias (1839 — 1889), filozof materialist brazilian, întemeietorul şcolii de la Recife, care a opus teologiei, eclectismului şi pozitivismului un monism materialist, asemănător cu acela al naturalistului german E. H a e c k e 1. Prin ideile sale ateiste şi evoluţioniste, opera lui B. a exercitat o influenţă puternică asupra gîndirii progresiste din întreaga Americă Latină. Barrow [ birou J, Isaac( 1630— 1677), matematician, filolog şi teolog englez, profesorul lui Newton. A rezolvat problema teoretică a formării imaginilor în lunetă. A fost precursorul lui I. Newton şi al lui G. W. Leibniz în elaborarea bazelor calculului infinitezimal. Barsi, Niccolo (sec. XVII), misionar şi călător italian. Călătorind în Orient, a trecut şi prin Moldova, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Descrierea călătoriei sale cuprinde date preţioase cu privire la Moldova. Bart [bar], Jean (1650— 1702), celebru corsar francez. J. Bart A servit în marina Franţei şi în cea a Olandei. De o îndrăzneală şi o rapiditate în acţiune devenite legendare, B. s-a remarcat în toate bătăliile navale din timpul lui Ludovic al XlV-lea. Bart, Jean (pseudonimul lui Eugeniu P. Botez) (1874 — 1933), prozator romîn. A fost unul dintre colaboratorii revistei „Viaţa romînească“. Ofiţer de marină, a avut prilejul să cunoască numeroase ţări. Unele o-pere ale sale („Datorii uitate“, 1916), deşi se resimt de influenţe poporaniste, conţin şi valoroase pagini de critică socială. în „Jurnal de bord“ (1901) şi în „Schiţe marine din lumea porturilor“ (1928), B. înfăţişează cu duioşie sau cu umor aspecte din viaţa marinarilor şi din lumea porturilor, iar în volumul „Peste ocean“ (1926) prezintă scene din viaţa popoarelor din colonii. Cea mai de seamă lucrare a lui B. este romanul „Europolis“ (1933), inspirat din viaţa de altădată a portului Sulina. Barthou [bartti], Jean Louis (1862— 1934), om politic francez, în mai multe rînduri ministru şi (în 1913) prim-ministru. După eşuarea intervenţiei mi- litare antisovietice, a dus o politică de izolare a U.R.S.S., dar, în urma pericolului creat pentru Franţa prin instaurarea hitlerismului în Germania (1933), a devenit, ca ministru de externe (1934), adept al apropierii franco-sovietice şi a susţinut primirea U.R.S.S. în Liga Naţiunilor. A fost asasinat la Marsilia împreună cu Alexandru I, regele Iugoslaviei, de către terorişti croaţi, agenţi ai fascismului italian şi german. Barto, Agnia Lvovna (n. 1906), poetă sovietică rusă, autoare de versuri pentru copii, dintre care multe traduse în romîneşte („Jucării“, „Ma-şenka“, „A venit vara“, „Sărbătoarea ta“, „Fratele cel mic“, „Nepoţica bunicului“ etc.). Poezia ei se remarcă prin umor fin, stil pitoresc şi claritatea limbii. Laureată a Premiului de stat al U.R.S.S. Bartok, Bela (1881-1945), compozitor, pianist, muzicolog şi folclorist maghiar, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai artei muzicale maghiare. în timpul Republicii Sovietice Ungare a făcut parte din comisia pentru reorganizarea Academiei de muzică. în 1940 a emigrat în S.U.A. A manifestat un interes puternic pentru mu- B. Bart6k zica populară, culegînd peste 30 000 de cîntece din folclorul maghiar, romîn, slovac, sîrb, arab etc. B. a acordat o înaltă preţuire cîntecului romînesc. Dintre cîntecele culese de el, 3 000 aparţin folclorului nostru. De folclorul maghiar şi romînesc este legată o bună parte a creaţiei sale componistice (rapsodiile pentru pian şi vioară cu orchestră, dansurile romî- BARTOLI 307 BASARABIA neşti, cîntecele populare prelucrate pentru cor, mici piese pentru pian etc.)* Opera lui B. („Concerto pentru orchestră“, 1943; trei concerte pentru pian, 1926, 1931, 1945; un concert pentru vioară, 1938; „Muzică pentru instrumente de coarde, instrumente de percuţie şi celestă“, 1936; şase cvartete de coarde, „Cantata profană“, 1930) aparţine tezaurului universal al muzicii. în unele lucrări ale sale se resimte străduinţa de a căuta sonorităţi noi (opera „Castelul lui Barbă-Albastră“, 1911; baletele „Prinţul cioplit în lemn“, 1916, şi „Mandarinul miraculos“, 1919). Premiul internaţional pentru pace, post-mortem (1955). Bartoli, Matteo (1873— 1946), lingvist italian, specialist în limbile romanice. în 1906 a publicat lucrarea „Limba dalmată“, de mare valoare pentru lingvistica romanică, fiindcă a descoperit o limbă romanică necunoscută pînă atunci specialiştilor, şi, în acelaşi timp, pentru lingvistica generală, deoarece a surprins momentul dispariţiei acestei limbi. Este creatorul doctrinei neolingvis-tice. A fost redactorul principal al „Atlasului lingvistic italian“ (în curs de elaborare). A făcut cercetări asupra dialectului istroromîn şi a colaborat cu Sextil Puşcariu la lucrarea „Studii istroromîne“. Op. pr.: „Introducere în neolingvistică“ (1925) şi „Studii de lingvistică spaţială“ (1945). Bartolo (Bartolus) da Sas-soferrato (1314—1357), jurist italian, profesor de drept, şeful şcolii postglosatorilor. Comentariile lui asupra Codului Iustinian s-au bucurat de o mare autoritate la sfîr-şitul evului mediu. Bartolomeo, fra (1472— 1517), pictor italian din epoca Renaşterii. în compoziţiile sale cu subiecte religioase, sentimentul măreţiei umane, însuşit din arta lui Michelangelo, se împleteşte cu graţia elegantă a picturii lui Rafael. B. a fost un remarcabil desenator şi colorist. A creat fresce în biserica mănăstirii San Marco din Florenţa, în mănăstirea din Pistoia, în catedrala din Lucca etc. şi tablouri de şevalet; „Madona mizericordiei“ (1515), în pinacoteca din Lucca; „Plîn-gerea lui Hristos“ (1516). bartoniân (STRAT.), etaj al eocenului superior, delimitat în Anglia (regiunea Barton). Este sincron ledianului superior din celelalte bazine paleogene europene. Depozitele b, se caracterizează printr-o faună alcătuită din numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, corali, echino-derme etc. în R.P.R. se găseşte la nord-est de Breaza (reg. Ploieşti) şi între Cluj şi Jibou. Barye/tar/7, Antoine Louis (1796—1875), sculptor animalier francez. S-a remarcat prin prezentarea realistă a animalelor sălbatice şi prin redarea plastică a luptelor dintre acestea. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin două reducţii în bronz după alegoriile „Sena“ şi „Marna“, precum şi prin cîteva replici în bronz: „Tigru culcat“, „Leu mergînd“, „Tigru mergînd“, „Cerb atacat de un tigru“, „Tigru devorînd o gazelă“. barză (Ciconia), pasăre migratoare din ordinul ciconii-formelor, de talie mare, cu ciocul lung, drept şi ascuţit şi cu gîtul şi picioarele de asemenea lungi. Trăieşte în Europa şi în Asia, mai ales în regiunile mlăştinoase, şi îşi face cuibul pe acoperişul caselor, mai rar în arbori. Este lipsită de glas. Hrănindu-se cu şoareci, şobolani, cîrtiţe, şerpi etc., este folositoare agriculturii. Poate produce şi pagube prin distrugerea peştelui din bălţi. Sin. cocostîrc.—B. albă (Ciconia ciconia)f barză de culoare albă, cu vîrfurile aripilor negre, ciocul şi picioarele roşii; trăieşte în regiuni mlăştinoase. — fi. neagră (Ciconia nigra), barză cu. penajul de culoare neagră-verzuie cu reflexe metalice, în afară de cel de pe abdomen care este alb; trăieşte în păduri. bas (MUZ.) 1. Vocea bărbătească cea mai gravă. 2. Sunetul cel mai grav al unui acord. 3* Instrumentul cu cel mai grav sunet dintr-o anumită categorie de instrumente (ex. tuba, contrabasul etc.).—fi. cifrat, sistem prescurtat de notaţie muzicală, care constă în indicarea prin cifre a acordurilor. Basarab I, domn al Ţării Romîneşti (c. 1322—1352). A Basarab I unificat voievodatele din dreapta şi din stînga Oltului, punînd astfel bazele statului feudal Ţara Romînească. A luptat cu succes împotriva tătarilor (1325—1328). Vasal al regilor Ungariei, B.I s-a luptat cu suzeranul său, Carol Robert, care trecuse munţii cu gînduri de cotropire, şi l-a înfrînt în bătălia de la Posada (1330). A avut relaţii de prietenie cu ţarul Bulgariei, Mihail, pe care l-a ajutat cu oaste împotriva sîrbilor (1330). Basarabi, numele unei vechi dinastii de domni ai Ţării Romîneşti, întemeiată de Basarab I. Din dinastia B. a făcut parte şi Mircea cel B ă t r î n. Basarabi 1, Comună în raionul Calafat, reg. Oltenia, unde se află o necropolă tumulară din prima epocă a fierului, cu bogate urme de cultură materială care a dat numele culturii fi. 2« Comună în raionul Medgidia, reg. Dobrogea, unde s-a descoperit o bisericuţă rupestră cu inscripţii slave din sec. al X-lea. Basarabia, regiunea istorică situată între Nistru şi Prut. După formarea statului feudal BASCHET 308 BASIDIOMICETE al Moldovei (sec. XIV), B. a făcut parte din acest stat. în prima jumătate a sec. al XVI-lea, B. a căzut, împreună cu întreaga Moldovă, sub dominaţia otomană, partea de sud a ei (Bugeacul) fiind mai mult timp sub stăpînirea tătarilor, în urma păcii de la Bucureşti între Rusia şi Turcia (1812), B. a intrat în componenţa Rusiei. După congresul de la Paris (1856), sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail,Bolgrad) a fost trecut la Moldova, iar după tratatul de la Berlin (1878), teritoriul respectiv a reintrat în componenţa Rusiei. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în conformitate cu voinţa maselor muncitoare, în B. s-a instaurat Puterea sovietică. în ianuarie 1918, guvernul burghezo-moşieresc al Ro-mîniei a ocupat Basarabia. în iunie 1940, în urma tratativelor guvernului sovietic cu guvernul Romîniei, B. a fost înapoiată Uniunii Sovietice. în august 1940, Basarabia a devenit parte componentă a R.S.S.Moldoveneşti. baschet (engl. basketball, din bas\et „coş“; SPORT), joc sportiv de echipă, care se desfăşoară în sală sau în aer liber, pe un teren dreptunghiular, cu dimensiunile de 26 X 14 m, prevăzut la fiecare capăt cu un c o ş. Jocul se dispută între două echipe, formate din cîte cinci jucători. Mingea se joacă numai cu mîinile şi după un anumit regulament. basci, populaţie de origine străveche, care locuieşte pe ambele versante ale munţilor Pirinei şi care avea o cultură proprie încă înaintea răspîn-dirii indo-europenilor. Limba acestei populaţii nu se aseamănă cu nici un idiom din Europa. Bascov, comună în raionul Piteşti, reg. Argeş, 3 040 loc. (1961). Centru al industriei extractive petroliere, dezvoltat în anii regimului de democraţie populară. basculant (TEHN.), care poate executa o mişcare de rotaţie limitată, în jurul unei axe orizontale (ex. benă b. de autocamion, fereastră b., vagonet b. etc.). basculator (TEHN.), dispozitiv mecanic sau hidraulic care serveşte la descărcarea prin basculare a vagoanelor, a benelor de autocamioane etc. Sin. culbutor. basculă 1. (TEHN.) Balanţă cu braţe inegale, folosită pentru Basculă cîntărirea obiectelor cu greutate mare, în general împreună cu vehiculul care le transportă. 2• (VÎNĂT.) Partea metalică a armelor de vînătoare cu ţevi mobile. base-ball [béisbol] (SPORT), joc naţional în America de Nord, asemănător o i n e i de la noi. Se joacă de către două echipe, formate din cîte nouă jucători. în unghiurile terenului sînt patru platforme de cauciuc alb, numite case {base, de unde şi numele jocului), în care jucătorii sînt feriţi de lovituri. Basedow, Johann Bernhard (1723—1790), pedagog german iluminist. Sub influenţa lui Rousseau, a elaborat un sistem educativ caracterizat prin educaţie naturală, însuşire de cunoştinţe utile şi atrăgătoare, metodă intuitivă şi, în opoziţie cu şcoala medievală, prin disciplină blîndă. B. a aplicat aceste idei, cu exagerări, în institutul său „Philantropinum“ din Dessau între anii 1774 şi 1778. Basedow, Karl von (1799— 1854), medic german. A făcut cercetări asupra guşei exoftal-mice.—Boala lui B., boală endocrină datorită hiperfuncţiei glandei tiroide, întîlnită mai frecvent la femei. Apare adesea în urma traumatismelor psihice (spaimă, supărare mare) şi se caracterizează prin creşterea în volum a glandei tiroide, proeminenţa globilor oculari, creşterea poftei de mîncare, scădere în greutate, nervozitate, emotivitate exagerată, insomnii, tremurături ale mîinilor, accelerarea bătăilor inimii, palpi- taţii. Unul dintre semnele obiective ale bolii este creşterea metabolismului bazai, de obicei proporţională cu gravitatea bolii. Sin. guşă exoftalmică. Basel [bazei], oraş în nordul Elveţiei, pe fluviul Rin, aproape de graniţa cu R. F. Germană şi Franţa. 300 300 loc. (1960). Important nod de cale ferată. Centru comercial, financiar şi industrial (industrie chimică, de mătase, de maşini, de ceasuri, alimentară etc.). în timpul Renaşterii, important centru umanist. Are o universitate din 1460. La începutul sec. al XX-lea ă fost unul dintre centrele emigraţiei revoluţionare din Rusia şi din alte ţări. Aici a locuit cîtva timp şi V. I. Lenin. La B. a avut loc în 1912 un congres extraordinar al Internaţionalei a Il-a, la care s-a votat o rezoluţie care condamna războiul.—-Conci/iu/ de la B. (1431 — 1449), conciliu întrunit pentru a reforma biserica catolică compromisă şi a lupta împotriva mişcării husite. Cu acest prilej s-a încheiat un acord între clerul catolic şi aripa de dreapta a husiţilor (care urmărea adîncirea sciziunii din sînul husitismului) pentru a înfrînge astfel mai uşor pe t a b o r i ţ i, adepţi ai restructurării radicale a societăţii. basic english [beisic tijgliş] (LINGV.), formă simplificată a limbii engleze, cu circa 850 de cuvinte şi cu un minim de reguli gramaticale, creată între anii 1926 şi 1930 de C. K. Ogden şi I. A. Richards, cu scopul de a servi ca limbă internaţională; este un mijloc camuflat de propagare a limbii engleze în colonii. Numele de basic este compus din iniţialele cuvintelor englezeşti care înseamnă „ britanic“, „ american“, „ştiinţific“, „ internaţional“, „ comercial“. basidiomicete (Basidiomy-cetes), clasă de ciuperci la care sporii se formează la exterior, pe organe speciale numite basi-dii. Clasa b. cuprinde peste 20 000 de specii de ciuperci, dintre care unele sînt comestibile (ex. ciuperca de cîmp, bureţii galbeni), altele, dimpotrivă, sînt deosebit de otrăvitoare (ex. pălăria-şarpelui). B. sînt în general saprofite şi cresc pe soluri bogate în substanţe BASILEU 309 BASTILIA organice. Multe dintre ele trăiesc însă ca parazite pe alte plante, producînd pagube mari în agricultură (ex. ciupercile care produc tăciunele la cereale, mălura la grîu şi orz, rugina la grîu etc.). basileu (gr. basileus „ rege, conducător“) 1. (în vechea Grecie) Conducător de gintă, de fratrie, de trib sau de uniune de triburi, apoi rege ereditar. Mai tîrziu s-a dat numele de b. şi magistraţilor. 2* (în Imperiul bizantin) împărat. basm (slav basmu „ născocire“), specie a epicii populare în proză, în care se povestesc întîmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-fru-moşi, zîne), aflate în luptă cu făpturi nefaste (balauri, zmei, vrăjitoare). Deznodămîntul în b. aduce triumful elementelor pozitive asupra celor negative. Toate elementele fantastice din b. izvorăsc din realitate, se împletesc cu realitatea, de aceea b* reflectă, adesea într-o formă simbolică, modul de viaţă şi psihologia poporului. Mulţi folclorişti romîni au publicat culegeri de basme populare. Cea mai cunoscută este aceea a lui Petre Ispirescu: „Legende sau basmele romînilor“. basmâci, nume dat participanţilor la mişcarea contrarevoluţionară burghezo-naţio-nalistă din regiunile Asiei Centrale ale U.R.S.S. împotriva Puterii sovietice. Sprijiniţi de imperialişti şi conduşi de clerul şi de exploatatorii locali, bandele de b. au acţionat de la sfîrşitul anului 1917 pînă spre sfîrşitul deceniului al treilea, cînd au fost lichidate. basorelief (în sculptură), varietate a reliefului în care formele se desprind uşor pe un fond cu care fac corp comun, constituind împreună cu el un ansamblu unitar. V. şi altorelief. Basorelief Basra, oraş în Irak, pe fluviul Şatt el-Arab, cel mai mare port al ţării. 164 600 loc. (1957). Im- portant nod feroviar şi rutier. La B. se prelucrează şi se exportă curmale, se fabrică spirt şi băuturi spirtoase. Centru de prelucrare a petrolului. Bass, strîmtoare situată între Australia şi insula Tasmania, prin care apele Oceanului Indian se unesc cu cele ale Mării Tăsmaniei. Lungimea : 317 km; lăţimea: 224 km. Bassano, familie de pictori veneţieni din sec. al XVI-lea (numită astfel după localitatea de origine, numele ei adevărat fiind Da Ponte). Cel mai de seamă membru al ei, Jacopo (Giaccmo) B. (c. 1515-1592), manifestă, alături de trăsături manieriste şi convenţionale, unele tendinţe democratice. El a introdus în tablourile cu subiect religios scene din viaţa zilnică a oraşului său natal sau a satelor din împrejurimi, precum şi elemente de peisaj, redate după natură. Opera lui se distinge printr-un colorit proaspăt şi prin importanţa acordată clarobscurului. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin tablourile „Răstignirea“ şi „Mater Dolorosa“ (copie după Tiziano), iar în muzeele de artă din Iaşi, Craiova, Cluj prin scene populare. Fiii lui /. B., Leandro, Girolamo şi Francesco, au continuat să picteze în stilul tatălui lor. Bassarabeanu, Ştefan (pseudonimul lui Victor Crăsescu) (1848—1918), scriitor moldovean, născut la Chişinău, emigrant revoluţionar. Stabilit în Romînia, a absolvit Facultatea de medicină din Bucureşti. Ca scriitor, B. a făcut parte din curentul creat în jurul revistei „ Contemporanul“. A publicat schiţe şi nuvele din viaţa grea a oamenilor muncii. în nuvela „Spirea“, conturează tipul unui pescar din Deltă care luptă împotriva exploatării capitaliste. Bassarabescu, Ion A.( 1870— 1952), scriitor romîn. în volumele sale de nuvele şi schiţe („Nuvele“, 1903; „Vulturii“, 1907; Norocul“, 1907; „Un om în toată firea“, 1927 ş.a.) a izbutit adesea să zugrăvească cu umor mediocritatea şi monotonia vieţii mic-burgheze. basso continuo (MUZ.), partea de acompaniament a unei lucrări muzicale care se menţine neîntrerupt în cursul întregii piese. B*c. caracterizează muzica instrumentală din sec. al XVII-lea. bast, fibre de ~ v. fibre liberiene. Basta, Gheorghe (1544 — 1607), general austriac, comandant al armatei imperiale în Transilvania, A învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (1600), a participat apoi, alături de acesta, la lupta victorioasă împotriva lui Sigismund Bâthory de la Guruslău (1601). A organizat uciderea lui Mihai Viteazul (1601). A fost guvernator imperial al Transilvaniei, pe care a exploatat-o în mod sălbatic în favoarea Habsburgilor. Este autorul mai multor scrieri de tactică militară. bastârni, populaţie amestecată, formată din celţi, proto-slavi, germanici, venită din nord-vestul Daciei şi stabilită în regiunea Dunării inferioare (sec. al II-lea î.e.n.), unde a fost în parte asimilată de geto-daci. Bastiat [bastid7, Frédéric (1801 — 1850), economist francez, reprezentant al economiei politice vulgare; partizan al liberului-schimb. B. a susţinut „armonia de interese dintre muncă şi capital“, limitînd relaţiile de clasă din societatea burgheză la un schimb reciproc de servicii şi prezentînd profitul ca răsplată pentru serviciile prestate de capitalist, do-bînda ca recompensă pentru „cumpătarea“ lui, renta ca dobîndă la capitalul investit în pămînt. în opoziţie cu realitatea economică capitalistă, el susţinea că pe măsura creşterii productivităţii muncii creşte şi bunăstarea tuturor claselor societăţii, negînd astfel accentuarea pauperizării oamenilor muncii în capitalism. K. Marx l-a calificat ca reprezentantul cel mai plat al apologeticii vulgare a capitalismului. Teoriile lui sînt folosite şi astăzi de economiştii burghezi şi mic-bur-ghezi pentru apărarea capitalismului. Bastilia, fortăreaţă construită la Paris, între c. 1370 şi 1382. La început a fost fortăreaţă militară. Apoi, ca închisoare de stat, a devenit simbol BASTIMENT DE RĂZBOI 310 BATCÄ al tiraniei absolutismului monarhic. A fost dărîmată de masele populare revoluţionare Bastilia în sec. al XV-lea din Paris la 14 iulie 1789, zi care a devenit sărbătoarea naţională a Franţei. bastiment de război v. navă de luptă. bastingâj (NAV.)* grup de chesoane, dulapuri sau rastele, instalate în cazarma (încăpere special amenajată) a unei nave sui pe punte, destinate depozitarii hamacelor şi sacilor cu efecte ale echipajului. bastion (ARHIT., MI LIT.), lucrare de fortificaţie, din pămînt sau din zidărie, de formă poligonală sau cilindrică, apărată în exterior de un şanţ şi construită de obicei la colţurile vechilor fortăreţe pentru a permite baterea cu foc a şanţurilor înconjurătoare şi a ţine sub foc terenul din jur. în b. erau dispuse principalele mijloace de foc. B. constituie organele cele mai importante ale fortăreţei. Basutoland / bdsutoknd 7, protectorat britanic în sudul Africii, înconjurat de teritoriul Republicii Sud-Africane. Suprafaţa : 30 344 km2. Populaţia: 685 000 loc. (1960), formată din negri basuto şi zuluşi. Centrul administrativ : Maseru. Teritoriu muntos, în mare parte de origine vulcanică. Economie a-gricolă înapoiată, cu puternice rămăşiţe ale relaţiilor feudale-tribale. Principala ramură în agricultură este creşterea animalelor, în special ovine. Se exportă lînă, piei, vite. Industria prelucrătoare lipseşte. La începutul sec. al XIX-lea, triburile din B. au căzut jertfă expansiunii anglo-bure. Sub conducerea şefului unui trib, Moshesh, populaţia indigenă a rezistat pînă în 1868, cînd B. a devenit protectorat britanic. în 1962 a luat fiinţă Partidul Comunist din Basutoland. başbuzuc, ostaş din trupele neregulate ale Imperiului otoman, care nu primea soldă şi trăia din jaf. B. erau vestiţi prin cruzimea lor. Se numeau de asemenea b. trupele de călăreţi turci care, în sec. al XlX-lea, în diferite provincii ale imperiului, aveau funcţii de jandarmi, bâşchie (IND. LEMN.), unealtă a dogarului, asemănătoare cu un ciocan, al cărui capăt alungit are un şanţ în formă de V; serveşte la baterea cercurilor la butoaie. Sin. ciochie. batal1 (ZOOTEHN.), berbec castrat în scopul îmbunătăţirii cantitative şi calitative a producţiei de carne şi de lînă. B. pot proveni din berbeci tineri, care se castrează la vîrsta de 2—4 luni, şi din berbeci adulţi, înlăturaţi de la prăsilă. batal2 (EXPL. PETR.), - de noroi, groapă de formă paralelipipedică, cu capacitatea de 2-50 de vagoane, săpată în pămînt în imediata apropiere a sondei şi servind Ia depozitarea noroiului folosit pentru circulaţie în timpul săpării găurii de sondă. “fi. de ţiţei, groapă săpată în pămînt, avînd o capacitate de 2—10 vagoane, folosită frecvent în trecut pentru colectarea imediată a ţiţeiului produs de sondele care erupeau liber. batalion, subunitate militară compusă din mai multe companii.—fi. de asalt, batalion întărit cu tancuri, artilerie, aruncătoare de flăcări etc., folosit în al doilea război mondial pentru cucerirea obiectivelor (poziţiilor) fortificate. batant (TEHN.; despre uşi, ferestre), care poate executa în jurul unei axe verticale o mişcare de rotaţie limitată. batarde (POLIGR.), caractere de litere obţinute prin combinarea stilurilor a două familii de litere deosebite (ex. ronde şi cursive). batardou (HIDROTEHN.), construcţie cu pereţi etanşi care serveşte la izolarea unei anumite incinte de apele existente * în jurul ei.—fi. de construcţie, batardou care se execută lîngă mal sau în albia unui rîu pentru lucrări definitive (pilă de pod, fundaţii de baraj etc.); este alcătuit din pereţi de palplanşe de lemn sau de metal între care se pune pămînt sau piatră.—fi. de exploatare, stavilă de rezervă, avînd o construcţie puternică, amplasată în amonte de stavila principală (la un stăvilar, o ecluză etc.), cu scopul de a o înlocui pe aceasta în caz de nevoie. batât (Ipomoea batatas), plantă perenă din familia con-volvulaceelor, originară din A-merica Centrală, cu tulpini tîrî-toare, lungi pînă la 6—7 m. Are frunze mari, asemănătoare cu cele ale zorelelor, şi flori albe sau roz. Se cultivă în ţările cu climă caldă pentru rădăcinile Batat sale groase, tuberizate, asemănătoare cu cartoful, foarte bogate în amidon, vitamine şi zahăr. în R.P.R. se fac încercări pentru aclimatizarea b. Sin. cartof dulce. batăvi, populaţie germanică aşezată la gurile Rinului. A fost supusă de romani în sec* I î.e.n. în sec. al IV-Iea a fost asimilată de franci. bâtcă (Blicca bjdrkna), peşte teleostean de apă stătătoare, din familia ciprinidelor, cu corpul lat, asemănător cu plática* Lungimea corpului este de 20-25 cm şi greutatea de 100—250 g. Se găseşte frecvent în bălţile Dunării, unde este pescuită în cantităţi mari. Peşti mici de acest soi, amestecaţi cu exemplare mici de plătică, BATERE 311 BATISFERA babuşcă, cosac etc., formează în comerţ aşa-numita a I b i -tur ă. batere 1. (CONSTR.) Baterea piloţilor şi palplanşelor, operaţie de înfigere în pămînt a piloţilor sau a palplanşelor, prin aplicarea de lovituri repetate pe capătul lor liber cu ajutorul unui berbec. 2. (IND.TEXT.) Baterea bumbacului, operaţie pregătitoare în filatura de bumbac, care constă în desfoierea bumbacului presat în baloturi, amestecarea, destrămarea şi curăţirea treptată de impurităţi. 0 instalaţie modernă de batere a bumbacului este constituită din lăzi alimentatoare-desfăcă-toare, destrămătoare, bătător, masă transportoare etc., utilaje cu care se realizează mecanizarea completă a procesului de producţie. baterie 1. (TEHN.) Grup de aparate, dispozitive sau organe identice sau asemănătoare, legate între ele, care îndeplinesc aceeaşi funcţie (ex. b. de cazane Discuitor cu 4 baterii de discuri cu abur, b. de discuri la maşini agricole, b. de condensatoare etc.). 2. (ELT.) Baterie de acumu-latoare, ansamblu de acumulatoare electrice, legate în serie pentru obţinerea unei tensiuni de o valoare dorită, superioară celei a unui singur acumulator. —£. electrică, ansamblu de pile electrice, legate între ele (de obicei în serie) pentru obţinerea unei anumite tensiuni (măsurată în volţi) şi a unei anumite capacităţi (măsurată în amper-ore), necesare alimentării cu energie electrică a unui receptor dat. 3. (MILIT.) Subunitate de artilerie, similară companiei, dotată cu un număr variabil de tunuri, obuziere etc. 4. (ZOO-TEHN.) Baterii de creştere, cuşti din metal sau din lemn, de diferite dimensiuni, suprapuse în 2—7 rinduri, care se folosesc în creşterea artificială a puilor pentru corsum şi în creşterea intensivă a găinilor pentru producţia de ouă sau de carne. R de c. pot fi dotate cu o sursă de încălzire proprie sau se introduc în hale cu aer condiţionat. 5. (MUZ.) Ansamblul Baterie instrumentelor de percuţie în-tr-o orchestră (timpan, tobă, talgere etc.). bathoniân (STRAT.), etajul superior al doggerului, caracterizat prin faună de amo-niţi, belemniţi, lamelibranhiate şi altele. în R.P.R. apare în Munţii Hăşmaşului, în munţii Bucegi (Vama Strunga), în munţii Piatra Craiului, în Banat, în Munţii Apuseni (Vadul Grisului) ş.a. Bâthory, veche familie de nobili din Transilvania, din sînul căreia s-au ridicat mai mulţi voievozi şi principi. Cei mai importanţi membri ai acestei familii au fost: Ştefan B.t voievod al Transilvaniei (1479— 1493). A înfrînt, împreună cu Pavel Chinezul, pe turci la Cîmpul Pîinii (1479). Ştefan B voievod (1571 — 1575), principe al Transilvaniei (1575—1581) si rege al Poloniei (1575-1586). Andrei B., cardinal şi principe al Transilvaniei (1599), aliat al turcilor, care după bătălia de la Şelimbăr, unde a fost învins de Mihai Viteazul, a fost ucis de secui în munţi. Sigismund B.t principe al Transilvaniei( 1581 — 1598,1598-1599, 1601, 1601- 1602); a fost aliat cu domnii Tării Romîneşti şi ai Moldovei împotriva turcilor. Opunîndu-se planului de unire a ţărilor romîneşti, S. Bâthory a fost înfrînt la Guruslău de Mihai Viteazul (1601). batiălă (gr. bathys „adînc“), zonă ~ (GEOL.), zonă în mări şi în oceane, cu adîncimi cuprinse aproximativ între 200 şi 1 000 m adîncime (după unii autori ajungînd chiar pînă la 2 000—2 500 m) si care ocupă circa 20% din suprafaţa oceanelor. Z.i. este localizată între zonele litorală şi abisală. în z.i. se depun nisipuri şi nămoluri. batigrâf (gr. bathys „adînc“ şi graphein „a scrie, a nota“), aparat care măsoară şi înregistrează adîncimile mării, folosit în lucrările de cercetări submarine. batimetrie, ramură a hidro-metriei care se ocupă cu măsurarea adîncimii apei în mări, în lacuri şi în rîuri. ^ batir (IND, TEXT.) 1. Bobină cilindrică, obţinută prin înfăşurarea în cruce, pe o ţeavă de carton, a aţei de cusut. 2. Aţă din fire de bumbac uşor răsucite, folosită pentru însăilat la confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte. ^ batiscâf (gr. bathys „adînc“ şi slţaphe „luntre, corabie“), navă submarină, echipată special pentru studii oceanografice la mari adîncimi. Primul batis-caf a fost conceput, în 1937, de I. A. Şimanski (U.R.S.S.). La 23 ianuarie 1960, A. Piccard, J. Piccard şi D. Walsh au coborît pînă la 11 520 m, în regiunea insulelor Mariane, atingînd astfel cea mai mare adîncime de pe glob. în anul 1960, inginerii sovietici M. Dio-midov şi A. Dmitriev au construit un nou tip perfecţionat de batiscaf. batisferă (gr. bathys „adînc“ şi sferă), nacelă sferică de oţel Batisferă inoxidabil, înzestrată cu echipament special, suspendată cu un cablu de oţel de o navă-bază şi folosită pentru cercetări submarine. în prezent este puţin utilizată, din cauza pericolelor de accidente provocate de ruperea cablului. BATIU 312 BATY batiu (MAŞ.), construcţie'de metal, de obicei de fontă sau de oţel, pe care se montează mecanismele sau dispozitivele unui sistem tehnic stabil (maşină, aparat etc.) şi prin intermediul căreia acesta poate fi fixat pe o fundaţie sau pe o platformă. batocrom (CHIM.), efect produs de o grupare de atomi, care, introdusă în molecula unei substanţe organice colorate, determină închiderea culorii acesteia, deplasînd absorbţia luminii spre lungimi de undă mai mari. ^ batoiit (gr.bathos „adîncime“ şi lithos „piatră“; GEOL.), forma Batoiit de zăcămînt a rocilor intruzive (graniţe, granodiorite etc.), care se prezintă în masive imense, alungite şi înrădăcinate în adîn-cul scoarţei pămîntului. Prin eroziune, ele pot ieşi la iveală pe suprafeţe de mii pînă la sute de mii de km2 (ex. unele masive granitice din Parîng, Retezat etc.)* De b. este legată existenţa multor concentraţii metalifere. batometru, aparat cu ajutorul căruia se iau probe de apă da,la diferite adîncimi, din mări, din lacuri şi din rîuri, pentru diferite analize. Este alcătuit dintr-un dispozitiv pentru recoltarea probelor de apă cu aluviuni (o cutie de metal cu capace închise ermetic) şi un sistem de deplasare în apă. Capacitatea b. actuale variază între 300 şi 1 000 cm3. Baton Rougefbitn ruj],oraş în sudul S.U.A., centrul administrativ al statului Louisiana, port pe malul stîng al fluviului Mississippi. 153 000 loc. (1956). Puternică industrie de prelucrare a petrolului, uzine de alumină, de cauciuc sintetic, de prelucrare a lemnului şi pentru fabricarea zahărului. batoză, maşină agricolă care desface boabele din spice, păstăi, ştiuleţi etc. şi le separă de celelalte părţi ale plantelor (paie, pleavă, coceni etc.). După construcţie şi destinaţie, pot fi: de cereale păioase, care execută operaţia de desfacere, de separare, de curăţire şi de sortare a boabelor de cereale (b. complexă sau treieră-t o a r e), şi b. de porumb, care execută operaţia de desfacere a boabelor de pe ştiuleţi. Batozele de cereale pot fi adaptate şi pentru treierarea leguminoaselor, a unor plante tehnice, a ierburilor perene etc. şi sînt acţionate mecanic; cele de porumb pot fi acţionate manual (productivitate 80—300 kg/oră) sau mecanic (productivitate 3—30 t/oră). ^ batracieni v. amfibieni. Batrahomiomahia, poem eroicomic grec, compus, probabil, între sec. al VI-lea şi al I V-lea î.e.n. Conţine povestirea unui război între broaşte şi şoareci şi constituie o parodie a epopeii eroice. împreună cu alte scrieri similare, B. a fost atribuită lui Homer. Batsanyi [bQciani], Jânos (1763—1845), poet revoluţionar maghiar. A făcut parte din mişcarea naţională de împotrivire faţă de tendinţele habsburgice de germanizare a culturii maghiare. A militat, de pe poziţii ¡acobine, pentru ideile revoluţiei burgheze din Franţa („Întîm-pinînd schimbările din Franţa“, 1789). în versurile sale, Batsanyi a atacat violent clerul şi monarhia şi a luat apărarea ţărănimii iobage. Battani (Al-Battani), Abu-Abdallah - Muhammed ben-Djabir (858—929), astronom şi matematician arab. A făcut o determinare mai exactă a constantei de precizie şi a unghiului de înclinare a eclipticii pe ecuator. A utilizat în calcule funcţiile trigonometrice. Batthyâneum, bibliotecă din Alba-Iulia, avînd ca fond de bază biblioteca episcopului catolic I. Batthyâny(1741-1798). în biblioteca B. se afla o bogată colecţie de manuscrise medievale4 şi de incunabule. Batu, han al tătarilor, nepotul lui Genghis-han. A condus armatele tătăreşti care, în 1237, au început cucerirea cnezatelor ruseşti. Sub conducerea lui, tătarii au întreprins expediţii pustiitoare în răsăritul şi în centrul Europei, inclusiv în ţinuturile romîneşti (1241). în deceniul al cincilea al sec. al XIII-lea, a întemeiat, pe Volga inferioară, statul mongol Hoarda de Aur. Batu a murit în anul 1255. Batumi, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Gruzină» capitala R.S.S.A. Adjare, port la Marea Neagră. 82 000 loc. (1959). Trafic intens de produse petroliere (punctul terminus al conductei petroliere Baku-Ba-tumi). Centru industrial pentru utilaj petrolier şi pentru prelucrarea citricelor. Staţiune bal-neo-climatică. Baty [bati], Gaston (1885— 1952), regizor francez şi director de teatru. A combătut orientarea intimistă şi academizantă a teatrului francez din perioada primului război mondial, prin Batumi. Parcul de cultură şi odihnă. BA ŢZIN 313 BAUXITĂ importanţa mai mare pe care o atribuia rolului regiei în procesul de creaţie a spectacolului. Ba Ţzin (n. 1904), scriitor chinez, autor al trilogiei „Iubirea“ (1931 — 1933), în care redă influenţa ideilor revoluţionare asupra intelectualităţii, şi al trilogiei „Curentul năvalnic“. B.Ţ. a fost pe frontul din Coreea şi a descris lupta voluntarilor chinezi în mai multe nuvele, povestiri şi într-o culegere de articole („Viata printre eroi“, 1953). baud [bod] (după numele inventatorului /. Baudot, 1845— 1903; TELEC.), unitate de măsură a vitezei de telegrafiere. Această viteză este de 1 b. dacă se transmite o impulsiune elementară pe secundă. Baudelaire/ioJ/eV/, Charles (1821 — 1867), poet francez, autor al volumului de versuri „Florile răului“ (1857), al culegerii de eseuri „Arta romantică“ (1868), al unor „Mici poeme în proză“ (1868) etc. Poeziile lui BM a căror tematică lirică se desfăşoară adesea pe fundalul peisajului citadin, exprimă dezamăgirea şi pesimismul generate de platitudinea şi făţărnicia vieţii burgheze. Unele poeme, ca „Albatroşul“, „Călătoria“, „Unei cerşetoare cu păr roşu“ etc., exprimă, în versuri rafinate, de o sensibilitate puternică, simpatia poetului pentru oamenii simpli sau suferinţele artistului apăsat de mediul meschin al societăţii din vremea sa. Tendinţa lui B. de a se refugia în arta pură, de a se complăcea în amoralitate şi în suferinţă a făcut ca poezia sa să conţină germenii decadentismului. Arta lui B. se distinge prin perfecţiunea versificaţiei, muzicalitatea formei poetice, prin darul evocării şi al alegerii imaginii neaşteptate, cu multiple semnificaţii. Imaginile sale au capacitatea deosebită de a sugera aşa-zisele „corespondenţe“ dintre feluritele impresii ale simţurilor. Poeţii simbolişti şi diferite curente ale poeziei moderniste l-au considerat, pe rînd, pe B. drept precursorul lor. Preocuparea poetului pentru perfecţiunea formei a fost însă interpretată în mod denaturat de aceste curente, care au degenerat în cultul exclusiv al formei, în formalism. O culegere de versuri din volumul „Florile răului“ a apărut în limba romînă în 1957, în traducerea lui Al. Philippide. Din poeziile lui B. au mai tradus T. Arghezi ş.a. Baudouin I/Wtfe/,(n. 1930), rege al Belgiei din 1951. A fost adus pe tron după abdicarea tatălui său Leopold al IlI-lea. Baudouin de Courtenay [bodut do curtne], IvanAleksan-drovici (1845—1929), lingvist rus de origine poloneză, specialist în slavistică, indo-europe-nistică şi lingvistică generală. Este creatorul şcolii lingvistice de la Kazan. A introdus în lingvistică noţiunile de f o n e m şi de alternanţă fonetică. Op, pr.: „Despre limba polonă veche înainte de sec.al XIV-lea“ (1870), „încercare de fonetică I. A, Baudouin de Courtenay a graiurilor (slovene) reziene“ (1875), „încercare de teorie a alternanţelor fonetice“ (1894), „Materiale pentru dialectologia şi etnografia slavilor de sud“ (3 voL, 1895—1913), „Introducere în lingvistică“ (1917). Bauer [bâudr]y Bruno (1809— 1882), filozof idealist german, care a făcut parte din grupul tinerilor hegelieni. în cercetările sale consacrate istoriei religiei, a criticat creştinismul, demonstrînd neauten-ticitatea evangheliilor. A trecut de la idealismul obiectiv al lui Hegel la idealismul subiectiv. Dispreţuind masele, B. considera că forţa motrice a istoriei este conştiinţa de sine a personalităţilor, purtătoare ale „ spiritului critic“. După 1860 a devenit adept al lui Bismarck. Marx şi Engels au criticat concepţiile lui B. în lucrările lor „Sfînta familie“ şi „Ideologia germană“. Op. pr. : „Critica evangheliilor sinoptice“ (3 vol., 1841-1842). Bauer [bâuvr], Otto ( 1882— 1938), unul dintre conducătorii social-democraţiei austriece şi ai Internaţionalei a Il-a, ideolog alaustromarxismului. Baumé [borné/, Antoine (1728—1804), chimist, farmacist şi tehnolog francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A inventat areometrul care-i poartă numele, folosit pentru determinarea densităţii lichidelor. Baumgarten, Alexander Gottlieb (1714-1762), filozof idealist, fondatorul esteticii idealiste germane. A introdus pentru prima oară în filozofie termenul de „estetică“. Baumgarten, Johann Christian (1765—1843), medic şi botanist german, care a trăit la Sighişoara. Cercetător şi bun cunoscător al plantelor; a publicat în latineşte primul conspect critic al florei din Transilvania, în 3 volume : „Enume-ratio stirpium Magno Transsil-vaniae principatui, praeprimis indigenarum“ (1816). Bautzen [bâuţdn], oraş în Republica Democrată Germană, în districtul Dresda, situat pe rîul Spree. 41 300 loc. (1956). Centru industrial important pentru construcţia de vagoane, prelucrarea metalelor şi producţia de hîrtie. bauxită (PETROGR.), rocă alcătuită din hidroxizi de aluminiu, conţinînd de obicei şi limonit, opal, cuarţ şi caolinit. Se prezintă în mase compacte sau pămîntoase, de culoare albă, gălbuie, roşcată, brună sau neagră. Este astăzi principalul minereu de aluminiu. Cele mai importante zăcăminte de b* din R.P.R. se găsesc în munţii Pădurea Craiului şi Bihor, unde ea constituie un produs rezidual format în urma dizolvării calcarelor argiloase. Aceste zăcăminte, cunoscute de multă vreme, au fost cercetate şi valorificate abia în anii regimului democrat-popular. în cadrul lagărului socialist, mari zăcăminte de b* se găsesc în U.R.S.S. (Ural, Kazahstan, Siberia ş.a.), R. P. Chineză, R. P, Ungară, în ţările capitaliste, cele mai mari rezerve de b. se găsesc în BAVARIA 314 BAZA TEHNICÄ-MATERIALÄ Jamaica, Guyana Britanică, Surinam, Brazilia, Ghana, Guineea, Franţa, India, Australia, S.U.A., Grecia. Bavaria, land în sudul R. F. Germane. Suprafaţa: 70 548 km2. Populaţia: 9 428 000 loc. (1960). Centrul administrativ : München. Are industrie producătoare de aluminiu, constructoare de automobile, de avioane, electrotehnică, chimică, textilă, alimentară. în subsol se găsesc zăcăminte de grafit, piatră litografică, cărbune, petrol, sare. în agricultură, ramura principală este creşterea vitelor.'—Istoric. B. a fost locuită în vechime de triburile germanice ale bavarilor. în evul mediu, ca ducat, a fost unul dintre cele mai puternice state germane. în 1871 a intrat în componenţa Imperiului german. în noiembrie 1918, în urma revoluţiei burghezo-de-mocratice, a fost înlăturată monarhia, iar în aprilie 1919, în condiţiile avîntului revoluţionar din Germania, muncitorii şi soldaţii au zdrobit forţele contrarevoluţionare, au proclamat B. republică sovietică şi au trecut la înfăptuirea programului dictaturii proletariatului. Datorită însă subestimării posibilităţilor revoluţionare ale ţărănimii, precum şi datorită opoziţiei social-democraţilor, republica a rămas izolată şi, în mai 1919, guvernul central german, în frunte cu liderii social-demo-craţi de dreapta, au sugrumat Republica Sovietică din Bavaria. bavură (TEHN.), surplus de material la suprafaţa semifabricatelor sau a pieselor prelucrate prin matriţtare, laminare etc. ori la piesele turnate, peste profilul normal al piesei. îndepărtarea b. se face prin d e b a v u -rare. Bayle [bel], Pierre (1647 — ] 706), filozof francez, precursor al iluminismului burghez. A supus criticii dogmatismul religios şi a susţinut posibilitatea existenţei unei societăţi compuse exclusiv din atei. Folosind ca armă de luptă scepticismul, B. a combătut filozofia speculativă „şi a pregătit astfel terenul pentru acceptarea materialismului şi a filozofiei bunului simţ în Franţa“ (K. Marx P. Bayle şi F. Engels, „Sfînta familie“). Op. pr.: „Dicţionar istoric şi critic“ (2 voi, 1695—1697). Bayreuth [băirQit], oraş în R. F. Germană (landul Bavaria). 60 700 loc. (1956). La B, a trăit, în ultima perioadă a vieţii, Richard Wagner. La teatrul muzical „Festspielhaus“ (construit în 1872—1876 în vederea reprezentării operelor lui Wagner) se organizează renumitele festivaluri de la B. bazalt 1. (PETROGR.) Rocă vulcanică bazică, compactă, de culoare cenuşie-închis sau neagră, constituită din plagioclazi bazici, augit, uneori şi olivină. Unele varietăţi de b. conţin sticlă vulcanică. Circa 90—95% din totalitatea rocilor vulcanice au compoziţie bazaltică. Este întrebuinţat la pavaje, construcţii, monumente etc. în R.P.R. se exploatează la Racoş (munţii Persani), la Brănişca (reg. Hunedoara), la Lucareţ (reg. Banat), la Mal naş şi Sărmaş (regiunea Mureş-Auto-nomă Maghiară); bine cunoscute sînt şi b. în coloane de la Detunata (Munţii Apuseni), care reprezintă un monument al naturii. 2. (CONSTR.) Bazalt artificial, material ceramic, obţinut dintr-o materie primă (argilă refractară sau greu fuzi-bilă, masă ceramică) cu temperatură joasă de vitrifiere (1 100—1 180°C) şi folosit la fabricarea tuburilor de canalizare, a recipientelor pentru lichide agresive, la fabricarea unor dale şi cărămizi pentru trotuare etc. Bazard [bazar], Amand (1791 — 1832), socialist utopic francez, elev al lui Saint-Simon. în timpul restauraţiei Bourbo-nilor a fundat şi a condus societatea secretă a carbonarilor francezi. A preconizat principiul repartiţiei „după capacitatea fiecăruia şi fiecărei capacităţi după lucrările sale“. Bazargic v. Tolbuhiiţ. baza tehnică~materială a societăţii, totalitatea elementelor materiale ale-forţelor de producţie dintr-o orînduire dată. în baza tehnică-materială se includ : mijloacele de muncă (utilaje, maşini, mecanisme etc.), obiectele muncii (materii prime, semifabricate etc.) asupra cărora a acţionat omul şi elementele materiale ale ştiinţei folosite în producţie. Rolul hotărîtor în dezvoltarea bazei tehnice-materiale îl au mijloacele de muncă, ele reprezen-tînd elementul cel mai activ al producţiei. K. Marx a arătat că : „Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi relaţiile sociale în cadrul cărora se munceşte... moara acţionată cu mîna creează societatea cu stăpînii feudali; moara cu aburi, societatea cu capitaliştii industriali“. La rîn-dul lor, relaţiile de producţie existente influenţează în mod activ baza tehnică-materială, ele putînd să favorizeze sau să frîneze dezvoltarea acesteia. Fiecare orînduire socială se consolidează definitiv atunci cînd îşi creează baza tehnică-materială proprie, care asigură o productivitate a muncii superioară orînduirii precedente. Astfel, capitalismul a învins feudalismul atunci cînd a fost creată industria capitalistă bazată pe sistemul de maşini şi cînd productivitatea muncii a crescut mult faţă de cea din feudalism. Baza tehnică-materială a capitalismului s-a format în procesul industrializării capitaliste ca urmare a revoluţiei industriale, prin exploatarea maselor muncitoare, prin jefuirea coloniilor, prin războaie de cotropire etc. Creîndu-se în cadrul relaţiilor de producţie capitaliste şi sub acţiunea legilor economice specifice acestei orîn-duiri, b. /.-m. a capitalismului se caracterizează printr-o dezvoltare inegală, anarhică, spon- BAZA TEHNICĂ-MATERIALĂ 315 BAZA TEHNICĂ-MATERIALĂ tană a ramurilor economiei naţionale, a regiunilor şi a ţărilor. Aceasta face ca, în prezent, alături de ţări capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial, să existe ţări î lapoiate, fără o industrie pro-p ie. De asemenea, chiar şi în ţările capitaliste cele mai dezvoltate există şi se extind regiuni înapoiate din punct de vedere economic, în care mi-z ;ria maselor este deosebit de mare. Ştiinţa şi tehnica modernă este introdusă unilateral, numai în anumite ramuri; în acelaşi timp, capacităţile de producţie existente sînt folosite incomplet. Cea mai bogată dintre ţările capitaliste dezvoltate, Statele Unite ale Americii, a devenit ţara unui şomaj cronic de mare amploare, în care folosirea incompletă a opacităţilor de producţie din industrie a devenit un fenomen permanent. în ansamblu, capitalismul încătuşează tot mai mult dezvoltarea forţelor de producţie contemporane; relaţiile de producţie capitaliste sînt prea înguste pentru revoluţia tehnică-ştiinţifică care se desfăşoară în condiţiile actuale. Dezvoltarea industriei maşiniste în capitalism, concentrarea şi centralizarea mijloacelor de muncă reprezintă premisele materiale ale bazei tehnice-materiale a socialismului > care se construieşte efectiv în timpul revoluţiei socialiste. Baza tehnică-materială a socialismului o constituie marea producţie mecanizată, întemeiată pe tehnica cea mai înaltă în toate ramurile economiei naţionale. Ea există şi se dezvoltă în condiţiile proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, ale relaţiilor de colaborare şi ajutor reciproc între oamenii muncii. B. t.-m. a socialismului se caracterizează printr-o dezvoltare planică, proporţională şi în ritm rapid, prin repartizarea raţională a forţelor de producţie pe teritoriul ţării şi prin valorificarea superioară a tuturor resurselor de care dispune societatea. Socialismul asigură aplicarea tot mai largă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în toate ramurile de producţie (industrie, agricultură, transporturi etc.) şi, pe această bază, creşterea nivelului tehnic şi cultural al membrilor societăţii. Toate acestea îşi găsesc concretizarea în concentrarea înaltă a producţiei, în specializarea şi cooperarea multilateral dezvoltate şi în nivelul şi creşterea neîntreruptă a productivităţii muncii. Crearea şi dezvoltarea b. i.~m. a socialismului constituie un proces înfăptuit în mod conştient de oamenii muncii sub conducerea partidului mar-xist-leninist. După cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, în R.P.R. s-a trecut la construirea 6. f.-m. a socialismului’. în prezent, ca urmare a traducerii în viaţă de către oamenii muncii a politicii P.M.R. de industrializare socialistă — condiţie esenţială pentru dezvoltarea forţelor de producţie — şi de colectivizare a agriculturii, R.P.R. dispune de o bază tehnică-materială capabilă să asigure progresul într-un ritm şi mai rapid al economiei naţionale în următorii ani. A fost făurită o industrie socialistă puternică prin crearea de noi ramuri industriale, prin construirea de noi întreprinderi utilate la un înalt nivel tehnic, precum şi prin modernizarea şi reutilarea celor existente. Planul de 10 ani de electrificare a ţării a fost îndeplinit şi depăşit. Volumul producţiei globale industriale a fost în 1961 de 5,8 ori mai mare decît în 1938. Mai rapid s-au dezvoltat şi se dezvoltă ramurile industriale hotărîtoare pentru avîntul întregii economii naţionale: energia electrică, construcţia de maşini, siderurgia, chimia. în 1961, producţia industriei constructoare de maşini, a industriei energiei electrice şi a materialelor de construcţii a fost de peste 12 ori mai mare decît în 1938, iar a industriei chimice de peste 14 ori. A fost creată o puternică bază tehnică pentru reconstrucţia socialistă a satului, prin înzestrarea agriculturii cu tractoare şi maşini agricole moderne care au asigurat mecanizarea principalelor lucrări agricole, precum şi prin chimizarea agriculturii. Toate acestea se da-toresc faptului că, „în elabo- rarea politicii sale economice, P.M.R. s-a condus şi se conduce după indicaţia lui Lenin care subliniază că «interesul principal şi fundamental al proletariatului după ce a cucerit puterea de stat este de a mări cantitatea de produse, de a spori în proporţii uriaşe forţele de producţie ale societăţii»“ (Gh. Gheorghiu-Dej, „40 de ani de luptă a partidului“). Crearea t.-m. a socialismului în R.P.R. constituie temelia marilor prefaceri săvîrşite în toate domeniile vieţii sociale de către oamenii muncii eliberaţi de exploatare. Congresul al III-lea al P.M..R. a stabilit ca obiectiv principal pentru perioada 1960— 1965 dezvoltarea b. t.-m. a socialismului, încheierea procesului de făurire a relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie în vederea desăvîrşirii construcţiei socialismului, Procesul de dezvoltare a b.t.-m. a socialismului în R.P.R. oglindeşte preocuparea partidului şi guvernului pentru crearea unei economii la un înalt nivel tehnic, care foloseşte cuceririle ştiinţei moderne. Pentru aceasta este necesară continuarea în ritm susţinut a industrializării ţării, acordîndu-se prioritate industriei grele, cu pivotul ei — construcţia de maşini. Aceasta va permite mărirea ponderii industriei producătoare de mijloace de producţie în totalul producţiei industriale de la circa 63%, cît era în 1959, la circa 66% în 1965. Este necesară de asemenea dezvoltarea bazei energetice prin creşterea producţiei de energie electrică, care trebuie să preceadă pe a celorlalte ramuri ale industriei, prin intensificarea folosirii electricităţii în procesul de producţie datorită extinderii mecanizării şi automatizării, a proceselor de electrochimie şi a electro-metalurgiei etc. în cursul planului de şase ani, o condiţie esenţială pentru dezvoltarea tuturor ramurilor economiei este dezvoltarea industriei siderurgice, a cărei sarcină principală este producerea de metal de înaltă calitate. Pîr-ghia dezvoltării b. t.-m. a socialismului o constituie industria constructoare de maşini, care asigură introducerea pro- BAZA TEHNICĂ-M ATERIALĂ 316 BAZA TEHNICĂ-MATER1AL greşului tehnic multilateral în toate ramurile economiei naţionale. Ridicarea nivelului tehnic, îmbunătăţirea calităţii, creşterea randamentului şi a economicităţii maşinilor şi instalaţiilor asigură ridicarea nivelului tehnic al proceselor de fabricaţie, creşterea productivităţii muncii în întreaga economie. Pe lîngă faptul că întreprinderile noi vor fi utilate la nivelul tehnicii mondiale, întreprinderile existente vor fi reutilate şi modernizate. Aceasta va permite ca sporul producţiei industriale să se obţină nu numai prin crearea de noi întreprinderi, ci şi prin folosirea judicioasă şi la maximum a capacităţilor de producţie existente. Astfel, din totalul producţiei industriale a anului 1965, peste 50% se va realiza pe seama capacităţilor actuale, peste 30% prin reutilarea, reconstrucţia şi dezvoltarea întreprinderilor existente şi circa 18% pe seama întreprinderilor noi. O atenţie deosebită se acordă extinderii mecanizării complexe, în primul rînd în ramurile hotărîtoare ale economiei, şi automatizării în ramurile în care ea asigură cea mai mare eficacitate economică. Industria chimică ocupă un loc de prim ordin în cadrul planului de şase ani, producţia ei urmînd să crească de 3,3 ori, în vederea asigurării economiei naţionale cu materii prime şi materiale de mare importanţă şi în vederea îmbunătăţirii proceselor tehnologice; produsele sintetice devin un element al progresului tehnic în toate ramurile economiei. întreaga producţie de mase plastice, fire şi fibre sintetice, cauciuc sintetic etc. se va realiza pe baze petrochimice. Producţia de mase plastice şi răşini sintetice va atinge în 1965 peste 95 000 t, ceea ce echivalează cu o producţie de 500 000 t de metale neferoase. Un element caracteristic al dezvoltării industriei în această perioadă constă în valorificarea superioară a resurselor naturale de care dispune ţara noastră. Prin prelucrarea superioară a ţiţeiului, prin dezvoltarea petrochimiei şi a chimizării gazelor naturale se vor obţine produse petroliere şi chimice de mare valoare economică. Este necesară reducerea consumurilor specifice în toate ramurile economiei, şi în primul rînd economisirea metalului, prin perfecţionarea tipurilor de maşini, micşorarea greutăţii lor etc. (ex. valoarea produselor obţinute dintr-o tonă de metal relucrat va creşte cu 30%). n industria lemnului se va asigura valorificarea superioară şi complexă a masei lemnoase, în 1965, valoarea produselor prelucrate dintr-un m3 de masă lemnoasă va creşte cu 80% faţă de 1959. Dezvoltarea £>. f.-m. a socialismului va avea loc şi în agricultură. în perioada planului de şase ani va continua înzestrarea tehnică superioară a agriculturii, creşterea gradului ei de mecanizare. Terminarea colectivizării agriculturii înlesneşte îndeplinirea sarcinilor trasate de Congresul al III-lea al P.M.R. privind creşterea producţiei agricole. în procesul dezvoltării b. f.~m. a socialismului se va realiza îmbunătăţirea repartizării teritoriale a forţelor de producţie, creşterea potenţialului economic al regiunilor, raioanelor şi oraşelor mai puţin dezvoltate. Pentru creşterea şi perfecţionarea producţiei, precum şi pentru sporirea productivităţii muncii, o mare importanţă au ridicarea calificării muncitorilor, creşterea nivelului lor cultural-tehnic, ca şi adîncirea specializării şi cooperării între întreprinderi. în acest domeniu, P.M.R. duce o politică de pregătire a unor cadre de înaltă calificare, capabile să folosească cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne. Toate acestea contribuie efectiv la creşterea bunăstării materiale şi culturale a oamenilor muncii. Progresul multilateral al industriei, temelia unei economii complexe şi echilibrate, este posibil datorită condiţiilor naturale favorabile ale ţării noastre, care dispune de o bază variată de resurse de materii prime. O deosebită importanţă în dezvoltarea şi consolidarea b.t.-m. a socialismului în R.P.R.o are sprijinul frăţesc, multilateral pe care ni-1 acordă Uniunea Sovietică, colaborarea şi întraju- torarea tovărăşească cu ţările socialiste. Dezvoltarea acestei colaborări, adîncirea diviziunii internaţionale socialiste a muncii şi valorificarea mai bună a avantajelor sistemului economic socialist contribuie la întărirea economiei naţionale a fiecărei ţări, la accelerarea progresului tehnic, la realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică, la dezvoltarea mai rapidă a statelor rămase în urmă din punct de vedere economic în condiţiile capitalismului, la egalizarea nivelului general al dezvoltării tuturor ţărilor socialiste. Dezvoltarea b. f.-m. a socialismului în următorii 15 ani va permite ca R.P.R. să ajungă la nivelul ţărilor avansate din punctul de vedere al producţiei şi consumului calculat pe cap de locuitor. Consolidarea, dezvoltarea şi perfecţionarea ei continuă constituie premisa pentru crearea 6. i.-m. a comunismului Aceasta nu reprezintă numai o creştere cantitativă, ci şi un salt calitativ în dezvoltarea forţelor de producţie ale societăţii. Construirea bazei teh-nke-materiale a comunismului înseamnă deplina electrificare a ţării şi perfecţionarea, pe această bază, a tehnicii, tehnologiei şi organizării producţiei sociale în industrie şi agricultură, mecanizarea complexă a proceselor de producţie, automatizarea lor tot mai deplină, aplicarea pe scară largă a chimiei în economia naţională, dezvoltarea prin toate mijloacele a unor noi ramuri de producţie, eficiente din punct de vedere economic, a unor noi tipuri de energie şi materiale, folosirea multilaterală a resurselor naturale, îmbinarea organică a ştiinţei şi producţiei şi un ritm rapid al progresului tehnic-ştiinţific, un înalt nivel cultu-ral-tehnic al oamenilor muncii, o considerabilă superioritate faţă de cele mai dezvoltate ţări capitaliste în domeniul productivităţii muncii. Crearea 6. f.-m. a comunismului presupune trecerea la un nou nivel al tehnologiei şi culturii producţiei, al organizării ei, o tot mai mare dezvoltare a proceselor de concentrare, specializare, cooperare şi combinare a producţiei. Ştiinţa devine din ce în ce BAZĂ 317 BAZĂ mai mult o forţă nemijlocită de producţie, iar producţia o aplicare tehnologică a ştiinţei moderne. Toate acestea, repre-zentînd elemente constitutive ale revoluţiei tehnice-ştiinţifice care se desăvîrşeşte în această etapă, vor determina o considerabilă superioritate în domeniul productivităţii muncii faţă de cele mai dezvoltate ţări capitaliste, ceea ce constituie cea mai importantă condiţie a victoriei orînduirii comuniste. Construirea b. t.~m. a comunismului în U.R.S.S. se va realiza în „decurs de 20 de ani şi va face ca Uniunea Sovietică să dispună de forţe de producţie deosebit de puternice, să depăşească nivelul tehnic al celor mai dezvoltate ţări şi să ocupe primul loc în lume în ceea ce priveşte producţia pe cap de locuitor. V. şi comunism şi U. R. S. S. bază1 1. (MAT.) Una dintre laturile unui triunghi ori ale unui paralelogram sau una dintre feţele unui poliedru, care se reprezintă de obicei în poziţie orizontală, prin analogie cu tendinţa (proprietatea) corpurilor de a se aşeza astfel sub acţiunea gravitaţiei. B* unui trapez sînt cele două laturi paralele.—Baza unui sistem de logaritmi, numărul care, într-un sistem de logaritmi, are ca logaritm unitatea. Numărul 10 este b. sistemului de logaritmi zecimali, iar numărul e este b. sistemului de logaritmi naturali. 2. (ST. CONSTR.) Sistem de bază, sistem convenţional simplificat, cu rezolvare cunoscută, folosit la calculul structurilor static nedeterminate, care se obţine din structura iniţială prin modificarea unor legături. Această modificare rezultă din metoda de calcul utilizată, considerînd necunoscutele alese ca fiind egale cu zero. Cînd necunoscutele sînt eforturi (metoda eforturilor), se suprimă unele legături, ajungîndu-se de obicei la un sistem static determinat; cînd necunoscutele sînt deplasări (metoda deplasărilor pentru calculul cadrelor), se adaugă unele legături care împiedică rotirile şi translaţiile nodurilor. 3- (ARHIT., CONSTR.) Partea inferioară a unei construcţii sau a unui element de construcţie, pe care acestea se sprijină.—Bazacoloanei, element de arhitectură, aşezat sub fusul coloanei, cu decoraţia determinată de ordinul de arhitectură căruia îi aparţine. 4« (EXPL. PETR.) Bază tubulară, unitate anexă în cadrul întreprinderilor de foraj sau al schelelor de extracţie a ţiţeiului în care se efectuează controlul periodic, repararea şi evidenţa corn** portării materialului tubular (prăjini de foraj, prăjini grele şi de antrenare, burlane de tubaj, ţevi de extracţie etc.). 5. (GEOGR.) Bază de eroziune, plan orizontal la nivelul căruia cursurile de apă îşi pierd puterea de a mai roade în adîncime. B. de e. a fluviilor care se varsă în mări sau în oceane, denumită şi bază generală de eroziune, o formează însăşi suprafaţa apei acestor mări sau oceane. B. de e. formată de-a lungul cursului unei ape curgătoare (zone de confluenţă, cascade, praguri) se numeşte bază locală de eroziune (ex. confluenţa Oltului cu Dunărea la Turnu-Măgurele). — B. geode-zică, distanţa de 14—20 km, care se măsoară pe un teren cît mai plan cu instrumente de precizie. B. g. este folosită la efectuarea triangulaţiilor geodezice.—B. topografică, distanţa de 500—2 000 m, care se măsoară pe un teren cît mai plan cu instrumente de precizie. B. f. este folosită în vederea ridicărilor topografice pe suprafeţe de teren mai mici. 6* (AGR.) Bază furajeră, totalitatea resurselor care pot fi valorificate economic pentru hrana animalelor. Se compune din producţia pajiştilor naturale, din producţia plantelor cultivate şi din deşeurile rezultate la diferite industrii (reziduurile de la mori, de la presele de ulei, de la abatoare etc.). Realizarea sarcinilor privind creşterea animalelor şi mărirea productivităţii lor depinde în măsură hotărîtoare de dezvoltarea considerabilă ai./., corespunzătoare cantitativ şi calitativ. în structura /. la noi în ţară, porumbul ocupă un loc de frunte, alături de cultura plantelor leguminoase. O rezervă importantă în sporirea producţiei de furaje este extin- derea culturilor duble, şi în primul rînd a porumbului semănat după recoltarea mazărei şi a cerealelor păioase. Culturile intercalate de dovleac sau fasole printre porumb constituie un mijloc de seamă pentru sporirea i. /. Cea mai ieftină resursă de furaje în ţara noastră o constituie păşunile şi fîne-ţele (peste 4 000 000 ha), care reprezintă aproape 30% din suprafaţa agricolă a ţării. 7«(EC.) Bază comercială de achi~ zifionare şi desfacere, întreprindere comercială cu ridicata, organizată pe bază de gospodărire socialistă. Achiziţionează mărfuri de la întreprinderi din diferite ramuri, cu care aprovizionează organizaţiile comerciale sau reţeaua comercială care vinde cu amănuntul. — B. de recepţie, unitate operativă care se ocupă cu recepţionarea, evidenţa şi plata diferitelor produse agricole predate de producători în cadrul obligaţiilor către stat (ex. predări pe bază de plan ale sectorului de stat, plata în natură pentru lucrările S.M.T., predarea produselor contractate de către G.A.C. etc.). — B. economică v. bază şi suprastructură. 8. (MILIT.) Bază de plecare, fîşie de teren, amenajată din punct de vedere genistic, pe care o ocupă trupele în vederea plecării la ofensivă. — B. militară, raion special amenajat şi dotat în vederea ducerii acţiunilor militare. B. m. poate fi terestră, aeriană, maritimă sau mixtă, ocupată sau neocupată de trupe. Cercurile imperialiste creează tot mai multe 6. m. departe de graniţele ţărilor lor, ca puncte de sprijin pentru menţinerea poziţiilor cucerite şi în vederea înfăptuirii politicii lor expansioniste, războinice. Deşi importanţa lor scade prin aceea că ţările socialiste dispun de cea mai înaltă tehnică de luptă, totuşi existenţa ¿.m. imperialiste constituie o sursă a încordării internaţionale. 9. (SPORT) Bază sportivă, teren special amenajat, dotat cu instalaţiile necesare, în vederea practicării uneia sau mai multor ramuri de sport şi a organizării concursurilor sportive. în R.P.R. există astăzi, faţă de 1944, de peste cinci ori mai BAZĂ 318 BAZA ŞI SUPRASTRUCTURA multe stadioane şi terenuri de fotbal, de opt ori mai multe piste de atletism, de şapte ori mai multe terenuri de volei, baschet şi tenis, de două ori mai multe săli de sport şi de cinci ori mai multe locuri în tribunele bazelor sportive. bâză2 (CHIM.) 1. Substanţă care poate fixa protonii eliberaţi de un acid. 2» Compus chimic care prin dizolvarea în apă da naştere la ioni hi-droxili (—OH; ex. hidroxidul de sodiu, NaOH; hidroxidul de calciu, Ca(OH)z> etc.); soluţiile bazice au gust leşietic, albăstresc hîrtia roşie de turnesol, înroşesc fenolftaleina şi, cu acizii, dau săruri. — Baze piridinice, amestec de piridină şi metil^piridine, care se obţine din uleiurile uşoare rezultate prin distilarea gudroanelor la cocsificarea cărbunilor. Este un lichid rău mirositor. Se întrebuinţează ca solvent, la prepararea unor agenţi activi de suprafaţă folosiţi în industria textilă, la fabricarea unor insecticide şi la denaturarea alcoolului etilic. bază3 (ELT.) 1. a) Porţiune a unui tranzistor cuprinsă între alte două porţiuni (e m i t o r şi colector), care au conductibilitate electrică de tipuri opuse, b) Conexiune electrică la porţiunea unui tranzistor descrisă mai sus. 2. Bază de timp a) Curba de variaţie în timp (de obicei în formă de dinţi de ferăstrău) a tensiunii sau a curentului care comandă baleiajul spotului pe ecranul unui tub catodic, b) Generator electronic a cărui tensiune la bornele de ieşire variază în timp după cum s-a arătat sub a). bază şi suprastructură (FILOZ.), categorii fundamentale ale materialismului istoric, ale concepţiei marxiste despre societate. K. Marx şi F. Engels au marele merit istoric de a fi diferenţiat, din ansamblul relaţiilor sociale, relaţiile materiale, ca baza, temelia reală a societăţii, şi de a fi privit relaţiile ideologice ca o supra-structură, generată de baza eco nomică şi determinată de ea. Baza este o parte integrantă a vieţii materiale a societăţii; ea reprezintă totalitatea relaţiilor de producţie într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. B. se constituie independent de voinţa şi de conştiinţa oamenilor, avînd, prin urmare, un caracter obiectiv. Se mai numeşte şi orînduire economică, structură economică9 bază economică. B. are o sferă mai îngustă decît modul de producţie (care reprezintă unitatea dialectică a forţelor şi relaţiilor de producţie) şi decît existenţa socială (care cuprinde întreaga viaţă materială a societăţii). Suprastruc-tura este ansamblul formelor ideologice ale conştiinţei sociale (ideile politice, juridice, morale, arta, filozofia, religia) şi al instituţiilor care le corespund (statul, partidele politice etc.). Înglobînd şi instituţiile sociale, sfera s. este mai largă decît aceea a ideologiei. £. se deosebeşte şi de conştiinţa socială, deoarece nici aceasta din urmă nu cuprinde instituţiile sociale corespunzătoare diferitelor forme ideologice. Pe de altă parte, conştiinţa socială are o sferă mai largă decît s., deoarece include, pe lîngă ideologie, şi unele elemente fără caracter de clasă (adevărurile matematice, legile ştiinţelor naturii, principiile logice etc.). Materialismul istoric consideră simpliste încercările de a reduce la b. şi s* toate fenomenele vieţii sociale. El arată că unele fenomene (limba, tehnica etc.) nu pot fi încadrate în b. sau în s., iar alte fenomene (de ex. cultura), care prezintă atît laturi materiale cît şi laturi spirituale, ideologice, se găsesc faţă de b. şi $• într-un raport extrem de complex. Elementul cel mai activ al s. îl constituie s. politică şi juridică (statul şi dreptul). Âflîndu-se cel mai aproape de b. economică, pe care o reflectă direct, politicul exercită o influenţă hotărîtoare asupra moralei, artei, filozofiei etc. Fiecare b. are o 5. corespunzătoare; schimbarea 6. atrage după sine schimbarea 5. Aceasta este legată de producţie în mod indirect, prin intermediul b. In conformitate cu, teza fundamentală a materia lismului istoric, potrivit căreia „existenţa socială determină conştiinţa socială“, marxism-leninismul subliniază caracterul primordial al b. în raport cu arătînd că relaţiile materiale determină relaţiile ideologice ale oamenilor. S. nu este generată de b. în mod automat. Ea este creată întotdeauna de oameni, însă nu în mod arbitrar, ci în funcţie de condiţiile economice, de cerinţele dezvoltării b. respective. Ca formă a conţinutului economic, s. are o independenţă relativă faţă de b. care a generat-o. Această independenţă relativă se manifestă prin aceea că ideile filozofice, etice, estetice etc. sînt determinate numai în ultimă instanţă de b. economică, în-trucît diferitele forme ale conştiinţei sociale se influenţează reciproc, prin aceea că există unele elemente de continuitate între s. diverselor orîn-duiri sociale. Totodată, s. unei orînduiri sociale nu se găseşte într-un raport de dependenţă pasivă, mecanică, faţă de sa, aşa cum susţin în mod eronat şi vulgarizator „economiştii“ (v. e c o n o m i s m). Aflîn-du-se într-un raport de interacţiune complexă, dialectică faţă de bază, s. îndeplineşte în viaţa socială un rol activ, accelerînd sau frînînd dezvoltarea societăţii, după cum reflectă interesele forţelor sociale progresiste sau ale celor reacţionare. în orînduirile întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, atît cît şi s. au un caracter complex şi contradictoriu. B. acestor orînduiri se caracterizează prin relaţii economice de exploatare, care determină în s. lupta de clasă pe plan politic şi ideologic între clasele exploatate şi clasele exploatatoare. Alături de relaţiile de producţie dominante, se întîlnesc rămăşiţe ale vechilor relaţii de producţie; totodată, în sînul vechii orînduiri iau naştere şi se dezvoltă relaţiile de producţie corespunzătoare viitoarei formaţiuni so-cial-economice. în aceste societăţi, 5. are un caracter eterogen, cuprinzînd atît concepţii şi instituţii care exprimă interesele claselor dominante exploatatoare, cît şi concepţii şi instituţii care exprimă interesele BAZĂ ŞI SUPRASTRUCTURĂ 319 BAZIN şi năzuinţele claselor progresiste, ale maselor populare* în virtutea acestui fapt orânduirile sociale noi preiau idei înaintate şi instituţii progresiste ale orînduirilor anterioare, iar pe de altă parte anumite idei şi instituţii reacţionare se perpetuează de la o orînduire socială antagonistă la alta. Generate de contradicţiile i. economice a capitalismului, o serie de elemente ale suprastructurii socialiste, învăţătura marxist-leninistă şi partidul de tip nou al proletariatului au apărut înainte de revoluţia socialistă. în perioada de trecere de la capitalism la socialism, în procesul revoluţiei proletare se făuresc baza şi suprastructura socialistă, care prezintă particularităţi specifice. Din cauza incompatibilităţii relaţiilor de producţie socialiste cu relaţiile de producţie de tip exploatator, b. economică a socialismului nu se poate forma în sînul orîn-duirii capitaliste. Pentru făurirea ei sînt necesare revoluţia socialistă şi dictatura proletariatului. Această împrejurare determină creşterea rolului s. în făurirea şi dezvoltarea noii baze, şi, în primul rînd, creşterea rolului mobilizator şi organizator al statului socialist, ca element principal al suprastructurii, în comparaţie cu statele anterioare, fi. socialistă se caracterizează prin proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie, prin raporturi de colaborare şi ajutor reciproc, prin repartiţia produselor după muncă. S. societăţii socialiste se dezvoltă şi se consolidează în luptă cu rămăşiţele vechii suprastructuri şi cu influenţele ideologiei burgheze, nucleul său ideologic fiind învăţătura ştiinţifică, revoluţionară, marxist-leninistă, care are un rol dominant. în procesul lichidării antagonismelor de clasă, al extinderii relaţiilor de producţie socialiste, se făureşte unitatea moral-politică a întregului popor, care reprezintă o forţă motrice a dezvoltării ascendente a societăţii. Pe măsura consolidării şi dezvoltării unităţii moral-politice a societăţii, a educării maselor în spiritul socialismului, s. socia^ listă capătă un caracter unitar. Jn socialism, spre deosebire de orînduirile presocialiste, dezvoltarea b. şi s* nu se înfăptuieşte spontan, ci în mod conştient şi planificat. Rolul conducător în construirea b. şi s. socialiste îl are partidul revoluţionar al clasei muncitoare, care, pe temeiul cunoaşterii profunde a legilor dezvoltării sociale şi al analizei concret-istorice a particularităţilor fiecărei etape de dezvoltare, trasează organelor de stat sarcini precise şi mobilizează masele populare la înfăptuirea lor. în construirea socialismului, P.M.R. porneşte de la teza leninistă a primatului economicului în perioada de după cucerirea puterii. în ţara noastră, prin naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, prin desfăşurarea cu succes a operei de industrializare socialistă şi prin încheierea colectivizării agriculturii, s-a creat o b. economică unitară socialistă. Datorită faptului că, prin victoria revoluţiei populare, Partidul Muncitoresc Romîn a devenit forţa politică conducătoare a societăţii, datorită făuririi şi consolidării statului democrat-popular ca principal instrument al construirii socialismului, precum şi desfăşurării cu succes a revoluţiei culturale, în R.P.R. a învins şi s-a întărit s. socialistă, care joacă un rol activ în dezvoltarea şi consolidarea noii baze. Congresul al III-lea al P.M.R. a accentuat rolul important al s. în etapa desăvîrşirii construcţiei socialismului în R.P.R., arătînd că activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor constituie, în această etapă, tărîmul principal al luptei de clasă, al luptei dintre vechi şi nou. Congresul a subliniat necesitatea creşterii rolului conducător al partidului, corespunzător sarcinilor complexe ale etapei istorice actuale. Arătînd din nou importanţa deosebită a întăririi continue a statului socialist, el a relevat ponderea crescîndă a funcţiei sale econo-mice-organizatorice şi cultural-educative, a sarcinii de a se asigura participarea maselor într-o tot mai largă măsură la conducerea treburilor obşteşti. V. şi factori obiectivi şi subiectivi; spontan şi conştient. „B&zilicale“, culegere de texte juridice în 60 de cărţi, alcătuită în sec. IX—X din ordinul împăraţilor bizantini Vasile I şi Leon al Vl-lea (Filozoful), constituind o sistematizare a părţilor care se menţineau în vigoare din codificarea lui Iustinian. B. au servit procesului de înrobire feudală a ţărănimii din Imperiul bizantin şi s-au aplicat, într-o măsură variabilă, în ţările din sud-estul Europei în perioada feudalismului, în ţările romîneşti s-au aplicat pînă în 1865. bazilică 1. (în arhitectura greco-romană) Edificiu care servea drept loc de judecată, bursă comercială şi loc de adunări. Avea un plan dreptunghiular alungit şi cuprindea o sală mare, de obicei despărţită în sens longitudinal în trei părţi (nave) prin şiruri de coloane; nava mediană era mai înaltă. în partea opusă intrării se afla o încăpere curbă, absida, rezervată judecătorilor. 2« Biserică concepută după un plan asemănător b. descrise mai sus; biserică catolică de mari proporţii (ex. b. Sf. Petru din Roma). bazin 1. (TEHN.) Rezervor deschis, de dimensiuni mari, construit din pămînt, beton, metal, lemn sau mase plastice, destinat colectării unui lichid (apă, combustibil lichid, produse chimice etc.) în vederea utilizării lui ulterioare. 2. (Hl-DROTEHN.) Bazin de amestec, bazin în care se face amestecarea rapidă şi completă a apei cu diverse substanţe în vederea îmbunătăţirii calităţilor ei sau în care se amestecă ape cu temperaturi diferite.—fi. de de~ cantare, bazin care serveşte la limpezirea apei prin sedimentarea substanţelor aflate în suspensie. Se mai numeşte b. de sedimentare. — fi. de fermentare, bazin care serveşte la fermentarea nămolului provenit din ape murdare, sub acţiunea bacteriilor anaerobe. fi. de /. fac parte din instalaţiile pentru epurarea biologică a apelor de canal. Sin. metantanc. —fi. de flotaţie, bazin de beton bazin 320 BĂDESCU armat în care se face curăţirea apelor murdare prin metoda f 1 o t a ţ i e i.— B. de liniştire, construcţie hidrotehnică destinată micşorării vitezelor unei mase de apă în mişcare. B. de L se construiesc acolo unde este necesar ca vitezele de scurgere să fie reduse pînă la o anumită valoare, iar repartiţia vitezelor să aibă un anumit aspect (ex. la ieşirea apei din turbinele unei uzine hidroelectrice).— B. de nămol activat, bazin în care se face epurarea biologică a apelor de canalizare. Se mai numeşte (impropriu) aerotanc.—B. portuar, parte din-tr-un port în care navele pot staţiona, fiind ferite de furtuni, valuri, sloiuri sau variaţii de nivel ale apei.—B. de reienţie> bazin de capacitate mare, amenajat pe unele reţele de canalizare pentru a prelua temporar cantităţile de apă provenite din debite extraordinare (ploi torenţiale, descărcări abundente de ape industriale etc.).—B. disipator v. disipator de energie- 3. (GEOGR., HIDROTEHN.) Bazin hidrografici regiune din care un rîu, un fluviu, un lac sau o mare îşi colectează apele, limitată de cumpăna apelor. Caracteristicelefizico-geografice ale b.h* (poziţia geografică, natura rocilor, relieful, clima, solul şi vegetaţia) influenţează regimul rîului respectiv. Cel mai mare b- h. din lume îl are fluviul Amazon (7 180 000 km2). Suprafeţe între 2 şi 4 milioane km2 au h. ale fluviilor Congo, Mississippi, Rio de la Plata, Nil, Enisei, Obi, Lena, Niger; între 1 şi 2 milioane km2 au Amur, Ianţzî, Mackenzie, Volga, Zambezi, Gange, Şatt el-Arab etc.—B. oceanic, regiune foatre întinsă a scoarţei terestre, mult cobo-rîtă faţă de continentele înconjurătoare, care conţine o cantitate importantă din apele învelişului hidrosferic. Uneori termenul 6.o. se întrebuinţează în sensul de depresiune oceanică. 4. (GEOL.) Regiune în care se găsesc anumite zăcăminte de substanţe minerale utile sau alte formaţiuni geologice şi care, de obicei, este o depresiune tectonică (ex. b* Petroşenilor, Transilvaniei, Do-neţului etc.). (PETROGR.) Ba- zin magmatic a) Spaţiu în care se găseşte magma şi de unde ea se poate deplasa spre suprafaţă, b) Acumulare de magmă în interiorul scoarţei Pamîntului. în b. m. sau în jurul lui se formează, frecvent, importante concentraţii de substanţe minerale utile. Sin. came-ră magmatică, rezervor magma-tic. 5. (AGR.) Bazin pomicol teritoriu de întindere variabilă, caracterizat prin anumite condiţii pedoclimatice favorabile producţiei pomicole. Poate cuprinde mai multe centre pomicole. în cele mai multe cazuri corespunde unui bazin hidrografic (ex. 6. p. Bistriţa din regiunea Cluj corespunde unei părţi din bazinul hidrografic al rîului Bistriţa şi cuprinde centrele pomicole Dumitra, Ghinda, Iad şi altele). 6. (ANAT.) V. pelvis. 7* (SPORT) Bazin de înot, bazin special amenajat pentru practicarea înotului, a săriturilor în apă şi a jocului de polo pe apă. Are lungimea de 25 m, 33,33 m sau 50 m-Lăţimea bazinului de înot variază între 15 si 25 m. bazinet (ANAT.), segment superior, dilatat, al căilor urinare, începe de la nivelul hilului renal şi se continuă în partea inferioară cu ureterul. Bazna, comună în raionul Mediaş, reg. Braşov, 2 140 loc. (1961). Centru de extracţie a gazului metan şi localitate balneo-climatică cu ape cloruro-sodice, iodurate şi bromurate indicate în tratamentul bolilor aparatului locomotor, genital feminin, sistemului nervos periferic, în boli de piele, rahitism etc. V. şi ape minerale. bâzna, varietate de porci, creată în jurul anului 1873, în localitatea Bazna, prin încrucişarea rasei mangaliţa (varietate blondă) cu rasa berk. Are culoarea neagră, întreruptă de o dungă albă în dreptul spetelor. Este crescută pentru producţia mixtă (carne şi grăsime). Are prolificitate de 8—10 purcei la o fătare. La vîrsta de un an poate avea greutatea de 95--100 kg. Se creşte în centrul Transilvaniei, adaptîndu-se cu uşurinţă şi în alte regiuni ale ţării. bazofil (gr. basis „bază“ şi philos „atras“; HIST.; despre celule) care fixează coloranţii bazici (ex. leucocit b., granu-locit b,). băbească neagră, soi autohton de viţă, cu struguri rămu-roşi, boabe de mărime mijlocie, rotunde, puţin turtite, de culoare neagră-albăstruie; a-junge la maturitate deplină în a doua jumătate a lunii septembrie. Produce vinuri roşii, foarte plăcute la gust. B. n. este un soi predominant în podgoria Nicoreşti din Moldova. Bădărău, Dan (n. 1893), filozof romîn. A abordat de pe poziţiile unui idealism raţionalist probleme de logică, gnoseologie şi istorie a filozofiei, în anii regimului democrat-popular, apropiindu-se de poziţiile materialismului dialectic şi ale materialismului istoric, a scris studii de logică şi de istorie a filozofiei. Bădărău, Eugen (n. 1887), fizician romîn, membru al Academiei R.P.R., director al In- E. Bădărău stitutului de fizică al Academiei R.P.R. Are lucrări importante în domeniile electroopticii, spectroscopiei optice, acusticii, ultraacusticii, în domeniul descărcărilor electrice în gaze şi îndeosebi în al plasmei.  explicat mecanismul ^ descărcărilor luminescente şi în arc. Este unul dintre iniţiatorii şcolii romîneşti în domeniul de cercetare a descărcărilor electrice, pe care a dezvoltat-o în anii regimului democrat-popular. Bădescu, Nicolaie(n. 1912), arhitect romîn, profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Autor al mai multor edificii şi coautor al proiectelor Combinatului po- 8ĂEŞU 321 BĂLÂCESCU iigrafic „Casa Scînteii“, Aerogării Băneasa etc. Prin activitatea sa aduce o contribuţie de seamă la dezvoltarea arhitecturii socialiste în R.P.R. Laureat al Premiului de stat. Bâeşu, Aurel (1897—1928), pictor romîn. A pictat peisaje, portrete şi scene de muncă. Cele mai bune lucrări ale sale („Savin din Dorna“, „Ţărănci gînditoare“) sînt pictate cu simţ al compoziţiei, într-o paletă luminoasă, dar discretă. Băicoi, oraş raional în reg. Ploieşti; centru al industriei petroliere, 8 480 loc. (1961). Băiculeşti, comună în raionul Curtea de Argeş, reg. Argeş, 2 300 loc. (1961). Are o fabrică de prelucrare a fructelor, construită în anii regimului de democraţie populară. Băile Govora, oraş raional, Ia vest de Olt, în reg. Argeş. 1 870 loc. (1961). Importantă staţiune balneoclimatică, bogată în izvoare de ape cloruro-sodice iodurate şi sulfuroase, precum şi în nămol mineral, indicate în afec-iuni ale aparatului ocomotor, genital eminin, sistemului nervos periferic, în intoxicaţii cronice profesionale, boli de piele, boli digestive şi urinare. V. şi ape minerale. Băile Herculane, oraş raional în reg. Banat, situat pe valea Cernei. 1 950 loc. (1961). Una dintre cele mai renumite staţiuni balneoclima-tice din ţară, cu bogate izvoare sulfuroase termale, radioactive, cunoscute şi folosite începînd din epoca romană. Sînt indicate în bolile reumatismale, ale sistemului nervos periferic, în boli de piele, intoxicaţii cronice profesionale, boli digestive, hepatită cronică etc. V. şi ape minerale. Băile Olăneşti, oraş raional în reg. Argeş. 3 970 loc. (1961). Staţiune balneoclimatică, bogată în ape minerale cloruro-sodice iodurate, cloruro-sodi ce feruginoase, alcaline sulfuroase şi radioactive, indicate în unele boli de rinichi, de stomac, în afecţiuni ale vezicii biliare, diabet etc. V. şi ape minerale. Băile Slănic, oraş raional în reg. Bacău. 3 620 loc. (1961). Staţiune balneoclimatică cu climă subalpină. Este bogată în ape minerale carboga-zoase, cloruro-bicarbonatate-so-dice, alcaline, feroase, sulfuroase, iodurate etc., indicate în boli hepatice, de nutriţie (diabet), precum şi în afecţiuni respiratorii. V. şi ape minerale. Băileşti, oraş raional în reg. Oltenia, reşedinţă de raion. 16 650 loc. (1961). Industrie Băile Herculane. Pavilionul nr. 1 alimentară. A fost un puternic centru al răscoalei din 1907, crunt înăbuşită de armată din ordinul guvernului burghezo-moşieresc.—Raionulcu 85 330 loc. (1961), este un raion - agricol cerealier (grîu, porumb), cu podgorii şi livezi de pomi fructiferi. Băiuţ, comună în raionul Lăpuş, reg. Maramureş. 3 060 loc. (1961). Exploatări de minereuri neferoase. Băjenaru, Ioan (1863-1921), tenor romîn. A apărut pe marile scene din străinătate, cîn-tînd alături de Adelina Patti, Hariclea Darclee, Elena Teo-dorini etc. Cele mai izbutite creaţii ale sale au fost rolurile din operele „Carmen“ de Bizet, „Ernani“, „Traviata“ şi „Aida“ de Verdi, „Faust“ de Gounod. Bălan, centru industrial în com. Sîndominic, raionul Ciuc, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. Extracţie de pirite cuprifere, Bălăceanu, Emanoil (? — 1842), moşier din Ţara Ro-mînească, care, atras de ideile socialismului utopic, a organizat, împreună cu T. Diamant, un falanster pe moşia sa de la Scăieni (raionul Ploieşti). Falansterul a dăinuit din martie 1835 pînă în ianuarie 1837, cînd a fost desfiinţat de autorităţi. Bălăceanu, familie de boieri din Ţara Romînească, dintre care cei mai cunoscuţi sînt: Constantin B., agă, rival al lui Constantin Brîncoveanu la scaunul domnesc, sprijinit de austrieci, şi Ioan fî. (1825—1914), care a participat la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească şi, împreună cu N. Bălcescu şi I. Ghica, a iniţiat formarea unei legiuni romîne care să participe la revoluţia de la 1848—1849 din Ungaria. A fost exilat pînă în 1857. Mai întîi partizan al Unirii Principatelor, a fost atras apoi în tabăra monstruoasei coaliţii bur-ghezo-moşiereşti, contribuind la detronarea lui Al. I. Cuza. A fost ministru de externe în 1876 şi apoi ministru plenipotenţiar la Paris, Roma, Viena, Londra şi Constantinopol. Bălăcescu, Constantin (1800-1880), scriitor romîn. A scris satire, fabule („Poezii şi fabule“, 1845), o comedie („O bună educaţie“, 1845). B. a criticat de pe poziţii conservatoare parvenitismul burgheziei şi obiceiurile importate din Occident de boierimea franţuzită. 21 ~ c. 761 BÂLCESCU 322 BÂLCESCU Bălcescu, Nicolaie (1819— 1852), mare om politic, istoric şi gînditor democrat-revoluţio-nar romîn. A desfăşurat încă din tinereţe o vie activitate revoluţionară, luînd parte la conspiraţia din 1840 din Ţara N. Bălcescu Romînească (prin care se urmă* rea înlăturarea orinduirii feudale şi instaurarea unei republici burgheze), fapt pentru care a fost condamnat la trei ani închisoare. A fost iniţiatorul societăţii revoluţionare „Frăţia“ (1843) şi secretar (împreună cu I. Voinescu II) al „Asociaţiei literare“ (1845); aceste societăţi au adus o contribuţie însemnată la lupta politică împotriva feudalismului. B. a avut un rol de frunte în elaborarea programului şi în organizarea şi conducerea revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească în calitate de conducător al curentului radical, care se pronunţa hotărît pentru împroprietărirea ţăranilor, pentru votul universal şi pentru o republică democratică. „Revoluţie naţională fără revoluţie socială nu e“, scria el. B. a fost figura cea mai înaintată a revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească. A făcut parte din guvernul provizoriu revoluţionar, format în iunie 1848. Meritul său principal este crearea şi îndrumarea îndeaproape a corpului comisarilor de propagandă, care aveau misiunea de a răspîndi ideile revoluţiei în mase. B. a salutat revoluţia din Ungaria, consi-derînd lupta poporului ungar împotriva orinduirii feudale şi împotriva stăpînirii habsburgice drept justă, văzînd în reuşita ei grăbirea rezolvării problemei agrare şi a celei naţionale. De aceea a preconizat unirea forjelor revoluţionare ale tuturor popoarelor asuprite de absolutismul habsburgic. După înăbuşirea revoluţiei din Ţara Romînească, el a trecut în Transilvania, unde a mediat apropierea dintre guvernul revoluţionar maghiar şi Avram Iancu, conducătorul ţăranilor romîni răsculaţi din Munţii Apuseni. El a sfătuit pe conducătorii guvernului revoluţionar maghiar să satisfacă revendicările naţionale ale romînilor din Transilvania şi a semnat chiar, împreună cu L. Kossuth, un proiect de pacificare, menit să devină baza colaborării armate a forţelor revoluţionare romîne şi ungare. Conducerea revoluţiei ungare a luat însă prea tîrziu în considerare propunerea lui B. După înfrîngerea revoluţiei, el a fost nevoit să emigreze în Franţa, dar a continuat, atît pe plan teoretic cît şi organizatoric, lupta pentru o revoluţie viitoare, care să înfăptuiască pînă la capăt reformele sociale înscrise în programul revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească. „După reuşita acestei revoluţii — scria B. — ne-ar mai rămîne altele două de făcut: o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai tîrziu, una pentru indepen-denţa naţională“. A murit în Italia, la Palermo, puţin timp după emigrare. Ca toate concepţiile social-politice premar-xiste, concepţia social-politică a lui B. este în general idealistă, deoarece nu dă un răspuns materialist în problema factorului determinant al dezvoltării sociale; ea cuprinde însă unele elemente materialiste şi valoroase elemente dialectice. Ideea dezvoltării, a progresului ca lege necesară a istoriei străbate întreaga sa operă. B. este unul dintre întemeietorii istoriografiei moderne romîneşti. Concepţia sa este caracterizată prin sublinierea rolului hotărîtor al maselor populare în istorie. Referindu-se la rolul maselor în lupta de eliberare socială, B. spunea: „în zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata, dar, a lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pămîntului nu dau fără numai aceea ce smulg popoarele“. El a relevat pregnant faptul că izvorul progresului istoric este lupta de clasă a asupriţilor împotriva asupritorilor: „Istoria omenirii nu ne înfăţişează decît lupta necontenită a dreptului în contra tiraniei, a unei clase desmoştenite de dreptul său în contra uzurpatorilor ei, luptă arzătoare care adesea avu caracterul unei răzbunări, luptă fără sfîrşit căci se urmează încă în timpurile de azi şi se va urma pînă cînd nu va mai fi umbră de tiranie, pînă cînd popoarele n-or fi întregite în drepturile lor şi egalitatea n-o domni în lume“. B. a înţeles că statul este un instrument de represiune, folosit de clasele dominante în interesul lor. Gînditor profund, el s-a ridicat pînă la ideea unei revoluţii generale a tuturor popoarelor în scopul „înălţării plebeianismului la putere“. Fără să fi putut descoperi rolul determinant al modului de producţie, B. a acordat condiţiilor economice un rol important în explicarea fenomenelor istorice, sesizînd îndeosebi însemnătatea relaţiilor patrimoniale în dezvoltarea societăţii. El a supus unei critici ascuţite orînduirea feudală, a cărei răsturnare o considera posibilă numai prin revoluţie, prin înarmarea poporului. B. a făcut o analiză amplă a apariţiei şi dezvoltării relaţiilor de producţie feudale în ţara noastră şi, pe această bază, a arătat cum s-a format şi a crescut proprietatea feudală. El este primul om de ştiinţă romîn care a analizat multilateral formele pe care exploatarea feudală le-a îmbrăcat la noi în deceniile 4 şi 5 ale sec. al XlX-lea. O parte din datele analizate de B. şi din concluziile la care a ajuns el au fost utilizate de K. Marx în „Capitalul“, voi. I, pentru capitolul „Goana după supra-muncă. Fabricant şi boier“, în problema naţională, B. s-a situat pe poziţii patriotice înaintate; el a militat pentru înfrăţirea popoarelor şi a condamnat şovinismul. B. a considerat Jn mod just că lichidarea asupririi naţionale este condiţionată de revoluţia socială, dar nu şi-a BĂLEANU 323 BĂNCILĂ dat seama că înlăturarea exploatării şi asupririi naţionale nu este posibilă în cadrul orânduirii burgheze. Ideile social-politice ale lui B. constituie unul dintre momentele cele mai de seamă în istoria gîndirii premarxiste din Romînia. Op, pr. : „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum44 (1844); „Cu vînt preliminariu despre izvoarele istoriei romînilor“ (1845); „Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Romîne în deosebite timpuri“ (1846); „Despre împroprietărirea ţăranilor“ (1848); „Drepturile romînilor către înalta Poartă“ (1848); „Mersul revoluţiei în istoria romînilor*4 (1850); „Question économique des Principautés Danubiennes** („Chestiunea economică a Principatelor Dunărene“, 1850); „Istoria romînilor sub Mihai-' vodă Viteazul“ (operă rămasă neterminată şi editată postum, în 1878). A editat, împreună cu A. T. Laurian, „Magazinul istoric pentru Daci a“. Băleanu, familie de boieri din Ţara Romînească. în luptele politice dintre partidele boiereşti din sec. al XVII-Iea, B. erau adversari ai Cantacu-zinilor. Reprezentanţi de seamă ai familiei au fost: banul Gheor-ghe B. (mort în 1678); Constantin B. (1764—1831), mare vornic; Grigore B. (mort în 1843), ban, mare vornic, adept al eteriei. A făcut parte din grupul de boieri care au rămas în Bucureşti pentru a colabora cu Tudor Vladimirescu; £ma-noil B., adversar al revoluţiei din 1848, caimacam (1848 şi 1858-1859). Bălgrad, aşezare şi cetate romîno-slavă, pe locul vechiului A p u 1 u m şi al actualului oraş A 1 b a - I u 1 i a. în sec. IX—X a fost, probabil, centrul uneia dintre formaţiunile statale romîno-slave de tip feudal de pe valea Mureşului. băligar, amestec compus din excrementele animalelor, urină şi paie, reprezentînd cel mai important îngrăşămînt natural. Conţine humus şi numeroase elemente necesare în nutriţia plantelor, ca fosfor, calciu şi mai ales azot şi potasiu* Pentru a putea fi folosit ca îngrăşămînt, băligarul este adesea supus unui proces de fermentare, care duce la o descompunere parţială sub acţiunea microorganismelor. Ca îngrăşămînt se foloseşte în cantitate de 10—40 t la hectar, în funcţie de planta cultivată şi de însuşirile solului. Băligarul în curs de fermentare este folosit ca sursă de căldură pentru răsadniţe. bălos (ZOOL.) v. babuşcă« Băltăceanu, Gheorghe (1885—1952), medic romîn. A fost profesor de terapeutică la Facultatea de medicină din Bucureşti. S-a ocupat în special de balneologia clinică. A publicat numeroase studii asupra apelor minerale romîneşti, precum şî „Lecţiuni de terapeutică clinică şi farmacodinamie“ (1933). băltăreţ, rasă primitivă locală de porci, pe cale de dispariţie, răspîndită în lunca inundabilă a Dunării. băltăreţul, vînt local, cald şi umed, care suflă din primăvară pînă în toamnă, dinspre sud, mai ales în sud-estul ţării. bălţata romînească (ZOO~ TEHN.), rasă de taurine cu însuşiri mixte (lapte şi carne), creată Ia sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea în Transilvania, Banat şi Moldova de nord, prin încrucişarea vacilor locale din rasa sură de stepă cu tauri din rasa sim-mental. Are culoarea bălţată alb cu galben; este precoce, rezistentă, adaptată la condiţiile locale de mediu. Greutatea medie a vacilor adulte este de 520—580 kg; producţia medie anuală de lapte este de 2 800— 3 000 1. Bălţatu, Adam (n. 1899), pictor romîn, profesor la Institutul de arte plastice „N. Gri-gorescu“ din Bucureşti* Pictează îndeosebi naturi moarte şi peisaje citadine, într-un colorit luminos şi bogat în nuanţe. Bălţăţeanu, Nicolaie (1893-1956), actor romîn, artist al poporului din R.P.R. A debutat în 1917 pe scenele teatrelor particulare. Din 1918 pînă la sfîrşitul vieţii a jucat pe scena Teatrului naţional din Bucureşti. Talentul de mare actor de com- poziţie este ilustrat prin creaţiile din „Azilul de noapte“ de M. Gorki (Baronul), „Trei surori“ de A. Cehov (Verşinin), N. Bălţăţeanu „Tartuffe“ de Molière, „Hagi Tudose“ de B. Delavrancea etc. Băncilă, Octav (1872-1944), pictor romîn, reprezentant al realismului critic. Şi-a făcut studiile la Iaşi şi la Miinchen. Legăturile saîe cu cercul colaboratorilor revistei „Contemporanul“ au influenţat formarea viziunii sale sociale şi artistice. A pictat portrete, peisaje, naturi moarte, compoziţii istorice. Opera sa reflectă în mod veridic aspecte ale contradicţiilor sociale din primele decenii ale secolului nostru. Lucrările sale O. Băncilă exprimă dragoste faţă de oamenii simpli, revoltă împotriva nedreptăţilor sociale, atingînd uneori accente ascuţite de critică îndreptată contra claselor exploatatoare şi regimului bur-ghezo-moşieresc. Răscoala din 1907 şi reprimarea ei sînge-roasă i-au inspirat un ciclu de aproximativ 15 tablouri („înainte de 1907“, „1907“,t „Execuţia“, „Recunoaşterea“, „în-mormîntarea“, „După răscoale“, BĂNCUŢĂ 324 BĂRNUŢIU „Propagandistul “, „Historia“ etc.). Unele dintre ele, expuse la Ateneu în 1909, au speriat, prin caracterul lor demascator, pe guvernanţii vremii care au dispus închiderea expoziţiei. De-a lungul anilor, cu excepţia primelor două lucrări, unele dintre pînze au fost distruse, altele au dispărut. Pînzele dispărute sînt cunoscute doar din reproducerile publicate de presa muncitorească („Romînia Muncitoare“ etc.) la data cînd au fost pictate de către B. în acea epocă de frămîntări, B. are meritul de a se fi inspirat din viaţa şi din lupta clasei muncitoare împotriva exploatării capitaliste (lucrările „Muncitorul“, 1911; „Grevistul“, 1914; „întrunirea“, 1914). în lucrarea „Pax“ (1915), pictorul îşi manifestă voinţa hotărîtă de pace, protestul faţă de măcelul dezlănţuit de puterile imperialiste, exprimat de altfel şi într-un articol publicat în acelaşi an. Cele mai bune dintre lucrările lui B. vădesc calităţile meşteşugului său. Opera lui, în care realizările au fost uneori inegale, se caracterizează printr-o compoziţie simplă şi clară, prin folosirea unei paste abundente, modelată viguros. băncuţă (IST.) 1. Mică monedă de argint care a circulat în Romînia după 1872. Valoarea ei era de 50 de bani. Se numea ş\ firfirică. 2. Monedă de aramă sau de nichel care a circulat în Transilvania în sec. al XlX-lea. Valora 10 sau 20 de creiţari. bănuit (DR.), persoană presupusă că ar fi săvîrşit o infracţiune, dar cu privire la care nu există încă date suficiente pentru a fi pusă sub învinuire. bănuţ 1« (BOT.; Bellis pe~ rennis) Plantă erbacee din familia compozitelor, cultivată în parcuri. Creşte şi necultivată prin pajiştile din regiunile mai umede. Are frunzele în formă de rozetă, iar inflorescenţele sînt capitule cu flori marginale de culoare roz sau albă. 2.(EMBRIOL.) V. disc embrionar-Bărăgan, subunitatea cstică a Cîmpiei Romîne, cuprinsă între valea Dunării (în sud şi est), valea Buzăului şi regiunea subcarpatică (în nord) şi valea Mostiştei (în vest). Este o regiune netedă, acoperită de loess, presărată cu numeroase crovuri, cu dune (în zona Ialomiţei) şi cu cîteva lacuri sărate. Climat de stepă. Cea mai importantă regiune cerealieră a R.P.R. (grîu, porumb). Se mai cultivă floarea-soarelui, iar în valea Ialomiţei sfeclă de zahăr, tutun şi orez. în procesul de colectivizare a agriculturii, a luat extindere şi creşterea animalelor pentru carne şi lapte (bovine, porcine şi ovine). Se desfăşoară o largă acţiune de mărire a suprafeţelor irigate, de îndiguiri şi desecări, pentru ca economia B. să se dezvolte în mod complex. Industria, aproape inexistentă în trecut, se dezvoltă pe baza prelucrării materiilor prime agricole. Bărbat (sec. XIII), conducătorul uneia dintre formaţiunile statale de tip feudal din Oltenia, participant, împreună cu fratele său Litovoi, la lupta, din 1273 sau 1277, împotriva unei oştiri maghiare, luptă în care Litovoi a fost ucis, iar B, făcut prizonier. bărbînţă (IST.) 1. Dare în natură în Moldova în sec. XV-XVI, constînd în miere, unt etc. Purta numele vasului în care se transporta. 2. Taxă plătită breslei de către orice meseriaş intrat în breaslă. Se percepea în Moldova în sec. XVII-XVIII. Bărbulescu, Ilie (1875— 1945), slavist romîn. A fost profesor la Universitatea din Iaşi şi director, după primul război mondial, al revistei „Arhiva“. Op. pr.: „Fonetica alfabetului cirilic în textele romîne din veacul XVI şi XVII“ (1904) şi „Individualitatea limbii romîne şi elementele slave vechi“ (1929). A susţinut ideea eronată că influenţa veche slavă asupra limbii romîne a început abia în sec. al X-lea. bărbuncul (ucr. verbunk> magh. verbung, din germ. Wer~ bung „recrutare“), joc popular romînesc (ostăşesc), răspîndit în Transilvania. Era jucat cu prilejul recrutării în armata austro-ungară; astăzi este un joc obişnuit în satele de pe valea Someşului. Face parte din categoria jocurilor fecioreşti. Bărcău, afluent pe dreapta al Crişului Repede, cu care se uneşte pe teritoriul R. P. Ungare (lungime totală 160 km). Izvorăşte din nord-estul Munţilor Apuseni. bărdâce, soi de prune, originar din Moldova. Prunele sînt mici sau mijlocii, lunguieţe, puţin strangulate spre coadă, roz-vinete sau violete la culoare, acoperite cu un strat de ceară la suprafaţă (pruină), cu pulpa tare, zemoasă, lipită parţial de sîmbure. Se coc în iulie—august şi se folosesc ca fruct de masă. Bărglăzan, Aurel (1905 — 1960), inginer electromecanic romîn. A fost membru corespondent al Academiei R.P.R. şi profesor la Institutul politehnic din Timişoara. Este autorul a peste 90 de lucrări ştiinţifice cu aplicaţie în producţie în domeniul construcţiei de turbine, transformatoare hidraulice, pompe de apă, construcţii hidroenergetice etc. A condus secţia de maşini hidraulice din cadrul Centrului de cercetări tehnice din Timişoara al Academiei R.P.R. Laureat al premiului de stat. Bărnuţiu, Simion (1808— 1864), unul dintre conducătorii S. Bărnuţiu revoluţiei de la 1848 a romî-nilor din Transilvania. A militat pentru recunoaşterea romînilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi, urmărind prin aceasta asigurarea unor mai mari posibilităţi de dezvoltare pentru burghezia romînă transilvăneană. Nerecunoaşterea de către guvernul revoluţionar Ungar a romînilor ca naţiune egală în drepturi cu celelalte naţiuni şi votarea de către dieta din Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria, au întărit BĂŞICARE 325 BEAUFORT manifestările naţionaliste ale lui B. şi au pricinuit orientarea lui prohabsburgică, ceea ce a dăunat unirii forţelor revoluţionare ale romînilor şi ale ungurilor împotriva dominaţiei habs-burgice. După înfrîngerea revoluţiei, B. a respins ofertele Habsburgilor de a rămîne la Viena, a emigrat în Italia, de unde s-a dus în Moldova (1855). Stabilit la Iaşi, devine profesor de drept public şi de filozofie la universitate. A sprijinit domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi reformele antifeudale înfăptuite de acesta, ridicîndu-se împotriva aducerii unui domnitor străin, preconizată de monstruoasa coaliţie. A scris lucrări de filozofie şi de drept, situ-îndu-se pe poziţii iluministe, raţionaliste, anticlericale, dar vădind uneori o orientare şovină. băşic are (FITOPAT.), boală a plantelor, produsă de atacul unor ciuperci din genul Ta-phrina. Se manifestă prin creşterea exagerată a unor porţiuni din ţesuturile frunzelor (b. frunzelor) sau ale fructelor (b. fructelor)> care capătă o formă neregulată. în R.P.R., cea mai răspîndită şi mai păgubitoare este b. piersicului, produsă de Taphrina deformam. băşică înotătoare (ZOOL.) v. vezică înotătoare. bătaie 1. (FIZ.) Fenomenul creşterii şi descreşterii regulate în timp a amplitudinii unei oscilaţii, rezultate din suprapunerea a două oscilaţii armonice de frecvenţe apropiate. Frecvenţa b. este egală cu diferenţa frecvenţelor oscilaţiilor care se suprapun. Sub denumirea de efect de heterodină, se întrebuinţează în majoritatea aparatelor de radio-recepţie moderne. 2.(TEHN.)a) Fenomen dăunător care apare în timpul mişcării de rotaţie a unui corp Elongoţie care poate acţiona o instalaţie sau un dispozitiv emiţător sau aruncător (ex. distanţa pînă la care pot fi recepţionate emisiunile unei staţii de radio). 3. (MAŞ.) Zgomot anormal, periodic, cauzat de funcţionarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism (ex. jocul bolţului în piston, jocul bielei pe maneton etc.). 4. (IND. TEXT.) Presiunea exercitată de spată asupra firului de bătătură, în momentul îndesării sale în gura ţesăturii, la războiul de ţesut.—Mecanism de b., ansamblu de piese ale războiului de ţesut care proiectează suveica prin rostul deschis al urzelii de la o casetă la caseta opusă, pentru a depune firul de bătătură. 5. (MIL1T.) a) V. distanţă de tragere. b) distanţa maximă la care poate trage o gură de foc. 6. (VÎNĂT.) a) Metodă prin care vînatul este stîrnit şi îndreptat spre linia vînătonlor de un număr de hăitaşi care fac zgomot mare. b) Perioada împerecherii cocoşilor de munte. 7. (ZOOL.) Bătaia peştilor v. boişte. bătător 1. (MAS.) Organ activ al batozelor şi combinelor de cereale, care, împreună cu contrabătătorul, execută operaţia de treierat. Este constituit dintr-un ax pe care se găsesc două sau mai multe discuri la periferia cărora sînt fixate 6—8 şine riflate sau, la cele cu cuie, 10—12 şine netede pe care se montează cuiele. Sin .tobă. 2. (IND. TEXT.) Ultima maşină a unei instalaţii de batere dintr-o filatură de bumbac, destinată să mărească gradul de destrămare a bumbacului şi să-l cureţe de impurităţi. B. debitează materialul sub formă de pătură înfăşurată în sul în vederea prelucrării ei ulterioare la c a r d e. solid, în cazul în care axa lui geometrică nu coincide cu axa de rotaţie, b) Distanţa pînă la bătătură (IND. TEXT.), sistem de fire care, cu ajutorul unei suveici, se introduc prin rostul firelor de urzeală de pe războiul de ţesut pentru a forma ţesătura. într-o ţesătură, firele de b. sînt cele transversale. Se numeşte şi băteală. bătrînâţe (FIZIOL.), stadiu final al evoluţiei ontogenetice, care apare după maturitate în viaţa animalelor şi a omului, caracterizat prin diminuarea treptată a funcţiilor fiziologice (scăderea metabolismului, apariţia unor fenomene de atrofie etc.). V. şi îmb ă~ t r î n i r e. bătuta, denumire dată "unor jocuri populare romîneşti, diferite ca structură, avînd comun învîrtirile în paşi bătuţi. Se execută de perechi, uneori în grupuri mici, avînd un ritm binar şi o mişcare vioaie. Cea mai cunoscută b. este aceea de origine ciobănească din sudul Ardealului. băutură, preparat lichid care poate fi băut pentru a astîm-păra setea, ca medicament etc. în industria alimentară se produc b. răcoritoare şi b. a/coo-lice. B. răcoritoare se prepară din sucuri naturale de fructe cu adaos de apă potabilă, sirop de zahăr, bioxid de carbon, coloranţi şi acizi alimentari. Sucul de fructe se obţine prin presarea fructelor proaspete, fiind apoi limpezit şi sterilizat. B. alcoolice sînt produse naturale, conţinînd alcool etilic rezultat din fermentaţie, sau produse artificiale, obţinute prin amestecarea alcoolului etilic industrial rafinat cu apă şi ingrediente. Pot fi b. slab alcoolice şi b. alcoolice tari, de la 25 pînă la 65 de grade alcoolice. B. slab alcoolice sînt vinul, cumîsul, berea, cvasul, cidrul etc. B. alcoolice tari sînt rachiurile naturale distilate (de vin, de drojdie, de tescovină, de fructe etc.), rachiurile industriale sau artificiale (vodca, rachiul de anason, de chimion, de izmă, de portocale etc.), romurile naturale şi artificiale, coniacul, lichiorurile etc. B. B. C. v. British Broad-casting Corporation. Beaufort [bófdrt], scara metodă de măsurare relativă a intensităţii vînturilor, introdusă pe plan mondial în 1913. Măsurarea se face pe baza acţiunii vîntului asupra obiectelor în- BEAUHARNAIS 326 BECAŢINĂ conj urătoare din natură. Scara are 12 grade, de la 0 (lipsă totală de vînt) la 12 (uragan). Cu ajutorul acestei metode, în lipsa instrumentelor de măsurat, gradele de intensitate a vîntului pot fi transformate în metri pe secundă. Beauharnais fboar ne], Jo-sephine (1763—1814), prima soţie (1796—1809) a lui Napoleon Bonaparte. Beaumarchais [bomarsi/, Pierre Augustin Caron de (1732-1799), dramaturg şi om politic ^ On C. de Beaumarchais francez. A atacat abuzurile feudale, mai întîi în patru pamflete publicate sub titlul de „Memorii“ (1773—1774), apoi în comediile sociale „Bărbierul din Sevilla“ (1775, uit. trad. rom. 1953) şi „Nunta lui Figaro“ (1784, uit. trad. rom. 1953). în aceste comedii, ideile antifeudale, în circulaţie în preajma revoluţiei burgheze, îşi găsesc expresia într-o tematică îndrăzneaţă, o intrigă ingenioasă şi o acţiune dinamică, plină de peripeţii, într-un dialog cu replici muşcătoare. Cele două personaje principale ale acestor piese, contele Almaviva şi Figaro, întruchipează, prin contrast, primul inutilitatea şi mediocritatea aristocratului, iar al doilea isteţimea, verva şi superioritatea spirituală a omului de rînd. Figaro a devenit unul dintre tipurile de largă popularitate ale literaturii universale. Fiind şi om de afaceri, Beaumarchais nu a rămas consecvent spiritului revoluţionar şi a renunţat în cele din urmă la lupta împotriva vechiului regim absolutist. Piesele luî devenite celebre au inspirat pe Mozart („Nunta lui Figaro“, 1786) şi pe Rossini („Bărbierul din Sevilla“, 1816). ^ Beaumont [boumzni], Fran-cis (1584—1616), dramaturg englez, contemporan cu Shakes-peare, reprezentant al tendinţelor aristocratice în teatrul epocii. împreună cu J. F1 e t -cher a scris tragedii („Tragedia unei fete“) şi comedii de intrigă („Cavalerul pisălogului înflăcărat“) etc. Beauvais fbove], oraş în Franţa, la nord de Paris (departamentul Oise), renumit pentru manufactura de tapiserii, fundată în 1664. Tapiseriile de B. sînt lucrate într-o ţesătură fină şi strînsă, din lînă şi mătase, cu ornamente fie florale, fie repre-zentînd scene cu mai multe personaje. Beba Veche, comună în raionul Sînnicolaul Mare, reg. Banat. 1 840 Ioc. (1959). Punctul cel mai de vest al teritoriului R. P. Romîne la graniţa cu R. P. Ungară şi R. P. F. Iugoslavia. Bebel, August (1840—1913), cunoscut militant al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale, fost membru al Internaţionalei I, şi, alături de W. Liebknecht, unul dintre întemeietorii şi conducătorii Partidului muncitoresc social-democrat din Germania şi unul dintre întemeietorii Internaţio- A. Bebel nalei a Il-a. în 1871 a fost ales deputat în Reichstag. De-mascînd politica antipopulară a guvernului german, militarismul şi politica colonialistă şi luînd apărarea Comunei din Paris, a avut de înfruntat teroarea poliţiei germane. A fost închis în 1872. în perioada aplicării legii excepţionale împotriva socialiştilor (1878—1890), B. a condus partidul pe calea luptei împotriva oportunismului de dreapta şi anarhismului. A luptat împotriva revizionismului lui E. Bernstein, deşi această luptă n-a avut un caracter consecvent, fiind frânată de unele abateri de natură centristă. V. I. Lenin a subliniat marile. merite ale lui B* faţă de mişcarea muncitorească internaţională, mai ales în prima perioadă a activităţii acestuia. B. s-a afirmat şi ca un publicist de mare talent. El a luat apărarea darvinismului împotriva atacurilor idealiste, a combătut argumentat malthusianismul, a demonstrat legătura strânsă a idealismului cu religia şi incompatibilitatea creştinismului cu socialismul şi a militat neobosit pentru emanciparea femeii. Op. pr.: „Războiul ţărănesc german“ (1876), „Femeia şi socialismul“ (1879), „Din viaţa mea“ (3 voi., 1910-1914). bec 1. (TEHN.) Bec de gaz, arzător pentru cantităţi mici de gaz, la care amestecul gaz-aer se reali-zează într-o cameră tubulară la capătul căreia se face arderea; este întrebuinţat pentru încălzit. în Bec (2) laboratoare se întrebuinţează b. Bunsen> b. Afe-ker şi b. Teclu. 2« (ELT.) Bec electric, lampă electrică cu incandescenţă. Este alcătuit dintr-un soclu şi un bulb de sticlă vidat sau umplut cu un gaz inert. în interiorul bulbului se află un filament de metal greu fuzibil, care devine incandescent cînd este parcurs de un curent electric.V. şi 1 a m p ă electrică. becâr (MUZ.), semn aşezat înaintea unei note (v. altera-ţ i e) sau la începutul portativului (v. armură), avînd ca efect anularea alteraţiei precedente (diez sau bemol); o alteraţie dublă se anulează cu dublul b. becaţină (Capella), pasăre migratoare de mlaştină din ordinul caradriiformelor, înrudită cu sitarul de pădure, de mărime mijlocie (20—30 cm), cu pene pestriţe, cioc lung, drept, subţire şi flexibil. Trăieşte în regiunile mlăştinoase ale Europei şi în nordul Asiei. în timpul călătoriei, poposeşte în ţara BECCARIA 327 BECKET noastră; este apreciată ca vînat. B. comună (Capella gallinago) are coloritul penajului brun- Becaţină cenuşiu pestriţ, 5. mare (Capella media) se deosebeşte de b. comună prin coloritul şi desenul penajului. Beccaria, Cesare (1738 — 1794), jurist şi publicist italian iluminist. în opera sa „Despre infracţiuni şi pedepse“ (1764) a criticat stabilirea arbitrară a pedepselor în feudalism, cerînd ca ele să fie stabilite în funcţie de gravitatea infracţiunii comise şi în conformitate cu legea; a combătut sistemul inchizitorial al dovezilor formale în procesul feudal, formulînd principii de drept penal şi de drept procesual penal, necesare burgheziei în ascensiune. în Romî-nia, influenţa lui B. s-a exercitat îndeosebi între anii 1827 şi 1880 asupra juriştilor burghezi Constantin Moroiu şi Vasile Boerescu. Becheanu, Pândele (1893— 1922), muncitor metalurgist; şi-a început activitatea în mişcarea sindicală în 1911. în P. Becheanu anii primului război mondial, s-a situat ferm pe poziţia luptei împotriva războiului şi pentru aplicarea hotărîrilor conferinţei de la Z i m m e r w a 1 d. După terminarea războiului, în condi- ţiile ascuţirii luptei ideologice din Partidul socialist, B. s-a aflat în rîndurile acelora care militau pentru transformarea partidului în partid comunist şi pentru afilierea lui la Internaţionala a IlI-a. A fost unul dintre organizatorii grupurilor comuniste. După Congresul I al P.C.R., a îndeplinit sarcini în legătură cu organizarea partidului. Becher [behdr/, Johannes Robert (1891 —* 1958), poet şi scriitor comunist german. După încercările din perioada debutului, în care accentele revoluţionare se împletesc cu viziunea expresionistă, a cîntat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie („Salutul poetului german către Republica Federativă Sovietică Rusă“) şi J. R* Becher construcţia socialismului în U.R.S.S. („La mormîntul lui Lenin“, 1924; „Marele plan“, 1931). A prevenit poporul german de pericolul unui nou război („Bancherul trece călare pe cîmpul de luptă“, 1926; „Levizita, sau Singurul război drept“, 1926). între anii 1935 şi 1945 a trăit în U.R.S.S., unde a activat ca fruntaş al mişcării antifasciste şi ca redactor al revistei „Internationale Literatur. Deutsche Blätter“ („Literatură internaţională. Foi germane“), publicînd în acelaşi timp valoroase culegeri de versuri : „Căutătorul de noroc şi cele şapte poveri“ (1938), „Stalingrad, îţi mulţumim“ (1943), romanul „Despărţire“ (1940) ş.a. întors în Germania în 1945, a militat pentru reconstrucţia ţării şi pentru crearea culturii noi, socialiste. în această perioadă, pe lîngă versuri (volumele „întoarcere“, „Romane în versuri“, 1946, „Poporul rătăcind în întuneric“, 1948, „Noi cîn-tece populare germane“, 1950), a scris eseuri şi studii literare-estetice. A fost ministru al culturii al R. D. Germane (din 1954). Este autor al imnului naţional al R. D. Germane. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1952). bechie (AV.), dispozitiv montat la extremitatea din spate a fuzelajului unor avioane uşoare, construit dintr-o pîrghie de metal sau de lemn, terminată la capătul inferior cu o patină de metal care alunecă pe pămînt, iar la capătul celălalt prins de fuzelaj printr-un amortizor; serveşte la susţinerea avionului pe sol, Ia frînare, şi la amortizarea şocurilor, la aterizare. Bechuanaland [beciuânz-Ignd7, protectorat britanic în sudul Africii, în partea nordică a pustiului Kalahan. Suprafaţa: 712 249 km2. Populaţia: 288 000 loc. (1961), formată din negri bechua, basuto şi un număr foarte mic de europeni. Centrul administrativ: MafeJţing (situat în Republica Sud-Africană). Climă tropicală cu vegetaţie de savană. Economie agricolă înapoiată, cu puternice rămăşiţe feu-dale-tribale. Principala ramură: creşterea vitelor, care aparţin în cea mai mare parte şefilor de triburi. B. furnizează cantităţi însemnate de piei, de lînă şi de animale cornute.—Istoric. La sfîr-şitul sec. al XlX-lea, B. a devenit obiectul pretenţiilor colonialiste ale burilor, Angliei şi apoi ale Germaniei. O parte a teritoriului B. a fost cotropit de buri şi altă parte de englezi, fiind alipite, în 1895, la Trans-vaal şi la Colonia Capului, iar în 1910 la Uniunea Sud-Afri-cană. Restul teritoriului (B. de astăzi) a fost transformat din 1885 în protectorat. Beck, Jozef( 1894—1944), om politic şi militar polonez, unul dintre conducătorii clicii fasciste a lui Pilsudski. în 1932— 1939„ ca ministru de externe, a dus o politică de colaborare cu Germania hitleristă. După prăbuşirea Poloniei în 1939, s-a refugiat în Romînia. Becket [bechit], Thomas (1118— 1170), cancelar al An- BECQUE 328 BEETHOVEN gliei şi arhiepiscop de Canterbury în timpul regelui Henric al 1 l-leş Plantagenet. Ridicîn-du-se împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală, a fost ucis din ordinul regelui. Biserica catolică l-a canonizat. Becquefbec], Henry (1837— 1899), dramaturg francez, reprezentant de seama al comediei realiste de moravuri din sec. al XlX-lea. Scrise într-un stil sobru şi incisiv, piesele sale redau cu multă exactitate tabloul sumbru al vieţii burgheze. Astfel, capodopera sa, „Corbii“ (1882) dezvăluie ciocnirea de interese a oamenilor de afaceri şi rapacitatea lor« Piesa „Pariziana“ (1885) este o imagine tristă a vieţii conjugale burgheze. Becquerel [becdrél], Antoine César (1788—1878), fizician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. S-a ocupat de mineralogie, de electricitate (galvanometrie, conductivitatea electrică a metalelor, teoria pilelor), de chimia biologică (probleme de căldură animală, fenomene asociate creşterii plantelor), de meteorologie (electricitatea atmosferică) şi, în special, de electrochimie, fiind socotit ca unul dintre fondatorii acestei discipline. Becquerel [becdrél], Antoine Henri (1852 — 1908), fizician francez, membru al Academiei A. H, Becquerel de Ştiinţe din Paris; a descoperit (1896) fenomenul de radioactivitate la uraniu. Pentru cercetările sale asupra uraniului şi corpurilor radioactive, A. H. Becquerel a primit, împreună cu Pierre Curie şi Mărie Curie - Sklodowska, Premiul Nobel (1903). Beda Venerabilul (c. 673 — 735), istoric erudit şi teolog anglo-saxon. Este autorul mai multor lucrări istorice, filozofice şi teologice cu caracter enciclopedic, scrise în limba latină. Bédierf bedié], Joseph (1864- 1938), istoric literar francez, cunoscut prin teoria sa clericală asupra genezei epicii medievale, pe care o atribuie unilateral călugărilor din centrele de pelerinaj. A scris : „Legendele epice“ (1908—1913), lucrare importantă prin materialul documentar prezentat. în colaborare cu Paul Hazard a îngrijit publicarea unei istorii a literaturii franceze (1924). Bednîi, Demian (pseudonimul lui Efim Alelţseevici PriJ- D. Bednîi vorov) (1883—1945), poet sovietic rus. Membru din 1912 al P.C. (b) din Rusia, colaborator al ziarelor bolşevice „Zvezda“ şi „Pravda“. A publicat fabule şi foiletoane în versuri, îndreptate împotriva instituţiilor ţariste, liberalilor şi conciliatorilor. în anii războiului civil, B. a publicat 45 de culegeri, cuprinzînd poezii agitatorice şi satirice, cîntece, poeme, pamflete, reportaje de pe front şi din spatele frontului. Cea mai importantă dintre poemele lui B. este „Strada centrală“ (1922), o viziune a viitoarei revoluţii proletare mondiale. Creaţia poetică a lui B., caracterizată prin partinitate, claritatea obiectivului politic, folosirea largă a expresiilor populare, a proverbelor şi a imaginilor folclorice, a fost apreciată de V. I. Lenin ca o creaţie cu adevărat populară. beduini, populaţie formată din arabii nomazi şi seminomazi din Peninsula Arabă şi din nordul Africii. Se ocupă mai ales cu creşterea vitelor. în secolul nostru, b. trec la viaţa sedentară. Beecher-Stowe fbicid stoa/, Harriet Elizabeth (1811 — 1896), H. E. Beecher-Stowe scriitoare americană, autoarea romanului „Coliba unchiului Tom“ (1852, trad. rom. 1853, cu o prefaţă despre sclavie de M. Kogălniceanu, uit. trad. rom. 1956), pledoarie puternică pentru desfiinţarea regimului sclavagist în S.U.A., fără a aduce însă soluţii realiste. Romanul a avut un mare răsunet în toată lumea şi a contribuit la dezvoltarea aboli-ţionismului. Beethoven, Ludwig van (1770—1827), mare compozitor german, cel mai de seamă reprezentant al simfonismului în muzica universală, născut la Bonn. în 1792 s-a stabilit la Viena, unde şi-a desăvîrşit studiile cu Haydn, Albrechtsberger şi Salieri* Sub influenţa evenimentelor revoluţionare din Franţa şi a mişcării antifeudale din regiunea Rinului, B. a fost încă din tinereţe un partizan al principiilor republicane. în creaţia sa s-au reflectat de timpuriu frămîntările epocii, ele dînd operelor sale un conţinut ideologic bogat şi insu-flîndu-le un elan revoluţionar de un democratism autentic, militant. B. a creat opere în care marile conflicte tragice ale timpului său capătă o rezolvare optimistă. Muzica creată de B. se adresează umanităţii. în ea îşi găsesc o expresie dramatică strălucită afirmarea năzuinţelor de libertate ale omenirii apăsate de forţele întunecate ale trecutului, dorinţa # omului de a le învinge. Creaţia sa repre- BEGA 329 BEHTEREV zîntă culmea clasicismului. în istoria muzicii universale, opera lui R. se distinge prin capti- L. van Beethoven vântul ei mesaj poetic, prin originalitatea şi strălucirea melodiei, prin magistrala ei forţă de comunicare. Stilul eroic al lui B. se dezvoltă în perioada 1801-1812, cînd a compus majoritatea simfoniilor, uverturilor şi sonatelor sale. B. a scris muzică simfonică: 9 simfonii, dintre care a treia, „Eroica“ (1804), marchează o etapă nouă în istoria simfonismului; a cincea, denumită a „Destinului** (1808); a patra (1806) şi a şasea, „Pastorala“ (1808), străbătute de lirism romantic; a şaptea, denumită „Apoteoza dansului“ (1812), a noua (1823), cu solişti şi cor, care-reprezintă apogeul creaţiei lui B., expresie culminantă, de o neîntrecută forţă a încrederii în triumful dreptăţii, în viitorul luminos al omenirii. în finalul simfoniei a noua răsună „Oda bucuriei“ a lui Schiller, chemare impresionantă la egalitate şi frăţie între oameni. A mai compus : 5 concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un triplu concert pentru pian, vioară şi violoncel, o fantezie pentru pian, cor şi orchestră; muzică pentru pian: 32 de sonate, printre care „Patetica“, „Sonata lunii“, „Ap-passionata“, „Aurora“; 32 de variaţiuni pe o temă originală (1802) şi 33 de variaţiuni pe un vals de Diabelli (1823); muzică de cameră (10 sonate pentru pian şi vioară, printre care „Sonata Kreutzer* ‘ şi »»Sonata primăverii“, 5 sonate pentru pian şi violoncel, triouri pentru pian, vioară şi violoncel, pentru vioară, violă şi violoncel, cvartete pentru pian, vioară, violă şi violoncel, cvartete pentru instrumente de coarde, cvintete pentru două viori, două viole şi violoncel). Lucrările dramatice (baletul „Făpturile lui Prometeu“, 1801; opera „Fidelio“, 1814, şi cele 4 uverturi ale acesteia, dintre care 3 intitulate „Leonora“, 1805— 1806), uverturile („Co-riolan“, 1807) şi muzica pentru scenă („Egmont“, 1810) ş.a. oglindesc lupta împotriva nedreptăţii şi asupririi şi întruchipează, prin deznodămîntul eroic al acesteia, viziunea revoluţionară a compozitorului asupra destinului omenirii. A mai scris muzică vocală (lieduri, coruri etc.), cantate, oratorii, misse („Missa solemnis“ în Re major, 1822). Bega, afluent pe stînga al Tisei (254 km). Izvorăşte din munţii Poiana Ruscă, trece prin oraşul Timişoara şi se varsă în Tisa pe teritoriul R. P. F. Iugoslavia. Cursul inferior al B. este canalizat. begonia (Begonia), gen de plante decorative din familia Begonia begoniaceelor, care cuprinde numeroase specii cultivate pentru florile lor frumoase şi pentru frunzele diferit colorate (verde pînă la roşu). în ţara noastră se cultivă prin parcuri, mai ales Begonia semperflorens, care are frunze cărnoase, verzi, lucitoare şi flori roşii. Behaim, Martin (1459— 1507), navigator şi cosmograf german. în 1492 a executat primul glob terestru geografic, care rezuma cunoştinţele geografice ale lumii înainte de descoperirea Americii. behaviorism(engl. behaviour „comportament“), teorie psihologică mecanicistă şi agnostică, elaborată iniţial de J. Watson (1913) şi ulterior de Thorndike, Lashley, Tolman etc. şi răspîn-dită în ţările occidentale şi mai ales în S.U.A. Potrivit ei, obiectul psihologiei se reduce la studiul reacţiilor exterioare ale individului la diverşi stimuli, eliminîndu-se total conştiinţa omului, considerat ca un automat care acţionează prin glandele sau muşchii săi. Încercînd să construiască o psihologie fără conştiinţă, b. aplică direct la om rezultatele experienţelor făcute pe animale (ex. comportamentul şoarecelui într-un labirint) şi nesocoteşte procesele fiziologice ale sistemului nervos central. Unii dintre adepţii b. susţin că lumea exterioară există numai în măsura în care este utilă, în care corespunde anumitor nevoi ale organismului, situîndu-se în felul acesta pe poziţiile pragmatismului şi ale idealismului subiectiv în general. Behaviorismul reflectă teama claselor exploatatoare de creşterea conştiinţei de clasă a maselor muncitoare şi dorinţa ca muncitorii din uzinele capitaliste să fie simple automate a căror exploatare să poată fi intensificată la maximum. Behring [hering], Emil (1854—1917), medic şi bacte-riolog german. S-a ocupat în special de problema imunităţii în diferite boli infecto-contagioase. La un an după publicarea experienţelor lui V. Babeş asupra seroterapiei, a introdus în clinică serurile antidifteric şi antitetanic. Premiul Nobel (1901). Op. pr. : „Introducere în studiul combaterii bolilor infecţioase“ (1912). V. M. Behterev Behterev, VJadimir Mihai-lovici (1857—1927), neurolog, psihiatru şi psiholog rus. Este BEI 330 BELCIUG unul dintre fondatorii şcolii ruse de neuropsihiatrie. A descris boala cunoscută sub numele de boala lui B<> diferite structuri nervoase şi diferite reflexe care-i poartă numele. în psihologie, pe care o considera ca 0 ştiinţă obiectivă, s-a situat pe poziţii materialist-mecani-ciste, combătînd psihologia idealistă. Op. pr.: „Căile dp conducere în creier şi măduvă" (1893), „Reflexologia colectivă" (1921), „Elementele reflexologiei umane. Manual pentru studiul obiectiv al personalităţii“. bei, titlu nobiliar în ţările Orientului Apropiat şi Mijlociu, în Imperiul otoman se acorda acest titlu guvernatorului unei provincii sau unui principe, vasal sultanului, iar în sec. XIX—XX ofiţerilor superiori şi înalţilor funcţionari. Stăpî-nului Algeriei, vasal sultanului, 1 se spunea dei. beilerbei (tc. beyler~bey „beiul beilor"), titlu dat guvernatorului general al unei pro* vincii în Imperiul otoman. Mai tîrziu a devenit titlu onorific. Beirut, capitala Libanului, port la Marea Mediterană. 495 000 loc. (1960). Mare nod o economie în care se remarcă industria lemnului, culturile cerealiere şi pomicole. beizadea (în ţările romî-neşti), fiu de domn. Bekescsaba [becheşciqbq/, o-raş în sud-estul R.P. Ungare. 49 490 loc. (1960). Important nod feroviar. întreprinderi constructoare de maşini-unelte, fabrici de ciment, alimentare, textile etc. Beketov, Nikolai Nikolae-vici (1827—1911), chimist rus, N. N. Beketov membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A sintetizat benzureida şi acetureida, primele substanţe dintr-o clasă nouă de compuşi organici. A Beirut. Golful şi portul rutier şi aerian. Are industrie textilă, de pielărie şi alimentară. Prin port se exportă citrice, mere, untdelemn, mătase brută, lînă etc. Centru cultural cu trei universităţi (naţională, americană şi franceză). Beiuş, oraş raional în reg. Crişana, situat la poalele Munţilor Apuseni, reşedinţă de raion. 6 830 loc. (196 Í).—Raionul B.9 cu 117 990 loc. (1961), are studiat influenţa concentraţiei substanţelor prezente într-o reacţie chimică asupra vitezei de reacţie şi a descoperit o serie de reacţii specifice unor metale. B. a pus bazele alu-minotermiei şi, împreună cu şcoala sa, a elaborat numeroase studii de termochimie. Este unul dintre fondatorii chimiei fizice moderne ca disciplină de sine stătătoare. bel (METR.), unitate de măsură logaritmică a raportului dintre două intensităţi sonore sau electromagnetice. Se notează cu simbolul 6. Bela al IV-lea, rege al Ungariei (1235—1270). A luptat pentru îngrădirea puterii marilor baroni maghiari, în timpul lui, Ungaria a fost pustiită de tătari (1241 — 1242). El a intensificat colonizarea germană şi a favorizat dezvoltarea oraşelor. B. al IV-lea a dat cavalerilor ioaniţi o cartă de privilegii, cunoscută sub numele de D i-ploma ioaniţilor, în care sînt amintite pentru prima oară formaţiunile statale romî-neşti de tip feudal, din sudul Carpaţilor. beladonă (Atropa bella-donna), plantă din familia so-lanaceelor, care creşte în ţările Europei şi ale Asiei. Atît frunzele cît şi rădăcina acestei plante sînt otrăvitoare. în doze mici însă, graţie conţinutului lor bogat în atropină, hiosciamină, scopolamină, alcaloizi cu acţiune parasimpaticolitică, antispastică, cardioacceleratoare etc., are efecte terapeutice remarcabile. Sin. mătrăgună. Belaia, rîu în Uniunea Sovietică. Lungimea: 1 420 km. Izvorăşte în R.S.S.A. Başkiră, trece prin oraşele Beloreţk, Işimbai şi Ufa şi se varsă în Kama. Este navigabil în aval de Ufa. ^ . bel canto (expresie italiană însemnînd „cîntare frumoasă“), stil de interpretare vocală specifică operei italiene din sec. al XVI Mea pînă la începutul sec. al XlX-lea, care pune accentul în primul rînd pe cîntarea „frumoasă" şi perfecţiunea emisiunii vocale, ne-glijînd veridicitatea dramatică. belciug 1. (TEHN.) Verigă sau inel de metal asamblat cu o scoabă sau cu un şurub de fixare, care serveşte la legarea sau fixarea unui lanţ, a unui cablu, a unui lacăt etc. 2. (GEOGR.) Meandru părăsit al unui rîu şi despărţit de albia acestuia. Cînd apele rîului sînt scăzute, b. reprezintă un lac fluvial cu aspect sinuos. La viiturile mari, cînd lunca se inundă, b. poate veni din nou în contact cu albia rîului. BELCOT 331 BELGIA Belcot, Cazimîr (1885— 1917), actor romîn, elev al lui C. Nottara. La începutul carierei sale a jucat în operete, apoi pe scena Teatrului naţional din Bucureşti, unde a interpretat unele personaje din comediile lui I. L. Caragiale (Agamiţă Dandanache din „0 «scrisoare pierdută“), N. Gogol (Ivan Kuzmici Spekin din „Revizorul“) ş.a., remarcîndu-se printr-un joc expresiv şi variat. Beldiceanu, Nicolaie (c. 1844— 1896), scriitor romîn. A colaborat la „Convorbiri literare“, unde a publicat poezii de factură romantică şi pesimistă, apoi la „Contemporanul“, sub înrâurirea ideilor căruia a scris cele mai bune poezii ale sale („Vechituri“, „Lăutarul“, „Amurgul veacului“, „Dezmoşteniţii“). B. a demascat josnicia claselor dominante, inegalitatea socială şi a îndemnat la luptă pentru înlăturarea exploatării. Spre sfîrşitul vieţii se înstrăinează de lupta clasei muncitoare, iar poezia sa recade în-tr-un pesimism întunecat, exprimat în forme decadente. A publicat şi lucrări arheologice, printre care „Antichităţile de la Cucuteni“ (1885). Beldiman, Alecu (1760— 1826), vornic şi cărturar moldovean. Autor al unei ample scrieri în versuri „Tragodia sau mai bine a zice Jalnica Moldovei întîmplare după răzvrătirea grecilor, 1821“, publicată postum (1861, 1874). A tradus din limba franceză „Istoria lui Numa Pompilie“ de Florian şi „Tragodia lui Orest“ de Voltaire. S-au păstrat în manuscris şi alte traduceri (Ma-non Lescaut, Odiseea). Beldiman, Alexandru (1832- 1898), ziarist romîn, partizan al lui Al. I. Cuza, sub domnia căruia a ocupat diverse funcţii. La 15 decembrie 1871 a întemeiat, la Iaşi, ziarul „Adevărul“, suspendat după un an din cauza atitudinii sale împotriva Hohenzollernilor. Din 15 august 1888, B. a scos din nou, la Bucureşti, „Adevăru 1“. beldiţă (Alburnoides bipunc-tatus)> peşte teleostean de apă dulce din familia ciprinidelor, de talie mijlocie (10—15 cm), cu spinarea albăstruie-verzuie sclipitoare, cu cîte două linii întrerupte, paralele, pe părţile laterale. Trăieşte în rruri cu apă limpede şi cu fund pietros. Nu prezintă importanţă economică. Beleankin, Dmitri Stepa-novici (1876—1953), mineralog şi petrograf sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A efectuat cercetări în munţii Urali, Caucaz, peninsula Kola etc. şi este autorul a peste 350 de lucrări de petro-grafie teoretică şi experimentală şi de cercetare regională. A dezvoltat un nou capitol în petrografie, şi anume petrografía tehnică, ctfre are ca obiect metodele de preparare şi de studiere a rocilor artificiale. Beleliubski, Nikolai Apol-lonovici (1845—1922), inginer constructor rus. A elaborat proiecte după care s-au construit poduri peste Volga, Nipru, Obi, Inguleţ etc. Este autorul unui tip original de consolidare a antretoazelor (1888) şi al mai multor tipuri de ferme pentru poduri (1888— 1890). A fost primul care a studiat şi a folosit oţelul turnat la construcţia podurilor. O serie de metode de încercări (rezistenţa la ger, încercări de cimenturi etc.) elaborate de B« au fost adoptate în practica ştiinţifică mondială. Belem, port în nordul Braziliei, la Oceanul Atlantic. 338 000 loc. (1960). întreprinderi ale industriei alimentare, forestiere, de ceramică şi şantiere navale. Este un important centru pentru exportul de cauciuc, cacao, tutun, cherestea. beIemnitella(PALEONT.), be-lemnit al cărui rostru are alveola circulară, iar partea anterioară este despicată profund de o tăietură verticală. La u-nele specii, ros-trul se termină cu un vîrf ascuţit, numit mucrone. în R.P.R., b« caracterizează depozitele seno-niene de la Siutghiol, Medgidia (reg. Dobrogea) şi de la Gura Beliei (reg. Ploieşti). belemniţi (PALEONT.), grup de cefalopode dibranhiate, fo- sile, caracterizate printr-un schelet alcătuit din trei părţi : rostru, fragmocon şi proostra-cum. Au trăit din triasic pînă în cretacic, dînd specii caracteristice pentru unele etaje. în R.P.R. se găsesc în fiişul Car-paţilor Orientali, în Dobrogea şi în Banat. Beierofon(în mitologia greacă), erou corintian, care, după legendă, ar fi ieşit victorios din multe încercări grele: a ucis-o pe monstruoasa Himeră, a învins amazoanele şi pe eroii licieni. în toate acţiunile sale a fost ajutat de calul înaripat Pegas. Beleş, Aurel (n. 1891), inginer constructor romîn, membru corespondent al Academiei R.P.R. şi profesor la Institutul de construcţii din Bucureşti. Este autorul a numeroase proiecte, expertize şi lucrări ştiinţifice din domeniul construcţiilor. Membru al Asociaţiei internaţionale de poduri şi şarpante şi al organizaţiei Seis-mological Society of America. beletristică, literatură artistică. V. şi literatură. Belfast, principalul oraş din Irlanda de Nord (Marea Bri-tanie), port situat la vărsarea fluviului Lagan în Marea Irlandei. 434 000 loc. (1959). Centru administrativ, comercial şi industrial (construcţii navale şi industrie textilă bazată pe in). Belgia, stat în Europa de vest, pe ţărmul Mării Nordului. Suprafaţa : 30 507 km2. Populaţia : 9 229 000 loc. (1961), formată din valoni (în sud) şi flamanzi (în nord). Belgia este una dintre ţările cu cea mai densă populaţie (în medie 300 loc. pe km2). Capitala : Bruxelles. Centre importante : Anvers, Liège, Gand. Relieful este în cea mai mare parte o cîmpie joasă, apărată de apele mării prin diguri şi cultivată cu cereale, sfeclă de zahăr, hamei. Spre sud-est se afla masivul Ardeni (altitudine medie 400 m). Climat maritim moderat. Principalele rîuri (folosite şi drept căi de comunicaţie) : Meuse şi Escaut. Dintre bogăţiile subsolului, cele mai importante sînt zăcămintele de cărbune cocsificabil. B. este o ţară industrială dezvoltată, cu legături economice externe largi, Belemnitella BELGIA 332 BELGIA cu o agricultură intensivă. în privinţa producţiei pe cap de locuitor, B. ocupă un loc de frunte în cadrul ţărilor capitaliste dezvoltate; ea deţine primul loc din lume în producţia de oţel pe cap de locuitor, locul al doilea în extracţia de cărbune şi locul al treilea în producţia de energie electrică. Principalele ramuri industriale : industria carboniferă, siderurgică (a cărei bază o formează cărbunele cocsificabil, împreună cu mine-reurile de fier aduse din Franţa şi Luxem-1 burg), metalurgia neferoasă (în industria zincului B. ocupă un loc de frunte în lumea capitalistă), construcţii de maşini (utilaj greu, material rulant, armament, construcţii navale etc.), industria electrotehnică, chimică, textilă şi de prelucrare a petrolului importat. Industria este dependentă de piaţa externă prin importul de materii prime şi exportul de produse finite. în dezvoltarea economiei B. şi în întărirea monopolurilor belgiene, un rol important l-a avut exploatarea bogatelor resurse de materii prime din Congo. B. exportă peste 40% din producţia sa industrială (73% din producţia siderurgică, 62% din producţia chimiei organice, ^ 90% din producţia industriei metalelor neferoase). Agricultură intensivă, specializată în creşterea animalelor pentru lapte şi carne. Circa 50% din produsele alimentare vegetale se importă. B. dispune de o reţea foarte deasa de căi de comunicaţii şi are o navigaţie aeriană dezvoltată. în relaţiile economice externe ale B., un loc principal îl ocupă Olanda, R. F. G., S.U.A., Franţa şi Anglia. Istoric* în timpuri străvechi, B. era locuită de triburile celtice ale belgilor. în anul 57 î.e.n. a fost ocupată de romani, în sec. III—IV a fost populată de franci, saxoni, frizi, iar în sec. al V-lea înglobată în statul franc. După dezmembrarea Imperiului lui Carol cel Mare, pe teritoriul B. au apărut mai multe formaţiuni statale feudale (Brabant, Flandra etc.), care au devenit cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial din Europa. O deosebită dezvoltare au cunoscut oraşele Gand, Bruges, Ypres etc.; multe oraşe au obţinut dreptul de comune orăşeneşti. O dată cu acestea s-au dezvoltat, pe baza industriei şi a comerţului, relaţii capitaliste (sec. XIII—XIV). La sfîrşitul sec. al XlV-lea şi începutul sec. al XV-lea, ţara a ajuns în stăpînirea ducilor Burgundiei, iar în sec. al XVI-lea în stăpînirea Habsburgilor spanioli. Deşi în sec. al XVI-lea a izbucnit revoluţia burgheză din Ţările de Jos împotriva dominaţiei spaniole, B, nu şi-a dobîndit independenţa. în sec. al XVIII-lea a fost ocupată de Austria, iar în 1795 de Franţa; în 1815 s-a unit cu Olanda. Şi-a cucerit independenţa de stat abia în 1830, prin despărţirea de Olanda. Economia B. s-a dezvoltat rapid pe calea capitalismului. Marea burghezie a adus la tron pe Leopold I de Saxa-Coburg (1831 — 1865). B. a dus o politică colonialistă, ocupînd în 1884 Congo (proprietate personală a regelui Leopold al II-lea pînă în 1908, cînd a devenit colonie belgiană), care s-a eliberat în 1960. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea au luat naştere organizaţii muncitoreşti, a căror conducere a încăput însă pe mîna oportuniştilor. în timpul primului război mondial, B. a fost ocupată de Germania. Mişcarea muncitorească, frînată multă vreme de bakunişti şi oportunişti, a luat avînt o dată cu ascuţirea luptelor de clasă şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în 1921 s-a creat Partidul Comunist din Belgia. în timpul ocupaţiei de către Germania hitleristă (1940—1944) a luat naştere în B, o puternică mişcare de rezistenţă, condusă de comunişti. împreună cu Olanda şi Luxemburg, participă la uniunea economică numită Benelux. în 1949, B. a aderat la N.A.T.O., în 1951 la Uniunea europeană a cărbunelui şi oţelului, în 1954 la Uniunea Europei occidentale şi în 1957 la Piaţa comună. în ultimii ani s-a intensificat pătrunderea capitalului american în economia naţională a ţării. în 1960— 1961 au avut loc în B. cele mai puternice lupte greviste din istoria ţării. B* este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele (din 1951, BELGRAD 333 BELINSKI Baudouin I). Puterea legislativă aparţine unui parlament bicameral. B. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul socialist (înfiinţat în 1885 şi condus de elemente de dreapta); Partidul liberal (reprezintă interesele unei părţi din marea burghezie industrială); Partidul social-creştin (partid catolic, reprezintă interesele burgheziei catolice); Partidul Comunist din Belgia. Belgrad, capitala R.P.F. Iugoslavia, port la Dunăre. 587 900 loc. (1961). Nod feroviar şi aerian internaţional. Principalul centru politic, economic şi cultural al ţării. întreprinderi constructoare de maşini, textile, chimice, alimentare etc. Academie de ştiinţe şi universitate. Istoric. în vechime, B. a fost aşezare celtică, apoi romană (Singidunum). Cu numele actual, oraşul este cunoscut din sec. al IX-lea. în 1521 B* a tică şi Armata populară de eliberare a Iugoslaviei în octombrie 1944. După crearea R.P.F. Iugoslavia, a început construirea Noului Belgrad, pe malul stîng al Savei. Belic, Aleksandar (1876— 1960), lingvist şi filolog sîrb. A fost profesor la Universitatea din Belgrad şi preşedinte al Academiei Sîrbe de Ştiinţe. S-a ocupat de lingvistica generală, de fonetica şi gramatica istorică şi comparată a limbilor slave, dar mai ales de studiul limbii sîrbo-croate. Beligan, Radu (n. 1918), actor şi regizor romîn, artist al poporului din R.P.R., profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale“. Interpretează roluri din comedia clasică universală şi din dramaturgia cla~ sică şi contemporană romî-nească, remarcîndu-se prin u-morul subtil şi realismul jocului. cuit prin alte sisteme de t e 1 e-fotografie, perfecţionate. Belinski, Vissarion Grigo-rievici (1811 — 1848), critic literar şi publicist rus, filozof V. G. Belinski materialist, democrat-revolu-ţionar. Provenit dintr-o familie mic-burgheză, B., sub influenţa mişcării de eliberare, s-a alăturat, încă în anii studenţiei, luptei forţelor sociale progresiste împotriva iobăgiei. A fost eliminat din universitate din cauza piesei sale cu conţinut antiiobăgist „Dmitri Kalinin“. Făcîndu-şi debutul prin ciclul de articole „Reverii literare“ (1834), el a promovat în coloanele revistelor „Teleskop“ („Telescopul“), „Otecestvennîe Zapiski“ („Analele patriei“) şi, mai ales, în „Sovremennik“ („Contemporanul“) literatura realist-democrată, militînd atît împotriva iobăgiei, autocraţiei şi bisericii („cei trei stîlpi“ ai Rusiei feudale) cît şi împotriva liberalilor occidentalişti, a sla-vofililor conservatori şi a pan-slaviştilor. în dezvoltarea sa ideologică, B. a evoluat de la idealismul hegelian la materialism, de la iluziile iluministe la democratismul revoluţionar. El a îmbrăţişat ideile socialismului utopic, dar, spre deosebire de alţi utopişti, n-a împărtăşit credinţa naivă în posibilitatea înfăptuirii socialismului cu sprijinul capitaliştilor. Vă-zînd în capitalism un progres în raport cu feudalismul, B* considera că masele populare (cărora le recunoştea rolul hotă-rîtor în istorie) nu-şi vor putea cuceri libertatea decît numai după lichidarea dominaţiei politice a burgheziei. Bilanţul activităţii lui B* este expus în scrisoarea sa către Gogol, în Belgrad. Sediul Scupşcinei Populare fost ocupat de turci, sub a căror stăpînire a stat pînă în 1815, cu mici întreruperi cînd a fost în posesiunea austriecilor (1717—1739 si 1789-1792). în 1815 a fost eliberat în urma unei răscoale a sîrbilor, devenind capitala principatului sîr~ besc. După primul război mondial a devenit capitala regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor, iar din 1929 capitala Iugoslaviei. Ocupat de hitlerişti în aprilie 1941, oraşul a fost eliberat, printr-o acţiune conjugată, de către Armata Sovie- De două ori laureat al Premiului de stat. beligerant (lat. bellum „război“ şi gerere „a purta“; DR.) 1. Stat care se găseşte în război. 2. Partea din populaţia unui stat care duce război civil şi care, fiind recunoscută ca b. de alte state, se bucură în timpul războiului de o situaţie juridică asemănătoare cu aceea a statului împotriva căruia luptă. belinogrâmă (TELEC.), foto-telegramă transmisă prin procedeul Belin, în prezent înlo- BELIZARIE 334 BELL-LANCASTER care arată necesitatea imperioasă a desfiinţării iobăgiei şi-şi afirmă încrederea în forţele creatoare ale poporului rus. în filozofie, B. este unul dintre reprezentanţii de seamă ai materialismului premarxist. El a preluat în mod critic latura pozitivă a filozofiei lui Hegel, dialectica. în ultima perioadă a activitătii sale (1844-1848), B. s-a apropiat mult de materialismul dialectic, depăşind considerabil materialismul antropologic al lui Feuerbach. Deşi în concepţia lui B. asupra istoriei se întîlnesc şi unele idei materialiste, el a rămas totuşi idealist în interpretarea de ansamblu a vieţii sociale, în lucrările istorice-literare ale lui B. s-a manifestat strălucit spiritul istoric în abordarea fenomenelor vieţii sociale. El este fondatorul esteticii realiste ruse. Ca teoretician al realismului critic rus, al „şcolii naturale“, a elaborat, pentru prima oară în Europa, o concepţie estetică materialistă. Teoria realismului elaborată de B, conţine teza esenţei sociale a artei, a legăturii acesteia cu realitatea, teza caracterului specific naţional al literaturii şi a necesităţii democratizării ei. Estetica sa este pătrunsă de ideea că arta trebuie să servească intereselor societăţii. B. a aplicat principiile esteticii realiste în activitatea sa de critic literar, în analiza profundă a operei lui Puşkin, Gogol, Lermontov, Shakespeare etc. Activitatea lui B. a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii şi gînairii sociale ruse. Op. pr.: „Reverii literare“ (1834), „Operele lui Aleksandr Puşkin“ (1843— 1846), „Privire asupra literaturii ruse din 1847“ (1848), „Scrisoare către N. V. Gogol“ (3 iulie 1847). Belizarie (c. 505—565), general bizantin din timpul lui lustinian, originar din Tracia. A reprimat sîngeros răscoala populară „Nika“ (532). A învins şi a supus pe vandali şi pe ostrogoţi şi a inclus în Imperiul bizantin teritoriul Africii de nord şi Italia. După o legendă, căzînd în dizgraţie, a ajuns cerşetor. Bell, Alexander Graham (1847—1922), medic american; a fost profesor de fiziologia organelor vorbirii şi de fizică la Universitatea din Boston (S.U.A.); unul dintre inventatorii telefonului. Bellatrix (ASTR.), stea de mărimea stelară doi; una dintre cele patru stele luminoase care formează conturul principal al constelaţiei Orion. Bellay [belé]> Joachim du (1522—1560), poet francez, întemeietor, împreună cu Ronsard, al Pleiadei; a redactat manifestul acestei şcoli poetice, intitulat „Apărare şi valorificare a limbii franceze“ („Défense et illustration de Ia langue française“, 1549). A excelat în evocarea trecutului, în exprimarea dorului de patrie şi, mai ales, în zugrăvirea satirică a moravurilor corupte ale Romei papale. Sonetele sale satirice au servit ca model poeţilor Pleiadei. Bellingshausen, Faddei Faddeevici (1778—1852), navigator rus. în 1820—1821, împreună cu M. P. Lazarev, a descoperit Antarctida. De amintirea lui Bellingshausen sîntlega- F. F. Bellingshausen te numele Mării Bellingshausen, precum şi a altor puncte geografice. Bellingshausen, Marea mare în extremitatea sudică a Oceanului Pacific. Adîncimea maximă: 4 792 m. Este acoperită de cîmpuri de gheţuri plutitoare şi de aisberguri. A fost descoperită cu ocazia expediţiei lui F. F. Bellingshausen şi M. P. Lazarev în 1821. Bellini, familie de pictori veneţieni din epoca Renaşterii: Iacopo Bellini (1400—c. 1470), autor de picturi cu subiect religios ş* de portrete, în opera sa persistă influenţe ale picturii medievale (gotice), dar se afirmă totodată spiritul nou al Renaşterii; Gentile Bellini(c, 1429— 1507), fiu şi elev al lui Iacopo B., pictor de portrete şi compoziţii în care a introdus şi personaje din viaţa cotidiană a Veneţiei; Giovanni Bellini (c. 1430—1516), fiu al lui Iacopo B. şi cel mai strălucit reprezentant al familiei. Ca şi fratele său Gentile, a contribuit la eliberarea artei veneţiene de înrîurirea artei gotice. Compoziţiile sale pe teme religioase şi mitologice, precum şi portretele sale, se remarcă prin fermitatea desenului şi strălucirea culorii. Bellini, Vincenzo (1801 — 1835), compozitor italian. în V. Bellini operele sale (,,Piratul“, 1827; „Somnambula“, 1831; „Puritanii“, 1835, şi îndeosebi „Norma“, 1831) se oglindesc năzuinţele de libertate ale poporului italian din perioada ocupaţiei austriece. Muzica sa, romantică, melodioasă, este caracteristică pentru b e 1 canto. Bel!~Lancasier, sistem ~, sistem de învăţămînt elaborat în Anglia de pastorul Andrew Bell (1753—1832) şi de profesorul Joseph Lancaster (1778— 1838) pentru şcolile elementare cu un număr mare de copii şi cu învăţători puţini. Elevii erau împărţiţi în grupe, iar cîte un elev mai bun la învăţătură din fiecare grupă, numit monitor (de aici şi denumirea de „sistem monitorial“), ajuta pe învăţător la instruirea copiilor, iar uneori chiar îl înlocuia. Prin 5. 6.-L. burghezia realiza un învăţămînt elementar ieftin, însă cu un nivel foarte scăzut. Acest sistem s-a răspîndit Ia începutul sec. BELLOTTO 335 BEMOL al XIX-lea în Anglia şi în alte ţări europene. în deceniul al treilea al secolului trecut, el a început să fie aplicat şi în ţările romîneşti, cunoscînd eea mai largă răspîndire în perioada Regulamentului Organic. După revoluţia din 1848, aplicarea s. B.-L. s-a restrîns treptat, iar în urma legii şcolare din 1864 a încetat să mai fie folosit. Bellotto, Bernardo (numit şi Canaletto) (1720—1780), pictor şi gravor veneţian, elev al lui Antonio Canal, unchiul său. B. este cunoscut prin peisajele sale în care a redat colţuri din Veneţia, din Dresda şi din Varşovia. El a reconstituit în mod realist atmosfera plină de viaţă a străzilor şi a pieţelor acestor oraşe, preocupîndu-se totodată de probleme de perspectivă şi de lumină, de redarea minuţioasă a monumentelor. A pictat şi portrete. Belo Horizonte, oras în Brazilia. 583 000 loc. (1960). Important centru minier (exploatări de aur, mangan, diamante, fier). Industrie de prelucrare a bumbacului. Beloiannis, Nikos (1916— 1952), erou naţional al poporului grec. Şi-a început activitatea revoluţionară în 1935. în 1943 — 1944 a fost unul dintre conducătorii luptei patrioţilor greci N. Beloiannis împotriva ocupanţilor fascişti, în timpul războiului civil (1946—1949), a condus un grup de unităţi ale armatei democratice din Grecia. A fost membru al C.C. al Partidului Comunist din Grecia. în 1951 a fost arestat, condamnat la moarte şi, în 1952, executat. Belopolski, Aristarh Apollo-novici (1854—1934), astronom şi astrofizician rus, membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A introdus metodele fotografice înv spectroscopia astronomică, a confirmat experimental aplicabilitatea efectului Doppler-Fizeau la fenomenele luminoase, a determinat vitezele radiale ale stelelor între mărimile 2,5 şi 4, a studiat stelele variabile şi stelele duble spectroscopice, fenomenele fo-tosferice, rotaţia planetelor etc. Belovo, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă. 115 000 loc. (1961). Important centru industrial în Kuzbass: exploatări carbonifere, metalurgie neferoasă (zinc), laminate, aparate radio şi materiale de construcţii. Beltrami, Eugenio (1835— 1900), matematician italian, membru al Academiei Naţionale „Dei Lincei“ din Roma. A lucrat în domeniile geometriei diferenţiale, teoriei elasticităţii, electricităţii şi hidro-dinamicii. A arătat că geometria lui N. Lobacevski în plan se realizează pe suprafeţele de curbură constantă negativă (ex. pseudosfera). Beltul Mare, strîmtoare în Marea Baltică între insulele Fyn (Fionia) şi Sjaelland (See-land). Beltul Mic, strîmtoare în Marea Baltică, între insula Fyn (Fionia) şi peninsula Jyl~ land (Iutland). Belucistan, regiune din A-sia, situată în sud-estul Podişului Iranian; partea vestică (c. 155 000 km2; c. 200 000 Ioc.) aparţine Iranului , iar partea estică (c. 347 000 km2; 1 200 000 loc. în 1951) Pakistanului. Belvedere belvedere (ARHIT.), construcţie în formă de pavilion, ridicată pe o înălţime de teren, sau mică încăpere aşezată pe acoperişul unei clădiri, care permite o privire largă asupra împrejurimilor. Belzebut, divinitate de origine siriană, socotită în religia veche a evreilor stăpîn al iadului şi conducător al duhurilor rele; în Noul testament, căpetenie a diavolilor. Bem, Iosif (1794— 1850), general al revoluţiei maghiare din 1848—1849, de origine polonă. Emigrat în Ungaria în urma înăbuşirii răscoalei polonilor din 1830—1831, a intrat în I. Bem serviciul revoluţiei maghiare, devenind unul dintre conducătorii de seamă ai armatei revoluţionare. B. a militat pentru unirea forţelor revoluţionare ale tuturor popoarelor asuprite din imperiul habsbur-gic, atrăgînd de mai multe ori atenţia Iui Kossuth asupra necesităţii unirii acestor forţe, în mod deosebit pentru unirea forţelor revoluţionare romîne şi ungare. în armata comandată de el au luptat, alături de unguri, şi mulţi romîni, printre care şi C. Bolliac, emigrat după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Ţara Rornînească. A înfrînt armatele austriece din Transilvania în mai multe bătălii, silindu-le să se retragă peste Carpaţi. Dar armata ţaristă aflată în Ţara Rornînească l-a învins la Sighişoara (1849). Bembo, Pietro (1470— 1547), scriitor şi umanist italian. în poezii a cîntat dragostea ideală, imitîndu-1 pe Petrarca („Rime“, 1530). A susţinut folosirea limbii italiene în poezie, dar i-a impus ca model limba convenţională a scriitorilor din sec. al XlV-lea, inaugurînd astfel purismul lingvistic. bemol (MUZ.), semn aşezat înaintea unei note (v. altera-ţ i e) sau la începutul portativului (v. a r m u r ă), avînd ca efect coborîrea înălţimii sunetului respectiv cu un semiton. Dublul b. coboară înălţimea sunetului cu un ton. BENARDOS 336 BENEFICIU Benardos, Nikolai Nikolae-vici (18*42 — 1905), inventator rus. în 1882 a inventat sudarea prin arc electric a metalelor. Benardos este în acelaşi timp şi inventatorul sudării în curent de gaz, al tăierii cu arc electric N. N. Benardos a metalelor în condiţii obişnuite şi sub apă şi al cuprării electrolitice a suprafeţelor metalice mari. Benares v. Varanasi. Benavides, Manuel (1895— 1947), scriitor progresist spaniol. După înfrângerea forţelor democrate în războiul naţional revoluţionar al poporului spaniol, a emigrat în America Latină. Benavides a scris romane pătrunse de spirit revoluţionar, antifascist: „Ultimul pirat din Mediterana“ (1934, trad. rom. 1961), „Cartnicii comandă escadra4* (1944), „Războiul şi revoluţia în Catalonia“ (1946). benă (MAS.) 1. Recipient metalic, cu o capacitate de 0,25 pînă Ia 10 m3, folosit pentru transportul materialelor vărsate, pulverulente sau granulate. Umplerea şi descărcarea b. se fac manual sau mecanizat. 2* Cutie sau ladă montată pe unele vehicule (autocamioane sau vagonete), folosite pentru transportul materialelor. Unele vehicule au basculantă, pentru descărcarea lor rapidă. Ben Bella, Mohammed Ah-med (n. 1919), prim-ministru al Republicii Algeriene Democratice şi Populare (din 1962), unul dintre conducătorii Frontului de Eliberare Naţională. Arestat de autorităţile coloniale franceze în 1956, a fost întemniţat în Franţa şi eliberat în 1962, după semnarea acordurilor de la Evian. Benczur [b£nţur], Gyula (1844—1920), pictor şi ilustrator maghiar. în compoziţiile sale istorice, B. s-a inspirat din lupta poporului maghiar pentru independenţă naţională („Prinderea lui Francisc Râkoczi al II-lea“, 1869, tablou în colecţia Muzeului de artă al Republicii Populare Romîne; „Plecarea lui Ladislau Hunyadi“, 1866; „Ocuparea Budei“ etc.)* A pictat şi portrete. Ca grafician, B. a ilustrat opere ale lui Petofi şi Schiller. Benda, numele a doi muzicieni cehi: Frantisek fi. (1709— 1786), violonist, compozitor şi dirijor, a făcut parte din capela Iui Frederic al II-lea al Prusiei, fiind unul dintre cei mai buni violonişti ai timpului. A scris muzică instrumentală, în special pentru vioară (concerte, sonate). Fratele său Jiri (Georg) Antonin fi. (1722 — 1795), compozitor, a scris muzică pentru scenă („Ariadna la Naxos“, 1774; „Romeo şi Ju-lieta“, 1776), melodrame („Pădurarul“, „Medeea“, 1775), misse, cantate şi muzică instrumentală. Benda/i&/a7, Julien (1867— 1956), scriitor, filozof şi eseist francez, cunoscut prin articolele în care a luat apărarea lui Dreyfus şi prin critica îndreptată împotriva iraţionalismului bergsonian („Dialogurile lui Eleuteriu“, „Belphegor“ etc.). Principala sa lucrare, „Trădarea cărturarilor“ (1927), cu toate inconsecvenţele izvorâte din poziţia sa de intelectual izolat, are meritul de a demasca pe reprezentanţii intelectualităţii burgheze care deveniseră complici ai obscurantismului. A luat parte la mişcarea de rezistenţă împotriva fascismului. bendix, mecanism care permite angrenarea pinionului electromotorului de pornire cu coroana dinţată de pe volantul motorului (la automobile, tractoare etc.). Cuplarea b. la pornirea electromotorului şi decuplarea lui după pornirea motorului se fac automat. Benedek, Elek (1859— 1929), publicist şi scriitor progresist maghiar din Romînia, cunoscut prin poveştile sale pentru copii inspirate din folclorul maghiar. A mai scris nuvele şi ro- mane realiste şi a făcut traduceri din poezia populară romî-nească. Benedek [ben§d$c], Laszlo (1888-1945), neurolog şi psihiatru maghiar. Prin cercetările sale clinice a adus contribuţii la studiul genezei corpusculilor Ba-beş Negri, al tratamentului paraliziei generale progresive etc. Benedict, nume purtat de 16 papi şi contrapapi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: fi. al IIAea (684—685), care a obţinut ca alegerea papii să fie confirmată de exarhul din Ra~ venna, fără sancţionarea alegerii la Constantinopol; fi. al XIVAea (1740—1758), renumit prin erudiţia sa. beneficiar (DR.) 1. Persoană fizică sau juridică care a dobîn-dit un drept cu titlu gratuit, în virtutea unei liberali-t ă ţ i sau a unui contract de asigurare. 2. (în contractele încheiate între organizaţiile socialiste) Organizaţie care, în schimbul unui preţ, dobîndeşte dreptul de a i se furniza produse, de a i se executa lucrări ori de a i se presta servicii de către o altă organizaţie. 3. Persoană în favoarea căreia s-a emis o cambie. beneficiu 1* (EC.) a) (în socialism) Denumire folosită în limbajul economic curent pentru venitul net al întreprinderii. B. este acea parte din valoarea plusprodusului, creat în întreprinderile de stat şi în unităţile cooperaţiei meşteşugăreşti, care apare ca diferenţă între preţul cu ridicata al întreprinderii şi preţul de cost al unei mărfi. Spre deosebire de profitul capitalist, care este creat de munca neplătită a muncitorilor şi aparţine capitaliştilor, b. este creat de munca pentru societate a celor ce muncesc, liberi de exploatare, şi aparţine societăţii socialiste, care îl foloseşte în mod planificat în interesul dezvoltării şi perfecţionării producţiei şi al ridicării bunăstării oamenilor muncii. B. este un indicator sintetic important în care se reflectă toate laturile activităţii întreprinderilor. El reprezintă o sursă însemnată a veniturilor bugetului. Considerând nivelul preţului cu ridicata al întreprinderii neschimbat* BENELUX 337 BENETIT mărimea b. întreprinderilor este dată de gradul de îndeplinire a planului de producţie şi de reducere a preţului de cost. B. constituie un mijloc important de cointeresare materială a întreprinderilor de stat în realizarea şi depăşirea planului de producţie, în reducerea preţului de cost şi în sporirea acumulărilor socialiste. O parte a b* obţinut se varsă în bugetul statului prin cote-părţi din beneficiu, iar restul rămîne la întreprindere pentru fondul întreprinderii.— B. brut, beneficiu total rezultat din activitatea între-prinderii.—B. net, beneficiu rămas după scăderea din b. brut a cheltuielilor care nu sînt incluse în preţul de cost. —B. planificat, beneficiu prevăzut în planul financiar aprobat al întreprinderilor şi organizaţiilor economice. El reprezintă diferenţa dintre preţul cu ridicata al întreprinderii şi preţul de cost planificat.—B. peste plan, beneficiu realizat peste cuantumul de b. prevăzut în planul financiar aprobat, ca urmare a depăşirii planului de producţie şi a reducerii preţului de cost sub nivelul planificat. în vederea cointeresării materiale a întreprinderilor de stat în depăşirea sarcinilor planificate, o parte însemnată din b. peste p. se varsă în fondul întreprinderii, b) (In capitalism) Beneficiul întreprinzătorului, partea profitului care revine capitaliştilor industriali sau comerciali după ce au plătit dobînda cuvenită capitalistului posesor de bani. Sursa ¿. t9 ca şi a dobînzii, este plusvaloarea creată de muncitori în procesul de producţie, însuşită şi repartizată între diferitele categorii de capitalişti. 2. (DR.) Acceptare sub beneficiu de inventar, acceptare a unei succesiuni de către un moştenitor legal, care are drept urmare limitarea obligaţiilor acestuia, în ceea ce priveşte plata datoriilor moştenirii, la valoarea bunurilor cuprinse în succesiune. 3. (IST.) Posesiune funciară în Europa apuseană, în evul mediu timpuriu, dată în folosinţă unor persoane în schimbul îndeplini* rii anumitor obligaţii militare, în sec. al VlII-lea şi în prima 22 — c. 761 jumătate a sec. al IX-lea, b. a fost viager şi revocabil. înce-pînd din a doua jumătate a sec. al IX-lea, în urma slăbirii puterii regale, b. s-a transformat în posesiune ereditară, căpătînd numele de feud. Benelux, denumirea prescurtată pentru uniunea constituită de Belgia, Olanda (Neder-land, în limba olandeză) şi Luxemburg, în scopul coordonării politicii economice a acestor state. Uniunea a fost înfiinţată printr-o convenţie din 1944, intrată în vigoare în 1948. B. a avut la început caracter de uniune vamală, dar, potrivit tratatului încheiat în 1958 şi intrat în vigoare în 1960, s-a transformat într-o uniune economică. Politica B* faţă de ţările socialiste este influenţată de faptul că ţările din componenţa lui sînt membre ale blocului agresiv N.A.T.O. Ţările participante la B. fac parte şi din Comunitatea economică europeană. Benes, Eduard( 1884-1948), om politic burghez cehoslovac, colaborator şi continuator al politicii lui Thomas Masaryk. A fost ministru de externe (1918—1935) şi preşedinte al republicii (1935— 1938); unul dintre creatorii Micii Antante. Prin politica sa capitulantă, subordonată intereselor cercurilor imperialiste apusene, a înlesnit ocuparea Cehoslovaciei de către Germania hitleristă. După eliberarea Cehoslovaciei, ca preşedinte al statului (1946— 1948), a sprijinit încercările forţelor contrarevoluţionare de a pune mîna pe putere; după zdrobirea acestora de către mişcarea populară de masă, condusă de Partidul Comunist din Cehoslovacia în februarie 1948, Eduard Bene§ a fost nevoit să demisioneze. Benetato, Grigore Alexandru (n. 1905), fiziolog romîn, profesor universitar la Cluj (1934—1958), iar din 1959 la Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. şi director al Institutului de fiziologie normală şi patologică din Bucureşti. în activitatea ştiinţifică, a îmbrăţişat domenii largi de cercetare. A studiat rolul sistemului nervos central în procesele imuno-biologice, acţiunea centrală a unor hormoni, mecanismele de transmitere chimică la nivelul centrilor organo-vegetativi superiori, fiziologia glandei corti-co-suprarenale şi starea fizico-chimică a proteinelor în relaţie Gr. Benetato cu capacitatea funcţională a ţesuturilor etc. împreună cu colaboratorii săi a perfecţionat metoda lui Heymans, punînd la punct tehnica „capului izolat cu măduva păstrată“, precum şi aceea a perfuziei capului şi a creierului izolat. în 1939 a publicat un volum intitulat „Problema alimentaţiei pentru individ şi colectivitate“, în care tratează pe larg despre alimentaţia muncitorilor industriali şi a ţăranilor din Transilvania; lucrarea are importanţă în ocrotirea sănătăţii publice. Laureat al Premiului de stat. benetit (PALEONT.), gen fosil de gimnosperme, caracterizat Benetit prin tulpinile cilindrice sau umflate, scurte, cu frunzele asemănătoare celor ale genului actual zamia. Sămînţa conţine un embrion cu două cotile-doane şi un endosperm rudimentar (trăsături de angiosper« BEN GABIROL 338 BENTHAM me). Prin caracterele sale, b. este important pentru înţelegerea originii angiospermelor. A trăit în jurasic şi în cretacicul inferior. Sin. cicadeoidea. Ben Gabirol (Gebirol), Solomon ben Yehuda (c. 1021 — 1070), filozof evreu din evul mediu, cunoscut şi sub numele latinizat de Avicebron sau Aven-cebroi A trăit în Spania şi a scris în limba arabă. A încercat să îmbine neoplatonismul cu concepţia panteistă. Deşi recunoştea că la baza tuturor fiinţelor corporale şi spirituale stă materia universală, considera totuşi în mod idealist că factorul primordial este raţiunea cosmică divină. Bengal, Golful ~, golf la Oceanul Indian, situat în sudul Asiei, între peninsulele India şi Indochina. Principalele porturi: Calcutta şi Madras. Bengalul de Est, provincie în Pakistanul de Est. Suprafaţa : 141 152 km2. Populaţia: circa 42 060 000 Ioc. (1951). Principalul oraş: Dacca. Culturi de orez, tutun, iută, ceai etc. Industrie slab dezvoltată. Bengalul de Vest, stat în India, pe cursul inferior al Gangelui. Suprafaţa : 90 500 km2. Populaţia : circa 35 000 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Calcutta.Agricultură dezvoltată: se cultivă orez, cereale, trestie de zahăr, iută. Este unul dintre cele mai dezvoltate state din punct de vedere industrial din India; aici se află concentrată aproape întreaga industrie de iută a ţării. De asemenea sînt dezvoltate şi industria extractivă (extracţia de cărbuni şi de minereuri de fier), industria metalurgică, alimentară, textilă. Bengazi, oraş în nordul Libiei, capitală a ţării (reşedinţa regelui), centrul administrativ al provinciei Cirenaica, port la Marea Mediterană. 75 000 loc. (1960). Exploatări de sare. Are fabrici de ciment, asfalt, ulei, spirt şi produse spirtoase. Este staţiune balneară. Ben Gurion, David (n. 1886), prim-ministru al statului Israel din 1948 (cu mici întreruperi), lider al Partidului muncitoresc din Israel. Duce o politică externă proamericană. benign (MED.; despre o boală, un proces patologic), uşor, cu evoluţie favorabilă, fără complicaţii şi care este curabil. Beniuc, Mihai (n. 1907), poet romîn, membru al Academiei R.P.R., preşedinte al Uniunii scriitorilor din R.P.R. S-a născut în comuna Şebiş, reg. Crişana. Este doctor în filozofie. M. Beniuc A debutat în 1928 în „Bilete de papagal“. Legat de timpuriu de mişcarea muncitorească, poetul exprimă încă în primele sale culegeri de versuri („Cîntece de pierzanie“, 1938; „Cîntece noi“, 1940; „Poezii“, 1943; „Oraşul pierdut“, 1943), revolta împotriva asupririi ţărănimii şi dragostea de patrie, ura împotriva fascismului şi războiului antisovie-tic, prevestind prin unele poezii evenimentele revoluţionare care se apropiau. B. s-a dovedit a fi şi un valoros reprezentant al liricii de dragoste. După Eliberare, publică numeroase volume de versuri („Un om aşteaptă răsăritul“, 1946; „Steaguri“, 1951; „Mărul de lîngă drum“, 1954; „Partidul m-a-nvăţat“, 1954; „Trăinicie“, 1955; „Azi-mă“, 1956; „Inima bătrînului Vezuv“, 1957; „Călători prin constelaţii“, 1957; „Cu un ceas mai devreme“, 1959; „Cîntecele inimii“, I960; „Materia şi visele“, 1961; „Culorile toamnei“, 1962, ş. a.). B. s-a impus ca unul dintre poeţii de frunte ai construcţiei socialiste, conturând, în versuri concentrate, bogate în idei şi imagini, chipul comunistului. Spiritul militant şi expresia directă imprimă versurilor sale un puternic caracter agitatoric. Poezia lui B. se distinge prin patosul ei revoluţionar, prin simplitatea expresiei şi caracterul popular al imaginilor, prin noutatea asociaţiilor şi măiestria cu care sînt folosite simbolurile şi metaforele. A mai publicat piese de teatru („în Valea Cucului“, 1959; „ î ntoarcerea“, 1960), proză („Ură personală“, schiţe, 1955; „Pe muche de cuţit“, roman, 1959) şi cîteva volume de eseuri şi articole („Despre poezie“, 1953; „Poezia noastră“, 1956; „Meşterul Manole“, 1957). Desfăşoară o bogată activitate pe tărâm obştesc. De două ori laureat al Premiului de stat. , Benkô, Iosif (1740—1814), istoric, geograf şi botanist secui, colecţionar de documente şi manuscrise transilvane. în lucrarea sa „Transilvania sive Magnus Transilvaniae Princi-patus“ (1778) se dovedeşte un bun cunoscător al istoriei Transilvaniei din secolul al XVIII-lea. Bennett [bénit], Enoch Arnold (1867—1931), scriitor englez, influenţat puternic de literatura realistă franceză (mai ales de Maupassant). A descris cu realism, dar şi cu unele accente naturaliste, viaţa muncitorilor şi a micilor burghezi provinciali. Romane: „Palavre“ (1908), „Clayhanger“ (1910) etc. Benoit[bônuâ], Pierre (1886- 1962), romancier francez, membru al Academiei Franceze. A scris romane de aventuri cu caracter exotic, evazionist („A-tlantida“, 1919 ş.a.). în 1950 a aderat la mişcarea partizanilor păcii. Bensi, oraş în nord-estul R. P. Chineze (provincia Liao-nin), situat în centrul unui puternic raion carbonifer. 360 000 loc. (1956). Nod feroviar. Unul dintre principalele centre ale industriei extractive şi siderurgice. Bentham [bénddm7, Jeremy (1748—1832), filozof şi jurist englez, teoretician al liberalismului burghez. în filozofie, a promovat utilitarismul, susţinînd că morala se întemeiază pe folosul personal. B. a formulat principiile juridice necesare justificării liberei concurenţe, limitînd funcţiile statului la apărarea persoanei şi a proprietăţii private. El a minimalizat antagonismele de clasă, ascunzînd natura exploatatoare a capitalismului. A fost un adversar al participării femeilor BENTONIT 339 BENZINĂ în alegeri şi partizan al pedepsei cu moartea pentru conducătorii răscoalelor populare. în 1785, în drum spre Rusia, a trecut prin ţările romîneşti, despre care dă informaţii în jurnalul său de călătorie. Op. pr. : „Introducere în principiile moralei şi legislaţiei“ (1789), „Deontologia, sau ştiinţa moralei“ (1834). bentonit (PETROGR.), rocă argiloasă de culoare albă, galbenă sau neagră, rezultată din alterarea tufurilor sau a sticlelor vulcanice; este constituită din mineralele din grupa mont-morillonilului. B. are proprietăţi adsorbante în stare naturală sau după tratare cu acizi. Se utilizează în industrie mai ales ca substanţă decolorantă şi dez-odorizantă, pentru purificarea uleiurilor etc. Cele mai cunoscute zăcăminte de b. din R.P.R. sînt cele de la Tufări (reg. Banat), de la Valea Chioa-rului şi de Ia Răzoare (reg. Cluj). benfos (gr. benthos „fundul oceanului“; BIOL.), totalitatea organismelor animale şi vegetale care trăiesc în fundul bălţilor, rîurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor. Aceste organisme sînt adaptate mediului: unele au corpul turtit (ex. cambula), altele sînt fixate pe fundul stîncos (ex. midia), iar altele sînt îngropate în mîl (ex. scoica de lac). Compoziţia cantitativă şi specifică a b. se schimbă în funcţie de adîncime, de depărtarea de mal şi de caracterul fundului (pietros, nisipos, mîlos). B. constituie hrana de bază a multor peşti. benzaldehidă (CHIM.) v. al-dehidă benzoică. benzedrină (FARM.), fenil-aminopropan, produs de sinteză, apropiat ca structură şi acţiune de efedrină. A fost obţinută pentru prima oară de chimistul romîn Edeleanu. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, uşor solubilă în apă, cu gust amar. Este o substanţă simpatomimetică. Excitant al sistemului nervos central, b. măreşte rezistenţa fizică şi intelectuală, face să crească presiunea arterială prin vaso-constricţie şi intensifică arderile în organism. Sin. amfet-amină, fenamină. 72* benzen (CHIM.), C6//6. Primul termen al seriei hidrocarburilor aromatice. Este un lichid incolor, volatil; p.t. 5,49°C, p.f. 80,07°C, densitate 0,879, insolubil în apă, miscibil cu solvenţi organici. Dă reacţii de substituţie (cu halogenii, cu acidul sulfuric sau azotic) şi de adiţie (cu hidrogenul, ozonul, halogenii). Este rezistent la substanţe oxidante. Se obţine din gazele de cocserie, din gudroa-nele rezultate în procesul de cocsificare a cărbunilor şi, mai ales, din fracţiunile petroliere bogate în hidrocarburi aromatice sau îmbogăţite prin aromatizare. Este un compus de bază pentru industria chimică, folosindu-se la fabricarea anilinei, nitrobenzenului, stire-nului, fenolului, hexaclorciclo-hexanului etc. şi ca dizolvant. Intră în compoziţia unor benzine superioare. în R.P.R. se obţine Ia Hunedoara şi la Ploieşti. benzidină (CHIM.), diamină aromatică cu două nuclee ben-zenice, HoN-C^H^rCeH^NH^* E o substanţă cristalină, preparată prin reducerea nitrobenzenului. Se întrebuinţează la fabricarea unor importanţi coloranţi direcţi şi ca reactiv în chimia analitică. în R.P.R. se fabrică la „Colorom“-Codlea (reg. Braşov). benzină, amestec de hidrocarburi cu 5—12 atomi de carbon, în diferite proporţii. P.f. variază între 40 şi 200°C. B. se obţine prin distilarea primară a ţiţeiului, prin cracarea fracţiunilor petroliere grele sau prin sinteză. Caracteristicile principale ale b. sînt limitele de fierbere şi cifra octanică. B. cu conţinut mai mare în hidrocarburi parafinice cu catena liniară au cifră octanică mică. Această cifră creşte o dată cu creşterea proporţiei de hidrocarburi izoparafinice şi de hidrocarburi aromatice.După limitele de fierbere deosebim : uşoară (40—90°C), 6. grea (90—150°C) şi white spirit (160—200°C). După modul de obţinere deosebim :a) b.primară, "obţinută în proporţie de 15 — 20% prin distilarea primară a ţiţeiului; conţine hidrocarburi parafinice în amestec cu ciclo-parafine (naftene) şi hidrocar- buri aromatice; b) 6. de cracare, obţinută prin cracarea termică sau catalitică a fracţiunilor grele din petrol (rămase după distilarea 6. primare); prin procedeul de cracare, randamentul total de b. se ridică la 40— 60%. B. de c. conţine hidrocarburi olefinice, care se pot separa şi folosi lat obţinerea unor produse chimice; c) benzinele obţinute din gazele de sondă şi gazele de cracare, prin reacţii de izomerizare, alchilare, dehi-drogenăre, polimerizare; acestea sînt b. cu conţinut ridicat în izoparafine sau hidrocarburi aromatice; d) b. aromatizată, obţinută prin supunerea b. naturale la un tratament ter-mocatalitic; are peste 35% hidrocarburi aromatice; e) b. sin-teticăy obţinută prin sinteza Fischer-Tropsch, prin hidrogenarea cărbunilor, a gu-droanelor de cărbuni şi a uleiurilor grele din ţiţei sau în procesul de semicocsificare. fî.s. conţine hidrocarburi olefinice; f) de alchilare, obţinută prin a I c h i 1 a r e a termică sau catalitică a izoparafinelor inferioare (în special izobutan) cu olefine inferioare. Are cifră octanică ridicată şi serveşte drept component al benzinelor pentru autovehicule şi aviaţie. Benzinele se folosesc drept combustibil pentru motoarele cu explozie, ca materii prime pentru diverse produse chimice şi ca solvenţi pentru grăsimi, lacuri, vopsele etc. în R.P.R., în anii 1960—1965, în afara complexului de reformare catalitică şi de extracţie a aromatelor de 850 000 t/an (care s-a pus în funcţiune în 1961 la Rafinăria Brazi), se vor construi noi instalaţii, bazate pe cele mai moderne procedee de reformare catalitică, hidrocracare, hi-drorafinare şi altele, la rafinăriile de la Brazi şi Teleajen(reg. Ploieşti), Oneşti (reg. Bacău), ceea ce va permite îmbunătăţirea tuturor produselor, sporirea producţiei, o ridicare considerabilă a calităţii benzinelor, asigurîndu-se totodată materiile prime necesare industriei petrochimice. —B. de extracţie, benzină cu un înalt grad de puritate, avînd limitele de fierbere între 60 şi 115°C. Se foloseşte în industria alimentară, la extracţia uleiu- BENZOAŢI 340 BERBERI rîlor şi a grăsimilor, în industria chimică etc. Se obţine la Ploieşti. benzoâţi (CHIM.), săruri sau esteri ai acidului benzoic. Unii esteri sînt întrebuinţaţi în par* fumerie sau ca medicamente (ex. benzoatul de benzii).—Ben~ zoat de sodiu, C$HţCOONa. Sare de sodiu a acidului benzoic. Se foloseşte în medicină, ca dezinfectant intern, în special pentru căile respiratorii superioare, şi în industria alimentară, pentru împiedicarea fermentării conservelor, benzocaină v. anestezină. benzoic, acid ~ (CHIM.), CtHbCOOH. Primul termen din seria acizilor aromatici. Este o substanţă cristalină albă, care sublimează uşor. Se găseşte în unele răşini vegetale şi se prepară din toluen prin oxidare directă. Se foloseşte în industria coloranţilor, a medicamentelor şi în industria alimentară. benzolism (MED.), intoxicaţie profesională datorită inhalării vaporilor de benzen. Se întîlneşte la muncitorii din industria grăsimilor, a lacurilor, a cauciucului etc. benzpirén (FARM.), hidrocarbură policiclică extrasă din gudron. Benzpirenul exercită o puternică acţiune cancerigenă şi de aceea este folosit pentru producerea tumorilor experimentale (prin pensularea pielii sau prin injecţii intramusculare sau subcutanate). Beoţia, provincie situată în centrul Greciei antice, cu capitala la Teba. Astăzi departament în Grecia cu acelaşi nume. Beowulf/¿e7oü//7, poem epic popular, monument al literaturii anglo-saxone din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, pur-tînd numele unui luptător viteaz de origine scandinavă. Poemul descrie viaţa şi obiceiurile pre-feudale, împletind cu măiestrie faptele istorice cu cele legendare. Béranger [berăje/, Pierre Jean de (1780—1857), poet francez, autor de cîntece satirice populare, foarte răspîndite în prima jumătate a sec. al XIX-lea. A ridicat cîntecul popular francez la nivelul artei literare culte şi l-a pus în slujba ideilor progresiste ale epocii. A publicat mai multe culegeri de cîntece, apărute între 1812 şi 1830. în vremea Restauraţiei (1815—1830), satira lui s-a îndreptat împotriva monarhiei („ încoronarea lui Carol cel Prost“), a nobilimii şi a iezuiţilor („Cucernicii părinţi“), ceea ce i-a atras condamnări la amenzi şi închisoare. După 1830 a satirizat domnia bancherilor şi a celorlalţi capitalişti („Melcii“). B. a cîntat în versuri mişcătoare suferin-ţele oamenilor simpli. A influenţat poezia romînă paşoptistă (D. Bolintineanu, C A. Rosetti ş. a.). K. Marx l-a preţuit ca pe un poet democrat. Un volum P J. Béranger de „Cîntece alese“ a apărut în limba romînă (1958). berbec 1. (ZOOTEHN.) Masculul oii. Ca dezvoltare corporală este întotdeauna superior femelei, dînd şi o producţie de lînă mai mare. 2, (IST.) Maşină de război romană, formată dintr-o grindă cu vîrf de metal în formă de cap de berbec. Se întrebuinţa la asediul cetăţilor pentru spargerea zidurilor. 3. (MAS.) Piesă de lovire, de fontă sau de oţel, a unor maşini de lucru (ciocanul mecanic, soneta pentru spart fontă etc.). 4. (CONSTR.) Utilaj constituit dintr-un bloc masiv pentru lovire (de metal sau de lemn), folosit la înfigerea piloţilor şi palplanşelor în pămînt, prin lovirea repetată a capătului lor superior. După modul de acţionare se deosebesc: 6. de mînâ, executaţi din lemn; 6. cu cădere liberă, care sînt ridicaţi (manual sau cu troliu) în lungul unei sonete şi cad sub acţiunea greutăţii proprii; b. mecanizaţi, la care masa de lovire este acţionată cu abur, cu aer comprimat, prin explozia unui carburant etc. 5. (TEHN.) Berbec hidraulic, veche maşină de ridicat apa. Energia lovi- Berbec hidraulic turilor de berbec produse prin închiderea şi deschiderea alternativă şi automată a supapelor permite f>. h. să ridice apa dintr-un rezervor în altul, situat la o înălţime mai mare decît primul. Datorită simplităţii construcţiei, funcţionării sigure şi faptului că nu necesită o sursă de energie pentru acţionare, b. h. poate fi folosit şi în prezent cu mult succes în alimentarea cu apă a fermelor zootehnice, a G.A.S., a G.A.C. etc. 6. (GEOGR., GEOL.; la pi.) Pietre mari modelate de gheţari, avînd aspectul unor spinări sau frunţi de berbeci. Se întîlnesc în regiunile care au fost acoperite de gheţari (ex. nordul U.R.S.S., al R. P. Polone etc.). berbecel (ZOOL.) v. sfrîn-cioc. Berbecul (ASTR.), constelaţie zodiacală din emisfera boreală. Soarele se află în semnul I • • \! Triunghiul*.....J Pleadele ; * ; • ’ \\ • Berbecul . j Tăuru! I ** **>-*. ; , [Pesta • • » • * : f ^ ^ ^ ^ • j Bd/ena j ^ . !•*• 'Y. LvJ. Berbecul zodiacal al B., punctul gama, la începutul primăverii, deşi, în momentul respectiv, acest punct se află în constelaţia Peştilor. berberi, veche populaţie băştinaşă, de origine libiana, din nord-vestul Africii, în număr de circa 5 500 000 de BERBER IDACEE 341 BERGIUS oameni (1958), în prezent asimilată de arabi. Ocupaţia principală este agricultura, în unele locuri şi creşterea vitelor. berberidacée (BOT.; Berbe~ ridaceae), familie de plante perene erbacee şi lemnoase, cu frunze simple sau compuse, cu flori hermafrodite actino-morfe alterne şi cu spini proveniţi din transformarea unor frunze. Plantele care aparţin acestei familii sînt răspîndite mai mult în regiunile temperate ale emisferei nordice. în ţara noastră există trei genuri şi patru specii din această familie (ex. dracila). , berceuse [bersôz] (termen francez derivat din berceau „leagăn“), cîntec de leagăn care a trecut şi în creaţia muzicală cultă (ex. „Berceuse“ pentru pian de Chopin). Berchet [bersé], Giovanni (1783—1851), poet italian, carbonar; a trăit mulţi ani în exil. Este autorul manifestului romantismului italian progresist (18!6). în poezia sa a denunţat asuprirea popoarelor („Refugiaţii din Parga“, 1824) şi a chemat la luptă pentru unitatea Italiei („Romanţe“, 1824—1827, şi „Fantezii“, 1829). Berdescu, Alexandru (? — 1872), folclorist romîn. A publicat nouă caiete de melodii romîneşti (1860—1862), trei hore (1871) etc., prin care a contribuit la cunoaşterea şi la conservarea tezaurului folcloric ţărănesc şi mai ales orăşenesc din secolul trecut. bére (IND. ALIM.), băutură rezultată din fermentarea alcoolică a unei infuzii sau a unei decocţii de malţ şi de hamei. Conţine, în medie, 90% apă, 3 — 4% alcool etilic, bioxid de carbon (0,4%), dextrine, proteine, vitamine (în special cele din complexul B), săruri minerale etc. Berea, Baruh (1893-1941) A aderat din tinereţe la mişcarea socialistă din Romînia devenind, după primul război mondial, un luptător hotărît pentru transformarea partidului socialist în partid comunist şi afilierea acestuia la Internaţionala a III-a, Comunistă. Ca membru al Comitetului central al Ajutorului Roşu şi apoi ca membru al Biroului C.C. al aceleiaşi organizaţii, B. a desfăşurat o rodnică activitate pentru apărarea şi ajutorarea deţinuţilor politici din închi- B. Berea sori. A fost de două ori condamnat la închisoare. Arestat în ajunul războiului antisovietic şi internat în lagăr împreună cu alţi comunişti, B. a murit în urma regimului de exterminare fizică la care fusese supus. Berezina, rîu în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Bielorusă (613 km). Izvorăşte din podişul Minsk şi se varsă în Nipru. Este navigabil pe o distanţă de 500 km. Pe B. s-au dat mari bătălii în 1812, în timpul războiului cu Napoleon I, şi în 1944, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Berezniki, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Kama. 117 000 loc. (1960). Industrie chimică pentru producţia de îngrăşăminte minerale, de sodă etc. (bazată pe bogatele zăcăminte de săruri de potasiu şi de natriu din regiune). Berg, Aksel Ivanovici (n. 1893), savant radiotehnician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Cercetările sale cuprind probleme de teoria şi proiectarea generatoarelor cu tuburi electronice, stabilizarea frecvenţei, amplificarea şi comanda oscilaţiilor generatoarelor cu tuburi etc. Preşedinte al Consiliului ştiin-ific pentru cibernetică de pe îngă Academia de Ştiinţe a J R S S Berg/ Alban (1885-1935), compozitor austriac, elev al lui A. Schonberg, reprezentant al curentului expresionist. A scris operele „Wozzeck“ (1921) şi „Lulu“ (1928-1935), un concert pentru vioară şi orchestră (1935), lucrări de cameră, lieduri etc. Berg, Lev Semionovici (1876—1950), geograf şi biolog sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A scris numeroase lucrări de geografie regională, de climatologie, ihtio-logie, biogeografie etc. Este fondatorul teoriei landşaftelor geografice, expusă în lucrarea „Zonele landşafto-geografice ale L. S. Berg U.R.S.S.“ (1931-1952). Lau- reat al Premiului de stat al U.R.S.S. Bergamín, José (n. 1895), poet progresist spaniol. A emigrat din Spania după instaurarea regimului franchist. Opera sa („Tînăra partizană“, 1945, ş.a.) este pătrunsă de patriotism şi de avînt revoluţionar antifascist. Bergaxno, oras în nordul Italiei. 113 500 loc. (1959). Are industrie siderurgică, electrotehnică, textilă, de vopsele şi lacuri. Bergen, oraş în sud-vestul Norvegiei, unul dintre principalele porturi ale ţării la Oceanul Atlantic. 115 800 loc.(1960). Prin B. se face exportul de peşte al ţării. Industrie de construcţii de maşini, construcţii navale, industrie textilă şi de conserve de peşte. Bergius [berghius], Friedrich (1884—1949), tehnolog şi chimist german. A studiat şi a elaborat procedeul de hidrogenare sub presiune a cărbunelui şi a turbei. A elaborat un procedeu de fabricare a benzinei sintetice, folosind ca materie primă cărbunele (procedeul B.)t precum şi un pro- BERGMAN 342 BERKELEY cedeu tehnologic pentru fabricarea zahărului alimentar din celuloză. Premiul Nobeî (1931). Bergman, tub ^ (ELT.) v. tub I.P. Bergson /bergso/, Henri (1859—1941), filozof idealist francez. După B., lumea cunoaşte o evoluţie ascendentă (denumită de el „evoluţia creatoare“), o devenire neîntreruptă, determinată de un principiu spiritual, mistic: „elanul vital“. Procesul devenirii se desfăşoară în cadrul unui timp rupt de materie şi de mişcare, denumit de B. „durata pură“. Absolutizînd devenirea, curgerea continuă a fenomenelor şi considerînd gîndirea raţională ca o abordare mecanică, convenţională a realităţii, B. neagă în mod relativist autenticitatea şi însăşi posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice. Noţiunea fundamentală a gnoseologiei berg-soniene este „intuiţia“, concepută ca o capacitate iraţională de a sesiza nemijlocit adevărul prin contopirea eului cu elanul vital. B. consideră religia ca o formă adecvată de cunoaştere, datorită caracterului ei iraţional. Intuiţionismul lui B. este o expresie a cotiturii filozofiei burgheze din epoca imperialismului spre iraţionalism şi fideism. Concepţiile lui social-politice au în general o orientare antidemocratică. A fost un adept al „teoriei elitelor“. Concepînd istoria ca un proces spontan, iraţional, B. a considerat războaiele ca fenomene fireşti şi veşnice. Iraţionalismul lui a exercitat o puternică influenţă asupra filozofiei, literaturii şi artei burgheze din prima jumătate a sec. al XX-lea. beri-beri (expresie cingaleză din dialectul indo-european din sudul Ceylonului, beri „slăbiciune“; MED.), boală provocată de lipsa vitaminei B* din organism, favorizată de alimentaţia îndelungată cu orez decor-ticat. Se caracterizează prin paralizii şi edeme multiple, infiltraţii de serozitate în ţesuturi etc. Apare mai ales în Ja* ponia şi în Asia orientală. berii (MINER.), ^ silicat # natural de beriliu şi aluminiu, incolor sau divers colorat, transparent sau tulbure, cu luciu sticlos. Cristalizează în prisme hexagonale. A fost cunoscut şi folosit din antichitate ca podoabă. Varietăţile limpezi sînt întrebuinţate şi azi ca pietre preţioase: smarald (verde), heliodor (galben-verzui),acvamarin (albăstrui), morganit (roz). Este principalul minereu de beriliu. în R.P.R. a fost întîlnit L comun, în pegmatitele de la Teregova (reg. Banat). beriliu (CHIM.), Be. Element cu nr. at. 4; gr. at. 9,02; p.t. 1285°C; p.f. 2 970°C; gr. sp. 1,82. Este un metal alb-cenuşiu, tare, casant, foarte uşor, puţin răspîndit în natură, unde se găseşte sub formă de berii B. are valenţa 2. în aer se acoperă foarte uşor cu un strat subţire de oxid, care poate fi însă eliminat prin retopirea sa în vid cu un adaos de 0,5% titan sau zirconiu. Adăugat în mică proporţie în aliajele pe bază de cupru, serveşte la obţinerea bronzurilor de b. cu duritate, rezistenţă mecanică şi rezistenţă la coroziune relativ mari, folosite la fabricarea organelor unor maşini. Aliajele de nichel-b. servesc la confecţionarea arcurilor inoxidabile şi a instrumentelor chirurgicale. B., fiind foarte permeabil pentru razele X, constituie un material preţios pentru confecţionarea ferestrelor de ieşire a razelor din tuburile de raze X. Berindei, Ion D. (1871 — 1928), arhitect şi urbanist ro-mîn. A fost profesor la Şcoala de belle-arte din Bucureşti. Realizări mai importante: Palatul administrativ din Iaşi, în stil neogotic (astăzi Palatul Culturii); Muzeul „George Enescu“ din Bucureşti (stil baroc); scuarul Puşkin din Bucureşti, împreună cu o parte din locuinţele din jur. Este autorul unor proiecte urbanistice de sistematizare a unor cartiere din Bucureşti. Bering, Vitus Jonassen (1681 — 1741), navigator şi explorator rus, de origine daneză. A condus primele expediţii în peninsula Kamciatka şi, traversînd marea care îi poartă numele, a ajuns pînă la ţărmurile de nord-vest ale peninsulei Alaska. Strâmtoarea dintre cele două peninsule poartă de asemenea numele lui. Bering, Marea mare situată în partea nordică a Oceanului Pacific, între Asia şi America. Suprafaţa: 2 304 000 km2. Adîncimea maximă ; 4 773 m. Are ţărmuri puternic crestate. Climă rece. Este bogată în peşte, balene, morse şi foci. Bering, Strîmtoarea —, strâmtoare care desparte la nord Asia de America, unind apele Oceanului Pacific cu ale Oceanului îngheţat. Lăţimea: 35 — 86 km. A fost parcursă pentru prima dată de S. I. Dej nev (1648) şi apoi de V. J. Bering (1728). Este străbătută de curentul Oya-Şivo, care aduce ape reci din Arctica în Pacific. berk, rasă de porci cu producţie mixtă (carne şi grăsime), formată în Anglia. Are talie mijlocie, trunchi cilindric, cap mic, puţin concav, picioare scurte. Culoarea părului şi a pielii este neagră pe tot corpul, în afară de rît, extremităţile Berk membrelor şi vîrful cozii, unde este albă. Se îngraşă repede. La noi a servit la formarea varietăţii b a z n a. Berkeley [bacii7, George (1685—1753), filozof reacţionar englez, principal reprezentant al idealismului subiectiv, episcop. Respingînd materialismul lui Locke, B. a imprimat empirismului un caracter idealist. El a redus realitatea obiectivă la senzaţii, la ansambluri de reprezentări şi idei (care, în concepţia sa, nu reflectă realitatea, ci constituie realitatea însăşi), şi a afirmat că a exista înseamnă a fi perceput („esse is percipi“). Negînd caracterul obiectiv al realităţii* B. a susţinut că noţiunile şi abstracţiile sînt simple semne convenţionale. Pentru a evita impasul solipsismului (concepţia absurdă idealist-subiectivă după care nu există decît eul)„ B. a recurs la noţiunea idealist-obiectivă a divinităţii, conside- BERKEL IU 343 BERLIN rată de el ca existînd independent de senzafii şi ca fiind cauza acestora» S-a declarat pe faţă duşman al materialismului, deoarece acesta duce la ateism. Filozofia lui B. reprezintă o reacţiune a marii burghezii engleze din sec. al XVIII-lea împotriva materialismului din secolul anterior. Prin apărarea religiei, el a urmărit consolidarea puterii politice a burgheziei şi dezarmarea spirituală a maselor exploatate. Idealismul subiectiv al lui B. stă la baza teoriilor idealist-subiective din filozofia burgheză contemporană. In „Materialism şi empiriocriti-cism“, V. I. Lenin a supus unei critici nimicitoare idealismul subiectiv al lui B. şi variantele sale „moderne“, care, în esenţă, nu se deosebesc cu nimic de acesta. Op. pr.: „Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti“ (1710), „Trei dialoguri între Hylas si Philonous“ (1713). berkeliu (CHIM.), Bk> Element transuranic sintetic, obţinut în 1949 prin bombardarea americiului cu particule oc de mare energie; nr. at. 97, gr. at. 243. Are valenţele 3 şi 4. berlandieri X riparia (VI-TICULT.), hibrid de portaltoi pe care se altoiesc soiurile roditoare din specia Vitis vinifera sativa. Condiţii favorabile îi oferă terenurile bogate în calcar. Acest hibrid asigură o bună prindere la altoire, producţii mari şi longevitatea plantaţiilor. Este răspîndit şi în Republica Populară Romînă. Berlin. Karl-Marx-AIlee Berlichingen [lerlihingdn]> Goetz von (1480—1562), cavaler german, cunoscut şi cu epitetul de „ mînă de fier“. A participat la războiul ţărănesc german în fruntea unei cete de ţărani din Odenwald (1525), pe care a trădat-o, trecînd de partea electorului palatin, suzeranul său. Goethe l-a ales pe cavalerul Goetz von Berlichingen ca personaj principal al dramei cu acelaşi nume. Berlin, centrul politic, economic şi cultural al Germaniei, situat în R.D. Germană, pe malurile rîului Spree, în Cîmpia Germană de Nord. Port fluvial de seamă şi important nod de comunicaţii din vestul Europei. 3 276 000 loc. (1961). După al doilea război mondial, a fost împărţit în fi. de vest (cu 2 204 000 loc.), care se găseşte astăzi sub ocupaţia puterilor occidentale, şi fi. de est (cu 1 072 000 loc.), care a devenit din 1949 capitala R. D. Germane. Fiecare dintre aceste două părţi ale B. s-a dezvoltat în sensuri diferite. 6. de est este unul dintre cele mai puternice centre industriale ale ţării. Ramurile de bază sînt: industria electrotehnică (circa o treime din producţia ţării) şi cea a construcţiilor de maşini. Sînt dezvoltate industria chimică, optică, poligrafică, uşoară şi alimentară. Renumit centru ştiinţific şi cultural, cu vechi tradiţii. în Berlinul de est se găseşte Academia de Ştiinţe, Universitatea „Humboldt“, Ga- leria naţională, Muzeul de stat, Opera de stat, Opera comică, teatre etc. în Berlinul de vest, ramurile industriale de bază sînt: industria electrotehnică, uşoară şi poligrafică, în care poziţia dominantă o ocupă monopolurile vest-germane. Aici se găsesc: o universitate, Muzeul „Humboldt“, un parc zoologic, operă, teatre etc. Istoric. Veche aşezare slavă, care a cunoscut în sec. al XlII-lea o puternică colonizare germană. în 1307 a dobîndit autonomia. Din 1359 a făcut parte din Hansă. B. a devenit în 1486 reşedinţă a dinastiei de Hohenzollern. în 1685, în urma revocării edictului din Nantesy un număr important de protestanţi francezi (hughe-noţi) s-au stabilit în B., contribuind la dezvoltarea lui. După unificarea Germaniei în jurul Prusiei, oraşul a ajuns capitală a statului. Începînd din sec. al XlX-lea, B* este unul dintre cele mai mari centre muncitoreşti. A fost teatrul unor puternice acţiuni revoluţionare ale proletariatului (în mai 1916, iunie 1916, ianuarie 1918, noiembrie 1918, cînd ţara a fost proclamată republică, în ianuarie 1919, martie 1920, august 1923, mai 1929). în timpul dictaturii hitleriste, B. a devenit centrul „celui de-al treilea Reich“. La 21 aprilie 1945 armatele sovietice au intrat în B., iar la 2 mai l-au cucerit în întregime. După capitularea Germaniei în al doilea război mondial, B. a 314 BERMUD fost împărţit, conform înţelegerii de la lalta, în patru sectoare: sovietic, englez, american şi francez. Respectîndu-se hotăririle Conferinţei de la Potsdam (1945), în sectorul sovietic s-a înfăptuit denazificarea şi democratizarea. B. de est s-a dezvoltat necontenit ca un oraş al construcţiei paşnice şi, din 1949, în urma acţiunilor separatiste ale cercurilor imperialiste, care au culminat prin crearea R.F.G. cu capitala la Bonn, a devenit reşedinţa guvernului R. D. Germane. B. de Vest (sectoarele englez, american şi francez) a devenit un centru al spionajului imperialist şi al provocărilor fasciste, al revanşisrnului imperialiştilor vest-germani. în repetate rîn-duri, U.R.S.S. a propus rezolvarea problemei B. de vest prin declararea lui ca oraş liber, demilitarizat şi garantarea statutului creat prin aceasta. R.P.R, alături de toate ţările iubitoare de pace, sprijină lupta poporului german pentru a se pune capăt regimului de ocupaţie din B. de vest şi pentru transformarea acestuia într-un oraş liber, demilitarizat. La B. au avut loc mai multe conferinţe şi congrese internaţionale şi s-au semnat tratate de pace importante:—Conferinţa de la B. (25 ianuarie— 18 februarie 1954), conferinţă, convocată la propunerea U.R.S.S, la care au participat miniştrii afacerilor externe ai U.R.S.S, Angliei şi Franţei şi secretarul de stat al S.U.A. Ea a examinat următoarele probleme : măsurile pentru slăbirea încordării în relaţiile internaţionale şi convocarea conferinţei miniştrilor de afaceri externe ai Franţei, Angliei, S.U.A, U.R.S.S. şi R. P. Chineze; problema germană şi sarcinile asigurării securităţii în Europa; tratatul de stat cu Austria. Din cauza poziţiei obstrucţioniste a puterilor occidentale s-a ajuns la o ho-tărîre comună numai la primul punct de pe ordinea de zi. Participanţii la conferinţă au căzut de acord ca guvernele lor să contribuie lp soluţionarea problemei dezarmării sau, cel puţin, la o reducere considerabilă a înarmărilor, continuînd schimbul de păreri în această privinţă. în cursul conferinţei, dovedind din nou grijă pentru asigurarea păcii şi securităţii în relaţiile internaţionale, guvernul sovietic a prezentat un proiect de Tratat general european cu privire la securitatea colectivă în Europa. Părţile au căzut de acord asupra convocării Conferinţei de la Geneva din 1954.—Conferinţa de la B. (1945) v. Potsdam, Conferinţa de la —Congresul de la B, congres convocat în 1878, în urma nemulţumirilor Angliei, Germaniei şi Austro-Ungariei (care se erijau în apărători ai Turciei) faţă de Tratatul de la San S t e-f a n o, încheiat în acelaşi an. Congresul a stabilit constituirea principatului Bulgariei ca vasal al Turciei, ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria şi a recunoscut independenţa Romîmei, a Serbiei şi a Muntenegrului. berlină (de la numele oraşului Berlin), trăsură închisă, Berlină de mari dimensiuni, folosită în sec. al XlX-lea. Era suspendată pe arcuri şi avea două banchete aşezate faţă în faţă. Berliner Ensemble [berli-ndr ăsâbl], instituţie teatrală din Berlin (Republica Democrată Germană), întemeiată în 1949 de Bertolt Brecht, a cărui concepţie şi metodă artistică o dezvoltă prin repertoriul său cu tematică actuală şi prin stilul punerii în scenă şi al interpretării. Unii dintre fruntaşii ansamblului, printre care Helene Weigel (conducătoarea teatrului) şi Ernst Busch, sînt, pe lîngâ artişti cu mari merite, şi vechi luptători antifascişti germani. Berlioz [berlioz], Hector (1803—1869), compozitor şi critic muzical francez, reprezentant al romantismului revoluţionar. Creaţia sa, caracterizată prin colorit muzical viu, strălucitor, a găsit forme şi mijloace de expresie noi. B. a năzuit spre o muzică expresivă, spre imagini neobişnuite, spre H. Berlioz compoziţii ample, monumentale. El este deschizător de drumuri în simfonia romantică programatică („Simfonia fantastică“, 1830; „Harold în Italia“, 1834, după Byron; „Simfonia funebră şi triumfală“, 1840, compusă în cinstea eroilor căzuţi în revoluţia din iulie 1830). A mai compus legenda dramatică „Damnaţiunea lui Faust“ (1828—1846), care tratează în stil liber, romantic, poemul lui Goethe, simfonia dramatică „Romeo şi Julieta“ (1839), după Shakes-peare, pentru solişti, cor şi orchestră, un recviem (1837), scris în spiritul tradiţiilor muzicii revoluţionare eroice de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, uverturi, opere („Benvenuto Cel-lini“, 1838; „Troienii“, 1855— 1858). în 1830 a prelucrat imnul revoluţionar „Marseillaise“ pentru două coruri şi orchestră. bermă (germ. Berme „lizieră a unui cîmp“; DRUM., HIDRO-TEHN.), banchetă lată de circa 1 m, executată pe taluzele rambleelor sau debleelor înalte, pentru mărirea stabilităţii talu-zului şi oprirea pămîntului care ar cădea de pe taluz. Bermude, posesiune britanică, formată din circa 300 de insule de corali, în Oceanul Atlantic, la 900 km est de coastele Americii de Nord. Suprafaţa: 53 km2. Populaţia: 44 000 loc. (1959). Centru! administrativ: Hamilton. Are climă tropicală umedă. Economie exclusiv agricolă. Produsele agricole (legume şi banane) sînt destinate în special exportului în S.U.A. Bază militară a S.U.A. BERNA 345 BERNARDIN DE SAINT-PIERRE Berna, capitala Elveţiei, situată pe malurile rîului Aare. 221400 loc. (1960). Centru politic, economic şi , cultural. Nod de comunicaţii. Are industrie de construcţii de maşini, electrotehnică, textilă (bumbac), poligrafică, chimică, farmaceutică, alimentară. Universitate şi alte instituţii culturale. întemeiată în 1191, Berna a devenit capitala ţării în 1848. Oraşul are numeroase monumente arhitectonice din evul mediu. Bernadotte [bernadot], Jean-Baptiste (1763—1844), mareşal francez în timpul campaniilor napoleoniene. Ales de parlamentul suedez ca moştenitor al tronului Suediei (1810), Bernadotte a întors armele împotriva lui Napoleon, participînd, în 1813, la bătălia de la Leipzig. în 1814 a alipit Suediei Norvegia, iar în 1818 a devenit rege al Suediei şi Norvegiei, sub numele de Carol al XIV-lea. Urmaşii lui Jean-Baptiste Bernadotte domnesc şi astăzi în Suedia. Bernal [bdnl]y John Des-mond(n. 1901), fizician şi filozof englez, profesor la Universitatea din Londra, militant progresist pe tărîm social, membru al Societăţii Regale din Londra. I s-a conferit titlul de membru de onoare al Academiei R.P.R. Lucrează în domeniul analizei J. D. Bernal structurale a diferitelor clase de compuşi (metale, hormoni, vitamine şi albumine simple). Este autorul unor lucrări filozofice în care dă o interpretare marxistă istoriei ştiinţei şi subliniază însemnătatea dialecticii materialiste ca bază metodologică a ştiinţelor naturii. Din 1959 este preşedintele executiv al Prezidiului Consiliului Mondial al Păcii. Op. pr.: „Engels şi ştiinţa“ (1935), „Funcţia socială a ştiinţei“ (1939), „Bazele fizice ale vieţii“ (1951), „Marx şi ştiinţa“ (1952), „Ştiinţa de-a lungul veacurilor“ (1954), „Lumea fără război“ (1958). Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1953). Bernard [bernâr7, Claude (1813—1878), celebru fiziolog francez, unul dintre fondatorii fiziologiei moderne; membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Cercetările sale, devenite clasice, privesc funcţia glicogenică a ficatului, rolul sistemului nervos în apariţia diabetului, în reglarea variaţiilor de calibru ale vaselor sanguine, rolul pancreasului în digestia grăsimilor, precum şi diverse probleme de fiziologie musculară, circulatorie şi nervoasă şi de farmacologie (fenomenele electrice din muşchi şi nervi, gazele din sînge, termogeneza hepatică, acţiunea paralizantă a curarei etc.). Lui B. îi revine meritul de a fi făcut distincţie între secreţiile grandulare externe şi cele interne, fiind astfel unul dintre întemeietorii endocrinologiei. B. a creat termenul de „mediu intern“ (pentru lichidul nutritiv care scaldă toate celulele corpului) şi pe cel de „secreţie internă“, în concepţiile sale filozofice, B. a fost inconsecvent. Cons>-derînd că fenomenele vieţii sîi t determinate de cauze materiale la baza cărora stau legile fizicii C. Bernard şi chimiei, el a susţinut toturi că există anumite cauze necunoscute care dau naştere vieţii şi care-i impun anumite legi. în lucrarea sa fundamentală „Introducere la studiul medicinii experimentale“ (1865), Bernard a subliniat rolul observaţiei, al experienţei căpătate prin vivisecţie, al criticii experimentale şi al ipotezei ştiinţifice. Bernardin de Saint-Pierre [bernardè do se piér/, Jacques Henri (1737—1814), scriitor şi naturalist francez, adept al concepţiilor utopice ale lui J.-J. Rousseau, reprezentant al curentului preromantic în literatură. Este autorul lucrării „Studii asupra naturii“ (1784), al romanelor „Paul si Virginia“ (1787, trad. rom. 1872), „Coliba BERNAT 346 BERNSTEIN ISM Indiană“ (1790, trad. rom. 1850) ş.a., în care predomină descrierile pitoreşti ale naturii exotice. Prin indiferenţa sa faţă de problemele sociale ale timpului, prin sentimentul melancoliei, gustul pentru singurătate şi mister, este un precursor al romantismului evazionist. în istoria filozofiei el este cunoscut ca unul dintre cei mai naivi susţinători ai concepţiei antiştiinţifice a f i-n a 1 i s m u 1 u i. Bernat, Andrei (1908— 1944) încadrat de tînăr în mişcarea muncitorească din Romînia, a activat la început în Sindicatele Unitare. în 1927 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist, iar apoi secretar al C.C. al U.T.C. Pentru activitatea sa revolu- din repertoriul clasic (Racine, Shakespeare, Hugo) şi din dramaturgia epocii (Dumas-fiul, ţionară a fost întemniţat de mai multe ori. Condamnat în 1935 la 10 ani închisoare, a fost deţinut în diferite închisori, iar în anii războiului antisovietic a fost internat în lagărul de la Vapniarca. Transferat la închisoarea din Rîbniţa, împreună cu alţi comunişti, a fost ucis în 1944 de fascişti. Bernăth, Aurel (n. 1895), pictor maghiar. A lucrat un timp la Baia Mare. Autor de compoziţii figurale, portrete şi peisaje, în care redă cu sinceritate sentimente intime şi bucuriile simple ale vieţii de toate zilele. După eliberarea Ungariei creează compoziţii tematice de mari dimensiuni şi proiecte de frescă. Bernâth A. este laureat al Premiului Kossuth şi al Premiului Munkâcsy. Bernhardt [bernâr], Sarah (1844—1923), actriţă franceză, formată la şcoala Comediei franceze. A interpretat roluri S. Bernhardt Sardou, Rostand etc.). Arta ei interpretativă s-a caracterizat prin expresivitate, patetism şi printr-o desăvîrşită ştiinţă a dicţiunii. A fost influenţată de v e r i s m. A jucat şi la Bucureşti în primii ani ai secolului nostru. Bernini, Giovanni Lorenzo (1598—1680), arhitect, sculptor şi pictor italian, reprezentant de seamă al barocului. Lucrările sale mai importante sînt: palatele Barberini (c. 1641), Montecitorio şi Odescalchi, monumentala colonadă din faţa bazilicii Sf. Petru (1656—1665), toate în Roma. Ca sculptor, pe lîngă o serie de busturi a lăsat şi numeroase compoziţii („Sf. Tereza“, 1644; „DavicT\ c. 1623; „Apollo şi Dafne“), G. L. Bernini care vădesc o puternică fantezie şi o pronunţată tendinţă spre teatral. Bernoulli [bernăli/, numele mai multor matematicieni elveţieni: Jakob B, (1654—1705) este unul dintre fondatorii calculului variaţiilor. în teoria probabilităţilor a rezolvat pro- blema care-i poartă numele. Are lucrări de determinare a centrului de oscilarea corpurilor şi a rezistenţei corpurilor de diferite forme care se mişcă în lichide; Johann B. (1667 — 1748) s-a făcut cunoscut prin lucrările sale de mecanică şi de calcul diferenţial şi integral. A fost colaboratorul lui G. W. Leibniz în elaborarea calculului diferenţial şi integral; Daniel B. (1700-1782) are lucrări importante în mecanica lichidelor şi a gazelor. Operă principală: „Hidrodinámica“ (1738). Bernstein [hérnstain], Edu-ard (1850—1932), unul dintre conducătorii social-democraţiei reformiste germane, reprezentant al revizionismului, lider al aripii de dreapta a Internaţionalei a Il-a. Sub pretextul „dezvoltării creatoare a marxismului“, B. a trecut la revizuirea teoriei marxiste, la golirea marxismului de conţinutul său revoluţionar. A negat sau a denaturat principalele teze ale marxismului. El nega teoria marxistă a plusvalorii, legile acumulării capitaliste. B. a lansat lozinca „ţelul final nu reprezintă nimic, mişcarea e totul“, propagînd codismul, ploconirea în faţa spontaneităţii mişcării muncitoreşti şi reducînd progresul social exclusiv la reforme în cadrul capitalismului. El preconiza armonia de interese dintre proletariat şi burghezie, se pronunţa împotriva teoriei marxiste despre lupta de clasă, nega necesitatea revoluţiei socialiste, a dictaturii proletariatului şi a creării unui partid revoluţionar al proletariatului, în filozofie, B. s-a ridicat împotriva materialismului dialectic, încercînd să substituie filozofiei marxiste, filozofia idealistă kantiană şi hegeliană. V. L Lenin a demascat cu profunzime şi în mod necruţător concepţiile revizioniste ale lui B., a căror consecinţă practică directă a fost sprijinirea imperialismului german. bernsteinism, curent revizionist dominant în Internaţionala a Il-a, al cărui promotor a fost Eduard Bernstein. V. şi revizionism; r e f o r- m i s m. BERNŞTEIN 347 BERZELIUS Bernştein, Samuil Boriso-viei (n. 1911), slavist sovietic. Se ocupă în special de limba bulgară şi de raporturile lingvistice slavo-romîne. Op. pr. : „Cercetări în domeniul dialectologiei istorice bulgare. I. Limba documentelor valahe din S3C. XIV-XV“ (1948), „Gramatica comparată a limbilor slave“, partea I (1961). Bernştein, Serghei Nata-novici (n. 1880), matematician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A publicat numeroase lucrări de analiză matematică, aducînd contribuţii importante în teoria aproximării funcţiilor şi în calculul probabilităţilor. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. berriasiân (STRAT.), subetaj al v a 1 a n g i n i a n u 1 u i, re-prezentînd zona de trecere de Ia calcarele tithonice la marnele valanginiene şi fiind caracterizat prin anumite specii de amoniţi. In R.P.R. se găseşte în bazinul Dîmbovicioarei, în regiunea Sviniţei, în împrejurimile Sinaiei, în munţii Per-şani etc. Berthelot [bertlo], Henri Mathias (1861 — 1931), general francez, comandant de armată In timpul primului război mondial. A fost şeful misiunii militare franceze în Romînia în timpul acestui război. A participat, comandînd armata Antantei de la Dunăre, la înăbuşirea Republicii Sovietice Ungare (1919). Berthelot [bertlo], Pierre Eugène Marcelin (1827—1907), agrochimiei şi al istoriei chimiei. A cercetat şi a sintetizat multe hidrocarburi şi alţi compuşi organici, contribuind prin aceasta la îndepărtarea din chimie a concepţiei idealiste a „forţei vitale“. B. a inventat bomba calorimetricâ. A arătat că omul poate crea produsele naturii în laborator şi apoi pe scară industrială şi a demonstrat posibilitatea de a cunoaşte legile naturii şi de a verifica valabilitatea cunoştinţelor do-bîndite prin rezultatele activităţii practice. In acelaşi timp însă s-a situat pe poziţia greşită a respingerii concepţiei atomice-moleculare a structurii materiei. Berthier [bertie/, Louis A-lexandre (1753—1815), mareşal francez, şeful statului-major al armatei în timpul lui Napoleon I, pe care l-a trădat în 1814, punîndu-se în slujba Bour-bonilor. Berthollet [bertole/, Claude Louis (1748—1822), chimist M. Berthelot chimist francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A lucrat în domeniul chimiei organice, al termodinamicii, al L. Berthollet francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A elaborat împreună cu Lavoisier nomenclatura care stă la baza chimiei moderne. B. a determinat compoziţia amoniacului şi a altor substanţe şi a pus bazele cercetărilor asupra desfăşurării reacţiilor chimice şi stabilirii echilibrului chimic. , Bertrand /bertră/, Gabriel (n. 1867), chimist şi biochimist francez. în lucrările sale a adus contribuţii referitoare la problema rolului metalelor în procesele biologice, metale care se găsesc în concentraţii foarte mici, în organism (oligoele-mente), şi a precizat rolul enzimelor oxidative (oxidazelor) în aceste procese. Bertrand [bertrâ/, Marcel Alexandre (1847—1907), geolog francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, profesor la Şcoala superioară de mine din Paris. A expus pentru prima oară teoria asupra structurii în pînză de şariaj a Alpilor şi a pus bazele teoriei şariajelor, criticată în parte ulterior. B. a introdus în ştiinţă concepţia despre caracterul periodic al mişcărilor tectonice şi al principalelor epoci de orogeneză (caledonică, hercinică, alpină). Tot el a stabilit o serie de legi ale evoluţiei proceselor magmatice. Bervi, Vasili Vasilievici (pseudonimul lui Af. FlerovskO (1829—1918), economist şi sociolog rus, apropiat din punct de vedere ideologic de narodnicii revoluţionari. El nu a înţeles rolul luptei de clasă şi al revoluţiei şi a idealizat obştea sătească. Lucrarea sa principală tratează despre situaţia clasei muncitoare din Rusia (1869), el înţelegînd însă prin clasă muncitoare pe toţi participanţii direcţi la producţia materială, adică pe toţi muncitorii, ţăranii şi meseriaşii. K. Marx a apreciat caracterizarea veridică a situaţiei din Rusia făcută în lucrare şi, în acelaşi timp, a criticat cu asprime concepţiile naive şi nejuste ale lui B., subliniind caracterul lor utopic şi mic-burghez. Berzelius, Jons Jakob (1779—1848), chimist şi mi- neralog suedez, membru al Academiei de Ştiinţe din Stockholm. A dezvoltat teoria J. J. Berzelius atomică. Descoperind mai multe elemente chimice, el a determinat şi greutatea lor atomică; a elaborat teoria electrostatică a legăturii chi- BESK1ZI 348 BETATRON mice (teoria dualistă) şi a introdus simboluri pentru elemente chimice, cu semnificaţia lor calitativă şi cantitativă. Lui B. i se datoreşte introducerea unor termeni importanţi, cum sînt alotropia, izomeria şi cataliza. Beskizi, masiv muntos în Carpaţi, la graniţa dintre R.P. Polonă, R. S. Cehoslovacă şi U.R.S.S. Altitudinea maximă: 1 725 m. Pînă la 1 400 m sînt acoperiţi de păduri. bessarabiân (STRAT.), al doilea subetaj al sarmaţianului, dezvoltat în sud-vestul Platformei Ruse, în Subcarpaţi (din regiunea Bacău pînă în valea Dîmboviţei), în Dobrogea de sud, în Depresiunea Getică etc. Este caracterizat prin faună de lamelibranhiate, gasteropode etc. Bessel/ie'sa//, Friedrich Wil-helm (1784—1846), astronom şi geodezian german, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A studiat fenomenele precesiei, nutaţiei, aberaţiei, refracţiei etc., a perfecţionat teoria instrumentelor astronomice. Organizator al măsurătorilor geodezice de mari proporţii în Europa centrală, B. a calculat forma şi elementele elipsoidului terestru (elipsoidul lui B.). A introdus în matematică un tip nou de funcţii, funcţiile lui B.t care prezintă mare importanţă pentru fizică şi tehnică. Bessemer [kesimd], Henry (1813—1898), inventator englez, membru al Societăţii Regale din Londra. Este autor a peste 100 de invenţii şi perfecţionări în domeniul tehnicii. A elaborat un procedeu înaintat H. Bessemer de obţinere a oţelului din fontă lichidă (comunicat în 1856), utilizat din ce în ce mai mult în siderurgie (v. şi convertizor Bessemer). Bessenyei [b'eş§n§i] Gyorgy (1747—1811), scriitor şi filozof maghiar, iniţiatorul mişcării iluministe maghiare. Din 1785 a trăit în Transilvania. A militat în pamfletele sale pentru reînnoirea literaturii şi culturii maghiare, pentru răspîndirea ştiinţei în rîndurile poporului, în romanul satiric „Călătoria lui Tarimen“ (1804) a criticat feudalismul, demascînd rolul reacţionar al clerului, al castei nobililor şi al monarhiei absolute. A expus într-o serie de lucrări filozofice, rămase în manuscris, bazele unei concepţii materialist-mecaniciste despre lume, Best, Charles Herbert (n. 1899), fiziolog canadian. Lucrînd în laboratorul lui Macleod, a descoperit, împreună cu Ban~ ting, insulina (1922). A studiat fiziologia musculară, rolul biologic al histaminei etc. Premiul Nobel pentru medicină (1923). Op. pr.: „Bazele fiziologice ale practicii medicale** (scrisă în colaborare cu Taylor, 1936). Bestujev, Aleksandr Alek-sandrovici (pseudonimul lui A. A. Bestujev Marlin$kj)( 1797— 1837), scriitor rus, participant la mişcarea decembriştilor (1825), autor de povestiri romantice inspirate din viaţa caucazienilor. A editat, împreună cu Rîleev, almanahul „Polearnaia Zvezda“ („Steaua polară“, 1823—1825) şi a compus cîntece agitatorice îndreptate împotriva guvernului ţarist. beşchie (TEHN.), ferăstrău manual manipulat de doi muncitori, folosit la retezatul buştenilor. Sin. joagăr. Beşkov, Ilia (1901-1958), grafician bulgar. A lucrat în domeniul caricaturii şi ilustraţiei de carte. între 1920 şi 1940, B, a fost în arta bulgară un exponent al tendinţelor democratice, demascînd în desenele sale politica burgheziei reacţionare. Valoroase sînt desenele antifasciste şi anticleri-cale („Cronica spaniolă“). După eliberarea Bulgariei, Beşkov a desfăşurat o bogată activitate de caricaturist în cadrul revistei satirice „Stîrşel“ („Băr-zăunul“). betacid (FARM.) v. acidol. Betancourt [betăcur] Ro-mulo (n. 1908), preşedintele Venezuelei, din februarie 1959; lider al partidului Acţiunea democratică, fundat în 1941. în 1945—1947 Betancourt a condus Junta guvernamentală, iar între 1948 şi 1958 a trăit în emigraţie. betatron (Fiz.), aparat pentru accelerarea electronilor pînă la energii cinetice foarte mari, cu ajutorul cîmpului electric de inducţie produs de un cîmp magnetic a cărui inducţie creşte în timp. După accelerare, electronii sînt conduşi spre o ţintă metalică pe care sînt proiectaţi, generînd raze X foarte pătrunzătoare. Se întrebuinţează în radioterapia profundă, în defectoscopia pieselor metalice mari şi pentru studiul unor reacţii nucleare. Primul b. a fost construit în anul 1941 de fizicianul american D. W. Kerst. în anul 1959 a fost terminată la Institutul Schiţă simplificată a betalronului R *- tub de accelerare; W — bobine de magnetizare; E — fascicul de electroni P — piesă polară de fizică atomică al Academiei Republicii Populare Romîne constructia unui betatrón de 30 MeV. BETE 349 BETON bete, fîşie ţesută din lînă colorată, lungă de 2—4 m, lată de 5—10 cm, cu care îşi încing mijlocul femeile şi, uneori, bărbaţii. B. sînt împodobite cu motive alese, provenite din întreţeserea dungilor colorate, şi uneori cu mărgele şi ciucuri. Fac parte din portul popular romînesc. Betehtin, Anatoli Gheor-ghievici (1897-1962), mineralog sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R-S.S. A orientat studiul mineralelor şi minereurilor pe linia cercetării compoziţiei mineralogice, a structurii, a originii şi a modului lor de asociere. Op. pr.: „Platina şi alte minerale ale grupei platinei“ (1935), „Minereurile industriale de mangan din U.R.S.S.“ şi „Curs de mineralogie“. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi laureat al Premiului Lenin. betel (BOT.; Piper bettle), arbust tropical din familia piperaceelor, de talie mică, cu tulpini agăţătoare şi flori mici lipsite de corolă, grupate în inflorescenţe de forma unui spic. Creşte sălbatic şi se cultivă în ţinuturile tropicale ale Asiei. Frunzele de b. au un gust înţepător şi sînt folosite pentru mestecat în gură, împreună cu fragmente din să-mînţa palmierului areca (Areca catechu) şi cu alte condimente, mai ales în India şi în Oceania. Betelgeuse (ASTR.), stea roşiatică de mărimea stelară unu; una dintre cele patru stele care formează conturul principal al constelaţiei Orion, Bethe [bete], Hans Albrecht (n. 1906), fizician american, originar din Germania. A adus contribuţii fundamentale în domeniul fizicii atomice şi nucleare. A imaginat ciclul de reacţii termonucleare (ciclul lui B.)9 prin care explică energia stelară. Bethlehem Steel Corpo* ration [beOlhm stil copdreişn] („Trustul oţelului din Bethle-hem“), unul dintre cele mai mari trusturi metalurgice din lumea capitalistă, înfiinţat în S.U.A., în 1904. Produce fontă, oţel brut, cocs, laminate, oţeluri speciale, vagoane, vase de război, plăci de blindaj, tunuri şi alte tipuri de armament. în întreprinderile acestui trust lucrează peste 130 000 de salariaţi. în 1959 cifra de afaceri a reprezentat 2,1 miliarde dolari, iar profitul net 117,2 milioane dolari. B. S* C* are rol conducător în Cartelul american al oţelului. Se află sub controlul grupurilor financiare Mellon şi Morgan. Bethlen, familie de nobili maghiari din Transilvania, dintre care mai cunoscuţi sînt; Gabriel B. (1580—1629), principe al Transilvaniei (1613— 1629), participant la războiul de treizeci de ani împotriva Austriei şi adept al absolutismului; a înfăptuit o serie de reforme în vederea întăririi statului centralizat; Ştefan B principe în 1630, şi Nicolaie B. (1642—1717), cancelar al Transilvaniei şi scriitor politic. Bethmann~Hollweg, Theo-bald von (1856—1921), om de stat german reacţionar, cancelar al imperiului (1909— 1917). Exponent al intereselor iuncherimii prusace şi al magnaţilor financiari germani, a dus o politică de înăbuşire a mişcării muncitoreşti. B. a avut un rol important în pregătirea şi în dezlănţuirea primului război mondial. beton h (CONSTR.) Material de construcţie cu structură de conglomerat, obţinut prin întărirea unui amestec de agregate naturale sau artificiale, de cele mai multe ori pietriş, piatră spartă şi nisip, cu un liant anorganic sau organic (în special ciment şi bitum, precum şi argilă, var, tras-var, ipsos etc.). B. din agregate naturale, legate cu mortare de diferite compoziţii, au fost cunoscute încă din antichitate. La construcţia pilelor podului lui Traian de la Turnu-Severin s-a folosit un var hidraulic denumit „ciment roman“. în prima jumătate a sec. al XlX-lea, fabricaţia cimentului s-a răspîndit rapid, perfecţionîndu-se totodată şi tehnologia fabricaţiei. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, a început fabricarea clinche-rului vitrificat asemănător c i-mentului Portland. în aceeaşi perioadă a apărut b. armat a cărui producţie a luat un mare avînt în urma dezvoltării construcţiilor industriale şi a creşterii producţiei de ciment şi de oţel. Primele brevete pentru elemente de b. armat au fost obţinute de grădinarul francez Joseph Mon-nier între anii 1867 şi 1878. în Romînia, inginerul Anghel S a- 1 i g n y a introdus, pentru prima oară în ţara noastră, b* armat la construcţia celulelor magaziilor cu silozuri din porturile Brăila şi Galaţi, primele construcţii de b. armat de acest fel din lume, folosind plăci prefabricate şi armături sudate. Contribuţii teoretice de seamă a adus inginerul G. Constantinescu prin lucrările publicate între anii 1904 şi 1905. Construcţii importante civile şi de poduri din b. armat au realizat inginerii romîni A. Saligny, Elie Radu, G. Constantinescu, Em. Filipescu, S. Soru ş.a. în U.R.S.S., datorită amploarei uriaşe pe care a luat-o industria construcţiilor, s-au obţinut realizări importante şi în teoria şi calculul b. armat. în 1930 a început folosirea în practică a b. precomprimat de către inginerul francez E. Freyssinet. O contribuţie însemnată în teoria b. precomprimat au adus oamenii de ştiinţă sovietici A. A. Gvozdev şi V. V. Mi-hailov, începînd din 1941. —B. de ciment, beton cu liant de ciment. Priza şi întărirea b. de c. se produc atît în aer cît şi în apă. Are proprietăţi asemănătoare celor ale pietrelor : rezistenţă mare la compresiune şi mică la întindere. Este folosit ca 6. simplu sau b. armat în construcţii de tot felul.—fî. compact, beton de ciment cu porozitate foarte redusă. Se obţine prin reducerea proporţiei de apă şi ciment şi prin îndesarea me- BETONARE 350 BEZÎMENSKI canică a b. la punerea în lucrare prin: vibrare sau vibro-presare (b. vibrat), laminare (b. laminat), centrifugare (b. centrifugat) sau vacuumare (b. vacuumat), B.c. are o largă utilizare în construcţiile în care se cere impermeabilitate sau protecţia deosebită a armăturilor.— B. uşor, beton de ciment, obţinut din agregate naturale sau artificiale uşoare (piatră ponce, rumeguş, zgură etc.) şi utilizat la executarea elementelor de construcţie uşoare. —B, celular (sau poros), mortar sau pastă de ciment cu goluri, obţinut prin înspumare (aero-cret) sau prin dezvoltarea unui gaz în masa lui (gaz-beton), înainte de terminarea prizei cimentului, şi folosit ca înlocuitor de zidării sau în combinaţie cu t. armat,—B. hidrotehnic, beton de ciment compact şi durabil, folosit în construcţii hidrotehnice la exterior în contact periodic sau permanent cu apa.—B. armat, beton de ciment în masa căruia este înglobată o armătură de oţel, destinată să reziste eforturilor de întindere care se produc în elementele de construcţie sub acţiunea încărcărilor. Uneori armăturile preiau şi o parte din eforturile de compresiune. Cantitatea de armătură dintr-o piesă de i.a. sau procentul de armare variază între anumite limite. V. şi procent de armare. — B. precomprimat, beton armat în care se realizează înainte de încărcare o stare permanentă de comprimare a b., prin introducerea unor e-forturi artificiale de întindere a armăturii. Deosebim b.p. cu armături preîntinse, la care efortul artificial în armătură este obţinut înainte de întărirea betonului, şi b.p. cu ar-mături postîntinse, la care efortul este dat după întărirea b. în alcătuirea b.p. se folosesc b. cu rezistenţe mari şi oţeluri superioare, ceea ce asigură eficacitatea sa tehnică-econo-mică. în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară, tendinţa este de a folosi b.p. mai ales sub formă de prefabricate. B. armat şi b. precomprimat devin materiale care înlocuiesc metalul (în special oţelul) la unele construcţii importante, ca poduri cu deschideri mari, construcţii industriale etc. 2* (DRUM.) Beton asfaltic, beton din agregate mari (pietriş sau criblură), nisip şi filer, avînd ca liant bitumul asfaltic şi folosit la executarea unor îm-brăcăminţi rutiere. Se deosebesc : b.a. turnat, b.a. cilindrat9 b. argilos. betonâre (CONSTR.), operaţie manuală sau mecanizată care constă fie în introducerea amestecului de beton în săpăturile de fundaţii, în c o f r a j e 1 e elementelor de construcţie, în tiparele pieselor prefabricate, fie în aplicarea lui pe suprafeţele care urmează să fie acoperite cu beton (de ex. pe peretele unei galerii de tunel). V. şi torcretare. betonieră (CONSTR.), maşină, staţionară sau mobilă, folosită Betonieră pentru prepararea betoanelor şi a mortarelor de ciment, alcătuită dintr-o tobă cu un dispozitiv de amestec, care este antrenată manual sau mecanic. Este echipată în general cu mecanism de încărcare, de descărcare şi de dozare a materialelor. în Republica Populară Romînă se produc betoniere mecanizate cu capacităţi de 250, 450 şi 1 000 1. betulacee (Betulaceae), familie de plante care cuprinde numeroşi arbori şi arbuşti, cu frunze simple, alterne, dublu dinţate pe margini, cu flori unisexuate, grupate în inflorescenţe numite amenţi, la care polenizarea se face cu ajutorul vîntului. Fructul, o nucşoară, este deseori înconjurat de un înveliş membranos. în R.P.R. există 5 genuri şi 17 specii din această familie (ex. mesteacănul, carpenul, arinul, alunul etc.). beţie (MED.) 1. Stare de intoxicaţie, de obicei trecătoare, datorită introducerii în organism a unei cantităţi mari de alcool. Se caracterizează prin alterări ale conştiinţei, tulburări de comportare, de echilibru şi de mobilitate. 2. Stare patologică reversibilă, produsă de diferite substanţe cu acţiune toxică (bioxid de carbon, benzen, cocaină, stupefiante, eter etc.) asupra sistemului nervos central. Bevan, Aneurin (1897 — 1960), om politic englez. A fost lider al partidului laburist şi principalul exponent al curentului de centru din acest partid. între 1945 şi 1951 a fost membru al guvernului britanic. Bevin, Ernest (1881 — 1951), om politic englez, conducător de dreapta al partidului laburist englez şi al trade-unio-nurilor. A fost unul dintre organizatorii N.A.T.O. şi al altor blocuri militare agresive. Ca ministru în mai multe guverne, a dus o politică anti-muncitorească. Bewick, [biăic], Thomas (1753—1828), grafician englez (gravor în lemn, ilustrator, desenator, acuarelist). în planşele sale a redat printr-o tehnică nouă, într-o manieră mai mult picturală decît grafică, imagini de animale (peşti, păsări), dar şi peisaje şi scene de gen, tratate cu umor şi adesea cu o ascuţită notă satirică. Bezdechi, Ştefan (1888— 1958), filolog romîn, specialist în limbile clasice. A fost profesor la Universitatea din Cluj. Numeroasele sale traduceri din literatura şi filozofia greco-latină (Euripide, Aristofan, Platon, Aristotel, Ovidiu, Plutarh) şi studiile sale cu subiecte din cultura antică, „Aristofan şi contemporanii săi“ (1922), „Gînduri şi chipuri din Grecia veche“ (1927), au contribuit la cunoaşterea valorilor umanismului antic la noi. Bezîmenski, Aleksandr Ilici (n. 1898), poet sovietic rus. La începutul activităţii sale a făcut ţ>artc din grupul dc poeţi care au promovat temele concrete ale vieţii noi. B. a publicat şi lucrări satirice (piesa „împuşcătura“, 1930), îndreptate BEZOAR 351 BIARRITZ împotriva birocratismului şi rămăşiţelor mentalităţii burgheze. A mai scris poeme închinate eroismului muncii socialiste, luptei ostaşilor de pe front în anii războiului antihitlerist („Caiet de pe front“, 1946) şi versuri în care demască pe aţîţătorii la război („Versuri de mînie“, 1949, trad. rom.). bezoâr (ZOOL.; Capra aegar-gus), specie de capră sălbatică, Bezoar care trăieşte în munţii stîncoşi din Creta, din Asia Mică şi din Caucaz. Bezoarul este unul dintre strămoşii caprei domestice Bezout [bezti], Etienne (1730— 1783), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris; s-a ocupat cu metodele generale de rezolvare a sistemelor de ecuaţii algebrice de grade superioare. Bezredka, Alexandr Mihai-lovici (1870—1940), microbio-log rus, elev al lui I. L Meci-nikov. A elaborat metode preţioase pentru desensibilizare, vaccinare pe cale bucală, prepararea vaccinurilor vii (anti-pestoase, antiholerice, antidi-zenterice etc.). De numele lui este legată metoda B, care constă în măsurile ce trebuie luate pentru împiedicarea accidentelor anafilactice în cursul seroterapiei, prin desensibilizare. Op. pr.: „Imunitatea locală“ (1920), „Anafilaxia şi antianafîlaxia“ (1928). Bezruc f bezruci/, Petr (pseudonimul lui Vladimir Vagelţ) (1867—1958), poet ceh, artist al poporului din Republica Socialistă Cehoslovacă. Volumul său de versuri „Cîntece si-leziene“ (1909) cuprinde ^poezii scrise în spiritul cîntecelor populare şi este dedicat luptei maselor împotriva asupririi sociale şi naţionale. Bhabha, Homi (n. 1910), fizician indian, şeful Comisiei pentru energia atomică din India. Se ocupă cu studiul razelor cosmice, cu teoria particulelor elementare, cu teoria cuantică şi cu utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice. bhakti, mişcare religioasă din India feudală, care a culminat în sec. XVI-XVIII. Ea era îndreptată împotriva hinduismului ortodox şi reprezenta o reacţie antifeudală a păturilor largi de meşteşugari, neguţători şi ţărani. Mişcarea b. se ridica împotriva sistemului de caste şi propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa divinităţii. Printre reprezentanţii ei ideologici de frunte se numără poeţii Kabir (1440—1518) şi Tulsi Das (1532-1624). Bhasa (sec. III sau IV e.n.), dramaturg indian. I se atribuie 13 drame, găsite în sec. al XX-lea în India de sud. Temele dramelor sale sînt luate din Mahabharata şi Ramayana şi sînt scrise într-un stil influenţat de acestea. Bhaskara (sec. XII e.n.), matematician indian. A rămas de la el o lucrare de astronomie, din care primele două capitole sînt consacrate aritmeticii şi algebrei. în această lucrare se face prima expunere metodică a sistemului de nume-raţie zecimal şi se dau regulile de efectuare a celor patru operaţii aritmetice. Bhavabhuti (sec. VIII e.n.), dramaturg indian. Din creaţia lui s-au păstrat trei drame, scrise pe teme din Ramayana. Reprezentative pentru literatura clasică sanscrită, ruptă de mase, artificială^ piesele lui B. prezintă interes din punct de vedere istoric şi filologic. Bhutan, stat în partea estică a munţilor Himalaia, sub protectoratul Indiei. Suprafaţa: circa 50 000 km2. Populaţia : 660 000 loc. (1959). Centrul administrativ : Punajţa. Teritoriu muntos cu altitudinea maximă de 7 314 m. (vîrful Chomo-Lhari). Climat tropical de munte cu influenţe musonice. Vegetaţia, formată din păduri tropicale şi de conifere, urcă pînă la 3 500 m. Ocupaţia principală a popu- laţiei este agricultura (orez, porumb, mei, legume, bumbac). Mici exploatări de cupru. bi- (lat. bis „de două ori“), element de compunere cu sensul „doi“, „dublu“, „de două öri“ (ex. bianual, bisilabict bivalent), Biafystok, oraş în nord-estul R.P. Polone. 121 000 loc. (1960). Nod feroviar. Centru al industriei textile (prelucrarea lînii, bumbacului şi inului), întreprinderi ale industriei alimentare şi de prelucrare a lemnului. Bianu, Ioan (1856—1935), filolog romîn. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Ro-mîne. A organizat Biblioteca Academiei, înzestrînd-o cu un mare număr de manuscrise, cărţi şi periodice. Sub conducerea sa s-au alcătuit mari lucrări de bibliografie, între care primele trei volume din „Bibliografia romînească veche, 1508— 1830“ (1903-1936) şi „Catalogul manuscriptelor romînesti“ (3 vol., 1907-1931). A editat numeroase texte vechi. Este unul dintre autorii principali ai reformei ortografice din 1904 L Bianu a Academiei Romîne, reformă care a reprezentat un pas important în introducerea principiului fonetic în scrierea limbii romîne. bianual, care apare, care are loc de două ori pe an (ex. revistă bianuală, conferinţă bianuală). Biarritz [biariţ], oraş în sud-vestul Franţei, port la Oceanul Atlantic, situat în Golful Gasconiei. 22 900 loc. (1954). Biarritz este o staţiune balneoclimatică de importanţă internaţională. BIATOM IC 352 BIBLIOGRAFIE biatomic (CHIM.; despre un element sau o substanţă), care are moleculele constituite din doi atomi (ex. moleculele de clor, CI2, hidrogen, //2, acid clorhidric, //CV). biban (Percafluviatilis), peşte teleostean răpitor, de apă dulce, din familia percidelor, cu două aripioare dorsale, dintre care prima are spini; pe flancurile corpului are 5—9 dungi negre transversale. Biban Corpul este arcuit, acoperit cu solzi mărunţi, botul prelung, cu maxilarul inferior ieşit înainte şi cu gura mare. Lungimea obişnuită este de 25—30 cm, dar poate ajunge pînă la 50 cm lungime şi la peste 2 kg greutate. La noi trăieşte în majoritatea apelor. Poate fi pescuit tot timpul anului. în Delta Dunării se pescuiesc pe an pînă la 500 000 kg.—B. -soare (Lepomis gibbosus), peşte teleostean, din familia centrar-chidelor, înrudit cu b. Are corpul lung de 10—20 cm, frumos colorat, verde-albăstrui, cu strălucire metalică, irizantă, cu pete portocalii şi verzui. Originar din America de Nord şi aclimatizat în Europa, este răspîndit şi la noi, în bălţile Dunării. Este dăunător pisciculturii, deoarece distruge icrele şi puietul. Nu are valoare economică. bibelou, mic obiect de artă, folosit pentru decorarea interioarelor, biber (ZOOL.) v. castor, biberet 1. (ZOOTEHN.) Blă-niţă de culoare maro-roşcat, obţinută prin sacrificarea mieilor c a r n a b a t la vîrsta de 3—4 luni. Blăniţa se tunde la înălţimea de circa 1,5 cm şi imită astfel blana de biber. 2. (IND. TEXT.) Pluş de culoare gri sau maro, cu părul din lînă sau din fibre sintetice, care are un tuşeu moale şi este folosit la haine pentru garnituri de gulere, de manşete etc. Bibescu, Gheorghe, domn al Ţării Romîneşti (1842— 1848), ales de Extraordinara Obştească Adunare. Reprezentant al intereselor boierimii reacţionare, el a căutat să înăbuşe mişcarea revoluţionară a vremii, introducînd cenzura şi prigonind pe reprezentanţii opiniei publice progresiste. Izbucnirea revoluţiei din 1848, căreia a încercat să i se opună cu ajutorul oştirii, l-a silit să abdice şi să fugă în Transilvania. Reîntors în ţară a fost ales membru al Divanului ad-hoc (1857). Bibescu, Martha (n. 1890), scriitoare de limbă franceză, de origine romînă. în romanele sale a zugrăvit mediul saloanelor aristocraţiei şi marii burghezii^ franceze („Papagalul verde“, 1924), a evocat frumuseţile Parisului („Catherine-Paris“, 1927), precum şi peisajul rustic romînesc într-o viziune idealizată („Izvor, ţara sălciilor“, 1923). Membră a Academiei belgiene de limbă şi literatură franceză (1955). bibilică (Namida meleagris), pasăre domestică din familia fasianidelor, originară din Africa, cu penajul pestriţ (cenuşiu cu alb) sau alb, cu o proeminenţă cornoasă pe cap. Producţia anuală de ouă este de 60 — 70 buc., greutatea vie de Bibilică 1—2,5 kg. Se creşte în special pentru carnea ei de calitate superioară. Biblia (gr. biblion „carte“), „cartea sfîntă“ a religiilor iudaică (mozaică) şi creştină. Se compune din două părţi: „Vechiul testament“ (elaborat în sec. XIII —II î.e.n.), recunoscut deopotrivă de iudei şi de creştini, şi „Noul testament“, acceptat numai de creştini. B. cuprinde diferite mituri şi legende, motive folclorice, precepte religioase care consfinţesc exploatarea, norme morale care exprimă ideologia claselor dominante, propovăduind pasivitatea, împăcarea cu suferinţele pămînteşti, umilinţa etc. Analiza ştiinţifică a Bibliei a dezvăluit conţinutul ei fictiv şi contradictoriu, spulberînd totodată născocirile teologice despre originea ei divină. „Biblia de la Bucureşti“ (1688), întîia traducere integrală a Bibliei tipărită în limba romînă. Traducerea a fost făcută de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, cu concursul altor cărturari, prin grija lui Şerban Cantacuzino. Este un monument al limbii ro-mîne vechi şi a avut un rol însemnat în dezvoltarea limbii literare. bibliobuz, automobil cu bibliotecă ambulantă, care deserveşte localităţile lipsite de biblioteci. bibliofagi (gr. biblion „carte ^ şi phagein „a mînca“; ZOOL.), denumire dată insectelor şi acarienilor care distrug cărţile şi actele, hrănindu-se cu celuloza din hîrtie. bibliofilie (gr. biblion „carte“ şi philia „iubire, pasiune“). 1. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu studiul cărţilor sub raportul rarităţii sau al valorii lor artistice. 2* Pasiunea de a cunoaşte, de a evalua şi de a colecţiona cărţi rare şi preţioase. bibliografie (gr. biblion „carte“ şi graphein „a scrie“) 1. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea şi răspîndirea publicaţiilor, în scopul folosirii lor cît mai complete de către cititori. în R.P.R., înregistrarea producţiei de tipar, începută în anii puterii populare, se efectuează prin publicaţii bibliografice editate bilunar de Biblioteca centrală de ştat: „Bibliografia Republicii Populare Romîne“ şi „Bibliografia periodicelor din Republica Populară Romînă“. 2. Lista operelor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o problemă, la o disciplină sau la un grup de discipline, făcută după anumite reguli bibliografice (ex. b. operei lai N. Bălcescu, b. folclorului romînesc, b. medicală). B. este descrip-tivă, atunci cînd se mărgineşte la descrierea exterioară a unor lucrări, numele autorului, titlul, datele de apariţie, formatul, hîrtia, felul scrisului sau pro* cedeul de imprimare, ilustraţiile BICAZ Barajul şj iacul de acumulare al hidrocentralei Hidrocentrala ,,V. I. Lemn" BICAZ BIBLIOLOGIE 853 BIBLIOTECA CENTRALĂ etc, fără aprecieri asupra conţinutului lor; analitică, atunci cînd indicaţiile bibliografice sînt însoţite de scurte rezumate ale scrierilor, articolelor, documentelor etc. respective; critică, atunci cînd conţine aprecieri asupra calităţilor şi lipsurilor scrierilor respective, şi de recomandare, atunci cînd conţine o listă a scrierilor recomandate pentru o anumită categorie de cititori, listă în care se fac aprecieri asupra valorii conţinutului acestor scrieri. bibliologie (gr. biblion „carte“ şi logos „cuvînt, studiu“), ştiinţă care se ocupă cu studiul cărţii ca produs al vieţii social-culturale. Ea are în vedere istoria, tehnica alcătuirii şi răs-pîndirea cărţilor, precum şi problemele conservării si descrierii lor. B. cuprinde: a) bibliologia propriu-zisă (istoria scrisului, a cărţii şi a tiparului), b) bibliografia, c) biblioteco-nomia şi d) bibliofilia. biblioraft, mapă în formă de carte, cu coperte de carton, avînd un dispozitiv metalic interior care permite fixarea, păstrarea şi mînuirea uşoară a corespondenţei şi a altor acte clasate. Biblioteca Academiei R.P.R., bibliotecă creată la Bucureşti, în 1867, pe lîngă Societatea Academică Romînă. în decursul timpului au intrat în patrimoniul ei cîteva biblioteci istorice romîneşti de mare valoare, ca biblioteca Colegiului „Sf. Sava“ (care îngloba şi biblioteca Academiei din Bucureşti — şcoala superioară grecească —, înfiinţată în 1679), Biblioteca centrală (1864—1901), bibliotecile lui AL Papiu-Ila-rian, AL Odobescu, Iosif Na-niescu, D. Sturdza-Scheianul ş.a. Din 1885 biblioteca are şi drept de depozit legal, iar în prezent posedă o reţea de 34 de biblioteci filiale de specialitate pe lîngă unităţile de cercetări ale Academiei R.P.R, dintre care patru în provincie (Cluj, Iaşi, Timişoara, Tg. Mureş). Are profil de bibliotecă ştiinţifică enciclopedică şi este centrul coordonator al activităţii de schimb cu străinătatea a filialelor şi unităţilor Academiei R.P.R. înglobează numeroase secţii şi cabinete 23 — c. 761 care elaborează lucrări ştiinţifice de informare şi documentare : bibliografie şi documentare; informare ştiinţifică; stampe şi muzică (cu preţioase colecţii de acuarele, desene, gravuri, fotografii, partituri muzicale etc.); numismatică (cu peste 200 000 de monede şi medalii etc.); manuscrise, cartea veche romînească, documente, hărţi (cu preţioase colecţii de manuscrise romîneşti, slave, greceşti, orientale, documente istorice, foi volante, hărţi etc.); periodice (cu peste 32 000 de colecţii); completarea colecţiilor. Biblioteca posedă primele manuscrise romîneşti, cronicile lui Gr. Ureche, M. Costm, I. Neculce, Radu Popescu, literatură populară etc, primele tipărituri romîneşti, manuscrisele clasicilor literaturii romîne (V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, G. Coşbuc, L L. Caragiale etc.), cea mai însemnată şi mai completă colecţie de periodice romîneşti, cel mai bogat fond de cărţi romîneşti vechi, o valoroasă colecţie de documente în limba slavonă şi latină (începînd cu sec. al XlV-lea) şi în limba romînă (începînd cu sec. al XVI-lea), numeroase cărţi rare (în diferite limbi). La sfîrşitul anului 1959, fondul publicaţiilor se ridica la 3 740 000 de volume, al manuscriselor la 9 067 de volume (romîneşti 5 905, slave 752, greceşti 1 461, orientale 390 ş. a.), al scrisorilor la peste 110 000, al documentelor la circa 259 000. B.A. R.P.R. redactează şi publică bibliografia naţională romînească retrospectivă, din care pînă în 1960 a apărut partea privitoare la cărţile tipărite între 1508 şi 1830 şi cea privitoare la periodicele dintre 1820 şi 1906. Tot în cadrul ei se pregătesc diferite bibliografii speciale (corespondenţa lui M. Kogălni-ceanu, V. Alecsandri etc.), cataloage de fonduri (manuscrisele romîneşti, greceşti, slave etc.), ediţii de texte, buletine selective, ghiduri bibliografice. Cu începere din 1955 publică a-nuarul „Studii şi cercetări de bibliologie“. Biblioteca centrală de stat a R.P.R., bibliotecă naţională înfiinţată în 1955, la m Bucureşti. Fondul său enciclopedic, cuprinzînd şi colecţiile unor biblioteci vechi (ca biblioteca Ateneului Romîn şi biblioteca Aşezămîntului „N. Băl-cescu“), bogate în cărţi şi periodice romîneşti sau privitoare la ţara noastră, număra, la sfîrşitul anului 1959, 3 613 200 de unităţi (cărţi, periodice, manuscrise, stampe, hărţi etc.). Este centru naţional de depozit legal, de informare bibliografică, de catalogare, de schimb internaţional. Redactează şi publică bibliografia naţională curentă: „Bibliografia Republicii Populare Romîne. Cărţi, albume, hărţi, note muzicale“, „Bibliografia periodicelor din R.P.R.“, „Anuarul cărţii din R.P.R.“ şi întocmeşte statistica oficială a producţiei de tipar. Elaborează pe fişe Catalogul colectiv al cărţilor conservate în bibliotecile din R.P.R, alcătuieşte bibliografii retrospective sau pe diferite teme şi publică buletine de informare bibliografică şi bibliologică şi cataloage colective : „Catalogul colectiv al . cărţilor străine intrate în bibliotecile din R.P.R.“, „Repertoriul periodicelor străine abonate de bibliotecile din R.P.R.“, „Repertoriul periodicelor din R.P.R. Schimb internaţional“. Colaborează la publicaţiile bibliografice internaţionale. în-drumează activitatea metodică şi bibliografică a bibliotecilor publice şi publică manuale de biblioteconomie, călăuze metodologice, bibliografii de recomandare ş.a. Editează colecţia de monografii „Biblioteci din R.P.R.“ şi fişe tipărite pentru producţia curentă de tipar. Biblioteca centrală uni* versitară din Bucureşti, înfiinţată în 1891 (ca bibliotecă a Fundaţiilor universitare), şi-a început activitatea în 1895. Are profil de bibliotecă ştiinţifică enciclopedică şi didactică. La sfîrşitul lunii septembrie 1960, avea circa 400 000 de volume, iar bibliotecile filiale aveau circa 800 000 de volume de cărţi şi de periodice. în fondurile sale există circa 800 de volume de cărţi romîneşti vechi, peste 3 600 de albume, o bogată colecţie de note muzicale, de atlase şi hărţi. BIBLIOTECA CENTRALĂ 354 BICEPS Biblioteca centrală universitară din Cluj, înfiinţată în 1872; are profil de biblioteci ştiinţifică enciclopedică şi didactică. în 1960 avea 1 409 360 de volume (cărţi şi periodice), dintre care: 90 de incunabule, 1 022 de cărţi romîneşti vechi, 1 428 de cărţi maghiare vechi, 4 000 de manuscrise, 5 087 de stampe, 16 000 de hărţi, 16 000 de note muzicale, 2 848 de medalii şi monede. Posedă o reţea de biblioteci filiale (pe facultăţi, secţii, catedre) cu 475 760 de volume. Biblioteca centrală universitară din Iaşi, înfiinţată în 1839 ca bibliotecă a Academiei Mihăilene; are profil de bibliotecă ştiinţifică enciclopedică şi didactică.' în 1960 avea : 661 808 volume (cărţi şi periodice), 700 de manuscrise, 200 de stampe, 2 000 de hărţi etc. Are o reţea de biblioteci de facultate, de secţie şi de catedră cu 235 833 de volume. „Biblioteca romînească“, una dintre primele publicaţii periodice romîneşti. A apărut la Buda(l82l, 1829-1830, 1834) şi a fost redactată de Zaharia Carcalechi. Cuprinde informaţii, scrieri istorice, morale, literare etc. bibliotecă (gr. biblion „carte14 şi thelţe „dulap“) 1. Instituţie de cultură, în care se adună, se organizează şi se păstrează fonduri de publicaţii (cărţi, reviste etc.) şi manuscrise, pentru a fi folosite de către cititori sau cercetători (ex. Biblioteca Academiei R.P.R., Biblioteca centrală de stat a R.P.R.). După rolul lor şi după categoriile de cititori pe care îi deservesc, bibliotecile se împart în : publice, documentare, ştiinţifice, de masă, şcolare, pentru copii, pentru orbi etc. Cele mai vechi biblioteci cunoscute datează din mileniul al III~lea î.e.n. (Egipt, China). Cea mai însemnată b. din antichitate a fost aceea din Alexandria (Egipt), înfiinţată de primii doi monarhi din dinastia Ptolemeilor, în sec. al III-lea î.e.n.; avea, după unele informaţii, 700 000 de volume în anul 47 î.e.n., cînd a fost parţial distrusă cu prilejul ocupării Alexandriei de către Cezar. Astăzi, cele mai mari biblioteci din lume sînt: Biblioteca „V. I. Lenin“ din Moscova (dezvoltată din biblioteca Muzeului public „Rumeanţev“, înfiinţată în 1862; în 1957 avea 20 000 000 de cărţi, publicaţii periodice, manuscrise etc.); Biblioteca naţională din Paris (înfiinţată în sec. al XIV~lea; posedă circa 6 000 000 de cărţi, periodice etc., 125 000 de manuscrise); Muzeul Britanic (British Mu-seum) din Londra (înfiinţat în 1753; posedă circa 5 000 000 de cărţi, peste 70 000 de manuscrise, circa 10 000 de incunabule, numeroase colecţii arheologice, numismatice, de artă etc.); Biblioteca naţională centrală din Florenţa (înfiinţată în 1837; are circa 3 000 000 de volume).—B.ambulantă (sau cir-culantă), stoc de cărţi (instalat într-un automobil sau într-un alt vehicul) care se trimite temporar şi periodic în localităţi lipsite de biblioteci publice. V. şi b i b 1 i o b u z. 2. Colecţie de cărţi (tipărite de o editură), care se publică în volume identice ca format şi ca aspect grafic (ex. Biblioteca pentru toţi), biblioteconomie, ramură a bibliologiei care se ocupă cu formarea, administrarea şi organizarea activităţii bibliotecilor (catalogare, clasificare, îndrumarea lecturii etc.). V. şi catalografie. bicameral, sistem ~, sistem în care organul legislativ al statului este compus din două adunări reprezentative. în statele burgheze, potrivit 5. b parlamentele sînt alcătuite din-tr-o cameră inferioară (ex. camera deputaţilor, Camera Comunelor) şi o cameră superioară (ex. senatul, Camera Lorzilor). Ambele camere asigură, prin compunerea lor, realizarea intereselor burgheziei, camera superioară avînd rolul de a împiedica transformarea in lege a proiectelor adoptate de camera inferioară sub presiunea maselor populare. în U.R.S.S., s. 6. al organului suprem al puterii de stat, Sovietul Suprem al U.R.S.S., compus din Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor, este determinat de caracterul multinaţional al Statului sovietic şi se deosebeşte fundamental de s. b. din statele burgheze. 5. b. în U.R.S.S. asigură respectarea intereselor tuturor oamenilor muncii şi a intereselor specifice ale naţionalităţilor. Sovietul Naţionalităţilor are aceleaşi drepturi ca Sovietul Uniunii, fiind alcătuit şi funcţionînd după aceleaşi principii democratice ca şi acesta. V. şi unicameral, sistem bicarbonaţi (CHIM.) v. carbonaţi acizi, Bicaz, afluent (42 km) pe dreapta al Bistriţei moldoveneşti. Izvorăşte din masivul Hăşmaşul Mare. Este renumit prin cheile sale pitoreşti, săpate în calcar, şi prin lacul de baraj natural din bazinul superior (Lacul R o ş u), în jurul căruia s-a dezvoltat staţiunea balneoclimatică Lacul Roşu. Bicaz, oraş raional în reg. Bacău, la confluenţa Bistriţei cu Bicazul. 12 270 loc. (1961). Aici s-au construit, în anii puterii populare, barajul lacului de acumulare de pe rîul Bistriţa (lac lung de peste 35 km) şi tunelul de aducţiune al Hidrocentralei „V. I. Le-n i n“, care a intrat în funcţiune cu primele agregate (110 000 kW) în 1960, precum şi o mare fabrică de ciment. Lacul de acumulare cu împrejurimile lui devine centrul unui complex turistic.—Fabrica de ciment de la B., una dintre cele mai mari şi mai moderne fabrici de ciment din R.P.R. , construită în anii 1952—1955 pe bază de proiecte şi utilaje realizate pentru prima dată în ţară. Iniţial producţia fabricii a fost destinată construcţiei barajului Hidrocentralei „V. I. Lenin“ de la Bicaz. Ea are o capacitate de producţie de peste 700 000 t de ciment pe an. în 1956 a intrat în funcţiune, ca o secţie a acestei întreprinderi, fabrica de plăci şi tuburi de presiune de azbociment, iar din 1961 a început să producă ciment pentru sonde de mare adîncime, produs care are caracteristici tehnice speciale. biceps (ANAT.), muşchi cu două capete, care fuzionează apoi într-o singură masă musculară (ex. b. brahial, b. crural). Muşchii b. acţionează în organism ca flexori. BICHAT 355 BIEDERMEIER . Bichat [bişâ/, François Xavier (1771 — 1802), medic francez, unul dintre fondatorii anatomiei generale, ai histo-logiei normale şi patologice şi ai embriologiei. Op. pr. : „Tratat despre membrane“ (1800), „Cercetări fiziologice asupra vieţii şi morţii“ (1800), „Anatomie generală“ (1801). bici (V1TICULT.), coardă roditoare de un an, lăsată în prelungirea coardei de doi ani şi avînd aproximativ lungimea egală cu a acesteia. Are aspectul unui bici, de unde îi vine şi numele. bicicletă (lat. bis „de două ori“ şi gr. kyklos „roată, cerc“), vehicul rutier, folosit în general pentru transportul unei singure persoane, format dintr-un cadru tubular, două roţi de rulare (cu bandaje de cauciuc), o bară de direcţie (ghidon) care comandă roata directoare (din faţă), o şa şi două pedale, care antrenează roata motoare (din spate).—B.-tandem, bicicletă pentru două sau trei persoane, avînd cadru dublu, două roţi de rulare, două (trei) ghidoane (cel din faţă comandînd roata directoare şi cel din spate fix), două (trei) şei şi două (trei) perechi de pedale, pentru antrenarea roţii motoare. bicromâţi (CHIM.), săruri ale acidului bicromic H^Cr^O^ (care nu există liber). Se prezintă sub forma unor substanţe cristaline, în general de culoare roşie-portocalie, solubile în apă. în mediu acid sînt oxidanţi puternici. — Bicromat de sodiu Na^CrzOi. Sarea de sodiu a acidului bicromic. Se prezintă sub formă de cristale roşii-portocalii, solubile în apă. înlocuieşte bicromatul de potasiu, fimd mai ieftin decît acesta. Se fabrică în ţara noastră la Baia Mare(reg. Maramureş) şi la Tîrnăveni (reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară).—Bicromat de potasiu K^CtiOï* Sarea de potasiu a acidului bicromic. Se prezintă sub formă de cristale de culoare roşie-portocalie, solubile în apă. Se obţine din bicromatul de sodiu, prin tratare cu clorură de potasiu. Este un oxidant puternic, folosit atît în laborator cît şi în industrie (tăbăcărie, fotografie, galvanoplastie, industria coloranţilor ctc.). Bicsad, comună în raionul Oaş, regiunea Maramureş. 6 180 loc. (1961). Izvoare minerale. întreprindere de prelucrare a lemnului. Bicsad, comună în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov, pe valea Oltuîui, 2 750 loc. (1961). Bicsadul este o staţiune balneară, cunoscută prin efectele terapeutice ale izvoarelor sale minerale care se recomandă în afecţiunile ficatului şi în gastrite. bicuspid (lat. bis „de două ori“ şi cuspis, ~idis „vîrf“; despre o formaţie anatomică), cu două vîrfun (ex. valvula bicuspidă sau mitrală a inimii, apofizele Bicuspide ale vertebrelor cervicale etc.). Bidstrup, Herluf (n. 1912), caricaturist danez. în perioada de ocupaţie fascistă a Dane-mărcii a făcut parte din mişcarea de rezistenţă, iar din 1945 publică în presa comunistă caricaturi realiste în care demască politica războinică a imperialiştilor şi uneltirile acestora. biedermeier [biddrmaidr], denumire dată stilului care s-a dezvoltat în pictură, artele decorative, mobilier, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Germania şi Austria. Stilul este intitulat astfel după numele unui personaj (întruchipare literară a filistinului burghez) care apare în poemele scriitorului german L. Eichrodt. Operele realizate în stilu! b. sînt adaptate vieţii micii burghezii germane. Lipsa lor relativă de orizont şi de perspectivă este întrucîtva compensată de nota de sinceritate şi adesea de umor, de interesul pentru folclorul naţional. în artele decorative, în mobilier, b. exprimă gustul pentru confort şi preferinţa pentiu viaţa de familie şi apare ca o ripostă BIEF 356 BIGOTISM adusă stilului empire, stil fastuos care se impusese în timpul ocupaţiei napoleoniene. bief (HIDROTEHN.), porţiune dintr-un curs natural de apă sau dintr-un canal, limitată de două puncte caracteristice (ex. b. dintre două ecluze). Biela, cometa ~ (ASTR.), cometă periodică descoperită în 1826 de astronomul amator ceh W. Biela. A avut o perioadă de rotaţie în jurul Soarelui de 6,6 ani. La sfîrşitul anului 1845 s-a desfăcut în două părţi, fiecare avînd nucleu şi coadă. C.fî. a dispărut după anul 1852. bielă (MAS.), element al unui mecanism, de forma unei tije sau a unei bare, ale cărui capete sînt legate prin articulaţii cilindrice sau sferice de alte elemente mobile ale mecanismului şi care este folosit pentru a transmite sau a transforma o mişcare. în general, b. serveşte la transformarea unei mişcări de rotaţie sau a unei mişcări oscilante într-o mişcare rectilinie alternativă şi invers. V. şi mecanism bielă-manivelă. Bielefeld [bilefeld], oraş în R. F. Germană, în nordul Westfaliei, 174 500 loc. (1960). Industrie textilă (in şi bumbac), de construcţii de maşini, de cartoane etc. bieletă (MAS.), bielă al cărei capăt este articulat cu o altă Bielă Bieletă 1 — bielă mamă; 2 — bielete bielă (numită bielă-mama) în aşa fel încît ambele biele să poată lucra pe acelaşi fus al arborelui cotit. Se foloseşte la motoarele cu ardere internă în V sau în W. Bielorusia v. Republica Sovietică Socialistă Bielorusă. Bielski, numele a doi cronicari poloni: Martin B. (1495— 1575), primul cronicar polon care a scris opere istorice în limba naţională. Opera sa istorică, „Cronica lumii întregi“ (1564), cuprinde şi informaţii cu privire la istoria Moldovei; Joachim B. (c. 1540—1599) a continuat şi a publicat (în 1597) lucrarea tatălui său Martin B. Ea a fost folosită şi de cronicarul moldovean Gr. Ureche, care o numeşte „letopiseţul leşesc“. Bielsko-Biala/’iie7sco-fcia/p7, oraş în sudul R. P. Polone. 76 000 loc. (1960). Nod feroviar. Industrie textilă şi constructoare de maşini textile, maşini electrice etc. bienal (lat. bis „doi“ şi annus „an“) 1. Care are Ioc o dată la doi ani, care se ţine din doi în doi ani (ex. festival b.t conferinţă ¿.). 2* (BOT.; despre unele plante) Care face fructe numai în al doilea an de la semănare. în primul an plantele bienale îşi formează rădăcina, o tulpină scurtă şi o rozetă de frunze; în al doilea an apar ramificaţiile tulpinii, florile, fructele şi seminţele, încheindu-se cu acestea ciclul vital al plantei (ex. sfecla, varza, morcovul etc.). Bierut, Boleslaw (1892— 1956), militant al mişcării comuniste poloneze şi internaţionale, membru al P. C. din Polonia de la înfiinţarea acestuia (1918). A fost unul dintre organizatorii Partidului Muncitoresc Polonez (1942) şi unul dintre conducătorii luptei revoluţionare de eliberare a poporului polonez. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost arestat de numeroase ori. în ianuarie 1944 a fost ales preşedinte al organului suprem al puterii populare creat în ilegalitate, Krajowa Rada Narodowa, iar după eliberarea Poloniei, preşedinte al republicii (1947— 1952), apoi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1952— 1954). Din 1954 pînă la sfîr- B. Bierut şitul vieţii, B. a deţinut funcţia de prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez. bifid, împărţit în două părţi pînă la mijlocul lungimii sau lăţimii sale (ex. frunză ¿.). bigamie (lat. bis „de două ori“ şi^ gr. gamos „căsătorie“; DR.), infracţiune care constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită legal. bigă (NAV.), grindă de metal sau de lemn, articulată la un capăt de partea inferioară a unui catarg sau a unei coloane şi susţinută la celălalt capăt de o parîmă (b a 1 a n s i n ă). Printr-un sistem de scripeţi se poate roti şi ridica, servind astfel la încărcarea şi descărcarea mărfurilor pe nave. bigeminism (lat. bis „de două ori“ şi geminus „dublu“; MED.), tulburare de ritm a inimii, caracterizată prin apariţia unei sistole de amplitudine redusă (extrasistolă), la un interval scurt după fiecare sistolă normală. Se întîlneşte în unele afecţiuni ale inimii (ex. în miocardită) şi în anumite intoxicaţii. biglă (IND. LEMN.), dispozitiv care serveşte la prinderea pînzelor de ferăstrău la un gater. Sin. scăriţă. bignonia (Catalpa bignonioi~ des), arbore din familia bigno-niaceelor, cu frunze foarte mari, în formă de inimă, şi cu flori mari, albe, grupate în panicule erecte piramidale. Are fructe cilindrice de 20—30 cm lungime. Bignonia se cultivă ca arbore decorativ în parcuri. Sin. catalpa. bigotism, fanatism în privinţa credinţei religioase şi BIGRILĂ 357 BILBAO preocupare excesivă pentru ritual. bigrilă (TELEC.), tub electronic cu vid înaintat, care are două grile între catod şi anod, cea din vecinătatea cato-dului avînd tensiunea electrică pozitivă faţă de acesta (fiind pozitivată), iar a doua, de comandă, avînd tensiune negativă. în prezent nu se mai utilizează. Bihar, stat în nord-estul Indiei. Suprafaţa: 171 350 km2. Populaţia: circa 46 500 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Patria. în sudul B. se află importante zăcăminte de minerale (cărbune, fier, bauxită, cupru, mică). Este dezvoltată industria energetică, siderurgică (marile uzine de la Djam-shedpur), metalurgică neferoasă, chimică (la Sindri), de construcţii de maşini, alimentară, textilă etc. B. este o importantă regiune agricolă a Indiei. 86% din populaţie se ocupă cu agricultura. Se cultivă orez, grîu, porumb, trestie de zahăr, iută, mac etc. Biharea, cetate puternic întărită, în apropiere de Oradea, centrul formaţiunii statale de tip feudal condusă de Menu-morut (sec. al X-lea). La B. s-a dat, în 1514, ultima mare bătălie din timpul războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gheorghe D o j a. Bihor, Munţii Bihorului, rnasiv muntos în Munţii Apuseni, alcătuind axul principal al acestora. Se întind de la nord la sud, între Crişul Repede şi Crişul Alb. Structura geologică a munţilor este complexă : roci cristaline, sedimentare vechi şi eruptive. Altitudinea maximă: 1 848 m (vîrful Curcubăta Mare). Aici se găsesc materiale de construcţie (andezi-te, marmură, calcare). Obiective turistice în zonele carstice: peştera cu gheţarul de la Scărişoara, Padiş, Cetăţile Ponorului, Focul Viu, Valea Galbenei etc. bihun, utilaj folosit în tehnica pescuitului marin, pentru baterea ţăruşilor necesari aşezării carmacelor pe fundul mării (pînă la adîncimea de 30—50 m). Bikini, insulă coraligenă nelocuită din Oceanul Pacific; face parte din Arhipelagul Marshall. Suprafaţa: 5 km2, în zona din jurul acestei insule S.U.A. au efectuat experienţe cu arma .atomică şi cu hidrogen. bilabial (LINGV.; despre sunete, consoane), care se articulează cu participarea ambelor buze (ex. b, p sînt consoane b.)* bilanţ 1. (CONT,) Tablou care cuprinde, în formă sintetizată şi în expresie valorică, mijloacele economice, sursele de constituire a acestora şi rezultatele financiare ale activităţii unei unităţi economice la un moment dat. Cuprinde două părţi: partea stîngă (activ), în care sînt înscrise mijloacele după componenţa lor, şi partea dreaptă (pasiv), care exprimă sursele acestor mijloace. După perioadele de timp pe care le cuprind, se deosebesc: bilanţuri lunare, trimestriale şi anuale. După scopul în care se întocmesc, există bilanţuri de deschidere, care servesc, la începutul anului, pentru deschiderea conturilor în evidenţa contabilă, bilanţuri de închidere, care servesc la finele anului, pentru închiderea conturilor în evidenţa contabilă etc. 2.(TEHN,) Bilanţ energetic, calcul care, avînd la bază principiul conservării energiei, urmăreşte să oglindească modul de repartiţie a energiei într-un sistem sau într-o instalaţie energetică. Serveşte la stabilirea corelaţiei dintre producerea şi consumul de energie, în vederea construirii de noi unităţi de producţie a energiei sau a extinderii celor existente, pentru repartizarea raţională a producătorilor şi a consumatorilor de energie etc. — 6. termic, calcul care se bazează pe principiul conservării energiei şi care urmăreşte să oglindească repartiţia căldurii într-un motor sau într-o instalaţie termică. Serveşte la verificarea proiectelor sau a instalaţiilor în funcţiune, la determinarea pierderilor termice şi a randamentului termic etc. 3. (GEOGR.) Bilanţ termic al sistemului pămînt-at-mosferâ, calculul care exprimă raportul dintre cantitatea de căldură primită şi cantitatea cedată în cadrul acestui sistem. Scoarţa terestră primeşte căldura prin radiaţia solară (directă şi difuză) şi o pierde prin radiaţia reflectată şi radiaţia ei proprie. Surplusul de căldură e consumat prin evaporarea apei şi prin circulaţia atmosferică.—fi. hidrologic, calcul care exprimă raportul dintre cantităţile de apă intrate şi cele ieşite de pe un teritoriu într-un anumit interval de timp. Elementele principale ale 6. h. sînt precipitaţiile atmosferice, scurgerea apei la suprafaţa terenului şi evaporaţia. Modificarea proporţiilor între elementele i. h. în raport cu nevoile societăţii se efectuează prin amenajări agrosilvice, hidrotehnice etc. bilă1 1. (TEHN.) Sferă de metal, de sticlă, de lemn, de cauciuc etc., cu diametrul pînă la cîţiva decimetri, avînd diverse întrebuinţări (ex. la rulmenţi cu bile, la morile cu bile etc.). 2. (CONSTR.) Piesă tronconică de lemn rotund, cu diametrul mediu de 4—16 cm şi lungimea de 4—12 m. Se foloseşte la executarea unor construcţii provizorii sau auxiliare (schele, sprijiniri, eşafodaje etc.). bilă2 (FIZIOL.), produs de excreţie a ficatului, care se prezintă sub formă de lichid transparent de culoare gălbuie sau verde, cu reacţie alcalină. La om, cantitatea de b. produsă zilnic este de 700—1 100 ml. Componenţii ei principali sînt pigmenţii şi acizii biliari, car-bonaţii alcalini şi colesterolul. B., secretată de celulele ficatului, este colectată de capilarele biliare, apoi transportată de canalele hepatice şi depozitată în vezicula biliară. Din vezicula biliară se varsă, prin canalul cistic, în canalul coledoc şi prin acesta în duoden. B. joacă un rol important în digestia grăsimilor, favorizînd emulsionarea şi absorbţia acestora la nivelul intestinului subţire. Bilbao, oraş în nordul Spaniei, într-o regiune bogată în zăcăminte de minereuri de fier, mare port situat pe rîul Ner-vion, în apropierea Golfului Biscaia. 263 000 loc. (1959). Nod feroviar şi centru industrial : industrie siderurgică, de BILBOR 358 BIMETAL construcţii navale, electrotehnică, chimică, de sticlă şi textilă. Prin port se exportă mai ales minereu de fier şi se importă cărbune. Bilbor, comună în raionul Topliţa, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, localitate balneocli-matică. 2 530 loc. (1961). Izvoare minerale şi zăcăminte de lignit. bilentilă (FIZ.), sistem optic folosit pentru obţinerea f r a n-jelorde interferenţă prin dedublarea unui izvor de lumină în izvoare coerente. Este format din două semilen-tile uşor depărtate una de alta, obţinute prin secţionarea în diametru a unei lentile convergente. Semilentilele produc două imagini reale care constituie izvoarele undelor coerente. bilet (EC.) 1. Bilet de bancă, mijloc de plată apărut datorită dezvoltării creditului şi pus în circulaţie, sub formă de bancnote, cambii, cecuri etc., de băncile de emisiune pe baza funcţiei banilor ca mijloc de plată. în capitalismul premono-polist, biletele de bancă aveau acoperire în aur şi în cambii private, iar băncile de emisiune le converteau, la cerere, în aur. în epoca imperialismului, şi mai ales în perioada crizei generale a capitalismului, convertibilitatea a fost suspendată în cea mai mare parte dintre ţările capitaliste, iar biletele de bancă au devenit în acest caz bani de h î r t i e. în socialism, biletele de bancă exprimă natura nouă a banilor, izvorîtă din caracterul deosebit al producţiei de mărfuri şi al acţiunii legii valorii în condiţiile proprietăţii socialiste a-supra mijloacelor de producţie. Sin. bani de credit. V. şi ban ix. 2* (în capitalism) Bilet la ordin, formă de cambie prin care o persoană (numită emitent) se obligă să plătească necondiţionat, într-un anumit loc şi la o anumită dată (numită scadenţă), o sumă de bani persoanei (numită beneficiar) pe care o desemnează ¿. la o. biletă (METAL.) v. ţaglă. „Bilete de papagal“, revistă literară apărută sub conducerea scriitorului Tudor Arghezi, între 2 februarie 1928 şi 9 august 1929. A reapărut între 15 iunie şi 5 octombrie 1930, 1937-1938 şi decembrie 1944—14 februarie 1945. Aici şi-a publicat T. Arghezi o parte dintre pamfletele sale reprezentative, îndreptate împotriva moravurilor corupte ale regimului burghezo-moşie-resc. Au colaborat M. Sado-veanu, G. Topîrceanu, Al. Sa-hia, Otilia Cazimir, Demostene Botez, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Maria Banuş, Aurel Baranga, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu ş. a. Revista s-a bucurat de popularitate îndeosebi în rîndurile tinerilor scriitori, Bile vi ci, Ionaşco(sec.XVII), căpitan moldovean în timpul domniei lui Gheorghe Duca. A fost de mai multe ori în Rusia, ca sol al domnului romîn. Cu prilejul uneia dintre aceste călătorii a adus în Moldova o tipografie (1679), dăruită mitropolitului Dosoftei de către Ioachim, patriarhul Moscovei. biliari, acizi ~ (BIOCHIM.), componenţi principali ai b i- 1 e i, elaboraţi de celula hepatică. Sînt formaţi din acizi colici (colic, dezoxicolic, lito-colic), derivaţi din steroli prin conjugare cu aminoacizii glicina sau taurina. Se deosebesc acizi glicocolici şi taurocolici. în bilă, a. se găsesc sub formă de săruri de sodiu (săruri biliare); în unele afecţiuni hepatice sînt eliminaţi în urină. Cu acizii graşi formează compuşi complecşi (acizi coleinici), care favorizează emulsionarea şi solubilizarea acizilor graşi, jucînd astfel un rol important în absorbţia acestor componente în organism. A se pot izola din bilă prin evaporare şi prin extracţie cu alcool şi eter. bilingvism (LINGV.), situaţia în care se află un vorbitor sau un grup social care foloseşte în mod curent şi cu aceeaşi uşurinţă două limbi diferite. bilion (MAT.), număr a cărui valoare este egală cu 1012, adică cu o mie de miliarde (în R.P.R., Anglia, Germania etc.) sau cu 109, adică cu un miliard (în U.R.S.S., S.U.A., Franţa). bilirubină (BIOCHIM.), pigment biliar de ¿uloare roşie, care rezultă din descompunerea hemoglobinei de către celulele sistemului reticulo-endotelial din măduva osoasă sau din ganglionii limfatici, din splină şi din ficat. în stări patologice trece în sînge şi de aici în urină. Culoarea galbenă a pielii şi a mucoaselor din timpul icterului se datoreşte b. biliverdină (BIOCHIM.), pigment biliar de culoare verde, rezultat din oxidarea biliru-binei în organism. Bill~Beloţerkovski, Vladi-mir Naumovici(n. 1885), scriitor sovietic rus, maestru emerit al artei din R.S.F.S.R. în tinereţe a fost marinar. în octombrie 1917 a participat la luptele de la Moscova. A scris nuvele cu caracter autobiografic (uit. trad. rom. volumul „O cursă înverşunată“, 1960) şi numeroase piese de teatru, dintre care cea mai importantă, „Uraganul“ (1925, trad. rom. 1951), redă eroismul luptei revoluţionare în primii ani ai Puterii crvVIPtirP» Billul drepturilor (1689), act constituţional adoptat de parlamentul englez în 1689, ca urmare a loviturii de stat din 1688—1689. El nu îngăduia regelui exercitarea, fără con-simţămîntul parlamentului, a unor drepturi ca: dreptul de a suspenda aplicarea legilor sau de a stabili excepţii de la executarea lor, dreptul de a percepe impozite şi de a forma şi a întreţine o armată permanentă în timp de pace. Actul proclama „libertatea“ dezbaterilor parlamentare şi a alegerilor pentru parlament (alegeri la care participa însă numai un număr restrîns de persoane din rîndurile aristocraţiei şi marii burghezii). B.d. a limitat puterea monarhiei, consacrînd victoria aristocraţiei funciare şi a marii burghezii asupra absolutismului regal. bilon (AGROTEHN.), coamă de pămînt de diferite lungimi, înaltă de circa 40 cm, în care se plantează viţă altoită, butaşi pentru înrădăcinare sau legume. Se amenajează manual sau mecanic (cu rariţa). între b. se găsesc şănţuleţe prin care se dirijează apa pentru udat şi unde se pun îngrăşămintele. bimetâl (TEHN.) 1* Produs tehnic realizat prin unirea pe cale mecanică a două metale (ex. cupru placat cu aur; oţel Bl METAL ISM 359 BIO ACUMULARE placat cu nichel etc.). V. şi placare. 2, Organ sensibil folosit la relee termice şi la termostate, compus din două rigle din metale diferite, sudate pe toată lungimea. La încălzire se încovoaie din cauza dila-taţiei termice diferite, a riglelor, putînd acţiona astfel asupra unui mecanism de control sau de comandă. bimetalism, vechi sistem monetar, la baza căruia, ca măsură a valoni, stăteau două metale, aurul şi argintul, monedele din ambele metale avînd aceeaşi putere de circulaţie şi servind ca mijloc legal de plată. B. a existat sub doua forme: a) banii de aur şi de argint au circulat paralel, în-deplinindu-şi funcţia de echivalent general în raport cu valoarea lor intrinsecă (sistemul circulaţiei paralele); b) banii de aur şi de argint au circulat pe baza unui raport de valoare între ei, fixat de către stat (sistemul dubld circulaţii). B. a fost un sistem monetar nestabil, deoarece funcţia banilor de echivalent general impune în mod obiectiv un singur etalon al valorii mărfurilor. La sfîr-şitul sec. al XlX-lea, statele au renunţat treptat la, b* şi au trecut la sistemul monetar al monometalismului, pe bază de aur. bimzuire(lND. PIEL.) 1. Operaţia de prelucrare a pieilor prin frecare cu o piatră sau cu un praf abraziv, pentru a se da suprafeţei lor un caracter velurat (mătăsos). 2. Operaţia de şlefuire cu hîrtie abrazivă a feţei tălpii de încălţăminte. bina (CONSTR.), clădire de zidărie în curs de construcţie. binar (lat. binarius, din bini „cîte doi“) 1. (LOG., MAT.) Relaţie binară, relaţie care are loc între doi termeni (ex. A implică B; A—B; A>B). R.b. se caracterizează prin diverse proprietăţi : tranzitivitate, intranziti- vitate, simetrie, asimetrie, reflexivitate, ¿reflexivitate etc. — (MAT.) Sistem 6., sistem de numeraţie în care baza este 2. Numerele naturale se scriu în baza 2, folosind numai cifrele 0 şi I. Astfel, numărul 5 se scrie în 5. 6. 101, căci avem egalitatea5=1 •22+0*2+l. Sistemul de numeraţie b* are numeroase aplicaţii în ştiinţă şi în tehnica modernă (ex. în teoria informaţiei, electronică, automatizare etc.). 2« (CHIM.; despre un compus, un sistem fizicochimic sau un amestec), care este constituit respectiv din două elemente, din doi componenţi sau din două faze, din două substanţe. 3. (MUZ.; despre o succesiune ritmică, despre o măsură sau formă muzicală), care se divizează în două. binder (DRUM.), beton as-faltic, cilindrat, cu un volum sporit de goluri (peste 15%) din cauza procentului redus de agregate fine din alcătuirea mixturii. Serveşte ca strat de legătură între o îmbrăcăminte asfaltică şi stratul de bază din corpul şoselei, ca strat de egalizare pentru reprofilarea fundaţiilor sau ca fundaţie pentru trotuarele de asfalt. Binet [bine], Alfred (1857— 1911), psiholog idealist francez. S-a situat pe poziţia pozitivismului, considerînd că psihologia trebuie să studieze conduita şi nu psihicul ca atare, care ar fi de resortul „metafizicii“ (al filozofiei idealiste). A cercetat în special psihologia gîndirii şi psihologia copilului, împreună cu Th. Simon a întocmit „scara metrică a inteligenţei“, un sistem de t e s t e care avantaja pe copiii claselor avute. Biniş, sat în com. Doclin, dependentă de oraşul Reşiţa, Vas de Biniş reg. Banat, renumit prin ceramica lui. Păstrînd elemente de tradiţie daco-romană, producţia acestui centru de olari se caracterizează prin culoarea găl-buie-trandafirie a fondului nesmălţuit şi prin suprafaţa po- roasă a vasului, decorată cu humă albă şi roşie. Vasele de mari dimensiuni sînt împodobite cu brîie alveolate. binoclu, instrument optic compus din două lunete terestre . A 1 i ♦ Z Binoclu 1 — ocular: 2 — obiectiv; 3 — prisme cu reflexie totală identice, folosit la observarea obiectelor depărtate. Lunetele au axele longitudinale paralele şi sînt dispuse în aşa fel ca să poată fi apropiate sau depărtate între ele, cu ajutorul unui şurub, pentru ca distanţa dintre centrele optice ale ocularelor să fie egală cu distanţa dintre pupilele celui care foloseşte instrumentul. binoculâr, care se referă la ambii ochi, care interesează ambii ochi, care se face cu ambii ochi (ex. vedere b.)9 care are două oculare (ex. microscop &.). binom (MAT.), sumă sau diferenţă a două monoame (ex. a2jr3b; ac2—b).—Binomul lui Newton, numele formulei care dă dezvoltarea expresiei (a+6)w; (a + b)m = am+ j -am-H + m-M) ------1_yn . 1 '2 binormâlă (MAT.), dreaptă care trece printr-un punct al unei curbe şi este perpendiculară pe planul oscu- 1 a t o r al acesteia în punctul considerat. bio- (gr. bios „viaţă“), element de compunere cu sensul „(referitor la) viaţă“, „(referitor la) fiinţe vii“ (ex. biografie„ biologie). bioacumulâre(PEDOL.), proces de absorbţie şi de concentrare în plante a unor substanţe care, după descompunerea materialului vegetal, rămîn în sol şi contribuie la fertilizarea lui. BIOBIBLIOGRAFIE 360 BIOLOGIE biobibliografie, scriere care cuprinde biografia unui autor, urmată de lista operelor lui şi de bibliografia privitoare la viaţa şi la activitatea lui. biocatalizator (gr. bios „viaţă“ şi fczta/i/sis „dizolvare“; BIOCHIM., F1ZIOL.) 1* Substanţă care, fără a îndeplini un rol energetic sau plastic, este indispensabilă organismului animal şi vegetal pentru desfăşurarea proceselor biologice. Prezenţi în organism în cantităţi mici, b. orientează şi determină viteza reacţiilor chimice ale diferitelor transformări metabolice. Din categoria b. fac parte hormonii, vitaminele şi enzimele. 2. Denumire generică dată unor substanţe de natură chimică diferită, care au proprietatea de a stimula dezvol-tarea unei culturi bacteriene aflate într-un mediu de cultură nefavorabil. biocenoză (gr. bios „viaţă“ şi koinos „comun“; BIOL.), totalitatea organismelor vegetale şi animale care populează un anumit mediu (biotop) cu condiţii de existenţă mai mult sau mai puţin uniforme, create în mod natural sau artificial. Membrii b. sînt legaţi între ei prin relaţii de strînsă interdependenţă (dintre care cele mai importante sînt cele de nutriţie), formînd cu mediul respectiv un tot unitar, denumit ecosistem (ex. b. fundului mării, b. pădurii, b. fundului de baltă etc.). Procesul de dezvoltare a b. este continuu şi de lungă durată. Schimbările intervenite în compoziţia sa pot atrage după sine schimbarea întregii b. Studiul b. prezintă importanţă pentru aclimatizarea şi reaclimatizarea unor plante şi animale de interes economic, în elaborarea măsurilor de profilaxie precum şi în lupta cu dăunătorii etc. biochimie, ramură a ştiinţelor biologice. Obiectul b. este stabilirea corelaţiilor dintre procesul biologic şi structura chimică, prin cercetarea proceselor chimice şi fizico-chimice ale vieţii organismelor. B, s-a dezvoltat ca rezultat al aplicării metodelor fizicii şi chimiei în domeniul fiziologiei şi biologiei în general. Ea s-a constituit ca ştiinţă de sine stătătoare în a doua jumătate a sec. alXIX-lea. Folosirea metodelor şi tehnicii noi (izotopi, electroforeză, cro-matografie, microscop electronic) a dus la creşterea importanţei b., care a devenit necesară în toate ramurile ştiinţelor biologice şi în special în medicină. Sin. chimie biologică. bioclimatologie, ramură a climatologiei care studiază influenţa climei asupra fiinţelor vii. biocurént v. electricitate animală. bioeleménte (BIOCHIM.), elementele chimice care intră în componenţa celulei vii (ex. carbonul, oxigenul, azotul, sulful, calciul, fosforul etc.). biofotogenézá v. lumină animală. biogeneză (BIOL.), teorie după care orice fiinţă vie provine din altă fiinţă care i-a dat naştere (Omne vivum ex vivo). Biogeneză a fost formulată de savantul italian Fr. Redi şi demonstrată de L. Pasteur. biogeochimie, ramură a geochimiei, care se ocupă cu studiul compoziţiei chimice a organismelor şi cu modul de participare a materiei vii şi a produselor ei de descompunere în procesele de migraţiune şi de acumulare a elementelor chimice din scoarţa terestră. Pe baza cuceririlor b., în ultimul timp s-au elaborat mai multe procedee biogeochimice, care, împreună cu alte metode de prospecţiune, sînt folosite pentru descoperirea unor zăcăminte de substanţe minerale utile. biogeografie, ştiinţă care studiază repartiţia biocenozelor, fauna şi flora diferitelor regiuni ale globului terestru. Biogeografia se împarte în: geografia biocenozelor, geografia animalelor şi geografia plantelor. biografie (gr. bios „viaţă“ şi graphein „a scrie“), naraţiune amănunţită a vieţii unei persoane reale. biolite (gr. bios „viaţă“ şi lithos „piatră“; PETROGR.), roci formate prin transformarea substanţei organice (cărbuni, bitu-mine) sau a resturilor minerale de plante şi de animale (calcare, radiolarite, diatomite, guano şi altele). biologie (gr. bios „viaţă“ şi logos „cuvîni, studiu“), ştiinţa despre viaţă ca formă specială de mişcare a materiei, care istoriceşte a apărut din materia nevie, anorganică. Principalul obiect al b. îl formează : studiul materiei vii reprezentată pe pămînt prin plante şi animale; cunoaşterea originii, dezvoltării şi variabilităţii formelor de viaţă; găsirea metodelor de transformare a organismelor în folosul omului. Legile descoperite de b. constituie baza teoretică a diferitelor ramuri ale medicinii, agronomiei, zootehniei etc.; datele b. servesc pentru rezolvarea multor probleme practice, care privesc sănătatea publică, agricultura şi unele ramuri industriale (indus* tria alimentară, industria antibioticelor etc.). în decursul acumulării istoriei, pe măsura dezvoltării cunoştinţelor despre natura vie, au apărut şi s-au dezvoltat diferite ramuri ale b., dintre care primele au fost medicina, botanica şi zoologia. în cadrul fiecăreia dintre acestea s-au dezvoltat grupuri de discipline care studiază morfologia (ex. anatomia, embriologia, citologia etc.) sau fiziologia (ex. fiziologia plantelor sau animalelor, biochimia, biofizica etc.) organismelor. împărţirea în discipline morfologice sau fiziologice este arbitrară, deoarece forma şi funcţia organismului reprezintă o unitate. Fiziologia, biochimia şi biofizica pătrund tot mai mult în morfologie (ex. citomorfolc-gia, citofiziologia, citochimia). Din ştiinţele biologice s-au delimitat biogeografia, genetica, microbiologia, hidrobiología, ecologia, biologia agricolă etc. Primele încercări de sistematizare a cunoştinţelor biologice, au fost făcute de filozofii antici Aristotel, Teofrast ş.a. Evul mediu creştin nu a înregistrat nici un progres însemnat, începînd cu epoca Renaşterii, studiile biologice se dezvoltă din ce în ce mai mult. în urma acumulării cunoştinţelor practice despre natura vie, are loc diferenţierea pe ramuri a b. şi se impune sistematizarea acestor cunoştinţe. O contribuţie însemnată la aceasta a adus-o K. Linné. Ceea ce caracterizează însă perioada care se BIOLOGIE 361 BIOSOCIOLOGIE întinde pînă Ia mijlocul sec. al XVII Mea este ideea invariabilităţii absolute a naturii. Pe această poziţie s-a situat şi Linné, susţinînd invariabilitatea speciilor de plante şi animale. Biologia era încă profund legată de teologie. Expediţiile şi călătoriile ştiinţifice, organizate în special în a doua jumătate a sec. al XVIII-Iea, explorarea coloniilor, progresele paleontologiei, ale anatomiei şi ale fiziologiei, descoperirea microscopului au dus la adunarea unui vast material. Cu cît viaţa era cercetată mai adînc, ideea unei naturi vii neschimbătoare se destrăma tot mai mult. K. F. Wolff a dat primul atac (1759) împotriva fixităţii, proclamînd teoria epigenezei, iar P. Buffon s-a apropiat printre primii de formularea unei concepţii e-voluţioniste. Dar ceea ce la Buffon nu era decît o anticipare genială a căpătat forme precise la J. Lamarck şi a fost impusă cu succes ştiinţei de către Ch. Darwin în 1859. Teoria evoluţionistă în b. a confirmat concepţia despre originea comună a plantelor şi a animalelor, despre variabilitatea lor sub influenţa factorilor de mediu şi despre evoluţia lor istorică. Darvinismul a constituit victoria materialismului asupra idealismului şi metafizicii în ştiinţele naturii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lupta în biologie se ascute. Apar teorii care reprezintă, în diferite variante, concepţii idealiste (ex. weis-mannismul, neolamarckismul, neodarvinismul etc.). împotriva curentelor idealiste şi reacţionare din b* au luptat mari biologi, ca T. Huxley, E. Haeckel, K. A. Timireazev, A. N. Severţov, I. P. Pavlov ş.a. O etapă nouă în dezvoltarea b* o reprezintă orientarea miciurinistă, care, pornind de la darvinism şi dezvoltîndu-1 în mod creator, îşi pune ca sarcină transformarea naturii vii în folosul omului. Dezvoltarea b. contemporane se caracterizează prin folosirea în-tr-o măsură tot mai mare a metodei materialist-dialectice în cercetarea şi interpretarea fenomenelor lumii vii, prin studiul multilateral al acestora şi prin folosirea unor metode auxiliare de cercetare ale altor ştiinţe ale naturii (fizica, chimia etc.). în Romînia, ca şi în alte ţări, darvinismul s-a afirmat în lupta cu fixismul şi cu concepţia catastrofistă a lui Cuvier. Adepţi ai materialismului şi evo-luţionismului în biologie au fost biologi de seamă ca D. Brî'ndză, Gr. Cobălcescu, Gr. Antipa, P. Bujor, N. Leon, E. Racoviţă, D. Voinov ş.a. în perioada de fascizare a ţării, au cîştigat teren, mai ales în învăţămînt, ideile reacţionare ale rasismului. După eliberarea ţării, munca de cercetare în toate ramurile b. a fost reorganizată pe baza concepţiei materialist-dialectice, pe baza folosirii cuceririlor orientării miciuriniste şi a aplicării multilaterale în b. a celor mai noi descoperiri şi metode ale biofizicii, biochimiei şi ale altor ştiinţe. Totodată s-a ţinut seamă de necesitatea legării organice a b. de practică, de cerinţele progresului agriculturii şi medicinii. Reforma învăţămîn-tului din 1948 a introdus predarea b, bazată pe concepţia materialist-dialectică în şcolile medii, în facultăţile de biologie, agricultură, zootehnie şi medicină. Centrele ştiinţifice de cercetare în diferite ramuri ale b. au fost extinse şi baza materială a cercetărilor întărită şi modernizată. Din ce în ce mai mult se dezvoltă latura experimentală de cercetare. Statul democrat-popular duce prin toate mijloacele (conferinţe, broşuri, filme etc.) o intensă acţiune de propagare în rîndul maselor largi a cunoştinţelor b. materialiste despre originea şi evoluţia vieţii pe pămînt, originea omului etc. bioluminescenţă (BIO-CHIM.), lumină fosforescentă emisă de unele insecte (licurici) şi de unele animale submarine (peşti luminoşi). V. şi lumină animală. biometrie (gr. bios „viaţă“ şi metron „măsură“; BIOL.), totalitatea metodelor de prelucrare matematică a datelor rezultate din măsurătorile şi numărăto-rile făcute asupra unui organism sau a unui grup de organisme în vederea studierii exteriorului, a aprecierii dezvoltării, a stabilirii diferenţelor dintre caractere. B. constituie o metodă auxiliară de rezolvare a sarcinilor teoretice şi practice ale biologiei, în special in selecţia plantelor şi a animalelor. biomicroscopie (gr. bios „viaţă“, mikros „mic“ şi skopein „a examina“; MED.) 1. Studiul ţesuturilor vii cu ajutorul microscopului. 2. Examinare a diferitelor structuri oculare (cornee, cristalin) cu ajutorul unui microscop special, numit microscop corneean. biopolitică, ansamblu de măsuri ultrareacţionare, cu caracter şovin şi rasist, ale statului fascist (ex. deportarea, internarea în lagăre, sterilizarea, exterminarea unor populaţii etc.), reprezentînd aplicarea în practică a biosociologiei. biopsie (gr. bios „viaţă“ şi opsis „vedere“; MED.), intervenţie chirurgicală care constă în scoaterea unui fragment de organ sau de ţesut dintr-un organism viu în vederea studiului microscopic. Se efectuează în scop diagnostic, de ex. în ţesuturile suspectate de cancer (b. de sîn, de col uterin, de piele etc.) sau pentru precizarea stării funcţionale a ovarului endocrin (b. de mucoasă uterină), a ficatului (b. ficatului). biosferă (gr. bios „viaţă“ şi sferă), învelişul pămîntului, format de organisme (plante şi animale) care trăiesc în partea superioară a litosferei, în ape şi în partea inferioară a atmosferei. biosinteză (gr. bios „ viaţă“ şi sinteză; FIZIOL.), sinteză a unui compus biologic făcută de celula vie(ex. b. hormonilor). Folosirea izotopilor radioactivi a permis clarificarea etapelor principale ale b. hormonilor tiroidieni, medulosuprarenali, sexuali etc. biosociologie, teorie anti-ştiinţifică şi antiumană, creată de fascismul german, care pretinde că factorul determinant al dezvoltării sociale este factorul biologic, redus la noţiunea de rasă. B. încearcă să efectueze o sinteză „sociologică a celor mai reacţionare concepţii social-politice ale burgheziei imperialiste: rasismul, eugenia, neomalthusianismul, antropo-geografia, geopolitica etc. 1 u-turor variantelor b. le sînt proprii discriminarea rasială, BIOSTATISTICĂ 362 BIPĂTRAT ostilitatea faţă de orice progres social, dispreţul profund faţă de masele populare (cărora li se opun aşa-zisele „elite sociale“), şovinismul şi militarismul. Funcţia b. este promovarea tendinţelor de expansiune ale statului fascist, justificarea agresiunii, a războaielor de cotropire, a exterminării în masă a naţiunilor considerate ca fiind „de rasă inferioară“, în perioada dintre cele două războaie mondiale, în cadrul ideologiei fasciste din Romînia s-a conturat o orientare bio-sociologică. Principalii ei exponenţi au fost Iuliu Moldovan, care a formulat teoria şovină a „statului etnic“, şi G. Banu, care, ca eugenist, a susţinut teoria rasistă a „igienii neamului“. biostatistică, ramură a medicinii care studiază statistic fenomenele biologice şi demografice legate de grupuri de indivizi care trăiesc în anumite condiţii de mediu. Sin. sta-tistică vitală. biostratigrafie (STRAT.), ştiinţă care se ocupă cu răspîn-direa organismelor în decursul timpului geologic şi cu separarea şi corelarea stratigrafică a depozitelor sedimentare cu ajutorul fosilelor vegetale şi animale. Biot [bio/, Jean-Baptiste (1774— 1862), astronom, ma- J.-B. Biot tematician, fizician şi chimist francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. împreună cu* Gay-Lussac s-a înălţat cu un aerostat pentru a cerceta proprietăţile aerului la diverse înălţimi. Studiile sale cele mai importante se referă la polari-zaţia luminii şi la cîmpul magnetic al curentului electric. împreună cu fizicianul francez F. Savart a formulat legea cunoscută sub numele de legea BioUSavart prin care se stabileşte că intensitatea cîmpului magnetic într-un punct din vecinătatea unui conductor lung şi rectiliniu străbătut de un curent continuu este proporţională cu intensitatea curentului şi invers proporţională cu distanţa de la punctul considerat la conductor. bioterapie (gr. bios „viaţă“ şi therapeia „îngrijire“; MED.), folosirea în scop terapeutic a vaccinurilor, a ţesuturilor vii şi a produselor organice (bilă, suc gastric etc.). biotină v. vitamina H. biotit (MINER.), mică fero-magneziană de culoare verde, brună sau neagră. Cristalizează în sistemul monoclinic, sub formă de cristale tabulare sau lamelare cu contur hexagonal. Este flexibil, elastic şi clivează perfect în foi subţiri, fiind un constituent important al rocilor eruptive (granit, diorit etc.) şi metamorfice (gnais, micaşist etc.). Sin. mică neagră. biotop (gr. bios „viaţă“ şi topos „loc“; BIOL»), mediu delimitat (pădure, stepă, baltă, mare etc.) în care trăiesc laolaltă diferite specii de plante şi de animale, alcătuind b i o-c e n o z a. bioxid (CHIM.), oxid cu formula generală MeOi, în care Me este un element tetravalent.—fi. de azot, NOţ. Compus oxigenat al azotului. Este un gaz brun-închis, cu miros pătrunzător, obţinut prin reducerea acidului azotic concentrat sau prin descompunerea termică a azotatului de plumb. Sin. hipoazotidă.—B. de carbon, COCompus oxigenat al carbonului. Este un gaz incolor, fără miros, mai greu decît aerul, care se produce prin arderea carbonului şi a compuşilor săi sau prin descompunerea termică a unor carbonaţi (ex. a carbonatului de calciu). Este necesar plantelor pentru sinteza hidraţilor de carbon. Se întrebuinţează în industrie (la fabricarea carbonatului de sodiu, a ureei etc.), în tehnica frigului şi la prepararea unor băuturi gazoase (sifon, limonadă, vin spumos). Sin. anhidridă carbonică.—B. de siliciu,SiOi-Compus oxigenat al siliciului. Se găseşte în natură sub formă de cuarţ, cristal de munte, ameţişi, opal, agat; intră în compoziţia diferitelor roci şi este componentul principal al nisipului (produs de dezagregare a rocilor). Se mai găseşte şi ca pămînt de infuzori (dia-tomit). Practic este insolubil în apă, nu reacţionează cu acizii (în afară de acidul fluor-hidric), iar cu hidroxizii alcalini dă silicaţi. Serveşte ca materie primă pentru toate celelalte combinaţii ale siliciului. Anumite specii constituie materia primă pentru fabricarea sticlei. Sin. silice.—*fî. de sulf, SO2. Compus oxigenat al sulfului. Este un gaz incolor, cu miros înăbuşitor şi pătrunzător. Se obţine prin arderea sulfului sau prin prăjirea piritelor şi se întrebuinţează la fabricarea acidului sulfuric, ca decolorant în industria textilă, ca insecticid în agricultură şi, în stare lichidă, în tehnica frigului precum şi la rafinarea unor produse petroliere.—fi. de titan, Ti02. Compus oxigenat al titanului, substanţă de culoare albă, insolubilă în apă. Se foloseşte ca pigment alb pentru vopsele de ulei, la fabricarea hîrtiei subţiri, netransparente, la prepararea sticlei greu fuzi-bile, în industria ceramică şi în cea textilă. Sin. alb de titan. bipartid, sistem ~ (în unele ţări capitaliste), sistem politic în care se succed la putere două partide politice, ambele repre-zentînd clasele exploatatoare şi apărînd interesele acestora (ex., în S.U.A., partidele republican şi democrat). S.6. este practicat pentru a înşela masele şi a crea aparenţa unei „lupte electorale“ democratice; el urmăreşte în realitate menţinerea la putere a burgheziei monopoliste* bipartit, la care participă două părţi.—Pac/înţelegere între două ţări sau între două partide politice. bipătrât (MAT.) L Puterea a patra. 2. Trinom de gradul al patrulea care conţine variabila numai la puteri pare. V. şi ecuaţie bipătrată. BIPED 363 BIRMANIA biped (lat. bis „de două ori“ şi pes, pedis „picior“) 1. (BIOL.) Fiinţă care stă sau umblă în două picioare (ex. omul, păsările, unele reptile fosile etc.). 2. (ZOOTEHN.) Denumire dată unei perechi de membre la animalele patrupede. biplân, avion cu două aripi, dispuse una deasupra celeilalte şi în general legate între ele. Adesea aripa inferioară are o anvergură mai mică decît cea superioară. bipolare (BIOL.), organisme marine care se găsesc simultan la cei doi poli, inclusiv în zonele temperate ale celor două emisfere, lipsind în zona caldă sau continuîndu-şi existenţa în această zonă numai pe fundul oceanelor. biprismă (FIZ.), dispozitiv optic de sticlă, folosit la instru-mente fotometrice pentru obţinerea franjelor de interferenţă. Este constituit din două prisme identice cu secţiunea în triunghi-drept-unghi, cu un unghi la vîrf foarte ascuţit şi avînd comune feţele opuse acestui unghi. bir, cea mai apăsătoare dintre dările din ţările romîneşti în tot cursul evului mediu. Se percepea în bani de către statul feudal. în documente apare la începutul secolului al XV-lea şi devine din ce în ce mai mare o dată cu intensificarea dominaţiei otomane. în mod obişnuit, birul era plătit de orăşeni, de ţăranii liberi şi de ţăranii dependenţi, în raport cu averea fiecăruia. Mulţi ţărani liberi, neputîndu-1 plăti, au fost obligaţi să-şi vîndă părnîiitunle, devenind şerbi. biraport (mat.) v. raport anarmonic. birefringenţă(FIZ.), fenomen optic prin care o rază de lumină ce cade pe un mediu anizotrop din punct de vedere optic se dedublează, (în raze ordinară şi extraordinară), prin refracţie, în raze care se propagă cu viteze diferite şi sînt polarizate în planuri perpendiculare.Birefrin-genţa poate fi naturală (la unele cristale, de ex. la spatul de Birefringenţă Islanda) sau artificială, cînd apare prin tensionare elastică sau sub acţiunea cîmpurilor electrice şi magnetice asupra unor substanţe care în mod normal nu sînt birefringente. biremă (lat. bis „de două ori“ şi remus „vîslă“), vechi vas de război, cu două rînduri de vîsle suprapuse. Putea folosi pînă la 112 vîslaşi. Biringuccio, Vannoccio ( 1480 — 1539), savant progresist italian, reprezentant al Renaşterii. Este autorul uneia dintre primele lucrări tehnice, „Pirotechnia“ (apărută în 1540), în care sînt tratate probleme de tehnologie, metalurgie, minerit etc. A luat poziţie împotriva alchimiei. Birkenhead [bd&nhed], oraş în vestul Angliei, în apropiere de Liverpool. 142 600 loc. (1958). Construcţii navale şi de maşini. Bir mania, stat în sud-estul Asiei. Suprafaţa : 677 950 km2. Populaţia : 20 868 000 loc. (1961), din care circa 3/4 sînt birmani, restul careni, şani, cacini etc. Capitala : Rangoon. Teritoriul este în cea mai mare parte muntos, cu înălţimi pînă la 4149 m. Climă tropicală musonică. Principala arteră fluvială: Irrawaddy. Circa 55% din teritoriul Birmaniei e ocupat de păduri tropicale, cu palmieri, ficuşi, bambus ş.a. Părţile mai înalte ale munţilor sînt acoperite de păşuni. Fauna este foarte variată. Birmania dispune de numeroase bogăţii naturale (petrol, plumb, staniu, cupru, zinc, wolfram, cobalt, pietre preţioase). Ca urmare a dominaţiei imperialismului britanic, B. este o ţară încă înapoiată din punct de vedere economic, cu o agricultură unilateral dezvoltată. în economia B« predomină relaţiile feudale; cea mai mare parte din pămîn-turile cultivate aparţin marilor moşieri şi cămătari. Peste 70% din populaţie este ocupată în agricultură. Principala cultură agricolă este orezul. Se mai cultivă mei, bumbac, trestie de zahăr, tutun. Industria este legată de prelucrarea produselor agricole (decorticarea orezului» prelucrarea tutunului, fabricarea uleiurilor vegetale etc)., de extracţia minereurilor şi de prelucrarea lemnului. B. exportă orez (primul loc în lume), metale neferoase, cauciuc, bumbac şi importă utilaj industrial. Rolul principal în relaţiile economice externe îl joacă Anglia, Japonia şi India. O importanţă crescîndă pentru economia B. capătă relaţiile economice cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste. Istoric. Formaţiuni statale apar înainte de sec. al VlII-lea, cînd principatele birmane se unesc în jurul statului Pagan. Procesul centralizării statului birman s-a încheiat la sfîrşitul sec. al XVIII-lea — începutul sec. al XlX-lea. în sec. al XlX-lea, în urma a trei războaie (1824-1825, 1852—1853, 1885), Anglia a cucerit B., transformînd-o în colonie. După primul război mondial, ca rezultat al creşterii şi organizării forţelor antiimperialiste din B. şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, mişcarea de eliberare naţională s-a întărit. între anii 1930 şi 1932 a avut loc o puternică răscoală populară îndreptată împotriva feudalilor locali şi dominaţiei engleze. în timpul celui de-al doilea război mondial, ţara a fost ocupată de japonezi, împotriva cărora Liga antifascistă a libertăţii populare, înfiinţată în 1943, a organizat o largă mişcare de partizani. în 1947, BIRMINGHAM 364 BIROUL lupta hotărîtă a maselor populare a silit Anglia să recunoască independenţa statului, iar în ianuarie 1948 a luat naştere Uniunea Birmană, participantă activă la conferinţele ţărilor Asiei şi Africii (Bandung, 1955; Cairo, 1957—1958 etc.). Este republică federativă. Şeful statului este un preşedinte, ales pe 5 ani. Organul suprem legislativ este parlamentul bicameral, ales pe timp de 4 ani. Birmania întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice : Partidul unional, Liga antifascistă „stabilă“ a libertăţii populare, Partidul socialist, Partidul muncitoresc din Birmania, Partidul tovarăşilor populari şi Partidul Comunist din Birmania (înfiinţat în 1939)* în martie 1962, armata a preluat puterea printr-o lovitură de stat, în urma căreia a fost constituit un „Consiliu revoluţionar“. Acesta este organul suprem al puterii. Birmingham [bâmingdm], oraş în centrul Angliei, într-o regiune bogată în zăcăminte de cărbuni şi minereu de fier. 2 292 000 loc. (1959). Industrie siderurgică şi chimică, uzine de automobile, de motociclete, de avioane, de tractoare. Birmingham [bâmingdm], oraş în S.U.A. (statul Alabama).558900 loc. (1950), inclusiv suburbiile, dintre care 2/5 negri. Nod feroviar. Centru industrial cu mari întreprinderi metalurgice şi textile, cu mine de cărbuni, minereuri de fier etc. birocratism, metodă de conducere sau de muncă, care este caracterizată printr-o exagerată precumpănire a muncii de cancelarie, prin tergiversări, grija excesivă pentru latura formală a problemelor şi prin lipsa de interes pentru fondul lor, prin izolarea de popor şi neglijarea nevoilor şi cerinţelor lui. Birocratismul este o caracteristică a statelor capitaliste. Instaurarea dictaturii proletariatului, desfiinţarea claselor exploatatoare înseamnă şi lichidarea rădăcinilor politice şi sociale ale birocratismului. Partidul marxist-leninist şi statul socialist luptă neîncetat împotriva tuturor manifestărilor de birocratism. Pericolul birocratismului constă în faptul că întreţine stagnarea, nu permite dezvăluirea şi folosirea uriaşelor rezerve ale orînduirii socialiste, împiedică afirmarea energiei şi a capacităţii creatoare a oamenilor muncii. Aplicarea consecventă a centra-lismului democratic, desfăşurarea criticii şi autocriticii, stimularea iniţiativei maselor, atragerea lor la o participare activă la viaţa politică şi obştească, controlul asupra îndeplinirii sar- cinilor, dezvoltarea conştiinţei socialiste a populaţiei au o însemnătate hotărîtoare în lupta pentru lichidarea oricăror manifestări de birocratism. birocraţia muncitorească, parte puţin numeroasă a clasei muncitoare din ţările capitaliste, coruptă de burghezie şi constituită din vîrfuri ale organizaţiilor sindicale, cooperatiste şi ale altor organizaţii, cărora oligarhia financiară, pentru a-şi menţine puterea, le oferă slujbe bine plătite în industrie, în organele municipale şi în aparatul de stat. V. şi aristocraţia muncitorească. Biroul geologic, institut ştiinţific organizat pentru cercetarea geologică a teritoriului Romîniei. A luat fiinţă în 1882, în urma Congresului geologic internaţional, ţinut la Bologna, unde, la propunerea prof. Gr. Ştefănescu, s-a luat hotărîrea ca ţările participante să organizeze cercetări geologice pe teritoriile lor în vederea elaborării unei noi ediţii a hărţii geologice a Europei. A funcţionat pînă în 1888, în care timp a fost făcută cartarea geologică şi a fost editată prima .hartă geologică a Romîniei, la scara 1 : 200 000. B.g. a fost desfiinţat datorită intrigilor politice ale cercurilor conducătoare din acea vreme. Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, organ creat în septembrie 1947, la Consfătuirea informativă din Polonia a unor partide comuniste şi muncitoreşti. Din acesta au făcut parte partidele comuniste şi muncitoreşti din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia (pînă în 1948), Polonia, Romînia, Ungaria, Uniunea Sovietică. Scopul acestui organ a fost de a organiza schimbul de experienţă şi de a coordona, atunci cînd era necesar, activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti pe bază de acord mutual. Biroul Informativ a editat ziarul săp-tămînal „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară!“, în anii care au urmat, au survenit numeroase schimbări în situaţia internaţională^ Intere- BIROUL 365 BISERICĂ sele apărării păcii, democraţiei şi ale luptei pentru socialism, precum şi necesitatea dezvol-tării mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale au determinat găsirea unor noi forme de legătură între partidele frăţeşti. Ţinînd seama de această situaţie, partidele comuniste şi muncitoreşti componente au hotărît în 1956 încetarea activităţii Biroului Informativ. B. I. al P.C« şi M. a avut un rol important în dezvoltarea legăturilor internaţionale frăţeşti dintre partidele comuniste, în întărirea lor ideologică şi politică-organizatorică, în creşterea influenţei comuniştilor în rîndul maselor. Biroul internaţional de masuri şi greutăţi, organizaţie internaţională cu sediul la Sèvres, lîngă Paris, care a luat fiinţă în anul 1875; se ocupă cu conservarea şi transmiterea către ţările membre a unităţilor de măsură fundamentale : metrul, kilogramul, am-perul etc. Republica Populară Romînă este membră a acestui birou. Biroul Politic al CC. al P.M.R., organ de conducere a muncii C.C. al P.M.R. între plenare. Este organizat de către Comitetul Central al partidului. ^ Biroul socialist interna* ţional (B> S. L), organul executiv şi informativ al Internaţionalei a Il-a, creat în 1900, cu sediul la Bruxelles. Majoritatea membrilor Biroului socialist internaţional era formată din elemente centriste, care l-au îndepărtat de mişcarea muncitorească. V. I. Lenin a denumit B. s. i. „cutie poştală“, pentru că se ocupa mai mult cu centralizarea informaţiilor privitoare la activitatea partidelor socialiste decît cu conducerea acestei activităţi. Din 1905, V. I. Lenin a făcut parte din B. s. i, ca reprezentant al P.M.S.D.R., căutînd să-i dea o orientare justă. în 1914, o dată cu falimentul Internaţionalei a I I-a, B. s. i. şi-a încetat activitatea. bisăptămînâl (despre periodice), care apare, care se publică de două ori pe săp-tămînă. Biscaia, golf la Oceanul Atlantic, pe ţărmul vestic al Europei. Importantă zona de pescuit. Are mai multe porturi, dintre care cele mai importante sînt: Brest, Saint-Na-zaire, La Rochelle, Rochefort (Franţa); Bilbao, Santander (Spania). biscuit (lat. bis „de două ori“ şi fr. cuit „copt“), produs alimentar obţinut dintr-un aluat dens, afînat pe cale chimică şi prezentat sub diferite forme, mai ales plate. B. simpli sînt preparaţi din făină de grîu, plantol şi zahăr, iar b. superiori mai conţin, după reţetă, unt, miere, cacao, creme, e-senţe etc. bisectoâre 1. (MAT.) Dreaptă dusă prin vîrful unui unghi, care împarte acest unghi în două unghiuri egale. 2• (DRUM.) Distanţa dintre vîrful unghiuri pe care îl fac două a 1 i-niamente şi curba care le racordează, măsurată pe bisec-toarea geometrică. Serveşte la trasarea curbelor pentru drumuri şi căi ferate. bisel (C.F.), dispozitiv de înscriere în curbe a locomotivelor de viteză mijlocie, for- Schema înscrierii în curbă prin bîsel I — osii fixe; 2 — lonieron;3 — cadrul triunghiular al biselului; 4 — pivot de rotaţie mat dintr-un cadru triunghiular, avînd un vîrf legat printr-o articulaţie de şasiul locomotivei şi latura opusă acestuia rezemată pe o osie alergătoare. în curbă, b. are o mişcare de oscilaţie în jurul axei verticale a pivotului, ceea ce permite o aşezare radială a osiei libere în raport cu raza de curbură a căii. Biserica Neagră, monument arhitectonic din Braşov în stil gotic, construit aproximativ între 1385 şi 1476. Se caracterizează prin forme sobre şi impunătoare. Faţada apuseană este dominată de un turn masiv. Biserica are cinci intrări, ale căror portaluri sînt bogat decorate cu sculpturi. Numele provine de la faptul că, în epoca medievală, a suferit un incendiu, care i-a înnegrit zidurile. biserică 1. Instituţia creştinismului în ansamblu. 2. Ramură a religiei creştine (confesiune, sectă), care e constituită ca organizaţie aparte, profesează o anumită dogmatică şi practică un anumit cult (ex. ¿. ortodoxă, b. catolică, b. protestantă). Toate b. au un rol social reacţionar de oprimare şi de diversiune spirituală. Din această cauză, în ţările cu orînduire bazată pe exploatare, între stat şi b. există o strînsă colaborare, b. servind ca instrument de întunecare a conştiinţei maselor, de frînare a luptei lor pentru progres. în socialism se aplică principiul despărţirii b. de stat şi a şcolii de b. V. şi ateism; creştinism; re- 1 i g i e.—B. anglicană, biserica de stat a Angliei, întemeiată în timpul domniei lui Henric al VIII-lea (1509—1547), protestantă prin poziţia ei, dar asemănătoare cu biserica catolică ca ierarhie bisericească şi ca sistem de organizare. Conducerea 6. a. aparţine regelui. B. a. a apărut ca o consecinţă a luptei burgheziei engleze împotriva feudalismului şi bisericii catolice, dar de la început ea a manifestat tendinţe conservatoare.—fi. armeano-gre-goriană, una dintre cele mai vechi organizaţii ale religiei creştine, devenită de prin anul 301 biserică de stat a Armeniei, în anul 506 s-a despărţit de biserica greco-bizantină de la Constantinopol.—B. catolică v. catolicism.—B.greco~catolică(seiU unită), ramură a bisericii creştine, care recunoaşte pe papa ca şef suprem, dar păstrează în numeroase privinţe ritualul grec (bizantin). Ea s-a constituit în urma tendinţelor papalităţii de a-şi extinde influenţa în răsăritul Europei şi în Asia Mică, folosind în acest scop manevre şi presiuni politice, în ţara noastră, credincioşii g.-c. au revenit la biserica ortodoxă în 1948. V. şi unirea cu biserica R o- BISEXUAT 366 BISTRIŢA m e i.—B. luterană (sau evan-ghelică), organizaţie bisericească protestantă, întemeiată de L u-t h e r. Doctrina ei este expusă în Confesiunea de la Augs-b u r g. în R.F. Germană, Danemarca, Suedia şi Norvegia, ea este biserică de stat. Are aderenţi şi în Olanda, în R.P. Ungară, R.P. Ro-mînă ş. a. — B. ortodoxă, una dintre ramurile principale ale bisericii creştine, răs-pîndită în ţările din sud-estul Europei şi în Asia Mică. Din b. o. fac parte toate patriarhatele răsăritene care, după anul 1054, au respins pretenţiile de supremaţie ale papii. Se deosebeşte de biserica catolică prin faptul că recunoaşte numai canoanele primelor şapte sinoade, respinge indulgenţele, purgatoriul, purcederea „sf. duh“ şi de la „fiul“ (filicque). Treptat, h. o. din Rusia, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia s-au declarat autocefale. Biserica romînă s-a declarat autocefală în 1885, iar din 1925 este condusă de un patriarh.—B. protestantă v. protestantism.—B. reformată, biserică protestantă întemeiată în sec. al XV 1-lea de reformatorii Z w i n g 1 i şi Calvin. 6. r. a cîştigat aderenţi în Franţa (hughenoţii), în Anglia (puritanii), în Ţările de Jos, Germania, Ungaria, Romînia ş.a. V. şi c a I v i n i s m.—6. unitariană v. unitarieni. 3. Clădire în care se fac slujbele religioase la creştini. bîsexuât(BIOL.; despre plante sau animale), care are organe de reproducere atît masculine cît şi feminine (ex. melcul, rima, cele mai multe plante cu flori). La om, numai în mod patologic se pot găsi glandele genitale ale celuilalt sex. Sin. hermafrodit. Bismarck, Otto, prinţ de (1815—1898), om de stat şi diplomat al Prusiei şi Germaniei. Ca prim-ministru al Prusiei (1862—1871), a iniţiat şi a Biserica Neagră din Braşov condus politica de unificare a Germaniei în jurul Prusiei şi de extindere a hotarelor ei „prin fier şi sînge“. în acest scop, a pregătit şi a purtat mai multe războaie: împreună cu Austria împotriva Danemarcii (1864), prusiano-austriac (1866) şi prusiano-francez (1870-1871). A fost unul dintre organizatorii intervenţiei militare împotriva Comunei din Paris. în 1871 a devenit cancelar al Imperiului german. Politica ultrareacţio-nară a lui B. a fost determinată de interesele iuncherimii prusace şi ale marii burghezii, al căror reprezentant era. El a încercat să înăbuşe mişcarea socialistă prin „legea excepţională“ (1878-1890). A dus o politică de germanizare forţată a polonilor din Poznan şi din Silezia. Pe plan extern a fost^ iniţiatorul expansiunii colonialiste a Germaniei şi al T r i-p 1 e i Alianţe, care a devenit piatra unghiulară a politicii externe imperialiste a lui Bismarck şi a succesorilor săi. Bismarck, Arhipelagul arhipelag în Oceanul Pacific, în Melanezia, făcînd parte din Noua Guinee (sub administraţia Australiei). Este format din două insule mari (Noua Britanie şi Noua Irlandă) şi altele mai mici. Suprafaţa: 49 726 km2. Populaţia: circa 153 000 loc. (1956).' Centrul principal: Rabaul. Se cultivă porumb, banani, cocotieri, tutun şi bumbac. bismut (CHIM.), Bl Element cu nr. at. 83; gr. at. 209. Este un metal alb, cu reflexe roşietice, sfărîmicios, slab conducător de căldură şi de electricitate. Se topeşte la 271°C. în natură se găseşte sub formă de sulfura şi, mai rar, ca oxid sau în stare nativă. Se extrage prin prăjirea minereului şi reducere cu cărbune. Este întrebuinţat pentru obţinerea de aliaje cu temperatura de topire joasă, iar unii compuşi ai lui se folosesc în medicină. bismutină (MINER.), sulfură naturală de bismut (BiV^), cristalizată în sistemul rombic sub formă de cristale alungite, agregate radiare sau mase compacte; are culoare plumburie, este uşor fuzibilă şi sublimabilă. Este principalul minereu de bismut. Bistreţ, lac în lunca Dunării, în apropierea confluenţei Des-năţuiului cu Dunărea. Suprafaţa : 1 379 ha. Bogat în peşte. Bistricioara, afluent(69 km) pe dreapta al Bistriţei moldoveneşti. Izvorăşte din munţii Căli-mani. Străbate regiuni pitoreşti, în bazinul său superior fiind situate staţiunile balneo-climatice Bilbor şi Borsec. Bistriţa, rîu în Moldova (279 km), afluent pe dreapta al Şiretului. Izvorăşte din Munţii Maramureşului şi trece prin oraşele Piatra-Neamţ şi Bacău. Pe B., la Bicaz, s-a construit barajul lacului de acumulare al Hidrocentralei „V. I. L e n i n“. Datorită acestui mare lac de acumulare, cu o lungime de peste 35 de km, s-a trecut la amenajarea complexă a B., prin construirea începînd din 1960, a încă zece hidrocentrale, în aval de Hidrocentrala „V. I. Lenin“, la Pîngăraţt, Roznov (Roznov I, Roznov 11) BISTRIŢA 367 BITÜMINE etc., cu o putere totală instalată de 160 000 kW şi o producţie anuală de energie electrică de 750 000 000 kWh. Se va realiza totodată şi alimentarea cu apă a întreprinderilor industriale din această zonă. Bistriţa, oraş raional în nord-estul reg. Cluj, reşedinţă de raion. 20 890 loc. (1961). întreprinderi de produse lactate şi de materiale de construcţii.—RaionulB',cu 115 070 loc. (1961), are o agricultură cu caracter mai mult zootehnic (creşterea vitelor pentru lapte şi carne) şi pomicol. Bistriţa, mănăstire în raionul Horezu (reg. Argeş), fundată, la sfîrşitul sec. al XV-lea, de boierii Craioveşti. A fost un însemnat centru de cultură slavonă în sec. al XVI-lea. La această mănăstire s-au păstrat manuscrise vechi şi obiecte de artă feudală. Bistriţa, mănăstire în Moldova, fundată de Alexandru cel Bun, mărită şi refăcută în timpul lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lă-puşneanu. în timpul lui Ştefan cel Mare a fost una dintre curţile domneşti, însemnat centru de cultură feudală. Bistriţa, prun de —, soi de prun originar din Transilvania, cu coroană piramidală. Fructul, de mărime mijlocie, este ovoid-alungit, turtit lateral şi cu adîncitură longitudinală de culoare mai închisă. Are pieliţa tare, vînăt-violacee, cu ceară albăstruie. Pulpa, tare, zemoasă, aromată, nu este lipită de sîmbure. Se coace în septembrie şi se foloseşte ca fruct de masă şi în industria alimentară. Bistriţa Bîrgăului, comună în raionul Bistriţa, reg. Cluj; 4 020 loc. (1961). Are întreprinderi de prelucrare a lemnului. ^ bisturiu (MED.), cuţit cu ajutorul căruia se secţionează ţesuturile în intervenţiile chirurgicale.—fi. electric, instrument format dintr-o lamă fină sau un ac, care poate fi încălzit electric pînă la incandescenţă şi cu care se pot secţiona ţesuturile. Prin arsura fină pe care o produce are un efect hemostatic. Este folosit în urologie, dermatologie, of- Bisturie talmologie şi, mai ales, în neurochirurgie. bisulfat de sodiu v. sulfat acid de sodiu. bisulfit de sodiu v. sulfit acid de sodiu. biter (MAS., AGR.), nume dat celor două organe active ale batozelor şi combinelor de cereale, unul avînd rolul de a uniformiza şi a dirija stratul de plante către aparatul de treier şi al doilea de a dirija paiele care ies din aparatul de treier către scuturător. B. din faţa aparatului de treier, datorită vitezei de rotaţie ridicate, execută şi o treierare parţială a plantelor. Bitolia, oraş în sudul R.P.F. Iugoslavia, în trecut, centru cultural aromînesc. 45 200 loc. (1960). Nod feroviar. Industrie de tutun, textilă şi de pielărie. Este cunoscut şi sub numele de Monastir. Bitossi, Renato (n. 1899), militant al mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale, preşedinte al Federaţiei Sindicale Mondiale (din 1961). în 1921 a devenit membru al P. C. Italian, din a cărui conducere face parte astăzi. A avut diferite munci de răspundere în mişcarea sindicală italiană şi internaţională. bitownit (MINER.), feldspat plagioclaz, format din 70—90% anortit şi restul din albit. Se găseşte în unele gabrouri, ba-zalte, skarne, corneene. în R.P.R. există la Iuţi (reg. Banat), Ciungani (reg. Hunedoara) etc. bitum (lat. bitumen „smoală“) 1. (CHIM., DRUM.) Amestec de hidrocarburi cu unele substanţe care conţin oxigen şi sulf, cu structură coloidală, solubil integral în sulfura de carbon; cînd are proprietăţi caracteristice de aglomerare, se numeşte ¿. asfaltic şi este folosit ca liant în lucrările rutiere. Se deosebesc: b. na- turale, i. de impregnaţii (extrase din roci impregnante), b. prelucrate din uleiurile extrase din şisturile bituminoase şi rezidualecele mai răspîndite, preparate prin oxidarea reziduului de la distilarea ţiţeiului. Proprietăţile esenţiale ale b. care îi dau caracterul de liant rutier, sînt coeziunea şi adezi-vitatea, care' depind de conţinutul în asfaltene şi m a 11 e n e. Se mai deosebesc fluide, la temperatura ordinară (uleiuri asfaltice), şi 6, solide sau plastice, care, pentru întrebuinţare, sînt lichefiate prin încălzire. B. se foloseşte şi sub formă de soluţie în diferite fracţiuni ale ţiţeiului, sub denumirea de b. lichid (cutback). B. se pot emulsiona sub diferite forme, pentru a putea fi întrebuinţate la rece în operaţiile de asfaltare. Elementele caracteristice ale b. sînt': consistenţa, punctul de înmuiere şi ductilitatea. 2. (ARTE PLAST.) Culoare brună strălucitoare, obţinută prin amestecarea la cald a bitumului (1) cu ulei de in şi cu ceară. Se usucă greu şi se descompune cu timpul, deza-cordînd astfel armonia coloritului tablourilor. bitumâj (DRUM.), tratament superficial, care constă în stropirea şoselei cu bitum, la cald sau la rece; peste bitum se aşterne criblură, apoi se cilindrea-ză. Serveşte la protejarea macadamului nou şi la etanşeizarea îmbrăcăminţilor asfaltice. bitumâre (DRUM.) 1. Tratarea unui agregat mineral cu bitum, la cald sau la rece, astfel încît toate granulele sale să se îmbrace cu o peliculă foarte fină (film) din acest material. 2. Operaţia de umplere a rosturilor dintre pavele sau dintre dalele de beton cu un mástic sau cu un chit bitu-minos. bitúmine (GEOL.), substanţe formate dintr-un amestec de hidrocarburi naturale care au luat naştere în urma transformărilor suferite de resturile organismelor depuse pe fundul unor bazine cu ape saline şi sărace în oxigen. Se deosebesc de cărbuni printr~un conţinut mai ridicat de hidrogen. Se disting: 6. gazoase (gaze naturale), b. lichide (petrolul) şi BITUMINIZARE 368 BIZANTINA Artă bizantină. Sfînta Sofia din Constantinopol (532—537) bivuac (MILIT.), staţionare temporară a trupelor în afara localităţilor sau a taberelor, de obicei în corturi; porţiunea de teren pe care se face această staţionare, bizâm (ZOOL.) v. ondatra. bizantină, arta nume generic dat artei create în sec. VI—XV în cadrul I mperiu~ lui bizantin. Are la remonialului de la curte şi cerinţele cultului religios. în această epocă s-au înălţat cele mai de seamă monumente (bisericile Sf. Sofia din Con-stantinopol, San Vitale din Ravenna). Marile construcţii, dominate de obicei de cupole, sînt împodobite în interior cu sculpturi ornamentale trafo-rate, decoraţii de marmură şi ■> i f í^f I i O f Jtt, Ii 1 mm t. m Mii Biserica San Vitale (Ravenna). Procesiunea Iui Iustinian (mozaic, c. 547) b. solide (asfaltul, ozocherita, parafinele naturale etc.). B. umplu porii rocilor în care se găsesc (b. libere) sau sînt legate chimic ori fizic de substanţele neorganice ale rocilor (b. nelibere). R.P.R. posedă cantităţi importante de b. gazoase (ex. în bazinul Transilvaniei), b. lichide (ex. la exteriorul Carpaţi-lor) şi b. solide în cantităţi mai reduse (ex. asfalt la Matiţa, reg. Ploieşti, şi la Derna-Tătăruş, reg. Crişana; ozoche-rită la Valea lui Tudorache, reg. Bacău). bituminizáre 1. (GEOL.) Proces de formare a unor hidrocarburi în natură, prin transformarea lentă, în absenţa oxigenului, a nămolului rezultat din descompunerea organismelor animale şi vegetale (sa-propel) în bitumine. 2. (MINE) Metodă de impermeabilizare a rocilor împotriva apei, prin umplerea porilor şi fisurilor cu bitum injectat în stare topită sau ca emulsie. biuretă (CHIM.), tub de sticlă gradat în cm3 şi subdiviziuni, prevăzut la partea inferioară cu un robinet sau un tub de cauciuc cu clemă. Se foloseşte în analiza volumetrică, pentru măsurarea volumelor soluţiilor. în afară de b* obişnuite, cu o capacitate de 50 cm3, există şi microbiurete, cu o capacitate de 1 — 10 cm3, gradate în diviziuni de 1/20 pînă la 1/100 dintr-un cm3. bivalent (CHIM.; despre un element sau un radical chimic), care are valenţa 2. bivariânt (CHIM.; despre un sistem fizico-chimic compus din una sau mai multe faze), care are două grade de libertate. Sistemele cu un singur component sînt b. numai cînd conţin o singură fază. bivoli, denumire generică dată speciei bubaline. bivoltin (lat. bis „de două ori“ şi volutum, de la volvere „a evolua“; despre insecte), la care ciclul vital are loc de două ori în cursuL aceluiaşi an. Rasele b. de viermi de mătase dau două recolte de gogoşi în timpul unei singure veri. Sînt răspîndite în U.R.S.S., R.P. Chineză, Japonia şi alte ţări din Extremul Orient. bază arta creştină veche de tradiţie greco-romană, pe care s-au altoit elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). Noua artă, cristalizată în forme originale în sec. al VI-lea, în epoca lui Iustinian (527—565), reflectă, prin monumentalitate, policromie şi bogăţie de materiale, concepţia autocratică despre autoritatea imperială, fastul ce- piatră colorată. Pictura care împodobea edificiile de cult şi palatele era executată într-o primă etapă mai ales în tehnica mozaicului şi a encausticii, apoi în tempera şi frescă. Caracteristice pentru pictura b. sînt figurile ascetice, ţinuta rigidă a personajelor, coloritul viu, fondul aurit. Artele decorative, între care broderia, emailul, arta metalelor pre- BIZANŢ 369 BIZON ţioase, costumele bogate, re-flectînd gustul pentru lux al clasei dominante, cunosc o mare dezvoltare. Secolele IX— XI reprezintă epoca de expansiune a a. b. în această vreme, arta autohtonă din Rusia, Bulgaria, Serbia şi ţările romîneşti evoluează în legătură cu a. b dar în forme proprii, originale, în sec. al XlII-lea, a. b. decade, pentru ca în sec. XIV—XV să cunoască o ultimă perioadă de înflorire. Tendinţele realiste, bazate pe observarea naturii, care s-au manifestat sporadic în a. au fost preluate de maeştrii Renaşterii timpurii italiene. Exemple de artă în stil bizantin în ţara noastră sînt ansamblul de pictură de la Biserica Sf. Nicolaie Domnesc de la Curtea de Argeş, da-tînd de la mijlocul sec. al XlV-lea, şi Evangheliarul lui Ga-vril de la Mănăstirea Neamţului, datînd din 1429. — Muzica b. a apărut în primele secole ale erei creştine. Imnurile religioase vocale s-au dezvoltat în sec. al IV-lea sub impulsul poeţilor muzicieni, care compuneau atît textul cît şi melodia. Cei mai dc scamă au fost Romanos (sec. V—VI), Andrei, arhiepiscop de Creta (sec. VII-VIII), Ion Damaschinul (sec. VIII) şi Kosmas de Maiuma (sec. al VlII-lea). Formele muzicii bizantine erau kontakionul, imn religios alcătuit dintr-un mare număr. de versuri (Romanos), canonul, dialog muzical între solişti şi cor (Andrei din Creta şi Ion Damaschinul), troparul etc. M. b. a influenţat şi cîn-tecul bisericesc rus şi al popoarelor din Balcani. Sec. al IX-lea marchează declinul poeţilor muzicieni. în perioada următoare, biserica înterzicînd inovaţia în muzică, melodiile vechi au fost îmbogăţite cu ornamente. S-au păstrat două mari colecţii de melodii bizantine: „Hirmo~ 24 — c. 761 logium“ şi „Sticherarium“. Cel mai de seamă compozitor şi teoretician din această perioadă a fost Cucuzel (sec. XIII — XIV), care a modificat şi notaţia muzicală. în m.b. s-a folosit scrierea cu ne urne, care indică nu numai valoarea intervalelor melodice, ci şi ritmica, dinamica şi agogica cîntecului. în sec. al XIX-lea, ca urmare a influenţei muzicii occidentale, notaţia muzicală bizantină a fost din nou modificată, complicîndu-se. Bizanţ (Byzantion), fostă colonie a oraşului grecesc Milet. După o lungă perioadă de decădere, devine (330 e.n.) una dintre capitalele Imperiului roman (sub numele de Constan-tinopoJ), apoi capitala Imperiului bizantin. Bizerta, oraş în Tunisia, port la Marea Mediterană. 46 700 loc. (1956). Export de minereu de fier. Bază militară navală franceză cu şantiere de reparaţii şi arsenal. Ca urmare a luptei duse de masele populare din Tunisia, în iulie 1962 s-a încheiat un acord tunisian-francez cu privire la retragerea completă a trupelor franceze din Bizerta. Bizet[bize], Georges(1838— 1875), compozitor francez, re- prezentant al realismului în muzica franceză de operă din a doua jumătate a sec. al G. Bizet XIX-lea. Creaţia sa este caracterizată prin expresivitate melodică, forţă dramatică, prin bogăţia armoniei şi a ritmului, prin strălucirea coloritului orchestral, fiind legată de cele mai bune tradiţii ale artei clasice şi ale muzicii populare. Muzica lui este originală şi plină de conţinut. Printre operele lui se numără „Pescuitorii de perle“ (1862—1863) şi „Frumoasa fată din Perth“ (1866). Cea mai de seamă lucrare a lui B. este însă opera „Carmen“(1873" 1874), după o nuvelă de P. Merimée, în care realismul reprezentării oamenilor simpli, a vieţii în mijlocul naturii, se îmbină cu atmosfera romantică, cu dezlănţuirea pasiunilor puternice, înfruntînd morala falsa, convenţională a burgheziei* Limbajul muzical, inspirat în întregime din muzica populară spaniolă, este pitoresc şi de mare forţă emoţională. B. a compus şi muzica de scenă, cu caracter profund naţional, pentru „Arleziana“ (1872) Iui A. Daudet, opera „Djamileh“ (1872), în care a folosit folclorul arab, uvertura „Patria“ (1873), „Simfonia în Do major“ (1855), suita „Jocuri de copii“, romanţe. bizón (Bison bison) l.(ZOOL.) Mamifer din familia bovideelor, de talie mare (lungimea pînă la 3 m, înălţimea pînă la 2 m, iar greutatea pînă la o tonă). Are blana deasă, capul mare şi coarnele mici. Răspîndit în preriile din America de Nord, trăia în turme foarte numeroase, care au fost stîrpite de europeni după descoperirea Ame-ricii. Astăzi se păstrează numai Biserica sf. Nicolaie Domnesc (Curtea de Argeş). Ioan Gură de aur (fragment de frescă din sec. XIV) BIZOTARE 370 BlRSEANU în rezervaţii naturale. V. şi zimbru. 2. (IND. PIEL.) Piele pentru feţe de încălţăminte tăbăcită cu crom şi retăbăcită vegetal, avînd imprimat pe faţă, prin presare, desenul caracteristic al feţei pieii de bizon (1). bizotâre (IND. STICL.), operaţia de teşire a muchiilor unor obiecte de sticlă, a oglinzilor etc., executată prin şlefuire sau direct prin turnare. Bîkov, Konstantin Mihai-lovici (1886—1959), fiziolog sovietic, elev al lui I. P. Pavlov, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. S-a ocupat cu problema legăturilor dintre scoarţa cerebrală şi organele interne, cu fiziologia digestiei etc. A studiat fiziologia interoceptorilor, aducînd numeroase date noi. Op. pr.: „Scoarţa cerebrală şi organele interne“ (1942). Lau- K. M. Bîkov reat al Premiului de stat al U.R.S.S. Bîlea, lac de origine glaciară, situat în Munţii Făgăraşului, sub vîrful Paltinul, la o altitudine de 2 034 m. Suprafaţa: 4,6 ha. Adîncimea maximă a lacului este de 11 m. Din el izvorăşte rîul cu acelaşi nume. Punct turistic. bîlină, specie epică a folclorului rus, care preamăreşte figurile bogatîrilor. Primele culegeri de bîline s-au făcut la sfîrşitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XlX-lea. Bîlteni, sat al comunei Peş-teana-Jiu, raionul Tg.-Jiu, reg. Oltenia. Centru important pentru extracţia petrolului. bîrcoâce (Cotoneaster irite-gerrima)t arbust din familia rozaceelor, de 1—2 m înălţime, cu frunze pieloase, pufoase pe dos şi cu fructe globuloase, mici, de culoare roşie. Creşte Bîrcoâce prin locuri pietroase, calca-roase, în pădurile de munte. Bîrlad, afluent (247 km) pe stînga al Şiretului. Izvorăşte din Podişul Central Moldovenesc şi trece prin oraşele Vaslui, Bîrlad şi Tecuci. Bîrlad, oraş regional în sudul reg. Iaşi; reşedinţă de raion. 35 400 loc. (1961), cu localităţile subordonate 46 490 loc. în anii puterii populare s-a construit aici o mare fabrică de rulmenţi. Oraşul dispune de întreprinderi textile şi alimentare. Teatru de stat, complex şcolar.—Raionul fi., cu 111 560 loc. (1961). Are o dezvoltată economie agricolă: se cultivă cereale şi plante tehnice. bîrnă 1. (CONSTR.) Grindă de lemn cu cel puţin o faţă plană, obţinută prin cioplirea din gros a unui trunchi de arbore, folosită la executarea pereţilor de lemn, a şarpantelor, a schelelor etc.; în sens larg, buştean sau lemn rotund. 2. (MINE) Unealtă de forma unui corp de revoluţie subţiat la capete, avînd canale elicoi- dale la exterior şi care, prin lovituri succesive, serveşte la îndepărtarea burlanelor turtite la puţ. 3. (SPORT) Aparat specific gimnasticii sportive feminine, folosit pentru exerciţii de echilibru. Este format din-tr-o grindă de lemn de 5 m lungime şi 10 cm lăţime, aşezată pe două picioare metalice la 1,20 m înălţime deasupra solului. Bîrnova, comună în raionul Iaşi; 2 857 loc. (1960). Are un sanatoriu instalat în clădirile mănăstirii construite între c. 1629 şi 1664, în timpul domnilor Miron Barnovski şi Eustratie Dabija. Arhitectura clădirii este influenţată de cea a mănăstirii Dragomirna. Bîrsan, Zaharia (1878-1948), actor, regizor şi dramaturg romîn. A jucat un rol deosebit ca animator al mişcării teatrale romîneşti din Transilvania (înainte de primul război mondial). A fost director al Teatrului naţional din Cluj. A scris poezii, schiţe, nuvele şi piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este „Trandafirii roşii“ (1915). bîrsână, denumire dată oii de rasă ţ u r c a n ă din Ţara Bîrsei (renumită pentru creşterea acestei rase). bîrsă (MAŞ. AGR.), organ de plug pe care sînt montate brăzdarul, cormana şi plazul, formînd trupiţa plugului. B. se fixează pe grindei (la plugurile cu tracţiune animală) sau pe cadru (la plugurile cu tracţiune mecanică). Bîrseanu, Andrei (1858— 1922), folclorist şi publicist romîn. S-a făcut cunoscut prin culegeri de poezii populare („Cincizeci de colinde“, 1890). în colaborare cu învăţatul ceh BÎRSESCU 371 BLAGA J. Urban-Jamik, a publicat „Doine şi strigături din Ardeal“ (1885), una dintre culegerile importante de folclor romînesc. Este autorul unei monografii privitoare la istoria şcolilor romîneşti din Braşov. Bîrsescu, Agatha (1857— 1939), actriţă romînă. A urmat A. Bîrsescu conservatorul la Bucureşti şi apoi la Viena. A jucat ca primă tragediană la Burgtheater din Viena, apoi pe scenele multor teatre din Europa şi din America. Şi-a valorificat însuşirile de tragediană interpretîndu-şi rolurile cu patos romantic. Printre creaţiile sale se numără rolurile titulare din „Me-deea*‘ şi „Sapho“, ambele de F. Grillparzer, „Antigona“ de Sofocle, „Maria Stuart“ de Fr. Schiller, regina din „Ruy Blas“ de V. Hugo etc. Spre sfîrşitul vieţii a fost profesoară la Conservatorul din Iaşi* Bîrzava, afluent (128 km) pe stînga al Timişului. Izvorăşte din Munţii Semenicului şi alimentează cu apă industrială Combinatul metalurgic de la Reşiţa, iar prin barajul de la Văliug, hidrocentrala respectivă. Pe cursul inferior, apele sale sînt utilizate pentru ore-zării. Bîsca Chioj dului,. afluent (40 km) pe dreapta al Buzăului. Izvorăşte din sud-vestul Munţilor Siriului. Bîsca Mare, afluent pe stînga al Buzăului, în bazinul superior al acestuia. Lungimea: 55 km. Izvorăşte din Munţii Vrancei. bîtlân v. stîrc cenuşiu» Bjerknes [biercnes], Vilhelm Friman Koren (1862—1951), fizician şi geofizician norvegian, unul dintre creatorii meteoro- logiei dinamice. A introdus în meteorologie metodele hidro-dinamicii şi a aplicat metodele matematice la studiul prevederii timpului. A studiat de asemenea circuitele rezonante şi răspîn-direa undelor electromagnetice. Björnson /biornson/, Björn-stjerne (1832—1910), scriitor şi om politic norvegian, supranumit Victor Hugo al Norvegiei, cel mai de seamă reprezentant al literaturii scandinave moderne după Ibsen. A luptat pentru independenţa naţionala a Norvegiei şi a militat pentru întoarcerea literaturii spre izvoarele naţionale şi folclorul ţărănesc. în politică s-a situat pe poziţiile ' democraţiei mic-burgheze, crezînd în împăcarea contradicţiilor sociale din orîn-duirea capitalistă. A luat apărarea popoarelor oprimate din Imperiul austro-ungar. A scris nuvele din viaţa ţăranilor norvegieni („Synnöve Solbakken“, 1857, trad. rom. 1909), drame („între lupte“, 1857; „Regele Sverre“, 1861; „Sigurd Bastardul“, 1862; „Un faliment“, 1875, trad. rom. 1909), romane ¡f/,\ ( r, ; 1 B. Björnson („Steaguri deasupra oraşului şi portului“, 1884) etc. Drama „Peste puterile noastre“ (1883) zugrăveşte aspecte ale mişcării muncitoreşti din Norvegia. Unele dintre operele sale tîrzii conţin elemente naturaliste, iar în piesa „Paul Lange şi Tora Parsborg“ (1898) apar trăsături ale artei decadente. Björnson a fost primul scriitor scandinav distins cu Premiul Nobel (1903). Blackburn [blecbzn], oraş în partea centrală a Angliei, situat pe Canalul Leeds-Liver-pool. 106 200 loc. (1958). Nod feroviar. Centru al industriei de bumbac. Mai sînt dezvoltate industria chimică, a hîrtiei şi cea carboniferă. Blackett [blichit], Patrick Maynard Stuart (n. 1897), fizician englez, membru al Societăţii Regale din Londra. A adus contribuţii remarcabile la studierea razelor cosmice şi în domeniul fizicii nucleare; militant pentru interzicerea armelor nucleare şi folosirea energiei atomice în scopuri paşnice. Premiul Nobel (1948). Blackpool [bUcpul7, oraş în Anglia, port la Marea Irlandei. 144 500 loc. (1958). Prin port se exportă mai ales cărbune. Staţiune balneară. Blaga, Lucian (1895-1961), filozof şi poet romîn. în filozofie („Eonul dogmatic“, 1931; „Cunoaşterea luciferică“, 1933; „Censura transcendentă“, 1934; „Spaţiul mioritic“, 1936) s-a situat pe poziţii idealiste şi agnostice. Susţinînd că esenţa lumii ar fi „misterul“ şi că ea nu poate fi cunoscută, B. a propagat concepţii fideiste. A-dept al teoriei etniciste reacţionare, a afirmat că specificul poporului romîn l-ar constitui tendinţa spre fatalism şi pasivitate. Ideile filozofice ale lui B. au exercitat o influenţă negativă în anii premergători celui de-al doilea război mondial, fiind folosite de propaganda fascistă. în opera sa literară (volume de versuri: „Poemele Luminii“, 1919; „în marea trecere“, 1924; „Lauda somnului“, 1929; „La curţile dorului“, 1938 ş.a., piesele: „Zamolxe“, 1921; „Meşterul Manole“, 1927; „Avram Iancu“, 1934), valoarea artistică este alterată de viziunea iraţionalistă, de jocurile gratuite de imagini, specifice expresionismului. B. a scris însă şi versuri care exprimă îndoiala faţă de poziţiile sale filozofice, precum şi poezii lirice de dragoste şi despre natură, care se disting prin comunicativitatea imaginilor. A desfăşurat o activitate susţinută în domeniul traducerilor din literatura universală („Faust“ de Goethe, 1955; antologia „Din lirica universală“, 1957 ş. a.). 24* BLAGOEV 372 BLANĂ Blagoev, Dimităr (1856— 1924), revoluţionar bulgar, care a pus bazele răspîndirii marxismului şi ale mişcării muncitoreşti revoluţionare în Bul- D, Blagoev garia. Sub conducerea lui a luat naştere (1891) Partidul social-democrat bulgar, din a cărui aripă de stînga, condusă de Blagoev, s-a creat în 1903 partidul revoluţionar marxist al tesneacilor. Participant la crearea Internaţionalei Comuniste, Blagoev a fost iniţiatorul transformării partidului tesneacilor în partid comunist (1919). Blagoi, Dmitri Dmitrievici (n. 1893), istoric literar sovietic rus, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., cunoscut mai ales prin studiile sale asupra operei lui Puşkin şi a literaturii ruse din sec. al XVIII-lea („Trei secole. Din istoria poeziei ruse a sec. XVIII, XIX şi XX“, 1933; „Istoria literaturii ruse în sec. al XVIII-lea“, 1945; „Drumul creaţiei lui Puşkin, 18Í3—1826“, 1950; „Măiestria lui Puşkin“, 1955 ş.a.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Blagoveşcensk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe cursul inferior al fluviului Amur. 94 000 loc. (1959). Construcţii navale şi industrie alimentară. Blaj, oraş raional în reg. Braşov, situat la confluenţa celor două Tîrnave. 10 100 loc. (1961). Aici s-a început, în 1959, construcţia unui mare combinat, care cuprinde fabrici de placaj, de mobilă şi de plăci fibrolemnoase. Oraşul este pomenit în sec. al XIII-lea, sub denumirea de Villa Her- bordu în 1395 a ajuns în stă-pînirea moşierului Blasius Cse-rei, de la care îşi trage numele. Intrat în posesiunea familiei de magnaţi Apafi, a trecut, după moartea lui M. Apafi al II-lea, în stăpînirea statului, care l-a cedat în 1738 episcopiei unite şi a devenit reşedinţa acesteia. Prin şcolile şi instituţiile de cultură cu caracter umanist întemeiate în vremea episcopatului lui Ioan Inocen-ţiu Micu (Clain) şi a urmaşului său, Petru Pavel Aaron, B. a devenit centrul cultural al ro-mînilor „uniţi“ (greco-catolici) şi al Şcolii ardelene. Mulţi dintre cărturarii romîni de seamă din sec. XVIII-XIX din Transilvania, ca Samuil Micu, G. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu, G- Bariţiu, S. Bărnu-ţiu ş. aM şi-au făcut studiile la B. Ca centru ideologic al burgheziei romîneşti din Transilvania, B. a avut un rol important în procesul de formare a conştiinţei naţionale a romînilor. La B. au avut loc, în 1848, mai multe adunări ale romînilor din Transilvania. La adunarea convocată de Avram Iancu şi A. Papiu-Ilarian la 30 aprilie 1848, au fost formulate ideile desfiinţării iobăgiei şi ale egalităţii în drepturi a populaţiei romîne din Transilvania cu celelalte naţiuni. La 15—17 mai 1848, pe cîmpia de lîngă B., care de atunci poartă numele de Cîmpia Libertăţii, a avut loc marea adunare a romînilor din Transilvania, la care au participat 40 000—50 000 de oameni, majoritatea covîrşitoare fiind iobagi. Adunarea a adoptat programul de revendicări cu caracter burghezo-democra-tic (abolirea dijmei, a clăcii şi a iobăgiei, desfiinţarea breslelor şi a vămilor, libertatea cuvîn-tului şi a tiparului, formarea gărzilor naţionale, şcoli de stat în limba romînă etc.) şi a protestat împotrivă „uniunii“ forţate a Transilvaniei cu Ungaria. Nerecunoaşterea de către guvernul revoluţionar ungar a egalităţii în drepturi a romînilor cu celelalte popoare, nesa-tisfacerea revendicărilor lor sociale şi votarea de către dieta din Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au determinat dezbinarea forţelor revolu- ţionare ale romînilor şi ungurilor. între 15 şi 25 septembrie a avut loc la B. o nouă adunare a romînilor din Transilvania, care a declarat că nu recunoaşte încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi a însărcinat Comitetul permanent de la Sibiu să înarmeze satele. Neînţelegerea dintre conducătorii revoluţiei ungare şi ai forţelor revoluţionare ale romînilor a fost folosită de Habsburgi pentru a împiedica lupta comună a celor două popoare împotriva duşmanului comun; feudalismul habsburgic. V. revoluţia de la 1848 din Transilvania. Blajko, Serghei Nikolaevici (1870—1956), astronom sovietic, membru corespondent al Academiei * de Ştiinţe a U.R.S.S., om de ştiinţă emerit al R.S.F.S.R. A studiat stelele variabile, dînd prima metodă fotometrică pentru determinarea elementelor stelelor duble cu eclipsă; a obţinut fotografiile spectrelor unor meteori şi a fost primul care le-a interpretat corect. Blake/£>/e7c 7, William( 1757 — 1827), poet, grafician şi pictor englez. în poezia lui, critica socială şi solidaritatea cu cei asupriţi alternează cu elemente romantico-fantastice. Ca preromantic, a anunţat, prin unele trăsături, poezia lui Byron şi Shelley, după cum prin formele de versificaţie liberă l-a anticipat pe Walt Whitman. A scris poezii lirice (volumele „Cîntecele inocenţei“, 1789; „Cîntecele experienţei“, 1794), poeme simbolice („Căsătoria cerului şi a iadului“, 1790). în gravurile şi acuarelele sale, în ilustraţiile pentru „Cartea lui Iov“ şi pentru ,,Divina Comedie“ (1825—1827); a reprezentat cu o mare forţă imaginativă personaje şi întîm-plări fantastice, folosind însă adesea simboluri greu de înţeles. blană (IND. P1EL.), pielea unor animale împreună cu învelişul păros, care, datorită desimii, moliciunii şi aspectului firelor, este utilizată pentru confecţionarea a diferite articole de îmbrăcăminte (ex. b. de astrahan, de jder, de vulpe, de nutrie etc.) sau pentru ornamentaţie. V. şi animale de blană. BLANC 373 BLAZON Blanc [blă], Louîs (1811 — 1882), istoric francez, reprezentant al socialismului mic-burghez, participant la revoluţia din 1848. Prin concepţiile şi activitatea sa, B. s-a situat pe poziţia colaborării cu burghezia. A elaborat un plan utopic de rezolvare a contradicţiilor dintre capital şi muncă cu ajutorul statului capitalist. Blanc [blă], Louis Pierre (1860—1903), arhitect elveţian stabilit în Romînia. Printre lucrările executate după planurile sale se numără: Facultatea de medicină, Institutul „Victor Babeş“, Ministerul A-griculturii (astăzi Consiliul Superior al Agriculturii), toate din Bucureşti, Universitatea din Iaşi etc. Lucrările lui s-au inspirat din arhitectura Renaşterii franceze. blanjiruire (IND.PIEL.), operaţie de îndepărtare, sub formă de răzături fine (blanjir), a unui strat foarte subţire de pe partea cărnoasă a pieilor, efectuată cu scopul de a le da un aspect mai atrăgător. Blanqui [blăcht], Jerome Adolphe (1798— 1854), economist francez, reprezentant al economiei politice vulgare, elev al lui J.-B. Say. Fiind influenţat de saint-simonism, a obţinut, ca deputat, legiferarea regimului de muncă al copiilor în manufacturi, prima legiuire europeană în acest sens. Op. pr.: „Istoria economiei politice în Europa“ (1838). Blanqui [ blăchi], Louis Auguste (1805—1881), revolu-. A. Blanqui ţionar francez, comunist utopic. A participat activ la revoluţiile din 1830 şi 1848. A stat în închisoare în total 37 de ani. în 1871, pe cînd se afla deţinut în urma încercării din octombrie 1870 de a săvîrşi o lovitură de stat, a fost ales în lipsă membru al Comunei, iar în 1879, tot în lipsă, membru al parlamentului. B. a avut un rol important în istoria mişcării muncitoreşti revoluţionare din Franţa. El n-a înţeles însă esenţa învăţăturii lui K. Marx cu privire la revoluţia proletară şi la dictatura proletariatului, socotind că revoluţia poate fi înfăptuită, fără participarea maselor, de către un grup de complotişti. blanquism [blanchism/, curent apărut în sec. al XlX-lea în mişcarea socialistă franceză, ca urmare a activităţii lui L. A. Blanqui. Adepţii b. credeau că desfiinţarea exploatării capitaliste este posibilă printr-un complot al unui grup restrîns de revoluţionari, fără participarea maselor populare, într-un sens mai larg, prin b. se înţelege tactica complotistă în insurecţie şi teoria corespunzătoare acesteia, care nu ţine seama de situaţia revoluţionară, minimalizează rolul maselor în istorie şi neagă necesitatea şi rolul partidului revoluţionar al clasei muncitoare. Blasco Ibanez [blăsco ibănedj, Vicente (1867“-1928), scriitor spaniol antimonarhist. A scris romane de critică socială cu pronunţate trăsături naturaliste: „Catedrala“ (1903), „Arena însîngerată“ (1908), „Morţii poruncesc“ (1909), „Cei patru cavaleri ai apocalipsului“ (1916) ş.a. în care a demascat marea burghezie şi lăcomia clerului şi a prezentat viaţa grea a maselor muncitoare din Spania. Pamfletul antimonarhic „Alfons al XlII-lea demascat“ (1924) a avut un răsunet mondial. blastoderm(gr. blastos „germen“ şi derma „piele“; BIOL.), membrană a embrionului în stadiul de blastulă, formată dintr-un singur strat de celule. blastomicoză (gr. blastos „germen“ şi mykes „ciupercă“), boală de piele datorită unor ciuperci parazite din grupa ascomicetelor, numite levuri. Există forme de profunde, rare la noi în ţară, şi b. super~ ficiale, caracterizate prin apa- riţia unor vezicule care se sparg, lăsînd loc unor suprafeţe roşietice umede. Leziunile sînt foarte dureroase şi pruriginoase. în forma generalizată, b. se manifestă prin abcese şi tumori răspîndite pe piele, în plămîni, în articulaţii, muşchi, creier etc. blasîomogeneză (gr. blas-tema „tumoare“ şi genesis „naştere“; MED.), proces de formare şi dezvoltare a unei tumori maligne. Se caracterizează prin modificări structurale ale celulelor originare, înmulţirea intensă a acestora, dezorganizarea structurii normale a ţesutului respectiv şi infiltrarea ţesutului înconjurător. blastopor (gr. blastos „embrion“ şi poros „trecere, por“; BIOL.), orificiul gastrulei; se formează prin invaginarea blastulei. blastulă (gr. blastos „embrion“; BIOL.), stadiu în dezvoltarea embrionară a animalelor pluricelulare, rezultat din segmentarea oului. Cea mai caracteristică formă de b* este cea de veziculă sferică, avînd o cavitate interioară numită blastocel blaz de distilare (CHIM.), parte componentă a unei instalaţii de distilare în formă de recipient, în care se introduce amestecul de distilat. Încălzirea se poate face cu foc direct sau cu o serpentină ori manta, prin care circulă abur sau lichide de diferite temperaturi. blazon (HERALD.), ansamblu de semne şi de culori cu o anumită semnificaţie, dispuse Blazoane pe o suprafaţă puţin bombată, constituind, în unele ţări, emblema unei familii de nobili, a unei provincii, a unui oraş, a unei bresle. BLEFAR1TĂ 374 BLOC blefarită (gr. blepharon „pleoapă“), inflamaţie a pleoapei. — B.ciliară (sau marginală), inflamaţia foliculilor piloşi şi a glandelor sebacee de pe marginea liberă a pleoapelor. blândă 1« (MINER.) Sulfură naturală de zinc (ZnS), de culoare gălbuie, brună sau neagră, cu luciu adamantin. Cristalizează în sistemul cubic sub formă de tetraedri sau formează agregate granulare. Se întîlneşte mai ales în zăcămintele metalifere hidrotermale, împreună cu galena, pirita şi calcopirita. Este principalul minereu de zinc. în R.P.R., cele mai importante zăcăminte de b. sînt cele de la Baia-Sprie, Cavnic, Herja, Baia-Borşa (reg. Maramureş), Ruşchiţa (reg. Banat), ultimele două valorificate in timpul regimului de democraţie populară. Sin. sfalerit. 2. (F1Z.) V. diafragmă. blenoragie, boală venerică, datorită microbului numit go-nococ. Se manifestă la început prin semne locale: mîncărimi, usturimi şi arsuri la urinare, scurgere purulentă, erecţii dureroase, la care se adaugă o stare de oboseală şi de depresiune psihică. La femei, b. are o evoluţie subacută sau cronică, manifestîndu-se mai puţin evident şi poate trece neobservată, de unde pericolul de transmitere mai departe a bolii. Se tratează cu antibiotice. Sin. gonoree. Blériot [blerió/, Louis (1872" 1936), constructor de avioane şi pilot francez, care a traversat pentru prima oară Canalul Mînecii cu avionul (1909). Blida, oraş în nordul Algeriei. 67 900 loc. (1954). Centru comercial. întreprinderi de mo-rărit, fabrici de conserve, de săpun, de uleiuri şi de esenţe aromatice. Blidarul, cetate dacică din munţii Orăştiei, care făcea parte din sistemul de întărituri din jurul Sarmisegetusei. Planul cetăţii este de inspiraţie greco-elenistică. Cetatea B. datează din sec. I î.e.n. şi a fost mărită şi întărită în sec. I e.n., în timpul lui Decebal. blindaj 1, (MILIT.) înveliş de protecţie sub formă de plăci sau de cupole, de cele mai multe ori din oţel special. Este folosit pentru protecţia oamenilor, a maşinilor de luptă şi a lucrărilor de fortificaţii, contra gloanţelor, a proiectilelor de artilerie şi a altor mijloace de nimicire. 2. (ELT.) înveliş metalic închis al unor circuite şi dispozitive electrice, folosit pentru a slăbi (sau chiar a anula), prin e c r a n a r e, interacţiunea dintre circuitele e-lectrice conţinute şi cîmpurile electrostatice, magnetice şi electromagnetice din exterior. După natura acestei interacţiuni, b. poate fi electric, magnetic sau electromagnetic. V. şi ecran. blitzkrieg [bliţcrig] (cuvînt german însemnînd „război-ful-ger“), doctrină militară aventuristă a imperialiştilor germani, care preconiza obţinerea victoriei asupra unui stat printr-un război de scurtă durată, declanşat înainte de mobilizarea şi desfăşurarea forţelor de bază ale acestuia. Doctrina b. a suferit un eşec atît în timpul primului cît şi în timpul celui de-al doilea război mondial. bloc * 1. (ARHIT.) Clădire de mari dimensiuni, alcătuită din mai multe caturi şi cuprin- motoarelor termice cu piston, turnat din fontă sau aliaj de aluminiu, ori îmbinat prin sudare din piese componente de oţel, cu unul sau mai mulţi Bloc de motor cu ardere internă cilindri în care se deplasează pistoanele. La maşinile cu abur, în b. se mai află cutia sertarului şi canalele pentru circuitul aburului, iar la motoarele cu ardere internă, canalele de admisie şi de evacuare şi camerele de răcire. 5. (ELT.) Instalaţie electrică avînd elementele principale legate în cascadă şi formînd o unitate funcţională independentă (ex. b. constituit dintr-un generator» Ansamblu de blocuri zînd apartamente de locuit, birouri, magazine etc. 2.(TEHN.) Piesă relativ mare, avînd cele trei dimensiuni aproximativ de aceeaşi mărime. 3. (METAL.) Semifabricat de metal, obţinut prin turnare în forme. V. şi lingou. 4. (MAŞ.) Organ al un transformator şi o linie într-o centrală electrică).6.(C.F.) Bloc de cale ferată (sau ţbloc-sistem), instalaţie de organizare şi reglare a circulaţiei trenurilor, cu ajutorul semnalelor fixe, în sistemul de circulaţie la interval de timp. BLOC 375 BLOCARE Pot fi: b, de bifurcare, servind pentru reglarea circulaţiei la un post de ramificaţie; b. de staţie, pentru reglarea circulaţiei în limitele unei staţii; b. de linie (automat sau semiautomat), servind la reglarea circulaţiei în linie curentă, aceasta fiind împărţită, cu ajutorul semnalelor luminoase (aşezate în punctele de secţionare), în sectoare cel puţin egale cu distanţa maximă de frînare a trenurilor, numite sectoare de b. (distanţa minimă dintre două trenuri fiind de trei sectoare de !>.)• înzestrarea căilor ferate cu b. de linie automat permite mărirea considerabilă a siguranţei şi a capacităţii de circulaţie a trenurilor. Planul de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1960 — 1965 prevede extinderea de linie automat pe cel puţin 1 000 km. 7. (GEOL.) Bloc eratic9 bloc de rocă, de dimensiuni mari, transportat de gheţari departe de locul de unde s-a desprins şi străin în ceea ce priveşte constituţia de formaţiunile geologice ale regiunii în care se găseşte. §• (SPORT) Bloc de start, piesă rigidă special construită, de lemn sau de metal, care se fixează pe sol, înapoia liniei de plecare (start), cu scopul de a permite alergătorului ca, împingînd puternic cu piciorul în ea, să pornească cu viteză mare în alergările de viteză. 9. (FILAT.) Două sau mai multe mărci poştale neseparate între ele, care au fost desprinse împreună dintr-o coală. bloc2 (POLIGR.), caractere de litere înrudite cu caracterele groteşti, avînd liniile mai îngroşate şi puţin rotunjite, folosite la culegerea afişelor, reclamelor şi uneori la scoaterea în evidenţă a unui anumit text. blocadă, sistem de măsuri urmărind izolarea unui stat sau grup de state pentru a le sili să accepte condiţiile dictate de statul sau de statele care au organizat b. Ea poate fi: politică, cînd are ca scop izolarea unui stat din punct de vedere diplomatic, prin nestabi-lirea sau întreruperea relaţiilor diplomatice cu statul blocat (ex. b. politică organizată de puterile imperialiste împotriva unor ţări de democraţie populară, ca R.D. Germană, R.P. Chineză, R.P.D. Coreeană); militarăi, cînd tinde la izolarea unui stat, în timp de război, prin folosirea în acest scop a forţelor armate terestre, navale sau aeriene; economică, cînd tinde la izolarea economică a unui stat, prin întreruperea legăturilor comerciale şi financiare cu acesta, pentru a-i submina economia. B., sub toate formele ei, a fost folosită de statele imperialiste împotriva Statului sovietic în primii ani după revoluţie. După al doilea război mondial, i. economică şi ¿. politică sînt folosite de imperialişti împotriva ţărilor de democraţie populară, ca şi împotriva tinerelor state naţionale (ex. interzicerea comerţului cu ţările socialiste la anumite produse, organizarea ¿. economice şi politice de către S.U.A* împotriva Cubei). în politica lor agresivă, statele imperialiste folosesc b. şi fără a exista stare de război. bloc agresiv, alianţă cu caracter militar, încheiată între state în vederea dezlănţuirii războiului imperialist. Formarea de blocuri agresive de către statele imperialiste exprimă politica lor de subjugare a popoarelor. înainte de al doilea război mondial, Germania hitleri-stă, împreună cu Italia fascistă şi Japonia militaristă, au format un b.a., îndreptat, în primul rînd, împotriva U.R.S.S. După al doilea război mondial, blocurile militare agresive create de statele imperialiste (ex. Pactul Atlanticului de nord -N. A.T.O., Pactul Asiei de sud-est — S.E.A.T.O., Organizaţia tratatului central —CENTO) sînt îndreptate împotriva statelor socialiste, împotriva mişcării muncitoreşti revoluţionare şi a mişcării de eliberare naţională, aceste blocuri amestecîndu-se direct în treburile interne ale popoarelor care s-au ridicat la revoluţie. Oamenii muncii din ţările capitaliste luptă pentru apărarea suveranităţii naţionale a ţării lor, pentru ieşirea acestor ţări din b. a•, pentru lichidarea bazelor militare străine de pe teritoriul lor. blocaj 1. (DRUM.) Fundaţie pentru drumuri în terenuri slabe cu circulaţie foarte intensă şi grea. Este alcătuită din bolovani de rîu sau blocuri de piatră brută, cu grosime de 12—18 cm, aşezate pe un pat de nisip sau de balast, Blocaj sub balastul căilor ferate I — platforma căii; 2 — strat de nisip; 3 — blocaj; 4 — balast; 5 — traversă împănate cu a I i c ă r i e şi cilindrate, peste care se întinde apoi un strat de macadam. 2. (C.F.) Strat de bolovani de rîu sau de piatră brută, cu grosime de 25 cm, aşezat sub patul de balast al căii, la schimbătoarele de cale sau în linie curentă, acolo unde tera-samentul nu poate suporta presiuni mari. 3. (CONSTR.) Aglomeraţie de blocuri mari de piatră sau de beton, constituind fundaţii la lucrări hidrotehnice, straturi de protecţie la poduri (în spatele aripilor sau al sferturilor de con la culee şi în jurul paleelor sau pilelor) pentru a evita afuierea lor. 4, (SPORT) Procedeu tehnic-tactic folosit în unele ramuri de sport cu scopul de a opri (la volei, box) sau a proteja (la baschet, handbal) o anumită acţiune. blocâre 1* (TEHN.) a) Imobilizare bruscă, de obicei nedorită, a unui dispozitiv mecanic sau a unui organ de maşină, din cauza unei defecţiuni (ex. blocarea pistonului datorită gripajului, blocarea comenzilor unei maşini etc.); b) Fixarea intenţionată a două piese într-o poziţie relativă, dorită. 2* (ELT.) a) Imobilizare intenţionată a unor maşini, dispozitive etc., prin care se împiedică fie efectuarea operaţiilor nepermise (b. de comandă), fie funcţionarea defectuoasă a unor aparate (b. de BLOC CARDIAC 376 BLOCUL funcţionare greşită). b) închiderea căilor de acces pentru a împiedica pătrunderea persoanelor în încăperile sau în zonele unde este pericol de electrocutare, accidentare etc. (b. de siguranfă)• 3. (CONT.) Blocarea contului (în socialism), situaţia unui cont curent sau de decontare din care nu se pot efectua imediat toate plăţile scadente, ca urmare a lipsei de disponibil. Din conturile blocate, banca efectuează plăţile acceptate sau dispuse de titulari, în limita disponibilului existent şi în ordinea stabilită de lege: a) salariiie; b) drej turile cuvenite bugetului; c) amortizările; d) furnizorii; e) datoriile către bănci; f) alte datorii. bloc cardiac (MED.), tulburare de ritm a inimii, datorită întreruperii complete sau incomplete a undei de excitaţie care străbate diferitele segmente ale acestui organ. Poate fi definitiv sau intermitent. blocdiagrâmă (GEOGR.), desen în perspectivă a unei porţiuni din scoarţa terestră, pe care sînt redate simultan principalele trăsături ale reliefului şi structura geologică pe care e dezvoltat acesta. B. reflectă grafic interacţiunea dintre relief şi substrat; ea este mijlocul cel mai complex, expresiv, intuitiv de reprezentare a reliefului şi a altor elemente componente ale învelişului geografic. Mai multe b. executate succesiv (în timp) pot reda Blocdiagramă etape caracteristice în dezvoltarea reliefului, precum şi tendinţa dezvoltării acestuia. B. se clasifică după: exactitatea întocmirii, suprafaţa pe care o caracterizează şi după proiecţia în care sînt întocmite. Pentru întocmirea b. se folosesc : hărţile topografice, schiţele panoramice, hărţile geo-logo-tectonice, datele de foraj şi geofizice, aflorimentele etc. B. se folosesc în cercetările geomorfologice, fizico-geogra-fice, geologice, hidrologice, geo-tehnice, topografice etc. Bloch [bloc], Ernest (1880— 1959), compozitor din S.U.A., de origine elveţiană. A scris muzică de operă, de cameră, simfonii, poeme simfonice, suite, rapsodii, lucrări concertante pentru vioară, violoncel etc. Creaţia lui, cu trăsături romantice, s-a inspirat din folclorul evreiesc. Bloch [bloc], Jean Richard (1884—1947), scriitor francez. Legat de gruparea literară J. R. Bloch progresistă „Clarté“, el a denunţat moravurile burgheze în-tr-o serie de nuvele şi în romanul „... Et Compagnie!“ ( 1918). A susţinut lupta poporului spaniol („Spanie, Spanie !“, 1936). Urmărit de agenţii Gestapoului în timpul ocupaţiei naziste, s-a refugiat în U.R.S.S. Cuvîntările sale la Radio Moscova, prin care a chemat poporul francez la luptă împotriva ocupanţilor hitlerişti, au fost adunate în volumul postum „De la Franţa trădată la Franţa înarmată“ (1949). Drama „Toulon“ (1943) este închinată eroismului marinarilor francezi care au preferat să-şi scufunde flota decît să lase ca aceasta să cadă în mîinile naziştilor. Medalia de aur a păcii post-mortem (1950). „Blocul“, ziar al Blocului democratic, apărut la Turnu-Severin în decembrie 1935. A dus o largă acţiune propagandistică pentru apărarea libertăţilor democratice şi pentru realizarea Frontului popular antifascist. A fost interzis o dată cu Blocul democratic. în iunie 1936* Blocul antipartinic din august, grup creat în 1912 de Troţki, alcătuit din lichidato-rişti, troţkişti şi otzovişti, îndreptat împotriva lui V. I. Lenin şi a partidului bolşevic. Bolşevicii au dus o luptă hotărîtă împotriva blocului, care îşi masca activitatea sa lichi-datoristă prin fraze despre unitate. Neavînd nici o legătură cu masele, blocul s-a destrămat în 1913-1914. Blocul democratic (Blocul pentru apărarea libertăţilor democratice)y organizaţie de masă legală, înfiinţată în mai 1935 din iniţiativa şi cu sprijinul P.C.R. Organizaţia a avut pe întreg cuprinsul ţării comitete locale, judeţene şi regionale, a căror activitate era coordonată de un comitet central. B.d., în care activau oameni de diverse categorii sociale, a luptat pentru unirea forţelor democratice într-un larg front popular de luptă împotriva primejdiei fasciste. Blocul a acţionat în lupta antifascistă în comun cu Frontul plugarilor (cu care a încheiat în decembrie 1935 un acord) şi cu Madosz-ul. blocul lireî sterline, uniune valutară interstatală, creată de Anglia în 1931 cu participarea dominioanelor (cu excepţia Canadei, care face parte din zona dolarului), a coloniilor engleze şi a altor cîtorva state capitaliste. Pe baza acordurilor cu privire la acest bloc, Banca Angliei concentrează disponibilităţile valutare ale ţărilor membre. Paritatea monedelor naţionale ale acestora este legată de lira sterlină, iar plăţile către ţările din afara acestui bloc nu pot fi făcute decît cu aprobarea şi prin intermediul Angliei. B.l.s. este folosit ca instrument de expansiune a capitalului englez în ţările membre ale blocului şi de zăgăzuire a pătrunderii capitalului american în aceste ţări. Sin. zona lirei sterline. Blocul muncitoresc^ţără-nesc, organizaţie politică legală de masă, înfiinţată în 1925 din iniţiativa şi sub conducerea P.C.R. B.m.-ţ. a dus o luptă activă pentru apărarea intereselor oamenilor muncii, împotriva terorii, pentru ziua de lucru de opt ore, pentru pă- BLOCUL 377 BLOHINŢEV mînt, pentru dreptul de organizare. Prin creşterea influenţei sale în rîndurile maselor muncitoare de la oraşe şi sate, a reuşit, în ciuda terorii, să obţină în alegerile comunale din 1927 şi apoi în alegerile generale din 1931 adeziunea unui număr relativ mare de muncitori şi ţărani. Pe baza voturilor primite în alegerile din 1931, B.m.-ţ. a trimis în parlament cinci deputaţi, cărora parlamentul bur-ghezo-moşieresc, încălcînd constituţia, le-a invalidat mandatele. în 1933, temîndu-se de influenţa crescîndă a B.m,-ţ. asupra maselor de muncitori şi ţărani, guvernul burghe-zo-moşieresc i-a interzis activitatea. Blocul a editat şi un organ de presă, intitulat „înainte“. Blocul naţional democrat, coaliţie antihitleristă formată din Partidul Comunist din Romînia şi partidele: social-democrat, naţional-ţărănesc şi naţional-liberal. A luat fiinţă la 20 iunie 1944, cînd, în condiţiile marilor victorii ale Armatei Sovietice, ale intensificării luptei antifasciste a maselor, ale creşterii stării de spirit antihitleriste în armată şi ale iminentei prăbuşiri a dictaturii militare-fasciste, Partidul naţional-ţărănesc şi Partidul naţional-liberal, temîndu-se să rămînă în afara evenimentelor şi în izolare totală, au acceptat încheierea unui acord cu partidele din Frontul unic muncitoresc: Partidul Comunist din Romînia şi Partidul social-democrat. Rolul conducător în cadrul B.n.d* l-a avut Partidul Comunist din Romînia. Deşi acordul încheiat prevedea înlăturarea dictaturii militare-fasciste, instaurarea u-nui regim democratic, eliberarea ţării de sub ccupaţia hitleristă, partidele naţional-ţărănesc şi naţional-liberal au continuat să se opună realizării acestor scopuri, urmînd vechea lor politică de tergiversare şi duplicitate. Ele au căutat să împiedice orice acţiune concretă pentru răsturnarea dictaturii fasciste antonesciene şi s-au împotrivit tot timpul ideii întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste. P.C.R. era conştient că partidele burghe-zo-moşiereşti, deşi au acceptat parţial propunerile sale atunci cînd prăbuşirea dictaturii militare-fasciste era inevitabilă, vor încerca să pună piedici înfăptuirii platformei elaborate de partid, sperînd că vor putea abate masele de pe calea luptei pentru transformări democratice şi vor reuşi să menţină regimul burghezo-mo-şieresc. P.C.R. a considerat totuşi necesară formarea B.n.d* în vederea coalizării tuturor forţelor nehitleriste. în acelaşi timp, P.C.R. a dus o consecventă acţiune de combatere a duplicităţii şi poziţiilor reacţionare ale partidelor burghezo-moşiereşti, militînd pentru unirea tuturor forţelor patriotice şi pentru formarea unui guvern din reprezentanţii tuturor partidelor şi grupărilor politice democratice. în octombrie 1944, în condiţiile unei noi regrupări a forţelor de clasă în ţară, B.n.d. s-a dizolvat. Blocul partidelor demo* erate, largă coaliţie de forţe creată în mai 1946, pe baza platformei elaborate de P.C.R., şi din care făceau parte partide şi organizaţii reprezentînd interesele majorităţii zdrobitoare a poporului. Prin platforma care a stat la baza creării B.p.d., partidele politice şi organizaţiile aderente se angajau să lupte pentru îmbunătăţirea situaţiei economice, pentru dezvoltarea economiei naţionale pe calea folosirii bogăţiilor naturale ale ţării, pentru mobilizarea forţelor creatoare ale poporului, pentru asigurarea şi lărgirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a egalităţii în drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare. Ele se angajau să lupte mai departe pentru asigurarea suveranităţii şi independenţei Romîniei, pentru strîngerea legăturilor de prietenie cu U.R.S.S. şi cu celelalte ţări iubitoare de pace. B.p.d. a obţinut în alegerile parlamentare din 1946 o victorie deplină, care a însemnat izolarea completă de mase a partidelor burghezo-moşiereşti şi a contribuit la consolidarea regimului democrat-popular în ţara noastră. Blocul pentru apărarea libertăţilor democratice v. Blocul democratic. Blocul popular al comu* niştilor şi al celor fără de partid, alianţă electorală a comuniştilor şi a celor fără de partid din U.R.S.S., chemată să asigure alegerea celor mai buni cetăţeni în organele puterii de stat. Baza de clasă a acestuia este alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime. Blocul uneşte în jurul P.C.U.S. pe muncitorii, ţăranii şi intelectualii sovietici şi oglindeşte unitatea moral-politică a poporului sovietic. Bloemfontein [blumfontein ], oraş în Republica Sud-Africană, centrul administrativ al provinciei Orange. 141 600 loc. (1957), inclusiv suburbiile. Important nod feroviar. Oraşul B. are industrie alimentară, a sticlei şi de prelucrare a metalelor. Blohinţev, Dmitri Ivanovici (n. 1908), fizician sovietic, membru corespondent al Academiei D. I. Blohinţev de Ştiinţe a U.R.S.S. Erou al Muncii Socialiste; directorul Institutului unificat de cercetări nucleare de la Dubna. A adus contribuţii importante la lămurirea unor probleme privind difuziunea sunetului, fenomenele de luminescenţă, difracţia moleculelor pe suprafeţele cristalelor, semicon-ductorii, structura nucleonilor. A condus ansamblul de lucrări pentru realizarea primei centrale atomoelectrice din lume (1954) şi a propus o interpretare a legilor mecanicii cuantice, conform căreia caracterul lor statistic se datoreşte faptului că descriu mişcarea unor ansambluri de particule şi nu a BLOK 378 BLUM1NG particulelor izolate luate individual. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi laureat al Premiului Lenin, Blok, Aleksandr Aleksan-drovici (1880—1921), poet rus. A debutat ca simbolist („Ver- A. A. Blok suri despre o frumoasă domnită“, 1904). Poeziile lui B. din perioada revoluţiei ruse din 1905—1907 reflectă contradicţiile acute ale vieţii din acea vreme, tragedia omului în oraşul capitalist („Cei sătui“, 1905, uit. trad. rom. 1956; „O bucurie neaşteptată“, 1907). Mai tîrziu, eliberîndu-se de estetism, B. a căutat drumuri noi („Masca de zăpadă“, 1907; „Pămînt înzăpezit“, 1908; „Drame lirice“, 1908), scriind versuri închinate patriei şi culturii ruse („Pe cîmpul Ku-likovo“, 1908, trad. rom. 1956; „Rusia“, 1908, trad. rom. 1949). B. a salutat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, vă-zînd în ea o forţă purificatoare, chemată să nimicească lumea veche (poemele „Cei doisprezece“, 1918, trad. rom. 1949 şi „Sciţii“, 1918, trad. rom. 1949, articolul „Intelectualitatea şi revoluţia“, 1918). Blondei [blôdél], André (1863—1938), fizician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, inventatorul oscilografului (1893) şi autor al unor importante lucrări privind teoria maşinilor electrice sincrone. Bloomiisld [blümfild], Léonard (1887—1949), lingvist a-merican. Prin lucrarea sa „Limbajul“ (1933) a creat şcoala descriptivistă, o variantă americană a structuralismului, bazată pe psihologia behavioristă. A publicat şi studii privitoare la fonetica şi la morfologia unor limbi indo-europene şi a unor limbi indiene din America. Bliicher [blühdr/, Gebhardt Leberecht von (1742—1819), feldmareşal prusian. A participat la aproape toate marile bătălii împotriva Franţei napoleoniene. Tactician mediocru, a suferit înfrîngeri la Auerstedt (1806), la Montmirail (1814) şi la Ligny (1815). La Waterloo (1815) a avut însă şansa să sosească în momentul cînd armata engleză, comandată de Wellington, se afla pe punctul de a fi înfrîntă şi a întors soarta bătăliei în favoarea coaliţiei antinapoleoniene. Blum, Léon (1872-1950), om politic francez, conducător al socialiştilor de dreapta, prim-ministru în guvernul Frontului popular în anii 1936—1937 şi martie-aprilie 1938. A dus o politică de trădare a intereselor maselor populare, opunîndu-se unităţii de acţiune a socialiştilor cu comuniştii. A fost unul dintre iniţiatorii politicii de „neintervenţie“ în războiul naţional revoluţionar al poporului spaniol, urmărind sugrumarea republicii spaniole. A condus guvernul format din socialişti, care a început în 1946—1947 războiul colonialist din Vietnam. A fost unul dintre cei mai activi partizani ai orientării proamericane şi antiso-vietice a statului francez şi unul dintre conducătorii Internaţionalei Socialiste. A dezvoltat teoriile reacţionare şi cosmopolite ale „suprastatului“, „socialismului democratic“ etc. blum (METAL.), semifabricat de oţel de secţiune mare (în general de formă pătrată), a-vînd latura mică de cel puţin 120 mm, cu muchii rotunjite, obţinut prin laminarea lingo-urilor la cald în laminorul bluming. Blume [blum], Isabelle (n. 1892), militantă pe tărîm social din Belgia, luptătoare pentru pace. Membră a Comitetului executiv al Uniunii belgiene pentru apărarea păcii şi vicepreşedintă a Prezidiului Consiliului Mondial al Păcii. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1953). bluming (METAL.), laminor, reversibil sau nereversibil, folosit la degroşarea lingourilor mai mari de o tonă pentru Linia principală a blumingului de 1150 mm. BLUZE ALBASTRE 379 BOALĂ transformarea acestora în blumuri sau brame. „Bluze albastre“, revistă legală de literatură proletară, apărută la Bucureşti la 5 iunie 1932, sub directa îndrumare a P.C.R. B.a. a sprijinit acţiunea antirăzboinică iniţiată de scriitorii Maxim Gorki, Romain Rolland ş.a. A publicat, între altele, nuvelele lui Alex. Sahia „Revoltă în port“ şi „Uzina vie“, precum şi traduceri din scriitori sovietici (V. Maia-kovski, F. Gladkov etc.). Revista a fost interzisă de guvernul burghezo-moşieresc în acelaşi an. boa (Boa constrictor), şarpe neveninos din familia boidelor, lung de 5—6 m, cu pielea de Boa culoare pestriţă, cu membrele posterioare rudimentare, ca două excrescenţe dispuse pe laturile cloacei. Trăieşte în America de Sud. boala 1. (MED.) Tulburare a stării de sănătate, datorită dereglării mecanismelor de coordonare şi de adaptare a funcţiilor sub influenţa unor agenţi din mediul intern sau extern (microbi, virusuri, substanţe toxice, iradiaţii etc.). Proces patologic care afectează organismul în totalitate sau în parte şi care se manifestă printr-un ansamblu de sim-ptome şi printr-o evoluţie caracteristica. în noţiunea de b. sînt cuprinse atît tulburările funcţionale şi leziunile produse de agentul vătămător, cît şi reacţiile de apărare ale organismului stimulate de acest agent. —B. abortivâ, boală a cărei evoluţie clinică se caracterizează prin durată scurtă, simptomatologie atenuată, vindecare rapidă fără intervenţia vreunui tratament. — Boala albastra, boală de inimă datorită unei malformaţii cardiace congenitale (comunicaţie interauricu-lară etc.), care favorizează amestecul sîngelui arterial cu sîn-gele venos mai închis la culoare, de unde culoarea albastră-vineţie a pielii şi a mucoaselor. —B. de iradiaţie (sau actinică), ansamblul tulburărilor provocate prin expunerea organismului la acţiunea radiaţiilor ionizante (raze Roentgen, radiaţii a, (3, y şi neutronice, care iau naştere din nucleul atomic). B. de i. se manifestă clinic prin anemie, hemoragii, diferite infecţii etc., ca urmare a tulburărilor procesului de formare a celulelor sanguine şi a scăderii capacităţii de apărare a organismului.—B. de nutriţie, boală provocată de tulburări metabolice, care au ca urmare alterarea stării normale de nutriţie a organismului (ex. pelagra, obezitatea, diabetul etc.). —B. hipertensivă, boală datorită unei tulburări a activităţii nervoase superioare, cu caracter de nevroză, însoţită de apariţia unei hipertensiuni arteriale. în producerea ei, un rol important are tulburarea relaţiilor funcţionale normale dintre scoarţa cerebrală şi centrii sub-corticali, care generează tulburări complexe vegetative, endocrine şi umorale. Hipertensiunea, care rezultă din tulburarea mecanismelor de reglare a tensiunii arteriale, are la început un caracter funcţional şi abia după o evoluţie mai îndelungată apar modificări organice, afectînd în primul rînd aparatul cardiovascular şi apoi alte organe. Evoluţia bolii hipertensive este împărţită, de obicei, în trei stadii: neurogen, de tranziţie şi renal. Concepţia modernă asupra mecanismului de producere a bolii hipertensive se bazează în special pe lucrările importante ale lui Lang şi Measnikov.—B. ope~ ratorie, ansamblu de tulburări care apar după o intervenţie chirurgicală, ca urmare a impulsurilor nervoase reflexe, pornite de la nivelul organului afectat, precum şi a dezechilibrului temporar al umorilor organismului, produse prin actul operator. Este mai gravă la indivizi obezi, diabetici, bolnavi de rinichi etc. şi după intervenţii chirurgicale mari. —Boala lui Pierre Marie şi Ma~ rinescu v. acromegalieBoala serului, formă de reacţie ana-filactică sau alergică a organismului, care apare după injectarea cu ser străin (ex. ser de cal). Se caracterizează prin urticarie, edeme, dureri articulare, febră, stare generală rea etc.—B. ulceroasai, boală specific umană, datorită tulburării relaţiilor funcţionale normale dintre scoarţa cerebrală şi centrii subcorticali şi caracterizată prin apariţia unei ulceraţii în stomac sau duoden. Expresie a unei suferinţe complexe a organismului, boala ulceroasă se manifestă prin dureri abdominale ritmate de alimentaţie, variabile după localizarea ulcerului, mărimea lui, stadiul de evoluţie al bolii etc. Uneori este însoţită de vărsături, tulburări neurovegetative etc. Concepţia modernă asupra mecanismului de producere a bolii ulceroase a fost consolidată prin cercetările lui K. M. Bîkov. V. şi ulcer, 2. (MED. VET.) Boala borhotului, boală care apare la animalele hrănite excesiv cu borhot rezultat de la fabricile de spirt. Se manifestă prin decalcifieri, slăbirea şi căderea dinţilor, tulburări digestive, avorturi la femele, eczeme. La primele semne ale bolii, borhotul din hrană trebuie înlocuit total sau parţial cu alte furaje. Pentru a evita boala, în raţia animalelor hrănite cu borhot se adaugă calciu.—Boala edemelor, boală enzootică acută a purceilor, de obicei mortală. Evoluează ca o intoxicaţie gravă, fiind atribuită unor tipuri de colibacili. Se manifestă prin umflături ale capului, pleoapelor şi prin tulburări nervoase. Nu se cunoaşte încă un tratament eficace al ei.—Boala lui Aujeszky, boală infecţioasă la animale, provocată de un virus filtrabil. La porci, se manifestă prin tulburări respiratorii şi avorturi la femele, producînd mari pagube în crescătorii. La celelalte specii se manifestă prin sim-ptome generale, în special nervoase, grave. Boala se transmite prin animalele bolnave (sau BOALĂ PROFESIONALĂ 380 BOB trecute prin boală) şi prin şobolani. Măsurile de combatere constau în izolare, carantină, imunizare cu ser şi vaccin, deratizare.—Boala lui Carre', boală acută infecţioasă a dinilor tineri, produsă de un virus. Se manifestă prin tulburări generale, atrofia muşchilor etc., terminîndu-se prin moartea animalului. Poate fi prevenită prin vaccinarea căţeilor după înţărcare. Sin. jigodie. — Boala respiratorie cronică a păsărilor, boală infecţioasă cu evoluţie cronică, provocată de microbul Mycoplasma gallina-rum. Se întîlneşte în special la puii de găină şi de curcă, manifestîndu-se prin respiraţie horcăitoare, tuse şi slăbire. Durează 1—2 luni; mortalitatea poate ajunge pînă la 30%. Se tratează prin administrarea antibioticelor în hrană. 3. (FITOPAT.) Boala olandeză a ulmilor, boală a ulmilor care se manifestă prin uscarea arborilor datorită atacului combinat al insectelor xilofage şi al ciupercii Ophiostoma ulmi, care se dezvoltă în vasele albumului arborilor debilitaţi. Se previne prin combaterea insectelor xilofage, eliminarea arborilor atacaţi şi cultivarea varietăţilor rezistente. Ea a fost semnalată pentru prima dată în Olanda. ~ B. fiziologică, dezechilibru produs în corpul plantelor sub influenţa factorilor nefavorabili, climatici sau de sol (ex. seceta, lipsa unor elemente nutritive etc.). Se manifestă în general prin decolorări, necro-zări, creştere anormală, vestejire etc. boală profesională, boală care se contractează în procesul de muncă, sub influenţa, de obicei de durată, a unor factori vătămători, specifici profesiunii sau locului în care se lucrează (ex. silicoza, antracoza, unele dermatoze). în R.P.R., că şi în celelalte ţări socialiste, prin complexul de măsuri privitoare la protecţia munci i, ca îmbunătăţirea continuă a proceselor tehnologice, a sistemului de ventilaţie la locul de muncă, măsuri profilactice, se asigură combaterea cauzelor care provoacă b. p. La aceasta contribuie şi reducerea zilei de muncă la anumite categorii de muncitori, precum şi ridicarea nivelului de trai al maselor muncitoare. Legislaţia noastră, stabilind lista bolilor profesionale, prevede totodată că, în caz de b. p., angajaţii au dreptul la ajutoare în cadrul asigurărilor sociale şi la pensie în condiţii mai avantajoase decît în caz de boală obişnuită. boală socială, boală a omului a cărei apariţie şi răspîndire în mase este provocată de influenţa condiţiilor social-eco-nomice nefavorabile. Dintre b. s. fac parte bolile profesionale (determinate de condiţiile nefavorabile de muncă), precum şi tuberculoza, rahitismul, alcoolismul, bolile venerice, pelagra (determinate în general de condiţiile nefavorabile de viaţă). Larga răspîndire a bolilor sociale în societatea capitalistă se datoreşte exploatării maselor muncitoare. Astfel, mortalitatea provocată de tuberculoză la negrii din Statele Unite este aproape de trei ori mai mare decît la albi. în capitalism, măsurile de luptă contra bolilor sociale au numai un caracter relativ, întrucît ele nu îndepărtează cauzele principale care determină apariţia acestor boli. Sistemul socialist, desfiinţînd exploatarea omului de către om, îndepărtează condiţiile care dau naştere bolilor sociale şi creează premisele necesare şi mijloacele active pentru lichidarea acestora. bo arcă (Rhodeus sericeus), peşte teleostean din familia ciprinidelor, cu corpul înalt şi Boarcă turtit lateral, lung de 6—8 cm, de culoare închisă, cenuşie-verzuie pe spinare. Se reproduce primăvara, femela depu-nînd 30—40 de icre mari în cavitatea branhială a scoicilor de baltă. în timpul reproducerii, masculul îmbracă haina de nuntă, căpătînd culori frumoase, irizate. Trăieşte la noi în iazuri, în bălţi şi în rîuri de şes. Are valoare economică redusă. Boarul (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală, compusă din cinci stele mai strălucitoare, aşezate în formă de pentagon neregulat; Arcturus este steaua oc din această constelaţie. Vizibilă din ţara noastră din primăvară pînă la începutul toamnei. Boas [bougs], Franz (1858— 1942), antropolog, etnograf şi lingvist american de origine germană, fondatorul şi şeful aşa-numitei „şcoli istorice“ în etnografia americană. Combă-tînd rasismul şi fascismul de pe poziţiile democratismului burghez, inevitabil limitate, şcoala sa a dat naştere orientării „psihologice“ din etnografia americană, care, în esenţă, se deosebeşte prea puţin de rasism. Op. pr.: „Rasă, limbaj şi cultură“ (1940). bob1 (Vicia faba)f plantă erbacee anuală din familia leguminoaselor, cu tulpina înaltă de 80— 120 cm, goală în interior, cu frunze compuse din 1—3 perechi de foliole eliptice şi cu flori albe pătate. Fructele, păstăi mari, au seminţe^ ovale, turtite, bogate în proteine. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse, în regiunile nordice. Fiind o cultură productivă se prevede extinderea ei în vederea lărgirii bazei furajere. fcob2 (engl. bobsleigh, din to bob „a pendula“ şi sledge „same“; SPORT), sanie de metal pentru concursurile pe piste de zăpadă îngheţată, construită din asamblarea a două sănii, cea din faţă servind la conducere şi fiind manevrată cu un volan. BOBESCU 381 BOCCACCIO .în funcţie de dimensiuni, echipajul b. este format din 2 pînă la 8 oameni. în condiţii Bob optime, b. poate atinge o viteză de 90—100 km pe oră. Bobescu, Jean (n. 1890), dirijor romîn, profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbe-scu** din Bucureşti, maestru emerit al artei. Repertoriul său cuprinde îndeosebi opere clasice şi romantice din muzica universală, precum şi lucrări romîneşti. Arta sa se caracterizează prin capacitatea de a reliefa linia melodică. S-a remarcat şi peste hotare. bobinâre 1. (TEHN.) Operaţia de înfăşurare a unui fir, a unui cablu, a unei benzi etc. pe un suport cilindric sau conic. 2. (ELT.) Executare a unei înfăşurări de maşină sau de aparat electric. bobină 1. Ansamblu realizat prin înfăşurarea benzilor, a semitorturilor sau a firelor pe o piesă cilindrică sau conică, plină sau tubulară, din lemn, din carton, din metal etc., numită de asemenea bobină. V. şi mosor; ţ e a v ă. 2. (ELT.) Bobină electrică, element al unui circuit electric, constituit dintr-un ansamblu de spire înfăşurate pe un suport. Se utilizează în aparate, maşini şi instalaţii electrice, fie pentru a produce un cîmp magnetic intens, fie pentru a fi sediul unei tensiuni electromotoare induse prin variaţia în timp a fluxului magnetic care-i îmbrăţişează spirele.—B. de in-ducţie, transformator electric cu miez de fier deschis, a cărui înfăşurare primară este parcursă de curent continuu, întrerupt periodic, şi în a cărui înfăşurare secundară se induce astfel o tensiune electromotoare alternativă înaltă, cu alternante neegale. Una dintre primele b. de u a fost b. Ruhm~ korffy construită în 1852. B. de i. sînt utilizate în instalaţiile electrice ale autovehiculelor, în telefonie, la aparate electromedicale etc.—B. de reac~ tanţă, bobină electrică construită pentru a produce, fără pierderi mari de putere activă, o anumită cădere de tensiune în circuitul de curent alternativ din care face parte, datorită reactanţei inductive pe care o prezintă. în circuitele unor instalaţii electrice se introduc b. de r. pentru limitarea intensităţii curenţilor de scurt circuit. V. şi r e a c t o r.—B. de şoc, bobină electrică folosită pentru a bloca trecerea curenţilor de frecvenţă înaltă prin circuitul în care e conectată în serie, datorită faptului că prezintă o mare reactanţă inductivă. V. şi înfăşurare. Bobîlna, deal lîngă oraşul Dej, unde a fost instalată Bobîlna, Monumentul principala tabără a răscoalei populare antifeudale din 1437— 1438 a ţăranilor romîni şi unguri din Transilvania, cărora li s-au alăturat o parte din orăşeni. La B. a avut loc, la sfîrşitul lunii iunie 1437, o mare luptă împotriva oştilor feudalilor, încheiată cu victoria ţăranilor răsculaţi. Aceasta a fost cea dintîi mare biruinţă a ţăranilor romîni şi unguri din Transilvania asupra nobilimii. Ea s-a încheiat cu o înţelegere ale cărei principale rezultate au fost: dreptul de liberă strămutare, desfiinţarea n o-n e i, micşorarea rentei feudale şi a decimei clerului, recunoaşterea ţăranilor ca locuitori ai ţării şi a dreptului lor de a organiza, împreună cu orăşenii, adunări anuale, opuse adunării nobililor. Biruinţa de la B. şi înţelegerea care i-a urmat au însemnat o puternică lovitură pentru nobilime şi biserica catolică. în anii puterii populare s-a ridicat pe dealul de la B. un monument în cinstea acestei victorii. V. şi răscoale ţărăneşti în R o m î n i a. bobovină (PEDOL.), concre-ţiune sferică de dimensiuni mici, de culoare neagră sau brună, alcătuită din oxizi de fier şi mangan. Se întîlneşte mai ales în solurile care sînt supuse periodic unor umeziri excesive. Bobruisk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Bielorusă. 97 000 loc. (1959). Combinat de placaje, fabrici de mobile, industrie textilă şi alimentară. bobslei, sport practicat cu bobul. bocaport (NAV.), deschidere în puntea unei nave prin care se introduc şi se scot mărfurile dintr-o magazie, amenajată astfel ca pe mare să poată fi închisă. Boccaccio, Giovanni (1313 — 1375), scriitor italian, unul dintre primii umanişti ai Renaşterii, întemeietorul prozei artistice italiene. A trăit la Neapole şi la Florenţa; casa lui a constituit un focar al noii culturi. A fost un mare admirator al lui Dante şi Petrarca. A scris numeroase opere în versuri şi în proză, precum şi lucrări de cercetare ştiinţifică în domeniul istoriei şi al mitologiei, comentarii asupra vieţii şi operei lui Dante. Romanul său „Fiam-metta** (1343) este unul dintre primele romane autobiografice din literatura universală. Capodopera sa, volumul de nuvele „Decameronul“ (c. 1350—1355, uit. trad. rom. 1957), important monument al culturii Renaşterii, ridică nuvela la un înalt nivel artistic. în „Decameronul**, tablou realist al societăţii timpului, B. a demascat, cu mare vervă satirică şi pătrundere psihologică, făţărnicia clerului, ascetismul medieval, pre- BOCCHERINI 382 BODNĂRAŞ judecăţile de orice natură ale societăţii feudale, opunîndu-le virtuţile omului culturii noi, orăşeneşti, înzestrat cu o concepţie realistă şi optimistă despre lume. Afirmînd cu vigoare G. Boccaccio dreptul omului la o viaţă liberă şi fericită, „Decameronul“ a dat o lovitură puternică concepţiilor religioase, medievale, marcînd astfel un pas important în lupta împotriva misticismului şi clericalismului, în ultimii ani ai vieţii, sub influenţa profundelor contradicţii sociale ale timpului, B. a trecut printr-o criză sufletească, care l-a îndepărtat de concepţia sa optimistă. Boccherini, Luigi (1743— 1805), violoncelist şi compozitor italian, influenţat de şcoala de la Mannheim. B* este unul L. Boccherini dintre precursorii clasicismului vienez. Creaţia lui cuprinde simfonii, concerte pentru violoncel şi orchestră, cvintete şi cvartete pentru coarde, triouri, muzică de scenă, misse, cantate şi lucrări vocale. Bochum /bohum/, oraş în R. F. Germană, în landul Renania de Nord-Westfalia. 361 900 loc. (1960). Nod feroviar şi important centru siderurgic, cu întreprinderi con- structoare de material rulant şi de maşini electrice. Bocivar, Andrei Anatolie-vici (n. 1902), metalurgist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.; Erou al Muncii Socialiste. în lucrările sale s-a ocupat de probleme de cristalizare şi recristalizare a metalelor şi aliajelor, de deformaţii ale aliajelor la temperaturi înalte, de cristalizare a aliajelor sub presiune, de proprietăţile de turnare a aliajelor etc. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Bocklin, Arnold (1827— 1901), pictor elveţian. Autor de tablouri mitologice şi alegorice şi de peisaje. în cea mai mare parte a operei sale afirmă o orientare idealistă, adesea mistică („Insula morţilor“, 1880; „Tărîmul celor fericiţi“, 1878 ş.a.). Este unul dintre iniţiatorii decadentismului modern în pictură. Bocskai /¿ocí-cg-í‘7, Ştefan, principe al Transilvaniei (1604— 1606). A restabilit autonomia Transilvaniei, în urma unor lupte victorioase împotriva trupelor imperiale austriece, conduse de generalul Gh. Basta, în 1605 a încheiat un tratat de alianţă cu Radu Şerban, domnul Ţării Romîneşti. Bocşa, oraş raional în reg. Banat. 13 250 loc. (1961). Industrie de construcţii de maşini şi de prelucrare a metalelor (construcţii metalice grele şi utilaj agricol), întreprinderi chimice şi de prelucrare a lemnului. Oraşul s-a constituit prin contopirea localităţilor Bocşa Romînă şi Bocşa Vasioviei. Bod, comună în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov. 4 140 loc. (1961). Fabrică de Zahăr Este considerată „polul“ frigului din R.P.R. (în ianuarie 1942 s-au înregistrat aici —38,5°C). Bode, Johann Elert (1747— 1826), astronom german. A stabilit o lege matematică empirică pentru calculul distanţei planetelor în sistemul solar, cunoscută sub numele de legea lui B. Conform acestei legi, distanţa a a unei planete faţă de Soare este egală cu 0,4+ +0,3 *2n. în această formulă, n se ia — co pentru Mercur, 0 pentru Venus, 1 pentru Pămînt ş.a.m.d. Cu ajutorul aceste» legi s-a prevăzut existenţa unei planete între Marte şi Jupiter şi s-au calculat ulterior poziţiile planetelor Neptun şi Pluton, ajungîndu-se astfel la descoperirea lor. Teoriile cosmogonice încearcă să explice această lege. Bodenstein [bodmştain], Max (1871—1942), chimist german, întemeietor al cineticii chimice, s-a ocupat cu studiul cineticii de reacţie în fază gazoasă. Bodin [bode], Jean (1530— 1596), jurist şi gînditor social-politic francez, ideolog al monarhiei absolute. A enunţat, de pe poziţiile burgheziei în ascensiune, ideea suveranităţii de stat, militînd pentru un stat naţional centralizat. B. a combătut pretenţiile papilor la puterea universală şi a cerut toleranţă faţă de hughenoţi. A fost unul dintre primii reprezentanţi ai determinismului geografic, care, în acea vreme de dominaţie a teologiei, avea un rol progresist. în economia politică a pus bazele teoriei cantitative a banilor. Op. pr.: „Cele şase cărţi despre republică“ (1576). Bodnăraş, Emil (n. 1904)* membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. încă din tinereţe, ca ofiţer, a simpatizat cu mişcarea muncitorească. Arestat şi condamnat în 1934 la 10 ari muncă silnică pentru participare la lupta împotriva regimului burghezo-moşieresc, a fost deţinut la Aiud, Doftana şi în alte închisori. în anul 1940, în timp ce se afla în închisoarea Caransebeş, a fost primit în rîndurile Partidului Comunist din Romînia. Fiind eliberat din închisoare în anul 1942, a desfăşurat activitate revoluţionară în ilegalitate, îndeplinind sarcinile încredinţate de partid. A participat la organizarea şi înfăptuirea insurecţiei armate din august 1944. După eliberarea ţării de sub jugul fascist a avut munci de răspundere pe linie de partid şi de stat. La Conferinţa naţională a P.C.R. din octombrie 1945 a fost ales membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic al C.C. al P.C.R., BODNĂRESCU 383 BOGDAN ¡ar de la Congresul I al P.M.R. (1948) este membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. între anii 1947—1957 a fost ministru al Forjelor Armate ale R.P.R. Din anul 1954 este vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. în 1959 i s-a conferit titlul de Erou al Muncii Socialiste. Bodnărescu, Samson L. (1840— 1902), scriitor romîn, membru al societăţii „Junimea“. A scris poeme cu caracter filozofic idealist, epigrame, elegii şi tragediile „Rienzi“, 1868 (inspirată din opera cu acelaşi titlu a scriitorului englez Ed-ward Bulwer-Lytton), şi „Lă-puşneanu-vodă“ (1878— 1879), de valoare literară minoră. bodoni (POLIGR.), caractere de litere cu contrast mare între liniile de bază şi liniile secundare, avînd picioruşele subţiri şi drepte. Boemia, veche provincie istorică în vestul R. S. Cehoslovace, a cărei denumire este menţionată pentru prima dată de Tacit. în antichitate a fost locuită de o populaţie celtică, dispărută în urma unei invazii a marcomanilor, iar din secolul V—VI de triburi slave, devenind apoi nucleul statului feudal ceh.—Sticlăria de fîoe-mia, una dintre cele mai importante industrii de sticlărie din Europa, renumită încă din secolul al XVI-lea. în secolul al XlX-lea, s-a dezvoltat, tot în Boemia, producţia cristalului colorat. Boerescu, Vasile (1830— 1883), om politic romîn. A fost profesor la Facultatea de drept din Bucureşti şi de mai multe ori ministru. în tinereţe a participat la revoluţia din 1848 şi a militat pentru Unirea Principatelor şi alegerea lui Al. I. Cuza. Mai tîrziu s-a alăturat monstruoasei coaliţii, contribuind la detronarea domnitorului. Ca ministru de externe în guvernul L. Catargiu, a fost unul dintre principalii autori ai Convenţiei comerciale încheiate cu Austro-Ungaria în 1875, care a avut urmări nefaste asupra dezvoltării economice a ţării. Boerhaave [bădhavd], Her-mann (1668—1738), medic o-landez, considerat ca unul dintre fondatorii medicinii clinice moderne. A introdus în studiile clinice metodele şi cunoştinţele ştiinţelor naturale ale epocii sale. Op. pr.: „Fundamentele medicinii“ (1708); „Aforisme despre cunoaşterea şi tratarea bolilor“ (1709) şi altele. Boethius, Anicius Manlius Severinus (480 — 524), om de stat şi filozof roman, adept al idealismului platonic, cu nuanţe neoplatonice şi stoice. A tradus din limba greacă în limba latină scrieri de matematică şi filozofie, îndeosebi unele lucrări de logică ale lui Aristotel, pe care le-a comentat. A scris: „Mîngîierile filozofiei“ („De consolatione philoso-phiae“), care a cunoscut o mare răspîndire în evul mediu. V. şi pătratul log i c. bogatîri, eroi ai b î 1 i n e- 1 o r ruse, care săvîrşesc fapte de eroism în luptă, apără patria de năvălirile duşmanilor din afară (Ilia Muromeţ, Dobrînea Nikitici, Alioşa Popovici) sau se disting prin marea lor putere de muncă (Mikula Selea-ninovici). Bogdania, denumire dată Moldovei de către turci, după numele primului ei domn de sine stătător, Bogdan I. Turcii mai numeau Moldova şi Kara Bogdan „Bogdania neagră“. Bogdan, Catul (n. 1897), pictor şi grafician romîn, profesor la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti. în perioada dintre cele două războaie mondiale, a desfăşurat în Ardeal o activitate artistică şi pedagogică susţinută. B. se orientează tot mai mult, după 1944, spre temele noi ale contemporaneităţii. Bogdan, Gheorghe (1859— 1930), medic romîn. A fost profesor la Facultatea de medicină din Iaşi. împreună cu Mina Minovici a creat şcoala romînă de medicină judiciară. Op. pr.: „Curs de medicină legală“ (1921-1925). Bogdan, Ioan (1864—1919), filolog şi istoric romîn. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Romîne. Este iniţiatorul studiilor de slavistică în ţara noastră. A publicat şi a comentat numeroase texte şi documente slave privitoare la trecutul poporului romîn, unele descoperite de el în arhivele ruse şi polone, subliniind influenţa popoarelor slave vecine şi a culturii lor asupra istoriei şi culturii poporului romîn. Op. pr.: „Vechile cronici moldoveneşti pînă la Ureche“ (1891), I. Bogdan „Cronici inedite atingătoare de istoria romînilor“ (1895), „Documente şi regeşte privitoare la relaţiile Ţării Romîneşti cu Braşovul şi Ungaria în sec. XV şi XVI“ (1902), „Letopiseţul lui Azarie“ (1909), „Documentele lui Ştefan cel Mare“ (1913) ş.a. Bogdan, Petre (1873 — 1944), chimist romîn. A fost profesor la Universitatea din Iaşi şi membru al Academiei Romîne. A introdus studiul chimiei fizice în învăţămîntul din ţara noastră. A cercetat influenţa neelectroliţilor asupra disociaţiei şi tensiunii de vapori ale electroliţilor slabi în soluţie, precum şi constituţia moleculară a lichidelor. A stabilit o legătură între viteza sunetului BOGDAN 1 384 BOGOMOLEŢ în lichide şi căldura de evaporare. Pe baza teoriei cinetico-moleculare a studiat constituţia solidelor. Op. pr.: „Cercetări asupra numerelor de transport ale ionilor“; „Teoria cinetică“; „Curs de chimie fizică“ (4 voL). Bogdan I, primul domn de sine stătător al Moldovei(1359— 1365). înainte de 1359 a fost voievod al Maramureşului. Răs-culîndu-se împotriva regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, a trecut in Moldova de unde l-a alungat pe voievodul Bale, vasal Ungariei, şi unde a condus lupta poporului moldovean pentru eliberarea de sub suzeranitatea Ungariei, izbutind să pună bazele statului feudal independent, Moldova. Bogdan al II~lea, domn al Moldovei (1449—1451), fiul lui Alexandru cel Bun şi tatăl lui Ştefan cel Mare. A învins la Crasna (1450) oştile regelui Poloniei. în 1451 a fost ucis de fratele său Petru Aron, care i-a luat tronul. Bogdan al III~lea, domn al Moldovei (1504-1517), fiul şi urmaşul lui Ştefan cel Mare. Bogdan al IlI-Iea A purtat mai multe războaie cu polonii, cu care relaţiile Moldovei erau încordate încă de la sfîrşitul domniei tatălui său. în timpul domniei lui, Moldova a suferit de pe urma năvălirilor tătarilor. Este cunoscut în istorie sub numele de Bogdan cel Orb, din cauză că îşi pierduse un ochi într-una din bătăliile la care participase, Bogdan-Duică, Gheors he (1865—1934), istoric şi critic literar romîn, membru al Academici Romîne. A scris numeroase lucrări care se disting prin erudiţie („Petru Maior“, 1893; „Istoria literaturii ro- mîne moderne. Întîii poeţi munteni“, 1922; „Gheorghe La-zăr“, 1924; „Ioan Barac“, 1933 ş. a.). Bun cunoscător de izvoare, B'~D. a fost lipsit însă de perspectivă ştiinţifică în interpretarea faptelor istorice. Bogdanov, Aleksandr Alek-sandrovici (1873—1928), medic şi filozof machist rus, social-democrat. Neînţelegînd necesit iţea , partinităţii marxiste în domeniul filozofiei şi al culturii în genere, B. a devenit un propagandist al ideologiei burgheze în rîndul proletariatului. A încercat să înlocuiască materialismul dialectic cu o variantă a empiriocriticismului, pe care a denumit-o „empirio-monism“. El a susţinut teza idealistă a identităţii existenţei sociale cu conştiinţa socială. Negînd dialectica şi teoria marxistă a luptei de clasă, B. a devenit un adept al teoriei echilibrului. în economia politică a formulat teoria reformistă a „organizării forţelor de producţie“, potrivit căreia progresul social ar fi rezultatul exclusiv al acumulărilor treptate cantitative intervenite în dezvoltarea forţelor de producţie. După Revoluţia din Octombrie, el a fost un ideolog al „Proletcultului“. Concepţiile filozofice ale lui B. au fost aspru criticate de V. I. Lenin în lucrarea „Materialism şi empiriocriticism“. boghead (cuvînt englez, pronunţat boghed; PETROGR.), varietate de cărbune bituminos, formată prin incarbonizarea depozitelor de alge şi caracterizată printr-un conţinut bogat în substanţe volatile şi cenuşă. boghiu (C.F.), cărucior constituit dintr-un cadru de oţel, cu două sau mai multe osii, pe care se reazemă şasiul vehiculelor feroviare; el asigură înscrierea acestora în curbe şi mersul liniştit la viteze mari. Bogoliubov, Nikolai Niko-laevici (n. 1909), matematician şi fizician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii esenţiale în domeniul calculului variaţiilor, al metodelor aproximative din analiza matematică şi în teoria modernă a ecuaţiilor diferenţiale, teoria sistemelor dinamice, contribuţii care au permis elaborarea teoriilor moderne ale fero- şi antiferomagnetismului. Este autorul teoriilor supra-conductibilităţii şi suprafluidi- N. N. Bogoliubov tăţii. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi laureat al Premiului Lenin. bogomili (după numele presupusului fondator, preotul bulgar Bogomil), membrii unei secte creştine, apărută în Bulgaria la începutul sec. al X-lea ca protest împotriva feudali-zării ţării. La sfîrşitul sec. al X-lea şi începutul sec. al Xl-lea, bogomilismul s-a răspîndit şi în Serbia, Bizanţ, Bosnia etc. B. respingeau dogmele şi ritualul bisericii ortodoxe, nu admiteau botezul şi împărtăşania. Ei credeau într-un dualism al binelui şi răului, negau proprietatea asupra bunurilor materiale, în care vedeau izvorul păcatului. Bogomilismul a cuprins ţărănimea şi sărăcimea oraşelor. Adepţii Iui au suferit persecuţii sîngeroase, îndeosebi în sec. al XII Mea şi au dispărut definitiv în sec. al XV-lea. Concepţia b. a influenţat pe catari. La noi, influenţa b. s-a făcut simţită în folclor (în unele legende şi în scrieri apocrife). Bogomoleţ, Aleksandr Alek-sandrovici (1881 — 1946), fizio-patolog sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., om de ştiinţă emerit al R.S.F.S.R., preşedinte al Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Ucrainene, Erou al Muncii Socialiste. Lucrările lui B. tratează probleme de fiziologie, fiziopatologie şi endocrinologie. A adus contribuţii importante în problema sistemului nervos vegetativ, precum şi în problema bătrîneţii, constituţiei, BOGOTA 385 BÖHME a bolilor diatezice etc. A emis teoria rolului ţesutului conjunctiv în imunitate şi în procesul de vindecare a bolilor. După B., numeroase boli se datoresc inhibiţiei sistemului conjunctiv. Pentru excitarea acestui sistem, a propus un ser special antireticular citotoxic. A. A. Bogomoleţ Luptător comunist din tinereţe Bogomoleţ a desfăşurat o intensă activitate politică şi socială. Op. pr.: „Criza endocrinologiei“ (1927), „Manual de fiziologie patologică“ (1935 — 1937), „Prelungirea vieţii“ (1938). Lauveat al Premiului de stat al U.R.S.S. Bogotá, capitala Columbiei, înfiinţată în 1538 de coloniştii spanioli; este situată în munţii Anzi, la o altitudine de peste 2600m. 1 188000 loc. (1960). Legătura cu ţărmul se face printr-un sistem combinat de căi ferate şi fluviale (către M. Caraibilor) sau căi ferate şi şosele (către Oc. Pacific). întreprinderi industriale (industrie alimentară, textilă, chimică, de pielărie etc.). Centru comercial şi cultural al ţării, Bogrea, Vasile (1881 — 1926), filolog şi lingvist romîn. A fost profesor de filologie clasică la Universitatea din Cluj. Studiile cele mai importante le-a publicat în „Dacoromania“. Ele sînt consacrate etimologiei, semanticii şi onomasticii şi se caracterizează printr-un bogat material faptic. 25 - c. 761 Bogusîawski, Wojciech (1757—1829), actor şi regizor polonez. A tradus şi a promovat un repertoriu legat de lupta pentru drepturile sociale şi libertatea naţională a poporului său şi a militat pentru democratizarea culturii poloneze. Este întemeietorul şi directorul primului teatru polonez permanent din Varşovia. Bogza, Geo (n. 1908), scriitor romîn, membru al Academiei R.P.R. A debutat cu versuri în 1928. Din 1934, sub influenţa mişcării revoluţionare a proletariatului, a scris articole şi reportaje cu accente de revoltă socială (grupate mai tîrziu în volumul „Anii împotrivirii“ şi în primele patru volume din „Scrieri în proză“), în care apar tablouri ale exploatării muncitorilor sub vechiul regim. în perioada războiului naţional revoluţionar al poporului spaniol (1936 1939), B. a scris ciclul de reportaje „Tragedia poporului basc“ (1937), protest împotriva oprimării la care era supusă această veche populaţie iberică. După Eliberare scrie ciclul de reportaje „Pe urmele războiului în Moldova“ (1945), şi cîntă în pagini vibrante munca plină de abnegaţie a minerilor pentru refa- cerea economică („Oameni şi cărbuni în Valea Jiului“, 1947) şi măreţele construcţii ale socia* lismului. O expresie desăvîrşită a calităţilor sale artistice este „Cartea Oltului“ (194f). B. este un maestru al reportajului literar, caracterizat prin amploarea cadrului şi stilul de mare tensiune. Reportajele lui, adevărate poeme în proză, evocă frumuseţea morală a eroilor noii epoci, marile lor realizări, în-scriindu-se printre operele de seamă ale realismului socialist. B. desfăşoară o bogată activi- G. Bogza tate obştească. Laureat al Premiului de stat. B6hm-Bawerk/£d’m-6at>er^/, Eugen (1851 — 1914), economist burghez, reprezentant al Şcolii austriece. A susţinut teoria subiectivistă a valorii, după care valoarea unei mărfi nu este dată de cantitatea de muncă omenească cheltuită pentru producerea ei, ci de utilitatea subiectivă, aşa-zisa utilitate finală. Duşman al marxismului, el considera profitul ca o categorie veşnică, iar dobînda drept recompensă pentru cumpătarea capitalistului. B. nega faptul că profitul are ca izvor plusvaloarea, creată de munca neplătită a muncitorilor, căutînd să mascheze exploatarea muncii salariate de către capitalişti. Economiştii burghezi contemporani folosesc concepţiile reacţionare ale lui B. în aşa-zisa teorie a „productivităţii marginale“, pentru fundamentarea „veşniciei capitalismului“. , Bohme [borne], Jakob( 1575-1624), filozof panteist german, de profesie cizmar, persecutat pentru concepţiile sale, considerate „eretice“. A identificat divinitatea cu natura, afirmînd că în afară de natură nu există nimic. Sub un înveliş mistic, fantastic, filozofia sa cuprinde o intuire profundă a contradicţiei ca izvor al dezvoltării. B. a fost un precursor al dialecticii idealiste. Ideile sale au influenţat gîndirea lui Feuer-bach şi a lui Hegel şi s-au bucurat de aprecierea pozitivă a lui Herzen şi a clasicilor marxismului. Bogotá. Centrul oraşului BOHR 386 BOILEAU-DESPRÉAUX Bohr [bor], Niels (1885-1962), fizician danez, membru al Academiei de Ştiinţe din Danemarca; i s-a conferit titlul de membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Creatorul modelului atomic care îi poartă numele şi care a servit ca punct de plecare pentru teoriile cuantice moderne asupra structurii atomului. A descoperit principiul corespondenţei N. Bohr şi este, împreună cu J. Wheeler, autorul unei teorii a fisiunii nucleare bazate pe o analogie cu o picătură de lichid. împreună cu W. Heisenberg a elaborat teoria complementarităţii pentru interpretarea rezultatelor mecanicii cuantice (concepţia Şcolii din Copenhaga), care a fost folosită de filozofii burghezi idealişti în încercările de a fundamenta concepţii reacţionare pozitiviste şi agnostice. Premiul Nobel pentru fizică (1922 şi 1957). Boiagi (Boiadji), Mihail G. (c. 1780—c. 1823), cărturar aro-mîn. A publicat la Viena o „Gramatică romînă sau macedoro-mînă“(1813), în limbile greacă şi germană, rămasă mult timp cea mai bună gramatică a dialectului aromîn (a fost reeditată în 1863 şi în 1915). Ea cuprinde şi o culegere de fabule în dialectul aromîn. Boian, diviziune a Cîmpiei Romîne, situată în sudul acesteia între rîurile Olt şi Vedea. boiân, cultură materială din epoca neolitică mijlocie (prima jumătate a mileniului al III-lea î.e.n.). Este numită după o aşezare de pe un grind din mijlocul lacului Boian, raionul Călăraşi. Se caracterizează prin obiecte de aramă, topoare cu gaură de înmănuşare şi prin ceramică cu ornamente în formă de meandre, executate prin excizie, incizie şi incrustare cu materie albă. Cultura de tip b. a fost răspîndită în Muntenia, în sud-estul Transilvaniei, în vestul Moldovei şi în nord-estul R. P. Bulgaria. Boiardo, Matteo Maria (1441 — 1494), poet al Renaşterii italiene. Autor al unei culegeri de versuri de dragoste şi a numeroase traduceri din literatura greacă şi latină. Capodopera sa este poemul neterminat „Orlando Innamo-rato“ (1486), scris în spiritul Renaşterii, în care a contopit ciclurile poemelor cavalereşti carolingian şi breton, iniţiind poezia epică cavalerească italiană. Iubirea este motivul principal al acţiunii eroilor săi. B. a mai scris piesa pastorală „Timon“ şi un volum de canţone. boicot, metodă de luptă politică şi economică, constînd în sistarea, totală sau parţială, a relaţiilor cu o persoană, cu o organizaţie sau cu un stat, asupra cărora se exercită astfel presiuni sau represalii. Ca metodă economică, b* constă din-tr-un ansamblu de măsuri prin care cel care le aplică nu vinde, nu cumpără, nu prestează sau nu acceptă servicii de la cel boicotat. B# poate avea un caracter progresist sau reacţionar, după scopul căruia îi serveşte. Termenul provine de la numele englezului Boycott, împotriva căruia, spre sfîrşitul sec. al XIX-lea, ţăranii arendaşi irlandezi, crunt exploataţi de el, au aplicat această me-todă. ^ Boieldieu [bualdio/, François Adrien (1775—1834), compozitor francez, reprezentant de seamă al operei comice franceze („Califul din Bagdad“, 1800; „Jean de Paris“, 1812 ş.a.)* Cea mai caracteristică lucrare a sa, „Doamna albă“ (1825), vădeşte o orientare romantică. boierésc, muncă agricolă pe care, în orînduirea feudală, ţăranii de pe cuprinsul unei moşii erau siliţi s-o presteze în folosul boierului în schimbul unui lot de pămînt care le era dat în folosinţă. Munca consta într-un număr de zile fixat „după obiceiul pămîntu-lui“, dar mereu mărit în decursul timpului. Termenul b. este echivalent în Moldova cu termenul de clacă din Ţara Romînească. boierime, clasa feudalilor din Ţara Romînească şi din Moldova, care conducea statul feudal. Ea stăpînea numeroase moşii cu sate locuite de ţărani dependenţi (rumîni, vecini). B. a exploatat pe ţăranii aserviţi, producători direcţi ai bunurilor materiale, obligaţi la dijme din produsele lor şi la muncă gratuită faţă de stăpînul boier. B. se împărţea în boieri mari. sau „veliţi“, ai căror urmaşi se numeau „neamuri“, şi boieri mici, ai căror urmaşi se numeau „mazili“. Din rîndurile boierilor mari se alegeau dregătorii, care făceau serviciul feudal la curtea domnului şi formau sfatul domnesc, sau divanul ţării. Din sec. al XVII-lea termenul de boier a început să fie folosit în special cu înţelesul de dregător. Trădarea de către burghezie a revoluţiei din 1848 şi formarea monstruoasei coaliţii au ajutat la menţinerea privilegiilor de clasă ale b. Ca moşierime, această clasă feudală a continuat să existe şi să-şi menţină poziţiile economice şi politice chiar după legile agrare de împroprietărire a ţăranilor din 1864 şi 1921. Ea a fost desfiinţată ca clasă prin reforma agrară din 1945, înfăptuită în cursul revoluţiei populare conduse de clasa muncitoare, în frunte cu Partidul Comunist Romîn. Boileau-Despreaux [bualo-depreo]y Nicolas (1636—1711), poet şi critic literar francez, teoretician al clasicismului. A scris satire şi epistole în versuri în care a combătut prejudecăţi ale nobilimii feudale, pe scriitorii mediocri şi abaterile de la estetica clasică. Opera sa principală, tratatul în versuri „Arta poetică“ (1674, trad. rom. 1875, uit. trad. rom. 1957), care reflectă ideologia inspirată de principiile statului centralizat absolutist, a devenit cpdul clasicismului francez. Principiile acestei estetici, în parte împrumutate de la Ho-raţiu, susţin primatul raţiunii şi al măsurii în artă, realismul psihologic şi imitarea anticilor. BOILER 387 BOLDO Pentru vremea sa, poetica lui B. a avut un rol progresist, fiind îndreptată împotriva lite- N, Boileau-Despréaux raturii „preţioase“, afectate, preferată în saloanele aristocraţiei franceze. B. a avut o atitudine negativă faţă de creaţia populară şi faţă de folosirea ei de către Molière, a condamnat libertatea fanteziei şi realismul artei Renaşterii. Clasicismul său a fost combătut de iluminiştii germani şi de romanticii de pretutindeni, care l-au considerat expresia unui dogmatism literar cu vederi strimte. Prestigiul său a fost considerabil în Franţa şi a exercitat de asemenea o mare influenţă în Anglia, Germania şi Rusia. Spiritul satiric al lui B., trăsătura dominantă a personalităţii sale, apare şi în poemul eroicomic „Strana“ (1673—1683), îndreptat împotriva trîndăviei şi vanităţii clerului catolic. Măiestria artistică a lui B. se distinge prin precizia şi eleganţa versificaţiei. boiler (TEHN.), rezervor metalic închis, de formă cilindrică şi de obicei izolat termic, prevăzut cu un sistem de încălzire şi folosit la instalaţiile pentru apă caldă din clădiri. Boisguillebert [buaghiibér], Pierre (1646—1714), economist francez, precursor al fiziocra-ţilor şi unul dintre fondatorii economici politice clasice burgheze din Franţa. Adept al liberului-schimb. A combătut mercantilismul, considerînd în mod just că bogăţia naţiunii o constituie produsele şi nu banii. Lucrările lui, printre care „Dare de seamă despre Franţa“, „Expozeu asupra bogăţiilor“ ş.a., au fost apreciate pozitiv de către K. Marx. 25* boişte, procesul de depunere a icrelor şi de fecundare a lor. Se produce în locuri şi epoci determinate, caracteristice pentru fiecare specie de peşte, fiind uneori însoţită de anumite jocuri de împerechere, în această perioadă, unor masculi li se schimbă culoarea, căpătînd aşa-numita „haină de nuntă“. Sin. bătaia peştilor. boiştean (Phoxinus phoxi-nus)y peşte teleoştean din familia ciprinidelor, înrudit cu crapul. Are corpul mic (8—12 cm), aproape cilindric, şi solzi mărunţi; spinarea şi laturile sînt de culoare verde-închis cu pete şi puncte întunecate, iar pîn-tecele este alb-argintiu. Tră- Boiştean ieşte în pîraie de munte şi de dealuri, avînd numai valoare economică locală. Boito, Arrigo (1842-1918), compozitor şi poet italian. A compus operele „Mefistofele“, reprezentată în 1868, şi „Ne-rone“, reprezentată în 1924. S-a făcut cunoscut şi ca autor de librete ale operelor „Othello“ şi „Falstaff“ de Verdi şi „Gioconda“ de Ponchielli. Boivin [buave], André (1895 — 1949), medic şi chimist francez, profesor de chimie medicală la Facultatea de medicină din Bucureşti între anii 1928 şi 1936. Este cunoscut în special prin cercetările sale asupra microchimiei substanţelor nucleare dispersate în corpul bacteriilor şi asupra factorilor anti-genici obţinuţi din bacterii nepatogene. Bojer [bgidr], Johan (1872— 1959), scriitor norvegian. în romanele sale a făcut critica societăţii burgheze („Războiul veşnic“, 1899; „Puterea credinţei“, 1903; „Foamea cea mare“, 1916, trad. rom.) şi a descris viaţa emigranţilor norvegieni din America („Emigranţii“, 1924, trad. rom.). Operele sale sînt influenţate uneori de naturalism. După al doilea război mondial, concepţiile sale sociale au căpătat un caracter reacţionar. Bojinca, Damaschin(1802— 1869), jurist şi publicist romîn. A studiat la Budapesta şi a activat în Moldova după 1833, ca al doilea jurisconsult al statului şi ca profesor de drept civil şi roman la Academia Mihăileană. A participat la pregătirea ediţiei romîneşti din 1833 a Codului Calimach şi a fost ministru de justiţie sub Al. I. Cuza. A susţinut tezele Şcolii latiniste despre originea şi dezvoltarea poporului romîn. Cu toate limitele determinate de tendinţele naţionaliste ale acestui curent, B. a fost un reprezentant al democratismului burghez. Op. pr.: „Anticile romînilor“(Buda, 1832-1833). bol, vas de formă emisferică, cu sau fără picior; a apărut pe Boi teritoriul Romîniei, în ceramica neolitică şi în cea dacică. bolârd, stîlp scurt de metal, cu un cap lăţit în formă de ciupercă, montat pe cheiuri pentru legarea cu parîme a navelor acostate. Boldeşti, comună în raionul Mizil, reg. Ploieşti. 4 920 loc. (1961). Centru de extracţie a petrolului. Boldîrev, Anatoli Kapito-novici (1883 — 1946), cristalo-graf şi mineralog sovietic. A publicat un tratat de mineralogie descriptivă şi a propus o metodă de determinare a compoziţiei chimice a mineralelor pe baza măsurării cristalelor. Sub conducerea sa a fost întocmită lucrarea „De-terminator de minerale cu ajutorul roentgenogramelor“ (1938- r 1939). boldo (Peumus boldus; FARM.), arbore din Chile, din familia monimiaceelor, ale cărui frunze, administrate sub formă de infuzie, tinctură sau extract fluid, au o acţiune colagogă, stimulînd evacuarea veziculei biliare. BOLERO 388 BOLIVIA bolero 1. Dans popular spaniol de origine maură. Se execută cu acompaniament de chitară şi de castaniete, uneori însoţit de cîntec. 2. Piesă muzicală populară, după care se execută dansul descris mai sus. Se caracterizează prinţ r-o mişcare în măsura de 3/4. A fost preluat în suita instrumentală şi simfonică (Chopin, Ravel), precum şi în opere (Mehul, Berlioz, Verdi) şi balete (Ceai-kovski, Delibes). 3. Piesă din costumul na{ional spaniol, a-vînd forma unei veste scurte, cu sau fără mîneci, împodobită cu broderii; se poartă peste cămaşă. bolid (gr. bolis, -idos „lucru aruncat; trăsnet“, din gr. ballo „arunc“; ASTR.), fenomen atmosferic luminos produs de un fragment de materie cosmică ce străbate cu viteză mare atmosfera terestră şi se aprinde datorită frecării cu aerul. Corpul care produce acest fenomen poartă numele de meteorit. Se mai numeşte stea căzătoare strălucitoare. V. şi meteor. Bolintineanu, Dimitrie (1819—1872), poet romîn din generajia de la 1848. A condus „Popolul suveran“ (1848), organ al revoluţiei, „Dîmboviţa“ (1858), ziar unionist, şi a colaborat la alte numeroase publicaţii progresiste ale vremii („Junimea romînă“, 1851; „Romînia literară“, 1855 ş.a.). Demni- tar în guvernele din timpul domniei lui Al. I. Cuza, el a fost cel care a aplicat legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Creaţia sa poetică a adunat-o în volumele : „Colecţie de poeziile d-lui Bolintineanu“ (1847), „Melodii romîne“ (1858), „Legende sau basme naţionale în versuri“ (1858), „Nemesis“ (1861), „Poezii atît cunoscute cît şi inedite“ (2 voi., 1865), „Eumenidele sau satire politice“ (1866), „Conrad“ (1867) etc. Cultivind legenda istorică, el a evocat figuri de eroi din trecutul de luptă al poporului şi a biciuit rînduielile învechite din societatea contemporană lui. în poeziile lui B., elementele narative, descriptive şi retorice se îmbină pentru a sublinia sentimentele patriotice ale poetului, sentimente care carac- terizează conţinutul întregii sale creaţii. în romanele „Manoil“ (1855) şi „Elena“ (1862), care se situează printre primele încercări ale acestui gen în literatura romînă, el a zugrăvit D. Bolintineanu critic moravurile decăzute ale claselor conducătoare, a relevat lipsa lor de patriotism şi a înfăţişat cu dragoste virtuţile păturilor exploatate. însemnările sale de călătorie (pe Dunăre, în Bulgaria, în Orientul Apropiat, la aromînii din Macedonia şi în Moldova) sînt importante prin noutatea şi pitorescul descrierilor, prin numeroasele observaţii cu caracter etnografic. în ultima parte a vieţii, poetul a trăit retras. Grav bolnav, el nu a primit nici un sprijin din partea regimului burghezo-moşieresc şi a murit în mizerie. Bolívar, Simón (1783-1830), unul dintre conducătorii luptei de eliberare a popoarelor din coloniile spaniole ale Americii, S. Bolívar originar din Venezuela, reprezentant al intereselor clasei capitaliste în formare. El a cîştigat la Boyacâ (1819) o strălucită victorie împotriva spaniolilor şi a eliberat Ecuadorul, Venezuela, Columbia şi Peru, care s-au constituit atunci în-tr-o republică federativă. B. urmărea unitatea ţărilor Ameri-cii Latine în scopul consolidării independentei lor. în cinstea sa, statul format în Peru de sus a fost denumit Bolivia. Bolivia, stat în partea centrală a Americii de Sud. Suprafaţa: 1098 581 km2. Populaţia : 3 462 000 loc. (1960),. formată din indieni (circa 55%),. metişi (30%) şi creoli, urmaşi ai coloniştilor spanioli. Limba de stat este spaniola. Capitala oficială este Sucre, iar reşedinţa guvernului La Paz. Relieful: în partea de vest un podiş înalt de circa 4 000 m (Podişul Bolivian), cuprins între culmile munţilor Ânzi, iar la est o cîm-pie întinsă. Climă subecuato-rială tropicală, iar în vest montană. Economia este bazată pe o agricultură seminaturală şi pe industria extractivă, care dă 98% din valoarea exportului. Se exportă în stare brută staniu, wolfram, bismut* plumb, cupru, zinc, aur, argint, petrol. în producţia de concentrate de wolfram şi staniu a lumii capitaliste, B. ocupa, în 1960, locul al treilea, iar în cea de stibiu, locul al doilea. Industria prelucrătoare este slab dezvoltată, satisfăcînd doar o parte din necesităţile ţării. în agricultură lucrează două treimi din populaţie. Terenurile cultivate ocupă circa 2% din teritoriul ţării. Principalele culturi: porumb, grîu, orez, cartofi, trestie de zahăr, cauciuc, chinină, cafea. Este dezvoltată creşterea animalelor (ovine, lama). Predomină marile proprietăţi funciare. Cele mai intense relaţii economice B. le are cu S.U.A. şi Anglia. Istoric. Bolivia a fost locuită din timpuri străvechi de triburi indiene, care din sec. al XIV-lea au făcut parte din statul incas. în deceniul al patrulea al sec. al XVI-lea, teritoriul B* a fost ocupat de conchistadorii spanioli. Exploatarea spaniolă a provocat dese răscoale în rîndurile indienilor şi metişilor. în urma eliberării Perului de către armatele lui Bolívar, în timpul războaielor BOLIVIA 389 BOLOGA pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810— 1826), s-a creat în Peru de sus (1825) statul Bolivia numit astfel în cinstea eliberatorului. Înfrîntă în războiul cu Chile (1879—1883), a pierdut ieşirea la Oceanul Pacific. La sfîrşitul sec. al XlX-lea a început penetraţia capitalului englez şi american în economia B. în 1932—1935, B., împinsă de capitalul american, a purtat un război cu Paraguayul, care era susţinut de capitalul englez, pentru regiunea petroliferă din Gran Chaco. Războiul, terminat cu înfrîngerea B., a contribuit la înrobirea ambelor ţări r*e către monopolurile străine. în cursul celui de-al doilea război mondial, B. a făcut parte din coaliţia antifascistă. în 1952, a avut loc în B. o răscoală populară împotriva regimului de dictatură militară, în condiţiile avîntului mişcării muncitoreşti şi ţărăneşti au fost înfăptuite o serie de reforme : etatizarea minelor de cositor, o reformă agrară limitată şi introducerea votului universal. Monopolurile S.U.A. ocupă un loc dominant în economia şi în politica B. Partidul Comunist din Bolivia, aflat în ilegalitate, este în fruntea luptei pentru independenţa economică şi poli- tică reală a ţării şi pentru formarea unui frcnt larg patriotic de eliberare naţională, pentru desăvîrşirea democratică a reformei agrare. B. este o republică. Şeful statului şi guvernului este preşedintele ales pe timp de 4 ani. Organul suprem legislativ este Congresul naţional. Principalele partide politice: Mişcarea naţionalistă revoluţionară (reprezintă interesele burgheziei naţionale), Falanga socialistă boliviana (reprezintă interesele marii burghezii), Partidul Comunist din Bolivia. Boli, Heinrich (n. 1917), scriitor progresist german din R. F. Germană. Maestru al genului scurt, a scris nuvele şi schiţe în care zugrăveşte viaţa oamenilor simpli şi grozăviile provocate de războiul hitlerist. Este cunoscut prin romanul „Unde ai fost, Adame?“ (1951, trad. rom.)« în lucrările sale ulterioare, tema antimilitaristă se adîn-ceşte. Din cauza orientării sale catolice, B. nu vede însă perspectivele reale, social-istorice ale eliberării omului. Bolliac, Cezar (1813— 1881), poet, publicist şi om politic romîn din generaţia de la 1848. în tinereţe a fost influenţat de ideile socialismului utopic. A condus ziarul „Cu- riosul“ (1836), interzis din cauza atitudinii progresiste. în timpul pregătirii revoluţiei din 1848, situîndu-se de partea lui Băl-cescu, B. s-a afirmat ca un democrat revoluţionar şi a fost partizan al înţelegerii dintre forţele revoluţionare ale romî* nilor şi cele ale ungurilor. A semnat alături de Bălcescu şi de Kossuth actul de pacificare şi a luptat în armata revoluţionară condusă de generalul Bem. în exil, la Braşov, a scos ziarul „Espatriatul“ (1849), continuînd să militeze pentru înfăptuirea idealurilor revoluţiei. A condus ziarele „Buciumul“ (1862) şi „Trompeta Carpaţilor“ (1865), prin care a demascat politica antipopulară a claselor exploatatoare, monstruoasa coaliţie şi politica ei monarhistă. B. a fost un luptător consecvent împotriva „Junimii“. Opera sa literară se compune mai ales din poezii („Din poeziile lui Cezar Bolliac“, 1843; „Colec-ţiune de poezii vechi şi noi“, 1858 ş.a.). Avînd o concepţie progresistă despre literatură. C. Bolliac B. a făcut din poezia sa o armă de luptă împotriva orînduirii feudale. A luat cu vigoare apărarea ţăranilor iobagi (poezia „Clăcaşul“) şi a ţiganilor robi (poezia „Ţiganul vîndut“). A avut şi preocupări în domeniul arheologiei. Spre sfîrşitul vieţii, din cauza intrigilor puse la cale împotriva lui de către partidele burghezo-moşiereşti, a fost nevoit să se retragă* din viaţa politică şi a trăit izolat. boloboc v. nivelă cu bulă de aer. * Bologa, Valeriu Lucian (n. 1892), medic romîn, profesor de istorie a medicinii la Institutul medico-farmaceutic din BOLOGNA 390 BOLŞEVISM Cluj. Cercetările sale privesc istoria medicinii romîne, medicina primitivilor, medicina antică etc. Op. pr.: „Contribuţii la istoria medicinii din Ardeal“ (1927), „Din istoria sifilisului“ (1931), „Contribuţii la studiul legăturilor medicale romîno-ruse“ (1952), „Contribuţii la istoria medicinii în R.P.R.“ (1955) etc. Laureat al Premiului de stat. Bologna /botina/, oraş în nordul Italiei. 426 600 loc. (1959). Nod rutier. Important centru economic şi cultural al ţării. Industrie alimentară şi uşoară, electrotehnică, de construcţii de maşini agricole, de* automobile şi de motociclete. Important centru al mişcării muncitoreşti.—Istoric. Vechi o-raş etrusc, cunoscut sub numele de Felsina. A fost ocupat de gali (sec. al IV-lea î.e.n.), apoi de romani (sec. II î.e.n.), care l-au numit Bononia. în sec. al XlI-lea s-a proclamat republică comunală. Din sec. al XVI-lea a făcut parte din statul papal, iar în 1860 a fost alipit regatului Sardiniei (Piemont). B' a fost unul dintre cele mai importante centre ale carbonarilor italieni. Are cea mai veche universitate din Europa (datînd din sec. al Xl-lea), celebră în evul mediu mai ales pentru studiile juridice.—Concordatul de la B., înţelegere încheiată în 1516 între Francisc I, regele Franţei, şi papa Leon al X-lea, prin care regele primea dreptul de a propune candidaţi pentru funcţiile bisericeşti înalte, confirmarea de către papă făcîn-du-se ulterior. Prin acest concordat, biserica franceză s-a transformat într-o instituţie de stat, sprijin al aristocraţiei feudale. Bologna [botina], Giovanni (1529—1608), sculptor flamand, stabilit în 1554 în Italia. Din 1557 a lucrat la Florenţa pentru familia Medici. în operele sale („Fîntîna lui Neptun“, 1563—1567; „Mercur luîndu-şi zborul“, 1564; „Răpirea unei sabine“, 1580—1583 ş.a.), spiritul de observaţie realistă se îmbină cu o accentuare a dinamismului care anunţă barocul. Este cunoscut şi sub numele de Giambologna. în Muzeul de artă al R.PJR. este reprezentat prin „Răpirea unei sabine“, reducţie în bronz. bolometru (gr. bole „radiaţie“ şi meiron „măsură“; FIZ.), instrument sensibil, folosit pentru măsurarea intensităţii radiaţiei termice; este compus dintr-o bandă foarte subţire de platină înnegrită, a cărei rezistenţă electrică variază sub acţiunea radiaţiei incidente. Bolotnikov, Ivan Isaevici ( ? —1608), conducător al răscoalei antifeudale a ţăranilor din Rusia între anii 1606 şi 1607. în tinereţe a fugit din iobăgie la cazaci, apoi, luat prizonier de tătari, a fost vîndut turcilor ca rob. Scăpat din robie a revenit în Rusia şi a condus răscoala ţărănească, obţinînd cîteva victorii însemnate împotriva armatelor ţarului. După înfrîngerea răscoalei a fost prins, orbit şi ucis. Bolotov, Andrei Timofee-vici (1738—1833), savant rus, unul dintre fondatorii ştiinţei agronomice din Rusia. A întreprins cercetări în domeniul agrotehnicii, pomiculturii şi fiziologiei plantelor, demonstrînd pentru prima dată importanţa hibridării ca metodă de ameliorare a plantelor. Op. pr.: „Despre îngrăşarea pămîntu-rilor“ (1770), „Prezentarea şi descrierea diferitelor soiuri de mere şi pere“ (1761 — 1763), „Despre împărţirea cîmpurilor“ (1771). bolovan (CONSTR.), sortul cel mai mare de piatră ce se obţine prin ciuruirea balastului (cu dimensiunea maximă de peste 7 cm). Bolovanii mari se întrebuinţează la anro-camente, fundaţii, blocaje sau la confecţionarea de betoane ciclopiene; concasaţi, sînt folosiţi ca piatră spartă la împie-truiri, iar cei mai mărunţi Ia executarea unor pavaje rudimentare (caldarîm). bolson (GEOGR.), denumire dată regiunilor joase ale unui deşert montan, acoperite de roci sfărîmate (detritice). „Bolşaia sovetskaia enţi-klopediia“ (B.S.E.)> mare enciclopedie, editată în U.R.S.S., care prezintă sintetic, de pe poziţiile marxism-leninismului, cuceririle culturii omeneşti. în perioada 1925—1947 a apărut ediţia întîi, cuprinzînd 65 de volume şi un volum separat, „U.R.S.S.“. în urma hotărîrii Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., între anii 1950 şi 1958 a apărut ediţia a doua, în 50 de volume şi un volum suplimentar, cuprinzînd, în total, circa 96 000 de termeni. în prezent se elaborează ediţia a treia a acestei lucrări. bolşevici, adepţi ai curentului de gîndire politică apărut în sînul Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, în 1903, ca rezultat al luptei revoluţionarilor ruşi marxişti, conduşi de V. I. Lenin. Cu-vîntul „bolşevic“ (de la cu-vîntul rus bolşinstvo „majoritate“) a apărut în timpul Congresului al II-leaalP.M.S.D.R., fiind atribuit partizanilor lui V. I. Lenin, care au obţinut majoritatea voturilor în alegerea organelor conducătoare ale partidului, spre deosebire de oportunişti, care au fost puşi în minoritate şi denumiţi men-ş e v i c i (de la cuvîntul men-şinstvo „minoritate“). V. şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. „Bolşevicul încătuşat“, ziar ilegal scris de mînă, apărut în anii 1931 — 1932 în închisoarea Doftana, avînd ca subtitlu : „Organul celulei comuniste a Partidului Comunist din Romînia — Doftana“. „Bolşevik“, denumire a revistei teoretice şi politice a C.C. ai P.C.U.S. pînă în 1952. De la această dată se numeşte „Kommunis t“. bolşevism, curent de gîndire politică şi partid politic al clasei muncitoare, apărut în Rusia, în 1903, ca urmare a luptei revoluţionarilor marxişti ruşi, cpnduşi de V. I. Lenin. B. a apărut pe baza trainică a teoriei marxiste, dezvoltate şi îmbogăţite de V. I. Lenin în noile condiţii istorice ale imperialismului, cînd centrul mişcării revoluţionare s-a mutat în Rusia şi cînd la ordinea zilei era problema creării partidului de tip nou, capabil să conducă masele muncitoare în lupta revoluţionară victorioasă. B. s-a dezvoltat şi s-a călit în lupta neîmpăcată împotriva o- BOLŞOl TEATR 391 BOLTZMANN portunismului rus şi internaţional- Cuvîntul b. este sinonim cu marxism-leninism, teoria consecvent-revoluţionară a clasei muncitoare. Bolşoi teatr (Teatrul mare academic de stat al U.R.S.S.), cel mai vechi teatru muzical rus, întemeiat la Moscova în 1776. Clădirea monumentală a B.t., construită între 1821 şi 1824 în stilul clasicismului rus, cuprinde o sală de spectacole cu 2 000 de locuri. Istoria acestui teatru este legată de dezvoltarea culturii muzicale şi coregrafice realiste ruse. Aici au fost puse în scenă pentru prima oară şi au intrat în repertoriul permanent al teatrului marile creaţii ale compozitorilor clasici ruşi şi sovietici (Glinka, Ceaikovski, Musorg-ski, Rimski-Korsakov, Glier, Asafiev, Prokofiev), ca şi cele mai bune opere şi balete ale compozitorilor din alte ţări. Marea contribuţie a B. t. în dezvoltarea muzicii şi baletului este strîns legată de numele unor mari artişti, ca: F. I. Şaleapin, L. V. Sobinov, N. A. Obuhova, I. S. Kozlovski, M. O. Reizen, A. S. Pirogov, S. I. Lemeşev, E. A. Sankov-skaia, G. S. Ulanova, O. V. Lepeşinskaia ş.a. Orchestra B.t. este considerată ca unul dintre cele mai bune colective muzicale din lume. în cadrul B. t. sînt educaţi numeroşi artişti tineri. Aici funcţionează şi o şcoală de coregrafie. Pentru mari merite în activitatea culturală, a fost distins cu Ordinul Lenin. boltă 1. (CONSTR.) Element de construcţie destinat să suporte sarcini, făcut din piatră, cărămidă, beton sau beton armat, a cărui suprafaţă interioară (intrados) este concavă. B. transmite sarcinile şi greutatea sa proprie fie unor puncte de sprijin laterale izolate (coloane, stîlpi), fie unui zid continuu. Se întrebuinţează ca element de rezistenţă al unei construcţii sau părţi de construcţie (pod, tunel etc.) ori ca acoperire a unui spaţiu închis. După forma intradosului, b. poate fi: simplă, cu intradosul format dintr-o suprafaţă curbă unitară (ex. b. cilindrică, b. conică etc.); com- pusă cu intradosul format din două sau mai multe b. simple (ex. b. în cruce, b. mănăsti-rească, sau în arc mănăstiresc, b. moldovenească, b. cu nervuri, b. ogivală, sau gotică, etc.). După felul legăturilor se deosebesc: b. cu două articulaţii, cîte una la fiecare naştere; b. cu trei articulaţii, două la naşteri şi una la cheie; b. în-castrate la naşteri sau dublu încastrate. V. şi a r c. După modul de alcătuire a secţiunii se deosebesc: b. masive, b. cu casete, sau cu goluri. —fî. răsturnată, boltă de dimensiuni relativ mici, rezemată pe teren şi aşezată cu concavitatea în sus, folosită, în trecut, la executarea fundaţiilor. 2. (ASTR.) Boltă cerească, emisferă aparentă pe care par a se deplasa corpurile cereşti (Soarele, Luna etc.) în mişcarea lor diurnă. Sin. firmament. 3. (ANAT.) Boltă craniană, partea superioară a cutiei craniene. —B. palatină, partea superioară a cavităţii bucale, formată de apofizele ascendente ale celor două maxilare superioare şi de partea superioară a oaselor palatine; este delimitată anterior şi lateral de arcada dentară superioară şi posterior de vălul palatului. Este acoperită de o membrană mucoasă groasă, aderentă de planul osos. Se mai numeşte, popular, cerul-gurii. Sin. palat. boltişoâră (CONSTR.), boltă de dimensiuni mici, din cărămidă, din blocuri ceramice, din beton simplu ori armat, situat între grinzile metalice ale unor planşee pentru a susţine încărcările acestora şi a le transmite la grinzi.—B. de des-cărcare, boltă aşezată deasupra bolţii principale a unui pod, pentru a permite amenajarea de goluri în scopul micşorării sarcinilor permanente. Uneori se amenajează şi alte bolţi mai mici, numite b. secundare, rezemate pe b. de d. Bolton [boultdn], oraş în nord-vestul Angliei, aproape de Manchester. 161 500 loc. (1958). Nod feroviar. Industrie textilă, carboniferă, de pielărie, de construcţii de maşini şi chimică. Boltzmann fbolţman], Ludwig (1844—1906), fizician şi matematician austriac, membru al Academiei de Ştiinţe din Viena. A generalizat legile teoriei cinetice a gazelor cu ajutorul metodelor statistice şi a fundamentat pe cale cine-tică-moleculară principiul al doilea al termodinamicii. B. a fost unul dintre adepţii concepţiei atomiste ştiinţifice, situîndu-se ferm pe poziţii materialiste în interpretarea fenomenelor fizice. A luptat împotriva machismului şi „energeticii“ idealiste a chi- L. Boltzmann mistului german W. Ostwaid, demonstrînd incompatibilitatea acestor concepţii cu ştiinţa.— (FIZ.) Constanta lai Boltzmann, constantă universală în fizică, notată k> egală cu constanta gazelor perfecte R., raportată la o moleculă (împărţită la Tipuri ele bolţi a — Boltă cilindrică; b— boltă conică; c — cupolă sferică; d — boltă în cruce; e —boltă mănăstirească; f — boltă moldovenească; g — boltă cu nervuri (ogivală) BOLŢ 392 numărul lui Avogadro jV.); 1,38026.10"16 erg/grad (CCS). bolţ 1. (TEHN.) Tijă cilindrică de oţel, folosită la unele angrenaje. 2* V. axul pistonului. bolţâr, bloc de piatră (naturală sau artificială) de formă prismatică, cu secţiune trape-zoidală, sau bloc alcătuit din cărămizi aşezate unele lîngă Boltă de piatră de talie 1 — bolţari obişnuiţi; 2 — bolţarî speciali altele, servind la construcţia bolţilor şi arcelor de zidărie. Éolyai[boiQ-i], Farkas(1775-1856), matematician maghiar din Transilvania. S-a ocupat •de problemele cu caracter filozofic ale matematicii. El a pregătit terenul pentru crearea geometriei neeuclidiene. în o-pera sa principală: „Tentamen juventutem studiosam in ele-menta matheseos purae intro-ducendi“ (1832) a pus bazele teoriei ariilor şi a demonstrat pentru prima oară teorema cu privire la echivalenţa ariilor poligonale. Bolyai [bóig~i], János (1802-1860), mare matematician maghiar originar din Transilvania. A urmat Academia de geniu de Bolyai János îa Viena şi încă din timpul studiilor a făcut o serie de descoperiri însemnate. Lucrarea lui epocală prin care a creat, indepen- dent de matematicianul rus N. I. Lobacevski, geometria neeuclidiană este „Ap-pendix“ (1832), apărută în limba latină ca o completare a manualului intitulat „Tentamen“, scris de Bolyai Farkas, tatăl său. B. a scris şi un studiu cu privire la teoria numerelor complexe („Responsio“, 1837). Rezultatele pe care le-a obţinut reprezintă o aprofundare dialectică a problemelor matematicii. Lucrările lui Bolyai au pus geometria pe baze noi, deschizîndu-i largi perspective. Ele nu au fost însă înţelese şi apreciate de contemporanii săi. Bolzano, oraş în nord-estul Italiei. 83 900 loc. (1959). Important centru al industriei metalurgice neferoase (aluminiu, magneziu). Localitate bal-neoclimatică şi centru de turism. Bolzano, Bernhard (1781 — 1848), filozof, teolog, matematician şi socialist utopic ceh, care a preluat doctrina idea-list-obiectivă a lui Leibniz, dezvoltînd totodată gîndirea matematică a acestuia. A distins riguros conţinutul logic al gîn-dirii de aspectul ei psihologic şi a adus contribuţii importante în domeniul analizei matematice, fiind unul dintre fondatorii logicii matematice. în „Cărticica despre statul cel mai bun“ (1831, publicată postum), B. a demascat nedreptatea socială şi a formulat un proiect utopic de reorganizare a societăţii pe baze socialiste şi democratice. Op. pr.: „Doctrina ştiinţei“ (1837), „Paradoxele infinitului“ (1848, publicată postum în 1851), „Teoria funcţiilor“ (apărută postum în 1930). bombaj (IND. ALIM.), deformare prin bombare a capacelor cutiilor de conserve, in-dicînd de cele mai multe ori alterarea conservelor. Poate fi: biologic, datorit gazelor produse de microorganisme, b. chimic, datorit presiunii hidrogenului rezultat din acţiunea acizilor organici asupra cutiei metalice, şi 6. fizic, datorit fie tablei prea subţiri, fie umplerii cutiei cu prea multe produse vegetale, fie unui început de fermentaţie anterior sterilizării. bombamént, forma căii în secţiunea transversală a unei şosele, realizată fie printr-un profil curb (în cazul împietrui-rilor), fie prin două versante plane racordate la mijloc prin-tr-o curbă (la îmbrăcăminţi asfaltice, pavaje de piatră) sau l------------- * Profiluri de bombamente 1 — curb, cu săgeata «f»; 2 — în forma de acoperiş, cu 2 versante <*p&; 3 — în formă de acoperiş, cu 2 versante racordate printr-un arc de cerc pe lăţime «li»; 4 —' cu un singur versant» cu partea «p * pe lăţimea «1» a căii numai prin două versante plane (la îmbrăcăminţile de beton de ciment) pentru a se asigura scurgerea apelor. bombardament 1. Lovire masivă a unui obiectiv cu bombe de aviaţie sau cu proiectile de artilerie. 2. (F1Z.) Bombardament nuclear, producere de reacţii şi alte transformări nucleare prin lansarea pe ţinte, formate din nucleele de studiat, a unui flux de particule-proiectil (electroni, deuteroni, particule oc, neutroni şi altele). Acest flux este produs prin dezintegrare naturală, artificială (în reactoarele nucleare) şi prin acceleratori de particule, bombardă, veche maşină Bombardă de război, întrebuinţată în evul mediu pentru aruncarea de proiectile grele asupra fortificaţiilor. bombardier v. avion de bombardament. BOMBARE 393 BOMPRES bombâre (TEHN.), operaţie prin care se dă fundului sau capacului unui vas de tablă o formă de calotă sferică sau o formă cu alte curburi. Bombay [bQmbei7, oraş în India, centru administrativ al statului Maharashtra, situat pe o mică insulă din Maiea Arabiei, cel mai important port al ţării. 3 211 000 Ioc. (1954), cu suburbiile. Al doilea oraş al Indiei ca importanţă economică şi culturală şi ca număr al populaţiei, după Calcutta. Nod internaţional şi intern al transportului aerian. Cel mai mare centru al ţării pentru industria bumbacului, pentru industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor. Industrie chimică, de pielărie, de cherestea, alimentară, întreprinderi poligrafice. Mari studiouri cinematografice. Important centru al mişcării muncitoreşti. bombă 1. (MILIT.) a) Mijloc de distrugere aruncat din a-vion asupra obiectivelor inamice. B. este constituită din-tr-un corp meta- l lic de formă a- ( y. ^ lungită, din în- ¿iT cărcătură, ampe-naj şi focos. Exis- l B I w tă mai multe fe- NyLţ luri de bombe: fugase, explozive, \ exploziv - fugaset gm \ contra tancurilor, lllll.......\ contra submarine-lor, perforante, in- Wm I cendiare, chimice, Wr fumigene, luminoa-se, atomice, cu hidrogen. Unele b. pot fi dirijate. Bombă b) Denumire ve- de avion che a proiectilului de artilerie de formă sferică şi a minelor de aruncător. — B. atomică, armă de distrugere în masă; poate fi considerată ca un re- actor atomic rapid, funcţionînd necontrolat de îndată ce reacţia de fisiune în lanţ a fost declanşată. Explozivul constă practic numai din material fisionabil (uraniu 235 sau plutoniu 239). Explozia se produce instantaneu, de îndată ce se află reunită o anumită cantitate de material (circa 30 kg). Efectul unei 6. a. depinde de nu- mărul de atomi fisionabili prinşi de ^ reacţia în lanţ înainte ca şarja să se risipească şi este crescut prin utilizarea unei mantale reflectoare pentru neutroni, confecţionată din material greu. B. a. lansată de americani asupra oraşului japonez Hiroshima (6 august 1945) a echivalat cu explozia a 20 000 t de trinitrotoluen, producînd mari distrugeri materiale şi umane. Efectele distrugătoare sînt amplificate şi din cauza acţiunii extrem de dăunătoare a radiaţiilor nucleare ale substanţelor radioactive care iau naştere în procesul de fisiune nucleară, substanţe transportate prin circulaţia normală din atmosferă pînă la mari distanţe. V. şi armă ato-m i c ă.—fî. cu hidrogen, armă de distrugere în masă, bazată pe declanşarea unei reacţii termonucleare necontrolate (v. şi fuziune nucleară). Temperatura foarte înaltă necesară declanşării reacţiei termonucleare se obţine prin explozia unei bombe atomice cu fisiune. încărcătura 6. cu h. nu poate fi, în principiu, limitată ca la bomba atomică; de aceea şi efectul ei este mult mai puternic. Datorită forţei de distrugere şi a marii raze de acţiune, 6. cu h. prezintă un pericol deosebit de mare pentru omenire. în vederea preîn-tîmpinării unui război atomic nimicitor, U.R.S.S. şi ţările socialiste, sprijinite de popoarele iubitoare de pace, luptă pentru interzicerea b. a. şi a b. cu h. şi pentru distrugerea stocurilor existente, pentru încetarea exploziilor nucleare experimentale ca primi paşi în înfăptuirea planului de dezarmare generală şi totală. în acest fel se pot pune la dispoziţia aplicaţiilor paşnice stocuri mari de material nuclear şi fisionabil. V. şi dezarmare. 2.(GEOL.) Bombă vulcanică, bloc de lavă cu o formă elipsoidală, discoidală sau neregulată, care prezintă uneori urme de răsucire în stare plastică; ia naştere prin proiectarea şi consolidarea în atmosferă a lavei lichide în cursul erupţiilor vulcanice. Se cunosc : bombe vulcanice fusifor-me, în formă de pîine(crăpate pri n răcirea bruscă în aer) şi turtite. bombă calorimetrică, vas rezistent de metal, folosit la determinarea căldurii de ardere a unei substanţe, inventat de chimistul francez P. Berthelot* Bombă calorimetrică C — electrozi; Oa — oxigen în acest scop se arde în vas o cantitate dată din substanţa cercetată şi se calculează puterea ei calorică cu ajutorul unui calorimetru în care se introduce vasul. bomboană, produs alimentar dulce, cu dimensiuni reduse, avînd o compoziţie foarte variată, cuprinzînd în general, după o anumită reţetă, zahăr, sirop de glucoza, amidon, cacao, fructe, coloranţi alimentari, acizi alimentari şi diferite arome. B. se deosebesc după compoziţie, formă, culoare, consistenţă, aromă etc. Principalele tipuri sînt: produse de caramelaj (b. sticloase neumplute şi umplute), dra-jeuri, b. fondante, marţipan, paveuri, geleuri şi b. de ciocolată. bomfaier (TEHN.), ferăstrău de mînă care se foloseşte la tăierea metalelor. bompres (NAV.)* arbore (catarg) aproape orizontal, care Bompres se montează la extremitatea de la prora unei corăbii şi care BON 394 BONINGTON serveşte la susţinerea pînzelor triunghiulare. Bon, Capul cap în nordul Africii, formînd extremitatea nord-estică a Tunisiei spre Marea Mediterană. bon (EC.) 1. Document pe baza căruia deţinătorul lui are dreptul să primească a-numite mijloace materiale. 2. B. de lucru (în întreprinderile industriale), dispoziţie de execuţie dată muncitorului, servind la evidenţa şi la pontajul muncii executate, precum şi la calcularea salariului; poate fi individual sau colectiv. 3. Bon de tezaur (în capitalism), înscris emis de stat pentru sumele împrumutate pe termen scurt şi pentru care statul plăteşte dobîndă. Bonaparte, familie originară din Italia şi stabilită în sec. al XVI-lea în Corsica. Din ea a făcut parte Napoleon L Cei şapte fraţi şi surori pe care i-a avut Napoleon I au servit, în statele Europei pe care le-au condus, interesele economice şi politice ale burgheziei franceze. Aceştia au fost: losij, rege al Neapolului în 1806 şi al Spaniei între 1808 şi 1813; Lucian, senator, prinţ de Ca-nino; Eliza, prinţesă de Lucca şi Piombino; Ludovic, rege al Olandei (1806—1810), tatăl lui Napoleon al IlI-lea; Paulina Borghese, ducesă de Guastalla; Carolina, soţia mareşalului Murat, regele Neapolului (1808— 1813); Ieronim, rege al West-faliei. fconapartism, formă a dictaturii contrarevoluţionare a marii burghezii, apărută în Franţa, la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, în timpul dictaturii lui Napoleon Bonaparte. B. este un amestec de manevre politice demagogice şi de militarism agresiv, caracteristic atitudinii contrarevoluţionare pe care burghezia o adoptă în condiţiile revoluţiilor democratice. Napoleon al III-lea, O. Bismarck, P. A. Stolîpin, A. F. Kerenski etc. au folosit metodele b. boncănit 1. Perioada de împerechere la cerb. 2. Mugetul cerbului în această perioadă. Boncev, Gheorghi (1866— 1955), petrograf bulgar, unul dintre înaintaşii geologiei în Bulgaria. A fost membru al Academiei Bulgare de Ştiinţe. A studiat alcătuirea petrogra-fică a rocilor magmatice, meta-morfice şi sedimentare din Stara Pianina, Rodope, Sredna Gora, Rila etc. Op. pr.: „Rocile eruptive din Bulgaria“ (1908), ,,Şisturile cristaline din Bulgaria“ (1913-1915), „Rocile sedimentare din Bulgaria“ (1917). Boncev, Ştefan (1870— 1947), geolog bulgar, cercetător al stratigrafiei şi tectonicii Bulgariei. A adus contribuţii la studiul depozitelor paleogene şi siluriene din Bulgaria, precum şi la lămurirea structurii tectonice a masivului Stara Pianina. Op. pr.: „Bazinul terţiar de la Haskovo“ (1896), „Geologia Balcanilor de vest“ (1906), „Principalele linii ale structurii geologice a părţii de vest a masivului Stara Pianina“ (1910). Bonci-Bruevici, Mihail Ale ksandro viei (1888— 1940), ra-diotehnician sovietic. A proiectat şi a construit (1922), la Moscova, prima staţie de radio-emisie de mare putere. Sub conducerea lui B,~B. au fost construite primele antene directive pentru unde scurte şi realizate linii de radiocomuni-caţie la mare distanţă. A lucrat şi în probleme de fizică a straturilor superioare ale atmosferei, în problema undelor ultrascurte şi a radiolocaţiei. bond (AV.), salt al avionului la o aterizare incorectă. Bondarciuk, Serghei Fio-dorovici (n. 1920), actor şi regizor sovietic de film, artist al poporului din U.R.S.S. A realizat creaţii de o mare forţă dramatică în filmele „Taras Şevcenko“, „Poveste neterminată“, „Othello“ etc., în care reliefează cu discreţie o gamă variată de sentimente profund omeneşti. B. s-a dovedit un regizor deosebit de înzestrat în realizarea filmului „Soarta unui om“ (film distins cu marele premiu al Festivalului internaţional de la Moscova din 1959), in care deţine şi rolul principal. Laureat al Premiului de stat al U.R;S.S. şi laureat al Premiului Lenin. Bone, oraş în Algeria, port la Marea Mediterană. 114 000 loc. (1954). Centru comercial (export de peşte). Industrie chimică, de tutun şi morărit. bonetă frigiană, acoperă-mînt pentru cap, făcut din lînă; avea vîrful îndoit şi se Bonetă frigiană purta în antichitate de către frigeni şi mai tîrziu de sclavii eliberaţi. In timpul revoluţiei burgheze din Franţa, iacobinii au adoptat b.f. de culoare roşie, ca simbol al libertăţii. Bonfini, Antonio (1434—* 1503), istoric italian, istoriograf al lui Matei Corvin, regele Ungariei. A scris „Rerum hun-garicarum decades“ (istorie a Ungariei pînă în 1495), care cuprinde preţioase informaţii cu privire la istoria romînilor. Bongars, Jacques (1554— 1612), călător, diplomat şi erudit francez, care, în jurnalul său despre călătoria făcută la Constantinopol, are şi o interesantă descriere a Transilvaniei şi a Ţării Romîneşti (cu referiri şi la oraşul Bucureşti). Bonifaciu, numele mai multor papi, dintre care cel mai cunoscut a fost Bonifaciu al VlIIAea, papă între 1294 şi 1303. Promotor al ideii de supremaţie a puterii bisericeşti asupra celei laice, el a suferit o gravă înfrîngere în lupta dusă împotriva lui Filip al IV-lea cel Frumos, regele Franţei. Bonington [bonirjten], Ri-chard Parkes (1802— 1828), pictor, acuarelist şi litograf englez. A pictat tablouri cu subiecte istorice, de gen, dar mai cu seamă peisaje şi marine. A excelat în genul acuarelei. Cău-tînd să redea în lucrările sale efectele jocurilor de lumină, B. a folosit un colorit deschis, tonuri pure, precedînd din acest punct de vedere pe impresio-nişti. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin-tr-o serie de litografii şi desene. BONI TARE 395 BORAGINACEE bonitate (ZOOTEHN.), operaţie care constă în aprecierea multilaterală a unui animal, după productivitate, dezvoltare corporală, conformaţie şi constituţie, originea şi calitatea produşilor, în vederea selecţiei. Bonivard, François (1493— 1570), erou naţional al Elveţiei, umanist. S-a distins în lupta orăşenilor din Geneva împotriva ducelui de Savoia. în 1530 a fost întemniţat în castelul Chillon de pe malul lacului Geneva, de unde a fost eliberat de orăşenii din Berna în 1536. Byron l-a cîntat în poemul „Prizonierul din Chillon“. bonjurişti) termen ironic care desemna pe tinerii fii de boieri romîni veniţi de la studii din apusul Europei, mai ales din Franţa, pe la mijlocul sec. al XIX-lea, şi care, deşi cosmopoliţi în manifestări exterioare, promovau unele idei progresiste. Numele le vine de la formula de salut franceză bon-jour, „bună ziua“, preferată de ei. Bonn, capitala R. F. Germane, port pe Rin. 146 400 loc. (1960). Centru exclusiv administrativ şi politic, fără industrie însemnată. Locul de naştere al lui Beethoven. Aici se află universitatea în care a studiat K. Marx între 1835 şi 1836. Bonnet [bone], Charles de ( 1720— 1793), naturalist elveţian. A studiat metamorfoza insectelor şi regenerarea viermilor şi a încercat să explice funcţiile fiziologice ale frunzei. Neadmiţînd generaţia spontană, B. a devenit adeptul teoriei metafizice a preformismu- 1 u i. A emis teoria teologică a unei scări continue a fiinţelor naturale şi supranaturale, în vîrful căreia l-a aşezat pe dumnezeu. Bontempeili, Massimo ( 1878 — 1960), scriitor italian, luptător pentru pace. Este iniţiatorul tendinţei literare nove-centiste, denumită de el „realism magic“. Folosindu-se de mijloacele fantasticului, Bon-tempelli zugrăveşte critic societatea italiană burgheză contemporană. bonz (japon, bozu „preot“) 1* Preot sau călugăr budist. 2. Personaj de o solemnitate ridicolă. 3. Denumire ironică dată liderilor social-democraţiei de dreapta şi ai sindicatelor reformiste. Boole/W7» George (1815— 1864), matematician şi logician englez, întemeietorul logicii matematice. Op. pr.: „Cercetare asupra legilor gîndirii“ (1854), „Tratat despre ecuaţiile diferenţiale“ (1859), „Tratat despre calculul diferenţelor finite“ (1860). boom [bum], înviorare artificială. a activităţii economice în ţările capitaliste, creată prin speculaţii la bursă, prin umflarea preţurilor şi a cursului la hîrtiile de valoare etc. în condiţiile imperialismului, b. este întreţinut cu ajutorul cheltuielilor militare făcute de stat pe seama impozitelor percepute de la masele populare. El grăbeşte într-o însemnată măsură izbucnirea crizelor economice şi le agravează. Bopp, Franz (1791-1867), lingvist german, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. Este creatorul principal al metodei comparativ-istorice, aplicată la studiul limbilor indo-europene. Op. pr.: „Despre sistemul conjugării sanscrite în comparaţie cu acela al limbilor greacă, latină, persană şi germanică“ (1816) şi „Gramatică comparată a limbilor sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, slavă veche, gotică şi germană“ (1833— 1852). bor (CHIM.), B. Element cu nr. at. 5, gr. at. 10,82 şi p.t. 2 300°C. Are valenţa 3. Se obţine prin reducerea oxidului de bor (B2O3) cu metale; se prezintă ca o pulbere de culoare brună. Sub formă de cristale se poate obţine prin reducerea bromurii de bor (BBrz) cu hidrogen. Cristalele de b., negre-cenuşii, sînt opace, au aspect şi luciu metalic. Se găseşte în natură sub formă de acid boric, //3603, şi boraţi, dintre care cel mai important este boraxul, folosit ca fondant şi purificator în obţinerea aliajelor. B* este întrebuinţat în metalurgie, intrînd în compoziţia multor aliaje feroase şi neferoase. Mici adaosuri de b# la oţeluri (0,003—0,004%) conduc la o granulaţie mai fină şi la o mai mare adîncime de călire, iar prin tratamentul suprafeţei cu b. se obţin durităţi şi rezistenţe la coroziune. Sub formă de carbură sau ni-trură, b. este folosit la confecţionarea barelor de control din reactoarele nucleare, deoarece este un puternic absorbant de neutroni. bora, vînt rece, violent şi uscat, care bate iarna dinspre munte spre mare. Este frecvent în golful Novorossiisk şi pe coasta.Dalmaţiei. Violenţa lui îngreuiază adesea mersul trenurilor. boráci (TEHN.), unealtă de găurit metale, acţionată manual, la care burghiul e rotit prin in- termediul unei pîrghii mişcate alternativ şi al unei roţi dinţate cu clichet; este folosit la gău-rirea pieselor mari care nu pot fi transportate cu uşurinţă la o maşina de găurit. boracit (MINER.), cloroborat anhidru de magneziu, cristalizat în sistemul rombic sub formă de cristale pseudocubice sau în mase compacte, incolor sau uşor albăstrui, gălbui ori verzui, cu luciu puternic sticlos şi duritate ridicată. Formează acumulări de proporţii reduse în zăcămintele de săruri de potasiu şi de magneziu, înainte de descoperirea depozitelor de boraţi de calciu şi sodiu, b. a fost principala sursă pentru prepararea acidului boric; astăzi şi-a pierdut mult importanţa practică. boraginacee (BOT.; Boragi-naceae), familie de plante erbacee, rar lemnoase, cu tulpinile şi frunzele acoperite cu peri rigizi. Florile sînt grupate în inflorescenţe răsucite la începutul înfloririi ca o coadă BORANGIC 396 BORDEU de scorpion, din care cauză se numesc cime scorpioide. Fructul este alcătuit din patru nucuşoare, care se separă la maturitate. Din familia b. fac parte circa 1 600 de specii, care cresc în diferite regiuni ale globului. în flora ţării noastre sînt 19 genuri şi 79 de specii din acestă familie (ex. nu-mă-uita, tătăneasa, /im-ba-mielului etc.). borangic 1* Fir nerăsucit şi cu grosimea neuniformă, obţinut prin tragerea simultană (manuală sau cu maşini casnice cu roată de filat) a fibrelor de pe 5—10 gogoşi de mătase. Nu constituie o utilizare economică a gogoşilor de mătase. 2. Mătase ţesută în gospodăria ţărănească din astfel de fire. boraţi (CHIM.), denumire a sărurilor acizilor borici. Se cunosc or/o-, meta- şi tetra-boraţi. B. metalelor alcaline sînt uşor solubili în apă, ceilalţi sînt greu solubili.—B. de sodiu NazBiO^lQ //¿O. Sare de sodiu a acidului tetraboric. Se găseşte în natură (în U.R.S.S., R. P. Chineză, S.U.A., Chile, Peru, Argentina, Turcia ş.a.) sau se obţine prin topirea acidului boric cu carbonat de sodiu. Se prezintă sub formă de cristale albe sau de pulbere cristalină. Este solubil în apă, glicerină, insolubil în alcool. Soluţiile sale apoase au o reacţie bazică. Este folosit în chimia analitică, în industrie la decapaj şi ca fondant, în industria ceramică, la fabricarea sticlei, iar în medicină ca antiseptic slab în inflamaţiile pielii. Sin. borax. borax (CHIM.) v. borat de sodiu. „Borba“, cotidian, organ al Uniunii socialiste a poporului muncitor din Iugoslavia; apare la Belgrad. Borcea, braţ al Dunării, care începe de la Călăraşi şi se uneşte din nou cu fluviul lîngă Hîrşova. Este navigabil pentru vase de mic tonaj. Borcea, Ion (1879—1936), naturalist romîn. A fost profesor universitar şi director al Muzeului de istorie naturală din Iaşi, membru corespondent al Academiei Romîne. Fondatorul Staţiunii zoologice maritime de la Agigea. Om de ştiinţă cu preocupări multilaterale (anatomie, zoologie), a studiat mai ales biocenozele din Marea Neagră şi a pus bazele şcolii romîneşti de ocea- I. Borcea nografie. în cercetările sale B. s-a călăuzit după concepţia materialistă despre natură, fiind un adept convins al evoluţio-nismului. borceâg, cultură de nutreţ compusă dintr-un amestec de măzăriche sau de mazăre furajeră cu o cereală păioasă. B. de toamnă conţine măzăriche de toamnă, iar b. de primăvară conţine măzăriche de primăvară sau mazăre. Se foloseşte ca nutreţ verde (cosit sau pă-şunat), ca nutreţ însilozat sau ca nutreţ uscat. bord i. (NAV.) Fiecare dintre părţile laterale ale unei nave. V. şi babord; trib ord. —B. liber, distanţa dintre puntea principală a unei nave comerciale^ încărcate şi suprafaţa mării, măsurată pe bordajul navei. B. /. influenţează stabilitatea navei şi de aceea mărimea lui minimă este fixată prin regulamente internaţionale, ţi-nîndu-se seama de mărimea şi de construcţia navei, de anotimp şi de zonele de navigaţie. 2. (AV.) Partea avionului destinată a primi încărcătura (pasageri, mărfuri).—B. de atac, extremitatea din faţă a unui profil aerodinamic sau a unei aripi de avion.—B. de fugă, extremitatea din spate a unui profil aerodinamic sau a unei aripi de avion. bordaj (NAV.), perete lateral etanş, de metal sau de lemn, fixat pe partea exterioară sau uneori şi pe partea interioară a osaturii (scheletului) unei nave. Pe b. navelor sînt marcate linii, vopsite de obicei în alb, care indică poziţiile liniei de plutire pentru nava încărcată, pentru diferite anotimpuri şi zone de navigaţie. Bordeaux [bordo], oraş în sud-vestul Franţei, important port pe fluviul Garonne, în apropiere de Oceanul Atlantic. Cu suburbiile : 429 700 loc. (1954). Universitate întemeiată în 1441. Nod feroviar şi centru industrial; prelucrarea petrolului şi a lemnului. Industrie alimentară (rom, zahăr, unt), chimică, construcţii navale etc. Prin port se exportă renumitele vinuri de B., cereale, conserve, produse petroliere. Bordeianu, Teodor (n. 1902), pomicultor romîn, membru corespondent al Academiei R.P.R., profesor de pomicultură. A condus colectivul de specialişti care a elaborat primul plan de raionare a pomiculturii în R.P.R. şi a elaborat lucrarea „Pomologia R.P.R.“. Op. pr. : „Curs de pomicultură“ (1942), „Tăierile la pomi“ (1949), „Mărul“ (1955), „Curs de po-mologie“ (1957). borderou (EC.), listă, tablou sau notă explicativă amănunţită, în care sînt enumerate ori recapitulate, pentru justificări sau evidenţe, conturi, valori, mărfuri sau acte. Bordet [ bordé/, Jules ( 1870— 1939), medic şi bacteriolog belgian, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. împreună cu Gengou a descoperit bacilul tusei convulsive şi a elaborat reacţia de fixare a complementului (reacţia Bordet-Gengou), din care a rezultat reacţia Wassermann pentru detectarea sifilisului. A adîncit problema fagocitozei, a aglutinării, teoria imunităţii, a coagulării sanguine, a hemolizei şi anafi-laxiei. Op. pr. : „Tratat de imunitate în bolile infecţioase“ (1920). Premiul Nobel pentru medicină (1919). Bordeu [bordo/, Théophile (1722—1776), medic francez, unul dintre precursorii endocrinologiei. A susţinut în lucrările sale universalitatea procesului de secreţie internă în organism. Op. pr. : „Cercetări anatomice asupra poziţiei glandelor şi acţiunilor lor“ (1752), „Cercetări asupra pulsului în raport cu crizele“ (1756). BORDURARE 397 BORIUM bordurâre (tehn.), răsfrîn-gere prin deformare la cald sau la rece a marginii tablei sau plăcii din care este făcut un obiect, pentru asamblarea acestuia cu un alt obiect sau pentru rigidizarea marginii luh B. se efectuează prin ciocănire, rulare etc. bordură (DRUM.) 1. Bandă îngustă (12—25 cm), formată din blocuri paralelipipedice de piatră sau de beton, servind la mărginirea trotuarelor spre partea carosabilă şi la încadrarea pavajelor pe şosele spre acostamente. 2. Element de piatră sau de beton, de formă paralelipipedică, cu feţele care rămîn vizibile, bine lucrate, servind la încadrarea pavajelor sau a trotuarelor. Borel [borel], Emile (1871 — 1956), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, cunoscut prin lucrările sale din domeniul teoriei funcţiilor, al teoriei mulţimilor şi al calculului probabilităţilor. Boreu (în mitologia greacă), personificare a vîntului de nord, care şi-ar fi avut lăcaşul 0 în munţii Haemus (Balcani). borgbis (POLIGR.), corp de literă de 9 puncte tipografice, folosit în special la culegerea textului pentru ziare. Borgia, familie aristocratică de origine spaniolă, care a avut un important rol politic în Italia în sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea şi a dat Romei doi papi: Calixt al ///-/ea (1455-1458) şi Alexandru al VIAea (1492—1503). Acesta din urmă şi fiul său Cezar (c. 1476—1507) au încercat să supună Italia puterii lor, prin ridicarea la rangul de politică de stat a corupţiei, trădării şi asasinatului. Fiica papii Alexandru al Vl-lea, Lucretidi B. (1480—1519), celebră prin frumuseţe şi cultură, dar şi prin viaţa sa aventuroasă, a fost un instrument al politicii tatălui şi fratelui său. bâric, acid ~(FARM.),pulbere cristalină, albă, fără miros, solubilă în apă, în special la cald, în alcool şi în glicerină» Soluţia apoasă are reacţie slab acidă. Este folosit în aplicaţii externe, mai ales pentru dezin-fecţia ochilor, a cavităţilor na- zale şi bucale etc., fiind un antiseptic slab, neiritant, Borilă, Petre (n. 1906), membru al Biroului Politic al CC. al P.M.R., vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. A intrat de tînăr în mişcarea muncitorească revoluţionară, iar în anul 1924 a P. Borilă devenit membru al Partidului Comunist din Romînia. în timpul activităţii ilegale a P.C.R. a lucrat ca membru al Comitetului regional Dobrogea al P.C.R. Urmărit de organele represive din Romînia şi din alte ţări, a fost de două ori arestat. A luptat în brigăzile internaţionale din Spania, apoi a lucrat în cadrul Cominter-nului. în timpul celui de-al II-lea război mondial a îndeplinit misiuni cu caracter politic şi militar. A luptat pe frontul antihitlerist ca locţiitor politic în Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu“. De la Congresul I al P.M.R. (1948) este membru al CC. al P.M.R., iar din 1952 este şi membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. între anii 1949—1954 a îndeplinit munci de răspundere în guvernul ţării: locţiitor al ministrului Forţelor Armate, ministru al Construcţiilor, preşedinte al Comisiei Controlului de Stat, ministru al Industriei Alimentare. Din 1954 este vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. în 1956 i s-a conferit titlul de Erou al Muncii Socialiste. Boris I, cneaz al bulgarilor (852—889), care a adoptat creştinismul de rit bizantin (865). A primit şi a adăpostit pe discipolii lui Metodiu, alungaţi din Cehia, care au desfăşurat o vie activitate culturală. Din iniţiativa lui s-a tradus în limba slavă codicele bizantin de legi numit Nomocanon. în anul 889 s-a călugărit. Boriseak, Aleksei Aleksee-viei (1872—1944), geolog şi paleontolog sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A dezvoltat teoria faciesurilor geologice şi a geo-sinclinalelor. Ca paleontolog, a cercetat mamiferele terţiare şi nevertebratele jurasice. Op. pr.: ,,Curs de paleontologie“ (1905- 1919); „Curs de geologie istorică“ (ed. a IV-a, 1935). Boris Godunov, Fiodoro-vici, ţar al Rusiei (1598—1605). Conducător al statului încă din timpul domniei ţarului Fiodor Ivanovici (1584—1598), după moartea căruia a devenit ţar. A dus o politică de centralizare a statului, iniţiind o serie de reforme în scopul întăririi autocraţiei, a poziţiei curtenilor şi a dependenţei ţărănimii iobage. în politica externă a urmărit extinderea statului multinaţional rus, reuşind, în urma războiului cu Suedia (1595), să obţină ieşirea la Marea Baltică. A construit oraşe şi fortificaţii la graniţele ţării. în 1600 l-a sprijinit pe Mihai Viteazul, dorind să-l ridice pe tronul Poloniei. în timpul domniei lui au izbucnit răscoale ţărăneşti. Viaţa lui a v Boris Godunov fost sursă de inspiraţie a scriitorului clasic rus A. S. Puşkin şi a compozitorului M. Mu-sorgski. borium (METAL.), aliaj dur, compus din 91 % wolfram, 2% carbon, 4% fier, 2,5% molibden şi 0,5% siliciu, folosit la armarea pieselor de maşini supuse la uzură (ex. sapele de foraj, capetele de carotiere etc.)« B0RMAŞ1NĂ 398 BORROMINI bormaşină (TEHN.), maşină de găurit cu burghiu. Born, Max (n. 1882), fizician german, membru al Societăţii Regale din Londra; i s-a conferit titlul de membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. în 1933 a emigrat în Anglia, în urma instaurării hitlerismu-lui în Germania- A adus contribuţii importante în teoria reţelelor cristaline, teoria relativităţii, mecanica cuantică şi teoria structurii atomului.  dat interpretarea fizică (statistică) a funcţiei de undă. Este partizanul unei interpretări materialiste şi statistice a legilor mecanicii cuantice. Premiul Nobel pentru fizică (1954). bornă L (TOPOGR.) Dispozitiv pentru fixarea şi marcarea permanentă a punctelor geodezice pe teren. Constă dintr-un stîlp de lemn, de beton etc. (vopsit sau văruit), uneori cu Bornă kilometrică de şosea (cu exemplu de scriere) diverse indicaţii. 2» (DRUM.) a) Fiecare dintre stîlpii de lemn, de piatră sau de beton, aşezaţi pe marginea dreaptă a unui drum pentru a indica în km (b. kilometrică) sau în hm (b. hectometrică) distanţa dintre punctul respectiv şi originea drumului, b) Stîlp de lemn, de piatră sau de beton, vopsit în alb sau văruit (b. apără - roate), aşezat pe acostamente, la curbe şi în locuri accidentate, la marginea părţii carosabile, pentru indicarea căii în timpul nopţii şi împiedicarea circulaţiei vehiculelor pe acostamente. 3, (ELT.) Bornă electrică, piesă de metal a unei instalaţii, a unui aparat, a unui instrument sau a unei maşini electrice, prin care se realizează legătura electrică a unor circuite electrice sau părţi metalice ale lor cu un conductor. Borneo v. Kalimantan. Borneo Britanic, posesiune a Marii Britanii, în partea de nord a insulei Kalimantan (Borneo), formată din Borneo de Nord Britanic, Sarawak şi protectoratul Brunei. Suprafaţa totală este de 204 902 km2 iar populaţia, de 1 282 000 loc. (1960). Borneo de Nord Britanic, colonie a Marii Britanii pe insula Kalimantan (Borneo). Face parte din Borneo Britanic. Suprafaţa: 76112 km2. Populaţia: 454 000 loc. (1960), formată din daiaci şi malaezi. Centrul administrativ: Jesselton. Se cultivă orez, porumb, cînepă, palmieri, arbori de cauciuc, cafea, tutun. Se practică pescuitul. Export de cauciuc, de produse lemnoase, de copra. în 1881 a devenit teritoriu al „Companiei britanice pentru Borneo de Nord“, în 1888, protectorat al Marii Britanii, iar în anul 1946, colonie a acesteia. bornit (MINER.), sul fură naturală de cupru şi fier, cristalizată în sistemul cubic şi care, de regulă, alcătuieşte mase compacte de culoare arămie în spărtură proaspătă; are luciu metalic. Se întîlneşte mai ales în filoanele şi în zonele inferioare de alterare ale zăcămintelor bogate în cupru. în R.P.R. se găseşte la Dognecea (reg. Banat), Băiţa Bihorului (reg. Crişana) etc. boroănă v. grapă. Borodin, Aleksandr Porfi-rievici (1833—1887), compozi- A. P. Borodin tor rus, membru al g r u p u-1 u i celor cinci şi chimist. A fost membru al Academiei medico-chirurgicale. Cre- aţia muzicală a lui B*, inspirată din cîntecele şi dansurile ruse şi orientale, are un caracter profund patriotic, democratic şi naţional, precum şi o mare amploare epică. A scris trei simfonii, cea mai cunoscută fiind simfonia a Il-a, „a Bravilor“ (1876), poemul simfonic „Prin stepele Asiei Centrale“ (1880), opera „Cneazul Igor“ (reprezentată în 1890), capodoperă a operei ruse. B. a compus romanţe epice pe texte proprii, o elegie pe versurile Iui Puşkin „Pentru ţărmurile patriei îndepărtate“, două cvartete pentru coarde (1879— 1881). Muzica lui are un colorit viguros, formele compoziţiei sînt plastice, bine închegate. B. a făcut cercetări numeroase în domeniul chimiei şi al chimiei biologice. Borodin, Aleksandr Parfe-nievici (1848— 1898), savant rus. A organizat în Rusia primele laboratoare pentru studierea materialelor folosite în transporturile feroviare; a studiat funcţionarea locomotivei com-* pound. După proiectul lui B, a fost construită în 1885 prima locomotivă tandem-com-pound, cu 4 cilindri. Borodino, localitate în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situată la circa 110 km vest de Moscova, unde, la 7 septembrie 1812, a avut loc o sîngeroasă bătălie între armatele invadatoare franceze, sub conducerea lui Napoleon I, şi trupele ruse, conduse de feldmareşalul M. I. Kutuzov. Deşi nedecisă, bătălia s-a soldat cu mari pierderi pentru armata franceză şi a determinat, în bună parte, înfrîngerea ulterioară a lui Napoleon în Rusia. boronit v. grăpat. Borromini, Francesco (1599-1667), arhitect italian, reprezentant de seamă al barocului. Printre lucrările sale se numără: biserica San Carlo alle quatro Fontane (1634—1667), biserica universităţii Sant’ Ivo alia Sapienza (1642 — 1660), biserica şi colegiul Sant’ Agnese (1653—1657), toate în Roma, şi palatul Falconieri din Frascati. Construcţiile sale sînt modele strălucite ale barocului tîrziu şi se caracterizează prin fantezie rafinată, prin BORSEC 399 BOSSUET repartiţia îndrăzneaţă a planurilor, concepute din linii sinuoase, care subliniază jocul complicat al luminilor şi umbrelor. Borsec 1. Oraş raional, staţiune balneoclimatică situată în depresiunea cu acelaşi nume, în regiunea Mureş-Autonomă Maghiară. 2 700 loc. (1961). Izvoare de ape carboga-zoase şi alcalino-teroase, recomandate în special în tratarea bolilor endocrine, cardiovasculare, ginecologice, ale aparatului respirator, urinar, precum şi în boli de nutriţie. V. şi ape minerale. 2. Depresiune intramontană situată în Carpaţii Orientali, pe versantul estic al Munţilor Gurghiului. Altitudinea medie: 700-800 m. borş, produs alimentar lichid, obţinut prin fermentarea lactică în apă a tărîţelor de grîu, de secară sau a sfeclei roşii. Este un aliment bogat în substanţe minerale, în vitamine (complexul B) şi în proteine solubile. Are u$ gust uşor acid, plăcut şi este folosit la acrirea unor mîncăruri. Borşa, comună în raionul Vişeu, reg. Maramureş. 12 100 loc. (1961). Industrie a lemnului (cherestea). bort (MINER.), varietate de diamant translucid, cristalizat în agregate fibroase radiare sau în granule cu numeroase imperfecţiuni, din care cauză nu este folosit ca piatră preţioasă. Este utilizat mult în tehnica forajului, la fabricarea bur-ghielor, a uneltelor de tăiat, a carotierelor, a sapelor de foraj etc. Zăcăminte de b. se găsesc în Urali, în Iakuţia, în sudul Africii, în Brazilia etc. Borzeşti, suburbie a oraşului regional Oneşti, reg. Bacău, situată pe valea Trotu-şului. în anii regimului democrat-popular, B. a luat o mare dezvoltare, transformîndu-se în-tr-un puternic centru industrial prin construirea unui mare combinat chimic, ale cărui uzine şi secţii se întind între localităţile Borzeşti şi Oneşti. Combinatul cuprinde: o uzină de sodă caustică electrolitică, care a intrat în funcţiune în anul 1960 şi în cadrul căreia, Borsec. Sanatoriul pe lîngă sodă caustică, se produc clor lichid, insecticide, erbicide, acid clorhidric, precum şi o serie de alte produse clorurate; o uzină de clorură de polivinil (în construcţie). Combinatul valorifică bogatele resurse naturale ale regiunii (petrol, sare, gaze naturale), fie direct, fie în cooperare cu unităţile industriale construite în imediata apropiere: Rafinăria Oneşti, Combinatul de cauciuc sintetic şi produse petrochimice Oneşti. împreună cu aceste unităţi industriale formează un mare complex chimic, în cadrul căruia funcţionează centrala electrică de termificare, cu o capacitate de 200 000 kW, care deserveşte cu energie electrică şi termică întregul complex industrial Bor-zeşti-Oneşti, precum şi alte obiective industriale din regiune. Complexul s-a construit cu ajutorul U.R.S.S. După tradiţie, B. este locul de naştere al lui Ştefan cel Mare. De numele acestei localităţi se leagă cunoscuta legendă „Stejarul din Borzeşti“, referitoare la un episod din copilăria lui Ştefan cel Mare. V. şi Oneşti. Bosch [bos], Hieronymus (c. 1450—1516), pictor şi gravor olandez. A pictat alegorii religioase, care cuprind şi o puternică satiră la adresa moravurilor epocii sale. Prin simbolis- tica sa ciudată şi prin superstiţiile de care e pătrunsă, opera lui B. aparţine evului mediu; ea conţine însă, în redarea figurilor, peisajelor, detaliilor, elemente care vădesc o observare ascuţită a vieţii şi a omului, rnscriindu-se prin aceasta pe linia tendinţei spre realism a artei olandeze a vremii. Este cunoscut şi sub numele de Hieronymus van Aeken. Bosfor, strîmtoare care uneşte Marea Neagră şi Marea Mar-mara. Lungimea Bosforului este de circa 30 km. iar lăţimea este între 750 şi 3 700 m. Bosforul Cimerian, denumire din antichitatea greacă a strîmtorii Kerci. BoSfeovic [boşcovici], Rudjer Josip (1711 — 1787), fizician, astronom şi filozof croat. A elaborat teoria matematică a telescopului şi a altor instrumente astronomice. Prin încercarea de a uni teoria dinamică asupra materiei cu atomística, B. a depăşit mecanicismul timpului său. în filozofie, deşi a susţinut unele idei materialiste înaintate cu privire la legătura dintre spaţiu, timp şi materie etc., a alunecat în cele din urmă în idealism. Op. pr.: „Teoria filozofiei naturale redusă la legea unică a forţelor care există în natură“ (1758). Bosnia şi Herţegovina, republică în R.P.F. Iugoslavia. Suprafaţa: 51 139 km2. Populaţia: 3 275 000 loc. (1961), formată din sîrbi, bosniaci, croaţi. Centrul administrativ: Sara-jevo. Industrie extractivă dezvoltată (cărbune, minereuri de fier, bauxită), siderurgică, chimică, textilă. Importantă regiune agricolă pentru creşterea vitelor, pomicultură şi viticultură. Bossuet/¿ostie'/, Jacques Benigne (1627—1704), episcop şi scriitor francez. Predicator la curtea lui Ludovic al XIV-lea şi susţinător al reacţiunii clericale din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, B, a fost unul dintre inspiratorii politicii de persecuţii împotriva protestanţilor şi a oricărei forme de opoziţie faţă de catolicism. El s-a opus spiritului nou care vestea iluminismul. Predicile şi cuvîn-ţările funebre, care alcătuiesc cea mai mare parte a operei BOSTON 400 BOTEV Iui B., fac dovada măiestriei sale oratorice. în scrierea „Tratat de politică întemeiată pe Scriptură“ (publicată în 1709), B. a încercat să dea o justificare monarhiei absolute de „drept divin“, iar în „Expunere asupra istoriei universale“ (1681), o explicare teologică a istoriei. Prin limba şi stilul operelor sale, B. este unul dintre scriitorii clasici reprezentativi ai sec. al XVII-lea. Boston [bgstn], oraş în nord-estul S.U.A., centrul administrativ al statului Massachusetts, port la Oceanul Atlantic. 2 625 000 loc. (1955) cu suburbiile. Vechi centru industrial al S.U.A. şi unul dintre cele mai importante centre economice şi culturale ale ţării. Industrie constructoare de maşini şi de prelucrarea metalelor (utilaj industrial, construcţii navale), e-lectrotehnică, chimică, textilă, pielărie şi încălţăminte etc. Prin port se exportă cărbune, petrol, cauciuc, ţesături de bumbac, piei, carne, cereale etc. Aici se află Universitatea Harvard, înfiinţată în 1636, un institut politehnic, una dintre cele mai mari biblioteci din S.U.A. şi o renumită orchestră simfonică. — Istoric. însemnat centru revoluţionar al coloniilor engleze din America de Nord. De aici a pornit primul semnal al războiului de eliberare; în 1773 locuitorii au aruncat în ocean încărcătura de ceai a mai multor vase engleze. Acest incident este îndeobşte cunoscut în istorie sub numele de „ceaiul din Boston“. boston (POLIGR.), presă de imprimare acţionată manual, Boston destinată tipăririi unor imprimate de format mic (cărţi de vizită, invitaţii etc.). Boşan, oraş în nord-estul R. P. Chineze, centru al unui important bazin carbonifer. 290 000 loc. (1956). întreprinderi ale industriei de sticlă, faianţă, ceramica. boşimâni, populaţie băştinaşă din sudul Africii (circa 60 000 loc.), organizată în triburi. Principala ocupaţie a b* este vînătoarea şi culesul fructelor. boştină 1» Rămăşiţă obţinută după zdrobirea şi tes-cuirea strugurilor. 2« Rămăşiţă din fagurele fiert, după ce s-au stors mierea şi ceara. Conţine încă o cantitate variabilă de ceară, care poate fi extrasă şi folosită. botânică, ştiinţă care se ocupă cu studierea plantelor, avînd ca obiectiv cercetarea structurii, activităţii vitale şi dezvoltării plantelor, relaţiile lor faţă de mediul înconjurător, repartizarea lor în spaţiu şi în timp, clasificarea, originea şi evoluţia lor. Este una dintre bazele ştiinţifice ale agriculturii şi silviculturii. B. este legată de alte ştiinţe ale naturii, în special de fizică şi de chimie, ale căror date le foloseşte pentru studierea şi explicarea proceselor vitale. Prin paleo-botanică, b. este legată de geologie; de asemenea se află într-un contact strîns cu pedologia, geografia, industria alimentară, medicina şi arhitectura (crearea spaţiilor verzi), în decursul timpului, b. s-a diferenţiat într-o serie de discipline, fiecare cu obiectul ei specific de studiu, după cum urmează: morfologia plantelor (structura externă a plantelor); anatomia plantelor (structura lor internă); embriología plantelor (formarea şi dezvoltarea elementelor sexuale şi a embrionilor); citología (celula vegetală); sistematica plantelor (clasificarea într-un sistem natural a lumii vegetale); paleobotanica (plantele fosile); fiziologia plantelor (funcţiile organismului vegetal); biochimia plantelor (compoziţia chimică şi procesele biochimice care au loc în plantă); ecologia (relaţiile dintre plante şi mediu); geografia plantelor (răspîridirea diferitelor grupe de plante); geobotánica (asociaţiile vegetale). Diferitele grupe de plante se cercetează în discipline speciale: micro-biologia (care studiază microorganismele); algologia (algele); micologia (ciupercile); licheno-logia (lichenii); briologia (muşchii) etc. Primele cunoştinţe despre plante au apărut din timpuri străvechi. Astfel, Teo-frast (372—287 î.e.n.) cunoştea circa 500 de specii de plante. Ramurile b. au început să se diferenţieze din sec. al XVII-lea, datorită descoperirii microscopului şi dezvoltării metodei experimentale. Deosebit de importantă pentru studiul b. a fost introducerea metodei istorice, în funcţie de dezvoltarea învăţăturii evoluţioniste a lui Ch. Darwin. în Romînia, b. cunoaşte o mare dezvoltare în anii regimului democrat-popular. în prezent se editează de către Academia R.P.R., „Flora Republicii Populare Ro-mîne“, lucrare de mari proporţii, care cuprinde clasificarea şi descrierea plantelor de pe teritoriul ţării. Reprezentanţi de seamă din ţara noastră în această ramură a ştiinţei sînt: Tr. Săvulescu, I. Prodan, E. I. Nyârâdy ş.a. botcă, celulă specială (lungă de 20—25 mm) în care se dezvoltă matca albinelor. B. este clădită pe marginile fagurilor, în perioada premergătoare roirii. Botesu, Neculai Şt. (1843-1920), matematician romîn, a-utodidact. A descoperit (1872) o formulă care dă suma a n termeni succesivi ai seriei armonice, formulă preluată şi dezvoltată de matematicianul rus P. L. Cebîşiov şi de matematicianul belgian E. Catalan. Botev, Hristo (1848—1876), poet şi gînditor democrat-revoluţionar bulgar, conducătorul mişcării bulgare de eliberare naţională din a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Fiind în emigraţie în Romînia (1867 — 1876), a făcut propagandă revoluţionară pentru eliberarea Bulgariei de sub jugul turcesc. în această perioadă s-a format concepţia politică-ideologică şi cea estetică a lui B. Reîntors în patrie, a căzut în luptele din timpul răscoalei populare din 1876 împotriva turcilor. Poezia lui B. este pătrunsă de pasiune revoluţionară şi de un lirism profund („Elegie“, 1870; BOTEZ 401, BOTTICELLI „Lupta“, 1871; „Haiducii“, 1871; „Hagi Dimităr“, 1873; „Spînzurarea lui Levski“, 1876). Ultima traducere în limba ro- H. Botev mînă a poeziilor lui B. a apărut în 1961. Opera şi concepţia sa despre lume au fost influenţate de gîndirea democraţilor revoluţionari ruşi. Botez, Demostene (n. 1893), poet romîn. A făcut parte din cercul „Vieţii romîneşti“. Versurile scrise înainte de 23 August 1944 sînt pătrunse de tristeţea şi atmosfera apăsătoare a oraşelor provinciale („Floarea pămîntului“, 1920; „Povestea omului“, 1923; „Zilele vieţii“, 1927). După eliberarea ţării, poezia lui B. capătă o orientare nouă, optimistă. El cîntă în versuri inspirate lupta partidului, clasa muncitoare, realităţile noi, socialiste („Floarea soarelui“, 1954; „Prin ani“, 1958). A scris şi proză epică şi însemnări de călătorie. Desfăşoară o activitate susţinută pe tărîm publicistic şi obştesc. Laureat al Premiului de stat. Botez, Ioachim (1884-1956), prozator romîn. A scris „însemnările unui belfer“ (1935) şi a reluat aceeaşi tematică în „Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi“ (1953), oglindind, în spirit realist, trăsături caracteristice ale şcolii burgheze. botgros (Coccothraustes coc-cothraustes), pasăre sedentară din familia fringilidelor, puţin mai mare decît vrabia, avînd penajul roşiatic pe piept şi brun pe restul corpului, cu ciocul conic, gros şi tare. Trăieşte în Europa, în nordul Asiei şi în Asia Mică. Se mai numeşte şi ctresar* 26 — c. 761 Botha, Louis (1862—1919), comandantul suprem al armatei bure în timpul războiului anglo-bur (1899— 1902). După victoria armatei britanice s-a pronunţat pentru înţelegere cu imperialiştii englezi. A fost prim-mi-nistru al Uniunii Sud-Africane (1910-1919). Botkin, Serghei Petrovici (1832—1889), medic rus. A fost profesor de clinică medicală la Academia medico-militară din Petersburg. în timpul războiului din 1877—1878 a condus un spital în Bucureşti. Sub influenţa lui I. M. Secenov a studiat rolul sistemului nervos în mecanismul de producere a bolilor, punînd bazele concepţiei nerviste în patologie. Este unul dintre creatorii fiziopato-logiei moderne. A demonstrat S. P. Botkin că icterul este o boală infec-ţioasă (boala lui B.). De asemenea a dovedit natura infec-ţioasă a icterului hemoragie, în concepţiile sale filozofice, Botkin a fost materialist. A dus o activitate socială intensă, pentru care a avut de suferit persecuţii. I. P. Pavlov a fost elevul său. Botnic, Golful ~ , golf situat în nordul Mării Baltice, între Suedia şi Finlanda. Are ape puţin adînci şi puţin sărate; îngheaţă adesea iarna, ca urmare a climatului continental şi a salinitaţii reduse. Botoşani, oraş regional în reg. Suceava, reşedinţă de raion. 30 990 loc. (1961), cu localităţile subordonate 46 370 loc. Industrie textilă şi de confecţii, alimentară şi de prelucrare a metalelor. Teatru de stat şi filarmonică.—Raionul B.9 cu 159 530 loc. (1961). în economie predomină agricultura (culturi de cereale şi de cartofi). Industrie în plină* dezvoltare (fabrica de zahăr de la Bucecea). botridii (gr. bothrion „cavitate mică“; ZOOL.), organe speciale de fixare, de forme variate (palete, franjuri etc.), aşezate pe laturile scolexului şi funcţionînd ca nişte ventuze. B. sînt specifice unor viermi paraziţi (ex. botriocefalul). botriocefál (gr. bothrion „cavitate mică“ şi fephale „cap“; Diphyllobothrium latum), vierme intestinal din clasa cestodelor, în formă de panglică, cu lungimea de 8—12 m şi prevăzut cu două botridii în formă de fante. Trăieşte ca parazit în intestinul subţire al omului şi al unor animale (pisică, cîine, vulpe) care au mîncat peşte infectat cu larve de b. Provoacă anemii. Botticelli, Sandro (pe adevăratul său nume Alessandro Filipepi) (1444 sau 1445-1510), pictor şi desenator florentin din epoca Renaşterii. Autor de pictură de şevalet şi de pictură monumentală cu subiecte mitologice, alegorice şi religioase, B. a făcut şi ilustraţii pentru „Divina Comedie“ a lui Dante. Lucrările din prima perioadă a activităţii sale („Primăvara“, circa 1478; „Naşterea lui Venus“, 1485 ş.a.) se caracterizează prin optimism, prin graţia, poezia şi luminozitatea imaginii, redate cu desăvîrşită măiestrie. în portretele de bărbaţi S. Botticelli se reflectă caracterul ferm şi energic al omului Renaşterii, în a doua perioadă a activităţii sale, sub influenţa frămîntărilor sociale şi a mişcării lui Savonarola, opera lui B. capătă un caracter dramatic, evoluînd ulterior spre un misticism exaltat. BOTTO 402 BOULANGISM Botto, Ján (1829 - 1881), poet romantic slovac, autor de balade şi de poeme în stil popular. Poemul „Moartea Iui Jánosik“ (1862) este închinat eroului legendar cu acelaşi nume, simbol al luptei poporului slovac pentru eliberarea de sub jugul feudalismului. A militat pentru ideea unirii în această luptă a popoarelor slave. botuîism (lat. botulus „cîr-nat“; MED.), toxiinfecţie alimentară produsă de toxina ba-cilului botulinic, care se găseşte mai ales în carnea sau fructele conservate şi în nutreţul însi-lozat. Se manifestă prin vărsături, ameţeli, paralizii ale muşchilor oculari, tulburări de vedere, de înghiţire etc. în cazuri grave poate provoca moartea. Se tratează prin administrare de ser antitoxic botulinic. Botvinnik, Mihail Moisee-vici (n. 1911), şahist sovietic, campion mondial din 1948 pînă în 1957 si din 1958 pînă în 1960, cînd a pierdut titlul în meciul cu M.N.Tal. A rccîş-tigat titlul un an mai tîrziu (1961). Doctor în ştiinţe tehnice (energetică). în 1927 i s-a conferit titlul de maestru al U.R.S.S. .la şah, iar în 1935 titlul de mare maestru. B. este inovator în domeniul teoriei jocului de şah. Botzaris, Markos (1790— 1823), erou naţional al poporului grec, unul dintre comandanţii militari în războiul de eliberare de sub dominaţia otomană (1821-1829). A fost organizatorul apărării eroice de la Missolonghi (1822—1823). Comandant suprem al armatei revoluţionare din Etolia, căzut în luptă în 1823. Bo Ţziui-i (772—846), poet chinez, numit şi Pai Cítí-í. în versurile sale, dintre care cele mai importante sînt cele satirice, a luat apărarea maselor exploatate, care trăiau în mizerie, şi a demasc,at crimele claselor dominante. A militat împotriva poeziei de curte, con-sîderînd că menirea artei este să slujească oamenilor în lupta lor pentru o viaţă mai bună. bou L (ZOOTEHN.) Taur castrat, cu talia mai mare decît a vacii şi cu ten perament docil. Se îngraş* uşor şi are carnea gustoasă. Este folosit şi ca animal de tracţiune. 2. (ZOOL.) Bou-de-mare (Uranoscopus $ca~ ber), peşte marin teleostean din V/ Bou-de-mare familia uranoscopidelor, de culoare cafenie sau cenuşie-închis, cu cap mare, diform, cu ochii aşezaţi în partea superioară a capului. Lungimea corpului nu depăşeşte 30 cm. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră, pe funduri nisipoase şi stîn-coase. Nu are valoare economică. Bouchardon/buşar do /, Edme (1698—1762), sculptor francez, în opera lui, plină de graţie şi de eleganţă, începe să se facă simţită orientarea spre neoclasicism („Fîntîna celor patru anotimpuri“, 1739-1745; „Amor tăindu-şi un arc din măciuca lui Hercule“, 1739— 1750). A lăsat numeroase desene, care înfăţişează veridic viaţa de pe străzile Parisului. Boucher [busé]t François (1703—1770), pictor şi dese- F. Boucher nator francez, autor de tablouri mitologice, alegorice sau înfă-ţişînd scene de gen, serbări cîmpeneşti, scene galante şi de vînătoare, peisaje. A realizat şi un mare număr de cartoane pentru tapiseriile care se lucrau la Beauvais şi Gobelin. B. este un reprezentant tipic al picturii rococoului, decorativă, graţioasă şi frivolă, pe gustul aristocraţiei franceze decadente, în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin stampa „Graţiile la mormîntul lui Watteau“. Boudin [budti], Eugene Louis (1824—1898), pictor francez. Autor de peisaje, îndeosebi marine; a pictat de asemenea naturi moarte şi portrete. Preocupat de problemele luminii, B. a fost un precursor al im-presioniştilor. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin tablourile „Bărci de pescari la marginea apei“, „Portul Trouville“ şi „Bazinul de construcţii din Bordeaux“. Bougainvilld [bughiv îl], Louis Antoine (1729—1811), navigator francez. în 1766—1769 a făcut ocolul lumii. Notele sale de călătorie au apărut şi în traducere romînească (,,Călătorie în jurul lumii“, 1961). Numele lui s-a dat celei mai mari insule (10000 km2) din arhipelagul Solomon. Bouguer [bugher], Pierre (1698 — 1758), fizician, geo-dezian şi hidrograf francez. A pus bazele fotome-t r i e i. Bouguer * Lambert - Beer [bugker-lăber~bir/, legea ~(FIZ.), lege care exprimă scăderea exponenţială a intensităţii unui fascicul de lumină în funcţie de grosimea stratului de material transparent şi omogen pe care l-a traversat. Bouguer^Weber, legea — (PSIH.), lege care se referă la pragul diferenţial al senzaţiei. Fizicianul francez P. Bouguer, în „Tratat de optică asupra gradaţiei luminii“ (1760), a enunţat legea după care diferenţele de creştere a intensităţii luminii, care sînt abia perceptibile, păstrează, la diverse niveluri de intensitate, valori relativ constante. în 1831, fiziologul german Weber a constatat acelaşi lucru referitor la diferenţierea greutăţilor, iar în 1846 a generalizat această lege. Ulterior, G. Th. Fechner a reluat-o, a verificat-o experimental, i-a dat o nouă formulare matematică şi a ex-tins-o într-o formă care este însă discutabilă. boulangism [ bulanjizm/, mişcare şovinistă, apărută în Franţa, la sfîrşitul sec. al XlX-lea, ca urmare a crizei politice a celei de-a treia republici, în centrul mişcării se afla generalul aventurier G. Boulanger (1837— 1891), spri- BOULLE 403 BOUSSINGAULT iinit de monarhişti (cu care avea legături secrete şi care urmăreau restaurarea monarhiei) şi de naţionaliştii extremişti (care visau un război revanşard împotriva Germaniei). B. a atins apogeul în 1888— 1889, cînd generalul G. Boulanger a fost ales deputat. Falimentul mişcării a dovedit că, la sfîrşitul sec. al XIX-Iea, ideea restaurării monarhiei nu avea în Franţa o bază socială largă. Boulle [bul], André Charles (1642—1732), ebenist francez. A creat stilul care-i poartă numele, ducînd la perfecţiune tehnica înfrumuseţării mobilei şi a obiectelor din lemn preţios cu ornamente plate din bronz cizelat sau de baga, sidef şi fildeş intarsiate. Bouquet [bûché] y Michel (1807—1888), pictor şi grafician francez. A călătorit în Orient şi în Ţara Romînească, unde a executat, între 1840 şi 1848, o serie de desene repre-zentînd cu fidelitate colţuri de natură cu personaje în costume pitoreşti, un album de litografii cu vederi şi costume, iar în colaborare cu Ch. Doussault, colecţia de litografii intitulată „Album moldovalah“. bour (Bos primigenius) y specie de bovideu sălbatic, strămoşul Bour multor rase de vite cornute mari, printre care şi a rasei de bovine sură de stepă. A trăit în regiunile muntoase şi păduroase din centrul şi din estul Europei, precum şi în Asia şi în nordul Africii, dis- ()ărînd complet în sec. al XVII-ea. Ultimul b. a fost răpus în Polonia, în 1627. Vechea stemă a Moldovei reprezenta un cap de b. în mod greşit a fost confundat cu zimbrul. Boura, Ferdinand (1921 — 1957), jurist cehoslovac marxist. A fost profesor, membru 26* în conducerea Asociaţiei internaţionale a juriştilor democraţi, preşedintele Societăţii cehoslovace pentru relaţiile interna-ionale. A publicat numeroase ucrări de drept procesual civil şi de teorie a statului şi a dreptului. Bourbaki (Nicolas), pseudonim colectiv al unui grup de tineri matematicieni francezi, foşti elevi ai Şcolii normale superioare (H. Cartan, J. Dieudonné, Ch. Ehresmann, A. Weil etc.), care din anul 1939 a început publicarea unui tratat complet de matematică, în spiritul gîndirii axiomatice abstracte contemporane, ple-cînd de la teoria lui D. Hilbert. în ciuda unor uşoare tendinţe formalist-axiomatice, tratatul grupului B. se dovedeşte a fi un aport preţios la urmărirea procesului de abstractizare şi a legilor lui. Bourboni [burboni], ramură colaterală a dinastiei Capeţie-nilor. A domnit în Franţa, Spania, regatul Neapolului şi în ducatele Parma şi Lucca. în Franţa : Henric al IV-lea (1589—1610), Ludovic al XlII-lea (1610—1643), Ludovic al XIV-lea (1643-1715), Ludovic al XV-lea (1715-1774), Ludovic al XVI-lea (1774-1792), iar după revoluţia burgheză Ludovic al XVlII-lea (1814— 1815 şi 1815-1824) şi Carol al X-lea (1824—1830); din ramura Bourbon* OrléariSy Ludovic Filip (1830—1848). în Spania: Filip al V-lea (1700-1746), Ferdinand al Vl-lea (1746— 1759), Carol al II Mea (1759-1788), Carol al IV-lea (1788— 1808), Ferdinand al VII-lea (1808 si 1814-1833), Isabela a Il-a (1833-1870), Alfons al XII-lea (1874-1885), Alfons al XlII-lea (1902-1931). în regatul Neapolului, precum şi în ducatele Parma şi Lucca, B. au domnit în sec. al XVIII-lea şi al XIX-Iea. Bourciez [bursié], Edouard (1854—1946), romanist francez. A fost profesor la Universitatea din Bordeaux. Opera sa principală, „Elemente de lingvistică romanică“, a apărut în numeroase ediţii, începînd din anul 1910. ^ Bourdelle /burdél7, Antoine Émile (1861 — 1929), sculptor francez. Influenţat la început de sculptura impresionistă a lui A. Rodin, B. s-a orientat mai tîrziu spre o sculptură A. Bourdelle concepută arhitectonic („Monumentul combatanţilor din Mon-tauban“, „Epopeea poloneză“* „Monumentul generalului Al-vear“, 1914—1923). Creaţia lui B. se caracterizează prin atracţia spre forme monumentale, ma-nifestînd tendinţe excesive de stilizare arhaizantă a formelor, în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin portretul lui A. Simu, portretul doamnei Simu (marmură), „Pomona“ (bronz), „Femeie rîzînd“ (stu-diu-gips), „Centaur murind“ şi „Heracles încordîndu-şi arcul“ (reducţii în bronz), „Beethoven“ (replică în bronz). Bourget [burjé]> Paul (1852-1935), scriitor şi critic literar francez. Romanele sale, în care predomină analiza psihologică, reflectă tendinţele reacţiunii de după Comuna din Paris de a reinstaura monarhia şi de a întări influenţa catolicismului. Op. pr. : „André Cornélis“ (1887, trad. rom.), „Discipolul“ (1889), „Etapa“ (1902). bourrée [buré/, denumire dată unui vechi dans popular francez, cu ritm vioi, precum şi melodiei care îl însoţea. Din sec. al XVI Mea apare şi ca dans de curte. B* este folosit adesea si în suitele instrumentale dm sec. XVII —XVIII. Bou$singault/7>as?£o7, Jean-Baptiste (1802—1887), savant francez, unul dintre fondatorii agrochimiei, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A cercetat nutriţia plantelor cu azot şi dinamica azotului din sol; a demonstrat că sursa de carbon pentru plantele verzi o constituie bioxidul de carbon BOUTS 404 BOYLE din aer. B. a făcut numeroase experienţe în laborator şi în cîmp, prin care a relevat importanţa îngrăşămintelor în agricultură. Opere principale: „Tratat de economie rurală“ (1843—1844). Bouts [bâuts/, Dierick (c. 1415—1475), pictor de origine olandeză, stabilit în Flandra. A executat pictură de altar (altarul bisericii Sf. Petru din Louvain, 1467), de şevalet (tablouri cu subiecte religioase sau istorice, ca „împlinirea sentinţei nedrepte a împăratului Othon", 1468) şi portrete. Prin expresivitatea şi dramatismul figurilor, prin dragostea pentru natură, prin echilibrul compoziţiei, precizia perspectivei şi vioiciunea coloritului, B* este unul dintre cei mai remarcabili pictori realişti din secolul al xv;le?- bovidée (Bovidae), familie de mamifere din ordinul artio-dactilelor, care cuprinde numeroase animale rumegătoare, caracterizate prin prezenţa unor coarne persistente formate din cîte o apofiză a osului frontal, acoperită de o teacă cornoasă. Picioarele sînt terminate cu cîte două degete, iar stomacul este compartimentat de obicei în patru. Speciile sălbatice sînt răspîndite în întreaga lume, cu excepţia Australiei. Multe specii au fost domesticite, dînd naştere diferitelor rase de animale domestice (boul, bivolul, capra, oaia). bovine (Bovinae), sub-familie de rumegătoare din familia bovideelor, care cuprinde animale mari, cu oasele frontale dezvoltate, acestea for-mînd aproape singure bolta craniană, şi cu cele parietale înguste. Majoritatea b. au coarne formate din apofize frontale goale, cu pereţi neregulaţi, acoperite de o teacă cornoasă cilindrică sau turtită. Au botul larg, lipsit de păr, umed, urechile mari, gîtul robust prevăzut cu o salbă (fanon); coada lungă, terminată cu un smoc de păr, copite puternice. Femela este unipară, avînd o mamelă cu patru sfîrcuri. B. cuprind genul Bos (taurinele), genul Bubalus (bubalinele), genul Syncerus (bivolii africani) ş*a. în procesul evoluţiei lor, reprezentanţii acestor genuri s-au diferenţiat atît de mult, încît nu se mai produc hibrizi între ei. B. au o arie de răspîndire foarte mare, gă-sindu-se pe tot globul, la altitudini diferite, pînă la 5 000— 6 000 m. Taurinele propriu-zise (vitele cornute mari) trăiesc azi numai în stare domestică, fiind folosite pentru lapte, carne, piele şi pentru tracţiune, în creşterea animalelor din R.P.R., acestea prezintă cea mai mare greutate specifică, efectivul lor fiind la începutul anului 1962 de 4 707 000 de capete, din care 2 144 000 de vaci, cu 1 055 000 şi respectiv 357 000 mai mare decît în 1938. Potrivit prevederilor planului de şase ani, pînă în 1965 trebuie să crească simţitor densitatea medie la suta de hectare a bovinelor, şi în primul rînd a vacilor de lapte, în special în gospodăriile agricole colective. Aceasta va permite obţinerea unei producţii sporite de carne şi lapte. V. şi taurine. box^IND.PIEL.^pielefabricată din piei de bovine prin tăbă-cire cu săruri de crom şi prin finisare în vederea obţinerii unei feţe netede. Este folosită pentru confecţionarea feţelor de încălţăminte şi a diferite obiecte de marochinărie. box2 (engl. to box „a se bate cu pumnii“), ramură sportivă în care doi adversari luptă între ei după anumite reguli, prevăzute în regulamentul Asociaţiei internaţionale de box amator (A.I.B.A.), cu pumnii îmbrăcaţi în mănuşi speciale. Se desfăşoară pe un ring cu dimensiunile maxime de 6x6 m, pe o durată de 3 reprize a cîte 3 minute. în b. profesionist, un meci durează pînă la 15 reprize. Concursurile de b. se organizează pe zece categorii de greutate, fiecare avînd o anumită denumire: muscă (48—51 kg), cocoş (51—54 kg), pană (54—57 kg), semiuşoară (57—60 kg), uşoară (60—63,5 kg), semimijlocie (63,5—67 kg), mijlocie uşoară (67—71 kg), mijlocie (71—75 kg), semigrea (75—81 kg) şi grea (peste 81 kg). La Olimpiada de la Melbourne (1956), ţara noastră a cîştigat medalia de aur la categoria semimijlocie, iar la campiona- tele europene de la Praga (1957), titlul de campion european la categoria semigrea. Sin. pugilisticâ. boxă (engl. box „cutie, des-părţitură“) L Compartiment în interiorul unui local (pentru acuzaţi la tribunal, pentru mesele separate la restaurant) sau în interiorul unei locuinţe (pentru diverse servicii auxiliare). 2. Compartiment în interiorul unui spital, în care se izolează bolnavii contagioşi. 3* Compartiment de mărime variabilă amenajat în interiorul unui grajd şi în care animalele sînt separate unele de altele, pe grupuri sau individual. boxeri, poreclă dată de europeni participanţilor la răscoala antiimperialista I - h e - t u a n. Boyle [boii], Robert (1627 — 1691), fizician, chimist şi filozof R. Boyle englez, membru al Societăţii Regale din Londra. A dat prima definiţie ştiinţifică a elementului chimic şi a încercat să introducă în chimie ideile p Diagrama presiune-volum a gazelor perfecte, conform legii Boyle-Mariotte atomismului mecanicist. A contribuit la fundamentarea metodei analizei chimice calitative. Concepţiile filozofice ale lui BOZOVICI 405 BRADLEY B., care reprezintă o încercare de îmbinare a elementelor materialismului mecanicist cu teologia, au fost folosite de cercurile clericale şi de alte cercuri reacţionare pentru a găsi o justificare „ştiinţifică“ obscurantismului şi concepţiilor religioase. A descoperit una dintre legile gazelor, care, independent de el, a fost descoperită şi de fizicianul francez E. Ma-riotte şi este cunoscută sub numele de legea Boyle~Ma~ riotte. Ea stabileşte că presiunea unui gaz perfect aflat Ia temperatură constantă este invers proporţională cu volumul ocupat de gaz. La gazele reale se întîlnesc abateri de Ia această lege. Bozovici, comună în reg. Banat, reşedinţă raională. 3 510 loc. (1961). — Haionul Bcu 24610 loc. (1961). Predomină pomicultura şi creşterea animalelor. Brabant, ducat din Ţările de Jos, în care s-au dezvoltat mult producţia meşteşugărească şi comerţul în evul mediu. A aparţinut succesiv statului franc, Sfîntului imperiu roman de naţiune germană, ducatului Burgundiei, Spaniei şi Olandei* în 1830, o dată cu formarea regatului belgian, sudul Bra-bantului a revenit Belgiei, iar nordul, Olandei. Braborescu, Ştefan (n. 1880), actor romîn, artist al poporului din R.P.R. Elev al Iui C. Not-tara. A interpretat pe scena Teatrului naţional din Cluj, cu multă sensibilitate, o mare diversitate de roluri din comediile lui Caragiale şi Goldoni, ca şi din drama romantică a lui Schiller sau din drama realistă a lui Gorki. Bracciolini, Poggio G. F. (1380—1459), umanist şi renumit poliglot italian, secretar al mai multor papi, cancelar şi istoriograf al republicii comunale Florenţa. A descoperit mai multe opere ale literaturii antice. B. a fost unul dintre primii învăţaţi care au recunoscut originea latină a limbii romîne. brack [br?cJ (SPORT), comandă scurtă făcută de arbitrul din ring boxerilor angajaţi într-o luptă obstrucţionistă şi fără perspectivă. La comanda de b., ambii boxeri fac un pas înapoi, după care reiau lupta. bractée (BOT.), organ mem-branos de forma unei frunzi-şoare, care se află la baza pe-dunculului floral. brad (Abies alba), arbore din familia pi-naceelor, care creşte în regiunea muntoasă, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cilindrică şi scoarţa crăpată, ce-nuşie-închis. în tinereţe, coroana este piramidală cu vîrf ascuţit, apoi devine mai mult cilindrică şi rotunjită la vîrf. Are frunze în formă de ace, dispuse pe două şiruri, de o parte şi de alta a ră-. murelelor. Frunzele sînt persistente, de culoare verde-închis, lucitoare pe faţă şi albe-albăs-trui pe dos. Formează păduri curate (brădete) sau de amestec cu fagul şi molidul. Lemnul este moale, elastic şi are numeroase întrebuinţări în construcţii, tîmplărie, ambalaje etc. Scoarţa tînără conţine 4—8% tanin. Se numeşte şi brad alb. ■— B. argintiu (Abies concolor), brad cu frunzele moi, turtite, mai lungi de .35 mm, de culoare verde-albicioasă pe ambele feţe; se cultivă ca arbore ornamental. — B. de Caucaz (Abies nordmanniana), brad cu frunze albicioase numai pe o parte, dispuse pe două şiruri îndreptate în sus; se cultivă ca arbore ornamental. — fi. roşu v. molid. Brad, oraş raional în nord-vestul reg. Hunedoara, reşedinţă de raion. 11 550 loc. (1961). Aici se află sediul administrativ al Combinatului aurifer Brad de Ia Gura-Barza. —Raionul 5., cu 55 740 loc. (1961). Exploatări de minereuri auro-argentifere şi instalaţii de flotaţie; creştere a animalelor (în special bovine). Bradford [ brgdfdd/, oraş în centrul Angliei. 288 000 loc. (1959). Industrie textilă (lînă, mătase), constructoare de maşini, chimică şi de pielărie. bradf ord [brédfdd] (ZOO-TEHN.), sistem englezesc de clasificare a linurilor după calitate. Exprimarea se face în cifre (calităţi), care reprezintă numărul de sculuri ce se pot obţine dintr-o livră englezească Forme de bractee (453 g) de lînă, fiecare scul avînd 512 m de fir tors. Denumirea sistemului vine de la numele oraşului Bradford. bradiartrie (MED.) v. bra-dilalie. bradicardie (gr. bradys „lent“ şi kardia „inimă“; MED.), rărire a ritmului cardiac sub 60 de bătăi pe minut. Poate fi de natură fiziologică (b. constituţională, b. sportivilor, b. lăuzelor) sau patologică (b. din cursul icterului, anginei difterice, febrei tifoide, mixe-demului etc.). bradilalie (gr. bradys „lent“ şi lalein „a vorbi“; MED.), simptom întîlnit în unele boli nervoase, constînd într-un ritm lent de articulare a cuvintelor. Sin. bradiartrie. bradipsihie (gr. ^ bradys „lent“ şi psyche „suflet“; MED.), ritm lent în formarea ideilor. Se întîlneşte în unele boli neurologice (encefalite, parkinsonism, în insuficienţa ti-roidiană etc.). Bradley [bridli], Francis Herbert (1846-1924), filozof englez, exponent al idealismului absolut, apologet al imperialismului. Concepţia sa, expusă în lucrarea „Aparenţă şi realitate“ (1893), reduce lumea la o pură aparenţă şi reprezintă un amestec eclectic şi bizar de misticism ^ neoplatonic, de criticism kantian, precum şi de neohegelianism. BRADLEY 406 BRAHMANISM Bradley [br§dli/, James (1693—1762), astronom englez, membru al Societăţii Regale din Londra. A descoperit aberaţia luminii (1725) şi nu-t a ţ i a axei Pămîntuiui (1737). Bragaglia [bragăFa], Anton Giulio (1890 — 1960), regizor italian. A întemeiat la Roma aşa-numitul „teatru al independenţilor“, ripostă dată curentului decadent futurist. El a căutat să aducă teatrului italian înnoiri pe linia îmbinării verismului cu elemente poetice inspirate din tradiţia populară a comediei „dell’arte“, însă nu a reuşit să se elibereze pe deplin de formalism. Braggfbreg], William Henry (1862—1942), fizician englez, membru al Societăţii Regale din Londra. împreună cu fiul său, William Lawrence Bragg (n. 1890), a cercetat structura cristalelor cu ajutorul razelor X, punînd în evidenţă aşezarea periodică a atomilor şi ionilor în reţeaua cristalină. Amîndoi au primit Premiul Nobel (1915). Brahe/6rae/, Tycho(1546— 1601), astronom danez. A con- T. Brahe struit un observator la Urani-borg (lîngă Copenhaga), cu instrumente foarte precise pentru timpul său. Cercetările lui B., mai ales asupra planetei Marte, au dat lui J. Kepler, elevul său, posibilitatea de a descoperi legile mişcării planetelor şi de a da o bază ştiinţifică sistemului heliocentric al lui Copernic. brâhi- (gr. brachys „scurt“), element de compunere cu sensul „scurt“, „îngust“ (ex. bra-hilogie). brahial Hat. brachium „braţ“; ANAT.), care se referă la braţ, care aparţine braţului (ex. plex b., arteră b., regiune*b.)* brahianticlinâl (GEOL.), a n-t i c 1 i n a 1 scurt, în care raportul dintre lăţime şi lungime variază între 1/3 şi 1/2. în plan orizontal, b* erodat are o formă elipsoidală, conturată de capete de strat dispuse concentric. în mijlocul b. se găseşte formaţiunea cea mai veche. brahicefâl (gr. brachys „scurt“ şi kephale „cap“; AN-TROP.), denumire dată craniului cu indice cefalic cuprins între 81,0 şi 85,4. brahilogie (LINGV., STIL.), specie de elipsă, care constă în evitarea repetării unui element al frazei, exprimat anterior (ex. Azi îfi cere un lucru, miine (îţi cere) altul). brahiopode (gr. brachys „scurt“ şi pus, podos „picior“; Brachiopoda), clasă de nevertebrate marine din încrengătura tentaculatelor, cu corpul mic, închis într-o cochilie cal-caroasă, formată dintr-o valvă ventrală (de obicei mai bombată) şi una dorsală. Ambele valve sînt căptuşite cu o manta. Caracteristic pentru b. este prezenţa, pe laturile gurii, a doi lobi ai tegumentului, foarte alungiţi, uneori răsuciţi în spirală, care au rolul de a duce hrana spre gură şi de a înlocui branhiile, servind ca organe de respiraţie. Trăiesc în mări calde, liniştite şi duc o viaţă sedentară. B. au mulţi reprezentanţi fosili, iar formele actuale sînt foarte puţine ca număr (circa 200 de specii). brahisinclinâl(GEOL.), s i n-c 1 i n a 1 scurt, în care raportul dintre lăţime şi lungime variază între 1/3 şi 1/2. în plan orizontal are o formă elipsoidală, conturată de benzi concentrice scoase în evidentă de eroziune; în mijlocul b. se găseşte formaţiunea cea mai nouă. brahistocronă (gr. brachis-tos „cel mai scurt“ şi chronos „timp“; MAT.), curbă care trece prin două puncte A şi B şi de-a lungul căreia un punct material care se mişcă sub acţiunea gravităţii, fără frecare, ajunge în cel mai scurt timp din punctul A în B. Brahma, zeitate principală în hinduism, considerată drept creator al lumii. B. este reprezentat ca un om cu patru feţe Brahma (îndreptate în patru direcţii) şi cu patru mîini. împreună cu Siva şi Vişnu, B. formează trinitatea divină hin~ duistă. brahma, rasă de găini mari, originară din China. Găinile cîntăresc 3,5 — 4 kg, iar cocoşii 4,5—5 kg. Se îngraşă uşor. Producţia de ouă este de 90—120 buc. pe an. Este folosită ca rasă amelioratoare. Brahmanas, scrieri religioase indiene, care datează din sec. VIII—VII î.e.n., repre-zentînd adaosuri la cele patru Vede. Alcătuite din imnuri legate de ritualul brahmanic, ele se caracterizează prin frecvenţa elementelor magice, prin consfinţirea făţişă a sistemului de castă şi prin opoziţia faţă de orice tendinţe materialiste. brahmani, membrii castei preoţeşti a religiei brahmanice şi hinduiste. în perioada sclavagismului şi feudalismului, b* au deţinut în India foarte mari privilegii. brahmanism, concepţie religioasă antică indiană, întemeiată pe Vede şi constituind o prelucrare şi sistematizare a acestora. B. propovăduia ere* dinţa în spiritul universal impersonal (brahman, care în sanscrită înseamnă „absolutul“), considerat drept creator al lumii, principiu al tuturor lucrurilor, precum şi credinţa BRAHMAPUTRA 407 BRAMANTE în metempsihoză. El cerea ere-dincioşilor supunere faţă de rînduielile pămînteşti, pasivitate şi împăcare cu. suferinţa. Propovăduit de o castă preoţească parazitară, b. a avut un rol deosebit în consolidarea şi menţinerea sistemului conservator, reacţionar al castelor în India. V. şi hinduism. Brahmaputra, fluviu care curge pe teritoriul R. P. Chineze, Indiei şi Pakistanului (2 900 km). Izvorăşte din sud-vestul Tibetului şi se varsă Golful Bengal, formînd m împreună cu Gangele o mare deltă. Este navigabil pe o lungime de 1 290 km. Posedă mari resurse hidroenergetice. Brahms, Johannes (1833 — 1897), compozitor, pianist şi dirijor german stabilit la Viena, unde şi-a desfăşurat activitatea muzicală. Unul dintre cei mai de seamă simfonişti după Becthoven. Păstrînd şi cultivînd J. Brahms cu o rară măiestrie formele tradiţionale ale muzicii clasice, B. s-a înscris în istoria muzicii ca ultimul clasic german. El a exprimat în opera sa o mare bogăţie de idei şi sentimente şi a întruchipat imagini desprinse din viaţa epocii lui. Elementul romantic revoluţionar, care se face simţit îndeosebi în simfoniile lui B., nu se mai afirmă însă cu aceeaşi vigoare ca în epoca lui Beetho-ven. B. a trăit în perioada în care Germania era frămîntată de luptele pentru unificare. Acest ţel a fost însă atins abia după războiul franco-german din 1870—1871 şi sub semnul triumfului militarismului prusac. De aceea, în muzica lui B* se întîlnesc, alături de accente eroice, pasionate, şi melodii duioase, visătoare, triste şi nostalgice, care exprimă o a-dîncă îngrijorare faţă de soarta omului, îndoiala lui cu privire la sensul dezvoltării istorice a patriei sale. Muzicii lui B* îi este proprie o melodică accesibilă, o armonie sugestivă, o ritmică pătrunsă de specificul jocului şi cîntecului popular german, maghiar şi slav, un limbaj muzical colorat şi viu, cu o puternică pecete personală. Creaţia sa se caracterizează şi prin concentrarea riguroasă a gîndirii muzicale. Inspiraţia melodică se împleteşte în muzica sa cu o mare măiestrie în dezvoltarea temelor, în prelucrarea polifonică şi în tehnica varia-ţiunilor. B* a adus o contribuţie însemnată în muzica instrumentală şi în cea liric-vocală. A scris: muzică pentru pian (sonate, variaţiuni, balade, intermezzi, rapsodii etc., valsuri, patru caiete de „Dansuri ungare“ pentru pian la patru mîini), muzică de cameră (sonate, triouri, cvartete, cvintete etc.), muzică simfonică (patru simfonii, două uverturi, „Variaţiuni pe o temă de Haydn“, patru concerte pentru solişti şi orchestră etc.); „Recviemul german“ pentru solist, cor şi orchestră, Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră, precum şi alte lucrări corale cu orchestră. B. a fost, în acelaşi timp, un mare compozitor de lieduri. A publicat şi armonizări de cîntece populare. Braille [brâi], Louis (1809— 1852), pedagog francez, inven- L. Braille tatorul unui sistem de scriere pentru orbi (alfabetul Braille), adoptat în lumea întreagă. Fiecare literă a acestui alfabet (inclusiv cifrele şi punctuaţia) este reprezentată în relief prin 1—6 puncte, grupate într-un anumit fel. Cu ajutorul degetelor, orbii pipăie punctele în relief şi descifrează textul. Braille a elaborat o metodă asemănătoare şi pentru scrierea notelor muzicale. Ei a dat posibilitate unui mare număr de infirmi să-şi însuşească, pe lîngă un învăţămînt elementar, o educaţie profesională şi artistică. Brainer, Bela (1896— 1940), militant al mişcării muncitoreşti B. Brainer din Romînia. încadrat de tînăr în mişcarea socialistă, B. a participat în 1919 la revoluţia proletară din Ungaria, Membru al Partidului Comunist din Romînia încă de la înfiinţarea acestuia. După intrarea partidului în ilegalitate, B* a organizat activitatea conspirativă a comuniştilor din Oradea şi a condus o tipografie clandestină a partidului. A fost secretar a! organizaţiei regionale din Oradea. Ales la Congresul al V-lea al P.C.R. membru al CC, el a îndeplinit în această calitate diferite sarcini de răspundere. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost întemniţat la Doftana, mai întîi în 1926 şi apoi în preajma luptelor din 1933. în martie 1940, B. a încetat din viaţă în urma suferinţelor îndurate în închisoare. Bramante, Donato (1444— 1514), arhitect italian din perioada de apogeu a Renaşterii. Lucrările sale principale (St. Maria delle Grazie şi baptis-teriul San Satiro, la Milano, 1474-1499; St. Maria della Pace, palatul Cancelariei, curtea BRAMĂ 408 BRANDYS Belvedere din palatul Vatican, planul iniţial al bazilicii Sf. Petru din Roma, 1506) se caracterizează prin claritatea D. Bramante compoziţiei, armonia şi maies-tatea proporţiilor. A avut o mare influenţă asupra arhitecturii europene din vremea sa şi de mai tîrziu. brâmă (METAL.), semifabricat de oţel de secţiune dreptunghiulară, cu latura mică de minimum 75 mm, cu muchii rotunjite, obţinut prin laminarea lingourilor de oţel în laminorul bluming-slabing. Bran, comună dependentă de oraşul Braşov, în nordul culoarului depresionar Rucăr-Bran. ' 4 060 loc. (1961). Aici se găseşte un vechi castel, destinat, în trecut, să apere principalul drum economic care lega Transilvania de Ţara Romî-nească. Castelul datează din sec. al XlII-lea şi a fost reconstruit de braşoveni către sfîrşitul sec. al XlV-lea. în secolele următoare a suferit numeroase modificări. Astăzi este transformat în muzeu. brancârdă, mijloc de transport al răniţilor sau bolnavilor. Este formată, de obicei, din-tr-o pînză întinsă şi fixată de două bare de lemn sau de metal, cu ajutorul cărora este dusă de două persoane (brancardieri). B. poate fi adaptată şi pe roţi (cârucior-bJ. brânchipus (gr. branchia „urechile peştelui“ şi pus „picior“), crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, comprimat lateral, cu picioarele lăţite ca nişte foi şi cu ochii mari pedunculaţi. înoată cu spatele în jos. Trăieşte în bălţi temporare. branciog (PEDOL.), sol negru sau brun-închis, asemănător rendzinelor, format pe pietrişuri calcaroase. Are o fertilitate slabă sau mijlocie. Apare pe terasele şi conurile de dejecţie ale unor rîuri (de ex. Prahova). Branco, Eliza (n. 1912), luptătoare activă pentru pace din Brazilia. Muncitoare texti-listă. în 1950 a fost arestată pentru că s-a pronunţat împotriva intervenţiei imperialiştilor din S.U.A. în Coreea. Este membră a Consiliului Mondial al Păcii. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (!952). Branco viei, veche familie de nobili sîrbi, ai cărei reprezentanţi mai cunoscuţi sînt: Vuk Bcare a luat parte la lupta de la Kossovopolje (1389), părăsind însă cîmpul de bătaie cu cavalerii săi. Gheorghe B., despot al Serbiei (1427—1456). Gheorghe B. (care a trăit între circa 1645 şi 1711, locuind şi în Transilvania şi în Ţara Romînească), autor al unei cronici în limba romînă şi al alteia în limba sîrbă, care cuprinde şi date despre romîni. Sava 6. (? — 1683), mitropo- lit, din 1656, al romînilor ortodocşi din Transilvania. în 1668 a călătorit la Moscova, de unde a primit ajutoare băneşti pentru biserica ortodoxă din Transilvania. S-a împotrivit calvinismului, patronat de principii Transilvaniei, fapt pentru care a fost destituit. brand (MlLiT.) v. aruncător de mine. Brandenburg, oraş în R.D. Germană (districtul Potsdam), situat pe rîul Havel, afluent al Elbei. 86 720 loc. (1961). Nod principal de comunicaţii. Industrie siderurgică, constructoare de maşini (tractoare) şi textilă. Brandenburg, veche provincie istorică în Germania. A fost locuită în vechime de slavii polabi. Denumirea vine de la vechiul oraş slav Braniborf cucerit definitiv pe la mijlocul secolului al XII-lea de feudalii germani conduşi de Albrecht der Bär, care a fundat marca de Brandenburg. în sec. al XVII-lea, B. şi-a mărit teritoriul, cuprinzînd ducatul Prusiei, Pomerania de răsărit şi alte teritorii. B. a format nucleul statului prusac. Brandes, Georg (1842— 1927), istoric literar şi critic danez. La început hegelian, a devenit apoi, sub influenţa lui J. S. Mill şi a lui H. Taine, adept al esteticii pozitiviste. Lucrarea sa cea mai de seamă este „Curente principale în literatura europeană a sec. al XIX-lea (1872-1890). A scris numeroase monografii (Turghe-niev, Herzen, Cernîşevski, Tolstoi, Gorki, Goethe, Voltaire, Michelangelo etc.). în 1920 Brandes a semnat manifestul „Clarte“, scris de H. Barbusse, şi a susţinut tînăra republică sovietică. A avut o contribuţie de seamă la creşterea interesului pentru literatura rusă în Apusul Europei. Brandys [brândîs/, Kazi-mierz (n. 1916), scriitor polonez, în ciclul de romane „între războaie“ (1947—1951) înfăţişează soarta intelectualităţii progresiste poloneze în condiţiile Poloniei burgheze şi în cele ale Poloniei populare, iar în romanul „Cetăţenii“ (1954) descrie viaţa nouă a poporului în Polonia de azi. BRANGWYN 409 BRAŞOV Brangwyn/6r^um7, Frank (1867—1956), pictor englez, decorator şi de şevalet, acuarelist, gravor, cu orientare democratică. A înfăţişat adesea în lucrările sale imagini din viaţa poporului. Litografiile lui B. avînd ca temă primul război mondial conţin un protest, puternic împotriva ororilor războiului. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin-tr-un număr de stampe. branhie (gr. branchia „urechile peştelui“), organ respirator, extern sau intern, la majoritatea animalelor acvatice (peşti, raci etc.). branhiopode (gr. branchia „urechile peştelui“ şi pus, podos „picior“), ordin de crustacee. Cuprinde animale cu corpul segmentat. Apendicele toracice au o structură primitivă şi prezintă excrescenţe care îndeplinesc funcţia respiratorie. Unii reprezentanţi au corpul acoperit cu un scut sau este cuprins într-o cochilie bivalvă. Cu excepţia speciei Artemia salina, b. trăiesc în ape dulci. Branişte, Valeriu (1869— 1928), publicist şi om politic romîn din Transilvania, redactor al publicaţiilor „Tribuna“ (Sibiu), „Dreptatea“ (Timişoara), „Drapelul“ (Lugoj) etc. A fost persecutat de autorităţile austro-ungare pentru lupta lui împotriva asupririi naţionale a romînilor ardeleni, în 1918—1919 a făcut parte din Consiliul dirigent, guvern al burgheziei şi moşierimii din Transilvania. branşament (TEHN.), legătură între o conductă principală de distribuţie a unui fluid (apă, gaz, abur etc.) sau a energiei electrice şi conducta instalaţiei care deserveşte un consumator. Brant, Sebastian (c. 1457— 1521), scriitor umanist german. în „Corabia nebunilor“ (1494), scrisă în dialect alsacian, a satirizat moravurile societăţii feudale, manifestîn-du-se ca un adept al unităţii de stat a Germaniei. Lucrarea s-a bucurat de o largă popularitate în rîndurile maselor, datorită accesibilităţii şi caracterului ei demascator. Branting, Karl Hjalmar (1860-1925), lider reformist al Partidului social-democrat suedez, unul dintre conducătorii Internaţionalei a Il-a. în anii primului război mondial s-a situat pe poziţiile social-şoviniş-tilor. între anii 1920 şi 1925 a fost, în mod succesiv, şeful cîtorva guverne social-democrat e. Brantome [brătom], Pierre de(c. 1540—1614), memorialist francez. în operele sale a descris moravurile de curte sub ultimii regi din dinastia Valois („Vieţile oamenilor celebri şi ale marilor comandanţi de oşti“, „Vieţile doamnelor celebre“). B. nu a redat faptele cu exactitate, menţinîndu-se adesea la aparenţe. Bun observator al întîmplărilor mărunte, el a imprimat povestirilor sale un caracter captivant şi original. Braque [brac], Georges (n. 1882), pictor şi grafician francez, în prima perioadă a creaţiei sale a aparţinut curentului fovist. Din 1908 s-a situat printre promotorii cubismului, unul dintre curentele formaliste extreme din arta modernă. bras (SPORT), unul dintre cele mai vechi procedee tehnice de înot. Se caracterizează prin Braşov. Vedere din centru poziţia ventrală a înotătorului, care execută mişcări largi, simetrice cu braţele şi cu picioarele, în plan orizontal. Ca viteză de înaintare este inferior celorlalte procedee de înot. brasâj (IND. ALIMENT.), operaţie de amestecare la cald a făinei de înalţ cu apă pentru a obţine mustul de bere. brasero, denumire spaniolă a unui recipient metalic portativ, de diverse forme, lucrat deseori artistic, care, umplut cu jeratic, este folosit pentru încălzire; obiectul şi procedeul se întîlneau la romani, iar astăzi mai ales în ţările meridionale, unde sobele sînt rare. Brasilia, noua capitală a Braziliei (începînd din 1960), situată în partea centrală a Podişului Brazilian, la 1 000 km nord-vest de Rio de Ja-neiro. Populaţia: 120 000 loc. (1960), prevăzîndu-se o creştere simţitoare pentru un viitor apropiat. Brassai [brfag-i], Viktor (1913—1944), poet de limbă maghiară din Romînia. A murit tînăr de pe urma prigoanei fasciste, lăsînd o operă restrînsă, dar remarcabilă prin mesajul ei antifascist, progresist (volumul „împreună şi singur", 1939). Braşov, oraş regional, situat la poalele muntelui Tîmpa, reşedinţa regiunii Braşov. 129 610 loc. (1961), cu localităţile subordonate 222 260. Este unul dintre principalele centre economice şi culturale ale ţării. Cea mai importantă ramură în economia oraşului este industria construcţiilor de maşini şi de prelucrare a metalelor. în anii regimului de democraţie populară, la B. au fost construite uzinele de tractoare, de BRAŞOV 410 BRAŞOV autocamioane „Steagul roşu“, de maşini-unelte „Strungul“, de rulmenţi „Rulmentul“ şi modernizate cele vechi. Mai sînt dezvoltate industria textilă (stofe de lină, tricotaje), industria alimentară (produse zaharoase, paste făinoase), industria prelucrării lemnului (mobilă) şi a materialelor de construcţie (cărămizi refractare, ciment). Are un institut politehnic, o filarmonică de stat, un teatru de stat, un teatru de operetă, muzee, numeroase şcoli profesionale şi de cultură generală. Este totodată un important centru turistic prin poziţia sa în apropierea munţilor Bucegi, Piatra Craiului, Postăvarul, Piatra Mare etc. Istoric, Primele informaţii despre existenţa oraşului datează din sec. al XlII-lea. Aflat între marile trecători care leagă Transilvania de Muntenia (Bran şi Predeal) şi căpătînd însemnate privilegii în timpul regelui Ungariei Ludovic I de Anjou (1342— 1382), B. devine în scurt timp un puternic centru meşteşugăresc şi comercial şi totodată un punct de legătură între Orient şi centrul Europei. Pentru apărarea privilegiilor cîş-tigate, meseriaşii din B. au fost uneori nevoiţi să ducă lupte grele. în 1688 a avut loc la B. o puternică răscoală a meseriaşilor saşi împotriva austriecilor. Produsele meşteşugarilor oraşului (numite „braşovenii“) erau foarte căutate în Ţara Romînească şi în Moldova, unde negustorii din B. au căpătat însemnate privilegii comerciale de la domnii acestor ţări. în cursul evului mediu, B. a fost şi un important centru cultural romînesc şi săsesc, în prima jumătate a sec. al XVI-lea, umanistul J. Hon-terus a introdus la saşi reforma (luteranismul), a întemeiat gimnaziul săsesc şi prima tipografie din Transilvania. La B., Coresi a tipărit (1559—1581) cele dintîi cărţi în limba ro-mînă. în 1788 şi 1834 au luat fiinţă primele şcoli elementare romîneşti din B., iar în 1850 liceul romînesc şi, sub conducerea intelectualilor Ion Ba-rac şi G. Bariţiu, primele gazete romîneşti din Transilvania („Foaia duminecii“, 1837; „Gazeta de Transilvania“, 1838 ş.a.). în urma înfrîngerii revoluţiei din 1848 în Ţara Romînească şi apoi în Transilvania, C. Bolliac, refugiat la B., a editat gazeta „Espatria-tul“ (1849). O dată cu dezvoltarea capitalismului, în B* a crescut numărul întreprinde- rilor industriale şi, ca urmare, a crescut şi numărul muncitorilor. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea a luat fiinţă în B. una dintre primele organizaţii muncitoreşti, sub numele de „Asociaţia generală a muncitorilor“. între cele două războaie mondiale, B. a devenit un însemnat centru al mişcării muncitoreşti. în septembrie 1940 au avut loc la B. mari manifestaţii de protest împotriva odiosului dictat de la Viena. După 23 August 1944, B. a cunoscut o dezvoltare rapidă, devenind unul dintre cele mai mari oraşe industriale din Romînia. Oraşul are numeroase monumente istorice, printre care Biserica Neagră, clădită între aproximativ 1385 şi 1476 în stil gotic. Braşovul vechi, nume dat părţii de nord-vest a Braşovului. Radu Şerban, domnul Ţării Romîneşti, a repurtat aici două victorii împotriva armatelor principilor Transilvaniei Moise Szekely I (1603) şi Gabriel Bâthory (1611). în această parte a oraşului se află biserica Sf. Bartolomeu, clădită în sec. al XlII-lea. Regiunea 6., regiune admi-nistrativ-economică, situată în partea centrală a R. P. Romîne, în interiorul arcului carpatic. BRAŞOV 411 BRATISLAVA regiunea B. o dezvoltare deo- terenurile arabile ocupau 25% sebită a cunoscut industria din suprafaţa regiunii. Princi- construcţiilor de maşini şi in- palele culturi cerealiere sînt dustria chimică. Producţia in- griul şi porumbul. Regiunea B. dustriei construcţiilor de ma- dă o mare parte din producţia şini a fost, în 1961, de peste de cartofi a ţării. Dintre plan- 10 ori mai mare decît în 1950. tele industriale, mai importantă Au fost create ramuri inexis- este sfecla de zahăr. în 1961 tente în Romînia burghezo- exista aici un număr de 665 de moşierească: industria de trac- şcoli de cultură generală, 498 toare (Uzina de tractoare-Bra- de cămine culturale şi case şov), de autocamioane (Uzina de citit, 807 biblioteci pu- „Steagul roşu4‘-Braşov), de rul- blice, 231 de cinematografe menţi („RulmentuP-Braşov) şi 12 muzee. La secţia de artă ş.a. Se mai produc: utilaj a Muzeului regional din Braşov electrotehnic (Uzinele „Elec- se află o bogată colecţie de troprecizia“-Săcele), scule (Rîş- pictură romînească, în care un nov) etc. Industria chimică s-a loc însemnat îl ocupă mai dezvoltat mult, pe baza gazului multe lucrări reprezentative ale metan, în cadrul combinatelor lui Nicolaie Grigorescu. Or- de la Făgăraş, Victoria şi a ganele de presă ale Comitetului uzinelor din Copşa Mică şi regional P.M.R. Braşov şi ale Rîşnov, care produc negru de Sfatului popular regional sînt fum, amoniac, acid azotic, „Drum Nou“ şi „Volkszeitung“. acid acetic, îngrăşăminte azo- Brateş, lac situat în sudul toase, fenoli, mase plastice etc. Moldovei, în zona de con- Poiana Braşov. Hotel turistic Suprafaţa : 15 090 km2. Populaţia^ I 043 530 loc. (1961). Este împărţită în opt raioane administrative, cu 20 de oraşe, dintre care trei regionale (Braşov, Sibiu, Mediaş). Relieful este muntos în partea de sud, depresionar în centru şi de podiş în nord. Zona muntoasă cuprinde versanţii nordici ai munţilor Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraşului etc., cu altitudini de peste 2 200 m (vîrful Moldoveanul, 2 543 m, cel mai înalt din Carpaţii romîneşti), constituind una dintre cele mai interesante regiuni turistice din R.P.R. Clima este mai răcoroasă decît media pe ţară. în depresiune sînt frecvente inversiunile de temperatură. Vîn-turi locale, în special Vîntul Mare din Munţii Făgăraşului. Regiunea este străbătută de rîurile Olt, Tîrnava Mare, Tîrnava Mică (bazinul lor mijlociu) etc. Unele dintre ele sînt folosite în scopuri hidroenergetice (ex. Sadu). Pădurile ocupă 35,5% din suprafaţa regiunii. în subsolul regiunii se găsesc zăcăminte de gaz metan, importantă sursă energetică şi chimică (Bazna, Copşa Mică ş. a.). Gazul metan este transportat printr-o reţea largă de conducte în toate centrele mai importante ale regiunii, precum şi în alte regiuni ale. ţării. La Codlea ş1 Vulcan se găsesc zăcăminte de cărbune brun, iar la Căpeni-Baraolt zăcăminte de lignit. Regiunea B. este una dintre principalele regiuni industriale ale ţării, participînd în 1961 la producţia globală industrială a R.P.R. cu 13,4%. în 1961 regiunea B, deţinea o pondere însemnată în producţia ţării de metan (52,1%), de zinc (100%), de tractoare (100%), motoare electrice (17,6%), rulmenţi (72,5%), produse chimice (14,2%), sticlă şi porţelan (26,9%), celuloză şi hîr-tie (20,7%), produse textile (20,8%) etc. în cadrul politicii de industrializare a ţării, în Pe baza pădurilor întinse s-a dezvoltat industria de prelucrare a lemnului (la Braşov, Sibiu, Zărneşti, Codlea, Blaj). Industria textilă este una dintre cele mai vechi ramuri industriale din regiune, fiind dezvoltată Ia Braşov (stofe, tricotaje), Sibiu, Cisnădie, Tăl-maciu (stofe de lînă, covoare). Industria alimentară (produse lactate, de carne, zaharoase etc.) deţine o ppndere însemnată în economia regiunii. Agricultura socialistă este dezvoltată în direcţia creşterii animalelor, în special de rasă superioară, a plantelor industriale şi medicinale, a viticulturii (pe dealurile Tîrnavelor). în 1961 fluenţă a Prutului cu Dunărea. Suprafaţa : 7 420 ha. Adîn-cimea medie : 3 m. Este unul dintre cele mai întinse lacuri din ţară. Constituie o importantă bază de pescuit. Bratislava, oraş în R. S. Cehoslovacă, port la Dunăre, principalul centru economic şi cultural al Slovaciei. 262 500 Ioc. (1960). Nod feroviar. Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, chimică (în special mătase artificială, îngrăşăminte fosfatice, acid sulfuric), de prelucrare a petrolului, poligrafică, textilă şi alimentară. Academie de ştiinţe, universitate şi alte institute de învă-ţămînt superior. BRATOCEA 412 BRAZDA Bratocea, trecătoare în vestul munţilor Ciucaş, pe cursul superior al Teleajenului, între Muntenia şi Transilvania. Altitudinea maximă: 1 246 m. Bratsk» hidrocentrală în construcţie în U.R.S.S. (Siberia), Regiunea în care se construieşte hidrocentrala Bratsk pe rîul Angara, cea mai mare din lume. Puterea instalată proiectată este de 4 500 000 kW. Hidrocentrala B. contribuie la valorificarea imenselor resurse naturale din estul Siberiei. Barajul, înalt de 127 m, formează un lac de acumulare în lungime de peste 570 km. La B. se construieşte cel mai mare combinat de valorificare a lemnului din lume şi se vor da în producţie un nou centru siderurgic şi o uzină de aluminiu. Brattain fbrgtein_/, Walter Houser (n. 1902), fizician american. împreună cu W. Shock-ley şi J. Bardeen a făcut cercetări asupra semiconductorilor şi a inventat tranzistorii. Premiul Nobel pentru fizică (1956). Bratu, Gheorghe (1881 — 1941), matematician şi astronom romîn. A fost profesor la Universitatea din Cluj, director al Observatorului astronomic din acest oraş şi membru al unor societăţi ştiinţifice de peste hotare. Are lucrări în domeniul analizei matematice superioare şi al mecanicii firului.  determinat coordonatele ecuatoriale a 1 687 de stele şi a calculat efemeridele cîtorva stele duble şi planete. Bratus, Serghei Nikitici (n. 1904), jurist sovietic, profesor, doctor în ştiinţe juridice. A scris o serie de lucrări în domeniul dreptului civil şi al teoriei generale a dreptului. Op. pr.: „Persoanele juridice în dreptul civil sovietic“ (1947), „Subiectele dreptului civil“ (1950, trad. rom. 1953), „Despre rolul dreptului sovietic în dezvoltarea relaţiilor de producţie“ (1954). Sub redacţia sa a apărut „Dreptul civil sovietic“, voi. II (1951, trad. rom. 1954). braţ 1. (ANAT.) Segment al membrului superior, cuprins între articulaţia umărului şi cea a cotului. Scheletul braţului este reprezentat de osul humerus. 2. (ZOOTEHN.) Partea superioară a membrelor anterioare la animale, avînd ca bază anatomică osul humerus. 3, (TEHN.) Element rigid, cu lungime relativ mare, al unui sistem tehnic (maşină, aparat etc.), solidarizat sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv şi destinat să transmită o mişcare sau să poarte o sarcină (ex. b. de macara, b. pîrghiei, b. de balanţă etc.). 4. (NAV.) Parîmă legată la capătul unei vergi şi destinată manevrării laterale a acesteia. Braun, Karl Ferdinand (1850—1918), fizician german, în 1897 a construit un tub de descărcare electrică, care-i poartă numele şi care este strămoşul tubului osciloscopic. în 1913 a construit antena cu ramă. în 1906 a descoperit detectorul de cristal. Premiul Nobel (1909). Brauner, Bohuslav (1855— 1935), chimist ceh. A dovedit că beriliul este bivalent; s-a ocupat cu studiul pămînturilor rare şi cu gruparea lor în tabloul periodic al elementelor. braunit (MINER.), oxid natural de mangan (Mn2OJ. Se prezintă cristalizat în sistemul tetragonal, în cristale cu înfăţişare de octaedru, mai frecvent în agregate grăunţoase, compacte. Este opac, negru, cu luciu semimetalic. împreună cu hausmanitul constituie un preţios minereu de mangan. Zăcăminte importante de b. se găsesc în U.R.S.S., India etc. Braunschweig [brăunşvaig], oraş în R. F. Germană, landul Saxonia Inferioară, situat pe Oker, afluent al fluviului Weser. 244 000 loc. (1960). Nod feroviar. Industrie alimentară (zahăr, conserve, bere), de construcţii de maşini şi siderurgică. „Brazda", organ ilegal al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din Ro-mînia, apărut la Bucureşti între 1931 şi 1935. A demascat exploatarea şi mizeria tineretului de la sate, chemîndu-1 să participe, alături de tinerii muncitori de la oraşe, la lupta Brazi. Complexul de reformare catalitică a benzinei şi hidrofinare a motorinei BRAZDA 413 BRAZILIA revoluţionară a clasei muncitoare, condusă de P.C.R., pentru satisfacerea revendicărilor lor economice şi politice, împotriva fascismului şi pregătirilor de război. brazdă 1. (AGROTEHN.) a) Fîşie îngustă de pămînt, tăiată şi răsturnată de plug. b) Porţiune de teren modelată anume, pe care se cultivă legume. Ea poate fi: adîncitâ, cînd este înconjurată de o coamă îngustă de pămînt, care serveşte uneori şi ca potecă (plantele cultivate pe o astfel de b. se udă prin revărsarea apei); înălţată, cînd suprafaţa este mai ridicată decît potecile din jur (plantele cultivate pe o astfel de b. se udă prin infiltrarea apei); încălzită, cînd se încălzeşte cu bălegar în fermentare; este folosită pentru obţinerea legumelor timpurii, c) Brazdă de udare, rigolă sau şănţuleţ puţin adînc (circa 15 cm), executat la anumite distanţe între rîn-durile plantelor prăsitoare, prin care apa de irigaţie este condusă din canale în interiorul cîmpului irigat. Lungimea brazdelor şi distanţa dintre ele se stabilesc în funcţie de însuşirile solului şi de felul plantei. 2. Bucată de pămînt de formă regulată, detaşată de la suprafaţa unui teren înierbat, servind la protejarea taluzelor sau la înierbarea peluzelor şi bordurilor din parcuri. Brazii comună dependentă de oraşul Ploieşti. 3 880 loc. (1961). Centru industrial de prelucrare a ţiţeiului. Aici se construieşte un combinat petrochimic. în 1961 au intrat în funcţiune Centrala electrică de termificare Brazi şi noi grupuri electrogene cu o putere de peste 100 MW. De asemenea a intrat în funcţiune complexul de reformare catalitică a benzinei şi de hidrofinare a motorinei la Rafinăria Brazi. Brazilia (Statele Unite ale Braziliei), stat în estul şi centrul Americii de Sud. Suprafaţa: 8 513 844 km2 (aproape jumătate din suprafaţa continentului). Populaţia : 70 529 000 loc. (1960), formată din urmaşi ai coloniştilor portughezi şi spanioli (62%), din metişi, mulatri, negri şi indieni. Limba de stat este limba portugheză. Capitala: pînă în 1960 Rio de Janeiro, în prezent^ Brasilia, oraş recent construit. Alte oraşe principale: Sâo Paulo, Recife, Salvador (Bahia), Belo Horizonte, Porto Alegre. Podişul Brazilian, situat în partea centrală a ţării şi acoperit în mare parte de păduri tropicale, ocupă jumătate din teritoriul Braziliei şi are, în general, un climat tropical; partea de nord este ocupată de Cîmpia Amazonului, cu climat şi vegetaţie ecuatoriale. în privinţa suprafeţelor de păduri, B. ocupă locul al doilea în lume (după U.R.S.S.). Principalele cursuri de apă: Amazon, Paraná, Paraguay. B. este o ţară slab dezvoltată economiceşte, cu o agricultură specializată pentru export şi cu industrie în dezvoltare. în agricultură predomină marea proprietate funciară. 80% din locuitorii ocupaţi în agricultură nu posedă pămînt. B. ocupă primul loc în lume în producţia de cafea (circa 50% din producţia mondială) şi locul al treilea în producţia de cacao. Se mai cultivă bumbac, trestie de zahăr, porumb, orez, banane, nuci de cocos (1/3 din producţia mondială). Dezvoltarea exagerată a culturilor destinate exportului duce la lipsa cronică de produse alimentare, care trebuie importate. în B. este dezvoltată creşterea extensivă a animalelor pentru carne (bovine, porcine şi ovine). în privinţa numărului de animale, B. se situează pe locul al patrulea în lume la bovine, al treilea la porcine. Peste 50% din valoarea producţiei industriale o dau industria textilă şi alimentară. Industria siderurgică şi cea a construcţiilor de maşini se găsesc în faza de început. Industria extractivă este bazată pe uriaşe rezerve de beriliu (90% din producţia lumii capitaliste), mangan, fier, bauxită, aur, cuarţ, nichel, zircon, diamante, uraniu. Industria (mai ales cea extractivă) este în cea mai mare parte dependentă de monopolurile nord-americane. în comerţul exterior al Braziliei predomină exportul de materii prime (cafea, bumbac, grîu, cacao, piei). Brazilia importă maşini, utilaje. Istoric. Teritoriul Braziliei a fost populat în vechime de triburi indiene. După ce navigatorul portughez P. A. Cabrai a atins ţărmurile B. (1500), a început colonizarea portugheză şi exterminarea populaţiei indiene băştinaşe. Colonizarea a dus la dezvoltarea rapidă a marii proprietăţi feudale. în 1815, ca urmare a mişcării de eliberare naţională, a fost lichidat statutul colonial, iar în 1822 B. s-a declarat imperiu independent, recunoscut de Portugalia în 1825. Portughezii au adus pe plantaţiile din B. sclavi negri din Africa. în 1888 sclavajul a fost abolit formal, în 1889 B, s-a proclamat republică federativă. A fost instaurată o dictatură a mo-şierimii şi burgheziei, împotriva căreia au avut loc nume-roase răscoale, cea mai importantă fiind aceea a metişilor din Bahia (1896). Pe la sfîrşitul sec. al XlX-lea apar primele organizaţii muncitoreşti; în 1896 ia fiinţă Partidul socialist, iar în 1922 Partidul Comunist din Brazilia, care a activat aproape tot timpul în ilegalitate. După primul război mondial (în care B. a fost de partea Antantei), capitalul american a devenit preponderent în acest stat. în 1924 a avut loc în sudul ţării o răscoală armată, condusă de L. C. Prestes. Unităţile răsculaţilor au organizat, între anii 1924 şi 1927, un lung marş prin întreaga B., marş care a avut drept rezultat atragerea la lupta revoluţionară a unor mase importante ale poporului brazilian. Speriată de amploarea mişcării muncitoreşti, burghezia aduce la putere pe G. D. Vargas, care instaurează dictatura (între 1930 şi 1945). în 1935 s-a creat, din iniţiativa P.C. din Brazilia, o alianţă antifascistă, în care au intrat toate forţele democratice (A-Iianţa de eliberare naţională). Aceasta a organizat o insurecţie, care însă a fost înăbuşită. în 1942 B. a declarat război Germaniei şi Italiei. în ultimii ani a căpătat amploare mişcarea pentru apărarea independenţei economice şi politice a ţării. B. este o republică federativă. Şeful statului este un BRAZILIAN 414 BRĂILA preşedinte ales pe 5 ani. Organul suprem legislativ este Congresul naţional bicameral. B. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Partide politice: Partidul social-democrat (partid burghez), Partidul muncii din Brazilia (partid al burgheziei mici şi mijlocii, din care fac parte şi intelectuali şi muncitori), Uniunea naţional-demo-crată (reprezintă interesele unei părţi a marii burghezii şi ale moşierimii), Partidul social-progresist (reprezintă interesele unei părţi a burgheziei şi ale proprietarilor de pămînt), Partidul republican (partid al moşierilor), Partidul socialist, Partidul Comunist din Brazilia. Lupta maselor populare împotriva imperialismului, pentru democraţie a luat un mare avînt. în 1946 s-a înfiinţat Confederaţia oamenilor muncii din B, (aflată în ilegalitate), iar în 1954 s-au creat organizaţiile democrate Uniunea ţăranilor şi munci" torilor agricoli şi Liga eliberării naţionale. brazilian, scutul ~ (STRAT.), unitate tectonică care cuprinde aproape întreaga Americă de Sud, cu excepţia zonei Cordilie- reprezintă soclul rigid al Ame-ricii de Sud. brazură (TEHN.), lipitură făcută cu un aliaj al cărui piinct de topire este mai înalt de 400°C. V. şi lipitură. Brazzaviile [brazavtl], capitala Republicii Congo (fostă colonie franceză), situată pe malul drept al fluviului Congo. 99 140 loc. (1959). Centru comercial pentru exportul de Brazzaville. Vedere generală rilor, şi în care apar la suprafaţă roci metamorfice şi eruptive precambriene. Scutul brazilian cauciuc. Mici întreprinderi de încălţăminte, textile, chibrituri, săpun. brădişor (Lycopodium se-lago), plantă perenă erbacee din familia licopodiaceelor, cu tulpini de obicei culcate, acoperite de frunze mici, aciculare (dispuse pe opt rîn-duri), care poartă la subţioara lor sporangi cu spori. B. este răspîndit în pădurile montane din toate continentele. Brăescu, Gheorghe (1871 — 1949), scriitor romin realist-critic. în volumele sale de schiţe şi nuvele („Vine doamna şi domnul general“, 1919; „Doi vulpoi“, 1923; „Schiţe vesele“, 1924; „Un scos din pepeni“, 1926 ş.a.), B* a surprins cu umor şi cu un ascuţit spirit de observaţie o întreagă galerie de tipuri din armata burghezo-moşierească, caracteristice prin mărginirea şi brutalitatea lor cazona. Ca autor de romane („Moş Belea“, 1927; „Conaşii“, 1935 ş.a.), Brăescu n-a mai dovedit însuşirile artistice din nuvele şi schiţe. 9 Brăila, oraş regional în reg. Galaţi, reşedinţă de raion BRĂILOIU 415 BRĂTIANU şi unul dintre principalele porturi pe Dunăre ale ţării. 113 180 loc. (1961), cu localităţile subordonate 116 940. Mari întreprinderi ale industriei construcţiilor de maşini (Uzina de utilaj greu „Progresul“), ale metalurgiei feroase („Laminorul“), ale industriei de prelucrare a lemnului (fabrica de plăci aglomerate din aşchii de lemn), ale industriei materialelor de construcţii, precum şi ale industriei textile şi alimentare (mori, fabrici de paste făinoase, produse lactate etc.). Centru cultural: teatru de stat, muzeu, şcoli etc. Menţionat în documente în sec. al XlV-lea, B* a devenit în 1544 raia turcească. Raiaua cuprindea şi o bună parte din teritoriul fostelor judeţe ale B* şi Rîmnicului-Sărat. în urma tratatului de la Adrianopol (1829), întregul teritoriu, împreună cu oraşul B., a fost reîncorporat Ţării Romîneşti. studii de muzicografie (despre folclorul romînesc, despre ritm în muzica populară, despre contribuţia lui Bela Bartok la studierea muzicii populare romîneşti) etc. Brătescu, Constantin (1882-1945), geograf romîn, susţinător al concepţiei geografice regionale complexe, pe care a dezvoltat-o cu metode proprii. Are lucrări importante în domeniul geomorfologiei: „Delta Dunării“ (1922), „Oscilaţiile de nivel ale apelor şi bazinului Mării Negre în cuaternar“ (1942), pentru care a folosit lucrări sovietice. Pe lînga activitatea sa ştiinţifică pozitivă, B. a susţinut însă unele idei ale teoriei reacţionare a geopoliticii. Brătescu~Voineşti, I. Al. (1868—1946), scriitor romîn. Scrierile sale se caracterizează mai ales prin zugrăvirea inadaptabilităţii şi resemnării fataliste a eroilor săi, adesea descendenţi ai vechii boierimi MBiSf "':Z......."■ ■r?...... ............................ wm Brăila. Blocuri ¿e locuinţe —Raionul B., cu 112 590 loc. (1961). Agricultura raionului este bazată pe culturile de cereale, de plante industriale şi legumicole. Pe teritoriul raionului se află o fabrică de conserve de legume (la Zagna-Vădeni) şi întreprinderea pentru fabricarea celulozei şi cartoanelor din stuf. Brăiloiu, Constantin (1893- 1958), muzicolog, folclorist şi compozitor romîn, întemeietor al Arhivei de folclor din Bucureşti, iniţiator al Arhivelor internaţionale de muzică populară (1944, Geneva). A scris decăzute, prezentaţi în spirit conservator, junimist („Pană Trăsnea Sfîntul“). în acelaşi timp, B.*V* a zugrăvit lumea micii funcţionărimi, a intelectualităţii provinciale umile, care suferea din pricina mediului social burghez, neînţelegător şi brutal. A criticat unele instituţii ale statului burghez, îndeosebi justiţia. în opera sa predomină sentimentalismul („Microbul“, „Blana lui Isaia“). A scris nuvele umoristice izbutite („Cocoana Eleonora“, „Călătorului îi şade bine cu drumul“) şi schiţe pentru copii („Puiul“, „Privighetoarea“). în ultima perioadă a vieţii sale, B.*V. s-a pus în slujba reac-ţiunii fasciste. Op. pr.: „Nuvele şi schiţe“ (1903), „în lumea I. Al. Brătescu-Voineşti dreptăţii“ (1908), „ întuneric şi lumină“ (1912), „Rătăcire“ (1923), „Firimituri^ (1929). Brătianu, familie de moşieri şi capitalişti romîni din regiunea Piteşti, ai cărei membri au avut, în istoria Romîniei. un rol politic reactiefta*.- rea&$ă*«*£jQjida^0&^t4^ r. Dimitrie C. B. (1818-1892), orn politic, partizan al aripii moderate a revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească. Exilat după înfrîngerea revoluţiei, a trăit la Paris şi la Londra (1848—1857). întors în ţară, a fost unul dintre iniţiatorii coaliţiei dintre burghezie şi moşierime. A fost deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea electivă a Tării Romîneşti. Ion C. R (Î821-1891), unul dintre iniţiatorii şi conducătorii monstruoasei coaliţii burghezo-moşiereşti. A participat la revoluţia din 1848, în timpul căreia a avut o atitudine şovăielnică şi uneori potrivnică. După revoluţie a trăit în exil pînă în 1857. S-a împotrivit reformelor burgheze iniţiate de AL I. Cuza şi M. Kogălniceanu, contribuind la detronarea lui Cuza. A mijlocit aducerea la tronul Principatelor Unite a principelui străin Carol de Hohenzollern. Prim-ministru între 1876^ şi 1888, a fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai regelui Carol I de Hohenzollern. Ion (Ionel) L C B. (1864-1927) a fost pre- BRĂŢARĂ 416 BREAZUL şedinţele Partidului naţional-liberal între 1909 şi 1927. A făcut parte din guvernul care a organizat sîngeroasa represiune a răscoalelor ţărăneşti din 1907. Prim-ministru în timpul primului război mondial (1914— 1918) şi între 1922 şi 1926. Fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai tendinţelor imperialiste agresive ale burgheziei şi moşierimii ro-mîne, a iniţiat participarea Romîniei la al doilea război balcanic (1913) şi anexarea Cadrilaterului. El a iniţiat şi a organizat intervenţia împotriva Rusiei Sovietice şi împotriva revoluţiei socialiste din Ungaria, a reprimat mişcarea muncitorească revoluţionară (la 13 decembrie 1918) şi a scos în afara legii (în 1924) Partidul Comunist din Romînia. Vin-tilă L C. B. (1867—1930), unul dintre iniţiatorii politicii economice prădalnice a Partidului naţional-liberal, dusă sub lozinca demagogică „prin noi înşine“. A contribuit la accentuarea mizeriei maselor populare şi a dependenţei Romîniei faţă de monopolurile capitaliste străine din S.U.A., Anglia şi Franţa. A fost preşedinte al Partidului naţional-liberal între 1927 şi 1930. Constantin (Dinu) /. C. R, preşedinte al Partidului naţional-liberal între 1934 şi 1947, promotor al politicii de fascizare a ţării, de atragere a ei în orbita Germaniei hitle-rişte şi de tîrîre a Romîniei în războiul antisovietic. După eliberarea Romîniei de sub jugul fascist a fost unul dintre principalii exponenţi ai politicii de trădare naţională, de transformare a partidelor aşa-zise „istorice“ în agenturi ale imperialismului american şi englez. Gheorghe B. (n. 1898), fruntaş al Partidului naţional-liberal şi istoric burghez. A creat în 1930 o disidenţă a Partidului naţional-liberal (georgiştii). A semnat, în 1937, un pact electoral cu Garda de fier şi a fost unul din exponenţii politicii de fascizare a ţării, susţi-nînd dictatura mihtară-fascistă şi războiul antisovietic. brăţâră (TEHN.), piesă de formă inelară, semicirculară etc., executată dintr-una sau din mai multe bucăţi de bandă metalică şi folosită pentru asamblarea a două elemente sau pentru susţinerea conductelor, a cablurilor etc. Se mai numeşte şi colier. brăzdar 1. Organ activ al plugului, care taie brazda în Brăzdate a — brăzdare de plug; b — brăzdar de semănătoare tip ancoră; c — brăzdar de semănătoare tip patină; d — brăzdar de semănătoare tip disc plan orizontal. Este montat pe b î r s ă prin şuruburi cu cap înecat. Se confecţionează din oţel special, avînd formă de pană sau trapezoidală. Lama b. se supune unui tratament termic pentru mărirea rezistenţei la uzura abrazivă a solului. Sin. fier lat 2* Organ activ al maşinilor de semănat, care introduce în sol seminţele venite de la aparatul de distribuţie prin tuburi şi le acoperă cu pămînt. Principalele tipuri folosite sînt : b. tip ancoră, b. patină, b. cu discuri Bréal [breâl/, Michel J. A. (1832—1915), lingvist şi filolog francez. A fost profesor de gramatică comparată la Collège de France. A publicat lucrări privitoare la mitologia indo-europeană, un dicţionar etimologic al limbii latine şi un studiu asupra inscripţiilor umbrice. Este întemeietorul semanticii ca disciplină ştiinţifică propriu-zisă. Op. pr. : „încercare de semantică“ (1897). Breansk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă. 231 000 loc. (1961). Nod feroviar. Centru industrial; termocentrale, construcţii de maşini, oţelării, industrie textilă, de încălţăminte etc. breaslă, uniune de meşteşugari în orînduirea feudală. în sistemul de b., meşteşugarii se organizau pe branşe (pe meserii) cu scopul de a lupta împotriva exploatării feudale şi pentru limitarea concurenţei pe piaţă. Se mai numea corporaţie, isnaf sau rufet. Ea reglementa producţia meşteşugarilor (cantitatea, calitatea, denumirea şi preţul produselor, numărul de calfe şi ucenici de care putea dispune fiecare meşter etc.), organiza desfacerea mărfurilor prin înfiinţarea de localuri comune etc. Ucenicii aflaţi în b. treceau în rîndul calfelor după un anumit termen şi după ce susţineau un examen; apoi puteau trece în rîndul meşterilor după un oarecare stagiu şi dacă aveau mijloace pentru a deschide un atelier propriu. Adunarea b., ca organ suprem, avea atribuţii de instanţă judecătorească şi legislativă. B. au apărut în sec. IX—X, în oraşele Europei occidentale, iar în Romînia mult mai tîrziu (în Transilvania în sec. al XlV-lea, în Moldova şi Ţara Romînească spre sfîrşitul sec. al XVI-lea). Odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri capitaliste, ele devin o frînă în progresul forţelor de producţie. Procesul diferenţierii producătorilor a dus la înăsprirea condiţiilor de primire în b., accentuînd contradicţiile dintre calfe şi meşteri (v. şi r e v o 1 u ţ i a industrială). Breslele au fost interzise prin lege în Transilvania în 1872, iar în Moldova, Muntenia şi Oltenia în 1873. Breaza, oraş raional în reg. Ploieşti, situat pe Valea Prahovei. 11 650 loc. (1961). Staţiune climatică. Produse de artă populară. breaza, joc popular romî-nesc, răspîndit în zona subcarpatică munteană şi în sudul Ardealului; denumit şi „de doi“, „ca Ia Breaza“ sau „ungureasca“. Se execută în cerc, de perechi care se ţin de mînă sau cu braţele încrucişate la spate. Are un ritm binar sincopat. Breazul, George (1887— 1961), muzicolog, profesor şi folclorist romîn, unul dintre întemeietorii istoriografiei muzicale romîneşti şi organizator BREBENEI 417 BREDICEANU al Arhivelor fonogramice (1927). Prin activitatea sa a contribuit la valorificarea cîntecului popular, B. este autorul lucrărilor „Relaţii muzicale romîno-ruse* {1957), „ Învăţămîntul muzical în Tara Romînească“ (1955), „D. G. Kiriac“(1954), „G. Mu-zicescu“ (1958), „La bicentenarul naşterii lui Mozart“ (1954) ş.a. Laureat* al Premiului de stat. brebenei (Corydalis), plante erbacee perene din familia papaveraceelor, cu flori purpurii sau albe şi frunze ovale. Sînt răspîndite prin păduri, unde înfloresc devreme (martie— aprilie). La noi sînt mai răspîndite speciile : Corydalis cava, Corydalis solida, Corydalis mar-$challiana. brec, trăsură uşoară cu patru roţi, de obicei neacoperită sau cu un acoperiş uşor demontabil, călătorii (8—10) fiind aşezaţi pe două bănci faţă în faţă în lungul ei. Brecht [breht7, Bert(olt) (1898—1956), poet, romancier, B. Brecht dramaturg şi regizor german. Şi-a pus activitatea literară în slujba cauzei proletariatului. în 1933 a emigrat în S.U.A., de unde s-a reîntors la Berlin în 1948. A scris versuri îndreptate împotriva militarismului, războiului imperialist şi fascismului (volumele „Cîntece, versuri, coruri“, 1934; „O sută de poezii“, 1951), romane, în care demască exploatarea burgheză („Romanul de cinci parale“, 1934, trad. rom. 1956), şi numeroase drame, care cuprind un puternic mesaj revoluţionar, u-manist, reprezentate pe scenele multor teatre de renume mondial („Mama“, după Gorki, 1932; „Puştile Terezei Carrar“, 1937; 27 - c. 761 „Teroarea şi mizeriile celui de-al III-lea Reich“, 1938, trad. rom. 1958; „Mama Curaj şi copiii ei“, 1939, trad. rom. 1958 sub titlul „Anna Fierling şi copiii ei“; „Viaţa lui Galilei“, 1938, trad. rom. 1958; „Omul cel bun din Sîciuan“, 1938, trad. rom. 1958; „Domnul Puntila şi sluga sa Matti“, 1940, trad. rom. 1958; „Cercul de cretă caucazian“, 1944, trad. rom. 1958). Este iniţiatorul teoriei „teatrului epic“. A fost membru în Consiliul Mondial al Păcii. A întemeiat în 1949 instituţia teatrală B e r 1 i n e r E n s e m b 1 e. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1954), laureat al Premiului naţional (R.D.G.). brecie (PETROGR.), rocă consolidată, în alcătuirea căreia intră fragmente de roci colţuroase de dimensiuni mari. Se disting: sedimentara (cu fragmente formate prin dezagregarea rocilor, cimentate cu material mărunt, silice, carbonat de calciu etc.); b. piroclas-ticâ (cu fragmente formate prin explozii vulcanice, cimentate cu cenuşă); b. eruptivă (cu fragmente cimentate de roci eruptive); b. tectonică (roci fragmentate în urma mişcărilor scoarţei, prinse în materialul fin pulverizat, rezultat prin zdrobire). Brfeda, oraş în sudul Olandei, port pe rîul Mark, afluent al Meusei. 103 400 loc. (1958). Nod feroviar. Industrie constructoare de maşini, textilă şi alimentară. Bredel [briddl7, Willi (n. 1901), scriitor german şi luptător comunist, fost muncitor; preşedinte al Academiei germane socialiste de arte. A fost închis de hitlerişti într-un lagăr de concentrare, pe care l-a descris în romanul „încercarea“ (1935). B. a luptat în Spania împotriva fascismului şi a grupat la Moscova, în emigraţie, forţele progresiste germane în jurul revistei „Das Wort“ (Cu-vîntul). Reîntors în patrie (1945), s-a dedicat reconstrucţiei culturale. în principalele sale lucrări, B. a înfăţişat cu realism lupta împotriva fascismului în Germania şi în Spania (romanul „Necunoscutul tău frate“, 1937; povestirea „Întîlnire pe Ebru“, 1939, aceasta din urmă relatînd faptele de arme ale regimentului romînesc de artilerie moto- W, Bredel rizată în timpul războiului na-ţional-revoluţionar al poporului spaniol). Trilogia „Rude şi cunoscuţi“ (1943—1953, prima parte „Părinţii“, trad. rom.) este o descriere a vieţii şi a luptelor proletariatului german începînd de la sfîrşitul sec. al XlX-lea pînă în zilele noastre. Este autorul biografiei literare „Ernst Thälmann“ (1948, trad. rom.). Laureat al Premiului naţional (R.D.G.); Brediceanu, Tiberiu (n. 1877), folclorist şi compozitor romîn, artist al poporului. Este primul folclorist romîn din Transilvania care a cules în mod sistematic şi a publicat melodii populare romîneşti. Printre lucrările sale se numără : scenele lirice „La şezătoare“ (reprezentată în 1908), „La seceriş“ (re- T. Brediceanu prezentată în 1936), „Poemul coregrafic“, prima lucrare coregrafică romînească, „Doine şi cîntece romîneşti pe teme poporale“ (10 caiete). A avut un BREDIHIN 418 BRESLAŞU rol important în organizarea şi conducerea Operei romîne din Cluj. Bredihin, Fiodor Aleksan-drovici (1831 — 1904), astronom rus. Autorul teoriei asupra formei cozilor cometelor. A pus pentru prima oară problema forţelor de repulsie ale Soarelui (presiunea de radiaţie) la care sînt supuse particulele mici de materie. bregmă (gr. bregma „cap“; ANTROP.), punct de întî nire a oaselor parietale cu osul frontal. La făt şi la noul-născut este ocupată de fontanela anterioară. Termenul este folosit în antro-pometrie, în obstetrică şi în pediatrie. Brehm, Alfred Edmund (1829— 1884), zoolog ^ german, explorator al lumii animale din Europa, din Asia şi din Africa. Este autorul vestitei lucrări „Viaţa animalelor“, apărută în şase volume (1863-“ 1869). Alte lucrări: „însemnări de călătorie în nord-estul Africii“, „Viaţa păsărilor“ ctc. Breitinger f brâitingw], Jo-hann Jakob (1701 — 1776), critic literar şi de arta elveţian de limbă germană. Prin scrierea sa „Arta poetică critică“ (1740), a dus lupta împotriva esteticii clasicizante a lui Gottsched şi a militat pentru libertatea fanteziei. Breitscheid [brâitţaii/, Ru-dolf (1874—1944), unul dintre liderii social-democraţiei ger* mane. A fost ministru de interne al Prusiei în 1918—1919. împreună cu ceilalţi lideri so-cial-democraţi s-a ridicat împotriva unităţii cu comuniştii. După 1933, fiind în emigraţie în Franţa, a devenit adept al creării Frontului unic muncitoresc în Germania. Predat Germaniei hitleriste de către guvernul Petain în 1942, a murit în lagărul de la Buchen-wald, Brejnev, Leonid Ilici (n. 1906), preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., membru al Prezidiului C.C. al P.C.U.S. Membru al P.C.U.S. din 1931. în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei a făcut parte din armata operativă. Membru al C.C. al P.C.U.S. de la Congresul al XlX-lea al P.C.U.S. (1952), membru supleant al Prezidiului C.C. a! P.C.U.S. (din 1956) şi, ¿'m iunie 1957, membru al L, I. Brejnev Prezidiului C.C. al P.C.U.S. După Congresul al XX-lea (1956) a fost, pînă în mai 1960, secretar al C.C. al P.C.U.S. Erou al Muncii Socialiste (1961). breloc, pecete ori podoabă de mici dimensiuni, din metal preţios sau fildeş, porţelan etc. Se poartă la gît cu un lănţişor sau se fixează la lanţul unui ceasornic de buzunar sau la o brăţară. Bremen [bremon] 1. Oraş în R. F. Germană, port situat pe fluviul Weser. Este al doilea port al ţării, ca mărime, după Hamburg. 557 100 loc. (1960). Principal nod de comunicaţii. Centru industrial; construcţii de maşini, şantiere navale, industrie chimică, textilă şi alimentară. 2. Land în nord-vestul R. F. Germane* Suprafaţa: 404 km2. Populaţia: 697 100 loc. (1960). Importantă regiune industrială, concentrată în jurul oraşului cu acelaşi nume. Brenner [bretidr/, trecătoare în Alpii de est, la 1 370 m altitudine, la graniţa dintre Italia şi Austria, Este traversată de o cale ferată internaţională care trece prin localităţile Innsbruck şi Bolzano. Brennus, şef al tribului celtic al senonilor, care, în fruntea oştilor sale, a bătut pe romani (390 î.e.n.) şi a ocupat Roma, pustiind-o. După legendă, în timpul unui atac de noapte, gîgîitul gîştelor sacre ale Iunonei a trezit garda şi, astfel, Capitoliul asediat a fost salvat. Neputînd să ia Capitoliul, B. ar fi consimţit să se retragă în schimbul a 1 000 de taleri de aur, în timpul cîntă-ririi cărora şi-ar fi aruncat sabia în balanţă, exclamînd: „Vae victis“ („Vai de cei învinşi!“). brenoire (IND. PIEL.), operaţie de ungere prin impregnare a unor piei (crupoane, piei pentru curele de transmisie, pentru harnaşamente etc.), realizată prin cufundarea lor în amestecuri de grăsimi topite (seu, stearină, parafină, ceruri etc.), pentru a le mări rigiditatea, rezistenţa la uzură şi pentru a le face hidrofuge. Brentano,Bettina v. Arnim, Bettina. Brentasao, Clemens (1778— 1842), poet şi povestitor german. Reprezentant al cercului romantic de orientare evazionistă din Heidelberg, a căzut, spre sfîrşitul vieţii, în manie religioasă. Adversar al iluminismului francez, el a glorificat evul mediu şi catolicismul. împreună cu Achim von Arnim a editat culegerea de poezii populare „Cornul fermecat al băiatului“ (1806—1808). A scris nuvela cu elemente realiste de inspiraţie folclorică „Istoria viteazului Kaspar şi a frumoasei Annerl“ (1817). Brentano, Lujo (1844— 1931), economist german, partizan al „noii şcoli istorice“ în economia politică vulgară, reprezentant al „socialismului de catedră“. A propovăduit „pacea socială“ în capitalism, conside-rînd trade-unionismul şi legislaţia de fabrică ca fiind capabile să rezolve contradicţiile dintre muncă şi capital. Lenin a caracterizat concepţia lui B* „un liberalism social, uşor spoit cu o culoare marxistă“. Op. pr.: „Despre cauzele sărăciei sociale de azi“ (1889), „Politica agrară“ (1897) ş.a. Brescia [bresia/, oraş în nordul Italiei. 164 500 loc. (1959). Nod feroviar. Industrie de armament, chimică şi textilă* Breslaşu, Marcel (n. 1903), poet romîn. S-a impus prin „Cîntarea cîntărilor“ (1938). Poet militant pe linia realismului socialist, în „Nişte fabule mici şi mari pentru mari şi mici“ (1946) a dovedit reale însuşiri de umorist în satirizarea moravurilor moştenite de la BRESLAU 419 BREZAN vechea orînduire socială. A mai scris: „Poeme pentru un ziar de perete“ (1948), „Cîntec de leagăn al Doncăi“ (1953) şi „în iîrg la Iaşi 1917“ (1955), în care este evocată lupta revoluţionară a clasei muncitoare, sub conducerea comuniştilor, împotriva regimului burghezo-mo-şieresc. „Dialectica poeziei sau cîntece despre cîntec“ (1957) promovează principiul introducerii unei tematici contemporane în poezie şi combate expresia convenţională. A scris şi versuri pentru copii. Créala lui B. are o tematică bogată. Poezia sa, construită cu măiestrie, concentrată prin conţinut şi muzicală prin natura ei, exprimă o bogată gamă de sentimente şi idei, păstrîndu-şi în acelaşi timp claritatea şi simplitatea, Compozitor talentat, B. a scris pentru filmul „Răsună valea“ imnul brigadierilor (versuri şi muzica) şi alte cîntece. Desfăşoară o bogată activitate obştească. Breslau v. Wrodaw. Brest, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Bielorusă, situat pe autostrada Moscova-Varşovia. 74 000 Ioc., (1959). Important nod feroviar. Industrie alimentară (prelucrarea cărnii, produse lactate) şi de prelucrare a lemnului (fabrici de mobilă).—Pacea de la J3., pace încheiată între R.S.F.S.R. şi blocul german (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în martie 1918, pe baza căreia a luat sfîrşit participarea Rusiei la primul război mondial. Deşi condiţiile de pace impuse de Germania erau extrem de grele, V. I. Lenin a cerut acceptarea lor pentru ca tînăra Putere sovietică să obţină răgazul necesar consolidării ei. Prin pacea de la fi., în mîinile Germaniei cădeau Polonia, Lituania, Estonia şi o parte a Letoniei, Ucraina devenea un stat dependent de Germania, iar Turcia lua o seamă de teritorii din Gruzia şi Armenia. Rusia Sovietică era obligată să plătească Germaniei 6 miliarde de mărci, în noiembrie 1918, în urma revoluţiei burghezo-democra-tice din Germania, pacea a fost anulată. Mai este cunoscută şi sub denumirea de pacea de la 27* Brc$t~Litov$k* după vechiul nume al oraşului. Brest, oraş în nord-vestul Franţei, în Peninsula Bretagne, port comercial şi militar la Oceanul Atlantic. 110 800 loc. (1954). Industrie navală, constructoare de maşini, textilă, chimică şi alimentară. breşă (MIL1T.) 1. Culoar realizat în barajele şi în obstacolele inamicului în scopul trecerii trupelor. 2. Străpungere făcută într-un dispozitiv de luptă inamic. Bretagne [brotâft], peninsulă în nord-vestul Franţei, udată de apele strîmtorii La Manche şi ale Oceanului A-tlantic. Teritoriul este în cea mai mare parte muntos, cu ţărmuri joase şi stîncoase. Climă umedă oceanică. Principalele porturi : Brest şi Nantes. bretélà (C.F.), sistem de ramificaţie de cale ferată între două linii paralele, permiţînd trecerea vehiculelor feroviare de pe o linie pe alta în ambele sensuri. , Breton [brôto], André (n. 1896), poet francez, teoretician al suprarealismului, autor al unor poezii bizare şi incoerente, scrise în spiritul acestui curent. bretonă, faza — (GEOL.), fază de cutare a scoarţei terestre din ciclul orogenic her-cinic, care s-a manifestat între devonianul superior şi carboniferul inferior, în regiunile Bretagne, Vosgi, Pădurea Neagră, Turingia, Silezia de Jos, precum şi în zona kazahstano-saianică. bretoni, populaţie din Franţa, care locuieşte în peninsula Bretagne, descendentă a celţilor veniţi din insulele britanice în sec. V-VI. B. vor» besc astăzi în cea mai mare parte limba franceză, dar circa l 000 000 dintre ei vorbesc şi limba bretonă, de origine celtică (din familia limbilor indo-euro-pene). Cele mai vechi atestări de limbă bretonă datează din sec. al VIII-lea. bretono^boemă, zona — (STRAT.), zonă relativ ridicată, care separă, în timpul paleo-zoicului inferior, zona geosin-clinală ardeno-polonă de zona geosinclinaiă mediteraneană. A-ceastă coamă începea din Bretagne şi se prelungea, prin Masivul Central Francez, munţii Vosgi şi Pădurea Neagră, pînă în Podişul Boemiei. Breţcu, comună în raionul Tîrgu-Săcuiesc, reg. Braşov. 4 500 Ioc. (1961); centru pentru prelucrarea lemnului. brevet (DR.), act emis de organul de stat competent, prin care, în condiţiile prevăzute de lege, se conferă unei persoane o distincţie sau i se recunoaşte o calitate, în virtutea căreia are anumite drepturi speciale (ex. b* de decoraţie, b. de pilot).—B. de invenţie,> titlu pe care organul de stat competent îl eliberează inventatorului sau persoanei căreia acesta i-a transmis drepturile sale asupra unei invenţii şi prin care se recunoaşte celui menţionat în titlu dreptul exclusiv şi temporar de a exploata invenţia. Reglementarea brevetelor de către legislaţia R.P.R. şi a altor ţări socialiste asigură protecţia deplină a drepturilor personale şi patrimoniale ale inventatorilor. Prin aceasta, ele se deosebesc esenţial de b. de -u din ţările capitaliste, care reprezintă un mijloc pentru a asigura însuşirea de către capitalişti a invenţiilor realizate de angajaţii lqr. în imperialism, brevetele sînt cumpărate de către monopoluri spre a împiedica folosirea acestor invenţii de către concurenţi, frînînd astfel progresul tehnic. V. şi au t or, drept de a.; certificat de autor. breviar (lat. brevis „scurt“; BIBL.), lucrare în care sînt expuse pe scurt noţiunile principale dintr-un anumit domeniu (ex. b. pentru cursul de geologie generală). brevilm (lat. brevis „scurt“, linea „linie“; ANTROP.), tip constituţional caracterizat prin scurtimea extremităţilor şi a trupului şi prin dezvoltarea în grosime a acestora, brezâia v. capră. Bresan, Jurij (n. 1916), scriitor antifascist de limbă sorbă (limbă slavă) din R. D. Germană. A participat la mişcarea de rezistenţă a sorbilor din Germania împotriva hitle-rismului. A scris poezii lirice, piese, povestiri şi un roman („Cincizeci şi două de săptă-mîni fac un an“, 1953) în limbile BREZEANU 420 BRIGADĂ sorbă şi germană. Laureat al Premiului naţional (R.D.G.). Brezeanu, Ion (Iancu) (1869—1940), actor romîn, pro- motor al realismului în arta teatrului comic din epoca sa. Jocul său îmbina strălucit comicul cu nuanţe tragice. A interpretat personaje comice din opera lui Caragiale (Ipin-gescu din „O noapte furtunoasă“ şi Cetăţeanul turmentat din „O scrisoare pierdută“). B. a realizat mari creaţii în rolurile de compoziţie : Ion din „Năpasta“ de Caragiale, Ciubăr din „Despot-Vodă“ de Alec-sandri, Harpagon din „Avarul“ de Molière şi bufonul din „Regele Lear“ de Shakespeare. Brezoi, comună în raionul Rîmnicu-Vîlcea, reg. Argeş, situată la confluenţa Lotrului cu Oltul. 5 510 loc. (1961). Fabrică de cherestea. Brezoianu, Ion (1817— 1882), pedagog şi publicist romîn progresist. A participat la complotul antifeudal al lui D. Filipescu din 1840. în timpul revoluţiei din 1848 a fost comisar de propagandă în Muscel. Mai tîrziu a sprijinit activ înfăptuirea reformelor democratice ale lui Cuza şi Kogălniceanu. A organizat şcolile săteşti din Mehedinţi şi Cîmpulung-Muscel. Concepţia sa pedagogică se caracterizează prin iluminism şi prin folosirea sistemului Bell-Lancas-t e r. ^ Brianchon [briâşo], Charles Julien (1785—1864), matematician francez. A publicat numeroase lucrări de geometrie, fiind cunoscut prin teorema care-i poartă numele. Conform acestei teoreme, în orice hexagon circumscris unei conice, diagonalele care unesc vîrfurile opuse sînt concurente. Briand [bria/, Aristide (1862—1932), om de stat francez, renegat al mişcării muncitoreşti, de numeroase ori prim-ministru. Exponent al intereselor burgheziei franceze, a iniţiat proiectul creării „Pan-Europei“, bloc imperialist sub hegemonia Franţei, îndreptat împotriva U.R.S.S. Ca ministru de externe (1925—1932), a fost unul dintre iniţiatorii acordurilor de la Locarno (1925) şi ai pactului K e 11 o g-Briand (1928). bric, navă de dimensiuni reduse, avînd două catarge cu pînze pătrate şi b o m p r e s, folosită în trecut în scopuri Bric militare, iar astăzi folosită ca navă-şcoală. brichetare (TEHN.), operaţia de aglomerare prin presare, cu sau fără liant, în bucăţi de forme geometrice regulate, numite brichete, a materialelor mărunte sau în stare de pulbere (cărbuni, minereuri, cocs, resturi de lemn etc.). B. se face în vederea utilizării mai ra- iionale sau a uşurării manipu-ării şi transportului acestor materiale. B. cu liant se face la presiuni mai joase, dar e mai costisitoare. Lianţii folosiţi la b. cărbunilor sînt substanţe organice (în special smoala de petrol sau de cărbune), iar la b. minereurilor de fier substanţe minerale (var, ciment, argilă, diatomit etc.). B. fără liant necesită presiuni înalte, atingînd 2 000—3 000 kgf/cm?. brichetă 1. (TEHN*) Produs de formă geometrică regulată, rezultat prin brichetarea materialului mărunt. B. trebuie să fie rezistentă la şocuri mecanice şi termice. 2« (ZOOTEHN.) Brichetă furajeră, nutreţ combinat, în stare presată, alcătuit din amestecul mai multor feluri de nutreţuri, care au fost în prealabil tocate sau urluite. Este un nutreţ complet, care se poate transporta şi păstra cu uşurinţă. Se foloseşte, în general, în hrana cabalinelor, bovinelor şi ovinelor. V. şi furaje combinat e. brida1 (TEHN.) 1. Element de solidarizare, care constă Bride pentru arcuri lamelare a — cu şurub de strîngere; b — cu capetele îmbinate prin fălţuire dintr-o placă sau bandă de metal. Solidarizarea se obţine prin asamblarea cu ajutorul unui şurub sau prin îndoirea capetelor benzii. 2» V. flansă. bridă2 (MED.) v. aderenţă. Bridgman [brigimdn], Percy Williams (n. 1882), fizician american. A realizat presiuni ul-traînalte, de ordinul sutelor de mii de atmosfere, descoperind o serie de modificări structurale ale corpurilor, care apar numai în aceste condiţii (fosforul negru etc.). în problemele filozofice ale fizicii, în interpretarea metodei şi rezultatelor fizicii, Bridgman se situează pe poziţii idealiste, apropiate de machism, în cadrul concepţiei greşite a operafionalismulai. Este laureat al Premiului Nobel (1946). brigadă1 1. (EC.) (în socialism) Brigadă de muncă, formă de organizare a muncii în întreprinderile productive, constituită dintr-un grup de* muncitori, sub conducerea unui brigadier, în scopul realizării anumitor sarcini de producţie. B. de m. are un caracter permanent şi se organizează fie pentru executarea unor anumite piese sau operaţii (brigăzi simple sau specializate), fie pentru executarea diferitelor operaţii şi piese necesare realizării unui singur produs (bri-găzi complexe). Specializarea şi cooperarea între brigăzile simple, precum şi diviziunea muncii şi cooperarea în cadrul brigăzii complexe, asigură ridi* carea producţiei, a producti- BRIGADĂ 421 BRIGĂZI INTERNAŢIONALE vităţii muncii şi a calităţii produselor. O importanţă deosebită pentru realizarea acestor obiective o are organizarea întrecerii socialiste între brigăzi, deoarece îi stimulează pe muncitori în lupta lor pentru creşterea producţiei, pentru obţinerea unor produse de calitate superioară.—fi. permanentă de producţie agricolă, formă de bază a organizării muncii în G.A.S. şi G.A.C. Este alcătuită dintr-un efectiv permanent de oameni, fiind înzestrată cu mijloacele de producţie necesare şi realizînd diviziunea muncii în interiorul ei. Corespunde pe deplin cerinţelor organizării raţionale a producţiei în agricultura socialistă şi întăreşte răspunderea personală în folosirea pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie din G.A.S. şi G.A.C. în G.A.C., forma cea mai răspîndită a i. permanente de producţie agricolă este specializată. Bri- găzile specializate sînt organizate pe o singură ramură de producţie agricolă (b. de cîmp, legumicolă, viticolă, zootehnică etc.), jB. complexe sînt înzestrate atît cu suprafeţe de teren arabil, de livezi, vii, grădini de legume şi zarzavaturi etc., cît şi cu animale de producţie. fi. permanente de producţie agricolă trebuie să asigure folosirea cît mai productivă a tehnicii moderne, să contribuie la o cît mai justă îmbinare a producţiei vegetale cu creşterea animalelor, la o utilizare cît mai completă şi mai uniformă în tot cursul anului a forţei de muncă, la creşterea producţiei şi a productivităţii muncii, la sporirea proprietăţii obşteşti a G.A.C. şi a veniturilor colectiviştilor. —fi. de mecanizare completă, formă înaintată de organizare a muncii în G.A.S. Este alcătuită din cinci tractorişti şi înzestrată cu maşinile şi uneltele necesare (tractoare, combine, semănători, prăşitori), pentru mecanizarea completă a tuturor lucrărilor la culturile de cîmp pe un teren arabil de 500 ha. Ea contribuie la creşterea producţiei, a productivităţii muncii şi la reducerea preţului de cost al produselor agricole. — Brigadă de muncă patriotică, grup de tineri constituit temporar, prin care Uniunea Tineretului Muncitor mobilizează tineretul la diferite acţiuni de folos obştesc, fi. de m.p. îşi desfăşoară activitatea atîta timp cît durează înfăptuirea obiectivului propus. Ele contribuie la realizarea unor lucrări de construcţii social-cultufale, la redarea de noi terenuri agriculturii, la combaterea eroziunii solului, la colectarea fierului vechi, la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor. Numai în anul 1961 aceste brigăzi ale tineretului au efectuat lucrări în valoare de peste 356 000 000 de lei. — fi. de muncă comunistă în U.R.S.S., formă de organizare a muncii care a apărut în condiţiile procesului de transformare a muncii socialiste în muncă comunistă. Ea are la bază puternica mişcare care leagă laolaltă munca şi învăţătura şi exercită o mare influenţă asupra tuturor aspectelor vieţii şi activităţii oamenilor sovietici, fi. de m. c. urmăreşte crearea unei mişcări puternice pentru îndeplinirea sarcinilor de producţie, prin introducerea experienţei înaintate, a celor mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii, prin întărirea disciplinei în muncă, prin lichidarea manifestărilor individualiste. întrecerea colectivelor şi fruntaşilor muncii comuniste a cuprins brigăzi, secţii, întreprinderi pentru titlul „colectiv al muncii comuniste“ şi constituie o nouă etapă, superioară, a întrecerii socialiste. 2. Brigadă artistică de agitaţie9 colectiv în cadrul mişcării artistice de amatori din tara noastră, care face, operativ şi cu referiri concrete, agitaţie politică, populărizînd succesele în producţie şi cri-ticînd lipsurile. fi.a.Je a. utilizează forme şi mijloace artistice împrumutate de la estradă şi din folclor. Funcţionează pe lîngă întreprinderi, S.M.T., G.A.S., G.A.C., instituţii, case raionale de cultură etc. La al Vl-lea concurs al formaţiilor artistice de amatori (1961) au participat 6 439 de b.a. de a. 3. (ŞILV.) Brigadă silvică, subunitate a ocolului silvic, formată din unul sau mai multe cantoane, condusă de un brigadier silvic. Suprafaţa de pădure atribuită unei s. variază între 1 500 şi 3 000 ha, în funcţie de situaţia geografică (cîmpie, coline, munte). brigadă2 (MILIT.), mare unitate, compusă dintr-un număr variabil de unităţi sau subunităţi (regimente, batalioane, divizioane). Este mai mică decît divizia. brigadier, conducătorul şi organizatorul activităţii de producţie a unei brigăzi. în G.A.C., b. este numit de consiliul de conducere al G.A.C. dintre colectiviştii cu pregătire agrozootehnică şi cu iniţiativă, buni organizatori şi cu experienţă în producţie şi confirmat de adunarea generală a colectiviştilor. El răspunde de îndeplinirea planului de lucrări agricole şi a planului anual de producţie al brigăzii. brigăzi internaţionale, unităţi militare constituite în Spania, din voluntari străini, în timpul războiului naţional-revo-lutionar al poporului spaniol (1936-1939). în rîndurile b.u au luptat cu arma în mînă circa 35 000 de voluntari, veniţi din 54 de ţări. „Brigăzile internaţionale au fost expresia internaţionalismului proletar, a sentimentelor antifasciste ale popoarelor, a adevăratului patriotism . . . Brigăzile internaţionale au cîştigat pentru totdeauna dreptul de a ocupa în istoria universală un loc de cinste printre luptătorii pentru libertate, progres şi pace; au cîştigat gratitudinea nemuritoare a tuturor democraţilor spanioli“ („Istoria Partidului Comunist din Spania“). Au existat şase b* i.: a 11-a („Thälmann“), a 12-a („Garibaldi“), a 13-a(„Dombrowski“X a 14-a („Marseillaise“), a 15-a („Lincoln“), a 129-a (balcanică), precum şi şase regimente de artilerie, dintre care unul romînesc. B. i. au luptat eroic alături de unităţile glorioasei armate republicane spaniole, pe toate fronturile, unde au căzut 5 000 de voluntari. Din b. i. au făcut parte aproape 500 de antifascişti romîni, care* răspunzînd chemării P.C.R., au plecat în Spania şi, încadraţi în cîteva unităţi militare romîneşti (regimentul romîn BRIGHTON 422 BRIUSOV de artilerie motorizat, din care a făcut parte şi bateria „Tudor Vladimirescu“ ; grupul de artilerişti romîni „Gh. Gheorghiu-Dej“ şi compania de puşcaşi „Griviţa“), au luptat cu eroism şi abnegaţie. în luptele din Spania au căzut eroic zeci de fii ai poporului romîn, Brighton [brâitn]t oraş în Anglia, port la Marea Mînecii. 159 700 loc. (1958). Staţiune balneară. Industrie de încălţăminte, azbest, electrotehnică şi alimentară. Brihaspati, gînditor legendar indian, care ar fi trăit în prima jumătate a mileniului I î.e.n. şi care trece drept fondatorul doctrinei filozofice materialiste c a r v a k a, sau lo-kayata, şi în genere al materialismului indian. Concepţiile lui sînt cunoscute numai din referirile^ adversarilor săi idealişti. briliant (it. brillare „a străluci“) 1. Diamant şlefuit în dublă piramidă, cu vîrfurile trunchiate inegal, avînd numeroase laţcte pentru a accentua „focul“ pietrei. Este folosit ca podoabă. 2. (POLIGR.) Corp de literă de trei puncte tipografice. Se foloseşte la culegerea notelor explicative. briofite (gr. bryon „muşchi“ şi phyîon „plantă“; Bryophyta), încrengătură de plante cu celule iniţiale specializate, care formează o serie de ţesături şi organe, ca arhegoane, anteridii şi sporangi cu spori. B. cuprind circa 22 000 de specii, dintre care 2 000 se găsesc şi în ţara noastră. Unele b. au corpul redus la un tal (clasa hepaticelor), iar altele îl au diferenţiat în tulpini şi frunze (clasa muscineelor). Din încrengătura b. fac parte muşchiul de pă-mînt, fierea-pămîntului, bun-geacul (care se transformă cu timpul în turbă). B. trăiesc în ape, în mlaştini, pe sol, pe scoarţa arborilor sau pe pietre. briozoâre (gr. bryon „muşchi“ şi zoarion „animal mic“), clasă de nevertebrate marine sau de apă dulce, care trăiesc fixate pe fund sau pe obiecte submerse, alcătuind colonii ca nişte pajişti, cu aspect de muşchi de pămînt. Unele specii au schelet calcaros şi iau parte la formarea recifelor, altele formează colonii polimorfe, avînd indivizi specializaţi pentru hrănire, pentru apărare sau pentru reproducere. în apele dulci din R.P.R. pot fi întîlnite speciile Plamatella fungosa şi Plumaiella repens. Brisbane [brizbdn], oraş în estul Australiei, capitala statului Queensland, port la Oceanul Pacific. 567 000 loc. (1959), inclusiv suburbiile. Important centru industrial şi cultural. Industrie metalurgică, textilă, navală, alimentară. Bristol /bristl], oraş în sud-vestul Angliei, port pe rîul Avon, în apropiere de Golful Bristol. 437 000 loc. (1959). întreprinderi constructoare de automobile, avioane, vapoare, locomotive, fabrici de hîrtie, ţesătorii, rafinării de petrol, fabrici de zahăr. Important centru comercial. Bristol, Golful golf situat în partea de sud-vest a Angliei, cuprins între peninsula Wales (Ţara Galilor) şi peninsula Cornwall. Este larg deschis către Oceanul Atlantic. Principalele porturi: Newport şi Cardiff. Britania, nume dat principalei insule din Arhipelagul Britanic de către vechea populaţie băştinaşă (britanii). Acest nume s-a păstrat şi după ce B. a fost cucerită de romani (sec. I e.n.). Britannicus, Claudius Tibe-rius (41—55), fiul împăratului roman Claudius. A fost otrăvit de Nero, fiul Agripinei, care vedea în el un rival politic, deşi fusese îndepărtat de la tron de tatăl său. Este eroul tragediei cu acelaşi nume de Racine. British Broadcasting Corporation [britiş brodcastir] co-pdreişnJ ffi.RCJ, societate britanică de radiodifuziune, înfiinţată în 1927. Deţine monopolul radiodifuziunii pe teritoriul Marii Britanii şi emite programe de televiziune. Se află sub controlul guvernului, fiind finanţată de către stat* British Museum [britiş miu-zidm/, cel mai mare muzeu din Anglia, întemeiat la Londra în 1753. Cuprinde o bogată colecţie de antichităţi greco-romane şi orientale, precum şi de gravuri, desene, ceramică, numismatică etc. La B«M* se află cea mai mare bibliotecă din Anglia (circa 5 000 000 de cărţi, peste 70 000 de manuscrise, circa 10 000 de incunabule etc.). în biblioteca din B.M. au lucrat K. Marx, F. Engels şi V. I. Lenin. Britten [britn/, Benjamin (n. 1913), compozitor englez. Creaţia lui, adesea inspirată din folclorul englez, cuprinde a-proape toate genurile: muzică de operă („Peter Grimes“, reprezentată în 1945), lucrări simfonice („Variaţiuni şi fugă pe o temă de Purceii“, 1947), muzică vocal-simfonică („Balada eroilor“, 1939, dedicată combatanţilor uneia dintre brigăzile internaţionale care au luptat în Spania), simfonii („Simfonia primăverii“, pentru solişti, cor şi orchestră, 1949; „Simfonia simplă“), concerte, muzică de cameră etc. Briullov, Karl Pavlovici (1799—1852), pictor rus. A K. P. Briullov studiat la Academia de arte din Petersburg şi # a călătorit de mai multe ori în Italia. Format la şcoala academică, el o depăşeşte prin tendinţele sale realiste, cu nuanţă romantică („Amiază italiană“, 1827). Opera sa capitală, „Ultima zi a oraşului Pompei“ (1830— 1833), reflectă preocuparea de a reda adevărul istoric, stările sufleteşti de un profund dramatism ale personajelor. Portretele realiste ale lui B. („I. P. Vitali“, 1836; „I. A. Krîlov“, circa 1839; „V. A. Jukovski“, 1837—1838) se numără printre realizările de seamă ale genului. Ele au influenţat portretistica rusă din a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Briusov, Valeri Iakovlevici (1873—1924), poet sovietic rus BRIZANŢĂ 423 BRÎNCOVENESC Loggia palatului Mogoşoaia (stil brîncovene3c) A debutat sub influenţa simbolismului, devenind ulterior unul dintre reprezentanţii acestuia cu volumele de versuri „Chefs d’oeuvre“ (1895), „Tertia Vigilia“ (1900), „Urbi et orbi“ (1903). Poezia citadină din acei ani a lui B, este dominată de presimţirea pieirii inevitabile a civilizaţiei burgheze. Condiţiile care au pregătit revoluţia din 1905— 1907 au determinat apropierea poeziei Iui B. de realităţile vieţii (poeziile „Pietrarul“, 1903; „Pumnalul“, 1903). în anii următori, B« s-a inspirat din cultura a diferite epoci şi popoare. Poeziile scrise după Marea Revoluţie din Octombrie („A treia toamnă“, 1920; „Greaua noastră încercare“, 1920; „Le-nin“, 1924 ş.a.) sînt pătrunse de patos revoluţionar. în 1961 a apărut în limba romînă un volum de versuri alese ale lui B., sub titîuI„Eu am crescut în vremea surdă“. B. a fost şi critic, filolog, strălucit traducător în limba rusă al lui E. Verhaeren, al lui Goethe, al poeţilor armeni etc. Membru al P.CU.S. din 1919. brizânţă, capacitatea unei substanţe explozive de a se descompune în gaze cu o viteză atît de mare încît să producă spargerea recipientului în care se găseşte. briză, vînt regulat, cu intensitate redusă, care suflă la ţărmul mării, ziua dinspre mare spre uscat, iar noaptea dinspre uscat spre mare. Este provocat de diferenţa de temperatură dintre apă şi uscat. Brmcoveanu, Constantin, domn al Ţării Romîneşti (1688-1714), adus la tron de marea boierime. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de ani la domnie. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată şi de cererile mereu sporite ale Porţii otomane, a îngreuiat viaţa maselor ţărăneşti şi orăşeneşti. A dus o politică externă şovăitoare, An-gajîndu-se să dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710—1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă, învinuit de trădare de către turci, a fost omorît la Constan- tinopol în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi. B. a fost un sprijinitor al culturii. în timpul domniei lui s-au tipărit în Ţara Romînească numeroase C. Bnncovoanu cărţi ^ romîneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene şi s-a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit brîncovenesc. brîncovenesc, stilul ~, stil care s-a dezvoltat în perioada de înflorire a artei feudale din Ţara Romînească, sub domnia lui Constantin Brîncoveanu, la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi BRÎNCUŞI 424 BRÎUL începutul sec. al XVIII-lea. Reprezentat prin monumente, ca ansamblul mănăstirii Horezu, palatul şi biserica Mogoşoaia, palatul de la Potlogi, s.6. este caracterizat prin echilibrul şi armonia concepţiei arhitecturale, prin bogăţia şi vioiciunea decoraţiei sculpturale şi picturale în care se întîlnesc elemente baroce, prin tendinţele realiste în expresia plastică. Brîncuşi, Constantin (1876— 1957), sculptor romîn. A studiat la Bucureşti, avînd ca profesor pe D. Paciurea, apoi la Paris, unde s-a stabilit din 1904. Din prima perioadă de creaţie au rămas o? serie de sculpturi realiste remarcabile („Pictorul N. Dărăscu“, capete de copii ş.a.). în „Coloana fără sfîrşit" de la Tg.-Jiu şi în alte lucrări a interpretat elemente decorative şi simbolice, împrumutate din arta populară romînească. Arta lui B. vădeşte o desăvîrşită cunoaştere a meşteşugului, o mare capacitate de a pune în valoare calităţile diverselor materiale specifice sculpturii. B. a evoluat tot mai mult spre o stilizare abstractizantă, formalistă (,»Pasărea măiastră“, 1912; timpuriu, deseori în timpul topirii zăpezilor, şi de toamnă (Colchicum autumnale)t din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite şi flori roşietice, care înfloreşte toamna, în septembrie-octombrie. ß. de toamnă creşte pe pajişti şi este toxică pentru animale; conţine col-chicină, substanţă folosită în medicină. Brîndză, Dimitrie (1846— 1895), medic şi naturalist romîn. C. Brîncuşi „Domnişoara Pogany“, 1913), Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin lucrările: „Rugăciune“, ,,Cuminţenia pămîn-tului“, „Somnul“, „Domnişoara Pogany“- Lucrări ale lui B. se află şi în Muzeul de artă din Craiova. brînduşă, denumire comună pentru două specii de plante: b. de primăvară (Crocus heuffe-lianm),' din familia iridaceelor, cu flori violacee în formă de pîlnie, care înfloreşte primăvara D. Brîndză A fost profesor la Universitatea din Iaşi şi la cea din Bucureşti, A înfiinţat catedra de botanică, Institutul de botanică şi Grădina botanică din Bucureşti. A publicat numeroase studii de botanică, zoologie, parazito-logie, anatomie, medicină etc. Este autorul primei lucrări ro-mîneşti critice de sinteză, „Pro-dromul florei romîne“ (1879— 1883), care cuprinde numeroase specii de plante vasculare, şi al primului determinator publicat în limba romînă, „Flora descriptivă a Dobrogei" (1891). Brîndză, Marcel (1868— 1934), botanist romîn. A studiat anatomia plantelor, dar mai ales sistematica şi ecologia mixomicetelor din {ara noastră. Op. pr.: „Mixomicetele din Romînia" (1914), „Flora ilustrată a plantelor lemnoase din Romînia“ (1934). brinză(lND. ALIMENT.), produs preparat din lapte de oaie, de vacă sau de bivoliţă, prin coagularea laptelui cu ajutorul cheagului sau al altor coagulanţi. Procesul de preparare a b. cuprinde două faze: în prima fază are loc coagularea (închegarea) laptelui cu cheag, cu pepsină sau cu acizi slabi (de ex. acid lactic) şi separarea coagulului (caşului) de zer; în a doua fază are loc m a t u r a ţ i a b., după ce caşul a fost presat şi sărat, iar în unele cazuri i s-au adăugat fermenţi selecţionaţi. Produsul primei faze de preparare (caşul) poate fi consumat fără alte transformări sau, uneori, după ce a fost uscat sau afumat. în funcţie de calitatea laptelui, de prelucrare şi de adaosurile care se pun, se produc în prezent circa 500 de sorturi de brînzeturi- După consistenţa lor se deosebesc: brînzeturi moi (b. de vacă9 telemea, b. caraiman, b. bucegi, b. camembert etc.), brînzeturi semitari (i. de Olanda, trapistf caşcaval de Penteleu, romadur etc.). După modul de prelucrare se deosebesc: brînzeturi frămîntate (b. de Dorna etc.), brînzeturi opărite (caşcaval de Penteleu şi de Dobrogea) şi brînzeturi topite (păltiniş, timiş etc.). După conţinutul de grăsimi se deosebesc brînzeturi foarte grase, brînzeturi grase şi brînzeturi slabe. în R.P.R., după naţionalizarea industriei, producţia industrială anuală de brînzeturi a crescut de la 3 860 t în 1948 la 41000 t în 1961. brîu 1. Cingătoare ţesută din lînă colorată, în dungi sau cu motive împletite, lungă pînă la 4 m, lată pînă la 35 cm. B. este o piesă esenţială a costumului popular romînesc, purtat atît de bărbaţi cît şi de femei. 2* (ARH1T.) Element decorativ orizontal, continuu, în relief faţă Brîu de planul zidului şi de obicei ornamentat. Se foloseşte la decorarea faţadelor. briul, joc popular romînesc, răspîndit în diverse variante şi avînd diferite numiri pe ambele versante ale Carpaţilor sudici (de unde, probabil, provine), dar şi în Cîmpia Dunării. Este un joc de bărbaţi sau mixt, BRNO 425 BRODSKI în formaţie de semicerc, cu braţele pe umeri sau prinse în cingătoarea vecinului. Se joacă după o melodie vioaie, în ritm binar sincopat, cu multe figuri de virtuozitate, pe cîte 3 sau 4 măsuri, constînd în mişcări complexe care alternează cu plimbări mai line, de obicei executate la comandă.—Brîul bănăţean, joc popular romînesc din Banat. Are multe variante (brîul bătrki, brîul zărvenilor, brîul lui Tudor, brîul lui Momim etc.). Este un joc de bărbaţi, în semicerc, cu braţele pe umeri. Are ritm binar şi o mişcare rapi-' dă, cu paşi mărunţi, cu încrucişări ale picioarelor şi îngenuncheri. Brno, oraş în R. S. Cehoslovacă, reşedinţă de regiune. 314 700 loc. (1960). Important nod feroviar şi centru industrial (uzine constructoare de maşini, textile, chimice, industrie alimentară). Are o universitate. broască1 (ZOOL.) 1. Animal din clasa amfibienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru salt* cu gura largă şi cu ochii bulbucaţi.—B. de baltă (Rana eseu-lenta), broască de culoare verde, care trăieşte în bălţi.—B. de pădure (Rana dalmatina), broască brună-roşiatică, mai mult terestră, care trăieşte Ia şes sau la altitudini mici.—B. ri-ioasă, sau buboasă (Bufo), gen de broaşte nocturne, terestre, cu pielea acoperită de negi, din care, în caz de primejdie, se scurge un lichid iritant (ex. Bufo bufo, Bufo viridis). 2. Broască ţestoasă, reptilă din subclasa chelonienilor, caracterizată prin prezenţa unei cuirase în care se găseşte corpul şi în care îşi poate retrage în Broască ţestoasă caz de primejdie, într-o măsură mai mare sau mai mică, gîtul, capul, membrele şi coada. Această cuirasă reprezintă o formă de adaptare eficace pentru apărare faţă de duşmani. Ea este alcătuită dintr-o jumătate superioară, carapacea, şi una inferioară, plastronul, ambele formate din plăci osoase, de origine dermică, acoperite, la majoritatea speciilor, cu plăci cornoase. în R.P.R. trăiesc trei specii: broască ţestoasă de baltă (Emys orbicularis), broască ţestoasă de uscat (Testudo her~ manni) în Oltenia şi Testudo graeca în DSbrogea, care, datorită rarităţii ei, este ocrotită. broască2 1. (TEHN.) Mecanism cu cheie, montat la uşi, Broaşte pentru uşi sertare, capace etc., servind la închiderea şi încuierea, respectiv la deschiderea şi descu-ierea acestora. 2. (EXPL. PETR.) Broască cu pene, dispozitiv utilizat în timpul efectuării unor operaţii de manevră la sonde, pentru a asigura prinderea sau menţinerea în suspensie, în gaura de sondă, a coloanelor de burlane, precum şi pentru introducerea sau pentru extragerea coloanei din sondă. în prezent se construiesc două tipuri de b. cu p.: b. manuală (tip A) şi b. semiautomată (tip B). Broca [brocâ]9 Paul (1824— 1880), medic chirurg şi antropolog francez, unul dintre promotorii şcolii de antropologie modernă. A precizat localizarea pe suprafaţa scoarţei cerebrale a centrului vorbirii, care îi poartă numele. Op. pr.: „Tratat despre tumori“ (1866—1869), „Memorii despre antropologie“ (1871-1888). brocart 1. Ţesătură grea de mătase cu fondul sau efectele alcătuite parţial din fire de aur sau argint, folosită pentru decorarea interioarelor şi capito-narea mobilei. 2« Ţesătură de mătase cu mai multe sisteme de urzeală şi bătătură şi cu efecte de fire colorate. 3. Ţesătură de bumbac sau de in de calitate superioară pentru ru-fărie de pat. Brockhaus [brochaus]t casă de editură germană, înfiinţată în 1805 la Amsterdam de librarul F.A. Brockhaus (1772— 1823), mutată apoi în Germania; în prezent se găseşte la Wiesbaden (R.F.G.). între 1808 şi 1811 a editat cea dintîi enciclopedie germană, „Konversations-Lexikon“, care a avut numeroase ediţii. între 1959 şi 1960 a apărut o nouă ediţie a acestei lucrări sub titlul „Der Neue Brockhaus“. broderie (IND. TEXT.), ornamente în relief (conţinînd uneori perforaţii), executate manual sau mecanic cu fire de diferite grosimi, pe ţesături de bumbac, de in, de mătase sau de fibre sintetice. brodnici, veche populaţie romînească din sudul Moldovei, organizată politiceşte într-o uniune de obşti şi menţionată pentru prima dată în documente la începutul sec. al XII Mea. . Brodski, Isaak Izrailevici (1884—1939), pictor şi grafician I. I. Brodski sovietic, maestru emerit al artei din R.S.F.S.R., elev al lui I. E. Repin. între 1905 şi 1907 a creat numeroase caricaturi îndreptate împotriva absolutismului ţarist. în perioada pre-revoluţionară a pictat îndeosebi peisaje şi portrete. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a lucrat cunoscutele BRODY 426 BRONHIE portrete: „V. I. Lenin şi manifestaţia“ (1919), „V. I. Lenin la Smolnîi“(l930), „M. Gorki“ (1937) şi compoziţii cu temă istorică-revoluţionară („Cuvîn-tarea lui V. I. Lenin la mitingul de la Uzinele Putilov în 1917“, 1929). Brody, Sândor (1863—1924), scriitor şi publicist maghiar, realist critic. Piesa sa „învăţătoarea“ (1908, trad. rom. 1959) cuprinde un tablou veridic al vieţii satului maghiar de dinaintea primului război mondial, demascînd vicii ale societăţii burghezo-feudale maghiare din acea perioadă. Broglie [broid], Louis Victor de (n. 1892), fizician francez, L. Broglie membru al Academiei de Ştiinţe din Paris; i s-a conferit titlul de membru de onoare al Academiei R.P.R. A descoperit (1924) pe cale teoretică proprietăţile ondulatorii ale particulelor elementare, care au fost verificate apoi experimental Concepţia dualităţii undă-cor-puscul care rezultă din teoria sa stă la baza mecanicii cuantice contemporane. Broglie a adus contribuţii însemnate în mecanica cuantică relativistă, în teoria nucleului atomic şi a propagării undelor. în ultimii ani s-a apropiat de o interpretare materialistă a fenomenelor fizice. Este laureat al Premiului Nobel (1929). brojbă (Brassica napus, var. napobrassica), plantă bienală din familia crucif erelor, cu frunze mari de culoare verde-cenuşie, de formă alungită sau de liră; este originară din ţinuturile mediteraneene. în R.P.R. se cultivă pe suprafeţe mici pentru rădăcinile sale îngro- şate, cărnoase, comestibile, bogate în zahăr şi în vitamine. brom (CHIM.), fir. Element cu nr. at. 35, gr. at. 79,916 şi p.f. 58,8°C. Prezintă valenţele 1, 3, 5 şi 7. Este un lichid fumegător, de culoare roşie-închis, cu miros înăbuşitor şi iritant. Reacţionează cu majoritatea elementelor, în special cu fosforul, arsenul, antimoniu!, bismutul, staniul, aluminiul şi potasiul. Se găseşte în natură sub formă de bromuri. Este întrebuinţat la fabricarea unor materii colorante şi a unor medicamente. bromâţi (CHIM.), săruri ale acidului bromic. Au proprietăţi oxidante.—Bromat de potasiu, KBrOz. Sare de potasiu a acidului bromic. Este o pulbere cristalină albă, solubilă în apă, insolubilă în alcool şi eter. Este folosit în chimia analitică ca oxidant.—Bromat de sodiu, NaBrOz. Sare de sodiu a acidului bromic. Este o pulbere cristalină, albă, solubilă în apă, insolubilă în alcool şi eter. Bromfield [bromjild], Louis (1896—1956), scriitor american, autor de romane în care unele accente de critică socială, îndreptată împotriva decadenţei marii burghezii colonialiste, se împletesc cu elemente de exotism convenţional („Toamnă timpurie“, 1926, trad. rom.; „Vin ploile“, 1938, trad. rom.; „Nopţi la Bombay“, 1940, trad. rom.). bromhidric, acid ~ (CHIM.), HBr. Gaz incolor la temperatura obişnuită, uşor solubil în apă. Se obţine prin hidroliza tribromurii de fosfor (Pfîr3) sau prin acţiunea hidrogenului asupra compuşilor bro-muraţi. bromhidroză (gr. bromos „cu miros urît“, hidros „sudoare“; MED.), transpiraţie a-bundentă şi urît mirositoare. bromic, acid ~ (CHIM.), HBrOz. Acid oxigenat al bromului. Se obţine prin acţiunea clorului asupra apei de brom. A.b. există numai în soluţie apoasă. bromism (MED.), intoxicaţie cu brom sau cu săruri de brom (bromură de potasiu, de sodiu etc.). Se manifestă prin dureri de cap, stare de somnolenţă, miros urît al respiraţiei, răcire a extremităţilor, dispariţia dorinţei şi a potenţei sexuale şi prin apariţia pe piele a unei erupţii caracteristice. bromoform (FARM.), tri-brom metan. Se prezintă sub formă de lichid incolor, foarte dens, volatil, cu gust dulceag şi miros asemănător cloroformului. Calmează tuşea prin inhibiţia centrilor nervoşi, a-vînd şi o acţiune antispastică şi anticonvulsivantă. bromurâre (CHIM.), reacţie de adiţie sau de substituţie, prin care se introduc unul sau mai mulţi atomi de brom în molecula unui compus organic, cu ajutorul bromului, acidului bromhidric, tribromurii de fosfor etc. (ex. obţinerea brom-benzenului, C$Hi>Br, din benzen şi brom, a dibrometanului, Br-CH,-CHz-Br> din etile-nă şi brom). bromuri (CHIM.), sărurile acidului bromhidric. Majoritatea b. sînt uşor solubile în apă. Foarte greu solubilă este bromura de argint.—Bromură de potasiu, KBr. Sare de potasiu a acidului bromhidric. Se prezintă sub formă de cristale albe; gr. sp. 2,75; p,t. 730°C. Este uşor solubilă în apă şi greu solubilă în alcool. Se întrebuinţează în medicină şi în industria fotografică.— Bromură de argint, AgBr. Sare de argint a acidului bromhidric, foarte greu solubilă în apă. Se obţine prin tratarea bromurii de potasiu cu azotat de argint în soluţie apoasă. Se găseşte în natură ca bromargerit, dar aproape totdeauna în amestec izomorf cu AgCL Se întrebuinţează în industria fotografică. Brondai» Viggo (1887-1942), lingvist danez. A fost profesor la Universitatea din Copenhaga. A luat parte activă la crearea Cercului lingvistic de la Copenhaga, una dintre principalele şcoli structuraliste (1934). Op. pr.: „Substrat şi împrumut în limbile romanice şi în cele germanice“ (1917, apărută şi la noi, în traducere franceză, în 1942), „Studii de lingvistică generală“ (1945). bronhie (ANAT.), fiecare dintre cele două ramificaţii ale traheii la a m n i o t e prin care ajunge aerul la cei doi plămîni. La om, această bifur- BRONHOFONIE 427 BRONTOZAUR caţie are loc la nivelul celui de-al patrulea spaţiu intercos-tal. Este formată din trei tunici : una externă (fibroelastică), alta internă (mucoasă), iar între Bronhii ele una medie (care poate conţine lame cartilaginoase şi musculare sau numai fibre musculare). Intrată în lobulii pulmonari, b. se prelungeşte prin ramificaţii din ce în ce mai mici, numite bronhiole. bronhofonie (gr. bronchos „gît, trahee“ şi phone „voce“; MED.), rezonanţă exagerată a vocii bolnavului la auscultarea plărnînilor. Se întîlneşte în procesele de creştere a densităţii ţesutului pulmonar (pneumonie, bronhopneumonie, scleroză pulmonară etc.). bronhografie (gr. bronchos „gît, trahee“ şi graphein „a scrie“; MED.), radiografie a arborelui bronşic după introducerea în căile respiratorii a unei substanţe opace la razele Roentgen, ca, de pildă, lipio-dolul. bronhopneumonie 1. (MED.) Boală pulmonară datorită infla-matiei micilor bronhii, a bronhiolelor şi a lobulilor pulmonari care depind de acestea. Se observă la toate vîrstele, cea mai caracteristică formă clinică fiind b. infantilă, care se manifestă prin febră neregulată în jurul a 39°C, greutate în respiraţie, tuse fără expectoraţie etc. B. apare în general în urma unei afecţiuni a căilor respiratorii sau a unei boli generale. 2. (MED. VET.) Bronko-pneumonie enzoolică, boală a apa-râtului respirator, frecventă la mînji, viţei şi purcei, favorizată de debilitatea congenitală a animalelor tinere şi datorită condiţiilor rele de întreţinere şi de alimentaţie a femelelor în timpul gestaţiei şi al lactaţiei. bronhoscopie (gr. bronchos „gît, trahee“ şi skopein „a examina“; MED.), metodă ana-tomoclinică de explorare a căilor respiratorii superioare cu ajutorul bronhoscopului (tub rigid luminat electric). Este folosită în scop diagnostic (precizarea cazurilor de cancer bronhopulmonar, tuberculoză pulmonară) sau terapeutic (extragere de corpuri străine din căile respiratorii, drenajul şi tratamentul unor supuraţii bronhopulmonare). Broniewski, Wîadista w (1897— 1962), poet lijric polonez, unul dintre pionierii poeziei proletare polone. Volumele de dinainte de ultimul război („Morile de vînt“, 1925; „Neguri deasupra oraşului“, 1926; „Comuna din Paris“, 1929; „îngrijorare şi cîntec“, 1932; „Strigăt suprem“, 1939) se remarcă prin puternice accente revoluţionare, în timpul războiului este silit să-şi părăsească ţara; aflat în emigraţie,cheamă la luptă împotriva hitleriştilor (volumul „Baioneta la armă“, 1943). După război şi-a consacrat talentul evocării luptelor revoluţionare şi frumuseţilor patriei, slăvirii construcţiei socialiste („Speranţa“, 1951). Creaţia lui B. a avut în mod consecvent un militant caracter realist socialist. Un volum de „Versuri alese“ ale • lui B. a apărut în limba romînă în 1960. Laureat al Premiului de stat (1955). bronşectazîe (gr. bronchos „gît, trahee“ şi ektasis „diîa-taţie“; MED.), boală cronică întîlnită la adulţi şi la bătrîni, caracterizată prin dilatarea permanentă, parţială sau totală, a bronhiilor, ca urmare a lezării stratului musculoelastic şi a cartilajelor acestora. Procesul de dilataţie a bronhiilor este favorizat de scleroza ţesutului pulmonar învecinat. Se manifestă prin expectoraţie foarte abundentă cu miros de ipsos proaspăt, febră intermitentă, uneori hemoptizii etc. Poate evolua spre gangrena bronhiilor, în care caz expectoraţia devine urît mirositoare, şi spre tuberculoză. La bolnavii de b. veche se observă deformaţii ale scheletului. bronşită (MED.), boală datorită inflamaţiei mucoasei bronhiilor. în forma acută se manifestă prin dureri înapoia sternului, senzaţie de arsură în gît, tuse, la început uscată, apoi cu expectoraţie, uşoară greutate în respiraţie etc. Evoluează fără febră şi de obicei se vindecă. O formă gravă de b. acută, aşa-numita b. capilară (catar sufocant), datorită inflamaţiei mucoasei micilor bronhii* se manifestă prin greutate continuă în respiraţie, tuse violentă, fără expectoraţie, febră mare (39—40°C), sete, lipsa poftei de mîncare, delir, uneori convulsii etc. Boala poate evolua spre asfixie şi moarte. Forma cronică, datorită infecţiilor bron-şice repetate, tutunului (b. taba-cică), inhalării de gaze toxice etc., se complică adesea cu emfizem pulmonar sau cu insuficienţă cardiacă. Bronte [brgnti], Charlotte (1816—1855), romancieră engleză. Romanul ei „Jane Eyre“ (1847, uit. trad. rom. 1956), împletire originală de romantism exaltat şi lucidă observaţie realistă, este o curajoasă pledoarie pentru emanciparea femeii. Cu romanul „Shirîey“ (1849), autoarea aduce în literatură aspecte ale mişcării lud-ditilor. V. şi 1 u d d i s m. Bronte [bronti], Emily (1818—1848), scriitoare engleză, sora Charlottei Bronte. S-a făcut cunoscută prin unicul ei roman „La răscruce de vîn-turi“ (1847, uit. trad. rom* 1959). Deşi creaţie a unei imaginaţii romantice exaltate, zugrăvind pasiuni exagerate .şi conţinînd elemente mistice, romanul constituie, prin descrierea tragediei personalităţii înăbuşite de mediul burghez, o vehementă condamnare a convenţionalismului societăţii burgheze. brontozâur (PALEONT.), gen de reptile fosile din ordinul dinozaurienilor erbivori. Erau animale mari, lungi de aproximativ 22 m şi cu o greutate de peste 35 t, cu membre scurte, cilindrice, fiecare cu cîte cinci degete, cu ghearele tocite. Aveau capul mic, susţinut de un gît lung, iar vertebrele erau BRONZ 428 BROWNING spongioase, astfel că micşorau greutatea corpului. B* au fost descoperiţi în jurasicul superior din America de Nord. bronz (METAL.), aliaj cu bază de cupru, la care staniul este principalul element de adaos. Are proprietăţi mecanice şi fizice superioare cuprului (bună rezistenţă la coroziune, aspect plăcut etc.). Datorită unor proprietăţi asemănătoare, numele de bronz a fost atribuit şi altor grupe de aliaje ale cuprului cu: aluminiu, siliciu, beriliu etc. (6. de aluminiu, b> de siliciu, de beriliu etc.), precum şi unor alame care conţin elemente speciale, cum ar fi b. Aeterna (alamă cu man-gan), b. Delta (alamă cu fier) etc. Bronzino (Agnolo Torri di Cosimo di Mariano) (1503 — 1572), pictor florentin. în tablourile sale istorice, religioase şi alegorice l-a imitat pe Mi-chelangelo, alunecînd însă în-tr-un manierism rece, de care s-a eliberat în portretele sale, remarcabile prin pătrundere psihologică şi fineţe a coloritului, în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin portretul lui „Cosimo I dei Medici“ şi prin „Venus şi Amor“, atribuit lui. bronzit (MINER.), piroxen rombic feromagnezian cu 5— 15% oxid de fier, de culoare galbenă-verzuie sau brună, cu luciu sticlos, uneori ca bronzul. Se găseşte în rocile eruptive bazice şi ultrabazice. în R.P.R. se găseşte în unele roci ultrabazice din Carpaţii Meridionali. broscariţă (Potamogetonj, denumire dată speciilor din genul Potamogeton, din familia potamogetonaceelor, cu flori hermafrodite, pedunculate, dispuse în spice; fructul este o drupă. Sînt plante acvatice, răspîndite în bălţi, în lacuri, în rîuri. în flora ţării noastre există 16 specii (ex. Potamo-geton natans, Potamogeton cris-pus, Potamogeton perfoliatusttc.). broşâre 1. (TEHN.) Operaţia de prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor de forme diferite, exterioare sau interioare (ale găurilor străpunse) cu ajutorul unei scule de broşat (broşă). Aşchierea se realizează prin mişcarea principală de lucru a broşei (liniară sau de rotaţie), piesa prelucrată fiind nemişcată sau executînd o mişcare de rotaţie în cazul prelucrării suprafeţelor de rotaţie. 2« (IND. TEXT.) Executarea de ornamente pe ţesături în timpul ţeserii, cu ajutorul unui alt fir care poate fi diferit colorat şi care se introduce în rost. 3. (IND. PIEL.) a) Imprimare pe suprafaţa pieilor a unor desene care imită pielea naturală (ex. bizonul). b) înmuiere a pieilor cu apă caldă şi spălarea lor pe faţă cu soluţii diluate de acid lactic, amoniac sau agenţi de înmuiere, cu scopul îndepărtării substanţelor tanante, a substanţelor grase şi a materialelor aderente, pentru a obţine o vopsire uniformă. 4. (POLIGR.) Operaţia de coasere şi de lipire a copertelor unei cărţi, ále unui caiet, ale unei reviste etc. broşât, maşină de~, maşină-unealtă avînd ca sculă aşchie-toare o broşă şi care, printr-o singură mişcare de translaţie, asigură obţinerea vitezei de aşchiere. M. de b. poate fi orizontală sau verticală, după direcţia de deplasare a sculei, şi este acţionată hidraulic sau uneori mecanic. broşă 1. (TEHN.) Sculă aş-chietoare folosită la maşinile de broşat, avînd în genere o formă prismatică sau tronco-nică şi un număr mare de dinţi dispuşi în ordine crescîndă, diferenţa de înălţime dintre doi dinţi alăturaţi reprezentînd mărimea avansului pe dinte. 2.(METAL.) a) Unealtă de turnătorie, de forma unui cui lung, cu care se fac canalele în formele de turnătorie pentru evacuarea gazelor dezvoltate la turnare, b) Scheletul de metal al miezurilor de turnătorie mari, de formă cilindrică, constituit dintr-un tub sau dintr-o bară masivăi broşură (POLIGR.), publicaţie de maximum 80 de pagini, cu fasciculele şi coperta fixate de obicei prin coasere cu sîrmă. brotác (CONSTR.) v. călcîi. brotácél (Hyla arbórea)9 broască mică (5 cm), de culoare verde pe spinare şi albă sau gălbuie pe partea ventrală, cu perniţe vîscoase la vîrfurile degetelor. Trăieşte în pajişti şi pe arbori. Sin. buratic. Brouwer [brâudr/, Adriaen van (1605 sau 1606 — 1638), pictor de gen, portretist şi peisagist flamand. A fost influenţat de Frans Hals, în atelierul căruia a lucrat un timp. A pictat mai ales scene din viaţa ţăranilor, pline de vervă, de o mare expresivitate şi putere de tipizare, vădind un deosebit simţ al compoziţiei şi coloritului. Autor de remarcabile peisaje şi desăvîrşit desenator. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat printr-o stampă. Brovka, Piotr Ustinovici (n. 1905), scriitor sovietic bielorus, autor al mai multor volume de versuri lirice, în care cîntă prietenia popoarelor şi patriotismul oamenilor sovietici. Poemul eroic „Pîinea“ (1946) şi romanul „Cînd se unesc rîu-rile“ (1956) sînt traduse şi în romîneşte. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Laureat al Premiului Lenin (1962). în P. U. Brovka 1962 i s-a conferit titlul de poet al poporului din Bielorusia. Brown /brâun/, John (1800’— 1859), luptător pentru eliberarea negrilor din S.U.A. în 1859 a pregătit o răscoală care urmărea abolirea sclaviei, dar a fost prins de marii proprietari de sclavi, judecat şi spîn-zurat. Executarea lui a provocat un val de indignare în S.U.A. şi peste hotare. Unul dintre cîntecele compuse în amintirea lui Brown a devenit foarte popular în rîndurile armatei statelor din nord in războiul de secesiune (1861-1865). Browning [brâunir]/, Eliza-beth Barrett (1806-1861), poetă engleză, soţia lui Robert Browning. Ciclul ei de sonete (1850) conţine cîteva dintre cele mai BROWNING 42Ô BRUEGHEL frumoase poezii de dragoste din literatura engleză* Deşi manifestă tendinţe religios-morali-zatoare, opera poetei este străbătută de accente de protest social, ridicîndu-se împotriva exploatării muncii copiilor („Plînsetul copiilor“, 1844), pentru egalitatea în drepturi a femeii („Aurora Leigh“, 1856). Browning [brăunir]], Robert (1812—1889), poet englez, re- R. Browning prezentant al romantismului evazionist. Ocolind abordarea directă a problemelor sociale, el a tratat în poemele sale dramatice („Bărbaţi şi femei“, 1855; „Personajele“, 1864) o tematică exclusiv moral-psiho-îogică şi a afirmat totodată necesitatea împăcării contradicţiilor sociale. Interesantele sale inovaţii în materie de versificaţie sînt adesea umbrite de caracterul ermetic al exprimării. Brown~Sequard [brăun secâr]t Charles Edouard (1817— 1894), medic şi fiziolog francez de origine americană. A făcut cercetări importante în domeniul fiziologiei sistemului nervos, al compoziţiei sîngelui, al ganglionilor limfatici şi al funcţiei suprarenalelor, fiind considerat ca unul dintre fondatorii organo- şi opoterapiei. A preparat şi a aplicat primul extract glandular, extractul testicular (1889). Op. pr.: ,,Cercetări experimentale asupra fiziologiei capsulelor suprarenale44 (1856), „Curs asupra fiziologiei şi patologiei sistemului nervos central“ (1860). Broz'-Tito, Iosip v. Tito, losip Broz. bruceloză (MED., MED. VET.), boală infectocontagioasă la animalele domestice (ovine, bovine, porcine etc.), transmi- sibilă şi la om. E provocată de microbul Brucella, care are trei tipuri: Brucella abortus (provoacă b. bovinelor), Brucella melitensis (provoacă b. oilor şi a caprelor), Brucella suis (provoacă b. la porci). La animale b* se manifestă prin avort, re-tenţia învelişurilor fetale, me-trită, sterilitate. La om se transmite prin carne, lapte şi derivate lactate, provenite de la animalele bolnave, şi se manifestă prin stare febrilă prelungită, creşterea în volum a splinei, constipaţie, transpiraţii abundente. Laptele provenit de la animalele bolnave se dă în consum numai fiert sau pasteurizat. B. produce mari pagube economice. Se previne prin eliminarea din crescătorii a animalelor infectate şi prin vaccinarea antibrucelică a tineretului taurin. Bruch [bruh] Max (1838— 1920), compozitor german postromantic şi dirijor. Din creaţia sa, care cuprinde aproape toate genurile, au rămas în repertoriu concertele pentru vioară şi orchestră. Muzica lui B. se caracterizează prin bogăţie melodică şi prin lirism, fiind influenţată de muzica populară. brucină (FARM.), alcaloid bazic, derivat al stricninei, care se găseşte în nuca vomicâ. Este o otravă foarte puternică. Are proprietăţi şi întrebuinţări asemănătoare cu ale stricninei. Bruckner [brucndr], Anton (1824—1896), compozitor aus- A. Bruckner triac şi organist. Creaţia sa, inspirată uneori din folclorul austriac, cuprinde simfonii, cantate, misse etc. şi se caracterizează prin monumentalitate, forţă epică şi printr-o înaltă măiestrie polifonică. A fost influenţat de Wagner. Brueghel (Bruegel, Breu* ghel) [broihdl], familie de pictori flamanzi: Pieter B. (numit cel Bâtrîn) (c. 1525—1569), pictor şi grafician, care a reflectat în opera sa concepţiile înaintate ale umaniştilor flamanzi, unul dintre întemeietorii artei realiste în Ţările de Jos. Tablourile de gen („Prînzul de nuntă“, „ Dansul ţărănesc“) sau gravurile („Anotimpurile“) sînt imagini realiste ale vieţii ţărăneşti şi îi justifică porecla de „pictor al ţăranilor“. în multe dintre tablourile sale („Proverbele“, 1559; „Parabola orbilor“, 1568), influenţate de folclorul naţional şi vădind o puternică tendinţă narativă, precum şi în gravuri, P.B. critică rînduielile, instituţiile şi moravurile timpului, reflectînd aspiraţiile de libertate ale maselor populare. Observaţia lui rea- J. Brueghel listă se împleteşte deseori cu alegoricul, iar dramatismul acţiunii cu umorul şi grotescul fantastic. în lucrările cu subiect religios („Numărătoarea de la Betleem“, 1566; „Uciderea pruncilor“), acţiunea se desfăşoară în cadrul unor peisaje şi sate flamande şi cuprinde aluzii clare la teroarea dezlănţuită de spanioli în Flandra. P.B. este creatorul peisajului flamand realist. în peisajele pictate sau desenate şi apoi gravate apare o natură vastă, monumentală şi plină de poezie. Linia desenului său este sigură şi expresivă, coloritul îndrăzneţ. Jan B. (numit B. de catifea) (1568—1625), fiul lui Pieter Brueghel cel Bătrîn. A pictat compoziţii cu temă istorică, scene de gen, naturi moarte (în special cu flori) etc., distin-gîndu-se prin precizia cu care BRUEVICI 430 BRUMEL redă detaliile şi prin strălucirea culorilor« Pieter B. (numit B. cel Tlnăr şi B. al in/emu/ui) (1564— c, 1638), fiul lui Pieter Brueghel cel Batrîn. A copiat cu mult talent unele dintre lucrările tatălui său. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin copii după lucrările „Peisaj de iarnă“, „Uciderea pruncilor“ şi prin patru tablouri în care a transpus in pictură ciclul de gravuri „ Anotimpurile“ ale tatălui său („Vara“, „Iarna“, „Primăvara“, „Toamna“). Bruevici, Nikolai Grigorie-viei (n. 1896), savant sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.; autor al metodelor generale cinematice şi statico-cinematice de analiză a mecanismelor şi al teoriei preciziei mecanismelor, pe baza căreia se pot stabili metode raţionale de proiectare a maşinilor şi aparatelor. Bruges [brii}/, (în flamandă Bruggz [brohd])> oraş în Belgia, port legat prin canale de Marea Nordului. 52 460 loc. (1957). Industrie metalurgică, textilă, alimentară. Vechi centru al industriei de broderii. Brugmann, Karl (1849— 1919), lingvist german, unul dintre întemeietorii şcolii neo-grarmtice, specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene. Brukenthal [brăcdnial], Sa-muel (1721 — 1803), consilier intim al Măriei Tereza şi guvernator al Transilvaniei (1777— 1787). în această din urmă calitate s-a opus reformelor împăratului Iosif al 11-lea, concepute în spiritul absolutismului luminat, şi a contribuit la înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din 1784 de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan.—Muzeul B.t muzeu din Sibiu cu profil republican; are la origine colecţia baronului Samuel Brukenthal, organizată muzeistic şi inaugurată în 1790. După 23 Âugust 1944, colecţia a intrat în patrimoniul statului, fiind îmbogăţită cu un important număr de lucrări de artă romînească din sec. XIX—XX (Aman, Grigorescu, Luchian, Pallady etc.). Printre cele mai valoroase opere ale muzeului se numără picturi de Rubens, Van Dyck, Tiziano, Cranach şi de alţi pictori flamanzi, olandezi, germani, francezi, spanioli. Este bine reprezentată şcoala de pictură austriacă din sec. XVI—XIX, ca şi pictura transilvăneană din sec. XVIII— XIX. Muzeul, complet renovat ?:•. îl i'-/ <'*■'*>;' la un loc, sînt diferit şi viu colorate, la unele specii puternic mirositoare. în R.P.R. sînt cultivate două specii: Phlox paniculaia, perenă, înaltă de 1 m, şi Phlox drummondi, anuală, pitică. Iţpil Muzeul Brukenthal. Sibiu şi reorganizat în anii puterii populare, cuprinde şi o importantă secţie de artă populară, colecţii de etnografie, de artă din epoca orînduirii feudale, secţii de istorie şi de ştiinţele naturii, precum şi o bibliotecă deosebit de bogată în incunabule, documente şi tipărituri vechi. brumar, a doua lună a calendarului republican din timpul revoluţiei burgheze franceze (c. 23 octombrie — c. 21 noiembrie), folosit între anii 1793 şi 1806. brumă (GEOGR.), cristale de zăpadă formate din vaporii de apă care se găsesc în aer, precum şi din vaporii degajaţi din sol. Apare în special noaptea, în anotimpurile cînd temperatura corpurilor pe care se depune scade puternic. Aduce prejudicii agriculturii. brumărea (Phlox), gen de plante decorative perene şi anuale din familia polemonia-ceelor, cu tulpini simple sau ramificate, cu frunze lanceolate. Florile, grupate mai multe Brumărel v. Zburător brumârie, varietate a oilor de rasă caracul şi de rasă ţurcană, răspîndită în R.P.R. Se caracterizează prin culoarea pigmentată cu alb şi negru a lînii şi a părului scurt de pe bot şi de pe extremităţile membrelor Această varietate de oi produce pielcele foarte apreciate în industria de blănuri. brumărită (Prunella), gen de păsări sedentare mici, din ordinul paseriformelor, asemănătoare cu vrabia, dar cu cioc mai subţire, cu penajul pe spate de culoare brună cu dungi negre, iar pe cap, piept şi abdomen de culoare sură. în ţara noastră se găsesc în Carpaţi: b. alpina (Prunella collaris), de mărimea mierlei, cu bărbia albă cu pete brune, şi b. de pădure (Prunella modularis), mai mică, cu bărbia uniform sură. Brumei, Valeri (n. 1941), atlet sovietic, recordman mondial Ia săritura în înălţime bărbaţi, cu performanţa de 2,27m (Moscova, 29 septembrie 1962)* BRUNARE 431 BRUTUS brunâre (TEHN.), acoperire pe cale chimică a pieselor de oţel sau de cupru cu un strat de oxizi de culoare brună (pînă la negru) ai metalelor ele bază, pentru a le proteja contra coroziunii. Brunei, sultanat sub protectorat englez, situat în nord-vestui insulei Kalimantan (Borneo). Face parte din Borneo Britanic. Suprafaţa : 5 765 km2. Populaţia: 84 000 loc. (I960), formată din malaezi şi daiaci. Centrul administrativ : Brunei. Relief jos de cîmpie, climă ecuatorială. Exploatări petroliere. Culturi de arbori de cauciuc, de orez, de sago, de cocotieri etc. O altă sursă economică importantă o constituie pescuitul, Se exportă petrol, cauciuc, material lemnos. Brunelleschi (Brunelles-co), Filippo (1377—1446), arhitect şi sculptor italian din perioada Renaşterii timpurii. Lucrările sale (Ospedale degl’innocenti, noua cupolă a Domului, capela Pazzi, palatul Pitti, toate în Florenţa) se disting prin armonia şi exactitatea proporţiilor, perfecţiunea finisajelor, prin eleganţă şi sobrietate. F. Brunelleschi B. a scris şi studii despre perspectivă (printre primele de acest fel din lume). Brunetiere /brundtier], Fer-dinand (1849—1906), critic literar francez de orientare catolică. A aplicat în mod metafizic teoria evoluţionismu-lui biologic la studiul istoriei genurilor literare. („Epocile teatrului francez“, 1892; „Evoluţia poeziei lirice în sec. al XlX-lea“, 1894). Bruni* Leonardo (zis Leo-nardo Aretino) (1369— 1444), umanist ai Renaşterii italiene, în lucrarea sa „Introducere în ştiinţa despre morală“ a fundamentat idealul personalităţii multilateral dezvoltate, combă-tînd idealul ascetic medieval. A scris şi poezii, nuvele, biografii. Bruno, Giordano (1548— 1600), filozof materialist şi G. Bruno ateist italian din epoca Renaşterii. A părăsit în 1575 ordinul dominican şi a cutreierat întreaga Europă apuseană, pro-pagînd concepţia materialistă despre lume. în 1592, la Veneţia, a fost prins şi întemniţat de inchiziţie. După opt ani de torturi, refuzînd să-şi renege convingerile, a fost ars pe rug la Roma ca eretic. B. a susţinut necesitatea cunoaşterii ştiinţifice experimentale a lumii. El a respins teoria adevărului dublu, ne-gînd „adevărul“ religiei şi re-cunoscînd numai adevărul ştiinţei. Dezvoltînd concepţia heliocentrică a lui Copernic, B. a arătat că universul este unic, material, etern şi infinit, com-punîndu-se din nenumărate lumi. Filozofia materialistă şi ateistă a lui B. păstrează însă un înveliş panteist. B* considera astfel că „natura este dumnezeu în lucruri“. Ideile sale despre infinitul mare şi mic, despre monade şi despre contradicţiile fenomenelor conţin elemente preţioase de gîndire dialectică. Sub influenţa Iui Nicolaus Cusanus, B* a adîncit teza despre unitatea contrariilor în fluxul neîntrerupt al dezvoltării. El a cerut confiscarea averilor bisericii catolice. Numele său a devenit un simbol al luptei împotriva scolasticii şi obscurantismului teologic în general. Concepţiile lui B, au exercitat o înrîurire puternică asupra gîndirii lui Gassendi, Spinoza, Leibniz, Herder, Goethe şi Schelling. Op. pr. : „Despre cauză, principiu şi unitate“ (1584), „Despre infinit, univers şi lumi“ (1584), „Alungarea bestiei triumfătoare“ (1584), „Despre avîn-turile eroice“ (1585). Brunot [brüno]> Ferdinand ( 1860— 1938), lingvist francez. A fost profesor la Sorbona. Autor al monumentalei lucrări „Istoria limbii franceze de la origini pînă la 1900“, în mai multe volume, dintre care unele în colaborare cu Alexis François, iar altele cu Charles Bruneau. în această lucrare, evoluţia limbii franceze este studiată în legătură cu istoria societăţii. în „Gîn-direa şi limba“ (1922), a încercat să clasifice faptele lingvistice după categoriile logice. Brunswick, Karl Wilhelm Ferdinand, duce de ( 1735 — 1806), general prusac, participant la războiul de şapte ani (1756—1763). Generalisim al armatelor coaliţiei împotriva revoluţiei burgheze din Franţa. A fost învins la Valmy (1792). A murit în urma unei răni căpătate în bătălia de la Auer-stedt (1806). Brusa (Bursa), oraş în nord-vestul Turciei. 131 300 Ioc. (1955). Industrie textilă (mătase) şi producţie de covoare. Aici au trăit un timp în exil unii participanţi activi la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească. brusture, denumire dată speciilor de plante din genul Ârctium, din familia compozitelor, cu frunze mari şi late, nedivizate, cordate, cu inflorescenţe sferice, ţepoase şi cu flori purpurii sau violete. Inflorescenţele se prind de lîna oilor, depreciindu-i calitatea. Mai răspîndite la noi în ţară sînt Arctium lappa şi Arctium tomentosum. bruto (brut) (EC.), În total, fără nici un fel de scădere (ex. greutatea bruto a mărfii include şi ambalajul; salariul brut include şi impozitul). Brutus, Marcus Iunius(85— 42 î.e.n.), om politic roman, BRUXELLES 432 BUCĂLA1E conducător (împreună cu Cassius) al partidului senatorial-republican şi participant la asasinarea lui Cezar (44 Brutus î.e.n.). Înfrînt de August (42 î.e.n.), el s-a sinucis. A fost idealizat în timpul revoluţiei burgheze din Franţa ca luptător republican împotriva tiraniei. Bruxelles [briisel] (în flamandă Brussel), capitala Bel- giei, port legat de Marer Nordului printr-un canal navigabil. 1 001 000 loc. (1958), inclusiv suburbiile. Nod de comunicaţii internaţionale. Important centru politic, financiar, cultural şi industrial. Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, de automobile, de unelte, chimică, textilă şi alimentară. Academie de ştiinţe şi arte, universitate.—Tratatul de la B.y tratat încheiat, din iniţiativa cercurilor conducătoare engleze, la 17 martie 1948, între Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg şi care instituia o grupare politică-militară agresivă, cunoscută sub numele de Uniunea occidentală, avînd ca organe principale un consiliu consultativ permanent, un comitet militar permanent şi un comitet de experţi pentru probleme economice şi financiare. Deşi formal proclama drept ţel lupta împotriva agresiunii din partea Germaniei, în fapt uniunea era îndreptată împotriva U.R.S.S. şi celorlalte ţări socialiste, împotriva forţelor progresiste din statele participante la tratat şi împotriva mişcării de eliberare naţională din coloniile lor. în 1949 statele membre ale T. de la B. au intrat în N.A.T.O., iar în 1954 tratatul a fost înlocuit de acordurile de la Paris, prin care se înfiinţează, cu participarea R. F. Germane şi a Italiei, Uniunea Europei occidentale. Bryant [brâhnt], William Cullen (1794—1878), poet şi ziarist democrat american. A militat împotriva sclaviei şi abuzurilor capitalismului. B.T.A. (Bâlgarska Telegraf-na Agenţia), agenţie telegrafică a Republicii Populare Bulgaria* Face schimb de informaţii cu TASS, cu celelalte agenţii din ţările socialiste şi cu mai multe agenţii din alte ţări. bubaline (Bubalus), specie de vite cornute înrudită cu taurinele, făcînd parte din aceeaşi subfamilie cu acestea; sînt răspîndite mai mult în Asia şi în Africa. B. au capul mare, coarnele în formă de semilună, îndreptate orizontal şi înapoi, gîtul subţire şi fără salbă, pielea groasă acoperită cu păr rar, gros şi, în general, de culoare neagră. Sînt animale cu viaţă lungă, blînde, cu aptitudini pentru muncă şi mai puţin pentru lapte (500— 600 kg anual). Laptele are însă un conţinut foarte bogat în grăsime (8%). Sin. bivoli. buba mînzului v. gurma. Bubennov, Mihail Semio-novici (n. 1909), scriitor sovietic rus, autor al romanelor „Mesteacănul alb“ (partea I, 1947, trad. rom.; partea a Il-a, 1952^ trad. rom.), închinat luptei oamenilor sovietici pentru apărarea patriei împotriva cotropitorilor germani, şi „Stepa vulturilor“ (1960, trad. rom,), avînd ca temă munca eroică a tineretului sovietic pe pămîn-turile desţelenite din Siberia. bubon (gr. bubon „stinghie“; MED.), inflamaţie a ganglionilor limfatici din regiunea inghinală (stinghie), a subţiorilor etc. Se întîlneşte în boli venerice, în scarlatină, în ciumă etc. bubonocel (gr. bubon „stinghie“ şi £e/e „tumoare“; MED.)t hernie inghinală incompletă, caracterizată prin apariţia unei umflături în regiunea inghinală. buburuză (Coccinella sep~ tempunctata), insectă mică din ordinul coleopterelor, cu corpul bombat, emisferic, cu aripile de culoare roşie, pătate cu şapte puncte negre. Adulţii şi larvele se hrănesc mai ales cu păduchi de plante. Este un dăunător al plantelor leguminoase. bucal (ANAT.), care este în legătură cu gura, care se referă la gură (ex. mucoasă b., cavitate b.). bucălâie, varietate de oi a rasei ţigaie, caracterizată prin culoarea albă a lînii şi prin nuanţa castaniu-închis a j a-r u 1 u i. Sînt oi robuste, bine dezvoltate; lîna prezintă de cele mai multe ori fibre pigmentate, ceea ce îi depreciază calitatea. Varietatea b. reprezintă aproximativ 75% din efectivul de oi ţigăi cu lînă albă. Bruxelles. Vedere generală BUCUREŞTI. IMAGINI DIN TRECUT Vase de lut şi-unelte de bronz (c. 1000 î.e.n.) Vase, monede şi obiecte de podoabă dacice (sec. î.e.n.) Mănăstirea Radu-Vodă ia 1856 (după o acuarelă) • ... i BUCUREŞTI, IMAGINI DIN TRECUT Calea Victoriei la 1862. Cortegiul domnitorului A, L Cuza la deschiderea Camerei (după o gravură în lemn) Bucureştii la 1877 (după o gravură în lemn) BUCUREŞTI. IMAGINI DIN PREZENT Piaţa Palatului R.P.R. BUCUREŞTI. IMAGINI DIN PREZENT BUCCINATOR 433 BUC I ARDĂ buccinator (lat. buccina „trompetă“; ANAT.) 1. Muşchi situat în grosimea obrajilor, cu rol în masticaţie şi în expulzarea forţată a aerului din plămîni (de unde şi denumirea de muşchiul trompetiştilor). 2. Ra-mură a nervului maxilar inferior, care inervează regiunea obrajilor. bucea (lat. bucella „guriţă“; TEHN.) 1. Mawşon de metal, montat între două piese între care există o mişcare relativă, pentru a le proteja de uzură, sau între două piese asamblate rigid. B. poate fi înlocuită în cazul dezasamblării pieselor. La vehiculele cu tracţiune animală (care, căruţe, camioane etc.), b. este confecţionată din fontă şi căptuşeşte butucul roţii acestora. Sin. bucşă. 2. Scobitură de formă geometrică regulată, executată într-o piesă de lemn, în care pătrunde o proeminenţă de aceeaşi formă (cep) a unei alte piese, care se asamblează cu prima. Bucecea, comună în raionul Botoşani, reg. Suceava. 3 880 printr-un perete de peste 1 000 m, şi valea Dîmboviţei. Are aspectul unui podiş înalt de circa 2 000 m. Altitudinea maximă: 2 507 m (vîrful Omul). Obiectiv turistic important (peşteri, chei) cu numeroase cabane. Bucevschi, Epaminonda (1843—1891), pictor romîn. Şi-a făcut studiile la Academia de arte din Viena. A pictat în maniera neoclasică numeroase biserici, precum şi compoziţii istorice, peisaje şi scene inspirate din viaţa ţăranilor, interpretate însă idilic. Buchenwald [buhdnvald], lagăr de concentrare hitlerist, creat în Germania în 1934. Aici au fost ucişi numeroşi deţinuţi germani antifascişti, mai tîrziu şi prizonieri de război şi cetăţeni de diferite naţionalităţi duşi cu forţa în Germania. La B. a fost asasinat de către hitlerişti, la 18 august 1944, Ernst Thälmann. în aprilie 1945, în condiţiile zdrobirii armatelor hitleriste şi ca urmare a răscoalei deţinuţilor, lagărul a fost lichidat. în memoria asupra mijloacelor de producţie, ciracterul de clasă al relaţiilor dintre oameni. B. a fost un apologet al statului militarist birocratic. Op. pr.: „Naşterea economiei naţionale“, „Contribuţii la istoria economiei“. buchet 1* (SILV.) Grup de 2—5 arbori din aceeaşi specie, care sînt aşezaţi la un loc în cuprinsul unui arboret format din altă specie şi care ocupă cel mult 100 m2 (ex. un b. de gorun într-un arboret de fag). 2. (IND. ALIMENT.) Aromă specifică vinului de calitate superioară, datorită uleiurilor esterice, esterilor alcoolilor cu acizii organici, oxidării şi substanţelor aromate care se găsesc în struguri sau se produc în timpul fermentării şi învechirii vinului. Büchner [bühndr], Georg (1813—1837), scriitor şi dramaturg realist german, demo-crat-revoluţionar; unul dintre întemeietorii „Societăţii drepturilor omului“ (1834). Prin manifestul revoluţionar „Curierul din Hessa“ (1834) a chemat ţărănimea la răscoală; a fost urmărit de reacţiunea feudal-absolutistă şi s-a refugiat în Elveţia. A scris drama revoluţionară „Moartea lui Danton“ (1835). A lăsat în manuscris tragedia de critică socială „Woyzeck“ (1836), comedia „Leonce şi Lena“ (1836) şi nuvela neterminată „Lenz“. Büchner [biihndr], Ludwig (1824—1899), medic şi naturalist german, reprezentant al materialismului vulgar, adversar al socialismului ştiinţific. A considerat psihicul ca o secreţie a materiei şi a identificat legile societăţii cu legile naturii, încercînd să justifice inegalitatea socială cu ajutorul teoriei darviniste a eredităţii. Op. pr.: „Forţă şi materie“ (1855), „Darvinism şi socialism“ (1894). buciârdă (CONSTR.), unealtă manuală sau mecanizată, cu una sau cu două feţe de izbire, înzestrate cu dinţi piramidali ori conici sau cu muchii ascuţite. Este folosită pentru prelucrarea prin izbire (buciar-dare) a feţelor aparente ale pietrelor naturale sau artificiale^ cărora le imprimă adînciturî sau şanţuri dispuse regulat* Bucecea. Fabrica de zahăr „Şiretul** loc. (1961). Din 1960 funcţionează aici Fabrica de zahăr „Şiretul“, una dintre fabricile moderne de zahăr de mare capacitate din R.P.R. Capacitatea finală proiectată este de 2 000 t de sfeclă prelucrată în 24 de ore.“ Bucefal, numele calului lui Alexandru Macedon. Acesta i-a făcut, la moarte, funeralii măreţe şi a întemeiat în amintirea lui oraşul Bucefalia, aproape de locul unde se află azi oraşul Jhelum (Pakistan), în tradiţia noastră populară a intrat sub numele de Ducipal Bucegi, masiv muntos în Carpatii Meridionali, între valea Prahovei, pe care o domină eroilor ucişi la B«, în 1958 a fost ridicat pe locul fostului lagăr un monument. Buchet[băhdrjy Karl (1847— 1930), economist german, apar-ţinînd „noii şcoli istorice“ în economia politică. După B., obiectul economiei politice îl constituie descrierea istorică-statistică obiectivistă a faptelor, a „evoluţiei economice a popoarelor“, a cărei „schemă de dezvoltare“ ar avea trei trepte: economia închisă (domestică), economia orăşenească şi economia naţională. Această schemă a lui B. este antiştiin-ţifică, deoarece ignorează categoria formaţiunii social-eco-nomice, formele de proprietate 28 — c. 761 BUCIUM 434 BUCURA bucium (MUZ.), vechi instrument muzical de suflat, în forma unui tub conic, lung Bucium pînă la 2,50 m, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal; e folosit de ciobani şi de oamenii de la munte, în special din Munţii Apuseni, pentru chemări şi semnale. Bucium, sat în raionul Cîmpeni, regiunea Cluj, cunoscut prin participarea activă a locuitorilor săi la răscoala populară din 1784 şi la revoluţia din 1848 din Transilvania. în 1784, ţăranii din B, şi din împrejurimi conduşi de lonuţ Dan dea au zădărnicit încercarea autorităţilor dc a-1 aresta pe Hona, iar în primăvara anului 1849, femeile din B* au participat direct la luptele pentru apărarea Munţilor Apuseni. Buck [bac], Pearl Syden-stricker (n. 1892), prozatoare americană. A petrecut mulţi ani în China ca profesoară şi misionară. în romanele ei descrie, dintr-o perspectivă bur-ghezo-liberală, viaţa aspră a ţăranilor chinezi de la începutul acestui secol (trilogia „Casa de lutu, 1935). Premiul Nobel (1938). Buck [bac], Tim (n. 1891), preşedintele Partidului Comu- T. Buck nist din Canada (din 1962). A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost de mai multe ori întemniţat. Buckingham [bâchi^d m ], George Villiers, duce de (1592— 1628), om de stat englez, favorit şi demnitar al lui Iacob I Stuart şi al lui Carol I Stuart. A fost inspiratorul politicii absolutiste regale. Buckle [bakl], Henry Tho-mas. (1821 — 1862), istoric şi sociolog pozitivist englez, reprezentant influent al curentului geografic în sociologie. Respingînd interpretarea teologică a istoriei şi recunoscînd caracterul legic al procesului istoric, B. considera însă în mod greşit, de pe poziţii idealiste, că factorul hotărîtor al dezvoltării istorice ar fi mediul geografic, respectiv particularităţile psihice ale popoarelor determinate de acesta. încercarea sa de a deduce din climă înapoierea culturală a unor popoare, mărimea salariului sau relaţiile dintre clase şi ţări are un caracter vădit apologetic, justificînd capitalismul în general şi colonialismul englez în special. Op. pr.: „Istoria civilizaţiei în Anglia“ (2 voi., 1857—1861). buclâj, totalitatea buclelor de pe suprafaţa unei pielcele de miel (ex. la rasele caracul, ţurcană şi la metişii acestora). Buclajul se menţine de regulă numai în primele zile după fătare; el constituie criteriul de bază folosit în aprecierea pielcelelor. buclă 1. (IND. TEXT.) Porţiune de fir ondulată în jurul acului de tricotat şi care face parte din ochiul tricotului. 2. (ELT.) Distribuţie în buclă, sistem de distribuţie a energiei electrice care asigură alimentarea fiecărui consumator pe două căi diferite, ceea ce măreşte siguranţa de funcţionare a instalaţiilor consumatorilor şi reduce căderile de tensiune în reţeaua electrică. 3. (AV.) Buclă verticală, evoluţie a avionului într-un plan vertical, în cursul căreia aparatul descrie 0 curbă apropiată de un cerc, plecînd de la zborul orizontal şi revenind la acesta. V. şi 1 u p i n g. bucoavnă 1. Abecedar ro-mînesc de pe timpul scrierii cu caractere chirilice. 2. Carte veche, de obicei bisericească, tipărită cu litere chirilice. bucolică, mic poem despre viaţa păstorească, văzută idilic (ex. ,,Bucolicele“ lui Teocrit, ale lui Virgiliu). Bucov, comună subordonată oraşului Ploieşti, reg. Ploieşti. 5 340 loc. (1961). Fabrică de cărămizi. La Bucov s-a descoperit o aşezare a populaţiei romîne din sec. IX—X. Caracteristice pentru aşezarea de la Bucov sînt : ceramica arsă la roşu lucrată la roata cu învîrtire rapidă şi un atelier de fierar din sec. al X-lea. La Bucov s-au descoperit de asemenea şi urme ale scrisului slavon. Bucovăţ, comună subordonată oraşului Craiova, regiunea Oltenia. 4 270 loc. (1961). Are o fabrică de prelucrare a pieilor. Bucovina, regiunea istorică al cărei teritoriu face parte azi din regiunea Suceava a R.P.R. şi din regiunea Cernăuţi a R.S.S. Ucrainene. în sec. XII—XIII a făcut parte din cnezatul Halici-Volînia, iar începînd din sec. al XlV-lea din statul feudal Moldova. în prima jumătate a sec. al XVI-lea, B. a căzut, împreună cu întreaga Moldovă, sub dominaţia otomană. în 1775 a fost ocupată de Austria, care a stăpînit-o pînă în 1918. După destrămarea monarhiei austro-ungare, B. a intrat în componenţa Romîniei. în 1940, în urma tratativelor dintre guvernul sovietic şi guvernul romîn, partea de nord a B., locuită în majoritate de populaţie ucraineană, care încă în 1918 şi-a manifestat voinţa de a se alipi Ucrainei Sovietice, a intrat în componenţa U.R.S.S. bucşan, tip de bovine făcînd parte din varietatea moldovenească a rasei sure de stepă, dar de care se deosebeşte prin culoarea mai închisă, talia şi lungimea mai mică, o mai mare robusteţe şi o mai bună producţie de carne. bucşă (TEHN.) v. bucea. Bucura, lac glaciar în masivul Retezat, situat la o altitudine de 2 000 m; este adînc de 17 m şi are o suprafaţă de 10,8 ha (cel mai întins lac BUCUREŞTI 435 BUCUREŞTI de munte din R.P.R.); unul dintre cele mai vizitate lacuri din ţara noastră. Bucureşti, capitala Republicii Populare Romîne, centrul politic, cultural, ştiinţific şi cel mai important centru economic al ţării* Oraşul este aşezat pe malurile Dîmboviţei, în Cîmpia Dunării, la 60 km nord de Dunăre şi la 100 km sud de Carpaţii Meridionali. Altitudinea medie faţă de nivelul Mării Negre este de 70—80 m; coordonate geografice : longitudine estică 26°06/ şi latitudine nordică 44°24'. Teritoriul B., în suprafaţă de 968,60 km2, este împărţit în opt raioane administrative : „30 Decembrie“, „1 Mai“, „23 August“, „Tudor Vladimirescu“, „N. Balcescu“, „V. I. Lenin“, „16 Februarie“ şi „Griviţa Roşie“. Populaţia : 1 354 840 loc. (1 iulie 1961). Istoric. Numele de Bucureşti este vechi şi se întîlneşte pentru prima dată într-un hrisov dat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Romî-neşti, la 20 septembrie 1459. Rezultatele cercetărilor arheologice atestă însă că teritoriul pe care se află oraşul a fost locuit neîntrerupt încă din epoca paleolitică. De asemenea au fost scoase la iveală numeroase aşezări neolitice (la Du-deşti, Fundenii Doamnei, Giuleştii-Sîrbi, Vidra etc.), din epoca bronzului (la Lacul Tei, Dealul Piscului etc.) şi a fierului, mai ales din a doua perioadă, în care sînt prezente aşezările geto-dacilor (la Radu-Vodă, Dealul Piscului, Dămă-roaia etc.) şi care au continuat să fie locuite şi în epoca prefeudală. La Pipera, în Bucureştii Noi, în Piaţa de Flori, la Crîngaşi şi la Giuleştii-Sîrbi au fost descoperite aşezări ale populaţiei vechi romîneşti din sec. X—XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului Tei, aşezări din sec. XII — XIV. Poziţia B., importantă încrucişare de drumuri comerciale, a determinat pe Vlad Ţepeş să ridice, la mijlocul sec. al XV-Iea, Cetatea Bucureşti. Oraşul a fost întărit în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, care a ridicat pe teritoriul actual al Pieţei de Flori o curte domnească, cu- Hrîsovul dat de Vlad Ţepeş în Cetatea Bucureşti, la 20 septembrie 1459 noscută mai tîrziu sub numele de Curtea Veche. în timpul domniilor lui Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu, oraşul, devenit un important centru economic, se măreşte, ajungînd să aibă spre sfîrşitul epocii fanariote, potrivit recensămîn-tului din 1798, peste 6 000 de case şi circa 50 000 de locuitori, grupaţi în 80 de mahalale, în cursul epocii medievale, masele bucureştene s-au ridicat de multe ori împotriva exploa- tării şi asupririi. Prima mare răscoală din B. este răscoala seimenilor şi dorobanţilor din 1655, care s-a lărgit şi a cuprins populaţia asuprită din oraş şi din ţară. Cea mai mare ridicare a maselor din B. din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea a fost răscoala rufeturilor, sau a breslelor (1764—1765). în 1821 masele populare din B. participă la răscoala poporului condusă de Tudor Vladimirescu. în revoluţia burghezo-democratică din 1848, masele bucureştene au avut un rol de seamă. Tot ele au impus alegerea domnitorului Al. I. Cuza la 24 ianuarie 1859 şi, prin aceasta, unirea Ţării Romîneşti cu Moldova. în 1862 oraşul B. a devenit capitala Romîniei. Unirea Ţării Romîneşti cu Moldova, reforma agrară din 1864, cucerirea independenţei naţionale prin războiul din 1877—1878 au dat un impuls puternic dezvoltării capitalismului în Ro-mînia. Oraşul B. concentrează în a doua jumătate a sec. al XlX-lea aproape întreaga industrie a ţării. Printre întreprinderile cele mai mari se numărau : moara Assan (prima întreprindere acţionată de maşini în B.), întreprinderile meca no -metalurgice „Lemaître“, „Wolff“, Piroteh-nia şi Arsenalul Armatei, Atelierele căilor ferate etc. Concomitent s-a dezvoltat şi capitalul financiar. în 1880 s-a înfiinţat la B* Banca Naţională a Romîniei. O dată cu dezvoltarea industriei creşte neîncetat numărul muncitorilor din B., începe să se dezvolte proletariatul modern de fabrică, iar oraşul B. se profilează ca un centru muncitoresc puternic, devenind centrul mişcării muncitoreşti revoluţionare din Romînia. Masele muncitoare bucureştene au purtat importante bătălii de clasă la 13 decembrie 1918, în timpul grevei generale din octombrie 28» BUCUREŞTI 436 BUCUREŞTI 1920 etc. în B# a luat fiinţă, în mai 1921, Partidul Comunist din Romînia. Acest eveniment a marcat începutul unei etape noi în lupta proletariatului şi a maselor muncitoare din ţara noastră. Sub conducerea partidului a avut loc la B. un şir de mari acţiuni revoluţionare de masă: greva de la Atelierele Griviţa a înscris o pagină glorioasă în istoria luptelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933, care au marcat un moment de cotitură în dezvoltarea partidului şi a întregii mişcări muncitoreşti; B. a fost centrul insurecţiei armate din august 1944, care a însemnat începutul revoluţiei populare; masele muncitoare bucureştene au avut un rol de seamă în lupta pentru instaurarea, la 6 martie 1945, a primului guvern democratic din istoria poporului nostru, guvern prezidat de dr. Petru Groza, în lupta pentru susţinerea frontului antihitlerist, pentru vindecarea rănilor provocate de război oraşului şi pentru refacerea economică a ţării. în lupta pentru construirea socialismului în ţara noastră, pentru ridicarea nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii, B* ocupă un loc de frunte. Dezvoltarea economică. în regimul burghezo-moşieresc, industria bucureşteană s-a dezvoltat anarhic, ponderea principală avînd-o industria uşoară. Nivelul tehnic al întreprinderilor era foarte scăzut. înainte de naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948), aproape o treime din întreprinderile bucureştene nu aveau forţă motrice instalată, iar din cele cu forţă motrice 70% aveau sub 20 CP. în anii puterii populare, profilul economic al oraşului B. s-a transformat, ca urmare a realizărilor dobîndite în dezvoltarea industriei şi în ridicarea nivelului ei tehnic. Astăzi oraşul B. are , o industrie puternică, înzestrată cu o tehnică modernă, în cadrul căreia predomină ramuri ale industriei grele. Vechile fabrici au fost reutilate, utilajul fiind schimbat în proporţie de 90%. Pe harta economică a oraşului au apărut zeci de întreprinderi şi secţii noi, printre care Uzina de autobuze şi troleibuze „T. Vladimirescu“, Uzina de utilaj agricol „Semănătoarea“, Fabrica de confecţii şi tricotaje-Bucureşti, Combinatul de cauciuc-Jila va, Fabrica de anvelope „Danubiana“ de la Po-peşti-Leordeni, Fabrica de mase plastice-Bucureşti, Fabrica de ţevi sudate, întreprinderea de prefabricate „Progresul“, Fabrica de mobilă-Militari şi Complexul pentru industrializarea lemnului-Pipera, Fabrica de produse lactate, Fabrica de tuburi fluorescente „Electro-far“ etc. Alte unităţi industriale sînt în curs de construcţie. în industria B., un loc important îl ocupă industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, de utilaj minier, petrolier, agricol, de construcţii de autobuze şi troleibuze (uzinele ,,23 August“, „Republica“, „T. Vladimirescu“, „Semănătoarea“, „Vasile Roai-tă“, Uzina de utilaj chimic); industria de aparataj electric (Uzina de maşini electrice, Uzina „Electromagnetica“, „Electrotehnica“, „Electroapa-rataj“); industria chimică (Combinatul de cauciuc-Jilava, Fabrica de mase plastice-Bucu-reşti); industria textilă şi a confecţiilor (Fabrica de confecţii şi tricotaj e-Bucu- reşti, întreprinderile pentru industria bumbacului, Uzinele textile „7 Noiembrie“ etc.). De asemenea sînt dezvoltate industria alimentară, a pielăriei şi încălţămintei, industria poligrafică, a lemnului, a materialelor de construcţii etc. în B. există numeroase întreprinderi ale cooperaţiei meşteşugăreşti şi ale sfaturilor populare. în 1961 industria bucureşteană a produs peste o cincime din volumul întregii producţii industriale a ţării, depăşind cu 20% întreaga producţie din 1938 a industriei Romîniei. în 1961 industria bucureşteană, faţă de industria pe ţară, reprezenta: 26,3% din producţia industriei construcţiilor de maşini şi prelucrarea metalelor, 32,1% din industria chimică, 32% din industria textilă (inclusiv tricotaje şi pîslă), 32,7% din industria de confecţii, 27,1% din producţia de pielărie şi încălţăminte. Industria oraşului B. se dezvoltă pe linia profilării şi specializării întreprinderilor. Avînd un corp tehnic de înaltă calificare, o largă bază de cercetări tehnice-ştiinţifice, industria capitalei va produce maşini şi utilaj de înaltă tehnicitate, agregate de mare productivitate şi precizie, instalaţii de mecanizare şi automatizare, necesare ridicării continue a calităţii produselor şi extinderii progresului tehnic în economia naţională. La sfîr-şitul planului de 6 ani întreprinderile industriale vor da o producţie de peste două ori mai mare decît în anul 1959. Vor intra în funcţiune întreprinderi noi; vor fi dezvoltate, reutilate şi dotate cu secţii noi un număr însemnat de întreprinderi, ceea ce va ridica potenţialul industrial al oraşului. în B. există aproape 5 000 de unităţi comerciale. Numai în anii 1960—1961 reţeaua comercială s-a îmbogăţit cu peste 180 de mari unităţi moderne. Instituţiile de învăţămînL ştiinţifice şi sociaUculturale. în B. îşi are sediul Academia R. P. R., cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţară. în oraş funcţionează 63 de institute de cercetări ştiinţifice (institute ale Academiei R.P.R., institute departamentale etc.), care cuprind peste 4 600 de cercetători (1959) din cele mai variate domenii ale ştiinţei şi culturii. Tot aci îşi desfăşoară activitatea 14 institute de în-văţămînt superior: Universitatea, Institutul politehnic, Institutul de petrol, gaze şi geologie, Institutul agronomic „N. Bălcescu“, Institutul medico-farmaceutic, Institutul de construcţii, Institutul de ştiinţe economice „V. I. Lenin“, Institutul pedagogic „Maxim Gorki“, Institutul de arhitectură „I. Mincu“, Institutul de cultură fizică, Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu“, Institutul de arte plastice „Ni-colaie Grigorescu“, Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale“, Institutul pedagogic de trei ani. Numărul facultăţilor din B. a crescut de la 13 în 1938—1939 BUCUREŞTI 437 BUCUREŞTI Ia 47 în 1961 — 1962. în anul şcolar 1961 — 1962 numărul studenţilor care învaţă în aceste facultăţi este de peste 40 000, o dată şi jumătate mai mulţi decît erau în întreaga ţară în 1938. Numărul elevilor cuprinşi în învăţămîntul de cultură generală a crescut de la 92 728 în 1938-1939 la 189 931 în 1961 — 1962. Învăţămîntul profesional şi tehnic este urmat de 36 221 elevi. Numai în anii 1959—1961 au fost construite şi date în folosinţă un număr de 39 şcoli noi cu 750 săli de clasă. La sfîrşitul anului 1961 existau în B.: două biblioteci centrale, 14 biblioteci universitare, 583 biblioteci documentare, 710 biblioteci publice etc., cu peste 19 000 000 de volume. în B. se tipăresc 20 de ziare şi 40 de reviste. Aici apare ziarul „Scînteia“, organul Comitetului Central al P.M.R., care se tipăreşte zilnic în 1 000 000 de exemplare. Majoritatea organelor de presă şi a editurilor din capitală îşi au sediul în Casa Scînteii, clădire monumentală construită în anii puterii populare. O deosebită extindere cunoaşte radioteleviziunea. în B. există numeroase complexe sportive, stadioane, săli de sport etc. Cel mai mare stadion este stadionul din cadrul Complexului sportiv „23 August“, cu o capacitate de 80 000 de locuri; cea mai mare sală de sport este sala din cadrul Complexului sportiv Floreasca, cu o capacitate de 2 400 de locuri, în anii puterii populare, oraşul B. a obţinut realizări importante şi în domeniul ocrotirii sănătăţii. Mortalitatea infantilă a scăzut de la 15,6% în 1938 la 4,1% în 1961. Există 11 maternităţi şi secţii de maternitate, 10 case de naşteri, 11 spitale şi secţii de pediatrie, 13 policlinici şi 228 de circumscripţii medico-sanitare. A crescut numărul total al paturilor de spital de la 9 288 în 1950 la 19 509 în 1961. Spitalele ^ „Emilia Irza“, „Mihai Bravu“, „23 August“, Fundeni etc. sînt, toate, realizări ale regimului democrat-popular. B. a cunoscut transformări radicale în domeniul edilitar urba- nistic, în special în domeniul construcţiilor. Decenii de-a rîn-dul el s-a dezvoltat haotic, fără un plan de sistematizare, în 1948, 60% din clădirile oraşului erau din paiantă şi chirpici; 86% din suprafaţa construită a oraşului era formată din clădiri numai cu parter, 10,3% cu parter şi etaj, 2,7% cu parter şi două etaje şi doar 1 % cu clădiri de peste două etaje. în anii puterii populare, potrivit planului de sistematizare bazat pe cele mai înaintate principii urbanistice, s-a trecut la reconstrucţia socialistă a B.; contrastul dintre centru şi periferie a început să dispară. Au apărut cartiere noi: Ferentari, Floreasca, Bucureştii Noi, Giuleşti etc. Numai cartierul Floreasca numără peste 10 000 de locuitori* S-au construit numeroase cvartale de locuinţe pe şoseaua Mihai Bravu, Drumul Serii, Drumul Taberei, şoseaua Giurgiului, Băneasa, Păsculescu-Tei, Panduri etc. Zeci de noi construcţii de locuit au apărut pe marile artere şi pieţe ale oraşului, ca bulevardele 1848, N. Bălcescu, Gh. Magheru, 6 Martie, Republicii, Calea Victoriei, Piaţa Palatului. Sînt în curs de transformare radicală Calea Griviţei, şoselele Mihai Bravu şi Ştefan cel Mare, bulevardul Dimi-trov, Magistrala Nord-Sud, Piaţa Unirii etc. Ritmul construcţiilor a crescut an de an. Numai în anii 1960—1961 s-au construit în B. aproape 23 000 de apartamente. Importante realizări au fost obţinute şi în alte domenii edilitar-urba-nistice. S-a extins iluminatul electric, reţeaua de distribuţie a apei şi canalizarea. B. a fost unul dintre primele oraşe din lume luminate public cu petrol (1856) şi cu gaz aerian (1871). Acest sistem de iluminat s-a menţinut însă în bună parte, în mod anacronic, pînă după al doilea război mondial, în anii 1950—1960 s-a extins iluminatul electric pe 3 500 de străzi. Consumul de energie electrică a crescut în 1960 de aproape 6 ori faţă de 1938. Au fost pavate străzi cu o suprafaţă mai mare decît s-au pavat timp de 6 decenii în regimul burghezo-moşieresc. în 1961 se distribuia în oraş de aproape trei ori şi jumătate mai multă apă potabilă decît în 1938; lungimea reţelei de distribuţie a apei a crescut în anii 1956—1961 cu 124 km, iar reţeaua de canalizare a crescut în 1961 faţă de 1938 cu 251 km. Opera de reconstrucţie a oraşului B. continuă în ritm susţinut. B. este un oraş al grădinilor. Spaţiul verde pe cap de locuitor era de 5,2 m2 în 1961 faţă de 2 m2 în 1944. Grădinile şi parcurile oraşului (Cişmigiu, Libertăţii, Herăstrău, „23 August“, „N. Bălcescu“, „8 Mai“ etc.), ca şi lacurile (Herăstrău, Băneasa, Floreasca-Tei) şi pădurile dm jurul său (Băneasa, Snagov, Mogoşoaia etc.), oferă populaţiei capitalei condiţii optime de odihnă, de cultură şi de agrement. Arta. în 1961, în B. funcţionau 11 teatre dramatice (printre care o veche tradiţie are Teatrul naţional „I. L. Caragiale“), un teatru de operă şi balet, trei teatre muzicale (de operetă şi de estradă), două teatre de păpuşi, un circ, 74 de cinematografe din reţeaua sfaturilor populare şi 30 de cinematografe sindicale. Pentru producţia de filme funcţionează, din 1950, două studiouri cinematografice : „Bucureşti“ şi „Alexandru Sahia“. în B. activează Filarmonica de stat „George Enescu“, care îşi are sediul la Ateneul R. P. R., formaţiile simfonice şi corale ale Radioteleviziunii, orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru“, orchestra Cinematografiei ş.a. Tot aici îşi desfăşoară activitatea marile ansambluri profesioniste de cîntece şi dansuri (Ansamblul de cîntece şi dansuri al Ministerului Forţelor Armate, Ansamblul de cîntece şi dansuri al Consiliului Central al Sindicatelor, Ansamblul de cîntece şi dansuri al Ministerului Afacerilor Interne, Ansamblul folcloric de cîntece şi dansuri al Sfatului popular al capitalei), ca şi numeroase formaţii artistice de amatori. în anii puterii populare au fost realizate importante construcţii cu destinaţie socială, culturală şi artis^ BUCUREŞTI 438 BUCUREŞTI tică (Teatrul de operă şi balet, Sala Palatului R.P.R. cu 3 000 de locuri, Palatul Radio-televiziunii şi sala de concerte respectivă, Circul de stat cu 2 000 de locuri, Pavilionul Expoziţiei economiei naţionale, numeroase cinematografe, teatre de vară etc.). în B. sînt 38 muzee: Muzeul de artă al R.P.R., Muzeul de istorie a P.M.R., Muzeul „Marx-En-gels-Lenin“, Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa“, Muzeul satului, Muzeul de artă populară al R.P.R., Muzeul militar central etc. Muzeul de artă al R.P.R., cel mai mare muzeu din ţară, poseda aproximativ 65 000 opere de artă (pictură, sculptură, artă decorativă ş.a.). în galeriile muzeului sînt expuse lucrări de pictură, grafică şi sculptură de mare valoare artistică apar-ţinînd unor pictori şi sculptori romîni (Grigorescu, Andreescu, Aman, Tattarescu, Luchian, Băncilă, Brîncuşi, Paciurea, Jalea ş.a.) şi străini (Van Eyck, Rubens, Rembrandt, Tiziano, El Greco, Velasquez, Repin, Serov, Aivazovski, Delacroix, Monet, Sisley, Daumier, Corot, Bourdelle, Rodin, Dalou ş.a.). Monumente istorice: Monumentul eroilor patriei, statuia lui Mihai Viteazul, a lui Gh. Lazăr, a lui I. Heliade-Rădulescu, a lui Mihail Kogăl-niceanu, a lui C. A. Rosetti, a lui D. Golescu, Monumentul eroilor din Dealul Spirei, Monumentul ostaşului sovietic, Monumentul lui V. I. Lenin etc. Ca monumente de arhitectură bisericească veche se numără bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă, Stavropoleos etc. La B. au fost încheiate următoarele tratate de pace: în 1812, tratatul prin care se punea capăt războiului ruso-turc din 1806-1812; în 1886, tratatul prin care se punea capăt războiului dintre Serbia şi Bulgaria; în 1913, tratatul prin care se încheia al doilea război balcanic; în 1918, tratatul de la Buftea impus Romîniei de Puterile Centrale, dar care, datorită înfrîngerii acestora, n-a mai fost aplicat. La B. a avut loc în 1953 al treilea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor, iar în 1958 şi 1961 primul şi cel reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti care au participat la Congresul al III-Iea al P.M.R.; în toamna aceluiaşi an, la B. a avut loc o sesiune a Prezidiului Consiliului Mondial al Păcii. V. şi Republica Populară Romînă. Regiunea B.% regiune admi-nistrativ-economică situată în sudul Republicii Populare Ro-mîne, cu reşedinţa la Bucureşti. Suprafaţa : 20 480 km2. Populaţia:! 673 450 loc. (1961), fără oraşul Bucureşti. Este împărţită în 15 raioane administrative, cu 10 oraşe, dintre care unul regional (Giurgiu). Relief: partea centrală a Cî m-piei Romîne şi lunca Dunării. Climă continentală. Rîuri mai importante: Oltul, Argeşul, Ialomiţa, Dîmboviţa, folosite parţial pentru irigaţii. O deosebită importanţă economică o are Dunărea, care formează graniţa regiunii pe o distanţă de 260 km. Regiunea are numeroase lacuri (Greaca, Călăraşi, Suhaia etc.), bogate în peşte. Soluri: în special cernoziomuri şi soluri aluvionare. Regiunea B. este una de-al doilea Festival internaţional „George Enescu“, care se desfăşoară periodic, o dată la trei ani. Tot aci a avut loc în vara anului 1960 întîlnirea dintre principalele zone agricole ale ţării. Terenurile agricole, care ocupă 81,8% din suprafaţa regiunii, sînt cultivate cu porumb, grîu, orz, ovăz, bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, legume etc. Creşterea vitelor pentru lapte şi carne este dezvoltată mai ales în jurul oraşului Bucureşti. Indus- BUDA 439 BUDAPESTA tria este bazată în special pe prelucrarea materiilor prime agricole. Industria alimentară (principala ramură) dispune de fabrici de zahăr (Giurgiu), fabrici de conserve alimentare (Giurgiu, Buftea, Valea Roşie), mori (Olteniţa). Industria uşoară este reprezentată prin Ţesă-toria ,,Teleorman“ de la Roşiorii de Vede, fabrica de vată de Ia Buftea şi staţiunea de egrcnat bumbacul de la Alexandria* în industria grea, cea mai importantă întreprindere este Şantierul naval Olteniţa* Dezvoltarea de perspectivă a regiunii B. este legată de lucrări de irigaţie şi de desecări în scopul dezvoltării intensive a agriculturii. încheierea colectivizării în regiune a creat condiţii oplime pentru realizarea acestor obiective. în regiune, în 1961, funcţionau 1 100 de şcoli de cultură generală, 718 cămine culturale şi 145 de case de citit, I 057 de biblioteci publice, 300 de cinematografe, două teatre şi patru muzee. Organ de presă al Comitetului regional Bucureşti al P.M.R. şi al Sfatului popular al regiunii Bucureşti: „Steagul roşu“. Buda, sat în raionul Buhuşi, regiunea Bacău, unde s-a descoperit o aşezare paleolitică din aurignacianul superior (c. 70-000 — c. 8000 î.e.n.). Caracteristic pentru aşezarea de la B. este locul de cult unde vînă-torii depuneau picioare de bour şi oase de ren. Buda, Alexandru (sec. XIX), om politic bănăţean, unul dintre conducătorii romînilor din Banat şi Crişana în timpul revoluţiei de la 1848 din Ungaria şi Transilvania. Ca deputat în parlamentul de la Budapesta, s-a raliat, împreună cu Eftimie Murgu şi Aloisiu Vlad, aripii de stînga a acestuia şi a luat parte activă la lupta împotriva deputaţilor nobilimii, pentru desfiinţarea rămăşiţelor feudale, pentru unirea forţelor revoluţionare ale romînilor şi ungurilor. Budagov, Ruben Alexandro-vici (n. 1910), romanist sovietic, profesor la Universitatea din Moscova. Are lucrări de lingvistică romanică, dintre care unele consacrate limbii romîne, şi lucrări de lingvistică generală. Op. pr.: „Studii de lingvistică“ (1953); „Studii asupra sintaxei limbii romîne“ (1958); „Introducere în ştiinţa limbii“ (1958, trad. rom. 1961). Budai-Deleanu, Ioan (c. 1760—1820), scriitor romîn şi cărturar iluminist, reprezentant de seamă al Şcolii ardelene^ A scris lucrări istorice, filologice şi literare. în lucrările sale, multe rămase în manuscris, B.-D* a militat pentru apărarea drepturilor populaţiei romîneşti din cadrul Imperiului habs-burgic. Deşi în scrierile sale filologice („Temeiurile gramaticei romîneşti“, „Teoria ortografiei romîneşti cu slove latineşti“, „Lexicon romînesc-nem-ţesc şi nemţesc-romînesc“ etc.) şi-a însuşit idei ale şcolii latiniste, el a respins totuşi încercările de latinizare forţată a limbii romîne, caracteristice acestei şcoli. Opera literară de căpetenie a lui B.*D., poemul eroicomic „Ţiganiada“, tipărit postum în revista „Buciumul romîn“ (1875 şi 1877), este cea mai izbutită lucrare de acest gen din literatura ro-mînă. Alegînd un subiect alegoric (peripeţiile hazlii sau dramatice ale unei armate ţigăneşti, constituite din porunca lui Vlad Ţepeş, în timpul unui război cu turcii) şi bazîn-du-se pe creaţia folclorică, scriitorul a creat o viguroasă operă satirică realistă, pătrunsă de patriotism. Prin critica pe care o face monarhiei despotice, nobilimii arogante şi făţarnice, clerului corupt, lăcomiei şi arivismului burgheziei, B.~D. a lovit în orînduirea feudală, s-a ridicat împotriva asupririi naţionale şi sociale a poporului. A combătut obscurantismul şi fanatismul religios. Cu „Ţiga-niada“, poezia romînească face un mare pas înainte. Personajele poemului sînt puternic individualizate, versificaţia bogată, figurile de stil de o rară expresivitate. Un alt poem satiric, „Trei viteji“, alcătuit din episoade scoase din prima variantă a „ Ţiganiadei“, a rămas neterminat. Budai Nagy [bûdo-i nÿghi], Antal (?—1438), fruntaş al răscoalei iobagilor romîni şi maghiari din Transilvania din anii 1437—1438. A fost comandantul unui detaşament de răsculaţi care se îndrepta spre oraşul Cluj. A fost prins în urma unei lupte care s-a dat lîngă Cluj şi ucis de nobili în ianuarie 1438. Este cunoscut şi sub numele de Anton cel Mare din Buda, Budakalász, localitate în R.P. Ungară, în apropierea Budapestei, unde, în 1952, s-a descoperit, într-un cimitir da-tînd din eneolitic, un vas tetrangular avînd în locul picioarelor patru roţi, cea mai veche mărturie despre existenţa căruţei în Europa centrală. Budapesta, capitala R. P. Ungare, situată în Cîmpia Dunării mijlocii, pe ambele maluri ale fluviului, formată din două părţi: Buda, pe malul drept, muntos, şi Pesta, pe malul stîng, în cîmpie. 1 807 000 loc. (1960), reprezentînd aproape o cincime din populaţia ţării. B. dă jumătate din producţia industrială a R. P. Ungare; industrie constructoare de maşini (de transport, electrotehnice, maşini-unelte), siderurgică şi metalurgică neferoasă, chimică, textilă, alimentară etc. Cel mai important centru politic, cultural şi ştiinţific al ţării. Aici este sediul C.C. al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, al guvernului revoluţionar mun-citoresc-ţărănesc şi al Adunării de Stat a R. P. Ungare; tot în B. se află Academia R. P. Ungare şi principalele instituţii culturale şi de învăţămînt superior. Condiţiile naturale au favorizat crearea, în centrul oraşului, a unui impozant ansamblu arhitectonic, din care fac parte podurile de peste Dunăre, cetatea şi palatul de pe dealul Gellért, clădirea Adunării de Stat (fostul parlament) în stil neogotic, Opera de stat etc. B. are numeroase muzee, bogat înzestrate, printre care Muzeul de arte frumoase, Galeria naţională de artă, înfiinţată în anii regimului democrat-popular etc. Istoric. în antichitate oraşul era colonie romană (sub numele de Aquincum). După cucerirea Panoniei de către unguri (începutul sec. al X-lea), cele două aşezări slave din stînga şi din dreapta Dunării, Pesta şi Buda, au devenit oraşe, iar din 1361 Buda a ajuns capitala Ungariei. Mai întîi Pesta (1526), apoi BUDDHA 440 BUDISM Buda (1541) au fost ocupate de turci, Buda devenind centrul paşalîcului cu acelaşi nume. După izgonirea turcilor din cele două oraşe (1686), ele au intrat în stăpînirea Habsburgilor. Din unirea lor, în 1872, a rezultat oraşul B., ales capitală a Ungariei în cadrul statului austro-ungar. De la sfîrşitul sec. al XlX-leá, B. a fost centrul mişcării muncitoreşti revoluţionare din Ungaria, iar în 1919 principalul centru al revoluţiei proletare din Ungaria, devenind capitala Republicii Sovietice Ungare. în februarie 1945, oraşul a fost eliberat din mîi-nile hitleriştilor de Armata Sovietică. La eliberarea B. au participat şi unităţi ale Armatei Romîne. Buddha (cuvînt sanscrit în-semnînd „iluminat“), fiinţă care, după religia budistă, a dobîndit gradul suprem de perfecţiune, atingînd starea de nirvana. Panteonul budist cuprinde peste o mie de B. în sens restrîns, B. este epitetul legendarului Siddhartha Gautama, numit şi Sakia (Şakia) Muni („pustnicul din neamul Sakia“). Potrivit tradiţiei budiste, Gautama descindea dintr-o familie de prinţi; la vîrsta de 29 de ani el şi-ar fi părăsit palatul şi s-ar fi retras în pustiu, devenind propovăduitorul unei religii noi. Budé [biidé7, Guillaume (1468—1540), umanist francez, unul dintre marii elenişti ai Renaşterii. La insistenţele lui, regele Francisc I a înfiinţat Collège du Roi (1530), azi Colegiul Franţei (Collège de France), centrul învăţămintului umanistic al Franţei. Budeanu, Constantin I. (1886— 1959), inginer electro-tehnician romîn.  fost membru al Academiei R.P.R. şi profesor la Institutul politehnic din Bucureşti. A avut o bogată şi rodnică activitate ştiinţifică, valorificată prin numeroase lucrări publicate în ţară şi în străinătate. în lucrările sale sînt tratate probleme de electrotehnică, mai ales probleme ale regimului deformant, ale puterii reactive, raţionalizarea sistemelor de unităţi etc. A fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice inter- C. I. Budeanu naţionale şi vicepreşedinte al Comisiei de automatizare a Academiei R.P.R. Budionnîi, Semion Mihai-lovici (n. 1883), mareşal al Uniunii Sovietice şi Erou al Uniunii Sovietice. Membru al P.C.U.S. din 1919. în timpul războiului civil a comandat Armata I de cavalerie, care a avut un rol important în zdrobirea armatelor contrarevolu- Budapesta. Vedere de pe dealul Gellert ţionare ale lui Denikin, a armatei Iui Vranghel şi a panilor poloni. Este membru supleant S. M. Budionnîi al C.C. al P.C.U.S. şi membru în Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. budism, una dintre religiile cele mai răspîndite în Asia, născută în India veche în sec. VI—V î.e.n. Potrivit legendei, b. a fost întemeiat de Buddha (Siddhartha Gautama). A apărut ca o mişcare ideologică îndreptată împotriva sistemului de castă brahmanic, reflectînd nemulţumirea unor pături sociale lipsite de drepturi în societatea sclavagistă indiană. în sînul b. vechi au existat unele elemente materialiste şi de dialectică spontană (ex. ideea cauzalităţii, concepţia atomística, principiul transformării etc.). Ideea centrală a religiei b. este aceea că, datorită căutării continue a plăcerii, viaţa este un izvor de suferinţă şi de iluzii. De aici credinţa că salvarea de suferinţă se poate obţine numai prin renunţarea la orice plăceri, BUENAVENTURA 441 BUFON Buenos Aires. Piaţa Congresului prin „perfecţionarea spirituală4*, a cărei supremă treaptă ar fi nirvana. B. a proclamat o egalitate religioasă iluzorie a camenilor. Prin pesimismul său extrem, precum şi prin ascetism, pasivitate şi propovăduirea neîmpotrivirii la rău, doctrina b. este în ansamblul ei reacţionară, frînînd lupta maselor pentru progres. B. a exercitat o puternică influenţă asupra creştinismului. în India, numărul budiştilor este astăzi neînsemnat. în prezent, b. este mai răspîndit în China, Japonia, Ceylon, Coreea, R. P. Mongolă, Birmania, Tailanda şi în alte ţări asiatice. în Tibet el a îmbrăcat forma lamaismului. V. şi h i-nayana ; mahayana; hinduism. Buenaventura, oraş în Columbia, cel mai important port al ţării la Oceanul Pacific. 54 970 locuitori (1955). Export de cafea, zahăr. Bueno da Silva, Bartolomeo (sec. XVII), explorator brazilian poreclit de indieni Marele Diavol (Anhanguera ), pentru îndrăzneala sa. I se atribuie descoperirea regiunii pe care astăzi se află statul Goias din Brazilia. Buenos Aires, capitala Argentinei, port situat în golful La Plata, cel mai mare oraş din America de Sud. 6 763 000 loc. (I960), inclusiv suburbiile. Unul dintre cele mai însemnate porturi şi noduri feroviare ale continentului american. Prin B.A. trec circa trei sferturi din mărfurile destinate comerţului exterior al ţării. Jumătate din numărul muncitorilor industriali ai Argentinei sînt concentraţi în B.A. Industrie alimentară (mari abatoare, fabrici de conserve), textilă, de pielărie şi chimică. Principalele ramuri industriale sînt controlate de capitalul străin (S.U.A. şi Anglia). Important centru cultural. Oraşul a fost înfiinţat în 1535 de coloniştii spanioli. buf (TEATRU), categorie a comicului, caracterizată prin accentuarea caricaturală a trăsăturilor personajelor şi prin tratarea grotescă a situaţiilor dramatice. V. şi comedie. Buffalo [báfalou], oraş în S.U.A. (statul New York), pe malul lacului Erie, în apropiere de cascada Niagara. 1 307 000 loc. (1960), inclusiv suburbiile. Industrie siderurgică, electro-chimică (aluminiu), alimentară, constructoare de maşini (avioane). Oraş de interes turistic, legat direct de cascada Niagara printr-0 cale ferată. BuííonfbüfÓ], Georges Louis Leclerc (1707— 1788), naturalist francez, unul dintre întemeietorii învăţăturii despre dezvoltarea naturii în general şi a naturii organice în special. A fost director al Grădinii botanice din Paris (Jardin des Plantes). Opera sa de bază, „Istoria naturală“, apărută în perioada 1749—1788 în 36 de volume, este o descriere a organismelor vii în condiţiile lor naturale. Spre deosebire de K. Linné, care susţinea ideea invariabilităţii speciilor, B. a emis ideea progresistă despre varia-bilitatea speciilor sub influenţa condiţiilor de mediu (climă, hrană etc.). în lucrarea „Teoria Pămîntului“ (1749) a formulat G. Buffon ipoteza originii naturale a Pămîntului. Lucrarea fiind condamnată de biserică, B. a fost silit să-şi retracteze ideile, dar în 1778 le-a reafirmat într-o formă şi mai hotărîtă, în noua sa lucrare „Despre epocile naturii“. Opera lui B. a exercitat o mare influenţă asupra mate-rialiştilor francezi din sec. al XVIII-lea. Preocupat şi de probleme de stil („Discurs asupra stilului“, 1753), B. a definit caracterul individual al acestuia prin formula: „Stilul e omul însuşi“. bufniţă (Bubo bubo), cea mai mare pasăre răpitoare de Bufniţă noapte, din familia strigidelor, cu penaj bogat, de culoare brună-ruginie, cu dungi negre şi galbene, cu cap mare şi cu ochi galbeni-portocalii mari şi apropiaţi unul de altul, cu smocuri (corniţe) lungi şi negre de pene pe frunte. Scoate un strigăt care seamănă cu o văi-tare. Se hrăneşte cu şoareci şi cu păsări. Este răspîndită în Europa, în Asia şi în Africa, în R.P.R. este mai răspîndită în Dobrogea şi pe malurile Dunării, mai puţin în pădurile de munte din Banat şi din Transilvania. Se mai numeşte şi buhâ. bufon 1. (în teatrul vechi) Actor comic. 2. Personaj îm- BUFTEA 442 BUGET Bufon brăcat în haine groteşti, care Întreţinea, prin acţiuni hazlii şi vorbe de duh, o atmosferă de veselie la curţile regeşti. 3. (Prin extensiune, cu nu-anţă peiorativă). Persoană care a~ muză pe cei din jurul său cu vorbe de duh, imitaţii, mimici groteşti etc. Figura b. apare în operele lui Homer şi este menţionată de Seneca, Marţial, Suetonius. Frescele din Pompei confirmă prezenţa b. în societatea romană. Ei reapar şi în scrierile unor istorici din epoca de după prăbuşirea imperiului roman, iar din sec. al V~lea sînt cunoscuţi sub denumirea de jongleri sau nebuni (Franţa). V. si măscărici. Buftea, comună în reg. Bucureşti. 8 430 loc, (1961). Fabrică de vată, de conserve de legume. Aici se găseşte Centrul cinematografic jB., unul dintre cele mai mari şi mai perfecţionate centre cinematografice din Europa, construit între anii 1951 şi 1960. înzestrat cu aparatură modernă, cu patru platouri de filmare, cu numeroase studiouri de sonorizare, labo- Tratatul, semnat în înţelegere cu Antanta, prevedea cedarea către Puterile Centrale a unor însemnate părţi din teritoriul Romîniei, extinderea monopolului capitalului german asupra economiei ţării etc. El însemna de fapt jefuirea organizată a bogăţiilor ţării şi transformarea Romîniei într-o colonie a imperialiştilor germani. încheind r. de la B.t guvernul burghezo-moşieresc a urmărit obţinerea sprijinului Puterilor Centrale în vederea înăbuşirii luptei revoluţionare a maselor muncitoare din ţara noastră şi pentru organizarea agresiunii anti-sovietice. Tratatul şi-a pierdut valabilitatea după înfrîngerea Germaniei şi Austro-Ungariei în primul război mondial (1918). Bug, fluviu în U.R.S.S., în partea sud-vestică a R.S.S. Ucrainene. Lungimea: 792 km. Izvorăşte din partea mlăştinoasă a regiunii Hmelniţk şi se varsă în Marea Neagră prin-tr-un liman. în cursul inferior este navigabil. buget 1* (FIN.) Listă a veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale organelor administraţiei locale de stat, ale unei instituţii, organizaţii etc. pe o anumită perioadă de timp (an, diferă de la o orînduire social-economică la alta. în capitalism, 6. de 5. este un instrument de redistribuire a venitului naţional în favoarea claselor exploatatoare. Statul capitalist îşi procură resursele bugetare, în proporţie covîrşitoare, din impozitele percepute de la populaţie. Cînd aceste venituri, considerate ordinare, nu acoperă cheltuielile bugetare, şi aceasta se întîmplă aproape an de an, statul capitalist apelează la împrumuturi sau la emisiune de bani de hîrtie. în prezent, resursele b. de s., în capitalism, se cheltuiesc în cea mai mare parte pentru militarizarea economiei (ex., în b. S.U.A. pe 1962-1963, cheltuielile militare reprezintă circa 60% din totalul alocărilor bugetare). O parte tot mai mare din ‘ cheltuieli se fac pentru întreţinerea aparatului biro-cratic-poliţienesc de asuprire a maselor muncitoare, pentru plata dobînzilor # şi anuităţilor aferente datoriei publice şi adesea, mai ales în imperialism, pentru acordarea de subvenţii marilor întreprinderi monopoliste. Cheltuielile pentru învăţămînt, cultură, sănătate* asigurări şi asistenţă socială ocupă un loc cu totul neîn- Buftea. Centrul cinematografic ratoare de prelucrare a peliculei, ateliere proprii etc., el constituie o puternică bază tehnică-materială pentru dezvoltarea creaţiei cinematografice din R.P.R.—Tratatul preliminar de la B., tratat înrobitor, semnat de guvernul burghezo-moşie-resc romin cu Puterile Centrale, la 5 martie 1918, la Buftea. trimestru, lună).—B. de stat, listă centralizatoare care exprimă în formă bănească veniturile organelor puterii şi administraţiei de stat şi destinaţia acestor venituri. Formarea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale pe care le exprimă 6. de s. semnat în b, de s. în imperialism, b. de s. se încheie în mod sistematic cu deficite, din cauza sporirii considerabile a cheltuielilor legate de pregătirea şi ducerea de războaie, de organizarea de blocuri militare, de înăbuşirea mişcării muncitoreşti, de crizele economice etc. în socialism, 6. de s. repre- BUGETUL DE STAT AL R.P.R. 443 BUGETUL DE STAT AL R.P.R. zintă planul financiar de bază al statului, care reflectă relaţiile de formare şi de repartizare planificată a resurselor băneşti, în scopul asigurării reproducţiei socialiste lărgite şi al ridicării continue a nivelului de trai al populaţiei. Aceste resurse provin, în proporţie covîr-şitoare, din veniturile întreprinderilor şi organizaţiilor economice şi numai într-o mică măsură din veniturile populaţiei. întocmit în strînsă concordanţă cu planul de stat, b, de s. asigură mijloacele băneşti necesare dezvoltării economiei naţionale, înfloririi culturii, ocrotirii sănătăţii oamenilor muncii, precum şi satisfacerii celorlalte nevoi obşteşti (apărarea ţării, ^ întreţinerea aparatului administrativ de stat etc.), ceea ce determină caracterul productiv şi profund democratic al cheltuielilor b. de s. în socialism. El exprimă relaţiile de distribuire şi de redistribuire a unei importante părţi a venitului naţional în interesul oamenilor muncii. B. de s. în socialism se întocmeşte şi se execută cu depăşirea veniturilor asupra cheltuielilor, ceea ce constituie un indiciu al trăiniciei economiei şi finanţelor statului socialist.—B. deficitar» buget întocmit sau executat cu cheltuieli mai mari decît veniturile; se întîlneşte destul de frecvent în statele capitaliste, mai cu seamă în perioada crizei generale a capitalismului.—S. excedentar, buget întocmit sau executat cu depăşirea veniturilor asupra cheltuielilor; este specific orînduirii socialiste. 2. (STATIST.) Buget de familie, sistem de evidenţă bilanţieră a volumului şi a structurii veniturilor, a cheltuielilor şi mai ales a consumului unor familii aparţinînd diferitelor categorii ale populaţiei. B. de /. este folosit pentru calcularea minimului de trai şi pentru caracterizarea nivelului de trai. bugetul de stat al R.P.R., planul financiar de bază al statului. Veniturile sale provin în proporţie de peste 94% (1962) din întreprinderile socialiste, sub forma cotelor-părţi din beneficii şi a „impozitului pe circulaţia mărfurilor“, şi intr-o măsură redusă din taxele de la populaţie. în 1962, încasările din impozite şi taxe de la populaţie reprezintă numai 5,6% din totalul veniturilor b. de s. al R.P.R. Resursele bugetare sînt folosite în proporţie de aproximativ 85% pentru dezvoltarea economiei socialiste şi pentru finanţarea acţiunilor social-culturale. B. de s. al R.P.R. asigură mijloacele băneşti necesare industrializării socialiste a ţării, dezvoltării agriculturii socialiste şi a celorlalte ramuri economice, ca şi ridicării nivelului cultural al populaţiei, îmbunătăţirii asistenţei medicale şi sociale a celor ce muncesc etc. Numai în 1962 se prevede pentru finanţarea economiei naţionale suma de 49,511 mi- liarde lei, iar pentru acţiunile social-culturale o sumă de 16,964 miliarde Iei. Statul a-cordă de asemenea sprijin financiar întreprinderilor coo- peratist-colectivjste, pentru întărirea lor economică şi organizatorică. Cheltuielile pentru apărare ocupă un joc redus în b. de s. al R.P.R., repre-zentînd 5,1% din totalul cheltuielilor bugetare pe anul 1962. B* de s» al R.P.R» se întocmeşte şi se execută cu excedent, ceea ce reflectă consolidarea sistemului bănesc al ţării. în componenţa lui intră bugetul republican, care cuprinde veniturile şi cheltuielile administrate de organele centrale ale puterii şi administraţiei de stat, şi bugetele locale, care EXECUŢIA BUGETULUI DE STAT AL R.PR. /NANII 1950, 1955,1961 M 1950 1955 1961 MILIOANE % MILIOANE % MILIOANE °/p LEI FATA Di LEI FATA DE LEI FATĂ Di tOTAL tOTAL TOTAL VENITURI 19 965,3 100 44486,7 100 66/42,2 too % FAŢĂ DE 1950 100 223 331 BUGETUL REPUBLICAM 18134,1 90J8 396118 89,0 56708,1 85.7 O/o FATA DE 1950 100 218 313 VENITURI DIN 11373# 62,7 23184.5 58,5 35402,6 62.5 DIN ÎNTREPR. SOCIALISTE CARE: IMPOZITE PE 1420,5 7,8 3571.9 9,0 3656,5 6,4 VENIT. POPULAŢIEI BUGETELE LOCALE 771,4 3,9 2804,0 6,3 5532J 8,4 (VENITURI PROPRII) °/o FAŢĂ DE 1950 100 363 717 BUGETUL ASIGURĂRILOR 1059,0 5,3 2070,9 4.7 3902.0 5,9 SOCIALE DE STAT °/o FAŢĂ DE 1950 WO 195 368 CHELTUIELI 19073,2 100 42915,7 100 63684.7 m °/o FAJ DE 1950 100 225 334 DIHCÂRE: FINANŢAREA ECO¬ 10009,1 52,5 25532,1 59,5 41029,0 64J NOMIEI NAŢIONALE CHELTUIELI SOCIAL- 3444,9 18,/ 6809,8 15,9 15595,9 24,5 CULTURALE APĂRAREA ŢÂR// 3246,4 no 4 226j 7 9,8 3639,1 5,7 ADM/N/STRAT/A 1491,9 7,8 1365,1 3,2 1793,7 2,8 DE STA Ţ BUGLGVIAN 444 BUJOR cuprind veniturile şi cheltuielile administrate de organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (sfaturile populare). bugloviân (STRAT,), subetaj al mediteraneanului superior, specific Europei de sud-est, cu caracteristici paleontologice intermediare între tortonian şi sarmaţian. în R.P.R., depozite ale b. s-au găsit în Subcarpaţi: valea Buzăului, valea Teleaje-nului (reg. Ploieşti), în regiunea Bacău, în valea Gilortului (Oltenia) etc. buhai 1. (ZOOTEHN.) V. taur. 2. (MUZ.) Instrument muzical popular, format dintr-o pu-tinică cu fundul din piele de oaie argăsită, prin centrul căreia trece o şuviţă de păr de cal. Trăgînd cu degetele umezite pe şuviţa de păr, b. scoate sunete a- semănătoare cu mugetul taurului; ele însoţesc urarea de anul nou a flăcăilor care merg cu plugu- Buhai (2) şorul. buhai-de-bâltă (ZOOL.) a) (Hydrophilus piceus), nume dat mai multor specii de gîndaci 1 mari de apă, cu corpul în formă de elipsă, de culoare neagră, neted şi lucios, cu picioarele acoperite de peri deşi şi lungi, adaptate la înot. Trăieşte în bălţi, heleşleie şi rîuri, atît ca larvă cît şi ca adult, b) (Bom-bina bombina), broască mică (lungă de circa 5 cm), răspîn-dită în bazinele mici de apă, uneori şi în mlaştini. Buhali, Larbi (n. 1912), prim-secretar al C.C. al P.C. din Algeria (din 1947). Membru al acestui partid din 1934 şi membru al C.C. din 1937. între anii 1936 şi 1940, secretar al organizaţiei Ajutorul popular algerian. în perioada 1940—l 943 a fost deţinut într-un lagăr de concentrare. Buhara, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Uzbekă, situat în valea Zeravşan. 69 000 loc. (1959). Industrie uşoară (combinat textil) şi alimentară (combinat de carne). Vechi centru comercial, meşteşugăresc şi de artizanat, vestit mai ales prin covoarele de Buhara, prin încrustaţii pe metal etc. Monumente arhitectonice din sec. X—XVII.—Istoric. Vechi oraş medieval, cunoscut încă din antichitate şi menţionat în sec. al V-lea e.n. în cronici chineze. Capitală a hanatului uzbec cu acelaşi nume, întemeiat la începutul sec. al XVI-lea pe ruinele statului timurizilor. între 1753 şi 1920 B. a fost emirat, din 1868 sub protectoratul Rusiei. O răscoală populară, sprijinită de Armata Roşie, a răsturnat în 1920 puterea feudalilor şi a proclamat Republica Populară Sovietică Buhara. în 1924— 1925, teritoriul republicii a intrat în componenţa R.S.S. Uzbece, R.S.S. Turcmene şi R.S.S. Tadjice. buhă 1« V. bufniţă. 2. Buha semănăturilor (Agrotis segetum)t fluture nocturn mic, cu aripile anterioare galbene-cenuşii, cu trei pete şi două dungi transversale în formă de zigzag; aripile posterioare la mascul sînt albe, iar la femelă cenuşii. Larva sa dăunează unor plante industriale şi cerealelor. Buhturi (820—897), poet arab de curte, născut în Siria, autor al unei ample culegeri de poezii, denumită „Divan“ (editată în 1883) şi al antologiei poeziei arabe vechi „Hamassa“ (editată în 1910), în care sînt grupate peste 1 400 de poezii. Buhuşi, oraş raional în reg. Bacău, reşedinţă de raion. 14 000 loc. (1961). Fabrica de postav din B., înfiinţată în 1885 de către colonelul moldovean Eugeniu Alcaz, este una dintre cele mai vechi fabrici de acest fel din Romînia. A fost dezvoltată şi modernizată în anii puterii populare, construindu-se o filatură de lînă cardată, o nouă hală pentru ţesătoria de bumbac, filatură de celofibră, o filatură de lînă pieptănată, precum şi o vopsitorie modernă.—Raionul B., cu 97 200 loc. (1961), are un caracter agricol; se cultivă grîu, porumb şi plante tehnice. buiandrug (CONSTR.), grindă mică, de beton armat, de zidărie, de metal, de lemn, aşezată deasupra golului destinat unei ferestre, unei uşi etc. pentru a susţine porţiunea de zidărie de deasupra acestui goL Buicliu, Cristea Ştefan (1857—1918), medic romîn. A fost profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. Este unul dintre întemeietorii clinicii medicale romîneşti. Op. pr.: „Isterie şi ipnotism“(1885), „Lecţiuni clinice asupra semiologiei cardiace“ (1888). buiestru, a 1 i u r ă în care animalul se deplasează prin mişcarea în acelaşi timp a membrelor laterale, astfel că se aud două bătăi ale copitei. Buiucliu, Theodor (1837— 1897), pictor romîn. A studiat Ia Iaşi, apoi la Paris. Autor de peisaje pictate îngrijit, dar într-o manieră convenţională („Lunca din Mirceşti“, „O vedere pe malul Prutului“). bujie (MAS.), organ al unui motor cu aprindere electrică, fixat în chiulasa blocului-motor, care serveşte la aprinderea amestecului carburant în cilindru prin producerea unei scîntei electrice între doi electrozi. bujor, denumire dată speciilor de plante din genul Bujor Paeonia, familia ranunculacee-lor. în R.P.R. este cultivat mai frecvent, ca plantă decorativă, de grădină (Paeonia officinalis), cu flori mari roşii, roz sau albe. Bujor, comună, reşedinţă de raion, în reg. Galaţi. 6260 loc. (1961). — Raionul fî., cu 90 640 loc. (1961); are o economie agricolă în care se îmbină culturile de cereale şi de floarea-soarelui cu pomicultura şi viticultura, precum şi cu creşterea vitelor cornute mari. Bujor, Paul (1862—1952), biolog şi scriitor romîn, membru al Academiei R.P.R. Ca student la Paris în 1887, el a activat în cadrul cercurilor socialiste, iar la Geneva, unde şi-a continuat studiile, a lucrat bOkk 446 BULETIN pe tărîm politic şi social, alături de Plehanov şi de alţi revoluţionari ruşi din emigraţie. Ca profesor de morfologie animală la Universitatea din Iaşi, a depus o bogată activitate didactică, formînd numeroase cadre de cercetători ştiinţifici* S-a făcut cunoscut prin lucrările sale de anatomie comparată, hidrobiologie şi biologie experimentală. A fost colaborator al revistei „Contemporanul“ şi unul dintre directorii revistei „Viaţa romî-nească“. în nuvelele şi schiţele sale, Bujor a combătut militarismul şi a susţinut P. Bujor justeţea cauzei ţărănimii răsculate în anul 1907. Biikk, masiv muntos în nordul R. P. Ungare. Altitudine maximă: 957 m. Este alcătuit din roci calcaroase şi andezitice. Prezintă forme carstice dezvoltate şi este acoperit de întinse păduri de fag. Bulahovski, Leonid Arse-nievici (1888—1961), lingvist sovietic; a fost profesor la Universitatea din Kiev şi membru al Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Ucrainene. Are numeroase lucrări de fonetică şi gramatică a limbilor slave, de istorie a limbii ruse literare şi de lingvistică generală. Bulandra, Tony (1881 — 1943), actor romîn, elev al lui C. Nottara. Şi-a desăvîrşit studiile în Franţa cu Mounet- * Sully. A jucat adesea alături de soţia sa, Lucia S t u r d z a-Bulandra. A interpretat cu o înaltă ţinută artistică roluri de protagonist, ca Don Ro-drigue din „Cidul“ lui Corneille, Karl Moor din „Hoţii“ de Schiller, Hamlet din piesa cu acelaşi nume de Shakespeare, Baronul din „Azilul de noapte“ de Gorki, precum şi roluri T. Bulandra din repertoriul aşa-zisului „teatru de salon“ al vremii. Bulavin, Kondrati Afanasie-viei (c. 1660—1708), conducătorul unei mari răscoale a ţăranilor şi cazacilor din regiunea Donului şi a Volgăi mijlocii (1707—1708) împotriva extinderii relaţiilor iobăgiste în a-ceste regiuni. Bulawayo, oraş în Federaţia Rhodesia-Nyasaland. 143 000 îoc. (1957), inclusiv suburbiile. Nod feroviar şi centru comercial. întreprinderi alimentare, textile şi pentru prelucrarea aurului. bulă, pecete de aur, de argint sau de plumb, care, în antichitate şi în evul mediu, se ataşa unui act pentru a-1 autentifica. Prin extensiune, s-a dat acest nume şi actului care purta o astfel de pecete.—B. de aur, act solemn, emis în evul mediu de puterea centrală, care purta o pecete de aur, simbol al importanţei. Mai cunoscute au fost: b. de a. a lui Andrei al II-lea, regele Ungariei, prin care se confirmau privilegiile feudalilor (1222), şi b. de a. a lui Carol al IV-Iea, împăratul Germaniei, prin care se stabilea modul de alegere a împăratului de către principii electori (1356).—B. papală, act solemn, emis de cancelaria papală, care purta o pecete de plumb. bulb L (BOT.) Lăstar sub-pămîntean metamorfozat, cu axul (tulpina) în formă de disc, de care sînt prinse frunze modificate în formă de tunici (la ceapă) sau de solzi (la crin). în b. se acumulează substanţele hrănitoare de rezervă. Sînt ca- racteristici pentru multe specii din familia liliaceelor (ceapa, laleaua etc.). 2. (ANAT.) Bulb pilos, partea terminală, umflată a rădăcinii firului de păr. La firul de păr în plină vitalitate, b.p. este excavat, acoperind o papilă dermică.—B. rahidian, segment inferior al creierului, situat între măduva spinării şi protuberanţă. Are forma unei umflături, care continuă măduva în partea ei superioară. Sin. mielencefal bulbii (BOT.), lăstar cu ax scurt, cu frunze în formă de solzi cărnoşi. Se formează fie pe partea aeriană a tulpinilor, la subsuoara frunzelor sau în locul florilor, fie sub pămînt, la subsuoara bulbilor. B. servesc de obicei ca organe de înmulţire vegetativă şi de depozitare a substanţelor de rezervă (ex. b. de la usturoi, numiţi şi „căţei“). buldozer 1. (DRUM.) Maşină rutieră, constituită dintr-un tractor pe şenile şi avînd montată în faţă o lamă prevăzută la partea inferioară cu un cuţit. Este utilizată pentru săparea, nivelarea şi transportarea pe distanţe mici a pămîntului, a zăpezii sau a materialelor în vrac. 2« (TEHN.) Presă orizontală de matriţat şi de îndoit, în general, la cald. Berbecul acesteia este pus în mişcare de un mecanism cu manivelă. Se construiesc b. pînă la o forţă de apăsare de 500 t. Operaţia de matriţare şi de îndoire poate fi însoţită uneori şi de găurire sau tăiere. buletin 1. Scurt comunicat (periodic) cu caracter oficial, cuprinzînd ştiri şi scurte comentarii privind evenimentele la ordinea zilei, difuzat prin radio, televizor etc. sau publicat de către o agenţie de presă sau de către serviciul de presă al unei instituţii (ex. b. de ştiri). 2. Publicaţie periodică cu conţinut politic, ştiinţific sau literar (ex. Buletinul ştiinţific al Academiei R.P.R.), cu scurte dări de seamă asupra activităţii unei instituţii sau cu informaţii de specialitate (ex. b. bibliografic).—B. de preco-mandâ, listă de cărţi în curs de tipărire, publicată de marile edituri sau colecturi spre a fi trimisă bibliotecilor cu scopul BULETIN 446 BULGARI Bulevardul Dinicu Golescu din Bucureşti de a le înlesni comandarea cărţilor de care au nevoie.—fî, signaletic, publicaţie bibliografică de informare curentă, prin care se semnalează publicaţiile noi sau intrate recent în fondurile unei biblioteci. 3. Bu~ letin de identitate, document (carnet) oficial prin care se atestă identitatea cetăţenilor ro-mîm. El cuprinde numele, prenumele şi domiciliul, anul, luna, ziua şi locul naşterii, precum şi fotografia persoanei căreia i-a fost eliberat. în R.P.R. b. de u este documentul de bază în stabilirea identităţii şi se eliberează de organele miliţiei. 4, Buletin de vot, imprimat care cuprinde numele candidaţilor la o alegere şi prin care alegătorii îşi exprimă votul. „Buletin“, ziar al Uniunii patrioţilor, organizaţie de masă condusă de Partidul Comunist din Romînia, editat la Bucureşti şi răspîndit ilegal. S-au păstrat 28 de numere, începînd de la 28 ianuarie 1942 pînă la 15 septembrie 1943. A militat activ pentru organizarea mişcării patriotice în vederea ieşirii Ro-mîniei din războiul antisovietic, pentru întoarcerea armelor împotriva armatelor hitleriste, pentru răsturnarea regimului fascist antonescian şi instaurarea unui guvern democrat. Ziarul a fost răspîndit în rîn-durile intelectualităţii progresiste, ale micii burghezii şi ale altor pături sociale. „Buletinul", organ teoretic ilegal al Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia, apărut la Bucureşti în perioada aprilie 1931—iunie 1935. Prin articolele sale cu caracter teoretic, publicaţia a adus o reală contribuţie la clarificarea unor probleme ideologice şi politice care stăteau în faţa partidului şi a maselor muncitoare. în tot timpul apariţiei sale, B. a militat activ pentru unirea tuturor forţelor democratice împotriva fascismului şi a războiului. „Buletinul Comitetului Central al Uniunii Tinere* tului Comunist din Romînia“, organ ilegal, apărut la Bucureşti între 1930 şi 1935. A militat pentru cucerirea de drepturi politice de către tineretul de la oraşe şi de la sate, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de rnuncă şi de trai ale acestuia, împotriva exploatării capitaliste, a fascismului şi a pregătirilor de război. „Buletinul de acţiune îm* potriva fascismului“, organ al Comitetului naţional antifascist din Romînia, apărut în octombrie 1933—ianuarie 1934. A militat pentru pace, pentru un larg front antifascist, împotriva războiului şi fascismului. ' „Buletinul Institutului de filologie romînă «Alexandru Philippide»“, revistă de lingvistică, apărută la Iaşi între 1934 şi 1945 (11 volume) ca organ al Institutului de filologie romînă „Alexandru Philippide“ de pe lîngă Universitatea din Iaşi, sub conduccrea lui Iorgu Iordan. Buletinul cuprinde, pe lîngă lucrări cu caracter teoretic privind limba romînă, studii asupra unor elemente de vocabular special (argou, jargon etc.). „Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a Repu-* blicii Populare Romîne“, publicaţie periodică a Marii Adunări Naţionale, în care apar legile adoptate de Marea Adunare Naţională şi decretele Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne. Apare şi în limba maghiară. „Buletinul ofiţial al Prin-ţipatului Ţării Romîneşti“, primul periodic rcmînesc oficial, apărut la Bucureşti între 1832 şi 1859. S-a publicat sub diferite titluri („Buletin, gazeta administrativă“, „Buletin, gazetă oficială“ şi „Buletinul ofi- cial“). în 1853 s-a contopit cu „Foaia sătească“, iar din 1859 a fost înlocuit cu „Monitorul oficial al Ţării Romîneşti“, Pînă în 1848 redactorul periodicului a fost I. Heliade-Rădulescu. bulevard (fr. boulevard, din germ. Bollwerk „bastion“), arteră urbană de rnare circulaţie, de obicei plantată pe margini cu arbori. în trecut bulevardele erau amenajate pe locul vechilor centuri de fortificaţii ale oraşelor. Bulfinsfei, R^ald (1875— 1953), actor romîn, influenţat puternic de şcoala teatrală a Iui Al. Davila. A jucat în compania teatrală a acestuia, apoi pe scenele Teatrului naţional din Craiova şi a celui din Bucureşti, dezvăluindu-şi calităţi deosebite mai ales în rolurile clasice, pe care le construia cu vigoare. Printre creaţiile sale se numără: Falstaff din „Nevestele vesele din Windsor“ şi Petrucchio din „Femeia îndărătnică“, ambele de Shakes-peare. bulgară, limba limba de stat în Republica Populară Bulgaria. Face parte din grupul de sud al limbilor slave; în structura ei există elemente comune cu limba romînă, cu albaneza şi cu alte limbi balcanice. Are două grupuri principale de dialecte : răsăritene şi apusene. Cele mai vechi texte care s-au păstrat datează din sec. al X-lea. Scrierea are la bază alfabetul chirilic. bulgări, veche populaţie de origine turcică, amintită pentru BULGARIA 447 BULGARIA prima oară în documente datînd din anul 334, cînd aceasta era aşezată în stepele dintre Marea de Azov şi munţii Caucaz. în sec. al VII-lea b* au întemeiat o uniune tribală cunoscută sub denumirea de Bulgaria Mare, care a fost supusă curînd de chazari, un alt trib de aceeaşi origine. 0 parte dintre b. au migrat spre nord şi s-au stabilit la confluenţa Kamei cu Volga, iar o altă parte, condusă de Asparuh, a migrat spre apus şi s-a aşezat în stepa dintre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. In anii 678—680, aceştia (tare în istoriografie sînt cunoscuţi sub denumirea de protobulgari) au înfrînt armatele bizantine şi s-au aşezat în regiunea de nord-est a R. P. Bulgaria de azi, fixîndu-şi capitala la Pliska. în cursul secolelor VII-IX, b. au fost asimilaţi de slavi. Prin tratatul din 681, Imperiul bizantin a recunoscut formaţiunea politică a bulgaro-sla-vilor şi puţin mai tîrziu, hanul Terveî (701—718), urmaşul lui Asparuh a primit titlul de caesar, termen care în limba bulgară a devenit ţar. V. şi Bulgaria. Bulgaria (Republica Populară Bulgaria), stat situat în sud-estul Europei, în Peninsula Balcanică. Se învecinează la nord cu R. P. Romînă, la vest cu R. P. F. Iugoslavia, la sud cu Grecia şi Turcia, iar la est cu Marea Neagră. Suprafaţa : 110 669 km2. Populaţia: 7 906 000 ioc. (1960). Capitala: Sofia. Principalele oraşe: Plov-div, Varna, Burgas, Ruse, Pernik. Relieful este variat: munţii Stara Pianina, ramură a Balcanilor, înalţi de 2 000—2 400 m, traversează B. de Ia V-NV spre E-SE. în partea de nord a B. se întinde o cîmpie deluroasă, una dintre principalele zone agricole ale ţării, iar la sud cîmpia Mariţei, importanta pentru cui-turi vegetale, şi masivele muntoase Rila şi Rodope, Clima B. este temperată. în nordul munţilor Stara Pianina clima este continentală, iar în sud, în cîmpia Mariţei, climă apropiată de cea mediteraneană. Ape mai importante: Dunărea, Is-ker, Mariţa, Struma. Solul B. este bogat şi variat. Pădurile ocupă circa 1/3 din suprafaţa ţării, iar cîmpiile oferă bune condiţii de climă şi de sol pentru cultura cerealelor. Subsolul B* conţine însemnate zăcăminte de huilă şi de lignit, precum şi minereuri de fier, crom, mangan, plumb-zinc, cupru etc. Se desfăşoară cu succes explorările de zăcăminte petrolifere. Există multe izvoare minerale. Regiunile muntoase dispun de resurse hidroenergetice bogate. Istoric. Locuit în vechime de triburi trace, teritoriul B. a făcut parte mai tîrziu din Imperiul roman şi din cel bizantin. în sec. VI—VII a cunoscut migraţiunea slavilor, iar spre sfîrşitul sec. al VII-lea pe cea a bulgarilor, conduşi de Asparuh. Statul bulgar s-a format la sfîrşitul sec. al VII-lea. în procesul închegării relaţiilor feudale, bulgarii au fost asimilaţi de slavi şi, după a-proape două secole de la naş" terea statului, poporul a adoptat creştinismul de rit bizantin (865). înăsprirea exploatării feudale a provocat naşterea unor mişcări antifeudale în rîndurile ţărănimii. Slăbirea statului centralizat bulgar a uşurat instaurarea dominaţiei bizantine. în urma unor lupte înverşunate, ţaratul B. a fost cotropit de bizantini (1018). Ocupaţia bizantină a ţinut pînă la răscoala condusă de Petru şi Asan (1185), în urma căreia s-a creat al doilea ţarat al B. (1185 — 1396), cunoscut în istorie şi sub denumirea de statul ro-mîno-bulgar, care a ajuns la înflorire în timpul domniei lui Ion Asan al II-lea (1218— 1241). în 1393—1396, B. a fost cucerită de turci. Mişcarea de eliberare de sub jugul otoman, care şi-a găsit expresia în numeroase şi mari răscoale populare (printre care cele din 1598, 1686, 1688), a luat un puternic avînt în sec. al XIX-lea, în condiţiile dezvoltării relaţiilor capitaliste, şi a culminat cu marea răscoală din 1876, condusă de revoluţionarii democraţi V. L e v s k i, H. B o t e v şi alţii. în urma războiului Rusiei şi Romîniei împotriva Turciei din 1877— î 878, B. a fost eliberată şi proclamată principat sub suzeranitatea Imperiului otoman (1878). în sec. al XlX-lea, Romînia a găzduit o serie de revoluţionari bulgari, conducători ai mişcării de eliberare naţională (Hristo Botev, Hagi Dimităr ş.a.). în 1908 s-a proclamat independenţa B. La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi la începutul sec. al XX-lea s-a dezvoltat în B* mişcarea muncitorească. Sub conducerea lui D. Blagoev s-a creat Partidul social-democrat bulgar (1891), care, în 1903, prin excluderea oportuniştilor, s-a transformat în Partidul socialiştilor tesneaci. B. a participat la războaiele balcanice (1912—1913) şi la primul război mondial (de partea Puterilor Centrale). Datorită creşterii luptei de clasă şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a întărit mişcarea revoluţionară de masă. în 1919, Partidul socialiştilor tesneaci s-a transformat în Partidul Comunist Bulgar. La întemeierea şi în conducerea P.C.B., un rol de frunte i-a revenit lui Gheorghi Dimitrov. P.C.B. a condus marea răscoală a poporului bulgar împotriva dictaturii mi-litare-fasciste a lui A. Ţankov (septembrie 1923), răscoală care, deşi înfrîntă, a avut un rol însemnat în creşterea conştiinţei de clasă a proletariatului şi ţărănimii. Clica monarho-fascistă din B. a tîrît ţara în alianţa cu Germania hitleristă. în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul B* au fost introduse trupe germane. Poporul bulgar a pornit lupta de eliberare împotriva fascismului. Din iniţiativa şi sub conducerea partidului comunist, s-a creat în 1942, în ilegalitate, Frontul Patriei, care grupa toate forţele antifasciste ale ţării. Partidul a organizat în întreaga ţară mişcarea de partizani, care în 1943 a luat un caracter de masă. La 9 septembrie 1944, în condiţiile victoriilor Armatei Sovietice asupra trupelor Germaniei fasciste, poporul bulgar, sub conducerea partidului comunist, a răsturnat, pe calea insurecţiei armate, dictatura monarho-fascistă şi a instaurat puterea populară. La 15 septembrie 1946 s-a proclamat repub- BULGARIA 448 BULGARIA lica. Puterea populară a zdrobit împotrivirea capitaliştilor, a înfăptuit reforma agrară (1946) şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (1947). în acest fel a fost lichidată baza economică a exploatării şi au fost create condiţiile pentru construirea socialismului în B. în 1947, Adunarea Populară a adoptat o nouă constituţie. B. este un stat socialist. Forţa conducătoare în stat este Partidul Comunist Bulgar. Prim-secretar al C.C. al P.C.B. şi preşedinte al Consiliului de Miniştri este Todor Jivkov. Organul central al P.C.B. este ziarul ,,Rabot-nicesko delo”. Toate forţele patriotice ale ţării sînt unite în Frontul Patriei, care activează sub conducerea P.C.B. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea Populară, aleasă pe timp de patru ani. Organul de conducere a statului este Prezidiul Adunării Populare. Preşedintele Prezidiului Adunării Populare este Z). Ganev. Organul suprem executiv şi de dispoziţie este Consiliul de Miniştri. Organele locale ale puterii de stat sînt sfaturile populare. B. este membră a Tratatului de la Varşovia, a C.A.E.R. şi a O.N.U. Dezvoltarea economică. în trecut, B* era o ţară agrară înapoiată, exploatată de capitalul străin. 75% din producţia globală industrială şi agricolă a ţării o dădea agricultura (1939). în anii orînduirii demo-crat-populare, în B. au avut loc adînci transformări politice, economice şi culturale. Ca urmare a industrializării socialiste, industria a ajuns, în 1960, să dea 58% din produsul social total# al ţării, în cadrul industriei, producţia mijloacelor de producţie reprezenta 49,9%. Cu ajutorul U.R.S.S. şi al celorlalte ţări socialiste, au fost construite întreprinderi în unele ramuri ale industriei grele. Au apărut ramuri industriale noi. Se dezvoltă industria energetică, side- rurgică (Pernik), industria constructoare de maşini (Sofia, Pernik, Ruse etc.), industria de prelucrare a lemnului şi industria uşoară. în B. s-a încheiat procesul de transformare socialistă a agriculturii. Locul principal în agricultură îl ocupă cultura cerealelor (2/3 din suprafaţa terenurilor agricole), mai ales a griului şi a porumbului. Sînt dezvoltate viticultura, pomicultura, legumicultura, iar dintre plantele tehnice sînt răspîndite tutunul, floarea-soarelui, bumbacul, sfecla de zahăr, trandafirul. De asemenea se dezvoltă creşterea animalelor. în 1960 venitul naţional a fost de peste 2,8 ori mai ridicat decît în 1948. Pentru nevoile social-culturale, în 1960 s-a cheltuit 21,3% din bugetul de stat. B. importă maşini şi utilaj industrial, mijloace de transport, produse petroliere, metale şi laminate etc. Exportă tutun, fructe, legume, metale neferoase, Un loc tot mai mare în ex- BULIMIE 449 BUMBAC port încep să-l ocupe produsele industriale (ţesături, materiale de construcţie, produse chimice, maşini). Cea mai mare parte din volumul total al comerţului exterior al B. se face cu ţările socialiste, printre care cu R.P.R. Pe baza acordului dintre R. P. Romînă şi R. P. Bulgaria, se lucrează la proiectarea unui nod hidroenergetic pe Dunăre. Instituţiile de învâţămînt şi cultural-ştiinţifice. Transf ormă-rile social-economice au fost însoţite de revoluţia culturală. Analfabetismul a fost lichidat aproape complet, în 1960.existau 20 de institute de învăţă-mînt superior, în care învăţau 55 000 de studenţi. în cadrul Academiei de Ştiinţe a B. funcţionează numeroase institute de cercetări ştiinţifice. bulimie (gr. bus „bou“ şi limos „foame“; MED.), foame exagerată, continuă, patologică. Se întîlneşte în unele boli nervoase, precum şi în cursul diabetului zaharat, al hiperinsu-linismului etc. Se mai numeşte şi hiperorexie. bulin v. casetă, bulină (NAV.), parîmă folosită la tragerea „în vînt“ spre proră a marginilor de cădere ale pînzelor inferioare. V. şi manevră. bulion (MICROBIOL.), supă de carne, strecurată şi sterilizată, care serveşte la culturile de microbi. B. de carne stă la baza preparării multor medii de cultură (b* peptonat, b« glucozat etc.). „Bulletin linguistique", revistă de lingvistică, apărută la Bucureşti între anii 1933 şi 1948 (16 volume), sub conducerea lui Al. Rosetti, în cadrul Facultăţii de litere. Articolele din ,,Bulletin linguistique“ au apărut în limba franceză (rareori articole în alte limbi apusene). bulon (TEHN.), tijă cilindrică, cu sau fără cap la una dintre extremităţi, avînd unul sau ambele capete filetate. Poate avea la un capăt o piuliţă, o rondelă cu şplint, o siguranţă etc. Este utilizat pentru asamblarea a două sau a mai multor piese. B* este solicitat în principal la încovoiere sau forfecări transversale. V. şi ş u r u b* Biilow, Bernhard, prinţ de (1849 — 1929) j om de stat reacţionar german, cancelar al imperiului între 1900 şi 1909. A urmărit consolidarea alianţei monopoliste dintre marea burghezie şi iuncheri, precum şi întărirea militară a Germaniei imperialiste în vederea luptei pentru reîmpărţirea lumii. A încercat o reîntoarcere la politica antimuncitorească dusă de O. Bismarckpebaza legii excepţionale. Ca ministru plenipotenţiar în Romînia (1888— 1894), a contribuit la adîncirea şi extinderea influenţei germane în ţară. bulucbâşă (turc. boliik „ceată“ şi başî „căpetenie“), comandant de ceată sau de steag în vechea armată otomană. Din sec. al XVII-iea era numit b„ şi comandantul unui steag de lefegii (seimeni, apoi arnăuţi) din Ţara Romî-nească şi din Moldova. bulumăc (CONSTR.), piesă de lemn rotund (curăţat de coajă) sau cioplit pe o mare parte din lungime, cu diametrul sau latura de cel puţin 10 cm şi lungimea pînă la 3 m, folosită ca stîlp de susţinere la schele, garduri, spaliere la vii etc. în general, partea care se îngroapă în pămînt se lasă necioplită, pentru a întîrzia putrezirea. Bulwer~Lytton [bulud-litn], Edward George (1803—1873), scriitor englez cu concepţii la început liberale şi apoi conservatoare. A scris romane istorice în care se manifestă influenţa romantismului („Ultimele zile ale Pompeiului“, 1834, trad. rom. 1853—1856; „Rienzi, ultimul tribun roman“, 1835 ş.a.), sociale („Pelham“, 1828), fantastice şi de aventuri. bulzi (IND, LEMN.), totalitatea scîndurilor obţinute prin tăierea la gater a unui buştean căruia nu i s-a curăţat scoarţa. bumbac 1. (BOT.; Gossy-pium) Plantă textilă erbacee sau lemnoasă (la noi numai erbacee) din familia malvaceelor. înălţimea la speciile cultivate este de 40—120 cm; frunzele lobate sînt aşezate altern. în funcţie de specie, florile sînt gălbui, crem sau roşietice; după fecundare, florile devin roşii, violacee şi se ofilesc. Fructul este o capsulă, cu numeroase seminţe acoperite cu peri, în genera! de culoare albă sau crem la formele cultivate. La coacere, capsulele se deschid şi seminţele cu puful (bumbac brut) se recoltează manual sau mecanic. Fibrele de b., separate de sămînţă prin egrenare, sînt întrebuinţate în industria Bumbac textilă la fabricarea de pînze-turi, plase etc. B. brut e folosit ca vată hidrofilă şi ca materie primă în fabricarea unor mătăsuri artificiale etc. în tehnologia textilă, fibrele lungi se numesc lint, iar cele scurte linters. Din seminţe se extrage un ulei folosit în industrie şi în alimentaţie. Turtele de b. care rămîn după extragerea uleiuhii sînt folosite ca nutreţ. Cele mai importante specii cultivate sînt: Gossypium hirsutum şi Gossypium barba-dense, originare din America Centrală, Gossypium arboreum din Asia şi Gossypium herba-ceum din Asia şi din Africa, în R.P.R. se cultivă numai Gossypium hirsutum, pe scară restrînsă în partea de sud a ţării. Pe plan mondial, fibrele de b. ocupă 2/3 din volumul fibrelor folosite pentru industria textilă, în China, India, Iran* Asia Centrală Sovietică, Peru, Mexic, b* era cultivat încă înainte de era noastră. în Balcani şi în Transcaucazia apare în sec. X —XI e.n. Principalele ţări cultivatoare de b. sînt: India (8,2 mii. ha), China (5,8 mii. ha), S.U.A. (5,5 mii. ha), Brazilia (2,4 mii. ha), U.R.S.S. (2,15 mii. ha), Pakistan (1,4 mii. ha), în 1959, U.R.S.S. împreună cu R. P. Chineză, deşi ocupau numai 1/4 din suprafaţa totală cultivată pe glob, au dat circa jumătate din producţia mon- 29 — c. 761 BUMBĂCĂRIŢA 450 BUNEA dială de b. (U.R.S.S. 4,7 mii. t, R.P. Chineză 2,41 mii. t). Dintre ţările capitaliste, cele mai mari producţii de b. le dau S.U.A. (3,2 mii. t), India (837 000 t), Brazilia (468 000 t) şi Mexic (400 000 t). 2. (ind. TEXT.) Bumbac mercerizai, pro-dus textil obţinut prin tratarea firelor de b, cu soluţii de circa 16% hidroxid de sodiu şi spălarea cu exces de apă. Este caracterizat printr-un luciu mătăsos şi printr-o rezistenţă şi o afinitate pentru coloranţi mai mari decît ale b. brut. B.m. este folosit la fabricarea unor ţesături. V. şi a 1 c a 1 i c e 1 u 1 o z ă. bumbăcâriţă, denumire dată cîtorva specii de plante perene erbacee din genul £rio-phorum, familia ciperaceelor. Au rizom, iar din învelişul modificat al florilor se formează perişori mătăsoşi, grupaţi în spice compacte cu aspect de lînă, asemănători bumbacului, care la maturitatea fructelor le ajută să fie împrăştiate de vînt (ex. Emphorum latifolium, Erio~ phomm angustifolium, Eriopho-rum vaginalum, specii care cresc prin mlaştini şi locuri acoperite cu turbă, avînd un rol important în procesul de formare a turbei). bumbăcel (IND. TEXT.), aţă de bumbac mercerizat, folosită pentru broderie. bumerang, armă de luptă şi de vînătoare, din lemn curbat, cu o suprafaţă plană şi cu cealaltă ondulată. Datorită formei sale şi modului cum este aruncat, b. revine la locul de aruncare în cazul în care n-a atins ţinta. Se întrebuinţa în vechiul Egipt, în sudul Indiei etc.; se foloseşte şi astăzi de către triburile australiene. bună-credinţă (DR.) 1. (în socialism) Obligaţie de comportare, conformă cu regulile de convieţuire socialistă, care revine părţilor la încheierea şi la executarea unei convenţii. în dreptul burghez, obligaţia de a proceda cu b.*c., conform regulilor de conduită din societatea burgheză, are un caracter formal din cauza inegalităţii economice a părţilor contractante. 2. Convingere greşită a unei persoane că acţionează în temeiul unui drept sau, în general, potrivit legii. Legea ţine seama de această convingere a persoanei, pentru a o apăra de efectele preju-diciabile ale actului săvîrşit. buncăr 1. (TEHN.) a) Construcţie alcătuită dintr-un schelet de susţinere şi un recipient Buncăr de metal de oţel, de beton armat, de lemn etc., de înălţime mai mică decît un siloz, folosită pentru depozitarea temporară a materialelor granulare, pulverulente sau în bulgări (cărbune, minereuri, nisip, ciment, grîne etc.). b) Cutie de metal, montată pe unele maşini agricole pentru depozitarea temporară a produselor recoltate de acestea sau pe unele maşini-unelte automate pentru depozitarea pieselor destinate prelucrării. 2. (NAV.) Compartiment amenajat pe nave, pentru depozitarea combustibilului (cărbuni). Bund (Uniunea generală a muncitorilor evrei din Lituania, Polonia şi Rusia) A luat naştere în 1897, la Congresul de la Vilnius, grupînd în special pe meseriaşii evrei din regiunile apusene ale Rusiei. în 1898 a intrat în P.M.S.D.R., la primul Congres al acestuia. Bundul a fost un purtător al naţionalismului şi separatismului în mişcarea muncitorească din Rusia. Opunînd interesele muncitorilor evrei intereselor muncito- rilor de alte naţionalităţi, B. a contribuit la dezbinarea forţelor proletariatului şi a cauzat astfel imense prejudicii mişcării muncitoreşti. V. I. Lenin a supus unei critici nimicitoare poziţia burghezo-naţionalistă a B. La Congresul al II-lea al partidului (1903), B. a ieşit din P.M.S.D.R. Intrat din nou în P.M.S.D.R. (1906), a continuat să se situeze în toate problemele pe poziţii menşe-vice. Conferinţa de la Praga a P.M.S.D.R. (1912) i-a exclus din partid pe bundişti, o dată cu ceilalţi oportunişti. în 1921 B. s-a autodizolvat. Bundesrat 1. Denumire a camerei superioare a parlamentului în Imperiulgerman(!87i-~ 1918) şi în Austria (din 1934). 2« (în Republica Federală Germană) Organ format din reprezentanţii guvernelor statelor componente ale federaţiei. Bundestag, parlamentul federal din R. F. Germană, ales pe termen de 4, ani. Organ al dominaţiei vîrfurilor monopoliste, B. are o componenţă corespunzătoare intereselor a-cestora. El este format din: 161 directori, membri ai consiliilor de administraţie şi funcţionari superiori ai concernelor, 53 moşieri şi chiaburi, 128 funcţionari, 92 activişti ai partidelor şi organizaţiilor burgheze, 41 liber-profesionişti (avocaţi, medici, arhitecţi), 19 proprietari de ateliere, 5 lideri ai sindicatelor. Deşi populaţia Germaniei occidentale este formată din peste 51% muncitori, aceştia nu sînt reprezentaţi în B. bun de tipar (POLIGR.), aprobare de imprimare dată de autor, editură, redacţie sau de alţi beneficiari, direct pe tiparul de corectură sau de probă, după care poate începe imprimarea tirajului. Bunea, Augustin (1857— 1909), istoric romîn din Transilvania. A fost profesor de teologie la Blaj. Adept al concepţiei care contesta existenţa feudalismului în ţările romî-neşti ca formaţiune social-economică. Op. pr.: „Episcopii Petru Paul Âron şi Dionisiu Novacovici, sau Istoria romî-nilor transilvăneni de la 1751 pînă la 1764“ (1902); „Ierarhia romînilor din Ardeal şi Un- BUNEAKOVSKI 451 BURARE garia“ (1904); „încercare de istoria romînilor pînă la 1382“ (1912), Buneakovski, Viktor Iako-vlevici (1804—1889), matematician rus, membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg, autor al unor importante lucrări în domeniul calculului probabilităţilor şi al aplicaţiilor lui în asigurări, demografie etc. In analiza matematică a stabilit (1859) inegalitatea f (x) g (x) dxj < Ivan Alekseevici (1870—1953), scriitor rus. A debutat ca poet în 1887. în 1897 a publicat primul volum de nuvele. A făcut parte din cercul literar „Sreda“ şi a colaborat la almanahul „Znanie“, condus de M. Gorki. în nuvelele şi povestirile sale, B. a zugrăvit realist viaţa grea a ţărănimii şi năzuinţele ei lipsite 29* de perspectivă („Satul“, 1909 — 1910), pătrunderea capitalismului la sate („Minereul“, 1900; „Drum nou“, 1901) şi decăderea morală a burgheziei („Fraţii“, 1914; „Domnul de la San Francisco“, 1915). După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a emigrat în Franţa (1920). în lucrările scrise în emigraţie, B. a evocat mai ales timpul cît a trăit în patrie („Dragostea lui Mitin“, 1925; ,,Lika‘\ 1939). A fost un maestru al povestirii scurte şi al liricii peisagiste. O parte din operele lui au fost traduse şi în romîneşte. Premiul Nobel (1933). Bunsen [bunzdti7, Robert Wilhelm (1811 — 1899), chimist german. Unul dintre marii chi-mişti ai secolului al XlX-lea, R. W. Bunsen care a făcut cercetări numeroase şi fundamentale în diverse ramuri ale chimiei, mai ales în domeniul derivaţilor organo-arsenici şi al fotochimiei. împreună cu Kirchhoff a pus bazele analizei spectrale, descoperind elementele rubidiul şi cesiul. Autor al unor invenţii care îi poartă numele (pila electrică, becul cu gaz, regulatorul termic, calorimetrul şi fotometrul).—Bec R, arzător de gaz folosit în laborator, constituit dintr-un tub de metal prevăzut la partea inferioară cu un ajutaj (orificiu) prin care trece un gaz combustibil ce se amestecă cu aer. Gazul, aprins la capătul de sus al tubului, arde. Becul B. este folosit în laborator ca lampă de încălzit. bunuri (EC.), mijloace de satisfacere a unor nevoi sociale sau individuale. B. se întîlnesc sub formă naturală sau ca produs al muncii omeneşti. Ele pot fi mijloace de producţie, care servesc consumului productiv, sau bunuri de consum, care servesc consumului individual.—Bunuri de consum, produse destinate consumului individual al membrilor societăţii. Se produc în agricultură, industria uşoară, industria alimentară etc. Bunyan [bânhn], John (1628—1688), scriitor englez, autodidact, puritan, închis în timpul Restauraţiei pentru părerile sale neconformiste. A rămas celebru prin „Călătoria pelerinului“ (1678, trad. rom. 1915), lucrare concepută în închisoare şi scrisă sub forma unei alegorii religioase, care cuprinde ascuţite accente satirice îndreptate împotriva celor puternici şi exprimă o caldă simpatie pentru omul simplu. Buonarroti, Filippo Mi-chele (1761 — 1837), conducător al mişcării revoluţionare din Franţa şi din Italia, prieten şi discipol al lui B a b e u f şi propagandist al ideilor acestuia, în timpul revoluţiei franceze a fost iacobin şi apoi babuvist, participînd la răscoala babu-vistă (1796). Mai tîrziu, deşi a trăit în emigraţie, a fost sufletul tuturor organizaţiilor carbonare. Cartea sa „Conspiraţia egalilor, denumită conspiraţia lui Babeuf“, apărută în 1828, a avut un rol important în răspîndirea ideilor comuniste ale lui Babeuf. întors în Franţa după revoluţia din iulie 1830, s-a bucurat de un mare prestigiu în organizaţiile secrete ale timpului. Buonarroti Michelangelo v. Michelangelo. Burada, Teodor T. (1839— 1923), istoriograf al teatrului şi al muzicii romîneşti şi folclorist romîn. A scris ?„AImanah muzical“ (apărut în anii 1875— 1877), „Istoria teatrului în Moldova*" (1915—1922), „Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir“ (1911), „Cronica muzicală a oraşului Iaşi 1780—1869“ (1888) etc. A fost membru corespondent al Academiei Romîne. burăj (MINE) 1. V. burare. 2. Dop de material inert rezultat în urma burării. Se numeşte şi fultuialâ sau astupuş. burare 1. (MINE) Operaţia de umplere cu material inert (argilă umedă, nisip cuarţos, BURAT 452 BUREZĂ praf de rocă, apă etc.), numit material de buraj, a porţiunilor neocupate cu explozivi dintr-o gaură de mină sau o sondă de minare ori a căilor de acces la o cameră de minare, astfel ca explozia să se producă într-un spaţiu bine închis şi efectul de rupere a rocilor înconjurătoare si fie cît mai mare. Sin. buraj. 2. (C.F.) Burarea căii, operaţia de îndesare a balastului sub traverse, pentru a aduce linia de cale ferată la nivelul stabilit prin proiect şi pentru a se menţine în aceeaşi stare în timpul circulaţiei vehiculelor. Se execută manual, cu ciocanul de burat, sau mecanic, cu maşini speciale, acţionate electric sau cu aer comprimat. burat (IND. ALIM.), maşină de cernut, folosită în industria morăritului şi în panificaţie, burâtic v. brotăcel. Burbank [bdbeqc], Luther (1849—1926), renumit selecţio- L. Burbank nator darvinist american. A lucrat în localitatea Santa Rosa din California, unde a creat numeroase forme noi de pomi fructiferi, de legume, de flori, de plante agricole (ex. pruna fără sîmbure, plumcotulun hibrid între prunul japonez şi cais, piersica cu sîmbure de migdal, mura albă, cactusul fără spini etc.). Metodele de bază folosite în lucrările sale au fost hibridarea îndepărtată şi selecţia. Burcă, Constantin (1912— 1936), erou al războiului antifascist din Spania (1936— 1939). încă din tinereţe, ca ucenic în Atelierele C.F.R. Paşcani, B. a activat în Uniunea Tineretului Comunist din Romînia şi în sindicatul lucrătorilor ceferişti. în zilele eroicelor lupte ale ceferişti- lor din ianuarie—februarie 1933, el şi-a desfăşurat activitatea revoluţionară printre tinerii muncitori şi a fost primit, puţin timp după aceea, în rîndurile Partidului Comunist din Ro-mînia. La chemarea partidului, a plecat cu primul grup de voluntari în Spania, unde s-a încadrat într-una din unităţile brigăzilor internaţionale. A căzut eroic în luptele din Estremadura, Burdenko, Nikolai Nilovici (1876—1946), chirurg sovietic, fondatorul şcolii sovietice de neurochirurgie. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., Erou al Muncii Socialiste, om de ştiinţă emerit al R.S.F.S.R. şi director al Institutului de neurochirurgie, instituţie care îi poartă numele. A făcut cercetări experimentale şi clinice asupra proceselor neu-roumorale, tumorilor şi ţrau- N. N. Burdenko matismelor sistemului nervos central. A elaborat tehnica bul-botomiei. burdigaliân (STRAT.), al doilea subetaj al miocenului, reprezentat prin nisipuri, gresii, conglomerate etc. cu faună de echinide, lamelibranhiate, gaste- ropode etc. în R.P.R., b. apare în bazinul Petroşenilor, în nord-vestul Transilvaniei, pe Valea Prahovei (reg. Ploieşti), pe culmea Pietricica (reg. Bacău) etc. Burebista (? — c. 44 î.e.n.), unul dintre cei mai de seamă conducători ai geto-dacilor (c. 70—44 î.e.n.). Sub conducerea lui a fost realizată o vastă uniune de triburi carpato-dună-rene. A distrus formaţiunile politice ale celţilor din preajma Daciei şi a supus influenţei sale cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre. A organizat o puternică armată şi a pus bazele statului sclavagist începător geto-dac, care se întindea din munţii Slovaciei şi Dunărea mijlocie pînă la Hemua şi Marea Neagră, dar care s-a destrămat după moartea lui Burebista. burelet (ZOOTEHN.), cută a pielii, de formă semicirculară, la extremitatea inferioară a membrelor animalelor. Are rolul de generator al părţii cornoase a copitei sau al unghiei. buret (IND. TEXT.) 1. Fire neuniforme, obţinute din deşeuri de mătase naturală, care provin din gogoşi diforme, duble, perforate, pătate etc., supuse unei macerări, unei destrămări şi curăţiri. 2. Ţesătură cu aspect zgrunţuros, fabricată din firele descrise mai sus. burete-de-mâre (ZOOL.; Euspongia ofjicinalis), animal din familia spongierilor, care are scheletul alcătuit dintr-o reţea compactă de fibre subţiri, moi, elastice şi rezistente, strîns unite de spongină (substanţă organică secretată de celule speciale, dispuse în tot lungul fibrelor). Trăieşte în colonii masive, sub formă de tufe fixate pe stîncile submarine din mările calde. Scheletul bu-retelui-de-mare, datorită proprietăţii pe care o are de a absorbi lichidele, este folosit ca obiect de toaletă, la ştersul tablei de scris etc. bureză (C.F.), maşină folosită pentru burarea căii, prevăzută cu ciocane de burat, care acţionează prin vibrare de o parte şi de alta a traversei. La C.F.R. se foloseşte bureza sistem „Matisa", care execută burarea unei traverse în 8—10 BURG 453 BURGHEZIE secunde şi care se deplasează singură pe linie. burg, aşezare fortificată, cu caracter militar sau administrativ, în apusul Europei, în perioada feudalismului timpuriu* în sec. XI—XII, ca urmare a stabilirii meşteşugarilor şi negustorilor în jurul lor, b. s-au transformat în oraşe medievale. Burgas, oraş în R. P. Bulgaria, port la Marea Neagră. 72 800 loc. (1956). Industrie alimentară, textilă, de construcţii navale, de vagoane, de aparate electrotehnice. Centru de pescuit. Prin port se exportă tutun, conserve, concentrate miniere. Bürger [bürgdr7, Gottfried August (1747—1794), poet liric german, reprezentant al curentului literar „Sturm und Drang“ („Furtună şi avînt“). Lirica sa are caracter antifeudal şi militează pentru ideile revoluţiei burgheze. Din elemente folclorice a creat balada germană cultă („Lenore“, 1773; „Vînă-torul sălbatic“, 1786). Prelucrarea povestirii fantastice „Uimitoarele călătorii şi aventuri, pe uscat şi pe apă, ale baronului von Münchhausen“ (1786, uit. trad. rom. 1960) a devenit o carte populară. Burghele, Teodor (n. 1905), chirurg romîn, membru corespondent al Academiei R.P.R., profesor universitar, rector al Institutului medico-farmaceutic din Bucureşti. Cercetările sale principale sînt în domeniul urologiei şi al chirurgiei cardiovasculare. A publicat numeroase lucrări privitoare la tuberculoza renală, tratamentul chirurgical al stenozei mitrale, al pericar-ditei etc. Op. pr. : „Vitaminele în chirurgie“ (1944), „Urgenţele în urologie“ (1956, în colaborare), „Actualităţi de cardiologie“ (1957, în colaborare). burghezie (it. borghesia, din germ. Burg „oraş“), clasa dominantă în societatea capitalistă, proprietară a principalelor mijloace de producţie, pe care le foloseşte în scopul obţinerii de profit prin exploatarea muncitorilor salariaţi. B. a apărut în cadrul orînduirii feudale, în procesul diferenţierii micilor producători de mărfuri, şi s-a format ca clasă în perioada aşa-numitei acumulări primitive a capitalului. în lupta sa împotriva feudalismului, pentru înlăturarea barierelor pe care relaţiile de producţie feudale le puneau în dezvoltarea forţelor de producţie, b. a jucat un rol progresist. O dată cu dezvoltarea capitalismului, b. s-a transformat dintr-o forţă progresistă într-o forţă reacţionară, care frînează în mod artificial progresul social, determinînd astfel ascuţirea contradicţiilor proprii capitalismului. Pentru a înlătura nobilimea feudală şi a veni la putere, b. a folosit lozinca ademenitoare „libertate, egalitate, fraternitate“. Dar, în realitate, în orînduirea burgheză în loc de egalitate s-a format o nouă şi adîncă prăpastie a inegalităţii sociale şi economice, iar în loc de fraternitate domneşte o luptă de clasă înverşunată. între diferiţii capitalişti şi între diferitele pături ale b. se ascute lupta de concurenţă pentru obţinerea unui profit cît mai mare. Prin intrarea capitalismului în stadiul său imperialist către sfîr-şitul sec. al XlX-lea, s-a accentuat caracterul parazitar, reacţionar şi antidemocratic al b. în imperialism, ca urmare a dominaţiei monopolurilor şi a capitalului financiar, un grup restrîns al burgheziei monopoliste domină viaţa economică şi politică a ţării, formînd o 1 i-garhia financiară şi reprezentînd pătura cea mai reacţionară. Burghezia monopolistă a devenit o excrescenţă inutilă pe organismul social, de prisos pentru procesul de producţie. Uzinele şi fabricile sînt conduse de directori, ingineri şi tehnicieni salariaţi. Ea duce un mod de viaţă parazitar, înghiţind, împreună cu slugile ei, o parte considerabilă din venitul naţional, creat prin munca proletarilor şi ţăranilor. Principala forţă care luptă împotriva b. pentru desfiinţarea exploatării omului de către om este proletariatul, singura clasă consecvent revoluţionară, care poate asigura progresul social. Dominaţia atotputernică a unui grup restrîns de monopolişti ascute însă şi contradicţiile dintre diferite pături ale burgheziei. Jugul ma- rilor monopoluri devine tot mai apăsător pentru toate păturile naţiunii. Atotputernicia monopolurilor aduce un prejudiciu tot mai mare intereselor maselor largi ale ţărănimii şi unor largi pături ale burgheziei mici şi mijlocii. în consecinţă, paralel cu ascuţirea principalei contradicţii de clasă a societăţii burgheze, contradicţia dintre muncă şi capital, în etapa actuală a crizei generale a capitalismului se adînceşte contradicţia dintre mănunchiul de monopolişti şi toate păturile poporului. în funcţie de sfera de investiţie a capitalului, burghezia se împarte în b. industrialăcomercială, bancară şi sătească. Sursa veniturilor tuturor acestor categorii ale b* este plusvaloarea, creată de muncitori în procesul de producţie. Mersul obiectiv al dezvoltării istorice a condamnat b. la pieire. Pentru prima dată în lume, b. a fost doborîtă de la putere şi desfiinţată ca clasă în U.R.S.S., în urma Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917. După al doilea război mondial, b, a fost înlăturată de la putere şi desfiinţată ca clasă în ţările de democraţie populară din Europa şi din Asia. în R.P.R., marea burghezie a fost lichidată ca clasă în urma naţionalizării principalelor mijloace de producţie de la 11 iunie 1948. Faţă de burghezia satelor (chiaburimea)* P.M.R. a dus o politică de îngrădire şi eliminare treptată, iar apoi, pe baza succeselor dobîndite în construirea socialismului la oraşe şi sate, s-a trecut la lichidarea ei ca clasă prin aplicarea prevederilor decretului Prezidiului M.A.N. din martie 1959, creîndu-se posibilitatea ca fostele elemente exploatatoare să-şi asigure existenţa prin muncă proprie. în prezent, ca urmare a lichidării b* ca clasă, în R.P.R. nu mai există clase antagoniste.— B. compradorăf partea cea mai reacţionară a burgheziei din ţările coloniale, care, împreună cu elementele feudale, favorizează expansiunea capitalului străin, jefuirea bogăţiilor ţării şi exploatarea crîncenă a populaţiei muncitoare de către imperialişti. împreună cu elemen- BURGH IBA 454 BURI tele feudale constituie principalul sprijin al imperialismului în ţările coloniale şi este împotriva luptei de eliberare naţională. Spre deosebire de a-ceasta, b. naţională din ţările coloniale şi dependente care nu este legată de cercurile imperialiste şi care este interesată să participe la lupta de eliberare naţională poate juca un rol progresist. Dar burghezia naţională are un caracter dublu: ea înclină nu numai spre realizarea sarcinilor fundamentale ale revoluţiei anti-imperialiste, antifeudale, fiind obiectiv interesată în aceasta, ci, pe măsura ascuţirii contradicţiilor sociale, şi spre concilierea cu imperialismul şi cu feudalismul. Gradul în care burghezia naţională participă la lupta antiimperialistă şi antifeudală diferă de la o ţară la alta şi depinde de raportul forţelor de clasă, de trăinicia alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea, de tradiţiile istorice ale burgheziei respective, de raportul de forţe pe plan internaţional etc. — fî. liberalăr, parte a burgheziei care, în' perioada luptei revoluţionare împotriva feudalismului, a revendicat un regim parlamentar constituţional. A avut la început un rol progresist, apoi, pe măsura ascuţirii contradicţiilor de clasă, temîndu-se de mişcarea revoluţionară a maselor, a pactizat cu moşierimea, devenind profund reacţionară, în epoca imperialismului, a crizei generale a capitalismului, b.L din metropole a trecut făţiş pe poziţii ultrareacţionare, ducînd o politică conservatoare» militaristă, fascistă. Burghiba, Habib (n. 1903), om politic tunisian, preşedinte al republicii Tunisia (din 1957) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri. burghiu 1. (TEHN.) Sculă de aşchiere, folosită pentru executarea găurilor cilindrice în plin. Are forma unei tije, prevăzută la un capăt cu unul sau cu mai multe tăişuri. Forma geometrică a acestui capăt se construieşte în funcţie de duritatea materialului supus gău-ririi.—B. de filetat v, tarod. 2. (EXPL. PETR., MINE) Burghiu de foraj (sau pentru pămînt), unealtă de formă elicoidal-conică, elicoidal-cilindrică, melc-conică, melc-cilindrică, cu taler, cu cutie etc., folosită pentru săpat găuri în terenuri cu consistenţă slabă sau semitare. Se înşurubează la prăjinile de foraj Burghie I, 2 — burghie pentru lemn; 3 — burghiu pentru metale şi este manevrat o dată cu acestea, prin rotire de către lucrătorii de la suprafaţă.—B. de instrumentaţie, unealtă confecţionată din oţel rotund, îndoit în formă de elice; se montează la partea inferioară Burghiu de cregter« a garniturii de prăjini de i n-strumentaţie şi serveşte la afînarea depunerilor din gaura de sondă. 3. (SILV.) Burghiu de creştere, instrument de oţel, în formă de spirală, cu vîrful şi muchiile ascuţite, gol în interior, cu ajutorul căruia, prin mişcarea de înşurubare ce i se imprimă, se scot din trunchiul arborilor, în sens radial, probe pentru studiul creşterii în diametru şi pentru determinarea vîrstei. Burgos, oraş în nordul Spaniei. 83 230 loc. (1958). Industrie uşoară şi alimentară. Capitala regatului Castiliei în sec. al XI-lea. Catedrală gotică (sec. XIII—XIV). în timpul războiului civil (î 936— 1939) a fost sediul guvernului fascist. Burgtheater, teatrul de stat din Viena. întemeiat ca teatru de curte în 1741, sub domnia Măriei Tereza, s-a dezvoltat ca teatru al burgheziei. Deşi păstrează vechile tradiţii, B. îşi înnoieşte continuu repertoriul si arta scenică. Burgundia, veche provincie istorică din sud-estul Franţei, îşi datorează numele burgun-zilor. Ocupată de franci (534), B. a făcut parte din regatul merovingian şi din Imperiul carolingian. După destrămarea Imperiului carolingian, s-au constituit aici mai multe formaţiuni politice, printre care mai importante au fost regatul B., vasal Imperiului ro-mano-german, şi ducatul B., vasal Franţei. Apanaj al regilor Franţei din 1363, ducatul B., care, în sec. al XV-lea, cuprindea şi Ţările de Jos, Luxemburgul şi alte posesiuni, a avut rolul de frînă în politica de centralizare a Franţei. După dezmembrarea statului burgund în urma înfrîngerii de la Nancy (1477), B. a fost alipită Franţei. burgunzi, neam germanic, federat al Imperiului roman, aşezat la începutul sec. al V-lea în stînga Rinului şi apoi în Savoia. Aici b. au întemeiat un regat, înglobat în regatul franc (534). buri1, trib daco-getic care ocupa, în sec. al II-lea e.n., regiunea din preajma Oltului (în Muntenia). Aşezarea principală a tribului era, probabil, Buridava. La sfîrşitul sec. al II-lea se constată prezenţa altor b. la nordul graniţelor provinciei romane Dacia, în regiunile populate de i a z i g i. buri2, colonişti olandezi, stabiliţi, în sec. XVII—XVIII, în regiunea Capului Bunei Speranţe, pe un teritoriu care astăzi face parte din Republica Sud-Africană. După ocuparea Coloniei Capului de către en* glezi, b. s-au retras spre interiorul Africii, creînd, pe la mijlocul sec. al XlX-lea, republicile Transvaal şi Orange. La sfîrşitul sec. al XlX-lea, imperialiştii englezi, conduşi de J. Chamberlain şi C. Rhodes, urmărind să pună stăpînire pe bogatele zăcăminte de aur şi de diamante din republicile bure, au pornit un război de BURIAN 455 BURNS cotropire a acestora (1899— 1902). După o înverşunată rezistentă a b., englezii au ocupat republicile bure, transformîn-du-le în colonii engleze. Burian, Emil Frantisek (1904— 1959), regizor, actor, dramaturg şi compozitor cehoslovac. A fost întemeietorul şi conducătorul teatrului progresist „D. 34“. B. s-a remarcat printr-un stil ăl punerii în scenă inventiv, deşi influenţat uneori de soluţii formaliste. Ataşat de mişcarea muncitorească, B. a slujit prin arta sa lupta antifascistă, iar după eliberarea de sub jugul hitlerist a fost unul dintre conducătorii şi îndrumătorii principali ai teatrului cehoslovac. Buridan [buridă/, Jean (c. 1300—c. 1360), filozof scolastic nominalist francez. A scris comentarii la operele lui Aris-totel, lucrări de logică şi de fizică. După spusele contemporanilor săi, B* ar fi susţinut că un măgar pus între două căpiţe de fin absolut identice (adică supus acţiunii a două forţe egale) ar pieri de foame, deoarece nu s-ar putea decide pentru nici una dintre ele. Această anecdotă ridiculiza concepţia mecanicistă a lui B. despre determinarea voinţei de pe poziţia tot atît de falsă a teologiei, care preconiza libertatea absolută a voinţei. Buridava, aşezare daco-ge-tică pe valea Oltului, pe locul unde se află astăzi satul Stol-niceni, comuna Rîureni, raionul Rîmnicu-Vîlcea. După ocuparea Daciei, romanii au construit aici un castru, ca punct de sprijin pe linia de apărare a Oltului (limes Aluianus). burin 1. Unealtă de silex în formă de dăltiţă, folosită din paleoliticul superior şi pînă în neolitic la prelucrarea osului şi lemnului. 2* (ARTE PLAST.) V. dâltită. burlan 1. (CONSTR.) Tub cu pereţi subţiri şi secţiunea cilindrică sau dreptunghiulară, executat din fontă neagră sau din tablă galvanizată, din tablă de zinc, din bazalt, azbociment sau materiale plastice, care serveşte la conducerea apelor de la jgheaburile acoperişului clădirilor la pămînt. 2. (MINE) Burlan de aeraj, tub de tablă subţire, lung de 2—4 m şi cu diametrul de peste 300 mm, care face parte din conducta de aeraj a ♦ lucrărilor miniere în curs de săpare. 3# (EXPL. PETR.) Burlan de foraj, fiecare dintre tuburile de oţel de calitate superioară, care formează coloana de b. pentru tuba-rea găurilor de sonde, în scopul susţinerii şi consolidării acestora, pentru crearea posibilităţii de închidere prin cimentare a unor straturi de apă, pentru circulaţia fluidelor în gaura de sondă, pentru alcătuirea coloanelor de exploatare etc. —B. depistonat, burlan cu lungimea de 12 m, făcînd parte din dispozitivul montat etanş la gura sondei, pe capul de erupţie, pentru a permite introducerea pistonului sau a curăţitoarelor de parafină fără pierderi de lichid şi de gaze, iar în caz de erupţie retragerea acestora în bM pentru a putea manevra nestingherit capul de erupţie. Este asamblat prin înşurubare la partea superioară cu ştergătorul de ţiţei, iar la cea inferioară cu capul de erupţie. — B. de sper, unealtă constituită dintr-un burlan lung de 15—20 m, prevăzut la partea inferioară cu dinţi încărcaţi cu material dur şi la partea superioară cu o reducţie pentru înşurubarea lui la garnitura de prăjini de instrumentaţie. Este folosit în operaţiile de curăţire a sondei de depunerile de nisip. burlesc (itah burlesco, din burlare „a glumi“, de la burla „farsă“), teatru tip de teatru comic, izvorît din improvizaţiile commediei d e 11 ’ arte, caracterizat prin şar-jarea ostentativă a situaţiilor comice. burlescă, compoziţie muzicală cu caracter umoristic. A fost folosită iniţial în muzica de scenă, iar apoi preluată de muzica instrumentală şi simfonică. Burnas, partea de sud a Cîmpiei Romîne, între lunca Dunării şi linia Cîlniştea-Argeş* Cîmp neted şi înalt care domină regiunile înconjurătoare (c. 90 m altitudine). Cernoziomuri levigate. Culturi cerealiere şi pomicole. Burnelle fburnel], Ernest (n> 1908), preşedinte al P.C. din Belgia. Membru al Partidului Comunist din Belgia din 1938- E. Burnelle în timpul ocupaţiei fasciste a luat parte activă la mişcarea de rezistenţă. Din 1946 este membru al C.C., iar din 1954 al Biroului Politic al C.C. al P.C. din Belgia. Burns /bznz], Robert (1759-1796), poet scoţian, fiu al unui fermier sărac. Manifestînd simpatie pentru revoluţia franceză, şi-a atras ura claselor exploatatoare, pe care le-a condamnat vehement („Cei doi cîini“, „Pomul libertăţii“, epigrame). A închinat versuri R. Burns muncilor agricole („Seară de sîmbătă în coliba ţăranului“), naturii şi vieţii rurale, tragicei istorii a poporului scoţian, maselor populare oprimate. încrederea sa în forţele poporului şi-a găsit expresia în balada „John Bob-de~Orz“. Scrise în cea mai mare parte în dialect scoţian, poeziile lui B. sînt considerate capodopere ale literaturii engleze. în 1959 şi 1960 au apărut în limba ro-mînă culegeri din poeziile lui B. A fost unul dintre poeţii preferaţi ai lui K. Marx. BUROW 456 BUSOLA Burow, soluţie ~ (FARM.), soluţie apoasă de acetat de aluminiu, cu efecte antiinfla-matorii. Se foloseşte extern, prin aplicarea de comprese pe locul inflamat. bursa muncii (EC.), instituţie specifică ţărilor capitaliste, care are atribuţia de a înregistra pe şomeri şi de a media obţinerea unei slujbe. Aceste instituţii percep taxe ridicate de la muncitorii care le solicită serviciile, silesc pe muncitori (sub ameninţarea excluderii din listele bursei muncii şi deci a pierderii oricărei speranţe de a primi de lucru) să lucreze în orice condiţii pentru capitalişti, contribuind în felul acesta la scăderea generală a salariilor şi la creşterea profitului capitalist. bursă 1» Ajutor material acordat de stat în mod regulat -elevilor, studenţilor şi aspiranţilor pentru întreţinerea lor la studii. Sistemul burselor a luat o mare amploare în ţările socialiste. în R.P.R. sînt bursieri toţi elevii din şcolile profesionale, elevii merituoşi cu greutăţi de ordin familial din invăţămîntul de cultură generală, artistic şi pedagogic, precum şi majoritatea studenţilor cu rezultate bune la învăţătură. 2. (EC.; în capitalism) Instituţie oficială unde se negociază valută străină şi hîrtii de valoare (bursă de valori) sau unde se desfăşoară tranzacţii de mărfuri (bursă de mărfuri)> realizîn- Etienne(l 788— 1856), utopist francez, autorul romanului „Călătorie în Ica-ria“ (1840). După C., proprietatea privată trebuie desfiinţată, deoarece reprezintă o abatere de la „legea mturală“, iar comunismul corespunde naturii însăşi, care i-a creat pe oameni egali. încercarea de a-şi realiza proiectele utopice în America a eşuat (1847). Rămînînd prizonierul prejudecăţilor mic-burgheze, Cabet s-a pronunţat împotriva revoluţiei proletare. Karl Marx l-a caracterizat pe Etienne Cabet ca fiind ,,cel mai superficial reprezentant al comunismului”. cabină L (TEHN., AV.) încăpere mică, izolată sau amenajată într-o clădire, pe un vehicul sau pe o instalaţie de transport, destinată fie adăpostirii persoanelor în timpul serviciului (ex. c. mecanicului) sau al transportului (ex. c. de vapor), fie adăpostirii unei instalaţii şi a personalului de deservire a acesteia. — C. presurizată (la avioanele care zboară la înălţimi mari), cabină etanşă şi dotată cu dispozitive de menţinere a presiunii normale a aerului din interior, pentru evitarea efectelor fiziologice ale presiunii reduse şi lipsei de aer asupra persoanelor dinăuntru. 2. (C.F.) Cabină de acar, construcţie mică, în general de zidărie, amplasată la extremităţile unei staţii de cale ferată şi în zona macazurilor, servind la adăpostirea acarului şi a aparatului de bloc în cazul acelor centralizate; are legătură telefonică cu impiegatul de mişcare. cabinet 1. încăpere destinată exercitării unei profesiuni sau unei munci (mai ales intelectuale) legate de o profesiune (ex. c. dentar, c. medical). 2. Secţie sau serviciu CABINET 462 CABLU in organizaţiile politice, în întreprinderi şi în instituţii de învăţămînt, destinate unor studii şi consultaţii de specialitate. — Cabinet metodic a) Centru didactic al activităţii metodice dintr-o şcoală, dintr-un raion sau dintr-un oraş. C.m. (pedagogice) au fost create la noi în 1951, pentru perfecţio-narea continuă a activităţii cadrelor didactice şi pentru generalizarea experienţei înaintate. Ele sînt conduse de un responsabil metodist, numit de directorul şcolii sau de secţia de învăţămînt, şi primesc ajutor din partea Institutului de perfecţionare a cadrelor didactice (I.P.C.D.). b) Secţie în bibliotecile mari şi în întreprinderi, care se ocupă cu îndrumarea şi informarea bibliotecarilor, cititorilor şi profesioniştilor respectivi (ex. cabinetul metodic al Combinatului siderurgic Hunedoara). — C. tehnic, serviciu organizat în întreprinderi în vederea ridicării nivelului tehnic al muncitorilor şi tehnicienilor. CA. difuzează propunerile de inovaţii, dă consultaţii şi ajutor tehnic inovatorilor, organizează biblioteca tehnică şi conferinţe pe teme tehnice, antrenînd astfel mase largi de muncitori şi de tehnicieni în mişcarea de inovaţie şi contribuind activ la introducerea tehnicii noi în producţie. In ţara noastră, înfiinţarea c.t* şi îndrumarea activităţii lor au fost posibile numai în urma instaurării regimului democrat-popular, 3. încăpere în care sînt expuse obiecte de muzeu sau de studiu etc. — C numismatic, secţie pe lîngă muzee şi biblioteci mari, în care se studiază, se conservă şi se valorifică diferite colecţii de monede şi medalii.—C. de stampe, sector, într-o bibliotecă sau într-un muzeu, în care se păstrează şi se valorifică stampele, precum şi gravurile, albumele de artă, desenele, ilustraţiile, fotografiile. 4. (în capitalism) Cabinei de instrucţie a) Serviciu de cercetări judiciare (interogatorii, audieri de martori etc.), condus de un judecător de instrucţie, b) Biroul unde se efectuează aceste cercetări. 5. Denumire dată în unele ţări consiliului de miniştri sau guvernului. 6. Mobilă mică, cu sertare, destinată păstrării obiectelor de Cabinet (6) preţ* De origine orientală, a apărut în Europa la sfîrşitul sec. al XV-lea. cabinet de partid, instituţie de propagandă de pe lîngă comitetele regionale, raionale şi orăşeneşti ale P.M.R. Cabinetele de partid organizează pregătirea propagandiştilor care conduc cercuri şi cursuri ale învăţămîn-tului de partid. Ele organizează propaganda de partid prin conferinţe, precum şi prin diferite forme de învăţămînt (studiul individual, cursuri etc.) pentru cadrele de partid, de stat şi din economie. în cadrul Cabinetului orăşenesc Bucureşti, al cabinetelor regionale de partid şi al unor cabinete de partid raionale din ţară funcţionează universităţi serale de marxism-leninism sau şcoli serale de partid. cablaj (TELEC.), ansamblul cablurilor şi conductoarelor izolate cu care se execută legăturile electrice dintr-un aparat sau dintr-o instalaţie ori între instalaţiile de telecomunicaţie dintr-o clădire. Uneori c. este ecranat electric. cablare (TEHN.), operaţia de răsucire sau de împletire a firelor în mănunchiuri sau toroane şi to r s a d a re a acestora între ele pentru a forma un cablu. Cable [cheibl], George Washington (1844—1925), prozator nord-american, ale cărui nuvele, romane istorice, studii („Zilele vechilor creoli“, 1879; „Grandisimii“, 1880; „Creolii din Louisiana“, 1884) prezintă în mod realist discriminarea rasială din sudul S.U.A. cablogrâmă (TELEC.), telegramă transmisă prin cablu submarin. cablu 1. (TEHN.) Element sau organ flexibil de susţinere şi de tracţiune, realizat prin răsucirea unor fire de sîrmă sau a unor mănunchiuri de fire răsucite (toroane) în jurul unei inimi de metal sau din material de natură organică (ex. de cînepă). C. sînt utilizate în construcţiile de maşini» la maşinile de transport şi de ridicat, la podurile suspendate etc.—(MINE) C de extracfie» cablu care serveşte la suspendarea coliviilor şi la manevrarea lor în puţurile de mină, la tracţiunea vagonetelor cu trolii pe galerii sau pe planuri înclinate etc.—C. de producte, cablu metalic folosit la sonde, în special pentru extracţia ţiţeiului. Pot fi c. de exploatare (sau de extracţie) şi c. de foraj (sau de intervenţie),—(CONSTR.) C. de pretensionare, cablu format din 8—40 de fire de oţel superior, cu diametrul de 3—7 mm, utilizat pentru armarea pieselor importante executate din beton pre-comprimat cu armături postîntinse, Se construiesc c. de p. cu secţiuni circulare sau dreptunghiulare* care pot prelua eforturi de întindere de 20—1501. 2. Cablu electric, conductă electrică, alcătuită din unul sau din mai multe mănunchiuri de conductoare electrice izolate» dispuse împreună cu materialul izolant de umplutură într-o manta izolantă care, pentru protecţie, poate fi aco- Cablu electric cu manta de plumb perita cu un înveliş metalic (cablu armat). C. e. se utilizează pentru transportul energiei electrice, pentru transmiterea semnalelor electrice în telecomunicaţii etc.—C. de telecomunicaţii, cablu electric, în CABOŞON 463 CACTACEE general învelit într-o cămaşă de plumb şi uneori armat cu benzi sau fire de oţel pentru protecţie mecanică, folosit la transmiterea comunicaţiilor electrice. După felul circuitelor care-1 constituie, se deosebesc; c. simetric, c. coaxial, c. combinat; după locul de aşezare, se deosebesc: c. aerian, c. subteran, c. subfluvial, c. submarin; după reţeaua deservită: c. de interior, c- urban, c. interurban, iar după felul comunicaţiilor transmise: c. telegrafic, c. telefonicy c. de televiziune, c. mixt. — C. simetric, cablu de telecomunicaţii construit din circuite simetrice, adică din perechi de cîte două fire conductoare izolate între ele şi răsucite împreună pentru reducerea influenţei asupra celorlalte perechi (simetrie electrică).—C. coaxial, cablu de telecomunicaţii, constituit din unul sau din mai multe circuite coaxiale, adică din circuite formate din-tr-un conductor interior central şi un conductor tubular exterior, izolat de primul şi legat uneori la pămînt. Este folosit pentru transmiterea comunicaţiilor telefonice multiple sau a programelor de televiziune în benzi de frecvenţă de la 60 kHz pînă la 12 MHz. — C. hertzian v. radioreleu. caboşon, pia- tră preţioasă sau semipreţioasă tăiată fără faţete şi prinsă într-o fe-recătură de filigran sau de metal bătut. C. sînt frecvente în arta Caboşon popoarelor migratoare şi pe obiectele de cult. Cabot /chebdt], familie de navigatori italieni aflaţi în serviciul Angliei, dintre care John Cabot (c. 1450—1498) a organizat o expediţie pentru găsirea drumului de nord-vest spre Asia, ocolind prin nord America. în 1497 a ajuns pînă în insula Newfoundland (Terra Nova). în 1498 a organizat, împreună cu fiul său, a doua expediţie spre ţărmul Americii de Nord. Fiul său, Sebastian Cabot (c. 1474— 1557), a cercetat în 1517 ţărmul estic al Americii de Nord, în căutarea drumului spre China. Intre anii 1526 şi 1530, în fruntea unei expediţii spaniole, a cercetat ţărmurile Americii de Sud din regiunea fluviului Paraná. în anul 1550 a participat la organizarea, în Anglia, a ,,Companiei neguţătorilor întreprinzători*’. cabotáj L Navigaţie care se face avînd tot timpul în văz coasta. 2. Transport naval de mărfuri între porturi apropiate. cabotiér, navă comercială de mic tonaj, cu zonă limitată de navigaţie. cabotin 1. (în trecut) Denumire dată în Franţa actorului ambulant. 2« (Azi, depreciativ ) Actor fără talent, care urmăreşte obţinerea de efecte teatrale cu mijloace ieftine. cabrâj, evoluţie a unui avion în urcare, prin care acesta îşi măreşte unghiul de poziţie faţă de orizontală. Dacă acest unghi depăşeşte o anumită limită, avionul cade brusc, şi atunci evoluţia, cînd are loc în apropierea solului, poate fi periculoasă. Cabrai, Pedro Álvarez ( 1467 sau 1468—1526), navigator portughez, descoperitorul Braziliei, pe care a cucerit-o în numele regilor Portugaliei. cabrâre, mişcare pe loc executată uneori de animalele patrupede (în special de cai), care constă în ridicarea părţii anterioare a corpului, spriji-nindu-se numai pe membrele posterioare. cabrioletă, trăsură mică şi uşoară cu două roţi, trasă de obicei de un cal (folosită în mediul rural). Cacavela, Ieremia, cărturar grec, profesor în jurul anului 1670 la Academia Vasiliană din Iaşi, numită şi Şcoala domnească; mentor al lui Dimitrie Cantemir. A tradus diverse scrieri în romîneşte din limba greacă şi în limba greacă din alte limbi. Cachin [ casé7, Marcel ( 1869— 1958), militant de frunte în mişcarea muncitorească franceză şi internaţională, unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului Comunist Francez. Din 1918 a fost fără întrerupere, pînă la sfîrşitul vieţii, director al ziarului „l'Humanité". Membru al C.C. şi al Biroului Politic al C.C. încă de la crearea P.C. Francez. în 1924 a devenit membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste şi mai tîrziu al Prezidiului acestuia. în anii M. Cachin celui de-al doilea război mondial a participat activ la lupta de rezistenţă a poporului francez împotriva cotropitorilor hitlerişti. Cacica, comună în raionul Gura Humorului, în zona subcarpatică a reg. Suceava, cunoscută pentru extracţia sării. 1 480 loc. (1961). Fabrică de prelucrare a lemnului. caciur, miel cu blăniţă de culoare neagră pe trunchi şi brumărie pe bot, pe urechi, pe extremităţile picioarelor şi pe coadă. cacofonie (gr. k^kos „rău“ şi phone „sunet“) 1* (LINGV.) Efect acustic neplăcut, rezultat din vecinătatea în exprimare a unor sunete identice sau asemănătoare (ex. repetarea silabelor cer, ce în: Am rugat-o să încerce cerceii cei noi). 2, (MUZ.) Suprapunere discordantă şi supăiătoare de sunete, lipsă de armonie, cacom v. hermină* cacosmie (gr. kakos »»rău“ şi osme „miros“; MED.), percepţie exagerată, cu aspect patologic, a mirosului urît, respingător. cactacee, familie de angio-sperme dicotiledonate exotice, cu o organizare particulară. C sînt plante suculente, de forme şi de dimensiuni diferite, extrem de rezistente la uscăciune, cu tulpini cilindrice sau comprimate şi aproape întotdeauna prevăzute cu smocuri de spini consistenţi. Frunze propriu-zise nu au decît speciile genului Peireshia. Fio- CACTUS 464 CADRAN rile c. sînt mari, hermafrodite, de durată scurtă; Fructele sînt bace cu numeroase seminţe. Familia are circa 1 500 de specii, aproape toate originare din regiunile calde ale Americii. Sînt foarte mult cultivate ca plante ornamentale de cameră şi de sera* cactus, nume dat mai multor specii de plante tropicale şi subtropicale din familia cacta-ceelor, cu tulpini cilindrice Cactus sau comprimate, ramificate, suculente şi prevăzute cu ţepi. Florile sînt mari, de diferite culori şi de durată foarte scurtă, în Republica Populară Romînă se cultivă ca plante ornamentale (Phyllocactus acker-manni, Epiphyllum truncatum). Unele specii, ca opunţia (ex. Opuntia imbricata)> se cultivă ca legumă. cadastru (DR.; in R.P.R.), formă de inventar funciar, alcătuit dintr-un registru public (registru cadastral) şi din planuri, care cuprind datele tehnice-economice privitoare la toate imobilele situate pe teritoriul unui oraş, raion de oraş, comună sau sat. în registrul cadastral sînt trecute datele obţinute prin lucrările de identificare, de măsurătoare şi de ridicare în plan a imobilelor situate pe un anumit teritoriu (teritoriu cadastral), conţinînd pentru fiecare imobil (denumit parcelă) următoarele date: număr topografic, suprafaţă, destinaţia terenului (arabil, păşune etc.) sau felul de folosinţă (teren construit, curte), precum şi numele posesorului parcelei. Serveşte la identificarea şi evidenţa imobilelor pe categorii de folosinţă, la planificarea producţiei agricole, la aşezarea impozitelor şi la întocmirea şi ţinerea la curent a cărţilor funciare şi a altor registre de publicitate a drepturilor reale privind imobilele. Cade [cheid/, Jack (numit şi Mortimer) (?—1450), conducătorul răscoalei ţăranilor din Kent în timpul domniei lui Henric al Vl-lea (1429-1461). A învins armata regală la Sevenoaks şi a ocupat Londra. Răscoala a fost înfrîntă şi C• a fost executat. cadenţă 1. Mişcare ritmică şi uniformă. 2. Cadenţă de tragere, numărul de lovituri pe care le trage o armă într-o unitate de timp (de obicei într-un minut). 3. (în poezie şi mai rar în proză) Succesiune regulată a unor unităţi (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. 4. (MUZ.) a) Succesiune armonică sau melodică, produ-cînd impresia unei încheieri, b) Pasaj de virtuozitate într-un concert instrumental, interpretat de solist fără acompaniament. cădeţi1 1. Denumire dată odinioară tinerilor nobili înscrişi în controalele armatei, care se pregăteau să devină ofiţeri. 2» Denumire dată în trecut în unele ţări (Germania, Austro-Ungaria) elevilor din şcolile militare de ofiţeri. cădeţi2 (de la denumirea prescurtată în limba rusă a Partidului constituţional-demo-crat, numit din 1906 Partidul libertăţii poporului), membri ai principalului partid liberal-mo-narhist al burgheziei din Rusia, constituit în 1905. Ţelul politic al cadeţilor era menţinerea ţarismului sub forma unei monarhii constituţionale. După revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, c. au avut rolul conducător în guvernul provizoriu burghez şi au conţi* nuat linia politicii externe a ţarismului. După victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie au organizat o serie de comploturi contrarevoluţionare şi au susţinut activ războiul inter-venţionist împotriva Puterii sovietice. La 28 noiembrie (11 decembrie) 1917, printr-un decret al guvernului sovietic, c. au fost declaraţi duşmani ai poporului. cadiu, judecător musulman, care dă sentinţe potrivit prescripţiilor dreptului feudal mu- sulman şi dreptului consue-tudinar local. Cádiz (Cadix)[cádiO], oraş în sudul Spaniei, important port al ţării la Oceanul Atlantic. 110 400 loc. (1938). Are şantiere navale, fabrici de textile, de conserve de peşte, întreprinderi de vimficaţie. Bază militară americană .— Istoric. Fundat de fenicieni (circa 1100 î.e.n.), stăpînit de cartaginezi (sec. VI — III î.e.n.), de romani (sec. II î.e.n.—V e.n.), de vizigoţi (sec. V—VII) si de arabi (sec. VIII—XIII), a fost cucerit de spanioli în 1262, în timpul Reconquiste i. După descoperirea Americii, a devenit unul dintre cele mai de seamă porturi ale Spaniei la Oceanul Atlantic. La C., în 1812, cortesurile au elaborat o constituţie liberală şi tot aici a izbucnit, în 1820, revolta condusă de colonelul Riego împotriva absolutismului lui Ferdinand al VlI-lea, înăbuşită de trupele intervenţioniste franceze (1823). cadmiére (METAL.), procesul de depunere pe cale electrolitică a unui strat subţire de cadmiu pe suprafaţa unei piese de metal, pentru a o prcte’a împotriva agenţilor corosivi o-bişnuiţi. cádmiu (CHIM.), Cd. Element cu nr. at. 48; gr. at. 112,41; p.t. 321°C; p.f. 767°C. Este un metal alb-argintiu, asemănător cu zincul, cu care se găseşte împreună în natură sub formă de sulfuri. Funcţionează cu valenţa 2. Este întrebuinţat la obţinerea unor aliaje cu temperaturi de topire joase, în operaţia de cadmiere, ca absorbant de neutroni în reactoarele nucleare, în arta bijuteriei şi la baterea monedelor. Sulfura galbenă de c. şi roşul de c. se întrebuinţează Ia prepararea culorilor fine şi a smalţurilor. Iodura de c. sensibilizează plăcile şi peliculele fotografice. cadrán 1. (MAT.) Fiecare dintre unghiurile drepte formate de două drepte perpendiculare. 2. (TEHN.) Suprafaţă a unui instrument de măsura avînd o formă geometrică regulată (de obicei circulară) şi diviziuni pentru citirea indi-« caţiilor date de un ac. CADRAN 465 CAFEÎSM „Cadran“, revistă progresistă care a apărut Ia Bucureşti, în 1939, sub influenţa Partidului Comunist din Romînia. La această revistă au colaborat scriitori ca Mihai Beniuc, Sil-vian Iosifescu şi alţii. Revista a publicat articole despre scriitorii democraţi revoluţionari şi despre realismul socialist. Din ,,Cadran“ au apărut numai patru numere (numărul 1 — septembrie, numărul 4 — decembrie 1939). cadre, lucrătorii calificaţi şi permanenţi dintr-o anumită ramură de activitate. Statul socialist acordă o mare atenţie problemei pregătirii şi educării cadrelor, promovării cadrelor tinere şi folosirii juste a cadrelor vechi. Socialismul şi-a dovedit pe deplin superioritatea asupra capitalismului şi în domeniul pregătirii cadrelor. în R.P.R., în anii regimului democrat-popular, au fost pregătite sute de mii de cadre noi cu înaltă calificare. între 1955 şi 1961 au intrat în producţie peste 171 000 de muncitori calificaţi şi peste 48 000 de tehnicieni; în învăţămîntul superior au fost pregătiţi peste 67 000 de specialişti. în afară de aceasta, sute de mii de cadre din fabrici şi uzine şi-au ridicat calificarea cu ajutorul cursurilor organizate la locul de muncă. Pentru agricultură în perioada 1948—1962 au fost pregătite peste 14 000 de cadre cu studii superioare, 25 000 de cadre tehnice medii şi peste 100 000 de mecanizatori şi alţi muncitori calificaţi prin şcoli profesionale şi cursuri de calificare. în perioada 1960—1965 vor intra în producţie 260 000 de cadre noi de muncitori calificaţi, peste 100 000 de cadre tehnice medii şi circa 54 000 de cadre cu pregătire superioară. Pînă în 1970, numărul cadrelor tehnice-agricole cu pregătire medie va creşte de aproape trei ori faţă de anul 1962, iar al cadrelor cu pregătire superioară de aproape două ori. V. şi calificare. cadril, dans de bal originar din Franţa, introdus din sec. al XVII Mea şi pe scenă; c* derivă din contradans şi se execută de patru perechi, 30 — c. 761 în măsura 2/4, după o melodie lentă. Are 5—6 figuri, executate de fiecare pereche în parte, apoi de toate perechile împreună. cadru 1. (CONSTR.) Structură de rezistenţă (schelet) alcătuită Cadru de rezistenţă din bare, avînd de obicei toate nodurile rigide şi la care solicitarea dominantă este încovoierea. C. se utilizează ca schelete portante la clădiri civile şi industriale, la poduri, la maşini etc. şi se execută din metal, din beton armat sau din lemn; pot avea diferite forme, cu alcătuire plană sau spaţială. De obicei, c. sînt sisteme statice nedeterminate, calculate prin metoda eforturilor sau prin metoda deplasărilor. 2. (MINE) Cadru de susţinere, construcţie de lemn, metal, prefabricate de beton armat sau combinaţii de materiale (c. de s. mixt), cu profil poligonal deschis sau închis, servind la susţinerea lucrărilor miniere. V. şi a r-mătur ă.—C. pâşitor, agregat de susţinere de tip nou, mecanizat, folosit în abataje cu front lung; este construit din-tr-o sanie (talpă) şi din stîlpi extensibili, acţionaţi hidraulic, care susţin grinzile de sprijinire a tavanului. Intră în funcţiune prin comandă hidraulică de la distanţă sau automat, după trecerea combinei miniere în dreptul său. 3. (TELEC.) Cadru 9 Forme tipice de cadre electromagnetice electromagnetic, antenă în formă de bobină de dimensiuni mici faţă de lungimea de undă, folosită pentru recepţie în ra-diocomunicaţii şi în radio-goniometrie.4. (CINEMA) Imagine fotografică înregistrată pe pelicula cinematografică sau fotografică. Mărimea c. este determinată de diferitele un- ghiuri de cuprindere ale obiectivelor, de distanţa dintre obiectiv şi obiectul filmat, de poziţia aparatului etc.— C. de montaj, parte componentă a filmului, cuprinzînd o acţiune sau un fragment din ea, înregistrată pe o bucată neîntreruptă de peliculă. — C. de scenariu (în scenariile regizorale), expunere în scris a conţinutului fiecărei scene filmate. caduc eu (în antichitatea gre-co-romană), baghetă cu două aripioare, înconjurată de doi şerpi; semn distinctiv al lui Mermes (Mercur), în statuara greco-romană simbolizînd pacea şi comerţul. caducitâte (lat. caducus, de la cădere „a cădea, a dispărea“; DR.), ineficacitate a unui act juridic, ca urmare a unui eveniment ulterior facerii actului (ex. c. dispoziţiei testamentare în cazul cînd persoana în favoarea căreia s-a făcut testamentul moare înaintea testatorului). C.A.E.R. v. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc« cafeina (FARM.), trimetilxan-tină, alcaloid care se extrage din frunze de ceai, din boabe de cafea, din nuci de cola etc. şi care se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust slab amar, solubilă în apă în prezenţa benzoa-ţilor şi salicilaţilor alcalini. Este excitant al sistemului nervos central, analeptic cardiac, diuretic. cafeism (MED.), totalitatea tulburărilor produse de abuzul de cafea, datorite cafeinei. C* acut se manifestă prin excitaţie cerebrală, palpitaţii, insomnii, tremurături, greaţa etc. C. cronic determină scăderea în greutate, oboseală, dureri de cap, vărsături, tahicardie, palpitaţii, arterioscleroză. CAFRI 466 CAIMAN cáfri, denumire arabă învechită pentru triburile din sud-estul Africii, de altă religie decît cea musulmană, care vorbesc limbile bantu. caftán, haină orientală lungă, uneori frumos împodobită. în trecut, c. era dat de sultan demnitarilor turci ca semn de intrare în funcţiune sau ca răsplată. în Ţara Romînească, domnul îl dădea boierilor la intrarea lor într-o slujbă sau Caftan celoi care obţineau un rang boieresc. Cagliari [cal'ari], oraş italian, centrul administrativ al insulei Sardinia, port la Marea Mediterană. 171900 loc. (1959). Are şantiere navale, industrie chimică, alimentară, de prelucrare a lemnului şi de ciment. Cagliari, Paolo v. Veronese. cagulârzi (fr. cagoule „glugă care acoperă faţa, avînd două găuri în dreptul ochilor“), membri ai organizaţiei fasciste „Ca-goule“, creată în 1936, în Franţa, de marea burghezie financiară, de aristocraţie şi de ofiţerimea reacţionară grupată în jurul generalului Petain, cu scopul instaurării în Franţa a unei dictaturi fasciste. C. constituiau în Franţa „coloana a c i n c e a“ hitleristă. Prin activitatea lor au contribuit la capitularea Franţei în faţa Germaniei hitleriste în 1940. C. au săvîrşit acte teroriste şi provocări împotriva comuniştilor şi organizaţiilor progresiste. „Cahiers du commu- nisme“ [caie du comunism7, revistă lunară teoretică şi politică a C.C. al Partidului Comunist Francez; apare la Paris din 1924 (la început sub titlul „Cahiers du bolchevisme“). caiac 1. Ambarcaţie special construită, cu ambele capete ascuţite, care se conduce cu una sau cu două padele pe ambele borduri, din poziţia şezînd. 2. Ramură sportivă practicată cu această ambarcaţie. în 1961, ţara noastră a cîştigat titlul de campion european la caiac simplu şi dublu, pe distanţa de 500 m. caic, ambarcaţie îngustă cu două catarge, cu prora şi pupa ascuţite, folosită în ţările orientale. câier, mănunchi de fibre de lînă, de in, de cînepă etc., curăţate şi paralelizate; se fixează pe furcă pentru a fi tors manual. „Caiete filozofice“, conspecte ale lui V. I. Lenin asupra mai multor lucrări filozofice, conţinînd extrase din lucrările respective, însemnări, observaţii critice şi teze proprii. Majoritatea acestor conspecte au fost întocmite în anii 1914— 1916. Ci au apărut pentru prima oară în volum separat în 1933. Prima traducere romînească s-a făcut în 1956. Volumul al 38-lea al ediţiei a patra ruse a operelor lui V. I. Lenin (tradus în 1959) cuprinde o seamă de materiale neincluse în ediţiile anterioare (conspectele asupra unor lucrări ale lui G. V. Plehanov, V. M. Şuleatikov, A. M. Deborin ş.a.). Caietele cele mai vechi conţin conspectele lucrărilor „Sfînta familie“ de K. Marx şi F. Engels şi „Prelegeri despre esenţa religiei“ de L. Feuerbach, întocmite de Lenin în anii 1895, respectiv 1909. Caietele din 1914—1916 ..(în număr de nouă) cuprind conspectele asupra cărţilor lui Hegel „Ştiinţa logicii“, „Prelegeri de istoria filozofiei“ şi „Prelegeri de filozofia isto- riei‘\ asupra cărţii lui F. Lassalle „Filozofia lui Heraclit Obscurul din Efes“, asupra cărţii lui Aristotel „Metafizica“, precum şi celebrul fragment „în jurul problemei dialecticii“ (1915). C.f. prezintă o importanţă excepţională pentru valorificarea ştiinţifică a istoriei filozofiei, pentru elaborarea creatoare a dialecticii materialiste, pentru dezvoltarea învăţăturii marxiste despre categorii, pentru combaterea idealismului în ştiinţele sociale şi în ştiinţele naturii. în C.f., Lenin a formulat cunoscutele teze privind contradicţia ca esenţă a dialecticii, drumul dialectic al cunoaşterii, unitatea dialecticii, logicii şi teoriei cunoaşterii, raportul dialectic dintre general şi particular, rădăcinile gnoseologice ale idealismului etc. C.f. cuprind totodată teze şi indicaţii valoroase referitoare la dezvoltarea creatoare a materialismului istoric şi apărarea lui împotriva denaturărilor revizioniste şi vulgarizatoare. A-tenţia principală acordată de Lenin în C.f. dezvoltării creatoare a dialecticii materialiste stă în strînsă legătură cu pre* ocuparea sa de a elabora teoria imperialismului şi tezele sale privitoare la revoluţia socialistă. „Caietele filozofice“ constituie un model de partinitate filozofică, de pasiune revoluţionară şi, de intransigenţă critică faţă de orice ideologie reacţionară, şi, în acelaşi timp, un program vast de cercetare în domeniul filozofiei marxiste. caimacám 1. Locţiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei şi ^ Ţării Romîneşti pînă la sosirea şi instalarea pe tron a noului domn. 2. Locţiitor al banului Craiovei, începînd din 176!. caimán, specie de crocodil asemănător cu aligatorul, cu cuirasa de plăci osoase de Caiman CAINOZOIC 467 CAL sub pielea abdomenului foarte dezvoltată. Trăieşte în America Centrală şi de Sud. Pielea c. tineri este folosită în maro-chinărie. cainozóic (STRAT.) v. neo-zoic. Caionî, Ion (1629-1687), călugăr franciscan, de origine romîn din Transilvania, muzician şi literat, autor al unei antologii muzicale („Codex Ca-joni“), care cuprinde transcripţii în notaţia tabulaturii de orgă a unor melodii populare maghiare şi romîneşti din Transilvania. Deşi culegerea are lipsuri în ceea ce priveşte precizia notaţiei, ea este de mare importanţă pentru istoria muzicii romîneşti, reprezentînd primul document care conţine melodii populare romîneşti notate, ,,Qa ira“ [sa irá] (expresie franceză însemnînd „va izbuti“), cîntec revoluţionar care s-a bucurat de o deosebită popularitate în timpul revoluţiei burgheze din Franţa, pe versurile poetului Ladré şi pe melodia unui vechi contradans. Cairo, capitala Republicii Arabe Unite, port pe Nil în apropierea deltei acestuia. 3 445 000 loc. (1960), cel mai mare oraş din Africa. întreprinderi de prelucrare a metalelor, industrie textilă, de confecţii, de încălţăminte, de tutun, de mobilă. Important centru al culturii arabe (universitate, muzee etc.).—Istoric. Originile acestui oraş sînt legate de existenţa unui vechi castel roman (sec. al III-lea e.n.). în anul 969, la nord de o tabără întărită, construită de arabi în 641, s-a clădit oraşul El-Kahira, care din 973 a devenit capitala califa-tului Fatimizilor. A fost cucerit de turci în 1517, rămî-nînd, formal, sub stăpînirea lor pînă în 1914. C. a fost centrul mişcării de eliberare naţională a Egiptului de sub jugul colonial.—Conferinţa de la Cairo pentru solidaritatea popoarelor Asiei şi Africii (26 decembrie 1957 — 1 ianuarie 1958), conferinţă internaţională la care au participat delegaţi din 45 de ţări din Asia şi din Africa. în declaraţia adoptată se proclamă sprijinirea prin- 30* cipiilor Conferinţei de la B a n-dung. Conferinţa de la Cairo a adoptat mai multe documente prin care, printre altele, se adresa un apel U.R.S.S., S.U.A. şi Angliei pentru interzicerea armei atomice. st cerea damna imperialismul sub toate formele sale de manifestare, se înfiera războiul colonial din Algeria şi politica de discri" minare rasială, se recomanda tuturor statelor afroasiatice să dezvolte o strînsă colaborare între ele, în toate domeniile. La această conferinţă s-au înfiinţat Consiliul solidarităţii popoarelor Asiei şi Africii (C.S.P.A.A.) şi Secretariatul permanent, cu sediul la Cairo. Conferinţa de la Cairo a avut un rol important în unirea popoarelor Asiei şi Africii în lupta împotriva imperialismului şi colonialismului şi pentru coexistenţă paşnică. cais (Armeniaca vulgaris), pom fructifer din familia ro- Cais zaceelor, originar din Asia, cu coroana piramidală sau sferic-alungită şi cu flori simple, albe, cu nuanţă roz, care apar înaintea frunzelor. Este sensibil la schimbările mari de temperatură din cursul iernii şi Ia îngheţurile de primăvară. Fructul (caisa) este o drupă sferică sau ovoidă, galbenă-portocalie, uneori roşiatică, fin păroasă, cu pulpa albă-gălbuie sau portocalie, suculentă, cu aromă caracteristică. Se foloseşte ca fruct proaspăt şi în industria alimentară. Caisul se înmulţeşte prin altoire şi este cultivat în ţara noastră în locuri adăpostite, în cîmpie, în podgorii, precum şi în zona colinelor £a jupi [ ceâiupi7, Andón (pseudonimul lui Andon Qakoi (1866—1930), scriitor albanez, în culegerea de versuri „Tatăl Tomorri“ a chemat poporul la răscoală împotriva asupririi turceşti. în comedia „Mire la 14 ani“ a criticat moravurile societăţii burgheze, iar în comedia „După moarte“ a demascat cu o deosebită vigoare politicianismul servil şi demagogia trădătorilor mişcării de eliberare naţională. cal 1. (ZOOTEHN.; Equus caballus) Animal domestic er-bivor, cu copita nedespicată, originar din Europa şi din Asia, cu stomacul simplu, cu intestinul gros bine dezvoltat, fără vezică biliară, cu castane la toate membrele, masculul cu 40 de dinţi şi femela cu 36. Bine adaptat la climatul uscat, temperat şi rece, c. are auzul, vederea şi mirosul dezvoltate. După caracterele economice, rasele de c* se împart în rase de trac* înfăptuirea dezarmării, se con- Gairo. Vedere generală Rase de cai din R.P.R.: I — arab; 2 — lipiţan; 3 — ghidran;4 — nonius; 5 — dobrogean; 6 — or Iov; 7 — ardenez; 8 — huţul ţiune, rase de călărie şi rase folosite pentru samar. Unele popoare folosesc carnea de cal şi laptele de iapă ca hrană. Din serul şi din urina iepelor gestante se extrag şi se prepară o serie de hormoni, şi în special foliculina. 2. (SPORT) a) Figură în jocul de şah, avînd forma unui cap de cal. b) Cal cu mîneref aparat de gimnastică sportivă, folosit în probele masculine de concurs. Mîinile se sprijină pe două mînere, iar cu picioarele se execută mişcări de balansare şi în cercuri. Calabria, provincie în sudul Italiei, în peninsula C. Suprafaţa: 15 100 km2. Populaţia: 2201000 loc. (1958). Relief în general muntos; pe ţărm mici cîmpii litorale. Climat mediteranean. Regiune agrară (culturi de măslini, de citrice, de viţă de vie etc.), în care predomină marea proprietate moşierească. Industrie alimentară, de confecţii, chimică şi de prelucrare a lemnului. Rîurile Calabriei sînt larg folosite pentru producerea energiei electrice. Calafat, oraş raional, reşedinţă de raion pe malul Dunării, în reg. Oltenia. 8110 loc. (1961). Port şi punct de legătură feroviară cu oraşul Vidin din R. P. Bulgaria. — Raionul C., cu 122 040 loc. (1961). Predomină agricultura cerealieră (grîu, porumb), cu intercalări, la sud, de floarea-soarelui şi plantaţii de salcîm pentru fixarea nisipurilor. calafát (NAV.), cîlţi îmbibaţi cu catran, folosiţi la etanşarea fundului, a bordajelor şi a punţilor ambarcaţiilor sau navelor de lemn, precum şi la etanşarea căptuşelilor de lemn ale punţilor metalice. calaicán (CHIM.) v. sulfat feros. Calais [calé] 1. Oraş în nordul Franţei, port la Marea Mînecii. 63 460 loc. (1954). Centru de construcţii şi de reparaţii navale. 2. Strîm-toare între Franţa şi Marea Britanie, largă de 31 km şi puţin adîncă. Leagă Marea Mînecii cu Marea Nordului, avînd astfel o importanţă deosebită pentru navigaţie. caláj 1. (NAV.) Ansamblul de reazeme de pe platforma unei cale, pe care se fixează navele în timpul construcţiei sau în vederea reparaţiilor. 2. (AV.) Mod de aşezare a aripii sau a ampenajelor faţă de fuzelajul unui avion. calambur, joc de cuvinte întemeiat pe echivocul produs de sensurile diferite pe care le au două cuvinte sau grupuri de cuvinte cu pronunţare asemănătoare. calamină, reziduu de cărbune, provenit din arderea combustibilului în cilindrul unui motor cu ardere internă. se depune pe organele aflate în interiorul cilindrului (supape, segmenţi, electrozi, bujii etc.) şi poate provoca perturbaţii în funcţionarea motorului (aprinderi premature, griparea motorului prin astuparea orificiilor de scurgere a uleiului etc.). Sin. depunere cărbunoasă. calamites (PALEONT.), gen fosil de criptogame vasculare, care cuprinde forme arborescente de 10—12 m înălţime, cu tulpina goală, prezentînd pereţi transversali numai în CALANDRARE 469 CALC dreptul nodurilor. C. este o formă caracteristică pentru flora Calamites carboniferă. în R.P.R. a fost găsit în Banat. calandrâre (TEHN.), operaţia de trecere a unor materiale printr-un calandru, pentru a se obţine fie laminarea, netezirea, impregnarea sau cauciu-carea acestora, fie efecte de aspect (satinare, luciu etc.) sau de relief (imprimare de desene, gofrare etc.). calandru 1. (MAS.) Maşină de lucru cu mai mulţi cilindri Calandru cu trei cilindre 1 — batiu; 2 — suportul sulului alimentator; 3 — role de conducere; 4 — cilindru elastic de presiune; 5 — cilindru metalic încălzit; 6 — suportul sulului înfăşurător metalici rotitori, printre care trece şi este presat un material în vederea aplatisării. Aplati-sarea se obţine uneori prin presare la cald. C. se utilizează : în industria hîrtiei, pentru netezirea cu sau fără luciu a hîrtiei şi a cartonului sau pentru imprimarea eventuală a acestora cu diverse desene; în industria chimică, pentru tra* gerea în foi a cauciucului, pentru profilarea foilor de cauciuc, pentru laminarea unor materiale plastice; în industria textilă, pentru imprimarea de desene etc. 2. (P0L1GR.) Presă cu cilindru folosită în tipografie pentru imprimarea în relief, pe carton special, a matriţelor de stereotipie. calapăr (Chrysanthemum balsamita)t plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu frunze oval-lanceolate, dinţate pe margini, cele inferioare peţiolate, iar cele superioare sesile. Are flori tubuloase, galbene, grupate în inflorescenţe. Frunzele de c, au un miros caracteristic. Uneori se cultivă ca plante decorative. calare 1. (TEHN.) Operaţia de fixare (imobilizare) intenţionată a unui organ de maşină pe un altul (ex. c. unei roţi pe un arbore). 2* (TOPOGR.) Operaţia de fixare la orizontal a aparatelor topografice cu ajutorul nivelei. Calatrava, ordinul de unul dintre ordinele monaho-cavalereşti din Spania, creat în 1158 pentru apărarea împotriva maurilor a oraşului cu acelaşi nume din Castilia. cală1 1. Instalaţie portuară pentru construcţia şi reparaţia navelor, constituită dintr-o platformă înclinată, dotată cu maşini de ridicat şi cu dispozitive de fixare, cu cărucioare sau sănii de lansare etc. 2* Parte a magaziilor de mărfuri de pe nave, cuprinsă între fundul navei şi puntea inferioară. 3, Piesă prismatică de lemn sau de metal, care se aşază în faţa roţii unui vehicul (ex. avion) pentru imobilizarea acestuia, mai ales în timpul încercării motoarelor. 4. Cală de măsurat, mijloc de măsurare avînd o dimensiune determinată, folosit pentru controlul dimensiunilor în construcţiile de maşini. Pen- tru măsurare, calele se pot compune în blocuri a căror dimensiune este practic identică cu suma dimensiunilor c. care compun blocul. Sînt c. de formă prismatică, numite c. plan-paralele, şi c* cilindrice, cu secţiune plină. cálá2 (Calla aethiopica), plantă decorativă din familia araceelor, originară din sudul Africii, cu frunze mari în formă de săgeată, cu peţiolul Cală lung; ceea ce se numeşte în mod obişnuit floare reprezintă de fapt o frunză mare albă, răsucită în formă de cornet (spată), care înconjură inflorescenţa. La noi se cultivă în sere. Calboreanu, George (n. 1896), actor romîn, artist al poporului din R.P.R. S-a remarcat de la debut (1919, la Teatrul naţional din Iaşi) prin vigoarea talentului său, prin patosul reţinut şi prin claritatea expresiei artistice. Interpretează roluri din dramaturgia clasică şi contemporană romî-nească şi de peste hotare (Vlaicu-Vodă din piesa cu acelaşi nume de Al. Davila, Ştefan cel Mare din „Apus de soare“ de Delavrancea, Egor Bulîciov din „Egor Bulîciov şi alţii“ de M. Gorki, Verşinin din „Trenul blindat“ de Vs. Ivanov, Mihai Buznea din „Anii negri“ de A. Baranga şi N. Moraru etc.). Este şi actor de cinema. Laureat al Premiului de stat. calc1 (LINGV.), aspect al împrumutului lexical, care constă în atribuirea de sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă (ex. faptul că rom. a prelucra a căpătat şi sensul de „a lămuri“ este un calc semantic după rus. nepepa6omamb9 care înseamnă „a prelucra“ şi „a lămuri“) sau în formarea unor cuvinte noi, prin traducerea elementelor CALC 470 CALCIFICARE componente ale unor cuvinte străine (ex. rom, a întreţine este un calc după fr. entrete-nir). — C gramatical întrebuinţarea sintactică a unui cuvînt sau a unei construcţii prin imitarea unui model străin (ex. rom. a se ruga cuiva este un calc sintactic după vechiul slav moliti se care se construia cu dativul). calc2 v. hîrtie de calcan1 f Scophthalmus maeo-tkus), peşte marin bentonic Calcan (v. b e n t o s), răpitor, din familia botidelor, cu corpul rombic, puternic turtit lateral. Stă de obicei culcat pe latura dreaptă, din care cauză ambii ochi sînt situaţi pe partea stîngă. Lungimea corpului a-tinge un metru, iar greutatea pînă la 10 kg. La adulţi, corpul este acoperit cu solzi rudimentari şi cu butoni osoşi rotunzi, prevăzuţi cu ţepi. Are proprietatea de a-şi schimba culoarea corpului după culoarea mediului în care se află. Este răs-pîndit în Marea Neagră şi în Marea de Azov. La noi se pescuieşte, de-a lungul întregului litoral, în cantităţi mari. calcan2 (CONSTR.), zidul exterior al unei clădiri, în care nu se amenajează nici o deschidere, urmînd să fie acoperit de un perete asemănător al clădirii învecinate. calcaneu (ANAT.), os scurt şi gros, făcînd parte din oasele tarsului. Este osul călcîiului; el suportă întreaga greutate a corpului în timpul cît se stă în picioare şi în timpul mersului. Pe c. este fixat tendonul muşchiului triceps al gambei, numit şi tendonul lui Âhile. calcar (PETROGR.), rocă alcătuită din carbonat de calciu, sub formă de calcit sau, mai rar, de aragonit. Are aspecte foarte variate, putînd fi cripto- cristalin (v. stare cristalină), fin granular sau larg cristalizat, de culoare albă, cenuşie, gălbuie sau neagră. După geneză, calcarele pot fi împărţite în două mari categorii: sedimentare şi metamorfice (sau cristaline). C. sedimentare se formează prin acumularea părţilor minerale ale vieţuitoarelor, prin activitatea constructivă a coralilor (recife), prin precipitarea carbonatului de calciu din apele continentale sau marine etc. în cadrul c.s. deosebim mai multe varietăţi: c. cochilifer, alcătuit mai ales din fragmente de cochilii, denu-mindu-se uneori după natura acestora (ex. c. cu numuliţu c. cu brahiopode); c. recifal, care reprezintă vechi recifi şi este alcătuit din produse organogene, detritice şi de precipitaţie chimică; c. oolitic, alcătuit din mici elemente sferice, oolite; c. litografic, foarte fin şi omogen, conţinînd puţină silice şi argilă; se utilizează în poligrafie. C. metamorfice se formează prin metamorfismul c. sedimentare şi sînt alcătuite din calcit larg cristalizat. Varietăţile curate ale acestora sînt denumite mar~ muri C. are utilizări variate: piatră de construcţie, materie primă în industria varului, a cimentului şi în industria chimică, fondant în industria siderurgică etc. înR.P.R., c. sedimentare sînt frecvente în depozitele mezozoice din Banat, Carpaţii Orientali, Munţii Apuseni şi Dobrogea. Dintre acestea, c. cochilifere se găsesc mai ales în depozitele terţiare din Subcarpaţi şi Dobrogea sudică; c. oolitice de vîrstă terţiară se găsesc în Podişul Moldovei. C. sedimentare sînt exploatate în numeroase cariere, printre care amintim pe cele de la Bicaz, Reşiţa, Turda ş.a. C. metamorfice (sau cristaline) se găsesc în munţii Poiana Ruscă, Apuseni, Făgăraşului, unde se exploatează în multe puncte. Marmura se extrage la Ruş-chiţa şi Căprioara (reg. Banat), Alun (reg. Hunedoara) etc. calcea*cálului ( Caltha palus-tris), plantă perenă erbacee din familia ranunculaceelor, cu frunzele bazale groase, în formă de copită de cal, şi cu flori mari, galbene-aurii, cu multe sta- mine. Este o plantă toxică pentru animale, mai ales în timpul înfloritului (aprilie— mai). Creşte şi în R.P.R. în locuri umede şi mocirloase. calcedónie (MINER.), varietate fibroasă sau cripto-cristalină de cuarţ, translucidă, de culoare cenuşie Calcea-calului sau albăstruie, galben - roşiatică, verde, frecvent dispusă în benzi. Calcedonia se depune din soluţiile hidrotermale sau rezultă din cristalizarea opalului. Se utilizează ca piatră semipreţioa-să, la confecţionarea mojarelor, a unor obiecte de artă şi ca abraziv. în R.P.R. se găseşte în unele regiuni vulcanice, de ex. la Ilba, Valea Borcutului (reg. Maramureş), Miorcani (reg. Suceava) ş.a. calceola sandalina (PA-LEONT,), specie de coral, din ordinul tetracoralierilor, avînd forma unui vîrf de papuc ascuţit, cu septul principal pe partea convexă şi contraseptul pe partea plană. Pe operculul său, de formă semicirculară, se observă un sept median şi mai multe septe secundare. C.s, este o specie caracteristică pentru devonianul mediu. calcicole, plante adaptate la solurile bogate în carbonat de calciu (ex. albumiţa, susanul, bumbacul, sparceta, viţa de vie, măslinul etc.). Sin. calcifile. calcidide, insecte din ordinul himenopterelor, mici (de cel mult 5 mm lungime), colorate viu, cu reflexe metalice. Au antenele scurte şi îndoite în unghi. Sînt folositoare agriculturii, deoarece larvele trăiesc ca paraziţi în ouăle şi în larvele unor insecte dăunătoare, calciferol v. vitamina D2< calcificare ^ (MED.), depunere de săruri de calciu în ţesuturi. Reprezintă un fenomen fiziologic (ex. c. dinţilor şi a oaselor în copilărie) sau unul patologic. Calcificarea constituie una dintre modalităţile de vindecare a unei leziuni, în special tuberculoase (pulmonare, ganglionare etc.). CALCIFILE 471 CALCUL calcifile (BOT.) v. calcicole. calcifuge, plante care nu suportă soiurile bogate în carbonat de calciu (ex. muşchiul de turbă, lupinul, unele specii de pin, afinul etc.). calcinâre 1* (CHIM.) a) Operaţia de încălzire în aer sau în curent de oxigen a unui compus chimic, pentru a arde substanţele organice pe care le conţine, urmărindu-se determinarea constituenţilor necombustibili şi nevolatili de origine minerală, b) încălzire a unei substanţe Ia temperatură înaltă, în vederea producerii unei reacţii chimice (ex. arderea pietrei de var pentru obţinerea oxidului de calciu). 2. (METAL.) Operaţia de încălzire a unui minereu în absenţa aerului şi sub temperatura de topire, pentru a îndepărta bioxidul de carbon rezultat prin descompunerea carbonaţilor şi apa (ex. deshidratarea la temperatură înaltă a hidroxidului de aluminiu rezultat la prelucrarea bauxitei). calcinoză, boală caracterizată prin depunerea unor cantităţi mari de săruri de calciu în ţesutul conjunctiv subcutanat, în muşchi, rinichi, pereţii vaselor sanguine etc. calcit (MINER.), carbonat natural de calciu (CaC03), cristalizat în sistemul romboedric în peste 2.000 de forme, incolor sau diferit colorat din cauza impurităţilor. C. este un mineral foarte comun, care alcătuieşte aproape în întregime marmura şi calcarele sedimentare, găsindu-se şi în majoritatea filoanelor hidrotermale. Cristalele mari şi limpezi de c., numite spat de Islanda, se utilizează în industria optică, în R.P.R., c. este frecvent în filoanele metalifere din reg. Maramureş, în Munţii Apuseni, în geodele şi filoanele din calcarele mezozoice, ca de ex. cele din Munţii Trascăului, unde recent a fost găsit şi spat de Islanda. calciu (CHIM.), Ca. Element cu nr. at. 20; gr. at. 40,08; p.t. 849°C; p.f. 1 487°C. Este un metal alb, moale, foarte răspîndit în natură sub formă de compuşi, în special sub formă de carbonat (calcar, marmură şi cretă), de sulfat (gips, anhidrit) etc. Are valenţa 2. Se prepară prin electroliza unui amestec topit de clorură de calciu anhidră şi fluorură de calciu. Se întrebuinţează pentru înlocuirea sodiului în unele aliaje. Mare valoare industrială prezintă compuşii săi: calcarul, varul, gipsul, cimentul etc. calcofile, elemente ^ (MINER.), elemente chimice (ex. cuprul, argintul, zincul, mercurul, plumbul, bismutul, sti-biul, arsenul, telurul), care au o afinitate marcată pentru sulf, întîlnindu-se sub formă de sulfuri naturale. Sulfurile acestor metale fiind uşor solubile în sulfura de fier topită, se consideră că e.c. se găsesc concentrate în învelişul mediu al Pă-mîntului (calcosfera), unde silicaţii de fier şi de magneziu şi sulfura de fier sînt constituenţii predominanţi. calcopirită (MINER.), sul-fură naturală de cupru şi fier (CuFeS2), cristalizată în sistemul pătratic, care se prezintă în mase compacte, galbene-verzui, cu luciu metalic. C. se găseşte în filoane hidrotermale şi în corpuri lenticulare sau cu forme neregulate şi este cel mai important mineral de cupru. Zăcămintele cele mai însemnate de c. din R.P.R. sînt cele de la Fundul Moldovei (reg. Suceava), Bălan (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), Moldova Nouă (reg. Banat), majoritatea descoperite şi valorificate în anii regimului democrat-popular. calcozină (MINER.), sulf ură naturală de cupru (Cu2S), care cristalizează în sistemul rombic şi care apare de obicei în mase compacte, de culoare cenuşie-albăstruie. C* se găseşte în filoane hidrotermale şi în zonele profunde de alteraţie a zăcămintelor cuprifere. Este un important minereu de cupru, în R.P.R. se întîlneşte în unele zăcăminte de cupru din Munţii Apuseni, reg. Maramureş, reg. Banat etc. calcul1 (lat. calculus „pietricică“) 1. (MAT.) a) Ansamblu de operaţii matematice, făcute în vechime cu ajutorul pietricelelor, de unde şi numele. Sin. socoteală, b) Capitol al ştiinţelor matematice în care se foloseşte un anumit tip de operaţii matematice (ex. c. dife~ renţial, c. integral, c. logic etc.). c) Efectuare a operaţiilor matematice cu ajutorul unor construcţii grafice sau al unor dispozitive, maşini, aparate, numite calculatoare sau maşini de calcul.—C. algebric, calcul cu expresii algeHffcT(monoame, polinoame, fracţii, radicali), constînd în efectuarea operaţiilor de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ridicare la putere şi extragere a rădăcinii. —C. matricial, calcul bazat pe regulile de adunare, înmulţire şi inversare a matricelor, constituind unul dintre cele mai importante capitole ale algebrei liniare. C.m. aduce simplificări în notaţii şi demonstraţii. Este folosit în studiul sistemelor de ecuaţii liniare şi în probleme în care intervin operaţii liniare.—C. numeric, ramură a matematicii câre^ se ocupă cp. rezolvarea problemelor de calcul pînă Ia rezultatul numeric final. în prezent, c.n. a căpătat o dezvoltare deosebită şi aspecte noi, datorită dezvoltării tehnicii maşinilor de calcul electronice.—C. dife-renţial, capitol al analizei măte-~~~ matice care se ocupă cu studiul derivatelor şi al diferenţialelor funcţiilor. A fost creat în mod independent de G. W. Leibniz şi de I. Newton.— integral, capitol al analizei matematice care se ocupă cu studiul integralelor definite şi nedefinite şi cu aplicaţiile lor. C.f. s-a născut din nevoia de a determina arii, volume etc. A fost creat în acelaşi timp de G. W. Leibniz şi de I. Newton. -ţjQ infinitezimal, de nu mire tradiţională comună a calculului diferenţial şi integral. A apărut din necesitatea de a construi maşini şi unelte noi pe baza cunoaşterii în esenţă a fenomenelor şi a descrierii lor cu ajutorul unei legi generale.—C. operaţional, metodă a analizei ma^infîitfc^, introdusă de matematicianul rus M. E. Vaş-cenko-Zaharcenko (1862) şi de fizicianul englez O. Heaviside (1892) pentru rezolvarea unor probleme privind m special ecuaţiile diferenţiale ale electrotehnicii. în prezent, acest calcul a căpătat o dezvoltare foarte CALCUL 472 CALCUL largă şi numeroase aplicaţii în diverse domenii importante din fizică şi din tehnică.—C variaţiilor, parte a analizei "matematice care se ocupă cu aflarea argumentelor funcţiilor de linie sau de suprafaţă exprimate prin integrale definite, pentru care acestea sînt maxime sau minime. Bazele lui au fost puse de L. Euler- Printre problemele celebre ale c.v. cităm problema brahistocronei şi problema izoperimetrelor, constînd în demonstrarea faptului că, dintre toate curbele plane închise care au acelaşi perimetru, cercul închide cea mai mare arie.— Calculul probabili-v/ taţilor, ramură a ^matematicii ' care se ocupă cu studiul matematic al evenimentelor aleatorii (întîmplătoare). A apărut simultan în Franţa şi Anglia în sec. al XVII-lea, din necesitatea de a rezolva numeroase probleme din domeniul fizicii, meteorologiei, statisticii şi tehnicii speciale (cx. controlul statistic al fabricaţiei). Primele lucrări de c.p. aparţin lui B. Pascal şi P. Fermat. Contribuţii mai însemnate la formarea acestei discipline matematice au adus ulterior P. La-place în tratatul său „Teoria analitică a probabilităţilor“, Jakob Bernoulli, P. L. Cebîşiov, A. A. Markov, A. M. Leapunov, A. I. Hincin, A. N. Kolmo-gorov. C.p. are numeroase aplicaţii în fizică, statistică, asigurări, biometrie, tehnică etc. Şcoala romînească de c.p. are reprezentanţi de seamă, în frunte cu O. Onicescu, Gh. Mihoc ş.a. - C. erorilor, capitol teoriei proBaBîffia^Tor care ^e ocupă cu distribuţia probabilistică a erorilor de observaţie, pe baza căreia se determină un interval în care erorile variază cu o probabilitate mare, putîndu-se determina astfel, cu o anumită aproximaţie, valoarea mărimii de măsurat.—C.grafic, calcul numeric efectuat cu ajutorul construcţiilor geometrice. Se foloseşte la rezolvarea unor probleme cu caracter practic în care nu se cere o precizie prea mare a rezultatelor.— C. vectorial, capitol al matematicii care se ocupă cu studiul operaţiilor făcute cu vectori. S-a născut din nevoia de a da o descriere adecvată a operaţiilor cu unele mărimi fizice caracterizate prin mărime, direcţie şi sens (ex. viteza, forţa etc.).— C. tensorial, capitol al matematicii care se ocupă cu studiul operaţiilor făcute cu tensori. Introdus în ştiinţă la începutul sec. al XX-lea de matematicienii italieni Ricci şi Levi-Civita, c.f. s-a dovedit un instrument matematic de bază al geometriei diferenţiale, al fizicii teoretice etc. Are importante aplicaţii în teoria relativităţii. 2* (LOG.) Calcul logic, operaţie analogă calculului matematic, efectuată asupra enunţurilor transpuse în formă simbolică, adică transformate în expresii logice. Importanţa c./. constă în descoperirea unui procedeu care garantează justeţea fiecărui pas al investigaţiei logice, permiţînd în acest fel analiza înlănţuirii expresiilor logice în întreaga ei complexitate. în acest sens, c./. a deschis largi perspective dezvoltării logicii formale. —Calculul claselor, calcul logic analog calculului predicatelor, dar care se bazează pe interpretarea noţiunii în extensiune, adică pe linie de sferă şi nu pe linie de conţinut. în c. claselor, predicatul logic cuprinde în sine subiectul şi nu este luat ca o notă a acestuia. C. claselor a fost creat de George B o o 1 e (1815—1864). Ulterior, Giu-seppe Peano (1858—1932) şi Gottlob F r e g e (1848-1925) au definit riguros clasa, întemeind c. claselor pe calculul propoziţiilor şi pe calculul predicatelor. Importanţa c. claselor constă în faptul că el fundamentează c. relaţiilor (respectiv 1 o-gica relaţiilor), contribuţie de mare însemnătate a logicii matematice la dezvoltarea logicii formale.—Calculul identităţii, procedeu de calcul (algoritm) prin care se stabileşte, din punct de vedere logic, egalitatea a două noţiuni sau a două judecăţi. Egalitatea logică se caracterizează prin ¿simetrie, reflexivitate şi tranzitivitate. C> identităţii este fundamental pentru înţelegerea relaţiei de egalitate în matematică. El trebuie deosebit de legea identităţii, care exprimă pe plan logic identitatea de esenţă a obiectului cu sine însuşi. -Cal cuiul predicatelor, calcul logic bazat pe expresii analizate, descompuse în subiect şi predicat (în predicat fiind inclusă şi copula). C.p. este de două feluri: monadic, cînd predicatul se referă la un singur obiect: „Gheorghe este silitor“, notat simbolic f(x); poliadic, cînd predicatul stabileşte raportarea între ele a două sau mai multe obiecte diferite: „Gheorghe merge Ia şcoală“, notat simbolic f(x, y). Predicatul „merge“ raportează aici termenul „Gheorghe“ la termenul „şcoală“, în cadrul c. poliadic, se deosebeşte c. diadic, în care predicatul se referă la numai două obiecte. C. poliadic al predicatelor, interpretat în extensiune, constituie o ramură nouă a logicii, logica clasică neana-lizînd decît predicate monadice. —Calculul termenilor, nume generic pentru c. predicatelor şi c. claselor.—Calculul propoziţiilor, algori t m potrivit căruia putem stabili raportarea reciprocă între expresii luate ca un întreg (neanalizate), precum şi deducerea lor unele din altele într-un sistem axiomatic. Pe c.p. se întemeiază calculul predicatelor, calculul relaţiilor etc. C.p. a fost formulat clar abia în logica matematică; unele încercări în această direcţie se găsesc în logica stoică şi în logica medievală.—Calculul reia-fiilor, interpretarea în extensiune a calculului predicatelor poliadic şi în special diadic. C.r. constituie cel mai nou şi totodată cel mai semnificativ calcul logic; el a apărut şi s-a dezvoltat în vederea fundamentării matematicilor, dovedin-du-se totodată extrem de important în analiza din punct de vedere logic a ştiinţei în genere. calcul2 (lat. calculus „pietricică“; MED.), corp solid, de obicei în formă de pietricică, rezultat din precipitarea sărurilor orgai\ice şi anorganice din bilă, urină, salivă, lacrimi etc. (colesterină, oxalaţi, fosfaţi, bicarbonat de calciu). Se formează în interiorul unui organ sau în canalele excretoare ale acestuia (ex. calcul renal9 calcul colecistic etc.). CALCULATOR 473 CALCUTTA calculator 1. (TEHN., MAT.) Instalaţie sau aparat cu care se efectuează automat operaţii matematice sau logice. După cum folosesc ca elemente esenţiale pentru calcul circuite mecanice (cu discuri inte- gratoare), electrice (cu relee) sau electronice şi ionice (cu tuburi electronice sau cu semiconductoare), se deosebesc: c. mecanice (numite şi maşini de calcul), c. electromecanice, respectiv, c. electronice. Calculul se efectuează prin rezolvarea de ecuaţii între mărimile sau elementele de calculat şi mărimile (elementele) date. C. se numeşte de tip analogic, dacă rezolvarea se efectuează pro-vocînd în c. fenomene în care mărimile (elementele) sînt legate între ele prin aceleaşi relaţii ca şi mărimile (elementele) date şi cele de calculat şi dacă se măsoară (se reperează) mărimile (elementele) care corespund (sînt analoge) în calculator mărimilor (elementelor) de calculat. C. se numeşte numeric (sau digital) dacă rezolvarea se efectuează reducînd, prin procedee de calcul cu aproximaţii, operaţiile de efectuat la operaţii aritmetice elementare (adunări şi scăderi repetate), care se efectuează în c. cu grupuri de impulsii repre-zentînd numerele. C. numerice primesc datele problemei de rezolvat şi programarea ordinii operaţiilor în instalaţia de introducere a datelor iniţialey efectuează operaţiile aritmetice elementare în instalaţia de calcul numeric, înregistrează datele iniţiale şi intermediare, cum şi programul, în instalaţia de memorare (v. memorie), asigură desfăşurarea calculelor programate şi comanda elementelor calculatorului prin instalaţia de comandă şi prezintă rezultatele calculului în instalaţia de ieşire, sub formă de cifre sau de succesiuni de cifre, după un anumit cod. C. numerice moderne rezolvă problemele prin efectuarea a 1-goritmelor corespunzătoare. Mecanizarea operaţiilor de calcul şi reducerea considerabilă a timpului necesar efectuării lor duc Ia mărirea productivităţii muncii în calculele tehnice, în cercetarea ştiinţi- fică, în contabilitate, în statistică etc. Calculatoarele moderne permit: a) să se efectueze calcule matematice complexe, calcule tehnice de proiectare, calcule astronomice etc., b) să se conducă, fără participarea nemijlocită a omului, diferite procese tehnologice şi mijloace de transport (trenuri, avioane, rachete), c) să se prelucreze rapid şi exact diferite informaţii şi date (ex. rezolvarea unor probleme de planificare, de prelucrare a informaţiilor statistice, de studiu al proceselor tehnologice etc.), d) să se traducă automat texte, e) să se efectueze operaţii bibliografice şi de informare ştiinţifică, f) să se analizeze şi să se prelucreze rezultatele analizelor fizice, chimice, biologice, medicale (ex. analiza gazelor de furnal, analiza sîngelui, stabilirea diagnosticelor medicale) etc. Primul c. mecanic, cu ajutorul căruia se puteau efectua operaţii de adunare şi scădere, a fost construit în 1641 de B. Pascal. în 1673-1674, G. W. Leibniz a construit primul aritmometru pentru efectuarea celor patru operaţii elementare. Aceste c. nu s-au răspîndit însă din cauza imperfecţiunilor de construcţie. Primul aritmometru care a găsit o largă utilizare a fost construit în 1874 la Petersburg de inginerul elveţian W. T. Odhner. în continuare, s-au construit c. mecanice cu utilizări speciale (pentru contabilitate, statistică etc.). Etapa actuală în dezvoltarea c. este caracterizată prin apariţia şi răspîndirea c. electronice rapide. De la primul c. electronic, construit în 1943 în S.U.A. şi care putea efectua circa 5 000 de adunări sau 400 de înmulţiri într-o secundă, s-a ajuns, în 1960, la instalaţii capabile să execute 2 000 000 de adunări sau 500 000 de înmulţiri pe secundă. în U.R.S.S. s-a construit cel mai mare analizator diferenţial din lume (cu 24 integratoare), de asemenea s-au construit mari c. numerice de tipurile „BESM“ şi „Strela“, c. specializate de tipurile „Pogo-da“, „Kristal“ etc., se produc în serie c. mici de tipul „Ural“, precum şi instalaţii pentru co- manda şi reglajul automat al proceselor tehnologice, ca, de exemplu, maşina „Mars-300“, folosită pentru prima oară în producţia cauciucului sintetic. Diverse c. analogice şi numerice au fost construite şi în celelalte ţări socialiste. în R.P.R. s-au construit c. numerice la Institutul de fizică atomică din Bucureşti (CIFA-1, cifa.2, cifa-3, CIFA"4)şila Institutul Politehnic din Timişoara (MECIPT-1), cu ajutorul cărora s-au rezolvat numeroase probleme cu caracter tehnic, ştiinţific, statistic etc. S-au realizat de asemenea c. analogice la Institutul de energetică al Academiei R.P.R. şi la Academia militară. V. şi cibernetică. 2. (EC. POL.) Calculator de dobînzi v. barem de dobînzi. calculâţie (CONT.), stabilirea, în expresie bănească, la anumite perioade, a preţului de cost, adică a cheltuielilor totale şi pe articole de calculaţie pe unitatea de produs, pe serviciul prestat sau pe lucrarea executată. Calculaţiile pot fi de două feluri: c. de plan şi c. de dare de seamă (sau contabilă). C. de plan serveşte la stabilirea preţului de cost planificat şi se întocmeşte la începutul perioadelor de plan pe baza normelor de cheltuieli, stabilite în funcţie de condiţiile tehnice-organiza-torice şi de sarcina de reducere a preţului de cost. C. de dare de seamă serveşte Ia stabilirea preţului de cost efectiv pe produs şi se întocmeşte la sfîr-şitul perioadelor de gestiune (lună, an) pe baza datelor din evidenţa contabilă. calculoză, boală produsă de prezenţa calculilor într-un organ sau într-un canal excretor (ex. c. biliară, c. renală). Sin. litiază. Calcutta, cel mai mare oraş din India, port situat în delta Gangelui, pe braţul Hoogly, la circa 140 km depărtare de Gol ful Bengal. 2 926 000 loc. (1961), cu suburbiile 5 500 000 loc. Nod feroviar şi mare centru economic şi cultural al ţării, cu industrie textilă (iută şi bumbac), de prelucrare a metalelor şi a lemnului etc. Prin port se exportă iută şi produse din iută, orez, bumbac, piei, ceai, mătase etc. Are o univer- CALDARÎM 474 CALEA LAPTELUI Vedere din Calcutta sitate, o academie de arte, grădină botanică. Centru muncitoresc cu tradiţii revoluţionare. caldarim (DRUM.), pavaj rudimentar, din bolovani de rîu aşezaţi pe un pat de nisip, folosit pe străzile şi drumurile secundare, precum şi pe drumurile de acces la şoselele moderne betonate sau asfaltate. Caldeea, veche regiune istorică, situată în sudul Meso-potamiei. C. a făcut parte din regatul babilonean. Al doilea regat babilonean (626—538 î.e.n.) s-a numit şi C. Calderon de la Barca, Pedro (1600—1681), dramaturg clasic spaniol, de origine aristocratică. Comediile sale „Doamna nevăzută“ (1636), „Cu dragostea nu-i de glumit“ (1650) ş.a., oglindind cu realism obiceiurile timpului şi principiile moralei populare, sînt străbătute de spirit umanist. în capodopera sa, „Judecătorul din Zalameea“ (1651, trad. rom. 1910, uit. trad. rom. 1959), autorul a prezentat cu simpatie lupta dreaptă a ţăranilor împotriva abuzurilor nobilimii. Totuşi, şi în aceste opere apar trăsături ale unei concepţii retrograde despre viaţă, datorite influenţei ideologiei feudale din perioada contrareformei. Tema sa preferată este conflictul tragic dintre credinţa religioasă şi raţiune. Ea apare în dramele: „Viaţa este vis“ (1636, trad. rom.), „închinarea crucii“ (1635), t,Purgatoriul sf. Patrie“ (1636), „Magul făcător de minuni“ (1663), precum şi în piesele sale religioase, aşa- numitele auios, scrise după 1650. în drama laică „Medicul onoarei proprii“ (1637), C. a slăvit „onoarea feudală“, cavalerismul medieval, concepute într-un sens rigid şi formal. Stilul lui C* este subtil şi ele- P* Calderon de Ia Barca gant, însă adesea artificial, încărcat cu metafore şi emfatic, potrivit gustului cercurilor aristocratice de la curtea spaniolă. Caldwell [coldttdl], Erskine (n. 1903), scriitor american. A descris viaţa socială şi mizeria proletariatului din statele sudice ale S.U.A. Proza lui conţine accente naturaliste şi ajunge uneori la concluzii pesimiste. A scris romanele: „Drumul tutunului“ (1932, trad. rom.), „Pogonul lui dumnezeu“ (1933, trad. rom.), „Pămîntul acesta“ (1948), „Lampa de seară“ (1952). C. e şi un maestru al nuvelei. Culegeri din nuvelele lui Caldwell au apărut în traducere ro-mînească sub titlurile: „Povestiri despre albi şi negri“ (1948) şi „Moartea unei haimanale“ (1961). cale 1. Termen învechit denumind strada principală care face legătura dintre zona centrală a unui oraş şi o şosea. Are caracterul unei artere de penetraţie. în trecut, căile se terminau Ia periferia oraşelor; cu timpul, datorită dezvoltării acestora, au devenit străzi obişnuite (ex. Calea Griviţei, Calea Victoriei din Bucureşti ş.a.). “C. navigabilă, cale naturală (ex. un rîu) sau artificială (ex. un canal) pe care este asigurată deplasarea navelor fluviale sau maritime. 2. (C.F.) Cale liberă, înţelegere obligatorie, prin telefon sau telegraf, între impiegaţii de mişcare a două sau a mai multor staţii, în legătură cu primirea şi expedierea trenurilor între staţii, pentru siguranţa circulaţiei. 3. (TELEC.) Cale de transmisiune, ansamblul mijloacelor tehnice necesare pentru efectuarea transmisiunii unei informaţii (mesaj, program de radio sau de televiziune, semnal de comandă etc.). 4. (DR.) Cale de atac, mijloc pus la dispoziţia părţii interesate şi a procurorului, prin care o hotărîre judecătorească este supusă verificării unei instanţe superioare sau este reexaminată de însăşi instanţa care a pronunţat-o. în dreptul R.P.R., c. de a. ordinară este recursul, iar căile extraordinare sînt: recursul în supraveghere, revizuirea şi contestaţia. Prin unele dispoziţii speciale sînt prevăzute c. de a. şi împotriva hotă-rîrilor pronunţate de alte organe de jurisdicţie. 5. (MED.) Cale piramidală, fascicul important de fibre nervoase, care uneşte neuronii scoarţei cerebrale din zona motoare cu neuronii motori ai măduvei spinării. C.p. este calea nervoasă care asigură mişcările aflate sub controlul voinţei (motilitatea voluntară). Secţionarea căii piramidale este urmată de paralizie. Calea Laptelui (ASTR.), partea ecuatorială a Galaxiei, în care densitatea stelară e mai mare. Se vede noaptea ca un brîu luminos-alburiu care înconjură bolta cerească. Are forma unei lentile cu un diametru de 100 000 de ani-lumină şi o grosime maximă de circa 15 000 de ani-lumină şi con- CALEDON I ANĂ 475 CALENDAR ţine circa 200 de miliarde de stele* Se numeşte şi Calea Lactee. caledoniână, orogenezâ ~ (GEOL.), totalitatea mişcărilor orogenice manifestate începînd din silurian şi pînă la începutul devonianului, afectînd zone foarte întinse de pe suprafaţa pămîntului şi în urma cărora s-a format catena caledoniană (munţii Grampiani în Scoţia, Munţii Scandinavici etc.)« Se presupune, însă fără dovezi sigure, că în R.P.R. mişcările caledoniene au determinat cutarea şi metamorfismul şisturilor verzi din Dobrogea centrală, precum şi ale unora dintre formaţiunile cristaline din Car-păţi. calefacţie (lat. calefacere „a încălzi“; FIZ.), fenomen de vaporizare intensă la suprafaţa unei picături de lichid aflate în vecinătatea unui corp solid care se găseşte la temperatură înaltă. Stratul de vapori format în acest fel nu permite contactul direct între lichid şi corpul respectiv şi dă picăturii forma unei mici sfere, împiedicînd totodată evaporarea ei imediată. Prin calefacţie se explică faptul că nu ne frigem cînd încercăm fierul de călcat cu degetul umed. cale ferată, mijloc de transport, pentru călători şi mărfuri, cu vehicule de construcţie specială, ale căror roţi le permit rularea pe şine sau pe cabluri metalice; drumul prevăzut cu şine pe care circulă trenurile. După importanţa şi viteza lor de circulaţie, c.f. pot fi : principale (constituind partea cea mai importantă a transporturilor ca ramură a producţiei materiale), secundare, de interes local şi industriale. După poziţia căii faţă de nivelul terenului, c.f. pot fi: la nivelul terenului, subterane (metropolitane), aeriene, cu linia susţinută pe viaducte sau pe piloni şi cabluri (c.f. funiculară). După distanţa dintre şine (ecartament), se deosebesc : c.f. normale, cu ecartament de I 435 mm, c.f, largi, cu ecartament mai mare de J 435 mm (ex. cele din U.R.S.S., au ecartamentul de I 524 mm), şi c.f, înguste, cu ecartament mai mic de 1 435 mm (ex. 1 050, 1 000, 750, 600 mm etc.), folosite în special la linii industriale, miniere, forestiere. După sursa de energie folosită, pe căile ferate pot circula trenuri cu tracţiune cu aburi, cu tracţiune diesel sau diesel-electrică şi cu tracţiune electrică. Pe trasee grele de munte cu declivităţi mai mari de 40°/Oo se folosesc c.f. cu crema lieră (ex. pe porţiunea de linie între Caransebeş şi Subcetate). Căile ferate asigură transportul pe distanţe lungi, mai ieftin decît cu alte mijloace de transport, un înalt grad de regularitate, caracter de masă şi o mare rapiditate de deplasare. Dezvoltarea marii industrii a necesitat apariţia şi extinderea c.f., care contribuie, la rîndul lor, la dezvoltarea economiei naţionale în ansamblul ei. Prima c.f. a fost construită în 1825, pe o distanţă de 21 km, între localităţile Stockton şi Darlington în Anglia. Datorită importanţei lor economice, c.f. au fost extinse pe tot globul pămîntesc, şi în special în ţările industriale, ajungînd în 1957 la o lungime totală de I 293 700 km. în Romînia, prima c.f. a fost construită după Unirea Principatelor, în 1869, pe distanţa Bucureşti —Giurgiu. La sfîrşitul anului 1961, lungimea liniilor de c.f. din R.P.R. a ajuns la 11 030 km. în anii puterii populare, o dată cu extinderea reţelei de c.f., au fost obţinute importante succese în privinţa modernizării, lărgirii bazei tehnice-materiale şi organizării transporturilor feroviare, a mecanizării operaţiilor de încărcare etc. Acestea au permis ca, încă din 1956, în R.P.R. principalii indicatori ai gradului de utilizare a mijloacelor de bază la calea ferată (intensitatea traficului de mărfuri pe un km de linie, rulajul vagonului de marfă, încărcătura statică pe vagon, greutatea medie brută a unui tren de marfă) să fie superiori celor dintr-o serie de ţări capitaliste din Europa, ca Franţa, Anglia, R.F.G., Suedia şi Italia. în 1959 a început producţia de locomotive diesel-electrice. Pentru anii 1960 — 1965 s-au prevăzut extinderea tracţiunii diesel-electrice, începerea electrificării liniilor cu profil greu şi trafic intens (linia Bucureşti — Braşov) şi a electrificării liniei Filiaşi —Balota—Caransebeş, Se vor extinde mecanizarea şi automatizarea proceselor de exploatare (centralizarea electrodinamică a staţiilor de cale ferată la aproape 40% din totalul macazelor de pe liniile cu trafic intens, a blocului de linie automat pe cel puţin 1 000 km etc.); calea ferată va fi înzestrată, în anii care urmează, cu cel puţin 11 000 de vagoane de marfă noi (dintre care 1 500 de vagoane izoterme), cu peste 500 de vagoane noi de călători. caleidoscop (PRESĂ), rubrică în coloanele unui organ de presă, cupnnzînd un grupaj de note şi însemnări pe temele cele mai variate. calendar, sistem de măsurare a timpului, apărut încă în antichitate din necesităţile obiective ale vieţii societăţii. Există calendare solare (anuale) şi lunare (după schimbarea fazelor lunii). Calendarul de bază este cel solar, care numără anii şi care avea în antichitate diferite durate (la egipteni 365 de zile, la romani 355 de zile etc.). în anul 46 î.e.n., în timpul lui I uliu Cezar, s-a făcut o reformă a calendarului solar, stabilindu-se durata a-nului ca fiind de 365 de zile şi şase ore. Calendarului nou i s-a spus iulian. Cele şase ore, adunate în decurs de patru ani, constituiau o zi în plus, anul respectiv (numit bisextil) avînd astfel 366 de zile. Calculele ulterioare au arătat că durata medie a anului solar era depăşită în realitate de lungimea anului calendaristic iulian cu 11 min. şi 14 s. în 1582 papa Grigore al XlII-lea a instituit o comisie de reformă a calendarului, care a corectat această diferenţă. Întrucît diferenţa ajunsese pînă atunci la zece zile, s-a hotărît ca ziua de 5 octombrie 1582 să fie socotită 15 octombrie. Astfel s-a întocmit calendarul gregorian (calendarul de stil nou). în Romînia, calendarul gregorian a fost introdus în anul 1924, începînd de la 1 octombrie (care a devenit 14 octombrie, stil nou). CALENDARUL MUNCII 476 CALIF „Calendarul muncii“, publicaţie socialistă din Romînia. Seria apărută între anii 1907 şi 1916, reflectînd în mod just interesele politice şi economice ale mişcării muncitoreşti şi socialiste, a contribuit la educarea muncitorilor în spirit de clasă. Seriile apărute după primul război mondial (1920, 1925, 1930 si 1933-1937) au avut un conţinut reformist. calende (la romani), denumirea primei zile a fiecărei luni. Expresia „la calendele greceşti“ (ad calendas graecas), păstrată şi în limbile moderne, indică ceva ce nu va avea loc niciodată, întrucît în calendarul grecesc nu existau c. Calgary [chţlgdri], oraş în sudul Canadei, la poalele Munţilor Stîncoşi. 207 000 loc. (1958). Nod feroviar; fabrici de produse lactate şi rafinării de petrol. în apropiere se află exploatări de cărbuni. Caii, oraş în Columbia, la poalele Anzilor. 545 400 loc. (1959). Nod de comunicaţii şi important centru comercial pentru cafea, cacao, bumbac şi orez; industrie textilă, chimică şi alimentară. calibrâre 1. (TEHN.) Operaţia de prelucrare mecanică (fără aşchiere) a unui semifabricat sau a unei piese spre a se obţine forma şi dimensiunile prescrise şi o calitate îmbunătăţită a suprafeţei acestora. 2. (METAL.) Operaţia de proiectare a calibrelor cilindrilor de laminor în vederea obţinerii profilelor de oţel sau de alte metale. Pentru a asigura o productivitate cît mai mare, calibrele se proiectează astfel încît produsul final să se obţină printr-un număr minim de treceri. 3. (AGR.) Operaţia de sortare şi de clasare a seminţelor de porumb, de floarea-soarelui etc. după mărime, a fructelor după diametrul maxim şi a puieţilor de pomi după grosimea lor în regiunea coletului. Calibrarea se execută cu ajutorul unor maşini speciale de calibrat sau cu şublerul. calibrat, maşină de maşină agricolă de sortat seminţe după forma şi dimensiunile acestora, constituită din mai multe site suprapuse cu orificii de diferite forme (rotunde, alungite, triunghiulare) şi cu diferite dimensiuni. Este folosită mai ales la sortarea porumbului hibrid pentru sămînţă. calibru 1. (TEHN.) Instrument, fără gradaţii, de veri- i 'M 1 Tp! 'iălk 1 'Pi Calibru ficare a dimensiunilor unei piese, avînd dimensiunea nominală egală cu una dintre dimensiunile-limită ale piesei. Se poate folosi şi la verificarea formelor geometrice ale unor piese, la verificarea unor dimensiuni sau a corelaţiilor de montaj. 2. (METAL.) Profilul delimitat de cele două caneluri ale cilindrilor de laminor, printre care trece lingoul sau semifabricatul care se laminează. 3. (MILIT.) Diametrul interior al ţevii unei arme de foc. Pentru armele ghintuite, cali- brul se măsoară între plinurile ghinturilor. 4. (C.F.) Calibru de ecartament v. tipar de linie. caliciu (lat. calix, -icis „cupă“) 1. (BOT,) înveliş extern al florilor, format din frun-zişoare modificate, de obicei de culoare verde, numite s e-p a 1 e, care pot fi libere sau unite. 2. (ARTE PLAST.) Cupă, din metal sau sticlă, de forme diverse, de obicei emisferică, cu picior, uneori ornamentată cu picturi şi cizeluri. 3. (HIST.) Segment al căilor excretorii renale superioare, în care se colectează urina excretată de rinichi pentru a se scurge apoi mai departe în bazinet. Calicrate, arhitect grec din a doua jumătate a sec. al V-lea î.e.n. A construit templul zeiţei Nike-Apteros (început aproximativ în anul 421 î.e.n.), în ordin ionic şi, împreună cu arhitectul Ictinos, Partenonul (447—432 î.e.n.), în ordin doric, ambele pe acropola Atenei. calif (cuvînt arab însemnînd „urmaş, locţiitor al Iui Ma-homed“; .IST.), titlu dat şefului religios al musulmanilor-sun-niţi, care se considera „locţiitorul lui Mahomed“ pe pă-mînt. Califii erau în acelaşi timp conducătorii politici ai califatului. Forme de caliciu (I) CALIFAT 477 CALIOPE calif a t (IST.) 1. Formă de stat feudal-teocratică, constituită în Orientul Mijlociu şi în nordul Africii, pe teritoriile cucerite de arabi în sec. VII — VIII. Capitale ale acestui c. au fost, pe rînd, Medina, Damascul şi, începînd din 762, Bagdadul. In sec. al X-lea, alături de califatul din Bagdad (care în 1258, după căderea oraşului, şi-a încetat existenţa) s-au format: c. din Cordoba (929—1031), în Peninsula Iberică, şi c. Fatimizilor (909— 1171), în nordul Africii, în stăpînirea căruia au intrat, din 969, Siria şi Egiptul. 2' Durata guvernării unui calif. calificare 1. Pregătire teoretică şi practică, dobîndită prin însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi de specialitate, în şcoli sau la locul de producţie. în capitalism, c. este o chestiune particulară a fiecărui muncitor. Folosirea capitalistă a maşinilor determină ridicarea calificării numai a unei minorităţi a clasei muncitoare, în timp ce o mare parte din muncitori se descalifică; capitalismul îngrădeşte dezvoltarea capacităţilor oamenilor, în socialism, ridicarea necontenită a calificării oamenilor muncii, ridicarea nivelului lor de pregătire profesională, al cunoştinţelor tehnice devin o problemă a întregii societăţi şi se înfăptuiesc sistematic, planificat, întrucît ea este o condiţie principală pentru creşterea productivităţii muncii şi ridicarea nivelului de trai. în R.P.R., în 1960 aproape trei pătrimi din numărul muncitorilor erau calificaţi. V. şi cadre. 2♦ (DR.) Calificarea infracţiunii, stabilirea caracterului penal al unei fapte şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o pedepseşte. 3. (SPORT) Concurs sportiv cu caracter eliminatoriu, organizat pentru stabilirea echipelor sau a participanţilor care, pe baza rezultatelor sportive obţinute, urmează să fie promovaţi într-o etapă superioară a concursului sau a competiţiei. California, stat în sud-vestul S.U.A., pe ţărmul Oceanului Pacific. Suprafaţa : 411 015 km2. Populaţia: 15 700 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Sacramento. California are o vegetaţie luxuriantă cu caracter subtropical, renumită pentru pitorescul ei. Este unul dintre statele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic din S.U.A.: primul loc în producţia de avioane (Los Angeles, San Diego), primul loc în producţia agricolă şi în industria alimentară, locul al doilea în producţia industriei extractive. Sînt dezvoltate industria cinematografică (Los Angeles), cea de construcţii navale (San Francisco), extracţia şi prelucrarea petrolului şi a gazelor naturale, a aurului, a minereurilor de fier, a wolframului etc. Agricultură intensivă (legume, citrice, bumbac, sfeclă de zahăr). California deţine primul loc în S.U.A. în privinţa pescuitului. Importantă regiune turistică. California, peninsulă în America de Nord, la Oceanul Pacific, aparţinînd Mexicului. Suprafaţa: circa 144 000 km2. Relieful este muntos, clima uscată şi caldă. Se practică intens agricultura irigată. în subsol se găsesc zăcăminte de aur, argint, cupru, mercur, plumb, precum şi izvoare termale. califórniu (CHIM.), C/. Element transuranic sintetic cu nr. at. 98; gr. at. 246. A fost obţinut prin bombardarea curiului Cm242 cu particule a cu o energie de 35 MeV. Se dezintegrează cu emisiune de particule a. caligrâf, persoană care, în trecut, mai ales înainte de răspîndirea tiparului, se ocupa cu copierea artistică de cărţi (în special religioase). caligrafie (gr, £a//os „frumuseţe“ şi graphein „a scrie“), arta de a scrie frumos. C. a avut o mare însemnătate în pictura din Orientul musulman şi din Extremul Orient. în China şi în Japonia a constituit un element decorativ în ansamblul imaginii pictate. în Europa, ea a dat, în evul mediu, un aspect decorativ manuscriselor. Caligula, Caius Caesar, împărat roman (37—41). A încercat să instaureze monarhia absolută şi s-a proclamat zeu, atrăgîndu-şi opoziţia senatului. Istoricii romani l-au considerat dement şi i-au atribuit unele ciudăţenii (ca aceea de a-şi fi făcut calul senator), şi numeroase cruzimi. A fost ucis de pretorieni. Calimach, Codul cod civil al Principatului Moldovei, alcătuit de CAr. Flechtenmacher şi A* Cuzanos, cu ajutorul lui Andronache Donici şi al altor jurişti, şi promulgat de domnitorul Scarlat Callimachi (Calimach) în 1817. Aplicarea lui a devenit mai consecventă abia după 1833, cînd s-a definitivat, prin traducere, redactarea în limba romînă a codului, începută o dată cu cea greacă. La alcătuirea acestui cod s-a urmărit să se îmbine dreptul local, bazat pe obicei, cu dreptul bizantin, folosindu-se totodată în fapt, ca model principal, codul civil austriac. Păstrînd trăsături feudale, el conţinea şi norme de drept burghez, ceea ce reflecta începuturile descompunerii orîn-duirii feudale şi ale formării relaţiilor capitaliste în Moldova. Codul C. a fost aplicat pînă în 1865, cînd a intrat în vigoare codul civil. Calimah (sec. III î.e.n.), poet şi învăţat grec. Din vasta şi variata sa operă literară s-au păstrat numai imnuri în cinstea zeilor şi epigrame. A condus biblioteca din Alexandria şi a scris lucrări de mare erudiţie. Caliope (gr. Iţallos „frumuseţe“ şi opsy opos „glas“), una Caliope din cele nouă muze, fiica luî Zeus şi a Mnemosinei, protectoarea poeziei epice şi a elocin-ţei solemne în mitologia greacă. Unele legende o considerau mama poetului şi cîntăreţului mitic Orfeu şi a lui Homer. CALIPSO 478 CALLOT Calipso, nimfă în mitologia greacă, stăpînă a insulei Ogigia. Potrivit unei legende din „Odiseea“, a încercat să-l convingă pe Ulise (Odiseu), naufragiat pe această insulă, să se căsătorească cu ea, făgăduindu-i în schimb nemurirea. După şapte ani, eroul grec a părăsit insula, întorcîndu-se în patria sa, Itaca. caliptră (gr. k^yptra „văl“; BOT.), ţesut protector care acoperă ca o scufie vîrful rădăcinii» La muşchi, c. acoperă partea superioară a cupei în care se formează sporii. calitate 1. Categorie filozofică exprimînd unitatea laturilor şi însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi proceselor, în virtutea c., un lucru este ceea ce este şi poate fi deosebit de alte lucruri. Schimbarea c. determină transformarea radicală a obiectului. în general, c. este comună unui grup, unei clase de obiecte şi de proccsc. Materialismul dialectic combate concepţia mecanicistă care neagă existenţa obiectivă a deosebirilor calitative, redu-cîndu-le la deosebiri cantitative. Dezvoltarea fizicii, de pildă, a infirmat mecanicismul, dovedind caracterul complex şi calitativ diferit al particulelor elementare ale materiei. Determinarea calitativă a obiectelor are o stabilitate relativă, în contrast cu determinările lor cantitative, care se schimbă continuu. Schimbarea c. constituie esenţa mişcării şi a dezvoltării de la inferior la superior, de la simplu la complex, în natură, societate şi gîndire. Orice obiect presupune unitatea c. şi cantităţii. V. şi cantitate; transformarea cantităţii în calitate; contrarii. 2. (LOG.) însuşirea unei judecăţi de a fi afirmativă sau negativă. Afirmaţia şi negaţia sînt modalităţile logice de exprimare a adevărului şi falsului, iar împărţirea judecăţilor după calitate este împărţirea de bază a acestora. 3.(LINGV.) V. timbra. 4, (EC. POL.) Calitatea producţie/, totalitatea proprietăţilor fizice (durabilitate, rezistenţă etc.), tehnice (consum de energie pe unitate de lucru a maşinii), şi estetice (finisare, colorit, eleganţa formelor etc.) pe care le posedă produsele obţinute într-o unitate productivă. Spre deosebire de capitalism, unde calitatea producţiei îl interesează pe capitalist numai în măsura în care îi serveşte pentru obţinerea unor profituri cît mai ridicate, în socialism, unde scopul producţiei este satisfacerea nevoilor mereu cres-cînde ale oamenilor muncii, calitatea producţiei prezintă o deosebită însemnătate pentru întreaga societate, ridicarea calităţii produselor avînd efecte favorabile în toate domeniile activităţii economice. Societatea socialistă are condiţii optime pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii producţiei, deoarece dezvoltă în ritm rapid tehnica şi tehnologia modernă, asigură ridicarea nivelului calificării şi a nivelului politic al muncitorilor, dînd cîmp larg de manifestare iniţiativei creatoare a oamenilor muncii (întreceri socialiste, control obştesc etc.) şi cointeresîndu-i din punct de vedere material pentru obţinerea unor rezultate cît mai bune. în R.P.R. au fost obţinute succese însemnate în acest domeniu. Congresul al III-lea al P.M.R. a subliniat că „o problemă centrală a întregii economii, căreia trebuie să-i acordăm cea mai mare atenţie în etapa actuală, este îmbunătăţirea permanentă a calităţii produselor“. Lupta pentru obţinerea produselor de calitate superioară la nivelul celor mai bune produse de pe piaţa mondială, prin ridicarea indicilor tehnici-econo-mici ai maşinilor, agregatelor, utilajelor, prin sporirea durabilităţii şi desăvîrşirea finisajului produselor în concordanţă cu condiţiile create de dezvoltarea tehnicii şi ştiinţei, capătă un caracter de masă în ţara noastră. Directivele C.C. al P.M.R. cu privire la criteriile principale ale întrecerii socialiste subliniază că lupta pentru o calitate superioară reprezintă obiectivul principal al întrecerii socialiste. Callao, oraş în Peru, principalul port al ţării, situat pe ţărmul Oceanului Pacific. 129 400 loc. (1958). Are industrie de prelucrare a lem- nului şi alimentară. Prin port se exportă bumbac, cupru, vanadiu. Callatis, vechi oraş, colonie grecească pe coasta de vest a Mării Negre, pe locul unde se află azi oraşul Mangalia. întemeiat de dorieni pe la sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n., a avut un important rol politic şi economic printre oraşele vest-pontice, ajungînd să bată chiar monede proprii. A fost supus temporar de macedoneni şi apoi de romani. Săpăturile începute în 1924 au scos la iveală o mare bogăţie de materiale arheologice, epigrafice şi numismatice. Callimachi (Calimach), familie de boieri fanarioţi din Moldova, care a dat mai mulţi domni, cei mai însemnaţi dintre ei fiind: Ioan Teodor C., domn al Moldovei (1758—1761), fo$ţ mare dragoman al Imperiului otoman. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei sale a provocat o revoltă a poporului. A reintrodus văcăritul şi a instituit un bir nou, numit ajutorinţă. Grigore C., domn al Moldovei (1761 — 1764 şi 1767-1769), fiul lui Ioan Teodor C. A domnit sub influenţa boierimii, făcînd să crească povara birului. Neasigurînd turcilor o bună aprovizionare în războiul cu ruşii din 1768, a fost mazilit, închis şi omorît la Constantinopol. Scarlat C, domn al Moldovei (1806 şi 1812—1819). A fost numit domn şi în Ţara Romînească (1821), dar n-a putut ocupa scaunul din cauza răscoalei populare conduse de Tudor Vladimirescu. A acordat atenţie culturii; din ordinul lui s-a alcătuit codul de legi al Moldovei (1816-1817) care-i poartă numele. Cailot [calo], Jacques (1592-1635), desenator şi gravor francez. A perfecţionat tehnica gravurii în acuaforte, acordînd o mare precizie desenului. în gravurile care reprezintă bîl-ciuri, serbări, momente din război (două cicluri intitulate „Mizeriile războiului“, 1632), străduinţa de a reda cît mai veridic contrastele sociale, cruzimea războiului, suferinţele poporului se îmbină cu înfăţişarea unor tipuri deosebit de CALM 479 CALOR IZARE variate şi de pitoreşti (cavaleri, soldaţi, ţărani, artişti de bîlci, ¡eroi din commedia departe). C. a pus în slujba realismului său puternic, necruţător, o vervă inepuizabilă şi o tehnică desăvîrşită. El a influenţat pe mulţi dintre gravorii din sec. XVÎI-XVIIL Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. printr-un important număr de stampe. calm, stare a atmosferei caracterizată prin absenţa oricărei deplasări pe orizontală a maselor de aer şi prin prezenţa doar a curenţilor de aer ascendenţi.—C. ecuatorial, zonă cu presiune atmosferică foarte scăzută, situată între 0 şi 4° latitudine nordică şi sudică şi caracterizată prin mişcările de aer arătate mai sus. calmant v. sedativ. calmar (ZOOL.; Loligo), gen de cefalopode cu corpul alungit Calmar şi ascuţit ca un ţăruş, cu înotătoarele scurte şi triunghiulare şi cu gura înconjurată de zece tentacule, dintre care două sînt late, prehensila. Trăieşte în Marea Mediterană, unele specii fiind comes* tibile. calmare (METAL.), înlăturarea fierberii oţelului topit, prin împiedicarea formării de bule de oxid de carbon (datorită reacţiei dintre carbon şi oxidul feros). Se face cu ajutorul dezoxidanţilor, Calmette [calmei]> Albert Leon Charles (1863—1933), bacteriolog francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. S-a ocupat în special cu probleme de seroterapie şi imunitate şi cu problema tuberculozei. A preconizat, împreună cu Guerin, o metodă de vaccinare preventivă a noilor-născuţi împotriva tuberculozei, vaccinul Calmette - Guerin (B.C.G.). Vaccinul B.C.G. se prepară din culturi de microbi vii, prin trecerea lor succesivă în mediu de glicerină şi bilă pentru a le scădea virulenţa, şi se foloseşte sub această formă atenuată. calomél (FARM.), clorură mercuroasă care se prezintă sub formă de pulbere albă, fină, fără gust şi fără miros, insolubilă în alcool, în eter, în corpi graşi, puţin solubilă în apă. Are acţiune purgativă, dezinfectantă, antisifilitică, diuretică şi vermifugă. E folosit în verminoze ca purgativ, iar sub formă de pomezi în oftalmologie, în dermatologie şi în tratamentul sifilisului. Trebuie evitată utilizarea lui prea frecventă, deoarece produce accidente toxice, în special renale. calomnie (DR.), infracţiune care constă în atingerea adusă demnităţii unei persoane prin punerea în sarcina acesteia, în public, a unor fapte determinate, dar mincinoase, privind viaţa sa obştească sau particulară. calorie (METR.), unitate de măsură a cantităţii de căldură, egală cu cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă pură de la 14,5 la 15,5°C (calorie de 15°) sau de la 19,5 la 20,5°C (calorie de 20°). Se notează cal. Se mai numeşte şi calorie mică.—C. mare v. £î7o-calorie. calorifer (lat. caloráis „căldură*4 şi ferre „a purta“), instalaţie de încălzire montată într-o clădire, într-un grup de clădiri sau într-un vehicul. Căldura obţinută într-o sursă Calorifer producătoare centrală e transmisă, prin intermediul unui agent calorifer (apă caldă, abur sau aer cald), la corpurile de încălzire (radiatoare, serpentine de ţeavă etc.). V. şi t e r m i-f i c a r e. calorifûg (FIZ.; despre substanţe), rău conducător de căldură (ex. aerul, azbestul, pluta, lemnul etc.). V. şi i z o 1 a n t termic. calorimetrie (lat. color, -îs „căldură“ şi gr. metron ^ „măsură“), domeniu al fizicii care studiază metodele de măsurare a cantităţilor de căldură. calorimétru (FIZ.), aparat pentru măsurarea cantităţilor / Calorimetru ! — agitatoare; 2 — termometre; 3 — vas cu pereţi dubli; 4 — vas calorimetric; 5 — lichid calorimetric de căldură, bazat pe măsurarea variaţiei temperaturii unei anumite cantităţi dintr-o substanţă de referinţă, numită substanţă calorimetrică (c. cu variaţie de temperatură), sau pe schimbarea stării ei de agregare fc. izoterm). Cel mai răspîndit este c. bazat pe variaţia de temperatură a apei; se compune dintr-un vas metalic izolat termic, care conţine apă, şi un termometru. calorizâre (METAL.), introducerea prin difuziune a aluminiului în stratul de la suprafaţa pieselor din oţel moale. Piesele calorizate rezistă bine la oxidare la temperaturi înalte. Se calorizează armături de cuptoare, cămăşi de termocuple, cutii de cementare etc., prin încălzirea şi menţinerea acestora la 850—950°C într-un cement care conţine pulbere de aluminiu sau de fero-alumi-niu, clorură de aluminiu şi oxid de aluminiu (alumină). Sin. alitare. CALOSOMA 480 CALVINISM calosóma (Calosoma syco-phatita), insectă din ordinul coleopterelor, cu corpul de Calosoma culoare verde metalică sau negricioasă, cu toracele îngust şi cu elitrele late. Este o insectă carnivoră, folositoare, deoarece distruge un număr foarte mare de omizi în păduri, fapt pentru care, în unele ţări, este ocrotită. calotă 1. (ARHIT.) Boltă a cărei suprafaţă interioară (intradosul) are, în secţiune verticală, forma unui semicerc sau a unei semielipse. 2. (MAT.) Calotă sferică, porţiune din sferă situată de o parte a unui plan care taie sfera. Aria calotei sferice este 2tt Rh (R Calotă sferică raza sferei, h înălţimea c.). 3. (ANAT.) Calotă craniană, partea superioară a cutiei craniene. 4. (GEOGR.) Calotă glaciară, strat gros de gheaţă, care ocupă suprafeţe mari în regiunile polare. C.g. care acoperă insula Groenlanda are grosimea medie de 2 300 m, iar cea din Antarctica de circa 1 500 m. caloviân (STRAT.), primul etaj al jurasicului superior (m a 1 m), caracterizat mai ales prin anumite specii de amoniţi. în R.P.R. se găseşte în Do-brogea (împrejurimile Hîrşo-vei), în munţii Hăşmaşului şi Bucegi, în Banat (zona Reşiţa şi Sviniţa), în munţii Bihor şi Pădurea Craiului. cal-putere (METR.), unitate tehnică de măsură a puterii, egală cu 75 kgm/sec, sau 736 W. Se notează în ţara noastră cu CP (în S.U.A. şi Anglia cu HP, echivalent cu 745 W, în Germania cu PS). Se tinde să fie înlocuit peste tot prin kilowatt (kW).—Cal-putere-orăy unitate tehnică de măsură a lucrului mecanic, egală cu lucrul mecanic dezvoltat în timp de o oră de o maşină cu puterea de 1 CP. Se notează CPh. Există tendinţa să fie înlocuit peste tot prin kilo wattoră. (kWh). calul troian, cal uriaş de lemn, care, după legendă, a fost construit în taină de aheeni în al zecelea an al asediului Troiei. în el s-au ascuns soldaţi înarmaţi, fiind lăsat apoi ca momeală în faţa cetăţii. După retragerea simulată a aheenilor, troienii l-au dus în cetate; în timpul nopţii, războinicii ascunşi în cal au ieşit afară şi, deschizînd aheenilor porţile cetăţii au pricinuit căderea Troiei. Denumirea de cal troian se aplică unei stratageme perfide, folosită pentru subminarea dinăuntru a poziţiilor adversarului. calup 1. Bloc de material (lemn, gheaţă, săpun etc.) de formă paralelipipedică. 2. (DRUM.) Bloc de piatră naturală, de formă aproape cubică, cu latura de 7—10 cm, folosit la executarea unui pavaj de . piatră caracteristic (pavaj de c). calus (lat. callus „îngroşare, învîrtoşare“) 1. (MED.) Ţesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. Trece prin mai multe etape evolutive, pentru ca în cele din urmă să se osifice, constituind c* definitiv. C. poate deveni patologic, atunci cînd cicatrizarea este însoţită de diferite tulburări (c. exuberant, c. vicios, c. hipertrofie, c. dureros). 2* (BOT.) Ţesut vegetal de formă şi structură foarte diferite, care se naşte ca urmare a rănirii diferitelor organe ale plantei, cicatrizînd rana. calvil de zăpadă, soi de măr originar din R.S.S. Moldovenească, cu coroana sferică şi deasă. Fructul este mare, conic trunchiat, uneori asimetric, cu cinci coaste pronunţate. La început este de culoare galbenă-verzuie, apoi galbenă; pulpa este albă, zemoasă şi cu aromă plăcută. La noi este cultivat în Moldova şi în nordul Transilvaniei. Calvin, Jean (1509-1564), reformator religios francez, de profesiune jurist, întemeietor al doctrinei protestante care-i poartă numele (calvinism), C. a fost dictatorul de fapt al republicii teocratice create la J. Calvin Geneva în 1541, expresie a intereselor burgheziei, potrivnică feudalismului şi catolicismului. calvinism, ramură a bisericii protestante, întemeiată în sec. al XVI-Iea de Calvin. C. a exprimat la origine interesele unei părţi a burgheziei în ascensiune din unele ţări ale Europei occidentale, tendinţele antifeudale, anticatolice şi republicane ale acesteia. El a preconizat simplificarea la maximum a ierarhiei şi a ritualului bisericesc şi a încurajat spiritul de întreprindere burghez. Propovăduind doctrina predestinării, cu caracter ultra-reacţionar, c. a exaltat bigotismul şi fanatismul, manifes-tînd o intoleranţă religioasă cu nimic mai prejos de aceea practicată de inchiziţia catolică. Sub raport istoric, c. este mai important prin organizarea sa bisericească decît prin concepţiile sale teoretice. Această organizare era favorabilă păturilor bogate ale burgheziei şi constituia în acelaşi timp un mijloc potrivit pentru lupta păturilor aristocratice alé nobilimii împotriva absolutismului regal. C. s-a răspîndit îndeosebi în Elveţia, Ţările de Jos, Anglia, Scoţia, Ungaria şi Franţa. Adepţii c. se numeau CALVITIE 481 CAMBODGIA în Franţa hughenoţi; în Romînia li se spune „reformaţi“. calviţie (lat. calvus „chel“), cădere definitivă a părului* provocată de seboree, supu-raţii, traumatisme, boli infec-ţioase ale pielii capului etc. Sin. chelie. Camagiiey, oraş în partea centrală a Cubei. 204 200 loc. (1953). Centru industrial, cu fabrici de zahăr, de ţigări, de conserve, de rom. în apropierea oraşului se află exploatări forestiere şi de aromit. camaieu 1. Pictură lucrată în tonurile aceleiaşi culori, mer-gînd de la nuanţa cea mai închisă la nuanţele cele mai luminoase. 2» Gravură, în special pe lemn, numită şi „gravură în clarobscur în culori“, răspîndită în sec. al XVl-lea, mai ales în Italia şi Germania, şi realizată în tonurile cele mai apropiate ale aceleiaşi culori, pentru fiecare ton folosindu-se cîte o placă separată. Tehnica c. se întrebuinţează şi în ce~ ramică. camarilă (cuvînt spaniol, diminutiv al lui camara „cameră, cabinet“), grup de favoriţi din anturajul regilor spanioli, care formau consiliul intim al acestora şi care dicta politica statului, punînd-o în slujba intereselor lor. în sens figurat, termenul se foloseşte pentru a desemna orice clică politică formată în jurul unui cap încoronat sau şef de stat. camă (MAS.), proeminenţă (sau şanţ) cu profil determinat, pe suprafaţa unui arbore sau a unui disc, care serveşte la deplasarea periodică a unei tije (numită tachet), sprijinită pe ea. Se utilizează la transmiterea unor comenzi, la deschiderea supapelor motoarelor cu ardere internă etc. V. şi a r-bore cu came. camănă (PESC.), odgonul de la partea inferioară a năvoa-delor sau a altor unelte de pescuit, de care se pot prinde greutăţi. camătă, dobîndă extrem de ridicată, care, în orînduirea sclavagistă şi în epoca feudală, ajungea pînă la 200% şi chiar peste acest procent. Sursa din care stăpînii de sclavi sau proprietarii feudali plăteau dobîn* 31 -c. 761 zile cămătăreşti la împrumuturile contractate era supra- munca sclavilor, respectiv a iobagilor. în ţările capitaliste şi îndeosebi în ţările coloniale sau slab dezvoltate, practica dobînzilor cămătăreşti continuă, lovind în interesele păturilor largi ale micilor producători. în Romînia burghezo-mosierească, c. se ridica adesea la 100-300%. în R.P.R., luarea de camătă constituie o infracţiune. Sin. dobîndă uzurară. cambie (EC.; în capitalism), titlu de credit la ordin, întocmit într-o anumită formă, în temeiul căruia o persoană se obligă să plătească necondiţionat sau dispune să se plătească tot astfel de către o altă persoană, la data şi în locul indicate în c., o sumă de bani aceluia pe care c. îl desemnează. C. este de două feluri: bilet la ordin şi trată. în socialism, c* este folosită numai în cadrul plăţilor externe. Cambise, rege al perşilor (529—522 î.e.n.), fiul şi urmaşul lui Cirus al II-lea. A cucerit Egiptul (525 î.e.n.) şi a condus expediţii nereuşite împotriva Etiopiei. câmbiu (BOT.), ţesut situat între cilindrul central şi scoarţă, care, prin creştere, îngroaşă organele plantelor lemnoase, for-mînd noi vase conducătoare (liber şi lemn secun-d a r). în tulpină, c. este cuprins în interiorul fasciculelor libero-lemnoase (cambiul jascicular) şi între fascicule (cambial inter-jascicular ). Cambodgia, stat în sud-estul Asiei, în peninsula Indochina. Suprafaţa: 181 000 km2. Populaţia: 4 952 000 loc. (1960), dintre care 90% khmeri, restul vietnamezi, laoţieni şi chinezi. Capitala : Pnom-Penh. Climă tropicală musonică. Cam-bodgia este situată în valea fertilă a rîului Mekong, limitată de munţi înalţi, acoperiţi de păduri tropicale. Ţară agrară, slab dezvoltată. în agricultură lucrează circa 90%din populaţie. Principala cultură alimentară este orezul (75—80% din suprafaţa cultivată). Se mai cultivă arbori de cauciuc, de cafea, porumb, bumbac. Este dezvoltată creşterea animalelor (bivoli, porci, elefanţi domestici). Industrie slab dezvoltată (prelucrarea produselor agricole, extracţia pietrelor preţioase). Capitalul străin CAMBRIAN 482 CAMERA COMUNELOR (francez şi nord-american) deţine încă poziţii dominante în economia ţării. Cambodgia exportă orez, cauciuc, condimente şi importă metale, produse textile. In relaţiile economice externe, un rol principal îl au Japonia, S.U.A., R.F. Germană, Franţa. în ultimii ani, Cambodgia a lărgit relaţiile economice cu Republica Populară Chineză, Uniunea Sovietică şi cu alte ţări socialiste, care îi acordă ajutor economic şi tehnic. Istoric. în sec. I —II, strămoşii khmerilor de astăzi au întemeiat statui sclavagist timpuriu Fu-nan, iar în sec. al V-lea statul Cen-la, care, la mijlocul sec. al Vl-lea, şi-a extins stăpînirea pe aproape întreg teritoriul de astăzi al C Numele actual al ţării datează din sec. al IX-lea. în sec. IX—XIII, o dată cu dezvoltarea feudalismului, C. a devenit un stat puternic. Ulterior a căzut sub suzeranitatea regilor Siamului şi ai Vietnamului (sec. XVII — XVIII). în 1863 Franţa i-a impus un tratat prin care o transforma în protectorat, iar în 1884 unul şi mai înrobitor, C. devenind, de fapt, colonie. Poporul cambodgian a luptat, împreună cu popoarele vietnamez şi laoţian, împotriva ocupanţilor francezi, iar în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva ocupanţilor japonezi. în 1949 Franţa i-a recunoscut formal independenţa, în cadrul Uniunii Franceze, din care însă C* a ieşit în 1955, în urma luptei de eliberare naţională şi a hotă-ririi Conferinţei de la Geneva (1954) cu privire la retragerea armatelor franceze. în 1955 a participat la conferinţa de la Bandung. Guvernul C. promovează o politică de neutralitate şi de coexistenţă paşnică. C. este o monarhie constituţională. Şeful statului este prinţul Norodom Sianuk. Organul suprem legislativ este Adunarea Naţională. Principala organizaţie politică a ţării este Comunitatea socialist-populară, creată în 1955 prin unirea a nouă partide politice. Această organizaţie reprezintă interesele burgheziei naţionale şi ale intelectualităţii. cambriân (STRAT.), prima perioadă a erei paleozoice. Se caracterizează printr-o faună de trilobiţi, arheociatide, bra-hiopode nearticulate etc., ale cărei urme se găsesc în partea de sud a Peninsulei Scandinave, în regiunea Leningrad, în Anglia, în nord-vestul şi sudul Franţei, în Boemia etc. Cambridge [chéimbrigi], o-raş în estul Angliei. 93 100 loc. (1959). Are o universitate care datează din sec. al XlII-lea şi numeroase monumente arhitectonice vechi. Cambrieni, Munţii ~, munţi vechi şi tociţi din Marea Britanie (peninsula W a 1 e s), cu altitudinea maximă de 1 085 m, formaţi din gresii, şisturi şi calcare. Zăcăminte de huilă şi minereu de fier. cambuză, magazie de alimente la bordul unei nave, amenajată într-un loc ferit de umezeală şi cu temperatură constantă. camée, piatră dură, uneori cu multe straturi divers colorate, sculptată în relief. Este folosită din cele mai vechi timpuri în arta bijuteriei. camefite, plante perene scunde, de obicei lemnoase, mai rar erbacee, cu muguri situaţi aproape de suprafaţa solului, pe tulpini persistente; fiind acoperiţi cu zăpadă în timpul iernii, mugurii nu îngheaţă. Din această categorie fac parte semiarbuştii şi arbuştii mici, ca afinul, merişorul, iar dintre erbacee, ventrilica. cameleon (Chamaeleo ml-garis), reptilă arboricolă din Cameleon familia cameleontidelor, cu degetele opozabile formînd un cleşte, cu care se prinde de crengi. Are limbă lunga, ver-miformă, protractilă şi lipicioasă, cu care prinde insecte. Trăieşte în Africa, în Asia de sud-vest şi în Spania de sud. Cameleonul este cunoscut pentru însuşirea pe care o are de a-şi schimba rapid coloritul pielii de la galben deschis pînă la negru. V. şi homocromie. camelie (Camelliajaponica) f plantă ornamentală din familia theaceelor, înaltă de circa 60 cm, originară din Japonia, cu frunze totdeauna verzi şi flori mari, albe sau roşii, asemănătoare cu cele ale trandafirului. Se cultivă în sere. ; camelină (Cornelina sativa), plantă anuală din familia cruci-ferelor, cu tulpina erectă, înaltă de 40—80 cm, cu frunze lanceolate, cu flori galbene şi cu fructe mici (silicule), în formă de pară. Seminţele conţin 30—35% ulei, folosit la fabricarea săpunului şi într-o mică măsură în alimentaţie. Este o plantă puţin pretenţioasă în ceea ce priveşte clima şi solul. La noi se cultivă pe suprafeţe restrînse. camera ardentă, numele unor tribunale medievale care judecau procese de „erezie“ în timpul contrareformei. Camera Comunelor, denumire a camerei inferioare a parlamentului englez. Este a-leasă pe termen de cinci ani, pe baza sistemului electoral majoritar, care asigură dominaţia reprezentanţilor marelui capital. Astfel, după alegerile din 1959, componenţa ei este următoarea: 234 sînt directori de companii, moşieri şi oameni de afaceri, 89 jurişti, 38 militari şi funcţionari de stat, 86 funcţionari ai sindicatelor Camee CAMERA DE COMERŢ 483 CAMERĂ şi oameni politici laburişti, 37 sînt politicieni ai Partidului conservator şi numai 23 sînt muncitori industriali. Populaţia din coloniile engleze nu participă la alegerile pentru Camera Comunelor, deşi ea este organ legislativ şi pentru colonii. Camera de comerţ a R.P.R-, instituţie creată pentru a contribui la dezvoltarea şi la întărirea legăturilor economice ale Republicii Populare Ro-mîne cu alte ţări. Pe lîngă Camera de comerţ a R.P.R. funcţionează Comisia de arbitraj, Biroul de brevete şi invenţii pentru străinătate şi Oficiul de control al mărfurilor. Prin activitatea sa, Camera de comerţ contribuie la îmbunătăţirea calităţii şi prezentării mărfurilor destinate schimburilor internaţionale şi circulaţiei interne de mărfuri. camera deputaţilor, denumire a camerei inferioare a parlamentului în unele state burgheze (Italia, Belgia şi unele ţări din America Latină) şi în Romînia burghezo-moşierească pînă în 1938 (denumită şi adunarea deputaţilor). împreună cu senatul, c. c/. este un organ legislativ cu ajutorul căruia burghezia îşi asigură dominaţia de clasă. cameralism, ansamblu de teorii economice, financiare, administrative etc. despre conducerea economiei statului feudal, care au apărut în Germania în sec. al XVII-lea, precedînd economia politică burgheză germană. în sec. al XVIII-lea, c. a fost predat în universităţile germane ca disciplină separată, conţinînd unele reguli şi îndrumări cu caracter economic-administrativ privind agricultura, comerţul, finanţele etc. C. servea intereselor marilor seniori feudali. Camera Lorzilor, camera superioară a parlamentului englez, formată, în majoritate, din reprezentanţi ai aristocraţiei şi ai marii burghezii. Mulţi membri ai C.L* deţin locurile prin moştenire, o parte sînt numiţi de rege (regină), iar alţii ocupă locurile pe baza funcţiei pe care o au în stat. Este organ legislativ, avînd dreptul de a se opune, un anumit timp, proiectelor de lege votate de Camera Comunelor. în acest fel, C*L. încearcă de multe ori să împiedice transformarea în lege a proiectelor prin care Camera Comunelor a fost nevoită să facă unele concesii maselor, datorită puternicei presiuni a acestora. Este şi instanţa judiciară supremă a Marii Brita-n i i. Camera Populară, denumire a organului suprem al puterii de stat în R. D. Germană. V. şi Germania (R. D. Germană). cameră 1. (TEHN.) a) încăpere amenajată într-o construcţie, pe un mijloc de transport etc. în vederea efectuării unui proces tehnologic sau tehnic, pentru a adăposti diferite instalaţii etc. (ex. c. frigoriferâ, c. de sortare a minereurilor, c. cîrmei etc.); b) compartiment al unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalaţie etc.) în care circulă sau este păstrat, la o anumită presiune, un fluid în vederea unui proces funcţional determinat (ex. c. de fum, la caza-nele de abur, c. de stingere a arcului electric, la întrerupătoare etc.).—C. de comandă, încăpere a centralelor şi staţiilor electrice, în care, prin instrumente şi aparate de măsură, control, comandă, semnalizare, protecţie şi automatizare, personalul tehnic ingineresc supraveghează şi dirijează în permanenţă funcţionarea instalaţiilor din întreaga centrală, respectiv din staţie. —C. de desprâfuire, încăpere cu pereţi netezi şi uşor de curăţat, folosită în instalaţiile industriale şi în cele de ventilaţie şi de condiţionare a aerului, pentru reţinerea, prin depunere, a prafului şi pulberilor foarte fine din aerul sau din gazele trecute prin aceste încăperi cu viteză cît mai redusă. C. de d. pot fi prevăzute cu filtre, cu instalaţii de pulverizare cu apă, şicane, filtre electrice etc. —(CONSTR.) C. de lucru, spaţiul de la partea inferioară a unui c h e s o n cu aer comprimat, în care lucrează muncitorii în timpul executării săpăturii pentru coborîrea che- sonului în teren.—(MINE) C. de minare, excavaţie subterană în formă de cameră la capătul unor lucrări miniere, care se umple cu explozivi pentru abatajul în masă al rocilor.—(HIDROTEHN.) C. de vizitare, încăpere subterană, închisă la partea superioară cu un capac, construită pentru a permite accesul de Ia suprafaţa terenului la o conductă subterană sau la un canal subteran în vederea controlului sau curăţirii acestora.—C. de ardere a) Cameră de ardere a unui motor diesel 1 — iniector de combustibil 2 — cameră de ardere Spaţiul în care se aprinde amestecul de aer cu combustibil la un motor cu ardere internă, b) Spaţiul de ardere a combustibilului la turbinele cu gaze. ■—C. de nivel constant, cuvă a carburatorului rn care nivelul combustibilului lichid e menţinut constant cu ajutorul unui ac obturator, acţionat de un plutitor. Cînd nivelul scade, plutitorul coboară şi acul deschid« conducta de legătură cu rezervorul de combustibil; nivelul crescînd, plutitorul se ridică şi acul obturează treptat conducta.—C regeneratoare, încăpere zidită din cărămizi refractare sub formă de grătar, cu celule verticale, prin care trec gazele arse din cuptor spre a fi încălzite. După un anumit timp, gazele arse sînt dirijate către o altă c.r., iar prin celulele primei camere trec gazele şi aerul proaspăt care se încălzesc şi trec mai departe în cuptor, unde ard cu temperatură înaltă. V. şi cuptor Siemens-Mar-t i n ; c a u p e r. — (CHIM.) C. de plumb, fiecare dintre încăperile construite din tablă de CAMERĂ 484 CAMERUN plumb şi folosite la fabricarea acidului sulfuric. în ele are loc oxidarea bioxidului de sulf cu exces de aer în prezenţa oxizilor de azot, obţinîndu-se trioxidul de sulf; acesta se dizolvă apoi în apa care e introdusă în camere, formînd acidul sulfuric diluat. 2. (FIZ.) Cameră de ionizate, dispozitiv întrebuinţat în fizica nucleară la măsurarea intensităţii fluxurilor de radiaţii şi la numărarea particulelor individuale. Se bazează pe efectul de i o-nizare provocat de o radiaţie în gazul introdus într-o incintă, de obicei metalică, prevăzută cu un electrod interior izolat de pereţi (care ţin locul celui de-al doilea electrod). Prin aplicarea unei tensiuni suficient de ridicate la electrozi se formează un curent de ioni. — C. cu ceaţă, dispozitiv folosit pentru punerea în evidenţă a traiectoriilor particulelor electrizate, bazat pe proprietatea vaporilor cu un anumit grad de suprasa-turare de a se condensa pe ionii produşi. A fost inventată de fizicianul scoţian C.T.R. Wilson. Se numeşte şi cameră de detentă sau cameră Wilson. — C. cu bule, incintă umplută cu un lichid transparent supraîncălzit (de obicei hidrogen lichid), pus în stare de fierbere violentă de o particulă ionizantă care îl străbate, producînd un şir de bule fine de vapori pe traseul ei. Traiectoria particulei poate fi făcută vizibilă şi fotografiată printr-o luminare laterală. Aplicaţiile c. cu b. sînt similare cu ale camerei cu ceaţă (Wilson), însă pentru particule de energii foarte mari. — C. de difuzie, dispozitiv folosit în fizica nucleară pentru a pune în evidenţă traiectoriile particulelor elementare, format dintr-o incintă cu vapori de apă, de alcool sau de alte substanţe volatile, în care se stabileşte o diferenţă mare de temperatură între peretele inferior şi cel superior. Vaporii care circulă de la peretele superior spre partea inferioară, ajunşi într-o anumită regiune a camerei suficient de rece, se condensează pe ionii produşi de particulele ionizante care străbat camera.—C. obscură a) încăpere a laboratorului fotografic, în care se execută anumite operaţii (prepararea plăcilor sensibile, developarea, fixarea etc.) la întuneric sau la o anumită lumină (roşie sau verde), b) Cutie închisă, cu partea interioară a pereţilor înnegrită, prevăzută cu un orificiu (unde se află montată, de obicei, o lentilă) prin care pătrund razele de lumină reflectate de un obiect şi care permite obţinerea şi examinarea imaginii răsturnate a acestui obiect. Imaginea se formează pe un ecran (sau clişeu) aşezat la o distanţă anumită.—C. fotografică, spaţiul limitat de cadrul clişeului şi de dispozitivul obiectivului la un aparat fotografic. — C. clară, dispozitiv montat pe ocularul unui instrument optic, care permite observarea simultană atît a imaginii unui obiect, dată direct de instrumentul optic, cît şi imaginea obţinută, printr-o dublă reflexie, a unui obiect situat în afara instrumentului. Serveşte la reproducerea prin desenare, la scară mult mărită, a unui preparat microscopic, la întocmirea unor desene după natură şi la măsurarea puterii unui mi- croscop. 3« (MILIT.) Camera cartuşului, partea canalului ţevii unei arme de foc în care se introduce tubul-cartuş. 4.(GE0L.) Cameră magmatică v. bazin magmatic. 5. (BOT.) Cameră polinică, cavitate mică situată spre vîrful ovulului la unele plante gimnosperme. în lichidul aflat în această cavitate germinează grăunciorul de polen pătruns în ovul. cameră de chibzuire (DR.), încăpere, în incinta tribunalului, destinată în special deliberării judecătorilor în vederea pronunţării hotărîrilor cu privire la pricinile dezbătute în şedinţă publică. în camera de chibzuire completul de judecată rezolvă, în cazurile prevăzute de lege, cu sau fără citarea părţilor, unele cereri sau incidente, iar în cadrul procesului de divorţ încearcă în mod obligatoriu împăcarea soţilor. Se numeşte şi cameră de consiliu. Camerun, stat în Africa, situat pe ţărmul Golfului Gui-neii. Suprafaţa: 474 945 km2. Populaţia: 4097000loc.(1960), formată din negri bantu şi sudanezi. Capitala: Yaounde. Relie- CAMFOR 485 CAMPANELLA ful este reprezentat printr-un platou deluros cu puţine înălţimi, dintre care cea mai mare este de 4 070 m (masivul vulcanic C.).Economie cu caracter agricol primitiv (nuci de cocos, ananas, banane, cacao, cafea, destinate exportului). Industria este slab dezvoltată, deşi în subsol se găsesc importante zăcăminte de aur, cositor, petrol, uraniu, titan, wolfram, mangan, molibden, bauxită etc. Economia ţării se află în întregime în mîinile companiilor străine, în primul rînd ale celor franceze. — Istoric. Primele ştiri despre teritoriu! C. datează încă din sec. al V-lea î.e.n. în sec. al XVII-lea, C. a devenit una dintre sursele comerţului cu sclavi negri pentru America. Jaful statelor colonialiste europene a împiedicat dezvoltarea ţării. în 1884 Germania şi-a proclamat protectoratul asupra C. Populaţia C. s-a răsculat în repetate rînduri împotriva ocupanţilor (1884, \ 891 -1895 şi 1905). După înfrîngerea Germaniei în primul război mondial, Anglia şi Franţa şi-au împărţit teritoriul C. şi au primit de Ia Liga Naţiunilor dreptul de mandat (1922); în 1946 cele două teritorii au intrat sub tutela O.N.U., dar Anglia şi Franţa au continuat să le administreze, ceea ce a însemnat de fapt menţinerea regimului colonial. în urma luptelor înverşunate duse de poporul camerunez, C. francez şi-a căpătat independenţa la 1 ianuarie 1960, rămînînd însă membru al „Comunităţii franceze“. La 1 octombrie 1961, partea de sud a C. britanic s-a unit cu C., formînd Republica Federativă Camerun, iar partea de nord cu Nigeria. C. este o republică federativă. Şeful statului ^ este preşedintele, ales pe cinci ani. Organul suprem legislativ este Adunarea Naţională. Puterea executivă apar-ine^ Consiliului de Miniştri. Dartide politice : Uniunea populaţiilor din Camerun (partid antiimperialist), Uniunea Ca-meruneză (partid de guvernă-mînt care reprezintă îndeosebi interesele feudalilor). camfor (FARM.), substanţă orgafiică, cetonă a borneolului, naturală sau sintetică. C# na- tural se obţine prin distilarea cu vapori de apă a lemnului arborelui de camfor, care creşte în regiunile tropicale. Se prezintă sub iormă de masă cristalină de culoare albă, translucidă, grasă la pipăit sau ca o pulbere cristalină, albă, cu miros caracteristic, foarte puţin solubilă în apă, solubilă în alcool, în eter şi în uleiuri vegetale; stimulent al centrilor nervoşi vasomotori şi al aparatului respirator. C. este folosit sub formă de ulei camforat. câmgarn, ţesătură netedă de calitate superioară din fire de lînă pieptănată şi care îşi păstrează desenul realizat la ţesere. Camilar, Eusebiu (n. 1910), scriitor romîn, membru corespondent al Academiei R.P.R. Primul său volum, ,,Chemarea cumpenelor“ (1937), reuneşte versuri care exprimă compasiunea pentru cei împilaţi. în povestirea „Cordun“ (¡942) a evocat aspecte întunecate ale vieţii ţăranilor din satul natal. După Eliberare a publicat „Avizuha“ (1945), „Turmele“ (1946), „Valea hoţijor“ (1948). Romanul „Negura“ (1949) cuprinde un tablou zguduitor al ultimului război mondial şi al prefacerilor petrecute în conştiinţa oamenilor simpli în această grea perioadă. Romanul „Temelia“ (1951) reflectă aspecte ale începutului transformării socialiste a agriculturii. A tradus din literatura chineză, latină etc. Laureat al Premiului de stat. camion, vehicul rutier, în general pe patru roţi, cu tracţiune animală sau mecanică (autocamion), avînd o platformă sau o cutie (cu pereţi rabatabili), care poate transporta o sarcină de cel puţin o tonă. câmniţă, vatră mică, de tip vechi, înălţată cu 30—40 cm de la pardoseală şi aşezată în tinda unor case ţărăneşti. C. are deasupra un coş piramidal, agăţat de tavan, construit din lemn, cu lipitură de lut sau din plăci subţiri de piatră, prin care fumul iese afară. Se numeşte şi căminiţâ. Camoes (Camoens) [ca~ miîiyş7, Luis Vaz de (1525— 1580), poet # clasic portughez. Fiu al unui navigator, nobil scăpătat, a luat parte la mai multe expediţii militare. Dezgustat de aroganţa clasei nobiliare, şi-a părăsit patria şi a trăit 17 ani în coloniile portugheze din India. Este autorul celebrei epopei „Lusiadele“ (1572), în care a evocat expediţia lui Vasco da Gama în India. Deşi conţine numeroase motive mitologice, lucrarea se remarcă prin realismul nara-ţiei şi al descrierilor. La baza epopeii stă ideea de expansiune, dar ea conţine totuşi un protest împotriva lăcomiei colonizatorilor şi a abuzurilor aristocraţiei. C. este primul poet european care a cîntat natura tropicală. Prin sonetele sale, C* L. V. Camoes s-a afirmat şi ca un mare poet liric. A mai scris satire şi comedii. campâdă (CONSTR.), construcţie de metal care leagă cu exteriorul camera de lucru a unui cheson cu aer comprimat. Este destinată circulaţiei lucrătorilor şi transportului materialelor. V. şi ecluză de aer. Campanella, Tommaso (1568— 1639), socialist utopic italian, călugăr dominican. Asupra formării sale ca liber-cugetător au exercitat o puternică influenţă ideile lui T e- 1 e s i o. Prin lucrarea sa anti-scolastică „Filozofia demonstrată prin simţuri“ (1591), în care preconiza cunoaşterea experimentală şi studiul naturii, C. şi-a atras persecuţiile inchiziţiei. în 1598 a condus în Calabria complotul împotriva dominaţiei spaniole. Pentru a-ceasta a fost ţinut timp de 27 de ani în închisoare, unde a scris celebra utopie „ Cetatea soarelui“ („Civitas solis“), ter- CAMPANIAN 486 CAMUFLARE minată în 1602, dar publicată abia în 1623. în societatea utopică imaginată şi descrisă de C. domneşte comunitatea bunu- T. Campanella rilor; munca constituie o chestiune de onoare, la ea partici-pînd toţi locuitorii; repartiţia se face după nevoi. Mulţumită ştiinţei şi tehnicii foarte înaintate, „solarienii“ muncesc numai 4 ore pe zi, folosind timpul liber pentru cultivarea lor multilaterală şi pentru distracţii. Limitele istorice ale proiectului lui C. se vădesc în caracterul său utopic: în ideea că puterea politică trebuie să aparţină unei aristocraţii spirituale, în concepţiile egalitariste etc. Ideile comunist-utopice ale lui C. şi tendinţele sale materialiste se împletesc cu unele elemente ale gîndirii mistice medievale (hilozoism, magie, astrologie). Idealul comunist al lui C. reflectă năzuinţele păturilor de jos ale poporului, precum şi ale intelectualităţii italiene sărace de la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea. campaniân (STRAT.), al treilea subetaj al senonianului, c ^eterizat prin anumite specii de belemniţi şi de amoniţi. în R.P.R. se găseşte în Dobrogea (împrejurimile Medgidiei), în Depresiunea Getică (reg. Oltenia), în Munţii Apuseni (bazinul Borodului, Munţii Gi-lăului) ş.a. campanie !• (MILIT.) a) Parte a războiului care cuprinde mai multe operaţii strategice, executate într-o perioadă de timp determinată, pe un anumit teritoriu şi după o concepţie unică, urmărind realizarea unui scop strategic, b) Termen folosit pentru a arăta destinaţia de război a anumitor materiale (bucătărie de c., pat de c., ţinută de c.) 2. (DR,) Campanie electorală, perioadă de dinaintea alegerilor pentru organele reprezentative, în cursul căreia fiecare partid sau organizaţie participantă la alegeri îşi prezintă programul politic şi caută să determine pe alegători să-şi dea votul candidaţilor săi. în statele burgheze, c.e. se caracterizează prin demagogie, folosirea corupţiei şi a tot felul de mijloace menite să înşele pe alegători. în statele socialiste, campaniile electorale sînt un prilej de educare politică a cetăţenilor, de mobilizare şi mai activă a lor la conducerea şi la rezolvarea treburilor obşteşti. V. şi a 1 e g e r i. 3* (EC.) Campanie agricolă, perioadă în desfăşurarea procesului de producţie în agricultură. Principalele lucrări agricole se ^ grupează de obicei în cinci perioade (campanii): c. de primăvară, c. de întreţinere a culturilor şi de recoltare a fînului, c. de recoltare, treierat şi dez-miriştit, c. de recoltare a culturilor tîrzii şi de executare a însămînţărilor de toamnă şi c« lucrărilor de iarnă. campanilă (ARHIT.) 1. Turnuleţ situat partea superioară a unui edificiu, menit să adăpostească un orologiu, un clopot etc. 2. Tur n-clopotniţă, prismatic sau cilindric, construit lîngă o biserică sau chiar pe corpul acesteia. C. sînt frecvente în arhitectura italiană, mai ales a sec. XI — XVI (ex. turnul înclinat din Pisa; c. din Piaţa San Marco din Veneţia; c. domului din Florenţa). Campanila din Piaţa San Marco campanulacee (Campanii* laceae), familie de plante erbacee cu frunze alterne simple, cu flori actinomorfe, herma- frodite, albastre-violacee sau albe, de forma unui clopoţel; tulpina conţine un suc lăptos (latex). Cuprinde circa 1 150 de specii, răspîndite în regiunile temperate şi subtropicale, în R.P.R. există 40 de specii din familia c,, care cresc atît în regiunea de cîmpie cît şi la munte (ex. clopoţeii, cărbunii etc.). Campbell [chţmhl/, Wil-liam Wallace (1862-1938), astronom american; s-a ocupat în special de spectroscopia astronomică, determinînd, printre altele, vitezele radiale a numeroase stele, ceea ce i-a permis să stabilească direcţia şi viteza mişcării Soarelui în spaţiu. campimetfie (lat. campus „cîmp“ şi gr. metron „măsură“; MED.), măsurarea cîmpului vizual cu ajutorul unui instrument special, numit campimetru. C. dă indicaţii preţioase în cazurile de tumori ale c h i a s-mei optice, indicînd îngustarea cîmpului vizual. Campin, Robert v. Fle-malle. campionat (SPORT.), sistem de concurs organizat pe o singură ramură de sport, care dă cîştigătorului titlul de campion. Se poate organiza la nivelul asociaţiei sportive, al oraşului, al raionului, al regiunii, al ţării, al unui continent sau mondial campodeoidea (BIOL.) v. diplura. Campo Formio (Campo-formido), sat în provincia Udine, în nordul Italiei, unde în 1797, în urma campaniei victorioase a lui Napoleon Bo-naparte care a dus la înfrîn-gerea armatei austriece, a fost semnat tratatul de^ pace între Franţa şi Austria. Tratatul de la C.F. a asigurat hegemonia Franţei în Italia. câmpos, denumire braziliană a vegetaţiei de tip tropical, formată din ierburi (în special graminee), printre care apar arbori şi arbuşti rari, cu frunze căzătoare în perioada secetoasă. V. şi savană. camuflare (MILIT.), operaţia de acoperire şi de ascundere a surselor de lumină sau a orificiilor prin care poate străbate lumina spre exterior. Se execută în vederea protecţiei pe timp de noapte împo- CAMUFLET 487 CANADA triva observării inamicului» In vechea terminologie militară, prin c. se înţelegea şi mascarea. camuflet (MILIT.), explozie subterană a unui proiectil de artilerie sau a unei încărcături de exploziv, a cărei acţiune nu se manifestă la suprafaţa pă-mîntului, ci produce doar un gol subteran prin dislocarea straturilor de pămînt. Camus [cam'ii], Albert (1913“I960), scriitor francez, adept al existenţialismului. A scris studii filozofice, drame, nuvele şi romane („Ciuma“, 1947 ş.a.), Acestea din urmă reflectă şovăielile intelectualităţii burgheze între revoluţie şi reacţiune. Premiul Nobel(1957). cana (Canna indica), plantă perenă din familia canaceelor, originară din India, cu frunze mari, de culoare verde sau roşiatică şi cu flori mari, roşii, galbene sau pestriţe. Se cultivă ca plantă decorativă* Canada, stat în America de Nord, cuprinzînd şi insulele Arhipelagului Arctic Canadian» insulele Newfoundland, Vancouver ş.a. C. este înconjurată la est, vest şi nord de apele oceanelor Atlantic, Pacific şi îngheţat. Suprafaţa: 9 976 177 km2. Populaţia : 18 240 000 ioc. (196Í), în majoritate de origine engleză şi franceză. Capitala: Ottawa. Alte oraşe importante: Montreal, Toronto, Vancouver, Quebec. Relieful în cea mai mare parte este o cîmpie, cu numeroase urme glaciare, mai coborîtă în zona centrală, care spre est şi spre vest trece în regiuni mai înalte, cu aspect de podiş; în vest este muntos (munţii Cordilieri). Clima este în general continental-moderată, iar la nord arctică. Vegetaţia e variată (tundră, taiga, prerie). Rîurile (Mackenzie, Sf. Lauren-ţiu, Athabaska) posedă resurse hidroenergetice (ex. cascada Niagara). Există cîteva lacuri mari. Ţară industrial-agrară cu nivel înalt de dezvoltare capitalistă. Ocupă primul loc în lumea capitalistă în extracţia de azbest şi nichel, locul al doilea în extracţia de aur, zinc, uraniu şi în producţia de aluminiu, cherestea şi pastă de hîrtie. Mai posedă fier, cărbune, petrol, gaze naturale, plumb. Industrie extractivă, de prelucrare a lemnului şi de hîrtie, alimentară, de construcţii de automobile şi vagoane, siderurgică, electrotehnică, chimică, textilă, concentrată mai ales în oraşele din sud-estul ţării. Circa 61% din industria extractivă şi 56% din industria prelucrătoare se afla, în 1958. în mîinile monopolurilor străine, în special din S.U.A. şi Anglia, în acelaşi timp capitalul canadian pătrunde şi el în ţările Americii Latine. în agricultură predomină cultura cerealelor şi creşterea animalelor de lapte şi de carne, acestea avînd o deosebită importanţă pentru export. Transportul feroviar, fluvial şi maritim este dezvoltat. Exportul mărfurilor, a cărui valoare reprezintă un sfert din venitul naţional, se face mai ales în S.U.A. şi Anglia. Importul Canadei se face în general din aceleaşi ţări. Istoric. Locuită in vechime de triburi indiene şi de eschimoşi (în nordul ţării), C. a fost colonizată începînd din sec* al XVII-lea de francezi, care au introdus relaţiile teudale şi au început exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe. în urma războiului de şapte ani (1756— 1763) a fost inclusă în Imperiul britanic. La sfîrşitu! sec. al XVIII-lea a fost puterme colonizată de emigranţi veniţi din Anglia şi S.U.A. în sec. al XIX-lea, în C. s-au dezvoltat CANADIAN 488 CANAL relaţiile capitaliste. în urma răscoalei din 1837, condusă de burghezia canadiană, englezii au fost nevoiţi să introducă reforme, dar i-au acordat C* dreptul de dominion abia în 1867. în sec. al XX-lea, capitalul monopolist din S.U.A. a început să pătrundă tot mai mult în economia Canadei, concurînd capitalul englez. O dată cu dezvoltarea capitalistă a C., cu întărirea luptei de clasă şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie au luat avînt mişcarea muncitorească şi cea a fermierilor. în 1921 s-a înfiinţat Partidul Comunist din Canada, în 1939 Canada a intrat în război împotriva Germaniei hit-leriste. în timpul şi după al doilea război mondial, monopolurile S.U.A. au devenit preponderente în economia Canadei. Este membră a N.A.T.O. Canada este un stat federal care face parte din comunitatea de naţiuni condusă de Marea Britanie. Şeful statului -este regele (regina) Marii Britanii, care e reprezentat de un guvernator general. Organul legislativ este parlamentul, format din Camera comunelor şi senat; senatorii sînt numiţi pe viaţă de guvernatorul general, iar membrii Camerei comunelor sînt aleşi pe timp de 5 ani. în Canada fiinţează următoarele partide politice: Partidul conservator progresist, Partidul liberal (reprezentante ale intereselor marelui capital), Noul partid democrat, Partidul Comunist din Canada. canadian, scutul ~ (STRAT.), soclu relativ rigid în nordul Americii, constituit din roci metamorfice şi eruptive de vîrstă arhaică. S.c* ocupă suprafaţa dintre gura fluviului Mac-kenzie, regiunea Marilor Lacuri şi fluviul Sf. Laurenţiu, întin-zîndu-se pînă în regiunile arctice. „Canadian Tribune“ [cd-neididn tribiun], organ de presă centrai al Partidului Comunist din Canada. înfiinţat în 1940, „Canadian Tribune“ apare săp-tămînal la Toronto. canafăs 1. Ţesătură rigidă, rară, din fire de in, de cînepă sau mixte, folosită ca întăritură la piepţi, gulere etc. 2. Ţesă- tură rară, apretată, folosită în legătoria de cărţi. canal 1* Construcţie hidrotehnică în care lichidele (în general apa) se deplasează cu nivel liber. Se construieşte de obicei în sau pe pămînt, prin săpături, umpluturi sau în profil mixt, putînd fi căptuşit în vederea impermeabilizării şi protecţiei contra eroziunii.— C. colector, canal în cadrul unei reţele de canalizare, avînd rolul de a strînge apele din mai multe canale secundare.— C. de aducţiune, canal care conduce apele de la punctul de captare la cel de folosire. Se numeşte şi c. amonte.—C. de desecare, canal destinat asanării unui teren mlăştinos.—C. de fugă, canal care evacuează spre punctul de restituire (ex. într-un rîu) apele trecute prin turbinele unei centrale hidroelectrice. în cazul centralelor subterane, evacuarea apelor se face Canal colector prin galerii de fugă. — C. de irigaţie, canal în cadrul unui sistem de irigaţie, constituit din c, de alimentare, de distribuţie şi de evacuare. — C. de coastă, lucrare executată pe terenurile în pantă, în direcţia curbelor de nivel, în scopul reţinerii apei care se scurge la suprafaţă, ferind în felul acesta solul de distrugere prin eroziune. Se execută în special în plantaţiile de vii şi de pomi şi pe păşuni.— C. navigabil, canal amenajat astfel încît să permită circulaţia navelor. C.n. pot fi maritime şi fluviale, sau interioare (ex. Canalul Volga-Don). Secţiunea transversală a c.n. trebuie să permită încrucişarea a două nave şi să aibă şi spaţii de siguranţă. Principalele avantaje ale navigaţiei prin c. sînt: stabilitatea traseului şi adîncimilor şi va- loarea redusă a forţei de tracţiune necesare în comparaţie cu navigaţia pe mare, datorită vitezelor foarte mici ale apei în canale. Uneori, din cauza configuraţiei terenului, pe c* se construiesc ecluze navigabile. 2. (MINE) Canal de ventilator, canal minier de lungime redusă, închis, cu pereţi netezi, prin care se conduce aerul de la un puţ de aeraj (suitoare) la ventilator. 3. (TEHN.) Canal de pană, locaş în care se introduce pana prin care se asamblează două piese sau se asigură antrenarea lor reciprocă. 4.(TELEC.) Canal de transmisiune, cale de transmisiune, eventual de transmisiune unilaterală (ex. a programelor de radio sau de televiziune). 5« (ANAT.) Tub, vas de formă cilindrică şi de calibru variabil, prin care circulă un lichid organic (bilă, salivă etc.) sau prin care trec diferite formaţii anatomice (vase, nervi etc.).—C. cistic, canal subţire care se întinde de la gîtul veziculei biliare pînă la punctul de unire cu canalul hepatic, for-mînd împreună cu acesta c. coledoc.—C. rahidian, canal care se întinde de-a lungul coloanei vertebrale, fiind delimitat de corpurile, arcurile şi ligamentele vertebrale. El conţine măduva spinării.—C. deferent, canal ex-cretor al testiculului, cuprins între epididim şi veziculele seminale.—C. galactofor, fiecare dintre c. subţiri prin care este eliminat laptele din glanda ma-mară.—C. inghinal, canal fără pereţi proprii, situat pe faţa anterioară a rădăcinii coapsei, deasupra arcadei crurale; prin el trec vase sanguine, iar la bărbat şi cordonul spermatic. —C. lacrimal, porţiune a căilor lacrimale prin care este evacuat excesul de lacrimi în cavitatea nazală.—C. toracic, vas limfatic important care colectează limfa dintr-o mare parte a corpului. Se varsă în vena sub-claviculară dreaptă. 6. (LINGV.) CANALETTO 489 CANALUL VOLGA-DON Canal fonator, spaţiul dintre organele vorbirii prin care trece curentul de aer sonor. Forma acestui spaţiu, realizată prin poziţia diferitelor organe, închiderea lui urmată de deschiderea bruscă sau strîmtarea lui într-un punct oarecare determină caracteristicile fiecărui sunet în parte. 7. (BOT.) Canal secretor, spaţiu tubular, alungit, căptuşit cu celule secretoare vii, aflat în organele unor plante. în c.s. se adună, pentru a fi eliminate, produsele de secreţie (răşini sau uleiuri sterice). Canaletto (pe numele adevărat Antonio Canal) (1697— 1768), pictor şi gravor din şcoala veneţiană. A pictat vederi, în special din Veneţia, oraşul său natal, în care redă cu măiestrie realistă monumentele arhitectonice, culoarea şi lumina. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Populare Romîne prin două stampe. canalizare, totalitatea lucrărilor tehnice executate în scopul colectării şi evacuării apelor murdare şi a celor provenite din precipitaţii atmosferice, dintr-o aşezare omenească sau instalaţie industrială. V. şi epurarea apelo r.— (HI-DROTEHN.) Canalizarea unui curs de apă, amenajare a unui curs de apă, constînd din corectarea traseului şi a pantei, precum şi din stabilizarea secţiunii sale transversale, în vederea navigaţiei, a amenajărilor hidrotehnice, a scoaterii de sub regimul inundaţiilor, pentru apărarea terenurilor învecinate. —(EXPL. PETR.) Canalizarea fluidelor, fenomenul de avansare neuniformă a fluidelor injectate în stratul petrolifer, în vederea spălării, menţinerii presiunii de zăcămînt sau a recuperării secundare a ţiţeiului. Este pronunţat în stratele cu fisuri sau caverne, cu permeabilitate foarte mare. ' canal maritim internaţional, cale maritimă, creată artificial, care' uneşte oceane sau mări şi care prezintă o mare importanţă pentru navigaţia internaţională. Regimul juridic al c.m./. e stabilit pe bază de convenţii internaţionale. Cele mai importante c.m.i. sînt: Suez, Panama şi Kiel. Canalul Baltica~Marea Albă, canal navigabil din Uniunea Sovietică, care uneşte Marea Albă cu lacul Onega, făcînd legătura cu Marea Baltică. Lungimea: 227 km. A fost dat în exploatare în 1933, scurtînd cu circa 4 000 km drumul dintre Marea Albă şi Leningrad. Canalul a făcut posibilă valorificarea la maximum a resurselor miniere şi forestiere din R.S.S. A. Karela şi din peninsula Kola. Canalul Kiel, canal navigabil, în R.F.G.; săpat între 1887 şi 1895. Uneşte Marea Baltică şi Marea Nordului de la golful Kiel pînă la estuarul Elbei. Lungimea: 98 km. Acest canal scurtează drumul dintre cele două mări cu 685 km. Canalul Panama, canal săpat în istmul cu acelaşi nume, care uneşte Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. Lungimea : 81,3 km. Se află în Zona Canalului Panama (teritoriu al Republicii Panama), arendată S.U.A. A fost construit între 1880 şi 1914. Are o mare importanţă pentru navigaţia mondială. Canalul Suez, canal maritim aparţinînd Republicii Arabe Unite, care uneşte Marea Mediterană cu Marea Roşie. Lungimea: 161 km. Are o deosebită importanţă în scurtarea distanţelor dintre porturile Oceanului Atlantic şi cele ale Oceanului Indian, mai ales în ceea ce priveşte exportul petrolului din Orientul Mijlociu şi Apropiat în Europa şi în America. A fost construit sub conducerea inginerului francez Ferdinand de Lesseps şi deschis pentru navigaţie în 1869. Pînă în 1956 canalul a fost administrat de Compania Canalului Suez, ale cărei acţiuni se găseau în mîinile Angliei, Franţei şi S.U.A. La 26 iulie 1956 această companie a fost naţionalizată de guvernul Egiptului, C.S. fiind o parte integrantă a teritoriului naţional. lănţuită în scopul acaparării cu forţa a canalului, s-a soldat cu eşec, datorită luptei eroice a poporului egiptean şi sprijinului acordat de toate forţele iubitoare de pace din lumea întreagă, în primul rînd de U.R.S.S. Canalul Volga^Don „V. L Lemn“* canal care uneşte Volga cu Donul, în lungime de 101 km. Se întinde de la Volgograd CANAR 490 CANCERIGEN pînă la intrarea în lacul de retenţie Ţimleansk. Are 13 ecluze. A fost deschis pentru navigaţie în i 952. Prin acest canal, Moscova a fost legată de Marea Neagră, prin Marea de Azov. canar (Serinus canaria), pasăre mică din familia fringili-delor, originară din # insulele Azore, Canare şi Madeira, unde trăieşte în stare sălbatică. Are penajul de obicei galben. Se creşte în colivii pentru glasul său frumos. Pe scară largă este selecţionat în Munţii Harz (Germania). Canare, Insulele arhipelag, posesiune spaniolă în Oceanul Atlantic, la nord-vest de Africa, de origine vulcanică. Principalele insule sînt: Gran Canaria, Tenerife, Fuerteven-tura. Suprafaţa: 7 273 km2. Populaţia: 890 400 loc. (1958). Bază de tranzit pentru navigaţie. în insulele Canare există bogate culturi de bananieri, de plante citrice, de viţă de vie şi de palmieri. canarisire, înclinare permanentă într-o parte a unei nave, datorită apei pătrunse printr-o spărtură sau repartiţiei neuniforme a încărcăturii. canat (IND, P1EL.), jumătate a unei piei tăbăcite pentru talpă, obţinută prin tăierea pieii în lungime, în dreptul şirei spinării. canavâ, ţesătură foarte rară, cu goluri formînd pătrăţele regulate, pe care se brodează. Se numeşte şi canvâ. cână (IND. TEXT.), vas cilindric de tablă sau de carton presat, folosit la colectarea benzilor de fibre, la cárdele şi lami-noarele din filaturi.—C. centri-fugă, vas cilindric de oţel sau de duraluminiu, solidarizat cu fusul de filat centrifugal, în care se depune firul în timpul filării. Canberra [ch£nhrd], capitala Uniunii Australiene, situată în partea de sud-est a ţării. 43 970 Ioc. (1959). Centru politic şi financiar unde se află instituţiile guvernamentale şi numeroase filiale ale băncilor şi ale principalelor uniuni monopoliste din ţară. cancán, dans excentric de cabaret, care era la modă în Franţa în special în a doua jumătatea sec. alXIX-leaşi era dansat numai de femei. Melodia acestui dans se bazează pe ritmul cadrilului. cancelár 1. (în evul mediu) Şeful cancelariei şi al arhivei regale sau imperiale. 2. Denumire a şefului guvernului în ‘ Germania (1871 — 1945), în R. F. Germană şi în Austria. 3. Denumire a şefului cancelariei reprezentanţelor diplomatice sau consulare. 4. (în unele state burgheze) Cancelar al ordiñelor a) Calitate a ministrului de externe în atribuţia sa de a ţine evidenţa diferitelor decoraţii şi de a face propuneri pentru acordarea lor. b) Demnitar care are sarcina de a păstra sigiliul unui corp sau al unui ordin (ex. c. Legiunii de onoare în Franţa). 5. Lor¿-cancelar, preşedintele Camerei Lorzilor, în Anglia. Cancelaria aulică transilvană, instituţie care, între 1694 şi 1867, reprezenta, pe lîngă Curtea de Ia Viena, principatul Transilvaniei după subjugarea acestuia de către Habs-burgi. cáncer (lat. cancer,,tumoare“) 1, (MED.) Boală cronică, care se manifestă prin apariţia unei tumori maligne, caracterizată printr-o înmulţire anarhică şi nelimitată a ţesutului tumoral, cu tendinţa de invadare a ţesuturilor vecine şi apoi de însă-mînţare a întregului organism (metastaze). Netratat sau tratat prea tîrziu, c. provoacă moartea, ca urmare a răspîndirii tumorii în organism. Bolnavul pierde forţa de muncă, pofta de mineare, se anemiază, capătă o culoare ceroasă, ajungînd cu timpul Ia starea de slăbire extremă numită caşexie canceroasă, care-i grăbeşte sfîr-şitul. Cauza intimă a c. încă nu este cunoscută. S-au emis, în decursul timpului, diverse teorii după care cauza c. ar fi parazitară sau endocrină, viro-tică, metabolică. în prezent se admite că apariţia c. poate fi favorizată de factori variaţi, care acţionează însă asupra organismului printr-un mecanism unic. Din punct de vedere anatomopatologi, c. se împarte, după ţesutul din care provine, în: c. epitelial, sau epiteliom, şi c. conjunctiv, sau sarcom. Sin. neoplasm, pop. rac. 2. (FITOPAT.) Boală a plantelor, produsă de unele ciuperci şi bacterii parazite. La noi sînt mai răspîn-dite: c. coletului şi al rădăcinilor, produs de bacteria Agro-bacterium tumefaciens la viţa de vie şi Ia pomii fructiferi; se manifestă prin tumori (gîlme, umflături), care apar pe rădăcini şi pe tulpini, în special în regiunea coletului; c. des-chis, cancer al ramurilor şi al trunchiului Ia pomii fructiferi şi la arborii de pădure, produs de ciuperca Nectria ditissima; se manifestă prin cracarea şi înnegrirea scoarţei. cancerigen, substanţă sau factor care favorizează apariţia CANCEROLOGIE 491 CANDREA cancerului (ex. iradierea prelungită cu raze X, gudronul, benz-pirenul, benzantracenul etc., unele virusuri la şoareci, iepuri, găini etc.). Substanţele c. sînt folosite pentru obţinerea tumorilor experimentale, cancerologie v. oncologie. Cancerul (ASTR.) v. Racul» cancioc 1. (CONSTR.) Unealtă de metal în forma unui vas tronconic, cu mîner de lemn, folosită de zidari pentru scoaterea mortarului din lada de mortar sau din roabă şi aşezarea lui în lucrare. Sin. căuş. 2. (IND. EXTR.) Cană cu cioc pentru luarea probelor de produse petroliere din rezervoare sau din instalaţii. cancionero/canOionéro/, numele culegerilor de poezii lirice spaniole din sec. al XV-lea. Cele mai importante sînt: c. lui Baena (c. 1445), al lui Stuñiga (1458) şi cancionero general al lui Hernando del Castillo (1511). 0 culegere asemănătoare de vechi poezii lirice portugheze poartă numele de cancioneiro. Cele mai importante dintre acestea, în număr de trei (cancionero da Ajuda, cancionero da Vaticana şi cancionero Colocci-Brancuti), publicate abia în secolul nostru, cuprind lirica sec. XIII—XIV. Operele lirice reprezentative din a doua jumătate a sec. al XV-lea (1 000 de piese a 200 de poeţi) au fost strînse într-un c. general de către García de Resende. cândel, zahăr pur sub formă de cristale mari* obţinute prin cristalizarea lentă, în vase izolate termic, a siropurilor de zahăr saturate. candelâhru, suport pentru luminări sau becuri electrice, de obicei cu mai multe braţe, suspendat de plafon, fixat în perete sau susţinut de un piedestal. Confecţionate din diferite metale, din lemn, din marmură, sticlă etc., c* sînt adesea bogat împodobite. cândelă (METR.), unitate de măsură a intensităţii luminoase; este egală cu intensitatea luminoasă emisă în direcţie normală, la temperatura de solidificare a platinei (1773,5°C) şi la presiune atmosferică normală, de către suprafaţa unui radiator integral (corp negru) cu aria de 1/600 000 m2. Se notează prescurtat cd. candidat 1. Candidat de partid, orice om al muncii, cetăţean al R.P.R., care îndeplineşte condiţiile statutare de primire în partid şi căruia adunarea generală a organizaţiei de bază a P.M.R. i-a aprobat cererea de a face un anumit stagiu, denumit stagiu de candidat, pînă la primirea sa în rîndurile membrilor de partid. Plenara C.C. al P.M.R. din 23—25 aprilie 1962 a hotărît stabilirea stagiului de candidat de un an pentru muncitori, ţărani colectivişti, ingineri şi tehnicieni care lucrează nemijlocit în atelierele şi secţiile întreprinderilor şi în unităţile socialiste din agricultură, oameni de ştiinţă şi cercetători ştiinţifici, şi de un an şi şase luni pentru restul categoriilor de oameni ai muncii. Acest stagiu este necesar pentru a da candidatului posibilitatea să cunoască programul şi statutul partidului şi pentru ca organizaţia de partid să-i poată verifica în acest timp calităţile personale. Candidatul de partid participă la adunările organizaţiei cu drept de vot consultativ; celelalte drepturi statutare acordate membrului de partid sînt valabile şi pentru candidaţi. Are aceleaşi obligaţii ca şi membrul de partid. 2.Candidat în ştiinţe, titlu ştiinţific, în U.R.S.S. şi în majoritatea ţărilor de democraţie populară, printre care şi ţara noastră, obţinut după trecerea unor examene speciale în cadrul aspiranturii şi după susţinerea publică a disertaţiei de candidat. candidioză (MED.), infecţie provocată de ciupercile din genul Candida, dintre care patogenă pentru om este Candida albicans. Infecţia se localizează mai des pe piele (blas-tomicoză superficială), pe mucoase, mai rar pe viscere şi în mod excepţional ia un caracter septicemic. candil-kitáika, soi de măr creat de I. V. Miciurin prin încrucişarea mărului chinezesc (kitaika) cu soiul candil-sinap. Se cultivă în zona centrală a U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească. La noi este cultivat numai în cîmpuri experimentale. candil~sinâp, soi de măr originar din U.R.S.S., cu coroană strînsă, piramidală. Fructul este mare, alungit^ aproape cilindric, puţin îngustat la vîrf, de culoare gălbuie, cu o roşeaţă fină; pulpa, albă-gălbuie, este zemoasă, dulceagă, în R.P.R. se cultivă, pe scară redusă, în Moldova. Candolle [candól], Augustin Pyrame de (1778-1841), botanist elveţian, profesor la Montpellier şi la Geneva. A fost elevul, apoi colaboratorul lui L a m a r c k, a cărui lucrare „Flora franceză“ a re-făcut-o între 1805—1815. A clasificat plantele pe baza criteriilor anatomice. Opera sa principală, bazată pe acest sistem, este „Prodromus syste-matis naturalis regni vegeta-bilis“ („Tratat despre clasificarea naturală a regnului vegetal“), începută în 1824 (7 volume); ea a fost continuată de fiul său Alphonse şi terminată de nepotul său A. Casimir. Candrea, I.-Aurel (1872 — 1950), lingvist şi filolog romîn. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A publicat numeroase studii de dialectologie, gramatică, istorie a limbii, folclor şi etnografie, importante pentru valoarea lor documentară. A editat „Psaltirea Sche-iană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI —XVII, traduse din slavonestç“ (1916) şi este autorul părţii lingvistice din „Dicţionarul enciclopedic ilustrat « Cartea romînească »“, apărut în 1931. împreună cu O. Densusianu şi Th. Speran-tia a editat culegerea ,,Graiul nostru'1 (1907), cuprinzînd texte dialectale, iar împreună cu O. Densusianu a publicat în 1914 „Dicţionarul etimologic al limbii romîne. Elementele latine“ (pînă la cuvîntul a putea). CANELARE 492 CANNING canelâre (TEHN.), operaţie de aşchiere prin care se obţin şanţuri înguste, paralele, numite caneluri. C. se realizează prin frezare la suprafeţele exterioare ale a r b o-r i 1 o r2 şi prin broşare la suprafeţele interioare ale b u-t u c i 1 o r*. canelură 1. (TEHN.) Fiecare dintre şanţurile longitudinale, executate la distanţe periferice egale, pe suprafaţa exterioară a unui arbore2 sau pe cea interioară" a unui butuc1, servind la asamblarea lor prin pătrunderea proeminenţelor u-neia dintre piese în şanţurile celeilalte. Sin. nut. 2. (ARHIT.) Şanţ săpat de-a lungul fusului unei coloane sau al unui pi-lastru, avînd o secţiune în general semicirculară sau în arc de cerc. C. sînt separate prin mici suprafeţe drepte sau 11 T Caneluri (2) prin muchii ascuţite. Sînt folosite (dispuse vertical, eli-coidal sau chiar ondulat) şi la decorarea mobilelor, a vaselor etc. canetâ (IND. TEXT.) I. Tub de carton, de lemn sau de masă plastică, pe care se înfăşoară firul de bătătură. 2. Formă de înfăşurare a firelor de bătătură, pentru a fi introduse în cavitatea suveicii războiului de ţesut. canforcă (TEHN.), sobă mică portativă, de tablă, utilizată în lucrările de tinichigerie la încălzirea ciocanelor de lipit. Combustibilul folosit în c. este, în general, mangalul. cange (NAV.), prăjină de lemn, avînd la unul dintre capete o armătură de oţel cu un vîrf şi cu unul sau două cîrlige, utilizată la acostarea sau la îndepărtarea de mal a ambar-caţiilor şi a navelor mici. cangrenă v. gangrenă. cangur (ZOOL.; Macropus giganteus), mamifer m a r s u- p i a 1, erbivor, de talie mare (1,50 m înălţime), cu membrele anterioare mici, cele poste- Cangur rîoare lungi şi puternice şi cu coadă lungă. Trăieşte în regiunile de stepă din Australia, canibalism v. antropofagie, canicultură, ramură a zootehniei care se ocupă cu cunoaşterea, alimentarea, creşterea, îngrijirea şi dresajul cîinilor, precum şi cu îmbunătăţirea raselor de cîini, în scopul folosirii acestora pentru diferite servicii (pază, vînătoare etc.). canide (ZOOL.; Canidae), familie de mamifere din ordinul carnivorelor (ex. cîinele, lupul, vulpea, şacalul etc.), de dimensiuni mijlocii, cu abdomenul supt, cu picioare lungi şi cu coadă lungă, de obicei stufoasă; calcă pe degete (cinci la piciorul anterior, patru Ia cel posterior), care au gheare tocite, neretractile. Cele sălbatice se hrănesc în special cu pradă animală, pe care o vînează fugărind-o. canin (lat. caninus, de la caniş „cîine“; ANAT.), dinte situat între incisivi şi premo-lari şi caracterizat printr-o coroană înaltă în formă de daltă şi o rădăcină neramificată, în număr de patru, cîte doi pe fiecare maxilar, c. sînt foarte dezvoltaţi la unele specii de animale (mistreţi şi carnasiere), în timp ce la alte specii lipsesc cu desăvîrşire (iepuri şi rumegătoare). canion, vale adîncă şi îngustă, cu versanţi foarte abrupţi şi cu fundul foarte îngust, de obicei ocupat în întregime de albia minoră. C. este de natură erozivă şi tectonică (ex. Marele Canion din Colorado-S.U.A., adînc de 1 800 m şi lung de peste 320 km). C. poate fi întîlnit şi în zona şei-îului ca urmare a subsidenţei zonei litorale (ex. Ct rîurilor Ind, Congo etc.). caniţie (lat. canus „cu părul alb“, MED.), albire totală sau parţială a părului. Apare ca fenomen fiziologic după o anumită vîrstă. Cankar [ ţăncar], Ivan (1876—1918), scriitor realist critic sloven. A participat la mişcarea revoluţionară, fiind arestat de mai multe ori. Volumul de poezii „Erotica“ (1899) a fost ars în piaţa publică de autorităţile austriece, în lucrările sale cele mai de seamă (nuvela „Sluga Iernei şi dreptatea sa“, 1907, trad. rom.; piesele „Pentru binele poporului“, 1901; „Regele de la Betainova“, 1902; romanul „Străinii“, 1902), C. înfăţişează viaţa grea a celor ce muncesc, exprimîndu-şi încrederea în viitorul poporului. Cannae, vechi orăşel situat în sud-estul Peninsulei Italice, unde, în anul 216 î.e.n., a avut loc vestita bătălie dintre armata romană şi cea carta-gineză, condusă de Hambal. După o iscusită manevră tactică a armatei cartagineze, armata romană a fost încercuită şi complet distrusă. Bătălia de la C. a fost socotită, încă din antichitate, un model de artă militară. Cannes [can], oraş în sud-estul Franţei, pe Coasta de Azur. 61 790 loc. (1954). Renumită staţiune climatică. Industrie de uleiuri eterice şi de esenţe de flori. Centru al festivalurilor anuale cinematografice internaţionale. Canning [ch§nir]], George (1770—1827), om de stat englez, lider al partidului t o r y, susţinător al dominaţiei aristocraţiei şi a vîrfurilor burgheziei engleze. Ministru al afacerilor externe (1822) şi apoi prim-ministru (1827). în scopul întăririi dominaţiei engleze în Europa şi al extinderii ei în America Latină, s-a împotrivit intenţiilor „Sfintei Alianţe“ de a interveni pentru înăbuşirea luptei de eliberare a coloniilor spaniole din America. Urmărind să împiedice întărirea influenţei Rusiei în Balcani, C. s-a opus acordării independenţei Greciei, care era sprijinită de Rusia. CANNIZZARO 493 CANTABILE minarea proporţiilor întregii figuri. 3. (MUZ.) Formă polifonică întemeiată pe imitaţia continuă, adică reproducerea succesivă a aceleiaşi melodii 1077, Henric al IV-lea, împăratul Germaniei, excomunicat, a fost nevoit să ceară iertare papii Grigore al Vll-lea în urma înfrângerii suferite în George Enescu Octet Violai* mp=1“— pprf T Canon Cannizzaro/canniţâro/, Stanislao (1826—1910), chimist italian. S-a preocupat de definirea noţiunilor de atom, moleculă, echivalent chimic. A determinat greutatea atomică a multor elemente şi a descoperit reacţia transformării al-«dehidelor aromatice într-un a -mestec de alcool şi acid (reacţia Cannizzaro). Cano, Alonso (1601 — 1667), pictor, sculptor şi arhitect spaniol. în pictură a creat compoziţii religioase, adesea teatrale şi grandilocvente, care dovedesc însă o cunoaştere temeinică a desenului anatomic, în sculptură a realizat statui din lemn policromat, repre-zentînd sfinţi de o severitate ascetică. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin două picturi în ulei: „Ecce Homo“ şi „Biciuirea lui Hristos“. canoe (SPORT) 1. Ambarcaţie uşoară, cu prora şi pupa ascuţite, condusă cu ajutorul pade- Canoe îelor din poziţia în genunchi. 2. Ramură sportivă practicată cu această ambarcaţie. în 1956, ţara noastră a obţinut titlul de campion olimpic la 1 000 m canoe simplu şi dublu şi la 10 000 m simplu, iar în 1961, titlul de campion european Ia J 000 m canoe dublu. canon (gr. kanon „regulă, prescripţie“) 1. Regulă predominantă în arta unor perioade istorice, care prevede respectarea riguroasă a unui anumit sistem de proporţii, de compoziţie, de iconografie etc. 2. (ARTE PLAST.) a) Prototip de statuie, avînd proporţiile cele mai armonioase, folosit pentru prima dată ca normă de către sculptorii Greciei antice. Cel mai renumit dintre c* este „Doriforul“ lui Policlet. b) Parte a corpului omenesc (capul, degetul), luată ca unitate de măsură pentru deter- de către două sau mai multe voci, fiecare voce intrînd înainte ca cea precedentă să fi executat întreaga melodie. în c. sever imitaţia este riguros exactă, în c. liber se admit oarecare licenţe, din considerente armonice. 4. (IST. REL.) a) Regulă, dogmă, prescripţie rituală, avînd în biserică valoare de lege. V. şi drept canonic, b) Pedeapsă dată de biserică pentru călcarea unor norme religioase, c) Nume dat cărţilor Vechiului şi Noului testament. canonadă (MILIT.), tragere a unui număr mare de lovituri cu multe guri de foc de artilerie într-un timp relativ lung. canonic (în bisericile catolică şi anglicană), preot cu rang superior, care face parte din consiliul episcopal, func-ţionînd pe lîngă bisericile catedrale. canonieră (MILIT.), navă de luptă de tonaj mic, de obicei sub 2 000 t, înzestrată cu artilerie de calibru în jurul a Canonieră 100 mm şi destinată serviciului de pază a litoralului şi a fluviilor. Canopus (ASTR.), steaua a din constelaţia australă Carina. Este o stea de mărimea stelară minus unu, a doua ca strălucire de pe bolta cerească. Canossa, castel, azi în ruine, în orăşelul cu acelaşi nume din nordul Italiei. Aici, în ianuarie lupta pentru învestitură, moment caracteristic în lupta pentru putere dintre biserica catolică şi monarhiile feudale din Occidentul Europei. De aici expresia a merge la Canossa „a se umili, a face act de penitenţă“. canotaj, ramură a sporturilor nautice, care se practică pe ambarcaţii de construcţie liberă, denumite schifuri şi giguri (în sens larg, pe orice fel de ambarcaţii), puse în mişcare cu ajutorul vîslelor sau al ramelor sprijinite pe un furchet (suport). Canova, Antonio (1757— 1822), sculptor italian, unul dintre reprezentanţii de seamă ai neoclasicismului. A lucrat sculptură cu subiecte mitologice, sculptură portretistică şi funerară („Cele trei graţii“, „Venus şi Adonis“, „Amor şi Psyche“, 1800; „Paolina Bor-ghese ca Venus Victrix“, 1807— 1808; „Monumentul funerar al papii Clement al XIV-lea“). cant 1. (SPORT) a) Muchie a suprafeţei de alunecare a tălpii schiurilor. b) Lamă îngustă de oţel, montată pe marginile tălpii schiului pentru a proteja muchia de lemn. 2. (IND. TEXT.) Marginea reverului hainei sau al paltonului, care se întăreşte cu un şiret. Canta, Ioan (prescurtare a numelui Cantacuzino) (sec. XVIII), spătar şi cronicar moldovean; a alcătuit o cronică a Moldovei, povestind fără simţ critic evenimentele din răstimpul 1741 — 1769. cantabile (MUZ.), termen care arată că melodia principală dintr-un text muzical trebuie executată cu expresivitatea caracteristică melodiilor vocale. CANTABILITATE 494 CANTACUZINO cantabilitáte, însuşire a unei piese muzicale sau a unei teme dintr-o compoziţie vocală sau instrumentală de a avea o linie melodică reliefată, expresivă; c. este caracteristică, în general, pentru melodiile care se execută cu vocea omenească. cantábri, veche populaţie din Peninsula Iberică, aşezată la izvoarele Ebrului. După o serie de campanii (29— 19 î.e.n.), c# au fost supuşi de romani. ^ Cantacuzino, familie de origine greacă din Imperiul otoman. Urmaşii unui Mihail C., mare bogătaş din Constanti-nopol, poreclit de turci Şeitan-Oglu (fiul dracului), mort în 1578, s-au stabilit în ţările romîneşti. Membrii acestei ramuri a familiei C. au devenit exponenţii regimului nobiliar din Ţara Romînească şi au dat domni şi cărturari de seamă. Andronic C. (c. 1553— c. 1600), fiul lui Mihail Cantacuzino, bucurîndu-se de o mare influenţă la Constanti-nopol, l-a ajutat pe Mihai Viteazul să obţină domnia Ţării Romîneşti. Constantin C., postelnicul, fiul lui Andronic, a fost unul dintre cei mai influenţi boieri în politica Ţării Romîneşti pe la mijlocul sec* al XVII-lea. El a fost ucis în închisoarea de la Snagov (1663), din ordinul domnului Grigore Ghica, în urma uneltirilor partidei boiereşti rivale, a Bălenilor. Ştefan C., domn al Ţării Romîneşti (1714— 1716). împreună cu tatăl său, stolnicul Constantin Cantacuzino, a obţinut de la Poarta otomană mazilirea şi uciderea lui Constantin Brîncoveanu. în 1716 a fost, la rîndul său, ucis la Constantinopol. După domnia lui, începe în Ţara Romînească, regimul turco-fa-nariot. Mihail C. (1723— după 1787), cronicar erudit. Opera sa mai însemnată este „Istoria Ţării Romîneşti“, cuprinzînd evenimentele petrecute între 1215 şi 1774, cu preţioase informaţii de natură social-economică şi politică. în 1776 s-a stabilit în Rusia. George Grigore C. (1837 — 1913), mare moşier, om politic ultrareac-ţionar, şef al partidului conservator, de mai multe ori ministru şi prim - ministru 31* (1899-1900 şi 1904—1907). Pentru uriaşa sa bogăţie a fost poreclit Nababul Cantacuzino, Constantin, stolnicul (c. 1650-1716), fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino. Diplomat, istoric şi geograf, reprezentant de mare prestigiu al culturii Ţării Romîneşti la sfîrşitul sec. al XVII-lea — începutul sec. al XVIII-lea. A studiat la Adria-nopol, Constantinopol şi Pa-dova. în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, a fost conducătorul de fapt al politicii externe de orientare antiotomană şi de apropiere de Austria şi de Rusia a Ţării Romîneşti. în 1716 a fost executat de turci, la Constantinopol, o dată cu fiul său Ştefan Cantacuzino, care fusese C, Cantacuzino domn (1714-1716). A alcătuit o hartă a Ţării Romîneşti, tipărită în greceşte, la Padova, în 1700. Opera sa istorică, „Istoria Ţării Romîneşti dintru început“, care a rămas neterminată, susţine originea latină, unitatea şi continuitatea poporului romîn în Dacia. Cantacuzino, Ioan (1863— 1934), savant romîn, medic şi bacteriolog. A fost profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, membru al Academiei Romîne, întemeietor al institutului care-i poartă numele şi fondator al şcolii romîne moderne de microbiologic şi medicină experimentală. El a propagat o concepţie materialistă asupra fenomenelor vieţii, a combătut finalismul şi a apărat consecvent determinismul biologic, manifestîn-du-se ca un darvinist convins. Elev al lui I. I. Mecinikov, C. a continuat în unele dintre cercetările sale, studiul problemelor preferate ale acestuia (problema fagocitozei, a imu- I. Cantacuzino nităţii la nevertebrate şi, în general, a mecanismului de apărare a organismului împotriva agenţilor patogeni). A adus contribuţii importante la studiul holerei, tifosului exan-tematic, tuberculozei etc. S-a ocupat de asemenea, timp de mai mulţi ani, de problema infecţiilor streptococice, urmărind rolul streptococului în producerea scarlatinei. A creat noţiunea de imunitate prin contact. în campania din 1913 a iniţiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră, iar în primul război mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat măsurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. A întemeiat „Revista ştiinţelor medicale“ şi „Archives roumaines de patho-logie experimentale“. A colaborat şi la revista „Viaţa romînească“. C. a activat în perioada 1890—1908 în mişcarea socialistă, dar a manifestat unele oscilări şi confuzii care l-au împins, în cele din urmă, spre liberalismul burghez. Cantacuzino, Matei (1854— 1925), jurist şi om politic burghez romîn. A fost profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi. C. s-a situat pe poziţiile idealismului relativist. Deşi a susţinut în dreptul familiei teze moderat-progre-siste, el a rămas, în general, un exponent convins al clasei sale. Opera sa „Elementele dreptului civil“ (1921) constituie o expunere concisă a dreptului civil burghez romîn. CANTACUZINO 495 CANTEMIR Cantacuzino, Mihail, spătarul (1650—1716), fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino. întors în ţară după studiile făcute în Italia, a sprijinit înnoirea artei arhitectonice romîneşti prin preluarea unor elemente variate din arta occidentală. între 1703 şi 1707 a întemeiat o şcoală (la Colţea) şi a iniţiat o serie de construcţii, printre care şi spitalul Colţea din Bucureşti, cu elemente ornamentale baroce, Cantacuzino, Şerban, domn al Ţării Romîneşti (1678— 1688), fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino. A înăsprit regimul fiscal şi a asuprit pe boierii din partida adversă, a Bălenilor. A încercat să realizeze o domnie autoritară şi să ducă o politică externă antiotomană, mai ales după Şerban Cantacuzino asediul Vienei (1683) în timpul căruia, participînd de nevoie, i-a ajutat în ascuns pe asediaţi, în vederea intrării Ţării Romîneşti în lupta antiotomană, a organizat oastea ţării şi a întărit legăturile cu popoarele subjugate de turci din Peninsula Balcanică. Convingîndu-se însă de primejdia apropierii de Austria, a dus, spre sfîrşitul domniei, o politică de colaborare cu Rusia. Sprijinitor al culturii, a încurajat tiparul, iniţiind tipărirea, între altele, a Bibliei de la Bucureşti (1688). în timpul domniei lui e menţionată cultura porumbului în Ţara Romî-nească. cantalup (Cucumis melo), varietate de pepene galben, din familia cucurbitaceelor, originar din Asia Mică şi din Afganistan, cu fructe sferice turtite şi cu suprafaţa brăzdată de şănţuleţe care o despart în felii. Are coaja de culoare galbenă sau verde-gălbuie, netedă sau cu asperităţi. Miezul este consistent, dulce şi puternic aromat. La noi se cultivă Cantalup pe suprafeţe mari în Dobrogea, în Cîmpia Munteniei şi a Olteniei. cantaridă (Lyita vesicato-ria)> insectă din ordinul coleop-terelor, cu corpul lung de 15—20 mm, colorat verde-auriu, cu miros caracteristic. Trăieşte pe frasin şi pe liliac, atacîndu-i. Corpul ei conţine o mare cantitate de cantaridină şi, datorită acestui fapt, este căutată şi folosită în industria farmaceutică. Sin. câţelul~fra~ sinului; gîndacul de frasin. cantaridină (FARM.), substanţă toxică extrasă din cantaridă; folosită extern, are rol de stimulator al creşterii părului, iar intern are acţiune afrodisiacă. cantată, termen care indica iniţial o piesă cîntată cu vocea, spre deosebire de cea executată instrumental (sonata). A apărut în Italia, în sec. al XVI-lea, ca lucrare vocală cu acompaniament instrumental (b a s-so continuo). Mai tîr-ziu, c*, laică şi religioasă, a căpătat amploare, dezvoltîn-du-se ca gen al muzicii vocal-simfonice, cu un caracter mai mult liric-epic decît dramatic; este destinată concertului sau serviciului religios (ex. cantatele lui J. S. Bach). Ea se execută de cor (cu sau fără solişti) şi orchestră, iar în formă mai amplă constă din-tr-o alternanţă de arii, recitative, coruri şi intermedii orchestrale. Cantemir, familie de boieri moldoveni din care s-au ridicat domni ai Moldovei şi cărturari de seamă. Constantin C. a devenit domn al Moldovei (1685—1693) cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino. Domnia sa a fost tutelată de marea boierime filo-turcă, de care a încercat, fără succes, să se emancipeze, ridicînd în ranguri reprezentanţi ai micii boierimi răzeşeşti din care el însuşi făcea parte. în urma uneltirilor fracţiunii filo-turce a Ru-seteştilor, a pedepsit cu moartea pe cronicarul Miron Costin, bănuit de participare la un complot împotriva sa, pus la cale de boierimea filo-polonă. Antioh C, fiul lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei (1695-1700; 1705-1707). în politica internă a căutat să reglementeze fiscalitatea, contopind dările şi stabilind o contribuţie anuală globală, în bani, atît pentru ţărani cît şi pentru boieri, plătibilă în patru rate. în politica externă s-a apropiat de Rusia, obţinînd din partea lui Petru cel Mare garanţii cu privire la eliberarea Moldovei de sub turci. Cantemir, Antioh (1708— 1744), fiul lui Dimitrie Can-temir, scriitor şi diplomat rus. în anii 1732—1744 a deţinut funcţia de ambasador al Rusiei în Anglia şi Franţa. A fost unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă, militant pentru progresul ştiinţei A. Cantemir şi al culturii de pe poziţiile iluminismului. A scris: nouă satire (printre care „Minţii mele, sau Celor ce hulesc ştiinţa“, 1729), în care a ridiculizat pe duşmanii ştiinţei, moravurile nobilimii, făţărnicia clerului etc.; tratatul filozofic „Scrisori despre natură şi om“ (1742); ode, epigrame, fabule, poezii lirice, precum şi epopeea eroică neterminată „Petrida“. CANTEMIR 496 CANTITATE A fost elevul matematicianului elveţian D. Bernoulli* A scris un tratat de algebră, rămas în manuscris. Prima traducere în limba romînă din scrierile lui C. a apărut în 1844. Cantemir, Dimitrie (Î673— 1723), fiul lui Constantin Can-temir. Domn al Moldovei (1693 şi 1710—1711) şi mare cărturar Dimitrie Cantemir enciclopedist. Turcii l-au înscăunat socotindu-1 om de încredere, ca pe unul care, trimis ostatic de copil, a stat 17 ani la Constantinopol. Cu toate acestea, în politica externă s-a orientat spre Rusia, încheind la Luţk (1711) un tratat secret de alianţă cu Petru I, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcească, în războiul ruso-turc din 1711 a trecut făţiş de partea trupelor ruseşti. După înfrîngerea armatelor ruso-moldovene la Stănileşti, C. s-a refugiat în Rusia, unde a devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o rodnică activitate ştiinţifică. în 1714 el a fost ales membru al Academiei din Berlin. în opera lui C., influenţată de umanismul Renaşterii şi de gîndirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfîr-şitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea* în ceea ce priveşte concepţia politică, C. s-a manifestat ca adept al domniei autoritare şi adversar al atotputerniciei marii boierimi. în scrierile sale el a privit cu simpatie lupta ţărănimii împotriva abuzurilor boierimii şi s-a pronunţat împotriva transformării ţăranilor li- beri în şerbi. C. a fost primul autor romîn de lucrări filozofice propriu-zise. Gîndirea lui filozofică reflectă lupta dintre concepţiile religioase medievale şi cele laice moderne, vădind tendinţe înaintate, raţionaliste. El a subliniat rolul simţurilor şi al experienţei în cunoaştere, a afirmat existenţa cauzalităţii şi legităţii în natură şi societate şi şi-a exprimat încrederea în puterea ştiinţei şi a raţiunii omeneşti, căutînd să delimiteze domeniul ştiinţei de cel al teologiei. Atribuind providenţei divine un rol secundar, C. a conceput istoria ca o succesiune a „monarhiilor“ care trec prin perioade de ascensiune şi decădere în conformitate cu „legile naturii“. C. a fost un remarcabil istoric, geograf şi orientalist. Prin metoda sa critică de cercetare a izvoarelor, C. este aproape un istoric modern, depăşind faza cro-nicărească. Este autorul uneia dintre primele istorii ale Imperiului otoman, „Incrementa at-que decrementa aulae otho-manicae“ („Creşterea şi descreşterea curţii otomane“). Tradusă în limbile engleză (1734— 1735), franceză (1743) şi germană (1745), ea a fost timp de un veac lucrarea de căpetenie prin care Europa a cunoscut istoria Turciei. în „Hronicul vechimii romîno-moldo-vlahi-lor“ C. a căutat să lămurească problema originii poporului romîn şi a unităţii sale etnice şi să dovedească continuitatea lui pe teritoriul Daciei. Opera sa de istoric şi geograf e străbătută de ideea eliberării poporului nostru de sub jugul turcesc. Lucrarea lui C. „Des-criptio Moldaviae“ („Descrierea Moldovei“), scrisă în 1716, la cererea Academiei din Berlin, reprezintă prima monografie geografică romînească. Ea este însoţită de o hartă a Moldovei şi cuprinde preţioase informaţii etnografice. în domeniul geografiei, a mai elaborat lucrări, hărţi şi profile privind Constantinopolul şi partea estică a Caucazului. în „Istoria ieroglifică“ (1705), prima încercare de roman social din literatura romînă, C. satirizează, recurgînd la alegorie, boierimea intrigantă şi acapa- ratoare a pămînturilor ţăranilor. Lucrarea cuprinde cugetări, unele împrumutate de la scriitorii mai vechi, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare. Avînd o temeinică cultură muzicală, C. a scris în limba turcă un tratat de teorie a muzicii turceşti. A preconizat, pentru prima dată, un sistem de notaţie a muzicii orientale, folosind alfabetul turcesc. El este autorul unor creaţii vocale şi instrumentale în stilul muzicii orientale. Printre lucrările de seamă ale lui C. se mai numără: „Divanul, sau gîlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul“, „Compen-diolum universae logices insti-tutionis“ („Prescurtare a sistemului logicii generale“), „Mo-narchiarum physica examina-tio“ („Cercetarea naturală a monarhiilor“), „Sistema religiei mahomedane“ etc. Scrierile ştiinţifice, filozofice şi literare ale lui C. au adus, într-o epocă de predominare a ideologiei religioase, o contribuţie de seamă la dezvoltarea orientării laice în cultura romînească. El este cel mai de seamă gînditor şi om de ştiinţă din cultura romînească veche. Canterbury [ ch§ntdbm/, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Angliei, situat în sud-estul ţării. 30 000 loc. (1957). Are o catedrală din sec. XII—XVL Reşedinţa şefului bisericii anglicane. Canth, Ulrika Vilhelmina (Minna) (1844-1897), scriitoare realistă finlandeză. A militat în presă şi în literatură pentru drepturile femeilor şi a prezentat în lucrările sale („Femeia muncitorului“, 1885; „Oameni sărmani“, 1886) viaţa grea a clasei muncitoare din Finlanda. cantitate 1. (FILOZ.) Categorie filozofică desemnînd determinări exprimate prin număr, grad, mărime, întindere, suprafaţă, volum, masă, durată etc. Determinările cantitative pot fi cunoscute prin măsurare şi calcul. C se află în legătură indisolubilă cu calitatea. Obiectele care au aceeaşi calitate pot avea însă determinări cantitative diferite, fiindcă în anumite limite, specifice pentru CANTO 497 CAOLIN IZARE fiecare calitate în parte, schimbările cantitative nu determină transformări calitative. Depăşirea acestei limite, numită m ă-sură, duce la trecerea acumulărilor cantitative în transformări calitative (ex. măsura stării de agregaţie lichide a mercurului este cuprinsă între —39° şi +357°C, întrucît la —39°C el se solidifică, iar la +357°C începe să fiarbă, trans-formîndu-se în vapori). 2. (LOG.) Termen prin care se înţelege împărţirea judecăţilor după sfera obiectului predicaţiei. Se deosebesc astfel: a) judecăţi singulare, în care predicaţia are în vedere un singur obiect (ex. „ Acest om este matematician“); b) judecăţi particulare, în care predicaţia are în vedere o parte din obiectele unei clase (ex. „Unu oameni nu sînt fumători“); c) judecăţi universale, în care predicaţia are drept obiect întreaga sferă a unei clase (ex. „Toţi oamenii sînt bimani“). 3. (LINGV.) Durată a pronunţării unui sunet sau a unei silabe. 4. (FIZ.) Cantitate de electricitate v. sarcină electrică.—C. de mişcare, produsul dintre masa şi viteza unui corp în mişcare. într-un sistem mecanic oarecare format din mai multe corpuri asupra cărora nu acţionează forţe externe (sau, dacă acţionează, rezultanta lor e nulă), c. de m. totală rămîne constantă în timp (legea conservării c. de m.)* în prezenţa unor forţe exterioare, variaţia în unitatea de timp a c. de m. este egală cu rezultanta forţelor. Sin. impuls. canto, cînt, exprimare muzicală cu vocea. V. şi muzică vocală. Canton v. Guanciou. canton L (DRUM., C.F.) Clădire construită în imediata Canton apropiere a unei căi de comunicaţie, servind drept locuinţă cantonierului însărcinat cu su- pravegherea, curăţenia şi întreţinerea permanentă a căii şi a lucrărilor aferente. Mai serveşte şi la păstrarea uneltelor şi la depozitarea unor cantităţi mici de materiale de întreţinere. 2. (ZOOTEHN.) Canton pastoral a) Grup de păşuni de munte, dat în grija unui tehnician în vederea aplicării măsurilor teh-nice-organizatorice de exploatare raţională a lor. b) Locuinţa cantonierului pastoral. 3* Canton silvic a) Subunitate a brigăzii silvice, destinată să asigure paza pădurilor şi să execute diferite lucrări silvice. b) Locuinţa pădurarului care are în grijă o asemenea subunitate. cantonament 1. (MILIT.) Staţionare vremelnică a trupelor într-o localitate; loc unde sînt instalaţi cei cantonaţi. 2. (SPORT) Locul şi perioada de timp în care se desfăşoară pregătirea specială a sportivilor în vederea participării la un concurs important sau a perfecţionării măiestriei lor sportive. Cantor, Georg (1845 —1918), matematician german. A pus bazele teoriei mulţimilor, fiind considerat unul dintre fondatorii matematicii contemporane. Op. pr.: „Probleme fundamentale ale teoriei mulţimilor“ (1883). _ canţonă (ital. canzone „cîn-tec“) 1. Forma lirică a poeziei medievale, întîlnită pentru întîia oară la trubadurii provensali şi consacrată temei iubirii cavalereşti. A fost preluată de literatura italiană şi, în general, de cea europeană occidentală. C. a atins perfecţiunea la Danteşi Petrarca. 2, (în epoca Renaşterii) Cîntec pe mai multe voci, simplu ca factură, a-propiat de cîntecul popular. în sec. XVI—XVII s-au răspîndit în Europa occidentală c. instrumentale, piese de tip polifonic imitativ, de factura fugii (ex. pentru orgă), la început ca transpuneri ale c* vocale. 0 dată cu afirmarea în muzică a omofonici, apar c. pentru o singură voce cu acompaniament instrumental. Acest tip este imitat şi de c. instrumentale din sec. XIX-XX, piese cu melodie cantabilă (cîntece fără cuvinte). canţonetă 1« Cîntec popular italian. 2. (în muzica profesională) Piesă vocală sau instrumentală, cu structura melodică şi ritmică apropiată de aceea a cîntecului popular italian. cămilă, tub de metal, de sticlă sau de material plastic, cu forme variate, avînd multiple întrebuinţări în medicină: spălarea unei cavităţi sau a unui canal, asigurarea respiraţiei prin introducerea c. în trahee (c. traheală) în caz de astupare a căilor respiratorii. caolín 1. (PETROGR.) Argilă puţin plastică, constituită exclusiv din caolinit şi formînd o masă afînată sau compactă* fin pămîntoasă, de culoare albă cu nuanţe gălbui sau verzui, datorită impurităţilor. C. se formează prin alterarea rocilor bogate în feldspaţi (graniţe* porfire cuarţifere, andezite etc.). Serveşte ca materie primă în industria ceramicii pentru fabricarea porţelanului, în industria chimică sau pentru obţinerea hîrtiei de calitate superioară. în R.P.R. se găseşte în munţii Harghita, la Aghireş şi Parva (reg. Cluj) etc. Se foloseşte în industria porţelanului, coloranţilor, săpunului, hîrtiei, aluminiului, cauciucului etc. 2. (FARM., CHIM.) Si-licat de aluminiu hidratat. Se prezintă sub formă de pulbere albă, slab gălbuie sau cenuşie, onctuoasă, fără miros, cu gust slab astringent, insolubilă în apă. Este folosit în bolile de stomac pentru scăderea acidităţii gastrice şi în farmacie ca excipient pentru pilule. caolinit (MINER.), silicat natural hidratat de aluminiu, component al caolinului şi al altor argile. Are culoarea albă, galbenă sau verzuie şi luciu sidefos, mat; cristalizează în sistemul monoclinic, formînd mase pămîntoase şi agregate solzoase, flexibile. Se formează pe cale hidrotermală şi, mai ales, ca produs de alteraţie. în R.P.R. se găseşte în reg. Maramureş, în munţii Harghita, la Parva (reg. Cluj), Cheia (nordul Dobrogii) etc. caolinizáre (MINER.), proces de transformare în caolin a feldspaţilor şi a altor alumo-silicaţi sub acţiunea apelor 32 -c. 761 CAP 498 CAP încărcate cu bioxid de carbon, acid sulfuric şi uneori acizi humici. în R.P.R., procese de c. s-au manifestat activ în munţii Gutîi, Harghita şi Apuseni. cap 1. (ANAT.) a) Extremitatea superioară a corpului omenesc şi anterioară a celui al animalelor, unde sînt situate cele mai importante organe de simţ, creierul şi orificiul bucal. La om şi la animalele superioare se leagă de trunchi prin gît, b) Extremitate osoasă de formă rotunjită (ex. c. femurului). 2. (în dreptul R.P.R.) Capul gospo-dăriei, persoană din cadrul gospodăriei de colectivişti, care, în calitatea sa de reprezentant al membrilor acestei gospodării, încheie acte juridice privind bunurile aflate în proprietatea lor comună în devălmăşie. Pentru bunurile comune, cu excepţia veniturilor realizate din gospodărie, c. g., spre a putea face acte de dispoziţie, trebuie să obţină în prealabil consimţămîntul expres al celorlalţi membri ai gospodăriei de colectivişti. — C. de familie (în dreptul burghez), bărbatul (soţ, părinte) care exercită „puterea maritală“ şi „puterea părintească“. Dreptul socialist porneşte de la principiul contrar, al egalităţii sexelor, înscris şi în Constituţia R.P.R. Codul familiei prevede că bărbatul şi femeia, atît în raporturile reciproce cît şi în raporturile cu copiii, au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. 3. (GEOGR.) Proeminenţă a uscatului care înaintează mult în mare (ex. Capul Verde din vestul Africii). 4. (MILIT.) Cap de pod a) Porţiune de teren menţinută sau cucerită pe malul opus al unui curs de apă sau pe litoralul maritim, în scopul trecerii la ofensivă sau al continuării ei. b) Teritoriu străin folosit de un stat agresiv ca bază pentru desfăşurarea acţiunilor militare împotriva altui stat. 5. (TEHN.) Denumire dată unor mecanisme, dispozitive sau aparate care fac parte dintr-o maşină şi au o funcţiune bine determinată (ex. c. de aprindere); denumire dată proeminenţelor de la extremitatea unor piese ori dispozitive, servind la efectuarea unor operaţii (ex. c* de ciocan, c. de sfredel), la realizarea unei asamblări (ex. c. de nit) etc.—C.-revolver, dispozitiv rotitor folosit pentru fixarea sculelor la maşinile-unelte cu mai multe scule aşchietoare (strunguri, maşini de găurit etc.). Sculele se fixează pe feţele laterale ale c.-r., în ordinea succesiunii fazelor de prelucrare, ele fiind aduse în poziţie de lucru prin rotirea manuală sau automată a c.-r. (v. şi s t r u n g - r e v o 1 v e r). —C. de cruce, organ de articulaţie situat între tija pistonului şi piciorul bielei, la unele motoare cu ardere internă, cu aburi (locomotive, locomobile) etc., care are rolul de a conduce tija la transformarea mişcării rectilinii a acesteia în mişcare circulară sau invers.—C. de filetat, sculă aşchietoare complexă, folosită la maşini-unelte de filetat pentru executarea filetului; constă din corpul propriu-zis şi cuţitele de filetat, a căror reglare şi avans se pot asigura cu ajutorul unui mecanism montat în corp.—C. de frezat, sculă aşchietoare complexă pentru frezare, constînd dintr-un corp pe care se pot monta un număr de cuţite. După poziţia cuţitelor, c. de /. poate servi t Cap de cruce 1 — cilindru; 2 — piston; 3 — tija pistonului; 4 — cap de cruce; 5 — talpă; 6 — glisieră; 7 —■ bielă motoare pentru frezare frontală, laterală sau combinată.—C. divizor, mecanism pentru stabilirea poziţiei unghiulare a unor suprafeţe în vederea prelucrării lor la unele maşini-unelte (ex. pentru frezarea canelurilbr, a dinţilor roţilor dinţate, a piuliţelor etc.).—C. de honuit, sculă de prelucrare prin aşchierea foarte fină a alezajelor şi uneori a suprafeţelor exterioare de revoluţie; este constituită din una sau mai multe pietre abrazive prismatice (cu sec- ţiune mică în raport cu lungimea lor) şi fixată elastic într-un suport supus simultan unei mişcări alternative de Cap de aprindeie I — cap incandescent (zonă incandescentă); 2 —1 cameră de apă; 3 — injector; 4 — vină de combustibil deplasare axială şi unei mişcări de rotaţie în jurul axei sale.—C. de aprindere (sau incandescent), zonă din culasa unui motor semidiesel, a cărei temperatură în timpul funcţionării e suficient de ridicată pentru a asigura aprinderea combustibilului injectat în prealabil în cilindru.—C. distribuitor, aparat component al sistemului electric de aprindere de la motoarele cu aprindere electrică, care are rolul de a întrerupe curentul din circuitul primar al unei bobine de inducţie şi de a distribui, într-o anumită ordine, curentul din circuitul secundar al bobinei la fiecare dintre bujii. Este numit impropriu şi delco.—-C. de prăfuite, organ activ al maşinilor agricole de prăfuit, care ^ are rolul de a asigura conului de praf proiectat spre plante direcţia, forma şi dimensiunile necesare tratamentului de combatere a dăunătorilor agricoli. —C. de pulverizare, organ activ al maşinilor agricole de stropit, care are menirea de a pulve' riza lichidul toxic (insecticid) şi a-1 împrăştia pe plantele* de cultură.—C. de magnetofon, dispozitiv electromagnetic utilizat la înregistrarea magnetică a unor semnale (de ex. sunete), la redarea lor sau la ştergerea înregistrării de pe o ban d ă de magnetofon. Este constituit dintr-un electromag- CAPABLANCA m CAPACITATE net cu miezul confecţionat din lamele feromagnetice subţiri şi avîndun interstiţiu (întrefier) îngust prin dreptul căruia trece banda de magnetofon. 6* (METAL.) Cap pierdut, excesul de metal lăsat la partea superioară a unui lingou sau pe părţile masive ale pieselor turnate. în timpul solidificării, c. p. formează o rezervă de metal lichid, din care se umple golul de contracţie. Tot aici se adună zgura şi bulele de aer şi gaze rezultate din turnare. După răcirea piesei, c. p. se îndepărtează şi se trimite din nou la turnat. Sin. maselotă. 7. (EXPL* PETR.) Cap de gaze, zona saturată cu gaze din partea superioară a unui zăcămînt de ţiţei, care asigură exploatarea zăcămîntului datorită energiei de expansiune a acestor gaze. — C. hidraulic (sau de injecţie) utilaj petrolier folosit Ia instalaţiile de foraj pentru a asigura trecerea fără pierderi a noroiului de foraj de la pompé în garnitura de foraj (care se roteşte) şi pentru a susţine greutatea întregii garnituri de foraj aflate în gaura de sondă.— C. de erupţie, dispozitiv din instalaţia de suprafaţă a unei sonde în erupţie, servind la controlul, reglarea sau dirijarea curentului eruptiv de ţiţei sau de gaze, ori, în caz de nevoie, la închiderea sondei. 8. (NAV.) Unghiul format de axul longitudinal al unei nave sau al unui avion, în timpul navigaţiei, cu direcţia nord (geografic ori magnetic). 9. (BIBL.) Cap de pagină, partea superioară a unei pagini manuscrise sau imprimate. Capablanca, José Râul (1888—1942), şahist ' cuban, campion mondial din 1921 pînă în 1927, cînd a pierdut titlul în meciul cu şahistul rus A. A. Aliohin. capacitate 1. (METR») Volumul unui recipient. 2. (FIZ.) Capacitate electrică a) Raportul dintre sarcina electrică cu care se încarcă un corp şi variaţia corespunzătoare a potenţialului său electric, b) Raportul dintre sarcina electrică purtată de una dintre armăturile unui condensator şi diferenţa de potenţial dintre cele două armături ale lui.— C. caloricătsâu 32 termică), produsul dintre masa unui corp şi căldura lui specifică. 3. (REZ. MAT., ST. CONSTR.) Capacitate portantă, efortul maxim pe care-1 pot suporta fără să se rupă ori să se distrugă sau pe care-1 pot suporta pînă în momentul încetării exploatării, în condiţii normale, o bară, o piesă sau un element de construcţie, o îmbinare de lemn sau de metal, o structură de beton armat sau de metal etc. 4. Capacitate de transport a) (TRANSP.) Numărul maxim de persoane sau cantitatea maximă de materiale care pot fi transportate cu un mijloc oarecare (ex. vehicul, ascensor etc.) într-o unitate de timp. b) (C.F.) Cantitatea maximă (exprimată în t neto) de bunuri sau de mărfuri care pot fi transportate pe o linie de cale ferată în timp de un an.—C. de circulaţie a) (C.F.) Numărul maxim de trenuri de marfă care pot circula pe o secţie de circulaţie a unei linii de cale ferată într-o perioadă de timp (zi sau oră); depinde de instalaţiile fixe, de tipul şi de puterea de tracţiune a locomor tivelor, de felul vagoanelor şi de metoda de organizare a circulaţiei trenurilor (felul graficului). b) (DRUM.) Numărul maxim de vehicule care pot circula pe o porţiune a unei şosele în timp de o oră.—(C.F.) C. de prelucrare, numărul maxim de trenuri de marfă pe care le poate compune şi descompune o staţie tehnică în timp de 24 de ore.-— C. de triere, numărul maxim de vagoane care se pot tria în 24 de ore pe cocoaşa de triere a unei staţii de triaj. 5. (FIZIOL.) Capacitate vitală, cantitate maximă de aer eliminată din plă-mîni printr-o expiraţie forţată după o inspiraţie forţată prealabilă. Valoarea c. v. este importantă pentru aprecierea rezistenţei la eforturi fizice. La bărbat ea este de 3,5—4,5 1 aer. la femei cu 25% mai puţin. Există o anumită legătură între c.v. şi înălţime, greutate şi vîrstă. Sub influenţa exerci-ţiilor (sport, muncă fizică etc.), c. v. se măreşte, ajungînd la unii oameni la 6 1. Se determină cu spirometrul. 6. (BIOL.) Capacitate selectivă v. e/ec- tivitate. 7. (ZOOTEHN.) Capacitate de păşunat, numărul total de animale, calculat în unităţi vită-mare (u.v.-m.), care pot fi hrănite, în bune condiţii, pe un ha de pajişte într-un sezon de păşunat.—C. de alăp~ tare, însuşirea femelelor di® speciile taurinelor, porcinelor, ovinelor, caprinelor şi cabalinelor de a-şi alăpta puii de la fătare pînă la înţărcare (cu excepţia porcinelor, la care c. de a. durează numai 28 de zile după fătare, nu pînă la înţărcare). C. de a. se stabileşte prin cîntărirea produşilor (viţei, purcei, miei etc.) şi constituie un criteriu de selecţie. 8. (PEDOL.) Capacitate de cîmp, cantitatea de apă reţinută de sol după scurgerea a p e i gravitaţionale şi după pierderea unei părţi din apa capilară. C. de c. constituie rezerva de apă pe care plantele o pot folosi timp îndelungat. 9. (EC. POL.) Capacitate de producţie, producţia maximă, în expresie naturală, care poate fi dată într-o anumită perioadă de o întreprin" dere, de o ramură de producţie, de o secţie sau de un agregat-utilaj, în condiţiile folosirii depline a suprafeţelor de producţie, a utilajului şi a organizării judicioase a muncii, în capitalism, relaţiile de producţie împiedică folosirea deplină şi permanentă a tuturor capacităţilor de producţie. în imperialism, folosirea incompletă a capacităţilor de producţie devine un fenomen cronic. în socialism, c. de p, creşte continuu, ca urmare a progresului tehnic şi a folosirii mai bune a utilajului existent, a aplicării iniţiativei creatoare a oamenilor muncii şi a ridicării nivelului lor profesional şi cultural, care duc la ridicarea eficacităţii utilajului existent. C. de p. se măsoară în indicatori naturali sau convenţionali (ex. kW, volumul furnalelor, numărul de războaie instalate etc.). Folosirea cît mai judicioasă a c. de p. reprezintă o sursă importantă de creştere a producţiei. 10. (DR.) Capacitate civilă, aptitudine a unei persoane (fizice sau juridice) de a fi subiect de drepturi şi obligaţii (c. de CAP DE BOUR 500 CAPIDAN folosinţă), precum şi aptitudinea de a-şi exercita aceste drepturi şi a-şi asuma ori a executa aceste obligaţii, făcînd personal actele juridice corespunzătoare (c. de exerciţiu). Potrivit legii, în R.P.R, c. de exerciţiu a persoanei fizicş începe la vîrsta de 14 ani, de la care minorul încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui (c. de exerciţiu restrînsă)> Minorii mai mari de 16 ani nu au totuşi nevoie de încuviinţare pentru a încheia contracte de muncă sau pentru a intra într-o gospodărie colectivă ori într-o altă organizaţie cooperatistă. C de exerciţiu deplină se dobîn-deşte la 18 ani. în dreptul burghez, ea se dobîndeşte numai la 21 de ani, asigurîndu-se în acest mod şi prelungirea dreptului de folosinţă legală asupra bunurilor copilului minor, în interesul patrimonial al părinţilor.—C. politică, aptitudinea de a fi alegător sau ales în alegerile de deputaţi pentru organele reprezentative. 11, (MIL1T.) Capacitate de apărare, grad de pregătire a unui stat sau a unui grup de state în vederea respingerii unei agresiuni.—C. de luptă, posibilitate a trupelor de a duce acţiuni de luptă în orice moment; ea depinde de pregătirea de luptă şi de starea moral-politică a trupelor, de gradul de completare cu efective şi cu tehnică, precum şi de pregătirea tehnicii pentru luptă. cap de bour, nume sub care sînt cunoscute primele mărci poştale romîneşti, emise în Moldova în 1858, iar apoi în Principatele Unite în anii 1862 şi 1864. Desenul lor înfăţişează capul de bour din stema Moldovei. Unele valori, din care s-au vîndut un număr mic de exemplare pînă la retragerea lor din circulaţie, sînt catalogate printre cele mai preţioase mărci poştale din lume. Capek [ciapec/, Karel (1890-1938), scriitor ceh, a cărui orientare a parcurs drumul lung de la expresionism Ia realism critic militant. Cele mai de seamă creaţii ale lui C, demască racile ale capitalismului şi ordinea fascistă generată de el (piesele„R.U.R/\ 1920, trad. rom.; „Boala albă“, 1937; „Mama“, 1938; romanele K, Capek „Fabrica de absolut“, 1922; „Krakatit“, J924; „Război cu salamandrele“, 1936, trad. rom. 1961; jurnalul de călătorie „Scrisori din Anglia“, 1924). capelâre (NAV,), legare a unei parîme de un arbore, de o vergă sau de un scondru. capelă1 (în trecut) 1. Grup de muzicanţi formînd o mică orchestră la curtea unui magnat. La început, c. desemna un grup de corişti. De aici vine denumirea de „a cappella“ pentru muzica corală fără acompaniament instrumental. 2. Orchestră militară. capelă2 (MINE), grinda superioară a unui cadru de lemn care susţine tavanul unei lucrări miniere. capelină, coif metalic, care acoperea şi ceafa, purtat de pedestraşi în evul mediu. Capella (ASTR,), steaua a din constelaţia Vizitiul, de mărimea stelară zero; a doua* ca strălucire, din emisfera nordică a cerului.. capelmaistru (în trecut), nume dat dirijorului unei muzici (fanfare) militare sau al unei orchestre. Capesius, Josef (1853-19 i 8), gînditor sas progresist din Transilvania.  criticat filozofia lui Kant şi Herbart de pe poziţiile empirismului materialist, făcînd însă unele concesii agnosticismului şi pozitivismului. Op. pr.: „Metafizica lui Herbart în istoria evoluţiei sale şi după poziţia sa istorică“ (1878), „Elemente de psihologie“ (1900). Capetown [cheiptaun]f oraş în Republica Sud-Africană, port la Oceanul Atlantic, situat în apropierea Capului Bunei Speranţe. 729 000 loc. (1958). Cel mai mare centru comercial şi cultural din sudul Africii. Capeţieni, dinastie de regi ai Franţei, întemeiată de Hugo Capet. în linie directă au domnit între 987 şi 1328; în linie indirectă, prin ramurile colaterale Valois şi Bourbon, pînă în 1848 (cu o întrerupere între 1793 şi 1814). Cei mai însemnaţi C, care au dus o politică de centralizare a statului, au fost: Filip al II-lea August (1180— 1223), Ludovic al IX-lea (1226— 1270) şi Filip al IV-lea (cel Frumos) (1285—1314). Capidan, Theodor (1879— 1953), lingvist romîn, originar din Macedonia. A fost pro- Vedere din Capetown CAP1DAVA 501 CAPITAL fesor la Universitatea din Cluj şi apoi la cea din Bucureşti. A publicat două mari monogra-fii asupra dialectelor megleno-romîn („Meglenoromînii“, 3 voi., 1925—1935) şi aromîn („Aromînii. Dialectul aromîn“, 1932), precum şi valoroase studii privitoare la raporturile lingvistice albano-romîne şi slavo-romîne* Capidava, centru fortificat daco-getic, apoi cetate romană, pe malul drept al Dunării dobrogene, pe locul unde se afla astăzi satul cu acelaşi nume (raionul Hîrşova, reg. Dobro-gea). în timpul Imperiului roman a avut un rol important pe linia de apărare a Dunării* După retragerea oficială ro-mano-bizantină din Dobrogea (pe la anul 600), cetatea a mai fost locuită pînă prin sec* al Xl-lea de populaţia băştinaşă. capilar1 (lat. capillus „fir de păr“) 1. (ANAT.) Conduct (terminal sau incipient) sanguin, limfatic sau biliar, de dimensiuni microscopice (diametrul 6— 100 de microni), cu pereţi formaţi dintr-un singur strat de celule endoteliale. C. sanguine fac legătura între arteriole şi venule. La acest nivel se fac schimburile dintre sînge şi ţesuturi. 2. (FIZ.) Tub capilar, tub cu diametrul interior atît de mic (de grosimea firului de păr), încît permite să se manifeste forţele de capi-laritate, care fac să nu se mai respecte principiul vaselor comunicante. capilar2, substanţă capilar-activă (CHIM.), substanţă care, dizolvată într-un lichid, îi micşorează tensiunea superficială (ex. spumanţii, detergenţii, săpunurile etc.). capilaritâte (FIZ.), ansamblu de fenomene datorite forţelor de natură intermoleculară care acţionează la suprafaţa liberă (în contact cu un gaz) a lichidelor, la suprafaţa de contact dintre două lichide nemisci-bile sau dintre un lichid şi un solid şi care determină suprafeţele de echilibru ale lichidelor. C. intervine în mod esenţial la curgerea lichidelor prin tuburi de diametru foarte mic, numite tuburi capilare. în anumite cazuri, lichidul „udă“ peretele solid şi urcă în tubul capilar, suprafaţa lui formînd menise concav (ex. apa şi tubul de sticlă); în alte cazuri, lichidul nu „udă“ peretele solid Capilaritate 1 — menise concav; 2 — menise conves şi coboară în tubul capilar, suprafaţa lui formînd un me-nise convex (ex, mercurul şi tubul de sticlă). capilaroscopie (de la capilar şi gr. skopein „a vedea“; MED.), examen al capilarelor, făcut cu ajutorul microscopului sau al lupei. capital (EC.), valoare care, prin exploatarea muncitorilor salariaţi, aduce capitaliştilor plus va oare; categorie economică de bază a capitalismului. Izvorul capitalului este plus-valoarea, el reprezentînd, în esenţă, plusvaloare capitalizată. C. nu este un lucru, ci o relaţie socială, care exprimă relaţiile de exploatare dintre capitalişti, ca posesori ai mijloacelor de producţie, şi muncitorii salariaţi, care, fiind lipsiţi de mijloace de producţie, sînt nevoiţi să vîndă capitaliştilor forţa lor de muncă pentru a putea trăi. Economiştii burghezi afirmă că orice mijloc de muncă, de la arcul şi săgeata omului primitiv pînă la instalaţiile mecanice din fabricile capitaliste, ar fi capital. Definiţia burgheză a c. maschează exploatarea capitalistă şi prezintă c. ca o condiţie universală, veşnică a existenţei societăţii omeneşti. K. Marx a arătat pentru prima oară că c. nu a existat dintotdeauna şi nu este veşnic, ci a apărut în acel stadiu al producţiei de mărfuri cînd forţa de muncă devine o marfă, cînd a avut loc separarea producătorilor de mijloacele de producţie, burghezia monopolizînd proprietatea asupra mijloacelor de pro- ducţie în scopul exploatării oamenilor muncii. Mijloacele de producţie încetează a mai fi c. o dată cu trecerea lor în proprietatea socialistă, după cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare.— C. constant, parte a capitalului investită în mijloace de producţie (clădiri, maşini, utilaje, materii prime, materiale auxiliare, combustibil etc*), care, spre deosebire de capitalul variabil, nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de producţie, ci numai îşi transmite în mod treptat valoarea Iui asupra noului produs. Fără a fi o sursă a plusvalorii, c. constant este totuşi o condiţie a producerii mărfii, deci şi a plusvalorii.— C. variabil, parte a capitalului investită în forţă de muncă (adică folosită pentru plata salariilor muncitorilor), a cărei valoare creşte în procesul de producţie. Muncitorul creează în procesul muncii o valoare nouă, care cuprinde atît echivalentul valorii forţei de muncă cît şi plusvaloarea însuşită de capitalist în mod gratuit. împărţind c., pentru prima dată în istoria economiei politice, în constant şi variabil. K* Marx a dovedit că nu întregul c. este sursa plusvalorii (cum susţin economiştii burghezi), ci numai partea care se investeşte în cumpărarea forţei de muncă.—C. industrialt capital întrebuinţat în producţia de mărfuri capitalistă, atît în industrie cît şi în agricultură. Are funcţia de creare a plusvalorii prin exploatarea muncii salariate în procesul de producţie şi permite însuşirea plusvalorii de către capitalist. El exprimă nemijlocit contradicţia antagonică dintre proletariat şi burghezie. C. i. se află în permanentă mişcare (v. şi circuitul capitalului) şi există concomitent sub trei forme; c. bănesc, a cărui funcţie în cadrul circuitului c» constă în cumpărarea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă în scopul producerii de plusvaloare; în sens larg, c.5. este orice sumă de bani care aduce venit capitaliştilor prin exploatarea muncii altora; c* productiv, care funcţionează sub formă de mijloace de pro- CAPITAL 502 CAPITALBANB* ducţie şi de forja de muncă, cumpărată de capitalist în procesul de producţie, în cadrul căruia se creează, prift munca muncitorilor salariaţi, o masă de mărfuri a cărei valoare depăşeşte valoarea c. avansat; c.p. este format din: c. fix şi c• circulant; c.-marfă, existent sub forma unei mase de mărfuri nou produse, a cărei valoare cuprinde, în urma funcţionării capitalului productiv, pe lîngă capitalul avansat, şi plusvaloarea.—C. fix, parte a capitalului productiv formată din clădiri destinate producţiei, din maşini, utilaje etc., care, func-ţionind în întregime, vreme îndelungată, în procesul de producţie, îşi transmit valoarea asupra mărfurilor nou produse nu dintr-o dată, ci în mod treptat, fracţionar, de-a lungul mai multor cicluri de producţie, pe măsura uzării lor. Partea din valoarea c./. care trece asupra mărfurilor nou produse circulă împreună cu acestea şi se întoarce la capitalist după fiecare perioadă de producţie, în formă bănească, fiind destinat amortizării acestui capital — C. circulant, parte a capitalului productiv formată din materii prime, combustibil, materiale auxiliare, a căror valoare se transmite în întregime asupra mărfurilor produse în decursul unei singure perioade de producţie şi se întoarce la capitalist dintr-o dată, sub formă de bani, după vînzarea mărfurilor. El mai cuprinde şi c. cheltuit pentru cumpărarea forţei de muncă, care se deosebeşte de ¿elelalte componente ale c. circulant prin aceea că, în procesul de producere a mărfii, munca muncitorilor creează o valoare nouă (inclusiv plusvaloarea). La realizarea mărfii, valoarea forţei de muncă se întoarce de fiecare dată la -kapitalist cu adaosul care reprezintă plusvaloarea. — C. de circulaţie, capitalul aflat în sfera circulaţiei sub forma capitalului bănesc şi a capitalului-mar fă. “C. bancar, capital bănesc deţinut de bănci şi folosit, în cea mai mare parte, pentru acordarea de împrumuturi în schimbul unei anumite dobînzi. C. b. este constituit atît din fondurile proprii ale băncilor cît şi, mai ales, din depunerile străine, în primul rînd din cele ale capitaliştilor din industrie, comerţ etc. V. şi capital de împrumut. —C. financiar, capital rezultat din contopirea c. monopolist bancar cu cel industrial. Este un produs al concentrării producţiei şi creditului şi al formării monopolurilor. Ca urmare a creşterii proporţiilor şi rolului creditului, monopolurile bancare au posibilitatea de a controla şi a subordona întreaga economie a ţărilor capitaliste. Formarea c./. este una dintre trăsăturile principale ale imperialismului. Dezvoltarea c. /. dă naştere oligarhiei financiare, care dispune de o uriaşă putere economică şi politică în lumea capitalistă. —C. comercial, capital folosit în sfera circulaţiei mărfurilor. C. comercial există sub două forme: c. comerciaUmarfă şi c. comercial bănesc< Alături de c. cămătăresc, c. comercial este una dintre formele cele mai vechi ale c., apărută în perioada descompunerii comunei primitive. Funcţia lui în condiţiile capitalismului se reduce la deservirea capitalului industrial lărgind sfera exploatării şi adîncind contradicţiile capitalismului şi antagonismul dintre clasele sociale. V. şi profit comercia 1.— C. de împrumut, capital bănesc pe care proprietarul său îl cedează temporar altui capitalist în schimbul unei plăţi, numită dobîndă. C. de i. este forma specifică a c. purtător de dobîndă în capitalism. Predecesorul lui istoric a fost capitalul cămătăresc. Sursa de bază a formării c. de t o constituie capitalurile băneşti temporar eliberate în procesul rotaţiei c. Mijlocitori în mişcarea c. de î. sînt băncile. Profitul obţinut cu ajutorul acestuia se împarte în două: a) dobînda însuşită de proprietarul c. de l (creditorul) şi b) beneficiul însuşit de capitalistul care a luat c. cu împrumut (debitorul). C. de l accentuează fetişismul capitalului, creînd aparenţa că sursa venitului ar reprezenta-o banii în sine şi nu plusvaloarea. C. de u adînceşte contradicţiile de clasă ale capitalismului.—C. cămătăresc, formă de existenţă a capitalului purtător de dobîndă* apărută încă în perioada descompunerii comunei primitive. A existat în sclavagism şi în feudalism şi se menţine în condiţiile relaţiilor capitaliste nedezvoltate. O trăsătură caracteristică a c. cămătăresc este nivelul foarte ridicat al do-bînzii. C. cămătăresc era folosit pentru acordarea de împrumuturi proprietarilor de sclavi şi feudalilor, în schimbul unei carnete ce se obţinea prin exploatarea crîncenă a sclavilor şi iobagilor. El a contribuit de asemenea atît la ruinarea şi proletarizarea micilor producători, la transformarea lor îi* muncitori salariaţi, cît şi la acumularea c. bănesc, condiţii ale apariţiei modului de producţie capitalist. Forma tipică a c. purtător de dobîndă în capitalism este însă capitalul de împrumut. C. cămătăresc continuă totuşi să existe şi în capitalism, exploatînd pe micii producători de mărfuri, mai ales în ţările coloniale şi dependente. V. şi c a m ă t ă.—C. rea/, capital investit efectiv într-o întreprindere, sub formă de clădiri ale fabricii, de maşini, utilaje, materii prime, produse finite saifc bani păstraţi în casa întreprinderii sau la bancă.—C. fictiv* capital existent sub formă de acţiuni, obligaţiuni şi alte hîrtii de valoare, care dau posesorilor lor dreptul de a-şi însuşi* sub forma dividendelor sau a dobînzilor, o parte din plusvaloarea creată de muncitori în producţie. C. /. nu are valoare de sine stătătoare şi nu funcţionează în procesul de producţie, el constituind doar dublura, în hîrtii de valoare, a capitalului real. Creşterea accentuată a c. /. în condiţiile crizei generale a capitalismului demonstrează caracterul putred şi parazitar aî capitalismului contemporan. capitâlband (POLIGR.), şiret lat, de bumbac sau mătase, de diferite culori, cu o margine rotundă îngroşată, care se pune la extremităţile cotorului unei cărţi sau al unui registru pentru întărire şi ornamentare. CAPITALISM 503 CAPITALISM capitalism (EC.), orînduire socială care se întemeiază pe proprietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie şi pe exploatarea muncitorilor salariaţi de către capitalişti. C. a apărut în Europa occidentală în sec» al XVI-lea. Născut în $înul orînduirii feudale aflate în descompunere, el a înlocuit-o pe aceasta. C. se caracterizează prun concentrarea principalelor mijloace de producţie în mîna clasei capitaliştilor, restrînsă ca număr, în timp ce majoritatea covîrşitoare a populaţiei se compune din proletari şi semi-proletari, care sînt lipsiţi de mijloace de producţie şi de aceea sînt nevoiţi să-şi vîndă forţa de muncă, creînd prin munca lor profiturile şi averile claselor dominante ale societăţii. Cele două clase principale ale c. sînt clasa proletarilor şi clasa capitaliştilor. C. este ultimul mod de producţie bazat pe exploatarea omului de către om. Scopul producţiei capitaliste este obţinerea de plus valoare. C. este însă un mod de producţie superior feudalismului; el a dezvoltat forţele de producţie ale societăţii, a ridicat productivitatea muncii şi gradul de socializare a producţiei. C. a realizat acestea în limitele şi cu urmările determinate de legea sa economică fundamentală, legea plusvalorii, şi a dat naştere ia contradicţii de neîmpăcat. Progresul tehnic şi dezvoltarea forţelor de producţie au fost puse exclusiv în slujba îmbogăţirii capitaliştilor şi a concurenţei dintre ei, în slujba intensificării exploatării clasei muncitoare şi a ruinării micilor producători. în acest scop, statul, biserica, şcoala, arta, ştiinţa sînt folosite ca instrumente care apără interesele exploatatorilor. Capitalismul îşi are propriile lui legi economice, care acţionează spontan, ca: legea plusvalorii, legea egalizării ratei profitului etc. Economia capitalistă se dezvoltă anarhic şi disproporţional, în condiţiile unei lupte de concurenţă distrugătoare. Creşterea acumulării capitalului şi centralizarea capitalului duc la îngrămădirea bogăţiilor în mîi-nile unui număr tot mai mic de capitalişti şi la pauperizarea maselor largi de oameni ai muncii. Legile economice ale dezvoltării c. duc inevitabil la formarea unei uriaşe armate de rezervă, armata şomerilor, ale cărei rînduri le îngroaşă mereu ţărănimea şi mica burghezie orăşenească care se ruinează. Se intensifică neîncetat exploatarea clasei muncitoare, a tuturor oamenilor muncii, creşte inegalitatea socială, se măreşte distanţa care-i separă pe cei avuţi de cei neavuţi, se înmulţesc suferinţele şi nenorocirile pe care le îndură milioane de oameni. Concentrînd în fabrici şi uzine milioane de muncitori, adîncind diviziunea socială a muncii, c. a imprimat forţelor de producţie un caracter atît de social, încît acesta nu se mai poate împăca cu caracterul privat-capitalist al însuşirii rezultatelor producţiei. Contradicţia fundamentală a c. este tocmai contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi forma privat-capita-listă a însuşirii rezultatelor producţiei. Ea îşi găseşte expresia în anarhia în producţie şi în faptul că cererea solvabilă a societăţii rămîne în urma creşterii producţiei, du-cînd la dezastruoase crize economice de supraproducţie. La rîndul lor, crizele şi perioadele de stagnare a industriei îi ruinează şi mai mult pe micii producători, măresc şi mai mult dependenţa de capital a muncii salariate, accelerează înrăutăţirea relativă, iar uneori şi absolută a situaţiei clasei muncitoare. Toate acestea adîncesc contradicţiile societăţii burgheze, ascut lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie. Concentrarea producţiei şi a capitalului a dus la apariţia monopolurilor. De la începutul sec. al XX-lea, capitalismul a intrat în stadiul cel mai înalt şi ultim al dezvoltării sale: imperialismul. în acest stadiu, contradicţia fundamentală a c. devine extrem de acută, se adînceşte neconcor-danţa dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie burgheze, se ascut toate contradicţiile capitalismului. Pe măsură ce cresc şi se dezvoltă contradicţiile proprii societăţii burgheze,. creşte de asemenea nemulţumirea maselor muncitoare şi exploatate faţă de regimul capitalist, creşte numărul şi coeziunea proletarilor, devine tot mai ascuţită lupta lor împotriva exploatatorilor. Acest conflict tot mai acut pune imperios în faţa omenirii sarcina de a sparge învelişul capitalist putred, de a descătuşa puternicele forţe de producţie făurite de om şi de a le folosi spre binele întregii societăţi. C. trebuie să fie înlocuit pe cale revoluţionară cu orînduirea socialistă. Principala forţă motrice a transformării revoluţionare a lumii este clasa muncitoare, cea mai consecventă clasă revoluţionară, căreia îi revine misiunea istorică de a fi groparul capitalismului. Pentru aceasta clasa muncitoare uneşte şi conduce toate forţele care luptă împotriva capitalismului, cucereşte pe cale revoluţionară puterea politică, ex-propriază pe capitaliştii expropriatori şi instaurează proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, corespunzătoare caracterului social al forţelor de producţie. O dată cu victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie* c. a încetat să mai fie unicul sistem social-economic din lume; a apărut prima ţară socialistă din istoria omenirii, Uniunea Sovietică, iar c. a intrat în perioada crizei generale. După al doilea război mondial, sfera capitalismului s-a redus considerabil, ca urmare a faptului că socialismul a ieşit din graniţele unei singure ţări, devenind un sistem mondial care cuprinde peste o treime din populaţia globului pămîn-tesc. Sistemul mondial capitalist este cuprins de un proces adînc de decădere şi descompunere. Creşterea impetuoasă a forţei şi influenţei internaţionale a sistemului mondial socialist, procesul intens de destrămare a sistemului colonial, creşterea luptei de clasă în lumea capitalistă accelerează această descompunere. Capitalismul contemporan se caracterizează prin intensificarea nemaivăzută a concentrării capitaliste, prin accentuarea permanentă a caracterului anarhic CAPITALISM 504 CAPITALISM al producţiei şi deci al instabilităţii economiei, zguduită periodic de crize, prin creşterea militarismului, prin adîncirea putrefacţiei capitalismului, manifestată în folosirea incompletă a capacităţilor de producţie, în şomajul cronic de masă, prin accentuarea caracterului profund reacţionar al politicii şi ideologiei burgheze. Interesele unui grup de monopoluri se află într-o contradicţie de neîmpăcat cu interesele întregii naţiuni. Pe plan extern, c. contemporan se caracterizează prin intensificarea tot mai mare a luptei dintre puterile imperialiste pentru pieţe de desfacere, pentru sfere de plasare a capitalului, pentru materii prime şi forţă de muncă, pentru dominaţie mondială. Interesele unui mic grup de state imperialiste sînt incompatibile cu interesele celorlalte state, cu interesele tuturor popoarelor. încercările de a întări cu ajutorul militarismului temeliile putrede ale capitalismului strîng şi mai mult nodul acestor contradicţii. Burghezia monopolistă nu poate salva prin nici un fel de mijloace capitalismul de la pieirea lui inevitabilă. Conţinutul principal al epocii contemporane îl constituie trecerea de la c. la socialism, în condiţiile cînd sistemul mondial socialist devine factorul hotărîtor al dezvoltării societăţii omeneşti. Avîntul extraordinar şi neîntrerupt al economiei ţărilor socialiste constituie chezăşia victoriei socialismului asupra capitalismului în întrecerea economică paşnică dintre aceste două sisteme social-economice.— Capitalismul în Romînia. în Ro-mînia, capitalismul s-a dezvoltat mai tîrziu şi mai lent decît în apusul Europei. Existenţa jugului otoman şi habs-burgic, a războaielor şi jafurilor săvîrşite de Imperiul otoman pe teritoriul ţării noastre au determinat o dezvoltare mai înceată a producţiei de mărfuri, o dezvoltare lentă a forţelor de prod îcţie, ceea ce a făcut ca descompunerea feudalismului şi naşterea relaţiilor capitaliste în economia noastră să aibă Ioc mult mai tîrziu. Ritmul încet de dezvoltare a c. în Romînia a fost determinat şi de particularităţile acumulării primitive a capitalului în ţara noastră. în economia romînească, perioada de graniţă între capitalism şi feudalism se situează între 1848 şi 1853—1854 pentru Banat şi Transilvania şi între 1848 şi 1864 pentru r ara Romînească şi Moldova. Elemente ale relaţiilor capitaliste apăruseră totuşi în ţara noastră încă cu multe decenii înainte, iar rămăşiţe feudale au persistat pînă la reforma agrară din 1945. Dezvoltarea c. în Romînia a constituit, în general, un proces asemănător cu al celorlalte ţări capitaliste. Concentrarea producţiei şi a capitalului, accentuată în anii dinaintea primului război mondial, a dus la apariţia monopolurilor capitaliste. Acest proces a fost influenţat de politica protecţionistă a statului exploatator, care a favorizat întărirea marii burghezii, şi de pătrunderea capitalului monopolist străin, care a organizat întreprinderi pe baze monopoliste, în ajunul primului război mondial existau monopoluri capitaliste în aproape toate ramurile principale ale industriei (ex. industria zahărului, morăritului, hîrtiei şi celulozei, sticlei, cimentului, petrolului, lemnului, sîrmei etc.). în ce priveşte capitalismul de stat, el era reprezentat, între altele, prin căile ferate şi prin monopolul de stat al tutunului, sării, chibriturilor, hîrtiei de ţigarete, armamentului etc. Dezvoltarea c, în condiţiile existenţei rămăşiţelor feudale şi ale aservirii ţării capitalului străin a făcut ca economia să se menţină într-o stare de înapoiere. V. şi m a n u-factură; maşinism. capitalism de stat a) (în perioada capitalismului premo-nopolist) Sistem de relaţii dintre stat şi întreprinderile capitaliste. în perioada premonopo-listă, şi îndeosebi în primele stadii ale dezvoltării capitalismului, c. de s. s-a manifestat prin diferite forme de sprijinire şi de promovare a acumulării capitaliste (ex. înfiinţarea de întreprinderi de stat, pro-tecţionismul, sistemul fiscal, subvenţiile acordate întreprin- derilor particulare de la bugetul de stat, etatizări etc.). Toate aceste măsuri nu numai că nu au schimbat natura relaţiilor de producţie capitaliste, dar au contribuit în mare măsură la consolidarea şi Ia dezvoltarea economiei capitaliste, la intensificarea exploatării proletariatului, la creşterea profitului capitaliştilor şi, prin toate acestea, la consolidarea puterii politice a burgheziei, b) în imperialism, c. de s. s-a transformat în capitalism monopolist de stat. c) în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic, în fostele colonii care şi-au cucerit independenţa de stat şi care luptă pentru o dezvoltare economică independentă, c. de s. are un conţinut cu totul deosebit. Eî poate să îndeplinească un rol progresist, în măsura în care luptă împotriva noilor forme ale colonialismului şi împotriva pătrunderii capitalului imperialist, în scopul dezvoltării industriei de stat, al lichidării înapoierii economice, pentru crearea de cadre proprii, pentru consolidarea şi dezvoltarea independenţei economice şi politice a statului, d) în perioada de trecere de la capitalism la socialism, c. de s. se deosebeşte principial de c. de s, existent în condiţiile dominaţiei burgheziei. Clasa muncitoare, care deţine puterea în stat, poate folosi c* de s. sub forma întreprinderilor mixte de stat-par-ticulare, sub forma concesiunilor acordate capitalului străin etc., în scopul îngrădirii elementelor capitaliste şi al trecerii la socialism. în aceste condiţii, c. de s. este subordonat intereselor clasei muncitoare şi se găseşte sub controlul permanent al statului celor ce muncesc. După instaurarea puterii democrat-populare, în Romînia au fost folosite diferite forme ale c. de s. în vederea refacerii economiei naţionale şi asigurării controlului statului asupra producţiei capitaliste. V. şi oficii industriale. capitalism monopolist de stat, formă a dominaţiei capitalului monopolist, care constă în contopirea aparatului monopolurilor cu aparatul de stat şi în subordonarea statului bur- CAPITALISM 506 CAPITALISM POPULAR ghez, în scopul asigurării profiturilor ridicate de monopol, al expansiunii imperialiste şi al intensificării exploatării clasei muncitoare. C. m. de s* se manifestă sub forma întreprinderilor de stat, apărute fie pe calea naţionalizărilor burgheze, fie prin investiţiile directe ale statului pentru comenzi militare, care aduc mari profituri monopoliştilor şi care intensifică militarizarea economiei, sub forma reglementării şi controlului economic din partea guvernului, exercitate în interesul capitalului financiar. Sub toate aceste forme are loc redistribuirea unei mari părţi din venitul naţional în favoarea monopolurilor şi pe socoteala maselor muncitoare. C. m. de s. este o expresie a ascuţirii contradicţiei fundamentale a capitalismului, a agravării crizei sale generale. Situaţia economică şi socială a capitalismului contemporan infirmă născocirile mincinoase ale ideologilor burghezi şi revizionişti care pretind că, datorită c. m. de s*, capitalismul s-a transformat în „capitalis m popular“, în aşa-numitul „stat al prosperităţii generale“. C. m* de s. nu schimbă natura imperialismului, nu schimbă situaţia principalelor clase în sistemul producţiei sociale, ci, dimpotrivă, adîn-ceşte contradicţia dintre muncă şi capital, dintre majoritatea naţiunii şi monopoluri. El nu poate înlătura anarhia în producţie şi crizele economice, cauzate de contradicţia fundamentală a capitalismului, ci, dimpotrivă, accentuează caracterul anarhic al economiei şi agravează toate contradicţiile proprii capitalismului. Unind forţa monopolurilor cu forţa statului într-un singur mecanism, el face să crească puterea monopolurilor asupra întregii vieţi economice şi politice şi asigură sporirea profiturilor burgheziei imperialiste. Statul devine un comitet de administrare a afacerilor burgheziei monopoliste. Capitalul monopolist înăspreşte la extrem exploatarea clasei muncitoare, intensifică procesul de ruinare a maselor largi ale ţărănimii, tinde să lichideze drepturile democratice ale maselor popu- lare, să înăbuşe mişcarea muncitorească şi lupta de eliberare naţională, instaurînd în unele ţări teroarea fascistă. C. m. de s. intensifică într-o măsură fără precedent militarismul, ruinînd popoarele, strivindu-le sub povara impozitelor, a inflaţiei şi a scumpetei crescînde. Toate acestea duc la adîncirea contradicţiei dintre un mănunchi de monopo-lişti şi toate păturile poporului, jugul marilor monopoluri devenind tot mai apăsător pentru toate păturile naţiunii. Un fenomen nou în dezvoltarea c. m. de s. îl constituie „integrarea1 vest-europeană. Aceasta nu rezolvă însă vechile contradicţii, ci, dimpotrivă, le ascute şi naşte altele noi. C. m. de s. reprezintă, după cum spunea V. I. Lenin, cea mai deplină pregătire materială a socialismului, constituie pragul lui. Aceasta nu implică aşteptarea iluzoriei „integrări paşnice“ a capitalismului în socialism, propovăduită de reformişti şi de revizionişti, ci, dimpotrivă, cere răsturnarea revoluţionară a puterii politice a burgheziei, instaurarea dictaturii proletariatului şi desăvîr-şirea revoluţiei socialiste. V. şi Piaţa comună. „capitalism popular“ (EC„ POL.), ansamblu de teorii apologetice burgheze care susţin că în prezent capitalismul ar suferi schimbări radicale, că şi-ar pierde caracterul său exploatator şi ar deveni o orîn-duire „care serveşte întregului popor“. Esenţa teoriei c. p« se reduce, în ultimă analiză, la afirmaţia că proprietatea asupra mijloacelor de producţie s-ar transforma din capitalistă în populară, prin aceea că un număr din ce în ce mai mare de muncitori salariaţi şi fermieri devin posesori de acţiuni, de obligaţiuni, fac depuneri la casele de economii şi, prin aceasta, ar deveni proprietarii societăţilor pe acţiuni, participanţi Ia împărţirea profiturilor, că însăşi conducerea întreprinderilor capitaliste ar trece din mîinile capitaliştilor în mîinile intelectualităţii tehnice din producţie, iar „revoluţia în repartiţia venitului naţional“ ar duce la creşterea din ce în ce mai accentuată a cotei-părţi a mun- citorilor şi la scăderea cotei-părţi a capitaliştilor. Ca urmare, deosebirile de clasă dintre capitalişti, muncitori, funcţionari şi celelalte pături ale populaţiei s-ar şterge, lupta de clasă ar dispărea, iar economia capitalistă s-ar transforma din producţie pentru profit în producţie pentru satisfacerea nevoilor poporului, în cadrul „statului bunăstării generale“. Apologeţii burgheziei încearcă să convingă pe muncitori că ei ar putea, datorită cîtorva mici acţiuni, să devină „coproprietari“ ai întreprinderilor capitaliste. Plasarea unei părţi din acţiuni în rîndurile populaţiei nu schimbă cu nimic natura proprietăţii capitaliste, deoarece marea majoritate a acţiunilor este în mîna marilor monopo-lişti (ex., în S.U.A., 2% din acţionari posedă 60% din acţiuni). în ceea ce priveşte posibilitatea muncitorilor de a cumpăra acţiuni, realitatea arată că în S.U.A., în 1956, 98,4% din totalul muncitorilor nu posedau nici o acţiune, valoarea totală a acţiunilor aflate în mîinile familiilor americane care trăiesc din salariu fiind, în 1955, de 0,3% din valoarea de piaţă a tuturor acţiunilor. Aceasta arată nu numai că o parte infimă de muncitori posedă acţiuni, dar şi că valoarea acestora este foarte mică, muncitorii neavînd altă sursă de venit decît salariul, limitat şi el de intensificarea exploatării capitaliste. Plasarea unor acţiuni în rîndurile muncitorilor urmăreşte în primul rînd să împiedice participarea muncitorilor la greve şi la alte acţiuni anticapitaliste, Răspîndirea teoriei c. p. după al doilea război mondial este legată de adîncirea crizei generale a capitalismului, de creşterea gigantică a forţelor socialismului, burghezia căutînd să contracareze prin această teorie influenţa crescîndă a ideologiei marxist-leniniste. Această teorie urmăreşte să abată clasa muncitoare de la lupta sa revoluţionară împotriva capitalismului şi să justifice teza înlocuirii luptei de clasă prin „colaborarea“ dintre muncă şi capital. Teoria c.p. este dezminţită de realitatea crudă a lumii capitaliste contemporane. CAPITALUL 506 CAPITEL „Capitalul“, opera fundamentală a lui K. Marx, în care este dezvăluită ştiinţific legea evoluţiei economice a societăţii burgheze, adică pro* cesul de apariţie, dezvoltare şi pieire a modului de producţie capitalist, şi demonstrată inevitabilitatea victoriei socialismului. Lucrarea are o uriaşă însemnătate pentru lupta revoluţionară a proletariatului, înar-mîndu~l teoretic în vederea răsturnării puterii burgheziei şi instaurării dictaturii proletariatului şi pentru construirea societăţii comuniste. în voi. I al „Capitalului“, apărut în 1867, K. Marx începe analiza procesului de producţie al capitalului cu studiul mărfii, descoperind dublul caracter al muncii pe care îl conţine marfa şi elabo-rînd în mod desăvîrşit teoria valorii, bazată pe muncă. Pornind de la această teorie, K. Marx a elaborat teoria plusvalorii, piatra unghiulară a învăţăturii economice marxiste. Pe baza unui imens material de fapte, în „Capitalul“ este dezvăluit mecanismul exploatării muncitorilor salariaţi de către capitalişti, procesul de creare a plusvalorii, care reprezintă munca neplătită a muncitorilor şi însuşită în mod gratuit de către clasa capitaliştilor. Analiza acumulării capitalului a permis să se descopere tendinţa istorică a dezvoltării capitalismului : exproprierea expropriatorilor. în voi. al Il-lea al „Capitalului“, apărut postum, în 1885, Marx analizează procesul de circulaţie a capitalului individual şi dezvoltă celebra sa teorie despre reproducţia capitalului social. în voi. al I H-lea, pregătit pentru tipar de către F; Engels şi publicat în 1894, Marx analizează procesul producţiei capitaliste în ansamblu, dezvăluind diferitele forme pe care le îmbracă plus-valoarea: profit, dobîndă, rentă funciară. Aici Marx explică formarea ratei medii a profitului, arătînd că aceasta constituie baza economică a unităţii de clasă a burgheziei şi deci că proletariatul este exploatat de întreaga clasă a capitaliştilor, subliniind astfel necesitatea unităţii de clasă a proletariatului în lupta împotriva exploatatorilor. în acest volum, Marx face o strălucită analiză ştiinţifică a rentei funciare, dezvăluie cauzele crizelor economice etc. Voi. al IV-lea al „Capitalului“ a fost prelucrat şi pregătit pentru editare de eătre F. Engels şi a fost publicat, după moartea acestuia, sub denumirea de „Teorii asupra p 1 u s v a 1 o r i i“. în „Capitalul“, Marx a dezvăluit contradicţiile interne ale modului de producţie capitalist, a înfăţişat baza economică obiectivă a antagonismului dintre proletariat şi burghezie şi a demonstrat că misiunea istorică a clasei muncitoare este de a fi groparul capitalismului şi constructorul societăţii comuniste. Opera conţine cea mai deplină justificare ştiinţifică a necesităţii luptei revoluţionare a proletariatului, a certitudinii victoriei sale, a necesităţii înlocuirii modului de producţie capitalist prin modul de producţie socialist. Apariţia „Capitalului“ a însemna 1 un eveniment de cea mai mare însemnătate în istoria mişcării muncitoreşti internaţionale, în istoria ştiinţei şi gîndirii omeneşti, învăţătura marxistă expusă în această operă a constituit o revoluţie în economia politică. „Capitalul“ este nu numai opera ţuirea şi dezvoltarea lor, transformarea contradicţiilor din factori de dezvoltare ai capitalismului în factori ai negării şi desfiinţării sale. Marele adevăr pe care îl conţine această operă este verificat şi confirmat de practica istorică a mişcării muncitoreşti internaţionale, de victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, de apariţia şi dezvoltarea sistemului mondial al socialismului, de avîntul dezvoltării economice, culturale, ştiinţifice ă ţărilor socialiste* Prima traducere romînească a „Capitalului“ (voi. I) a apărut în 1947, în Editura Partidului Comunist Romîn. capitâţie (lat. caput, ~ith „cap“), impozit direct sub formă de cote fixe pe cap de contribuabil, perceput în sclavagism la romani, iar în feudalism la aproape toate popoarele. în Ţara Romînească capi-taţia se constată documentar de la începutul secolului al XV-lea> sub denumirea de bir, iar în Moldova sub denumirea de dare. capităluţe (POLIGR.), litere majuscule de tipar, folosite ca litere de evidenţiere, avînd dimensiunile literelor minuscule ale aceluiaşi corp. capitel (ARHIT.), partea superioară a unei coloane sau a unui iram a Tipuri de capitel a — capitel doric grec; b — capitel doric roman (1 — abacă; 2—astragal) c—capitel ionic roman; d — capitel corintic roman; e — capitel compozit; f — capitel romanic. economică fundamentală a lui Marx, ci şi o grandioasă operă istorică şi filozofică, o aplicare magistrală a dialecticii materialiste la studiul societăţii omeneşti. Marx analizează contradicţiile capitalismului, înlăn- pilastru, avînd rolul de a mări suprafaţa de sprijin a arhitravei sau a grinzii. Forma, dimensiunile şi decoraţia c. sînt determinate de ordinele şi stilurile de arhitectură din care fac parte. C. este format, în general, CAPI TOL 507 CAPRĂ Capitoliul din Roma (reconstituire) dintr-o abacă, un element decorativ şi un astragal. Elementul decorativ de trecere de la abacă la astragal variază: la c. doric-roman este un tor, la c. ionic o volută, la c. corintic frunze de acant (strînse într-un mănunchi şi avînd forma unui coş), la c. compozit frunze de acant şi volute. Se poate ajunge la forme complexe de decoraţie, prin combinarea elementelor florale cu animale sau figuri omeneşti (c. romanic, gotic).' capitol, fiecare dintre diviziunile mai mari ale unei lucrări ştiinţifice, ale unui roman, ale unui cod» ale unei hotărîri etc., marcate de obicei printr-un număr de ordine şi adesea printr-un titlu deosebit. C. poate fi subîmpărţit în secţiuni, titluri, paragrafe, articole etc. V. şi carte. Capitoliu, deal fortificat, în centrul Romei antice, pe care se găseau templele lui Iupiter, Iunona, Minerva şi arhiva statului (tabularium). După le-agendă, în timpul ocupării Romei *de către gali (c. 390 î.e.n.), ar fi fost salvat de un atac de noapte al acestora datorită larmei produse de „gîştele sacre ale Iunonei“. capitonare 1. Căptuşire a scheletului unei mobile cu lînă, cîlţi sau iarbă de mare, înainte de a-1 îmbrăca cu tapiserie. 2• Căptuşire a unei uşi sau a unor pereţi în vederea izolării fonice a unei încăperi. capitulare, încetare a ostilităţilor militare de către forţele •armate ale inamicului sau de o parte din ele, de obicei drept consecinţă a unui raport de forţe care face ca cel ce capitulează să nu mai poată continua lupta. C. poate fi cu condiţii sau necondiţionată, în ultimul caz fiind urmată de dezarmare (ex. c. necondiţionată a Germaniei hitleriste şi a Japoniei imperialiste în 1945). capitulâţii, acte internaţionale prin care se instituie de către un stat, în favoarea cetăţenilor altor state, un regim de drepturi şi de privilegii speciale (ex. scutiri de impozite, dreptul de a fi judecaţi numai de consulii statelor lor etc.)- C. au apărut în sec. X— XII, fiind acordate de Bizanţ oraşelor italiene Veneţia, Genova etc. Începînd din sec. al XVIII-lea, regimul discriminatoriu şi reacţionar al c. a fost lărgit prin tratatele pe care unele state europene şi S.U.Ă., mai puternice din punct de vedere economic şi politic, le impuneau statelor mai slabe, ştirbind suveranitatea acestora din urmă (ex. c. au durat pînă în 1923 în Turcia, pînă în 1956 în Maroc). C. constituiau un mijloc de expansiune şi de exploatare colonială. capîntortură (Jynx tor-quilla), pasăre călătoare mică Capîntortură din familia picidelor. Are lungimea de circa 16 cm, penajul brun cu dungi mai închise şi mai deschise. Cînd se simte în primejdie, îşi răsuceşte capul (de unde şi numele ei), făcînd mişcări asemănătoare cu cele ale şarpelui. La noi soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie. Se întîlheşte în toate pădurile cu frunziş, în parcuri şi grădini. caplamâ(turc. ^ap/ama ,*aco^ perire“; CONSTR.), mod de prindere a scîndurilor la un perete exterior, la o învelitoare de acoperiş etc., folosit în special la barăci şi cabane. Fiecare scîndură, aşezată cu latura lungă orizontal, acoperă scîn-dura de sub ea pe o lăţime de circa 2 cm, pentru ca apa să se scurgă fără a pătrunde prin îmbinări. capoc (IND* TEXT.), fibră vegetală obţinută din coaja fructelor unor arbori din familia bombacaceelor, care cresc în regiunile tropicale, folosită ca material de umplere pentru perne, saltele etc. caporal, grad militar imediat inferior aceluia de sergent. V. şi grade militare. —C. de schimb, militar din compunerea unei gărzi, care are ca îndatorire principală schimbarea şi instalarea santinelelor. capotare (TRANSP.), răsturnare a unui vehicul în jurul unei axe transversale situate în faţa centrului Iui de greutate, adică prin ridicarea părţii din spate. Se numeşte şi capotaj. capotă 1. (TEHN.) îmbrăcăminte de tablă sau din alt material, cu care se acoperă un sistem tehnic (ex. o maşină, un aparat, un motor) în scopul protejării lui sau pentru a feri de accidente persoanele din vecinătatea sistemului. 2. (TRANSP.) Acoperiş pliabil de pînză, piele etc. al unor vehicule (trăsură, autoturism decapotabil, cabrioletă etc.). Capra, lac de origine glaciară, situat pe versantul; sudic al masivului Făgăraş. Suprafaţa : 2 ha. Adîncimea: 8 m. Din el porneşte pîrîul Capra, care este unul dintre izvoarele Argeşului. capră 1» (Capra) Gen de mamifere rumegătoare parico-pitate din familia cavicornelor. Masculii au coarne mari, foarte diferite ca formă, după specie; coarnele femelei sînt mai mici şi mult mai uniforme. .Părţii este format din fire lungi groase şi aspre. C. este răspîndită în stare de sălbăticie în munţii Africii, Europei de sud şi Asiei, unde populează locurile celfc CAPRA 508 CAPROTINĂ mai puţin accesibile, pina la altitudinea de 5 500 m.—C neagră (Rupicapra rupicapra), capră cu blană neagră, cu Capră neagră aspect şi talie de antilopă şi cu coarne scurte. Trăieşte în locuri stîncoase, greu accesibile, în Carpaţi şi în alte lanţuri muntoase din Europa şi din Caucaz. La noi este ocrotită prin lege, fiind declarată monument al naturii.—C de stîncă (Capra ibex), capră cu blană de culoare cenuşie-roş-cată vara, gălbuie iarna, cu coarnele în formă de spadă; trăieşte prin Alpi şi este considerată monument al naturii. 2* Capră domestică (Capra hircus), animal mamifer asemănător cu oaia, de care se deosebeşte prin anumite trăsături ale conformaţiei corpului, prin temperamentul vioi, prin preferinţa pentru anumite Capră carpatină nutreţuri etc. Trăieşte mai mult în regiunile muntoase şi este crescută pentru producţia de lapte, de păr şi de carne.—C. carpatină, rasă indigenă primitivă de capre, rezistentă, crescută mai mult în regiunile muntoase. Are greutatea medie de 45 kg (ţapul 65 kg). Culoarea părului este foarte variată (vî-nătă, albă, neagră, galbenă sau bălţată). Producţia medie anuală de lapte variază între 80 şi 800 L Femelele produc 1—3 vizaţie şi cu treceri neaşteptate iezi la o fătare.—C, albă bană- de la o $tare emoţională la alta. ţeanâ9 tip de capră ameliorată, Uneori are la bază melodii formată în vestul ţării prin populare, încrucişarea caprelor locale cu Capricornul (ASTR.), con-rasele saanen şi nobilă germană stelaţie zodiacală din emisfera albă. Are greutatea corporală de circa 50 kg (ţapul 80 kg), iar media producţiei anuale de lapte este de 470 1. La o fătare produce, în medie, doi iezi. Este foarte răspîndită la noi în ţară şi reprezintă un bun ameliorator pentru capra carpatină. 3. (în formă articulată) Joc popular romînesc, răspîndit în întreaga ţară şi avînd diverse variante : brezaia, turca, cerbul Face parte din obiceiurile de iarnă, practicate de anul nou. Un personaj mascat cu cap de australă. Soarele se află în capră sau de cerb, făcut din semnul zodiacal al C. la înce- lemn, dansează şi execută figuri putui iernii. caprifoi (Lonicera), nume dat mai multor specii de arbuşti şi de plante agăţătoare din familia caprifoliaceelor, cu frunze opuse, flori albe, gălbui sau roşietice, parfumate, cîte două pe un peduncul şi cu fructe (bace) cărnoase, roşii sau negre, uneori concrescute. Se cultivă m parcuri ca plante decorative (ex. Lonicera japonica, Lonicera tatarica) şi în perdelele de , , . . protecţie, comice^însoţite de bătăjie rit- caprolactâmă (CHIM.), mice ale fălcilor capului de , j | capră şi de strigături. 4, (SPORT) OC— (CH^ţ—NH. Substanţă Aparat de gimnastică pentru organică din clasa lactamelor, sărituri, format dintr-un suport derivată din acidul aminocapro- aşezat pe patru picioare. înăl- nic. Constituie materia primă ţimea lui poate fi modificată pentru fabricarea fibrelor sin- prin reglarea lungimii picioa- tetice relon. Se prepară din relor (înălţimea minimă este fenol sau din ciclohexan. în de 0,90 m). 5. (CONSTR.) Dis- R.P.R., caprolactama se fabrică pozitiv de lemn alcătuit din pe bază de fenol la Uzina de două picioare în formă de V fire şi fibre sintetice Sâvineşti răsturnat, legate printr-o grindă (reg. Bacău), la partea superioară şi cu con- capron (CHIM.), denumire travîntuiri transversale. Acest folosită în U.R.S.S. pentru dispozitiv serveşte la susţinerea fibra sintetică poliamidică obţi- schelelor de lucru mici, a unor nută din policaprolactamâ. în platforme etc. R.P.R., numele acestei fibre Capri, insulă italiană în este relon. Marea Tireniană, lîngă Nea- caprotină (PALEONT.), gen pole. Suprafaţa: 10,4 km2. fosil de lamelibranhiate cu co- Populaţia: circa 8 000 loc. chilie groasă, avînd valvele cu (1959). Important centru cli- ornamentaţii diferite; cea fixă matic şi turistic. în insula are striaţii verticale, iar cea Capri se dezvoltă bogate culturi liberă striaţii concentrice. C. pomicole, viticole şi de flori a trăit în cretacic (din neo- decorative. comian pînă în turonian). în capriciu (MUZ.), piesă in- R.P.R. se întîlneşte în calcarele strumentală de formă liberă, urgoniene din munţii Ciucaş* adeseori cu caracter de impro- Bucegi şi Ceahlău. \ V$rjatoru/ * & / • * * oC • # ....of*« \ V 4 % • • \ 7 V X * Capricornul CAPSĂ 509 CAPTURĂ capsă 1* Tub sau pastilă pirotehnică umplută cu un exploziv de iniţiere, care serveşte la provocarea exploziei unei încărcături de explozivi sau la amorsarea unei încărcături de pulbere* Se cunosc: c. pirotehnice, care sînt aprinse cu ajutorul unui fitil sau al unui percutor; c. electrice, care se aprind cu ajutorul curentului electric, şi c. chimice, folosite în special pentru provocarea exploziei torpilelor sau a minelor marine. 2. (C.F.) Capsă pocnitoare, cutie mică de tablă care conţine un amestec exploziv în cantitate nepe-riculoasă. Se aşază, prin două aripioare de fixare, pe ciuperca şinei de cale ferată. Cînd roţile locomotivei calcă peste ea, se produce o pocnitură care alarmează pe conducătorul locomotivei. Se foloseşte ca semnal sau ca dublură a altor semnale pentru oprirea unui tren în cazuri cu totul accidentale. capsulă (lat. capsula „cutie mică“) 1. (BOT.) Tip de fruct foarte răspîndit, provenit din-tr~un ovar format din mai multe cârpele concrescute şi avînd în interior numeroase seminţe. Se deschide în diverse feluri: prin valve, cînd crăpăturile longitudinale trec de-a lungul pereţilor despărţitori (ex. la bumbac), prin dinţişorii din vîrful fructului (ex. la cario-filacee), prin găuri (ex. la mac), prin căpăcelul din vîrful fructului, care se deschide după Tipuri de capsulă (I) un plan transversal (ex. la mă-selariţă), sau prin deschizături laterale (ex. la bame). 2« (MICROBIOL.) Înveliş mucos exterior al unor specii de bacterii şi de alge microscopice. Este format din substanţe polizaha- ridice sau proteice. La germenii patogeni (ex. la pneu-mococ), c. are un rol protector faţă de acţiunea fagocitelor. 3. (FARM.) învelişul cu care se acoperă unele medicamente solide, moi sau lichide, adminis-trabile pe cale bucală, în scopul mascării gustului sau mirosului neplăcut ori pentru a le face să se dezagrege numai în intestin. Se prepară din W 7 3 3 10 Capsulă telefonică î — carcasă; 2 — magneţi permanenţi; 3 — piese polare; 4 — bobine; 5—membrană; 6 — inele de contact; 7 — reţea de protecţie; 8 — şuruburi de consolidare; 9 — şurub de contact; IO — plăci de consolidare a circuitului magnetic amidon şi apă (c. amilacee), din gelatină, glicerină şi apă (c. gelatinoase) sau din chera-tină (c. cheratinizate). 4.(CHIM.) Vas de laborator, cu fundul plat sau rotund, cu pereţii laterali scunzi, fabricat din porţelan, fier smălţuit sau din diverse metale (nichel, argint, platină). Se foloseşte în special la concentrarea soluţiilor. 5, (TELEC.) Capsulă telefonică, cutie metalică în formă de doză, care conţine un microfon (c. microfonică) sau un receptor (c. receptoare) şi este utilizată în aparatele telefonice. C.f. defectate pot fi înlocuite cu uşurinţă. 6* (METR.) Capsulă mano-metrică, aparat care măsoară, în recipiente închise, presiuni puţin diferite de presiunea atmosferică. Serveşte la măsurarea tirajelor, a tensiunii arteriale etc. Se numeşte şi manometru cu membrană dublă. 7. (ANAT.) Capsulă articulară, formaţie ligamentoasă care intră în componenţa articulaţiilor mobile. Este alcătuită din ţesut conjunctiv fibros, care înveleşte ca un manşon cele două extremităţi osoase în contact ale articulaţiei. captare (lat. captare „a prinde, a lua“) î, (GEOGR., GEOL.) Fenomen prin care un rîu cu un nivel de bază mai coborît ajunge, prin eroziune regresivă (înaintarea izvoarelor), în bazinul unui rîu vecin cu nivel de bază mai ridicat, atră-gîndu-i apele şi mărindu-şi astfel bazinul şi debitul (ex. captarea Oltului transilvănean de către Oltul muntean în regiunea defileului Turnu-Roşu). 2. (TEHN.) a) Operaţia de colectare a lichidelor sau a gazelor de la o sursă, în scopul folosirii lor. b) Totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor necesare pentru operaţia de mai sus. C. de apă se pot face din ape subterane (prin puţuri sau prin drenuri) ori din ape de suprafaţă (prin prize de a p ă). C. de apă potabilă se fac în amonte de centrele populate sau de instalaţiile industriale, pentru a se asigura puritatea apei. captor 1. (ELT.) Element al aparatelor de măsură, de semnalizare sau de reglare, care, sub acţiunea unor solicitări externe (întindere, comprimare, încovoiere etc.), îşi modifică rezistenţa electrică, capacitatea sau inductanţa, făcînd posibilă măsurarea mărimilor neelectrice (tensiuni, deformaţii, temperaturi etc.) cu ajutorul instrumentelor electrice de măsură. V. şi extensometru. 2. (TELEC.) Aparat electric sau electromagnetic care serveşte la transformarea semnalelor sonore sau optice în semnale electrice (ex. microfonul, celula fotoelectrică, tubul video-captor, doza de redare etc.). V. şi traductor. captúrá1 1. (în războiul terestru) Bunurile mobile de orice fel ale unui stat intrate în proprietatea altui stat, ca urmare a unei capitulări, predări ori în urma ocupaţiei teritoriului. Se numeşte şi pradă de război. 2. (în războiul maritim) Luarea, ca pradă, a unei nave inamice (de obicei navă comercială) sau a unei nave neutre care acordă ajutor inamicului. captúrá2 (FIZ.) a) Captură de rezonantă, captare a unei particule de către un nucleu, cînd energia particulei este foarte apropiată de una dintre valorile pe care le poate avea CAPUCHEHA1E 510 CARACAŞ energia nucleului compus ce ia naştere prin captare. Se petrece cu o probabilitate mare (secţiune eficace mare). C. de r. a neutronilor de către nucleele de uraniu joacă un rol important în procesele care se petrec în reactorii nucleari. Pe această cale se produce elementul trans-uranic plutoniul. b) Captură K., transformare radioactivă a atomilor cu nuclee care prezintă o lipsă relativă de neutroni; constă din captarea de către nucleu a unui electron din vecinătatea lui, însoţită de emisie de raze X. Electronul captat transformă un proton din nucleu într-un neutron şi dă naştere unui alt element, care are numărul de ordine mai mic cu o unitate. Fenomenul este foarte răspîndit la substanţele radioactive artificiale. capuchehâie (turc. „poartă“ şi fahaya „locţiitor“), reprezentant sau agent diplomatic al ţărilor romîneşti pe lîngă Poarta otomană. Domnii romîni aveau c. şi în cetăţile turceşti de pe malul Dunării (Giurgiu, Brăila, Silistra ş.a.). Capul Acelor, punctul cel mai sudic al continentului african. El se află situat la 155 km sud-est de Capul Bunei Speranţe, Capul Bunei Speranţe, cap situat în sudul continentului african, la 34°2' lat. sudică şi 18°30/ long. estică. Denumit iniţial de Bartolomeo Diaz Capul Furtunilor (1488), i s-a dat ulterior numele de C.B.S., în speranţa că pe aici se va ajunge în India. Capul Nord, cap în extremitatea nordică a Europei (Norvegia), situat pe insula Mageroy (71 10' lat. nordică şi 25°47' long. estică). Capul Verde, punctul cel mai vestic al continentului african, situat pe coasta Senegalului. Descoperit de portughezi în 1445, a fost denumit astfel din cauza pădurilor veşnic verzi de pe ţărm. în apropierea acestui cap, în Oceanul Atlantic, se află Insulele Capului Verde, arhipelag vulcanic, colonie portugheză, avînd suprafaţa de 4 033 km2 şi o populaţie de 195 000 Ioc. (1959). Centrul administrativ: Praia, Are climă uscată şi fierbinte. Se cultivă arbori de cafea, trestie de zahăr, tutun. Din ocean se extrage coral. car, vehicul rutier pe patru roţi, făcut din lemn, cu tracţiune animală (de obicei tras de doi boi). Este folosit în special în mediul rural (pe căi amenajate sau pe teren neamenajat), pentru transportul sarcinilor de 2 000—3 000 kg cu viteză mică (2—4 km/h). carabeţi (ZOOL.), nume generic dat larvelor acvatice ale insectelor. carabide, insecte alergătoare din ordinul coleopterelor, cu corpul zvelt, alungit, cu picioarele lungi şi subţiri. Sînt insecte carnivore care se hrănesc cu pradă vie (ex. insecte, melci, viermi, omizi etc.), fiind astfel folositoare* Gîndacul de grădină, gîndacul auriu, calosoma etc. sînt c. carabină1 (MIL1T.), puşcă cu ţeavă mai scurtă, mai uşoară şi mai comod de purtat decît puşca obişnuită. carabină2 (TEHN.) a) Cîrlig închis cu un arc lamelar, avînd un inel de fixare şi folosit pentru prinderea pe el a obiectelor cu ochi sau cu inel. b) Cîrlig pentru cablu, fixat la un dispozitiv care-i permite rotirea în jurul axei sale. Caracal, oraş raional în sudul reg. Oltenia, reşedinţă de raion. 19 860 loc. (1961). Nod feroviar şi important centru mecanic (reparaţii, piese pentru maşini agricole).—Ra~ ionul C, CU 133 580 loc. (1961). în raion se practică o agricultură predominant cerealieră (grîu, porumb) precum şi creşterea vitelor mari de lapte. Caracalla, Marcus Aurelius Antoninus, împărat roman (211—217), fiul lui Septimiuş Severus. Cunoscut prin cruzimea lui. A purtat un război cu părţii (216). Cea mai importanta măsură a lui C* .$ fost acordarea cetăţeniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiu în anul 212 (Consti-tutio Antoniniana). Această măsură a fost luată pentru a spori veniturile împăratului prin mărirea numărului contribuabililor (deoarece unele impozite erau plătite numai de cetăţenii romani). A ridicat o serie de edificii publice; la Roma, printre care vestitele băi (terme) care-i poartă numele. Caracas, capitala Venezuşleir situată în nordul ţării la 13 km de Marea Caraibilor. 1 162 000 loc. (1958). Este principalul centru comercial, industrial şi cultural al ţării. Fabrici de hîrtie, de articole din cauciuc, de textile, de tutun şi de ciment, industrie alimentară. Oraşul a fost înfiinţat în anul 1567 de conchistadorii spanioli. Caracaş, Constantin (1773 — 1828), medic romîn^ A avut un. rol organizatoric important în perioada de început a medicinii ştiinţifice romîneşti. Este unui dintre fondatorii spitalului Filantropia din Bucureşti. A răspîndit vaccinarea antivariolică CARACATIŢA CARACUDĂ în Muntenia. Op. pr. : „Topografia Valahiei“ (1830), lucrare C. Caraca? deosebit de interesantă pentru cunoaşterea stării sanitare din acea vreme. caracatiţă (Octopus vul-garis), animal cefalopod cu corpul în formă de sac, împărţit în două părţi inegale: capul şi trunchiul. Gura este înconjurată de opt braţe foarte lungi (pînă la 1,5 m), prevăzute cu cîte două şiruri de ventuze, de care animalul se serveşte pentru prinderea prăzii şi pentru mişcare. Este foarte vorace. Tră- Caracatiţă ieste pe lingă coastele mărilor calde. Are carnea comestibilă. caracter 1. (PSIH.) Ansamblul însuşirilor fundamentale psihice-morale ale omului, care se manifestă în modul de comportare şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de societate, faţă de muncă, de oameni şi de propria sa persoană. C. este dobîndit în cursul vieţii individuale şi depinde de relaţiile istorice-sociale, de apartenenţa la o anumită clasă, de şcoală şi de familie şi, în genere, de condiţiile în care se formează omul. La oamenii societăţii socialiste, educaţi de partidul marxist-leninist, se dezvoltă un c. cu însuşiri superioare, pătruns de umanism comunist, de spirit colectivist. 2. (LIT.) Ansamblul trăsăturilor care definesc un personaj literar. Prin c. se realizează, în primul rînd, încorporarea artistică a gene- ralului în particular, capacitatea literaturii de a tipiza, de a reprezenta printr-o individual litate un adevăr social-istoric şi uman. Crearea c. tipice este una dintre condiţiile esenţiale ale realismului. 3* (GENET.) Caracter calitativ, particularitate morfologică a organismului vegetal sau animal, prin care acesta se deosebeşte de un organism aparţinînd altui soi sau altei rase (ex. gustul şi culoarea fructelor sau a cărnii, aroma etc.).—Cş cantitativ, particularitate morfologică a organismului vegetal sau animal, care poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul diferitelor măsurători (ex. înălţimea plantelor, greutatea seminţelor sau a fructelor, numărul de seminţe produs de o plantă etc.).*—C. moştenit, particularitate a organismului vegetal sau animal transmisă de la ascendenţi.—C. dobîndit, particularitate căpătată de organismul vegetal sau animal în cursul dezvoltării sale individuale, determinată de schimbarea condiţiilor de mediu. C.dL se transmite la urmaşi dacă condiţiile de mediu se menţin. 4. (POLIGR.) Caracter de litera, caracteristică a unui ansamblu de litere de tipar care au aceeaşi formă a desenului. Cuprinde majuscule, minuscule, cifre, accente, semne matematice şi alte semne convenţionale. Fiecare c. de l are o denumire proprie (ex. anticva, condenset, bodoni, grotesc). I II III 1 A a A a A a 2 A ' ' i i A a a A a 3 A a A a A a 4 A a A a A a Caractere de literă: I = drepte; II = cursive; III—aldine; 1=GilI; 2— Garamond; 3—Condensed; 4=Goudy caracteristică 1. Caracter predominant, propriu unei fiinţe, unui lucru, unui fenomen etc., care diferenţiază o fiinţă de alta, un lucru de altul etc. 2. (MAT.) Partea întreagă, a unui logaritm. V. şl mantisă. 3, (FIZ.) Curbă care reprezintă modul în care variază o mărime specifică a unui sistem, a unei maşini sau a unui dispozitiv, în funcţie de o anumită mărime variabilă (ex. variaţia vitezei de rotaţie, în funcţie de cuplu, la motoare, numită c. mecanică, sau variaţia tensiunii la bornele unui generator electric, în funcţie de curentul de sarcină, numită c. externă). 4. (TEHN.) Mărime folosită pentru aprecierea comportării unui material sau a unui sistem tehnic (aparat, maşină, instalaţie etc.) în exploatare, ori pentru indicarea domeniului lor de utilizare (ex. puterea nominală a unui motor, distanţa între vîr-furi la un strung etc.). caracudă (Carassius caras-sius), peşte teleostean de baltă Caracudă din familia ciprinidelor* asemănător cu crapul, dar mult mai mic (25-35 cm) şi lipsit de mustăţi. Greutatea c. ajunge pînă la 1 kg; coloraţia ei este diferită după natura apei, de la galben ca aurul pînă la negru. La noi trăieşte aproape în toate apele stătătoare, cu excepţia apelor din regiunea muntoasă. Carnea ei este dulce şi gustoasă şi, deşi are multe oase, prezintă importanţă economică. — C. argintie (Caras-sius auratus), peşte de culoare argintie sau plumburie, cu corpul alungit (pînă la 40 cm), cu greutatea pînă la 3 kg. Unele varietăţi de c.a., originare din China, prezintă o serie de culori şi de forme foarte variate (roşii-aurii, roz, verzui, cozi bifurcate, franjurate etc.) şi sînt crescute în acvarii pentru frumuseţea lor, sub numele de peştişori de aur. în condiţii de acvariu, aceşti peşti îşi păstrează caracterele lor specifice, dar puşi în libertate se sălbăticesc, pierzîndu-şi coloraţia vie şi devenind verzui-cenuşu. CARACUL 512 CARAGEA caracul, rasă de oi originară din U.R.S.S. (R.S.S. Uzhekâ şi R.S.S. Turkmenă) şi răspîn-dită azi aproape pe întregul glob. Are o mare importanţă economică datorită frumuseţii pielcelelor (cunoscute şi sub denumirea de astrahan sau persan), obţinute prin sacrificarea mieilor în primele zile după naştere. Pielcelele pot fi de culoare neagră, brumărie, sură, ioşcată-cafenie (comor) etc., cu buclajul de diferite forme. Ovinele adulte au lînă groasă şi producţia anuală de lapte de 50 —70 kg (cu circa 7,8% grăsime). în R.P.R. se foloseşte ca amelioratoare a rasei ţurcane, pentru producerea pielcelelor de calitate. Carada, Eugeniu (1836— 1910), economist şi publicist romîn, legat de aripa de dreapta a burgheziei liberale. A colaborat la „Timpul“ (1856) şi la „Romînur‘ (1857-1871), ridi- cîndu-se împotriva domnitorului Al. I. Cuza. A fost primul director al Băncii Naţionale a Romîniei (1883-1910). Car adj a, Aristide (1861 — 1955), entomolog romîn. S-a ocupat în special cu studiul lepidopterelor. Colecţia sa, care cuprinde un vast material (circa 125 000 de exemplare), se găseşte la Muzeul de istorie naturală „Gr. Antipa“ din Bucureşti. A publicat numeroase lucrări despre fluturii mici (mi-crolepidoptere). caradriiforme, ordin care cuprinde numeroase păsări terestre şi semiacvatice: prundă-raşii, fluierarii, sitarii, culicii, fugacii etc. Păsările din acest ordin au talie mică sau mijlocie, cioc şi picioare lungi, aripi ascuţite şi coadă scurtă; trăiesc mai ales pe lîngă ape şi mlaştini, îşi clădesc cuibul izolat pe pămînt sau în arbori şi depun, de obicei, cîte patru ouă. Ordinul cuprinde aproximativ 200 de specii, dintre care un număr mare trec prin ţara noastră. Multe dintre ele sînt vînate pentru carnea lor gustoasă. Sin. limicole. Carafolî, Elie (n. 1901), om de ştiinţă romîn, membru al Academiei R.P.R. şi profesor la Institutul politehnic din Bucureşti. Desfăşoară o bogată şi valoroasă activitate ştiinţifică, concretizată în numeroase lucrări teoretice cu aplicaţie în practică, precum şi în tratate de aerodinamică şi mecanică a fluidelor. A elaborat metode pentru trasarea profilelor aerodinamice cu vîrf ascuţit, cu diedru şi cu vîrf rotunjit (numite profile Carajoli), a stabilit formule de calcul pentru portanţă, momente aerodinamice etc. în funcţie de forma aripii şi ţinînd seama şi de influenţa fuzelajului la avioane, a elaborat metode pentru studiul aripilor în domeniul vitezelor supersonice etc. Membru al Academiei Internaţionale de Astronautică şi al mai multor societăţi ştiinţifice străine. Laureat al Premiului de stat şi distins cu diploma Federaţiei aeronautice internaţionale „Paul Tissandier“. Opere principale : „Aerodinamica aripilor de avion“ (1928, în limba franceză), E. Carafoli „Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane“ (1932, în limba franceză), „Aerodinamica1* (1951, trad. în limbile rusă şi germană), „Aerodinamica vitezelor mari“ (1957, tradusă în limbile rusă, chineză şi engleză). caragâna (Caragana arbo-rescens), arbust din familia leguminoaselor, înalt de 5—7 m, cu frunze compuse din 6—12 perechi de foliole. Inflorescenţele sînt formate din 2—3 flori mari, de culoare galbenă-aurie.. Se cultivă ca arbust ornamental sau în perdelele de protecţie,. Caragea, Boris (n. 1906), sculptor romîn, artist al poporului din R.P.R., membru corespondent al Academiei R.P.R. După 1944, mergînd cu hotă-rîre pe calea realismului socialist, C se orientează spre teme majore, pe care le întruchi- pează în opere monumentale, ca „Monumentul ostaşului sovietic eliberator“ din Iaşi (1947)» B. Caragea „Întîlnirea“ (1950), „Mama“ (1954), monumentul Iui V. L Lenin din Bucureşti (1960). Desfăşoară o activitate bogată pe tărîm obştesc. De două ori laureat al Premiului de stat. Caragea» Ioan, domn al Ţării Romîneşti (1812—1818), fost dragoman la Poarta otomană. A introdus o fiscalitate excesivă. La începutul domniei lui, în Bucureşti a bîntuit o mare epidemie de ciumă, cunoscută sub denumirea de „ciuma Iui Caragea“. în timpul domniei lui îşi începe activitatea culturală în Muntenia Gh. Lazăr. *—Legiuirea lui C, codul Ţării Romîneşti, conţinînd îndeosebi dispoziţii de drept civil, întocmit de Nestor Cra-iovescu, Atanasie Hristopol şi stolnicii C. şi L Bălăceanu, întărit şi publicat în limbile greacă (1818) şi romînă (1819) de domnitorul C. Codul repre- loan Caragea zintă o îmbinare a dreptului bizantin cu obiceiul pămîn-tului, cu elemente de drept domnesc mai nou şi cu de« CARAGEA 513 CARAG1ALE mente de drept burghez (codul Napoleon). Legiuire a orînduirii feudale în descompunere, codul a fost mereu adaptat, prin modificări şi prin interpretare lărgită, la relaţiile noi, capitaliste, pînă în 1865. caraghioz 1. Personaj popular în teatrul comic al păpuşarilor turci. 2» (în trecut) Măscărici la curţile domneşti din Ţara Romînească şi din Moldova. Caragiale, Costache (1815-1877), actor romîn, dramaturg şi profesor de artă dramatică. Elev al lui C. Aristia, el şi-a pus arta în slujba idealurilor progresiste, democratice ale revoluţiei din 1848. A animat C. Caragîale şi a organizat mişcarea tea-trală a vremii, la Iaşi, Botoşani, Craiova şi Bucureşti, fiind primul director al Teatrului mare (naţional) din Bucureşti, inaugurat în 1852. Romantic prin formaţie, s-a apropiat de realism în interpretarea comediilor originale. Autor al cîtorva comedii („O repetiţie moldovenească“, „O soare la mahala“ ş.a.) şi al lucrării „Teatrul naţional în Ţara Romînească“. Caragîale, Ion Luca (1852— 1912), scriitor clasic romîn, dramaturg, prozator şi publicist. Opera lui reflectă, de pe poziţiile realismului critic, frămîntările sociale ce caracterizau Romînia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; ea este o replică usturătoare dată politicii reacţionare a cercurilor guvernante burghezo-mo-şiereşti. Descendent dintr-o familie de actori, şi-a făcut debutul la revista umoristică „Ghimpele“ (1873), cu schiţe şi versuri. A scos apoi el însuşi revista umoristică „Claponul“ (1877) şi „Calendarul Clapo- nului“ (1877), importante pentru formarea talentului său de scriitor satiric. Ca şi Eminescu şi Slavici, silit de nevoile materiale, a fost redactor la ziarul conservator „Timpul“, pe care îl părăseşte în 1881, în urma unui conflict cu conducerea acestuia. împreună cu Slavici şi cu Coşbuc a scos revista „Vatra“ (1894). între 1893 şi 1894 şi apoi în 1901, sub influenţa mişcării muncitoreşti, de care s-a apropiat prin intermediul lui A. Bacalbaşa şi C. Dobrogeanu-Gherea, el a editat revista de satiră socială „Moftul romîn“. C• este cel mai de seamă autor de comedii de moravuri şi de caracter din literatura romînă („O noapte furtunoasă“, 1878; „Conu Leonida faţă cu reac-ţiunea“, 1879; „D-ale carnavalului“, 1885). Culmea creaţiei sale dramatice o constituie virulenta comedie satirică „O scrisoare pierdută“ (1884). în ea, C. demască politicianismul corupt al claselor exploatatoare, imoralitatea şi incultura exponenţilor lor politici, cîrdăşia partidelor politice, deopotrivă interesate în jefuirea şi înşelarea maselor de oameni simpli. A scris şi drama „Năpasta“ (1890), avînd drept cadru viaţa satului, zguduitoare prin destinul tragic al eroilor ei, victime ale contradicţiilor sociale de la sfîrşitul sec. al XIX-lea. A publicat numeroase volume de proză, cuprinzînd nuvele, schiţe, povestiri sau articole: „Păcat. O făclie de paşti. Om cu noroc“ (1892), „Schiţe uşoare“ (1896), „Notiţe şi fragmente literare“ (1897), „Momente“ (1901), „Schiţe nouă“ (1910). Postum au apărut „Abu-Hasan“ (1915) şi „Reminiscenţe“ (1915). Proza sa completează critica necruţă-toare făcută în opera dramatică demagogiei liberale şi abuzurilor făptuite de clasele privilegiate (schiţele „Boborul“, „Tempora“, „Arendaşul romîn“, „Telegrame“), falsului patriotism (schiţele „Răsplata jertfei patriotice“, „Romînii verzi“), filistinismului micului burghez lăudăros şi palavragiu („Momente“), aroganţei şi cosmopolitismului pretinsei „societăţi înalte“ (schiţa „High Life“, pamfletele „Rromînul“ şi „Rro- mînca“). în schiţele„Un pedagog de şcoală nouă“, „D4 Goe“, „Vizită“, „Lanţul slăbiciunilor“, el critică şcoala şi educaţia burgheză. C. este unul dintre cei mai de seamă creatori de tipuri din literatura romînă. Prin personajele create, I. L. Caragîale C. satirizează cu o mare forţă de tipizare tendinţele şi moravurile societăţii din vremea sa: Zaharia Trahanache, întruchiparea marelui proprietar, incult şi prost, dar bogat şi influent; Nae Caţavencu, politician veros, carierist lipsit de scrupule; Zoe Trahanache, femeie imorală şi ambiţioasă, răsfăţată, egoistă şi intrigantă; Agamiţă Dandanache, politician cu pretenţii, decrepit şi capabil de orice ticăloşie; Cetăţeanul turmentat, reprezentant fără nume al masei anonime a alegătorilor din rîndurile micilor proprietari, dezorientat de demagogia partidelor bur-ghezo-moşiereşti, Ghiţă Pris-* tanda, slujbaş servil, mărginit, unealtă oarbă în mîinile autorităţilor despotice; Jupîn Du-mitrache, negustor şi căpitan în garda civică, exponent tipic al mentalităţii burgheze; Rică Venturiano, poet, student în drept şi ziarist, incult, arivist şi fanfaron; Conu Leonida, pensionar senil, ignorant şi fricos, comentator palavragiu al evenimentelor politice la ordinea zilei, ş.a. Creaţia lui C. se distinge prin caracterul ei popular, prin fineţea, precizia şi profunzimea observaţiei şi analizei psihologice. Folosind bogatele resurse ale comicului de situaţie şi de limbaj, C. dezvăluie cu măiestrie contradicţia dintre ceea ce exploatatorii voiau să pară şi ceea ce erau de fapt. Provocînd în mod firesc CARAGIALE 514 CARAVAGGIO rîsul irezistibil, umorul lui C. are adesea o nuanţă amară, dureroasă, care izvorăşte din tragica semnificaţie a viciilor social-politice ale timpului, din dezvăluirea aspectelor groteşti ale înjosirii şi înşelării la care oamenii cinstiţi erau expuşi de regimul claselor dominante. Piesele sale de teatru se remarcă prin vioiciunea intrigii, prin perfecţiunea compoziţiei şi prin caracterul lor scenic. Model de artă literară, opera sa se caracterizează prin înalta conştiinţă artistică a scriitorului, prin concizia şi şlefuirea migăloasă a expresiei. C. a ridicat comedia şi schiţa umoristică romînească la valoarea marilor opere satirice ale literaturii mondiale. Stabilit la Berlin în 1904, fără a pierde legăturile cu ţara, C. a făcut de acolo rechizitoriul monstruoasei coaliţii burghezo-moşiereşti în pamfletul „1907. Din primăvară pînă-n toamnă“, publicat mai întîi în ziarul vienez „Die Zeit“, apoi, cu unele completări, în limba romînă. în acest pamflet, analiza politică, deşi limitată ca perspectivă, se îmbină cu forţa demascatoare a satirei sociale, ambele izvorîte dintr-un profund sentiment patriotic. Nedreptăţit de regimul burghezo-moşieresc, C. a fost ales membru post-mortem al Academiei R.P.R. El se bucură azi de o largă preţuire nu numai în ţara noastră, ci şi peste hotare, principalele lui scrieri fiind traduse în peste 25 de limbi, iar comediile sale jucate pe scenele teatrelor din numeroase ţări. Prin recomandarea Consiliului Mondial al Păcii, C• a fost comemorat în lumea întreagă, în 1962, cu ocazia semicentenarului morţii sale. Caragiale, Iorgu (1828— 1894), actor romîn, fratele lui Costache C. A jucat o vreme în trupa acestuia, apoi şi-a format el însuşi o trupă, desfă-şurînd o lungă activitate de artist comic. Caragiale, Matei Ion (1885-1936), fiul lui I. L. Caragiale, poet şi prozator, autorul volumelor „Remember“ (nuvelă, 1924), „Craii de Curtea-veche“ (roman, 1929) şi „Pajere“ (poezii, 1936). Dotat cu însuşiri artistice în mînuirea limbii literare, C* a evocat cu nostalgie aspecte ale decăderii aristocraţiei feudale. Identificarea sentimentală cu lumea anacronică descrisă deformează însă realismul operei lui C# Caraiman, culme muntoasă situată în munţii Bucegi, Altitudinea maximă : 2 432 m. Domină Valea Prahovei printr-un mare abrupt. Este alcătuit din conglomerate calcaroase. Prin pitorescul său, C. atrage mulţi turişti. Caransebeş, oraş raional în nord-estul reg. Banat, reşedinţă de raion. 17 080 loc. (1961). Nod feroviar şi centru economic. întreprinderi de industrie a lemnului.—Raionul C., cu 91 170 loc. (1961), are o economie agricolă (creşterea animalelor) şi două centre industriale : la Oţelu-Roşu (siderurgie) şi la Ruşchiţa (exploatare de marmură). carantină (fr. quarantaine „perioadă de 40 de zile“; MED.), complex de măsuri cu caracter preventiv, constînd în izolarea unui individ sau a unei colectivităţi care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie. Aceste măsuri, care se iau pe un timp egal cu perioada maximă de incubaţie a bolii respective, au în vedere atît oamenii cît şi animalele (pentru boli ca turbarea, febra aftoasă etc.). — (FITOPAT.) C. fitosanitară, complex de măsuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri pătrunderea unor boli ale plantelor, a unor dăunători ai plantelor sau a unor buruieni din alte ţări (c. /. externă) şi pentru a limita răspîndirea acestora pe diferite teritorii din cuprinsul ţării (c. /. internă)> Măsurile de c. /. se referă la organizarea controlului fitosanitar al seminţelor importate sau exportate, la interzicerea prin lege a circulaţiei seminţelor infectate etc. carapace, jumătatea superioară a ţestului la broasca ţestoasă. Este formată din plăci osoase şi din scuturi cornoase, de origine epidermică. La majoritatea speciilor cu c. concresc coastele şi o parte a coloanei vertebrale. Carasu, vale în centrul Do-brogii, orientată de la est spre vest între Cernavodă şi Constanţa, considerată drept una dintre vechile albii ale Dunării. Valea, în trecut mlăştinoasă, este supusă în prezent unor intense lucrări de desecare şi ameliorare. Caras, afluent pe stînga al Dunării. Curge în Banat (pe teritoriul R.P.R., 85 km, şi pe teritoriul R.P.F. Iugoslavia). Izvorăşte din regiunea muntoasă aflată în jurul Aninei. carat (METR.) 1. Unitate de măsură a greutăţii pietrelor preţioase, egală cu 0,2 g. 2, Indice pentru conţinutul relativ în aur al aliajelor acestuia, exprimat sub formă de părţi de aur la 24 de părţi de aliaj (ex. aurul de 18 c. conţine 18 părţi de aur din 24 de părţi de aliaj). Caratheodory, Constantin (1873 — 1950), matematician grec. A adus contribuţii în domeniul calculului variaţiilor, al ecuaţiilor cu derivate parţiale şi al teoriei funcţiilor reale. Caravaggio (pe numele adevărat Michclangelo Merisi da) (c. 1573—1610), pictor italian, reprezentant de frunte al realismului de la sfîrşitul sec. al XVI-Iea. A pictat tablouri cu subiecte religioase sau mitologice, tablouri de gen şi portrete. Reacţionînd împotriva manie-riştilor şi eclecticilor din timpul său, C. s-a inspirat din natură şi a introdus în compoziţii figuri de oameni simpli din cartierul popular Trastevere din Roma. A pictat într-o Caravaggio ehnică de clarobscur întemeiat pe contraste violente, în care planurile se detaşează precis, iar volumele sînt puternic reliefate. C. a influenţat pe mulţi dintre marii realişti spanioli, francezi, flamanzi şi olandezi ai sec. al CARAVANĂ 51.5 CARBONATARE XVII-Iea^ Op. pr.: „Moartea Fecioarei“, „Răstignirea sL Petru“, „Bachus adolescent“, „Jucătorii de cărţi“, „Ghicitoarea“ ş.a. caravană 1. Grup de animale care merg unul după altui, transportînd oameni sau mărfuri (ex. caravană de cămile). 2. Totalitatea vehiculelor (şi a călătorilor din ele) care urmează împreună acelaşi itinerar. C. se numeşte şi un grup de vehicule care străbate o ţară în scopuri culturale (c. artistică, cinematografică)9 sanitare (c. sanitară) etc. caravelă, navă rapidă cu pînze, folosită de italieni, spa- Caravelă nîoli şi portughezi în călătoriile lungi, mai ales în sec. XIV— XVI. Călătoriile lui Columb, Vasco da Gama etc. s-au făcut cu c. carbamăţi (chim.) v. ure-tani. carbid (CHIM.) v, carbură de calciu. carbinoli (CHIM.), denumire veche pentru alcooli, extinsă de la fosta denumire a alcoolului metilic, carbinol, şi folosită în special pentru alcoolii secundari şi terţiari. carboavă, veche monedă rusească de argint, valorînd o rublă. A circulat şi în ţările romîneşti. „Carbochim“, întreprindere industrială construită în anii puterii populare în oraşul Cluj, ale cărei prime capacităţi de producţie au fost puse în funcţiune în 1951. Produce electrozi grafitaţi pentru industria siderurgică, pietre de polizor, carbură de siliciu şi, începînd din 1961, electro-corindon. 33* carbodiamidă (CHIM.) v. uree, carbogen (FARM.), amestec de 5—7% bioxid de carbon în oxigen, folosit în inhalaţii pentru excitarea centrilor respiratori. Este larg utilizat pentru reanimarea înecaţilor, ^ a celor intoxicaţi cu anestezice generale, cu oxid de carbon, morfină etc. carbohidráza (BIOCHIM.), endma din clasa hidrolazslor, care catalizează reacţia de desfacere hidrolitică a legăturilor glicozidice din glucide, formînd compuşi mai simpli. C. se împart în oligaze (maltază, zaharază, lactază), care desfac oligozaharidele (maltoză, zaha-roză, lactoză), şi poliaze (ami-laze, celulaze, pectinaze), care catalizează hidroliza polizaha-ridelor (amidonul, celuloza, pec-tina). carbólic, acid ~ v. fenol. carbolineum (CHIM.), denumire dată uleiurilor grele obţinute la distilarea gudroa-nelor (de la distilarea uscată a lemnului), precum şi produsului obţinut din uleiul de antracen rezultat din gudroa-nele de huilă din care s-a cristalizat şi s-a filtrat antra-cenuL Se foloseşte la impregnarea lemnului şi ca fungicid. carbolóy (METAL.), carbură de wolfram şi cobalt cu duritate foarte mare (c. 2 000 HB)# pe care o păstrează şi Ia cald. C. este folosit la armarea părţilor active ale uneltelor sau ale pieselor supuse la uzură mare. carbon (CHIM.), C. Element cu nr. at. 6; gr. at. 12,01;- Ss găseşte în natură fie în stare cristalină (sub formă de diamant şi de grafit), fie în stare amorfă (sub formă de cărbuni fosili); se mai găseşte îri carbonaţi, în bioxid de carbon şi în substanţe organice. Are valenţa 4. Formarea unui mare număr de compuşi se bazează pe proprietatea c. de a se lega atît cu el însuşi cît şi cu atomi ai altor elemente. Compuşii c. cu el însuşi şi cu alte cîteva elemente (hidrogen, oxigen, a-zot etc.) formează grupa substanţelor organice. Se combină cu multe metale, dînd car-b u r i. Carbonul intră m compoziţia a numeroase aliaje de mare importanţă tehnică. Ca diamant, e utilizat pentru unele dispozitive de tăiat materiale dure; ca grafit, e folosit în industria electrotehnică şi a bunurilor de larg consum etc* —C. asimetric, atom de carbon legat de patru radicali sau atomi diferiţi. Compuşii care conţin atomi da c.a. prezintă izo-marie optică (ex. alcoolul ami-lic, optic activ). carbonado (MINER.), varietate de diamant impur, cu aspect de zgură, de culoare neagră sau cenuşis. Se găseşte în sudul Africii, în Brazilia, în U.R.S.S. (Iakuţia) ş.a. şi este folosit ca abraziv şi la forajul rocilor dure. carbonari; membrii unor societăţi revoluţionare secrete, create în Italia, în primele decenii ale sec. al XIX-Iea, în scopul luptei pentru unificare, pentru independenţa ţării şi lichidarea regimurilor feudale-absolutiste din statele italiene. Numele de c. se explică prin faptul că membrii acestor societăţi se ascundeau, din motive conspirative, în păduri, ca muncitori cărbunari. Organizaţiile c. reuneau intelectuali burghezi, nobili liberali, ofiţeri, mic-burghezi şi ţărani. Această compoziţie socială pestriţă s-a reflectat în curente de idei deosebite. Ideile republicane şi anticléricale s-au împletit cu ideile monarhiste şi mistice-religioase. Acestea din urmă şi-au vădit influenţa chiar în organizarea mişcării c. pe loji (vente), în care se oficia un ritual masonic. Suferind o serie de eşecuri din pricina ruperii de mase şi a tacticii complotiste, asociaţiile c. s-au destrămat în deceniul al patrulea al sec. al XIX-Iea, iar mişcarea lor s-a contopit cu larga mişcare de eliberare naţională din acea perioadă. Organizaţii de c. au fost înfiinţate şi în Franţa (sub influenţa mişcării din Italia). Prin analogie, elementelor progresiste din ţările romîneşti din prima jumătate a sec. al XIX-Iea li s-a dat numele de cărvunari, carbonatâre (CHIM.), reacţie dintre bioxidul de carbon şi un hidroxid, cu formare de carbonat (ex. reacţia dintre bioxidul de carbon din atnio- CARBONAŢI 516 CARBON IL sferă şi hidroxidul de calciu dintr-un mortar de var, reacţie care constituie priza mortarului). carbonaţi (CHIM.), săruri ale acidului carbonic. C. metalelor alcaline sînt uşor solubili în apă, cei ai metalelor alcaline-pămîntoase şi ai metalelor grele sînt, în general, mai greu solubili în apă. Unii c* (de calciu, magneziu, fier, zinc, mangan etc.) se găsesc în natură. C. de calciu, de magneziu, de sodiu etc. au o largă întrebuinţare practică.—C. acizi, săruri care provin de la acidul carbonic, prin înlocuirea unui singur atom de hidrogen cu metale. Sin. bicarbonaţu—Carbonat de calciu, CaC03. Sarea de calciu a acidului carbonic. Se prezintă sub formă de pulbere sau de cristale albe, insolubile în apa lipsită de bioxid de carbon. Sub acţiunea bioxidului de carbon trece în carbonat acid de calciu solubil. Este foarte răspîndit în natură sub formă de calcar (piatră de var), cretă, marmură, calcit. Se foloseşte ca piatră de con-, strucţie, la obţinerea cimentului, a varului, a sticlei, ca fondant la furnalele înalte, la prepararea diverselor săruri de calciu, folosite ca îngrăşăminte (azotat de calciu, azotat de amoniu şi calciu etc.), la prepararea de chituri, în industria hîrtiei, în industria farmaceutică.— Carbonat acid de calciu, Ca(HCOş)2. Sarea de calciu a acidului carbonic, solubilă în apă. Se formează prin acţiunea bioxidului de carbon asupra carbonatului de calciu şi se găseşte în apele naturale. Apa de ploaie (care conţine bioxid de carbon), venind în contact cu rocile calcaroase, le erodează puternic, formînd c. a. de c. în urma acestui fenomen iau naştere formaţiuni carstice (peşteri, stalagmite, stalactite etc.).—Carbonat de potasiu, /C2CO3. Sarea de potasiu a acidului carbonic. Se prezintă sub formă de pulbere sau de cristale albe, solubile în apă. Soluţia sa în apă are reacţie alcalină, datorită hidrolizei. Prin tratare cu acizi degajează bioxid de carbon. C. de />. se găseşte în cenuşa rezultată la arderea lemnului, în deşeurile industriei zahărului şi în special in cenuşa de coji de floarea-soarelui, din care se extrage. Se poate obţine prin barbo-tarea bioxidului de carbon într-o soluţie de hidroxid de potasiu sau prin tratarea cu bioxid de carbon a unui amestec de clorură de potasiu şi carbonat de magneziu şi descompunerea sării duble care se formează. Se utilizează mai ales în industria sticlei, a ceramicii, la obţinerea unor săruri de potasiu, la fabricarea unor săpunuri. Sin. potasă. —Carbonat de sodiu, Na%CO$-Sarea de sodiu a acidului carbonic. Se prezintă sub formă de cristale sau de pulbere albă, ? solubilă în apă. Soluţia apoasă are reacţie alcalină, din cauza hidrolizei. Reacţionează cu acizii, cu degajare de bioxid de carbon. Se găseşte în apele unor lacuri (din U.R.S.S., R.A.U., S.U.A.). C. de s. se obţine industrial prin procedeul sodei amoniacale (procedeul Solvay, elaborat în 1861 — 1863), din clorură de sodiu, amoniac şi bioxid de carbon. Amoniacul şi bioxidul de carbon se recuperează în cursul operaţiilor, singurul deşeu al fabricaţiei fiind clorul, care se captează sub formă de clorură de calciu. C. de s. se foloseşte în industria chimică, la fabricarea sticlei, a săpunului, a detergenţilor, în industria celulozei, hîrtiei, cleiurilor, cer-nelurilor, în industria textilă, în tăbăcărie, la dedurizarea apei. în R.P.R. se fabrică la uzinele chimice de la Ocna-Mureş (reg. Cluj) şi Govora (reg. Argeş).—Carbonat acid de sodiu, NaHCOş. Pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust sălciu, obţinută prin trecerea unui curent de bioxid de carbon printr-o soluţie saturată de carbonat de sodiu sau ca produs secundar la fabricarea carbonatului de sodiu, prin procedeul sodei amoniacale (procedeul Solvay). Este solubil în apă şi insolubil în alcool. Prin încălzire se transformă în carbonat de sodiu, cu eliminare de bioxid de carbon, în soluţie apoasă, chiar la temperatura camerei, are loc eliminarea de bioxid de carbon. Este folosit ca alcalinizant al secreţiei gastrice în acidoze şi, sub formă de loţiuni detergente, în infecţii, arsuri etc. în R.P.R. se obţine ca subprodus la Uzinele chimice din Ocna-Mureş. Sin. bicarbonat de sodiu. carbonic, acid ~ (CHIM.), //2CO3. Acid slab care se obţine prin dizolvarea bioxidului de carbon în apă. Sărurile sale poartă numele de carbonaţi şi carbonaţi acizi. carbonifer (lat. carbo, -onis „cărbune“ şi ferre „a purta, a duce“,* STRAT.), a patra perioadă a erei paleozoice (numită astfel după imensele zăcăminte de cărbuni pe care le conţin stratele formate în a-ceastă perioadă). Flora c. este caracterizată prin abundenţa criptogamelor vasculare cu forme arborescente, la care se adaugă şi cîteva forme de gimnosperme. Fauna c. este reprezentată prin foraminifere, echinide vechi, brahiopode, la-melibranhiate, gasteropode, go-niatiţi etc. în c. apar insecte, batracieni (stegocefali), reptile, în centrul şi vestul Europei, c. inferior (d i n a n ţ i a n) se prezintă în facies marin, pe cînd c. mediu (w e s t f a 1 i a n) şi c. superior (stephanian) se dezvoltă în facies continental, cu bogate intercalaţii de cărbuni. în estul şi sudul Europei, c. este în cea mai mare parte în facies marin. în R.P.R., zăcămintele de cărbuni de la Secu, Lupac, Baia Nouă (reg. Banat) sînt localizate în formaţiunile c. superior în facies continental. carbonii (CHIM.) 1. Grupare atomică bivalentă (> C = 0) care se găseşte în moleculele aldehidelor şi cetonelor. 2• Car-bonili metalici, compuşi ai unor metale de tranziţie (Fe, Co, Ni, Ru, Os, Rh, Ir, Mn, Re, Crt Mo, W) cu oxidul de carbon. Se obţin în general prin acţiunea oxidului de carbon, la temperatură şi presiune ridicate, asupra metalului sau a unor compuşi ai acestuia. C m. sînt substanţe solide sau lichide, uşor volatile. Legătura dintre metal şi oxidul de carbon este covalent coor-dinativă (v. şi combinaţii complexe). Au aplicaţii în tehnică şi în cercetările de laborator. CARBON ITRURARE 517 CARBURI carbonitrurâre (METAL.), tratament termochimic al pieselor de oţel într~un mediu gazos cu o compoziţie care permite introducerea aproape simultană a carbonului şi azotului în suprafaţa pieselor. C. poate fi urmată sau nu de călire, carbonizare L (CHIM.) Procedeu de descompunere termică a cărbunelui în lipsa oxigenului din aer sau în prezenţa unei cantităţi insuficiente de aer. Prin c* se obţin oxid şi bioxid de carbon, azot, hidrogen, amoniac, hidrocarburi alifatice saturate, olefinice, aromatice (benzen, toluen, xi-len, naftalină, antracen) şi cocs (v. şi cocsificar e).—Carbonizarea lemnului, proces care se realizează prin încălzirea lemnelor în bocşe, retorte sau cuptoare speciale în afara contactului cu aerul sau în prezenţa unei cantităţi mici de aer. După utilajul folosit, carbonizarea lemnului se numeşte mangalizare, distilare pentru gudron de lemn sau distilare uscată a lemnului. La distilarea uscată a lemnului se obţin gaze, acidul pirolignos (din care se separă acidul acetic), o fracţiune alcoolică, al cărei component principal este alcoolul metilic, şi gudronul de lemn. Reziduul de la c. L este mangalul (cărbunele de lemn).. în ţara noastră, c. L se realizează la distileriile de lemn de la Margina şi Reşiţa (reg. Banat). V. şi chimizarea lemnul u i. 2. (IND. TEXT.) Carbonizarea linii, procedeu de înlăturare a celulozei din aderenţele vegetale (scaieţi, pleavă etc.) ale lînii fine şi semifine, constînd în tratarea cu soluţie diluată (3,7%) de acid sulfuric sau cu alte substanţe (pentru hidroliza celulozei), în uscarea, cardarea, neutralizarea şi uscarea din nou a lînii sau a ţesăturilor de lînă. carborundum (CHIM.) v-carbură de siliciu. carboxil (chim.), —COOH. Grupare funcţională monova-lentă, caracteristică acizilor organici (ex. acidul acetic, CHz-COOH). ' carboxilâză (B10CHIM.), en-zimă care catalizează reacţia de desfacere a bioxidului de carbon din gruparea carboxil a acizilor ot cetonici: acidul piruvic, oxalil-acetic, alfaceto-glutaric. C* acţionează asupra aminoacizilor, formînd amine, în procesul de fermentaţie alcoolică, catalizează decarbo-xilarea acidului piruvic, formînd aldehida acetică. carboximetilceluloză (CHIM.), derivat al celulozei, obţinut din a 1 c a 1 i c e 1 u- 1 o z ă şi acid monocloracetic. Dă soluţii coloidale cu apa şi poate forma g e 1 u r i; Se foloseşte ca adaos la agenţii de spălare, ca apret pentru ţesături şi ca adeziv. In R.P.R. se fabrică la Lupeni (reg. Hunedoara). carburant, combustibil, în general lichid, folosit la motoarele cu ardere internă. C. întrebuinţaţi în mod curent sînt benzinele (pentru motoarele de automobil şi avion), petrolul lampant (pentru motoarele cu reacţie) şi motorinele (pentru motoarele diesel). V. şi combustibili. carburâre (METAL.) L îmbogăţirea cu carbon a băii metalice, pentru a dirija fierberea la elaborarea oţelului sau pentru a corecta compoziţia acestuia. V. şi ca 1-m a r e. 2* Procesul de introducere prin difuziune a carbonului în straturile de la suprafaţa pieselor din oţel moale, prin încălzirea şi menţinerea acestora în contact cu un material carburant (solid, lichid sau gazos) la o temperatură situată deasupra punctului de transformare. C. este de fapt o cementare cu carbon şi este urmată, în general, de călire (pentru obţinerea durităţii maxime în stratul car-burat). carburator (MAS.), aparat al unui motor cu ardere internă Carburator cu aprindere electrică, în care se formează amestecul carbu- rant (combustibil şi aer), în proporţia dorită, prin difuziunea combustibilului lichid pulverizat şi în parte vaporizat într-un curent de aer. Din c. amestecul carburant este introdus, forţat sau prin aspiraţie, în cilindrul motorului. carburaţie (MAŞ.), proces de amestecare, în carburator, a unui combustibil lichid cu aerul. carburi (CHIM., METAL.), compuşi binari ai carbonului cu celelalte elemente, de obicei cu metale (fier, molibden, wolf-fram etc.), bor sau ^ siliciu. După proprietăţile fizico-chi-mice, c. metalice pot fi: c. inierstiţiale, care, în general, sînt rezistente la agenţii chimici, la încălzire, au duritate mare, luciu metalic şi conduc curentul electric, şi c. ionice, care se prezintă sub formă de cristale incolore, rău conducătoare de electricitate şi care, cu apa sau cu acidul clorhidric, se descompun, producînd hidrocarburi. Cele mai importante din punct, de vedere tehnic sînt: c. de bor, c. de siliciu, c. de calciu, c. de fier (acestea intrînd în compoziţia fontei şi a oţelurilor).—Carbură de borf jB4C. Pulbere sau cristale negre, de duritatea diamantului, rezistente la agenţi chimici. Se obţine prin încălzirea în cuptoare a unui amestec de bor sau anhidridă borică (B2Oz) cu cărbune. Se foloseşte ca material abraziv, pentru fabricarea pietrelor de polizor, pentru tăiat materiale dure etc.—Car-bură de calciu, CaC2* Combinaţie a carbonului cu calciul. în stare pură este un produs cristalin, incolor, fără miros. Produsul tehnic este de culoare cenuşie şi conţine 80 CaCy, se obţine prin încălzirea în cuptoare electrice, la peste 2 000°C, a unui amestec de oxid de calciu (var) şi mangal sau cocs. C. de c. reacţionează energic cu apa, dînd hidroxid de calciu şi acetilenă, de obicei impurificată cu hidrogen fos-forat (PHZ), şi hidrogen sulfurat (SH2). Serveşte la prepararea cianamidei de calciu (prin încălzire sub un curent de azot) şi a acetilenei. în R.P.R. se fabrică la Combinatul chimic „KarI Marx“ din Tîrnăveni CARCALECHI 518 CARDENAS (reg. Mureş-Autonomă Maghiară). Sin. carbid.—Carbură de siliciu, SiC. Combinaţie a carbonului cu siliciul, care, în stare pură, se prezintă sub formă de cristale incolore; produsul tehnic este colorat din cauza impurităţilor. Avînd duritatea foarte mare, se foloseşte ca abraziv pentru fabricarea pietrelor de polizor, pentru tăiat piatra, marmura etc. Se obţine prin calcinarea unui amestec de bioxid de siliciu (nisip cuarţos) cu cocs în cuptoare electrice la 2 000°C. Fiind stabilă la temperaturi înalte şi avînd conductivitate termică şi electrică bună, este folosită ca material refractar, în special la construirea elementelor de încălzire ale cuptoarelor pentru temperaturi înalte etc. în R.P.R. se fabrică la uzinele „Carbochim“ din Cluj. Sin. carborundum. Carcalechi, Zaharia (c. 1784—1856), publicist şi tipograf romîn, unul dintre precursorii presei în limba romînă. în 1821 a editat, la Buda, periodicul în limba romînă „Biblioteca romîneas-c ă“, iar mai tîrziu, la Bucureşti, ziarul „Cantor de avis şi comers“ (1837—1857), denumit din 1843 „Vestitorul romînesc“, şi mai multe almanahuri pentru răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice în popor. carcasă 1. (TEHN.) Cutie sau înveliş, de obicei de metal, Carcase (2) elastice plane a — carcasă cu bare de legătură drepte; b — carcasă cu bare de legătură în zigzag; 1 — bare longitudinale de rezistenţă; 2 — bare de legătură drepte; 3 bară de legătură în zigzag care îmbracă organele compo* neiite ale unui aparat, ale unui mecanism sau ale unei maşini, pentru protecţia, susţinerea şi consolidarea acestora. 2. (CONSTR.) Carcasă de armare, armătura unei piese de beton armat, alcătuită din vergele sau din bare de oţel sudate sau legate între ele pentru a realiza o armătură nedeformabilă în timpul betonării, avînd, în acelaşi timp, o bună aderenţă faţă de beton. Se foloseşte pentru armarea grinzilor, stîl-pilor, arcelor etc. Pentru armarea plăcilor se folosesc în mod curent plase de armare. carceră, încăpere de dimensiuni mici, unde nu se putea sta decît în picioare; era folosită ca mijloc de reprimare a deţinuţilor politici care se ridicau împotriva regimului terorist din închisorile burghezo-moşiereşti. în vechea armată, în carcere erau închişi disciplinar militarii de grade inferioare. în anii dictaturii mili-tare-fasciste au fost înfiinţate c. şi în fabrici şi uzine. carcinom (gr. karkinoma, de la karhnos »»cancer“; MED.), tumoare malignă constituită din celule epiteliale (ex. c. al mamelei). Sin. epiteliom. Cardano, Ge-rolamo (Geroni- mo)( 1501-1576), matematician, medic şi filozof italian din epoca Renaşterii. A contribuit la dezvoltarea algebrei, e-laborînd procedeul de rezolvare a ecuaţiilor algebrice de gradul al III-lea, care-i poartă numele. A aprofundat probleme de mecanică, de teoria pîrghiilor etc. Tot de numele lui sînt legate articulaţia şi suspensia cardanică. Sub influenţa lui Nicolaus C u s a n u s a elaborat o filozofie a naturii cu trăsături panteiste şi hilozoiste. Op. pr.: „Artis magnae sive de regulis Algebrae liber unus“ („Marea artă sau despre regulile algebrei“, 1545); „De subtilitate rerum“ („Despre subtilitatea lucrurilor44, 1551). cardâre (IND, TEXT.), operaţia de destrămare a unui material textil (bumbac, lînă, in etc.) pînă la individualizarea fibrelor, de separare a impurităţilor şi a fibrelor scurte şi de orientare şi paralelizare a fibrelor ondulate, Cardarea se efectuează prin trecerea materialului fibros între suprafeţele cu ace ale maşinii numite c ardă, Cardaş, Agricola (1883—^ 1955), zootehnician romîn. A fost profesor la Institutul agronomic din Iaşi şi unul dintre fondatorii acestui institut. A preconizat şi a susţinut necesitatea ameliorării rasei locale de vaci sură de stepă. Op. pr.: „Asupra lui Bison priscus din Romînia“ (1916), „Cunoştinţe de zootehnie generală“ (1931), „Cunoaşterea şi creşterea taurinelor“ (1948). cârdă (IND. TEXT.), maşină folosită în filaturi pentru cardarea materialelor fibroase. Este constituită dintr-o tobă cu diametru mare şi dintr-un număr de cilindri cu diametrul mic (sau din capace cu lineale înguste), toate prevăzute cu garnituri de ace. V. şi da rac. Cárdenas, Lázaro (n. 1895), om politic democrat mexican, Aluat parte la revoluţia bur-ghezo-democratică din Mexic (1910—1917). Ca preşedinte al Mexicului (1934—1940), a iniţiat efectuarea unei reforme agrare, a naţionalizat unele căi ferate, precum şi proprietăţi ale companiei de petrol care aparţineau capitalului american şi celui anglo^olandez. A sprijinit lupta eroică a poporului spaniol în timpul războiului naţional-revoluţionar din 1936— 1939. Participant activ la mişcarea Cardă 1 — cilindru desfăşurător; 2 — cilindru de alimentare; 3 — tobă cu garnitură de ace; 4 — capac cu lineale cu ace; 5 cilindru perietor; 6 —dispozitiv de debitare în cană; 7 — cană; 8 — bandă de fibre; 9 — deşeuri CARDIA 519 CARELAJ mondială pentru pace. In aprilie 1961 a plecat în Cuba pentru a participa la apărarea ei împotriva intervenţiei armate organizate de S.U.A. Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1955). cârdia (gr. £ar — volumul gazului (vaporilor); 1-2 — izotermă la temperatură Ti 2-3 adiabată sub care se schimbă căldura Qi 3-4 — izotermă ia temperaţura Ta '4-1 — adiabată sub care se schimbă căldura Q* alegerea substanţei şi de construcţia motorului, neputînd fi depăşit de nici un alt ciclu între aceleaşi limite de temperatură. Are o mare însemnătate teoretică, servind la determinarea valorii maxime a randamentului maşinilor termice. Carol, numele unor regi ai Franţei, dintre care mai cunoscuţi au fost : C. al V~lea (1364—1380); în timpul regenţei sale (1356—1364) a în-frînt răscoala orăşenilor din Paris condusă de Etienne M a r-cel (1356-1358) şi jac-quer ia (1358); ajutat de Du Guesclin, a recucerit de la englezi aproape toate ţinuturile franceze ocupate de aceştia; C. al Vl-lca (1380— 1422), Jn timpul căruia englezii au înfrînt pe francezi la Azincourt (1415) si au ocupat nordul tării; C. al VH-lza (1422-1461), care a organizat armata permanentă şi finanţele regale şi a terminat victorios, cu ajutorul maselor populare conduse de Ioana d’Arc, războiul de 100 de ani, alungind pe englezi din Franţa; C. al IX-lea (1560—1574), care a domnit sub influenţa mamei sale, C a-terina de Medici; în timpul domniei lui au început războaiele religioase în Franţa (1562—1598) şi a avut loc măcelul hughenoţilor din noaptea sfîntului Bar-t o 1 o m e u (1572); C. al XAea (1824—1830), exponent al reac-ţiunii feudale din timpul Restauraţiei; a încercat să reintroducă absolutismul, atrăgîn-du-şi astfel ura maselor populare şi ostilitatea burgheziei. A fost alungat de pe tron de revoluţia din 1830. Carol I, rege al Angliei (1625 — 1649) din dinastia Stuart. A domnit în mod absolutist, atrăgîndu-şi ostilitatea maselor populare, a burgheziei, a noii nobilimi şi a parlamentului, care au dezlănţuit r e-voluţia burgheză din Anglia din 1642—1649. în timpul revoluţiei, armata parlamentului, condusă de Oliver Cromwell, a înfrînt armata regală la Naseby (1645). După prinderea, judecarea şi executarea regelui (1649), s-a instaurat republica (1649 --1660). Caroi I de Hohenzollern, domnitor (1866—1881) şi apoi rege (1881 —1914) al Romîniei, adus pe tron de către monstruoasa coaliţie, în scopul consolidării regimului reacţionar burghezo-moşieresc, în urma detronării lui Alexandru Ioan Cuza. El a devenit cel mai mare moşier al ţării, fiind înzestrat (1884) de către parlamentul burghezo-moşieresc cu „domeniile coroanei“, care numărau 12 moşii în suprafaţă de peste 100 000 ha. în înţelegere cu burghezia şi moşie-rimea, C. I a înlesnit pătrunderea capitalului străin în Ro-mîma, în special a celui german, menţinînd ţara într-o stare de semicolonie şi parti-cipînd activ la jefuirea ei. în timpul domniei lui, caracterizată prin înăsprirea exploatării şi accentuarea asupririi maselor muncitoreşti, au avut loc numeroase manifestări antimonarhice şi au fost înăbuşite în sînge răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907. Sub presiunea maselor muncitoare şi a burgheziei industriale, interesată în crearea unei pieţe sigure, largi şi avantajoase, a fost nevoit să accepte participarea Romîniei la războiul dintre Rusia şi Turcia (războiul pentru independenţă din 1877—1878). Pe plan extern, a legat ţara de Tripla Alianţă prin-tr-un tratat secret (1883). A dus o politică externă expansionistă împotriva Bulgariei, cotropind Cadrilaterul în urma celui de-al doilea război balcanic (1913), şi a intentionat să împingă Romînia în primul război mondial imperialist alături de Puterile Centrale. Carol al IMea de Hohenzollern, rege al Romîniei (1930—1940). A fost adus pe tron în iunie 1930 de către oligarhia financiară din Romînia, legată de capitalul englez, căruia i-a aservit politica internă şi externă a statului. A dus o politică de rezolvare a crizei economice din 1929— 1933 prin aruncarea greutăţilor ei pe spinarea maselor muncitoare, a lichidat libertăţile democratice, a înăsprit prigoana împotriva forţelor progresiste, în primul rînd împotriva P.C.R., şi a favorizat CAROL AL fV-LEA 524 CAROL QUINTUL dezvoltarea grupărilor fasciste. Cu ajutorul corupţiei, fraudelor şi abuzurilor scandaloase a devenit posesor al unei averi uriaşe. în vederea accelerării pregătirii războiului antiso-vietic, a dus o politică de fascizare a ţării şi de apropiere de Germania hitleristă. Această politică s-a accentuat după 1936, cînd, cu acordul imperialiştilor englezi, francezi şi americani, a demis din postul de ministru de externe pe N. Titulescu, adept al unei politici de apropiere de U.R.S.S., şi a început să sprijine efectiv politica agresivă a Germaniei hitleristeşi Italiei fasciste. în februarie 1938 a instaurat dictatura regală. Înlăturînd constituţia din 1923, suspendînd activitatea partidelor politice şi creînd organizaţia de tip fascist Frontul renaşterii naţionale. După acordul de la München (1938), a subordonat tot mai mult interesele ţării Germaniei hitle-riste, semnînd cu aceasta înrobitorul tratat economic de 10 ani din 1939, dar şi-a menţinut legăturile cu imperialiştii englezi, francezi şi americani. De domnia lui este legat odiosul dictat de la Viena, prin care nordul Transilvaniei a fost predat Ungariei horthiste. După semnarea dictatului de la Viena, cunoscute fiind legăturile lui C. al II~lea cu imperialiştii englezi, francezi şi americani şi dat fiind faptul că dictatura regală se compromisese definitiv în faţa poporului, vîrfurile claselor exploatatoare, partizane ale trecerii depline în tabăra Germaniei hitle-riste şi care urmăreau intrarea efectivă a Romîniei în războiul antisovietic, au întreprins înlocuirea dictaturii instituite de el cu dictatura militară fascistă. Carol al IV^lea, împărat al Sfîntului imperiu roman de naţiune germană (1346—1378) şi rege al Cehiei sub numele de Carol I (1346—1378). Ca împărat al Imperiului romano-german, a fost silit de principii teritoriali să dea Bala de aur (1356), prin care recunoştea independenţa politică a marilor feudali laici şi bisericeşti, con-sacrînd astfel anarhia feudală şi slăbirea puterii centrale din Germania, Aceasta stabilea principiul alegerii împăratului de către şapte electori, consfinţind independenţa puterii faţă de papă. Ca rege al Cehiei, a sprijinit dezvoltarea economică a ţării şi a înfiinţat Universitatea din Praga (1348), dar a accentuat subordonarea Cehiei intereselor imperiului, feudalilor germani şi papalităţii. Carol al XILJea, rege al Suediei (1697—1718), iscusit conducător militar. A dus o politică aventuristă, agresivă faţă de ţările din centrul şi estul Europei, purtînd războaie împotriva Rusiei, Poloniei şi Danemarcii. în 1709 a fost înfrînt de Petru I la P o 1-tava şi a fugit în Turcia. Reîntors în Suedia (1715), a început o campanie de cucerire a Norvegiei, în timpul căreia a fost ucis. Carol cei Mare, rege al francilor (768—800), împărat roman (800—814), cel mai însemnat reprezentant al dinastiei carolingiene. A mărit statul franc prin războaie purtate împotriva saxonilor (772— 804), longobarzilor (773-774), arabilor, avarilor, slavilor etc, Stăpînind Italia, şi-a exercitat autoritatea şi asupra papii. C. cel M. a organizat apărarea imperiului, înfiinţînd mărci de graniţă şi o administraţie centrală şi provincială. A înfăptuit reforma justiţiei, a armatei şi a sprijinit biserica. Protector al ştiinţei, al culturii (prin crearea Şcolii palatine şi atragerea a numeroşi învăţaţi străini) şi al artei (prin sprijinirea construirii de palate şi de catedrale). Măsurile sale politice-administrative au contribuit la dezvoltarea relaţiilor feudale în Europa apuseană. Statul format prin cuceriri s-a destrămat după moartea sa, pe la mijlocul sec. al IX-lea. Expediţia sa împotriva maurilor din Spania (778) a constituit subiectul epopeii „Chanson de Ro 1 a n d‘\ Carolina de Nord, stat în estul S.U.A. Suprafaţa: 136 524 km2. Populaţia : 4 530 000 loc. (1959), formată în mare parte din negri. Centrul administrativ : RcdeigL Ocupă primul loc din S.U.A. în cultura tutunului; se mai cultivă po- rumb, bumbac etc. Este dez* voltată industria pentru rafinarea aluminiului. Carolina de Sud, stat în sud-estul S.U.A. Suprafaţa“ 80 432km2. Populaţia: 2417000 loc. (î 959), dintre care circa 40% negri. Centrul administrativ: Columbia. Industrie textilă (bumbac) şi de prelucrare a lemnului. în ultimul timp se dezvoltă industria atomică, a hîrtiei şi industria chimică» Agricultură extensivă, specializată în cultivarea bumbacului, porumbului, tutunului. în agricultură se menţin relaţii feudale. Caroline, Insulele arhipelag situat în vestul Oceanului Pacific, la nord de Noua Guinee. Se află sub tutela S.U.A. Suprafaţa: 1 320 km2. Populaţia: 48 500 loc. (1958). formată din micronezieni. Culturi agricole tropicale şi exploatări de fosfaţi, de minereu de fier şi de mangan. Carolingieni, dinastie de regi şi de împăraţi ai francilor, care îşi trage numele de la Carol cel Mare. A fost întemeiată de Pepin cel Scurt. C, care au domnit cu unele întreruperi între anii 751 şi 987, au întărit organizarea feudală în teritoriile pe care le-au stăpînit (Franţa, nordul Italiei, Germania ş.a.). Carol Martel, majordom al regatului franc şi conducătorul de fapt al statului (715— 741) în timpul Merovin-g i e n i 1 o r. A secularizat averile mănăstireşti, transformîn-du-le în beneficii şi întărind astfel puterea militară a regatului franc, A înfrînt pe arabi Ia Poitiers (732), oprind înaintarea lor în Europa apuseană. Carol Quintul, rege al Spaniei (1516—1555) şi împărat al Sfîntului imperiu roman de naţiune germană (1519—1555) din dinastia Habsburgilor. Pentru a-şi atinge ţelul său politic expansionist, crearea unei monarhii catolice mondiale, a luptat împotriva Reformei şi a purtat mai multe războaie cu Franţa (pentru teritoriile din Italia) şi cu Turcia, în timpul domniei lui a avut loc războiul ţărănesc german, după înfrîngerea CAROL TEMERARUL 525 CARP AŢI căruia s-a intensificat reacţiunea feudală. A avut conflicte armate cu principii protestanţi din Germania, cu care însă a ajuns la un compromis prin pacea religioasă de la A u g s-burg (1555). Imperiul s-a mărit în timpul domniei lui, prin cucerirea iMexicului şi Perului de către conchistadorii spanioli. Abdicînd în 1555, a împărţit imperiul între fratele său Ferdinand I şi fiul său Filip al II-lea, Carol Temerarul, ultimul duce al Burgundiei (1467— 1477). A stăpînit Burgundia şi Ţările de Jos. Vasal al regelui Franţei, Ludovic al XI-leat a luptat împotriva politicii de centralizare a statului. Politica de cuceriri a lui C. T. a întîm-pinat rezistenţa elveţienilor (1476) şi a lorenilor, care l-au înfrînt la Nancy (1477), unde a căzut în luptă. Burgundia a fost anexată de Franţa, iar celelalte posesiuni au revenit casei de Habsburg. Caron, personaj mitologic care, după credinţa vechilor greci, trecea sufletele morţilor peste apa S t i x u 1 u i. caroserie, partea superioară a unui vehicul, în general terestru, amenajată pentru transportul persoanelor, al sarci^ nilor utile (animale, bunuri) sau pentru instalarea diferitelor utilaje (ex, motocompre-soare sau grupuri electrogene transportabile). carotaj, operaţie efectuată pentru determinarea naturii şi constituţiei terenurilor scoarţei terestre (ex. a straturilor străbătute de un foraj), prin scoaterea de probe (carote) sau prin măsurarea proprietăţilor fizice ale rocilor străbătute»—C. mecanic, carotaj con-stînd în extragerea de carote din rocile străbătute de gaura de sondă. V. şi c a r o t i e r ă. —C. electric, carotaj care completează informaţiile obţinute pe baza c. mecanic asupra rocilor, prin înregistrarea continuă pe o diagramă, în funcţie de adîncime, a unor proprietăţi electrice (rezistivitatea electrică a rocilor şi potenţialul spontan sau natural) ale rocilor străbătute.—C radioactiv, carotaj constînd în obţinerea de informaţii asupra rocilor prin interceptarea fenomenelor de radioactivitate naturală sau provocată, existente sau create în găurile de sondă. carotă L (expl. petr., mine) Probă cilindrică extrasă dintr-o rocă, pentru cercetarea caracteristicilor terenului. 2. (DRUM.) Corp de probă cilindric extras din îmbrăcăminţile rutiere, în vederea verificării rezistenţelor mecanice ale acestora. caroteni (BIOCHIM,), substanţe naturale colorate, cu structură de hidrocarbură nesaturată, avînd Ia capătul lanţului de atomi de carbon o grupare hidroaromatică. Se cunosc c* a, (î şi y. Foarte răs-pîndiţi în regnul animal şi în cel vegetal, c. sînt sintetizaţi numai în plante. Se găsesc în morcovi, gălbenuş de ou, grăsime. Introduşi cu alimentaţia în organismul animal sub formă de pro vitamine A., pot fi transformaţi în vitamina A. Se prepară industrial prin extracţie din surse naturale şi prin sinteză. C. sînt folosiţi ca medicament şi coloranţi alimentari. carotidă (ANAT.), arteră importantă care transportă sîn-gele de la inimă la gît şi ia cap. carotieră, utilaj de foraj cu care se taie şi se scot la suprafaţă carote din gaura de sondă. Se deosebesc: c* pentru forajul rotativ (normale şi speciale) şi c. pentru forajul percutant. V. şi ciupitor. carp (ANAT.), grup de opt oase mici, care constituie scheletul încheieturii mîinii. Oasele carpului sînt aşezate pe două rînduri: unul superior, altul inferior. Cele superioare se articulează cu oasele antebraţului (cubitus şi radius), iar cele inferioare cu oasele meta-carpului, Carp, Petre (1837-1918), om politic romîn conservator, exponent principal al moşie-rimii, conducător al celor mai reacţionare forţe politice din Romînia de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. A fost unul dintre principalii promotori ai politicii de înfeudare a ţării de către capitalul german. Pentru înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din 1907 a lansat sîngeroasa formulă : „ în-tu represiune şi apoi vom aviza“* A fost adept al participării Romîniei la primul război mondial imperialist alături de Puterile Centrale şi a împărtăşit ideea formării unui stat federal romîn în cadrul „Austriei Mari“. Membru de frunte al societăţii „Junimea“. Carpaccio, Vittore(c. 1455— 1525), pictor veneţian din epoca Renaşterii; a lucrat în special pictură decorativă şi mai puţin pictură de şevalet. Pictor de scene narative, C. a introdus de multe ori în compoziţiile sale (ex. în ciclul „Viaţa si* Ursula“, 1490— 1498) aspecte ale vieţii de toate zilele, colţuri de natură, interioare de epocă, scene de moravuri, costume ale timpului. în arta sa, plină de graţie, este evidentă preocuparea pentru culoare şi lumină. în Muzeul de artă al R.P.R. se află tablourile „Vulcan făurind aripi lui Amor“ şi „Peisaj veneţian cu figuri“, atribuite lui C* Carpaţi, lanţ muntos, apar-ţinînd ca formaţie marelui sistem muntos alpino-hima-laian. C. sînt cuprinşi între bazinul Vienei şi defileul Dunării, prezentîndu-se sub forma unui mare arc. Lungimea: circa 1 500 km; înălţimea maximă : 2 663 m în munţii Tatra (R. S. Cehoslovacă) şi 2 543 m (Moldoveanul) în Munţii Făgăraşului (R. P. Romînă)» Spre deosebire de Alpi, C* au mari depresiuni intramontane, iar culmile lor se prezintă sub forma unor suprafeţe întinse, acoperite cu pajişti. C, le aparţine şi cel mai mare lanţ vulcanic din Europa (cu masivele Vihorlat în R. 3. Cehoslovacă, Oaş, Gutîi, Călimani şi Harghita în R. P. Romînă). Alături de rocile cristaline şi eruptive, o mare extensiune au rocile sedimentare, care dau un relief cu pante domoale* Clima C. este continentală, precipitaţiile cresc în raport cu altitudinea, iar vegetaţia este dispusă în etaje (pajişti alpine sus, păduri de conifere şi făget pe pante şi pe înălţimile mai mici). C* constituie un puternic castel de apă, din care izvorăsc: Vistula» Nistrul, Tisa, Prutul, Şiretul, Mureşul, Oltul ş.a. Ei se împart în două sectoare prin- CARPAŢI 526 CARPAŢI cipale: C. nord-vestici (pe teritoriile R. S. Cehoslovace, R. P. Polone, R. P. Ungare Si U.R.S.S.) şi C* sud-estici pe teritoriile U.R.S.S. şi R.P.R.). — Carpaţii Romîneşti, munţi situaţi în R.P.R., între frontiera cu U.R.S.S., la nord, şi defileul Dunării, la sud-vest. Ei s-au format ca lanţ muntos în cadrul ciclului oro-genic alpin, în cursul erei mezozoice şi neozo- i ce. Se împart în trei sectoare principale: C. Orientali, C. Meridionali şi C. Occidentali. C. Orientali se întind, ca unitate morfologică, de la hotarul nordic al ţării pînă la Valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă la Valea Dîmboviţei. Din punct de vedere geologic, în C. Orientali se disting zonele: cristalină-mezozoică, a flişului şi vulcanică. Zona cristalină-mezozoică din partea centrală a C, Orientali a fost ¡acoperită de apele mărilor aproape în tot cursul erei mezozoice, în care timp s-au acumulat depozite calca-roase şi detritice. Ea a fost cutată şi transformată în lanţ muntos la sfîrşitul perioadei c r e t a c i c e. în zona flişului, situată la est de zona precedentă, s-au acumulat depozite predominant detritice în cursul cretacicului şi p a 1 e o g e n u- l ui. Ea a fost cutată şi alăturată lanţului muntos la începutul perioadei neogene. Porţiunea situată la est de zona flişului a fost acoperită de mare şi în cursul perioadei neogene, iar la sfîrşitul acestei perioade marea s-a retras definitiv din regiunea carpatică. Zona vulcanică, situată la vest de zona cristalină-mezozoică, s-a format în cursul perioadei neogene. Principalele substanţe minerale utile din C. Orientali sînt: petrolul, gazele naturale şi sarea din zona neogenă şi cea a flişului, cărbunii, mine-reurile de mangan, de fier, de cupru etc. din zona cristalină-mezozoică şi minereurile de plumb, de zinc, de cupru, de aur etc. din zona lanţului vulcanic. Altitudinea maximă: 2 305 m (vîrful Pietrosul, în Munţii Rodnei). înălţimile variază între 500 şi 2 000 m. Sînt străbătuţi de numeroase trecători (ex. Prislop, Bicaz, Ghimeş, Oituz, Buzău ş.a.), care asigură comunicaţiile între Moldova şi Transilvania. Bine împăduriţi şi cu depresiuni interioare, ei alcătuiesc principala zonă forestieră a ţării. Rîurile posedă mari resurse hidroenergetice (ex. Bistriţa, Moldova ş.a.), care sînt valorificate în anii regimului de democraţie populară (Hidrocentrala „V. I. Lenin“ de la Bicaz). Cele mai importante carp aţi 527 CARPEAUX zone turistice din C. Orientali sînt: masivul Rodnei, cu urme glaciare şi păşuni alpine; Ra-răul, cu stîncile calcaroase Pietrele Doamnei; pitoreasca vale a Bistriţei; Ceahlăul, de pe care se deschid perspective largi pînă la hotarele estice ale ţării; Cheile Bicazului (cele mai mari din ţară), cu Lacul Roşu din apropiere; Lacul Sf. Ana (unicul lac din ţară de origine vulcanică), multe dintre acestea fiind declarate monumente ale naturii sau rezervaţii naturale. C. Meridionali se întind ca unitate morfologică de la Valea Prahovei pînă la culoarul Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, iar ca unitate, geologică de la Valea Dîmboviţei pînă la Dunăre, în alcătuirea lor intră două unităţi tectonice: autohtonul şi Pînza Getică, încălecată peste autohton. C. Meridionali au fost în cea mai mare parte acoperiţi de mări către sfîrşitul erei paleozoice ş i în cursul erei mezozoice. în perioada cretacică, în această regiune au avut loc puternice mişcări tectonice, care au determinat cutarea depozitelor, încălecarea Pînzei Getice peste autohton şi transformarea regiunii într-o zonă muntoasă, în paleogen şi neogen, marea a pătruns numai în anumite sectoare coborîte ale C. Meri-dionali (ex. în bazinul Petroşeni, bazinul Mehadiei ş.a.). în C. Meridionali se găsesc importante zăcăminte de cărbuni (ex. la Petroşeni, Anina, Cozla ş.a.), de minereuri de fier (ex. la Teliuc, Ghelar, Ocna de Fier), de mică, grafit şi roci utile. Predominarea şisturilor cristaline a determinat masivitatea acestor munţi străbătuţi de văi transversale pitoreşti (ex. Dîmboviţa, Argeş, Olt, Jiu). Au numeroase urme glaciare în zona crestelor înalte. Masive importante: Bucegi, Făgăraş, Parîng, Godeanu. Trecători sînt mai puţine (Predeal, Bran, Lainici, Turnu-Roşu), Altitudinea maximă: 2 543 m (vîrful Moldoveanul); alte altitudini : Negoiul (2 535 m), Parîngul Mare (2 518 m), Retezatul (2 509 m), Omul (2 507 m). Masivul Bucegi, culoarul Rucăr—Bran, Postăvarul, Pia- tra Mare şi Piatra Craiului reprezintă ţinutul cel mai vizitat de turişti. Atracţia principală a C. o constituie culmile întinse în contrast cu abruptu-rile circurilor glaciare şi lacurile alpine din Făgăraş, Parîng, Retezat (Bîlea, Gîlcescu şi, respectiv, Bucura ş.a.). în Munţii Vulcan şi Mehedinţi se află forme carstice (doline, ponoare, chei, peşteri). în Retezat se află o rezervaţie naturală (parc naţional) cu specii rare de animale (ex. capra neagră, vulturul pleşuv) şi de plante. C. Occidentali se întind ca unitate morfologică între Dunăre la sud şi Someş la nord, cuprinzînd Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni. Ca structură geologică, Munţii Banatului şi Munţii Poiana Ruscă fac parte din unitatea Pînzei Getice a Carpaţilor Meridionali. Au un relief cu forme domoale şi culmi netede. Munţii Apuseni, care se întind între valea Mureşului la sud şi valea Someşului la nord, sînt constituiţi din nuclee de şisturi cristaline şi graniţe (Munţii Drocei, Munţii Gilăului), peste care sînt dispuse depozite sedimentare, paleozoice şi mezo-zoice, străbătute de roci eruptive. Regiunea Munţilor Apuseni, ca şi cea a C. Meridionali, a fost acoperită de mări în paleozoicul superior şi în mezozoic, fiind apoi puternic cutată şi transformată în lanţ muntos în cursul perioadei cretacice, cînd au avut loc şi unele erupţii vulcanice (vîrful Vlădeasa). în perioada neogenă, marea a pătruns în unele sectoare coborîte ale Munţilor Apuseni (ex. în bazinul Beiuşului, Zarandului ş.a.). Tot în această perioadă au avut loc puternice erupţii vulcanice în partea de sud a Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi). Prezenţa calcarului favorizează fenomene carstice dezvoltate (peştera Meziad, Scărişoara ş.a.). Altitudinea maximă: 1 848 m (vîrful Curcubăta Mare). în subsolul Munţilor Apuseni se găsesc zăcăminte de bauxită (Pădurea Craiului), minereuri de aur, argint, plumb, zinc, cupru etc. (Munţii Me- taliferi), zăcăminte de cărbuni şi roci utile. în Munţii Apuseni, cele mai importante obiective turistice sînt: Peştera cu Gheţarul de la Scărişoara, Cheile Turzii, Cheile Someşului Cald, Cetăţile Ponorului, formate în calcare, muntele Găina ş.a. în Carpaţii Romîneşti, aşezările omeneşti sînt mai numeroase în Carpaţii Orientali şi Carpaţii Occidentali (urcînd pînă la 1 200 — 1 300 m), cele mai multe fiind situate în depresiuni. Principalele ocupaţii sînt exploatarea şi prelucrarea lemnului, industria extractivă şi de prelucrare a metalelor, creşterea animalelor pe păşunile alpine. Carpaţii au avut un rol important în istoria poporului romîn. împreună cu regiunile de deal, ei au constituit nucleul ariei de formare a poporului romîn. Prin păsurile Carpaţilor s-a realizat o permanentă legătură economică, culturală şi politică între Muntenia, Moldova şi Transilvania. Carpeaux [carpo], Jean-Baptiste (1827—1875), sculptor* pictor, desenator şi gravor J.-B. Carpeaux francez, elev al lui Rude. A creat mai ales compoziţii monumental-decorative şi portrete. Operele sale exprimă cu avînt liric şi dinamism bucuria de a trăi. Op. pr.: „Ugolin“ (expus în 1863); reliefurile „Flora“ (1866), pentru un pavilion din grădina Tuileries; „Dansul“ (1869), pentru Opera mare din Paris; grupul „Cele patru părţi ale lumii“ (1872), pentru fîntîna din grădina Luxembourg din Paris; „Alex. Dumas“ (1874) ş.a. în Muzeul CARPELÀ 528 CARSTIC de artă al R.P.R. este reprezentat prin „Îmbufnatul“ şi „Amor rănit“, replici în pă-mint ars, „Dansul“ (detaliu— personajul central), reducţie în bronz, şi printr-un portret în ulei al soţiei şi fiului său. carpélà (BOT.), organ provenit dintr-o frunzişoară modificată, aşezat în centrul florii, în interiorul c. se află ovulele. La gimnosperme, c* nu formează o cameră închisă, ovulele fiind descoperite; la angiosperme, marginile c. se sudează, for-mînd ovarul în care sînt închise ovulele. Totalitatea c. unei flori alcătuieşte gineceuL carpen (Carpinus beiulus), arbore din familia betulaceelor, Carpen e — fruct; b ~ luier cu frunze şi fructe înalt pînă la 28 m, cu lemnul tare şi alb, cu scoarţa subţire, netedă, cenuşie, cu frunze ovale, dinţate şi cu flori grupate în amenţi. Creşte pe cîm-pie sau în regiunea dealurilor, formînd uneori arboret pur. Lemnul, dens, rezistent la frecare şi cu o mare putere calorică, este întrebuinţat la confecţionarea rindelelor, cala-poadelor etc., precum şi ca lemn de foc. Carpentaria [capdnthrid], cel mai mare golf din nordul Australiei, cu ape puţin adînci, situat între peninsulele York şi Arnhem Land. Are numeroase insule. carpi, populaţie geto-dacă,* a trăit în centrul şi nordul Moldovei. împreună cu goţii, c. au atacat necontenit Imperiul roman, mai ales în sec. al III-lea. După victoria obţi- nută de romani asupra lor în luptele din anii 295—297, o parte dintre carpi au fost strămutaţi în Panonia şi Moesia. carpicultură (ZOOTEHN.) v. ciprinicultură. Carracci, familie de pictori şi desenatori italieni, întemeietori ai unei academii de pictură în Bologna (1582—1585), în care elevii erau îndrumaţi să se inspire din trăsăturile caracteristice ale picturii marilor maeştri ai Renaşterii şi să le armonizeze între ele. în pictura monumental-decorativă şi de şevalet a pictorilor C., interesul pentru redarea conţinutului slăbeşte în favoarea demonstrării unei îndemînări formale. Programul acestei academii a devenit modelul academiilor de artă întemeiate ulterior. Din familia C. au făcut parte: Agostino C. (1557— 1602), reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin 3 stampe; Annibale C. (1560—1609), reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. printr-un desen; Lodovico C. (1555-1619), reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tabloul „Martiriul sfîntului Calist“ şi prin-tr-o stampă. Carrara, oraş în nord-vestul Italiei, în apropierea Mării Ligurice. 65 000 loc. (1958). Este renumit prin carierele de marmură albă. Are o academie de sculptură. Pisa, reprezentant al şcolii clasice a dreptului penal. Studiind infracţiunile din punct de vedere formal-juridic, desprinse de cauzele lor sociale, C# considera că dreptul de a pedepsi este un drept al statului. Camere [carier], Eugène (1849—1906), pictor şi litograf francez, autor de tablouri de gen, care reprezintă scene intime, familiare, şi de portrete („A. Daudet“, 1891; „P. Verlaine“ ş.a.). Pictura lui e realizată într-un colorit discret, aproape monocrom, în care formele sînt modelate prin clarobscur. în Muzeul de artă al R.P.R. este reprezentat prin tabloul „Vi:tor Hugo pe patul de moarte“, printr-un număr de stampe şi un desen. Carroll [chhdl7, Lewis (pseudonimul lui Dodgson Charles) (1832—1898), scriitor englez. Şi-a cîştigat o faimă mondială prin cartea sa pentru copii „Alice în ţara minunilor“ (1865, uit. trad. rom. 1958), în care vădeşte fantezie, sensibilitate şi, mai ales, o mare măiestrie în folosirea comicului fantastic. Carsium, important centru militar roman, pe linia de apărare a Dunării, construit la începutul sec. al II-lea pe locul unei aşezări geto-dace. Pe locul lui se află astăzi oraşul Hîrşova. Formă carstică: peşteră Carrara, Francesco (1805— cárstic, regiune carsticăt re-1888), jurist italian burghez, giune constituită din roci so- profesor de drept penal la lubile (calcare, sare, gips etc«)* CARPAŢ! CARPAŢI CART 529 CARTĂ în care circulaţia intensă a apelor subterane sau de suprafaţă creează, prin dizolvare, forme caracteristice: lapiezuri, doline, puţuri, peşteri, chei etc. (ex. regiunea munţilor Piatra Craiului, Podişului Mehedinţi, Munţilor Trascăului). Denumirea vine de la podişul Karst din R.P.F. Iugoslavia, unde aceste fenomene au o mare extensiune şi unde au fost studiate pentru prima dată, cart, serviciu zilnic la bordul unei nave; se execută permanent, pe schimburi de la două la patru ore, sub conducerea unui ofiţer. Cartagena [cartahena], oraş în sud-estul Spaniei, port la Marea Mediterană. 121 100 loc. (1958). Şantier naval, industrie metalurgică, constructoare de maşini, textilă, de prelucrarea petrolului. Bază militară. Cartagena [cartahena], oraş în Columbia, port la Marea Caraibilor, întemeiat în 1533. 168 000 loc. (1959). Industrie textilă, de pielărie, alimentară (zahăr, conserve), chimică. Export de petrol şi de cafea. Cartagina, oraş-stat sclavagist întemeiat în sec. al IX-lea î.e.n. de fenicienii din Tir, în nordul Africii, pe coasta Golfului Tunis, care s-a transformat într-o putere sclavagistă dominantă în bazinul occidental al Mării Mediterane. în urma a trei războaie cu Roma (264-241, 218-201 şi 149—146 î.e.n.) numite războaie punice (romanii îi numeau pe cartaginezi „puni“), C. a fost înfrîntă şi dărimată. Refăcută de Cezar, C. a devenit capitala provinciei romane Africa. în anul 698 a fost din nou dărîmată de arabi. Cart an [cartă], Elie Joseph (1869 — 1951), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A adus contribuţii însemnate în geometria diferenţială, în teoria grupurilor lui Lie şi în teoria sistemelor de ecuaţii cu diferenţiale totale. A introdus noţiuni şi metode importante, folosite în matematica modernă. Carta Organizaţiei Na~ ţiunilor Unite, tratat internaţional, semnat la 26 iunie 1945 34 — c. 761 şi intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, prin care s-au reglementat structura şi modul de funcţionare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, creată din iniţiativa puterilor conducătoare ale alianţei antihitleriste: U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia. Textul Cartei a fost elaborat la Conferinţa de la San Francisco, pe baza propunerilor formulate la Conferinţa de la Dumbarton Oaks şi completate cu principiul unanimităţii membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, stabilit la Conferinţa de la Ialta. Carta O.N.U. prevede următoarele scopuri ale acestei organizaţii : să menţină pacea şi securitatea internaţională prin măsuri colective eficace; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi al autodeterminării popoarelor; să realizeze colaborarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, umanitar; să fie un centru în care să se armonizeze acţiunile naţiunilor pentru atingerea acestor scopuri comune. Pentru înfăptuirea scopurilor ei, Organizaţia şi membrii ei vor trebui să respecte următoarele principii: egalitatea suverană; îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor luate conform Cartei; rezolvarea diferendelor prin mijloace paşnice; abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei atît împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a unui stat cît şi în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U.; acordarea de sprijin Organizaţiei în acţiunile ce va întreprinde în conformitate cu Carta O.N.U.; neintervenţia în treburile interne ale statelor. Organizaţia va asigura ca aceste principii să fie respectate şi de statele care nu sînt membre în O.N.U., în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. O dată cu Carta O.N.U. a fost adoptat şi statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care face parte integrantă din Cartă. R.P.R., împreună eu toate ţările socialiste şi alături de celelalte ţări iubitoare de pace, luptă pentru respectarea principiilor şi scopurilor Cartei O.N.U., în interesul păcii şi securităţii mondiale, împotriva încercărilor puterilor imperialiste de a transforma O.N.U. într-un instrument al amestecului în treburile interne ale statelor, într-un instrument al politicii lor agresive. V. şi Organizaţia Naţiunilor Unite. „Carta populară“, document publicat la Londra (1838), cuprinzînd revendicările de bază ale mişcării muncitoreşti car-tiste. V. şi c a r t i s m. cart áre 1. (GEOL.) Activitate de urmărire pe teren şi de transpunere pe hărţi topografice ^cu ajutorul semnelor şi culorilor convenţionale) a formaţiunilor geologice dintr-o regiune. C. se referă la litologia, tectonica, stratigrafia, metalo-genia, geomorfologia etc. regiunii cercetate. Din punctul de vedere al datelor cartate se deosebesc: c. geologică, c. geo-morfologică, c. hidrogeologică etc. în anii puterii populare, în R.P.R. au fost obţinute mari succese în domeniul c. geologice, terminindu-se harta geologică a R.P.R. la scara 1 : 500 000. Au fost elaborate numeroase hărţi geologice, hi-drogeologice, geochimice, geofizice etc. C. este una dintre metodele cu ajutorul căreia sînt descoperite şi delimitate zăcămintele de substanţe minerale utile. 2. (PEDOL.) Cartarea solurilor, ansamblul operaţiilor de identificare pe teren şi de reprezentare pe hartă a diferitelor tipuri de sol. C.s., într-o gospodărie sau într-o regiune, dă indicaţiile necesare pentru aplicarea celor mai bune metode agrotehnice în vederea sporirii recoltelor. cârtă 1. Act internaţional care stă la baza unei organizaţii internaţionale a statelor (ex. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite). 2. (în evul mediu) Denumire a unor acte prin care se acordau anumite drepturi şi privilegii, ca urmare a revendicărilor politice ale unor clase şi pături sociale (ex. c. comunală a oraşelor, Magna Charta Libertatum din Anglia, 1215). 3. Formă de constituţie în perioada de luptă pentru recu- CARTE 530 CARTER noaşterea principiului suveranităţii naţionale în sens burghez (ex., în Franţa, carta consti-tutională din 1814 şi carta din 1830). carte 1. Lucrare cu un subiect determinat, tipărită şi legată sau broşată în volum. 2« Diviziune mai mare decît un capitol dintr-o lucrare de proporţii mari (ex. c. a doua din romanul „Ion“ al lui Liviu Rebreanu). 3. Carie albă (sau galbenă, albastră), publicaţie oficială a unui guvern, care conţine documente referitoare la politica lui internă sau externă ori la activitatea altor guverne. 4. Carte de aur, registru în care sînt înscrise numele persoanelor cu merite deosebite într-un anumit domeniu de activitate; (în feudalism şi în capitalism) document în care sînt înregistrate familiile nobile. 5. (CONT.) Cartea mare, registru de contabilitate în care operaţiile economice se înregistrează sistematic pe conturi. Se numeşte şi registru de par-tizi sau maestru. 6. (DR.) a) Carte funciară, sistem de publicitate pe imobile, aplicat în Transilvania şi regiunea Suceava. în c./. se înscrie, identificat topografic prin număr de parcelă, fiecare imobil situat pe teritoriul unei comune sau al unui oraş şi se arată drepturile reale privind acel imobil (ex. drept de proprietate, drept de administrare operativă directă, drept de folosinţă gratuită, drept de uzufruct). Dintre aceste drepturi, cele care pot aparţine unor persoane fizice se nasc, se transmit, se modifică sau se sting în condiţiile stabilite de lege, numai prin i n t a b u I a r e în c.f. b) Carte de imobil, registru de evidenţă a populaţiei, în care se înscriu, pe apartamente, locatarii fiecărui imobil urban. 7* Carnet cu date personale, emis de o instituţie, prin care se atestă apartenenţa unei persoane la o organizaţie, asociaţie, instituţie etc., conferindu-i şi anumite drepturi (c. de membru, c. de muncă). 8. (NAV.) a) Cartea farurilor, document nautic care cuprinde datele caracteristice (denumirea, poziţia geografică, construcţia, felul semnalizării optice şi acustice) ale tuturor farurilor dintr-o anumită regiune. Serveşte la identificarea farurilor şi la stabilirea poziţiei navei în funcţie de acestea, b) Carte-pilot, document nautic cuprinzînd indicaţii şi informaţii care interesează pe navigatori cu privire la o anumită regiune (descrierea coastelor, a punctelor de reper, a porturilor, a curenţilor marini şi a vîntu-rilor predominante, a posibilităţilor de aprovizionare, de reparaţii etc.). cartél (EC. POL.), formă de monopol în cadrul căreia întreprinderile capitaliste participante îşi menţin independenţa de producţie şi de desfacere, dar se înţeleg asupra unor condiţii comune de vînzare, împărţindu-şi pieţele de desfacere, stabilind preţurile şi termenele de plată sau hotărînd cotele (cantităţile) de marfă pe care fiecare dintre membrii cartelului are dreptul să le producă şi să le vîndă, ca şi condiţiile de angajare a forţei de muncă etc. C. s-au format ca rezultat al ascuţirii luptei de concurenţă dintre capitalişti şi reprezintă un acord temporar între diferiţi capitalişti în scopul obţinerii de profituri ridicate de monopol. C., ca şi celelalte forme de monopol, nu poate înlătura concurenţa, anarhia în producţie şi nici crizele economice. El contribuie la intensificarea exploatării clasei muncitoare şi deci la ascuţirea contradicţiei fundamentale a capitalismului. Formarea de carteluri internaţionale, care concentrează întreprinderi din aceeaşi ramură de producţie, dar din ţări diferite, face să crească puterea economică şi influenţa politică reacţionară a marilor magnaţi ai capitalului, ducînd Ia încălcarea independenţei şi suveranităţii statelor, la aservirea popoarelor. în Romînia bur-ghezo-moşierească au existat carteluri în numeroase ramuri ale industriei capitaliste şî chiar unele carteluri comerciale. Ele monopolizau desfacerea produselor respective şi stabileau preţuri mari, de monopol. Au fost desfiinţate în 1947, o dată cu formarea oficiilor industriale. cartelă, înscris economic, cu bonuri imprimate şi numerotate pentru un interval de timp determinat, prin intermediul căruia se realizează aprovizionarea populaţiei cu mărfuri raţionalizate. Esenţa şi caracterul folosirii cartelelor depind de natura formaţiunii sociale. în condiţiile dictaturii proletariatului, sistemul cartelelor se utilizează temporar, în R.P.R. s-a menţinut un timp acest sistem în vederea aprovizionării populaţiei cu bunuri de consum la preţuri fixe reduse. în 1954 c* au fost desfiinţate, trecîndu-se la comerţul desfăşurat. Cartelul internaţional al oţelului, uniune monopolistă internaţională, înfiinţată în 1926 de monopolurile capitaliste din industria siderurgică din Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Saar, cu scopul stabilirii controlului asupra pieţei mondiale a oţelului. în 1931, din cauza marii crize economice şi a ascuţirii concurenţei pentru obţinerea de condiţii mai avantajoase de desfacere, cartelul s-a destrămat. După reconstituirea lui în 1933, C. i. al o. a încheiat înţelegeri şi cu unele monopoluri din Anglia şi S.U.A.; astfel întreaga producţie capitalistă a oţelului a intrat sub controlul cartelului. între membrii cartelului s-a împărţit piaţa mondială, s-aii stabilit cote de producţie, de import şi export şi preţurile de vînzare. înaintea celui de-al doilea război mondial, cartelul s-a destrămat oficial, pentru a doua oară, însă principalii săi participanţi au continuat să ţină legături între ei. După al doilea război mondial, datorită schimbării raportului de forţe între ţările capitaliste, a fost creată o nouă uniune monopolistă internaţională : Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului. Carter [câte], Herbert Dy-son(n. 1910), scriitor progresist canadian, chimist şi activist social. Scrierile sale (romanele „Viitorul e cu noi“, 1950, trad. rom.; „Orfanii“, 1955, trad. rom.) prezintă aspecte ale luptei pentru pace în Canada şi demască pe aţîţătorii la război. CARTER 531 CARTOF cárter (MAS.), înveliş metalic care îmbracă anumite elemente în mişcare ale unei maşini, pentru a le proteja, puţind servi eventual şi ca recipient pentru lubrifiantul necesar ungerii acestor elemente. cartezianism, concepţia filozofică a lui Descartes (după numele său latinizat Cartesius) şi a adepţilor săi, caracterizată prin raţionalism, mecanicism şi dualism. Reprezentanţii c. au urmat două linii opuse: una progresistă, a gînditorilor care au preluat concepţia materialistă despre natură a lui Descartes, fizica sa (H. Le Roy, La Met-trie, Cabanis etc.), şi alta reacţionară, a gînditorilor care au preluat metafizica dualistă, situîndu-se pe poziţii idealiste (La Forge, Cordemoy, Malebranche ş.a.). Linia materialistă ac.a influenţat, în genere, pe materialiştii francezi din sec. al XVIII-lea. cartiér 1. Sector dintr-un oraş (raion de locuinţe) compus din mai multe cvartale sau microraioane şi înzestrat cu edificii publice de primă necesitate (şcoli, magazine etc.). 2« (MILîT.) Parte din comandamentul unei mari unităţi, compusă din personalul de deservire şi din mijloacele de transmisiuni .—Marele cartier general (în timp de război), organ suprem al forţelor armate, în frunte cu comandantul suprem; realizează planificarea, asigurarea materială şi conducerea centralizată a operaţiilor forţelor armate. cartiláj (HIST.), ţesut animal solid, flexibil şi elastic, care îndeplineşte funcţia mecanică de susţinere. Se întîlneşte la cîteva nevertebrate (cefalopode, moluşte), la toate animalele vertebrate şi la om. La unele animale (de ex. la peştii carti-laginoşi), întregul schelet este format din c. La restul vertebratelor, în cursul dezvoltării, aproape întregul schelet carti-laginos este înlocuit printr-un schelet osos. Mamiferele adulte şi omul adult păstrează c. la suprafaţa de legătură a oaselor, în pereţii traheelor şi ai bronhiilor etc. cartiruíre (MILIT.) 1. Activitatea de pregătire a intrării şi 34* instalării trupelor în cantonament, Sin. încartiruire. 2. Denumire prescurtată a echipei care execută această activitate. cartism (engl. charte „cartă**), prima mişcare politică revoluţionară de masă a proletariatului din istoria mişcării muncitoreşti, A avut loc în Anglia, începînd de la mijlocul deceniului al patrulea pînă la sfîrşitul deceniului al cincilea al sec. al XlX-lea, fiind determinată de situaţia economică grea şi de lipsa de drepturi politice a muncitorilor. în 1838, prima organizaţie cartistă, Asociaţia muncitorilor din Londra (înfiinţată în 1836), a publicat o „cartă populară“ (de unde şi numele mişcării), care conţinea revendicări cu privire la lărgirea dreptului electoral. în sînul mişcării s-au manifestat două curente: curentul mic-burghez al „forţei morale“, lipsit de un program politic, care preconiza exclusiv folosirea mijloacelor legale de luptă, şi curentul „forţei fizice“, care se sprijinea pe muncitori şi chema Ia folosirea mijloacelor revoluţionare de luptă. Dar nici conducătorii „forţei fizice“ nu aveau un program clar, în iulie 1840, la conferinţa cartiştilor revoluţionari de la Manchester, a fost creată Asociaţia naţională a cartiştilor, care avea caracterul unui partid muncitoresc, Respingerea în 1842 de către parlament a unei petiţii care conţinea revendicări cu privire la limitarea zilei de muncă şi la mărirea salariului a avut drept urmare declanşarea unei greve generale. în 1843 a început declinul mişcării. Reluată în 1848, sub influenţa crizei industriale şi a revoluţiei din februarie din Franţa, mişcarea a fost supusă represiunilor şi înfrîntă. K. Marx şi F. Engels au avut legături cu conducătorii aripii de stingă a cartiştilor, pe care i-au îndrumat să îmbine lupta pentru revendicări democratice cu lupta pentru socialism. Mişcarea cartistă a silit clasele conducătoare să facă muncitorilor unele concesii, printre care promulgarea legii cu privire la reducerea zilei de muncă pentru femei şi adoles- cenţi la 10 ore. K. Marx şi F. Engels au caracterizat c. ca o puternică mişcare socială şi cu adevărat revoluţionară a proletariatului englez, iar V. I. Lenin, în articolul „Internaţionala^ a IlI-a şi locul ei în istorie“, a apreciat cartismul ca „cea dintîi mişcare revoluţionară proletară, mişcare largă, cu adevărat de masă, închegată din punct de vedere politic“. cartodiagrâmă, hartă care cuprinde diagrame reprezen-tînd mărimea diferiţilor indicatori statistici, raportaţi la unităţi teritoriale (ex. c. gradului de electrificare a satelor din R.P.R. pe regiuni administra-tiv-economice). cartof (Solanum tuberosum)t plantă erbacee din familia so-lanaceelor, originară din Ame- Cartof rica de Sud şi introdusă în Europa Ia sfîrşitul sec. al XVI-lea, iar în ţara noastră la începutul sec. al XlX-lea. în cultură este o plantă anuală; în stare sălbatică este perenă. Are rădăcini ramificate, relativ superficiale, tulpina aeriană verde şi frunze compuse din foliole de mai multe mărimi. Florile sînt de culoare albă sau violetă; fructul, rotund, cărnos şi cu multe seminţe mici albe sau cenuşii, este otrăvitor. C. se înmulţeşte prin seminţe numai atunci cînd se fac lucrări speciale de ameliorare; în mod obişnuit se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin tuberculi, care sînt tulpini subterane îngroşate, de formă rotundă, ovală sau lunguiaţă, în tuberculul de c., folosit mult în alimentaţie, se depun substanţe nutritive de rezervă; conţine 14—27% amidon, precum şi vitaminele A, B şi C. Constituie un foarte bun nutreţ, mai ales pentru porci. CARTOGRAFIE 532 CARUSO Este de asemenea o materie primă importantă pentru industria spirtului, a amidonului, a dextrinei şi a glucozei* Cele mai potrivite regiuni pentru cultura c. la noi, unde se obţin producţii ridicate, sînt regiunile Braşov, Suceava, Mureş-Auto-nomă Maghiară, Maramureş, Crişana, Cluj, Banat. Pentru cultura c. timpurii se folosesc luncile rîurilor, cu soluri fertile şi cu posibilităţi de irigare. —C. dulce v. batat. cartografie, ramură a sistemului de ştiinţe geografice care se ocupă de metodele şi procedeele de alcătuire şi folosire a hărţilor geografice. C. a apărut încă în Grecia antică şi s-a dezvoltat o dată cu formarea concepţiei despre sferi-citatea Pămîntului. Dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei în epoca Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice din sec, XV—XVI au dus la necesitatea întocmirii hărţilor lumii şi la perfecţionarea metodelor de întocmire a acestora. cartogrâmă, reprezentare pe harta geografică, prin haşuri sau tente de culori de intensitate diferită, a unor date ca densitatea populaţiei, terenurile arabile, gradul de electrificare etc. Cartojan, Nicolaie (1883— 1944), istoric literar romîn. A publicat lucrări asupra literaturii vechi şi moderne (din prima jumătate a sec. al XIX-lea), importante prin materialul documentar pe care îl valorifică. Op. pr.: „Cărţile populare în literatura romî-nească“ (2 voi., 1929—1938) si „Istoria literaturii romîne vechi41 (3 voi., 1940-1945). carton, produs industrial cu proprietăţi generale ca şi ale hîrtiei, dar avînd o structură mai compactă, grosime mai mare şi flexibilitate mai redusă; se obţine prin aceleaşi procedee ca şi hîrtia. Cele mai importante sorturi de c. sînt: c. duplex, format din două straturi suprapuse, folosit pentru ambalajele de prezentare, pentru confecţionarea copertelor de cărţi etc.; c. triplex, format din trei straturi, servind ca înlocuitor al c. duplex; c. asfaltat, obţinut prin impregnarea cu bitum a c. din celuloză simplă sau cu fibre textile, întrebuinţat ca material hidroizolant la fundaţii, ziduri, pentru învelitori de acoperiş etc.; c. velin, confecţionat dintr-un singur strat de 100% celuloză sulfit, cu aspect satinat, alb sau colorat în nuanţe deschise, folosit în industria poligrafică; c. fotografic, care este obţinut din c. velin acoperit pe una dintre feţe cu emulsie fotografică; este folosit pentru executarea copiilor fotografice pozitive; c. prespan, fabricat din mai multe straturi de 100% celuloză sulfit neînălbită, satinat prin calandrare şi lustruit cu piatră de agat, întrebuinţat ca material electroizolant. Se mai produc: c. litografic, c* metalizat, c* pînzat, c. pentru geamantane, c. pentru încălţăminte etc. cartotecă, catalog de cărţi, periodice, stampe, ilustraţii, fotografii, albume, monede etc., constînd din fişe clasate într-o anumită ordine (ex. c. periodicelor). V. şi catalog. cartuş1 l.(MILIT.) a) Muniţia armamentului portativ, compusă din tubul-cartuş cu capsă, din încărcătura de pulbere şi din glonţ.—C. de război, cartuş folosit în luptă.—C. de manevră, cartuş folosit pentru imitarea tragerilor de luptă.—C. de instrucţie, cartuş cu încărcătură redusă de pulbere, cu greutate mai mică decît a c. de război, folosit la tragerile în poligoane. —C de exerciţiu, cartuş fără încărcătură, destinat pentru exerciţiile de încărcare şi descărcare a armei.—C. de semnalizare, tub de carton conţinînd o încărcătură de pulbere cu ajutorul căreia se aruncă pastile pirotehnice care produc prin ardere semnale luminoase sub formă de stele de diferite culori. Este destinat transmiterii ordinelor pe baza unui cod de semnale. -b) Cartuş filtrant, cutia măştii contra gazelor, în care se ailă substanţele filtrante menite să purifice aerul de substanţele toxice de luptă care atacă căile respiratorii. 2* (VÎNĂT.) Tub de carton cu capsă, cu încărcătură de pulbere şi alice, folosit la armele de vînătoare. 3. (MINE) Bucată cilindrică de exploziv, pregătită pentru împuşcare în urma introducerii la capătul ei a unei capse de-tonante; serveşte şi pentru amorsarea încărcăturilor de exploziv.—C. metalic de abataj, dispozitiv folosit în mine, mai ales în cele grizutoase, în locul explozivilor, la ruperea cărbunelui din zăcămînt; este constituit dintr-un tub cilindric de oţel, umplut cu bioxid de carbon lichid sau cu alte substanţe volatile şi o amorsa PlPrtflfri cartuş2 1. (ARHIT.) Chenar cu marginile ornamentate, al cărui spaţiu liber este rezervat unei inscripţii, unei embleme şi care se află pe frontonul unui edificiu, pe o coloană, deasupra unei uşi etc. 2. (POLIGR.) a) Ornament folosit pentru încadrarea unui titlu sau a unui text b) Textul încadrat dintr-o pagină pe care este imprimat şi un alt text neîncadrat. 3. (TEHN.) Indicatorul încadrat al unui desen tehnic. cartuşieră 1* Geantă sau cutie, prinsă în general de centură, în care militarii poartă cartuşele. 2. Brîu de piele sau de pînză cu locaşuri tubulare, în care se introduc şi se ţin cartuşele. Cartwright [câtrait], Edmund (1743—1823), tehnician englez. A inventat războiul de ţesut mecanic, brevetat în 1785. Carul Mare v. Ursa Mare. Carul Mic v. Ursa Mică* cârus (gr. £aros „somn adînc“; MED.), gradul cel mai înaintat al stării de comă. Se manifestă prin pierderea cunoştinţei, absenţa reflexelor, tulburări respiratorii şi circulatorii grave etc. E. Caruso Caruso, Enrico( 1873—1921), vestit tenor italian, a cărui voce avea un timbru şi o inten- CARVAKA »33 CASA CREAŢIEI POPULARE Casablanca. Centrul oraşului sitate excepţior.ale. A cîntat pe scenele celor mai mari teatre lirice ale lumii, în special în repertoriul de operă italiană şi franceză, vădind o concepţie realistă în interpretarea personajelor din operele: „Aida“, „Rigoletto“, „Traviata“ de Verdi, „Carmen“ de Bizet, „Cavaleria rusticană“ de Mascagni, „Paiaţe“ de Leoncavallo, „Manon“ de Massenet ş.a. carvaka [cearvdca], şcoală materialistă şi ateistă indiană, cu orientare antibrahmanică, fundată, după legendă, de înţeleptul B r i h a s p a t i în prima jumătate a mileniului I î.e.n. şi constituită ca sistem filozofic în sec, IV—II î.e.n. In sanscrită, c. însemna fie „cuvînt accesibil“, fie „patru cuvinte“, adică cele patru elemente (aerul, focul, apa şi pămîntul), pe care adepţii şcolii le puneau la baza lumii materiale. Filozofia c. este cunoscută şi sub denumirea de lokayata („învăţătură populară“, „părerile oamenilor simpli“). Adepţii filozofiei c. respingeau autoritatea V e d e- 1 o r, negau existenţa sufletului, a lui dumnezeu, a raiului zi a iadului. Ei considerau că viaţa provine din materie, iar conştiinţa nu este decît o însuşire a trupului, care dispare o dată cu moartea acestuia. Pentru filozofia c., unicul izvor al cunoaşterii adevărului este percepţia. Combătînd practicile ascetice ale brahmanismului şi budismului, c. propovăduia idealul etic al desfătării raţionale, al fericirii pămînteşti. Filozofia c. a jucat timp de două milenii un rol principal în lupta împotriva idealismului filozofic indian, termenul c. devenind sinonim cu acela de materialism. Casa Albă, reşedinţa preşedintelui S.U.A., aflată la Washington. Denumirea C.A. se foloseşte adesea şi pentru a indica guvernul S.U.Â., deoarece preşedintele este şi şeful guverr.uldi, miniştrii fiind numiţi de el şi subordonaţi numai lui. Casablanca (în arabă Ed~Dar el~Beida)t cel mai mare oraş din Maroc, principalul port al tării, situat la Oceanul Atlantic. 960 800 loc. (1960). In C. şi în împrejurimi este concentrată peste 75% din industria ţării. Are şantiere navale, centrale electrice, o uzină metalurgică, fabrici de ciment, de superfos-faţi, de hîrtie, de produse alimentare etc. Aici a avut loc, în ianuarie 1961, conferinţa şefilor unor state independente din Africa, la care aceştia şi-au exprimat hotărîrea să obţină independenţa întregii Africi. Participanţii la conferinţă au adoptat Carta de la Casablanca, în care s-au înscris hotărîrile conferinţei, printre care şi aceea a creării unor organe politice, economice, culturale şi militare pe întreaga Africă. Casa centrală a armatei (C.C.A.), importantă instituţie de educaţie şi de cultură a Forţelor Armate ale R.P.R. Duce munca politică-educativă, cultural-artistică şi sportivă de masă în rîndurile ofiţerilor şi ale familiilor lor. A fost creată în 1949 şi funcţionează în Bucureşti, sub conducerea Direcţiei superioare politice a armatei. Clădirea C.C.A., construită între anii 1907 şi 1912, după planurile arhitecţilor D. Maimarolu şi E. Donneaud, are o faţadă în stil neoclasic fran- cez. Interiorul, bogat decorat, cuprinde, printre altele, o mare sală de festivităţi şi o scară monumentală. Casa centrală a creaţiei populare, instituţie de stat aparţinînd Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă din R.P.R. Are menirea de a îndruma şi sprijini mişcarea artistică de amatori din cadrul sindicatelor şi al aşezămintelor culturale şi de a-i asigura repertoriul necesar. în regiuni funcţionează, cu scopuri similare, ca instituţii ale sfaturilor populare regionale, casele regionale ale creaţiei populare, iar în raioane casele raionale de cultură. A luat fiinţă în 1953. Casa centrală a armatei. Bucureşti CASA DE ECONOMII 534 CASA SCÎNTEII Casa de economii şi con* semnaţiuni a Republicii Populare Romîne (C.E.C.), instituţie centrală de stat, înfiinţată în 1880 şi reorganizată pe baze socialiste în 1949, avînd ca scop dezvoltarea în rîndu-rile populaţiei a spiritului de economie şi păstrarea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei sub diferite forme de economisire. Sumele mobilizate de C.E.C. sînt folosite de către stat, atîta timp cît stau spre păstrare, pentru finanţarea economiei socialiste, în vederea sporirii producţiei şi a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii. C.E.C, execută decontări fără numerar pentru populaţie, emite acreditive şi efectuează diferite alte operaţii. Este unica instituţie autorizată să primească sume spre consemnare (v. şi casă de economii). Clădirea C.E.C. din Bucureşti, construită între anii 1896 şi 1900 după pla~ nurile arhitectului francez P. Gotterreau, are un caracter de muzică simfonică, iar în 1924 Asociaţia muncitorească de concerte. Urmărit de regimul franchist pentru atitudinea sa antifascistă, s-a refugiat în 1939 în Franţa, la Prades, P. Casaîs devenit din 1950 centrul unui festival la care iau parte numeroşi muzicieni de frunte ai lumii. Casandra, eroină din poemele homerice, fiica lui Priam basileul Troiei, şi a Hecubei* Casa de economii şi consemnaţiuni a R.P.R. (C.E.C.) monumental, datorită proporţiilor sale armonioase. Ea ilustrează eclectismul şcolii academice franceze de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. Casals, Pablo (n. 1876), violoncelist şi dirijor spaniol, împreună cu Alfred Cortot şi cu Jacques Thibaud a alcătuit un trio care a dobîndit apoi un renume mondial. în 1919 a întemeiat la Barcelona orchestra Potrivit legendei, Apolo s-a îndrăgostit de ea şi a înzestrat-o cu darul profeţiei, dar a condamnat-o să nu fie crezută de nimeni, deoarece ea i-a respins dragostea. în timpul asediului Troiei, C. a prezis în zadar ruina acestei cetăţi. După în-frîngerea Troiei, ea a devenit sclava lui Agamemnon şi a fost ucisă la Micene de Cli-temnestra. Casanova, Danielle (1909— 1943), eroină a poporului francez, căzută în lupta împotriva ocupanţilor fascişti germani, în 1928 a intrat în rîndurile Uniunii Tineretului Comunist, devenind în 1932 membră în C.C., iar în 1933 membră a Partidului Comunist Francez, în timpul ocupaţiei germane fasciste, Danielle Casanova a luat parte la mişcarea de rezistenţă. Arestată de fasciştii germani în 1942, a murit în lagărul de la O s w i ş c i m. casant (FIZ,; despre un material), care se sparge uşor prin lovire (ex. sticla, ceramica etc.). Casa ofiţerilor, instituţie cultural-educativă a Forţelor Armate ale Republicii Populare Romîne, care funcţionează în principalele garnizoane din ţară sub conducerea organelor politice din armată. Pe lîngă Casa ofiţerilor funcţionează biblioteci şi săli de lectură, cercuri şi echipe artistice şi sportive de amatori, cercuri practice etc., la care participă ofiţeri şi membri ai familiilor lor. casare 1* (DR.) Desfiinţare, în întregime sau în parte, a unei sentinţe, ca urmare a admiterii recursului. — Motive de casare, temeiuri invocate de recurent sau luate în cercetare de instanţă din oficiu, în vederea examinării legalităţii sau a temeiniciei unei sentinţe. Sin. motive de recurs. 2• (CONT.) Termen însemnînd darea la scădere a unor bunuri care au ajuns la limita duratei lor de funcţionare. Casa Scînteii, monument de cultură construit în Bucureşti, după proiectele unui larg colectiv de arhitecţi şi ingineri (şef de colectiv, arhitectul H. Maieu). Vastul edificiu, terminat în 1956, se compune din patru corpuri de clădiri, legate unele de altele într-un ansamblu unitar care se înscrie într-un dreptunghi de 280x260 m. în plastica monumentală şi decorativă a edificiului s-au îmbinat multe elemente caracteristice vechii arhitecturi romîneşti. Suprafaţa construită este de 32 000 m2, volumul construit de 735 000 m3, înălţimea construcţiei este de 91,60 m; deasupra ei se află şi antena CASĂ 535 CASĂ ■ V:.::. •“•■■*A • ... y ^:r-r fy v?’-.: ,^ggy.-% . -V' '• 7 -m;.': j:Î :;;;ÎX;. de televiziune de 12,40 m. în această clădire funcţionează redacţiile principalelor organe de presă, printre care „Scîn-teia“, organ al Comitetului Central al P.M.R., „Lupta de clasă“, organ teoretic şi politic al C.C. al P.M.R., precum şi Agenţia romînă de presă, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, numeroase edituri şi redacţii de ziare şi reviste, alte instituţii de cultură şi un mare combinat poligrafic. V. şi Combinatul poligrafic „Casa S c î n t e i i‘\ casă 1. Clădire destinată pentru a servi ca locuinţă omului; încăpere sau construcţie cu o anumită destinaţie.—C. de vegetaţie, construcţie special amenajată, cu acoperiş şi cu pereţi de sticlă, folosită pentru executarea experienţelor de a-grochimie, de fiziologie a plantelor etc. Spre deosebire de sere, c. de v. nu se încălzesc şi sînt utilizate numai în perioada caldă a anului. Vasele cu plante sînt aşezate în vago-nete care se mişcă pe şine. Ziua sînt scoase afară, iar noaptea readuse în c. de v. C. maşinilor, clădire a unei uzine hidroelectrice sau a unei staţii de pompare, în care sînt amplasate agregatele principale (generatoare sau motoare). Se numeşte şi sala maşinilor. 2« Casă de naştere, instituţie medico-sanitară în mediul rural sau urban, în care se acordă mamelor, la naştere, asistenţă calificată. Are ca ffersonal de îngrijire şi de asistenţă medicală Casa Scînteii felceri-mamoşi şi este supravegheată de un medic de circumscripţie. în R.P.R., c. de n. este o instituţie creată de regimul de democraţie populară. Primele c. de n, au luat fiinţă după 1944, apoi numărul lor a crescut în fiecare an. în 1948 erau 1 527 de paturi de asistenţă medicală în c. de n.9 iar în 1961 numărul lor a ajuns la 9 068.— Casa copilului, instituţie de stat pentru ocrotirea copiilor pînă la 3 ani rămaşi fără părinţi sau lipsiţi de posibilitatea de a fi crescuţi în familie. Funcţionează în cadrul Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale. în cazul cînd nu trec din nou în grija familiei lor sau nu sînt înfiaţi de anumite persoane (v. şi î n f i e r e), după împlinirea vîrstei de 3 ani aceşti copii sînt ocrotiţi şi educaţi în continuare de casele de copii, care funcţionează în cadrul Ministerului Învăţămîntului şi se află în grija sfaturilor populare. După absolvirea şcolii de 8 ani, elevii proveniţi din casele de copii sînt îndrumaţi spre şcolile de grad mediu şi apoi spre învăţămîntul superior, în toată această perioadă, pînă la obţinerea calificării şi încadrarea lor în producţie, ei continuă să beneficieze de acelaşi sprijin din partea caselor de copii. 3. Casă de ajutor reciproc (în R.P.R.), asociaţie constituită dintr-un grup de muncitori şi funcţionari, avînd drept scop acordarea de împrumuturi şi ajutoare membrilor ei, din fondurile realizate prin depunerea lunară de cotizaţii de către membrii casei şi din sumele puse la dispoziţie iniţial de sindicat. C, de a. r. ale muncitorilor şi funcţionarilor îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea şi în cadrul -sindicatelor din întreprinderi sau instituţii, iar cele ale pensionarilor funcţionează pe lîngă oficiile raionale de prevederi sociale. 4. Casă de economii, instituţie publică de credit care se ocupă cu atragerea disponibilităţilor bănejti temporare ale populaţiei. în capitalism, depunerile populaţiei la c. de e. constituie o sursă de formare a capitalului de împrumut. Sumele depuse la c. de e. sînt acordate cu titlu rambursabil fie statului, pentru finanţarea cheltuielilor bugetare neproductive şi parazitare, fie capitaliştilor, pentru lărgirea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor. Clasele exploatatoare sînt principalii depunători la c. de e. şi, în acelaşi timp, beneficiarii acestor depuneri. în socialism, disponibilităţile băneşti ale oamenilor muncii mobilizate la c. de e. sînt folosite de stat pentru dezvoltarea economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai al populaţiei. V. şi Casa de economii şi consem-naţiuni a Republicii Populare Rom în e.—C. de circulaţie, plafon în limitele căruia unităţile băncii de stat pot ţine sume şi pot efectua plăţi în numerar fără apro- CASCADĂ 536 CASPICĂ bare specială. 5, (POLIGR.) Casă de litere, cutie dreptunghiulară cu despărţituri, în care se păstrează literele, spaţiile şi seninele tipografice ale unui caracter de literă. cascâdă, cădere de apă pe cursul u-nui rîu, apărută ca urmare a unei rupturi de pantă în profilul longitudinal al văii (ex c* Victoria din Africa, c. Niagara din America de Nord). în R.P.R., cele mai mari cascade sînt: Cascada Obîrşiei pe Valea Ia-lomiţei, în Bucegi, Cascada Bîlea, Cascada Şerbota în Munţii Făgăraşului, Cascada Duruitoarea din Ceahlău ş.a. Prin amenajări hidrotehnice, energia hidraulică a c. poate fi transformată în energie electrică. Sin. cataractă. câscă 1. (AV.) Cască ie zbor, acoperămînt pentru cap, din piele sau alt material similar, care serveşte la apărarea aviatorului împotriva frigului. Unele c. de z. sînt prevăzute cu capsule microfonice şi receptoare, iar uneori şi cu alte dispozitive. 2. (TELEC.) Cască Cască telefonică telefonică, ansamblu format din unul sau două receptoare telefonice, care se poate aplica la una, respectiv la ambele urechi cu ajutorul unei lame de oţel arcuite. case frăţeşti, organizaţii de ajutor mutual ale muncitorilor, create în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi răspîndite mai ales în centrele miniere din Transilvania. C.f. erau conduse de patroni, care mî-nuiau fondurile în interesul sporirii veniturilor lor personale. Ele constituiau un mijloc de jefuire a salariaţilor. Muncitorii plecaţi sau daţi afară din întreprindere pierdeau dreptul de ajutor şi de pensie. Muncitorimea minieră a dus lupte dîrze pentru preluarea administrării c.f. Se numeau şi bruderlade. case muncitoreşti, organizaţii muncitoreşti de ajutor mutual, create în ţara noastră în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, care, în schimbul unei cotizaţii, asigurau membrilor lor asistenţă medicală, medicamente şi ajutor bănesc în caz de nevoie. Se deosebeau de asociaţiile de ajutor reciproc prin faptul că erau organizaţii pur muncitoreşti. caserolă (AV.), înveliş de tablă în formă de capac, care acoperă butucul elicei unui avion pentru a dirija curenţii centrali de aer spre discul elicei. Sin. carenajul elicei. casetă 1. Cutie de metal, de lemn etc., de forme şi dimensiuni variate, cu sau fără capac, care serveşte fie la închiderea şi la protejarea diferitelor mecanisme sau dispozitive, fie la păstrarea pieselor, a materialelor, a banilor etc. (ex. c. fotografică, c. radiografică etc.). 2* (POLIGR.) Casetă tipografică, text imprimat pe ultima Cascada Duruitoarea pagină a unei cărţi, reviste etc., care cuprinde date tehnice cu privire la lucrare, ca: formatul, gramajul şi sortul hîr-tiei, numărul colilor de tipar, numărul colilor editoriale etc. Casian, copist şi miniaturist moldovean, unul dintre întemeietorii şcolii de miniaturişti de la mănăstirea Putna din a doua jumătate a sec. al XV-lea. De la el au rămas un minei, scris în 1467, şi o psaltire din 1470, împodobită cu viniete de o deosebită frumuseţe, care au servit drept model manuscriselor de mai tîrziu lucrate în chiliile Putnei. Casiopeea (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală, care cuprinde cinci stele strălucitoare aşezate în formă de W; ocupă o poziţie simetrică cu Ursa Mare în raport cu Steaua Polară. Este vizibilă din ţara noastră tot timpul anului. casiterit (MINER.), bio>id natural de staniu (SnO^J, cristalizat în sistemul pătratic, de culoare brună sau neagră şi cu luciu adamantin. Se găseşte în filoane şi în aluviuni şi este cel mai important minereu de staniu. Zăcăminte importante se găsesc în U.R.S.S., R. P. Chineză, peninsula Ma-lacca ş.a. casiu (DRUM.), rigolă pavată, mult lărgită, care traversează drumul în punctele cele mai joase ale traseului, servind la trecerea apelor dintr-o parte în cealaltă a drumului. casoletă (MED.), cutie de metal inoxidabil, de obicei cilindrică, care se poate închide ermetic; este folosită pentru sterilizarea şi transportul hala- telor, tifoanelor, feşilor, instrumentelor de metal sau de cauciuc etc. Caspică, Marea cel mai întins lac sărat de pe glob, CASSEL 537 CASTALDl situat la limita dintre Europa şi Asia. Suprafaţa : 370 000 km2, în continuă descreştere, deoarece evaporarea depăşeşte mult alimentarea cu apă. Adinei-mea maximă: 980 m. Din 1929 pînă în 1960, nivelul M. C. a scăzut cu 2,5 m. El este cu 28 m sub nivelul oceanic planetar. Salinitatea variază de la 0,3 °/0O în nord la peste 300°/oo în golful Kara-Bogaz-Gol (important pentru extracţia sulfatului de natriu şi de magneziu şi a sării). în M, C. se varsă fluviile Volga, Ural, Terek ş.a. Este unul dintre princi- palele bazine de pescuit din Uniunea Sovietică şi are un rol important în asigurarea legăturilor de transport între partea europeană a Uniunii Sovietice şi Asia Centrală Sovietică. Principalele porturi: Baku, Krasnovodsk, Mahaci- kala, Astrahan. în apropierea oraşului Baku se extrage petrol din stratele de sub fundul mării. Pentru a înlătura scăderea nivelului M. C, s-a elaborat un proiect pentru unirea fluviului Peciora cu Kama, în scopul măririi debitului de apă al fluviului Volga. Aceasta va permite şi obţi- nerea unei cantităţi suplimen- tare de energie electrică la hidrocentralele de pe Volga. Cassel, Gustav( 1866—1945), economist burghez suedez, a-dept al curentului liberalismului neoclasic din cadrul economiei politice vulgare. A explicat formarea preţurilor prin egalităţi matematice între cerere şi ofertă şi a susţinut teoria cantitativă a banilor. Este autorul teoriei reacţionare a salariului după care cererea de forţă de muncă ar fi limitată de „pretenţiile mari ale muncitorilor“; ca urmare, el propune reducerea salariilor şi prelungirea zilei de muncă. A devenit cunoscut mai ales în urma publicării de către Liga Naţiunilor, în 1920— 1921, a două dintre referatele sale cu tema „Problemele mondiale ale circulaţiei băneşti“. Cassini, Gian Domenico (1625 — 1712), astronom francez de origine italiană, fondatorul Observatorului din Paris. Membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A descoperit rotaţia planetelor Jupiter (1665) şi Marte (1666), patru sateliţi noi ai lui Saturn (1671 — 1684) şi separarea inelului lui Saturn în două fragmente printr-un interval întunecat (diviziunea lui Cassini). A dat prima definiţie valabilă a paralaxei Soarelui. Cassiodorus, Flavius Mag-nus Aurelius, supranumit Senator (c. 490—c. 580), scriitor roman, reprezentant al aristocraţiei; consul în anul 514. Op. pr.: „Cronica“(519), „Istoria goţilor“, o enciclopedie religioasă şi una profană. Cassirer, Ernst (1874—1945), filozof idealist german neokantian, reprezentant al Şcolii de la Marburg. A fost unul dintre autorii teoriei idealiste şi agnostice a funcţionalismului, care încearcă să reducă materia la formule matematice şi susţine că toate formele de cunoaştere (funcţiile matematice, limbajul, mitul şi intuiţia artistică) sînt lipsite de orice substrat obiectiv, avînd un caracter simbolic. Cassius, Caius Longinus, unul dintre conducătorii partidului senatorial-republican din Roma din sec. I î.e.n., participant la asasinarea lui Cezar. S-a sinucis în momentul în care, la Filippi, în bătălia dusă cu armata triumvirilor condusă de Antonius, înfrîn-gerea republicanilor devenise evidentă (42 î.e.n.). Castagno [castâno/, Andrea del (c. 1410-1457), pictor florentin, autor de compoziţii cu subiecte religioase şi mitologice şi de portrete. Figurile sale demne, din care se degajă forţa, înfăţişează trăsăturile ideale ale omului Renaşterii. Pictura sa se întemeiază pe un desen care accentuează sculptural formele şi pe contraste de lumină. Op. pr. : „Sibila din Cumes“, „Farinata degli Uberti“, „Pippo Spano“ (comite bănăţean), „Niccolo di Tolentino“ ş.a. Castaldi, Alfons (1874— 1942), compozitor romîn de origine italiană, stabilit în Ro-mînxa la vîrsta de 20 de ani. în afară de prelucrări după autori preclasici, a compus două simfonii, schiţa simfonică „Tarantella“ (1904), poeme simfonice („Talatta“, 1906; „Mar-syas“, 1907), muzică de cameră. Are realizări şi în domeniul muzicii vocale (coruri, cîntece A. Castaldi etc.). Creaţia sa muzicală, caracterizată prin programatism şi meşteşug artistic, se resimte de influenţa impresionismului. Deosebit de importantă a fost CASTAN 538 CASTOR activitatea sa pedagogică în domeniul predării armoniei şi contrapunctului, fiind profesorul multor compozitori şi dirijori romîni, printre care G. Georgescu, I. Dumitrescu, Gh. Dumitrescu, A. Alessan-drescu. castan (Castanea sativa), arbore din familia fagaceelor, Castan sălbatic originar din jurul Mării Medi-terane, înalt pînă la 30 m, cu frunze alterne alungite, pe margini pronunţat dinţate. Florile, unisexuate, mici, gălbui, cele bărbăteşti dispuse în a-menţi lungi de 10—30 cm, cele femele cîte 1—3 în vîrful ramurilor, sînt ocrotite de frunzuliţe verzi, din care, la maturitate, se formează o cupă spinoasă. în această cupă se găsesc^ 1—3 fructe (castane), comestibile, bogate în amidon şi în ulei. Se cultivă şi în R.P.R. (în partea nordică a Olteniei şi în jurul oraşului Baia Mare).—C. sălbatic (Aes-culus hippocastanum), arbore din familia hipocastanaceelor, de talie înaltă, cu flori albe sau roşcate, dispuse în raceme, şi frunze compuse din 5—7 foliole. Fructele c.s. sînt necomestibile. Este cultivat în parcuri, pe marginea şoselelor etc. castane (ZOOTEHN.), mici formaţii cornoase aşezate pe faţa internă a membrelor calului (la partea inferioară a antebraţului şi la partea superioară a fluierului membrelor posterioare). La unele rase de cai şi la măgari lipsesc c. posterioare, iar la catîri acestea sînt foarte mici. castanietă, instrument muzical de percuţie, introdus în Spania de mauri. E compus din două plăcuţe de lemn sau de fildeş, prinse ca valvele unei scoici, pe care executantul le loveşte ritmic una de alta. Se foloseşte la acompanierea ritmică a dansului sau la introducerea unor elemente de colorit în orchestră. castă 1«, Grup social închis, de origine foarte veche, cu ocupaţii, privilegii, tradiţii specifice, ereditare, care nu primeşte în sînul lui elemente din afară şi care practică endo-gamia. Apariţia c. a fost determinată de naşterea diviziunii sociale a muncii. Ele au căpătat un caracter ierarhic riguros în timpul evului mediu, în legătură cu organizarea feudală a societăţii. în India, de exemplu, existau aproape 3 500 de caste şi de subcaste. încă în perioada de sfîrşit a feudalismului, sistemul c. a intrat în contradicţie cu dezvoltarea social-politică a Indiei. în epoca capitalismului, el a început să-şi piardă însemnătatea. Constituţia Indiei din 1950 a desfiinţat inegalitatea politică şi juridică a c. 2« (în sens figurat) Grup social închis, în societatea burgheză contemporană (ex. c. nobililor, c. ofiţerilor etc.). castel 1. Clădire medievală, de mari proporţii, fortificată, Castel amplasată în puncte greu accesibile, strategice, servind ca locuinţă seniorului şi ca loc de refugiu pentru vasali în caz de pericol. 2. Edificiu de mari proporţii, reşedinţă a unui suveran sau a unui nobil. 3. (HIDROTEHN.) Castel de echilibru, construcţie hidrotehnică în cadrul unei uzine hidroelectrice cu o aduc-ţie sub presiune, situată între aducţie şi conducta forţată (c. amonte) sau, la centralele subterane, între sala maşinilor şi galeria de fugă cînd aceasta se găseşte sub presiune (c. aval). C. de e. serveşte la limitarea suprapresiunilor în con- ducta forţată şi la evitarea propagării lor în aducţie în cazul opririi sau reducerii sarcinii turbinelor; asigură debitul necesar în primele momente ale pornirii turbinelor sau ale sporirii sarcinii acestora.—C. de apă, rezervor de apă, construit din beton armat, metal sau lemn, plasat la mare înălţime deasupra terenului şi rezemat pe unul sau pe mai mulţi stîlpi de susţinere (infrastructuiă). Serveşte ca rezervor de compensare în sistemele de alimentări cu apă, asigurînd distribuţia apei prin gravitaţie în raport cu cerinţele consumatorilor. Castigliano [castirânoj, teoremele lui ~ (REZ. ^ MAT.), relaţii bazate pe expresiile energiei de deformaţie a corpurilor elastice, servind la : a) determinarea deformaţiilor şi deplasărilor în anumite puncte, cînd se cunosc sarcinile şi eforturile; b) determinarea forţelor, cînd se cunosc deformaţiile; c) rezolvarea problemelor static nedeterminate. Castilia, vechi regat spaniol, constituit în 1035; după unirea definitivă cu regatul Leon( 1230), a devenit un stat puternic, a cărui politică externă a urmărit alungarea maurilor din Spania, în urma căsătoriei Isabeîei de Castilia cu Ferdinand de Aragon, în 1469, C. s-a unit cu Aragonul (1479), formînd regatul Spaniei. castor (Castor), mamifer rozător din familia castoridelor* de talie mijlocie, cu coada lăţită, acoperită cu solzi. Trăieşte în colonii pe marginea apelor, unde construieşte baraje din arbori. Fiind mult vînat pentru blana sa preţioasă, este pe cale de dispariţie; s-a Castor păstrat numai în unele rezervaţii din U.R.S.S- şi Polonia (specia Castor fiber) şi din Canada (specia Castor canadensis). Sin. biber. CASTOR 539 CAŞALOT Castor, (ASTR.), stea dublă, de mărimea stelară doi, din constelaţia Gemenii, denumită astfel după unul din .cei doi dioscuri. Castor şi Pollux (numiţi şi Dioscuri) (gr. Diost genitivul lui Zeus, şi ^uroi „tineri“), eroi din mitologia greco-ro-mană, fii ai lui Zeus şi ai Ledei. Erau consideraţi protectori ai celor aflaţi în primejdii pe mare, divinităţi ale ospitalităţii şi patroni ai atleţilor. Nedespărţiţi în toate acţiunile lor, potrivit mitului ei au devenit simbolul frăţiei şi prieteniei desăvîrşite. castrare 1. (BIOL.) Extirparea glandelor sexuale, care aduce după sine sterilitatea. C. provoacă la oameni schimbări esenţiale în organism, diferite în funcţie de vîrsta la care a fost făcută. Efectuată la bărbatul adult, determină căderea părului (din barbă şi mustăţi), modificări metabolice importante, care se manifestă de obicei prin îngrăşare etc. La femei determină oprirea menstrua-ţiei şi dezvoltarea unor caractere masculine(îngroşarea vocii, apariţia părului pe bărbie etc.). Are influenţă de asemenea şi asupra psihicului. Se practică în anumite boli grave ale glandelor sexuale (tumori, traumatisme etc.). în istoria omenirii, c. a fost folosită de către clasele dominante ca măsură antiumană de asuprire şi înjosire (în antichitate s-a practicat c. prizonierilor ; în Orient se castrau sclavii destinaţi pazei haremurilor; în evu mediu erau castraţi băieţii din corurile bisericeşti pentru a li se păstra vocea de copil). C. s-a practicat, de asemenea, de către unele secte religioase. 2. (MED, VET.) Operaţie chirurgicală de îndepărtare a testiculelor sau a ovarelor în scop economic. Se practică la masculii de toate speciile şi la scroafe. Animalele castrate se îngraşă mai repede, dau o carne mai bună şi devin mai docile. Rezultate asemănătoare se pot obţine şi prin tratare cu hormoni sau cu substanţe chimice. castravete (Cucumis sati-vus)y plantă anuală din familia cucurbitaceelor, originară din Asia, cu tulpina tîrîtoare sau urcătoare, ramificată, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari în formă de inimă şi cu flori galbene, unisexuate. Fructul alungit, ovoid sau cilindric, se consumă înainte de a ajunge la maturitate, în stare crudă sau conservat. castraveţi~de~mare (BIOL.) v. holoturide. Castro Alves [cdştru âloiş/, Antonio de (1847—1871), poet brazilian, reprezentant al romantismului revoluţionar din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. în scrierile sale C.A. s-a manifestat ca republican şi aboliţionist. Culegerile sale de versuri, ,,Spume mişcătoare** (1870) şi,, Sclavii“ (1883), evocă natura măreaţă a Braziliei, martoră a luptei pentru eliberarea negrilor. Castro Ruz [rug], Fidel (n. 1927), om politic cuban, conducător al luptei de eliberare a poporului cuban. Este prim-ministru al Cubei (din 1959) şi prim-secretar al Conducerii Naţionale a Organizaţiilor Revoluţionare Integrate din Cuba (din 1962). A absolvit Facultatea de drept la Universitatea din Havana, devenind doctor în drept, avocat. în 1947, cînd era încă student, şi-a început activitatea revoluţionară prin participarea la organizarea expediţiei revoluţionarilor dominicani împotriva dictatorului Trujillo. După eşecul expediţiei, Fidel Castro s-a întors la Havana şi s-a încadrat în lupta revoluţionară a studenţimii. în 1953, la 26 iulie, 165 de tineri în frunte cu Castro au săvîrşit un atac armat asupra fortăreţei Moncada din Santiago de Cuba. După reprimarea acţiunii, tribunalul militar l-a condamnat pe Fidel Castro la 15 ani închisoare. în 1954, în ajunul alegerilor, guvernul, sub presiunea maselor populare, a amnistiat pe participanţii la mişcarea de !a 26 iulie. Castro a emigrat, la început în S.U.A., apoi în Mexic, unde a început să pregătească activ răsturnarea lui Batista. La 25 noiembrie 1956, Castro, împreună cu 82 de tovarăşi de luptă, a plecat din Mexic pe mica goeletă „Granma“, reuşind să debarce pe ţărmul Cubei. Aceştia au creat organizaţia „Miş- carea de la 26 iulie“. Sub conducerea Iui Fidel Castro a fost creată armata revoluţionară care F. Castro Ruz la 1 ianuarie 1959 a zdrobit armata lui Batista, răsturnînd regimul dictatorial al acestuia. în februarie 1959, guvernul Republicii Cuba l-a numit pe Fidel Castro prim-ministru, în care calitate conduce lupta poporului cuban pentru o viaţă nouă, liberă şi independentă. în aprilie 1961 i-a fost decernat Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“. castru, lagăr fortificat, care servea ca adăpost şi ca punct de sprijin pentru unităţile armatei romane. casus belii (termen latin însemnînd „caz de război“), motiv invocat de un stat sau de un grup de state pentru începerea războiului. în războaiele nedrepte, agresive, casus belii nu coincide, de obicei, cu cauzele reale ale războiului. De exemplu drept casus belii pentru primul război mondial a servit atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), cauza reală a războiului fiind însă lupta dintre ţările imperialiste pentru reîmpărţirea lumii. caş, produs alimentar obţinut prin eliminarea zerului din laptele închegat cu cheag. Serveşte ca semifabricat la prepararea brînzeturilor sau poate fi consumat ca atare. V. şi b r î n z ă. caşâ (IND. TEXT.), stofă de lînă în culori deschise, cu tuşeu moale, folosită la confecţionarea costumelor bărbăteşti, a taioarelor şi a rochiilor. caşaiot (Physeter caiodon)9 mamifer din ordinul cetaceelor, lung de 15—20 m şi cu greu- CAŞCAVAL 540 CATALIZATOR tatea între 50 şi 100 t, cu cap masiv şi cu dinţi puternici. Trăieşte în zonele calde şi temperate ale oceanelor. Hrana sa principală o constituie cefalo- Caşalot podele (caracatiţe şi calmari) şi, mai rar, peştii. Este vînat pentru carne, grăsime etc. Din produsele sale de excreţie, care conţin ambra, se extrage unul dintre cele mai apreciate parfumuri. caşcaval, brînză care se prepară din caş de lapte de oaie sau din amestec de caş din lapte de oaie şi de vacă, prin topire în apă fierbinte, sărare şi maturare de circa 45 de zile. Are miros şi gust caracteristic. în R.P.R. se prepară c. de Dobrogea (de cîmpie) şi de Penteleu (de munte). Cea mai mare fabrică de c. din ţară se află la Vatra Dornei (reg. Suceava). C. se prepară în cîteva ţări din sud-estul Europei. caşetă (FARM.), înveliş de forma unei capsule, din substanţă amilacee (amidon cu apă), care conţine unul sau mai multe medicamente în stare de pulbere, preparate după prescripţie medicală. Sin. bulin. caşexie (gr. k<*kos „rău“ şi hexis „stare“; MED.), tulburare metabolică profundă, care afectează toate funcţiile organismului. Se caracterizează prin scădere extremă în greutate, cu dispariţia stratului adipos, atrofie musculară, tulburări trofice ale pielii şi ale anexelor ei (păr, unghii), uneori cu edeme subcutanate, astenie intensă etc. Se întîlneşte în unele boli endocrine, în cancerul avansat, în bolile cronice etc. caşirâre (ELT., TELEC.), operaţia de lipire prin presare, cu substanţe adezive sintetice, a unei foi de cupru, de argint, de nichel sau aliaje ale acestora pe o placă din material electro-izolant, în vederea fabricării circuitelor imprimate. Caşmir v. DJammu-Kash-mir. caş mir (ZOOTEHN.), rasă de capre, crescută în Caşmir şi în Tibet, caracterizată prin lipsa coarnelor şi prin urechile mari care atîrnă. Corpul este acoperit cu păr şi cu puf foarte fin, moale şi mătăsos (250—300 g), din care se produce lîna pentru renumitele ţesături şi şaluri de Caşmir. cat, totalitatea încăperilor unei clădiri, cuprinse între două planşee, situate deasupra terenului (ex. o clădire cu parter şi două etaje are trei caturi). Sin. nivel cata- (gr. „de sus în jos“), element de compunere cu sensul „în jos, adînc“ (ex. cataforeză, catacombă). catabolism (gr. katabole „desfacere, destrămare“; FI-ZIOL.), fază a metabolismului în care substanţele proprii ale organismului (zaharuri, grăsimi, proteine etc.) se descompun în substanţe mai simple. Ca rezultat al c. se obţine energia necesară anabolismului şi diferitelor manifestări ale organismului (mişcare, reproducere etc.), precum şi căldura animală. La baza c. stau reacţiile oxido-reducătoare, care, de obicei, au loc cu participarea oxigenului. Sin. dezasi-milaţie. cataclâză (PETROGR.), fenomen de deformare şi de zdrobire a mineralelor din roci sub acţiunea presiunii şi a deplasărilor provocate de dislocările scoarţei Pămîntului. cataclism, fenomen geologic de scurtă durată şi de intensitate puternică, care afectează suprafeţe mari din scoarţa terestră. C. pot fi cauzate de exploziile extraordinare ale unor vulcani, de cutremurele de pămînt de mare intensitate etc. (ex. erupţia Vezuviului din anul 79 e.n., cutremurul din anul 1923 din Japonia, cutremurele din 1960 de la Agadîr din Maroc, din Chile etc.). C. au fost considerate în mod greşit de către G. Cuvier drept cauze ale dispariţiei speciilor din trecutul geologic al Pămîntului. V. şi catastrofism. catacombă (gr. „în jos“ şi kymbos „cavitate“), galerie subterană, naturală sau arti- ficială. C. serveau primilor creştini drept locaş de cult şi loc de îngropare. Cele mai importante c. sînt în Italia, la Roma (San Sebastiano, Santa Priscilla, San Callisto pe Via Appia) şi la Neapole. cataforeză (gr. £a/a „în jos“ şi phoresis „deplasare“; CHIM.), deplasarea particulelor dintr-o soluţie coloidală spre catod, sub acţiunea cîmpului electric. catagrafie (BIBL.; învechit), inventar. catahreză (gr. katachresis „abuz“), figură de stil care constă în folosirea unui cuvînt cu valoare metaforică pentru a numi un obiect care nu are o denumire proprie (ex. pulpa fructului). catalana (LINGV.), limbă romanică, vorbită de aproximativ 5 000 000 de locuitori în nord-estul şi estul Spaniei (provinciile Catalonia şi Valencia), în insulele Baleare şi Pitiuse şi în sudul Franţei (departamentul Pirineilor Orientali). catalâză (BIOCHIM.), enzimă care favorizează descompunerea apei oxigenate în apă şi în oxigen molecular. Se găseşte în toate celulele aerobe. catalectic (gr. „incomplet“; despre versuri, în metrica antică), care are una sau două silabe mai puţin în ultimul picior al versului, catalepsie (gr. J>a/a „în jos“ şi lepsis „fixare“; MED.), stare particulară întîlnită în unele boli psihice (demenţă precoce, alcoolism etc.). Se manifestă prin rigiditate musculară, care face ca bolnavul să păstreze, timp îndelungat, cele mai variate poziţii pasive, uneori foarte incomode, imprimate membrelor lui, fără a le putea corecta prin voinţă proprie. cataligee (zo6l.) v. picioroange. catalizator, substanţă care influenţează viteza unei reacţii chimice şi se regăseşte nemodificată la sfîrşitul reacţiei. Cantităţi mici de c. sînt suficiente, în general, pentru transformarea unor cantităţi mari de reactanţi. C. pot fi folosiţi fie singuri, fie depuşi pe materiale cu suprafeţe mari (silicaţi naturali şi artificiali, cărbune activ). Numeroşi com- CATALIZĂ 541 CATAPULTĂ puşi chimici (oxizi metalici, hidroxizi, acizi, pulberi metalice, cloruri etc.) servesc drept c. cu acţiune specifică pentru anumite tipuri de reacţii chimice, putînd schimba uneori mecanismul de reacţie sau de-terminînd o micşorarea energiei de activare a moleculelor reac-tante. Pot fi pozitivi, cînd măresc viteza de reacţie, şi negativi, cînd micşorează viteza de reacţie (v. şi inhibitori). C. au aplicaţii foarte numeroase în industria chimică. cataliză (gr. katalysis „descompunere“; CHIM.), fenomen fizico-chimic în care se modifică viteza de desfăşurare a unei reacţii chimice în prezenţa unui catalizator. C. este pozitivă, dacă modificarea produce creşterea vitezei de reacţie, şi negativă, dacă are ca efect o încetinire a ei. Este omogenă, dacă substanţele care reacţionează se găsesc în aceeaşi fază cu catalizatorul, şi eterogenă, dacă se găsesc în faze diferite. C. are o mare importanţă industrială pentru accelerarea sau încetinirea unor procese sau pentru creşterea randamentelor în obţinerea unor produşi. C. pozitivă e aplicată la sinteza amoniacului, a alcoolului me-tilic, la prepararea acidului sulfuric, a acidului azotic» a alcoolilor superiori, a polimerilor etc. catalog 1. înşirarea sistematică a unor titluri de cărţi, de periodice, de stampe, de nume etc., înscrisă în registre, caiete sau fişe (ex. c. de editură, c. de expoziţie, c. şcolar).—C. de bibliotecăy evidenţa publicaţiilor şi a colecţiilor speciale (manuscrise, stampe, monede etc.) dintr-o bibliotecă, întocmită pentru o-rientarea cititorilor şi a personalului, în registre sau pe fişe. C. de b. poate fi : alfabetic, pe subiecte (tematic), cronologic, topografic. 2. Lucrare care cuprinde descrierea ştiinţifică a publicaţiilor, a documentelor şi a materialelor unei biblioteci, a exponatelor unui muzeu etc. (ex. „Catalogul corespondenţei lui M. Kogălniceanu“). 3* Catalog de stele, registru de stele, în care sînt indicate poziţiile, strălucirile, spectrele lor etc. Există şi c. de s. spe- ciale (ex. cataloage de stele duble, variabile etc.). Cel mai vechi c. de s. ajuns pînă în zilele noastre a fost întocmit în China de Şi Şen (sec. al IV-lea î.e.n.). Hiparh de asemenea a întocmit un c. de s., care cuprindea peste 1 000 de stele, redat şi în „Almageste“ lui Ptolemeu (sec, al II-lea e.n.). C. de s. moderne cuprind mii şi chiar zeci de mii de stele. catalogare (BIBL.), alcătuirea unui catalog (de editură, de bibliotecă etc.) sau redactarea fişelor unui catalog şi clasarea lor într-o anumită ordine. —Sistem de catalogare, felul în care sînt redactate cataloagele unei biblioteci (după autori, după conţinut, după locul unde sînt aşezate publicaţiile etc.), în funcţie de specificul acesteia. catalografie 1. Tehnica alcătuirii cataloagelor de bibliotecă sau de muzeu. 2. Ramură a biblioteconomiei, care studiază principiile şi metodele întocmirii cataloagelor de bibliotecă. Catalonia, regiune în nord-estul Spaniei, cea mai dezvoltată din punct de vedere economic, locuită de catalani, care vorbesc limba romanică numită catalană. Suprafaţa : 32 300 km2. Populaţia: 3 700 000 loc. (1958). Oraşul principal: Barcelona, centru industrial şi cel mai mare port al Spaniei. în antichitate, teritoriul C. a fost locuit de iberi. A fost cucerită de romani la sfîrsitul sec. al 1 II-lea şi începutul sec. al II-lea î.e.n., de alani şi goţi în sec. al V-lea, de arabi la începutul sec. al VIII-lea şi de franci (partea de nord) la începutul sec. al IX-lea. în sec. III—V, în C. au avut loc răscoalele bagauzilor. în timpul Reconquistei, pe teritoriul C. s-au format cîteva ducate, care au fost cucerite în întregime, în sec. al XLlea — începutul sec. al XlI-lea, de către ducii Barcelonei, iar în 1137 C. a intrat într-o uniune cu Aragonul în vederea luptei împotriva arabilor. în perioada unificării Spaniei, C. a luptat împotriva măsurilor de centralizare ale regilor spanioli. în decursul evului mediu au avut loc în C* mari răscoale ţără- neşti cu caracter antifeudal. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste a dus la intensificarea mişcării naţionale de eliberare de sub jugul coroanei spaniole. La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, C., fiind regiunea cu cea mai dezvoltată economie capitalistă din Spania, a devenit centrul acţiunilor proletariatului spaniol. între 1934 şi 1939 a fost republică, parte federativă a Spaniei. C. a fost unul dintre centrele rezistenţei eroice a poporului spaniol în războiul na-ţional-revoluţionar din 1936— 1939. catâlpa (BOT.) v. bignonia. catamneză (gr. ^atam/ies/s „reamintire“; MED.), studiul evoluţiei şi al prognosticului unei boli, pe baza datelor obţinute de la bolnav sau de la cei din jurul lui, după ieşirea din spital. Catania, oraş italian în estul Siciliei, la poalele vulcanului Etna, port la Marea Ionică. 363 000 loc. (1959). Nod feroviar. Industrie de prelucrare a lemnului, industrie constructoare de maşini, de pielărie, alimentară, chimică şi de prelucrare a petrolului. cataplâsmă (gr. „aplicaţie“), medicament pentru uz extern, avînd consistenţa pastei, cu acţiune emolientă sau revulsivă. Se prepară din pulberea unei substanţe active (făină de muştar, de in etc.), amestecată cu apă în momentul folosirii şi întinsă pe o cîrpă. Se aplică, de obicei caldă, pe regiunea bolnavă. Umiditatea c. se menţine prin acoperirea ei cu gutapercă. catapultă 1. Maşină de război folosită în antichitate la Catapultă atacul cetăţilor. Era pusă în mişcare cu ajutorul unui sistem de pîrghii şi putea arunca la cîteva sute de metri pietre grele sau butoaie cu substanţe infla- CATAR 542 CATEGORIE mabile. 2. Dispozitiv pentru lansarea unor planoare, a unor avioane sau a unor avioane-proiectil. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului, împreună cu scaunul sau cu cabina, în vederea paraşutării în caz de avarii. catâr (gr. £a/a „în jos“ şi rhein „a curge**; MED.), infla-maţie nepurulentă, acută sau cronică, a mucoaselor, manifestată prin secreţie seroasă sau mucoasă abundentă (ex. c. nazal, c. ocular, c. faringian, c. gas-trie etc.). cataractă1 v. cascadă. cataractă2 (MED.), opaci-fiere â cristalinului, care se caracterizează prin tulburări de vedere (vedere dublă sau multiplă, percepere subiectivă de musculiţe zburătoare etc.) şi prin colorarea în alb sau cenuşiu a pupilei. Apare la bolnavii de arterioscleroză, diabet, artrită etc. catarg (NAV.) v. arbore2. Catargi, Barbu (1807 — 1862), om politic romîn, reprezentant al intereselor moşie-rimii, şef al Partidului conservator, constituit în perioada Unirii Principatelor. A format primul guvern comun al Principatelor Unite (22 ianuarie— 8 iunie 1862) şi s-a împotrivit împroprietăririi ţăranilor şi oricăror reforme democratice, A fost asasinat în ziua de 8 iunie 1862, pe cînd ieşea de la Adunarea deputaţilor. Catargi, Costin (?—1871), om politic romîn, înverşunat adversar al Unirii Principatelor. Ca ministru de interne în Moldova în timpul căimă-cămiei lui N. Vogoride, a fost principalul autor al falsificării listelor de alegători pentru Divanul ad-hoc (1857). Catargi, Henri (n. 1894), pictor romîn, maestru emerit al artei din R.P.R. Creaţia sa se caracterizează prin ştiinţa şi echilibrul compoziţiei şi printr-un colorit sobru, dar nuanţat, evocînd cu subtilitate atmosfera şi reflexele luminii. A creat îndeosebi peisaje şi naturi moarte. în opera sa din ultimii ani abordează o tematică legată de lupta pentru construirea socialismului. Op* pr.: „Peisaj Ia Pasărea“ (1957), „Culesul merelor“ (1957), „Şan- tier naval la Brăila“ (1958), „Portret de muncitor“ (1960). Catargiu, Lascăr (1823— 1899), om politic romîn, mare moşier şi fruntaş al conservatorilor moldoveni. A fost unul dintre principalii membri ai monstruoasei coaliţii şi ai complotului pentru răsturnarea domnitorului Al. I. Cuza şi apoi membru al locotenenţei domneşti (1866). După aducerea la tron a lui Carol I, a fost de mai multe ori ministru şi prim-ministru în guvernele conservatoare (1871 — 1876, 1889, 1891-1895). Guvernul condus de el a semnat în 1875 convenţia comercială cu Austro-Ungaria, care a avut efecte negative asupra dezvoltării economice a Ro-mîniei. catâri (gr. k^haros „pur“), nume dat adepţilor unei secte religioase răspîndite în sec. XI—XIII în Europa apuseană (mai ales în nordul Italiei şi în sudul Franţei, unde erau numiţi albigenzi). Doctrina c., după care întreaga lume pă-mîntească este o creaţie a diavolului, reflecta opoziţia maselor asuprite faţă de rînduie-lile feudale. C. respingeau ritualul şi ierarhia catolică şi considerau proprietatea privată ca un păcat. în sec. XIII— XIV, c. au fost nimiciţi de inchiziţie. catarinieni, subordin de maimuţe superioare din ordinul primatelor, cu nările a-propiate între ele. Sînt răspîn-diţi . în Africa şi în sudul Asiei. catastrofism (GEOL.), teorie idealistă şi metafizică, emisă în 1812 de paleontologul francez G. Cuvier, conform căreia în istoria Pămîntului s-ar fi repetat în mod periodic o serie de „catastrofe“ care au schimbat relieful planetei şi au distrus toate vieţuitoarele. După fiecare „catastrofă** de acest fel, lumea organică ar fi reapărut ca urmare a unor „acte de creaţie“. Lipsa de temei ştiinţific a acestei teorii a fost dovedită încă de J.-B. Lamarck, Ch. Lyell şi Ch. Darwin, care au pus bazele teoriei evoluţioniste. catatermometru (FIZ.), termometru cu alcool, cu un re- zervor de capacitate mare, pe a cărui tijă sînt trasate două diviziuni corespunzătoare temperaturilor de 37,8° şi de 35°, valori avînd ca medie temperatura corpului omenesc. C. e folosit pentru determinarea cantităţii de căldură pierdută pe secundă şi pe centimetru pătrat de corpul omenesc (ca rezultat al temperaturii, umidităţii şi mişcării aerului din mediul ambiant), prin măsurarea timpului în care nivelul alcoolului coboară între cele două diviziuni. catazonă (PETROGR.), ansamblul şisturilor cristaline formate în condiţiile celui mai intens metamorfism regional. C. cuprinde gnaise cu silimanit, gnaise piroxenice, eclogite etc. (ex. unele şisturi cristaline din Munţii Lotrului). categorie 1. (FILOZ.) Noţiune fundamentală care exprimă proprietăţile esenţiale, laturile şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii obiective în continuă transformare. în procesul istoric al dezvoltării cunoaşterii omeneşti, c. marchează trepte sau puncte de sprijin importante pentru aprofundarea şi sistematizarea fenomenelor din natură, societate şi gîndire. C. au apărut şi s-au îmbogăţit mereu pe baza experienţei practice a omenirii. învăţătura despre c. a fost elaborată pentru prima oară, în antichitate, de Aristotel. Fundamentarea ştiinţifică a teoriei c. se datoreşte clasicilor marxismului. C. se împart în c. filozofice şi c. ale ştiinţelor speciale. C. filozofiei cuprind: a) c. materialismului dialectic (materia, mişcarea, spaţiul şi timpul, contradicţia, calitatea şi cantitatea, esenţa şi fenomenul, conţinutul şi forma, necesitatea şi întîmplarea, generalul, particularul şi singu" larul etc.), care se aplică tuturor formelor mişcării şi sînt folosite în comun de către toate ştiinţele. Din c,m.d. fac parte şi c. gnoseologice (adevărul, reflectarea, istoricul şi logicul etc.); b) c. materialismului istoric (existenţa socială şi conştiinţa socială, baza şi suprastructura, formaţiunea social-economică, modul de producţie, forţele CATEGORIE 543 CATETĂ şi relaţiile de producţie, clasele sociale, lupta de clasă, revoluţia etc.), care sînt indispensabile tuturor ştiinţelor despre societate, C. ştiinţelor speciale sînt proprii unei singure ştiinţe sau unui grup de ştiinţe înrudite. Deosebim astfel: c. ale fizicii (forţă, masă, energie, atom etc.), c, ale biologiei (viaţă, organism, mediu, ereditate, variabilitate, specie, metabolism etc.), c* ale geologiei (tec--fcogeneză, sedimentare, meta-morfism, vulcanism etc.), c. ale geografiei (bilanţul de temperatură şi umiditate, învelişul geografic, învelişul landşaftic, denudaţie, zonalitate, ritmicitate, aşezare geografică, raio-nare fizică şi economică-geo-grafică), c. ale economiei politice (capital, marfă, bani, valoare, plusvaloare, forţă de muncă etc.), c. ale eticii (moral, imoral, datorie, onoare, eroism, colectivism etc.), c. ale dreptului (justiţie, lege, sancţiune, infracţiune, contract etc.), c. ale esteticii (arta, frumosul, urîtul, sublimul, comicul, tragicul, eroicul, realismul etc.), c. ale lingvisticii (limbă, dialect, grai, fonem etc.). în opoziţie cu idealismul subiectiv kantian, care consideră c. ca forme înnăscute şi imuabile ale intelectului, şi cu concepţiile pozitiviste, care neagă conţinutul lor obiectiv, filozofia marxistă subliniază autenticitatea şi perfectibilitatea acestui conţinut, bazat pe reflectarea veridică şi tot mai profundă a fenomenelor. Ea respinge totodată concepţia idealist-obiectivă a lui Hegel, care, răsturnînd raportul real dintre obiecte şi reflectarea lor mintală, considera c* ca trepte ale autodezvoltării ideii absolute. Depăşind limitele materialismului premarxist, materialismul dialectic a lămurit rolul important şi complex al practicii în elaborarea c. şi a adus o contribuţie însemnată la cercetarea dialecticii c. (în special a caracterului lor istoric, a interdependenţei lor şi a naturii lor contradictorii), interpre-tînd-o ca o reflectare a dialecticii obiective a lucrurilor, 2« Categorie economică, expresie teoretică a relaţiilor social-economice. Descoperirea c.e. este rezultatul analizei feno- menelor economice existente în mod obiectiv în societate la un moment dat. Fiecărui mod de producţie îi sînt proprii anumite c.e. De exemplu, în capitalism, plusvaloarea, capitalul, profitul etc. sînt c.e. care exprimă relaţii capitaliste de producţie. Apariţia relaţiilor socialiste de producţie generează noi c.e. : întrecerea socialistă, gospodărirea socialistă, ziua-muncă etc. Sînt şi c.e. care se întîlnesc în mai multe formaţiuni social-economice(ex. marfa, valoarea, banii etc.) sau pe toate treptele de dezvoltare ale societăţii omeneşti (ex. munca, proprietatea etc.). în acest caz, conţinutul c.e. se schimbă o dată cu schimbarea relaţiilor de producţie, a căror expresie sînt, între diferitele c.e. există o interdependenţă, alcătuind un sistem unitar, deoarece diferitele laturi ale relaţiilor de producţie nu există în mod izolat, ci într-o inter-condiţionare şi legătură reciprocă. 3. (LINGV.) Categorie gramaticală, noţiune morfologică fundamentală care caracterizează anumite părţi de vorbire (flexibile) şi care este exprimată gramatical prin schimbarea formei cuvintelor sau prin îmbinări de cuvinte. Limba romînă cunoaşte următoarele c.£.: genul, numărul, cazul, comparaţia, persoana, diateza, modul şi timpul. Unii lingvişti numesc c.g. şi părţile de vorbire. 4. (BIOL.) Categorie sistematică, subdiviziune a grupelor de plante şi de animale care se deosebesc prin diferite grade de rudenie (ex. regnul animal sau vegetal, încrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia etc.). Se numeşte şi categorie taxonamică. V. şi sistematică. 5» (SPORT) a) Grupă în cadrul unei ramuri sportive (box, lupte, haltere etc.), stabilită pe criteriul greutăţii corporale a sportivilor, pentru a asigura echilibrul concursului (ex., la lupte, c. semimijlocie are greutatea între 73 şi 79 kg), b) Sistem competiţional la care participă echipele sau sportivii încadraţi în grupe dinainte stabilite (ex. c* A şi B la fotbal), c) Clasificare a sportivilor după performanţele realizate (ex. c, a IlI-a, a ILa, I, maeştri şi maeştri emeriţi). Toate c., cu excepţia celor ale maeştrilor şi maeştrilor emeriţi, care se acordă pe viaţă, trebuie reconfirmate din timp în timp. d) Grupare a sportivilor după vîrstă (ex, juniori, seniori etc.), catehism (gr. ¡ţatechismos „(carte de) învăţătură“, din £a-techizein „a învăţa“) L Nume dat unor lucrări care rezumă principiile fundamentale ale unei doctrine. 2. Cajrte care conţine o expunere succintă, prin întrebări şi răspunsuri, a dogmelor şi preceptelor morale ale bisericii creştine. „Catehismul luteran“, prima carte tipărită în limba romînă, apărută la Sibiu în 1544. catenă L (CHIM.) Lanţ format din mai mulţi atomi egali. Atomii de carbon se pot lega între ei în număr foarte mare, prin legături simple sau multiple, formînd c* liniare, ramificate sau ciclice. Atomii de azot, siliciu şi bor au şi ei proprietatea de a forma c*, dar în măsură mai mică decît carbonul. 2« (GEOGR.) Catenă muntoasă v. lanţ de munţi, catepsină (BIOCHIM.), en-zimă proteolitică intracelulară, prezentă în toate ţesuturile. Caterina de Medici (1519— 1589), soţia Iui Henric al II-lea, regele Franţei. S-a impus în politică în timpul minoratului lui Carol al IX-lea (1560— 1574), cînd a fost regentă, şi apoi în timpul domniei acestuia şi a lui Henric al III-lea (1574—1589), Politica sa duplicitară faţă de hughenoţi, care au sperat mult timp s-o cîştige de partea lor şi cărora ea le opunea, prin manevre şi intrigi de curte, partidul catolic, cealaltă grupare politică a Franţei din acea vreme, a urmărit consolidarea monarhiei absolute şi a dus la tragicul masacru din noaptea sfîntului Bartolomeu (1572). caterisire, îndepărtarea din rîndurile clerului a unui preot pentru acţiuni pe care biserica le consideră greşeli grave. caterpilar, tip de tractor pe şenile, folosit în special la lucrări rutiere. catetă (MAT.), fiecare dintre laturile unghiului drept ale unui triunghi dreptunghic. CATETER 544 CATOLICISM cateter (MED.), instrument de metal, de cauciuc, de material plastic sau de pînză cauciucată, cu ajutorul căruia se examinează un canal normal (uretră, arteră, venă), un canal anormal (fistulă) ori un organ cavitar (nas, veziculă biliară, inimă etc.). catetometru (FIZ.), instrument de laborator, folosit la măsurarea precisă a diferenţelor de înălţime, alcătuit din-tr-o lunetă, prevăzută cu fire reticulare, şi un vernier, care se poate deplasa în lungul unei rigle verticale gradate. catgut (MED,), fir preparat din intestin subţire de oaie, întrebuinţat pentru coaserea ţesuturilor sau pentru legarea vaselor sanguine. Se resoarbe în 7—12 zile de la introducerea în organism, catifea (IND. TEXT.), ţesătură din lînă, din bumbac, din mătase sau din fibre sintetice, executată în aşa fel încît o porţiune a urzelii sau a bătăturii e ridicată perpendicular pe suprafaţa ţesăturii şi tunsă la o înălţime sub 1 mm. Faţa c. are un aspect păros, lucios şi neted. Catilina, Lucius Sergius (c. 108—62 î.e.n.), om politic roman. Atrăgînd prin promisiuni demagogice numeroşi plebei şi aristocraţi sărăciţi, a conspirat împotriva senatului cu scopul de a instaura dictatura. Demascat de Cicero, a pornit o acţiune armată, dar a fost înfrînt la Pistorium (62 î*e.n.), unde a murit în luptă. Catina, Ion (1828—1851), scriitor romîn; a participat la revoluţia din anul 1848. Versurile sale sînt străbătute de puternice accente antifeudale şi patriotice („Marş revoluţionar“). A scris şi o drama, „Zoe“ (1847), după nuvela lui C. Ne-gruzzi. cation 1. (CHIM.) Ion care poartă una sau mai multe sarcini elementare pozitive (ex. ionul de hidrogen, H+; ionul de calciu, Ca2+; ionul de aluminiu, Al3+ etc.). 2. (PEDOL.) Cationi schimbători, cationi din sol(Ca2+ Mg*+K+Na\H+) care pot fi înlocuiţi prin alţi c., aflaţi într-o soluţie pusă în contact cu solul. cationit (CHIM.), substanţă naturală sau sintetică, de origine organică sau anorganică, capabilă să reţină cationii din-tr-o soluţie prin schimb cu ionul de sodiu sau de hidrogen pe care-1 conţine (v. şi ioni t). C. se pot regenera uşor prin spălare cu o soluţie de clorură de sodiu, respectiv de acid sulfuric, recăpătîndu-şi proprietăţile iniţiale. Se folosesc în filtre pentru dedurizarea şi deferizarea apei, în eliminarea clorurilor şi a sulfaţilor din apă etc. catfr (Equus mulus), animal hibrid obţinut din împerecherea măgarului cu iapa. Ca dezvoltare scheletică seamănă mai mult cu calul, iar ca înfăţişare seamănă mai mult cu măgarul. Masculul este steril, iar femela poate fi uneori fecundă. Catîrui este un animal rezistent la boli; se adaptează uşor la condiţiile noi de mediu, fiind puţin pretenţios la hrană şi la întreţinere şi avînd o longevitate mare. Puterea de muncă, în comparaţie cu a calului, este cu 20—25% mai mare. Se foloseşte ca animal de transport, în agricultură şi la purtatul samarului. Cato cel Bătrîn (Marcus Porcius Cato) (234—149 î.e.n.), scriitor şi om de stat roman, apărător al privilegiilor aristocraţiei. Consul în anul 195 î.e.n., a cerut cu insistenţă distrugerea Cartaginei, principalul concurent comercial al Romei. A combătut fără efect influenţa greacă. Este autor al mai multor scrieri, între care „Ori-gines“ ( o istorie a Romei în 7 cărţi), discursuri, precum şi al unui tratat despre agricultură, singura lucrare care s-a păstrat. catod, electrodul prin care iese curentul electric de con-ducţie dintr-un mediu (ex. un electrolit etc.). C. unui re- ceptor este legat la polul negativ al sursei de curent care îl alimentează. Prin extensiune, denumirea de c. este folosită şi pentru electrodul corespunzător al unui tub electronic. V. şi a n o d. catolicism (gr. katholikos „universal“), una dintre principalele confesiuni creştine, răs-pîndită îndeosebi în Europa apuseană şi centrală şi în America Latină. Centrul bisericii catolice este Vaticanul, iar conducătorul ei papa. Principalele dogme ale c. sînt: recunoaşterea papii ca şef suprem al bisericii şi ca fiind infailibil în problemele de credinţă, purcederea „sf. duh“ nu numai de la „tatăl “, ci şi de la „fiul“ (lat. filioque), existenţa purgatoriului etc. C* a început să se formeze ca un curent aparte în sînul creştinismului din sec. IV—V; separarea definitivă a bisericilor apuseană-catolică şi răsăriteană-ortodoxă s-a produs în 1054 (Marea schismă). în evul mediu, biserica catolică a fost, după cum a arătat F. Engels, centrul internaţional al sistemului feudal, iar c. ideologia dominantă în ţările Europei apusene. Instrument puternic de oprimare spirituală a maselor, biserica catolică a propagat obscurantismul şi fanatismul religios, a prigonit ştiinţa şi cultura laică, arzînd pe rugurile inchiziţiei pe reprezentanţii gîndirii, înaintate şi pe conducătorii mişcărilor populare. în timpul revoluţiilor burgheze, biserica catolică a fost portdrapelul reacţiunii feudale. După răsturnarea feudalismului, biserica catolică s-a pus în slujba burgheziei. Vaticanul, devenit el însuşi unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai capitalului financiar, a susţinut regimurile fasciste din Europa, precum şi pregătirea şi dezlănţuirea războiului antisovietic. El sprijină astăzi politica celor mai reacţionare forţe imperialiste, promovează prin organizaţiile politice catolice (Acţiunea catolică, partidele clericale, sindicatele creştine etc.) o politică socială antimuncitorească şi anticomunistă. Pe plan ideologic, c, încearcă să opună marxismului CATRAN 545 CAUCIUC filozofia neotomismului, răspîndeşte teoria diversionistă a „împăcării între clase“. Prin propaganda sa, c. urmăreşte să ţină în stare de înapoiere masele de oameni ai muncii şi să acjîncească sciziunea clasei muncitoare din ţările capitaliste. Sin. biserica catolică. catran (CHIM.) v. gudron, catren, strofă formată din patru versuri. catrinţă, ţesătură de lină, dreptunghiulară, de obicei în-tr-o singură culoare, cu vergi sau cu alesături, purtată de femei peste poalele albe ale cămăşii. Sub diferite denumiri, se poartă mai ales în Oltenia, Transilvania şi Banat. în Mol- Catrinţă dova, c. este o piesă mare, de tipul fotei. Catul (Caius Valerius Ca-tullus) (c. 84~54 î.e.n.), poet liric latin. Puternic influenţat de poezia greacă alexandrină, după modelul căreia a compus cîteva poeme, C. a descris cu simplitate sentimente ca prietenia, gelozia şi mai ales dragostea pentru iubita sa Lesbia. Doct şi artificial în poeziile alexandrine, firesc în poezia personală, C. a introdus în poezia latină metri greceşti necunoscuţi pînă atunci şi a contribuit la dezvoltarea limbii latine literare. Cauca, rîu în Columbia (c. 1 000 km). Izvorăşte din munţii Anzi şi se varsă în fluviul Magdalena, Este navigabil pe o distanţă de circa 600 km. Caucaland, regiune (amintită de Ammianus Marcellinus) în care s-au retras vizigoţii lui Atanaric după invazia hunilor (375). Poate fi localizată 5 — c. 761 în zona arcului sud-estic al Carpaţilor, unde s-au găsit tezaurele de aur de la Pietroasa şi Crasna. Caucaz, masiv muntos în Uniunea Sovietică, situat între Marea Neagră şi Marea Cas-pică, format în timpul oroge-nezei alpine. Lungimea: circa 1 500 km, suprafaţa 440 000 km2. Constituie o parte a hotarului de sud dintre Europa şi Asia. Este format din granit, şisturi cristaline şi argiloase. Altitudinea maximă : 5 633 m (vîrful Elbrus). în C. sînt circa 1 400 de gheţari. Climă temperată în nord, subtropicală în Transcaucazia, montană pe înălţimi. Rîurile (Kura, Terek, Rioni, Kuban ş.a.) au mari resurse hidroenergetice, valorificate sub Puterea sovietică, în subsol se găsesc numeroase zăcăminte de minereuri polimetalice (Osetia de nord), mangan (Ceatura), cărbune (Tkibuli, Tkvarceli), materiale de construcţii (Novoros-siisk), petrol. Izvoare minerale curative (la Kislovodsk, Pea-tigorsk, Borjomi, Essentuki). Vegetaţie specifică foarte bogată. Condiţiile social-econo-mice şi istorice variate au favorizat concentrarea în regiunea Caucaz a numeroase popoare (circa 50), vorbind limbi diferite. Cauchy [coşi/, Augustin Louis (1789—1857), matematician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A publicat lucrări în toate domeniile matematicii, în astronomie şi în fizică» aducînd contribuţii importante în special la lămurirea noţiunilor de bază ale analizei matematice, ca: funcţie, limită, continuitate. Este unul dintre creatorii teoriei funcţiilor analitice de variabilă complexă. Tot el a formulat primele teoreme de existenţă din teoria ecuaţiilor diferenţiale şi a ecuaţiilor cu derivate parţiale. Op. pr.: „Metodă pentru a determina «a priori» numărul rădăcinilor reale“ (1813); „Teoria A. L. Cauchy undelor44 (1815); „Lecţii despre aplicaţiile calculului infinitezimal la geometrie“ (1816— 1828). cauciuc 1. Cauciuc natural, compus macromolecular al i z o-p r e n u 1 u i, avînd formula (C$HJn. Rezultă din coagularea 1 a t e x u 1 u i arborelui de cauciuc, originar din ţările Americii Latine şi cultivat în scopuri economice în ţările Asiei de sud-est, Malaya, Bir-mania, Vietnam, Cambodgia, CAUCIUC ARE CAUTER Indonezia, Tailanda dau circa 98% din producţia mondială de c.n. Extinderea forţată a suprafeţelor cultivate a avut loc în condiţiile luptei dintre marile puteri imperialiste, mai ales în perioada folosirii în scopuri industriale şi strategice a c. n. Producţia mondială de c.n. a atins în 1960 2 035 0001. Aproximativ 80% din producţia de c.n. este folosită la fabricarea anvelopelor. C. brut este o ’ masă galbenă-brună, translucidă, elastică la temperatura camerei şi care devine albicioasă, opacă şi neelastică la frig. Prin plastifierea c. brut (pierderea proprietăţilor elastice, realizată mecanic, termic sau chimic), prin adăugare de materiale de umplutură (negru de fum, oxid de zinc etc.) şi prin vulcanizare, se obţin c. cu proprietăţi diferite, folosite la fabricarea unor produse diverse, ca anvelope, camere auto, obiecte de ebonită» soluţii de lipit, materiale electroizolante etc. 2. Cauciuc vukanizaU cauciuc obţinut prin tratarea la cald, cu sulf, a c. brut. C. v. îşi pierde proprietăţile plastice, devenind foarte elastic. în ţara noastră se fabrică la Floreşti (reg. Ploieşti), Popeşti-Leordeni, Jilava (reg. Bucureşti) şi la Braşov. 3. Cauciuc sintetic, produs sintetic macromolecular, cu proprietăţi asemănătoare c. natural sau c. vulcanizat. Se obţine prin po-limerizarea hidrocarburilor cu duble legături conjugate, ca izoprenul şi ' butadiena, sau prin copolimerizarea acestora cu stiren, nitril acrilic etc. Tipurile mai importante de c. s. sînt: polimerul butadienei (numit în comerţ Buna 85 sau SKB), copolimerul butadienei cu stiren (numit în comerţ Buna S, SKS etc.), copolimerul butadienei cu nitril acrilic (numit în comerţ Buna N, SKN), polimerul clorbutadienei (Neopren). în ultimii ani s-a început producerea pe cale sintetică a cauciucului poliizopre-nic, cu proprietăţi asemănătoare cauciucului natural. Produşi asemănători cu c. se obţin prin polimerizarea izobutilenei. A-ceşti polimeri au proprietăţi dielectrice foarte bune (pentru izolaţii de cabluri); copolime- rul izobutilenei cu cantităţi mici de butadienă sau izopren (butilcauciuc) este un produs valoros pentru fabricarea camerelor şi anvelopelor auto. în R.P.R., pentru dezvoltarea industriei c. sintetic şi a altor produse de sinteză, în afara marelui combinat petrochimic de la Oneşti (reg. Bacău), vor fi lărgite capacităţile de producţie ale întreprinderilor existente. Cauciucul sintetic a început să fie produs pe scară industrială din butadienă obţinută din alcool etilic, pentru prima dată în lume, în U.R.S.S., în 1931, după metoda lui S. V. Lebedev. Ulterior, industria c.s. s-a dezvoltat în Germania şi în S.U.A, în 1959 producţia ţărilor capitaliste atinsese 1 700 000t. Ponderea c.s. în producţia totală de c. este în prezent de peste 40%. cauciucâre, operaţia de impermeabilizare a ţesăturilor textile, prin depunerea unui strat dmtr-o soluţie vîscoasă de amestec de cauciuc pe o faţă a ţesăturii şi fixarea lui prin calandrare. caudáte (ZOOL.), amfibieni cu coadă, de obicei de talie mică. Majoritatea lor trăiesc în emisfera nordică (ex. salamandra, tritonul). Caudella, Eduard (1841 — 1924), compozitor şi violonist E. Caudella romîn. A militat pentru înfiinţarea operei naţionale ro-mîneşti. în creaţia sa, care cuprinde genuri variate (uver-tura-poem „Moldova“, două concerte pentru vioară şi orchestră etc.), muzica dramatică ocupă primul loc (opera „Petru Rareş“, operetele „Beizade Epa-minonda“, „Traian şi Dochia“, „Hatmanul Baltag“ ş.a.). C. a desfăşurat şi o bogată activitate pedagogică. A remarcat calităţile excepţionale ale Iui George Enescu încă de pe vremea cînd acesta avea cinci ani. Caudium, trecătoare situată în munţii Apenini, unde în anul 321 î.e.n., în timpul celui de-al doilea război cu samniţii, armata romană, înfrîntă, a fost silită să treacă pe sub „furcile caudine“ (o poartă joasă, făcută din trei suliţe). De atunci a rămas expresia „a trece pe sub furcile caudine“, care caracterizează acceptarea de nevoie a unor condiţii grele, umilitoare. cauliflorie (lat. caulis „tulpină“ şi //os, floris „floare“; BOT.), fenomen de apariţie a florilor direct pe tulpini, caracteristic la mulţi arbori din regiunile tropicale; polenizarea este făcută de fluturi care zboară sub etajul coroanelpr acestor arbori (ex. la arborele de cacao). cauper, aparat pentru pre-încălzirea aerului suflat în furnale. El recuperează, într-o perioadă, căldura gazelor de ardere, pe care o cedează, în altă perioadă, aerului proaspăt. caustic (gr. kaustikos, de la kaiein „a arde“; CHIM.; despre unele substanţe), care are proprietatea de a ataca chimic substanţele organice (inclusiv ţesuturile animale; ex. hidroxi-dul de sodiu). caustică (FIZ.), pată de lumină obţinută prii întîlnirea razelor reflectate sau refractate şi care reprezintă imaginea deformată a unei surse luminoase într-un sistem optic. caustobiolit (gr. ^ausfos „arzător“, bios „viaţă“ şi litos „piatră“; PETROGR.), rocă sedimentară de origine organică, care are proprietatea de a arde. Cele mai importante c. sînt: petrolul, asfaltul, ozocherita, cărbunii minerali, şisturile bituminoase. C. sînt utilizate drept combustibili minerali, în industria chimică etc. cauter (gr. £au/erion, din kaiein „a arde“), instrument chirurgical format dintr-un mî-ner la care este ataşată o lamă (sau o ansă, un fir metalic), care poate fi adusă în stare de incandescenţă la flacăra vapo- CAUTERIZARE 547 CAVALCANTI rilor de benzină sau cu ajutorul curentului electric (electrocau- Cauter ter). Serveşte la arderea ţesu-turilor patologice. cauterizâre (MED.), distrugere a unui ţesut viu cu ajutorul unei temperaturi înalte (termocauterizare) sau joase (criocauterizare), ori folosind efectul termic sau chimic al curentului electric continuu (galvanocauterizare). Se mai poate realiza prin agenţi chimici caustici, cauţiune (DR.) 1. Sumă de bani depusă la dispoziţia unei autorităţi sau a unei persoane cu scopul de a garanta executarea unor obligaţii legale, a îndatoririlor profesionale sau a unor obligaţii de alt ordin. 2» Contractul prin care o persoană se obligă faţă de un creditor să plătească suma pe care i-o datorează debitorul dacă acesta nu-şi achită datoria. cauzalgie (gr, ^aus/s „arsură“ şi algos „durere“; MED,), senzaţie dureroasă cu caracter de arsură, localizată pe o porţiune de piele. Zona afec-tată capătă o culoare roşie şi devine sediul unor tulburări trofice. Apare din cauza lezării nervilor regiunii respective, cauzalitate 1. Categorie filozofică exprimînd interacţiunea dintre cauză şi efect şi constituind, ca atare, una dintre principalele forme ale conexiunii universale a fenomenelor, împreună cu categoria necesităţii şi cu recunoaşterea legilor obiective, c. stă la baza concepţiei deterministe, sau a determinismului. în opoziţie cu indeterminis-m u 1, materialismul dialectic accentuează caracterul obiectiv, substratul material al c., ca şi universalitatea ei. Orice fenomen are o cauză; nu există fenomene fără cauză. Corespunzător cu varietatea formelor 35* de mişcare a materiei, c. prezintă un caracter concret, specific, în fiecare domeniu al realităţii obiective. —Principiul cauzalităţii, principiu filozofic care exprimă faptul că orice fenomen are o cauză. Fără recunoaşterea acestui principiu, ştiinţa nu este posibilă. 2. (DR.) Legătură de cauzalitate, raport între o acţiune sau inacţiune şi urmările imediate ale acesteia, raport în care acţiunea sau inacţiunea precedă şi determină în mod obiectiv aceste urmări. Acţiunea sau inacţiunea şi urmările ei pot constitui o faptă penală (infracţiune) sau numai un delict civil. cauzativ (LINGV.) v. fac* titiv. cauză 1. (F1L0Z.) Cauză şi efect, categorii filozofice care desemnează una dintre cele mai generale forme ale conexiunii universale a fenomenelor. Cauza este un fenomen sau complex de fenomene, care precedă şi produce (provoacă, generează sau determină) un alt fenomen, denumit efect. Acţiunea unei c. se manifestă întotdeauna în anumite c o n-d i ţ i i, care influenţează corelaţia dintre c. şi e. în opoziţie cu idealismul subiectiv, materialismul dialectic demonstrează caracterul obiectiv al raporturilor cauzale, verificarea necontenită a cauzalităţii în activitatea practică. în opoziţie cu idealismul obiectiv, el scoate în evidenţă caracterul material al legăturilor cauzale. în con- ‘ trast cu metafizica, materialismul dialectic dezvăluie şi subliniază interacţiunea complexă dintre c. şi e. în funcţie de condiţii, c. şi e. îşi pot schimba locurile, efectul puţind acţiona asupra c. care i-a dat naştere (ex. acţiunea inversă exercitată de suprastructură asupra bazei). Totodată, dialectica materialistă stăruie asupra diversităţii tipurilor de raporturi cauzale şi asupra multiplicităţii c* (principale şi secundare, necesare şi înttmplă-toare, interne şi externe etc.). V. şi cauzalitate; d e-terminis m.—Cauză finală, noţiune falsă, prin care unii filozofi idealişti, situîndu-se pe poziţiile final ismului sau ale teleologiei, au inte- grat scopurile printre c. şi au susţinut că în natură ar exista scopuri predeterminate. Noţiunea de c. /. a apărut încă în filozofia antică, dar termenul ca atare a fost introdus de scolastică. Combătînd finalis-mul, materialismul dialectic arată că scopurile (determinate, desigur, de c* materiale) sînt specifice societăţii, activităţii umane conştiente. 2. (DR.) a) Scopul în vederea căruia o persoană se obligă faţă de alta prinţi -un act juridic. b) Te-meiul juridic al unei acţiuni în faţa unui organ de jurisdicţie, c) Pricină, proces. cav (lat. cavus „gol“; despre obiecte), care are o cavitate (un gol) de dimensiuni variabile (ex. paharele, buteliile, vasele de bucătărie etc. sînt obiecte cave). cavâf, meşteşugar medieval în domeniul prelucrării pieilor, specializat în confecţionarea încălţămintei obişnuite. în ţările romîneşti, c. s-au diferenţiat ca meşteşugari în ultima treime a sec. al XVII-lea. Erau organizaţi în breaslă. Cavaignac [cavenăc], Louis Eugène (1802—1857), general şi om de stat reacţionar francez, ministru de război în mai-iunie 1848. învestit cu puteri dictatoriale, a înăbuşit, cu cruzime, insurecţia din iunie 1848 a proletariatului parizian. între 29 iunie şi 10 decembrie 1848 a fost şeful guvernului celei de-a doua republici. Numele lui a căpătat semnificaţia de călău al proletariatului. caval, fluier ciobănesc de lemn, cu cinci deschizături. Este răspîndit în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. La c* se cîntă numai melodii lente.—C. bulgăresc, caval cu şapte deschizături; se întîlneşte în Dobrogea. Cavalcanti, Alberto (n. 1897), regizor de film brazilian. A lucrat multă vreme în Anglia, unde a contribuit la dezvoltarea filmului documentar englez. A regizat filmele artistice „Nicholas Nickleby“, „Cîntecul mării“ ş.a., remarcabile prin caracterul lor realist, prin arta montajului, a sonorizării. Cavalcanti, Guido(c. 1259— 1300), poet italian. Adept al partidului guelfilor şi prieten cu Dante. A fost un reprezen- CAVALER 548 CAVERNOMETRIE tant de seamă al curentului poetic „Dulcele stil nou“, format o dată cu înflorirea oraşelor-republici italiene. Poeziile sale (sonete, balade, can-ţone), care au rupt cu tradiţia G. Cavalcanti limbii latine şi cu influenţa bisericii catolice, se disting prin caracterul lor umanist* Ele au avut un rol însemnat în formarea limbii literare italiene. cavaler 1. Membru al ordinului ecvestru, la romani, inferior ordinului senatorial, ordin format din cetăţeni bogaţi. 2. Titlu nobiliar feudal în apusul şi centrul Europei. Conferit iniţial pentru fapte de arme, titlul de c. se generalizează în evul mediu, cuprin-zînd pe toţi membrii clasei nobiliare. în rîndurile c., mai ales în Anglia, intrau adesea şi oameni bogaţi care nu făceau parte din nobilime. 3« Titlu obţinut în urma in-"trării în rîndurile unui ordin cavaleresc laic sau religios (ex. c. de Calatrava, c. de Malta). 4* Titlu onorific conferit în unele ţări purtătorului unei anumite decoraţii. cavalerie (M1LIT.), armă din compunerea forţelor armate ale unui stat, care foloseşte calul ca mijloc de transport al luptătorului şi uneori chiar în luptă. După al doilea război mondial, ca urmare a motorizării şi a mecanizării trupelor, c* a încetat să mai existe ca armă în majoritatea forţelor armate. Cavalerii Danubieni (în mitologia dacilor), divinităţi înfăţişate sub forma unor călăreţi gemeni care poartă în suliţă balaurul dacic. Erau consideraţi ca fii ai Soarelui, personificări ale luceferilor, di- vinităţi ale focului. Mitul C«D. se întîlneşte în forme asemănătoare la diferite popoare indo-europene (Acvinii indieni, Dioscurii greci, Cabirii din Samothrace). C.D. constituie, probabil, o dedublare a Cavalerului T rac. Cavalerul Trac, zeu minor venerat în Tracia şi Moesia, al cărui cult s-a răspîndit în vremea Imperiului roman şi la nord de Dunăre. Pe numeroase monumente de cult şi funerare este reprezentat călare, cu o mantie scurtă fluturînd în vînt. cavalet (NAV.) 1. Suport pe care se aşază ambarcaţiile la bordul navelor sau pe uscat. 2« Suport pentru susţinerea arborilor portelice laterali. cavalier (DRUM.), depozit de pămînt sau de alte materiale rezultate din curăţirea platformei sau a şanţurilor; are forma unui cordon continuu, aşezat în lungul unui drum. Cavalier [cavalie/, Jean (1681 — 1740), conducător al răscoalei tărănesti a „cămăşarilor“ din Franţa (1702-1705). In 1704 a trădat mişcarea, sperînd să obţină bunăvoinţa regală, dar, nereuşind, a emigrat în Anglia. Cavalieri, Bonaventura (1598—1647), matematician italian. A inventat metoda indivizibililor pentru determinarea ariilor, volumelor etc. El admitea că o linie este formată dintr-o infinitate de puncte, o suprafaţă dintr-o infinitate de linii etc. Prin lucrările sale, a pregătit apariţia calculului integral. Op. pr.: „Geometria indivizibililor“ (1635). Cavallini, Pietro (c. 1250— 1330), pictor italian din Roma; unul dintre artiştii care au contribuit la eliberarea picturii italiene de sub influenţa artei bizantine şi romanice şi Ia orientarea ei spre studierea naturii. A pictat fresce şi altare. Cavallioti, Theodor Anastasie (c. 1728—1808), cărturar aromîn din Moscopole. în 1770 a publicat o carte de citire în limba neogreacă („Prima învăţătură“), care cuprinde şi un vocabular grec-aromîn-albanez. cavatlnă, piesă vocală lirică scurtă, în muzica de operă, deosebită de arie prin caracterul ei mai simplu (ex. c. lui Berendei din „Fata de zăpadă“ de Rimski-Korsakov); uneori c* poate avea o formă mai complicată (ex. c. lui Figaro din „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini). Cavendish [ ch§Vdndiş]t Henry (1731 — 1810), fizician şi chimist englez, membru al Societăţii Regale din Londra. Este cunoscut prin descoperirea influenţei mediului asupra capacităţii condensatoarelor şi prin determinarea valorii constantei dielectrice pentru unele substanţe. A calculat densitatea medie a Pămîntului. Este unul dintre întemeietorii chimiei gazelor. A stabilit compoziţia apei, a studiat proprietăţile hidrogenului şi a determinat cantitatea de oxigen din aer (20,83%). cavernă (lat. caverna, din cavus „gol“) 1. (GEOGR.) V. peşteră. 2. (MED.) Cavitate patologică formată în interiorul plămînului, în urma distrugerii ţesutului pulmonar. Se întîlneşte de cele mai multe ori în tuberculoza pulmonară. Poate apărea însă şi în urma unui abces sau a unei gangrene pulmonare. cavernicol, care locuieşte în peşteri, care ţine de peşteri. —Mediu c., peşterile considerate ca mediu de viaţă, caracterizat prin condiţii relativ uniforme, temperatură constantă, umezeală mare şi lipsa luminii. Mc. ilustrează influenţa mediului asupra organismului animal şi vegetal şi ereditatea caracterelor dobîndite. — Animale cavernicole, animale reprezentate îndeosebi prin crustacee şi prin insecte oarbe, cu tegumentul subţire şi permeabil, decolorate şi cu organele tactile şi olfactive mult dezvoltate. —Plante cavernicole, plante reprezentate mai ales prin bacterii şi ciuperci, care, fiind h e-t e r o t r o f e, nu au nevoie de lumină. cavernometrie (IND. PETR.), operaţie efectuată în scopul înregistrării variaţiei diametrului găurii de sondă de-a lungul ei pe o curbă (caverno-gramă). Serveşte la stabilirea cantităţii de ciment pentru cimentarea coloanelor, la determinarea cantităţii de pietriş CAVILA 549 CAZACI pentru formarea filtrelor de pietriş în dreptul stratelor productive, la alegerea locului de fixare a pacherelor etc. Se execută cu un aparat numit cavernometru. cavilă (NAV.) 1, Piesă de lemn tare, cu fibre drepte, fără noduri şi bine uscată, de formă tronconică cu eoni-citate mică, folosită la îmbinarea unor elemente din structura corpurilor de nave din lemn. 2. Unealtă de lemn, de forma unui dorn, întrebuinţată la legarea prin împletire (matisare) a parîmelor. cavitate 1. (MED.) Spaţiu gol, normal sau patologic, în interiorul organismului sau al unui organ. Principalele c. naturale ale organismului sînt: c. abdominală, care conţine organele abdominale, c. craniană, care conţine creierul, şi c. toracică, care conţine organele toracice. Cavităţi patologice sînt cele rezultate din cariile dentare, cavernele etc. 2« (FIZ.) Cavitate rezonantă, incintă cu pereţi metalici în care se pot întreţine oscilaţii electromagnetice de intensitate maximă cînd frecvenţa lor este foarte apropiată de frecvenţa de rezonanţă a c. Se folosesc în tehnica radiofrecvenţelor ul-traînalte ca circuite oscilante. cavitaţie (HIDROTEHN.), fenomen complex de schimbare a stării de agregare a unui lichid în mişcare. C. apare în zonele de presiuni mici (sub presiunea atmosferică) şi de viteze mari, sub forma unor bule de vapori, care se pot aglomera, producînd pulsaţii de presiune cu frecvenţa sunetului şi amplitudinea de ordinul sutelor de atmosfere. C. e însoţită de degajare de oxigen nativ. Ea distruge organele de maşini (turbine, pompe) sau construcţiile (galerii sub presiune). Cavnic, comună în raionul Lăpuş, reg. Maramureş. 5 420 loc. (1961). Centru de extracţie a minereurilor neferoase, dotat cu o instalaţie de flotaţie modernă. Cavour [ cavur], Camillo Benso, conte de (1810—1861), om de stat italian, ministru şi prim-ministru al regatului Sar- diniei (Piemontului). Ideolog şi conducător al nobilimii liberale moderate şi al burgheziei monarhiste piemonteze. A fundat ziarul „II Risorgimento“ (1847), organul mişcării moderat-libe-rale. Ţelul politic al Iui C*, -s ostil mişcărilor republicane şi radical-revoluţionare, era unificarea Italiei „de sus“, prin războaie dinastice şi combinaţii diplomatice, în jurul monarhiei Piemontului, regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere capitalist din întreaga Italie. După ce a organizat armata pie-monteză, căutînd să obţină bunăvoinţa Franţei şi Angliei, a împins Sardinia în războiul C r i m e i i. A format primul guvern al regatului Italiei unificate. Ca adversar al Austriei şi aliat al lui Napoleon al III-lea, C a susţinut Unirea Principatelor. Caxton [chçxUn], William (c. 1422—1491), tipograf şi cărturar englez. A introdus tiparul în Anglia în 1476. Prin activitatea sa de tipograf şi de traducător, a contribuit la dezvoltarea limbii şi literaturii engleze. Cayenne [caiénj, centrul administrativ al Guyanei Franceze, port la Oceanul Atlantic. 13340 loc. (1954). Industrie alimentară (rom) şi a lemnului. Prin port se exportă aur, piei brute, cacao, materiale lemnoase. Cayeuxfcaiö], Lucien (1864-1944), geolog francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, profesor la Collège de France. Prin lucrările sale, C* poate fi socotit fondatorul petrografiei sedimentare. Op. pr. : „Studiul petrografic al cretei din bazinul Parisului“ (1897), „Introducere în studiul petrografic al rocilor sedimentare“ (1917) ş.a. Cayley [chéili], sir George (1773—1857), savant englez; unul dintre primii cercetători şi teoreticieni ai aparatelor de zbor mai grele decît aerul, în 1816 a publicat primul proiect de aerostat cu conducere. Are meritul de a fi construit primul planor, de a fi emis ideea motorului cu ardere internă şi a celui cu reacţie etc. caz (LINGV.) 1. Categorie gramaticală specifică n u m e-1 u i, prin care se exprimă raporturile logice dintre numele respectiv şi diverse părţi ale propoziţiei. 2. Fiecare dintre formele flexionare ale numelui, prin care se exprimă funcţiunile lui sintactice. Numărul c. şi funcţiunile fiecărui c. diferă de la o limbă la alta: în limba indo-europeană comună se presupune că au existat opt c. (nominativ, vocativ, acuzativ, genitiv, dativ, ablativ, locativ şi instrumental), care s-au împuţinat cu timpul; în latină s-au păstrat numai primele şase, iar în romînă numai primele cinci. Nominativul, considerat formă de bază a declinării, este numit c. direct, în opoziţie cu toate celelalte c. (afară de vocativ), numite c. oblice datorită faptului că sînt socotite „abateri“ de la forma de bază. Cazaban, Alexandru (n. 1872), prozator romîn, autor a numeroase volume de schiţe şi povestiri („încurcă lume“, 1903; „Deştept băiat!“, 1904, reeditat cu adăugiri în 1961; „Chipuri şi suflete“, 1908 etc.), în care foloseşte cu vervă ironia şi şarja. Deseori subiectele sînt luate din viaţa vînă-torilor, pe care a cunoscut-o îndeaproape (voi. „Povestiri vînătoreşti“, 1939). Cazaban, Jules (n. 1903), actor romîn, artist al poporului din R.P.R. Interpretează o gamă variată de roluri din piese clasice şi contemporane* Creaţiile lui C* se disting prin umor, prin mobilitatea şi bogăţia mijloacelor de expresie, prin forţă de comunicare. Printre acestea se numără: Bufonul din „Cum vă place“ şi Mal-volio din „A 12-a noapte“ de Shakespeare; Willy Loman din „Moartea unui comis-voiajor“ de A. Miller; Tănase din „Răzvan şi Vidra“ de Hasdeu, lanke din „Take, Ianke şi Cadîr“ de Victor Ion Popa ş.a. Laureat al Premiului de stat. ^ , cazaci, oameni liberi, la origine ţărani iobagi fugiţi de sub jugul feudalilor din Rusia şi din Polonia, care în sec. XV-XVI s-au aşezat în regiunea fluviilor Nipru, Don, CAZAN 550 CAZARMA Volga, Ural. Ţarii Rusiei au acordat c. o serie de libertăţi în schimbul obligaţiilor lor militare de apărare a graniţelor Rusiei împotriva polonilor, a turcilor şi a tătarilor, transfor-mînd căzăcimea într-o instituţie militară. în cadrul luptei împotriva asupririi otomane, ţările romîneşti au făcut deseori apel la ajutorul militar al cazacilor de pe Nipru. între cazaci şi moldoveni a existat o strînsă colaborare mai ales la sfîrşitul sec. al XVI-Iea şi în prima jumătate a sec.al XVI I~lea, în timpul domniilor lui Vasile Lupu şi Ion-Vodă cel Cumplit. Libertăţile acordate c. au fost lichidate treptat de către regimul ţarist, fapt care a provocat puternicele răscoale din sec. XVII-XVI II, conduse de Stepan R a z i n, K. A. Bulavin, E. I. Puga-c i o v ş.a. Păturile suprapuse ale căzăcimii, care se îmbogăţiseră pe spinarea c* săraci, au avut în general un rol trădător în aceste răscoale. Din rîndu-rile lor au fost formate unităţi de elită ale armatei ţariste, care, pe baza privilegiilor de castă acordate, au fost folosite de absolutismul ţarist pentru înăbuşirea mişcării revoluţionare şi de eliberare naţională a maselor populare. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a desfiinţat aceste privilegii de castă. Căzăcimea înstărită şi un număr restrîns de mijlocaşi au devenit sprijinitori ai contrarevoluţiei. Masele largi căzăceşti au sprijinit activ Puterea sovietică în timpul războiului civil şi au participat cu avînt la opera de construire a socialismului. Momente eroice din istoria cazacilor se oglindesc în opere literare de seamă, ca „Taras Bulba“ de N. V. Gogol, „Cazacii** de L. N. Tolstoi, „Pe Donul liniştit“ de M. Şolohov ş.a. cazan (TEHN.) i* Cazan (de abur), instalaţie generatoare de abur sub presiune, stabilă sau montată pe un vehicul. Este constituit în general din focar, sistemul fierbător, supraîncăl-zitor de aburi, preîncălzitor de apă şi de aer, armături, aparate de măsură şi de control construcţii şi instalaţii anexe. C. (de a.) sînt folosite în scopuri energetice (ex. în centrale termoelectrice sau ato-moelectrice), tehnologice (ex. pentru aburire în industria textilă) sau la încălzire. C. (de a.) se clasifică fie după presiunea aburului (c. de presiune joasă, sub 6 ata, c. de presiune medie, 6—50 ata, c. de presiune înaltă, peste 50 ata), fie după principiul constructiv şi funcţional. Sin. căldare (de abur). — C. cu ţevi de apă (ac~ vatubular), cazan la care va-porizarea apei are Ioc în special într-un fascicul de ţevi aflat în contact cu gazele de ardere,—C. cu tub de flacără (igni-tubular), cazan la care vapori-zarea apei are loc într-un corp cilindric orizontal, străbătut de unul, două sau trei tuburi în care pătrunde flacăra. Adesea are focarul dispus în interiorul tubului de flacără.—C. cu ţevi de fum, cazan la care vapori-zarea apei se produce într-un vas cilindric de metal cu diametru mare, montat orizontal sau vertical, prin interiorul căruia trec ţevi parcurse de gazele de ardere. — C. Vuia, cazan cu ţevi de apă, conceput de inginerul romîn Traian Vuia. Are gabarit mic (poate fi pus în serviciu în cîteva minute), un randament mare (aproximativ 95%) şi o productivitate specifică foarte mare (circa 800 kg abur/m2h). 2« Vas metalic deschis, de formă cilindrică sau tronconică, folosit pentru fiert sau încălzit. 3. Cazan duplicat, cazan cu fund dublu prin care circulă abur sub presiune pînă la 5 ata. Este folosit la fierberea fructelor şi legumelor, în vederea fabricării conservelor, a prepa- rării marmeladei, bulionului, magiunului etc. Cazane, sector din defileul Dunării la trecerea prin Car-paţi. Lungimea: 45 km. Aici valea Dunării se îngustează mult (152 m), îngreuind navigaţia. Este mărginit de pereţi verticali, stîncoşi, de un pitoresc rar. Adîncimea apei este de circa 54 m. în sectorul C* viteza de scurgere a apei la viituri depăşeşte 5 m/s. cazangerie, atelier în care se construiesc sau se repară cazane de aburi, rezervoare etc. cazanie 1* Predică care conţine explicarea evangheliei. 2.(în vechea literatură romînă) Carte care conţine predici. „Cazarma“, organ ilegal an-timilitarist, apărut în Bucureşti din mai 1931 pînă în septembrie 1933, ca organ al CC al U.T.C., iar din ianuarie 1934 pînă în august 1935 ca organ al C.C. al P.C.R. Difuzat în rîndurile armatei, a demascat regimul neomenos la care erau supuşi soldaţii şi pregătirile de război împotriva Uniunii Sovietice. Cazan cu ţevi de apă I — moara pentru măcinarea cărbunelui; 2 — injector de cărbune; 3 — focar; 4 — ecran de ţevi încălzite prin radiaţie; 5 — ţevi fierbătoare; 6 — colector de abur; 7 — preîncălzitor de apă; 8 — preîncălzitor de aer; 9 — pîlnie de zgură CAZARMAMENT 551 CAZUAR Defileul Dunării la Cazane cazarmament (MILIT.), denumire militară dată aşternutul ui de pat (saltea, pătură, cearşaf, pernă etc.)- cazarmă, ansamblu de clădiri şi de construcţii destinate instalării trupelor. — Cazarma echipajului, denumire dată compartimentului situat sub puntea unei nave de luptă, destinat odihnei echipajului. cazeificâre (MED,), proces specific inflamaţiei tuberculoase, care constă în infiltrarea cu grăsimi şi necrozarea ţesutului pulmonar, urmate apoi de calcificarea sau lichefierea acestuia. cazeină, principala proteină din lapte, cu o mare valoare nutritivă, foarte bogată în ami-noacizi. Este cel mai important component al brînzeturilor. Se obţine prin coagularea laptelui cu cheag, pepsină sau acizi şi prin prelucrare specifică ulterioară. Este întrebuinţată ca aliment şi, în industria farmaceutică, la fabricarea unor preparate bogate în albumine uşor asimilabile. în industria chimică este utilizată la fabricarea cleiurilor, a galalitu- 1 u i etc. Prin extragerea proteinelor din şroturile oleaginoase se obţine un preparat cu proprietăţi asemănătoare, numit c. vegetală. cazemată (MILIT.), lucrare de apărare, construită din lemn şi din pămînt sau din beton armat, în care sînt instalate diferite mijloace de foc (tunuri Cazemată şi mitraliere). C. intră de obicei în compunerea poziţiilor şi raioanelor fortificate* caz fortuit (DR.), # eveniment care determină imposibilitatea de executare a obligaţiei de către debitor, ca rezultat al unui raport de cauzalitate necesar între acel eveniment şi neexecutare, debitorul fiind apărat, în condiţiile legii, de consecinţele ne-executării. C.f, îşi produce efectele, în acelaşi fel, şi în ce priveşte existenţa răspunderii pentru cauzarea de prejudicii. cazic, ţăruş de lemn, avînd la vîrf un sabot de oţel, iar la capătul opus un cerc de oţel, care se bate în pămînt pe malul unui rîu sau al unui fluviu pentru legarea ambar-caţiilor* cazier judiciar 1. Fişă de 'evidenţă în care se consemnează antecedentele penale ale unei persoane. 2. Serviciu ce ţine fişele de evidenţă a persoanelor care au încălcat legea penală; fişele de evidenţă sînt clasificate după amnrentele digitale. Cazimir, numele unei familii din Moldova din care a făcut parte Constantin (Cos-tache) C., revoluţionar paşoptist moldovean, unul dintre semnatarii „Proclamaţiei Partidei naţionale din Moldova“ (iunie 1848), motiv pentru care a fost exilat. Fratele său, Petre (Petrache) C., a participat şi el la mişcarea revoluţionară din 1848 de la Iaşi. După o perioadă de exil, acesta a ocupat diferite funcţiuni în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A fost şeful Comisiei pentru organizarea învăţămîntului. Cazimir, numele unor duci şi regi polonezi, dintre care cei mai importanţi au fost: Cazimir al II4eat cel Drept, duce (1177-1194), Cazimir al III~lea, cel Mare, rege (1333—1370), care au luptat împotriva fărîmiţării feudale şi pentru centralizarea statului; Cazimir al IVAea, Iagelo-nul (1447—1492), care i-a în-frînt pe cavalerii teutoni, silindu-i prin pacea de Ia Toruri (1466) să cedeze Poloniei Pomerania şi să-i devină vasali; el a întreţinut relaţii de prietenie cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Cazimir, Otilia (n. 1895), poetă din cercul „Vieţii romî-neşti“ din Iaşi. A scris versuri intimiste, fără preocupări sociale, caracterizate prin bogăţie de imagini şi note de umor (volumele de versuri „Lumini şi umbre“, 1923; „Fluturi de noapte“, 1926). După Eliberare a acordat atenţie literaturii în versuri pentru copii („Baba Iarna intră-n sat“, 1954). A scris amintiri („Prietenii mei scriitorii..1960). A publicat şi traduceri din literatura rusă şi franceză. cazma, unealtă alcătuită dintr-o lamă metalică tăietoare, fixată la o coadă de lemn; e folosită la săpatul pămîn-tului. Sin. hîrleţ. cazuâr (Casuarius casua-rius)> gen de păsări mari alergătoare, terestre, nezburătoare, CAZUISTICĂ 552 CĂLDARE din familia casuaridelor, asemănătoare cu struţul, de culoare neagră; poartă în frunte o creastă cornoasă asemănătoare cu o cască, formată din osul Caiuar frontal pneumatizat. Trăieşte în Noua Guinee, în Australia şi în insulele vecine. cazuistică (lat. casus „caz“), parte a moralei stoice, talmudice, scolastice şi iezuite, care încerca să judece toate cazurile particulare ale conduitei practice prin prisma unui anumit sistem de norme etice generale cu caracter abstract. în evul mediu, c. a degenerat în sofistică pură, în special la iezuiţi. Prin extensiune, c. înseamnă argumentare abilă, dar speculativă şi falsă. Căciulata, staţiune balneară pe valea Oltului, făcînd parte din oraşul Călimăneşti. Are izvoare de ape minerale cloruro-sodice iodurate şi bromurate, cloruro-sodice sulfuroase, indicate în numeroase boli, ca arterioscleroză, astm, bronşită cronică, boli ale tubului digestiv, reumatism, în boli urinare, de nutriţie, în stări alergice, intoxicaţii profesionale etc. V. şi ape minerale. cădere (FIZ.) 1, Mişcare a unui corp în cîmpul gravitaţional, de la o înălţime mai mare la alta mai mică, datorită greutăţii. Poate fi: c. liberă, cînd mişcarea se efectuează fără rezistenţa mediului şi fără viteză iniţială, şi c. ghidată, cînd mobilul e în contact cu un corp de ghidare (ex. cu un plan înclinat). 2. Diferenţa dintre valorile pe care le are o mărime în două puncte sau în două locuri diferite, considerate de Ia valoarea mai mare către cea mai mică (ex. c. de temperatură, c. de presiune etc.)* — C. de tensiune a) Tensiunea electrică la bornele fiecăruia dintre elementele unui circuit electric (rezistoare, bobine, condensatoare), considerată în sensul curentului, b) (La maşini, aparate sau reţele electrice) Diferenţa dintre o tensiune electrică de referinţă (ex. tensiunea electromotoare, cea de alimentare, de mers în gol, primară etc.) şi o tensiune electrică utilă (de mers în sarcină, secundară etc.)* Se numeşte şi c. de potential. 3. Cădere de apă, diferenţa de nivel dintre două puncte din lungul unui curs de apă. C. de a. pot fi naturale (ex. cascadele) sau artificiale (ex. cele create prin baraje sau prin lucrări de derivaţie). căimăcămie 1. Locotenenţă domnească în vremea cînd tronul în ţările romîneşti era vacant; timpul cît dura loco-tenenţa domnească. 2. Caima-cămia Craiovei, locotenenţă banului Craiovei, care din 1761 se afla la Bucureşti, la curtea domnească. Călan, oraş raional în reg. Hunedoara. 10 510 loc. (1961). Centru siderurgic, datînd din 1863, lărgit şi modernizat în anii regimului democrat-popular, şi centru al industriei prelucrării metalelor. călăfătuire, operaţia de e-tanşare a fundului, a bordajelor şi a punţii navelor din lemn, prin introducerea de calafat în rosturile dintre scîn-duri; peste calafat se toarnă un strat de bitum cald, care după răcire se răzuieşte. călăraş (ViTICULT.), coardă de rod la viţa de vie, scurtată la 4—6 ochi şi aşezată călare pe coarda de doi ani, în spatele coardei de rod principale. Se foloseşte în sistemul de tăiere mixtă, mai ales în podgoriile din Moldova, pentru a asigura o rodire bogată. călăraşi, corp militar de slujitori auxiliari ai domniei ările romîneşti, în timpul ui mediu; ei beneficiau de e privilegii şi aveau un regim fiscal aparte. în timp de pace, c* îndeplineau funcţiile unor organe locale de execuţie administrativă, iar în timp de război, împreună cu m evu une dorobanţii, alcătuiau, împărţiţi pe steaguri, partea cea mai importantă din oştirea ţării, în sec. XIX—XX, c. au constituit unităţi militare aparte (de cavalerie). Călăraşi, oraş raional în reg. Bucureşti, situat pe malul stîng al braţului Borcea, reşedinţă de raion. 27 790 loc. (1961). Industrie alimentară cu caracter local, întreprinderi de industrie uşoară.—Raionul ~f cu 109 380 loc. (1961). Economie agricolă (cereale, culturi tehnice, legume, creşterea animalelor). călărâţ 1. (BIBL.) Placă mică de metal care se fixează în partea superioară a unui carton corespunzător dintr-o carto-tecă, servind, prin litera, cifra sau culoarea imprimate pe ea, ca indicator în clasificarea (alfabetică, zecimală etc.) a fişelor. 2, (FIZ.) Piesă mică, construită din fir de platină în formă de U, care poate fi aşezată pe diferite porţiuni ale braţelor unei balanţe analitice încărcate pentru a o echilibra. 3. (ELT.) Mică piesă conductoare,. în formă de U, folosită la închiderea unui circuit electric, prin intermediul unor g o d e -uri cu mercur. 4. (CONSTR.) Bară scurtă de oţel-beton, făcînd parte din armătura unei piese de beton armat, montată în zona reazemelor acesteia. Se numeşte şi cavaler. călători-kilometri, indicator care exprimă producţia de bază a căilor ferate în traficul de călători, egal cu numărul total de kilometri parcurşi de toţi călătorii. călcîi (CONSTR.), piesă mică de lemn, prismatică, fixată pe faţa unui element de construcţie pentru a împiedica alunecarea unui alt element rezemat de primul sau ca piesă de rezistenţă a unei îmbinări. Sin. brotac. V. şi sabot. căldâre 1« (TEHN.) Vas metalic deschis, de formă tron-conică sau cilindrică, avînd la partea superioară o toartă; este folosit la transportul sau depozitarea lichidelor sau a materialelor granulare. 2. (TEHN.) Căldare (de aburi) v. cazan (de aburi). 3. (GEOL., GEOGR.; Căldare glaciară v. circ glaciar CĂLDURĂ 553 CĂLIMĂNEŞTI caldúra 1. (FIZ.) a) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferitele părfi ale aceluiaşi sistem, în cadrul unei transformări în cursul căreia nu se efectuează lucrul mecanic. în mod curent, în natură, transferul de energie se face atît prin intermediul căldurii cît şi prin efectuare de lucru mecanic. Cantitatea de c. se măsoară în calorii. — C. specifică, cantitatea de căldură necesară ridicării cu l°C a temperaturii unităţii de masă dintr-un corp. La gaze, în special, c.s. variază simţitor în funcţie de presiunea şi de temperatura la care se face determinarea. Se deosebesc : c. s. la volum constant (cv) şi c. s. la presiune constantă (cp). — C. de ardere (sau de combustie), căldură care se dezvoltă la arderea completă, în anumite condiţii, a unui compus sau a unui element chimic; se exprimă în calorii pe gram, în calorii pe mole-culă-gram, în kilocalorii pe kilogram, iar la gaze în kilocalorii pe metru cub* Se măsoară cu bomba calorime-trică.— C latentă, cantitatea de căldură absorbită sau cedată în cursul procesului de schimbare a stării de agregare la presiune şi temperatură constante (punctul de transformare) a unităţii de masă dintr-un corp (c. latentă de topire, de vaporizare, de sublimare).—C. de dizolvare, cantitatea de căldură degajată sau absorbită la dizolvarea unei cantităţi date dintr-o substanţă. Depinde de condiţiile în care are loc dizolvarea, de natura substanţei dizolvate şi a solventului, precum şi de concentraţia soluţiei. — C. de formare, cantitatea de căldură degajată sau absorbită la formarea, direct din elementele componente, a unei mo-lecule-gram dintr-o substanţă. — C. de reacţie, cantitatea de căldură degajată sau absorbită în cursul unei reacţii chimice. Depinde de natura reactanţilor, de starea lor fizică şi de condiţiile de volum, presiune şi temperatură în care are loc reacţia, b) Capitol al fizicii, care se ocupă cu fenomenele termice. 2, (GEOL.) Căldura internă a Pămîntului, energie calorică rezultată, probabil, din dezagregarea elementelor radioactive conţinute în litosferă. în scoarţa Pămîntului, temperatura creşte în general cu 1°C la fiecare 33 m adîncime (v. gradient geoter mic). C.í. a P. este pusă în evidenţă de manifestările vulcanilor şi de izvoarele termale. în partea centrală a Pămîntului se consideră că temperatura este de ordinul a 3 000—4 000°C. 3. (FIZIOL.) Căldură animală, energie calorică rezultată în organismul animalelor şi al omului în cursul proceselor de metabolism şi în special al proceselor de oxidaţie. C. a. se pierde în mediu la animalele inferioare; cele superioare (păsările şi mamiferele, inclusiv omul) o pot reţine în organism prin mecanismul de termo-reglare, asigurîndu-şi o temperatură constantă a corpului (v. homeotermie). Pînă în mijlocul sec. al XVIII-lea domina concepţia metafizică despre existenţa unei oarecare „substanţe producătoare de căldură“ care ar pătrunde în organism. în 1748, M. V. Lomonosov a dat o puternică lovitură acestei concepţii, arătînd pentru prima dată că originea c.a. se află în interiorul organismului. călduri, perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorinţa de a se împerechea. în mod normal, c. trebuie să fie însoţite de ovulaţie; cînd aceasta nu are loc, se produc c. false, care nu duc la fecundare. Dacă fecundarea nu a avut loc, c. se repetă periodic, în funcţie de specie, iar dacă fecundarea a avut loc şi femela rămîne gestantă, c. reapar după un anumit timp de la fătare. călibilitâte (METAL.), proprietatea unui oţel de a putea fi călit în adîncime. C. se determină prin adîncimea stratului călit de la suprafaţă pînă la stratul cu structură semimar-tensitică(50% martensită şi 50% 11 o o s t i t ă). călifar (Tadorna), gen de păsări migratoare din familia anatidelor, cu caractere intermediare între raţe şi gîşte (capul şi picioarele asemănătoare cu cele ale gîştelor, iar ciocul cu cel al raţei). — C. alb (Tadorna tadorna), pasăre de culoare albă avînd pe piept şi pe partea anterioară a spatelui o bandă lată galbenă-cărămizie; capul, gîtul şi aripile sînt de culoare verde-închis. La noi trăieşte în jurul lacurilor Razelm şi Sinoe. în perioada de îngheţ părăseşte ţara. Fiind rar, este ocrotit prin lege. — C. roşu (Tadorna casarca)t pasăre de culoare ruginie, mai deschisă pe cap. în ţara noastră se găseşte în număr mic în Dobrogea. Căiimani, munţi de origine vulcanică în nord-vestul Car-paţilor Orientali, între cursul superior al Mureşului şi depresiunea Vatra Dornei. înălţimea maximă: 2 102 m (vîrful Pietrosul). Numeroase izvoare car-bogazoase. Călimăneşti, oraş raional în reg. Argeş, localitate balneo-climatică situată pe dreapta Oltului, la ieşirea acestuia din munţi. 7 100 loc. (1961). Are ape minerale (cloruro-sodice, iodu-rate, sulfuroase), utile în tratarea bolilor de ficat, de rinichi, în bolile aparatului locomotor, cardiovascular, în afecţiunile Călimăneşti. Casă de odihnă CĂLIN 554 CÂLIRE ginecologice, digestive etc. V* şi ape minerale. Călin, Ion (1912—1945), muncitor revoluţionar, erou al luptei împotriva fascismului. I. Călin A intrat în P.C.R. în 1937. în acelaşi an a plecat voluntar în războiul naţional-revoluţio-nar al poporului spaniol. A luat parte la luptele din Aragon şi la ofensiva armatei republicane de pe fluviul Ebru din vara anului 1938, cînd a fost grav rănit. La sfîrşitul războiului a trecut în Franţa şi a fost internat intr-un lagăr de concentrare, de unde a evadat în 1941, încadrîndu-se în lupta de rezistenţă a poporului francez împotriva ocupanţilor hi-tlerişti. Arestat de Gestapo în 1943, a fost asasinat într-un lagăr de exterminare din Germania. calin (Vihurnum opulus), arbust din familia caprifolia- ceelor, cu frunze opuse, trilobate, cu flori albe, grupate în inflorescenţe mari şi cu fructe (drupe) roşii, cărnoase, zemoase, necomestibile. în ţara noastră este răspîndit în regiunea de cîmpie şi de deal. Se cultivă uneori ca plantă decorativă. Câlinescu, Armând (1893 — 1939), om politic romîa, frun- taş al Partidului naţional ţărănesc, prim-ministru în timpul dictaturii regale. în ciuda concesiilor făcute Germaniei hitle-riste în spiritul politicii miin-cheneze a cercurilor imperialiste din occident, ca reprezentant al politicii tradiţionale a unei părţi a burgheziei romîneşti interesate în menţinerea legăturilor cu capitalul englez, şi-a atras adversitatea Gărzii de fier şi a Germaniei hitleriste însăşi. A fost ucis de legionari. Călineseu, George (n.1899), critic, istoric literar şi prozator romîn, membru al Academiei R.P.R., activist pe tărîm obştesc. în opera de istorie şi critică literară a lui C* dinainte de 23 August 1944 („Viaţa lui Mihai Eminescu“, 1932; „Viaţa lui Ion Creangă**, 1938; „Opera lui Mihai Eminescu“, 5 voi., 1934—1936; „Istoria literaturii romîne de la origini pînă în prezent“, 1941) se întîlnesc, alături de tendinţa estetizantă, aprecieri critice judicioase, inspirate de concepţia sa demo" cratică şi umanistă. Ea se distinge prin temeinica informaţie documentară, prin fineţea analizei şi calitatea expresiei artistice. Ca prozator, C. a debutat cu romanul de factură lirică „Cartea nunţii*4 (1933), urmat de „Enigma Otiliei“ (1938), valoroasă frescă realist-critică a moravurilor burgheziei bucu‘reştene de la începutul sec. al XX-lea. în aceeaşi perioadă se afirmă şi ca publicist şi cronicar literar, între-ţinînd, între altele, în presa democratică, o virulentă „cronică a mizantropului**, în care demasca înăbuşirea ultimelor libertăţi democratice, în 1939 C. a condus la Iaşi „Jurnalul literar“, foaie săptămînală de critică şi informaţie literară, suspendată de cenzură, după un an de la apariţie, pentru atitudinea ei democratică, antifascistă. După eliberarea ţării, C. a desfăşurat o bogată activitate jurnalistică (în „Tribuna poporului** şi „Naţiunea“), sati-rizînd cu vervă, în pamflete memorabile, partidele reac- ţionare. C. şi-a continuat activitatea în domeniul criticii şi istoriografiei literare cu monografiile „Gr. M, Alecsandrescu“ (1962), „N. Filimon“ (L959), precum şi cu studii de literatură universală. A mai publicat nuvele („Trei nuvele**, 1949), în care evocă figura poetului I. Catina, a lui N. Bălcescu şi răscoalele ţărăneşti din 1907. A publicat de asemenea romanele „Bietul Ioanide“ (1954) şi „Scrinul negru** (1960), care cuprind izbutite portrete de intelectuali burghezi, zugrăviţi critic. Viziunea realistă a acestor romane este însă umbrită de obiectivism în prezentarea evenimentelor şi a problematicii sociale a momentului istoric G. Călinescu respectiv. C. şi-a manifestat prezenţa pe tărîmul vieţii publicistice prin valoroase note de călătorie („Kiev, Moscova, Leningrad**, 1949; „Am fost în China Nouă“, 1955) şi prin numeroase alte scrieri. Remarcabilă în această privinţă este „Cronica optimistului“, inspirată din noile realităţi ale ţării noastre, care apare în coloanele „Contemporanului“ ca replică la vechea sa „Cronică a mizantropului“. Prin multilateralitatea, capacitatea creatoare şi prezenţa sa în actualitate, C. este una dintre personalităţile reprezentative ale culturii romîneşti contemporane. călire (METAL.), tratament termic al oţelului, care constă în răcirea lui rapidă, după ce a fost încălzit, la o temperatură superioară punctului de transformare, într-un mediu gazos, lichid sau solid. Prin c# se urmăreşte mărirea substanţială a durităţii, în special la suprafaţa piesei. Asupra c* influenţează următorii factori : compoziţia chimică a aliajului, viteza de încălzire, temperatura de încălzire, durata de menţinere la această tem- CĂLIREA PLANTELOR 555 CĂLUŞ peratură, viteza de răcire etc. — C. simplă (sau clasică), călire care se realizează prin încălzirea piesei deasupra punctului de transformare şi răcirea rapidă şi continuă într-un singur mediu lichid (apă, ulei) sau gazos (aer), — C. în două medii, călire la care răcirea piesei se efectuează în două medii deosebite, şi anume: în primul cu o viteză mare de răcire, iar în al doilea cu o viteză mai mică. La rîndul ei, aceasta din urmă poate fi: c. între-ruptă, care constă în răcirea rapidă (cîteva secunde) a pieselor în apă sau în ulei pînă la o anumită temperatură, urmată de răcirea în aer sau în ulei cu o viteză mai mică; se aplică sculelor de oţel cu conţinut mare de carbon; c. izotermă, care constă în menţinerea piesei un anumit timp într-un mediu cu temperatură constantă (superioară temperaturii de transformare a auste-nitei în martensită, corespunzătoare oţelului care se căleşte) şi apoi răcirea în continuare a piesei în alt mediu. Se aplică oţelurilor aliate pentru scule. — C. dublă, călire care se aplică la piesele confecţionate din oţel-carbon sau din oţeluri aliate; constă într-o primă c., încălzind piesa la o anumită temperatură şi răcind-o rapid în apă sau în ulei, urmată de o a doua c., prin încălzirea piesei la o temperatură mai joasă, menţinerea la această temperatură un anumit timp şi apoi răcirea în apă sau în ulei, după care se aplică piesei un tratament de revenire. — C. superficială, călire care se aplică în special pieselor supuse la uzură pentru a obţine în straturile de la suprafaţa acestora o mare duritate. Constă în încălzirea cu viteză mare a straturilor de la suprafaţa piesei, cu flacără, prin curenţi de inducţie (de medie sau de înaltă frecvenţă), în electrolit (trecerea unui curent electric continuu, sub tensiune înaltă, printr-un electrolit în care piesa de călit este catodul), şi răcirea rapidă a acestor straturi. Astfel, stratul de la suprafaţa piesei capătă proprietăţi asemănătoare cu cele obţinute prin ca. rburare. călirea plantelor (BIOL,), proces fiziologic prin care trec toate plantele perene şi bienale, dar mai ales cerealele de toamnă din clima temperată, sub acţiunea scăderii treptate de temperatură şi de lumină din timpul toamnei sau de la începutul iernii. C*p. este o pregătire a plantei pentru a suporta temperatura scăzută din perioada de iarnă, ea constînd în concentrarea sucului celular din frunze şi în unele schimbări ale protoplasmei datorită deshidratării parţiale a acesteia. Călmăţui, afluent pe stînga al Dunării, veche albie a rîului Buzău. Lungimea: 155 km. Izvorăşte la vest de oraşul Buzău. în anotimpurile secetoase, rîul seacă. călugăr (HIDROTEHN.), instalaţie hidrotehnică folosită pentru reglarea nivelului apei, pentru primenirea apei din-tr-un iaz sau dintr-un heleşteu şi pentru reţinerea peştilor în iaz. Călugăreanu, George (n. 1902), matematician romîn, membru corespondent al Academiei R.P.R., profesor la Universitatea din Cluj. Este cunoscut prin cercetările sale în domeniul analizei matematice şi al geometriei, îndeosebi în teoria clasică a funcţiilor de o variabilă complexă, în geometria diferenţială şi în topologie. Călugăreni, comună în raionul Giurgiu, reg. Bucureşti, aşezată la confluenţa Neajlo-vului cu Cîlniştea. Aici a avut loc, la 13 august 1595, vestita bătălie în care Mihai Viteazul a învins armata turcă de sub comanda lui Sinan-paşa. în amintirea acestei victorii, la C* a fost ridicat un monument. călugăriţă (Mantis religiosa), insectă din ordinul Călugăriţă mantodeelor, cu corpul zvelt, foarte mobil, lung de 5 — 6 cm, de culoare verde sau cafenie. Prima pereche de picioare este conformată pentru prins şi apucat prada. Este carnivoră» hrănindu-se cu insecte; după împerechere îşi devorează masculul. Călugăru, Ion (1902—1956), scriitor romîn. S-a afirmat la început ca scriitor realist cri- I, Călugăru tic, în perioada avîntului revoluţionar din 1933. Nuvela „De la cinci pînă la cinci“ (1936) redă ecoul pe care l-au produs în conştiinţa unui intelectual cinstit luptele muncitorilor ceferişti din februarie 1933. Romanul autobiografic „Copilăria unui netrebnic“( 1936), conceput ciclic şi inspirat din viaţa sărăcimii din tîrgurile Moldovei de nord, a fost continuat cu „Trustul“ (1937) şi întregit cu „Lumina primăverii“ (1948), o izbutită prezentare a ecourilor Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie în Romînia. Prin aceste opere, C. contribuie la introducerea în literatura noastră a unor elemente ale realismului socialist. După 23 August 1944, consacrîndu-şi activitatea de scriitor cauzei clasei muncitoare, C* scrie romanul „Oţel şi pîine“ (1951), prima mare încercare în proza romînească contemporană de a reflecta viaţa muncitorilor unei uzine în anii regimului democrat-popular. Laureat al Premiului de stat. căluş1, joc popular romînesc practicat mai ales în cadrul vechilor obiceiuri de rusalii. Datează din perioada precreştină, cînd a fost un dans ritual. Astăzi este răspîndit ca spectacol popular in Muntenia şi în Oltenia. în Transilvania şi în Banat poartă numele de căluşer♦ Se execută de grupuri formate din 7—11 bărbaţi CĂLUŞ 556 CĂMIN (căluşari), purtînd ciomege în mînă şi avînd o costumaţie specială (cu panglici colorate şi cu clopoţei la picioare). Cîte-odată, căluşarii sînt însoţiţi de un personaj mascat (mutul). Se joacă cu sărituri, bătăi, îngenuncheri etc., după o melodie cu ritm sincopat, adaptată la figurile jocului. Datorită virtuozităţii mişcărilor, €• a intrat în repertoriul echipelor de amatori şi al ansamblurilor populare. căluş2, mică piesă de lemn tare peste care sînt întinse Căiuş coardele unui instrument muzical; se sprijină pe cutia de rezonanţă, transmiţîndu-i vibraţiile coardelor (ex. la vioară, violoncel etc.). căluşei, instalaţie amplasată în locuri de distracţii, formată dintr-un ax gros, de 1—2 m lungime, de care se prind două pînă la patru bare de Căluşei 3—4 m lungime. La capătul acestora sînt fixaţi căluţi de lemn, trăsurici, etc. pe care se urcă copiii. Învîrtirea c. poate fi mecanică sau manuală. căluţ-de-mâre (Hippocampus hippocampus), peşte teleostean din familia singnatide-lor, cu capul asemănător cu cel al calului, cu branhiile aşezate în fascicule, fără în-notătoare codală, CU corpul mic Căluţ-de-mare (8—10 cm), acoperit de plăci osoase. Trăieşte şi în Marea Neagră. Nu prezintă importanţă economică. cămară domnească 1. (în feudalism) Totalitatea veniturilor provenite din vămi, ocne şi impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei. 2. Denumire sub care apare uneori, în ţările romîneşti, monetăria (instituţie de batere a monedelor), condusă de un că" măraş. cămaşă 1. îmbrăcăminte confecţionată din pînză de bumbac, de in, de mătase etc., care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. în portul popular, c., atît cele femeieşti (ii) cît şi cele bărbăteşti, sînt împodobite cu cusături, alesături etc. 2. (MED.) Cămaşă de forţă, cămaşă de pînză rezistentă, cu închidere la spate, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar bolnavii psihici agitaţi, în vederea împiedicării acţiunilor agresive, iresponsabile ale acestora. 3. (TEHN.) Cămaşă de cilindru, tub cilindric montat forţat în blocul unui motor cu ardere internă şi în care se mişcă pistonul acestuia. C. de c. sînt confecţionate din fontă sau din oţel; după uzură pot fi alezate sau înlocuite, evitîndu-se astfel înlocuirea blocului. 4. (EXPL. PETR.) Cămaşă, sau liner, pentru pompa de adîncime, piesă cilindrică de oţel sau de fontă, folosită pentru alcătuirea cilindrului pompelor de adîncime, un cilindru fiind format din mai multe cămăşi. cămărâş, slujbaş în ţările romîneşti, menţionat în documentele din prima jumătate a sec. al XV-lea, dar existînd probabil şi mai înainte. Avea în grija sa cămara domnească şi, pînă la o vreme, monetăria. Subalternii c. (la curtea domnească şi prin sate) se numeau cămărăşei. cămăşile roşii, poreclă dată revoluţionarilor italieni care făceau parte din celebrul detaşament („Cei 1 000“) comandat de Garibaldi. Ea provenea de la culoarea cămăşii-uniformă. cămăşuială (CONSTR.) 1. Căptuşeală (sau manta) de tunel subţire şi de grosime constantă (30—40 cm), executată din zidărie cînd terenul este stîncos şi roca poate fi dezagregată prin îngheţ şi dezgheţ, 2. îmbrăcăminte de beton armat, de grosime redusă, aplicată pe elemente de construcţie din zidărie, beton sau beton armat, defecte, pentru a le mări rezistenţa. cămătar, persoană care dă cu împrumut sume de bani în schimbul unei dobînzi mari, cămătăreşti. V. şi camătă. cămilă (Camelus), mamifer artiodactij rumegător din familia camelidelor, cu una sau cu două cocoaşe de grăsime pe spate. Depozitele adipoase din cocoaşe prezintă o deosebită importanţă adaptivă pentru viaţa în deserturile secetoase. Grăsimea din cocoaşe consti- Cămilă tuie într-un fel o rezervă de apă, întrucît, în urma oxidării, se formează apă, care pătrunde în curentul sanguin. C. domesticită este folosită la cărat poveri. C. cu două cocoaşe (Camelus hactrianus) trăieşte în Asia Centrală în stare sălbatică, iar în stare domestică are o răspîndire mai mare în sudul Asiei şi în sud-estul părţii europene a U.R.S.S. C. cu o cocoaşă (Camelus drome-darius) trăieşte în Africa şi în sud-vestul Asiei numai în stare domestică; se mai numeşte dromader. cămin1 1. Cămin cultural, instituţie de răspîndire a culturii în mase. înainte de 23 August 1944, activitatea c. culturale din ţara noastră a fost subordonată în întregime scopurilor propagandistice reacţionare ale regimului burghezo-moşieresc. în anii puterii populare, c. culturale au fost reorganizate şi înzestrate cu biblioteci, săli de spectacole, cluburi, terenuri sportive etc. în CĂMIN 557 CĂPRIOARĂ acelaşi timp, reţeaua lor a fost considerabil extinsă* C. cu/-. turale constituie un factor însemnat în educarea maselor în spiritul socialismului. Mijloacele cele mai obişnuite în activitatea lor sînt: conferinţele, serile literare, manifestările artistice, competiţiile sportive etc. în R.P.R. există astăzi la sate peste 11 600 de c. culturale şi case de citit. în unele oraşe funcţionează c. culturale de cartier, iar în centrele de raion case raionale de cultură. C. culturale organizează ansambluri corale, echipe de muzică instrumentală, de teatru şi dans etc., contribuind astfel, alături de sindicate, la stimularea mişcării artistice de amatori şi la lărgirea bazei ei de masă. Artiştii amatori din c. culturale participă la concursurile bienale ale formaţiilor artistice de amatori de la oraşe şi sate. La al Vl-lea concurs pe ţară, ţinut în 1961, au participat peste 615 000 de artişti amatori, grupaţi în peste 24 000 de formaţii artistice. Dintre aceştia, peste 515 000 de artişti amatori, grupaţi în 19 110 formaţii, au aparţinut c. culturale şi celorlalte aşezăminte culturale. Pentru îndrumarea activităţii c. culturale se editează o serie de publicaţii periodice („A 1 b i n a“, „ î n-drumătorul cultural“ ş.a.). 2* (PEDAG.) Cămin de K copii, instituţie pentru îngrijirea şi educarea copiilor de vîrstă preşcolară în ţările socialiste, în R.P.R. se deosebesc mai multe tipuri de c. de c.: a) cu program redus de 4—5 ore pe zi (în care se primesc şi copii ale căror mame nu sînt în cîmpul muncii); b) cu program de o zi întreagă (pentru copiii ale căror mame sînt în producţie); c) cu program săp-tămînal (pentru copiii ale căror mame au serviciu în schimburi); d) sezoniere, pe durata unei campanii de muncă (ex. campania de vară în G.A.C.); e) sanatoriale, organizate în localităţi climaterice pentru copiii bolnavi. C. de c. sînt întreţinute de întreprinderi, de instituţii şi de sfaturi populare. 3* Cămin studenţesc, instituţie menită să asigure tineretului care urmează studii superioare condiţii optime de trai şi de învăţătură. Statele socialiste a-cordă o atenţie deosebită extinderii reţelei de c.s. şi înzestrării acestora cu toate cele necesare, în anii puterii populare, numărul c.s. din ţara noastră a crescut mereu, ajungînd ca în anul şcolar 1961 — 1962 statistica să înregistreze 134 de cămine, în care locuiesc 42 603 studenţi, şi 73 de cantine, în care iau masa 43 114 studenţi. cămin2 (H1DROTEHN.), încăpere subterană, de dimensiuni relativ mici, acoperită cu un capac de fontă sau de beton armat, construită pe traseul unei conducte de alimentare cu apă sau al unui sistem de canalizare, avînd scopuri diferite. Se construiesc: c. de vizitare, c. de spălare, c. de golire, c. de vane, c. de contor, c. de racord, c. de branşament, c. de rupere de pantă etc. căminar, slujbaş moldovean care strîngea la început camăna (dare datînd din sec. al XV-lea) la vînzarea cerii, iar mai tîrziu şi la vînzarea vinului, miedului, rachiului, cărnii. în Ţara Ro-mînească, această dregătorie este atestată documentar din sec. al XVII-lea. căpcăun, fiinţă fantastică, monstruoasă, mîncătoare de oameni, în mitologia şi literatura populară scrisă (ex. în „Alexandria“). căpitan 1. Grad de ofiţer între locotenent-major şi maior. Este cel mai mare grad de ofiţer inferior.— Căpitan-loco-tenent, căpitan de rangul 3, căpitan de rangul 2, căpitan de rangul 1, grade de ofiţer în marina militară, corespunzătoare gradelor de căpitan, maior, locotenent-colone! şi colonel din armata terestră. V. şi grade militare. 2' Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri, de cursă lungă sau de cabotaj; îndeplineşte în largul mării şi funcţia de delegat de stare civilă, ca şi pe cea de notar. Căpităneanu, Constantin (1844—1893), astronom romîn; unul dintre primii cercetători din ţara noastră în acest domeniu. A efectuat triangulaţia generală a ţării şi a determinat, prin mijloace astronomice, di- ferenţe de longitudine între diverse localităţi din ţară. căpitănia portului, organ maritim sau fluvial ale cărui atribuţii sînt supravegherea şi controlul navigaţiei în colaborare cu celelalte organe din port, în limitele porturilor şi în anumite zone stabilite. Căpîlna, sat în raionul Dej, regiunea Cluj, unde a avut loc, în timpul răscoalei populare din 1437—1438, o consfătuire a nobilimii din Transilvania, la care s-a închegat coaliţia nobililor împotriva forţelor ţărăneşti răsculate, cunoscută sub denumirea de Uniunea de la C. Această uniune, înnoită de mai multe ori după aceea, a pus bazele uniunii privilegiaţilor din Transilvania, cunoscută în istorie sub numele de Unio trium naţio-n u m, care a jucat, veacuri de-a rîndul, un rol reacţionar în dezvoltarea social-politică a Transilvaniei. Căpîlna, sat în raionul Sebeş, regiunea Hunedoara, unde s-au descoperit urmele unei puternice cetăţi dace, pe linia de întărituri de la est de centrul fortificat din munţii Orăştiei. căprioară (Capreolus ca-preolus), mamifer artiodactil Căprioara (mascul) rumegător, din familia cer-videlor, de mărime mijlocie, zvelt, cu picioarele subţiri, de mare agilitate. Numai masculul (căpriorul) are coarne, care sînt slab ramificate şi care cresc de la şapte luni şi se schimbă în fiecare an. Trăieşte în pădurile Europei (fiind mult răspîndită şi Ia noi), în Asia Mică şi Iran, constituind un vînat căutat* Pielea, acoperită vara cu un păr de culoare galbenă-roşcată, CĂPRIOR 558 CĂRĂMIDĂ iar iarna de culoare cenuşie, este folosită în industria pielăriei, sub denumirea de piele „chamoix“, pentru confecţionarea mănuşilor şi a unor articole de îmbrăcăminte. căprior (CONSTR.), bară de lemn ecarisat, aşezată pe p e-n e 1 e unui acoperiş în sensul liniei de cea mai mare pantă a versantului, care serveşte la susţinerea învelitorii şi la transmiterea la pene a greutăţii acesteia şi a încărcărilor accidentale ale acoperişului (zăpadă, vînt). căpşun (Fragaria moschata), plantă erbacee perenă din familia rozaceelor, înaltă pînă Căpşună la 30 cm. Are tulpini erecte acoperite cu perişori, frunze trifoliate şi flori mici, albe. Rodul c. (căpşuna) este un fruct fals, format din îngroşarea receptaculului floral, în pulpa căruia sînt îngropate fructele propriu-zise, nucule mici care conţin sămînţa. Culoarea fructului variază de la alb-verzui la roşu-purpuriu; pulpa este suculentă, dulce şi parfumată. Se consumă în stare proaspătă sau este folosit în industria alimentară (pentru dulceaţă, gem, sirop etc.). €• se cultivă în toată ţara. căptuşeâlă 1. (TEHN.) Îmbrăcăminte interioară a unui sistem tehnic, confecţionată de obicei din alt material decît sistemul tehnic propriu-zis şi folosită ca strat protector, ca umplutură, pentru consolidare, precum şi pentru izolare termică, acustică etc. 2* (HIDRO-TEHN.) Strat protector (din beton, beton armat, piatră, materiale bituminoase, argilă etc.) la taluzele canalelor, la galerii sau la puţurile hidrotehnice, executat pentru a împiedica prăbuşirea terenului şi acţiunea distructivă a apei sau pentru a reduce infiltraţiile. 3. (CONSTR.) Căptuşeala (sau mantaua) tunelului, strat de material (zidărie de piatră, beton armat sau metal) care căptuşeşte faţa interioară a unei galerii de tunel, pentru a prelua apăsarea terenului cînd acesta nu este stîncos şi pentru a împiedica infiltrarea apei în galerie şi degradarea rocii sub acţiunea agenţilor atmosferici, căpuitor (MAŞ.) v. buterolă. căpuşă (ZOOL,; Ixodes), gen de artropode sanguisuge, din ordinul acarienilor, cu capul lung de 4 mm pînă la 1 cm; masculul este aproape de două ori mai mic decît femela. C. stau de obicei pe arbuşti şi pe arbori, de unde trec pe animale şi pe om, femelele înfigîndu-se în piele, pe care o străpung cu maxilele lor ascuţite. Pe lîngă faptul că, atacînd animalele şi omul, produc iritaţii şi mîncărimi, c. sînt şi transmiţători ai unor boli, uneori foarte periculoase. Astfel, Ixodes rîcinus depune la suprafaţa pămîn-tului ouă din care ies larvele parazitare pe diferite animale mici de pădure (şopîrle, păsări, mamifere). După metamorfoză se urcă pe plante şi atacă animalele mari şi oamenii. Ixodes boophilus transmite parazitul Babessiella bovis, care provoacă piroplasmoza vitelor cornute. Cercetătorii sovietici au stabilit că encefalita de primăvară şi de vară care se observă în regiunea de taiga a U.R.S.S. este transmisă de specia Ixodes persulcatus, care se presupune că poate transmite şi alte boli, cum este tifosul exantematic etc. cărăbuş (Melolontha melo-lontha), insectă din ordinul coleopterelor, cu corpul lung de 2—2,5 cm, cu elitrele tari, care trăiesc în pămînt 3—4 ani, rod rădăcinile. cărăbuşel (Rhizotrogus sol stitialis), insectă din ordinul coleopterelor, cu înfăţişarea şi culoarea asemănătoare cu ale cărăbuşului, dar mai Cărăbuşel de culoare castanie. Adulţii, care apar în masă în luna mai, sînt dăunători, deoarece mă-nîncă frunzele multor plante, iar larvele lor (viermii albi), mica şi mai paroasa decît acesta. Apare la începutul verii şi este dăunător, dis-trugînd frunzele. Larvele lui trăiesc în pămînt şi rod rădăcinile plantelor, producînd pagube. cărămidă, material de construcţie preparat dintr-o pastă de argilă cu nisip şi apă (c. ceramice) sau din alte materiale (c. carbonatate, c. de beton, c. din zgură de furnal etc.), prin presare mecanică sau uneori manuală, urmată de uscare şi, aproape întotdeauna, de ardere. Are o formă în general paralelipipedică (cărămizile de boltă şi cele radiale pentru coşuri sînt în formă de pană, cele pentru cornişe sînt profilate etc.), cu dimensiuni standardizate. Cărămizile sînt folosite la executarea zidăriilor, a bolţilor, a coşurilor, a unor planşee etc. Din punctul de vedere al structurii interioare pot fi: c. pline, c. cu goluri şi c. poroase; ultimele două tipuri sînt mai uşoare şi au calităţi termoizolante mai bune.—C. antiacidă, cărămidă din argile plastice, fără impurităţi şi fără săruri solubile, rezistentă la acţiunea acizilor. Este utilizată la căptuşirea recipientelor pentru acizi, a pereţilor şi a pardoselilor încăperilor în care se lucrează cu substanţe acide etc., înlocuind oţelul, plumbul şi alte materiale mai scumpe.—C. refractară, cărămidă fabricată din materiale cu temperatură de topire foarte înaltă (peste 1 580°C), folosită la căptuşirea focarelor şi a altor instalaţii industriale pentru a le proteja contra acţiunii temperaturilor înalte. Se produc c.r. silicioase (c. silica, c. dinas), silico-aluminoase, co-rindonice, magneziene, spinelice (din magnezie şi bauxită sau alumină calcinată), cromitice, cromo-magnezitice, carborun-dice, carbonice etc. CĂRBUNE 559 CĂRBUNE cărbune 1. (PETROGR., iND. EXTR.) Rocă sedimentară caus-tobiolitică, rezultată din fosili-zarea prin incarbonizare a sub-» stanţelor vegetale; conţine carbon (55—96,5%), oxigen (2,5 — 40%), hidrogen (1—6%), azot (sub 2%) etc. C. provin fie din turbă (c. limnici)9 fie din depunerile de litoral, unde marea invadează periodic uscatul (c. pctralici). Din această ultimă categorie face parte huila de la Petroşeni. Conţinutul în carbon al c, depinde de vîrsta şi de gradul lor de incarbonizare. După compoziţie, se deosebesc: c. propriu-zişi (c. humici), c. bituminoşi (c. sapropelici) şi c. cu substanţe răşinoase (c. liptobioli-iici). Principalele tipuri de c. humici, după gradul de incarbonizare, sînt: turba, lignitul, c. brun, huila şi antracitul, în zăcămînt, c. se prezintă ca o masă de culoare galbenă-brună pînă la neagră, întreruptă de intercalaţii sterile; este friabil, sfărîmîndu-se în decursul operaţiilor de abataj şi dînd un amestec de bucăţi de diferite mărimi de c. şi de steril (c. brut). înainte de întrebuinţare în industrie, se îndepărtează, prin sortare şi spălare, o mare parte din bucăţile sterile, obţinîndu-se c* cu cenuşă redusă (c. spălat, c. preparat). Proprietăţile tehnologice ale c. se stabilesc cu metode standardizate de analize; se determină conţinutul de carbon, sulf, materii volatile, cenuşă, umiditatea, puterea calorică etc. Alături de petrol şi de gazele naturale, c. stau la baza dezvoltării industriale a R.P.R. şi sînt folosiţi în diverse ramuri, deosebindu-se: c. energetici, utilizaţi în industria energetică, în transporturi, în sobe casnice etc*, c. metalurgici (cărbuni cocsifica-bili pe cale clasică sau pe altă cale), folosiţi în siderurgie, şi c. tehnologiei, folosiţi ca materie de bază în industria chimică. C. reprezintă, împreună cu petrolul, principalul combustibil mineral natural în industria energetică, la transportul feroviar; sub formă de cocs este folosit ca materie primă în metalurgie, în industria chimică etc. în anii pu- terii populare, în R.P.R. au fost descoperite şi puse în valoare noi şi importante rezerve de c. Cele mai însemnate zăcăminte de c. sînt localizate în bazinul Petroşeni, în depresiunea neogenă precarpatică de la Rovinari (reg, Oltenia), Schitu-Goleşti (reg. Argeş), Fi-lipeştii de Pădure şi Ojasca (reg. Ploieşti), în depresiunile Baraolt (reg. Braşov) şi Comă-neşti (reg. Bacău), la Anina (reg. Banat), Derna - Tătăruş (reg. Crişana), Şorecani şi Sur duc (reg. Cluj). în 1961 s-au extras 8 703 000 t de cărbune faţă de 2 826 000 t cîte s-au extras în 1938. Rezervele mondiale de cărbune, calculate pînă Ia adîn-cimea de 1,8 km, sînt evaluate la circa 15 000—16 000 de miliarde t, dintre care în U.R.S.S. se găsesc 8 670 de miliarde t, iar în S.U.A. circa 1 700 de miliarde t. C. e cunoscut din cele mai vechi timpuri, dar extracţia lui pe scară industrială începe de-abia din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Extracţia mondială de c. a crescut de la 12 000 000-13 000 000 t la începutul sec. al XlX-lea pînă la peste 2 miliarde t în 1960. în ţările lagărului socialist, extracţia de c. în 1960 era de 1 427 300 0001, principalele ţări în această privinţă fiind U. R. S. S. (513 194 000 t), R. P. Chineză (425 000 000 t), R. D. Germană (228 186 000 t), R. P. Polonă (113 300 000 t) şi R. S. Cehoslovacă (84 617 000 t). în 1937 producţia de cărbuni a U.R.S.S. reprezenta 8,6% din producţia mondială. în 1961 producţia de cărbuni a ţărilor socialiste reprezenta peste jumătate din producţia mondială, în ţările capitaliste, din cauza concurenţei combustibililor lichizi şi a crizelor de supraproducţie, extracţia de c. scade mereu. Ţările capitaliste cu volumul cel mai mare în extracţia de c. în 1960 sînt Ş.U.A. (391524 000 t), R. F, Germană (239 424 000 t), Anglia (196 716000 t), Franţa (58 248 000 t), Japonia (52 460 000 t).—C. brun (sau de pămînt), cărbune humic compact, cu luciu sticlos, casant, cu spărtură concoidală sau prismatică, care lasă o urmă brună pe o placă de porţelan. C. b. conţine, în medie, 67— 79% carbon şi are o putere calorică de 5 600—7 500 de calorii. Este utilizat drept combustibil. în R.P.R. se întîl-neşte în formaţiuni cretacice (ex. la Derna şi Bratca, reg. Crişana), paleogene (ex. în reg. Cluj) şi neogene (ex. în bazinul Comăneşti, reg. Bacău)* 2. (CHIM.) Cărbune activ, cărbune cu structura poroasă şi cu mare putere de reţinere, prin adsorbţie, a gazelor, vaporilor şi substanţelor dizolvate, obţinut prin carbonizarea artificială a diferitelor esenţe de lemn (tei, cedru, plop etc.), a turbei sau a celulozei şi prin prelucrarea ulterioară în scopul îmbunătăţirii acestor proprietăţi (activare). Se foloseşte Ia recuperarea gazolinei din gazele de sondă, la reţinerea gazelor toxice din amestecul lor cu aer (în măştile de protecţie), în industria chimică etc.—C.de retortă, cărbune care se depune pe pereţii retortelor cuptoarelor de cocsificare. Are structură grafitică şi e bun conducător de electricitate. Se foloseşte la fabricarea electrozilor de c. 3* Cărbune animal» cărbune cu mare putere de ad-sorbţie, care se obţine prin încălzirea sîngelui, a oaselor şi a altor resturi animale în absenţa aerului. Se întrebuinţează în medicină sub numele de c. medicinal, ca antidot în diverse intoxicaţii cu ciuperci, cu al-caloizi şi cu unele substanţe minerale (fosfor, arsenic, săruri de plumb, cianură, morfină etc.). Este folosit de asemenea ca dezinfectant stomacal şi ca adsorbant intestinal. în industrie se foloseşte ca decolorant al zahărului* al uleiurilor vegetale etc. în R.P.R. se produce la Mărăşeşti (reg. Galaţi). 4* (MED., MED. VET.) V. antrax. 5. (MED. VET.) Cărbune emji-zematos, boală infecţioasă acută la taurine, mai ales la cele tinere, provocată de Bacillus anthracis, microb sporulat răs-pîndit în sol şi în apă. Se manifestă prin febră şi prin apariţia, în musculatura diferitelor regiuni ale corpului, a unor tumori infiltrate cu gaze. Animalul bolnav de c. e. moare CĂRPINIŢĂ 560 CĂTINĂ în două-trei zile. în regiunile bîntuite de c. e., vitele se vaccinează înainte de ieşirea lor la păşune. 6. (ELT.) Cărbune alb, termen figurat pentru cursurile de apă ale căror căderi pot fi utilizate, ca şi c*, pentru producerea de energie utilă. cărpiniţă (Carpinus orien~ talis)9 arbore scund din familia betulaceelor, cu scoarţa netedă, cenuşie, asemănător cu carpenul, dar cu frunze mai mici decît ale acestuia. Este răspîn-dit în regiunea sudică a ţării (Dobrogea, Banat). Lemnul este dens şi rezistent. cărucior 1. Vehicul mic, pe 2—4 roţi, autopropulsat (ex. electrocarul) sau cu tracţiune manuală (ex. c. de bagaje), folosit pentru transportul pe distanţe mici, în hale, ateliere, gări etc., a unor materiale cu greutate relativ mică sau pentru Cărucior de strung I — cutia căruciorului; 2 — sanie principala; 3 ~ sanie transversală; 4 — sanie port cuţit efectuarea unor operaţii tehnice (ex. c. de tăiat, purtînd suflaiul de tăiere; c. de perforat, folosit în lucrări miniere; c. de măsurat calea, folosit la măsurarea şi înregistrarea distanţei dintre şinele de cale ferată; c. de pod rulant etc.). 2* Subansamblu mobil al unei maşini de lucru, maşini-unelte sau al unui utilaj, care poartă şi deplasează unealta sau scula ori obiectul de prelucrat etc. (c. de selfactor, c. de tras etc.).—C. de maşină-unealtă, cărucior care se poate deplasa pe ghidaje şi care poartă, în scopul efectuării operaţiei de a ş c h i e r e, piesa de prelucrat (ex. la raboteză) sau scula (ex. la strung, la maşina de alezat etc.). cărvunari, denumire dată, la începutul sec. al XlX-lea, elementelor progresiste din ţările romîneşti, care au iniţiat o mişcare reformatoare. C* au întocmit în 1822 un proiect de constituţie cu 77 de „ponturi14, urmărind realizarea principiilor lor fără participarea poporului. în acest proiect, care oglindea interesele boierilor liberali şi ale negustorilor, c. cereau libertate individuală, , libertatea muncii şi a comerţului, egalitate în faţa legii etc. Constituţia €• nu s-a aplicai, deoarece s-a izbit de împotrivirea marii boierimi. Ea a reprezentat o încercare de a zdruncina orînduirea feudală şi de a înlătura jugul turcesc. Denumirea vine de la ca r-b o n a r i. căsătorie (dr.), uniune între bărbat şi femeie, încheiată în condiţiile legii, în scopul întemeierii unei familii şi din care rezultă drepturi şi obligaţii între soţi, precum şi ale acestora faţă de copii, în socialism, c* este pusă la baza familiei de tip nou şi se caracterizează prin prietenie şi afecţiune între soţi. C. se încheie prin liberul consim-ţămînt al soţilor, înfăptuind principiul egalităţii depline a femeii cu bărbatul, atît în relaţiile dintre ei, cît şi în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea îndatoririlor faţă de copii. în capitalism, unde relaţiile de familie ale clasei dominante se întemeiază pe capital, pe cîştigul privat, c. încheiate în cadrul acestor familii constituie, de obicei, un contract, o afacere juridică, în interesul proprietăţii private. Prin exercitarea exclusivă de către bărbat a puterii maritale şi a puterii părinteşti, aceste c. reflectă, totodată, inegalitatea economică şi dependenţa soţiei faţă de soţ. căsoaie (HIDROTEHN.), construcţie alcătuită dintr-un schelet de stîlpi şi grinzi de lemn sau de beton prefabricat, umplut cu piatră sau cu pămînt... Se execută pe malul sau în albia unui rîu, ca lucrare de protecţie a malurilor, ca picior de pod sau batardou de construcţie. căşărit, dijmă din produsele laptelui (caş, brînză etc.), menţionată în documentele din Ţara Romînească încă de la începutul sec. al XV-lea. Cuantumul ei era egal cu o zecime din produse. cătare, parte din dispozitivul de ochire al unei arme de foc (puşcă, pistolet, mitra- Cătare lieră), montată deasupra gurii ţevii şi care, împreună cu înălţătorul, serveşte la luarea liniei de ochire. Unele piese, de artilerie sînt şi ele prevăzute cu c, cătăligă (ZOOL.) v. picio-rong. cătină, numele a două specii de arbuşti spinoşi: a) c. albă (Hippophae rhamnoides)t din familia eleagnaceelor, cu frunze înguste, lanceolate, argintii pe faţa inferioară, cu fructe cărnoase, portocalii. Creşte în luncile rîurilor şi pe coastele însorite. Fructele, bogate în vitamine, sînt folosite în industria farmaceutică. Se cultivă uneori ca arbust ornamental; b) c. roşie (Tamarix ramosis-simaJ, din familia tamarica-ceelor, cu frunze mici în formă de solzi şi cu flori roz sau albe, grupate în inflorescenţe mari, alungite. Creşte în luncile rîu- FENOMENE Şf CORPURI CEREŞTI Coroana solară (fotografie făcută la Bucu-reştiîn timpul eclipsei din 15februarie1961) "I Nori de stele în Calea Laptelui Protuberantă solară Nebuloasa spirală clin constelaţia Cîinii de Vînătoare FENOMENE Şf CORPURI CEREŞTI Pamîntui fotografiatele pe nava cosmica ,,Vostok li" de către cosmonautul sovietic G. S, Istov Partea vizibiiă a Lunii Partea Lunii opusă Pamintului, fotografiată de pe ,fLunik !!" Pete solare. Nebuloasa inelară din constelaţia Lira CĂŢELUL-FRASINULUI 661 CEAIK.OVSKI Ceahlău« Vîrfuî Toaca şi Piatra Ciobanului nlor din regiunile sudice. Se cultivă în perdele de protecţie» în culturile de pe nisipuri, în săraturi etc. căţelul-frâsinuîui v. can* taridă* , căţeiul-pămmtului v. or~ bete. căţui, vas mic de lut, modelat cu mina, avînd o singură toartă, specific culturii dacice şi care servea drept opaiţ. E cunoscut în studiile arheologice şi sub denumirea de ceaşca dacică. căuş v. cancioc. căutător, dispozitiv într-o centrală telefonică sau telegrafică automată, destinat să caute o linie de convorbire pe care se face un apel, s-o intercepteze şi s-o conecteze pentru a prelungi linia chemătoare pînă la un alt dispozitiv sau organ al centralei. căuzaş (în trecut), partizan al unei cauze. Termenul a fost folosit îndeosebi pentru a desemna pe participanţii la revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească. căzăceâsca, dans popular ucrainean, în măsură de 2/4, executat de o pereche, după o melodie cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai repede. Fata conduce, iar băiatul repetă figurile arătate de parteneră. Ceaadaev, Piotr lakovlevici (1794—1856), scriitor şi filozof iluminist rus, adversar al sla-vofililor. A criticat vehement caracterul retrograd al rînduie-lilor iobăgiste. Spre deosebire de decembrişti, el n-ă înţeles însă necesitatea revoluţiei politice, mărginindu-se să ceară numai perfecţionarea morală treptată a societăţii ruse. Abuzurile ortodoxismului l-au dus pe C. la proslăvirea catolicismului, în care vedea, în mod absurd, calea pentru salvarea Rusiei de sub jugul iobăgiei. Op. pr.: „Scrisori filozofice** (1829—1830). ceacîr (despre ochii unor animale), care are irisul de culoare albă-sidefie» din cauza lipsei pigmentului, Depigmen-tarea poate fi parţială (la un singur ochi) sau totală (la amîndoi ochii). Perceperea normală a imaginii nu este influenţată. % - c. 761 Ceahlău, masiv muntos situat în Carpaţii Orientali, între valea Bistriţei la est, a Bistri-cioarei la nord şi a Bicazului la sud. Este alcătuit în special din conglomerate, sculptate de vînturi, ploi şi zăpezi. Altitudinea maximă: 1 904 m (vîr-ful Toaca, cel mai înalt vîrf din grupa centrală a Carpaţilor Orientali). Important obiectiv turistic. ceai 1. (BOT.; Thea sinensis) Arbust peren din familia tea-ceelor, originar din China, cu frunze persistente, alterne, simple, pieloase şi cu flori albe, plăcut mirositoare. Frunzele de c. conţin cofeină, teofilină» tanin, ulei eteric etc. cu proprietăţi tonifiante; uscate şi prelucrate, sînt folosite în alimentaţie. 2. (FARM.) Ceai medicinal, extract apos obţinut prin maceraţie, infuzie sau decocţie din diferite plante uscate (mentă, tei, sunătoare etc.), cu sau fără adaos de substanţe medicamentoase. Ceaikovski, Piotr Ilici (1840-1893), mare compozitor rus. A fost profesor la Conservatorul din Moscova, care astăzi îi poartă numele. Creaţia lui C*, cu un puternic caracter realist, păstrează pecetea inspiraţiei naţionale. Ea s-a născut în epoca luptei general-democratice împotriva autocraţiei ţariste şi este strîns legată de creşterea conştiinţei maselor largi, de revendicarea dreptului la viaţă al individului. A creat lucrări în cele mai variate genuri, pătrunse de fantezie şi de lirism poetic, de dramatism sau de veselie exuberantă» devenite populare prin veridicitatea exprimării* simplitatea şi accesibilitatea lor. Aceste trăsături apar în simfoniile sale, în uverturile „Romeo si Juliet a“ (1869), „Furtuna" (1873) şi „Hamlet“ (1888), în fantezia simfonică „Francesca da Rimini“ (1876), în uvertura festivă „1812“, în concerte şi în creaţia sa muzicală drama- P. I. Ceaikovski tică, care îmbrăţişează teme istorice (opera „Mazeppa“) şi contemporane lui. „Evgheni 0-neghin“ (1878, după Puşkin) constituie un nou tip de operă, în care C. a creat o dramă intimă, dar puternică. „Dama de pică“ (1890) oglindeşte în chip profund realist zbuciumul sufletesc al eroilor dramei cu acelaşi nume a Iui Puşkin în opera lui C., conflictul sş bazează pe opoziţia dintre prejudecăţile unei epoci pe cale de dispariţie şi aspiraţiile luminoase care se afirmau în acea vreme. Muzica de balet a lui C. se caracterizează prin bogăţia conţinutului plastic, prin dinamismul acţiunii, prin ampla dezvoltare simfonică, marcînd o nouă etapă în dezvoltarea baletului („Lacul lebedelor“, CEAM 562 CEARĂ 1876; „Frumoasa din pădurea adormită“, 1889; „Spărgătorul de nuci“, 1892), C. a creat modele desăvîrşite de muzică instrumentală, expresivă şi melodioasă, cu un bogat colorit orchestral şi armonic, concerte, piese pentru pian („Anotimpurile“, 1876), muzică de cameră, romanţe. ceam (turc. fam „corabie“), navă fluvială remorcată, prevăzută cu guri de magazii de dimensiuni mari şi folosită, în general, pentru a transporta piatră sau stuf. ceamur, material de construcţie alcătuit dintr-o pastă de lut amestecată cu paie şi frămîntată bine, folosit la ten-cuitul pereţilor unor case ţărăneşti sau al unor construcţii provizorii, precum şi la par-dosirea prispelor şi a încăperilor. , ceangăi, ramură a secuilor, aşezaţi în Moldova, probabil prin sec. al X\Mea (în valea Trotuşului, a Bistriţei şi a Şiretului pînă la nord de Roman). Ceapaev, Vasili Ivanovici (1887—1919), erou al războiu- V. 1. Ceapaev lui civil din Rusia Sovietică, talentat comandant militar. Membru din 1917 al partidului comunist. în timpul războiului civil a fost comandant de brigadă, apoi de divizie, obţinînd victorii importante asupra alb-gardiştilor. în luptă cu aceştia, a căzut eroic la 5 septembrie 1919. A devenit un erou legendar, intrînd în cîntecul popular şi în operele de artă. ceapă (AUium cepa), legumă bienală, trienală sau perenă, din familia liliaceelor, originară din Asia. Bulbul (ceapa) este compus dintr-un disc îngroşat (tulpina propriu-zisă), învelit în foi cărnoase la interior şi membranoase la exterior. Frunzele sînt tubuloase, alungite, iar tulpinele florale se termină la vîrf cu inflorescenţe sferice (umbele simple). Este comestibilă, are un miros puternic, specific; conţine substanţe albu-minoide şi vitamine. Este cultivată în toată ţara pentru consum.—Ceapa de apă (sau caba), ceapă care se cultivă prin răsad. Ceapîghin, Aleksei Pavlo-vici (1870—1937), scriitor sovietic rus. Pînă la revoluţie a scris nuvele şi povestiri despre viaţa sărăcimii citadine şi a ţărănimii. După 1917 s-a remarcat prin scrieri autobiografice („Viaţa mea“, 1929), dar mai ales prin romanul istoric „Stepan Razin“ (1926—1927), lucrare care prezintă o mare însemnătate pentru dezvoltarea romanului istoric sovietic. Ceaplîghin, Serghei Alek-sccvici (1869 — 1942), savant sovietic, specialist în domeniul mecanicii teoretice, hidro- şi aerodinamicii, colaboratorul cel mai apropiat al lui N. E. Jukovski. Membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., Erou al Muncii Socialiste, om de ştiintă emerit al R.S.F.S.R. în anii 1894—1897 a dat interpretarea geometrică a cazurilor de mişcare a corpurilor în lichide. S-a ocupat de studiul problemelor clasice ale mişcării solidului în prezenţa legăturilor neintegrabile şi ale mişcării solidului în jurul unui punct fix. A pus bazele mecanicii gazelor, concluziile sale fiind fundamentale pentru studiul zborului avioanelor de mare viteză. A pus de asemenea S. A. Ceaplîghin bazele aerodinamicii plane şi metodei de calcul a profilelor aripilor pe baza postulatului cunoscut sub denumirea de postulatul Ceaplîghin-Jukovski A făcut studii deosebit de importante asupra ecuaţiilor diferenţiale. ceaprâz 1* Unealtă formată dintr-o lamă de oţel, cu crestături pe muchii, şi fixată într-un mîner, cu ajutorul căreia se abat dinţii unei pînze de ferăstrău. 2. Şiret sau panglică vie mătase colorată ori de fir, cu care se împodobesc hainele, uniformele militare etc. ceâpsă, mică bonetă de pînză albă, împodobită cu ornamente colorate, alese în ţesătură sau cusute. De forme Ceapsă diferite, conică, cu fundul triunghiular sau trapezoidal, c. este purtată de femeile din unele părţi ale regiunilor Hunedoara, Banat şi Maramureş. Ceară [seara], stat în nord-estul Braziliei pe ţărmul Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 147 895 km2. Populaţia: 3490000 loc. (1960). Centrul administrativ: Fortaleza. Se cultivă bumbac, sfeclă de zahăr, ricin, cafea, tutun, manioc, bananieri; creşterea animalelor; fabrici de hîrtie, de prelucrare a materiilor prime agricole etc. ceară 1. (CHIM.) Produs natural (de origine animală, vegetală, minerală) sau sintetic. Cerurile naturale animale şi vegetale sînt un amestec # de esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli monohidroxilici superiori şi cantităţi variabile de hidrocarburi, acizi şi alcooli. Din c. naturale fac parte: c. de albine, c. de Carnauba, c. montana, spermanceti, c. de lină (lanolina)t ozocherita, c. de CEARDAŞ 563 CEAUŞESCU petrol etc. C. sintetice sînt compuşi de compoziţie chimică diferită, obţinuţi prin sinteză (ex. produşii rezultaţi prin este-rificarea c. montana oxidate cu glicoli, c. de polietilenă, amide ale acizilor graşi, clornaftaline etc.). Se folosesc la fabricarea cremei de ghete, a p e1i c u- 1 o g e n e 1 o r, a c. de parchet, a pastelor de lustruit, în industria electrotehnică, la impregnarea hîrtiei etc. Diferitele feluri de c. sînt caracterizate prin proprietăţi fizice asemănătoare (aspect, punct de topire şi de înmuiere).—C. montana, ceară minerală cu punct de topire înalt (80°C), obţinută prin extracţie cu solvenţi din cărbuni bruni. Se foloseşte la prepararea de c. artificiale cu punct de topire înalt, pentru impregnarea hîrtiei, fabricarea cremelor de ghete etc.—C. de parchet, amestec de parafină, cerezină, c. sintetice sau vegetale şi white-spirit. Poate fi solidă sau lichidă şi formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare.—C. roşie, produs preparat din colofoniu, şelac, ulei de terebentină, culori minerale sau organice în amestec cu materiale de umplutură (sulfat de sodiu, carbonat de calciu etc.). Datorită proprietăţilor sale plastice la încălzire, se foloseşte la sigilarea scrisorilor, închiderea ermetică a flacoanelor etc. 2» (MINER.) Ceara de pâmînt, numele popular al ozocheritei. ceârdaş, dans popular maghiar, în măsură de 2/4. Prima parte este lentă, iar a doua din ce în ce mai rapidă. Se dansează, după o melodie specifică, în doi, cu paşi mărunţi şi cu învîrtituri. cearta (sau disputa) uni-versaliilor, discuţie purtată între filozofii nominalişti şi cei realişti în tot timpul evului mediu şi izvorîtă din interpretarea contrară a raportului dintre individual (percepţie) şi general (noţiune). Realismul scolastic se situa pe poziţiile idealismului obiectiv, atribuind realitate noţiunilor generale, abstractului. Dimpotrivă, nominalismul, care avea tendinţe materialiste, atribuia realitate numai lucrurilor individuale, percepute senzorial, concretu- 36* lui. După cum a arătat ,V. I. Lenin, „lupta dintre nominaliştii şi realiştii medievali prezintă o oarecare analogie cu lupta dintre materialişti şi idealişti“. V. şi nominalism ş i r e a 1 i s m. ceas1 (FIZ.) Aparat folosit pentru măsurarea timpului. Funcţionarea c. se bazează fie pe un fenomen care se desfăşoară uniform în timp, fie pe un fenomen periodic. Din prima clasă fac parte c. cu nisip sau cu apă (clepsidra) din antichitate şi din evul mediu; c. moderne fac parte din a doua categorie. La c. cu pendulă, fenomenul periodic este oscilaţia unui pendul (frecvenţa oscilaţiilor, un multiplu de 0,5 Hz); c. mici, de buzunar sau de mînă, se bazează pe oscilaţia de rotaţie a unui balansier; la c. cu cuarţ, fenomenul constă în oscilaţia de frecvenţă înaltă a unui cristal de cuarţ; c. atomic se bazează pe fenomene periodice din interiorul unor molecule. C. care serveşte în ultimă instanţă ca etalon este cel bazat pe mişcarea de rotaţie uniformă a Pămîntului în jurul axei proprii şi care face parte din prima categorie de c* Sin. ceasornic. 2. (TEHN.) Ceas comparator, instrument de măsurare, prin comparaţie, a grosimilor, diametrelor interioare etc.; are un cadran circular pe care se mişcă un ac indicator, acţionat de un palpator prin intermediul unui mecanism cu roţi dinţate. Scara cadranului ceasului comparator este gradată în diviziuni, fiecare reprezentînd o deplasare de 0,01 sau de 0,001 mm a palpatorului. ceas2 v. oră. ceaslov, carte de slujbă bisericească, cuprinzînd rugăciuni şi cîntări. A fost folosit în trecut şi ca abecedar de şcoală. ceasornic v. ceas1 (1). ceaţă (METEOR.), particule de apă sau de gheaţă, rezultate din vaporizarea apei de pe sol, în suspensie în atmosferă, la suprafaţa solului şi care îngreuiază vizibilitatea. Ceaţa foarte densă se mai numeşte şi negură. ceauş (în trecut) 1. Curier, ştafetă în vechea armată tur- cească. 2. (în ţările romîneşti) Grad militar inferior, comandant al unei cete (de circa 100 de oameni) de păhărnicei, postelnicei etc. Ceauşescu, Nicolaie (n. 1918), membru al Biroului Politic al N. Ceauşescu C.C. al P.M.R. şi secretar al CC. al P.M.R. Ca tînăr muncitor, a participat, începînd din 1932, la mişcarea muncitorească revoluţionară. în 1933 a devenit membru, iar în 1934 activist al Uniunii Tineretului Comunist, în 1936 a fost primit în rîn-durile Partidului Comunist din Romînia. Pentru activitatea sa politică a fost arestat de mai multe ori. în 1936 a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare şi deţinut în închisorile de la Braşov şi Doftana, iar în 1939 condamnat in lipsă la 3 ani închisoare de către Tribunalul Militar din Bucureşti. Arestat în 1940, a fost deţinut în închisorile Jilava şi Caransebeş şi apoi în lagărul de la Tg.-Jiu. După eliberarea ţării de sub jugul fascist, a îndeplinit funcţia de secretar al C.C. al U.T.C. La Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945 a fost ales membru supleant al C.C. al P.C.R., iar de la Congresul I al P.M.R. (1948) este membru al Comitetului Central al P.M.R. A îndeplinit diferite funcţii de răspundere pe linie de partid şi de stat. Din 1954 este secretar al C.C. al P.M.R., iar din 1955 membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Este decorat cu ordine şi medalii ale R.P.R. Ceauşescu, Radu, boier din Ţara Romînească, animat de idei liberale, participant la revoluţia burghezo-democratică CEBÎŞIOV 564 CEFALEE de la 1848. Ca deputat în Comisia proprietăţii de la 1848, a susţinut împroprietărirea ţăranilor, pentru care fapt a avut ¿2 suferit după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Ţara Romîneasca. Cebîşiov, Pafnuti Lvovici (1821 — ! 894), matematician rus, P. L. Cebîşiov membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg, al Academiei de Ştiinţe din Berlin, din Paris, al Societăţii Regale din Londra şi al altor academii şi societăţi străine. A publicat lucrări importante de teoria numerelor, de teoria probabilităţilor, de analiză matematică şi de teoria mecanismelor, care au servit ca punct de plecare pentru crearea teoriei celei mai bune aproximări a funcţiilor cu ajutorul polinoa-melor, domeniu nou în matematică. Op. pr.: „Teoria congruenţelor“. Ceboksarî, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, capitala R. S. S. A. Ciuvaşe. Este situat pe malul drept al Volgăi. 123 000 loc. (1961). Centru al industriei prelucrării metalelor, al industriei textile şi alimentare. La C. se construieşte o mare hidrocentrală. Cebotariov, Nikolai Grigorievici (1894— 1947), matematician sovietic, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A scris lucrări fundamentale în domeniul algebrei moderne. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Cebu [OebtiJ, oraş în Fiii-pine, 209 100 loc. (1960). Prin- cipalul port al ţării pentru exportul de copra, nuci de cocos, zahăr etc. Industrie alimentară. cec1, document prin care posesorul unui cont de decontare sau curent dă dispoziţie băncii la care are cont deschis să plătească din disponibilul său persoanei indicate în document sau să vireze în contul unei persoane suma de bani prevăzută în c.—Carnet cu valoare limitată de cecuri (în socialism), instrument folosit în decontările fără numerar de către întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii de stat, pentru plata transportului către organizaţiile de transport pe uscat, pe apă şi aeriene.—C. de virament (în capitalism), document prin care o persoană fizică sau juridică dă dispoziţie băncii la care îşi păstrează disponibilul să vireze din contul său în contul altei persoane o sumă de bani. cec2 (lat. caecum „orb, ascuns“; ANAT.), primul segment al intestinului gros, de forma unei pungi. Este situat în fosa îliacă dreaptă şi se continuă în sus cu colonul ascendent. Are ca anexă apendicele. C.E.C. v. Casa de economii şi consemnaţiuni a Republicii Populare Ro-mine. cecéni, popor din R.S.S.A. Ceceno-Inguşă (419 000 loc. în 1959). Limba c. face parte din grupul limbilor caucaziene. Cultura naţională a c. a fost creată şi dezvoltată în anii Puterii sovietice. Cech [ceh], Eduard (1893 — 1960), matematician ceh, membru al Academiei Cehoslovace de Ştiinţe. Are lucrări importante în domeniile geometriei diferenţiale şi topologiei. Cech [ceh], Svatopluk(1846-1908), scriitor ceh, autor de poezii pătrunse de dragoste de patrie, de avîntul luptei pentru eliberarea naţională şi socială a poporului ceh (poemul „Cîn-tecele sclavului“, 1894, trad. rom. 1955), de ideea prieteniei între popoare. în povestirea „Noua călătorie epocală a domnului Broucek, de astă dată în sec. al XV-lea“ (1888) este satirizat falsul patriotism al burgheziei cehe. C. este unul dintre primii scriitori cehi care au salutat mişcarea muncitorească. cecidie (FîTOPAT.), defor-maţia produsă prin creşterea anormală a ţesuturilor pe diferite organe ale plantelor (frunze, ramuri, fructe, rădăcini), în urma acţiunii unor bacterii (bacteriocecidii), ciuperci (micocecidii) sau insecte ( zoocecidii). cecitate (lat. caecitas, ~atis „orbire“; MED,), absenţa vederii, orbire. — C. corticală} formă de orbire datorită unor leziuni ale centrilor vizuali, situaţi în scoarţa cerebrală.—C. psihică, pierderea posibilităţii de recunoaştere a obiectelor cu ajutorul văzului. Se întîlneşte în afazie. —C. verbală, pierderea capacităţii de a citi sau de a înţelege sensul cuvintelor scrise, ca urmare a pierderii memoriei vizuale a literelor sau a cuvintelor. Sin. alexie.—C nocturnă y. hemeralcpie. cedru (Cedrus), arbore din familia pinaceelor; creşte în regiunile cu climă mediteraneană, la altitudini de 1 000— 2 000 m. Diferitele specii ale genului Cedrus se întîlnesc în xMaroc (Cedrus atlantica), în insula Cipru (Cedrus brevifclia), în Asia Mică (Cedrus libani) şi în Asia Centrală (Cedrus deodora). Lemnul, de culoare galbenă pînă la brună-gălbuie, este rezistent şi durabil, uleios, cu miros puternic. Se foloseşte în construcţii navale, în construcţii de case, poduri, căruţe, la fabricarea de mobile şi în sculptură. Fructele c. servesc la extragerea uleiului de c., folosit în microscopie. cefalee (gr. ^cp/ia/e „cap“; MED.), durere de cap continuă sau intermitentă, difuză sau localizată. Se întîlneşte Ceboksarî. Casa sovietelor CEFALIC 565 CEHOSLOVACIA într-o serie de boli: meningită, hipertensiune arterială, tumori cerebrale, tulburări digestive etc. cefâlic (MED.), care se referă la cap (ex. durere c., arteră e,, ganglioni c., indice c. etc.). ^ cefaîmă (BIOCHIM.), fosfa-tidă cu structură complexă, formată din gliceroli, acizi graşi, acid fosforic şi un aminoalcool. Se găseşte în special în ţesutul nervos şi cerebral, precum şi în gălbenuşul de ou. ^ cefalogrâf (gr. kcphale „cap“ şi graphein ,,a scrie“; MED.), instrument cu ajutorul căruia se măsoară dimensiunile capului. Se utilizează în antropo-metrie. Se mai numeşte cefalo-metru. cefalog rafie ^ (MED.), descriere anatomică a capului. cefalopode (gr. fephale „cap“ şi pus, podes „picior“,* ZOOL.), clasă de moluşte marine, cu structură superioară, cu capul bine delimitat de corp, cu doi ochi foarte dezvoltaţi si cu gura înconjurată de 8-10 sau mai multe braţe tentaculare, prevăzute cu ventuze. Cochilia la unele specii este bine dezvoltată (ex. la nautil), la altele redusă şi acoperită de manta (la sepie) sau complet dispărută (la caracatiţă). Sînt animale răpitoare şi, din această cauză, foarte active şi foarte mobile. Unele dintre ele sînt comestibile (ex. calmarul). cefaîotorâce (gr. kephale „cap“ şi thorax, ~ak.os „piept“; ANAT.), regiune a corpului formată prin unirea capului cu toracele la arahnide şi crustacee (ex. cefalotoracele racului, cel al păianjenului). cefeide, clasă de stele cu strălucire variabilă; au fost denumite astfel după steaua tip S Cefeu, prima din această clasă, descoperită de astronomi (1784). Perioada de strălucire a c. variază de la o fracţiune de zi pînă la peste 50 de zile. Prin compararea strălucirii aparente cu durata perioadei de strălucire se poate determina distanţa c. de Pămînt. Cefeu, constelaţie din emisfera boreală a cerului, situată între constelaţiile Ursa Mică, Girafa, Casiopeea, Şopîrla şi Lebăda, în constelaţia C. se află steaua variabilă § Cefeu, după care este denumită o întreagă clasă de stele. Vizibilă din ţara noastră în tot timpul anului. cegă (Acipenser ruthenus)> peşte din familia acipenseridelor, cu corpul lung de 60—70 cm, putînd ajunge la 1 — 1,25 m, şi cu greutatea pînă la 16 kg. Are botul alungit, triunghiular şi ascuţit, puţin ridicat la vîrf. Spinarea este cenuşie sau cafenie, bătînd puţin în verde, iar partea ventrală gălbuie. Este o specie de peşte de apă dulce; la noi trăieşte în Dunăre Cegă şi în afluenţii ei. Are carnea foarte gustoasă, mult apreciată şi care se consumă aproape numai proaspătă. în apele R.P.R. se pescuiesc anual pînă la 30 000 kg de c. cehă, limba limba oficială a R. S. Cehoslovace. Face parte din ramura de apus a limbilor slave. Cele mai vechi monumente de /.c. datează din sec. al XIII-Iea. Scrierea are la bază alfabetul latin. Cehoslovacia (Republica Socialistă Cehoslovacă), stat situat în Europa centrală, la intersecţia unor importante căi de comunicaţie care fac legătura între ţările din estul şi vestul Europei, pe de o parte, şi între cele din nordul şi sudul Europei, pe de altă parte. Se mărgineşte la nord cu R. D. Germană şi R. P. Polonă, la est cu U.R.S.S., la sud CU R. P. Ungară şi Austria, iar la vest cu R. F. Germană. Suprafaţa: 127 859 km2. Populaţia: Î3 742 000 loc. (1961), formată din cehi (66%), slovaci (28%), restul unguri, germani, polonezi, ucraineni, ruşi etc. Capitala : Praga. Alte oraşe importante : Bratislava, Brno, Os-trava, Plzen, Kosice, Olomouc. Relieful C. este în general înalt. în partea de vest se află Podişul Cehiei, care ocupă 1/3 din suprafaţa ţării, fiind limitat la nord şi la vest de Munţii Sudeţi şi Metalici; în partea centrală se întinde Cîm- pia Moraviei, iar la est Slovacia, cu masivele carpatice Tatra (altitudine maximă: 2 663 m) şi Beskizi. Clima este temperat-continentală, caracterul climatic continental fiind mai accentuat în partea de est a ţării. Ape mai importante: Dunărea (formează în mare parte graniţa cu R. P. Ungară), Vâh, Elba (Laba), Oder (Odra), Vltava, Morava. Ele reprezintă bogate surse hidroenergetice. Peste 1/3 din teritoriul ţării este acoperit de păduri (în special de conifere), iar 3/5 sînt folosite pentru agricultură. în subsolul C. se găsesc însemnate zăcăminte de cărbune, de minereuri de fier, minereuri polimetalice, mangan, uraniu, wolfram, magnezit, grafit, caolin, precum şi numeroase izvoare minerale. Istoric. Statul cehoslovac a fost creat în 1918 prin unirea Cehiei şi Slovaciei într-un stat unic. Popoarele ceh şi slovac îşi au obîrşia în aceeaşi grupă de triburi slave, aşezate pe actualul teritoriu al C. pe Ia jumătatea primului mileniu, în sec. al VII-lea a apărut prima formaţiune statală, care reunea o mare parte din teritoriul de azi al C., locuit de triburile ceho-morave şi slovace. Statul feudal ceh s-a format în sec. IX—X, pe teritoriul B o e m i e i, iar ulterior a intrat în componenţa Sfîntului imperiu roman de naţiune germană. Relaţiile feudale s-au generalizat în Cehia în sec. XI —XII. în sec. XIV—‘XV s-a intensificat lupta poporului ceh împotriva jugului feudalilor şi vîrfurilor orăşenimii, care era formată, în majoritate, din germani. în prima jumătate a sec. al XV-lea, Cehia a fost cuprinsă de mişcarea antifeudală de eliberare naţională şi anticatolică, cunoscută sub numele de războaiele husite (1419 — 1434). în 1526 statul ceh a fost inclus în Imperiul habs-burgic, păstrînd o oarecare autonomie. Lupta poporului ceh pentru independenţă, împotriva asupririi feudale, care a fost continuă în tot cursul sec. XVII —XIX, a culminat cu puternica răscoală din Praga de Ia 1848. Lupta de eliberare naţională a căpătat un conţinut nou o dată cu dez- CEHOSLOVACIA 566 CEHOSLOVACIA voltarea mişcării muncitoreşti (în a doua jumătate a sec. al XlX-lea). Poporul slovac, după ce a făcut parte din cnezatul morav (sec. IX—X), a fost supus de unguri (prima jumătate a sec. al Xl-lea). Din sec. XVI —XVII pînă în 1867, # Slovacia s-a aflat sub stăpînirea Imperiului habs-burgic, iar din 1867 a intrat în componenţa Ungariei, în cadrul statului austro-ungar (1867—1918). îndelungata ocupaţie străină a frînat dezvoltarea economică şi culturală a Slovaciei, în care lupta de eliberare naţională s-a întărit mai ales în secolul al XlX-lea. în anul 1918, în condiţiile înfrîn-gerii Austro-Ungariei în primul război mondial şi ca urmare a luptei de eliberare naţională a popoarelor ceh şi slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă. în 1921, în condiţiile creşterii avîntului mişcării muncitoreşti revoluţionare din Cehoslovacia, ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a fost creat Partidul Comunist din Cehoslovacia. Politica cercurilor conducătoare ale burgheziei cehoslovace, în frunte cu T. Masaryk şi E. B e n e s, a fost îndreptată în direcţia apărării intereselor marii burghezii şi ale moşierilor. în 1938, guvernul burghez, trădînd interesele naţionale ale poporului cehoslovac şi respingînd propunerea de ajutor a Uniunii Sovietice împotriva agresiunii Germaniei fasciste, a capitulat în faţa dictatului de la Miinchen al puterilor imperialiste, ceea ce a dus la ocuparea regiunilor sudete (1938) şi, ulterior, la ocuparea şi dezmembrarea C. (1939) de către hitlerişti. Pentru a întreţine vrajba naţională, Germania hit-leristă a creat statul-mario-netă slovac. Popoarele ceh şi slovac s-au ridicat la lupta de eliberare de sub jugul Germaniei hitleriste. în anii războiului, din iniţiativa Partidului Comunist din Cehoslovacia, a fost crcat Frontul naţional al cehilor şi slovacilor, care reunea toate forţele democratice. Sub conducerea parti- dului comunist, s-a desfăşurat mişcarea de rezistenţă. Victoria U.R.S.S. asupra ocupanţilor hitlerişti a creat condiţii favorabile pentru victoria forţelor democratice în C. în 1945, Republica Cehoslovacă independentă a fost reconstruită pe baze noi, democratice, ca stat al celor două popoare frăţeşti, cehii şi slovacii. în alegerile din 1946 pentru Adunarea Naţională Constituantă, P.C. din Cehoslovacia a repurtat o mare victorie. Guvernul nou format a avut în frunte pe Klement Gottwald, preşedinte al partidului comunist. Sub conducerea partidului comunist, poporul cehoslovac a zdrobit uneltirile reacţiunii interne (februarie 1948) şi a păşit hotărît pe calea transformării socialiste a ţării. Constituţia adoptată în iulie 1960 consfinţeşte victoria socialismului în C. şi proclamă Republica Socialistă Cehoslovacă. Forţa conducătoare în stat este Partidul Comunist din Cehoslovacia. Prim-secretar al C.C. al P. C. C. este Antonin Novotmj, în acelaşi 18 20 CEHOSLOVACIA 567 CEHOV timp şi preşedinte al republicii. Organul de presă central al P.C.C. este ziarul „Rude Piâvo“. Alte partide politice: Partidul socialist, Partidul popular, Partidul renaşterii slovace, Partidul libertăţii. Toate partidele şi organizaţiile de masă fac parte din Frontul naţional al cehilor şi slovacilor, care activează sub conducerea P.C.C. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea Naţională, aleasă pe timp de patru ani. în Slovacia, organul naţional al puterii şi administraţiei de stat este Consiliul Naţional Slovac. Şeful statului este preşedintele republicii, ales pe cinci ani. Organul suprem executiv este guvernul Preşedinte ^ al guvernului este Viiiam Siroky• Organele locale ale puterii sînt comitetele naţionale. Dezvoltarea economică. C. era, încă înainte de cel de-al doilea război mondial, una dintre ţările industriale dezvoltate. în industrie aveau însă o pondere mare ramurile industriei uşoare. în agricultură, relaţiile de producţie capitaliste, predominante, se împleteau cu rămăşiţe ale relaţiilor de producţie feudale. în timp ce Cehia se dezvolta din punct de vedere industrial, Slovacia rămînea o regiune agricolă înapoiată. în anii puterii populare, industria a fost reorganizată pe baze socialiste, fiind create subramuri noi, în special în industria grea. La sfîrşitul anului I960, ponderea producţiei mijloacelor de producţie a atins 60% din producţia globală industrială, faţă de 49% în 1937. Volumul producţiei industriale era în 1960 de peste 4 ori mai mare decît în 1937. Volumul producţiei industriale a Slovaciei era în 1959 de aproape 9 ori mai mare decît în 1937. în dezvoltarea industriei, C, a beneficiat de colaborarea cu celelalte ţări socialiste, şi în primul rînd cu Uniunea Sovietică. Ca rezultat al transformărilor economice, în cursul celor două planuri cincinale în C. a fost construită baza tehnică-materială a socialismului. Se dezvoltă baza energetică a ţării. Producţia de energie electrică a crescut în 1960 de circa 6 ori faţă de 1937. Pe Elba, Vltavâ, Morava, Vâh şi alte rîuri au fost construite hidrocentrale. în 1960 a fost terminată electrificarea tuturor aşezărilor rurale. S-au dezvoltat industria siderurgică şi industria constructoare de maşini (Ostrava, Kladno, Plzen, Praga, Bratislava, Brno etc.). Este dezvoltată industria sticlei şi a porţelanului (Liberec, Usti şi Karlovy Vary), industria textilă (Vrchlabi, Dvtir-Krâlove, Brno), de încălţăminte (Gottwaldov). în agricultură, sectorul socialist (cooperativele agricole unice şi gospodăriile de stat) cuprindea în 1961 peste 90% din suprafaţa totală a terenurilor agricole. Principalele culturi cerealiere sînt grîul şi secara, iar dintre plantele industriale, sfecla de zahăr şi hameiul. în domeniul creşterii animalelor, predomină cornutele mari şi porcinele. Venitul naţional a crescut în perioada 1948—1960 de 2,5 ori. Pentru nevoile social-culturale, în 1960 s-a cheltuit 39% din bugetul de stat. în structura comerţului exterior al C, predomină la export produsele industriale (maşini, utilaje, produse ale industriei uşoare), iar la import materii prime industriale, semifabricate şi produse agroali-mentare. în 1960, c. 70% din comerţul exterior al C. se realiza cu ţările socialiste, printre care şi Republica Populară Romînă. Cehoslovacia colaborează cu R.P.R. la construirea unui combinat pentru fabricarea celulozei şi cartoanelor din stuf la Brăila, precum şi la construirea unor termocentrale. Institulii de învăţămînt şi cultural-ştiinţifice. Paralel cu dezvoltarea economiei, înfloreşte şi cultura socialistă. învă-ţămîntul obligatoriu s-a extins în 1961 de la 8 la 9 ani. în 1960 existau 50 de instituţii de învăţămînt superior, în care învăţau peste 88 000 de studenţi. în C. funcţionează Academia Cehoslovacă de Ştiinţe (Praga), Academia Slovacă de Ştiinţe (Bratislava) şi Academia cehoslovacă de ştiinţe agricole (Praga). în afară de institutele de cercetări ştiinţifice din cadrul Academiei Cehoslovace de Ştiinţe, mai există reţeaua de institute de cercetări ale celorlalte academii, precum şi ale diferitelor departamente. Cehov, Anton Pa vio viei, (1860—1904), scriitor rus, reprezentant de seamă al realismului critic în literatura universală. S-a născut la Ta- A. P. Cehov ganrog, într-o familie mic-burgheză. După terminarea liceului a studiat medicina la Moscova. C. a manifestat adeseori atitudini care reflectau adeziunea sa la principiile unei înalte morale cetăţeneşti. El a renunţat la titlul de academician în semn de protest împotriva respingerii de către ţar a primirii lui Gorki în Academie. Concepţia despre lume a lui C. s-a format în anii în care locul intelectualilor „raznocinţi" din conducerea mişcării de eliberare din Rusia este luat de proletariat. Dezvoltînd marile tradiţii umaniste şi democratice ale literaturii realiste ruse, C. a reflectat în opera sa contradicţiile de clasă din ajunul revoluţiei burghezo-democra-tice, realizînd o vastă frescă a tuturor claselor şi categoriilor sociale, a fenomenelor tipice pentru viaţa social-politică a Rusiei absolutiste. El a denunţat viciile morale ale claselor dominante, psihologia lor de stăpîni (îngîmfarea, grosolănia, mărginirea spirituală, birocratismul), precum şi psihologia de rob, mediocritatea şi parazitismul micului burghez („Ordinul Anna“, 1895; „Agrişul“, 1898; „Ionîci“, 1898; „Omul în cutie“, 1898). A dezvăluit cu luciditate schilodirea morală a omului apăsat de monstruosul aparat al statului poliţist, de CEHUL SILVAN IE I 568 povara strivitoare a prejudecăţilor, a obscurantismului şi a lipsei de perspectivă, specifice vechii Rusii („Moartea funcţionarului“, 1883; „Fiica Albio-nului“, 1883; „Grasul şi slabul“, 1883; „Cameleonul“, 1884; „Majurul Prişibeev“, 1885). Demascarea mentalităţii şi a moravurilor mic-burgheze capătă la C. un caracter antiburghez, se transformă într-o critică necruţătoare a moralei burgheze. C* a prezentat realist pătrunderea relaţiilor burgheze la sate, sărăcirea ţărănimii, puterea de corupere a banilor, setea de îmbogăţire a chiabu-rimii, împinsă pînă la crimă („Mujicii“, 1897; „în rîpă“, 1900). Evoluţia spirituală a lui C. a cunoscut neîncetate şi încordate căutări ideologice. Scriitorul a crezut într-un viitor luminos al omenirii, fără a cunoaşte însă căile şi mijloacele de înfăptuire a acestuia (piesele „Pescăruşul“, 1896; „Unchiul Vanea“, 1897; „Trei surori“, 1900; „Livada cu vişini“, 1903 — 1904; povestirea „Logodnica“, 1903)* Opera sa relevă o înţelegere adîncă a vieţii şi a sufletului uman, un uimitor simţ al observaţiei, capacitatea de a zugrăvi, într-o limbă simplă, clară şi concisă, cu o mare economie de mijloace artistice, caractere vii şi situaţii tipice luate din viaţa de toate zilele. C« a fost un înnoitor în dramaturgie« Luptînd împotriva convenţionalismului acţiunii exterioare şi a vechilor canoane, el a adus pe scenă viaţa aşa cum este ea, fără evenimente spectaculoase, dar plină de contradicţii şi conflicte psihologice de un adînc conţinut moral-politic, creînd drama lirică. în opera lui C., satira socială se împleteşte cu umorul subtil, adeseori amar, şi cu lirismul cald, discret. Opera sa a contribuit la eliberarea intelectualităţii democrate de sub influenţa făţarnicului filantropism burghez, a narodnicismului liberal şi utopic şi a tendinţelor fataliste ale filozofiei tolstoiene („Un duel“, 1891; „Casa cu mezanin“, 1896; „Viaţa mea“, 1896; „Salonul nr. 6“, 1892). C. a exercitat o puternică înrîurire asupra literaturii mondiale. în Romînia, primele traduceri din C* au apărut în 1895. în prezent, toate operele sale mai importante sînt traduse în romîneşte. După unele lucrări ale lui C. s-au realizat filme artistice(„Ordinul Anna“, „Zvăpăiata“, „Doamna cu căţelul“ §•*•)• Cehul Silvaniei, localitate în regiunea Maramureş; reşedinţă raională. 7 420 loc. (1961). Industrie de produse lactate. — Raionul C cu 57 810 loc. (1961). Agricultură bazată pe cultura cerealelor, a plantelor industriale (cînepa, floarea-soarelui), pomicultură şi creşterea animalelor. „Ce-i de făcut?“, operă a Iui V. I. Lenin, apărută în martie 1902. A avut o mare însemnătate în lupta pentru crearea partidului marxist de tip nou, fiind îndreptată împotriva oportunismului din mişcarea social-democrată internaţională, în general, şi a „economismului“, ca variantă rusă a oportunismului internaţional, în special. Teza fundamentală a ei o constituie ideea că partidul, ca purtător al teoriei înaintate marxiste, este forţa care revoluţionează, conduce şi organizează mişcarea muncitorească. Relevînd marea importanţă a conştiinţei revoluţionare pentru lupta de eliberare a clasei muncitoare, V. I. Lenin a demascat esenţa reacţionară a oportunismului, care, minimalizînd rolul conştiinţei, transforma partidul într-un înregistrator pasiv al evenimentelor şi lipsea astfel proletariatul de forţa sa conducătoare în lupta de clasă. Partidul, partea cea mai conştientă a proletariatului, are sarcina ca, în luptă cu ideologia burgheză, să introducă conştiinţa socialistă în mişcarea muncitorească. Lupta de clasă a proletariatului împotriva burgheziei se desfăşoară deci nu numai în domeniul politic şi economic, ci şi în domeniul ideologiei. Orice diminuare a ideologiei socialiste, orice ploconire în faţa mişcării spontane a proletariatului înseamnă, implicit, o întărire a ideologici burgheze. Importanţa istorică a cărţii „Ce-i de făcut?“ constă în faptul că V. I. Lenin, dezvol- tînd ideile lui K. Marx şi F. Engels cu privire la partidul proletar, a elaborat bazele învăţăturii despre partidul mar-xist-revoluţionar, despre partidul^ de tip nou. Ceîakovsky, Frantisek La-dislav (1799—1852), poet ceh, filolog şi folclorist, luptător de frunte din epoca renaşterii naţionale. Volumele sale de versuri „Ecoul cîntecelor ruseşti“ (1829) şi „Ecoul cîntecelor cehe“ (1839) sînt pătrunse de ideea luptei de eliberare. Lucrările principale ale lui Ceîakovsky, sînt adunate în volumele: „Cîntece populare slave“ (1822—1827) şi „înţelepciunea popoarelor slave în proverbe“ (1852). Celeabinsk, oraş în Uniunea Sovietică, în partea asiatică a R.S.F.S. Ruse, reşedinţă regională. Important nod feroviar între Europa şi Asia. 733 000 loc. (1961). Puternic centru al industriei siderurgice şi al construcţiilor de maşini (tractoare, maşini-unelte), al industriei textile şi alimentare. Centru cultural şi ştiinţific (teatru de operă şi balet, institut politehnic etc.). Celebes [selebes], Insula — v. Sulawesi, Insula celenterâte (ZOOL.), încrengătură de metazoare simple, cu structură radiară, la care pere** tele corpului este alcătuit din două straturi de celule: unul extern (ectoderm) şi altul intern (endoderm). în ectoderm există, de obicei, celule speciale, urzicătoare (numite nema-toblaste sau cnidoblaste), cu rol de atac şi de apărare. în corpul c* se găsesc elemente nervoase. Există două forme principale de c,: polipi fixaţi (în majoritatea cazurilor asexuaţi), care au forma unui sac, şi meduze libere (sexuate), în formă de clopot- Aproape toate sînt marine, unele trăind în colonii, altele solitare (ex. hidra, mărgeanul). celestă, instrument muzical cu claviatură. Sunetele sînt produse de lovirea unor lame metalice printr-un mecanism analog cu cel al pianului şi au sonoritatea cristalină a unor clopoţei. Celestin, numele a cinci papi, dintre care cei mai CELESTIN 569 CELULA . cunoscuţi sînt: C. I (422—432), adversar al ereziei nestoriene şi C al IlUea (1191-1198), care a aprobat înfiinţarea ordinului cavalerilor teutoni. Celestin (sfîrşitul sec. XV — începutul sec. XVI), meşter argintar din Sibiu, unul dintre principalii furnizori de obiecte de podoabă bisericeşti ai lui Neagoe Basarab, domn al Ţării Romîneşti (1512—1521). „Celestina“ [ B destina] 9 tragicomedie spaniolă, cunoscută şi sub titlul „Comedia lui Calisto şi Melibea“ (1499), Autorul piesei este Fernando de Rojas. Prin realismul său puternic, această lucrare a influenţat atît romanul picaresc cît şi marea dramaturgie spaniolă de mai tîrziu. celestină (MINER.), sulfat natural de stronţiu (Sr*S04), albăstrui» gălbui sau alb, cu luciu sticlos sau sidefos, care cristalizează în sistemul rornbic sub formă de cristale alungite sau tabulare. Se găseşte de obicei în calcare, mai rar în marne şi gipsuri, şi este folosit pentru prepararea sărurilor de stronţiu necesare în pirotehnie, în industria zahărului etc» celioscopie (gr. k°^a »invitate abdominală“ şi $l?opein ,,a vedea“; MED.), metodă de examinare a cavităţii abdominale cu ajutorul unui instrument special, numit celioscop• Celiuskin, cap în extremul nord al Asiei, în peninsula Taimîr, numit astfel în cinstea navigatorului rus cu acelaşi nume care l-a descoperit în 1742. Cellini, Benvenuto ( 1500— î 574), sculptor, gravor, orfevru şi scriitor florentin. A lucrat la Florenţa, la Roma şi în Franţa. Arta sa vădeşte o deosebită îndemînare tehnică, dar şi unele înclinaţii spre manierism („Perseu“, 1545— 1554, ,,Nimfa de la Fontainebleau“, „Bustul lui Cosimo de Medici“, solniţa de aur lucrată pentru Francise I). A devenit celebru şi prin autobiografia în care şi-a povestit cu vervă viaţa agitată, conflictele lui cu autorităţile vremii, printre care şi cu papa („La Vita“, scriere începută în 1558, trad. rom.) si în care se reflectă îndrăzneala şi spiritul de independenţă al omului Renaşterii. Viaţa lui C. l-a B. Cellini inspirat pe Berlioz în opera sa „Benvenuto Cellini“, cello v* violoncel, celochít (CONSTR.), chit alcătuit din suspensie de bitum moale, filerizat cu var gras şi cu un adaos de 2—3% fibre de celuloză. Se prezintă sub forma unei paste care se aplică cu şpaclul şi serveşte la colma-tarea rosturilor dintre plăcile şi blocurile de beton, precum şi la executarea de straturi hidroizolatoare* celofán (CHIM.), produs obţinut din viscoză, impermeabil, insolubil în apă şi alcool* Se prezintă sub formă de foi subţiri, transparente, incolore sau colorate în diferite nuanţe şi se foloseşte în special ia ambalaje. celofibră (CHIM,), fibră textilă artificială, obţinută din celuloză. Are numeroase utilizări în industria textilă. După procedeul de obţinere se deosebesc : c* cupro-amoniacală, c. acetat şi viscoza. în R.P.R. se fabrică Ia Lupeni (reg. Hunedoara) şi la Bucureşti. celoidină (CHIM., HIST.), soluţie concentrată de piroxilină, de culoare alburie, transparentă, solubilă în alcool şi în eter, inflamabilă. Folosită la incluzia fragmentelor de ţesuturi, c. permite secţionarea fină a acestora pentru examenul microscopic. celóm (gr. ^oî7on „cavitate“; BIOL.), cavitate situată între peretele corpului şi organele interne. Există numai la animalele la care se dezvoltă mezo- d e r m u 1, ale cărui foiţe le delimitează. Se numeşte şi cavitate secundară a corpului. celomâte (ZOOL.), metazoare cu celom. C. sînt viermii, rnoluşteie, artropodele, acra-niatele, tunicierii şi vertebratele. celsit (METAL.), aliaj dur conţinînd wolfram, cobalt, crom, molibden, carbon şi fier, folosit la încărcarea sapelor pentru foraje şi a pieselor de maşini supuse la uzură şi temperatură ridicată (supape, matriţe etc.), pentru a le prelungi durata de funcţionare* Celsius, Anders (170 M 744), astronom suedez, membru al Academiei de Ştiinţe din Stockholm- Este autorul scării ter-mometrice centezimale care-i poartă numele, — Grad C., diviziune a scării termometrice Celsius, obţinută prin împărţirea în o sută de părţi egale a intervalului dintre reperul care indică nivelul coloanei unui fluid termometrie (ex. mercur) la temperatura de fierbere a apei distilate, sub presiunea normală (diviziunea 100), şi reperul corespunzător nivelului coloanei fluidului introdus într-un amestec de apă şi gheaţă, sub presiune normală (diviziunea 0). Se notează cu simbolul ° sau °C (ex. 20° sau 20°C), V. şi scară termometrie ă. Celsus (sec. II), filozof roman, autor al tratatului „Cu-vînt adevărat“. A combătut vehement creştinismul primitiv şi a demascat legendele evanghelice, acuzînd pe creştini de denaturarea adevărului istoric. celţi, triburi din grupul popoarelor de limbă indo-euro-peană care formau, în mileniul I î.e.n., grosul populaţiei pe teritoriile de azi ale Franţei, Belgiei, Elveţiei, în nordul Spaniei, al Italiei, în Britania şi Irlanda, populînd de asemenea regiunea cursului superior şi mijlociu al Dunării. Au făcut incursiuni pînă în Asia Mică, unii aşezîndu-se şi pe teritoriul actual al Romîniei. C. sînt creatorii culturii La Tene, Romanii îi cunoşteau sub numele de gali. celulă1 (lat. cellula, diminutiv din cella „cămară“) 1* (BIOL.) Formă fundamentală de orga- CELULĂ 570 CELULĂ nizare a materiei vii, care stă Ia baza structurii, dezvoltării şi activităţii vitale a tuturor organismelor animale şi vegetale şi care este alcătuită din două părţi principale: citoplasma şi nucleul Citoplasma şi substanţa nucleară formează protoplasma, care se prezintă ca o substanţă incoloră, de obicei transparentă şi vîs-coasă. Principalul component al proto-plasmei îl constituie albuminele în asociaţie cu diferite substanţe organice (grăsimi, acizi nucleici etc.)* Nucleul majorităţii celulelor este de formă sferică sau ovală, conţi-nînd unul sau, uneori, mai mulţi corpusculi, numiţi nucleoli, şi cromatină. în citoplasma c. se găsesc constituenţi permanenţi, numiţi organite (mi-tocondrii, plastide etc.), şi formaţii care apar şi dispar în procesul schimbului de substanţe (grăsimi, granule de amidon etc.). C. vegetală, spre deosebire de cea animală, are o membrană scheletică, care poate include diferite substanţe organice (celuloză, lignină, substanţe pec-tice etc.) şi anorganice. Ea se caracterizează de asemenea prin varietate în ceea ce priveşte funcţia şi structura plastidelor (cloroplaste care conţin clorofilă, chromoplaste lipsite sau aproape lipsite de pigment etc.), printr-un sistem vacuolar mai mult sau mai puţin dezvoltat. La c. vegetale nu există aparatul Golgi (aparat intracelular în formă de reţea, care se întîl-neşte numai Ia c. animalelor). Viaţa c. este întreţinută de schimbul permanent de substanţe (m e t a b o 1 i s m), C. se înmulţesc prin diviziune indirectă (cariochineză sau m i t o z ă) şi, mai rar, directă (a m i t o z ă). Mărimea, forma şi structura c. care intră în compoziţia diferitelor organe şi ţesuturi sînt diferite. Astfel se cunosc c* de forma sferică (ex. ovulul la mamifere), poligonală (ex. celulele epiteliale ale stomacului la om), fusiformă (ex. celule ale ţesutului muscular) etc. De obicei, c, sînt microscopice (cîţiva microni), uneori însă pot fi foarte mari (ex. c. nervoase). C* care intră în compoziţia ţesuturilor plurice-lulare sînt subordonate unităţii organismului. Multe c. Celulă i — vegetală; 2 — animală; a — nuclei; b — nucleoli; c — plastide; d — condriozomi; e — mitocondri; I — vacuole;g — membrană celulară primară (protoplasmatică); h — membrană celulară mor în cursul îndeplinirii funcţiilor fiziologice din organism (ex. c. epidermice, ţesutul de plută la plante etc.). Corpul animalelor şi al plantelor monocelulare, ca şi cel al bacteriilor, este format dintr-o singură c. şi alcătuieşte un organism independent. C. constituie un edificiu viu foarte complex şi reprezintă o treaptă avansată în dezvoltarea materiei vii, capabilă să îndeplinească funcţiile de bază ale vieţii (schimb de substanţe, excitabilitate, mişcare, reproducere). Descoperirea c. a contribuit la demonstrarea unităţii lumii organice şi a avut un rol important în elaborarea materialismului dialectic de către K. Marx şi F. Engels. V. şi c i t o 1 o g i e. 2. (BOT.) Celulă iniţială, celulă care, prin diviziuni succesive, dă naştere tuturor c. care alcătuiesc vîrful vegetativ al unei plante. Criptogamele vasculare şi m u ş c h i i au o singură c.i. în vîrful organelor vegetative, iar faneroga-m e 1 e au mai multe. C«i\ are o formă specială, tetraedrică sau de lentilă biconvexa. — Celule buliforme, celule epidermice speciale, în formă de burduf, cu pereţi subţiri, situate mai ales pe faţa superioară a frunzelor de graminee. Prin pierderea apei în urma transpiraţiei mai intense, c.6. îşi micşorează volumul, provocînd răsucirea frunzelor pe timp de secetă. 3. (ZOOTEHN.) Spaţiu hexagonal mărginit de pereţii de ceară ai fagurelui, în care albi-nele depun mierea. Foloseşte la creşterea puietului sau la depozitarea hranei. După destinaţie, se deosebesc c. pentru albinele lucrătoare, c. pentru trîntori şi c. pentru mătci. Un fagure este alcătuit din 8 000—9 000 de celule. 4. (TEHN.) Fiecare dintre elementele sau compartimentele asemănătoare (uneori identice) care intră în componenţa unui dispozitiv sau a unui sistem tehnic (ex. c. de siloz, c. de cristalizare, c. redresoare etc.). 5. (FIZ.) Celulă electrolitică, dispozitiv în care se produce electroliza; constă dintr-un vas prevăzut cu electrozi, în care se introduce electrolitul. 6. (ELT.) Celulă fotoelectrică, aparat cu ajutorul căruia se produce sau se reglează curentul electric dintr-un circuit, sub acţiunea unei iradieri electromagnetice (lumină etc.), datorită efectului fotoelectric. Este întrebuinţat în instalaţii de auto- Celula fotoelectrică A — anod; B — catod; C — sursă lumi- matizare, în semnalizări, în cinematografia sonoră, în televiziune etc. Pot fi: c./. cu strat fotoemiţător (balon transparent, vidat sau cu gaz rarefiat, cuprinzînd a n o d u 1 şi avînd c a t o d u l iradiat, format dintr-un strat de metal alcalin, de preferinţă cesiu, depus pe o porţiune a peretelui interior al balonului), c.f, bazate pe fotoconductibilitate (un strat de material semiconductor iradiat, ca seleniul cristalin, sulfura de plumb, teurul etc., depus pe o placă izolatoare între doi electrozi apropiaţi de metal) sau c./. cu strat de baraj (o lamelă de cupru acoperită cu un strat de suboxid CELULĂ 571 CENESTEZIE de cupru, deasupra căruia se depune un al doilea strat, transparent, de cupru). Numai cj. cu strat de baraj produc curent electric fără a avea nevoie de o sursă separată de energie electrică; ele sînt întrebuinţate la construirea bateriilor solare, a unor expcno-metre fotografice etc. Sin. fotccelulâ. celulă2 (AV.), ansamblul aripilor unui avion* celulă de partid, unitatea organizatorică de bază a P.C.R. în timpul ilegalităţii şi apoi, după 23 August 1944, pînă la Congresul I al P.M.R. Ea se constituia pe locul de producţie, în fabrici, uzine, instituţii etc., asigurîndu-se astfel legătura indisolubilă a partidului cu masele. celulita (MED.), inflamaţie superficială sau profundă a ţesutului conjunctiv subcutanat, caracterizată prin împăs-tarea difuză sau nodulară a acestui ţesut. celuloid (CHIM.), material plastic obţinut din nitroceluloză şi camfor. Este un produs termoplastic, putîndu-i-se da la cald orice formă, pe care o păstrează cînd se răceşte. Se foloseşte la fabricarea filmelor fotografice, a jucăriilor, a lacurilor, a multor obiecte decorative şi în industria poligrafică. C* este unul dintre primele materiale plastice sintetice cunoscute, care în prezent se înlocuieşte tot mai mult cu materiale plastice noi, din cauza inflamabilităţii sale. celuloză (CHIM.), polizaharid cu structură macromoleculară, compus din resturi de glucoză, cu formula brută (C&//10O5) n. Este un component principal al pereţilor celulari ai plantelor (bumbac, in, cînepă, lemn, stuf etc.). Bumbacul constituie cea mai pură formă naturală a c. şi o conţine în cel mai mare procent, 90%; în lemn, paie, stuf se găseşte în proporţie de 40—50%, iar în in şi în cînepă într-un procent şi mai mic. Se poate obţine din lemn sau din alte plante prin procedeul sulfit (încălzire sub presiune cu soluţie de sulfit acid de calciu) sau prin procedeul sulfat (tratare cu sulfură de sodiu şi hidroxid de sodiu). C. pură se prezintă ca o masă albă lucioasă, mătăsoasă, cu aspect amorf. Este o materie primă pentru multe industrii (a hîrtiei, a lacurilor, a fibrelor artificiale, a maselor plastice, a explozivilor). Produşi importanţi din punct de vedere industrial sînt esterii şi eterii celulozici (nitroceluloza, acetatul de c., acetobutiratul de c., etil-celuloza), precum şi alcalicelu-loza, mătasea artificială, celofanul, colodiul, celuloidul etc. în R.P.R., pentru anii 1960— 1965 s-a prevăzut o mare dezvoltare a ramurilor industriei chimice pe bază de c. în noile unităţi industriale din această ramură se vor folosi cele mai moderne procedee şi instalaţii, avînd un grad ridicat de automatizare şi mecanizare, ceea ce va duce la obţinerea unor produse de calitate superioară şi a unei productivităţi a muncii de cel puţin două ori mai mare decît în 1959. cembâlo v. clavecin» cement (METAL.), agent care serveşte la cementarea metalelor, de ex. amestecul de 60—90% mangal şi 40—10% carbonat de bariu. Uneori acesta mai conţine şi cretă pentru evitarea aglomerării, carbonat de sodiu sau de potasiu ca acceleratori, păcură etc. Se numeşte şi amestec de cementare. cementâre (METAL.), tratament termochimic prin care s*e urmăreşte schimbarea proprietăţilor straturilor de la suprafaţă ale unor piese de oţel prin modificarea compoziţiei lor chimice, miezul piesei rămînînd neschimbat. Se realizează făcînd să pătrundă prin difuziune în stratul exterior, pe o anumită adîncime, un element convenabil ales (carbon, crom, azot, aluminiu, zinc etc.), încălzindu-se piesa într-un mediu solid, lichid sau gazos care conţine acel element. V. şi c a r b u r a r e. cementită (METAL.), carbură de fier (Fe3C). Conţine 6,67% C şi este forma sub care apare carbonul în fonta şi oţel; cristalizează în sistemul rombic şi se prezintă sub formă de reţea, lamele sau globule; are duritatea circa 650 HB, zgîriind sticla. Este stabilă la temperatura ordinară, iar la temperatură ridicată se poate descompune, în anumite condiţii, în fier şi grafit. Cemulpo v. Incion. cenáclu, grup de scriitori sau de artişti care fac, în mod organizat, schimb de păreri privitoare la operele lor şi discută în comun probleme ale literaturii şi artei; reuniune a unui asemenea grup. Cenad, comună în raionul Sînnicolaul Mare, regiunea Banat, situată pe locul aşezării cunoscute în sec. X—XI sub numele de Morisena (urbs Mori-sena), reşedinţa lui A h t u m, conducătorul formaţiunii statale romîno-slave de tip feudal din Banat. Cen Cen-do (1898-1958), scriitor şi istoric literar chinez, unul dintre promotorii literaturii realiste în China. A studiat legăturile dintre cultura chineză şi cea indiană şi, urmînd exemplul scriitorului Lu Sin, a cercetat creaţia populară chineză. Op. pr: „Istoria literaturii chineze“, 1932; „Culegere de articole despre literatura chineză“, 1934; „Istoria literaturii populare chineze“, 1938. Cenciou, oraş în R. P. Chineză, centrul administrativ al provinciei Henan. 766 000 Icc. (1957). Nod feroviar şi important centru industrial, dezvoltat mai ales în anii puterii populare, întreprinderi ale industriei textile (prelucrarea bumbacului) şi alimentare. Cendu, oraş în R. P, Chineză, centrul administrativ al provinciei Sîciuan. 1 107 000 loc. (1957). Important nod de comunicaţii şi centru industrial. Dintre vechile ramuri, cele mai importante sînt: industria textilă, de prelucrare a lemnului, de pielărie şi alimentară. în prezent se dezvoltă industria chimică, siderurgică şi a construcţiilor de maşini (instrumente de precizie, strunguri, aparate de radio). Centru cultural şi şcolar de seamă. Vechi centru meşteşugăresc (obiecte de artizanat). cenestezie (gr. ¡ţoinos „comun“ şi aisthesis „simţire“), senzaţie vagă, imprecisă, care rezultă din totalitatea informaţiilor provenite de la organele interne şi percepute în- CENNINl 572 CENTRALA tr-un anumit moment; sensibilitate care reflectă propria existenţă corporală. Cennini, Cennino, pictor şi teoretician italian de la sfîrşitul sec, al XlV-lea, cunoscut prin lucrarea „Libro dell* Arte“ („Cartea despre artă“), primul tratat italian în care se vorbeşte despre materialele şi procedeele picturii. Tratatul reflectă lupta dintre concepţiile evului mediu şi cele ale Renaşterii timpurii. cenomaniân (STRAT.), al doilea etaj al cretacicului mediu sau, după unii autori, primul etaj al cretacicului superior, după cum se subîmparte perioada cretacică în trei sau în două epoci. E caracterizat prin faună de amoniţi, lamelibran-hiate, echimde etc. în R.P.R. se găseşte în Moldova (între Mitoc şi Rădăuţi), în Dobrogea (bazinul Babadag şi împrejurimile Medgidiei), în Carpaţii Orientali, în Banat, în Carpaţii Occidentali etc. cenotâf (gr. kcnos „gol“ şi taphos „mormînt“; ARHIT.), mo- nument funerar ridicat în memoria unei persoane decedate într-un loc necunoscut sau înmormîntate în altă parte de-cît locul în care s-a ridicat c, Cen Pin (n. 1924), secretar general al C.C. al Partidului Comunist din Malaya (din 1955). A devenit membru al acestui partid în 1940. Din 1946 este membru al C.C. şi al Biroului Politic al C.C. Comandant al armatei de eliberare naţională (din 1949). centauri, monştri imaginari răufăcători şi brutali din mitologia greacă, cu trup de cal şi bust omenesc, care ar fi populat odinioară Tesalia. Legendele mai cunoscute în legătură cu c. sînt cele despre luptele lor cu 1 a p i ţ i i şi cu H e r c u 1 e. Centaurul, constelaţie din emisfera australă. Steaua a din această constelaţie este un sistem triplu din care face parte steaua Proxima Centauri, cea mai apropiată de Pămînt (circa 4V3 ani-lumină). centenar (lat. centenarius „de o sută de ani“), împlinirea a o sută de ani de la un eveniment; sărbătorirea acestui eveniment. cenţi* (lat. centum „o sută“; METR.), element de compunere, care intră în denumirea unităţilor de măsură, pentru a exprima micşorarea de o sută de ori a unităţii de bază (ex. centimetru, centigram). centigrad, grad ~ (F1Z.), denumire veche pentru intervalul de temperatură egal cu un grad Celsius; s-a folosit pînă la convenţia internaţională din 1950. # centimetru (METR,), unitate fundamentală de măsurare a lungimii în sistemul CGS, egală cu a suta parte dintr-un metru; se notează prescurtat cm. — C. pătrat, unitate de măsură a suprafeţei în sistemul CGS, egală cu aria unui pătrat ale cărui laturi au lungimea de un centimetru; se notează prescurtat cm2.—■ C cuhy unitate de măsură a volumului în sistemul CGS, egală cu volumul unui cub ale cărui laturi au lungimea de un centimetru; se notează prescurtat cm3. centimetru*gram*secundă (METR.), sistem de unităţi în fizică, care foloseşte ca mărimi fundamentale lungimea, masa şi timpul, iar ca unităţi funda- UNfTÂTf CGS MĂRIM/ FIZICI UNITATE . OE MĂSURA LUNGIME (cm) centimetru MA5 (9) gram TIMP ($) secunda VITEZA cm/s ACCELERAŢIE ga! FORŢA dyna (dyrt) PRESIUNE barye MOMENT DE INERŢIE g/cm2 DENSITATE g/cm3 ENERGIE erg PUTERE erg/s SARCINĂ ELECTRICĂ Franklin (fr) CIMP MAGNETIC Oersted ( Oe) INDUCŢIE MAGNETICĂ Gauss (Os) FLUX MAGNETIC Maxwell (Mx) mentale ale acestora centimetrul, gramul şi secunda; se notează prescurtat CGS. Are ca unităţi derivate dina, pentru forţă, şi erguli pentru energie, în afară de mecanică, sistemul CGS posedă unităţi derivate în electricitate şi magnetism (sistemul de unităţi CGS electromagnetic şi electrostatic). CENTO (Central T reaty Organization), denumire dată în august 1959 blocului militar agresiv creat prin reorganizarea Pactului de la Bagdad. Din C. fac parte Turcia, Anglia, Pakistanul şi Iranul. S.U.A. participă în comisiile militare şi economice ale acestui bloc agresiv. C* continuă politica agresivă a Pactului de la Bagdad. centrâj (AV.), operaţia de distribuire a încărcăturii în interiorul aeronavei sau de aşezare relativă a elementelor fixe ale acesteia, astfel încît să se asigure echilibrul şi stabili-tatea maşinii în timpul zborului. centrală 1. Centrală electrică, ansamblul clădirilor, maşinilor, instalaţiilor şi aparatelor necesare pentru transformarea unor forme de energie în energie electromagnetică. Aceasta este produsă în generatoare electrice, antrenate de motoare primare. După forma energiei transformate în energie electromagnetică şi după tipul motorului primar (de antrenare), se deosebesc: c. iermoelectricet c. hidroelectrice, c.e. eoliene etc. Prima c.e. cu generatoare de curent continuu a fost construită de T. A. Edison la New York, în 1881. Mai tîrziu s-au răspîndit c.e. cu generatoare sincrone trifazate» prima c.e. de acest tip fiind construită de M. O. Dolivo-Dobrovolski în 1891, la Lauf* fen, în Germania. în statele capitaliste, datorită concurenţei, nu este posibilă construcţia c.e. şi a reţelelor electrice după un sistem unitar. Pe acelaşi teritoriu se găsesc diverse tipuri de centrale (ex. lâ Paris funcţionează mai multe c.e. şi reţele independente de curent continuu şi alternativ, monofazate şi trifazate). Construcţia c.e. după un plan unic a început în Rusia Sovietică CENTRALĂ 573 CENTRALĂ pe baza planului leninist de electrificare (GOELRO), în 1920. Drept urmare, în prezent, U.R.S.S. deţine întîietatea în lume atît în privinţa ritmului de construcţie cît şi a puterii c.e. şi a nivelului lor tehnic, în Romînia, puterea instalată totală era, în 1938, doar de 501 000 kW, iar producţia de energie electrică pe cap de locuitor era de numai 72,4 kWh pe an. Romînia se Schemei« termice ale centralelor electrice nucleare a — schemă cu un circuit termic; b — schemă cu două circuite termice; c schemă cu trei circuite termice; 1— reactor nuclear; 2 — turbina cu abur; 3 — generator electric; 4 — condensator; 5 — pompă de condensare; 6 şi 7 — pompe de circulaţie; 8 şi 9 — schimbătoare ¿t căldură; 10 — protecţie biologică situa astfel pe unul dintre ultimele locuri din lume. C.e. de mică putere şi cu caracteristici foarte diferite (de curent continuu, de curent alternativ la diverse frecvenţe etc.) erau răspîndite în mod neuniform pe întinsul ţării, neţinîndu-se seama de interesele economiei naţionale. în anii puterii populare, aplicînd în mod consecvent politica de industrializare socialistă, Partidul Muncitoresc Romîn a iniţiat elaborarea planului de electrificare a ţării (1951 — 1960). în cadrul planului de electrificare, care a fost realizat înainte de termen, s-au construit şi au intrat în funcţiune 20 c.e. noi, dintre care centralele termoelectrice de la Doiceşti, reg. Ploieşti (120 MW), Paroşeni, reg. Hunedoara (200 MW), „Steaua roşie*4 de la Fîntînele-Sîngeorgiu de Pădure, reg. Mureş-Autonomă Maghiară (150 MW), Ovidiu II, reg. Dobrogea (36 MW), Comăneşti (24 MW) şi Bor-zeşti, reg. Bacău (150 MW). S-au construit de asemenea mari c. hidroelectrice, printre care primul loc îl deţine H i-drocentrala „V. I. L e-n i n“ de la Bicaz, reg. Bacău, precum şi cele de la Moroieni, reg. Ploieşti (16 MW), Sadu, reg. Braşov (15 MW), Văliug, reg. Banat (8 MW). Pînă în 1965 se prevede ca producţia de energie electrică să crească la 18,5 miliarde kWh pe an, în care scop se vor instala noi agregate în centralele existente şi se vor construi noi c.e.—C. termoelectrică (sau termocentrală electrică), centrală electrică în care se folosesc generatoare electrice antrenate de turbine cu aburi sau cu gaz, ori, mai rar, de motoare cu ardere internă. Instalaţiile din c.f. sînt adăpostite în clădiri speciale sau sînt dispuse parţial în aer liber, ceea ce permite reducerea cheltuielilor de investiţie şi a du- ratei de construcţie. Perfecţionarea tehnică şi mărirea randamentului turbinelor cu abur din c.t. se realizează prin creşterea puterii agregatelor (300—600 MW şi mai mult), prin utilizarea aburului cu parametri ridicaţi (presiuni de 350—400 ata şi temperaturi de 650—700°C), prin supraîncălzirea aburului, prin utilizarea aburului uzat pentru instalaţii de termificare etc. C.t. cu turbine cu abur, care debitează atît energie electromagnetică cît şi căldură (folosind ca agenţi abur sau apă caldă) pentru încălzitul clădirilor sau în scopuri tehnologice, se numesc c.e. de termi~ ficdre şi au un randament mult mai mare. în prezent se construiesc (în Italia, Kam-ciatka, Islanda, Mexic, Chile, Noua Zeelandă ş.a.) c. geotermo-electrice, la care se foloseşte căldura interioară a scoarţei Pămîntului. Vaporii, conţinînd 95% abur, iar restul gaze şi substanţe chimice dizolvate, sînt extraşi de la adîncimi de 150—1000 m şi folosiţi ca agenţi energetici în c.f. pentru termificare (ex. la Reykjavik, în Islanda) şi uneori pentru extragerea unor substanţe chimice utile (acid boric, boraţi, Secţiune printr-o centrală hidroelectrică 1 — turbina; 2 — rotorul turbinei; 3 — generatorul; 4 — pod rulant; 5 — palete directoare; 6 — macara portal; 7 — transformator; 8 — camera spirală; 9 — aspirator; 10 — golire de fund; 11 — nişe batardou amonte; 12 — nişe batardou aval; 13 — canale pentru cabluri: 14 — gospodării auxiliare CENTRALĂ 574 CENTRALISM DEMOCRATIC săruri de amoniu etc.). în centralele electrice nucleare (sau c. atomoelectrice), căldura necesară pentru producerea aburului cu care sînt alimentate turbinele este dezvoltată în reactoare nucleare. Prima c.e.n. industrială, cu o putere de 5 000 kW, a fost construită în U.R.S.S. şi a intrat în funcţiune la 27 iunie 1954. Este constituită dintr-un reactor nuclear cu uraniu îmbogăţit, folosind ca moderator grafitul. Căldura dezvoltată în reactor este absorbită de apă sub presiune. Apa caldă este trecută printr-un schimbător de căldură, unde cedează căldură apei şi a aburilor din circuitul turbinei. Se pot construi c.e.n. cu un singur circuit termic, la care aburul obţinut este folosit direct pentru acţionarea turbinei, dar în acest caz protecţia biologică trebuie extinsă la întreaga instalaţie, precum şi c.e.n. cu trei circuite, la care agentul termic (sodiu topit) absoarbe căldura dezvoltată în reactor şi o cedează agentului termic dintr-un al doilea circuit (care poate fi tot sodiu topit); la rîndul său, acesta o cedează agentului termic (apă şi aburi) din circuitul turbinei. Preţul de cost al energiei obţinute în c.e.n. de mică putere este superior celui al energiei obţinute în c.t. cu combustibili solizi. Prin construirea de c.e.n. de mare putere, preţul de cost al energiei obţinute va fi comparabil cu cel al energiei obţinute în c.t. obişnuite, astfel încît construirea lor să fie avantajoasă în regiunile îndepărtate de zăcămintele carbonifere. în viitor se prevede posibilitatea obţinerii energiei la preţuri de cost scăzute şi în cantităţi practic nelimitate prin utilizarea reacţiilor termonucleare dirijate, în centralele electrice solare (numite şi heliocentrale), aburul necesar antrenării turbinelor este obţinut în cazane asupra cărora se concentrează radiaţia Soarelui cu ajutorul unor dispozitive cu oglinzi mari, care se deplasează automat în funcţie de poziţia Soarelui. Pînă în prezent s-au construit diverse instalaţii experimentale de pu- tere redusă.— C. hidroelectrică (sau hidrocentrală electrică), centrală electrică în care generatoarele electrice sînt antrenate de turbine hidraulice. Construcţia şi dispoziţia generală a unei c.h. depind de tipul de amenajare hidraulică din care fac parte (v. şi hidrocentrală; uzină hidroelectrică). Deseori c.h. fac parte din lucrările de amenajare hidraulică complexă şi integrală. Centrală electrică eoliană Construcţia c.h. mari necesită un volum mare de muncă, cheltuieli mari de investiţie şi durează mai mulţi ani, dar preţul de cost al energiei obţinute este considerabil mai redus decît în centralele termoelectrice. Puterea celor mai mari c.h. este de ordinul milioanelor de kW (ex. c.h. „V. I. Lenin“ de la Kuibîsev pe Volga, 2 300 000' kW; c.h. Grand Coulee(S.UA), 1970000 kW; c.h. de la Bratsk pe Angara, 4 500 000 kW; c.h. de la Krasnoiarsk pe Ienisei,5 000 000 kW putere proiectată etc.). C.h. moderne sînt complet automatizate. în U.R.S.S. este realizată de asemenea comanda de la distanţă a c.h. automatizate, legate în cascadă (ex. în sistemele energetice Moscova, Leningrad, Uzbekistan, Gruzia, Armenia ş.a.).— C. electrică eoliană, centrală electrică în care generatoarele electrice sînt antrenate de motoare eolie- ne* Pot fi folosite în regiunile cu vînturi regulate (în special pe coastele mărilor). 2. Centrală termică, ansamblul format din clădirile, instalaţiile şi aparatele în care se produce, centralizat, căldură pentru consumatorii situaţi la distanţe relativ mici în jurul centralei. V. şi t e r m i f i c a r e. 3. Centrală telefonică, ansamblul instalaţiilor şi dispozitivelor prin care se realizează legătura telefonică între abonaţi. După modul de stabilire a legăturii, se deosebesc: c.t. automate şi c.t. manuale (cu operatoare), iar după modul de alimentare cu energie electrică : c.t. cu baterie centrală{bc) şi c.t. cu baterie locală (bl). 4. (EXPL. PETR.) Centrală de pompare, instalaţie cu ajutorul căreia se realizează acţionarea, cu un singur motor, a mai multor sonde utilate cu pompe de adîncime. Legătura între centrală şi sonde (răspîn-dite la diferite distanţe în jurul centralei) se face cu ajutorul unor prăjini de transmisie, care imprimă mişcarea de du-te-vino balansierului fiecărei sonde. C. de pompare pot fi cu vîrtejuri sau cu balansier de distribuţie. centralism birocratic, sistem de organizare politică-administrativă caracteristic statului exploatator, care exprimă ruptura, antagonismul dintre masele muncitoare şi aparatul de stat, fiind un instrument al exploatării, al asupririi. C.b. exclude participarea maselor la rezolvarea treburilor obşteşti. Organele aparatului de stat burghez, conduse de cele mai multe ori de funcţionari numiţi de puterea centrală, asigură apărarea intereselor claselor exploatatoare împotriva intereselor maselor populare. în Ro-mînia burghezo-moşierească, c. b, a caracterizat organizarea şi activitatea primăriilor, prefecturilor etc. centralism democratic, principiu de bază al organizării şi activităţii tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti. Statutul P.M.R. stabileşte că „principiul călăuzitor al structurii organizatorice a partidului este centralismul democratic“. Acest principiu înseamnă : alegerea tuturor organelor con- CENTRALISM DEMOCRATIC 575 CENTRALIZARE ducătoare de partid, de jos şi pînă sus; obligativitatea prezentării periodice a dărilor de seamă de către organele conducătoare de partid în faţa organizaţiilor lor; obligativitatea disciplinei de partid pentru toate organizaţiile şi pentru toţi membrii şi candidaţii de partid, ca una dintre condiţiile de bază pentru asigurarea unităţii politice, de voinţă şi de acţiune a partidului; supunerea necondiţionată a minorităţii faţă de majoritate; obligativitatea necondiţionată a hotărîrilor organelor superioare pentru organele inferioare. Esenţa c.d. constă în faptul că partidul are un program unic, un statut unic şi un organ unic de conducere. Organul suprem al partidului este Congresul partidului. Comitetul Central al partidului conduce întreaga activitate a partidului în intervalul dintre congrese. C.d. îmbină conducerea centralizată cu democraţia internă de partid, cu participarea activă a tuturor membrilor şi candidaţilor de partid la întreaga viaţă de partid, la dezbaterea în mod organizat şi la rezolvarea problemelor care stau în faţa partidului. Principiul c.d. asigură condiţiile pentru realizarea muncii colective, principiu suprem al conducerii în munca de partid. Partidele marxist-leniniste consideră drept lege ncclintită în activitatea lor respectarea neabătută a normelor leniniste ale vieţii de partid pe baza principiului c.d. Principiul c.d. stă de asemenea la baza organizării şi activităţii Uniunii Tineretului Muncitor, a sindicatelor şi a altor organizaţii obşteşti ale oamenilor muncii, precum şi la baza structurii de stat a R.P.R. In conducerea economiei socialiste, c.d. este un principiu de bază, determinat de proprietatea socialistă, care necesită o conducere unică centralizată. El realizează justa îmbinare a conducerii de stat centrale, unice, a economiei cu activitatea şi iniţiativa maselor muncitoare, care participă nemijlocit la conducerea producţiei, şi a organelor locale, a căror răspundere pentru îndeplinirea planurilor de dezvoltare a economiei naţionale creşte neîncetat. înfăptuind a-tragerea în tot mai mare măsură a maselor largi de oameni ai muncii la conduccrea vieţii de stat şi economice, la întărirea rolului organelor locale în construcţia economică şi culturală, c.d. asigură consolidarea şi dezvoltarea continuă a democraţiei socialiste. Metodele de aplicare a democratismului socialist, formele organizatorice şi atribuţiile organelor locale ale puterii de stat nu sînt rigide şi neschimbătoare, ci depind de stadiul dezvoltării construcţiei socialiste, de evoluţia forţelor de clasă, de creşterea conştiinţei socialiste a maselor, de pregătirea cadrelor de conducere a vieţii locale de stat şi economice. Astfel, pe măsura întăririi relaţiilor de producţie socialiste, în R.P.R. are loc procesul de adîncire continuă a democraţiei socialiste, care asigură participarea tot mai largă şi mai activă a maselor populare la conducerea treburilor de stat şi obşteşti. Pe măsura întăririi sfaturilor populare s-au lărgit atribuţiile lor. în procesul desăvîrşirii construcţiei socialiste, în ţara noastră are loc perfecţionarea metodelor şi a formelor de conducere a economiei, de atragere a maselor muncitoare la conducerea treburilor de stat şi economice; apar forme noi de participare a maselor la viaţa de stat. V. şi democraţie socialistă; stat social ist. centraliştii democraţi, grup oportunist antipartinic în P.C. (b) din Rusia, care cerea, în anii 1919—1920, libertatea fracţiunilor şi a grupărilor în partid. C.d. opuneau în mod anarhic principiului centralismului democratic aplicarea nelimitată a principiului colegialităţii în conducere şi încercau să submineze rolul conducător al partidului în sindicate şi soviete şi să slăbească astfel dictatura proletariatului. După Congresul al X-lea al P.C. (b) din Rusia (1921), grupul s-a descompus, dar rămăşiţele lui au continuat lupta fracţio'-nistă împotriva partidului. Ele au fost excluse din P.C. (b) al U.R.S.S. Ia Congresul al XV-lea (1927). centralizare1 (DR.) a) Centralizare politică, forma de organizare a statului în care există o singură suveranitate, un singur parlament, un singur guvern şi un singur sistem de instanţe judecătoreşti, realizîn-du-se astfel forma politică a statului unitar. C.p. a constituit un pas istoric de mare importanţă pentru trecerea de la fărîmiţarea feudală la constituirea statului unitar burghez. în statele burgheze, c.p. a determinat o accentuare a c. administrative. în statele socialiste, orice formă de organizare politică şi economică are la bază principiul centralismului democratic, b) Centralizare administrativă, sistem administrativ al statelor burgheze, caracterizat prin centralism birocratic, potrivit căruia administraţia locală este condusă efectiv de puterea centrală, direct sau prin agenţii săi locali, în interesul claselor exploatatoare, în Romînia, în trecut, s-a practicat o puternică c.a., administraţia judeţelor şi a comunelor fiind încredinţată prefecţilor, pretorilor, notarilor şi primarilor, care apărau interesele burgheziei şi moşierimii. După cucerirea puterii de către clasa muncitoare, c.a. a fost înlăturată, iar sistemul administra* ţiei de stat se întemeiază pe principiul centralismului democratic. centralizare2 (C.F.), instalaţie pentru mecanizarea şi automatizarea operaţiilor de pregătire a parcursurilor în vederea primirii, expedierii, formării şi descompunerii trenurilor în staţiile de cale ferată. După modul de realizare a operaţiilor se deosebesc: c. electrică, sau electrodinamică, c. mecanică, c. electromecanică, c. hidraulică şi c. electropneumatică. La c. electrică, comanda, controlul şi acţionarea macazurilor şi a semnalelor se efectuează cu ajutorul energiei electrice, rea-lizîndu-se astfel condiţii de siguranţă superioare celor obţinute cu celelalte sisteme de c. (mecanică sau hidraulică). Prin introducerea c. se realizează mărirea productivităţii muncii, îmbunătăţirea siguranţei circulaţiei, reducerea timpilor CENTRALIZAREA CAPITALULUI 576 CENTRU de staţionare neproductivi, sporirea capacităţii de prelucrare a staţiei, accelerarea rulajului materialului rulant. Pentru anii 1960-1965 se prevede extinderea c. electrodmamice a staţiilor C.F.R. la aproape 40% din totalul macazurilor de pe liniile cu trafic intens. centralizarea capitalului (EC. POL.), comasarea mai multor capitaluri, relativ mici, în capitaluri mai puţine, dar mai mari. Factorii principali care duc la centralizare sînt lupta de concurenţă şi creditul Constituirea societăţilor pe acţiuni este o cale relativ paşnică de centralizare a capitalului. în epoca imperialismului, ea atinge proporţii uriaşe sub forma creării uniunilor monopoliste, care acaparează majoritatea capitalurilor dintr-o ramură sau din mai multe ramuri de producţie. V. şi concentr a-r e a capitalului. centráre (TEHN.) 1. Operaţia de fixare la o maşină-unealtă a unei piese destinate prelucrării, astfel încît axa de rotaţie a piesei sau a suprafeţei supuse prelucrării să coincidă cu axa de rotaţie a sculei sau a axului principal al maşinii-unelte. 2. Operaţia de aşezare în poziţii corecte a două sau a mai multor maşini cuplate între ele. centrifugare (TEHN.), operaţia de separare, datorită efectului forţei centrifuge, a componenţilor cu greutăţi specifice diferite dintr-un amestec de lichide sau de lichid şi părţi solide în suspensie (ex. separarea untului din lapte se face prin c.). centrifugă, maşină folosită în industria chimică, alimentară, în laboratoare etc., pentru separarea prin centrifugare a componenţilor unui amestec. Este constituită, în principiu, dintr-un vas care se învîr-teste cu turaţie mare în jurul unui ax. centrism, curent oportunist care s-a manifestat în cadrul partidelor social-democrate ale Internaţionalei a Il-a. Ocupînd o poziţie de mijloc între oportuniştii făţişi şi aripa revoluţionară marxistă, centriştii ascundeau în spatele unei frazeologii revoluţionare propriul lor oportunism, căutînd să menţină influenţa oportuniştilor făţişi, deci şi a burgheziei, asupra maselor muncitoare. Ideologia c. este ideologia adaptării, a subordonării intereselor de clasă ale proletariatului intereselor burgheziei. în anii primului război mondial, centriştii au sprijinit politica oportuniştilor făţişi, a social-şoviniştilor; în acelaşi timp au lansat lozinci pacifiste, abătînd pe muncitori de la lupta revoluţionară împotriva războiului imperialist. Unul dintre teoreticienii c. a fost K. Kautsky. Demascînd cu intransigenţă centrismul, V. I. Lenin şi P.CU.S. au ajutat elementele revoluţionare din partidele Internaţionalei a Ii-a. să se debaraseze de centrişti, să rupă din punct de vedere organizatoric cu oportunismul, în Romînia, c. s-a manifestat în special în perioada luptei pentru crearea P.C.R., prin recunoaşterea formală a Internaţionalei a IlI-a, fără însuşirea principiilor fundamentale şi a programului acesteia. Centrocoop v. Uniunea centrală a cooperativelor de consum. centrosferă (GEOL.) v. ba-risferă. centrosperme (Centrosper-mat), grup mare de plante, de obicei erbacee, cu seminţe localizate pe o formaţie din centrul fructului şi cu embrionul inelat sau spiralat. Cen-trospermele cuprind circa 20 000 de specii (ex. salicacee, betulacee, fagacee, ulmacee, urticacee etc.). centru 1. (MAT.) Punct care are anumite proprietăţi importante în raport cu o figură geometrică (ex. c. unui cerc este punctul faţă de care toate punctele cercului se găsesc la aceeaşi distanţă; c. de greutate al unui triunghi este punctul de intersecţie al medianelor etc.). — C. radical, punct din planul a trei cercuri care are aceeaşi putere faţă de cele trei cercuri. 2. (FIZ.) Centru de carenă, centrul de greutate al volumului de lichid dislocat de un corp cufundat parţial în lichid (ex. c. de c. al părţii cufundate a unei nave).— C. de greutate, punct al unui corp, al unui sistem de corpuri sau de particule în care acţionează rezultanta forţelor de atracţie gravitaţională (adică greutatea corpului sau a sistemului). Poziţia c. de g. este independentă de orientarea corpului. —- C. de masă, punct al unui corp prin care trece rezultanta tuturor forţelor de inerţie cînd corpul se mişcă accelerat, paralel cu el însuşi; este identic cu c. de greutate a corpului. —-C. de presiune, punctul de aplicare al rezultantei forţelor pe care un fluid Ie exercită asupra unui corp cufundat în el total sau parţial. — C. optic, punct situat pe axa unei lentile sau oglinzi prin care orice rază de lumină trece nedeviată. 3. (ST« CONSTR.) Metoda centrului elastic, procedeu de simplificare a ecuaţiilor de condiţii, notate prin metoda eforturilor, pentru rezolvarea unui arc (sau cadru) încastrat la extremităţi. 4. (FIZIOL.) Centru nervos, element constitutiv al arcului reflex, reprezentat de o aglomerare de celule nervoase care primesc impulsurile venite de la organele de simţ sau de la diferite zone senzitive interne (neuroni receptori) şi transmit centrifug comenzile la periferie (neuroni efectori). Locul de conexiune funcţională între cele două categorii de neuroni se numeşte sinapsă. După im- LEGENDA STELE STELE STELE ROIURI NEBULOASE VARIABILE DUBLE PERECHI OE STELE CENTRU portanfa în gangli spinării Centru c în care de stat probleme fie cu c competer lege. 6. ( punct de triei, în întreprinc în capi profituri < terul anar spontan a fac ca in< treze în < ce teritori de înapoi şi cultura] rea şi d de noi c. zarea ter industriei valorificai R.P.R. au în Moldc Oneşti-Boi căceşti ş.a. Rovinari, Dobrogea Transilvan Groza, Vi Concomite vechile c./. III-lea al următoarei» sării noilo triale: obţii nomice m rea condiţ naturale fa regiuni; ric regiunilor n crearea un< în oraşele sau slab ii sirea cît ma de muncă ţării. 7. (TE* întreprinder repararea ca tractoarelor recondiţiona a organeloi maşini agric ţilor de ex cultură. C./r în R.P.R. îr execută şi d sare ateliere mecanizării cole (ex. ba a motoarelo 37- c. 761 CENTRU 577 CENTURI portanta lor, c.n. sînt situaţi în ganglionii nervoşi, în măduva spinării şi în encefal. 5. (DR.) Centru administrativ, localitate în care îşi au sediul organele de stat în drept să rezolve probleme, fie de interes general, fie cu caracter local, potrivit competenţei atribuite lor prin lege. 6. (EC.) Centru industrial, punct de concentrare a industriei, în care se află mai multe întreprinderi industriale mari. în capitalism, goana după profituri cît mai mari şi caracterul anarhic disproporţional şi spontan al dezvoltării economiei fac ca industria să se concentreze în cîteva centre, în timp ce teritorii mari rămîn în stare de înapoiere ^economică, socială şi culturală. în socialism, crearea şi dezvoltarea planificată de noi c. i. urmăreşte repartizarea teritorială raţională a industriei pe întregul teritoriu, valorificarea resurselor etc. în R.P.R. au fost create noi c.i. în Moldova (Bicaz, Roman, Oneşti-Borzeşti, Săvineşti, Lu-căceşti ş.a.), Oltenia (Tîrgu-Jiu, Rovinari, Bîlteni-Ţicleni ş.a.)» Dobrogea (Năvodari ş.a,) şi în Transilvania (Oraşul dr. Petru Groza, Victoria, Uricani ş.a.). Concomitent s-au dezvoltat şi vechile c.u La Congresul al III-lea al P.M.R. s-au indicat următoarele criterii ale amplasării noilor obiective industriale : obţinerea eficacităţii economice maxime prin folosirea condiţiilor economice şi naturale favorabile ale fiecărei regiuni; ridicarea economică a regiunilor mai puţin dezvoltate; crearea unei baze industriale în oraşele lipsite de industrie sau slab industrializate; folosirea cît mai judicioasă a forţei de muncă în toate regiunile ţării. 7. (TEHN.) Centru mecanic, întreprindere industrială pentru repararea capitală a motoarelor, tractoarelor agricole şi pentru recondiţionarea ansamblelor şi a organelor de tractoare şi maşini agricole, necesare unităţilor de exploatare din agricultură. C.m. au fost înfiinţate în R.P.R. în 1948. Unele c.m. execută şi diferite utilaje necesare atelierelor din S.M.T. şi mecanizării unor procese agricole (ex. bancuri de încercare a motoarelor, a pompelor de injecţie, instalaţii de irigare prin aspersiune etc.)» în general, un c.m. deserveşte 8—15 S.M.T, si 10-20 G.A.S. 8. (B1BL.) Centru de documentare, bibliotecă, secţie într-o bibliotecă sau într-o instituţie (respectiv într-o întreprindere), care are ca sarcină principală furnizarea de material bibliografic documentar (cărţi, articole, manuscrise, grafice, microfilme etc.) pentru specialişti, pentru instituţia sau pentru întreprinderea respectivă (ex. Centrul de documentare pentru ştiinţele sociale din Biblioteca centrală de stat a R.P.R., Centrul de documentare medicala), C de d. poate fi internaţional, naţional, regional, local şi departamental. 9. (MED.) Centru sanitar şi antiepidemic, instituţie sanitară care îşi desfăşoară activitatea în diferite domenii de igienă, precum şi în combaterea bolilor transmisibile. în R.P.R., în fiecare centru regional şi raional există cîte o unitate a acestei instituţii, denumită prescurtat Sanepid. 10. (PEDAG.) Centru universitar, localitate în care există instituţii de învă-ţămînt superior pentru pregătirea cadrelor de specialişti de înaltă calificare în diferite ramuri ale ştiinţei, tehnicii şi culturii. în R.P.R în anii puterii populare, pe lingă c.u, vechi au luat fiinţă c.u. noi la Craiova, Galaţi, Tg.-Mureş, Braşov, Petroşeni, Bacău, Baia Mare, Constanţa şi Piteşti. în cele 13 c.u. existente în anul şcolar 1962/1963 funcţionează 46 de instituţii de învăţămînt superior, faţă de 4 c.u. cu 16 instituţii de învăţămînt superior în anul şcolar 1938/1939. în prezent există 165 de facultăţi faţă de 33 în 1938. Numărul studenţilor la cursurile de zi a sporit de la 26 489 în 1938 la aproximativ 80 000. centruire (TEHN.), operaţie de realizare prin aşchiere a cîte unei găuri de adîncime mică la ambele capete ale axei geometrice ale unei piese, pentru asigurarea posibilităţii de centrare a acesteia în vederea prelucrării ei ulterioare la o maşină-unealtă. centură 1. (ANAT.) Denumire a ansamblului osos prin care extremităţile se leagă de trunchi.—C. pelviană, centură osoasă formată din cele două oase coxale; leagă membrele inferioare de trunchi.—C. scapu-Iară, centură osoasă formată din clavicule şi omoplaţi; leagă membrele superioare de trunchi. 2. (SPORT) a) Linie imaginară la nivelul ombilicului care delimitează marginea inferioară a suprafeţei permise a fi lovită în box. b) (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mîinile. — C. de campion, distincţie simbolică prin care este răsplătit învingătorul unui campionat de lupte sau de box. 3. (MILIT.) Centură de fortificaţii, linie de lucrări de apărare permanentă (forturi, cazemate din beton armat şi chiurase metalice) în jurul unei localităţi importante. ¿»(CONSTR.) Grindă de beton armat, de zidărie armată sau, mai rar, de lemn, rezemată în toată lungimea ei pe zidurile portante ale unei clădiri, menită să asigure legătura generală, orizontală a zidurilor. Pot fi: c. antiseismice9 care preiau eforturile de întindere ale zidăriei, cauzate de cutremure; c. de ancorare, care asigură legarea între ele a zidurilor sau a elementelor prefabricate; c. de repartizare„ care servesc la repartizarea încărcărilor transmise de grinzi, de arce sau de bolţi etc. 5. (NAV.) Şir superior de table al bordajului unei nave, legat de g u t i e r a punţii.—C. de salvare, pieptar din plută sau din alt material uşor, învelit în pînză şi folosit pentru menţinerea la suprafaţa apei a naufragiaţilor. Legile maritime prevăd ca pe navă să se afle cîte o c. de s. pentru fiecare persoană aflată la bord. 6. Centură de siguranţă, echipament de protecţie individuală contra căderii muncitorilor care lucrează la înălţimi mari. centuri (sau briuri) de radiaţie (FIZ.), zone de formă cvasitoroidală, de grosime variabilă, care înconjură globul pămîntesc (exceptînd zonele polare), caracterizate printr-un nivel ridicat de radiaţie corpus-culară ionizantă, puse în evidenţă cu ajutorul sateliţilor artificiali ai Pămîntului. Zona interioară (I ~ 103 km) (Van CENTURIE 578 CEP Alien) este formată din protoni cu energie de — IO8 eV, rezultaţi din dezintegrarea (3 a neutronilor de a 1 b e d o expulzaţi de radiaţia cosmică primară din nucleele atmosferei şi captaţi de cîmpul magnetic terestru. Zona exterioară (I ~ 6*IO3 km) (Vernov-Ciudakov) este formată mai ales din electroni de mică energie (~IO5 eV), ejectaţi din atmosfera solară. Studiul centurilor de radiaţie prezintă o deosebită importanţă ştiinţifică prin informaţiile ce le furnizează atît asupra cîmpului magnetic terestru cît şi asupra intensităţii dozei biologice pe care o pot transmite fiinţelor vii la traversarea centurilor. centurie (lat. centum „o sută“), diviziune politică şi militară în Roma antică, formată din 100 de cetăţeni şi, respectiv, din 100 de ostaşi. C. militară era comandată de un centurion. cenuroză, boală parazitară care apare la oi, provocată de localizarea larvei teniei Coenurus cerebralis în creier. Infestaţia se produce prin ingerarea ouălor eliminate de dinii infestaţi cu paraziţi adulţi. Se manifestă prin tulburări nervoase, care duc la moartea animalelor. Profilaxia se asigură prin distrugerea clinilor vagabonzi, deparazitarea cîinilor de pază şi oprirea acestora de a mînca organe de oaie (la tăiere) sau cadavre. cenuşâr1 1, (TEHN.) Cutie situată în partea inferioară a focarelor, a cuptoarelor sau a canalelor de gaze de ardere, servind la colectarea şi la îndepărtarea cenuşii rezultate din arderea combustibilului în focarele cazanelor de abur sau în cuptoare. La focarele sau cuptoarele cu grătar (ardere în strat) serveşte şi la introducerea aerului de ardere sub grătar. Se construieşte din zidărie refractară, avînd la exterior un perete din zidărie obişnuită sau din tablă de oţel, şi este prevăzut cu una sau mai multe deschizături pentru îndepărtarea cenuşii. 2. (IST.) Urme de aşezare omenească caracterizată prin aglomerare de cenuşă amestecată cu alte resturi de cultură materială. cenuşâr2 (Ailanihus aliis-sima)> arbore din familia sima-rubaceelor, originar din China, înalt de 15 — 30 m, cu coroană Cenuşâr ovală, cu scoarţă netedă, cu frunze mari, formate din 11 — 25 de foliole, cu flori mici, verzui (rău mirositoare) şi cu fructe aripate. Lemnul său nu este apreciat, din cauză că este puţin durabil şi casant. Cenuşarul creşte şi în ţara noastră, în regiunile de cîmpie şi de deal. Se mai numeşte şi oţetar fals. cenuşă 1. (CHIM.) Restul necombustibil format din componenţi anorganici nevolatili rămaşi de la arderea completă a unei substanţe. 2. (PETROGR.) Cenuşă vulcanică, material fin pulverulent, expulzat de vulcani în timpul fazei explozive a erupţiilor, constituit din fragmente de sticlă vulcanică» de cristale şi de roci foarte fin cristalizate. Cenuşăreasa, personaj din basme, închipuit ca o fată cu însuşiri alese, persecutată şi chinuită de mama şi de surorile ei vitrege, care, pînă la urmă, dobîndeşte recunoaşterea meritelor ei. Tema C. a inspirat basmul lui Ch. Perrault, ilustrat de G. Dore, şi basmul fraţilor Grimm, precum şi pe compozitorii G. Rossini, J. Massenet, P. Ceaikovski, S. Prokofiev ş. a. cenuşărire (IND. PIEL.), operaţie de pregătire a pieii înmuiate în reactivi (hidroxid de calciu, sulfuri alcaline etc.), în scopul îndepărtării mecanice a epidermei şi a părului, precum şi al umflării şi peptizării fibrelor colagene. Cenuşărirea se face întotdeauna înainte de tăbăcire. cenzifâr, sistem sistem electoral burghez, caracterizat prin stabilirea unor restricţii sau censuri cu scopul de a înlătura de la alegerile pentru organele reprezentative un număr cît mai mare de oameni ai muncii. Censurile practicate în statele burgheze sînt: de avere, de durată a domicilierii, de rasă sau de apartenenţă la o altă naţionalitate decît cea dominantă, de sex, de grad de cultură (ex. cunoaşterea constituţiei), de profesiune şi de vîrstă. Pe această cale, votul universal declarat de constituţiile burgheze este restrîns în fapt de legile electorale, în Romînia burghezo-moşie-rească, numărul celor care participau la vot era cu totul neînsemnat faţă de totalul populaţiei. De pildă, între 1901 şi 1916, la alegerile pentru cameră şi senat (care se făceau pe colegii, după avere) au participat numai 1,3% şi* respectiv, 0,38% din totalul cetăţenilor; 98,5% din populaţia masculină majoră nu avea drept de vot la alegerile pentru senat. V. şi alegeri. cenzor (DR.) a) (In socialism) Persoană care verifică gestiunea unei organizaţii cooperatiste sau obşteşti. Face parte, de obicei, dintr-o comisie (comisia de c., denumită uneori şi comisie de revizie), b) (In capitalism) Persoană aleasă de adunarea generală a unei societăţi comerciale, dintre societarii ei sau din afară, pentru a verifica conturile prezentate de administratori. cenzură (lat. censura „cercetare“), control prealabil exercitat de aparatul statului burghez asupra oricăror publicaţii» asupra emisiunilor radiofonice şi de televiziune, asupra spectacolelor teatrale şi cinematografice şi, uneori, asupra corespondenţei şi convorbirilor telefonice. cep L (TEHN.) a) Proeminenţă prismatică sau cilindrică la capătul unei piese, destinată să pătrundă în scobitura (b u-c e a) cu formă corespunzătoare din alta piesă cu care se îmbină, b) Piesă tronconică, prevăzută cu un canal transversal, folosită ca element de închidere la unele tipuri de robinete. 2- (VÎTICULT.) Coardă de viţă de un an, scurtată la 1—3 ochi, care este lăsată la tăiere fie la baza butucului (c, de înlocuire)t CEPTURA 579 CERAMICĂ fie pe coardele bătrîne de doi ani (c. roditor), fie pe coardele roditoare de un an (c. din copil) pentru a asigura o rodire bogată. Ceptura* comună în raionul Mizil, reg. Ploieşti* 4 050 loc. (1961). Extracţie de ţiţei. Cepţov, Efim Mihailovici (1874—1950), pictor sovietic, maestru emerit al artei din R.S.F.S.R. A promovat în artă tradiţiile picturii realiste ruse şi a avut un rol însemnat în dezvoltarea picturii de gen. Lucrările sale („Şedinţa celulei comuniste săteşti“, „Învăţători la cursul de perfecţionare“, 1925 ş.a.) oglindesc aspecte caracteristice ale noii vieţi a satului sovietic. cepuit (SILV.), operaţia de tăiere a crăcilor de pe trunchiurile de răşinoase pentru o mai uşoară sortare şi manipulare a trunchiurilor, precum şi pentru înlesnirea transporturilor. cer1 1. (ASTR.) Emisferă superioară aparentă, limitată de orizontul fiecărui observator, produsă ziua de difuziunea luminii în atmosferă, iar noaptea de imposibilitatea ochilor de a aprecia distanţele pînă la stele, care par fixate pe o bcltă (v. şi boltă cerească). 2. Spaţiu cosmic în care se află aştrii* Cercetarea spaţiului cosmic cu ajutorul rachetelor, al sateliţilor şi al navelor cosmice lărgeşte continuu sfera cunoştinţelor ştiinţifice despre cer. cer2 (Quercus cerris), arbore din familia fagaceelor, înalt pînă la 30 m, cu scoarţa negricioasă, groasă, adînc crăpată în plăci dreptunghiulare şi cu frunze pieloase, dinţate sau cu lobi ascuţiţi. Fructul (ghinda) este înconjurat la bază de o cupă prevăzută cu solzi 37* alungiţi; se coace în al doilea an. în ţara noastră creşte în regiunea de cîmpie şi de coline, unde formează păduri curate (cereie) sau de amestec cu gîrniţa ori cu alte foioase. Este un arbore cu creştere rapidă şi cu lemn foarte bun pentru foc, impropriu pentru construcţii. ceramhicide ( Cerambyci- dat), familie de coleoptere, care cuprinde gîndaci cu corpul alungit şi subţiat spre extremitatea posterioară şi cu antene foarte lungi, îndreptate în lături şi înapoi. La unele specii, antenele întrec cu mult lungimea corpului, fiind mai dezvoltate la masculi. Sînt foarte dăunătoare, întrucît, de-punînd ouăle în scoarţa arborilor, larvele lor se introduc în scoarţă şi apoi în lemn, unde sapă galerii (ex. croitorul). * ceramică (gr. ^eramos „argilă“) L (CHIM., CONSTR.) Produs obţinut din argile, caohn, cuarţite, magnezit, serpentine, talc, grafit şi cocs, prin procedee proprii, ca: reacţii în faza solidă sau în faza solidă şi parţial lichidă, provocate prin ardere, pînă la topirea parţială. Procesul de fabricaţie cuprinde: a) prepararea amestecului iniţial, care variază după natura produselor finale (ex. pentru cărămizi se folosesc argile cu nisip cuarţos, pentru porţelanuri caolin amestecat cu cuarţ şi feldspat), b) obţinerea pastei (prin adăugare de apă) şi modelarea ei, c) uscarea şi d) arderea în cuptoare. Obiectele din c. sînt dure, uneori poroase (c. brută) sau vitrifiate (c. fină). Pot fi acoperite cu un smalţ de protecţie printr-un tratament termic suplimentar* 2. (ARTE PLAST.) Tehnica şi arta prelucrării argilelor pentru a se obţine, prin modelarea şi arderea lor, diverse obiecte (vase, statuete, elemente decorative etc.). Există c. modelată din argilă nearsă, din pămînt ars (terra cotta), gresie ceramică, faianţă şi porţelan (artificial şi natural). A apărut încă din preistorie, pe măsura nevoilor omului şi a activităţii sale de producţie (fierberea alimentelor, topirea metalelor). Apariţia ei a marcat un important pas în dezvoltarea forţelor de producţie. Cu timpul a devenit o ramură importantă a artelor decorative şi aplicate. C s-a dezvoltat pe teritoriul Romîniei încă din mileniul al V-lea î.e.n. Obiectele de uz casnic şi de cult găsite la Cucuteni, Glăvăneştii Vechi (reg. Iaşi), Boian, Gumelniţa (reg. Bucureşti) datează din epoca neolitică, C. geto-dacică a fost influenţată de c. romană, în perioada migraţiunilor, c* de străveche tradiţie geto-dacică şi aceea provincial-ro-mană au suferit unele transformări. Un aspect al c. de acest tip îl reprezintă cultura Sîntana de Mureş, datînd din sec. al IV-lea. C. feudală apare înce-pînd din sec. VI —VII; pe teritoriul R.P.R. este prezentă în acest timp c. triburilor slave (Sărata- Monteoru, reg. Ploieşti; Someşeni, reg. Cluj; Hlincea, reg. Iaşi). în sec. al X-lea se semnalează c. protoro-mînească (Dridu, reg. Bucureşti; Bucov, reg. Ploieşti). în aceeaşi vreme, în centrele dobrogene şi de la Dunărea de jos s-a împămîntenit c* smălţuită, de tradiţie bizantină, care a cuprins treptat şi teritoriile nord-dunărene. încă din sec. XIII —XIV, pînă în sec. al XVII-lea, c. s-a folosit în decorul monumentelor feudale (mănăstirile Vodiţa, Cozia, Cot-meana, Cetatea Sucevei, monumentele din epoca lui Ştefan cel Mare). C. populară românească continuă tradiţia dacică (c. neagră: Moldova şi estul Transilvaniei), romană (c. roşie : Oltenia, vestul Munteniei, Transilvania şi Banat) şi bizantină (c. sgrafitată). Formele variate şi elegante adaptate nevoilor vieţii, decoraţia simplă şi coloritul luminos al smalţurilor fac din c. populară romî-nească unul dintre domeniile valoroase ale artei populare. C. populară romînească se lucrează în numeroase centre de olari (circa 200), dintre care cele mai renumite sînt: Horezu (reg. Argeş), Oboga (reg. Oltenia), Marginea (reg. Suceava), Corund (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), Biniş (reg. Banat), Leheceni (reg. Crişana), Vama (reg. Maramureş), Curtea de Argeş. V. şi olărit. CERB 580 CERC cerb (Cervas elaphus)> mamifer artiodactil rumegător, cu corp zvelt, mare, cu bot golaş la vîrf, cu coada scurtă şi cu coarne bogat şi puternic ramificate. Răspîndit şi în codrii Carpaţilor, constituie una dintre frumuseţile faunei ţării noastre, fapt pentru care vînatul de cerbi este supus unui regim special. Cerber (în mitologia greaca), animal fantastic, reprezentat ca un cîine monstruos, avînd mai multe capete care vegheau cu schimbul, păzitor neînduplecat la poarta infernului pentru ca sufletele morţilor să nu poată ieşi din împărăţia lui Hades* Cerber Epitetul de cerber se aplică unei persoane care păzeşte cu străşnicie un lucru. cerbice depozit de ţesut gras, situat pe partea superioară a gîtului, care apare la tauri şi la berbeci o dată cu maturitatea sexuală. Lipsa €• dovedeşte o insuficientă dezvoltare şi funcţionare a glandelor sexuale şi atrage după sine o slabă activitate de reproducţie. Sin. grumaz. cerboâică, femela cerbului. Sin. ciută. cerc1 1. (MAT.) Locul geometric al punctelor dintr-un plan egal depărtate de un punct fix din acel plan, numit centrul cercului. Distanţa de la centru la un punct oarecare al c. se numeşte rază. Segmentul de dreaptă care uneşte două puncte ale c. se numeşte coardă; cînd trece şi prin centrul c. se numeşte diametru. Raportul dintre lungimea c. şi lungimea diametrului său este ~=3,14159265... Lungimea c. este 2^R, iar aria: tcR2, R fiind raza c. Porţiunea din c. cuprinsă între două puncte se numeşte arc de cerc. Aria cuprinsă între un arc de c. şi coarda care uneşte extremităţile lui se numeşte segment de cerc. Aria limitată de două tor circular; AOG diametru; AMB — arc de cerc; AB—~ coardă raze şi de arcul de c. care uneşte extremităţile razelor se numeşte sector circular.—C. circumscris, cerc care trece prin toate vîrfurile unui triunghi sau ale unui poligon.— C. de curbură, cerc-limită către care tinde c. dus prin trei puncte (M, N, şi P) ale unei curbe, cînd punctele N şi P tind către punctul M. Centrul şi raza acestui c. se numesc centrul, respectiv raza de curbură a curbei în punctul M.-C. exlnscris, cerc tangent la una dintre laturile unui triunghi şi la prelungirile celorlalte două. Unui triunghi îi corespund trei c.e.— C. înscris, cerc tangent la toate laturile unui triunghi sau poligon, în cazul în care un asemenea c. poate exista.—C. mare, cerc obţinut prin intersecţia unei sfere cu un plan care trece prin centrul ei. Are centrul în centrul sferei şi raza egală cu raza sferei.—C celor nouă puncte v. Euler, cercul lui —C. trigonometric, cerc cu raza egală cu unitatea, pe care s-a ales un punct A ca origine a arcelor / — cerc circumscris; Ocerc înscris; 0\ 0'\ O’" — cercuri exînscrise şi ca sens pozitiv sensul opus mersului acelor unui ceasornic C t. este împărţit în patru cadrane (I, II, III şi IV), de cîte 90 de grade sexagesimale sau de cîte 100 de grade centezimale. 2. (ASTR.) Cerc de declinaţie a) Cerc gradat, fixat în general la o lunetă meridiană şi prevăzut cu microscoape, pentru măsurarea decli naţiei aştrilor, b) Cercul orar al unei stele.— C. meridian, instrument astronomic cu ajutorul căruia se determină momentul trecerii stelei la meridian şi înălţimea ei deasupra orizontului în acel moment, respectiv coordonatele ecuatoriale ale aştrilor. Cerc meridian E compus dintr-o lunetă aşezată în planul meridian al locului şi este prevăzut cu unul sau cu două c. verticale gradate, care se mişcă împreună cu luneta în faţa unui indicator fix.—C. mic, cerc al sferei cereşti al cărui plan nu trece CERC 581 CERCETARE prin centrul sferei cereşti; poate fi de declinaţie, cînd toate stelele au aceeaşi declinaţie, şi de înălţime, cînd toate stelele au aceeaşi înălţime deasupra orizontului. V. şi a 1-mucantarat —C. orar, cerc mare pe sfera cerească care trece printr-o stea şi prin cei doi poli cereşti. 3* (GEOGR.) Cerc polar, paralela de 66°33' latitudine nordică (c. p. arctic) sau sudică (c. p. antarctic), care marchează limita dintre cele două zone temperate şi cele două zone polare ale Pămîntului. La solsti-ţiul de iarnă, noaptea (la c. p. arctic) sau ziua (la c. p. antarctic) durează 24 de ore. La solstitiul de vară, situaţia e inversă. 4. (TOPOGR.) Cerc orizontal, disc de cristal împărţit în grade şi minute. Este montat la aparatele topografice (teodolite, tahi-metre, nivele) şi foloseşte la măsurarea unghiurilor orizontale.—C. vertical, cerc de cristal în formă de disc, împărţit în grade şi minute. Este montat pe teodolite şi foloseşte la măsurarea unghiurilor verticale în vederea transmiterii cotelor la punctele de trian-gulaţie. cerc9 1. (PEDAG.) Formă de organizare a unor activităţi de către oameni legaţi între ei prin preocupări comune.—C. pedagogic, formă de activitate a cadrelor didactice din învă-ţămîntul elementar şi mediu, avînd drept scop ridicarea calificării lor profesionale, aprofundarea problemelor generale instructiv-educative. C. p. se organizează cu învăţători sau profesori, la nivelul raioanelor* în cadrul c.p. se studiază meto-dicile şcolare, se face schimb de experienţă prin lecţii deschise, se susţin referate pe teme instructiv-educative etc. — Cercuri metodice (sau comisii metodice), colective ale cadrelor didactice (de la o şcoală sau din-tr-un raion), organizate în scopul studierii problemelor necesare îmbunătăţirii muncii metodice, pe obiecte sau pe obiecte înrudite. în R.P.R. există c.m. ale învăţătorilor (clasele I—IV), c.m. pe obiecte de învăţămînt (clasele V—XI) şi c.m. ale diriginţilor. — Cercuri pentru elevi, formă de activitate care se desfăşoară în afara orelor de clasă, în cadrul şcolii sau în cadrul palatelor şi caselor de pionieri. C. pentru e. contribuie la trezirea interesului pentru ştiinţă şi tehnică, ajută la formarea convingerilor şi conduitei morale comuniste, dezvoltă aptitudinile elevilor. Activitatea în c. pentru e. se organizează după principiile muncii în colectiv; participarea elevilor este benevolă. Există mai multe forme de c. pentru e.; cercuri pe obiecte de învăţămînt, cercuri tehnice şi de muncă, cercuri de artişti amatori, cercuri de cultură fizică şi sport.—C de studii, formă organizată de sprijinire a celor care studiază în învăţămîntul superior fără frecvenţă, în cadrul căreia se predau lecţii, se ţin seminarii, se dau consultaţii şi îndrumări metodice.—C. ştiinţific studenţesc, formă de activitate colectivă extraşcolară a studenţilor, înfiinţată în ţara noastră în 1952 şi reglementată în 1954. C. s. 5. activează pe lîngă catedrele de specialitate, fiind conduse de crdre didactice. Ele au scopul de a antrena pe studenţi în munca ştiinţifică organizată, de a-i înveţa să aplice cunoştinţele teoretice în practica viitoarei lor profesiuni. Cele mai bune lucrări întocmite în cadrul c. s. s. sînt prezentate în sesiuni ştiinţifice speciale ale instituţiilor de învăţămînt superior, precum şi la conferinţe şi seminarii pe întreaga ţară. 2. (ARTE PLAST.) Cerc de artă plastică, formă de îndrumare organizată a artiştilor plastici amatori. în R.P.R. funcţionează 140 de c. de a.p pe lîngă întreprinderi şi instituţii. Sînt îndrumate de Uniunea artiştilor plastici şi de Casa centrală a creaţiei populare. 3. (UT.) Cerc literar, grup de scriitori care au un program al lor şi, de multe ori, o publicaţie proprie; c./. este adesea în strînsă legătură cu un cenaclu. în ţările socialiste, c.L e o formă de îndrumare organizată a activităţii creatorilor tineri şi începători în domeniul literaturii. în R.P.R. funcţionează peste 120 de c./.» în afară de cele din şcoli. Activează sub îndrumarea Uniunii scriitorilor şi a Casei centrale a creaţiei populare şi aparţin, organiza-toric, de întreprinderi, instituţii, palate de cultură, case raionale de cultură, şcoli, gospodării agricole colective, uniuni de cooperaţie etc. cercâr (ZOOL.), stadiu larvar al gălbezei şi al altor trematode. Larva are corpul prevăzut la partea posterioară cu o coadă cu ajutorul căreia înoată în apă pînă ce se fixează de o plantă. Ajuns pe planta respecţi' vă, se închistează şi, în momentul în care este mîncat de o vită cornută, se transformă în găl-bează adultă, pro-ducînd boala nu- Cercar mită fascioloză. Cercel, Nicolai Chiriac (? — 1773), profesor romîn de matematici şi director al Academiei greceşti din Iaşi (1760—1773). A tradus în greceşte o parte din opera lui I. Newton, precum şi din manualul de matematici al Iui Wolff. Aceste lucrări, ale căror manuscrise s-au păstrat în parte, au fost folosite ca manuale de şcoală pînă la începutul sec. al XlX-lea. cerceluş (Fuchsia magella-nica), arbust ornamental, din familia onagraceelor, originar din America de Sud şi Centrală. Are frunze ovale, alungite, dinţate pe margini. Florile sînt de culori variate (roz, roşie, violetă), dispuse cîte 1 —2 la subsuoara frunzelor. Se cultivă ca plantă decorativă în sere şi în apartamente. cercetare 1. (DR.) Activitate desfăşurată de organele de ur- CERCETAŞ 582 CERCUL VIENEZ mărire penală sau de jurisdicţie pentru stabilirea unor fapte. — C, penală, urmărire penală efectuată de către unele organe ale miliţiei, anume desemnate, iar dacă infractorii sînt militari, de către comandanţii unităţilor militare sau de către şefii comenduirilor de garnizoană. — C. locală (sau la faţa locului)t cercetare făcută de către un organ de urmărire penală sau de către un organ de jurisdicţie la locul unde s-au petrecut faptele privind procesul, în scopul unor verificări considerate necesare pentru soluţionarea pricinii. Sin. descindere locală. 2, (MILIT.) Acţiunea de culegere şi de studiere a datelor despre inamic, teren, populaţie, resurse locale şi condiţii atmosferice. C. este una dintre formele importante ale asigurării de luptă. După scopul, misiunea şi eşalonul la care se organizează» c. poate fi: tactică, operativă şi strategică. Se execută prin luptă, incursiuni, ambuscade, observare, ascultare, fotografiere, mijloace radiotehnice etc. 3. (STATIST.) Cercetare selectivă, lucrare statistică efectuată pe baza aplicării metodei selective, care nu înregistrează întreaga colectivitate statistică, ci numai o parte a acesteia, selecţionată în aşa fel încît să fie reprezentativă pentru întreaga colectivitate, adică să oglindească just trăsăturile esenţiale ale întregii colectivităţi. C. s. are o serie de avantaje faţă de înregistrarea statistică totală şi se aplică» în statistica socialistă, la cercetarea bugetelor de familie, la determinarea recoltei agricole probabile etc. 4. (EXPL., PETR.) Cercetarea sondelor, ansamblul de măsuri şi de cercetări prin care se determină anumite legături între parametrii de funcţionare ai sondelor în producţie (ex. între debit şi presiune), pentru stabilirea regimului lor tehnologic de producţie, al celui de exploatare a zăcămintelor şi pentru alegerea celui mai potrivit echipament de producţie. cercetâş, militar special instruit pentru a executa misiuni de cercetare. „Cercetări filozofice“, revistă editată de Institutul de filozofie al Academiei R.P.R., care apare din 1954. Publică studii, comunicări şi recenzii din domeniul materialismului dialectic şi al materialismului istoric, al esteticii, eticii, logicii, istoriei filozofiei romîneşti şi universale. cercetăşie, organizaţie paramilitară burgheză pentru elevi, înfiinţată în 1908 de generalul englez R. Baden-Powell. Instituţia c. s-a răspîndit în numeroase ţări, punîndu-se în slujba ţelurilor reacţionare urmărite de şcoala şi de pedagogia burgheză din epoca imperialismului* în Romînia burghezo-moşierească, c. a fiinţat din 1913 pînă în 1937, cînd s-a contopit cu străjeria. cercetător ştiinţific 1. Specialist care face cercetări şi elaborează lucrări într-o ramură oarecare a ştiinţei. 2. Funcţie în cadrul institutelor de cercetări ştiinţifice, în laboratoare, în staţiuni experimentale etc. Cerchez, Cristofi (1872— 1955), arhitect romîn, reprezentant al curentului iniţiat de I. Mincu, care a promovat C. Cerchez prelucrarea formelor şi decoraţiei tradiţionale în arhitectura romînească. Lucrările sale, în majoritate de dimensiuni reduse, sînt pitoreşti şi optimiste, datorită modului în care a folosit şi a stilizat elementele specifica arhitecturii populare romîneşti. Una dintre lucrările reprezentative ale lui C. este casa-muzeu „Dr. Minovici“ din Bucureşti. Cerchez, Grigore (1850— 1927), inginer, arhitect şi profesor romîn. A fost unul dintre adepţii şi susţinătorii curentului de afirmare a specificului naţional în arhitectură. Printre lucrările lui se numără Institutul de arhitectură (neterminat), o aripă a palatului de la Cotroceni, cuprins azi în ansamblul Palatului Pionierilor, fosta sa locuinţă, actualul sediu al Uniunii artiştilor plastici, în stil gotic, toate din Bucureşti. A restaurat mari monumente de arhitectură. Cerchez, Mihail C. (1839— 1884), general romîn. După detronarea lui Cuza a refuzat să jure credinţă guvernului provizoriu, format de monstruoasa coaliţie. în războiul pentru independenţă (1877— 1878) a luat parte la luptele de la Smîrdan şi de la Plevna, unde i s-a predat Osman-paşa. cerci (ZOOL.), pereche de apendice simple sau articulate de pe ultimul segment abdominal la insectele adulte sau la larve. Uneori (ex. la urechel-niţă) pot fi transformate în cleşte. cercopitec (Cercopithecus), maimuţă catarină cu coadă şi cu membre lungi, cu labe puternice şi cu blana viu colorată. Trăieşte pe arbori, hră-nindu-se cu fructe. Este răspîn-dită în Africa. cercosporioză, boală a plantelor produsă de ciupercile din genul Cercospora; se manifestă prin pete circulare brune sau albicioase (fructificaţiile ciupercii parazite), care apar pe suprafaţa frunzelor. în ţara noastră, cea mai răspîndită şi mai păgubitoare este c. sfeclei, produsă de Cercospora beticola» Cercul de studii sociale, grupare socialistă, compusă în special din intelectuali, înfiinţată la Iaşi prin 1902, care îşi punea ca sarcină răspîndirea ideilor socialiste printre muncitori şi intelectuali, prin conferinţe, întruniri, broşuri şi manifeste. A contribuit la reconstituirea Partidului social-democrat din Romînia. cercul vienez, grupare filozofică neopozitivistă, întemeiată în deceniul al treilea al scc. al XX-lea, avînd ca reprezentanţi principali pe Moritz Schlick, Kurt Godel, Rudolf Car-nap, Philipp Frank, Hans Reichenbach ş.a. Caracteristice CERCURI MUNCITOREŞTI 583 CEREALE pentru această grupare sînt idealismul subiectiv şi combinarea empirismului cu interpretarea convenfionalistă a gîn-dirii logice. C« v. a avut o orientare antidialectică şi anti-materialistă. El a încercat să dea o interpretare idealistă noilor descoperiri ale ştiinţei, relativizînd total orice cunoştinţă şi prezentînd cunoaşterea ştiinţifică ca o simplă convcnţie. Membrii c• v. au adus, datorită preocupării lor pentru problemele logicii, unele contribuţii la dezvoltarea logicii matematice. cercuri muncitoreşti» formă de organizare, cu caracter politic, a muncitorilor, în Romînia, c.m. au apărut pentru prirna oară la Bucureşti în toamna anului 1887. Ulterior, c.m., care grupau pe muncitorii înaintaţi din toate ramurile de producţie, s-au înfiinţat în cele mai multe oraşe ale ţării, înfiinţarea c.m., centre de răspîndire a ideilor socialiste, a marcat începutul procesului unirii socialismului ştiinţific cu mişcarea muncitorească. Ele au sădit şi au dezvoltat în conştiinţa muncitorilor necesitatea organizării politice ca principală armă de luptă împotriva exploatării. Programul acestor c.m* cuprindea revendicări economice şi politice. în 1889, c.m. din Romînia au aderat la Internaţionala a Il-a şi au trimis delegaţi la primul ei congres de la Paris. cercuri socialiste, organizaţii revoluţionare formate din intelectuali, apărute în Romînia în deceniul al optulea al secolului al XlX-lea. C.s. reprezentau cele mai înaintate poziţii politice din Romînia, apărau interesele maselor muncitoare şi militau pentru înfăptuirea unei societăţi în care să nu existe exploatare, cu toate că erau influenţate de unele idei utopice, străine de ideologia clasei muncitoare (narodnice, anarhiste, lassalleene etc.). Pe măsură ce membrii acestor cercuri şi-au însuşit socialismul ştiinţific, ele şi-au îndreptat activitatea spre mişcarea muncitorească. Cercurile socialiste au avut meritul de a fi pregătit terenul pentru răspîndi-rea marxismului în rîndurile muncitorilor şi ale intelectualilor din Romînia. cerc vicios, eroare logică săvîrşită fie în demonstraţie, fie în definire. C. vicios în demonstraţie (circulus in de-monstrando sau in probando) constă în demonstrarea unei teze prin argumente care, la rîndul lor, sînt demonstrate cu ajutorul tezei pe care voim s-o demonstrăm (ex. adepţii teoriei geocentrice „demonstrau“ teza lor falsă despre caracterul finit al universului prin rotaţia lui diurnă în jurul Pămîntului, iar rotaţia universului în jurul Pămîntului prin caracterul finit al universului). V. şi erori logice; p e-t i t i o principii. C. vicios în definiţie (circulus in definiendo) prezintă două varietăţi : a) tautologia, definirea unei noţiuni prin ea însăşi (ex. „ridicolul este ceea ce provoacă rîsul“) şi b) dialela, definirea unei noţiuni printr-o noţiune care o presupune (ex. definirea rotaţiei ca o mişcare în jurul unei axe şi a axei ca o dreaptă în jurul căreia are loc rotaţia). V. şi definiţie. — Principiul cercului vicios, raţionament greşit în care se defineşte elementul prin mulţime, iar mulţimea, la rîndul ei, prin element. cerdac (ARHIT.), L Galerie deschisă lateral sau cu geamlîc, mărginită de o balustradă, cu acoperişul susţinut de stîlpi, situată la parterul sau la etajul unei clădiri de locuit. Frecvent în arhitectura populară romî-nească. 2. Construcţie izolată, alcătuită dintr-o platformă sau dintr-o încăpere mică, aşezată pe o ridicătură de teren sau pe stîlpi, pentru a permite o vedere generală asupra împrejurimilor sau la depărtare mare. 3. Acoperiş de fîntînă. cereale, plante agricole a-nuale din familia gramineelor (griul, secara, orzul, ovăzul, orezul, porumbul, sorgul, meiul), cu rădăcini fasciculate şi tulpini neramificate, formate din 5 — 7 internoduri. Frunzele pornesc cîte una de la fiecare nod şi sînt aşezate altern de o parte şi de alta a tulpinii. Inflorescenţa c. poate fi: spic, panicul sau panicul spiciform, iar fructul este o cariopsă. C. sînt folosite pentru hrana oamenilor şi a animalelor, avînd o valoare alimentară ridicată, şi Casă cu cerdac CEREALE 584 CEREBEL Cereale: î, 2 — grîu; 3 — grîu ramificat; 4 — secară; 5, 6 — orz; 7 —* orez; 8 — porumb; 9 — ovăz în industrie ca materie primă pentru fabricarea amidonului, dextrinei, pastelor făinoase etc* în grupul c. este inclusă uneori şi hrişcă, plantă din familia poligonaceelor. în agricultura R. P. Romîne, cultura c* s-a dezvoltat în mod deosebit, în primul rînd a griului şi a porumbului, care împreună o-cupă aproape 72% din suprafaţa arabilă. Celelalte c. se cultivă pe suprafeţe mai reduse. Cultura c* constituie principala ramură a ^agriculturii noastre socialiste. în anii puterii populare, producţia de c. a sporit simţitor. Astfel, producţia de grîu si secară a fost în I960 de 3 553 000 tone faţă de 2 795 000 tone ceea ce reprezenta media anilor 1934—1938, iar producţia de porumb a crescut de !a 4 056 000 tone cît era media anilor 1934-1938 la 5 531 000 tone în 1960, Sporirea conside-rabilă a producţiei de c., mai ales de grîu şi porumb, este o sarcină principală în cadrul dezvoltării intensive şi multilaterale a agriculturii noastre socialiste. Terminarea colectivizării, dezvoltarea bazei teh-mce-materiaie a agriculturii, creează cele mai prielnice condiţii pentru punerea în valoare a marilor rezerve de care dispune agricultura noastră pentru creşterea producţiei de cereale, care are un rol hotă-rîtor în dezvoltarea tuturor celorlalte ramuri ale agriculturii. Numeroase gospodării de stat şi colective au reuşit, în urma aplicării întregului complex de măsuri agrotehnice, să obţină la grîu o producţie medie de circa 3 000— 4 000 kg la ha, iar la porumb-boabe o producţie medie de circa 5 000—6 000 kg la ha. Obţinerea unor recolte mari de c, se asigură prin fertilizarea solului, folosirea soiurilor şi hibrizilor de înaltă productivitate şi cu calităţi superioare, asigurarea densităţii optime de plante la ha şi executarea la timp a lucrărilor de întreţinere. Sporirea producţiei de porumb are o importanţă deosebită pentru economia noastră naţională; în special porumbul cultivat în condiţii de irigare, datorită producţiilor mari pe care le oferă, reprezintă una dintre cele mai importante surse pentru lărgirea bazei furajere. Profilarea gospodăriilor agricole de stat pe un număr redus de culturi, specializarea lor, precum şi extinderea culturilor irigate lărgesc posibilităţile de sporire a producţiei de c*, în special de grîu şi porumb. — C.-marfă, producţie de cereale destinate vînzării. în socialism, creşterea producţiei de c. este însoţită de o mărire continuă a cantităţilor de c.-m. destinate aprovizionării populaţiei cu produse alimentare şi a industriei cu materii prime, pentru formarea de rezerve de stat şi pentru export. în R.P.R. producţia de c.~m. se creează în gospodăriile agricole de stat şi gospodăriile agricole colective. O parte din aceste produse sînt date S.MT-urilor drept plată în natură pentru muncile executate, intrînd astfel în fondul central al statului. Contractările şi achiziţiile asigură de asemenea intrarea în fondul de produse agricole al statului a unei părţi hotărîtoare din producţia de c.-m. Creşterea producţiei de c.-m. este asigurată, în primul rînd, prin creşterea producţiilor la hectar. cerebel (lat. cerebellum „cre-ieraş“; ANAT,) parte a creierului situată în regiunea posterioară şi inferioară a cutiei craniene, C* joacă un rol important în reglarea mişcărilor automate şi voluntare. Sin. creierul mic. CEREBRAL 585 CERI Í'HIUM cerebral, care se referă la creier (ex. arteră c., boală c., funcţie €•)• cerebrozide (BIOCHIMîe), substanţe lipidice complexe, formate dintr-un acid gras superior, un zahăr (galactoza sau glucoza) şi o bază azotată (sfîngozina). C* se deosebesc de fosfatide prin absenţa acidului fosforic din moleculă* Se găsesc în special în ţesutul nervos şi mai puţin în splină, plămîni, în glandele suprarenale etc. Ceremhovo, oraş înU.R.S.S., în partea de sud a Siberiei centrale. 122 000 loc. (1961)* Este unul dintre centrele bazinului carbonifer din regiunea Irkutsk, cu întreprinderi de înnobilare a cărbunelui, de utilaj minier, de sernicocs, cu fabrici de materiale de construcţii şi combinat pentru prelucrarea cărnii. Ceremonialul de Stat al R.P.R, instituţie care funcţionează pe lîngă Consiliul de Miniştri, îndeplinind sarcinile de protocol ale acestuia şi coordonînd activitatea de protocol a instituţiilor de stat. Cerenkov, Pavel Alekseevici (n. 1904), fizician sovietic, cunoscut mai ales pentru descoperirea, împreună cu S.I. Vavilov, a efectului care-i poartă numele. A adus contribuţii F, A. Cerenkov importante la crearea acceleratorilor de electroni de energii mari; în prezent lucrează în domeniul reacţiilor fotonucle-are. Laureat al Premiului de Statal U.R.S.S. PremiulNobel (1958), — Radiaţia Cerenkov-Vavilov, radiaţie emisă de o particulă de mare energie, încărcată electric, cînd se mişcă mtr-un mediu cu indice de refracţie mult mai mare decît unitatea. A fost descoperită de P. A. Cerenkov şi S. L Vavilov în 1934. ia naştere dacă viteza particulei este mai mare decît viteza luminii în mediul considerat. Teoria r. C.-F. a fost elaborată de fizicienii sovietici I. M. Frank şi I. E. Tamm în 1937. Este întrebuinţată mai ales la detecţia particulelor de mare energie, cerere 1. (DR.) Sesizare adresată unui organ de stat, prin care se urmăreşte realizarea, recunoaşterea sau apărarea unui drept (ex. c. de chemare în judecată). — C de îndreptare v. recurs în supraveghere. — G incidenţă, cerere făcută de către una dintre părţi sau de către un al treilea, în cadrul unui litigiu în curs de soluţionare, şi avînd un obiect în general diferit de obiectul c. principale.—C. reconvenţionalâ, cerere incidenţă prin care, în faţa organului de jurisdicţie, pîrîtul formulează împotriva reclamantului pretenţii legate de acţiunea acestuia. 2. (EC.) Cantitatea de bunuri necesară consumului productiv şi individual.—C. solvabilă, categorie a economiei de mărfuri, expn-mînd cerinţa de mărfuri şi de servicii pe care cumpărătorii le pot plăti. In orînduirea capitalistă se manifestă contradicţia dintre tendinţa de lărgire nelimitată a producţiei şi caracterul limitat al c.s., determinat de sărăcia maselor. C.s. a oamenilor muncii este condiţionată, în capitalism, de salariu, de proporţiile şomajului, de nivelul preţurilor etc., factori care oscilează în funcţie de faza ciclului economic, crizele aducînd cu sine sărăcirea oamenilor muncii şi înrăutăţirea situaţiei economice în general, deci scăderea c.s. în socialism, c.s. creşte, ca rezultat al ridicării necontenite a nivelului de trai, o dată cu dezvoltarea economiei naţionale, 3* (CONT,) Cerere de plată, document prezentat de furnizori instituţiilor bancare, împreună cu factura şi cu documentele de transport, pe baza cărora banca virează din contul cumpărătorului în contul furnizorului contravaloarea facturilor acceptate de cumpărător. cerere şi ofertă (EC.), categorii corelative ale producţiei de mărfuri, care exprimă raportul variabil dintre cererea solvabilă de mărfuri şi volumul producţiei oferit pe piaţă. în condiţiile proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, şi îndeosebi în condiţiile capitalismului, corelaţia dintre c. şi o, se formează în mod anarhic, pe baza luptei de concurenţă şi a oscilaţiei preţurilor mărfurilor, influenţînd repartizarea mijloacelor de producţie şi a muncii între diferitele ramuri ale economiei. Rămînerea în urmă a cererii solvabile faţă de creşterea producţiei este o trăsătură caracteristică a capitalismului, manifestare a contradicţiei fundamentale a acestuia, care duce la crizele economice de supraproducţie. în socialism, c. şi o. sînt echilibrate pe baza planului de stat. Ceres, zeiţa forţelor vegetative ale naturii, la romani. Avea un templu la poalele colinei Aventin. Sărbătorile în cinstea ei se numeau „cerealia“. La greci îi corespundea zeiţa Demeter, care apare în numeroase legende împreună cu fiica ei Persefona şi al cărei sanctuar mai important era la Eleusis. Ceres (ASTR.), planetă mică, descoperită de astronomul italian G. Piazzi (1801); cea mai mare dintre planetele mici, cu diametrul de circa 770 km, cerezină (PETROCHIM.), produs solid de culoare galbenă, obţinut din ceara de petrol sau din ozocherită prin rafinare cu acid sulfuric şi pămînturi active. Serveşte la fabricarea cerurilor şi a unsorilor consistente, la apretarea unor ţesături, la izolarea cablurilor, la impregnarea condensatoare şi la umplerea bobinelor pentru radiofrecvenţă. cerithium (PALEONT.), gen de gasteropode cu cochilia în spirală, cu numeroase tururi şi ornamentaţii constînd din striaţii şi coaste, la intersecţia cărora se formează noduri mai mult sau mai puţin proeminente. Este cunoscut din triasic pînă astăzi. în R.P.R. se în-tîlneşte în depozitele sarma-ţiene din zona subcarpatică şi în depozitele miocene de la CERIU 586 CERNE Bahna (reg. Bacău) şi Petroşeni (reg. Hunedoara). ceriu (CHIM.), Ce. Element cu nr. at. 58, gr. at. 140,13* p.t. 8I5°C şi p.f. 1 800°C. Face parte din grufte lantanidelor. Este un metal cenuşiu, bun conducător de electricitate. Se găseşte în natură în nisipuri monazitice. Oxidul de c., în amestec cu cel de toriu, este întrebuinţat la fabricarea sitelor pentru lămpi cu gaz de iluminat sau gaz metan; un aliaj de c., lantan şi fier este folosit la fabricarea pietrelor de brichetă. Cerkasov, Nikolai Kon-stantinovici (n. 1903), actor sovietic de teatru şi cinema, artist al poporului din U.R.S.S. N. K. Cerkaaov A interpretat, cu mare forţă de exteriorizare, mai ales roluri de compoziţie, redînd cu profunzime caracterul eroic al personajelor: Varlaam din piesa „Boris Godunov“ de Puşkin, Petru din piesa „Petru 1“ de A. N. Tolstoi, profesorul Po-lejaev din filmul „Deputatul de Baltica“, ţareviciul Aleksei din filmul „Petru 1“, rolurile titulare din filmele „Alexandru Nevski“, „Ivan cel Groaznic“, „Alexandru Popov“, „Don Quijote“. A jucat şi în filmele „Copiii căpitanului Grant“, „Primăvara“ ş.a. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Cerkessk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S.R., capitala Regiunii Autonome Kara-ceaevo-Cerkeze. Este situat pe rîul Kuban. 45 000 loc. (1961). Industrie de prelucrare a metalelor, de confecţii şi alimentară. Cermák [cérmac], Jaroslav (1830—1878), pictor şi grafician ceh. Artist-patriot, C. este autor de tablouri istorice, dintre care unele inspirate din trecutul istoric al Cehiei, de mişcarea husită („Husiţi apă-rînd o trecătoare în munţi“, 1857), iar altele închinate vieţii şi luptei pentru libertate a poporului („Mamă slovacă pe cîmp“, 1859; „Muntenegrean rănit“, 1873). Creaţia lui reflectînd aspiraţia către libertate a popoarelor slave, a evoluat de la academism către o expresie de autenticitate şi realism. Cerna, afluent al Dunării, în lungime de 84 km. Izvorăşte din masivul Godeanu. Trece prin staţiunea balneo-climatică Băile Herculane şi se varsă în Dunăre, la Orşova. Cerna, Panait (1881 — 1913), poet romîn de orientare realist-critică. în versurile sale, oglindind realităţi sociale contemporane, C. a înfăţişat viaţa de mizerie şi de umilinţă a ţărănimii exploatate („Zile de durere“, „Floarea Oltului“), exprimîndu-şi revolta împotriva asupririi („Poporul“) şi visînd o societate în care să nu fie „nici sclavi, nici domnitor“ („Către pace“). într-o epocă în care pesimismul era încă frecvent în poezie, C* a adus elogiul său vieţii şi setei de fericire („Floare şi genune“, „Dura lex“)/ C. a cultivat poezia de P. Cerna idei. în versurile sale a folosit simbolul, inflexiunea retorică, metafora de origine folclorică. Viziunea sa e însă uneori utopică, alteori confuză, suferind o oarecare influenţă semă-nătoristă. Cernat, Alexandru (1828— 1893), general romîn, ministru de război (apnlie-august 1877) în timpul războiului de independenţă; comandant-şef al armatei operative din Bulgaria. A luat parte la cucerirea Plevnei. Cernavodă, oraş raional în reg. Dobrogea. 9710 loc. (1961), Fabrici de materiale de construcţie şi de prelucrare a metalelor. Este situat la capătul podului de peste Dunăre, lung de 3 850 m, construit între 1890 şi 1895 de inginerul romîn A. Saligny. Cernâtescu, Radu (1894— 1958), chimist romîn. A fost profesor de chimie anorganică la Universitatea din Iaşi şi membru al Academiei R.P.R. R, Cernătescu A făcut cercetări în domeniul chimiei fizice şi al chimiei analitice. A extins legea lui Dalton la soluţiile concentrate, a sintetizat şi a studiat sulfo-cianaţii complecşi, complecşii cu diaminele ciclice, aminele hidrosulfiţilor de cobalt şi nichel bivalent. A elaborat numeroase metode analitice pentru dozarea a diferite elemente chimice* A desfăşurat, încă înainte de 23 August 1944, o susţinută activitate antifascistă. A fost membru al Blocului munci-toresc-ţărănesc, al Comitetului naţional antifascist şi al asociaţiei „Amicii U.R.S.S. . Laureat al Premiului de stat. Cernăuţi (Cernov(î)^ oraş în U.R.S.S., reşedinţă regională în R.S.S. Ucraineană, pe rîul Prut. 147 000 loc. (1961), Centru al industriei textile, alimentare, al industriei construcţiilor de maşini agricole, al industriei de prelucrare a lemnului. Important centru cultural (universitate, teatre, muzee etc.). Cerne, Teodor Titus (1859— 1911), compozitor şi muzicolog romîn. A compus romanţe, cantate, uverturi, piese pentru CERNEALĂ 587 CERNÎŞEVSKI orchestră şi a scris lucrări teoretice, printre care un dicţionar muzical. cerneală (slav, criinilo „negreală“; CHIM.), soluţie propriu-zisă sau semicoloidală ori suspensie stabilizată de compoziţie variată, conţinînd diferite substanţe colorate. Există trei feluri de c.: de scris, tipografică şi specială; este folosită Ia scris, ştampilat, imprimat, gravat etc. în R.P.R. se produce la Fabrica de cerneluri din Bucureşti. C. de scris este fluidă sau în formă de pastă, uneori solidă, urmînd să fie dizolvată în momentul întrebuinţării. C. tipografică este un sistem coloidal în care faza dispersă o constituie un pigment negru de fum sau un pigment colorat, iar mediul de dispersie este liantul, care poate fi o/eo/i/(ex. uleiuri sicative, printre care cel de in, uleiuri poli-merizate, alchidali) sau hidrofil (ex. albumina, răşinile solubile în apă, emulsiile de ulei în apă). Cerneala specială este un produs colorat, întrebuinţat la scris, Ia desen sau la tipar, ca: tuş, cerneală pentru maşini de scris, pentru tapete, pentru aparate telegrafice, pentru ceramică. Cernescu, Lazăr (1918— 1948), ţăran sărac, a devenit membru al P.C.R. în 1946 şi apoi activist al Comitetului de plasă Teregova al P.C.R. în noiembrie 1948 a fost atacat şi ucis de o bandă de criminali alcătuită din elemente contrarevoluţionare. Cernescu, Nicolaie (n.1904), chimist şi pedolog romîn, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R.; din 1961 este preşedintele Societăţii internaţionale de ştiinţă a solului. Studiază probleme de fizico-chimie, de geneză şi cartare a solurilor. Op, pr.: ,,Schimb de cationi şi structură“ (1931), „Factori de climă şi zone de sol“ (1934), „Raionarea pedografică a R.P.R.“ (¡955), ,,Harta de soluri a R.P.R. la scara 1 : 500 000“ (1956). Cernigov, oraş, reşedinţă regională în R.S.S. Ucraineană, pe riul Desna* 101 000 Ioc. (1961). Centru industrial, cu unul dintre cele mai mari combinate textile din Uniunea Sovietică. Industrie alimentară, de prelucrare a lemnului şi de instrumente muzicale. Este unul dintre cele mai vechi oraşe din Rusia, pomenit pentru prima oară într-un document din anul 907. Important centru comercial şi meşteşugăresc al Rusiei kievene. în Cernigov se găsesc monumente de arhitectură rusă veche, printre care o catedrală din sec. al XI-lea (c. 1036), cea mai veche clădire de piatră care s-a păstrat în Rusia. Cernîşevski, Nikolai Ga-vrilovici (1828 — 1889), filozof materialist, socialist utopic, N. G. Cernîşevski scriitor şi critic literar, conducător al mişcării democrat-revoluţionare ruse. A îndrumat revista „Contemporanul“ („So-vremennik“), tribună a luptei revoluţionare, care a grupat în jurul ei cele mai înaintate forţe politice ale ţării în lupta împotriva autocraţiei ţariste şi a iobăgiei. Activitatea teoretică şi practică a lui C. a fost îndreptată, de la început, în direcţia organizării luptei ţărănimii ruse pentru eliberarea sa de sub jugul iobăgiei pe cale revoluţionară. Guvernul ţarist l-a condamnat, în 1864, la şapte ani muncă silnică şi Ia deportare pe viaţă în Siberia (1864—1883) şi Astrahan (1883—1889). în domeniul filozofiei, C. a fost un materialist militant, un adversar hotărît al idealismului, criticînd agnosticismul lui Kant, idealismul Iui Hegel, Berkeley, Hume precum şi pozitivismul. Gîndirea lui C. a fost influenţată de filozofia feuerbachiană; el a depăşit însă în multe privinţe îngustimea antro-pologismului lui Feuerbach. Spre deosebire de Feuerbach, C. a apreciat dialectica lui Hegel, încercînd s-o valorifice din punct de vedere materialist, atît în analiza teoretică cît şi în practica social-revoluţionară. Datorită poziţiei sale democrat-revoluţionare, C. a susţinut importante idei materialiste privind explicarea vieţii sociale, deşi, în ansamblu, concepţia sa asupra societăţii are un caracter idealist. El a sesizat caracterul de clasă al societăţii în care trăia, a înţeles că lupta de clasă este motorul dezvoltării istorice, a subliniat rolul istoric hotă-rîtor al maselor populare şi a enunţat principiul partinităţii în filozofie. în studiile sale economice, mult apreciate de K. Marx, C. a scos în evidenţă criza economiei politice burgheze, a criticat capitalismul, subliniind caracterul de neîmpăcat al contradicţiilor dintre muncitori şi capitalişti. Din cauza înapoierii Rusiei ţariste, C. nu a înţeles însă rolul istoric al proletariatului, consi-derînd în mod utopic că socialismul va putea fi înfăptuit în Rusia pe baza obştilor ţărăneşti. Dezvoltînd principiile estetice ale lui Belinski, C. a continuat lupta pentru afirmarea realismului şi a combătut teoria artei pure. A apărat principiile artei realiste şi a conceput arta ca o oglindă veridică a vieţii, care trebuie să conţină o explicaţie şi o apreciere critică a realităţii. în articolele lui de critică şi de istorie literară găsim analize pătrunzătoare ale operelor lui Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Saltîkov-Şcedrin, Ostrovski ş.a. Romanul „Ce-i de făcut ?“ (1863, trad. rom. 1951, 1956) a oferit, prin figura Iui Rah-metov, pilda unui revoluţionar devotat pînă la capăt poporului, în romanul „Prologul“ (partea I „Prologul prologului“, publicată în străinătate în 1877; în întregime publicat în 1906, în Rusia; trad. rom. 1957) a zugrăvit lupta socială din preajma reformei din 186l, demascînd politica făţarnică a liberalilor şi cosmopolitismul lor. Ideile lui C* au exercitat o influenţă puternică asupra gîndirii progresiste din Rusia şi din alte ţări, printre care şi CERUZI1 CERNÎŞIOV Romînia. Potrivit caracterizării lui Lenin, C* e un precursor eminent al social-democraţilor ruşi. Op. pr.: „Raporturile estetice ale artei faţa de realitate“ (1855), „Studii asupra perioadei gogoliene a literaturii ruse“ (1853—1856), „Critica prejudecăţilor filozofice împotriva stăpînirii pămîntului în obşte“ (1858), „Principiul antropologic în filozofie“ (1860). Cernîşiov, Aleksandr Alek-seevici (1882—1940), electro-tehnician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii de seamă în domeniul tehnicii tensiunilor înalte, al radiotehnicii, al transportului de energie electrică la tensiuni înalte, al tracţiunii electrice, al televiziunii şi istoriei electrotehnicii. Laureat al Premiului Lemn. Cernov, Dmitri Konstan-tinovici (1839—3921), savant rus, fondator al metalografiei şi al teoriei tratamentelor termice ale oţelului. A stabilit legătura dintre tratamentul termic, structura şi proprietăţile oţelului (1868), punctele critice D. K. Cefnov la care au loc transformările oţelului în timpul încălzirii şi răcirii, dovedind că în procesul de forjare rolul principal în obţinerea calităţilor oţelului revine temperaturii. A elaborat primul (în 1878) teoria cristalizării oţelului turnat şi a cercetat defectele de turnare a oţelului, indicînd metodele de evitare a lor; a studiat procesul de transformare plastică la rece a oţelului, problemele elaborării lui în con-vertizoare, ale obţinerii oţelului direct din minereu etc. A fost membru al multor academii, institute şi societăţi de ştiinţă. cernoziom (PEDOL,), grupă de soluri cu o bună fertilitate naturală, formate sub o vegetaţie ierboasă în condiţiile unui climat continental. C. prezintă un orizont superior, hu-mos, bine dezvoltat (40—100 cm), de culoare neagră sau brună, cu structură măzărată. După conţinutul în humus şi alte însuşiri se deosebesc: c. carbonatic, c. castaniu, c. cio~ colatiuy c. obişnuit (propriu-zis)> c. levigat (degradat). Prin aplicarea măsurilor menite să asigure provizia de apă şi prin folosirea unor doze moderate de îngrăşăminte fosfatice şi azotate, pe c. se pot obţine recolte mari şi sigure. în zona c. predomină culturile cerealiere. în R.RR. c. apare în regiunile mai uscate din Cîmpia Dunării (Bărăgan), Dobrogea, Depresiunea Jijiei, Cîmpia Transilvaniei, Cîmpia Tisei. certificat 1. (DR.) înscris, emanînd de obicei de la un organ de stat, prin care se adevereşte existenta unei fapte, starea unor lucruri sau săvîr-şirea unui act juridic (ex. c. de căsătorie, c. de naştere, c* de studii). — C. de autor (în ţările socialiste), document care atestă calitatea de autor al unei invenţii, în temeiul căruia inventatorul care a oferit statului invenţia dobîndeşte drepturile şi avantajele prevăzute de lege, printre care dreptul la o recompensă corespunzătoare folosului realizat din aplicarea invenţiei, dreptul de folosire a invenţiei revenind statului. — C. de inovator (în ţările socialiste), document care atestă calitatea de autor al unei inovaţii, în temeiul căruia inovatorul dobîndeşte drepturile şi avantajele prevăzute de lege, printre care dreptul la o recompensă corespunzătoare folosului realizat din aplicarea inovaţiei.—C. de originedocument prin care se atestă în ce ţară a fost produsă o marfă, în vederea aplicăm tarifului vamal de către ţara importatoare. — C. prenupţial, certificat medical prin care organele sanitare competente stabilesc starea sănătăţii celor ce vor să se căsătorească şi care serveşte la îndeplinirea cerinţei legale ca viitorii soţi să-şi comunice reciproc starea sănătăţii lor.—C. de alegător (în statele burgheze), actul prin care se constată înscrierea unui cetăţean în listele electorale şi identitatea sa şi pe baza căruia se exercită dreptul de vot. în unele state burgheze este folosit ca mijloc de falsificare a alegerilor, prin utilizarea lui de către agenţii partidelor burgheze, puşi să voteze şi în locul alegătorilor cărora nu îi se eliberează c. de a.y sau în locul persoanelor decedate. Acest procedeu s-a practicat în mod curent în Romînia burghezo-moşierească. în statele socialiste, alegătorii votează pe baza buletinului de identitate sau a oricărei alte dovezi care stabileşte identitatea persoanei prezentate la vot. 2. (NAV.) Certificat de clasă, certificat care se eliberează pe baza registrelor de clasificaţie navelor comerciale construite, amenajate şi echipate după regulile registrului respectiv. Prin acesta se atestă bunăstarea tehnică a corpului navei, a instalaţiilor şi a echipamentului ei, precum şi aptitudinea navei de a naviga în siguranţl în diferite zone de navigaţie şi de a transporta mărfuri sau pasageri în bune condiţii. cerul focarului (TEHN.), peretele superior al focarului cu cutie de foc la unele cazane de abur (locomotivă, locomo-bilă). Este confecţionat din cupru sau din oţel moale. cerumen (FIZIOL.), substanţă de consistenţă ceroasă, secretată de glandele conductului auditiv extern. Prin acumularea c. se formează un dop care astupă acest conduct, diminuînd auzul, ceriiză (CHIM.) v. alb de plumb. ceruzit (MINER,), carbonat natural de plumb, PbCOş, cristalizat în sistemul rombic sub formă de cristale sau de mase graunţoase, de stalactite etc. Este alb sau cenuşiu, are luciu adamantin şi greutatea specifică ridicată. Se formează prin alteraţia galenei şi este folosit pentru extragerea plumbului. în cantităţi reduse se întîlneşte la Băiţa Bihorului (reg. Crişana), Ruşchiţa (reg. CERVANTES 589 CESTODE Banat), Rodna (reg. Cluj), iar la Somova (reg. Dobrogea) formează un zăcămînt important, descoperit în 1957. Cervantes Saavedra [Ocr* vâniesjj Miguel de (1547 — 1616), scriitor spaniol, clasic al prozei realiste universale. M. Cervantes Saavedra Fiu al unui medic sărac, a dus o existenţă plină de evenimente tragice, A participat la cîteva campanii militare, iar în bătălia de la Lepanto şi-a pierdut un braţ. Luat prizonier, a fost vîndut ca rob în Africa şi răscumpărat apoi. Mic slujbaş în satele Andaluziei, acuzat de unele nereguli, a fost un timp întemniţat. Celebrul său roman „Don Quijote“ (1605—1615), conceput ca o parodie a romanelor cavalereşti, citite mult în epocă, depăşeşte obiectivul propus. Amplu tablou al vieţii poporului din Spania acelui timp, romanul oglindeşte şubre-zirea bazelor orînduirii feudale sub loviturile economiei băneşti în plină dezvoltare şi descrie viaţa grea a poporului lipsit de drepturi* Tipurile create de C* au rămas nemuritoare : Don Quijote, „cava- lerul tristei figuri“, visător incorigibil, trăind într-o lume fictivă, victimă a unui ideal cavaleresc devenit anacronic, prezentat în contrast cu servitorul său, Sancho Panza, ţăran simplu, naiv, dotat cu un empiric simţ al realităţii. Destinul lui Don Quijote relevă simbolic conflictul dintre cavalerismul generos, dar perimat, şi obstacolele pe care i le opune realitatea brutală a vremii» Acest conflict constituie izvorul umorului lui C*, caracterizat, printre altele, şi prin nota lui amară, dramatică. Traduceri în limba romînă ale romanului s-au făcut în repetate rînduri; prima traducere (parţială) datează din 1840, iar cea mai nouă din 1957. în „Nuvele exemplare“ (1613), C* a denunţat viciile societăţii spaniole din epoca sa, epocă de acumulare primitivă a capitalului, cînd invazia aurului adus din coloniile spaniole a atras după sine consecinţe dezastruoase pentru mase. Ca dramaturg, a scris mai multe comedii scurte (entremeses), de o mare forţă critică, prin care demască nedreptăţile sociale îndurate de popor* precum şi tragedii patriotice, dintre care cea mai importantă este „Nu-mancia“ (1582). Creaţia lui C. este bazată pe o gîndire critică pătrunzătoare, care şi-a găsit expresia într-un stil bogat, viguros şi natural. Acest stil îmbină candoarea vechilor romane cavalereşti cu vioiciunea coloritului, cu precizia exprimării, cu elocinţa şi armonia perioadelor. Opera lui C. a exercitat o largă influenţă asupra literaturii universale, între altele asupra literaturii romîne (poemul „Trei viteji“ de I. Bu-dai-Deleanu). Cesalpino, Andrea (1519— 1603), botanist, medic şi filozof italian din epoca Renaşterii, în principala sa lucrare, „Despre plante“ („De plantis libri XVI“, 1583), a făcut o clasificare artificială a speciilor vegetale, ţinînd seama de structura seminţelor şi a fructelor, şi a semnalat existenţa subspeciilor şi a varietăţilor. A fost unul dintre primii fiziologi care au studiat circulaţia sîn-gelui. în filozofie Cesalpino s-a manifestat ca un aristo-telician cu orientare antisco-lastică şi ca adept al teoriei heliocentrice. Cesarec [iesareţ], August (1893—1941), scriitor revoluţionar croat, ucis de fascişti. Nuvela „în catacombă“ (1926) şi romanul „Tînărul de aur“ (1928) fac parte din lucrările reprezentative ale lui C. cesiu (CHIM.), Cs. Element cu nr. at. 55, gr. at. 132,91, p.t. 28,5°C şi p.f. 690°C. Este un metal alcalin, alb, moale, instabil la aer, asemănător cu sodiul ca proprietăţi fizice şi chimice. Se obţine sub formă metalică prin electroliza unui amestec de cianură de c. şi cianură de bariu. Este întrebuinţat la fabricarea celulelor fotoelectrice. cesiune (lat. cessio, -onis „cedare“), contract de ~ (DR.), contract prin care creditorul (cedentul) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionarul)* „Ce sînt «Prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva sociaL-democra* ţilor?“, lucrare a lui V. L Lenin, apărută ilegal în 1894, care a adus o contribuţie hotă-rîtoare la zdrobirea ideologică a narodnicismului. Analizînd în mod critic concepţia despre lume, teoriile economice, platforma politică şi tactica narodnicilor, Lenin a demascat adevărata faţă a acestor falşi prieteni ai poporului. El a dezvăluit şi a zdrobit concepţiile reacţionare, idealist-subiec-tiviste ale narodnicilor asupra istoriei şi le-a opus concepţia materialistă marxistă despre dezvoltarea societăţii, arătînd că mersul istoriei nu este determinat de dorinţele subiective ale unor oameni, ci de legile obiective ale dezvoltării societăţii, că forţa motrice determinantă a istoriei nu sînt personalităţile, „eroii“, cum susţineau narodnicii, ci masele populare. O dată cu sarcinile marxiştilor ruşi, V. 1. Lenin a formulat ideea hegemoniei proletariatului şi a pus problema alianţei revoluţionare dintre clasa muncitoare şi ţărănime, sub conducerea clasei muncitoare, ca principalul mijloc de răsturnare a ţarismului, moşierimii şi burgheziei, problema necesităţii organizării unui partid unic, revoluţionar, cu ajutorul căruia proletariatul rus să-şi poată realiza sarcinile istorice. Lucrarea cuprinde în germene principalele teze ale leninismului şi reprezintă o contribuţie de seamă la dezvoltarea creatoare a marxismului. cestode(gr. £esfos „centură“)» clasă de viermi platelminţi, cu corpul în formă de panglică, de dimensiuni variabile între 9 mm şi 12 m, divizat de obicei în segmente consecutive numite proglote♦ Pe capul c* CEŞME 590 CETĂŢENIE (scolex) se găsesc organe de fixare (cîrlige, ventuze, botridii). Ca urmare a modului de viaţă parazitar în intestinul diferitelor vertebrate şi al omului, organizarea lor internă este foarte simplă. Sînt paraziţi periculoşi pentru oameni şi pentru animale prin substanţele toxice pe care le emit în corpul gazdei (ex. tenia, botriocefalul etc.). Ceşme, golf pe ţărmul turcesc al Mării Egee, unde, în timpul războiului ruso-turc din 1768—1774, flota rusă a zdrobit complet flota turcă (1770). cetacee (lat. ceius, gr. £efos „peşte mare“), ordin de mamifere adaptate la o viaţă exclusiv acvatică. Au corpul fusiform, capul de obicei foarte mare, gîtul nediferenţiat; membrele anterioare sînt transformate în lopeţi, iar cele posterioare lipsesc. Puii lor se nasc în apă. Aerul expirat, saturat de vapori, ţîşneşte prin nări ca o fîntînă arteziană. C. cuprind cele mai mari mamifere actuale (balena, caşalotul). Trăiesc în oceane, în mări şi în unele fluvii mari. Se vînează în special pentru untură. în Marea Neagră, acest ordin este reprezentat prin delfini. cetacéum (FARM.), produs obţinut din substanţele grase care se găsesc în cavităţile pericramene ale unei specii de balene (Physeter macrocephalus). E constituit, în special, din palmitat de cetii şi se prezintă ca o masă albă, sidefie, onctuoasă, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici. Se foloseşte în cosmetică la fabricarea unor pomezi. cetate 1. (ARHiT.) a) Clădire sau oraş puternic fortificat, b) Cartier dintr-un oraş, situat aproximativ pe vechiul teritoriu fortificat şi care îşi păstrează structura specifică epocii în care a fost construit, cuprin-zînd o bună parte din clădirile vechi (ex. partea de pe deal a oraşului Sighişoara). 2. (IST.) Cetate de scaun, reşedinţă a domnului în ţările romîneşti. Cetatea Albă, vechi oraş aşezat pe ţărmul drept al limanului Nistrului, pe locul coloniei greceşti Tyras, întemeiată în secolul al Vl-lea î.e.n. După formarea statului feudal al Moldovei (sec. XIV), a făcut parte, împreună cu regiunea dintre Nistru şi Dunăre, din acest stat, devenind, în secolul al XV-lea, una dintre cele mai puternice cetăţi din sistemul lui de apărare. A fost ocupată în 1484 de turci, care au numit-o v4££erman. în 1812, în baza tratatului de la Bucureşti, a trecut în stăpî-nirea Rusiei. între 1918 şi 1940 a fost, împreună cu întreaga Basarabie, ocupată de Romînia. Azi, oraşul Belgorod-Dne$trov$ki din R.S.S. Ucraineană. Cetatea de Baltă, veche localitate istorică în raionul Tîrnăveni, reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară, capitala de odinioară a comitatului Tîr-nava Mică. Timp de aproape un secol, începînd de prin 1489, sub domnia lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, C. de B. şi ţinutul înconjurător a fost posesiune a domnilor moldoveni. După moartea Iui Petru Rareş a intrat în stăpînirea principilor ardeleni. Ultimul domn moldovean care a mai stăpînit-o a fost Alexandru Lăpuşneanu. Cetatea de Piatră v. Chioar. Cetatea lui Negru-Vodă, nume atribuit prin tradiţie ruinelor a trei cetăţi medievale existente pe teritoriul comunelor Stoieneşti (raionul Muscel), Poienari (raionul Curtea de Argeş) şi Şarînga (raionul Buzău). Cele mai vechi ştiri cunoscute despre existenţa acestor cetăţi datează din sec. al XlV-lea. Numele vine de la legendarul domn Negru-Vodă, presupus „întemeietor“ al Ţării Romîneşti. Cetatea Neamţului, cetate întemeiată de domnul Moldovei Petru I Muşat (c. 1374— c. 1391). în 1395 a rezistat asediului lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, iar în 1476, sub domnia lui Ştefan cel Mare, asediului turcesc condus de Mahomed al II-lea. în 1691 a fost asediată de regele polon Ioan Sobieski şi a fost apărată de cîţiva plăieşi (vînători) care au ţinut în loc timp de patru zile o întreagă armată polonă. Acest episod l-a inspirat pe C. Negruzzi în naraţiunea „Sobieski şi ro-mînii“, după care V. Alecsandri a scris piesa „Cetatea Neamţului“. în sec. al XVIII-lea importanţa ei a scăzut. Ruinele impunătoare ale C* N., din apropiere de Tîrgu-Neamţ, se mai văd şi astăzi. cetăţenie, apartenenţa unei persoane la un stat, în temeiul căreia ea are anumite drepturi şi obligaţii faţă de acel stat. în R.P.R., c. se dobîndeşte prin naştere sau prin acordarea ei, la cerere, de către Consiliul de Stat. C. se pierde prin renunţare, aprobată de Consiliul de Stat, sau prin retragerea ei de către acesta ca pedeapsă pentru săvîrşirea unor fapte nedemne de calitatea de cetăţean al R.P.R. Dovada c» se face, în ţară, cu buletinul de identitate, iar în străinătate cu paşaportul. Datorită faptului că fiecare stat are o CETĂŢILE PONORULUI 591 CEYLON legislaţie proprie a c., se poate întîmpla ca o persoană să fie recunoscută în acelaşi timp ca cetăţean a două state (în acest caz ea are dublă c.) V. şi apatrid. Cetăţile Ponorului, complex de peşteri carstice situat în munţii Bihorului, la nord-vest de localitatea Cîmpeni, şi străbătut de un rîu subteran, iung de aproape 2 km, care leagă între ele 14 lacuri. Obiectiv turistic. Ceteka (Ceskoslovenskâ tis-kovâ kanc€lar)t agenţia de presă a Republicii Socialiste Cehoslovace, cu sediul la Praga. întreţine legături de colaborare cu toate agenţiile de presă din ţările socialiste şi face schimb de informaţii cu numeroase agenţii din alte ţări. cetenă(CHlM.) HzC—C=0. Gaz cu miros înecăcios, care reacţionează foarte uşor. Se prepară prin piroliza acidului acetic sau a acetonei în prezenţa unor catalizatori. Este un agent de acetilare. Prin reacţia c. cu acid acetic se obţine anhidrida acetică. cetnici, denumire dată participanţilor la lupta armată de partizani din sec. al XlX-lea a popoarelor slave din Peninsula Balcanică împotriva asupritorilor turci. Mai tîrziu, denumirea a fost însuşită de unele organizaţii de tip fascist din Iugoslavia, care în timpul celui de-al doilea război mondial au colaborat cu ocupanţii hitlerişti. cetoacidoză(MED.), stare patologică de acidifiere a sîngelui şi a umorilor organismului, datorită acumulării corpilor cetonici (acetonă, acid betaoxibutiric şi diacetic), rezultaţi din arderea incompletă a grăsimilor. Se întîlneşte în diabet, în insuficienţa hepatică, în diferite intoxicaţii etc. cetone (CHIM.), compuşi organici care conţin una sau mai multe grupări carbonil legate de cîte doi radicali identici sau diferiţi, saturaţi sau nesaturaţi, ciclici sau aciclici (ex. acetona, //3C—CO—C//3). C* se obţin prin oxidarea hidrocarburilor, dehidrogenarea alcoolilor secundari, din acizi etc. C* inferioare sînt lichide, cele superioare solide. Dau reacţii de adiţie, de condensare etc. cetonurie (MED.), eliminarea prin urină a corpilor cetonici (acctonă, acid betaoxibutiric şi diacetic), rezultaţi din arderea incompletă a grăsimilor. Se întîlneşte în diabet, insuficienţă hepatică, unele intoxicaţii etc. eetosteroid (BIOCHIM., FU ZIOL.), substanţă de natură sterolică în a cărei structură intră o grupare cetonică legată de un atom de carbon. 17-ceto- steroizi reprezintă un grup de hormoni masculinizanţi, de origine corticosuprarenală, testi-culară şi, în unele cazuri, ovariană. Reprezentanţii principali ai acestui grup sînt adrenosteronul, androsteronul, izoandrosteronul etc. C* sînt prezenţi în urina indivizilor de ambele sexe. cetóze (CHIM.), hidraţi de carbon avînd în molecule gruparea cetonică. Ceţzean, provincie în sud-estul R. P. Chineze. Suprafaţa: 101800 km2. Populaţia: 25 280 000 loc. (1957). Centrul administrativ : Hanciou. Relieful: cîmpie de litoral, mărginită la vest de munţi nu prea înalţi. Clima este subtropicală muso-nică. Posedă bogate zăcăminte de fluorină, alunite, minereu de fier, sare gemă. Agricultura este în cea mai mare parte irigată. Principalele culturi: orez (cîte două recolte anuale), grîu, bumbac. Ocupă primul loc în China în producţia de ceai şi iută. Important raion piscicol. Industrie meşteşugărească de artizanat. Industria, în special cea extractivă, este în plină dezvoltare. Ceva, Giovanni (1648-1734), matematician italian; are numeroase lucrări de geometrie. Este cunoscut mai ales prin descoperirea teoremei care-i poartă numele.—Teorema lui C: trei drepte concurente care trec prin vîrfurile unui triunghi împart laturile opuse în »ase segmente, astfel încît produsul a trei segmente care nu au extremităţi comune este egal şi de semn contrar cu produsul celorlalte trei segmente. ceviéne (MAT.), trei drepte concurente din planul unui triunghi care trec prin cîte un vîrf al triunghiului (ex. medianele unui triunghi sînt c. ale triunghiului). Au fost numite astfel după numele matematicianului G. Ceva. Ceylon, stat în sudul Asiei, pe insula Ceylon din Oceanul Indian. Suprafaţa: 65610 km2. Populaţia : 9 900 000 loc. (1960). formată din singalezi (70%) fi tamili. Capitala: Colombo. telieful este variat: în partea centrală, munţi înalţi de peste 2 500 m, care, spre periferie, trec în dealuri şi CEYLON 592 CEZAR cîmpii litorale joase. Climă tropicală rnusonică. Vegetaţie de savane la nord, păduri tropicale la sud. Rîunle sînt folosite pentru irigaţii, pe insulă existînd bogate resurse hidroenergetice* C. este o ţară agrară, depmzînd în mare măsură de exportul de ceai, cauciuc, copra etc. Mai mult de jumătate din populaţia activă este ocupată în agricultură. Peste 50% din plantaţiile de ceai şi peste 30% din cele de cauciuc se găsesc în mîinile monopolurilor străine, mai ales engleze. Pescuitul ocupă un loc de seamă în economia ţării. Bogăţii naturale: grafit (se exportă în întregime în S.U.A. şi Anglia), pietre preţioase. Industria este slab dezvoltată (prelucrarea produselor agricole pentru export; în ultimul timp se dezvoltă industria de prelucrare primară a cauciucului, de textile etc,)* Se importă produse alimentare, maşini, utilaje, combustibil. Principalele legături comerciale le are cu Anglia, India, Republica Populara Chineza şi S.U.A. - Istoric. C. are o istorie bogată şi străveche. La începutul sec. al XVMea, cînd a fost cucerit de portughezi, în C. existau cîteva mici state feudale. A fost cucerit apoi de olandezi (1658) şi de englezi ( 1795 - 1796), care Kau transformat în colonie. în ajunul primului război mondial, în C. se dezvoltă mişcarea de eliberare, condusă de burghezia naţionala, iar în anii j 930— 1940 apare, ca forţă politică independentă, clasa muncitoare. în 1943 a fost creat Partidul Comunist din Ceylon. Avîntul mişcării de eliberare naţională a silit pe imperialiştii englezi să-i acorde (în februarie 1948) statutul de dominion. C. duce o politică externă de neutralitate şi de coexistenţă paşnică, în spiritul hotăririlor conferinţelor de la B a n d u n g şi Cairo. C. este un stat care face parte din comunitatea de naţiuni condusă de Marea Britanic, Şeful statului este regele (regina) Marii Britanii, Organul legislativ suprem este parlamentul bicameral Partide politice : Partidul libertăţii din C. (reprezintă interesele burgheziei naţionale), Partidul socialist, Partidul Comunist din C., Partidul naţional unit (reprezintă interesele burgheziei com-pradore) ş.a. Cézanne [sezăn], Paul (1839—1906), pictor şi desenator francez. La începutul activităţii sale a fost influenţat de impresionişti („Casa spîn-zuratului“, 1873), pe care i-a considerat ca inovatori în tehnica redării luminii. Ulterior s-a rupt de aceştia, învinuin-du~i că, fragmentînd trăsăturile de pensulă, au pulverizat formele. C. a încercai să redea volumele nu cu ajutorul liniei, ci exclusiv prin culoare. P, Cézanne Peisajele, naturile maarte, por^ tretele lui €• se impun prin forme distincte care se nasc din acordurile sau contrastele de tonuri calde şi reci („Marea la Estaque“, 1876; „Portretul d-nei Cézanne“, 1885; „Muntele Sainte Victoire“, 1885 — 1887). Izolată de viaţa socială şi manifestînd o preocupare unilaterală pentru formă, creaţia lui a alunecat pe drumul unor frămîntăn sterile, în experienţele lui C. se află în germene cubismul şi alte curente formaliste, care au împins la extrem tendinţa de a stiliza obiectele^ prin simplificări arbitrare şi a le reduce la scheme geometrice. în Muzeul de artă al R»P.R. este reprezentat prin două stampe şi un desen. Cezar (Caius Iulius Caesar) (100—44 î.e.n.), mare general, om de stat şi scriitor roman. Deşi patrician, activitatea politică a început-o în partidul popular, cîştigînd astfel simpatia poporului. în anul 60 î.e.n. a făcut parte din primul triumvirat, împreună cu Crassus şi Pompei. în anul 59 î.e.n. a fost ales consul, iar în anul 58 a devenit guvernator în Galia, pe care a cucerit-o complet după o lungă şi grea campanie (58—51). Sprijinit de cavaleri şi de plebei, C. a început lupta pentru puterea personală. După ce l-a înfrint CEYLON SCARA \'(<0paitmaw ^ / oÔuùhmn. TnmvJfUtia' ; '(dfiMk'a/. oliruJmouil. Îjy ... Mamt ^ ( \ V % :. ;.. ■ Mamûéwÿj^^c^i^ujrcü ' ' ‘ ^ r ^ u * ■ -.A ' ffQ CHIMIE Fabrica de antibiotice din laşi. Hală de Uzina de produse sodice de la Govora fermentare Combinatul chimic Borzeşti CEZARIANĂ 593 CHAM I SSO pe Pompei la Pharsalus (48 î.e.n.) şi a lichidat rămăşiţele armatelor aristocraţiei senatoriale la Munda, în Spania (45 î.e.n.), a fost ales consul şi tribun pe viaţă, apoi dictator pe viaţă. A instaurat dictatura militară, cu tendinţa de a înlătura total republica şi de a o transforma în monarhie. A făcut mai multe reforme în direcţia slăbirii puterii senatului şi întăririi dictaturii sale. Lui i se datoreşte introducerea calendarului iulian. In anul 44 î.e.n. a fost ucis de o conjuraţie a partidului senatorial-republican, condusă de Brutus şi Cassius. Operele sale „De bello Gallico“ („Des- Cezar pre războiul cu galii“) şi „De bello civili** („Despre războiul civil“) sînt opere istorice şi literare de valoare. cezariană (MED.), intervenţie chirurgicală care constă în extragerea unui făt viu prin deschiderea uterului pe cale abdominală. Are drept scop evitarea sau scurtarea duratei unei naşteri periculoase pentru mamă şi pentru copil. cezură (lat. caesura „tăietură“) 1. (METR.) Diviziune a unei scări funcţionale, în dreptul căreia se schimbă treapta scării. 2. (STIL.) Element de construcţie în prozodie, care constă într-o pauză, de obicei la mijlocul unui vers, pentru a uşura recitarea şi a susţine cadenţa. CGS v. centimetru^gram* secundă, Chabrier [şabrie], Emma-nuel (1841 — 1894), compozitor, pianist şi dirijor francez. Creaţia sa se caracterizează prin melo-dicitate, prmtr-un amestec ori- 38 - c. 761 ginal de fantezie armonică şi ritmică, spontaneitate şi vioiciune. A scris: muzică pentru teatru („Gwendoline“, 1886; „Rege fără voie“, 1887), mici piese simfonice, cunoscuta rapsodie „España“ (1883), inspirată din folclorul spaniol şi cunoscuta compoziţie pentru pian „Bourrée fantasque“ (1891). Chadwick [c§duic]9 James (n. 1891), fizician englez, membru al Societăţii Regale din Londra. Este cunoscut prin cercetările sale în domeniul radioactivităţii şi al fizicii nucleare. A descoperit neutronul (1932). Este laureat al Premiului Nobel (1935). Chalcondylas (Chalcocon~ dylas), Laonicos (c. 1430— 1464 sau 1465), istoric bizantin. Lucrarea sa „Creşterea puterii turceşti, căderea împărăţiei bizantine şi alte istorii despre felurite ţări şi popoare44, care se referă la perioada 1298— 1463, cuprinde valoroase ştiri despre istoria ţării noastre în sec. XIV-XV. challenge [célingi], competiţie sportivă care se desfăşoară periodic şi care este dotată cu un trofeu (cupă), pe care cîştigătorul e obligat să-l repună în joc în următoarea ediţie a competiţiei (ex. cupa Corbillon la tenis de masă). chalón fşalon] (BIOCHIM., FIZIOL.), substanţă produsă de un organ (glandă cu secreţie internă), care, circulînd prin vasele sanguine, determină frî-narea, inhibarea funcţiei altui organ (ex. enterogastrona, care inhibă secreţia şi motilitatea stomacului). Scris şi şalon. Chamberlain [ céimbdlin/, Houston Stewart (1855—1927), filozof şi sociolog reacţionar german, de origine engleză, adept al darvinismului social, precursor ideologic al nazismului. A propovăduit ideea superiorităţii rasei „ariene“, după el singura rasă creatoare de cultură, cu scopul de a justifica pretenţiile imperialiştilor germani la dominaţia mondială. Chamberlain [ céimb9lin 7, Neville (1869— 1940), om politic englez, lider al partidului conservator. Ca prim-ministru (1937—1940) a dus o politică antinaţională şi antidemocratică de încurajare a agresorilor fascişti germani, italieni şi japonezi. în septembrie 1938, tinzînd să îndrepte agresiunea germană împotriva U.R.S.S.» C. a semnat acordul de la München. Politica guvernului condus de C. a grăbit izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1939—1945). In urma eşecurilor armatelor engleze pe continent, Neville Chamberlain a demisionat din postul de prim-ministru (mai 1940), rămînînd însă membru al guvernului W. Churchill. Chamfort [şăfor7, Nicolas (1741 — 1794), scriitor francez, moralist şi pamfletar. A participat la revoluţia burgheză din N. Chamfort Franţa, dar a devenit mai tîrziu un duşman aprig al iacobinilor. A fost un epigramist temut de aristocraţia timpului său. în culegerea „Maxime, caractere şi anecdote“ (1803) a denunţat cu sarcasm moravurile nobilimii. Chamisso [şamiso7, Adel-bert von (1781 — 1838), naturalist şi poet progresist german, descendent al unei familii de nobili francezi emigrate în Germania în 1790. A participat la călătoria pe mare în jurul pămîntului a căpitanului rus Kotzebue. Opera sa poetică cuprinde versuri satirice îndreptate împotriva obscurantismului feudal, balade cu semnificaţie socială, în care demască filistinismul prusac, dar şi versuri lirice cu caracter dulceag. în nuvela fantastică „Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl“ (1814, trad. rom. 1909, uit. trad. rom. 1956), opera sa principală, se arată că în societatea burgheză aurul este mai preţuit decît virtutea şi meritul. CHAMOZIT 594 CHARCOT chamozit/samozi7/(MINER.), clorit bogat în fier, care se prezintă sub formă de mase solzoase sau oolitice, de culoare verzuie-negricioasă. Se găseşte în zăcăminte stratiforme şi este folosit ca minereu de fier. Champaigne (Champagne) [sapén şi săpat], Philippe de (¡602—1674), pictor francez de origine flamandă. Îmbinînd realismul flamand cu gravitatea şi cumpătarea clasicismului francez, el a creat portrete veridice din punct de vedere psihologic ale unor personalităţi contemporane (portretul lui Richelieu, al lui Colbert ş.a.), precum şi compoziţii cu subiecte religioase. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. printr-un desen. Champfleury [şăflori] (pseu-donimul lui Jules Husson) ( 1821 -1889), critic literar şi romancier francez. A fost, după 1848, un teoretician consecvent al romanului realist, dar încercările sale în domeniul romanului („Aventurile d-rei Mariette“, 1853; „Burghezii din Molin-chart“, 1855) anunţă mai degrabă naturalismul, prin reproducerea fără discernămînt a banalităţilor vieţii micii-bur-ghezii. Champollion [ şăpolid 7, Jean François (1790—1832), orientalist francez. A pus bazele J, F. Champollion egiptologiei ştiinţifice prin descifrarea hieroglifelor egiptene. Chamson /şaso/, André (n. 1900), romancier realist-critic francez, membru al Academiei Franceze. A descris cu simpatie viaţa patriarhală a ţărănimii franceze, a zugrăvit degradarea morală a burgheziei contemporane, promotoare a fascismului, şi a demascat nazismul („Fîntîna minunilor“, 1945; „Ultimul sat“, 1946; „Bilanţul zilelor noastre“, 1954). Chandar [ciandâr7, Krishan (n. 1912), scriitor indian de limbă urdă şi activist social, în creaţia sa de maturitate, descrie realist viaţa maselor largi ale poporului indian şi lupta împotriva colonialiştilor străini („O sută de rupii“, trad. rom. 1956; „Noapte cu lună plină“, trad. rom. 1953; „Expresul de Peshawar“, trad. rom. 1953; „Cînd se trezesc ogoarele“, trad. rom. 1956). Membru al Consiliului Mondial al Păcii. Chandidas [ciandtdas] (sec. XIV—XV), poet liric indian (bengalez), brahman. în poeziile dedicate iubitei sale Rama, zeului Krişna şi păstoriţei Radha, a cîntat egalitatea în dragoste a oamenilor din toate castele. Chandragupta f ciandragup-ia], rege al Indiei (c. 324— 298 î.e.n.). A reuşit să alunge garnizoanele lăsate în India de Alexandru Macedon şi să unească într-un stat puternic toate ţinuturile din nordul ţării. în anul 305 î.e.n. a respins atacul lui S e 1 e u k o s I N i k a t o r, punînd capăt definitiv încercărilor de restabilire a dominaţiei greceşti în India. „Chanson de Roland“ / săsd do rola], celebru poem epic francez anonim din evul mediu, probabil din secolele X sau XI. Poemul cîntă eroismul în luptă al lui Roland şi al prietenului său Olivier, care, cu jertfa vieţii lor, au acoperit, în fruntea unei ariergărzi, retragerea armatei lui Carol cel Mare dintr-o expediţie făcută la sud de Pirinei împotriva arabilor. Poemul se caracterizează prin tonul maiestuos, patetic, precum şi prin stilul simplu, concis şi naturaleţea proprii poeziei populare. El constituie una dintre cele mai desăvîrşite opere de acest gen din literatura franceză. Chaplin [c§plin], Charlie (Chaplin, Charles Spencer) (n. 1889), actor de cinerra şi regizor de filme originar din Londra. Şi-a început activitatea cinematografică în S.U.A. în 1913, iar în 1918 a înfiinţat o companie proprie. A creat personajul original rămas celebru, Charlot, simbol al nobleţei şi purităţii morale a omului simplu. în filmele sale, pătrunse de un adînc umanism, Ch. Chaplin de dragoste faţă de om, se împletesc lirismul cu comicul şi cu motivele tragice, la un înalt nivel de măiestrie artistică. C. a satirizat cu ascuţit spirit caustic racilele societăţii capitaliste. Din cauza convingerilor sale progresiste, antirăzboinice şi antifasciste, a fost nevoit să părăsească în 1952 S.U.A., stabilindu-se la Londra, apoi în Elveţia. Printre realizările sale cinematografice cele mai importante se numără: „Piciul“, „Goana după aur“, „Circul“, „ Luminile oraşului“, „Timpuri noi“, „Dictatorul“, „D-l Verdoux“, iar în ultimii ani „Luminile rampei“ şi „Un rege la New York“. Premiul internaţional pentru pace (1954). Chapman [cepmzn], Sidney (n. 1888), geofizician şi matematician englez, preşedintele Comitetului Anului Geofizic Internaţional. A sens numeroase lucrări în domeniile magnetismului terestru, fizicii ionosferei, electricităţii atmosferice şi opticii. A elaborat teoria formării ozonului atmosferic (1930), a straturilor ionosferei (1931) şi o teorie a furtunilor magnetice (1931). Charcot/şarco], Jean Martin (1825—1893), neurolog francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A făcut cercetări asupra isteriei, hipnotismului, bolilor măduvei spinării, senilităţii etc. A scris numeroase lucrări privitoare la anatomia patologică şi la clinica bolilor nervoase. De numele lui C. se leagă descrierea unei serii de simptome neurologice: artro- CHARDIN 595 CHATEAUBRIAND patia lui C. din tabès, mersul tabetocerebelos din boala lui Friedreich etc. Operele sale complete au apărut în nouă volume între 1886 şi 1890, Cbardin [şardt], Jean-Bap-tiste Siméon (1699—1779), pictor francez, reprezentant de seamă al realismului francez din sec. al XVIII-lea. A creat tablouri în ulei (scene de gen, naturi moarte, portrete) şi în pastel. în scenele de gen, Ch* [>rezintă cu veridicitate şi irism aspecte din viaţa oamenilor simpli, femeia gospodină şi mamă sau figuri de copii plini de viaţă („Mama harnică“, „Copilul cu titirezul“, „Le bénédicité“). în naturile moarte, redă într-un colorit delicat, J«-B. S. Chardin cu un deosebit simţ al concretului, materialele din care sînt alcătuite obiectele şi lumina care Ie învăluie. chardonnay /şardone/, soi de viţă de origine franceză, cu struguri mici, cilindrici, cu boabe rotunde, de culoare albă-verzuie. Face parte din sortimentul pentru vinuri dulci naturale din podgoria Murfat-lar. Vinurile romîneşti de c. au obţinut cinci medalii de aur şi trei medalii de argint la concursurile internaţionale din ultimii cinci ani. Charles d’Orléans [sari d*orleâ]( 1394—1465), poet francez. Prizonier în Anglia în urma bătăliei de la Azincourt (1415), a compus acolo multe dintre rondelurile şi baladele sale lirice, inspirate de frumuseţea naturii şi de dorul de patrie. Charpentierfsarpàtié], Gustave ( 1860— 1956), compozitor francez, militant progresist pe tărîm muzical, cunoscut în 38* primul rînd prin opera sa „Louise* (1900), inspirată din viaţa muncitoarelor pariziene, care prin subiect şi tratare se apropie de verismul italian. G* Charpentier Influenţată de stilul operei lirice, muzica lui manifestă unele tendinţe impresioniste. EI a compus „Viaţa poetului“ (1893) pentru solişti, cor şi orchestră, suita simfonică „Impresii din Italia“ (1890), opera „Julien“. A organizat festivităţi populare, a înfiinţat la Paris un conservator popular şi a compus imnuri populare de mare amploare (ex. imnul în cinstea aniversării centenarului naşterii lui V. Hugo). Charron [ şart7,Pierre (1541-1603), filozof antiscolastic francez, ideolog al burgheziei în ascensiune, discipol şi prieten al lui Montaigne. Scepticismul său, îndreptat împotriva dogmatismului scolastic, se împleteşte cu idei stoice. Op. pr.: „Despre înţelepciune“ (1601). Chartier fşartie/, Alain (1385 —c. 1433), scriitor francez. Pamfletul său antifeudal „Cvadrilocviul acuzator“ (1422) constituie un rechizitoriu elocvent şi curajos contra nobilimii feudale răspunzătoare de dezastrul Franţei în războiul de 100 de ani şi reflectă începutul procesului de închegare a naţiunii franceze şi a statului centralizat, în jurul monarhiei. A scris şi versuri lirice şi poeme („Cartea celor patru doamne“, 1424). Chase [ceis/, Stuart (n. 1888), publicist şi economist burghez american. în lucrarea „Tragedia risipei“ (1925) aduce un bogat material faptic care caracterizează consumul neproductiv şi irosirea forţelor de producţie în capitalism. în 1942 a preconizat ca principal mijloc „pentru vindecarea capitalismului“ unirea iniţiativei private cu reglementarea de către stat. Această teorie a „economiei combinate“ justifică, în fond, capitalismul mono-r polist de stat. în lucrarea „Tirania cuvintelor“ (1938), C. pretinde că vina pentru neînţelegerile dintre oameni în orînduirea capitalistă o poartă noţiunile şi abstracţiile ştiinţifice, care ar avea un caracter convenţional. Concepţia sa este reprezentativă pentru tendinţele apologetice ale filozofiei semantice. chasselas [şaslâ] (VITICULT,) 1. Grup de soiuri de struguri de masă, foarte răspîndite în cultura. După culoarea boabelor şi după aromă, sînt mai cunoscute soiurile : c. doré, cu struguri cilindrici, care se coc la sfîrşitul lunii august, cu boabe rare, rotunde, galbene-aurii, de mărime mijlocie; este cultivat în majoritatea podgoriilor ţării; c. napoleon, cu struguri mari, conici, care se coc la sfîrşitul lunii octombrie, cu boabele mari, elipsoidale, de culoare gălbuie-mată. Din grupul de soiuri c. mai fac parte c* muscat şi c. roşu, cu o răspîndire mai restrînsă. 2,. ChasselasX berlandieri 41 b, pôiftaltoi hibrid pentru viţa de vie, creat în 1882 de Millardet şi Grasset. Are coarde groase de culoare castanie-închis, cu striuri pro-r nunţate şi cu internoduri lungi de 15—20 cm. Frunzele tinere sînt acoperite cu puf şi au culoarea galbenă-roşcată; cele bătrîne sînt lucioase, de culoare verde-închis. Este folosit pentru solurile bogate în calciu, deoarece rezistă la cloroză şi asigură plantaţiilor producţii mari şi longevitate. Chateaubriand [şatobriă], François René (1768—1848), scriitor francez, unul dintre primii reprezentanţi ai romantismului reacţionar. A călătorit în America; în anii revoluţiei a trăit în emigraţie, în Anglia. Fost ministru de externe sub Restauraţie, a murit într-o orgolioasă izolare. Ideile sale monarhiste şi clericale, starea de spirit pesimistă (aşa-numita „boală a secolului“ — „mal du siècle“), apar în „Atala“ (1801, CHATTERJI 596 CHEIE trad. rom.), „Geniul creştinismului" (1802, trad. rom.), „Rene“ (1802, trad. rom.), exprimate în fraze lirice şi pitoreşti. Totuşi, în „Memorii de dincolo de mormînt“ (lucrare postumă, 1850), cu toată vehemenţa polemicii contrarevoluţionare, C. e obligat uneori să recunoască progresele democraţiei şi să condamne racilele regimului Restauraţiei. Proza lui C*, care se distinge prin caracterul ei descriptiv şi liric, a contribuit la dezvoltarea limbii literare franceze. Chatterji [cidtergi], Bankim Chandra (1838—1894), scriitor indian de limbă bengaleză, reprezentant al romantismului progresist. A condus mişcarea pentru crearea unei literaturi naţionale bengaleze. în romanele sale („Fiica comandantului fortăreţei“, 1864; „Copacul veninos“, 1873; „Lăcaşul bucuriei“, 1882), străbătute de patriotism, el se ridică împotriva abuzurilor colonialiştilor, a birocratismului, a moralei burgheze şi pledează pentru egalitatea în drepturi a femeilor. Chatterton [c§htn]f Thomas (1752—1770), poet englez, precursor al romantismului. Operele sale, atribuite de el unui pretins preot, Thomas Rowley, vădesc o adîncă cunoaştere a evului mediu şi simpatia pentru figurile de răzvrătiţi ale acestei epoci. Destinul său tragic (s-a sinucis din cauza mizeriei) a inspirat drama cu acelaşi nume a lui Alfred de Vigny. chattiân [şatiân] (STRAT.), etajul superior al oligocenului, caracterizat prin faună formată din mamifere, lamelibranhiate, gasteropode etc. în R.P.R. se găseşte în nord-vestul bazinului Transilvaniei (între Cluj şi Jibou). Chaucer [ciosd], Geoffrey (c. 1340—1400), mare poet englez, unul dintre întemeietorii literaturii naţionale engleze. Influenţat de Dante, Petrarca şi în special de Boccaccio, el a scris „Poveştile din Canterbury“ (trad. rom. 1958), tablou al societăţii engleze din sec. al XlV-lea, în care a satirizat moravurile clerului şi şi-a exprimat dragostea de viaţă şi simpatia faţă de oamenii din popor. Prin realismul, tendinţele umaniste şi optimismul operei sale, C. G. Chaucer este precursorul literaturii engleze din timpul Renaşterii. Chaumette [şomet], Pierre Gaspard (1763—1794), participant Ia revoluţia burgheză din Franţa, unul dintre conducătorii iacobinilor de stînga şi procuror al Comunei din Paris din 1792. S-a aflat în fruntea mişcării populare pentru adîn-cirea revoluţiei (4—5 septembrie 1793). A fost condamnat la moarte, fiind învinuit pe P. G. Chaumette nedrept de participare la un complot contrarevoluţionar, şi ghilotinat în 1794. Chausson [sosñ], Ernest (1855—1899), compozitor francez, discipol al lui César Franck. Muzica lui C. a fost influenţată de aceea a lui Wagner şi Mas-senet. Creaţia sa este remarcabilă prin colorit şi rafinament armonic, prin fineţea facturii. A scris o simfonie, un concert pentru vioară, un cvartet de coarde şi unul cu pian, un trio, celebrul poem pentru vioară şi orchestră (1898), drama lirică „Regele Arthus“ (reprezentată în 1903), lieduri şi piese mici. cheag 1. (ANAT.) Una dintre cele patru despărţituri ale stomacului la animalele rumegătoare, de forma unui sac alungit, aşezat pe peretele abdominal ventral, la dreapta r u-menului. 2. (BIOCHIM,) V. chimozinâ. 3. (MED.) Cheag sanguin v. coagul. chefali, nume popular dat mai multor specii de peşti teleosteeni marini din familia mugilidelor. chei1, construcţie cu o suprafaţă plană în lungul malului unei ape navigabile, care înlesneşte efectuarea operaţiilor portuare, ca: acostarea navelor, îmbarcarea şi debarcarea pasagerilor, încărcarea şi descărcarea mărfurilor şi a materialelor etc. C. consolidează malul şi îl apără contra acţiunii apelor. chei2 (GEOGR.), vale îngustă, cu pereţi înalţi şi abrupţi. Se formează acolo unde apa, în-tîlnind pachete de roci compacte (de calcar, bazalt, granit etc.), exercită o puternică eroziune pe verticală şi o mai slabă eroziune laterală (ex. Cheile Bicazului, Cheile Tur-zii ş.a.). cheiaj, taxa plătită de vase pentru utilizarea unui port şi a instalaţiilor lui. cheie 1. (TEHN.) a) Piesă de metal cu care se încuie şi se descuie un lacăt sau o broască, acţionîndu-se asupra zăvorului, b) Unealtă folosită pentru strîn-gerea sau slăbirea elementelor de asamblare prin înşurubare (şuruburi, piuliţe etc.). C. pot fi fixe şi reglabile. Capul c* (partea activă) are forma şi dimensiunile corespunzătoare Chei (b) elementului asamblării.—C. di~ namometrică, cheie prevăzută cu un dinamometru montat pe mînerul ei (cu ajutorul căruia se măsoară forţa de strîngere).—C. de comandă v. comutator de comandă. 2, CHEIE DE BOLTĂ 597 CHELTUIALĂ (tELEC.) Cheie telefonică, mic !ntrerupător acţionat prin apăsare cu mîna pe un mîner sau Cheie telefonică pe un buton, folosit la instalaţiile telefonice. 3. (HIDROTEHN.) Cheie limnimetricâ, metodă grafică de determinare a debitelor rîurilor în funcţie de nivele. 4. (MUZ.) Semn aşezat la începutul unui portativ, care indică poziţia unei note de o anumită înălţime şi cu o anumită denumire, iar prin aceasta şi a tuturor celorlalte note. Există : c. de sol, pe linia a doua a portativului (pentru voci şi instrumente acute), c. de fa, pe linia a patra (pentru registru grav), c. de do, pe linia a patra (pentru tenor) şi pe linia a treia (pentru alto). 5. Cuvînt, formulă etc. cu ajutorul căreia se poate dezlega un mesaj cifrat, un rebus, o criptogramă. cheie de boltă (ARHIT.), piatră aşezată în partea de sus a unui arc sau a unei bolţi, care încheie construcţia şi are rolul de a susţine celelalte pietre. De obicei această piatră are dimensiuni mai mari decît celelalte şi este bogat decorată. Cheile Bicazului, chei în Carpaţii Orientali, pe valea rîului Bicaz, făcînd legătura între Transilvania şi Moldova. Lungimea: 8 km (de la Lacul Roşu pînă la satul Bicazul Ardelean). C.B. atrag prin frumuseţea lor numeroşi turişti; sînt străbătute de o şosea în serpentină. Cheile Tătarului, chei pitoreşti situate pe valea Ialomiţei, în munţii Bucegi, Ia nord de cabana Bolboci. Obiectiv turistic. Cheile Turzii, chei tăiate de rîul Hăşdate în calcarele jurasice din nordul Munţilor Trascău (în Munţii Apuseni). Pereţii, înalţi de peste 100 m şi puternic fragmentaţi, dau acestor chei un aspect pitoresc. Obiectiv turistic. Cheile Zănoagei, chei pitoreşti situate pe valea Ialomiţei, în munţii Bucegi, la sud de cabana Bolboci. Obiectiv turistic. cheilită (gr. cheilos „buză“; MED.), inflamaţie a buzelor, în formă acută, c. se manifestă prin înroşirea, descuamarea, fisurarea şi uneori ulcerarea buzelor. Se întîlneşte în eczeme, epidermite microbiene sau mi-cotice etc. cheücére, prima pereche de apendice la animalele arahnide, care au rolul de a prinde şi de a ţine prada. La acarieni, c. sînt transformate în organe de înţepat şi de supt. chelie (MED.) v. calviţie. chelifér (ZOOL.) v. scorpio-nul-de-cărţi. Chetmoriski [ helmónschij, Józef (1849—1914), pictor realist polonez. în creaţia sa, C. a reprezentat cu multă dragoste viaţa ţăranului polonez, subliniind destoinicia oamenilor muncii. în multe dintre lucrările sale apare preocuparea pentru contradicţiile sociale din viaţa satului. A pictat scene de gen şi peisaje. Op. pr.: „Răsculaţi polonezi“, „Trăsură cu patru cai“, „Furtuna“. cheloid (gr. chele „gheară“ şi eidos „formă“; MED., MED. VET.), tumoare benignă a pielii, de culoare roşie-vineţie, elastică. Apare spontan pe faţă, gît, urechi sau se dezvoltă pe locul unei cicatrice. Se întîlneşte frecvent la cai. chelonieni (ZOOL.; Chelo-nia)t subclasă de reptile care cuprinde broaştele ţestoase. Caracterul lor particular îl constituie prezenţa unei cuirase osoase, care reprezintă o formaţie adaptivă de apărare şi în care se află corpul. Majoritatea c. sînt răspîndiţi în regiunile umede tropicale sau în deşerturile arzătoare. Unele trăiesc în mări şi în ape dulci, în zona temperată, c. trăiesc în număr mic. Numărul total al speciilor actuale de c. este de circa 250. în R.P.R. trăiesc trei specii, mai ales în Oltenia şi în Dobrogea. cheltuială (EC.), consum de mijloace de producţie, de forţă de muncă sau de mijloace băneşti, pentru satisfacerea unor necesităţi de producţie sau individuale.—Cheltuieli de producţie, totalitatea cheltuielilor de muncă vie şi de muncă materializată pentru producerea bunurilor materiale. în condiţiile producţiei de mărfuri, c. de p. iau formă valorică, cuprinzînd valoarea mijloacelor de producţie consumate şi valoarea nou creată de munca producătorului. în capitalism există o deosebire între cheltuielile sociale de producţie, care determină valoarea mărfii şi cheltuielile făcute de diferiţii capitalişti pentru producerea mărfii. C. de p. capitaliste reprezintă cheltuire de capital constant şi capital variabil şi sînt mai Cheile Turzii CHELTUIALĂ f 98 CHEMBRICĂ mici decît valoarea cu acea parte care reprezintă plusva-ioarea însuşită gratuit de către capitalist. Marx a arătat că partea din valoarea mărfii „care înlocuieşte preţul mijloacelor de producţie consumate şi preţul forţei de muncă întrebuinţate, înlocuieşte capitalistului numai ceea ce-1 costă pe el marfa şi reprezintă deci pentru dînsul preţul de cost al mărfii“ (K. Marx, „Capitalul“, voi. III, partea I, E.S.P.L.P., 1956, p. 50). în socialism, cheltuielile sociale de producţie sînt egale cu valoarea mărfii, iar cheltuielile făcute de diferite întreprinderi socialiste sînt exprimate în preţul de cost al produselor* Reducerea sistematică a cheltuielilor de producţie în socialism e o necesitate obiectivă, determinată de scopul producţiei: ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc. în R.P.R., reducerea sistematică a preţului de cost al produselor este considerată o sarcină centrală a activităţii economice.—C. neproductive (în socialism) a) Totalitatea cheltuielilor de m u n c ă n e p r o d u c t i v ă, depusă în sfera circulaţiei mărfurilor, în administraţie, în domeniul so-cial-cultural etc. Aceste cheltuieli sînt necesare societăţii, deoarece deservesc sfera producţiei materiale şi ajută la dezvoltarea ei; ele se acoperă din venitul naţional, b) Cheltuieli ale întreprinderii, cauzate de existenţa unor lipsuri în organizarea producţiei şi în păstrarea valorilor materiale, precum şi de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Din c. n. fac parte locaţiile vagoanelor, vaselor şi altor mijloace de transport, penalizările pentru nerespectarea clauzelor contractuale, precum şi pierderile de pe urma rebuturilor. Reducerea c. n. ale întreprinderii contribuie la reducerea preţului de cost al producţiei.—C. de circulaţie, cheltuieli legate de deservirea procesului de circulaţie şi care cuprind: c. de c. propriu-zise, legate de procesul de vînzare-cumpărare a mărfurilor (reclamă, administrare, întreţinere, salariile vîn-zătorilor etc.); cheltuielile legate de continuarea procesului de producţie în sfera circulaţiei (transport, ambalare, sortare etc.). în capitalism, c. de c. se formează stihinic, în condiţiile anarhiei şi concurenţei, atin-gînd proporţii uriaşe, scumpind astfel mărfurile. în socialism, c. de c. ale întreprinderilor de stat şi cooperatiste sînt planificate; cea mai mare parte a lor o reprezintă c. pentru continuarea procesului de producţie în sfera circulaţiei. Socialismul creează posibilitatea şi necesitatea reducerii sistematice a c. de c., paralel cu îmbunătăţirea deservirii consumatorilor.— C. social-culturale, fonduri alocate de statul socialist, de întreprinderi şi instituţii, precum şi de organizaţii obşteşti, pentru subvenţionarea construcţiilor şi acţiunilor de interes social-cultural (ex. pentru învăţămînt, artă, ocrotirea sănătăţii, sport, odihna oamenilor muncii, cămine culturale, cluburi etc.). în statele capitaliste, alocaţiile pentru cheltuieli social-culturale sînt foarte reduse şi au în vedere deservirea intereselor capitaliştilor. Ponderea lor în bugetul statelor capitaliste este cu totul neînsemnată şi are tendinţa de a se micşora o dată cu creşterea în proporţii din ce în ce mai mari a cheltuielilor militare, în ţările socialiste, cheltuielile social-culturale sînt în continuă creştere, contribuind la ridicarea permanentă a nivelului de trai al oamenilor muncii, în R.P.R., cheltuielile social-culturale ale statului au crescut de la 6,8 miliarde de lei în 1955 la 16,964 miliarde de lei în 1962. Aceste cheltuieli permit lărgirea bazei materiale a învăţă-mîntului, lărgirea reţelei de spitale, policlinici, instituţii de asistenţă medicală etc. Cheltuielile social-culturale, în afară de investiţii, vor ajunge în 1965 la circa 20 de miliarde de lei. Sporirea alocaţiilor social-culturale a făcut posibilă, începînd din 1962, generalizarea învăţămîntului de 8 ani şi va permite dezvoltarea în continuare a învăţămîntului mediu şi superior, rezolvarea practică a problemei locuinţelor, electrificarea tuturor localităţilor rurale, dezvoltarea serviciilor culturale, pentru o-dihnă, sport, turism şi recreaţie etc. (CONT.) Cheltuieli directe, cheltuieli de muncă vie şi materializată care pot fi incluse direct şi nemijlocit în preţul de cost al unui anumit produs, al unei lucrări executate sau al unui serviciu prestat.—C. indirecte, consumuri de muncă trecută şi muncă vie, cauzate de activitatea de producţie, dar care nu pot fi incluse direct în preţul de cost al unui anumit produs sau al unei lucrări. Din cheltuielile indirecte fac parte: salariile de bază şi suplimentare ale personalului tehnic-admi-nistrativ, materialele de întreţinere folosite în secţiile de producţie, cheltuielile privind protecţia muncii etc. Repartizarea acestor cheltuieli în preţul de cost al producţiei se face periodic (lunar, trimestrial, a-nual), după criterii convenţionale.-— C. administrative-gos-podăreşti, cheltuieli indirecte reprezentînd consumuri de muncă trecută şi muncă vie, legate de organizarea, administrarea şi conducerea întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiilor, fiind formate din: salarii ale personalului administrativ şi de conducere, contribuţii asupra a-cestor salarii, cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile clădirilor, depozitelor, obiectelor de inventar etc., folosite pentru administrare şi conducere; cheltuieli de birou, imprimate, poştă, telegraf, telefon, deplasări etc.—C. de secţie, cheltuieli indirecte făcute în cadrul unei secţii, cuprinzînd salariile funcţionarilor secţiei, întreţinerea clădirilor, a construcţiilor speciale şi a inventarului secţiei, precum şi reparaţiile acestora, raţionalizările etc. în vederea reducerii preţului de cost se urmăreşte atît scăderea absolută a acestor cheltuieli cît şi scăderea lor relativă, adică realizarea unui volum mai mare de produse, fără să crească c. de s. chemare în garanţie (DR.), cerere incidenţă prin care una dintre părţi urmăreşte, prin introducerea în proces a unei a treia persoane, să fie apărată sau despăgubită de către aceasta. chembrică, ţesătură subţire de bumbac, vopsită într-o singură culoare şi bine apretată CHEMONASTIE 599 CHERATINÄ Se întrebuinţează la confecţionarea de rochii uşoare şi ca pînză de legătorie. chemonastie (BOT.), mişcare de curbare a unor organe ale plantelor sub influenţa substanţelor chimice (ex. c. perilor frunzei de roua-cerului). chemoreceptor (FIZIOL,), organ de simţ sau terminaţie nervoasă senzitivă, care înregistrează modificările chimice din mediul extern sau intern. Există c. externi (receptorii gustativi, olfactivi, ai liniei laterale a peştilor, ai tegumentului animalelor inferioare) şi c. interni (receptorii din vasele sanguine, din organele digestive), cu ajutorul cărora sistemul nervos central controlează compoziţia chimică a sîngelui, respectiv a lichidelor din tubul digestiv, chemosinteză (BOT.), sintetizarea substanţelor organice cu ajutorul energiei chimice provenite din oxidarea substanţelor minerale. C. este restrînsă la cîteva grupe de bacterii, printre care: bacteriile sulfuroase (care oxidează hidrogenul sulfurat, transfor-mîndu-1 în sulf apoi în sulfaţi) şi bacteriile nitrificante (care transformă amoniacul în azotiţi şi apoi în azotaţi). chemosorbţie (CHIM.), proces prin care o substanţă se fixează la suprafaţa alteia prin adsorbţie, formînd o combinaţie chimică cu adsorbantul (ex. fixarea unor coloranţi pe fibrele textile, fixarea apei pe silice). chemotactism (BIOL.), mişcare dirijată a organismelor inferioare, a unor celule mobile (spermatozoizi, leucocite etc.) sau chiar a unor părţi componente ale celulei (nucleu, plas-tide) faţă de excitanţii chimici. C. joacă un rol important în căutarea hranei şi în procesul de fagocitoză. chemotropism (BIOL.), schimbarea direcţiei de creştere a plantei sau a organelor sale sub influenţa unilaterală a unui excitant chimic. chemozis (MED.), edem al conjunctivei oculare, datorit unei inflamaţii sau unui traumatism. chenâf (Hibiscus cannabi-nus), plantă anuală din familia malvaceelor, originară din A-frica, cu tulpina înaltă de circa 2 m, acoperită cu ţepi. Are frunzele asemănătoare cu cele de cînepă; florile sînt mari, Chenâf de culoare galbenă, cu pete roşietice la bază. Se cultivă ca plantă textilă, mai ales în India, unde este utilizată la confecţionarea sacilor şi pîn-zeturilor groase. Din seminţe se extrage un ulei care este folosit în industria săpunurilor, în R.P.R. se cultivă pe suprafeţe foarte mici. Chendi, Ilarie (1872-1913), critic literar romîn, aparţinînd curentului semănătorist.  apărat literatura de inspiraţie rurală împotriva curentelor moderniste, alunecînd însă uneori în naţionalism. Op. pr. : „Preludii** (1903), „Foiletoane" (1904), „Impresii“ (1908). Chénier/senié], André( 1762-1794), poet francez preromantic. Inspirat din literatura A. Chénier elenă, a cultivat, în bucolicele şi idilele sale, idealul de frumuseţe antică. în poemele sale neterminate „Hermes“ şi „America“ a dezvoltat idei iluministe, printre care aceea a progresului continuu al ştiinţelor, şi a cîntat navigaţia şi marile descoperiri geografice. Elegiile sale, în care predomină melancolia, sînt scrise în versuri melodioase, cu un vocabular şi cu procedee stilistice pur clasice. A fost executat ca duşman al revoluţiei burgheze din 1789, cu care simpatizase totuşi la început. Opera sa a apărut postum, abia în 1819, şi a exercitat o oarecare influenţă asupra romanticilor. Este eroul operei „Andrea Chénier“ de Umberto Giordano. Chénier [senié/, Marie-Joseph ( 1764—1811), scriitor francez, fratele lui André Chénier. A fost iacobin, membru al Convenţiei, apoi al Consiliului celor cinci sute şi al Tribu-natului. Mai întîi bonapartist, s-a ridicat apoi împotriva dictaturii şi a fost demis din toate funcţiile. A scris poeme şi tragedii istorice în versuri („Ca-rol IX“, 1789; „Calas“, 1791 ş.a.) sub influenţa celor mai înaintate idei social-politice ale iluminismului şi ale revoluţiei burgheze din Franţa : toleranţa religioasă, patriotismul, anti-monarhismul. chenopodiacée (gr. chen „gîscă“ şi pus, podos „picior“; Chenopodiaceae), familie de plante perene bienale sau anuale, cu flori mici, hermafrodite sau unisexuate, cu învelişul floral simplu, de obicei verzui. în R.P.R. sînt 18 genuri şi 68 de specii din această familie. Unele sînt importante plante de cultură (ex. sfecla, spanacul), altele sînt buruieni ori plante caracteristice pentru terenurile sără-turoase (ex. iarba-grasă, săricică etc.). cheramzit (CONSTR.), a r-gilă expandată, obţinută prin arderea argilelor bogate în fier în cuptoare-tunel şi concasarea bulgărilor obţinuţi; se utilizează la prepararea betoanelor uşoare. cheratină (BIOCHIM.), proteină care intră în structura părului, unghiilor, copitelor, penelor, pielii. Caracterizată printr-un conţinut mare de sulf, este insolubilă în apă şi CHERATIN IZARE 600 CHESTERTON rezistentă la enzimele proteo-litice. cheratinizâre (MED.), infiltrarea cu cheratină a unei mucoase sau a straturilor superficiale ale pielii; îngroşarea stratului cornos al pielii. Apare în unele boli de piele: ihtioză, psoriazis etc. cheratită(gr. keras,-tos „cornee“; MED.), inflamaţie acută sau cronică a corneii. Se manifestă prin duceri, fotofobie, lă-crimare, senzaţie de corp străin. cheratocon juneţi vită (MED.), inflamaţie a corneii şi a mucoasei conjunctivale a ochiului. cheratoplastie (gr. £eras, ~tos „cornee“ şi plassein „a modela“; MED.), intervenţie chirurgicală care constă în înlocuirea corneii bolnave (de obicei opacifiată) cu un transplant de cornee umană normală, conservată în prealabil la rece. Această metodă chirurgicală este lesată de numele renumitului oftalmolog sovietic V. P. F i 1 a t o v, primul care a preconizat şi a aplicat cu succes transplantarea de cornee conservată la rece. Cherbourg /şerbur/, oraş în nord-vestul Franţei, port la Marea Mînecii. 61 900 loc. (1954). Prin port se exportă mai ales produse alimentare, granit pentru pavaj şi se importă lemn, petrol, cărbuni. Bază militară. cherestea, material lemnos cu cel puţin două feţe plane şi’ paralele, rezultat din tăierea buştenilor la gater. Standardele romîneşti prevăd următoarele sortimente mai importante de c.: seînduri, dulapi, şipci, rigle, frize de parchet, grinzi, sferturi etc. Cheresteşiu, Victor (n. 1895), istoric romîn, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. A făcut cercetări în domeniul istoriei moderne a Romîniei, mai ales a Transilvaniei. Laureat al Premiului de stat. cherhana, construcţie de lemn sau de zidărie în lunca Dunării şi în Deltă, amenajată pentru colectarea, sortarea, prelucrarea, depozitarea şi expedierea peştelui pentru consum. Cheroneea, oraş în Grecia antică (în provincia Beotia), unde s-au dat mai multe bătălii, mai cunoscute fiind: cea din anul 338 î.e.n., cînd armata macedoneană, comandată de Fi 1 i p al 11-1 e a, a învins armatele Tebei, Atenei, Corintului şi Megarei şi a cucerit apoi întreaga Grecie, şi cea din anul 86 î.e.n., cînd armata romană, comandată de S y 11 a, a înfrînt armata regelui M i-t ridate al Vl-lea al Pontului. Cherubini, Luigi (1760— 1842), compozitor de seamă francez, de origine italiană. L. Cherubini Deosebit de fecund, a abordat toate genurile. în timpul revoluţiei burgheze din Franţa a scris cîntece de masă şi imnuri revoluţionare pe texte franceze. A compus operele: „Lodoîska“ (1791), „Eliza“ (1794), „Sacagiul“ (1800), străbătute de ideea luptei împotriva tiraniei. „Medeea“ (1797), „Anacreon“ (1803) sînt modele ale clasicismului în operă. A mai scris cantate, simfonii, cvartete de coarde, sonate pentru pian. Luigi Cherubini mai este autorul unui curs de contrapunct şi de fugă şi al unei metode de canto. cheson 1. (MILIT.) Vehicul de artilerie cu tracţiune hipo, destinat pentru transportul muniţiei. Este format dintr-o ladă Cheson de tablă închisă, fixată pe un cărucior cu două roţi şi împărţită în compartimente în care se pune muniţia. 2. (CONSTR.) a) Construcţie de beton (simplu sau armat), de zidărie, de oţel sau, mai rar, de lemn, de forma unei cutii, avînd numai pereţi laterali (c. deschis) sau şi fund superior (c. închis, c. cu aer comprimat sau c. pneumatic)t care serveşte la executarea fundaţiilor sub apă sau în terenuri moi, îmbibate cu apă. C. închis este alcătuit dintr-o cameră de lucru, în care se introduce aer sub presiune pentru a împiedica pătrunderea apei, o încăpere (ecluză de aer sau campană) în care se realizează treptat presiunea înaltă sau presiunea atmosferică (pentru a permite intrarea şi ieşirea lucrătorilor, precum şi transportul materialelor), un tub de legătură (coş sau sas) între aceste două elemente şi unul sau mai multe tuburi (pipe) de evacuare a materialului săpat, b) Piesă prefabricată de beton armat, alcătuită dintr-o placă subţire, plană sau curbă, întărită cu nervuri marginale (sau marginale şi intermediare), care se foloseşte ca element de rezistenţă la executarea unor tipuri de acoperişuri şi de planşee. 3. (NAV.) a) Cutie de dimensiuni mari, de lemn sau de metal, căreia îi lipseşte unul dintre pereţii laterali, folosită la executarea unor lucrări de reparaţii ale unei nave sub linia de plutire, atunci cînd nava nu poate fi ridicată pe doc sau pe cală. C. se fixează cu partea liberă pe bordajul navei, se etanşează şi apoi se scoate prin pompare apa dinăuntru, b) Dulap pentru păstrarea efectelor echipajului unei nave. chesonier (CONSTR.), lucrător specializat în executarea lucrărilor la presiune înaltă în chesoanele cu aer comprimat. Chesterton/cestein]f Gilbert Keith (1874—1936), scriitor satiric englez. A criticat, de pe poziţii conservatoare catolice, egoismul moralei burgheze şi convenţionalismul „victorian“. 3i-a manifestat ostilitatea şi faţă de socialism. Stilul său se caracterizează prin umorul grotesc şi abundenţa paradoxului. Chesterton a scris povestiri fantastice şi umoristice, romane, piese, studii literare. CHEVALIER 601 CHICAGO Chevalier [şdvalie], Michel (1806— 1879), economist burghez francez, reprezentant al economiei politice vulgare, la început partizan ¿1 saint-simo-nismului şi apoi adept al liberalismului. A susţinut necesitatea introducerii şi extinderii căilor ferate şi sistemul monetar unitar, bazat pe argint. Concepţiile Iui au influenţat pe economiştii romîni I. G h i c a» t. Strat ş.a. chiaburime, burghezia satelor, parte a ţărănimii care îşi asigură cîştigurile din exploatarea muncii salariate, din speculă, camătă, darea în arendă a pămîntului. în perioada de trecere de la capitalism la socialism, după desfiinţarea mo-şierimii ca clasă, c. reprezintă cea mai importantă pătură exploatatoare la sate. Construirea socialismului duce la desfiinţarea chiaburimii ca clasă, desfiinţare care se realizează în fiecare ţară în raport cu condiţiile specifice. Trecînd la transformarea socialistă a agriculturii, P.M.R. a aplicat cu consecvenţă politica de îngrădire şi eliminare treptată a cKiaburimii, limitîndu-i posibilităţile de exploatare, Succesele obţinute în construirea socialismului, creşterea şi consolidarea continuă a sectorului socialist în agricultură au făcut posibilă lichidarea chiaburimii ca clasă. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. din martie 1959 s-a trecut la lichidarea ultimelor rămăşiţe ale exploatării omului de către om, limi-tîndu-se suprafaţa de pămînt a gospodăriilor chiabureşti la cea care poate fi lucrată cu forţă de muncă proprie. Partea de pămînt care nu putea fi muncită cu forţele proprii ale gospodăriei chiabureşti a fost dată în folosinţa unităţilor socialiste din agricultură. Această măsură a reprezentat o rezolvare creatoare de către P.M.R. a problemei desfiinţării ca clasă a chiaburimii. Chiajna, fiica Iui Petru Rareş, căsătorită în 1546 cu Mircea Ciobanul (de aceea i se mai zicea şi Mirceoaia). Femeie ambiţioasă şi de o rară energie, nu s-a dat în lături de la nimic în lupta pentru menţinerea la domnie, în Ţara Romînească, a fiului ei Petru cel Tînăr (1559—1568), în care scop a cheltuit sume mari de bani la Poartă, obţinute prin sporirea Doamna Chiajna fiscalităţii în ţară. A fost surghiunită de turci, împreună cu fiul său (1568). Este eroina principală a naraţiunii istorice „Doamna Chiajna“ de Al. Odobescu. chiăsm (gr. chiasma „încrucişare“), figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau expresii, creîndu-se în acelaşi timp şi un raport antitetic (ex. „Nu trăim ca să mîncăm, ci mîncăm ca să trăim“). chiasmă optică (ANAT.), formaţie nervoasă asemănătoare literii X, rezultată din încrucişarea intracraniană a fibrelor nervilor optici. chibla (MINE), vas de extracţie în formă de găleată, din tablă de oţel, cu care se ridică la suprafaţă materialul excavat dintr-un puţ de mină în curs de adîncire sau de săpare şi cu care se transportă materialele sau personalul care lucrează în puţ. chibrit, beţişor cu secţiune pătrată, dreptunghiulară sau circulară, avînd la unul dintre capete o gămălie de material uşor inflamabil care se aprinde prin frecare. C. au fost inventate pe la 1830, concomitent în mai multe ţări. Din numeroasele tipuri de chibrituri, astăzi au rămas în circulaţie numai chibriturile de siguranţă, care au beţişorul de lemn (de plop) impregnat cu parafină. Gămălia constă dintr-o pastă pe bază de clorat de potasiu, iar suprafaţa de frecare de pe cutie e alcătuită dintr-o pastă pe bază de fosfor roşu. Chicago [şicâgou], oraş în S.U.A. (statul Illinois), al doilea ca mărime, înfiinţat în 1804. Port pe malul lacului Michigan. 3 500 000 loc. (1960), cu suburbiile 6 795 000 loc. Important nod de comunicaţii şi unul dintre cele mai mari centre industriale, comerciale şi culturale din S.U.A. Industrie siderurgică şi constructoare de maşini (maşini agricole, automobile, avioane), industrie textilă, de pielărie, poligrafică şi alimentară (prelucrarea cărnii). Important centru bancar. în sec. al XIX-Iea, C. a devenit un puternic centru al mişcării muncitoreşti. La 1 Mai 1886 a avut loc aici o puternică demonstraţie a muncitorilor pentru ziua de lucru de 8 ore, demonstraţie reprimată de poliţie. La primul Congres al Internaţionalei a Il-a (1889), ziua de 1 Mai a fost declarată zi a solidarităţii internaţionale a proletariatului şi zi a luptei muncitorilor pentru ziua de muncă de 8 ore. în 1919, în C. a luat fiinţă Partidul Comunist din S.U.A.—Grupul din C., unul dintre cele opt grupuri dominante ale oligarhiei financiare din S.U.A., condus de familiile Armour, Field, Mc-Cormick; ocupă locul al treilea (după Morgan şi Rockefeller) în rîndul grupurilor monopoliste. Grupul controlează 15 societăţi bancare, printre care două dintre cele mai mari bănci ale S.U.A. (First National Bank of Chicago şi Continental Illinois National Bank and Trust Company of Chicago), cinci societăţi de transporturi şi servicii publice CHICIURĂ 602 CHILE şi 37 de societăţi din industria metalurgică, din industria de construcţii de maşini, din industria poligrafică, din cea de prelucrare a lemnului, din industria petrolului (Texas Co., una dintre principalele societăţi din cartelul internaţional al petrolului), din industria uraniului etc. în 1955, G. din C. controla active în valoare de 22 de miliarde de dolari, iar profiturile încasate au crescut între 1929 şi 1955 cu 144%. Reprezentanţii G. din C. finanţează propaganda rasistă şi organizaţiile rasiste reacţionare, ca şi acţiunile de reprimare a mişcării muncitoreşti. chiciură (METEOR.), cristale de gheaţă poroasă» care se depun pe crengi, frunze, pe sîrme şi pe alte obiecte cînd temperatura este scăzută şi vîntul slab. chihlimbar (MINER.), răşină fosilă provenită din numeroase specii de pini, de culoare galbenă sau brună, mai rar roşcată sau verzuie, transparentă sau translucidă, uşoară; arde, se dizolvă în solvenţi organici şi se electrizează prin frecare, în c, se găsesc adesea insecte foarte bine conservate. Din el se execută obiecte de podoabă foarte variate. în R.P.R. se găseşte în mod obişnuit în depozite paleogene, îndeosebi în regiunea văii Buzăului; varietăţile romîneşti de c. sînt cunoscute şi sub numele de rumanit şi moldavii. Sin. ambră galbenă, succin* Chihuahua / ciuáuaj, oraş în nordul Mexicului. 127 600 loc. (1959). Nod feroviar şi centru important pentru extracţia şi prelucrarea metalelor neferoase şi preţioase. chil (gr. chylos „suc“; FI-ZIOL.), lichid lăptos, reprezen-tînd conţinutul vaselor limfatice (chilifere) intestinale. Este alcătuit din limfă şi din grăsimi emulsiónate, absorbite în timpul digestiei. chilă1 (METR.), unitate de măsură a capacităţii, folosită în trecut în mediul rural din Romînia. în Muntenia era egală cu 679,268 1, iar în Moldova cu 430 1. chilă2 (NAV.), şirul central, cu grosime mai mare, al tablelor care formează învelişul fundului la majoritatea navelor cu corp metalic. La unele nave mici cu corp metalic şi la toate navele cu corp din lemn, c. este construită dintr-o grindă longitudinală, metalică sau de lemn, aşezată pe fundul navei la mijloc. Ea constituie elementul de bază al structurii corpului navei. Chile[cile], stat în sud-vestul Americii de Sud, pe ţărmul Oceanului Pacific. Suprafaţa: 741 767 km2. Se întinde de-a lungul Pacificului pe o lungime de 4 300 km, avînd o lăţime între 15 şi 355 km. Populaţia: 7 802 000 loc. (1961), metişi (proveniţi din amestecul europenilor, în special spanioli, cu indienii), creoli, indieni. Limba de stat: spaniola. Capitala: Santiago. Alte oraşe impor- tante: Valparaiso, Concepcion, Teritoriul este străbătut de munţii Cordilieri, fiind una dintre zonele cele mai bîntuite de cutremure de pe glob. în nord se află pustiul Atacama. Clima este tropicală la nord, temperată la sud. C. este o ţară agrară, cu bogate resurse minerale: cupru (ocupînd locul al doilea în extracţia lumii capitaliste), salpetru (primul loc în lume), fier, mangan, aur, molibden, sulf, cărbune, petrol, uraniu, iod. Industria extractivă se află în întregime în mîinile monopolurilor nord-americane. Industria (alimentară, textilă, de pielărie) este slab dezvoltată. Agricultura nu satisface necesităţile populaţiei în ce priveşte cerealele, cartofii şi produsele animale. Predomină marea proprietate funciară cu caracter semifeudal. Principalele culturi : porumbul, griul, orzul, cartoful, floarea-soarelui, inul, tutunul. Sînt dezvoltate pomicultura, viticultura şi pescuitul. C. are legături comerciale mai importante cu S.U.A., Anglia, R. F. Germană şi Argentina. —Istoric. în vremuri străvechi, teritoriul statului C* a fost locuit de triburi indiene. în sec. al XVI-lea a început să fie cucerit şi colonizat de spanioli. Băştinaşii au opus o puternică rezistenţă cuceritorilor. Populaţia indiană, care s-a răsculat în repetate rînduri, a fost supusă unei crunte exploatări şi exterminată în masă. în cursul războiului pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810 — 1826), C. şi-a cucerit indepen denţa (1818). în a doua jumătate a sec. al XlX-lea a început în C. pătrunderea capitalului englez şi apoi a celui din S.U.A. Ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste dm Octombrie au avut loc puternice greve ale proletariatului chilian (1918—1919), iar în 1922 s-a creat Partidul Comunist din Chile; el s-a situat în fruntea mişcării revoluţionare antiimperialiste, care s-a dezvoltat mai ales în deceniul al patrulea. în 1931 a avut loc o grevă generală a proletariatului şi o puternică răs- CHILIA 603 CHIMIE coală antiimperialistă în flota chiliană. Din iniţiativa P.C. din Chile a fost creat Frontul popular, care a obţinut victoria în alegerile din 1938. în timpul celui de-al doilea război mondial s-a intensificat înrobirea economică a statului Chile de către monopolurile din S.U.A. în ciuda represiunilor şi persecuţiilor (P.C. din Chile a fost interzis în 1948 şi a reintrat în legalitate în 1958), masele populare duc o luptă activă pentru independenţa economică a ţării, pentru naţionalizarea industriei cuprului, pentru reforma agrară, pentru democraţie. C* este republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele ales pe timp de şase ani. Organul suprem legislativ este Congresul Naţional bicameral. Partide politice : Partidul radical (reprezintă interesele burgheziei), Parţidul liberal (reprezintă interesele burgheziei industriale şi ale unei părţi a moşierimii), Partidul conservator unit (reprezintă interesele oligarhiei financiare şi ale vîrfurilor catolice). Partidul Comunist din Chile, Partidul socialist, partidul A-vangarda naţională a poporului şi alte cîteva partide de stînga fac parte din Frontul acţiunii populare, creat în 1956. Chilia, braţul nordic al Dunării, în Deltă, cea mai mare parte a lui formînd graniţa R.P.R. cu Uniunea Sovietică. Prin C. trec 70% din apele fluviului. Nu este navigabil pentru vasele mari. Chilia, numele a două localităţi situate pe malul braţului Chilia: Chilia Veche, în Deltă, pe teritoriul R.P.R., şi Chilia Nouă, pe malul stîng al Dunării, în R.S.S. Ucraineană, în cursul evului mediu, Chilia Veche era cetate, iar Chilia Nouă era oraşul comercial, unde se făcea comerţ de tranzit cu grîne şi cu postav. A fost stăpî-nită succesiv de bizantini, de despotul dobrogean Dobrotici, de unguri, de genovezi, (care o numeau Licostomo), de domnii Ţării Romîneşti sau de cei ai Moldovei şi de turci. în 1484 a fost ocupată de turci. chiliasm (gr. chiliasmos, de la chilias „o mie“), credinţă mistică într-o „împărăţie de o mie de ani a lui dumnezeu“ pe pămînt, asociată uneori cu idei egalitarist-utopice. C. a fost o parte integrantă a ideologiei creştinismului primitiv şi a doctrinei multor ,»erezii** din evul mediu. C. are un conţinut reacţionar, propagînd aşteptarea pasivă a „împărăţiei lui dumnezeu“ şi renunţarea la lupta maselor pentru o viaţă mai bună. Este predicat şi azi de unele secte (adventiştii, martorii lui Jehova etc.). Se numeşte şi milenarism. chilifer, vas ~ (lat. chylus „suc“ şi fer re „a duce“; ANAT.), vas limfatic prin care circulă chilul. Se află în grosimea pereţilor intestinali. Chilon (începutul sec. al Vl-lea î.e.n.), efor spartan, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. A desăvîrşit constituţia aristocratică a Spartei, punînd multe dintre prevederile acesteia pe seama lui L i c u r g. chim (FIZIOL.), conţinut al stomacului şi al intestinului subţire, format din alimente amestecate cu salivă şi cu sucuri digestive, triturate prin masticaţie şi prin mişcările stomacului şi parţial digerate sub acţiunea diferitelor enzime (ptialina salivară, pepsina, li-paza, labfermentul) şi a acidului clorhidric din sucul gastric. Chimhorazo, vulcan stins, în Ecuador, în lanţul vestic al munţilor Cordilieri. înălţimea: 6 272 m. Este format din trahite. Are 16 gheţari mici. Vîrful este acoperit de zăpezi persistente. Chimbote, oraş în Peru, port la Oceanul Pacific. 50 000 locuitori (1957). Industrie siderurgică. Pescuit. chimen (AGR.) v. chimion. Chimenitul (Kyminitis), Se-vastos (? — 1702), învăţat de prestigiu, fost rector al Academiei din Constantinopol, primul conducător al Academiei greceşti din Bucureşti (între 1695 şi 1702), înfiinţată în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu. chimie, ştiinţă avînd ca obiect studierea substanţelor şi a transformărilor lor (v. şi substanţă; reacţie chimic ă). Este definită şi CHIMIE 604 CHIMIE ca ştiinţă despre atomi (elemente chimice) şi combinaţiile lor, deoarece studiază procesele de transformare a substanţelor dintr-una în alta prin regruparea atomilor şi modificarea legăturilor dintre atomi. C. are strînse legături cu alte ştiinţe, dintre care în primul rînd cu fizica (limita dintre ele fiind relativă şi făcînd obiectul a două discipline, c. fizică şi fizica chimică), precum şi cu biologia (biochimia) şi cu geologia (geochimia) etc. Domeniul c. se împarte în: chimia anorganică, chimia organică şi chimia fizică. C. anorganică studiază proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor şi combinaţiilor lor (în afară de compuşii carbonului, studiaţi de c. organică), precum şi legile generale ale combinării chimice. C. organică studiază combinaţiile carbonului cu cîteva elemente (hidrogen, oxigen, azot, sulf, halogeni etc.)» Denumirea de c. organică provine din concepţia greşită care a dominat pînă la începutul sec. al XlX-lea, potrivit căreia substanţele organice nu ar putea proveni decît din organismele vii. Sintetizarea substanţelor organice din substanţe minerale (realizată pentru prima oară de Wohler în 1828 prin sintetizarea ureii din substanţe tipic anorganice) a spulberat această concepţie greşită şi a dovedit încă o dată unitatea materială, indestructibilă a lumii. C. fizică are ca obiect studierea, prin metode fizice, a legilor şi fenomenelor chimice, precum şi a structurii combinaţiilor chimice. S-au mai dezvoltat, pe baza acestor discipline, numeroase alte ramuri, cum sînt: c. analitică, c. com-binaţiilor complexe, c. coloizilor, dectrochimia9 analiza fizico-chi-mică, fotochimia, magnetochimia, radiochimia. Primele cunoştinţe empirice de c* au apărut la popoarele cu o cultură înaintată din antichitate (egipteni, fenicieni, chinezi ş.a.), ca urmare a dezvoltării unor ramuri ale producţiei, ca metalurgia, fabricarea sticlei, a coloranţilor, tăbăcăria etc. în evul mediu, dezvoltarea c., denumită atunci alchimie, s-a caracterizat prin prelucrarea reţetelor pentru producţia meşteşugărească. Lipsită de o bază ştiinţifică teoretică, alchimia era dominată de dogme scolastice şi mistice. Sec. XVI-XVII se caracterizează prin orientarea c. către cercetarea produ-şilor naturali pentru aplicaţii practice în metalurgie, în producţia de coloranţi, de medicamente, în ceramică etc. Se pun astfel bazele trecerii la chimia ştiinţifică (sec. XVII— XVIII). în 1661 R. Boyle a stabilit baza ştiinţifică pentru definirea noţiunilor de element şi combinafie. „Boyle a făcut din chimie o ştiinţă** (Engels, „Dialectica naturii44). Apare prima teorie chimică, a „flogisticului“, care, deşi greşită, a ridicat numeroase probleme de metodică a cercetării. M. V. Lomonosov (1748) şi, independent de el, A. L. Lavoisier (1774) descoperă legea conservării masei, care a permis transformarea chimiei într-o ştiinţă cantitativă. Această descoperire, care a confirmat teza eternităţii materiei, a contribuit la fundamentarea ştiinţifică de către Marx şi Engels a materialismului dialectic. în dezvoltarea chimiei ca ştiinţă, un rol revoluţionar l-au avut, la începutul sec. al XlX-lea, introducerea teoriei atomomole-culare şi dezvoltarea bazelor ei teoretice şi experimentale. Această perioadă se caracterizează prin fundamentarea legilor chimiei (J. Dalton, L. J. Proust), prin definirea noţiunii de moleculă (A. Avogadro) şi de substanţă chimică (I. Berzelius); legate de descoperirea metalelor alcaline (prin electroliză), de dezvoltarea metodelor de cercetare, în special a analizei, apar primele teorii asupra legăturii chimice (teoria dualistă, a radicalilor, a tipurilor) şi se introduce noţiunea de valenţă (E. Frankland, 1852). Elaborarea teoriei structurii chimice (A* ^M. Butlerov, 1861) a avut o importanţă deosebită în dezvoltarea ulterioară a chimiei. în această direcţie, un rol fundamental l-a avut descoperirea de căţre D. I. Mendeleev (1869) a legii periodicităţii şi a sistemului periodic al elementelor, o nouă şi strălucită confirmare a tezei uni- tăţii materiale a lumii. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea se dezvoltă c. fizică, cu numeroasele ei ramuri, se aplică legile termodinamicii la fenomenele chimice, constituindu-se termodinamica chimică, apoi se dezvoltă electrochimia datorită aplicaţiilor electrolizei (legi descoperite de M. Fa-raday în 1833—1834), se elaborează teoria disociaţiei electrolitice (S. Arrhenius, 1883— 1887), se dezvoltă teoria soluţiilor (J. H. Van’t Hoff), analiza fizico-chimică (N. S. Kurnakov), studiul soluţiilor coloidale (Borşciov, Th. Graham) etc. Un important pas înainte a fost efectuat prin cunoaşterea structurii atomului, prin constatarea că fenomenele chimice sînt mijlocite de electronii periferici. W. Kossel şi G. N. Lewis (în acelaşi an, 1916) stabilesc, în mod independent, primele teorii electronice ale legăturii chimice pe baza modelului atomic dat de N. Bohr, iar W. Heitler şi London (1927) explică legătura chimică din molecula de hidrogen, folosind metodele mecanicii cuantice moderne. Utilizarea acestor metode pentru studierea structurii electronice a atomilor, ionilor, moleculelor şi radicalilor a permis explicarea unui mare număr de fenomene şi proprietăţi fizico-chimice ale substanţelor, precum şi mecanismul unor reacţii chimice, constituindu-se o nouă disciplină ştiinţifică, chimia cuantică. Pe de altă parte, studiul nucleului atomic (procesele petrecute la bombardarea lui cu particule rapide) a permis sinteza unor noi elemente (transuraniene) şi a numeroşi izotopi ai celorlalte elemente, formînd o altă ramură, chimia nucleară. în prezent există o puternică industrie chimică, producătoare de imense cantităţi de materii prime pentru celelalte industrii şi pentru agricultură, de materiale capabile să înlocuiască materialele clasice (metale, materiale de construcţie, lemn etc.), în legătură cu care apare şi se dezvoltă o altă ramură a C., c. tehnologică. Aceasta studiază procesele chimice-indus-triale şi metodele de fabricaţie CHIMIE 605 CHIMIZARE cele mai potrivite pentru transformarea materiilor prime din natură în mijloace de producţie şi de consum. De asemenea, se dezvoltă în prezent şi c. macromolecularâ, care studiază substanţe ca celuloza, amidonul, proteinele, enzimele, cauciucul natural, polimerii sintetici (fibrele sintetice, materialele plastice, cauciucul sintetic) etc., farmate din macromolecule. în Romînia, primele cercetări de chimie au fost făcute în vederea cunoaşterii şi valorificării bogăţiilor naturale: apele minerale (Bernath, A. Salygni), petrolul (P. Poni, L. Edeleanu), cărbunii (N. Dănăilă), sarea (C. I. Istrati), producţia agricolă (A. Zaharia, A. Munteanu). Ulterior s-a dezvoltat cercetarea originală şi în alte domenii ale c. Contribuţii însemnate au adus prin lucrările lor cercetătorii romîni în domeniul c. anorganice şi analitice (Gh. Spacu, R. Cernătescu), al c. organice (I. Tănăsescu, A. Ostrogovici, C. V. Gheorghiu, Şt. Minovici, N» Maxim) şi al c. fizice (G. G. Longinescu, P. Bogdan, R. Cernătescu). Cercetarea în domeniul c* pînă la preluarea puterii de către clasa muncitoare s-a dezvoltat numai în cadrul institutelor de învăţă-mînt superior. în anii puterii populare, prin înfiinţarea a numeroase institute de cercetări ale Academiei R.P.R. şi ale departamentelor, dezvoltarea cercetării a luat o amploare necunoscută în trecut. A fost creată o puternică industrie chimică, cu ajutorul căreia se valorifică, la un nivel superior, materiile prime din ţara noastră. Prin chimizarea materiilor prime existente în ţară (petrol, gaz metan, cărbune, sare, lemn etc.) se obţin cele mai variate produse, necesare diverselor ramuri industriale (mase plastice, fibre sintetice, cauciuc sintetic, coloranţi, detergenţi, medicamente etc.) şi agriculturii (îngrăşăminte, antidăunători etc.). Marile combinate chimice de la Govora, Năvodari, Borzeşti, Săvineşti, Roznov, Oraşul Victoria, Făgăraş etc. sînt o imagine grăitoare a dezvoltării industriei noastre chimice în ultimii 15 ani. Sarcinile de viitor în acest domeniu vor face ca industriei noastre chimice să-i revină un loc de prim ordin în dezvoltarea economiei naţionale a Republicii Populare Romîne. chimie biologică v. biochimie. chimiluminescenţă (F1Z,), luminescenţă produsă prin reacţii chimice (ex. oxidarea fosforului). V. şi luminescenţă. chimion (Carum carvi), plantă erbacee bienală din familia umbeliferelor, cu tulpina erectă, înaltă de circa 60 cm, cu mici şănţuleţe longitudinale. Frunzele au formă alungită, cele inferioare fiind peţiolate, iar cele superioare sesile (fără peţiol). Florile sînt mici, albe şi grupate în inflorescenţe, umbele compuse. Seminţele conţin, de obicei, peste 3% ulei eteric, folosit la aromati-zarea băuturilor alcoolice, la fabricarea săpunurilor etc. Creşte spontan în fîneţe. Se cultivă în regiunile de nord şi de est ale ţării. C. este şi o bună plantă meliferă. Sin. chimen. chimioterapie (MED.), tratament cu substanţe chimice aplicat în diverse boli (ex. tratamentul sifilisului cu arsenic, tratamentul malariei ev chinină etc.). chimir, curea lată de 15— 30 cm, purtată la ţară de bărbaţi, împodobită adesea cu ornamente fie presate în piele, fie cusute cu fire de lînă, de Chimir mătase sau metalice, cu şuviţe de piele colorată etc. Este prevăzut cu mici buzunare. Modele frumoase de c. se întîlnesc în părţile Sibiului, Făgăraşului, Tîrnavelor, Năsăudului, Mara- mureşului, Ţării Moţilor. Este o piesă nelipsită în portul popular de sărbătoare. chimism gastric (MED.), analiză chimică a secreţiei gastrice, provocată artificial (prînz de probă, substanţe chimice) şi extrasă cu ajutorul unei sonde gastrice, în vederea determinării acidităţii sucului gastric. chimizare, prelucrarea, prin procedee chimice a materiilor prime existente în cantităţi mari în natură, a deşeurilor industriale şi agricole şi transformarea lor în substanţe chimice utile. Prin c. se valorifică unele materii prime de bază ale industriei chimice, ca apa, aerul, petrolul, cărbunele, gazele naturale, minereurile, sili-caţii, materiile de origine animală sau vegetală etc. Produsele obţinute servesc drept principale materii prime la producerea îngrăşămintelor chimice, a maselor plastice, a coloranţilor, medicamentelor, insecticidelor, metalelor şi sărurilor: metalice, reactivilor chimici etc. Extinderea procesului de c. permite folosirea mai raţională a materiilor prime şi lărgirea continuă a sortimentului de produse fabricate de industria socialistă. R.P.R. este foarte bogată în materii prime, care permit un proces avansat şi variat de c• —Chimizarea producţiei, direcţie principală a progresului tehnic, constînd în introducerea şi extinderea tot mai largă a chimiei în producţie, prin aplicarea tehnologiei chimice la prelucrarea produselor şi prin crearea unor noi materii prime. C. p. duce la accelerarea procesului de producţie şi la mărirea productivităţii muncii, datorită apli-i cării metodelor de prelucrare-chimică, la lărgirea bazei de materii prime a economiei naţionale etc. în anii regimului democrat-popular a fost creată în R.P.R. o puternică industrie chimică bazată pe prelucrarea materiilor prime naturale, depăşind în 1961 de peste 14 ori nivelul producţiei din 1938. — Chimizarea agriculturii, folo-sirea pe scară largă a unor substanţe chimice în agricultură, în vederea îmbunătăţirii fertilităţii solului (prin amen- Chimion CHIMIZARE 606 CHIMIZARE damente şi îngrăşăminte), combaterii dăunătorilor (prin insecticide, fungicide, raticide) şi a buruienilor (prin erbicide), în vederea stimulării proceselor de creştere a plantelor pentru a obţine recolte sporite şi a îmbunătăţi calitatea produselor agricole. în 1965 agricultura R.P.R. va folosi, în afară de circa 40 000 000 t de îngrăşăminte or* ganice, peste 2 000 0001 de îngrăşăminte chimice, adică de peste opt ori mai mult decît în 1959. —Chimizarea petrolului, folosirea petrolului ca materie primă de bază pentru industria chimică. Prin C'p. se obţin materii prime pentru industria maselor plastice, a fibrelor sintetice, a cauciucului sintetic, detergenţilor, coloranţilor, insecticidelor, medicamentelor. Prin cracarea fracţiunilor petroliere grele se obţine benzina de cracare (care conţine olefine cu peste cinci atomi de carbon) şi gaze bogate în olefine, din care se separă etilena, propilena, butenarizobutena (materii prime necesare pentru obţinerea alcoolului etilic, polietilenei, gli-cerinei, polipropilenei, buta-dienei, cauciucului sintetic). Prin aromatizarea benzinelor şi separarea hidrocarburilor aromatice formate, se obţin benzen, toluen şi xilen, din care se fabrică fenol, cumen, stiren, dodecilbenzen, anhidrida italică, acid tereftalic, acid izofta-lic; aceste substanţe servesc, la rîndul lor, la fabricarea răşinilor sintetice, a coloranţilor, a acetonei, a cauciucului sintetic, a detergenţilor, a fibrelor sintetice şi plastifian-ţilor. Din petrol se mai obţin ciclohexan (din care se fabrică fibre sintetice şi plastifianţi prin intermediul acidului adi-pic), izopentan (materie primă pentru alcool amilic şi cauciuc sintetic), parafine solide (materie primă pentru acizi graşi sintetici şi ceruri), acizi nafte-nici (din care se obţin săpunuri şi sicativi); gazele de sondă, care conţin produşi gazoşi, ca butan, propan, etan, metan, servesc drept combustibil direct sau lichefiat (aragaz) şi la separarea gazolinei. De asemenea, prin alchilarea izobu-tanului cu olefine inferioare se obţin combustibili auto cu cifră octanică ridicată. La Ploieşti a fost creat un institut („Petrochim“) destinat studierii chimizării produselor petroliere. Printre unităţile care prelucrează petrolul şi derivaţii săi, de mare importanţă sînt combinatele petrochimice de la Oneşti şi de la Brazi. în 1961 a intrat în funcţiune la Brazi complexul petrochimic de reformare catalitică şi extracţie a aromatelor, cu o capacitate de 1 000 000 t/an. Se vor construi noi instalaţii, bazate pe cele mai moderne procedee cunoscute de reformare catalitică, hidrocracare, hidrofinare şi altele, la rafinăriile de la Teleajen (reg. Ploieşti), Oneşti (reg. Bacău), ceea ce va permite îmbunătăţirea calităţii tuturor produselor, sporirea producţiei de motorină şi uleiuri, asigurîndu-se totodată materiile prime necesare industriei petrochimice.—Chimizarea cărbunelui, folosirea cărbunelui ca materie primă de bază pentru industria chimică, în vederea chimizării, cărbunii naturali sînt supuşi operaţiilor de cocsificare, gazificare sau hidrogenare. Prin cocsificare se obţin ca produse principale cocsul, gudroanele şi gazele de cocserie (din care se pot separa: hidrogen, eti-lenă, propilenă, oxid de carbon şi hidrocarburi saturate, ca: metan, etan, propan, butan sau care pot fi folosite drept combustibil). Prin prelucrarea gudroanelor se obţin: benzen, toluen, xilen, ciclopentadienă, baze piridinice, naftalină, an-tracen, fenantren. Prin cocsificare la temperatură joasă se obţin semicocs, gudron (din care se separă crezoli, parafină, fracţiuni combustibile, uleiuri lubrifiante) şi gaze. Prin gazificare se obţin gaz de generator şi gaz de apă sau de sinteză, care se folosesc la sinteza amoniacului, la obţinerea benzinei sintetice, a alcoolului metilic şi izobutilic, în oxosinteză. Prin hidrogenarea sub presiune a cărbunilor sau a gudroanelor se obţin carburanţi şi lubri-fianţi sintetici. în R.P.R. există o puternică uzină cocsochimică în cadrul Combinatului siderurgic Hunedoara, care se dezvoltă necontenit. — Chimiza- rea metanului, folosirea metanului ca materie primă pentru industria chimică. în vederea chimizării, metanul este supus operaţiilor de piroliză, conversie, oxidare parţială, halo-genare, nitrare, descompunere etc. Prin conversia metanului cu apa se obţine gazul de sinteză, folosit pentru sinteza amoniacului, producerea benzinei sintetice sau a alcoolului metilic. Prin oxidare incompletă se obţin negrul de fum, acetilenă sau aldehidă formică. Prin halogenare se obţin clo-rura de metil, clorura de me-tilen, cloroformul şi tetraclo-rura de carbon. Din metan, amoniac şi aer se obţine acidul cianhidric. Supunînd aceste produse unei prelucrări ulterioare (polimerizare, condensare, oxidare, esterificare, alchi-lare etc.), se obţine o gamă foarte largă de materii prime şi bunuri de consum (cauciuc sintetic, fibre sintetice, mase plastice, alcooli, solvenţi, plastifianţi, insecticide etc.). Existenţa în R.P.R. a unor importante zăcăminte de metan în stare pură a făcut posibilă apariţia a numeroase centre de c. a metanului (Copşa Mică, Rîşnov, Făgăraş, Oraşul Victoria, reg. Braşov ş.a).—Chi~ mizarea lemnului, obţinerea de materii prime pentru industria chimică, prin distilarea uscată a lemnului, prin prelucrarea lui în vederea obţinerii celulozei, prin hidroliză sau prin extracţie. Prin distilarea uscată a lemnului (carbonizare) rezultă mangalul, gaze şi ape pirolignoase. Din apele piro-lignoase se separă acid acetic, alcool metilic, un amestec de cetone, folosit ca dizolvant, şi un reziduu (gudronul de lemn) din care se extrag creozotul, uleiuri de flotaţie, uleiuri pentru impregnarea lemnului şi smoală. Din prelucrarea lemnului în vederea obţinerii celulozei rezultă ca produşi secundari leşiile bisulfitice, din care se pot prepara tananţi, alcool etilic etc. Din celuloză se obţin hîrtie, materiale plastice, fibre artificiale, explozivi. Prin procedeul de extracţie cu apă, din unele sorturi de lemn (stejar, coajă de molid) se obţin tananţi, iar prin extracţie CHIMOGRAF 607 CHINA cu benzen se obţine colofoniu (din rădăcini de pin). în R.P.R., c./. se realizează în distileriile de lemn de la Margina şi Reşiţa (reg. Banat), iar la Piteşti se extrag ta-nanţi (la Fabrica „Argeşul“). —Chimizarea materiilor prime de origine animală, folosirea grăsimilor, a cerurilor şi a altor produse de origine animală ca materii prime pentru industria chimică. Prin scindare, grăsimile conduc la gli-cerină şi acizi graşi: amestec de acid palmitic şi stearic, numit stearină, şi acidul oleic tehnic, oleina. Stearina se foloseşte în cosmetică, pentru obţinerea de amide şi amine grase, în industria chimică, a cauciucului, textilă, la fabricarea luminărilor etc. Acidul oleic serveşte la tratarea lînii, la prepararea de agenţi activi de suprafaţă, a alcoolului oleic. Acizii graşi se mai folosesc la prepararea săpunurilor şi a unor unsori consistente. Din lano-lină se obţin produse cosmetice. Din cerurile animale (ceară de albine, şelac) se fac ceruri de lustruit, unsori pentru piele, lacuri, cerneluri, luminări, iar din spermaceti se obţine alcoolul cetilic, folosit în cosmetică. Din oase şi deşeuri de piele se obţin gelatină şi cleiuri de oase, folosite în industria lemnului, hîrtiei şi poligrafică. Din cazeină (extrasă din lapte) se fac cleiuri, mase plastice (galalit) şi fibre sintetice asemănătoare lînii (lanital).—Chimizarea materiilor prime de origine vegetală, folosirea uleiurilor vegetale, a unor deşeuri şi produse vegetale ca materii prime pentru industria chimică. Din uleiurile vegetale (trigli-ceride ale acizilor graşi), prin scindare, se obţin glicerina şi acizii graşi respectivi. Uleiurile de floarea-soarelui, de bumbac, de cocos etc., în amestec cu grăsimi solide, servesc la fabricarea săpunurilor. Prin hi-drogenarea uleiurilor vegetale la presiune medie (2—10 ata) se obţin grăsimi hidrogenate solide, întrebuinţate Ia fabricarea margarinei, a săpunului şi a unsorilor consistente. Din uleiurile cu conţinut mare de acizi nesaturaţi (de tung, de in, de cînepă) se prepară uleiurile sicative, întrebuinţate în industria lacurilor şi vopselelor, la prepararea cerne-lurilor tipografice etc. Uleiurile sicative se mai pot obţine prin modificarea uleiurilor naturale (de ricin) sau prin esterificarea acizilor graşi nesaturaţi. Uleiul de in serveşte, de asemenea, la fabricarea linoleumului. Din uleiul de soia se obţin lecitina, folosită în industria farmaceutică şi în cosmetică, cazeina vegetală, utilizată la fabricarea maselor plastice, şi un ulei semisicativ. Prin hidrogenarea acizilor graşi sau a esterilor lor la presiune înaltă (200 ata) se obţin alcooli graşi, care, ca şi acizii graşi, servesc la prepararea de agenţi activi de suprafaţă. Din deşeuri vegetale (coji de seminţe de bumbac şi de floarea-soarelui, coceni de porumb) se prepară furfurolul, folosit la extracţia butadienei din gazele de cracare, rafinarea uleiurilor minerale, extracţia acizilor nesaturaţi din uleiuri vegetale şi obţinerea furanului, din care se pot fabrica fibre sintetice de tip nailon. Din zaharurile şi amidonul din fructe, cereale, cartofi se obţine alcoolul etilic prin fermentaţie. Din amidon şi dextrină se fac cleiuri vegetale. Din unele plante, dm cojile de floarea-soarelui se poate extrage carbonatul de potasiu. chimogrăf, aparat format dintr-un cilindru acoperit cu hîrtie înnegrită cu fum, un mecanism de învîrtire a acestuia şi un sistem de înregistrare; este folosit în fiziologie pentru înregistrarea grafică a unor fenomene care se desfăşoară în timp (motilitatea stomacului, a intestinului, a veziculei biliare etc.), precum şi în fonetica experimentală, pentru obţinerea traseelor corespunzătoare unor caracteristici articulatorii sau acustice ale sunetelor vorbirii. Rezultatul unei astfel de înregistrări se numeşte chi~ mogramă. chimono, îmbrăcăminte japoneză în formă de halat, croită din- Chimono tr-o bucată, cu mînecile foarte largi, purtată atît de bărbaţi cît şi de femei. chimozină (BIOCHIM.), en-zimă de coagulare a laptelui, secretată în stomacul vitelor tinere. Sin. cheag, labfermenU Chimu, [cimú], vechi stat indian din America de Sud, creat de triburile chimú din grupul lingvistic puruha-mocica, în sec. XIV-XV, în nord-vestul actualului Peru. în perioada creării statului C., triburile care-1 alcătuiau se aflau în faza destrămării orîn-duirii gentilice. Spre sfîrşitul sec. al XV-lea cînd a atins cea mai înaltă treaptă în dezvoltarea sa, a fost supus de incaşi, care l-au înglobat în statul creat de ei. China (Republica Populară Chineză), stat în Asia centrală şi răsăriteană. Se mărgineşte la nord şi nord-vest cu U.R.S.S. şi R. P. Mongolă, la est cu R. P. D. Coreeană, la vest, sud-vest şi sud cu Afganistan, India, Nepal, Birmania, Laos şi R. D. Vietnam. La est şi sud-est, ţărmurile C. sînt scăldate de apele Oceanului Pacific. Suprafaţa: 9 597 000 km*. Populaţia: 656 600 000 loc. (1957), dintre care 94% sînt chinezi, iar restul ciuani, uiguri, dungani, tibetani, manciurieni, miao, mongoli, cázahi etc. Capitala: Pekin. Alte oraşe importante: Şanhai, Teanţzin, Şenian, Ciun-ţin, Guanciou (Canton), Uhan, Harbin, Nankin. Relieful C. este predominant muntos. în partea vestică predomină lanţurile muntoase,, care alternează cu podişuri înalte cu aspect de deşert şi de semide-şert. La sud-vest se ridică munţii Himalaia (cei mai înalţi munţi de pe glob, trecînd de 8 000 m), Tian-Şan, Kunlun. între aceste lanţuri muntoase se situează marele podiş al Tibetului, cu o înălţime de 4 000—5 000 m. Spre nord-vest se află podişurile, mai joase, Tarim şi Ţungaria. în partea răsăriteană se află munţi de mică înălţime, precum şi Cîmpia Chinei, cu soluri fertile şi cu o populaţie foarte deasă, în partea de nord a C. se află podişul deşertic al Mongoliei. Peste 90% din teritoriul ţării VNIH3 809 VNIHD CHINA 609 CHINA are o climă continentală temperată, iar partea de sud-est, climă tropicală. Cele mai mari fluvii ale C. sînt: Huanhe, Ianţzî şi Siţian. Vegetaţia este foarte variată: la sud, vegetaţie tropicală şi "subtropicală (palmieri, arbori de cafea, bambuşi, plantaţii de cauciuc, chiparoşi, arborele tung de esenţă preţioasă etc.); la nord, vegetaţie de foioase şi de conifere, iar în partea vestică vegetaţie de-şertică şi semideşertică. R. P. Chineză dispune de bogate resurse minerale: cărbune (principala zonă carboniferă se găseşte în partea de nord-est a ţării), petrol, fier. Prin rezervele de wolfram, stibiu, cositor şi molibden, C. ocupă primul loc în lume. Se mai găsesc mari rezerve de cupru, aur, crom, nichel, cobalt, bauxită etc. Istoric. C. este unul dintre cele mai vechi state ale lumii. Primul stat chinez, de tip sclavagist timpuriu, a fost statul Şan, numit şi In (sec. XVI—XI î.e.n.). Cea mai mare înflorire au cunoscut-o statele vechi chineze în sec. V—III î.e.n., în „perioada statelor combatante“, care reprezintă epoca de maturitate a sclavagismului chinez. Dezvoltarea C. în această epocă a creat şi condiţiile necesare pentru unificarea ţării, care s-a realizat în jurul statului Cin în urma unei serii de războaie (sec. al IlI-lea î.e.n.). în perioada Cin s-a început construirea Marelui Zid, cea mai grandioasă construcţie a C. antice, ca o măsură de apărare împotriva hunilor. în vremea dinastiei Han (206 î.e.n.*—220 e.n.), C. veche a atins maximum de înflorire. Marea răscoală populară a „turbanelor galbene“ din anul 184 e.n. a dat o lovitură zdrobitoare Imperiului Han şi sclavagismului chinez. Pe ruinele fostului Imperiu Han au apărut trei state, în care s-au dezvoltat relaţiile feudale, unificate sub dinastia Sui în anul 589, iar din 618 pînă la începutul sec. al X-lea sub dinastia Tan. în vremea dinastiei Tan, feudalismul chinez a atins maturitatea, statul chinez devenind centrul economic şi cultural al Asiei; s-au 39 - c. 761 inventat praful de puşcă şi tiparul, iar arta şi cultura au căpătat o mare dezvoltare. După o perioadă de fărîmiţare feudală (907—960) şi după domnia dinastiei Sun (960— 1279), C. a fost ocupată de mongoli, sub stăpînirea cărora a rămas pînă în 1368, cînd, ca urmare a răscoalei ţărăneşti a „turbanelor roşii“, izbucnită în 1351, cuceritorii mongoli au fost alungaţi şi statul feudal chinez a fost restaurat sub dinastia Min (1368—1644). în această perioadă, în C. încep să apară şi noile relaţii de producţie, capitaliste. Războaiele din sec. XV—XVII cu mongolii şi japonezii, precum şi intensificarea jugului feudal, au dus la marele război ţărănesc din anii 1628—1644, cînd armatele ţărăneşti au ocupat Pekinul (1644) şi au răsturnat dinastia Min. Răscoala a fost înăbuşită de feudalii chinezi cu ajutorul armatelor manciu-riene, care însă au cucerit întreaga C., instaurînd o nouă dominaţie străină asupra poporului chinez (dinastia Ţin, 1644—1911). Dinastia manciu-riană a instituit un regim de teroare în ţară, încercînd să menţină cu forţa regimul feudal, în sec. al XlX-lea, în urma celor două „războaie ale opiului“ (1840—1842 şi 1856— 1860) şi a încheierii unor tratate înrobitoare cu colonialiştii europeni, începe transformarea C. într-o semicolonie a capitalului străin. Exploatarea capitalistă, împletită cu exploatarea feudală a ţărănimii şi jefuirea ţării de către capitalul străin, a dus la o serie de răscoale, concentrate în marele război ţărănesc al t a i p i n i-lor (1851 — 1864), care a dat lovituri grele feudalismului chinez şi dinastiei manciu-riene. Dar cu sprijinul colonialiştilor străini jugul feudal-manciurian s-a menţinut încă aproape 50 de ani după înfrîn-gerea răscoalei taipinilor. La sfîrşitul sec. al XlX-lea, în C. se formează burghezia naţională, interesată în obţinerea independenţei ţării şi în dezvoltarea ei capitalistă, şi proletariatul. Jefuirea C. de către puterile imperialiste şi cîrdăşia dinastiei manciuriene cu acestea au dus în anii 1898—1901 la marea răscoală antiimperialistă condusă de societatea secretă I-he-tuan. înăbuşind răscoala în sînge, imperialiştii străini, în frunte cu cei germani, au impus C. condiţii înrobitoare, care au desăvîrşit transformarea ţării într-o semicolonie. La începutul sec. al XlX-lea erau coapte toate condiţiile pentru o revoluţie burgheză. în 1905 revoluţionarul democrat doctorul Sun lat- sen a creat o organizaţie largă de luptă antiimperialistă şi antifeudală, Tun-Mîn-Hui (Liga revoluţionară). Revoluţia a izbucnit la 10 octombrie 1911. în februarie 1912, dinastia manciu-riană Ţin a abdicat. Burghezia compradoră din nord şi moşierii l-au impus ca preşedinte pe Iuan Şi-kai şi au trecut la o guvernare reacţionară de mînă forte. La începutul primului război mondial, Japonia militaristă, profitînd de izbucnirea războiului în Europa, a trecut la acapararea întregii pieţe chineze, dobîndind, în 1915, poziţii predominante în această ţară. Sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie s-a intensificat lupta împotriva imperialiştilor străini, a feudalilor şi a burgheziei compradore. Revoluţia chineză s-a ridicat pe o treaptă nouă cînd pe arena politică a intrat proletariatul. în 1920 s-au creat primele sindicate, iar în iulie 1921 Partidul Comunist Chinez. Crearea P.C. Chinez a avut urmări hotărîtoare asupra întregii dezvoltări a C. în epoca contemporană. în 1924 s-a realizat un front unic antiim-perialist prin colaborarea P.C. şi a Gomindanului, pe atunci partid progresist, condus de Sun Iat-sen. în anii i 924-— 1927 s-a desfăşurat primul război civil revoluţionar, între sudul progresist şi nordul reacţionar, pentru unificarea ţării, pentru reforma agrară şi pentru independenţa naţională, însă burghezia chineză, speriată de avîntul revoluţiei şi de creşterea rolului conducător al P.C., a păşit, după moartea lui Sun Iat-sen, pe drumul trădării. în aprilie 1927, Cian Kai-şi, care, cu sprijinul im- CHINA 610 CHINA perialismului străin, preluase conducerea Gomindanului, a organizat o lovitură de stat, a rupt colaborarea cu P.C. Chinez şi a început o sălbatică acţiune de asasinare a comuniştilor, a conducătorilor sindicali şi a muncitorilor. La 1 august 1927, în oraşul Nancian, s-au răsculat unităţi ale fostei armate naţionale, nemulţumite de trădarea lui Cian Kai-şi. în toamna anului 1927, în regiunea dintre provincia Hunan şi nordul provinciei Ţzeansi, a izbucnit o răscoală ţărănească, condusă de Mao Ţze-dun. Detaşamentele ţărăneşti şi regimentele răsculate s-au retras într-o regiune muntoasă, unde s-a creat prima bază revoluţionară. A început astfel al doilea război civil revoluţionar (1927—1937), între poporul chinez, condus de partidul comunist, şi reac-ţiunea gomindanistă. în perioada celui de-al doilea război revoluţionar s-a creat Armata roşie chineză, al cărei nucleu l-au constituit regimentele răsculate în 1927 la Nancian şi detaşamentele ţărăneşti. Pentru a lupta direct împotriva imperialismului japonez, care atacase C. în 1931, ocupase Manciuria şi ameninţa nordul Chinei, C C. al P.C. Chinez a hotărît mutarea bazelor revoluţionare în nordul ţării. în octombrie 1934 a început „Marşul cel lung al Armatei roşii chineze“ din sud spre nord, lung de peste 8 000 km, un episod eroic al revoluţiei chineze, care a contribuit într-o mare măsură la răspîndirea ideilor revoluţiei. în iulie 1937, imperialismul japonez a început un război de mare amploare pentru cucerirea întregii Chine. ..P.C Chinez a mobilizat întregul popor la luptă şi a creat, în timpul războiului, două armate puternice. în cursul acestui război, China a primit un însemnat şi multilateral ajutor din partea U.R.S.S. Victoria U.R.S.S. şi a tuturor popoarelor iubitoare de libertate asupra fascismului german şi a imperialismului japonez în al doilea război mondial a creat condiţii favorabile întăririi forţelor democratice în China. în 1945 P.C. Chinez a pus problema creării unui guvern de coaliţie în care să fie reprezentate toate clasele şi partidele progresiste ale poporului chinez, unite pe baza luptei antiim-perialiste şi antifeudale. Din motive tactice, Gomindanul a acceptat să ducă tratative cu partidul comunist, dar în acelaşi timp, cu sprijinul deosebit de activ al S.U.Â., şi-a reorganizat armata în vederea unui nou război civil. în 1946 armata gomindanistă a trecut la ofensivă împotriva regiunilor eliberate din nord, regiuni conduse de P.C. Chinez, începînd astfel al treilea război civil revoluţionar, terminat în 1949 prin înfrîngerea definitivă a clicii reacţionare gomindaniste şi a imperialismului străin şi prin victoria revoluţiei populare în C. La 1 octombrie 1949, C a fost proclamată republică populară. Clica gomindanistă s-a retras în insula Ţaivan şi, cu sprijinul imperialiştilor din S.U.A., încearcă să permanentizeze scindarea teritoriului C. prin ruperea acestei insule de China şi prin transformarea ei într-o bază militară a S.U.A. C. este un stat socialist. Forţa conducătoare în stat este Partidul Comunist Chinez. Preşedintele C.C. al P.C. Chinez este Mao Ţze-dun. Organ de presă al C.C. al P.C. Chinez: ziarul •,,jenminjibao“. Celelalte partide politice (Liga democratică, Comitetul revoluţionar al Gomindanului, Partidul munci-toresc-ţărănesc democrat etc.) fac parte din Frontul democrat-popular unic, care activează sub conducerea P.C. Chinez. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea Reprezentanţilor Populari din întreaga Chină, aleasă pe timp de patru ani. Organul permanent al acesteia este Comitetul Permanent, care alege pe preşedintele republicii. Organul suprem executiv este Consiliul de Stat. Preşedintele R. P. Chineze este Liu $ao~ţi, al Comitetului Permanent al Adunării Reprezentanţilor Populari din întreaga Chină este Ciu-Z)e, iar premierul Consiliului de Stat este Ciu En-lai- Poziţia duşmănoasă a unor ţări imperialiste, şi în primul rînd a S.U.A., împiedică restabilirea drepturilor le- gale ale Republicii Populare Chineze în O.N.U. Dezvoltarea economică♦ Pînă la victoria revoluţiei populare, C. era o ţară agrară, înapoiată, semifeudală şi semicolonială. Poziţiile-cheie ale economiei C se aflau în mîinile capitalului străin. Agricultura, primitivă, dădea 90% din producţia globală a ţării. Peste 3/4 din terenurile agricole se găseau în proprietatea moşierilor şi chiaburilor, care reprezentau doar 10% din totalul populaţiei. Industria, şi mai ales industria grea, era slab dezvoltată. Singurele ramuri mai dezvoltate erau industria textilă (a bumbacului şi mătăsii) şi alimentară. Repartiţia teritorială a industriei era extrem de neraţională (peste 70% era concentrată pe ţărmul Oceanului Pacific), fiind dictată nu de interesele economiei naţionale, ci de interesele imperialiştilor. Proclamarea R. P. Chineze, dezvoltarea ei pe calea socialismului au determinat schimbări social-economice profunde, în 1959 volumul producţiei industriale era de aproape 13 ori mai mare decît în 1949. Pe baza ajutorului acordat Chinei de către U.R.S.S., s-au construit 167 de întreprinderi, secţii şi alte obiective industriale. S-a dezvoltat baza energetică (extracţia de cărbune a crescut de la 32 400 000 t în 1949 la 347 800 000 t în 1959; producţia de energie electrică a fost în 1960 de 55,5 miliarde kWh). Baza siderurgică se află în partea de nord-est a Ct (Anşan, Bensi, Pekin) şi în China centrală (Uhan). Este dezvoltată metalurgia neferoasă (cupru, plumb, zinc, stibiu şi cositor). în industria construcţiilor de maşini au fost create unele sub-ramuri noi. Se dezvoltă industria chimică. în afară de Şanhai, industria textilă se dezvoltă în prezent şi la Pekin, Cenciou etc. A fost îmbunătăţită repartizarea teritorială a forţelor de producţie. în C. a fost realizată transformarea socialistă a agriculturii. Principalele culturi cerealiere sînt: orezul, griul, gaoleanul, porumbul. Dintre plantele tehnice cultivate, cea mai mare CHINA NOUĂ 611 CHINESTEZIE însemnătate o are bumbacul. Alte culturi: cartoful, ceaiul, tutunul, soia, trestia de zahăr, iuta. Se acordă atenţie dezvoltării sericiculturii, ramură cu veche tradiţie în Chma. Este dezvoltat pescuitul. în China s-au întreprins o serie de lucrări de irigaţie. China exportă ceai, mătase, ţesături de bumbac, tricotaje, stofe, hîrtie, materiale de construcţie, metale neferoase şi rare şi unele maşini. în import predomină maşinile şi utilajul industrial, materiile prime industriile. Cultura, ştiinţă, învâţămînt. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în C. are o istorie multiseculară, în mileniul al doilea î.e.n. se cunoaşte tehnica topirii bronzului, a producţiei ceramicii albe, a ţesutului etc. încă înainte de era noastră, astronomia, matematica, medicina etc. atinseseră un grad înalt de dezvoltare. C. este patria multor descoperiri şi invenţii importante (busola, seismograful, hîrtia, praful de puşcă, tiparul etc.). Ştiinţa chineză, ca şi literatura şi arta, a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării culturii popoarelor Asiei de est şi de sud-est (Coreea, Japonia, India, Indo-china). Din sec. al XVII-lea, o dată cu instaurarea puterii dinastiei manciurierie Jin (1644—1911), dezvoltarea culturii şi a ştiinţei xhineze a fost frînată din cauza relaţiilor feudale conservatoare. Dominaţia ţărilor imperialiste în C. a dus la decăderea ştiinţei şi culturii naţionale, în prezent, paralel cu dezvoltarea economiei, se desfăşoară cu succes revoluţia culturală, se dezvoltă ştiinţa, cultura şi arta. Se obţin succese în mişcarea de lichidare a analfabetismului şi în dezvoltarea învăţămîntului. Sînt cuprinşi în învăţămînt 87% din copiii de vîrstă şcolară. Numărul studenţilor a crescut de Ia 117 00Q în anul şcolar 1949— 1950 Ia 900 000 în 1960-1961. în urma victoriei revoluţiei populare, în C. a fost creată Academia Chineză de Ştiinţe, în cadrul căreia funcţionează circa 100 de institute de cercetări ştiinţifice. De asemenea 39* au fost înfiinţate Academia de ştiinţe medicale (1956) şi Academia de ştiinţe agricole (1957). Mai există numeroase institute ştiinţifice ale diferitelor departamente. chinaldină (CHIM), derivat metilat al chinolinei, avînd p.t. - 2°C şi P.f. 247,6°C. Prin oxidare cu acid cromic c. se transformă în acid chinal-dinicy iar cu permanganatul de potasiu dă acidul acetil antramlic. China nouă v. Sinhua. chinchila v. cinci la. chinchină (Cinchona), plantă lemnoasă din familia rubia-ceelor, răspîndită în America de Sud. Are frunze ovale şi flon albe sau roz. Din scoarţa tulpinii se extrage chinina. Sin. arbore de chinină. chindia, joc popular romî-nesc, întîlnit mai mult în Muntenia, la petreceri. Se execută în semicerc şi cu bra- ţele pe umeri de către o formaţie mixtă, după o melodie specifică. Are ritm binar şi o mişcare vioaie, cu paşi mărunţi şi unele figuri comice. Chindia, turn de observaţie în Tîrgovişte, lîngă ruinele palatului domnesc, avînd aproximativ 40 m înălţime. Se crede că a fost construită în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn. A fost renovată de mai multe ori. chinestezie (gr. kinein „a se mişca‘4 şi aisthesis „senzaţie*; PSIH.), ansamblul senzaţiilor care reflectă mişcările omului în procesul muncii, în vorbire, în diferite deprinderi (mersul, scrisul etc.). Senzaţiile chines-tezice sînt în strînsă legătură cu celelalte feluri de senzaţii, cu cele cutanate în actul pal-pării, cu cele vizuale în reflectarea senzorială a spaţiului etc. V. şi analizator motor. Turnul Chindiei (Tîrgovişte) CHINEZĂ 612 CHINEZĂ chineză, arta ~. Arta chineză este foarte veche, deşi din descoperirile arheologice nu sînt cunoscute decît construcţii datînd din mileniul al IV-lea î.e.n. Arhitectura ajunge între sec. III î.e.n. şi sec. III e.n. la o mare înflorire: palate pe platforme de pămînt, morminte, poduri, porţi. în sec. IV—VI apar pagodele, care, în sec. VII —X, devin monumentale (Da Ian-ta din Sian). 0 dată cu pătrunderea budismului se manifestă în China influenţa arhitecturii indiene. în perioada Sun (960—1279) se construiesc şi templei Caracteristice arhitecturii chineze din sec. XIV— XVII sînt pavilioanele pătrate cu un singur etaj şi cu acoperişul înalt, arcuit şi ridicat la colţuri, sprijinit pe stîlpi, clădiri din lemn pe o fundaţie de piatră de talie, palate cu multe etaje, cu terase deschise la faţadă (lou), chioşcuri (tin) decorate cu sculpturi, picturi şi cu olane colorate. O deosebită dezvoltare a atins arhitectura parcurilor (Pekin, Hanciou etc.). în arhitectura Chinei de azi, tradiţiile naţionale se îmbină cu noile soluţii de sistematizare Zidul chinezesc. Porţiune (Provincia Hebei) şi arhitectură. Cele mai vechi obiecte de artă chineză (cultura ceramicii pictate şi a ceramicii negre) datează din mileniile IV—III î.e.n. încă din mileniul al II-lea, chinezii au cunoscut arta prelucrării bronzului şi a jadului. Începînd din timpul dinastiei Han (206 î.e.n.— 220 e.n.), în sculptură, ceramică, ţesături, prelucrarea fildeşului s-a afirmat o tendinţă realistă. După pătrunderea budismului în China a început să se dezvolte în sec. V-VI o artă statuară monumentală şi pictura murală care decorează templele din peşteri. în sec. IV—VI se răspîndeşte pictura pe suluri de mătase şi de hîrtie, iar în sec. VI—VIII apar gravura în lemn şi obiectele de porţelan, în timpul dinastiei Tan (618— 907), pictura se împarte pe genuri, înregistrînd remarcabile realizări în domeniul portretului, al picturii de gen şi, mai ales, în peisaj. în perioada Sun (960—1279), genul peisajului se dezvoltă în continuare (Go Si, Mi Fei, Ma Iuan). în pictura de păsări şi flori au excelat Ţui Bo, CiaoŢzi, Ciao Cian. în sec. VIII—X se dezvoltă şi producţia porţelanului, a oglinzilor de bronz şi a ţesăturilor de mătase. Producţia de ceramică a cunoscut o mare înflorire în sec. XI—XIII. Arta Imperiului Min (1368—1644), creată după izgonirea mongolilor, a tins către restaurarea vechilor tradiţii artistice. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, gravura reflectă lupta poporului chinez pentru independenţă. în deceniile al treilea şi al patrulea ale sec. al XX-lea se dezvoltă pictura în ulei, în tuş, afişul, caricatura, gravura în lemn. chineză, filozofia — .Primele elemente de gîndire filozofică apar în China pe la începutul mileniului I î.e.n. în opoziţie cu vechile mituri cosmogonice, în inscripţii izolate şi în cărţi străvechi se vorbeşte despre particulele materiale primordiale //, despre cinci substanţe materiale primordiale(pămîntul, metalul, lemnul, focul, apa), despre forţele contradictorii ian şi in* Apariţia acestor elemente de gîndire materialistă şi de dialectică naivă a fost determinată de dezvoltarea practicii de producţie, de primele cunoş- CHINEZĂ 613 CHINEZĂ tinţe ştiinţifice despre natură, precum şi de intensificarea mişcărilor sociale în perioada de consolidare a orînduirii sclavagiste. în sec. al Vl-lea î.e.n., Lao-ţzî, exponent al năzuinţelor obştilor patriarhale ţărăneşti " aflate în proces de dizolvare, elaborează o importantă teorie filozofică materialistă şi ateistă, care cuprinde şi unele i-dei dialectice primitive. La baza concepţiei sale stă noţiunea de d a o (legitatea universală). Ideile etice ale lui Lao-ţzî au însă un caracter predominant retrograd, propovăduind pasivitatea. Tot în sec. al Vl-lea î.e.n. a-pare Confucius (Cun Fu-ţzî), a cărui concepţie exprimă idealurile aristocraţiei sclavagiste. Lupta dintre şcoala filozofică a lui Lao-ţzî şi şcoala confucianistă reprezintă principala formă de luptă dintre materialism şi idealism în această epocă. în sec.V— IV î.e.n., M o-ţ z î atacă conservatorismul confucianist de pe poziţia ideologică a unor elemente orăşeneşti sărace. Urmaşii săi, m o i ş t i i, au o însemnată contribuţie la dezvoltarea logicii ca ştiinţă. în sec. al IV-lea î.e.n., concepţia i-dealistăalui Men-ţ z î, discipol de seamă al lui Confucius, a reprezentat reacţia principală contra ideilor lui Mo-ţzî şi ale materialiştilor din şcoala lui Lao-ţzî. S i u n-ţ z î (sec. al III-lea î.e.n.) porneşte de la confu- cianism, dar îl modifică în chip substanţial, enunţînd importante teze materialiste. în cadrul şcolii 1 e g i ş t i 1 o r (fa-ţzia) s-a relevat îndeosebi Han Fei, filozof ateu, cu vederi sociale progresiste. Spre finele mileniului I î.e.n., cînd în China începe tranziţia spre orînduirea feudală, confucianismul devine religie şi intensifică, cu concursul oficialităţii, lupta împotriva materialismului. Cu toate că păturile conducătoare au căutat să-l înăbuşe timp de două mii de ani, materialismul s-a afirmat în permanenţă. Astfel, Van Ci u n este un însemnat filozof materialist din sec. I e.n., ataşat de poziţia de clasă a micii aristocraţii feudale, ostilă marilor feudali, împotriva misticismului au acţionat materia-lişti de seamă, ca F a n C e n (sec. V-VI), care a combătut îndeosebi teza budistă a nemuririi sufletului. în sec. ai X-lea, China feudală a trecut prin adînci zguduiri sociale. Ca urmare a nevoii păturilor conducătoare de a găsi noi orientări ideologice în lupta de clasă, a apărut neoconf uci-a n i s m u 1, curent plin de elemente contradictorii, care are un caracter predominant idealist şi reacţionar. Filozoful materialist Cian zai (sec. al I-lea)a intuit marea însemnătate universală a contradicţiei ca factor al e-voluţiei. 0 in~ Pagoda din Tunciou (sec, XVII) Perete cu nouă dragoni — fragment (sec. XVîII) CHINEZĂ 614 CHINEZĂ Pictură pe sul (mătase) „Lună plina“. Ma Yuan (sfîrşitul sec. XII—începutul sec. XIII) fluenţă deosebită, timp de mai multe secole, a avut neoconfucianismul lui C i u Si (sec. al Xll-Iea), in a cărui concepţie există şi elemente raţionaliste. Idealismul subiectiv a fost reprezentat în sec. XV-XVI de Van lan-min. în sec. al XVII-lea s-a manifestat un puternic curent umanist antifeudal, ai cărui reprezentanţi au acordat un interes nou cunoaşterii experimentale, folosind datele dobîndite în timpul evului mediu de ştiinţele naturii. Van C i u a n - ş a n s-a remarcat prin linia sa de gîndire materialistă, democratică. Un valoros enciclopedist al sec. al XVIIIdea a fost Dai Ce n. 0 dată cu transformarea Chinei într-o semicolonie vest-euro-peană (mijlocul sec. al XlX-lea), lupta anticolonială se manifestă tot mai intens şi pe plan ideologic. în această perioadă ia naştere şi creşte puternic un curent democrat-revoluţio-nar, reprezentat de T a n S î -tun (m. 1898), savant şi filozof materialist, cu concepţii sociale egalitarist-utopice. Momentul culminant al acestui curent îl constituie activitatea lui Sun Iat-sen (1866— 1925). Pătrunderea marxismului în China e legată de lupta împotriva imperialismului şi oportunismului, de influenţa ideilor Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, de dezvoltarea victorioasă a revoluţiei populare. chineză, limba limba chinezilor, limba de stat în R.P. Chineză. Numărul vorbitorilor actuali este de peste 600 000 000. Face parte din familia limbilor chino-tibetane. Are unele trăsături care o apropie de tipul amorf sau izolant, dar foloseşte şi afixe de tip aglutinant; principalele mijloace de exprimare a raporturilor gramaticale sînt topica, ritmul şi intonaţia. Limba literară s-a format pe baza dialectului de nord, din regiunea oraşului Pekin; alături de acest dialect există numeroase altele, unele dintre ele foarte deosebite de limba literară care se generalizează astăzi. Este limba unei culturi străvechi. Cele mai vechi texte datează din sec. al XV-lea Edecarù fragment dintr-o frescă (sec. VII —X) CHINEZUL 615 CHIPROVICENl î.e.n. Scrierea este ideográfica; în decursul timpului ea a suferit diferite modificări. în prezent se tinde spre simplificarea ideogramelor mai complicate. în februarie 1958 s-a adoptat un alfabet fonetic (latin) ca mijloc auxiliar de învăţare. Chinezul, Pavel, comite al Timişoarei (1484—1494), de origine romîn, şi căpitan suprem al oştilor maghiare (1478), apărător al liniei dunărene. A învins pe turci la Cîmpul Pîinii, Becicherec, Belgrad etc. chingă (TEHN.) 1. Bandă lată din piele, din materiale textile sau plastice ori din ţesături metalice, care serveşte ca centură de strîngere şi de fixare a mai multor piese. 2. Piesă de metal sau de lemn folosită la strîngerea sau la consolidarea altor piese (ex. c. ferăs-trăului, c. războiului ţărănesc, c. bancului de tîmplar). 3. Bandă lată de piele sau din împletituri de cînepă cu care se fixează şi se strînge şaua sau pătura pe corpul calului, chinidină (FARM,), alcaloid obţinut din scoarţa arborelui de chinină, Se prezintă sub formă de cristale incolore, amare şi este folosită pentru rărirea şi regularizarea ritmului contracţiilor cardiace. chinină (FARM.), cel mai important alcaloid obţinut din scoarţa arborelui de chinină. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalizată, fără miros. E întrebuinţată sub formă de săruri solubile (sulfaţi), foarte amare, în combaterea malariei şi a unor stări febrile, datorită acţiunii sale antipiretice. chinolină (CHIM.), substanţă organică formată dintr-un nucleu benzenic şi unul piridinic. Se obţine prin distilarea gu-droanelor cărbunilor de pă-mînt. E un lichid mai greu decît apa, incolor în stare pură, cu proprietăţi bazice şi cu miros greu. Unu alcaloizi importanţi (ex. chinina), unele medicamente antimalarice sintetice şi unii coloranţi (ex. coloranţi cianinici pentru fotografie) conţin nuclee chinolinice. chinonă (CHÍM.), compus organic avînd structura unei dicetone aromatice. Se obţine prin oxidarea anilinei şi a hidrochinonei. Se prezintă sub formă de cristale de culoare galbenă. Este o substanţă de bază pentru o serie de coloranţi, iar în industria pielăriei se utilizează ca tanant, dînd pieii o faţă deosebit de fină şi o mare rezistenţă. chinovăr (BIBL.), colorant roşu (sulfură de mercur), folosit la scris; obişnuit în manuscrisele vechi romîneşti şi slave mai ales pentru împodobirea sau scrierea majusculelor iniţiale, pentru scrierea titlurilor etc. chintal (METR.), unitate de măsură a greutăţii. Se notează cu simbolul plantă perenă din familia amarilidaceelor, cu flori albe-verzui, ca de ceară, sau roz, cu miros plăcut, caracteristic. Se cultivă ca plantă decorativă. Sin. tuberoză. chiparos (Cupressus semper-virens)% arbore răşinos din familia cupresaceelor, cu coroana conică, cu frunze persistente şi cu lemnul rezistent şi parfumat, întrebuinţat în industrie. în R.P.R. se cultivă numai în sere.—C. de baltă (Taxodium distichum), arbore Chiparos de baltă din familia taxodiaceelor, originar din America de Nord; are frunze căzătoare, mici, aci-culare, aşezate pe două rîn-duri, şi conuri globuloase. Creşte şi în ţara noastră pe soluri cu umiditate mare. Lemnul lui are calităţi superioare. Se cultivă şi ca arbore ornamental pe marginea lacurilor. Chipereşti, sat care ţine de comuna Ţuţ@ra, raionul Iasi. Aici a întemeiat Grigore-vodă Ghica (1764-1767) o fabrică de postav, cu meşteri care lucraseră înainte în Polonia. Chippendale [ cipdndeil/, Thomas (c. 1718—1779), maestru ebenist englez, autor a numeroase proiecte de mobilă şi al unor cărţi despre mobilier. Îmbinînd elemente ale barocului englez, rococoului francez, motive gotice şi chinezeşti, C* a ajuns la o sinteză originală, creînd în arta mobilierului de la mijlocul sec. al XVIII-lea un stil care-i poartă numele* chiproviceni, negustori şi meşteşugari bulgari din Chi-provaţ şi Cobilovaţ (R. P. Bulgaria), stabiliţi în Ţara Romînească, în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în urma unei răscoale nereuşite împotriva turcilor. Erau constituiţi în breaslă; locuiau la Craiova» Rîmnic, Bucureşti etc. CH1RESCU 616 CHIRURGIE Chirescu, Ion (n. 1889), compozitor romîn, profesor la Conservatorul de muzică „Ci-prian Porumbescu“ din Bucureşti, artist al poporului din R.P.R. S-a orientat spre muzica corală, continuînd tradiţia compozitorilor romîni clasici (Ki-riac# Cucu, Vidu, Dima) în acest gen. A condus corul „Carmen“ timp de două decenii. Este unul dintre compozitorii cei mai reprezentativi în genul cîntecului de masă. Printre cîn-tecele sale care cunosc o mare răspîndire sînt compoziţiile pentru cor: „Mama44 (1918), „Doruleţ-doruleţule“, „Cîn-tecul partizanilor păcii44 (1949), „Măreţ pămîntal patriei iubite44 (1952), „Sub al păcii stindard“ I. Chirescu (1953), „Republică, măreaţă vatră44 (1959) etc. Unele dintre acestea sînt cunoscute şi peste hotare. Laureat al Premiului de stat* chirighiţă (ZOOL.; Chlidonias), gen de păsări călătoare din familia laridelor, de talie mică, cu ciocul şi cu coada drepte, foarte bune zburătoare. Trăieşte pe lingă rîuri şi bălţi, în ţara noastră se întîlnesc c. neagră (Chlidonias nigra) şi c. ca aripi albe (Chlidonias leu-coptera). Chirii (827—869), cărturar slav, originar din Tesalonic. împreună cu Metodiu a luat parte, începînd din 863, la răspîndirea creştinismului în Moravia şi Panonia. A tradus din limba greacă în cea slavă numeroase cărţi bisericeşti. Este considerat creatorul alfabetului chirilic. Chiriţă, Elena (1917—1945), eroină a poporului romîn, participantă la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de nord şi a Ungariei de sub jugul hitlerist. S-a înrolat voluntar ca sanitară de batalion şi a participat la luptele duse de Divizia a 19-a infanterie pe teritoriul Ungariei, fiind deco- E. Chiriţi rată de mai multe ori pentru eroismul de care a dat dovadă. A căzut în luptele pentru eliberarea Budapestei, Chiriţescu-Arva, Marin (1889—1935), agronom romîn. A fost profesor la Facultatea de agronomie din Cluj şi la cea din Bucureşti. A cercetat problema arăturilor pe diferite soluri, a apei din sol în diverse epoci de vegetaţie a plantelor etc. A scris despre progresele agriculturii sovietice în perioada dintre cele două războaie mondiale. Op. pr.: „Grînele de primăvară“ (1920), „Climatul şi formaţiunea pă- M. Chiriţescu-Arva mînturilor“, „Agrologia“ (1925). chiromanţie (gr. cheir, chei-ros „mînă“ şi manteia „prezicere“), practică superstiţioasă, răspîndită în special în evul mediu, care pretindea că poate ghici caracterul sau viitorul unei persoane după liniile din palmă. chiroptére (gr. cheir, cheiros „mînă“ şi pteron „aripă“), mamifere adaptate la zbor, avînd aripi formate din cîte un pliu tegumentar, întins între laturile corpului, membre şi coadă. Pe porţiunile golaşe ale corpului şi pe membrana zburătoare se află numeroşi perişori senzitivi, ale căror rădăcini sînt legate de terminaţiile nervilor. Se orientează cu ajutorul unor sunete ultrascurte pe care Ie emit şi le recepţionează. în R.P.R. trăiesc cîteva zeci de specii. Se hrănesc în general cu insecte, unele şi cu fructe. Liliacul, vampirul etc. sînt c. chirpici (CONSTR.), cărămidă de dimensiuni mari, uscată la soare (nearsă), confecţionată din ceamur, Se foloseşte uneori la executarea pereţilor caselor ţărăneşti, a construcţiilor agricole etc. chirurgie (gr. cheirurgia, de Ia cheir, cheiros „mînă“ şi ergon „lucru“), ramură a medicinii care studiază bolile pentru a căror vindecare este necesară o intervenţie operatorie. C. este una dintre cele mai vechi ramuri ale medicinii, datînd încă din epoca preistorică (s-au găsit cranii cu urme de trepa-naţii). Basoreliefurile din Teba şi Luxor reprezintă membre secţionate cu ajutorul unor instrumente asemănătoare celor de azi. Cărţile lui Hipocrat conţin multe date de c. în evul mediu, c., ca toate ştiinţele, a suferit o stagnare, în afară de ţările Orientului, care au dat chirurgi renumiţi. O dată cu descoperirile ştiinţifice şi tehnice ale Renaşterii, C« cunoaşte o epocă de continuu progres. Descoperirea an-tisepsiei, asepsiei, anesteziei a dus la o evoluţie rapidă a metodelor chirurgicale, iar din sec. XIX—XX descoperirile din domeniul fizicii, chimiei, b^logiei şi farmacologiei au fost utilizate cu mult succes în practica chirurgicală. Istoria c. cunoaşte reprezentanţi de seamă în toate ţările lumii: A. Paré, Lister, Scarpa, Dupuytren, Nélaton, N. I. Pirogov, A. N. Bakulev, N. N. Burden-ko, A. M. Filomafiţki. în ţara noastră, c. se dezvoltă ca ştiinţă din sec.al XIX-lea,datorită unor chirurgi care introduc noile descoperiri ale tehnicii chirugicale: L. Russ, N. Tur-nescu, C. D. Severeanu, Gk CHIST 617 CHITON Chişinău. Prospectul Lenin Assaky ş.a. Şcoala romînească modernă de c. a fost întemeiată de savantul chirurg Toma Ionescu (1860—1926), care a înfiinţat în 1897 „Revista de chirurgie1’ şi Societatea de chirurgie. în jurul acestora s-au grupat reprezentanţi de seamă ai c. romîneşti, ca: D. Bagda-sar, D. Gerota, I. M. Iacobo-vici, A. Jianu, I. Jianu, E. Juvara, N. Hortolomei, T. Nasta ş.a. Şcoala romînească de c. este reprezentată astăzi prin T. Andrâsovszky, Gh. Arsene, Th. Burghele, P. Brîn-zeu, V. Buţureanu, C. Cărpi-nişanu, I. Făgărăşanu, O. Fran-ke, D. Nana, A. Rădulescu, I. Ţurai, M. Voinea-Marines-cu ş.a. — Mica c., parte a chirurgiei care se ocupă cu efectuarea intervenţiilor chirurgicale mai uşoare, care nu necesită amenajarea şi utilajul unei săli de operaţie, ci pot fi executate într-o sală de consultaţii, de pansamente, la domiciliul bolnavului sau la locul accidentului (ex. deschiderea unui abces, punerea în gips a unui membru fracturat, tratarea unei arsuri etc.). chist (gr. fţystis „vezică“) 1. (MED.) Tumoare benignă de forma unei pungi închise, cu conţinut diferit după natura tumorii (ex. c. sebaceu, c. ¿er-moid etc.).—C. hidatic, boală datorită dezvoltării în organismul uman, la nivelul unui organ oarecare, a larvelor parazitului Taenia echinococcus. Din ciclul evolutiv al parazitului, faza infestării organismului u-man este caracterizată prin formarea uneia sau a mai multor tumori chistice, de diferite dimensiuni, de unde şi numele bolii. 2. (ZOOL.) a) înveliş protector pe care îl secretă unele animale inferioare (protozoare, rotifere etc.) atunci cînd condiţiile de mediu devin nefavorabile. b) Stadiu larvar al teniilor. chişai (CONSTR.), pămînt ne-coeziv (de obicei nisip fin amestecat cu particule prăfoase şi argiloase), afînat şi saturat de apă sub presiune, care curge ca o masă fluidă, vîscoasă, greu de stăvilit cînd se ajunge cu săpătura pînă la el. C. este cu totul impropriu aşezării fundaţiilor. chişcâr v. ţipar, Chişinău (Kişiniov), oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Moldoveneşti. 236 000 loc. (1961). Nod feroviar. Industrie alimentară (vinificaţie, conserve, uleiuri etc.), de pielărie, textilă (tricotaje), de prelucrare a lemnului, constructoare de maşini (strunguri, utilaj pentru industria alimentară) etc. Centru cultural şi ştiinţific (universitate, Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti, teatre, muzee). chişiţă, parte a piciorului la animale, situată deasupra copitei, între gleznă şi coroană. Are ca bază anatomică falanga 1 (simplă la unicopitate, ex. la cal; dublă la paricopitate, ex. la bovine, porcine, ovine etc.), cu tendoanele şi ligamentele care o leagă de celelalte regiuni. La membrele anterioare este mai înclinată decîfc la cele posterioare. Are rolul de amortizor al şocurilor în timpul mersului. chit L (TEHN.) Pastă formată dintr-un praf mineral (cretă, miniu etc.) şi un liant (uleiuri sicative, ceruri, cleiuri). Se întăreşte la aer şi este utilizat Ia fixarea geamurilor, la astuparea găurilor sau a crăpăturilor, la netezirea suprafeţei pieselor în vederea vopsirii lor etc. Compoziţia c. diferă după materialul pe care se aplică (metal, lemn, sticlă). 2. (DRUM.) Chit bituminös, amestec de bitum şi fi Ier, în anumite proporţii, servind la colma-tarea rosturilor îm- brăcăminţilor din beton de ciment sau a pavajelor de piatră. chitară, instrument cu coarde din familia lăutei, de origine orientală, adus de mauri în Spania. Are o cutie de rezonanţă plată şi şase coarde care sună prin ciupire. chiţcăit (Sorex araneus; ZOOL.), mamifer insectivor din familia soricidelor, cu aspect de şoarece, dar ceva mai mic decît acesta, cu botul lung, cu dinţii şi cu tuberculele de pe măsele ascuţite, incisivii avînd vîrful roşu. Blana este cenuşie, cu reflexe arămii. Se hrăneşte cu insecte, cu larvele acestora şi cu viermi, fiind prin aceasta folositor. Este răspîndit în toată Europa. chitină (CHIM., BIOCHIM.), polizaharidă asemănătoare cu celuloza, dar care conţine în locul glucozei un aminozahar acetilat (N-acetilglucozamină); formează substanţa scheletică din tegumentul insectelor, viermilor şi moluştelor; se mai găseşte şi în ciuperci. Se dizolvă sub acţiunea unor acizi. Descompunerea biologică are loc sub influenţa unui ferment (chitinaza), care contribuie Ia acumularea de azot în sol. Prelucrată special, dă soluţii de înaltă viscozitate, care sînt folosite în tehnică (industria maselor plastice). Cantităţi mari de chitină se obţin din carapacea racilor. chiton, veşmînt de casă, purtat de vechii greci, de obicei confecţionat din in, avînd forma CHITTAGONG 618 GHOPIN unei tunici scurte pentru bărbaţi şi lungi pentru femei, prins cu o fibulă pe umărul stîng. Ionienii purtau c* lung. Chittagong [citagong], principalul port al Pakistanului de Est, situat la Oceanul Indian (Golful Bengal). 290 000 loc. (1951), inclusiv suburbiile. Prin port se exportă iută, ceai, cafea. chiulâsă (MAŞ.), organ de motor cu ardere internă, turnat din fontă sau aliaj de aluminiu, care închide cilindrii motorului, limitînd într-o parte camera de ardere. chiup, vas de lut ars, de mare capacitate (pînă la 30—40 1), în formă de amforă, cu gîtul înalt şi cu două torţi. Este smălţuit în verde sau cafeniu şi împodobit cu orna- membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. A îndeplinit funcţii de răspundere pe linie de partid şi de stat. In anu Chiup mente în relief, ştanţate sau trasate cu corn u 1. Chivu, Stoica (n. 1908), membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., secretar al C.C. al P.M.R. Muncitor ceferist, a participat la mişcarea muncitorească revoluţionară, iar în 1931 a fost primit în rîn-durile Partidului Comunist din Romînia. A luat parte activă la organizarea şi conducerea eroicelor lupte ale muncitorilor ceferişti de la Griviţa din 1933. Arestat pentru activitatea sa politică, a fost condamnat la 12 ani muncă silnică şi deţinut în închisorile Aiud, Ocnele Mari, Doftana, Caransebeş, iar apoi în lagărul de Ia Tg.-Jiu. A participat la organizarea şi la înfăptuirea insurecţiei armate din august 1944. La Conferinţa naţională a P.C.R. (octombrie 1945) a fost ales membru al C.C. al P.C.R., iar de la Congresul I al P.M.R. (1948) este 1950—1961 a fost vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P.R. Din 1961 este secretar al C.C. al P.M.R. în 1958 i s-a conferit titlul de „Erou al Muncii Socialiste“. Chladek, Anton ( 1794— 1882), pictor romîn, de origine cehă, stabilit la Bucureşti în 1835. în atelierul său a lucrat, printre alţii, şi N. Grigorescu. A pictat în special portrete şi miniaturi cu un meşteşug sigur, reuşind uneori să realizeze opere de adevărată valoare artistica. Către sfîrşitul vieţii a decorat, în stil neoclasic, biserici. Este autorul portretelor lui Ienăchiţă Văcărescu şi Constantin Ipsilanti, al pastelului „Femeie în albastru“ (Muzeul de artă al R.P.R.). Chodowiecki [hodovieţchi], Daniel Nikolaus (1726—1801), pictor de gen şi portretist german, miniaturist, dar mai ales gravor şi ilustrator. în pictura de gen a redat, în spiritul realismului, scene din viaţa oamenilor simpli. Arta veridică a Iui C., strîns legată de viaţă, a avut un rol important în dezvoltarea realismului în arta germană si poloneză din sec. al XVIH-lea. Chômâtes, Nicetas (mijlocul sec. XII—c. 1210), istoric şi scriitor bizantin, autor al unei istorii - a Bizanţului din perioada 1180— 1206. Aceasta cuprinde preţioase informaţii privitoare la vlahii (romînii) din munţii Balcani (Haemus), din Moldova şi din regiunile cursu- lui inferior al Dunării, la stăpînirea cnezatului Haliciulul asupra Moldovei şi la formarea ţaratului bulgar al Asăneştilor. Este numit de unii istorici şi Akominatos. Chopin [şopt/, Frédéric (1810—1849), mare compozitor şi pianist polonez, întemeietorul şcolii muzicale poloneze clasice. De tînăr a cunoscut îndeaproape mediul intelectualităţii înaintate din Varşovia. Plecat din ţară în 1830, a trăit pînă la sfîrşitul vieţii în Franţa. Patriot înflăcărat, a întreţinut permanent legături cu reprezentanţii mişcării poloneze de eliberare naţională, înăbuşirea răscoalei populare din patrie a avut o puternică înrîurire asupra creaţiei sale. Compoziţiile lui G, atît cele senine sau melancolice din tinereţe cît şi cele cu caracter dramatic din ultimii săi ani, profund realiste, reflectă, cu veridicitate şi sinceritate plină de lirism, lumea bogată a emoţiilor omeneşti, dorul de patrie, avîntul eroic şi năzuinţele de libertate ale poporului polonez, încrederea sa în victorie. Influenţat într-o oarecare măsură de compozitorul irlan- dez John Field (1782-1837), de Mozart şi de stilul operei italiene, muzica lui G este în acelaşi timp pătrunsă de folclorul polonez. El a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea armoniei. Stilul său melodic este un amestec de simplitate, delicateţe şi rafinament. Caracteristice pentru lucrările sale sînt cantabilitatea, căldura şi strălucirea expresiei. Factura cu totul originală a muzicii sale este strîns legată de tehnica şi de timbrul specific al pia- CHORZOW 619 CIAD nului; C. a dezvoltat stilul pianistic. Creaţia lui, mărturie a unei înalte măiestrii artistice, pătrunsă de un profund romantism, a exercitat o mare influenţă asupra multor compozitori. C. a compus în special lucrări pentru pian solo (sonate, poloneze, studii, preludii, balade etc.) şi cu acompaniament de orchestră. O largă popularitate au polo- nezele şi mazurcile, străbătute de un puternic suflu patriotic, valsurile, nocturnele, remarcabile prin melodicitatea şi pa- tosul evocării. Opera lui C. se bucură de o înaltă preţuire în întreaga lume, în al cărei patrimoniu muzical ocupă un loc de frunte. în R. P. Polonă sînt organizate în memoria lui C. concursuri internaţionale de interpretare pianistică, festi- valuri muzicale, congrese muzicologice, se publică numeroase ediţii de opere complete. Chorzow [hojufjt oraş în sudul R. P. Polone, în bazinul industrial al Sileziei. 147 000 loc. (1960). Industrie metalurgică, chimică, de utilaj pentru construcţii, de construcţii de vagoane şi de utilaj minier. Chretien de Troyes [creţii do truă7, scriitor francez din a doua jumătate a sec. al XI I-lea, unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai evului mediu. A compus, în subdialectul din Cham-pagne, lungi romane în versuri, inspirate din legendele celtice din Anglia („Yvain sau Cavalerul cu leul“, „Lancelot sau Cavalerul cu căruţa“ şi „Per-ceval“), care conţin fine analize psihologice şi descrieri veridice ale vieţii feudale. Christchurch [crâistchci /, oraş în Noua Zeelandă. 210 000 loc. (1959). Port şi centru al industriei alimentare şi de pielărie. Christiania v. Oslo* Christmas [crtsmds,/ una dintre cele mai mari insule-atol. Se află în centrul Oceanului Pacific şi face parte din colonia engleză Insulele Gilbert şi El-lice. După al doilea război mondial. Anglia a transformat insula C. într-un poligon nuclear, experimentînd, în 1957-— 1958, o serie de dispozitive nucleare. în 1962 insula a fost pusă la dispoziţia S.U.A., care au efectuat aici o nouă serie de experienţe nucleare în atmosferă. Chrysippos (c. 280—c. 204 î.e.n.), filozof idealist grec, considerat încă din antichitate ca al doilea fondator al stoicismului după Z e n o n din C i t i u m. Opera lui s-a pierdut. A formulat ideea distrugerilor şi renaşterilor succesive ale universului prin foc şi a identificat determinismul cu providenţa. Prin contribuţia sa la dezvoltarea teoriei silogismului ipotetic şi disjunctiv, C. este un precursor îndepărtat al calculului propoziţional din logica simbolică modernă. Churchill [ciicil], Winston Leonard Spencer (n. 1874), om politic englez, lider al partidului conservator între 1940 şi 1955. Cariera politică şi-a început-o în 1900, cînd a fost ales membru al parlamentului, între 1908 şi 1929 a fost ministru în diferite guverne, în perioada 1918—1921, ca ministru de război, a avut un mare rol în organizarea intervenţiei împotriva Rusiei Sovietice. Devenit prim-ministru (1940—1945) în timpul celui de-al doilea război mondial, a dus o politică duplicitară în cadrul coaliţiei antihitleriste şi, în scopul slăbirii U.R.S.S., a tergiversat deschiderea celui de-al doilea front, în condiţiile înaintării victorioase a armatelor sovietice, C. a preconizat deschiderea celui de-al doilea front în Balcani („varianta Churchill“), în scopul menţinerii poziţiilor imperialiştilor englezi în sud-estul Europei, înăbuşirii mişcării de eliberare şi salvării regimurilor burgheze reacţionare din această parte a lumii. Guvîn-tarea sa de la Fulton (S.U.A.) din 1946 a însemnat începutul războiului rece şi al politicii de formare a blocurilor a-gresive îndreptate împotriva U.R.S.S. şi ţărilor de democraţie populară. între 1951 şi 1955 a fost din nou prim-ministru şi a participat activ la crearea Uniunii Europei occidentale, a*S.E.A.T.O. etc. în 1955 a demisionat, dar continuă să exercite influenţă asupra politicii cercurilor conducătoare engleze. Churriguera [ ciuriÿhéra/, familie de arhitecţi spanioli din sec. XVH-XVIII, dintre care cel mai însemnat a fost José de C. (1650-1723), reprezentant al barocului tîrziu* numit în Spania barocul churri-gueresc. Creaţia sa în arhitectură, decoraţie, mobilier şi orfevrărie îmbină stilul baroc cu goticul tîrziu, caracterizîndu-se printr-o ornamentaţie încărcată. ciacona, vechi dans cunoscut în Spania pe la sfîrşitul sec. al XVI-lea. La începutul sec. al XVII-lea s-a răspîndit în Franţa. Cea mai mare popularitate a căpătat-o în muzica instrumentală a sec. XVII-XVIII, ca piesă în formă de variaţii polifonice. Caracterul c. e măreţ, mişcarea rară, măsura de obicei ternară. C* e apropiată ca structură şi caracter de p a s a c a I i a. O mare popularitate au căpătat c. pentru vioară şi bas ale lui T. Vitali şi c. din partita în re minor pentru vioară de J. S. Bach, in forma c. sînt scrise multe piese (32 de varia-ţiuni de Beethoven ş.a.) şi chiar numere de operă (Lully, Gluck Ciad, lac în Africa, situat în partea centrală a Africii ecuatoriale. Suprafaţa lui variază, după anotimp (unul ploios şi altul secetos), între 18 000 şi 10 000 km2. Este alimentat îndeosebi de rîul Sari.Adîncimea maximă : 7 m; este bogat în peşte. Ţărmurile lacului sînt mlăştinoase şi acoperite de papirus. Ciad, stat în Africa ecuatorială, fostă posesiune franceză. Suprafaţa: 1284 000 km2. Populaţia : 2 675 000 loc. (1961), formată din triburi sudaneze. Capitala: Fort Lamy. Teritoriu de cîmpie, mărginit la nord de un deşert nisipos, iar la apus de lacul C. Clima la nord este tropicală-deşertică, la sud ecua-torială-musonică. Este o ţară agrară, economiceşte înapoiată, dependentă de monopolurile străine. Principala bogăţie, bumbacul, formează 4/5 din exportul ţării ( 1959)* Industrie nu există. Zăcăminte de săruri de sodiu. Teritoriul C. a fost ocupat de francezi la începutul sec. al XX-lea, după un război aprig cu sultanatul Rabah, care se constituise pe acest CIAN 620 CIAN TEAN-I CIAD SCARA ISO 0 150 300 teritoriu. C. şi-a recăpătat independenţa în august 1960. Este membru al ,»Comunităţii franceze“. C. este o republică. Şeful statului, preşedintele, este în acelaşi timp şi prim-ministru. Organul suprem legislativ este Adunarea Naţională, aleasă pe cinci ani. Singurul partid politic din ţară este Partidul progresist din Ciad. cian (CHIM.), (CiV)2. Gaz foarte toxic, care se degajă la descompunerea cianurilor metalelor bivalente (cupru, mercur) la temperatură înaltă. Sin. cianogen. cianamidă de calciu, substanţă chimică folosită în agricultură ca îngrăşămînt şi erbi-cid. Are culoarea albă sau neagră-cenuşie (datorită carbonului care rămîne de la fabricare). Conţine 18—23% azot. Se fabrică din carbura de calciu cu azot (din atmosferă) sau din carbonat de calciu şi amoniac. Cianciun, oraş din nord-estul R. P, Chineze, centru administrativ al provinciei Ghi-rin (Ţzilin). 975 000 loc. (1957). Important nod de comunicaţii şi centru industrial. La C. a fost construită prima uzină de automobile din R.P. Chineză. Dezvoltate sînt şi industria alimentară, a hîrtiei, industria textilă, chimică. Are universitate, institute ştiinţifice de cercetări, studiou cinematografic. cianhidric, acid -(CHIM.), HCN. Lichid incolor, cu p.f. 25,65°C, cu miros de migdale amare. Se găseşte în natură liber (în unele plante) sau combinat cu hidraţi de carbon (în sîmburii de prune, cireşe, piersici, migdale). Industrial se prepară din amoniac şi oxid de carbon la temperatură ridicată, în prezenţa unui catalizator, sau prin oxi-darea parţială a unui amestec de metan şi amoniac cu aer. Este foarte otrăvitor. Se întrebuinţează în industria organică şi ca deparazitant şi deratizant. La noi se produce la Uzina de negru de fum Copşa Mică. Sin. acid prusie. cianhidrine (CHIM.), compuşi organici cu două grupe funcţionale: oxidril (—OH) şi nitril (—Cz=/V). Se formează prin adiţia acidului cianhidric Ia cetone, aldehide sau oxid de etilenă. Sînt intermediari în sinteze organice (prepararea aminoacizilor) şi la fabricarea de mase plastice (fibre sintetice, sticlă organică, cauciuc sintetic). Se mai numesc cian-hidroli, oxinitrili cianine (gr. £yanos „albastru“; CHIM.), clasă de materii colorante albastre, avînd caracter bazic; se obţin prin condensarea iod-derivaţilor alchi-lici ai chinolinei cu lepidină în prezenţa alcaliilor. Sînt întrebuinţate ca sensibilizatori ai emulsiilor fotografice, mai ales în infraroşu. cianit (MINER.) v. disten. cianizâre (METAL.), tratament termochimic al pieselor de oţel într-un mediu lichid constituit din săruri alcaline şi cianuri în stare topită, în scopul difuziunii simultane a carbonului şi azotului în straturile de la suprafaţa pieselor. V. şi tratament termochimic. Ciano, Galeazzo (1903 — 1944), conte, diplomat al Italiei fasciste. între 1936 şi 1943, ministru al afacerilor externe. A participat activ la formarea coaliţiei fasciste agresive dintre Germania hitleristă, Italia fascistă şi Japonia militaristă. în 1940 a fost unul dintre promotorii dictatului de la V i e n a. A fost executat din ordinul lui Mussolini, cu care intrase în conflict ca urmare a unor divergenţe intervenite în sînul cercurilor conducătoare italiene. cianocobalamină v. coba-lamină. cianoficée (Cyanophyceae)t clasă de plante inferioare, uni-celulare sau pluricelulare, microscopice, înrudite cu bacteriile. Ca şi acestea, c. au structura celulei foarte simplă: o membrană celulară şi un conţinut celular, în care nu este diferenţiat nucleul. în protoplasma c., alături de clorofilă, se găseşte dizolvat un pigment albastru (de unde şi denumirea de „alge albastre“), numit ficocianină. C. sînt plante autotrofe şi se înmulţesc prin diviziune. Sînt foarte răspîndite în natură, mai ales în apele dulci, în bălţi şi în locurile umede, dar nu lipsesc nici de pe uscat (ex. cleiul-pămîntului, oscilatoriile etc.), cianogén (CHIM.) v. cian. cianoză (gr. ^yanos „albastru“; MED.), coloraţie albas-tră-vineţie a pielii şi a mucoaselor, datorită creşterii cantităţii de hemoglobină redusă (care a pierdut oxigenul) din sînge. Se întîlneşte în scleroza pulmonară, în insuficienţa cardiacă, în boala albastră etc. Cianşa, oraş în R. P. Chineză, centru administrativ al provinciei Hunan, unul dintre cele mai vechi oraşe ale ţării. 703 000 loc. (1957). Important nod de comunicaţii. Industrie textilă, alimentară, metalurgie neferoasă (zinc), construcţii de maşini (strunguri, maşini agricole, aparatură de măsurat), industrie chimică şi de faianţă. Cian Tean*i (n. 1906), scriitor chinez. în nuvelele şi în romanele sale a arătat venalitatea claselor reacţionare şi şovăiala intelectualilor mic-bur-ghezi în timpul dominaţiei gomindaniste („Domnul Hua Vei“), lupta ţăranilor chinezi împotriva asupritorilor („Ura“). După Eliberare s-a orientat spre literatura pentru copii. C1ANŢZEAK0U 621 CIBERNETICĂ Cianţzeakou, oraş în nord-estul R. P. Chineze. Nod de comunicaţii pe vechiul drum care lega Pekinul cu Mongolia şi Siberia. 380 000 loc. (1957). întreprinderi ale industriei alimentare, de utilaj minier şi pentru prospecţiuni geologice. cianurăre (METAL.), procedeu hidrometalurgic de extragere a aurului şi argintului din minereuri cu ajutorul soluţiilor diluate de cianură de sodiu, de potasiu, de calciu, în prezenţa oxigenului. cianuri (CHIM.), săruri ale acidului cianhidric. C* metalelor alcaline şi alcalino-pă-mîntoase sînt uşor solubile în apă, celelalte sînt greu solubile. C. sînt foarte otrăvitoare; se folosesc la extragerea aurului şi argintului prin procedeul de cianurare, în galvanoplastie şi în fotografie. — C. de potasiu, KCN. Sarea de potasiu a acidului cianhidric. Se prezintă sub formă de cristale albe incolore, solubile*în apă. Este o otravă puternică. Se întrebuinţează în galvanoplastie, în sinteze organice etc. în industrie se înlocuieşte acum cu c. de sodiu, care este mai ieftină. — G de sodiu, NaCN. Sarea de sodiu a acidului cianhidric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă, foarte otrăvitoare. Se utilizează în galvanoplastie, în fotografie, la extragerea aurului şi argintului din minereuri, în sinteze organice. Ciao Şu~li(n. 1906), scriitor chinez, luptător pentru pace. în povestirile, nuvelele şi piesele sale a înfăţişat satul chinez în timpul războiului civil şi după Eliberare („Căsătoria lui Hsiao Erh-hei“, 1949, trad. rom.; „Versurile lui Li Iu-ţai“, 1949, trad. rom.). Romanul său „Întîmplări din Sanlivan“(1954, trad. rom.) descrie transformarea satului chinez în procesul construirii socialismului. Ciatura, oraş în U.R.S.S., în partea centrală a R.S.S. Gruzine. 19 200 loc. (1959). Centrul uneia dintre cele mai bogate regiuni cu zăcăminte de mangan din lume. Cibele (Cibela), divinitate antică de origine frigiană, care personifica natura ca mamă a tot ceea ce există, ca izvor al vieţii. Cultul ei era răspîndit mai ales în Asia Mică. In sec. al Vl-lea î.e.n., cultul ei a trecut şi în Grecia, unde C. a fost identificată cu Rhea, mama zeilor. în anul 204 î.e.n., cultul C. a fost adoptat şi la Roma. A influenţat formarea reprezentărilor creştine despre „născătoarea de dumnezeu \ cibernetică, ramură a ştiinţei care are ca obiect studiul legăturilor, comenzilor şi controlului în sistemele tehnice şi organismele vii, din punctul de vedere al analogiilor lor formale, dar nu şi din acela al elementelor constitutive ale sistemelor tehnice şi organismelor vii şi nici din acela al funcţiilor lor specifice. Ea abordează de asemenea cazuri în care funcţiile respective (legături, comenzi şi control) sînt realizate de colective omeneşti sau de oameni cu ajutorul maşinilor (ex. probleme de planificare, de transporturi etc.). C. studiază maşinile, aparatele şi organismele vii din punctul de vedere al capacităţii lor de a recepţiona (percepe) o anumită informaţie, de a o păstra în sisteme de memorie, de a o transmite prin canalele de legătură şi de a o transforma în semnale prin care îşi dirijează propria lor acţiune în direcţii corespunzătoare. Funcţia de control apare la sistemele tehnice sau la organismele capabile să recepţioneze sau să perceapă şi să folosească informaţii asupra rezultatelor acţiunilor lor prin intermediul organelor numite de reacţie. în acest sens, c. mai este definită şi ca ştiinţa despre mijloacele de primire, păstrare, prelucrare şi utilizare a informaţiilor în sistemele tehnice, organismele vii şi grupările lor. Ea foloseşte un aparat matematic specific (teoria informaţiei, teoria algoritm e 1 or, logica matematică, calculul probabilităţilor etc.), numit deseori c. matematică, precum şi categorii ale logicii, lingvisticii etc. Deoarece c* cuprinde şi studii comparative ale sistemelor de păstrare, transmitere şi prelucrare a informa- ţiilor bazate pe datele tehnicii, fizicii, chimiei şi biologiei, se vorbeşte şi despre c. tehnică, c. biologică etc. Reprezentînd analogic şi trecînd asupra unor sisteme tehnice anumite operaţii intelectuale (care constituie legături, comenzi şi control în organismul omenesc şi care pot fi calcule, traduceri, efectuări de control etc.), c* permite scutirea omului de efectuarea unor operaţii cu un volum mare de muncă, măreşte considerabil productivitatea muncii intelectuale şi contribuie la studierea funcţionării sistemului nervos. Atît prin premisele cît şi prin concluziile sale, c, confirmă încă o dată tezele materialismului dialectic despre unitatea materială a lumii şi despre capacitatea generală a materiei de a reflecta realitatea înconjurătoare. Iniţiatorul constituirii c* ca ştiinţă este matematicianul Norbert Wiener, care a publicat în 1948 lucrarea „Cibernetica sau control şi comunicaţie la animale şi maşină“. C. a apărut şi se dezvoltă pe baza creării şi răspîndirii instalaţiilor de calcul (v. şi c a 1 c u 1 a t o r), a combinării instalaţiilor automate cu calculatoare, a progresului automaticii, a succeselor dobîndite în studierea fiziologiei animale şi umane, în special în legătură cu cercetarea reflexelor condiţionate, homeosta-zei, aferentaţiei inverse etc. însemnatele aplicaţii practice ale c. au determinat dezvoltarea rapidă a producţiei de dispozitive şi instalaţii cibernetice; în prezent sînt utilizate în lume zeci de mii de calculatoare electronice. Dintre ţările capitaliste, cele mai mari producătoare de dispozitive şi maşini cibernetice sînt S.U.A., Anglia şi Japonia, în ţările imperialiste; c. este folosită îndeosebi în industria de război. Alături de celelalte cuceriri ale tehnicii moderne, în capitalism, aplicarea în producţie a c. duce la adîncirea contradicţiilor societăţii capitaliste, la intensificarea exploatării oamenilor muncii, la creşterea catastrofală a şomajului, în ţările socialiste, introducerea c. în producţie este subordonată CIBIN 622 CICERO intereselor creşterii continue a bunăstării tuturor membrilor societăţii şi contribuie la ştergerea deosebirilor dintre munca fizică şi munca intelectuală, la dezvoltarea multilaterală şi la sporirea capacităţii creatoare a oamenilor, ca urmare a eliberării lor de muncile grele şi de rutină, la creşterea ritmului de construire a bazei tehnice-materiale a socialismului şi comunismului; ea este însoţită de reducerea sistematică a zilei de muncă, o dată cu creşterea veniturilor reale ale tuturor cetăţenilor. în U.R.S.S., dispozitive cibernetice perfecţionate sînt folosite pentru comanda automată, controlul şi dirijarea zborului rachetelor şi navelor cosmice, în construcţia maşi-nilor-unelte cu comandă programată, a liniilor şi fabricilor automate, la proiectarea noilor serii unitare de maşini şi a noilor întreprinderi industriale, în planificare şi statistică, în metalurgie (comanda de la mare distanţă a funcţionării convertizoarelor de elaborare a oţelului a fost realizată, pentru prima oară în lume, în U.R.S.S., în 1961, de la centrul de calcul din Kiev la Dneprodzer-jinsk), în industria chimică şi a petrolului, în medicină ş.a.; au fost înfiinţate centre de calcul, înzestrate cu calculatoare electronice, în diferite regiuni ale ţării. Noul Program al P.C.U.S. prevede .»aplicarea pe scară largă a ciberneticii, a dispozitivelor electronice de calcul şi de comandă în producţie, în lucrările de cercetări ştiinţifice, în practica proiectărilor şi construcţiilor, în calculele de planificare, în sfera evidenţei statisticii şi administraţiei“. Succese teoretice şi practice însemnate au fost obţinute şi în celelalte ţări socialiste. în R.P.R. se efectuează cercetări sistematice, concretizate prin construirea unor calculatoare analogice la Institutul de energetică al Academiei R.P.R. şi la Academia militară, şi a unor calculatoare cifrice la Institutul de fizică atomică din Bucureşti şi la Institutul politehnic din Timişoara. A fost înfiinţat un centru de calcul la Cluj. Rezultate teoretice deosebite au fost obţinute de colectivul condus de acad. prof. Gr. C. Moisil în domeniul teoriei algebrice a schemelor cu contacte şi relee, de prof. 0. Oni-cescu şi Gh. Mihoc în dezvoltarea teoriei lanţurilor probabilistice ş.a. V. şi automatizarea producţiei; reglare a u t o m a t ă. Cibin, afluent al rîului Olt. Lungimea: 80 km. Izvorăşte din munţii Cindrelului, trece prin oraşul Sibiu şi se varsă în Olt lîngă Podul Olt. cicâdă (ZOOL.; Cicada), insectă din familia cicadeelor, cu corpul scurt şi gros, prevăzut cu două perechi de aripi pergamentoase, cu capul mare şi cu cioc ascuţit, aşezat în poziţie ventrală. Masculii emit un ţîrîit caracteristic cu ajutorul organelor stridulante. Larvele unor specii trăiesc pînă la 17 ani. în ţara noastră se găsesc în regiunea Băilor Her-culane, Dobrogea etc. cicadeoidea (PALEONT.) v. benetit. cicâr (Etidontomyzon dan-fordi), peşte inferior din familia petromizonidelor, cu corpul cilindric, cu pielea golaşă şi cu gura rotundă în formă de ventuză, larg deschisă, prevăzută cu un fel de dinţi cornoşi. Trăieşte în zona de munte a rîurilor din bazinul Dunării; adultul parazitează pe pielea păstrăvilor şi a lipanilor, fiind astfel dăunător. cicatrice (lat. cicatrix, -cis „semn, urmă“; MED.), ţesut conjunctiv care uneşte buzele unei plăgi operatorii sau traumatice, înlocuind, acolo unde este cazul, ţesutul pierdut. cicatrizare 1. (MED.) Procesul de vindecare a unei plăgi. 2* (SILV.) Cicatrizarea lemnului, acoperirea rănilor de pe tulpina arborilor în viaţă cu formaţii noi de ţesuturi lemnoase, care pornesc de la margine şi se unesc în centrul rănii. Cicei, veche cetate în raionul Dej, reg. Cluj, menţionată de documente în 1304. A fost dăruită de Matei Corvin pe la 1489, împreună cu Cetatea de Baltă, domnului moldovean Ştefan cel Mare. Acesta şi urmaşii săi au stăpînit-o timp de aproape un secol, împreună cu ţinutul înconjurător, în 1544 cetatea a fost dărîmată de Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei. Ruinele ei se mai văd şi astăzi. Cicerin, Gheorghi Vasilie-vici (1872—1936), om de stat şi diplomat sovietic. A luat parte la mişcarea revoluţionară încă din 1904 şi a devenit membrualP.M-S.D.R. în 1905. Din 1904 pînă în 1918 a trăit în emigraţie şi a activat în mişcarea muncitorească din Franţa şi Anglia. în calitate de comisar al poporului pentru afacerile externe (1918 —1930), a reprezentat U.R.S.S. la conferinţele de la Genova (1922) şi de la Lausanne (1922 — 1923). Cicero, Marcus Tullius (10.6-43 î.e.n.), celebru orator, scriitor şi om politic roman, susţinător al intereselor aristocraţiei sclavagiste şi al proprietăţii private. A demascat în anul 63 conjuraţia lui Catilina împotriva senatului. Discursurile sale politice („Catilinarele“ şi „Filipicele“), pledoariile juridice („Pentru Marcellus“, „Pentru Cicero Celius“), tratatele de retorică şi de stil („Despre orator“ şi „Brutus“) au ridicat la un înalt nivel preza şi arta oratorică latină. Aceste discursuri au servit ca model scriitorilor din epoca Renaşterii şi de mai tîrziu. Principalele opere oratorice ale lui C. au fost traduse în limba romînă şi publicate în mai multe ediţii. în filozofie CICERO 623 CICLOP a manifestat o orientare eclectică, antimaterialistă şi anti-ateistă. A încercat să justifice din punct de vedere filozofic teoria reacţionară a înţelegerii generale dintre oameni în cadrul statului sclavagist. Ata-cîndu-1 vehement în senat pe Antonius, acesta a pus la cale uciderea lui. cicero (POLIGR.), corp de literă de 12 puncte tipografice. Ciclade, Insulele arhipelag în Marea Egee, aparţi-nînd Greciei. Suprafaţa: 2 649 km2. Populaţia : 126 000 loc. (1951). Principalele insule : Na-xos, Andros, Tinos, Milos. Relief muntos. Culturi de viţă de vie, citrice, măslini. Pe insula Naxos se găseşte cel mai mare zăcămînt de şmirghel din lume. ciclamen (Cyclămen euro»-paeum), plantă perenă din fami- Ciclamen lia primulaceelor, cu frunze reniforme, pe faţă verzi-închis, iar pe dos roşii-carmin. Florile sînt mari, albe sau roşii de diferite nuanţe. Este cultivat ca plantă decorativă. ciclani (CHIM.), hidrocarburi cu formula generală CnH2ny avînd în moleculă unul sau mai multe cicluri saturate. Sin. ciclo-alcaniy hidrocarburi cicloparafi~ nice, cicloparafine. ciclic (gr. kyhlos „cerc“) 1« (CHIM.) Termen care numeşte compuşii chimici ale căror catene sînt închise sub formă de inel sau ciclu. 2. (MUZ.) Prindfpiu ciclic, principiu pe care se întemeiază o compoziţie muzicală de proporţii ample (simfonie, cvartet, sonată, suită etc.), în ale cărei părţi se regăseşte aceeaşi temă principală. Acest caracter e şi mai accentuat cînd întregul material tematic al unei compoziţii derivă din acelaşi nucleu melodic generator. ciclism, ramură sportivă care se practică cu bicicleta pe pistă (velodrom) sau pe şosea. Cursele de pistă pot fi de viteză, individuale, de urmărire (pe echipe), pe echipe de cîte doi (ştafetă) etc. Cursele de şosea pot fi de semifond, de fond* pe distanţe fixe şi pe etape în competiţii cicliste pe distanţe mai lungi (ex. cursa păcii, turul ciclist al R.P.R., cursa „Scînteii“ etc.). ciclită (gr. kyklos „cerc“; MED.), boală de ochi, caracterizată prin inflamaţia corpului ciliar. Poate fi seroasă, purulentă etc. ciclizáre,reacţie de~(CHIM.), reacţie de închidere a unui lanţ de atomi cu formarea unui ciclu (ex. obţinerea eterilor ciclici din glicoli, prin eliminarea unei molecule de apă între cei doi hidroxili ai glicolului). ciclo- (gr. kvkJos „cerc“), element de compunere folosit în termenii din chimie pentru a arăta că o combinaţie este ciclică (ex. cicloparafine). cicloalcâni (CHIM.) v. codani. ciclocrós (SPORT), probă de ciclism în care concurenţii se întrec pe teren variat şi accidentat, parcurgînd unele porţiuni de drum pe bicicletă, iar altele pe jos, purtînd bicicleta la mină sau în spate. ciclohexân (CHIM.), C6//12. Hidrocarbură ciclică saturată; p.t. 6,5°C; p.f. 81°C. Se obţine prin hidrogenarea benzenului, prin extracţie din anumite benzine, prin izomenzarea, în prezenţa clorurii de aluminiu, a unor benzine care conţin metil-ciclopentan. E o materie primă pentru fabricarea ciclohexano-lului, a ciclohexanonei şi a mtro-ciclohexanului, importanţi intermediari pentru fabricarea fibrelor sintetice. ciclohexanóI(CHIM.). Alcool ciclic saturat, CqHuOH. Este un lichid cu p.f. J61°C. Se obţine o dată cu ciclohexa-nona la oxidarea ciclohexanului cu aer sau prin hidrogenarea catalitică a fenolului. Se foloseşte ca solvent pentru lacuri, cauciuc, răşini. Prin oxidare cu acid azotic trece în acid adipic, materie primă pentru fibre sintetice de tip nailon. în R.P.R. se fabrică la Uzina de fire şi fibre sintetice Săvi-neşti (reg. Bacău). ciclohexanonă (CHIM.), (CH&CO. Cetonă ciclică saturată. Este un lichid cu p.f. 155°C. Se obţine prin oxidarea ciclohexanului cu aer sau prin de-hidrogenarea ciclohexanolului. Serveşte la prepararea acidului adipic şi a caprolactamei, bază de materii prime pentru fibre sintetice de tip relon. în R.P.R. se fabrică la Uzina de fire şi fibre sintetice Săvineşti (reg. Bacău). ^ cicloidă (gr. kyklos „cerc“ şi eidos. „aspect“; MAT.), curbă descrisă de un punct fix al unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă fixă situată în planul cercului. ciclon1 (gr. kyklos „cerc“; METEOR.), regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru şi masele de aer au o mişcare convergentă. Viteza de rotaţie atinge maximul în centrul c. în emisfera sudică, mişcarea aerului în jurul centrului de presiune minimă, datorită rotaţiei Pămîntului, are loc în sensul acelor de ceasornic, iar în cea nordică în sens invers. Diametrul c. poate ajunge pînă la cîteva mii de km, izobarele lui avînd formă rotundă sau ovală neregulată. C* produc înnorări şi precipitaţii. — C. australian, perturbaţie atmosferică (centru climatologic), care se observă în partea de nord a Australiei atunci cînd în emisfera sudică este vară. C. tropical, ciclon în zona tropicală, între 5 şi 25° latitudine nordică sau sudică, însoţit de furtună sau de ploi torenţiale. Periclitează navigaţia şi produce mari pagube materiale aşezărilor omeneşti de pe ţărmurile pe care bîntuie (arhipelagul Antilelor, coastele Japoniei etc.). Sin. taifun. ciclon2 (TEHN.), aparat pentru separarea particulelor materiale din aer sau din alte gaze, prin efectul forţei centrifuge; este format dintr-o cutie cilindrică de tablă, avînd la partea inferioară o porţiune tronco-nică. ciclop (ZOOL. ; Cyclops), crus-taceu inferior de apă dulce din ordinul copepodelor, mic ca un CICLOP ARAFINE 624 CICLU purece de apă, cu abdomenul terminat cu o furcă. La femelă, de o parte şi de alta a furcii se găsesc doi saci cu ouă. Are un singur ochi simplu, median, pe cefalotorace. Este folositor, deoarece este mîncat de puieţii de peşti, dar, în acelaşi timp, poate fi şi dăunător, întrucît serveşte drept gazdă intermediară pentru unii viermi paraziţi. cicloparafine (CHIM.) v. ci-clani. ciclopentadienă (CH IM.), C6f/6. Hidrocarbură ciclică nesaturată cu două duble legături. Se formează în reacţiile de piroliză a hidrocarburilor din petrol şi la distilarea uscată a cărbunilor (cocsificare), Şe foloseşte în sinteza organică, la prepararea unor insecticide. ciclopentan (CHIM,), C6//i0-Hidrocarbură ciclică saturată, avînd cinci atomi de carbon în moleculă; p.f. 50°C. Este un lichid întrebuinţat ca solvent şi ca materie primă în sinteza organică. ciclopi (în mitologia greco-romană), uriaşi antropofagi care ar fi avut un singur ochi în frunte şi s-ar fi ocupat cu păs-toritul. După unele legende, c, ar fi lucrat ca meşteri făurari într-o peşteră la poalele muntelui Etna, sub conducerea lui Hefaistos. Mai cunoscută dintre legendele despre c. este aceea a lui P o 1 i f e m. ciclopic, zid zid construit din blocuri mari de piatră brută sau sumar cioplită. în arhitectura preelenică s-au folosit blocuri de dimensiuni foarte mari, zidirea fiind atribuită în legendele greceşti unor constructori mitici (ciclopii). Astfel de ziduri există în ruinele oraşelor greceşti Micene, Tirint ş.a. ciclopic (MED.), monstruozitate care constă în dezvoltarea unui singur glob ocular sau în fuzionarea ambelor orbite în-tr-una singură, în care se află doi ochi atrofiei sau aparent normali. ciclopropân (FARM.), gaz incolor, inflamabil şi exploziv, cu miros şi gust caracteristic, folosit în inhalaţii ca anestezic general. Este cel mai puternic anestezic gazos. Nu stimulează centrul respirator; predispune la aritmii cardiace. ciclotimie (gr. kuklos „cerc" şi thymos „inimă“; PSIH., MED.), stare psihică morbidă, caracterizată prin alternarea stărilor de bună dispoziţie cu cele de depresiune. Exagerarea acestor stări caracterizează psihoza ciclică maniaco-depresivă. ciclotrón (FIZ.), accelerator ciclic de ioni, format din două Jumătăţi (numite deuri) ale unei camere metalice cilindrice şi plate, introduse într-o incintă vidată. în spaţiul dintre cele două deuri există un cîmp electric alternativ de înaltă frecvenţă şi un cîmp magnetic constant, perpendicular pe planul camerei. Ionii (protoni, nuclee de heliu etc.) care trebuie acceleraţi sînt produşi în spaţiul dintre deuri şi, prin acţiunea simultană a celor două cîmpuri, sînt siliţi să se mişte pe traiectorii circulare cu rază mereu crescîndă, acumulînd energie pînă la limita dorită. Accelerarea ionilor are loc în spaţiul dintre deuri prin absorbţia energiei cîmpului electric. C. serveşte la studiul structurii nucleului atomic şi la producerea izotopilor radioactivi. Limita maximă a energiei pe care o pot acumula ionii în c. este determinată de creşterea masei lor în raport cu viteza. C. a fost inventat de fizicianul american E. Lawrence în 1930. Cel mai mare c. din lume funcţionează azi la Institutul unificat de cercetări nucleare din Dubna (U.R.S.S.) şi serveşte la accelerarea ionilor grei. în R.P.R. s-a construit la Institutul de fizică atomică al Academiei R.P.R., cu asistenţa tehnică şi ştiinţifică a U.R.S.S., un c. care poate comunica deutero-nilor energii pînă la 12 MeV. ciclu 1. (FIZ.) Totalitatea valorilor succesive pe care le ia o mărime periodică în timpul unei perioade. — C. pe secundă v. hertz. 2. (TEHN). a) Totalitatea stărilor succesive prin care trece un sistem fizic într-o trans- formare închisă (ex. ciclul Car-not). b) Curbă închisă prin care se pot reprezenta, într-un sistem adecvat de coordonate, transformările descrise mai sus. — Ciclu cinematic, intervalul de timp necesar pentru ca poziţia, viteza şi acceleraţia elementului conducător al unui mecanism să revină la valorile iniţiale.—C. Schema de funcţionarea ciclo tro nul ui energetic, transformările succesive suferite de un agent energetic într-o maşină de forţă.—C. de solicitări, ciclu complet de variaţie a eforturilor sau a eforturilor unitare într-o piesă supusă la solicitări variabile. Ciclul este alternant, cînd eforturile îşi schimbă semnul (ex. compresiune şi întindere), şi oscilant, în caz contrar (ex. numai compresiune). Ciclul alternant este simetric dacă eforturile variază între două limite egale; în celelalte cazuri de eforturi alternante sau oscilante, ciclul este asimetric. Ciclul oscilant cu o limită nulă se numeşte pulsator. 3. (ASTR.) Ciclu solar a) Perioade de 11,1 ani după care revin maximele şi minimele activităţii solare, b) Perioada de 28 de ani după expirarea căreia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleaşi zile din săptă-mînă. 4. (GEOL.) Ciclu geotec-tonic (sau orogenic), ansamblul proceselor tectonice care determină formarea unui geosincli-nai, precum şi evoluţia şi transformarea acestuia în catenă muntoasă. într-un c.g. se disting trei faze: litogeneza, caracteristică prin acumularea CICLU 625 CICLU ECONOMIC unor sedimente cu grosimi mari; orogeneza, sau tectonica, în care se formează catena muntoasă, şi gliptogeneza, în care catena muntoasă este erodată de agenţi externi. Aceste faze s's repetă în cadrul fiecărui c.g., însă nu în mod identic, ci în condiţii specifice fiecărui c. în istoria geologică a Pămîntului se disting mai multe c.,g. Cele mai cunoscute sînt: c.g, cale-donian, hercinic şi alpin, în care s-au format sistemele muntoase cu aceleaşi nume. Lanţul mun-tcs al Carpaţilor de pe teritoriul R.P.R. s-a desăvîrşit în c.g. alpin. 5* (GEOGR.) Ciclu de eroziune (sau c. geografic), categorie geomorfologică introdusă de geograful american W. M. Davis. Conform teoriei lui Davis, relieful trece printr-o succesiune de cicluri de eroziune, fiecare ciclu cuprinzînd trei stadii: tinereţe, maturitate şi bătrîneţe. în stadiul de tinereţe, datorită ridicărilor tectonice, eroziunea e foarte activă; se formează relieful muntos, puternic fragmentat. Ulterior, sub acţiunea agenţilor externi, relieful devine tot mai domol, ajungîndu-se pînă în stadiul de peneplenă. Printr-o nouă mişcare tectonică, eroziunea e reactivată şi începe un alt ciclu. Teoria evolutivă a lui Davis a avut un rol important în dezvoltarea geomorfologiei, însă ea are o sene de lipsuri, mai ales pentru că prezintă dezvoltarea reliefului în cicluri închise şi izolează acţiunea facto-torilor endogeni de a celor exogeni. Noţiunile de tinereţe, maturitate şi bătrîneţe au doar o valoare relativă, neputînd să caracterizeze vîrsta reală a reliefului. 6. (MINER.) Ciclu geochimic, mod de migraţiune a elementelor chimice în decursul evoluţiei geologice a Pămîntului, în care acestea revin în formaţiuni geologice asemănătoare (ex. potasiu! din rocile eruptive se acumulează în depozitele argiloase, apoi în şisturile cristaline, pentru a trece iarăşi în rocile granitice prin procesele de topire a scoarţei; carbonul din plante, transformat prin fosilizare în cărbuni, este restituit prin oxidare atmosferei, de unde este asimilat de alte plante pentru a începe un nou c.g.). 7. (BIOCHIM.) Ciclul azotului în natură, ansamblul de modificări suferite de azotul elementar sau de azotul atmosferic transformat în nitraţi sub acţiunea descărcărilor electrice din atmosferă, precum şi de azotul transformat în compuşi azotaţi de către unele microorganisme. Azotaţii formaţi servesc ca substanţe nutritive pentru plante şi pentru formarea proteinelor proprii celulei vegetale. Proteinele vegetale, introduse cu alimentaţia vegetală în organismul animal, servesc la formarea proteinelor animale. Proteinele sînt transformate în compuşi azotaţi din ce în ce mai simpli, atît în timpul vieţii animalelor cît şi după moartea acestora, compusul final cel mai simplu fiind amoniacul. Amoniacul este oxidat în nitriţi şi în nitraţi sub acţiunea bacteriilor nitrifiante din pămînt şi sub această formă este din nou asimilat de către plante şi transformat din nou în proteine vegetale, închizîndu-se astfel ciclul de transformări ale azotului în natură. 8. (BOT.) Ciclu evolutiv, ciclu vital al dezvoltării ontogenetice a unui organism. Constituie ansamblul de fenomene în decursul cărora se realizează dezvoltarea unei plante. Ce. începe cu prima diviziune a oului şi se termină cu moartea individului respectiv. Prima parte a lui se caracterizează mai ales prin creşterea organelor vegetative, apoi prin procesul de înmulţire, după care urmează îmbătrînirea şi moartea. Durata lui variază de la un grup de plante la altul. 9. (FIZIOL.) Ciclu menstrual, ansamblul modificărilor fiziologice (neurohormonale) pe care le suferă organismul feminin în intervalul dintre două menstruaţii. 10* (MED.) Ciclu cardiac v. revoluţie cardiacă. 11. (LIT.) Grup de poeme epice sau de alte opere literare (ex. romane), centrate în jurul unei teme sau legende şi legate prin continuitatea acţiunii, prin personaje comune etc. ciclu de producţie (EC.), perioada de timp de la intrarea materiei prime sau a semifabricatului în procesul de producţie pînă la obţinerea produsului finit. C. de p. cuprinde : a) timpul necesar pentru pregătirea operaţiilor tehnologice (documentaţia tehnică şi tehnologică, aprovizionarea cu materiale şi scule, reglarea maşinilor etc.); b) timpul necesar operaţiilor tehnologice; c) timpul necesar pentru procesele naturale în unele ramuri ale industriei (ex. uscarea lemnului, fermentarea vinului etc.); d) timpul necesar controlului calităţii producţiei; e) timpul necesar transportului produselor în procesul de producţie; f) timpul de stocare a produselor în aşteptarea prelucrării, a controlului sau a transportului lor în procesul de producţie. Reducerea c. de p. se poate obţine prin introducerea tehnicii şi tehnologiei avansate (metode rapide de prelucrare, înlocuirea proceselor naturale prin procese artificiale, introducerea liniilor sau a fabricilor automate) şi printr-o mai bună organizare a procesului de producţie (metoda de producţie în flux tehnologic etc.). Ea accelerează viteza de rotaţie a mijloacelor circulante, duce la creşterea productivităţii muncii şi deci la reducerea preţului de cost, constituind astfel o sursă importantă de economii. ciclu economic (în capitalism), totalitatea perioadelor care se repetă în dezvoltarea producţiei capitaliste de la începutul unei crize economice pînă la începutul crizei următoare. El cuprinde patru faze : criza, depresiunea, înviorarea şi avîntui Faza principală a c.e. este criza economică, ur- mată de depresiune, fază care se caracterizează prin stagnarea producţiei, scăderea preţurilor mărfurilor şi o abundenţă de capital bănesc disponibil. Stocurile de mărfuri sînt în parte distruse şi în parte vîndute la preţuri scăzute. Capitaliştii caută să iasă din această stagnare prin reducerea cheltuielilor de producţie, şi în primul rînd prin intensificarea exploatării muncitorilor, reducerea salariilor şi mărirea intensităţii muncii. Sînt create premise favorabile pentru reînnoirea capitalului fix prin introducerea unor perfecţionări tehnice de către capitaliştii care au rezistat crizei. Aceasta dă 40 - c. 761 CICLU ISTORIC impuls reluării şi creşterii producţiei în ramurile sectorului I. O parte din muncitorii şomeri sînt atraşi în procesul de producţie. Se trece treptat de la depresiune la înviorare, fază în cursul căreia producţia se dezvoltă şi atinge, treptat, nivelul dinaintea crizei. Preţurile mărfurilor cresc, se dezvoltă comerţul şi creditul. înviorarea se transformă în avînt, atunci cînd producţia depăşeşte nivelul atins în ciclul anterior, în ajunul crizei, datorită mijloacelor de producţie mai perfecţionate introduse prin reînnoirea capitalului fix. Preţurile cresc, producţia se extinde mai mult, iar băncile acordă credite din ce în ce mai mari industriaşilor şi comercianţilor. Toate acestea fac ca producţia să se extindă pejte limitele cererii solvabile, creîndu-se condiţiile pentru o nouă criză economică. Rolul determinant în cadrul c.e. îl are criza, care, încheind ciclul anterior, constituie începutul unui nou c.e. Baza materială a periodicităţii crizelor economice şi deci a caracterului ciclic al reproducţiei capitaliste o constituie reînnoirea capitalului fix. Repetarea periodică a crizelor economice de supraproducţie încetineşte ritmul de dezvoltare a forţelor de producţie şi duce chiar la distrugerea lor directă. în perioada crizei generale a capitalismului se modifică desfăşurarea c*e. în sensul creşterii duratei fazelor de criză şi depresiune şi al reducerii fazelor de avînt şi de înviorare. Astfel durata c*e. se scurtează, crizele devenind mai frecvente. V. şi c r i z ă1. ciclu istoric (FILOZ,), teoria ciclului istoric, teorie metafizică reacţionară, care preconizează mişcarea istoriei în cerc închis, în opoziţie cu dialectica, care arată că dezvoltarea istorică se înfăptuieşte într-un sens ascendent, în spirală, de la inferior la superior. Adepţii t.c.i. susţin că după terminarea unui ciclu cosmic sau a unui ciclu de civilizaţie urmează alte cicluri, independente de cele anterioare, iar după parcurgerea tuturor ciclurilor posibile marele ciclu al universului sau al societăţii este reluat de la început, exact 626 CIFRĂ în aceeaşi ordine. T.c.i. propo-văduieşte ideea mistică a „veşnicei întoarceri“ şi insinuează că „sub soare nu este nimic nou“ sau că „istoria se repetă**, negînd posibilitatea progresului social. Această teorie este foarte veche; originile ei se află în budism, pitagoreism, stoicism etc. Principalul ei promotor modern a fost filozoful italian G. V i c o, care a căutat să opună caracterul legic obiectiv al c.i. concepţiilor teologice şi subiectiviste despre dezvoltarea istorică. T.c.i. a dobîndit o orientare deosebit de retrogradă în filozofia lui F. N i e t z s c h e şi 0. S p e n g 1 e r, precum şi în lucrările istoricului englez A. J. T o y n b e e, care s-au străduit să demonstreze reversibilitatea istoriei, posibilitatea de a întoarce „roata istoriei“ înapoi, la stadii istorice depăşite. cicoare (Cichorium intybusj, plantă erbacee perenă din fa- ymt . .r r% Cicoare milia compozitelor, cu tulpina ramificată, cu flori grupate în inflorescenţe de culoare albastră şi cu fructe prevăzute cu peri scurţi. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici, pentru rădăcinile sale, din care se extrage un preparat folosit ca surogat de cafea.—C. de grădina (Cichorium endivia)y plantă bienală din familia compozitelor, cu tulpina înaltă de 50— 125 cm şi foarte ramificată, frunze sesile, ovale şi flori albastre. Frunzele se leagă în formă de păpuşă şi se muşu- roiesc la bază pentru a se realiza înălbirea lor; sînt folosite în alimentaţie ca salată. Sin. andivă. ciconiifórme (lat. ciconia „barză**; ZOOL.; Ciconiiformes), ordin de păsări senuacvatice care cuprinde berzele, stîrcii, ibişii, lopătarii, diferite ca mărime, de cele mai multe ori însă mari, cu gît lung, flexibil şi cu picioarele lungi, avînd tarsul şi regiunea inferioară a coapsei golaşe. Ciocul are diferite forme, adesea fiind alungit şi conic. Se caracterizează prin-tr-un regim alimentar carnivor şi prin faptul că scot pui golaşi. Sînt răspîndite pe tot globul, cu excepţia Antarcticei. cidáris (PALEONT.), gen de echinoderme regulate, caracterizate printr-un test elipsoidal, cu zone ambulacrare înguste, sinuoase şi cu zone interambu-lacrare, formate din plăci ornate cu tuberculi. Se întîlneşte din triasic şi pînă astăzi. în R.P.R. se găseşte în depozitele triasice de la Topalu (reg. Dobrogea) şi de la Dîrste (reg. Braşov). Cid Campeador(arab. seiid „domn“ şi span. el campeador „luptătorul“) (c. 1040— 1099), numele sub care e cunoscut cavalerul spaniol Rodrigo Diaz de Vivar, celebru prin vitejia sa în luptele contra arabilor din timpul R e c o n-q u i s t e i. Este eroul unei epopei populare spaniole („Poema de mío Cid“), al mai multor balade populare, figura centrală a capodoperei lui Pierre Corneille „Le Cid“ („Cidul”) şi a operei cu acelaşi nume de J. Massenet. cifoză (gr. ky-phosis „curbură“; MED.), deforma-ţie a coloanei vertebrale, caracterizată printr-o curbură patologică cu proeminenţă dorsală. Se datoreşte unor a-fecţium vertebrale (morbul lui Pott), unor poziţii vicioase etc. cifră 1. (mat.) a) Simbol grafic folosit pentru scrierea numerelor.Primele c, au apărut la egipteni şi la babilc- Cifoză CIFRU neni. O serie de popoare din anti» C. cetanică variază între 35 şi chítate (grecii, fenicienii, evreii, 55. Sin. indice cetanic.—C. octa- sirienii) au folosit ca c. literele nică, cifră care indică rezistenţa alfabetului. în evul mediu s-au la detonafie a combustibililor răspîndit în Europa c* romane, folosiţi în motoarele cu ardere utilizate şi astăzi în anumite ca- internă cu aprindere electrică, zuri. în prezent se folosesc în C.o. reprezintă procentul (în mod curent c* arabe, aduse în volume) de izooctan într-un Europa de arabi în sec. al amestec de izooctan cu X-lea, probabil din India; ele h e p t a n, amestec care are s-au generalizat în Europa înce- aceeaşi rezistenţă la detonaţie pînd cu a doua jumătate a sec. ca şi combustibilul a cărui c.o. al XV-lea. C. arabe sînt zece : vrem s-o determinăm. Un corn- 0, 1,2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9; c. bustibil este cu atît mai rezis- romane şapte: 1= 1, V = 5, tent la detonaţie, cu cît c.o. X= 10, L = 50, C = 100, a sa este mai mare. Benzinele D = 500 şi M = 1 000. b) obişnuite au c.o. cuprinsă între Uneori c. are sensul de număr. 40 şi 86. Sin. indice octanic. 2* (PLAN.) Cifre de control, cifru, caractere convenţio- sistem de indicatori cantitativi nale folosite pentru transmişi calitativi, stabiliţi pe baza terea unei corespondenţe al directivelor partidului şi guver- cărei cuprins nu se doreşte să nului cu privire la dezvoltarea fie cunoscut decît de către economiei naţionale într-o anu- destinatar. Agenţii diplomatici mită perioadă şi care servesc au dreptul de a se folosi de c# drept cadru general la alcătuirea în corespondenţa lor. planului de stat. Ele prevăd Cigorin, Mihail Ivanovici principalii indicatori, propor- (1850—1908), celebru şahist ţiile de bază ale planului, volumul şi ritmul creşterii producţiei, volumul investiţiilor, creşterea productivităţii muncii etc. C. de c. dau maselor de oameni ai muncii perspectiva dezvoltării economiei naţionale într-o anumită perioadă, stimulează întregul popor muncitor pentru descoperirea şi mobilizarea de noi rezerve în vederea îndeplinirii şi depăşirii sarcinilor prevăzute, pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, reducerea preţului de cost etc. M. I. Cigórin Oamenii muncii din ţara noastră au contribuit şi contribuie rus, care a exercitat o mare in- din plin la elaborarea planu- fluenţă asupra dezvoltării şa- rilor de stat, făcînd propuneri hului în Rusia, fiind, alături de îmbunătăţire a cifrelor de de A. D. Petrov, creatorul control. 3* (TEHN.) Cifră ceta- şcolii şahiste ruse, pe care a mea, cifră care indică înclinarea făcut-o cunoscută pe arena spre aprindere a combustibi- internaţională. A ocupat locuri Iilor folosiţi în motoarele diesel. fruntaşe la turneele de la Berlin C. cetanică reprezintă procentul (1881), New York (1889), Has- (în volume) de cetan (hidrocar- tings (1895), Budapesta (1896) bură alifatică, saturată, cu 16 şi Viena (1903). atomi de carbon în moleculă) Cihac, Alexandru (1825 — într-un amestec al acestuia 1887), lingvist romîn. A fost cu a-metil-naftalina, amestec membru onorific al Academiei care are aceleaşi calităţi de ar- Romîne. Autor al „Dicţiona- dere ca şi combustibilul a cărui rului etimologic daco-romîn“ c. cetanică vrem s-o deter- (1870—1879), primul dicţionar minăm. Un combustibil se etimologic ştiinţific al limbii aprinde cu atît mai uşor, cu romîne, care» la apariţia lui, a cît cifra sa cetanică este mai avut un rol important în corn- mare. Pentru combustibilii obiş- baterea exagerărilor latiniste, nuiţi ioiosiţi la motoarele diesel, în prefaţa dicţionarului face 40* o statistică a cuvintelor după originea lor, dar nu reuşeşte să arate situaţia reală a compoziţiei lexicului romînesc. Cihac, Iacob Stanislau (1800- 1888), medic german de origine cehă, stabilit la Iaşi (1825), reprezentant de seamă al medicinii ştiinţifice romîneşti din perioada de început. A organizat serviciul sanitar militar al armatei moldovene şi a înfiinţat, împreună cu profesorul M. Zotta şi cu sprijinul generalului rus Kiseleff, „Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi“. Cijevski, Nikolai Prokopie-vici (1873—1952), metalurgist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Este autor al unor studii privind influenţa azotului, carbonului, manga-nului şi siliciului asupra proprietăţilor mecanice ale oţelului. A elaborat metoda utilizării vidului în producţia de oţel. Conducător al colectivului de cercetări şi de construcţie a primelor cuptoare de cocs din U.R.S.S. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Cikalov (GEOGR.) v. Oren-burg. Cikalov, Valeri Pavlovici (1904— 1938), renumit aviator sovietic, Erou al Uniunii Sovietice. între 20 şi 22 iulie 1936 a efectuat zborul fără escală pe distanţa de 9 374 km (timp de 56 de ore şi 20 de minute) pe ruta Moscova — arhipelagul Franz Joseph-Capul Celiuskin-Petropavlosk (Kamciatka) — insula Wood(azi Cikalov). între 18 şi 20 iunie 1937, împreună cu G. F. Baidukov şi A. V. Be- leakov, a efectuat primul zbor peste polul nord de la Moscova la Vancouver (S.U.A.). A murit în timpul încercării unui tip nou de avion. CIKOLEV 628 CIMABUE Cikolev, Vladimir Nikolae-viei (1845—1898), electrotehni-cian rus. A studiat în special problemele iluminitului elec- V. N. Cikolev trie, a elaborat principiul regulatorului diferenţial pentru lămpile cu arc, teoria proiectoarelor etc. Cikovani, Simon Ivanovici (n. 1902), poet sovietic gruzin. Este cunoscut prin poemele în care slăveşte gloria strămoşească şi prietenia de veacuri dintre popoarele sovietice(„Cîn-tec despre David Guramiş-vili“, 1944), dar mai ales prin acelea în care zugrăveşte Gru-zia socialistă şi chipul omului sovietic („Sărbătoarea victoriei“, „Cine a spus ...“ etc.). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. cil (ANAT.), prelungire cito-plasmatică, mobilă, uneori con-tractilă, în formă de fire subţiri, situată pe suprafaţa unor celule. în general are mişcări ritmice, care servesc fie la locomoţie (ex. la bacterii, infu-zorii, unele alge şi unele meta-zoare inferioare), fie la vehicularea diferitelor materiale din interiorul organismului (ex. c. de pe trahee), ciliâte (BIOL.) v. infuzori. cilindrâre (DRUM.), înde-sare a unui strat rutier din piatră spartă cu ajutorul unui compresor rutier, prin treceri repetate. cilindree (MAS.), suma volumelor generate de fiecare dintre pistoanele unui motor, prin mişcarea lor în cilindrii respectivi de la un punct mort la celălalt. cilindru 1, (MAT.) a) Suprafaţa descrisă de o dreaptă (numită generatoare) care se deplasează paralel cu ea însăşi, sprijinindu-se pe o curbă (numită directoare). Dacă directoarea este un cerc, c. este circular, iar dacă generatoarea e şi perpendiculară pe planul cercului, atunci c. este circular drept. Aria laterală a c. circular drept cu raza r şi înălţimea h este 2ttrh< b) Corp geometric mărginit de o suprafaţă cilindrică cu o curbă directoare închisă şi de două plane paralele. Volumul c. circular drept este 7rr2/t. 2. (TEHN.) a) Organ de maşină de formă tubulară, închis la un capăt sau Ia ambele capete, în interiorul căruia se poate deplasa un piston în mişcare rectilinie alternativă, fie datorită presiunii pe care o exercită un fluid asupra unei feţe sau a ambelor feţe ale pistonului (la motoare), fie acţionat din exte- Cilindri I a — cilindru circualr drept; b — cilindru circular oblic rior pentru a exercita o presiune asupra unui fluid din cilindru (la maşini de lucru, pompe, compresoare). b) Piesă cilindrică, cu suprafaţa netedă sau prevăzută cu caneluri, cu muchii ascuţite, cu garnituri de ace etc., mobilă în jurul axei sale, care intră în compunerea unor maşini (ex. la laminoare, maşini de imprimat etc.). ~C. de laminor, organ activ al Cilindri de laminor 1 — cilindru de lucru; 2 — fus; 3 *— rozetă; 4 — piesă laminată laminorului» de formă cilindrică, fabricat din fontă sau din oţel, cu ajutorul căruia se efectuează laminarea metalelor. C. de i au suprafaţa netedă sau canelată şi lucrează de obicei în perechi.—C. sortator, organ activ al batozelor de cereale, destinat sortării boabelor în 2—4 categorii, după grosimea lor. Are formă cilindrică, cu suprafaţa formată dintr-o sîrmă calibrată de oţel, înfăşurată în spirală. Distanţele dintre spire sînt mai mici la capătul prin care intră boabele şi mai mari către ieşire.—C. compresor v. compresor rutier. 3. (IND. EXTR.) Cilindri de s/a-rîmare, maşină de sfărîmat minerale, prin trecerea materialului printre doi cilindri cu suprafaţa netedă sau cu proeminenţe ori ghimpi, care se rotesc în sens contrar. 4. (PO-LIGR.) Cilindru de formă, cilindru metalic cu suprafaţa de cupru, folosit la confecţionarea formei cilindrice de imprimare la tiparul adînc; cilindru la maşinile de imprimat pe care se montează sau se execută forma de imprimare.—C. de presiune, cilindru la maşinile de imprimat sau la presele de corectură, prin intermediul căruia se transmite, sub presiune, imaginea de cerneală de pe forma de imprimare pe hîrtie. 5. (BOT.) Cilindru central, partea centrală a rădăcinilor şi a tulpinilor la plantele vasculare, formată dintr-un pa-renchim în care se află fasciculele de ţesuturi conducătoare (liberiene şi lemnoase). Este delimitat la exterior de un strat de celule (periciclu) care alternează cu celulele endodermului. 6. (MED.) Cilindru-ax v. axon. —C. urinar, element patologic format în tuburile urinifere ale bolnavilor de rinichi şi care apare în urina acestora. Poate fi format din albumină, celule epiteliale, granulaţii de substanţe grase, hematii etc. După natura lor, c.u. se împart în: cm. mucoşi, granuloşi, epiteliali, hematiei etc. cilindrurie (MED.), prezenţa în urină a cilindrilor urinari. Se observă în diferite boli de rinichi (nefrită acută, nefrită cronică, pielonefrită etc.). Cimabue (pe numele adevărat Cenni di Pepo) (c. 1240— c. 1302), pictor şi mozaicar italian din şcoala florentină, autor de pictură murală şi de altar. Deşi influenţat de pictura romanică şi de cea bizantină, CIMAROSA 629 CIMENT el a făcut primii paşi pe calea unei redări mai realiste a figurilor, precedînd şi influenţînd astfel pe pictorii italieni ai Renaşterii. Opere principale: picturile din biserica Santa Maria Novella din Florenţa, „Fecioara între îngeri“ (astăzi la muzeul Luvru, Paris), „Răstignirea“ (în biserica San Francesco din Âssisi). Cimarosa, Domenico (1749-1801), compozitor italian, reprezentant de seamă al operei bufe. Creaţia sa se distinge printr-o deosebită inventivitate melodică. A scris 75 de opere, numeroase cantate şi oratorii. Lucrările sale cele mai cunoscute sînt operele bufe „Căsătoria secretă“ (1792) şi „Şiretlicurile femeilor“ (1793). cimbri, trib germanic aşezat la vărsarea Elbei în Marea Nordului. La sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n., c* au coborît spre sud împreună cu teutonii, au pustiit Galia şi Spania şi au înfrînt pe romani la Arausio (105 î.e.n.). Au fost însă zdrobiţi de M a r i u s la Vercellae (101 î.e.n.). cimbrişor (Thymus vulgaris), plantă perenă din familia labia-telor, originară din sudul Europei, caracteristică prin tulpina ramificată, păroasă, cu frunze lungi şi flori roşii purpurii, grupate în raceme. Cimbrişorul se cultivă şi pentru frunzele sale aromate, care se întrebuinţează drept condiment. cimbru (Satureja hortensis), plantă erbacee anuală din familia labiatelor, originară din sudul Europei, caracteristică prin tulpina foarte ramificată, cu frunze lanceolate, puternic mirositoare şi cu flori violacee sau albe punctate cu roşu. Cimbrul se cultivă pentru frunzele sale aromate, care se folosesc drept condiment. cimen (CHIM.), metil-izopro-pil benzen, care apare in trei izomeri (o-, m-, p—cimen) insolubili în apă şi solubili în alcool. C, e folositor ca solvent pentru unele lacuri. în parfumerie este folosit izomerul p—cimen. Cimbru lichid incolor cu miros aromatic plăcut. Se găseşte în uleiurile eterice izolate din diferite plante (cimbru, chimion) şi din răşina coniferelor. Se mai găseşte în unele petroluri. în tehnică termenul cimen e folosit pentru un amestec de hidrocarburi, constituit din tetrametilbenzeni izomeri. Acest amestec e folosit, ca şi cimenul, ca solvent în industria lacurilor. ciment l.(CONSTR.) Material de construcţie în formă de pulbere fină, avînd rol de liant hidraulic; este fabricat prin măcinarea clincherului împreună cu unele adaosuri. C. are proprietatea de a face priză în contact cu apa în urma unor reacţii chimice; după un anumit timp, întă-rindu-se, capătă consistenţa pietrei. După natura materiilor prime folosite la fabricaţie, se deosebesc: c. aluminos şi c. Portland; după durata prizei: c. cu priză normală, sau lentă, şi c. cu priză rapidă; după durata de întărire (pînă la consistenţa pietrei): c. cu întărire lentă (circa 28 de zile) şi c. cu întărire rapidă, sau c. rapid. V. şi b e t o n.—C. a/u-minos, ciment obţinut p:in arderea unui amestec de materii prime bogate în alumină (bauxită etc.) cu var sau calcar, urmată de măcinarea fină a produsului obţinut. Are rezistenţă iniţială mare şi este utilizat la unele lucrări de beton armat la care este necesară decofrarea rapidă, la betonări în timpul iernii, la cimentarea sondelor etc. — C. Portland, ciment obţinut prin arderea (la circa 1 400°C) pînă la clincherizare a unui a-mestec de argilă şi calcar, fin măcinat, conţinînd eventual şi unele adaosuri de corecţie. Arderea se face în cuptoare verticale (cu o capacitate de 80—140 t în 24 de ore) sau, mai des, în cuptoare rotative (cu o capacitate de 100—1 000 t în 24 de ore). Clincherului i se adaugă în timpul măcinării (în mori cu bile) 2—5% gips pentru reglarea timpului de priză. Se deosebesc numeroase tipuri de c.P.: c.P. normal (avînd sub 10% adaosuri hidraulice); c.P. cu adaosuri hidraulice obişnuite (avînd 15% adaosuri hidraulice; ex. c. metalurgic, c. de furnal); c.P. cu adaosuri speciale (ex. c. hidrofob. c. plastifiant, c. bituminat); c. P. obţinut prin modificarea compoziţiei mineralogice (ex. c. alb sau c. co-lorat, c. de minereu, c. maritim, c. pentru baraje); c.P. magne~ zian; c.P. superior (cu întărire rapidă). Tipul cel mai frecvent este c.P. normal, fiind utilizat la lucrări de beton, la mortare de zidării şi tencuieli, la fundaţii, pardoseli, acoperişuri, la construcţii hidrotehnice, rutiere, precum şi la fabricarea produselor din azbociment şi a altor materiale de construcţie aglomerate.—C. metalurgic, ciment Portland conţinînd 20— 30% zgură metalurgică, granulată. Durata prizei lui este mai mare decît a c.P. normal. Este utilizat la prepararea betoa-nelor, a mortarelor şi a tencuielilor, avînd o rezistenţă mai mare la acţiunea apelor agresive decît c.P. normal, dar se întăreşte mai încet la temperaturi joase. — C. cu întărire rapidă, ciment cu adaos de gips sau alte substanţe minerale, care determină ^ întărirea betonului încă din primele ore de la turnare, fapt care permite o decofrare mai rapidă şi astfel o reducere a timpului de execuţie. — C. expansiv, ciment cu adaos de ipsos şi de hidroaluminat tetracalcic, utilizat la fixarea maşinilor în fundaţii, la înnădirea unor piese de beton, la umplerea crăpăturilor etc. Industria c. a apărut la începutul sec. al XlX-lea, dezvoltîndu-se în mod vertiginos mai ales după 1900. în 1890 volumul producţiei mondiale de c* era numai de 6 500 000 t, ajungînd în 1960 la 317 000 000 t. în cadrul lagărului socialist, principalele ţări producătoare de c. sînt: U.R.S.S. (50 900 0001 în 1961), R. P. Chineză (16 000 000 t în 1960), R. P. Polonă (7 300 0001 în 1961), R. S. Cehoslovacă (5 300 000 t în 1961), R. D. Germană (5 032 000 t în 1960), R. P. Romînă (3 300 000 t în 1961), R. P. Ungară (1 600 0001 în 1961). Producţia principalelor ţări capitaliste producătoare de c* a fost în 1961 următoarea : S.U.A. (57 000 000 t). CIMENTARE CIMPOI R. F. Germană (27 000 000 t). Japonia (25 000 000 t), Italia (17600000 t),Franţa(15 700000* t). In R.P.R., producţia de c. a crescut de la 510 000 t în 1938 la 3 300 000 t în 1961, prin construcţia unor fabrici noi de c. Ia Medgidia (reg. Dobrogea), Bicaz (reg. Bacău) etc. şi prin modernizarea celor existente. In 1965 producţia de c. va fi de circa 6 500 000 t, adică aproximativ de 2,3 ori mai mare decît în 1959; acest spor de producţie se va obţine pe calea îmbunătăţirii indicilor de utilizare a instalaţiilor existente şi prin dezvoltarea unor fabrici, precum şi prin construirea a trei fabrici noi. R. P. R. exportă c. şi linii tehnologice de fabricaţie a c. în numeroase ţări din lume. 2. Liant obţinut din diferite substanţe minerale fie prin procedee asemănătoare celor descrise mai sus, fie prin amestecarea unor substanţe chimice (dintre care una poate fi c. aluminos sau c. Portland) şi care se întăreşte după ce a fost amestecat cu apă sau cu alte soluţii speciale. Mai cunoscut este cimentul magnezian (sau Sore/), obţinut prin amestecarea oxidului de magneziu fin măcinat cu o soluţie de sulfat sau de clorură de magneziu şi cu adaosuri de rumeguş de lemn sau plută, de nisip etc. Este utilizat la fabricarea unor plăci de pardoseală (xilolit), plăci termoizolatoare (fibrolit) etc. 3. (PETROGR.) Material care leagă între ele fragmentele din care este alcătuită o rocă detritică sau piroclastică. In conglomerate şi gresii, c. poate fi format din silice, calcit, oxizi de fier, argilă, iar în piroclastite din cenuşă vulcanică. cimentare 1. (CONSTR., MINE) Operaţia de injectare sub presiune a mortarului sau a laptelui de ciment în terenuri, în roci sau în betoane fisurate, pentru consolidarea sau imper-meabilizarea lor. Se realizează prin injectarea (pneumatică sau hidraulică) a unei suspensii de ciment cu un grad de diluare din ce în ce mai mic, cu ajutorul căruia se elimină apa dm pori sau din fisuri şi se umplu golurile cu ciment. 2• (CONSTR.) Operaţia de injectare a mortarului de ciment în spaţiul în care s-a montat un cablu de pretensionare. 3* (EXPL. PETR.) Cimentarea sondelor, umplerea cu lapte de ciment a spaţiului inelar dintre coloana de burlane cu care se tubează o sondă şi pereţii găurii de sondă (c. coloanelor), a interiorului coloanei de burlane (c. în coloană) sau a găurii de sondă netubate (c. în găuri de sondă), cu scopul de a etanşa spatele coloanei, de a proteja stratul petrolifer de infiltraţie de apă, de a preveni erupţia gazelor de înaltă presiune în spatele coloanei etc. cimerieni, populaţie care a locuit în nordul Mării Negre în prima jumătate a mileniului I î.e.n. împinşi de sciţi în sec. al VlI-lea î.e.n., c. au ajuns pînă în Asia Mică unde, împreună cu tribul trac al tre-rilor venit din Balcani, au distrus statul frigian şi au cucerit L i d i a. Se presupune că aşa-numitele tezaure de aur traco-cimeriene găsite în regiunea carpato-dunăreană reflectă influenţa c. asupra culturii materiale din această regiune, cimilitură v. ghicitoare, cimişir (Buxus sempervi-rens), arbust din familia buxa- Cimişir ceelor. Formează tufe dese, compacte, puternic ramificate, cu frunze mici ovale, de culoare verde-închis, persistente peste iarnă, şi cu flori galbene-verzui. Se cultivă ca plantă decorativă. Cimkent, oraş în U.R.S.S., reşedinţă regională în R.S.S. Kazahă. 171 000 Ioc. (1961). Industrie metalurgică neferoasă (plumb), de utilaj metalurgic, textilă şi alimentară. Cimon (c. 507—449 î.e.n.), om politic şi general atenian, fiul lui Miltiade, reprezentant al partidului oligarhic. A condus flota Ligii de la D e 1 o s împotriva perşilor şi a devenit conducătorul Atenei după moartea lui Aristide (c. 467). în anul 461 a fost ostracizat de democraţi. cimpanzeu ( Anthropopithe-cus troglodytes), maimuţă an- Cimpanzeu tropoidă din ordinul primatelor, avînd înălţimea pînă la 1,50 m; culoarea blănii şi a pielii este în general neagră, faţa fără păr, urechile mici, coada redusă; cînd stă în poziţie verticală, membrele anterioare trec de genunchi. Este răspîndită în pădurile tropicale din Africa, unde duce o viaţă mai mult arboricolă, coborînd însă frecvent pe pămînt. Hrana c, este constituită mai ales din vegetale, rar din animale mici. Poate să ajungă pînă la vîrsta de 40—50 de ani. Trăieşte în familii, for-mînd uneori mici cete, conduse de un mascul mai în vîrstă. C. posedă un encefal evoluat, datorită căruia i se pot stabili reflexe condiţionate foarte complexe. Dintre toate maimuţele antropoide, c, este cel mai apropiat de om. cimpoi, vechi instrument popular, alcătuit dintr-un burduf de piele de capră, în care se suflă aer printr-un tub (suflător), şi din două tuburi Cimpoi prin care se evacuează aerul, avînd rolul unor fluiere; unul dintre acestea din urmă (caraba C1NABRU 631 CINERARIA simplă sau dublă) execută melodia şi ţine hangul mic, iar al doilea (bîzoiul) ţine isonul. cinâbru (MINER.), sulfura naturală de mercur (HgS), cristalizată în sistemul trigonaL Este de culoare roşie-carmină, are luciu adamantin şi se formează din soluţii epitermale. Este minereul principal de mercur; se utilizează şi pentru pregătirea vopselelor în pictură. In R.P.R. se găseşte la Valea Dosului (reg. Hunedoara). cincila (Chinchilla laniger), mamifer rozător asemănător cu Cincila veveriţa, cu urechile lungi şi late. Trăieşte pe platourile înalte din Chile şi din Bolivia. Se vînează pentru blana sa mătăsoasă, de culoare cenuşie strălucitoare. Cincinnati [sinsingti], oraş în partea de nord-est a S.U.A., port pe rîul Ohio. 1 072 000 loc. (1960) cu suburbiile. Nod de comunicaţii. Industrie constructoare de maşini(automobile, motoare de avioane, maşini-unel-te), siderurgică, electrotehnică, chimică, textilă şi alimentară. Cindrel, culme muntoasă situată în masivul Parîng-Lotru, între valea Sebeşului şi a Sadului. Altitudinea maximă: 2 245 m. Este alcătuită din roci cristaline şi are urme glaciare. cineást, specialist în tehnica sau în arta cinematografică (ex. regizor, scenarist, operator, director de producţie, critic cinematografic, redactor de lucrări teoretice despre arta filmului etc.)- cineclúh, colectiv constituit în cadrul unor instituţii sau întreprinderi din R.P.R., în scopul cunoaşterii problemelor artei cinematografice, al spri- jinirii activităţii de creaţie a cineaştilor amatori, al educării estetice a membrilor lui. cinemascop (gr. ţine/na „mişcare“ şi slţopein „a privi“), sistem de înregistrare a imaginilor cinematografice pe o peliculă şi de proiectare a acestora pe un ecran lat, cu ajutorul unor obiective speciale care permit spectatorului să vadă imaginea sub un unghi vizual mărit, apropiat de condiţiile reale de percepere. cinematică (gr. £inema„miş-care“; FIZ.), ramură a mecanicii care studiază mişcarea corpurilor făcînd abstracţie de cauzele care o provoacă. C. stabileşte numai legile deplasării mobilelor pe traiectorii şi variaţia în timp a mărimilor care caracterizează mişcarea (viteză, acceleraţie etc.). cinematografie (gr. fonema, -atos „mişcare“ şi graphein „a scrie“) 1. Arta şi tehnica de a înregistra fotografic serii de imagini momentane succesive pe o peliculă (din material transparent) perforată pe margini şi de a le proiecta succesiv pe un ecran, cu scopul de a produce iluzia mişcării. Prima proiecţie de filme în public a avut loc în 1895 la Paris, fiind rezultatul îmbinării a trei invenţii anterioare: lanterna magică, fotografia şi unele dispozitive optice care dau iluzia mişcării printr-o succesiune rapidă de imagini statice, în 1959 producţia mondială a fost de aproximativ 3 000 de filme artistice. Numărul cinematografelor era în 1961 de aproximativ 1*70 000, iar al spectatorilor de aproximativ 15 000 000 000. Primele filme romîneşti reprezentînd „vederi“ au fost realizate în 1897, iar primul film de lung metraj în 1912. între anii 1923 şi 1930, deşi nu exista nici un studio cinematografic şi tehnica era improvizată, s-au creat 25 de filme artistice. în anul 1927 au apărut primele filme de desen animat, iar după 1930 primele filme sonore. Afirmarea cinematografiei naţionale a început după eliberarea ţării de sub jugul fascist. în anii regimului democrat-popular s-au pus bazele unei producţii cinematografice la nivelul tehnicii mondiale. S-a creat o puternică bază tehnică-materială (v. B u f t e a), care a permis dezvoltarea producţiei de filme artistice, de păpuşi şi desen animat (Studioul cinematografic „Bucureşti“), de filme documentare, filme de ştiinţă popularizată (Studioul „Alexandru Sahia“) etc., s-a trecut la formarea şi specializarea cadrelor necesare de regizori, operatori şi actori de film. Între anii 1951 şi 1961 s-au realizat 54 de filme artistice de lung metraj, 119 filme artistice de scurt metraj (inclusiv filme de desen animat şi de păpuşi), 516 filme documentare şi ştiinţifice, 940 de numere de jurnal de actualităţi. La sfîrşitul anului 1961 erau în R.P.R. 4019 cinematografe, iar numărul spectatorilor în 1961 a fost de aproximativ 180 000 000. 2. Industrie care produce şi exploatează filmele cinematografice. V. şi artă cinematografică; Republica Populară Romînă (Cinematografie); film. cineol v. eucaliptol. cinerâmă, sistem panoramic de filmare pe trei pelicule şi de proiectare sincronizată a imaginilor cu ajutorul a trei aparate de proiecţie, pe un ecran semicircular (concav) şi cu sunet stereofonic. Spectatorul are impresia că se găseşte în centrul acţiunii. cinerâria (Cineraria hy~ brida), plantă perenă din fa- Cineraria milia compozitelor, originară din Insulele Canare, cu frunze mari şi cu flori de diferite culori, adunate în buchete. Se cultivă în sere şi în apartamente ca plantă decorativă. CINERIT 632 CIOARECI cinerit (PETROGR.), rocă vulcanică consolidată, constituită din fragmente mărunte de cristale sau de sticlă vulcanică. In R.P.R. se întîlneşte frecvent în Munţii Gutîiului, Călimani, Gurghiului, Harghita, Metaliferi etc. Unele c. sînt folosite în industria cimentului. cinescop, tub catodic folosit pentru sinteza şi redarea imaginilor de televiziune, prin deplasarea ordonată pe ecran a unui spot luminos cu luminozitate variabilă. Constituie piesa principală a televizorului. După modul cum se Gnescop realizează devierea fasciculului de electroni, pot fi c. cu de-flexiune magnetică şi, mai rar, c. cu deflexiune electrostatică. V. şi sinteza imaginii. cinetică chimică, ramură a chimiei fizice care studiază mecanismele de reacţie, urmărind evoluţia reacţiilor chimice în timp şi influenţa parametrilor fizico-chimici asupra desfăşurării^ acestor reacţii. cinicii (gr. kynikos, de la kyon> kynos „cîine“), adepţi ai şcolii filozofice antice (şcoala cinică) întemeiată de A n t i s-tene (c. 435—370 î. e. n.), elev al lui Socrate. Concepţia cinică cuprinde unele elemente materialist-naive potrivit cărora natura se reduce la indivizi materiali. Ea era îndreptată împotriva teoriei idealiste platonice a ideilor. Natura este „puterea“ realizată în indivizi (patronul c. era Hercule, zeul forţei), concepţie care va fi dezvoltată de stoici. C. se conduceau după maxima: „Să trăim conform naturii“. După ei, binele stă în autarhie (independenţa indivizilor faţă de împrejurările exterioare şi faţă de toate convenţiile sociale, considerate ca străine naturii), realizată prin restrîngerea nevoilor la minimul necesar, pînă la nivelul animalităţii amorale. Emblema lor era un cîine. Individualismul extrem al c* a exprimat, la origine, descurajarea care a cuprins masele sărăcite în urma războiului peloponeziac. Reprezentanţi mai cunoscuţi ai acestei şcoli au fost Diogene din Sinope şi Menip. Prin extensiune, se numesc c. oamenii care manifestă dispreţ faţă de principiile elementare ale moralei, necesare convieţuirii în societate. cinquecento, denumire folosită, de obicei, pentru arta şi cultura Italiei din sec. al XVI-lea, care în această perioadă cunosc o deosebită înflorire. Primele decenii ale acestui secol corespund cu perioada de apogeu a Renaşterii, cînd s-au manifestat personalităţi excepţionale, ca Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Michelangelo, Gior-gione, Tiziano, Bramante. Mai tîrziu, alături de arta realistă, continuatoare a tradiţiilor perioadei de înflorire a Renaşterii, care se dezvoltă în special la Veneţia (Tiziano în ultima sa perioadă, Veronese, Tintoretto), începe să se răspîndească şi manierismul, în condiţiile contraofensivei forţelor reacţionare (contrareforma), conduse de biserica romano-catolică. în această perioadă şi-au desfăşurat activitatea gînditori ca Ma-chiavelli, Giordano Bruno şi poeţi ca Ariosto, Tasso ş.a. Unii istorici ai artei desemnează prin c. arta şi cultura perioadei de înflorire a Renaşterii. cinteză (Fringilla coelebs), pasăre cîntătoare sedentară din familia fringilide-lor, de mărimea unei vrăbii, cu ciocul conic ^ şi scurt, cu penajul frumos colorat, cenuşiu-albăstrui sau brun-roşcat, avînd pe aripi o dungă transversală albă. Trăieşte în păduri, de la munte pînă la Cinteză şes. — C. de iarnă (Fringilla montifringilla)> pasăre călătoare cu penajul de culoare brună şi galbenă, cu ciocul conic; trece prin ţara noastră în timpul iernii. cintru, construcţie auxiliară de lemn sau de metal, folosită ca element de susţinere a tipa- rului în timpul construirii unui arc sau unei bolţi din zidărie ori din beton. Pentru a putea fi uşor demontat, c. este rezemat pe două sau pe mai multe dispozitive speciale, denumite dispozitive de descin-trare. cioară (Corvus), nume dat mai multor specii de păsări omnivore din familia corvidelor, de talie mijlocie, de culoaţe Cioară de semănătură neagră, cu cioc conic şi puternic. C. fiind în general dăunătoare, se iau măsuri pentru nimicirea lor prin campanii de vînătoare, momeli cu substanţe otrăvitoare, distrugerea cuiburilor etc.-C. cenuşie (Corvus cornix), specie de cioară cu spatele şi pîntecele de culoare cenuşie.—C. de semănătură (Corvus frugilegus), specie de cioară cu penele negre bătînd în albastru, cu fulgii cenuşii, cu ciocul mare şi negru şi cu bărbia golaşă. Distruge multe insecte dăunătoare şi larvele lor. — C. nea* gră (Corvus corone)> pasăre sedentară, rară la noi, cu penele şi cu fulgii negri, cu baza ciocului înconjurată de pene. cioareci, pantaloni ţărăneşti strimţi, de diferite croieli, simpli sau împodobiţi cu găitane negre sau colorate, confccţionaţi dintr-o ţesătură groasă de lînă. Cioarecii fac parte din portul popular bărbătesc de uz general în timpul iernii. CIOC 633 CIOCAN cioc 1. (BIOL.) Partea anterioară, terminală a capului la păsări, care înlocuieşte sistemul dentar. Este alcătuit din maxilarul superior şi mandibulă şi îmbrăcat la exterior într-un înveliş cornos. C. serveşte păsărilor pentru a apuca şi sfîşia (iar uneori pentru a zdrobi) hrana, precum şi ca organ de luptă şi apărare. Forma, dimensiunile şi culoarea c. variază foarte mult de la specie la specie, fiind în strînsă legătură cu felul hranei şi cu modul de procurare a acesteia. Cea mai frecventă este forma conică (la păsările cîntătoare, la porumbel, găini, curci etc.). La raţe, gîşte etc. ciocul este Diverse tipuri de ciocuri mai lung şi turtit de sus în jos, iar la răpitoare este încovoiat în formă de cîrlig şi foarte puternic. 2. (CONSTR.) îndoitură făcută capătului unei vergele de armare (v. şi armătură), pentru o bună fixare în beton. La vergelele de armare cu profil periodic, c. poate fi adesea suprimat. 3. (MINE) Cioc de raţă, dispozitiv de încărcare a unui scoc oscilant, compus dintr-o lopată lată fixată pe un jgheab telescopic, care poate înainta 3—4 m şi se poate roti cu un unghi de 20—45°, acoperind o lungime de front de abataj de 6—10 m. ciocan 1. Unealtă manuală de lovire, constituită dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de formă corespunzătoare destinaţiei sale şi fixat de o coadă; are variate utilizări. 2. (TEHN.) Ciocan mecanizat a) Maşină de lucru pentru prelucrarea metalelor prin deformare plastică, folosită la forjarea liberă şi la matriţare. C.m. este alcătuit dintr-un batiu cu ghidaje verticale de-a lungul cărora se deplasează berbecul, din nicovală (fixată pe ş a ~ botă) şi din mecanismele de acţionare a berbecului. Pot fi: c. cu aburi (cu simplu şi cu dublu efect), dacă pentru acţionarea berbecului se foloseşte ca agent energetic aburul; c. cu arc, la care mişcarea berbecului CIOCĂNI RE CIOCNIRE se face de către un mecanism bielă-manivelă prin intermediul unei legături elastice cu arc cu foi ; c. cu fricţiune, la care berbecul este ridicat prin efectul 3 b c a Diferite tipuri de ciocane a—c. de lăcătuş; b—c. de gîtuit; c — c. de nituit; d—c. special forţei de frecare, exercitate de două role ce se rotesc în sensuri opuse, asupra unei scînduri sau a unei curele, şi c. pneumatic, la care berbecul este acţionat prin aer comprimat, b) Maşină-unealtă portativă, cu acţionare pneumatică sau electromecanică, folosită pentru a transmite lovituri repetate unui obiect, unui material, unei roci etc. Se folosesc astfel de c.m. pentru nituire (c. de nituit), pentru dislocarea sau sfărîmarea unor porţiuni de rocă (c. de abataj), pentru executarea găurilor în Ciocane de lipit roci (c. perforator) etc,—C. de lipit, unealtă manuală compusă dintr-un corp de cupru cu unul dintre capete în formă de piramidă sau de con, fixat de o tijă cu miner termoizolant. Serveşte la lipirea pieselor metalice cu cositor sau cu alt aliaj de lipit, folosindu-se căldura înmagazinată în corpul de cupru în urma încălzirii lui Ia foc sau printr-o rezistenţă electrică. 3. (REZ. MAT.) Ciocan~ pendul, aparat pentru încercarea materialelor la încovoiere prin şoc, servind la determinarea experimentală a r e z i 1 i e n -ţ e i. 4. (SPORT) a) Obiect folosit de aruncători, format dintr-o sferă de metal (de 7,257 kg pentru seniori şi 5 kg pentru juniori) legată de un mîner triunghiular prin intermediul unui cablu de oţel. Aruncarea cu acest obiect se face după o tehnică specială, b) Sport practicat cu acest obiect. 5. (MIL1T.) Ciocan de foc, tragere puternică de artilerie, de scurtă durată, executată prin surprindere. ciocănire 1. (TEHN.) Lovire repetată, cu ciocanul, a unui material metalic în vederea deformării lui plastice. 2< (CONSTR.) Ciocănirea cofrajelor, procedeu rudimentar de îndesare a betonului proaspăt prin lovirea tiparelor sau a cofrajelor cu ciocane metalice sau de lemn în timpul turnării, în vederea obţinerii unui beton omogen şi compact, ciocănitoâre, pasăre arbo-ricolă agăţătoare din familia picidelor, cu ciocul conic şi puternic, cu aripile scurte, coada tare şi elastică, cu două degete îndreptate înainte şi două înapoi. Este folositoare, deoarece distruge insectele şi larvele lor. Şgecii mai cunoscute sînt: c. verde*(Ficus v\ri~ dis); c. pestriţă mică (Dendro-copus minor); c. neagră (Dryo-copus martius), cu coloritul negru uniform şi cu o pată roşie pe cap; c. sură (Picus canus). ciochie v. başchie. ciochinâr, mănunchi de cureluşe sau de sfori scurte, avînd la un capăt laţuri sau inele de metal de care vînătorii atîrnă păsările vînate. cioc"întors ( Recurvi rostra avosetta), pasăre călătoare din familia caradriidelor, cu penajul alb, cu pete negre mari pe cap şi pe aripi, cu ciocul lung, subţire şi arcuit în sus şi cu picioarele lungi. La noi se întîlneşte vara pe lingă lagunele şi litoralul Mării Negre. ciocîrlân 1. (ZOOL.) a) Băr-bătuşul ciocîrliei. b) V. ciocîrlie moţată. 2. (ARHIT.) Şiţa care încheie şi încoronează coama învelitorii la casele ţărăneşti sau la cele de tipul acestora. Pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie şi a zăpezii în pod, şiţa de coamă este prelungită deasupra învelitorii. Ea este cioplită în formă de păsări stilizate (ciocîrlani), devenind astfel şi un element de podoabă a casei. ciocîrlie, pasăre cîntătoare din familia alaudidelor, de talie Ciocîrlie mică, avînd la degetul posterior o gheară dreaptă şi lungă. Se înalţă aproape vertical în aer, a-poi se lasă brusc pe pămînt. Specii mai cunoscute sînt: c. moţată (Galerida cristata), mai mare decît o vrabie, cu picioarele lungi, cu penele pestriţe, brune-cenuşii. Atît femelele cît şi masculii au pe cap un moţ de pene ca un coif (sin. ciocîrlân); c. de cîmp (Alauda arvensis)y de aceeaşi mărime şi cu acelaşi colorit ca şi c. moţată, dar fără moţ de pene pe cap. Cioclovina, peşteră în raionul Haţeg (reg. Hunedoara), lîngă satul cu acelaşi nume, în care s-au descoperit importante urme materiale aparţinînd epocii paleolitice şi epocilor ulterioare, precum şi un craniu al omului fosil. ciocnire (FIZ.), interacţiune a particulelor sau a corpurilor rigide, într-un proces în care acestea se apropie suficient pentru a se influenţa reciproc. C. duce, în general, la schimb de cantitate de mişcare între particulele sau corpurile care se ciocnesc. Procesul este caracterizat totdeauna prin conservarea cantităţii de mişcare (sumele cantităţilor de mişcare înainte şi după ciocnire fiind egale). Dacă şi energiile cinetice se conservă, c. este elastică; în caz contrar, c# este neelastică. CIOCNIRE VOLUNTARĂ 635 CIPARIU ciocnire voluntară (milit.), lovire cu avionul propriu a unui avion inamic care nu a putut fi doborît prin ioc. C.v* se execută, de obicei, deasupra teritoriului propriu, înainte ca avionul inamic să ajungă în apropierea unui obiectiv important. Dacă avionul propriu a fost avariat şi nu mai poate fi condus, pilotul se salvează cu paraşuta. Se mai numeşte şi lovitura de berbec. ciocoi, strîngători de biruri ai voievodului (constataţi documentar încă din sec. al XVI-lea). Venali şi cruzi faţă de populaţia nevoiaşă, slugarnici faţă de boieri şi de autorităţi, ei s-au îmbogăţit, devenind tipul reprezentativ al exploatatorului odios. ciocolată (span. chocolate „băutură de cacao“), produs alimentar constituit din pulbere fină şi unt de cacao (33—65%), zahăr (65 — 30%) şi ingrediente (substanţe aromate, lapte, alune, migdale etc.). avînd o mare valoare calorică (5 400 kcal/kg). ciocul~cucoârei (Erodium cicutarium), plantă anuală din familia geraniaceelor, de talie scundă, cu tulpina culcată pe pămînt şi cu frunzele compuse; florile sînt mici, roşii, roz sau albe, iar fructele lungi, de forma unui cioc de cocor. Creşte prin pajişti şi prin locuri necultivate. Cioibalsan, Horloghiin (1895—1952), militant al Parti- H. Cioibalsan dului Popular Revoluţionar Mongol (P.P.R.M.) şi unul dintre fondatorii acestuia. Mareşal al R. P. Mongole din 1936. Membru al C.C. al P.P.R.M., ales la toate congresele partidului. După proclamarea R. P. Mongole (1924), C. a îndeplinit funcţii de răspundere în apara- tul de stat. între 1939 şi 1952 a fost prim-ministru. Ciolac, Cristache (1870 — 1927), muzicant popular, lăutar, descendent al unei renumite familii de lăutari romîni. Deşi fără cultură muzicală, prin talentul său excepţional şi-a cîş-tigat o mare faimă, interpretînd cu măiestrie cîntecul popular. Ciolan, Antonin (n. 1883), dirijor romîn, artist emerit al R.P.R. împreună cu alţi animatori ai vieţii muzicale a înfiinţat, la Iaşi, Societatea muzicală. A fost profesor de contrapunct, fugă şi compoziţie, precum şi director al Conservatorului şi al Societăţii simfonice „George Enescu“ din Iaşi. în prezent este profesor la Conservatorul „George Dima“, director şi prim-dirijor al Filarmonicii de stat din Cluj, precum şi prim-dirijor al Operei de stat maghiare din acelaşi oraş. Ciomolungma, masiv muntos în Himalaia, la graniţa dintre Nepal şi China, cu cel mai înalt vîrf din lume (8848 m). Acoperit de zăpezi şi gheţari. Numeroase expediţii au încercat să atingă piscul cel mai înalt. Aceasta le-a reuşit alpiniştilor Tensingşi Hillaryla29mai 1953. ciompi, denumire a munci-torilor-torcători, dărăcitori şi pieptănători de lînă din Florenţa evului mediu, care, în 1378, aliaţi cu micii meseriaşi neîncadraţi în bresle, au pornit răscoala împotriva „poporului gras“ (negustorii, bancherii, patronii), prima mare răscoală din istorie a muncitorilor salariaţi. Răscoala a fost înăbuşită cu cruzime. Cioncin, oraş în nord-estul R.P.D. Coreene, port la Marea Japoniei, avînd circa 100 000 loc. (1955). Nod de comunicaţie. Important centru industrial (siderurgie, construcţii de maşini, industrie textilă şi alimentară). Cioranu, Mihai, aghiotant al lui Tudor Vladimirescu, participant la răscoala din 1821, A scris amintiri despre răscoală, publicate sub titlul „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu“ (1859). Ciorănescu, Nicolaie (1903-1957), matematician romîn. A fost profesor la Institutul politehnic din Bucureşti. A cultivat cu predilecţie analiza matema- tică clasică, şi în special teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale, teoria funcţiilor analitice de variabilă reală, ca şi teoria ecuaţiilor funcţionale. ciorchine, tip de inflorescenţă (racem compus), caracterizat prin dezvoltarea axului principal de-a lungul căruia se înşiră numeroase ramificaţii cu flori, care, după fecundare, se transformă în boabe. Forma şi mărimea c. constituie un caracter de recunoaştere şi de descriere a diferitelor soiuri de viţă de vie. Ciortea, Tudor (n. 1903), compozitor romîn, profesor la Conservatorul de muzică „Ci-prian Porumbescu“ din Bucureşti. în creaţia sa foloseşte elementele melodice şi ritmice ale muzicii populare. A scris „Suita maramureşeană“ pentru orchestră (1950), un concert pentru orchestră de coarde (1959), o „Sonată pentru vioară şi pian“ (1946), două sonate pentru pian, două suite pentru pian, un trio pentru pian, vioară şi violoncel, două cvartete de coarde, lieduri etc. Laureat al Premiului de stat. Cioucoutien, deal cu peşteri în apropiere de Pekin (R. P. Chineză), unde savantul chinez Pei Ven-ciun a descoperit oseminte ale omului primitiv (s i n a n t r o p) şi unelte paleolitice. Descoperirile de la C. sînt de o excepţională importanţă pentru antropologie şi arheologie. Cipariu, Timotei (1805 — 1887), filolog şi lingvist romîn, participant activ la revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost un adept al curentului democrat burghez, care milita pentru lichidarea pe calea reformelor a regimului feudal-abso-lutist. A fost profesor la Blaj şi primul vicepreşedinte al Societăţii Academice Romîne (devenită în 1879 Academia Romînă). A publicat prima culegere de texte vechi romîneşti, intitulată „Crestomatía sau Analecte literare“ (1858), şi a pus bazele gramaticii istorice a limbii romîne în „Elemente de limbă romînă după dialecte şi monumente vechi“ (1854) şi în „Principia de limbă şi scriptură“ (1866). în activitatea sa lingvistică, C. a fost unul dintre CIPERACEE 636 CIPRU principalii reprezentanţi ai curentului latinist. El a reuşit să impună Societăţii Academice Romîne, în 1869, ortografia etimologică latinistă. Sub auspi- T. Cipariu ciile Societăţii Academice Romîne a publicat „Gramatica limbii romîne14 (voi. I, 1869; voi. al II-lea, 1877). A fost unul dintre întemeietorii societăţii culturale „Astra“ (1861) şi editorul primei reviste romî-neşti de filologie, „Archivul pentru filologie şi istorie“ (1867-1872). ciperacee (Cyperaceae), familie de plante perene erbacee cu rizom, tulpină trimuchiată, rar cilindrică, cu frunzele dispuse la bază pe trei rînduri şi cu teaca întreagă, nedespicată. Florile sînt mici, hermafrodite sau unisexuate, anemofile. Fructul este o achenă. Familia c. cuprinde circa 3 500 de specii, dintre care 150 cresc şi în ţara noastră, pe terenuri umede mlăştinoase (ex. rogozul, bum-băcariţa etc.). Cipiko, Ivo (1867 sau 1869— 1923), scriitor realist sîrb, autor al mai multor volume de schiţe şi nuvele, al dramelor „La frontieră“ (1910), „Voinţa poporului“ (1911) şi a două romane: „După pîine“ (1904) şi „Păianjenii“ (1909), aceasta din urmă fiind lucrarea sa cea mai reprezentativă. în opera lui C. este înfăţişată viaţa grea a ţăranului sărac dalmatin, exploatat de chiaburi şi asuprit de aparatul de stat austriac. cipolin 1. (PETROGR.) Varietate de marmură bogată în minerale micacee, dispuse în fîşii. Este utilizat ca material de construcţie sau de ornament. Se'găseşte uneori, sub formă de intercalaţii, în şisturile cristaline din Carpaţi. 2. (ARTE PLAST.) Motiv decorativ împrumutat de la porţelanurile din Extremul Orient. Este compus din flori, frunze şi fructe cu bulbi şi a fost folosit în decorarea faianţei de Delft. Ciprian, Gheorghe(n. 1883), actor şi scriitor romîn, artist emerit al R.P.R., elev al lui C. Nottara. Joacă pe scena Teatrului naţional din Bucureşti. A interpretat cu vigoare şi simplitate rolurile titulare din piesele „Richard al III-lea“ şi „Macbeth“ de Shakespeare, iar în dramaturgia romînească rolul lui Anton Nastai din „Minerii“ de M. Davidoglu ş.a. Autor de romane şi de nuvele din viaţa actoricească, s-a remarcat prin piesa „Omul cu mîrţoaga“( 1928), în care prezintă viaţa tristă a unui umil arhivar în condiţiile societăţii burgheze. ciprinicultură (lat. cyprinus „crap“ şi cultura „îngrijire“), ramură a pisciculturii care se ocupă de creşterea intensivă şi selectivă a crapului în heleşteie, în iazuri, în lacuri de baraj sau în bălţi naturale. C* este caracteristică regiunilor de coline şi de şes. Sin. carpiculturâ. ciprinide, familie de peşti din ordinul teleosteenilor. Reprezentanţii acestei familii sînt caracterizaţi prin prezenţa unui şir de oscioare între vezica înotătoare şi ureche, care servesc la transmiterea vibraţiilor apei la ureche şi la perceperea presiunii apei; ei au o singură aripioară dorsală, aripioarele abdominale fiind aşezate în dreptul acesteia; corpul lor este acoperit cu solzi rotunzi, iar în jurul gurii au, de obicei, mustăţi. Este cea mai răspîndită familie de peşti din apele ţării noastre şi are o deosebită importanţă economică. Din ea fac parte: crapul, caracuda, linul, ocheana, plătica etc. Cipru, stat situat pe insu]a cu acelaşi nume, în estul Mării Mediterane. Suprafaţa: 9 251 km2. Populaţia: 581 000 loc. (1961), formată din greci (81%) şi turci (18%). Capitala: Nicosia. Clima subtropicală oferă condiţii prielnice pentru culturile de bumbac, de măslini, de citrice, pentru pomicultură şi viticultură. A-proape întreaga producţie a industriei extractive (minereu de fier, cupru, crom, azbest, gips) se exportă în stare brută, mai ales în Anglia şi R. F. Germană. Industrie meşteşugărească şi de prelucrare a produselor agricole.—Istoric* C• are o străveche şi înfloritoare cultură neolitică. Pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., în insulă s-au stabilit a h e e n i i şi, în aceeaşi vreme, s-au întemeiat aici cîteva colonii feni-ciene. Stăpînit de egipteni (sec. XV-XIV î.e.n.), de hitiţi (sec. al XIII-lea î.e.n.), de asirieni (sec. VIII—VII î.e.n.), de perşi (sfîrşitul sec. VI — sec. IV î.e.n.), de Egiptul elenistic (sfîrşitul sec. IV — sec. I î.e.n.), de romani, de bizantini (înce-pînd din sec. IV), apoi cucerit de arabi (648), de cruciaţi (1191), de templieri, C. a trecut ulterior în stăpînirea Veneţiei CIRC 637 CIRCUIT programelor participă scriitori de seamă, compozitori şi artişti. Spectacolul de c., prin arta acrobaţiei şi prin măiestria dresorilor, reprezintă pentru tineret o şcoală a curajului şi a educării voinţei. în Romînia, elemente din arta c. au existat încă din sec. al XVII-lea, în bîlciuri şi Circe (în mitologia greacă), zeiţă şi vrăjitoare din insula Eea, care apare în poemele homerice şi în legenda argonauţilor. îndră-gostindu-se de Ulise, ajuns pe această insulă în Greul de stat din Bucureşti (1489) şi, în sfîrşit, a fost cucerit de turci (1571). în 1878, Turcia, în baza unui acord secret, a trecut Angliei, „temporar“, drepturile sale asupra insulei. în 1914, după intrarea Turciei în primul război mondial de partea Germaniei, Anglia a anexat C., proclamîndu-1, în 1925, colonie britanică. Lupta de eliberare naţională a ciprioţilor a luat avînt după al doilea război mondial. Autorităţile coloniale au intensificat represiunile împotriva mişcării de eliberare naţională, intro-ducînd în 1955 starea de asediu şi interzicînd activitatea Partidului progresist al oamenilor muncii din Cipru (creat în 1941). Pînă în 1960, acesta şi-a continuat activitatea în ilegalitate. Din 1955 ciprioţii au trecut la lupta armată pentru obţinerea libertăţii. în 1960 C. a devenit republică independentă. Este membru al Commonwealth-ului din 1961. Puterea executivă este concentrată în mîinile preşedintelui (ales de comunitatea greacă a insulei) şi ale vicepreşedintelui (ales de comunitatea turcă a insulei). Organul suprem legislativ este Camera Reprezentanţilor, aleasă pe cinci ani. C. întreţine relaţii diplomatice cu R.P.R. Principalele partide politice: Frontul patriotic (partid burghez de guvernă-mînt), Partidul progresist al oamenilor muncii din Cipru (partid marxist-leninist al clasei muncitoare). circ 1. Spectacol care înmănunchează o varietate de manifestări specifice: dresaj de animale (domestice sau sălbatice), acrobaţie şi echilibristică, dansuri gimnastice, efecte de iluzionism, jonglerii, prestidigitaţie, clovnerii etc. Foarte populară, arta c. prezintă, într-o îmbinare armonioasă, forţa, optimismul, îndemînarea şi voioşia omului. Elemente din arta c, au existat încă în vechiul Egipt, în Micene şi în Grecia antică. O mare dezvoltare a atins arta c. în Roma antică, în evul mediu, în Europa st organizau în pieţe reprezentaţii cu acrobaţi şi gimnaşti. Primul c. stabil a fost înfiinţat în sec. al XVIlI-lea, la Londra, în ţările socialiste, c. se bucură de o mare atenţie. La alcătuirea la sărbători populare (ursari, pehlivani, acrobaţi etc.). Mai tîrziu, venind din Occident, s-au stabilit îndeosebi la Bucureşti îmblînzitori de animale şi acrobaţi. în R.P.R. arta c, a căpătat o bază artistică, la care contribuie deopotrivă elemente specifice de c. cît şi de teatru şi muzică (scheciuri, cuplete, interludii). în 1961 s-a inaugurat la Bucureşti o mare arenă de c. într-o construcţie specială, una dintre cele mai modern utilate din Europa. 2.(ARHIT.)a) Construcţie acoperită adăpostind o arenă circulară, înconjurată de tribune dispuse în amfiteatru. Serveşte pentru reprezentaţii de circ. b) (La romani) Construcţie destinată disputării curselor de care sau a luptelor de gladiatori. Avea o formă dreptunghiulară alungită, cu una dintre laturile mici curbe, înconjurată de tribune pentru spectatori (ex. Circus Maximus, Circus Fla-minius, circul lui Maxenţiu din Roma). 3. (GEOL., GEOGR.) Circ glaciar, formă adîncită de relief, cu contur circular şi cu aspect de amfiteatru, rezultată prin acţiunea de eroziune exercitată de un gheţar pe suprafaţa bazinului de acumulare a gheţii. în R.P.R., c.g. se întîl-nesc în regiunile muntoase înalte (Rodna, Bucegi, Făgăraş, Parîng, Retezat, Godeanu, Ţar-cu etc.). Sin. căldare glaciară. decursul peregrinărilor lui pe mare, C. a încercat să-l reţină prin farmece, după ce i-a transformat însoţitorii în porci. circorâmă, sistem sovietic de filmare şi de proiectare a imaginilor cinematografice pe un mare ecran circular, într-o sală rotundă, dotată cu sunet stereofonic. Spectatorul are impresia că se găseşte în mijlocul acţiunii filmului. circuit 1. (FIZTEHN.) Sistem format din medii prin care pot circula particule corporale (lichide, vapori, gaze, particule încărcate cu electricitate etc.). — (ELT.) C. electric, sistem de medii conductoare prin care poate trece curentul electric. Constituie elemente ale majorităţii aparatelor, maşinilor şi instalaţiilor electrice. După natura curentului electric, pot fi c. de curent continuu şi c. de curent alternativ. Elementele constitutive ale c.e. sînt rezis-toarele, condensatoarele şi bobinele, caracterizate prin mărimile : rezistenţă, ca- pacitate şi inductivi t a t e (parametrii circuitului). După modul cum sînt legate aceste elemente, c.e. pot fi c. serie, c. în paralel, c. mixte şi c. complexe. După cum parametrii circuitului sînt constanţi sau depind de valorile instantanee ale tensiunii şi curentului» c.e. pot fi c. liniare şi neliniare. Dintre acestea din urmă, o CIRCUIT 638 CIRCULAŢIE importanţă mereu crescînda în telecomunicaţii, automatizări etc. o au c. electronice (care au în componenţa lor şi tuburi electronice sau tranzistoare), ¿ datorită proprietăţi- y f\ lor lor remarcabile /ur de r ed r e s a r e, de L amplificare, 1 ty' de generare de os- \ rjL cilaţii etc. în tele- \T/ comunicaţii sînt mult * utilizate c. oscilante, 3 ai căror parametri sînt astfel aleşi, încît, a * sub acţiunea unei excitaţii externe, sînt capabile de oscilaţii libere ale curentului şi tensiunii, datorită transferului alternativ de energie din cîmpul electric în cîmpul magnetic şi invers. în telecomunicaţii şi automatizări se folosesc şi c. basculante, care, la variaţii continue ale mărimii de intrare (de ex. tensiunea semnalului de comandă), au stări care variază în salturi şi sînt caracterizate prin regimuri stabile de funcţionare. După numărul variaţiilor pot fi c.¿. bistabile, utilizate ca relee electronice, c.¿. monostabile, utilizate pentru formarea impulsiilor, pentru eliminarea distorsiunilor la recepţia impulsiilor etc., şi c.£. astabile, utilizate ca generatoare de oscilaţii de relaxare. Transmisiunile pe fir se fac prin circuite fizice constituite din două conducte (de ducere şi de întoarcere). Cu ajutorul a două circuite fizice se pot transmite trei telecomunicaţii, folosind drept conductă de ducere pentru a treia comunicaţie cele două conducte ale unui circuit fizic şi drept conductă de întoarcere cele două conducte ale celuilalt circuit* fizic (c. fantomă). Calculatoarele conţin c.e. de calcul, cu ajutorul cărora se pot efectua operaţii aritmetice, de logaritmare, derivare, integrare şi altele. în ultimul timp, în radiotehnică şi în construcţia unor aparate şi maşini electrice se folosesc şi c. imprimate, ale căror conductoare şi chiar elemente (ca rezistoare, condensatoare şi bobine) sînt realizate prin incrustare pe feţele unor plăci izo- lante. Utilizarea lor permite mărirea considerabilă a productivităţii muncii, automatizarea parţială a fabricaţiei, îmbună- b c d Circuit electric seiie; b — paralel; c — serie-paralel; d — complex tăţirea caracteristicilor aparatelor, reducerea consumului de materiale, a gabaritului şi a preţului de cost. în transporturile feroviare se folosesc, pentru comandă, control şi semnalizare, c. de ca/e, cu conductoarele formate din porţiuni de cale ferată izolate faţă de restul căii.— C. magnetic, sistem de medii prin care se poate închide fluxul magnetic. De obicei partea principală a c.m. este constituită din materiale feromagnetice (care au proprietatea de a concentra în ele cea mai mare parte a fluxului magnetic). C.m. alcătuiesc părţi principale ale maşinilor, transformatoarelor şi aparatelor electrice (electromagneţi, relee etc.). 2. (MINE) Circuit automat, totalitatea liniilor de transport şi a utilajelor (ex. linii ferate, pante automotoare pentru mişcarea vagonetelor, lanţuri elevatoare etc.) folosite pentru deservirea mecanizată a operaţiilor de în-cărcare-descărcare a coliviilor de extracţie sau a silozurilor s k i p u r i 1 o r, la rampele puţurilor sau la suprafaţa minei, în vederea asigurării unei capacităţi maxime de extracţie. 3« Circuitul apei în natură, proces complex de circulaţie a apei în învelişul geografic. Principalii factori care condiţionează acest proces sînt radiaţia solară şi forţa gravitaţională. Procesul cuprinde evaporaţia, transportul vaporilor de apă prin intermediul circulaţiei atmosferice, condensarea lor, căderea precipitaţiilor, infiltrarea apei în sol, scurgerea subterană şi scurgerea de suprafaţă spre ocean. circuitul capitalului (EC. POL,), procesul de mişcare a capitalului industrial în sfera producţiei şi în sfera circulaţiei, transformarea lui succesivă dintr-o formă în alta. Cuprinde trei stadii, primul şi al treilea stadiu situîndu-se în sfera circulaţiei, iar al doilea în sfera producţiei. în concordanţă cu aceste stadii, capitalul îmbracă succesiv forma de capital bănesc, de capital productiv şi de capital-marfă. Rolul hotărîtor în circuitul capitalului îl are procesul de producţie, în care se creează valoarea şi plusvaloarea, circulator, aparat ~ (ANAT.), totalitatea structurilor care asigură circulaţia sanguină: inimă, artere, capilare şi vene. Sin. cardiovascular, sistem c. V. şi circulaţia sîngelui. circulâţie1 1. (TRANSP.) Deplasarea vehiculelor într-un centru aglomerat sau pe căi de comunicaţie. Se face prin respectarea indicaţiilor de viteză, sens de circulaţie, parcare, staţionare, oprire etc., cuprinse în regulamente sau prescripţii speciale privind c* rutieră, feroviară, aeriană etc. 2♦ (FIZIOL.) a) Circulaţia sîngelui, mişcarea sîngelui prin sistemul cardiovascular, determinată în special de contracţiile inimii. Asigură schimbul de substanţe dintre toate ţesuturile organismului şi mediul exterior. Prin c.s. se face transportul substanţelor nutritive şi al oxigenului la toate celulele corpului şi îndepărtarea cataboliţilor din celule. La majoritatea nevertebratelor, c.s. are loc într-un sistem vascular deschis: sîn-gele din vase trece în lacune (goluri umplute cu sînge), de unde trece din nou în vase. Unele nevertebrate, toate vertebratele şi omul au sistem vascular închis. în funcţie de tipul de respiraţie, c.s. se realizează pe unul sau două circuite. Cînd respiraţia este branhială (ex. la ciclostomi, la peşti), există un singur circuit; cînd este pulmonară (ex. la vertebratele terestre şi la om), există două circuite, în acest caz deosebim c. mare (de la inimă la ţesuturi şi înapoi) şi c. mică sau pulmonară (de la inimă la plămîni şi înapoi). în cursul c. mici, sîngele se încarcă CIRCULAŢIE 639 CIREŞ cu oxigenul pe care îl ia din aerul care se află în plămîni, iar în timpul c. mari, sîngele, încărcat cu oxigen, este transportat la toate ţesuturile organismului. Contracţiile inimii şi elasticitatea vaselor de sînge menţin presiunea sanguină, reglată printr-un mecanism complex, nervos şi hormonal. C.s. a fost descrisă pentru prima dată de W. Har-vey în 1628. b) Circulaţia limfei, mişcarea limfei de la ţesuturi spre inimă. circulaţie2 (EC. POL.) Cir-culaţie bănească, mişcarea banilor în sfera circulaţiei mărfurilor. Cantitatea de bani necesară circulaţiei mărfurilor într-o perioadă determinată depinde de cantitatea de mărfuri aflată în c., de nivelul preţurilor acestora şi de viteza de rotaţie a banilor şi trebuie să fie egală, potrivit legii c. banilor, cu suma preturilor tuturor mărfurilor vîndute, împărţită la numărul mijlociu de deplasări ale unităţilor de bani identice. Din suma preţurilor mărfurilor trebuie scăzută suma preţurilor mărfurilor vîndute pe credit şi suma plăţilor ce se compensează reciproc, adăugîndu-se suma plăţilor scadente. Această lege, care a fost descoperită de K. Marx şi care are valabilitate pentru toate formaţiunile cu producţie şi c. de mărfuri, acţionează diferit. în dependenţă de relaţiile de producţie dominante. în capitalism, cantitatea de bani necesară c. se stabileşte stihinic şi serveşte circulaţia capitalului. Pînă la primul război mondial, în ţările capitaliste exista c. banilor de metal preţios şi a biletelor de bancă care puteau fi schimbate pe aur. În prezent, în ţările capitaliste circulă bani de h î r t i e, iar între capitalişti se folosesc decontările cu cecuri (v. şi inflaţie). în socialism, c.i. se desfăşoară planificat, prin folosirea de către statul socialist a legii c. băneşti în interesul dezvoltării economiei naţionale. C.6. în numerar se realizează între întreprinderi, organizaţii şi instituţii, pe de o parte, şi populaţie, pe de altă parte, precum şi între diferite grupuri ale populaţiei. între unităţile socialiste au loc d e c o n- tări fără numerar. Economia R.P.R. se caracterizează printr-o c.b. sănătoasă, prin creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale. — Circa-laţia mărfurilor, totalitatea actelor de vînzare-cumpărare, schimbul de mărfuri efectuat cu ajutorul banilor. în procesul de circulaţie a mărfurilor se efectuează numai o schimbare de formă a valorii mărfurilor, adică schimbarea din forma marfă în forma bani, vînzarea (M-Bj, şi din forma bani în forma marfă, cumpărarea (B~M)t fără a se crea valoare. în condiţiile dominaţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, c.m. se desfăşoară în mod spontan, anarhic. în socialism, datorită proprietăţii socialiste, c./n. se desfăşoară planificat. Buna organizare a c.m., inclusiv a schimbului dintre oraş şi sat, are un rol important în întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în dezvoltarea economiei socialiste şi în ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii. V. şi c o-m e r ţ. — Circulaţia capitalului, procesul de transformare a capitalului din forma bani în forma marfă şi invers Se desfăşoară pe piaţă şi constituie o parte componentă a circuitului capitalului. circulus in definiendo (LOG.) v. cerc vicios în definiţie. circulus in demonstrando (LOG.) v. cerc vicios în demonstraţie. circumferinţă (MAT.), termen vechi care se folosea pentru denumirea cercului. circumscripţie (în R.P.R.), subdiviziune teritorială a unei regiuni, a unui raion, oraş sau a unei comune, stabilită în vederea alegerilor pentru organele reprezentative sau pentru îndeplinirea unei activităţi de stat (ex. c. sanitară).—C. electorală, unitate teritorială avînd una sau mai multe secţii de votare, la care cetăţenii domiciliaţi în această unitate votează pentru alegerea de deputaţi în organele reprezentative. în ţările socialiste, c.e. pentru alegerea deputaţilor în aceeaşi categorie de organe ale puterii de stat sînt astfel alcătuite, încît acelaşi număr de alegători alege un deputat, asigurîndu-se şi pe această cale deplina egalitate a votului. în statele burgheze, c.e. nu sînt egale din punctul de vedere al numărului alegătorilor care aleg un deputat, ur-mărindu-se să se ajungă şi în a-cest fel la inegalitatea votului. circumstanţe (DR.), împrejurări, fapte sau stări care au legătură cu o infracţiune sau cu un infractor şi care influenţează asupra gradului de pericol social al infracţiunii, putînd duce la micşorarea pedepsei (c. atenuante) sau la mărirea ei (c. agravante). circumvoluţie (ANAT.), cută alungită şi sinuoasă a suprafeţei emisferelor cerebrale, mărginită de două şanţuri. E formată dintr-o zonă cenuşie, care cuprinde corpii celulelor nervoase corticale (strat cortical) şi dintr-o zonă internă albă, care cuprinde fibrele nervoase. C. sînt caracteristice creierului mamiferelor superioare. Volumul, numărul şi lungimea c. reflectă gradul de dezvoltare a creierului. Cea mai mare dezvoltare a c. se găseşte la om. cirenâicii, adepţi ai şcolii filozofice socratice din Grecia antică (şcoala cirenaică), întemeiată în prima jumătate a sec. al IV-lea î.e.n. de A r i s-tip din Cirene. C. considerau inutile cercetările de matematică, astronomie şi logică şi dădeau atenţia principală eticii. Ei preconizau principiul decadent al cultivării plăcerilor senzuale de moment (hedonismul) drept cale pentru dobîndirea fericirii, subordonau interesele obşteşti celor personale şi considerau că senzaţia, în înţelesul subiectiv al cuvîn-tului, este criteriul adevărului. C. exprimau ideologia reacţionară a unor pături avute ale clasei proprietarilor de sclavi, care, sub influenţa începutului de criză a sistemului oraşelor-state (polisurile), manifestau neîncredere în viitor. Printre c. au existat atei activi, ca Teodor Ateul. V. I. Lenin a arătat în „Caiete filozofice“ că c. „confundă senzaţia ca principiu al teoriei cunoaşterii cu senzaţia ca principiu al eticii“. cireş (Cerasus avium)f pom fructifer din familia rozaceelor, CIREŞAR 640 CISTEINÄ înalt de 8— 12 m, cu trunchiul de culoare brună-cenuşie, cu flori albe. Fructul este o drupă cărnoasă, sferică, de culoare gălbuie sau roşie cu diferite nuanţe, cu gust dulce sau amărui. Se cultivă pretutindeni, îndeosebi pe solurile bogate în calcar. în R.P.R, se acordă o importanţă deosebită extinderii unor soiuri, ca pietroase de Leordeni, boambe de Cotnari, germersdorf, ramon oliva. Lemnul de c. se foloseşte în industria de mobilă, cireşăr (ZOOL.) v. botgros. ciri(ZOOL.), formaţii ţepoase, uneori în formă de flagel, aflate pe corpul unor animale; c. sînt de natură şi dimensiuni diferite şi au funcţii variate (ex. organele de copulaţie la melci şi trematode; apendicii respiratorii şi tactili la unii viermi inelaţi; C# bucali la amfiox etc.). ciroză (MED.), boală cronică a ficatului, caracterizată prin distrugerea treptată a celulelor hepatice şi înmulţirea exagerată a ţesutului conjunctiv. Se manifestă clinic prin acumularea de mari cantităţi de lichid în cavitatea abdominală (a s c i t ă), ceea ce determină mărirea abdomenului, greutate în respiraţie, tulburări circulatorii etc., precum şi prin scădere în greutate, hemoragii digestive etc. Boală gravă, de cele mai multe ori mortală, c. poate fi datorită unei infecţii (hepatită, sifilis, paludism, tuberculoză etc.), unei intoxicaţii (cu alcool, plumb, cupru), unei boli de nutriţie (carenţă de proteine) etc. Cea mai frecventă formă este c. alcoolică. Cirus, nume purtat de mai mulţi regi şi demnitari persani din dinastia Ahemenizi- 1 o r, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: C. al 11-lea, cel Mare, rege (558—529 î.e.n.) al, statului persan creat prin anexarea Mediei (550 î.e.n.), Li-diei (546 î.e.n.) şi Babilonului (538 î.e.n.). C. cel Tînăr, sa- • trapul Asiei Mici de vest, unul dintre fiii lui Darius al II-lea. A fost înfrînt şi ucis de fratele său, Artaxerxe al II-lea, în bătălia de la Cunaxa(401 î.e.n.). cirus (METEOR.), nori de înălţime (peste 6 000 m), izolaţi şi subţiri, formaţi din cristale de gheaţă şi avînd de cele mai multe ori culoare albă. Formele norilor c. sînt diferite. cis- (lat. cis „dincoace“), element de compunere folosit în numiri geografice (ex. cis-alpin) sau în chimie pentru a indica izomerul geometric în care doi radicali sînt situaţi de aceeaşi parte a planului unei duble legături sau a planului unui ciclu. Cisek [cizecjy Oskar Walter (n. 1897), scriitor şi critic de artă de limbă germană din R.P.R. Tendinţele realiste evidente din operele sale de dinainte de Eliberare (nuvela „Tătăroaica“, romanul „Fluviul fără sfîrşit“) sînt din ce în ce mai accentuate după 1944 în romanul „Crişan“, primul volum al unui ciclu despre răscoala ţărănească din Transilvania de la 1784, întitulat „Foc de vreascuri“. A tradus în limba germană din opera lui M. Eminescu, M. Sadoveanu, Z. Stancu ş.a. cislă (v.sl. cislo „număr“; în trecut, în ţările romîneşti) 1. Cotă-parte de bir, fixată sau impusă de vistierie unor comunităţi fiscale (judeţe, sate etc.). 2. Repartizare pe contribuabili, potrivit cu averea fiecăruia, a sumei ce revenea unităţii fiscale numite lude (cuprinzînd pînă la 12 capi de familie) din suma impusă unui sat. Cislău, raion în reg. Ploieşti. 80 970 loc. (1961). Fabrici de cherestea (Nehoiu) şi de materiale de construcţii (Pătîrla-gele). în agricultură sînt mai dezvoltate creşterea animalelor şi pomicultura. Reşedinţa raionului este comuna Pătîrlagele. Cisnădie, oraş raional în sud-vestul reg. Braşov. 13 670 loc. (1961). Centru al industriei textile (întreprinderi pentru .producţia stofelor de lînă, a covoarelor pluşate, a covoarelor naţionale pentru export, ţesă-torie de mătase şi filatură de bumbac). cisoidă (MAT.), curbă de gradul al treilea (cubică), loc geometric al punctelor M de pe o secantă variabilă care trece printr-un punct fix O din planul a două curbe bx şi pe care Ie intersectează în punctele N, respectiv P, astfel ca să avem OM=NP.—Cisoidă lui Diocle, cisoidă particulară care se obţine unind punctele M situate pe o secantă variabilă la un cerc care trece printr-un punct fix O de pe acest cerc Y şi care intersectează cercul într-un alt punct N, iar tangenta dusă în punctul A diametral opus lui O o intersectează în punctul P, astfel ca OM—Nt*. A fost utilizată în antichitate în problema t r i-secţiunii unghiului. Cisteakov, Pavel Petrovici (1832—1919), pictor rus, membru al Academiei de arte din P. P. Cisteakov Petersburg. Ca profesor a format o strălucită pleiadă de maeştri ai artei realiste democratice : I. E. Repin, V. I. Surikov, V. D. Polenov, V. M. Vasneţov, V. A. Serov ş.a. Principiile lui cu privire la predarea desenului, picturii şi compoziţiei s-au sprijinit pe studiul naturii şi al caracterelor modelului* folosind şi cele mai bune tradiţii ale studiului academic. cisteină (BIOCHIM.), amino-acid natural care conţine sulf CIRCULAŢIA LA OM: /. Vena facială; 2, ariei a celiacâ; 3. vena pulmonară; 4. vena cavă inferioară; 5. ficatui; 6. artera hepatică; 7. vena mezenterică superioară; 8. vena renala; 9. vena brahială internă; 10. vena brahială externă; 11. rinichii; 12. aorta; 13, vena radială superficială; 14. vena mediană superficială: 15. vena cubitală superficială; 16, vena safenă internă; 17. vena safenă internă; 18. vena safenă externă; 19. artera temporală; 20. artera facială; 21. artera carotidă; 22. vena jugulară internă; 23. artera subclaviculară; 24. vena subclaviculaiă; 25. cîrja aortei; 26, vena subscapulară; 27. artera pulmonară; 28. vena cavă superioară; 29. auriculul drept;inima; 31, plămînii; 32. artera umerală; 33. artera splenică; 34. splina; 35. artera renală; 36. vene seminale; 37. artere seminale\38. artera cubitală; 39, artera radială; 40. artera iliaca: 41. artera hipogastrică ¿ 42. arcada arterială palmară; 43. artera circumflexă femurală; 44. artera femurală; 45. vena femurală; 46. artera tibíala anterioară; 47, artera tibíala posterioară; 48. artera pedioasă. CIUPERCI: 1. Bureţi pestriţi (Amanita muscaria). 2. Zbîrcicfe (Morchella conica). 3. Hrib (Boletus edulis) 4. Steaua-pămîntului (Geaster hydrometricus). 5. Burete puturos (Phallus impudicus). 6. Burete domnesc (Amanita caesarea). 7. Ciuperca pieptănuşului (Entoloma lividam). 8. Ghebă pucioasă (Hypholoma fasciculare). 9. Burete şerpesc (Lepiota procera). 10. Burete de cerneală (Coprinus atramentarius). 11. Ghebe .(Armillaria mellea). 12. Buretele panterei (Amanita pantherina). 13. Ciupercă albă (Amanita phalloides). 14. Păstrăv (Pleurotus ostreatus). 15. Buretele cerbilor (Scleroderma vulgare). 16. Ciupercă de bălegar (Psalliota campestris). 17. Hrib ţigănesc (Boletus satanas). 18. Gălbiori (Cantharellus cibarius). 19. Rîşcov (Lactarius deliciosus), 20. Burete de stejar (Fistulina hepatica). Ciuperci comestibile: 2, 3, 6, 9, 11, 14, 16, 18, 19, 20. Ciuperci necomestibile: 41 10, 15. Ciuperci veninoase: 1, 5, 7, 8, 12, 13, 17. CISTERNĂ 641 CIŞMIGIU în moleculă. Se găseşte în proteine şi într-un tripeptid important, glutationul; uneori poate fi găsită şi în urină. C* este oxidată cu uşurinţă în cistină. cisternă 1* Recipient metalic închis, montat pe un vehicul; serveşte la transportul lichidelor. 2. Rezervor închis, folosit pentru înmagazinarea apei sau a altor lichide. cistic (ANAT.), care se referă la vezica urinară sau la vezicula biliară (ex. canal c., ar-icră c. etc.). cistic ere (gr. kystis „vezică“ şi keTk°s „coadă“; ZOOL.), stadiu larvar al cestodelor (Tae~ nia solium, Taenia saginata, Taenia marginala etc.), care se prezintă sub forma unor vezicule de mărimea unui bob de mazăre. C. se dezvoltă în ţesuturile gazdei intermediare, mai ales în muşchii mamiferelor (porci, vaci etc.); carnea infestată cu c. este cunoscută sub numele de „carne măzărată“. După ce a ajuns în intestinul gazdei definitive, c. evoluează în cestod adult. cisticercoză (MED., MED. VET.), boală parazitară întîlnită la animale (taurine şi porcine) şi la oameni, datorită localizării în organism a cisticercilor. Omul se infestează, de obicei, consumînd carne de porc insuficient fiartă sau friptă. Cisti-cercii se pot stabili în muşchi, în ţesutul conjunctiv subcutanat, în creier etc. Se mai numeşte mâzăriche. cistină (BIOCHIM.), amino-acid natural, format din două molecule de cisteină, unite la nivelul atomilor de sulf. Se găseşte în cantitate mare în cheratine. cistită (gr. kystis „vezică“; MED.), inflamaţie acută sau cronică a vezicii urinare, da-torită unei infecţii descendente (de la rinichi) sau ascendente (de la uretră). Se manifestă prin dureri intense la nivelul vezicii, urinări dese şi dureroase, urină tulbure, care lasă un sediment bogat în microbi, puroi, sînge. Se vindecă prin tratament cu antibiotice şi dezinfectante urinare. —(MED* VET.)C. hemo~ ragică, boală cronică a vitelor cornute mari, foarte răspîndită în unele regiuni muntoase. Se 41 - c. 761 manifestă prin urinare cu sînge, slăbirea progresivă şi degradarea animalelor, avînd drept rezultat scăderea producţiei lor. cistoidee (gr. kystis „vezică“ şi eidos „aspect“; PA~ LEONT.), clasă de echinoderme fosile, care cuprinde forme cu testul sferic, ovoid, piramidal sau turtit, fixat printr-un pe-duncul şi constituit dintr-un mare număr de plăci calcaroase pentagonale, străbătute de pori. Cistoideele au trăit din cam-brian pînă în devonian, fiind mai numeroase în silurian. Cişman, Alexandru (n. 1897), fizician romîn, profesor la Universitatea din Timişoara. A adus contribuţii în domeniul radiofizicii şi al fizicii solidului (în special în feromagnetism). Cişmeaua Roşie, numele unei fîntîni (şi al unei mahalale) care se găsea în secolul al XlX-lea pe Podul Mogoşoaiei (astăzi Calea Victoriei) din Bucureşti. în acest loc (Calea Victoriei, la întretăierea cu actuala str. Al. Popov) a fost amenajată o sală de spectacole de către Ralu, fiica domnului I. Caragea, unde au dat spectacole în limba greacă tineri eterişti, în frunte cu Costache Aristia. cişmegiu, slujbaş însărcinat cu supravegherea reţelei de cişmele din Bucureşti în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. De la numele acestui dregător vine, probabil, şi numele grădinii Cişmigiu. Cişmigiu, cea mai veche grădină publică din Bucureşti, cu o suprafaţă de 16,32 ha. A început să fie amenajată din dispoziţia generalului Ki-seleff, în 1830, prin asanarea unor mlaştini provenite din izvoarele de lîngă actuala stradă Ştirbei Vodă. Primul proiect de amenajare a fost întocmit de arhitectul peisagist L. Mayer din Viena (1850), care a preconizat să se realizeze alei bine pietruite, pentru a fi practicabile vara şi iarna, creîndu-se colţuri liniştite şi locuri de amuzament şi destindere pentru tineret. Forma lacului şi traseul aleelor principale erau asemănătoare cu cele de astăzi. Aspectul actual al grădinii, în detaliu diferită de cea iniţială, este mult îmbunătăţit datorită grupării speciilor de arbori şi arbuşti, a peluzelor cu flori şi gazon şi modului de amenajare a diferitelor zone ale grădinii. C. este un spaţiu plantat, care se caracterizează printr-un stil peisajer cu alei sinuoase, liber tratate, avînd totuşi în partea de vest (spre bulevardul Schitul Mă-gureanu) o importantă alee CITA dreaptă, un ax de compoziţie, cu o lungime de aproape 300 m. în partea dinspre bulevardul Schitul Măgureanu se află o rotondă, denumită „rondul roman“, cu un diametru de circa 20 m. La exteriorul aleii înconjurătoare sînt aşezate 12 statui, reprezentînd pe cei mai valoroşi scriitori romîni, ale căror busturi, din marmură albă, pe socluri înalte de piatră, se încadrează artistic în spaţiul verde al plantaţiilor înconjurătoare. Cita, oraş în U.R.S.S., reşedinţă de regiune în sudul Siberiei. 182 000 loc. (1961). Nod feroviar. Industrie constructoare de maşini şi alimentară. Centru cultural. în timpul ţarismului a fost unul dintre locurile de exil pentru revoluţionarii ruşi. citadélá 1« Fortăreaţă construită în trecut în interiorul unui oraş, ca ultim loc de refugiu şi de rezistenţă în caz de asediu. 2. Fortăreaţă ridicată în afara zidurilor unui oraş, în imediata lui apropiere, servind ca post avansat pentru apărarea oraşului. citaţie, înscris care emană de la un organ de jurisdicţie sau de urmărire penală, cuprin-zînd anumite menţiuni cerute de lege şi prin care o persoană este invitată să se prezinte în faţa acelui organ la un anumit termen. citire, ~ erasmică, sistem de citire a limbii greceşti vechi, stabilit de Erasmus din Rotterdam (1466—1536) în conformitate cu pronunţarea antică dedusă în mod ştiinţific atît din informaţiile contemporane (de ex. gramaticii alexandrini) cît mai ales din datele foneticii istorice şi comparate. C.e. a fost acceptată în cele mai multe şcoli şi universităţi din lume; la noi ea a fost generalizată după primul război mondial. — C. reuchlinianâ, sistem de citire a limbii greceşti vechi, numit astfel după savantul german Johann Reuchlin (1455—1522) şi care constă în aplicarea normelor de pronunţare ale limbii greceşti noi. cito- (gr. kl/tos „cavitate“), element de compunere cu sensul „celulă“ (ex. citogenetică, citoplasmă). 642 citoarhitectonică (HIST.), a-şezare în straturi a celulelor din scoarţa creierului; între aceste celule există legături multiple. citojcineză (BIOL.), proces de diviziune a unei celule, care urmează după ce s-a terminat diviziunea nucleului. Se caracterizează prin apariţia, la ecuatorul celulei vechi, a unui perete care o separă în două celule-fiice, fiecare cu cîte un nucleu. citocrom (BIOCHIM.), catalizator enzimatic al reacţiilor de oxidare celulară, în care el intervine prin transport de electroni. C. se găsesc în aproape toate ţesuturile şi celulele capabile să consume oxigenul molecular. Din punct de vedere chimic, sînt proteine complexe din clasa hemocro-mogenelor; conţin fier şi un nucleu porfirinic, analog hemului din molecula hemoglobinei. Diverşii c. (A, B, C) se deosebesc între ei prin spectre de absorbţie diferite. citodiagnostic(MED.), stabilire a diagnosticului în diferite boli pe baza examenului leuco-citelor şi al celulelor care se găsesc într-un lichid normal sau patologic al organismului (urină, lichid cefalorahidian, articular etc.) sau care se recoltează din diferite organe (stomac, bronhii, uter). C. este folosit în special în diagnosticul cancerului. citofiziologie, ramură a fiziologiei care se ocupă cu studiul funcţiilor celulei, al proprietăţilor fizice şi coloidale ale protoplasmei (proprietăţile optice, viscozitate, aciditate etc.), cu studiul permeabilităţii celulelor plantelor şi animalelor. C. explică procesele care stau la baza diviziunii celulare, a secreţiei celulare etc. citologie (gr. kt/tos „celulă“ şi logos „cuvînt, studiu“; BIOL.), ştiinţă care studiază structura, dezvoltarea şi funcţiile celulelor. C serveşte drept bază unor discipline biologice şi constituie parte componentă a histo-logiei şi a anatomiei plantelor şi animalelor. Dezvoltarea c. este strîns legată de dezvoltarea opticii microscopice şi a tehnicii de pregătire a preparatelor microscopice. Prima structură CITRAŢI celulară a fost pusă în evidenţă la plante de către R. Hooke în 1665. în 1838, T. Schwann a emis teoria celulară generală a structurii şi a dezvoltării animalelor şi plantelor pluri-celulare. Apariţia teoriei celulare a constituit un stimulent puternic în studiul celulelor ca bază a formelor de viaţă, în sec. al XX-lea apar noi metode de cercetare a celulei (o dată cu construirea ultramicroscopului, a microscopului cu contrast de fază etc.) şi încep să se folosească metodele citochimice de cercetare (cercetarea compoziţiei chimice a celulei şi a schimbului de substanţe etc.). Cu ajutorul c. se pot rezolva o serie de probleme importante de biologie, de medicină, de agricultură, în legătură cu aceasta s-au creat ramuri ale c., ca: citoem-briologia, citologia diferitelor stări patologice etc. V. şi celulă. citoplasmă (BIOL.), unul dintre componenţii celulei animale sau vegetale. Citoplasma reprezintă un sistem coloidal complex, al cărui component principal este albumina în asociaţie cu alte substanţe organice (grăsimi, lipoide, hidraţi de carbon etc.) Citoplasma conţine săruri anorganice şi 70—80% apă. Are o structură fină, invizibilă la microscopul obişnuit şi este sediul unei intense activităţi enzimatice. Se colorează mai ales cu coloranţi acizi (eozină, eritrozină etc.). citostâtic (FARM.), agent sau medicament care exercită o acţiune inhibitoare asupra înmulţirii celulelor (ex. uretanul, azotiperita, colchicina etc.). Este folosit în tratamentul cancerului. citozină (BIOCHIM.), compus organic cu azot din clasa pirimidinelor (oxiaminopirimi-dină). Intră în compoziţia tuturor acizilor ribonucleici şi dezoxiribonucleici. citrâţi (CHIM.), sărurile acidului citric, rezultate prin acţiunea acestuia asupra unui hidroxid (ex. citratul de litiu, folosit în medicină).—(CHIM., FARM.) Citrat de sodiu, sare de sodiu a acidului citric. Se prezintă sub formă de cristale incolore sau pulbere albă, cris- CITRIC 643 CI UCURENCU calină, fără miros, cu gust slab leşios şi sărat. Solubil în apă, mai ales la cald. în doze mari are acţiune purgativă; este folosit de asemenea în transfuziile de sînge (pentru acţiunea sa anticoagulantă) şi la fabricarea acidului citric. citric, acid ~ (BIOGHIM.), hi-droxiacid organic, tribazic, cu şase atomi de carbon, foarte răspîndit în natură. Se găseşte în lămîi, portocale, în foarte multe legume şi fructe şi, ca sare de calciu, în sfeclă. Se prezintă sub formă de cristale mari, uşor solubile în apă. Este un produs intermediar important al căii de degradare aerobă a glucidelor (ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul acidului citric), care leagă metabolismul glucidelor cu cel al lipidelor şi proteinelor. Se produce industrial din zeama de lămîie şi în special prin fermentarea melasei sau zaha-rozei cu ajutorul ciupercilor de mucegai (Aspergillus niger, Aspergillus Welchi). citrice, denumire generală pentru fructele plantelor din genul citrus (ex. portocala, mandarina, lămîia etc.). cit rină (FARM.) v. vitamina P. citrus ( Citrus)t gen de arbori fructiferi din familia rutaceelor, cu frunze persistente, compuse, în care se găsesc glande con-ţinînd uleiuri eterice. Limbul foliar este lucios pc partea superioară. Arborii din acest gen au flori albe, mai rar roz, foarte parfumate; fructul este o bacă bogată în vitamine şi uleiuri eterice. Genul c. are 16 specii, care sînt de natură hibridă; în stare sălbatică, ele nu sînt cunoscute pînă acum. Se cultivă în regiunile mediteraneene şi subtropicale ale globului (ex. portocalul, mandarinul, grepfrutul, lămîiul etc.). Fructele plantelor din acest gen se numesc citrice. City fsiti] (engl. „oraş"), centrul istoric al Londrei şi al doilea centru financiar al lumii capitaliste după Wall Street (din New York). Ciu, rîu nenavigabil în Asia Centrală Sovietică (î 030 km). Izvorăşte din masivul Tian-Şan şi se pierde în nisipurile din deşertul Betpak"Dala. Apele 41* sînt folosite pentru irigaţii şi pentru producerea energiei electrice. Ciubăr Vodă, incert domn al Moldovei, care, după cronici, a domnit două luni (1449). Unii istorici văd în el pe comandantul ungur Csupor, trimis de Iancu de Hunedoara în ajutorul lui Petru al II-lea. Ciubotăraşu, Ştefan (n. 1910), actor romîn, artist emerit al R.P.R. A debutat în 1932 pe scena Teatrului naţional din Iaşi şi a jucat pe scenele mai multor teatre din ţară. în jocul lui, C. îmbină cu măiestrie momentele comice cu momentele dramatice ale rolului. Interpretează cu deosebire roluri din literatura dramatică originală, precum şi din dramaturgia clasică şi contemporană rusă. ciubote, taxă de deplasare, percepută în evul mediu, în Moldova, de slugile domneşti; era de fapt o amendă pentru uzura „ciubotelor“ agentului respectiv, pe care acesta o încasa cînd se deplasa la un împricinat. ciuboţica-cucului (Primula officinalis), plantă erbacee perenă din familia primulaceelor, cu frunzele ovale dispuse în rozetă, păroase pe partea inferioară şi cu flori galbene grupate în inflorescenţe de forma umbrelei. Fructul este o capsulă. înfloreşte primăvara timpuriu (aprilie). Creşte prin fîneţele din regiunile de deal şi de munte. Este folosită uneori ca plantă medicinală. ciubuc (ARHIT.), element decorativ în relief, de secţiune Ciubuc convexă sau concavă, făcut din piatră, din ştuc sau din tencuială, menit să sublinieze marginile unui perete, ale unei ferestre, ale unui tavan, baza unei coloane etc. Ciuc, raion în regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, situat în Depresiunea Ciucurilor. 87 460 loc. (1961). Are o economie specializată în industria forestieră şi prelucrarea lemnului, precum şi în creşterea animalelor (întinse păşuni de munte). Centrul de reşedinţă al raionului este oraşul Miercu-rea-Ciuc. Ciucaş, masiv muntos situat în partea sudică a Carpaţilor Orientali, între rîunle Teleajen, Buzău (spre est) şi Doftana (spre vest). Este alcătuit din conglomerate şi calcar. Altitudine maximă : 1 956 m. Obiectiv turistic. Ciucă, Mihai (n. 1883), bac-teriolog şi parazitolog romîn, M. Ciucă membru al Academiei R.P.R., profesor la Institutul medico-farmaceutic din Bucureşti. A adus contribuţii în domeniul poliomielitei, vaccinării anti-microbiene, salmonelelor, bac-teriofagului, colibacililor, scar-latinei etc. Cercetările sale asupra malariei sînt larg cunoscute. Mihai Ciucă a adus o contribuţie însemnată la campania de stîrpire a malariei, efectuată cu succes în ultimii 15 ani în ţara noastră, îndrumînd din punct de vedere ştiinţific această campanie. A colaborat pe plan internaţional la organizarea luptei împotriva malariei. Op. pr.: „Noţiuni practice pentru cercetarea, prevenirea şi combaterea malariei“ (1945),. în colaborare, „Contribuţii experimentale la studiul imunităţii în malarie“ (1955). Laureat al Premiului de stat. Ciucurencu, Alexandru (n. 1902), pictor romîn, maestru emerit al artei din R.P.R., profesor la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucu- CIUCURESCU 644 CIUGAEV reşti. în prima perioadă de creaţie a pictat mai ales naturi moarte, nuduri şi peisaje, care se remarcă prin armonie coloristică. După 1944, C. şi-a Al. Ciucurencu îmbogăţit tematica, realizînd compoziţii cu subiecte istorice şi sociale: „Ana Ipătescu“ (1949), „Epilogul răscoalelor“ (1957), „1 Mai liber“ (1958), „Olga Bancic pe eşafod“ (1959), „13 Decembrie 1918“ (1960). A pictat portrete ale unor fruntaşi ai mişcării culturale şi artistice din R.P.R. (Sonia Clucerii, K. H. Zambaccian, Gh. Dumi-trescu, G. Călinescu, M. Bres-laşu, M. Jora, A. Alessan-drescu), portrete de muncitori, în care a surprins trăsăturile psihologice esenţiale ale modelelor, precum şi peisaje industriale. în cele mai bune lucrări ale sale laconismul expresiv al compoziţiei se îmbină cu un colorit bogat, cald şi luminos, în 1956 Academia R.P.R. i-a decernat Premiul „Ion Andre-eseu“. Laureat al Premiului de stat. Ciucurescu, Maria (1866— 1939), actriţă romînă, promo- M, Ciucur eseu toare a şcolii realiste romîneşti de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. A jucat în cele mai variate forme ale comediei, dar mai ales în rolurile comediei de tip clasic (Shakespeare, Molière, Gogol, I. L. Caragiale), remar-cîndu-se prin vioiciunea şi naturaleţea interpretării. Ciud, lac în partea nord-vestică a R.S.F.S. Ruse, la graniţa cu R.S.S. Estonă. Suprafaţa : circa 3 600 km2. Are adîn-cimea maximă de 14,6 m, malurile mlăştinoase. Este navigabil şi bogat în peşte. Pe gheaţa lacului C. a avut loc în anul 1242 bătălia dintre armatele ruse, comandate de Alexandru Nevski, şi cavalerii teutoni. Ciudafeov, Evgheni Alek-seevici (1890—1953), savant sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A lucrat în domeniul construcţiei de maşini şi de automobile, studiind în special teoria şi stabilitatea automobilului, metode pentru calculul de rezistenţă a organelor automobilului, a organelor de maşini, precum şi teoria frecării şi uzurii metalelor. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. CiuDe(n. 1886), preşedinte al Comitetului permanent al Ciu De Adunării reprezentanţilor populari din întreaga Chină, membru al Comitetului permanent al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Chinez şi vicepreşedinte al C.C. al Partidului Comunist Chinez (din 1956), mareşal al R. P. Chineze (din 1955). A luat parte activă la revoluţia din 1911. Membru al P.C. din 1922 şi al C.C. al P.C. Chinez din ¡930. A fost unul dintre conducătorii răscoalei revoluţinoare din Nan-cian (1927) şi al Marelui marş al Armatei roşii chineze (1934-1935). A avut funcţii de conducere în forţele armate populare în timpul celui de-al doilea şi celui deralj treilea răz" boi civil revoluţionar. între 1954 si 1959 a'fost vicepreşedinte al R. P. Chineze. Ciu En-lai (n. 1898), premier al Consiliului de Stat al R. P. Chineze, membru în Comitetul permanent al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Chinez şi vicepreşedinte al C.C. al P. C. Chinez (din 1956). Membru al P.C. Ciu En~lai din 1922, al C.C. din 1927 şi al Biroului Politic al C.C. al P.C. Chinez din 1928. A fost unul dintre conducătorii răscoalei revoluţionare din Nan-cian (1927) şi ai Marelui marş al Armatei roşii chineze (1934— 1935). în anii războiului împotriva cotropitorilor japonezi a îndeplinit diferite munci de răspundere în aparatul de partid. Premier al Consiliului administrativ de stat între 1949 şi 1954. ciuf de pădure (Asio otu$)t pasăre răpitoare de noapte din familia strigidelor, asemănătoare cu bufniţa, dar mult mai mică decît aceasta; are în frunte două smocuri de pene în formă de corniţe. Se hrăneşte cu rozătoare şi cu insecte, fiind astfel folositoare agriculturii. C de p. este o pasăre călătoare care trece prin ţara noastră în lunile octombrie şi martie. Ciugaev, Lev Aleksandro-vici (1873—1922), chimist sovietic. Şi-a început activitatea ştiinţifică prin cercetări în domeniul chimiei organice (studiul terpenelor), dar s-a afirmat în mod deosebit prin numeroasele sale lucrări în domeniul combinaţiilor complexe, creînd o şcoală renumită. A fost iniţiatorul şi întemeietorul Institutului pentru studiul platinei. Laureat al Premiului Lenin. CIUHRAI 645 CIUMIZĂ Ciuhrai, Grigori (n. 1921), regizor sovietic de cinema, reprezentant de seamă al artei cinematografice sovietice contemporane. Filmele sale „Al 41-lea“ (1956), „Balada soldatului“ (1959) şi „Cer senin“ (1961), laureate ale Festivalurilor Internaţionale ale filmului de la Cannes şi Moscova, se remarcă prin actualitatea teme-lor şi originalitatea tratării lor, prin arta folosirii mijloacelor de expresie, prin redarea cu sensibilitate a psihologiei eroilor. Laureat al Premiului Lenin. Ciuikov, Semion Afanasievici (n. 1902), pictor sovietic, artist al poporului din R.S.F.S. Rusă şi din R.S.S. Kirghiză, membru al Academiei de arte a U.R.S.S. Tablourile lui C. oglindesc trăsăturile tipice ale oamenilor noi ai Kirghiziei socialiste („Fiica Kirghiziei sovietice“, 1948). C. redă în peisajele sale imagini pline de lumină şi de culoare din patria sa („Pe cîmpiile paşnice ale Patriei“, 1950) sau din ţările vizitate (ciclul de peisaje din India). în Muzeul de artă al R.P.R. se află o replică a tabloului „Fiica Kirghiziei sovietice“. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. ciuin (BOT.; Saponaria offi~ dnalis), plantă erbacee perenă din ^ familia cariofilaceelor, cu tulpina înaltă de 30—70 cm, puţin ramificată în partea superioară. Florile, de culoare albă sau roz, au un miros caracteristic, iar seminţele sînt negre, uşor turtite. Planta întreagă, şi în special rădăcina, conţine un alcaloid numit saponinâ. în ţara noastră c. se cultivă pe suprafeţe restrînse. Creşte şi spontan în zona de cîmpie şi de dealuri. C. este utilizat în industria farmaceutică şi alimentară. Ciukotka, Peninsula peninsulă în R.S.F.S. Rusă, în extremitatea nord-estică a Asiei. Relief muntos. Climat polar, cu vegetaţie de tundră. Vînat intens al animalelor cu blană preţioasă (şi al mamiferelor maritime), pescuit şi creşterea renilor. Ciukovski, Kornei Ivanovici (n. 1882), scriitor sovietic rus, autor al unor răspîndite scrieri pentru copii („Spăl-de-rup“, trad. rom.; „Telefonul44, trad. rom.; „Musca năzdrăvană44, trad. rom., ş.a.) caracterizate prin dinamismul povestirii şi simplitatea limbii, al unor lucrări pedagogice-literare şi de amintiri. A făcut şi cercetări în domeniul literaturii („Măiestria lui Nekrasov“, 1952). Laureat al premiului Lenin. ciuleandra, joc popular ro-mînesc, întîlnit mai ales în Muntenia. Se execută de o formaţie mixtă mică, în cercuri (4 pînă Ia 10 dansatori), cu braţele pe umeri sau încrucişate la spate. Are ritm binar. Cercurile se învîrtesc descriind o elipsă, într-un tempo din ce în ce mai accelerat. Sin. /eJe-leşul. Ciu Li-bo (n. 1908), scriitor chinez. Cel mai cunoscut roman al său, „Uraganul44 (1949, trad. rom.), zugrăveşte lupta ţărănimii chineze, sub conducerea partidului comunist, pentru luarea pămînturilor din mîinile moşierimii. Romanul „A ţîşnit metalul“ (1955) este închinat vieţii şi muncii clasei muncitoare din China. ciulin (Carduus nutans), plantă erbacee bienală, din Ciulin familia compozitelor, cu tulpina aripată spinoasă şi frunze de culoare verde, avînd pe margine şi la vîrf spini puternici. Florile sînt de culoare roşie. Creşte pe locuri necultivate. Ciulniţa, comună în raionul Slobozia, reg. Bucureşti. 1 860 loc. (1961). Nod feroviar. Centru mecanic pentru reparaţii de maşini agricole. ciuma~apelor (Helodea ca* nadensis), plantă perenă din familia hidrocaritaceelor, originară din Canada. Are tulpina lungă, subţire şi ramificată, care se fixează la bază, prin rădăcini, de fundul mîlos al apelor nu prea adînci. Planta împreună cu florile trăieşte cufundată în apă. Se înmulţeşte pe cale vegetativă, foarte repede, fiind uneori dăunătoare pisciculturii. Este răspîndită în apele stătătoare şi în Delta Dunării. Se foloseşte uneori ca plantă de acvarii. ciumă 1. V. pestă. 2. Ciuma neagră, epidemie de ciumă care a bîntuit în Europa în sec. al XlV-lea şi a secerat circa 40 000 000 - 50 000 000 de oameni, în Franţa şi în Anglia mortalitatea a atins în 1348— 1349 proporţii catastrofale, populaţia reducîndu-se, se crede, cu 1 /3, din care cauză pămînturile au rămas nelucrate, preţul produselor agricole, meşteşugăreşti şi al forţei de muncă a crescut mult, iar frămîntările sociale s-au intensificat. în ambele ţări s-au luat măsuri favorabile proprietarilor funciari, patronilor şi deosebit de grele pentru cei ce munceau. In Anglia, regalitatea şi parlamentul au emis (1349, 1351, 1361) decrete care obligau persoanele fără pămînt sau ocupaţie între 12 şi 60 de ani să lucreze pentru salariul obişnuit înainte de epidemie, iar în Franţa o ordonanţă (1351) limita salariile. ciumăfăie (Datura stramo~ nium)t plantă anuală din familia solanaceelor, originară din America de Nord. Are frunze inegal dinţate, flori albe, fructe ghim-poase (capsule) şi seminţe negre. Foarte toxică, cu miros neplăcut, are proprietăţi narcotice, calmante şi antispas-modice. Fructele şi seminţele sînt folo- site în medicină. Sin. laur. ciumiză (Seta~ ria i talica-maxi ma), plantă anuală din familia gramineelor, originară din Asia estică, cu tulpina înaltă de 80— 150 cm, cu frunze late şi cu inflorescenţa (panicul spiciform) lungă de 15—20 cm, cu numeroşi peri. Se cultivă mult în China pen-tru boabe (care sînt Gumizi rolosite ca aliment sau ca furaj) şi pentru fîn. S-a răspîndit şi în sudul U.R.S.S. în ţara noastră a fost experimentată în ultimii ciunţin ani, dar nu s-a răspîndit în cultură. Ciunţin, oraş în sud-estul R. P. Chineze, în provincia Sîciuan, pe fluviul Ianţzî. 2 121000 loc. (1957). Vechi centru comercial. Important nod de comunicaţii. Industrie siderurgică, metalurgică neferoasă, de construcţii de maşini (strunguri, utilaj pentru industria alimentară), chimică, textilă, alimentară (zahăr, paste făinoase), în apropierea oraşului se găsesc mari resurse energetice (hidroenergie, cărbune, gaze, petrol). Centru cultural şi ştiinţific (universitate, institute tehnice, teatre). Ciupe, Aurel (n. 1900), pictor şi desenator romîn, profesor la Institutul de arte plastice „Ion Andreescu“ din Cluj, maestru emerit al artei din R.P.R. Autor de portrete compoziţionale, naturi moarte şi pe-« isaje, în care desenul şi culoarea luminoasă se îmbină armonios. ciuperca şinei (C.F.), partea superioară, îngroşată a unei şine de cale ferată, pe care rulează roţile. ciuperci (Mycetes), grup de plante inferioare (talofite), hete-rotrofe, lipsite de clorofilă, care duc o viaţă parazitară sau sapro-fitică. Prezintă o mare diversitate, pînă acum fiind cunoscute peste 70 000 de specii de c. Corpul majorităţii c. este format din filamente, numite h i f e, iar totalitatea hifelor constituie m i c e 1 i u 1. Dimensiunile hifelor sînt foarte diferite (în diametru 1 — 15 microni, iar în lungime uneori pînă la cîţiva metri). Unele c. nu au miceliu, fiind reprezentate printr-o singură celulă (Archimycetes), altele au structură acelulară, hifele lor neavînd pereţi transversali (Phycomycetes). C. cu miceliul pluricelular şi cu corpuri de fructificare (asce) fac parte din clasaAscomycetes, iar cele la care sporii se formează pe organe speciale (bazidii) fac parte din clasa Basidiomycetes. C. cu miceliu pluricelular, cu înmulţire asexuată sau cu înmulţire sexuată necunoscută, fac parte din clasa Ftingi imperfectu Pentru c. este caracteristică prezenţa mai multor nuclei în celulă. Miceliul c. poate fi extern, cînd trăieşte pe supra- 646 faţa substratului, sau intern, cînd se dezvoltă în interiorul substratului. După felul de nutriţie, c, se împart în: a) parazite şi saprofiie obliga-torii; b) parazite facultative; c) saprofite facultative. Nutriţia c. se face pe toată suprafaţa miceliului, mai rar cu ajutorul haustorilor (organe speciale de forma unor ventuze). C. au un rol important în natură, deoarece contribuie la mineralizarea substanţelor organice, deci la circuitul elementelor minerale în natură. Există c. comestibile şic. otrăvitoare. Ciupercile comestibile sînt bogate în proteine şi au o mare valoare nutritivă. Unele c. (saprofite) produc fermentaţii de mare utilitate (drojdia de bere) sau antibiotice (penicillium sau alte mucegaiuri). Altele (parazite) produc pagube importante pentru agricultură (tăciunele, mălura). Sin. fungi. ciupit (VITIC.), operaţie care constă în ruperea vîrfului lăstarilor la viţa de vie în preajma înfloritului, cu scopul de a opri temporar procesul de creştere vegetativă şi de a dirija substanţele nutritive către inflorescenţe, ajutînd astfel fructificarea. C. se face şi la unele plante legumicole. ciupitor (IND. EXTR.), aparat de luat probe de teren (în forajul percutant) din talpa sau din pereţii unei găuri de sondă. C. poate fi mecanic sau balistic. ciur (TEHN.), utilaj al cărui organ principal este constituit Ciur dintr-un grătar de metal (table perforate, împletituri de sîrmă etc.) de formă plană, cilindrică sau tronconică. C. sînt folosite pentru clasarea (sortarea) după dimensiuni a materialelor granulare (de ex. agregate minerale, minereuri, cereale) sau pentru desecarea amestecurilor de materiale granulare şi lichide. C, C1UVAŞI pot fi fixe, rotative, oscilările sau vibrante, acestea din urma fiind cele mai mult întrebuinţate în prepararea minereurilor, deoarece permit clasarea materialelor (cu granule avînd diametre de 0,1 — 100 mm) şi mărirea productivităţii muncii. V. şi sită. Ciurea, Ioan (1878-1943), parazitolog romîn, cunoscut prin lucrările sale în domeniul helmintologiei veterinare. A descris numeroase specii noi de viermi paraziţi. ciurlân (Salsola ruthenica)f plantă anuală din familia ehe- Ciurlan nopodiaceelor, înaltă de 10— 60 cm, cu tulpina foarte ramificată şi cu frunze sesile, lunga pînă la 6 cm, subţiri şi terminate la vîrf cu un spin. Creşte pe locuri nisipoase, pe lingă drumuri sau în semănături, unde apare ca o buruiană caracteristică regiunilor de stepă. Ciu Si (1130-1200), filozof idealist chinez. A susţinut primordialitatea lui „li“ (raţiunea activă) şi caracterul secund al lui „ţi“ (materia pasivă), dar s-a apropiat de materialism în problema formării universului, respingînd creaţionismul şi recunoscînd legitatea fenomenelor. Concepţia sa socială a justificat asuprirea feudală în China. Neocon-fucianismul a adoptat concepţia lui C.S, ca doctrină ortodoxă oficială. C.S. a fost principalul sistematizator al textelor con-fiicianiste antice, ciută v. cerboaică. ciuvâşi, popor care locuieşte pe teritoriul R.S.S.A. Ciuvaşe, în R.S.F.S. Rusă, în număr de CIVILIZAŢIE 647 CÏINE ! 470 000 loc. (1959). C. au rezultat din asimilarea în sec. al XV-lea a bulgarilor de pe Volga de către populaţia locală fino-ugrică. civilizaţie, nivel de. dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii. Noţiunea ştiinţifică de c. are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale, precum şi progresul lor continuu, determinat de legătura lor cu baza economică a societăţii şi de succesiunea legică a modurilor de producţie. Ideologii burghezi opun c., în mod artificial, culturii; ei reduc de obicei c. numai la domeniul bunurilor materiale şi definesc cultura numai prin valorile spirituale. Idealismul istoric susţine în chip fals că spiritul, conştiinţa, ar fi creatorul „culturii“, iar aceasta ar determina întreaga viaţă socială, inclusiv c* Totodată, reducînd istoria societăţii omeneşti la istoria unor pretinse cicluri de c. independente unele de altele, istoricii şi sociologii burghezi fac abstracţie de succesiunea legică a formaţiunilor social-economice şi de elementele de continuitate care decurg din această succesiune. V. şi cultură; ciclu istoric. cizel, maşină agricolă de tipul cultivatorului, cu piese active foarte puternice, în formă de daltă. Se foloseşte la lucrarea solului pînă la adîncimea de 35 cm, fără răsturnarea brazdei. cizelare, procedeu de finisare şi retuşare, uneori de ornamentare a obiectelor de metal, cu ajutorul unei dăltiţe ascuţite (cizelă), al poansonului şi al ciocanului; (prin extensiune) munca de desăvîrşire â formei artistice în genere. cîblărit (IST.) v. găleată, cline (Caniş familiaris), mamifer domestic carnivor din familia canidelor, cu forme, cu dimensiuni corporale şi cu culoarea părului foarte variate. Pentru prinderea prăzii se ajută mai mult de dinţii canini, care sînt bine dezvoltaţi. Pupila ochilor este circulară. Animal cu simţul auzului, al văzului fi al mirosului extrem de dezvoltat şi cu o foarte mare mobilitate. Ajunge la maturitatea sexuală la 8—10 luni. Femela naşte pînă la 12 căţei deodată. Este primul animal domesticit. Îmblînzirea şi domesticirea diferitelor forme de lupi (şi probabil de şacali), de la care a provenit c. domestic, au avut loc în epoca mezolitică, în diferite părţi ale globului pămîn-tesc. Prin domesticire, omul a transformat natura sălbatică a c., fapt care a dus la dispariţia unor instincte şi la crearea altora (în special instinctul de pază şi cel de urmărire). Astfel s-au născut două ramuri principale în direcţia cărora au evoluat rasele de cîini domestici : de pază şi de serviciu (ex. cîinele-lup, cîinele ciobănesc, dogul, buldogul, saint-bernardul, dobermanul etc.) şi de vînătoare (ex. ogarul, bracul, seterul, paanterul etc.). în decursul timpului* în funcţie de Rase de cîini 1 — dog german; 2 — poanter; 3 — buldog englez; 4 —* doberman; 5 lup alsacian; 6 — saint-bernard; 7 — brac părul scurt; 8 — setterul alb; 9 ciobănesc romînesc; 10 — chow-chow; II — borzoi (ogarul rusesc) german cu CÎINE-DE-MARE 648 CÎMP condiţiile de întreţinere şi de utilizare, c. s-au modificat în ceea ce priveşte înfăţişarea. Astăzi există mai mult de 300 de rase de c. domestici, diferite ca exterior şi ca folosire. Capacitatea de adaptare a c., însuşirea de a se apropia de om şi a-1 servi în unele împrejurări au făcut ca c. să constituie de multă vreme obiectul selecţiei din partea omului. Multe rase de c. sînt folosite în cercetările ştiinţifice. J. P. Pavlov a folosit c. în cercetările sale, socotindu-1 drept cea mai indicată fiinţă pentru studiul activităţii sistemului nervos al animalelor. C. sînt folosiţi de asemenea pentru stabilirea pe cale experimentală a influenţei zborurilor cosmice asupra organismelor vii. cîine-de-mâre (Acanthias vulgaris), rechin de talie mică (rareori peste 1 m) din familia spinacidelor, avînd cele două aripioare dorsale precedate de cîte un spin; capul are culoarea albăs.truie-cenuşie, cu pete mici, albe. Trăieşte în Marea Neagră, întîlnindu-se de-a lungul întregului litoral al R.P.R. Rapacitatea acestui animal cauzează distrugerea unei mari cantităţi de peşte. Pescuitul c.~de*m. se face pe scară redusă. Clinele Mare, constelaţie australă, în care steaua a este Sirius, de mărimea stelară aparentă —1,6, cea mai luminoasă stea de pe bolta cerească. Vizibilă din ţara noastră iarna şi la începutul primăverii. Cîineie Mare şi Cîinele Mic Clinele Mic, constelaţie boreală în care steaua a e P r o-c i o n, de mărimea stelară 0,5. Vizibilă din ţara noastră iarna şi la începutul primăverii. Cîinii de Vînătoare, constelaţie aflată în apropierea Ursei Mari; conţine o mare nebuloasă spirală. Cîlniştea, afluent pe dreapta al Neajlovului, în lungime de 111 km. Izvorăşte din Cîmpia Burdea-Neajlov şi alimentează numeroase lacuri de vale. cilţi, material fibros de in sau de cînepă, constituit din fire scurte şi din impurităţi (puzderii). în filaturile mecanice este folosit pentru confecţionarea firelor groase din care se fac sfori, frînghii, pînză de sac etc. Se mai întrebuinţează ca material de etanşare. cimp 1. (FIZ.) a) Regiune a spaţiului în care o anumită mărime fizică (temperatură, viteză, acceleraţie etc.) este determinată în fiecare punct. După forma matematică a mărimii fizice considerate, c. poate fi scalar (ex. c. temperaturilor în jurul unui corp încălzit), vectorial (ex. c. acceleraţiilor gravitaţionale, c. vectorilor inducţiei magnetice) etc. în primul caz, în fiecare punct, mărimea fizică este exprimată printr-un anumit scalar, iar în al doilea printr-un anumit vector, numit vector de intensitate a c. şi care, de obicei, este o funcţie de coordonate şi de timp. C. este uniform, cînd mărimea care-1 caracterizează este aceeaşi în fiecare punct, şi staţionar (sau static), cînd mărimea nu variază în timp. — C. sonor, regiune din spaţiu prin care se propagă undele sonore emise de diferite izvoare de sunete şi în care se pot înregistra sunete.— C. vizual totalitatea punctelor din spaţiu a căror imagine se proiectează pe retină cînd privirea e îndreptată asupra unui punct fix. Determinarea c. vizual se face cu ajutorul unui aparat numit perimetru, b) Formă a materiei care leagă particulele în sisteme şi prin intermediul căreia are loc interacţiunea între particule, transmiterea acţiunilor avînd loc cu viteze finite. în trecut se credea că existenţa unui c. este condiţionată de prezenţa unor corpuri în regiunea considerată, aşa cum este cazul pentru cîmpul de temperaturi sau de viteze. De exemplu, ca suport al cîmpului electromagnetic s-a imaginat un corp ipotetic, denumit eter. Aceste concepţii au fost părăsite, constatîndu-se că există cîmpuri care sînt, ele însele, forme speciale ale materiei şi, prin urmare, nu necesită nici un alt suport, în fizica clasică, predominată de idei mecaniciste, se făcea o distincţie netă între c. şi particule, atribuindu-se cîmpului continuitate şi proprietăţi ondulatorii, iar particulelor discontinuitate şi proprietăţi corpusculare. Mecanica cuantică a arătat însă că particulele şi c. prezintă proprietăţi atît corpusculare cît şi ondulatorii. Unitatea cîmp-particulă apare în mecanica cuantică cu mult mai închegată decît în teoriile anterioare. Legităţile ei sînt studiate de teoria cuantică a c,, care, în prezent, se află în plină dezvoltare. Tipurile fundamentale de cîmpuri sînt: c. electromagnetic, c. gravitaţional şi c. mezonic. Din punct de vedere istoric, primele tipuri de cîmpuri studiate au fost cel gravitaţional (sec. al XVIII-lea) şi cel electromagnetic (sec. al XIX-lea). — C. electromagnetic, formă a materiei, distinctă de substanţă, caracterizată în fiecare punct prin forţele şi momentele pe care le poate exercita asupra unor mici corpuri electrizate sau magnetízate. Deosebindu-se de substanţă prin forma de mişcare, prin transmiterea acţiunilor cu o viteză egală cu cea a luminii, de care nu sînt capabile corpurile etc., c.e. are, ca şi substanţa, existenţă obiectivă în spaţiu şi timp, este în continuă mişcare, este capabil să acumuleze energie, masă, impuls şi moment cinetic şi să le transmită, din aproape în aproape, cîmpului electromagnetic învecinat sau corpurilor din domeniul respectiv. C.e. are structură discretă (discontinuă), particula sa elementară fiind f o-tonul; este inepuizabil. C.e. şi substanţa sînt forme ale materiei unice, în continuă mişcare, existentă obiectiv, în afara şi independent de conştiinţa oamenilor. în fizica modernă, aceasta este confirmată teoretic şi practic şi prin transformarea c.e. în substanţă şi invers. C.e. CÎMP 649 CÎMPIA CHINEI este produs de sarcinile electrice în mişcare. El este constituit din două componente: c. electric şi c. magnetic, interdependente, variaţia oricăruia dintre ele provocînd apariţia celuilalt. Descompunerea c.e. în cele două cîmpuri are un caracter relativ, depinzînd de sistemul de referinţă. C.e. se propagă cu viteza luminii sub formă de radiaţii (unde) electromagnetice şi transportă energie electromagnetică.— C. electric, formă particulară de manifestare a c. electromagnetic:, caracterizată prin acţiunile pe care le exercită asupra corpurilor electrizate. Cînd este produs de sarcini electrice în repaus, el derivă dintr-un potenţial electrostatic şi are liniile de cîmp deschise, pornind din regiunile cu sarcini electrice pozitive şi termi-nîndu-se în regiunile cu sarcini electrice negative. Cînd este produs de un c. magnetic variabil, nu mai derivă dintr-un potenţial scalar, ci dintr-unul vectorial şi are liniile de cîmp închise (v. şi inducţie electromagnetică). C.e. variabil dă naştere întotdeauna c. magnetic.—C. acceleratort cîmp electric care produce accelerarea unor particule încărcate electric (ex. accelerarea electronilor într-un microscop electronic). — C. decelerator, cîmp electric care produce decele-rarea (încetinirea) unor particule încărcate electric.—C.mag-netic, formă de manifestare a c. electromagnetic, caracterizat prin acţiunile pe care le exercită asupra corpurilor magnetízate (magneţilor), asupra conductoarelor străbătute de curenţi şi a sarcinilor electrice în mişcare. Cînd este produs de magneţi, liniile de c.m. pornesc de la polul nord şi se termină la polul sud al magnetului. Cînd este produs de un curent electric sau de sarcini electrice în mişcare, liniile de cîmp sînt închise şi îmbrăţişează liniile de curent. C.m. variabil dă naştere întotdeauna unui c. e/ec-tric. — C. magnetic învîrtitor, cîmp produs în maşinile electrice sincrone de curenţii continui care trec prin înfăşurările polilor de pe rotor, în timpul invîrtirii lui, sau de un sistem de curenţi polifazaţi, care trec printr-un sistem de înfăşurări electrice polifazate de curent alternativ (ex. un motor asin~ erori)-—C. coercitiv, intensitatea cîmpului magnetic la care se anulează inducţia magnetică a unui material feromagnetic cînd este supus unui ciclu de magnetizare (v. şi histerezis magnetic). Sin. forţă coercitivă. —C. gravitaţional, cîmp prin intermediul căruia se produce o atracţie reciprocă a corpurilor proporţională cu masa lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei care le separă. Teoria relativităţii arată că viteza cu care se propagă interacţiunea în c.g. este egală cu viteza luminii; c.g- influenţează proprietăţile spaţiului şi timpului (v. şi gravitaţie), — C. mezoniCy cîmp prin care se produce interacţiunea particulelor constituente ale nucleelor atomice (neutroni şi protoni). C.m. are structură discretă (discontinuă), particula sa elementară fiind mezonul tc. Una dintre caracteristicile esenţiale ale c.m. o constituie faptul că forţele nucleare determinate de el scad mult mai repede decît forţele electrice pe măsură ce creşte distanţa, manifestîn-du-se numai la distanţe foarte mici, de ordinul dimensiunilor nucleului (raza ~ I0~1:^ cm). In ultima vreme au fost descoperite şi alte tipuri de cîmpuri, pe măsura descoperirii de noi particule elementare. Astăzi se conturează aşa-numita teorie unitară a cîmpului (sau a particulelor elementare), care porneşte de la ipoteza existenţei unui cîmp material universal ale cărui stări excitate se manifestă sub forma diverselor particule elementare cunoscute. în acest sens se vorbeşte despre c. electrono-pozitroniCy c. neutrinic etc. 2.(MILIT.) a) Cîmp de luptă, fîşie de teren pe care se duc acţiuni de luptă cu inamicul terestru, b) Cîmp de mine, baraj genistic exploziv, format dintr-o fîşie de teren (sau de apă) pe care sînt instalate mine. c) Cîmp de observare, spaţiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic, în limitele căruia se desfăşoară o activitate de observare, d) Cîmp de tragere, porţiune de teren special amenajată pentru executarea exerciţiilor militare cu trageri. Se mai numeşte c. de t. şi unghiul orizontal (c. de t. orizontal) sau vertical (c. de t. vertical) în limitele căruia o gură de foc poate executa tragerea prin modificarea poziţiei ţevii fără a schimba poziţia afetului. Se exprimă în grade sau în miimi. 3* Cîmp minier, suprafaţă de teren, delimitată de lucrările de explorare, prin care s-au stabilit rezervele de minereu şi pe care există sau se pot amplasa exploatări miniere. 4. (MED.) a) Cîmp operatoriu, porţiune de piele special pregătită la nivelul căreia se va desfăşura actul operatoriu. b) Fîşie de pînză de bumbac sterilă cu care se delimitează plaga în timpul unei intervenţii chirurgicale. Cîmpeanu, Bucur, comandantul c u r u ţ i 1 o r romîni din Ţara Bîrsei şi Trei Scaune în timpul mişcării lui Francisc Rakoczi al II-lea (1703-1711) împotriva dominaţiei habsbur-gice; Cîmpeni, oraş raional în reg. Cluj, pe malul stîng al Arieşului superior; reşedinţă de raion. 6 760 loc. (1961). Aici s-a produs revolta ţăranilor de la 24 mai 1782, preludiul răscoalei ţărăneşti din 1784. Ocupat de către cetele lui Horia în timpul acestei răscoale (5 noiembrie 1784), oraşul a fost ultimul punct de rezistenţă al răsculaţilor. în 1848 Avram Iancu şi-a stabilit la Cîmpeni cartierul general. — Raionul C., cu 77 840 loc. (1961). Are industrie extractivă de metale preţioase (Abrud, Roşia Montană, Baia de Arieş). Exploatări forestiere şi creşterea vitelor. Cîmpia Amazonului, vastă cîmpie situată în jumătatea nordică a Americii de Sud, udată de fluviul Amazon şi de afluenţii lui. Slab populată, acoperită cu păduri tropicale (sel~ vas) în centru şi cu ierburi înalte la periferie. Aici cresc şi se cultivă arborele de cauciuc, trestia de zahăr, arborele de cafea şi cel de cacao. în subsol se găsesc zăcăminte de petrol. Cîmpia Chinei, cîmpie în estul Chinei, traversată de fluviile Huanhe şi Ianţzî, fertilă datorită aluviunilor depuse de CIMPIA EUROPEANĂ 650 aceste fluvii. Are o populaţie densă, pînă la 800 loc. pe km2, în ultimii ani, sub regimul democrat-popular, aici se desfăşoară mari lucrări de regularizare a cursurilor fluviilor, pentru preîntîmpinarea revărsărilor, foarte dese şi păgubitoare. Cîmpia Europeană, cîmpie care ocupă cea mai mare parte a continentului european, de la Oceanul Atlantic la Munţii Urali; cuprinde Cîmpia Franceză în vest, Cîmpia Germano-Polo-nă şi Cîmpia Rusă. Cîmpia Libertăţii 1. Nume dat cîmpiei de lîngă Blaj, unde au avut loc, la 15—17 mai şi la mijlocul lunii septembrie 1848, marile adunări populare ale ro-mînilor din Transilvania (v. şi Blaj). 2« Nume dat Cîmpiei Filaretului, de lîngă Bucureşti, unde, la 15 iunie 1848, masele populare au depus jurămîntul pe constituţia revoluţiei din 1848. Cîmpia Mierlei v. Kosso-vopolje. Cîmpia Romînă, cîmpie aluvionară formată de Dunăre şi de afluenţii săi carpatici, mărginită la nord de dealurile subcarpatice. Situată într-o depresiune tectonică, C.R. e formată din depozite argilo-nisi-poase acoperite de loess. Precipitaţii reduse, vegetaţie şi soluri de stepă. Este cea mai importantă regiune agricolă a ţării, în cuprinsul ei fiind situate şi oraşele Bucureşti, Ploieşti, Craiova etc. Are mai multe subunităţi. C.R, se dezvoltă ca principală bază a producţiei de cereale-marfă şi de creştere intensivă a animalelor pentru carne şi lapte în R.P.R. în acest scop se vor efectua lucrări de irigaţii prin folosirea apei din Dunăre. — C. Bucureşteană, subunitate în partea centrală a C.R., între valea Argeşului şi valea Dîmboviţei, care face trecerea între Cîmpia Argeşeană şi Bărăgan. In mijlocul ei este situat oraşul Bucureşti. Altitudine medie : 90 m. — C. Argeşeană, subdiviziune a C.R. situată între Olt şi Argeş. Este formata din Cîmpia piemontană a Piteştilor, Cîmpia Boianu-lui, Cîmpia Găvanu-Burdea, Cîmpia Neajlov şi Burnasul. Este constituită în special din pietrişuri cristaline şi din nisipuri acoperite cu depozite de loess. Altitudine medie : 200 m. — C. Covurluiului, subunitate a C.R., situată în nord-estul acesteia. Fragmentată de văi paralele şi adînci (între 60 şi 100 m), apare ca o prelungire a Podişului Moldovei. Altitudine medie: 200 m. Vegetaţie de stepă. Cîmpia Rusă, cîmpie întinsă şi joasă în partea europeană a U.R.S.S., cuprinsă între munţii Urali, Oc. îngheţat, Caucaz şi M. Neagră, în cadrul C. R. apar regiuni colinare (Colinele Timan, Podişul Central Rusesc, Podişul Volhino-Podolic etc.). Este una dintre bazele importante agricole ale ţării. Se mai numeşte Cîmpia Est-Europeană. Cîmpia Turzii, oraş raional în reg. Cluj. 14 780 loc. (1961). Centru industrial pentru fabricarea sîrmei (uzinele „Industria sîrmei“), prelucrarea metalelor, materiale de construcţie (ceramică, izolatoare electrice etc.). Pe cîmpia din apropierea acestui oraş a fost ucis la 19 august 1601 Mihai Viteazul, de către o trupă de valoni, din ordinul generalului austriac Gheorghe Basta. Trupul voievodului ucis este înmormîntat aici, iar capul a fost dus la Mănăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte. cîmpie, formă complexă de relief, cu suprafaţa netedă sau uşor ondulată. După modul de formare (după geneză) se disting diferite feluri de c. — C. de acumulare, cîmpie alcătuită din depozite diferite (pietrişuri, nisipuri, argile, mîluri etc.) care se depun în regiuni joase, de-presionare, de obicei foste funduri de lacuri (ex. Cîmpia Ro-mînă, cîmpia din nordul Mării Caspiceetc.).—C.marină, cîmpie rezultată în urma eroziunii ţărmului de către valuri sau a depunerii nisipului de către acestea pe ţărm. Eroziunea marină creează cîmpiile de abra-ziune, iar acumularea marină cîmpiile de acumulare litorală (cx. în R.P.R., Cîmpia Razei-mului).—C. eoliană, cîmpie rezultată în urma acumulării nisipurilor de către vînturi în regiunile joase şi netede, cum sînt luncile şi terasele nurilor, plajele marine sau lacustre, pustiurile etc. (ex. cîmpia de la Valea lui Mihai de lîngă Cărei). —C.fluviatilă, cîmpie constituită din interfluviile, terasele şi luncile rîurilor, în care predomină depozitele aluvionare (pietrişuri, nisipuri, argile nisipoase etc.). C./. sînt parţial sau total inundabile, avînd un sol foarte fertil(ex. Cîmpia Brăilei, Cîmpia Băileştiloretc.).—C. de eroziune, cîmpie apărută ca rezultat al acţiunii rîurilor care distrug treptat un relief mai accidentat şi mai vechi (ex. cîmpia înaltă a Casimcei). V. şi pene-p 1 e n ă.—C. de subsidenţă, cîmpie joasă, netedă, slab fragmentată, cu reţea hidrografică diva-gantă, formată în zonele continentale ca urmare a mişcărilor epirogenice negative (ex. Cîmpia Titu-Făurei, Cîmpia Şiretului inferior, Cîmpia Crişurilor, Cîmpia Someşului etc.). — C. glaciară, cîmpie rezultată în urma acţiunii de eroziune şi acumulare a gheţarilor de calotă. Cîmpia de eroziune glaciară se află în amonte de morena frontală, iar cea de acumulare în aval, fiind constituită din depozite morenice nisipo-argi-loase. Cîmpiile Elizee (în mitologia greacă), regiune imaginară, bogată şi liniştită, unde şi-ar fi avut lăcaşul, după moarte, sufletele celor aleşi de zei pentru că au fost buni în viaţă. Sub influenţa misterelor eleusine şi a celor orfice, reprezentările legate de C.E. au dobîndit o largă răspîndire, contribuind la formarea mitului creştin despre rai. Cîmpina, Barbu T. (1923— 1959), istoric romîn. A făcut cercetări valoroase în domeniul istoriei feudalismului în Romî-nia. Laureat al Premiului de stat şi al premiului „Bălcescu“ al Academiei R.P.R. Cîmpina, oraş regional şi reşedinţă de raion în reg. Ploieşti. 20 730 joc. (1961). Centru al industriei construcţiei de maşini şi al rafinării petrolului. — Raionul C., cu 178 920 loc. (1961). Are un caracter industrial dezvoltat: industria petrolului (Cîmpina, Moreni, Băicoi), a construcţiilor de maşini şi a prelucrării meta- CÎMP1NEANU ielor (Cîmpina, Poiana Cîmpina, Sinaia), chimică (Floreşti, Cîmpina), textilă (Azuga), a hîrtiei (Buşteni), a materialelor deconstrucţii(Comarnic, Sinaia, Azuga). Centre turistice (Buşteni, Sinaia etc.). Cîmpineanu, Ion (1798— 1863), unul dintre boierii progresişti, cu preocupări culturale, care au eliberat pe robi şi au desfiinţat claca pe moşiile^ lor. In timpul Regulamentului organic a făcut parte din miliţia înfiinţată pe baza acestuia, ajungînd colonel. „Partida naţională“, creată de el, a luptat pentru obţinerea independenţei Principatelor Romîne cu sprijinul Angliei şi Franţei. Pentru activitatea sa politică a fost întemniţat timp de trei ani. A participat şi la înfiinţarea Societăţii Filarmonice. în timpul revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească a pactizat însă cu marea boierime. Cîmpul lui Marte, cîmpie situată lîngă Tibru (la începuturile republicii romane în afara zidurilor Romei), unde se făceau exerciţii militare şi se ţineau diverse adunări, Cîmpul Plinii, cîmpie în raionul Orăştie, reg. Hunedoara, unde, în 1479, ostile bănăţene şi ardelene, conduse de Pavel Chinezul, Ştefan Bâthory şi Bartolomeu Dragfi, au obţinut o victorie asupra turcilor, care erau ajutaţi de Basarab cel Tînăr, domnul Ţării Romîneşti. Cîmpulung, oraş raional şi reşedinţa raionului Muscel din reg. Argeş. Veche capi- tală a Ţării Romîneşti. 21 530 loc. (1961). Centru al industriei construcţiilor de maşini, al industriei de che- restea şi de materiale de construcţii. Cîmpulung Moldovenesc, oraş raional, reşedinţă de raion în reg. Suceava. 14 520 loc. (1961). Staţiune balneo-clima-tică.—Raionul C., cu 52 510 loc. (1961). Are economie forestieră de exploatare şi de prelucrare. cînepă (Cannabis saliva)t plantă anuală din familia cana-binaceelor, cu tulpina înaltă şi dreaptă, acoperită cu peri scurţi. Are frunze palmate cu 5 — 13 foliole ascuţite şi dinţate. Este o plantă dioică, la care se deo~ 651 sebesc exemplare separate de sex masculin (cu flori mascule) şi de sex feminin (cu flori femele) în proporţie aproape egală. Conţine fibre textile care 1 2 V Cînepă 1 — partea superioară a plantei mascule; 2 — floare masculă; 3 “ partea superioară a plantei femele; 4 — floare femelă reprezintă 15—26% din greutatea tulpinilor uscate. în R.P.R., c. se cultivă pentru producerea fibrelor textile şi pentru uleiul care se extrage din seminţe. Din fibrele de c* se confecţionează diferite ţesături groase, saci, prelate, odgoane etc.; uleiul este folosit în industrie la prepararea lacurilor etc. cînt (LIT.), subdiviziune a unei epopei sau a unui poem epic, cuprinzînd un moment al acţiunii. cîntar 1. (METR.) a) Balanţă folosită în comerţ, b) Veche măsură de greutate, cu valoare variată; în Principatele Romîne s-a folosit c. de 45 de ocale (=57,51 kg). 2. (C.F.) Cîntar de locomotive, instalaţie specială pentru repartizarea greutăţii locomotivei pe osii după schema de construcţie, prin măsurarea încărcării pe fiecare roată. „Cîntarea Romîniei“, formaţie corală din Bucureşti care a activat în perioada dintre cele două războaie mondiale. A întreprins turnee în ţară şi în străinătate, contribuind la răs-pîndirea muzicii romîneşti. cîntărit, taxă plătită în Muntenia şi în Moldova, în sec. XVIII —XIX, pentru mărfurile care se cîntăreau cu cîn-tarul domnesc, monopol al domniei. CÎNTEC DESPRE OASTEA LUI IGOR cîntec, compoziţie literară în versuri, însoţită de melodie. — C. bâtrînesc, baladă în folclorul romînesc. — C. haiducesc, gen de baladă. — C. de lume, poezie populară de dragoste, însoţită de melodie. — C. de leagăn, cîntec cu care sînt adormiţi copiii. — C. de masă, cîntec cu conţinut patriotic, revoluţionar, avînd un caracter mobilizator şi exprimînd năzuinţele de libertate şi de pace ale popoarelor. Caracterizîn-du-se prin expresivitate şi accesibilitate, el poate fi însuşit şi executat de mase largi populare. A înflorit în perioadele de avîntale mişcărilor revoluţionare („Qa ira“, „La Marseillaise“, „Bandiera rossa“). în Romînia, o dată cu apariţia mişcării muncitoreşti socialiste, imnurile şi c. de m. revoluţionare au căpătat o largă răspîndire („Internaţionala“, „J Mai“, „Hora muncitorilor“, „Steagul roşu“). în anii de ilegalitate a P.C.R. s-au creat cîntece revoluţionare, astăzi foarte răspîndite în ţara noastră („Privesc din Doftana“, „Porniţi înainte tovarăşi“). C. de m. cunoaşte o deosebită dezvoltare în ţările care construiesc socialismul, exprimînd eroismul constructorilor vieţii noi, ataşamentul faţă de partidul clasei muncitoare, solidaritatea cu oamenii muncii din întreaga lume. C. de m. poate fi un imn, un marş, o melodie de factură folclorică sau o piesă din domeniul muzicii uşoare. Printre cele mai cunoscute c. de m. din R.P.R. se numără: „Republică, măreaţă vatră“, „Măreţ pămînt al patriei iubite“, „Steagul partidului“, „Cîntecul partizanilor păcii“, „Sirena lui Roaită“, „Aceasta e patria mea“, „Sub mîndre flamuri tinereşti“ etc. în R.P.R. s-au distins în acest gen compozitorii: T. Bratu, D. Bughici, I. Chirescu, H. Jerea, A. Mendelsohn, R. Paladi, V. Popovici, M. Socor, M. Vescan. „Cîntec despre oastea lui Igor“, poem eroic-istoric, cel mai de seamă monument al literaturii ruse vechi, creat la sfîrşitul sec. al XlI-lea de un autor necunoscut. Manuscrisul poemului (în vechea rusă) a fost descoperit la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. Remarcabil prin CÎRCĂIAC 652 CLACĂ conţinutul bogat de idei şi înalta măiestrie artistică, poemul transmite un mesaj patriotic, constituind, după aprecierea lui K. Marx, o chemare la unitate adresată cnejilor ruşi în ajunul invaziei mongole. Uit. trad. rom. 1959. circăiâc (ZOOL.) v. scolo-' pendră. cîrc el, organ vegetal filiform, care are aceeaşi origine cu inflorescenţa şi care creşte pe tulpina viţei de vie şi a altor plante; are rolul de a susţine lăstarii, încolăcindu-se în jurul obiectelor de sprijin, ca araci şi sîrme la viţa cultivată sau ramuri de copaci la viţa sălbatică. La unele specii de viţă ornamentală, c. au ventuze, cu ajutorul cărora se prind de ziduri. cîrciumăreâsă (Zinnia ele-gans), plantă anuală din familia compozitelor, originară din Mexic, cu tulpina acoperită de peri aspri, cu frunze ovale, ondulate şi cu flori mari de diferite culori. Este foarte răspîndită în grădini ca plantă ornamentală. cîrciumărit (IST.), impozit asupra cîrciumilor în Moldova, înfiinţat de Mihai Racoviţă în a treia^ lui domnie (1715—1726). Cîrje, Luca, boier moldovean de la începutul sec. al XVI-lea. în 1517, trimis ca sol de Luca Arbore, a încheiat cu Polonia un tratat de amiciţie cu caracter antiotoman în condiţii de egalitate. cîrlig L (TEHN.) Piesă de oţel, curbată la un capăt, iar la celălalt capăt avînd un fus filetat sau un ochi de fixare, care serveşte la agăţarea unui obiect pentru a-1 deplasa pe o direcţie oarecare. — C. de tracţiune, organ de legătură între o maşină de tracţiune (ex. locomotiva) şi o maşină sau un vehicul remorcat (ex. vagoanele de cale ferată). 2. (EXPL. PETR.) Cîrlig de foraj, cîrlig special folosit la susţinerea garniturii de foraj, a coloanei de burlane, a ţevilor de extracţie sau a prăjinilor de pompare. Cîrlova, Vasile( 1809— 1831), poet romîn, ofiţer ’ în armata Ţării Romîneşti. De la el au rămas cinci poezii lirice, care vădesc un remarcabil talent. V. Cîrlova în aceste poezii, C* foloseşte tonul elegiac („Inserare“, „Păstorul întristat“) sau inspiraţia patriotică („Marşul oştirii ro-mîne“). în „Ruinurile Tîrgo-viştei“, sub influenţa preromanticului francez Volney, poetul foloseşte ca pretext motivul ruinelor pentru a evoca trecutul eroic al patriei, confruntîndu-1 cu prezentul lipsit de glorie. Este primul poet romîn modern. cîrmă (NAV.), organ al unei nave constituit dintr-o placă în formă de pană (safran), care se poate roti în jurul unui ax vertical; serveşte la menţinerea şi schimbarea direcţiei navei (v. şi etambou). C. se utilizează şi în aviaţie pentru ampenajul orizontal sau vertical. cîrnÎt(VITICULT., FITOTEHN.), operaţie executată la viţa de vie cînd strugurii intră în pîrgă. Constă în îndepărtarea vîrfu-rilor de lăstari pe porţiunea ultimelor 6—9 frunze. Se aplică în scopul dirijării substanţelor nutritive către strugurii intraţi în faza de maturitate. La viţele portaltoi, stimulează maturaţia lemnului. La bumbac, ricin, alune de pămînt etc., prin c* se suprimă vîrfurile vegetative ale tulpinelor pentru a favoriza dirijarea substanţelor nutritive către fructe. cîrtiţă (ZOOL.; Talpa euro-paea), mamifer insectivor din familia talpidelor, adaptat la viaţa subterană; are corpul mic, picioarele anterioare transformate în lopeţi săpătoare, capul ascuţit, ochii ascunşi sub piele şi pavilionul urechii redus, coada scurtă şi blana neagră, mătăsoasă. Cîrţan, Gheorghe (Badea Cîrţan) (1849—1911), ţăran romîn autodidact din comuna Cîrţişoara (raionul Făgăraş, reg. Braşov), luptător pentru eliberarea naţională a romînilor din Transilvania şi răspînditor de cărţi romîneşti Ia sate. în 1877 s-a înrolat voluntar în războiul pentru cucerirea independenţei de stat a Romîniei,  călătorit pe jos pînă la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului romîn. cîştig1(EC.) 1. Folos material sau bănesc obţinut de pe urma muncii proprii sau a exploatării altora. 2. Totalitatea veniturilor obţinute de un lucrător. în socialism, la salariu, calculat în raport cu cantitatea şi calitatea muncii prestate, se adaugă premii pentru depăşirea planului, precum şi alte venituri directe sau indirecte, care contribuie la ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii.— C. mediu, indicator care caracterizează venitul bănesc mijlociu al unui salariat pe o anumită perioadă. C.m. cuprinde salariul tarifar, ca parte principală, diferite premii, indemnizaţii şi sporuri. V. şi salariu mediu. cîştig2(TELEC.), mărime egală cu logaritmul natural sau zecimal al raportului dintre puterea utilă de ieşire şi puterea de intrare într-un element (amplificator, antenă) al unui sistem de transmisiune. Este egal cu valoarea cu semn schimbat a atenuării. cît (MAT.), rezultatul unei împărţiri. clacare(ELT.), străpungerea electrică a unui material izolant (ex. dielectricul unui condensator) sub acţiunea unei tensiuni electrice superioare celei pe care o poate suporta. clacă 1. Formă a rentei funciare, reprezentînd rentă în muncă, folosită ca mijloc de exploatare a ţăranilor iobagi de către stapînii de moşie. în condiţiile cM iobagul lucra gratuit pentru stăpîn un număr de zile pe an, cu animalele ş* uneltele sale proprii. C. se făcea pe moşiile boiereşti (nobiliare), mănăstireşti şi domneşti sau regale. în feudalism, ea era CLACHETĂ 653 CLAPEYRON răspîndită în toate ţările. Formal, c* a fost desfiinţată în Transilvania în timpul revoluţiei din 1848 (şi, ulterior, prin legiuirile din 1853—1854), iar în Principatele Unite prin re-* forma agrară din 1864. în practică însă, rămăşiţele c. au continuat să dăinuie sub forma dijmei la tarla pînă la reforma agrară din 1945. Actualmente, c. sau rămăşiţele ei mai există în ţările coloniale şi în cele agrare înapoiate. 2. Formă veche de întrajutorare a ţăranilor la secerat, la construirea caselor, la căratul lemnelor, care se încheie cu petrecere şi joc. Astăzi claca se practică doar la construirea caselor şi la unele munci legate de gospodăria personală a colectiviştilor. clachétà (CINEMA), dispozitiv de semnalare folosit în filmările sincrone. Are forma unei tăbliţe cuprinzînd diferite indicaţii referitoare la filmare (titlul filmului, felul filmării, numărul de ordine al cadrului din scenariu, numărul care indică a cîta oară este filmată scena etc.). în partea de jos a c. este prins un braţ mobil- C* se filmează înaintea fiecărei scene, Simultan cu filmarea, braţul mobil loveşte corpul clachetei, producîndu-se un sunet caracteristic, care, înregistrat o dată cu imaginea res-oectivă, asigură sincronismul. * cladocére (ZOOL.; Clado-cera), ordin de crustacei din subclasa entomostraceelor, care cuprinde forme mici (ce nu depăşesc 5 mm), cu corpul nedistinct segmentat, prevăzut cu o carapace care uneori se termină cu un spin ascuţit. Antenele sînt transformate în organe de locomoţie şi puse în mişcare cu ajutorul unor muşchi speciali, puternici. C* se găsesc în mări, în lacuri, în iazuri şi în rîuri. Ele formează partea principală a planctonului de apă dulce (ex. dafnia), din care cauză ocupă un loc important în nutriţia peştilor, şi în special a puieţilor lor> Clair [cler], René (n. 1898), cineast francez, membru al Academiei Franceze, A realizat un important număr de filme, majoritatea după scenarii proprii. Genul său preferat e comedia satirică^ combinată adesea cu fantasticul. în filmele sale, C. critică unele aspecte ale societăţii capitaliste, înfă-ţişînd totodată cu lirism viaţa populaţiei sărace a oraşelor, în filmul „Frumuseţea diavolului“, el ia atitudine împotriva folosirii energiei atomice în scopuri distrugătoare. A mai realizat: „Milionul“, „Sub a-coperişurile Parisului“, „Tăcerea e de aur“, „Marile manevre“, „Porte des Lilas“ etc. Clairaut [clero]> Alexis Claude (1713—1765), matematician şi astronom francez. Pentru lucrările lui de geometrie a fost ales la vîrsta de 19 ani membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A introdus în analiza matematică noţiunea de integrală curbilinie. A formulat teoria dinamică a mişcării relative (1742). A elaborat o nouă teorie a mişcării Lunii (1751) şi a arătat în 1759 data A. C. Clairaut precisă cînd cometa lui Halley va deveni din nou vizibilă de pe Pămînt. Claisen [clăizm/, Ludwig (1851 — 1930), chimist german. A sintetizat isatina, a cercetat reacţia de condensare care-i poartă numele şi a realizat un balon pentru distilarea în vid. clamidomone (Chlamydo~ monadaceae)> familie de alge verzi, inferioare, unicelulare, de dimensiuni microscopice, care trăiesc în ape murdare sau în mlaştini, bogate în resturi organice, mişcîndu-se cu ajutorul a doi flageli fixaţi la unul dintre capetele celulei. clan, denumire a ginţii (mai tîrziu a tribului) la popoarele celtice. Claparede /clapared/, L* douard (1873—1940), psiholog şi pedagog elveţian, întemeietorul Institutului „J.-J. Rous- seau (1912). Este autorul a numeroase lucrări de psihologie generală, infantilă şi patologică. Materialul experimental cules de C. este de valoare discutabilă, din cauza aplicării metodei neştiinţifice a testelor, a concesiilor făcute pedologiei şi a interpretării biologizante a psihicului. clapă 1. (TEHN.) Placă de formă circulară sau dreptun- Robinet cu clapă de reţinere 1-corpul robinetului; 2-clapă de reţinere ghiulară, oscilantă în jurul unei articulaţii, folosită pentru închiderea sau deschiderea unui orificiu (ex. o conductă, o cutie, un buncăr etc.). 2. (HIDRO-TEHN.) Stavilă care se poate roti în jurul unei axe orizontale situate la partea sa inferioară (mai rar centrală) şi care permite evacuarea apelor prin deversare. 3. (MUZ.) a) Fiecare dintre dispozitivele cu care sînt prevăzute instrumentele de suflat, servind la deschiderea sau la închiderea găurilor pentru degete, b) V. tastă* clapetă (TEHN.) 1* Clapă de dimensiuni mai mici. 2. Clapă care intră în construcţia unui robinet. 3. (MAŞ.) Clapetă de reglare, clapetă aşezată în interiorul unei conducte sau al unui aparat şi care serveşte la variaţia debitului prin poziţia variabilă pe care o poate avea. Clapeyron [claperd/, Benoît Paul Emile (1799—1864$ fizician şi inginer francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A contribuit, alături de S. Carnot, fa elaborarea termodinamicii. A stabilit ecuaţia de stare a gazelor ideale (ecuaţia lui C.)9 care face legătura între volumul masei date (n gram-molecule) a gazului, pre* siune şi temperatură: p. V.= nRTt unde p este presiunea, V volumul, T temperatura şi CLAPON (54 CLASA MUNCITOARE R constanta universală a gazelor. Ecuaţia lui Clapeyron stabileşte legătura între legile lui Boyle-Mariotte, Gay-Lussac şi Avogadro şi decurge direct din teoria cinetică a gazelor. Are o mare întrebuinţare în diferite calcule. A stabilit de asemenea şi ecuaţia care exprimă dependenţa faţă de presiune a punctului de topire al substanţelor (ecuaţia lui C.-Clausius). clapon, cocoş castrat. Castrarea provoacă mărirea greutăţii corporale, îngrăşarea rapidă şi totodată îmbunătăţirea calităţii cărnii. Claponajul se realizează fie chirurgical, fie pe cale hormonală. Clara (sec. al XlV-lea), a doua soţie a lui Nicolaie Alexandru Basarab. Fiind catolică, a căutat să protejeze răspîndirea catolicismului în ţară. A avut două fiice: pe Ana, căsătorită cu Sracimir, ţarul bulgar din Vidin, şi pe Anca, căsătorită cu Ştefan Uroş, ţarul sîrbilor. Unul dintre personajele principale ale dramei lui Al. Davila „Vlaicu-Vodă“. clarinet, instrument de suflat, construit din lemn. E alcătuit dintr-un tub cilindric lărgit la ca- £ păt în formă de pîl- 1 nie, avînd găuri late- H rale care se pot închi- llr de cu clape. Coloana j{ de aer e pusă în jg vibraţie prin mijlo- | t cirea unei ancii sim- I | ple. Există patru spe- | B cii de c., care alcă- 5 n tuiesc o familie: c. M S mare, c. mic, c. bas ® i şi cornul de basset g (c. alto). Are un S timbru cald, colo- M rat şi poate reda cele mai expresive nuanţe. Clarinete Este mult folosit în orchestrele populare. claritate 1. (FIZ.). Raportul dintre iluminarea imaginii retiniene obţinute cu un instrument optic şi iluminarea imaginii retiniene obţinute cu ochiul liber. 2. (LIT.) Calitate fundamentală a stilului, rezul-tînd din întrebuinţarea unor cuvinte şi expresii uşor de înţeles, bine organizate în frază, pentru ca ideile să poată fi reţinute imediat, fără efort. Clark [clac], John Bates (1847—1938), economist burghez american, adept al şcolii psihologice subiectiviste. S-a remarcat ca apologet al imperialismului, negînd existenţa oricărui fel de exploatare în capitalism şi considerînd profitul drept un premiu obţinut de unii întreprinzători care aplică noi metode de producţie şi realizează astfel progresul tehnic. El a susţinut că nivelul scăzut al salariilor şi şomajul ar fi rezultatul creşterii prea rapide a populaţiei muncitoare. „Teoria productivităţii finale“, formulată de el, este larg folosită şi azi de economiştii burghezi în susţinerea măsurilor „anticriză“, care duc la scăderea nivelului de trai al clasei muncitoare. Clarke/c/ac/, Frank(1847— 1931), geochimist american, membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Washington. A calculat pentru prima dată, în 1889, compoziţia chimică medie a scoarţei terestre şi a numeroase roci. în cinstea lui C., în 1923, geologul sovietic A. E. Fersman a introdus în ştiinţă denumirea de clark pentru conţinutul mediu al elementelor din scoarţa terestră. Op. pr.: „Date geochimice“ (1924). clarobscur 1. Procedeu grafic şi pictural cunoscut din antichitatea greacă (skiagrafia), cu ajutorul căruia se obţine redarea volumelor fie prin treceri gradate de Ia lumină la umbră, fie prin contraste bruşte. Printre maeştrii italieni ai clarobscurului se numără Leonardo da Vinci, Correggio, Caravag-gio; printre cei olandezi, Rem-brandt. C. a fost mult folosit şi de pictorii spanioli şi francezi din sec. al XVII-lea. 2. Gravură în lemn în două sau mai multe tonuri apropiate ale aceleiaşi culori. V. şi c a-maieu. clasament (SPORT), tabel alcătuit după anumite criterii (acordarea de puncte în funcţie de numărul jocurilor jucate, cîştigate, egale şi pierdute sau de locurile ocupate la sosirea dintr-o cursă) cu ajutorul căruia se stabileşte ordinea valorică a mai multor echipe sau a mai multor sportivi cuprinşi într-o competiţie (ex. c. cate« goriei A la fotbal pe anul 1962)* clasa muncitoare, (în capitalism) proletariatul, clasa muncitorilor salariaţi, liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi de mijloace de producţie şi de aceea nevoiţi să-şi vîndă forţa de muncă capitaliştilor, proprietari de mijloace de producţie. Este clasa cea mai revoluţionară a societăţii şi are ca misiune istorică desfiinţarea orînduirii capitaliste, a exploatării omului de către om şi construirea societăţii comuniste, fără clase. C.m. a apărut o dată cu modul de producţie capitalist. Primii muncitori salariaţi au fost meseriaşii ruinaţi, calfele care nu mai puteau deveni meşteri şi sărăcimea de la sate care fugea la oraşe. Procesul acumulării primitive a capitalului, exproprierea prin violenţă a micilor producători, îndeosebi de la sate, a grăbit proletarizarea maselor. Pentru a-i obliga pe cei expropriaţi să lucreze în întreprinderile capitaliste, statul a luat o serie de măsuri draconice în favoarea burgheziei, menite să impună disciplina capitalistă a muncii. Totuşi, aceşti muncitori sala-riaţi-proletari, nu alcătuiau încă o clasă pe deplin formată. Această clasă „s-a permanentizat, a crescut şi s-a închegat ca o clasă deosebită, cu interese deosebite şi cu o misiune istorică deosebită, abia în urma dezvoltării producţiei capitaliste, a industriei moderne şi a agriculturii pe scară largă“ (F. Engels, „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“). în cursul deceniilor al patrulea şi al cincilea ale sec. al XlX-lea, a început în Franţa, Anglia şi Germania procesul istoric de transformare a proletariatului dintr-o „clasă în sine“ (adică dintr-o clasă care nu are încă conştiinţa rolului ei istoric) într-o „clasă pentru sine“ (adică într-o clasă care, devenind conştientă de rolul ei istoric, a început să se manifeste ca o forţă politică independentă, revoluţionară, prin trecerea de la lupta spontană şi răzleaţă la lupta organizată, sub conducerea partidului ei politic, împotriva clasei burgheze în ansamblul ei). Temelia CLASA MUNCITOARE 655 CLASA MUNCITOARE clasei muncitoare moderne a fost pusă de revoluţia indus~ trialâ. Pe măsura dezvoltării industriei maşiniste, c.m. a crescut repede numericeşte prin pătrunderea în rîndurile ei a unor pături de ţărani şi meseriaşi ruinaţi, precum şi a altor pături ruinate ale micii burghezii. Această sporire a numărului muncitorilor s-a accentuat către sfîrşitul sec. al XJX-Iea şi începutul sec. al XX-lea. Teza lui Marx potrivit căreia o dată cu acumularea capitalului are loc şi mărirea numărului proletariatului îşi menţine pe deplin valabilitatea şi în condiţiile capitalismului contemporan. Dacă la mijlocul secolului trecut numărul total al muncitorilor din Anglia, Franţa, Germania şi S.U.A. era de 9— 10 milioane, în a doua jumătate a deceniului al 6-lea al sec. XX numărul muncitorilor din 22 de ţări capitaliste era de 100 de milioane. La mijlocul sec. al XX-lea numărul muncitorilor şi funcţionarilor din toate ţările neso-cialiste se ridica la 300 de milioane. în condiţiile industriei bazate pe maşini, în cursul dezvoltării istorice, pe măsura progresului tehnic, compoziţia clasei muncitoare suferă schimbări care reflectă schimbările în însuşi caracterul muncii sociale. Prin munca ei, c.m* creează bogăţiile materiale ale societăţii burgheze. Plus-valoarea obţinută prin exploatarea muncitorilor constituie sursa îmbogăţirii crescînde a întregii clase capitaliste, pe seama pauperizării oamenilor muncii. Situaţia reală a c.m. infirmă tezele apologeţilor capitalismului contemporan, care susţin că teoria lui K. Marx privind pauperizarea proletariatului nu ar mai fi actuală. în ţările capitaliste se înregistrează o extraordinară intensificare a exploatării muncitorilor de către capitalişti, o ofensivă îndîr-jită a monopolurilor împotriva c.m. în ultimul secol rata plusvalorii a crescut de la 100% la 300%. C.m. suferă în permanenţă de pe urma şomajului de masă şi a nesiguranţei zilei de mîine. în etapa actuală, în tarile capitaliste dezvoltate, fiecare al nouălea om este şomer. Datorită intensificării maxime a muncii, reducerii perioadei de validitate, scurtării vieţii etc., salariul rămîne în urma necesităţilor reproducerii forţei de muncă şi nu mai corespunde cerinţelor materiale şi social-culturale ale muncitorului şi familiei sale, cerinţe care cresc o dată cu dezvoltarea societăţii* Cursa înarmărilor face să crească tot mai mult povara impozitelor, chiriile, preţurile la produsele de consum şi inflaţia, care reduc şi ele salariul real al muncitorilor, accentuează pauperizarea relativă şi uneori absolută a acestora. Chiar şi nivelul de viaţă relativ înalt dintr-un mic grup de ţări capitaliste dezvoltate se menţine doar datorită creşterii gradului de exploatare a oamenilor muncii din aceste ţări, mizeriei popoarelor din Asia, Africa şi America Latină, precum şi datorită schimbului neechivalent, asupririi negrilor şi muncitorilor străini, retribuirii discriminatorii a muncii femeilor. în ţările coloniale şi dependente situaţia c.m. este şi mai grea. Muncitorul african, de exemplu, are un salariu de 12 ori mai mic decît al celui european. Toate acestea arată că deşi c.m. a obţinut anumite succese în lupta economică, în ansamblu situaţia ei în lumea capitalistă se înrăutăţeşte. Exploatarea muncitorilor de către capitalişti dă naştere la contradicţia de neîmpăcat dintre c.m. şi burghezie. Lupta de clasă înverşunată dintre aceste două clase fundamentale ale societăţii burgheze străbate întreaga istorie a capitalismului. Dintre toate clasele care se opun burgheziei c.m. este singura consecvent revoluţionară şi cea mai organizată clasă, fiind legată de cea mai înaintată formă a producţiei sociale, marea producţie. Pentru a se elibera, proletariatul trebuie să lichideze întreaga orînduire capitalistă şi orice fel de exploatare a omului de către om. Elibe-rîndu-se pe sine, c.m. eliberează de sub jugul capitalist toate masele neproletare de oameni ai muncii. Proletariatului îi revine sarcina de a strînge în jurul său masele muncitoare ale ţărănimii, toate păturile exploatate ale popula- ţiei, în vederea luptei pentru desfiinţarea exploatării capitaliste şi pentru transformarea societăţii pe baze socialiste, înfăptuindu-şi misiunea istorică de transformator revoluţionar al societăţii vechi şi de făuritor al orînduirii noi, c.m. devine exponentul nu numai al intereselor ei de clasă, ci şi al intereselor tuturor oamenilor muncii. Ea acţionează, în mod firesc, ca hegemon al tuturor forţelor care luptă împotriva capitalismului. Forma supremă de organizare a c.m. este partidul ei marxist-leninist, purtătorul conştiinţei celei mai înalte, conştiinţa socialistă, conducătorul clasei. El este un partid revoluţionar consecvent, care apără cu curaj şi pînă la capăt interesele c.m., interesele eliberării tuturor oamenilcr muncii de sub asuprirea socială şi naţională. Deschizînd o eră nouă în istoria omenirii, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a dat naştere unui puternic val al mişcării revoluţionare şi naţional-eliberatoare în întreaga lume. Victoria socialismului în U.R.S.S. şi, ulterior, formarea sistemului mondial socialist au schimbat radical condiţiile luptei c.m. din ţările capitaliste. Creşterea mişcării greviste, puternica mişcare pentru pace, succesele partidelor comuniste şi muncitoreşti în alegerile parlamentare într-un şir de ţări capitaliste demonstrează creşterea luptei c.m., a unităţii rîndurilor sale, a conştiinţei sale politice. C.m. îşi îndreaptă principala lovitură împotriva monopolurilor capitaliste, deoarece acestea constituie duşmanul ei principal. Capitalului monopolist îi vine tot mai greu să lupte cu mişcarea muncitorească. C.m. internaţională se află în centrul epocii contemporane. Ea este principala forţă revoluţionară a contemporaneităţii. în ţările capitaliste dezvoltate, unde trăiesc 3/5 din numărul total al muncitorilor şi funcţionarilor din întreaga lume nesocialistă, c.m. reprezintă o uriaşă forţă revoluţionară nu numai prin numărul său mare, ci în primul rînd prin faptul că este organizată, are sindicate de masă şi partide de masă proprii. Asupra mişcării muncitoreşti CLASA MUNCITOARE 656 CLASARE crescînde influenţează tot mai mult succesele ţărilor socialiste, în prezent s-au creat în lume condiţii mai favorabile pentru mişcarea muncitorească. Succesele U.R.S.S. şi ale întregului sistem mondial socialist, adîn-cirea crizei capitalismului mondial, creşterea influenţei de care se bucură partidele comuniste în mase, falimentul ideologic al reformismului au dus la schimbarea radicală a condiţiilor luptei de clasă în favoarea oamenilor muncii. în noua situaţie istorică, c.m. din numeroase ţări poate impune burgheziei, chiar înainte de răsturnarea capitalismului, înfăptuirea unor măsuri care, depăşind cadrul reformelor obişnuite, sînt de o importanţă vitală atît pentru c.m, şi dezvoltarea luptei ei în vederea înfăptuirii socialismului, cît şi pentru majoritatea naţiunii. Unind păturile largi ale oamenilor muncii, c.m, poate sili cercurile guvernante să înceteze pregătirea unui nou război mondial, să renunţe la dezlănţuirea unor războaie locale, să folosească economia în scopuri paşnice, poate respinge ofensiva reacţiunii fasciste, poate obţine înfăptuirea unui program naţional de pace, independenţă naţională, drepturi democratice şi o anumită îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale poporului. Bazîndu-se pe majoritatea poporului şi dînd ripostă hotărîtă elementelor oportuniste, incapabile să renunţe la politica de împăciuire cu capitaliştii şi moşierii, c.m. are posibilitatea să înfrîngă forţele reacţionare, antipopulare, să cucerească o majoritate trainică în parlament, să-l transforme dintr-un instrument pus în slujba intereselor de clasă ale burgheziei într-un instrument pus în slujba poporului muncitor, să desfăşoare pe scară largă lupta de masă extraparlamentară, să frîngă rezistenţa forţelor reacţionare şi să creeze condiţiile necesare pentru înfăptuirea paşnică a revoluţiei socialiste. Condiţia esenţială pentru înfăptuirea acestei posibilităţi este desfăşurarea largă, necontenită a luptei de clasă a maselor muncitoare în frunte cu proletariatul, contopirea tuturor mişcărilor populare pentru reforme sociale profunde, pentru pace şi socialism într-un proces revoluţionar mondial unic, care subminează şi distruge capitalismul. 0 condiţie importantă în îndeplinirea misiunii de însemnătate istorică mondială a clasei muncitoare este lichidarea sciziunii din rîndurile ei. (In socialism) în condiţiile revoluţiei socialiste, c.m. răstoarnă dominaţia capitaliştilor, instaurează şi întăreşte dictatura proletariatului şi înfăptuieşte transformarea socialistă a societăţii. Cucerind puterea politică şi socializînd mijloacele de producţie, c.m. încetează a mai fi proletariat şi se transformă într-o clasă complet nouă. Din clasă exploatată şi asuprită, ea devine forţa conducătoare a societăţii. Ea reorganizează economia, făurind baza tehnică-materială a socialismului şi a comunismului, relaţii noi, necunoscute mai înainte între oameni, întemeiate pe principiile colaborării tovărăşeşti şi ajutorului reciproc socialist, creează o ideologie nouă, socialistă. C.m. şi-a îndeplinit pentru prima oară rolul conducător în opera de transformare a societăţii în U.R.S.S. Ca urmare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, sub conducerea partidului comunist, c.m. a creat primul stat al dictaturii proletariatului, a înfăptuit pentru prima oară în istorie societatea socialistă şi a trecut la construcţia desfăşurată a comunismului. în comunism, ca rezultat al progresului tehnic, al creşterii automatizării producţiei, se schimbă caracterul muncii, iar munca muncitorilor se apropie tot mai mult de aceea ai personalului tehnic-ingineresc. Se produce o ştergere treptată a deosebirilor dintre clase. în perioada construcţiei comuniste desfăşurate, încetează să mai fie necesară dictatura proletariatului şi statul se transformă în stat al întregului popor, c.m. continuînd să-şi exercite rolul conducător pînă la construirea deplină a comunismului, cînd vor dispărea clasele sociale. C.m. din celelalte ţări socialiste a jucat un rol hotărîtor în eliberarea acestor ţări de sub jugul imperialist şi în formarea statelor de democraţie populară. Sub conducerea partidelor comuniste şi muncitoreşti, c.m. a strîns în jurul său ţărănimea muncitoare, intelectualitatea legată de popor şi toate elementele progresiste şi a condus lupta pentru înfăptuirea transformărilor revoluţionare. în Romînia, sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn, c.m. a desfiinţat dominaţia moşierilor şi capitaliştilor şi, în alianţă cu ţărănimea muncitoare, a făurit cu succes economia socialistă, păşind la desăvîrşirea construcţiei socialiste. „Este meritul istoric al clasei muncitoare de a se fi dovedit promotorul consecvent al politicii de industrializare şi transformare socialistă a ţării, de a fi înfruntat cu abnegaţie lipsurile şi greutăţile începutului, de a fi dat întregului popor un înalt exemplu de eroism, de credinţă nestrămutată în partid, în cauza socialismului. Clasa muncitoare s-a dovedit demnă de glorioasele ei tradiţii revoluţionare şi îşi îndeplineşte cu succes misiunea de clasă conducătoare a societăţii şi statului nostru, a operei de construire a socialismului“ (Gheorghe Gheorghiu-Dej, „A XV-a aniversare a eliberării Romîniei de sub jugul fascist“). Numărul muncitorilor în ţările socialiste creşte foarte repede. în R.P.R., numărul mediu scriptic al muncitorilor a crescut de la 1 222 900, cît era în 1950, la 2 468 200 în 1961. în U.R.S.S., numărul muncitorilor şi al funcţionarilor a crescut de la 10 700 000 în 1928 la 62 000 000 în 1960. în ţările socialiste, nivelul de trai material şi de cultură al c.m. creşte neîncetat; de asemenea, creşte sistematic calificarea ei. Unitatea şi organizarea c.m., care conduce lupta tuturor oamenilor muncii pentru construirea socialismului şi comunismului, au crescut în zilele noastre, pe plan internaţional, într-o măsură nemaicunoscută. V. şi luptă de clasă; mişcare muncitorească; proleta-riat. clasare 1. (DR.) Soluţie prin care organele de urmărire penală sau procurorul încetează CLASA 657 CLASE SOCIALE un proces penal atunci cînd constată existenţa unei cauze care împiedică pornirea sau continuarea procesului. La primirea plîngerilor penale directe, judecătorul poate proceda la clasare în aceleaşi cazuri. 2. (BIBL.) a) Aşezare a publicaţiilor într-o anumită ordine (în vederea catalogării), b) Aranjare a fişelor bibliografice în catalog la locul cuvenit. 3. (MINE) Operaţie de preparare mecanică a minereurilor, prin care se realizează separarea materiilor minerale în produse numite clase, care conţin granule cu dimensiuni apropiate. C. poate fi volumetrică, dacă separarea se realizează după mărimea granulelor, şi simpto-ticăf dacă separarea se realizează după vitezele de cădere ale granulelor (cu dimensiuni sub 2—4 mm) în apă sau în aer. clasă 1« Grup de obiecte, de fenomene sau de fiinţe cu însuşiri comune, 2. (LOG.) Mulţime de elemente care au anumite însuşiri comune. Raportul dintre element şi c. se numeşte raport de apartenenţă (ex. „Gheorghe face parte din clasa om“), iar raportul dintre clase, raport de incluziune (ex. „Clasa mamiferelor se include în clasa vertebratelor“). Cu ajutorul c. se defineşte numărul. C. se deosebeşte de g e n prin aceea că, deşi se aplică tot atît de bine noţiunilor concrete ca şi celor abstracte, ea nu reţine specificul generalităţii la nivelul noţiunilor concrete. De aceea trebuie combătută tendinţa absorbţiei genului în c., caracteristică interpretării neopozi-tiviste a logicii matematice, care are drept consecinţă negarea esenţei şi ancorarea într-o atitudine empirist agnostică de tip nominalist. Noţiunile de clasă şi gen din logică nu trebuie confundate cu noţiunile de clasă şi gen din biologie, unde ele fac parte din clasificări cu terminologie strict delimitată (ex. clasa păsări, genul Columba). —C. vidă, clasă care nu conţine nici un element (ex. clasa cercurilor pătrate). C. v. are în logică o funcţie analogă cu 0 (zero) în aritmetică. Importanţa c.tf. s-a manifestat în cadrul calculului logic. 3. (BIOL.) Categorie sistematică superi- 42 -c. 761 oară, care cuprinde o grupare de organisme (plante sau animale) cu anumite însuşiri comune. C. este o grupare mai restrînsă decît încrengătura şi mai mare' decît ordinul (ex. dicotiledonate, mo-nocotiledonate, reptile etc.). 4.(PEDAG.) Formă de organizare a elevilor în şcoală, pe colective cuprinzînd elevi de aceeaşi vîrstă, cu aproximativ acelaşi nivel de cunoştinţe şi care învaţă după aceeaşi programă de învăţămînt. Sistemul de în-văţămînt pe c. a fost introdus şi experimentat pentru prima dată de J. A. Komensky. 5. (TEHN.) Clasă de precizie a instrumentelor de măsură, raportul, exprimat în procente, dintre eroarea absolută maximă a unui instrument de măsură şi valoarea maximă a indicaţiei instrumentului. Se construiesc instrumente de măsură cu următoarele clase de precizie : 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 3 şi 10%. Precizia unui instrument de măsură e cu atît mai mare cu cît e mai mic numărul care indică clasa lui. clase sociale, categorie de bază a materialismului istoric, desemnînd grupuri sociale fundamentale, care se deosebesc între ele prin situaţia lor economică, determinată de poziţia lor faţă de mijloacele de producţie, prin interesele şi prin ideile lor. C.s. există în mod obiectiv. Clasicii marxism-leninismului au elaborat învăţătura ştiinţifică despre c.s. şi despre lupta de clasă, dezvăluind pentru prima oară baza economică a împărţirii societăţii în clase. V. I. Lenin a definit c.s. astfel: „ ... Grupuri mari de oameni, care se deosebesc după locul pe care-1 ocupă într-un anumit sistem de producţie socială istoriceşte determinat, după raportul lor (de cele mai multe ori consfinţit şi întărit prin legi) faţă de mijloacele de producţie, după rolul pe care-1 au în organizarea socială a muncii, şi deci după felul în care obţin acea parte de care dispun din bogăţia societăţii şi după mărimea acestei părţi. Clasele sînt grupuri de oameni dintre care unul poate să-şi însuşească munca altuia, datorită locului diferit pe care îl ocupă într-o anumită orînduire economică a societăţii“ (V.I. Lenin, „Marea iniţiativă“). C.s. au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, în perioada destrămării orînduirii comunei primitive şi apariţiei orînduirii sclavagiste. O dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, cu creşterea productivităţii muncii, cînd oamenii au început să producă mai mult decît consumau, a apărut posibilitatea acumulării de bogăţii materiale, a însuşirii de mijloace de producţie în proprietate privată. Apariţia proprietăţii private şi creşterea inegalităţii economice a oamenilor, datorată acestui fapt, au marcat împărţirea societăţii în clase. în orînduirile sclavagistă, feudală şi capitalistă, societatea este împărţită în clase antagoniste: clase exploatate (sclavii, iobagii, proletariatul) şi clase exploatatoare (stăpînii de sclavi, feudalii şi burghezia de la oraşe şi sate). Contradicţiile dintre aceste clase îşi găsesc expresia în lupta de clasă, forţa motrice a dezvoltării societăţii omeneşti, care duce la înlocuirea unui mod de producţie vechi cu altul nou, superior. O dată cu înlocuirea unui mod de producţie prin altul se schimbă şi modul de repartizare a mijloacelor de producţie între membrii societăţii şi, în funcţie de aceasta, se schimbă şi structura de clasă a societăţii: unele clase sociale dispar sau îşi schimbă poziţia, altele se nasc. în orice orînduire bazată pe clase antagoniste există clase principale (ex. burghezia şi proletariatul în capitalism) şi clase neprincipale, clase pe cale de apariţie (ex. burghezia în feudalism) sau pe cale de descompunere (ex. ţărănimea în capitalism). împărţirea în clase a societăţii îşi are izvorul în orînduirea economică. Ea îşi găseşte însă reflectarea şi în orînduirea politică* determinînd tipurile şi formele orînduirii de stat, şi în viaţa spirituală, determinînd caracterul de clasă al ideologiilor. Desfiinţarea claselor exploatatoare se poate realiza numai prin lupta de clasă conştientă a proletariatului, condus de partidul său marxist-leninist, GLASE SOCIALE 658 CLASE SOCIALE prin instaurarea dominaţiei lui de clasă, ca o treaptă necesară spre desfiinţarea oricăror deosebiri de clasă în societate. Lichi-dînd capitalismul, şi în primul rînd proprietatea privat-capita-listă asupra mijloacelor de producţie, izvorul scindării societăţii în clase vrăjmaşe, revoluţia socialistă desfiinţează în mod definitiv clasele exploatatoare şi orice exploatare a omului de către om. în condiţiile socialismului, existenţa celor două forme de proprietate socialistă determină existenţa a două c.s. prietene: clasa muncitoare şi ţărănimea colectivistă. Totodată, natura comună a celor două forme de proprietate socialistă apropie clasa muncitoare şi ţărănimea colectivistă, întăreşte alianţa lor, bazată pe comunitatea de interese, face ca prietenia dintre ele să devină indestructibilă. Din rîndurile poporului se formează o intelectualitate nouă, devotată socialismului. Deosebirile esenţiale dintre cele două clase prietene, precum şi dintre acestea şi pătura intelectualilor, sîht lichidate treptat în procesul construirii comunismului. Prin aceasta dispare orice împărţire a societăţii în clase sociale. în urma victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, popoarele U.R.S.S., sub conducerea partidului comunist, au construit socialismul şi au trecut, pentru prima oară în istorie, la construirea orînduirii fără clase, a comunismului. în opoziţie cu învăţătura marxist-leninistă despre c.s., ideologii burghezi şi revizionişti emit o serie de teorii apologetice care înlocuiesc criteriul economic obiectiv al împărţirii societăţii în clase cu alte criterii, neştiinţifice, ca: modul de repartiţie, criterii naturale (biologice), profesionale, psihologice etc. Unii sociologi burghezi afirmă că în societatea capitalistă contemporană, datorită aşa-zisei transformări a capitalismului în „capitalism popular“, pe baza nivelării veniturilor, ar dispare treptat clasa exploatatorilor şi clasa exploataţilor, iar în locul acestora ar apare o „clasă de mijloc“, formată prin apropierea acestor două clase şi lichidarea contradicţiilor din- tre ele. în realitate, capitalismul contemporan nu numai că nu schimbă situaţia principalelor clase în sistemul producţiei sociale, dar şi adînceşte prăpastia dintre muncă şi capital* dintre majoritatea naţiunii şi monopoluri. Toate aceste pseu-doteorii urmăresc să slăbească lupta de clasă a proletariatului, propagînd ideea diversionistă a „armoniei“ şi „colaborării“ dintre exploataţi şi exploatatori, în scrisoarea lui K, Marx către J. Weydemeyer din 5 martie 1852 se arată că, în opoziţie cu concepţiile burghezo-hbe-rale, concepţia materialist-isto-rică a c.s. şi a luptei de clasă constă, în esenţă, în următoarele : 1) existenţa claselor este legată de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei; 2) lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) această dictatură constituie trecerea la desfiinţarea tuturor claselor în orînduirea comunistă. V. şi comunism; luptă de clasă; ţărănim e.— Clasele sociale în R.P.R. Structura de clasă a Romîniei burghezo-moşiereşti, era caracterizată prin existenţa, pe de o parte, a claselor exploatatoare (burghezia coalizată cu moşierimea) şi, pe de altă parte, a claselor exploatate (clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare). Această structură de clasă era izvorul unor profunde contradicţii antagoniste, în cadrul cărora cea mai generală şi mai profundă era contradicţia dintre proletariat şi burghezie. Proletariatului, în frunte cu partidul său de avangardă, i-a revenit sarcina istorică de a elibera societatea de aceste antagonisme, de a lichida pentru totdeauna exploatarea omului de către om. După 23 August 1944, în cadrul desă-vîrşirii revoluţiei burghezo-de-mocratice, a fost înfăptuită reforma agrară, care a dus la lichidarea moşierimii ca clasă, în lupta pentru înfăptuirea acestei reforme s-a închegat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, premisă a cuceririi puterii politice de către proletariat şi a trecerii la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste. După cucerirea deplină a puterii politice, bur- ghezia industrială şi financiară a fost desfiinţată ca clasă in urma naţionalizării principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948). Statul dictaturii proletariatului a dus o politică consecventă de lichidare a burgheziei orăşeneşti, de îngrădire şi eliminare a chiaburimii, creînd astfel condiţiile pentru trecerea la lichidarea ei ca clasă. Lichidarea chiaburimii a fost înfăptuită în martie 1959, prin interzicerea sistemului dării în arendă, prin trecerea părnîn-tunlor care depăşeau puterea de muncă a chiaburilor în folosinţa unităţilor socialiste din agricultură. Aceasta a reprezentat o rezolvare creatoare de către P.M.R. a sarcinii desfiinţării ultimei clase exploatatoare din ţara noastră. Prefacerile petrecute în structura economică a ţării au dus şi la schimbări corespunzătoare în structura socială a societăţii, în raportul dintre clase, în natura claselor sociale. S-a schimbat radical situaţia clasei muncitoare. Dintr-o clasă lipsită de mijloace de producţie, o clasă exploatată, asuprită şi lipsită de drepturi cum era în capitalism, ea s-a transformat într-o clasă nouă, stăpînă pe principalele mijloace de producţie, care munceşte pentru sine, o clasă conducătoare în stat. în procesul făuririi orînduirii socialiste în R.P.R., a crescut ponderea clasei muncitoare în totalul populaţiei, s-a întărit rolul ei conducător. La sate s-a creat o clasă nouă, ţărănimea colectivistă, formată prin trecerea micilor producători pe făgaşul socialismului, clasă care îşi organizează viaţa pe baza proprietăţii obşteşti asupra mijloacelor de producţie, a muncii în comun şi a repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii depuse. Schimbări înnoitoare au avut loc şi în sînul intelectualităţii. Pe lîngă vechea intelectualitate, care în covîrşitoarea ei majoritate participă activ la dezvoltarea economică şi culturală a ţării, s-au format noi generaţii de intelectuali, trup din trupul poporului muncitor, toate laolaltă constituind detaşamentul unic al intelectualităţii din R.P.R. Structura de clasă actuală din R.P.R. se ©LAS IC 669 CLASICISM caracterizează deci prin existenţa a două clase sociale prier tene, cu totul noi, clasa muncitoare şi ţărănimea colectivistă, legate prin comunitatea de interese şi de scop. Pe temelia trainică a acestei structuri noi a societăţii a apărut şi se consolidează unitatea politică, morală şi ideologică a întregului popor în jurul partidului, se întăreşte prietenia frăţească a oamenilor muncii fără deosebire de naţionalitate. Clasa muncitoare, ţărănimea şi intelectualitatea, unite, muncesc cu entuziasm şi cu hotărîre pentru desăvîrşirea construcţiei socialismului, pentru înflorirea patriei şi bunăstarea poporului muncitor, V. şi a 1 i a n ţ a d i n t r e clasa muncii t o a r e şi ţărănime; u n i t a t e m o r a 1-p o 1 i t i c ă. clasic (lat. classicus „demn de dat ca exemplu, ca model“; despre autori şi opere) 1. Recunoscut ca fiind de mare valoare, putînd fi luat drept model. 2. Care aparţine clasicismului. clasicism 1. Termen care desemnează ansamblul de trăsături proprii culturii greceşti din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei (sec. V—IV î.e.n.). Tendinţele spre unitate şi stabilitate ale statului antic sclavagist au generat un ideal de frumuseţe echilibrată şi senină (ex. sculpturile lui Fidias, arhitectura clădirilor de pe Acro-pple), sau eroică (ex« tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide). Potrivit concepţiei estetice naive de atunci, care justifica aceste tendinţe, creaţia artistică desă-vîrşită ar rezulta din selectarea, prelucrarea şi închegarea într-un sistem stabil, armonios şi pro-porţionat a elementelor frumosului răspîndite fragmentar în natură. Cu toate că stabilirea unui tip de frumuseţe ideală, perfectă ducea adesea Ia minimalizarea particularului din realitatea obiectivă, artiştii clasici au meritul de a fi cultivat idealul perfecţiunii formelor adecvate conţinutului şi de a fi insistat asupra finisajului. Esteticii clasice îi aparţin de asemenea primele indicaţii cu privire la veridicitatea reflectării artistice a realităţii şi la funcţia socială a artei. în toate dome? niile artei, creaţiile clasice sînt considerate ca modele. 2. Unul dintre principalele curente în arta şi în literatura europeană din sec. al XVII-lea pînă la începutul sec. al XIX-lea, perioadă de trecere de la societatea feudală la cea burgheză. Acest curent năzuia la crearea unor opere de artă ideale, concepute desăvîrşit din punct de vedere raţional şi plastic, după modelele c. antic. Reprezentanţii c. au reluat subiectele, figurile şi formele artei antice, folosindu-le pentru a exprima, cu ajutorul lor, idealurile etice-sociale ale contemporaneităţii. C. a atins forma sa cea mai consecventa, ca stil artistic, în sec. al XVII-lea în Franţa (scriitorii Corneille, Racine, Molière, La Fontaine; arhitectul F. Mansart; pictorii Poussin şi Claude, Lorrain, sculptorul Coysevox ş.a.). El exprima ideile, progresiste pentru acea epocă, ale luptei împotriva fărîmiţării feudale, pentru făurirea statului naţional unitar, abordînd în această lumină tema patriotismului. Această tendinţă a determinat, în esenţă, orientarea tematică a artei c. spre conflictul dintre sentimentul personal şi datoria cetăţenească, spre afirmarea dominaţiei principiilor şi raţiunii asupra fanteziei, a intereselor generale asupra pasiunilor individuale (tragediile lui Corneille). Principiile raţionalismului filozofic, elocvent exprimate în operele clasice, au stat la baza poeticii c. Legătura cu monarhia absolută, cu curtea regală, cu nobilimea a determinat limitele de clasă ale c. Conti-nuînd lupta împotriva scolasticii şi pentru drepturile raţiunii omeneşti, începută încă din epoca Renaşterii, c., datorită limitelor sale, atribuia însă „legilor raţiunii“ un sens absolut, concepîndu-le în mod metafizic. Tinzînd spre un conţinut social, bogat în idealuri eroice şi în principii morale înalte, arta c. împingea pe planul al doilea reprezentarea oamenilor simpli şi a felului lor de trai, înclina spre tipurile abstracte, idealizate şi proclama principiul „înfrumuseţării“ şi „înnobilării“ naturii. Pornind de la studierea poeziei şi artei antice, teoreti- cienii c• (Boileau ş.a*) au postulat un sistem de norme canonizate, de dogme estetice „de neclintit“ (ex. respectarea în dramă a celor trei unităţi: de loc, de timp şi de acţiune). Normele estetice ale c. s-au oglindit şi în severa ierarhie a genurilor, care reda în mod indirect ierarhia socială din societatea împărţită în clase. în genurile „superioare“ (tragedie, odă, poem epic, tablou istoric) era prezentată viaţa regilor şi a aristocraţiei (în indisolubilă legătură cu soarta statului, ca întruchipare a virtuţilor cetăţeneşti şi a faptelor eroice), iar în genurile „inferioare“ (comedia, satira, fabula, tabloul de gen) erau înfăţişate modul de viaţă al burgheziei şi al poporului, interesele dç toate zilele ale oamenilor de rînd. Această ierarhizare arbitrară devenise anacronică chiar şi în acea vreme care consacrase comediile Iui Molière, de exemplu, tocmai datorită caracterului lor popular, profund uman, şi înaltelor lor calităţi artistic^ Metoda de creaţie %a c», favoriza o viziune artistica, abstractă, ruptă de viaţă, anchilozată în dogme, ceea ce a dus mai tîrziu la academism. O nouă etapă în dezvoltarea c* este legată de orientarea ideologică artistică progresistă a epocii iluminismului (sec. al XVIII-lea) în Franţa şi în alte ţări din Europa (scriitorii Voltaire, A, Chénier, A. Pope, V. Alfieri, Lessing ş.a.). în arta, acestei perioade, curentul e cunoscut sub numele de neoclasicism şi e reprezentat prin pictorul J. L. David şi unii dintre elevii săi. Neoclasicismul reflecta ideologia „stării a treia“ în periojada maturizării forţelor revoluţionare antifeudale şi în perioada revoluţiei burgheze din Franţa. Acest c., care avea un caracter burghezo-democratic pronunţat, a adus pe primul plan ideile dragostei de libertate şi ale luptei împotriva despotismului. EI promova înaltele idealuri etice-cetăţeneşti, fermitatea morală, eroismul închinat fericirii poporului. Simplitatea şi veridicitatea sînt proclamate de el ca fiind cele mai înalte principii ale artei, în această perioadă apar din 42* CLASIFICARE 660 CLASIFICARE ce în ce mai desluşit tendinţe realiste, Păstrînd trăsăturile raţionalismului, noul clasicism, eroic-republican,a deschis drum afirmării pasiunilor puternice şi sentimentelor vii. 3. Perioadă din istoria artelor şi a literaturii universale sau naţionale ale cărei creaţii reprezintă un maximum de realizare artistică pentru etapa de dezvoltare respectivă,—Clasicismul vienez, una dintre perioadele cele mai strălucite ale istoriei muzicii, cuprinsă între a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale sec. al XlX-lea şi ilustrată prin creaţia compozitorilor Haydn, Mozart, Bee-thoven. Lucrările reprezentanţilor c. v. se caracterizează prin claritate, armonie, echilibru, rigurozitatea expresiei, vigoarea formei, plasticitate, simplitatea nobilă a imaginii etc. în acest înţeles se vorbeşte adesea despre „trăsăturile clasice“ („claritatea clasică“, „proporţionalitatea clasică“) şi în muzica altor compozitori. clasificare 1. Operaţie logică prin care obiectele sînt ordonate şi grupate, după anumite criterii, în diferite clase. C. pleacă de la individual spre general, fiind operaţia inversă diviziunii; ea are, în consecinţă, aceeaşi structură şi se supune aceloraşi reguli metodologice. C. fundează diviziunea, iar aceasta îi garantează validitatea logică, generalul în-temeindu-se pe particular, iar particularul fiind cunoscut la nivel logic prin general. C. este de două feluri: naturală, cînd criteriul folosit ţine de esenţa fenomenelor clasificate (ex. c. elementelor în tabelul lui Men-deleev), şi artificială, cînd criteriul nu ţine de esenţa fenomenelor (ex. enumerarea în ordine alfabetică a membrilor unui colectiv). C. a jucat un rol important în istoria ştiinţelor, în special în sec. al XVIII-lea, cînd, în urma acumulării unui mare număr de cunoştinţe ştiinţifice, ea a contribuit la sistematizarea acestora şi la fixarea noţiunilor şi a categoriilor. Subliniind importanţa metodologică a c., materialismul dialectic cere ca graniţele dintre diferitele clase de obiecte să nu fie absolutizate, să se ţină seama de caracterul lor relativ şi mobil, de trecerile dialectice de la o clasă la alta în cursul procesului dezvoltării. 2» (BIBL,) Clasificare alfabetică, aşezare a fişelor de cărţi şi articole în catalogul unei biblioteci sau în listele bibliografice în ordine alfabetică, după numele autorilor, iar pentru fişele de periodice şi lucrări anonime după titlurile respective. — C. analitică, clasificare amănunţită, pe subiecte şi teme, a cuprinsului unui volum, a unui număr de revistă, a unui articol de ziar, a unei publicaţii oarecare. — C. biblio* grafică, grupare a informaţiilor bibliografice într-o anumită ordine (alfabetică, cronologică, tematică etc.). — C. zecimală, sistem de clasificare a cunoştinţelor sau a publicaţiilor după conţinut, aplicat mai ales în biblioteconomie şi în documentarea ştiinţifică, folosind o notaţie zecimală. Cele 10 clase de bază sînt notate cu cifre de Ia 0 la 9, iar fiecare clasă are, la rîndul ei, 10 subdiviziuni, notate prin adăugarea unei cifre la dreapta. Prin acest procedeu, subdiviziunea poate fi adîn-cită nelimitat. Acest sistem a fost elaborat de bibliotecarul american M. Dewey. — C. zecimală universală (prescurtat c.z.u.), sistem derivat din clasificarea lui Dewey, prin prelucrarea acesteia de către Institutul internaţional de bibliografie din Bruxelles, la începutul sec. al XX-lea; într-o formă îmbunătăţită, sistemul este aplicat în ţările socialiste. 3.(LINGV*) Clasificare genealogică, clasificare a limbilor bazată pe înrudirea lor, în sensul provenienţei din aceeaşi limbă comună iniţială. Pe baza c.£., care ţine seamă de evoluţia istorică a limbilor, s-au stabilit mai multe familii de limbi: limbile indo-europene, hamito-semitice, fino-ugrice mongole, turcice, tun-guse, caucaziene, dravidiene, malaio-polineziene, bantu etc. —C. morfologică (sau tipologică), clasificare a limbilor bazată pe particularităţile structurii lor gramaticale. După acest criteriu, limbile se clasifică în: limbi izolante, aglutinante» flexionare (acestea din urmă împărţite, la rîndul lor, în limbi sintetice şi analitice) şi incorporante (poji-sintetice). V. şi limbă. 4.(MINER.) Clasificarea mineralelor, împărţire pe grupe a mineralelor, care se poate face dupi compoziţia chimică, după proprietăţile cristalografice etc. în mineralogie, spre deosebire de alte ştiinţe ale naturii, nu s-a alcătuit o clasificare genetică, deoarece numeroase minerale pot lua naştere prin procese variate. Grupele mari ale c* se stabilesc după compoziţia chimică : elemente native, sulfuri, săruri haloide, oxizi, săruri oxigenate (carbonaţi, sulfaţi, sili-caţi etc.), compuşi organici, împărţirea pe grupe şi familii ţine seamă atît de chimismul mineralelor cît şi de înrudirile lor cristalografice. 5.(PETROGR.) Clasificarea rocilor, împărţire a rocilor în grupe naturale pe baza condiţiilor de formare. Se disting: a) roci eruptive, rezultate prin consolidarea maselor topite de silicaţi; b) roci secft-mentare, născute în procesele variate de alteraţie şi de sedimentare care se petrec la suprafaţa scoarţei; aici se cuprind şi rocile care iau naştere prin activitatea vieţuitoarelor şi activitatea vulcanică explozivă; c) roci metamorfice, formate prin schimbările variate în stare solidă pe care le suferă rocile eruptive, sedimentare sau alte roci metamorfice preexistente în contact cu masele de silicaţi topite sau în zonele de dislocaţie ale scoarţei, ca rezultat al modificării condiţiilor de temperatură, presiune şi ambianţă chimică, împărţirea pe grupe a rocilor eruptive ţine seamă de locul consolidării lor, şi anume: cînd se formează la suprafaţă se numesc roci vulcanice (sau e/u-zive)t iar cînd se formează în interiorul scoarţei se numesc roci plutonice (sau intruzive). Subdiviziunile se fac pe baza compoziţiei mineralogice (ex. roci vulcanice sînt riolitul, tra-hitul, dacitul, andezitul, bazaltul, iar roci plutonice granitul, sienitul, grandioritul, dioritul, gabroul, peridotitul). Rocile sedimentare se clasifică de asemenea după condiţiile de formare în : roci detritice (ex, conglomerate, gresii, argile), tufuri vulcanice, roci saline (ex. sare, gips), roci biogene (ex. calcare, CLASIFICARE BUGETARĂ 661 CLAUZA fosforite, cărbuni). Racile meta-morfice se împart în: roci de contact termic (ex. corneene şi calcare cristaline), roci metaso* matice (ex. greisen, propilit, scarn), şisturi cristaline (ex. filite, cuarţite, micaşisturi, gnaise, amfibiolite). 6. (SPORT) Sistem de stabilire valorică a gradului de pregătire şi de perfecţionare a sportivului într-o anumită ramură de sport. în funcţie de dificultăţile normelor sportive îndeplinite, sportivii sînt clasificaţi în diferite categorii: maestru şi maestru emerit, titluri care se acordă pe viaţă, categoria I, a Il-a, a IlI-a, juniori I şi juniori II. clasificaţie bugetară, grupare a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare. în capitalism, c.b. e făcută după criteriul departamental sau după felul veniturilor şi al cheltuielilor, cu scopul de a masca repartizarea reală a veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe clase şi pături sociale. în socialism, veniturile bugetare se grupează după natura şi provenienţa lor, iar cheltuielile bugetare după destinaţia şi beneficiarul lor. Unitatea şi claritatea c.b. în socialism fac posibile evidenţa şi controlul executării bugetului. clasor 1. (MINE) Aparat folosit pentru clasarea simptotică a materialelor minerale. După mediul în care se face clasarea, pot fi: c. Ai-draulice, din care fac parte c. piramidal, c. conic, hidrociclo-nul etc., ^i c. pneumatice, din care fac parte camerele de des-prăfuire, c. cu ventilator, ciclonul etc. 2. Clasor filatelic, carnet cu file de carton pe care sînt fixate orizontal benzi de celofan lipite pe trei laturi. E folosit de filatelişti pentru clasarea şi păstrarea mărcilor poştale în despărţiturile formate de benzile de celofan. „Clasove“ („Spicuiri“), revistă legală în limba bulgară, editată, sub îndrumarea P.C.R., de Organizaţia revoluţionară dobrogeană Dobrujanska Revo-lutionna Organizaţia din septembrie 1934 pînă în martie 1935, cînd a fost suspendată de autorităţile burghezo-moşiereşti. Prin preocupările sale, revista C. se încadra în lupta generală a poporului pentru pace, împotriva fascismului şi războiului si populariza succesele u.r.s.ş: clâstică (gr. klastos „sfărî-mat“), rocă ~ (PETROGR.), rocă alcătuită din fragmente de minerale şi de roci provenite în urma proceselor de dezagregare a altor roci preexistente. clastocarst (GEOGR.), complexul de fenomene şi forme rezultate în urma spălării şi scoaterii prin dizolvare a particulelor minerale din loess, conglomerate, tufuri calcaroase, vulcanice, gresii etc., ducînd la alterarea, s ufoziunea şi t a s a r e a rocilor. Spre deosebire de carst, c. se dezvoltă pe roci cu o solubilitate re-' dusă. Este răspîndit în Cîmpia Romînă, Cîmpia Banatului, munţii Ciucaş, Ceahlău, Harghita, depresiunile Ciucurilor, Giurgeului, Odorhei, Trei Scaune ş.a. claubâj (MINE), operaţia de concentrare a produselor miniere brute, care se face manual, prin alegerea bucăţilor de substanţe minerale utile sau a bucăţilor de steril. C. se face de obicei pe benzi sau mese de "alegere mobile. Claudianus, Claudius (c. 370— c. 404), poet latin. A preamărit în versurile sale trecutul Romei şi a închinat poezii protectorilor săi Honorius, Sti-licho etc. A început o epopee „Despre răpirea Proserpinei“. S-au păstrat de la el şi cîteva epigrame şi fragmente scrise în greceşte. claudicaţie intermitentă (lat. claudicare „a şchiopăta“; MED.), durere violentă care apare în muşchii gambei în timpul mersului, silind pe bolnav să se oprească. Se observă în arteritele membrelor inferioare, datorită unei irigaţii sanguine insuficiente a muşchilor gambei ca urmare a astupării sau a spasmului arterelor respective. Claudius, Eduard (n. 1911), scriitor german realist socialist din R. D. Germană. în tinereţe a fost muncitor. A luat parte activă la mişcarea de rezistenţă împotriva hitleris-mului şi la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol. Op. pr.: „Măslini verzi — munţi golaşi“ (1944), „Oameni alături de noi“ (1952, trad. rom.). Laureat al Premiului naţional (R.D.G.). Claudius, Tiberius Drusus, împărat roman ( 4 f— 54), urmaş al lui Caligula. în timpul domniei lui a fost cucerită Britania, iar Tracia şi Mauritania au fost transformate în provincii romane. A făcut o serie de reforme în administraţia imperială. A murit ucis de soţia sa, A g r i p i n a. Clausewitz [clâuzeviţ], Karl von (1780—1831), general prusian şi teoretician militar. A scris mai multe lucrări de istorie şi teorie militară, dintre care cea mai cunoscută este lucrarea „Despre război“, care s-a bucurat de o apreciere favorabilă din partea lui Lenin. între 1812 şi 1814 a fost în serviciul Rusiei. A participat, cu grad de colonel, la bătălia de la W a t e r 1 o o. între 1818 şi 1830 a fost director al Academiei de război din Berlin, iar în 1830 a fost numit şeful sta-tului-major al armatei prusace. Clausius, Rudolf (1822— 1888), fizician german, unul R. Clausius dintre fondatorii teoriei cine-tice-moleculare a gazelor. A avut un rol important în desă-vîrşirea principiului al doilea al termodinamicii şi a introdus noţiunea de entropie (1865). clauză (DR.), prevedere cuprinsă într-un act juridic. —C.-awr (în dreptul burghez), clauză prin care debitorul se obligă să plătească datoria în monedă de aur sau să calculeze cuantumul datoriei prin raportare la moneda de aur ca etalon, pentru a pune pe CLAUZULĂ 662 CLEi creditor la adăpostul unei deprecieri valutare. Această clauză este folosită şi în practica internaţională.—C. penală, clauză prin care părţile evaluează, anticipat şi prin apreciere, daunele ce se cuvin creditorului în caz de neexecutare, executare cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. în contractele economice dintre organizaţiile socialiste,,c.p. este obligatorie şi¡ garantează îndeplinirea sarcinilor de plan. —Clauza naţiunii celei mai javo-rízate, clauză înscrisă în tratate sau acorduri comerciale prin care se stipulează că fiecare stat contractant va acorda celuilalt, în domeniul .relaţiilor lor economice, toate avantajele pe care le-a acordat ori le va acorda unui al treilea stat. Tarile socialiste resping politica discriminatorie a grupărilor economice închise şi apără prin-r cipiul clauzei naţiunii celei mai favorizate, recunoscut îndeobşte ca principiu universal al comerţului internaţional. clauzulă, aşezare a cuvintelor la sffcşitul unei fraze, al unui vers s^tu al unei strofe în aşa fel, încît să se realizeze un anumit ritm, armonios şi sugestiv. clavecin, instrument de coarde cu claviatură, ale cărui sunete sînt produse prin ciu-pirea coardelor de metal cu o Clavecin pană. Apărut în sec. XV—XVI, c. este unul dintre-instrumentele care au precedat pianul, de care se deosebeşte prin sunetul său mai slab, mai ascuţit, de durată mai scurtă şi cu mai puţine posibilităţi de nuanţare. Sin. cembalo. V. şi s p i n e t ă. claviatură, dispozitiv de clape (taste) la instrumentele cu coarde (ex. pian, clavecin), la instrumentele cu tuburi (ex. orgă), la instrumentele cu ancii (ex. armoniu) sau la instrumentele de percuţie (ex. celesta, Glockenspiel). Există c. simple (la pian), c. duble (la clavecin), c. triplé sau chiar cvadruple (la orgă), corespunzînd, în aceste ultime cazuri, unor registre diferite prin înălţime sau timbru. clavicord, vechi instrument cu coarde şi claviatură, apărut aproximativ în sec. al XV-lea. V. şi pian. claviculă (ANAT.), os lung toracic, în formă de S culcat, 3 Claviculă I — suprafaţa articulară a extremităţii toracice; 2 — tuberozitatea costală; 3 — tuberozitatea coracoidiană; 4 — extremitatea acromială; 5 — corpul claviculei care aparţine centurii scapulare. Se articulează cu sternul şi cu omoplatul, clavir v. pian. claxon (TEHN.), aparat de semnalizare sonoră, cu membrană sau cu lamă vibratoare, acţionat electric şi folosit mai ales la autovehicule. clăoâş, ţăran obligat a face clacă pe pămîntul stăpînului feudal. V. şi i o b a g. clean (ZOOL.; Leuciscus ce~ phalus), peşte teleosfcean răpitor din familia ciprinidelor, înrudit cu crapul, avînd lungimea pînă la 80 cm şi greutatea pînă la 4 kg; corpul este aproape cilindric, acoperit de solzi mari tiviţi cu negru, capul mare şi lat, gura largă şi botul rotunjit, lipsit de mustăţi. Trăieşte în rîuri şi prezintă o importanţă economică locala. cleanov, vcchc cultură materială neolitică din Oltenia, numită astfel după satul cu acelaşi nume din raionul Ple-niţa, unde s-au descoperit pen- tru prima dată urme tipice ale acestei culturi. Se caracterizează prin existenţa uneltelor de silex microlitice, de tradiţie mezolitică. clei 1. (CHIM.) Substanţă proteică lipicioasă asemănătoare gelatinei, care se obţine, ca şi aceasta, prin încălzirea prelungită cu apă (abur) a unei proteine mai complexe, colagenul (componenta principală a ţesuturilor conjunctive : piele, oase, cartilaje etc.). C. se dizolvă în apă după o prealabilă îmbi-bare, formînd o soluţie coloi-dală tipică. Prin uscare, soluţia apoasă de clei se întăreşte, formînd din nou un gel asemănător produsului din care a fost obţinut. Prin extensiune* se numesc cleiuri toate substanţele cu proprietăţi adezive asemănătoare şi care se folosesc pentru lipirea a două suprafeţe din acelaşi material sau din materiale diferite. După modul de întrebuinţare, deosebim c. calde, cu priză la cald (70—170°C), şi c. reci, la care încleierea se face la rece (15 — 25°C). Există c. naturale, c. mi* nerale şi c. sintetice. C. naturale sînt soluţii apoase de substanţe pe bază de proteine sau hidraţî de carbon şi se împart în c. animale şi c. vegetale, după provenienţa lor. C. animale sînt c* de oase, de peşte, de cazeină. C. vegetale sînt: c. de amidon, c. pe bază de gumă arabică, colofoniu etc. C. naturale pu sînt rezistente la apă, umiditate, mucegai. Ele sînt înlocuite în ultima vreme cu c. sintetice, rezistente la umiditate, fierbere, putrezire. C. sintetice sînt:; c. carbamidice, c* fenoltormalde-hidice, poliuretani, c. vinilice, răşini epoxidice etc. — C. de amidon, clei preparat din amidonul de cartofi şi cereale, prin fierbere eu apă sau prin tratare cu alcalii la temperatura camerei sau la cald. După modul de preparare se prezintă ca o soluţie, pastă sau gel. Are rezistenţă mecanică bună, dar nu este rezistent la umezeală, la apă, la ciuperci.—C. de peşte, clei obţinut din vezica înotătoare a morunului. Cu apă, la rece, formează un gel; la cald este solubil. Se foloseşte ca c* de copiat în tipografie.—C. de sticlă solubilă, adeziv mineral obţinut CLE ION A J 663 CLERICALISM prin topirea bioxidului de siliciu {nisip, cuarţ etc.) cu sodă. Se foloseşte la încleierea sticlei şi în construcţii. 2* (POLIGR,) Clei de valuri, amestec format din gelatină, glicerină şi apă, uneori şi cu alte adaosuri, folosit pentru turnarea valurilor de cerneai ă.— C. de legă-torie, soluţie de lipit, preparată pe bază de c. animale, vegetale sau sintetice şi folosită în legă-torie* cleionâj (HIDROTEHN.), construcţie alcătuită din împletituri de nuiele executate între pari de lemn înalţi de 60— 100 cm, folosită pentru consolidarea malurilor sau a taluzelor formaţiunilor torenţiale, ale cursurilor mici de apă, ale canalelor, terasamentelor, coastelor de deal etc. cieire, operaţie de limpezire â băuturilor alcoolice (vin, bere etc.) cu substanţe coloidale (gelatină, ălbumină, cazeină etc.), care, precipitînd, antrenează în timpul sedimentării impurităţile în suspensie. cleistogamie (BOT.), mod particular de autopolenizare, în care florile se polenizează cu propriul lor polen fără să se mai deschidă, trecînd din starea de boboc direct la starea de fruct (ex. la toporaş, la urzica moartă etc.). In acest caz, polenizarea încrucişată este exclusă. clemă (TEHN.), dispozitiv de legătură, în generâi de metal, pentru asamblarea, de cele mai multe ori demontabilă, a două Cleme elemente sau piese printr^o îmbinare sau articulare rezistentă la solicitări mecanice re^ latîv mari. Sin. clamă. Clemenceau [clemăso], Georges Benjamin( 1841 — 1929), om politic reacţionar francez, unul dintre liderii radicalilor, de două ori prim-ministru (1906— 1909, 1917—1920). A fost unu| dintre cei mai înfocaţi adepţi ai ideii „revanşei“ împotriva Germaniei şi cel mai agresiv reprezentant al imperialismului francez. în anii 1917—1920 a înăsprit regimul de prigoană poliţienească împotriva mişcării muncitoreşti franceze şi a fost unul dintre organizatorii intervenţiei împotriva Rusiei Sovietice şi Ungariei Sovietice. Ca preşedinte al Conferinţei de pace de la Paris (1919—1920), C a fost unul dintre ..autorii Tratatului de pace de la Versailles (1919). S-a retras din viaţa politică în 1920. Clement (Titus Flavius Cle-mens, numit Alexandrinul) (c; 150—c. 215), filozof idealist şi teolog, care a încercat să înlăture inevitabila izolare de cultură a creştinismului, afirmînd că el poate fi împăcat cu filozofia. Prin C., platonismul, combinat cu elemente împrumutate de la stoicism* a influenţat şcoala catehetieă din Alexandria. Lucrarea sa „Stro-mateis“ cuprinde informaţii asupra istoriei filozofiei antice greceşti. Clément [clema], Jean-Bap-tiste ( 1837— 1903), poet francez, muncitor autodidact şi membru al Comunei din Parisv care i-a inspirat cele mai revoluţionare dintre versurile sale, publicate sub titlul „Cîntece“ (1885). După înăbuşirea Comunei s-a exilat în Anglia, de unde, s-a întors în 1880 şi a devenit militant al Partidului muncitoresc francez, întemeiat de J. Guesde şi P. Lafargue. Clemenţi, Muzio (1752— 1832), compozitor italian şi pianist virtuos; a trăit în Anglia. A scris numeroase compoziţii şi lucrări cu caracter didactic, în scopul dezvoltării tehnicii şi virtuozităţii viitorilor pianişti. Majoritatea lucrărilor sale sînt şi azi folosite în scop pedagogic. Cleoii, om politic atenian din sec. al V-Iea î.e.n., conducător al aripii de stînga a demo*-crafiei sclavagiste, reprezentînd interesele păturii meşteşugarilor şi comercianţilor; era fiul unui proprietar de atelier de tăbă-cărie. Adept activ al războiului împotriva Spartei, a participat la războiul peloponeziac (431 — -5 404) şi a murit în bătălia de la Amfipolis (422 î.e.n.)* Cleopatra a VII*a, regină a Egiptului (51—30 î.e.n.) din dinastia Ptolemeilor, care a domnit în perioada crizei economice şi sociale a Egiptului elenistic. Ridicată pe tron de Cezar, W ajutat pe Antonius (care-i devenise soţ) în lupta împotriva lui August. După înfrîngerea de la A c t i u m (31 î.e.n.) şi ocuparea Alexandriei de către August (30 î.e.n.), s-a sinucis. O dată cu moartea C., Egiptul a devenit provincie romană. clepsidră, instrument antic, avînd rolul ceasornicelor de azi, care măsura timpul prin durata de scurgere a unei anumite cantităţi de apă sau de nisip din-tr-un recipient în altul; se foloseşte şi azi la băile medicale, în începeri unde ceasornicul s-ar deteriora din cauza umidităţii etc* cleptomanie (gr. hleptein „a fura“ şi -mania „nebunie“; MED.), manie caracterizată prin impulsul patologic de a-şi însuşi prin furt obiecte străine fără urmărirea vreunui profit. cler (gr, \leros „domeniu administrativ“), totalitatea preo-ţilor^ aparţinînd unei unităţi administrative bisericeşti (eparhie, provincie, ţară) sau unui cult (ortodox, catolic etc.). Comunităţile creştine primitive îi alegeau pe clerici (preoţi şi episcopi) prin tragere la sorţi. clericalism, curent politic reacţionar, propagat de cercurile bisericeşti din ţările capitaliste « şi întreţinut de monopolurile imperialiste. Clericalismul urmăreşte subminarea unităţii clasei muncitoare în lupta de clasă, slăbirea oricărei mişcări revoluţionare şi democratice. Clericalismul contemporan, în special cel catolic, nu se limitează la folosirea bisericii şi a aparatului ei ramificat, ci acţionează şi cu ajutorul unor partide politice* al unor organizaţii sindicale, de tineret, de femei, care exploatează sentimentele religioase, superstiţiile şi prejudecăţile păturilor înapoiate ale oamenilor muncii. CLERMONT-FERRAND 664 CLIMA Clermont-Ferrand [clermo fer a7, oraş în partea centrală a Franţei. 113 000 loc. (1954). Nod feroviar. Centru de prelucrare a cauciucului, a metalelor, industrie textilă. Monumente arhitectonice din sec. XI—XIII. clersă(lND. ALIMENT.), sirop obţinut prin dizolvarea la cald a zahărului afinat; se foloseşte, după decolorare şi filtrare, la fierberea maselor groase de zahăr rafinat. cleştar, unealtă folosită în dogărie la cercuirea vaselor de lemn confecţionate din doage. cleşte 1. (TEHN.) . Unealtă portativă, alcătuită din două pîrghii încrucişate, articulate Tipuri de cleşti printr-un bulon sau printr-un nit. Capetele mai scurte ale pîrghiilor constituie fălcile de apucat şi strîns, iar celelalte mai lungi servesc ca braţe pentru aplicarea forţei de strîn-gere. C. serveşte la apucarea materialelor şi pieselor în vederea manipulării lor (spre a le întoarce, trage, fixa într-o anumită poziţie etc.).—C. patent, cleşte care, în afară de fălcile de apucat, mai posedă lăcaşuri de forfecat şi strangulat sîrme, cabluri subţiri etc. Braţele c.p. folosit de electricieni sînt izolate electric (de obicei cu cau-ciuc).“C. pentru ţevi, cleşte cu feţele active ale fălcilor curbate şi dinţate, dînd posibilitatea de a varia distanţa dintre fălci. — C. cu lanţ, sculă folosită la înşurubarea ţevilor şi a prăjinilor de foraj, constînd dintr-un cap, un lanţ Gali prins cu un capăt de acesta şi o coadă. Al doilea capăt al lanţului care înconjură ţeava se prinde într-un lăcaş din coadă. 2. (CONSTR.) Element de solidarizare şi consolidare a două sau a mai multor piese de lemn cu plan median comun, alcătuit din două lemne semiro-tunde, grinzi sau dulapi, aşezate de o parte şi de alta a pieselor consolidate, şi strînse cu buloane. Sin. moazâ. Cleveland [clivhnd], oraş în S.U.A. (statul Ohio), situat pe malul lacului Erie. I 797 000 loc. (1960) cu suburbiile. Nod de comunicaţii. Centru industrial, comercial şi financiar. Uzine siderurgice şi de prelucrare a metalelor, de automobile, de tractoare, de materiale electrotehnice, industrie chimică, de prelucrare a lemnului, rafinării de petrol, industrie textilă, alimentară etc. Aici se află unul dintre cele opt grupuri dominante ale oligarhiei financiare din S.U.A., condus de familiile Mather, Hanna şi Eaton, legate de grupul financiar Mellon şi de casa bancară de investiţii Kuhn, Loeb and Co. Grupul din C. controlează corporaţia metalurgică Cleveland Cliffs Iron Company, patru dintre cele zece mari corporaţii din industria oţelului a S.U.A.,cele mai mari societăţi din industria cauciucului, mai multe monopoluri care posedă mari zăcăminte de cărbuni şi minereuri, cîteva dintre cele mai vestite firme din domeniul construcţiei de maşini-unelte şi al prelucrării metalelor, două dintre cele mai mari bănci ale S.U.A. (National City Bank of Cleveland, Cleveland Trust Company) etc. Grupul din C. poseda în 1956 active de 14 miliarde de dolari. Profiturile nete obţinute de principalele corporaţii industriale ale grupului au crescut în perioada 1929— 1955 cu 325%. Datorită faptului că nu are investiţii capitale mari peste graniţă, grupul financiar din C. nu este interesat în susţinerea politicii expansioniste a guvernului S.U.A. clichét, organ de maşină, Clichet de blocare 1 — clichet; 2 — roată înclichetabîlă; 3 — axul clichetului în formă de bară scurtă, articulată la un capăt şi avînd ce- lălalt capăt profilat, astfel încît, pătrunzînd între dinţii unei roţi dinţate, să poată împiedica rotirea acesteia într-un anumit sens. Se utilizează la blocarea mişcării unor mecanisme (ex. pentru a împiedica căderea sarcinii la maşinile de ridicat). climactériu (gr. klimackr „scară, grad**; MED.), ansamblul tulburărilor morfologice, funcţionale şi psihice care însoţesc încetarea fiziologică a men-struaţiei (menopauza). Apare, la femei, în jurul vîrstei de 50 de ani.— Climaderiu viril ansamblul tulburărilor funcţionale şi psihice observate uneori la bărbaţi între 50 şi 60 de ani. Se datoreşte fenomenelor de involuţie şi de îmbătrînire. climatizare, realizarea purităţii, a circulaţiei (cu viteza de circa 0,7—1 m/s) şi a regimului de temperatură (în medie de 20—26°C) şi de umiditate (în medie de 60— 70% umiditate relativă) a aerului în sălile de producţie din industria textilă. Prin c. se urmăreşte realizarea unor condiţii sanitare optime de lucru pentru muncitori şi mărirea productivităţii muncii, se evită suprauscarea materialelor textile şi se ameliorează efectele dăunătoare ale electrizării. climatologie, ştiinţa care se ocupă cu studiul caracterelor climatice ale diferitelor regiuni ale globului pămîntesc, cu clasificarea şi repartiţia teritorială a climei pe baza studierii proceselor şi elementelor ei componente, precum şi cu aflarea cauzelor care duc la schimbarea climei. climatoterapie (gr. ^/imo „climat“ şi therapeia „lecuire“; MED.), folosirea în scop terapeutic a acţiunii favorabile exercitate de factorii climatici asupra organismului (ex. cura marină în rahitism şi în tuberculoza osoasă, cura de munte în hipertiroidism, în tuberculoza pulmonară etc.). climax (gr. fc/imax „scară“), figură de stil care constă dintr-o gradaţie ascendentă (ex. a cerut, a insistat, l-a rugat cu lacrimi în ochi). clima, regimul multianual al proceselor meteorologice, caracteristic pentru o regiune dată. C. e determinată de radiaţia CL1MESCU 665 CURING solară şi de circulaţia maselor de aer, variind în raport cu poziţia pe glob, poziţia geografică, altitudinea absolută şi configuraţia reliefului regiunii respective. Elementele ei caracteristice sîrit: temperatura, nebulozitatea, precipitaţiile şi vîn-tul. După repartiţia diferită a radiaţiei solare pe glob şi mişcările maselor de aer, se disting cîteva maii zone climatice: c. ecuatorială, caracterizată prin temperaturi ridicate, mişcări ascendente ale maselor de aer, variaţii termice anuale mici, precipitaţii abundente; c. tropicală, caldă, cu predominarea vînturilor alizee, cu variaţii importante de temperatură şi umiditate de la vară la iarnă; c. temperată, clima latitudinilor mijlocii, cu patru anotimpuri distincte, cu strat de zăpadă iarna, cu predominarea vînturilor de vest; c. arctică şi antarcticărece, cu precipitaţii puţine, vînturi puternice, gheaţă care se menţine tot anul. Trecerea de la o zonă la alta se face prin subzone intermediare de climă : c. subecuatorială, c. subtropicală, c. subarctică. Datorită modului diferit de absorbţie şi reflectare a radiaţiei solare de către apă şi uscat şi diferenţei de umiditate, în cadrul zonelor climatice se diferenţiază: c. maritimă, caracteristică pentru oceane, mări şi regiunile de pe continent care se găsesc sub in- fluenţa directă a maselor de aer marin, fiind o climă umedă, cu variaţii termice anuale şi diurne mici; c. continentală, cu precipitaţii mai reduse, cu variaţii mari ale temperaturii anuale şi diurne. Aceste caractere se accentuează treptat spre centrul continentelor, c. devenind continentală excesivă. Modificarea elementelor climatice datorită altitudinii duce Ia apariţia c. montane, caracterizată prin temperaturi mai scăzute şi precipitaţii mai abundente decît în regiunile joase înconjurătoare şi variaţii mari în funcţie de expunerea ver-sanţilor. — Climă locală v. topoclimă. C limes cu, Constantini 1844-1926), matematician romîn. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. A desfăşurat o vie activitate în crearea şi condu- cerea revistei „Recreaţii ştiinţifice“. S-a ocupat cu istoria matematicii în ţara noastră. A publicat în anul 1898 primul curs romînesc de geometrie analitică. clincher (CONSTR.), produs intermediar obţinut la fabricarea cimenturilor prin încălzirea materiei prime pînă a-proape de temperatura de vitri-fiere şi prin transformarea ei într-o masă compactă şi dură. — C. ceramic, produs ceramic clincherizat şi glazurat, de formă prismatică, folosit la pardoseli şi la pavaje (c. de pavaj), la construirea zidăriilor neten-cuite şi la placarea pilelor şi a culeelor de poduri în regiunile cu torente (c. de faţadă). Sin. keramit. clincherizâre, proces industrial folosit Ia fabricarea cimentului şi în industria ceramică, prin care amestecul de materii prime se calcinează pînă la un început de topire, astfel ca topitura formată să umple parţial porii produsului rezultat şi să-i reducă porozitatea sub 8%. clingherit (TEHN.), material obţinut prin presarea fibrelor de azbest cu cauciuc şi cu un liant mineral; este rezistent la temperaturi şi presiuni înalte şi se utilizează Ia confecţionarea garniturilor de etanşare pentru conductele de apă caldă sau abur (la temperaturi de maximum 450°C şi presiuni de 50 kgf/cm2). clinică (gr. £/ine „pat“) 1. Unitate spitalicească aparţinînd unei catedre de specialitate, în care studenţii în medicină îşi însuşesc disciplina respectivă la patul bolnavului, sub controlul profesorului şi al personalului didactic (c. chirurgicală, c. medicală etc.). 2. Disciplină medicală în care studiul medicinii se face prin observaţia directă a bolnavilor. 3. Totalitatea cunoştinţelor de ordin teoretic şi practic dobîndite prin observaţia directă a bolnavilor. clinogrâf (TOPOGR.), instrument pentru măsurarea înclinării pe verticală sau pe orizontală a unui strat de teren. Se întrebuinţează mai ales în foraje, pentru stabilirea înclinării găurilor de sondă. clinoterapie (gr. £//ne „pat“ şi therapeia „tratament“; MED.), tratament prin repaus la pat, indicat în unele boli mintale, nervoase. în anemii, în tuberculoză pulmonară etc. Clio (gr. /j/eos „glorie“), una din cele nouă muze în mi- tologia greacă; considerată iniţial protectoarea poeziei epice, apoi a istoriografiei. clipă (GEOL.)t rest din partea frontală a unor formaţiuni geologice mai vechi, suprapuse tectonic (v. a 1 o h t o n) peste altele mai noi (v. a u t o h t o n), izolat prin eroziune de masa acestor formaţiuni. C. se sprijină pe autohton şi este înconjurată de formaţiunile geologice ale acestuia (ex. c. Godeanu-Ţarcu din Carpaţii Meridionali). cliper, navă rapidă de mari dimensiuni, cu pînze, avînd cel puţin trei catargc cu în- Cliper clinaţie mare spre pupă şi cu puntea superioară ridicată mult la proră şi la pupă. cliring (EC, POL.), sistem de reglementare a plăţilor între state sau între băncile din interiorul unui stat, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor. CUŞMĂ 666 CLOPOT SCUFUNDĂTOR clismă (gr. ^/ysma „spălă-tufă“; MED.), > introducere pe cale rectală, în scop terapeutic, a unei cantităţi de lichid, cu ajutorul unei pere de cauciuc sau al unui irigator, în vederea destinderii intestinului gros pentru evacuarea forţată a materiilor fecale. Se practică şi în scop diagnostic (c. cu bariu, pentru radiografia intestinului grqs) sau nutritiv (pentru a hrăni pe această cale pe bolnavii care nu se pot alimenta normal). Clistene, om politic atenian de la sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n. Autor al unor reforme politice şi sociale: reorganizarea triburilor, înfiinţarea „sfatului celor 500“ şi a ostracis-mului. C. a desăvîrşit organizarea democratică de tip sclavagist în Atena. clistron (FIZ.), tub electronic fără gaz, bazat pe modulaţia de viteză a electronilor, întrebuinţat în tehnica frecvenţelor ultraînalte (de ordinul a IO10 Hz)1 pentru producerea undelor electromagnetice cu lungimi cen-timetrice, care au o mare importanţă în radiolocaţie. Funcţionează ca oscilator sau amplificator. clişeu 1. (FIZ.) Placă transparentă de sticlă sau de celuloid, acoperită pe o parte cu o emulsie chimică sensibilă la lumină şi pe care se obţine, după expunere, developare şi fixare, imaginea fotografică negativă ce urmează a fi copiată sau proiectată. V. şi negativ fotografic. 2. (PO-L1GR.) Formă de imprimare cu imagine a unei ilustraţii sau a unui text în relief, obţinută prin gravare (manuală, mecanică etc). pe lemn, linoleum, materiale plastice, metale (în special zinc) etc. 3. (LIT.) Formulă stilistică banalizată, tocită prin repetare excesivă. Sin. loc comun, şablon, tipar. Clitemnestra (în legendele greceşti), fiica lui Tindar, regele Spartei, şi a Ledei, sora Elenei şi soţia lui Agamemnon. Şi-a ucis soţul la înapoierea acestuia de la asediul Troiei, în complicitate cu amantul ei, Egist, pentru a răzbuna jertfirea fiicei sale Ifigenia. Această crimă a fost pedepsită de Oreste, propriul ei fiu, care a ucis-o. Mitul C. reflectă lupta dintre matriarhat şi patriarhat. clivaj (MINER.), proprietate a unor cristale şi roci de a se desprinde cu uşurinţă după anumite direcţii (suprafeţe plane). C* cristalelor este determinat de distanţa mare dintre planele r e t i c u l a r e corespunzătoare şi de tăria mai redusă a legăturilor dintre acestea (ex. la sarea gemă, la mică etc.), iar c. rocilor de orientarea paralelă a mineralelor constituente (ex. la ar-dezie, la şisturi micacee etc.). clizimetru (gr. k^is „înclinaţie“ şi metron „măsură“; TOPOGR.), instrument pentru măsurarea unghiurilor de pantă, folosit în ridicări topografice expediţionare. cloacă (ANAT.), cavitate situată la partea posterioară a corpului, în care se deschid tubul digestiv, conductele genitale şi urinare la cele mai multe vertebrate (batracieni, reptile, păsări, unele mamifere). cloâsmă (gr. chloăzein „a înverzi“; MED.), tulburare a pigmentării pielii, manifestată prin apariţia pe faţă a unor pete de culoare galbenă-maro-nie. Se întîlneşte în sarcină, în unele forme de anemie, în afecţiuni hepatice etc. clocotici (BOT.), denumire dată mai multor specii de plante anuale, semiparazite, din genul Rhinanthus, familia scrofulariaceelor. Au haustori (organe speciale de forma unor ventuze) cu care se prind de rădăcina plantei-gazdă. Frunzele sînt dinţate, iar florile mici, de obicei galbene. Fructul este o capsulă aripată. La noi cresc în fîneţele de la cîmpie pînă în regiunea pădurilor de conifere (ex. Rhinanthus a/ec-torolophus, Rhinanthus glaber etc.). clocotiş (BOT.; Staphylea pinnata), arbust din familia stafileaceelor, înalt pînă la 5 m, cu tulpini numeroase, frunze compuse din 5—7 foliole şi flori în formă de clopot, grupate în inflorescenţe scurte (ciorchini). Fructul este o capsulă veziculoasă, umflată, de culoare verde şi cu seminţe brune-gălbui. în ţara noastră creşte sporadic în regiunile de cîmpie şi de dealuri. Uneori se cultivă ca arbust ornamental şi în perdelele de protecţie. Clocotiş cloisonne / cluazone] (termen francez însemhînd „cu interiorul despărţit în casete“), varietate de smalţ obţinută prin turnarea smalţului în despărţiturile sau compartimentele formate de fîşii de meitalv; prinse vertical pe placa de metal (adesea de aur) care serveşte drept fond sau suport. C. a cunoscut o mare înflorire în arta bizantină. în Europa, oraşul Limoges din Franţa a fost un centru celebru pehtrir-producţia de c. Foarte valoroase prin fineţea execuţiei sînt c. chinezeşti. clonă, descendenţă vegeta* tivă a unei plante, realizată prin înrădăcinarea unui butaş sau ochi (la viţa de vie), a unui tubercul (la cartof) sau prin separarea părţilor unei plante (la gramineele perene etc.). Se foloseşte în practica agricolă la plantele cu înmulţire vegetativă sau în lucrările de selecţie, pentru înmulţirea unei plante cu însuşiri valoroase. clonus (gr. klonos „agitaţie“; MED.), fenomen reflex care constă într-o succesiune de contracţii şi relaxări musculare bruşte şi de scurtă durată. E însoţit de exagerarea reflexelor osteotendinoase şi denotă existenţa unei leziuni a centrilor nervoşi motori superiori sau a căilor de transmitere a mişcărilor voluntare şi involuntare. clopot scufundător (CON-STR.), cameră de lucru construită din oţel sau din beton armat, mai rar din lemn, în formă de cutie fără fund inferior, care se cufundă în CLOPOTUL 667 OLORIZARE apă şî în care se introduce aer sub presiune, pentru a permite executarea lucrărilor sub apă fără a folpsi scafandri. C*s. se deosebeşte de chesonul cu aer comprimat prin faptul că serveşte numai la protejarea lucrătorilor, fără a rămîne înglobat în lucrare ca element al ei. „Clopotul“, organ leg^l al Comitetului naţional antifascist din Romînia, apărut la Botoşani (1933 — 1934). A militat pentru democratizarea ţării şi a dus o campanie susţinută împotriva fascismului şi războiului, pentru promovarea păcii şi prieteniei cu U.R.S.S. clor (gr. ckloros „galben-verzui“; CHIM.), Ci Element cu nr. at. 17 şi gr. at. 35,457. Este un gaz galben-verzui, mai greu decît aerul, toxic, cu miros puternic, sufocant. Din punct de vedere chimic este foarte activ, combinîndu-se direct cu majoritatea elementelor, afară de azot, oxigen şi carbon. Se găseşte în natură sub formă de cloruri. Se obţine prin electroliza clo-rurii de sodiu sau prin oxida -rea acidului clorhidric cu diverşi oxidanţi (ex. bioxidul de mangan). Este întrebuinţat la fabricarea acidului clorhidric, a clorurii de var, a unor dezin-fecta.nţi, insecticide, ca decoloran! etc. în R.P.R. se fabrică la Turda (reg. Cluj), Tîrnăveni (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) şi Borzeşti (reg. Bacău). clorál (CHIM., FARM.), hidrat de tricloracetaldehidă. Se prezintă sub formă de cristale mari, incolore, transparente, solubile în apă, cu miros caracteristic, cu gust slab amar, arzător. Are acţiune hipnotică, antispasmodică şi slab analgezică. Se mai numeşte doral hidrat. cloramfenicól (FARM.) v. cloromicetină. clorammă (CHIM.), compus organic obţinut prin acţiunea acidului hipocloros asupra aminelor primare şi secundare alifatice. Exercită o acţiune antiseptică, eliberînd acidul hipocloros; de asemenea are proprietăţi oxidante (ex. cloramina T şi dicloramina T). clor aţi (CHIM.), săruri ale acidului cloric. Se obţin în general prin încălzirea soluţiilor de hipocloriţi. Se cunosc c. ai unui număr mare : de metale; sînt substanţe cristaline; uşor solubile în apă, afară de cloratul de potasiu, greu solubil. C. au proprietăţi oxidante. împreună cu substanţe combustibile formează amestecuri explozive. Mai importanţi sînt c. de potasiu şi c. de sodiu. — Clorat de potasiuj /CC/03. Sare de potasiu a acidului; cloric. Se prezintă sub formă de cristale incolore sau de pulbere albă, greu solubilă în apă rece şi în alcool. Se poate obţine prin acţiunea clorului asupra laptelui de var şi prin tratarea ulterioară cu clorură de potasiu a doratului de calciu rezultat sau pe cale electrochimică. E un oxidant puternic, folosit la fabricarea chibriturilor şi a explozivilor. Âvînd acţiune astringenta şi slab antiseptică, se foloseşte în medicină (gargare). E toxic, deoarece prin absorbţie dă naştere la met-hemoglobină. — Clorat de sodiu, NaClOs. Sare de sodiu a acidului cloric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, higroscopice, foarte solubile în apă. Se obţine fie prin procedee asemănătoare celor folosite la obţinerea KCIO3, fie pe cale electrochimică. Se întrebuinţează ca oxidant, cu aplicaţii mai limitate din cauza higro-scopicităţii sale. clorbenzen (CHIM.) v. mo-noclorbenzen. cloretân v, clorură de etil (sub cloruri). cloretonă (FARM.), alcool triclorizobutilic. Se prezintă sub formă de cristale incolore, translucide, volatile, cu miros şi cu gust camforat, solubile în alcool, în eter, în cloroform, greu solubile în apă. Are acţiune hipnotică în bolile mintale, antivomitivă în răul de mare^ şi de. avion. Este folosită şi extern, ca anestezic local în otorinolaringologie şi ca antiseptic. clorhidric, acid ~ (CHIM.), HCL Gaz incolor, cu miros înţepător, mai greu decît aerul, foarte solubil în apă. Se obţine prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu sau prin combinarea directa a hi- drogenului şi a clorului (metodă actuală de obţinere). Soluţia apoasă de HCl se comportă ca un acid tare; reacţionează cu majoritatea metalelor, cu degajare de hidrogen. Se întrebuinţează în industria anorganică la obţinerea clorurilor şi în industria organică la obţinerea coloranţilor, polimerilor, solvenţilor şi altor produse. în R.P.R. se produce la Uzina chimică metalurgică din Baia Mare, la Combinatul chimic „Karl Marx“ din Tîrnăveni, la Uzina chimică din Turda şi la Combinatul chimic din Borzeşti. clorhidrine (CHIM.), compuşi organici care conţin unul sau mai mulţi atomi de clor şi una sau mai multe grupări alcoolice. Se obţin prin adiţia acidului hipocloros la dublele legături olefinice. în felul acesta se obţine, de ex., etilenclorhi-drina din etilenă. cloric, acid ~ (CHIM.), //C/O3. Acid oxigenat al clo^ rului. Se prepară prin tratarea cloratului de bariu cu acid sulfuric. Nu se cunoaşte în stare pură, ci numai în soluţie apoasă (concentraţia maximă 50%, pesté care se descompune). Este un oxidant foarte puternic. clorinâre (MED.) v. clori-zare. clorit (MINER.), grup de minerale lamelare, alumosili-caţi hidrataţi de magneziu şi fier, cristalizaţi în sistemul mo-noclinic. C. magneziene se numesc orioclorite (ex. peni-nul), cele feruginoase se numesc leptoclorite(ex. chamositul, turingitul). C* formează crisr tale foioase sau mase fin solzoase de culoare verde. Se întîlneşte frecvent în şisturile cristaline din R.P.R., ca mineral secundar în cele mai felurite roci, uneori şi în filoanele metalifere hidrotermale. cloritizâre (PETROGR.), ansamblul proceselor prin care piroxenii, amfibolii şi micele din roci se transformă în clorit, substituindu-le sau înlocuind alte minerale* în R.P.R., c* este răspîndită în rocile vulcanice din munţii Gutîi, Meta-, liferi ş.a. clorizâre (MED;), procedeu de dezinfectare a apei prin CLORMETAN 668 CLORURARE tratare cu clor gazos, substanţe clorigene (hiposulfit de sodiu, apă oxigenată, amoniac) sau prin trecerea apei peste căr-bune activ. Se foloseşte în special la apele care alimentează oraşele. Sin. clorinare. clormetân v. clorură de metil (sub cloruri). clornaftaline (CHIM.), compuşi obţinuţi prin clorurarea naftalinei. în funcţie de condiţiile de clorurare se obţin produşi cu conţinut variabil în clor. C. se folosesc ca agenţi de protecţie a lemnului sau ca insecticide. Clornaftalinele cu conţinut mai mare de clor sint solide şi se folosesc in special în electrotehnică. cloro- (gr. chloros „verde“), element de compunere cu sensul de „verde, verzui, verde-palid“ (ex. clorofilă). clorocid v. cloromicetină* clor of ic ee ( Chlorophyceae; BOT.), clasă de alge verzi, care cuprinde circa 5 000 de specii. Sînt organisme unicelulare sau multicelulare, avînd uneori caracterul unui t a 1 diferenţiat. C. au culoarea verde, deoarece clorofila nu este mascată de alţi pigmenţi. Trăiesc în ape dulci sau marine (ex. salata-de-mare, mătasea-broaştei etc.); cîteva specii s-au adaptat la viaţa terestră (ex. verdeaţa-zidurilor). clorofilă (gr. chloros „verde“ şi phyllon „frunză“; BIOCHIM.), pigment din plantele verzi, cu funcţie fundamentală în procesul de fotosinteză. Are structura apropiată de cea a hem u- 1 u i, dar conţine magneziu în locul fierului şi un rest de alcool superior, fitolul. în stare naturală se găseşte în cloroplaste, combinată cu o proteină (cloro-plastină). Se cunosc mai multe feluri de clorofile. Se extrage din frunze şi se foloseşte în parfumerie ca dezodorizant, iar in medicină ca antianemic. cloroform (chim., farm.), triclormetan. Lichid limpede, incolor, volatil, neinflamabil, foarte puţin solubil în apă, cu miros caracteristic şi cu gust dulceag. în trecut era folosit în chirurgie ca anestezic general în inhalaţii. Extern, este utilizat în nevralgii ca analgezic; în acelaşi scop este administrat pe cale bucală sub formă de apă cloroformată. Este folosit şi ca revulsiv (în aplicaţii locale). în industrie şi în laborator este întrebuinţat ca solvent. în contact cu o flacără liberă, vaporii de c. se oxidează şi dau naştere fosgenului, care e foarte toxic. cloroformizare (MED.), administrare a cloroformului prin inhalaţie, în scopul obţinerii unei anestezii generale. Chirurgia modernă a renunţat la folosirea cloroformului ca anestezic, dată fiind toxicitatea acestuia în special pentru celula hepatică. cloromicetină (FARM.), substanţă iniţial extrasă din Strepto-mices Venezuelae, astăzi obţinută sintetic. Se prezintă sub formă de cristale albe sau albe-gălbui, cu gust foarte amar, puţin solubile în apă. Are acţiune anti-biotică cu spectru larg (coli-baciloză, unele boli virotice etc.). Sin. cloramfenicol, clorocid. cloropicrină (CHIM.), Tri-clomitrometan, ClzCN02. Se prepară din acid picric sau din alţi nitroderivaţi prin clorurare cu clorură de var. Este un lichid incolor sau slab gălbui, toxic, cu p.f. 112°C, cu acţiune sufocantă şi lacrimogenă. Se întrebuinţează pentru distrugerea insectelor. cloroplaste (gr. chloros „verde“ şi plassein „a forma“; BOT.), corpusculi de culoare verde care se găsesc în citoplasmă, avînd o consistenţă mai mare decît plasma care îi înconjură. La plantele superioare, c. sînt mici, sferice sau ovale şi mai numeroase în cadrul celulei (grăuncioare de clorofilă). La alge, c. sînt mai mari, au forme foarte variate şi sînt mai puţine într-o celulă. La lumină, în interiorul c. se formează clorofila şi are loc fenomenul asimi-laţiei clorofiliene. cloropren, butadienă cloru- rată, c//2 = ctf-cc/=a/2. Se prepară din vinilacetilenă, Ctf* = C//-C = C7/, cu acid clorhidric, în prezenţa unor catalizatori. Prin polimerizarea c, se obţine cauciucul sintetic, numit neopren sau sovpren, care se foloseşte în producţia de tuburi, de ţesături cauciucate etc. V. şi cauciuc sintetic. cloroză 1. (FITOPAT.) Boală a plantelor, care se manifestă prin decolorarea frunzelor. Este produsă de diferiţi factori pedo^ climatici şi de agenţi patogeni. C. climatică apare primăvara, ca efect al temperaturilor joase şi al umidităţii excesive. C. ca/ca-ra este determinată de excesul de calcar din sol. C. de fier este provocată de lipsa fierului; apare, de exemplu, la viţa de vie plantată pe terenuri alcaline. C. infecţioasă este produsă de atacul diferiţilor agenţi patogeni. 2. (MED.) Formă de anemie întîlnită mai des la fetele tinere, favorizată de alimentaţia slabă şi de surmenaj. Se caracterizează prin scăderea considerabilă a hemoglobinei din globulele roşii, paliditate verzuie a pielii, tulburări digestive, nervoase şi endocrine (amenoree etc.). clorpromazină (FARM.), derivat fenotiazinic clorinat. Se prezintă sub formă de pulbere albă, fină, fără miros, foarte solubilă în apă. Exercită o acţiune complexă asupra sistemului nervos vegetativ central şi periferic, fiind folosită ca hipnotic, sedativ, anticonvul-sivant, antivomitiv. Este utilizată mult în preanestezie şi în neuropsihiatrie. Se mai numeşte în comerţ şi plegomazin, ami-nazin, largactil, megafent clorde-lazin etc. clorsulfonic, ccil~ (CHIM.), HSO3CL Lichid cu miros înţepător, care fumegă la aer; cu apa se descompune violent în acid sulfuric şi acid clorhidric. Se prepară din anhidrida sulfurică, S03, şi acid clorhidric şi este folosit ca agent de sul-fonare. clorurare 1. Reacţie chimică de adiţie sau de substituţie, prin care se introduc unul sau mai mulţi atomi de clor în molecula unui compus organic. Agenţi de c. sînt clorul, acidul clorhidric, acidul hipocloros, acidul cloric, fosgenul, clorură de sulfuril. C. este o reacţie importantă care stă la baza obţinerii unei diversităţi mari de produse (ex. variind agenţii de c. şi condiţiile în care se desfăşoară reacţia, din etilenă se obţine clorură de vinii, clo-rura de etil, dicloretanul, etilen-clorhidrina, iar din benzen se obţine monoclorbenzenul sau hexaclorciclohexanul). 2* Operaţia de tratare cu clor a linii CLORURI 669 CLORURI pentru a deveni lucioasă, a permite fixarea coloranţilor şi a-şi pierde posibilitatea de a se încîlci. cloruri (CHIM.), combinaţii ale clorului cu elementele chimice. C* sînt săruri ale acidului clorhidric. Se pot obţine prin acţiunea clorului asupra elementului, a acidului clorhidric asupra metalelor, oxizilor, hi-droxizilor şi a carbonaţilor. C. metalelor sînt solide, cristaline, majoritatea uşor solubile în apă; c# metaloizilor pot fi şi lichide, cele mai multe hidro-lizînd în soluţie apoasă. Se numesc impropriu c. unii derivaţi ai hidrocarburilor sau ai acizilor organici (ex. c. de metil, c. de acetil).— Clorură de aluminiu, AICI& Sare a acidului clorhidric, care se prepară prin tratarea aluminiului sau a bauxitei cu clor în prezenţa cărbunelui; are cristale incolore, solubile în apă, cu reacţie acidă din cauza hidrolizei. Sublimează la circa 180°C; fumegă în prezenţa aerului. Este solubilă în aproape toţi solvenţii organici. Se utilizează în chimia organică drept catalizator în reacţiile de alchilare, izomerizare, haloge-nare, aplicate în diverse procese tehnologice (ex. obţinerea benzinei de alchilare şi izomerizare, obţinerea etilbenzenului, izome-rizarea butenului la izobutan). Se fabrică la Combinatul chimic Borzeşti (reg. Bacău).— Clorură de amoniu, NH^CL Sare a acidului clorhidric, substanţă albă, cristalină, solubilă în apă. Se obţine ca produs secundar la fabricarea carbonatului de sodiu prin procedeul amoniacal sau prin neutralizarea cu amoniac a acidului clorhidric. E folosită în industria textilă, la lipirea metalelor, în bateriile electrice uscate şi în elementele Leclanche. Sin. fipirig. — Clorură de benzii, C6//5— CHzCl Clorură organică cu nucleu aromatic. Este un lichid incolor; p.f. 179°C. Se prepară prin clorurarea tolue-nului. Este folosită în industria chimică pentru diverse sinteze organice şi la prepararea benzil-celulozei. — Clorură de calciu, CaC/2. Sare a acidului clorhidric, care se prezintă sub formă de cristale incolore, cu gust amar, higroscopice, solubile în apă şi în alcool. Se obţine ca produs secundar Ia fabricarea carbonatului de sodiu prin procedeul amoniacal (la Uzina de produse sodice din Ocna Mureşului, reg. Cluj). Este folosită în medicină şi în laboratoare. — Clorură de etil, CtH£L Derivat monoclorurat al etanului; la temperatura camerei este în stare gazoasă. Se ob ine prin adiţia acidului clor- hidric la etilenă sau din alcool etilic. Este folosită ca agent de etilare, servind la prepararea tetraetil-plumbului, a etilcelu-lozei, iar în medicină ca anestezic sub numele de £e/en. Sin. cloretan. •— Clorură de metil, C//3C/. Derivat monoclorurat al metanului. Este un gaz incolor; p. t. 97,7°C, p. f. 24°C. Se obţine prin clorurarea directă a metanului sau din alcool me-tilic şi acid clorhidric. Este folosit ca agent de metilare în sinteza organică; se întrebuinţează şi în frigotehnică. Se fabrică la Uzinele chimice Turda. Sin. clormetan.— Clorură de me-tilent CH2Cl2- Derivat diclorurat al metanului. Se foloseşte ca dizolvant pentru cauciucul natural, răşini, esteri celulozici. Se fabrică la Turda. Sin. diclor-metan. — Clorură de polivinil, produs macromolecular rezultat prin polimerizarea clorurii de vinii. Posedă proprietăţi termo-plastice, putînd fi presată, sudată, prelucrată mecanic etc. Are o mare rezistenţă mecanică şi bune proprietăţi dielectrice, rezistenţă la acizi şi baze. C. de p. se foloseşte la fabricarea ţevilor, ca material de construcţie, în electrotehnică, în industria bunurilor de consum, la fabricarea pielii artificiale, peliculelor etc. Prin clorurarea c. de p. se obţine c. de p. clorurată, care este un produs mult mai elastic şi mai puţin dur decît polimerul neclorurat. C. de p. clorurată se foloseşte la fabricarea unor fibre rezistente la acizi şi la baze, a unor lacuri şi a unor adezivi. în R.P.R., c. de p. se fabrică la Uzina chimică Turda şi se prevede fabricarea ei în viitor şi la Combinatul chimic Borzeşti. Sin. policlorură de vinii — Clorură de poli-viniliden, produs macromolecular obţinut prin polimerizarea clorurii de viniliden. C. de p. este mai stabilă la acizi şi la baze decît clorură de polivinil. Se întrebuinţează la confecţionarea conductelor de apă şi în instalaţii sanitare din imobile. Prin polimerizarea clorurii de viniliden cu alţi monomeri, cum ar fi clorură de vinii, acrilo-nitrilul etc., se obţin copolimeri cu aplicaţii industriale importante (la confecţionarea tuburilor rigide, a conductelor, a fibrelor sintetice etc.). Sin. policlorură de viniliden. — Clorură de sodiu, NaCL Sarea de sodiu a acidului clorhidric. în natură se găseşte în zăcăminte, ca sare gemă, şi în apele mărilor. Se prezintă sub formă de cristale cubice incolore, solubile în apă. Stă la baza fabricării produselor clorosodice, ca soda caustică, carbonatul de sodiu, clorul, acidul clorhidric etc. De asemenea se foloseşte în industria textilă, industria tăbăcă-riei, precum şi în alimentaţie, ca sare de bucătărie. în R.P.R. a luat fiinţă o puternică industrie clorosodică pe baza clorurii de sodiu, care se găseşte în zăcăminte uriaşe. Mari combinate de prelucrare a NaCl se află la Turda şi Ocna Mureşului (reg. Cluj), Tîrnăveni (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), Govora (reg. Argeş), Borzeşti (reg. Bacău). — Clorură de var, Ca(OCl)CL Sare mixtă a acidului clorhidric şi a acidului hipocloros, care se prezintă ca o pulbere albă, puţin solubilă în apă, cu reacţie alcalină. Se obţine prin reacţia dintre clor şi var stins. Are proprietăţi oxidante. Se foloseşte pentru albire în industria hîr-tiei şi textilă, ca dezinfectant şi ca agent de degazare. Se prepară la Combinatul chimic din Tîrnăveni. — Clorură de vinii, CH% = CHCl Compus organic gazos, care manifestă o puternică tendinţă de poli-merizare. Se obţine pe cale industrială din acetilenă şi acid clorhidric gazos, din etilena şi clor şi printr-un procedeu care combină ambele metode de mai sus. Prin polimerizarea c. de v. se obţine clorură de polivinil. Se fabrică la Turda (reg. Cluj), Tîrnăveni (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) şi Borzeşti (reg. Bacău). — Clorură de vini~ CLOŞCA 670 CLUBUL MUNCITORILOR liden, CH2= CC/2. Lichid cu p.f. 3I,7°C, din care,, prin poli-merizare, se obţine c 1 o r u r a de p o 1 i v i n i 1 i d e n. C. de v. se obţine prin eliminarea unei molecule de acid clorhidric din tricloretan, obţinut, îa rîndul său, prin clorurarea clorurii de vinii sau a etilenei. —Clorură mercurică v. sublimat corosiv. — Clorură mercuroasă v. calomel Cloşca (pe numele adevărat loan Oargi) (c. 1747—1785), ţăran din Cărpiniş (Munţii Apuseni), unul dintre conducătorii răscoalei populare din 1784, cel mai apropiat tovarăş de luptă al lui Horia. înainte de izbucnirea răscoalei l-a însoţit pe acesta de trei ori în delegaţie la Curtea din Viena (1779, 1780, 1782), ca mandatar al romînilor din Munţii Apuseni. în timpul răscoalei a condus operaţiile din regiunea Abrudului, participînd la ocuparea Cîmpenilor, Abrudului, Cloşca (I. Oargă) Roşiei, apoi a satelor de pe Valea Arieşului. După înăbuşirea răscoalei a fost prins împreună cu Horia, la 27 decembrie 1784, în pădurea Scorăgetului (de lîngă Huedin), întemniţat Ia Alba-Iulia într-o celulă deasupra porţii cetăţii, după două luni de torturi a fost executat împreună cu Horia, la 28 februarie 1785, prin frîn-gere pe roată. Cloşca cu pui v. Pietroasa, Tezaurul de la Cloşca cu pui (ASTR.) v. Pleiade. Clotar, numele a patru regi franci din dinastia Mero-v i n g i 1 o r, care au domnit in sec. VI—VIII. Cei mai cunoscuţi sînt: Clotar I (511 — 561), fiul lui Clovis, care a întărit organizarea de stat, şi Clotar al ll-lea (584—629), care a unificat regatul franc (613) sub stăpînirea sa. Prin edictul din 614, C. al ll-lea a dat privilegii însemnate marilor proprietari funciari. clotoidă (MAT.), curbă plană a cărei curbură într-un punct e proporţională cu lungimea arcului care are originea într-un punct convenabil ales al curbei şi extremitatea în punctul considerat. Clouet/c/i/e'/.Jean(zis Jehan-net) (c. 1485 — c. 1541), pictor francez realist. Portretele sale se remarcă prin vigoarea, sobrietatea şi precizia caracterizării psihologice. Op. pr. : „Francisc 1“, „Charlotte de France“, „Bărbatul cu un volum de Petrarcaîn rnînă“.— François C. (c. 1510 — c. 1572), pictor francez, fiul lui Jean; a lucrat portrete în ulei şi în creion de culoare, de o deosebită expresivitate, unele imaginate ca adevărate scene de gen : „Diana de Poitiers în baie“, „Elisabeta de Austria“ (c. 1571), „Carol al IX-lea“ (1566), „Farmacistul Pierre Cuthe“ (1562) etc. Clovis, numele unor regi franci, dintre care cel mai cunoscut a fost Clovis I (481 — 511), întemeietorul regatului francilor în Galia. A învins resturile armatei romane din Galia (486), pe b u r g u n z i (500) şi pe vizigoţi (507) şi i-a supus pe alemani (496— 502). în timpul domniei lui a avut loc creştinarea francilor. Şi-a stabilit reşedinţa la Paris. clovn (engl. clown „prostănac“) 1. ( în teatrul vechi englez) Actor comic buf. 2. (Azi) Artist comic de circ, care distrează publicul prin scene groteşti, pantomimă, parodii etc. Există c. acrobaţi, c. dresori şi c. muzicali. club 1. Asociaţie menită să creeze membrilor săi condiţii favorabile pentru desfăşurarea unei anumite activităţi. 2. (în ţările socialiste) Instituţie culturală a sindicatelor, care contribuie la dezvoltarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, la ridicarea nivelului lor profesional, tehnic şi de cultură generală; mijloc important de organizare a timpului liber al oamenilor muncii în chip util şi plăcut (prin conferinţe, lecturi, spectacole, cercuri artistice de amatori, excursii etc.). 3. Club sportiv, unitate organizatorică a mişcării de cultură fizică şi sport din ţara noastră. C.s. e constituit pe principiul organizării activităţii sportive la locul de producţie sau teritorial şi are ca scop să pregătească sportivii în vederea ridicării continue a măiestriei sportive, prin îmbinarea armonioasă a specializării sportive cu pregătirea fizică multilaterală. Pentru realizarea acestui scop, c.s. dispune de baze sportive special amenajate, de antrenori calificaţi şi de sportivi de categorii superioare. clubul muncitorilor, formă de organizare politică a muncitorilor, superioară cercului muncitoresc, care a apărut în Ro-mînia pentru prima dată la Bucureşti (1890) şi ulterior şi în alte centre industriale din ţară. Concepute pe baze mai largi decît cercurile muncitoreşti, cluburile muncitorilor au reuşit să mobilizeze încă de la început un mare număr de muncitori, au condus lupta muncitorilor pentru satisfacerea revendicărilor lor imediate şi au propagat prin ziarele socialiste ideea necesităţii unui partid politic unic al muncitorilor. Statutul cluburilor prevedea ca scop final al luptei eliberarea totală a muncitorilor de sub exploatarea capitalistă şi se întemeia pe ideea internaţionalismului proletar. Prin activitatea desfăşurată, c.m. din ţară, şi în special cel din Bucureşti au constituit nucleul Partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia (P.S.D.M.R.), înfiinţat în 1893. După înfiinţarea P.S.D.M.R., ele s-au transformat în organizaţii locale ale acestuia. CLUBURI SOCIALISTE LA SATE 671 CLUJ cluburi socialiste la sate, organizaţii create la sate, cu ajutorul muncitorilor înaintaţi, la ‘sfârşitul secolului al XlX-lea, mai ales în Cîmpia Dunării. Scopul acestora era de a uni pe ţărani cu muncitorii în vederea luptei pentru îmbunătăţirea traiului lor. în scurt timp au fost create peste 300 de cluburi socialiste, a căror activitate era îndreptată în direcţia răspîndirii ideilor socialiste printre ţărani. Clasele exploatatoare au luat măsuri represive, mergînd pînă la dizolvarea acestora şi la arestarea conducătorilor lor, clucer, vechi slujbaş al cţirţii domneşti în ţările romîneşti, menţionat în documente în sec. al XV-lea. Păstra cheile de la cămările unde se ţineau proviziile. 'Avea în subordine un „vtori clucer“, un „treti clucer“ şi mai mulţi „clucerei“.—C. de arie, dregător care avea în grija sa magaziile cu grîne de la curtea domnească. Cluceru, Sonia (1892-1955), actriţă romînă, artistă a poporului din R.P.R. S-a format la şcoala realistă a Aristizzei Ro-manescu. După 23 August 1944 S, Cluceru s-a remarcat în rolurile come-djei romîneşti de moravuri (în piesele lui I. L. Caragiale, Al. Kiriţescu, T. Muşatescu), dar şi în cele ale comediei clasice (doamna Jourdain din „Burghezul gentilom“, doamna Pernelle din „Tartuffe“ de Molière), prin puterea de identificare cu personajele create, prin simplitatea umană şi emoţională a jocului. Cluj, oraş regional, aşezat în Podişul Transilvaniei, pe malurile Someşului Mic, reşedinţă de regiune. 163 170 loc. (1961), cu localităţile subordonate Cluj. Baslionul croitorilor 201 020. Nod de comunicaţii şi important centru industrial, comercial şi cultural. Principalele ramuri industriale: industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (fabrica de maşini pentru industria uşoară „Unirea“, fabrica de maşini pentru industria alimentară „Tehnofrig“), industria alimentară, de încălţăminte (cea mai mare fabrică de acest fel din ţară), textilă („Romînia muncitoare“), de mobilă („Libertatea“), de porţelan („Porţelanul“) şi chimică („Carbo-chim“). Vechile întreprinderi au fost modernizate şi extinse şi s-au construit noi întreprinderi. C. este un important centru cultural, ştiinţific şi artistic al ţării. Aici se află o filială a Academiei R.P.R., cu 11 institute şi colective de cercetări (medicină, chimie, fizică, calcul, ştiinţe naturale, filozofie, economie, istorie, lingvistică, literatură şi folclor, istoria artei); cinci institute de învă-ţămrnt superior, cu 22 de facultăţi şi 11 967 de studenţi (1960—1961) : Universitatea „Babeş-Bolyai“, Institutul agro- nomic „dr. P. Groza“, Institutul medico-farmaceutic, Institutul de arte plastice „Ion Andre-escu“, Conservatorul de muzică „Gh. Dima“; trei teatre (Teatrul naţional, Teatrul maghiar de stat şi Teatrul de păpuşi), două opere (romînă şi maghiară), o orchestră simfonică, biblioteci, mai multe muzee, între care Muzeul regional de artă, înfiinţat în 1859 şi reorganizat în anii de democraţie populară, cu o bogată colecţie de opere romîneşti (Grigorescu, Andreescu, Luchian, Aman) şi străine, Muzeul etnografic al Transilvaniei, precum şi cea mai veche grădină botanică din ţară.—Isto-nc. Ca aşezare umană, oraşul are o origine veche şi cunoaşte, sub numele de Napoca, o deosebită înflorire în epoca dacoromână. O dată cu extinderea stăpînirii maghiare în Transilvania (sec. XI—XII), are loc o suprapunere a organizării militare maghiare peste formele de organizare economică, socială şi politică a populaţiei locale romî-no-slave. în aceste condiţii a fost construit Ia C* un centru militar, castrum Clus, atestat sub CLUJ 672 CLUJ acest nume pentru prima oară in 1213, care a devenit centrul militar-administrativ al comitatului cu acelaşi nume. Numele de astăzi al oraşului păstrează forma atestată in sec. al XII I-lea, C/a*, căreia în limba maghiară îi corespunde Kolozsvar, iar în limba germană, Klausenburg. în decursul sec. al XlII-lea, C. s-a dezvoltat mai mult ca o aşezare cu caracter agricol, populaţia în-deletnicindu-se şi cu meşteşugurile. Procesul de constituire şi dezvoltare a Clujului ca centru economic a fost favorizat de aşezarea sa la încrucişarea unor importante căi comerciale. Oraşul a primit de la regii Ungariei o serie de privilegii, pe care le-a pierdut temporar după răscoala din 1437, cînd a trecut de partea ţăranilor răsculaţi. Acestea i-au fost însă reconfirmate mai tîrziu de Iancu de Hunedoara. Începînd din sec. al XV-lea, se poate constata existenţa în C. a unor puternice bresle de cojocari-blănari, cu-relari, fierari, croitori, măcelari etc. Matei Corvin, regele Ungariei, le-a acordat numeroase privilegii, care au constituit un puternic impuls pentru dezvoltarea oraşului. După constituirea principatului autonom al Transilvaniei (1541), C. a devenit cel mai important centru economic, politic şi cultural al acestuia. Mihai Viteazul, ajuns domn al Ţării Romîneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei, a confirmat Clujului toate privilegiile date de regii Ungariei şi principii Transilvaniei. în anii 1790— 1848 şi 1861 — 1867, C.a fost capitala principatului Transilvaniei sub stăpînirea Austriei. O dată cu dezvoltarea capitalismului, în C. a luat amploare şi mişcarea muncitorească. După unirea Transilvaniei cu Romr nia (1918), C. a continuat să fie centrul vieţii politice şi culturale a Transilvaniei. Clasa muncitoare clujeană a purtat importante bătălii de clasă împotriva exploatării capitaliste. în fe- bruarie 1933 s-au ridicat la luptă muncitorii de la Atelierele C.F.R., în octombrie 1935 muncitorii de la fabrica „Der-mata*4 etc. Aceste acţiuni de lupta revoluţionară şi numeroase altele din anii următori, duse împreună de către muncitorii romîni şi unguri, s-au desfăşurat sub semnul unităţii de acţiune pentru satisfacerea revendicărilor lor economice şi politice, împotriva fascismului şi pregătirilor de război. în anii politicii de fascizare a ţării a luat amploare şi în rîndurile intelectualităţii clujene mişcarea antifascistă. Sub conducerea P.C.R., masele muncitoare din C. au organizat puternice acţi* CLUNY 673 CNOCAUT unui de protest împotriva dio tatului de la Viena (1940), în urma căruia C. a ajuns sub stăpî-nirea Ungariei horthiste. în octombrie 1944, oraşul Cluj a fost eliberat de armatele sovietice şi romîne. în regimul democrat-popular, C. a luat o mare dezvoltare economică şi culturală, înfiinţîndu-se numeroase întreprinderi şi instituţii noi.— Regiunea C., regiune administraţi v-economică în partea central-vestică a ţării. Suprafaţa: 16 820 km2. Populaţia: 1 207 370 loc. (1961). Regiunea este compusă din nouă raioane administrative şi are 14 oraşe, dintre care două regionale (Cluj şi Turda). Cea mai mare parte a regiunii este zonă de podiş (Podişul Someşan şi Cîmpia Transilvaniei) şi de munte (Munţii Rodnei, cu vîrful Ineu, 2 280 m, Munţii Bîrgăului şi mare parte din Munţii Apuseni). în subsolul Munţilor Apuseni se găsesc importante zăcăminte şi exploatări de minereuri complexe (la Bucium, Baia de Arieş) şi de cărbuni (la Tămaşa, Ticu, Băgara). Cele mai mari rîuri care străbat reg. C. sînt Mureşul şi Someşurile. Are o reţea dezvoltată de căi ferate şi rutiere. Regiunea C. deţinea în 1961 0 pondere însemnată în producţia unor ramuri industriale ale ţării: în industria minereurilor auroargentifere (14,5%), în producţia de sodă calcinată (64%), de sodă caustică (53%), de ciment (16,3%), de sticlă (13,1 %), de încălţăminte( 10,6%) etc. Importante ramuri industriale : industrie constructoare de maşini, de prelucrare a metalelor (Cluj, Cîmpia Turzii), de materiale de construcţie (Turda), industrie a lemnului, a extracţiei minereurilor feroase şi a metalurgiei feroase, chimică (Ocna-Mureş, Turda, Cluj), de pielărie şi încălţăminte (Cluj), precum şi industrie alimentară, în agricultură predomină cultura cerealelor şi creşterea ani-malelor. în 1961, regiunea C. avea 1011 cămine culturale şi case de citit, 956 de biblioteci publice, 230 de instalaţii cinematografice, 21 de muzee, 1 339 de şcoli de cultură generală etc. La Cluj apar revistele social-politice şi literare „Tri- buna“, „Steaua“ şi „Utunk“, precum şi numeroase reviste pe specialităţi ale Filialei Academiei R.P.R. şi ale institutelor de învăţămînt superior. Organe de presă ale Comitetului regional Cluj al P.M.R. şi ale Sfatului popular regional: „Făclia“, „Igazsâg“. Cluny f ciunt/, mănăstire be-nedictină în estul Franţei, întemeiată în anul 910. A fost centrul unei mişcări care se opunea fărîmiţării bisericii catolice şi procesului de laicizare a clerului, urmărind întărirea disciplinei în sînul bisericii şi crearea funei organizaţii bisericeşti centralizate în frunte cu papa, care să reprezinte în Europa feudală fărîmiţată o forţă politică unită. clupă 1. (TEHN.) Unealtă manuală formată dintr-un cadru închis, cu unul sau mai multe braţe de acţionare, în interiorul pînd din eocen, şi a avut o răspîndire mare mai ales în miocen; astăzi se întîlneşte în oceanele Atlantic şi Indian şi în Marea Roşie. Ca fosil este Clupă (l) î —* corp; 2 — filieră cu două bacuri; 3 — braţe; 4 — şurub de reglare căreia se montează bacuri sau filiere pentru filetat. 2. (SILV.) Instrument folosit pentru măsurarea grosimii arborilor, format dintr-o riglă gradată şi din J thtlTlTl n rTHTun JürrrnnrcrLPcroTrl Clupă (2) două braţe paralele, unul fix şi celălalt mobil. Sin. compas forestier. clypeaster (PALEONT.), gen de echinoderme cu test foarte mare şi cu zonele ambulacrare în formă de petale. Partea dorsală este convexă, partea ventrală plană, orificiile anal şi bucal situate pe aceeaşi parte (ventrală). A trăit în regiunile litorale ale mirilor calde, înce- Clypeaster întîlnit şi în R.P.R., în depozitele miocene din bazinul Transilvaniei. cneaz, cuvint împrumutat în evul mediu de la slavi şi care avea sensul de „duce, domn, prinţ“. La romîni, înainte de întemeierea statelor feudale, cnejii formau aristocraţia gentílica, adică o aristocraţie ridicată din rîndurile obştilor săteşti sau venită din rîndurile popoarelor migratoare. Cnejii stăpîneau cu drept ereditar satele şi exploatau munca ţăranilor din aceste sate. După formarea statelor feudale, unii dintre c* au căpătat privilegii de la domn şi au trecut în rîndurile boierimii (în Moldova şi în Ţara Romînească) sau de la rege şi au trecut în rîndurile micii nobilimi (în Transilvania, Maramureş şi Banat). Cei neprivilegiaţi, nerecunoscuţi de monarh, erau supuşi boierilor şi nobililor, ca reprezentanţi ai acestora faţă de ţărani. în Ţara Romînească, încă din sec. XV— XVI, cneaz însemna „om liber“, iar „a se cnezi“ însemna a se libera de rumînie. Sin.jWe. cnezát 1. Formă de organizare politică de tip statal, în evul mediu timpuriu, la slavi şi la romîni (ex. c. romînesc al lui Farca ş, al lui loan etc.)* 2. Teritoriul de sub jurisdicţia cneazului. cnócaut (engl. „lovi- tură“ şi out „afară, sfîrşit“; SPORT), stare a unui boxer care nu poate continua lupta timp de 10 secunde în urma unei lovituri primite din partea adversarului. Se notează cu simbolul K.O. 43 - c« 761 CNOCDAUN 674 COADĂ cnocdaun (engl. knock »»lovitură^ şi dou)n „jos“; SPORT), stare a unui boxer care şi-a pierdut orientarea şi coordonarea mişcărilor în urma unei lovituri primite din partea adversarului, fiind scos din luptă pe o perioadă pînă la 10 secunde. Se notează cu simbolul K.D. Cnossos, vechi oraş în insula Creta, cel mai important centru al civilizaţiei minoice (mileniile III — II î.e.n.). Săpăturile au scos la iveală ruinele a două palate monumentale, dintre care cel mai nou este pus în legătură cu domnia legendarului rege Minos. Arhitectura, frescele, tăbliţele scrise şi ceramica constituie dovada înaltului nivel atins de cultura statului sclavagist timpuriu din Creta. cnut, bici cu mai multe cozi prevăzute la capete cu alice de plumb. în Rusia ţaristă se folosea la aplicarea de pedepse corporale. C. este simbolul despotismului ţarist. co*, com-, con* (fr. co(n)~t din lat. cum „cu“), element de compunere avînd sensul „împreună cu“ (ex. coraportor, compatriot, context). coabitare v. convieţuire, coacăz (Ribes rubrnm), arbust fructifer din familia saxi-fragaceelor, înalt de circa un Coacăz metru, ramificat de la bază, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini. Fructul f coacăza) este o bacă sferică sau ovoidă de culoare roşie, cu gust acrişor; conţine vitamina C. Se consumă proaspăt sau se foloseşte în industria alimentară.— C. negru {Ribes nigrum), arbust fructifer din aceeaşi familie ca şi c# Creşte însă mai viguros (1 -^-2 m înălţime), are fructele de culoare neagră, cu gust particular neplăcut, dar cu un conţinut foarte bogat în vitamina C. Fructele sînt comestibile; din ele se extrage vitamina C; se folosesc şi în industria alimentară. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici. coacere 1. (BOT.) Proces fiziologic de maturizare a fructelor şi seminţelor. La cereale se deosebesc trei faze: c. în lapte (cînd bobul este lăptos), c. în pîrgă sau în ceară (cînd bobul este tare, dar poate fi pătruns cu unghia) şi c. completă sau deplină (cînd bobul este foarte tare). C. deplină se desăvîrşeşte, de obicei, după recoltare şi asigură însuşirea de încolţire a seminţei. 2, (IND, ALIMENT.) Ansamblu de procese (fizice, chimice, biologice)^ provocate sub acţiunea căldurii, în cuptoare speciale, cu scopul de a prepara anumite alimente. în industria panificaţiei, în timpul c. au loc evaporarea parţială a apei, caramelizarea zaharurilor în coajă, apariţia unor compuşi melanoidici, procese enzima-tice, de descompunere şi sinteză, coagularea substanţelor proteice, gelificarea amidonului etc. coadă 1. (BIOL.) Partea pos-terioară, terminală a corpului animalelor, care îndeplineşte diferite funcţii. La peşti, porţiunea codală, uşor diferenţiată de corp, este înzestrată cu o puternică înotătoare şi constituie principalul organ de mişcare. La păsări, adevărata porţiune codală a coloanei vertebrale este foarte scurtă, alcătuită din 5—6 vertebre articulate mobil şi dintr-un os terminal în formă de trupiţă, pigostilul, rezultat din sudarea, în timpul dezvoltării embrionare, a ultimelor 4—6 vertebre coccigene. La mamifere, c# este de mărime diferită, mobilă, scheletul osos constînd dintr-un număr mai mic sau mai mare de vertebre caudale. Poate servi ca organ de agăţare (la cîteva specii de maimuţe), ca organ de sprijin (la cangur, şoarecele săritor etc.). La unele specii de animale (cai, vite cornute) serveşte pentru apărarea de insec* tele zburătoare. C. există, în primele stadii de dezvoltare, şi la om. Prezenţa c. în perioada postembrionară la om constituie un exemplu de a ta* vism. 2. (BOT.) a) Coada calului, nume dat mai multor plante erbacee din genul setum, familia ecvisetaceelor C?ada-calu!ui a — lăstar fertil cu bulbili (!) şi la vîrf cu conurile (2) în care 3e formează sporii (3. 4), «porii (5, 6); b — lăstar steril asimilator (Equisetum maximum, Equise-tum palustre etc.), cu două feluri de tulpini: unele fertile, care apar primăvara devreme, de culoare albă sau brună, şi altele sterile* verzi, ramificate şi mai mari, care apar mai tîrziu; frunzele sînt mărunte, în formă de solzi. Cresc prin fineţe şi sînt dăunătoare sănătăţii animalelor. Unele specii (Equisetum arvense) sînt folosite în medicină ca plante diuretice. Sin. barba-ursuluu b) Coada-şoricelului (Achillea millefolium), plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu stoloni scurţi pe care se dezvoltă tulpini aeriene drepte neramificate. Are frunze penate şi flori albe sau roz, dispuse în inflorescenţe (capitule mici), cu miros plăcut. Creşte pe pajişti şi pe locuri necultivate. Este utilizată ca plantă medicinală, c) Coada-vulpii (Alopecuruspra-tensis)9 plantă erbacee perenă COAFÄ 67 § COAPSĂ din familia gramineelor, înaltă pînă la un metru, cu frunze late de 4—8 mm, lucioase pe partea iraferioară. inflorescenţa este un panicul în formă de spic, alcătuită din spiculeţe uniflore, iar sămînţa ovală. Este o buna plantă furajeră, care creşte în regiuni mai umede şi pe soluri fertile. Nu rezistă la secetă şi suportă bine inundaţiile. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse* coafa (MILlT.jf, înveliş metalic sau din material plastic al părţii ogivale a unor tipuri de proiectile. Poate fi : c. balistică, cînd serveşte la îmbunătăţirea calităţilor balistice şi de perforare a blindajelor, şi c. de pro~ iecţie, cînd este folosită pentru protejarea şi conservarea focosului proiectilelor în timpul depozitării, al transportului şi al manipulării lor. coagul (MED.), cheag format prin coagularea fibrinei din sînge. în reţeaua de fibrină sint înglobate şi globulele roşii, care dau culoarea roşie a cheagului. V. şi coagularea slngelui. t coagulant (CHIM.), reactiv prin care se produce coagularea unui sistem coloidal. coagulare (lat. coagulare „a mehega, a reuni“; CHIM.), trecerea unui sistem coloidal din stare de sol în stare de gel prin unirea particulelor disperse şi sedimentarea agregatelor formate. Coagularea are loc, în general, în urma neutralizării sarcinii electrice a particulelor (ex. prin adăugare de electrolit ai cărui ioni se adsorb pe particulei« coloidale) sau prin influenţa temperaturii, agitaţiei etc. Fenomenul este des întîlnit în natură (c." laptelui) sau în tehnică (c. latexului). — (FIZIOL.) Coagularea sîngelui, procesul de închegare a sîngelui, datorită precipitării fibrinogenului solubil din plasmă în fibrină insolubilă, printr-un mecanism fermentativ complex. Reţeaua de fibrină care rezultă cuprinde în ea globule roşii şi albe ale sîngelui coagulat. coală 1. (POLIGR.) Coală de hîrtie, fracţiune din banda de hîrtie produsă de maşina de fabricat, avînd dimensiuni standardizate, denumite for m a t e de hîrtie. Cele mai utili- zate formate standardizate sînt: 61 X 86 cm, 70 X 100 cm, 84 X 108 cm. C. de h. reprezintă unitatea de măsură pentru planificarea volumului de producţie poligrafică şi pentru reglementarea consumurilor de hîrtie din industria poligra*-fică. — C. tipografică, coală de zaţ, avînd formatul colii de hîrtie de 61 X 86 cm, împărţită în 16 pagini. Serveşte ca unitate de măsură a producţiei secţiilor de culegere tipografică.— C. edi~ torială, unitatea de măsură a producţiei editoriale, reprezen-tînd 20 de file dactilografiate cu 2 000 de semne pe fiecare filă. 2. Grup de mărci poştale, ne-desprinse una de alta, imprimate pe aceeaşi coală de hîrtie. E formată, în general, din 50 sau 100 de mărci poştale, în rînduri de cîte zece. coalescenţă (lat. coalescere „a se suda“) 1. (CHIM.) Fenomen coloidal constînd din contopirea picăturilor de lichid din-tr-o emulsie în picături mai mari (v. şi emulsi i). 2. (METAL.) Formarea de globule dintr-un constituent al unui aliaj în urma reîncălzirii acestuia. coaliţie 1. înţelegere, alianţă între state care acţionează împreună pe plan internaţional, îndeosebi în domeniul politic şi militar, pentru realizarea unor scopuri comune (ex. c. "ariti-hitleristă). 2* înţelegere, acord între partide ori grupări politice în vederea unei acţiuni politice comune. V. şi monstruoasa coaliţie. — C; electorală, acord între partide ori grupări politice în cursul unei campanii electorale. în statele burgheze, partidele comuniste şi muncitoreşti luptă pentru coalizarea forţelor politice patriotice şi progresiste, în scopul apărării şi lărgirii libertăţilor democratice, al apărării independenţei şi suveranităţii naţionale, a păcii în lumea întreagă; partidele burgheze se coalizează pentru a împiedica victoria în alegeri a forţelor democratice.—C. guver-namentală, participarea mai multor partide ori grupări politice la formarea guvernului (guvern de coaliţie), pe baza unei înţelegeri prealabile. în statele burgheze, c.g. se reali- zează între partidele reprezen-tînd interesele diferitelor grupări ale claselor dominante, cu scopul menţinerii şi întăririi orînduirii exploatatoare împq-triva intereselor poporului muncitor. coamă 1. Păr lung şi stufos care creşte pe partea superioară a gîtului sau de-a lungul şirei spinării unor animale. Părul din coama este mai lung şi mai gros decît părul de pe restul corpului. La caii domestici, c. cade pe o parte a gîtului, iar la caii sălbatici, la măgari şi la zebre este purtată în sus. C* se mai întîlneşte la bizon şi la unele rase primitive de porci. 2. (CONSTR.) a) Linia de intersecţie a două versante de a c o p e r i ş care formează un unghi ieşind. C. poate fi înclinată sau orizontală (creastă)» b) P a n ă de acoperiş aşezată în lungul crestei, la partea superioară a fermelor, servind la solidarizarea acestora şi la reze-marea căpriorilor. c) Piesă de argilă arsă, de mortar de ciment sau de azbociment, în formă de jgheab scurt, folosită la învelitorile clădirilor pentru acoperirea coamei de acoperiş. Coandă, Henri (n. 1886), inginer romîn, specialist în aeronautică. La 14 clecembrie 1910 a realizat primul zbor aero-reactiv din lume, cu un avion construit de el şi propulsat cu un motoreactor. A construit numeroase avioane, cunoscute sub denumirea de Bristol-Coandă. în 1934 a descoperit efectul denumit astăzi în toată lumea efectul Coandăcu importante aplicaţii practice în diferite domenii. coapsă (ANAT,, ZOOTEHN.), segment al membrului inferior, cuprins la om între şold şi genunchi şi reprezentat de osul femur şi muşchii din jurul lui. La animale, c. reprezintă partea superioară a membrelor posterioare, avînd ca bază anatomică osul femur şi muşchii din această regiune. Este delimitată sus de crupă, jos de gambă şi de graset, înainte de flanc, iar înapoi de fesă. Coapsa bine dezvoltată are drept consecinţă, la cal, o putere mare de muncă, iar la celelalte specii (porcine, ovine, bovine) o producţie de carne ridicată. 43* COARBĂ 676 COASTA DE FILDEŞ coarbă (IND. LEMN.), unealtă de găurit cu burghiul, constituită dintr-o tijă cilindrică cotită care este prevăzută la o extremitate a ei cu un dispozitiv de prindere a burghiului, denumit bucea sau mandrină şi la cealaltă extremitate cu un buton pentru apăsare. coarda 1. (MAT.) Segment de dreaptă care uneşte două puncte ale unei curbe. 2. (FIZ.) Fir perfect elastic care poate vibra transversal cînd e fixat la ambele capete sau cînd e fixat la un capăt şi întins la celălalt. La instrumentele muzicale se numeşte şi strună. 3. (SPORT) a) Obiect confecţionat din sfoară, din cauciuc sau din material plastic, cu lungimea de 2,50—3 m şi grosimea de 1,5 cm. Fiecare capăt este fixat în interiorul unui mîner de lemn lung de 12 cm. C. este folosită în gimnastica artistică şi în antrenamentul sportivilor (boxeri, fotbalişti etc.). b) Frînghie folosită de alpinişti în ascensiunile pe pereţii munţilor. 4. (ANAT.) Coardă vocală, formaţie ligamentoasă simetrică, care face parte din structura laringelui. La om există două perechi de c.v. Vibraţia c.tf., produsă de aerul expirat, determină emiterea unor sunete care variază în raport cu poziţia şi tensiunea coardelor; grosimea, lungimea şi extensibilitatea lor determină timbrul vocii omeneşti. 5. (VITICULT.) Ramură a butucului la viţa de vie, care poate fi de 1—2 sau 3 ani. După ce se îngroaşă şi îşi pierde elasticitatea, c. devine ramură bătrînă (cotor) şi se îndepărtează prin tăiere.—C. de rod, coardă de un an situată pe coarde de doi ani. După lungimea care se lasă la tăiere, după poziţia şi după numărul de ochi, c. de r. poate fi: bici, cordifă, călăraş sau cep. 6. (AV.) Linia care uneşte bordul de atac cu bordul de fugă al unui profil. 7. Denumire dată în domeniul construcţiilor tălpii inferioare a unei ferme sau grinzi cu zăbrele. coarna (VITICULT.), ~ neagră, soi de viţă autohton, cu struguri mijlocii sau mari, cilindro-conici, cu boabe alungite, de culoare neagră bătînd în violet-închis. Are vîrfurile lăstarilor lucioase. Produce struguri de masă, care rezistă bine la transport şi la păstrare. — Coarnă albă, soi de viţă cu struguri de Coarnă albă culoare albă-verzuie. Vîrfurile de lăstari sînt pufoase. Coarna albă produce struguri de masă. coarticulâţie (LINGV.), fenomen de suprapunere, de producere concomitentă a mişcărilor articulatorii în emiterea unor sunete succesive. Coasta de Azur, porţiune îngustă de litoral în sud-estul Franţei, la Marea Mediteran£. Se întinde de la graniţa cu Italia pînă la Toulon. Condiţiile climatice favorabile ale Coastei de Azur au permis crearea de numeroase staţiuni balneoclimaterice ca Nisa, Cannes şi altele. Coasta de Fildeş, stat în Africa occidentală, fostă colonie franceză. Suprafaţa: 322 463 km2. Populaţia: circa 3 300 000 loc. (1961). Capitala: Abidjan. Principala bogăţie a ţării o reprezintă producţia de cafea şi de cacao. Păduri întinse de mahon. în subsol se găsesc zăcăminte de diamante, mangan, aur etc. Industria este slab dezvoltată, toată economia ţării fiind sub controlul monopolurilor străine. —Istoric. încă în sec. al Xl-lea, populaţia africană senufo a întemeiat oraşul Kong, care a devenit curînd un important nod al drumurilor străbătute de caravane. Primii europeni care s-au ivit pe acest teritoriu au fost portughezii. în 1637 au sosit aici primii negustori francezi, iar în 1893 teritoriul Coastei de Fildeş a devenit colonie franceză şi a fost inclus în Africa Occidentală Franceză» Ca rezultat al luptei de eliberare, Coasta de Fildeş şi-a cucerit independenţa în august 1960, rămînînd în cadrul „Co- COASTĂ 677 COBĂLCESCU munităţii franceze“. Coasta de Fildeş este o republică. Şeful statului, al guvernului şi al forţelor armate este preşedintele, ales pe cinci ani. Organul suprem legislativ este Adunarea Naţională. Singurul partid politic este Partidul democrat al Coastei de Fildeş. coastă 1. (ANAT.) Fiecare dintre oasele lungi, subţiri, arcuite şi orientate oblic care Coaste (cutia tfecîcă) I — 7 — coastele propriu-zise; 8—10 “ coastele false; 11 — 12 — coastele flotante; 13 — manubriul; 14 — corpul sternului; 15 — apendicele xifoid; 16 — prima vertebră dorsală; 17 — ultima vertebră dorsală; 18 — orificiul superior al cutiei toracice; 19 ~ unghiul sternal; 20 — unghiul subcostal se întind între coloana vertebrală şi coşul pieptului (stern), în număr de 12 de fiecare parte, ele delimitează lateral cavitatea toracică. Dintre acestea, primele şapte se articulează direct cu sternul, următoarele trei se articulează prin intermediul falselor c. (cartilaje situate dedesubtul sternului), iar ultimele două sînt libere (c. flotante). 2. (GEOGR.) a) Povîrnişul unui deal, al unui munte, al unei văi etc. b) Marginea unui continent, a unei insule etc. prin care acestea vin în contact cu oceanul, cu marea sau cu un lac (ex. c. Mării Negre). Sin. faleză. 3. (NAV.) Fiecare dintre grinzile transversale care formează osatura transversală a bordajelor navei şi care se leagă la partea inferioară cu grinzile transversale de fund (varange), iar la partea superioară cu grinzile transversale ale punţii (traverse). cobai (ZOOL.; Cavia porceU las), mamifer rozător, lipsit de coadă, cu corp mic acoperit de o blană cu părul scurt. Originar din Peru, unde a fost domesticit, este mult folosit în cercetarea experimentală. cobalamină (BIOCHIM.), vitamină din grupul B, cunoscută şi sub denumirea de vitamina Bj2. Se găseşte în ficatul mamiferelor şi peştilor, în crusta-cei, plante superioare şi în multe microorganisme. Există mai multe produse naturale asemănătoare ca structură şi cu proprietăţi vitaminice similare : vitamina B12 a, b, c şi d. C. are o structură complexă, conţinînd în mod caracteristic un atom de cobalt. Se prezintă sub formă de cristale roşii-închis. Acţionează ca factor de creştere, indispensabil pentru unele microorganisme şi vertebrate. în cantităţi foarte mici suprimă simptomele anemiei pernicioase, menţine integritatea celulei nervoase, intervine în biosinteza unor aminoacizi, a creatinei, colinei, acizilor nucleici, respectiv a bazelor purinice şi pirimidinice, a nucleului porfirinic. Se obţine prin extracţii din ficat, ca produs secundar în industria de aureomicină, streptomicină şi prin fermentaţii dirijate cu diverse microorganisme. în a-fara utilizării ca medicament, se foloseşte pe scară largă în zootehnie pentru stimularea creşterii animalelor mici. Sin. vitamina fî12, cianocobala-mină. cobalt (CHIM.), Co. Element cu nr. at. 27 şi gr. at. 58,94. Este un metal tare, alb-argintiu, asemănător cu fierul; se topeşte la 1 492°C. Se află în mari cantităţi în Congo, Rhodesia de Nord, Cuba, U.R.S.S. şi Canada. Se găseşte în natură sub formă de cobaltină, de smaltină etc. şi se extrage prin trecerea minereului în oxid şi prin reducere. Funcţionează ca un metal bivalent sau trivalent. Se întrebuinţează la fabricarea unor oţeluri speciale, iar oxidul de cobalt în industria ceramică şi a sticlei. Izotopul radioactiv Co emite prin dezintegrare raze y de mare energie şi se foloseşte în radioterapie, în radiografie şi în industrie. cobaltină (MINER.), sulfoar-seniură naturală de cobalt (CoAsS), de culoarea cenuşie a oţelului, cu nuanţe roz şi cu un puternic luciu metalic. Cristalizează în sistemul cubic şi apare în cristale izolate sau în mase grăunţoase; prin alterare _ formează cruste aşa-zîse de eritrină, colorate roz intens. C. este “ o sursa principală de cobalt. Cobălcescu, Grigore (1831-1892), geolog şi paleontolog romîn. A fost membru al Academiei Romîne şi primul profesor de geologie şi mineralogie la Universitatea din Iaşi. Gr. Cobălcescu A elaborat cea dintîi lucrare romînescă de geologie, „Calcarul de la Răpidea“ (1862), în care împărtăşeşte părerile idealiste ale catastrofismu- 1 u i în legătură cu originea animalelor. După ce a cunoscut darvinismul, C. a revenit asupra părerilor sale şi a ajuns să fie unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători ai acestei concepţii în ţara noastră, diri-jînd pe această cale şi pe elevii săi: N. Leon, Gr. Antipa, D. Voinov, E. Racoviţă ş.a. A făcut cercetări stratigrafice, petrografice şi paleontologice, în special asupra Carpaţilor Orientali. Rezultatele acestor studii sînt cuprinse în lucrarea „Studii geologice şi paleontologice asupra unor tărîmuri terţiare din unele părţi ale Romîniei“ (1883). Cercetările geologice din Carpaţii Orientali i-au dat prilejul să se ocupe de zăcămintele de petrol din COBLENZIAN 678 COCEA această regiune, susţinînd originea anorganică a petrolului. coblenziân(STRAT,),al doilea etaj al devonianului inferior, caracterizat prin faună de bra-hiopode, coralieri tabulaţi, tri-lobiţi etc. în R.P.R. a fost identificat în dealul Bujoarele (nordul Dobrogii). cobră (ZOOL.; Naja), gen de şarpe foarte veninos, din familia colubridelor, lung de 1—2 m, caracterizat prin însuşirea de a-şi putea lăţi gîtul Cobră ca un disc datorită mişcărilor primelor opt coaste şi de a-şi ridica totodată vertical partea anterioară a corpului. Trăieşte în Africa (specia Naja haje) şi în sudul Asiei (specia Naja naja). cobuz, vechi instrument muzical, menţionat în literatura noastră populară cînd drept un instrument cu coarde asemănător lăutei, cînd drept un fel de fluier. cobzar 1. Lăutar care cîntă la cobză. 2. Cîntăreţ popular ucrainean care recită cu acompaniament de cobză poezii populare, în speţă dume, cobză, instrument muzical cu zece coarde, avînd o cutie de rezonanţă foarte bombată, de lemn de paltin, cu gîtul scurt şi încovoiat. Sunetul se obţine prin ciupire cu o pană. în Romî-nia, c. a fost răspîndită cu multe secole în Cobză urmă ca instrument de acompaniament. Este reprezentată în frescele din unele biserici şi mănăstiri din sec. al XV 1-lea. cocaină (FARM.), principalul alcaloid obţinut din frunzele de coca (Erytroxylon coca), arbust originar din America de Sud. Localnicii o întrebuinţau, încă din vechime, ca excitant şi ca stimulent. Are un efect paralizant asupra nervilor periferici şi serveşte ca anestezic. Organismul se obişnuieşte uşor cu acest narcotic, care dă o stare de euforie, în doze mari produce paralizia. Clorhidratul de c., obţinut prin acţiunea acidului clor-hidric asupra c., se prezintă sub formă de cristale incolore, transparente sau de pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar, solubilă în apă şi în cloroform şi insolubilă în uleiuri şi în eter. cocainomanie (MED.), toxicomanie care constă în introducerea în organism a cocainei prin injecţii sau prin prize nazale, în vederea producerii unei stări trecătoare de excitaţie psihică şi de euforie. Determină tulburări fizice şi mintale. cocă1 (IND. ALIMENT.) v. aluat. cocă2 1. (NAV.) Ansamblu rezistent şi etanş, constituit din osatura (scheletul) unei nave, din învelişul’ ei exterior şi din cel al punţilor. 2. (AV.) Fuzelaj sau aripă de avion, avîrid numai pereţi periferici, rezistenţi, fără elemente de consolidare în interior. Este constituit fie din cadre rigide, care pot fi legate între ele prin bare longitudinale (lise) şi acoperite cu un înveliş exterior, fie numai dintr-un înveliş rigid de tablă groasă. coccide (Coccidea), subordin de mici insecte sedentare, dăunătoare, din ordinul homo-pterelor, caracterizate prin scutul care le acoperă corpul ca o ţeastă. Trăiesc pe arbori, pomi fructiferi, viţă de vie, pe plantele ornamentale, cau-zînd daune serioase în special livezilor de pomi fructiferi (ex. Lepidosaphes). Unele specii sînt utilizate de mult timp la prepararea diferitelor materii colorante şi a lacurilor (ex. coşcnila mexicană, Dactylopius coccus, din care se prepară carminul). Sin. păduchi ţestoşi. coccidii(ZOOL.), paraziţi uni-celulari din clasa sporozoarelor, care provoacă la animale, uneori şi la oameni, boala numită coccidiozâ. coccidioză (MED.VETmMED.), boală parazitară la animalele domestice, uneori şi la oameni, provocată de coccidii. C. produce mari pagube în crescătoriile de păsări şi de iepuri. Boala atinge în masă păsările şi animalele tinere şi se manifestă prin diaree, slăbire, anemie, urmată de obicei de moarte. Animalele bolnave şi cele trecute prin boală elimină mult timp paraziţii o dată cu dejecţiile lor. Tratamentul este puţin eficace; profilaxia se bazează pe măsuri de zooi-gienă. coccis (ANAT.), os nepereche, median, situat la extremitatea inferioară a sacrului şi rezultat din fuzionarea a cinci Coccis vertebre atrofiate. C. reprezintă rudimentul scheletului cozii de la unele specii de animale. La femeie, c. îşi păstrează mobilitatea pînă la o vîrstă înaintată, după care se sudează cu osul sacru. Mobilitatea c. joacă un rol important în actul naşterii. Cocea, N: D. (1880-1949), scriitor romîn. Ataşat de timpuriu vechii mişcări socialiste, C. a fost membru activ al cercului „Romînia muncitoare“, a condus numeroase publicaţii legate de acesta sau a colaborat la ele („Viaţa socială“, „Viitorul social“, „Facla“, „Chemarea“). A fost director al unor publicaţii aflate sub îndrumarea directă a Partidului Comunist din Romînia („Era nouă“, „Reporter“). Viguros polemist, el a înfierat în pamfletele sale monarhia („10 mai, zi de ruşine“, „Regele complice al asasinilor“), sîngeroasele represalii dezlănţuite de burghezie şi de moşierime îr* 1907 împotriva ţărănimii răsculate („Jertfa COCHABAMBA 679 COCOR celor ^douăsprezece mii“), politicianismul, oligarhia etc. Fiind la Petrograd în 1917, C. l-a văzut pe Lenin, a cărui figură a evocat-o, mai tîrziu, într-un articol ptiblicat în ziaru Chemarea*4 (20 aprilie 1919)^ • ;N. D. Cocea ^ ’• A luat adeseâ apărarea muncitorimii supuse terorii de către autorităţile de stat şi a protestat împotriva proceselor intentate luptătorilor comunişti de către tribunalul militar (pamfletul „O ruşine**, 1925). Este autor al romanelor „Vinul de viaţă lungă“ (1931), „Fecior de slugă“ (1933) şi „Nea Nae“ (1935), în care, ca şi în piesa ele teatru „Canalia“, demasca oficialităţile burgheze, pre* cum şi pe pseudoihtelectualii găunoşi şi arivişti. Dési umbrită de tendinţe naturaliste, opera lui C. rămîne valoroasă prin virulenţa satirei îndreptate împotriva claselor exploatatoare. După 23 August 1944 a participat activ, prin scrisul său, la opera de democratizare a ţării, la lupta pentru făurirea regimului democrat-popular. Cochabamba [cociabámba], oraş situat în partea centrală a Boliviei, ca mărime al doilea oraş al ţării. 87 160 loc. (1957). Industrie alimentară, textilă, rafinării de petrol. cochilie 1. (BIOL.) înveliş protector, impregnat cu calcar sau cu siliciu secretat de corpul unor specii de nevertebrate, ca foraminiferele, moluştele etc. Forma şi mărimea Ct variază după specie. Sin. scoică. 2. (METAL.) Formă metalică folosită pentru turnarea lingou-rilor, a probelor de control şi a altor piese (v. şi lin g o-t i e r ă şi turnare în cochilie). Se numeşte şi cochilă. Sin. tipar metalic. • cochinchina, rasă de găini originară din China, de culoare galbenă sau pestriţă, renumită pentru producţia de carne. Are un penaj foarte bogat, care îmbracă şi picioarele. Greutatea corporală este e de 4—4,5 kg la găini şi 5 kg la cocoşi. Produce anual 80—100 de ouă. Serveşte ca rasă ame-lioratoare. ^ cochlee (ANAT,), porţiune a urechii interne, formată din-tr-un canal osos răsucit în spirală (melcul osos), căptuşit cu o membrană (melcul mem-branos). coci (lat. coccus „grăunte“; MICROBIOL.), bacterii sferice, în general" imobile şi nesporulate, izolate sau grupate cîte două (diplococi), cîte patru (teira-coci), în baloturi (sarcină), în lanţuri (streptococi) sau în ciorchine (stafilococi). Se în-tîlnesc în sol, în apă şi în aer. Alături de formele saprofite există şi forme patogene. Cele din urmă, mai ales streptococii şi stafilococii, provoacă diferite boli, ca angina, erizipelul, osteo-mielita etc. cocioc, baltă mică izolată, în regiunea inundabilă a Unui fluviu, care nu are privai şi nu-şi poate primeni apa. Cockroft [câucroţt], John Douglas (n. 1897), fizician englez, specialist în fizica nucleară; membru al Societăţii Regale din Londra. A construit un accelerator de particule, în care a produs prima reacţie nucleară cu particule accelerate în laborator (1932). Premiul Nobel pentru fizică, împreună cu E. Walton, colaboratorul său (1951). cocleală (CHIM,), strat de carbonat bazic de cupru, de culoare verde, otrăvitor, care ia naştere la suprafaţa pieselor de cupru şi de alamă, sub influenţa umezelii şi a acidului carbonic din atmosferă. cocleţ, element al iţelor la războiul de ţesut, făcut din sîrmă sau din sfoară tare şi avînd la mijloc un ochi prin care se trece firul de urzeală, iar la fiecare capăt cîte o buclă care alunecă pe f usce i. cocoaşă 1* (ZOOL.) Formaţie consistentă de grăsime care se găseşte pe spatele cămilei. Este o formă de adaptare la viaţa în deşert, întrucît prin oxida-rea grăsimilor pe care Te conţine rezultă apă, care pătrunde în curentul sanguin. O cocoaşă rudimentară se găseşte şi la z e b u. 2. (MED.) Deforma-ţie a trunchiului, care constă într-o curbură patologică, anterioară, posterioară sau laterală, a coloanei vertebrale, a coastelor sau a sternului. De cele mai multe ori este secundară tuberculozei vertebrale (morbul lui Pótt). 3« (C.F.) Cocoaşă -de triere, ridicătură de pămînt, special amenajată, pe care trec iriia Jsaü două linii de calé ferâtă dintr-o staţie de triaj| este folosită pentru trierea vagoanelor pe direcţii sau pe staţii prin rularea lor sub acţiunea gravitaţiei, va¿ goanele sînt împinse cu locomotiva de manevră pînă Ia vîrful c. de de unde ele se ramifică pe un fascicul de linii Ia baza c. de ţ în triajele mecanizate este prevăzută cu frîne de cale (ex. la triajul din Ploieşti). , cocón (2QOL.), înveliş protector care înfăşoară ouăle unor nevertebrate (ca viermi, moluşte, artropode), precum şi larvele şi pupele unor insecte. Este constituit dintr-o substanţă gelatinoasă sau din fire foarte subţiri, care se solidifică în contact cü aeriílí V. şi gogoaşă de mătase. coconiérá (ZOOTEHN.), cen* tru pentru colectarea şi depozitarea gogoşilor de mătase destinate filaturii. Cv sînt înzestrate cu clădiri special amenajate în scopul păstrării gogoşilor în bune condiţii. cocór (Mega-lornis grus), pasăre călătoare din familia gruidelor, mai mare decît barza (120-130 cm lungime), de culoare cenuşie, avînd pe cap o pată roşie, gîtul şi picioarele lungi; la vîrful aripilor are pene ornamentale, îndoite în formă de se- Cocor ceră. Zboară în stoluri în formă de unghi ascuţit. în Romînia, perechi izolate cuibăresc în Deltă* COCOSTÎRC 680 COCSIFICARE cocostirc v» barză. COCOŞ1 (ZOOL., ZOOTEHN.), numele popular al masculului unor păsări din familia fasia-nidelor şi tetraonidelor.—C. de munte (Tetrao urogallus), pasăre din familia tetraonidelor, de talie mare (lungimea corpului pînă la 108 cm la masculi şi pînă la 69 cm la femele), cu caractere şi colorit diferite, în funcţie de sex. Masculul are creştetul şi barba negre, spatele brun-negricios, punctat deschis şi cu zigzaguri; la întorsătura aripii are o pată albă. Ciocul, de culoare gălbuie, este puternic şi încovoiat ca la răpitoare. Femela are penajul capului şi al părţii dorsale a corpului colorat brun-gălbui şi roşcat-ruginiu. Gîtul Cocoş de munte este alb cu pete şi tiv brun-auriu. Pieptul şi partea poste-rioară a capului sînt brăzdate transversal cu negru şi cu cîte o pată albă la vîrf. Trăieşte în pădurile de sus ale Carpaţilor. în R.P.R. constituie una dintre frumuseţile codrilor şi este ocrotit delege.*—C. de mesteacăn (Lyrurus tetrix)9 pasăre de dimensiuni mai mici (50— 75 cm); masculul este negru, cu luciu metalic, iar femela brun-ruginie cu pete dese Cocoş de mesteacăn transversale. Are coadă în formă de liră. Sedentar, trăieşte în pădurile de mesteacăn din Europa, din Asia Centrală şi din nordul Asiei. în Romînia trăieşte în număr redus în Maramureş şi în Carpaţii Răsă-riteni şi este ocrotit de lege. — C. domestic, masculul speciei ^ Gallus bankiva domestica, originară din sudul Asiei. Este mai mare şi mai greu decît Cocoş domestic găina, cu penajul mult mai frumos colorat, penele cozii fiind lungi şi arcuite, iar la picioare prezentînd pinteni puternici. Pe cap are o creastă roşie dinţată, iar sub cioc bărbii roşii. cocoş2 1. (TEHN.) Pîrghie de comandă a supapei la ciocanele de forjă acţionate cu aer comprimat sau cu abur. 2. (MINE) Robinet, în special Ia ţevile cu aer comprimat, la care se montează un tub de cauciuc pentru tragerea unei ramificaţii. 3* (VÎNĂT.) Ciocănel percutor al părţii exterioare a mecanismului de dare a focului la armele de vînătoare. cocoşel-de-mare (ZOOL, ; Blennius sanguinolentus), peşte Cocoşel-de-mare teleostean din familia blenii-delor, de talie mică, cu bot obtuz, cu corp comprimat lateral, viu colorat, cu aripioarele dorsală şi anală foarte lungi. Este caracterizat prin două tentacule mici deasupra ochilor. Trăieşte şi în Marea Neagră, printre stînci, pe fundul mării. Nu prezintă importanţă economică. cocotier (Cocos nuci/era), arbore tropical din familia palmierilor, cu tulpină înaltă, avînd în vîrf un buchet de frunze mari penate. Din fructele sale (nuci de cocos), se obţine un fel de lapte dens foarte gustos, untul de cocos şi fibre rezistente, iar din trunchi, lemn de construcţie. Este foarte răspîndit în ţările tropicale în apropierea mărilor. cocs (CHIM,), produs solid bogat în carbon, obţinut în procesul de carbonizare la temperatură înaltă, în absenţa aerului, a unor substanţe naturale care conţin mult carbon (cărbuni naturali, reziduuri de petrol, gudroane). Se foloseşte drept combustibil şi ca materie primă sau auxiliară în diverse industrii (ex. în industria metalurgică la fabricarea fontei, în industria chimică la obţinerea gazului de sinteză, a carburii de calciu). V. şi c h i-mizarea cărbunilor. — C. de petrol produs solid, obţinut prin descompunerea termică avansată (4-'12 ore la 525—550°C) a fracţiunilor petroliere grele. Se obţine la cracarea termică a păcurii, ori prin cocsificarea unor fracţiuni distilate (motorină) dacă se urmăreşte obţinerea unui c. de p. fără cenuşă. — C. metalurgic, cocs de calitate superioară, folosit ca agent de reducere şi combustibil în metalurgie la furnalele înalte (la fabricarea fontei). în R.P.R. se obţine la combinatele din Hunedoara şi Reşiţa. Producţia de cocs metalurgic în R.P.R. a crescut de la 80 000 t în 1938 la 940 000 t în 1961. cocsagiz (Taraxacum Kok-Saghîz), plantă perenă din familia compozitelor, cu rădăcina fusiformă, cu frunze şi cu flori asemănătoare celor de păpădie. Seminţele sînt mici şi poartă la partea superioară un smoc de peri. Rădăcinile de c. conţin un latex care serveşte la fabricarea cauciucului. Creşte spontan în munţii Tian-Şan din estul Kazahstanului (U.R.S.S.) şi se cultivă în regiunile umede şi reci. cocserie (CHIM., METAL.), ansamblul instalaţiilor în care se fabrică cocsul metalurgic prin distilarea cărbunilor de pămînt. în afară de cocs se obţin ca subproduse: gudron, amoniac, benzen, gaze etc.» care apoi sînt chimizate. cocsificare (CHIM., METAL.), procesul de fabricare a cocsului prin descompunerea termică a cărbunilor în absenţa aerului. COCSOCH1M1E 681 COD După condiţiile în care are loc cM deosebim : a) semicarbo-nizarea, sau c* la temperatură joasă (pînă la circa 600°C), aplicată de obicei cărbunilor tineri (lignit, cărbuni bruni, turbă), prin care se obţine semicocsul (combustibil cu calităţi superioare cărbunelui brut), gudronul şi gazele de semicocsificare; b) c. la temperatură înaltă (900—' 1 000°C), aplicată huilei, din care se obţine cocsul, gudronul bogat în produşi aromatici şi gazele de cocserie (v. şi chimizarea cărbunilor). în R.P.R., în afara bateriilor de c. deja existente la Hunedoara, se prevede construirea în anii următori a unei noi uzine de cocs (cu baza de materie primă în Valea Jiului), care va permite ca în 1965 să se producă 1 600 000 t de cocs metalurgic. cocsochimie 1. Studiul prelucrării şi transformării pro-duşilor chimici obţinuţi din cărbuni prin cocsificare. Produsele cocsochimice constituie baza de materie primă pentru industria de chimie organică în ţările bogate în cărbuni. V. şi cocsificare; chimizarea cărbunilor. 2. Ramură a industriei grele care realizează prelucrarea chimică a cărbunelui prin cocsificare. Gazele de cocsificare şi produsele chimice ale c, reprezintă o bază importantă de materii prime pentru industria chimică (îngrăşăminte chimice, materiale plastice, fibre artificiale etc.), precum şi pentru alte ramuri industriale. Cocsochimia a apărut la finele secolului al XlX-lea. în cadrul lagărului socialist, c. este mai dezvoltată în U.R.S.S., R. P. Polonă, R. S. Cehoslovacă şi R. P. Chineză. Ţările capitaliste cu o industrie cocsochimică dezvoltată sînt: S.U.A., Republica Federală Germană, Anglia şi Franţa. Cocteau [cocto], Jean (n. 1889), scriitor francez, scenarist şi regizor de filme, critic şi pictor, membru al Academiei Franceze. Creaţia literară a lui Jean Cocteau care cuprinde poezie, teatru, romane („Copiii teribili“) şi eseuri, prezintă aspecte contradictorii, notele de realism şi de critică socială alternînd în operele sale cu tendinţe evazioniste. Coculescu, Nicolaie (1866— 1952), astronom romîn. A fost profesor de astronomie la Universitatea din Bucureşti. Fondator al Observatorului astronomic din Bucureşti (1908). N. Coculescu Este cunoscut pentru studiile sale de mecanică cerească asupra calculului perturbaţiilor planetelor. cod 1. (DR.) Act legislativ unitar, care cuprinde, sub o formă sistematică, toate sau principalele norme de drept privind o anumită ramură á dreptului (ex. c. muncii, c. familiei, c. civil, c. penal). în trecut se numea codex şi codice. V. şi codificar e.— C. civil, cod cuprinzînd principalele dispoziţii care reglementează raporturile de drept civil. C. civil romîn a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, fiind o reproducere, cu modificări neînsemnate, a codului civil francez din 1804, şi era expresia intereselor de clasă ale burgheziei, consfinţind raporturi patrimoniale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. în anii regimului democrat-popular, o mare parte din dispoziţiile c. civil romîn au fost înlocuite prin legi cu caracter socialist, iar dispoziţiile păstrate încă în vigoare prin voinţa clasei muncitoare au dobîndit, la fel cu dispoziţiile păstrate încă în vigoare din celelalte coduri dinainte de 1944, un conţinut nou, corespunzător noilor relaţii de tip socialist.—C. de procedură civilăj cod cuprinzînd dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului civil. C. de p.c. romîn a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 şi a fost supus unor modificări succesive (în special în 1900) pentru a corespunde intereselor de clasă ale burgheziei şi mo-şierimii. După instaurarea regimului democrat-popular, c. de p. c. a fost modificat şi republicat în februarie 1948. De la această dată s-au mai făcut şi alte modificări, prin legi, de asemenea cu caracter socialist.—C. penal, cod cuprinzînd dispoziţii prin care se stabilesc temeiurile şi limitele generale ale răspunderii penale, se arată în ce constau faptele considerate infracţiuni şi se prevăd pedepsele corespunzătoare. C. p. romîn a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, fiind expresia intereselor de clasă ale burgheziei şi moşie-rimii şi un mijloc de apărare a regimului burghezo-moşieresc. După instaurarea regimului democrat-popular, c.p. a fost revizuit şi republicat în februarie 1948, apoi i s-au adus numeroase şi importante modificări şi completări printr-o serie de legi penale cu caracter socialist.—C. de procedură penală, cod cuprinzînd dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal. C. de p. p. romîn a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. După instaurarea regimului democrat-popular, el a fost revizuit şi republicat la 13 februarie 1948, primind şi alte modificări ulterioare prin legi cu caracter socialist.—Codul familiei {în socialism), cod cuprinzînd principalele dispoziţii care reglementează relaţiile de familie de tip nou, bazate pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, precum şi relaţiile privitoare la ocrotirea persoanelor lipsite, total sau în parte, de capacitatea de e-xerciţiu. C. /. al R.P.R., intrat în vigoare la 1 februarie 1954, cuprinde dispoziţii privitoare la încheierea şi desfacerea căsătoriei, la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor, la rudenia firească, la înfiere, la obligaţia de întreţinere, la ocrotirea minorilor, a interzişilorşi a celor pentru care s-a instituit c u r a t e 1 a. Au fost astfel COD 682 CODEX DIMONIE înlocuite vechile dispoziţii ale codului civil, care, fiind destinate apărării intereselor patrimoniale de clasă ale familiei burgheze, consfinţeau inegalitatea dintre bărbat şi femeie, exploatarea economică a acesteia şi nesocotirea intereselor proprii ale copiilor.—Codul muncii, cod cu-prinzînd principalele dispoziţii care reglementează relaţiile de muncă ale angajaţilor. C. m, al R.P.R., din 8 iunie 1950, promovează raporturi de muncă socialiste, bazate pe colaborare şi ajutor reciproc. Prevederile C. m. al R.P.R. dau expresie şi contribuie la realizarea principalelor drepturi social-economice ale cetăţenilor R.P.R., ca dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la asigurarea materială. G m. se aplică angajaţilor şi acelora care angajează, stabilind reguli privitoare la contractele colective şi la cele individuale de muncă, normele de muncă şi salarizarea, timpul de lucru şi timpul de odihnă, răspunderea materială a angajaţilor şi compensaţiile, protecţia muncii, asigurările sociale, jurisdicţia muncii, precum şi reguli privind alte probleme legate de muncă. Prevederile lui reflectă îmbinarea intereselor generale ale societăţii socialiste cu interesele personale ale fiecărui om al muncii. V. şi legislaţia muncii. 2« (MAT.) Cod binar, cod care întrebuinţează drept simboluri şiruri de cifre 0 şi 1, corespunzătoare stărilor fizice de contact deschis sau închis, de lampă stinsă sau aprinsă etc. V. şi binar, sistem b.—C. complementar, cod întrebuinţat la maşinile de calcul pentru reprezentarea numerelor subunitare scrise sub formă binară; numerele pozitive se scriu neschimbat, iar la cele negative se scrie 1 în faţa virgulei, se înlocuiesc toate unităţile prin zerouri şi zerourile prin unităţi şi apoi se adaugă la ultima cifră un 1 (ex. în c. c. numărul — 0,1101 se scrie 1,0011).—G direct, cod întrebuinţat la maşinile de calcul pentru reprezentarea numerelor subunitare scrise sub formă binară; numerele pozitive se scriu neschimbat, iar la cele negative se înlocuieşte 0 din faţa virgulei prin 1 (ex. în c.d. numărul -0,1100 se scrie 1,1100).—C. invers, cod întrebuinţat la maşinile de calcul pentru reprezentarea numerelor subunitare, scrise sub formă binară; numerele pozitive se scriu neschimbat, iar la cele negative se scrie 1 în faţa virgulei şi se înlocuiesc unităţile prin zerouri şi zerourile prin unităţi (ex., în c. î., numărul —0,1110 se scrie 1,0001). 3. (TELEC.) Sistem de simboluri întrebuinţat pentru a transmite un mesaj printr-un canal de transmitere (de ex. telegrafic). Cele mai utilizate c. telegrafice sînt c. de cinci impulsii şi c. Morse. V. şi alfabet telegrafic. — C. autocorecior, cod care permite celui ce recepţionează mesajul transmis nu numai detectarea erorilor datorite perturbaţiilor în canalul de transmitere, ci şi determinarea poziţiei precise a erorilor şi corectarea lor.—C. autodetector, cod care permite celui ce recepţionează mesajul transmis să ştie dacă s-au produs erori datorite perturbaţiilor în canalul de transmitere. coda, secţiune care încheie o piesă muzicală; întinderea şi semnificaţia ei expresivă depind de amploarea şi de construcţia formei din care face parte. In partea întîi şi în finalul simfoniilor lui Beethoven, c. are adesea o mare dezvoltare. codalb (ZOOL.; Haliăetus albiei-Z/a), pasăre răpitoare de zi, de talie mare, cu coadă albă. Se mai numeşte Codalb şi vultur codalb. Codarcea, Alexandru (n. 1899), geolog romîn, membru al Academiei R.P.R., profesor de mineralogie şi petrografie la Institutul de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti. Autor al unor importante lucrări cu privire la rocile banatitice, la geologia petrografică şi la tectonica Carpaţilor Meridionali. Desfăşoară activitate pe linia construcţiei economice de stat. Op. pr.: „Studiul geologic şi petrografie al regiunii Ocna de Fier-Bocşa Montană“ (1931), „Date noi asupra tectonicii Al. Codarcea Banatului meridional şi a Platoului Mehedinţi“ (1940). Laureat al Premiului de stat. codeină (FARM.), alcaloid care se găseşte în opiu, alături de morfină şi de alţi alcaloizi sub formă de metilmorfină. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă sau de cristale incolore, fără miros, cu gust amar, puţin solubilă în apă. Analgezic măi slaB decît morfina, calmant al tusei, este folosit de asemenea pentru calmarea durerilor de stomac. codex (BIBL.) 1, Ansamblu de table cerate, reprezentînd cea mai veche formă de carte la romani. 2. Cod de legi în evul mediu (ex. C. Iustinianeus). 3. Nume dat unor culegeri de documente medievale dintr-o anumită perioadă (ex. C. Ca-rolinus, care cuprindea documente din timpul lui Carol cel Mare). — Codex argenteus, manuscris din sec. al Vl-lea, păstrat la Uppsala (Suedia), care conţine traducerea evangheliilor în limba gotică, făcută în sec. al IV-lea de Ulfila. Literele codicelui sînt scrise cu argint pe pergament purpuriu şi au ornamente pictate cu argint şi aur. — Codex aureust tip de manuscris de mare valoare artistică din sec. VIII—* X, ale cărui litere sînt scrise cu aur, iar miniaturile sînt pe fond de aur. Un c.a., fragment de evanghelie din sec. al IX-lea, se găseşte la Alba-Iulia, în biblioteca Batthyâ-neum. Codex Dimonie, text aro-mîn cu conţinut religios, scris CODEX NEAGOEANUS 683 COBREANÜ cu caractere greceşti. Datează de la începutul sec. al XlX-ie* şi a fost descoperit în 1889 ia o familie de aţomîni din Albania, numită Dimonie. A fost publicat de G. Weigand în „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache“ (nr. I şi IV—VI). C. D. constituie un document important pentru studiul dialectului aromîn. Codex Neagoeanus, manuscris de texte populare, copiat în 1620 de popa Ion Romînul (Vlahul) din Sînpetru ^Hunedoara). A fost descoperit în Ardeal şi cuprinde: „Alexandria“* „Rojdanicul“ şi „Floarea Darurilor*. Codex Sturdzanus, manuscris miscelaneu de texte din sec. al XVI-lea, copiate între 1580 şi 16)9 de popa Grigore din Măhaci (Transilvania). Cuprinde legende apocrife, hagiografice şi apocaliptice, Catehismul luteran ş.a. Este un monument de limbă veche romanească. A fpst publicat de B. P. Hasdeu în „Cuvinte din bătrîni“, vol. II. codice L (Bl BL,) Manuscris vechi în formă de carte (ex. Codicele Voronfean). V. şi codex,, 2. (DR.) Denumire, azi ieşită din uz, pentru cod. Codicele de la Cohalm, manuscris de texte religioase apocrife şi profane, datînd din sec. al XVI-lea. A fost descoperit Ia Cohalm (azi Rupea, reg. Braşov). Codicele Todorescu, manuscris de texte religioase apocrife, datînd din sec. al XVI-lea. A fost descoperit de Iuliu Todorescu şi publicat de N. Drăganu în „Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele Marţian“ (1914). Codicele Voroneţean, manuscris datînd din sec. al XVI-lea, descoperit de Gr. Creţu, în 1871, la mănăstirea Voroneţ (Bucovina) şi publicat de I. G. Sbiera în 1885. Cuprinde fragmente din „Faptele apostolilor“, traduse în romîneşte din slavonă, şi face parte din cele mai vechi texte romîneşti scrise în grai rota-cizant în Maramureş sau în nordul Ardealului. codicil (DR.), act întocmit în formă testamentară, prin care se modifică dispoziţiile unui testament anterior. V. şi t e sta ment. codificáis L, (DR.) Acţiune care constă în unificarea, sistematizarea şi fixarea de norme juridice aparţinînd unei anumite ramuri a dreptului, într-un corp de texte unic, organizat metodic şi avînd el însuşi forţă de lege. în cadrul ei se reexaminează toate normele referitoare la domeniul respectiv, împlinind lacunele din legislaţie prin elaborarea unor norme noi şi înlăturînd neclarităţile şi neconcordanţele dintre normele în vigoare. Ca rezultat al acestei activităţi se adoptă coduri care, constituind acte legislative noi, înlocuiesc actele normative ce au reglementat anterior aceeaşi materie, cu excepţia celor cu caracter special. 2. (TELEC.) Combinarea impulsiilor de curent de diferite durate, faze sau frecvenţe într-un cod de comandă sau de control, în instalaţiile de automatizare si telecomandă. codină (ZOOTEHN.), lină de calitate inferioară, scurtă j şi cu multe; impurităţi, tunsă de pe extremităţile corpului oii (coadă, cap, picioare etc.).: Reprezintă 4—8% din cantitatea totală de lînă. Prinţr-o bună îngrijire a oilor, procentul de codină se poate reduce mult, codinit (ZOOTEHN.), operaţie igienică constînd în tunderea lînii din jurul ugerului şi de pe coada oii (la fătare, în perioada alăptării etc.). codism, ideologie oportunistă şi capitulantă care neagă importanţa teoriei revoluţionare şi rolul conducător al partidului în lupta clasei muncitoare pentru dictatura proletariatului, pentru socialism. Codismul subordonează lupta poliţică organizată a clasei muncitoare mişcării spontane a maselor. V. I. Lenin a demascat codismul în lucrarea „Ce-i de făcut?“ (1902). Codismul era propovăduit de „economişti“ şi de menşevici şi este reluat de revizioniştii contemporani. Codlea, oraş raional în reg. Braşov. 10 160 loc. (1961). Industrie chimică (fabrica „Co-lorom“, construită în anii regimului democrat-popular) şi de prelucrare a lemnului. Sere de flori cunoscute în întreaga ţară. codobatură (ZOOL.; Moţa-cilla), gen de păsări călătoare mici, din familia motacilidelor, cu coada lungă, pe care o mişcă într-una. în ţara noastră trăieşte mai ales pe Iîngă ape, iar iarna migrează în sud. C. albă (Motacilla alba) are coloritul cenuşiu cu alb; c. galbenă (Motacilla flava) aref coloritul castaniu-veşrzui cu galben. Codovilla, Victorio (n. 1894), secretar, al C.C. al Partidului Comunist din Argentina. Născut în Italia, a emigrat în 1912 V. Cd do vili a în Argentina, unde şi-a început activitatea în mişcarea muncitorească. Este unul dintre fondatorii P.C. din Argentina (creat în 1918). Codreanu, Mihail (1876— 1957), scriitor romîn. A publicat versuri de factură parnasiană (volumele „Diafane“, 1901; „Turnul de fildeş“, 1929). A cultivat în special sonetul. Poezia sa conţine şi unele; accente de revoltă împotriva rînduielilor societăţii burgheze. A făcut traduceri izbutite din Ed. Rostand („Cyrano de Ber-gerac“, 1920). Codreanu (Zelinski), Cor-neliu Zelea (1899— 1939), şeful organizaţiei Garda de fier* principală grupare fascistă din Romînia. Agent al siguranţei burghezo-moşiereşti, şi-a început activitatea politică ca provocator şi spărgător de grevă; s-a făcut cunoscut în viaţa publică în 1926, printr-un asasinat. Slujind politica antidemocratică, anticomunistă şi antisoviética a cercurilor celor mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii, a înfiinţat în 1927, cu sprijinul direct al acestora, Garda de fier, care a devenit în cele din urmă unealta plătită CODROŞ 684 COEFICIENT a hitlerismului în Romînia. în scopul înşelării maselor, al instaurării dictaturii fasciste legionare şi al înfeudării ţării faţă de Germania hitleristă, C. a folosit demagogia socială, a speculat prejudecăţile mistice şi naţionaliste, a inspirat şi a organizat numeroase atacuri cu caracter terorist diversionist împotriva mişcării muncitoreşti, a organizaţiilor şi presei democratice, precum şi acţiuni pogromiste. C. a promovat asasinatul ca metodă de luptă împotriva adversarilor politici, printre care şi împotriva unor fruntaşi ai partidelor burghezo-moşiereşti. Ca urmare a luptei dintre diferitele clici fasciste reprezen-tînd interesele contradictorii ale cercurilor imperialiste, a fost ucis în timpul dictaturii lui Carol al II-lea. codroş (ZOOL.; Phoenicurus), gen de păsări cîntătoare din familia turdidelor, de mărimea vrăbiei, cu coloritul cenuşiu-roşiatic şi cu coada lungă; păsări călătoare, răspîndite în Europa Codroş de nord şi centrală. Sînt folositoare, deoarece distrug un număr foarte mare de insecte (una singură distruge peste un milion în timpul unei veri). codru (SILV.), pădure provenită din sămînţă (pe cale naturală sau prin plantaţie) şi destinată să fie menţinută pînă la o vîrstă înaintată, spre a produce lemn de dimensiuni mari şi a se regenera tot prin sămînţă. — C. mijlociu, fază de creştere a unei păduri la care grosimea arborelui mediu este de 36— 50 cm.— C. bătrîn, fază de creştere a unei păduri la care grosimea arborelui mediu este mai mare de 50 cm. Codru-Drăguşanu, Ion (1818—1884), scriitor romîn din Transilvania. în timpul revoluţiei din 1848 a fost comisar pentru propagandă în Prahova. A publicat, în 1865, un valoros volum în gen epistolar („Peregrinul transilvan“), document literar şi de epocă, în care, cu o putere de observaţie însufleţită de idealuri patriotice şi progresiste, consemnează impresii din călătoriile sale în Franţa, Germania, I. Codru-Draguşanu Italia, Anglia şi Rusia. în 1848 a publicat şi o gramatică, „Rudimentele gramaticei ro-mîne“. Codrul Cosminului, pădure străveche la sud de Cernăuţi (R.S.S. Ucraineană), unde Ştefan cel Mare a înfrînt armata panilor polonezi care cotropiseră Moldova (1497). Codul de drept interna« ţional privat Bustamante, denumirea oficială a codului de drept internaţional privat a-doptat de 15 state din America Centrală şi de Sud la a Vl-a Conferinţă panamericană de la Havana (1928). Este un instrument al expansiunii capitalului monopolist în statele care l-au adoptat. Autorul său, Antonio Sánchez de Bustamante y Sirven (1865—1951), profesor de drept internaţional la Universitatea din Havana (Cuba), a ocupat un loc important în ştiinţa burgheză a dreptului internaţional şi în organizaţiile internaţionale de după primul război mondial. Codul moral al construc* torului comunismului, cod moral formulat în al treilea program al P.C.U.S., adoptat Ia Congresul al XXII-lea. Acest cod, pătruns de un înalt umanism, sintetizează trăsăturile esenţiale ale moralei comuniste, care ridică pe o treaptă superioară normele morale general-umane elaborate de masele populare în decurs de milenii în lupta împotriva asupririi sociale şi a viciilor morale, îmbogăţin-du-le cu principiile etice ale clasei muncitoare, formate în practica luptei revoluţionare şi a construirii socialismului şi comunismului. Codul cuprinde principii morale ca: „devotament faţă de cauza comunismului, dragoste faţă de patria socialistă, faţă de ţările socialismului; muncă conştiincioasă pentru binele societăţii: cine nu munceşte nu mănîncă; grija fiecăruia pentru păstrarea şi sporirea patrimoniului obştesc; înalta conştiinţă a datoriei obşteşti, intoleranţă faţă de orice încălcare a intereselor obşteşti; colectivism şi întrajutorare tovărăşească : fiecare pentru toţi, toţi pentru unul; relaţii umane şi respect reciproc între oameni: fiecare om să fie pentru semenul său prieten, tovarăş şi frate; cinste şi sinceritate, puritate morală, simplitate şi modestie în viaţa obştească şi personală; respect reciproc în familie, grijă pentru educarea copiilor; intransigenţă faţă de nedreptate, trîndăvie, necinste, carierism, cupiditate; prietenie şi frăţie între toate popoarele U.R.S.S., intoleranţă faţă de ura naţională şi de rasă; intransigenţă faţă de duşmanii comunismului, ai cauzei păcii şi libertăţii popoarelor; solidaritate frăţească cu oamenii muncii din toate ţările, cu toate popoarele“. coeducaţie, educaţia băieţilor la un loc cu fetele, în şcoli mixte. Statul nostru de democraţie populară, în concordanţă cu concepţia socialistă a egalităţii depline a sexelor, asigură condiţii pentru educarea fetelor şi a băieţilor în comun, pe toate treptele de învăţămînt. V. şi învăţămînt mixt. coeficient 1. (MAT.) Constantă care multiplică o mărime variabilă. — C. binomial fiecare dintre numerele întregi de (orma ii)= n(n— \)(n — 2)... (n — m+ 1) # 1.2.3 . .. m care apar în formula dezvoltării binomului lui Newton. 2. (FIZ.) Mărime care caracterizează o anumită proprietate a unei substanţe date, în condiţii date (ex. c. de absorbţie, COEFICIENT 685 COEFICIENT c. de conductibilitate termică etc.).— C. de absorbţie a) Cantitatea de substanţă absorbită în unitatea de volum de substanţă absorbantă, b) Cantitatea de energie sonoră absorbită pe unitatea de suprafaţă a mediului absorbant, c) Mărime care arată scăderea intensităţii fasciculului de radiaţie sau de particule după ce acesta a străbătut prin mediul absorbant o distanţă egală cu o unitate de lungime. — C. de conduc-tibilitate termică, mărime care exprimă cantitatea de căldură ce trece, în regim permanent, prin unitatea de arie a suprafeţei izoterme a unui strat cu grosimea egală cu unitatea din-tr-un corp omogen şi izotrop, cînd diferenţa de temperatură măsurată pe normală, la suprafaţa considerată, este de un grad. Unitatea de măsură e W/m°C, sau, uzual, kcal/ms°C, cu submultiplul kcal/mh°C. Se mai numeşte conductivitate ter~ mică. — C. de contracţiune9 raportul dintre aria secţiunii unui jet de lichid care iese dintr-un orificiu şi aria orificiului. Valoarea lui numerică depinde de natura orificiului şi este cuprinsă între 0,5 şi 1. — C. de dilatare liniară, coeficient care exprimă creşterea în lungime a unui corp provocată de ridicarea temperaturii cu 1°, raportată la lungimea iniţială. —C. de dilatare cubică (sau volumică), creşterea în volum a unui corp provocată de ridicarea temperaturii cu 1°, raportată la volumul iniţial; este aproximativ egal cu de trei ori c. de dilatare liniară a substanţei respective.— C. de frecare statică, raportul dintre forţa tangenţială necesară pentru ca suprafeţele a două corpuri în contact să se deplaseze una faţă de cealaltă şi forţa perpendiculară care presează cele două suprafeţe una pe alta. — C. de frecare cinetică, raportul dintre forţa tangenţială necesară pentru a întreţine mişcarea uniformă a unei suprafeţe pe o altă suprafaţă şi forţa perpendiculară care presează cele două suprafeţe una pe alta. — C. de reflexie a luminii, raportul dintre energia luminoasă a razelor incidente pe un anumit mediu şi a razelor reflec- tate de acel mediu. — C♦ de transmisie a luminii, raportul dintre energia luminoasă a razelor transmise de un mediu şi energia luminoasă a razelor incidente pe mediul considerat. 3. (TEHN., REZ. MAT.) Coeficient de concentrare, coeficient care arată raportul dintre mărimea reală a eforturilor unitare din-tr-o piesă în dreptul unui concentrator (ex. variaţie bruscă a secţiunii, gaură de nit etc.) şi valoarea determinată cu formulele de rezistenţă a materialelor. 4. (CONSTR., REZ. MAT., ST. CONSTR.) Coeficient de siguranţă, raportul dintre valoarea unei mărimi care caracterizează starea critică a unei piese, a unui element de construcţie sau a unei construcţii (rezistenţa de rupere, limita de curgere, rezistenţa la oboseală, forţa critică de flambaj) şi valoarea mărimii corespunzătoare (efort unitar efectiv, forţă de compresiune etc.) în starea de funcţionare normală şi sigură a aceleiaşi piese. C. de s. se alege în urma analizei condiţiilor reale de lucru, spre a se asigura o rezervă de siguranţă minimă suficientă şi o dimensionare economică. — C. de utilizare a) Raportul dintre cantităţile de utilaj în funcţiune şi totalul utilajului existent într-o întreprindere, într-o secţie etc. b) Raportul dintre numărul orelor de funcţionare a utilajului într-o anumită perioadă şi numărul total al orelor din acea perioadă, c) Raportul dintre puterea medie utilizată într-o anumită perioadă şi puterea instalată a utilajului, d) Raportul dintre lucrul efectuat de utilaj într-o anumită perioadă şi lucrul pe care acesta l-ar putea efectua dacă ar lucra continuu în acea perioadă cu întreaga sa putere. Mărirea c. de u. duce la creşterea productivităţii muncii. 5. (CONSTR.) Coeficient de ec/zi-valenţăj raportul dintre m o-dulul de elasticitate al oţelului şi cel al betonului dintr-o piesă de beton armat. Depinde de caracteristicile materialelor utilizate şi are valori curente cuprinse între 7 şi 25. 6« (MAS.) Coeficient de excedent de aer, coeficient care indică surplusul de aer consumat în mod real în procesul de ardere a combustibililor faţă de cantitatea de aer minimă necesară arderii. Se exprimă prin raportul dintre cantitatea de aer de ardere consumată real şi cea minimă. 7. (ELT.) Coeficient de simultaneitate, raportul dintre puterea consumată în mod obişnuit de consumatorii racordaţi la o aceeaşi sursă de energie electrică şi puterea totală instalată a acestor consumatori. Este numit şi factor de simultaneitate. 8. (EC.) Coeficient de schimb, indicator economic care exprimă gradul de folosire în timp a maşinilor şi a utilajului, precum şi a forţei de muncă, de către întreprinderi. Se calculează: pentru utilaj, prin raportarea numărului total al utilajelor întrebuinţate în toate schimburile, pe o anumită perioadă de timp, la numărul maxim al utilajelor care au funcţionat în decursul unui schimb; pentru forţa de muncă, prin raportarea numărului total al muncitorilor productivi sau a zilelor-om, efectuate în toate schimburile, la numărul muncitorilor sau al zilelor-om, efectuate în schimbul cu cel mai mare număr de lucrători (de obicei primul schimb). 9.(PLAN.) Coeficienţi de utilizare, indicatori tehnici-economici care caracterizează gradul de folosire a suprafeţelor productive şi a utilajului întreprinderilor (ex. producţia de oţel pe m2 de suprafaţă a vetrei cuptoarelor Siemens-Martin în 24 de ore; randamentul maşinilor-unelte etc.). îmbunătăţirea continuă a c. de u. constituie o importantă sursă de creştere a producţiei şi de reducere a preţului de cost. 10. (STATIST.) Coeficient statistic, cea mai simplă formă de exprimare a raportului dintre două mărimi printr-un număr întreg sau frac-ţionar şi care arată de cîte ori o mărime este mai mare sau mai mică în comparaţie cu alta, luată drept bază; celelalte forme obişnuite ale mărimilor relative sînt procentul (%) şi promila (°/oo)* 11* (AGR.) Coeficient de ofilire, conţinutul procentual de apă al solului în momentul cînd apare ofilirea permanentă (ireversibilă) a plantelor; c. de o. indică apa din sol care nu mai este accesibilă plantelor. COENZIMĂ 686 COEXISTENTA PAŞNICĂ -T-C. de transpiraţie m consum specific, 12. (GEOGR., HIDRO-TEHNi) Coeficient de scurgerev raportul dintre cantitatea de apă rezultată din precipitaţii şi apa scursă la suprafaţa terenului după ploi sau după topirea zăpezilor. Pentru teritoriul R.P.R., valorile c. de s. sînt, în general, sub 30% în regiunea de cîmpie, între 20% şi 60% în regiunea de deal şi de podiş şi între 50% şi 90% în regiunea de munte. Aceste valori se referă la scurgerea dintr-o perioadă de timp îndelungată şi pot avea abateri importante în condiţiile particulare ale factorilor fizico-geografici locali. Se foloseşte în lucrările de amenajări hidroenergetice şi de ameliorare, 13.(PEDOL.) Coeficient de higro-scopicitate, cantitatea de vapori de apă adsorbită de solul uscat, în anumite condiţii experimentale, raportată la 100 g de sol. coenzimă (BIOCHIM.), componentă activă şi termostabilă a enzimei. Conform concepţiei dualiste a structurii enzimelor, enzima totală (holoenzima) este formată din două părţi: un suport coloidal, apoenzima, şi un fragment activ, coenzimă, fixată pe apoenzimă. La multe enzime: flavinele, carboxilaza, zimaza, s-a reuşit desfacerea în apoenzimă şi coenzimă, ultima fiind identificată cu unele vitamine : Bh B2, B6 etc. C. determină activitatea catalitică şi .mecanismul chimic al enzimei. Sin. coferment. coerente (F1Z.; despre vibraţii sau unde), care au aceeaşi perioadă şi o diferenţă de fază constantă; (despre izvoare de lumină), care emit unde luminoase de aceeaşi frecvenţă şi cu o diferenţă de fază constantă (ex. două imagini distincte ale unui izvor luminos, obţinute prin reflexii sau refracţii de aceeaşi natură). Razele de lumină provenite de la izvoare c. pot produce fenomenul de interferenţă. coeror (TELEC.), dispozitiv constituit dintr-un tub umplut cu pilitură de fier şi avînd la capete doi electrozi; era folosit ca detector în primele instalaţii radiotehnice, coexistenţa paşnică a statelor cu sisteme sociale deosebite, principiu fundamental al politicii ţărilor socialiste' în relaţiile cu ţările capitaliste. C.p. decurge cu necesitate din legile obiective care acţionează în întreaga perioadă istorică a trecerii omenirii de la capitalism la socialism. Principiul c.p.a fost elaborat de V.I.Lenin în condiţiile făuririi statului sovietic, primul stat socialist din lume. El a fost dezvoltat în condiţiile istorice ale formării sistemului mondial socialist şi ale transformării lui în factorul hotărîtor al dezvoltării istorice contemporane. O importanţă deosebită, îri această privinţă, au documentele Congreselor XX, XXI şi XXII ale P.C.U.S., precum şi documentele adoptate de Consfătuirile partidelor comuniste şi muncitoreşti ţinute la Moscova în 1957 şi 1960. C.p. a statelor cu orînduiri sociale şi politice diferite rezolvă problema cea mai importantă a contemporaneităţii: preîntîmpinarea războiului mondial* care, în condiţiile dezvoltării ştiinţei şi ale perfecţionării mijloacelor tehnice de distrugere în masă, nu poate fi decît un război termonuclear, care ar duce la o catastrofă mondială. C.p* implică: renunţarea la război ca mijloc de rezolvare a problemelor internaţionale litigioase, soluţionarea acestor probleme pe calea tratativelor; respectarea egalităţii în drepturi a statelor, înţelegerea şi încrederea reciprocă între state, luarea în consideraţie a intereselor reciproce; neamestecul unora în treburile interne ale altora, recunoaşterea dreptului fiecărui popor de a rezolva în mod independent toate problemele ţării sale; respectarea cu stricteţe a independenţei şi suveranităţii, a integrităţii teritoriale a tuturor ţărilor; dezvoltarea colaborării economice şi culturale pe baza egalităţii depline şi a avantajului reciproc. C.p. trebuie consolidată prin dezvoltarea colaborării economice şi culturale, prin folosirea avantajelor pe care le oferă diviziunea internaţională a muncii, prin dezvoltarea maximă a contactelor cu toate forţele care se ridică împotriva războiului. Linia politicii de c.p. se bazează pe analiza ştiin- ţifică a raportului de forţe pe plan internaţional, favorabil, îri epoca actuală, forţelor socialismului şi păcii, pe cunoaşterea posibilităţilor reale de preîn-tîmpinare a unui nou război mondial în epoca noastră. Astăzi, cînd există o asemenea forţă antiimperialistă ca sistemul mondial socialist, mişcarea muncitorească internaţională, popoarele care luptă pentru eliberare naţională, mişcarea pentru pace, s-a ivit posibilitatea fără precedent a preîntâmpinării războaielor mondiale înainte ca socialismul să fi obţinut victoria pe plan mondial Politică consecvent ştiinţifică, c.p. respinge teza imperialistă despre imposibilitatea coexistenţei celor două sisteme opuse. Ea respinge de asemenea atît concepţia oportunistă despre coexistenţă ca posibilitate a împăcării claselor şi ideologiilor antagoniste cît şi orice concepţii aventuriste care decurg din ignorarea dogmatică a noilor transformări pe arena mondială, din subaprecierea uriaşelor forţe care pot impune instaurarea păcii în lume. Politica de c.p. nu înseamnă renunţarea la lupta de clasă, ci constituie ea însăşi o formă specifică a luptei de clasă dintre socialism şi capitalism pe plan internaţional. C.p. creează condiţii favorabile pentru întărirea şi dezvoltarea continuă a forţei sistemului mondial socialist, pentru creşterea prestigiului şi influenţei internaţionale a ţărilor socialiste. în condiţiile c.p. se creează posibilităţi favorabile pentru desfăşurarea luptei de clasă a proletariatului din ţările capitaliste, pentru creşterea autorităţii şi influenţei partidelor comuniste, pentru victoria mişcării antiimperialista de eliberare naţională a popoarelor din ţările coloniale şi dependente, pentru victoria forţelor păcii. Parte integrantă a luptei pentru socialism, lupta pentru c.p. nu încetineşte, ci accelerează procesul revoluţionar mondial. Orice minimalizare dogmatică a luptei pentru c.p. duce la întreţinerea artificială a încordării relaţiilor internaţionale între statele capitaliste şi cele socialiste şi dăunează implicit intereselor luptei COEXISTENTA PAŞNICĂ 687 COGNIOT pentru pace şi socialism. C«p. a statelor cu orînduiri sociale diferite nu înseamnă împăcarea dintre ideologia socialistă şi cea burgheză. Dimpotrivă, ea presupune intensificarea luptei clasei muncitoare, a tuturor partidelor comuniste pentru triumful ideilor socialiste. C.p. este un proces dialectic în care se îmbină în mod organic lupta de clasă extrem de ascuţită dintre socialism şi capitalism şi colaborarea dintre statele ce:lor două sisteme opuse, în rîtimele şi în interesul menţii nerii păcii. Ea este singura poli*' tică raţională, în stare să demonstreze şi să asigure Superioritatea socialismului asupra capitalismului pe plan mondial. C.p* presupune acţiunea continuă şi hotărîtă a popoarelor pentru demascarea şi înfrînarea acţiunilor agresive ale cercurilor imperialiste, mobilizarea şi menţinerea la un nivel ridicat a Vigilenţei lor în lupta pentru apărarea păcii, care trebuie să se desfăşoare pe toate planurile, să îmbrace cele mai variate forme. Ea trebuie să impună dezvoltarea contactelor la cel mai înalt nivel, rezolvarea problemelor litigioase pe calea tratativelor, stabilirea unor relaţii diplomatice cu caracter constructiv pe0 plan mondial. Calea cea mai sigură pentru preîntîmpinarea unui nou război mondial şi asigurarea c.p. o constituie aplicarea programului de însănătoşire a situaţiei internaţionale propus de U.R.S.S. şi de: celelalte ţări socialiste şi care prevede : d e z arm a r ea generală şi totală, sub un riguros control internaţional; încheierea tratatului de pace cu Germania şi reglementarea pe această bază a situaţiei Berlinului occidental; îmbunătăţirea esenţială a mecanismului Organizaţiei Naţiunilor Unite; lichi^ darea definitivă a jugului colonial sub toate formele şi manifestările sale; dezvoltarea legăturilor economice şi culturale între toate statele, înlăturarea oricăror piedici care stau în calea colaborării practice dintre acestea etc. Promovînd cu consecvenţă o politică de coexistenţă paşnică, statele socialiste apreciază cu luciditate situaţia internaţională şi, conştiente de răspunderea ce le revine faţă de soarta popoarelor lor şi de interesele păcii în lume, iau măsurile necesare pentru întărirea capacităţii lor de apărare, ca răspuns la pregătirile agresive ale puterilor impérialiste. Politica de c*p., promovată cu consecvenţă şi fermitate de ţările lagărului socialist, exprimă interesele popoarelor din lumea întreagă. Ea este sprijinită de un grup numeros de tinere state naţionale din Asia, Africa şi America Latină. Principiile c.p. şi-au găsit oglindirea şi într-o serie de importante documente juridice internaţionale, inclusiv în Carta Naţiunilor Unite, în hotărîrile Conferinţei de la Bandung a ţărilor afroasia-tice, ale Conferinţei de la Belgrad a statelor neangajate etc. în calitate de membru al comunităţii frăţeşti a statelor socialiste, R.P.R. urmează neabătută politica de apărare a păcii şi, în strînsă unire cu toate forţele mondiale ale păcii, militează pentru zădărnicirea uneltirilor agresive imperialiste, sprijinind orice iniţiativă constructivă şi sporindu-şi propria sa contribuţie la rezolvarea paşnică a problemelor-litigioase, la promovarea principiilor c.p. în relaţiile internaţionale. Astfel, propunerile guvernului romîn şi ale altor ţări socialiste cu privire la dezvoltarea colaborării interbalcanice şi la crearea unei zone denuclearizate şi fără arme-rachetă în Balcani sînt menite să contribuie la stator-nicirea păcii în întreaga lume. coeziune (CHIM., FIZ.), proprietate a substanţelor lichide şi solide de a se menţine aglomerate, datorită interacţiunii dintre molecule sau dintre atomii din reţeaua cristalină. Spre deosebire de adeziune, care este o proprietate de aceeaşi natură, dar se referă la interacţiuni între suprafeţele corpurilor alipite, c. este interacţiunea între părţile învecinate ale aceluiaşi corp. coferdâm (NAV.), compartiment etanş şi îngust care separa tancurile de combustibil de alte încăperi vecine, cu scopul de a împiedica infiltraţii de vapori de combustibil în aceste încăperi. coferment v. coenzimă* cofrâj (CONSTR.), tipar de lemn. sau de metal, utilizat la executarea pieselor de beton şi de beton armat pentru a li se Cofraj da forma prevăzută în proiect şi a susţine piesele nou formate pînă la întărirea betonului. La piesele prefabricate turnate în fabrici, c. poate fi confecţionat şi din beton. Există: c. fixe, confecţionate pe şantier; acestea, fiind folosite numai la executarea unei singure construcţii sau piese, sînt neeconomice; c. demontabile, alcătuite din elemente prefabricate, tipizate, care, fiind utilizate de mai multe ori, permit reducerea preţului de cost al construcţiilor; c. mobile, care pot fi alunecătoare, folosite la construcţii de înălţime mare (silozuri, rezervoare etc.), şi rulante, folosite la construcţii cu lungime mare (canale, tunele eta)- cofrâre (CONSTR.), operaţia de fasonare şi de montare a cofrajelor unei construcţii sau unui elementt de construcţie, executate din beton simplu sau armat. cofret (E-LT.), dulăpior cu uşă metalică, adeseori îngropat în zid, care adăposteşte apara-tajul de siguranţă ai unei instalaţii electrice de putere relativ mică. Cogniot [cono], Georges (n. 1901), scriitor şi publicist franbez, membru al C.C. al P.C. Francez. A fost luptător în mişcarea de^rezistenţă; Scrierile sale au un rol de seamă în apărarea învăţăturii marxist-leninişte împotriva atacurilor ideologilor burghezi şi revizionişti din Franţa. Op. prv: „Evadarea*4, volum de povestiri închinat Rezistenţei (1947), „Realitatea naţiunii“ (1950), „Mic ghid sincer al Uniunii Sovietice** (1954). COGNOSCIBILITATEA LUMII 688 COJOC cognoscibilitatea lumii, capacitatea minţii omeneşti de a descoperi însuşirile esenţiale şi legile de dezvoltare ale realităţii obiective, pe care filozofia marxistă o afirmă cu tărie în opoziţie cu diversele curente agnostice dominante în filozofia burgheză contemporană. Istoria ştiinţei arată că nu există, aşa cum pretind agnosticii, lucruri „incognoscibile**, ci numai lucruri care nu sînt încă cunoscute. De-a lungul timpului, pe măsura dezvoltării practicii, a ştiinţei şi tehnicii, cunoaşterea progresează inevitabil, dezvăluindu-ne legile unor procese necunoscute vreme îndelungată. Marile descoperiri ştiinţifice din epoca noastră, şi îndeosebi explorarea cosmosului şi dezvăluirea structurii atomului, dovedesc caracterul nelimitat al procesului cunoaşterii, putinţa omului de a pătrunde rînd pe rînd, cu ajutorul ştiinţei, „tainele** universului. V. şi a d e v ă r; agnosticism; cunoaştere; practică. Cohen-Lînaru, Mauriciu (1852—1929), compozitor, pedagog şi critic muzical romîn. Creaţia sa, influenţată de muzica populară, çuprinde coruri pe versuri de V. Alecsandri, operele „Mazeppa**, „în ajunul nunţii“, romanţe, piese pentru pian etc. Cronicile sale apărute în presa epocii au contribuit la răspîndirea culturii muzicale în ţara noastră. Cohen [cot]. Marcel (n. 1884), lingvist francez, director de studii la École des Hautes Études, specialist în studiul limbilor semitice şi în istoria limbii franceze. Op.pr. : „Istoria unei limbi: franceza“ (1947), „Limbajul, structură şi evoluţie“ (1950), „Marea invenţie a scrierii şi evoluţia ei“ (3 vol., 1958). împreună cu Antoine Meillet a condus elaborarea importantei lucrări „Limbile lumii“ (1924). cohortă, subunitatea tactică a legiunii romane, formată din 500—600 de ostaşi, cu excepţia primei c. a fiecărei legiuni, care avea 1 0C0 (c. prima, sau millia~ r/a). Existau c. formate din cetăţeni romani, c. de auxiliari (formate din aliaţi ai Romei), c. pre-toriene (garda imperială) etc. Coimbra [cuirjbrd/, oraş în centrul Portugaliei. 42 600 loc. (1950). Nod feroviar. Industrie textilă şi de ceramică. Vechi centru cultural, cu universitate din sec. al XlII-lea. cointeresare materială, principiu fundamental al economiei socialiste, potrivit căruia oamenii muncii sînt interesaţi în creşterea producţiei şi ridicarea productivităţii muncii, întrucît gradul bunăstării materiale a membrilor societăţii depinde de cantitatea şi calitatea muncii depuse de ei, de rezultatele muncii lor şi ale producţiei sociale în general. V. I. Lenin a arătat că pentru construirea socialismului şi trecerea la comunism trebuie să ne sprijinim „nu nemijlocit pe bază de entuziasm, ci cu ajutorul entuziasmului născut de Marea Revoluţie, pe bază de interes personal, pe bază de cointeresare personală, pe bază de hozra-sciot“. Sistemul economic socialist a generat noi stimulente şi noi mobiluri ale dezvoltării productivităţii muncii, mult mai puternice decît în capitalism, ca de ex.: faptul că oamenii ştiu că lucrează pentru sine şi pentru societatea lor generează entuziasmul în muncă, spiritul inovator, iniţiativa creatoare, întrecerea socialistă de masă etc. C.m. constituie o necesitate obiectivă pentru socialism, deoarece în acest stadiu nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie nu a atins un astfel de grad încît să facă posibilă repartiţia după nevoi, mai există deosebiri esenţiale între munca fizică şi munca intelectuală, între munca necalificată şi cea calificată etc., conştiinţa oamenilor nu a atins nivelul conştiinţei comuniste şi, prin urmare, munca nu a devenit încă prima necesitate vitală a membrilor societăţii. Acest principiu se menţine şi în perioada construirii comunismului, perioadă în care repartiţia după muncă rămîne sursa principală pentru satisfacerea nevoilor materiale şi culturale ale oamenilor muncii. Formele de înfăptuire a c.m. pot fi personale (salarizarea după cantitatea şi calitatea muncii fiecăruia, premiile individuale, repartiţia după zile-muncă şi după rezultatele muncii în agricultură etc.) sau colective (prin fondul întreprinderii, prin avantajele acordate gospodăriilor colective în cadrul contractărilor şi achiziţiilor de produse agricole etc.). în etapa construirii comunismului creşte tot mai mult rolul stimulentelor morale în muncă, al aprecierii de către societate a rezultatelor obţinute, rolul simţului de răspundere al fiecăruia pentru bunul mers al treburilor obşteşti, se extind formele colective de stimulare materială, care măresc cointeresarea fiecărui lucrător în obţinerea unui nivel înalt al activităţii întregii întreprinderi. C.m* are o mare importanţă pentru sporirea producţiei, pentru creşterea productivităţii muncii, reducerea preţului de cost, întărirea gospodăririi socialiste a întreprinderilor, repartizarea planificată a forţei de muncă pe ramuri şi regiuni ale ţării, pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii. în politica sa economică, de construire a socialismului şi de desăvîrşire a construcţiei socialiste, P.M-R. a aplicat şi aplică cu fermitate principiul c.m. Documentele de partid şi de stat cu privire la îmbunătăţirea sistemului de salarizare şi de normare a muncii, la efectuarea reducerilor de preţuri, la ridicarea nivelului tehnic al producţiei, la politica preţurilor în general etc. reflectă preocuparea pentru mărirea continuă a cointeresării oamenilor muncii în rezultatele muncii lor. în înfăptuirea colectivizării agriculturii, P.M.R. a aplicat cu consecvenţă principiul c.m., în luptă dîrză cu linia aventuristă a grupului fracţionist Pauker— Luca, care încălca acest principiu, periclitînd alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Principiul c.m. stă la baza relaţiilor dintre oraş şi sat, a organizării schimbului pe baze comerciale. cojire (METAL.), operaţia de aşchiere prin care se îndepărtează de pe lingouri sau de pe semifabricate stratul exterior cu defecte. C« se face prin strunjire, dăltuire sau rabotare. cojoc, piesă de port popular, confecţionată din piei de oaie cu COLABARE 689 COLECISTOGRAFIE blana înăuntru, purtată de către femei şi bărbaţi şi avînd diferite forme. în multe regiuni este frumos împodobit cu cusături de lînă şi de mătase, cu împletituri şi aplicaţii de piele colorată, Cojoc cu mărgele şi fire de metal. Sînt renumite pentru frumuseţea lor c* de Romanaţi, Năsăud, Rădăuţi, Tîrgu-Neamţ, Sibiu. colabâre (MED.), proces de turtire spontană sau provocată a unui organ; de ex. turtirea în scop terapeutic a plămînului tuberculos prin introducerea de aer între cele două pleure (pneumotorax artificial). colaboraţionişti, trădători de patrie, persoane care au colaborat cu ocupanţii străini în timpul cotropirii ţării lor de către Germania hitleristă, Japonia militaristă sau Italia fascistă. colac (în trecut), răsplată obligatorie dată de un proprietar celui care îi găsea vite sau obiecte pierdute. -— C. domneşti, daruri obligatorii (plocoane), la început sub formă de colaci din făină de grîu, ulterior sub alte forme, trimise domniei de către oraşele ţărilor romîneşti. — C. vlâdiceşti, darurile egumenilor moldoveni către mitropolit în sec. XVII—XVIII, constînd în blănuri, miei, brînză etc. colac de salvare (NAV.), obiect în formă de roată, con- fecţionat din plută sau din cauciuc umflat cu aer şi folosit pentru menţinerea la suprafaţa apei a unui naufragiat. Unii colaci de salvare sînt prevăzuţi cu dispozitive luminoase de semnalizare. colagen (gr. kolla „clei“ şi gennan „a produce“; BIOCHIM.), substanţă proteică care face parte din structura pielii, cartilajelor, oaselor, tendoanelor şi ligamentelor. Prin fierbere se transformă în gelatină. colagenoză(MED.), boală caracterizată, din punct de vedere anatomopatologic, prin degenerarea substanţei fundamentale şi proliferarea celulelor şi fibrelor colagene din ţesutul conjunctiv. Din categoria c. fac parte lupusul eritematos diseminat, sclero-dermia, dermatomiozita, poliar-trita cronică evolutivă etc. colagog (gr. chole „bilă“ şi agein „a face“; MED.), agent (aliment sau medicament) care stimulează contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin (ex. uleiul de măsline, gălbenuşul de ou, sulfatul de magneziu etc.). colamină(BIOCHIM.), etanol-amină, bază azotată cu funcţie de alcool şi amină. Face parte din structura cefalinelor. colaps (lat. collapsus „prăbuşire“; MED.), insuficienţă circulatorie periferică cu stare de prostraţie, prăbuşirea tensiunii arteriale, răcirea tegumentelor, accelerarea bătăilor inimii şi depresiune extremă. — C. pul~ monar, turtire a plămînilor datorită prezenţei de aer sau de lichid în pleură. — C. cardio-vascular, tulburare gravă a aparatului circulator, care se manifestă prin prăbuşirea tensiunii arteriale, puls slab sau imperceptibil, respiraţie frecventă, piele rece de culoare vineţie; se întîlneşte în faza finală a unor intoxicaţii, a unor stări infecţioase sau a şocului. colapsoterapie (lat. collapsus „prăbuşire“ şi gr. therapeia „lecuire“; MED.), turtire chirurgicală a unui plămîn în vederea punerii lui în repaus şi, prin aceasta, a grăbirii cicatrizării leziunilor. Folosită în special în tratamentul tuberculozei, c. se poate realiza prin diverse metode, dintre care cele mai cunoscute sînt pneumotoraxul şi toracoplastia. colaterali (DR.), rude care, fără a descinde unele din altele mijlocit ori nemijlocit, au un ascendent comun (ex. fraţii, verii). colaţionare (lat collatio^onis „unire, apropiere“), confruntare, verificare a două sau mai multe texte (copii, variante), pentru a le pune de acord sau pentru a - stabili diferenţele dintre ele. colăcărie (în folclorul romî-nesc), oraţie de nuntă, rostită cînd alaiul mirelui soseşte la mireasă ca s-o ia la cununie, în unele locuri se numeşte şi conăcărie. Flăcăul care însoţeşte pe mire şi spune oraţia se numeşte coläcar sau conâcar. Prin generalizare, se numeşte c. orice oraţie din cadrul nunţii. Colbert [colber], Jean-Bap-tiste (1619—1683), controlor general al finanţelor în timpul lui Ludovic al XIV-lea, adept convins al mercantilismului şi slujitor devotat al regimului feudal-absolutist francez. A avut un rol important în dezvoltarea industriei, agriculturii şi comerţului, în organizarea marinei şi finanţelor, în încurajarea construcţiilor, artei şi literaturii. colchicină (FARM.), alcaloid foarte toxic, extras din planta Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă). Se prezintă sub formă de pulbere amorfă de culoare galbenă şi este folosită ca analgezic în gută şi în reumatism; de asemenea este utilizată în tratamentul cancerului pentru acţiunea sa de blocare a procesului de diviziune celulară. colecist v. veziculă biliară. ^ coleciştită (gr. chole „bilă*4, şi kysiis „vezică“; MED.), in-flamaţie a veziculei biliare, datorită unei infecţii sau unei litiaze biliare. Se manifestă prin crize dureroase intermitente în regiunea ficatului, imediat sub coaste, regiune corespunzătoare colecistului, prin intoleranţa pentru anumite alimente (grăsimi, ouă) etc. C. este mai frecventă la femei. colecistografie (gr. chole „bilă“, kystis „vezică“ şi gra~ phein „a scrie“; MED.), metodă radiologică de studiere a veziculei biliare prin introducerea în organism, pe cale bucală sau intravenoasă, a unei substanţe iodate speciale, care 44 - c. 761 COLECTARE 690 COLECTIVIZAREA AGRICULTURII se concentrează la nivelul veziculei biliare, opacifiind-o temporar la razele X. colectare (EC. POL.; în socialism), acţiunea organizată de stat pentru a strînge, contra plată, diferite materiale sau produse de la întreprinderi şi populaţie (ex. c. de fier vechi, metale, sticlă, produse agricole etc.). V. şi cote obligatorii. colectiv de elevi, totalitatea elevilor organizaţi în vederea atingerii unor scopuri comune de natură educativă, fiecare purtînd răspunderea muncii depuse, supunîndu-se unei discipline liber consimţite şi accep-tînd o conducere unică. în şcoala socialistă, colectivul de elevi reprezintă în acelaşi timp un scop şi un mijloc al educaţiei comuniste; există colective pe clasă, pe şcoală etc. colectivă v. gospodărie agricolă colectivă* colectivism, principiu de bază al moralei comuniste, care exprimă unitatea de gîndire şi de acţiune, solidaritatea şi colaborarea tovărăşească a constructorilor socialismului şi comunismului, devotamentul lor faţă de interesele obşteşti. Fiind o expresie a relaţiilor de producţie socialiste, c. se opune individualismului burghez. El a apărut şi s-a dezvoltat în rîndurile proletariatului o dată cu creşterea solidarităţii sale de clasă în lupta de eliberare de sub jugul exploatării. Victoria socialismului duce la afirmarea deplină a c. ca un nou principiu al vieţii obşteşti şi al moralei, în orînduirea socialistă, c. presupune cointeresarea materială a oamenilor muncii în rezultatele muncii lor, stimularea lor materială şi morală, îmbinarea armonioasă a intereselor personale cu cele obşteşti. C. constituie o premisă a dezvoltării multilaterale a personalităţii umane şi o trăsătură morală predominantă a omului societăţii comuniste, a cărui deviză este : „Fiecare pentru toţi, toţi pentru unul“. colectivist, membru al unei ospodăni agricole colective, n R.P.R., colectiviştii aparţin clasei noi — ţărănimea colectivistă. colectivitate statistică, totalitatea unităţilor statistice studiate pentru cunoaşterea fenomenelor sau proceselor social-economice, avînd unele trăsături comune, numite caracteristici statistice, dar o mărime variabilă (ex. întreprinderile industriale din R.P.R., populaţia ţării sau a unei regiuni, gospodăriile agricole colective din R.P.R. etc.). C.s. poate fi generală şi de selecţie; se caracterizează prin numărul unităţilor ei, prin nivelul şi variaţia caracteristicilor statistice. colectivizarea agriculturii, proces care are loc în perioada de trecere de la capitalism la socialism şi care constă în unirea liber consimţită a gospodăriilor individuale mici şi mijlocii, bazate pe proprietatea privată, în gospodării agricole mari, bazate pe proprietatea socialistă. Acest proces are loc în diferite forme. în R.P.R., c.a. s-a înfăptuit atît prin intrarea ţăranilor individuali mai întîi în diverse forme simple de cooperare în producţia agricolă şi apoi ridicarea acestora la nivelul gospodăriilor colective de tipul artelului, cît şi prin trecerea lor directă la această formă superioară de cooperare. Partidele comuniste şi muncitoreşti pun la baza c.a, principiile planului cooperatist al lui Lenin. Necesitatea c.a. decurge din faptul că socialismul trebuie construit nu numai la oraşe, ci şi la sate. Mica producţie de mărfuri generează în mod inevitabil, în proporţii de masă, capitalism şi burghezie. Ea face cu neputinţă mecanizarea şi organizarea pe baze ştiinţifice a producţiei agricole, frînează însăşi dezvoltarea industriei şi creşterea continuă a pieţei interne, naşte contradicţii între ritmul înalt de creştere a industriei şi starea de înapoiere a agriculturii, împiedică dezvoltarea planificată, armonioasă a întregii economii. Singura cale de lichidare a acestei contradicţii este transformarea socialistă a agriculturii, înlocuirea treptată a micii producţii de mărfuri prin marea gospodărie socialistă. Realizarea acestei sarcini are o uriaşă importanţă economică, politică şi socială pentru fiecare ţară care trece de la capitalism la socialism şi îndeosebi pentru ţări cu o ţărănime numeroasă şi o pondere însemnată a agriculturii în ansamblul economiei. Aplicînd creator la condiţiile ţării noastre planul cooperatist al lui Lenin, învăţînd din bogata experienţă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în construcţia socialistă la sate, P.M.R. a trasat la plenara din 3—5 martie 1949 linia politică generală privind transformarea socialistă a agriculturii. Linia justă a partidului pe baza căreia s-a desfăşurat procesul de c.a. s-a întemeiat pe întărirea continuă a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, pe îngrădirea economică a chiaburimii în scopul eliminării ei treptate, pe munca răbdătoare de convingere a ţărănimii muncitoare şi folosirea treptelor intermediare în vederea trecerii la gospodăria agricolă colectivă, pe o permanentă preocupare pentru crearea bazei tehnice şi pregătirea cadrelor de specialişti necesari agriculturii socialiste, pe dezvoltarea sistematică a schimbului de mărfuri între oraş şi sat, pe baza cointeresării materiale a ţărănimii muncitoare în sporirea producţiei agricole. în înfăptuirea acestei linii, partidul a dus o luptă dîrză împotriva grupului frac-ţionist Pauker-Luca, care promovau o politică aventuristă ce submina cointeresarea materială a ţărănimii muncitoare, nega importanţa formelor simple de cooperare, încălca principiul liberului consimţămînt, lovind în alianţa muncitorească-ţărănească şi frînînd prin aceasta procesul de transformare socialistă a jagriculturii. După lichidarea grupului fracţionist, s-a deschis drum larg procesului de atragere a ţărănimii spre agricultura socialistă. Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în ţara noastră treptat, pe măsura creării condiţiilor necesare. De la constituirea în 1949 a primelor gospodării agricole colective, sectorul colectivist a crescut treptat, ajungînd să cuprindă în anul 1952 un număr de 166 000 de familii COLECTIVIZAREA AGRICULTURII 691 COLECŢIE DE ARTĂ cu 664 000 ha suprafaţă arabilă, Începînd din 1952, concomitent cu crearea de noi gospodării colective, s-a acordat o atenţie deosebită înfiinţării de întovărăşiri agricole ca formă simplă, intermediară, de cooperare socialistă în producţia agricolă. întovărăşirile au avut un rol deosebit de important, fiind o adevărată şcoală care a educat masele ţărăneşti în spiritul muncii în comun, le-a deprins cu organizarea « socialistă a muncii, a înlesnit trecerea lor la gospodăria colectivă. în anii următori, ritmul transformării socialiste a agriculturii s-a accentuat; întovărăşirile au crescut mult mai repede decît gospodăriile colective, cuprinzînd familii tot mai multe şi suprafeţe tot mai mari de teren şi avînd pondere mai mare în cadrul sectorului cooperatist din agricultura. în 1959 a început mişcarea de trecere în masă a ţărănimii spre forma superioară a (cooperaţiei agricole şi au intrat în gospodăriile colective mai multe familii decît au intrat în cei zece ani de la începerea colectivizării. Imensa majoritate a acestor familii ţărăneşti au trecut prin şcoala întovărăşirilor. Ca urmare a succeselor obţinute în transformarea socialistă a agriculturii, în 1959 chiaburi m e a a fost lichidată ca clasă, desfiinţîndu-se astfel ultimele forme de exploatare a omului de către om. Congresul al III-lea al P.M.R. a arătat că sectorul socialist în agricultură este predominant şi a trasat sarcina încheierii colectivizării agriculturii pînă în 1965. Perioada de după Congresul al III-lea al P.M.R. s-a caracterizat prin ritmul mult mai intens de creştere a gospodăriilor colective. Trecerea în masă a ţărănimii spre colectivizare s-a accentuat după plenara C.C. al P.M.R. din 30 iunie — 1 iulie 1961 şi mai ales după Consfătuirea pe ţară a colectiviştilor din decembrie 1961. în primăvara anului 1962 a fost terminată c,a., îndepli-nindu-se sarcina trasată de Congresul ai III-lea al partidului cu aproape; patru ani înainte de termen. Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale din aprilie J 962, consacrată acestui eveniment istoric din viaţa poporului nostru, a proclamat prin aceasta victoria definitivă a socialismului la oraşe şi sate. Sectorul socialist din agricultură deţinea la această dată 96% din suprafaţa arabilă şi 93,4% din suprafaţa agricolă a ţării, gospodăriile colective cuprinzînd aproape totalitatea familiilor ţărăneşti. O trăsătură fundamentală a politicii P.M.R. Ia sate constă în faptul că a concentrat permanent eforturile principale în direcţia consolidării economice a gospodăriilor colective, astfel ca ele, prin exemplul viu al rezultatelor obţinute în producţie şi în ridicarea: nivelului de trai al colectiviştilor, să devină un mijloc puternic de convingere a maselor ţărăneşti că numai acesta este drumul pe care trebuie să-l urmeze. Caracteristic pentru procesul de transformare socialistă a agriculturii a fost, de asemenea, înaintarea treptată, continuă, pe măsura convingerii ţărănimii de a trece pe drumul agriculturii socialiste şi pe măsura creării bazei tehnice-materiale necesare. Una dintre trăsăturile cele mai importante ale procesului construcţiei socialiste la sate o constituie creşterea continuă, în întreaga această perioadă, a producţiei agricole vegetale şi animale. Terminarea colectivizării agriculturii ridică pe o treaptă mai înaltă alianţa mun-citorească-ţărănească şi unitatea moral-politică a întregului popor. Victoria deplină~a socialismului la sate exercită o profundă înrîurire asupra tuturor domeniilor vieţii social-econo-mice a ţării, dă un puternic avînt muncii creatoare a poporului nostru pentru desăvîr-şirea construcţiei socialismului. V. şi agricultură; cooperativizarea agriculturii; gospodărie agricolă colectivă. colector 1. (TEHN.) Recipient sau conductă pentru acumularea provizorie şi dirijarea ulterioară a fluidelor, folosit în diferite maşini sau instalaţii (ex. c* de abur, c. de apă etc.). 2. (ELT.) Organ de formă cilindrică al unor maşini electrice, alcătuit din lamele de cupru alternînd cu straturi izolante, dispuse axial pe o piesă cilindrică (butuc) fixată pe axul maşinii la una dintre părţile ei frontale (la maşinile electrice cu două c., acestea sînt dispuse alăturat sau cîte unul la părţile frontale). Prin intermediul c. şi al periilor se poate redresa tensiu- Colector de maşină electrică I — lamelă de colector; 2 — inele de strîngere; 3 — butuc; 4 — manşon izc-lant; 5 —- crestătura pentru lipirea conductoarelor; 6 — manşon de strîngere nea electromotoare alternativă indusă în înfăşurarea conectată la colector sau se poate varia frecvenţa tensiunii la perii. V. şi maşină electrică. 3* (TELEC.) a) Porţiune a unui tranzistor în care se colectează purtătorii de sarcină electrică ce au trecut prin bază după ce au plecat (iniţial) din emi-t o r. b) Conexiune electrică la această porţiune a unui tranzistor. 4. (MINE) Substanţă chimică organică, folosită ca reactiv la flotaţia materiilor minerale pentru a concentra particulele de minerale utile în spumă, făcîndu-le să adere la bulele de aer (ex. xantaţii de sodiu sau potasiu, folosiţi mai ales la flotaţia sulfurilor de metale grele). colecţie de artă, ansamblu de obiecte de artă strînse laolaltă de un amator particular sau de o instituţie. La noi în ţară, primele colecţii de artă au apărut în sec. al XVIII-lea. în sec. al XlX-lea sînt cunoscute colecţiile lui C. Negri, S. Vîrnav şi C. Esarcu, iar în sec. al XX-lea printre cele mai importante se numără colecţia A. Simu, colecţia proj/. Canta-cuzino şi colecţia K. i/. Za/n-baccian. în anii regimului de democraţie populară, un număr de valoroase colecţii de artă particulare au fost făcute acce- 44* COLEDOC 692 COLEGIUL DE PARTID sibile poporului, prin transformarea lor fie în muzee (v. Muzeul Z a m b a c c i a n), fie în colecţii publice, care pot fi vizitate : colecţia prof. acad. G. Oprescu, cuprinzînd, alături de opere de pictură romînească, numeroase opere de artă universală şi o mare colecţie de grafică, colecţia Elena şi dr. L N. Dona, cuprinzînd opere de pictură romînească ş.a. coledoc, canal ~ (gr. chole „bilă“ şi dochos „recipient“; ANAT.), canal musculos, lung de aproape 8 cm, aparţinînd căilor biliare extrahepatice, rezultat din fuzionarea canalelor hepatic şi cistic. Prin c. bila se varsă în duoden. coledocita (MED.), inflamaţie a canalului coledoc. Se manifestă prin colici biliare, însoţite uneori de greţuri şi de vărsături. colegialitate, principiu potrivit căruia conducerea unor organe şi organizaţii se exercită de un colectiv de persoane (colegiu), care deliberează în comun, luînd hotărîri prin votul majorităţii. în R.P.R., c. stă la baza activităţii organelor puterii de stat, precum şi a unor organizaţii cooperatiste şi obşteşti, asigurînd îmbinarea unui larg democratism în dezbaterea problemelor şi luarea hotărîrilor cu răspunderea membrilor organului colegial pentru îndeplinirea acestor hotărîri. colegiu L (în antichitatea romană) Asociaţie de persoane, constituită pe baza comunităţii de interese profesionale (c. /a-brilor) sau religioase (c. augu-rilor). 2.(DR.) împărţire organizatorică internă a instanţelor judecătoreşti superioare din R.P.R. si din alte ţări socialiste. La Tribunalul Suprem al R.P.R. funcţionează trei colegii: civil, penal şi militar,avînd fiecare o competenţă proprie, potrivit cu felul pricinilor.—C. disciplinar, colectiv de judecători, instituit pe lingă unele tribunale, avînd sarcina de a cerceta şi a sancţiona abaterile disciplinare săvîrşite de judecători.— C. de avocaţi, organizaţie obştească ce funcţionează în cadrul fiecărei regiuni din R.P.R. şi care cuprinde pe toţi avocaţii din acea regiune. Este condus de un consiliu ales de adunarea generală a membrilor colegiului. Prin modul lor de organizare şi de funcţionare, c. de avocaţi asigură^ apărarea în bune condiţii a împricinaţilor în spiritul 1 e -galităţii populare şi al stabilirii adevărului material.—C. electoral (în unele state burgheze), grupare a alegătorilor după criteriul de clasă, avere sau ocupaţie, cu scopul de a limita dreptul maselor de muncitori şi ţărani de a participa la alegeri şi de a fi reprezentate. C.e. asigură o largă majoritate în parlament reprezentanţilor claselor exploatatoare. în Romînia bur-ghezo-moşierească, în baza Constituţiei din 1866, cetăţenii erau împărţiţi în colegii după criteriul de clasă şi de avere. Constituţia din 1923 a creat colegii speciale pentru unele categorii de alegători (membrii' consiliilor judeţene şi comunale, ai camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi agricultură, profesori universitari). Aceştia votau de două ori la alegerile pentru senat: o dată în cadrul circumscripţiilor electorale şi o dată pentru desemnarea reprezentantului colegiului special din care făceau parte. Constituţia din 1938 a organizat trei colegii electorale, după criteriul ocupaţiei: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Prin aceste mijloace se asigura componenţa burghezo-moşie-rească a parlamentului, instrument de oprimare a poporului muncitor. 3. Colegiul ministe-rului(în R.P.R.), colectiv format din ministru, adjuncţii săi, secretarii generali, directorii generali şi directorii celor mai importante direcţii. Din c.m. pot face parte şi conducătorii unor întreprinderi sau instituţii importante, subordonate ministerului, precum şi tehnicieni şi oameni de ştiinţă. El este organ consultativ şi are atribuţia de a cerceta problemele însemnate ale ministerului şi de a face propuneri ministrului. 4. Colegiu redacţional, organ consultativ de pe lingă redac-torul-şef al unei publicaţii, care se ocupă cu probleme de conducere redacţională şi organizatorică a publicaţiei respective. Este format din redactorul-şef, redactorii-şefi adjuncţi şi principalele cadre de conducere redacţională. Uneori din c.r. fac parte şi specialişti din afara redacţiei. C.r. aprobă planul de muncă al redacţiei, primeşte dări de seamă ale şefilor de secţii şi ale corespondenţilor, organizează consfătuiri cu cititorii, asigură scoaterea, controlul şi difuzarea publicaţiei, se ocupă de creşterea şi promovarea cadrelor redacţionale etc. Sin. Comitet de redacţie. 5. Co- * legiu editorial, organ consultativ care funcţionează pe lîngă o editură, format din cele mai competente cadre de specialişti din diferite domenii de activitate culturală şi ştiinţifică. Se întruneşte de cîteva ori pe an pentru a discuta diferite probleme editoriale (plan, tematică, ilustraţii etc.), în scopul unei orientări juste şi competente a planurilor tematice ale editurii şi al ridicării nivelului calitativ al lucrărilor. La nivelul redacţiilor funcţionează în acelaşi scop, cu o compoziţie similară, consilii redacţionale. 6. (PEDAG.) a) Instituţie de învăţămînt mediu sau superior, cu internat, înfiinţată în Europa de apus (în special de iezuiţi), în sec. al XVI-lea, pentru copiii claselor avute, b) (Azi, în Anglia) Asociaţie autonomă de studenţi şi profesori, care locuiesc şi învaţă împreună; există şi c. de grad secundar, c) (în Franţa) Şcoală medie întreţinută de comune. — Colegiul Franţei (College de France), veche instituţie de învăţămînt superior, întemeiată pe la 1530. d) (în Statele Unite) Denumire dată diferitelor şcoli pentru tineri de peste 16 ani; unele c. sînt asimilate instituţiilor de învăţămînt superior. 7. (SPORT) Denumire dată comisiilor voluntare de arbitri şi de antrenori din cadrul federaţiei pe ramură de sport. colegiu de partid, organ de partid care se organizează de către comitetele regionale ale Partidului Muncitoresc Romîn. El îndeplineşte pe scară regională aceleaşi atribuţii ca şi Comisia controlului de partid de pe lîngă C. C. a 1 P. M. R. pe scară centrală. Hotărîrile colegiului de COLEGIUL STRĂIN 693 COLHOZ partid de pe lîngă comitetul regional intră în vigoare numai după aprobarea lor de către acest comitet. Colegiul străin, organizaţie ilegală creată în timpul războiului civil pe lîngă Comitetul regional din Odesa al P.C. (b) din Ucraina, în scopul de a face agitaţie şi propagandă în rîndurile trupelor intervenţio-nişte. Din C.s* făceau parte revoluţionarii francezi, polonezi, romîni, greci şi sîrbi. Printre activiştii de seamă ai C.s. a fost şi revoluţionarul romîn A. Zalic. coleire, operaţie de depilare rapidă a pieilor cu o pastă depilatoare, aplicată pe carnea pieii, permiţînd astfel recuperarea părului. colembole (ZOOL.; Co//em-boia), ordin -de insecte din subclasa apterigotelor, care cuprinde insecte mici, nearipate, cu abdomenul compus din-tr-un număr de cel mult şase segmente şi prevăzut cu o furcă cu ajutorul căreia execută salturi caracteristice. Se găsesc răspîndite în grădinile de zarzavat, la suprafaţa apelor dulci etc. (ex. Podura aquatica). colemie (gr. chole „bilă“ şi haima „sînge“; MED.) 1. Apariţia în număr mare a elementelor componente ale bilei în sînge. 2. Creşterea cantităţii de bilirubină din sînge. Se întîlneşte în ictere. colenchim (BOT.), ţesut de susţinere, format din celule vii, de obicei alungite (fibre), cu pereţi celulari celulozici sau numai foarte uşor lignificaţi, îngroşaţi în mod inegal. Se găseşte sub epiderma organelor în curs de creştere la plantele erbacee. Colentina, afluent pe stînga al rîului Dîmboviţa. Izvorăşte din dealurile Tîrgoviştei. împreună cu Ilfovul are 160 km lungime. Pe cursul inferior are numeroase lacuri (Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fun-deni), amenajate în ultimele decenii ca locuri de recreaţie pentru bucureşteni. coleoptere (gr. koleos „teacă“ şi pteron „aripă“; ZOOL.), ordin de insecte cu aripile anterioare tari şi scorţoase, cu aparatul bucal adaptat pentru rupt şi mestecat şi cu metamorfoza completă. Se cunosc peste un sfert de milion de specii, răspîndite pretutindeni (ex.: bubu- Coleoptere ruza, cărăbuşii, carabidele, carii etc.). Sin. gîndaci. coleoptil (gr. koleos „teacă“ şi ptilon „foiţă“; BOT.), prima frunză, în formă de teacă, care înveleşte muguraşul embrionului la plantele din familia gramineelor. Are forma unui tub ascuţit la vîrf, în care stau adăpostite celelalte frunzişoare ale plantulei. După încolţirea seminţei, c. este perforat de frunzele care se dezvolta. coleoriză (gr. koleos „teacă“ şi rhiza „rădăcină“; BOT.), organ membranos al embrionului, în formă de sac sau de degetar, care acoperă radicula embrionului la plantele din familia gramineelor şi la alte mono-cotiledonate. în timpul germinaţiei, c. este străpunsă de radiculă. coleretic (FARM.), substanţă sau aliment care stimulează secreţia biliară a ficatului (ex. sărurile biliare etc.). colereză (FIZIOL.), proces de elaborare a bilei de către celulele hepatice. colergâng, moară cu doi tăvălugi verticali fixaţi de un ax orizontal, folosită la măcinare în industria pigmenţilor şi coloranţilor. Coleridge [coulrigi], Samuel Taylor (1772—1834), poet şi critic literar englez, principal reprezentant al aripii reacţionare n curentului romantic, numită „Şcoala lacurilor“, care a cultivat refugiul în fantezie şi misticism. A scris : „Balada bătrînului marinar“ (1817), fragmentul „Christabel“ (1816), „Conferinţe şi note despre Shakespeare şi alţi poeţi englezi“, „Biographia literaria“ („Biografia literară“, 1817). colesterol (BlOCHIM.), alcool cu structură ciclică din clasa sterolilor, foarte răspîndit în natură. Se găseşte, sub formă liberă sau combinat cu acizi graşi, în toate celulele şi lichidele organisţnului animal. Are corelaţii chimice cu acizii biliari, cu unele vitamine şi cu hormonii sexuali şi cortico-suprarenali. Concentraţia colesterolului în sînge creşte în unele boli, ca diabetul, insuficienţa tiroidiană, ateroscle-roza etc. Se numeşte şi co/es-terină. colet (BOT.), zonă de trecere între rădăcină şi baza tulpinii, caracterizată printr-o structură intermediară între cele două organe. coletărie (TRANSP.) a) Mărfuri în cantităţi şi forme uşor de mînuit, de obicei ambalate, expediate cu trenuri rapide speciale, b) Vehicul (tren, camion) cu care se transportă aceste mărfuri, c) Serviciu organizat în cadrul întreprinderilor de transport care primeşte şi expediază coletele. Colettis, Ioannis (1788— 1847), om de stat grec, participant activ la lupta de eliberare a poporului grec de sub dominaţia turcească (1821 — 1829). A fost de mai multe ori ministru al regatului grec independent. Colhida, numele antic al vestului Gruziei, situată pe ţărmul Mării Negre, ţinta le~ gendarei călătorii a argonauţilor. colhoz (termen rusesc, prescurtare a lui kolektivnoe hozea~ istvo „gospodărie colectivă ), formă a cooperaţiei socialiste de producţie agricolă în U.R.S.S., constituită prin liberul consimţămînt al ţăranilor muncitori în scopul realizării în comun a marii producţii agricole socialiste. C. este o întreprindere de tipul artelului agricol, care se bazează pe proprietatea obştească, socialistă asupra principalelor mijloace de producţie, pe munca în comun a membrilor săi şi în care veniturile se repartizează după cantitatea şi calitatea muncii depuse, fiind exclusă exploatarea omului de către om. C. îşi desfăşoară activitatea pe pămîntul care este pro»- C0L1BACIL 694 COLIMATOR prîetate de stat şi îi este dat în folosinţă veşnică şi gratuită. După reorganizarea S.M.T.-urilor (1958) şi transformarea lor în staţiuni tehnice şi de reparaţii şi după vinderea utilajului agricol colhozurilor, tractoarele, combinele şi alte maşini complexe constituie de asemenea proprietatea acestora. Statul sovietic acordă ajutor multilateral în dezvoltarea şi întărirea economică organizatorică a colhozurilor. Forma colhoznică corespunde pe deplin nivelului şi cerinţelor dezvoltării forţelor de producţie moderne la sate, permite aplicarea eficientă a tehnicii noi şi a realizărilor ştiinţei, folosirea raţională a resurselor de muncă. C. este calea trecerii treptate la comunism a ţărănimii, constituind pentru ea o şcoală a comunismului. Prin caracterul organizării sale, cM ca formă socială de gospodărie, asigură conducerea producţiei de către înseşi masele colhoznice, desfăşurarea iniţiativei lor creatoare, îmbinarea intereselor personale ale ţăranilor cu interesele sociale ale întregului popor, cointeresarea individuală cu cea colectivă în rezultatele producţiei, educarea colhoznicilor în spiritul comunismului. Pe măsura dezvoltării c,, vor creşte fondurile de bază, în care mijloacele tehnice moderne vor ocupa un loc precumpănitor. Dezvoltarea economică a c., creşterea avuţiei obşteşti, lărgirea legăturilor de producţie intercol-hoznice etc. vor duce la transformarea lor în întreprinderi de tip comunist. Experienţa construcţiei colhoznice în U.R.S.S. este folosită în mod creator de ţările de democraţie populară în transformarea socialistă a agriculturii, ţinîndu-se seama de condiţiile istorice concrete din fiecare ţară. V. şi comunism. colibaril (MICROBIOL.; £s-cherichia coli), bacterie prezentă în mod normal în intestinul animalelor şi al omului; în anumite condiţii devine patogenă. colibaciloză 1. (MED.) Ansamblul fenomenelor patologice determinate de trecerea colibacililor din intestin, unde sînt inofensivi, în sînge şi de localizarea acestora în diverse organe, în special în aparatul urinar. în accepţia curentă, prin c. se înţeleg fenomenele patologice produse de infecţia colibacilară a aparatului urinar, în formă acută se caracterizează prin febră, frisoane, tahicardie, stare generală proastă, arsuri la urinare, tulburări digestive, inflamaţia organelor afectate (colecistită, nefrită, pielită, cistită etc.). 2. (MED. VET.) Boală infecţioasă a animalelor şi a păsărilor tinere, provocată de microbii din grupa Coli aerogenes. Se manifestă în primele zile de la naştere prin diaree, slăbire, urmate de moarte. Apare mai frecvent în perioada de stabulaţie, în condiţii de creştere neigienică. Tratamentul colibacilozei este puţin eficace, iar profilaxia ei se bazează pe îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere şi de alimentaţie. colibâşi, categorie de ţărani dependenţi, menţionaţi în documentele din Ţara Romînească în sec. al XVII-lea; numele vine de la colibele în care locuiau. colibri (ZOOL.), nume dat păsărilor din familia trochi-lidelor, foarte mici (de la mărimea unui cărăbuş pînă la cea a unei rîndunele), variate ca formă şi viu colorate. Zboară foarte repede; sînt singurele păsări care pot zbura înapoi. Colibri Trăiesc în America tropicală şi se hrănesc cu nectarul florilor. colic (gr. kolon „intestin gros“; MED.), care se referă la colon, adică la intestinul gros (ex. arteră c., cadru c.). colică. (MED.), durere abdominală foarte puternică, care survine în crize, cu punct de plecare în viscerele abdominale. Cele mai frecvente forme de c. abdominale sînt: apendicu-Iară, colecistică, hepatică, intestinală, nefritică, uterină.— C. de plumb (sau saturnină), criză abdominală dureroasă, datorită intoxicaţiei cu plumb. colierul lui Venus (MED.), manifestare cutanată a sifilisului secundar, caracterizată prin apariţia unor pete pigmentare pe gît. C. lui V. apare în special la femei. Coligny [colini/, Gaspard de (1519—1572), general şi amiral francez. A încercat, fără să reuşească, să întemeieze colonii franceze în America. Convertit la calvinism, a devenit unul dintre conducătorii hughenoţilor şi a fost ucis în măcelul din Noaptea sf. Bartolomeu. colilie (BOT.), denumire dată mai multor specii de plante din genul Stipa, familia grami-neelor. Sînt plante erbacee perene, cu tulpini subţiri, înalte pînă la 100 cm, formînd tufe dese, cu frunze de obicei înguste şi cu marginile răsucite* Inflorescenţa este un panicul unilateral, cu prelungiri flexibile, prevăzute în general cu perişori albi, moi. Sămînţa, o cariopsă, este purtată de vînt şi răspîndită. C* creşte prin fîneţele uscate din cîmpie, pe soluri calcaroase sau nisipoase. colimator l.(FIZ.) Dispozitiv optic care produce un fascicul de raze de lumină paralele; este compus, de obicei, dintr-o lentilă convergentă acromatică* într-unul din focarele căreia este aşezată o fantă circulară sau dreptunghiulară cu o sursă de lumină. C. este utilizat la construcţia unor aparate optice (spectroscop, spectrograf etc.). 2* (TOPOGR.) Instrument de vizare simplu, ataşat Ia un COLIMAŢIE COLOANA A CINCEA instrument de măsurat, folosit pentru corectarea poziţiei axei de vizare a lunetei acestuia sau pentru vizări aproximative preliminare. colimăţie (TOPOGR.), controlul aparatelor topografice (reglare, rectificare), pentru ca axa optică a aparatului să coincidă cu cea geometrică (de vizare). colină1 v. deal. colină2 (BlOCHIM.), bază azotată foarte răspîndită în stare liberă sau combinată. Este considerată ca o vitamină, deoarece prezenţa ei este indispensabilă dezvoltării normale a organismului animal şi procesului de lactaţie. Colina previne încărcarea grasă a ficatului. colindă (în unele graiuri din Muntenia colind), străvechi cîntec popular de urare, cîntat de cete de copii şi tineri din casă în casă. 0 mare parte a c. noastre au caracter laic (de obîrşie păgînă), adeseori apropiat de al baladei. în unele dintre acestea au fost introduse elemente religioase. în general, c. şi-a păstrat caracterul popular tradiţional de cîntec care urează belşug şi viaţă fericită pentru anul următor. colinergic (FIZIOL.; despre unele structuri nervoase), care îşi exercită acţiunea prin intermediul acetilcolinei.—Sistem c., ansamblul enzimelor şi substanţelor din organism care sintetizează, fixează şi distrug ace-iilcolina.—Sistem nervos c., parte a sistemului nervos care are ca mediator chimic al fluxului nervos acetilcolina. Se referă de obicei numai la sistemul vegetativ parasimpatic. colinesterâză (BIOCHIM., FIZIOL.), enzimă (esterază) care hidrolizează acetilcolina în colină şi acid acetic. Se găseşte în toate ţesuturile organismului. coliniâr (MAT.; despre puncte), situate pe aceeaşi linie dreaptă. colir (FARM.), preparat farmaceutic folosit în tratamentul diferitelor boli de ochi. Poate fi gazos (vapori de eteroleuri, amoniac etc.), lichid (soluţie de sulfat de zinc, sulfat de cupru, azotat de argint, pro-fcargol etc.), solid (pulberi fine de calomel, sulfat de zinc etc.) sau moale (pomezi oftalmolo-gice). colită (MED.), inflamaţie a-cută sau cronică a colonului, provocată de infecţii, intoxicaţii, stări alergice, tulburări endocrine etc. Se manifestă prin dureri abdominale, scaune dese şi cu aspect variat. Se întîlneşte mai ales la persoane de sex feminin.—C. ulceroasă, formă gravă de c., caracterizată prin apariţia de numeroase ulceraţii pe mucoasa colonului. Se manifestă prin scaune diareice, cu sînge şi puroi, alterarea stării generale etc.; se poate complica cu perforaţii sau stenoze intestinale. colivie 1« (MINE) Colivie de extracţie, construcţie metalică, cu una sau mai multe platforme suprapuse (etaje); serveşte la transportarea prin puţuri verticale şi înclinate a personalului şi a materialelor (minereu, cărbuni, steril, utilaj etc.), încărcate în vagonete. 2. (ELT.) Colivie de maşină electricăf înfăşurare realizată din bare Colivie (2) conductoare dispuse în crestăturile rotoarelor unor maşini electrice sincrone şi asincrone şi scurtcircuitate în părţile frontale cu inele conductoare. C. (simplă, dublă sau triplă) poate îndeplini funcţia de înfăşurare indusă principală, la maşinile asincrone, sau de înfăşurare auxiliară (de pornire, de amortizare etc.), la maşinile sincrone, coliziune (NAV.) v. abordaj, coliziune o mo ni mi că (LINGV.), fenomen prin care două sau mai multe cuvinte diferite ajung omonime între ele (de ex. lat. seminare „a semăna“ şi similare „a se asemăna“, devenite amîndouă, în romîneşţe, semăna). colligatum (lat. colligare „a reuni“; BIBL.) 1. Scriere legată împreună cu alta sau cu altele în acelaşi volum 2. Volum alcătuit din două sau mai multe lucrări diferite (manuscrise sau imprimate) legate împreună V. şi miscellaneu. Collins [cglinz], Anthony (1676—1729), filozof materialist englez, liber-cugetător, discipol şi prieten al lui Locke. A susţinut că gîndirea este produsul materiei superior organizate. Ca adept al determinismului, a combătut credinţa în minuni, fără să fi devenit însă ateu. Ideile sale i-au influenţat pe Voltaire, Franklin şi Paine. Op. pr. : „Scrisoare către d-1 Dod-well“ (1707), „Tratat asupra liberei cugetări“ (1713), „Disertaţie asupra libertăţii şi necesităţii“ (1729). Collins [cglinz], William Wilkie (1824— 1889), prozator englez. Este autorul romanelor „Femeia în alb“ (1860) şi „Piatra lunii“ (1868). A fost prieten al lui Ch. Dickens, cu care a scris în colaborare unele opere; precursor al lui Conan Doyle; creaţia lui C. conţine un pronunţat protest social. Collodi, Carlo (pseudonimul lui Lorenzini Carlo) (1826- J 890), scriitor şi ziarist italian. S-a dedicat literaturii pentru copii* Povestirea „Aventurile Iui Pi-nocchio“ (1883, uit. trad. rom. 1958) este o capodoperă a genului. colmatâre (it. colmata, de la colmare „a umple, a acoperi“) 1. (GEOGR., HIDROTEHN.) Fenomenul de depunere a materialului transportat de ape, avînd ca rezultat ridicarea treptată a nivelului terenului, a fundului unui bazin sau al unei porţiuni dintr-o albie. 2. (TEHN.) Astupare a porilor unui material poros prin introducerea unui material de suspensie sau co-loidal în masa lui. 3. (DRUM.) Colmatarea rosturilor, umplerea rosturilor la îmbrăcăminţile rutiere din beton de ciment sau la pavajele de piatră cu un chit bituminos. „coloana a cincea“, expresie care desemnează pe trădătorii folosiţi de către imperialişti pentru a crea diversiuni şi a dezorganiza spatele frontului unei ţări. Expresia a fost folosită pentru prima oară în timpul războiului naţional-revolutionar al poporului spaniol (1936r 1939). Unul dintre şefii rebelilor fascişti spanioli, generalul Mola, care înainta cu patru coloane împotriva Madridului (1936), avînd în 696 COLOANĂ vedere pe fasciştii care se găseau în oraş, a declarat: „Mai am o a cincea coloană în interiorul Madridului“. în timpul fascizării Romîniei, organizaţiile fasciste constituiau „coloana a cincea“ hitleristă din ţara noastră. coloană 1. (ARHIT.) a) Element vertical de susţinere, construit din piatră, metal, beton, Marc Aureliu, la Roma; C. Vendóme, la Paris.—C. rostrală, coloană ridicată pentru comemorarea unei victorii navale; în mod obişnuit este decorată cu fragmente de corăbii (ex. c. rostrală de la Roma, cea de la Leningrad etc.)* 2. (ANAT.) Coloană vertebrală, coloană osoasă, formată prin suprapunerea tuturor ver- nu U L I I £ I Ü i ! ■n ij I a b c d Tipuri de coloane coloană (l — baza; 2 — fusul; 3 — capitelul); b — coloană angajată; c * coloană fasciculată; d — coloană torsă lemn etc., dintr-o singură bucată (monolit, cînd e din piatră) sau din mai multe. C. este alcătuită, în general, din trei părţi: baza, fusul şi capitelul Proporţia dintre aceste părţi, dimensiunile şi decoraţia lor sînt determinate de ordinul de arhitectură din care face parte c.—C. fasciculată, coloană al cărei fus este format din mai multe c. subţiri, împreunate sub forma unui fascicul, mult utilizată în arhitectura gotică. —C. torsă, coloană al cărei fus este răsucit.—C. angajată, coloană cu o treime din diametrul său cuprinsă în interiorul zidului de care este alipită. în general, acest fel de c. are un rol decorativ, b) C. triumfală, coloană ridicată pentru comemorarea unui eveniment (ex. Columna lui Traian, C. lui tebrelor. Constituie axul scheletic al corpului şi e situată în partea posterioară a trunchiului şi a gîtului. Coloana vertebrală are, la om, trei curburi antero-posterioare, dintre care două cu convexitate anterioară (în regiunile cervicală şi lombară) şi una cu convexitate posterioară (în regiunea dorsală). Coloana vertebrală este formată din 32 de vertebre suprapuse şi anume: 7 cervicale, 12 toracice, 5 lombare, 5 sacrale sudate şi 3 coccigiene, de asemenea sudate. 3, (CHIM) Coloană cromatogra-fică, strat staţionar cu suprafaţă specifică mare, format dintr-o substanţă cu proprietăţi de adsorbţie selectivă. Coloana cromatografică este utilizată la separarea unor componenţi din^ tr-un amestec. Componenţii care se separă se găsesc într-un fluid care trece prin stratul staţionar.—C. de rectificare (sau de distilare, de fracţionare)r aparat în formă de coloană* care serveşte la separarea prin distilare a componenţilor cu puncte de fierbere diferite ai unui amestec lichid. Se montează între blazul de distilare şi condensator. Există coloane de rectificare cu talere, cu site, cu clopote, cu umplutură etc. Cu ajutorul acestor dispozitive se realizează un contact intim între curentul de vapori care circulă în coloană de jos în sus şi curentul de lichid obţinut prin condensarea vaporilor de-a lungul coloanei şi în condensator, din care o parte se reîntoarce în coloană ca reflux. Lichidul se îmbogăţeşte în produsul cu punct de fierbere mai ridicat,, iar vaporii în substanţe cu punct de fierbere mai scăzut. Puterea de separare a coloanei de rectificare depinde de diverşi factori: tipul coloanei, numărul şi construcţia talerelor, felul şi înălţimea umpluturii, gradientul de temperatură de-a lungul coloanei etc. Coloanele de rectificare sînt de tip discontinuu şi continuu. în primul caz, amestecul de distilat se introduce în blazul de distilare din timp în timp; în al doilea caz, amestecul se introduce continuu, direct în coloană. Se foloseşte mult în industria chimică la separarea şi purificarea a diverse substanţe lichide. 4. (EXPL. PETR.) Coloană de tubaf (sau de burlane), ansamblu format din burlane aşezate cap la cap, îmbinate cu filet (uneori prin sudură); se utilizează în scopul t u b ă r i i găurilor de " sondă, pentru protejarea pereţilor găurii de sondă contra surpării, izolarea stratelor de apă, ancorarea instalaţiilor montate la gura sondei, crearea condiţiilor necesare extragerii fluidelor din adîncime la suprafaţă.—C. de ghidaj, coloană de burlane sudate, folosită la tu-barea puţului săpat la o adîncime de 4—30 m în scopul consolidării puţului şi al dirijării fluidului spre jgheab. — C. de ancoraj (sau de suprafaţă), coloană de burlane care se tubează pe o adîncime de 100—350 m, servind la conso- COLOANĂ 697 COLOID lidarea stratelor din această zonă, la izolarea apelor freatice, la realizarea unei ancorări trainice a instalaţiilor montate la gura sondei etc. — C, intermediară, coloană de burlane care serveşte la tubarea parţială a găurii de sondă, după ce s~a traversat o zonă care ar putea produce dificultăţi în cazul continuării săpării.— C. de exploatare, ultima coloană de burlane care se tubează în gaura sondei, cu scopul de a crea condiţiile necesare afluxului fluidelor din stratele productive în sondă şi ridicării acestora de la talpa sondei la suprafaţă, precum şi pentru introducerea şi extragerea din sondă a diferitelor instrumente necesare în procesul de extracţie a fluidelor. —C. perforată, porţiune din coloana de exploatare situată la capătul de jos al acesteia, în dreptul stratului productiv, avînd o serie de orificii prin care se produce afluxul de fluide din strat în gaura sondei. —C. de ţevi de extracţie, ansamblu de ţevi unite cap lâ cap prin înşurubare cu ajutorul mufelor, introdus în interiorul coloanei de exploatare şi care serveşte la ridicarea fluidelor de la talpa sondei la suprafaţă, la punerea în producţie a sondei etc. 5.(C.F.) Coloană hidraulică, gură de apă cu braţ mobil, situată în staţii sau depouri, lîngă o linie de cale ferată; serveşte la alimentarea cu apă a tenderului locomotivelor. 6. (STRAT.) Coloană stratigraficăy schiţă în Coloană stratigrafică A B — formaţiuni geologice mai vechi; C, D, E — formaţiuni geologice mai noi; & — contact geologic concordant; b — contact geologic discordant formă de coloană, care arată -evoluţia stratigrafică a unei regiuni, vîrsta, faciesurile, gro- simea şi succesiunea formaţiunilor geologice. Prin anumite semne convenţionale se indică compoziţia petrográfica, arătîn-du-se în dreptul fiecărui pachet de strate vîrsta lor şi fosilele pe care le conţin. Cînd este necesar, c.s. poate arăta şi existenţa altor fenomene geologice : magmatism, disconti- nuitate de sedimentare etc. 7, (CINEMA) Coloană sonoră, ansamblul armonios de sunete (cuvinte, muzică, zgomote şi efecte sonore) care însoţesc imaginile filmului. 8. (BIBL.; în ziare, reviste, dicţionare, enciclopedii şi în cărţile vechi) Secţiune verticală a unei pagini imprimate sau manuscrise, care este despărţită de celelalte prin-tr-un spaţiu alb sau printr-o linie verticală. 9- (MILIT.) Formaţie realizată prin dispunerea în adîncime â trupelor în scopul deplasării lor. Pînă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea a fost folosită şi ca dispozitiv de luptă.—C. de marş, trupe care se deplasează în coloană pe acelaşi itinerar, sub comandă unică. colocviu 1. (lat. colloqui „a vorbi cu“; PEDAG.) Metodă de control şi de apreciere a cunoştinţelor şi deprinderilor dobîn-dite de studenţi în cursul unui an sau al unui semestru. C. se desfăşoară sub formă de discuţii, lucrări de laborator, lucrări practice etc. 2« Discuţie între două sau mai multe persoane (în opoziţie cu sol i- 1 o c v i u); discuţie ştiinţifică organizată între specialişti. colódiu (gr. kollodes „lipicios“; CHIM.), soluţie de circa 4% nitroceluloză (cu conţinut de 9~11% azot) într-un amestec de alcool şi eter etilic, care prin evaporare lasă o peliculă incoloră aderentă. Se foloseşte ca peliculă protectoare, soluţie de lipit, clei special sau lac, membrană filtrantă (semiper-meabilă) etc. colofón (BIBL.), notă la sfîr-şitul unei cărţi (la cele vechi de obicei înainte de apariţia foii de titlu), cuprinzînd titlul şi, în genere, anumite date editoriale ale lucrării (locul şi data tipăririi, numele tipografului, al editorului, al librarului etc.). colofóniu (CHIM.), produs care rămîne după îndepărtarea esenţei de terebentină din răşina de conifere, prin distilare sau antrenare cu vapori de apă. C. este un produs solid, sticlos, fără gust şi aproape fără miros, solubil în produse petroliere, alcool etilic, eter, acetonă, cloroform etc. După procedeul de fabricare folosit, c. are o culoare care variază de la slab gălbui la brun-închis. Este întrebuinţat în industria lacurilor, a hîrtiei, a cauciucului etc. Sin. sacîz. cologaritm (MAT.), logaritmul unui număr luat cu semn contrar, adică logaritmul inversului acelui număr. Se notează prescurtat colog (ex. log 2 — 0,30103, colog 2 — = - 0,30103 = F,69897). coloid (CHIM.), sistem poli-fazic obţinut prin dispersarea unei substanţe în alta pînă la o anumită mărime caracteristică (grad de dispersie coloidal). Sistemele coloidale diferă după starea de agregare a fazei disperse şi a mediului disper-sant. Faza dispersă se găseşte sub formă de particule cu dimensiunile cuprinse între 10"7 şi IO-5cm. Particulele coloidale (vizibile la ultramicroscop şi la microscopul electronic) sînt mari în raport cu moleculele obişnuite şi pot fi reţinute de ultrafiltre sau de membranele dializante (semipermeabile pentru coloizi). De asemenea ele pot purta o încărcătură electrică, prezentînd fenomenul de clectroforeză. Coloizii cu mediu de dispersie lichid se numesc soluri sau ¿o/i, iar cei cu mediu gazos, aerosoli. De asemenea pot fi coloizi cu mediu de dispersie solid (solisolizi). Ge-lurile sînt sisteme coloide solid+lichid, în care ambele faze se întrepătrund în mod continuu. Tot printre coloizi se numără şi spumele, emulsiile, suspensiile, pastele, pulberile (pra-furile), care, avînd particule mai mari, dar proprietăţi asemănătoare, se mai numesc şi pseitdocoloizi. După comportarea fizico-chimică a fazei disperse în raport cu mediul dispersant, c. se împart în c. liofili, la care se remarcă afinitatea între mediul dispersant lichid şi faza dispersă (gelatina, amidonul, soluţiile de: polimeri înalţi, macro- moleculari, săpunuri) şi c. lio* COLOMBO 698 COLONIALISM fobiy la care mediul dispersant nu manifestă afinitate pentru faza dispersă (c. anorganici). C. au numeroase aplicaţii în tehnică şi în industrie, precum şi o mare importanţă biologică pentru organism. Protoplasma, nucleul şi membrana tuturor celulelor organismului reprezintă coloizi, printre care principalul loc îl ocupă soluţiile coloidale de albumine. Schimbarea stării coloidale are un rol important în toate procesele fiziologice ale organismului, cum sînt procesele fermentative, permeabilitatea, osmoza etc. Colombo, capitala Ceylonului, unul dintre cele mai mari porturi la Oceanul Indian. 424 800 loc (1953). Important centru industrial, comercial, financiar şi cultural al ţării. Şantiere navale, industrie de prelucrare primară a cauciucului, industrie alimentară, export de copra, de cauciuc, de ceai.— Planul de la C., plan pentru acordare de „ajutor“ tehnic ţărilor din Asia de sud-est, adoptat, din iniţiativa Angliei, de conferinţa miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor din Commonwealth ţinută la C. în 1950. Acest „ajutor“ al ţărilor imperialiste este în- plan, Anglia spera să consolideze dominaţia monopolurilor engleze în Asia, însă, nepu-tînd să suporte cheltuielile prevăzute în el, a fost nevoită să accepte, începînd din 1953, participarea la acest plan a capitalului american. colón1 (gr. kolon „intestin gros“; ANAT.), parte a tubului digestiv care se găseşte între ileon şi rect. Cuprinde următoarele segmente: cecal, c. ascendent,, c. transvers, c. descendent şi sigmoidul. colón2 (în perioada de descompunere a Imperiului roman şi în evul mediu timpuriu), cultivator liber, legat de pă-mîntul pe care-1 lucra şi care plătea proprietarului arendă în bani sau în natură. C., premergători ai iobagilor din evul mediu, au avut un rol important în procesul transformării orîn-duirii sclavagiste în orînduirea feudală. împreună cu sclavii, c. s-au răsculat deseori, dînd lovituri puternice Imperiului roman sclavagist. colón3 (în metrica antică, folosit mai ales la pluralul grec cola), parte sau subdiviziune a unui vers, a unei strofe sau a unei perioade (cele mai multe versuri aveau două c., cu o pauză între ele). Colombo, Moschee soţit totdeauna de condiţii politice care încalcă suveranitatea ţărilor slab dezvoltate. Practic, acest plan nu a reuşit să contribuie la dezvoltarea economiei ţărilor din Asia de sud-est. Cu ajutorul acestui Colon, oraş în republica Panama, situat pe ţărmul Mării Antilelor, la intrarea în canalul Panama. 90 000 loc. (1958). Important port, centru al comerţului de tranzit, ca mărime al doilea oraş al ţării. colonadă (ARHIT.), ansamblu de coloane dispuse în plan, după o linie dreaptă sau curbă, într-unul sau în mai multe şiruri. C. poate susţine o parte dintr-un edificiu, formînd în cadrul acestuia un peron sau o galerie (ex. c. Ateneului R.P.R.); poate avea însă şi numai un rol decorativ, într-o piaţă, într-un parc etc. (ex. c* pieţei San Pietro din Roma). colonăt (în Roma antică şi, în evul mediu timpuriu, în Europa apuseană), formă de dependenţă a populaţiei rurale faţă de marii proprietari de pămînt, apărută datorită crizei sistemului de producţie sclavagist. în sistemul c., pămîntul se arenda, în loturi mici, colonilor; aceştia plăteau arendă în bani, mai tîrziu în natură. Instituţia c. i-a legat pe coloni de pămînt, înstrăinarea lor făcîndu-se o dată cu pămîntul. C. a luat naştere datorită scăzutei productivităţi a muncii sclavilor şi scăderii afluxului de sclavi pe pieţele Imperiului roman în plină decadenţă. C. a evoluat, în evul mediu, în instituţia iobăgiei. coloncifră (POLIGR.), cifră plasată în partea de sus sau de jos a filei, care indică numărul de ordine al paginii unei cărţi, unei reviste, unui album etc. colonél, grad de ofiţer între locotenent-colonel şi general-maior. Este cel mai mare grad de ofiţer superior. V. şi grade militare. Colonia v. Kôln. colonialism, politică a statelor imperialiste, care are drept scop înrobirea şi exploa- COLONIALISM 699 COLONIALISM tarea popoarelor din ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic, jefuirea bogăţiilor acestor ţări, transformarea lor în surse de materii prime şi de braţe de muncă ieftine, în pieţe de desfacere avantajoase pentru ţările imperialiste, îm-piedicînd astfel dezvoltarea lor economică şi social-culturală. Colonialismul înseamnă ciopîr-ţirea arbitrară a unor vaste teritorii, menţinerea samavolnică a numeroase state în afara vieţii internaţionale, crearea unor primejdioase focare de tulburări şi conflicte pe plan mondial. Cotropirile coloniale, care marchează o pagină sîn-geroasă în istoria capitalismului, au început în epoca acumulării primitive a c a-p i t a 1 u 1 u i, o dată cu marile descoperiri ^geografice din sec. XV—XVI* în această perioadă se manifestau ca puteri coloniale Spania şi Portugalia, în prima parte a sec. al XVII-lea Olanda, iar în a doua parte a sec. al XVII-lea pe primul loc trece Anglia. La sfîrşitul sec. al XVII-lea, concurente principale în lupta pentru hegemonia colonială erau Anglia burgheză şi Franţa feudală-absolutistă. Această luptă s-a intensificat îa maximum după revoluţia burgheză din Franţa. în sec. al XIX-lea au apărut noi puteri coloniale: S.U.A., Belgia, Germania. Lupta pentru acapararea coloniilor a dus la războaie sîngeroase între metropole. La sfîrşitul sec. al XIX-lea a fost terminată împărţirea teritorială a lumii între marile puteri şi a fost statornicit sistemul colonial al imperialismului. Spre deosebire de faza premono-polistă, cînd coloniile reprezentau numai surse de materie primă şi pieţe de desfacere pentru metropole, în perioada imperialismului coloniile, semicoloniile şi ţările dependente au intrat direct în sfera exportului de capital, constituind unul dintre cele mai importante izvoare ale profiturilor monopoliste şi fiind folosite ca importante poziţii strategice militare. Dominaţia imperialistă în aceste ţări încetineşte dezvoltarea forţelor de producţie, împiedică dezvoltarea lor economică independentă, deter- minînd caracterul unilateral al economiei, înapoierea lor economică, socială şi culturală. Dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste în ţările coloniale ; şi, pe această bază, formarea burgheziei naţionale şi a proletariatului autohton au dus la ascuţirea contradicţiilor dintre metropole şi popoarele din colonii şi la înteţirea luptei de eliberare naţională a acestor popoare. Totuşi, pînă la victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi începutul crizei generale a capitalismului, lupta popoarelor subjugate nu a dus la eliberarea lor naţională, în 1914, 56% din populaţia globului se afla sub jugul colonial. Victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a avut un rol uriaş în intensificarea luptei de eliberare naţională (China, India, Indonezia şi alte ţări), marcînd începutul erei de eliberare a popoarelor asuprite şi al crizei sistemului colonial al imperialismului. Criza sistemului colonial constă în ascuţirea Ia extrem a contradicţiilor dintre puterile imperialiste, pe de o parte, şi coloniile şi ţările semicoloniale, pe de altă parte, în dezvoltarea luptei de eliberare naţională a popoarelor asuprite din aceste ţări, în cucerirea independenţei de stat de către un număr crescînd de ţări coloniale. Criza sistemului colonial duce la zdrobirea dominaţiei imperialiste în colonii, Ia transformarea acestora din rezerve ale imperialismului într-un factor care subminează imperialismul O dată cu adîncirea crizei generale a capitalismului după cel de-al doilea război mondial, s-a agravat şi criza sistemului colonial al imperialismului. Ca urmare a avut loc creşterea mişcării de eliberare naţională a popoarelor înrobite, ruperea frontului mondial al imperialismului în China, Coreea de nord şi Vietnamul de nord şi instaurarea în aceste ţări a regimului de democraţie populară. Popoarele dintr-o serie de alte ţări coloniale şi dependente, fău-rindu-şi state naţionale, luptă pentru o viaţă nouă, pentru o dezvoltare economică independentă, pentru lichidarea domi- naţiei economice a monopolurilor străine. Aceste ţări se manifestă ca participanţi tot mai activi la politica internaţională, ca o forţă revoluţionară de nimicire a imperialismului. După al doilea război mondial s-au eliberat de sub jugul colonialist peste 50 de ţări, cu o populaţie de peste 1,6 miliarde de locuitori şi cu un teritoriu de peste 40 000 000 km2^ O luptă eroică împotriva înrobitorilor străini duc popoarele care nu şi-au scuturat încă lanţurile robiei coloniale. în 1961 coloniile, semicoloniile şi dominioa-nele reprezentau 10,5% din suprafaţa şi 2,8% din populaţia globului. Prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului este un simptom caracteristic al noii etape a crizei generale a capitalismului şi o consecinţă directă a existenţei în lume a sistemului mondial socialist, a creşterii necontenite, la un nivel încă necunoscut în istorie, a forţelor păcii şi progresului social. Prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului contribuie la slăbirea imperialismului în ansamblul său şi reprezintă, după cum subliniază Declaraţia Consfătuirii de la Moscova din 1960, al doilea fenomen ca importanţă istorică după formarea sistemului mondial socialist. Principalul reazem al c. contemporan este. imperialismul Statelor # Unite ale Americii. Imperialiştii, în frunte cu cei din S.U.A., depun eforturi desperate pentru a menţine fostele colonii şi semicolonii în sistemul economiei capitaliste şi a permanentiza situaţia de inegalitate în drepturi în cadrul acestui sistem. Folosind forme ale neocolonia-lismuluiy imperialiştii caută să menţină prin toate mijloacele (războaie coloniale, blocuri militare, comploturi, teroare, activitate de subminare, presiune economică, corupţie) controlul economic şi influenţa politică în ţările Asiei, Africii şi Americii Latine, să ţină sub dominaţia lor ţările care s-au eliberat, pentru a face ca independenţa cucerită de acestea să fie formală sau pentru a le răpi independenţa. Sub steagul „ajutorului“ economic ei încearcă să-şi menţină în aceste COLONIE 700 COLONTITLU ţări vechile poziţii şi să acapareze poziţii noi, să-şi extindă baza lor socială, să atragă de partea lor burghezia naţională, să instaureze regimuri militare despotice, să instaleze la putere marionete docile. Sub masca „ajutorului“, S.U.A. au investit în ţările slab dezvoltate, în perioada 1950—1958, o sumă de 4,1 miliarde de dolari; în acelaşi interval, ele au transferat în S.U.A. din ţările slab dezvoltate profituri de peste 11 miliarde de dolari. Aşa-zisul ajutor reprezintă deci o parte infimă din uriaşele profituri obţinute de monopoluri din aceste ţări şi este condiţionat de obicei de interzicerea comerţului cu statele socialiste, de obligaţia de a nu face naţionalizări, de obligaţia de a permite amplasarea bazelor militare şi staţionarea trupelor pe teritoriul lor etc. Existenţa sistemului mondial socialist şi slăbirea imperialismului deschid în faţa. popoarelor din ţările care s-au eliberat perspectiva renaşterii naţionale şi a lichidării înapoierii şi mizeriei de veacuri. Condiţia esenţială pentru rezolvarea sarcinilor naţionale generale o constituie lupta consecventă împotriva imperialismului. R.P.R., ca şi celelalte ţări ale socialismului, este un prieten sincer şi credincios al popoarelor care luptă pentru eliberare sau care s-au eliberat de sub jugul imperialist şi le acordă un sprijin multilateral Lichidarea completă şi definitivă a regimului colonial sub toate formele şi manifestările lui este dictată de întregul mers al istoriei mondiale din ultimele decenii. Exprimînd cerinţele mersului înainte al omenirii, U.R.S.S. a propus, la a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. (1960), adoptarea unei declaraţii cu privire la abolirea totală a c., acordarea independenţei tuturor ţărilor şi popoarelor coloniale. Sprijinind această propunere de lichidare totală a c., delegaţia R.P.R. la această sesiune, condusă de tovarăşul Gh. Gheor-ghiu-Dej, sublima că „poporul romîn se pronunţă cu hotărîre pentru abolirea definitivă şi ne-întîrziată a acestui sistem blestemat, care face să se cutremure de ruşine pe oricine se simte om“. Pe baza propunerii U.R.S.S., un grup de 43 de ţări afroasiatice au prezentat declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, declaraţie adoptată cu o majoritate covîr-şitoare de voturi (90 de ţări). Ţările imperialiste s-au abţinut de la vot. Mişcarea de eliberare naţională se dezvoltă şi creşte neîncetat. Crahul total al c. este inevitabil. Lichidarea completă a odiosului sistem colonial al imperialismului este o problemă la ordinea zilei. V. şi criza generală a capitalismului. colonie1 (în antichitate), aşezare orăşenească întemeiată în-tr-o ţară străină de cetăţenii unui oraş-cetate din Fenicia şi din Grecia antică şi avînd un important rol economic-comer-cial şi strategic. C. au întemeiat şi romanii pe ager publi-c u s. colonie2 (EC. POL.), ţară slab dezvoltată, lipsită de independenţă politică şi economică, exploatată şi asuprită de un stat imperialist. C. este folosită ca sursă de materii prime şi ca anexă agrară, teritoriu pentru export de capital, ca piaţă de desfacere pentru mărfuri de consum individual, ca furnizoare de forţă de muncă ieftină, deci ca sursă de mari profituri pentru imperialişti. în c., exploatarea capitalistă se împleteşte cu puternice rămăşiţe feudale şi chiar sclavagiste. C. sînt folosite de către ţările imperialiste şi în scopuri militare, agresive, prin crearea pe teritoriul lor de baze militare etc. V. şi colonialism. colonie3 1. (BIOL.) Colonie de organisme, aglomerare de organisme cu înmulţire asexuată, care rămîn unite şi în generaţiile următoare. C. de o. poate fi : monomorfâ, cînd indivizii sînt uniformi (ex. la ascidii), sau polimorfă, cînd indivizii se deosebesc după formă şi după funcţiile pe care le îndeplinesc (ex. la unele briozoare). C. de o. se întîlneşte printre animalele acvatice fixate (bureţi, celenterate etc.) sau înotătoare libere (sifo-nofore), la organismele vegetale, la diferite alge şi bacterii. C. de o. formează şi animalele care trăiesc în colectivitate tot timpul anului sau numai o parte din an (ex. termitele, pinguinii etc.). 2« (MICROBIOL.) Colonie microbianăy grup de microorganisme dezvoltate pe un mediu solid, provenind din descendenţii uneia sau ai mai multor celule ale aceleiaşi specii microbiene, caracterizat prin-tr-o anumită formă, dimensiune, consistenţă şi culoare. Mărimea, forma şi culoarea coloniilor microbiene au importanţă în sistematica microorganismelor. colonie de reeducare prin muncă (în socialism), locul unde îşi execută pedeapsa cei condamnaţi pentru anumite infracţiuni, ca, de pildă, specula, huliganismul, vagabondajul. în-tr-o astfel de colonie, condamnaţii sînt reeducaţi prin prestarea unei munci utile societăţii. colonizare 1. ( în antichitate) Crearea de aşezări orăşeneşti de către statele sclavagiste (ex. Grecia şi Roma antică) pe teritorii străine. înfiinţarea acestor aşezări se datora presiunilor exercitate de invaziile unor populaţii, luptelor sociale din metropolă, necesităţii căutării de bogăţii, de sclavi şi de noi centre de desfacere şi necesităţii întăririi dominaţiei politice asupra popoarelor subjugate. 2. Cotropirea de către un stat exploatator a unei alte ţări sau a unui ţinut, însoţită de aservirea şi, deseori, de exterminarea populaţiei băştinaşe (ex. colonizarea Americii). 3. Mutarea organizată a unei populaţii dintr-o ţară în alta sau dintr-o regiune a unei ţări în altă regiune, în scopul deznaţionalizării populaţiei băştinaşe, al întăririi graniţelor sau al populării regiunilor cu populaţie rară. Politica de c. a fost practicată de clasele dominante în evul mediu şi1 este caracteristică şi statelor capitaliste (ex. colonizarea în evul mediu a sudului Transilvaniei cu saşi). colontitlu (POLIGR.), text care cuprinde numele autorului şi titlul cărţii, al capitolului, paragrafului sau articolului, imprimat în capul paginii, deasupra textului curent al acesteia* COLORADO 701 COLOROM Colorado, fluviu în S.U.A. şi in Mexic (2740 km). Izvorăşte din Munţii Stîncoşi şi, după ce sapă Marele Canion din Colorado, se varsă în golful Californiei. Navigabil pe cursul inferior. Pe C* se află marea hidrocentrală Hoover-Dam. Colorado, podiş în sud-ves-tul S. U.A., în sistemul Munţilor Stîncoşi, brăzdat de canioane adînci (văi de rîuri) de 1 500— 1 800 m. Are un climat subtropical arid şi vegetaţie semideşer-tică* Colorado, stat în vestul S.U.A. Suprafaţa : 269900 km2. Populaţia : 1 754 000 loc. (1960). Centrul administrativ: Denver. Industrie extractivă dezvoltată (uraniu, vanadiu, molibden, cărbune, aur, argint, cupru şi, în măsură mai mică, petrol). în vest sînt dezvoltate industria siderurgică, metalurgia neferoasă şi industria alimentară. Agricultură irigată (cereale, cartofi, sfeclă de zahăr) şi creşterea vitelor. coloranţi (CHIM.), substanţe, de obicei organice, care au proprietatea de a colora diverse produse ca fibre textile, hîrtie, piele, materiale plastice etc. C. sînt caracterizaţi prin prezenţa în molecula lor a anumitor grupări funcţionale, numite grupări cromofore (ex. grupa azo —N=N—, carbonil > C == O, nitro — N02), cărora li se datorează culoarea substanţei, şi grupări auxocrome (ex. hi-droxil —OH, amino — NH2 etc.), care dau moleculei proprietatea de a colora un produs. C. naturali (alizarina, indigoul etc., în general extraşi din plante) au fost în cea mai mare parte înlocuiţi cu c. sintetici, care posedă o varietate mai mare de culori şi au un preţ de cost mai redus. După constituţia lor chimică, c. pot fi azoici, antrachinonici, trifenil-metanici etc., iar după modul în care se fixează pe fibră se împarte în c. direcţi, de mordant, de cadă etc. în R.P.R. se fabrică o gamă largă de coloranţi la Codlea(reg. Braşov) şi Bucureşti. —C. acizi, coloranţi în molecula cărora se găsesc grupe acide (ex. — S 0%H); colorantul este de fapt sarea de sodiu a acidului respectiv, însă în timpul vopsirii se pune în libertate acidul care se leagă de grupele bazice ale fibrelor. Din această clasă fac parte c. azoici acizi, c* antrachinonici acizi etc. Sînt folosiţi la vopsirea lînii.—C. antrachinonici, coloranţi care derivă de ia antrachinonă (alizarina, c. de indantren etc.). Există: c. de mordant, c. acizi pentru lînă, c. speciali pentru fibre de acetat de celuloză şi fibre sintetice şi c. de cadă. Se caracterizează prin tăria şi puritatea culorilor.—C. azoici, coloranţi care conţin în moleculă gruparea cromoforă azo —N=N—* Baza de materie primă cea mai importantă pentru fabricarea lor o constituie derivaţii benzenului şi ai naftalinei. Se utilizează pe scară întinsă. Există: c. substantivi pentru bumbac, c. acizi pentru lînă sau c. de mordanţi şi de developare (c. care se sintetizează direct pe fibră).—C. bazici, coloranţi în ale căror molecule se găsesc grupări bazice (ex. —NH2). Colorantul propriu-zis este sarea colorantului cu un acid. Există c. b. în mediu neutru pentru lînă şi mătase şi c. ¿. de mordant pentru bumbac.—C. cu mordant, coloranţi care vopsesc fibrele numai după o tratare prealabilă a acestora cu anumite substanţe, numite mordanţi, cu care colorantul poate forma combinaţii stabile (ex. alizarina).— C. de cadă, coloranţi insolubili în apă şi care nu aderă la fibră. Prin reducere (reducătorul fiind hidrosulfitul de sodiu) trec în 1 e u c o-b a z ă solubilă, care este ad-sorbită de fibră. Prin oxidare în aer, colorantul se regenerează pe fibră. Sînt c* foarte rezistenţi (ex. indigoul). —C. de sulf, coloranţi obţinuţi prin acţiunea sulfului sau a polisulfurii de sodiu asupra unor compuşi organici (ex. benzidină, dinitro-toluen, dinitronaftalină etc.). Nu sînt solubili în apă. Vopsirea se facc ca şi cu c. de cadă. Sînt c. cu o rezistenţă bună la spălare şi la lumină, folosiţi în special pentru bumbac.—C. substantivi, coloranţi care au proprietatea de a se fixa direct pe fibră. Se folosesc la vopsirea bumbacului. coloratură (MUZ.), manieră de execuţie vocală, care permite interpretului să dovedească o deosebită virtuozitate tehnică, executînd triluri, cadenţe etc. Stilul de c* este caracteristic îndeosebi operei italiene din sec. XVII —XVIII. Elemente de coloratură se întîlnesc uneori şi în muzicainstrumentală. Compozitorii A. Scarlatti, Mozart, Rossini, Delibes, Verdi, Glinka, Rimski-Korsakov şi alţii au folosit c. ca metodă caracteristică. coloraţie (MICROBIOL.), metodă de cercetare microscopică, constînd în tratarea preparatelor, după o fixare prealabilă, cu unul sau mai mulţi coloranţi, de obicei bazici. colorimetrie (FIZ.) 1. Măsurarea culorilor. 2. Metodă de analiză chimică cantitativă, bazată pe compararea intensităţii culorilor a două soluţii de concentraţii diferite ale aceleiaşi substanţe; culorile sînt egale ca intensitate cînd grosimea stratelor de soluţii străbătute de lumină se află în raport invers cu concentraţia soluţiilor, care poate fi astfel determinată (principiul colo-rimetrelor). Sin. analiză colo-rimetrică. colorimetru (lat. color, -om „culoare“ şi gr. metron „măsură“; FIZ.) 1. Aparat pentru determinarea directă a culorilor substanţelor colorate. Este de două tipun: vizual (cînd receptorul este ochiul) şi obiectiv (cînd are ca receptor o celulă fotoelectrică). 2. Aparat pentru măsurarea concentraţiei soluţiilor colorate. V. şi c o- 1 o r i m e t r i e. colorist, pictor ale cărui mijloace de expresie se bazează în primul rînd pe culoare, care stăpîneşte deci într-un grad înalt arta de a îmbina armonios şi expresiv culorile. colorit, denumire care se dă efectului de ansamblu al culorilor dintr-un colţ al naturii sau dintr-un tablou. „Colorom“, fabrică de coloranţi situată în oraşul Cod-lea, regiunea Braşov. Produce o gamă variată de coloranţi pentru industria textilă, de pielărie şi de blănărie, fabricînd în general majoritatea produselor intermediare, pe bază de anilină şi de naftalină. COLOSSEUM 702 COLUMBIA Colosseum, amfiteatru celebru, die mari proporţii, construit Ia Roma în vremea împăraţilor Vespasianus şi Titus, inaugurat în anul 80 e.n. Colosseum Era de formă eliptică (188 X 156 m), avînd 80 de rînduri de gradene şi o arenă centrală (circa 86 X 54 m). Capacitatea C. era de 80 000—100 000 de spectatori. colostru, lichid lăptos, secretat de glanda mamară cîteva zile înainte şi după naştere, pînă la apariţia secreţiei laptelui propriu-zis. C. este alimentul indispensabil noului-născut în primele zile după naştere. Cu proprietăţi uşor laxative şi dezinfectante, are totodată un conţinut ridicat de vitamine, săruri minerale şi substanţe proteice. Colosul din Rodos, statuie uriaşă din bronz aflată în trecut la intrarea portului Rodos, reprezentînd pe Helios, zeul soarelui. Aparţine sculptorului Chares din Lindos, elev al lui Lisip şi este considerată una dintre cele şapte minuni ale antichităţii. Statuia a fost înălţată de locuitorii oraşului, între anii 292 şi 280 î.e.n., pentru a comemora victoria rodienilor asupra lui Demetrios Poliorketes. Statuia a dispărut în anul 224 î.e.n. în urma unui cutremur. Descrierile contemporane îi atribuiau o înălţime de circa 32 m. colpită (gr. kolpos „vagin“; MED,), inflatnaţie a vaginului. colposcopie (gr. kolpos „vagin“ şi skopein „a privi“; MED.), examen optic direct al vaginului şi al colului uterin cu ajutorul unui aparat numit colposcop. I colţân (IND. PIEL.), excrescenţă patologică a ghindei de stejar sau, mai rar, a celei de gorun, provocată de înţeparea ghindelor tinere de către viespea Cynips quercus, pentru a-şi depune ouăle în ele. C. au un conţinut bogat de substanţe tanante, care se folosesc în industria pielăriei, pentru tă-băcire. în R.P.R., c. constituie cel mai important produs tanant natural. colţar 1. (CONSTR.) a) Piesă de metal sau de lemn, cu două aripi sau laturi în unghi drept care serveşte pentru consolidarea sau protejarea unei îmbinări de colţ (ex. la cercevele, la trepte etc.). b) Unealtă de lemn sau de metal, alcătuită din două braţe dispuse la 90°, cu ajutorul căreia se trasează unghiuri drepte. Se numeşte şi vinclu. 2. (SPORT) Dispozitiv metalic, prevăzut cu 3- 4—6 colţi, care se fixează pe talpa bocancului cu ajutorul unor curele pentru a împiedica alunecarea pe stînci şi pe gheaţă. Colţea, biserică în Bucureşti, zidită în 1701 — 1702 de spătarul Mihail Cantacuzino, pe locul altei biserici mai vechi, în jurul ei au fost construite un spital, o farmacie şi o şcoală de „slovenie“, iar alături a fost zidit, în 1715, turnul Colfei, dărîmat în 1888. colţi antitanc (MILIT.), elemente de baraj genistic antitanc: bîrne de lemn groase, grinzi de beton armat, blocuri de piatră sau grinzi metalice etc., îngropate cu un capăt în pămînt şi fixate puternic. Se instalează pe mai multe rînduri în eşichier. colţul~bâbei (Tribulus ter~ restris), plantă anuală, erbacee, din familia zigofilaceelor, cu Colţul-babei tulpini întinse pe pămînt. Are frunze opuse, penate, cu numeroase perechi de foliole mici şi cu flori galbene. Fructul, o capsulă aproape sferică cu mai multe seminţe, este prevăzut cu ghimpi ascuţiţi şi tari. în ţara noastră creşte în locuri aride, pe nisipuri etc. Columb, Cristofor (c. 1451 -1506), celebru navigator geno-vez stabilit în Portugalia în anul 1476. El a elaborat proiectul de navigaţie spre Asia prm C. Columb vest, care a fost însă respins de regele Portugaliei. în 1492 proiectul a fost aprobat de regele Spaniei, Ferdinand de Aragon, şi de soţia sa, Isabella de Castilia. între 1492 şi 1504, C. a întreprins patru călătorii, în timpul cărora a descoperit majoritatea insulelor Americii Centrale (Antilele Mari şi Mici), atingînd şi coastele Americii Centrale şi de Sud. Anul 1492 este considerat ca data descoperirii Americii. Călătoriile lui C. au marcat o etapă importantă în seria marilor descoperiri geografice. Ele au dat un impuls deosebit comerţului, navigaţiei, industriei, contribuind la ascensiunea rapidă a burgheziei din Apusul Europei, la dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste în cadrul orînduirii feudale, precum şi la îmbogăţirea cunoştinţelor ştiinţifice despre Pămînt. Columbia [cdlămbid], fluviu în America de Nord, care trece prin Canada şi S- U-A-(2 250 km)-Izvorăşte din Munţii Stîncoşi şi se varsă în O. Pacific. Este navigabil pe o distanţă de I 038 km. Pe fluviul C. se găsesc marile hidrocentrale Grand Coulee şi Bonneville. Columbia, stat în nord-vestul Americii de Sud. Suprafaţa : 1138 338 km2. Populaţia : 14 132 000 loc. (1960), formată din metişi, creoli, mulatri, ca COLUMBIA 703 COLUMBUS rezultat al amestecului dintre indieni, cuceritorii spanioli, negrii aduşi din Africa şi imigranţi europeni veniţi mai tîrziu. Limba de stat este spaniola* Capitala : Bogotá. Alte oraşe importante: Medellin, Cali, Barran-quilla. Teritoriu muntos la vest; în est, regiune de podiş, acoperită de păduri tropicale şi de savane. Climat ecuatorial şi subecuato-rial. Principalele cursuri de apă : Magdalena, Meta, Putumayo. C* este o ţară cu economie agrară înapoiată, dependentă de capitalul străin (S.U.A., Canada). Exploatări de petrol, de cărbune, de minereu de fier, de aur, de platină, de sare etc.; industria prelucrătoare slab dezvoltată (industrie alimentară, textilă, de pielărie, de prelucrare a lemnului etc.). Agricultura este ramura principală în economie. Predomină marile proprietăţi funciare. Se cultivă bumbac, cereale, cartofi, sfeclă de zahăr şi, în special, cafea (locul al doilea în lume). Din cauza dezvoltării unilaterale, C. este nevoită să importe produse alimentare. Este dezvoltată creşterea extensivă a animalelor pentru carne. Exportul de cafea reprezintă 75—80%, iar al ţiţeiului 12—15% din totalul exportului ţării. Comerţul exterior este aproape în întregime controlat de S.U.A.*—Istoric. Locuită în vechime de triburi indiene, C. a fost ocupată în sec. al XVI-lea de către conchistadorii spanioli, care au început s-o colonizeze exterminînd în masă populaţia indigenă. în cursul războiului pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810—1826) a fost adoptată Declaraţia de independenţă (1813). între anii 1819 şi 1830 a format, împreună cu Venezuela, Peru şi Ecuador, o republică federativă sub preşedinţia lui S. B o 1 i v a r. în 1830 C. s-a retras din federaţie, constituind un stat aparte. în sec. al XIX-lea a devenit teatru al luptei pentru întîietate dintre capitalurile S.U.A. şi Angliei, în scopul cuceririi zonei viitorului canal Panama, după numeroase intervenţii făţişe, S.U.A. au instigat despărţirea de C. a acestei zone, care a fost transformată într-un stat total dependent de S.U.A. (sta- tul Panama) în 1903. Zona viitorului canal Panama a fost ocupată de fapt de S.U.A. Totodată S.U.A. au intensificat exportul de capital în C. Ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale, mişcarea muncitorească a luat avînt. Au avut loc mari greve ale docherilor, petroliştilor, muncitorilor de pe plantaţiile de tutun etc. în 1930 a fost creat Partidul Comunist din C. în anii celui de-al doilea război mondial şi după terminarea lui, C* a fost subordonată tot mai mult S.U.A. în 1948 a izbucnit o răscoală, îndreptată împotriva reacţiunii interne şi aservirii ţării de către monopolurile S.U.A. în urma înfrîngerii răscoalei, teroarea s-a înăsprit. C este republică. Şeful statului şi al guvernului este un preşedinte, ales pe timp de patru ani. Organul suprem legislativ este Congresul (bicameral): senatul (cu membrii aleşi o dată la patru ani) şi camera reprezentanţilor (cu membrii aleşi o dată la doi ani). Principalele partide politice din Columbia sînt: Partidul conservator (reprezintă interesele marilor moşieri şi capitalişti, fiind sprijinit de biserica catolică) şi Partidul liberal (reprezintă interesele burgheziei), alternînd la putere; partidul Mişcarea revoluţionară liberală (este sprijinit de partidul comunist), Partidul Comunist din Columbia. Columbia [cdldmbh/, Districtul district situat în estul S.U.A., pe malul stîng al rîului Potomac, între statele Virginia şi Maryland. Districtul Columbia cuprinde capitala S.U.A., Washington, şi împrejurimile imediate ale acesteia, 840000 loc. (1959). Columbus [cdlâmbdsjy oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Ohio. 469 000 loc. COLUMELĂ 704 COMANDĂ (1960). Uzine de avioane, de maşini, de prelucrare a metalelor (şine de cale ferată). în apropierea oraşului se află zăcăminte de petrol, de cărbune şi de gaze naturale. columelâ (ZOOL., ANAT.), organ calcaros sau osos de forma unei coloane mici, drepte sau răsucite (ex. axa cochiliei la melc ; osul din urechea mijlocie la batracieni, la reptile şi la păsări; axa osoasă din melcul urechii la om etc.). Coîumella, Lucius Iunius Moderatus (sec. I e.n.), scriitor roman. Tratatul său „Despre agricultură“, în 12 cărţi, este un preţios izvor de informaţii asupra perioadei de criză a sclavagismului din Imperiul roman şi asupra dezvoltării colonatului. Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în Forumul lui Traian, în anul 113 e.n., de către arhitectul Apolodor din Damasc, în a-mintirea victoriei repurtate de armatele romane, conduse de împăratul Traian, asupra dacilor. 'Este înaltă de 39,83 m şi acoperită de jur împrejur cu un basorelief în spirală, repre-zentînd scene din războaiele romanilor cu dacii. C. lui T. este o operă valoroasă pentru istoria artei romane şi constituie una dintre sursele arheologice pentru stu- Columna lui diul războaielor Traian daco-romane. „Columna lui Traian“, publicaţie periodică editată de B. P. Hasdeu Ia Bucureşti (între 2 martie 1870 şi mai 1875, ianuarie 1876 şi decembrie 1877 şi ianuarie 1882 şi decembrie 1883), cu profil mixt de ziar şi de revistă, de orientare eclectica» La ea au colaborat scriitori şi oameni de ştiinţă, Basorelief de pe Columm lui Traian, reprezentînd împărţirea ultimei raţii de apa într^o cetate dacă ca V. Alecsandri, Al. Odobescu, A. Xenopol, C. Esarcu, Gr. Tocilescu, P. Ispirescu etc. coluviu, material provenit din descompunerea rocilor, deplasat de pe versanţi, în special sub acţiunea forţei gravitaţionale, şi acumulat la baza pantei. în general acest material e fixat, formînd tăpşane. comandament (MILIT.), organ de conducere a unei unităţi, a unei mari unităţi sau a unei instituţii militare.— C. suprem, cel mai înalt organ în timp de război, care conduce operaţiile forţelor armate ale unui stat sau ale unui grup de state. comandant, militar numit prin ordin să conducă o subunitate, o unitate sau o mare unitate. C. este şeful întregului personal din subordine. comandă 1. (TEHN.) a) Operaţie prin care se pune în funcţiune, se reglează sau se opreşte un sistem tehnic (maşină, agregat, instalaţie etc.). C. poate fi: automată, semiautomată sau manuală. Transmisia ei se face pe cale mecanică, hidraulică, pneumatică, electrică, electronică etc., în mod direct, indirect (prin intermediul altor elemente) său de la distanţă (telecomandă), b) Echipamentul necesar efectuării c*; cuprinde organul de lansare care iniţiază c., organul de c, propriu-zis, organul de transmisie şi organul de execuţie care efectuează c.—C. de zbor, fiecare dintre mecanismele acţionate de pilot, prin care acesta transmite diferitelor suprafeţe de comandă (aripioare, ampenaj etc.) poziţiile necesare. V. şi manşă; palonie r.— Comanda motorului, fiecare dintre mecanismele prin care pilotul comandă funcţionarea motoarelor, acţionînd asupra admi-siei, prizelor de aer etc.—C. programată, comandă automată a unor maşini şi instalaţii, efectuată după un program de lucru stabilit dinainte şi înregistrat pe panouri, pe tobe, pe benzi magnetice etc. Prin combinarea dispozitivelor de c.p. cu calculatoare se obţin sisteme complexe de c. automată, capabile să aleagă regimurile optime de funcţionare ale unui agregat, ale unui întreg complex productiv etc. 2. Semnal transmis pe cale electrică, mecanică, hidraulică sau pneumatică, cu mîna (c. manuală) sau de către dispozitive automate (c. automată) , pentru a determina desfăşurarea în modul dorit a unui proces tehnic. Se mai numeşte semnal de comandă. 3. (MILIT.) a) Funcţie de condu-cere a unei subunităţi, a unei unităţi sau a unei mari unităţi militare, b) Exercitarea funcţiei de comandant, c) Ordin al comandantului exprimat într-o formă scurtă, stabilită precis de regulamentele militare, pentru obţinerea executării simultane a diferitelor mişcări ale militarilor. 4. (DR.) Comanda autorităţii legitime, ordinul dat, în formele legale, de un organ competent unui organ subaltern, în cazul în care ordinul este ilegal, legea penală apără de răspundere pe executant, dar numai dacă ilegalitatea nu este vădită sau dacă executantul nu COMANDĂU 705 COMBATERE a avut posibilitatea de a aprecia legalitatea. 5. (EC.) Cerere prin care o întreprindere, o organizaţie economică, o instituţie sau o persoană fizică solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. în c. se specifică denumirea produsului sau a lucrării, calitatea, preţul şi condiţiile de plată, termenul de livrare, condiţiile de expediere şi de recepţie etc. Comandău, comună în raionul Tîrgu-Săcuiesc, reg. Braşov. 1 340 loc. (1961). Centru de prelucrare a lemnului (cherestea). comárnic 1. Leasă de nuiele sau poliţă pe care se pune caşul la uscat; adăpost în care se păstrează caşul la stînă. Se mai numeşte celar. 2. Umbrar sau adăpost făcut dintr-un acope-rămînt sprijinit pe stîlpi, sub care stau ciobanii la stînă pentru a se feri de ploaie şi de soare cînd mulg oile. Comarnic, comună în raionul Cîmpina, reg. Ploieşti, pe Valea Prahovei. 11 35Ó loc. (1961). Staţiune climatică. Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea) şi de materiale de construcţie (ciment). comasare 1. (EC. POL.) Concentrarea producţiei şi a forţei de muncă în întreprinderi tot mai mari. în capitalism, c* este un proces stihinic ale cărui forţe motrice constau în concurenţă şi în goana după profituri. în socialism, c. întreprinderilor are loc în mod planificat, pe baza nevoilor dezvoltării economiei naţionale. Dezvoltarea forţelor de producţie din agricultură cere de asemenea c. unităţilor socialist-coope-ratiste. C. se face în scopul unei exploatări mai raţionale a mijloacelor de producţie, al creşterii producţiei şi productivităţii muncii. 2, (EXPL. PETR.) Unirea într-un perimetru a parcelelor din zona de influenţă a unei sonde. comâti(lat. „pletoşii“), nume latin dat dacilor din păturile de jos (muncitori agricoli, mineri, meşteşugari etc.), care, neavînd voie să poarte căciulă, semnul distinctiv rezervat nobililor, purtau părul desfăcut în plete lungi. C. se găseau într-o stare de dependenţă faţă 45 — c. 76! de dacii din clasa stăpînitoare şi munceau pe domeniile şi la curţile acestora, alături de sclavi. comă1 (FIZ.) 1. Aberaţie a unui sistem optic mărginit de suprafeţe sferice; constă în faptul că razele de lumină provenite de la un punct depărtat de axă formează o imagine în formă de pară sau de cometă. C. poate fi redusă în mare măsură prin alegerea potrivită a lentilelor din care se compune sistemul optic. 2. (în acustica muzicală) Interval foarte mic (mai puţin de o optime dintr-un ton), greu perceptibil pentru auz. Există două feluri de come : c. pitagoreică (intervalul dintre două sunete ale căror frecvenţe stau în raportul 74/73) şi c. didimicâ sau sintonică (raportul 81/80). comă2 (gr. £o/na „somn letargic“; MED,), stare patologică asemănătoare unui somn profund, prelungit, din care bolnavul nu poate fi trezit. Se caracterizează prin pierderea cunoştinţei, absenţa răspunsurilor la excitanţii tactili, termici, vizuali, auditivi, verbali etc., cu persistenţa bătăilor inimii şi a mişcărilor respiratorii. Este consecinţa unei suferinţe grave a centrilor nervoşi superiori (ex. c* diabetică, c, hepatică, c. uremică, c. prin leziune vasculară cerebrală etc.). Comăneanu, Remus (n. 1888), actor romîn, artist al poporului din R.P.R. Din 1907 pînă astăzi joacă pe scena Teatrului niţional din Craiova. Se remarcă prin marea varietate a mijloacelor lui de expresie. A interpretat deopotrivă roluri de operetă, de melodramă, dramă de salon, ca şi roluri din dramaturgia clasică universală şi naţională (Zaharia Trahanache din „O scrisoare pierdută“ de I. L. Caragiale, Luca Arbore din „Viforul“ de Delavrancea, Po-lonius din „Hamlet“ de Shakes-peare, Luca din „Azilul de noapte“ de Gorki etc.). Comăneşti, oraş raional în reg. Bacău, pe valea Trotuşului. 14 450 loc. (1961). Centru de extracţie a cărbunelui, folosit în parte la noua termocentrală electrică construită aici în anii puterii populare. Fabrică de cherestea. combatant, persoană care face parte din forţele armate destinate să participe direct la luptă. Potrivit dreptului internaţional, este asimilată cu combatanţii şi, în consecinţă, supusă protecţiei legilor şi obiceiurilor războiului populaţia care organizează răscoale împotriva trupelor inamicului. Legile şi obiceiurile războiului se aplică şi membrilor miliţiilor, corpurilor de voluntari, mişcărilor de rezistenţă, partizanilor. combatantă, rasă de găini cu trunchiul de formă ovoidală, Cocoş din rasa combatantă cu pieptul sus şi frumos rotunjit. Cocoşii au greutatea între 3,5 şi 4 kg, iar găinile între 3 şi 3,5 kg. Penajul se caracterizează printr-o mare bogăţie de nuanţe şi culori. în trecut această rasă era crescută şi apreciată pentru luptele de cocoşi. Azi prezintă interes prin rolul ameliorator pe care îl are la formarea raselor noi, specializate în producerea de ouă şi de carne şi pentru încrucişări industriale în vederea măririi producţiei de carne. combatere (LOG.), demonstrare a falsităţii sau netemeiniciei unei teze prin invocarea faptelor care infirmă teza susţinută de partea adversă, prin critica argumentelor aduse de ea, prin dezvăluirea greşelilor din procedeul de demonstrare, prin argumentarea falsităţii tezei combătute sau prin demonstrarea unei teze noi care o contrazice şi o exclude în virtutea principiului t e r ţ i u 1 u i exclus. Co unei teze (teorii) false trebuie să se îmbine organic cu efortul de construire a unei teze (teorii) adevărate. Ca manifestare a criticii, c* prezintă o mare importanţă pentru descoperirea adevărului; ea favorizează dezvoltarea activităţii teoretice şi progresul ştiinţei* C0MB1ESCÜ 706 COMBINAT Combiescu, Dumitru(1887-1961), microbiolog şi epidemio-log romîn. A fost membru al Academiei R.P.R. şi profesor h Universitatea din Bucureşti. Este cunoscut prin cercetările sale privitoare Ia tifosul exan-tematic, febra tifoidă, febra butonoasă, bacilul coli, boala sodoku, febra recurentă, febra Q, rickettsioze, leptospiroze etc. Op.pr. :„Leptospirozele“( 1957). Laureat al Premiului de stat. combinare (CHIM.), fenomen chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali, pentru a forma molecula unei noi substanţe, cu însuşiri diferite de cele ale substanţelor de la care s-a pornit. combinarea producţiei in* dustriale (EC.), formă de organizare a producţiei, întemeiată pe unirea mai multor procese de producţie din ramuri diferite într-o singură întreprindere (sau într-un grup de întreprinderi conexe), în cadrul căreia produsele unei ramuri sînt folosite ca materii prime, semifabricate sau materiale auxiliare pentru alte ramuri de producţie. C.p.i. permite concentrarea puţernică a producţiei şi creează o serie de avantaje economice: creşterea productivităţii muncii, accelerarea procesului de producţie, folosirea mai bună a materiilor prime, a materialelor şi combustibilului, micşorarea cheltuielilor de transport, reducerea preţului de cost etc. în capitalism, c.p.i. este stimulată de goana după profituri cît mai mari. Pe de altă parte, relaţiile de producţie capitaliste bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, anarhia în producţie şi concurenţa acerbă frînează combinarea producţiei. în socialism, c.p.i. se realizează pe scară mai largă şi se înfăptuieşte în mod planificat. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie permite organizarea unor puternice combinate industriale, înzestrate cu tehnica modernă. C.p*i. se face sub diferite forme pe baza îmbinării fazelor consecutive ale prelucrării materiilor prime, pe baza folosirii complexe a materiilor prime, semifabricatelor şi energiei etc. combinat (EC.)t mare unitate economică, bazată pe combinarea producţiei. C. sînt centre economice puternice, înzestrate cu tehnică înaintată şi au o mare eficacitate economică. Combinatul carbonifer Valea Jiului, cea mai importantă întreprindere pentru extracţia şi prepararea cărbunelui din R.P.R.; îşi desfăşoară activitatea în întregul bazin carbonifer al Văii Jiului. Sediul administrativ, la Petroşeni. Producţia acestui combinat a crescut prin dezvoltarea capacităţii minelor existente, prin redeschiderea unor mine (Vulcan, Uricani) şi prin deschiderea unor mine noi. Producţia de cărbune brut extras în anul 1961 a fost de 2,4 ori mai mare decît cea a anului 1938. Calitatea cărbunilor livraţi s-a îmbunătăţit prin dezvoltarea instalaţiilor de preparare de la Lupeni şi Petrila. în viitor se prevede o creştere importantă a producţiei prin deschiderea de noi mine. Combinatul chimic Făgăraş, mare combinat chimic din R.P.R., mult lărgit în anii puterii populare prin construirea de noi instalaţii, dintre care cele mai însemnate sînt cele pentru fabricarea amoniacului, a acidului azotic» a îngrăşămintelor azotoase, a materialelor plastice (fenoplaste şi amino-plaste) şi a produselor intermediare destinate industriei coloranţilor şi celei farmaceutice. Combinatul chimic „Karl Marx“, situat în oraşul Tîrnă-veni, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. A luat fiinţă prin contopirea fostelor uzine „Nitrogen“ şi „Mica“, naţionalizate în 1948, care produceau carbid, sodă electrolitică, clor, acid clorhidric, plăci de faianţă, acid sulfuric şi produse ale metalurgiei neferoase. în anii puterii populare, combinatul a fost reprofilat şi reutilat, obţinîn-du-se capacităţi de producţie mult sporite. S-au înfiinţat secţii noi, care produc bicromat de sodiu, gresie ceramică anti-acidă, clorură de polivinil. Combinatul chimic Vie* toria, combinat construit în anii puterii populare, în reg. Braşov, cu ajutorul tehnic al U.R.S.S. înzestrat cu instalaţii şi utilaje moderne, el produce amoniac, acid azotic, acid sulfuric, uree, azotat de amoniu, bicarbonat de amoniu, metanol, formaldehidă, răşini sintetice pe bază de uree, melamină, produse pentru diferite sorturi de lacuri şi altele* Prin capacitatea de producţie şi prin diversitatea produselor sale, combinatul este o unitate puternică a industriei noastre chimice. Combinatul de cauciuc Jilava, situat în apropierea oraşului Bucureşti. A fost construit în anii puterii populare şi dotat cu utilaje moderne. Produce articole tehnice rezistente la acizi şi la produse petroliere, tuburi de înaltă presiune, garnituri şi produse pentru întreaga industrie, pentru transporturi şi exploatări de orice fel. Fabrică de asemenea bunuri de larg consum, printre care şi articole de încălţăminte. Posedă o instalaţie modernă de mare capacitate pentru fabricarea re-generatului de cauciuc de calitate superioară, care este apreciat şi pe piaţa străină. COMBINAT 707 COMBINAT Combinatul de industrializarea lemnului Blaj Combinatul de industrializare a lemnului Blaj, unul dintre marile combinate ale industriei lemnului din R.P.R., menit să traducă în viaţă sarcina trasată de partid cu privire la valorificarea superioară a lemnului. Construcţia lui a început în anul 1959, iar în cursul anului 1961 au fost puse în funcţiune majoritatea secţiilor. Dotat cu tehnica cea mai modernă, combinatul produce anual 36 000 m3 de placaj (de 4 ori mai mult decît întreaga producţie de placaj a Romîniei în anul 1938), 10— 12 000 garnituri de mobilă (capacitate de producţie de 3 ori mai mare decît a celor mai importante fabrici existente în 1938), 27 000 tone de plăci fibro- lemnoase, realizate din deşeurile celorlalte secţii şi care echivalează cu circa 108 000 m3 de cherestea şi cu 300 000 m2 de binale. Combinatul de industria* lizare a lemnului Gherla, una dintre unităţile importante ale industriei lemnului, a cărei construcţie a început în anul 1959. în cursul anilor 1961 — 1962 a intrat în funcţiune. Principalele produse ale combinatului sînt: 18000 m3 de placaj anual (de circa două ori mai mult decît întreaga producţie a Romîniei din anul 1938); 4,5 milioane m2 de furnir estetic (de 6 ori mai mult decît întreaga producţie a Romîniei din anul 1938); 300 000 scaune; 18 000 tone de plăci aglomerate din lemn, produse din deşeurile celorlalte secţii, echivalînd cu 27 000 m3 de cherestea. Combinatul de industria* lizare a lemnului Tg.*Jiu, a început să funcţioneze parţial din 1960, iar construcţia tuturor unităţilor s-a încheiat în 1962. Combinatul valorifică mase lemnoase din nordul Olteniei şi produce anual 67 000 m3 de cherestea, 50 000 m2 de parchete, 18 000 m3 de placaje, 600000 scaune şi 18 000 t de plăci aglomerate. Combinatul este înzestrat cu utilaje moderne, procesele de producţie fiind în mare parte automatizate. Combinatul forestier „Bernat Andrei“, situat în oraşul Vatra Dornei, reg. Suceava. A fost construit în anii 1949—1951 şi este înzestrat cu utilaje moderne, care îi asigură un înalt grad de mccanizarc, VN'%v-..:?v. îndeosebi la transportul buştenilor. Amplasat în zona celor mai bogate păduri de conifere ale R.P.R., el produce cherestea de răşinoa-se, lăzi etc* Combinatul metalurgic Reşiţa, mare bază siderurgică şi important centru al industriei constructoare de maşini din Republica Populară Romînă. Pe baza combinării proceselor de muncă se realizează transformarea minereurilor în metal şi apoi în maşini şi agregate de mare complexitate. întreprinderile metalur- gice din Reşiţa, înfiinţate în 1771, s-au transformat în anii puterii populare într-un mare combinat. în aceşti ani s-au pus în funcţiune : Hidrocentrala de la Crăinicel, Termocentrala „7 Noiembrie“, bateria a IlI-a de cccs, oţelăria şi turnătoria de la Mociur, cuptoarele adînci pentru laminare; s-a reconstruit oţelăria Siemens-Martin; au fost puse în funcţiune noi utilaje, furnale şi o hală pentru fabricarea maşinilor şi utilajelor grele etc. între anii 1945 şi 1958, producţia globală a crescut de 3,3 ori. Numai cele două furnale noi de 700 m3, automatizate, dau anual de patru ori mai multă fontă decît s-a produs în Romînia burghezo-moşierească în 1938. Combinatul metalurgic Reşiţa produce: cocs, fontă, oţeluri Siemens-Martin şi speciale, laminate grele, mijlocii şi fine, produse refractare, utilaje pentru industria siderurgică, energetică, petrolieră şi chimică, material rulant feroviar, maşini electrice etc. în anii puterii populare au fost asimilate numeroase produse noi: oţeluri inoxidabile, oţeluri refractare, oţeluri silicioase, oţeluri de înaltă rezistenţă, diverse pro-file, turbine cu aburi, corn-presoare turbosuflante, tipuri Furnalul de 700 m* de la Reşiţa COMBINATUL 708 COMBINĂ noi de motoare şi maşini electrice etc. Din aprilie 1962, Combinatul metalurgic Reşiţa s-a împărţit în două întreprinderi : Combinatul siderurgic Reşiţa şi Uzina constructoare de maşini Reşiţa. Combinatul poligrafic „Casa Scînteii“, mare combinat poligrafic, construit în anii puterii populare, dotat cu cele mai mari şi mai moderne instalaţii tipografice. în 1961, combinatul a asigurat 23,7% din producţia poligrafică a ţării şi 36,9% din totalul producţiei poligrafice a oraşului Bucureşti. Aici s-au tipărit în 1961, 74,5% din totalul ziarelor şi 58,4% din totalul cărţilor apărute în întreaga ţară. V. şi Casa Scînteii. Combinatul siderurgic Hunedoara, important obiectiv al industriei siderurgice din R.P.R. Produce fontă albă şi cenuşie, oţeluri de diferite calităţi, laminate grele, mijlocii şi uşoare, ţagle, cocs şi unele produse chimice provenite din fabricarea cocsului. Sub regimul burghezo-moşieresc era folosită doar 30—40% din capacitatea de producţie a întreprinderii, iar condiţiile de lucru erau foarte grele. în anii puterii populare, vechile furnale şi cuptoare Martin au fost reconstruite cu o capacitate sporită, iar operaţiile grele au fost mecanizate. în această perioadă s-au construit: două furnale noi, dintre care unul cu o capacitate de 700 m3 (producţia anuală a se acestuia este cu 50% mai mare decît întreaga producţie de fontă a Romîniei burghezo - moşiereşti în 1938), cinci cuptoare Martin, o nouă oţelărie electrică etc. în cadrul combinatului s-au mai construit o uzină cocso-chimică, a cărei capacitate a atins, în 1961, 1 000 000 t *de cocs pe an, o fabrică de aglomerare a minereului de fier, un laminor-bluming şi un alt laminor de 650 mm (ambele complet mecanizate, cu unele operaţii automatizate) etc. în 1962 au intrat în funcţiune al treilea cuptor de oţel de 400 t, noi linii de laminare, furnalul de 1 000 m3, primul în ţară cu această capacitate. Producţia de oţel elaborată în 1962 la cele şase cuptoare întrece de peste cinci ori nivelul producţiei de oţel realizat în întreaga ţară în 1938. combinaţie (CHIM.), substanţă chimică ale cărei molecule sînt formate din atomi ai mai multor elemente. Sin. corp compus. — C, complexă (sau coordinativă), combinaţie chimică de ordin superior, care se obţine prin reacţii de combinare din combinaţii simple; caracterizează prin prezenţa Uzina cocsochimica Hunedoara Furnalul de 1 000 m8 de la Hunedoara în moleculă a unui atom central, în jurul căruia se grupează diferiţi ioni sau molecule neutre, care poartă numele de.liganzi, formînd sfera de coordinaţie. Ionul complex astfel obţinut poate avea sarcină pozitivă, negativă sau, în unele cazuri, zero. Se numeşte şi complex. — C moleculară, tip special de combinaţie chimică, rezultată prin unirea a două sau mai multe molecule de aceeaşi specie sau de specii diferite, neutră din punctul de vedere al reactivităţii chimice, avînd proprietăţile unei substanţe unitare (ex. acidul picric formează cu hidrocarburile aromatice c.m. bine definite). — C organome-talică, combinaţie organică con-ţinînd un atom al unui metal (aluminiu, magneziu, litiu, cobalt, plumb etc.), legat printr-un atom de carbon de radicalul organic. Mai importante sînt combinaţiile organometalice folosite în sinteze organice de laborator. în cantităţi mari se fabrică tetraetil-plumbul, folosit ca antidetonant. combină, maşină de lucru complexă care îndeplineşte simultan mai multe operaţii. Pot fi: c. agricole, c, miniere etc. — C. de cereale păioase, combină agricolă care efectuează operaţiile de secerare, treierare, separare a boabelor de paie şi pleavă şi colectare a acestora în buncăre sau în saci. Este constituită din următoarele părţi COMBINĂ 709 COMBURANT principale: hederul, cu aparat de tăiere, rabator şi transportor; batoza, cu aparatul de treier, scuturători, site, venti- lator şi elevator, şi, la unele c., colector de paie şi pleavă, buncăr de boabe, platformă de încărcare în saci etc. C. de c.p. pot fi autopropulsate, purtate pe tractor, remorcate de tractor şi acţionate de la priza de putere a acestuia sau de un motor propriu. Fabricarea c. de c.p. în R.P.R. a început în 1956, la Uzina de utilaj agricol „Semănătoarea“ din Bucureşti. în 1961 numărul c. a fost de 23 427, iar în 1965 numărul lor va fi de peste 51 000. — C. de porumb, combină agricolă care efectuează operaţiile de tăiere a tulpinilor, de detaşare a ştiuleţilor de pe tulpini şi de depănuşare parţială a ştiuleţilor, de tocare a tulpinilor şi de colectare a ştiuleţilor în buncăr şi a masei tocate în colectorul ce se remorchează de maşină. — C. de siloz, maşină agricolă complexă care efectuează operaţiile de tăiere a plantelor destinate însilozării (porumb de siloz, floarea-soarelui etc.), de tocare (mărunţire) şi de colectare a masei tocate. Se deosebesc c. de s. care efectuează separat operaţiile indicate mai sus şi c. de s. care efectuează concomitent tăierea şi tocarea plantelor.— C. de cartofi, combină agricolă de recoltat cartofi. Este alcătuită din 1—3 brăzdare care scot cartofi din sol, din transportoarele care separă car- tofii de bulgări, din aparatul de detaşare a cartofilor de vrejuri şi din buncăr sau dispozitivul de încărcare în coşuri sau saci. —C. de sfeclă, combină agricolă care efectuează operaţia de recoltare a sfeclei« După succesiunea operaţiilor pe care le efectuează, se deosebesc : c. de s. care taie frunzele (decoletează) şi le colectează în buncăr sau le aruncă pe terenul deja recoltat, dislocă şi extrage sfecla din sol, o curăţă de pămînt şi o colectează în buncăr, şi c. de $. care dislocă sfecla, o extrage din sol, taie frunzele, colectînd sfecla şi frunzele în buncăre separate.—C. de in> combină agricolă care efectuează operaţiile de smulgere a inului din pămînt, de detaşare a capsulelor de pe plante, de legare a plantelor în snopi şi de colectare a capsulelor şi a seminţelor în buncăr sau în saci.—C. minieră, combină care efectuează simultan operaţii de tăiere şi de desprindere a rocilor în exploatările miniere (mai ales în cele de cărbuni)» precum şi de îndepărtare din frontul de lucru a materialului tăiat, mărind astfel mult productivitatea muncii în abataj şi la săparea galeriilor. Productivitatea teoretică neîntreruptă a c.m. este de 20—60 t/oră, iar producţia lunară realizată de o c.m. într-un abataj poate fi de 4 000-12 0001. combinări (MAT.), grupurile care se pot forma luînd din m obiecte date n obiecte (n asociaţie de state apărută în urma crizei imperiului colonial britanic şi cuceririi independenţei de către unele ţări, ioste colonii ale Marii Britanii. Din Comunitatea Britanică de Naţiuni fac parte ţări cu regimuri şi statute politice-adminis-trative diferite, ca Marea Britanie, Canada, Ceylon, Cipru, Ghana, India, Malaia, Nigeria, Noua Zeelandă, Pakistan, Sierra Leone, Tanganica, Uniunea Australiană ş.a. Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Uniunea Australiană intră în CB. de N. cu coloniile lor şi teritoriile dependente de ele. Termenul de C.B. de N. a început să fie folosit după 1926, cînd au fost elaborate tezele principale ale statutului dominioanelor şi principiile care reglementau relaţiile lor cu Marea Britanie, în 1931 parlamentul englez a adoptat aşa-numitul statut din West-minster, care dădea acestor teze şi principii baza juridică. După al doilea război mondial, o dată cu începutul destrămării sistemului colonial al imperialismului, din această denumire a dispărut cuvîntul britanic, tolosindu-se titulatura Comunitatea de naţiuni (Common-wealth). în interiorul C.B. de N. s-au cristalizat două grupări de state: I) Marea Britanie, Uniunea Australiană, Canada, Pakistanul etc., care participă activ la blocurile militare îndreptate împotriva lagărului socialist şi a mişcării de eliberare naţională din Asia şi din Africa, şi 2). India, Ghana, Ceylon etc., care duc o politică de neutralitate şi de colaborare activă cu toate ţările pe baza principiiler coex stenţei paşnice. Comunitatea defensivă europeană, denumire a blocului militar agresiv pe care au încercat să-l constituie Franţa, Italia, Germania occidentală, Belgia, Olanda şi Luxemburg prin tratatul semnat la Paris la 27 mai 1952. încheierea acestui tratat a provocat o puternică mişcare de protest în ţările semnatare. Sub presiunea maselor populare, Adunarea Naţională franceză a respins la 30 august 1954 ratificarea tratatului. în acest fel, planul da creare a Comunităţii defensive europene a eşuat. Dar, în urma presiunilor exercitate de S.U.A. şi de Anglia asupra Franţei, s-a constituit, prin acordurile de la Paris din octombrie 1954 (acorduri care încălcau obligaţiile asumate la Conferinţa de la Potsdam din 1945 şi prin tratatele anglo-sovietic din 1942 şi sovieto-francez din 1944), Uniunea Europei occidentale, care consacra remilitarizarea Germaniei occidentale revanşarde şi prevedea includerea acesteia în N. A. T. O. Comunitatea economică europeană, uniune monopolistă de stat a oligarhiei financiare din şase ţări capitaliste (R. F. Germană, Franţa, Italia, Belgia, Oianda,Luxemburg),constituită prin tratatul semnat la 25 martie 1957 la Roma, intrat în vigoare începînd din 1958. Vezi Piaţa comună. V. şi „integrarea“ vest-europeană. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.O.), organizaţie monopolistă de stat din industria metalurgică şi a cărbunelui, înfiinţată în 1951 pe baza „planului Schuman“ printr-un tratat internaţional semnat de R. F. Germană, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia. Scopul oficial proclamat de întemeietorii ei este realizarea unei colaborări strînse şi rezolvarea contradicţiilor dintre ţările participante, în primul rînd dintre R. F. Germană şi Franţa. în realitate, C.£.C.O. reprezintă o reuniune a vîrfu-rilor monopoliste în vederea intensificării ofensivei împotriva cuceririlor sociale ale clasei muncitoare, prin crearea unei pieţe unice a muncii, şi are ca rezultat înăsprirea exploatării. Crearea acestei organizaţii nu a diminuat, ci, dimpotrivă, a ascuţit contradicţiile dintre diferitele grupări monopoliste. Un rol de seamă în crearea C.E.C. O. l-au avut planurile politice ale statelor imperialiste care urmăreau să organizeze în Europa occidentală un bloc militar-economic. Formarea a-cestui bloc a creat condiţii prielnice pentru renaşterea şi dezvoltarea potenţialului militar COMUNITATE 732 CON al Germaniei occidentale, pentru expansiunea celor mai puternice monopoluri pe pieţele din Europa apuseană. C.£.C. O. limitează suveranitatea şi independenţa economică a ţărilor participante. Este una dintre cele mai puternice uniuni capitaliste interstatale formate după al doilea război mondial, ea avînd sub conducerea ei toate unităţile industriei metalurgice, a cărbunelui şi minereului de fier (924 de întreprinderi) din cele 6 ţări ale Europei occidentale. Ascuţirea contradicţiilor dintre membri, înrăutăţirea situaţiei economice în această ramură, ca şi faptul că uniunea monopolistă s-a dovedit neputincioasă de a preveni criza din această industrie, au făcut ca Franţa să se pronunţe pentru revizuirea radicală a tratatului C.E.C. 0., pentru restrîn-gerea sferei ei de activitate. V, şi Piaţa comună. comunitate de bunuri (DR.)t regim stabilit de lege sau prin învoiala soţilor cu privire la bunurile lor. în R.P.R., c. de b. constituie singurul regim admis de Codul familiei şi este caracterizat prin uniunea strînsă de interese statornicite între soţi. în temeiul lui, bunurile do-bîndite cu titlu oneros în timpul căsătoriei aparţin, cu excepţia cazurilor determinate de lege, ambilor soţi, care sînt egal îndreptăţiţi să le administreze şi să dispună de ele. în dreptul burghez, regimul c. de b. implică inegalitatea soţilor, bărbatul fiind stăpîn absolut al comunităţii în timpul căsătoriei şi singur în drept să administreze şi să dispună de bunurile respective. comutare (lat. commutare „a schimba“) l.,(FIZIOL.) Fenomenul elaborării unor reflexe condiţionate diferite la unul şi acelaşi stimul condiţionat, în funcţie de schimbarea condiţiilor mediului ambiant (camere de experienţe diferite, dimineaţa şi seara etc.). Noţiunea a fost introdusă de fiziologul sovietic E. A. Asra-tian. 2. (PSIH.) Particularitate a atenţiei unei persoane de a trece cu uşurinţă de la o activitate la alta. 3. (DR.) Comutarea pedepsei, modalitate de graţiere prin care o pe- deapsă penală pronunţată este înlocuită cu alta, mai uşoară. 4. (LINGV.) Procedeu, folosit mai ales în lingvistica structuralistă, care constă în înlocuirea unui element lingvistic cu altele din acelaşi plan sau cu zero, pentru a se determina astfel valoarea lui în limbă. Prin c. se stabileşte, de exemplu, inventarul fonemelor unei limbi. comutativitate (MAT.), proprietate a unei operaţii de a avea rezultatul independent de ordinea elementelor (ex. adunarea şi înmulţirea numerelor reale sînt comutative : a+6= =i+a; ab — ba). comutatoare, maşină electrică convertizoare, cu colector şi cu inele, folosită pentru transformarea curentului alternativ în curent continuu, şi invers. comutator, aparat electric pentru conectarea sau schim- -$>• -fy ^ j ti Comutator tripolar cu pîrghie barea pe cale mecanică a legăturilor unui circuit cu alte circuite. C. cu pîrghie (mono-polare, bipolare sau tripolare) au contactele fixe în formă de furcă, iar cele mobile, în formă de cuţit. C. stea-triunghi sînt folosite la pornirea motoarelor asincrone cu rotorul în scurt- Comutator de comandă rotativ 1 — anclasare; 2 — declanşare; 3 — prismă luminescentă circuit, pentru a reduce intensitatea curentului de pornire. —C. de comanda, aparat folosit pentru comanda de la distanţă a instalaţiilor, avînd o baretă care se roteşte cu mîna pentru a închide sau deschide contacte electrice şi a transmite astfel comanzi. Sin. cheie de comandă. — C. electronic, aparat electronic care permite să se aplice alternativ, la bornele de intrare ale unui osciloscop cu un singur fascicul de electroni, cele două tensiuni care corespund la două fenomene studiate. Se observă astfel pe ecranul osciloscopului cele două curbe independente, care redau variaţia în timp a celor două tensiuni, dacă alternarea are o frecvenţă destul de înaltă pentru ca ochiul să nu sesizeze întreruperile. — C. telefonic v. schimbător telefonic. comutaţie 1. (TELEC.) Totalitatea operaţiilor de conectare şi deconectare a liniilor, în scopul realizării unei comunicaţii telefonice sau telegrafice. C* poate fi manuală sau automată. 2. (ELT.) Procesul de schimbare rapidă a sensului sau a valorii curentului printr-o secţiune a unei înfăşurări din rotorul unei maşini electrice cu colector, cînd lamelele de colector la care este legată se află sub perii. 0 c. defectuoasă poate duce la apariţia unor scîntei periculoase la colector şi chiar la amorsarea arcului electric între periile de polarităţi diferite (cerc de foc la colector). Pentru evitarea acestor fenomene se iau măsuri de construcţie (constînd în montarea polilor auxiliari, alegerea corespunzătoare a construcţiei înfăşurărilor şi colectorului etc.) şi de întreţinere în stare curată, şlefuită etc. a colectorului şi periilor. con 1. (MAT.) a) Suprafaţa descrisă de o dreaptă (generatoare) care se deplasează spri-jmindu-se pe o curbă fixă (directoare) şi trecînd mereu CON 733 CONAKRY printr-un punct fix (vîrful c.)* Dacă directoarea e un cerc, c. se numeşte c» circular. Conul circular în care perpendicu- t î Conuri 1 — con drept; 2 — con oblic; 3 —* trunchi de con; A — vîrful conului; B — centrul bazei; Bi, B2 — centrele bazelor trunchiului de con lara coborîtă dîn vîrf pe bază trece prin centrul cercului de bază se numeşte c. circular drept. Se mai numeşte suprafaţă conică. b) Corp mărginit de o suprafaţă conică avînd ca directoare o curbă plană închisă şi de suprafaţa plană cuprinsă în interiorul curbei directoare (baza c.)* Volumul unui con w IJ-T 'îl 1 / * : 1 Con în trepte î — con în trepte calat pe arborele de transmisie; 2 — con în trepte calat pe arborele maşinii; 3 — dispozitiv de prindere a pieselor; 4 — roţi de trans- circular drept este V3 tc /?2/, iar aria sa laterală tc RG (/?, raza bazei; G, generatoarea; /, înălţimea). 0 secţiune paralelă cu baza determină între ea şi bază un trunchi de c. care are două baze, distanţa dintre ele fiind înălţimea trunchiului de c« 2» (MAS.) Con în trepte, mecanism pentru schimbarea turaţiilor în mod discontinuu, alcătuit din 2—5 roţi de curea cu diametre diferite, turnate monobloc în trepte. în serviciu, se montează un c. în t. pe arborele conductor, iar un alt c. în t9 asemănător sau nu cu primul, pe arborele condus al unei maşini-unelte, schim- barea turaţiilor realizîndu-se prin trecerea curelei de transmisie de pe o treaptă pe alta. 3. (EXPL. PETR.) Con de apă, formă sub care se prezintă suprafaţa de separaţie dintre ţiţei şi apă în regiunea de sub capătul de jos al găurii de sondă (în cazul exploatării unui strat cu apă de talpă), ca urmare a ridicării apei de talpă datorită intensificării ritmului de extracţie a ţiţeiului din stratul productiv. 4* (SILV.) Inflorescenţă fructiferă a răşinoaselor (brad, molid etc.), formată dintr-un ax cu numeroşi solzi lemnoşi; în general este de formă conică, ovoidă, cilindrică sau sferică. 5. (BOT.) Con vegetativ, extremitatea unei axe tulpinale în curs de creştere, formată din celule iniţiale şi un ţesut tînăr din care se dezvoltă treptat tulpina şi ramurile, precum şi organele anexe ale acestora. Sin. vîrf vegetativ. 6. (GEOL., GEOGR.) Con vulcanic, formă conică de relief, uneori de dimensiunile unui munte, alcătuită din ma*-terial rezultat din erupţiile unui vulcan. în R.P.R. se cunosc c* v. vechi în lanţul vulcanic Harghita-Călimani (ex. c. v. Vărghişul, Cucu, Puciosul etc.) şi în Munţii Metaliferi, în alcătuirea c. v. intră lavă, cenuşă şi aglomerate vulcanice (v. şi aparat vulcanic)« — C. de dejecţie, formă de relief cu aspect semiconic, rezultată prin acumularea de pietriş, nisip, argile, transportate de torenţi şi depuse acolo unde se micşorează panta. Acumularea are loc în timpul viiturilor. Sin. agestru. 7. (CHIM.) Con pirometric v. pirometru ceramic. conac (în trecut) 1. Casa şi curtea la fostele moşii boiereşti din Romînia. 2. Reşedinţa unui ispravnic. 3. Local al vămilor turceşti; vamă. 4. Loc de popas; interval de timp între două popasuri. 5. (La muncile agricole) 0 treime din ziua de muncă. Conachj, Costache (1777— 1849), scriitor romîn. Descendent dintr-o familie boierească, a ocupat înalte funcţii dregă-toreşti în Moldova. Versurile sale erotice („Poezii, alcătuiri şi tălmăciri“, 1856) îmbină inspiraţia anacreontică (în maniera poeziei galante aparţinînd clasicismului decadent francez din sec. al XVIII-lea) cu lirica lăutărească a timpului. Scrisorile lui C. către domnitorul Ioan Sandu Sturza şi către mitro- C. Conachi politul Veniamin Costache conţin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii romîne şi ale emancipării culturale a ţării. A făcut şi unele traduceri din literatura franceză. Conakry, capitala Republicii Guineea, port la Oceanul Conakry, vedere parţială CONCASOR 734 CONCENTRARE Atlantic. 112 500 loc. (1960). Prin port se exportă banane şi cafea. în apropiere se găsesc zăcăminte de bauxită şi de minereu de fier. La C. a avut loc, în 1960, a doua conferinţă de solidaritate a popoarelor Asiei şi Africii. concasor (IND. EXTR.), maşină folosită pentru sfărîmarea Concasor cu ciocane î — bandă de alimentare; 2 — coş de alimentare; 3 — nicovală; 4 — ciocane; 5 — pîlnie colectoare; 6 — transportor cu bandă diferitelor materiale, ca minereuri, roci, cărbuni etc. C* sînt de diferite tipuri şi mărimi, după natura şi dimensiunile materialului supus sfărîmării: c. cu falei şi c. giratoriu, folosite în special la sfărîmarea materialelor tari şi semitari, cu dimensiuni de circa 200 mm pînă la 1 m (gradul de reducere a dimensiunilor bucăţilor sfărî-mate este de 3—5 ori); c. conic, utilizat pentru sfărîmarea materialelor de dimensiuni mai mici; are o capacitate de producţie mai mare şi un grad de sfărî-mare mai ridicat; c. cu ciocane, folosit pentru sfărîmarea bucăţilor mari de materiale semitari şi friabile (cărbuni, sare, calca-ruri etc.); c. cu ciocnire, utilizat pentru sfărîmarea materialelcr tari şi semitari; are calităţi superioare şi un consum de energie mai redus decît c. cu ciocane. concav (lat cum „cu“ şi cavus „scobit, gol“; FiZ.), care e mărginit de o suprafaţă sfe- rică cu faţa orientată spre centrul de curbură (ex. oglindă concavă). concediere, desfacerea contractului de muncă de către cel care angajează. în statele capi-taliste, c. este folosită şi ca mijloc de reprimare a luptei revendicative a oamenilor muncii. Concedierile în masă ale comuniştilor şi ale altor muncitori progresişti au devenit metode permanente de acţiune folosite de guvernele burgheziei imperialiste pentru menţinerea dictaturii ei. Automatizarea proceselor de producţie şi ca urmare intensificarea exploatării permit patronilor să concedieze în masă pe muncitori, sporindu-se astfel necontenit numărul şomerilor. în statele socialistet condiţiile şi cazurile de desfacere a contractului de muncă sînt strict limitate prin lege, care prevede şi garanţiile corespunzătoare pentru oamenii muncii, cum sînt obligaţia organizaţiilor socialiste, într-o serie de cazuri, de a lua măsuri pentru plasarea angajaţilor în alt loc de muncă, dreptul angajatului de a ataca desfacerea contractului de muncă în faţa organelor de jurisdicţie a muncii. Un rol important în asigurarea respectării acestor garanţii îl au sindicatele. concediu, interval de timp în care angajatul sau un alt om al muncii este scutit, în temeiul unei dispoziţii legale sau cu acordul organizaţiei ori persoanei la care lucrează, de obligaţia de a presta munca şi de a veni la locul de muncă, în R.P.R., c. se acordă în scopul odihnei (c. de odihnă), pentru îngrijirea sănătăţii (c. medical), în legătură cu sarcina sau lăuzia (c. de maternitate)t pentru îndeplinirea unor obligaţii legate de completarea studiilor (c. de studii), pentru crearea unor opere ştiinţifice sau artistice (c. de creaţie) etc. Reglementarea acestor c. oglindeşte grija partidului şi a guvernului pentru satisfacerea nevoilor materiale şi culturale ale celor ce muncesc. — C. de odihnă, concediu plătit, acordat o dată pe an angajaţilor, cooperatorilor şi altor oameni ai muncii, pentru refacerea puterii de muncă şi pentru re- creaţie. El constituie o importantă formă de realizare a dreptului la odihnă, consfinţit de Constituţia R.P.R. Tcţi angajaţii care au prestat muncă în mod neîntrerupt timp de 11 luni au dreptul la un c. de bază de cel puţin 12 zile lucrătoare. Diferite categorii de angajaţi (cei care lucrează la munci grele sau vătămătoare, cei cu ziua de lucru nenormată, muncitorii care au o anumită vechime în muncă) beneficiază şi de concedii de odihnă suplimentare. Statul socialist asigură realizarea dreptului la odihnă şi prin punerea la dispoziţia oamenilor muncii, în staţiunile balneoclimatice, a numeroase case de odihnă, sanatorii, cluburi etc., unde li se oferă cele mai bune condiţii pentru folosirea c. de o. — C. medical, concediu acordat, pe bază de certificat medical, angajaţilor, cooperatorilor şi altor oameni ai muncii în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, din cauză de boală sau de accident, in caz de trimitere la tratament balneoclimatic ori în caz de carantină» Pe timpul concediului medical, oamenii muncii primesc a j u-t o a r e materiale în cadrul asigurărilor sociale şi beneficiază de asistenţă medicală gratuită din partea statului. — C. de maternitate, concediu acordat angajatelor, cooperatoarelor etc. pe timpul sarcinii şi lăuziei sau pentru îngrijirea copilului bolnav. Potrivit Codului muncii al R.P.R., salariatelor li se acordă un c. plătit de 52 de zile înainte de naştere şi 60 de zile după naştere, beneficiind de spitalizare şi medicamente gratuite. — C. de studii, concediu, de obicei plătit, acordat angajaţilor şi cooperatorilor care sînt elevi, studenţi sau aspiranţi pentru pregătirea şi susţinerea examenelor, a lucrărilor de diplomă sau de proiect, a disertaţiei etc., constituind una dintre înlesnirile de care beneficiază oamenii muncii pentru ridicarea calificării profesionale şi a nivelului cultural. concentrare 1. (PSIH.) însuşire a atenţiei care constă în fixarea activităţii psihice asupra unui obiect, unui fe- CONCENTRAREA CAPITALULUI 735 CONCEPTUALISM nomen, unei acţiuni sau unei idei, lăsînd la o parte alte fenomene care nu intră în momentul respectiv în centrul preocupărilor omului. 2. (CHIM.) Operaţie care are drept scop mărirea conţinutului unui component într-o soluţie sau într-un amestec, prin îndepărtarea parţială a celorlalţi componenţi sau prin adăugarea de cantităţi suplimentare din componentul respectiv. 3« (MINE) Operaţie prin care mineralele utile din-tr-un produs minier (minereuri, cărbuni etc,) se separă de mineralele sterile însoţitoare, în vederea valorificării lor; se obţin unul sau mai multe concentrate de substanţe minerale utile şi substanţe minerale sterile care se îndepărtează. Metodele mai importante de c. sînt: c. gravimetrică, bazată pe diferenţa de densitate a mineralelor; flotaţia, bazată pe diferenţa dintre proprietăţile de suprafaţă ale mineralelor; c. magnetică., bazată pe diferenţa dintre permeabilităţile magnetice ale mineralelor etc. Sin. îmbogăţire. 4. (TEHN., REZ. MAT.) Concentrarea eforturilor, creşterea eforturilor unitare, peste cele date de formulele uzuale ale rezistenţei materialelor, în dreptul unei variaţii bruşte de secţiune a unei piese. Astfel de variaţii de secţiune (crestături, degajări, filete, găuri etc.) poartă numele de concentratori de eforturi unitare. 5. (MILIT.) a) Chemare vremelnică în armată, în timp de pace, a unor rezervişti, pentru a-şi completa pregătirea militară sau pentru alte nevoi, b) Acţiunea de strîngere a trupelor şi a mijloacelor de luptă într-un raion. — C. de trupe, forţe şi mijloace de luptă grupate într-un anumit raion. concentrarea capitalului (EC. POL.), creşterea proporţiilor capitalului ca urmare a acumulării de capital, adică prin transformarea unei părţi din plusvaloare în capital. Goana după un profit cît mai ridicat, precum şi necesitatea de a rezista în lupta de concurenţă, determină pe capitalişti să mărească necontenit proporţiile capitalului. Concentrarea şi centralizarea capitalului duc la ascuţirea tuturor contradicţiilor capitalismului şi creează condiţii pentru concentrarea producţiei, iar toate aceste procese, pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, duc la apariţia monopolurilor. V. şi imperialism. concentrarea producţiei (EC.POL.), comasarea producţiei, gruparea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în întreprinderi din ce în ce mai mari. în capitalism, c. p. se desfăşoară spontan şi anarhic, fiind stimulată de goana după un profit cît mai ridicat şi de lupta de concurenţă. Avînd Ia bază avantajele marii producţii asupra micii producţii, marile întreprinderi pot introduce pe scară largă maşini perfecţionate, pot aplica o largă diviziune şi specializare a muncii, pot obţine credite avantajoase etc. C. p. duce Ia creşterea productivităţii muncii, la reducerea cheltuielilor de producţie ş i la mărirea profitului capitalist, în socialism, c. p. se desfăşoară planificat; ea are ca scop nu obţinerea de profit, ci economisirea muncii sociale, în scopul ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie asigură c.p. la un nivel mult mai înalt decît în capitalism, precum şi folosirea judicioasă şi creşterea eficacităţii economice a mijloacelor de producţie. concentrat 1. (MINE) Produs îmbogăţit în substanţă minerală utilă, obţinut în urma operaţiei de concentrare a minereurilor sau a cărbunilor. în cazul minereurilor polimetalice, c# care conţine mai multe minerale utile se numeşte c. colectiv (ex. c. colectiv de galena, blendă şi pirită). 2. (IND. ALIMENT.) Concentrat alimentar, produs sau semifabricat alimentar cu volum mic, care poate fi păstrat timp îndelungat (pînă la 1 an); se consumă după o pregătire culinară foarte simplă (de obicei numai încălzit în apă). Se obţine prin hidroliza, concentrarea, dozarea, amestecarea şi uneori presarea materiei prime (carne, legume, zarzavaturi, grăsimi, amidon, zahăr etc.). Printre c. a. se numără: supele concentrate, hidrolizatele de carne, laptele concentrat, lap- tele praf etc. 3. (ZOOŢEHN.; Ia pi.) Nutreţuri de origine vegetală şi animală (grăunţe, tărîţe, şroturi, turte, făinuri animale, drojdii uscate etc.), cu valoare nutritivă ridicată (circa 1 unitate nutritivă la 1 kg de nutreţ), de obicei bogate în proteine şi cu procent redus de apă (circa 12%). La porci şi la păsări reprezintă nutreţul de bază. La celelalte animale se administrează în cantităţi care variază după specie şi după producţie. concentrâţie (CHIM.), raportul dintre cantitatea de substanţă dizolvată (solidă, lichidă, gazoasă) şi cantitatea de solvent sau de soluţie obţinută. concentrice (MAT.; despre două sau mai multe figuri geometrice), care au acelaşi centru. Concepción [conOepdión], oraş în Chile, port la Oceanul Pacific. 135 000 Ioc. (1958). Industrie textilă, alimentară şi de prelucrare a lemnului. concept (lat. conceptum „cugetat, gîndit“; FILOZ.) 1. V. noţiune. 2. Formă logică, re-prezentînd cea mai înaltă treaptă de abstracţie, susceptibilă de o continuă perfecţionare prin ridicarea progresivă a gîndirii de la simplu la complex, prin oglindirea din ce în ce mai exactă a realităţii obiective în continuă transformare. Termenul de concept (Begriff) a fost preluat de K. Marx din filozofia clasică germană, unde avea un sens idealist, şi reelaborat de pe poziţii materialiste. După K. Marx, conceptul este o reflectare tot mai profundă a realităţii în gîndire, modul în care gîndirea îşi însuşeşte concretul cu multiplele sale determinaţii. în „Capitalul“, K. Marx a elaborat conceptiîl de capital prin analiza ştiinţifică, istorică şi logică, a naturii dialectice a capitalului. conceptualism (în scolastica medievală), poziţie filozofică inaugurată de A b é- 1 a r d, intermediară între n o-m i n a 1 i s m şi realism. Ca şi nominalismul, c* nega existenţa reală şi independentă de lucrurile individuale a generalului, dar recunoştea existenţa pe plan logic a generalului, a noţiunilor, pe care le numea „concepte“ şi pe care nomina- CONCEPŢIE 736 CONCHISTADORI lismul le considera ca simple nume, cuvinte. V. şi cearta universaliilor. concepţie (FILOZ.), ansamblu unitar de idei şi de principii filozofice, ştiinţifice, etice, estetice etc. ale unei persoane sau ale unui grup social. C♦ este un mod de înţelegere, de interpretare a fenomenelor, spre deosebire de metodă, care este un mod de a le trata, de a le cerceta. V. şi teorie. — C. despre lume, ansamblu unitar de idei despre lume considerată în întregul ei; interpretare unitară a fenomenelor naturii, vieţii sociale şi conştiinţei omeneşti. Orice c. despre l are un caracter istoric, fiind reflectarea pe plan ideologic a existenţei sociale şi a nivelului de cunoştinţe dintr-o epocă dată. în societăţile împărţite în clase, c. despre i au totdeauna un caracter de clasă, ele exprimînd interesele unei anumite clase sociale. C. despre /. dominantă în aceste societăţi este aceea a clasei dominante. Fundamentul teoretic al unei c. despre i îl constituie ideile filozofice. Problema fundamentală a filozofiei, aceea a raportului dintre materie şi spirit, este totodată problema centrală a oricărei c. despre l în funcţie de modul cum rezolvă această problemă, C. despre i se împart în: c. materialiste, care susţin primordialitatea materiei faţă de spirit, şi c. idealiste, care susţin primordialitatea spiritului. C. despre L are o mare importanţă practică, deoarece ea determină atitudinea oamenilor faţă de lumea înconjurătoare, servin-du-Ie drept călăuză în acţiune. C. materialiste, exprimînd ideologia claselor sociale progresiste, sădesc încrederea oamenilor în forţele proprii, în posibilitatea cunoaşterii lumii, mobilizîndu-i în vederea transformării active a realităţii. Dimpotrivă, c. idealiste şi religioase, exprimînd ideologia claselor reacţionare, denaturează realitatea, dezarmează pe oameni în faţa naturii şi a vieţii, seamănă neîncrederea în forţele lor şi frînează progresul. Singura concepţie consecvent ştiinţifică despre lume este marxism-leninis-m u I, c. despre l. a partidului revoluţionar al clasei munci- toare. Fundamentul teoretic al marxism-leninismului este filozofia marxistă (materialismul dialectic şi materialismul istoric), ale cărei trăsături principale sînt: unirea organică a concepţiei materialiste şi a metodei dialectice, interpretarea mate-rialist-dialectică a vieţii sociale şi realizarea unităţii depline, creatoare, dintre teoria şi practica revoluţionară. Concepţia marxist-leninistă, călăuză teoretică a clasei muncitoare în lupta pentru transformarea revoluţionară a societăţii, se dezvoltă într-o luptă neîmpăcată cu concepţiile reacţionare burgheze despre lume. Adevărul concepţiei marxist-leniniste este confirmat de datele ştiinţei, de întreaga istorie a societăţii, de practica construirii socialismului şi comunismului în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară. Dat fiind marele rol organizator, mobilizator şi transformator al ideilor înaintate, partidele marxist-leniniste luptă pretutindeni pentru răs-pîndirea c. despre l a proletariatului în rîndurile maselor de oameni ai muncii. concern (engl. concern „afacere, întreprindere“; EC. POL.), formă dezvoltată a uniunilor monopoliste, în cadrul căreia sînt reunite, pe baza dependenţei financiare comune faţă de un grup de mari capitalişti, numeroase întreprinderi industriale din ramuri diferite, întreprinderi comerciale, bancare, de asigurare şi transport. Întreprinderile care fac parte din c. sînt, formal, independente, funcţionînd ca societăţi anonime distincte, dar în realitate ele sînt controlate de grupul capitaliştilor care are rolul dominant în c., pe baza posedării pachetelor de acţiuni, a relaţiilor de credit etc. C. reflectă împletirea capitalului bancar cu cel industrial, proprie epocii imperialismului. concert 1. Execuţie publică a unor lucrări muzicale (simfonice, de cameră, populare etc.). 2« Compoziţie muzicală de dimensiuni mai mari pentru un instrument solo (uneori şi pentru mai multe instrumente), cu acompaniament de orchestră. Spre deosebire de alte genuri simfonice, concertul, solistic sau de ansamblu, instrumental ori vocal, prin problemele de virtuozitate pe care le pune, dă interpretului posibilitatea de a-şi dovedi măiestria artistică. concertino 1. Operă muzicală de proporţii mai mici decît concertul, alcătuită adesea dintr-o singură parte. 2. Grupul de instrumente solistice în con-certo grosso. concertmaestru 1. Prim-violonist al unei orchestre, care are şi rolul de a supraveghea şi a coordona un ansamblu de instrumentişti. 2, In-strumentist-conducător al uneia dintre partidele de coarde dintr-o orchestră simfonică. concerto~grosso, formă muzicală care stă la originea concertului şi în care un mic grup de instrumente solistice (concertino) „dialoghează“ cu restul orchestrei (tutti). Din el s-a dezvoltat, în jurul anului 1700, concertul instrumental propriu-zis. Creatorul c. g. este G. Torelli. Modele clasice de c* g. se întîlnesc în creaţia compozitorilor A. Corelli, G. Tar-tini, A. Vivaldi, G. F. Händel şi J. S. Bach. concesiune (EC. POL.), convenţie prin care întreprinderile capitaliste particulare capătă dreptul de a exploata, în anumite condiţii, terenuri petrolifere, miniere, întreprinderi aparţinând statului sau municipalităţilor. Monopolurile din S.U.A., Anglia, Franţa etc. deţin importante concesiuni petroliere, miniere etc. în ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa, în America Latină şi în alte părţi ale lumii. Cu ajutorul acestor concesiuni, monopolurile imperialiste îşi însuşesc o parte considerabilă din venitul naţional al unor ţări slab dezvoltate şi frînează progresul lor economic. Instaurarea puterii populare în R.P.R. a pus capăt jefuirii unor bogăţii ale ţării noastre, a căror exploatare statul burghezo-moşieresc o concesionase imperialiştilor străini. conchistadori (span. con-quistadore „cuceritor“), nobili ruinaţi, soldaţi mercenari şi a-venturieri spanioli care, imediat după descoperirea Americii, au cucerit ţinuturi întinse, jefuind şi exterminînd pe băştinaşi sau CONCICLIC CONCORDANŢA transformîndu-i în sclavi şi care au pus astfel bazele imperiului colonial spaniol. conciclic (MAT.; despre puncte), care sînt situate pe un cerc. conciliatorism v. împăciuitorism. conciliere (lat. conciliate „a uni“; DR.) 1. Procedură prin care se urmăreşte împăcarea părţilor într-un proces. Potrivit legislaţiei R.P.R., ea este obligatorie, cu unele excepţii, în procesele de divorţ. Reprezintă o manifestare a rolului activ al judecătorului în procesul civil socialist. 2. Procedură prealabilă, obligatorie în cazul unor litigii dintre organizaţii socialiste şi care se înfăptuieşte prin contactul direct dintre părţi, în-cercîndu-se soluţionarea conflictului pe cale de înţelegere, cu respectarea legii. concilii (lat. concilium „adunare“), adunări ale reprezentanţilor înaltului cler catolic dintr-o provincie (c. provinciale), dintr-o ţară (c. naţionale) sau ale întregii biserici catolice (c. ecumenice), convocate pentru a lua hotărîri în probleme de dogmă sau de disciplină bisericească. C. au fost folosite în special în evul mediu, de către biserica catolică, în vederea luptei împotriva „ereziilor“ şi mişcărilor populare. concizie, calitate fundamentală a stilului, care rezultă din exprimarea concentrată, precisă, în minimum de cuvinte (necesare şi proprii) a unor idei, a unei cugetări. conclav (lat. cum „cu“ şi clavis „cheie“), nume dat adunării cardinalilor, precum şi sălii în care ei se întrunesc pentru a alege, după o procedură specială, pe noul papă. Cardinalii nu pot ieşi din c. pînă nu se obţin 2/3 din voturi în favoarea unui candidat. Sistemul c. a fost reglementat de papa Grigore al X-lea în 1274. concludent (despre un raţionament), care este corect, deoarece concluzia decurge cu necesitate din premise. concludenţă a probei (DR.), însuşire a unei probe de a putea duce la dezlegarea pricinii prin faptele sau prin actele juridice pe care tinde să le stabilească; 47 - c 761 c. p. este o condiţie pentru ca proba să fie admisibilă. concluzie (LOG.), judecată care rezultă cu necesitate din alte judecăţi date, numite premise. C. încheie raţionamentul (ex. „Creşterea productivităţii muncii duce la scăderea preţului de cost; scăderea preţului de cost duce în socialism la ridicarea nivelului de trai“. Deci: „Creşterea productivităţii muncii duce în socialism la ridicarea nivelului de trai“). concluzii (DR.) 1. Susţinerile părţilor şi ale procurorului în cursul unui proces. 2. Concluzii de învinuire (în R.P.R.), act întocmit, la terminarea urmăririi penale, de către organul care a efectuat urmărirea, în care se face expunerea datelor cauzei, a faptei sau faptelor reţinute în sarcina învinuitului, a temeiurilor acestora şi a încadrării lor juridice, hotărîndu-se prin dispozitiv trimiterea în judecată a celui învinuit. C. de f., confirmate de procuror, constituie actul de inculpare prin care se sesizează instanţa de judecată. concoidă (MAT.), curbă obţinută dintr-o curbă plană r, Concoidă lui Nicomede luînd pe fiecare dreaptă d, care trece printr-un punct fix O, un segment dat /, cu mijlocul la intersecţia lui d cu r, Cînd curba r este o dreaptă, se obţine concoidă lui Nicomede. concordanţa relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie (EC. POL.), lege economică obiectivă, generală, care reflectă raporturile necesare şi interacţiunea dintre cele două laturi ale modului de producţie. Unui anumit nivel al dezvoltării forţelor de producţie trebuie să-i corespundă o anumită formă a relaţiilor de producţie. Atîta timp cît această concordanţă există, relaţiile de producţie contribuie la dezvoltarea forţelor de producţie. Dar forţele de producţie, fiind elementul determinant şi cel mai mobil din cadrul modului de producţie, se dezvoltă mai repede, relaţiile de producţie rămîn în urmă, nu mai corespund caracterului forţelor de producţie şi frînează dezvoltarea acestora. Această rămî-nere în urmă duce în orîndui-rile împărţite în clase antagoniste la conflicte, la revoluţii sociale, deoarece clasele pe cale de dispariţie apără vechile relaţii care le asigură dominaţia. Lupta pentru statornicirea noilor relaţii este dusă de clasele înaintate, interesate sn lichidarea dominaţiei vechilor relaţii de producţie şi în dezvoltarea forţelor de producţie. Legea, concordanţei ajută la înţelegerea, legităţii înlocuirii unui mod de producţie prin altul, a necesităţii istorice a înlocuirii capitalismului prin socialism. Înlocuirea relaţiilor de producţie feudale cu cele capitaliste a permis o puternică dezvoltare a forţelor de producţie, care devin tot mai sociale. Cu timpul, relaţiile capitaliste, bazate pe proprietatea privat-capitalistă, intră în contradicţie cu caracterul social al forţelor de producţie, fapt care duce la distrugerea unor forţe de producţie. Criza generală a capitalismului este manifestarea cea mai elocventă a conflictului existent între forţele de producţie contemporane şi relaţiile de producţie burgheze, care încătuşează tot mai mult dezvoltarea acestora. Revoluţia socialistă, înlăturînd proprietatea privat-capitalistă şi instaurînd proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, creează relaţii de producţie noi, socialiste, corespunzătoare caracterului social al forţelor de producţie, în socialism, cerinţele legii concordanţei sînt îndeplinite în mod conştient de către societate nu numai în etapa iniţială, ci în întreaga perioadă a orîn-duirii socialiste, pe baza studierii şi cunoaşterii necesităţilor obiective ale dezvoltării sociale. CONCORDANŢĂ 738 CONCURS Societatea socialistă are posibilitatea să asigure această concordanţă prin dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a relaţiilor de producţie în raport cu dezvoltarea forţelor de producţie. Menţinerea concordanţei face posibil şi stimulează avîntul rapid şi neîntrerupt al dezvoltării forţelor de producţie. în socialism, neexistînd clase interesate în păstrarea relaţiilor de producţie învechite, societatea poate lua din timp măsuri pentru perfecţionarea şi dezvoltarea relaţiilor de producţie. De exemplu, în R.P.R. au fost luate măsuri în diferite etape pentru îmbunătăţirea conducerii economiei, pentru stimularea comasării G.A.C., pentru perfecţionarea salarizării etc., menite să asigure dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie. concordanţă 1. (GEOL.) Raport între două strate sau serii de strate care s-au depus în continuare unele peste altele, fără întreruperea procesului de sedimentare. 2. (L1NGV.) Concordanţa timpurilor v. corespondenţa timpurilor. concordat, convenţie încheiată de către papă, ca şef al bisericii catolice, cu diverse state, prin care se stabilesc statutul şi privilegiile bisericii catolice într-un stat. Mai cunoscute sînt c. de la W o r m s, 1122, c. de la Bologna, 1516, şi c. napoleonian, 1801, prin care biserica catolică din Franţa devine un sprijinitor al statului burghez. Concordatele încheiate în 1929 cu Italia şi în 1933 cu Germania au consacrat alianţa bisericii catolice cu fascismul. în 1948, Romînia a denunţat c. încheiat la 10 mai 1927. V. şi catolicism. concret, categorie filozofică opusă abstractului, care desemnează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfăşurării lor în timp şi spaţiu. C. reprezintă unitatea multiplelor determinări, însuşiri, laturi ale obiectelor. „Concretul este concret pentru că reprezintă sinteza unei serii de determinări, deci unitatea în cadrul diversităţii** (K. Marx). Materialismul dialectic distinge un c. senzorial care este intuitiv, ţinînd de prima treaptă a cunoaşterii, şi un c. logic, care reprezintă sinteza determinărilor abstracte ale obiectului sau procesului studiat, redat în întreaga lui complexitate, în dezvoltarea lui reală, necesară. Concretul logic este rezultatul adîn-cirii continue a cunoştinţelor noastre şi al verificării lor în practică. Demonstrînd unitatea dialectică a celor două trepte ale procesului cunoaşterii (treapta senzorială şi treapta gîndirii abstracte), gnoseologia marxistă consideră că procesul cunoaşterii constă în trecerea continuă a gîndirii de la c. la abstract şi de la abstract la c., de la particular la general şi de la general la particular. Această teză stă la baza concepţiei marxiste despre unitatea dintre teorie şi practică. concretizáre, operaţie a gîndirii, opusă abstractiză-r i i, care constă în legarea generalului de experienţa senzorială, în îndreptarea gîndirii de la un gen spre speciile acestuia. concreţiune(PETROGR.), concentraţie sub formă nodulară sau neregulată a unor componenţi a u t i g e n i ai rocilor sedimentare, ai tufurilor şi ai solurilor. C. ia naştere prin acţiunea apelor de circulaţie care dizolvă masa rocii şi depun în jurul unui nucleu (ex. fragmente de minerale, de roci etc.) carbonat de calciu, side-roză, silice, gips, fosforit, mar-casită sau alte substanţe. concurénte 1. (MAT.; despre două sau mai multe linii sau plane) care au un punct sau o dreaptă comună. 2. (FIZ.) Forfe concurentet forţe aplicate în acelaşi punct. concurenţă (EC. POL.), luptă între producătorii privaţi pentru condiţii mai avantajoase în producţie şi în desfacerea mărfurilor sau între capitalişti pentru sporirea profitului. Fenomen specific producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, c. duce la ruinarea unor producători şi la întărirea altora. Concurenţa se intensifică în condiţiile producţiei capitaliste de mărfuri. Un număr tot mai mare de mici producători ruinaţi îngroaşă rîndurile proletariatului. Puţini dintre micii producători devin capitalişti, iar capitaliştii mari* puternici, în-frîng pe cei mici şi mijlocii şi le acaparează capitalurile. C. are caracter de lege (legea concurenţei şi anarhiei în producţie). Ea duce la dezvoltarea spontană, anarhică a economiei, la concentrarea şi la centralizarea capitalului şi a producţiei, în stadiul premonopolist al capitalismului a dominat libera concurenţă. Aceasta a dus la concentrarea producţiei în întreprinderi tot mai mari, în mîini tot mai puţine. Au fost pregătite astfel condiţiile pentru înlăturarea liberei concurenţe şi pentru apariţia monopolurilor. înlocuirea liberei concurenţe prin monopol constituie principala trăsătură a imperialismului. Dominaţia monopolurilor nu înlătură însă c. în imperialism, c. are loc înăuntrul monopolurilor, între monopoluri, între acestea şi întreprinderile nemonopoliste. Lupta de c. în imperialism cunoaşte formele cele mai ascuţite, ca de ex.: dumping, boicot, organizarea de acţiuni diversioniste şi de sabotaje în întreprinderile concurenţilor etc. Monopoliştii folosesc în această luptă statul burghez, subordonat lor, pentru a-şi lipsi concurenţii de materii prime, de credite, de mijloace de transport etc. Pe piaţa mondială capitalistă se desfăşoară o ascuţită luptă de c. pentru pieţe de desfacere, sfere de plasare a capitalului, pentru surse de materii prime. Monopoliştii folosesc cele mai violente mijloace pentru sugrumarea adversarilor, ducînd la războaie între puterile imperialiste. Această luptă devine cu atît mai ascuţită, cu cît sfera teritorială a dominaţiei capitalismului s-a îngustat considerabil. Revoluţia socialistă, care lichidează proprietatea privat-capitalistă şi instaurează proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, suprimă baza economică a c. Prin socializarea socialistă a mijloacelor de producţie apar stimulente şi forţe motrice noi, socialiste, ale dezvoltării economice. Principial diferită şi direct opusă concurenţei este întrecerea socialistă. concurs1 L Examen pentru obţinerea unui post, a unei burse etc. 2. (SPORT) Formă de bază CONCURS 739 CONDILLAC a organizării întrecerilor între sportivi, individual sau pe echipe. C. au un caracter oficial sau amical. C. oficiale pot fi de campftmat sau de cupă şi au ca scop stabilirea valorii ierarhice a celor ce se întrec. Formele de desfăşurare a concursurilor sînt variate: cu sau fără handicap, fulger (cu termen de disputare redus) etc.— C eliminatoriu, întrecere sportivă în care sistemul de disputare prevede ca la prima înfrîngere participantul să fie eliminat din concurs. In c. e. cu recalificare, participantul reintră în competiţie în grupa învinşilor şi continuă întrecerea pînă la o nouă înfrîngere sau pînă la victorie. Se practică atunci cînd numărul de participanţi este mare şi timpul de desfăşurare a competiţiei este redus. — C. de consolare, întrecere sportivă organizată pentru participanţii învinşi care nu mai iau parte la lupta pentru primele locuri ale competiţiei respective. Are drept scop stabilirea unei ierarhii în rîndul participanţilor în vederea alcătuirii clasamentului general al competiţiei. concurs2 (DR.) a) Concurs de infracţiuni, situaţie în care două sau mai multe infracţiuni au fost săvîrşite de către aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. — C. real de infracţiuni, situaţie în care faptele sînt materialmente deosebite. — C. ideal de infracţiuni, situaţie în care prin aceeaşi faptă se încalcă mai multe dispoziţii ale legii penale. Sin. cumul de infracţiuni. b) Concurs de creditori urmăritori, situaţie în care, cu prilejul distribuirii sumei rezultate din vînzarea silită a unui bun al debitorului, mai mulţi creditori pretind valorificarea creanţelor lor asupra acelei sume. Dacă această sumă nu este îndestulătoare pentru plata tuturor datoriilor debitorului, creditorii sînt plătiţi într-o anumită ordine de preferinţă, iar creditorii de acelaşi rang ori creditorii chirografajri sînt plătiţi parţial, fiecare proporţional cu valoarea nominală a creanţei sale. condamnare (DR.), aplicare, pe cale judecătorească, a unei sancţiuni penale. 47* condamnât (DR.), persoană căreia i s-a aplicat, pe cale judecătorească, o sancţiune penală* V. şi inculpat. Condé [codé], ramură colaterală a familiei Bourbon din Franţa; membrii săi au jucat un rol politic însemnat în istoria Franţei. Cel mai cunoscut a fost Ludovic al II-lea de Bourbon, prinţ de C. (1621 — 1686), vestit comandant militar în timpul războiului de 30 de ani (1618-1648). condens áre (lat. cum „cu“ si densus „des“) 1. (FIZ.) Trecerea unei substanţe din stare de vapori în stare lichidă; se poate produce prin răcire, prin comprimare sau prin răcire combinată cu comprimare. C# se produce cînd tensiunea vaporilor devine mai mare decît tensiunea de saturaţie. 2. (CHIM.) Reacţie de condensare, reacţie între doi compuşi chimici, din care rezultă un produs cu greutate moleculară mai mare şi care decurge de obicei cu eliminare de apă sau de alte molecule mici. condensator 1. (TEHN.) Aparat sau recipient pentru con* densarea unei mase de vapori, cu ajutorul unui agent de răcire, în scopul recuperării parţiale sau totale a lichidului care provine din vapori sau al recupe- Condensator electrolitic l — bornă; 2 — izolaţie de hîrtie; 3 — foiţă de aluminiu neoxidat (catod); 4 — foiţă de aluminiu oxidat; 5 — conductor de legătură, în contact cu carcasa metalică rării şi eliminării anumitor componenţi volatili. Este construit în general dintr-un recipient etanş prevăzut cu guri de introducere a vaporilor şi a agentului de răcire şi de evacuare a lichidului provenit din vapori* 2. Condensator electric, ansamblu de două conductoare electrice (armăturile c.), separate prin- tr-un mediu izolant. Dacă la armăturile unui c. se aplică o tensiune electrică continuă, a-cestea se încarcă cu sarcini electrice egale şi de semne contrare. Parametrul electric esenţial al c. e capacitatea lor electrică. C. sînt elemente importante care, intră în componenţa circuitelor electrice. în Republica Populară Romînă se construiesc c* pentru compensarea factorului de putere al instalaţiilor electroenergetice. condensor (FIZ.), dispozitiv optic prin care se concentrează razele unui fascicul de lumină asupra unui obiect neluminos a cărui imagine trebuie obţinută cu ajutorul unui instrument optic. Condensoarele de tip cardioid şi paraboloid se folosesc la iluminarea preparatelor observate la microscop. Condensoarele pentru aparatele de proiecţie sînt formate fie din oglinzi concave, fie din sisteme de lentile convergente. condil (gr. kondylos „articulaţie“; ANAT.) 1. Proeminenţă osoasă articulară, avînd forma unei porţiuni de ovoid alungit (ex. c. occipitali, care se articulează cu atlasul; c* mandibulei, care se articulează cu oasele temporale). 2» Proeminenţă osoasă, nearticulară (ex. tube-rozităţile laterale ale extremităţii inferioare a humeru-sului). ^ Condillac [cddiiâc], Eti-enne Bonnot de (1715—1780), filozof iluminist francez, abate. A dezvoltat senzualismul materialist al lui Locke, îndrep-tîndu-1 împotriva raţionalismului idealist din sec. al XVII-lea, reprezentat de Descartes şi Leibniz. C. a explicat întreaga activitate a psihicului prin senzaţii, respingînd concepţia idea-list-subiectivă a lui Locke despre reflecţie. El a făcut însă concesii agnosticismului, declarînd esenţa lucrurilor incognoscibilă, şi a admis, în spirit dualist, existenţa unei substanţe spirituale, Conside-rînd senzaţiile numai ca semne şi nu ca imagini fidele ale lucrurilor, C a alunecat în idealismul subiectiv berkeleian. Prin laturile pozitive ale concepţiei sale, a exercitat o mare influenţă asupra materialiştilor francezi din sec. al XVI II-lea. în do- 740 meniul economic, C. a reprezentat doctrina fiziocrată. Op. pr.: „încercare asupra originii E. B. Condillac cunoştinţelor omeneşti“ (1746), „Tratat despre senzaţii“ (1754). condimént (lat. condimen-tum, din condire „a adăuga; a drege“), substanţă, în general cu slabă valoare nutritivă, folosită în industria alimentară şi în prepararea mîncărurilor, pentru a da produselor gust şi miros plăcut, a stimula secreţiile gastrice şi a uşura digestia. C. mai importante sînt: sarea de bucătărie, oţetul, acidul citric, ceapa, usturoiul, muştarul, vanilia, piperul, cuişoarele, scorţişoara şi foile de dafin. Folosirea repetată şi în cantităţi mari a c. este dăunătoare, putînd provoca iritaţia mucoaselor, leziuni sau alte afecţiuni ale stomacului. condiţie l.(FILOZ.) împrejurare a cărei prezenţă sau schimbare influenţează acţiunea unei cauze, putînd-o grăbi sau încetini, stimula sau frîna. împreună cu cauzele şi cu legile, c. constituie una dintre cele mai importante forme ale con e-x i u n i i universale a fenomenelor. C. sînt obiective, cînd nu depind de voinţa oamenilor, şi subiective, cînd depind de aceasta (ex. ascuţirea la maximum a contradicţiei dintre proletariat şi burghezie în epoca imperialismului constituie o c. obiectivă a victoriei revoluţiei socialiste, iar existenţa şi rolul conducător al partidului mar-xist-leninist constituie o c. subiectivă a acestei victorii). 2, (DR.) Eveniment viitor şi nesigur de a cărui îndeplinire depinde fie naşterea unui drept şi a obligaţiei corespunzătoare (c. sus-pensivăjy fie desfiinţarea aces- tora atît pentru viitor, cît şi pentru trecut (c. rezolutorie). — Condiţii fundamentale, acte normative, care reglementează încheierea şi executarea contractelor economice dintre organizaţiile socialiste. Scopul urmărit prin emiterea şi aplicarea c. /. este de a asigura includerea în diferitele contracte economice a unor clauze pe care statul le consideră necesare pentru a asigura îndeplinirea corespunzătoare şi la timp a sarcinilor de plan. 3. (GENET.) Condiţii de existenţă, condiţii de mediu asimilate de organisme în cursul vieţii lor. în mod normal, organismele asimilează condiţiile de mediu cerute de ereditatea lor; astfel c. de e. coincid cu cele de dezvoltare. Uneori însă organismele nu găsesc în mediul înconjurător condiţiile de care au nevoie conform eredităţii lor şi atunci nu pot supravieţui decît asimilînd condiţii relativ diferite, fapt care are drept consecinţă schimbarea metabolismului lor. Organismele respective astfel modificate vor avea nevoie în generaţiile următoare tocmai de aceste condiţii relativ diferite, astfel că din nou c. de e. vor coincide cu cele de dezvoltare. — C. de dezvoltare, condiţii ale mediului extern de care au nevoie organismele pentru dezvoltarea lor normală. Capacitatea organismelor de a se dezvolta numai în prezenţa anumitor condiţii de mediu s-a format în cursul filogeniei şi constituie un rezultat al adaptării lor istorice la mediul extern. — C. de mediu, totalitatea factorilor ecologici (abio-tici şi biotici) care înconjură, la un moment dat, organismul viu, cum sînt: temperatura, umiditatea, lumina, aerul, hrana etc. 4. (MAT.) Condiţie necesară, condiţie formulată în legătură cu o anumită afirmaţie, astfel că, dacă afirmaţia este adevărată, urmează că şi condiţia este îndeplinită (ex. c. n. ca un patrulater să fie pătrat este să aibă toate unghiurile drepte). — C. suficientă, condiţie formulată în legătură cu o anumită afirmaţie, astfel că, dacă condiţia este îndeplinită, urmează că şi afirmaţia este adevărată (ex. c. 5. pentru ca un produs de mai mulţi factori să fie divizibil printr-un număr oarecare este ca unul dintre factorii produsului dat să se dividă prin acel număr). — C. necesară şi sufi~ cientă, condiţie care trebuie să fie satisfăcută pentru ca să existe o anumită proprietate şi care, dacă e satisfăcută, atrage după sine existenţa proprietăţii (ex. c. n. şi s* ca, într-un triunghi, pătratul unei laturi să fie egal cu suma pătratelor celorlalte laturi este ca triunghiul să fie dreptunghic).—Condiţii iniţiale, condiţii impuse soluţiilor unei ecuaţii diferenţiale (ordinare sau cu derivate parţiale) atunci cînd una dintre variabilele de care depinde, notată de ex. cu #, ia valoarea t= tQ. în fizică, ¿ reprezintă de obicei timpul, iar este un moment iniţial în desfăşurarea fenomenului studiat. — Condiţii la limită, condiţii impuse soluţiilor unei ecuaţii cu derivate parţiale, pe frontiera care limitează domeniul în care sînt determinate acele soluţii (ex. scurgerea unui fluid de-a lungul pereţilor unui canal se traduce matematic prin ecuaţii cu condiţii la limită). condiţional (L1NGV.), ;m o d personal care exprimă o acţiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiţii. C. poate apărea atît în propoziţia subordonată circumstanţială care enunţă condiţia (numită, de aceea, propoziţie condiţională şi introdusă printr-o conjuncţie condiţională), cît şi în propoziţia regentă. Din punct de vedere formal, c* se confundă, în limba romînă, cu modul optativ. condiţionare 1* (FILOZ.) Termen care exprimă acţiunea, influenţa exercitată de condiţii asupra fenomenelor, spre deosebire de acţiunea de determinare (producere, provocare, generare) propriu-zisă, exercitată de cauze. V. şi condiţie; cauză şi efect. 2. (TEHN.) Operaţie prin care un material, un produs etc. se aduc într-o anumită stare de umiditate, de temperatură, de puritate etc. — Condiţionarea aerului, operaţie prin care aerul dintr-o încăpere (atelier, sală de spectacol, cameră de locuit etc.) este menţinut într-o stare de puritate, de temperatură, de umiditate CONDOR 741 CONDUCTĂ şi de mişcare determinată, independent de condiţiile meteorologice exterioare, C. a. in ateliere se face pentru a crea condiţii optime de muncă, pentru a se evita deformări, deteriorări sau alterări ale produselor, materialelor etc- Sălile moderne de întruniri publice, de spectacole etc, sînt prevăzute cu instalaţii de c, a aerului, V. şi climatizare, condor (ZOOL.; Vultur gry-phus), vultur foarte mare, cu capul şi cu gîtul golaş, răspîn- Condor dit în munţii înalţi ai Americii de Sud. Este cea mai mare pasăre răpitoare. Condorcet [cddorse], Mărie Jean Antoine (1743— 1794), filozof iluminist, economist şi om politic francez, colaborator al „Enciclopediei“, reprezentant ideologic al burgheziei în ascensiune. Fiind arestat pentru participarea la complotul contra iacobinilor, s-a sinucis. C. a criticat religia şi superstiţiile de pe poziţii deiste şi s-a alăturat concepţiilor economice ale f i-ziocraţilor. El a elaborat o concepţie idealistă asupra progresului continuu al societăţii burgheze, considerînd că acesta ar fi determinat de progresul raţiunii. Partizan al libertăţilor burgheze, C* a cerut libera dezvoltare a individului, laicizarea învăţămîntului, extinderea lui fără discriminare de clasă sau de sex, idealizînd în acelaşi timp societatea burgheză, bazată pe proprietatea privată. Op. pr.: „Schiţa unui tablou istoric al progresului spiritului omenesc“ (1794). condotier (ital. condottiere „conducător“), căpetenie de detaşamente mercenare în Italia (sec. XIV—XV), care se angaja în serviciul militar al oraşelor, al principilor sau al papii. In afara soldei, c. primea şi o parte din prada de război. în sens figurat, om hrăpăreţ şi venal, gata să se pună în slujba unei cauze oricît de nedrepte dacă e bine plătit. condriozóm (gr. chondrion „granulă“ şi soma „corp“; HIST.), ansamblul formaţiilor cu aspect de granulaţii (mitocon-drii), de bastonaşe (condrio-conte) etc. prezente în citoplasma tuturor celulelor animale şi a majorităţii celulelor plantelor. Din punct de vedere chimic, c* este constituit dintr-un complex lipoprotidic. Forma şi mărimea variază în funcţie de starea celulei, de stadiul ei de dezvoltare sau de influenţa factorilor exteriori. în celulele normale, mărimea c. variază de la 0,2 pînă Ia 2 rareori putînd ajunge şi pînă la 7 (¿. în compoziţia €• intră diferiţi fermenţi, care participă la procesele de sinteză ce se produc în celulă. condrită (gr. chandros „cartilaj“; MED.), inflamaţie acută sau cronică a unui cartilaj. condrocrâniu (gr. chondros „cartilaj“ şi £ramon „craniu“; ANAT.), craniu cartilaginos al embrionului. condroide (gr. chondros „cartilaj“ şi eidos „aspect“; BIO-CH1M.), substanţe care intră în structura cartilajelor. Sînt formate dintr-o proteină şi un poli-zaharid complex, acidul con-droitin sulfuric, alcătuit la rîn-dul său din acid glicuronic, acetil glucozamină şi acid sulfuric. condróm (gr. chondros „cartilaj“; MED.), tumoare benignă cartilaginoasă, localizată în special la nivelul degetelor. conducere unică, principiu socialist de conducere a întreprinderilor şi instituţiilor, potrivit căruia întregul colectiv de lucrători se subordonează, în procesul de producţie, voinţei unei singure persoane, conducătorul, răspunzător de activitatea şi îndeplinirea sarcinilor întreprinderii, organului sau organizaţiei de stat de sub conducerea sa. C. u. reprezintă aplicarea principiului centralismului democratic în activitatea întreprinderilor şi instituţiilor de stat. Acest principiu presupune sprijinul şi participarea largă a maselor în activitatea de stat, legătura strînsă între conducător şi mase. în acest sens, pe lîngă conducătorul unic funcţionează anumite colegii care îi fac propuneri şi îl sprijină în munca sa. în legătură cu aceasta, V. h Lenin sublinia necesitatea îmbinării juste a c. u* cu controlul şi critica maselor, cu iniţiativa lor, a îmbinării democratismului maselor muncitoare cu disciplina de fier în timpul muncii. V. şi colegialitate; centralism democratic. conduct (ANAT.), formaţie anatomică în formă de canal sau tub (ex. c. auditiv extern). conductânţă (ELT.), mărime egală cu raportul dintre curentul electric continuu care străbate un conductor şi tensiunea dintre extremităţile sale. C* este mărimea reciprocă a rezistenţei. conductă 1. (TEHN.) Piesă, ansamblu de piese sau construcţie de formă tubulară (cu secţiune transversală ovoidală, circulară etc.) destinate transportului fluidelor (apă, ţiţei, abur* gaz metan etc.) sau al unor materiale pulverulente (praf de cărbune) pe un traseu determinat. Conductele pot fi confecţionate din metal, beton, materiale plastice, lemn etc. V. şi pipe-line. —(HIDR.) C. de aspiraţie, conductă situată înainte de o pompă (sau de o staţie de pompare) şi prin care se absoarbe apa dintr-o sursă (rîu, lac, puţ, rezervor etc,); poate funcţiona fie sub depresiune (cînd presiunea efectivă în c* este sub cea atmosferică), fie sub presiune (cînd presiunea efectivă din c. este mai mare decît cea atmosferică). — C. de refulare, conductă care funcţionează sub presiune şi care transportă apa de la o pompă (sau staţie de pompare) Ia un rezervor de distribuţie sau direct la consumator. — C. forţată a) Conductă sub presiune într-o instalaţie hidroenergetică prin care se aduce apa de la castelul de apă la turbinele centralei hidroelectrice. Datorită diferenţei mari de nivel dintre castel şi turbine, c. /. e supusă unor presiuni înalte care ating valoarea maximă la intrarea în turbine. b) Orice con- CONDUCTIBILITATE 742 CONEXIUNE ductă în care apa circulă sub presiune. — C. magistrală, conductă principală a unei reţele hidraulice (ex. o reţea de alimentare cu apă), a unei reţele pentru transportul şi distribuţia gazelor combustibile, a ţiţeiului etc. 2* Conductă electrică, conductor sau ansamblu de conductoare electrice de metal, cu lungimile mult mai mari decît dimensiunile secţiunilor transversale, cu sau fără învelişuri izolante sau protectoare; se foloseşte la realizarea legăturilor conductoare în instalaţii electrice. conductibilitate (FIZ.), ~ electrică, proprietatea unor corpuri de a fi străbătute de curent electric sub acţiunea unei tensiuni electrice aplicate. — C. termică, fenomenul de transmitere a căldurii printr-o substanţă. V. şi conducţia căldurii. conductivitate, mărime care caracterizează capacitatea unei substanţe de a conduce curentul electric (definită pe cm3); este egală cu inversul rezişti-v i t ă ţ i i şi se exprimă în unităţi denumite m ho. Valoarea ei este maximă la metale, scăzînd cînd temperatura creşte, în unele cazuri (la metale sau aliaje), în apropiere de zero absolut, creşterea c. e foarte rapidă (v. supraconduc-t i b i 1 i t a t e). în cazul semiconductoarelor, c, creşte cu temperatura. Alierea metalelor sau prezenţa unor mici cantităţi de impurităţi în semiconductoare influenţează puternic c. lor electrică. conductometrie (CHIM.), metodă electrochimică de analiză, bazată pe modificarea prin t i t r a r e a conductivităţii soluţiei analizate. Punctul de echivalenţă (sfîrşitul reacţiei) este indicat de valoarea minimă sau maximă a conductivităţii. conductometru (CHIM.), dispozitiv pentru determinarea conductivităţii soluţiilor. conductor (FIZ.), — termic, corp care permite transmiterea căldurii. V. şi c o n-ductia căldurii. — C. electric, material care, în condiţii normale de utilizare, are o conductivitate mare. Există c. e. de specia I, în care trecerea curentului nu e însoţită de reacţii chimice (de ex. metalele şi aliajele lor, cărbunele etc.), şi c. e. de specia II (c. electrolitici), în care trecerea curentului electric este însoţită de reacţii chimice (ex* soluţiile electrolitice). 0-biectele confecţionate din aceste materiale servesc pentru realizarea circuitelor electrice. în anumite condiţii, gazele izolante se pot ioniza şi devin c. e. conducţie (FIZ.), conducea căldurii, propagarea căldurii, printr-un material solid sau un fluid aflat în repaus, din regiunile cu temperatură mai ridicată spre regiunile cu temperatură mai scăzută. Se poate produce: prin ciocnirea dintre molecule în medii gazoase (v. teoria cinetică a gazelor), prin mişcarea electronilor şi interacţiunea lor cu oscilaţiile reţelei cristaline în metale, prin interacţiunea dintre oscilaţiile reţelei cristaline (f o n o n i) în cazul materialelor dielectrice. — Conducţie electrică, procesul de trecere a curentului electric printr-o substanţă. Se poate produce prin deplasarea atomilor sau a moleculelor ionizate (mai ales în cazul gazelor ionizate şi al electroliţilor) şi prin procese în care atomii rămîn aproximativ staţionari, electronii fiind aceia care se deplasează (ca în cazul metalelor şi semiconductoarelor).—C. ionică, conducţie^ electrică slabă a unui cristal ionic, datorită difuziei ionilor prin reţeaua cristalină; c. u depinde de temperatura, precum şi de structura şi puritatea materialului. conduită (PSIH.), manifestare exterioară a actelor de conştiinţă, modalitate de acţiune a omului. C. se formează în viaţa socială o dată cu concepţia despre lume şi este influenţată de însuşirile psihice ale persoanei, de caracterul şi de temperamentul său. Condurachi, Emil (n. 1912), istoric şi arheolog romîn, membru al Academiei R.P.R., profesor la Universitatea din Bucureşti, director al Institutului de arheologie. A cercetat istoria orînduirii sclavagiste pe teritoriul R.P.R., şi în special cea a vechilor oraşe greceşti din Dobrogea. Op. pr.: „Tezaurele monetare din regiunea carpato-dunăreană şi însemnă- tatea lor pentru trecutul ro-mînesc “(! 943), „ Histria “(1959), „Descoperiri arheologice în R.P.R. (1960). A colaborat la elaborarea voi. I al tratatului „Istoria Romîniei“. condurâşi (Tropaeolum ma-jus), plantă anuală din familia tropeolaceelor, originară din Condurâşi Peru, cu tulpina agăţătoare, cu frunze verzi-albăstrui, aproape rotunde şi flori de culoare portocalie. Se cultivă ca plantă decorativă. conectare (lat. cum „cu“ şi nectere „alega *) 1. (ELT.)Operaţie prin care se realizează legături conductoare între două circuite electrice distincte (de ex. c. unui aparat sau a unei maşini electrice cu reţeaua), prin intermediul unui dispozitiv sau al unui aparat electric. 2. (TE-LEC.) Stabilirea legăturii între abonaţii unei reţele telefonice sau între posturile telegrafice. conexare (lat. connexus, din connectere „a lega“; DR.), unire a două sau a mai multor pricini, între care există o strînsă legătură, pentru a fi soluţionate împreună. C, se hotărăşte de organul de jurisdicţie, din iniţiativă proprie sau la cererea părţilor. conexiune 1. (FILOZ), Legătură între două sau mai multe obiecte sau fenomene; raport, relaţie. — C. generală (sau universală), legitate obiectivă fundamentală, care exprimă totalitatea formelor de legătură, condiţionare reciprocă şi interacţiune a obiectelor şi fenomenelor în mişcare din întregul univers. V. şi interde-p e n d e n ţ ă. 2« (FIZIOL.) Conexiune temporară, fenomen biologic, larg răspîndit în regnul animal, care apare în cursul ontogenezei, ca rezultat al adaptării fine a organismului la condiţiile variabile ale mediului. CONFABULAŢIE 743 CONFEDERAŢIE Se manifestă prin apariţia unui răspuns la un semnal al unui excitant semnificativ din punct de vedere biologic (ex. un aliment). Expresia superioară a c. t. estefleflexul condiţionat. în cazul reflexului condiţionat se formează o c. i. între focarele de excitaţie a doi centri corticali: un centru reprezintă capătul terminal al zonei receptoare (ochi, ureche etc.) asupra căreia acţionează excitantul devenit semnal, iar celălalt centru este reprezentantul cortical al reflexului necondiţionat (alimentar, de apărare etc.). Sin. legătură temporară. 3. (ELT.) Legătură con-ductivă (galvanică) între două sau mai multe conductoare sau circuite electrice. confabulâţie (MED.), simptom întîlnit în unele boli mintale; constă în relatarea unor fapte sau evenimente neadevărate, plăsmuite de imaginaţia exaltată şi necritică a bolnavului* confecţie, obiect de îmbrăcăminte (haină, rochie, lenjerie etc.) fabricat în întreprinderi industriale, spre deosebire de îmbrăcămintea confecţionată după măsură în atelierele meşteşugăreşti. în R.P.R., industria de c. s-a dezvoltat mult după naţionalizarea din 11 iunie 1948 a întreprinderilor industriale, producţia globală de c* (fără tricotaje) reprezentînd 898% în 1961 faţă de producţia globală din 1938. Au fost reutilate întreprinderile vechi şi construite întreprinderi moderne noi, printre care Fabrica de confecţii şi tricotaje Bucureşti, cu o capacitate anuală de 6 000 000 de bucăţi de c., una dintre cele mai mari din Europa. Confederaţia Generală e Muncii (C.G.M.), organi-zaţie sindicală unică, constituită în ianuarie 1945, la primul Congres general al Sindicatelor unite din Romînia. Crearea CG.M. pe baza Frontului unic muncitoresc, a fost un pas înainte pe calea realizării unităţii organizatorice a mişcării muncitoreşti din Ro-mînia şi a însemnat victorii în sindicate a principiilor revoluţionare ale luptei de clasâ asupra principiilor reformiste, victoria principiilor leniniste de organizare pe ramuri de prc- ducţie, pe întreprinderi, pe instituţii asupra principiilor tra-de~unioniste, de breaslă. în CG.M. intrau toate uniunile sindicale din ţară, precum şi sindicatele care nu erau afiliate la vreo uniune, dar erau recunoscute ca persoane juridice potrivit legii sindicatelor profesionale. Congresul a ales un Comitet central însărcinat să conducă întreaga mişcare sindicală între congrese. Scopul C.G.M. era promovarea intereselor materiale, profesionale şi culturale ale clasei muncitoare, lupta pentru cucerirea, întărirea şi dezvoltarea regimului de democraţie populară, desfiinţarea exploatării omului de către om şi mobilizarea oamenilor muncii la construirea socialismului. La Congresul al III-lea al sindicatelor din 1953, mişcarea sindicală din R.P.R. s-a reorganizat şi a ales ca organ conducător între două congrese Consiliul Central al Sindicatelor. Confederaţia Generală a Muncii din Franţa (C.G.T.), cea mai mare uniune sindicală din Franţa, înfiinţată în 1895. în 1902 a devenit principalul centru sindical din ţară. O perioadă îndelungată conducerea a fost în mîinile anarho-sindicaliştilor şi ale oportuniştilor, care în 1921 au provocat scindarea Confederaţiei. în 1936, sub presiunea valului revoluţionar antifascist, unitatea C.G. a M. din F. a fost refăcută, ceea ce a înlesnit crearea Frontului popular şi victoria forţelor democratice în alegerile parlamentare din acelaşi an. După dizolvarea Partidului Comunist Francez în 1939, oportuniştii din C.G. a M. din F., cu ajutorul direct al guvernului şi al patronilor, au exclus pe comunişti din sindicate. în 1940 guvernul colaboraţionist de la Vichy a declarat dizolvată Confederaţia. Aripa ei de stînga, condusă de comunişti, şi-a continuat însă activitatea în ilegalitate, parti-cipînd în acelaşi timp la lupta de rezistenţă împotriva cotropitorilor hitlerişti. După război, influenţa Confederaţiei a crescut mult, în ciuda unei noi sciziuni provocate în 1947 de reformişti, care au creat o organizaţie proprie, „Force Ouvrière“ (1948). C.G. a M. din F. face parte din Federaţia Sindicală Mondială. Confederaţia Generală a Muncii din Italia, cea mai mare uniune a sindicat lor italiene, înfiinţată în 1906. Fiind condusă de la înfiinţarea ei de socialişti de dreapta, ea a dus o politică de conciliere cu burghezia. în 1927, silită de guvernul fascist, s-a „autodizolvat“; a fost reînfiinţată în 1944, pe baza unui acord între comunişti, socialişti şi demo-crat-creştini cu privire la unitatea sindicală. în ciuda sciziunii provocate de socialiştii de dreapta şi de liderii sindicatelor democrat-creştine (1948— 1949), influenta C.G* a M. din I. a crescut necontenit. Ea face parte din Federaţia Sindicală Mondială. Confederaţia Germana, uniune hibridă de state creată de Congresul de la Viena în iunie 1815; din ea făceau parte suveranii statelor germane, împăratul Austriei, regele Danemar-cii (pentru Holstein) şi regele Ţărilor de Jos (pentru Luxemburg). Condusă de Austria, C.G. a fost un instrument docil al „S f i n t e i A 1 i a n ţ e“. A existat pînă la înfrîngerea Austriei de către Prusia (1866). Confederaţia Internaţio-nală a Sindicatelor Libere (C.LS.LJ, uniune sindicală internaţională creată în 1949 la Londra de către centralele sindicale dintr-o serie de ţări capitaliste, care s-au desprins din Federaţia Sindicală Mondială. Prin crearea C./.S.L., liderii reformişti şi oportunişti ai sindicatelor au urmărit scindarea unităţii de luptă a clasei muncitoare. Ei promovează o politică de „colaborare între clase“. Rolul conducător în C./.S.L. îl au liderii centralei sindicale americane A.F.L.-C.I.O* şi ai Congresului britanic al trade-unionurilor. Confederaţia Oamenilor Muncii din America Latină, organizaţie regională a Federaţiei Sindicale Mondiale, care grupează sindicatele din majoritatea ţărilor Americii Latine, înfiinţată în 1938. C.O.M. din A.L. luptă pentru lichidarea sciziunii clasei muncitoare, a- CONFEDERAŢIE 744 pără interesele social-economice ale oamenilor muncii, participă la lupta popoarelor din America Latină pentru pace şi independenţă naţională, împotriva jugului imperialist american. Confederaţia Rinului, uniune a mai multor state germane, creată în 1806 de Napoleon pentru a-i servi în politica de cucerire a Germaniei. Introducerea în statele confederate a Codului civil francez a dat o serioasă lovitură feudalismului* C.R. s-a desfiinţat în 1813. confederaţie (lat. cum „cu“ şxfoedus, -eris „alianţă“) 1. Uniune de state care îşi păstrează independenţa, avînd anumite organe comune, de obicei un congres sau o dietă, la care statele membre îşi trimit reprezentanţi (ex. Elveţia în anii 1291 — 1798 şi 1815—1848, S.U.A. între 1776 şi 1787 şi Germania între 1815 şi 1866). Hotărîrile congresului sau ale dietei sînt executate numai prin guvernele statelor membre ale c. Aceste c. burgheze s-au transformat în federaţii. 2. Organizaţie constituită prin reunirea mai multor organizaţii obşteşti (ex. Confederaţia Generală a Muncii din Romînia, organizaţie care a existat pînă în ianuarie 1953). Conferinţa I a sindicatelor şi a cercurilor socialiste din Romînia, a avut loc la Bucureşti în august 1906, în condiţiile avîntului mişcării muncitoreşti din Romînia. La conferinţă au participat 94 de delegaţi din centrele muncitoreşti mai importante din ţară (Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brăila, Paşcani, Cîmpina, Constanţa etc.). Importanţa conferinţei constă în faptul că ea a realizat centralizarea organizatorică a mişcării sindicale, creînd Comisia generală a Sindicatelor din Romînia (în fruntea căreia au fost aleşi AL Constantinescu, I. C. Frimu ş,a.), şi a dat un nou impuls procesului de organizare a sindicatelor şi propagandei socialiste. Conferinţa a adoptat o serie de măsuri menite să mobilizeze clasa muncitoare la luptă pentru desfiinţarea corporaţiilor. Conferinţa a Il-a a sindicatelor şi a cercurilor socia* liste din Romînia, şi-a desfă- şurat lucrările la Galaţi, între 29 iunie şi I iulie 1907, în condiţiile terorii dezlănţuite de guvernul burghezo-moşieresc împotriva ţărănimii şi mişcării muncitoreşti după răscoala din 1907. La conferinţă au participat 87 de delegaţi, care reprezentau 51 de organizaţii. Conferinţa a dezbătut problemele presei muncitoreşti, atitudinea faţă de corporaţii, problema relaţiilor dintre sindicate şi organizaţiile politice ale proletariatului, restabilirea legăturilor cu mişcarea socialistă internaţională şi trimiterea unei delegaţii la Congresul de la Stuttgart al Internaţionalei a Il-a. La conferinţă s-a hotărît crearea organului conducător al cercurilor socialiste, „Romînia muncitoare“, sub forma unei uniuni care, în 1908, a căpătat denumirea de Uniunea socialistă din Romînia. Conferinţa a ales un Comitet central al cercurilor „Romînia muncitoare“. Conferinţa a IlI-a a sin** dicatelor şi a cercurilor socialiste din Romînia, a avut loc în ianuarie 1908 la Bucureşti. La conferinţă au participat 84 de delegaţi ai cercurilor socialiste şi ai sindicatelor. Principalul punct de pe ordinea de zi a fost dezbaterea şi votarea programului şi a statutului Uniunii socialiste din Romînia şi a statutului general al sindicatelor. Datorită divergenţelor dintre elementele înaintate şi cele reformiste, nu a fost însă adoptat decît statutul Consiliului General al Sindicatelor şi al Uniunii socialiste. Conferinţa a luat unele măsuri în legătură cu intensificarea activităţii în domeniul presei muncitoreşti. Adoptarea statutelor şi măsurile luate au contribuit la pregătirea reconstituirii Partidului social-democrat, care a avut loc în ,910- Conferinţa femeilor din ţările Asiei şi Africii, a avut loc la Cairo în ianuarie 1961. Au luat parte delegate din 38 de ţări ale Asiei şi Africii. Conferinţa a adoptat hotărîri asupra unor importante probleme internaţionale : lichidarea colonialismului, lichidarea bazelor militare, dezarmarea generală şi totală, interzicerea experienţelor nucleare etc. Conferinţa internaţională pentru interzicerea armei atomice, a avut loc la 6—8 şi 15 august 1955, la Hiroshima şi Tokio (Japonia). Au participat peste 3 000 de delegaţi din Japonia şi din numeroase ţări ale Asiei, Europei şi Ame-ricii. S-au adoptat : un apel adresat tuturor popoarelor lumii pentru interzicerea armelor atomice şi cu hidrogen şi o rezoluţie care prevedea convocarea unei conferinţe internaţionale la care să participe: U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa şi R. P. Chineză, pentru elaborarea măsurilor necesare în vederea slăbirii încordării internaţionale. Conferinţa internaţională pentru rezolvarea paşnică a problemei germane, s-a ţinut la Berlin între 8 şi 10 noiembrie 1952. La această conferinţă au participat delegaţi din 15 ţări europene. Conferinţa a adoptat o declaraţie comună cu privire la lupta pentru pace şi unificarea Germaniei şi o rezoluţie care propune convocarea unei conferinţe a celor patru mari puteri (U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa) în vederea încheierii tratatului de pace cu Germania, în care să se prevadă respectarea independenţei, unităţii şi democraţiei Germaniei, precum şi interzicerea bazelor militare străine pe teritoriul acestei ţări. Conferinţa socialistă in-terbalcanică din 1915 de U Bucureşti. Au participat delegaţi ai tesneacilor din Bulgaria (printre care G. Dimi-trov şi D. Blagoev) şi ai socialiştilor din Grecia şi din Romînia. (Socialiştii sîrbi au aderat ulterior la hotărîrile luate.) în rezoluţiile adoptate, conferinţa a condamnat social-şovi-nismul, declarînd că rămîne credincioasă luptei de clasă, a salutat lupta împotriva războiului imperialist, dusă de bolşevicii ruşi, conduşi de V. I. Lenin, şi de grupul de stînga din Germania, condus de Karl Lieb-knecht şi Rosa Luxemburg. Rezoluţiile chemau proletariatul din ţările balcanice la solidaritate în lupta împotriva guvernelor burgheziei şi moşie-rimii, care tîrguiau cu puterile beligerante intrarea lor în războiul imperialist. Conferinţa 745 nu a înscris însă în hotărîrile sale teza leninistă a luptei pentru transformarea războiului imperialist în război civil. conferinţă 1. Expunere făcută în public asupra unei teme din domeniul ştiinţei, artei, politicii etc. 2. Conferinţă internaţională, întrunire a reprezentanţilor mai multor state, avînd drept obiect examinarea şi rezolvarea unor probleme internaţionale politice, economice, tehnice, juridice etc. 3, Şedinţă a cadrelor didactice, în care se discută anumite probleme ştiinţifice, didactice sau organizatorice. 4. Conferinţă de presă, consfătuire ţinută de o persoană oficială sau de o personalitate a vieţii politice, sociale sau culturale etc., în care aceasta face declaraţii sau răspunde la întrebările ziariştilor. conferinţă de partid, organul superior al organizaţiei regionale (conferinţă de partid regională), orăşeneşti (conferinţă de partid orăşenească) sau raionale (conferinţă de partid raională) a partidului. Conferinţele ordinare se convoacă de către comitetele regionale, orăşeneşti sau raionale o dată la doi ani. Conferinţele extraordinare se pot convoca de către comitetele regionale, orăşeneşti sau raionale, de către organele superioare ale partidului sau la cererea unei treimi din numărul total al membrilor organizaţiei de partid regionale, orăşeneşti sau raionale. Normele de reprezentare la conferinţe se stabilesc de către comitetele regionale, orăşeneşti sau raionale. Conferinţele organizaţiilor de partid regionale, orăşeneşti şi raionale ascultă şi aprobă dările de seamă ale comitetelor de partid respective, ale comisiilor de revizie şi ale altor organe şi instituţii regionale, orăşeneşti sau raionale ale partidului, dezbat problemele muncii de partid, ale activităţii economice, social-culturale, ale activităţii sfaturilor populare şi organizaţiilor de masă din cuprinsul regiunii, oraşului sau raionului, aleg organele de partid respective şi delegaţii pentru conferinţele organizaţiilor superioare de partid (sau pentru congresul partidului în cazul conferinţei de partid regionale). confesiune, credinţă practicată de o persoană sau de o organizaţie religioasă; religie, cult. confesiuni, denumire dată unei scrieri în care autorul dezvăluie date autobiografice, revelatoare pentru înţelegerea personalităţii sale şi a condiţiilor social-politice în care aceasta s-a format şi s-a dezvoltat (ex. Confesiunile lui J. J. Rousseau). ^ confirmare (lat. cum „cu“ şi firmare „a întări"; DR.) 1. Act juridic unilateral prin care o persoană înlătură, în mod expres sau tacit, efectele viciilor unui contract a cărui nulitate relativă ar fi putut-o invoca. 2« Aprobarea unui act sau a unei măsuri procedurale (ex. confirmarea concluziilor de învinuire, a mandatului de arestare). confiscare (DR.), trecerea forţată şi fără plată în patrimoniul statului a unor bunuri, ca sancţiune sau măsură preventivă, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. — C. averii, pedeapsă complementară pentru anumite infracţiuni grave (contra securităţii statului, avutului obştesc etc.). conflict 1. (LIT.) Contradicţie între acţiunile şi mentalităţile diferitelor personaje din-tr-o operă epică sau dramatică, ca oglindire a contradicţiilor vieţii, a contradicţiilor sociale dintre oameni. C. are o deosebită importanţă în dramaturgie, unde evidenţiază conţinutul însuşi al operei, determinînd construcţia şi dezvoltarea caracterelor. In literatura realist-socia-listă, c. oglindeşte fidel contradicţiile vieţii, lupta ideologiei socialiste împotriva rămăşiţelor burgheze şi a forţelor reacţiunii, susţinînd latura pozitivă, noul. 2. (DR.) Conflict de competenţă (sau de jurisdicţie), situaţie în care două sau mai multe organe judiciare sau orice organe de jurisdicţie consideră că au competenţă să efectueze urmărirea penală ori să judece aceeaşi pricină civilă sau penală (conflict pozitiv) sau că nu au asemenea competenţă (conflict negativ).—C. de legi a) Situaţie juridică în care, din pricina schimbării reglementării legale, dispoziţiile legii vechi fiind diferite faţă de cele ale legii noi, urmează să se determine care dintre aceste dispoziţii sînt aplicabile într-un proces sau la un act ori raport juridic, ţinînd seama de faptul că, în principiu, legea nouă nu se aplică pentru trecut (c. de L în timp), b) Situaţie juridică în care din pricina existenţei unor legi deosebite, în vigoare simultan în locuri diferite, urmează să se determine» pentru un proces sau act ori raport juridic, care lege este aplicabilă (c. de L în spaţiu). — C internaţional diferend, litigiu între state. R.P.R. şi celelalte ţări socialiste luptă consecvent pentru rezolvarea c.i. prin mijloace paşnice, pe calea tratativelor. în politica lor agresivă, statele imperialiste, contrar obligaţiilor luate prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite de a rezolva pe cale paşnică c.t\, recurg la ameninţarea cu forţa şi chiar la folosirea ei. — C. armat v. război. — C. de frontieră (sau incident de frontieră), mici ciocniri între organele de pază a frontierelor unor state învecinate, ciocniri care se pot transforma uneori în conflicte internaţionale. confluenţă, locul de unire a două ape curgătoare. confruntare (DR.), punerea faţă în faţă şi interogarea concomitentă a două sau a mai multor persoane, în cursul unui proces, în vederea verificării celor declarate. Confucius (Cun Fu-ţzî) (c. 551—479 î.e.n.), filozof chinez, creatorul unui sistem filozofic, etic şi social-politic contradictoriu, cu caracter predominant reacţionar. Ideile sale au fost redate de discipoli în cartea „Lun-iu‘\ Noţiunea fundamentală a eticii sale este „jen“ (omenia), principiu care proclamă respectul faţă de tradiţii, cultivarea virtuţii, solidaritatea cu cei de aceeaşi condiţie socială. C. a recomandat poporului supunere faţă de conducători, iar conducătorilor grijă faţă de popor. S-a pronunţat în favoarea răspîndirii învăţăturii în popor şi a întemeiat prima şcoală particulară în vechea Chină. Elementele raţionale ale concepţiei sale sînt umbrite de misticism; el a propovăduit cultul cerului, al strămoşilor, CONFUZIE MINTALĂ 746 CONGO respectarea ceremoniilor religioase de tot felul. C. a fost un adversar hotărît al revoltei populare împotriva asupritorilor. Urmaşii săi s-au manifestat in direcţii opuse, unii pe linia materialismului, iar alţii pe Confucius linia idealismului. Începînd din sec. al II-lea î.e.n., confucianismul s-a transformat treptat într-o doctrină religioasă, pusă în slujba consolidării rînduieli-lor feudale. El şi-a păstrat calitatea de religie de stat pînă la revoluţia burgheză din 1911. V. şi neoconfucia-n i s m. confuzie mintală (MED.), tulburare trecătoare a stării de conştiinţă, caracterizată prin dezorientare, uneori stare de agitaţie, tulburări de raţionament, iluzii (optice, auditive etc.) şi halucinaţii etc. Se întîlneşte, de obicei, în infecţii (febră tifoidă, tifos exantematic etc.), intoxicaţii (cu alcool, atropină) etc. confuziune (DR.), mod de stingere a unui raport de obligaţie, prin întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de debitor şi creditor în acel raport. V. şi consolida r e. congelare (lat. cum „cu“ şi gelare „a îngheţa“) 1. (IND. ALIMENT.) Metodă industrială de conservare prin frig a unor alimente. C* se efectuează pentru carne între —18 şi —28°C, pentru peşte între —20 şi -25°C, pentru fructe între —12 şi — 18°C etc. Pentru păstrarea calităţilor şi valorii nutritive a alimentelor se utilizează în prezent c. rapidă în curent de aer rece, aceasta permiţînd totodată şi micşorarea spaţiului de producţie şi reducerea preţului de cost. în R.P.R., pentru conservarea prin c. a alimentelor s-au construit, începînd din 1951, mari întreprinderi frigorifice moderne la Bucureşti, Iaşi, Tg.-Mureş, Craiova, Arad etc. Se prevede ca pînă în 1965 spaţiul frigorific din întreprinderile industriale, antrepozitele şi depozitele alimentare să crească de trei ori faţă de 1959, mijloacele de transport frigorifice de patru-cinci ori, iar numărul agregatelor frigorifice de circa zece ori. 2. (TEHN.) Operaţia de îngheţare a soluţiilor apoase conţinute într-un corp solid, prin coborîrea artificială a temperaturii. în scopul efectuării în condiţii bune a unor lucrări de construcţie sau miniere în pămînturi umede, se procedează la c. terenurilor (denumită şi îngheţarea pâmînturilor). congenital (lat. cum „cu“ şi geniius „născut“; MED.), care există în momentul naşterii, ca urmare a unui proces care a avut loc în timpul dezvoltării intrauterine a nou-născutului (ex. sifilis c., malformaţie c. etc.). congeria (PALEONT.), gen de lamelibranhiate cu valve groase, cu umbone bine dezvoltate şi Congeria cu partea anterioară scobită. Conturul cochiliei poate fi'tra-pezoidal sau triunghiular (ex. Congeria rumana în ponţianul mediu din Subcarpaţi). congestie (lat. congestio „îngrămădire“; MED.), aflux excesiv de sînge într-o parte a corpului sau în vasele dilatate ale unui organ. Se observă, fiziologic, la organele în activitate sau, ca fenomen patologic, în cursul inflamaţiilor sau al stazei venoase (ex. c. ficatului în insu* ficienţa cardiacă). — C. cerebrală, termen imprecis care denumeşte toate formele de tulburări ale circulaţiei vasculare ale creierului (spasm, trom-boză sau ruperea unor vase cerebrale, precum şi hemoragii datorită ruperii vaselor menin-gee). — C. pulmonară, termen general pentru unele boli pulmonare, produse de obicei de pneumococ (boala lui WoiU lez, splenopneumonia lui Gran-cher, corticopleurita etc.). Se caracterizează prin debut bruşc, cu febră mare, junghiuri, frisoane, expectoraţie etc., şi printr-o evoluţie, în general, favorabilă. conglomerat (lat. congto-merare „a aduna“; PETROGR.), rocă sedimentară constituită din fragmente mai mari de 2 mm (de obicei cu dimensiuni cen-timetrice), rotunjite, cimentate cu silice, calcit, argilă etc. Provine din consolidarea pietrişurilor şi este foarte frecventă în depozitele sedimentare.— C. de Bucegi, conglomerat de vîrstă cretacică, constituit din fragmente de calcare, gresii, şisturi cristaline şi graniţe gnaisice, cimentate cu material calcaros sau grezos. C. de B. se găsesc dezvoltate, pe grosimi de sute de metri, în masivul Bucegi, în muntele Zăganul, în Munţii Hăşmaşului şi în Ceahlău.— C. de Verrucano, conglomerat cuar-ţos de culoare roşie sau violetă, de vîrstă permiană superioară şi triasică, descoperit iniţial în Alpi. în R.P.R., c. de V. sînt dezvoltate în Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni etc. Congo, fluviu în Africa (4 320 km), principala arteră de navigaţie în Africa ecuatorială. Izvorăşte din regiunea marilor lacuri africane, descrie un mare arc de cerc spre nord, traversînd de două ori ecuatorul; trece prin oraşele Leopoldville, Braz-zaville etc. şi se varsă în Oceanul Atlantic printr-un mare estuar. Posedă resurse hidroenergetice imense, nevalorificate în condiţiile colonialismului. Congo, stat în centrul Africii. Suprafaţa : 2 344 932 km2. Populaţia: 14 150 000 loc. (1960), peste 99% negri, dintre care majoritatea bantu. Capitala: Leopoldville. Relieful este în cea mai mare parte format dintr-o zonă depresionară întinsă, de o parte şi de alta a fluviului C., mărginită de un podiş înalt. Climă ecuatorială umedă. Bogate resurse naturale, concentrate mai ales în provinciile sudice Katanga şi Kasai (cupru, cositor, diamante, cobalt, radiu, uraniu, precum şi zăcăminte de minereuri de fier, CONGO 747 CONGREGAŢIONALIŞTI mangan, zinc, plumb, wolfram, cărbune, aur, argint). în 1959 Congo dădea circa 10% din extracţia de uraniu a lumii capitaliste, 8% din cea de cupru, 60% cobalt, 60% diamante, 8% staniu, 16% tantal-columbit, 16% germaniu, 14% beriliu etc. Industrie prelucrătoare slab dezvoltată. Principalele produse agricole: cafea, cacao, bumbac, iută, nuci de cocos, cauciuc, destinate exportului. Se mai cultivă ceai, arborele de chinină, orez etc. Istoric. La apariţia europenilor pe acest teritoriu (sec. al XV-lea), uniunile de triburi congoleze erau în faza de descompunere a comunei primitive. Deşi populaţia băştinaşă s-a opus încercărilor portughezilor de a o înrobi (sec. XV — XVII), C. a devenit o sursă a comerţului cu sclavi. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, C. a fost o ţintă a expansiunii colonialiste a ţărilor europene, în 1879—1884, o mare parte a teritoriului din bazinul Congo a fost ocupată de belgieni, devenind proprietate personală a regelui Belgiei, Leopold al II-lea, iar în 1908 colonie a Belgiei. în perioada dintre cele două războaie mondiale, exploatarea colonialistă a C* de către Belgia s-a întărit, iar numeroase mişcări populare (din 1921, 1926, 1927, 1931 — 1932) au fost înăbuşite în sînge. în anii celui de-al doilea război mondial s-a dezvoltat în C. mişcarea muncitorească (greva generală a minerilor din Katanga, 1942, a docherilor din Matadi, 1945, care a luat amploarea unei insurecţii armate etc.), iar în anii următori lupta de eliberare naţională a căpătat un caracter mai organizat. Ca urmare a luptei de eliberare naţională, C* şi-a cucerit independenţa în 1960, devenind şi membră în O.N.U. Din momentul proclamării independenţei sale, Congo este teatrul sîngeros al amestecului cercurilor colonialiste belgiene, americane şi britanice în scopul dezmembrării ţării şi menţinerii exploatării coloniale. în acelaşi scop a fost asasinat, în 1961, Patrice Lu-mumba, şeful guvernului republicii C. şi erou al luptei de eliberare naţională. Tactica dezbinăyii folosită de aceste monopoluri a provocat un adevărat război civil, care slăbeşte unitatea de luptă a poporului congolez, înlesnind astfel aservirea C. Congo este o republică în frunte cu un preşedinte. Organul sußrem legislativ este parlamentul (bicameral). în provincii, funcţiile legislative sînt îndeplinite de către adunările provinciale. Organul executiv suprem este guvernul central, căruia îi sînt subordonate guvernele provinciilor. Partide politice : Mişcarea naţională congoleză (creată în 1958 şi care se află în fruntea luptei pentru unitatea si independenţa deplină a C.)> Partidul solidarităţii africane, Centrul regrupării africane, Partidul unităţii naţionale ş.a. Congo, stat în partea vestică a Africii, fostă colonie franceză, devenit independent în anul 1960. Suprafaţa: 342 003 km2. Populaţia : 794 600 lac. (1959),formată mai ales din negri bantu. Capitala : Brazzaville. O mare parte din teritoriul ţării este acoperit de păduri tropicale, bogate în esenţe preţioase, ca arborele de cauciuc, abanosul şi mahonul. Baza economiei o constituie agricultura, care se găseşte însă într-un stadiu de înapoiere. Plantaţii de cafea, cacao, bananieri, bumbac, ana- nas etc. Exploatări forestiere. Resurse în subsol: cupru, aur, plumb, zinc. C* este o republică. Şeful statului, preşedintele, ales pe 5 ani, este în acelaşi timp şi prim-ministru. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe cinci ani. Partide politice: Uniunea democratică de apărare a intereselor africanilor (partid de gu-vernămînt) şi Mişcarea socialistă africană. congregâţii (lat. congregaţia „asociaţie“, de fei congregare „a aduna“) L Asociaţii de mănăstiri catolice. 2. Organizaţii (confrerii) catolice, compuse din clerici şi laici, înfiinţate în sec. al XVI-lea în scopul intensificării propagandei religioase. 3. Organe conducătoare, asemănătoare departamentelor, ale curiei papale. Cea mai importantă dintre cele 12 c. este c. sfintei cancelarii, care a preluat parţial funcţiile fostei inchiziţii. congregaţionalişti, adepţi ai mişcării protestante apărute în a doua jumătate a sec. al XVI-lea în Anglia şi care preconiza autonomia bisericilor locale şi nega ierarhia bisericească. Ulterior, c. au renunţat la orientarea lor democratică iniţială, instituind totodată o conducere centrală a sectei lor, răspîndită în Anglia şi în S.U.A. CONGRES CONGRES congres 1. întrunire naţională sau internaţională a delegaţilor unor organizaţii politice, cultural-ştiinţifice, cooperatiste sau obşteşti, în vederea dezbaterii unor probleme cu caracter politic, economic, social-cultural sau ştiinţific. 2. Denumire a parlamentului din S.U.A. şi din unele state ale Americii Latine, 3. Denumire a unor organizaţii politice burgheze (ex. partidul Congresul naţional indian). 4. Denumire dată, pînă în sec. al XX-lea, unor conferinţe internaţionale cu participarea şefilor de state sau a delegaţilor acestora, precum şi a unor con-lerinţe internaţionale pentru încheierea de tratate de pace (ex. c. de la Münster şi Osnabrück din 1648, c. de la Viena din 1815, c. de la Paris din 1856, c. de la Berlin din 1878). congresele mondiale ale mişcării pentru pace, întruniri internaţionale periodice ale partizanilor păcii, cu scopul coordonării şi unificării luptei popoarelor pentru apărarea păcii. Primul Congres Mondial al Partizanilor Păcii a fost convocat din iniţiativa Comitetului internaţional de legătură al intelectualilor pentru apărarea păcii şi a Federaţiei Democrate Internaţionale a Femeilor. Congresul şi-a desfăşurat lucrările între 20 şi 25 aprilie 1949, concomitent la Paris şi la Praga, făcîndu-se legătura între cele două părţi ale delegaţilor prin radio. La congres au participat delegaţi a 561 de organizaţii naţionale şi a 12 organizaţii internaţionale, reprezentînd cele mai diferite pături ale populaţiei din 72 de ţări şi însumînd aproximativ 600 000 000 de partizani ai păcii. Congresul a condamnat în unanimitate cursa înarmărilor şi propaganda de război, a adresat popoarelor din toate ţările un manifest, care a devenit programul de luptă al partizanilor păcii, şi a luat măsuri organizatorice pentru coordonarea şi întărirea legăturilor dintre comitetele naţionale ale partizanilor păcii, precum şi între acestea şi alte organizaţii şi persoane care se pronunţă în favoarea păcii. Al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii a avut loc, între 16 şi 22 noiembrie 1950, la Varşovia. La congres au participat reprezentanţi a 81 de ţări şi ai unui însemnat număr de organizaţii internaţionale, printre care: Federaţia Sindicală Mondială, Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Uniunea Internaţională a Studenţilor şi Organizaţia Internaţională a Ziariştilor.Congresul a făcut apel la parlamentele tuturor ţărilor să adopte Legea pentru apărarea păcii şi a adresat marilor puteri un apel pentru dezarmare generală progresivă şi pentru stabilirea unor relaţii comerciale şi culturale normale între ţări. La acest congres a fost constituit Consiliul Mondial al Păcii, ca organ de coordonare a activităţii partizanilor păcii din lumea întreagă. Din iniţiativa lui a fost convocat Congresul popoarelor pentru apărarea păcii, care a avut loc la Viena între 12 şi 20 decembrie 1952. La lucrările congresului au participat delegaţi din 85 de ţări, precum şi reprezentanţi a diferite alte organizaţii internaţionale, care nu făceau parte din mişcarea pentru pace. Congresul a adresat un mesaj către guvernele celor cinci mari puteri şi un apel către popoare* între 22 şi 29 iunie 1955 a avut loc la Helsinki Adunarea mondială a păcii. între 16 şi 22 iulie 1958 a avut loc la Stockholm Congresul mondial pentru dezarmare şi colaborare internaţională, la care au participat delegaţi ai popoarelor din peste 70 de ţări, reprezentanţi a diferite organizaţii naţionale şi internaţionale. Congresul a chemat popoarele şi guvernele din toate ţările lumii, precum şi Organizaţia Naţiunilor Unite, să ia măsuri concrete pentru dezarmare generală şi controlată, pentru slăbirea încordării internaţionale, pentru apărarea securităţii şi suveranităţii popoarelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu în faţa acţiunilor agresive ale guvernelor S.U.A., Angliei, Turciei etc. între 9—14 iulie 1962 a avut loc la Moscova, convocat de Consiliul Mondial al Păcii, Congresul Mondial pentru dezarmare şi pace, la care au participat 2469 delegaţi, oaspeţi şi observatori din 121 de ţări şi care a adoptat Mesajul către popoarele lumii. Congresul naţional indian, partid burghez din India, creat în 1885 în vederea luptei împotriva dominaţiei engleze, întrunind iniţial reprezentanţi ai diferitelor clase şi grupuri sociale. Ideologia oficială a C.n.i., elaborată de Gandhi, a fost „rezistenţa nonviolentă“. în 1947 a devenit partid guvernamental. Conducătorul lui este J. N e h r u. Congresul Partidului Muncitoresc Romîn, organul suprem al Partidului Muncitoresc Romîn. Congresele ordinare se convoacă de către C.C. al partidului cel puţin o dată la patru ani. Congresele extraordinare sînt convocate de către C.C. al partidului din iniţiativa sa proprie sau la cererea a cel puţin o treime din numărul total al membrilor reprezentaţi la ultimul congres al partidului. Convocarea congresului partidului şi ordinea de zi se anunţă cu cel puţin o lună şi jumătate înainte de data ţinerii congresului. Congresele extraordinare sînt convocate în termen de două luni. Congresul este valabil constituit numai atunci cînd delegaţii la congres reprezintă cel puţin jumătate din numărul total al membrilor de partid reprezentaţi la ultimul congres ordinar. Normele de reprezentare şi modul de alegere a delegaţilor la congresul partidului se stabilesc de Comitetul Central. în cazul cînd Comitetul Central nu convoacă congresul extraordinar în termenul arătat mai sus, organizaţiile care au cerut convocarea congresului extraordinar au dreptul să formeze un comitet organizatoric, care se bucură de drepturile Comitetului Central în ce priveşte convocarea congresului extraordinar. Congresul are următoarele atribuţii: a) ascultă şi aprobă rapoartele de activitate ale Comitetului Central al partidului, ale Comisiei centrale de revizie şi ale celorlalte organe şi instituţii centrale ale partidului; b) adoptă, revizuieşte şi modifică programul şi Statutul partidului; c) stabileşte linia tactică a partidului în problemele fundamentale ale politicii CONGRESUL S.U.A. 749 CONJUNCTIVĂ curente; d) alege Comitetul Central al partidului şi Comisia centrală de revizie în numărul stabilit de congres. V. şi Partidul Muncitoresc Romîn. Congresul S.U.A., parlamentul Statelor Unite ale Ame-ricii, format din camera reprezentanţilor şi senat. Sistemul electoral, caracterizat prin cen-suri sau restricţii la dreptul de vot şi practica sistemului bi-partid, asigură pătrunderea în Congres numai a reprezentanţilor celor două partide burgheze (republican şi democrat). Congresul S.U.A. este format din oameni de încredere ai marilor monopoluri: bancheri, fabricanţi etc., neexistînd nici un reprezentant al muncitorilor sau ai micilor fermieri. Astfel, în 1962, 157 de deputaţi erau membri ai consiliilor de administraţie ale marilor monopoluri, 20 erau proprietari direcţi ai unor mari fabrici şi uzine, 33 erau proprietari de staţii de radio şi televiziune, 288 făceau parte din firme de avocatură care slujesc interesele concernelor capitaliste. Deşi S.U.A, au o numeroasă populaţie de culoare, totuşi în camera reprezentanţilor (1959 —1961) nu erau decît patru negri, iar în senat nici un negru. Congresul are numai atribuţii legislative, deoarece, în cadrul regimului politic din S.UA, preşedintelui îi este atribuită conducerea supremă a statului. Miniştrii sînt numiţi şi revocaţi de preşedinte şi nu răspund de activitatea lor în faţa parlamentului. Atribuţiile legislative ale Congresului sînt limitate prin dreptul de veto al preşedintelui asupra proiectelor de legi votate de Congres. Pe această cale, cercurile monopoliste caută de multe ori să împiedice intrarea în vigoare a proiectelor de legi votate de Congres sub presiunea puternică exercitată de mase. în general, activitatea Congresului se concentrează asupra adoptării de legi antimuncitoreşti şi de apărare a intereselor monopolurilor capitaliste. congruenţă (lat. congruere, „a potrivi“; MAT.), relaţie între două numere întregi a şi b care au proprietatea de a da acelaşi rest la împărţirea cu un număr întreg dat m (numit modul). Se notează simbolic a ~ b (mod. m) (ex. c. 22 =: 4 (modul 3), căci 22 şi 4 împărţite la 3 dau acelaşi rest: 1). coniacian (de la numele de localitate Cognac, în Charente, Franţa; STRAT,), primul subetaj al senonianului, caracterizat prin specii de echinide şi amo-niţi. în R.P.R . se întîlneşte în Carpaţii Orientali, Bazinul Haţegului, Depresiunea Getică (reg. Craiova), Munţii Trascău, Munţii Metaliferi etc. conică (MAT.), curbă obţinută ca secţiune plană a unui con circular. O c. e reprezentată de o ecuaţie de gradul al doilea; raportul distanţelor de la un punct de pe c, la un punct fix, numit focar, şi la o dreaptă conifere (lat. conus „con“ şi ferre „a purta“; BOT.; Coni-/era/es), ordin din clasa coni- Conică Q “ plan secant înclinat faţă ele axa conului (gg) care formează o elipsă; R — plan secant care taie o pînză a conului şi formează o parabolă; S — plan secant care taie ambele mnze ale conului şi formează o hiperbolă; P — plan perpendicular pe axa conului şi formează un cerc fixă, numită directoare, este constant şi se numeşte excentricitatea c# Conica este o elipsă, o hiperbolă sau o parabolă, după cum excentricitatea sa este mai mica, mai mare sau egala cu 1. conidii (gr-konis,~idos „praf“; FITOPAT.), spori imobili care asigură înmulţirea asexuată a ciupercilor mai evoluate şi care se formează fie direct pe mice-liu, fie pe suporturi speciale numite conidiofori (purtători de conidii). Conuri ferofitelor; cuprinde 50 de genuri şi circa 550 de specii de plante lemnoase (arbori şi arbuşti) cu canale secretoare de răşină (de unde şi numele de răşinoase dat acestor plante), cu frunze aciculare sau solzoase, de obicei persistente, flori uni-sexuate concrescute în formă de con şi seminţe aripate (ex. bradul, molidul, pinul etc., al căror lemn este utilizat pentru construcţii, mobile, instrumente muzicale, combustibil etc.). conimetrie (gr. k°nist~idos „praf“ şi metron „măsură*'), metodă de laborator care se ocupă cu determinarea numărului particulelor de praf din aer. Rezultatul cercetării se exprimă în ml de aer. Aparatul folosit în acest scop se numeşte conimetru. conjugare (LINGV.) 1. Totalitatea modificărilor suferite de forma unui verb pentru exprimarea categoriilor gramaticale de timp, mod, persoană, număr şi diateză. 2. Categorie sau clasă de verbe a căror flexiune se realizează cu ajutorul aceloraşi elemente morfologice (ex., în limba romînă, verbele se împart în patru conjugări, după marca modului infinitiv: conj. I: a cinta, conj. II: a vedea, conj. III: a bate, conj. IV: a citi, á hotărî). conjunctiv (lat. conjunctivus, de la conjungere „a uni“; LINGV.), mod personal care exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca posibilă sau realizabilă. Unii lingvişti contemporani, mai ales francezi, îl numesc subjonctiv. conjunctivă (ANAT.), membrană fină care acoperă faţa CONJUNCTIVITĂ 760 CONOCLYPEUS internă a pleoapelor şi suprafaţa globilor oculari, cu excepţia corneii. Suprafaţa c. este umezită continuu de secreţia glandelor lacrimale şi a glandelor proprii. conjunctivită (MED,), infla-maţie, de cele mai multe ori infecţioasă, a conjunctivei ochiului şi a pleoapelor. Se manifestă prin roşeaţă, ca urmare a unei puternice vasodilataţii locale, asociată cu o secreţie abundentă care duce deseori la lipirea pleoapelor. — C. granuloasă v. trahom. conjunctor-disjunctor, a- parat electric pentru închiderea Conjunct or-disjunct or A — ampermetru; B — acumulator; G — maşină electrică generatoare (generator); 1 — lamă de oţel moale; 2 — contact; 3 — resort; 4 — înfăşurare cu sîrmă groasă, conectată în serie; 5 — înfăşurare cu sîrmă subţire, conectată în derivaţie şi deschiderea automată a unui circuit, în funcţie de sensul curentului electric; e folosit în special la încărcarea bateriilor de acumulatoare. conjunctură (lat. cum „cu“ şi junctura „legătură“; EC. POL.), totalitatea trăsăturilor caracteristice ale economiei ţărilor capitaliste (sau a fiecăreia dintre acestea în parte) în orice moment al diferitelor faze ale ciclului economic. Studierea ştiinţifică a conjuncturii porneşte de la teoria marxist-leninistă a reproducţiei şi a crizelor economice, de la analiza stării producţiei, care determină şi starea circulaţiei. C. se caracterizează prin dinamica producţiei şi a construcţiilor capitale, prin situaţia comerţului interior şi exterior, a preţurilor, a creditului şi circulaţiei băneşti, a stocurilor, a şomajului, a nivelului sala- riilor şi profiturilor etc. Mersul c. reflectă mişcarea inevitabilă a economiei capitaliste de la o criză la alta. conjuncţie (lat. conjunctio „legătură“) 1. (LINGV.) Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii într-o frază sau două cuvinte care stau pe acelaşi plan într-o propoziţie (ex. ca, cî, dacă, sau). Funcţiune de c. au şi locuţiunile conjuncţionale, precum şi adverbele relative (ex. unde, cînd, cum). După raportul exprimat, c. şi elementele echivalente sînt coordonatoare sau subordonatoare. — C. coordonatoare, conjuncţie care leagă propoziţii sau părţi de propoziţie care nu depind, din punct de vedere formal, una de cealaltă; c.c. sînt: copulative (ex. şi, nici), adversative (ex. dar, far, însă), conclusive (ex. deci, aşadar, prin urmare), disjunctive (ex. sau, ori). — C. subordona-toare, conjuncţie care leagă o propoziţie subordonată de propoziţia regentă; c.s. sînt: locale (ex. unde, încotro), temporale (ex. cînd, de cînd, după ce), modale (ex. cum, precum), cauzale (ex. fiindcă, deoarece), finale (ex. ca sa), condiţionale (ex. de, dacă), concesive (ex. deşi, cu toate ca), consecutive (ex. încît, ca, de). 2. (LOG.) Functor care stabileşte legătura dintre două sau mai multe propoziţii, astfel încît noua propoziţie compusă este adevărată numai atunci cînd toate propoziţiile componente sînt adevărate.' Conjuncţia se Conjuncţiile inferioare şi superioare ale planetelor Mercur, Venus şi Martc redă prin cuvîntul „şi“. 3. (ASTR.) Situaţie a doi aştri care se găsesc momentan în aceeaşi direcţie pe sfera cerească, mai precis dacă au aceeaşi longitu- dine. De ex. o planetă este în c. cu Soarele, pentru un observator terestru, dacă Soarele, Pămîntul şi planeta respectivă se găsesc pe aceeaşi direcţie. Dacă planeta este între Soare şi Pămînt, avem c. inferioară; dacă Soarele este între planetă şi Pămînt, avem c. superioară. conjuraţia confederativă, acţiune revoluţionară, premergătoare mişcării revoluţionare din 1848, organizată în Moldova, în 1839, de boieri de rangul al doilea şi de reprezentanţi ai burgheziei ieşene şi condusă de Leonte Radu şi Neculai Ene. „Conjuraţii“ preconizau o serie de măsuri pentru reorganizarea statului: desfiinţarea rangurilor boiereşti, îmbunătăţirea justiţiei, desfiinţarea cenzurii, confiscarea averilor mănăstireşti, încurajarea industriei naţionale, eliberarea robilor ţigani etc. şi formarea unui stat „confederat“ prin unirea Moldovei, Ţării Romîneşti şi Serbiei. 0 acţiune revoluţionară asemănătoare a avut loc în 1840 şi în Ţara Romînească (cu participarea lui Dimitrie Filipescu, N. Bălcescu, Eftimie Murgu ş.a.). Aceasta urmărea schimbarea formei de guvernămînt prin instaurarea republicii, precum şi împroprietărirea clăcaşilor. Acţiunile fiind descoperite, fruntaşii lor au fost arestaţi. Connecticut [cdneticdtj, stat în nord-estul S.U.A., pe ţărmul Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 12973 km2. Populaţia: 2 535000 loc. (1960). Centrul administrativ : Hartford. Industrie constructoare de avioane, motoare, ceasuri, maşini textile, rulmenţi, electrotehnică, de cauciuc, chimică, industrie textilă etc.; agricultură cu caracter preorăşenesc (creşterea păsărilor şi a vitelor de lapte, tutun, legume şi pomi fructiferi). conoclypeus (PALEONT.), gen fosil de echinoderme, care se caracterizează prin testul mare cu pereţii groşi, avînd partea centrală plată, iar partea dorsală bombată. Orificiul anal este situat pe partea ventrală, la marginea acesteia, iar orificiul bucal în centrul părţii ventrale. Zonele ambulacrare sînt prevăzute cu pori inegali, uniţi printr-un canal, fapt care arată CONOPIDĂ 751 CONSERVARE că funcţia respiratorie era intensă. C. se cunoaşte din creta-cicul superior pînă în eocen. în R.P.R. a fost găsit la Albeşti (raionul Muscel) şi la Porceşti (raionul Sibiu). conopidă (Brassica oleracea var. botrytis), plantă erbacee Conopidă anuală din familia crucifereloi, cu frunze alungite, groase şi dinţate pe margini şi cu o inflorescenţă cărnoasă, nedezvoltată (căpăţînă falsă), de culoare alburie, care se foloseşte în alimentaţie. Conţine vitamina B şi C. Se cultivă atît pe cîmp cît şi în sere şi în răsadniţe. conosament» document care însoţeşte transportul unei mărfi pe apă. Reprezintă un contract de navlosire, încheiat între expeditor şi cel care transportă şi care obligă pe acesta din urmă să predea la destinaţie mărfurile încredinţate. Conţine condiţiile transportului : d numirea vasului, locul de încărcare şi de destinaţie, denumirea şi cantitatea mărfurilor etc. Conrad [cqnrzd/, Joseph (pseudonimul lui Josef Teodor Konrad K01 zeniomki) (1857— 1924), prozator englez, neoro- J. Conrad mantie, de origine poloneză, căpitan de marină. Şi-a cîştigat celebritatea prin cărţile de aventuri inspirate din călătoriile sale („Negrul de pe «Narcissus»**, 1897; „Taifun“, 1903, trad. rom. 1959; „Nostromo“, 1904). Sînt remarcabile plasticitatea descrierilor sale marine, capacitatea de a evoca cu un realism crud, fără fals exotism, oameni şi locuri cunoscute de el. Simpatia lui se îndreaptă spre caracterele puternice ale celor care înfruntă în mod anarhic societatea burgheză. Povestirea „Inima întunericului“ (1902) este o puternică demascare a bestialităţilor comise de colonialiştii belgieni în Congo. consanguinitáte (DR.), raport de înrudire între fraţii şi surorile care au acelaşi tată, dar nu şi aceeaşi mamă, spre deosebire de fraţii şi surorile uterini, care au aceeaşi mamă, însă taţi diferiţi. consanguinizáre (GENET.), fenomen prin care se unesc, în procesul fecundaţiei, organisme foarte înrudite* în regnul vegetal, aceasta se realizează prin autofecundarea forţată a plantelor alogame, cum sînt porumbul, secara, sfecla, floarea-soa-relui etc., iar în regnul animal prin încrucişarea organismelor înrudite de tipul frate-soră, tată-fiică etc. Datorită faptului că în procesul fecundării se unesc celule sexuale nediferenţiate între ele sau foarte puţin diferenţiate, contradicţiile interne ale organismelor consan-guinizate sînt foarte slabe şi de aceea aceste organisme au o vitalitate redusă. S-a constatat însă la unele plante, cum este de pildă porumbul, că prin încrucişarea între linii con-sanguinizate se obţin organisme hibride cu o vitalitate sporită (h e t e r o z i s). La animale, c, se foloseşte în procesul de creare a unor rase noi, atunci cînd se urmăreşte păstrarea unor caractere şi însuşiri valoroase apărute la un număr restrîns de indivizi. în acest caz se aplică însă o selecţie riguroasă şi se asigură toate condiţiile necesare pentru a evita apariţia fenomenelor de degenerare. consecinţă (LOG.) v. con* secvent. consecvent (lat. consequens, din consequi „a urma“; LOG.), propoziţie care urmează în chip necesar dintr-o altă propoziţie sau din mai multe propoziţii care o precedă (ex. „Dacă pro- ductivitatea muncii creşte, scade preţul de cost“). Sin. consecinţă-consecvenţă (LOG.) 1, (în logica scolastică) Raportul de impliciţie, precum şi cercetarea modului în care formulele logice decurg una dintr-alta, pe baza acestui raport şi pe baza relaţiei acestuia cu raporturile de conjuncţie şi d i s j u n c ţ i e. 2, Una dintre caracteristicile generale ale gîn-dirii corecte. V. şi corectitudine.— Teoria consecvenţelor, teorie logică medievală, care reprezintă, ca şi teoria stoică a implicaţiei, o încercare de a funda calculul propoziţiilor. Consecvenţa este un enunţ ipotetic în care este imposibil ca antecedentul să fie adevărat, iar consecventul fals; formula enunţului este: „Dacă B este A, un anumit A este £“. Regulile consecvenţelor sînt adevărate calcule logice. consemn (MILIT.), totalitatea îndatoririlor specifice ale şefului unei gărzi militare, conforme cu misiunea pe care o are garda. consemnare 1. (DR.) Depunere a unei sume de bani la o casă de păstrare de stat (ex. C.E.C.), fie pentru ca debitorul să se libereze de o obligaţie (ex. cînd creditorul refuză să primească executarea), fie în alte cazuri prevăzute de lege (ex. pentru obţinerea unei măsuri asigurătoare etc.). 2.(MILIT.) Interzicere a militarilor de a ieşi din cazarmă, din locul de staţionare sau de a părăsi nava pentru un timp anumit. Măsura poate fi impusă de motive sanitare, disciplinare, de securitate etc. conservant alimentar, substanţă sau preparat care se adaugă alimentelor sau produselor alimentare, cu scopul de a distruge sau de a împiedica înmulţirea microorganismelor. conservare (lat. cum „cu“ şi servare „a păstra“) L Operaţie sau tratament prin care se împiedică alterarea din cauza agenţilor atmosferici sau biologici a unor produse perisabile, ca alimentele, pieile, lemnul etc. C. alimentelor se realizează prin sterilizare şi închidere ermetică, prin căldură, prin frig, prin adăugarea CONSERVATISM 752 CONSFĂTUIRE unor substanţe care împiedică fermentaţia (acid salicilic, acid formic etc.), a pieilor prin uscare şi sărare, a lemnului prin uscare şi impregnare etc. 2, (ARTE PLÁST.) Complex de măsuri pentru păstrarea operelor de artă, îndeosebi a celor vechi, în starea lor originară. V. şi restaurare. conservatism, tendinţa claselor sociale reacţionare de a menţine şi de a promova relaţii, instituţii şi concepţii învechite, de a se agăţa de tradiţii anacronice, de a fi în genere refractare înnoirilor, progresului. După dispariţia bazei sale de clasă în orînduirea socialistă, c. se mai menţine ca o expresie a incapacităţii unor indivizi răzleţi de a sesiza la timp noul, de a abandona procedeele de lucru cu care s-au obişnuit şi care între timp au fost depăşite de dezvoltarea continuă a conştiinţei sociale. Se numeşte şi conservatorism. conservator, instituţie de învăţămînt de grad superior, destinată să formeze compozitori, interpreţi vocali şi instrumentali, profesori de muzică, muzicologi şi dirijori. în trecut, şcolile superioare de teatru se numeau de asemenea conservatoare. în prezent, în R.P.R. există trei conservatoare, reorganizate prin reforma învăţă-mîntului din 1948 şi avînd la bază tradiţiile vechilor şcoli muzicale : Conservatorul de mu-zică „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, înfiinţat în 1864, Conservatorul de muzică „George Dima" din Cluj, înfiinţat în 1919, Conservatorul de muzică din Iaşi, înfiinţat în 1864. conservator de muzeu, persoană care conduce şi coordonează munca ştiinţifică şi administrativă dintr-un muzeu, supraveghează păstrarea operelor de artă, organizează expoziţii cu operele aflate în colecţia muzeului şi în alte colecţii, întocmeşte cataloage etc. consérvá, produs alimentar care, în urma unui tratament corespunzător, îşi menţine nealterate timp mai îndelungat principalele calităţi, fiind de obicei păstrat în recipiente ermetic închise. Unele c. pot fi consumate ca atare (c. gătite), iar altele numai după prepa- rarea lor culinară (c. de gătit). După natura materiei prime, există c. de carne, de peşte, de legume, de fructe şi combinate. în anii puterii populare, în R.P.R. a crescut considerabil producţia de conserve, astfel încît în 1959 s-au produs 9 024 t de c. de carne faţă de 1 737 t în 1938 şi 80 725 t de c* de legume şi fructe faţă de numai 2 400 t în 1938. Consfătuirea reprezentant ţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din noiembrie 1957, consfătuire la care reprezentanţii partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste au discutat problemele situaţiei internaţionale, ale luptei mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale pentru pace, democraţie, independenţă naţională şi socialism şi au stabilit poziţiile principiale ale mişcării comuniste în cele mai importante probleme ale contemporaneităţii. Consfătuirea a adoptat în unanimitate o declaraţie, care reprezintă generalizarea experienţei partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste în lupta pentru făurirea socialismului, ca şi generalizarea experienţei partidelor comuniste din ţările capitaliste, coloniale şi dependente. Declaraţia a îmbogăţit teoria marxist-leninistă cu formularea ştiinţifică, atotcuprinzătoare a 1 e-gilor generale ale revoluţiei socialiste şi ale construirii socialismului, arătînd necesitatea justei lor aplicări potrivit cu condiţiile istorice şi cu particularităţile naţionale ale fiecărei ţări. Declaraţia a confirmat teza Congresului al XX-lea al P.C.U.S. că, în condiţiile contemporane ale existenţei sistemului mondial socialist, ale noului raport de forţe pe arena internaţională, războiul mondial a încetat a mai fi o inevitabilitate fatală, fiind creată posibilitatea reală a preîntîmpinării unui nou război mondial. Consfătuirea a subliniat că lupta pentru apărarea păcii, pentru triumful politicii de coexistenţă paşnică constituie sarcina primordială a partidelor marxist-leniniste din lumea întreagă. Totodată declaraţia a reafirmat teza Congresului al XX-lea al P.C.U.S. cu privire la varietatea formelor de trecere de la capitalism la socialism în epoca contemporană. Declaraţia a fundamentat principalele sarcini ale mişcării muncitoreşti contemporane, a arătat că interesele dezvoltării mai departe a mişcării comuniste şi muncitoreşti cer să se ducă lupta hotărîtă împotriva revizionismului, pericolul principal în mişcarea muncitorească, şi împotriva dogmatismului şi sectarismului. Reprezentanţii partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste şi capitaliste care au participat la a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, făcînd un schimb de păreri în problemele internaţionale, au adoptat, tot în noiembrie 1957, „Manifestul păcii“, adresat tuturor oamenilor de bună-credinţă din întreaga lume, care constituie o chemare la luptă hotărîtă pentru a izbăvi omenirea de primejdia unui război. Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din noiembrie 1960, cea mai largă şi mai reprezentativă consfătuire din întreaga istorie a mişcării comuniste şi muncitoreşti, eveniment istoric de importanţă mondială. La Consfătuire au participat reprezentanţi a 81 de partide marxist-leniniste. Lucrările Consfătuirii au fost pătrunse de spiritul internaţionalismului proletar, de hotărîrea fermă a partidelor comuniste şi muncitoreşti de a întări şi mai mult unitatea şi prietenia lor frăţească. Consfătuirea a adoptat în unanimitate o declaraţie şi Apelul către popoarele din lumea întreagă, documente programatice ale marxism-lemnis-mului creator în lupta pentru ţelurile măreţe ale clasei muncitoare din toate ţările. Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti reafirmă fidelitatea partidelor comuniste faţă de Declaraţia Consfătuirii din 1957 şi face totodată o nouă analiză profundă a evoluţiei situaţiei internaţionale contemporane şi CONSFĂTUIRE 753 CONSFĂTUIRE a mişcării comuniste mondiale. Caracterizînd în mod ştiinţific multilateral epoca istorică contemporană ca epocă al cărei conţinut principal este trecerea omenirii de la capitalism la socialism, epocă inaugurată de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Declaraţia relevă că principala trăsătură distinctivă a timpurilor noastre este transformarea sistemului mondial socialist în factorul hotă-rîtor al dezvoltării societăţii omeneşti. O importanţă deosebită pentru înţelegerea noului raport de forţe pe arena internaţională o are teza Consfătuirii cu privire la faptul că în dezvoltarea crizei generale a capitalismului a început o etapă nouă, al cărei specific constă în aceea că ea nu a apărut în legătură cu un război mondial, ci în condiţiile întrecerii şi luptei dintre cele două sisteme, ale schimbării tot mai mari a raportului de forţe în favoarea socialismului, ale ascuţirii puternice a tuturor contradicţiilor imperialismului, în condiţiile în care avîntul luptei maselor populare pentru pace, democraţie, eliberare naţională şi socialism, pentru înfăptuirea şi consolidarea coexistenţei paşnice n-a permis cercurilor imperialiste să dezlănţuie un nou război mondial* In acelaşi timp, sistemul mondial socialist a intrat într-o etapă nouă a dezvoltării sale, în care nu numai în Uniunea Sovietică, dar şi în celelalte ţări socialiste au fost lichidate posibilităţile social-economice de restaurare a capitalismului. Succesele obţinute de ţările lagărului socialist, unitatea tot mai puternică şi forţa lor mereu crescîndă asigură, în cadrul întregului sistem în ansamblul lui, victoria deplină a socialismului. în centrul atenţiei Consfătuirii a stat problema războiului şi păcii, problema cea mai arzătoare a timpului nostru. Considerând lupta pentru pace drept sarcina lor primordială, partidele comuniste au subliniat din nou posibilitatea reală a preîntîm-pinării războiului mondial. Noul raport de forţe deschide noi perspective luptei forţelor iubitoare de pace pentru a - c. 76 î zădărnici planurile agresive ale cercurilor imperialiste şi a impune promovarea politicii de coexistenţă paşnică dintre ţări cu sisteme sociale deosebite. Consfătuirea a confirmat teza Congresului al XXI-lea al P.C.U.S. potrivit căreia, avîn-du-se în vedere superioritatea crescîndă a forţelor socialismului şi păcii şi perspectiva transformării acesteia într-o superioritate absolută, se va ivi posibilitatea reală de a exclude războiul mondial din viaţa societăţii încă înaintea victoriei depline a socialismului pe pă-mînt, capitalismul menţinîn-du-se într-o parte a lumii. 0 trăsătură caracteristică a epocii contemporane o constituie prăbuşirea sistemului colonial sub presiunea mişcării de eliberare naţională, care reprezintă al doilea fenomen ca importanţă istorică după formarea sistemului mondial socialist. Ana-lizînd caracterul, forţele motrice şi perspectivele revoluţiilor naţionale, antiimperialiste şi democratice, Declaraţia relevă că, în condiţiile transformării lagărului socialist în factorul hotărîtor al dezvoltării societăţii, există premise pentru victoria deplină a acestor revoluţii, pentru crearea statelor de democraţie naţională, pentru dezvoltarea ne-capitalistă a ţărilor care au scuturat jugul colonial. în aceste ţări, problemele vitale ale renaşterii naţionale pot fi rezolvate numai în condiţiile unei lupte hotărîte împotriva imperialismului şi a rămăşiţelor feudalismului, pe calea creării unui larg front naţional, a cărui bază o constituie alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea. De forţa şi trăinicia acestei alianţe depinde şi gradul participării burgheziei naţionale la lupta de eliberare. Definind cele mai importante sarcini ale luptei clasei muncitoare din ţările capitaliste dezvoltate, Declaraţia subliniază că în condiţiile actuale lovitura principală a luptei de clasă trebuie îndreptată în aceste ţări împotriva monopolurilor capitaliste, reazemul reacţiunii şi agresiunii, împotriva întregului sistem al capitalismului monopolist de stat. Partidele comuniste con- sideră lupta pentru democraţie ca parte integrantă a luptei pentru socialism. Ele reafirmă tezele Declaraţiei din 1957 cu privire la formele de trecere a diferitelor ţări de la capitalism la socialism. Chezăşia victoriei cauzei socialismului şi comunismului în întreaga lume o constituie unitatea mişcării comuniste mondiale, cea mai influentă forţă politică a timpului nostru, cel mai important factor al progresului social. Consfătuirea a precizat normele marxist-leninişte ale relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti, a subliniat că grija pentru întărirea permanentă a unităţii mişcării comuniste internaţionale pe baza principiilor marxism-leninismu-lui este suprema datorie inter-naţionalistă a fiecărui partid marxist-leninist. în Declaraţie se subliniază că interesele dezvoltării mai departe a mişcării comuniste şi muncitoreşti cer să se continue lupta hotă-rîtă pe două fronturi: împotriva revizionismului, care ră-mîne pericolul principal în mişcarea muncitorească internaţională, şi împotriva dogmatismului şi sectarismului, care într-o etapă sau alta a dezvoltării unor partide pot deveni de asemenea pericol principal dacă nu vor fi combătute în mod consecvent. Apelul adoptat de Consfătuire cheamă popoarele din lumea întreagă la vigilenţă împotriva uneltirilor agresive ale imperialismului, la luptă unită şi activă pentru preîntîmpinarea unui război mondial. Apelul cere popoarelor să lupte pentru triumful coexistenţei paşnice, pentru încheierea imediată a unui acord cu privire la dezarmarea generală şi totală. Apelul afirmă hotărîrea comuniştilor de a-şi consacra întreaga energie cauzei păcii, arată că partidele comuniste exprimă şi apără în modul cel mai consecvent interesele vitale ale maselor populare. Consfătuirea marchează o nouă etapă în dezvoltarea mişcării muncitoreşti. Principalul ei rezultat îl constituie întărirea unităţii rîndurilor mişcării comuniste mondiale pe baza principiilor marxism-leninismului, consolidarea şi mai puternică CONSFĂTUIRE 754 CONSILIU a frontului comunist internaţional, creşterea forţei mişcării comuniste în lupta pentru triumful cauzei păcii şi socialismului. consfătuire de producţie, formă de participare nemijlocită a oamenilor muncii la organizarea şi la conducerea producţiei în întreprinderile socialiste. C. de p. în R.P.R. sînt organizate de sindicate şi au ca scop mai buna organizare a muncii, descoperirea şi folosirea rezervelor materiale în vederea creşterii producţiei şi a productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor, reducerea preţului de cost, realizarea unui regim sever de economii, răspîndirea metodelor înaintate de muncă, a inovaţiilor şi raţionalizărilor. Organizaţiile sindicale împreună cu conducerea întreprinderii se preocupă de realizarea practică a celor hotărîte în consfătuirile de producţie, a iniţiativelor, sugestiilor şi propunerilor oamenilor muncii în vederea îndeplinirii şi depăşirii planului de producţie. Considérant [cosidera], Victor (1808—1893), socialist utopic francez, reformist, discipol al lui Fourier. în lucrările sale „Destinul social“ (1834—1838), „Principiile socialismului. Manifestul democraţiei în sec. ai XIX-lea“ (1847) etc. a propovăduit „unirea tuturor claselor în unitatea naţiunii*4. Socialismul utopic al lui Fourier a degenerat la C. într-o doctrină mic-burgheză, reacţionară. considerénte (DR.), motivele cu privire la situaţia de fapt sau Ia temeiul de drept pe care se sprijină soluţia unei hotărîri date de un organ de jurisdicţie. consignaţie (DR,), formă a contractului de comision în care o persoană (consignan-tul) depune lucruri mobile spre vînzare, în contul său, la o întreprindere ^ (consignatarul), numită întreprindere de c. în socialism, întreprinderile de c. sînt întreprinderi de stat. consiliile^ agricole regionale şi raionale, organe de conducere a agriculturii pe plan regional şi raional, care funcţionează pe lîngă comitetele executive ale sfaturilor populare regionale şi raionale din R.P.R. Ele au fost înfiinţate în mai 1962 în cadrul măsurilor pentru reorganizarea conducerii agriculturii, luate de sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale, consacrată încheierii colectivizării agriculturii. C.a.r. şi r. sînt organizate pe baza aceloraşi principii ca şi Consiliul Superior al Agriculturii, în vederea asigurării conducerii celei mai calificate şi mai eficiente în toate unităţile agricole socialiste, ţinînd seama de specificul condiţiilor de producţie locale. Consiliul agricol regional are ca atribuţii : analizarea principalelor probleme ale dezvoltării agriculturii din regiune, introducerea şi generalizarea în producţia agricolă a metodelor ştiinţifice şi a practicii înaintate, îndrumarea muncii pentru consolidarea economică-organizatorică şi dezvoltarea multilaterală a gospodăriilor colective, conducerea activităţii unităţilor pe care le are în subordine directă, îndrumarea activităţii staţiunilor de maşini şi tractoare, coordonarea planurilor de producţie ale unităţilor agricole socialişte din regiune etc. Este alcătuit din 200—250 de membri, dintre cadrele de ingineri şi tehnicieni din unităţile de producţie agricolă. Consiliul agricol raional (orăşenesc) are ca sarcină fundamentală întărirea economică-organizatorică şi dezvoltarea multilaterală a gospodăriilor agricole din raion. Este alcătuit din 80—100 de membri dintre cadrele de ingineri şi tehnicieni din agricultură, fruntaşi în producţie din gospodăriile agricole şi toţi preşedinţii gospodăriilor agricole din raion. consiliile economiei naţio* nale, organe principale de conducere a industriei şi construcţiilor în regiunile economice-ad-ministrative ale U.R.S.S. Au luat fiinţă în urma hotărîrii G.C. al P.C.U.S. din 1957 cu privire la perfecţionarea continuă a organizării conducerii industriei şi construcţiilor, reprezentînd o formă nouă a conducerii organizatorice a economiei în etapa construcţiei desfăşurate a comu- ^ nismului. în vederea condu- cerii mai operative şi mai concrete a întreprinderilor şi şantierelor de construcţii, s-a trecut de la principiul departamental la principiul teritorial de conducere a economiei naţionale. Fundate pe principiile leniniste ale centralismului democratic în construcţia economică, c.e.n. asigură, faţă de vechile ministere economice desfiinţate, lichidarea izolării departamentale a întreprinderilor, dezvoltarea complexă a regiunilor economice, creşterea însemnată a nivelului de specializare a întreprinderilor industriale şi organizarea raţională a legăturilor de producţie dintre ele, apropierea directă a organelor de conducere de întreprinderi şi de şantiere, precum şi creşterea rolului organelor de partid şi de stat locale în conducerea economică, în atribuţiile c.e.n. intră: elaborarea şi realizarea planurilor de producţie curente şi de perspectivă, elaborarea planurilor de specializare a întreprinderilor, a planurilor a de cooperare în producţie şi a planurilor de livrări reciproce de materii prime şi semifabricate, întocmirea şi realizarea planurilor de aprovizionare tehnică-materială. C.e.n. sînt subordonate Consiliului de Miniştri al republicii unionale respective. în activitatea sa, fiecare consiliu economic al regiunii economice-administra-tive este ajutat de un consiliu tehnic şi economic, organ consultativ format din mari specialişti, oameni de ştiinţă, inovatori în producţie, reprezentanţi ai organizaţiilor obşteşti. consiliu (lat. consilium „sfat, părere“) 1. Colectiv organizat* avînd sarcini de conducere, administrare sau avizare în activitatea unor organe sau organizaţii de stat, cooperatiste ori obşteşti (ex. c. de conducere ale cooperativelor). Consiliile se formează şi ca organe consultative pe lîngă edituri, teatre, unităţi ale Jnvăţămîn-tului şi alte instituţii de cultură (ex. c. artistic, c. ştiinţific, c. pedagogic]). 2. Consiliu de judecată (în socialism), organ constituit^ îa cadrul organizaţiilor socialiste de stat şi cooperatiste, din angajaţi sau cooperatori care CONSILIU 755 CONSILIU vădesc o atitudine socialistă faţă de muncă, cu scopul de a examina şi a sancţiona anu-mite încălcări ale disciplinei muncii, ale regulilor de convieţuire socialistă, precum şi alte fapte date lor în competenţă prin lege. în R.P.R., c. de j. (care au existat iniţial sub forma de c. de j. tovărăşeasca) examinează şi sancţionează abateri de la diciplina muncii* precum şi unele fapte care, date fiind condiţiile în care sînt săvîrşite, îşi pierd caracterul lor de infracţiuni (ex. sustragerile din avutul obştesc sau furtul între salariaţi, dacă s-au săvîrşit la locul de muncă şi pentru prima dată şi dacă valoarea pagubei produse nu depăşeşte suma de 200 de lei). Prin modul lor de organizare şi prin procedura de judecare, c. de /. asigură participarea maselor de oameni ai muncii la formarea conştiinţei socialiste, la apărarea şi întărirea ordinii de drept socialiste. 3. C de onoare, organ de judecată tovărăşească, care prin activitatea sa contribuie la apărarea demnităţii şi a onoarei de ofiţer al Forţelor Armate ale R.P.R. C de o. judecă pe ofiţerii care comit fapte nedemne pentru gradul de ofiţer, fapte incompatibile cu principiile moralei comuniste, care pătează onoarea de militar, dar care nu impun trimiterea vinovatului în fafa organelor de justiţie. C de 0. este ales prin vot secret în fiecare unitate, în adunarea ofiţerilor unităţii respective, pe timp de un an. 4* Consiliu militar, organ deliberativ la unele comandamente militare superioare, care ajută pe comandant în conducerea trupelor. Cm. poartă toată răspunderea pentru pregătirea de luptă şi politica şi pentru traiul trupelor. Hotărîrile c-m* se realizează de către comandant. 5. Consiliu judiciar (în dreptul burghez), persoană însărcinată de instanţa judecătorească să asiste pe majorul risipitor sau slab de minte la încheierea unor anumite acte Juridice sau în justiţie, aceştia fiind parţial incapabili de a-şi exercita drepturile. Asimilarea risipitorului cu cel slab de 48* minte era cerută de interesul de a păstra averea m stăpînirea familiilor burgheze* 6* Consiliu de administraţie (în capitalism), organ de conducere al societăţilor industriale, comerciale şi bancare pe acţiuni, format dintr-un anumit număr de persoane, ales în mod formal de acţionari. în imperialism, c. de a. constituie mecanismul principal prin care marii magnaţi, posesori ai pachete- 1 o r d e a c ţ i u n i, îşi exercită controlul şi influenţa asupra activităţii acestor societăţi. Controlul se poate realiza fie prin participarea nemijlocită a marilor acţionari în c. de a.t fie prin numirea în c. de a. a unor funcţionari care să le reprezinte interesele, fie prin intermediul băncii care îi deserveşte şi al cărui preşedinte este membru în c. de a. 7. Consiliu de familie (în dreptul burghez), adunare a membrilor familiei, chemată formal să vegheze la ocrotirea acelora dintre membrii ei care sînt lipsiţi, în total sau în parte, de capacitatea de exerciţiu; în realitate, c. de /. veghează la apărarea intereselor patrimoniale ale familiei burgheze. în R.P.R., sarcina de a veghea la ocrotirea celor lipsiţi, în total sau în parte, de capacitatea de exerciţiu revine autorităţii tute*- 1 a r e. consiliu de miniştri, denumire dată în unele ţări g u-v e r n u 1 u i (ex. în R.P.R., U.R.S.Ş.). consiliu de stat 1« Denumire dată, în unele ţări socialiste, acelor organe supreme ale puterii de stat care, sub controlul organelor reprezentative supreme, exercită, între sesiunile acestora, puterea de stat şi îndeplinesc în mod permanent anumite atribuţii de conducere a statului. V. şi Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne 2. (în unele ţări burgheze) Denumire a organului consultativ al şefului statului (în Olanda), a organului suprem de jurisdicţie administrativă (în Franţa) sau a organelor administrative centrale (în Suedia, Norvegia* Danemarca), toate fiind instrumente de apărare a intereselor claselor exploatatoare. Consiliul Central al Sin*« dicatelor (C.CS. A organul de conducere superior, unic, al sindicatelor din R.P.R. între două congrese, creat la Congresul al III-lea al sindicatelor din R.P.R., în ianuarie 1953. Pînă la acest congres, organul conducător al activităţii sindicatelor între două congrese a fost Comitetul Central al Confederaţiei Generale a Muncii, creată în ianuarie 1945 la primul Congres general al Sindicatelor unite. CCS. este ales de Congresul sindicatelor din R.P.R. El participă activ la elaborarea planurilor privind dezvoltarea economiei naţionale, a sistemului de sala- rizare şi normare a muncii, la stabilirea preţurilor, a normativelor privind protecţia muncii şi tehnica securităţii muncii; iniţiază proiecte de legi şi hotărîri privind problemele legislaţiei muncii şi le supune spre aprobare Marii Adunări Naţionale sau Consiliului de Miniştri; reprezintă sindicatele ori de cîte ori organele centrale de stat şi conducerile centrale ale organizaţiilor obşteşti discută şi rezolvă probleme legate de interesele social-economice şi culturale ale oamenilor muncii; organizează participarea activă a maselor muncitoare la conducerea economiei, la elaborarea şi înfăptuirea măsurilor privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale oamenilor muncii; organizează şi conduce întrecerea socialistă pe întreaga economie naţională, precum şi mişcarea inovatorilor şi inventatorilor; conduce asigurările sociale de stat; stabileşte normele de trimitere a oamenilor muncii la tratament şi odihnă în staţiunile balneoclimatice; organizează şi conduce controlul obştesc asupra condiţiilor de muncă şi de viaţă a oamenilor muncii, precum şi activitatea unităţilor care-i deservesc; conduce întreaga activitate cultu-ral-educativă a sindicatelor; sprijină dezvoltarea culturii fizice, a sportului şi turismului; numeşte colegiile de redacţie ale organelor centrale de presă CONSILIU 756 CONSILIU ale sindicatelor, care lucrează sub conducerea sa directă; conduce munca de selecţionare, promovare şi repartizare a cadrelor sindicale; repartizează mijloacele materiale şi fondurile băneşti ale sindicatelor; dezvoltă relaţiile cu centralele naţionale ale sindicatelor din ţările socialiste, cît şi cu cele din ţările capitaliste, dependente şi coloniale; reprezintă sindicatele din R.P.R. şi participă la activitatea Federaţiei Sindicale Mondiale; participă la activitatea Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi a altor organizaţii internaţionale care se ocupă de problemele social-economîce ale oamenilor muncii. C.C.S. ţine şedinţe plenare de două ori pe an şi alege din rîndurile sale Prezidiul pentru conducerea muncii C.C.S. între plenare şi Secretariatul pentru conducerea muncii curente, organizarea şi controlul executării hotărîrilor Consiliului Central şi ale Prezidiului, selecţionarea şi repartizarea cadrelor. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), organizaţie economică internaţională a ţărilor socialiste, creată în 1949 pe baza hotărîrii reprezentanţilor guvernelor Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, Romîniei, U.R.S.S. şi Ungariei, înfiinţarea C.A.E.R. a constituit un rezultat legic al dezvoltării colaborării politice şi economice a ţărilor care au păşit pe drumul construirii socialismului şi comunismului. C.A.E.R. este o organizaţie deschisă în care pot intra şi alte ţări care împărtăşesc scopurile şi principiile acestuia, în anul 1949 a devenit membră a C.A.E.R. R. P. Albania, în 1950 Republica Democrată Germană şi în 1962 R. P. Mongolă. Participarea în C.A.E.R. nu afec* tează drepturile şi îndatoririle ţărilor membre ale Consiliului care decurg din participarea lor la alte organizaţii internaţionale, precum şi din acordurile internaţionale încheiate de ele. C.A.E.R. are ca scop să contribuie, prin unirea şi coordonarea eforturilor ţărilor membre, Ia dezvoltarea planică a economiei naţionale, la accele- rarea progresului economic şi tehnic în aceste ţări, la ridicarea nivelului industrializării ţărilor cu o industrie mai puţin dezvoltată, la creşterea continuă a productivităţii muncii şi ia ridicarea neîncetată a bunăstării popoarelor ţărilor membre ale Consiliului. Colaborarea economică şi tehnicâ-ştiinţifică dintre aceste ţări se desfăşoară potrivit principiilor egalităţii depline în drepturi, respectării suveranităţii şi intereselor naţionale, avantajului reciproc şi întrajutorării tovărăşeşti. C.A.E.R. nu-şi propune ca scop crearea unei organizaţii sau pieţe închise; recomandările şi hotărîrile acestuia au în vedere şi dezvoltarea relaţiilor economice între toate ţările, indiferent de orînduirea lor social-economică. Principiile puse la baza activităţii Consiliului corespund spiritului Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. în conformitate cu scopurile şi principiile sale, C.Ă.E.R. organizează colaborarea multilaterală economică şi tehnică-ştiinţifică a ţărilor membre în direcţia folosirii cît mai raţionale a resurselor lor naturale şi a accelerării dezvoltării forţelor de producţie; contribuie Ia perfecţionarea diviziunii internaţionale socialiste a muncii prin coordonarea planurilor de dezvoltare a economiei naţionale, prin specializarea şi cooperarea în producţie; organizează studierea problemelor economice şi tehnice-ştiinţifice care prezintă interes pentru ţările membre; sprijină aceste ţări în elaborarea şi înfăptuirea de măsuri comune în domeniul dezvoltării industriei şi agriculturii lor, a transportului, a dezvoltării schimbului de mărfuri între ţările membre şi cu alte ţări, a schimbului de realizări tehnice-ştiinţifice şi de experienţă înaintată în producţie. C.A.E.R. are un rol important în organizarea lucrărilor de coordonare a planurilor de perspectivă privind dezvoltarea economiei naţionale a ţărilor membre. Toate recomandările şi hotărîrile Consiliului se adoptă numai cu acordul ţârilor interesate, membre ale acestuia, fiecare ţară avînd dreptul să declare interesul său pentru orice problemă care se examinează de Consiliu. Recomandările şi hotărîrile nu se extind asupra ţărilor care au declarat lipsa lor de interes pentru problema respectivă. înfăptuirea de către ţări a recomandărilor acceptate de ele se face pe baza hotărîrilor guvernelor sau ale organelor competente ale acestor ţări, potrivit legislaţiei acestora. Organele principale ale C.A.E.R. sînt: Sesiunea Consiliului—organul suprem—, Comitetul Executiv, Comisiile permanente, formate din delegaţi sau reprezentanţi ai tuturor ţărilor membre, precum şi Secretariatul. în cadrul C.A.E.R. au fost create pînă în prezent Comisii permanente în domeniile : industriei metalurgiei feroase şi neferoase, chimice, carbonifere, de petrol şi gaze, energiei electrice, folosirii energiei atomice în scopuri paşnice, construcţiilor de maşini, construcţiilor, industriei uşoare şi alimentare, agriculturii, transportului, problemelor financiar-valutare, comerţului exterior, problemelor economice, standardizării, coordonării cercetărilor tehnice-ştiinţifice, statisticii. Aceste comisii permanente organizează colaborarea economică şi tehnică ştiinţifică multilaterală între ţările membre în ramurile sau domeniile respective. în prima perioadă, activitatea C. AE.fi. s-a desfăşurat, în principal, în direcţia lărgirii legăturilor comerciale dintre ţările membre. Volumul schimbului de mărfuri dintre a-ceste ţări a crescut în 1959 de 2,9 ori faţă de 1950. în 1959-1961 ritmul de creştere a volumului schimburilor comerciale între ţările membre a reprezentat 14,2% anual faţă de 8,5% în 1956— 1958. în conformitate cu recomandările Consiliului, s-au încheiat acorduri bilaterale pentru livrări reciproce de mărfuri pe perioada 1961 — 1965, care prevăd creşterea considerabilă a schimbului de mărfuri între ţările membre. Aceste acorduri comerciale bilaterale, de lungă durată, asigură obţinerea de maşini şi utilaje, materii prime şi alte mărfuri necesare economiei naţionale, asigură stabilitate în desfacerea mărfurilor CONSILIU 767 CONSILIU produse, contribuie Ia fundamentarea prevederilor dezvoltării continue a economiei naţionale. Paralel cu dezvoltarea comerţului dintre ţările socialiste, se lărgesc legăturile comerciale şi cu alte ţări. Astfel, ţările membre ale C.A.E.R. au mărit schimbul de mărfuri cu ţările capitaliste în 1958 de peste 2 ori faţă de 1950. Se dezvoltă cu succes comerţul cu ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic. Creşterea neîntreruptă a economiei naţionale a ţărilor membre ale C.A.E.R., colaborarea economică tot mai strînsă şi mai adîncă dintre ele au pus pe primul plan sarcina coordonării planurilor de dezvoltare economică a ţărilor membre. Astfel, în cadrul C.A.E.R. s-au coordonat planurile economice pe perioada 1961 — 1965, ca urmare a indicaţiilor date de Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările membre ale C.A.E.R. din mai 1958. în cadrul acestei coordonări are loc specializarea şi cooperarea în producţie. Colaborarea economică tot mai strînsă dintre ţările membre ale C.A.E.R. contribuie la accelerarea dezvoltării lor economice. Ţările comunităţii socialiste deţin cu fermitate întîietatea în ceea ce priveşte ritmul de dezvoltare a economiei lor, depăşesc ţările capitaliste la o serie de indici de cea mai mare importanţă ai progresului ştiinţific şi tehnic. Astfel, ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale a ţărilor socialiste a fost de 11 % în perioada 1954—■ 1958 şi 13% în perioada 1958—1961, depăşind de aproape trei ori ritmul de dezvoltare industrială a ţărilor capitaliste. Printre realizările importante ale C.A.E.R. se numără şi conducta care se construieşte pentru transportarea de ţiţei din U.R.S.S. în Ungaria, R.D.G., Polonia şi Cehoslovacia, precum şi interconectarea sistemelor energetice ale ţărilor europene de democraţie populară şi al părţii apusene a U.R.S.S. O importanţă deosebită pentru lărgirea şi întărirea colaborării economice a ţărilor membre ale C.A.E.R., pentru activitatea acestuia au avut consfătuirile reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din aceste ţări, care s-au ţinut în mai 1958 şi iunie 1962. Consfătuirea din iunie 1962 a aprobat Prind-piile fundamentale ale diviziunii internaţionale sodaliste a mundi, adoptate de sesiunea a XV-a a Consiliului, şi le-a recomandat ca bază pentru alcătuirea unui program eficient de perspectivă în domeniul colaborării economice între ţările membre. Metoda principală de activitate a Consiliului pe perioada următoare o constituie coordonarea planurilor eco" nomice de perspectivă şi curente ale ţărilor membre, ceea ce va permite să se utilizeze cît mai raţional resursele existente în aceste ţări, în scopul dezvoltării cît mai rapide a economiei fiecărei ţări, ţinîndu-se seama de reducerea treptată a diferenţelor dintre nivelurile de dezvoltare economică, şi în scopul accelerării creşterii economiei ţărilor comunităţii socialiste. Consfătuirea a dat indicaţia ca în cursul lucrărilor de coordonare a planurilor economice să se acorde o deosebită atenţie accelerării lucrărilor de specializare şi cooperare în producţie, dezvoltării maxime a bazei de materii prime, combustibil şi energetice în ţările membre, coordonării principalelor investiţii capitale în industria extractivă şi de prelucrare şi coordonării cercetărilor tehnice-ştiinţifice. Ridicarea rolului, prestigiului şi răspunderii C.A.E.R. reprezintă o condiţie necesară în asigurarea succesului continuu al dezvoltării colaborării economice a ţărilor membre în interesul fiecărei ţări în parte şi al întregului sistem mondial socialist. Activitatea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, îndreptată spre întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, contribuie totodată şi la dezvoltarea colaborării paşnice şi prieteniei cu toate celelalte state. V. şi diviziunea internaţională socialistă a muncii; sistemul mondial socialist; relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Ro* mine, organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat, constituit de Marea Adunare Naţională. El răspunde în faţa acesteia, ca şi a Consiliului de Stat, de întreaga sa activitate. Este format din preşedintele C. de M. a] R.P.R., vicepreşedinţi, miniştri şi alţi membri prevăzuţi de lege. C. de M. al R.P.R. exercită conducerea generală a administraţiei de stat pentru înfăptuirea liniei politice a Partidului Muncitoresc Romîn de construire a socialismului în R.P.R. Atribuţii principale: stabilirea măsurilor generale necesare înfăptuirii politicii interne şi externe a statului; luarea de hotărîri cu caracter normativ pe baza şi pentru aplicarea legilor şi decretelor; elaborarea de proiecte de legi şi de decretc cu caracter normativ; elaborarea proiectului planului economiei naţionale şi al bugetului statului; luarea de măsuri cu caracter general pentru asigurarea ordinii publice, apărarea intereselor statului şi ocrotirea drepturilor cetăţeneşti; luarea de măsuri privitoare la încheierea de acorduri, tratate şi orice convenţii internaţionale; luarea de hotărîri privitoare la organizarea şi conducerea generală a forţelor armate, precum şi la înfiinţarea organelor necesare pentru rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale, juridice şi de apărare a patriei; anularea ordinelor şi instruo ţiunilor miniştrilor şi ale celorlalţi membri ai C. de M. al RP.R, neconforme cu legile sau hotărârile C* de M. al R.P.R« Actele prin care îşi exercită atribuţiile sînt hotărîri şi dispoziţii, acestea putînd fi anulate, în caz de ilegalitate, de către Consiliul de Stat. Con* siliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne prezintă periodic Marii Adunări Naţionale dări de seamă asupra politicii interne şi externe. Pentru îndeplinirea activităţii sale, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne foloseşte organe ajutătoare (ex. Consiliul economic, comitetele de stat şi comisiile de stat, CONSILIU 768 CONSILIU direcţiile generale şi centrale) şi un aparat propriu, care este Secretariatul general al Consiliului de Miniştri. Sin. Gurer-ml Republicii Populare Romîne. Consiliul de Securitate al O.N.U., organ principal permanent al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Este format din 11 membri, dintre care cinci permanenţi (U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa şi China, locul reprezentantului R. P. Chineze fiind insă ocupat in mod ilegal de un ciankaişist) şi şase nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe termen de doi ani, jumătate fiind reînnoiţi anual, fără dreptul de a fi realeşi imediat. în 1961,R.P.R. a fost aleasă ca membru nepermanent în C. de S. al O.N.U. Potrivit Cartei O.N.U., principala sarcină a C. de S. al O.N.U. este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. în acest scop are atribuţii cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale şi la preîntîmpinarea şi reprimarea actelor de agresiune. C. de S. al O.N.U. face recomandări Adunării Generale cu privire la primirea de noi membri în O.N.U., la alegerea Secretarului General şi participă, alături de ea, la alegerea membrilor Curţii Internaţionale de Justiţie. C. de S. al O.N.U. adoptă hotărîri în problemele procedurale cu votul a cel puţin şapte membri. în celelalte probleme, hotărîrile se adoptă cu cel puţin şapte voturi, care trebuie să cuprindă şi pe cele cinci ale membrilor permanenţi. Blocul puterilor imperialiste a reuşit să paralizeze considerabil activitatea C de S. al O.N.U. şi să submineze rolul său ca cel mai important organ al O.N.U. Structura C. de S. al O.N.U., corespunzătoare în momentul creării O.N.U., trebuie perfecţionată, spre a permite participarea la activitatea C. de S. al O.N.U., ca membri permanenţi, a unor state care joacă un rol tot mai important în viaţa internaţională, ca de ex. India şi Indonezia. V. şi principiul unanimităţii. Consiliul de Stat al Re* pubîicii Populare Romîne, organ suprem al puterii de stat în R.P.R. (creat în martie 1961), ales de Marea Adunare Naţională, care îl controlează şi în faţa căreia răspunde de întreaga lui activitate. C. de S. al R.P.R. are două mari categorii de atribuţii: unele care se exercită între sesiunile M.A.N., ca exercitarea controlului asupra activităţii guvernului, ascultarea dărilor de seamă asupra activităţii Tribunalului Suprem, controlul activităţii Procuraturii Generale a R.P.R., numirea şi revocarea preşedintelui sau membrilor Tribunalului Suprem, precum şi a Comandamentului Suprem al Forţelor Armate ale R.P.R., exercitarea dreptului de amnistie, convocarea între sesiunile M.A.N. a comisiilor permanente ale acesteia etc.; altele pe care le exercită în mod permanent: conferirea decoraţiilor, medaliilor şi titlurilor onorifice ale Republicii Populare Romîne, ratificarea şi denunţarea înţelegerilor internaţionale ale Republicii Populare Romîne, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor plenipotenţiari ai Republicii Populare Romîne în statele străine, primirea scrisorilor de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine acreditaţi pe lîngă C de S. al R.P.R., exercitarea dreptului de graţiere şi de comutare a pedepselor. Consiliul de Stat, prin preşedintele său, reprezintă Republica Populară Ro-mînă în relaţiile internaţionale, în Consiliul de Stat pot fi aleşi şi preşedintele M.A.N., şi preşedintele Consiliului de Miniştri, realizîndu-se astfel o legătură organică, o colaborare strînsă în activitatea de con-ducere a statului. Crearea Consiliului de Stat reprezintă o formă nouă de organizare a activităţii organelor supreme ale puterii de stat, corespunzătoare sarcinilor importante care le stau în faţă în etapa actuală. V. şi Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Romîne. Consiliul de Tutelă al O.N.U., unul dintre organele principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, ^ alcătuit din statele care administrează teritorii sub tutelă, din statele membre permanente ale Consiliului de Securitate care nu administrează asemenea teritorii şi din alte state, alese de Adunarea Generală pe termen de trei ani. C. de T. al O.N.U. se întruneşte în şedinţe după nevoie şi adoptă hotărîrile cu majoritatea de voturi a membrilor săi prezenţi şi votanţi. El controlează administrarea teritoriilor de sub tutelă internaţională, avînd sarcina să înlesnească dezvoltarea economică, socială şi politică a acestora, dezvoltarea lor progresivă spre independenţă şi suveranitate. Statele capitaliste care au teritorii sub tutelă (ex. S.U.A.) nu respectă prevederile Cartei O.N.U., împie-dicînd dezvoltarea acestor teritorii, şi folosesc C* de T. al O.N.U. ca un instrument de camuflare a politicii lor colonialiste. Adunarea Generală a O.N.U., la sesiunea a XV-a, a adoptat, din iniţiativa U.R.S.S., Declaraţia cu privire la acor- darea independenţei ărilor Şi popoarelor coloniale. Menţine« rea tutelei internaţionale contrazice această hotărîrea O.N.U., iar prin lichidarea regimului colonial în toate teritoriile de sub tutelă, C. de T. al O.N.U« va rămîne fără obiect. consiliu economic regional, organ înfiinţat în martie 1961, pe lîngă toate comitetele executive ale sfaturilor populare regionale din R.P.R., sub conducerea cărora îşi desfăşoară activitatea. Consiliile economice întocmesc studii cu privire la dezvoltarea în perspectivă a economiei regiunilor, analizează proiectul planului şi al bugetului local, coordonează planul industriei locale cu cel al industriei republicane din regiune, controlează modul cum se îndeplineşte planul şi bugetul local, analizează proiectele de plan ale întreprinderilor şi instituţiilor economice republicane din regiune şi îndeplinirea lor, făcînd propuneri de îmbunătăţire comitetelor executive ale sfaturilor populare spre a fi înaintate Comitetului de Stat al Planificării şi ministerelor de resort# Crearea consiliilor economice ale sfaturilor populare permite îmbunătăţirea activităţii în domeniul descoperirii CONSILIU 759 CONSILIU şi valorificării raţionale a resurselor naturale din regiune, îmbunătăţirea continuă a activităţii economice de ansamblu din fiecare regiune, ' Consiliul Economic şi So~ cial al O.N.U., unul dintre organele principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, compus din 18 membri ai Organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală pe termen de trei ani, cu dreptul de a fi realeşi, o treime dintre aceşti membri reînnoin-du-se anual. Potrivit Cartei, CE. şi S. al O.N.U. îi revine sarcina de a studia şi de a face recomandări în problemele internaţionale din domeniul economic, social, cultural,* educativ, al sănătăţii, al drepturilor omului etc., în scopul creării condiţiilor de stabilitate şi bunăstare, necesare asigurării unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi al autodeterminării popoarelor. Consiliul se întruneşte în sesiuni ori de cîte ori este necesar şi adoptă hotărîrile sale cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi. Consiliul a creat comisii economice regionale (ex. Comisia economică a O.N.U. pentru Europa) şi alte comisii (ex. Comisia drepturilor omului). Consiliul miniştrilor afacerilor externe, consiliu creat prin hotărîrile Conferinţei de îa Potsdam din 1945, pentru a pregăti, în cadrul unor sesiuni periodice, lucrările necesare stabilirii păcii în Europa şi în Asia după al doilea război mondial, prin alcătuirea proiectelor tratatelor de pace cu fostele state agresoare. Era compus din miniştrii afacerilor externe ai U.R.S.S., Chinei, Angliei, Franţei şi S.U.A. C.m.a.e, a ţinut şase sesiuni în perioada 1946“ 1949, în care a pregătit, printre altele, proiectele tratatelor de pace cu Italia, Romînia, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda şi proiectul tratatului de stat cu Austria. Din cauza atitudinii S.U.A., Angliei şi Franţei, nu s-a putut ajunge însă la un acord în problema pregătirii tratatului de pace cu Germania. După 1950, C.m.a.e. nu s-a mai întrunit, din pricina creş- terii încordării internaţionale ca urmare a „războiului rece“, dus de cercurile agresive din ţările occidentale. Măsurile luate de guvernul sovietic în vederea slăbirii încordării internaţionale şi rezolvării problemelor litigioase pe calea tratativelor au avut ca rezultat, printre altele* ţinerea unor conferinţe ale miniştrilor afacerilor externe ai U.R.S.S., S.U.A., Angliei şi Franţei (ex. Conferinţa de la Berlin din 1954, Conferinţa de la Geneva din 1955, Conferinţa de la Geneva din 1959). Consiliul Mondial al Pă» cii, organ internaţional care stă în fruntea mişcării partizanilor păcii. A fost creat în noiembrie 1950, la al doilea Congres mondial al partizanilor păcii, care a avut loc la Varşovia.Din aprilie 1954 are sediul la Viena. C.M, al P. este ales de adunarea reprezentanţilor mişcărilor naţionale ale partizanilor păcii şi în el intră reprezentanţi ai tuturor popoarelor lumii, oameni aparţinînd diferitelor pături sociale ale populaţiei, de diferite convingeri politice şi filozofice, din diferite partide şi de diferite credinţe religioase, în CM. ai P. sînt reprezentate de asemenea Federaţia Sindicală Mondială, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor, Asociaţia internaţională a juriştilor democraţi şi numeroase alte or- ganizaţii. Sesiunile C.M* al P, au adoptat o serie de apeluri, rezoluţii şi declaraţii privind lupta pentru apărarea păcii, printre care: Apelul pentru încheierea unui pact al păcii între cele cinci mari puteri; rezoluţiile privitoare la rezolvarea pe cale paşnică a problemei germane, japoneze, coreene şi pentru încheierea tratatelor de pace cu Germania şi Japonia; rezoluţiile cu privire la dezarmare şi pentru interzicerea totală a armei atomice şi a celorlalte mijloace de exterminare în masă; apeluri pentru reglementarea divergenţelor internaţionale pe cale paşnică, prin tratative etc. Din iniţiativa C.M. al P. au fost organizate congrese şi conferinţe internaţionale, la care s-au discutat problemele apărării păcii, cum a fost Adunarea mondială a păcii de la Helsinki din 1955 etc. De asemenea, din iniţiativa sa au fost organizate campanii mondiale pentru încheierea unui pact al păcii, pentru interzicerea armei nucleare, pentru dezarmare generală şi totală etc. CM. al P. organizează comemorarea marilor personalităţi ştiinţifice şi culturale ale lumii (Aristofan, Chopin, Copernic ş.a.). Activitatea C.M. al P. are o mare însemnătate pentru preîntîmpina-rea unui nou război mondial. Preşedinte executiv al C.M» al P. este J. Bernal. Comitetul naţional pentru apărarea păcii din R.P.R. este afiliat la C.M. al P. CONSILIU 760 CONSOANĂ Consiliul naţional al femeilor din R.P.R., organul de conducere al mişcării de femei din R.P.R. El răspunde de conducerea acestei mişcări în perioada dintre două congrese. A luat fiinţă în martie 1958, preluînd sarcinile Comitetului femeilor democrate din R.RR. Prin comitetele sale regionale, raionale, orăşeneşti, comunale şi săteşti, prin comisiile femeilor din întreprinderi, instituţii, G. A. S.f G. A. C. şi S.M.T., Consiliul naţional al femeilor mobilizează masele largi de femei din oraşe şi sate la opera de construire a socialismului, se ocupă de ridicarea conştiinţei lor cetăţeneşti, de educarea lor în spiritul dragostei faţă de patrie, al prieteniei şi frăţiei dintre poporul romîn şi minorităţile naţionale, al solidarităţii internaţionale, al luptei pentru apărarea" păcii. Consiliul naţional al femeilor reprezintă mişcarea de femei din R.P.R. în Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor şi în relaţiile cu organizaţiile de femei din celelalte ţări. Consiliul naţional al inginerilor şi tehnicienilor din R.P.R. (C.N.I.T.), organ larg reprezentativ înfiinţat la 14 iulie 1962 în scoduI organizării în cadrul sindicatelor a activităţii obşteşti a inginerilor şi tehnicienilor în vederea răspîndirii celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii în toate sectoarele economiei naţionale, al participării lor active la munca organizată de sindicate pentru ridicarea nivelului profesional, răspîndirea cunoştinţelor tehnice-ştiinţifice, îmbunătăţirea activităţii cabinetelor tehnice, acordarea de ajutor tehnic inovatorilor şi inventatorilor etc. îşi desfăşoară activitatea în cadrul şi sub directa conducere a Consiliului Central al Sindicatelor. în colaborare cu ministerele editează reviste tehnice de specialitate. V. şi A s o c i a ţ i a ştiinţifică a inginerilor şi tehnicienilor din R.P.R. Consiliul Superior al A-griculturii, organ ccntral de conducere a agriculturii, înfiinţat pe lîngă Consiliul de Miniştri al R.P.R. în mai 1962, al cărui preşedinte este membru al guvernului. El are la bază o nouă concepţie organizatorică în conducerea agriculturii, rezultată din experienţa ţării noastre şi menită să asigure o conducere ştiinţifică, competentă şi unitară, legată mai strîns de activitatea G.A.S., G.A.C. şi altor unităţi productive, la care să participe cadrele cele mai pregătite, care lucrează nemijlocit în producţie. Crearea acestui organ a devenit necesară ca urmare a încheierii colectivizării şi intrării agriculturii într-o nouă etapă de dezvoltare. Principalele atribuţii ale C.S. al A. sînt: coordonarea întregii activităţi în domeniul agriculturii; analizarea principalelor probleme ale dezvoltării diferitelor ei ramuri în vederea stabilirii celor mai eficiente măsuri pentru sporirea producţiei, dînd directive şi dispoziţii obligatorii pentru comitetele executive ale sfaturilor populare, pentru consiliile agricole regionale şi raional e ; îndrumarea muncii de întărire economică-organi-zatorică a gospodăriilor colective; conducerea activităţii de producţie şi economice a gospodăriilor de stat şi a staţiunilor de maşini şi tractoare; organizarea şi îndrumarea activităţii ştiinţifice în domeniul agriculturii; introducerea şi generalizarea în producţie a realizărilor ştiinţei şi practicii înaintate din ţara noastră şi de peste hotare; elaborarea planurilor anuale şi de perspectivă pentru întreaga agricultură în colaborare cu Comitetul de Stat al Planificării; pregătirea cadrelor agricole medii şi superioare, precum şi justa repartizare a specialiştilor în producţie. C*S. al A* este alcătuit din 800— 1 000 de membri, dintre cadrele cele mai calificate de ingineri agronomi, zootehnicieni, mecanizatori, medici veterinari, care lucrează nemijlocit în producţie, directori ai gospodăriilor agricole de stat şi ai staţiunilor de maşini şi tractoare, preşedinţi de gospodării colective cu studii superioare agricole, oameni de ştiinţă din institutele de cercetări şi din învăţămînt îcu o înaltă pregătire şi experienţă. C.S. al A. are un comitet executiv, compus din 15—25 de persoane, secţii de specialitate, corespunzător principalelor ramuri şi probleme ale agriculturii, şi o Comisie pentru coordonarea planului şi pentru problemele economice. V. şi agricultură.^ consimţămînt (DR.), manifestare de voinţă a unei persoane în vederea încheierii ori săvîrşirii unui act juridic. consistenţă (FIZ.), proprietate care caracterizează starea unui corp solid sau lichid. Se deosebesc astfel: c, fărîmi-cioasă, c. tenace, c. păstoasă, c. vîscoasă etc. —Consistenţa solului, modul de comportare a solului faţă de acţiunile mecanice de rupere sau deformare. Este determinată de structura, textura şi gradul de umezire a solului. Formele de c. s. sînt: afinată, compactă, cimentată, coezivă, friabilă, plastică, lipicioasă, vîscoasă, fluidă. Lucrarea solului se execută la un grad de umiditate corespunzător consistenţei friabile. ^ consist o metru, aparat folosit pentru măsurarea consistenţei unui corp în unităţi convenţionale. Se foloseşte în special pentru determinarea gradului de consistenţă al substanţelor coloidale, gelatinoase, al sistemelor dispersate şi al suspensiilor. consoană (L1NGV.), sunet al vorbirii constituit din zgomotul produs în diferite puncte ale canalului fonator în urma strîm-tării sau închiderii (urmate de deschidere) a acestuia. După modul de articulare, consoanele se clasifică în oclusive (explozive)p constridive (continue, fricativc sau spirante), semioclusive (afri-cate), nazale, laterale şi vibrante* După participarea sau neparti-ciparea coaidelor vocale la articulare, consoanele pot fi sonore sau surde. După locul unde se formează ocluziunea sau constricţia canalului fonator, consoanele se împart în bilabiale, labiodentalet dentale, prepalatale, palatale, velare, laringale. — C. dară, consoană nepalatalizată (neînsoţită de o articulaţie suplimentară palatală). C.d. sînt urmate de o vocală postpalatală sau de o consoană, ori se găsesc la sfîrşit de cuvînt (ex. t din tot9 trag, sat). — C. geminată (sau dublă), consoană lungă, CONSOLĂ 761 CONSTABLE pronunţată cu o durată mai mare decît cea obişnuită. C.£. propriu-zise există, de exemplu, în limba italiană (nonno). în limba romînă literară nu există asemenea consoane; în unele derivate cu prefixe, în care consoana finală a prefixului este aceeaşi cu consoana iniţială a rădăcinii, este posibilă pronunţarea unor consoane lungi (ex* interraional, înnoi, subbibliotecar, transsiberian), dar nu toţi vorbitorii le pronunţă astfel. — C. muiată, consoană a cărei articulaţie de bază s-a deplasat înspre zona palatului tare; este un sunet simplu, caracterizat printr-o largă regiune de contact a limbii cu bolta palatului (ex., în dialectul aromîn şi în unele graiuri romîneşti, n muiat, notat ri, în cuvinte ca cuti „cui“, spun „spui“). — C. mută a) Termen folosit de gramaticii greci şi latini pentru a denumi o consoană oclusivă. b) V. consoana surdă. — C. palatalizată (sau moale), consoană a cărei articulaţie este însoţită de o articulaţie suplimentară palatală sub influenţa unei vocale sau a unei semivocale palatale (ex, n în rom. buni). Se deosebeşte de c. muiată atît prin caracterul complex al articulaţiei, care comportă două elemente, cît şi prin extensiunea mai mică a regiunii de contact dintre limbă şi palat. — C. sonoră, consoană a cărei articulare este însoţită de vibraţia coardelor vocale (ex. b, d, g, j, v, z)♦ — C. surdă, consoană în cursul articulării căreia coardele vocale nu vibrează (ert. p, t, k> Ş> t> s)• consolă, element de construcţie încastrat la un capăt şi pe două sau mai multe reazeme. Consolele se întîlnesc la copertine de acoperiş, la rampe Consolă de perete pentru podi rulant: î — consola; 2 — grindă de rulare; 3 — ancora], liber la celălalt, sau porţiunea liberă, dincolo de ultimul reazem, a unei grinzi sprijinite Consolă de semnal: I — consolă; 2 — scară de acces; 3 — semnal optic; 4 — gabarit de liberă trecere de magazii, Ia susţinerea balcoanelor etc. consolidare (lat. cum „cu“ şi solidus „ solid“) 1. (CONSTR.) Totalitatea lucrărilor executate în legătură cu o construcţie sau cu un element de construcţie, pentru a le mări capacitatea de rezistenţă sau pentru a preveni stricăciunile provocate de agenţi exteriori (ex. c. acostamentelor contra deteriorărilor produse de roţile vehiculelor, c. barajelor pentru mărirea profilului unui baraj, c. podurilor pentru a suporta sarcini mobile mai mari, c. unei construcţii deteriorate de ^ cutremur, c. malurilor mării sau ale nurilor contra eroziunilor etc.). 2.(PETR.) Consolidare magmatică, totalitatea proceselor de formare a rocilor eruptive şi de trecere a magmei în stare solidă. Principalele procese de c.m. sînt cristalizarea magmei şi expulzarea apei şi a celorlalte substanţe volatile sub formă de soluţii hidrotermale sau de gaze, 3. (MILIT.) Consolidarea succesu~ lui, totalitatea măsurilor care se iau de către trupe în vederea menţinerii obiectivelor cucerite, în scopul asigurării condiţiilor favorabile pentru continuarea acţiunilor de luptă. 4. (DR.) Stingere a unui uzufruct, în cazul în care calităţile de proprietar şi de uzufructuar cu privire la acelaşi bun se întrunesc în aceeaşi persoană. consonanţă (MUZ.), relaţie dintre două sau maj multe sunete de înălţimi diferite, care. auzite simultan, produc o senzaţie auditivă de stabilitate, de repaus, de încheiere a unei succesiuni melodice şi armonice. consorţiu bancar (lat. consortium „societate, comunitate“; FIN.; în capitalism), înţelegere temporară sau permanentă între mai multe bănci mari, în vederea plasării unor împrumuturi de stat sau particulare, a înfiinţării unei societăţi pe acţiuni sau a efectuării unor operaţii comerciale. C.b. se ocupă şi cu operaţii speculative de bursă-Pentru serviciile efectuate, c. b. primeşte comision şi alte avantaje. conspiraţia egalilor, mişcare ^ revoluţionară comunist-utopică din Franţa, iniţiată în martie 1796 de societatea secretă a „egalilor“, condusă de B a b e u f. C.e. urmărea organizarea insurecţiei sărăcimii, răsturnarea Directoratului şi instituirea unei dictaturi revoluţionare a oamenilor muncii care să înfăptuiască treptat comunismul egalitar. Conspiraţia fiind descoperită în mai 1796, conducătorii ei, Babeuf şi Darthe, au fost arestaţi şi executaţi. Cu tot caracterul ei nematur, c.e. a jucat un rol important în dezvoltarea ideilor comunismului. conspiraţie (DR.), complot îndreptat în special împotriva orinduirii de stat. Constable [cănstdbl], John (1776—1837), pictor şi acua- J« Constable reîist englez, unul dintre maeştrii peisajului realist englez şi teoretician al picturii de peisaj. Precursor al picturii în aer liber, C. a redat lumina şi schimbările nuanţate ale acesteia. A fost un colorist rafinat, CONSTANTAN 762 CONSTANTIN CEL MARE folosind o tehnică îndrăzneaţă şi savantă, bazată pe juxtapunerea în pastă groasă a culorilor pure. Opera lui a influenţat puternic pictura romantică franceză şi a contribuit la dezvoltarea peisagisticii realiste europene în sec. al XIX-lea. Op, pr. : „Gir cu fîn“ (1821), „Lanul de grîu" (1826), „Catedrala din Salisbury" (1831). Reprezentat m Muzeul de artă al R.P.R. printr-un peisaj (desen). constantin (METAL.), aliaj de cupru şi nichel (60% Cu, 40% Ni)t avînd rezişti-v i t a t e mare şi constantă, cu coeficient de dilatare termică foarte mic,. întrebuinţat la fabricarea rezistoarelor electrice, a termoelementelor etc. constantă 1, (MAT.) a) Mărime care rămîne neschimbată (ex. 7C, raportul dintre lungimea unui cerc şi lungimea diametrului său, este acelaşi pentru oricare cerc), b) Funcţie care are aceeaşi valoare, oricare ar fi valoarea argumentului. 2*(FIZ.) Număr sau mărime fizică care îşi păstrează aceeaşi valoare totdeauna sau numai în anumite condiţii. în primul caz, c. este absolută sau universală (ex. numărul lui Avo-gadro, c. gravitaţională etc.)* In al doilea caz, c* se numeşte şi parametru (ex. c. de material, ca: rezistivitatea electrică, c. dielectrică, densitatea etc.). —C. capilară,energia acumulată în stratul de despărţire dintre două medii, raportată la unitatea de suprafaţă a acestui strat. Se numeşte şi coeficient de tensiune superficială. V. şi capi-laritate; tensiune superficială,—C. de material mărime independentă de forma geometrică, care exprimă o proprietate caracteristică a unei substanţe sau a unui material în condiţii date de presiune, temperatură etc. (ex. temperatura de topire, densitatea la o anumită temperatură etc.). — C. de timp9 intervalul de timp după care o mărime, funcţiune monotonă şi mărginită dc timp, şi-ar atinge valoarea-limită dacă şi-ar păstra viteza iniţială de variaţie în timp. C. de L este utilizată pentru aprecierea vitezei de răspuns a elementelor de automatizare. — C. dielectrică, constantă de mate- rial care caracterizează influenţa unui mediu dielectric asupra cîmpului electric. C. Copronimul (741 —775), care s-a opus cu succes ofensivei arabe şi a început lupta împotriva atotputerniciei bisericii (v. şi i c o -n o c 1 a s m). C. al VU-lea, Porfirogenetul (913—959), care a luptat împotriva arabilor şi pecenegilor. Este cunoscut prin lucrările sale „Despre ceremoniile curţii bizantine“, „Despre administraţia imperiului“ (care cuprinde cîteva informaţii despre ţinuturile de la Dunăre) etc. C. al IX-lea, Monomahul (1042—1054), în timpul domniei căruia imperiul a suferit grave înfrîngeri din partea normanzilor şi turcilor selgiucizi şi s-a produs marea schismă dintre biserica ortodoxă şi cea catolică (1054). C. al Xl-lea, Dragases (1449—1453), ultimul împărat al Bizanţului, care a pierit, luptînd împotriva turcilor, o dată cu căderea Con-stantinopolului (29 mai 1453). Constantin Căpitanul (Fi* lipescu), copist muntean de cronici din sec. al XVII-lea, multă vreme considerat de unii istorici, printre care şi de N. Iorga, autor al cronicii lui Radu Popescu. Constantin cel Mare (Fia-vius Valerius Constantinus), împărat roman (306—337). în- CONSTANTIN DIN OSTROV1ŢA 763 CONSTANTINESCU CHERASIM vingînd pe Maxenţiu (312) şi pe Liciniu (323), a unificat Imperiul roman şi i-a mutat capitala în oraşul Constanti-nopol, întemeiat de el pe locul fostei colonii greceşti Byzantion. A iniţiat numeroase reforme, desăvîrşind reformele politice şi sociale ale lui Diode-ţ i a n. A dat edictul de toleranţă în favoarea creştinismului (313). în vederea acţiunilor ofensive către nord, C. cel M. a întărit limesul dunărean şi a fortificat principalele puncte de sprijin ale acestuia din nordul Dunării: Drobeta, Sucidava şi Daphne. în timpul domniei lui s-a construit valul de apărare cunoscut sub denumirea de „Brazda Iui Novac“ (circa 700 km), care taie în două cîmpiile Olteniei şi Munteniei de la Hi-nova la Bărboşi şi care apăra regiunjle recucerite de Ia nordul Dunării. Constantin din Ostroviţa (c.1435— c-1501), oştean sîrb care a servit în armata ienicerilor (1455—1463) şi apoi în a lui Matei Corvin. Autor al unor amintiri care constituie un important izvor pentru istoria lui Vlad Ţepeş. Constantine [cdstătin/, oraş în Algeria, situat pe fluviul Rummel, aproape de ţărmul Mării Mediterane. 148 700 loc. (1954). Centru comercial şi industrial (prelucrare a metalelor, producţie de ciment, mori, produse textile şi alimentare). Constantinescu, Alexandru (Alecu) (1873—1949), militant de frunte în mişcarea muncito- Al. Constantinescu rească din Romînia. S-a format ca revoluţionar în lupta împotriva oportunismului din vechea mişcare socialistă. C. a demascat războiul mondial imperialist din 1914—1918 şi s-a ridicat împotriva participării Romîniei la acest război. Ca unul dintre iniţiatorii şi conducătorii grupurilor comuniste formate între anii 1917 şi 1920, a contribuit la organizarea marilor lupte muncitoreşti din anii avîntului revoluţionar şi la crearea Partidului Comunist din Romînia. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost condamnat la moarte de către guvernele burghezo-mo-şiereşti (1920). Evadînd din închisoarea Jilava, a trăit apoi timp îndelungat în emigraţie, de unde s-a întors în ţară în 1937. în timpul războiului antisovietic a fost internat in lagărul de la Tg.-Jiu. După 23 August 1944, Constantinescu a continuat să militeze în cadrul partidului. Constantinescu, Alexandru C. (1905—1956), ziarist democrat romîn. S-a făcut cunoscut prin poziţia antifascistă a comentariilor sale de politică externă. După 23 August 1944 a colaborat la ziarul „Romînia liberă“ şi a ^contribuit la organizarea publicaţiilor pentru copii. în ultimii ani ai vieţii a fost profesor Ia Universitatea din Bucureşti. Constantinescu, George (n. 1881), inginer constructor, inventator romîn, creator al ştiinţei sonicităţii, doctor ho-noris causa al Institutului politehnic Bucureşti, din 1961. A elaborat o teorie a betonului armat şi o metodă originală de calcul al bolţilor încastrate. A proiectat şi a executat poduri de beton armat cu deschideri mari (40—60 m) la Adj ud, Răcătău, Roman, Dolhasca, Lainici etc., precum şi construcţii civile. Nefiind sprijinit de guvernele burghezo-moşiereşti în aplicarea practică a teoriilor sale, s-a stabilit în Anglia. în timpul primului război mondial a inventat un dispozitiv sonic sin-cronizator pentru tragerea cu mitraliera printre palele elicei de avion, în zbor. A publicat în 1916 lucrarea „Theory of Sonics“ („Teoria sonicităţii'*)» retipărită, răspîndită şi tradusă în limba romînă după 1918. A inventat şi a construit numeroase maşini şi dispozitive sonice (generatoare, motoare, transformatoare, pompe, cioca- ne, perforatoare şi converti-zoare termosonice, electrosonice şi sonoelectrice), instalaţii sonice pentru turnătorie, pentru prospecţiuni, locaţie, prepararea emulsiilor, precum şi pentru folosirea curentului sonic în medicină. A inventat sistemul G. Constantinescu de injecţie pentru motoarele diesel la care ridicarea acului injectorului este comandată de un tren de unde sonice, generat în combustibilul ce urmează să fie injectat. A inventat de asemenea convertorul de cuplu, dispozitiv stereomecanic care realizează adaptarea cuplului constant şi a turaţiei constante a motoarelor de antrenare la cuplul variabil al sistemului antrenat şi al cărui principiu a fost reluat apoi pria mijloace hidrotehnice în cupla hidromatică. Constantinescu, Gheorghe K. (1888-1951), medic veterinar. A fost profesor de zootehnie şi director al Institutului naţional zootehnic din Bucureşti ( 1924— 1946). Constantinescu este unul dintre fondatorii primei şcoli zootehnice ştiinţifice din ţara noastră. A publicat numeroase lucrări didactice, ştiinţifice şi de popularizare, dintre care se remarcă tratatul de „Zootehnie generală“, în două volume (1932). A fost un adept al teoriei influenţei decisive a condiţiilor de viaţă în procesul de transformare şi de evoluţie a speciilor de animale. Constantinescu, Gherasim (n, 1902), viticultor romîn, membru corespondent al Academiei R.P.R., profesor de viticultură la Institutul agronomic „N* Bălcescu“, laureat al Oficiului Internaţional al viei şi vinului. A contribuit Ia dezvol- CONSTANT 1NESCU MAC 764 CONSTANŢA tarea cercetărilor ştiinţifice legate de producţia viticolă a R.P.R. Este autorul a peste 150 de lucrări de specialitate. Op. pr.: „Studiul însuşirilor tehnologice ale soiurilor de viţă roditoare“ (1957), „Raionarea viticulturii“ (1958), „Ampelografia R.P.R.“ (în colaborare, 1959, 1960). Constantinescu, Mac (n. 1900), sculptor romîn, profesor la Institutul de arhitectură „I. Mincu“ şi la Institutul de arte plastice „N. Grigorcscu“ din Bucureşti, ai\*st emerit al R.P.R. A realizat sculptură decorativă monumentală(ex. faţada Facultăţii de ştiinţe juridice din Bucureşti). Dintre lucrările sale de dimensiuni mai mici se remarcă: „Tătăroaică din Mangalia“ (1956) şi „Răscoala“ (1957). Constantinescu, Mitiţă (1890—1946), om politic şi economist burghez romîn, fost ministru şi guvernator al Băncii Naţionale. După 23 August 1944 s-a alăturat operei de democratizare şi reconstrucţie a ţării. A fost preşedinte al Partidului naţional-popular (1946) şi vicepreşedinte al A.R.L.U.S. A publicat lucrări privitoare la dezvoltarea economică a Romîniei. A militat pentru relaţii de prietenie cu U.R.S.S., publicînd în acest sens lucrările „Continentul U.R.S.S.“ (1944) şi „Relaţiile economice între Romînia şi U.R.S.S.“ (1945), Constantinescu, Paul (n. 1909), compozitor romîn, profesor la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu“ din Bucurcşti, maestru emerit al artei. Creaţia lui C,, reprezentată prin numeroase lucrări, cuprinde aproape toate genurile de compoziţie. întemeiată pe folosirea muzicii populare, opera sa vădeşte un talent autentic şi o bogată experienţă componistică. A scris muzică simfonică, de cameră, muzică de operă, piese instrumentale şi vocale, muzică pentru film, coruri, dansuri populare pentru orchestră simfonică. (Menţionăm un concert pentru orchestră de coardc, 1948; un concert pentru pian şi orchestră, 1952; un concert pentru vioară şi orchestră, 1957, şi unul pentru harpă şi orchestră, 1960); opera comică „O noapte furtunoasă“, scrisă în 1935 şi refăcută în 1950; opera „Pană Lesnea Rusalim4*, 1955; muzica pentru filmul ,,Toamna în Deltă“). în ultimul timp a abordat şi teme legate de istoria mişcării % muncitoreşti din ţara noastră (ciclul de cîn-tece „Uliţa noastră“, 1959, pe versuri de Cicerone Theodo-rescu). De două ori Laureat al Premiului de stat. Constantinescu, Pompiliu (1901 — 1946), critic literar romîn. Cronicele şi foiletoanele sale reflectă în genere un efort de înţelegere realistă a raportului dintre viaţă şi artă. Op. pr.: „Opere şi autori“ (1928), „Critice“ (1933), „Tudor Arghezi“ (1940), „Eseuri critice“ (lucrare apărută postum, 1947). Constantinescu, Ştefan (n. 1898), pictor şi grafician romîn, artist emerit al R.P.R. Profesor la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti. Lucrează în diferite genuri şi tehnici (frescă, mozaic, ulei, acuarelă, litografie, gravură în lemn), manifestînd o vădită preferinţă pentru pictura decorativă. Laureat al Premiului de stat. Constantinescu'Iaşi, Petre (n. 1892), istoric romîn, membru al Academiei R.P.R. şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a R. P. Bulgaria, doctor honoris causa al Universităţii „Lomonosov“ din Moscova, activist pe tărîm social. A făcut cercetări în domeniul istoriei artei, arheologiei şi istoriei moderne şi contemporane a Romîniei. A activat într-o serie de organizaţii democratice şi antifasciste create şi conduse de P.C.R., fapt pentru care a fost condamnat la închisoare şi apoi internat în lagăre. După 23 August 1944 a fost ministiu, preşedinte al Grupului romîn al Uniunii interparlamentare şi membru al Consiliului mondial interparlamentar. Op. pr.: „Istoria artei bizantine“ (1927), „Artele plastice în U.R.S.S.“ (1945), „Organizaţii de masă legale conduse de partidul comunist în anii 1932-1938“ (1954), „Relaţii culturale romîno-ruse din trecut“ (1954) şi altele. Este redactor responsabil al Tratatului de istorie a Romînieu Laureat al Premiului de stat. Constantinopcl, oraş întemeiat de împăratul roman Constantin cel Mare, în anul 326, pe locul vechii colonii greceşti Byzantion. Din anul 330, C. a devenit capitala Imperiului roman de răsărit, apoi a Imperiului bizantin (sub numele de Bizanţ) şi unul dintre cele mai mari oraşe din evul mediu. A fost un important centru meşteşugăresc (îmbrăcăminte, bijuterii, arme), comercial internaţional, cultural şi ştiinţific. A rezistat la numeroase asedii duşmane, printre care ale avarilor, perşilor (616 şi 626), arabilor (667-673, 716— 717), selgiucizilor (sec.al Xl-Iea) şi al cruciaţilor, care l-au cucerit (1204) si l-au stăpînit pînă în 1261. In sec. IX-XI, C. a fost supus mai multor atacuri ale drujinelor cnejilor kieveni. La 29 mai 1453 a fost cucerit de oştile turceşti de sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea şi transformat în capitală a Imperiului otoman (pînă în 1923) sub numele de Stambul în folclorul romînesc este cunoscut şi sub numele de Ţari-grad, denumire folosită în letopiseţele ruseşti. Azi se numeşte Istanbul. Constantin Şerban Basa-rab (zis şi Cirnul), domn al Ţării Romîneşti (1654—1658). In vremea lui s-a produs răscoala seimenilor împotriva boierilor (1655), însoţită şi de o răscoală ţărănească, ambele înăbuşite prin intervenţia principelui Transilvaniei Gh. Râ-koezi al II-lea. Fiind mazilit, a luat parte, alături de principele Transilvaniei şi de moldoveni, la lupta comună împotriva turcilor. A ocupat vremelnic, între 1659 şi 1661, de două ori Moldova şi o dată Ţara Romînească. A clădit biserica actualei patriarhii din Bucureşti (între 1654 şi 1658). A murit în Polonia în 1685. Constanţa, oraş cu regim administrativ asemănător regiunilor, pe ţărmul Mării Negre, cel mai mare port maritim al R.P.R., prin care trece mai mult de jumătate din exportul ţării şi o mare parte din import. {15 060 loc. (1961), cu oraşele şi CONSTANTA 765 CONSTITUŢIA R.P.R. comunele subordonate 147730 loc. Din 1960, în teritoriul administrativ al oraşului C. au intrat localităţile balneare Mamaia, Eforie, Techirghiol şi Mangalia. Portul» extins şi modernizat în anii regimului de democraţie populară, este destinat în primul rînd exportului de produse petroliere, avînd rezervoare, bazine portuare, staţii de pompare, conducte petroliere etc. Prin portul C. se mai exportă maşini şi utilaje industriale, lemn şi produse lemnoase, materiale de construcţii (ciment) şi se importă minereuri, metale, maşini, fructe, coloniale etc. C. este un important port de tranzit pentiu ţările de democraţie populară din Europa centrală. Are industrie alimentară şi de prelucrare a metalelor, de construcţii şi reparaţii navale. Important centru arheologic cu numeroase vestigii greceşti, romane şi bizantine, centru cultural (institut pedagogic, teatru de stat, muzeu de arheologie, muzeu de artă, acvariu) şi staţiune balneară. — Istoric. Oraşul se află pe locul fostei colonii greceşti Tomis, întemeiată spre sfîrsitul sec. al VI-lea î.e.n. şi dezvoltată mai ales după cucerirea ei de către romani (spre sfîrsitul sec. I î.e.n.). Aici a fost exilat poetul roman O v i d i u. în anul 1960 s-au descoperit laC.ruinele unui edificiu comercial datînd din sec. II—-III, iar în anul 1962, numeroase alte vestigii, printre care o admirabilă statuie a Fortunei cu zeul Pontus şi o reprezentare statuară a unui şarpe, lucrare artistică remarcabilă. Oraşul a avut o existenţă aproape neîntreruptă, dar şi-a pierdut importanţa în timpul ocupaţiei bizantine şi apoi a celei turceşti, în sec. al XIX-lea începe să se dezvolte prin construirea portului şi a căii ferate Constanţa — Cernavodă, dar o dezvoltare mai rapidă cunoaşte după războiul pentru independenţă din 1877—1878, cînd a intrat în componenţa Romîniei. Prin construirea unor instalaţii portuare moderne, începînd cu secolul al XX-lea şi mai ales după primul război mondial a devenit principalul port al Romîniei. O dată cu dezvoltarea capitalismului, în C. s-a dezvoltat şi proletariatul, oraşul devenind, la începutul sec. al XX-lea, un important centru al mişcării muncitoreşti revoluţionare. în anii orînduirii democrat-populare, C, cunoaşte o dezvoltare deosebită, devenind un mare port maritim. Constanţa, Lacul lac al- ^in situat între R. F. Germană, Iveţia şi Austria. Lungimea: 64 km; lăţimea maximă 14 km. Suprafaţa: 538 km2. Adîncimea maximă: 252 m. Prin lacul C. trece fluviul Rin. Are importanţă pentru navigaţie, pescuit şi turism. Constanţa, oraş aşezat pe malul lacului C., în sudul Germaniei, unde s-a ţinut un conciliu religios (1414—1418), convocat cu scopul de a combate schisma (biserica catolică era divizată între 3 papi: Grigore al Xll-lea, Benedict al XIII-lea şi Ioan al XXIII-lea), de a condamna ca eretici pe John W y c 1 i f şi pe Jan Hus şi de a reorganiza biserica catolică. Chemat la conciliu, Jan Hus a fost condamnat şi ars pe rug (1415), ca şi prietenul său Ieronim din Praga (1416). constatare (DR.), stabilire de către un organ de stat competent a unor fapte sau a stării unor lucruri, urmată de obicei de o certificare în acest sens. V. şi cercetare. — Acţiune în c*, acţiune prin care se cere ca instanţa să constate existenţa sau inexistenţa unui drept, constelaţie (lat. cum „cu“ şi stella „stea“; ASTR.), grupare aparentă de stele, din aceeaşi regiune a cerului, constituind o anumită configuraţie şi pur-tînd o denumire caracteristică, dată încă din antichitate (ex. Carul Mare, Centaurul etc.). într-o e., stelele sînt, în general, desemnate în ordinea des-crescîndă a strălucirii, prin litere ale alfabetului grec sau ale celui latin, prin numere etc. (ex. Capella este steaua oc din constelaţia Vizitiul). constituent (CHIM.), fiecare dintre substanţele din care sînt alcătuite sistemele fizico-chi-mice (amestecuri, aliaje, soluţii etc.). Constituţia R.P.R., legea fundamentală a Republicii Populare Romîne, care cuprinde principiile de bază ale orînduirii sociale şi de stat, normele fundamentale referitoare la organizarea şi funcţionarea organelor puterii de stat, precum şi la structura şi atribuţiile celorlalte organe de stat, la sistemul electoral, la drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. C. R.P.R. se deosebeşte profund, calitativ, de constituţiile burghezo-moşie-reşti din ţara noastră (constituţia din 1923 şi constituţia de tip fascist din 1938). în regimul burghezo-moşieresc, c. a servit ca sprijin dictaturii capitaliştilor şi moşierilor şi a fost expresia caracterului antinaţional al acestui regim, a politicii de înfeudare a ţării faţă de puterile imperialiste occidentale. „Drepturile“ şi „libertăţile“ proclamate în constituţie erau răpite cu desăvîrşire maselor muncitoare, avînd, pentru ele, un caracter fictiv. Prima constituţie a R.P.R. (13 aprilie 1948) a consfinţit victoriile oamenilor muncii sub conducerea clasci muncitoare, în frunte cu Partidul Comunist Romîn, în desfăşurarea revoluţiei populare şi instaurarea dictaturii proletariatului; ea a formulat ţelurile fundamentale ale R.P.R.: lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului, şi a consacrat drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Schimbările radicale intervenite în viaţa economică, politică şi socială, datorită făuririi unui puternic sector socialist în economie şi conducerii planificate a economiei naţionale, ca şi schimbarea raportului de forţe între clase, au făcut necesară elaborarea unei noi constituţii. La 18 iulie 1952 a fost publicat şi supus unei largi dezbateri publice, la care au participat peste 10 000 000 CONSTITUŢIE 766 CONSTITUŢIE de cetăţeni, proiectul noii constituţii, întocmit de Comisia aleasă de Marea Adunare Naţională, sub preşedinţia tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, iar la 24 septembrie 1952 Marea Adunare Naţională a adoptat, în unanimitate, a doua constituţie a R.P.R.: Constituţia construirii socialismului. Ea reprezenta bilanţul drumului străbătut, oglindind cuceririle poporului nostru muncitor în construirea socialismului şi consolidarea definitivă a regimului democrat-popular, rolul conducător al sectorului socialist în economia naţională. C. R.P*R. proclamă şi garantează, prin mijloace materiale corespunzătoare, drepturile şi libertăţile democratice ale cetăţenilor * dreptul la muncă, la odihnă, la asigurarea materială la bătrî-neţe, la învăţătură, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, libertatea de conştiinţă, libertatea cuvîntului, libertatea presei, libertatea de organizare etc. Ea consacră lichidarea asupririi naţionale, asigurînd tuturor cetăţenilor, indiferent de rasă sau de naţionalitate, egalitatea deplină în drepturi şi condiţii favorabile pentru dezvoltarea multilaterală a naţionalităţilor din Romînia. în C. R.P.R. sînt prevăzute şi îndatoririle cetăţenilor: să respecte legile statului, să păzească, să întărească şi să dezvolte proprietatea socialistă, să respecte disciplina muncii, să contribuie activ la întărirea şi la propăşirea R.P.R. O îndatorire de onoare a cetăţenilor este efectuarea serviciului militar, iar apărarea patriei constituie o datorie sfîntă a ficcărui cetăţean. Constituţia consacră rolul conducător al Partidului Muncitoresc Romîn în activitatea organelor de stat şi a organizaţiilor obşteşti ale celor ce muncesc. în domeniul politicii externe, C* R.P.R. consfinţeşte politica de apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu U.R.S.S. şi cu celelalte state socialiste, de coexistenţă paşnică cu statele avînd o orînduire social-politică deosebită. întru-cît de la adoptarea constituţiei din 1952 au avut Ioc transformări social-economice profunde, Marea Adunare Naţională a format (prin hotărîrea din 22 martie 1961) o comisie specială, prezidată ae tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, pentru elaborarea unei noi constituţii a R.P.R., corespunzătoare etapei desăvîrşirii construcţiei socialiste în ţara noastră. V. şi a c t constituţional. constituţie1 (lat. cum „cu“ şi statuere „a stabili“; ^ DR.), lege fundamentală a unui stat, care, reflectînd stadiul dezvoltării social-economice şi politice într-un anumit moment istoric, stabileşte principiile de bază ale orînduirii sociale şi de stat, structura şi atribuţiile organelor de stat, principiile sistemului electoral, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Ca lege fundamentală, c. este baza juridică pentru întreaga activitate legislativă a statului, toate celelalte legi trebuind să se conformeze constituţiei. Conţinutul c. este determinat de esenţa de clasă a statului şi reflectă raportul de forţe dintre clase în societatea respectivă, consfinţind mijloacele prin care se asigură dominaţia clasei care deţine puterea de stat. Principiile de bază ale c. burgheze sînt înseşi principiile orînduirii capitaliste : proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi exploatarea omului de către om, dominaţia politică a claselor exploatatoare. Pentru a înşela masele, burghezia proclamă în c. egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor şi anumite drepturi democratice, dar nu prevede şi mijloacele care să garanteze înfăptuirea acestor drepturi, astfel că acestea nu se realizează în fapt pentru oamenii muncii. C socialiste consfinţesc principiile de bază ale orînduirii socialiste : sistemul socialist al economiei, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, lichidarea exploatării şi a claselor exploatatoare; lichidarea şomajului, asigurarea dreptului la muncă, odihnă, învăţămînt etc,; deţinerea deplină a puterii de stat de către oamenii muncii sub conducerea clasei muncitoare, în frunte cu partidul marxist-Ieninist. €• socialiste sînt pe deplin democratice, garantează efectiv realii zarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, slujesc interesele maselor largi, reflectă şi consolidează cuceririle celor ce muncesc. Principiile de bază ale orînduirii socialiste ^ au fost consacrate pentru prima oară în constituţiile sovietice. Prima constituţie sovietică a fost Constitutia R.S.F.S.R. din 10 iulie 1918. în 1924, Congresul al II-lea al Sovietelor din U.R.S.S. a adoptat prima constituţie a statului multinaţional sovietic, care consfinţea egalitatea { deplină şi efectivă a tuturor popoarelor, naţiunilor şi grupelor naţionale de pe teritoriul U.R.S.S. Principiile fundamentale ale constituţiilor din 1918 şi 1924 şi-au găsit o nouă dezvoltare în Constituţia din 1936, care a consfinţit victoria socialismului în U.R.S.S. Constituţia U.R.S.S. are o uriaşă importanţă internaţională, fiind un model pentru constituţiile statelor de democraţie populară şi un document de orientare şi de mobilizare a popoarelor care luptă pentru eliberarea de sub asuprirea naţională şi socială. în prezent, în urma transformărilor care au avut loc în U.R.S.S., se elaborează o nouă constituţie, corespunzătoare etapei construcţiei desfăşurate a comunismului, constituţie21. (BIOL.^ MED.) Totalitatea particularităţilor morfologice şi funcţionale ale unui organism, apărute în procesul dezvoltării individuale în interacţiune cu mediul înconjurător. Aceste particularităţi determină caracterul reacţiilor organismului faţă de acţiunea agenţilor externi. Spre deosebire de concepţiile idealiste, care consideră c. invariabilă, definind-o prin totalitatea particularităţilor înnăscute şi imuabile ale organismului, concepţia biologică modernă, bazată pe învăţătura lui I. P; Pavlov asupra tipurilor de sistem nervos, consideră că c. se formează în procesul dezvoltării individuale, în funcţie de condiţiile concrete ale mediului extern. Acţiunea prelungită a factorilor de media condiţionează apariţia unor noi proprietăţi, în general stabile şi în anumite condiţii transmisibile prin ereditate. Pentru ofia, rolul factorilor sociali apare ca deosebit de important în for- CONSTRICTIVA CONSTRUCŢIA DE PARTID marea c. De condiţiile sociale depinde în mare măsură predispoziţia sau rezistenţa indivizilor la diverse boli: tuberculoză, boli de nutriţie etc. 2. Constituţie chimică, calitate reprezentata de natura» numărul şi modul de aranjare a atomilor care formează molecula unei eombinaţii chimice. De ea depind numeroase proprietăţi ale moleculelor (ex. refracţia moleculară, absorbţia luminii etc.). constrictiva (lat. constrictus „strîns“; LINGV.), consoană a cărei articulare comportă o îngustare a canalului fonator, astfel încît se produce un zgomot de fricţiune (de ex. /, v, $, z sînt consoane c.). Sin. continuă, frieativâ, spirantă. constricţie (FIZIOL.), reducere a diametrului unui organ cavitar, al unui sfincter sau al unui vas sanguin, ca urmare a contracţiei fibrelor musculare circulare (ex. c. vasculară, sau vasocomiricţie). constringenţă (FIZ.), mărime care caracterizează piesele optice construite dintr-o anumită sticlă optică, din punctul de vedere al împră^tierii radiaţiilor din spectrul vizibil. C. este cu atît mai mare, cu cît diferenţa dintre indicii de refracţie pentru radiaţiile violete şi roşii este mai mică. constrîngere 1. (DR.) Acţiune prin care o persoană este silită să săvîrşească o infracţiune cînd nu există posibilitate de opunere. C. înlătură vinovăţia şi răspunderea penală. C. se poate exercita fie prin violenţă (c. fizica), fie prin ameninţare (c. morală). V. şi violenţă* 2. (EC. POL.) Constrîngere econo* mică,^ mijloc specific capitalismului de a determina pe muncitori să lucreze pentru exploatatori. C. e. se bazează pe faptul că,^ deşi din punct de vedere juridic muncitorul nu este dependent de capitalist, totuşi, fiind lipsit de mijloacele de producţie şi de subzistenţă, este nevoit, pentru a nu muri de foame, sa-şi^ vîndă forţa de muncă acestuia, producînd echivalentul valorii forţei sale de muncă şi plusvaloarea* — C. extraeconomică, constrîngere directă pe care stăpînul de sclavi sau moşierul feudal o exercită asupra sclavului, respectiv asu? pra ţăranului iobag, în scopul exploatării. în condiţiile sclavagismului, c. e. îmbrăca forma constrîngerii fizice, a legării sclavilor în lanţuri sau a mînării la lucru cu ajutorul biciului, în condiţiile feudalismului, c. e. decurgea din starea de dependenţă personală a ţăranului faţă de moşier; ea îmbrăca forma iobăgiei, a inegalităţii juridice etc. Fără c. e., sistemul economic feudal nu ar fi fost posibil. constructivism 1. Curent formalist burghez apărut după primul război mondial în artele plastice (unde a cunoscut diferite variante şi denumiri : neo-plasticism, gruparea „De Stijl“, gruparea „Bauhaus\ suprema-tism)9 în teatru şi în muzică. C. tinde să coboare creaţia artistică la nivelul unui tehnicism pur, golind arta de conţinutul ei emoţional. în artele plastice, c* înlocuieşte reflectarea realităţii obiective prin-tr-un joc arbitrar de forme geometrice. în teatru, în special în scenografie, c. este legat, prin originea comună, de futurism, exagerînd în mod grotesc „analogiile“ dintre om, animal, plantă şi maşină, promovînd mişcările mecanice şi transformed omul într-un automat, în muzică, c. cultivă liniile melodice şi ritmice din care rezultă disonanţe fără sens. C. neagă faptul că arta poate fi un mijloc de cunoaştere, ru-pînd-o de viaţă şi de popor* Curentul este o variantă a abstracţionismului. 2. Curent apărut în arhitectură după primul război mondial, purtînd diferite denumiri în diferite ţări. C. susţine că forma arhitecturală trebuie să fie expresia exclusivă a structurii constructive a clădirii. S-a dezvoltat o dată cu creşterea producţiei industriale, cu evoluţia tehnicii moderne, cu adîn-cirea continuă a contradicţiei dintre vechile forme arhitecturale şi noile mijloace de construcţie. Curentul a afirmat necesitatea folosirii raţionale a tehnicii moderne şi a noilor materiale de construcţie (betonul armat, scheletul metalic, sticla etc.), necesitatea rezolvării sarcinilor utilitare în mod economic şi funcţional şi a luptat împotriva stilizării şi eclec- t i s m u 1 u i, încercînd să găsească noi soluţii arhitecturale, cu forme simple, în concordanţă cu noile sisteme de construcţie. Abordînd însă unilateral problemele arhitecturii, c• a dus adesea la negarea rolului ideologic al arhitecturii, la desconsiderarea condiţiilor naturale şi a tradiţiilor naţionale, la fetişizarea tehnicii, la schematism şi formalism. „Constructorul“, organul Sindicatului muncitorilor din industria construcţiilor din Bucureşti, apărut sub conducerea P.C.R. în 1934. A militat pentru înfăptuirea unităţii de acţiune a clasei muncitoare în lupta împotriva fascismului. construcţia de maşini, ramură principală a industriei grele, care se ocupă cu studiul, proiectarea, construcţia şi fabricarea maşinilor şi aparatelor. C. de m. are importanţă hotă* rîtoare pentru industrializarea socialistă, bazată pe dezvoltarea cu precădere a industriei grele. Ea asigură înzestrarea tehnică a întregii industrii, progresul tehnic, creşterea productivităţii muncii, baza tehnică-mate-rială a transformării socialiste a agriculturii şi capacitatea de apărare a ţării. V. şi industria constructoare de maşini. construcţia de partid, parte componentă a învăţăturii mar-xist-leniniste despre partidul clasei muncitoare, ştiinţa despre principiile de construire, formele de organizare şi regulile vieţii interne ale partidului, despre metodele de conducere de către partid a activităţii organizatorice şi ideologice, a construcţiei economice şi culturale, a organizaţiilor de stat şi obşteşti ale oamenilor muncii. Principalul în construcţia de partid îl constituie bazele organizatorice ale partidului, normele vieţii de partid şi principiile conducerii de partid. în documentele congreselor şi conferinţelor partidelor comuniste şi muncitoreşti şi în rezoluţiile şi hotărîrile plenarelor comitetelor centrale ale acestora sînt sintetizate problemele esenţiale de care se ocupă construcţia de partid. V. şi partid de tip nou al clasei muncitoare. CONSTRUCT! E 768 CONSTRUCŢII CAPITALE construcţie 1. Lucrare legată de teren, executată din diverse materiale (zidărie, beton, lemn, oţel, aluminiu, pămînt etc.), în general pe baza unui proiect, şi care serveşte la adăpostirea oamenilor, a animalelor, a instalaţiilor şi materialelor (ex. clădiri de locuit, hale industriale, silozuri), la realizarea unui proces de producţie (ex. turnuri de extracţie, turnuri de răcire), în scopuri culturale sau sportive (ex. teatre, stadioane, bazine de înot), la transport (ex. căi ferate, şosele, poduri, canale navigabile, conducte) etc. După aşezarea faţă de nivelul terenului, se deosebesc: c. subterane (ex. tuneluri, canale, puţuri de captare a apei) şi c. supraierane (ex. clădiri de locuit, poduri, căi ferate, drumuri, baraje, castele de apă). După durata de utilizare, se deosebesc: c. auxiliare (ex. cintre şi eşafodaje, barăci, poduri de lucru, umbrare), c. provizorii (executate cu materiale ieftine, locale, cu durabilitate mică), c. semidefi-niiive (care satisfac condiţiile de exploatare pe o anumită perioadă de timp) şi c. definitive. După modul de alcătuire a sistemului de rezistenţă, se deosebesc: c. cu schelet (din bare cu inimă plină sau cu zăbrele) şi c. masive (din grinzi, stîlpi, pereţi, planşee, bolţi etc.)* După modul de realizare, se deosebesc: c. executate pe şantier (denumite monolit, în cazul betoanelor) şi c. prefabricate. După materialul utilizat, se deosebesc: c. de beton armat, de lemn, de zidărie, metalice şi mixte (ex. poduri metalice cu infrastructură de beton). După destinaţie, se deosebesc: c. agricole, civile, industriale, feroviare (gări, cantoane, bariere etc.), hidrotehnice, rutiere etc. Statul romîn democrat-popular alocă anual sume importante pentru investiţii în scopul realizării de c. de tot felul pentru industrializarea socialistă şi ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc. în anii regimului democrat-popular s-au ridicat numeroase c. de mare amploare, ca: furnalul nou, oţelăria nouă şi laminorul bluming, la Hunedoara; Hidrocentrala „V. L Lenin“, la Bicaz; Fabrica de rulmenţi de la Bîrlad; Fabrica „Textila- Moldova“, la Botoşani; Fabrica de confecţii şi tricotaje Bucureşti; noile cartiere şi blocuri de locuinţe din capitală şi din numeroase oraşe de pe întinsul ţării; amenajarea litoralului, prin construcţii noi la Eforie, Mamaia, Mangalia etc.; Teatrul de operă şi balet, Sala Palatului R.P.R., Studioul cinematografic de la Buftea, Studioul de concerte al radioteleviziunii, Stadionul „23 August“ şi Casa Scînteii, Pavilionul expoziţiei economiei naţionale, în Bucureşti; Podul Prieteniei peste Dunăre, la Giurgiu; gara nouă de la Constanţa şi cea de la Braşov etc. Directivele Congresului al III-leaalP.M.R. prevăd ca în 1965 volumul total al construcţiilor să crească de circa două ori faţă de 1959. 0 importanţă deosebită se acordă obţinerii într-un timp cît mai scurt a unor c. ieftine, cu un consum specific de materiale cît mai redus (în special de oţel şi lemn) şi de calitate superioară; de aceea se folosesc pe scară tot mai largă c. de beton armat şi precomprimat, în special sub formă de elemente prefabricate (panouri mari ş.a.), produse cu metode industriale pe baza mecanizării lucrărilor. V. şi industria construcţiilor; industrializarea construcţiilor; mecanizare.— C. hidrotehnică, construcţie destinată prevenirii acţiunii dăunătoare a apelor (lucrări de apărare a malurilor, diguri, asanări) sau folosirii lor în irigaţii, energetică, navigaţie, alimentări cu apă, piscicultură (canale, prize de apă, baraje, ecluze, centrale hidroelectrice etc.). în cadrul planului de electrificare, în R.P.R. s-au executat mari lucrări de construcţii hidrotehnice (ex. barajele de la Bicaz, Moroieni, Sadu etc.). 2. (URB.) Construcţia oraşelor, acţiunea de a proiecta şi a construi oraşe noi, prin aplicarea principiilor de urbanism. 3. (MAT.) Construcţii geometrice, construcţii care se fac folosind rigla şi compasul. 4. (LINGV.) a) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice. — C. absolută, grup de cuvinte care păstrează o anumită independenţă sintactică faţă de restul propoziţiei sau al frazei din care face parte, Limba latină avea un ablativ absolut, în limbile sanscrită şi greacă veche exista un g e n i t i v a b s o 1 u t. b) Mod de a grupa cuvintele în propoziţie şi propoziţiile în frază. construcţii, ramură a tehnicii care se ocupă cu proieo tarea, calculul şi executarea construcţiilor de orice fel (v. construcţie 1*), cu studiul proprietăţilor fizico-meca-nice ale materialelor folosite (în scopul utilizării lor în mod cît mai eficient şi mai economic şi cu durabilitate cît mai mare), precum şi cu probleme de organizare şi economie a construcţiilor. în anii regimului de democraţie populară, ca urmare a politicii de industrializare socialistă a ţării, dusă de Partidul Muncitoresc Romîn, ramura c. a luat un avînt nemai-întîlnit, creîndu-se numeroase institute de cercetări ştiinţifice şi de proiectare, institute de învăţămînt superior, şcoli medii tehnice de construcţii, şcoli profesionale şi de calificare la locul de muncă pe marile şantiere, precum şi mari unităţi de execuţie (trusturi, întreprinderi specializate etc.), dotate cu maşini de lucru corespunzătoare. construcţii capitale (EC, POL.), procesul creării de noi fonduri productive şi neproductive, de reconstrucţie a celor existente, precum şi de^ montare şi punere în funcţiune a utilajului şi maşinilor. Construcţiile capitale reprezintă mijlocul principal de realizare a reproducţiei fondurilor fixe şi se bazează pe dezvoltarea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie; celălalt mijloc îl reprezintă reparaţiile capitale. Construcţiile capitale se fac prin intermediul investiţiilor capitale, avînd ca sursă fondul de acumulare. în socialism, asemenea construcţii se realizează în mod planificat, volumul, ritmul şi destinaţia lor fiind prevăzute în planul de stat în conformitate cu cerinţele legilor economice ale socialismului. Politica partidului de industrializare socialistă a R.P.R., de BRAŞOV-CIUJ-CONSTANŢA Opere de artă, datînd din sec. II — Ui, descoperite ia Constanţa 1. Statuia zeiţei Fortuna cu Pontus, patronul Mării Negre. 2. Mozaic de pe terasa unui edificiu roman, 3. Şarpele, reprezentare statuară. Clădirea Sfatului oraşului din Braşov (sec. al XV-lea) Catedraia Si, Mihaildm Cluj (sec. al XV-lea) Cluj. Piaţa Mihai Viteazui .•"... im ym* w1 mi 1*m *•* ■ w w* wi wsi ■*■1 mt w *%-■ i» mt m wi m. wi «a m »» «■ *W’11 m mm mi m ai wm "ii miBim tui ani **** MW wi mt wm «i wm i» wm ma «hi ?m ma m wm *» ij****" wî^tu! .ins im ia wm?wm\w»«w"W*1*' '■iwnmai’nivwiai iBiniinmaiw BRAŞOV-CLUJ-CONSTANŢA CONSTRUCŢII Fabrica de produse din sticlă de la Sighişoara Montajul panourilor mari întreprinderea de prefabricate ,,Progresul" Bucureşti Linie tehnologică pentru fîşii de planşee CONSTRUCŢII Construcţii cu ziduri de tip fagure Construcţie cu cofraje-glisante Şarpantă cu ferme din panouri prefabricate asamblate prin precomprimare ia Combinatul de industrializare a lemnului Blaj Stîlpi pentru cale de rulare exterioară, executaţi din bolţari asamblaţi prin precomprimare la Uzinele chimice Făgăraş Casă de odihnă realizată cu cofraje glisante la Mamaia 'A ^SîSÎ!!,,r' • ZvZlS'Zi ¡¡«"¡IT» \Zf/rVrVr\ lrrrrn , far^paarf mmr-mM armtrn*—* —_-_■.. ■_ Siloz pentru zahăr din beton preconv primat, executat cu cofraje glisante, la fabrica „Şiretul" Bucecea CONSUETUDINE 769 CONSUM R. P. ROMIN CREŞTEREA CONSUMULUI INDIVIDUAL ILUSTRAT ÎN CREŞTEREA VINZĂR/LOR CU AMĂNUNTUL m9,1955,1960, 1961 PRODUSE UM im 1955 1960 1961 PI!NE ŞI PASTE FĂINOASE TONE 580 670 II4-5 800 124-3 700 \ 134-5 100 CARNE SI PREPARATE DIN CARNE TONE 75 000 125 700 m 3 00 197 000 LAPTE HL 290 000 850 000 1190 000 1525 000 ZAHĂR SI PRODUSE ZAHAROASE TONE 88 870 m ooo 195 200 198 700 TESÂTURI SI CONFECŢII DE BUMBAC MU ML. 116 000 157 000 220 000 230 000 'ÎNCĂLŢĂMINTE DE PIELE, UŞOARĂ MIIPFR 6 750 îl 500 26 800 30 ZOO ŞI DE CAUCIUC SLĂNINĂ, UNTURĂ SI ULEI TONE 22 070 56 750 83 900 95 4-00 lichidare a înapoierii economice moştenite de la regimul bur-ghezo-moşieresc prevede, în domeniul construcţiilor capitale, atît construirea de noi întreprinderi cît şi lărgirea şi dezvoltarea celor existente. în perioada 1949— 196 i s-au construit peste 280 de întreprinderi şi secţii noi şi s-au reconstruit şi dezvoltat aproape 500 de întreprinderi. în 1960—1965 vor intra în funcţiune numai în industria republicană peste 180 de întreprinderi noi şi aproape 300 de secţii noi, vor fi lărgite şi reutilate aproape 400 de întreprinderi, se vor construi 15 000 de săli de clasă, 300 000 de apartamente, 100 de policlinici, noi cămine, teatre etc. consuetudine (DR.) v. obiceiul pămintului. consulat, reprezentanţă oficială a unui stat într-un oraş sau o regiune din altă ţară* Este condus de un consul, care are sarcina de a ocroti interesele economice, administrative şi juridice ale statului pe care îl reprezintă, precum şi pe acelea ale cetăţenilor acelui stat. Consulat, formă de guver-nămînt instituită în Franţa în urma loviturii de stat de la 9 noiembrie 1799 (18 brumar) a generalului Napoleon Bona-parte. A existat pînă la proclamarea imperiului (18 mai 1804), ca o dictatură militară în folosul marii burghezii, consult (MED.), examinarea unui bolnav de către mai mulţi medici în vederea stabilirii diagnosticului bolii şi indicării tratamentului corespunzător. consultaţie 1. Examinarea unui bolnav de către medic, la spital, la policlinică sau la domiciliu* 2, Formă de activitate didactică prin care se dau elevilor, studenţilor şi aspiranţilor îndrumări, individuale sau colective, în legătură cu problemele teoretice şi practice pe care le studiază. consum 1. (EC, POL.) Una dintre sferele reproducţiei sociale (care cuprinde producţia, repartiţia, circulaţia şi c#) în cadrul căreia are loc folosirea produsului social pentru satisfacerea nevoilor producţiei şi ale oamenilor. C. este de două feluri: c. productiv, care constă în folosirea mijloacelor de pro- 49 - c. 76! ducţie pentru crearea de noi bunuri materiale, şi c. nepro-ductiv, care cuprinde, ca parte principală, c. individual şi c. bunurilor materiale în instituţiile şi organizaţiile care fac parte din sfera neproductivă. Caracterul c. este determinat de caracterul producţiei bunurilor materiale, dar, la rîndul său, influenţează asupra producţiei. Legătura dintre producţie şi c. se înfăptuieşte cu ajutorul repartiţiei şi al circulaţiei. în capitalism, unde scopul imediat al producţiei nu este consumul, ci obţinerea de profit, între producţie şi c. există o contradicţie antagonică, c. rămînînd întotdeauna în urma producţiei, datorită caracterului restrîns, limitat al consumului maselor populare. Această contradicţie se manifestă cel mai acut în timpul crizelor economice de supraproducţie, cînd cantităţi uriaşe de mărfuri nu pot fi vîndute, în timp ce milioane de oameni ai muncii sînt lipsiţi de mijloacele necesare procurării acestor mărfuri. Contradicţia antagonică dintre producţie şi c. este o formă de manifestare a contradicţiei fundamentale a capitalismului (contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi însuşirea privat-capitalistă a rezultatelor producţiei) şi este înlăturată o dată cu aceasta. în socialism, unde producţia se desfăşoară în scopul satisfacerii nevoilor cres-cînde ale oamenilor muncii, între producţie şi c* nu mai există o contradicţie antagonică. Corelarea producţiei cu c* se face în mod planificat, dezvol- tarea rapidă a producţiei asigură creşterea necontenită a c. maselor de oameni ai muncii. — C. individual folosirea bunurilor de consum în scopul satisfacerii nevoilor individuale ale membrilor societăţii. Cuprinde atît bunurile care se consumă dintr-o dată (produse alimentare etc.) cît şi bunurile care se folosesc timp îndelungat (locuinţă, mobilă etc.). în R.P.R., c. familiilor de muncitori a crescut între 1949 şi 1958 de 2,4 ori la carne* de 3,3 ori la grăsimi, de 4,7 ori la unt şi de 2,8 ori la zahăr. Numai între anii 1955 şi 1958 c» de zahăr la sate a crescut de 7 ori. — C. pe cap de locuitor, media de consum la anumite produse raportată la numărul locuitorilor unei ţări. El se stabileşte în expresie naturală (în numărul de calorii pe care-1 conţin diferite produse alimentare) sau în expresie bănească. Nivelul c* pe cap de locuitor depinde de nivelul producţiei pe cap de locuitor şi de caracterul orînduirii sociale, în societăţile împărţite în clase antagoniste, c. pe c. de L trebuie calculat pe diferite clase şi grupuri sociale, deoarece repartizarea venitului naţional în aceste orînduiri se face în favoarea claselor dominante, nivelul consumului maselor exploatate fiind cu mult mai scăzut decît al claselor exploatatoare. C. pe c. de /. calculat de statistica burgheză maschează deosebirile de c* dintre clase. în socialism, unde au fost lichidate clasele exploatatoare, c. pe c. de i este unul CONSUMPTIV 770 CONŞTIINŢĂ dintre indicatorii prin care se exprimă într-adevăr nivelul de trai. în R.P.R. se prevede, în cursul planului de perspectivă, creşterea c. pe c. de /. astfel încît să corespundă nivelului din ţările dezvoltate din punct de vedere economic. 2. Consum specific a) (TEHN.) Cantitatea de materii prime, materiale auxiliare, combustibil sau energie folosită pentru obţinerea unui produs sau realizarea unui proces, pentru funcţionarea unei maşini, a unei instalaţii etc., raportată la o anumită unitate (obiect, produs, suprafaţă, timp, putere, tonă-kilometru etc.). Studierea c. s. permite determinarea eficienţei economice a mijloacelor de producţie şi stabilirea cantităţilor de materiale şi de energie necesare producţiei. în socialism are loc scăderea sistematică şi continuă a c. s., ceea ce duce la scăderea preţului de cost, asigurînd astfel condiţii pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor, muncii, b) (AGR.) Cantitatea de apă, exprimată în unităţi de greutate (g, kg), consumată de o plantă pentru a sintetiza o unitate de greutate (g, kg) de substanţă uscată. La plantele cultivate, c. s. variază între 150 şi 1 000 (mai frecvent 300—500), în funcţie de specie, de vîrsta plantelor şi de condiţiile de cultură. Sin. coeficient de irans-piraţie. consumptiv (lat. consumptus „consumat*; MED.; despre unele boli cronice), care este însoţită de slăbire, stare de denutriţie şi scădere progresivă a forţei musculare. Din categoria bolilor c. fac parte tuberculoza, saturnismul, unele forme de diabet, cancerul, diferite boli infecţi-oase cu evoluţie prelungită etc. conştient L Subst. (FILOZ.) Categorie care exprimă, din punctul de vedere al conştiinţei individuale, ceea ce omul înfăptuieşte în conformitate cu un anumit scop, cu o intenţie dinainte propusă; caracterul c. deosebeşte activitatea umană de aceea a animalelor. Din punctul de vedere al conştiinţei sociale, categoria c# exprimă faptul că oamenii îşi dau mai mult sau mai puţin seama de consecinţele sociale ale acţiunilor lor, de caracterul relaţiilor sociale în care intră cu membrii clasei lor şi cu ai celorlalte clase sau grupuri sociale. Acest lucru se realizează pe deplin numai la nivelul celei mai înalte forme istorice a conştiinţei sociale, conştiinţa socialistă. V. şi spontan şi conştient. 2. Adj. (PSIH,; despre procese psihice specifice omului) Care reflectă existenţa socială a individului, determinînd un comportament corespunzător condiţiilor realităţii şi acţiunilor îndreptate spre un scop. La omul normal, în stare de veghe, chiar cele mai elementare procese psihice au un caracter c. V. I. Lenin a arătat că şi senzaţia reprezintă transformarea energiei unui excitant exterior într-un fapt de conştiinţă. conştiinţă (lat. cum „cu“ şi scientia „ştiinţă“; FILOZ.), forma cea mai înaltă de reflectare subiectivă a lumii obiective, proprie doar omului; ea este un produs al materiei ajunse, în dezvoltarea ei necontenită, la structura complexă a creierului uman, sub influenţa condiţiilor istorice-sociale. Raportul dintre c. şi materie reprezintă problema fundamentală a filozofiei, care a împărţit pe filozofi, în decursul timpurilor, în cele două mari tabere antagoniste: materialiştii şi idealiştii. în opoziţie cu idealismul, care susţine că factorul prim este c., iar lumea materială nu este decît o creaţie a c., materialismul arată, sprijinindu-se pe cuceririle diferitelor ştiinţe, că materia, care există în afară şi independent de c., este factor prim, iar c. este un produs al materiei, reflectarea lumii materiale. în apariţia c. la om, un rol hotărîtor l-a jucat procesul muncii, producţia socială, care a determinat relaţiile sociale dintre oameni şi necesitatea comunicării între ei cu ajutorul limbii. Apariţia şi dezvoltarea gîndirii au fost astfel indisolubil legate de apariţia şi dezvoltarea limbii. Datorită limbii, reflectările subiective ale unui om, reprezentările, ideile, sentimentele sale, pot fi comunicate celorlalţi oameni. în felul acesta, omul îşi dă seama de legăturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii, de necesităţile care îl fac dependent de colectivitate, de existenta sa socială. — C. individuală, ansamblul proceselor psihice ale fiecărei persoane umane, produs al activităţii sistemului nervos, şi în special ai emisferelor cerebrale ale omului, care reflectă condiţiile specifice ale existenţei sale sociale, ale educaţiei, muncii etc. Spre deosebire de c. socială şi de formele ei (politica, dreptul* morala, arta etc.), care sînt cercetate de diferite ştiinţe sociale, c.f. este obiectul de studiu al psihologiei. Psihologic, c.i. se manifestă prin reflectarea propriei existenţe a persoanei,, diferenţiată de mediul înconjurător, prin orientarea în spaţiu şi timp, prin gîndire, prin integrarea în experienţa anterioară, prin capacitatea de reprezentare a rezultatelor viitoare ale acţiunii, prin dirijarea activităţii spre atingerea anumitor scopuri, prin caracterul ei creator etc. I. P. Pavlov consideră că mecanismele neurofiziologice ale c.i. sînt: zona de excitabilitate optimă a emisferelor cerebrale, care inhibă celelalte zone prin inducţie negativă; legăturile dintre zona de excitabilitate optimă şi celelalte regiuni corticale; menţinerea unui anumit tonus de excitabilitate al scoarţei cerebrale; apariţia la om a celui de-al doilea sistem de semnalizare, bazat pe folosirea cuvintelor; unitatea dintre activitatea etajelor subcorti-cale, primul şi al doilea sistem de semnalizare, acesta din urmă avînd rolul diriguitor. — C. de sine, reflectarea în conştiinţa individuală a existenţei propriei persoane, a faptelor, a intereselor şi a concepţiei acesteia despre lume. C. de s. este specific umană. Ea a apărut pe baza muncii, a activităţii sociale de producţie, a relaţiilor stabilite între oameni în procesul vieţii sociale în general, omul cunoscîndu-se pe sine însuşi în cadrul acestor relaţii. Un rol important în dezvoltarea c. de s. îl are limba. Apariţia şi dezvoltarea c. de $. la copil sînt condiţionate de dezvoltarea limbii, prin care copilul preia experienţa generaţiilor anterioare. — C. socială, categorie fundamentală a materialismului istoric, care desemnează latura subiectivă a proce* CONŞTIINŢĂ 771 CONT sului social, via{a spirituală a societăţii ca reflectare a, vieţii ei materiale, şi care cuprinde totalitatea ideilor, concepţiilor şi teoriilor politice, juridice, filozofice, morale, artistice, ştiin-, ţifice, religioase ale societăţii» precum şi psihologia socială a oamenilor, V. şi^ existenţa socială şi conştiinţa socială; formele conştiinţei sociale. — C. de clasă, parte a conştiinţei sociale care reflectă existenţa socială a unei clase determinate şi care exprimă interesele şi ţelurile ei, C. de c. cuprinde ideologia unei clase (teoriile şi concepţiile politice, filozofice, artistice, etice etc.) şi psihologia ei (sentimentele ei sociale, # deprinderile, stările ei de spirit). în forma cea mai înaltă, c. de c. este expresia, pe plan teoretic şi politic, a comunităţii de interese şi a solidarităţii membrilor aceleiaşi clase sociale, a rolului ei în societate, a relaţiilor ei cu celelalte clase, cu puterea , de stat existentă. Dintre toate clasele sociale cunoscute în istorie, numai proletariatul poate ajunge la o c. de c, cristalizată într-o formă ştiinţifică: aceasta este c. socialistă, C. de c, a proletariatului apare în procesul luptelor de clasă. Ridicarea proletariatului la nivelul conştiinţei socialiste nu are loc de Ia sine, ci pe calea introducerii în mişcarea muncitorească spontană a socialismului ştiinţific de către purtătorul lui, partidul marxist-leninist. — C. morală a) Categorie a eticii care desemnează sentimentul răspunderii morale a omului pentru acţiunile sale. în opoziţie cu concepţiile idear liste, care susţin că c. m. ar fi înnăscută sau ar fi sădită în om de dumnezeu, etica marxistă arată că c. m. are un caracter concret istoric, fiind determinată în ultimă instanţă de condiţiile economice şi social-politice obiective ale diferitelor orînduiri. Etica marxistă respinge totodată şi negarea materialist-vulgară a c, m.9 bazată pe teoria fatalist^ a necesităţii absolute, care înlătură orice libertate a omului şi în consecinţă şi răspunderea lui pentru acţiunile sale. b) Formă a conştiinţei sociale, 49* constituită din ansamblul concepţiilor, convingerilor şi sentimentelor morale, care se ex-' primă în anumite«* norme şî principii de comportare a oamenilor. V, şi morală.— C.V juridică, formă a conştinţe? sociale, constituită din ideile,, sentimentele,v voliţiunile unor clase sociale, referitoare la dreptul existent şi atitudinea faţă de acest drept, precum şi la modul cum acesta ar trebui să se modifice în viitor. Oglindind condi^ ţiile vieţii materiale, c.j. are un rol important în procesul de formare a dreptului, precum şi în realizarea prescripţiilor sale. C. j. socialistă, oglindind poziţia clasei muncitoare şi a celorlalţi oameni ai muncii faţă de drept, are un rol important în lupta pentru înlăturarea dreptului burghez, în formarea şi dezvoltarea dreptului socialist, în respectarea conştientă, liber consimţită a acestuia şi în lupta împotriva celor care îl încalcă. în R.P.R., partidul clasei muncitoare şi statul socialist depun o largă activitate cducativă pentru dezvoltarea c. socialiste a maselor muncitoare, în scopul creşterii continue a rolului colectivităţii în formarea dreptului socialist şi în apărarea ordinii da drept socialiste. — C. socialista* treaptă superioară’, matură* în dezvoltarea conştiinţei de clasă a proletariatului. Conţinutul principal al c. s. este ideologia marxist-leninistă. Făurirea şi dezvoltarea ei depind, între altele, de larga răspîndire în mase de către partidele comuniste a marxism-leninismului, de educarea oamenilor muncii, constructori ai noii societăţi, în spiritul ideologiei revoluţionare, consecvent ştiinţifice a comunismului. După instaurarea dictaturii proletariatului, în procesul luptei de clasă, al făuririi, consolidării şi dezvoltării relaţiilor de producţie socialiste şi al revoluţiei culturale, c. s. se întăreşte şi se lărgeşte (oglindind noile condiţii, socialiste, ale existenţei sociale). C. $. se manifestă în noua atitudine a oamenilor muncii faţă de muncă, faţă de avutul, obştesc şi faţă de statul socialist, în patriotismul socialist şi internaţionalismul proletar de care sînt însufleţiţi, în noua atitudine morală faţă de femeie, de familie şi în devotamentul nelimitat faţă de colectivitate. Partidele marxist-leniniste, îmbi-nînd entuziasmul de masă cu cointeresarea materială, interesele individuale cu cele ale întregului popor, desfăşoară o uriaşă activitate educativă de transformare socialistă a conştiinţei tuturor oamenilor muncii, ajutîndu-i să se debaraseze de rămăşiţele mentalităţii burgheze, individualiste, să respingă influenţele ideologiei naţionaliste mistice, Conştiinţa socialistă este o puternică forţă motrice a progresului societăţii moderne. Ea constituie o condiţie subiectivă indispensabilă pentru victoria socialismului şi a comunismului. în perioada de-săvîrşirii construcţiei socialiste, dată fiind complexitatea sarcinilor care revin oamenilor muncii, rolul c. s. sporeşte tot mai mult. în condiţiile trecerii de la socialism la comunism, creşterea conştiinţei comuniste a oamenilor muncii contribuie la unirea politică şi ideologică tot mai strînsă a muncitorilor, ţăranilor colectivişti şi intelectualilor, la ştergerea deosebirilor esenţiale dintre ei, la contopirea lor treptată într-un colectiv unit al lucrătorilor societăţii comuniste. Formarea c. comuniste implică transformarea muncii într-o primă cerinţă vitală, statornicirea şi dezvoltarea principiilor înscrise în Codul moral al constructorului comunismului şi, corespunzător cu aceasta, reducerea continuă a reglementării administrative a relaţiilor dintre oameni. cont (EC.), socoteală scrisă, nominală, cifrică, sistematică, care reflectă existenţa şi mişcările unui mijloc economic, ale unei surse economice sau fazele unui proces economic pe o perioadă dată. — C. analitic, cont cu ajutorul căruia se ţine evidenţa, în expresie naturală şi bănească, a unui anumit fel de mijloc, proces economic sau sursă. Pentru fiecare fel de materie primă, de produs, pentru fiecare furnizor etc. se deschide cîte un c. a. — C bugetar, cont în care se înscrie, CONTA 772 CONTA la Banca de Stat a R.P.R., creditul bugetar deschis unui ordonator de credite din cadrul bugetului republican şi din care acesta poate dispune plăţi pentru acoperirea cheltuielilor în scopul cărora a fost deschis creditul. — C. contabil, socoteală scrisă care reprezintă, într-o formă specială, valoric, uneori şi cantitativ, existenţa şi mişcările unui anumit mijloc economic (mijloace fixe, materiale, numerar etc.), ale unui anumit proces economic (aprovizionare, producţie etc.) sau ale unei surse a acestora (fond statutar, furnizori etc.) pe o perioadă de timp oarecare. Constituie unul dintre procedeele de bază ale evidenţei contabile şi serveşte la înregistrarea în contabilitatea curentă a operaţiilor economice, sub formă de balanţă cu două părţi: debit şi credit. — C. curent, (în capitalism) cont unic, deschis de băncile capitaliste clienţilor lor, pentru efectuarea operaţiilor de credit şi de decontare. în acest cont se operează atît împrumuturile acordate de bancă cît şi plăţile clientului; (în socialism) formă de păstrare a mijloacelor băneşti la o bancă sau la o casă de economii. Titularul contului curent poate primi oricînd orice sumă din numerarul depus şi poate face noi depuneri. Conturile curente se deschid instituţiilor bugetare, organizaţiilor obşteşti, gospodăriilor agricole colective şi persoanelor fizice. Pentru sumele depuse în c. curent, titularul primeşte o dobîndă. — C. de deccntare, cont pe care îl deschide o filială a Băncii de Stat unei întreprinderi socialiste sau unei organizaţii economice pentru păstrarea mijloacelor băneşti şi efectuarea decontărilor. Disponibilul se formează din depunerile titularului şi din încasările de la terţi, făcute de bancă în contul acestuia, şi se consumă prin plăţile făcute de bancă pe baza dispoziţiei titularului c. — C. de economii, mijloc pentru ţinerea evidenţei economiilor realizate faţă de plan la materii prime, materiale, combustibil etc, de fiecare secţie de producţie, brigadă, muncitor. C, de e. este folosit în întrecerea socia- listă pentru reducerea preţului de cost, servind şi la stabilirea premiilor asupra economiilor realizate. — C. de împrumutt formă de evidenţă contabilă a raporturilor de credit dintre bancă şi debitorii ei. In debitul c. de L se înscriu sumele puse de bancă la dispoziţia debitorului, iar în credit se înscriu sumele restituite de debitor. — C. sintetic, socoteală scrisă în expresie valorică a mijloacelor, proceselor economice şi surselor acestora, grupate după caracterele lor generale (ex. contul „Materii şi materiale44, „Furnizori“, „Producţie de bază4* etc.). Conta, Vasile (1845—1382), filozof materialist romîn, promotor al evoluţionismului şi ateismului. A studiat la Iaşi, apoi în Belgia. A fost profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, deputat şi ministru al instrucţiunii publice într-un guvern liberal. Materialismul lui C. este o expresie a ideologiei elementelor radicale ale burgheziei romîneşti din deceniul al optulea al sec. al XlX-lea. Gîndirea sa filozofică s-a format, în condiţiile orientăm materialiste a ştiinţelor naturii în ţara noastră, sub influenţa materialismului francez, a materialismului vulgar şi a cuceririlor ştiinţelor naturii, în special a darvinismului. C* considera că lumea este de natură materială, iar psihicul un produs al materiei superior organizate, o funcţie a creierului, şi că lumea materială este într-o continuă schimbare şi metamorfozare. C. a încercat să realizeze o sinteză materialistă a marilor descoperiri făcute de ştiinţele naturii în sec. al XlX-lea, ela-borînd o teorie generală a evoluţiei pe care a intitulat-o „teoria ondulaţiunii universale“, Evoluţionismul Iui C. are, în ansamblu, un caracter mecanicist, care se concretizează prin folosirea imaginii „undei“ pentru explicarea transmiterii mişcării şi prin concesiile făcute de el teoriei echilibrului (ex. alternanţa mecanică dintre progres şi regres sau căutarea unei „cauze prime“ a mişcării). Cu toată nota sa mecanicistă dominantă, concepţia lui C. asupra evoluţiei conţine şi unele elemente dialectice (ex. ideea că lupta forţelor interne constituie motorul dezvoltării în natură şi recunoaşterea „formelor neevolutive“, a mişcărilor bruşte, violente, a revoluţiilor). în felul acesta, evoluţionismul lui C. V, Conta este superior evoluţionismului plat spencerian. în explicarea evoluţiei naturii vii, C* este un darvinist de nuanţă haeckeliană. Propagînd un determinism riguros (denumit de el, impropriu, „fatalism“), C. susţine că mişcarea şi transformarea din univers se supun unor legi „fixe şi naturale“. Determinismul lui C. are un caracter metafizic, deoarece el confundă necesitatea cu cauzalitatea, excluzînd întîmplarea. C. include în sfera determinismului nu numai fenomenele fizice, ci şi pe cele psihice şi sociale. La baza determinismului psihic el pune actul reflex. Cunoaşterea, privită ca o reflectare a realităţii, este explicată de C. în chip materialist, dar mecanicist, prin „întipăriri“ de gradul I (senzaţii şi percepţii) şi de gradul II (gîndirea). Concepţia lui C. cu privire la determinismul social se sprijină pe ideea rolului determinant al mediului geografic în dezvoltarea unei naţiuni, idee preluată de el de la A. Comte şi H. Th. Buckle, precum şi pe ideea că evenimentele istorice sînt supuse unor legi. Tezele sale despre caracterul „fatal“ al fenomenelor sociale sînt ilustrate prin numeroase date statistice, în special din domeniul economiei politice. Constatînd periodicitatea „crizelor comerciale“, C. o interpretează ca un rezultat necesar al „ordinii actuale economice“. Datorită limitelor de clasă şi CONTABILITATE 773 CONTAMINARE teoretice ale glndirii sale, G a suferit influenţa sociologiei pozitiviste şi a adoptat necntic teoria reacţionară a organicismului, situîndu-se pe poziţii idealiste în explicarea vieţii sociale. Aceste limite s-au reflectat şi în inconsecvenţele şi contradicţiile din activitatea sa politică. Ca student, G a aderat la Internaţionala L întors în ţară, el nu s-a alăturat, totuşi, mişcării socialiste şi a alunecat pe poziţii burgheze naţionaliste. El a întocmit un proiect progresist de reformă a învăţămîntului, prin care se urmărea dezvoltarea învăţămîn-tului tehnic şi profesional, precum şi a învăţămîntului pentru fete. în lucrările sale, G a combătut de pe poziţii iluministe credinţele religioase, afirmîndu-se ca un ateist militant. Filozofia materialistă a lui G, şi în special ateismul său, a exercitat o influenţă însemnată în cultura noastră, contribuind la crearea unui climat favorabil răspîndirii ideilor socialiste. Op. pr.: „Teoria fatalismului" (1875—1876), „Teoria ondulaţiunii universale“ (1876—1877), „Originea speciilor“ (1877), „încercări de metafizică“ (1879), „Bazele metafizicii 44 (1890). contabilitate (EC.) L Sistem de evidenţă economică. V. şi evidenţă contabilă. 2» Serviciu al unei întreprinderi, organizaţii economice sau instituţii care efectuează lucrările de evidenţă contabilă. în întreprinderile socialiste, c. ţine evidenţa cheltuielilor de producţie şi calculează preţul de cost efectiv, ţine evidenţa materiilor, a materialelor, a mijloacelor băneşti etc., efectuează decontările cu organele financiare, cu furnizorii şi cumpărătorii (pentru operaţiile de aprovizionare şi desfacere), întocmeşte bilanţul şi dările de seamă periodice, face analiza activităţii întreprinderii în scopul urmăririi îndeplinirii planului şi al descoperirii rezervelor interne. contact 1. (TEHN.) Atingere (prin ajustare) relativ directă între două piese asamblate. C. poate fi de mai multe feluri: c. cu joc, cînd piesa interioară are dimensiuni mai mici decît eea exterioară; c. cu strîngere, în cazul contrar; c. forţat, cînd el este asigurat numai prin apăsarea reciprocă a celor două piese; c. ghidat, cînd este asigurat prin legătura dintre aceste piese (piuliţa şi bulonul). 2« (ELT.) Contact electric, legătură prin atingere între două corpuri conductoare, de obicei metalice, care permite stabilirea curentului într-un circuit electric. 3. (GEOL.) Raport în care se găsesc două formaţiuni geologice care vin în atingere una cu alta. G poate fi normal sau anormal. C. normal este raportul dintre două strate depuse în sedimentare continuă. C anormal este de trei feluri: discordant, cînd exprimă raportul dintre două formaţiuni separate printr-o suprafaţă erodată; tectonic, cînd exprimă raportul dintre două formaţiuni care au venit în atingere ulterior formării lor, ca rezultat al mişcărilor scoarţei; magmatic, cînd exprimă raportul dintre un corp magmatic şi rocile înconjurătoare. contactor, aparat electric care, sub acţiunea unei comenzi, închide un circuit electric şi-l menţine închis numai cît timp durează comanda. în instalaţiile electrice, c. pot fi asociate Contactor I — colţar; 2 — miez; 3 — bobină; 4 — clapeta; 5 — contact mobil; 6 — contact fix; 7 *— cameră de stingere; 8 — bobină de suHaj cu relee în vederea închiderii şi deschiderii automate a circuitelor. G sînt utilizate în instalaţiile de automatizare^ Ia comanda motoarelor electrice, la conectarea şi deconectarea diferitelor circuite etc. în Republica Populară Romînă se produc diverse tipuri de con-tactoare, în special la întreprinderea „Electro a p a r a t a j“ din Bucureşti. contagiune (lat. contagio, ~onis9 din cum „cu“ şi tangere „a atinge**; MED.), transmitere a unei boli infecţioase de la un om la altul sau de la animal la om. Poate fi directă (prin con* tact cu bolnavul) sau indirectă (prin intermediul unei persoane, al unui obiect, al aerului etc.). Poarta de intrare a microorganismelor este aparatul respirator, aparatul digestiv, pielea sau mucoasele. container (engl., de la contain „a conţine, a cuprinde“) 1, (TRANSP.) Ambalaj în rame, 1 Container de cărămizi 1 — cărămizi; 2 — fundul containerului; 3 — perete demontabil lăzi, cutii etc. cu dimensiuni standardizate, astfel încît să cuprindă un număr exact de obiecte sau cantităţi anumite de materiale şi să încapă de un număr întreg de ori într-un vehicul (vagon de cale ferată, autocamion etc.). Prin forma şi dimensiunile lor, c. permit mecanizarea operaţiilor de^ încărcare şi descărcare, evitîn-du-se unele operaţii costisitoare şi dificile de manipulare. G servesc la transportul, în mod repetat, al materialelor sau al produselor. 2, (AV.) Recipient destinat încărcăturii utile (aparate, fiinţe vii etc.) a unei rachete. Are pereţi solizi, construiţi anume pentru a izola interiorul de efectele nocive din exterior (radiaţii, temperaturi prea scăzute sau prea ridicate) sau pentru a permite diferite măsurători cu ajutorul aparatelor din interior. ^ contaminare (lat. contami~ nare „a atinge, a păta“; MED.), transmitere a unor agenţi patogeni de la o persoană, de la un obiect sau de Ia o substanţă CONTAM IN AŢI E 774 CONTESTAŢIE Ia altă persoană, Ia alt obiect sau la altă substanţă (ex. c. cărnii, a apei etc.)« V. şi infecţie* contaminâţie (LINGV.), fenomen care constă în modificarea formei unor cuvinte sau a unor construcţii gramaticale prin încrucişarea cu elemente provenind de la cuvinte sau construcţii asemănătoare ca sens (ex. rom. cocostîrc rezultă din contaminarea cuvintelor cocor şi stîrc). Uneori fenomenul este confundat cu etimologia populară. * contăş 1. Haină lungă, uneori îmblănită, purtată în trecut de boieri şi de soţiile lor. 2. Scurtă îmblănită, ajungînd pînă la brîu, uneori chiar pînă la genunchi, purtată de ţărani în unele regiuni ale R.P.R. conte (în feudalismul timpuriu) 1. Conducător militar al unei provincii. 2. Reprezentant al suveranului în diviziunea teritorială numită comitat, ales dintre marii proprietari locali; funcţia lui era revocabilă. în timpul procesului de fărîmiţare feudală (sec. IX — XII), c. au devenit independenţi, ca proprietari ai comitatului, titlul şi domeniile lor ajungînd ereditare. Unii c. au pus chiar bazele unor state feudale (ex. contele de Flandra). Pe măsura unificării şi centralizării statelor feudale (sec. XIII — XV), ei şi-au pierdut importanţa, titlul lor devenind un titlu de nobleţe onorific; Sin. comite. conte, creion gras folosit în grafică, creat de inginerul francez N. J. Conté (1755-1805) din plombagină artificială; are calitatea'de a fixa desenul pe hîrtie mai bine decît cărbunele şi de a obţine un negru mai intens, mai catifelat. contempláre (FILOZ.), reflectare pasivă, ruptă de activitatea practică, a realităţii în conştiinţa omului. Caracterul contemplativ al filozofiei pre-marxiste, inclusiv al materialismului premarxist, a constituit una dintre principalele limite ale acesteia, criticate de Marx în „T e z e despre L. Feuerbac h‘\ în opoziţie cu filozofia contemplativă, care s-a mărginit să interpreteze în felurite moduri lumea, filozofia marxistă şi-a propus să o schimbe, asumîndii-şi sarcina de a transforma natura şi de a revoluţiona societatea. — Con-templare vie (sau intuire vie), prima treaptă, treapta senzorială, a procesului cunoaşterii, al cărei produs sînt senzaţiile, percepţiile şi reprezentările. contemporán 1. Care există, care se petrece în zilele noastre, care se raportează la prezent, la epoca de faţă; actual. 2. Care trăieşte sau a trăit în acelaşi timp cu un eveniment, cu o personalitate etc. „Contemporanul“, revistă politică, culturală, ştiinţifică şi literară, apărută la Iaşi între 1 iulie 1881 şi aprilie-mai 1891, mai întîi bilunar, apoi lunar. Apariţia „Contemporanului“ marchează intrarea clasei muncitoare din Romînia pe arena luptei ideologice şi culturale. Ea a avut un puternic ecou în orientarea materialistă a ştiinţei şi literaturii noastre. Folosind în mod conştient numele revistei „Sovremen-nik“, întemeiată de Puşkin şi condusă apoi de democraţii revoluţionari ruşi, C. a militat la început pentru revendicări general-democratice în spiritul ideilor democrat-revoluţionare de la 1848 ale lui Bălcescu şi Bolliac; a susţinut emanciparea femeii, a criticat obscurantismul şi metodele înapoiate câre caracterizau şcoala timpului, preco-nizînd un conţinut ştiinţific al învăţămîntului şi generalizarea învăţămîntului elementar. A desfăşurat o largă activitate pentru răspîndirea în mase a ştiinţei materialiste (în special a darvinismului) şi pentru demascarea concepţiilor idealiste cu privire la natură şi societate, Din 1885 revista începe să propage marxismul, prin traducerea unor texte din operele Iui Engels, precum şi prin încercarea de a aplica tezele socialismului ştiinţific la elucidarea problemelor vieţii sociale, politice şi culturale din Romînia burghezo-moşierească. C. a dus o luptă deschisă şi hotărîtă împotriva concepţiilor reacţionare promovate de „Junimea**. A pus bazele criticii şi esteticii materialiste în cultura romînă şi a militat pentru o literatură legată de popor şi pusă în slujba acestuia, pentru valori- ficarea (prin studiile Iui Gherea) a operei marilor noştri clasici: Caragiale şi Eminescu. O altă latură însemnată a activităţii C. constă în popularizarea operelor valoroase din literatura universală, îndeosebi din cea rusă. în jurul revistei s-au grupat C. Dobrogeanu-Gherea, fraţii I. şi G. Nădejde, Sofia Nădejde, C. Miile, I. Păun-Pincio, N. Beldiceanu, O. Carp, A. Stavri, Gheorghe din Moldova, D. A. Teodoru, Şt. Bassarabeanu. Deşi activitatea revistei nu a fost scutită de o serie de greşeli şi confuzii ideologice de esenţă burghezo-liberală şi oportunistă, ea a izbutit să zdruncine monopolul cultural al claselor dominante, reacţionare, mareînd momentul istoric în care sarcina de a dezvolta cultura progresistă revenea clasei muncitoare. „Contemporanul“, săptă-mînal politic, social şi cultural, editat de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Apare la Bucureşti din 20 septembrie 1946. contencios (DR.), caracteristică a unor conflicte de interese de a nu putea fi soluţionate în caz de neînţelegere între părţi decît pe calea unui proces, în faţa unui organ de jurisdicţie (în opoziţie cu g r a-ţios). — C. administrativ (în statele burgheze), sistem de norme speciale privind reglementarea rezolvării litigiilor dintre particulari şi administraţia de stat, în legătură cu actele şi măsurile acesteia. Prin modul cum este organizat, c.tf* este folosit pentru a putea fi sustrase de la orice control cele mai importante acte administrative, cum sînt aşa-numi-tele acte de guvernămînt (ex, interzicerea întrunirilor, dizolvarea organizaţiilor obşteşti), —Serviciul c. (în trecut), serviciul de avocaţi care funcţiona în cadrul unor organe administrative, al unor societăţi comerciale sau al altor persoane juridice. contestaţie (DR.), cale de atac extraordinară prin care se face opunere la executarea unei hotărîri ori a unui alt titlu executoriu sau prin care se cere anularea unei hotărîri definitive pentru motive anume prevăzute de lege. CONTEXT 775 CONTOR context (LINGV.), ansamblu ai mijloacelor de exprimare lingvistică şi extralingvistică (gesturi, mimică) şi, în general, întreaga situaţie în care apare un fapt de limbă şi care îi precizează înţelesul. — C. discursiv (sau verbal), context de natură strict lingvistică* contextură (lat. cum „cu“ şi textura „ţesătură“; IND.TEXT.), ansamblu de elemente care definesc modul de alcătuire a unei ţesături sau al unui tricot (fineţea şi desimea firelor, modul lor de încrucişare sau de împletire etc.). contiguitâte (PSIH.), principiu al asociaţiei, descoperit de Aristotel, după care percepţia sau reprezentarea unui obiect sau fenomen determină amintirea altor obiecte sau fenomene apropiate în spaţiu ori concomitente în timp cu primul. I. P* Pavlov a arătat ca meca* nismul fiziologic al asociaţiei prin c. este reflexul condiţionat. continent, fiecare dintre marile mase ale uscatului, înconjurate total sau aproape total de mări şi de oceane. In epoca geologică actuală există şase continente: Eurasia (care cuprinde Europa şi Asia), Africa, America de Nord, America de Sud, Australia şi An-tarctida. Graniţa dintre Eurasia şi Africa şi dintre America de Nord şi cea de Sud este trasată convenţional prin Canalul Suez, respectiv Canalul Panama. Schimbări ale conturului c. au loc şi în prezent, sub influenţa mişcărilor neotectonice ale scoarţei tereste şi a mişcărilor eustatice ale nivelului mărilor. contingent (MIL1T.), totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an* care au fost luaţi în evidenţa comisariatelor militare. In prezent, c. poartă numărul anului de naştere; în trecut purta numărul anului încorporării în armată. contingentare (EC. POL.), instrument al politicii comerciale protecţioniste a statelor capitaliste, care constă în re-strîngerea importului anumitor mărfuri pînă la limitele cantitative stabilite de guverne (contingentele de mărfuri), pentru a împiedica concurenţa şi pentru a asigura profituri ridicate prin folosirea preţurilor de monopol pe piaţa internă. Uniunile monopoliste internaţionale se folosesc adesea de c. pentru a legaliza împărţirea pieţelor stabilită în cadrul lor. contingenţă (FILOZ.), termen care desemnează întîm-plarea şi proprietăţile acesteia: opoziţia faţă de necesitate, determinarea ei de către cauze externe, producerea ei la încrucişarea unor lanţuri cauzale diferite, posibilitatea de a avea sau de a nu avea loc. continuă (LINGV.) v. con* strictivă. continuitate 1. (FILOZ.) Ne-întrerupere în timp şi în spaţiu; succesiune treptată, imperceptibilă în dezvoltarea elementelor unui conţinut. — C. si discontinuitate, categorii ale materialismului dialectic, desem-nînd, în raport cu spaţiul şi cu timpul, felul de a fi (neîntrerupt sau întrerupt) al diverselor stări ale materiei în mişcare. Materia în mişcare este unitatea continuităţii şi discontinuităţii. Fizica arată că materia are atît forme continue cît şi forme discontinue, inseparabil legate între ele. Salturile calitative duc la întreruperea c. în dezvoltare, la apariţia noului. Unitatea dintre c. şi d. se manifestă în preluarea de către calitatea nouă a unor ele-mente ale calităţii vechi în procesul dezvoltării. V. şi discontinuitate. 2. (FIZ.) Caracteristică a unui ansamblu de proprietăţi ale materiei, care permite ca în orice regiune a spaţiului în care avem substanţă sau cîmp să se poată defini valorile mărimilor fizice în puncte oricît de apropiate unele de altele (infinit de apropiate) şi astfel să poată fi exprimate prin funcţii matematice continue (ex. componentele cîmp electric şi cîmp magnetic ale unei unde electromagnetice). C. se manifestă mai ales în sistemele macro-scopice, care fac obiectul mecanicii clasice şi al teoriei cîmpului electromagnetic a lui Maxwell. în domeniul fizicii atomice şi nucleare, alături de caracterul de c* al proprietăţilor fizice se face puternic simţit caracterul opus, discontinuu, cu care primul se îmbină într-o sinteză dialectică. 3. (MAT.) Proprietatea unei funcţii de a fi continuă. V. şi funcţie continuă. 4. (DR.) Principiul continuităţii, principiu al dreptului procesual socialist potrivit căruia judecarea unei pricini trebuie să se facă de la început pînă la sfîrşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă de judecată, care se încheie prin deliberare şi prin pronunţarea hotărîrii în şedinţă publică. contopirea pedepselor (DR.), stabilirea unei singure pedepse care urmează a fi executată, în cazul cînd există mai multe hotărîri definitive de condamnare, pronunţate separat contra aceleiaşi persoane, pentru fapte care formează un concurs de infracţiuni. Cp. se face de cea din urmă instanţă care a judecat sau care urmează să judece vreuna dintre infracţiunile aflate în concurs. contor 1. (TEHN.) Instrument care măsoară prin însumare şi înregistrează valoarea unei mărimi într-un ^ interval de timp (ex. c* electric, c* de gaz etc.). — C. electric, instrument electric de măsurat, care Contor monofazat î — disc; 2 — electromagnetul circuitului de curent; 3 — magnet permanent; 4 — electromagnetul circuitului de tensiune; 5 — dispozitiv de frînare; 6 — roată dinţată pentru antrenarea mecanismului de înregistrare înregistrează energia electrică (activă, reactivă, aparentă) absorbită de un receptor, respectiv la cele de curent continuu, sarcina electrică transferată prin secţiunea conductoarelor care alimentează un receptor. Se disting c. de curent continuu şi de curent alternativ (mono- CONTORSIUNE 776 CONTRACT fazate şi trifazate). — C. de apă v. apometru. 2, (FIZ.) Contor de particule a) Aparat pentru detectarea proceselor de ionizare individuale, produse . de radiaţiile substanţelor radioactive, b) Aparat care, pe lîngă detectorul de radiaţii (de obicei cu c. Geiger-Miiller otod Ma arwd Wm fm hßlant Contor Geiger-Müller sau cu c. cu scintilaţie), mai conţine, de cele mai multe ori, şi un numărător electronic (cu care se numără particulele unei radiaţii). în unele măsurători se folosesc dispozitive cu mai multe c. — C cu scintilaţie, contor de particule format dintr-o substanţă fluorescentă sau dintr-un scintilatorşi un tub fotomultiplicator. Detectează radiaţiile ionizante cu ajutorul scînteierilor provocate de radiaţia absorbită în sein-tilator, transformîndu-le în pulsuri electrice amplificate de fotomultiplicator, proporţionale cu energia radiaţiei absorbite în fosfor. C. cu s. se bucură de o răspîndire din ce în ce mai largă, fiind superioare vechilor c. Geiger-Müller. — C. Geiser-Müller, contor de particule format dintr-un tub, de obicei metalic, cu pereţi subţiri (care constituie un electrod al c.), umplut cu un amestec de gaze şi vapori (ex. argon şi alcool sau metan) la presiune joasă şi străbătut axial de un fir metalic subţire, izolat (care constituie al doilea electrod). între fir şi peretele tubului se aplică o diferenţă de potenţial de ordinul a 1 000 V (pentru amestecul de mai sus), ceea ce face ca în vecinătatea firului să se formeze un cîmp electric foarte intens. Ionii formaţi iniţial în gaz de particula care pătrunde în c. se multiplică de mii de ori în această regiune prin ciocniri ionizante puternice (v. şi i o-n i z a r e). Pulsul electric care străbate c. poate fi înregistrat cu ajutorul unui numărător electronic. Vaporii (de alcool sau de metan) servesc la stingerea rapidă a descărcării electrice, readucînd c. în starea în care poate înregistra trecerea unei alte particule. — C proporţional, contor de particule construit de obicei ca un c. Geiger-Müller, în care, prin alegerea potrivită a diferenţei de potenţial între electrozi, se obţine ca mărimea semnalului produs de o particulă să fie proporţională cu ionizarea provocată de particulă, deci cu energia ei. Cu c. />. se pot distinge particulele, de ex. o particulă a de o particulă ß. contorsiune (MED.), răsucire sau încovoiere puternică a unei articulaţii, a unui segment al corpului sau a corpului în totalitatea lui într-o poziţie anormală, datorită contracţiei musculare, C. ca simptom se întîlneşte în cursul unor boli nervoase. contra- (lat. contra „împotriva“), element de compunere cu sensul „împotrivă“, „opus“ (ex. contrapagină, contrarevoluţie, contrazicere). contraalizee, curenţi de aer de înălţime în zona tropicală. Au direcţia contrară alizeelor, transportînd masele de aer de la ecuator spre zonele subtropicale. V, şi a 1 i z e e. contraamiral, grad de ofiţer în forţele maritime militare, corespunzător gradului de ge-neral-maior din trupele de uscat. V. şi g r a d e militare. contraatac (MILIT.), ripostă ofensivă în lupta de apărare, executată, de obicei, cu forţele eşalonului doi şi rezervele unei unităţi sau ale unei mari unităţi tactice, în scopul nimicirii inamicului aflat în ofensivă şi al restabilirii apărării. C. se pregăteşte şi se sprijină cu foc de toate categoriile. Cînd este bine pregătit, executat prin surprindere şi cu hotărîre în flancul şi în spatele inamicului, c. contribuie la succesul apărării şi asigură dinamismul acesteia. Se execută cu forţe pînă la o divizie, V. şi contralovitură. contrabanda (ital. contra „împotriva“ şi bando „edict“; DR.), trccerea clandestină pes- te graniţă a unor bunuri a căror intrare sau ieşire din ţară este oprită, ori sustragerea unor bunuri de la operaţiile de vămuire. contrabas (MUZ.), instrument cu coarde, cel mai mare ca dimensiuni şi cu sunetul cel mai grav din familia violelor, indispensabil în orchestre ca bază a armoniei şi a ritmului. contrabaterie (MILIT.), acţiune de foc dusă de către artileria proprie împotriva bateriilor de artilerie ale inamicului, aflate în poziţii de tragere. contrabâtător (MAŞ.), organ al batozelor şi combinelor de cereale, care împreună cu bătătorul formează aparatul de treier, Are forma unui grătar situat sub bătător, V. şi treier, aparat de t. contract 1* (DR,) Acord de voinţă între două sau mai multe persoane, încheiat în scopul de a stabili, modifica, transmite sau stinge între ele drepturi şi obligaţii. In capitalism, c* este un instrument cu ajutorul căruia se înfăptuieşte însuşirea plusvalorii (c* de muncă), realizarea (c. de vînzare etc.) şi repartizarea ei (c. de împrumut etc.). în socialism, c. îşi găseşte o largă aplicare în raporturile dintre organizaţiile socialiste (c o n-tracte economice), precum şi între aceste organizaţii şi persoane fizice, asigurînd îndeplinirea planului economic şi satisfacerea nevoilor oamenilor muncii. C* pot fi: planificate sau neplanificate (reglementate), după cum la baza încheierii lor se află sau nu o sarcină concretă de plan, stabilită prin act administrativ; unilaterale, cînd îşi asumă obligaţii numai una dintre părţi (ex. donaţia); bilaterale sau sinalagmatice, cînd ambele părţi dobîndesc drepturi şi îşi asumă obligaţii corelative (ex. c. de vînzare-cumpărare); cu titlu gratuit (ex. donaţia) sau cu titlu oneros fc. de construcţii capitale); c. în favoarea unei a treia persoane (ex. asigurarea de viaţă a persoanelor). Sin. convenţie. — C. de muncă (în socialism), convenţie prin care o parte (angajatul) se obligă CONTRACT 777 CONTRACTĂRI să presteze o anumită muncă în folosul celeilalte părţi (cel care angajează), potrivit calificării sale şi cu respectarea disciplinei muncii, iar cealaltă parte se obligă să plătească o retribuţie în raport cu cantitatea şi calitatea muncii prestate şi să-i asigure condiţiile necesare pentru buna desfăşurare a muncii. în capitalism, unde relaţiile de producţie se bazează pe proprietatea privată şi pe exploatarea omului de către om, muncitorul, lipsit de mijloace de producţie, este nevoit, pentru a nu muri de foame, să-şi vîndă forţa sa de muncă, ca pe o marfă, capitalistului, proprietar al mijloacelor de producţie, în condiţiile dictate de acesta din urmă. în soda-fism, datorită existenţei proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie şi desfiinţării exploatării omului de către om, munca omului devine cu adevărat liberă şi c. de m. consacră relaţii de colaborare tovărăşească şi de ajutor reciproc, socialist. Potrivit Codului muncii din R.P.R., c. de m. se poate încheia în scris sau verbal, pe durată determinată, nedeterminată sau pentru îndeplinirea unei anumite lucrări şi poate fi desfăcut numai în cazurile strict prevăzute de lege. V. şi Codul muncii. — C. colectiv de muncă a) (în socialism) Convenţie prin care comitetul sindicatului din întreprindere, ca reprezentant al colectivului de salariaţi, şi întreprinderea, prin conducerea ei, îşi asumă angajamente reciproce privind îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor de producţie, creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea organizării şi protecţiei muncii, ridicarea calificării angajaţilor, satisfacerea nevoilor social-cultu-rale etc. C. c. de m. se încheie anual în adunarea generală a angajaţilor, pe baza propunerilor acestora. Conducătorii de întreprinderi răspund pentru executarea contractelor colective. C. c. de m. constituie o expresie a unităţii dintre ţelurile şi interesele oamenilor muncii şi cele ale statului socialist, un mijloc de întărire a relaţiilor de muncă bazate pe colaborare tovărăşească între oamenii eliberaţi de exploatare. Prin aceste contracte se îmbină rolul sindicatelor de a organiza participarea oamenilor muncii la conducerea producţiei cu acela de a apăra interesele lor materiale şi social-culturale. h) (In capitalism) Convenţie încheiată între sindicate şi întreprinderi separate sau uniuni, cu privire la condiţiile de lucru ale muncitorilor. Aceste convenţii sînt rezultatul unităţii de organizare şi al luptei clasei muncitoare, pentru revendicări menite să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Cu ocazia încheierii acestor contracte, patronii caută să înăsprească exploatarea, impunîndu-şi condiţiile lor. într-o serie de ţări capitaliste (ex. S.U.A., R.F.G., Turcia), legile antimuncitoreşti urmăresc, printre altele, limitarea posibilităţilor de încheiere a c. c. de m. —- C. de lucrări agricole cu contract încheiat de către staţiunile de maşini şi tractoare cu gospodăriile agricole colective, prin care S.M.T. se obligă să execute lucrări agricole cu mijloace mecanizate, să dea ajutor agrotehnic şi organizatoric în producţie, iar G.A.C. se obligă să execute lucrările care îi revin potrivit contractului, să aplice măsurile agrotehnice şi organizatorice stabilite în contract şi să plătească, în natură sau în bani, preţul tarifar al lucrărilor prestate de S.M.T. Acest contract se încheie în scopul măririi producţiei agricole şi productivităţii muncii prin efectuarea lucrărilor cu maşini. 2, (EC.) Contract economic, convenţie încheiată între întreprinderi sau organizaţii economice socialiste şi care prevede livrarea unor mărfuri, executarea unor lucrări sau prestaţii de servicii pe baza planului de stat. Pînă în 1957, în ţara noastră se foloseau mai multe feluri de c. e., dar de la această dată singura formă a raporturilor contractuale o constituie c. direct, încheiat între unităţile beneficiare şi cele furnizoare, în c* se precizează: cantitatea, sortimentul, calitatea, termenele de livrare, modul de decontare, răspunderea părţilor pen- tru respectarea prevederilor contractuale, precum şi orice alte condiţii de natură să reglementeze raporturile dintre părţi. Respectarea disciplinei contractuale are o deosebită importanţă pentru îndeplinirea planului de stat, întrucît asigură aprovizionarea la timp cu materii prime a întreprinderilor, îndeplinirea ritmică a planului de producţie, aprovizionarea regulată a unităţilor comerciale etc. 3. (FILOZ.) Contractul social (sau teoria contractualistâ)% teorie idealistă burgheză despre originea statului, elaborată în perioada luptei revoluţionare a burgheziei europene împotriva feudalismului şi ideologiei feudale clericale. Conform teoriei contractualiste, statul ar fi apărut ca urmare a unei convenţii prin care oamenii renunţau de bunăvoie Ia o parte din drepturile lor „naturale“ în folosul unui organ suprem, care îşi lua în schimb obligaţia de a le apăra viaţa, securitatea şi proprietatea. Reprezentanţii principali ai acestei teorii au fost T h. Hobbes şi J. J. Rousseau. Spre deosebire de Hobbes, care a încercat să fundamenteze prin teoria c. s. un stat despotic, menit să reprime, în interesul burgheziei, mişcările populare, Rousseau i-a imprimat un sens democratic republican, pro-clamînd dreptul poporului la revoluţie în cazul că puterea de stat nu respectă c., transfor-mîndu-se în despotism. Teoria c. 5. a jucat, în sec. XVII— XVIII, un rol progresist, întrucît se opunea concepţiei teologice a statului „de drept divin“. contractări (EC.; în socialism), formă a schimbului organizat de mărfuri între oraş şi sat, care constă în vînzarea către stat de către unităţile cooperatist-colectiviste şi colectivişti a produselor agricole, pe bază de contract încheiat în prealabil, la preţuri avantajoase şi stabile. Sistemul contractărilor asigură împletirea intereselor generale ale statului cu interesele ţărănimii colectiviste, reprezintă o pîrghie economică importantă pentru îndrumarea producţiei potrivit nevoilor economiei naţionale şi intereselor gospodă- CONTRA CTILITATE 778 CONTRADICŢIE riilor colective* în R.P.R., c. constituie un mijloc eficace de cointeresare materială a pro-ducătorilor în vederea realizării unor cantităţi sporite de produse agricole, necesare economiei naţionale, acordînd avantaje ca: seminţe selecţionate, îngrăşăminte, prime de calitate şi pentru depăşiri, credite, arvune etc. C, asigură gospodăriilor colective desfacerea întregii producţii-marfă, le permite, datorită arvunelor, să acorde avansuri în bani colectiviştilor în cursul anului, să facă investiţii pentru nevoile producţiei etc., ducînd nemijlocit la întărirea lor economică, în ţara noastră c. au luat o largă dezvoltare în urma măsurilor stabilite de plenara C.C. al P.M.R. din 19—20 august 1953, la început mai mult pentru plante tehnice şi apoi pentru toate celelalte produse agricole. Prin desfiinţarea, în 1956, a sistemului de cote obligatorii, importanţa sistemului de c. a crescut, devenind forma dominantă în relaţiile de schimb dintre oraş şi sat, o cale principală de formare a fondului central de stat de produse agricole. Sistemul de c. a contribuit în măsură considerabilă la creşterea an de an a producţiei agricole şi a volumului de produse agricole intrate în fondul central. în 1961 statul a contractat cu gospodăriile colective de peste două ori mai mult grîu şi porumb, de peste 1,5 ori mai multă carne decît în 1957. V. şi achiziţii. contractilitâte (BIOL.), capacitate a celulelor vii de a-şi modifica dimensiunile, ca reacţie la anumiţi excitanţi. La animalele ^ superioare, c. este caracteristică mai ales celulelor (fibrelor) musculare. contractară (MED.), contracţie involuntară, persistentă, a unui muşchi sau a unui grup de muşchi, sub influenţa unui impuls nervos sau a unei excitaţii directe prin agenţi fizici sau chimici, producînd rigiditate musculară. Se ob-servă^ în cursul tetanosului, tetaniei, isteriei, intoxicaţiei cu stricnină etc», precum şi în leziunile anumitor căi din sistemul nervos central. contracţie 1. (FIZ., TEHN.) Micşorare a volumului unui corp în urma unui proces fizic, fizico-chimic sau tehnologic (solidificare, uscare, sinterizare etc.).Sin. contragere. 2.(CONSTR.) Proces fizico-chimic prin care cimentul sau betonul îşi micşorează volumul în cursul întăririi. C. se produce într-un mediu cu umiditate redusă, într-un mediu saturat de umiditate (100%), se produce umflarea. C. dă naştere la eforturi interioare, care duc uneori la fisurarea pieselor. 3« (METAL.) Descreşterea volumului metalului lichid sau solidificat în timpul răcirii, ori al comprimatelor de pulberi în timpul sinterizării. 4 (IND. TEXT.) Micşorare a dimensiunilor semifabricatelor textile, produsă în timpul operaţiilor de finisare, în urma c, semifabricatele capătă stabilitate dimensională. C. apărută după spălare sau\ călcare dă produselor cărora nu li s-a efectuat stabilizarea dimensiunilor un aspect neplăcut. 5. (BIOL.) Contracţie musculară, scurtarea muşchiului sub influenţa unei excitaţii (în mod normal a influxului nervos). Se realizează datorită proprietăţilor unor proteine specifice muşchiului (mio-zina şi actina). Energia necesară contracţiei se eliberează prin-tr-un lanţ complicat de reacţii chimice, în care glucoza şi anumiţi compuşi ai acidului fosforic joacă un rol deosebit. Această energie se transformă în parte în lucru mecânic, în parte în căldură. Prin c.m. se realizează toate mişcările animalelor pluricelulare. contracúrbá (C.F., DRUM.), curbă de şosea sau de cale ferată, care urmează imediat după altă curbă cu concavi-tatea îndreptată în sens contrar şi de care se leagă, printr-o porţiune dreaptă, în aliniament. contradâns (engl. country dance „dans ţărănesc“), dans originar din Anglia, adus în Franţa la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi răspîndit în sec. XVIII—XIX în toată Europa. Se dansează după o melodie vioaie, de către bărbaţi şi femei, care execută figuri variate, în perechi. Numărul dansatorilor nu este limitat. contradictio in adjecto (expresie latină însemnînd „în contrazicere cu adjectivul“), formă a contradicţiei logice care constă în a atribui în mod absurd unui subiect o notă pe care însăşi definiţia lui o exclude (ex. „gheaţă fierbinte“, „capitalism antic“, „precocitate tardivă“). contradictorialităte, principiul contradictorialităţii (DR.), principiu de bază în procesul socialist, constînd în obligaţia de a se face cunoscut părţilor pretenţiile sau învinuirile formulate împotriva lor şi, totodată, în dreptul acestora de a discuta în contradictoriu problemele de fapt şi de drept cu privire la pricina care se judecă. în opoziţie cu procesul burghez, în care c. este formală din cauza inegalităţii dintre păr{i şi a rolului pasiv al judecătorilor, în procesul socialist ea este asigurată prin egalitatea părţilor în proces şi prin rolul activ al judecătorului. contradicţia ^ fundamentală a capitalismului (EC. POL.), contradicţia antagonistă dintre caracterul social al producţiei şi forma privat-capita-listă de însuşire a rezultatelor producţiei. Ea exprimă contradicţia dintre forţele de producţie în continuă dezvoltare şi relaţiile de producţie^ capitaliste, bazate pe proprietatea privată. O dată cu dezvoltarea forţelor de producţie se adîn-ceşte diviziunea socială a muncii, producţia se concentrează în întreprinderi mari, se accentuează dependenţa reciprocă dintre întreprinderile capitaliste, economia ţărilor capitaliste transformîndu-se într-un proces de producţie unic, la care participă milioane de oameni. în acelaşi timp, produsul muncii sociale a acestora intră în cea mai mare parte în proprietatea privată a capitaliştilor, care dispun de mijloacele de producţie, în scopul antisocial al obţinerii^ de^ profit pe calea exploatării majorităţii populaţiei. Această contradicţie se manifestă ca o opoziţie între organizarea producţiei în cadrul fiecărei întreprinderi şi anarhia în producţie din întreaga societate. Pentru a învinge în CONTRADICŢIE 779 CONTRADICŢIE lupta de concurentă şi a obţine un profit cît mai mare, capitaliştii lărgesc producţia, intensifică exploatarea. Dar, în acelaşi timp, cererea solvabilă a populaţiei este limitată de valoarea forţei de muncă, de existenţa şomajului, care influenţează nivelul salariilor etc. Din această cauză, lărgirea producţiei capitaliste se loveşte ine« vitabil de cadrul restrîns, limitat al consumului maselor populare. Toate acestea duc la creşterea antagonismului de clasă dintre proletariat şi burghezie, contradicţia dintre muncă şi capital fiind expresia contradicţiei fundamentale a capitalismului. C. f. a c. este cauza crizelor economice de supraproducţie. O dată cu dezvoltarea capitalismului, cu trecerea la imperialism, c* f. a c. se ascute necontenit, intensificînd anarhia în producţie, crizele. Lichidarea acestei contradicţii este posibilă numai în condiţiile înlocuirii proprietăţii privat-capitaliste cu proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, ale răsturnării revoluţionare a sistemului capitalist şi înlocuirii lui cu sistemul socialist. contradicţie 1. (FILOZ.) Categorie care reflectă legătura internă a contrariilor, unitatea şi lupta acestora. C. constituie forţa motrice fundamentală şi conţinutul intern al mişcării şi dezvoltării; ea este universală, dedublarea unicului în contrarii care se exclud reciproc fiind proprie tuturor obiectelor şi proceselor din natură, societate şi gîndire, de la apariţia pînă la dispariţia lor. C. constituie esenţa dialecticii obiective şi, prin aceasta, esenţa dialecticii materialiste, ştiinţa legilor celor mai generale ale mişcării şi dezvoltării. C. este totodată specifică, după cum aparţine unor forme diferite de mişcare a materiei, unor obiecte şi procese diferite calitativ. Cercetarea ştiinţifică a specificului c* permite elaborarea metodei corespunzătoare pentru rezolvarea fiecărei c. în parte (ex. c. capitalismului se rezolvă prin revoluţia proletară, prin înlăturarea proprietăţii capitaliste asupra mijloacelor de producţie; în socialism, c. din- tre noua existenţă socială şi rămăşiţele capitalismului din conştiinţa oamenilor muncii se rezolvă prin revoluţia culturală, prin educarea maselor oamenilor muncii în spiritul socialismului). In orice c.5 o latură este dominantă, iar cealaltă este subordonată. Latura dominantă a c* determină calitatea obiectului sau a procesului. Schimbarea raportului dintre contrarii, transformarea laturii subordonate în latura dominantă echivalează cu schimbarea radicală, calitativă a obiectului sau a procesului. V. şi contrarii; unitatea şi lupta contrari i 1 o r. — C. antagoniste, contradicţii ireductibile între clase, grupuri şi forţe sociale cu interese diametral opuse (ex. c. dintre iobagi şi feudali, dintre muncitori şi capitalişti, dintre metropole şi colonii, dintre monopoluri şi întreaga naţiune în lumea capitalistă). Ga. sînt legate de relaţiile de producţie bazate pe exploatare. Ele se ascut continuu, dînd naştere unui conflict. C.a. se rezolvă prin revoluţii sociale, care înlătură vechiile relaţii de producţie. In perioada de trecere de la capitalism la socialism, c.a. dintre clasa muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare, pe de o parte, şi clasa capitaliştilor, pe de altă parte, sînt rezolvate de partidul marx-ist-leninist, care, folosind statul de dictatură a proletariatului, desfiinţează, cu sprijinul maselor populare, proprietatea capitalistă asupra mijloacelor de producţie. — G neantagoniste, contradicţii generate de interese de ordin secundar între clase, grupuri şi forţe sociale cu interese fundamentale comune. în diferite orînduiri sociale, cm. se manifestă într-un mod specific şi au un conţinut diferit. în orînduirile bazate pe clase antagoniste, c.n. au loc între dase şi grupuri sociale exploatate sau între clase şi grupuri sociale exploatatoare. C.n. se manifestă şi în perioada de trecere de la capitalism la socialism. Cea mai importantă c.n. din perioada de trecere este c* dintre clasa muncitoare, legată de proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, şi ţărănimea muncitoare, care mai rămîne legată un timp de mica proprietate funciară. A-ceastă c. se rezolvă prin colectivizarea agriculturii. C.n. există şi în societatea socialistă (ex* rămînerea în urmă, în anumite etape, a relaţiilor de producţie faţă de forţele de producţie, c* care se exprimă, între altele, prin rămînerea în urmă a conducerii economiei faţă de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie; contradicţiile dintre elementele înaintate şi cele înapoiate, conservatoare ale societăţii etc.). în condiţiile socialismului, aceste contradicţii se rezolvă prin măsurile luate de către partidul marxist-leninist şi de către statul socialist, cu sprijinul şi participarea activă a oamenilor muncii, în vederea eliminării conştiente, metodice şi treptate a cauzelor care le determină. Rezolvarea contradicţiilor neantagoniste în socialism are loc pe fondul unităţii moral-politice a societăţii şi duce la consolidarea şi la dezvoltarea continuă a relaţiilor de producţie socialiste şi a statului socialist. — Contradicţie fundamentală, contradicţie izvorîtă din însăşi esenţa unui obiect sau proces, proprie acestuia pe întreaga durată a dezvoltării sale; ea determină sau influenţează toate celelalte c* ale obiectului sau procesului respectiv. Astfel c./. a societăţii capitaliste este c. dintre caracterul social al producţiei şi caracterul privat-capitalist al însuşirii (exprimată pe plan social prin c* dintre proletariat şi burghezie), din care derivă toate celelalte c* ale capitalismului. — C. principale şi secundare, contradicţii care au un rol dominant sau nedominant în anumite etape ale procesului de dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor; ele apar pe fondul c. fundamentale a acestora. Determinarea lor pe plan social are o mare însemnătate in elaborarea strategiei şi tacticii partidelor mar-xist-leniniste. Astfel, desprinderea din complexul contradicţiilor lumii capitaliste contemporane a c# dintre monopoluri şi întreaga naţiune şi re*» cunoaşterea ei drept c. princi^ CONTRAESCARPĂ 780 CONTRAGERE pală in etapa actuală au dus la concluzia că direcţia loviturii principale a proletariatului în lupta sa de eliberare socială trebuie să fie lupta împotriva monopolurilor* — C. interne fi externe, contradicţii care acţionează în strînsă legătură şi care au un rol diferit în procesul dezvoltării. C. interne au loc înăuntrul aceluiaşi obiect sau fenomen (ex. c* dintre asimiiaţie şi dezasimilaţie în cadrul organismului), în timp ce c. externe au loc intre obiecte sau fenomene diferite (ex. c* dintre organism şi mediu). Deosebirea dintre aceste două feluri de c. are un caracter relativ şi, ca atare, nu trebuie absolutizată. De exemplu, c. dintre sistemul socialist şi cel capitalist apare ca o c. internă dacă o privim în cadrul lumii contemporane, luată în ansamblul ei, şi ca o c. externă dacă o privim ca formă de relaţie între cele două sisteme social-economice opuse. în opoziţie cu teoria metafizică a echilibrului, care consideră în mod greşit că izvorul mişcării rezidă în c. externe, materialismul dialectic subliniază rolul determinant al c. interne în procesul dezvoltării. El arată că c. externe acţionează prin intermediul celor interne, că influenţa c. externe poate fi eficientă numai atunci cînd aceasta concordă cu direcţia rezolvării c. interne. Astfel, rezolvarea c. interne din unele ţări capitaliste pe calea transformărilor revoluţionare paşnice este înlesnită, în prezent, de schimbarea raportului de forţe pe plan internaţional în favoarea socialismului. Demonstrînd ci în orice revoluţie social-politică primează factorii interni, marxism-leninismul respinge teoria reacţionară a „exportului de revoluţie“, care absolutizează c. externe şi le subapreciază pe cele interne. Totodată, materialismul dialectic combate denaturările idealiste şi metafizice contrare care absolutizează factorii interni ai dezvoltării, subapre-ciind rolul factorilor externi (ex. teoria antiştiinţifică a „au-togenezei“, susţinută de weis-mannişti şi morganişti, potrivit căreia izvorul dezvoltării rezidă în tendinţele interne ale organismului, considerat în afara legăturii sale indisolubile cu mediul înconjurător). 2. (LOG.) Raport logic între două noţiuni, judecăţi, concluzii, care epuizează complet domeniul lor de referinţă şi care se exclud reciproc, astfel încît, dacă unui dintre termenii raportului este acceptat, celălalt este respins cu necesitate, şi invers, dacă unul este respins, celălalt este acceptat cu necesitate (ex. alb sau nealb). Raportul de c. se supune legii terţiului exclus. Nerespectarea în argumentare a raportului de c. ar avea drept consecinţă desfiinţarea distincţiei dintre adevăr şi fals, ceea ce echivalează cu suspendarea funcţiei logice a gîndirii, Inadmisibilitatea c* de ordin logic în gîndire reflectă faptul că identitatea obiectelor şi fenomenelor cu ele înseşi, precum şi diferenţa dintre obiecte şi fenomene, este o condiţie de bază a existenţei acestora. V. şi corectitudine; n oţiuni contradictorii; judecăţi contradictorii. — Legea noncontradic* /iei, lege logică fundamentală, descoperită de Aristotel. Ea se formulează astfel; „Două enunţuri, unul afirmînd, iar celălalt negînd acelaşi predicat despre acelaşi subiect, nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport“* Legea noncontradicfiei asigură caracterul necontradictoriu al gîndirii logice. contraescârpă (MILIT.), baraj antitanc, săpat pe contra- Contraescarpî pante în scopul măririi înclinării acestora, astfel încît încercarea tancurilor de a-1 trece să ducă la răsturnarea lor. contraespertiză (DR.), o nouă expertiză, pe care organul de jurisdicţie o poate dispune, la cererea părţii interesate sau din oficiu, dacă nu este pe deplin lămurit. contrafagot, instrument mu- A zical, asemănă-tor cu fagotul, dar cu sunetul mai grav cu o octavă decît al acestuia. în orchestră este cea mai gravă voce a grupului suflătorilor de lemn. contrafişă L (CONSTR.) Piesă de lemn sau de metal, solicitată în principal la compresiune; se foloseşte în special la f e r m e şi la poduri, pentru a transmite forţe de la elementele orizontale (grinzi, Contrafagot pane) la cele verticale (stîlpi, popi, piloţi), mic-şorînd deschiderea elementelor orizontale, iar în ansamblu asigurînd rigiditatea sistemului de construcţie. 2* (AV.) Bară de întărire a unui sistem articulat (ex. la trenul de aterizare), solicitată de obicei la compresiune. contrafoc (SILV.), foc provocat pentru a împiedica întinderea unui incendiu în pădure. Procedeul se sprijină pe fenomenul formării curenţilor de aer în direcţie contrară celei în care se propagă incendiul. contrafort (CONSTR.), masiv de zidărie sau de beton, cu secţiune orizontală dreptunghiulară; face corp comun cu un zid lung sau înalt, îngro-şîndu-1 din loc în loc, sau este aşezat la oarecare distanţă de o clădire înaltă cu care este legat la partea superioară; serveşte la preluarea forţelor orizontale importante (împingerea pămîntului la zidurile de sprijin, împingerea produsă de arce sau bolţi etc.). contragere !♦ (LINGV.) Reducere a două vocale din silabe alăturate la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong); astfel, prin contragere, CONTRAGREUTATE 781 CONTRARII îat. pre(h)endere a devenit prendere (de aici rom. prinde). 2. (FIZ., TEHN.) V. contracţie. contragreutate (TEHN.),gre-utate care serveşte, la o maşină sau la un mecanism, pentru echilibrarea totală sau parţială a unei forţe. Se folosesc drept c. bile de oţel sau de fontă, plăci de metal, bucăţi de plumb, cutii umplute cu lest etc. contraindicâţie (MED.), împrejurare, legată de cele mai multe ori de o boală, care face nerecomandabilă administrarea unui anumit medicament, regim alimentar etc. (ex. administrarea de suliamide unui bolnav de rinichi, de foliculină unei bolnave cu fibrom uterin, de purgative unui bolnav de apendicită). contraiovitură (MILIT.), ripostă ofensivă executată, în operaţia de apărare, cu forţe ale eşalonului doi şi ale rezervelor unei mari unităţi operative, în scopul nimicirii inamicului aflat în ofensivă şi al restabilirii apărării. C. se execută pe una sau pe două direcţii, în flancul grupării pătrunse în apărare, cu forţe superioare unei divizii. Bine pregătită şi sprijinită cu foc de toate categoriile, executată într-un moment favorabil, cu îndrăzneală şi cu hotărîre, c. poate duce la nimicirea unui inamic superior şi la crearea condiţiilor favorabile pentru trecerea la contraofensivă. V. şi contraatac. contraîto (MUZ.), cea mai gravă dintre vocile feminine, avînd în notele de jos o sonoritate plină, robustă. întinderea ei cuprinde aproximativ două octave. contraofensivă (MILIT.),trecere de la apărare la ofensivă, cu forţele unui front sau ale mai multor fronturi, în scopul nimicirii inamicului aflat în ofensivă. Se execută în momentul în care inamicul a fost lipsit de posibilitatea de a mai dezvolta ofensiva. Spre deosebire de ofensivă, c. se pregăteşte în timpul operaţiei de apărare şi se execută, de obicei, fără pauză. în anumite situaţii, c. poate rezulta din dezvoltarea unei contralovituri executate cu succes. Marele Război pentru Apărarea Patriei al U.R.S.S. oferă exemple stră- lucite de c. Astfel, c. executate de Armata Sovietică la Moscova (1941), Stalingrad(1942), Kursk (1943) au avut ca rezultat zdrobirea unor grupări hitle-riste importante şi trecerea la ofensiva generală. contrapagină (BIBL.), a doua pagină a unei foi manuscrise sau imprimate. V. şi verso. contrapântă 1. (GEOGR.) Pantă cu cădere inversă căderii generale a unei suprafeţe oarecare sau pantei t a 1 v e g u 1 u i unui rîu. Este caracteristică văilor glaciare, carstice şi fluvia-tile care traversează formaţiuni litologice de durităţi şi înclinări diferite. 2. (DRUM., C.F.) Porţiune de traseu în rampă, care urmează imediat după o pantă şi formează o vale. Pantele şi c* se racordează prin curbe verticale, pentru ca trecerea vehiculelor de pe una pe cealaltă să se poată face treptat, fără schimbări bruşte. contrapoziţie (LOG.), operaţie care constă în conversiunea unei judecăţi, o dată cu înlocuirea termenilor cu contradictoriii lor (ex.: „S este P“ dă „non P este non S“; „Orice mamifer este vertebrat“ dă „Orice nevertebrat este nemamifer“). contrapregătire (MILIT.), lovire a grupării principale de forţe ale inamicului cu focul rachetelor, al artileriei (c* de artilerie) şi al aviaţiei (c. de aviaţie) înaintea începerii ofensivei inamice, în scopul zădărnicirii sau întîrzierii acesteia. contrapresiune (MAS.), presiunea exercitată într-un motor termic sau pneumatic pe faţa activă a pistonului în timpul cursei de evacuare şi care se opune presiunii active. contraprobă (TEHN.), probă suplimentară care se ia din-tr-un material şi care se încearcă într-un laborator oficial. Rezultatele obţinute din încercarea €• se confruntă cu cele obţinute la încercarea probelor iniţiale. contrapunct (MUZ.) 1. Suprapunere a două sau a mai multor linii melodice de sine stătătoare, avînd fiecare un înţeles expresiv propriu, dar care formează împreună un tot organic. Denumirea de punetnm contra punctum s-a născut pe vremea începuturilor stilului polifon, dintr-un anumit fel de compunere pe două voci, fiecărei note din prima voce co- Contrapunct respunzîndu-i o altă notă, de egală valoare, din cealaltă voce; notele aveau forma unui punct. 2. Ştiinţa care se ocupă cu regulile acestui mod de^ a compune. V. şi p o 1 i f o n i e. contrareformă, mişcare iniţiată în deceniul al cincilea al sec. al XVI-lea de biserica catolică şi de reacţiunea feudală şi sprijinită de statele feudale din Europa apuseană şi centrală, unde poziţiile catolicismului erau puternice, cu scopul de a înăbuşi Reforma (scop atins în Spania şi Italia) şi ideile progresiste din epoca de ascensiune a burgheziei. Prin inchiziţie, prin ordinul iezuiţilor, prin interzicerea cărţilor progresiste, c. a exercitat un rol profund reacţionar în istoria societăţii. contrarevoluţie, mişcare reacţionară, organizată de clasele răsturnate de la putere împotriva clasei înaintate, progresiste, care a înfăptuit revoluţia, cu scopul restaurării vechii puteri de stat şi a vechilor relaţii de producţie. C* este îndreptată împotriva progresului social, se opune cerinţelor obiective ale dezvoltării istorice. Istoria cunoaşte c. în diferite perioade şi ţări, ca de pildă: înăbuşirea revoluţiilor proletare dintr-o serie de ţări din Europa (Ungaria, Ba varia etc.) după primul război mondial; rebeliunea din octombrie-noiembrie 1956 din R. P. Ungară, organizată de reacţiunea internă cu sprijinul cercurilor imperialiste internaţionale, înfrunte cu cele din S.O.A. etc. eontrarietâte (LOG.), raport logic între două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate ambele în favoarea unei a treia noţiuni sau judecăţi. V. şi n o-ţiuni contrare; judecăţi contrar c. contrarii (FILOZ.), noţiune care desemnează laturi, însu* contrarotative 782 CONTRIBUŢIE şiri sau tendinţe interne opuse ale obiectelor şi proceselor* C. se exclud reciproc, iar opoziţia dintre ele reprezintă conţinutul şi izvorul intern al dezvoltării oricărui obiect sau proces. C* constituie o unitate: existenţa unei laturi este condiţia existenţei laturii contrare, şi invers (ex. pozitiv şi negativ, asimilaţie şi dezasimilaţie, exploataţi şi exploatatori). Unitatea c. este relativă, condiţionată,trecătoare, deoarece, în procesul dezvoltării, laturile contrare determinate, care caracterizează obiectele şi fenomenele, sînt înlocuite eu altele noi, ceea ce atrage după sine schimbarea calitativă a obiectelor şi fenomenelor. Lupta c. este absolută; ea caracterizează dezvoltarea oricărui obiect şi proces. Caracterul permanent, absolut al luptei contrariilor determină caracterul absolut al mişcării şi dezvoltării din natură, societate şi gîndire. V. şi contradicţie; unitatea şi lupta contrariilor. co&trarotative (AV.), ansamblu constituit din două elice ale avionului ale căror sensuri de rotaţie sînt opuse* contrasăgeâtă (CONSTR.), deplasarea pe verticală, opusă sensului de acţionare a forţelor, care se dă, la execuţie, mijlocului, uneori şi unor puncte intermediare ale unei construcţii sau mijlocului unui element de construcţie (ex. arc, boltă, cintru, eşafodaj, grindă etc.). C. reduce sau anulează săgeata elastică rezultată din acţiunea încărcărilor verticale. conîrascotă (NAV.), parîmă legată de colţul pînzei, servind la «trîngerea acesteia. V. şi manevră; arbora dă. contrâst(FIZ,)f diferenţa dintre înnegrirea maximă şi înne-grirea minimă a unei imagini în pozitiv sau negativ fotografic. După mărimea c*, o figură poate fi cu c. puternic sau ştearsă. contraşină (C.F.), şină de acelaşi profil cu şina căii sau de un profil special, care se montează de-a lungul şinei căii spre interior, în curbe cu raza mică (sub 150 m pentru linii normale), pentru a reduce uzura şinei din exteriorul curbei; la schimbătorii de cale este mon- tată în dreptul inimii de încrucişare pentru a ghida roţile la trecerea peste vîrful inimii; la pasaje de nivel permite îngroparea şinelor în pavajul drumului şi circulaţia roţilor cu bandaje; pe poduri dă o ghidare roţilor în caz de deraiere; la încrucişări de linii conduce buza bandajului pe linia respectivă. contratimp 1. (MUZ.) Deplasarea accentului de pe un timp sau o fracţiune de timp accentuat al măsurii pe un timp sau o fracţiune de timp slab. V. şi sincopă. 2. (TELEC.) Circuit (montaj) în contratimp, circuit (montaj sau schemă) format din două părţi identice, conectate în aşa fel îneît tensiunile la bornele celor două părţi şi curenţii care trec prin ele să aibă aceeaşi amplitudine şi să fie în opoziţie de fază. Se utilizează în amplificatoare, modulatoare, detectoare discriminatoare şi redresoare în contratimp. Sin. push-pull contraforpilor (MILIT.), denumire, păstrată pînă în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru distrugător. contratreâptă (CONSTR.), suprafaţa verticală, vizibilă, a unei trepte. contravenţie (DR.), faptă ilicită care, avînd un grad mai redus de pericol social, nu constituie o infracţiune şi este sancţionată prin lege sau prin acte normative emanînd de la sfaturile populare ori de la organele centrale sau locale ale administraţiei de stat (ex. c. de circulaţie, c. sanitară). C. se sancţionează, de obicei, cu amendă administrativă. Sin. abatere administrativă. contravizită (MED.), vizita de după-amiază făcută de medic în saloanele spitalului, pentru a controla îndeplinirea indicaţiilor de tratament, starea bolnavilor etc. contravmtuire (CONSTR.), element de construcţie în formă de grindă cu zăbrele. Este destinată să preia forţele orizontale (presiunea vîntului, forţele seismice, forţa de frînare etc.) care acţionează asupra unei construcţii şi să le transmită la reazeme, rigidizînd construcţia în sens transversal şi longitudinal şi egaiizmd solicitările inegale pro- duse de forţe verticale nesimetrice. contribuabil (FIN.), persoană fizică sau juridica, obligată prin lege să participe pe calea impozitului Ia formarea fondurilor băneşti ale statului. Sin. subiect impozabil contribuţie 1. (DR.; la pi) Sumă de bani pe care statul învins trebuie să o plătească, în temeiul tratatului de pace, statului învingător. Contribuţiile sînt folosite de statele bazate pe exploatare ca mijloc de jefuire a celui învins şi pentru a-şi acoperi cheltuielile de purtare a războiului, deosebindu-se şi prin aceasta de despăgubirile de război, care sînt fixate în raport cu prejudiciile aduse. C* nu se întemeiază pe răspunderea pentru dezlănţuirea războiului, ci pe „dreptul învingătorului“. Uniunea Sovietică luptă consecvent împotriva contribuţiilor, Decretul asupra p ă -c i i proclamînd principiul păcii fără anexiuni şi contribuţii. 2* (în timp de război) Dare în bani percepută de statul ocupant de la populaţia statului ocupat. 3. (FIN.) Contribuţie directă v. impozit direct. — C. indirectă v. impozit indirect. — C. voluntară (în socialism), formă de participare facultativă a locuitorilor unei comune sau ai unui oraş cu o sumă oarecare de bani la executarea unei lucrări de folos obştesc (cămin cultural, creşă, pod etc.), în urma hotă-rîrii luate de adunarea generală a populaţiei acelei localităţi. Sin. autoimpunere. —- C. asupra salariilor (în R.P.R.), cotă fixă calculată ca un procent asupra fondului de salarii, inclusă în cheltuielile de producţie şi suportată de întreprindere. Aceste c. se varsă în bugetul statului, fiind destinate pentru asigurarea materială a salariaţilor în caz de incapacitate de muncă şi la bătrîneţe.^ „Contribuţii la critica economiei politice“, operă teoretică de seamă a lui K. Marx, publicată pentru prima oară în 1859. în celebra prefaţă a acestei opere, K. Marx expune principiile fundamentale ale materialismului istoric. El stabileşte aici că factorul determinant al dezvoltării sociale este modul de CONTROL 783 CONTROL producţie a bunurilor materiale. In opoziţie cu idealismul istoric propagat de toţi gînditorii de pînă la el, Marx, săvîrşind o revoluţie în istoria gîndirii filozofice, formulează teza: „Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa“. în primul capitol al lucrării, intitulat „Marfa“, Marx analizează proprietăţile mărfii, munca concretă şi munca abstractă, procesul schimbului şi dezvoltarea formei valoare etc. şi critică diferitele concepţii burgheze cu privire la marfă. în capitolul al II-lea, intitulat „Banii, sau circulaţia simplă“, sînt analizate funcţiile şi esenţa banilor. Capitolul cuprinde şi o critică profundă a teoriilor burgheze cu privire la bani. Tezele din această lucrare au fost reluate şi dezvoltate de către Marx în secţiunea întîi din primul volum al operei sale fundamentale, „C a p i t a 1 u 1“. „Introducerea“, rămasă neterminată, a lucrării, scrisă în 1857 şi publicată ulterior ca anexă la „Contribuţii“, conţine indicaţii preţioase cu privire la corelaţia dialectică dintre producţie şi consum şi la metoda ştiinţifică de cercetare în economia politică. ^ control 1. (DR.) Verificare şi analiză a unei activităţi, în mod permanent sau periodic, în vederea îmbunătăţirii ei şi îndeplinirii scopului pe care-1 urmăreşte. în ţările socialiste, c. este de stat şi obştesc. — C. de stat, control care se exercită de organele puterii şi administraţiei de stat, de organe de stat speciale etc. Marea Adunare Naţională exercită c. general suprem asupra activităţii tuturor organelor de stat, iar sfaturile populare exercită c. general asupra activităţii organelor, instituţiilor şi întreprinderilor de stat locale. în administraţie, c. se exercită atît de organele puterii de stat şi de organele ierarhic superioare (c. intern) cît şi de anumite organe de stat speciale, cum sînt: Ministerul Finanţelor, diferite inspecţii sanitare, de impozite sau, într-o anumită perioadă, Comisia controlului de stat etc. (c. extern).—■ C. obştesc, control exercitat în statele socialiste de masele muncitoare asupra activităţii organelor administra^ ţiei de stat, instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, în scopul întăririi legalităţii popu- 1 a r e, apărării avutului obştesc, ocrotirii drepturilor şi intereselor oamenilor muncii, combaterii birocratismului şi înlăturării lipsurilor în activitatea aparatului de stat. Potrivit indicaţiilor lui V. I. Lenin, trebuie să funcţioneze permanent organe de control care să îmbine controlul de stat cu inspecţia obştească, la centru şi pe teren. C o. se realizează prin organizaţiile de masă (sindicate), prin participarea nemijlocită a oamenilor muncii la organizarea şi conducerea economiei (consfătuiri de producţie), prin forme organizatorice în care masele sînt atrase la conducerea treburilor obşteşti (ex. comisii permanente, comitete de cetăţeni), prin corespondenţi voluntari care semnalează în presă lipsurile în munca aparatului de stat, prin reclamaţiile şi sesizările oamenilor muncii privind încălcarea drepturilor lor sau practici necorespunzătoare în activitatea de stat. 2« (EC.) Control economic a) Analiza şi verificarea permanentă sau periodică a activităţii economice a unei întreprinderi, a unui trust, a unei direcţii generale etc., în scopul luării de măsuri menite să ducă la îmbunătăţirea acestei activităţi. b) Formă a controlului muncitoresc. —C. bancar (în socialism), control prin leu exercitat de organele Băncii de Stat şi ale băncilor speciale asupra activităţii întreprinderilor şi organizaţiilor economice, cu ocazia creditării a-cestora, a efectuării decontărilor fără numerar, a eliberării mijloacelor băneşti necesare achitării salariilor, premiilor şi altor plăţi în numerar, a finanţării investiţiilor şi reparaţiilor capitale. C. b. urmăreşte îndeplinirea indicatorilor cantitativi şi calitativi ai planului tehnic, industrial şi financiar, folosirea raţională a mijloacelor aflate la dispoziţia întreprinderilor, efectuarea integrală şi la timp a vărsămintelor către bugetul de stat, rambursarea creditelor, în- tărirea disciplinei de stat, consolidarea gospodăririi socialiste. — C. financiar, control exercitat de aparatul Ministerului Finanţelor şi de secţiile financiare ale comitetelor executive ale sfaturilor populare asupra ministerelor şi instituţiilor centrale şi locale, cu ocazia întocmirii şi executării bugetului de stat. C. /. urmăreşte asigurarea realizării integrale şi la timp a veniturilor bugetare, utilizarea oportună şi cu maximum de eficacitate a resurselor statului, descoperirea şi valorificarea rezervelor interne din economie, — C. financiar intern, control organizat în cadrul instituţiilor şi al organizaţiilor centrale, al sfaturilor populare şi al marilor întreprinderi, cu scopul de a verifica periodic gestiunea în bani, materiale şi alte valori, operaţiile de decontare şi de casă, rentabilitatea şi gospodărirea unităţilor în subordine; c. /. *. urmăreşte întărirea disciplinei financiare, apărarea integrităţii proprietăţii socialiste şi îmbunătăţirea activităţii eco-nomice-financiare a unităţilor controlate. — C. preventiv, control care precedă efectuarea operaţiilor economice (ca: aprovizionarea cu materii prime, cu materiale, piese de schimb etc. pentru producţie, transport, nevoi administrativ-gospodăreşti etc.) şi a cheltuielilor. C. p. se efectuează de către organul de contabilitate din întreprindere sau instituţie, care verifică necesitatea, oportunitatea şi eficacitatea operaţiilor economice şi a cheltuielilor, asigurînd respectarea disciplinei de plan şi prevenirea păgubirii avutului obştesc. — C. prin leu, metodă de verificare, cu ajutorul relaţiilor băneşti, a activităţii economice a întreprinderilor socialiste, a îndeplinirii de către acestea a planului de producţie şi de realizare a mărfurilor, a economisirii mijloacelor materiale de muncă şi financiare, în scopul reducerii preţului de cost, precum şi al îndeplinirii planului de acumulări băneşti. C. prin L se efectuează: a) de către organele financiare şi de credit; b) cu prilejul relaţiilor care intervin între întreprinderile socialiste şi care au la bază contractele economice încheiate între CONTROLATERAL 784 CONTUZIE acestea, ducînd în cazul neres-pectării clauzelor contractuale Ia aplicarea de sancţiuni financiare; c) în cadrul întreprins derii, în procesul mişcării fondurilor, prin compararea sub formă bănească a cheltuielilor cu rezultatele activităţii secţiilor, atelierelor etc. C. prin L contribuie la îndeplinirea obligaţiilor de plan, la descoperirea rezervelor interne, la întărirea gospodăririi socialiste, — C. tehnic al producţiei, totalitatea acţiunilor de verificare a calităţii şi a respectării tehnologiei producţiei. Prin c. t. al p. se verifică, în conformitate cu prevederile standardelor de stat şi ale normelor interne, calitatea materiilor prime şi a prefabricatelor, calitatea produselor în diferite faze de producţie pînă la livrarea lor, starea uneltelor de producţie, situaţia organizării muncii şi a producţiei, disciplina tehnologică. Scopul c. U al p. constă în realizarea unor produse de calitate superioară, în prevenirea rebuturilor şi în stabilirea responsabilităţilor în cazul executării unor produse necorespunzătoare. Este efectuat de ingineri, maiştri supraveghetori, de muncitorii din serviciul controlului tehnic şi prin autocontrolul muncitorilor asupra produselor executate de ei înşişi. 3. (TEHN.) Control automat, controlul funcţionării aparatelor, mecanismelor, maşinilor sau instalaţiilor cu ajutorul dispozitivelor de control, în general electrice, fără participarea nemijlocită a omului. C. a. asigură o intervenţie rapidă şi precisă a organelor de comandă şi de reglare în cazul modificării regimului de funcţionare sau a parametrilor procesului tehnologic realizat de maşinile sau instalaţiile respective. V. şi reglare automată. — C. nedistructiv, cercetare a materialelor, semifabricatelor, pieselor finite sau a anumitor operaţii tehnologice (sudare, nituire etc.) pentru detectarea defectelor interne; materialele sau piesele respective nu se distrug în timpul c*V. şi defectoscopie. 4. (AV.) Controlul stratului-limită, împiedicarea desprinderii stratului-limită de pe suprafaţa aripii unui avion sau a unui corp oarecare. A-ceasta se realizează prin mărirea energiei fluidului din interiorul stratului cu ajutorul unor jeturi tangenţiale. 5. (BIOL.) Control fitosanitar, control al culturilor agricole, al plantaţiilor şi al produselor agricole pentru a constata starea lor de sănătate. 6. (MED.) Control sanitar, activitate prin care organele medicale de specialitate cercetează din punct de vedere igienic şi sanitar starea unor produse alimentare, a unor întreprinderi, locuinţe, instalaţii de aprovizionare cu apă etc., pe baza normelor şi normativelor igie-nice-sanitare. controlaterâl, reflex ~ (MED.), reflex care se produce pe o jumătate a corpului cînd este excitată partea opusă. controler (ELT.), aparat compus dintr-un sistem de contacte electrice şi un dispozitiv care se roteşte în jurul unui ax, pro-vocînd închiderea sau deschiderea contactelor într-o ordine determinată. Este utilizat în schemele electrice pentru pornirea, reglarea turaţiei, schimbarea sensului de rotaţie şi frînarea electromotoarelor în tracţiunea electrică, la maşini de ridicat, în scheme complexe de automatizare etc. control muncitoresc, control efectuat asupra producţiei şi repartizării produselor ca măsură tranzitorie folosită de clasa fiiuncitoare, în anumite condiţii, în decursul revoluţiei socialiste, măsură menită să pregătească naţionalizarea socialistă a mijloacelor de producţie. Necesitatea şi importanţa acestei măsuri au fost fundamentate de V. I. Lenin, ea fiind aplicată pentru prima dată în U.R.S.S. în R.P.R., acest control a fost instituit în prima etapă a revoluţiei populare, în vederea înfrîngerii sabotajului practicat de către burghezie şi pentru refacerea economiei naţionale. în cadrul acestui control, care a cuprins aproape toate laturile importante ale vieţii economice, au fost folosite diferite forme: controlul efectuat de comitetele sindicale asupra întreprinderilor capitaliste, economatele, unirea obligatorie a principalelor întreprinderi capitaliste în oficii in- dustriale(mai, 1947), care determinau pe capitalişti să lucreze în interesul dezvoltării economiei naţionale; crearea în 1947, pe lîngă Ministerul Industriei şi Comerţului, a Direcţiei generale a controlului economic; crearea comitetelor cetăţeneşti de control etc. C. m. a reprezentat astfel o formă de luptă a clasei muncitoare împotriva burgheziei, pentru îngrădirea puterii economice a acesteia, o măsură de atragere a maselor muncitoreşti la controlul producţiei şi repartiţiei produselor, al obţinerii şi folosirii creditelor etc., o şcoală care a făurit cadre cu experienţă pentru conducerea economiei naţnnale şi a pregătit naţionalizarea socialistă. contumacie (lat. contumax, ~acis „nesupus“; DR.)# lipsa de la judecarea cauzei a unui acuzat, care, deşi a fost legal citat, nu s-a prezentat sau nu a fost încă prins ori a dispărut după aceea şi din această cauză a fost declarat contumace.—Procedură în c., procedură specială ce se efectua faţă de acuzatul care a fost declarat contumace. In R.P.R. instituţia contumaciei a fost desfiinţată. contur 1. Linie închisă care mărgineşte un domeniu plan sau situat pe o suprafaţă. —(MAT.) C. aparent a) Linia de contact a unui corp cu conul ale cărui generatoare sînt tangente la suprafaţa corpului şi al cărui vîrf este considerat în acelaşi punct cu ochiul observatorului. b) Linia de contact al unui corp cu cilindrul circumscris ale cărui generatoare sînt paralele cu o direcţie dată. 2. (EXPL. PETR.) Contur de alimentare, limita geometrică exterioară (în general circulară sau liniară) de la care are loc curgerea fluidelor prin mediul poros spre gaura de sondă. conturnăre (ELI.), descărcare electrică de-a lungul suprafeţei unui izolator, care apare de obicei la o creştere mare, bruscă, a tensiunii dintre armăturile lui şi poate deteriora această suprafaţă. Pentru protecţia izolatoarelor contra conturnării se folosesc dispozitive speciale (coarne, inele etc.). contuzie (lat. contusio «rănire**; MED.), traumatism dato- CONŢINUT 785 CONVENŢIE rit lovirii cu un corp netăios, constînd din strivirea ţesuturilor profunde fără ruperea tegumentelor, La nivelul c. se produce o vînătaie (echimoză), în urma revărsării sîngelui în ţesuturi. conţinut (LOG.), totalitatea notelor esenţiale ale unei noţiuni. în c. noţiunii de „om“ se cuprind notele de fiinţă bimană, bipedă, raţională, făuritoare de unelte etc. C. noţiunii este determinant în raport cu sfera acesteia. conţinut şi formă a) (FILOZ.) Categorii filozofice corelative, de o deosebită importanţă în teoria materialist-dialectică a dezvoltării. Conţinutul desemnează totalitatea elementelor din care se compune un obiect sau un proces. Forma reprezintă modul în care sînt dispuse şi legate elementele componente ale obiectelor şi proceselor, constituind structura internă şi externă a acestora. Orice obiect constituie o unitate dialectică a conţinutului şi formei, în cadrul căreia factorul primordial, determinant este conţinutul. Astfel, funcţiile fiziologice (conţinut) determină particularităţile morfologice ale organismului (formă), existenţa socială determină conştiinţa socială, baza determină suprastructura,caracterul şi nivelul forţelor de producţie determină tipul relaţiilor de producţie. în interacţiunea dintre c. şi f., forma joacă un rol activ, grăbind sau frînînd dezvoltarea conţinutului. între c, şi f. există o permanentă contradicţie. Conţinutul se dezvoltă totdeauna mai repede decît forma (ex. existenţa socială se dezvoltă mai repede decît conştiinţa socială), fapt cafe atrage după sine o anumită rămînere în urmă a formei în raport cu conţinutul şi, ca urmare, contradicţia dintre ele. Restabilirea concordanţei dintre formă şi conţinut se efectuează prin înlăturarea formelor învechite, care frînează dezvoltarea conţinutului. Forma manifestă o independenţă relativă faţă de conţinut; acelaşi conţinut poate îmbrăca mai multe forme. De asemenea, conţinutul nou poate folosi forme vechi, adaptîndu-le scopurilor sale (de ex. economia socialistă foloseşte, în interesul *0 - C. 761 dezvoltării ei, forme ale economiei capitaliste, ca marfa, banii, băncile). Materialismul dialectic combate atît denaturările idealiste, care susţin în mod fals prioritatea formei, cît şi denaturările metafizice, care rup artificial forma de conţinut* Leninismul preconizează promovarea tuturor formelor adecvate în vederea vuoritieării conţinutului nou, punerea lor în serviciul revoluţiei socialiste, al construirii socialismului şi comunismului. b) (în artă) Categorii estetice corelative. Conţinutul rezidă în aspectele realităţii pe care o operă de artă le oglindeşte prin prisma reacţiei ideologice şi emoţionale a artistului faţă de această realitate. Tema operei de artă, privită în lumina concepţiei despre lume şi a atitudinii emoţionale a artistului, constituie elementul fundamental al conţinutului. Realismul socialist militează pentru realizarea unor opere de artă cu un conţinut caracterizat prin bogăţia şi adîncimea ideilor, prin reflectarea veridică a realităţii în continua ei dezvoltare. Forma este modul specific de expresie a conţinutului, în funcţie de ramura de artă în care se încadrează opera, de materialul artistic folosit (cuvînt, marmură, culoare, timbru instrumental etc.), ca şi de procedeele de tehnică artistică şi de stilul original al creatorului de artă. Arta realist-so-cialistă are un conţinut socialist şi o formă naţională, care exprimă în mod specific şi în stiluri variate acest conţinut. între c. şi f. artei există o unitate dialectică, conţinutul fiind factorul primordial şi determinant, elementul de bază a cărui înnoire condiţionează şi inovaţia formală. De acest fapt nu ţin seama formaliştii, care,rupînd conţinutuf de formă, cultivă în mod unilateral preocuparea pentru aceasta din urmă şi sacrifică conţinutul de dragul inovaţiilor formale. Estetica marxistă combate, o dată cu denaturările estetizante, şi denaturările so-ciologist-vulgare care absolutizează conţinutul ideologic, sub-apreciind importanţa formei, a măiestriei artistice. Dezvoltînd legăturile cu viaţa poporului, adîncind oglindirea veridică şi partinică a realităţii, artiştilor realist-socialişti li se deschide un cîmp vast pentru manifestarea iniţiativei creatoare personale, a unei înalte măiestrii, pentru diversitatea formelor, stilurilor şi genurilor de creaţie. ^ convalescenţă (lat. cum „cu" şi valescere „a fi sănătos“; MED.), perioadă care urmează imediat după vindecarea unei boli. în acest timp, în organismul slăbit are loc restabilirea treptată a tuturor funcţiilor. C. se termină o dată cu revenirea la sănătatea deplină. convecţie (lat. cum „cu“ şi vehere „a transporta“) 1. (METEOR.) Mişcare a aerului în direcţie verticală atunci cînd o masă de aer întîlneşte un obstacol. 2» (FiZ.) Convecţia căldurii, transmitere a căldurii printr-un corp lichid sau gazos cu ajutorul curenţilor. Ea poate fi naturală, cînd este produsă de variaţia în spaţiu a greutăţii specifice a corpului (ex. ridicarea apei de la fund spre suprafaţă intr-un vas pus pe o sobă), sau forţată, cînd deplasarea curenţilor de fluid cald este produsă prin acţionare mecanică din afară, pompare, agitare etc. (ex. în unele calorifere). conveier (TEHN.) v. bandă rulantă. conveier verde, sistem de organizare a bazei furajere, prin care se asigură hrănirea animalelor (în special a vacilor de lapte) cu nutreţuri verzi şi suculente, fără întrerupere, din primăvară pînă în toamnă. C. v. natural se bazează pe folosirea diferitelor tipuri de păşuni şi de fîneţe naturale, în special din zona forestieră sau alpină. C v. artificial se bazează pe folosirea plantelor furajere cultivate (secară, borceag, porumb, iarbă de Sudan, lucernă etc.). C. v. mixt foloseşte atît păşunile şi fîneţele naturale cît şi plantele furajere cultivate. Convenţia Naţională (20 septembrie 1792—26 octombrie 1795), organ reprezentativ din perioada revoluţiei burgheze din Franţa, care a succedat Adunării Legislative. A proclamat Republica (21 septembrie 1792) şi a condamnat la moarte pe regele Ludovic al XVI-lea (ianuarie 1793). C. N. CONVENŢIE 786 CONVERTIBILITATE a cuprins mai multe perioade, în prima perioadă a fost co-minată de girondini (reprezentanţii marii burghezii industriale şi comerciale)* Iacobinii (reprezentanţi ai aripii democrat-revo-luţionare a burgheziei), spriji-nindu-se pe masele populare pariziene, au zdrobit pe girondinii trădători (în iunie 1793) şi au instaurat dictatura revo-luţionar-democratică. C. N. ia-cobină a desfiinţat toate privilegiile feudale, împroprietărindu-i pe ţărani (iulie 1793), a zdrobit pe regaliştii răsculaţi din Ven-dee şi a condus poporul francez la victoria asupra coaliţiei europene, care urmărea să înăbuşe revoluţia şi să readucă monarhia. După lovitura contrarevoluţionară de la 9 termidor (27 iulie) 1794, a început o nouă perioadă, cînd, în interesul marii burghezii contrarevoluţionare, au fost lichidate sau limitate principalele înfăptuiri ale iacobinilor. convenţie (DR.) 1. V. contract 2. Convenţie internaţională v, tratat internaţional. 3« Convenţie de frontieră, acord internaţional care se încheie între state cu frontiere comune, spre a se reglementa diferite probleme privind regimul de frontieră (ex. rezolvarea conflictelor de frontieră, folosirea fluviilor de frontieră). Statele socialiste, urmărind dezvoltarea şi întărirea continuă a relaţiilor de bună vecinătate, încheie numeroase c. de /. convenţionalism, concepţie filozofică idealist-subiectivă, formulată de matematicianul francez Henri Poi ncare. Acesta a tras concluzii greşite din apariţia (sec, XIX), alături de vechea geometrie euclidiană, a geometriilor neeuclidiene ale lui Lobacevski şi Riemann, care păreau pentru moment inaplicabile. Potrivit c., axiomele geometriei şi legile naturii nu ar fi decît simboluri sau convenţii, create de oameni în mod arbitrar, din motive de comoditate a gîndirii, şi care nu ar reflecta realitatea obiectivă. în opoziţie cuc,, concepţia materialist-dia-lectică arată că axiomele, legile şi orice alte abstracţii ştiinţifice sînt reflectări generalizate ale realităţii obiective în gîndire, obţinute prin practica social-istorică îndelungată a omenirii. V. şi instrumentalism; operaţionalism. convergent (lat. cum „cu“ şi vergere „a se înturna, a se înclina“) 1* (FIZ.; despre un sistem optic) Care produce un fascicul de raze de lumină ce converg către un punct (ex. lentila c.). — Fascicul c., fascicul de raze de lumină îndreptate toate spre acelaşi punct. 2. (MAT.) a) (Despre un şir infinit de numere sau puncte: fii» g2, q3» * • • an • • •) Care tinde către un număr a, numit limita cirului. Şirul este convergent dacă, pentru ca an să difere ori-cît de puţin de a, este suficient ca rangul său să fie destul de mare, adică, dat fiind un număr s > 0, există un rang N, astfel ca | a — anI < e pentru n!>iV. Proprietatea de convergenţă corespunde celei intuitive de acumulare, de îngrămădire a valorilor în jurul unei valori care urmează să fie atinsă, b) (Despre o serie ai + + «2 + G3 + + Gn +•••) Al cărei şir, corespunzător sumelor parţiale uu u2,... un. .. (ui = alf u2 = ai + aty.. • an = = ffi + fla ++ an)t este convergent, adică are o limită finită, numită suma seriei. ^ convergenţă (BIOL.), apariţie, la unele organisme din specii diferite, a unor asemănări în structura corpului sau a funcţiilor, determinate nu de originea lor comună, ci de adaptarea lor la condiţii de viaţă relativ identice. Această asemănare (analogie) poate fi numai exterioară sau poate afecta chiar structura organismului respectiv, ducînd, într-o măsură mai mică sau mai mare, la asemănarea totală a organismelor lor. Există c., de pildă, între delfin (mamifer), ihtiozaur (reptilă) şi rechin (peşte) sau, la plante, între cactuşi şi euforbiacee. V. şi divergenţă. conversaţie (PEDAG.), metoda conversaţiei, metodă de învă-ţămînt prin care învăţătorul sau rofesorul, cu ajutorul între-ărilor, stimulează gîndirea elevilor în vederea însuşirii active a unor cunoştinţe noi sau a fixării, aprofundării şi sistematizării cunoştinţelor vechi, — C. euristică, formă specială a metodei conversaţiei, care urmăreşte ca elevii să ajungă, cu ajutorul raţionamentelor, la concluzii noi. A fost iniţiată în antichitate de Socrate. V. şi euristic. conversiune1 (EC. POL.; în ţările capitaliste), modificare a condiţiilor împrumuturilor de stat emise anterior, în sensul schimbării mărimii dobînzii şi prelungirii termenului de plată, precum şi contopirea mai multor împrumuturi anterioare în-tr-un singur împrumut. C. sînt folosite de marii capitalişti pentru a realiza cîştiguri suplimentare prin plasarea împrumuturilor de conversiune, prin vîn-zarea speculativă a obligaţiilor etc. — C. datoriilor, operaţie prin care statul capitalist reduce, prin lege, obligaţiile de plată ale unor categorii de datornici. C. d. a fost efectuată şi de statul burghezo-moşieresc ro-mîn, sub presiunea producătorilor agricoli, care, în urma scăderii catastrofale a preţurilor produselor agricole, provocată de criza economică din anii 1929—1933, nu mai aveau posibilitatea să-şi achite nici vechile datorii, nici dobînzile exagerate adăugate între timp. De pe urma ei au profitat însă, în cea mai mare măsură, întreprinderile capitaliste aflate în pragul falimentului, precum şi moşierii şi chiaburii, deoarece aceştia au avut prioritate la aplicarea legii. conversiune2 (CHIM.), cantitatea din substanţele iniţiale (exprimată, de obicei, în procente molare pe unitatea de timp) transformată într-o reacţie chimică. conversiunea judecaţilor (LOG,), operaţia logică de inversare a subiectului şi predicatului logic în judecată. C• j# se face păstrîndu-se calitatea judecăţii. Cantitatea se păstrează în cazul conversiunilor simple (ex. „Unii filologi sînt poligloţi“ = „Unii poligloţi sînt filologi“); ea se schimbă în cazul conversiunilor prin accident (ex. „Toate mamiferele sînt vertebrate“=„Unele vertebrate sînt mamifere“), convertibilitate (FIN.; în capitalism), dreptul deţinătorului unor bancnote de a pretinde şi obligaţia băncii de emisiune de a schimba bancnotele, la cerere, cu aur sau cu devize-aur, la paritatea oficială. Pentru a CONVERTIRE 787 CONVULSIE face faţă acestei obligaţii, banca de emisiune dispune de un stoc de acoperire în aur sau în devize-aur, care formează una dintre garanţiile emisiunii. convertire (DRUM.), trecerea treptată a profilului transversal al unei căi în curbă pe distanţa de tranziţie dintre aliniament şi curba propriu-zisă. Trecerea se face în general pe lungimea curbei de tranziţie, astfel încît, la intrarea în curba propriu-zisă, profilul căii să aibă o pantă mică. convertizâre (metal.) 1. Procesul de transformare a fontei în oţel prin a f i n a r e în convertizor, cu ajutorul aerului suflat prin baia metalică sau al oxigenului suflat pe suprafaţa băii. 2* Procesul de obţinere a cuprului din mată în convertizor, prin suflare de aer în mata topită. In ambele cazuri procesul se realizează fără combustibil adăugat din afară. convertizor 1. (METAL.) Cuptor în care are loc procesul Convertizor 1 — manta de tablă; 2 — căptuşeală de cărămizi refractare; 3 — conductă de aer; 4— intrarea aerului; 5 — camera de aer; 6 — oţel topit; 7 — cilindru hidraulic pentru bascularea convertizorului; 8 — centură; 9 — cremalieră; ÎO — gura convertizorului pentru încărcare şi descărcare; îl — corpul convertizorului; 12 — cioc; 13 — canale de aer; Î4 — fusur de basculare de convertizâre. C. poate fi cilindric (orizontal) sau în formă de pară (vertical), aerul suflîn-du-se lateral, pe la partea inferioară, sau pe suprafaţa băii. C. cu căptuşeală acidă, în care se tratează fontele nefosforoase, se numeşte c. Bessemer, iar cel cu căptuşeală bazică, în care se tratează fontele fosforoase, se numeşte c. Thomas. 2. (ELT.) Maşină electrică sau ansamblu de maşini electrice rotative, destinate să transforme curentul electric din continuu în alternativ şi invers, să modifice valoarea tensiunii sau a frecvenţei etc. convertoplân, avion cu aripa mobilă în jurul unui ax paralel cu anvergura. Prin fixarea aripii în diferite poziţii se poate realiza decolarea sau aterizarea pe distanţe foarte scurte. convex (FIZ.), care e mărginit de o porţiune de suprafaţă sferică, cu faţa orientată în partea opusă centrului de curbură (ex. oglindă c.)* V. şi concav. convieţuire (DR.), traiul în comun a două sau a mai multor persoane, din care, în cazurile prevăzute de lege, decurg anumite drepturi şi obligaţii. Sin. coabitare♦ ■— Regali de convieţuire socialistă a)(în sens larg) Reguli de conduită, cuprinzînd atît normele consacrate de dreptul socialist cît şi regulile morale şi în general de comportare socială, fără caracter juridic, care reglementează raporturile dintre membrii societăţii socialiste în conformitate cu principiile ideologiei şi moralei socialiste. Prin respectarea acestor norme şi reguli de către oamenii muncii se dezvoltă atitudinea socialistă faţă de muncă, faţă de avutul obştesc, faţă de stat şi drept sau în relaţiile de familie etc. încălcarea r. de c. s. este sancţionată fie prin sancţiuni juridice, fie prin măsuri de influenţare socială, precum şi prin reacţia nefavorabilă a opiniei publice din colectivitatea socialistă. Partidul clasei muncitoare, statul socialist şi organizaţiile obşteşti depun o muncă educativă intensă pentru a asigura respectarea liberă şi conştientă a regulilor de convieţuire socialistă de către toţi oamenii muncii, urmărind contopirea organică a drepturilor şi îndatoririlor în vederea transformării lor în reguli de convieţuire comunistă. în procesul trecerii spre comunism, se vor forma reguli unice, unanim recunoscute, de convieţuire comunistă, a căror respectare va deveni o necesitate lăuntrică şi o obişnuinţă pentru toţi oamenii muncii, b) (în sens restrîns) Reguli de convieţuire care nu au caracter juridic, dar care constituie un criteriu de apreciere a felului cum persoanele fizice îşi exercită drepturile recunoscute de lege. convoi 1. (NAV.) a) Grup sau grupuri de şlepuri trase de un remorcher. Pe Dunăre se formează c. de nouă şi chiar de mai multe şlepuri, cu încărcătură totală de peste 6 000 t„ trase de remorchere cu putere de 500-1500 CP. b) Grup de nave de transport care navighează împreună. în timp de război, c. sînt însoţite de nave militare care le apără de atacurile duşmanului. 2* (ST. CONSTR.) Convoi tip de sarcinu schematizare pentru calcul a încărcărilor mobile (şir de camioane, tren etc.) care trebuie considerate la proiectarea anumitor construcţii (ex. a podurilor). Se stabilesc prin prescripţii oficiale şi se reprezintă, de obicei, sub forma unei succesiuni de forţe concentrate, aşezate la intervale invariabile. „Convorbiri critice“, revistă literară, apărută la Bucureşti între 1 ianuarie 1907 şi 25 decembrie 1910, sub direcţia lui M. Dragomirescu. între 1907 şi 1908 a ^ apărut sub titlul „Convorbiri“. A avut o atitudine estetizantă. A reapărut timp de cîteva luni în 1935. „Convorbiri literare“, organ al societăţii „Junimea“, apărut la Iaşi la 1 martie 1867. în 1885 s-a mutat la Bucureşti, unde a apărut pînă în 1944. Deşi în paginile ei au fost publicate unele dintre cele mai valoroase poezii ale lui Eminescu şi „Amintirile“ lui Creangă, ideologia revistei, formulată de Titu Maiorescu, a fost reacţionară, conservatoare în politică, idealistă în filozofie. în domeniul literaturii, a susţinut teoria idealistă a „artei pentru artă“. convulsie (lat. convuhio, din conveliere „a scutura, a smulge“; MED.), contracţie violentă ţi repetată a musculaturii unui segment (c. localizată) sau a întregului organism (c. generalizată). Sc întîlneşte în epilepsie, tetanic, stări febrile ta copii şi sugari, isteric ctc. COOK 788 COOPERATIVĂ Cook [cuc], James (1728 — 1779), navigator englez. în cursul mai multor călătorii în jurul lumii între anii 1768 şi 1779 a cercetat Noua Zeelandă şi a descoperit ţărmul estic al Australiei, Noua Caledonie, insulele Sandwich de Sud, Geor-gia de Sud şi alte insule din Oceanul Pacific. A căutat continentul sudic (Antarctida), fără a-1 putea descoperi. C. a explorat coasta apuseană a America de Nord, pătrunzînd prin Strîm-toarea Bering în Oceanul îngheţat de Nord, căutînd să treacă din Oceanul Pacific în Atlantic prin nord. A fost omorît în 1779, într-o ciocnire cu indigenii din insulele Hawai. Călătoriile lui C. au marcat intensificarea J. Cook pătrunderii colonialiştilor europeni în ţările sud-asiatice şi Oceania. Cook [cuc] 1. Arhipelagul Cook* arhipelag în Polinezia, colonie a Noii Zeelande, format din numeroase insule de origine vulcanică şi coraligenă. Suprafaţa : 234 km2. Populaţia: 17 650 loc. (1959). Climă tropicală umedă. Centrul administrativ: Avarua, pe insula Rarotonga. Produse principale: nuci de cocos, portocale» banane şi legume (tomate). A fost descoperit de navigatorul englez J. Cook în 1773. 2. Strîm-toarea Cookt strîmtoare situată între cele două insule principale ale Noii Zeelande, prin care se face trecerea din Marea Tasma-niei în Oceanul Pacific. Lungimea: circa 205 km, lăţimea: 25—150 km. A fost descoperită de navigatorul englez J. Cook în 1769. Cooper [câpd/, James Fenî-more (1789—1851), scriitor romantic american. Numeroa- sele sale romane, străbătute de un generos suflu democratic, descriu cu simpatie viaţa patriarhală a indienilor din America de Nord şi lupta lor ]. F. Cooper împotriva colonialiştilor. Op» pr.: romanele,»Spionul*1 (1821), prezentare în spirit patriotic a războiului pentru independenţa Statelor Unite, ,,Pilotul4 (1823, trad. rom.) şi ciclul „Povestirile lui Ciorap-de-Piele”, care cuprinde vestitul roman „Ultimul mohican” (1826, uit. trad. rom. 1956). Povestitor captivant, înzestrat cu o imaginaţie vie, prodigioasă, cultivînd situaţii complicate şi caractere puternice, C. este unul dintre maeştrii romanului de aventuri. Cooper [câpd], Thomas (1759—1840), iluminist şi om politic american de origine engleză. împărtăşind ideile revoluţiei burgheze din Franţa» el a fost nevoit să emigreze în 1793 în America, unde şi-a desfăşurat activitatea politică alături de Th. Jefferson. Concepţia sa filozofică a fost influenţată de materialistul englez Joseph Priestley. C. a criticat obscurantismul religios şi clericalismul de pe poziţii deiste. Declarîndu-se materialist, el a negat dogma nemuririi sufletului şi a susţinut că sufletul este produsul materiei superior organizate. cooperarea în industrie a întreprinderilor socialiste, legăturile de producţie stabilite între întreprinderile socialiste, care, pe baza specializării, participă la produccrea unui anumit produs, păstrîndu-şi independenţa economică-operativă. Adineind diviziunea socială a muncii, cooperarea asigură folosirea mai raţională a capacităţilor dc producţie în întreprin- derile cooperatoare, contribuie la ridicarea productivităţii muncii sociale şi la reducerea cheltuielilor de producţie. în R.P.R., cooperarea şi specializarea s-au extins treptat, cuprinzînd în primul rînd principalele produse de serie din industria construcţiilor de maşini (ex. la producerea tractorului cooperează 42 întreprinderi). Pentru ridicarea pe o treaptă superioară a specializării şi cooperării se prevede organizarea colaborării între întreprinderile tutelate de unul sau mai multe ministere, pe principiul uzinei coordonatoare care să răspundă de livrarea în termen, de nivelul tehnic şi de calitatea maşinilor sau instalaţiilor fabricate. cooperativă, unitate economică formată prin asocierea unui grup de oameni pentru cumpărarea sau desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru producţia în comun. După obiectul activităţii lor, există c. de producţie, de consum, de aprovizionare şi desfacere şi de credit. V. şi cooperaţie. —C. de producţie agricolă, unitate economică formată prin asocierea liber-consimţită a ţăranilor muncitori în vederea desfăşurării în comun a activităţii lor de producţie. C. de p. a. îmbracă forme diferite, în funcţie de gradul de socializare a pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie şi, legat de aceasta, în funcţie de modul repartizării veniturilor potrivit prevederilor cuprinse în statutele lor model. Folosirea diverselor forme de cooperare în producţia agricolă în procesul transformării socialiste a agriculturii înlesneşte ţărănimii muncitoare drumul spre socialism. în politica de consolidare a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare şi de transformare socialistă a agriculturii, P.M.R. a trasat sarcina folosirii unor forme variate ale cooperaţiei agricole socialiste de producţie, începînd cu cele inferioare (asociaţiile simple, întovărăşirile) şi pînă la forma superioară (gospodăria agricolă colectivă), care au făcut posibilă trecerea întregii ţărănimi muncitoare pe calea socialismului. C. d& p. a. asigură o produc- COOPERATIVĂ 789 COOPERAŢIE iivitate a muncii sporită faţă ■de gospodăriile individuale şi au un rol important în creşterea producţiei agricole a ţării, în aprovizionarea statului cu ce-reale-marfă, cu produse animale şi cu materii prime agricole şi în ridicarea nivelului de trai al ţărănimii. V. şi artei agricol. — C. de consum, formă de asociere a consumatorilor, pe baza liberului lor consimţămînt, în vederea cumpărării sau vînzării în comun a mărfurilor. Prima c. de c. muncitorească a fost înfiinţată în Anglia de către ţesătorii din Rochdale în 1844. în Romînia, c. de c. a apărut la sfîrşitul sec. al XlX-lea. în capitalism, c. de c. ajunge în cele din urmă să fie dependentă de marele capital comercial şi deci să reprezinte o formă capitalistă de economie, o întreprindere capitalistă colectivă. în condiţiile dictaturii proletariatului, cînd statul socialist deţine principalele mijloace de producţie, aceste c. reprezintă o formă socialistă de economie, deose-bindu-se de întreprinderile socialiste de stat prin faptul că au la bază proprietatea cooperatistă. în perioada de trecere de la capitalism la socialism, •c. de c. are un rol important în dezvoltarea schimbului de mărfuri dintre oraş şi sat, în consolidarea alianţei muncito-reşti-ţărăneşti. Ea reprezintă o şcoală de educare a spiritului gospodăririi în comun, un mod de a-i deprinde pe ţăranii muncitori cu formele de activitate colectivă, ajutîndu~i să treacă la forma superioară a cooperaţiei, cooperaţia de producţie. — C. de credit şi economie v. hânci cooperative. — C. meşteşugărească, formă de organizare în domeniul producţiei, prin care meseriaşii mici şi mijlocii se asociază pe baza liberului consimţămînt, lucrînd în comun cu mijloace de producţie aduse de ei în c. sau cumpărate şi care sînt proprietate obştească. Veniturile sînt repartizate după cantitatea şi calitatea muncii depuse de cooperator. Rolul c. 77î. este de a atrage pe micii meseriaşi pe calea socialismului. C.m. produce bunuri de consum prin care se asigură valorificarea resurselor locale; de asemenea prestează anumite servicii pentru populaţie.— C. de prestări de servicii, formă a cooperaţiei meşteşugăreşti, care are ca scop prestarea de servicii către populaţie (ex. reparaţii de încălţăminte, de obiecte de uz casnic, executarea unor lucrări de tîmplărie etc,). cooperativizarea agriculturii, procesul de atragere a ţărănimii muncitoare în diverse forme ale cooperaţiei în producţia agricolă, care se desfăşoară în cadrul transformării socialiste a agriculturii. Gradul de cooperativizare indică cuprinderea micilor producători atît în formele inferioare cît şi în cele superioare ale cooperaţiei în producţia agricolă. în R.P.R., în 1960, c. a. era în linii generale înfăptuită, iar în martie 1962 s-a încheiat colectivizarea agicultu -r i i. V. şi agricultură. cooperaţie 1* Formă de socializare a muncii, de activitate în comun a mai multor oameni în acelaşi proces de mun©ă sau în procese de muncă diferite, însă legate între ele. — C. în muncă, formă de organizare a muncii în caie un număr mare de oameni participă la acelaşi proces de muncă sau la procese de muncă diferite, dar legate între ele. C. în m. este simplă, cînd toţi lucrătorii îndeplinesc aceeaşi muncă, şi complexă, cînd se desfăşoară în condiţiile diviziunii muncii. Ea există din cele mai vechi timpuri, iar caracterul ei este determinat de orînduirea socială în care are loc. în capitalism se bazează pe exploatarea omului de către om şi a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare: c. capitalistă simplă, manufactura şi apoi fabrica, bazată pe folosirea maşinilor. în socialism9 c. în m. cunoaşte o largă dezvoltare, datorită proprietăţii socialiste a-supra mijloacelor de producţie şi îşi manifestă pe deplin avantajele. Ea creează condiţiile unei folosiri mai eficiente a resurselor materiale şi de muncă, contribuind la creşterea productivităţii muncii şi la reducerea cheltuielilor de muncă materializată şi vie pe unitatea de produs. 2. Asociere liber consimţită a oamenilor muncii în diverse forme de cooperative de producţie sau de aprovizionare şi desfacere. Caracterul şi sarcinile c. sînt determinate de natura modului de producţie. în capitalism, unde domneşte proprietatea privat-capitalistă a-supra mijloacelor de producţie, c. este dependentă de marele capital şi reprezintă ea însăşi o formă capitalistă de economie. în socialismt c. este o formă de organizare a oamenilor muncii în unităţi cooperatiste de producţie, de consum, aprovizionare şi desfacere, de credit şi economii, bazată pe proprietatea socialistă cooperatist-co-lectivistă. în perioada de trecere de la capitalism la socialism, c* joacă un rol important în atragerea micilor producători, în special a ţărănimii, pe drumul socialismului. Ea îmbină interesele individuale ale milioanelor de mici producători de mărfuri cu interesele generale ale statului celor ce muncesc şi reprezintă forma cea mai accesibilă de unire a ţărănimii muncitoare, sub conducerea clasei muncitoare, în vederea construirii socialismului. în Romînia burghezo-moşierească, cM în general slab dezvoltată, se afla în mîinile chiaburimii, fiind o formă de întărire a capitalismului la sate şi de exploatare a ţărănimii sărace şi mijlocaşe. După instaurarea regimului democrat-popular, aplicînd în mod creator planul cooperatist al lui Lenin, P.M.R. a iniţiat măsuri pentru reorganizarea c. pe baze noi, socialiste, pentru transformarea ei într-o organizaţie de masă. Regimul democrat-popular a încurajat dezvoltarea c., acordîndu-i sprijin material şi financiar. cooperaţie capitalistă simplă (EC. POL.), primul stadiu de dezvoltare a capitalismului în industrie, prima formă a socializării capitaliste a muncii, în cadrul căreia capitalistul exploatează un număr mai mare de muncitori salariaţi care lucrează simultan, îndeplinind funcţii de producţie similare. C. c. s. a apărut pe baza descompunerii micii producţii de mărfuri şi, deşi se baza tot pe munca manuală şi nu cunoştea diviziunea muncii, prezenta avantaje importante faţă de COORDONARE 790 COORDONATE mica producţie de mărfuri, deoarece simpla unire a eforturilor diferiţilor muncitori ducea la creşterea productivităţii muncii, în procesul dezvoltării ei, c. c. s. s-a transformat în manufactură capitalistă, adică în cooperaţie bazată pe diviziunea muncii. coordonare (LINGV.), relaţie stabilită, în cadrul unei enunţări, între cuvinte, construcţii sau propoziţii care stau pe acelaşi plan, fără ca unul dintre elemente să depindă din punct de vedere gramatical de celălalt. coordonarea planurilor economiei naţionale, activitatea de planificare comună, liber consimţită a statelor socialiste, îndreaptă spre folosirea maximă a avantajelor politice şi economice ale sistemului socialist, în vederea asigurării victoriei cît mai rapide a socialismului şi comunismului. Coordonarea planurilor economiei naţionale este un rezultat al acţiunii legii dezvoltării planice proporţionale la nivelul sistemului mondial socialist. Ea constituie, în etapa actuală, principalul mijloc de adîncire planificată a diviziunii internaţionale socialiste a muncii şi de unire cît mai strînsă a eforturilor în producţie ale ţărilor socialiste. La baza acestei coordonări stau principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale socialiste a muncii, aprobate la Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti ale ţărilor participante la C.A.E.R. care a avut loc în iunie 1962. Ţările socialiste membre ale C.A.E.R. au desfăşurat activitate de coordonare a planurilor privind perioada 1956—1960 şi perioada 1959—1965. Pe baza consultărilor reciproce între aceste ţări are loc coordonarea planurilor de perspectivă, de mai lungă durată. Coordonarea planurilor va căpăta o importanţă tot mai mare pentru lărgirea şi întărirea legăturilor dintre economiile naţionale ale ţărilor socialiste, pentru asigurarea reproducţiei lărgite planificate în fiecare ţară şi implicit în întregul sistem mondial socialist. coordonate 1. (MAT,) Numere care caracterizează poziţiile punctelor într-un spaţiu faţă de un sistem de referinţă ales. — Sistem de c., corespondenţă biunivocă între mulţimea punctelor spaţiului şi o mulţime de sisteme ordonate de numere. — C. carteziene a) Coordonate raportate la un sistem de referinţă format dintr-un număr de drepte concurente egal cu numărul dimensiunilor spaţiului în care ne situăm (ex. în plan două drepte, în spaţiu trei). Dacă dreptele sînt perpendiculare două cîte două, c. carteziene sînt rectangulare; în caz contrar sînt oblice. C. carteziene se datoresc lui R. Descartes, de unde le vine şi numele. în plan, c.c. sînt: abscisa (segmentul orientat de dreaptă OM', cuprins între originea O a axelor de coordonate şi punctul M', în care paralela prin M la axa tjy' intersectează axa xx') şi ordonata (segmentul orientat de dreaptă OM", cuprins între originea O a axelor \Z /T / 4 0 n" / / 1 Coordonate carteziene în spaţiu de coordonate şi punctul M", în care paralela dusă prin M la axa xx' intersectează axa yy'). în spaţiu, c.c. sînt absci-$a, ordonata şi cota: abscisa şi ordonata în spaţiu sînt abscisa şi ordonata în planul xOy, iar cota este segmentul orientat de dreaptă OM'", cu- prins între originea O a axelor de coordonate şi punctul M"\ în care un plan prin M paralel la planul xOy este înţepat de axa zz . b) Numerele reale care exprimă mărimea coordonatelor (a), măsurate cu aceeaşi unitate de măsură (coordonate normale) sau cu unităţi de măsură deosebite (coordonate nenormale). — C. curbilinii (în plan), sistem de coordonate care determină poziţia unui punct din plan în raport cu un sistem de referinţă format din două familii de curbe; (în spaţiu) sistem de coordonate care determină poziţia unui punct din spaţiul cu trei dimensiuni în raport cu un sistem de referinţă format din trei familii de suprafeţe. — C. polare (în plan), coordonate curbilinii formate din distanţa r (raza vectoare) de la un punct fix O (originea) pînă la punctul considerat şi unghiul Coordonate polare în plan 6 (unghi polar), pe care-1 face dreapta care uneşte aceste două puncte, cu o dreaptă fixă Ox, aleasă convenţional şi care trece prin origine, măsurat în sensul de la dreapta fixă la raza vec-toare; (în spaţiu) coordonate curbilinii formate din raza vectoare r, longitudinea 0 faţă de un plan xOz, luat ca plan meridian, şi latitudinea 9 (sau com- COORDONATE 791 COPEAU ✓o Coordonate ecuatoriale Yo* — ascensiune dreaptă o'a — decli-naţia Y — punctul vernal EE* — ecuatorul ceresc plementul ei, colatitudinea) faţă cie planul xOyt luat ca ecuator. — C. cilindrice, sistem de coordonate format din coordonatele polare^ ale proiecţiei ortogonale a unui punct din spaţiu pe un plan şi cota punctului, măsurată pe o axă perpendiculară pe acest plan. 2. (ASTR.) Coordonate astronomice, sistem de coordonate cu care se stabileşte poziţia în spaţiu a unui astru (ex. c. ecuatoriale, c. orizontale, c. ecliptice etc.). — C. ecuatoriale, coordonate raportate la ecuatorul ceresc şi la un plan perpendicular pe acesta care trece prin punctul vernal; c. e. sînt ascensiunea dreaptă şi declinaţia. Ascensiunea dreaptă se măsoară, în sens direct, pe ecuatorul ceresc, de la punctul vernal la cercul orar al stelei, iar declinaţia se măsoară pe cercul orar al stelei, de la ecuator la stea. — C. orare, sistem de coordonate astronomice avînd ca plane fundamentale ecuatorul ceresc şi planul meridian al locului. C. o. sînt unghiul orar şi declinaţia. — C. orizontale, coordonate sferice raportate la planul orizontului locului şi la planul meridian al locului; c. o. sînt azimutul şi înălţimea deasupra orizontului (sau distanţa zenitală). Azimutul se măsoară pe orizont de la punctul sud sau nord, în sens retrograd, pînă la cercul care trece prin zenit, prin astrul respectiv şi prin nadir (cercul vertical al astrului), iar înălţimea se măsoară pe acest din urmă cerc de la orizont la astru. ~ C. ecliptice, coordonate raportate la planul elipticii şi la un plan Coordonate orare E' a' — unghiul orar a' a—declinaţia stelei P — polul nord ceresc perpendicular pe acesta care trece prin polii eclipticii şi prin punctul vernal; c. e. sînt longitudinea şi latitudinea cerească. Longitudinea cerească se măsoară pe ecliptică de la punctul vernal, în sens direct, pînă la cercul care trece prin stea şi prin polii eclipticii. Pe acest din urmă cerc se măsoară latitudinea cerească, de la ecliptică pînă la stea. C e. se determină Coordonate orizontale a 'a — înălţimea deasupra orizontului Ser' — azimutul Z. romînesc prezintă o mare varietate de forme regionale, determinate de condiţiile istorice-sociale diferite, specifice fiecărei regiuni. Unitatea costumului popular romînesc apare în materialul folosit, în croială, în felul de împodobire şi în colorit. Ansamblurile de port cele mai cunoscute pentru frumuseţea lor sînt: costumele olteneşti, cu vîlnice; cele de Prahova şi Muscel, cusute uneori cu fire de aur; cele moldoveneşti din Ţara Vrancei, cu mîneci lungi şi răsucite; cele transilvănene din Maramureş şi Oaş, cu catrinţe viu colorate; din Ţara Moţilor, cu cămăşi împodobite cu ciupag; din Ţara Oltului, cusute cu alb şi negru; din Ţara Haţegului şi Pădureni, împodobite cu cusături roşii; cele bănăţene de pe valea Bistrei şi din Ţara Almăjului, cu oprege şi conciuri. Regimul de democraţie populară acordă o mare atenţie păstrării şi preluării a tot ce este valoros în costumul popular (confecţii specifice pentru populaţia rurală şi crearea de modele pentru costumele artiştilor amatori şi ai ansamblurilor de dansuri). Cooperativele de artizanat şi artiştii decoratori prelucrează motivele ornamentale ale costumelor populare. coş 1. (CONSTR.) Element de construcţie, executat din zidărie şi înzestrat cu unul sau mai multe canale verticale, căptuşite cu olane, tuburi de beton sau tencuite cu mortar de ciment, care serveşte la conducerea fumului sau a gazelor produse prin arderea combustibilului în sobele locuinţelor, de la nivelul planşeului podului pînă deasupra acoperişului. 2. (TEHN.) Coş industrial conductă verticală, folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalaţie de încălzire cu focar. După materialul folosit la construcţia lui, c. i. poate fi de zidărie sau de metal. După modul de circulaţie a gazelor în interiorul coşului, el poate fi cu tiraj natural sau cu tiraj forţat. După felul instalaţiei din care face parte, c. i. poate fi pentru instalaţie stabilă sau pentru instalaţie mobilă (locomobilă, locomotivă, navă). C. i. pentru instalaţii mobile sînt construite din metal, au tiraj forţat şi sînt uneori rabatabile. 3. (SPORT; la jocul de baschet) Cerc metalic prevăzut cu o plasă fără fund, fixat perpendicular pe un panou de lemn, prin care trebuie trecută mingea pentru a se marca un punct. coşâva, vînt foarte rece, cu o viteză mare, care bate dinspre Alpii Dinarici. Se face simţit în sud-vestul R.P.R. şi pe defileul Dunării; bate în special primăvara. Se aseamănă mult cu bora. Coşbuc, George (1866— 1918), poet clasic romîn. S-a născut în satul transilvănean Hordou (azi George Coşbuc), aproape de Năsăud; a învăţat la Năsăud şi Cluj. Şi-a dovedit de timpuriu talentul de a improviza pe teme populare. Chemat de I. Slavici la Sibiu, C. a lucrat cîţiva ani COŞBUC 815 COTANGENTĂ în redacţia ziarului „Tribuna“, care milita pentru o literatură realistă, apropiată de popor („realism poporal“), şi unde au început să se contureze orientarea tematică, viziunea şi mijloacele sale artistice. Ulterior G. Coşbuc C. s-a stabilit în Bucureşti, a întemeiat şi a condus cîteva reviste, printre care cele mai importante au fost „Vatra“ (scoasă în 1894 împreună cu Caragiale şi cu Slavici) şi „Sămănătorul“ (editată în 1901 împreună cu Vlahuţă), de la conducerea căreia s-a retras curînd. La Bucureşti şi-a tipărit şi principalele sale opere (volumele de versuri „Balade şi idile“, 1893; „Fire de tort“, 1896; „Ziarul unui pierde-vară“, 1902; „Cîntece de vitejie“, 1904)* De-a lungul întregii sale activităţi, C. a dus o viaţă grea, plină de lipsuri. Dispreţuit de cercurile oficiale, poetul şi-a manifestat repulsia faţă de poziţiile reacţionare ale acestora. Cu excepţia unor concesii temporare, C. a demascat monarhia şi opresiunea exercitată de către clasele exploatatoare, atitudinea lui rămînînd credincioasă cauzei poporului. Continuînd tradiţiile progresiste ale literaturii clasice, creaţia sa a îmbogăţit tematica poeziei romîneşti şi versificaţia romînească. Opera poetică a iui C. cuprinde, într-o sinteză originală şi de profund umanism, măreţia morală a oamenilor din popor, optimismul, ura neîmpăcată a poporului romîn împotriva asupririi naţionale şi a oprimării sociale. Prin poemele sale, G a creat o adevărată epopee, al cărei erou este poporul însuşi, înfăţişat în lupta lui de eliberare naţională („Paşa Hassan“, „O scrisoare de la Musselim-Selo“, „Trei, Doamne, şi toţi trei“, „Rugămintea din urmă“), îndrăgostit de viaţă şi de natură („La oglindă“, „Pe lîngă boi“, „Duşmancele“, „In miezul verii“, „Noapte de vară“), cu tradiţiile şi înţelepciunea lui acumulată de veacuri („Nunta Zamfirei“, „Moartea lui Fulger“). Deşi pe alocuri a manifestat unele tendinţe de a idealiza viaţa ţărănească, C. a scris puternice cîntece de revoltă socială („Doina“, „Pentru libertate“, „Tricolorul“, „Ex os-sibus ultor“ etc.). Cea mai importantă dintre acestea este poezia „Noi vrem pămînt“, apărută în „Vatra“ (1894). Scrisă sub impresia răscoalelor ţărăneşti de la sfîrşitul veacului trecut, ea exprimă cu mare forţă realistă mînia clocotitoare a ţărănimii răzvrătite, fiind un aspru rechizitoriu împotriva claselor exploatatoare şi vestind marea răscoală ţărănească din 1907. Reprodusă în ziarul „Munca“, poezia a devenit o armă de agitaţie politică a mişcării noastre muncitoreşti şi a fost tradusă, curînd după apariţie, în limbile franceză şi spaniolă; a fost răspîndită în foi volante printre ţăranii din Cata-lonia, cucerindu-şi astfel celebritatea şi peste hotare. Valoarea artei realist-critice a lui C. se bazează pe un bogat conţinut de idei, izvorît din strînsa legătură cu poporul, căruia s-a străduit să-i cînte „bucuria şi amarul“ („Poetul“)* Acestui conţinut de idei îi corespund armonia şi cursivitatea versului, cizelat cu măiestrie, varietatea ritmurilor şi a rimei, în care el a fost un mare inovator. Multe dintre poemele sale au ajuns să aibă răspîndirea poeziilor populare. G a îmbinat creaţia originală cu aceea de traducător al unor opere de seamă ale literaturii universale (Odiseea, Eneida, Sacontala, Divina Comedie ş. a.). El a avut de asemenea o bogată activitate de publicist şi autor de manuale didactice. Academia R.P.R. l-a ales printre membrii ei de onoare post-mortem. cot 1. (TEHN.) Piesă de fontă, de oţel, de azbociment, de bazalt etc., în formă de tub curbat, terminată la capete cu un filet, cu o flanşă sau cu o mufă, folosită ca element de legătură între tronsoanele unei conducte & & pentru schimbarea direcţiei a-cesteia. 2. (MAŞ.) Porţiune a arborelui cotit, în care axa geometrică a acestuia se frînge sau se curbează. C. este format dintr-un maneton şi două braţe. în componenţa mecanismului bielă-manivelă, c. c ^1^ îi?) U-j -T 3 - Cot 1 — braţul cotului; 2 — maneton serveşte la transformarea mişcării liniare alternative în mişcare de rotaţie şi invers. 3. Veche măsură de lungime, egală în Ţara Romînească cu 0,664 m, în Moldova cu 0,637 m, iar în Transilvania cu0,60—*0,70 m. — C. halep, veche unitate de măsură folosită în Moldova, egală cu 0,688 m. Cot, Pierre (n. 1895), om politic francez, luptător pentru pace. A fost în mai multe rînduri deputat şi ministru (1933 — 1934 şi 1936—1939). Membru al Consiliului Mondial al Păcii (din 1950). A fost director al revistei „Orizonturi“. Laureat al Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1953). cotangentă (MAT.), funcţie trigonometrică e-gală cu segmentul BS din tangenta la un cerc trigonometric în punctul B (punctul în care cercul trigonometric e intersectat de porţiunea pozitivă a diametrului perpendicular pe dia-metrul-origine), S fiind punctul COTARE 816 COTEŢ DE PEŞTE unde tangenta este intersectată de raza ce trece prin extremi- BS *— cotangentă tatea M a arcului. Se notează prescurtat ctg sau cot cotare 1. (FIN.; în capitalism) Stabilire la bursă a cursului (preţului) acţiunilor şi obligaţiunilor; stabilire a cursului valutelor străine în valuta naţională a unei ţări sau a cursului valutei naţionale în valutele altor ţări, în ţările socialiste, cursul valutelor se stabileşte în mod planificat de Banca de Stat, care publică regulat un buletin al cursului valutelor străine. 2. (TEHN.) Notarea în-tr-un desen tehnic a dimensiunilor obiectului desenat. cotari (ZOOL.; Geometridae), larvele unor fluturi, cu un mers caracteristic, care constă în întinderea şi în strîngerea alternativă a corpului, în formă de arc, şi care sugerează măsurarea drumului; ex. c. brun (Hybernia), c. verde (Opero-phtera) etc. Sin. paşi. cotă1 (lat. quota „a cîta [parte]“; EC.) a) Parte cu care cineva contribuie la o cheltuială comună sau care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărţeli etc. — Cote defalcate (în socialism), cote-părţi din veniturile unui buget superior, planificate a se acorda bugetelor inferioare pentru balansarea acestora. Sistemul c.J. cointeresează organele locale ale puterii şi administraţiei de stat în realizarea integrală şi la timp a veniturilor bugetare cuvenite bugetului superior, deoarece din acestea se formează cota acordată lor. — C. adiţionale (în capitalism), adaos în cote proporţionale la impozitele directe datorate statului, perceput în favoarea bugetelor administra- ţiei locale a unor instituţii publice (camere de comerţ şi industrie, agricole, de muncă etc.) sau pentru constituirea unor fonduri speciale (pentru asistenţă socială etc.). b) Cote obligatoriiy cantităţi de produse agricole predate în mod obligatoriu de către ţăranii cu gospodărie individuală, de către întovărăşiri şi gospodării colective către stat, la termenele şi la preţurile fixate de stat. Sistemul c.o. a fost introdus în R.P.R. în 1948 şi reprezenta, în cadrul legăturilor economice dintre oraş şi sat, o îmbinare a formei de schimb comercial cu forma de impozit în produse agricole. într-o anumită etapă a construirii socialiste, c.o. au constituit o necesitate, repre-zentînd cea mai importantă sursă de formare a fondului central al statului în ce priveşte produsele agricole, mai ales de cereale, cu care se asigura aprovizionarea populaţiei orăşeneşti, influenţarea preţurilor pe piaţa neorganizată, frînarea speculei, aprovizionarea industriei cu materii prime agricole şi formarea rezervelor de stat şi a stocurilor destinate exportului. Pe baza dezvoltării sectorului socialist-cooperatist în agricultură şi în scopul sporirii cointeresării materiale a ţărănimii muncitoare în creşterea producţiei agricole, , începînd din 1953 c.o. au fost treptat înlocuite prin contractări şi achiziţii. în decembrie 1956, C.C. al P.M.R. a luat hotărîrea cu privire la desfiinţarea sistemului de c.o. şi înlocuirea lui cu sistemul contractărilor şi achiziţiilor, aşezînd astfel schimbul dintre oraş şi sat pe baze comerciale. V. şi contractări; achiziţii, c) Cote-părţi din beneficiu (în socialism), partea din beneficiul întreprinderilor şi al organizaţiilor economice de stat care se varsă la bugetul de stat. Mărimea lor se stabileşte planificat în funcţie de volumul total al beneficiului planificat al întreprinderii şi de unele necesităţi financiare ale acesteia, care se acoperă din beneficiu. în veniturile bugetului de stat al R.P.R., c.-p. din b. ocupă locul al doilea după impozitul pe circulaţia mărfurilor, d) Cotă de amortizare a mijloacelor fixe, mărimea anuală a amortizării, calculată în procente faţă de valoarea iniţială a mijloacelor fixe. C. de a. a m. /. se diferenţiază pe ramuri de producţie, pe întreprinderi şi pe categorii de fonduri; ea se include în preţul de cost al produselor şi se realizează la vînzarea mărfurilor. C. de a. a m. /., ştiinţific fundamentate, asigură reînnoirea mijloacelor fixe pe baza tehnicii noi, determinarea justă a preţului de cost şi a termenelor de aprovizionare a întreprinderilor socialiste cu utilaje noi, întărirea gospodăririi socialiste. V. şi fondul de amortizare. e) (în capitalism) Parte din volumul total al producţiei şi desfacerii, stabilită pentru participanţii la uniunile monopoliste (cartel, sindicate). Stabilirea c* se face în scopul repartizării profitului obţinut, în raport cu puterea economică a participanţilor la monopol. cotă2 1. (MAT.) Distanţa dintre un punct şi planul orizontal de referinţă. 2.(TOPOGR.) înălţimea în metri a unui punct de pe teren faţă de o suprafaţă de referinţă (în genere faţă de nivelul mării). 3. (BIBL.) Număr sau combinaţie dintr-o cifră (arabă sau romană) şi o literă, care indică locul ocupat de o publicaţie, de un document etc. în depozitul unei biblioteci (implicit în inventarul topografic), eventual formatul publicaţiei şi fondul din care face parte (ex. P II 10123: periodic de formatul II cu numărul 10 123). în unele biblioteci, primul element al combinaţiei indică raftul, al doilea dulapul, iar al treilea locul în raft (ex. C VI 24). Se numeşte şi cotă de bibliotecă, cotă topografică. 4. (TEHN.) Fiecare dintre dimensiunile unei piese sau ale unei construcţii, indicate în scris pe un desen. 5. (DRUM., C.F.) Cotă roşiev< diferenţa dintre cota căii şi cota terenului natural, măsurată în axa căii, la un drum sau cale ferată. coteţ de peşte9 îngrăditură rotundă care serveşte drept capcană de pescuit, făcută din nuiele de alun împletite cu papură şi avînd o deschidere COTILEDON 817 COULOMB îngustă, întoarsă înăuntru, cu două aripi laterale (astfel ca peştele, odată intrat în ea, să nu mai poată ieşi). Se instalează mai multe în şiruri lungi, atît pe canalele bălţilor cît şi la marginea acestora. cotiledón (BOT.), prima frunza sau primele frunze ale embrionului plantelor cu seminţe. C. servesc ca organe de depozitare a substanţelor de rezervă. După numărul lor se deosebesc cele două clase mari ale angiospermelor: monocoti-ledonatele (cu un singur c.) şi dicotiledonatele (cu două c,). Gimnospermele au, în mod obişnuit, un număr mai mare de c. (3—15). cotilion, dans de bal, apărut în sec. al XVII Mea în Franţa, caracterizat prin varietatea figurilor, prin libertatea de alegere a partenerilor, prin schimbul unor mici daruri (buchete, panglici etc.); piesa muzicală după care se dansează c. are un ritm de marş sau de cadril. Spre mijlocul secolului al XlX-lea, cotilionul încheia un bal. Cotmeana, comună în raionul Piteşti, reg. Argeş. 1 660 loc. (1961). întreprindere de prelucrare a lemnului (cherestea) din masivul forestier de sud-vest al regiunii. Cotnari, comună în raionul Hîrlău, reg. Iaşi, situată la contactul depresiunii Jijiei cu dealurile Hîrlăului, pe un a-fluent al Bahluiului. 7 490 loc. (1961). în împrejurimile comunei se află o vestită podgorie, unde se produce vinul de Cotnari, obţinut din soiul grasă, premiat la numeroase concursuri internaţionale. Podgoria 52 - c. 76! de la C. este semnalată în documente începînd din sec. al XV-lea. — Istoric. Tîrg din sec. al XV-lea, cu colonişti saşi; are o biserică din timpul lui Ştefan cel Mare. Despot-Vodă (1561 —1563) a înfiinţat aici un colegiu latin, sub conducerea lui Ioan Sommer, şi un episcopat luteran. colonizare (IND. TEXT.), tratare chimico-mecanică a fibrelor liberiene, pentru transformarea lor într-un material asemănător cu fibrele de bumbac. Cotopaxi, unul dintre cei mai mari vulcani activi din lume, situat în Munţii Cor-dilieri, în Ecuador. Altitudinea 5 896 m. Este acoperit de la 4 700 m în sus de zăpezi veşnice. Din 1532 pînă în 1904 au fost înregistrate 14 mari erupţii. Cottbus, oraş In R. D. Germană, pe malurile rîului Spree (districtul Cottbus). 66 810 loc. (1961). Nod feroviar. Producţie de stofe, de covoare, industrie alimentară şi de prelucrare a metalelor. Cotton fcotojj Aimé Auguste (1869—1951), fizician francez. A făcut cercetări asupra ultra-microscopului şi asupra proprietăţilor materiei supuse cîm-purilor magnetice puternice. Cotton fcotoj, Eugénie (n. 1881), doctor în ştiinţe fizice, militantă a mişcării democratice E. Cotton a femeilor din Franţa şi din întreaga lume. în timpul celui de-al doilea război mondial a participat la mişcarea de rezistenţă. în iunie 1945 a fost aleasă preşedintă a Uniunii femeilor franceze. De la înfiinţarea Federaţiei Democrate Internaţionale a Femeilor (1945), E. Cotton este preşedinta acestei organizaţii. Este membră în Prezidiul Consiliului Mondial al Păcii. Laureată a Premiului internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ (1951). coturn, încălţăminte avînd Coturn talpă groasă de lemn, pe care o purtau în teatrul antic actorii greci şi romani. Este folosit şi ca simbol al tragediei. coţofană (ZOOL.; Pica pica), pasăre din familia corvidelor, avînd mărimea de 42—48 cm, penele de pe spate negre cu reflexe metalice verzi, iar cele de pe piept şi de pe partea inferioară a aripilor, albe; coada este lungă şi ascuţită. Se hrăneşte cu ouă şi cu pui de păsări. Are o mare arie de răspîndire (Europa, Asia, America de Nord), întîlnindu-se des şi la noi. coţofeni, cultură materială neolitică de la începutul mileniului al II-lea î.e.n., răspîn-dită în Oltenia şi în Transilvania. Se caracterizează prin prezenţa rîşniţelor de mină şi a vaselor ornamentate prin incizie. Este numită astfel după comuna Coţofenii din Dos, raionul Filiaşi, reg. Oltenia, unde s-au descoperit pentru întîia oară urme ale acestei culturi. Coulomb [cald], Charles Augustin (1736—1806), fizician francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A -descoperit legile fundamentale ale electrostaticii şi magnetostaticii. Este inventatorul balanţei de torsiune. — Legea lui lege care dă mărimea, direcţia şi sensul forţei cu care se atrag sau se resping două sarcini electrice punctuale; forţa electrică F cu care se atrag sau se resping două sarcini electrice punctuale Cx şi C2, situate într-un mediu omogen şi izotrop la distanţa r, este dirijată pe direcţia care le uneşte, proporţională cu produsul sarcinilor COULOMB 818 COURTELINE şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele: F = , unde K este un Kr% factor de proporţionalitate care depinde de natura mediului şi alegerea ^ unităţilor. — Ipoteza iui'~, ipoteză în calculul de rezistenţă al grinzilor drepte, după care momentele încovoie- Ch. A. Coulomb toare produc numai eforturi unitare normale, iar forţele tăietoare produc numai eforturi unitare tangenţiale. Pe baza acestei ipoteze, verificată experimental, şi prin calcule exacte, se stabilesc formulele lui Navier şi Juravski. coulomb (METROL.), unitate de măsură pentru sarcina electrică în sistemul MKSA, egală cu sarcina electrică ce trece într-o secundă printr-un conductor parcurs de un curent continuu cu intensitatea de un amper. Se notează cu simbo-Iul C Couperin [cuprî/, François (numit şi Le Grand) (1668 — 1733), compozitor francez, clavecinist şi organist, descendent Fr. Couperin aî unei familii care a dat mai mulţi muzicieni de valoare. Muzica sa se remarcă prin fineţe, graţie şi lirism. Couperin a scris lucrări pentru orchestră, pentru clavecin (suite de dansuri, mici piese descriptive), pentru orgă, vioară. Courbet [curbe/, Gustave (1819—1877), pictor, desenator şi litograf francez, unul dintre promotorii realismului în arta franceză a sec. al XlX-lea. Republican, ataşat cauzei poporului, membru al Comunei din Paris şi conducător al federaţiei artiştilor comunarzi, C. a fost nevoit să se exileze după înfrîngerea Comunei. El a introdus în lucrările sale figuri de oameni ai muncii, a combătut clerul („Spărgătorii de piatră“, 1849— 1850; ^ „ Înmormîntarea de la Ornans“, 1850; „întoarcerea de la conferinţă“, „Atelierul pictorului“, 1855). Arta lui se caracterizează printr-un deosebit simţ al sugerării concretului, prin construcţia viguroasă a formelor, coloritul puternic şi viu. C. a contribuit la lupta împotriva academismului şi a influenţat pe artiştii realişti G. Courbet din multe ţări, mai ales din Germania.  pictat tablouri de gen, portrete, peisaje, naturi moarte. în desenele sale a înregistrat episoade din timpul represiunii versailleze. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin tablourile: „Peisaj de iarnă“ şi „Peisaj“ şi prin două stampe. Couriei( [curie], Paul Louis (1772—1825), filolog elenist şi pamfletar politic democrat francez. Adversar al reacţiunii feudal-clericale din timpul Restauraţiei, a fost urmărit, întemniţat şi asasinat din ordinul acesteia. Pamfletele sale „Simplu discurs“ (1821), „Petiţie pentru ţăranii împiedicaţi să danseze“ (1822), „Pamfletul pamfletelor“ (1824, trad. rom. 1960) etc., scrise toate cu o rară vervă caustică, au fost apreciate de Engels, pentru combativitatea lor pusă în slujba apărării libertăţilor cetăţeneşti, ca avînd valoarea operelor polemice ale lui Voltaire şi Beaumarchais. A făcut şi reuşite traduceri din literatura greacă. Cournot [curno], Antoine Auguste (1801 — 1877), economist francez burghez, adept al economiei politice vulgare, unul dintre primii apologeţi ai capitalismului, care au încercat să folosească metode matematice pentru susţinerea teoriilor lor. Esenţa „teoriei“ lui C. despre preţul de monopol constă în afirmaţia că nivelul preţului de monopol şi cel al profitului de monopol ar fi determinate exclusiv de caracterul cererii, teorie menită să mascheze o dată mai mult exploatarea capitalistă. Op. pr.: „Studiu asupra principiilor matematice ale teoriei bogăţiilor“ (1838). „Courrier de Moldayie“ [curie do moldavi] („Curierul Moldovei“), prima gazetă care s-a tipărit în Moldova. A apărut la Iaşi, în limba franceză, între 18 februarie şi 1 aprilie 1790, imprimat în tipografia de campanie a mareşalului Potiomkin. Courtade [curtdd], Pierre (n. 1915), scriitor şi publicist progresist francez. A luat parte la mişcarea de rezistenţă în timpul ocupaţiei naziste. Scrierile sale, printre care romanele „Jimmy“ (1951, trad. rom.) şi „Rîul negru“ (1953), sînt consacrate luptei pentru pace şi demascării colonialismului. Courteline [curtdlin], Geor-ges (pseudonimul lui Georges Moinaux) (1858— 1929), scriitor francez. în schiţele, nuvelele, romanele, scenetele şi comediile sale a folosit cu multă măiestrie arma umorului şi a ironiei pentru a biciui moravurile şi instituţiile burgheziei, armata şi militarismul („Veseliile escadronului“, 1886; „Trenul de 8 şi 47“, 1891), administraţia şi birocratismul („Domnii conţopişti“, 1893), justiţia cu abuzurile ei („Un client serios“, 1897; „Articolul 330“, 1900), familia mic-burgheză subminată de adulter (^Boubouroche“, 1893, trad. rom.). COURTOIS 819 COZIA Courtois [curtuâ], Bernard (1777— 1838), chimist francez. S-a ocupat de probleme de chimie industrială, şi în special de industria azotaţilor. A descoperit iodul şi metoda de obţinere a lui din alge marine (1811). # Consinf cu4/,Victor(1792~ H$67)* filozof idealist francez, reprezentant al eclectismului, adversar al tradiţiilor materialiste din sec. al XVIII-lea. A preconizat alianţa filozofiei cu religia şi a patronat orientarea reacţionară a învă-ţămîntului francez dintre anii 1830 şi 1848. Op. pr.: „Curs de istoria filozofiei“ (1828 — 1829). Coustou [custu]y familie de sculptori francezi din sec. XVII—XVIII: Guillaume C. I (1677“ 1746), autor de sculpturi monumentale, cu subiecte mitologice şi alegorice, şi de portrete, în care se simte influenţa barocului. Op. pr.: „Caii de la Marly“, „Oceanul şi Mediterana“, „Ronul“ etc. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin dauă reducţii după „Caii de la Marly“. Guillaume C. al II-lea (1716— 1777), fiul lui G. C. I Op. pr.: „Bunavestire“, „Sf. Roch“, Mausoleul Delfinului, fiul lui Ludovic al XV-lea, din catedrala din Sens. Nicolas C. (1658—1733), fratele lui Guillaume I. Op. pr.: „Sena şi Mar" na“, „Trecerea Rinului“ (basorelief decorativ), „Venus“, „Coborîrea de pe cruce“ etc. Couthon [ cuto/, Georges fi 755—1794), om politic francez, participant la revoluţia burgheză din 1789, membru al Comitet uj ui Salvării P u b l i c e. împreună cu Ro-bespierre şi Saint-Just a condus guvernul în timpul dictaturii democratice revoluţionare iaco-bine. A fost ghilotinat o dată cu Robespierre, după lovitura contrarevoluţionară din 9 ter-midor 1794. covalenţă (CHIM.), legătură chimică realizată prin punerea în comun a unuia sau a mai multor electroni de către fiecare dintre atomii participanţi. Covasna, oraş raional în reg. Braşov, 7 700 loc. (1961). Staţiune balneoclimatică, cu ape alcaline, feruginoase, car- bogazóase, clorurosodice, indicate în boli ale aparatului circulator, digestiv, urinar şi ale sistemului nervos periferic. V. şi ape minerale, Industrie textilă şi de confecţii. Covent Garden [ cóvmt gâdnjy vechi teatru din Londra (fundat în 1732). Mai bine de un secol, aici au fost reprezentate dramele lui Shakespeare (interpretate de Garrick, Kean etc.). Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este destinat reprezentaţiilor de operă. Coventry [cgvdntri/, oraş în centrul Angliei. 285700 loc. (1959). Industrie constructoare de maşini (avioane, automobile, motoare, locomotive, aparate electrotehnice şi de radio), de rafinare a aluminiului şi textilă (ţesături de lînă şi de mătase artificială). A fost distrus în mare parte de bombardamentele hitleriste în timpul celui de-al doilea război mondial. covercoţ, ţesătură cu legătură în diagonal pentru costume, pardesie etc., cu bătătura din fir simplu şi urzeală din două fire răsucite şi de culori diferite. covértá, puntea superioară, continuă, de la proră la pupă, a unei nave. Se numeşte şi punte de manevră. covór L Ţesătură groasă de lînă, de iută, de bumbac etc., cu desene multicolore, folosită pentru ornamentarea încăperilor (aşternute pe podea, pe paturi sau atîrnate pe pereţi). După modul de execuţie, c. pot fi: netede (chilim etc.), la care figurile se obţin prin încrucişarea firelor de urzeală cu cele de bătătură, şi păroase (c. de Persia, de Caucaz, de Turcia etc.), la care figurile se execută din smocuri de fire de lînă sau de mătase, fixate cu noduri de firele de urzeală. C, pot fi confecţionate manual sau cu maşina (la covoarele păroase se pot executa cu maşina 1,8— 6 m2 pe oră, iar manual numai 10—12 m2 pe an). Calitatea c. confecţionate cu maşina este încă inferioară celor executate manual. V. şi artă populară; scoarţă. 2* (BOT.) Covor vegetal, pătură de plante spontane sau cultivate, care acoperă suprafaţa uscatului în-tr-o anumită regiune sau pe întregul glob terestru. C. v. poate fi format din plante erbacee, alcătuind pajişti, sau din plante lemnoase, alcătuind păduri şi tufişuri. 3. (DRUM.) Covor asfaltic, strat subţire de asfalt (sub 3 cm grosime), executat în scopul protejării macadamului ordinar. Serveşte şi la acoperirea pavajelor de piatră sau a altor îmbrăcăminţi asfaltice degradate, în vederea consolidării acestora. Coward [câudd7, William (1656—1725), medic şi filozof materialist englez. A negat dogma nemuririi sufletului. Cartea sa „Cugetări asupra suflec tului omenesc“ (1702) a fost declarată eretică şi arsă pe rug. Cowper[câupd], Edward Alfred (1819—1893), inginer şi inventator englez. A inventat aparatul C. pentru furnale (1860), maşina cu abur compound (1857), roata cu spiţe de oţel şi bandaj de cauciuc (1868), un telegraf electromagnetic (1879) etc. V. şi c a u p er. coxâl (lat. coxa „coapsă“), os ~ (ANAT.), os pereche, de formă plată, neregulat patru-lateră, scobit în porţiunea mijlocie, care formează scheletul şoldului (centura pelviană). Cele două o. c. se articulează între ele, în partea anterioară, for^ mînd simfiza pubiană; în partea posterioară, ele se articulează cu osul sacru, închizînd astfel cavitatea numită pelvis sau bazin. coxalgie (lat. coxa „coapsă“ şi gr. algos „durere“; MED.) L Tuberculoză a articulaţiei şoldului. 2. Durere cu sediul în articulaţia şoldului. Coysevo %[cmzv6x]t Antoine (1640—-1720), sculptor francez. A lucrat, în maniera unui clasicism academic, rece, în domeniul sculpturii decorative (pentru castelul din Versailles) şi de grădină, cu subiecte mitologice şi alegorice; în portretistică a reuşit să caracterizeze mai pregnant figurile. Op. pr.: portretele lui Ludovic al XIV-lea, Colbert, Conde (1688\ Cozia, culme muntoasă situată în sud-vestul Munţilor Făgăraşului între Olt şi Topo-log; este alcătuită din gnaisuri. Altitudine maximă: 1 677 m. Cozia, mănăstire pe valea Oltului, situată în apropierea COZLA 820 CRAI-NOU staţiunii balneare Călimăneşti, construită în parte de Radu I Basarab şi terminată, către anul 1386, de Mir cea cel Bătrîn, care e înmormîntat aici. Mănăstirea C. este unul dintre cele mai vechi monumente arhitectonice romîneşti care s-au păstrat în întregime. Este primul monument în care se vădeşte influenţa bizantină, prin folosirea ceramicii şi a cărămizii aparente, alternînd în construcţia faţadei cu rînduri de piatră. Cozta, sat subordonat comunei Berzasca, reg. Banat. 2 510 loc. (1961). Vechi centru de extracţie a antracitului. crab (ZOOL.), crustaceu superior din ordinul decapodelor, Crab cu corpul de formă ovală sau pentagonală, cu cefalotoracele mare şi turtit şi cu abdomenul foarte redus şi îndoit sub torace. Gei mai mulţi sînt marini, trăind printre alge, stînci, recife de corali etc. Unele specii sînt comestibile. în Marea Neagră trăiesc c. de iarbă fCarcinus moenas)t c. de nisip (Portunus holsatus), c. de stîncă (Pachi-grapsus marmoratm) etc. Crabbe [cr§b]9 George (1754—1832), poet englez, ale cărui sumbre poeme descriptive („Satul“, 1783; „Registrul parohial“, 1807 etc.) zugrăvesc cu realism viaţa grea a ţăranilor săraci din Anglia-crac áre (engl. cracking, de la crack »a se desface, a se sparge“; CHIM.), reacţie de descompunere a unui compus organic, care are loc la temperaturi înalte. Se aplică îndeosebi în industria petrolieră. Reacţiile de c. propriu-zisă au loc pînă la circa 700°C; peste 700°C au loc reacţiile de piro-lizâ. La prelucrarea fracţiunilor de ţiţei se deosebesc c. termică şi c. catalitică, ultima avînd loc la temperaturi mai joase şi la presiunea atmosferică în prezenţa unor catalizatori. C. este un procedeu tehnic important, aplicat în vederea obţinerii benzinei din fracţiunile grele din petrol. în timpul c., pe lîngă reacţia principală de rupere a catenei cu formare de hidrocarburi inferioare, au loc şi reacţii de de hidrogenare, izome-rizare, polimerizare, ciclizare, mai ales în prezenţa catalizatorilor. La temperaturi înalte (750—1 000°C) are loc trecerea hidrocarburilor parafinice şi naf-tenice în hidrocarburi aromatice (benzen, toluen, xilen, stiren, naftalină etc.) şi reacţii de descompunere pînă la carbon şi hidrogen. Cracău, afluent pe stînga al Bistriţei moldoveneşti; lungimea: 60 km. Izvorăşte din munţii Stînişoarei. cracheluri (fr. craquer „a crăpa, a plesni“) 1. Crăpături fine ale verniurilor sau culorilor, care se produc cu timpul pe suprafaţa tablourilor. 2» Defecte de glazură în ceramica smălţuită. La ardere, verniul, dila-tîndu-se mai lent decît materialul din care este confecţionat vasul, crapă şi formează nervuri fine. C. sînt produse uneori şi intenţionat, ca efect decorativ. Cracovia (Kraków), oraş în sudul R. P. Polone, centru administrativ al voievodatului cu acelaşi nume, port pe fluviul Vistula. 479 000 loc. (1960). Important centru industrial şi nod de comunicaţii. Este puternic dezvoltată industria siderurgică (Nova Huta), industria construcţiilor de maşini, utilaj minier şi maşini de transport etc., industria chimică, alimentară şi textilă. După Varşovia, C. este cel mai însemnat centru cultural al ţării. Aici se află numeroase institute de învăţămint superior, printre care cea mai veche universitate din Polonia (datînd din 1364), şi monumente arhitectonice (vechiul castel regal Wawel, din sec. XVI; Biserica Sf. Mana, din sec. XIII — XV ?.a.): “Istoric. Unul dintre cele mai vechi oraşe ale Poloniei, amintit pentru prima oară în izvoare în sec. al X-lea. între 1320 şi 1609 a fost capitala Poloniei, în cursul evului mediu, C. a avut strînse legături comerciale i culturale cu ţările romîneşti. n 1795—1809 şi 1846—1918 a fost sub stăpînirea Habsburgi-lor. A fost centrul răscoalei din 1794 de sub conducerea lui Tadeusz Kosciuszko. între 1815 şi 1846 a fost capitala republicii Cracovia. cracoviâc 1. Dans popular polonez, în măsura 2/4, cu un caracter viu, cu paşi săriţi. La început s-a executat numai de bărbaţi; în sec. al XlV-lea avea un caracter războinic. în sec. XIX-XX devine dans de bal. 2. Piesă muzicală vioaie, cu ritm binar, caracterizată prin sincope care dau dinamism melodiei. crainic 1. (în timpul orîn-duirii feudale) Cel care anunţa mulţimii poruncile suveranului sau ale autorităţilor. 2» Persoană care anunţă la un post de radiodifuziune, de televiziune, la o manifestaţie ordinea programelor, face diverse comunicări etc. crai-nou, nume popular dat Lunii în prima ei fază, cînd are forma unei seceri subţiri; c.-n® are Ioc imediat după faza de lună nouă. Cracovia. Clădire din piaţa Glowny, CRAIOVA 821 CRAMPĂ Craiova, oraş regional, reşedinţa regiunii Oltenia, situat în lunca Jiului. Populaţia: 112 390 loc. (1961), cu localităţile subordonate 132 590 loc. Este un important centru industrial, cultural şi comercial al ţării, nod feroviar şi rutier. Ca centru industrial C. s-a dezvoltat în anii regimului de democraţie populară. Industria construcţiilor de maşini (uzinele „Electroputere“ şi „7 Noiembrie“) şi industria alimentară sînt cele mai importante ramuri industriale din C* în afară de acestea, mai sînt întreprinderi ale industriei textile şi ale industriei de prelucrare a lemnului. Pînă în 1965 se vor construi un combinat chimic şi o mare termocentrală electrică, pe baza bogatelor resurse de gaze naturale şi ligniţi din regiune. Importante instituţii cultural-sociale: Teatrul naţional (vechi de peste 100 de ani), Teatrul de păpuşi, Filarmonica de stat „Oltenia“, Ansamblul de cîntece şi dansuri „N. Bălcescu“, Institutul agronomic, Institutul pedagogic, Muzeul de artă, Muzeul regional de istorie, etnografie şi ştiinţe naturale. Parcul Poporului este unul dintre cele mai frumoase parcuri din R.P.R. Muzeul de arta din C. a fost înfiinţat în 1955, avînd la bază unele colecţii locale, dintre care cea mai importantă este cea a fundaţiei Alexandru Aman. Cuprinde o importantă colecţie a lucrărilor lui Th. Aman, picturi, desene şi gravuri, precum şi opere de N. Grigo-rescu, Şt. Luchian, G. Petraşcu şi ale unor artişti contemporani. — Istoric. în evul mediu, moşie şi oraş, stăpînite de influenţii boieri Craioveşti. Documentar, apare la sfîrşitul sec. al XV-lea, cînd reşedinţa banilor Olteniei se mută de la Strehaia la Craiova. Oraşul se dezvoltă mult în secolele următoare ca reşedinţă a banilor Craioveni, printre care şi Mihai Viteazul, si apoi a caimacamilor. în sec. XVIII — XIX se înfiinţează mai multe şcoli de limbă greacă şi de limbă romînă (prima în 1826), institutul de fete Oteteleşeanu etc. în 1837 Constantin Lecca a deschis aici o tipografie* Oraşul avea în 1848 clubul său revoluţionar. Un an mai tîrziu, Costache Caragiale şi Mihăileanu au înfiinţat la Craiova un teatru. Oraşul s-a dezvoltat rapid în anii de democraţie populară, după ce decenii de-a rîndul rolul lui fusese redus mai ales la acela de centru comercial agricol. — Raionul C. cu 94 060 loc. (1961). Are o economie agrară (cereale, cultura viţei de vie, pomicultura, floarea-soarelui, creşterea vitelor). Craioveştii, familie de boieri olteni, care a avut un rol important în viaţa politică a Ţării Romîneşti la sfîrsitul sec. al XV-Ica şi în prima jumătate a sec. al XVI-lea. Mai cunoscuţi sînt; Neagoie de la Craiova şi fiii lui (Barbut Pîrvu, Danciu şi Radu), care au ajuns în dregătoriile cele mai importante şi au făcut din bănia Olteniei, mutatăr de ei la Craiova, o adevărată feudă. în vederea asigurării intereselor lor economice, au înlesnit subjugarea Ţării Romîneşti de către turci. crampă1 (MED.), contracţie involuntară, spastică şi dureroasă a unui muşchi sau a unui grup muscular. în accepţia curentă, contracţie a muşchilor stomacului şi ai intestinelor, însoţită de dureri foarte vii. V. şi colică. CRAMPĂ 822 CRATER crampă2, unealtă de oţel cu unul sau două capete ascuţite, folosită la tăierea sau la desprinderea rocilor în mine. crampon 1. (C.F.) Piron de oţel cu secţiune pătrată, folosit la prinderea şinelor de traverse (direct sau printr-o placă de reazem). în construcţia suprastructurii căii cu traverse din beton armat se foloseşte şi un tip special de c., introdus pe unele linii din U.R.S.S, 2. (SPORT) Bucată de talpă sau de cauciuc de diferite forme (coni- Crampon că, dreptunghiulară etc.), care se aplică pe talpa unor bocanci sau a unor pantofi de sport (ex. la fotbal) pentru a evita alune -carea în timpul jocului. Cranach, Lucas (numit şi Cranach cel Bâirîn) (1472— 1553), pictor (de altare şi de şevalet), miniaiurist, desenator şi gravor german, partizan al Reformei şi prieten al lui Luther. întemeietorul şi maestrul cel mai de seamă al şcolii saxone (sec. al XVI-lea). în opera sa, tendinţele umaniste ale artei Renaşterii se împletesc cu rămăşiţe ale goticului, Acuitatea L. Cranach observaţiei realiste şi un simţ desăvîrşit al compoziţiei şi armoniei coloristice precumpănesc în opera sa asupra elementelor de manierism, prezente în unele perioade ale activităţii sale. C. a pictat tablouri cu subiecte religioase, mitologice şi alegorice, în care a introdus elemente ale vieţii contemporane (clădiri, interioare, mobilier, costume), acor-dînd un loc important peisajului („Repaus în timpul fugii în Egipt“, 1504). în portrete (al lui Luther, sau în autoportretul din 1550, aflat la galeria Uffizi din Florenţa), C. s-a manifestat ca un realist viguros. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R., prin lucrările „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul“, „Venus şi Amor“, „Fecioara cu pruncul“, şi în Muzeul Brukenthal. craniâl (ANAT.), termen care indică poziţia comparativ mai apropiată de craniu a unei părţi de organ sau de segment al corpului, în opoziţie cu alta mai depărtată (ex. capătul c. al intestinului). cramoîogie (gr. £ramon „craniu“ şi logos „vorbire“), parte a osteologiei şi antropologiei, care se ocupă cu studiul craniului, craniometrie (gr. ^ramon „craniu“ şi metron „măsură“), partfe a antropcmetriei, care se ocupă cu măsurarea diametrelor craniului. craniu (gr. ^ramon „craniu“; ANAT.), parte a scheletului capului, de forma unei cutii osoase, în care se găseşte creierul (encefalul). Cuprinde opt oase plate: frontalul, et-moidul, sfenoidul, occipitalul, cele două parietale şi cele două temporale. E constituit din bolta şi din baza craniului. crap (Cyprinus carpió)9 peşte teleostean din familia ciprini-delor, cu corpul înalt, acoperit de solzi mari, cu aripioara dorsală lungă, iar cea anală scurtă, ambele precedate de un spin zimţat; în jurul gurii are două perechi de mustăţi. Ajunge la 1 m lungime şi 30 kg greutate. Pentru carnea sa gustoasă este mult pescuit în apele naturale şi cultivat în heleşteie speciale. Se reproduce la începutul verii, cînd temperatura apei atinge sau depăşeşte 20°C. în Delta şi în Dunăre se pescuiesc anual mari cantităţi de crap. Prezintă o deosebită importanţă pentru economia apelor noastre, for- mînd una dintre principalele resurse piscicole. crapodină (MAS,), lagăr pentru forţă axială, în care se Crapodină I — pivot; 2 — apărătoare de piele; 3 — canal de ungere; 4 — corpul crapodinei; 5 — palier de rulare axial» cu bile; 6 — canal de evacuare a uleiului reazemă şi se roteşte fusul axial (pivotul) al unui arbore vertical. Construcţia c* este foarte variată, după construcţia şi destinaţia maşinii din care face parte. Crasna (azi Crasna Vişeu-lui), sat în raionul Vaslui, reg. Iaşi. în 1450, Bogdan al Il-lea a învins aici, în mijlocul unei păduri, pe panii poloni care-1 aduceau pe Alexăndrel, pretendent Ia domnie, spre a-1 înscăuna. Crassus, Marcus Licinius (115—53 î.e.n.), om politic roman, vestit pentru bogăţia sa uriaşă. A înăbuşit cu cruzime răscoala sclavilor conduşi de Spartacus (71 î.e.n.). Ales consul (70 î.e.n.), a luat măsuri în favoarea clasei cavalerilor. A făcut parte, împreună cu Cezar şi cu Pompei, din primul triumvirat (60 î.e.n.). în timp ce era guvernator al provinciei romane Siria, a organizat o expediţie împotriva părţi I o r, în cursul căreia a murit. crater (gr. „vas mare“) 1. Partea superioară a unui aparat vulcanic, de forma unei pîlnii (ex. c. din munţii vulcanici Călimani-Harghita, craterele Cucu, Tatarca, Fincelu, craterul în care se află Lacul Sf. Ana etc.). Prin crater, în timpul erupţiilor, ţîşnesc vapori, gaze, cenuşă, bombe vulcanice şi se revarsă lava. 2. (ASTR.) Crater lunar, adîncitură pe suprafaţa Lunii, variind de la diametre abia observabile pînă la diametre de 300 km. Ori- CRATIMĂ 823 CREANGĂ ginea c. lunare nu este sigur cunoscută; ele pot fi de natură vulcanică sau datorite unor scufundări, unor proeminenţe pline cu materie eruptivă sau unor bombardamente meteo-ritice. Se numeşte şi circ lunar. cratimă v, liniuţă de unire. cratogen (GEOL.), regiune de mare întindere din scoarţa terestră, care, într-o anumită etapă din istoria geologică a Pămîntului, s-a comportat ca un bloc rigid care nu a suferit mişcări de cutare orogenice, ci doar mişcări lente pe verticală, epirogenice (ex. Platforma Rusă, Platforma Siberiană etc.). în sens mai general sînt numite c. şi platformele sau ariile continentale, care sînt opuse orogenelor (zonelor formate în urma mişcărilor orogenice). Gratylos (sec. V î.e.n.), filozof grec care a denaturat în spirit sceptic concepţia dialectică heracliteană asupra mişcării. Spre deosebire de H e-r a c 1 i t, care spunea că „nu ne putem scălda de două ori în acelaşi rîu“, C. a pretins că nu ne putem scălda nici măcar o singură dată, deoarece rîul se schimbă din clipă în clipă. In felul acesta, C. nega orice stabilitate a lucrurilor (chiar şi una relativă) şi, implicit, posibilitatea cunoaşterii lor. Recunoscînd universalitatea schimbării, dialectica marxistă relevă stabilitatea relativă a lucrurilor, care face posibilă existenţa obiectivă a calităţilor şi a legilor în fluxul schimbării. crâţer (MINE) v. raclele. crâul (engi. crawl „a se tîrî“; SPORT), procedeu tehnic de înot. înotătorul de c. se află culcat pe apă cu pieptul în jos, în poziţie aproape orizontală. Faţa este scufundată în apă în momentul expiraţiei, iar pentru inspiraţie înotătorul răsuceşte capul spre dreapta sau spre stînga, ajungînd cu gura deasupra apei. Mişcările cu braţele se fac alternativ. „Cravata roşie“, revista pionierilor şi şcolarilor, editată de CC. al U.T.M.; apare lunar la Bucureşti. înfiinţată în aprilie 1947 sub numele de„Licurici“, a adoptat în 1953 denumirea actuală. Contribuie la educaţia tinerei generaţii îri spiritul dragostei faţa de patria socialistă, faţă de P.M.R., în spiritul prieteniei dintre popoare. Crăciun, Gheorghe (sec. XVI), conducător al răscoalei ţărăneşti care a avut loc în împrejurimile oraşului Satu-Mare şi în regiunea Tisei în 1569* cu centrul în apropierea oraşului Debreţin (R. P. Ungară). Prins de patricienii din Debreţin* C* a fost decapitat; răscoala a continuat însă sub conducerea lui Vasile Siiciu pînă ce a fost înăbuşită de detaşamentele nobilimii. Crăciuna, veche cetate, clădită, se pare, în sec. al XlII-lea de cavalerii teutoni, la poalele Măgurii Odobeştilor* lîngă Mil-cov. A fost cucerită de Ştefan cel Mare în 1482, pentru a asigura hotarul Moldovei dinspre Tara Romînească. crăiţele 1. Joc popular ro-mînesc, răspîndit în Oltenia. Este o „horă de mînă“, jucată de femei. Are ritm binar şi o mişcare vioaie, cu deplasări ample prin paşi alergaţi şi uşori. 2. Denumirea femeilor care, în unele locuri din Oltenia, iau parte la jocul căluşul. crăpătură (METAL.), ruptură produsă în crusta lingoului, ca urmare a presiunii ferostatice după turnare sau din cauza împiedicării contracţiei în crusta produselor laminate, forjate, tratate termic etc. Creangă, Horia (1892— 1943), arhitect romîn, reprezentant de seamă al arhitecturii din Romînia în perioada 1932— 1942. Prima lucrare cu care s-a afirmat a fost cinematograful şi blocul de locuinţe „Patria“ din Bucureşti (fost „Aro“); alte lucrări: hotelul „Carpaţi“ (fost „Aro Palace“), din Braşov, cu faţada din cărămidă aparentă galbenă, halele principale ale ansamblului industrial „23 August“ din Bucureşti, casa dr. Petru Groza din Deva etc. Creangă, Ion (1837—1889), scriitor clasic romîn. Fiu de ţăran din Moldova, C. a făcut şcoala la Humuleşti (satul său natal), la Broşteni, Tîrgu-Neamţ, Fălticeni şi Iaşi, fiind îndrumat către cariera preoţească. Fire independentă, a intrat în conflict Cu autorităţile bisericeşti, care l-au exclus din cler. După ce a făcut studii pedagogice, a fost primit în învăţămînt. Deşi a fost un eminent pedagog, care a introdus metode noi şi a alcătuit, în colaborare cu alţii, valoroase manuale şcolare, C. a fost mutat de la o şcoală la alta, iar uneori suspendat temporar din funcţia de învăţător. Acti- I. Creangă vitatea literară şi-a început-o tîrziu, la îndemnul lui Emi-nescu, de care l-a legat toată viaţa o strînsă prietenie. împreună cu marele poet, a frecventat o vreme societatea „Junimea“, de care însă s-a îndepărtat, apropiindu-se de cercul literar al lui N. Beldi-ceanu, scriitor legat de mişcarea muncitorească. în acest cerc şi-a citit ultima parte a „Amintirilor din copilărie“. A colaborat la „Contemporanul“, unde a publicat poezii populare. C. este autor de poveşti („Soacra cu trei nurori“, 1875; „Capra cu trei iezi“, 1875; „Povestea porcului“, 1876; „Povestea lui Stan Păţitu“, 1877; „Povestea lui Harap Alb“, 1877; „Ivan Turbincă“, 1878 ş.a.), de povestiri („Moş Nichifor Coţcariul“, 1877; „Moş Ioan Roată şi Unirea“, 1880 etc.). Opera sa capitală este „Amintiri din copilărie“ (1880, 1881, 1892). „Amintirile“, în care C. evocă cu nostalgie satul copilăriei, cu oamenii şi obiceiurile lui, conţin totodată accente critice la adresa instituţiilor statului feudal de pe la 1850: armata din acea vreme cu caracterul ci antipopular, unele aspecte înapoiate ale şcolii, abuzuri ale bisericii. Operă fundamentală a literaturii ro-mîne, „Amintirile“ constituie CREANŢĂ 824 CREDIT un monument al prozei noastre lirice şi umoristice, în care îmbinarea ironiei, jovialităţii şi optimismului este realizată cu o desăvîrşită măiestrie artistică, în povestirile sale, C. a creat personaje autentice. Moş Ni-chifor Coţcariul întruchipează pe ţăranul moldovean, mucalit şi isteţ. Un alt personaj al lui G, devenit foarte popular, este Moş Ioan Roată, care reprezintă pe omul simplu din popor, setea lui de dreptate şi revolta curajoasă împotriva asupririi boiereşti. Poveştile lui G au un pronunţat caracter realist, iar cadrul în care evoluează acţiunea lor este cel al satului moldovenesc. Personajele legendare şi animalele care populează basmele sale sînt în fond ţărani şi ţărance. Capra din „Capra cu trei iezi“ este o ţărancă sărmană care luptă să-şi apere copiii împotriva bogătanului hapsîn; împăraţii din basmele sale vorbesc, trăiesc şi se comportă ca ţăranii humuleşteni; Flămîn-zilă, Setilă etc. sînt flăcăi din satul moldovenesc. Poveştile şi povestirile sale au un pronunţat caracter dramatic, multe dintre ele putînd fi, asemenea „Momentelor“ lui Caragiale, transpuse scenic fără nici un efort. Maestru al stilului oral, G a ştiut să pună în valoare subtilităţile înţelepciunii populare, o dată cu bogăţia ei de proverbe, zicători şi expresii specifice de mare plasticitate şi al căror umor cuprinde întreaga gamă de nuanţe, de la tonul duios şi gluma binevoitoare pînă la vorba tăioasă, batjocoritoare, C. a creat o operă literară realist-critică, profund originală, care ridică pe o treaptă artistică superioară forţa creatoare a geniului popular. Tradusă în numeroase limbi, ea îl situează pe scriitor printre marii povestitori ai lumii. Desconsiderat de autorităţile vremii, G a dus o viaţă grea, plină de griji şi a sfîrşit în sărăcie. Academia R.P.R. l-a ales printre membrii ei de onoare post-mortem. ^ creanţă (într-un raport juridic de obligaţie), dreptul uneia dintre părţi (creditorul) de a pretinde executarea obligaţiei, pozitive sau negative, pe care celalaltă parte, anume determinată (debitorul), trebuie s-o îndeplinească. creare de perechi (FIZ.), proces de creare a unei perechi particulă-antiparticulă (ex. transformarea unui foton într-o pereche electron-pozitron, în-tr-un cîmp electric cum este cel al unui nucleu sau al unui electron). Lungimea de undă maximă a radiaţiei capabile să creeze perechi electron-pozitron este X = 0,012A. creasîa-cocoşului (Celosia cristata), plantă erbacee anuală din familia amarantaceelor, cu tulpini erecte, înalte de 10—40 cm, brăzdate, şi cu frunze ovale cu nervuri proeminente pe faţa inferioară. Inflorescenţa este spiciformă, dilatată în partea superioară. Florile sînt de culoare roz, galbenă sau albă, iar seminţele negre, lucioase, fin punctate. Se cultivă ca plantă ornamentală. creastă 1. (GEOGR.) Culme îngustă cu povîrnişuri repezi, în zona muntoasă. Ea coincide de obicei cu cumpăna ape- 1 o r (ex. creasta munţilor Piatra Craiului, creasta Munţilor Făgăraş). 2. (MILIT.) Creastă militară, aliniamentul punctelor de pe o formă de relief (deal, înălţime etc.) de la care se poate vedea suprafaţa acesteia pînă la bază. 3.# (CONSTR.) a) V. coamă. b) Linia de intersecţie dintre faţa unui taluz şi suprafaţa terenului ori suprafaţa platformei unui rambleu. 4. (ANAT.) Proeminenţă osoasă alungită şi cu marginea ascuţită (ex. c. iliacă). — C. tibiei, muchie ascuţită care uneşte faţa anterointernă a tibiei cu faţa ei anteroexternă. 5. (BIOL.) Excrescenţă cărnoasă, de obicei roşie şi dinţată, pe care o au la cap unele păsări, fiind mai dezvoltată la masculi. creatinfosforic, acid ~ (BIOCHIM.), compus al creatinei cu acidul fosforic, prezent în special în ţesutul muscular. Reprezintă rezerva de grupări de fosfat puternic energetice, necesare proceselor care consumă energie. creaţă, soi de viţă de vie originar din Banat, cu struguri mijlocii, cilindrici, cu boabe îndesate şi neuniforme, de culoare verde-gălbuis şi cu pieliţa groasă, punctată. Se cultivă în podgoriile din regiunile Banat şi Maramureş, pentru obţinerea vinurilor obişnuite de masă. creaţie artistică 1. Proces de elaborare a unei opere de artă, în care un rol de prim ordin îl joacă talentul, fantezia artistului şi care este înrîurit puternic de concepţia despre lume a acestuia. în c.a. influenţa orînduirii în care trăieşte artistul, a poziţiei sale de clasă, a apartenenţei sale naţionale este, în ultimă analiză, determinantă. Estetica idealistă a încercat în mod arbitrar să rupă procesul de c.a# de condiţiile social-economice şi politice şi să-l pună pe seama „inspiraţiei“, înţeleasă ca extaz sau revelaţie mistică. 2, Operă de artă finită. creaţionism, orientare teologică în filozofie şi biologie, potrivit căreia lumea, respectiv viaţa, ar fi fost creată din nimic prin pretinsa iniţiativă a lui dumnezeu şi ar fi rămas, de la crearea ei, neschimbată. Materialismul dialectic, bazat pe datele ştiinţelor, subliniază caracterul necreat al lumii, precum şi caracterul ei infinit în timp şi spaţiu. Fizica demonstrează că materia este veşnică, necreată şi indestructibilă; biologia materialistă, sprijinindu-sc pe transformismul darvinist, dovedeşte apariţia speciilor superioare din cele inferioare şi arată că acestea din urmă au provenit pe cale naturală, în anumite condiţii, din materia fără viaţă. Printre reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai c. în biologie se numără Karl Linné şi G. C u v i e r. Crécy [cresî], orăşel în nordul Franţei, unde, în cursul războiului de 100 de ani, armata seniorilor francezi a fost înfrîntă de armata engleză (1346). credit, (în capitalism) mişcare a capitalului de împrumut. în procesul rotaţiei capitalului apar mijloace băneşti temporar disponibile. Prin intermediul c,, capitalul bănesc temporar liber al capitaliştilor industriali şi al rentierilor, economiile şi veniturile băneşti vremelnic disponibile ale celorlalte clase şi pă- CPEDIT 825 CREDIT turi sociale se transformă în capital de împrumut. C. poate fi acordat între capitalişti sub formă de mărfuri, prestări de servicii etc. (c. comercial) sau sub formă de bani (c. bancar). C. contribuie Ia lărgirea producţiei şi în acelaşi timp la intensificarea exploatării muncitorilor, la redistribuirea capitalurilor între ramurile economice şi la egalizarea ratei profitului, la acumularea şi centralizarea capitalurilor, la creşterea parazitismului şi a speculaţiilor, precum şi la ascuţirea contradicţiilor capitalismului. Forţînd supraproducţia de mărfuri şi camufiînd temporar, printr-o cerere artificială, supraproducţia existentă, c, capitalist agravează crizele de supraproducţie. (In socialism) Formă de mobilizare de către stat a mijloacelor băneşti temporar disponibile şi de repartizare planificată a acestora pentru satisfacerea nevoilor economiei naţionale. în socialism nu există credit comercial. Sursele c* sînt : mijloacele băneşti temporar libere ale întreprinderilor şi organizaţiilor socialiste, care se acumulează la conturile de decontare deschise la bancă; disponibilităţile băneşti ale bugetului de stat; mijloacele băneşti vremelnic disponibile ale populaţiei atrase la casele de economii; fondurile proprii ale băncilor etc. El se acordă întreprinderilor şi organizaţiilor economice pentru acoperirea unor cheltuieli permanente sau sezoniere privind producţia, circulaţia sau transportul mărfurilor etc., sub formă de c. bancar. Creditul se acordă planificat şi cu destinaţie precisă; este rambursabil şi se garantează cu valori materiale. C. bancar contribuie la redistribuirea planificată a mijloacelor băneşti temporar disponibile între întreprinderi şi ramuri economice, între regiunile şi raioanele ţării, în scopul satisfacerii cerinţelor reproducţiei socialiste. Prin intermediul c. bancar y statul exercită un control sistematic asupra activităţii economice-financiare a întreprinderilor. — C. bugetar, sumă-limită, aprobată prin bugetul de stat, pînă la care se poate efectua o anumită cate- gorie de cheltuieli din buget. — C. de stat a) (în capitalism) Formă de mişcare a capitalului de împrumut, în care statul apare în calitate de împrumutat. Statul capitalist contractează împrumuturi la capitaliştii din ţară sau din străinătate, la instituţiile publice de credit sau la guvernele altor state. El foloseşte aceste credite în scopuri militare, pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a aparatului birocratic-poliţie-nesc etc. b) (în socialism) Formă de mobilizare, la dispoziţia statului, a unor mijloace băneşti temporar disponibile, în vederea satisfacerii nevoilor generale ale colectivităţii. Pe calea c. de s. (împrumuturi de *tat şi depuneri la casele de economii) sînt atrase parte din mijloacele bî eşti vremelnic disponibile ale populaţiei (şi, în anumite condiţii, ale unor organizaţii economice cooperatiste), care sînt folosite de stat pentru sporirea producţiei socialiste şi ridicarea nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii. V. şi î m-prumut de stat; datorie a statului. — C. pe termen lung, credite acordate, în R.P.R., de Banca de investiţii şi de Banca de Stat întreprinderilor şi organizaţiilor economice socialiste, pe o durată de mai mulţi ani. întreprinderile şi organizaţiile socialiste de stat primesc c. pe /. L pentru organizarea şi lărgirea producţiei, introducerea micii mecanizări, îmbunătăţirea tehnologiei de fabricaţie etc. Gospodăriile agricole colective primesc aceste credite pentru lucrări de construcţii, procurări de animale, de maşini, de unelte, de mijloace de transport, pentru plantaţii, îmbunătăţiri funciare etc. Cooperativele de producţie meşteşugărească primesc c. pe t. /. pentru lărgirea activităţii lor din fondul constituit din vărsămintele repre-zentînd o parte a beneficiilor unităţilor cooperatiste. — C. pe termen scurt, credite acordate de către Banca de Stat şi, în unele cazuri, de către Banca de investiţii (pentru constructori), pe o durată mai mică de un an, întreprinderilor şi organizaţiilor economice socia- liste, pentru nevoile lor de producţie şi de circulaţie. Aceste credite completează necesităţile de mijloace circulante ale întreprinderilor pentru satisfacerea nevoilor lor permanente şi sezoniere. creditor (DR.), titular al unui drept de c r e a n ţ ă. V. şi debitor. — C. chirografar, titular al unui drept de creanţă care nu este garantat prin gaj, ipotecă sau privilegiu. Creditul funciar rural, instituţie de credit, înfiinţată în Romînia în 1873 de către marii moşieri pentru a beneficia de credite pe termen lung. A emis, pentru prima dată în Romînia burghezo-moşierească, scrisuri funciare (hîrtii-valori), purtătoare de dobîndă şi negociabile la bursă, prin care se acordau împrumuturi moşierilor. Instituţia a fost naţionalizată şi lichidată în 1948. Creditul funciar urban, instituţie de credit din Romînia, înfiinţată de către marii proprietari urbani pentru a beneficia de credite pe termen lung. Au existat două asemenea instituţii: Creditul funciar urban din Bucureşti, înfiinţat în 1874, şi Creditul funciar urban diti Iaşi înfiinţat în 1881. Ambele au emis scrisuri funciare urbane, purtătoare de dobîndă şi negociabile la bursă, prin care se acordau împrumuturi. Instituţia a fost lichidată în 1948. Creditul minier, societate petrolieră capitalistă din Romînia. înfiinţată în 19(9 cu capital romînesc în valoare de 1 750 000 de lei, sporit, prin concentrarea şi centralizarea capitalului, pînă la 23 484 000 000 de lei în 1945, C. ra. a fost una dintre cele mai mari întreprinderi petroliere din Romînia, aparţinînd aripii liberale a burgheziei. Terenurile petroliere deţinute direct de Cm«,, împreună cu cele ale societăţilor la care C»m» avea participaţii, însumau 150 000 ha. în 1948 C.m« a fost naţionalizat. Creditul naţional industrial, instituţie înfiinţată în 1924 de statul romîn şi de Banca Naţională, pentru susţinerea şi finanţarea marii industrii capitaliste şi pentru înlesnirea mobilizării creanţelor industriale. Citadelă a oligarhiei CREIER 826 CREPINĂ financiare liberale. Capitalul iniţial de 200 000 000 de lei s-a ridicat ulterior la 700 000 000 de lei. Instituţia a fost naţionalizată şi lichidată în 1948. creier (ANAT.), parte a sistemului nervos central, cuprinsă în interiorul cutiei craniene. C. este format din emisferele cerebrale, creierul mic şi trunchiul cerebral. în c. sînt localizate cele mai importante funcţii ale organismului uman şi animal. V. şi e n c e f a 1. — Creierul mic v. cerebel creiţâr, monedă de argint emisă de diferite state germane; a circulat şi în ţările romîneşti, în sec. al XVII Mea şi în prima jumătate a sec. al XlX-lea, în piese de diferite valori. cremaiieră (MAŞ.), organ de maşină, în formă de barg Cremaiieră Í — cremaiieră; 2 — roată dinţată dinţată dreaptă, care se angrenează cu o roată dinţată cilindrică. Este folosită la cricuri, la unele maşini-unelte etc., pentru a transforma o mişcare de rotaţie într-una de translaţie sau invers. cremastér (ANAT.), muşchi striat care formează tunica musculară a testiculului. Are ca puncte de inserţie testiculul, arcada femurală şi pubisul. cremă 1. (FARM.) Preparat unsuros, obţinut prin emulsio-narea cu apă şi uleiuri eterice sau prin amestecarea la cald a unor grăsimi (lanolină, unt de cacao etc.), a unor ceruri (de albine, de palmier etc.), a unor substanţe medicamentoase (oxid de zinc, borax, vitamine, hormoni etc.), a unor hidrocarburi (vaselină, parafină etc.) şi a altor substanţe (gume, glicerină, colesterină etc.). Se utilizează în cosmetică şi în medicină. 2. (I'ND. ALIMENT.) Preparat alimentar făcut din lapte, ouă, zahăr şi ingrediente sau din unt (ori margarina), zahăr şi ingrediente, utilizat ca semifabricat la prepararea tortu- rilor, a prăjiturilor, a unor sorturi de biscuiţi sau putînd fi consumat ca desert. cremene (PETROGR.), varietate de calcedonie asociată cu cuarţ şi opal Are proprietatea de a produce scîntei prin lovire cu amnarul sau cu alte obiecte de oţel. Cremer, Fritz (n. 1906), sculptor din R. D. Germană, membru al Academiei germane socialiste de arte. A crescut în mediul muncitoresc din Ruhr şi a studiat la Berlin, intrînd de tînăr în mişcarea antifascistă. Lucrările sale se disting printr-o puternică expresivitate şi prin monumentalitate. Op. pr.: Monumentul de la Buchenwald, închinat victimelor fascismului (1952— 1958), statuia „Să înlăturăm ruinele“ (1953—1954), portretul lui Karl Marx(1954). Laureat al Premiului naţional (R.D.G.). Cremona, oraş în nordul Italiei, pe fluviul Pad (Lombar-dia). 71 200 loc. (1958). Cunoscut pentru viorile construite de vestiţii lutieri Amati, Stradivarius, Guarneri, care au trăit aici. Cremona, epura ~ (REZ. MAT.) v. figuri reciproce. crenel, deschizătură îngustă în parapetul tranşeei, a şanţului de comunicaţie sau în peretele unei lucrări de fortificaţie, prin care se execută observarea sau tragerea cu ar- Crenel mamentul portativ. La cetăţile şi castelele medievale se numeau c. şi deschizăturile făcute între doi zimţi (merloni) alăturaţi, situate în partea superioară a zidului. crenoterapie (gr. \rene »»izvor“ şi therapeia „tratament“; MED.), folosire a apelor minerale în scop terapeutic. creodonte (gr. £reos „carne“ şi odus, odontos „dinte“; PALEONT.), subordin fosil de mamifere carnivore, cu caractere sintetice (adică specifice concomitent mai multor grupe de animale) şi cu dentiţia puţin specializată, cu un început de diferenţiere a carnasierei. C. aveau creier mic şi membre masive cu gheare neretractile. Au apărut la începutul paleo-cenului, ajungînd la răspîn-dire maximă în eocen şi dispă-rînd aproape complet în oii-gocen. creoli (span. criollo, din lat. creare „a crea“), urmaşi ai primilor colonişti europeni din ţările Americii Latine, în special de origine spaniolă. creolină (FARM.), lichid de culoare cafenie-deschis, alcătuit din crezoli şi din hidrocarburi aromatice sulfonate şi neutralizate cu hidroxidul de sodiu. Formează cu apa o emulsie stabilă, folosită ca dezinfectant. creozot (CHIM.) 1. Ulei greu, obţinut din gudroanele de lemn sau de cărbuni, folosit la impregnarea lemnului, mai ales a traverselor de cale ferată, pentru a le conserva. 2. Produs uleios obţinut prin extracţie cu hidroxid de sodiu din uleiurile grele de la distilarea gudronului de lemn. Conţine în principal creozol şi guaiacol. E un lichid cu miros pătrunzător, folosit ca antiseptic şi antiparazitar, precum şi la obţinerea guaiacolului. creozot are, operaţia de impregnare cu creozot a unor piese de lemn (traverse de cale ferată, stîlpi de telegraf etc.) în vederea conservării lor. crep1 (CHIM.), cauciuc natural sub formă de gel, tras în plăci. Se foloseşte ca talpă de încălţăminte. crep2 (ind. TEXT.) 1. Fir suprarăsucit de mătase naturală sau artificială. 2. Ţesătură subţire din fire de mătase, dm fibre sintetice sau, mai rar, din lînă, suprarăşucite unele spre dreapta şi altele spre stînga, combinate astfel îneît să se obţină un efect de încreţire a ţesăturii. crepină (HIDROTEHN.) 1. Piesă folosită la filtrele rapide de la alimentările cu apă. Asigură distribuţia uniformă a apei şi a aerului comprimat introduse în filtru pentru spă- CREPITAŢIE 827 CRESTOMAŢIE' larea acestuia. 2. Denumire improprie pentru sorb. crepitaţie (MED.), zgomot caracteristic, asemănător aceluia produs de strîngerea în mînă a unui bulgăre de zăpadă sau de presărarea de sare fină peste foc. Constituie un semn important în diagnosticarea fracturilor, a gangrenei gazoase etc. crepon, ţesătură de bumbac, de lînă sau de mătase din fire foarte răsucite şi avînd suprafaţa cu aspect granulat. crepuscul (ASTR., METEOR.), perioadă de timp, după apusul Soarelui (amurg) sau înainte de răsăritul Soarelui (auroră), cînd există vizibilitate datorită difuziunii luminii în atmosferă. C. civil durează pînă la coborîrea Soarelui cu 7° sub orizont, c. astronomic pînă la coborîrea Soarelui cu 18° sub orizont, iar c. nautic pînă la coborîrea Soarelui cu 12° sub orizont. crescătoare (ZOOTEKN.) v. eleveza. crescendo (MUZ.), termen care indică creşterea treptată a intensităţii sunetului sau a unui fragment melodic. creson (Lepidium sativum), plantă erbacee anuală din familia cruciferelor, cu tulpina de 20—40 cm înălţime, cu frunze încreţite şi cu flori mici, albe sau roşii-liliachii. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici, numai în grădinile de lîngă case, pentru ñ Creson frunzele sale folosite ca salată sau condiment. Crespii Giuseppe Maria (numit, după îmbrăcămintea si, 51 lo Spagnuolo) (1665—1747), pictor şi grafician italian din Bologna. în pictura decorativă şi dc şevalet a introdus figuri de oameni din popor. Crestături în lemn a — poartă sculptata din Gorj; b — furcă de tors din Sibiu; c — Iadă moldovenească (tron) A practicat o tehnică în clarobscur de contraste violente şi de puternice efecte dramatice, folosind totuşi procedee academice. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R. prin lucrarea „Papă sfinţind un prapure dominican“ şi prin-tr-un desen reprezentînd o scenă de gen. crestătură de maşină electrică, canal longitudinal la suprafaţa laterală a statorului sau rotorului unei maşini electrice. Serveşte la aşezarea înfăşurării respective. Sin. (impropriu) ancosa. crestături în lemn, denumire a unei ramuri a artei populare, foarte dezvoltată în R.P.R. Se realizează prin mai multe mijloace: cioplire, scri-jelare, crestare şi se lucrează în lemn de diferite esenţe. C* în L se întîlnesc: a) în decorul arhitectonic: la stîlpi şi grinzi sculptate (în Gorj, Suceava, Ciuc, Maramureş), la porţi (în Oltenia şi Maramureş), la cadre de uşi şi ferestre (în Oaş, Gorj şi Maramureş), la bisericile de lemn (în Maramureş, Moldova şi Oltenia), la troiţe (în Oltenia); b) în mobilier: la lăzi de zestre (în Moldova, Bihor şi Oltenia), la mese (în Muntenia, Ţara Moţilor, Ţara Vrancei), la scaune (în Bihor), la blidare, cuiere şi dulăpioare (în Moldova, Oltenia şi Transilvania); c) în unelte şi obiecte mici de lemn: cauce (în ţinutul Pădurenilor), furci de tors (în Sibiu şi Hunedoara), cutii (în Ţara Moţilor, Suceava şi Ciuc), codiristi de bice şi de coase, tipare de caş, spărgătoare de nuci, bîte ciobăneşti, fluiere etc. C. în L au decorul aproape exclusiv geometric. crestomatie (gr. chrestoma-theia „studiul lucrurilor, utile“), culegere de texte reprezentative din literatura artistică» istorică CRESUS 828 CREŞTERE sau din alte domenii. De obicei textele cuprinse în c. aparţin literaturii vechi. V. şi antologie. Cresus, ultimul rege (560— 546 î.e.n.) al statului Lidia din Asia Mică antică, vestit prin bogăţia lui. Cirus, regele perşilor, l-a învins şi i-a cucerit regatul. creşă, instituţie care asigură îngrijirea copiilor pînă la 3 ani, în timpul cînd mamele acestora sînt în producţie. în R.P.R., baza materială a creşe-lor este asigurată prin fonduri de stat, la care se adaugă uneori o contribuţie, mică a părinţilor în raport cu salariul lor. creştere (BIOL.), mărire a masei vii a unui organism în cursul dezvoltării individuale (ontogenetice), ca urmare a proceselor de metabolism. Poate fi globală, cînd interesează organismul în totalitate, sau parţială, cînd priveşte numai anumite segmente corporale sau anumite organe. C. apare numai în cazul predominării anabolismului asupra catabolismului; în cazul egalizării acestor procese, c. încetează. C. se realizează prin diviziunea repetată a celulelor şi prin mărirea volumului acestora şi este reglată de sistemul neuroendocrin. — Creşterea animalelor, proces caracterizat prin următoarele trăsături : viteză diferită în anumite perioade ale ontogenezei, periodicitate (ex. la peşti, c. rapidă primăvara şi vara), nepropor-ţionalitate, dezvoltarea inegală a diverselor organe în diferite perioade ale ontogenezei (ex. la mamifere, c. mai intensă a inimii în perioada uterină), alternarea perioadelor de c. intensă cu perioade de c. mai puţin intensă etc. La majoritatea animalelor are loc scăderea vitezei de c. în perioada maturităţii sexuale. — Creşterea plantelor, proces care include atît mărirea dimensiunilor organelor cît şi complicarea structurii lor. Ritmicitatea este principala particularitate a c. />., care la plantele unicelulare este legată de schimbarea condiţiilor de mediu în diferite sezoane ale anului, iar la plantele superioare este concen- trată în anumite puncte (conul de c.). în timpul perioadei vegetative, la început se formează organele de nutriţie (rădăcini, frunze), apoi organele şi ţesuturile care asigură înmulţirea şi supravieţuirea în perioadele neprielnice pentru plantă (tuberculi, stoloni etc.). Posibilitatea de a dirija c. în direcţia dorită în fiecare fază a ciclului vital al plantei constituie condiţia de bază în obţinerea recoltelor mari la plantele agricole. Pentru a calcula c. organismelor plantelor şi animalelor se folosesc diferite măsurători (de greutate, de volum, de suprafaţă, liniare). C.p. poate fi dirijată cu succes cu ajutorul unor factori ca: nutriţia, lumina, temperatura, umiditatea, stimulatorii de c. etc. — Creşterea omului, creştere a corpului omenesc (în special creşterea lui în înălţime), proces care se desfăşoară neîntrerupt din momentul concepţiei şi pînă la vîrsta adultă. C. în înălţime se termină, la femei, la 19—20 de ani, iar la bărbaţi la 25—26 de ani. De pe la jumătatea deceniului al cincilea al vieţii, la fiecare 10 ani corpul se micşorează cu 1 — 1,5 cm (din cauza turtirii cartilajului intra-vertebral etc.). creşterea animalelor, una dintre principalele ramuri ale agriculturii, care asigură produsele alimentare de bază (lapte, carne, ouă, unt, brînză etc.), aprovizionează cu materii prime industria uşoară şi alimentară (lînă, piei etc.), dă forţă de tracţiune vie şi furnizează principalul îngrăşămînt organic, bă-ligarul. C*a. a apărut din cele mai vechi timpuri, ca o continuare a vînătorii, o dată cu îmblînzirea şi domesticirea animalelor sălbatice în vederea folosirii lor pentru nevoile gospodăreşti. Apariţia şi dezvoltarea creşterii animalelor au avut ca urmare dezvoltarea forţelor de producţie, marcînd, împreună cu apariţia culturii plantelor agricole, prima mare diviziune a muncii. C*a. a dus la o creştere considerabilă a productivităţii animalelor. Apariţia şi dezvoltarea agrobiologiei au transformat creşterea animalelor într-o ade- vărată ştiinţă. Prin aplicarea judicioasă a selecţiei şi prin folosirea celor mai avansate metode de creştere s-a ajuns la ameliorarea raselor existente şi la formarea unor tipuri şi rase noi de producţie mixtă sau specializate. în R.P.R., creşterea animalelor are un rol de seamă în dezvoltarea agriculturii noi, socialiste, în scopul asigurării unui belşug de produse agroalimentare. Astfel, la începutul anului 1962 numărul bovinelor a fost de 4 707 000, cu peste 1 055 000 mai mare decît în 1938, numărul vacilor de 2 144 000, cu 357 000 mai mare, al porcinelor de 4 665 000, cu aproape două milioane mai mare, iar al ovinelor de 12 846 000, cu circa 2 400 000 mai mare. în perioada colectivizării agriculturii, numărul de animale a crescut la toate speciile, sporind în acelaşi timp producţia de lapte, carne, lînă şi ouă. Datorită sprijinului puternic acordat de stat prin credite în condiţii avantajoase şi materiale de construcţie şi datorită folosirii mijloacelor proprii, gospodăriile colective au mărit în ritm rapid numărul animalelor proprietate obştească, ajungînd în luna aprilie 1962 (după încheierea colectivizării agriculturii) la 1 145 000 de bovine, fată de numai 92 100 în februarie 1958, la 940 000 de porcine faţă de 88 500 şi la 4 380 000 de ovine faţă de 835 000. Prin încheierea colectivizării agriculturii în R.P.R. se deschid noi perspective privind sporirea rapidă a efectivelor de animale şi creşterea continuă a productivităţii acestora. în anii următori, creşterea animalelor va deveni o ramură de bază a agriculturii, avînd condiţii deosebit de favorabile în ţara noastră. în vederea măririi efectivelor de animale, a sporirii densităţii medii la suta de hectare, va fi simţitor îmbunătăţită baza furajeră, se vor mecaniza principalele procese de producţie în creşterea animalelor, asigurîndu-se totodată asistenţa tehnică şi îndrumarea producţiei prin specialişti de înaltă calificare. V. şi zootehnie. CREŞTERE 829 CREŞTINISM creşterea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie faţă de producţia obiectelor de consum, lege cconomică obiectivă a reproducţiei lărgite, potrivit căreia producţia mijloacelor de producţie (sectorul I) trebuie să crească mai repede decît producţia obiectelor de consum (sectorul II). Aceasta decurge din faptul că, pentru lărgirea producţiei şi asigurarea progresului tehnic în toate ramurile economiei, este necesară mai întîi sporirea producţiei de maşini, utilaje etc. V. L Lenin a arătat că „cel mai rapid creşte producţia mijloacelor de producţie în vederea producerii mijloacelor de producţie, apoi producţia mijloacelor de producţie pentru producerea mijloacelor de consum şi cel mai încet creşte producţia mijloacelor de consum“. în capitalism, cerinţele acestei legi, care se reflectă în creşterea compoziţiei organice a capitalului, se realizează anarhic, spontan, ciclic, în timpul crizelor avînd loc o scădere bruscă a producţiei în general, inclusiv a producţiei sectorului I, accentuînd rămî-nerea în urmă a consumului faţă de producţie, ascuţind contradicţia fundamentală a capitalismului. în socialism, creşterea mai rapidă a producţiei mijloacelor de producţie constituie condiţia asigurării avîn-tului neîntrerupt' al producţiei socialiste, introducerii tehnicii celei mai înaintate în toate ramurile economiei naţionale şi a ridicării necontenite a productivităţii muncii. Creşterea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie este o necesitate obiectivă pentru toate ţările socialiste. în ultimă instanţă, ea este chezăşia victoriei orînduirii socialiste, a asigurării unui belşug de bunuri materiale şi spirituale, în scopul satisfacerii tot mai depline a cerinţelor crescînde ale oamenilor muncii. Această lege stă la baza politicii de industrializare socialistă a partidului marxist-leninist. în R.P.R., politica fermă a P.M.R. de dezvoltare cu precădere a industriei grele asigură înfăptuirea consecventă a industrializării socia- liste a ţării. Astfel, în 1961, în comparaţie cu 1938, producţia industriei constructoare de maşini, a industriei electrice şi a materialelor de construcţii a fost de peste 12 ori mai mare, pe cînd producţia industrială a crescut de 5,8 ori. Ca urmare a realizării cerinţelor acestei legi, ponderea producţiei mijloacelor de producţie în producţia globală industrială a crescut de la 45,5% în 1938 la 63,9% în 1961. Pînă în 1965 producţia mijloacelor de producţie va creşte de 2,2 ori în comparaţie cu 1959, pe cînd producţia bunurilor de consum va creşte de două ori. Această lege acţionează atît în perioada construirii bazei tehnice-materiale a socialismului, a desăvîrşirii construcţiei socialismului, cît şi în comunism. creştinism, doctrină religioasă, numită astfel după miticul Isus Hristos, considerat drept întemeietorul ei. C* s-a închegat în Imperiul roman în sec. I —II e.n., în perioada de criză a orînduirii sclavagiste, în sînul unor mase neomogene, formate din sclavi, liberţi, mici agricultori şi meseriaşi ruinaţi, apăsate de exploatare şi de mizerie şi incapabile să rezolve contradicţiile de clasă pe calea unor acţiuni revoluţionare. C. făgăduia tuturor celor obidiţi şi asupriţi o „fericire cerească“ iluzorie într-o viaţă veşnică „de apoi“, în care ar fi recompensaţi pentru suferinţele îndurate în „valea plîngerilor“ de pe pămînt. C. a constituit de la început o diversiune ideologică prin predicarea pasivităţii, a resemnării şi a supunerii faţă de asupritori, împinsă pînă la absurd. Concepţiile c, primitiv au fost influenţate de budism, mithraism, iudaism etc., precum şi de filozofia idealistă greacă vulgarizată. Persecutînd iniţial c., clasele dominante au înţeles ulterior că ideile acestuia le pot fi de mare folos. în urma sinodului de la Niceea (325), c* a fost decretat, de împăratul roman Constantin cel Mare, religie oficială a Imperiului roman. Biserica creştină a continuat întotdeauna să rămînă strîns legată, prin interesele sale economice, politice şi ideologice, de clasele dominante exploatatoare. în evul mediu, biserica creştină a devenit stîlpul ideologic al feudalismului şi cel mai puternic feudal, promovînd fanatismul şi obscurantismul, împiedicînd dezvoltarea ştiinţelor naturii, persecutînd pe savanţi şi prefă-cînd filozofia într-o ,,slujnică a teologici“. Biserica socotea lupta exploataţilor împotriva feudalismului drept o călcare a învăţăturii ei (erezie), faţă de care recurgea la cele mai intolerante măsuri: pedepse spirituale, excomunicarea, arderea pe rug. Mai tîrziu, biserica creştină s-a adaptat la capitalism, justificînd exploatarea capitalistă şi con-damnînd lupta revoluţionară a proletariatului. C. este una dintre cele mai răspîndite religii monoteiste. El nu are însă un caracter unitar. Marea schismă din 1054 a dus la separarea definitivă a ortodoxismului şi catolicismului. în sec. al XVI-lea, după puternice zguduiri sociale şi politice, s-au rupt din catolicism bisericile şi sectele protestante. Acestea au frînat de asemenea mişcările social-politice ale maselor (care se manifestau în condiţiile vremii sub haină religioasă), devenind tot atît de reacţionare ca şi catolicismul Prin caracterul lor mistic şi obscurantist, toate bisericile şi sectele creştine reprezintă o frînă a progresului social. Diversele partide politice şi organizaţii obşteşti creştine, în special cele catolice, sînt instrumente ale reacţiunii imperialiste. Rămăşiţele religioase din conştiinţa oamenilor constituie o piedică în construirea socialismului şi comunismului. Asigurînd libertatea cultelor religioase, constituţiile statelor socialiste prevăd în acelaşi timp libertatea propagandei a-teiste, care are scopul de a lămuri maselor opoziţia fundamentală dintre ştiinţă şi religie, incompatibilitatea acesteia din urmă cu învăţătura marxist-leninistă şi de a răspîndi în mase cunoştinţe ştiinţifice în vederea ridicării conştiinţei lor, pentru făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste. V. şi a -teism; biserică; catolicism; protestantism; religie. CRETA 830 CREZOLI Creta, insulă în Marea Me-diterană, aparţinînd Greciei, Suprafaţa: 8 400 km2. Populaţia: 462 000 loc (1951), împreună cu insulele înconjurătoare. Principalul oraş : Hera-clion. Regiune agricolă cu culturi de citrice, de măslini şi de viţă de vie. Exploatări de man-gan, de azbest şi de gips. —Istoric, Important centru economic, politic şi cultural în Grecia antică, unde s-a dezvoltat o cultură materială înfloritoare, cunoscută sub denumirea de cultura „cretano-miceniană“. Această cultură a cunoscut o mare dezvoltare în mileniul al III-lea şi în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. Nivelul înalt al dezvoltării civilizaţiei din statul sclavagist cretan timpuriu e demonstrat de arhitectura palatelor, de frescele cu care acestea sînt împodobite, de tăbliţele scrise etc. Ocupată de aheeni (sec. al XV-lea î.e.n.), insula a fost cucerită succesiv de romani (67 î.e.n.) şi de arabi (sec. al ÎX-lea).  aparţinut Imperiului bizantin (sec. IV—IX si X— XIII) şi Veneţiei (sec. XIII — XVII), de la care au cucerit-o turcii (sec. al XVII-lea). în 1897 Creta a devenit autonomă în cadrul Imperiului otoman, iar în 1913 s-a unit cu Grecia. cretâcic (STRAT.), ultima perioadă a erei mezozoice, denumită astfel după depozitele cre-toase dezvoltate din unele regiuni. Flora e. se caracterizează prin predominanţa coniferelor, la care se adaugă cîteva familii de monocotiledonate şi primele forme de dicotilcdonate. Fauna c* cuprinde reprezentanţi ai întregului regn animal. Mai importante sînt: foraminiferele, echinidele, lamelibranhiatele (ostreide, rudişti), gasteropodele, cefalopodele (amoniţi, be-lemniţi), dintre nevertebrate; peştii osoşij batracienii, reptilele, păsările şi cîteva tipuri de mamifere (aplacentare multi-tuberculate), dintre vertebrate. Co a fost subîmpărţit de unii savanţi în c. inferior, c. superior şi c. mediu* în R.P.R., formaţiunile c. apar în Platforma Moldovenească, în Dobrogea, Carpaţii Orientali, Banat, Depresiunea Getică, Munţii Apuseni. în aceste formaţiuni se gă- sesc zăcămintele de bauxită din Munţii Bihor şi Pădurea Craiului, zăcămintele de cărbuni de la Rusca Montană (reg. Banat) şi Borodul Mare (reg. Crişana), depozitele glauconi-tice din Dobrogea; tot aici sînt localizate zăcămintele de sulfuri complexe, argentifere, de magnet it, hematit şi limonit din calcarele cretacice ale zonei Re-şiţa-Moldova Nouă (Banat), zăcămintele de cinabru de la Valea Dosului (reg. Hunedoara) etc. cretă 1. (PETROGR.) Calcar fin granular, provenit aproape în întregime din resturi de fora-minifere. C# este de culoare albă sau verzuie, poroasă, foarte frecventă în depozitele de vîrstă cretacica. în R.P.R. se găseşte în sudul Dobrogii. 2* Obiect fabricat din sulfat de calciu şi folosit la scris pe tablă sau pe orice suprafaţă de culoare mai închisă. cretificâre (lat. creta „cretă“ şi facere „a face“; MED.), impregnare a unui ţesut cu săruri de calciu. Cretificarea reprezintă una dintre modalităţile de vindecare a leziunilor, în special tuberculoase, care se întîlnesc în plămîni, în ganglionii limfatici etc. cretinism (MED.), boală congenitală sau (mai rar) dobîndită, datorită dezvoltării insuficiente a creierului şi leziunilor de pe el, apărute în timpul vieţii intrauterine. Se asociază cu insuficienţa glandei tiroide ^ şi se manifestă prin înapoiere mintală (debilitate mintală, imbecilitate sau idioţie), tulburări în dezvoltarea fizică (statură mică, craniu rahitic, dezvoltare insuficientă a organelor sexuale, uneori guşă) etc. Este răspîndit în regiunile cu guşă endemică. creion, ţesătură imprimată din fire groase de bumbac sau de in, folosită pentru huse de mobilă, draperii etc.* mai rar pentru rochii. Creţeami, George (1829— 1887), scriitor romîn. A scris poezii, îndeosebi patriotice, în care a militat pentru unirea Principatelor. Op. pr.: „Melodii intime“ (1855), „Patrie şi libertate“ (1879). croţesc, soi de măr, originar din Muntenia, cu fructul mijlociu, sferic-turtit, de culoare verde-albicioasă, galben-verzuie sau roşie cu dungi vişinii, pulpa albă cu nuanţe verzui şi gust acrişor plăcut. Este un soi foarte productiv şi rezistent la ger, însă sensibil la atacul rapănului. Intră pe rod tîrziu, la 9—12 ani. Răspîndit în zona dealurilor din Muntenia şi din Oltenia. creuzet 1. (CHIM.) Vas fabricat dintr-un material rezistent Creuzete Ia căldură (porţelan, şamotă, grafit, fontă, platină, cuarţ etc.), folosit pentru efectuarea de reacţii chimice la temperaturi înalte (topire sau calcinare), fie în laborator, fie în industrie. 2. (METAL.) Bazinul de la partea inferioară a cuptoarelor cu cuvă, în care se adună produsele de topire obţinute în procesul metalurgic. crevétá (ZOOL.; Crangon), crustaceu marin comestibil din familia macrurelor, întîlnit mai ales printre plantele marine sau în zonele nisipoase. Este asemănător cu racul, însă cu corpul mult mai mic, transparent, turtit lateral şi încovoiat, înoată foarte repede. în Marea Neagră trăiesc mai multe specii de c*, dintre care unele au carnea foarte gustoasă. Sin. palemon. crezoli (CHIM.), metilfenoli cu formula CHa (C^HJ OH, Există trei izomeri ai c. Se obţin din gudroanele de cărbune şi de lemn şi se folosesc la prepararea bachelitei, ca antiseptici sub forma unei emulsii CRIB 831 CRIMINALITATE în apă (numită creolină) şi ca intermediari în sinteze organice. ^ crib (HIDROTEHN.), construcţie de lemn, de zidărie sau de metal, executată în albia unui rîu şi avînd drept scop protecţia sorbului unei pompe care se alimentează din rîul respectiv. criblură (lat. cribrum „ciur“; DRUM.), piatră spartă mărunt, în general de natură bazaltică, folosita în lucrările de asfalta]. cric (TEHN.), aparat portativ cu acţionare manuală, servind la ridicarea la înălţimi mici a unor greutăţi. C. cu mecanism de cremalierâ (sau cu şurub) ridică greutăţi pînă la circa 5 t; c. hidraulic, pînă la 50 t. Sin. vinci, crichet, joc sportiv, răspîn-dit mai ales în Anglia. Se joacă cu o minge de către două echipe formate din cîte 11 oameni, pe un teren gazonat, dreptunghiular (80 m X 70 m). C. cunoaşte mai multe variante, după ţara în care se joacă. Cricovul Dulce, afluent pe stînga al lalomiţei (72 km). Izvorăşte din Subcarpaţii de la curbură. Cricovul Sărat, afluent pe stînga al Prahovei (82 km). Izvorăşte din Subcarpaţii de la curbură şi se varsă în Prahova, la vest de Urziceni. criiă, denumire dată celor două aripi lungi ale năvodului, care au o formă dreptunghiulară, sînt egale ca dimensiuni (100-“200 m lungime) şi servesc pentru înconjurarea peştelui şi dirijarea lui spre m a t i ţ ă. crimă (DR.), infracţiune deosebit de gravă, pe care legea a calificat-o astfel şi o pedepseşte aspru din cauza gradului ei ridicat de pericol social (ex. trădarea de patrie, spionajul, delapidarea care a produs o pagubă însemnată, omorul). — Crime internaţionale, denumire dată crimelor împotriva păcii internaţionale, crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii. C. împotriva păcii internaţionale constau în plănuirea, pregătirea şi dezlănţuirea unei agresiuni ori a unui război nedrept, cu încălcarea tratatelor, convenţiilor sau garanţiilor internaţionale, ori în participarea la un plan sau complot general, avînd ca scop săvîrşirea faptelor menţionate. C. de război constau în încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului unanim admise (ex. exterminarea populaţiei paşnice în timp de război). C. împotriva umanităţii constau în atrocităţi sau persecuţii săvîrşite faţă de populaţia civilă, în timp de pace sau de război, în scopul de a comite celelalte crime internaţionale sau în legătură cu ele. în timpul celui de-al doilea război mondial, asemenea crime au fost săvîrşite, cu o bestialitate nemai-întîlnită, de fasciştii germani şi militariştii japonezi. Principalii criminali de război germani şi japonezi au fost judecaţi şi pedepsiţi de tribunalele militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio. De asemenea, criminali de război au fost judecaţi şi pedepsiţi de tribunale naţionale din teritoriile unde au săvîrşit infracţiunile. în Romî-nia, după eliberarea ţării de sub jugul fascist, criminalii de război, în frunte cu clica anto-nesciană, au fost judecaţi şi condamnaţi de tribunalele poporului» constituite în acest scop. în perioada postbelică, guvernele S.U.A., Angliei, R. F. Germane şi ale altor ţări capitaliste, încălcînd obligaţiile luate în timpul războiului antihitlerist, nu au supus judecăţii şi pedepselor corespunzătoare numeroşi criminali de război nazişti, unii dintre aceştia fiind nu numai absolviţi de judecată, dar şi promovaţi în funcţii oficiale de mare răspundere. V. şi genocid. Crimca, Anastasie Crimco-vici (a doua jumătate a sec. al XVI-Iea şi începutul sec. al XVII-lea), pictor de manuscris, ilustrator de evangheliare şi alte cărţi de cult; a pictat cu motive orientale un aer pentru mănăstirea Dragomirna, ctitoria sa, şi a precizat imaginea iconografică a Sf. Ioan cel Nou cu detalii realiste şi elemente romîneşti. Crimeea, peninsulă şi regiune situată în sudul părţii europene a Uniunii Sovietice, între Marea Neagră şi Marea de Azov, legată de continent prin istmul Perekop. Suprafaţa : 25 600 km2. Populaţia: 1 297 000 loc. (1961). Centrul administrativ: SimferopoL Cli- mat mediteranean, zonăbalneo-climatică (Ialta, Alupka, Eupa-toria etc.), larg dezvoltată în anii puterii sovietice. Importantă regiune pomicolă, viticolă şi de pescuit. Industrie extractivă (fier), metalurgică, a-limentară (vinuri, conserve, produse lactate) şi de tutun. — Istoric. Cunoscută în antichitate sub numele grecesc de Cher-sonesul Taurie, sau Taurida9 C. a fost locuită în vechime de cimerieni şi de sciţi şi colonizată de greci începînd din sec. al VII-lea î.e.n. Din sec. al V-lea î.e.n., în C. s-a dezvoltat Regatul bosforan. A fost pustiită de goţi, huni, alani şi tătari şi slab colonizată de genovezi (sec. al XIII-lea). în sec. al XV-lea, tătarii au întemeiat aici hanatul Crimeii, vasal Imperiului otoman. în sec. al XVIII-lea a fost alipită la Rusia, iar în 1853—1856 a devenit teatrul războiului dintre Anglia, Franţa, Turcia şi Sardinia, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte (războiul Crimeii). în timpul războiului civil din U.R.S.S. a fost ocupată de trupele generalului contrarevoluţionar Vranghel. A devenit republică autonomă a R.S.F.S. Ruse în 1921, iar din 1946 a fost o regiune a acestei republici (pînă în 1954). în prezent constituie o regiune a R.S.S. Ucrainene. criminal de război, persoană care a săvîrşit crime împotriva legilor şi uzanţelor războiului, precum şi împotriva păcii şi umanităţii. V. şi crime internaţionale (sub crimă). criminalistică (DR.), ştiinţă care are drept obiect cercetarea mijloacelor şi elaborarea metodelor pentru strîngerea, fixarea şi examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. C. se ocupă şi cu găsirea unor procedee de prevenire a infracţiunilor. criminalitate (DR.), totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un teritoriu determinat, într-p anumită perioadă. C. a apărut o dată cu împărţirea societăţii în clase antagoniste, ca un pro* dus al situaţiei economice, co-cial-politice şi etice determinate de aceasta. Ea cunoaşte CRIMINOLOGIE 832 CRIPTORHIDIE o creştere considerabilă şi forme organizate în epoca capitalismului şi, mai ales, în faza imperialismului. în ţările socialiste, pe măsura desăvîrşirii construirii socialismului, a creşterii nivelului material şi cultural, precum şi a gradului de conştiinţă al oamenilor muncii, se creează toate condiţiile pentru stîrpirea criminalităţii. Unele manifestări de c. care mai există se datoresc rămăşiţelor capitaliste în conştiinţa oamenilor, care se mai menţin o perioadă de timp, precum şi influenţei exercitate din afară dc lumea capitalistă. criminologie (DR.), ştiinţă care se ocupă cu cercetarea cauzelor criminalităţii şi a mijloacelor pentru prevenirea şi combaterea ei. crin (BOT. ; Lilium candidum), plantă erbacee perenă din fami- Crin lia liliaceelor, cu tulpina înaltă pînă la 1 m, la vîrful căreia se formează mai multe flori mari, în formă de pîlnie, lungi de 6—8 cm, de culoare albă strălucitoare şi cu miros pătrunzător. Este foarte răspîndit ca plantă decorativă. crin de Florenţa (MED.), fir rezistent de mătase, neresor-babil, folosit în chirurgie la coaserea rănilor. E fabricat din produsul glandelor sericigene ale unor viermi de mătase. crini-de-mare (ZOOL.), clasă de echinoderme cu aspect de flori, cu corpul format dintr-un disc central de la care pleacă radiar cinci braţe lungi, bifurcate şi articulate. Trăiesc mai ales în zona abisală, fixaţi de fund. Formele libere se deplasează cu ajutorul braţelor (ex. Pcntacrinusy Comatula etc.). criocauter (gr. kryos „frig" şi kauterion „instrument de ars“; MED.), instrument care serveşte la distrugerea prin congelare a unor formaţii cutanate patologice (negi, che-loide etc.) cu ajutorul zăpezii carbonice, criofile (BIOL.) v. psihrofile* criogenină (FARM.), fenil-semicarbazid. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, cu gust amar, solubilă în apă. Are acţiune analgezică şi anti-termică şi e folosită, mai ales în tuberculoză, pentru combaterea febrei. criolit (MINER.), fluorură naturală de aluminiu şi sodiu, cristalizată în sistemul mono-clinic. Are culoare albă, translucidă, spărtură neregulată şi luciu sticlos; formează mase compacte. Se utilizează în metalurgia aluminiului. crioscopie (gr. kryos „frig“ şi skopein „a cerceta“; CHIM.), metodă de determinare a greutăţii moleculare a unei substanţe, bazată pe scăderea temperaturii de solidificare a unei soluţii a substanţei respective. Măsurătorile se efectuează cu aparatul numit crioscop♦ crioterapie (gr. kryos „frig44 şi therapeia „tratament“; MED.), metodă de tratament prin congelare a nervilor, angiomelor, cicatricelor cheloide, negilor etc. cu ajutorul zăpezii carbonice. criotrón (FIZ.), dispozitiv cu supraconductori, menţinut la temperaturi foarte joase, format dintr-un fir şi o bobină din materiale supraconductoare (ex. tantal şi niobiu). Funcţionează datorită proprietăţilor supraconductoare, a căror apariţie sau dispariţie se poate produce sub acţiunea unui cîmp magnetic. C. poate funcţiona ca element de memorizare a semnalelor (informaţiilor) sau pentru a produce operaţii de comutare în dispozitive automate şi în maşini de calcul electronice. criptă1 (gr. kryptos „ascuns“; ARHIT.) 1# Construcţie subterană într-un templu antic, pentru păstrarea obiectelor de cult, a arhivelor, a tezaurului etc. 2. Capelă subterană, folosită ca loc de înmormîntare sau de păstrare a relicvelor. criptă2 (HISTOL.), mică depresiune, în formă de tub, situată de obicei pe suprafaţa unei mucoase (ex. c. amigda-liană). criptogâme (gr. kryptos „ascuns“ şi gamos „unire“), grup mare de plante inferioare nevasculare (Thallophyta) şi vasculare (Pteridophyta), care se înmulţesc prin spori. Sînt plante lipsite de flori, cu organele de reproducere puţin aparente, spre deosebire de fanerogame, la care plantele au flori vizibile. Cuprind circa 250 000 de specii, dintre care circa 7 000 cresc spontan în R.P.R. (ex. alge, ciuperci, licheni, muşchi, fe-rigi\ criptogenetic (gr. kryptos „ascuns“ şi genesis „formaţie“; MED.; despre o boală), care are o cauză ce nu se poate determina prin mijloacele de cercetare de care dispune medicina în momentul respectiv. Sin. idiopatic. criptografie (gr. kryptos „ascuns“ şi graphein „a scrie“; BIBL.) 1* Scriere în care, după un cod de semne convenţionale, li se dă literelor o alta valoare decît cea curentă, cu scopul de a asigura secretul anumitor documente. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul criptogramelor. criptogramă (gr. kryptos „ascuns“ şi gramma „literă“; BIBL.), text scris cu semne convenţionale secrete (literelor li se dau alte valori decît cele obişnuite; ex. c. din Psaltirea scheiană). criptonim (gr. kryptos „ascuns“ şi onyma „nume“; BIBL.) L Nume împrumutat, imaginar sau reprezentat prin anumite iniţiale (sau prin numele de familie prescurtat), cu care un autor semnează o operă pentru a-şi ascunde adevărata identitate (ex. Leonachi Dianeu, pentru Ioan Budai-Deleanu). V. şi anagramă. 2. Scriere semnată cu un asemenea nume. criptorhidie (gr. kryptos „ascuns“ şi orchis „testicul“; MED., MED. VET.), anomalie care rezultă din oprirea migraţiunii testiculului fie în cavitatea abdominală, fie în canalul inghinal. C. poate fi simplă sau dublă, în cazul cînd un singur testicul este coborît în scrot (bursa tes-ticulară), anomalia poartă numele de monorhidie. Este mai frecventă la solipede, la vier, la berbec şi mai rar la taur şi la dine. Masculii criptorhizi se elimină de la reproducţie. CRISTALE: /. Cristale de granat almandin. 2. Disten. 3. Microlit. 4. Gheaţă. 5. Aur. 6. Corindon. 7. Pirită. 8, Diamant 9. Berii. iO. Biotit. ÎL Rubin. 12. Baritinâ. A a CULORI: A — amestec aditiv de culori. B — amestec subtractiv de culori. C — trecerea de la culoareâ saturată (stînga) la culoarea nesaiurata (dreapta). CRISALIDĂ 833 CRISTALOGRAFIE crisalidă (gr. chrysallis, -idos, din chrysos „aur“; ZOOL.), nimfa fluturilor, denumită astfel Crisalidă din cauza reflexelor aurii pe care le are tegumentul. crisofenină (CHIM.), colorant galben pentru bumbac şi lînă. crisoidină (CHIM.), colorant azoic galben. Se prepară ple-cînd de la anilină şi se foloseşte mai ales pentru piele şi hîrtie. crisoterapie (gr. chrysos „aur“ şi therapeia „tratament“; MED.), tratament cu săruri de aur, folosit, în trecut, în tuberculoză şi în reumatism. crisotil (MINER.), silicat hi-dratat de magneziu, care se prezintă în cristale fibroase verzui. Este unul dintre cei doi componenţi principali ai serpentinei; mai rar se găseşte şi în alte roci ultrabazice. Provine din transformarea mineralelor magneziene (ex. c. din serpentinele din Banat). Varietăţile fb'oase poartă denumirea de azbest de c« cristal 1. (FIZ.) Formă a stării solide a materiei, în care atomii, ionii sau moleculele sînt dispuse într-o anumită ordine (simetrie) geometrică, alcătuind reţeaua cristalină. Caracteristică pentru un c. este periodicitatea structurii sale. întregul c. se poate obţine prin repetarea pe cele trei dimensiuni a unei structuri elementare de o formă geometrică determinată, care constituie celula elementară a c. Din punctul de vedere al legăturii chimice, se pot împărţi în: c. ionice (sau polare), c. cu legătură covalentâ, c. metalice, c. moleculare, c. cu legătură hidrogenoidă. După tipul şi numărul elementelor de simetrie, deosebim 32 de clase, care fac parte din şapte sisteme cris-talografice. De obicei, diferitele tipuri de proprietăţi fizice ale c, (electrice, optice, termice, magnetice etc.) prezintă ani- 53 - c. 761 z o t r o p i e, determinată de simetria structurii cristaline. 2. (MINER.) Cristal de stîncăf varietate incoloră şi transparentă de cuarţ. Se foloseşte în radio-tehnică, în industria optică şi ca bijuterie. Se obţine şi sintetic, în R.P.R., sub denumirea de diamant de Maramureş, se găseşte în unele filoane metalifere în reg. Maramureş. 3* (CHIM.) Cristal violet, colorant violet, folosit la vopsirea lînii, a bumbacului şi pentru fabricarea unor cerneluri. 4. (IND. STICL.) Tip special de sticlă cu conţinut mare de oxid de plumb (sau de Cristale 1 — cub; 2 octaedru; 3 — dodecae-dru pentagonal; 4 — cub piramidat; 5 — hexachistetraedru; 6 — bipiramidă hexagonală; 7 — prismă hexagonală; 8 — romboedru; 9 — scalenoedru ditrigo-nal; 10 — bipiramidă tetragonală bariu), foarte transparentă, incoloră (sau uneori colorată), cu strălucire intensă şi cu joc de lumină pe feţele şlefuite. Se foloseşte Ia confecţionarea lentilelor, a paharelor, a vaselor de flori, a unor obiecte decorative etc. Sin. cleştar1. cristalin1 (ANAT.), segment al globului ocular, de forma unei lentile transparente, biconvexe, situat înapoia irisului. Serveşte la acomodarea vederii, graţie capacităţii de modificare a curburilor sale. Cu vîrsta, această capacitate scade, ducînd la prezbitism; opacifierea c. se numeşte cataractă. cristalin2 (PETROGR.), ansamblul rocilor formate în condiţiile metamorfismului regional sau numai o formaţiune geologică alcătuită din şisturi cristaline, (ex. c. Lotrului, c* Făgăraşului etc. reprezintă formaţiuni cristaline dezvoltate în regiunile respective). cristalit (FIZ.), cristal de dimensiuni mai reduse, care intră în alcătuirea unui material policristalin. cristalizare (FIZ.), proces prin care un corp trece din stare lichidă, gazoasă sau din soluţie în stare solidă cu structură cristalină. V. şi cristal. — C. fracţionată, separare prin c. a unui amestec de substanţe dizolvate, folosind diferenţa de solubilitate într-un solvent sau diferenţa dintre vitezele de c. ale substanţelor dizolvate. cristalizor (CHIM.), vas de laborator sau aparat industrial folosit pentru cristalizarea unei substanţe dintr-o soluţie, în vederea separării sau a purificării substanţelor cristaline. cristaloblâst (PETROGR.), cristal component al unei roci metamorfice, format prin creştere în masa solidă a materialului preexistent. cristaloblasteză(PETROGR.), proces de formare a mineralelor prin transformarea rocilor, care îşi păstrează starea solidă, în condiţiile metamorfismului. Pentru c. este caracteristică creşterea simultană a tuturor cristalelor care alcătuiesc roca metamorfică. cristalografie (gr. k^ystallos „cristal“ şi graphein „a scrie“), ştiinţă care se ocupă cu studiul cristalelor. Se împarte în: c. geometrică, care studiază formele exterioare ale substanţelor cristalizate, morfologia şi clasificarea lor; c. fizică, care studiază proprietăţile fizice ale substanţelor cristalizate; un capitol important al acesteia îl formează c. optică, care se ocupă CR1STEA 834 CRIŞ cu studiul proprietăţilor optice ale mineralelor şi substanţelor cristalizate în general; cristalo-chimia, care studiază dependenţa dintre structura cristalină a unei substanţe şi proprietăţile ei fizice şi chimice. Cristea, Ilie (1892-1958), profesor şi publicist comunist. A fost activist cu munci de răspundere în Comitetul antirăzboinic, în Comitetul naţional antifascist şi unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei „Amicii U.R.S.S.“, organizaţii legale create şi conduse de P.C.R. A desfăşurat o bogată activitate politică şi publicistică antifascistă şi antirăzboinică. A fost exclus din învăţămînt, de mai multe ori arestat, întemniţat şi deţinut în lagărele regimului burghezo-moşieresc. Principalele sale articole în care ia atitudine împotriva imperialismului, pentru pace şi I. Cristea prietenie cu U.R.S.S., pentru socialism au fost reunite în volumul „Articole“ (1961). Cristea, Nicolaie (1906 — 1943), erou al luptei împotriva fascismului. Fiu de muncitor portuar din Galaţi, el însuşi muncitor, C. s-a încadrat de tînăr în mişcarea revoluţionară din ţara noastră. în 1929 a devenit membru al Partidului Comunist din Romînia. A fost membru al Biroului Comitetului orăşenesc Bucureşti al P.C.R. în 1936, C. a plecat în Spania, unde a participat la marile lupte ale armatei republicane spaniole, începînd de la apărarea Madridului. A ce venit căpitan şi comandant al bateriei „Tudor Vladimirescu“, care facea parte din regimentul rnmîn de artilerie motorizată. După înfrîngerea republicii (1939), C. a trecut în Franţa N. Cristea şi a fost internat într-un lagăr de concentrare, de unde a evadat, luînd apoi parte activă la lupta poporului francez împotriva ocupanţilor hitlerişti. în 1942, după îndeplinirea unei acţiuni îndrăzneţe în Paris, a fost prins de Gestapo şi supus timp de cîteva luni la groaznice torturi. A fost împuşcat în 1943. Cristea, Nicolaie (1908— 1936), grafician romîn progresist. în numeroase desene cu caracter protestatar, publicate în revistele progresiste („Cuvîn-tul liber“, „Stînga“, „Societatea de mîine“ etc.), a redat, cu un autentic simţ al pateticului, mizeria periferiilor de altădată, viaţa de apăsare şi de exploatare la care regimul burghez condamna populaţia muncitoare a oraşelor. Op. pr. : „Autoportret“, „ Înmormînta-re“, „Brişcă“. cristei (ZOOL.), nume popular dat mai multor specii de păsări din familia rajidelor. —C. roşu (Crex erex)f pasăre călătoare, lungă de 25—27 cm, de culoare brună-măslinie roşcată. Trăieşte pe cîmp şi în stufărişul Cristei de baltă din apropierea bălţilor. —* C. de baltă (Rallus aquaticus), pasăre călătoare, lungă de 23— 30 cm, cu ciocul mai lung decît capul, de culoare brună-măslinie. Trăieşte în bălţile cu nămol acoperite cu stuf. Cristian, comună dependentă de oraşul Braşov. 4 170 loc. (1961). Industrie de cărămizi refractare. Cris tof oreanu, F1 o r i c a ( 1887— 1960), cîntăreaţă romînă, renumită pentru întinderea excepţională a registrului vocal şi puternica sa sensibilitate artistică. S-a afirmat şi pe scena unor teatre importante din Europa şi din America de Sud. A cîntat în operele „Carmen“ de Bizet, „Tosca“, „Boema“ şi FI. Cristoforeanu „Cio Cio San“ de Puccini, „Manon“ de Massenet etc. CristurU'*Seciiiesc, oraş raional în Regiunea Mureş-Auto-nomă Maghiară, situat pe rîul Tîrnava Mare. 5 870 loc. (1961). întreprinderi de prelucrare a lemnului şi a produselor agricole. Criş, afluent pe stînga al Tisei; se formează prin unirea nurilor care drenează versantul vestic al Munţilor Apuseni: Bârcăul (195 km) şi Cn-şul Repede (207 km) la nord, Crişul Negru (167 km) şi Cri« şui Alb (248 km) la sud, ^ Criş, raion administrativ în reg. Crişana, la graniţa cu R. P. Ungară, cu reşedinţa în comuna Chişineu-Criş. 70 590 loc. (1961). Agricultură intensivă (cultura cerealelor, a plantelor industriale şi creşterea vitelor de carne). criş, una dintre cele mai vechi culturi materiale neolitice din R.P.R., datînd din mileniul al IV-lea î.e.n. Este caracterizată, printre altele, prin amestecarea de pleavă în pasta vaselor de lut. Pătrunzînd din sud-vest, unde este atestată pe teritoriul R.P.F, Iugoslavia şi al CRIŞAN 835 CRIŞAN A R. P. Ungare, cultura c. s-a răspîndit aproape pe tot cuprinsul ţării noastre. Crişan, Gheorghe (Marcul) (1733—1785), ţăran iobag din Gh. Crîşan satul Vaca (azi Crişan), în Munţii Apuseni, unul dintre conducătorii răscoalei populare din 1784. în primele zile ale răscoalei a condus acţiunile ţăranilor răsculaţi din comitatul Zarartdului, apoi, unindu-şi cetele cu cele ale lui Horia şi Cloşca, a luptat la Cîmpeni, Abrud, Roşia etc. După încheierea armistiţiilor de la Tibru şi Valea Bradului, dîndu-şi seama de politica înşelătoare a Curţii din Viena, Crişan a chemat din nou poporul la răscoală şi a înfrînt armata imperială la Brad (27 noiembrie). După înăbuşirea răscoalei s-a retras în munţi, dar a fost prins la 30 ianuarie 1785. închis la Albalulia, maltratat cu sălbăticie şi umilit, s-a spînzurat la 13 februarie 1785. Crişana, regiune administrativ-economică în vestulR.P,R., la graniţa cu R. P. Ungară. Suprafaţa 12 240 km2. Populaţia : 874 370 loc. (1961). Are nouă raioane administrative şi şapte oraşe, printre care Oradea, reşedinţa regiunii, Beiuş, 53* Şimleul-Silvaniei, Oraşul Dr. Petru Groza. Relieful este constituit, de la est spre vest, din Munţii Bihorului (cu culmi care depăşesc 1 800 m altitudine), grupul munţilor scunzi (Pădurea Craiului, Codrului şi Zaran-dului) şi Cîmpia Crişurilor. Clima este mai moderată ca în restul ţării, cu variaţii de la clima de stepă (cu veri calde şi ierni blînde) la clima depresiunilor (blîndă, cu precipitaţii abundente, peste 700 mm anual). Rîurile principale aparţin bazinului Tisei (Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede, Bărcăul). în subsol se găsesc variate bogăţii naturale: zăcăminte de bauxită, de lignit (Voievozi, Brusturi, Borod), folosit ca sursă energetică, de fier şi mangan (Vaşcău, Moneasa), de pămînturi colorate, bitumuri, argile de calitate superioară etc* în trecut regiune agrară cu industrie slab dezvoltată, bazată mai ales pe prelucrarea produselor agricole, C, a devenit în anii regimului de democraţie populară o regiune indus-trial-agrară dezvoltată. Principala ramură industrială este cea alimentară, reprezentată prin numeroase şi mari fabrici de conserve, spirt, produse zaharoase etc. (Oradea, Salonta, Beiuş). în anii puterii populare a fost creată industria construcţiilor de maşini (maşini agricole, maşini-unelte etc.). Mai sînt dezvoltate industria chimică, de prelucrare a lemnului, industria textilă* Agricultura, colectivizată în întregime, dispune de condiţii favorabile de dezvoltare. Terenurile arabile reprezintă 43% din suprafaţa regi- CRIŞANA 836 CRITICĂ unii, cea mai mare parte a lor fiind situată în zona de cîmpie. Peste 3/4 din suprafaţa arabilă este cultivată cu cereale (grîu, porumb, ovăz, secară). Dintre plantele industriale, mai importante sînt cînepa, rapiţa şi inul. Suprafeţe mari sînt ocupate de plantele furajere. în depresiuni este dezvoltată pomicultura. Creşterea animalelor are un caracter intensiv (vitele cornute mari, porci, oi, păsări). în 1961 —1962, în regiunea C. existau 861 de şcoli de cultură generală, cu 116 264 de elevi, şi funcţionau 674 de cămine culturale şi case de citit, 607 biblioteci publice, 194 de instalaţii cinematografice şi 6 muzee. Organe de presă ale Comitetului regional P.M.R. Crişana şi ale Sfatului popular regional: „Crişana“, „Fâklya“. — Istoric» Veche provincie istorică. în sec. al X-lea, pe teritoriul C. exista voievodatul lui Menu-morut; acest voievodat a fost apoi ocupat de ostile ungare şi înglobat în regatul ungar. După 1541, C. a făcut parte din principatul Transilvaniei, iar după 1660 a fost ocupată de turci. A revenit din nou Transilvaniei după 1692, cînd ţuicii au fost alungaţi de armatele austriece de sub comanda lui Eugeniu de Savoia. în 1918 s-a unit cu Romînia, o dată cu Transilvania. „Crişana“, organ de presă al Comitetului regional P.M.R. şi al Sfatului popular regional Crişana, înfiinţat în iulie 1945 sub denumirea „Viaţa nouă“. Actuala denumire a căpătat-o in 1946. Apare zilnic, la Oradea. Crişcior, comună din raionul Brad, reg. Hunedoara, unul dintre centrele cele mai importante ale răscoalei populare din 1784 din Transilvania. Aici se găseşte o biserică zidită la sfîr-şitul sec. al XlV-lea, care prezintă interes pentru pictura murală interioară. criteriu (gr. kriterion „mijloc de apreciere, măsură“), indiciu, punct de vedere, normă pentru definirea, aprecierea şi clasificarea lucrurilor.— (FILOZ.) Criteriul adevărului, mod de stabilire a autenticităţii cunoştinţelor noastre. Respingînd ca insuficient c. idealist al clarităţii şi coerenţei logice a gîndirii, filozofia marxistă arată că c. suprem de stabilire a justeţei ideilor, a concordanţei lor cu realitatea obiectivă este practica social-istorică a omenirii, care include producţia bunurilor materiale, experimentul ştiinţific, activitatea revoluţionară etc. Practica, piatra de încercare a oricărei teorii, a confirmat strălucit justeţea învăţăturii mar-xist-leniniste despre natură şi societate. „Critica programului de la Gotha“, lucrare scrisă de Karl Marx în 1875, în vederea congresului de la Gotha, şi publicată de F. Engels în 1891, împotriva voinţei oportuniştilor din Internaţionala a Il-a. Constituie o analiză critică a proiectului de program al social-demo-craţiei germane şi reprezintă un program revoluţionar al partidului clasei muncitoare, în care sînt dezvoltate principiile expuse în Manifestul Partidului Comunist. Analiza lui K. Marx scoate în evidenţă faptul că proiectul de program al social-democraţiei germane, alcătuit în spiritul concepţiilor mic-burgheze, lassalleene, ocolea problema fundamentală a luptei revoluţionare a clasei muncito-toare, problema dictaturii proletariatului. K. Marx arată că între societatea capitalistă şi cea comunistă se află perioada prefacerii revoluţionare a uneia în cealaltă, acesteia corespunzîn-du-i şi o perioadă de tranziţie politică, al cărei stat nu poate fi decît dictatura revoluţionară a proletariatului. Formulînd pentru prima oară teza necesităţii unei perioade de tranziţie între capitalism şi socialism, K. Marx fundamentează aici necesitatea obiectivă a celor două faze ale societăţii comuniste şi prezintă trăsăturile lor principale. El arată că în prima fază, care mai păstrează într-o oarecare măsură „stigmatele“ vechii societăţi şi în care nu a dispărut „sclavia subordonării indivizilor faţă de diviziunea muncii“, principiul repartiţiei este: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă, în legătură cu aceasta, K. Marx a făcut o critică nimicitoare ideii lui Lassalle după care muncitorii trebuie să primească produsul „integral“ al muncii; el arată că din produsul social total trebuie să se facă unele scăzăminte pentru înlocuirea mijloacelor de producţie consumate, pentru înfăptuirea reproducţiei lărgite, pentru crearea unui fond de rezervă, fără de care nu este posibilă existenţa şi dezvoltarea producţiei sociale. Restul reprezintă fondul de consum, din care trebuie să se aloce o parte pentru satisfacerea nevoilor sociale şi de altă natură. în a doua fază, cînd munca nu va mai fi un mijloc de întreţinere, ci „prima nevoie vitală“, cînd nivelul înalt al productivităţii muncii va da posibilitatea creării unui belşug de produse, societatea va putea înscrie pe stindardul ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi. Practica construirii socialismului înU.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară a confirmat pe deplin tezele lui K. Marx expuse în „Critica programului de la Gotha“, important document-program al socialismului ştiinţific. C. p. de la G. este un exemplu de luptă intransigentă împotriva denaturării oportuniste a tezelor de bază ale socialismului ştiinţific. „Critica socială“, revistă teoretică cu caracter socialist, apărută la Iaşi din decembrie 1891 pînă în aprilie 1893 (11 numere). A militat împotriva influenţei ideologiei burgheze în rîndurile oamenilor muncii. Cu toate inconsecvenţele teoretice şi interpretările greşite de care sufereau unele articole şi care reflectau vederile oportuniste ale unor conducători din mişcarea muncitorească de atunci, C.s. a contribuit la răs-pîndirea socialismului ştiinţific în Romînia şi la lupta pentru crearea Partidului social-demo-crat al muncitorilor din Romînia. critică (gr. din £ri- nein „a judeca bine“), analiză care interpretează şi apreciază operele artistice sau ştiinţifice. — C. literară, parte a ştiinţei literare, care analizează şi apreciază fenomenul literar pe baza unei anumite concepţii estetice, ea însăşi parte integrantă a unei concepţii filozofice sau social-politice, în vederea orientării creaţiei artistice şi a gustului CRITICA 837 CRITICISM cititorilor. C. b a exprimat întotdeauna tendinţele ideologice ale curentelor sau şcolilor literare, generate de condiţii social-istorice specifice, şi a influenţat, la rîndul ei, dezvoltarea acestor curente şi şcoli (ex. clasicismul, romantismul, realismul critic, naturalismul etc.)« Un moment important în dezvoltarea istorică a c. /. l-a^constituit activitatea criticilor democrat-revo-luţionari ruşi, care au subliniat rolul social activ, revoluţionar pe care literatura este chemată să-l îndeplinească. Clasicii marxism-leninismului, elabo-rînd bazele unei estetici consecvent ştiinţifice, au dat şi indicaţii privind metodele şi criteriile fundamentale ale c. /., în centrul cărora au pus principiul partinităţii literaturii şi teoria materialist-dialectică a reflectării. Aceste indicaţii stau la baza dezvoltării literaturii şi a c. /. realist-socialiste. C. L marxist-leninistă valorifică critic operele literaturii din trecut, ca şi pe cele ale literaturii progresiste contemporane din ţările capitaliste, avînd în vedere rădăcinile lor de clasă, funcţia socială, metoda de creaţie pe baza căreia au fost realizate, profunzimea reflectării şi caracterul lor popular. Valorificarea marxist-leninistă a operelor literare din trecut sau de astăzi, subliniind meritele acestora, dezvăluie şi limitele lor concret-istorice; ea subliniază atît caracteristicile generale cît şi particularităţile lor. C. /. marxist-leninistă exclude unilateralitatea şi subiectivismul în aprecierea operelor literare; ea respinge sociologismul vulgar, care apreciază operele de artă exclusiv sub raportul conţinutului lor ideologic, ignorînd specificul reflectării artistice; c. /. marxistă se opune şi luării în consideraţie a particularităţilor individuale în dauna analizei istorice concrete, a generalizărilor istorice. C. /. marxist-leninistă este incompatibilă atît cu relativismul, care contestă orice principii obiective, ştiinţifice, de valorificare critică a operelor de artă, cît şi cu dogmatismul estetic, care aplică în aprecierea operelor artistice criterii rigide şi abstracte; criteriul ei fundamental îl constituie con- ceperea imaginii artistice ca o reflectare specifică a realităţii, deci confruntarea operei artistice cu viaţa. In acest sens, c. b marxist-leninistă combate atît schematismul cît şi orice variantă a formalismului. Ea respinge naturalismul, care relevă mai ales aspectele netipice ale realităţii sociale, combate preferinţa pentru aspectele minore şi intimiste ale vieţii psihice, cultivarea refugiului în trecut, tendinţa îndepărtării de viaţă, mistificarea realităţii* C. /. marxist-leninistă, călă-uzindu-se după concepţia despre viaţă a clasei muncitoare, promovează valorile literaturii realist-socialiste, a cărei principală trăsătură este spiritul partinic, comunist. Bazată pe cunoaşterea sensului dezvoltării istorice, c./. marxist-leninistă îndrumează creaţia literară şi artistică spre reflectarea adevărului vieţii în lumina idealului socialist, relie-fînd laturile pozitive, progresiste, revoluţionare ale realităţii şi demascînd tot ceea ce este vechi şi anacronic. Ea cere scriitorilor să manifeste o înaltă exigenţă faţă de forma artistică a crea^ ţiilor lor, să-şi perfecţioneze continuu măiestria literară. în ţara noastră, c. b s-a dezvoltat în lupta dintre linia idealistă, estetizantă, cosmopolită a lui T. Maiorescu, reprezentant al ideologiei regimului burghezo-moşieresc, şi linia materialistă, democratică, realistă a lui C. Dobrogeanu-G h e r e a, influenţată de începuturile mişcării noastre muncitoreşti şi care continua totodată tradiţiile c. b paşoptiste a lui I. Heliade Rădulescu, Al. Russo ş.a. Poziţiilor estetizante ale lui E. Lovi-n e s c u li s-a opus G. Ibrăileanu, reprezentant al unei c. b de orientare realistă, democratică. în perioada dintre cele două războaie mondiale, deşi în condiţii de ilegalitate, P.C.R. a luptat, prin revistele şi ziarele sale ilegale şi prin folosirea presei legale, pentru o literatură înaintată, revoluţionară, pusă în slujba eliberării sociale a poporului nostru, împotriva ideologiei fasciste care pătrunsese şi în c. b După eliberarea ţării, în condiţiile dezvoltării literaturii realist-socia- liste şi ale unei ascuţite lupte ideologice, în c. /. s-au impus principiile esteticii marxist-le-niniste. Alături de critici literari cu activitate mai veche, ca: G. Călinescu, D. Perpessicius, ML Ralea, T. Vianu, s-au afirmat critici literari noi, ca: Ov. S. Crohmălniceanu, P. Georgescu, S. Iosifescu, D. Micu, V., Mîn-dra, M. Novicov, I. Vitner ş.a. Critica noastră literară contribuie la ridicarea nivelului creaţiei literare, la educarea gustului cititorilor. critică şi autocritică, principala metodă de îmbunătăţire a muncii în activitatea partidelor marxist-leniniste; a instituţiilor şi organizaţiilor socialiste, care constă în dezvăluirea şi lichidarea lipsurilor şi greşelilor. în socialism, c. şi a. contribuie la înlăturarea a ceea ce s-a perimat şi Ia promovarea noului în toate sectoarele de activitate (politic, economic, administrativ, ştiinţific, cultural etc.). Prin cultivarea c. şi a., partidele marxist-leniniste pun lâ îndemîna maselor o armă dintre cele mai eficiente pentru construirea noii societăţi. C. şi a. constituie o caracteristică a democraţiei interne a partidelor de tip nou, un mijloc şi o chezăşie a întăririi lor continue, în contrast cu practica politică a partidelor oportuniste, care se tem să-şi recunoască greşelile, să dea în vileag adevărul. C. şi a* contribuie la întărirea statului socialist şi a orînduirii sociale socialiste. Pentru a avea eficacitate, c. şi a. trebuie să fie obiectivă, partinică, principială, constructivă. Statutul P.M.R. prevede pentru fiecare membru de partid obligativitatea de a folosi şi a stimula c. şi a. în vederea dezvăluirii şi lichidării lipsurilor şi greşelilor. C* şi a. contribuie la dezvoltarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii. Ea are o mare însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţei, care depinde de lupta principială de opinii. criticism 1. Termen prin care I. Kant şi-a caracterizat filozofia ca fiind o analiză critică a capacităţii de cunoaştere a omului. Pe baza acestei analize, efectuate de pe poziţiile idealiste ale apriorismului, Kant a ajuns la concluzia agnos- CRITICO 838 CRIZANTEMA tică, falsă că cunoaşterea omenească ar avea limite care nu pot fi depăşite, că între cunoaştere şi existenţă ar exista o barieră de netrecut. Caracterul antimaterialist al c. s-a manifestat din plin în curentul filozofic reacţionar al neokantianismului. 2. Critică fără discernămînt sau chiar rău intenţionată, care, folosin-du-se de unele lipsuri inerente noului încă nedesăvîrşit, îl neagă în mod absolut. Critico, Alexandru (n. 1895), actor romîn, artist emerit al R.P.R. A interpretat, pe scena Teatrului naţional şi a Teatrului tineretului din Bucureşti, roluri romantice (Ştefăniţă din „Viforul“ de B. Delavrancea, Karl Moor din „Hoţii44 de Schiller, Fedia Protasov din „Cadavrul viu“ de Lev Tolstoi etc.), remarcîndu-se prin forţa şi avîntul expresiei. crivâc (NAV.), piesă care face parte din scheletul transversal al fundului şi al bordajelor unei ambarcaţii, de care se prind în cuie sau în şuruburi scîn-durile ce formează învelişul ambarcaţiei. Numărul de c. variază după felul şi mărimea ambarcaţiei respective. crivăţ (METEOR.), numirea romînească a vîntului rece şi violent care bate dinspre est şi nord-est, avînd ca origine anticiclonul siberian. C. are o frecvenţă mare iarna, aducînd scăderi de temperatură şi zăpadă abundentă, mai ales în Moldova şi în Cîmpia Dunării. criza generală a capitalismului, criză atotcuprinzătoare a sistemului mondial capitalist, care se manifestă în economia, politica, ideologia şi cultura burgheză. După cum a arătat V. I. Lenin, c. g* a c. reprezintă perioada prăbuşirii capitalismului în ansamblu şi a naşterii societăţii socialiste. Trăsătura fundamentală a c. g. a c. este scindarea lumii în două sisteme: sistemul capitalismului muribund şi sistemul socialismului în dezvoltare. C. g. a c. îşi găseşte expresia în : desprinderea de capitalism a noi şi noi ţări; slăbirea poziţiilor imperialismului în întrecerea economică cu socialismul; destrămarea sistemului colonial al imperialis- mului; agravarea contradicţiilor imperialismului o dată cu dezvoltarea capitalismului monopolist de stat şi cu creşterea militarismului; accentuarea instabilităţii interne şi a putrezirii economiei capitaliste, care se manifestă în incapacitatea crescîndă a capitalismului de a folosi în întregime forţele de producţie (ritmul scăzut de creştere a producţiei, crizele periodice, permanenta folosire incompletă a capacităţilor de producţie, şomajul cronic); amploarea tot mai mare a luptei dintre muncă şi capital; adîncirea contradicţiilor dintre monopoluri şi interesele întregii naţiuni; ascuţirea pronunţată a contradicţiilor economiei capitaliste mondiale, şi în primul rînd a problemei pieţelor; accentuarea fără precedent a reacţiunii politice pe toată linia, renunţarea la libertăţile burgheze şi instaurarea într-o serie de ţări a unor regimuri fasciste, de tiranie; criza adîncă a politicii şi ideologiei burgheziei. C. g. a c. a apărut în perioada primului război mondial şi s-a desfăşurat ca urmare a victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a deschis era revoluţiilor proletare în ţările capitaliste şi a revoluţiilor anti-imperialiste şi antifeudale în ţările coloniale. în cursul celui de-al doilea război mondial şi al revoluţiilor socialiste care au avut loc într-un şir de ţări din Europa şi din Asia s-a desfăşurat a doua etapă a c, g. a c., etapă care se caracterizează prin ieşirea socialismului din cadrul unei singure ţări şi transformarea lui într-un sistem mondial, prin destrămarea sistemului colonial al imperialismului, prin creşterea instabilităţii economiei capitaliste şi adîncirea contradicţiilor capitalismului. Triumful socialismului într-un mare grup de ţări din Europa şi din^ Asia, care cuprinde o treime din omenire, creşterea puternică a forţelor care luptă pentru socialism în întreaga lume şi slăbirea necontenită a poziţiilor imperialismului în întrecerea economică cu socialismul, noul avînt uriaş al luptei de eliberare naţională şi destrămarea accelerată a sistemului colonial, toate acestea au determinat schimbarea raportului de forţe în favoarea socialismului. Conţinutul principal, direcţia principală şi particularităţile principale ale dezvoltării istorice a omenirii sînt determinate de sistemul mondial socialist, de forţele care luptă împotriva imperialismului, pentru transformarea socialistă a societăţii. Analizînd profund aceste fenomene,Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din noiembrie 1960 a tras concluzia că sistemul mondial capitalist a intrat în a treia etapă a crizei sale generale. Specificul acestei etape constă în faptul că ea a apărut nu în legătură cu un război mondial, ci în condiţiile întrecerii şi luptei dintre cele două sisteme mondiale, ale schimbării tot mai mari a raportului de forţe în favoarea socialismului, sistemul mondial socialist devenind factorul hotărîtor al dezvoltării societăţii omeneşti, al ascuţirii puternice a tuturor contradicţiilor imperialismului. Astăzi toate forţele revoluţionare se unesc în lupta împotriva jugului şi exploatării imperialiste. în centrul epocii contemporane se află clasa muncitoare internaţională şi vlăstarul ei principal, sistemul mondial socialist. Aceasta constituie chezăşia victoriei în lupta pentru pace, democraţie, eliberare naţională, pentru socialism, pentru progresul omenirii. Pieirea definitivă a capitalismului şi victoria socialismului în întreaga lume este un proces istoric inevitabil. V. şi capitalism. crizantemă (Crysanthemum indicam)f plantă perenă din Crizantemă familia compozitelor, originară din Asia, cu tulpina lemnoasă la bază şi acoperită cu peri CR1Z 839 CRIZĂ matăsoşi. Are frunze late, flori de mărimi şi de culori variate, cu miros plăcut caracteristic, în ţara noastră este cultivată ca plantă decorativă- C. cu flori mici poartă numele de tufă-n i c ă. criză1 (EC. POL,), ~ economica (de supraproducţie), fază a ciclului economic capitalist, re-prezentînd o erupţie violentă a tuturor contradicţiilor capitalismului. Caracteristicile principale ale c. e. sînt: supraproducţia relativă de mărfuri în raport cu cererea solvabilă, mărirea dificultăţilor de desfacere, scăderea catastrofală a preţurilor, lipsa acută de numerar, scăderea cursului acţiunilor şi în general perturbarea relaţiilor financiare, falimentul multor firme industriale, comerciale, bancare, toate acestea ducînd la reducerea salariilor, la creşterea şomajului şi înrăutăţirea condiţiilor de muncă pentru muncitorii rămaşi în producţie, la ruinarea maselor de mici producători de la oraşe şi sate etc. Posibilitatea crizelor a apărut încă în condiţiile producţiei de mărfuri simple. Ele devin însă inevitabile în capitalism, deoarece cauza lor se găseşte în însuşi sistemul capitalist, şi anume în contradicţia f un damentală a capitalismului, manifestată în caracterul anarhic şi disproporţional al economiei, în contradicţia antagonistă dintre producţie şi consum, în goană după profituri cît mai mari, capitaliştii dezvoltă producţia şi aruncă pe piaţă cantităţi tot mai mari de mărfuri. Dar o dată cu creşterea volumului producţiei creşte şi gradul de exploatare a maselor muncitoare» se accentuează pauperizarea absolută şi relativă a proletariatului, ceea ce face ca cererea solvabilă să rămînă în urma creşterii producţiei. Cînd această contradicţie antagonistă între creşterea producţiei şi reducerea relativă a cererii solvabile se manifestă în forme acute, se declanşează criza. Prin ruinarea şi lichidarea unui număr de întreprinderi, prin distrugerea unei părţi a forţelor de producţie, prin restrîngerea proporţiilor producţiei, criza adaptează în mod violent şi numai temporar proporţiile producţiei la acelea ale cererii solvabile. „Crizele sînt întotdeauna numai soluţii violente de moment ale contradicţiilor existente, erupţii violente care restabilesc pentru moment echilibrul zdruncinat“ (K. Marx). C. e. însoţesc inevitabil capitalismul şi se repetă la anumite intervale de timp, perioada de la începutul unei crize şi pînă la începutul altei crize repre-zentînd ciclul economic capitalist, format din patru faze: criza, depresiunea, înviorarea şi avîntul. Prima c. e. care a lovit economia în întregul ei a avut loc în Anglia în 1825. Au urmat apoi c. e. din 1836, 1847— 1848, 1857, 1866, 1873, 1882, 1890,1900—1903,1907, 1920— 1921, 1929-1933, 1937-1938, 1948— 1949,1953— 1954,1957— 1958. Cea mai puternică c. e. care a zguduit pînă acum lumea capitalistă a fost aceea din 1929 - 1933, desfăşurată în perioada crizei generale a capitalismului. în perioada contemporană, datorită ascuţirii problemei pieţelor, nefolosirii cronice a capacităţilor de producţie, şomajului de masă permanent, dezvoltării capitalismului monopolist de stat, militarizării economiei capitaliste etc., ciclul economic capitalist se deformează, iar crizele devin şi mai distrugătoare. C. e. înrăutăţesc şi mai mult situaţia clasei muncitoare (cresc considerabil proporţiile şomajului, salariul real scade, intensitatea muncii este dusă pînă la limita extremă), adîn-cesc contradicţiile sistemului capitalist şi duc la ascuţirea luptei de clasă, la creşterea experienţei de luptă a mişcării muncitoreşti. Ele sînt o manifestare grăitoare a necesităţii obiective a înlocuirii modului de producţie capitalist cu un mod de producţie superior, socialismul. — C. de subpro-ducţie, criză datorată insuficienţei producţiei, care a zdruncinat adesea desfăşurarea vieţii economice în orînduirile precapita-liste. C. de s. erau provocate de fenomene naturale extraordinare sau de calamităţi sociale (secetă, inundaţii catastrofale, epidemii pustiitoare, războaie lungi şi sîngeroase). Foametea şi mizeria care urmau acestor fenomene se datorau scăderii considerabile a producţiei. — C. agrară, criză economică de supraproducţie în agricultura ţărilor capitaliste, determinată, ca şi c* economice din industrie, de contradicţia fundamentală a capitalismului. Spre deosebire însă de c. din industrie, c. a. are o durată mai lungă. C. a. din ultimul sfert al sec. al XlX-lea, care a cuprins ţările din Europa occidentală, Rusia, Romînia, S.U.A. etc., a început în prima jumătate a deceniului al optulea şi a continuat pînă la jumătatea ultimului deceniu al sec. al XlX-lea. După primul război mondial, în primăvara anului 1920, a izbucnit o nouă c. a., care a lovit cu o forţă deosebită S.U.A., Canada, Argentina şi Australia. Deşi agricultura nu se redresase de pe urma acestei c., la sfîrşitul anului 1928 au apărut simpto-mele unei noi c.cz., care a început în Canada, S.U.A., Brazilia şi Australia, dar s-a manifestat şi în unele ţări capitaliste din Europa, printre care şi Romînia. Această c. a cuprins toate ramurile agriculturii şi a durat pînă la al doilea război mondial. După al doilea război mondial a început o nouă c. a. în cele mai însemnate ţări capitaliste exportatoare de produse agricole: S.U.A., Canada, Argentina, Australia, ca şi într-o serie de ramuri ale agriculturii din ţările Europei occidentale. Caracterul de durată al c.a. este determinat de particularităţile reproducţiei capitaliste în agricultură ca urmare a existenţei monopolului proprietăţii private asupra pămîntului, care împiedică dezvoltarea forţelor de producţie. în condiţiile imperialismului, cm. se împleteşte, de obicei, cu profunde c* industriale. Forma acută în care se manifestă c. a. în capitalism, faptul că stocurile de produse agricole care nu pot fi vîndute cresc, în timp ce sute de milioane de locuitori ai lumii capitaliste suferă de foame, constituie una dintre manifestările cele mai puternice ale putrezirii capitalismului contemporan. C. a. înrăutăţeşte considerabil situaţia ţărănimii din ţările capitaliste şi intensifică procesul ruinării şi proletari- CRIZĂ 840 CROCODIL zării ei. — C. bănească (în capitalism) a) Formă de manifestare a crizelor economice, care apare înainte sau în timpul c. periodice de supraproducţie şi constă în lipsa acută de numerar, în neachitarea plăţilor ajunse la scadenţă, în zdruncinarea creditului comercial etc. Reducerea simţitoare a vînzărilor şi cumpărărilor de mărfuri pe credit atrage după sine micşorarea producţiei şi sporirea numărului şomerilor. în timpul c, 6. creşte cererea de capital de împrumut şi, o dată cu aceasta, rata dobînzii creditului bancar; băncile dau faliment, neputînd să facă faţă cererilor de retragere masivă a depunerilor; cursul hîrtiilor de valoare scade simţitor, b) Categorie specială a crizei economice, „care se poate ivi 'n mod independent, astfel că z nu influenţează industria şi comerţul decît prin ricoşare. Aceste c. au drept centru de mişcare capitalul bănesc, astfel că sfera lor nemijlocită de manifestare sînt banca, bursa, finanţele*4 (K. Marx, „Capitalul44). — C. financiară, (în sens larg) zdruncinarea întregului sistem financiar al ţărilor capitaliste (sistem de credit, circulaţie bănească, finanţele statului); (în sens restrîns) criza finanţelor statului capitalist, manifestată în primul rînd prin deficite bugetare ca urmare a scăderii veniturilor şi creşterii excesive a cheltuielilor. C. economice de supraproducţie provoacă întotdeauna şi c. /.; acestea din urmă pot apărea însă şi datorită unor împrejurări de altă natură -. cheltuieli excesive pentru întreţinerea aparatului parazitar de represiune, pentru militarizarea economiei, pentru ducerea de războaie imperialiste etc. C. finanţelor statului duce adeseori la inflaţie. — C valutară, criză a sistemului monetar în capitalism, care se desfăşoară în sfera relaţiilor internaţionale de plăţi şi este caracteristică crizei generale a capitalismului. C. v. se manifestă sub forma instabilităţii cursului valutelor, a deprecierilor şi devalorizărilor, determinate de deficitul balanţelor de plăţi şi de dezechilibrul comerţului exterior, de cheltuieli de înarmare, de existenţa unor permanente deficite bugetare, de inflaţia cronică, de concurenţa dintre diferite blocuri şi zone valutare capitaliste, de introducerea unor restricţii valutare etc. în perioada de după al doilea război mondial, toate ţările capitaliste au trecut prin c. y. mai mult sau mai puţin acute. criză2 (MED.) 1, Moment culminant în desfăşurarea unei boli, care marchează evoluţia spre vindecare sau spre agravare şi moarte. 2. Declanşare bruscă, sub formă de acces, a unei boli; reapariţie cu intensitate maximă a simptomelor unei boli în cursul unei afecţiuni cronice (ex. c. de astm, c. tabetică, c. cardiacă). crîmpoşie, soi de viţă originar din Drăgăşani, cu struguri mari, conici, cu boabe mijlocii, de culoare albă-verzuie sau ruginie. Se cultivă în podgoriile Drăgăşani şi Dealul Mare, pentru producerea strugurilor de masă şi a vinurilor de mare consum. crîng, pădure tînără cu arbori proveniţi din lăstari sau drajoni, în urma unor tăieri rase. Se exploatează la vîrsta de 5—25 de ani, cînd rădăcinile şi cioatele mai păstrează capacitatea de lăstărire şi de drajonare. Croaţia, republică în nordul R. P. F. Iugoslavia. Suprafaţa: 56538 km2. Populaţia: 4148000 loc. (1961). Capitala: Zagreb. Relief muntos, acoperit de păduri şi păşuni. Predomină agricultura (porumb, grîu, sfeclă de zahăr, tutun, pomicultură, viticultură). Exploatări de cărbune, petrol, gaze naturale, bauxită, minereu de fier. Principalele ramuri industriale: construcţia de maşini, industria alimentară, textilă şi de prelucrare a lemnului. croazieră 1. Călătorie (de plăcere) pe mare. 2. (AV.) Regim de zbor al unei aeronave evo-luînd la o viteză mai mică decît viteza maximă, pentru a se reduce uzura maşinii şi a se scădea consumul total de combustibil. V. şi viteză de croazieră. Croce, Benedetto (1866 — 1952), filozof idealist italian, neohegelian de dreapta, istoric şi critic literar, exponent al intereselor burgheziei în epoca imperialismului. Exprimînd re- zerva tactică a burgheziei italiene faţă de eventualitatea înfrîngerii fascismului, C. a manifestat o atitudine contradictorie. A fost la început un apărător al libertăţilor burghezo-democratice, dar a devenit apoi duşmanul lor. Ca reprezentant al burgheziei liberale, C* a combătut excesele fascismului, fanatismul catolic şi teroarea hitleristă. Pe plan filozofic, C. a atacat dialectica materialistă marxistă şi materialismul istoric şi a făcut o apologie rafinată a capitalismului muribund, pre-dicînd deschis subordonarea individului faţă de orînduirea exploatatoare. în teoria artei a propagat estetismul. Op. pr.: „Filozofia spiritului“ (1908— 1917, 4 voi.). crochiu 1. (ARTE PLAST.) Schiţă care indică, în cîteva linii sumare, trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect etc.; desen executat rapid în vederea unei lucrări de pictură sau de sculptură. 2. (MILIT.) Reprezentare simplă a terenului, executată grafic din vedere. Se anexează la rapoartele de luptă ale trupelor. crocodil 1. Reptilă mare, cu organizaţie evoluată, cu corpul acoperit de plăci osoase, avînd fălci lungi şi dinţi puternici, înfipţi în alveole. Are coadă lungă şi puternică. C. a fost mult răspîndit în triasic. Azi este reprezentat numai prin puţine specii (circa 25). Trăieşte pe lîngă ape în Asia de sud, în zona tropicală a Americii şi în Africa (ex. c. de Nil, Crocodylus niloticus, cu corpul lung pînă la 10 m). 2. Denumire populară şi generică dată reprezentanţilor ordinului Crocodylia. 3. (ELT.) Dis- Crocodii (3) pozitiv (clemă) de conectare temporară, format dintr-un cleştişor cu fălci dinţate închise CROITOR 841 CROMATOGRAFIE cu presiune de un arc şi folosit la realizarea montajelor electrice de experimentare sau de măsurare. croitor (Cerambyx cer do), insectă mare din familia ceram- Croitor bicidelor, cu antenele lungi, noduroase şi îndoite în formă de arc* Este dăunătoare, deoarece depune ouăle în scoarţa stejarilor, iar larvele, pătrunzînd în tulpini, sapă galerii care duc la degradarea şi la distrugerea materialului lemnos. Croitorii, Eftimie (1914— 1944), soldat pontonier, erou din războiul antihitlerist. în seara zilei de 17 noiembrie 1944, fiind în serviciul de pază a podului de peste Tisa de la Tisza-lok (Ungaria), a oprit cu sacrificiul vieţii sale o mină plutitoare lansată pe apă de hitlerişti, E. Croitoru jalvînd astfel podul, singura arteră de comunicaţie peste Tisa a Corpului 6 armată. crom (CHIM.), Cr. Element cu nr. at. 24, gr. at. 52,01» gr. sp. 7,1 şi p.t. 1 615°C. Este un metal alb, dur, asemănător cu fierul. Se găseşte în natură sub formă de cromit. Se obţine prin aluminotermie, prin electroliza soluţiei de sulfat de c. sau prin reducerea oxidului de crom (Cr2Oz) cu hidrogen. Este folosit la fabricarea oţelului inoxidabil şi la cromare, iar unele săruri de c« sînt întrebuinţate în vopsitorie, în tăbăcărie, în fotografie, în cataliză etc. Cro-Magnon [ cro-mano], localitate în Franţa (departamentul Dordogne) unde au fost descoperite în 1868 fosile ale rasei umane. Omul de tip care a trăit în paleoliticul superior (circa 40 000— 14 000 î.e.n.), prezintă, în general, toate caracterele omului actual. cromâre (METAL.), depunere pe cale electrolitică a unui strat de crom pe suprafaţa unor piese de metal, pentru a le mări rezistenţa la coroziune şi la uzură sau pentru a le da un aspect mai frumos. Piesele supuse la uzură intensă (segmenţi de pistoane, calibre, matriţe etc.) sînt acoperite cu un strat de crom fc. dură) cu o grosime de 100—200 de microni şi chiar mai mult, care are o duritate şi o rezistenţă la uzură foarte mare. în c. decorativă, stratul de crom are o grosime de 5 — 10 microni. cromatic (MUZ.), interval interval format între o treaptă a gamei diatonice şi aceeaşi treaptă alterată (urcată sau coborîtă). — Gamă c., gamă formată din succesiunea a 12 sunete la distanţă de un semiton. — Instrument c., instrument care poate emite sunetele gamei cromatice. — Temă c., temă muzicală care utilizează intervalele cromatice, cromatică, ansamblul culorilor unui tablou, al unei picturi murale, al unui mozaic etc. sau al unei părţi a acestora. cromatină (HIST.), substanţă din interiorul nucleului celular, la animale şi la vegetale. C. constituie o grupare de substanţe proteice (în special nucleopro-teide). în timpul c a r i o c h i -n e z e i, c. se concentrează în cromozomi, iar după terminarea diviziunii se răspîn-deşte din nou în întregul nucleu. cromatism l.(MUZ.) a)Suc-cesiune de mai multe sunete la distanţă de un semiton, adică intervalul cel mai mic folosit în sistemul muzical temperat european. Unele sisteme muzicale din Asia şi din Africa de nord folosesc şi sferturi de ton. b) Termen folosit pentru a indica o structură melodică în care predomină intervale de semiton. 2« (FIZ.) V, aberaţie cromatică. cromatofor(gr. chroma^atos „culoare“ şi phorein „a purta“) 1) (ANAT.) Celulă care conţine granule de pigment. Cînd granulele sînt răspîndite în toată celula, aceasta apare ca o pată colorată; cînd granulele sînt concentrate, celula apare incoloră. C se găsesc mai ales în celulele tegumentului, dînd culoarea animalelor. C. pot fi roşii (eritrofori), galbeni (xan-tofori), negri (melanofori) etc. Schimbarea culorii este legată fie de schimbarea formei c. (ex. la unele moluşte), fie de redistribuirea în el a granulelor de pigment (ex. la insecte). 2. (BOT.) Corp lipoproteic din protoplasma algelor şi a cîtorva plante superioare, care conţine clorofilă şi pigmenţi. cromatografie (gr. chroma,-atos „culoare“ şi graphein „a scrie“; CHIM., BIOCHIM.), metodă fizico-chimică de separare şi de analiză a unui număr foarte mare de compuşi organici şi anorganici. Elaborată între 1901 şi 1910 de către biologul rus M. S. Ţvet, a fost denumită astfel din cauza zonelor de culoare diferită pe care le dau substanţele separate din amestec (atunci cînd aceste substanţe sînt colorate). Constă în separarea componentelor unui amestec de substanţe dizolvate, prin trecerea lor printr-o coloană constituită dintr-o substanţă solidă (caolin, silicagel, răşini, celuloză, amidon etc.), care funcţionează ca adsorbant, schimbător de ioni sau suport. Fenomenul separării are loc din cauza diferenţelor de intensitate cu care componentele amestecului se adsorb pe adsorbant, substituie ionii din răşina schimbătoare de ioni sau se repartizează între soluţie şi solventul fixat pe suportul inert. Se deosebesc trei tipuri principale de c.: a) de adsorbţie, bazată pe ad-sorbţia cu viteze diferite a substanţelor din amestec; b) de schimb de ioni; c) de repartiţie, în care substanţa se repartizează între două faze lichide. De un tip special este ©• pe hîrtie, unde coloana este înlocuită cu o coală de hîrtie de filtru. C. are largi CROMATOPSIE 842 CROMWELL aplicaţii în analiza chimică şi constituie tehnica analitică principală a studierii proceselor biochimice. Sin. analiză cromato-grafică. cromatopsie (gr. chroma,~ atos„culoare“ şi opsis „vedere“; F1Z10L.), capacitate de percepere distinctă a radiaţiilor luminoase care provoacă imagini colorate. cromâţi (CHIM.), săruri ale acidului cromic. C* alcalini şi alcalino-pămîntoşi sînt coloraţi în galben; c. metalelor grele sînt mai intens coloraţi. Unii c. sînt întrebuinţaţi ca pigmenţi minerali, iar c. alcalini ca oxidanţi. cromhidroză (gr. chroma „culoare“ şi hidros „sudoare“; MED.), secreţie de sudoare colorată. cromic, acid ~ (CHIM.), //2Cr04. Acid obţinut din cro-mat sau bicromat de potasiu prin tratare cu acid sulfuric, în stare cristalină se cunoaşte anhidrida crómica, Cr03( de culoare roşie-închis, care prin dizolvare în apă dă a. c. Se foloseşte în diverse reacţii de oxidare, în vopsitorie, tăbăcărie, galvanoplastie. eremit (MINER.), mineral din grupa s p i n e 1 i 1 o r (FeCr¿0^)t cristalizat în sistemul cubic. Formează mase grăunţoase compacte de culoare neagră, cu luciu metalic. Se întîlneşte aproape exclusiv în rocile eruptive ultrabazice alcătuite din silicaţi de magneziu. Este singurul minereu de crom. în R.P.R. formează corpuri mici neregulate în serpentinele din sudul Banatului. cromizáre (METAL.), proces de introducere prin difuziune a cromului în stratul de la suprafaţa pieselor de oţel sau de fontă, prin încălzirea şi menţinerea lor la 850—950°C, într -Un cement care conţine pulbere de ferocrom, clorură de amoniu şi alumină. Piesele crómizate rezistă bine la uzură şi la coroziune. Vi şi tratament termochimic. cromléh (celt. kroum, ,curbă“ şi lech „piatră sfîntă“), monument megalitic alcătuit din mai multe pietre aşezate vertical (v. şi m e n h i r) şi dispuse în cercuri concentrice sau tangente. Se întîlneşte în An- glia, Franţa, Suedia şi Danemarca (ex. cromlehurile din Stonehenge, Anglia). cromo* (gr. chroma „culoare“), element de compunere cu sensul „culoare, colorat“ (ex. cromofototipie, cromofotografie, cromolitografié). cromocistoscopie (gr. chroma „culoare“, ^ys/is „vezică“ şi skopein „a examina“; MED.), metodă de examinare a funcţiei renale şi a permeabilităţii ureterelor, constînd în injectarea intravenoasă a unei substanţe (indigo-carmin) care se elimină prin rinichi, colorînd urina în albastru. Cu ajutorul cisto-scopului introdus în vezica urinară se observă eliminarea acestei substanţe prin orificiile ureterale. cromofór (CHIM., FIZ.), grupare de atomi care, introdusă în molecula unei substanţe organice, conduce la Un compus colorat. cromolitografíe (gr> chroma „culoare“, litkos „piatră“ şi graphein „a scrie“; POLIGR.) 1. Procedeu litografic de imprimare în mai multe culori (pentru fiecare culoare folosindu-se cîte o piatră litografică). 2. Reproducerea obţinută prin acest procedeu. cromopláste (gr. chroma „culoare“ şi plassein „a forma“; BOT.), corpusculi specifici de culoare galbenă, roşie, portocalie sau brună, aflaţi în c i t o -plasmă. C reprezintă c l o-r o p I a s t e modificate, avînd o formă sferică sau poligonală. Mărimea lor este variabilă (4—10 microni la crin, 10—12 microni la azalee). C. conţin caroten, xantofiiă etc. şi se găsesc în organele vegetative ale plantelor, în flori şi îh fructe. Ele determină culoafeă unor fructe (tomate, coacăze, măceşe etc.), a unor petale (crizantemele galbene) sau a unor rădăcini (morcovi). cromoproteidă (biochim.), combinaţie a unei proteine cu o substanţă colorată. C. sînt răspîndite în lumea animală şi vegetală. Ele au rol de transportori de oxigen şi fac parte din structura enzimelor (ex. hemo-globinele, citocromii, catalazele şi peroxidazele, clorofilele, fito-cianinele şi fitoeritrinele din alge, cruorinele etc.). cromosfera (gr. chroma „culoare“ şi sphaira „bilă, glob“; ASTR.), strat gazos de culoare roz, de circa 10 000 km grosime, care înconjură fotosfera Soarelui şi care devine vizibil în timpul eclipselor totale. Cînd nu au loc eclipse, se poate observa cu spectroscopul şi cu filtrele monocromatice. în c. iau naştere protuberanţele şi erupţiile. cromotipie (POLIGR.) 1. Tipar înalt în culori. 2• Imagine în culori realizată prin procedee tipografice. cromozom (HIST.), element structural al nucleului celulei la animale şi la plante, vizibil mai bine în timpul m i t o z e i. C. se prezintă sub formă de filamente, bastonaşe, granule. Numărul şi forma c. sînt caracteristice pentru fiecare specie, fără a fi absolut constante. Din punct de vedere chimic, în alcătuirea c. intră acidul dezoxiribonucleic (ADN), drept component principal, acidul ri-bonucleic (ARN) şi substanţe proteice de diferite tipuri. Cromozomii, prin ADN cuprins în ei, joacă un rol însemnat în fenomenele eredităţii. Dar a-cest rol nu este exclusiv, deoarece, pe de o parte, ADN nu este localizat numai în nucleu, ci a fost descoperit şi în citoplasmă, iar pe de altă parte ARN şi substanţele proteice, răspîndite atît în nucleu cît şi în citoplasmă, participă şi ele la procesul transmiterii caracterelor ereditare. Crompton [crámtm], Samuel (1753—1827), inventator englez; a creat maşina de tors (circa 1779). Cromwell /crómml]r Oii ver (1599—1658), om politic englez, conducător al revoluţiei burgheze din sec. al XVII-léa. Cariera politică şi-a început-o în 1628, ca deputat în parlament. Din 1640 a fost un activ conducător al opoziţiei în parlamentul cunoscut sub denumirea de Parlamentul cel lung, ridieîn-du-se împotriva absolutismului monarhic al lui Carol I Stuart. Talentat conducător militar, el a reorganizat armata parlamentară, obţinînd, împotriva armatei regelui, victoria decisivă în bătălia , de la Naseby (1645). Reprezentant al intere- CRONAXIE 843 CRONOMETRU selor burgheziei mijlocii, C. a înăbuşit mişcările democratice ale 1 e v e 11 e r i 1 o r (în 1649), ale d i g g e r i 1 o r (în 1651) şi mişcarea de eliberare naţională din Irlanda (1649—1652). în O. Cromwell 1653, desfiinţînd Parlamentul cel lung, a instituit, în interesul burgheziei şi nobilimii noi, dictatura militară, transformîn-du-se pe sine în lord-protector al Angliei. F. Engels, carac-terizîndu-I pe Cromwell, a spus că el a îmbinat în persoana sa pe Robespierre şi pe Napoleon Bonaparte. cronaxie (gr. chronos „timp" şi axia „evaluare“; FIZIOL.), timpul minim de acţiune a unui curent electric de intensitate constantă şi cu o tensiune dublă faţă de tensiunea reobazei, necesar ca substratul excitat să atingă pragul de răspuns; timpul necesar excitării unei structuri de către un stimul definit. C. măsoară excitabilitatea proprie fiecărui ţesut. cronic (gr. chronos „timp“; MED., despre unele boli), care prezintă o evoluţie îndelungată (ex. tuberculoza, reumatismul etc.). „Cronica Buzeştilor“, cronică scrisă în romîneşte (se pare din îndemnul boierilor Buzeşti), care povesteşte evenimentele dintre 1593 şi 1600 şi deschide seria cronicilor boiereşti din Ţara Romînească. S-a păstrat intercalată în „Letopiseţul can-tacuzinesc“, atribuit lui Stoica Ludescu. „Cronica Ghiculeştilor“, cronică moldovenească, scrisă de un om de casă al familiei Ghica şi tradusă apoi în greceşte; povesteşte evenimentele din răstimpul 1695-* 1754, cu-prinzînd informaţii de interes documentar. „Cronica moldo-gerina-nă“, importantă cronică moldovenească din sec. al XV-Iea, scrisă în limba germană, de un autor necunoscut, pe baza cronicii interne a Moldovei în limba slavonă. Cuprinde evenimentele din răstimpul 1457— 1499, dînd informaţii preţioase cu privire Ia domnia Iui Ştefan cel Mare. „Cronica moldo^polonă“, traducerea în limba polonă a unui letopiseţ slav de curte, făcută la Iaşi în 1566 de un polonez.din preajma Iui Alexandru Lăpuşneanu; cuprinde povestirea evenimentelor din Moldova dintre 1359 şi 1566. Traducătorul a completat cronica cu o parte finală (1552—1566), în care dă informaţii asupra ţinuturilor, oştirii şi dregătorilor moldoveni. „Cronica moldo-rusă“, cronică a Moldovei, formînd o anexă (cap. 13) a letopiseţului rusesc Voskresenskaia Letopis, cu titlul: „Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de cînd s-a început Ţara Moldovei“. Cronica a fost alcătuită în sec. al XVI-lea în Moldova şi trimisă Ia Moscova în timpul domniei lui Petru Rareş; a fost intercalată apoi în letopiseţul rusesc. „Cronica pictată de la Viena“ (Chronicon pictum vin-dobonense), cronică privind istoria maghiarilor; conţine ştiri importante despre poporul ro-mîn din Transilvania. Cronica nu are sfîrşit, ci se termină brusc cu capitolul în care se vorbeşte despre expediţia maghiară contra lui Basarab (1330). Ea se numeşte pictată pentru că are iniţialele pictate şi 150 de tablouri în miniatură. Unele dintre acestea reprezintă momente din lupta victorioasă a lui Basarab contra lui Carol Robert (1330). „Cronica racoviţeană“, cronică moldovenească în limba romînă, povestind evenimentele dintre 1661 şi 1729; a fost mult timp atribuită, fără temei, copistului Neculai Muşte, Autorul (care reproduce aproape în întregime „Letopiseţul Ţării Moldovei“ dintre 1661 şi 1705) este, probabil, unul dintre boierii voievodului Mihai Raco-viţă, a cărui domnie e povestită amănunţit şi cu vădită părtinire. cronică (gr. chronos „timp“) 1. Lucrare cu caracter istoric în care faptele sînt relatate după criteriul cronologic. Genul a avut o largă răspîndire în evul mediu. 2. Articol publicistic în care se comentează evenimente actuale, politice, sociale, culturale, interne şi externe (ex. c. internaţională, c. ştiinţifică, c. muzicală, c. literară etc.). Sub titlul de „cronică“ apar şi comunicări scurte privind schimbări în componenţa guvernului sau în rîndurile reprezentanţilor diplomatici. Cronin [crounin/, Archibald Joseph (n. 1896), romancier englez, originar din Scoţia, de profesiune medic. Romanele sale („Castelul pălărierului“, 1931, trad. rom.; „Sub stele“, 1935, trad. rom.; „Citadela“, 1937, trad- rom.) cuprind note de critică socială antiburgheză, dar şi unele tendinţe mistice („Cheile împărăţiei“, 1941, trad. rom.). crono* (gr. chronos „timp“), element de compunere cu sensul „timp“ (ex. cronometru, cronologie]). cronograf (gr. chronos „timp“ şi graphein „a scrie“) 1. (B1BL.) Scriere cu caracter popular, care se practica în trecut şi reprezenta un fel de sinteză a istoriei universale, bazată Cronograf (2) pe izvoare istorice, pe legende biblice şi populare (ex. c* lui Moxa). 2' (FIZ.) Instrument de înregistrare a timpului, folosit la verificarea funcţionării ceasornicelor şi cronometrelor. cronologie (gr. chronos „timp“ şi logos „vorbire, studiu“), disciplină ajutătoare a istoriei, care se ocupă cu stabilirea şi succesiunea datelor istorice. cronometru (gr. chronos „timp“ şi metron „măsură“; CRONOS CROŞETĂ FIZ.), instrument de precizie folosit la măsurarea timpului, funcţionînd pe principiul ceasornicului. C produce o succesiune de bătăi simple (mers cronometric), spre deosebire de ceasornicul obişnuit, care produce o succesiune de bătăi duble (tic-tac). Cronos (în mitologia greacă), titan, fiul lui Uranus, căruia i-ar fi luat domnia asupra universului, şi tatăl lui Zeus. De teamă să nu fie înlăturat la rîndu-i, C, îşi mînca fiii. El era considerat şi ca cel mai vechi zeu al secerişului; după Hesiod, domniei lui C. îi corespunde „epoca de aur" a omenirii. Crookes [crucs], William (1832—1919), chimist şi fizician englez, membru al Socie- W. Crookes tăţii Regale din Londra, A aplicat în domeniul chimiei metode fizice; cu ajutorul analizei spectrale a descoperit t a 1 i u 1 ; a studiat fenomenele produse la trecerea curentului electric prin gaze rarefiate în tuburi de descărcare, contribuind la descoperirea electronului ca principală componentă a materiei, în contradicţie cu descope- ririle sale ştiinţifice, C. a împărtăşit concepţii mistice şi a propagat spiritismul.—Tub. C., tub de descărcare, făcut de obicei din sticlă, cu cîte un electrod la capete, umplut cu gaz la presiune de 0,1—1 mm Hg. Cînd între electrozi se aplică o diferenţă de potenţial continuă suficient de mare, în tub are loc o descărcare electrică în care, în vecinătatea anodului, apare o coloană luminoasă, adesea striată (coloana pozitivă), urmată de o regiune mai întunecată (spaţiul întunecat al lui Faraday), apoi de o altă regiune luminoasă (lumina negativă), care se continuă cu spaţiul întunecat al lui Crookes şi apoi cu lumina catodică. cros (SPORT), alergare pe teren natural* variat* Se desfăşoară pe distanţe diferite în funcţie de vîrstă, de sex, de gradul de pregătire fizică a participanţilor şi de scopul urmărit. Este practicat în special pentru dezvoltarea rezistenţei. C. de masă organizate în cinstea zilelor de 1 Mai şi 7 Noiembrie sînt cele mai importante concursuri de acest gen din ţara noastră. crosă (SPORT), baston de lemn, curbat la extremitatea inferioară şi folosit la conducerea pucului sau a mingii în unele jocuri sportive (hochei pe gheaţă, hochei pe iarbă, golf etc.). Crosnev, Gheorghe (1896— 1937), militant al mişcării muncitoreşti din Romînia. S-a a-lăturat de tînăr mişcării muncitoreşti, desfăşurînd, în anii primului război mondial, muncă de agitaţie antirăzboinică. A editat, în 1924, un ziar aj P.C.R. (n limba bulgară („Prav-da“) şi a dus activitate revolu- \ ■L- i lür Gh. Crosnev ţionară în rîndurile ţăranilor. A fost membru al Comitetului Central al P.C.R. întemniţat la Jilava (1936), el a încetat din viaţă în urma schingiuirilor. crosopterigii # (paleont.), subclasă de peşti, avînd înotă-toarele-perechi în formă de palete cu un ax median, de la care pleacă simetric raze der-mice oblice. Prin alcătuirea craniului şi a aparatului respirator, c. prezintă caractere de trecere spre amfibii. Au apărut în de-vonian şi trăiesc pînă astăzi. Cross, metoda - (ST. CONSTR.), procedeu sistematizat de rezolvare a cadrelor cu noduri fixe, în care se porneşte de la sistemul de bază cu nodurile blocate contra rotirii şi se eliberează succesiv cîte un singur nod pînă se ajunge la situaţia reală a cadrului în poziţie deformată, cu toate nodurile deblocate şi în echilibru. Calculul se efectuează pe o schemă, înscriind pentru fiecare extremitate de bară momentul iniţial produs de acţiunea sarcinilor, cît şi toate corecţiile succesive care apar datorită rotirii nodurilor. M. C. e o variantă de rezolvare prin aproximaţii succesive a ecuaţiilor de condiţie, scrise prin metoda deplasărilor. crossbar (TELEC.), sistem de telefonie automată, în care conexiunile se stabilesc prin punerea în contact a unor bare încrucişate, comandate de relee. croşet (la box), lovitură laterală scurtă, executată la cap sau la corp, în care braţul şi antebraţul fac un unghi de aproximativ 45°, croşetă, ac lung de metal, de os sau de material plastic, cu CROTALIE 845 CRUCIADE un capăt îndoit în formă de cîrlig, folosit la executarea a diferite împletituri (ex. dantele) sau ca unealtă ajutătoare la maşinile de tricotat. crotâlie (gr. krotalon „zurgălău“), marcă metalică de dife- Crotalie rite forme şi mărimi (după specie), care se aplică la urechea animalelor, cu ajutorul unui cleşte special, ca semn de recunoaştere. crotovină, galerie săpată în sol de unele vieţuitoare (popîn-dăi, hîrciogi), umplută apoi cu pămînt. în secţiune, apare ca o figură rotundă, ovală sau alungită, cu structură şi culoare diferite faţă de solul înconjurător. cróv, mică depresiune circulară sau alungită, dezvoltată pe loess prin tasare, ca urmare a proceselor de sufoziune. E o formă de relief clastocarstic. C. sînt caracteristice pentru relieful din Cîmpia Tisei, Cîm-pia Romînă, R.S.S. Ucraineană etc. Sin. găvan, padină. crown v. sticlă crown. crúce (TEHN.), - de Malta, mecanism care transformă mjiş- Cruce de Malta carea de rotaţie continuă în-tr-o mişcare intermitentă (cu pauze); este formată din două elemente: unul conducător şi altul condus, primul alcătuit dintr-un disc rotitor prevăzut cu bolţuri, iar al doilea dintr-un disc cu crestături radiale în care intră bolţurile primului element, care se roteşte cu un anumit unghi. — Crucea sate- liţilor» piesă componentă a m e-canismelor diferenţiale sau a mecanismelor planetare, avînd patru axe dispuse în formă de cruce, pe care sînt montaţi sateliţii care transmit mişcarea arborilor planetari. — C. car-danicâ v. articulaţie cardanicâ. Crucea Roşie (în unele ţări Semiluna Roşie, iar în Iran Leul şi Soarele Roşu), asociaţie voluntară internaţională, care acordă ajutor ostaşilor răniţi şi bolnavi, iar în timp de pace victimelor de pe urma calamităţilor naturale; în unele ţări, C. R. ia măsuri pentru prevenirea epidemiilor. Prima organizaţie obştească care şi-a propus un asemenea scop a fost înfiinţată în Rusia (1854). în alte ţări, ideea C R. a apărut în deceniul al şaptelea al sec. al XlX-lea. Prima conferinţă internaţională de C. R. a avut loc la Geneva (1863), cînd s-au enunţat principiile fundamentale ale activităţii acestei asociaţii. După semnarea convenţiei de la Geneva (1864), care a reflectat aceste principii şi a proclamat dreptul răniţilor la ocrotire şi inviolabilitatea instituţiilor medico-sanitare şi a personalului lor în timp de război, au început să apară societăţi de C. R. în mai multe ţări. în Romînia, C. R. a luat fiinţă în 1876. în 1919 s-a creat la Paris Liga societăţilor de Cruce Roşie, din care fac parte 80 de societăţi naţionale. Din această ligă fac parte astăzi şi organizaţiile de C. R. din ţările socialiste, inclusiv R.P.R. în prezent, în R.P.R., C. R., ca organizaţie obştească de masă, are sarcina de a crea posturi sanitare de prim-ajutor, de a contribui la menţinerea igienei la locul de muncă etc. Numărul membrilor acestei asociaţii a crescut în R.P.R. de la 1 500 000, cît era în 1956, la 2 500 000 în 1962, cînd existau peste 19 000 de secţii de C* R. în fabrici, şantiere, unităţi agricole. Crucea Sudului (ASTR.), constelaţie din emisfera australă, situată la sudul constelaţiei Centaurul. cruciade, expediţii militare de colonizare întreprinse de feudalii din Europa apuseană în Orientul Apropiat în peri- oada dintre 1096 şi 1270. Biserica a sprijinit c. deoarece, sub pretextul luptei împotriva „necredincioşilor“, al eliberării „simţului mormînt“ şi a „locurilor sfinte“ (Palestina), urmărea întărirea puterii sale politice în Europa, sporirea veniturilor şi lichidarea marii schisme religioase din 1054. La c. au participat diferite pături ale societăţii feudale: regii, conţii şi ducii, în scopul lărgirii domeniilor lor şi întăririi influenţei lor politice în Europa; au participat şi negustorii din oraşele italiene Genova, Pisa şi Veneţia, care s-au străduit să pună mîna pe teritoriile din Asia Anterioară, să înlăture rivalitatea comercială a Bizanţului şi să-şi întărească rolul de intermediar între Orient şi Occident. Principala forţă militară a detaşamentelor de cruciaţi au fost micii feudali (cavalerii), interesaţi în cotropirea şi jefuirea de noi teritorii. între anii 1096 şi 1099 a avut loc prima cruciadă, în timpul căreia participanţii la ea au reuşit să cucerească Antiohia, Edessa, Ierusalimul şi să întemeieze regatul feudal al Ierusalimului (1099). în 1144 emirul din Moşul a recucerit Edessa, unul dintre cele mai importante principate ale cruciaţilor. Căderea Edessei a constituit pretextul celei de-a doua cruciade (1147— 1149), care s-a terminat printr-un eşec total. Recucerirea Ierusalimului în 1187 de către Salah ad-Din (Saladin), sultanul Egiptului, a fost motivul organizării celei de-a treia cruciade (1189—1192), care, cu toate forţele de care dispunea, nu a reuşit să recapete ţinuturile pierdute. Cruciada a IV^a (1202—12p4) a fos deviată de către veneţieni de la ţelul ei iniţial (cucerirea Egiptului) şi orientată spre Constantinopol. Cucerind Constantinopolul, cruciaţii au întemeiat aici Imperiul latin (1204—1261). Celelalte expediţii în Orient: cruciadele a V-a (1217-1221), a Vl-a (1228-1229), a Vil-a (1248 -1254) şi a VIII-a (1270), s-au terminat fără succes, în sec. al XIII-lea, toate teritoriile stăpînite de cruciaţi au fost cucerite de musulmani. Pentru Apusul Europei, rezultatul cel mai însemnat al cru- CRUCIERĂ ciadelor a fost cucerirea căilor comerciale din Marea Medite-rană, care se găseau în mîinile Bizanţului şi ale ţărilor din estul bazinului Mării Medite-rane. De asemenea cruciadele au avut ca urmare stabilirea unui contact strîns, economic, politic şi cultural, între Orient şi Occident, aceasta vă-dindu-se în influenţa culturii orientale, atît materiale cît şi spirituale, asupra dezvoltării vieţii economice şi culturale a Europei apusene. crucieră (MILIT.), acţiune de luptă pe comunicaţiile maritime ale inamicului, dusă în mod sistematic, timp îndelungat şi la mari distanţe de bazele proprii, de către o navă izolată sau de către un grup de nave de luptă, avînd ca scop dezorganizarea sistemului de transporturi ale inamicului. crucifere (BOT.; Cruciferae), familie de angiosperme dico-tiledonate, care cuprinde plante erbacee anuale, bianuale şi perene, mai rar semiarbuşti, cu frunze alterne, uneori sub formă de rozetă. Inflorescenţa este un racem simplu, iar florile sînt regulate, hermafrodite şi cu corola compusă din patru petale; staminele, în număr de şase, sînt diferenţiate, două fiind mai scurte decît celelalte. Fructul, cu numeroase seminţe, este o silicvă, rareori o nuculă. Seminţele, prinse de peretele despărţitor, sînt de obicei bogate în ulei gras. Familia c. cuprinde circa 3 000 de specii, dintre care 202 cresc şi în ţara noastră. Din această familie fac parte numeroase plante de cultură (ex. varza, ridichea, răpită, muştarul, hreanul etc.), precum şi unele buruieni (ex. traista-ciobanului, urda-vacii). crucişător (MILIT.), navă de luptă cu un tonaj cuprins între Crucişător 5 000 şi 30 000 t şi cu o viteză de circa 35 de mile pe oră. Este protejată prin cuirasă şi 846 dotată cu artilerie de calibru mijlociu şi mare(pînă la 305 mm) şi cu rachete. C. sînt folosite pentru acţiuni pe căile de comunicaţie maritimă ale inamicului şi pentru nimicirea navelor de luptă ale acestuia. crucnă (METAL.), unealtă de fier cu care se curăţă zgura de pe vatra cuptorului sau se a-mestecă baia metalică şi zgura. crupă (ZOOTEHN.), regiune a corpului unor mamifere, la partea superioară a trunchiului, cuprinsă între şale şi baza cozii. Lateral este delimitată de şolduri, de coapse şi de fese. Baza osoasă a c. este formată din oasele sacrum şi coxal. Este îmbrăcată într-o masă musculară, dezvoltată la toate animalele. crupe (MX ALIMENT.), produse alimentare obţinute din boabe de cereale (grîu, orz, ovăz, orez, porumb) şi alte plante (hrişcă, mazăre, linte etc.), prin prelucrarea acestora pentru a le face mai uşor asimilabile. Prelucrarea constă în: zdrobirea şi glasarea orezului; tăierea în jumătăţi, şlefuirea şi polizarea boabelor de orz sau de mei (arpacaş); aburirea şi laminarea boabelor de ovăz (fulgii de ovăz) etc. crupon (IND. PIEL.), partea din mijloc, cea mai valoroasă, a pieii tăbăcite, rămasă după despărţirea prin tăiere (crupo-nare) a gîtului şi a poalelor. V. şi piele. crurâl (lat. cruralis, din crus, ~uris „coapsă“; ANAT.; despre nervi, artere etc.), care este în legătură cu coapsa, care se referă la coapsă (ex. nerv. c., arteră c.). crustacee (lat. crusta „coajă“; ZOOL.), clasă de artropode în general acvatice (ex. ciclopul, racul, creveta, crabul etc.), cu respiraţie branhială sau tegu-mentară, cu două perechi de antene. La cele mai multe c., tegumentul este impregnat cu săruri de calcar, care formează o crustă puternică, de unde le vine şi numele. Corpul lor variază de la dimensiuni microscopice pînă la 3 m. crustă (lat. crusta „coajă“) 1. (AGROTEHN.) Stratul îndesat, uscat şi întărit de la suprafaţa terenului arabil, format prin desfacerea agregatelor în urma ploilor, a grindinii etc. sau CSiKI bătătoririi excesive cu maşinile agricole (tăvălug, roţile tractorului etc.). Sin. scoarţă* 2. (TEHN.) Strat solid de săruri depuse pe pereţii unui recipient, ai unui tub sau ai unor ţevi, în care se află sau prin care curge un lichid conţinînd diverse săruri dizolvate în el (ex. sărurile de calciu şi altele depuse pe pereţii unui cazan de aburi). C. este dăunătoare bunei funcţionări a instalaţiilor, putînd duce uneori chiar la avarii. Sin. depunere de piatră. V. şi d e z -incrustare. 3.(MED.)Coajă de grosime variabilă care acoperă suprafaţa unei răni sau a unei inflamaţii supurate a pielii. Se datoreşte uscării superficiale a serozităţii, a puroiului sau a sîngelui (ex. c, vari-olică, c. eczematoasă). 4. (ZOOL.) învelişul de chitină impregnată cu săruri minerale, care acoperă corpul multor nevertebrate (c. racului, a crabului etc.). Cruveilhier [cruveilie]y Jean (1791--1874), anatomist, anatomopatolog şi clinician francez. A descris atrofia musculară progresivă şi o formă a ulcerului de stomac. în studiile sale a legat datele clinice de cele obţinute la examenul anatomopatologii Op. pr.: „Anatomia patologică a corpului uman“ (1830—1842), ,,Anatomia sistemului nervos al omului“ (1845), „Tratat de anatomie patologică generală“ (1849—1864) etc. Csâki Mihail (Valahul) fciăchiJi c. 1490—1572), canonic romano-catolic de Alba-Iulia, cancelar al Transilvaniei, locţiitor al voievodului Transilvaniei în 1564. A sprijinit tipărirea Bibliei în limba maghiară şi a dovedit o largă toleranţă faţă de confesiunile luterană, calvină şi unitariană. Cserei [c§r§~i]9 Mihâly (1669—1756), cronicar transilvănean, adversar al catolicilor şi al c u r u ţ i 1 o r lui Fran-cisc Râkoczi al II-lea. A scris o cronică intitulată „Historia“, care cuprinde evenimentele dintre 1661 şi 1711, cu numeroase ştiri privitoare la romîni. Csiki/c/c/n/, Gergely (1842— 1891), scriitor ungur. în comediile sale a dezvoltat dramaturgia ungară în direcţia realismului critic. El a satirizat goana micii burghezii după CSOKONAI 847 CUARŢIT titluri şi ranguri, a înfăţişat conflictul dintre capitalism şi feudalismul perimat şi a demascat într-o manieră moderată, cu deznodăminte împăciuitoare, parazitismul claselor dominante ungare. Op. pr.: „Paraziţii**. Csokonai Vitez [ciocono~i vitez,A Mi hal y (1773—1805), poet ungur iluminist. în poeziile sale a criticat obscurantismul, fanatismul religios, şi-a arătat simpatia pentru ţărănimea iobagă şi a proclamat triumful raţiunii. în epopeile sale eroi-comice („Bătălia broaştelor cu şoarecii 1791; „Dorottya“, 1799) a satirizat moravurile decadente ale nobilimii ungare. C. a expus în poezia „Seara4* teza lui Rousseau cu privire la originea inegalităţii între oameni, iar în ultimul său mare poem, „Nemurirea sufletului44 (1804), o concepţie materialistă în problema vieţii şi a morţii. C.S.P. v. Comitetul de Stat al Planificării. Ctesibius (sec. II—I î.e.n.), inventator grec din Alexandria; a inventat pompa de incendiu cu doi cilîftdri cu pistoane şi ceasornicul cu apă. cuantă (FIZ.), unitate a unei mărimi fizice, ale cărei valori sînt limitate la un şir de multipli ai acestei unităţi. De ex., c. de energie a radiaţiei electromagnetice de frecvenţă v este Av (h = constanta lui Planck); uneori prin c. se înţelege şi unitatea structurală de bază a cîmpului (ex. se spune că fotonul este c. cîmpului electromagnetic, iar mezonul c. cîmpului nuclear). V. şi c î m p m e z o n i c . — C. de acţiune v. Planck, constanta lui — C. de energie, cantitate determinată şi finită de energie care poate fi absorbită sau emisă de un sistem molecular, atomic sau nuclear. Ca ordin de mărime, c. de e. pentru procesele energetice legate de modificarea configuraţiei electronice a atomilor şi moleculelor este mai mică decît I0~“8 erg. C. de e. a fotonilor care alcătuiesc radiaţiile electromagnetice este proporţională cu frecvenţa radiaţiei, factorul de proporţionali-tate fiind constanta lui Planck, C. de e. se poate exprima în ergi sau în electronvolţi (1 eV^ 1,602* 10~i2erg). Astfel cuan- tele de energie pentru fotonii luminii vizibile sînt cuprinse între 1,65 eV (lumina roşie) şi 3,1 eV (lumina violetă), atingînd aproape 100 000 eV pentru razele X, foarte pătrunzătoare, şi milioane de eV pentru razele Y produse în laborator. Noţiunea de c. a fost introdusă în fizică de Planck în 1900, sub denumirea de c. de energie, la stabilirea legii de distribuţie, în funcţie de frecvenţă, a radiaţiei emise de un corp negru. Planck a admis că emisia, ca şi absorbţia radiaţiei de către substanţă, se face numai prin cantităţi discrete, precis definite (c. de energie) şi nu în mod continuu, cum se credea pînă atunci. Pasul următor a constat în atribuirea unei structuri discrete energiei radiante însăşi. Aceasta a dus la introducerea noţiunii de cuantă de lumină, sau foton, a cărei existenţă a fost dovedită de Einstein în 1905 la explicarea legilor experimentale ale efectului fotoelectric. în 1913, Bohr a extins stările cuantice la sistemele atomice, iar ulterior s-a dovedit că ele constituie cea mai caracteristică particularitate a proceselor din lumea atomică. Tratarea acestora sub forma cea mai generală este dată de mecanica cuantică. cuantificare (FIZ.), procedeu al mecanicii cuantice pentru stabilirea valorilor pe care le pot lua mărimile fizice (energie, moment cinetic, impuls etc.) care caracterizează proprietăţile sistemelor atomice sau ale particulelor elementare (ex. prin c. se obţin, pentru energia electronului din atomul de hidrogen, valori discrete, bine determinate, separate prin intervale de valori interzise, în concordanţă cu datele experimentale). cuantificarea predicatu* lui, operaţia logică prin care se precizează cantitatea predicatului în raport cu subiectul (ex. afirmaţia „Toţi oamenii sînt fiinţe vii44 trebuie înţeleasă ca .Toţi oamenii sînt o parte dintre fiinţele vii*4; aceasta este o judecată toto-partială, deoarece sfera subiectului este considerată în întregimea sa, iar sfera predicatului este distribuită numai în parte). C. p. a fost introdusă de logicianul englez W. Hamilton (1-788— 1856) şi a deschis drum spre logica matematică. cuăntor, determinativ logic prin care se fixează sfera de aplicabilitate a unei variabile într.-o anumită expresie (ex. (x) Fx = oricare ar fi xt el are proprietatea Ft sau (3x) Fx = există un x> astfel îneît el are proprietatea F). Prin determinarea expresiei de către c., ea devine din funcţie p r o p o z i ţ i o n a 1 ă o propoziţie propriu-zisă, care este adevărată sau falsă. Analogă lui (x) Fx în logica clasică e judecata universală, iar lui (3x) Fx judecata particulară. cuarţ (MINER.), bioxid natural de siliciu (Si02), care cristalizează în sistemul romboedric şi formează deseori cristale alungite. Este transparent şi incolor (cristal de stîncă), violet (ame~ tistA galben (citrin), negru (morion); are luciu sticlos şi duritate mare. C. se topeşte la temperatură ridicată (1713°C), ceea ce face să aibă importante aplicaţii industriale. Este unul dintre mineralele cele mai răs-pîndite în roci, alcătuind 16% din scoarţa terestră. Cristalele de c. au proprietăţi piezoelec-trice remarcabile, fiind folosite sub formă de plăcuţe în telecomunicaţii şi instalaţiile electronice industriale, în construcţia oscilatoarelor cu c., a unor filtre, a microfoanelor, difuzoarelor, a dozelor de redare, a generatoarelor de ultrasunete etc. C. este utilizat şi în industria optică, a sticlei, a materialelor refractare, ca bijuterie etc. în R.P.R., varietatea denumită cristal de stîncă se găseşte în filoanele metalifere din regiunea Maramureş, iar varietatea denumită ametist în filoanele din Valea Roşie în apropiere de Baia Mare. cuarţit (PETROGR.), rocă me-tamorfică arlcătuită mai ales din cuarţ, căruia i se asociază uneori mică, magnetit etc., care ia naştere prin transformarea rocilor cuarţoase (gresii, nisipuri etc.), fiind foarte răspîndită în şisturile cristaline din Carpaţi. Uneori se găseşte împreună cu minereuri de mangan (Carpaţii Orientali), alteori cu minereuri de fier (munţii Poiana Ruscă). CUATERNAR 848 CUBA C. este foarte dur şi poaîc fi utilizat în construcţii. Cînd este foarte curat, se foloseşte în industria ceramică, a materialelor refractare (silica) sau în metalurgie. cuaternar (STRAT.), ultima perioadă a erei neozoice. Unii geologi îi dau valoare de eră. C. este caracterizat prin apariţia omului şi prin dezvoltarea unor glaciaţii puternice. A fost sub-divizat în două epoci: p 1 e i s -tocen şi holocen. C. îi sînt atribuite formaţiunile geologice cele mai recente. în R.P.R., depozitele c. sînt reprezentate prin roci loessoide, care au o mare răspîndire în special în Cîmpia Romînă, Podişul Moldovei şi Dobrogea, prin nisipuri şi argile depuse în lacuri, prin pietrişuri şi nisipuri care intră în alcătuirea rîurilor, prin turbă şi prin depozite glaciare în regiunile muntoase. Studiul depozitelor cuaternare prezintă o mare importantă, întrucît acestea formează subsolul regiunilor agricole ale tării. Ca roci utile de vîrstă cuaternară sînt de menţionat loessul şi argilele, utilizate la fabricarea cărămizilor, nisipurile şi pietrişurile, folosite la prepararea betonului, precum şi turba, folosită local drept combustibil. cuaternion (MAT.), sistem de patru numere reale (5,*, y, z), imaginat de W. R. Hamil-ton (1843). Un c. reprezintă o combinaţie liniară a unităţilor de bază /, 1, /, k • Q—s. /+ xi + + yj + zh Operaţiile cu c. se fac ţinînd seama că ij = — - ji =k, jk=~ ki = U hi= “ -«*=;,ia= k2 =-/. cub (MAT.) 1. Corp geometric cu şase feţe pătrate egale, cu 12 muchii egale şi cu opt unghiuri triedrice tridreptun-ghice. 2. Puterea a treia a unui număr sau a unei expresii matematice (ex. a3 se citeşte a la cub). Cuba, stat situat în insula cu acelaşi nume şi pe insulele din imediata apropiere din Arhipelagul Antilelor Mari (Marea Caraibilor). Suprafaţa: 114 524km2. Populaţia : 6 933 000 loc. (1961), formată din creoli, negri şi mulatri. Limba de stat: spaniola. Capitala : Havana. Alte oraşe importante : Holguin, Camagiiey, Santa Clara, Santiago de Cuba, Guantânamo. Relieful, în cea mai mare parte, este o cîmpie joasă, mărginită la sud-est de masivul muntos Sierra Maestra, cu altitudini pînă la 2 000 m. Climă tropicală» Solurile sînt favorabile agriculturii (trestie de zahăr, porumb, tutun, orez, cafea, banane, citrice etc.). Vegetaţia este reprezentată de pădurile tropicale din munţii Sierra Maestra şi de savane. în subsol se găsesc bogate zăcăminte de minereuri de mangan, fier, crom, cupru, nichel. Se găsesc de asemenea zăcăminte de argint, bauxită, wolfram etc. Pînă la victoria revoluţiei din 1959, C. era o ţară agrară cu o agricultură bazată pe mono-cultură, specializată în cultivarea trestiei de zahăr (zahărul reprezenta 80% din exportul Cubei). Specializarea unilaterală se datora dominaţiei îndelungate în economia C* a trusturilor monopoliste din S.U.A. Circa 85% din suprafaţa totală a terenurilor agricole se afla în mîinile marilor latifundiari şi ale monopolurilor S.U.A. în agricultura C. se împleteau forme de exploatare semifeudale cu forma de exploatare capitalistă. Principalele ramuri industriale erau: industria de prelucrare a trestiei de zahăr, industria tutunului etc. Capitalul S.U.A. deţinea poziţii dominante şi în industrie. C* ocupa un loc de frunte în America Latină în privinţa capitalurilor investite de monopolurile S. U. A. Istoric. Descoperită de Co-lumb (1492), C. a fost cotropită de conchistadorii spanioli (sec. al XVI-lea), care au exterminat majoritatea populaţiei băştinaşe şi au adus sclavi negri din Africa pentru a lucra pe plantaţii. Populaţia s-a ridicat în mai multe rînduri la luptă împotriva dominaţiei spaniole (în sec. XVIII—XIX, mai ales în anii 1868—1878 si 1895, cînd răscoalele populare au căpătat caracterul unor răscoale naţionale de eliberare). Lupta împotriva sclaviei, dusă timp de trei secole, nu a încetat decît în 1886, cînd aceasta a fost formal abolită. De la sfîrşitul sec. al XIX-lea, C. a devenit obiectul expansiunii S.U.A.; în urma războiului spaniolo-american (1898), ea a fost proclamată formal independentă, devenind de fapt o colonie a S.U.A., care au recurs în repetate rînduri la forţa armată împotriva mişcărilor sociale (1906—1909, 1912, 1917—1922 etc.). Ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale s-a intensificat mişcarea muncitorească, mişcarea ţărănească şi mişcarea de eliberare naţională, în 1925 a fost creat partidul comunist, care s-a transformat în 1944 în Partidul socialist-popular. în 1933, ca rezultat al unei largi mişcări populare, dic-tatorul G. Machado, care era sprijinit de S.U.A., a fost răsturnat, dar curînd puterea a fost acaparată de un alt dictator, F. Batista. în anii celui de-al doilea război mondial, mono- CUBA 849“ CUBA poiiştii americani, cu sprijinul marii burghezii şi al moşierimii din C., şi-au consolidat poziţiile, înrobind-o şi mai mult din punct de vedere economic şi politic. După guvernările lui Ramón Grau de San Martin (1944—1948) şi C. Prio Socarrás (1948—1952), F. Batista acaparează din nou puterea şi instaurează dictatura (1952). La 26 iulie 1953, un grup de tineri patrioţi în frunte cu Fidel Castro a organizat un atac armat asupra fortăreţei Moneada din Santiago de Cuba, în scopul începerii revoluţiei. Această acţiune a fost însă înfrîntă şi reprimată cu cruzime* La sfîrşitul anului 1956, un detaşament de revoluţionari cubani în frunte cu Fidel Castro a debarcat de pe goeleta „Granma“, venită din Mexic, în scopul reînceperii luptei împotriva regimului dictatorial al lui Batista. Programul revoluţionar democratic, consecvent antiimperialist, proclamat de insurgenţi, a fost îmbrăţişat de întregul popor cuban, care a dat un larg sprijin acţiunilor armatei revoluţionare. Muncitorii din capitală şi din alte oraşe ale C., în frunte cu comuniştii, au organizat, în toamna anului 1958, o grevă generală care a înlesnit victoria revoluţiei. Luptele înverşunate dintre forţele poporului şi armata guvernului Batista, sprijinită şi înarmată de imperialiştii americani, s-au terminat cu răsturnarea regimului dictatorial al lui Batista (1 ianuarie 1959). în februarie 1959 a fost alcătuit un guvern revoluţionar în frunte cu Fidel Castro. în f iţa Cubei s-au deschis orizonturile unei vieţi noi, libere şi independente. Revoluţia profund populară, patriotică, anti-imperialistă, antifeudală şi de eliberare naţională care se înfăptuieşte în C. a realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă transformări revoluţionare menite să lichideze înapoierea economică, socială şi culturală a ţării. A fost măturat vechiul aparat de stat al dictaturii antipopulare. A fost înfăptuită o profundă reformă agrară, prin care s-a lichidat proprietatea marilor latifundiari indigeni şi a companiilor nord-americane. S-au creat cooperative agricole 54 - c. 761 şi gospodării agricole ale poporului, care la sfîrşitul anului 1961 cuprindeau 41% din terenurile agricole ale ţării. Guvernul revoluţionar a decretat naţionalizarea celei mai mari părţi a industriei, a sistemului bancar, a transportului feroviar şi a comerţului exterior. în prezent în mîinile statului cuban se află 80% din producţia industrială, transporturile, comerţul cu ridicata. Poporul cuban a trecut la crearea unei industrii noi, naţionale şi la dezvoltarea planificată a economiei. Se dezvoltă industria, mai ales ramurile de mare însemnătate pentru economia ţării, ca industria metalurgică, petrolieră şi minieră, construcţia navală, producţia de energie electrică, industria textilă etc. Guvernul revoluţionar a luat măsuri importante pentru creşterea bunăstării poporului* Au fost reduse chiriile pentru muncitori şi funcţionari, au fost reduse taxele pentru unele servicii publice şi de deservire medicală, precum şi preţurile la medicamente; au fost scutiţi de impozite muncitorii, micii funcţionari şi o parte din meseriaşi. S-a îmbunătăţit sistemul de asigurări sociale. în domeniul culturii, guvernul revoluţionar a iniţiat o mare campanie de lichidare a analfabetismului (37,5% din populaţie era analfabetă), care s-a terminat în 1961. C. a devenit prima ţară fără analfabeţi din America. Guvernul revoluţionar a iniţiat un plan de dezvoltare a învăţă-mîntului public, prin crearea a numeroase şcoli elementare, medii şi superioare. Lupta eroicului popor cuban pentru transformarea radicală a ţării sale se bucură de sprijinul întregii lumi progresiste. Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste au acordat şi continuă să acorde C. sprijin frăţesc multilateral pentru consolidarea economiei şi asigurarea independenţei ei economice. Pe linia acestui sprijin internaţionalist, R.P. Romînă a oferit C. în 1961 un credit de 15 000 000 de dolari, în cadrul căruia livrează C., în condiţii avantajoase, utilaj industrial De asemenea R.P.R. livrează C. 2 000 de tractoare şi-i acordă asistenţă tehnică-ştiinţifică. în relaţiile sale externe, C. revoluţionară urmează o linie politică fermă pentru apărarea păcii» pentru dezarmare, în sprijinul luptei de eli'berare a popoarelor coloniale. Încercînd să oprească dezvoltarea revoluţiei cubane, care, prin caracterul, proporţiile şi importanţa ei, constituie un eveniment fără precedent în America Latină, şi să rein-staureze dominaţia monopolurilor nord-americane asupra Cubei, imperialiştii din S.U.A. au organizat blocada economică, pregătind în acelaşi timp intervenţia armată directă împotriva Cubei. în aprilie 1961 ei au declanşat agresiunea armată împotriva C., folosind ca mercenari elemente reacţionare cubane din rîndul transfugilor. Poporul cuban, strîns unit în jurul guvernului său revoluţionar, avînd sprijinul popoarelor din America Latină şi al ţărilor socialiste, a respins agresiunea armată imperialistă. In 1962, S.U.A. au silit statele Americii Latine participante la conferinţa de la Punta del Este să excludă Cuba din Organizaţia Statelor Americane, pentru a o izola şi a o expune astfel unei intervenţii armate organizate de ele. R.P.R., împreună cu toate ţările socialiste, cu toate popoarele iubitoare de libertate, este alături de lupta eroică a poporului Cubei împotriva agresiunii imperialismului american, pentru apărarea şi consolidarea independenţei, a cuceririlor sale revoluţionare, pentru dreptul de a merge pe drumul pe care şi l-a ales, drumul făuririi socialismului. C. este o republică. Din 1959, preşedinte al republicii este O. Dorticos Torrado. Preşedinte al Consiliului de Miniştri este, din 1959, Fidel Cas~ tro. C întreţine relaţii diplomatice cu Republica Populară Romînă. Partide politice : după victoria revoluţiei, între partidele politice Mişcarea „26 iulie“, Partidul socialist popular şi Directoratul revoluţionar „13 martie“ s-a stabilit o concordanţă deplină în toate problemele principale ale dezvoltării revoluţiei. Această unitate este realizată în prezent în cadrul Organizaţiilor Revoluţionare Integrate din Cuba (O.R.I.). Prim- CUBA 850 ' CUCUTĂ secretar al Conducerii naţionale a O.R.I. este Fidel Castro. ,,Cuba Socialista“ [sodia-lista/, organ teoretic al Orga-nizaţiilorRevoluţionare Integrate din Cuba. Apare lunar, din septembrie 1961, la Havana. cubică (MAT.), curbă plană pe care orice dreaptă din plan o intersectează în trei puncte; (în spaţiu) curbă pe care orice pian o intersectează în trei puncte. Punctele pot fi distincte, confundate sau aruncate la infinit. cubilou (METAL.), cuptor vertical, cilindric, format din- Cubilou î —manta de tablă; 2 — căptuşeală de cărămidă refractară; 3 — gură de încărcare; 4 — creuzet; 5 — cuvă; 6 — guri de vînt; 7 — centură de aer; 8 — vizoare ; 9 — platformă de încărcare ; î 0 — coş ; 11 — gură de evacuare; 12 — jgheab de scurgere; 13 — fundaţie de beton tr-o manta de tablă, căptuşită în interior cu materiale refractare. Serveşte în turnătorii la topirea fontei, folosind cocs (şi alţi combustibili), fondanţi şi aer suflat. cubism, curent formalist în artă, în special în arta plastică europeană de la începutul sec. al XX-lea; a apărut în Franţa, între anii 1908 şi 1910 (Pablo Picasso, Georges Braque, Fer-nand Léger şi Juan Gris). în imaginile pe care le creează, c* reduce obiectele din natură la corpuri geometrice elementare (cub, sferă, con etc.), le descompune în fragmente, văzute în acelaşi timp din unghiuri de vedere diferite. C. nesocoteşte principiile cele mai de seamă ale artei: claritatea şi veridicitatea, dinamismul compoziţiei, perspectiva în adîn-cime etc. Antirealist prin concepţie şi cosmopolit, c. a dat naştere multor curente formaliste contemporane. cubitus (ANAT.), os lung situat de-a lungul părţii interne a antebraţului; împreună cu radiusul, formează scheletul antebraţului. Se articulează la nivelul cotului cu humerusul (osul braţului) şi cu radiusul, iar la nivelul articulaţiei pumnului cu oasele carpului. cuc (Cuculus canorus)% pasăre migratoare din familia cuculi-delor, de mărime mijlocie (32—37 cm). Are penajul cenu-şiu-sur închis pe spate şi alb-cenuşiu cu dungi transversale pe piept şi sub aripi, coada lungă cu pete albe. îşi depune ouăle în cuibul altor specii de păsări, care le clocesc şi care îi cresc puii. C. este cunoscut prin cîntecul său caracteristic. cucii (TEATRU), spectacol popular de origine străveche, răspîndit în special rn satele cu populaţie bulgărească din Cîm-pia Dunării. Jucătorii poartă măşti groteşti, reprezentînd personaje fantastice (cuci şi cucoai-ce) sau reale (vînător, ţamba-lagiu etc.) şi mimează acţiuni cu caracter comic. Cuciureanu, Gheorghe (1814—1886), medic romîn unul dintre primii medici titraţi ai Moldovei, organizator al serviciului sanitar civil moldovean, apoi ministru al cultelor şi instrucţiunii publice din Moldova. A fost membru al Academiei Romîne. Op. pr.: „Descrierea celor mai însemnate spitale“ (1842), „Legiuire pentru hultuire“ (1847), „Povă-ţuire pentru sătenii Moldovei la întîmplare de holeră“ (1848). Cuclin, Dimitrie (n. 1885), compozitor romîn. A fost profesor la Conservatorul din Bucureşti. A scris 18 simfonii, un scherzo pentru orchestră (Premiul de compoziţie „George Enescu“, 1913), opere şi lucrări vocal-simfonice, suite instrumentale, trei cvartete de coarde, un trio pentru pian, vioară şi violoncel, un concert pentru vioară şi orchestră etc. Unele lucrări dramatice ale lui Cuclin sînt inspirate din mitologie. Laureat al Premiului de stat. Cucu, Gheorghe (1882 — 1932), compozitor, dirijor şi Gh. Cucu folclorist romîn. Prin folosirea creatoare a cîntecului popular în lucrările sale corale, a contribuit la dezvoltarea şcolii muzicale naţionale romîneşti. Autor al unor lucrări de bază în acest gen, caracterizate prin conţinut realist şi umor, prin intonaţie populară şi măiestrie a compunerii („Frumosul vine pe apă“, 1931; „Haz de necaz“). A armonizat colinde şi a scris şi muzică religioasă. cucurbitacee (lat. cucurbita „dovleac“; Cucurbitaceae), familie de plante de obicei anuale, cu tulpini tîrîtoare în forma unor s t o 1 o n i sau agăţătoare (cu ajutorul unor cîrcei laterali). Au frunze mari, întregi sau palmate, şi flori actino-morfe, unisexuate sau hermafrodite. Corola esţe compusă din cinci petale. Fructul este o bacă falsă, iar seminţele, lipsite de endosperm, sînt, la unele specii, bogate în ulei (ex. pepenele galben, pepenele verde, dovleacul, castraveţii etc.). Cucuta, oraş în nordul Columbiei. 131 400 loc. (1959). Important nod de comunicaţii feroviare, rutiere şi aeriene. Centru comercial, cunoscut mai ales pentru comerţul cu cafea, în apropiere se găsesc mari zăcăminte de petrol. cucută (Comum maculatum), plantă bienală sau anuală din familia umbeliferelor, cu rădăcina pivotantă, tulpina dreaptă, CUCUTENI 851 I CULEE cilindrică, fin striată, înaltă de 0,5—2,5 m. Frunzele sînt mari (pînă Ia 50 cm lungime şi 40 cm lăţime), iar inflorescenţa este o Cucută umbelă de mărime mijlocie. Fructul este ovoidal sau lat ovoidal, fără perişori, lung de 3—4 mm, de culoare brună-verzuie. Planta are un miros neplăcut, iar rădăcina şi mai ales fructele sînt otrăvitoare. C. conţine alcaloizii coniina (1% în fructele verzi), conhidrina, coniceina etc., folosiţi în medicină. Creşte pe locuri părăsite, în tufărişuri şi în semănături, de la cîmpie pînă la munte. cucuteni, cultură materială neolitică din mileniile III—II î.e.n., numită astfel după localitatea Cucuteni din reg. Iaşi, unde s-au descoperit urme caracteristice acestei culturi. A fost răspîndită mai ales în Moldova. Caracterizată prin ceramică pictată de un deosebit efect artistic, această cultură a avut mai multe faze de evoluţie. cucuvea (Athene noctua)t pasăre de noapte, răpitoare, din Cucuvea familia strigidelor, avînd mărimea de 25—26 cm, penajul brun-cenuşiu pestriţ, capul mare, ochii galbeni cu rozete fi 4* de pene în jurul lor. îşi fac6 cuibul în poduri de case părăsite, în clopotniţe de biserici şi în scorburi de copaci. E folositoare, deoarece distruge şoarecii. cuestă (GEOGR.), formă asimetrică de relief, a cărei panta abruptă este contrară înclinării stratelor. Se formează în regiunile cu structură monoclinală, cu strate de durităţi diferite, ca urmare a eroziunii provocate de apele curgătoare şi a retragerii treptate a versanţilor (ex. c. din Podişul Moldovei etc.)* Cugir, localitate de tip urban în reg. Hunedoara. 12 030 loc* (1961). Vechi centru metalurgic, în prezent centru al industriei constructoare de maşini. Cugnot [ciiAo]> Nicolas Jo-seph (1725— 1804), inventator francez, unul dintre primii tehnicieni care au studiat adaptarea maşinii cu abur pentru transporturi. Cuhea, comună în raionul Vişeu, reg. Maramureş; reşedinţă a vechilor conducători politici ai romînilor din această regiune. De aici a plecat în 1359 spre Moldova voievodul Bogdan, care l-a alungat pe Bale, vasalul regelui Ungariei, şi care, rezistînd la două campanii ale regelui, a întemeiat de fapt statul feudal independent Moldova. cuib 1. (ZOOL.) Construcţie pe care şi-o fac păsările, unele mamifere, unii batracieni şi peşti, unele insecte şi alte animale şi în care îşi depun ouăle, le clocesc sau îşi cresc puii. 2. (ZOOTEHN.) Cuibul albinelor, faguri ocupaţi cu puiet şi cu hrană, în care trăieşte şi se dezvoltă familia de albine. C. a. trebuie lărgit sau micşorat, în funcţie de puterea familiei, de condiţiile atmosferice, de abundenţa culesului etc. 3. (MINE) Porţiune mică dintr-un zăcă-mînt, care conţine concentraţii de substanţe utile (ex. c. de minereu, c* de cărbune etc.) sau reprezintă zone de îmbogăţire în masa zăcămîntului (ex. c. de aur nativ). 4. (MILIT.) Cuib de foc, armă automată (piesă antitanc) şi poziţia de tragere întărită a acesteia, ferită de observarea terestră şi de cea aeriană a inamicului. Se dispune pe direcţiile cele mai impor- tante şi deschide focul prin surprindere asupra inamicului. cuirasăt (MILIT.), termen vechi care denumeşte navele de luptă cele mai mari, protejate prin cuirasă puternică, existente pînă înaintea primului război mondial. Ulterior, acest tip de navă a suferit importante schimbări calitative, căpătînd denumirea de navă de linie. cuirasă 1. înveliş de protecţie a navelor de luptă mari împotriva proiectilelor de artilerie şi a bombelor obişnuite de avion, realizat prin aplicarea pe corpul navei a unor plăci de oţel special, de grosimi diferite după tipul navei (la navele de linie ajungînd pînă la peste 400 mm). C. nu mai constituie un mijloc de protecţie eficace împotriva mijloacelor moderne de luptă. 2. îmbrăcăminte defensivă metalică sau din piele groasă, care acoperea pieptul şi spatele, întrebuinţată de războinici în antichitate şi în evul mediu şi de unităţile de cuira-sieri pînă spre sfîrşitul sec. al XIX-lea. cuişoâre v. arbore de — culâtă (MILIT.), partea de dinapoi a ţevii unei guri de foc, în care se află locaşul închizătorului. culă (ARHIT.), tip de locuinţă fortificată, răspîndit în sec. al XVII Mea mai ales în Oltenia şi avînd două-trei caturi legate printr-o scară interioară. Este construită pe un plan pătrat sau dreptunghiular, iar parterul, ocupat de depozite, este, în general, lipsit de ferestre (ex. c. de la Curtişoara, Măldă-reşti etc.). culbutér v. basculator. culée 1. (METAL.) Canal prin care metalul lichid curge din pîlnia de turnare în tiparul piesei. 2. (CONSTR.) Infrastructură (picioare extreme) care se CULEGAR 852 CULOARE execută la capătul unui pod şi eare are rolul de a prelua sarcinile transmise de suprastructura podului şi de a susţine calea de acces pe pod. culegar (POLIGR.), ustensilă mecanică avînd forma unei cutii alungite, cu trei pereţi, dintre care unul este mobil. Serveşte culegătorului manual Ia înşirarea literelor în rînduri de aceeaşi lungime. culegător 1. (POLIGR.) Muncitor calificat care culege literele pentru reproducerea unui text* Se deosebesc: c. manuali (zeţar i), care execută manual operaţia de culegere a literelor, cu o productivitate de circa 1 800 de semne pe oră, şi c. mecanici, care execută operaţia de culegere cu ajutorul maşinii (ex. linotip, monotip), cu o productivitate de 8 000— 12 000 de semne pe oră. 2. (MAŞ.) Culegătorii de ştiulefi, maşină agricolă de recoltat, care separă ştiuleţii de porumb de pe tulpini, îi de-pănuşează (în proporţie de 70— 90%) şi îi colectează într-o remorcă. Este purtat pe un tractor de construcţie specială şi recol^ tează ştiuleţii de pe unul sau două rînduri. Culegătorii de şfiuleţi sînt prevăzuţi uneori şi cu o batoză de porumb» — Culegător de fructe, aparat format din două piese articulate, de forma unei linguri; este fixat în vîrful unei prăjim şi serveşte la culegerea fructelor din porni. culegere 1, (LIT.) a) Acţiunea de a strînge material literar, b) Colecţie de opere din literatura populară sau cultă. 2, (POLIGR.) Operaţia de pregătire a unei forme de tipar, constînd din colectarea şi aşezarea elementelor tipăritoare (litere, semne de punctuaţie, linii, ornamente şi clişee), completarea lor cu albitura necesară pentru spaţiile albe şi gruparea lor într-un bloc consolidat, care va constitui forma. culi, muncitori necalificaţi şi plătiţi cu un salariu mic în ţările coloniale şi dependente; muncitori chinezi, indieni, ma-laiezi, negri, necalificaţi şi prost plătiţi într-o serie de ţări capitaliste. Culianu, Nicolaie (1829 — 1915), matematician romîn. A fost profesor la Universitatea din laşi. A publicat primul curs de analiză matematică în romîneşte, „Lecţiuni de calcul diferenţial şi integral“ (1870—1874). culic (Numenius), gen de păsări de mlaştină, din familia charadriidelor, cu ciocul lung şi îndoit în jos. C. mare (Numenius arquata) este lung de 50—65 cm, are culoare brună-ruginie şi trăieşte la noi în bălţile din Dobrogea. C. mic (Numenius phaeopus) are culoare brună-închis, cu dungi galbene. Pe la noi trece în timpul migraţiunii. culisă 1. (MAS.) Organ de maşină, în formă de bară dreaptă sau curbă, avînd în lung un locaş în interiorul căruia se poate deplasa o piesă numită piatra c. C. face parte dintr-un mecanism special, folosit pentru a transforma o mişcare de rotaţie în mişcare rectilinie (sau invers). Mecanismul cu c, este utilizat la locomotive pentru reglarea admisiei aburului în cilindru şi pentru schimbarea sensului de mers al locomotivei. 2.(TEATRU) a) Şanţ în podeaua scenei, pe margini, pe care alunecă decorurile laterale, b) (La pl.) Cadrul de pînză, fix sau mobil, aşezat vertical, la extremităţile din stînga şi din dreapta ale decorului. c) Spaţiul scenic aflat în spatele sau în intervalele decorului. d) Loc dincolo de scenă în care se petrec sau se hotărăsc unele acţiuni dramatice la care publicul nu asistă; de aici sensul figurat: aranjament sau proiect realizat fără cunoştinţa celor interesaţi. 3* (AGR.) Culisa de arbuşti, fîşie de pămînt lată de 2—6 m, cultivată cu arbuşti fructiferi sau forestieri, plasată în direcţia curbelor de nivel la distanţe de 50—100 m, în scopul prevenirii eroziunii solului. Se foloseşte în special la plantaţiile de vii şi de pomi situate pe terenuri cu pante uniforme. Cullen [călin], Countee (1903—1946), unul dintre cei mai proeminenţi poeţi din pleiada de scriitori negri nord-americani. în culegerea de poeme „Hristosul negru“(I929), a cîntat cu accente de revoltă viaţa grea a poporului său oprimat. culm (STRAT.), grup de depozite grezoase argiloase cu caracter de f 1 i ş, dezvoltate în carboniferul inferior din vestul Europei. în R.P.R. apare în jurul Siriniei (reg. Banat). culminaţie 1*(LIT.) Momentul de maximă încordare al conflictului dmtr-o operă literară. 2. (ASTR.) Punct de culminaţie superioara, punctul cel mai înalt deasupra orizontului (cel mai apropiat de zenit) pe care-1 atinge un astru în mişcarea lui pe bolta cerească. culoar (SPORT), denumire dată spaţiului delimitat de-a lungul pistei de atletism, a bazinului de înot sau a pistei de canotaj, în care concurează un singur sportiv sau o singură echipă. culoar depresionar (GEO-GR.), depresiune alungită şi îngustă, semiînchisă, de origine tectonică, care separă masive sau culmi de dealuri şi munţi (ex. culoar depresionar Ca-ransebeş-Mehadia). culoare 1. (FIZ.) a) Senzaţie produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de diferite frecvenţe care permite ochiului să deosebească între ele două părţi vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan. Excitaţia care produce senzaţia de c. se datoreşte fie unei radiaţii electromagnetice mono-cromatice cu o lungime de undă în spectrul vizibil (c. spectrală sau nuanţă)f fie unui amestec de două sau de mai multe culori Culegător de ştiuleţi CULOARE 853 CULTIVATOR spectrale. Amestecul de culori poate fi aditiv, cînd este rezultatul suprapunerii radiaţiilor care dau naştere senzaţiei de c., sau subtractiv, cînd se obţine prin eliminarea unui domeniu spectral din lumina albă. O c. poate fi caracterizată prin nuanţă, puritate şi strălucire. Nuanţa culorii este dată de lungimea de undă a radiaţiei spectrale de aceeaşi c. Puritatea sau saturaţia culorii este determinată de raportul cantităţilor de c. spectrală şi c. albă, care se combină pentru a da c. considerată. Plecînd de la culorile spectrului, care sînt culori pure sau culori saturate, de puritate egală cu unitatea, se poate obţine c. respectivă nesaturată (cu excepţia culorilor purpurii saturate şi nesaturate) prin adaosuri de cantităţi diferite de alb. Strălucirea culorii e determinată atît de energia luminoasă radiată de izvorul iummos sau de energia reflectată ori transmisă de corpul luminat, cît şi de sensibilitatea ochiului pentru diferitele lungimi de undă ale spectrului luminos, b) Proprietate a corpurilor de a produce senzaţia vizuală a culorii (în sensul de sub a), fie datorită faptului că orice corp absoarbe o parte din radiaţiile care compun lumina albă (ochiul percepînd doar radiaţiile reflectate), fie datorită capacităţii corpurilor de a emite lumină cu o compoziţie care depinde de modul de excitare şi de natura corpurilor. — Culori primare, grup de trei culori dintre care nici una nu poate fi obţinută prin amestecarea celorlalte două şi care, amestecate în proporţii convenabile, pot da orice altă c. — Culori fundamentale, grup de culori primare (roşu, galben şi albastru) pentru care ochiul prezintă maximum de sensibilitate receptivă şi din care se pot obţine, prin amestec aditiv în proporţii corespunzătoare, toate celelalte culori. — Culori complementare, două culori care, amestecate în proporţii convenabile, dau c. albă. Celor trei c. fundamentale: roşu, galben şi albastru, le corespund c. complementare: violet (roşu + albastru), verde (galben + albastru) şi portocaliu (galben-f roşu), fiecare c. complementară fiind formată din amestecul aditiv al celorlalte două. 2. (PICT.) Element constitutiv al modului de exprimare în pictură. Cu ajutorul culorii se redau forma obiectelor şi materialul din care acestea sînt alcătuite, corelaţiile de spaţiu, lumina, atmosfera etc. Modul de interpretare a culorii în operele de artă (cantitatea şi intensitatea c., contrastul rezultat din combinarea acestora) se bazează pe proprietăţile obiective ale culorilor de a reda obiectele. C. este determinată şi de particularităţile diferitelor stiluri, de tema operei, de conţinutul ideologic şi emoţional, de metoda de creaţie a artistului, de gradul de dezvoltare a măiestriei artistice şi de individualitatea acestuia. Folosirea arbitrară a c. în pictura formalistă rezultă din interpretarea exclusiv subiectivă a acesteia. în afară de categoriile de c. clasificate după natura lor fizică, culorile mai pot fi împărţite, după senzaţia termică pe care o provoacă, în c. reci (albastrul şi galbenul şi toate culorile obţinute prin amestecul subtractiv al acestor două nuanţe) şi calde (culorile care conţin în amestecul lor în primul rînd roşu pur, apoi portocaliu şi purpuriu). C. se defineşte prin mai multe calităţi : valoare, tonalitate, saturaţie, care se implică şi se influenţează reciproc. 3. (LIT.) Culoare locală, redarea într-o operă literară a cadrului naţional şi istoric al acţiunii. C. L a apărut în operele scriitorilor romantici. 0 dată cu accentuarea pitorescului, c. /. a impus observaţia şi documentarea atentă a specificului fiecărui mediu social şi a pregătit metoda de redare cu exactitate ştiinţifică a detaliilor, proprie realismului critic. culpă (lat. culpa „vină“; DR.), atitudinea psihică (intenţie, imprudenţă sau neglijenţă) a unei persoane faţă de acţiunea sau inacţiunea sa potrivnică legii, ca şi faţă de efectele produse de pe urma ei. C. îmbracă forma intenţiei, cînd persoana prevede urmările posibile ale conduitei sale şi le voieşte sau îi este indiferentă producerea lor; a imprudenţei, cînd persoana prevede, dar nu voieşte producerea urmărilor, crezînd că le va putea preîntîmpina; sau a neglijenţei, cînd persoana nu prevede, dar ar fi trebuit să prevadă producerea urmărilor. C. este, în general, o condiţie a răspunderii civile. — C. contractuală, culpă în executarea unui contract. — C. delictuală, orice c. care nu este contractuală. cult 1. Adorare mistică fie a unor fiinţe reale (eroi, strămoşi, personalităţi), fie a unor fiinţe fantastice (spirite, zei, dumnezeu), fie a unor entităţi abstracte personificate (frumuseţea, raţiunea). în timpurile vechi şi în general la popoarele primitive, întîlnim în c. numeroase aspecte magice. — Cultul strămoşilor, formă religioasă primitivă, apărută în timpul orîn-duirii gentilice. C. 5. are la bază credinţa în nemurirea sufletului (v. şi a n i m i s m) şi în puterea morţilor de a influenţa viaţa urmaşilor. Strămoşilor li se închinau altare, li se aduceau jertfe şi li se adresau rugăciuni, în orînduirea sclavagistă, c. 5. s-a transformat într-un mijloc de întărire a autorităţii împăraţilor, care erau adoraţi ca semizei. C. $. a fost reînviat în condiţiile ascensiunii fascismului în Italia, Germania, Japonia etc. Ca şi în aceste ţări, organizaţiile fasciste dm Ro-mînia, în special Garda de fier, au practicat c. s. ca mijloc de exaltare mistică a naţionalismului şovin. 2. Ansamblu de ritualuri ale unei religii, menite, în închipuirea credincioşilor, să influenţeze atitudinea forţelor supranaturale. 3, Religie, confesiune (ex. cultul catolic, cultul ortodox etc.). cultism(LIT.) v. gongorism. cultivarea limbii (LIN-GV.), perfecţionarea pe baze ştiinţifice a exprimăm scrise şi vorbite şi educarea vorbitorilor în sensul folosirii corecte a limbii. cultivator, maşină agricolă folosită la lucrările superficiale ale solului pentru afînarea, amestecarea şi nivelarea lui, precum şi pentru distrugerea buruienilor, fără a răsturna brazda. Se deosebesc: c. pentru lucrarea totală, c. pentru prăşit şi c. universale. După felul tracţiunii, sînt c. mecanice re- CULTUL PERSONALITĂŢII 854 CULTUL PERSONALITĂŢII morcate şi purtate şi c. cu tracţiune animală. cultul personalităţii, supraaprecierea capacităţii unei personalităţi de a influenţa dezvoltarea socială, exagerarea rolului personalităţii şi subaprecierea rolului maselor în istorie. C. p. este la fel de străin marxism-leninismului ca şi negarea oricărei autorităţi, propovăduită de anarhism. El duce la încălcarea relaţiilor juste dintre conducători şi mase, încătuşează gîndirea creatoare şi iniţiativa maselor şi este profund dăunător activităţii partidelor comuniste şi muncitoreşti, în organizarea lor, partidele marxist-leniniste atribuie o importanţă deosebită asigurării unor relaţii juste între mase, partid şi conducători. în conformitate cu principiul centralismului democratic, partidele marxist-leniniste educă pe comunişti în spiritul respectului faţă de organele conducătoare şi consideră necesar să nu admită practicile c. p* Congresul al XX-lea al P.C.U.S. a condamnat c. p. lui Stalin,. Congresul al XXII-lea a dezvoltat critica făcută de Congresul al XX-lea, dezvăluind noi fapte care au completat tabloul gravelor manifestări negative şi al daunelor pe care le-a provocat c. p., stabilind noi măsuri pentru lichidarea pînă la capăt a urmărilor acestuia. în condiţiile deosebit de grele pentru U.R.S.S. determinate de încercuirea capitalistă ostilă, de înverşunata luptă de clasă din ţară, de uneltirile grupurilor opoziţioniste, antileniniste, I. V. Stalin, concentrînd în mîinile sale o mare putere, a abuzat de marea încredere pe care i-a acordat-o partidul. El şi-a atribuit meritul tuturor realizărilor partidului şi poporului, a nesocotit tot mai mult normele leniniste ale vieţii interne de partid, a luat hotărîri arbitrare, de unul singur sau împreună cu cîţiva colaboratori, ajungînd la încălcări grosolane ale legalităţii socialiste, la samavolnicii şi abuzuri de putere, care au mers pînă la represiuni sînge-roase cărora le-au căzut victimă şi mulţi conducători eminenţi %\ partidului şi ai statului. Motivarea teoretică a acestor repre- siuni a constituit-o teza greşită a lui 1. V. Stalin despre aşa-zisa ascuţire continuă a luptei de clasă în perioada construirii socialismului. C. p., care făcea din orice părere a lui Stalin o dogmă imuabilă, atribuindu-i numai lui capacitatea de a dezvolta marxismul, ducea la stagnare în viaţa ideologică, la închistarea gîndirii, la ignorarea cerinţelor vieţii, la nerezolvarea unor probleme arzătoare ale construcţiei socialiste şi comuniste. Condamnarea deschisă şi curajoasă a c. p. lui Stalin şi măsurile luate pentru lichidarea urmărilor acestuia au constituit o necesitate istorică. Fără această condamnare n-ar fi fost posibilă îndeplinirea sarcinilor legate de trecerea la construcţia desfăşurată a comunismului. Prin lupta dusă pentru lichidarea urmărilor c. p., conducerea leninistă a P.C.U.S. a asigurat eliberarea societăţii sovietice de acest balast, a făcut posibilă restabilirea şi dezvoltarea continuă a normelor leniniste ale vieţii de partid şi a principiilor conducerii colective în toate verigile partidului şi statului, înlăturarea cultului personalităţii a deschis calea unei creşteri fără precedent a iniţiativei, a activităţii politice şi a avîntului în muncă al maselor populare, a contribuit la dezvoltarea rapidă a tuturor forţelor creatoare ale societăţii sovietice, la accelerarea înaintării ei pe drumul comunismului. Prin toate acestea s-au creat premisele cuceririi unor noi succese strălucite pe plan intern şi internaţional. înfăptuirea liniei de lichidare a urmărilor c. p. s-a desfăşurat în condiţiile împotrivirii înverşunate a grupului antipartinic Molotov, Kagano-vici, Malenkov, care a încercat să împiedice înfăptuirea liniei leniniste trasate de Congresul al XX-lea şi care a purtat răspunderea directă pentru multe abuz ări de putere şi represiuni din perioada c. p. lui Stalin. Aceasta a fost o luptă aspră în care s-au înfruntat două concepţii diametral opuse în problemele vieţii de partid şi construcţiei comuniste, o luptă între marxismul creator, revoluţionar, pe de o parte, şi dogmatism, de cealaltă, o luptă între vechi şi nou. Lichidarea cultului personalităţii şi a urmărilor sale a asigurat toate condiţiile pentru dezvoltarea creatoare a teoriei marxist-leniniste. Acest fapt şi-a găsit o expresie grăitoare în noul Program adoptat de Congresul al XXII-lea, Programul construirii societăţii comuniste, aprobat de mişcarea comunistă internaţională şi apreciat drept Manifestul comunist al epocii contemporane. După cum se arată în documentele Consfătuirilor reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1957 şi 1960, hotărîrile Congresului al XX-lea au deschis o nouă etapă în mişcarea comunistă internaţională, au contribuit la dezvoltarea ei continuă pe baza marxism-leninismului. Oficinele propagandei imperialiste, reluînd vechile născociri calomnioase ale reformiştilor şi troţ kiştilor, încearcă să prezinte c. p. ca o ilustrare a unei aşa-zise „degenerări“ a orînduirii sovietice. Realitatea spulberă toate aceste calomnii. Critica multilaterală şi principială a greşelilor şi denaturărilor din perioada cultului personalităţii făcută la Congresele al XX-lea şi al XXII-lea, hotărîrea cu care partidul şi întregul popor sovietic au pus capăt cultului personalităţii dovedesc elocvent că în orînduirea socialistă cultul personalităţii nu are şi nu poate avea rădăcini. Condamnarea manifestărilor negative ale c. p. a ajutat şi ajută masele populare să vadă limpede diferenţa între ceea ce este propriu comunismului şi ceea ce îi este străin. C. p* lui Stalin a adus mari daune activităţii partidului, a frînat dezvoltarea socială, dar n-a putut nici să oprească mersul înainte al societăţii sovietice şi nici să-i modifice esenţa. C. p. a putut fi condamnat şi lichidat cu succes tocmai datorită faptului că baza orînduirii sociale, structura socialistă a statului sovietic a fost şi a rămas sănătoasă. Partidul nostru, împreună cu celelalte partide marxist-leniniste frăţeşti, a sprijinit hotărîrile P.C.U.S. dc condamnare a cultului personalităţii, de apărare a purităţii marxism-leninismului împotriva revizionismului, dogmatis- CULTURA PLANTELOR 855 CULTURĂ mului şi sectarismului. C. p. lui Stalin s-a manifestat şi în ţara noastră. în activitatea ideologică au existat puternice manifestări de bucherism şi dogmatism care duceau la propagarea mecanică a unor teze, fără să se ţină seama de realităţile noastre social-economice. Sub influenţa c.p* şi-au făcut loc metode şi practici contrare normelor leniniste ale vieţii de partid. Dar metodele generate de c.p. şi consecinţele sale nu au avut la noi amploarea din alte ţări, în ţara noastră, c.p. lui Stalin a fost propagat cu o deosebită intensitate de grupul antipartinic fracţionist Pauker-Luca, urmat de T. Georgescu şi ajutat în mod activ de I. Chi-şinevschi şi M. Constantinescu. încălcarea normelor leniniste ale vieţii de partid, a principiului muncii colective în organele de conducere, nesocotirea regulilor democratice ale construcţiei de partid şi de stat, crearea unei atmosfere de neîncredere şi suspiciune faţă de cadre valoroase de partid şi de stat, intimidarea şi prigonirea acestora, abuzul de putere şi încălcarea legalităţii populare au caracterizat întreaga activitate a acestui grup fracţionist, antipartinic. Grupul fracţionist şi-a elaborat totodată linia sa proprie, antipartinică şi antistatală, pe care a opus-o liniei juste, marxist-leniniste a partidului în toate problemele principale ale revoluţiei şi construcţiei socialismului în ţara noastră. Este un mare merit al partidului nostru, al activului său de bază că, deşi asupra sa au fost exercitate timp îndelungat foarte puternice presiuni atît din interior cît şi din afară, el a păzit principiile fundamentale ale partidului, nu a cedat presiunilor şi a apărat neşovăitor viaţa şi demnitatea cadrelor de partid. P.M.R., zdrobind acest grup, a făcut posibilă restabilirea normelor leniniste în activitatea organelor de conducere ale partidului, a imprimat un curs hotărît procesului de îmbunătăţire a compoziţiei sociale şi întregii munci organizatorice şi ideologice a partidului, a asigurat avîntul impetuos al operei de construire a socialismului în ţara noastră. cultura plantelor, ramură a producţiei agricole, care asigură omului principalele produse alimentare, materii prime pentru industrie şi nutreţ pentru animale. De la începutul existenţei sale, omul a folosit plantele pe scară largă. C. p. a devenit însă posibilă numai după ce s-au cunoscut proprietăţile utile ale plantelor şi mijloacele de reproducere a acestora. Apariţia, acum 6 000 — 10 000 de ani, a c. p. şi a creşterii animalelor, ramuri distincte ale agriculturii, ca urmare a primei mari diviziuni a muncii, a marcat o importantă treaptă în istoria dezvoltării societăţii omeneşti, în decursul timpului, o dată cu îmbogăţirea cunoştinţelor despre natură şi cu progresul ştiinţelor biologice, c. p. s-a dezvoltat şi a căpătat o bază ştiinţifică. în prezent se află în cultură aproximativ 1 500 de specii de plante. V. şi a g r i * cultură; fitotehnie. „Cultura proletară“, revistă legală de cultură, ştiinţă şi artă, cu orientare ideologică marxistă, apărută la Bucureşti, sub îndrumarea Partidului Comunist din Romînia, de la 15 septembrie 1926 pînă în martie 1928. Revista a contribuit la lămurirea problemelor ideologice, politice şi tactice ale mişcării muncitoreşti, la lupta pentru realizarea unităţii de acţiune a clasei muncitoare, la popularizarea cuceririlor ştiinţei şi a înfăptuirilor istorice ale Uniunii Sovietice. cultură1, ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei sale. Cultura mate-rială include întreaga varietate a bunurilor materiale şi a deprinderilor de producţie existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. Ea depinde în primul rînd de gradul de folosire în producţia socială a progresului tehnic, a descoperirilor ştiinţei. Cultura spirituală exprimă realizările unei epoci în domeniul conştiinţei sociale. C. spirituală oglindeşte existenţa socială şi influenţează puternic viaţa materială a societăţii. C. are un caracter istoric: fiecărei formaţiuni social-econo-mice îi sînt proprii o c. mate- rială şi una spirituală specifice. Totodată, în dezvoltarea c. există o anumită continuitate; c. fiecărei formaţiuni se sprijină pe c. formaţiunilor anterioare. Fiecare formaţiune preia acele elemente ale c. orîndui-rilor anterioare care corespund cerinţelor ei istoriceşte determinate. Capitalismul a preluat din cultura orînduirilor precedente acea parte a moştenirii culturale care servea consolidării noii orînduiri (ex. descoperirile ştiinţelor naturii, dreptul roman, religia etc.). Socialismul este continuatorul, pe o treaptă superioară, a tot ceea ce omenirea a creat mai valoros în decursul istoriei c. sale. Pe de altă parte, continuitatea c. spirituale de la o formaţiune socială la alta se manifestă în mod deosebit în cadrul fiecărei forme a conştiinţei sociale. în ştiinţă continuitatea constă în preluarea cunoştinţelor obiective dobîn-dite în epocile precedente, în artă ea se manifestă prin preluarea marilor opere de artă de însemnătate general-umană etc. în societatea împărţită în clase antagoniste, formele ideologice ale c. spirituale (dreptul, morala, filozofia, arta etc.) reflectă interesele şi aspiraţiile proprii diferitelor clase sociale şi poartă deci un caracter de clasă. De aceea, în formaţiunile sociale antagoniste există două culturi. Culturii spirituale a clasei dominante, care este şi c. dominantă a societăţii respective, i se opunec. clasei ascendente, purtătoare a progresului social, ale cărei interese, în etapa istorică dată, sînt legate de interesele celorlalte clase nedominante şi apar astfel ca interese ale majorităţii societăţii. în societatea capitalistă contemporană, pe măsura adîn-cirii contradicţiei dintre monopoluri şi întreaga naţiune, culturii reacţionare, antiumane a burgheziei imperialiste i se opune cultura progresistă, democratică, umanistă, care reflectă aspiraţiile de libertate şi pace ale maselor largi populare. Poziţia cea mai înaintată în cadrul acesteia o ocupă exponenţii c. socialiste a clasei muncitoare, singura clasă con- CULTURĂ 856 CULTURĂ FIZICĂ secvent revoluţionară, a cărei menire istorică este eliberarea întregii societăţi de orice exploatare şi asuprire. în procesul construcţiei orînduirii socialiste învinge c, materială şi spirituală a societăţii socialiste. C. spirituală a socialismului, care se creează în procesul revoluţiei culturale, este naţională în formă şi socialistă în conţinut. C. socialistă reprezintă cea mai înaltă treaptă istorică în dezvoltarea culturală a omenirii. Ea preia într-un mod critic şi creator cele mai valoroase cuceriri ale c. mondiale, pe care o îmbogăţeşte cu creaţiile ei. Baza ideologică a c. socialiste este marxism-lenmismul. El respinge atît teza vulgarizatoare a proletcultiştilor, care neagă continuitatea istorică a €♦, rupînd cultura socialistă de progresul cunoaşterii omeneşti pînă la ea, cît şi teza obiecti-vistă, reacţionară a preluării necritice a c. spirituale moştenite de la formaţiunile social-economice anterioare. Una dintre cele mai importante înfăptuiri ale construcţiei socialismului în R.P.R. este făurirea sub conducerea P.M.R., în cadrul desfăşurării largi a revoluţiei culturale, a unei noi c. spirituale, socialistă în conţinut şi naţională în formă. Prin caracterul său ştiinţific şi partinic, prin ideile patriotismului şi internaţionalismului proletar pe care le promovează, prin conţinutul său profund umanist, prin intransigenţa faţă de concepţiile conservatoare şi reacţionare, c* spirituală socialistă este o uriaşă forţă motrice a progresului social. Ea constituie o nepreţuită armă de educare şi dezvoltare multilaterală a conştiinţei constructorilor socialismului şi comunismului. V, si civilizaţie. cultură2 (AGROTEHN.) a) Totalitatea măsurilor şi lucrărilor agrotehnice aplicate plantelor agricole, de la pregătirea terenului şi semănat pînă la obţinerea recoltei (ex. €• griului, c. porumbului etc.). b) Teren cultivat cu un anumit fel de plante agricole (ex. c. de grîu, c. de porumb etc.)- — C. ascunsa, cultura unei plante agricole cu creştere mai lentă, de obicei o plantă de nutreţ perenă (plantă ascunsă), sub protecţia unei alte plante, de obicei o cereală (plantă protectoare), pe acelaşi teren şi în acelaşi an agricol (ex. c. trifoiului sub protecţia griului, c. lucernei sub protecţia orzului). — C. asociată, cultura a două sau a mai multor plante principale pe acelaşi teren (ex. porumb pentru siloz cu soia, pătlăgele roşii cu ridichi sau gulii, spanac cu varză timpurie etc.). — C. forţată, cultura plantelor agricole în sere sau în răsadniţe, unde prin crearea unor condiţii favorabile se obţin producţii în perioada de toamnă, de iarnă şi de primăvară. Se practică mai ales în legumicultură şi în fioricultură şi reprezintă una dintre cele mai intensive forme ale producţiei agricole. — C. intercalată, cultura unei plante semănată rar, printre rindurile altei plante cultivate normal (ex. c* fasolei sau a dovleceilor în porumb). Se mai numeşte şi c. accesorie. •— C. în fîşii, mod de aşezare a culturilor agricole, pe terenurile în pantă, în fîşii cu lăţimea de 10—100 m, orientate pe curbele de nivel. Fîşiile cu c. de prăşitoare se aşază totdeauna între fîşiile cultivate cu păioase sau cu ierburi. Acest sistem de aşezare a c. contribuie la prevenirea eroziunii solului pe terenurile în pantă şi la ridicarea producţiei agricole. — C. în mirişte, cultură a plantelor semănate vara, imediat după recoltarea plantei principale, pe acelaşi teren, pentru a obţine o a doua recoltă în acelaşi an agricol (culturi duble, de ex. porumb după borceag sau după cereale păioase). cultură fizică, ansamblul mijloacelor ştiinţifice-tehnice, reprezentat prin instituţiile şi sistemele de educaţie fizică cunoscute de-a lungul istoriei. Apariţia c.f. datează din antichitate. Monumentele de sculptură ale vechiului Egipt, Asiriei şi Babilonului, Indiei şi Chinei permit să ne facem o idee despre exerciţiile fizice care erau practicate în aceste ţări (aruncarea suliţei, luptele, scrima şi altele). C. f. a atins un înalt nivel în Grecia antică şi la Roma, unde s-au practicat numeroase exer- ciţii fizice (aruncarea discului şi a suliţiei, diferite alergări şi sărituri, lupte, jocuri cu mingea etc.), s-au întemeiat aşezăminte de c.f. (gimnazii), s-au organizat importante competiţii sportive (Jocurile olimpice antice în Grecia) şi s-au ridicat construcţii (stadioane), în timpul feudalismului, c. f. a fost unul dintre mijloacele de pregătire militară a cavalerilor. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea, în Germania au fost create şcoli speciale pentru tineretul burghez („filantropine"). în care s-a acordat o mare atenţie educaţiei fizice. Ulterior s-au creat primele sisteme de gimnastică (J. Guts Muths şi F. Jahn în Germania. P. Ling în Suedia, M. Tyrs în Cehoslovacia etc.). în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară, c. f. este o parte componentă a culturii socialiste şi are drept scop dezvoltarea armonioasă a aptitudinilor fizice şi spirituale ale oamenilor. Cultura fizică socialistă aduce o importantă contribuţie în dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane. Acest lucru este precizat în Programul P.C.U.S., unde se arată: „în perioada trecerii la comunism cresc posibilităţile de educare a omului nou, în care se îmbină în mod armonios bogăţia spirituală, puritatea morală şi perfecţiunea fizică... Oamenii îşi vor consacra în măsura tot mai mare timpul liber activităţii obşteşti, vieţii culturale, dezvoltării intelectuale şi fizice, creaţiei tehnice-ştimţifice şi artistice. Cultura fizică şi sportul vor pătrunde temeinic în viaţa de toate zilele a oamenilor“. Caracteristice ale culturii fizice socialiste sînt: caracterul popular, de masă, varietatea formelor naţionale, în societatea socialistă, ea se dezvoltă pe o bază ştiinţifică largă. Această bază o formează nu numai ştiinţele generale sociale, pedagogice şi ştiinţele naturii, ci şi o serie de discipline ştiinţifice speciale, legate de ea. Pentru fundamentarea ei ştiinţifică s-au creat noi discipline ştiinţifice, ca: teoria şi metodica educaţiei fizice, organizarea c. f., fiziologia educaţiei fizice, igiena educaţiei fizice, psihologia educaţiei fizice, c. f. medicală. în R.P.R., CULTURĂ MICROBIANĂ 857 CUMPĂRARE c. f. a cunoscut o mare dezvoltare după eliberarea ţării de sub jugul fascist, datorită condiţiilor create pentru dezvoltarea sportului pe baze largi de masă şi realizarea unei activităţi spo^ tive cu un conţinut nou. Sub conducerea şi îndrumarea P.M.R., mişcarea sportivă a reuşit să cuprindă în prima sa etapă de dezvoltare, în Organi-zafia sportului popular ( O.S.P.), un important număr de oameni ai muncii, să reconstruiască bazele sportive distruse de război, să organizeze şcoli sportive şi să întărească legăturile internaţionale sportive cu alte ţări. După apariţia hotărîrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 26 iunie 1949 asupra stimulării şi dezvoltării continue a c. f. şi sportului, document de o deosebită importanţă pentru c* £• din ţara noastră, a luat fiinţă Comitetul pentru cultură fizică şi sport de pe lîngă Consiliul de Miniştri (C.C.F.SJ. Prin aplicarea acestei hotărîri, c. f. din ţara noastră a obţinut succese importante. Subliniind toate aceste realizări, hotărîrea C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri din 2 iulie 1957 cu privire la reorganizarea mişcării de c. f. consideră că este necesar să se asigure dezvoltarea ei corespunzătoare cu dezvoltarea economică şi politică a ţării noastre. în acest scop s-a creat organizaţia de masă Uniunea de cultură fizică şi sport (U.C.F.S.), ca organ unic de conducere, îndrumare şi organizare a activităţii de c. f. din R.P.R. Cadrele de specialitate sînt pregătite în Institutul de cultură fizică din Bucureşti şi în Facultăţile de educaţie fizică. Pornind de la 15 000 de sportivi legitimaţi, de la baze sportive puţine şi slabe, de la un plafon mediocru al valorii sportivilor noştri, s-a ajuns la sfîrşitul anului 1961 la următoarele cifre : 2 690 860 de membri ai U.C.F.S., 10 493 de asociaţii sportive, 45 de cluburi, peste 4 100 000 de participanţi în competiţiile de masă, organizarea de campionate în peste 40 de ramuri sportive, peste 600 de terenuri mari cu şi fără piste de atletism, 2 700 de antrenori etc. în anii regimului democrat-popular s-au con- struit marile obiective sportive: Stadionul „23 August“, cu o capacitate de 80 000 de locuri, Sala sporturilor „Floreasca“, Sala sporturilor de la Constanţa etc. în întrecerile sportive de mare amploare, sportivii ţării noastre au obţinut rezultate remarcabile, dintre care cel mai evident este cel obţinut la Jocurile olimpice de la Roma din 1960, cînd au ocupat locul 10 din 84 de naţiuni participante, întrecînd ţări cu o bogată tradiţie sportivă. — Cultură fizică medicală, parte a culturii fizice, care constă dintr-un complex de mijloace, ca gimnastică medicală, masaj şi diferite exerciţii la care se asociază procedee ortopedice, chirurgicale, dietetice, medicamentoase şi fizioterapeutice, folosite în scop profilactic şi terapeutic. cultură microbiană, populaţie microbiană rezultată din înmulţirea uneia sau a mai multor celule, aparţinînd fie unei singure specii (c. m. pură), fie la două sau la mai multe specii (c. m. mixtă). cumani (în evul mediu), popor nomad din familia turanică, ramura turcică. în sec. XI — XII ocupau stepele dintre Dunăre şi Volga, centrul puterii lor rămînînd între Don şi Nipru. După bătălia dintre ruşi şi tătari de lîngă rîul Kalka (1223), o parte s-au alăturat tătarilor, iar o altă parte s-au aşezat în Cîmpia Dunării şi în Ungaria, unde s-au asimilat cu populaţiile locale. cumarină (CHIM.), produs cristalin cu miros de fîn proaspăt, extras din fructele unor plante; s-a obţinut şi prin sinteză. Se foloseşte pentru esenţe, parfumuri şi aromati-zarea tutunurilor. Cumberland [ cămbdhnd /, rîu în S.U.A. (1 109 km). Izvorăşte din munţii Apalaşi şi se varsă în rîul Ohio. Este navigabil pe o distanţă de 738 km. Are mari resurse hidroenergetice. cumen (CHIM.), amestec de hidrocarburi benzenice mono-nucleare cu formula brută C9//i2» care se găsesc în uleiul gudroa-nelor cărbunilor de pămînt şi în anumite fracţiuni de petrol. Apare în mai mulţi izomeri, dintre care izopropilbenzenul, sau c. propriu-zis, este materia primă pentru prepararea concomitentă a fenolului şi a acetonei. Din c. se obţine de asemenea ou metilstirenul, folosit la fabricarea maselor plastice şi a cauciucului sintetic. Planul de şase ani prevede fabricarea lui la Combinatul de cauciuc sintetic de la Borzeşti. Cumidava, aşezare dacică, situată pe locul unde se află astăzi oraşul Rîşnov, amintită de geograful Ptolemeu. în timpul stăpînirii romane în Dacia s-a construit aici un important lagăr militar pentru o unitate auxiliară de pedestraşi. ^ cummingtonit (MINER.) specie de amfibol feromagnezian cu cristale fibroase, de culoare închisă. în R.P.R., c. a fost identificat recent în şisturile cristaline de la Palazu-Mare (reg. Dobrogea) şi de la Poiana Ruscă (reg. Hunedoara). cumpăna apelor, linia de despărţire dintre bazinele a două rîuri. cumpănă (TEHN.), nivelă cu bulă de aer. cumpărare, acţiunea de a intra în proprietatea unui lucru, plătind contravaloarea. V. şi putere de cumpă- rare; vînzare-cumpă-r a r e. „Cum trebuie organizată întrecerea?“, articol al lui V. I. Lemn, scris în decembrie 1917 şi publicat pentru prima dată în „Pravda“ nr. 17 din 20 ianuarie 1929, în care el fundamentează teoretic întrecerea socialistă, indicînd sarcinile şi felul cum trebuie organizată aceasta. V. I. Lenin arată că talentele, energia şi iniţiativa creatoare a oamenilor muncii, înăbuşite în mod sălbatic de exploatatori în capitalism, capătă cel mai larg cîmp de afirmare întîlnit vreodată în istorie numai după victoria revoluţiei socialiste şi exproprierea burgheziei, atunci cînd „pentru întîia oară după secole de muncă pentru alţii, de muncă silnică în folosul exploatatorilor se iveşte posibilitatea muncii omului pentru el însuşi, posibilitatea unei munci care să se bizuie pe toate cuceririle tehnicii şi ale culturii moderne“. Această lucrare a avut o mare importanţă pentru desfăşurarea şi condu- CUMUL 858 CUPĂREŞTH cerea muncii de construire a socialismului în U.R.S.S., ca şi în celelalte ţări socialiste. cumul (lat. cumulus „adunare, grămadă“; DR.) 1. Cumul de funcţii, exercitarea concomitentă de către un angajat a două sau mai multe funcţii retribuite, în R.P.R., în condiţiile sporirii continue a numărului de cadre calificate, c. este, în principiu, interzis. Dispoziţiile legale în vigoare prevăd cazurile şi condiţiile în care, în mod excepţional, se admite c. def. tehnic-administrative şi de specialitate. 2. Cumul de infracţiuni v. concurs de infracţiuni. cumulus, nori în formă de grămezi izolate, de obicei la înălţimi de peste un km. Sînt frecvenţi în anotimpul cald. Cunhal [cunal/, Al varo (n. 1913), secretar general al Partidului Comunist din Portugalia. între anii 1935 şi 1940 a fost secretar general al Federaţiei Tineretului Comunist. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost întemniţat în anul 1949. în anul 1960 a evadat din închisoare. cuniculicultură (lat. cum-culus „iepure de casă“ şi cultura „cultură“), ramură a zootehniei care se ocupă cu cunoaşterea, alimentaţia, creşterea raţională, reproducţia şi ameliorarea raselor de iepuri de casă. cuniţă, dare pe vitele mari, supliment al văcăritului, introdusă în Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII-Iea. cunoaştere, proces complex de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor, definit de V. I. Lenin ca „apropierea veşnică, infinită a gîndirii de obiect“. Marxismul consideră că baza întregului proces al c. este practica, deoarece ea constituie izvorul, forţa motrice, criteriul de verificare şi scopul c. Procesul c. are două trepte, care se află într-o strînsă corelaţie dialectică: treapta inferioară, senzorială sau empirică, în cadrul căreia omul ia contact, prin intermediul simţurilor sale, cu însuşirile fenomenale ale obiectelor şi proceselor, şi treapta superioară, treapta raţională, sau a gîndirii abstracte, la nivelul căreia se sesizează esenţa proceselor şi obiectelor din na- tură şi din societate, se descoperă cauzele şi legile lor. în timp ce pe treapta senzorială a procesului c. operăm cu senzaţii, percepţii şi reprezentări, pe treapta lui raţională operăm cu noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Dialectica procesului c. a fost redată de V. I. Lenin, în „Caiete filozofice“, prin formula: „De la intuirea vie la gîndirea abstractă şi de la ea la practică, aceasta este calea dialectică a cunoaşterii adevărului, a cunoaşterii realităţii obiective“. Filozofia marxistă a combătut denaturările idealiste, agnostice şi materialist-vulgare ale procesului c., a criticat unilateralitatea metafizică a empirismului, care exagerează rolul treptei senzoriale, şi a raţionalismului, care exagerează rolul gîndirii abstracte. Totodată filozofia marxistă a elucidat deosebirea dintre c. ştiinţifică şi cea artistică, arătînd că ştiinţa sesizează esenţa fenomenelor cu ajutorul noţiunilor abstracte, în timp ce arta foloseşte în acelaşi scop imaginile artistice, concret-senzoriale. Materialismul dialectic, concepţia despre lume a partidului clasei muncitoare, afirmă cognoscibil i t a t e a lumii materiale, văzînd în c. ştiinţifică şi artistică un mijloc eficient de transformare a naturii şi de revoluţionare a societăţii. V. şi teoria cunoaşterii; adevăr; teorie şi practică. cunună(ARHIT.), grinda principală cu care se încheie, in Cunună partea de sus, un perete de lemn şi pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului şi ale învelitorii. cununiţă (Spiraea ulmifo-lia)t arbust din familia roza-ceelor, înalt de circa 2 m, cu frunze dinţate pe margini şi cu flori albe grupate în inflorescenţe de circa 4 cm diametru. Cununiţă în ţara noastră creşte în regiunea montană şi subalpină. Se cultivă în parcuri. cupajarea vinului (VITU CULT.), operaţia de amestecare a două, trei sau mai multe sorturi de vin, după anumite norme, pentru a se obţine tipul de vin dorit. Sin. înfrăţirea vinului cupăr (IST.), slujbaş mai mic de curte, în Moldova, menţionat în sec. al XVI-lea, care avea în zilele obişnuite rolul pe care îl îndeplinea paharnicul în zilele de sărbătoare. Cupa R.P.R., competiţie anuală organizată pe ramuri de jocuri sportive, la care participă toate echipele (de fotbal, rugbi etc.) din ţară, indiferent de categoria lor (A, B, campionat regional etc.). Sistemul de disputare al C. R,P.R. este cel eliminatoriu, iar cîştigătorul primeşte o cupă. cupă 1. Trofeu sportiv în forma unui obiect de artă, care se acordă cîstigătorului unei competiţii sportive. —C. de consolare, trofeu pus în joc pentru participanţii din cadrul concursului de consolare. 2* Formă de competiţie sportivă în care învinsul este eliminat, iar învingătorul continuă să rămîna în competiţii pînă la desemnarea cîstigătorului final, care este unul singur (individual sau echipă). 3. (TEHN.) Cupă cu fălci v. graifăr. Cupăreştii (sau Roseteştii), familie de boieri din ţările romîneşti, de origine greacă. Numele vine de la Constantin Rosetti, care a fost cupar. C. au ajuns la mare bogăţie şi putere în Moldova în timpul Cante-mireştilor. începutul îmbogăţirii acestei familii îl face Iordache Rosetti, vistiernicul lui Antioh CUPELARE 859 CUPLĂ Cantemir, poreclit „matca tuturor răutăţilor“. Dintre C. s-au ridicat şi domni: Antonie Ruset (Rosetti) (1675—1678), în Moldova, şi Manole Geani Ruset (Rosetti), în Ţara Ro-mînească (1770 — 1771). cupelâre (METAL.), operaţia de separare şi afinare a aurului şi a argintului din aliajele lor cu plumbul, prin oxidarea plumbului şi a unor impurităţi şi îndepărtarea acestora sub formă de oxizi. cupelă (METAL.) 1. Vatra cuptorului în care se face cupelarea şi care are suprafaţa de lucru concavă. 2. Creuzet de laborator din material refractar, de formă tronconică, cu fund concav, folosit la analiza aurului şi argintului prin colectare în plumb urmată de cu-pelare. cupeu 1. (C.F.) Fiecare compartiment al unui vagon de călători. 2» (TRANSP.) Trăsură închisă, în general cu două locuri, conducătorul (vizitiul) avînd locul în exteriorul caroseriei. Cupidon v. Eros. cuplaj L (MAŞ.) Organ de maşină care face legătura între tronsoanele unui arbore, între arborele unui motor şi arborele coaxial al unei maşini antrenate sau între arbore şi alte organe de transmitere (ex. roţi dinţate), asigurînd transmiterea puterii, respectiv a cuplului de rotaţie. C. pot fi permanente, cînd construcţia lor nu mai permite desfacerea legăturii de-cît prin demontarea lor, sau intermitente, cînd permit cuplarea şi decuplarea fără demontarea c. V. şi a m b r e i a j. —C. automat, cuplaj intermitent care efectuează cuplarea şi decuplarea arborilor în mod automat în raport cu anumite condiţii de funcţionare (viteză de rotaţie, cuplu de rotaţie etc.). —C. de siguranţă, cuplaj care are roiul de protecţie, desfăcînd legătura dintre arbori prin ruperea unui element dimensionat intenţionat la limită sau prin alunecarea relativă a celor două părţi care îl compun. — C elastic, cuplaj care realizează o legătură stabilă între doi arbori şi care poate atenua efectele unor imprecizii sau ale abaterii de coaxialitate sau şocurile apărute în timpul exploatării. —C. rigid, cuplaj permanent care nu permite jocuri transversale, Cuplai elastic 1 — semicuplă în formă de disc; 2 — rondele flexibile; 3 — bulon axiale sau unghiulare ale celor doi arbori cuplaţi. C. r. pot fi cu manşon, cu flanşe, cu dinţi etc. — C. mobil, cuplaj permanent care permite mici deplasări ale arborilor în direcţie axială, deplasări unghiulare sau combinate. C. m. pot fi executate cu elemente intermediare rigide sau elastice; în ultimul caz amortizează şocurile. 2. (ELT., TELEC.) a) Legătura între două sau mai multe 0(7} î*(?) Cupla) a ~ conductiv; b — capacitiv; c şi d — inductiv; e — electronic circuite electrice, realizată prin elemente de circuit (rezistoare, condensatoare, bobine etc.) sau prin intermediul cîmpului electromagnetic variabil, care permite transferul de energie între circuite. Există: c. conductiv, sau c. galvanic (realizat prin rezistoare), c. capacitiv (realizat prin condensatoare), c. inductivt sau c. magnetic (realizat printr-o inductivitate comună ambelor circuite, prin inducţie mutuală, ca de ex. la transformatoare, sau prin ambele mijloace, ca de ex. la autotransformatoare) şi c. electronic (realizat prin tuburi electronice), b) Transferul de energie realizat prin-tr-unul din mijloacele de mai sus. De obicei, circuitele la care transferul de energie se realizează prin unde electromagnetice nu se numesc cuplate. — C. sincron, sistem electric de legătură prin care se asigură, menţinerea unei corespondenţe rigide între poziţiile unor organe mobile ale unui sistem de urmărire. Este frecvent utilizat în instalaţiile de automatizare şi în comenzile la distanţă. cuplare1 (TEHN.), operaţie prin care se realizează legarea a două organe de maşini sau a două maşini în vederea transmiterii unei puteri. cuplare2, reacţie de ~ (CHIM.), reacţie de condensare între un diazoderivat şi un component de cuplare (amină, fenol sau chiar o olefină). Este reacţia care stă la baza preparării coloranţilor azoici. cuplator (MINE), lucrător miner însărcinat cu cuplarea vagonetelor pentru formarea trenurilor sau cu introducerea şi scoaterea vagonetelor din coliviile unui puţ (c* la puţ). cuplă 1. (TEHN.) Cuplă cine-maticâ, legătura dintre două elemente în contact, care permite o mişcare relativă între ele. C. cinematice pot fi inferioare, dacă contactul se face pe una sau mai multe suprafeţe ale elementelor, şi superioaref dacă contactul se face pe linii sau puncte ale elementelor. 2. (C.F.) Cuplă feroviară, dispozitiv care leagă între ele vehiculele de cale ferată. Se folosesc c. reglabile, la care legarea unui vehicul de cîrligul de tracţiune al celuilalt se face manual, prin intermediul unui şurub, şi c. automate, la care CUPLET 860 CUPRESACEE legarea se face automat la tamponarea vehiculelor, iar decuplarea manual, permiţînd astfel mărirea productivităţii muncii şi a siguranţei de circulaţie. Legarea locomotivei cu tenderul se face printr-o c. principală şi o c. secundară, sau de siguranţă. cuplet 1. Poezie satirică avînd ca izvor de inspiraţie fapte negative din actualitate. ?• Scurtă piesă muzicală vocală, de obicei cu caracter vesel sau satiric, în care toate strofele textului se cîntă pe aceeaşi melodie. 3. Episod intercalat între refrenele unui r o n d o. cuplu 1, (FîZ.) Sistem de două forţe egale şi de sensuri opuse, care, actionînd asupra unui corp rigid, tinde să-i imprime o mişcare de rotaţie. 2, (ELT,) Cuplu electromagnetic, momentul static rezultant (în raport cu axa de rotaţie), care se exercită asupra rotorului unei maşini electrice datorită interacţiunii electromagnetice dintre el şi stator. cupolă 1. (ARH IT.) Boltă monumentală cu baza circulara, eliptică sau poligonală. La exterior, învelitoarea poate fi aşezată fie direct pe cupolă (ex. biserica Sf. Sofia din Con-stantinopol), fie pe o şarpantă de lemn care formează o a doua c., construcţia purtînd în acest caz şi numele de d o m (ex. domul din Florenţa). 2. (ASTR.) Cupolă astronomică, clădire de formă cilindrică, acoperită de Cupolă astronomică o emisferă care poate fi deschisă parţial şi îndreptată spre orice regiune a boitei cereşti; permite observarea aştrilor cu ajutorul unor lunete sau telescoape montate ecuatorial cupon 1. (EC.; în capitalism) Parte a unei liîrlii de valoare (obligaţiune de împrumut sau acţiune) pe baza căreia posesorul primeşte, la anumite date, un venit sub formă de dobîndă (dividend). De obicei c, face parte dintr-un carnet de cupoane anexat la hîrtia de valoare şi din care este detaşat la termenele stabilite. în imperialism există o categorie de capitalişti (rentieri) care îşi însuşesc o parte din plusvaloarea creată de muncitori numai prin tăierea acestor c. Aceasta reprezintă una dintre formele de manifestare ale parazitismului capitalismului. 2. (SILV.) Porţiune de pădure care se exploatează periodic (de obicei din 10 în 10 ani), cînd se extrage o cantitate de material lemnos aproximativ egală cu creşterea în volum realizată între două tăieri consecutive, cuprâre v. arămire. cupresacee (Cupressaceae), familie de plante răşinoase (arbori şi arbuşti), cu frunze opuse, persistente, în formă de solzi sau aciculare. Au flori unisexuate mici; prin dezvoltarea fiorii-femele se formează un con mic (strobil), înconjurat de solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi. Cuprinde numeroase plante decorative şi unele plante importante pentru industria lemnului sau cea farmaceutică (ex. arborele-vieţii, chiparosul, ienupărul etc.). „Cu privire la aşa~zisa problemă a pieţelor“, importantă lucrare economică a lui V. I. Lenin, scrisă în 1893 la Petersburg, cu prilejul discuţiilor care se purtau în cercul marxiştilor din acest oraş în legătură cu problema dezvoltării capitalismului în Rusia, în această lucrare, V. I. Lenin a criticat concepţiile narodnicilor şi ale „marxiştilor legali ‘ şi a demonstrat inevitabilitatea căii capitaliste pentru Rusia. El a dezvoltat în această lucrare şi teoria marxistă a reproducţiei capitaliste în condiţiile progresului tehnic şi ale ridicării compoziţiei organice a capitalului, arătînd că necesitatea creşterii cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie faţă de producţia obiectelor de consum constituie o lege a reproducţiei lărgite. „Cu privire la caracterizarea romantismului economic (Sismondi şi sismon-diştii noştri autohtoni)“, lucrare scrisă de V. I. Lenin în primăvara anului 1897, pe cînd se afla în exil în Siberia. în acest studiu, V. I. Lenin demonstrează că teoriile narodnicilor liberali din Rusia de la sfiişitui sec. al XlX-lea nu reprezentau decît o variantă a teoriilor economistului elveţian Sismondi de la începutul aceluiaşi secol. Făcînd o critică ascuţită concepţiilor mic-bur-gheze reacţionare şi utopice ale lui Sismondi, V. I. Lemn demască totodată şi concepţiile economice ale narodnicilor liberali, care, susţinînd teoria „căilor specifice“ ale dezvoltăm Rusiei, negau posibilitatea dezvoltării capitalismului în această ţară. în lucrare, V. I. Lenin a dezvoltat teoria pieţelor, arătînd că, pe măsură ce se dezvoltă capitalismul, se dezvoltă şi piaţa internă. Studiul face parte din grupul de lucrări prin care V. I. Lenin a contribuit la zdrobirea narodnicismului, la afirmarea marxismului în Rusia, la deschiderea noii etape, leniniste, în dezvoltarea marxismului. CUPR0N1CHEL 861 CUPTOR cupronichel (METAL.), aliaj de cupru şi nichel în diferite proporjii (ex. metal Mo-n e 1, constantan, aliaj monetar cu 25% Ni etc.). cuproxid v. redresor, cupru (CHIM,), Cu. Element cu nr. at. 29, gr. at. 63,5, gr, sp. 8,9, p.t. i 083°C şi p.f. 2 3!0°C. Este un metal roşu, maleabil şi ductil; cel jnai bun conductor electric după argint. Se găseşte în natură în stare nativă şi sub formă de cuprit (oxid), calcozină (sulfura), calco-pirită (sulfură de c. şi fier) etc. Se extrage din sulfuri, prin prăjire şi topire cu nisip, înde-părtîndu-se astfel majoritatea fierului (sub formă de zgură) şi impurităţile volatile. Amestecul de sulfură de c. şi de fier rămas este supus oxidării, sub acţiunea aerului, într-un cuptor înalt, cuptor cu flacără sau într-un convertizor. C. brut astfel obţinut este apoi rafinat prin diferite procedee (în special electrolitic). Funcţionează ca monovalent şi bivalent. Are numeroase întrebuinţări în tehnică- Datorită bunei sale con-ductibiiităţi termice şi electrice, este larg utilizat în cazangerie şi în industria electrotehnică (aparataj, conducte, bare), în industria chimică, în fotogra-vură (clişee), în galvanoplastie. Serveşte la fabricarea unui număr foarte mare de aliaje (ca bronzurile, alamele etc.), care găsesc^aplicaţie în toate domeniile, în ţara noastră se obţine la Uzina chimică-metalurgică Baia Mare. Sin. aramă. cuptor 1. (TEHN., METAL.) Instalaţie folosită la tratarea termică a unor materiale (ex. metale, ceramică, sticlă, substanţe chimice) în vederea uscării, topirii, schimbării proprietăţilor fizico-chimice sau a efectuării unor reacţii chimice. C. sînt constituite în principiu dintr-o cameră cu pereţi de metal (pentru temperaturi mai joase) sau din material refractar (pentru temperaturi înalte). Sînt izolate termic de mediul ambiant, prevăzute cu un sistem de încălzire şi cu aparatele de control necesare. C. pot fi încălzite fie cu un combustibil solid, lichid sau gazos, fie electric (cu rezistenţe, prin inducţie, cu arc). Uneori se folosesc ca agenţi de încălzire băi metalice sau de săruri topite. După temperatura Ia care se încălzesc, deosebim c. de temperatură joasă (max. 300°C), medie (300— 1150°C) şi înaltă (peste 1 150°C). După procesul tehnologic la care se folosesc, se deosebesc: Cuptor cu creuzet a — creuzet basculant; b — jgheab; c — pîrghie de basculare; d — contragreutate; e — manta de tablă; f — fus g — cărămidă refractară c. de încălzire, de uscare, de topire (topirea metalelor, a sticlei etc.), c* de distilare (c. de temperatură joasă sau medie, pentru industria chimică, şi c. de temperatură înaltă, folosite în metalurgie, de ex. la distilarea zincului), c. de transformări chimice (cracare termică, gazificaiea cărbunilor, cocsificare, obţinerea carburii de siliciu, de bor), c. de obţinere a metalelor din minereuri. Dintre acestea, unele sînt c. cu funcţionare discontinuă, altele cu funcţionare continuă (ex. furnalele înalte, care lucrează continuu timp de cîţiva ani). — C. cu flacără, cuptor în care materialul nu vine în contact direct cu combustibilul, ci se încălzeşte prin contactul cu flacăra şi cu gazele de ardere şi prin iradiaţia termică a bolţii şi a pereţilor încinşi ai cuptorului. Este folosit la topirea pentru rafinare a fontei şi a unor metale neferoase. Se numeşte impropriu şi c. cu reverberaţie. —C. de pudlare, cuptor cu flacără, în care fonta este topită şi transformată în oţel cu un conţinut redus de carbon (oţel pudlat). Oţelul rezultă în stare păstoasă (sub formă de lupe), deoarece temperatura este scă- zută. Acesta a fost primul cuptor folosit la elaborarea oţelului. — C. cu vatră, cuptor de încălzire, prăjire sau topire, a cărui cameră de lucru e limitată la partea inferioară de o vatră fixă sau mobilă pe care se aşază încărcătura, iar la partea superioară de boltă. — C. cu vetre suprapuse, cuptor continuu pentru prăjirea minereurilor sulfuroase, constituit dintr-un corp cilindric vertical, compartimentat prin vetre orizontale, în care materialul circulă în zigzag. — C. cu creuzet, cuptor de topit care cuprinde unul sau mai multe creuzete încălzite din exterior; poate h lix sau basculant. Este folosit la topirea sau la încălzirea metalelor, a unor soluţii de săruri etc. — C. cu propulsie, cuptor continuu pentru încălzirea lingourilor de oţel sau de alte metale înainte de laminare. Are formă de tunel şi este echipat cu o vatră, avînd o cale de împingere a lingourilor, formată din două sau mai multe profile metalice, şi un mecanism cu piston de împingere cu acţionare hidraulică sau mecanică. — C. cu muflă, cuptor al cărui spaţiu de lucru este constituit dintr-o cameră etanşă, denumită muflă. în jurul mu-flei circulă gazele de ardere, căldura transmiţîndu-se prin pereţii ei. Se construiesc astfel de cuptoare şi cu încălzire electrică. Se foloseşte la distilarea amalgamelor de metale preţioase, pentru emailare etc. — C. cu atmosferă controlată, cuptor în care materialul vine în contact cu un gaz sau cu un amestec de gaze de compoziţie şi temperatură bine determinate, corespunzătoare scopului urmărit: tratamente termochimice, topirea metalelor etc. —* C. Siemem-Martin, cuptor cu vatră, folosit la elaborarea oţelului din fier vechi şi fontă. Este echipat cu camere recuperatoare de căldură, în care se încălzeşte aerul de ardere şi eventual combustibilul (gazos). — C. cu cuvă, cuptor de topire în formă de turn, a cărui parte superioară, de secţiune circulară sau dreptunghiulară, poartă numele de cuvă. Materialul şi combustibilul se încarcă pe la CUPTOR 862 CURARA partea superioară a cuptorului, iar aerul necesar arderii este introdus pe la partea inferioară Cuptor Siemens-Martin I — Baia de oţel topit; 2 — Vatra cuptorului; 3 — bolta cuptorului; 4 — uşi de încărcare şi deservire; 5 — camere de gaz; 6 — camere de aer; 7 — clapă de dirijare; 8 — conductă de aer; 9 — coş; 10 — conductă de gaz a cuvei prin gurile de v î n t. Materialul topit se strînge în creuzetul aşezat la partea inferioară a cuptorului, sub gurile de vînt. în metalurgia neferoaselor se folosesc c. cu cuvâ cu manta de răcire, la care pereţii cuvei sînt confecţionaţi din cutii metalice plate (chesoane), în interiorul cărora circulă apa de răcire. Se mai numeşte c. water-jaclţet. V. şi furnal; cubilou. — C. electric, cuptor încălzit cu ajutorul curenţilor electrici. Ce. pot fi: c. cu arc, c. de inducţie, c. cu rezistenţă. Sînt folosite în siderurgie (la elaborarea oţelurilor), în metalurgie (tratamente termice etc.), în industria chimică, alimentară, a lemnului etc. Deşi necesită cheltuieli de investiţie şi de exploatare mai mari, c.e. au faţă de c. cu combustibili următoarele avantaje principale: reglaj şi control al proceselor tehnologice mai precise, posibilitatea de a se obţine temperaturi foarte înalte, randament termic mai mare, productivitate a muncii mai ridicată şi spaţiu de producţie mai mic la capacităţi egale. La c. cu arc se utilizează căldura dezvoltată într-unul sau mai multe arcuri, formate fie în- tre electrozi, fie între aceştia şi încărcătura de metal. Aceste cuptoare sînt folosite la elaborarea oţelurilor, a feroaliajelor etc. La c. de inducţie, căldura se produce prin curenţi turbionari, induşi în metalul de topit sau numai de încălzit (în cazul tratamentelor termice). Pentru topirea metalelor se construiesc c. de u constituite dintr-o vatră inelară care înconjură un miez feromagnetic pe care este înfăşurată bobina electrică primară sau dintr-un creuzet din material refractar înconjurat de o bobină electrică primară. înfăşurarea primară este alimentată de la reţeaua de curent alternativ. C de i. pentru încălzire sînt constituite dintr-o bobină în general cu un număr mic de spire şi avînd forme foarte variate, depinzînd de forma şi de dimensiunile pieselor introduse în interiorul bobinei. Se construiesc c. de /. cu curenţi de joasă frecvenţă (50 Hz), pentru încălziri la temperaturi joase, şi c. cu curenţi de frecvenţă ridicată (în general pînă la 10000 Hz), pentru încălzirea superficială sau a întregii mase în vederea tratamentelor termice, a forjării, a cositoririi etc. Pentru încălzirea unor materiale dielectrice (în industria lemnului, alimentară etc.) se construiesc c• cu curenţi de înaltă frecvenţă (de la 1 MHz pînă la sute de MHz), la care electrozii, în formă de plăci, constituie armăturile unui condensator electric, al cărui dielectric este însuşi materialul de încălzit. La c. cu rezistenţă Cuptor cu arc electric a — gură de golire; b — baie de metal; c— uşă de încărcare; e — electrozi; h — volan de reglare manuală; r — dispozitiv de rulare; s — conducte electrice căldura se obţine prin efect electrocaloric, datorit curentului electric care trece prin rezistoare de metal, de grafit sau ceramice (baghete de silita). Aceste cuptoare sînt folosite la topirea metalelor sau la încălzirea lor pentru tratamente termice. — C. de var, cuptor vertical de formă cilindrică sau uşor tronconică, cu funcţionare continuă sau intermitentă, folosit la calcinarea calcarului (piatra de var) spre a obţine var gras în bulgări. La cuptoarele moderne cu funcţionare continuă, arderea se face cu com--bustibili gazoşi sau lichizi şi cu combustibili solizi. Se mai numeşte şi cuptor-turn. — C. rotativ, cuptor format dintr-un cilindru de table de oţel, căptuşit în interior cu materiale refractare. Se montează uşor înclinat faţă de orizontală şi i se dă o mişcare înceată de rotire în jurul axului său principal. Materialul de calcinat se introduce pe la partea superioară a cuptorului şi, din cauza rotirii acestuia, materialul se rostogoleşte şi înaintează spre partea inferioară, unde se găseşte un injector cu combustibil gazos, lichid sau cu pulbere de cărbuni. Se foloseşte pentru fabricarea clincherului de ciment, pentru prăjiri de minereuri şi alte calcinări de materiale în cantităţi mari, precum şi pentru topiri de metale. Funcţionează în mod continuu. Cele pentru ciment pot avea lungimea între 30 şi 170 m şi diametrul pînă la 5 m. Producţia variază între 100 şi 1 300 t în 24 de ore, fiind cu atît mai mare cu cît cuptorul este mai lung. 2.(IND. ALIMENT.) Construcţie de cărămidă, de piatră sau de metal în care se coace pîinea. 3« (MINE) a) Porţiunea dintr-o gaură de mină ocupată de exploziv, b) Gaură de mină explodată în care nu s-a rupt roca înconjurătoare, ci s-a lărgit numai fundul excavaţiei. cupulifere, plante al căror fruct are un i n v o 1 u c r u lignificat, numit cupă, provenit dintr-o excrescenţă a axului floral (ex. jirul la fag, ghinda la stejar). curara (FARM,), extract apos provenit din diferite liane din genurile Strychnos şi Chondro-dendron, care cresc în America Centrală şi în Guyana. Se prezintă ca o masă cu aspect răşinos, neagră, amară şi cu CURAR IZARE 863 CURBĂ DE SACRIFIC IU miros neplăcut. Conţine alca-loizi, dintre care cel activ este tubocurarina. Acţionînd Ia nivelul plăcii motorii, determină o paralizie temporară, cu relaxare musculară completă. Este folosită ca adjuvant în anestezia generală şi în tulburările în care este nevoie de relaxare musculară. curarizâre (MED.), intoxicaţie cu curara. Se caracterizează prin paralizia muşchilor scheletici, produsă de blocarea transmiterii excitaţiei de la nervii motori la muşchi. curatelă (lat. curator „îngrijitor“; DR.) (în socialism), măsură de ocrotire a unei persoane capabile, dar care, din cauza bătrîneţii, a unei boli ce nu-i alterează facultăţile mintale, a unei infirmităţi fizice, a lipsei îndelungate de la domiciliu, a dispariţiei sau în alte cazuri prevăzute de lege, nu poate să-şi administreze singură bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi nici nu-şi poate desemna, din motive temeinice, un reprezentant. C. constă în reprezentarea generală sau specială a acelei persoane, în ceea ce priveşte bunurile ei, printr-un curator, numit, de regulă, de către autoritatea tutelară. C. nu aduce atingere capacităţii celui reprezentat şi este supusă, în principiu, regulilor mandatului. curativ (MED.), care se referă la vindecarea unei boli, care are drept scop vindecarea unei boli (ex. efect c., tratament c. etc.). cură (lat. cura „grijă, îngrijire“; MED.), tratament care constă în aplicarea metodică a unuia sau a mai multor mijloace terapeutice; tratament axat pe o indicaţie majoră (ex. c. de fructe, c. de sete, c. de foame, c. de repaus etc.)« — C. balneoclimatică, tratament care constă în folosirea raţională a apelor minerale, a nămolurilor, a factorilor climatici etc., în scopul restabilirii funcţiilor organismului« curbarea lemnului, operaţie tehnologică de deformare a pieselor de lemn pentru mobilă, pentru construcţii etc., constînd în umezirea în apă caldă, încălzirea cu abur, curbarea cu dispozitive speciale pe şabloane, răcirea şi uscarea lemnului. curbatură (MED.), stare patologică caracterizată prin dureri musculare, însoţite de o senzaţie de oboseală. Este un simptom întîlnit frecvent în perioada incipientă a unor boli infecţioase, de ex. în gripă. curbă 1« (MAT.) Figură geometrică cu o singură dimensiune. — C. algebrică, curbă ale cărei puncte au coordonate carteziene care verifică o ecuaţie algebrică. — C. convexă (în plan), curbă care mărgineşte un domeniu convex. —C. erorilor v. Gauss, curba lui ~ . 2« Curbă caracteristică a) (FIZ.,TEHN.)Linie în plan care reprezintă grafic o relaţie dintre două mărimi variabile caracteristice unui fenomen sau unui sistem tehnic şi care sînt trecute una în abscise şi cealaltă în ordonate. b) (TEHN.) Curbă care reprezintă relaţia dintre două mărimi caracteristice ale unei maşini, celelalte mărimi caracteristice ale acesteia fiind menţinute constante (ex. relaţia între turaţia şi cuplul unui motor). c) (REZ. MAT.) Grafic care arată relaţia dintre eforturi şi deformaţii sau dintre eforturi unitare şi deformaţii specifice la încercările de rezistenţă ale materialelor (Ia întindere,compresiune, încovoiere, răsucire). 3. (ST. CONSTR.) Curbă de presiuney curbă funiculară particulară a sarcinilor aplicate pe un arc, determinată de natura reze-mărilor şi a legăturilor inte-ioare ale acestuia. 4* (ELT.) Curbă de sarcină, curbă care o ... ? T? rs o Curba de sarcină medie pentru o zi lucrătoare (linia continuă) şi pentru o zi de sărbătoare (linia întreruptă) reprezintă în ordonate puterea necesară consumatorilor alimentaţi de o centrală electrică, în funcţie de timp (trecut în abscisă) V. şi aplatisarc a curbei de sarcină. 5. (EXPL. PETR.) Curbă de declint graficul relaţiei dintre debitul de extracţie al unei sonde şi timpul în care s-a făcut extracţia. înclinarea c. de d. faţă de axa timpului (axa absciselor) indică ritmul de scădere a debitului de extracţie sau declinul producţiei. 6. (DRUM., C.F.) Porţiunea din traseul unui drum sau a unei căi ferate, cu axa curbă, care leagă (racordează) două aliniamente consecutive ale traseului. — C. de racordare, porţiune curbă de traseu intercalată între aliniament şi c. propriu-zisă (în arc de cerc), a cărei rază de curbură variază de la infinit (linie dreaptă) pînă la valoarea' egală cu raza cercului. Are scopul de a evita acţiunea bruscă a forţei centrifuge asupra vehiculelor (dăunătoare călătorilor, căii şi vehiculelor) şi a asigura astfel înscrierea progresivă a vehiculelor în c. Se utilizează în mod curent parabola cubică Ia calea ferată, iar lemniscata şi cloto- i d a la drumuri. 7. (GEOGR.) Curbă de nivel, linia de pe o hartă care uneşte punctele cu aceeaşi altitudine faţă de un anumit plan de referinţă (de obicei nivelul mării). C. de n. permit descifrarea principalelor caracteristici morfometrice ale reliefului de pe hărţile topografice. — Curbă batimetrică, linie care uneşte punctele de egală adîncime ale reliefului fundului apelor, oceanelor, mărilor sau lacurilor. curbă de sacrificiu, denumire dată în 1931 reducerii salariilor şi pensiilor muncitorilor şi funcţionarilor publici, efectuată de guvernul burghezo-moşieresc din Romînia în vederea echilibrării bugetului. A fost una dintre formele prin care burghezia a încercat să iasă din criza economică, arun-cînd greutăţile pe umerii oamenilor muncii. Au mai fost aplicate c* de s. în 1932 şi 1933. Ele au contribuit la ascuţirea contradicţiilor de clasă din Romînia burghezo-moşie-rească în anii crizei economice mondiale din 1929—1933. împotriva lor s-au ridicat la luptă CURBI- 864 muncitorii ceferişti şi petrolişti în februarie 1933. curbi*, element de compunere cu sensul „curb*4 (ex. curbiliniu, curbimetru). curbimetru (TOPOGR.), instrument cartografic pentru măsurarea lungimii curbelor de nivel de pe un plan sau de pe o hartă. Este alcătuit dintr-o rotiţă şi un dispozitiv însumînd lungimile de arc ale rotiţei care parcurge curba respectivă. curbură 1. (MAT.) Mărimea inversă razei de curbură într-un punct al unei curbe. 2. (FIZ.) Curbura cîmpului, aberaţie a lentilelor, care face ca imaginea unui obiect situat într-un plan să se formeze pe o suprafaţă curbă. Acest defect se poate corecta prin combinaţii de lentile. curcă (Meleagris gallopavo domesiicus), pasăre din familia fasianidelor, de talie mare, cu greutatea corporală a masculului Curcan de la 8—10 kg pînă la 16—19 kg şi a femelei de la 5 la 12 kg. Producţia de ouă este de 60—80 buc. anual (uneori pu-tînd depăşi 150 buc.). Carnea de c. posedă valoroase calităţi dietetice, avînd un conţinut ridicat de albumină (21%) şi de grăsimi (30%), C. domestică este originară din America, provenind din c. sălbatică americană (Meleagris gallopavo) şi din c. sălbatică mexicană (Me-leagris mexicanaJ. în prezent se cunosc un mare număr de rase. — C. bronzată, rasă grea de c# (8—12 kg femelele, 12— 15 kg masculii, unele exemplare putînd ajunge pînă la 19—20 kg), care se pre-teaiă bine pentru creşterea industrială. Prin încrucişări cu curcani albi, a dat mai multe varietăţi (roşie, arămie şi galbenă), care, din punctul de vedere al conformaţiei şi al productivităţii, sînt foarte asemănătoare, curcubeu, fenomen optic format dintr-un ansamblu de arce concentrice alăturate, colorate în culorile spectrului solar, datorit descompunerii razelor solare în picăturile de apă din atmosferă. Se observă numai în partea opusă Soarelui, raportată la poziţia celui care observă c. curea (TEHN.), fîşie din piele, din materiale textile simple sau cauciucate, din cauciuc cu inserţii de pînză sau din mase plastice, prevăzută cu un dispozitiv de îmbinare a capetelor. Are utilizări variate. — C. de transmisie, bandă continuă flexibilă, în general cu secţiunea transversală dreptunghiulară sau trapezoidală, folosită pentru transmiterea mişcării respectiv a puterii, între doi arbori, prin trecerea ei peste două roţi, calate fiecare pe un arbore. curent 1. (GEOGR.) Deplasare a unei mase de apă sau de aer într-o anumită direcţie. Curenţii de aer (vînturile şi mişcările verticale) realizează circulaţia atmosferică generală. Curenţii de apă se formează în ape curgătoare, lacuri, mări şi oceane. La apele curgătoare, c. principali se formează la suprafaţă, în zona centrală, şi sînt însoţiţi de c. secundari circulari. C. lacustri se formează prin acţiunea vînturi-lor sau a nurilor care se varsă sau izvorăsc din lacuri. Curenţii oceanici (marini) constituie una dintre cele mai importante forme de mişcare a apelor din oceane şi mări. Principalele cauze care duc la formarea lor sînt: acţiunea vîn-turilor de lungă durată, care antrenează în mişcare particulele de apă, dînd naştere curenţilor de derivă; înclinarea nivelului mării, pe care forţa gravitaţională tinde să o echilibreze (dînd naştere curenţilor de scurgere şi de nivelare, cînd într-o regiune a oceanului există un exces de apă, curenţilor de compensaţie, cînd s-a creat un deficit de masă, şi curenţilor care se datoresc diferenţei de densitate); mareele (care duc la formarea de c. în special în strîmtori). Unii c., datorită inerţiei, continuă să existe şi după ce forţa care i-a generat a încetat să acţioneze (c. liberi sau c. de iner}ie)> Direcţia c. e influenţată de forţa de deviere a rotaţiei Pămîntului (forţa lui C o r i o 1 i s), de relieful bazinului oceanic şi de configuraţia ţărmurilor pe care le întîlnesc. Există c. calzi (care transportă apă mai caldă decît cea a regiunilor în care vin), îndreptaţi de obicei de la latitudinile mai mici spre cele mai mari, şi c. reci, care vin de la latitudinile mari spre cele mi:i. în circulaţia generală oceanică, c. de derivă au rolul cel mai important (deoarece vînturile permanente sînt factorul principal în formarea c.). In regiunea vînturilor alizee iau naştere c. ecuatoriali, care se îndreaptă spre vest; întîlnind ţărmurile continentelor, sînt deviaţi în direcţia meridianelor, dar apoi, datorită rotaţiei Pămîntului şi vînturilor de vest, ajung să aibă direcţia vest-est. Pierderea de apă apărută în zonele din care pleacă c. ecuatoriali determină formarea c. de compensaţie, care închid circuitul oceanic. între c. ecuatoriali există c. de compensaţie coniraecuatoriali. Aceste inele * de c. se formează în oceanele Atlantic şi Pacific, de o parte şi de alta a ecuatorului (ramun mai importante sînt, în Atlantic: c. Floridei, Golfstreamul, c. Canarelor, iar în Pacific: Kuro-Şivo, Oia-Şivo, c. Perului). în Oceanul Indian, situat în cea mai mare parte în emisfera sudică, nu există decît un inel de c.,care, datorită musomlor, îşi schimbă periodic sensul de rotire. în zonele subantarctice, unde masele continentale nu constituie obstacole în calea c., sub acţiunea vînturilor de vest se formează un c. continuu, care înconjură tot globul (c. vînturilor de vest). Din Oceanul îngheţat, unde nivelul apei este mai ridicat, pornesc de-a lungul coastelor c. de scurgere, reci (ex. c. Labradorului, c* Groenlandei de est). C oceanici au o influenţă puternică asupra climei. 2. (FIZ.) Curent electric, mişcare orientată a siste- CURENT 865 CURIE melor de particule încărcate cu sarcină electrică. S-a stabilit ca sens al c. e. sensul opus celui în care se deplasează particulele încărcate cu sarcini electrice negative (ex. electronii intr-un metal). în tehnică, intensitatea c.e. se măsoară în amperi, — C. e. continuu, curent electric al cărui sens şi a cărui intensitate nu variază în timp* Sursele de energie electrică în c.e.c. sînt pilele electrice, termocuplurile, celulele fotoelectrice pentru puteri mici» generatoarele electrice de c.e.c. (dinamurile) şi redre-soarele pentru puteri mari. A constituit unicul mijloc de transmisie a energiei electrice pînă în 1891, cînd a început să fie înlocuit prin c. e. alternativ, în prezent c.e.c. este întrebuinţat în electrochimie, în unele acţionări electrice, în radiofonie, în laboratoare etc. în perspectivă t se prevede posibilitatea utilizării c.e.c. în transportul energiei electrice la distanţe foarte mari (peste 500 km) şi la tensiuni foarte înalte (de ordinul a 800 kV şi mai mult). — Ce. alternativ, curent electric al cărui sens şi intensitate se schimbă periodic în timp şi a cărui valoare medie în timpul unei perioade este egală cu zero. Frecvent se utilizează c.e.a. sinusoidal, a cărui intensitate variază în timp după o funcţiune sinus (cea mai simplă formă de variaţie). După numărul de faze ale diferitelor circuite, se disting c.e.a. monofazaţi şi c.e.a. polifazaţi (larg răspîndit este sii temui trifazat). După frecvenţă se disting c.e.a. de joasă, medie şi înaltă frecvenţă, în prezent, c.e.a, constituie principala formă de obţinere, de transmisie şi de distribuţie a energiei electrice, deoarece poate fi uşor transformat (cu randament ridicat) cu ajutorul transformatoarelor electrice şi pentru că generatoarele şi motoarele de c.e.a. sînt mai simple, mai sigure în exploatare şi au gabarite mai reduse decît cele de curent continuu. — Ce. de con-ducţie, curent electric datorit mişcării ordonate a electronilor sau ionilor într-un mediu conductor (ex. în metale, în 55- c. 761 electroliţi etc.). —* C e. de con-vecţie, curent electric datorit deplasării unui corp încărcat cu sarcini electrice. — Ce. de deplasare, variaţie locală în unitatea de timp a cîmpului electric în vid sau a inducţiei electrice într-un mediu dielectric; ea produce, ca şi curenţii electrici de conducţie, un cîmp magnetic. Ipoteza c. de depla-sare i-a permis lui Maxwell să găsească legile cîmpului electromagnetic, să prevadă existenţa undelor electromagnetice şi să elaboreze teoria electromagnetică a luminii. — Ce. de inducţie, curent electric care se produce într-un circuit conductor datorită variaţiei fluxului magnetic care îmbrăţişează circuitul.—* Curenţi electrici turbionari', curenţi electrici induşi în conductoare masive, datorită variaţiei în timp a fluxului magnetic care le străbate. Pierderile de energie produse prin c.e.t. micşorează randamentul aparatelor şi maşinilor electrice şi provoacă încălzirea lor. Efectele c.e.t. sînt utilizate în cuptoarele electrice de inducţie, în frînele electromagnetice, în călirea superficială etc. Se mai numesc şi curenţi Foucault. —Curenţi vagabonzi (de dispersie), curenţi derivaţi în sol din liniile de cale ferată electrice sau din conductele electrice cu izolaţie defectă. Produc pagube importante prin coroziunea electrolitică pe care o provoacă conductelor de apă, de gaz etc. aşezate în apropierea instalaţiilor amintite mai sus. 3. (TE-LEC.) Curent purtător, curent electric alternativ sinusoidal, modulat de curenţii semnalului de telefonie, de telegrafie, de radiodifuziune sau de televiziune, pentru a transpune (a translata) banda de frecvenţă a semnalului în gama de frecvenţă purtătoare dorită. Prin utilizarea c./>. în telefonie se pot transmite simultan mai multe convorbiri pe un singur circuit fizic (format din două sau patru fire), utilizînd mai multe frecvenţe purtătoare. 4 (FIZIOL.) Curent de acţiune, curent electric care ia naştere într-un ţesut (nerv, muşchi, glandă), în cursul activităţii sale. Reprezintă expresia electrică a propagării procesului de excitaţie. 5. (BOT.) Curenţi protoplasmatici, fenomen fiziologic de mişcare continuă a protoplasmei în interiorul celulei vegetale, cu antrenarea granulaţiilor şi uneori a grăun-ciorilor de clorofilă. Ei activează schimburile de substanţe dm celulă. Se remarcă uşor la Helodea canadensis, Tradescan-tia virginica etc. curent literar, mişcare literară unind un număr de scriitori care au, în general, o poziţie ideologică şi un program estetic, trăsături de stil comune şi uneori organe de presă pentru susţinerea programului lor (ex. clasicism, romantism, realism critic). curgere 1* Deplasare a unui fluid (lichid sau gaz), a unui material granular sau pulverulent printr-o conductă, un canal, o albie etc. —- O7^*) C laminară, curgere în care păturile (lamele) de fluid alunecă unele pe altele fără să se amestece, — C turbulentă, curgere însoţită de formare de vîrtejuri în continuă schimbare. 2* (GEOL.) Curgere de teren v. solijlucţiune. 3. (REZ. MAT.) Fenomen fizic complex care apare la unele corpuri solide, în special la metale, atunci cînd sînt solicitate peste limita de elasticitate. Dacă încărcarea continuă să acţioneze, chiar fără să crească, corpul se deformează în continuare, rezultînd deformaţii permanente (plastice). — C. lentă v, fluaj —(CONSTR.) Curgerea lentă a betonului, schimbare de volum a betonului, datorită încărcărilor care produc deformaţii elastice şi vîscoase-plastice şi dau eforturi interioare în piesa sau construcţia respectivă de beton. Curiaţi, numele a trei fraţi din vechea cetate latină Alba Longa, care, după o legendă romană, au fost înfrînţi de alţi trei fraţi, H o r a ţ i i, din cetatea Romei. Curie [ciiri], Pierre (1859— 1906), fizician şi chimist francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A cercetat proprietăţile corpurilor cristalizate, magnetismul şi radioactivitatea, împreună cu fratele său, Paul, a descoperit fenomenul de piezoelectricitate şi a elaborat CUR IE-SKLODO WSKA 866 CURPEN o serie de lucrări teoretice despre legile simetriei la cristale, împreună cu soţia sa, Maria Sklodowska, a descoperit radiul şi poloniul (1898). Premiul Nobel P. Curie pentru fizică (1903). — Punctul C., temperatură deasupra căreia un corp feromagnetic devine paramagnetic. Punctul C. depinde de natura materialului feromagnetic. Se mai numeşte temperatură Curie. — Legea Curie- Weiss, susceptibilitatea unei substanţe paramagnetice la o temperatură superioară punctului lui Curie este invers proporţională cu diferenţa dintre temperatura la care se găseşte substanţa şi punctul ei Curie» Curie-Sk*odovvska [ curi şclodovşca], Maria (1867— 1934), fiziciană şi chimistă de origine poloneză; membră şi membră de onoare a academiilor de ştiinţă din mai multe ţări. M. Curie-Sklodowska împreună cu soţul ei, fizicianul francez Pierre Curie, a descoperit elementele poloniu şi radiu (1898). Printr-o metodă originală, devenită clasică, a obţinut pentru prima oară sarea de radiu şi radiul metalic din minereul * de uraniu, A studiat efectele fiziologice ale radiului, punînd astfel bazele radioterapiei. A condus Institutul de radiu din Paris, fundat din iniţiativa ei, unde s-au format elevii săi cei mai apropiaţi, fiica sa Irène şi marele fizician şi activist pe tărîm social F. Joliot-Curie. A fost şi profesoară la Universitatea din Paris. Premiul Nobel pentru fizică (1903) şi pentru chimie (1911). curie [ciiri] (FIZ.), unitate de măsură a activităţii unei substanţe radioactive, egală cu activitatea unui preparat radioactiv în care se dezintegrează 3,7-IO10 nuclee "pe secundă. curie (lat. curia „curte“), ansamblul instituţiilor papale centrale prin intermediul cărora papa de la Roma înfăptuieşte conducerea bisericii catolice. curiepunctură [ ciiripunc- ..tură] (MED.), metodă de tratament care constă în introducerea în ţesuturi a unor ace cu radiu. E folosită în distrugerea ţesuturilor canceroase. „Curier de ambe sexe“, publicaţie literară apărută la Bucureşti între anii 1837 şi 1847. întemeiată şi redactată de I. Heliade-Rădulescu cu scopul de a trezi interesul publicului pentru literatura în limba naţională, revista a publicat traduceri din marii scriitori universali, precum şi versuri, proză, articole de critică etc. ale scriitorilor romîni Iancu Văcărescu, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, I. He-liade-Rădulescu, D. Bolinti-neanu etc. curier diplomatic, persoană însărcinată cu transportul corespondenţei diplomatice, C.d. şi corespondenţa diplomatică se bucură de imunitate. „Curierul judiciar“, revistă juridică burgheză, care a apărut în Romînia între 1892 şi 1948.# „Curierul romînesc“, primul periodic din Ţara Romî-nească, apărut, cu întreruperi, de la 8 aprilie 1829 pînă la 19 aprilie 1848 şi de la 29 noiembrie 1859 pînă la 13 decembrie acelaşi an. A fost editat de I. Heliade-Rădulescu şi C. Mo-roiu. A avut colaboratori pe D. Bolintineanu, I. Negulici, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, C. Caragiale, I. Catina etc. A fost şi organ oficial. în paginile C.r. s-au publicat uneori literatură originală şi traduceri, mai ales din limba franceză. Aici a publicat He-liade cele 5 poezii ale lui Cîrlova. curieterapie [ curiterapie] (MED.) v. radioterapie. curiosa (lat. curiosa, pl. lui curiosus „de interes, rar“; BIBL.), categorie sau fond de publicaţii rare, care* se disting fie prin conţinut, fie prin formă: hîrtie, cerneală, format, tiraj (ex. cărţile chinezeşti, imprimate pe mătase, din bibliotecile europene). curiu (CHIM.), Cm. Element radioactiv transuranic sintetic, cu nr. at. 96. Funcţionează ca trivalent. curmal (Phoenix dactyli-fera)t arbore exotic tropical, din familia palmierilor, cu rădăcini care drajonează, tulpini Curmal neramificate, înalte (uneori peste 25 m), frunze mari (2—3 m) şi flori mici, foarte numeroase. Inflorescenţa femelă, mai mare decît cea masculă, este umbe-liformă. Fructul, curmala, este brun-roşcat, oval sau sferic, foarte gustos, suculent şi hrănitor (conţine, în stare semi-uscată, circa 70% zahăr, 2,5% grăsimi şi 2% substanţe proteice), Se cultivă în regiunile calde ale Africii şi ale Asiei. curpen (Clematis), plantă perenă lemnoasă, din familia ranunculaceelor, cu tulpina subţire, urcătoare, cu foliole ovale şi cu flori violete, albe sau roşietice. La noi creşte sălbatică în păduri şi se cultivă în parcuri pentru împodobirea zidurilor sau pe suporturi speciale. 867 CURS curs1 (PEDAG.) 1. Ciclu de lecţii sau de prelegeri care face parte din sistemul de predare a ştiinţelor în învăţămîntul superior; lucrare tipărită sau. litografiată cuprinzînd aceste lecţii. 2. Formă de învăţămînt cu organizare proprie (ex. cursuri de zi, c. fără frecvenţă, c. serale etc.). curs2 (EC. POL.) 1. Cursul acţiunilor (în capitalism), preţul la care se vînd şi se cumpără acţiunile. C. a. este influenţat de mărimea venitului (dividendului) adus de o acţiune (eres-cînd proporţional o dată cu el) şi de rata dobînzii la creditul bancar (creşterea ratei dobînzii ducînd la scăderea c. a.). C. a. creşte în perioadele favorabile ale ciclului economic şi scade în perioada de criză, oscilînd şi sub influenţa altor fenomene obiective şi subiective din lumea capitalistă (ex. obţinerea de mari comenzi militare la care se încasează mari profituri, zvonuri cu privire la mersul afacerilor unei întreprinderi etc.). 2. Curs forţat (în capitalism), cursul pe care îl are moneda de hîrtie emisă de către stat, lipsită de valoare proprie; ea circulă numai pentru că reprezintă aurul pe care îl înlocui-ieşte în funcţia de mijloc de circulaţie* Atunci cînd cantitatea de monedă de hîrtie aflată în circulaţie depăşeşte nevoile circulaţiei, cursul monedei de hîrtie scade sub valoarea nominală şi se produce fenomenul inflaţiei. 3. Cursul schimbului, preţul mijloacelor de plată străine (cambii, cecuri etc.), exprimat în monedă naţională. Baza c. s. o formează paritatea valutelor şi situaţia balanţei de plăţi a ţărilor respective. cursă 1. (TRANSP.) Distanţă parcursă regulat de un vehicul pentru a transporta muncitori la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu, precum şi pentru a transporta materiale. 2. (C.F,) Mişcare a convoiului de manevră sau a locomotivei izolate de pe o linie pe alta, cu schimbarea sensului de mers; cînd această mişcare se face fără schimbarea sensului de mers, se numeşte semicursâ. 3* (MAS.) Cursa pistonului, spaţiul parcurs de un piston în cilindru între cele două puncte 55* moarte. 4. (SPORT) a) Denumire dată unor probe sportive care se desfăşoară după un anumit regulament; constă în parcurgerea prin alergare a unei distanţe prestabilite (ex. 100 m, 400 m garduri; 5 000 m, maraton) sau cu bicicleta (c. de urmărire), cu motocicleta (c. de regularitate, de viteză) etc. b) (La pl.) întrecere în cadrul căreia sînt programate mai multe alergări de cai (trap sau galop). cursive (POLIGR.), caractere de literă avînd liniile de bază înclinate; unele litere ale acestor caractere sînt asemenătoare literelor scrise de mînă. C. sînt folosite pentru evidenţierea unor cuvinte, fraze şi alineate în text. V. şi caracter de literă. cursor (lat. cursor „alergător“; TEHN.), piesă mică, mobilă, avînd o mişcare de translaţie, ghidată în lungul unei rigle sau tije gradate, folosită pentru citirea gradaţiilor respective. curte1 (IST,), reşedinţă a unui suveran; totalitatea persoanelor care slujesc la această reşedinţă sau care formează suita u-nui suveran; locul unde se află acest anturaj. în ţările romîneşti s-a numit curie domnească. curte2 (DR.), denumirea unor instanţe judecătoreşti burgheze. — C. cu juri, instanţă care funcţionează în statele burgheze, avînd, în principal, competenţa de a judeca infracţiunile cele mai grave. Este alcătuită din judecători de profesie (curtea), care hotărăsc asupra aplicării legii, şi din cetăţeni (juriul),, care se pronunţă asupra chestiunilor de fapt (ex. existenţa infracţiunii, vinovăţia, cauzele care apără de pedeapsă). V. şi jurat. — C. de apel, instanţă judecătorească burgheză, superioară tribunalului, avînd competenţa de a judeca, după caz, apelurile sau recursurile contra sentinţelor date de tribunalele din circumscripţia sa teritorială. — C. de casaţie, cea mai înaltă instanţă judecătorească burgheză, competentă să judece recursurile împotriva hotărîrilor tribunalelor de primă instanţă nesupuse apelului, ca şi recursurile contra deciziilor date de curţile de apel. în Romînia burghezo-moşierească, C. de c. avea competenţa să rezolve şi CURTEA DE ARGEŞ alte litigii, precum : acţiunile de responsabilitate ministerială sau excepţiile de neconstituţionali-tate a legilor. — C. de conturi, organ de jurisdicţie administrativă în statele burgheze, care exercită controlul executării bugetelor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice. în unele ţări, c. de c. are şi atribuţii de jurisdicţie în materie de pensii. Controlul pe care îl exercită este formal şi ineficace, deoarece se efectuează cu mare întîrziere şi se limitează la cercetarea respectării în scripte a destinaţiei fondurilor bugetare. — C marţială, denumire sub care funcţionează, în statele burgheze, tribunalul militar, în timp de război sau de mobilizare, ori în timpul şi în regiunile în care a fost declarată starea excepţională sau de asediu. C. m. sînt folosite nu numai pentru judecarea infracţiunilor săvîr-şite de militari, ci servesc ca un instrument menit să înăbuşe acţiunile revoluţionare ale claselor exploatate şi să zădărnicească lupta de eliberare naţională a popoarelor. Astfel în Romînia burghezo-moşierească, c. m. au fost folosite pentru reprimarea mişcării muncitoreşti şi a răscoalelor ţărăneşti. Curtea de Argeş, oraş raional, reşedinţă de raion în nordul reg. Argeş, situat pe rîul Argeş. 13 260 loc. (1961). Fabrică de prelucrare a lemnului şi fabrică de confecţii. Aici se află unt! dintre cele mai vechi centre de ceramică romînească, unde so produc vase de mare capacitate, în formă de amforă, cu smalţul de culoare verde-închis, împodobite cu motive de animale şi păsări în relief. C. de A. e un oraş vechi; a fost capitală a Ţării Romîneşti în sec. al XlV-lea şi prima reşedinţă a mitropoliei muntene, recunoscută în 1359 de Patriarhia de la Constantinopol. în mijlocul oraşului actual era situată, pe un platou, Curtea domnească, din care au mai rămas ruinele; ea se compune dintr-o incintă dreptunghiulară, mărginită de ziduri de piatră, în interiorul căreia se găsesc zidurile pivniţelor a două case domneşti, întemeiată, probabii, în sec. ?1 XlII-lea, ulterior ruinată, C CURTEA DE ARGEŞ 868 CUSĂTURĂ domnească a fost refăcută către 1340, cînd s-a construit şi Biserica sf. Nicolaie Domnesc. Zidirea acestei biserici a început sub Basarab I (data morţii lui, 1352, se găseşte însemnată sub tencuiala zidului). Ea reprezintă un monument de mare valoare arhitecturală, cu un plan în formă de cruce greacă înscrisă, cu bolţi monumentale şi zidărie spre exterior aparentă, făcută din fîşn alternate de piatră şi cărămidă. Cuprinde în interior o mare bogăţie de fresce în stil bizantin, majoritatea datînd din a doua jumătate a sec. al XIV-lea. Tot la C. de A. a (ost construită, în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, Biserica episcopală. Ansamblul arhitectonic păstrat azi, cunoscut mai ales sub denumirea de Mănăsti-rta Curtea de Argeş, reprezintă restaurarea, amplificarea şi decorarea vechii biserici din secolul al XIV-lea, întreprinsă de Neagoe Basarab şi terminată în 1517, precum şi restaurările din secolul trecut, făcute sub conducerea arhitectului francez A. Lecomte du NouV. Valoarea artistica deosebită a monumentului se datoreşte bogatei sculpturi în stil oriental care acoperă faţadele. Fragmente importante din pictura murală, executată în sec. al XVI-lea de Dobromir zugravul şi ucenicii săi, se afli în Muzeul de artă al R.P.R. — Raionul C. de A., cu 91 870 loc. (1961). Economie forestieră şi de prelucrare a lemnului, creşterea animalelor, Curtea Internaţională de Justiţie, organul judiciar principal al O.N.U., cu sediul la Haga, alcătuit din 15 judecători internaţionali, aleşi de Adunarea Generală a O.N.U. şi de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe termen de nouă ani. Judecă diferendele pe care i le supun statele participante la statutul C* L de pronun-ţînd hotărîri obligatorii, şi dă avize consultative în probleme juridice la cererea oricărui organ sau instituţie autorizată prin sau în conformitate cu Carta O.N.U. curtean, membru al curţii, persoană care slujea pe suveran si locuia la curte; persoană care făcea parte din suita unui suveran. Curtea Veche, denumirea primei reşedinţe domneşti din Bucureşti, care se găsea pe terenul ocupat de fosta Piaţă de Flori şi de împrejurimile ei. A fost înnoită de Mircea Ciobanul; denumirea de C. V, e dată şi bisericii acestei reşedinţe, cea mai veche biserică în fiinţă din capitală, ridicată la jumătatea sec. al XVI-lea de Mircea Ciobanul. Curtici, comună în raionul Arad, în nord-vestul reg. Banat, situată la frontiera cu R. P. Ungară, 8 420 loc. (1961). Importantă staţie de cale ferată, prin care trece una dintre arterele internaţionale principale care leagă R. P. Romînă cu ţările Europei centrale şi vestice. curtină (ARH II.), porţiunea dintr-o centură de fortificaţii care uneşte două bastioane. Curtius [ctîrţius], Georg (1820—1885), filolog german, specialist în limbile clasice. A fost profesor la Praga, Kiel şi Leipzig. A introdus metoda coinparativ-istorică în domeniul filologiei clasice, anticipînd multe dintre principiile neograma-ticilor; s-a pronunţat însă împotriva schematismului neograma-ticilor, criticînd în special aplicarea abuzivă a analogiei şi limitarea cercetărilor la legile fonetice, considerate fără excepţii. Op. pr.: „Lingvistica comparată în raporturile ei cu filologia clasică“ (1845), „Verbul în limba greacă“ (2 voL, 1873— 1876), „Critică a lingvisticii noi“ (1885). A editat „Studii de gramatică greacă şi latină“ (10 voi., 1868—1877). curuţi, nume dat ţăranilor romîni şi unguri participanţi Iţi războiul ţărănesc din 1514 de sub conducerea lui Gh. Doja» apoi nume dat în sec. XVII — XVIII şi participanţilor din Ungaria şi Transilvania la lupta antihabsburgică, care a culminat cu răscoala condusă de Fr. Râkoczi al IUea (1703-1711), Curzon, George Nathaniel (1859—1925), om politic englez, conservator, vicerege al Indiei (1899—1905). Ca ministru de externe (1919—1924), a fost unul dintre organizatorii intervenţiei împotriva Rusiei Sovietice. în 1920, în timpul celei de-a treia campanii a Antantei, a trimis guvernului sovietic o notă prin care cerea oprirea ofensivei Armatei Roşii pe o linie de demarcaţie cunoscută sub numele de „linia Curzon“. Cusanus, Nicolaus (1401 — 1464), gînditor progresist din epoca Renaşterii, reprezentativ N. Cusanus pentru tranziţia de la gîndirea teologică la gîndirea ştiinţifică modernă. Născut în Germania, a trăit în Italia, unde a devenit cardinal. A fost adept al toleranţei religioase şi al reformei bisericii. C. a opus dogmatismului scolastic cunoaşterea experimentală şi a cerut ca la baza studiului naturii să stea matematica. Filozofia lui C* are un caracter panteist. Prin teoriile sale despre „coincidenţa opuselor“ (coincidentia oppositorum) şi despre „ignoranta conştientă“ (docta ignorantia), el se apropie de înţelegerea unităţii contrariilor, susţinînd totodată caracterul infinit al procesului cunoaşterii. Astfel, aceste teorii conţin elemente dialectice valoroase. C. este un precursor al teoriei heliocentrice. Limitele gîndirii sale constau în diverse rămăşiţe mistice şi în simbolismul idealist al numerelor. Concepţiile lui C. au exercitat o puternică influenţă asupra lui G. Bruno. cusătură 1. Ornament aplicat de obicei pe ţesături, făcut cu acul, dm aţă de cînepă, din bumbac, fire de lînă, de mătase sau dm fire metalice. Cusăturile romîneşti, larg răspîndite în arta populară, aplicate mai ales la costume, se caracterizează prin predominanţa motivelor geometrice. 2» (TEHN.) Cusătură de sudură, zonă de asamblare a două piese prin sudură continuă, cu ajutorul unui material de aport (electrod CUSCUTA 8B9 CUTE de sudură). V. şi cordon de sudură, cuscută (Cuscuta)y gen de plante parazite, anuale, rar perene, din familia cuscutaceelor, cu un rudiment de rădăcină în primele faze de creştere, apoi Cuscuta fără rădăcină şi fără frunze, cu tulpini filiforme, cilindrice, subţiri şi lungi, care se răsucesc în jurul plantei pe care trăieşte. Extrag hrana din plan-ta-gazdă cu ajutorul unor organe de fixare şi de absorbţie, numite hăustoru în ţara noastră sînt răspîndite 16 specii de c., dintre care mai păgubitoare sînt C. campestris, C. trifolii şi C. epilinum. Combaterea c. se face prin decuscutarea seminţelor, prin tratarea plantei parazite cu substanţe chimice sau prin arderea în cîmp a plantelor atacate. Sin. torţei Cushing [cuşti] 7, Harvey (1869 — 1939), chirurg american, unul dintre întemeietorii neurochirurgiei moderne. S-a făcut cunoscut prin cercetările sale de fiziologie experimentală şi de chirurgie a sistemului nervos (extirparea hipofizei, operaţii ale tumorilor cerebrale etc.)» precum şi prin studiile asupra hipofizei şi a glandelor suprarenale. Op. pr.: „Tumori ale creierului şi meningelor“ (1910), „Corpul pituitar şi tulburările sale" (1912). custódc (lat. cusios, -odis „paznic"; BIBL.), bibliotecar însărcinat cu îndrumarea şi supravegherea cititorilor în sala de lectură a unei biblioteci şi cu evidenţa împrumuturilor. custodie (lat. cü5fo¿ia„paza‘4; DR.), păstrare a unor bunuri mobile care formează obiectul unei proceduri judiciare sau administrative în curs. Aceste bunuri sînt încredinţate spre conservare unei persoane (custode) răspunzătoare de îndeplinirea acestei sarcini faţă de organul care a numit-o V. şi sechestru. Custoza [custoţa], localitate în nordul Italiei, unde au avut loc două bătălii între armatele italiană şi austriacă (25 iulie 1848 şi 24 iunie 1866), terminate cu înfrîngerea italienilor, cuşâc (CONSTR.) v. riglă, cuşcâie (SILV.), instalaţie simplă pentru scoaterea lemnului de foc din pădurile de munte. Este formată din jgheaburi construite din trei scîn-duri de fag lungi de 1,5—3 m, care se pot asambla în prelungire şi care se aşază de obicei direct pe pămînt. cuşetă (TRANSP.), pat pentru o persoană, amenajat special în cabinele vagoanelor de dormit sau în cabinele de vapor. cutanat (ANAT.), care se referă la piele, care aparţine pielii (ex. receptori c., afecţiune c.). cutare (GEOL.), proces de îndoire a stratelor, adică de formare a cutelor sub acţiunea mişcărilor scoarţei Pămîntului. V. şi c u t ă. cută (lat. cutis „piele“; GEOL.), îndoitură a stratelor din scoarţa Pămîntului datorită acţiunii unor forţe mecanice. în alcătuirea unei c. (ex. anticlinal, sinclinal, dom, c. diapiră etc.) distingem următoarele elemente : creştetul c., sau porţiunea de maximă îndoire; flancurile, rtchna! Cută şi părţile ei componente sau părţile laterale ale c.; suprafaţa axială, sau suprafaţa care uneşte creştetele stratelor ce alcătuiesc o c.; axul c., sau linia în lungul căreia suprafaţa axială întretaie un plan orizontal. După poziţia suprafeţei axiale, distingem : c. dreapta, cînd are suprafaţa axială verticală; c. aplecată, cînd are suprafaţa axială orizontală; c, răsturnată, cînd suprafaţa axială coboară sub planul orizontal. După raporturile dintre flancuri, deosebim : c. simetrică, care are flancurile cu grosimi egale; c. a-simetrică, ale cărei flancuri au grosimi inegale; c. izoclinală, cu flancurile paralele. Studiul c. ajută la înţelegerea mişcărilor pe care le-a suferit scoarţa terestră şi la stabilirea zonelor în care ne aşteptăm să descoperim zăcăminte de petrol, gaze, sare etc. Zone cutate intens se întîl-nesc pe teritoriul R.P.R. în tot lungul lanţului carpatic. — C. diapiră, anticlinal, mai mult sau mai puţin ascuţit, avînd în axul său un sîmbure de rocă plastică (de ex. sare), care în timpul mişcărilor tectonice străpunge stratele acoperitoare, uneori pînă la suprafaţă. Multe dintre zăcămintele de petrol şi de gaze din R.P.R. sînt legate de prezenţa c. care oferă Cută diapiră condiţii favorabile acumulării acestor substanţe (ex. zăcămintele de petrol de la Moreni, Floreşti, Băicoi, Ţintea din reg. Ploieşti etc.)« O nouă c. d. importantă a fost descoperită recent la Slătioarele (reg. Argeş). Cute, Ştefan (cunoscut şi sub numele de Nimigeanul sau Feldrihanul), ţăran revoluţionar din comuna Feldru (raionul Năsăud, reg. Cluj), care a condus revolta ţăranilor romîni din districtul Năsăudului împotriva patricienilor saşi din oraşul Bistriţa, ai căror iobagi erau. A fost întemniţat între anii 1760 şi 1762. în urma revoltei conduse de C., Curtea din Viena a transformat regiunea Năsăud în district grăniceresc (1762), desfiinţînd astfel iobăgia în această regiune. -CUTER 870 CUTREMUR Răspîndirea cutremurelor cuter1 (NAV.) 1. Ambarcaţie •de sport construită din lemn, cu vele, cu un singur catarg şi cu bompres. 2. Vas mic de pescuit, construit din lemn, de formă alungită (pentru a se deplasa uşor) şi cu o capacitate pînă la 10—12 t. E acţionat Cuter mecanic cu motor cu ardere internă) sau cu ajutorul unei vele. Se foloseşte la pescuitul marin de coastă. cúter2 (IND. ALIMENT.), maşină pentru tocarea fină a cărnii, utilizată la fabricarea mezelu-rilor. cuticulă (lat. cutícula, diminutiv al lui cutis „piele“) 1. (ANAT.) Strat subţire care acoperă suprafaţa liberă a unei celule epiteliale. 2* (BOT.) Strat ■exterior impermeabil care acoperă celulele epidermice ale unor fructe, frunze sau tulpini; este format din substanţe grase, asemănătoare cu ceara. 3. (ZOOL.) Pătură groasă dechi-tină (polizaharid azotat) care acoperă tegumentul artropodelor şi al unor viermi, servind drept schelet extern. cutie 1. (METAL.) Cutie de format, ramă metalică folosită în turnătorie pentru confecţionarea formelor de turnat. 2« (EXPL. PETR.) Cutie de decantare, cutie făcută din scînduri, echipată cu o serie de şicane, care, montată pe jgheabul de noroi, forţează curentul de noroi să treacă printre şicane şi asigură în acest fel curăţirea acestuia de particulele de detritus cu care vine din sondă. 3. (TEHN.) Cutie de etanşare v. presgarni-tură. 4. (ELT.) a) Cutie de borne, cutie de metal a unei maşini sau a unui aparat electric, în care sînt montate bornele prin care se realizează legătura între circuitele maşinii sau aparatului electric respectiv şi reţeaua electrică, b) Cutie terminală, cutie în formă de pîlnie, umplută cu masă izolantă, cu care se termină cablurile electrice subterane şi prin care se scot conductoarele cablului, pentru a fi legate la instalaţiile electrice deservite de aceste cabluri 5. (MAS.) Cutie de viteze v. schimbător de viteză. cutremur (GEOL.), mişcare bruscă a scoarţei terestre, datorită unui dezechilibru fizic produs în interiorul ei. La un c. se pot deosebi mişcări orizontale, verticale şi de torsiune. După cauzele care le dau naştere, se deosebesc: c. tectonice, c. vulcanice şi c. de prăbuşire. După puterea cu care se manifestă, c. se împart în 12 categorii (v. şi scară seismi- CUTTERiZARE 871 CUVELAJ c ă). C. se numesc şi seisme, iar ramura ştiinţei care se ocupă cu studiul lor este seismologia. Studiindu-se intensitatea c. care au Ioc în diferite regiuni, se pot preveni efectele distrugătoare ale acestora prin adoptarea unor măsuri tehnice corespunzătoare care măresc rezistenţa construcţiilor Ia zguduiri etc. Cele mai puternice c. din R.P.R. îşi au focarul (v. focar seismic) în munţii Vrancei, la adîncimi de circa 150 km, fiind produse de mişcările scoarţei (ex. c. din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a atins în unele locuri gradul 9). Ţara cu cele mai frecvente cutremure este Japonia. Din cele 100 000 de cutremure înregistrate anual pe glob, numai cîteva mii sînt mai puternice şi pot fi simţite de oameni. De ex. în noaptea de 29 februarie spre 1 martie 1960, Ia Agadîr, în Maroc, a avut loc un puternic cutremur care a distrus în cea mai mare parte oraşul, sub ruinele căruia şi-au găsit moartea peste 12 000 de persoane, adică circa 1/4 din totalul locuitorilor oraşului, în dimineaţa zilei de 21 mai 1960 a avut loc un cutremur catastrofal lîngă oraşul Concep-tion din Chile, care a distrus 400 de clădiri. După acesta s-au mai înregistrat aici numeroase alte cutremure, care au durat cîteva luni şi în urma cărora au pierit 10 000 de oameni, au rămas fără adăpost 3 000 000 de persoane şi s-au produs pagube de 1 miliard de dolari. în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1962 a avut loc în Iran unul dintre cele mai mari cutremure, al cărui epicentru s-a aflat la 160 km vest de Teheran. Zona de distrugeri s-a întins pe o suprafaţă de 60 000 km2. Numai în sectorul Kazvinului au fost distruse 165 de localităţi şi au pierit peste 20 000 de oameni. cutterizâre [ caterizare] (BIBL.), procedeu de determinare a semnului de autor după tablele lui Ch. A. Cutter, autorul acestei metode (ex. S 13 m pentru romanul „Mi-trea Cocor“ de M. Sadoveanu), şi de clasare şi depozitare a publicaţiilor în biblioteci. în acest scop se rezervă fiecărui domeniu un spaţiu pe rafturi. Cărţile sînt aşezate la locul corespunzător conţinutului lor. în cadrul aceluiaşi grup de cunoştinţe, publicaţiile sînt aşezate în ordine alfabetică, după numele autorului. Procedeul este folosit şi în bibliotecile publice din R.P.R. V. şi tablele lui Cutter^ cutumă (DR.) v. obiceiul pămîntului. Cuţarida-Crătunescu, Maria V. (1857-1919), prima femeie medic din Romînia, specializată în ginecologie şi pediatrie. A fost organizatoarea celor dintîi leagăne pentru copiii de muncitori. A luptat de asemenea pentru emanciparea femeii. Op. pr.: „Despre hidroree“ (1884), „Despre leagăne*4 (1899). Cuţescu^Stordc, Cecilia (n. 1879), pictoriţă romînă, maestră emerită a artei din R.P.R. A creat într-o viziune realistă, sobră, peisaje panoramice, viguros şi clar construite, compoziţii decorative cu figuri, precum şi picturi murale, dintre care cea mai importantă este „Istoria negoţului romînesc“ din aula Institutului de ştiinţe economice „V. I. Lenin44 din Bucureşti* cuţit (TEHN.) a) Unealtă tăietoare compusă dintr-o lamă de oţel cu un tăiş şi prinsă într-un mîner. b) Cuţit de maşină-unealtăy sculă aşchie-toare sau parte a unei scule aşchietoare combinate, folosită la maşinile-unelte de aşchiat (strung, raboteză, morteză etc.). Cuţit de strung î — capul cuţitului; 2—corpul cuţitului Este constituit din partea activă (capul) şi partea de prindere în dispozitivul maşinii-unelte (corpul c.)* Partea activă a c. are o formă geometrică corespunzătoare procesului de aşchi-ere şi poate fi armată cu plăcuţe de metal dur sau de materiale minerale-ceramice. c) Cuţit de cultivator, organ activ al cultivatoarelor, care produce afî-narea solului şi distruge buruienile. După destinaţie şi după formă, se deosebesc: c. prăşi-toare, c. de afînare şi trupiţe de muşuroire şi de deschidere a brazdelor de irigaţie. Sin. labă de cultivator. d) Cuţit de plugy organ activ care taie brazda în plan vertical; poate avea o formă de daltă sau de disc şi se montează înaintea trupiţei plugului, pe cadru sau pe grin-dei. V. şi p 1 u g* cuţit-de-mâfe (ZOOL.; So-len marginatus), lamelibranhiat cu cochilia alungită ca plăselele unui briceag. Trăieşte de obicei pe fundul mărilor, afundîndu-se în nisip. Se întîlneşte şi în Marea Neagră. cuţitoaie (IND. LEMN.), cuţit construit dintr-o lamă de oţel ascuţită, plană sau curbă, care are la capete două mînere perpendiculare pe lama, folosit la curăţirea cojii de pe arbori, la prelucrarea doagelor, a spiţelor de roţi etc. Cuţui, Ghiţă (zis şi Ghiţâ Hoţul), moşnean din Broştem (raionul Strehaia, reg. Oltenia), participant la răscoala lui Tudor Vladimirescu. După moartea lui Tudor, a încercat să ridice poporul la o nouă răscoală, dar a fost prins şi spînzurat. cuvă 1. (TEHN.) Recipient: de mărime şi formă variate, confecţionat din tablă, din lemn, din beton, din material plastic etc., folosit în operaţii tehnicc sau de laborator (fermentaţie, filtrare, îmbibare etc.). 2. (METAL.) Porţiunea superioară a cuptorului metalurgic vertical, avînd forma tronconică cu baza mare jos. V. şi cuptor cu cuvă. 3« (ELT.) Cuvă cu ulei, rezervor de metal umplut cu ulei special, în care sînt cufundate transformatoarele, unele întrerupătoare, reostate etc. în vederea răcirii şi îmbunătăţirii izolaţiei lor electrice. cuvelâj (MINE), tip de susţinere sau de căptuşire etanşă a puţurilor de mină, de secţiune circulară, care străbat roci acvi-fere cu debite mari de apă. C. se execută din lemn, din seg-menţi de oţel turnat sau de fontă, segmenţi de beton armat etc., care, prin asamblare, formează cilindri. CUVERTĂ 872 CUZA cuvértá (CERAM.), materie vitrificabilă cu care se acoperă obiecte de ceramică (porţelan dur, unele gresii). C. este fuzi-bilă la aceeaşi temperatură la care se arde şi obiectul de ceramică respectiv. Ea poate fi colorată chimic. cuvétá (GEOL.), sinclinal scurt în care raportul dintre lăţime şi lungime este cuprins între 1/2 şi i/l. C. reprezentată în plan orizontal are contur circular sau uşor elipsoidal. —(HIDROTEHN.) Cuveta lacului, terenul ocupat de un lac de acumulare pînă la nivelul crestei barajului. Cuvier [cüvié], Georges (1769—1832), zoolog şi paleontolog francez, cunoscut prin lucrările sale de anatomie comparată, paleontologie şi de clasificare a lumii animale. Membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A formulat legea corelaţiei G. Cuvier organelor, care arată că între diferitele părţi ale unui organism viu există o strînsă interdependenţă, modificarea unei părţi determinînd modificarea celorlalte părţi ale organismului. Bazat pe această lege, Cuvier a reconstituit structura unor vertebrate fosile, pornind de la unele părţi ale scheletului acestora. In ce priveşte clasificarea animalelor, C. a reunit pentru prima dată mamiferele, păsările, amfibiile şi peştii în grupul vertebratelor. Meritele ştiinţifice ale lui C. sînt umbrite de poziţia sa metafizică şi idealistă în ceea ce priveşte explicarea originii vieţuitoarelor, el fiind unul dintre cei mai aprigi susţinători ai concepţiei crea-ţionist-fixiste. De pe această poziţie a dus lupta contra ideilor evoluţioniste ale lui Geoffroy Saint-Hilaire şi J.-B. Lamarck. C. explica dispariţia unor grupe de animale şi apariţia altora, în trecutul geologic al Pămîntu-lui, prin teoria cataclismelor. V. şi catastrcrfism. cuvint 1. (LINGV.) Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor. — C. ajutător v. auxiliar. — C. si/n-plu, cuvînt care conţine un singur m o r f e m radical.—C. primitiv, cuvînt care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. — C. compus, cuvînt format prin compunere. — C. derivat, cuvînt format prin derivare. — Cuvînt-matcă, cuvînt din fruntea unui articol de dicţionar, sub care se grupează şi se glosează toate variantele şi expresiile, uneori şi derivatele şi compusele. — Cuvinte şi lucruri, metodă de studiere a vocabularului, ai cărei creatori pot fi consideraţi, în egală măsură, R. Meringer (1859-1931) si H. Schuchardt (1842 -1927); ea constă în cercetarea cuvintelor paralel cu obiectele şi ideile desemnate, adică paralel cu cultura materială şi spirituală. In 1909 a început să apară la Heidelberg o revistă consacrată exclusiv acestei direcţii de cercetare lingvistică („Cuvinte şi lucruri"). 2. (BIBL.) CuvinUcheie, termen folosit pentru a marca o diviziune (un grup de noţiuni înrudite) în-tr-un catalog de bibliotecă; se scrie pe o fişă-vedetă, adică pe o fişă mai mare decît celelalte. — C.-vedetă, cuvînt caracteristic din titlul unei publicaţii (nume propriu, substantiv), scos în evidenţă pe fişa de catalog (în stînga, în colţul de sus) şi servind pentru clasarea alfabetică în catalog a fişei. — C. de ordine, cuvînt ales din titlul unei cărţi anonime (de obicei primul substantiv) sau cuvînt caracteristic determinat de conţinutul unei publicaţii, folosit pentru a fixa locul cărţii în catalogul alfabetic sau în catalogul pe materii. în unele biblioteci, c. de o. este scos în evidenţă prin aşezarea sa în vedetă, prin subliniere sau prin tipărirea cu altfel de literă faţă de restul textului. Se mai numeşte cuvînt caracteristic. — C. înainte v. prefaţă. 3. Cuvinte încrucişate, joc distractiv-educa-tiv, în care o persoană trebuie să găsească, pe baza indicaţiilor date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. „Cuvînt nou“, revistă săp-tămînală legală, îndrumată de P.C.R. A fost editată la Braşov, în 1934, ca organ al mişcăm antifasciste din Romîma. A militat împotriva fascizării ţării, împotriva terorii şi de asemenea a acordat atenţie problemelor generale ale situaţiei internaţionale. A publicat ample informaţii despre realizările din U.R.S.S., despre activitatea organizaţiilor progresiste din ţară şi de peste hotare. „Cuvîntul liber“, revistă politică şi literară, de orientare general-democratică, apărută săptămînal, la Bucureşti, din noiembrie 1933 pînă în octombrie 1936. A dezbătut variate probleme ale vieţii politice, sociale şi culturale ale ţării, în coloanele revistei au apărut articole scrise sub influenţa P.C.R., care militau pentru pace, împotriva fascismului şi războiului, şi s-au publicat studii de critică literară şi lucrări originale ale unor scriitori realişti. Cuyp /corp/, Albert (1620— 1691), pictor şi gravor olandez. A redat natura, animalele şi oamenii în lumina învăluitoare şi delicată a zorilor sau a amurgului. Reprezentat în Muzeul de artă al R.P.R« prin tabloul „Plecarea la vînătoare" şi prin desene. Cuza, Alexandru Ioan; primul domnitor al Principatelor Unite (1859— 1862) şi al statului naţional Romîma (1862—1866). A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Romîneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenit domnitor, C. a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri, în timpul domniei lui C., a fost CUZA 873 CVADRATURĂ desăvîrşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guver-nămînt, ca: contopirea adunărilor de la Iaşi şi Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862). Întîmpinînd rezistenţa Al. L Cuza guvernului şi a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze, C formează în 1863 un guvern sub conducerea lui M. Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864), în acelaşi an, C. supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie (statut) şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) iegea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţînd iobăgia multiseculară. în timpul domniei lui C. au mai fost elaborate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţă-mîntului primar, s-au înfiinţat universităţile de la Iaşi (1860), care îi poartă astăzi numele, şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc. înfăptuirea celor două mari reforme, agrară şi electorală* a îndîrjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de monstruoasa coaliţie, l-au silit să abdice (11 februarie 1866) şi au adus în locul său ca domn pe prinţul străin Carol de Hohenzollern. Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit (1873). A fost înmormîntat la moşia sa de la Ruginoasa (reg. Iaşi). C. a intrat în istorie ca o figură de domnitor progresist. Cuza, Alexandru C. (1857— 1946), politician şi publicist reacţionar romîn, promotor al naţionalismului şovin şi al antisemitismului. înainte de primul război mondial a fost unul dintre întemeietorii Partidului naţio-nalist-democrat, partid reacţionar, diversionist. în 1923 a creat partidul de tip fascist Liga apărării naţional-creştine, din care s-a desprins mai tîrziu Garda de fier. împre-ună cu O. Goga a condus guvernul care a deschis drumul instaurării fascismului în Romîma. Cuzanos, Anania, jurist grec de la începutul sec. al XIX-lea, profesor la Şcoala domnească din Iaşi. A fost unul dintre principalii alcătuitori ai Codului C a 1 i m a c h, îndeosebi pentru redactarea în limba greacă. Cuzco [cuho]9 oraş în Peru, vechea capitală a imperiului incaşilor (din sec. al Xli-lea), situat în Anzi la o altitudine de 3 400 m. 68 500 loc. (1958). Printr-o cale ferată este legat de ţărmul Oceanului Pacific. Centru industrial în care se fabrică ţesături de lină şi de bumbac, zahăr, încălţăminte. Ruiné ale vechii civilizaţii incase. cuzinét 1, (MAS.) Piesă de formă inelară sau din două Cuzinet părţi semiinelare, care căptuşeşte un lagăr şi vine în contact direct cu fusul. Este confecţionat dintr-un singur material (fontă, bronz, materiale plastice etc.) sau din două materiale, şi anume corpul din bronz, fontă sau oţel şi căptuşeala dintr-un aliaj a n t i -f r i c ţ i u n e. 2. (CONSTR.) Element de construcţie executat din beton armat, din piatră dură etc., aşezat între două elemente, unul superior şi celălalt inferior (ex. între o grindă sau un stîlp şi blocul de fundaţie sau între un aparat de reazem şi pila sau culeea unui pod etc.), şi care transmite reacţia de la elementul superior la cel inferior de susţinere şi o repartizează pe o suprafaţă mai mare. cuzism, curent ideologic şi politic fascist, al cărui promotor a fost A. C. Cuza. întemeiat pe concepţiile anti-ştiinţifice ale biosociologiei, c. propovăduia discriminarea naţională şi rasială, îndeosebi antisemitismul, şi aţîţa la acţiuni pogromiste împotriva minorităţilor naţionale. C. şi-a găsit expresia organizatorică în partidul ultrareacţionar Liga apărării naţional-creştine, creat în 1923. cvadrânt 1. (TOPOCR.) Instrument folosit la măsurarea unghiurilor. Este format dintr-un sfert de cerc împărţit în grade şi minute. Instrumentul se foloseşte în lucrările topografice expediţionare. 2* (ASTR.) Aparat astronomic vechi, format dintr-un sfert de cerc vertical, divizat în grade, şi dintr-o lunetă; servea la determinarea înălţimii stelelor. cvadrât (POLIGR.) 1* Unitate de măsură tipografică egală cu 48 de puncte tipografice. 2. Albitură cu lăţimea de 48 de puncte tipografice, folosită pentru formarea spaţiilor dintre cuvinte sau dintre rînduri. cvadratură 1. (MAT.) a)Ope-raţia construirii numai cu rigla şi compasul a unui pătrat care să aibă aria egală cu aria unei figuri date. b) Oricare dintre procedeele care permit găsirea unei arii, în special procedeul bazat pe calculul unor integrale efectuate asupra unor funcţii de o singură variabilă, c) Operaţie de trecere de la o funcţie de o variabilă la primitiva ei (integrala ei nedefinită). — Cvadratura cercului, problema construirii, cu ajutorul riglei şi compasului, a unui pătrat avînd aria egală cu a unui cerc dat, problemă celebră pusă încă din antichitate de învăţaţii greci. în decursul secolelor s-au făcut nenumărate eforturi pentru rezol- CVADR1CÄ 874 CYRANKIEWICZ varea ei. Matematicianul german F. Lindemann (1882) a demonstrat că problema c. cercului nu poate fi rezolvată în geometria euclidiană. 2. (ASTR.) Poziţia aparentă în care doi aştri, priviţi de pe Pămînt, au faţă de Soare o diferenţă de longitudine de 90°. Semnul astronomic pentru c. este □. cvâdrică (cuadrică)> (MAT.), suprafaţă care, într-un sistem de coordonate cartezian, are ecuaţia de gradul II (ex. sfera, elipsoidul, hiperboloidul, paraboloidul etc.). cvadrigă 1» Car antic, pe două roţi, tras de patru cai înhămaţi unul lîngă altul 2. (în arta antică) Motiv decorativ reprezentînd un astfel de car, des întîlnit în sculptura monumentală şi în arta bijuteriei. cvadripol (ELT.), reţea electrică cu două borne de intrare şi cu două borne de ieşire. cvartal (rus. ko^tal „cartier"; URB.), parte componentă a unei localităţi, reprezentînd o suprafaţă de teren înconjurată de străzi, pe care sînt construite locuinţe, magazine sau alte clădiri cu caracter social. în interiorul c. sînt amenajate spaţii plantate, terenuri de joc pentru copii, creşe, grădiniţe etc. cvârtă(ital. quarta „a patra"; MUZ.), intervalul dintre două H3I Cvartă sunete ale gamei la distanţa de patru trepte (ex. do-fa). cvartet (ital. quartetto, diminutiv al lui quarto „cîte patru"; MUZ.)1. Formaţie muzicală alcătuită din patru voci sau din patru instrumente care execută împreună o compoziţie muzicală. C. instrumental de coarde, format din două viori (I şi a Il-a), violă şi violoncel, e cea mai răspîndită formaţie de cameră. 2« Compoziţie muzicală destinată să fie executată de o asemenea formaţie. cvietism (lat. quies „linişte, repaus") 1. Concepţie etică reacţionară, după care idealul moral ar consta în renunţarea la activitatea practică, în adop- Cvadrigă tarea unei atitudini pasive, contemplative faţă de lume. 2. Concepţie religioasă care recomandă contemplaţia mistică, subordonarea deplină a omului faţă de „voinţa divină", preconizată de teologul spaniol Molinos (c. 1640— c. 1697) şi apoi parţial de teologul francez Fenelon (1651 —1715). în sens larg, c. este caracteristic neoplatonismului, budismului şi altor concepţii filozofice şi religioase. cvintă (ital. quinta „a cin-cea"; MUZ.), interval dintre două (A) o- ---tJ u -e- Cvintă sunete ale gamei, la distanţa de cinci trepte (ex. do-sol). cvintet (ital. quintetto, diminutiv al lui quinto „cîte cinci"; MUZ.) 1, Formaţie muzicală alcătuită din cinci voci sau din cinci instrumente diferite care execută împreună o compoziţie muzicală. 2. Compoziţie muzicală destinată să fie executată de o asemenea formaţie. cvorum (DR.), număr minim de membri necesar, potrivit legii sau statutelor diferitelor organizaţii, pentru ca o adunare să se poată întruni în şedinţă sau să adopte o hotărîre valabilă. Cyaxares, rege al mezilor (625-585 î.e.n.), care, împreună cu regele Nabopolassar al Caldeii, a distrus statul asirian (615—605 î.e.n.). A urmărit extensiunea statului său spre vest, dar s-a izbit de rezistenţa regatului Lidiei; după Herodot, în timpul bătăliei cu Iidienii de pe rîul Hayls (585) s-ar fi produs o eclipsă de Soare (prevestită de filozoful Tales din Milet), datorită căreia adversarii, înspăimîntaţi, au încheiat pace. Cynewulf [chiniulf] (probabil sfîrşitul sec. VIII — începutul sec. IX), unul dintre cei mai vechi poeţi de limbă an-glo-saxonă, autorul unor poeme epice religioase („Crist“, „Ju-liana“, „Soarta apostolilor“ şi „Elene“), în care, alături de motive religioase, întîlnim şi elemente luate din realitatea nemijlocită. Cyrankiewicz/^ ţiranchievici], Jozef (n. 1911), preşedintele Consiliului de Miniştri al R. P. Polone (din 1954), membru în Biroul Politic al C.C. al J. Cyrankiewicz Partidului Muncitoresc Unit Polonez (P.M.U.P.). A fost membru al Partidului socialist polonez, activînd în aripa de stînga a acestuia. între anii 1941 şi 1945 a fost deţinut în lagărele de concentrare CYRANO DE BERGERAC 875 CZESTOCHOWA de la Oswişcim şi Mauthausen. Ca secretar general al Comitetului executiv central al Partidului socialist polonez (1945 — 1948), a promovat o politică de colaborare cu Partidul Muncitoresc Polonez. La congresul de unificare a acestor partide a fost ales membru al C.C., al Biroului Politic al C.C. şi secretar al C.C. al P.M.U.P. Cyrano de Bergerac [sirani do berjdrdc/, Savinien (1619— 1655), scriitor şi gînditor mate- Cyrano de Bergerac rialist francez, jelev al lui Gas-sendi. A scris tragedia „Moartea Agripinei“ (1654) şi comedia „Pedantul păcălit“ (1654), de la care Moliere a împrumutat unele elemente, precum şi utopiile filozofice, în genul utopiilor lui Morus şi Campanella, „Istorie comică a statelor şi imperiilor din Lună“ (1657) şi „Istorie comică a statelor şi imperiilor din Soare“ (1662), expuneri curajoase, sub formă de povestiri fantastice, a convingerilor sale materialiste şi ateiste. Viaţa aventuroasă a lui C de B, şi figura lui originală l-a inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice „Cyrano de Bergerac“ (1897). Czartorysky [ceartorîschi7, Adam Jerzy (1770— 1861), mare magnat şi om politic polonez. După a treia împărţire a Poloniei (1795) s-a stabilit în Rusia, unde în 1804—1806 a îndeplinit funcţia de ministru al afacerilor externe al Rusiei, contribuind la restabilirea statului polonez sub protectorat rusesc, în timpul răscoalei din 1830— 1831, ca şef al guvernului polonez, s-a împotrivit înarmării maselor populare. După insurecţia populară din 15 august 1831 din Varşovia, a fugit la Paris, unde a condus reacţiunea poloneză din emigraţie. Czermak [cérmac], Johana Nepomuk (1828—1873), medic ceh. Este cunoscut prin studiile sale de fiziologie (reglarea nervoasă a activităţii inimii), precum şi prin perfecţionările aduse unor aparate medicale. A imaginat laringoscopul care-i poartă numele, un sfigmograf electric etc. Op. pr.: „Despre laringoscop şi întrebuinţarea sa în fiziologie şi medicină“ (1860), „Studii de fiziologie“ (1854— 1856), „Asupra inimii şi a influenţei sistemului nervos asupra acesteia“ (1871) etc. Czerny [cerni], Karl (1791 — 1857), pianist şi compozitor austriac, elev al lui Beethoven. S-a distins în special prin activitatea sa pedagogică. Creaţia sa e valoroasă mai ales în ceea ce priveşte metodica pianului. Cz şstochowa f cestohóva 7, oraş în sudul R. P. Polone» 164 000 loc. (1960). Industrie metalurgică şi textilă. Centru cultural cu monumente arhitectonice din sec. al XIV-lea. COLECTIVELE REDACŢIONALE ALE VOLUMULUI I AL DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC ROM ÎN COLECTIVUL DE AGROSILVICĂ Acad. Gh. ionescu-Şişeşti, prof. univM dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; T. Bordeianu, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; N. Cernescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; G. Constantinescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; I. Popovici, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; A. Vasiliu, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; C Băicoianu, prof, univ., dr. în ştiinţe; M. Botzan, ing. agr.; D. Davidescu, prof. univ.; V. Gligor, prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Laber, ing. agr.; I. Lungu, conf. univ.; A. Marian, ing. silv.; B. Mănescu, candidat în ştiinţe; M. Moţoc, ing. agr.; G. Mureşan, candidat în ştiinţe; Th. Nica, prof, univ., dr. în ştiinţe; I. Poenaru, ing. agr.; N. Ştefan, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Văluţă, dr. în ştiinţe. COLECTIVUL DE ARTE Acad. G. Oprescu, prof, univ., conducătorul colectivului. Arhitectură: Tr. Chiţulescu, arhitect, şef de lucrări; G. Guşti, arhitect, prof, univ.; Gr. Ionescu, arhitect, prof. univ.; M. Melicson, arhitect; C Niculescu. Artă plastică: M. Popescu; E. Schileru, lector univ.; M. Benedict, lector univ.; A. Pavel, cercetător; P. Petrescu, cercetător pr. Cinematografie: M. Drăgan; V. Iliu. Coregrafie: E. Magyar; V. Ciortea Proca, conf. univ. Folclor: M. Pop, prof. univ. Muzică: Z. Vancea, prof. univ.; P. Brîncuş, asist. univ.; 0. L. Cosma, asist, univ.; A. Raţiu; V. Tomescu. Teatru: F. Tornea; Marcel Breslaşu. COLECTIVUL DE BIOLOGIE, BOTANICĂ, ZOOLOGIE Acad. E. Pop, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului. Biologie generală: N. Bot-nariuc, prof, univ., dr. în ştiinţe; V. Bontea, şef de laborator; V. Preda, prof, univ., dr. în ştiinţe; P. Raicu, conf. univ., candidat în ştiinţe. Botanică: Şt. Peterfi, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr, în ştiinţe; E. Rădulescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; Gh. Anghel, dr. în ştiinţe; I. Ciobanu, prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Cupcea, conf. univ.; E. Ghişa, conf. univ., dr. în ştiinţe; I. Pop, şef de lucrări; I. Tarnavschi, prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Ţopa, cercetător pr. Zoologie: E. Pora, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; Th. Buşniţă, membru corespondent al Academiei R.P.R., dr. în ştiinţe; M. A. Ionescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; Şt. Kiss, şef de lucrări; Z. Matic, conf. univ., candidat în ştiinţe; V. Pop, prof, univ., dr. în ştiinţe; A. Robert, şef de lucrări; B. Stugren, şef de lucrări, candidat în ştiinţe. COLECTIVUL DE CHIMIE Acad. I. Murgulescu, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; acad. C. D. Neni-ţescu, prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Angelescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; C. Albu, lector univ.; Gh. Costeanu, prof. univ.; I. Drimuş, conf. univ.; I. Irimescu; D. Negoiu, conf. univ.; I. V. Nicolescu, prof, univ., dr. în ştiinţe; V. Sahini, conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Spacu, prof, univ., dr. în ştiinţe; R. Vîlcu, conf. univ. COLECTIVUL DE DREPT Tr. Ionaşcu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; E. Barasch; P. Anca, cercetător pr.; Al. Bolintineanu, cercetător pr.; S. Brădeanu, şef sector cercetare; A. Cristescu, lector univ.; V. Dongoroz, şef secţie cercetare; T. Drăgan, prof. univ.; V. Economu, cercetător pr.; C. Flitar, lector univ.; I. Fodor, cercetător pr., candidat în ştiinţe; I. Georgescu, cercetător pr.; V. Geor-gescu, cercetător pr.; Gh. Gilescu, lector univ.; E. Glaser, şef secţie cercetare; S. Kahane, conf. univ.; L. Miller, şef sector cercetare; A. Naschitz, şef sector cercetare; I. Nestor, cercetător pr.; M. Onescu, conf. univ.; Z. Oprea, conf. univ.; V. Papadopol; I. Stoenescu, prof, univ., dr. în ştiinţe; I. Vîntu, şef secţie cercetare; S. Zilberstein, lector univ. COLECTIVUL DE ECONOMIE Acad. V. Malinschi, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; M. Mănescu, membru corespondent aii Academiei R.P.R., prof. univ.; I. Rachmuth, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; I. Anghel, candidat în ştiinţe; Gh. Bădăluţă; M. Biji, prof. univ.; N. N. Constau-tînescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Gh. Creţoiu, conf. univ., candidat în ştiinţe; D. Dimitriu, cercetător pr.; O. Dumitriu, lector univ.; I. Mărculescu, prof. univ.; R. Moldovan, prof. univ., dr. în ştiinţe; C. Murgescu; M. Nicolaescu, conf. univ.; A. Popper, conf. univ.; V. Puchiţă, conf. univ., candidat în ştiinţe; N. Stern; P. Tănasie, conf. univ.; I. Văcărel, conf. univ.; I. Zaharia, conf. univ. COLECTIVUL DE FILOZOFIE, LOGICĂ, ISTORIA RELIGIEI, ATEISM Acad. A. Joja, prof, univ., dr. în ştiinţa, conducătorul colectwuhn ; acad. C. Ionescu Gulian, prof, univ., dr. în ştiinţe; N. Bagdasar; I. Banu, prof. univ.; D. Bădărău, cercetător pr., dr. în ştiinţe; M. Breazu, prof. univ.; I. Cernea, conf. univ.; M. Constantinescu, lector univ.; M. Flonta, lector univ.; | M Florian j; N. Gogoneaţă, cercetător pr., candidat în ştiinţe; L. Griinberg, lector univ.;F.Mahler; P. Popovici, conf. univ.; R. Sfcoichiţă, lector univ.; A. Tache, lector univ.: O. Trăsnea, lector univ.; |F. Tuţugan , conf. univ. COLECTIVUL DE FIZICĂ Acad. Ş. Ţiţeica, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului ; acad. E. Bădărău, prof, univ-, dr. în ştiinţe; L Agîrbiceanu, prof, univ., dr. în ştiinţe; F. Ciorăscu, prof, univ.; A. Corciovei, candidat în ştiinţe; M. Rosenberg, conf. univ., candidat în ştiinţe; R. Ţiţeica, prof, univ., dr. în ştiinţe. COLECTIVUL DE GEOGRAFIE, GEOLOGIE V. Ianovici, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului. Geografie: T. Moraru, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; C. Herbst, conf. univ.; I. Rădulescu, conf. univ.; D. Alexandru, lector univ.; P. Gîştescu, cercetător, candidat în ştiinţe; S. Gruescu, cercetător; A. Iacob; I. D. Ilie, asist, univ.; I. Iordan, cercetător; Gh. Platagea, cercetător; AL Roşu, cercetător; Tr. Tecdoru, ing. top.; I, Veicea, cercetător. Geologie: M. Filipescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; G. Cioiiică, conf. univ., candidat în ştiinţe; C, Ghenea, ing.; D. Giuscă, prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Hanganu, lector univ.; L. T. Lazăr, ing.; E. Liteanu, şef secţie cercetare; I. Mareş, asist, univ.; S. Pauiiuc, lector univ.; A. Pricăjan, mg.; D. Rădulescu, conf. univ., candidat in ştiinţe; Gr. Răileanu, prof, univ., dr. în ştiinţe; N. Tătărîm, şef de lucrări, candidit in ştiinţe. COLECTIVUL DE ISTORIE MEDIE, MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ Acad. A. Oţetea, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; I. Apostol: L. Banyai, prof. univ., dr. în ştiinţe; D. Berindei, cercetător pr.; Gh. Cazan, lector univ.; B. Chnpina | , conf. univ.; Gh. Cristea; Gh. Georgescu-Buzău, conf. univ.; C. C. Giurescu, cercetător pr., dr. în ştiinţe; Gh. Ionescu, lector univ.; R. Manolescu, lector univ.; D. Mioc, şef sector cercetare; P. P. Panaitescu, cercetător pr., dr. în ştiinţe; A. Popescu, asist, univ.; E. Stănescu, conf. univ.; L. Ştefănescu. COLECTIVUL DE ISTORIE A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI Gh. Vasilichi, conducătorul colectivului ; T. Georgescu, candidat în ştiinţe; J. Brill, prof. univ.; N. Copoiu, candidat în ştiinţe; A. Deac, candidat în ştiinţe; L. Fodor, cercetător; A. Loghin, conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Nichita, şef sector cercetare; C. Niri, conf. univ.; M. Oişteanu, prof. univ. ; I. Oprea, candidat în ştiinţe; P. Radovan; V. A. Varga], candidat în ştiinţe; V. Zaharescu, cercetător. COLECTIVUL DE ISTORIE VECHE, ARHEOLOGIE Acad. C. Daicoviciu, prof. univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului ; acad. E. Condurachi, prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Comşa, cercetător pr.; K. Horedt, cercetător pr. ; D. Protase, cercetător; L I. Russu, cercetător pr.; N. Vlassa, cercetător. COLECTIVUL DE LINGVISTICĂ Acad. I- Iordan, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; M. Avram, cercetător pr.,candidat în ştiinţe; B. Cazacu, prof. univ.; V. Guţu-Romalo, lector univ.; Al. Niculescu, conf. univ. COLECTIVUL DE LITERATURĂ ROMÎNĂ Acad. M. Beniuc, dr. în ştiinţe, George Ivaşcu, conducătorii colectivului; I. D. Bălan, lector univ.; Al. Bistriţeanu, conf. univ.; I. C. Chiţimia, conf. univ.; P. Cornea, conf. univ.; D. Micu, lector univ.; George Munteanu, lector univ.; G. C. Nicolescu, conf. univ., dr. în ştiinţe; D. Păcurari^ lector univ.; Al. Piru, lector univ.; Valeriu Rîpeanu; Ion Roman; Al. Săndulescu; Eugen Simion; Geo Şerban. COLECTIVUL DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ Acad. T. Vianu, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; M. Novicov, prof, univ.; Al. Balaci, prof, univ., dr. în ştiinţe; N. I. Barbu, prof. univ., dr. în ştiinţe; Vlad Bănăţeanu, conf. univ.,; Savin Bratu, conf. univ.; I. Brăescu, conf. univ.; Vera Călin, conf. univ.; N. Condeescu, prof, univ., dr. în ştiinţe; Tr. Costa, lector univ.; L. Diaconiţă, lector univ.; 0. Drimba, conf. univ.; N. Façon, prof. univ., dr. în ştiinţe; E. Fodor, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Frenchian, prof, univ., dr. în ştiinţe; T. Gane, conf. univ.; M. Gheorghievici, lector univ.; Mihnea Gheorghiu, dr. în ştiinţe; I. Gheţie, cercetător; Silvian losifescu, prof. univ.; M. Isbăşescu, lector univ.; S. Iuffu, lector univ. ; M. Jivkovici, conf. univ. ; A. Kovâcs, lector univ., candidat în ştiinţe; I. Kovâcs; A. Kôvâry, lector univ.; L. Leviţchi, lector univ.; J. Livescu, prof, univ., dr. în ştiinţe; D. Mladoveanu, lector univ.; M. Nasta, asist, univ.; T. Radian, lector univ.; Szemler Ferenc; Al. Toader, lector univ. COLECTIVUL DE MATEMATICĂ, ASTRONOMIE Acad. Gr. C. Moisil, prof, univ., dr. în ştiinţe, N. Teodorescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe, C. Popovici, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorii colectivului ; acad. M. Nicolescu, prof, univ., dr. in ştiinţe; C. Iacob, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof* univ., dr. în ştiinţe; Gh. Mihoc, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; P. Constantinescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; | C Coşniţă (, prof, univ.; A. Hollinger, conf. univ.; A. Pîrvu, prof. univ.; A. Pop, asist. univ. COLECTIVUL DE MEDICINĂ UMANĂ, BIOCHIMIE, FARMACOLOGIE, CULTURĂ FIZICĂ Acad. Şt. Milcu, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului ; acad. Gr. Benetato, proL univ., dr. în ştiinţe; acad. A. Kreindler, prof, univ., dr. în ştiinţe; I. Ardeleanu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; T. Burghele, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; E. Soru, membru corespondent al Academiei R.P.R., conf. univ., dr. în ştiinţe; V. Bologa, prof, univ., dr. în ştiinţe; Gh. Niculescu, prof, univ., dr. în ştiinţe; R. Păun, conf. univ.; N. Sterescu, şef sector cercetare. Cultură fizică: Al. Nicu, candidat în ştiinţe; I. Şiclovan, conf. univ. COLECTIVUL PENTRU PROBLEME MILITARE I. Teclu, general de armată, conducătorul colectivului ; T. Lupescu, general-locotenent; H. Flo-rescu, general-maior; I. Burlacu, general-maior ing.; C. Burada, colonel; C. Şerbu, colonel; E. Plaţi, colonel; Ş. Lupu, colonel; B. Gromîcă, colonel; I. Medianu, lt. colonel; N. Popa, It. colonel ing. COLECTIVUL DE PSIHOLOGIE, PEDAGOGIE Acad. M. Ralea, prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorul colectivului; L Antohi, lector univ.; I. Bălănescu, conf. univ.; M. Giurgea, conf. univ., candidat în ştiinţe; P. Popescu-Neveanu, conf. univ., candidat în ştiinţe; S. Stoian, prof* univ., dr. în ştiinţe, COLECTIVUL DE SOCIALISM ŞTIINŢIFIC, PRESĂ V. Roman, ing., prof, univ., conducătorul colectivului ; Gh. Andreescu, lector univ.; P. Beraru; C. Dimitriu, prof. univ.; M. Enghel, conf. univ.; R. Florian, conf. univ.; A. Georgescu Murat, lector univ.; I. Iancu, conf. univ.; C. Luca, conf. univ.; M. Nedelea, lector univ.; M. Petrescu, lector univ.; A. Pop, conf. univ.; I. Rădulescu; FI. Rusu, prof* univ. ; L* Stancu, lector univ. Presă: H. Dona, conf. univ.; G. Serafin. COLECTIVUL DE TEHNICĂ Acad. E. Carafoli, prof, univ., dr. în ştiinţe, acad. C. Micloşi, prof, univ., dr. în ştiinţe, R. Răduleţ, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe, conducătorii colectivului* Construcţii: A. Beleş, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; D. Dumitrescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; C. Mateescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; J. Boisnard, ing., conf. univ.; Al. Gheorghiu, ing., prof. univ.; M. Hanganu, prof, univ., dr. în ştiinţe; Tr. Mătăsaru, ing., prof. univ.; V. Nicolau, ing., prof. univ.; E. Răzvan, ing., cercetător pr.; 0. Rusu, ing., conf. univ.; Al. Steopoe, prof, univ., dr. în ştiinţe; C. Ştefănescu Nica, ing. Construcţii de maşini şi metalurgie: A. Bărglăzan (, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; M. Bănărescu, ing., prof, univ.; D. Boiangiu, ing., şef de lucrări; E. Botez, ing., prof, univ.; Gh. Buzdugan, ing., prof, univ.; Şt. Gheorghiu, ing., prof. univ.; L. Grigoriu, candidat în ştiinţe; Gh. Manea, prof, univ., dr. în ştiinţe; Şt. Mantea, ing., prof. univ.; C. Popovici, ing., prof. univ.; V. Ralea, ing., conf. univ.; Al. Rău, ing., prof. univ.; H. Segal, conf. univ., candidat în ştiinţe; H. Segal, ing., conf. univ.; D. Tutunaru, ing., prof. univ. ; C. Vasiliu, conf. univ., candidat în ştiinţe. Electrotehnică şi telecomunicaţii: C. Dincu-lescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ.; C. Apetrei, conf. univ., candidat în ştiinţe; C. Bălă, şef de lucrări, candidat în ştiinţe; Gh. Cartianu, ing., prof. univ.; S. Călin, conf. univ., candidat îrl ştiinţe; S. Condrea, ing., prof. univ.; M. Drăgănescu, conf. univ., candidat în ştiinţe; Al. Fransua, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Ifrim, ing., şef de lucrări; N. Marinescu, prof, univ., candidat în ştiinţe; C. Neumann, ing.; Al. Timotin, conf. univ., candidat în ştiinţe; A. Ţugulea, conf. univ., candidat în ştiinţe. Industrie uşoară : N. Bădan, ing., prof, univ.; Gr. Bălănescu, ing.; V. Cociu, ing., conf. univ.; B. Cotigariu, lector univ.; D. Dima, conf. univ., candidat în ştiinţe; I. Ionescu-Muscel, ing., prof. univ.; E. Iordan, ing.; S. Marcus, ing.; I. Popescu, ing.; 0. Popescu, ing.; M. Popovici, conf. univ.; S. Rădulescu, ing. Mine şi petrol: P. Huber, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof, univ., dr. în ştiinţe; D. Hrisanide, ing., prof. univ.; I. Tocan, şef de lucrări, candidat în ştiinţe. Transporturi: P. Frîncu, candidat în ştiinţe; H. Heschia, ing.; Gr. Mitran, ing.; C. Năstase, ing., prof, univ.; T. Oroveanu, ing., conf. univ.; N. Patraulea, ing., cercetător pr.; E. Popovici, prof. univ.; C. Severineanu, ing., prof. univ.; N. Tipei, conf. univ. REDACŢIA INTERNĂ Coordonator principal: D. Macrea, prof, univ., dr* în ştiinţe filologice. Redactorii şefi ai Editurii politice: F. Mezincescu; L Blaga; 1. Simion; Ah Şiperco. Redactori coordonatori: R. Sommer; A. Chioreanu. 'Artă şi literatură: A. Martin, redactor principal, critic literar; M. Baclagian, redactor; L. Dragomirescu, redactor; A. Granet, redactor; F. Popescu,* redactor; N. Turcu, redactor, muzicolog. Biologie, botanică, zoologie, agrosilvică: L. Niţă, redactor principal, candidat în ştiinţe biologice, şef secţie cercetare; V. Herdea, redactor principal, şef secţie cercetare; P. Varga, redactor principal, candidat în ştiinţe agricole, şef de laborator; S. Beldescu, redactor; E. Raicu, redactor. Chimie: N, Ungureanu, redactor 880 principal, candidat în ştiinţe tehnice; V. Mincu, redactor, asist. univ.; H. Căldăraru, redactor, cercctător. Economie politică şi drept: A. Spornic, redactor principal, candidat în ştiinţe economice, lector univ.; AL Bolintineanu, redactor, cercetător pr*; A. Caţi, redactor, lector univ. Filozofie, psihologie, pedagogie: R. Tomoiagă, redactor principal; P. Vaida, redactor. Geologie, geografie: P, Deică, redactor principal, cercetător; C. Dimofte, redactor, asist univ.; 1. D. Ilie, redactor, csist. univ.; M. Iovănescu, redactor, lector univ.; C. Santa, redactor. Istorie, socialism ştiinţific, presă: Gh. Rădulescu, redactor principal; I. Apostol, redactor; P. Clinca, redactor; N. Nicolescu, redactor; I. Turcu, redactor principal, candidat în ştiinţe istorice. Lingvistică şi coordonare lexicografică: V, Breban, redactor principal, şef sector cercetare; Gh. Bulgăr, redactor principal, conf. univ.; M. Seche, redactor principal, cercetător pr.; A. Brezeanu ; redactor; C. Maneca, redactor, C. Otobîcu, redactor, cercetător; V. Pop Petruţ, redactor; F. Sădeanu, redactor, cercetător; L. Seche, redactor, cercetător. Matematică, astronomie, fizică: C. Diaconescu, redactor principal. Medicină: Al. Stancu, redactor principal, cercetător pr. Tehnică: ing. M. Sand, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, conf. univ.; ing. M. Segărceanu, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, conf. univ.; ing. D. Sterian, redactor principal, candidat în ştiinţe tehnice, cont univ. Probleme militare şi diverse: S. Ijacu, redactor principal. Prezentarea grafică: B. Wolf; C. D. Constantinescu, I. Horga (tehnoredacţie); L Nămescu, arhitect (desene); C. Rădulescu, Şt. Ştefănescu (hărţi); D. Stănescu (copertă). Dat la cules 23.VI, 1962. Bun de tipar 20.XI. 1962. Apărut : 1932. iiîrtie velină de 80 g/m- 700X1000116. Coli editoriale : 128,74. Coli de tipar : 56. Planşe 1 culoare : 33. Planşe colorate : 22. A 001435/1960. C.Z. pentru biblioteci Q3=R. Tiparul executat sub comanda nr. 39/P.D./30.070 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, Piaţa Scînteii nr. 1. Bucureşti — R.P.R.