Dicţionar esenţial de neologisme al limbii române Monica Mihaela Busuioc Maria Păun Zizi Ştefănescu-Goangă DICŢIONAR esenţial de NEOLOGISME al limbii române Cota : /«_£*«/ BSBUGTECA Institi (tu; de Fiioloqie Română 11 A. PhiiippSde” , laşi Inv: Co»»nt Bucureşti, 2009 Date despre autoare şi contribuţia lor: Monica Mihaela Busuioc, cercetător ştiinţific I la Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti” al Academiei Române, doctor în filologie, şefa Sectorului de lexicologie şi lexicografie, autor de studii şi articole de specialitate, redactor la Dicţionarul limbii române, literele P, S, Ş, şi redactor, revizor final şi redactor responsabil de volum la litera D, Editura Academiei Române, 1974-2009, redactor şi colaborator la Micul dicţionar academic, Volumul I: A-C; volumul al Il-lea: D-H; volumul al IlI-lea: J-Pr; volumul al IV-Iea: Pr-Z, Editura Academiei Române, 2001-2003, redactor la Dicţionarul de arhaisme, Editura All Educaţional, 2005, autor al lucrării Munca şi răsplata ei. Secolele XWI-XVIII. Studiu de terminologie, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti”, Bucureşti, [voi. I] 2001; voi. al Il-lea, 2002, care a fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române, în prezentul dicţionar, a lucrat literele A, B, C, S, Ş, V, W, X, Y, Z. Maria Păun, cercetător ştiinţific III la Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti” al Academiei Române, autor de studii şi articole de specialitate, redactor la Dicţionarul limbii române, litera S, Editura Academiei Române, 1965 şi urm., Dicţionarul explicativ al limbii române. Supliment, Editura Academiei Române, 1988, Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române. Editura Floarea Darurilor, 1997, Dicţionar român de neologisme, Editura Floarea Darurilor - Editura Rotech Pro, 2000, autor al Dicţionarului integral de sinonime, Editura Saeculum Vizual, 2002. în prezentul dicţionar, a lucrat literele D, E, F, G, H, I, î, J, K, I, T, Ţ, U. Zizi Ştefancscu-Goangă, cercetător ştiinţific III la Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti”, autor de studii şi articole de specialitate, redactor la Dicţionar invers, Editura Academiei Române, 1957, Dicţionarul limbii române contemporane, Editura Academiei Române, 1958, Dicţionarul limbii române, literele M, N, P, S, Z, Editura Academiei Române, 1965 şi urm., Dicţionar al limbii române literare contemporane. Editura Academiei Române, 1965, Dicţionand explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, 1975, Editura Univers Enciclopedic, 1998, Dicţionar al limbii române actuale, Editura Curtea Veche, 1995, Dicţionar elementar al limbii române actuale, Editura Demiurg, 1995, Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române, Editura Floarea Darurilor, 1997, Mic dicţionar al limbii române, Editura Demiurg, 1999, Dicţionar român de neologisme, Editura Floarea Darurilor - Editura Rotech Pro, 2000. în prezentul dicţionar, a lucrat literele A/, N, O, P, Q, R. Redactare: Maria Ionescu, Mioara Popescu, Mădălina Vatcu Tehnoredactare computerizată: Mihaela Ciufu Coperta: Valeria Moldovan Pentru comenzi şi informaţii, adresaţi-vă la: Editura CORINT Difuzare şi Clubul Cărţii: Calea Plevnei nr. 145, sector 6, cod poştal 060012, Bucureşti Tel.: 021.319.88.22, 021.319.88.33, 021.319.88.77; fax: 021.319.88.66 E-mail: vanzari@edituracorint.ro Magazin virtual: \vww.edituracorint.ro Redacţia şi administraţia: Str. Mihai Eminescu nr. 54A, sector 1, Bucureşti Tel.: 021.319.47.97; tel./fax: 021.319.48.20 Descrierea C1P a Bibliotecii Naţionale a României BUSUIOC, MONICA MIHAELA Dicţionar esenţial de neologisme (DEN) / Monica Mihaela Busuioc, Zizi Ştefanescu-Goangă, Maria Păun. - Bucureşti: Corint, 2009 Bibliogr. ISBN 978-973-135-436-1 I. Ştefanescu-Goangă, Zizi II. Păun, Maria 81374.2:811.135.1373.43=135.1 Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii CORINT, parte componcntă a GRUPULUI EDITORIAL CORINT. ISBN 978-973-135-436-1 Sumar Cuvânt-înainte .......................................................................... 7 îndrumări pentru folosirea dicţionarului ................................................ 9 Abrevieri folosite în dicţionar ........................................................ 11 Dicţionarul ............................................................................. 13 Bibliografie ............................................................................ 975 Cuvânt-înainte Apariţia unui nou dicţionar de neologisme este un eveniment aşteptat de publicul dornic să cunoască semnificaţia cuvintelor intrate recent în vocabularul unei limbi. Prezentul Dicţionar esenţial de neologisme al limbii române încearcă să răspundă orizontului de aşteptare al celor confruntaţi în permanenţă, graţie mass-mediei, cu termeni noi, necunoscuţi. Nevoia de informare, datorată dezvoltării fară precedent a ştiinţei şi a tehnicii, a devenit o componentă indispensabilă vieţii cotidiene contemporane. Conceptul de neologism, introdus în secolul al XlX-lea în terminologia lingvistică internaţională, desemnează categoria de cuvinte împrumutate din alte limbi, ca şi creaţiile interne care pornesc de la teme neologice, precum şi afixele sau elementele de compunere neologice. Neologismele, partea cea mai dinamică a unui vocabular, reflectă în modul cel mai direct influenţele exercitate de contactul cu alte limbi. Modernizarea vocabularului românesc, proces început în secolul al XVIII-lea, a cunoscut o primă perioadă de intensificare către mijlocul veacului următor şi o a doua după anul 1989. Termenul esenţial din titlul acestei lucrări atrage atenţia asupra numărului important de cuvinte intrate în limbă, pe calea culturii, în ultimii 150 de ani. Neologismele limbii române aparţin limbii literare standard, dar mai ales variantelor funcţionale în care apar terminologiile tehnico-ştiinţifice proprii diferitelor domenii de activitate. Clasificarea neologismelor se face, de obicei, în funcţie de limba de origine - fapt ce presupune o perspectivă diacronică, deşi este admisă şi etimologia multiplă (provenienţa din mai multe limbi) pentru un număr mare de împrumuturi. Potrivit acestui criteriu, se disting, atât sub aspect cantitativ, cât şi sub cel al circulaţiei, împrumuturile din latină şi din limbile romanice - cuvinte provenind din latina savantă, din franceză şi din italiană. Asimilarea rapidă a cuvintelor latino-romanice a consolidat caracterul romanic al vocabularului în secolul al XlX-lea - s-a vorbit chiar despre o re-romanizare sau despre o re-latinizare a limbii române, paralel cu trecerea în fondul pasiv a unor cuvinte vechi de origine turcă, neogreacă sau rusă (de ex.: hadâmb, canavaţă, sobol), la rândul lor, împrumuturi, deci neologisme în perioada de dinainte de acest veac. în alte cazuri, neologismele latino-romanice (de ex.: amic, amor, speranţă, spirit) au dublat termenii vechi şi populari din vechea slavă sau din slavonă (de ex.: prieten, dragoste, nădejde, duh). în ceea ce priveşte ponderea influenţelor exercitate asupra limbii române din perioada modernă, franceza se detaşează net sub aspectul frecvenţei şi al domeniilor, actualizând denumirile 8 legate dc viaţa materială şi spirituală (politico-socială, militară, administrativă, juridică, filosofică şi ştiinţifică). Influenţa germană, mai veche şi mai puternică în Transilvania, se regăseşte în terminologia tehnică. Influenţa engleză, resimţită iniţial în terminologia teh-nico-ştiinţifică - uneori indirect, prin filieră germană, rusă ori franceză - este predominantă în terminologia sportivă. După 1989, anglicismele sunt în proporţie covârşitoare în comunicarea curentă şi în terminologia social-economică, culturală sau politică. Multe împrumuturi de dată recentă din engleza americană sunt încă neadaptate fonetic şi morfologic la sistemul limbii române. Adaptarea neologismelor nu s-a făcut întotdeauna sistematic, uzul funcţionând îndeobşte ca arbitru suprem. Dacă modelul latin sau italian s-a dovedit mai apropiat limbii noastre, problemele vizează redarea unor sunete specifice neologismelor de origine franceză, pentru care nu există corespondent în română - vocalele o sau ii sau grupurile gn, UI (de ex.: fr. calomniateur> rom. calomniator, monstrueux> monstrous, ligne> linie, pavilion > pavilion, sau billet > bilet). Adaptarea morfologică a fost mai rapidă, fiind cerută de regulile morfosintaxei româneşti, iar cea fonetică şi cea grafică s-au făcut mai lent, în funcţie de opţiunile culturale sau de calea, orală sau scrisă, de pătrundere a termenului. Astăzi, în limba cultă, se observă tendinţa de preluare a termenului străin cu ortografia şi pronunţia de origine. în acest sens, se poate vorbi chiar despre o permisivitate neîngrădită în acceptarea şi integrarea împrumuturilor. Necesitatea publicării unui astfel de dicţionar este în concordanţă cu problema cultivării limbii naţionale, problemă care îi interesează, în număr foarte mare, pe reprezentanţii instituţiilor culturale, pe cei care lucrează în presa scrisă şi audiovizuală, pe profesori, părinţi, elevi şi studenţi. In întâmpinarea acestui deziderat, dar mai ales în ajutorul celor care vin în contact cu termenii care ilustrează îmbogăţirea spectaculoasă a limbii, autoarele au elaborat prezentul dicţionar de neologisme. Prin informaţia bogată, prin includerea termenilor de ultimă oră, Dicţionarul esenţial de neologisme constituie un instrument util şi necesar vorbitorilor de limbă română. Autoarele, cercetătoare la Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti” din Bucureşti, au semnat şi alte dicţionare fundamentale - Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Dicţionarul limbii române (DLR), Micul dicţionar academic (MDA), Dicţionarul limbii române moderne (DLRM), Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRLC) - unele fiind distinse cu Premiul Academiei Române. Dicţionarul esenţial de neologisme al limbii române (DEN) are, prin urmare, girul unor specialişti cu o bogată experienţă lexicografică. Prof. univ. dr. Grigore Brâncuş Membru corespondent al Academiei Române îndrumări pentru folosirea dicţionarului Dicţionarul conţine un număr impresionant de neologisme intrate în vocabularul limbii române într-o perioadă mare de timp (sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XXI-lea). Din acest motiv, dar şi pentru că neologismele reprezintă compartimentul supus cel mai mult influenţelor şi schimbărilor rapide, unele dintre acestea sunt însoţite de indicaţiile învechit sau ieşit din uz, întrucât acum sunt percepute astfel de vorbitori, fiind înlocuite în timp de altele sau dispărând din limbă odată cu realitatea respectivă. Am considerat totuşi necesar să le înregistrăm, deoarece cititorul le poate întâlni în diverse lucrări literare sau de specialitate. Dicţionaml esenţial de neologisme (DEN) respectă toate normele ortografice, ortoepice, morfologice şi de punctuaţie din ediţia a Il-a a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2), apărut sub egida Academiei Române şi publicat de Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti” la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. Deşi au fost introduse toate cuvintele noi înregistrate în DOOM2, în DEN au fost incluse şi alte neologisme recente, din ultimele două decenii, precum şi sensuri noi ale unor cuvinte mai vechi, neînregistrate în alte dicţionare. Definiţiile sunt concentrate semantic şi redate într-un limbaj accesibil unui public cât mai numeros. Cuvintele-titlu sunt urmate de o indicaţie morfologică (partea de vorbire, genul, formele de plural la substantive şi adjective, şi conjugarea şi forma de persoana 1 sau a 3-a singular a indicativului prezent la verbe), de o indicaţie de pronunţare (marcarea accentului), de etimologie şi de o descriere semantică, eventual şi frazeologică. La cuvintele cu mai multe valori gramaticale, categoria gramaticală se indică la fiecare sens (de ex.: 1. S.m., 2. Adj. etc.). Sensurile diferite ale unui cuvânt au fost separate prin cifre arabe. în conformitate cu normele prevăzute în DOOM2, au fost menţionate în dicţionar şi despărţite prin bară oblică, variantele libere care au o circulaţie mare sau care corespund unor diferenţieri de sens privind forma-titlu a cuvântului (chimioluminiscenţă/chimioluminescenţă), accentuarea (antic/antic)9 pluralul (niveluri/nivele, virusuri/viruşi), prezentul indicativ (degaj/degajez). în scopul de a se uşura consultarea dicţionarului, unităţile frazeologice, locuţiunile, expresiile etc. au fost grupate de obicei la sfârşitul fiecărui articol. 10 Sinonimele sunt dispuse în serii, cu menţionarea în paranteză, acolo unde este cazul, a numărului de sens al sinonimului respectiv, de ex.: ambianţă s.f. Mediu fizic sau moral în care se află cineva sau ceva; climat (2). Omonimele sunt diferenţiate printr-o cifră pusă la umărul cuvântului-titlu, de ex.: bacaral, bacara2. Au fost unite sub acelaşi cuvânt-titlu valorile de substantiv şi de adjectiv ale unor termeni, caz în care cuvântul din paranteză de la începutul definiţiei se referă la substantiv, cu condiţia să se ia în considerare şi ceea ce se află în afara parantezei, de ex.: avar, -ă adj., s.m. şi f. (Om) zgârcit. Paranteza inclusă în definiţie explică o parte a sensului dat, care nu este obligatorie, de ex.: murmur: succesiune de sunete (slab şi monoton articulate). In alte situaţii, paranteza nu intră în alcătuirea definiţiei, ci indică fie despre cine este vorba, de ex.: (Despre fiinţe); fie un registru stilistic, de ex.: (fig.,famînv.), fie domeniul de specialitate (Tehn., Fii. etc.). Unele cuvinte din definiţii sunt urmate de o cifră pusă în paranteză, care trimite la un anumit sens al cuvântului respectiv, de ex.: artificier: 2. Muncitor care fabrică artificii (2). Elementele de compunere şi prefixele au fost tratate ca articole separate. Cu ajutorul lor se poate deduce cu uşurinţă sensul unor cuvinte. Etimologia cuvintelor-titlu a fost redată cu alfabet latin, în cazul limbilor care folosesc acest alfabet, sau transcrisă prin adaptare la normele şi specificul limbii române, în cazul limbilor scrise cu alte tipuri de alfabet. Trimiterile la cuvinte precedate de cf indică o posibilă influenţă sau apropiere între acestea şi cuvântul-titlu din dicţionar. Pronunţarea s-a indicat numai în cazul cuvintelor încă neadaptate la limba română. Formele de infinitiv lung şi participiile adjectivale în general nu au fost lucrate, cu excepţia celor care au dezvoltat sensuri speciale faţă de verb. Cititorii pot înţelege cu uşurinţă asemenea derivate, deoarece acestea repetă sensurile verbului. Autoarele Abrevieri folosite în dicţionar abr. = abreviat ex. = (de) exemplu adj. = adjectiv expr. = expresie adv. = adverb f. = feminin acron. = aeronautică fam. = familiar anat. = anatomie farm. = farmacie, farmacologie arg. = argou ferov. = căi ferate arheol. = arheologie fig- = figurat arhit. = arhitectură fii. = filosofie art. = articulat fin. = finanţe astron. = astronomic fiz. = fizică biochim. = biochimie fiziol. = fiziologie biol. = biologie fon. = fonetică, fonologie bis. = termen bisericesc fr. = francez(ă) bot. = botanică geogr. = geografie cca = circa geol. = geologie cf. = confer geom. = geometrie chim. = chimie germ. = german(ă) cib. = cibernetică gr- = grec, greacă cin. = cinematografie gram. = gramatică concr. = concrctizat iht. = ihtiologie constr. = construcţii impers. = (verb) impersonal cor. = coregrafic impr. = impropriu cuv. = cuvânt inform. = informatică dcpr. = depreciativ interj. = inteijecţie d.H. = după Hristos invar. = invariabil clcctron. = clcctronică ir. = ironic cit. = electrotehnică ist. = istorie cngl. = englez(ă) it. = italian(ă) cngl.am. = engleza americană î.H. = înainte de Hristos cntom. = entomologie înv. = învechit jap. = japonez(ă) jur = ştiinţe juridice lat. = latin(ă) lb. = limbă lingv. = lingvistică lit. = literatură, literar livr. = livresc loc. = locuţiune log. = logică m. = masculin mar. = marină mat. = matematică med. = medicină met. = meteorologie mii. = termen militar min. = minerit mitol. = mitologie muz. = muzică n. = neutru nav. = navigaţie ngr. = neogrec, neogreacă norv. = norvegian(ă) n.pr. = nume propriu num. = numeral opt. = optică p. anal. = prin analogie peior. = peiorativ pers. = persoană p. ext. = prin extensie p. gener. = prin generalizare pi. = plural pol. = polonez(ă) poligr. = poligrafie polit. = politică, politologie pop. = popular port. = portughez(ă) pr. = pronunţat prep. = prepoziţie p. restr. = prin restricţie pron. = pronume psih. = psihologie rel. = religie reg. = regional rom. = român(ă) rus. = rus(ă) s. = substantiv sec. = secolul sg- = singular silv. = silvicultură sociol. = sociologie sp. = spaniol(ă) spec. = prin specializare stil. = stilistică tehn. = tehnică V. = vezi vb. = verb voc. = vocativ zool. = zoologie Dicţionarul A A-/AN- (fr. a-) Prefix cu rol mai ales privativ, în eu-vinte ca: adogmatic, amoral, anistoric. AALENIÂN, -Ă, aalenieni. -e (fr. aalenien) 1. S.n. Primul etaj al jurasicului mediu şi ultimul etaj al jurasicului inferior. 2. Adj. Care aparţine aalcnianului (1), privitor la aalcnian. ABAC, abace s.n. (fr. abaque) 1. Instrument cu bile pentru calculc aritmcticc simple. 2. (Mat.) Reprezentare grafica servind la determinarea valorilor unei mărimi în funcţie de valorile altor mărimi care intră în relaţie. ABACĂ, abace s.f. (fr. abaque, lat. abacus) Placă (pătrată) care încununează capitelul unei coloane. ABAJUR, abajururi s.n. (fr. ahat-jour) Dispozitiv care fereşte ochii de lumina unei lămpi sau îndreaptă razele într-o anumită direcţie. ABANDON, abandonuri s.n. (fr. abandon) Părăsire a obligaţiilor familiale, a unui bun; renunţare la un drept, la continuarea unei probe sportive etc. ABANDONA, abandonez vb. I (fr. abandonner) A părăsi pe cineva; a renunţa la ceva; a larga. ABATAJ, abataje s.n. (fr. abattage) 1. Operaţia de extragere a minereului; locul de extracţie. 2. Doborâre a arborilor. 3. Tăiere a animalelor la abator. ABATE1, abaţi s.m. (it. ab[b]ate) Superiorul unei mănăstiri catolice; titlu onorific acordat unui preot catolic; persoană care poartă acest titlu. ABATE2, abat vb. UI (lat. abbattere, fr. abattre) 1. A (se) îndepărta de la un drum, de la o direcţie etc., (fig.) de la o conduită, do la o lege etc. 2. A se opri în treacăt undeva. 3. (Despre fenomene naturale, calamităţi, nenorociri) A veni în mod neaşteptat şi violent. 4. A i se năzări, a-i veni o idee. 5. A întrista, a descuraja. 6. A doborî la pământ. ABATESĂ, abatese s.f (it. ab[b]atessa, cf. lat. abba-tissa) Călugăriţă care conduce o mănăstire catolică. ABATIZA, abatize s.f. (fr. abattis) Dispozitiv de apărare militară făcut din copaci tăiaţi sau din crengi înfipte în pământ. ABATOR, abatoare s.n. (fr. abattoir) Clădire amenajată pentru tăierea animalelor destinate consumului. ABATORIZÂRE s.f. (abator + -izare) Tăiere a animalelor în locuri special amenajate, pentru a obţine camca de consum. ABAŢIE, abaţii s.f. (it. abbazia, cf. lat. abbatia) Mănăstire catolică în fruntea căreia este un abate1 sau o abatesă. ABAZIE, abazii s.f. (fr. abasie) Imposibilitatea de a merge. ABCES, abcese s.n. (fr. abces) Colectare de puroi în ţesuturi; furuncul. ABDICA, abdic vb. I (fr. abdiquet\ lat. abdicare) A renunţa la tron; (fig.) a renunţa la ceva, a ceda. ABDOMEN, abdomene s.n. (fr., lat. abdomen) Partea corpului cuprinsă între torace şi bazin; pântece, burtă. ABDOMINAL, -A, abdominali, -e adj. (fr. abdominal) 1. Al abdomenului, de abdomen. 2. Cavitate abdominală = cavitate cuprinsă între pereţii abdomenului. ABDOMINALGIE, abdominalgii s.f. (fr. abdotni-nalgie) Durere de abdomen. ABDUCTOR, abductori adj. (fr. abducteur) Muşchi abductor = muşchi care îndepărtează un membru sau un segment de membru de axul median al corpului. ABDUCŢIE, abducţii s.f. (fr. abduction) Mişcare efectuată de un muşchi abductor. ABECEDAR 16 ABECEDAR, abecedare s.n. (lat. abecedarium, fr. abe-cedaire) Manual elementar pentru învăţarea scrisului şi cititului; (fig.) carte cu noţiunile de bază din-tr-un domeniu. ABERANT, -Ă, aberanţi, -te adj. (fr. aberrant) Care constituie o aberaţie, absurd; elucubrant. ABERATIV, -Ă, aberativi, -e adj. (fr. aberratif) Care ţine de aberaţie (1). ABERAŢIE, aberaţii s.f. (fr. aberration, lat. aber-ratio) 1. Abatere de la normal. 2. Defecţiune a unui sistem optic, constând din imagini neclare, deformate etc. 3. (Fig.) Absurditate, elucubraţie, enormitate (2), fantasmagorie (2). ABEROSCOP, aberoscoape s.n. (fr. aberroscope) Instrument care serveşte la observarea defectului de distorsiune a unui ochi. ABIETACEE, abietacee s.f. (fr. abietacees) (La pl.) Familie de conifere din care fac parte arbori din specia bradului; abietinee; (şi la sg.) conifer din această familie. ABIETIN s.n. (fr. abieline) Substanţă răşinoasă extrasă din lemnul de brad. ABIETINEE, abietinee (fr. abietinees) (Bot.) Abietacee. ABIL, -Ă, abili, -e adj. (fr. habile, lat. habilis) îndemânatic, dexter, iscusit, priceput; şmecher, descurcăreţ. ABILITA, abilitez vb. I (germ. habilitieren) 1. A califica o persoană pe baza unui examen pentru un post universitar; a recunoaşte cuiva o calificare (mai ales academică). 2. A face pe cineva apt pentru executarea unui act (juridic); a împuternici. ABILITATE, abilităţi s.f. (fr. habilite, lat. habilitas, -atis) 1. însuşirea de a fi abil; tact (4); dexteritate (1); merit (2). 2. (Jur.) Aptitudine legală de a face ceva. 3. (La pl.) Şmecherii, şiretlicuri. ABIOGEN, -Ă, abiogeni, -e adj. (fr. abiogene) (Despre medii) Fără viaţă; (despre procese) fară participarea materiei vii. ABIOGENEZĂ s.f. (fr. abiogenese) Concepţie conform căreia viaţa a luat naştere din materia anorganică. ABIOLOGIE s.f. (fr. abiologie) Disciplină care studiază elementele lipsite de viaţă. ABIOTIC, -Ă, abiotici, -ce adj. (fr. abiotique) Lipsit de viaţă, neprielnic vieţii. ABIOTROFIE s.f. (fr. abiotrophie) Scădere a vitalităţii unui organism sau a unui organ. ABIOZĂ s.f. (fr. abiose) 1. Stare lipsită de viaţă. 2. Procedeu de distrugere a microorganismelor din alimente în scopul conservării acestora. ABIS, abisuri s.n. (fr. abysse, lat. abyssus) Prăpastie, adânc. ABISAL, -Ă, abisali, -e adj. (fr. abyssal) 1. Care se află la mari adâncimi, în mări şi în oceane. 2. Din subconştient, al subconştientului. ABJECT, -Ă, abjecţi, -te adj. (fr. abject, lat. abjectus) Demn de dispreţ; josnic, netrebnic, ticălos, ignobil, mizerabil (3). ABJECŢIE, abjecţii s.f. (fr. abjection, lat. abjectio) Faptă abjectă; josnicie, ticăloşie. ABJUDECÂ, abjudec vb. I (lat. abjttdicare) A anula, a suspenda (un drept, un titlu) printr-o decizie judecătorească. ABJURA, abjur vb. I (fr. abjurer, lat. abjurare) A nega public o credinţă religioasă, o doctrină sau o părere; a renega. ABLACTÂŢIE s.f. (germ. Ablaktation) 1. Trecere treptată de la alimentaţia exclusiv lactată a sugarului la cea diversificată. 2. Oprire a secreţiei lactate, la femei. ABLATIV, ablative s.n. (fr. ablatif, lat. ablativus) Caz al declinării substantivului în limba latină, care indică punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. ABLÂŢIE s.f. (fr. ablation, lat. ablatio) Extirpare a unui organ, a unei tumori. ABLAUT, ablauturi s.n. (germ. Ablauî) Alternanţă vocalică în tema unui cuvânt. ABLEFARIE, ablefarii s.f. (fr. ablepharie) Absenţă parţială sau totală a pleoapelor. ABLEPSIE, ablepsii s.f. (fr. ablepsie) (Med.) Cecitate. ABLUŢIUNE, abliiţiuni s.f. (fr. ablution, lat. ablutio, -onis) Spălare rituală a corpului în scopul purificării, în unele religii. ABNEGÂ, abneg vb. I (lat. abnegare) A tăgădui, a nega; a renunţa la cineva sau la ceva. ABNEGAŢIE s.f. (fr. abnegation) Devotament total; sacrificiu voluntar; renunţare. ABNORM, -Ă, abnormi, -e adj. (germ. abnorm) (Rar) Anormal. ABNORMITÂTE, abnormităţi s.f. (germ. Abnormi-tăt) (Rar) Anomalie; lucru, fapt neobişnuit. ABOLI, abolesc vb. IV (fr. abolir, lat. abolere) A desfiinţa o instituţie; a anula oficial o lege, a înlătura o pedeapsă; a suprima. ABOLIŢIONISM s.n. (fr. abolitionnisme) Doctrină din sec. al XVIII-lea, care susţinea desfiinţarea sclaviei (negrilor din S.U.A.). ABOLIŢIONIST, -Ă, aboliţionişti, -ste s.m. şi f. (fr. abolitionniste) Adept al aboliţionismului. ABOMINABIL, -Ă, abominabili, -e adj. (fr. abomi-nable, lat. abominabilis) înfiorător, dezgustător, odios, execrabil (2), monstruos (2). 17 ABSOLUT ABONA, abonez vb. I (fr. abonner) 1. A-şi face un abonament la ceva. 2. (Fig.; fam.) A veni în mod regulat undeva. ABONAMENT, abonamente s.n. (fr. abonnement) Contract cu plată anticipată prin care o persoană obţine în mod regulat anumite servicii, publicaţii etc.; (concr.) înscrisul acestui contract. ABORDA, abordez vb. I (fr. aborder) 1. (Despre nave) A acosta; a se alătura altei nave bord la bord. 2. (Fig.) A studia o problemă; a începe o discuţie. 3. A se apropia de cineva pentru o conversaţie. ABORDABIL, -Ă, abordabili, -e adj. (fr. abordable) Care poate fi abordat; accesibil. ABORDAJ, abordaje s.n. (fr. abordage) 1. Asalt al unei nave asupra alteia. 2. Ciocnire a unei nave cu altă navă sau cu un obstacol. ABORIGEN, -Ă, aborigeni, -e adj., s.m. şi f. (fr. aborigene) Băştinaş, autohton, indigen. AB ORIGINE loc. adv. (lat. ab origine) De la origine, de la început. ABORTIV, -Ă, abortivi, -e (fr. abortif, lat. abortivus) 1. Adj. (Biol.) Care se produce înainte de termen; prematur. 2. Adj., s.n. (Substanţă sau mijloc) care produce avortul. AB OVO Ioc. adv. (lat. ab ovo) De la începutul începutului. ABRACADABRA inteij. (fr., it. abracadabra) Cuvânt cabalistic căruia i se atribuie o putere supranaturală. ABRACADABRANT, -Ă, abracadabranţi, -te adj. (fr. abracadabrant) Ciudat, bizar; încâlcit. ABRAZIUNE, abraziuni s.f. (fr. abrasion) Roadere a unui corp prin frecarea cu altul mai dur; eroziune a ţărmurilor mării din cauza valurilor. ABRAZIV, -Ă, abrazivi, -e adj., s.n. (fr. abrasif) (Corp, material dur) care roade prin frecare. ABRAZOR, abrazoare s.n. (cf. abraziune) Unealtă abrazivă de aşchiere. ABREVIĂ, abreviez vb. I (lat., it. abbreviare) A prescurta (în scris sau în vorbire) un cuvânt sau un titlu; a nota ceva prin simboluri sau sigle. ABREVIATOR, abreviatori s.m. (fr. abreviateur) 1. Funcţionar la cancelaria papală. 2. Persoană care rezumă scrierile unui autor. ABREVIÂŢIE, abreviaţii s.f. (lat. abbreviatio, fr. abreviation) (înv.) Prescurtare, abreviere. ABROGA, abrog vb. I (lat. abrogare, fr. abroger) A suprima, a înlătura o lege sau o dispoziţie oficială; a anula. ABROGÂŢIE, abrogaţii s.f. (lat. abrogatio, fr. abro-gation) (înv.) Anulare, suprimare a unei legi, a unui act normativ etc. ABRUPT, -Ă, abrupţi, -teadj. (fr. abrupt, lat. abmptus) 1. (Despre forme de relief) Cu pantă foarte înclinată, dreaptă; accidentat, prăpăstios. 2. (Despre stil) Dezlânat, inegal, incoerent. ABRUTIZA, abrutizez vb. I (cf. fr. abrutir) A deveni sau a face să devină insensibil, ca o brută; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. ABRUTIZAT, -Ă, abrutizaţi, -te adj. (de la abrutiza) Care şi-a pierdut însuşirile morale specific umane; insensibil, brutal. ABSCISĂ, abscise s.f. (fr. abscissey lat. abscissa) 1. Simbol care indică lungimea şi sensul segmentului dintre un punct fix al unei drepte şi un punct dat de pe ea. 2. Una dintre coordonatele carteziene care serveşte la stabilirea poziţiei unui punct în plan sau în spaţiu. ABSCIZIE, abscizii s.f. (fr. abscission) (Med.) Tăiere a unei părţi sau a unui organ al corpului. ABSCONS, -Ă, absconşi, -se adj. (fr. abscons, lat. absconsus) Greu de înţeles; ascuns, tainic. ABSENT, -Ă, absenţi, -te adj. (fr. absent, lat. absens, -ntis) 1. Care lipseşte, care nu este prezent. 2. (Fig.) Distrat, neatent. ABSENTA, absentez vb. I (fr. [s Jabsenter, lat. absen-tare) A lipsi (momentan) dintr-un loc în care ar fi trebuit să se afle, a nu fi de faţă. ABSENTEISM s.n. (fr. absenteisme) 1. Absenţă îndelungată a proprietarului unui teren agricol exploatat prin intermediari. 2. Neparticipare la obligaţiile politice sau sociale. Absenteism parlamentar. Absenteism electoral. ABSENTEIST, -Ă, absenteişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. absenteiste) (Persoană) care practică absenteismul. ABSENŢĂ, absenţe s.f. (fr. absence, lat. absentia) 1. Lipsă a unei fiinţe sau a unui obiect dintr-un loc în care ar trebui să se afle; semn cu care se notează această lipsă. 2. Pierdere a cunoştinţei, la epileptici. 3. (Fig.) Neatenţie, indiferenţă a cuiva. ABSIDĂ, abside s.f. (fr. abside, lat. absida) Nişă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane; încăpere destinată altarului, în bisericile creştine. ABSIDIÂL, -Ă, absidiali, -e adj. (fr. absidfijal) De absidă, privitor la absidă. ABSINT s.n. (fr. absinthe) 1. Plantă aromatică, amară la gust, care conţine o esenţă tonică. 2. Băutură alcoolică tare, verde, cu gust amar, preparată din absint (1) sau din pelin, chimen şi plante aromatice. ABSOLUT, -Ă, (1,2) absoluţi, -te, (3) absoluturi (lat. absolutus, fr. absolu) 1. Adj. Necondiţionat; desăvârşit, perfect; total (2), complet, definitiv (1), suveran (1); fără rezerve. 2. Adj. Exact, întocmai; foarte. ABSOLUTISM 18 3. S.n. Ceea ce există veşnic, în orice condiţii, infinit. 4. Verb absolut = verb tranzitiv cu complementul neexprimat, dar subînţeles. ABSOLUTISM s.n. (fr. absolutisme) Sistem politic în cârc suveranul (împărat, rege) are, prin lege, puteri nelimitate; despotism, autocraţie (1). ABSOLUTIST, -Ă, absolut işti, -ste adj. (fr. absolutiste) Dc absolutism, privitor la absolutism; bazat pe absolutism. ABSOLUTIZA, absolutizez vb. I (absolut + -iza) A atribui o valoare absolută unui fapt, unei idei etc. ABSOLUTORIU, -IE, absolutorii (lat. absoluto-rius, germ. Absolutorium) 1. Adj. Care iartă, care absolvă. 2. S.n. (Livr.) Certificat de absolvire a unei şcoli superioare. ABSOLVENT, -Ă, absolvenţi, -te s.m. şi f. (germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis) Persoană care a terminat o şcoală, un curs etc. ABSOLVI, absolv vb. IV (germ. absolvieren, lat. ab-solvere) 1. A termina un an şcolar, un ciclu sau o formă de învăţământ. 2. A ierta pe cineva de pedeapsă. ABSORBANT, -Ă, absorbanţi, -te (fr. absorbant) 1. Adj., s.n. (Substanţă) care absoarbe (lichide sau vapori). 2. Adj. (Fig.) Care preocupă foarte mult, care captivează pe cineva. ABSORBI, absorb vb. IV (fr. absorber, cf. sorbi) 1. A suge, a înghiţi, a reţine; a se îmbiba de... 2. A preocupa intens, a captiva. ABSORBŢIE, absorbţii s.f. (fr. absorption, lat. ab-sorptio) 1. încorporare a unui fluid într-un corp solid sau lichid. 2. Micşorare a energiei unei radiaţii care trece printr-un corp. ABSTENŢIONISM s.n. (fr. abstentionnisme) Refuzul de a vota. ABSTENŢIONIST, -Ă, absenţionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. abstentionniste) (Persoană) care este adeptă a abstenţionismului. ABSTINENT, -Ă, abstinenţi, -te s.m. şi f. (fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis) Persoană care îşi impune restricţii (alimentare, sexuale etc.). ABSTINENŢĂ, abstinenţe s.f. (fr. abstinence, lat. abstinentia) Restricţie impusă unor necesităţi fiziologice; continenţă. ABSTRACT, -Ă, abstracţi, -te (lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait) 1. Adj. Care este considerat independent, detaşat de obiecte şi de fenomene sau de relaţiile reale ale acestora; platonic. 2. Adj. Conceput la modul general, teoretic, greu de înţeles; conceptual; care nu reprezintă realitatea concretă. 3. S.n. Cuvânt cu sens abstract (1). 4. Artă abstractă= abstracţionism. ABSTRACTIZA, abstractizez vb. I (abstract + -iza) A face o abstractizare. ABSTRACTIZARE, abstractizări s.f. (de la abstractiza) Mod de operare a gândirii prin care se reţin datele esenţiale ale obiectului cercetat; trecere de Ia concret la abstract. ABSTRACŢIE, abstracţii s.f. (fr. abstraction, lat. ab-stractio) 1. Abstractizare. 2. A face abstracţie de... = a nesocoti, a nu ţine seamă de... ABSTRACŢIONISM s.n. (fr. abstractionnisme) Curent iniţiat în artele plastice europene care elimină orice referire la realitatea exterioară, redând ideile şi sentimentele prin pete de culoare sau prin Figuri geometrice complicate; artă abstractă (sau nonfigurativă). ABSTRACŢIONIST, -Ă, abstracţionişti, -ste (fr. abstractionniste) 1. Adj. Care aparţine, se referă la abstracţionism. 2. S.m. şi f. Adept al abstracţionismului. ABSTRAGE, abstrag vb. III (fr. abstraire, cf. trage) A izola prin abstracţie; a face abstracţie de ceva. ABSTRUS, -Ă, abstruşi, -se adj. (fr. abstrus) (Rar) Neclar, confuz. ABSURD, -Ă, absurzi, -de (fr. absurde, lat. absurdus) 1. Adj. Care contrazice logica normală şi bunul-simţ; ilogic, inept, iraţional (1); elucubrant, paradoxal. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). 3. Prin absurd = admiţând un raţionament fals, aproape imposibil. ABSURDITATE, absurdităţi s.f. (fr. absurdite, lat. absurditas, -atis) Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, concepţie absurdă; lipsă de logică; nonsens, prostie, inepţie, elucubraţie, enormitate (2). ABŢIBILD, abţibilduri s.n. (germ. Abziehbild) 1. Imagine în culori imprimată pe un strat subţire de colodiu, care se dezlipeşte de pe hârtia pe care a fost lipit şi se aplică pe o suprafaţă netedă. 2. (Fig.; la pl.) Nimicuri, şmecherii. ABŢINE, abţin vb. HI (fr. [s Jabstenir, cf. ţine) A se stăpâni, a se reţine (3); a se inhiba (1); a nu se pronunţa. ABULIC, -Ă, abulici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. abou-lique) (Persoană) care suferă de abulie. ABULIE, abulii s.f. (fr. aboulie) Lipsă de voinţă, inerţie, nehotărâre manifestată în anumite boli psihice. ABUNDĂ, abund vb. I (fr. abonder, lat. abundare) A fi din belşug; a prisosi. ABUNDENT, -Ă, abundenţi, -te adj. (fr. abondant, lat. abundans, -ntis) Care este în cantitate mare; bogat, îndestulător; inepuizabil; exuberant (2), luxuriant (2). ABUNDENŢĂ s.f. (fr. abondance, lat. abundau-tia) 1. Cantitate mare, belşug, bogăţie, luxurianţă, 19 ACCELERATOR opulenţă, profuziune, afluenţă (2). 2, Din abundenţă = mult, îndestulat. ABUZ, abuzuri s.n. (fr. abus, lat. abusus) 1. Ilegalitate; exacţiune (2). 2. Exces (2). 3. Abuz de putere = depăşire a atribuţiilor legale. Abuz de încredere = însuşire ilegală a unui bun încredinţat spre păstrare sau utilizare. Prin abuz - abuziv. ABUZA, abuzez vb. I (fr. abuser) 1. A întrebuinţa ceva fără măsură, în mod exagerat. 2. A săvârşi fapte ilegale, profitând de o situaţie, de un titlu, de puterea sau de credulitatea cuiva. ABUZIV, -Ă, abuzivi, -e adj. (fr. abusif, lat. abusi-vus) 1. Contrar regulilor sau legilor; neprincipial, discreţionar (1), arbitrar; ilegal; autoritar. 2. Exagerat, excesiv. ACÂCIE, acacii s.f. (fr. acacia) Arbore sau arbust tropical cu flori galbene sau albe, parfumate, cu lemn tare şi ramuri spinoase, originar din America de Nord, din care se extrage guma arabică. ACADEMIC, -Ă, academici, -ce adj. (fr. acade-mique, lat. academicus) 1. Propriu unei academii; distins, elevat. 2. Convenţional. ACADEMICIAN, -Ă, academicieni, -e s.m. şi f. (fr. academicien) Membru (de onoare sau titular) al unei academii. ACADEMIE, academii s.f. (fr. academie, lat. academia) 1. Instituţie care îi reuneşte pe cei mai de seamă oameni de ştiinţă, artă şi cultură, având ca scop promovarea, stimularea şi recunoaşterea valorilor intelectuale şi a cercetărilor ştiinţifice. 2. Instituţie de învăţământ superior. ACADEMISM s.n. (fr. academisme) 1. Imitare servilă a artei antice sau renascentiste. 2. Comportare formală, rigidă, rece. ACADIÂN s.n. (fr. acadien) A doua perioadă a cam-brianului. ACAJU, acaju (fr. acajou) 1. S.m. Arbore tropical cu lemn de culoare roşiatică; mahon; lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar., s.n. (Culoare) maro-roşcat. ACALMIE s.f. (fr. accaîmie) Potolire temporara a vântului sau a valurilor; (fig.) răstimp de linişte într-o perioadă agitată. ACANTĂ, acante s.f. (fr. acanthe, lat. acanthus) 1. Plantă erbacee decorativă, cu frunze mari şi flori albe sau trandafirii, în formă de spic. 2. Ornament arhitectonic care imită frunza acantei (1), folosit în decorarea capitelului corintic. ACANTOCEFÂL, acantocefali s.m. (fr. acanthoce-phale) (La pl.) Clasă de viermi paraziţi din intestinul vertebratelor; (şi la sg.) vierme din această clasă. ACANTOZĂ, acantoze s.f. (fr. acanthose) Boală de piele caracterizată prin pete îngroşate şi pigmentate. ACAPARA, acaparez vb. I (fr. accaparer) 1. A acumula bunuri pe căi necinstite, în scopul înavuţirii. 2. A pune stăpânire pe ceva; a monopoliza. 3. A acapara o discuţie = a monopoliza o discuţie. A CAPPELLA loc. adv., loc. adj. (it. a cappella) (Despre formaţii corale) Fără acompaniament instrumental. ACARICID, -Ă, acaricizi, -de s.n., adj. (fr. acari-cide) (Substanţă) care omoară acarienii. ACARIÂN, acarieni s.m. (fr. acarien) (La pl.) Ordin de arahnide mici, parazite, purtătoare de boli; (şi la sg.) arahnidă din acest ordin. ACARINATĂ, acarinaîe s.f. (lat. acarenatus) (La sg.) Pasăre cu sternul lipsit de carenă şi cu aripi reduse; (şi la pl.) clasă de păsări fără carenă. ACARIOZĂ, acarioze s.f. (fr. acariose) Boală de piele provocată de acarieni. ACATAFAZIE, acatafazii s.f. (fr. acataphasie) Dispunere greşită a cuvintelor în vorbire. ACATAGRAFIE, acatagrafii s.f. (fr. acatagraphie) Dispunere greşită a cuvintelor în scriere. ACATALECTIC, acatalectice adj. (fr. acatalectique) (In metrica greco-latină) Vers acatalectic = vers căruia nu îi lipseşte nicio silabă. ACATALEPSIE, acatalepsii s.f. (fr. acatalepsie) 1. Deficienţă a intelectului. 2. Incertitudine în diagnosticarea unui bolnav. ACAUSTOBIOLIT, acaustobiolite s.n. (fr. acausto-biolite) Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. ACCEDE, acced vb. III (fr. acceder, lat. accedere) A avea succes la ceva, a ajunge, a pătrunde undeva; (fig.) a parveni. ACCELERA, accelerez vb. I (fr. accelerer, lat. accelerare) A urgenta, a grăbi o mişcare, o acţiune. ACCELERĂNDO adv. (it. accelerando) (Muz.) Din ce în ce mai repede. ACCELERAT, -Ă, acceleraţi, -te adj. (de la accelera) 1. Care se face din ce în ce mai repede; care are o frecvenţă mai mare decât cea normală. 2. Tren accelerat (şi substantivat, n.) = tren cu viteză mai mare decât cea a personalului, care opreşte numai în anumite gări. ACCELERATOR, -OARE, acceleratori, -oare (fr. accelerateur) 1. Adj. Care accelerează. 2. S.n. Mecanism, instalaţie pentru accelerare (a turaţiilor unui motor, a depunerilor de particule etc.). 3. S.m., adj. (Substanţă) care măreşte viteza unei reacţii sau a unui proces. ACCELERAŢIE 20 ACCELERAŢIE, acceleraţii s.f. (fr. acceleratio/u lat. acceleratio) Creştere a vitezei. ACCELEROGRÂF, accclerografc s.n. (fr. accele-mgraphe) Aparat folosit la înregistrarea acceleraţiilor. ACCELEROMETRU. acceleromeîre s.n. (fr. acce-leronwtrc) Aparat cu ajutorul căruia sc măsoară acceleraţia unui corp. ACCENT, accente s.n. (fr. accent, lat. accentus) 1. Pronunţare mai intensă a unui cuvânt sau a unei silabe; reliefare a unui sunet muzical. 2. Semn grafic cârc indică accentul (I) sau o particularitate de pronunţie. 3. Mod de pronunţare spccific unui grai sau unei limbi. 4. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenţie. ACCENTUA, accentuez vb. I (fr. accentuer) 1. A marca prin acccnt; (fig.) a reliefa. 2. (Fig.) A se intensifica. ACCEPT s.n. (germ. Akzept, lat. acceptus) 1. Consimţământ scris pe o poliţă prin care cineva sc obligă să achite beneficiarului, la scadenţă, suma de bani din poliţă. 2. încuviinţare, aprobare. ACCEPTA, accept vb. I (fr. accepter, lat. acceptare) A fi de acord, a agrea, a consimţi; a aproba, a conveni (2). a tolera. ACCEPTABIL, -Ă, acceptabili, -e adj. (fr. accep-tahle. lat. acceptabilis) Care poate fi acceptat; admisibil, satisfăcător, convcnabil, rezonabil (2). ACCEPTABILITÂTE s.f. (fr. acceptabilite) însuşirea de a fi acceptabil; acccptanţă. ACCEPTANŢĂ s.f. (engl. acceptance) Acccptabi-litate. primire, aprobare. ACCEPTOR, acceptori s.m. (fr. accepteur) (Fiz.) Atom susceptibil de a primi un electron suplimentar. ACCEPŢIE, accepţii s.f. (fr. acception, lat. acceptio) înţeles, sens. semnificaţie. ACCES. (1) accesuri. (2) accese s.n. (fr. acces, lat. accesstis) 1. Posibilitate de pătrundere, de intrare undeva sau la cincva. 2. Manifestare bruscă (repetabilă la intervale regulate) a unei boli sau a unei stări sufleteşti; puseu. ACCESA, accesez vb. I (engl. access) (Inform.) 1. A obţine datele dintr-o unitate periferică sau a restabili datele dintr-un dispozitiv de stocare. 2. A obţine o instrucţiune din memoria calculatorului cu scopul de a o executa. ACCESIBIL, -Ă. accesibili, -e adj. (fr. accessible, lat. accessibilis) La care se poate ajunge uşor; care se poate înţelege uşor; elementar (3). ACCESIBILITATE s.f. (fr. accessibilite, lat. acces-sibilitas. -atis) însuşirea de a fi accesibil. ACCESORIU, -IE, accesorii adj., s.n. (fr. acccssoire. lat. accessorius) (Obiect) sccundar, anex, complementar, incidental. ACCIDENT, accidente s.n. (fr. accident, lat. acci-dens, -ntis) I. Eveniment, caz neprevăzut, soldat cu pagube, răniri, nenorociri sau chiar moartea. 2. Ncre-gularitatc de teren. 3. Accident fonetic = modificarc întâmplătoare a unui cuvânt. ACCIDENTA, accidentez vb. I (accident + -a) A suferi un accident (1). ACCIDENTAL, -Ă, accidentali, -eadj. (fr. accidental) Care apare întâmplător; ocazional, incidcntal, sccundar, nccscnţial, contingcnt (4). ACCIDENTAT, -Ă, accidentaţi, -te (de la accidenta, cf. fr. accidente) 1. S.m. şi f, adj. (Persoană) cârc a suferit un accident (I). 2. Adj. (Despre terenuri) Care prezintă neregularităţi; inegal (2). ACCIDENŢĂ, accidenţe s.f. (germ. Akzidenz) (La pl.) Lucrări tipografice de tip special (cărţi dc vizită, invitaţii, programe, afişe etc.) care folosesc în mod variat literele, ornamentele ctc. în scopul obţinerii unor efecte deosebite. ACCIZA, accizez vb. I (acciză + a) A impune, a fixa accize. ACCIZĂ, accize s.f. (fr. accise) Impozit, taxă (dc achiziţii, vamală etc.) asupra bunurilor de consum. ACEFAL, -Ă, acefali, -e adj. (fr. acephale) (Despre animale inferioare) Fără cap. ACERACEE, aceracee s.f. (fr. aceracee) (La pl.) Familie dc plante lemnoase dicotilcdonatc; (şi la sg.) plantă din această familie. ACERATERIU s.m. (lat. acerateriu) Mamifer fosil neozoic, strămoş al rinocerului, dc care se deosebeşte prin absenţa cornului. ACERB, -Ă, acerbi, -e adj. (fr. acerbe, lat. acerbus) Necruţător, agresiv, aspru, sarcastic. ACETAMIDĂ, acetamide s.f. (fr. acetamide) Amidă a acidului acetic. ACETÂT, acetaţi s.m. (fr. acetate) Sare sau ester al acidului acetic. ACETIC, -Ă, acetici, -ce adj. (fr. acetique) 1. Cu gust şi miros de oţet. 2. Acid acetic = acid organic cu miros de oţet. Fermentaţie acetică - fermentaţie care duce la fabricarea oţetului etc. ACETIFICÂ, acetific vb. I (cf. fr. acetifier) A transforma alcoolul etilic în acid acetic. ACETIL, acetili s.m. (fr. acetyle) Radical organic mo-novalent, derivat al acidului acetic. ACETILACETIC, acetilacetici adj. (fr. acetylacetique) Acid acetilacetic = acid care se descompune în acetonă şi bioxid de carbon. 21 ACNEE ACETILENĂ s.f. (fr. acetylene) Gaz incolor cu miros de usturoi, otrăvitor în cantităţi mai mari, cu numeroase utilizări. ACETILURĂ, acetiluri s.f (fr. acetylure) Derivat al hidrocarburilor acetilenice. ACETIMETRU, acetimetre s.n. (fr. acetimetre) Instrument folosit pentru măsurarea tăriei oţetului. ACETOFÂN s.n. (fr. acetophane) Folie transparentă de material plastic, folosită ca suport pentru desenele animate. ACETONĂ s.f. (fr. acetone) Lichid volatil incolor, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. ACETONEM1E s.f. (fr. acetonemie) Prezenţă a acetonei în sânge, în concentraţii anormale. ACETONURIE s.f. (fr. acetonurie) Prezenţă a acetonei în urină, în concentraţii anormale. ACHENĂ, achene s.f. (fr. akene) Fruct uscat cu o singură sămânţă, care nu se deschide la maturitate. ACHERONTIC adj. v. aherontic. ACHEULEEÂN, -Ă, acheuleeni, -e (pr. aşoleeân\ fr. acheuleen) 1. S.n. Denumire dată culturii din paleoliticul inferior, ale cărei urme au fost descoperite în cartierul Saint-Acheul din oraşul Amiens (Franţa). 2. Adj. Care se referă la acheuleean (1), de acheuleean. ACHIESÂ, achiesez vb. I (fr. acquiescer) (Rar) 1. A accepta condiţiile dintr-o acţiune juridică. 2. A renunţa la atacarea unei hotărâri judecătoreşti. ACHILIE, achilii s.f. (fr. achylie) Diminuare sau absenţă a secreţiilor digestive. ACHINEZIE s.f. (fr. akinesie) Imposibilitate totală sau parţială de a executa mişcări, fără ca bolnavul să fie paralizat. ACHITĂ, achit vb. I (fr. acquitter) 1. A declara juridic nevinovăţia cuiva. 2. A(-şi) îndeplini, a(-şi) plăti o datorie (materială sau morală), a onora (2); a lichida (2). 3. A omorî. 4. A se achita de ceva = a duce un lucru la bun sfârşit. ACHIU, achiuri s.n. (fr. acquit) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, indicând persoana care începe partida. 2. Tac. ACHIZITIV, -Ă, achizitivi, -e adj. (fr. acquisitif) Referitor la o achiziţie. ACHIZIŢIE, achiziţii s.f. (fr. acquisition, lat. acquisi-tio) Procurare (avantajoasă) a unui bun; bunul obţinut. ACHIZIŢIONÂ, achiziţionez vb. I (achiziţie + -ona) A cumpăra pe bază de contract; a procura obiecte (rare); a furniza (1). ACIANOPSIE s.f. (fr. acyanopsie) Defect de vedere, care constă în incapacitatea de a distinge culoarea albastră. ACICLIC, -Ă, aciclici, -ce adj. (fr. acyclique) 1. (Despre flori) Cu organele dispuse în spirală. 2. (Despre substanţe chimice) Care nu conţine atomi legaţi în ciclu. ACICUL, aciculi s.m. (fr. acicule) I. Spin mic şi drept. 2. Fir de păr în formă de spin, la unele specii de viermi. ACICULÂR, -Ă, aciculari, -e adj. (fr. aciculaire) în formă de ac. ACID, -Ă, acizi, -de (fr. acide, lat. acidus) 1. S.m. Substanţă chimică, acră la gust, cu miros înţepător, care înroşeşte hârtia de turnesol. 2. Adj. Cu proprietăţi de acid (I). ACIDIFICĂ, acidific vb. I (cf. fr. acidifier) A (se) transforma în acid. ACIDIMETRIE, acidimetrii s.f. (fr. acidimetrie) Măsurare a concentraţiei unui acid. ACIDITÂTE s.f. (fr. acidite, lat. aciditas, -atis) Calitatea de a fi acid; gust acid. ACIDOFIL, -Ă, acidofdi, -e adj. (fr. acidophile) 1. Care îşi schimbă culoarea din cauza coloranţilor acizi. 2. Lapte acidofil = produs lactat dietetic, preparat din lapte de vacă sterilizat şi fermentat. ACIDOZĂ s.f. (fr. acidose) Creştere a acidităţii din sânge. ACIDULĂ, acidulez vb. I (fr. aciduler) A amesteca un lichid cu un acid; a acri uşor. ACIDURIE s.f. (fr. acidurie) Prezenţă în exces a unui acid în urină. ACIL, acili s.m. (fr. acil) Radical monovalent al unui acid organic. ACILĂ, acilez vb. I (fr. aciler) A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic, în scopul obţinerii de cetone, esteri şi amide. ACIN, acine s.n. (fr. acinus) Mică dilataţie, ca o boabă de strugure, la capătul unei glande sau al unei bronhiole. acin6s, -oâsă, acinoşi, -oase adj. (fr. acineux) Care are acine. ACLAMA, aclam vb. I (fr. acclamer, lat. acclamare) A manifesta entuziasm faţă de cineva sau de ceva prin aplauze, urale şi exclamaţii; a ovaţiona. ACLAMĂŢIE, aclamaţii s.f. (fr. acclamation, lat. acclamatio) (La pl.) Strigăte şi aplauze de simpatie; ovaţii. ACLIMATIZĂ, aclimatizez vb. I (germ. akklimati-sieren) A (se) adapta, a (se) acomoda, a (se) familiariza, a (se) deprinde cu noi condiţii de viaţă. ACLINIC, -Ă, aclinici, -ce adj. (fr. aclinique) (Despre regiuni) Lipsit de câmp magnetic. ACNEE s.f. (fr. acne) Boală de piele manifestată prin apariţia, mai ales pe faţă, a unor coşuri (care supurează). acneif6rm 22 ACNEIFORM, -A, acneiformi, -e adj. (fr. acnei-forme) Cu aspcct de acnce. ACOLADĂ, acolade s.f. (fr. accolade) 1. Semn grafic folosit pentru a reuni mai multe rânduri, coloane, cuvintc, formule etc. 2. Gesturi şi manifestări ceremoniale în anumite ocazii festive, în Evul Mediu. 3. Arc decorativ constituit din două curbe simetrice, carc se uncsc în unghi ascuţit. ACOLIE s.f. (fr. acholie) Absenţă sau diminuare a secreţici biliare. ACOLIT, -Ă, acoliţi, -te (fr. acolyte) 1. S.m. şi f. Persoană carc ajută pe cineva; părtaş, complice; satelit (1). 2. S.m. Slujitor de rang inferior, din clerul catolic; discipol (2). ACOMODÂ, acomodez vb. I (fr. accomoder, lat. accomodare) A se obişnui, a se adapta; a se roda; a sc împăca, a se învoi. ACOMODĂBIL, -Ă, acomodabili, -e adj. (fr. ac-commodable) Cu care te poţi deprinde uşor. ACOMPANIĂ, acompaniez vb. î (fr. accompagner) 1. A cânta împreună cu cineva; a secunda (2). 2. A întovărăşi, a însoţi; a fi alături de cineva. ACOMPANIAMENT, acompaniamente s.n. (fr. accompagnement) însoţire a unei melodii printr-o armonie executată cu un instrument secundar; partitura scrisă pentru acest instrument. ACOMPANIATOR, -OĂRE, acompaniatori, -oare s.m. şi f. (fir. accompagnateur) Persoană care acompaniază (1). ACONDROPLAZIE s.f. (fr. achondroplasie) Maladie congenitală caracterizată prin oprirea creşterii oaselor de la membre. ACON1T, aconiţi s.m. (fr. aconit) (Bot.) Omag. ACONITINĂ, aconitine s.f. (fr. aconitine) Substanţă alcaloidă extrasă din omag, care provoacă inhibiţia centrilor nervoşi ai aparatului respirator, circulator şi vasomotor. ACONT, aconturi s.n. (it. acconto, fr. acompte) Plată parţială anticipată (ca garanţie); arvună, avans (1). ACORD, acorduri s.n. (fr. accord, it. accordo) 1. înţelegere, învoială; convenţie (1); coaliţie (1), alianţă (1), congruenţă, pact. 2. Concordanţă gramaticală între cuvinte (în număr, gen, caz etc.). 3. Legătură armonioasă între sunete; unisonanţă. 4. Egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc. 5. De comun acord = în perfectă înţelegere. De acord! = bine! Muncă în acord = muncă normată, retribuită în raport cu îndeplinirea normei. Plată în acord = salariu stabilit în raport cu rezultatele muncii. Acord-cadru = înţelegere generală prealabilă, detaliată în convorbiri ulterioare. ACORDĂ, (1,2) acord, (3) acordez vb. I (fr. accorder) 1. A oferi, a atribui; a conccde. 2. A stabili un acord gramatical. 3. A regla un aparat, un sistem fizic, un instrument muzical. ACORDÂJ, acordaje s.n. (fr. accordage) Acordarc a unui instrument muzical. ACORDEON, acordeoane s.n. (fr. accordeon, germ. Akkordeon) Instrument muzical portativ cu burduf şi claviatură. ACORDEONIST, -Ă, acordeonişti, -ste s.m. şi f. (fr. accordeonistey germ. Akkordeonist) Persoană carc cântă la acordeon. ACORDIC, -Ă, acordici, -ce (acord + -ic) 1. Adj. (Despre sunete muzicale) Care intră în componcnţa acordului. 2. S.f. Disciplină care studiază diferitele tipuri de acorduri muzicale. ACORDOR1, acordoare s.n. (fr. accordoir) Dispozitiv folosit pentru acordarea pianului sau a altor instrumente muzicale. ACORDOR2, acordori s.m. (fr. accordeur) Persoană care acordează (3) şi repară instrumente muzicale. ACORIE s.f. (fr. acorie) Absenţă congenitală a pupilei. ACOSTĂ, acostez vb. I (fr. accoster) 1. A apropia o navă de ţărm, de chei sau de altă navă. 2. (Fig.) A opri pe cineva din drum şi a i se adresa (în mod necuviincios). ACOSTAMENT, acostamente s.n. (cf. fr. accotement) Spaţiu amenajat pe marginea unei şosele, între partea carosabilă şi şanţ. ACOTILEDONĂT, -Ă, acotiledonaţi, -te (cf. fr. aco-tyledone) 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane. 2. S.f. (La pl.) Clasă de plante care se înmulţesc prin spori; (şi la sg.) plantă din această clasă. ACQUIS s.m. (pr. ah'; fr. acquis) Totalitatea actelor normative referitoare Ia drepturile şi obligaţiile statelor Uniunii Europene. ACRANIÂT, acraniate s.n. (fr. acraniate) Animal primitiv fără craniu; (la pl.) subîncrengătură din care fac parte animalele fără craniu. ACREDITĂ, acreditez vb. I (fr. accrediter) 1. A împuternici pe cineva cu o funcţie (diplomatică) în altă ţară. 2. A pune Ia dispoziţia cuiva un acreditiv. 3. A răspândi o ştire neconfirmată drept verosimilă. ACREDITARE, acreditări s.f. (de la acredita) Scrisoare de acreditare = document prin care se atestă împuternicirea unui diplomat, a unui ziarist. ACREDITIV, acreditive s.n. (fr. accreditif, germ. Akkf‘editiv) 1. Sumă de bani rezervată de cumpărător la o bancă, pentru a-1 plăti pe furnizor după livrarea mărfii. 2. Document financiar de decontare. 23 ACROSTIH ACRESCĂMANT, acrescăminte s.n. (cf. fr. accrois-sement) Creştere a dreptului unei persoane Ia o succesiune, ca urmare a înlăturării de la succesiune a altor persoane ori a renunţării acestora la drepturile legale sau testamentare. ACRESCENT, -Ă, acrescenţi, -te adj. (fr. accrescent) (Despre părţile unei plante) Care creşte în timpul coacerii fructului. ACRIBIE s.f. (fr. acribie) Exactitate, corectitudine, rigurozitate (în studiu). ACRIBOLOGIE s.f. (fr. acribologie) Precizie şi corectitudine în folosirea cuvintelor; precizie maximă în cercetarea ştiinţifică. ACRIDINĂ, acridine s.f. (fr. acridine) Combinaţie organică, incoloră, care se găseşte în gudroanele cărbunilor de pământ, folosită în industria coloranţilor, farmaceutică etc. ACRILÂT, acrilaţi s.m. (fr. aaylate) Material plastic sintetic folosit în stomatologie şi în chirurgia maxi-lofacială. ACRILIC, -Ă, acrilici, -ce adj. (fr. aciylique) l.Acid acrilic = compus sintetic obţinut prin oxidarea acro-leinei. 2. Care este obţinut cu ajutorul derivaţilor acidului acrilic (1). ACRIMONIE s.f. (fr. acrimonie) (Livr.) Nemulţumire, amărăciune care se exprimă prin cuvinte jignitoare. ACRIMONIOS, -OÂSĂ, acrimonioşi, -oase adj. (fr. acrimonieux) Ironic, sarcastic, acru. ACRINIE s.f. (fr. acrinie) Lipsă de secreţie sau de excreţie a unei glande. ACRO- (gr. akrony fr. acro-) Element de compunere cu sensul de „vârf’, „extremitate”, „cu craniu ascuţit”, în cuvinte ca: acropolă, acrocefaly acrofobie. ACROBAT, -Ă, acrobaţi, -te s.m. şi f. (fr. acrobate) 1. Gimnast care execută exerciţii de echilibristică. 2. (Fig.) Persoană abilă în comportare, care iese din orice situaţie prin tertipuri. ACROBATIC, -Ă, acrobatici, -ce (fr. acrobatique) 1. Adj. De acrobat; funambulesc (1). 2. S.f. Arta de a face acrobaţii, arta acrobatului. ACROBAŢIE, acrobaţii s.f. (fr. acrobaţie) 1. Exerciţiu dificil de echilibristică (1) sau de gimnastică; arta acrobatului. 2. (La pl.) Exerciţii periculoase executate cu un avion. 3. (Fig.; la pl.) încercări neobişnuite făcute pentru a ieşi dintr-o încurcătură. ACROCEFÂL, -Ă, agmcefali, -e adj. (fr. acrocephale) Care are craniu ascuţit, conic. ACROCEFALIE s.f. (fr. acrocephalie) Malformaţie care constă în aspectul conic al cutiei craniene. ACROCIANOZĂ s.f. (fr. acrocyanose) Tulburare de circulaţie care constă în aspectul vânăt-albăstrui şi umed al mâinilor şi al picioarelor. ACROFOBIE s.f. (fr. acrophobie) Teamă patologică de locuri înalte. ACROLEINĂ, acroleine s.f. (fr. acroleine) Aldehi-dă nesaturată care se formează în cantităţi mici în piroliza corpurilor grase. ACROLIT, acrolite s.n. (fr. acrolithe) Statuie cu extremităţile executate din piatră sau marmură, iar corpul, din alt material. ACROMANIE s.f. (fr. acromanie) (Rar) Grad extrem de nebunie. ACROMAT, -Ă, acromaţi, -te adj., s.m. şi f. (germ. Achromaty fr. achromat) (Obiectiv fotografic) fară aberaţie cromatică. ACROMATIC,-Ă, acromatici, -ce adj. (fr. achroma-tique) (Despre sisteme optice) Fără aberaţie cromatică. ACROMATfSM s.n. (fr. achromatisme) Proprietatea unui sistem optic de a fi cromatic. ACROMATIZÂ, acromatizez vb. I (fr. achromatiser) A corecta o aberaţie cromatică. ACROMATOPSf E s.f. (fr. achromatopsie) Incapacitatea de a distinge culorile. ACROMEGALIE s.f. (fr. acromegalie) Dezvoltare exagerată a oaselor capului şi a extremităţilor membrelor, datorată unor dereglări ale hipofizei. ACROMICRIE s.f. (fr. acromicrie) Oprire din creştere a capului şi a membrelor. ACROMIE s.f. (fr. achromie) Decolorare congenitală a pielii. ACROMION, acromioane s.n. (fr. acromion) Apo-fiză a omoplatului, care se articulează cu clavicula. ACRONIC, -Ă, acronici, -ce adj. (fr. acronique) Care este în afara timpului. ACRONIM, -Ă, acronimi, -e adj., s.n. (fr. acronyme) (Cuvânt) alcătuit din prima sau primele litere ale cuvintelor care formează o sintagmă, o expresie, un titlu etc. ACROPARESTEZIE s.f. (fr. acroparesthesie) Sensibilitate scăzută la extremităţile corpului. ACROPOLĂ, acropole s.f. (fr. acropole) Partea cea mai înaltă a cetăţilor antice greceşti, care cuprinde edificiile publice importante. ACROSPOR, acrospori s.m. (fr. acrospore) Spor de la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. ACROSTIH, acrostihuri s.n. (ngr. akrostichon, fr. acrostiche) Poezie sau strofa în care literele iniţiale ACROSTOL 24 ale versurilor alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dcdicaţie ctc.) sau o propoziţie. ACROSTOL, acrostoluri s.n. (fr. acrostole) 1. Partea înaltă a extremităţilor unei corăbii. 2. (La pl.) Ornamentele, sculpturile dc la prora unei nave. ACROŞA, acroşez vb. I (fr. accrocher) 1. A atârna, a agăţa, a prinde din mers. 2. A opri, a interccpta mingea (în aer), la jocurile sportive. ACROTERĂ, acrotere s.f. (fr. acrotere) Piedestal aşezat în vârful sau la extremităţile unui fronton, folosit pentru a susţine un ornament, o statuetă, un vas etc.; ceca ce este aşezat pe acest piedestal. ACRU, acri s.m. (fr. acre) Unitate dc măsură pentru suprafeţe plane (cca 4 000 m2). ACT, acte s.n. (lat. actum, fr. acte) 1. Document, înscris oficial; testimoniu; (la pl.) scripte (1). 2. Acţiune, faptă. 3. Diviziune a unei opere dramatice. 4. A lua act (de...) - a lua cunoştinţă de... A face act de prezenţă = a apărea undeva pe durată scurtă. A face un act de dreptate = a recunoaşte meritele cuiva nedreptăţit. ACTA s.n. pl. (lat. acta) Colecţie de documente, de registre ctc. ACTÂNT, actanţi s.m. (fr. actant) (Lingv.) Autorul unei acţiuni exprimate printr-un verb; subiect; agent. ACTH s.n. (citit acetehăş\ siglă de la engl. Adreno-Cortico-Trophic-Homione) Hormon al hipofizei care stimulează cortexul şi glanda suprarenală. ACTINIC, -Ă, actinici, -ce adj. (fr. actinique) (Despre radiaţii) Capabil să producă reacţii (foto)chimice. ACTINID, actinide s.n. (fr. actinides, germ. Aktini-den) (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, care urmează după actiniu şi au proprietăţi comune cu acesta. ACTINIE, actinii s.f. (fr. actinie) Animal marin cu aspect de floare, frumos colorat, fixat pe stâncile litoralurilor; anemonă-de-mare. ACTINIU s.n. (fr. actinium) Element chimic radioactiv. ACTIN(O)- (fr. actino-, gr. aktis, -nos) Element de compunere cu sensul „rază”, „radiaţie”, în cuvinte ca: actinopatie, actinoterapie. ACTENOMETRIE s.f. (fr. actinometrie) (Fiz.) Măsurarea şi studiul radiaţiilor electromagnetice. ACTINOMETRU, actinometre s.n. (fr. actinometre) Instrument de măsură a energiei radiaţiilor, în special solare. ACTINOMICET, actinomicete s.n. (fr. actinomy-cetes) (La pl.) Grup de microorganisme înrudite cu ciupercile inferioare, din care se extrag antibiotice; (şi la sg.) microorganism din acest grup. ACTINOMICOZĂ s.f. (fr. actinomycose) Maladie a animalelor transmisibilă la om, cauzată dc anumite ciuperci sau bacterii şi caracterizată prin abcese cronice. ACTINOMORF, -Ă, actinomorfi, -e adj. (fr. actino-morphe) (Despre flori) Carc are simetrie radială. ACTINON s.n. (fr. actinon) Izotop al radonului. ACTINOPATIE, actinopatii s.f (fr. actinopathie) Boală provocată de radiaţiile luminoase şi ultraviolete. ACTINOPTERIGIÂN, actinopterigieni s.m. (fr. acti-nopteiygiens) (La pl.) Subclasă de peşti fosili, din care face parte majoritatea peştilor actuali; (şi la sg.) peşte fosil din această subclasă. ACTINOT s.m. (fr. actinote) Varietate de amfibol de culoare verde, bogat în fier. ACTINOTERAPIE s.f. (fr. actinotherapie) Tratament medical cu radiaţii luminoase, ultraviolete sau infraroşii, în rahitism. ACTIV, -Ă, activi, -e (fr. actif lat. activus, rus. aktiv) 1. Adj. Energic, dinamic (2); harnic; prompt. 2. Adj. Care este în serviciu efectiv. 3. Adj. (Despre substanţe sau corpuri) Care realizează intens un fenomen. 4. Adj. Care se soldează cu profit. 5. S.n. Totalitatea bunurilor sau mijloacelor economice aparţinând unor persoane fizice sau juridice; disponibilităţi, creanţe, stocuri. 6. S.n. Colectiv. 7. A avea ceva la activul său = a avea ceva grav în activitatea sa. ACTIVA, activez vb. I (fr. activer) 1. A înfăptui o activitate (susţinută). 2. A accelera, a intensifica o activitate, un proces etc. 3. A intra în cadrele active ale armatei. ACTIVÂNT, -Ă, activanţi, -te (fr. activant) 1. Adj., s.m. (Substanţă) care măreşte reactivitatea altei substanţe. 2. S.m. Reactiv anorganic. ACTIVIST, -Ă, activişti, -te s.m. şi f. (fr. activiste) 1. Militant într-o organizaţie politică sau obştească; membru activ într-un partid. 2. Persoană dintr-un partid (mai ales comunist) care se ocupa, în trecut, exclusiv cu munca de partid. ACTIVITATE, activităţi s.f. (fr. activite, lat. activitas, -atis) Putere de a acţiona, de a realiza ceva; muncă, ocupaţie (2), îndeletnicire, lucru. ACTOR, actori s.m. (fr. acteur, lat. actor) Artist (de teatru, de film etc.). ACTRIŢĂ, actriţe s.f. (fr. actrice) Artistă (de teatru, de film etc.). ACTUĂL, -Ă, actuali, -e adj. (fr. actuel, lat. actualis) Care există sau se petrece în prezent; de actualitate; existent, contemporan (2), curent (1), modem (1). 25 ACUZARE ACTUALITATE, actualităţi s.f. (fr. actualite) 1. Eveniment, fapt, întâmplare actuală, curentă; contemporaneitate. 2. De actualitate = din prezent, care interesează în momentul de faţă. ACTUALIZA, actualizez vb. I (fr. actualiser) A face să devină actual; a aduce la zi. ACTUALMENTE adv. (fr. actuellement) în prezent, acum. ACTUÂR, actuari s.m. (fr. actuaire, lat. actuarius) Specialist în calcule statistice. ACŢIONA, acţionez vb. I (fr. actionner) 1. A întreprinde o acţiune, o faptă; a opera (1), a proceda. 2. A pune în mişcare un mecanism. 3. A acţiona (pe cineva) în justiţie (sau în judecată) = a da în judecată, a intenta un proces. ACŢIONAR, -Ă, acţionari, -e s.m. şi f. (fr. action-naire) Persoană care posedă una sau mai multe acţiuni (5) Ia o societate comercială, la o întreprindere etc.; investitor de capital1 (2). ACŢIUNE, acţiuni s.f. (fr. action, lat. actio, -onis) 1. Desfăşurare a unei activităţi; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). 2. Subiect, intrigă. 3. Influenţă; efect. 4. Proces. 5. Hârtie de valoare, act care reprezintă o parte din capitalul unei societăţi, întreprinderi etc. 6. A pune în acţiune = a pune în mişcare. A trece la acţiune - a întreprinde ceva. Om de acţiune = om energic, întreprinzător, rapid. Film de acţiune = film dinamic prin modul de derulare a evenimentelor. ACUARELA, acuarele s.f. (fr. aquarelle) 1. Tehnică de pictură care foloseşte culori diluate cu apă; (concr.) pictură lucrată în acest mod. 2. Vopsea solidă folosită în această tehnică. ACUARELIST, -Ă, acuarelişti, -ste s.m. şi f. (fr. aquareliste) Pictor care lucrează în acuarelă (1). ACUITATE s.f. (fr. acuite) 1. Capacitate crescută de percepţie; agerime, perspicacitate. 2. Grad maxim de înălţime a unei voci sau a unui instrument muzical. 3. Cu acuitate = cu necesitate, imperios. ACULEÂT, -Ă, aculeaţi, -te (lat. aculeatus, fr. acu-leate) 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Subordin de insecte care au un ac la extremitatea posterioară a abdomenului (albine, furnici etc.); (şi la sg.) insectă din acest subordin. ACULEIFORM, -Ă, aculeiformi, -e adj. (fr. aculei-forme) în formă de ac. ACULEOL, aculeoli s.m. (fr. aculeole) Ac mic al unei plante; ghimpe. ACULEU, aculei s.m. (lat. aculeus) Ghimpe, spin. ACULTURAŢIE s.f. (fr. accidturation) Preluare totală sau parţială de către o populaţie a culturii materiale ori spirituale a unui popor mai evoluat. ACUMBET, -Ă, acumbeţi, -te adj. (cf. lat. accumbens, -ntis) (Despre părţi ale plantelor) Culcat. ACUMETRIE s.f. (fr. acwnetrie) Măsurare a acuităţii auditive. ACUMETRU, acumetre s.n. (fr. acumetre) Aparat folosit pentru măsurarea acuităţii auditive. ACUMINÂT, -Ă, acuminaţi, -te adj. (fr. acumine, lat. acuminatus) (Despre frunze, fructe) Care se termină printr-un vârf lung şi subţire. ACUMULA, acumulez vb. I (fr. accumuler, lat. accu-mulare) A strânge, a aduna, a înmagazina, a concentra (1). ACUMULATIV, -Ă, acumulativi, -e adj. (fr. accu-mulatij) (Rar) Care acumulează. ACUMULATOR, acumulatori s.n. (fr. accumula-teur) Aparat sau rezervor care acumulează energie (electrică). ACUPLA, acuplez vb. I (fr. accoupler) (Tehn.) A cupla. ACUPLAJ, acuplaje s.n. (fr. accouplage) (Tehn.) Cuplaj. ACUPUNCTURA s.f. (fr. accupuncture) Metodă chinezească de tratament, care constă în introducerea, în anumite puncte ale corpului, a unor ace metalice fine, cu rolul de a activa centrii nervoşi. ACURAT, -Ă, acuraţi, -te adj. (it. accurato) îngrijit, lucrat cu grijă. ACURATEŢE s.f. (it. accuratezza) Execuţie ireproşabilă; exactitate. ACUSTIC, -Ă, acustici, -ce (fr. acoustique) 1. Adj. Care emite, transmite sau recepţionează sunete; referitor la acustică (2). 2. S.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul sunetelor şi al zgomotelor. 3. S.f. Capacitatea de a reda (bine) sunetele. ACUSTICLAN, -Ă, acusticieni, -e s.m. şi f. (fr. acous-ticien) Specialist în acustică (2). ACUT, -Ă, acuţi, -te adj. (lat. acutus, it. acuto) 1. Intens, pătrunzător. 2, (Despre sunete) înalt, subţire. 3. (Despre boli) Care debutează rapid, cu aspect de criză. ACUTIZA, pers. 3 acutizează vb. I (acut + -iza) A se agrava. ACUZA, acuz vb. I (fr. accusery lat. accusare) 1. A învinovăţi, a învinui; a incrimina, a inculpa. 2. A vădi, a manifesta, a arăta. ACUZARE, acuzări s.f. (de la acuza) 1. învinuire, învinovăţire. 2. Persoană (sau instanţă) care acuză într-un proces. ACUZATIV 26 ACUZATIV, acuzative s.n. (fr. accusatif lat. accusa-tivus) 1. Caz gramatical specific complementului direct. 2. Acuzativ cu infinitiv = construcţic sintactică în care subiectul este la acuzativ şi predicatul, la infinitiv. ACUZATOR, -OARE, acuzatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. accusateur) (Persoana) carc acuză; incriminator, rechizitorial. ACUZAŢIE, acuzaţii s.f. (fr. accusation, lat. accu-satio) învinuire, învinovăţire; acuză. ACUZĂ, acuze s.f. (de la acuza) (Livr.) Acuzaţic. ACVA-/ACVI- (lat. aqua) Element de compunere cu sensul de „apă”, în cuvinte ca: acvanaut, acvaplan. ACVACULTURĂ s.f. (fr. aquaculture) Creştere a peştilor de mare, a crustaccelor ctc.; maricultură. ACVAFORTE, acvaforte s.f. (it. acquaforte) Reproducere a unui desen dc pe o placă de cupru corodată cu acid azotic; (concr.) gravură obţinută prin acest procedeu. ACVAMARIN s.n. (it. acquamarina) Varietate de berii de culoarc albastră-dcschis sau verzuie, folosită ca piatră preţioasă. ACVANAUT, -Ă, acvanauţi, -te s.m. şi f. (fr. aqua-naute) Spccialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. ACVANAUTIC, -Ă, acvanautici, -ce adj. (fr. aqua-nautique) De acvanaut. ACVAPLĂN s.n. (fr. aquapiane) I. Planşă de lemn cu ajutorul căreia se alunecă pe apă, remorcată de o ambarcaţiune cu motor. 2. Sport practicat cu acva-planul (1). ACVARIST, -Ă, acvarişti, -ste s.m. şi f. (germ. Aqua-rist) Specialist în creşterea peştilor în acvarii. ACVARISTICĂ s.f. (germ. Aquaristik) Ştiinţa creşterii peştilor în acvarii. ACVÂRIU, acvarii s.n. (lat. aquarium, it. aquario) 1. Vas sau bazin cu apă în care se ţin plante şi animale acvatice vii. 2. Clădire în care se găsesc acvarii (1). ACVÂTIC, -Ă, acvatici, -ce adj. (lat. aquaticus, fr. aquatique) 1. De apă, care trăieşte în apă. 2. Compus din apă. 3. Mediu acvatic = apa ca mediu de viaţă. ACVATINTA/AC VATINTĂ, acvatinte s.f. (it. acqua-tinta) Gravare cu acid azotic; (concr.) gravură obţinută prin acest procedeu. AC VATINTĂ s.f. v. acvatinta. ACVI- v. acva-. ACVICULTURĂ s.f. (fr. aquiculture) 1. Totalitatea tehnicilor privitoare la creşterea animalelor şi a plantelor acvatice. 2. Cultură în care o soluţie nutritivă înlocuieşte pământul. ACVIFER, -Ă, acviferi, -c adj. (fr. aquifere) Cu apă, care conţine apă. ÂCVILĂ, acvile s.f. (lat., it. aquila) 1. Gen dc păsări răpitoare; pajură, aceră. 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. ACVI LI DĂ, acvilide s.f. (fr. aquilides) (La pl.) Familie de păsări răpitoare carc are ca tip acvila; (şi la sg.) pasăre răpitoare din accastă familie. ACVILIN, -Ă, acvilini, -e adj. (lat. aquilinus, fr. aqui-lin) 1. Ca de acvilă (1). 2. Nas acvilin = nas coroiat. Privire acvilină = privire tăioasă, ca de acvilă (1). ACVILON s.n. (fr. aquilon) Vânt din nord, recc şi violent; crivăţ. ACVITANIĂN, -Ă, acvitanieni, -e (fr. aquitanian) (Geol.) 1. S.n. Ultimul etaj al oligocenului. 2. Adj. Care sc referă la acvitanian (1). ADACTILIE s.f. (fr. adactylie) Absenţă a degetelor. ADAGIETTO adv. (it. adagietto) (Muz.; ca mod de interpretare) Mai puţin lent decât adagio. ADĂGIO (it. adagio) (Muz.) 1. Adv. (Ca mod de interpretare) în tempo lent. 2. S.n. Compoziţie muzicală executată astfel. ADĂGIU, adagii s.n. (lat. adagium, fr. adage) Formulare concisă a unei învăţături, a unui principiu etc.; maximă, sentinţă (2), aforism, dicton. ADAMANTIN, -Ă, adamantini, -e adj. (lat. adaman-tinus, fr. adamantin) Care are duritatea şi strălucirea diamantului; diamantin. ADAMANTINĂ s.f. (fr., engl. adamantine) Smalţ dentar. ADAMISM s.n. (fr. adamisme) Doctrina adamiţilor. ADAMIT, -Ă, adamiţi, -te s.m. şi f. (fr. adamite) 1. Membru al unei secte (sec. al Il-lea) ai cărci adepţi umblau goi pentru a imita starea de inocenţă a Iui Adam în paradis. 2. Membru al unei secte din Bohemia (sec. al XV-Iea) ai cărei adepţi practicau nudismul, considerându-se inocenţi. ADAMSITĂ s.f (fr. adamsite) Gaz de luptă lacrimogen. ADAPTĂ, adaptez vb. I (fr. adapter, lat. adaptare) 1. A aranja ceva pentru a corespunde anumitor situaţii, anumitor forme; a potrivi, a fasona, a ajusta. 2. A (se) transforma. 3. A (se) deprinde, a (se) obişnui; a se conforma cu...; a transplanta (2). ADAPTĂBIL, -Ă, adaptabili, -e adj. (fr. adaptable) Care se poate adapta; acomodabil. ADAPTĂRE, adaptări s.f. (de la adapta) 1. Modificare, ajustare; lucru ajustat. 2, Acomodare a organismelor la mediul înconjurător; aclimatizare; adap-taţie. 3. Adaptare scenică sau cinematografică - transpunere a unei opere literare pe scenă sau pe ecran. 27 ADJONCŢIUNE ADAPTĂŢIE, adaptaţii s.f. (fr. adaptation) (înv.) Acţiunea de a se adapta şi rezultatul ei; adaptare (2). ADAPTOR, adaptoare s.n. (fr. adapteur) Dispozitiv sau circuit electric care adaptează un aparat pentru anumite utilizări. ADDENDA s.n. pl. (lat. addenda) 1. Anexă la o lucrare. 2. Addenda et corrigenda = anexă cu erată. ADECVA, pers. 3 adecvează vb. I (de la adecvat) A face să fie, să devină adecvat. ADECVAT, -Ă, adecvaţi, -te adj. (fr. adequat, lat. adaequatus) Corespunzător, potrivit; salutar; idoneu. ADENITĂ, adenite s.f. (fr. adenite) Inflamaţie a ganglionilor limfatici; limfadenită, bubon. ADENO- (fr. adenfo/-, gr. aden) Element de compunere cu sensul de „glandă”, în cuvinte ca: adenocar-cinomy adenofibrom. ADENOCARCINOM, adenocarcinoame s.n. (fr. ade-nocarcinome) Tumoare glandulară malignă. ADENOFIBROM, adenofibroame s.n. (fr. adeno-fibrome) (Med.) Fibroadenom. ADENOID, -Ă, adenoizi, -de adj. (fr. adenoide) Al ţesutului glandular, referitor la ţesutul glandular. ADENOIDITĂ, adenoidite s.f. (fr. adeno'idite) Infecţie microbiană sau virotică a ţesutului glandular, în regiunea nasului şi a faringelui. ADENOM, adenoame s.n. (fr. adenome) Tumoare glandulară benignă. ADENOPATIE s.f. (fr. adenopathie) Boală a ganglionilor limfatici. ADENOTOM1E s.f. (fr. adenotomie) îndepărtare chirurgicală a unui adenom. ADEPT, -Ă, adepţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. adepte) (Persoană) care aderă la o convingere, la o idee, la o doctrină etc.; susţinător; discipol. ADERA, ader vb. I (fr. adherer, lat. adhaerere) 1. A împărtăşi convingerile, ideile, doctrina unui partid, a unei asociaţii etc. 2. A se lipi. 3. (Despre state) A fi parte a unui tratat. ADERENT, -Ă, aderenţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. adhâ-rent) (Persoană) care aderă la ceva. ADERENŢĂ, aderenţe s.f. (fr. adherence) 1. (Mai ales la pl.) Ţesut fibros dezvoltat după o infecţie sau o operaţie; bridă (3). 2. Forţă de alăturare, de contact. ADERM1NĂ s.f. (fr. adermine) (Med.) Vitamina B6. ADEZIUNE, adeziuni s.f. (fr. adhâsion, lat. adhae-sio, -onis) 1. Aderare, ataşare; solidarizare conştientă. 2. (Fiz.) Atracţie între două corpuri aflate în contact. ADEZIV, -Ă, adezivi, -e (fr. adhesif) I. Adj. Care se lipeşte, care adera. 2. S.m. Clei, lipici. ADEZIVITĂTE s.f (fr. adhesivite) Calitatea de a fi adeziv. AD-HOC adv., adj. (lat. ad-hoc) Pentru acest scop, de circumstanţă. ADIACENT, -Ă, adiacenţi, -te adj. (fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis) Care are o latură comună, care sc învecinează, care se apropie de ceva. ADIATOR, adiatoare s.n. (fr. adiateur) Aparat care serveşte la efectuarea de adunări şi scăderi. ADIDAS, adidaşi s.m. (marca Adidas, de la Adi Das[lerj) 1. Tip de încălţăminte comodă (pentru sportivi). 2. (Ir.) Picior de porc. ADINAMIE s.f. (fr. adynamie) Slăbiciune musculară. AD-INTERIM/AD INTER1M adj. invar. (lat. adinte-rim) Provizoriu, interimar. ADIO inteij. (it. addio, fr. adieu) (Şi substantivat) Rămas-bun (pentru totdeauna); (ir.) s-a terminat, s-a sfârşit cu... ADIP(O)- (fr. adip[o]-y lat. adeps, -ipis) Element de compunere cu sensul de „grăsime”, în cuvinte ca adipogeneză. ADIPOGENEZĂ s.f. (fr. adipogenese) Producere de grăsime în organism. ADIPOS, -OĂSĂ, adipoşi, -oase adj. (fr. adipeux) De grăsime, gras. ADIPOZITĂTE s.f. (fr. adipositâ) Acumulare de grăsime în ţesuturile celulare subcutanate. ADIPSIE s.f. (fr. adipsie) Lipsă a senzaţiei de sete. ADITIV, -Ă, aditivi, -e (fr. additij) 1. Adj. Referitor la operaţia de adunare. 2. S.n. Substanţă care, adăugată alteia, îi ameliorează proprietăţile sau calităţile. ADIŢIE s.f. (fr. addition, lat. additio) 1. Adăugare. 2. (Mat.) Adunare. ADIŢIONĂ, adiţionez vb. I (fr. additionner) A aduna, a adăuga. ADIŢIONĂL, -Ă, adiţionali, -e (fr. additionne) 1. Adj. Care este adăugat; suplimentar. 2. S.f. Convorbire care nu este inclusă în abonamentul de telefon. ADJECTIV, adjective s.n. (fr. adjectif lat. adjecti-vum) Partea de vorbire flexibilă care arată o însuşire. ADJECTIVĂ, adjectivez vb. I (de la adjectiv) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. ADJECTIVĂL, -Ă, adjectivali, -e adj. (fr. adjectival) 1. Care este exprimat printr-un adjectiv; care arc funcţia de adjectiv. 2. Articol adjectival = articol hotărât care însoţeşte un adjectiv legat de un substantiv articulat sau de un nume propriu. ADJECTIVIZĂ, adjectivizez vb. I (adjectiv + -iza) A (se) adjectiva. ADJONCŢIUNE, adjoncţiuni s.f. (fr. adjonction) Unire, adăugare. ADJUDECA 28 ADJUDECA, adjudec vb. I (lat. adjudicare) 1. A atribui un bun scos la licitaţie persoanei care oferă preţul cel mai ridicat. 2. A obţine victoria într-o competiţie. ADJUDECÂŢIE, adjudecaţii s.f. (fr. adjudication, lat. adjudeca tio) Act prin care se adjudecă (1) ceva scos la licitaţie. ADJUDECĂTOR, -OARE, adjudecători, -oare s.m. şi f. (fr. adjudicateur) Persoană care adjudecă. ADJUNCT, -Ă, adjuncţi, -te adj., s.m. şi f. (germ. Adjukt, lat. adjunctus) Primul subordonat în rang titularului unei funcţii de conducere. ADJUTÂNT, adjutanţi s.m. (fr. adjutant) Ofiţer ataşat unui şef militar; aghiotant; cel mai înalt grad de subofiţer. ADJUVÂNT, -Ă, adjuvanţi, -te adj., s.n. (fr. adjuvant) (Substanţă) care activează acţiunea unui medicament. AD LIBITUM loc. adv. (lat. ad libitum) După voie, după plac; oricum. AD LITTERAM loc. adv. (lat. ad litteram) Literal, textual; întocmai. ADMINISTRA, administrez vb. I (fr. administrer, lat. administrare) 1. A conduce, a gospodări (o instituţie). 2. A da unui bolnav un medicament. 3. A administra o probă - a folosi ceva drept probă într-un proces. ADMINISTRATIV, -Ă, administrativi, -e adj. (fr. administratif, lat. administrativus) Care aparţine administraţiei, de administraţie; care emană de la un organ de administraţie. ADMINISTRATOR, -OARE, administratori, -oare s.m. şi f. (fr. administrateur, lat. administrator) Persoană care administrează un bun sau conduce un serviciu de administraţie. ADMINISTRAŢIE, administraţii s.f. (fr. admi-nistration, lat. administratio) 1. Gospodărire a unei instituţii, a unui oraş, a unui stat etc.; totalitatea organelor care îndeplinesc această acţiune. 2. Administraţie locală = consiliul municipal, orăşenesc sau comunal, împreună cu primarul şi/sau prefectul. Administraţie de stat = totalitatea instituţiilor care asigură funcţionarea statului. Consiliu de administraţie = grup de persoane care gestionează o instituţie. ADMIRĂ, admir vb. I (fr. admirer, lat. admirari) A avea sentimente de apreciere şi de entuziasm faţă de cineva; a fi încântat de cineva (sau de ceva). ADMIRABIL, -Ă, admirabili, -e adj. (fr. admirabley lat. admirabilis) Vrednic de a fi admirat; încântător, excelent, epatant. ADMIRATIV, -Ă, admirativi, -e adj. (fr. admiraţi/, lat. admirativus) Care exprimă admiraţie. ADMIRATOR, -OÂRE, admiratori, -oare s.m. şi f. (fr. admirateur, lat. admirator, -oris) Persoană care admiră pe cineva sau ceva. ADMIRAŢIE, admiraţii s.f. (fr. admiration, lat. admiratio) Sentiment de apreciere, de încântare, de preţuire; cult1 (3). ADMISfBIL, -Ă, admisibili, -e adj. (fr. admissible) Care poate fi admis; tolerabil; acceptabil; valabil. ADMISIBILITÂTE s.f. (fr. admissibilite) însuşirea de a fi admisibil. ADMISIE, admişii s.f (fr. admission, lat. admissio) Intrare a unui gaz în cilindrul unui motor cu explozie (prima fază de funcţionare a unui ciclu). ADMITĂNŢĂ, admitanţe s.f. (fr. admittance) Mărime caracteristică a unui circuit de curent electric alternativ, egală cu câtul dintre valoarea efectivă a curentului absorbit şi valoarea efectivă a tensiunii de alimentare. ADMITE, admit vb. III (fr. admettre, lat. admitere) A fi de acord cu ceva; a îngădui, a permite, a accepta, a recunoaşte (2). ADMONESTA, admonestez vb. I (fr. admonester) A mustra, a certa. ADMONESTÂRE, admonestări s.f. (de la admonesta) 1. Acţiunea de a admonesta şi rezultatul ei; admoniţiune (2). 2. Act, adresă oficială care cuprinde o mustrare adresată cuiva. ADMONESTĂŢIE, admonestaţii s.f. (fr. admonesta-tion) (înv.) Admonestare. ADMONITIV, -Ă, admonitivi, -e adj. (fr. admonitij) Care admonestează, care reprimă. ADMONIŢIUNE, admoniţiuni s.f. (fr. admonition, lat. admonitio, -onis) 1. Cercetare efectuată de judecător. 2. Admonestare (1). ADN s.n. (citit adene) Denumire prescurtată a acidului dezoxiribonucleic (DNA, în terminologia anglo-sa-xonă). ADNĂT, -Ă, adnaţi, -te adj. (lat. adnatus, fr. adne) (Bot.; despre părţi ale plantei) Crescut pe ceva, care se adaugă. ADNOTÂ, adnotez vb. I (lat. adnotare/annotare) A face note (prin explicaţii, observaţii, completări) pe marginea unui text. ADOGMÂTIC, -Ă, adogmatici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. adogmatique) (Adept) al adogmatismului. ADOGMATISM s.n. (fr. adogmatisme) Sistem de gândire opus dogmelor. ADOLESCENT, -Ă, adolescenţi, -te s.m. şi f. (fr. adolescent, lat. adolescens, -ntis) Tânăr în perioada adolescenţei; efeb (2). 29 ADVERB ADOLESCENTIN, -Ă, adolescentini, -e adj. (adolescent +-in) De adolescent, specific adolescentului. ADOLESCENŢĂ s.f. (fr. adolescence, lat. adoles-centia) Vârstă cuprinsă între pubertate şi starea de adult. ADONIC, adonice adj. (fr. adonique) Vers adonic = vers format dintr-un dactil şi un spondeu sau un troheu, utilizat în verificaţia antică greacă şi latină. ADONIS, adonişi s.m. (fr. adonis) Nume dat (după un zeu din mitologia greacă) unui tânăr foarte frumos. ADOPTĂ, adopt vb. I (fr. adopter, lat. adoptare) 1. A lua un copil în întreţinere, cu forme legale, ca pe propriul fiu sau propria fiică. 2. A-şi însuşi, a accepta o idee, o lege, un stil etc. ADOPTIV, -Ă, adoptivi, -e adj. (fr. adoptif, lat. adopti-viis) 1. (Despre copii) Care a fost înfiat. 2. (Despre părinţi) Care au înfiat un copil. ADOPŢIE, adopţii s.f. (fr. adoption, lat. adoptio) Acţiunea de a adopta; înfiere. ADORĂ, ador vb. I (fr. adorer, lat. adorare) A iubi fără limite; a venera, a diviniza (1), a glorifica. ADORABIL, -Ă, adorabili, -e adj. (fr. adorable, lat. adorabilis) Fermecător, încântător. ADPRES, adpreşi adj. (lat. adpressus) (Bot.; despre perişori) Alipit de tulpină. ADRAGÂNT s.n. (fr. adragant) Gumă vegetală folosită în farmacie. AD REM loc. adv. (lat. ad reni) La obiect. ADRENALINĂ s.f. (fr. adrenaline) Hormon secretat de glandele suprarenale, cu rol de stimulator al ritmului cardiac, de vasoconstrictor etc. ADRENERGIC, -Ă, adrenergici, -ce adj. (fr. adre-nergique) Care provoacă secreţia de adrenalină. ADRESĂ, adresez vb. I (fr. adresser) 1. A vorbi cuiva; a face apel la... 2. A trimite direct (cuiva) o scrisoare, o cerere, o invitaţie etc. 3. A scrie adresa (pe o cerere, pe o scrisoare etc.). ADRESĂNT, -Ă, adresanţi, -te s.m. şi f. (germ. Adres-sant) Destinatar. ADRESĂ, adrese s.f. (fr. adresse) 1. Ansamblu de date privind numele şi domiciliul unei persoane. 2. înştiinţare, comunicare oficială. 3. A spune (a vorbi) ceva la adresa cuiva = a vorbi despre cineva. A greşi adresa = a nimeri în alt loc; (fam.) a se înşela asupra cuiva. ADSORBÂNT, adsorbanţi s.m. (fr. adsorbant) Corp care adsoarbe o substanţă. ADSORBĂT, adsorbaţi s.m. (fr. adsorbat) Substanţă fixată prin adsorbţie. ADSORBI, adsorb vb. IV (fr. adsorber, cf adsorbi) A fixa prin adsorbţie. ads6rbţie s.f. (fr. adsorbtion) Fixare de ioni liberi, de atomi sau molecule ale unei substanţe pe suprafaţa unui corp solid. ADSTRĂT, adstraturi s.n. (fr. adstrat) (Lingv.) Totalitatea elementelor străine care se adaugă unui idiom după constituirea acestuia. ADUCTOR, aductori adj. (fr. adducteur, lat. adduc-tor) Muşchi aductor = muşchi care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt. ADUCŢIE, aducţii s.f. (fr. adduction, lat. adductio) 1. Dirijare a apelor către locul de captare. 2. Mişcare efectuată de un muşchi aductor. ADULĂ, adulez vb. I (fr. aduler, lat. adulari) A linguşi, a flata. ADULATOR, -OĂRE, adulatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. adulateur, lat. adulator) (Persoană) care adulează; linguşitor. ADULT, -Ă, adulţi, -te s.m. şi f. (fr. adulte, lat. adultus) (Fiinţă) care a ajuns la maturitate; matur. ADULTER, -Ă, adulteri, -e (fr. adultere, lat. adulte-rium) 1. Adj. Care a încălcat fidelitatea conjugală. 2. S.n. încălcare a fidelităţii conjugale. ADULTERĂRE s.f. (cf. fr. adulteration, engl. adulte- ration) (Livr.) Falsificare, denaturare. ADULTERIN, -Ă, adulterini, -e adj., s.m. şi f. (fr. adulterin, lat. adulterinus) (Copil) născut dintr-un adulter. AD VALOREM loc. adv. (lat. ad valorem) Conform valorii. ADVECŢIE, advecţii s.f. (fr. advection) Mişcare pe orizontală a aerului dintr-o zonă. ADVENT, adventuri s.n. (fr. avent, lat. adventus) Perioadă de patru săptămâni înainte de Crăciun, la catolici. ADVENTICE s.f. (fr. adventice) Pătură de ţesut conjunctiv care înveleşte arterele. ADVENTISM s.n. (engl. adventism, germ. Adven-tismus) Doctrina unei secte creştine care propovă-duieşte a doua venire a lui Isus Hristos. ADVENTIST, -Ă, adventişti, -ste adj., s.m. şi f, (engl. adventist, fr. adventiste) (Adept) al adventismului. ADVENTIV, -Ă, adventivi, -e adj. (fr. adventij) 1. (Despre rădăcini şi muguri) Care creşte în afara locului normal de dezvoltare. 2. (Despre cratere) Care are altă deschizătură decât craterul principal. ADVERB, adverbe s.n. (fr. adverbe, lat. adverbium) Partea de vorbire, în general, neflexibilă, care are categoria comparaţiei şi care determină un verb, un adjectiv sau un adverb, indicând diferite circumstanţe (loc, timp, cauză etc.). ADVERBIAL 30 ADVERBIAL, -Ă, adverbiali, -c adj. (fr. adverbial, lat. adverbialis) Cu valoare dc adverb. ADVERBIALIZA, adverbializez vb. 1 (fr. adverbiali ser) A (sc) transforma în adverb. ADVERS, -A, adverşi, -se adj. (fr. adverse, lat. adver-sus) Opus; (fig.) potrivnic. ADVERSAR, -Ă, adversari. -c s.m. şi f. (fr. adver-saire. lat. adversarius) Persoană carc sc confruntă cu alta; rival, potrivnic, inamic (1). ADVERSATIV, -Ă, adversativi, -e adj. (fr. adversa-tif lat. adversativus) I. Carc exprimă o opoziţie. 2. Propoziţie adversativa = propoziţie care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ci. Conjuncţie adversativa = conjuncţie carc introduce o propoziţie adversativă. ADVERSITATE, adversităţi s.f. (fr. adversite, lat. adversitas, -atis) împrejurare potrivnică, ostilitate. ADVERTISING s.n. (pr. advertâizing; engl. adver-tising) Acţiunca de a oferi bunuri şi servicii publicului prin anunţuri în media; publicitate. AED, aezi s.m. (fr. aede) Poet cpic, recitator şi cântăreţ, la vechii greci. AERĂ, aerez vb. 1 (fr. aerer) LA introduce aer într-un lichid, într-un material granuios ctc. 2. A răci cerealele dintr-un siloz prin introducerea de aer. AERÂJ s.n. (fr. aerage) Ventilare a aerului într-un loc închis. AERAT, -A, aeraţi, -te adj. (de la aera) 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Care este tratat prin introducerea dc aer. 2. (Despre cereale) Care este răcit prin introducerea dc aer. 3. (Livr.; despre texte) Care are o structură simplă; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele şi rândurile spa-ţiatc; cu mult spaţiu alb. AERATOR, aeratoare s.n. (fr. aerateur) Dispozitiv de ventilaţie. AERAŢIE s.f. (fr. aeration) Ventilaţie şi răcire cu aer a cerealclor dintr-un siloz. AERIAN, -A, aerieni, -e adj. (fr. aerien) 1. Care se află sau se petrece în aer. 2. (Fig.) Desprins de realitate; neatent. 3. Linie aeriană - itinerar al unui serviciu de aviaţie. AERIFER, -Ă. aeriferi, -e adj. (fr. aerifere) Care poartă, care conduce aerul. AERIFORM, -Ă. aerifonni, -e adj. (fr. aeriforme) Care are aspectul sau proprietăţile fizice ale aerului. AERLIFT s.n. (aer -r lift) Metodă mecanizată de extracţie a lichidelor din subsol, bazată pe aducerea acestora la suprafaţă cu ajutorul aerului comprimat. AERO- (fr. aero-) Element dc compuncrc cu sensul dc „aerîn cuvintc ca: aerobioză, aeroclub, aerodrom, acromodei AEROB, -Ă, aerobi, -e adj. (cf. fr. aerobic) Carc trăieşte cu oxigen; acrobiotic. AEROBIC, -A, aerobici, -ce adj., s.n. (fr. aerobique, engl. am. aerobics) (Gimnastică, antrenament ctc.) care sc cxccută într-un ritm rapid, pc fundal muzical. AEROBIOTIC, -A, aerobiotici, -ce adj. (fr. aerobio-tique) Aerob. AEROBIOZĂ s.f. (fr. aerobiose) Ansamblul condiţiilor de viaţă în aer liber. AEROBUZ, aerobuze s.n. (fr. aerobus) Avion dc pasageri, de marc capacitate. AEROCARTOGRAF, aerocartografe s.n. (fr. aero-cartographe) Aparat pentru întocmirca hărţilor şi a planurilor topografice după fotograme aeriene. AEROCARTOGRAFIE s.f. (fr. aerocartographie) Tehnică de întocmirc a hărţilor şi a planurilor topografice cu ajutorul cartografului. AEROCLUB, aerocluburi s.n. (fr. aero-club) Asociaţie sportivă ai cărei membri practică sporturi aeronautice (paraşutism, pilotaj ctc.). AEROCOLIE s.f. (fr. aerocolie) Acumulare dc gaze în intestinul gros. AERODINAMIC, -Ă, aerodinamici, -ce (fr. aero-dynamique) 1. S.f. Ramura mccanicii carc sc ocupă cu studiul mişcării aerului şi a gazelor, precum şi a corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamică (1). 3. Adj. (Despre vchicule) Care, datorită formei, întâmpină o rezistenţă minimă din partea aerului în timpul deplasării. AERODINĂ, aerodine s.f. (fr. aârodyne) Vehicul aerian mai greu decât acrul. AERODROM, aerodromuri s.n. (fr. aerodrome) Teren amenajat pentru decolarea, aterizarea şi staţionarea avioanelor. AEROELASTICITĂTE s.f. (fr. aeroelasticite) Ramura fizicii carc studiază comportarea sistemelor elastice solide sub acţiunea forţelor aerodinamice. AEROFAGIE s.f. (fr. aerophagie) Act reflex de înghiţire a aerului odată cu saliva sau cu alimentele. AEROFĂR, aerofaruri s.n. (fr. aerophare) Dispozitiv optic de semnalizare Ia mare distanţă, care serveşte ca punct de reper pentru avioanele în zbor. AEROFILATELIE s.f. (fr. aerophilatelie) Ramura filateliei care se ocupă cu timbrele folosite în poşta aeriană. AEROFOBIE s.f. (fr. aerophobie) Teamă patologică de aer. 31 AEROSTÂŢIE AEROFOR, aerofoare s.n. (fr. aerophore) Aparat care furnizează aerul necesar scafandrilor în timpul scufundării sub apă. AEROFOTOGRAFIE, aerofotografii s.f. (fr. aero-phoîographie) Fotografiere de la bordul unui avion; (concr.) fotografie executată astfel. AEROFOTOGRAMĂ, aerofotograme s.f. (fr. aero-photogramme) Fotogramă aeriană. AEROGARA, aerogări s.f. (fr. aerogare) Gară pentru călători, bagaje şi mărfuri, într-un aeroport. AEROGEN, -Ă, aewgeni, -e adj. (fr. aerogene) (Biol.) Carc este produs cu ajutorul aerului. AEROGENERATOR, aerogeneratoare s.n. (engl. aerogenerator) Instalaţie de transformare a energiei eoliene în energie electrică. AEROGEOLOGIE s.f. (germ. Aerogeologie) Ansamblu dc informaţii geologice culese din avion. AEROGLISOR, aeroglisoare s.n. (fr. aeroglisseur) Navă specială care se deplasează prin alunecare pe o pernă de aer. AEROGRĂF, aerografe s.n. (fr. aerographe) Pulve-rizator pentru aplicarea de vopsele lichide. AEROGRAFIE s.f. (fr. aerographie) Disciplină care studiază aerul. AEROGRAMĂ, aerograme s.f. (fr. aerogramme) 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fară fir. 2. Scrisoare expediată prin avion. AEROION, aeroioni s.m. (fr. aeroion) Ion atmosferic. AEROIONIZATOR, aeroionizaîoare s.n. (fr. aero- ionisateur) Aparat folosit pentru concentrarea ionilor negativi într-o încăpere. AEROLIT, aerolite s.n. (fr. aerolithe) Meteorit cu aspect de piatră care cade pe pământ. AEROLOG, -Ă, aerologi, -ge s.m. (fr. aerologue, it. aerologo) Specialist în aerologie. AEROLOGIE s.f. (fr. aerologie) Studiul atmosferei. AEROMECÂNICĂ s.f. (fr. aeromecanique) Ramura mecanicii care se ocupă cu studiul gazelor AEROMETRIE s.f. (fr. aerometrie) Studiul aerului şi al gazelor prin măsurarea efectelor mecanice ale acestora. AEROMETRU, aerometre s.n. (fr. aerometre) Aparat de măsură a densităţii aerului. AEROMOBIL, -Ă, aeromobili, -e (fr. aeromobile) 1. Adj. (Despre corpuri) Care se mişcă în aer. 2. S.n. Corp solid care se poate menţine şi mişca în aer. AEROMODEL, aeromodele s.n. (fr. aeromodele) Machetă de avion sau de planor. AEROMODEL1SM s.n. (fr. aeromodelisme) Tehnică a construirii şi lansării dc aeromodele. AEROMODELIST, -Ă, aeromodelişti, -ste s.m. şi f. (aeromodel + -ist) Persoană care practică aeromo-delismul. AEROMOTOR, aeromotoare s.n. (fr. aeromoteur) Motor acţionat de energia vântului. AERONAUT, -Ă, aeronauţi, -te s.m. şi f. (fr. aero-naute) Persoană îmbarcată pe o aeronavă. AERONAUTIC, -Ă, aeronautici, -ce (fr. aeronau-tique) 1. S.f. Ştiinţă care se ocupă de navigaţia aeriană; tehnica construirii avioanelor. 2. Adj. Care se referă la aviaţie, la aeronautică (1). AERONAVĂL, -Ă, aeronavali, -e adj. (fr. aeronaval) Relativ la aviaţie şi la marină. AERONAVĂ, aeronave s.f. {aero- + navă, cf. fr. aero-nej) Vehicul aerian, aerovehicul; navă (2). AEROPLÂN, aeroplane s.n. (fr. aeroplane) Avion. AEROPLANCTON s.n. (germ. Aeroplankton) Plancton din atmosferă. AEROPORT, aeroporturi s.n. (fr. aeroport) Terenul şi clădirile necesare decolării, aterizării, manevrării, adăpostirii şi întreţinerii avioanelor. AEROPORTUÂR, -Ă, aeroportuari, -e adj. (fr. aero-portuaire) Care se referă la aeroport. AEROPOŞTĂL, -Ă, aeropoştali, -e adj. (fr. aero-postal, cf. poştă) Care aparţine poştei aeriene, privitor la poşta aeriană. AEROPURTÂT, -Ă, aeropurtaţi, -te adj. (aero- + purtat, cf. fr. aeroporte) Care se transportă cu aeronave. AEROREACTOR, aeroreactoare s.n. (fr. aeroreac-teur) Reactor care propulsează aerul atmosferic precomprimat. AERO SCOP, aeroscoape s.n. (fr. aeroscope) Aparat de colectat praful din aer, pentru a fi examinat la microscop. AEROSOL, aerosoli s.m. (fr. aerosol) (Mai ales la pl.) Particule lichide sau solide dispersate într-un gaz ori în aer. AEROSPAŢIÂL, -Ă, aerospaţiali, -e adj. (fr. aerospa-tial) Referitor la navigaţia în spaţiul aerian terestru şi cosmic. AEROSTĂT, aerostate s.n. (fr. aerostat) Aeronavă mai uşoară decât volumul aerului dislocat. AEROSTĂTIC, -Ă, aerostatici, -ce (fr. aerostatique) 1. S.f. Ramura mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul gazelor şi al aerostatelor. 2. Adj. Referitor la aerostatică (1) sau la aerostate. AEROSTĂŢIE, aewstaţii s.f. (fr. aerostation) 1. Tehnica de construire şi de manevrare a aerostatelor. 2. Staţie de vehicule aeriene. AEROTAXÂŢIE 32 AEROTAXÂŢIE, aerotaxaţii s.f. (aero- + taxaţie) Metodă pentru determinarea speciilor dc arbori, a înălţimii, a diametrului ctc. acestora, prin observare directă sau prin intermediul fotogramelor aeriene. AEROTEHNICĂ s.f. (fr. aerotechnique) Disciplină carc sc ocupă cu studiul şi construcţia aeronavelor. AEROTERAPIE s.f. (fr. aerotherapie) Metodă de tratament prin cură dc aer (de munte). AEROTERMĂ, acroîerme s.f. (fr. aerotherme) Aparat electric care produce aer cald pentru încălzirea unui spaţiu. AEROTOPOGRĂF, aerotopografe s.n. (fr. aeroto-pographe) Aparat fotogrammetrie folosit pentru executarea hărţilor şi planurilor topografice. AEROTOPOGRAFIE s.f. (engl. aerotopography) Tehnică dc cfectuare a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotografiilor aeriene. AEROTRANSPORT, aerotransporturi s.n. (fr. aero-transport) Transport aerian. AEROTREN, aerotrenuri s.n. (fr. aerotrain, cf. it. acrotreno, engl. airtrain) Vehicul terestru pe perne dc aer comprimat care înaintează pe o singură şină. AEROVEHICUL, aerovehicule s.n. (aero- + vehicul) Aeronavă. AEROZINĂ s.f. (fr. aerozine) Carburant pentru motoarele rachetelor. AFABIL, Ă, afabili, -e adj. (lat. affabilis, fr. affable) Binevoitor, cordial; politicos. AFABILITATE s.f. (fr. affabilite, lat. affabilitas, -atis) Cordialitate. AFABULÂŢIE s.f. (fr. affabulation, lat. affabulatio) 1. Intriga unei opere literare de ficţiune; fabulaţie (1). 2. Morala unei fabule. AFACERE, afaceri s.f. (a + facere, cf fr. affaire) 1. Tranzacţie, negociere, business (1); operaţie financiară, comercială etc.; speculaţie (3). 2. Treabă, îndeletnicire, ocupaţie (2); business (2). 3. Afaceri interne (sau externe) - administraţia care priveşte problemele inteme (sau externe) ale unei ţări. AFACERISM s.n. (afacere + -ism) Obţinere abuzivă de profituri personale din afaceri (1). AFAGIE s.f (fr. aphagie) Incapacitatea de a înghiţi. AFAZIC, -Ă, afazici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. aphasique) (Bolnav) de afazie. AFAZIE, afazii s.f. (fr. aphasie) Pierdere a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat; disfa-zie; logoplegie. AFEBR1L, -Ă, afebrili, -e adj. (fr. afebrile) Fără febră. AFECT, afecte s.n. (germ. Affekt, lat. affectus) Reacţie emotivă puternică şi scurtă; totalitatea stărilor emoţionale şi sentimentale. AFECTA1, afectez vb. I (fr. affecter) A destina ccva unui scop anume. AFECTA2, afectez vb. I (fr. affecter) 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o stare sufletească; a sc pre-face; a-şi da aere, a se sclifosi. 3. A prcjudicia, a leza. AFECTARE, afectări s.f. (dc la afecta2) Lipsă dc naturaleţe, prefăcătorie în vorbire, în comportarc; emfază; cultism. AFECTIV, -Ă, afectivi, -e adj. (fr. affectif lat. affecti-vus) 1. Care se referă la sentimente; emotiv. 2. Carc denotă afecţiune; sentimental, sensibil. AFECTIVITATE s.f. (fr. affectivite) 1. Totalitatea proccselor afective. 2. Sensibilitate. AFECTUOS, -OÂSĂ, afectuoşi, -oase adj. (fr. affec-tueax, lat. affectuosus) Prietenos, cordial, tandru, intim (2). AFECŢIUNE, afecţiuni s.f. (fr. affection, lat. affaec-tio, -onis) 1. Prietenie, cordialitate, ataşament, dragoste, sentiment (2). 2. Boală, maladie. AFELIU s.n. (fr. aphelie) Punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unei planete. AFERAT, -Ă, aferaţi, -te adj. (fr. affaire) Care este (sau se preface că este) foarte ocupat. AFERENT, -A, aferenţi, -te adj. (fr. afferent). 1. Care este în legătură cu ceva, care este dependent sau decurge din ceva. 2. Care se cuvine cuiva. AFERENTÂŢIE s.f. (fr. afferentation) Transmitere a excitaţiei de la neuronii receptori periferici la neuronii centrali. AFEREZĂ, afereze s.f. (fr. apherese, lat. aphaeresis) Cădere a unuia sau a mai multor sunete la începutul unui cuvânt. AFET, afeturi s.n. (cf. fr. afJTit, germ. Laffette) Suport pentru arme de foc (tun, aruncător de mine etc.). AFGAN, -Ă, afgani, -e (fr. Afghan) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Afganistan. 2. S.m. Unitate monetară din Afganistan. 3. Limba afgană (şi substantivat, f.) - limbă din grupul limbilor iraniene vorbită de afgani (1). AFIDĂ, afide s.f. (fr. affide) (La pl.) Subordin de insecte homoptere cuprinzând păduchii de plante mici, cu forme aripate şi nearipate; (şi la sg.) insectă homopteră din acest subordin. AFILIA, afiliez vb. I (fr. affilier) A se alătura, a se uni cu altă organizaţie, asociaţie, instituţie, stabilind raporturi de subordonare sau de colaborare. AFIN, -Ă, afini, -e s.m. şi f. (lat. affinis) (Jur.) Rudă prin alianţă. AFINA, afinez vb. I (fr. affmer, it. affinare) I. A purifica, a îndepărta elementele străine amestccate într-o 33 AFRO substanţă. 2. A face mai fin, mai subţire (firul de lână, de bumbac etc.). AFINÂJ, aflnaje s.n. (fr. qffinage) Acţiunea de a purifica o substanţă sau de a o face mai fină. AFINITATE, afinităţi s.f. (fr. affinite, lat. affinitas, -atis) 1. Potrivire, simpatie între oameni pe baza unor asemănări, unor înclinaţii comune. 2. Proprietatea unor substanţe de a se combina între ele. 3. Legătură de rudenie creată prin căsătorie. AFINOR, afinori s.m. (fr. ajfineur) Muncitor care lucrează la afinare. AFIRMA, afirm vb. I (fr. affinner, lat. ajfirmare) 1.A declara ceva în mod ferm; a spune, a susţine. 2. A se remarca, a se evidenţia, a se lansa (2). AFIRMATIV, -Ă, afirmativi, -e adj. (fr. affirmatif lat. affirmativus) 1. (Despre enunţuri) Care are sens pozitiv, de afirmare; (despre judecată) care conţine o afirmaţie. 2. In caz afirmativ = dacă se întâmplă aşa. AFIRMÂŢIE, afirmaţii s.f (fr. affinnation, lat. afirmaţiei) Declaraţie, susţinere a unei păreri în mod ferm; aserţiune, alegaţie; (Ia pl.) cuvinte care exprimă un enunţ. AFIŞ, afişe s.n. (fr. affiche) înştiinţare (tipărită) expusă public. AFIŞA, afişez vb. I (fr. afficher) 1. A lipi un afiş. 2. A lua o anumită atitudine, a face paradă de... 3. A apărea (în societate) însoţit de cineva (în mod ostentativ). AFIŞĂ J, afişaje s.n. (fr. ajfichage) 1. Afişare; lipire de afişe. 2. Ceea ce se poate vedea pe un ecran, pe un cadran, ca rezultat al unei măsurători. AFIŞOR, -OARE, afişori, -oare (fr. afjicheur) 1. S.m. şi f. Persoană care lipeşte afişe. 2. S.n. Dispozitiv electronic pe care apar caractere alfanumerice. AFIX, afixe s.n. (fr. ajfixe, lat. ajfixus) Denumire generică pentru mijloace de derivare (prefixe, sufixe şi infixe). AFIXAL, -Ă, afixali, -e adj. (fr. ajfixat) Care are afix. AFLICTIV, -Ă, aflictivi, -e adj. (fr. ajflictij) (Jur.; despre pedepse) Care loveşte direct pe vinovat. AFLICŢIUNE, aflicţiuni s.f (fr. affliction) 1. Durere mare. 2. Pedeapsă directă. AFLORIMENT, aflorimente s.n. (cf. fr. affleuriment) Deschidere Ia suprafaţa pământului prin care se văd diferite strate geologice. AFLUENT, afluenţi s.m. (fr. affluent, lat. affluens, -ntis) Apă curgătoare care se varsă în alta mai mare. AFLUENŢĂ s.f. (fr. ajfluence, lat. affluentia) 1. Mulţime de oameni care se îndreaptă spre un anumit punct; îmbulzeală, aflux. 2. Cantitate mare, belşug, abundenţă (1). AFLUI, pers. 3 afluieşte vb. IV (fr. affluer) A ajunge, a sosi în număr mare într-un loc. AFLUIRE, afluiri s.f. (de la afîui) (Mii.) Acţiunea de deplasare a trupelor către un aliniament dinainte stabilit. AFLUX, afluxuri s.n. (fr. afflux, lat. ajfluxus) Afluenţă (1), îmbulzeală, năvală; cantitate mare. AFOCĂL, -Ă, afocali, -e adj. (fr. afocal) (Opt.) Ale cărui focare sunt situate la infinit. AFON, -Ă, afoni, -e adj., s.m. şi f. (fr. aphone) 1. (Persoană) care nu poate vorbi; (persoană) care nu poate cânta corect. 2. (Lingv.; la f.) (Consoană) surdă. AFONIE s.f. (fr. aphonie) Imposibilitatea de a vorbi. AFORISM, aforisme s.n. (fr. aphorisme, lat. aphoris-mus) Cugetare concisă; maximă, sentinţă (2), adagiu. AFORISTIC, -Ă, aforistici, -ce adj. (fr. aphostistique) De aforism, privitor la aforism, cu aforisme. A FORTIORI (lat. a fortiori) 1. Adj. invar. (Despre raţionamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta, în favoarea celei de-a doua judecăţi existând temeiuri suplimentare sau egale. 2. Loc. adj., loc. adv. (Care se impune) în mod necesar. AFRETĂ, afretez vb. I (fr. ajfreter) A închiria o navă pe timp limitat sau pentru un singur voiaj. AFRICANIST, -Ă, africanişti, -ste s.m. şi f. (fr. afri-caniste) (Rar) Africanolog. AFRICANISTICĂ s.f. (germ. Afrikanistik) (Rar) Afri-canologie. AFRICANITÂTE s.f. (fr. africanite) 1. Trăsătură proprie (culturii) popoarelor africane. 2. Lumea, civilizaţia africană. AFRICANOLOG, -Ă, africanologi, -ge s.m. şi f. (Africa + -olog) Specialist în africanologie; africa-nist. AFRICANOLOGIE s.f. (africanolog + -ie) Ştiinţa care studiază Africa; africanistică. AFRICÂT, -Ă, africaţi, -te adj., s.f (fr. [consonne] affriquee, germ. Affrikate) (Consoană) a cărei articulaţie începe cu o ocluziune şi se termină printr-o constricţie; semiocluzivă. AFRIKAANS s.n. (pr. africăns; engl. Afrikaans, fr. afrikaans) Limbă olandeză vorbită în Africa de Sud. AFRIKAANDER, afrikaanderi s.m. (pr. africânder; engl. Afrikander) (La pl.) Populaţie (de origine europeană, îndeosebi olandeză) din Africa de Sud (mai ales în Transvaal şi Orange); buri. ĂFRO adj. invar., adv. (engl., fr. afin) (Cu părul capului) foarte încreţit, în stil african. AFROAMERICÂN 34 AFROAMERICAN, -Ă, afroamericani, -e adj., s.m. şi f. (fr. afro-americain) (Care se referă la) negrii din America originari din Africa. AFRODIZIAC, -Ă, afrodiziaci, -ce adj., s.n. (fr. aphrodisiaque) (Substanţă) care stimulează instinctul sexual. AFRONT, afronturi s.n. (fr. affront) Jignire, insultă adusă cuiva în public. AFRONTÂ, afrontez vb. I (fr. affronter) (Rar) A înfrunta. ÂFTĂ, afte s.f. (fr. aphte, lat. aphtae) Băşicuţă cu lichid care apare pe mucoasa gurii şi a faringelui. AFTER HOURS s.n. (pr. âftăâuărs; engl. afterhours) Reuniune amicală după orele de serviciu, pentru a cânta împreună. AFTERSHAVE s.n. (pr. afterşeiv; engl. aftershave) Loţiune parfumată folosită după bărbierit. AFTOS, -OÂSĂ, aftoşi, -oase adj. (fr. aphteux) 1. Care se caractcrizează prin apariţia aftelor. 2. Febră af-toasă = boală contagioasă a vitelor comute, transmisibilă la om, manifestată prin febră şi afte. AFTOID, -Ă, aftoizi, -de adj. (fr. aphtoide) Care are aspect de aftă. AFURCA, afurc vb. I (it. afforcare) A ancora o navă prin două ancore cu lanţuri egale şi legate într-un punct cu o cheie. AGABARITIC, -Ă, agabaritici, -ce adj. (a- + gaba-ritic) Care depăşeşte un gabarit standard. AGAPA, agape s.f. (fr., lat. agape) Ospăţ intim, masă colegială. AGAR-AGAR s.n. (fr. agar-agar, germ. Agar-agar) Substanţă gelatinoasă extrasă din alge marine, cu diferite întrebuinţări în medicină, în industria alimentară etc.; geloză. AGARICACEE, agaricacee s.f. (fr. agaricacee) (La pl.) Familie de ciuperci cu picior, având în partea inferioară a pălăriei numeroase lamele; (şi la sg.) ciupercă din această familie. AGASA, agasez vb. I (fr. agacer) A irita, a şicana, a enerva; a exaspera. AGASANT, -A, agasanţi, -te adj. (fr. agaqant) Enervant; iritant (1), importun; oripilant. AGÂT (l)/(2) AGATĂ, agate (fr. agate) 1. S.n. Varietate de siliciu cu benzi divers colorate, folosită ca piatră semipreţioasă. 2. S.f. Literă tipografică de un anumit fel. AGĂŢĂ s.f. v. agat. AGAVA, agave s.f. (fr. agave) Plantă exotică originară din Mexic, cu frunze cărnoase din care se extrag fibre textile şi din a cărei sevă se prepară o băutură. AGENDĂ, agende s.f. (fr., lat. agenda) 1. Carnet dc însemnări (notat calendaristic). 2. Rubrică a unei publicaţii. AGENEZIE s.f. (fr. agenâsie) 1. Dezvoltare insuficientă a unui organ sau a unui ţesut în timpul vieţii embrionare. 2. Impotenţă sexuală; sterilitate. AGENT, -Ă, agenţi, -te s.m. şi f. (fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent) 1. Reprezentant oficial. 2. Factor activ care provoacă fenomene fizice, chimice, biologice etc.). 3. Spion. 4. Agent economic = instituţie sau persoană cu interese economice. Agent patogen = microorganism care poate provoca o boală. Agent de bursă = persoană care se ocupă cu tranzacţii la bursă în numele lui sau al clienţilor săi. Agent secret = detectiv. AGENTURĂ, agenturi s.f. (germ. Agentur) 1. Casă de afaceri; agenţie (1). 2. Serviciu de spionaj în slujba unui stat străin. AGENŢIE, agenţii s.f. (it. agenzia) 1. Reprezentanţă a unor instituţii sau întreprinderi; reprezentanţă diplomatică sau economică în altă ţară; agentură (1). 2. Agenţie de presă — instituţie specializată în culegerea şi transmiterea informaţiilor. AGIL, -Ă, agili, -e adj. (fr. agile, lat. agilis) Suplu, vioi, sprinten, alert, veloce; îndemânatic. AGILITĂTE s.f. (fr. agilite, lat. agilitas, -atis) Uşurinţă, facilitate de a se mişca; vioiciune; îndemânare. ÂGIO, agiouri s.n. (it. aggio, fr., engl. agio) Diferenţa dintre cursul (preţul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare şi valoarea nominală a acesteia; supraprofit rezultat din speculaţii cu semne monetare şi hârtii de valoare. A GIORNO loc. adv. (it. a giorno) (Despre lumină) Ca ziua. AGIOTÂ, agiotez vb. I (fr. agioter) A face speculă cu fonduri publice, cu valori, cu mărfuri etc. AGIOTÂJ, agiotaje s.n. (fr. agiotage) Manevră care provoacă fluctuaţii artificiale ale valorilor sau ale preţului unor mărfuri, în vederea obţinerii unui profit. AGIOTOR, agiotori s.m. (fr. agioteur) Jucător la bursă. AGITÂ, agit vb. I (fr. agiter, lat. agitare) l.A (se) mişca repede; a (se) precipita (2); a (se) zgudui, a (se) clătina. 2. A (se) frământa, a (se) zbuciuma. 3. A aţâţa, a instiga la revoltă. AGITATOR, -OÂRE, agitatori, -oare (fr. agitateur, rus. aghitator) 1. S.m. şi f. Persoană care produce şi întreţine tulburări politice sau sociale. 2. S.n. Dispozitiv pentru omogenizarea unui amestec de substanţe. AGITÂŢIE, agitaţii s.f. (fr. agitation, lat. agitatio, rus. aghitaţiia) I. Mişcare intensă de oameni, de 35 AGREGAT* vehicule etc. 2. (Fig.) Stare de nelinişte; frământare, zbucium; febră (2); excitaţie (3), tumult (3), trepidaţie (2). AGLOMERA, aglomerez vb. I (fr. agglomerery lat. agglomerare) 1. A se înghesui, a se îngrămădi, a se strânge într-un loc. 2. (Despre locuri) A deveni suprapopulat. AGLOMERÂNT, aglomeranţi s.m. (fr. agglomerant) Substanţă care uneşte granulele, firele etc. din care se compune un material; liant (1). AGLOMERAŢIE, aglomeraţii s.f. (fr. agglomera-tion) 1. îngrămădire de oameni, îmbulzeală. 2. Aşezare omenească. AGLOSIE s.f. (fr. aglossie) Lipsă a limbii. AGLUTINA, aglutinez vb. I (fr. agglutiner, lat. agglu-tinare) A se lipi (prin adeziune). AGLUTINÂNT, -Ă, aglutinanţi, -te adj. (fr. agglu-tinant, lat. agglutinans, -ntis) 1. Propriu aglutinării, unirii. 2. Limbi aglutinante = limbi sintetice în care raporturile gramaticale se exprimă prin acumularea, după radical, a unor afixe distincte. AGLUTINARE, aglutinări s.f. (de la aglutina) Acţiunea de a se aglutina; alipire. AGNĂT, -Ă, agnaţi, -te s.m. şi f. (fr. agnat, lat. agnatus) (Jur.) Rudă în linie paternă. AGNATĂ, agnate s.f. (fr. agnathe) (La pl.) Clasă de nevertebrate acvatice primitive, lipsite de maxilarul inferior; (şi la sg.) nevertebrat din această clasă. AGNAŢIUNE s.f. (fr. agnationy lat. agnatio, -onis) înrudire în linie paternă. AGNOMEN, agnomene s.n. (lat. agnomen) Supranume, poreclă, la vechii romani. AGNOSTIC, -Ă, agnostici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. agnostique) (Adept) al agnosticismului. AGNOSTICISM s.n. (fr. agnosticisme) Doctrină filosofică prin care se neagă posibilitatea cunoaşterii absolutului. AGNOZIE s.f. (fr. agnosie) Pierdere a capacităţii de a recunoaşte obiecte, persoane, sunete etc. AGOGICA s.f. (it. agogica) Teorie despre schimbarea mişcărilor ritmice din timpul executării unei piese muzicale. AGONA s.f. (fr. agone) Linie fără declinaţie magnetică de pe suprafaţa Pământului. AGONIC, -A, agonici, -ce adj. (cf. germ. agoniseli) Referitor la agonie, în agonie. AGONIE, agonii s.f. (fr. agonie, lat. agonia) 1. Stare a organismului bolnav înainte de moarte. 2. Decădere, declin. 3. In agonie = pe moarte. AGONIZA, agonizez vb. I (fr. agoniser, lat. agoni-sari) A fi în agonie. AGONIZANT, -Ă, agonizanţi, -te adj. (fr. agonisant) Care este în agonie; muribund. AGORA s.f. (fr. agora) Piaţă unde se ţineau adunările publice, în oraşele din Grecia antică; (p. ext.) adunare publică. AGORAFOBIE s.f. (fr. agoraphobie) Teamă patologică de spaţii largi, de locuri deschise, de pieţe etc. AGRAFĂ, agrafe s.f. (fr. agrafe) Nume dat unor piese (de metal) cu care se leagă sau se prinde ceva. AGRAFIE s.f. (fr. agraphie) Imposibilitatea de a se exprima prin scris. AGRAMĂT, -Ă, agramaţi, -te (lat. agrammatus) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care face greşeli de limbă; incult. 2. Adj. Cu greşeli elementare de gramatică şi ortografie. AGRAMATISM s.n. (germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme) 1. Lipsă de învăţătură; incultură, ignoranţă. 2. (Med.) Incapacitatea de a se exprima corect. AGRANULOCITOZĂ s.f. (fr. agranulocytose) Diminuare sau dispariţie a leucocitelor granuloase din sânge. AGRAR, -Ă, agrari, -e adj. (fr. agraire, lat. agrarius) Care se referă la pământ, la agricultură; agricol. AGRARIĂN, -Ă, agrarieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. agra-rien) (Apărător) al legilor agrare şi al proprietarilor de pământ. AGRARIANISM s.n. (fr. agrarianisme) Sistem care preconizează menţinerea agriculturii ca ramură de bază a economiei; teorie economică în care agricultura este prioritară. AGRAVÂ, agravez vb. I (fr. aggraver, lat. aggravare) A (se) face mai grav, a (se) înrăutăţi, a (se) complica. AGRAVĂNT, -Ă, agravanţi, -te adj. (fr. aggravant) 1. Care agravează. 2. Circumstanţe agravante = circumstanţe care sporesc gravitatea unui delict, a unei crime etc. AGREÂ, agreez vb. I (fr. agreer) A simpatiza; a accepta, a fi de acord cu...; a accepta un reprezentant diplomatic. AGREĂBIL, -Ă, agreabili, -e adj. (fr. agreable) Plăcut, confortabil, distractiv; simpatic, nostim; gentil; estetic (2). AGREEMENT s.n. (pr. ăgrimănt; engl. agreement) Acord oficial. AGREGĂ, agregă vb. I (fr. agreger, lat. aggregare) A se uni (într-un tot); a se alipi. AGREGĂT1, agregate s.n. (fr. agregat) Ansamblu de maşini care acţionează împreună în anumite operaţii tehnice. AGREGAT2 36 AGREGAT2, agregaţi s.m. (fr. agrege) (Ieşit din uz) Profesor agregat = profesor universitar carc funcţionează pe lângă o catedră condusă de alt profesor. AGREMENT s.n. (fr. agrement) Plăcere, distracţic, amuzament, divertisment (1). AGREMENTA, agrementez vb. 1 (fr. agrementer) A înfrumuseţa, a împodobi; a da culoare, relief. AGRESA, agresez vb. I (fr. agresser) A ataca (2), a comite o agresiune (fizică sau psihică). AGRESIUNE, agresiuni s.f. (fr. agression, lat. ag-gressio, -onis) 1. Atac brutal împotriva unei persoane sau a unui stat. 2. Agresiune armata = atac înarmat împotriva unui stat. AGRESIV, -Ă, agresivi, -e adj. (fr. agressif) 1. Care caută să sc certe sau să atace; provocator, şocant, dur (4), violent (3). 2. Coroziv. AGRESIVITATE, agresivităţi s.f (fr. agressivite) însuşirea de a fi agresiv. AGRESOR, -OARE, agresori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. agresseur, lat. aggressor, -oris) Persoană care atacă prima; atacator, invadator. AGREST, -Ă, agreşti, -ste adj. (lat. agrestis, fr. agivste) 1. Câmpenesc, rustic. 2. Grosolan. AGRI- v. agro-. AGRICOL, -Ă, agricoli, -e adj. (fr. agricole) Care se referă la agricultură, care ţine de agricultură; folosit în agricultură. AGRICULTOR, -OARE, agricultori, -oare s.m. şi f. (fr. agriculteur, lat. agricultor, -oris) Persoană carc se ocupă cu agricultura; cultivator (1). AGRICULTURA, agriculturi s.f. (fr. agriculture, lat. agricultura) Totalitatea operaţiilor şi mijloacelor de cultivare a pământului şi de creştere a animalelor domestice; disciplina care studiază aceste operaţii şi mijloace. AGRIMENSOR, agrimensori s.m. (it. agrimensore, !at. agrimensor) Specialist în agrimensură. AGRIMENSURĂ s.f. (it., lat. agrimensură) Tehnica măsurării terenurilor agricole. AGRIOTIMIE, agriotimii s.f. (fr. agriotymie) Tendinţă patologică de a comite acte de nebunie. AGRIPNIE, agripnii s.f. (fr. agiypnie) (Med.) Insomnie. AGRO-/AGRI- (lat. ager/agre, gr. a gr os, fr. agro-) Element de compunere cu sensul de „agricol”, „agricultură , în cuvinte ca: agrochimie, agivgeolog, agrosilvic. AGROALIMENTÂR, -Ă, agroalimentari, -e adj. (agro- + alimentar) Care se referă la produse alimentare provenite din agricultură. AGROBIOLOG, -Ă, agrohiologi, -e s.m. şi f. (dc la agrobiologie, cf. rus. agrobiolog) Spccialist în agro-biologic. AGROBIOLOGIC, -Ă, agrobiologici, -ce adj. (agro- + biologic) Care sc referă la agrobiologic, de agrobiologie. AGROBIOLOGIE s.f. (germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia) Ştiinţă care studiază acţiunca legilor biologicc asupra culturii plantelor şi a creşterii animalelor. AGROCENOZĂ, agrocenoze s.f. (fr. agrocenose) (Biol.) Zonă agricolă. AGROCHIMIE s.f. (fr. agrochimie) Ştiinţă care studiază circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi de dezvoltare a plantelor agricolc. AGROCHIMIST, -Ă, agrochimişti, -ste s.m. şi f. (agro- + chimist) Specialist în agrochimie. AGROGEOLOG, -Ă, agrogeologi, -ge s.m. şi f. (agro- + geolog) Spccialist în agrogeologie. AGROGEOLOGIC, -A, agrogeologici, -ce adj. (fr. agrogeologique) Care se referă la agrogeologie, dc agrogeologie. AGROGEOLOGIE s.f. (fr. agrogeologie) Ştiinţă care studiază rocile pe care s-au format soluri arabile; pedologie1. AGROINDUSTRIAL, -Ă, agroindustriali, -e adj. (agro- + industrial, cf. fr. agroindustriel) Carc sc referă la producţia agricolă industrializată. AGROLOGIE s.f. (fr. agrologie) Agrotehnică (1). AGROMETEOROLOG, -Ă, agrometeorologi, -ge s.m. şi f. (agro- + meteorolog) Specialist în agro-meteorologie. AGROMETEOROLOGIC, -Ă, agrometeorologici, -ce adj. (agro- + meteorologic) Care se referă la agrometeorologie, de agrometeorologie. AGROMETEOROLOGIE s.f. (agro- + meteorologie) Ştiinţă care-studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra producţiei agricole. AGROMINIM s.n. (rus. agrominimum) (Ieşit din uz) Totalitatea lucrărilor agricole minime, obligatorii pentru creşterea producţiei agricole. AGRONOM, -Ă, agronomi, -e s.m. şi f (fr. agronome) Specialist în agronomie. AGRONOMIC, -Ă, agronomici, -ce adj. (fr. agrono-mique) Care ţine de agronomie, referitor la agronomie, al agronomiei. AGRONOMIE s.f. (fr. agjvnomie) Ştiinţă care se ocupă cu studiul sistematic al agriculturii. AGROTEHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce (agro- + tehnic, cf rus. agrotehniceskiilagrotehnika) 1. S.f. Ştiinţă 37 ALCÂIC care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate; agrologie. 2. Adj. Care aparţine, care se referă la agrotehnică (1). AGROTEHNICIÂN, -Ă, agrotehnicieni, -e s.m. şi f (agro- + tehnician, cf rus. agrotehnik) Specialist în agrotehnică (1). AGROTURJSM s.n. (fr. agro-tourisme, engl. agro-tourism) Turism practicat în mediul rural. AGRUME s.f. pl. (fr. agrumes) (Bot.) Citrice (2). AHERONTIC/ACHERONTIC, -Ă, aherontici/ache-rontici, -ce adj. (fr. acherontique) Subpământean. AI, ai s.m. (fr. ai) Mic mamifer arboricol cu mişcări lente, din America de Sud şi din Madagascar. AIDE-MEMOIRE, aide-memoire-uri s.n. (pr. edme-moâr; fr. aide-memoire) Culegere de date şi de formule cuprinzând esenţialul unei materii, al unei programe de examen. AIRBAG, airbagitri s.n. (pr. erbeg; engl. airbag) Pernă care, prin umplerea instantanee cu gaz în cazul unui accident, este destinată să protejeze pasagerii aflaţi pe scaunele din faţă ale unui automobil. AIRBUS, airbusuri s.n. (pr. erbt'is, fr., engl. airbus) Avion mare de pasageri. AISBERG, aisberguri s.n. (fr., engl. iceberg) Gheţar plutitor pe oceane. A JUR, ajnruri s.n. (fr. ajour) 1. Spaţiu gol într-o broderie, dantelă etc. 2. (Arhit.) Ornament perforat. AJUSTA, ajustez vb. I (fr. ajuster) A adapta, a potrivi. AJUSTAJ s.n. (fr. ajustage) Asamblare precisă a unor piese, prin întrepătrundere. AJUTAJ, ajutaje s.n. (fr. ajoutage) Tub scurt prin care curgerea fluidelor se produce în fiecare secţiune, la presiunile sau la vitezele dorite; duză (1). ALABANDINĂ s.f. (fr. alabandine) Sulfură de man-gan de culoare roşie-închis. ALABASTRU s.n. (it. aiabastro, lat. alabastmm) Varietate de ghips cu aspect de marmură albă. ALALIE, alalii s.f. (fr. aiaîie) (Med.) Incapacitatea de a vorbi; logoplegie. ALAMĂ, (2, 3) alămuri s.f. (cf. it. lamă) 1. Aliaj de cupru şi zinc. 2. (La pl.) Obiecte din alamă (1). 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). ALAMBIC, alambicuri s.n. (fr. alambic) Aparat pentru distilări. ALAMBICÂ, alambichez vb. I (fr. alambiquer) 1. A distila cu alambicul. 2. (Fig.) A complica, a face greu de înţeles. ALAMBICĂT, -Ă, alambicaţi, -te adj. (de la alam-bica) Prea rafinat; complicat; de neînţeles. AL ANINĂ, alanine s.f (fr. alanine) Aminoacid prezent în toate proteinele. ALANTOIDĂ, alantoide s.f (fr. allantoide) Una dintre anexele embrionare, la animalele vivipare şi ovi-pare; (la pl.) animale cu această anexă. ALARMA, alarmez vb. I (fr. alarmer) A (se) alerta, a (se) nelinişti, a (se) impacienta, a (se) speria; a da alarma. ALARMĂNT, -Ă, alarmanţi, -te adj. (fr. alarmant) Care alarmează; neliniştitor, îngrijorător. ALÂRMĂ, alarme s.f. (fr. alarme) 1. Semnal care anunţă o primejdie; alertă. 2. Nelinişte, teamă. ALARMIST, -Ă, alarmişti, -ste (fr. alarmiste) L S.m. şi f., adj. (Persoană) care răspândeşte ştiri alarmante; (persoană) care se alarmează uşor; sperios, panicard. 2. Adj. (Despre vorbe, ştiri etc.) Care sperie, care îngrozeşte. ALAUN s.n. (germ. Alaun) 1. Sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui metal monovalent. 2. Sulfat dublu de aluminiu şi potasiu; piatră-acră. ALBANISTICĂ s.f (germ. Albanistik) Studiul limbii, culturii şi civilizaţiei albaneze. ALBATROS, albatroşi s.m. (fr. albatros) Pasăre mare din mările australe, asemănătoare pescăruşului. ALBINISM s.n. (fr. albinisme) Absenţă ereditară, parţială sau totală, a pigmentaţiei. ALBUM, albume s.n. (fr., lat. album) Caiet cartonat sau legat destinat păstrării fotografiilor, a ilustratelor, a unor scrieri, schiţe etc.; colecţie de fotografii, ilustraţii, schiţe etc. reunite, pe teme, în volum. ALBUMEN s.n. (fr., lat. albumen) Ţesut vegetal din seminţele unor plante care serveşte ca hrană embrionului în timpul germinaţiei; endoderm (2). ALBUMINĂ, albumine s.f. (fr. albumine) Proteină existentă în albuşul de ou, în sânge şi în alte lichide organice. ALBUMINOID, -Ă, albuminoizi, -de (fr. albumi-no’ide) 1. Adj. De felul albuminei. 2. S.n. Proteină din ţesuturile cartilaginoase. ALBUMINOS, -OĂSĂ, albuminoşi, -oase adj. (fr. albumineux) Care conţine albumină. ALBUMINURIE s.f. (fr. albuminurie) Prezenţă a albuminei în urină. ALBURN, alburnuri s.n. (it. alburno, lat. alburnus) Totalitatea straturilor tinere dintre scoarţă şi inima trunchiului unui copac. ALCÂIC, -Ă, alcaici, -ce adj. (fr. alcaique) Vers alcaic = vers antic format din doi dactili şi doi trohei sau din şase picioare, cu o silabă lungă Ia mijloc. ALCÂLDE 38 Strofă alcaică - strofa din patru versuri: două alca-icc, unul iambic şi unul coriambic. ALCÂLDE s.m. (sp. alcalde) Judecător, în Spania; primar, în Spania. ALCALIMETRIE s.f. (fr. alcalimetrie) Determinare a concentraţiei unei soluţii bazice; procedeu dc analiză chimică folosit în acest scop. ALCALIMETRU, alcalimetre s.n. (fr. alcalimâtre) Instrument pentru determinarea gradului dc concentraţie a alcaliilor. ALCALIN, -Ă, alcalini, -e adj. (fr. alcalin) Carc are în soluţie o reacţie bazică. ALCALINITÂTE s.f. (fr. alcalinite) însuşirea dc a fi alcalin; grad dc saturaţie alcalină. ALCALINIZÂ, alcalinizez vb. I (fr. alcaliniser) A fa-cc alcalină o substanţă. ALCÂLIU, alcalii s.n. (fr. alcali) Compus chimic cu gust dc leşie, carc, împreună cu un acid, formează o sare. ALCALOID, alcaloizi s.m. (fr. alcaloide) Substanţă organică toxică, vegetală sau sintetică, folosită în doze mici ca mcdicament. ALCALOZĂ s.f. (fr. alcalose) Creştere patologică a alcalinităţii sangvine. ALCÂN, alcani s.m. (fr. alcane) Nume generic dat hidrocarburilor aciclicc saturate; parafină. ALCAZÂR, alcazare s.n. (sp., fr. alcazar) Cetate sau palat bogat ornamentat, de origine maură, în Spania. ALCHENĂ, alchene s.f. (fr. alkenes, germ. Alkene) Nume dat unor hidrocarburi aciclice nesaturate. ALCHIDÂL s.m. (germ. Alkidal) Răşină sintetică poliesterică întrebuinţată la prepararea unor lacuri şi vopsele. ALCHIL, alchili s.m. (fr. alkyle) Radical aciclic obţinut prin înlăturarea unui atom de hidrogen dintr-o moleculă de hidrocarbură. ALCHIMIC, -Ă, alchimici, -ce adj. (fr. alchimique) Referitor la alchimie, de alchimie. ALCHIMIE s.f. (fr. alchimie, lat. alchemia) Chimia practicată în Evul Mediu, care urmărea obţinerea unor produse ca sticlă, coloranţi, metale etc. (cu puteri miraculoase). ALCHIMIST, alchimişti s.m. (fr. alchimiste) Persoană care se ocupa cu alchimia. ALCHINĂ, alchine s.f. (germ. Alkine) Hidrocarbură aciclică nesaturată, cu o triplă legătură. ALCOOL, (1) alcooli, (2, 3) alcooluri (fr. alcool) 1. S.m. Derivat obţinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. S.n. Lichid obţinut prin fermentarea zaharurilor din fructe, cereale etc. sau pc calc sintetică, întrebuinţat ca dezinfectant, combustibil, dizolvant ctc.; alcool ctilic; spirt. 3. S.n. Băutură alcoolică. ALCOOLÂT s.m. (fr. alcoolat) (Farm.) Preparat obţinut prin distilarea alcoolului pc substanţe aromaticc. ALCOOLEMIE s.f. (fr. alcoolemie) Prezenţă a alcoolului în sânge; procent dc alcool în sânge. ALCOOLIC, -Ă, alcoolici, -ce (fr. alcoolique) 1. Adj. Care conţine alcool. 2. S.m. şi f. Persoană care suferă dc alcoolism; beţiv. ALCOOLISM s.n. (fr. alcoolisme) Intoxicaţie cu alcool; etilism. ALCOOLIZÂ, alcoolizez vb. I (fr. alcooliser) L A consuma exagerat băuturi alcoolice; a deveni alcoolic (2). 2. A amesteca alte lichide cu alcool, mărind concentraţia alcoolică. ALCOOLMETRIE s.f. (cf. fr. alcoo[lo]metrie) Totalitatea procedeelor de măsurare a concentraţici unei soluţii alcoolice. ALCOOLMETRU, alcoolmetre s.n. (alcool + metru, cf. fr. alcoo[lo]metre) Instrument carc măsoară cantitatea de alcool dintr-o soluţie. ALCOOLOMANIE s.f (fr. alcoolomanie) Dependenţă faţă de băuturile alcoolice. ALCOOLSCOP, alcoolscoape s.n. (de la alcool, cf. bronhoscop) Instrument folosit pentru determinarea alcoolemiei. ALCOOLTEST, alcoolteste s.n. (fr. alcooltest) Test de stabilire a concentraţiei alcoolice din sânge. ALCOV, alcovuri s.n. (fr. alcove) 1. Loc mai ridicat sau firidă într-un dormitor unde se aşază patul. 2. Budoar. ALDEHIDĂ, aldehide s.f (fr. aldehyde) 1. Compus organic obţinut prin oxidarea moderată a unor alcooli. 2. Aldehidăformică- formaldchidă. ALDIN, -Ă, aldini, -e adj., s.f. (it. aldino) (Literă de tipar) care are conturul mai gros decât ccl al literelor obişnuite. ALDOL, aldoli s.m. (fr. aldol) Compus organic care are în acelaşi timp o funcţie de aldehidă şi una de alcool. ALDOSTERON s.m. (fr. aldosterone) Hormon al glandei suprarenale. ALEATORJSM s.n. (fr. aleatorisme) Caracter întâmplător. ALEATORIU, -IE, aleatorii adj. (fr. aleatoire, lat. aleatorius) Care depinde de întâmplare; accidental. ALEE, alei s.f. (fr. allee) 1. Drum într-un parc, într-o grădină etc. 2. Stradă, şosea mărginită de arbori, de elemente arhitectonice; stradă îngustă şi scurtă; intrare, stradelă. 39 ALGĂ ALEGĂŢIE, alegaţii s.f. (fr. allegation, lat. allegatio) Citare, invocare a unei păreri autorizate; aserţiune, afirmaţie. ALEGORIC, -Ă, alegorici, -ce adj. (fr. allegorique, lat. allegoricus) Care aparţine alegoriei; care reprezintă o alegorie; simbolic, emblematic; parabolic2. ALEGORIE, alegorii s.f. (fr. allegorie, lat. allego-ria) 1. Procedeu artistic care constă în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete (imagini literare, plastice etc.). 2. Operă literară sau plastică bazată pe acest procedeu. ALEGORIZÂ, alegorizez vb. I (fr. allegoriser) A înfăţişă ceva abstract prin alegorii. ALEGREŢE s.f. (it. allegrezza, fr. allegresse) (Livr.) Vioiciune, bucurie. ALEMÂNDĂ, alemande s.f. (fr. allemande) Dans popular vechi de origine germană; melodia acestui dans. ALEMÂNIC, -Ă, alemanici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. alemanique) (Persoană) care aparţine zonei de limbă germană din Elveţia. ALERGEN, -Ă, alergeni, -e adj., s.n. (fr. allergene) (Substanţă) care provoacă alergie. ALERGIC, -Ă, alergici, -ce (fr. allergique) 1. Adj. Relativ la alergie. 2. S.m. şi f. Persoană care suferă de alergie. ALERGIE, alergii s.f. (fr. allergie) 1. Reacţie anormală, excesivă a organismului în contact cu anumite substanţe sau microbi. 2. (Fig.) Aversiune, ostilitate instinctivă faţă de cineva sau de ceva. ALERGOLOG, -Ă, alergologi, -ge s.m. şi f. (de Ia alergologie) Specialist în alergologie. ALERGOLOGIE s.f. (fr. allergologie) Partea medi-cinei care se ocupă cu studiul alergiilor. ALERT, -Ă, alerţi, -te adj. (fr. alerte) Prompt în mişcări; agil, vioi, sprinten. ALERTĂ, alertez vb. I (fr. alerter) A (se) alarma. ALERTĂ, alerte s.f. (fr. alerte) Avertisment, alarmă, prevenire. ALEURIT, aleurite s.n. (fr. aleurite) Rocă sedimentară neconsolidată, formată din fragmente de minerale şi roci. ALEURO- (fr. aleur[o]-t gr. aleuron) Element de compunere cu sensul de „faină”, în cuvinte ca: aleurometni, aleuronat. ALEUROLIT s.n. (fr. aleurolite) Rocă sedimentară compactă, formată din aleurit. ALEUROMETRU, aleurometre s.n. (cf. fr. aleuro-metre) Aparat folosit pentru determinarea cantităţii de gluten din faina de cereale. ALEURONÂT s.n. (fr. aleuronate) Produs alimentar obţinut din gluten, folosit în preparatele culinare pentru diabetici. ALEUR6NĂ s.f. (fr. aleurone) Proteină conţinută în fructe şi în seminţe. ALEV1N, alevini s.m. (fr. alevin) Larvă de peşte, pui de peşte. ALEXANDRIN, -Ă, alexandrini, -e adj. (fr. alexandrin, lat. alexandrinus) 1. Care ţine de civilizaţia, de epoca elenistică din Alexandria. 2. Vers alexandrin (şi substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe. ALEXANDRINISM s.n. (fr. alexandrinisme) 1. Ansamblu de manifestări ale civilizaţiei elenistice cu centrul în Alexandria (sec. III î.H.-III d.H.). 2. Caracterul operei poeţilor alexandrini; caracter rafinat, erudit al artei şi filosofiei în declin. ALEXIE s.f. (fr. alexie) Pierdere a facultăţii de a citi. ALEXINĂ, alexine s.f. (fr. alexine) Specie de anticorp aflat în serul sangvin. ALEZĂ, alezez vb. I (fr. aleser) A executa un alezaj. ALEZĂJ, alezaje s.n. (fr. alesage) 1. Intervenţie operată pe suprafaţa interioară a unei piese de revoluţie (cilindrică sau conică), cu scopul de a-i da anumite dimensiuni. 2. Diametrul interior al cilindrului de motor. ALEZĂ, aleze s.f. (fr. alese) Bucată de pânză (impermeabilă) care se pune în pat pentru a proteja salteaua. ALEZOR, alezoare s.n. (fr. alesoir) Unealtă aşchie-toare de formă cilindrică sau conică. ĂLFA, alfa s.m. (fr. alfa) 1. Plantă graminee originară din Africa de Nord şi din Spania, din care se fac coarde, fibre etc. 2. Hârtie alfa (adjectival) = hârtie de calitate superioară, fabricată din alfa(l). ALFABET, alfabete s.n. (fr. alphabet, lat. alphabe-tum) 1. Totalitatea literelor reprezentând sunetele unei limbi, aşezate într-o ordine convenţională. 2. Alfabetul Morse = sistem de transcriere telegrafică alcătuit din linii şi puncte. Alfabet fonetic = sistem internaţional de transcriere a sunetelor. ALFABETÂR, alfabetare s.n. (alfabet + -ar) Set de cartonaşe cu litere şi silabe, utilizat ca material didactic pentru formarea cuvintelor. ALFABETIC, -Ă, alfabetici, -ce adj. (fr. alphabe-tique) Aşezat în ordinea alfabetului. ALFABETIZÂ, alfabetizez vb. I (fr. alphabetiser) A învăţa pe cineva scrisul şi cititul. ALFANUMERIC, -Ă, alfanumerici, -ce adj. (fr. al-phanumerique) Care este exprimat în litere şi cifre. ĂLGĂ, alge s.f. (fr. algue, lat. alga) Plantă inferioară, mai ales acvatică, fară rădăcină. ALGEBRĂ 40 ALGEBRĂ s.f. (fr. algebre, lat. algebra) Partea matematicii carc are ca obicct generalizarea calculului numerelor şi rezolvarea ecuaţiilor prin substituirea valorilor numerice cu litere; manualul carc conţine accastă teorie. ALGIE s.f. (fr. algie) Durere fizică. -ALGIE/ALGO- (fr. -algie, algo-) Element de compunere cu sensul de „durere”, în cuvinte ca: algo-manie, cardialgie. ALGO- v. -algie. ALGOCULTURĂ s.f. (fr. algocullure) Cultivare a algelor. ALGOL s.n. (engl., fr. algof) Limbaj de programare automată, destinat aplicaţiilor cu caractcr ştiinţific. ALGOLOG, -Ă, algologi, -ge s.m. şi f. (fr. algolo-gue) Specialist în algologie. ALGOLOGIE s.f. (fr. algologie) Ramura botanicii carc sc ocupă cu studiul algelor. ALGORITMIC, -Ă, algoritmici, -ce adj. (fr. algo-rithmique) Care sc bazează pe algoritmi. ALGOMANIE s.f. (fr. algomanie) Căutare a unei plăccri în durere. ALGORITM, algoritmi s.m. (fr. algorithme) Procedeu de calcul care utilizează un număr finit de aplicaţii ale unei reguli. ALIĂ, aliez vb. I (fr. allier) 1. A încheia un tratat de alianţă (1); a se uni pentru a face ceva în comun, a se coaliza, a se ralia. 2. A amesteca metale topite pentru a obţine un aliaj. ALIĂJ, aliaje s.n. (fr. alliage) Produs metalic obţinut prin topirea anumitor metale. ALIĂNŢĂ, alianţe s.f. (fr. alliance) 1. înţelegere, a-cord (1), coaliţie (1) între state sau grupuri. 2. Rudă prin alianţă = rudă provenind din familia soţului sau a soţiei. ĂLIAS adv. (lat. alias) Zis şi..., numit şi... ALIAT, -Ă, aliaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la alia) (Stat, clasă, partid, persoană etc.) care este unit (printr-un tratat de alianţă) cu cineva. ALIBI, alibiuri s.n. (fr. alibi) Probă prin care se dovedeşte că învinuitul nu a fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni; şicană (2); scuză, pretext. ALICOTĂ, alicote s.f., adj. (fr. aliquote) (Mat.) (Parte) alicotă = (parte) care se cuprinde de un număr exact de ori într-o cantitate dată. ALICUĂNTĂ, alicuante s.f., adj. (fr. aliquante) (Mat.) (Parte) alicuantă = (parte) care nu se cuprinde de un număr exact de ori într-o cantitate dată. ALIDÂDĂ, alidade s.f. (fr. alidade, lat. alidada) Dispozitiv de măsurare a unghiurilor, la aparatele topografice. ALIENÂ, alienez vb. I (fr. aliencr, lat. alienare) LA înstrăina, a vinde. 2. A sc simţi izolat, înstrăinat. 3. A înnebuni. ALIENÂBIL, -Ă, alienabili, -e adj. (fr. alienable) (Despre drepturi, lucruri) Care nu poate fi înstrăinat. ALIENÂŢIE s.f (fr. alienation, lat. alienatio [mentis]) Nebunie, demenţă (1). ALIENIST, -Ă, alienişti, -ste s.m. şi f. (fr. alieniste) Medic specializat în boli mintale. ALIFĂTIC, -Ă, alifatici, -ce adj. (germ. aliphatisch) (Chim.) Format din atomi de carbon legaţi între ei într-un lanţ liber la ambele capcte. ALIGATOR, aligatori s.m. (fr. alligator) Crocodil cu botul lat, care trăieşte în fluviile Americii de Nord şi ale Chinei. ALIMBÂ, alimbez vb. I (cf. limb) A descărca pe alte vase o parte din încărcătura unei nave, pentru a putea naviga în ape puţin adânci. ALIMENT, alimente s.n. (fr. aliment, lat. alimentum) Produs natural sau prelucrat care serveşte drept hrană. ALIMENTĂ, alimentez vb. I (fr. alimenter) 1.A (sc) hrăni. 2. A (se) aproviziona cu cele necesare traiului. 3. A furniza, a da necesarul de materiale (energie, utilaje etc.) pentru funcţionarea instalaţiilor, a întreprinderilor etc. ALIMENTĂR, -Ă, alimentari, -e adj. (fr. alimentaire, lat. alimentarius) 1. De alimente, privitor la alimente. 2. Industrie alimentară = industrie care produce alimente. Pensie alimentară = pensie de întreţinere a unei persoane de către alta, stabilită legal şi acordată lunar. ALIMENTATOR, alimentatoare s.n. (fr. alimenta-teur) Dispozitiv de alimentare a unei maşini sau a unei instalaţii cu materie primă ori combustibil. ALIMENTÂŢIE, alimentaţii s.f. (fr. alimentation) 1. Alimentare, hrănire. 2. Alimentaţie publică = reţea de întreprinderi comerciale care furnizează produse alimentare. ALINEÂT, alineate s.n. (cf. fr. alinea) Fragment de text care începe cu un rând retras (în interior); rând retras într-un text. ALINIÂ, aliniez vb. I (a + linie, cf. fr. aligner) 1. A (se) aşeza în linie dreaptă. 2. (Despre ţări) A face o alianţă pe baza unei convenţii, a unui tratat etc. ALINIAMENT, aliniamente s.n. (fr. alignement) 1. Aşezare în linie dreaptă. 2. Dreaptă trasată pentru alinierea unei străzi, a unei alei etc. 3. Aliniament de teren - linie de teren marcată prin jaloane, ţăruşi etc. ALITERATURĂ s.f. (fr. alitterature) Literatură eliberată de elemente estetice inutile. 41 ALPESTRU ALITERAŢIE, aliteraţii s.f. (fr. alliteration) Procedeu stilistic care constă în repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete într-o frază, într-un vers etc. ALIZARINĂ s.f. (fr. alizarine) (Chim.) Substanţă colorantă roşie, naturală sau sintetică. ALIZEU, alizee s.n. (fr. alize) Vânt regulat care suflă în regiunile tropicale. ÂLLA BREVE Ioc. adv. (it. alia breve) Indicaţie prin care o compoziţie scrisă în măsura de patru timpi se execută în doi timpi, ALLEGRETTO adv. (it. allegretto) (Muz.) Repejor; (substantivat, n.) (parte dintr-o) compoziţie muzicală executată în acest ritm. ALLEGRO adv. (it. allegro) (Muz.) în ritm vioi; (substantivat, n.) (parte dintr-o) compoziţie muzicală executată în acest ritm. ALL RIGHT Ioc. adj., loc. adv., inteij. (pr. olrăit; engl. all right) în regulă! S-a făcut! De acord! ALMAGESTE n.pr. n. pl. (fr. almageste) Culegere de lucrări astronomice, alcătuită prima oară de Ptolemeu. ALMA MATER s.f. (lat. alma mater) Expresie însemnând „mamă hrănitoare”, folosită pentru a denumi universităţi, colegii ori şcoli. ALMANAH, almanahuri s.n. (fr. almanachy lat. alma-nachus) Publicaţie ilustrată cu informaţii variate; calendar cu date de popularizare. ALMANDIN s.n. (fr. almandin) Granat de culoare roşie-brună, utilizat ca abraziv sau ca piatră semi-preţioasă. ALMEE, almee s.f. (fr. almee) Dansatoare egipteană care îşi însoţeşte mişcările cu melodii (improvizate). ALOVÂLO interj, (fr. allo) Exclamaţie convenţională prin care se cheamă sau se răspunde la telefon; exclamaţie de chemare. ALO2- (fr. allo-, gr. allos) Element de compunere cu sensul de „diferit”, în cuvinte ca: alogen, alopatie. ALOCA, aloc vb. I (de la alocaţie) A prevedea (într-un buget) o sumă de bani pentru un anumit scop. ALOCAŢIE, alocaţii s.f. (fr. allocation) Prevedere, alocare a unei sume de bani; indemnizaţie, sumă alocată. ALOCROMATISM s.n. (fr. allochromatisme) Proprietatea cristalelor de a avea culori diferite, potrivit substanţelor colorate conţinute. ALOCUŢIUNE, alocuţiuni s.f. (fr. allocution, lat. allocutio, -onis) Discurs scurt. ALODIU, alodii s.n. (lat. allodium) Proprietate feudală liberă, scutită de orice sarcini, în apusul şi în centrul Europei. ALOE, aloe s.f. (fr. aloes, lat. aloe) Plantă exotică având flori galbene sau roşii şi frunze cărnoase, care conţin un lichid folosit pentru prepararea medicamentelor. ALOFON, alofone s.n. (fr. allophone) Variantă poziţională a unui fonem. ALOGÂM, -Ă, alogami, -e (fr. allogame) 1. S.f. Plantă supusă alogamiei. 2. Adj. Referitor la alogamie. ALOGAMIE s.f. (fr. allogamie) Fecundare a unei plante cu polen de la altă plantă din aceeaşi specie. ALOGEN, -Ă, alogeni, -e adj. (fr. allogene) Care se deosebeşte de mediul în care se află; de origine străină. ALOGIC, -Ă, alogici, -ce adj. (fr. allogique) Lipsit de logică. ALOGISM s.n. (germ. Alogismus) Curent filosofic care preconiza negarea gândirii logice ca mijloc de cunoaştere autentică. ALOHTON, -Ă, alohtoni, -e adj. (fr. allochtone) 1. (Despre roci) Care a suferit deplasări faţă de locul de formare. 2. Originar din alte regiuni. ALOMORF, alomorfe s.n. (engl. allomorph) Variantă liberă sau poziţională a aceluiaşi morfem. ALONJĂ, alonje s.f. (fr. allonge) 1. Piesă care serveşte la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Mişcare de întindere rapidă a braţelor; lungime a braţelor unui sportiv într-o luptă directă cu un adversar. 3. Foaie ataşată unei acţiuni nominative sau unei cambii şi destinată andosărilor succesive. ALOPÂT, -Ă, alopaţi, -te s.m. şi f. (fr. allopathe) Medic care foloseşte alopatia ca tratament. ALOPATIE s.f. (fr. allopathie) Tratare a unei boli cu remedii care declanşează efecte contrare simpto-melor caracteristice. ALOPECIE s.f. (fr. alopecie) Cădere temporară, parţială sau totală, a părului ca urmare a unei boli. ALOTROPIC, -Ă, alotropici, -ce adj. (fr. allotro-pique) Care se referă la sau ţine de alotropie. ALOTROPIE s.f. (fr. allotropie) (Chim.) Existenţă a mai multor forme sau stări sub care se poate prezenta un corp. ALOZOM, alozomi s.m. (fr. alosome) Cromozom sexual. ALPACA1, (2) alpacale s.f. (fr. alpagatalpaca) 1. Animal rumegător din familia lamei2, cu lână mătăsoasă, din America de Sud. 2. Stofa fină confecţionată din această lână. ALPACA2 s.f. (germ. Alpaka) Aliaj inoxidabil (de nichel, cipru şi zinc) din care se fac tacâmuri, instrumente medicale etc. ALPESTRU, -Ă, alpeştri, -stre adj. (fr. alpestre) Alpin, de mare altitudine. ALPIN 42 ALPIN, -A, alpini, -e adj. (fr. alpin, lat. alpinus) Carc csic caracteristic Munţilor Alpi sau regiunilor muntoase înalte. ALPINIĂDĂ s.f. (fr. alpiniade) Competiţie sportivă dc alpinism. ALPINISM s.n. (fr. alpinisme) Practică sportivă dc asccnsiunc sau cscaladarc montană. ALPINIST, -Ă, alpinişti, -sic s.m. şi f. (fr. alpiniste) Persoană carc practică alpinismul. ALTERA, alterez vb. I (fr. alterer, lat. alterare) LA (sc) schimba în rău; a (se) descompune (2), a (se) strica. 2. A denatura, a perverti (2), a falsifica. 3. (Despre sunete) A (sc) schimba. ALTERÂBIL, -A, alterahili, -e adj. (cf. fr. alterable) Carc sc poate altera. ALTERABILITÂTE s.f. (fr. alterabilite) Calitatea dc a fi altcrabil. ALTERĂŢIE, alteraţii s.f. (fr. alteration) Modificare intervenită în starea unui lucru, a unui sunet ctc. ALTERCAŢIE, altercaţii s.f. (fr. altercation, lat. alter-catio) Schimb violent de cuvintc, dispută; ccartă. ÂLTER EGO loc. s.m. (lat. alter ego) L Al doilea cu; persoană care seamănă într-atât cu alta, încât i sc poate substitui. 2. Persoană de încredere. ALTERITÂTE, alterităţi s.f. (fr. alterite) (Fii.) Ceea cc este caracteristic altuia. ALTERN, -A, alterni, -e adj. (fr. alterne, lat. alternus) Unghiuri alterne = fiecare dintre cele două perechi dc unghiuri formate de o parte şi de alta a două drepte tăiate dc o secantă. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) aşezate de o parte şi de alta a tulpinii ori a ramurilor, la diferite nivele. ALTERNĂ, alternez vb. I (fr. alterner, lat. alternare) A se succeda sau a facc să se succeadă, a lua pc rând unul locul altuia. ALTERNÂNŢĂ, alternanţe s.f (fr. alternance) Revenire succcsivă; alternare. ALTERNATIV, -A, alternativi, -e adj. (fr. alternatif) 1. (Şi adverbial) Care alternează. 2. Curent alternativ = curent electric care îşi schimbă sensul şi intensitatea la intervale regulate de timp. ALTERNATIVĂ, alternative s.f. (fr. alternative) 1. Situaţie în care nu se poate alege decât între două soluţii care se exclud. 2. Sistem de două propoziţii (judecăţi) dintre care numai una este adevărată. ALTERNATOR, alternat oare s.n. (fr. alternateur) Generator electric care produce tensiuni şi curenţi alternativi. ALTEŢĂ, alteţe s.f. (it. altezza, fr. altesse) Titlu dat principilor şi principeselor dintr-o casă domnitoare; persoana care poartă acest titlu. ĂLTHORN, althornuri s.n. (germ. Althorn) (Muz.) Instrument dc suflat din alamă; spccic dc corn. ALTI- (fr. alţi-, lat. altus) Element dc compuncrc cu sensul dc „înălţime", în cuvintc ca: altimetrie, alti-metru. ALTIGRĂF, altigrafe s.n. (fr. alligraphe) Altimctru carc înregistrează înălţimile atinse dc un avion. ALTIMETRIE s.f. (fr. altimetrie) Ramura topografici care sc ocupă cu stabilirea altitudinilor dc pc suprafaţa terestră, în raport cu un punct dc referinţă. ALTI METRU, altimetre s.n. (fr. altimetre) Instrument folosit la măsurarea altitudinii. ALTIST, -Ă, alt işti, -ste s.m. şi f. (germ. Altist, fr. altiste) 1. Persoană care arc voce dc alto. 2. Instrumentist care cântă Ia violă. ALTITELEMETRU, altitelemetre s.n. (fr. altitele-mâtre) Instrument care măsoară altitudinea unui punct inaccesibil. ALTITUDINÂL, -Ă, altitudinali, -e adj. (fr. altitudi-nal) (Aflat) la altitudine. ALTITUDINE, altitudini s.f. (fr. altitude, lat. alti-tudo, -inis) înălţimea unui loc în raport cu nivelul mării; ridicătură, înălţime marc. ĂLTO (it., fr. alto) 1. S.m. Voce de copil sau de femeie cu timbru grav. 2. Adj. invar. (Despre instrumente muzicale) Cu timbru grav. ALTOCUMULUS s.m. (fr. altocumulus) Formaţiune de nori de culoare albă sau gri, situată Ia o altitudine medic de 6 000 m. ALTOGRAVURĂ, altogravuri s.f. (fr. altogravure) Reproducere după originale dc artă, prin folosirea clişeelor metalice gravate de mână sau pe bază de acvaforte. ALTORELIEF, altoreliefuri s.n. (cf. it. altorilievo, cf. relief) Lucrare de sculptură în relief în raport cu un fond pe carc a fost aplicată. ALTOSTRĂTUS s.m. (fr. altostratus) Formaţiune de nori densă şi uniformă, dc culoarc cenuşie sau albăstruie, cu aspect fibros ori uşor striat. ALTRUISM s.n. (fr. altruisme) Atitudinea, dispoziţia de a acţiona dezinteresat în favoarea cuiva; generozitate, nobleţe (1). ALTRUIST, -Ă, altmişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. altruiste) (Persoană) care ajută pc alţii în mod dezinteresat. ALUMINĂ s.f. (fr. alumine) Oxid de aluminiu. ALUMINIFER, -Ă, aluminiferi, -e adj. (fr. alumini-fere) (Despre terenuri, roci etc.) Care conţine aluminiu sau alumină. ALUMINIU s.n. (fr. aluminium) Element chimic, metal uşor, de culoare albă cu reflexe argintii, folosit în industrie şi în tehnică. 43 AMAZONfT ALUMINIZÂ, aluminizez vb. I (aluminiu + -iza) (Despre piese din oţel) A caloriza. ALUMINOS, -OĂSĂ, aluminoşi, -oase adj. (fr. alu-mineux) (Despre substanţe) Care conţine compuşi de aluminiu; (despre materiale) care conţine aluminiu sau are proprietăţile acestuia. ALUMINOTERMIE s.f. (fr. aluminothermie) Procedeu care utilizează căldura degajată de oxidarea aluminiului. ALUMN, -Ă, alumni, -e s.m. şi f. (germ. Alumnus, it. alumnOy lat. alumnus) Elev, discipol. ALUMNÂT, alumnate s.n. (germ. Alumnat, fr. alinii-nat) Internat şcolar (în Germania şi în S.U.A.). ALUNGI, alungesc vb. IV (cf fr. allonger, cf. lung) A (se) mări în lungime; a (se) întinde, a etira; a (se) subţia. ALUNIZA, alunizez vb. I (cf. fr. alunir, cf. lună) (Rar) A aseleniza. ALURĂ, aluri s.f. (fr. allure) 1. Fel de a se mişca, de a merge; aspect, înfăţişare, exterior (1). 2. Ritm de desfăşurare a unei întreceri sportive. ALUVIĂL, -Ă, aluviali, -e adj. (fr. alluvial) Care este format din aluviuni; aluvionar. ALUVIONĂR, -Ă, aluvionari, -e adj. (fr. alluvion-naire) Aluvial. ALUVIU s.n. (lat. alluvium) (Geol.) Holocen (1). ALUVIUNE, aluviuni s.f. (fr. alluvion, lat. alluvio, -onis) Depunere de materiale (mâl, bolovani etc.) aduse de apele curgătoare. ALUZIE, aluzii s.f. (fr. allusion, lat. allusio) 1. Referire neexplicită la o persoană sau la un lucru. 2. A face aluzie la... = a sugera fară a exprima direct; a viza. ALUZIV, -Ă, aluzivi, -e adj. (fr. allusif) Care conţine aluzii. ALVEOLĂR, -Ă, alveolari, -e adj. (fr. alveolaire) 1. Care aparţine alveolelor dentare, referitor la alveole. 2. Cu alveole. 3. Consoană alveolară (şi substantivat, f.) = consoană articulată cu limba la nivelul alveolelor dinţilor de sus. ALVEOLĂ, alveole s.f. (fr. alveole) 1. Cavitate mică, sferică, situată în oasele maxilarelor, în care sunt înfipţi dinţii. 2. Cavitate sferică, minusculă, situată la extremitatea unei bronhiole. 3. Celulă a fagurelui. 4. Alveolă eoliană = excavaţie mică în rocile din deşert datorată acţiunii vântului. ALVEOLITĂ s.f. (fr. alveolite) Inflamaţie alveolară. ALZHEIMER n.pr. (pr. âlţhaimăr; germ. Alzheimer) Maladia (lui) Alzheimer = formă de demenţă caracterizată printr-o deteriorare intelectuală profundă. AMĂBIL, -Ă, amabili, -e adj. (fr. aimable, lat. ama-bilis) Binevoitor, prietenos; complezent, serviabil, condescendent, politicos; prevenitor, gentil. AMABILITÂTE, (2) amabilităţi s.f. (fr. amabilite, lat. amabilitas, -atis) 1. Bunăvoinţă, gentileţe; complezenţă (1), curtoazie, urbanitate, politeţe; atenţie (3). 2. Mod concret de manifestare a amabilităţii (1) prin vorbe, fapte etc. AMALGÂM, amalgame s.n. (fr. amalgame, lat. amalgama) 1. Aliaj de mercur cu alt metal. 2. Amestec de elemente disparate, eterogene. AMALGAMĂ, amalgamez vb. I (fr. amalgamer) 1.A face un amalgam (1). 2. A amesteca elemente disparate, eterogene. AMANDINĂ, amandine s.f. (fr. amandine) 1. Prăjitură de ciocolată cu cremă. 2. Bomboană în formă de migdală, umplută cu cremă de ciocolată şi dată prin cacao. AMĂNT, -Ă, amanţi, -te s.m. şi f. (fr. amant, lat. amans, -ntis) Persoană care întreţine relaţii de dragoste în afara căsătoriei (mai ales) cu o persoană de sex opus; concubin. AMARĂ, amarez vb. I (fr. amarrer) A lega cu un cablu o navă de ţărm sau de altă navă; a fixa obiectele de pe o navă pentru a nu se deplasa. AMARANTACEE, amarantacee s.f. (fr. amarantacee) (La pl.) Familie de plante erbacee dicotile-donate cu flori în inflorescenţe; (şi la sg.) plantă din această familie. AMÂRĂ, amare s.f. (fr. amarre) Cablu care leagă o navă de ţărm sau de altă navă. AMARILIDACEE, amarilidacee s.f. (fr. amaryli-dacee) (La pl.) Familie de plante monocotiledo-nate; (şi la sg.) plantă din această familie. AMARTIZÂ, pers. 3 amortizează vb. I (a + Marte + -iza) A lua contact cu suprafaţa planetei Marte. AMATOR, -OĂRE, amatori, -oare s.m. şi f., adj. (fr. amateur, lat. amator, -oris) 1. (Persoană) căreia îi place ceva; (persoană) care este dispusă să cumpere ceva. 2. (Persoană) care se ocupă de o artă, de o meserie etc. fară a fi profesionist; diletant. AMATORISM s.n. (amator + -ism, cf. fr. amateu-risme) 1. Statut de amator. 2. Sarcină efectuată cu neglijenţă, neprofesional; diletantism. AMAUROZĂ s.f. (fr. amaurose) Diminuare sau pierdere a vederii. AMAZOÂNĂ, amazoane s.f. (fr. amazone) 1. Femeie care aparţinea unui trib războinic legendar din care erau excluşi bărbaţii. 2. Călăreaţă. AMAZONIT s.n. (fr. amazonite) Piatră semipreţioasă de culoare verde sau albăstruie. AMBALA 44 AMBALA, ambalez vb. I (fr. emballer) 1. A împacheta. 2. A creşte sau a face să crească turaţia unui motor. 3. (Fig.) A se înflăcăra, a se aprinde; a se lăsa purtat de mânie, de entuziasm etc. AMBALAJ, ambalaje s.n. (fr. emballage) împachetare; material cu care se împachetează. AMBARA s.f. (fr. embarras) Obstacol, jenă, încurcătură (financiară). AMBARASÂT, -Ă, ambarasaţi, -te adj. (fr. emba-rasse) Care se simte incomodat, încurcat. AMBARCADER, ambarcadere s.n. (fr. embarcadere) Loc pentru îmbarcarea sau debarcarea mărfurilor şi a călătorilor pe sau de pe o navă; debarcader. AMBARCAŢIUNE, ambarcaţiuni s.f. (fr. embarca-tion) Mic vas plutitor. AMBASADĂ, ambasade s.f. (fr. ambassade) Misiune, reprezentanţă diplomatică pe lângă guvernul unei ţări străine; sediul acestei reprezentanţe. AMBASADOR, -OÂRE, ambasadori, -oare s.m. şi f. (fr. ambassadeur) Reprezentant (diplomatic superior) al unui stat pe lângă alt stat sau pe lângă un for internaţional. AMBETĂ, ambetez vb. I (fr. embeter) (înv.) A (se) plictisi. AMBI- (fr. ambi-, lat. ambo) Element de compunere cu sensul de „amândoi”, în cuvinte ca: ambidextru, ambigen. AMBIĂNT, -Ă, ambianţi, -te adj. (fr. ambiant) Care se află în jur, în apropiere; ambiental. AMBIĂNŢĂ, ambianţe s.f. (fr. ambiance) Mediu fizic sau moral în care se află cineva sau ceva; climat (2); atmosferă (2); cadru (2). AMBIDEXTRU, -Ă, ambidextri, -e adj., s.m. şi f. (fr. ambidextre) (Persoană) care se serveşte cu aceeaşi îndemânare de ambele mâini. AMBIELĂJ, ambielaje s.n. (fr. embiellage) Ansamblu de biele ale unui motor şi legăturile acestora cu arborele cotit. AMBIENT, ambienturi s.n. (fr. ambient) Mediu înconjurător. AMBIENTÂL, -Ă, ambientali, -e adj. (fr. ambiental) Care ţine de ambianţă; ambiant. AMBIGEN, -Ă, ambigeni, -e adj. (lat. ambigenus) (Gram.; ieşit din uz) Genul ambigen (şi substantivat, n.) = genul neutru. Substantiv ambigen = substantiv neutru. AMBIGUITÂTE, ambiguităţi s.f. (fr. ambiguite, lat. ambiguitas, -atis) Lipsă de precizie; echivocitate; afirmaţie, expresie echivocă, neclară, obscură; amfi-bolie, amfibologie. AMBIGUIZĂ, ambiguizez vb. I (ambiguu + -iza) A face să devină ambiguu. AMBIGUU, -UĂ, ambigui, -e adj. (lat. ambiguus) Echivoc, neclar; amfibologie. AMBIŢIE, ambiţii s.f. (fr. ambition, lat. ambitio) 1. Dorinţă puternică şi persistentă de a reuşi ceva; aspiraţie, voinţă; dorinţă exagerată de onoruri, de parvenire. 2. A (se) pune la ambiţie = a (se) ambiţiona. AMBIŢIONÂ, ambiţionez vb. I (fr. ambitionner) A avea ambiţie; a se încăpăţâna. AMBIŢIOS, -OĂSĂ, ambiţioşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. ambitieux, lat. ambitiosus) (Persoană) care are ambiţie. AMBIVALENT, -Ă, ambivalenţă -te adj. (fr. ambi-valent) Care are ambivalenţă. AMBIVALENŢĂ, ambivalenţe s.f. (fr. ambivalence) Existenţă simultană a două aspecte diferite sau opuse. AMBLIOP, -OÂPĂ, ambliopi, -oape adj., s.m. şi f. (fr. amblyope) Persoană care suferă de ambliopie. AMBLIOPIE s.f (fr. amblyopie) Slăbire a vederii. AMBLIPOD, amblipode s.n. (fr. amblypode) Mamifer erbivor fosil cu picioarele terminate în cinci degete scurte, prevăzute cu copite. AMBLISTOMA s.f. (fr. amblystome) Gen de amfibieni care au corpul lung de 15-25 cm, de culoare cărămizie cu pete deschise, răspândiţi în America de Nord. AMBRÂSĂ, ambrase s.f. (fr. ambrasse) (Rar) Cordon care ţine strâns mijlocul unei perdele sau al unei draperii. AMBRANŞAMENT, ambranşamente s.n. (fr. em-branchement) Ramificaţie secundară a unei căi ferate, a unei conducte de canalizare etc.; branşament. AMBRAZURA, ambrazuri s.f. (fr. embrasure) 1. Deschizătură în pereţii unei fortificaţii prin care se execută tragerea cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizătură lăsată în zid, în scopul montării unei uşi, a unei ferestre etc. ÂMBRĂ s.f. (fr. ambre) Nume dat unor substanţe aromatice sau răşinoase; chihlimbar. AMBREIÂ, ambreiez vb. I (fr. embrayer) A cupla două mecanisme cu ajutorul ambreiajului. AMBREIÂJ, ambreiaje s.n. (fr. embrayage) Dispozitiv de cuplare sau de decuplare a două mecanisme. AMBROZIÂC, -Ă, ambroziaci, -ce adj. (fr. ambro-siaque) Cu parfum de ambrozie; (p. ext.) minunat. AMBROZIE s.f. (fr. ambroisie, lat. ambrosia) Hrană aromată a zeilor din Olimp, cu proprietăţi miraculoase; (p. ext.) băutură minunată. 45 AMERICANIZA AMBULACRĂR, -Ă, ambulacrari, -e adj. (fr. ambu-îacraire) Cu privire la ambulacru, de ambulacru. AMBULÂCRU, ambulacre s.n. (fr. ambulacre) Tub subţire situat pe faţa inferioară a corpului echino-dermelor şi terminat printr-o ventuză, care serveşte Ia locomoţie, respiraţie şi pipăit. AMBULANT, -Ă, ambulanţi, -te adj. (fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis) Care se deplasează dintr-un loc în altul; care nu are un loc de reşedinţă fix. AMBULANŢĂ, ambulanţe s.f. (fr. ambulance) Mijloc de transport al bolnavilor, al răniţilor etc.; salvare (3). AMBULATORIU, -IE, ambulatorii (fr. ambula-toire, lat. ambulatorius) 1. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu necesită spitalizare. 2. S.n. Dispensar. AMBUSCÂDĂ, ambuscade s.f. (fr. embuscade) Manevră de atac prin surprindere asupra unui inamic în mişcare. AMBUSCĂT, -Ă, ambuscaţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. embusque) (Militar) scutit de obligaţiile periculoase din timpul războiului. AMBUŞURĂ, ambuşuri s.f. (fr. embouchure) Parte a unui instrument muzical prin care se suflă aerul cu gura. AMBUTEIÂ, ambuteiez vb. I (fr. embouteiller) A bloca o cale (rutieră, maritimă etc.) cu vehicule, nave etc, AMBUTEIÂJ, ambuteiaje s.n. (fr. embouteillage) 1. îmbuteliere, 2. Blocare a circulaţiei rutiere sau navale din cauza aglomeraţiei. AMBUTISÂ, ambutisez vb. I (cf. fr. emboutir) A supune un metal unor şocuri mecanice pentru a-i da o anumită formă. AMELIORĂ, ameliorez vb. I (fr. ameliorer) 1. A (se) îmbunătăţi, a (se) remedia, a (se) îndrepta, a (se) perfecţiona. 2. A supune un animal sau o plantă unui proces de îmbunătăţire a rasei ori a soiului. AMELIORABIL, -Ă, ameliorabili, -e adj. (fr. ame-liorable) Care poate fi ameliorat. AMELIORÂNT, -Ă, amelioranţi, -te adj. (fr. amelioram) Care ameliorează. AMELIORĂRE, ameliorări s.f. (de la ameliora) 1. îmbunătăţire, îndreptare; amelioraţie (1). 2. Proces de creare a noi rase de animale şi a noi soiuri de plante de cultură sau de îmbunătăţire a celor existente, AMELIORAŢIV, -Ă, ameliorativi, -e adj. (fr. ameliora tij) Care ameliorează. AMELIORAŢIE, amelioraţii s.f. (fr. amelioration) 1. Ameliorare (1). 2. (La pl.) îmbunătăţiri funciare. AMENAJĂ, amenajez vb. I (fr. amenager) A pregăti, a organiza (un interior, o grădină etc.) în vederea unui scop, a unei utilizări. AMENAJĂBIL, -Ă, amenajabili, -e adj. (fr. amena-geable) Care se poate amenaja. AMENAJAMENT, amenajamente s.n. (fr. amenage-ment) Organizare în scopul ameliorării condiţiilor de folosire (a exploatărilor forestiere, a teritoriului etc.). AMENDĂ1, amendez vb. I (amendă + -a) A aplica o amendă; a penaliza. AMENDĂ2, amendez vb. I (fr. amender) 1. A ameliora, a aduce îmbunătăţiri; a corija (un text, o lege). 2. A îmbunătăţi solul prin încorporarea unor substanţe nutritive. AMENDĂBIL, -Ă, amendabili, -e adj. (fr. amenda-ble) 1. Care se poate amenda. 2. Care este modificat prin amendare. AMENDAMENT, amendamente s.n. (fr. amende-ment) 1. Propunere de îmbunătăţire a unui proiect de lege. 2. Operaţia de ameliorare a solului. 3. Substanţă necesară ameliorării condiţiilor de nutriţie a plantelor. AMENDĂ, amenzi s.f. (fr. amende) 1. Pedeapsă în bani. 2. Amendă onorabilă = recunoaştere în public a unei greşeli. AMENITĂTE s.f. (fr. amenite, lat. amoenitas, -atis) (Livr.) Amabilitate, politeţe; farmec. AMENOREE s.f. (fr. amenorrhee) Absenţă a men-struaţiei în timpul sarcinii, al alăptării sau din motive patologice. AMENT, amenţi s.m. (it. amentoy lat. amentum) Inflorescenţă cu flori mici, dispuse pe o axă, care atârnă ca un ciucure; mâţ, mâţişor. AMENTACEE, amentacee s.f. (fr. amentacee) (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescenţă în formă de amenţi; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. AMERICANISM, americanisme s.n. (fr. americanisme) 1. Ansamblu de trăsături proprii americanilor; imitare a comportamentului americanilor. 2. Cuvânt, expresie din engleza americană. AMERICANIST, -Ă, americanişti, -ste s.m. şi f. (fr. americaniste) 1. Specialist în americanistică. 2. Adept al americanismului (1). AMERICANISTICĂ s.f. (germ. Amerikanistik) Studiul limbii, al culturilor şi al civilizaţiilor americane. AMERICANIZĂ, americanizez vb. I (fr. america-niser) A da sau a lua un caracter american; a se comporta ca americanii. AMERICIU 46 AMERICIU s.n. (fr. americium) Element chimic radioactiv sintctic. AMERINDIÂN, -Ă, amerindieni, -e s.m. şi f., adj. (fr. amerindien) (Persoană) care aparţine populaţiei autohtone din America, de rasă mongoloidă; indian2 (2); (impr.; la pl.) indieni sau pieile-roşii. AMERIZĂ, amerizez vb. I (cf. fr. amerrir) (Despre hidroavioane, nave cosmice) A coborî şi a aluneca pe suprafaţa unei ape. AMERIZÂJ, amerizaje s.n. (fr. amerrissage) Acţiu-nca dc a ameriza; oprire pe apă a unui hidroavion sau a unei nave cosmice. AMERIZOR, amerizoare s.n. (ameriza + -or) Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul dccolării şi amerizării. AMETÂBOLĂ, ametabole adj. (fr. ametabole) (Despre insecte) Care se dezvoltă fară metamorfoză. AMETIST, ametiste s.n. (fr. ameîhysîe, lat. amethys-ius) Varietate violetă de cuarţ, întrebuinţată ca piatră semipreţioasă. AMETROP, -Ă, ametropi, -e adj., s.m. şi f. (fr. ame-îrope) (Persoană) care suferă de ametropie. AMETROPIE s.f. (fr. ametropie) Tulburare a refracţiei în mediile transparente ale ochiului. AMFETAMINA s.f. (fr. amphetamine) Drog sintetic carc excită scoarţa cerebrală, înlăturând temporar senzaţia de somn şi de foame; benzedrină. AM FI- (gr. amfi) Element de compunere cu sensul „de ambele părţi”, „de jur-împrejur”, în cuvinte ca: amfigonie, amfipod. AMFIARTROZĂ s.f. (fr. amphiarthrose) Articulaţie semimobilă. AMFIBIÂN, amfibieni s.m. (fr. amphibien) (Zool.) Batracian. AMFIBIU, -IE, amfibii (fr. amphibie) I. Adj. Care poate trăi atât în apă, cât şi pe uscat. 2. S.n. Vehicul care se poate deplasa pe apă şi pe uscat. AMFIBOL, amfiboli s.m. (fr. amphibole) Familie de silicaţi, în general de culoare închisă, răspândită în rocile eruptive şi în şisturile cristaline. AMFIBOLIE s.f. (fr. amphibolie) (Livr.) Ambiguitate. AMFIBOLOGIC, -Ă, amfibologiei, -ce adj. (fr. am-phibologiqite) (Livr.) Echivoc, ambiguu, obscur. AMFIBOLOGIE s.f. (fr. amphibologie, lat. amphi-bologia) Construcţie defectuoasă de stil, de limbă etc. care dă naştere la echivoc; ambiguitate. AMFIBRAH, amfibrahi s.m. (fr. amphibraque, lat. amphibrachus) Unitate ritmică formată dintr-o silabă lungă între două silabe scurte sau dintr-o silabă accentuată între două silabe neaccentuate. AMFICŢIONIE, amficţionii s.f. (fr. amphictyonie) (în Grecia antică) Asociaţie dc oraşc-statc grupate în jurul unui sanctuar comun. AMFIDROMIC, amfidromice adj. (fr. amphidro-mique) Punct amfidromic = nivel maxim a! marcc-lor. AMFIGONIE s.f. (fr. amphigonic) înmulţire sexuată prin gameţi provenind de la indivizi deosebiţi. AMFIGURIC, -Ă, amfigurici, -ce adj. (fr. amphi-gourique) Obscur, ncinteligibil; confuz. AMFIMÂCRU, amfimacri s.m. (fr. amphimacre) Unitate ritmică formată din trei silabe, dintre care prima şi ultima sunt lungi, iar cea din mijloc, scurtă. AMFIMIXIE s.f. (fr. amphimixie) Tip de înmulţire în care zigotul se formează după unirea gârneţilor de sex diferit. AMFINEURIÂN, amfineurieni s.m. (cf. fr. amphi-neure) (La pl.) Clasă de moluşte marine primitive din regiunile de coastă; (şi la sg.) moluscă din această clasă. AMFIOX, amfiocşi s.m. (fr. amphioxus) Acraniat nevertebrat marin cu scheletul de susţinere redus la notocordă. AMFIPOD, amfipode s.n. (fr. amphipodes) (La pl.) Clasă de crustacee cu două feluri de picioare: unele pentru sărit şi altele pentru înotat; (şi la sg.) crusta-ceu din această clasă. AMFI PROSTI L, amfiprostiluri s.n. (fr. amphipro-style) Templu cu un portic pe faţada anterioară şi unul pe cea posterioară. AMFITEATRU, amfiteatre s.n. (fr. amphitheâtre, lat. amphitheatrum) Incintă în aer liber sau edificiu de formă circulară ori ovală, cu locurile dispuse în trepte, destinat unor manifestări publice (spectacole, conferinţe, adunări etc.); hemiciclu. AMFITERIU, amfiterii s.m. (fr. amphithârium) Mamifer jurasic, strămoşul probabil al marsupialelor şi al mamiferelor placentare. AMFITRION, -OÂNĂ, amfitrioni, -oane s.m. şi f. (fr. amphiuyon) Stăpânul unei case; gazdă. AMFORĂ, amfore s.f. (fr. amphore, lat. amphora) Vas antic înalt, cu două toarte, care servea pentru păstrarea şi transportarea lichidelor şi a grânelor. AMFOTER, -Ă, amfoteri, -e adj. (fr. amphotere) (Despre unele substanţe) Care reacţionează ca un acid în prezenţa unei baze şi ca o bază în prezenţa unui acid. AMFOTONIE s.f. (fr. amphotonie) Stare de hiper-activitate a sistemului nervos simpatic şi parasim-patic. 47 AMNIOTĂ AMIABIL, -Ă, amiabili, -e (fr. amiable) 1. înţelegător, prietenos; binevoitor. 2. (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Care este rezolvat pe cale diplomatică sau prin negocieri. AMIÂNT s.n. (fr. amiante) Varietate de azbest, cu utilizări multiple în tehnică. AMIBĂ, amibe s.f. (fr. amibe) Protozoar microscopic, cu corpul fară membrană, care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor. AMIC, -Ă, amici, -ce s.m. şi f. (lat. amicus, it. amico) Prieten. AMICAL, -Ă, amicali, -e adj. (fr. amical, lat. ami-calis) Prietenos, prietenesc. AMICIŢIE, amiciţii s.f. (lat. amiciţia, it. amicizia) Prietenie. AMIDÂZĂ, amidaze s.f. (fr. amidase) Enzimă care desface legătura dintre carbon şi azot, din variate substanţe. AMIDĂ, amide s.f. (fr. amide) Compus organic derivat din amoniac sau din amine. AMIDINĂ, amidine s.f. (fr. amidine) Substanţă organică pe bază de amidă, utilizată ca medicament. AMFDOL s.n. (fr. amidol) Substanţă folosită ca developator în fotografie. AMIDON s.n. (fr. amidon) Substanţă organică existentă în seminţele, fructele şi tuberculele plantelor, utilizată în industria alimentară, chimică etc. AMIDOPIRJNĂ s.f. (fr. amidopyrine) Medicament obţinut din antipirină, cu acţiune febrifugă şi analgezică. AMIEZITĂ s.f. (fr. amiesite) îmbrăcăminte rutieră din beton asfaltic cu filer de var stins. AMIGDÂLĂ, amigdale s.f. (fr. amygdale) Fiecare dintre cele două glande situate de o parte şi de alta a omuşorului. AMIGDALECTOMIE s.f. (fr. amygdalectomie) îndepărtare chirurgicală a amigdalelor. AMIGDALIAN, -A, amigdalieni, -e adj. (fr. amygda-lien) Care ţine de amigdale, referitor Ia amigdale. AMIGDALITĂ, amigdalite s.f. (fr amygdalite) Infla-maţie a amigdalelor. AMIGDALOID, -Ă, amigdaloizi, -de adj. (fr. amyg-daloide) în formă de migdală. AMIL, amili s.m. (fr. amyle) Radical monovalent caracteristic compuşilor amilici. AMILACEU, -CEE, amilacei, -cee adj. (fr. amylace) Care conţine amidon. AMILÂZĂ, amilaze s.f. (fr. amylase) Enzimă pan-creatică şi salivară care transformă amidonul în mal-toză şi glucoză. AMILIC, amilici adj. (fr. amylique) Alcool amil ic = alcool aciclic saturat, derivat din pentan. AMILOGRAF, amilografe s.n. (fr. amylographe) Aparat de măsură a consistenţei gelului de amidon dintr-o faină. AMILOIDOZĂ s.f. (fr. amyloidose) Formare patologică de substanţe proteice amorfe în anumite organe. AMILOZA, amiloze s.f. (fr. amylose) Constituent solubil al amidonului. AMIMIE s.f. (fr. amimie) (Med.) Incapacitatea de a exprima stările afective prin mimică. AMINA, amine s.f (fr. amine) Compus organic derivat al amoniacului. AMINO s.n. (fr. amino) Grupare funcţională mono-valentă rezultată prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. AMINOACID, aminoacizi s.m. (fr. aminoacide) Substanţă specifică materiei vii, care intră în componenţa proteinelor. AMINOACIDEMIE s.f. (fr. aminoacidemie) Prezenţă a aminoacizilor în sânge. AMINOACIDURIE s.f. (fr. aminoacidurie) Prezenţă a aminoacizilor în urină. AMINOALCOOL s.m. (fr. aminoalcool) Compus organic din amină şi alcool. AMINOBENZEN s.m. (fr. aminobenzene) (Chim.) Anilină. AMINOPLAST, aminoplaste s.n. (fr. aminoplaste) Răşină sintetică termorezistentă utilizată în industria lacurilor şi a uleiurilor. AMIRAL, amirali s.m. (fr. amiral) Cel mai înalt grad în marina militară; ofiţerul care are acest grad. AMIRALITATE, amiralităţi s.f. (amiral + -itate, cf. fr. amiraute, germ. Amiralităt) Comandament suprem al marinei militare; sediul acestui comandament. AMITOZĂ s.f. (fr. amitose) Diviziune celulară prin strangulare, înmugurire etc., fară apariţia cromozomilor. AMNEZIC, -Ă, amnezici, -ce (fr. amnesique) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de amnezie. 2. Adj., s.n. (Substanţă) care provoacă amnezie. AMNEZIE, amnezii s.f. (fr. amnesie) Pierdere a memoriei; mancurtizare. AMNIOS, amniosuri s.n. (fr. amnios) Membrană care protejează fetusul, la mamifere, păsări şi reptile. AMNIOTĂ, amniote s.f. (fr. amniotes) (La pl.) Grup de vertebrate al căror embrion conţine amnios; (şi la sg.) vertebrat care aparţine acestui grup. AMNISTIA 48 AMNISTIA, amnistiei vb. I (fr. amnistier) A acorda o amnistie cuiva; a scoate un delict dc sub incidenţa legii. AMNISTIÂBIL, -Ă, amnistiabiii, -e adj. (fr. amnis-tiable) Care poate beneficia dc amnistie. AMNISTIE, amnistii s.f. (fr. amnistie) Act legislativ prin carc se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune săvârşită. AMOC, amocuri s.n. (fr. amok) 1. Boală mintală tropicală datorată abuzului dc stupefiante, care se manifestă prin atitudini periculoase sau crize ucigaşe. 2. Furie. AMOFOS s.n. (fr. amophos) îngrăşământ chimic pe bază de azot şi anhidridă fosforică. AMONIAC s.n. (fr. ammoniac) Gaz incolor sufocant, obţinut din combinarea hidrogenului cu azotul. AMONIAC AL, -Â, amoniacali, -e adj. (fr. ammo-niacaf) Care conţine amoniac. AMONIAT, amoniaţi s.m. (fr. ammoniate) Combinaţie a amoniacului cu un oxid metalic. AMONIT, amoniţi s.m. (fr. ammonite) (La pl.) Ordin de ccfalopode fosile, din paleozoic, care au cochilia în formă de spirală, împărţită în compartimente; (şi la sg.) cefalopod aparţinând acestui ordin. AMONIU s.n. (fr. ammonium) Radical monovalent care se găseşte în metalele alcaline. AMONIURIE s.f. (fr. ammoniurie) Eliminare patologică a amoniacului prin urină. AMONTE adv. (it. a monte) In amonte = în susul apei, către izvor. AMOR, amorttri s.n. (lat. amor, it. amore) 1. Iubire, dragoste. 2. Amor propriu = preţuire (exagerată) a propriei persoane. AMORÂL, -Ă, amorali, -e adj. (fr. amoral) Care este lipsit de morală. AMORALISM s.n. (fr. amoralisme) Comportamentul, concepţia unei persoane amorale. AMORALIST, -Ă, amoralişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. amoraliste) (Adept) al amoralismului. AMORALITATE s.f. (fr. amoralite) Atitudine amorală. AMOREZ, amorezi s.m. (de la amoreză) (înv.) Iubit. AMOREZĂ, amoreze s.f. (cf. fr. amoureuse) (înv.) Iubită. AMORF, -Ă, amorfi, -e adj. (fr. amoiphe) Cu structură necristalină, neregulată; (fig.) neorganizat, inform. AMOROS, -OÂSĂ, amoroşi, -oase adj. (amor + -os, cf. fr. amoureiLx) Cu iubire; privitor la dragoste, de dragoste. AMOROSO adv. (pr. amordzo\ it. amoroso) (Muz.) Cu gingăşie, cu sensibilitate. AMORSÂ, amorsez vb. I (fr. amorcer) A provoca un fenomen (tehnic) printr-o acţiune exterioară. AMORSĂ, amorse s.f. (fr. amorce) 1. Dispozitiv pentru aprinderea unei încărcături explozive. 2. Nadă, momeală (pentru peşti). 3. Amorsa drumului = partea mai lată din traseul unui drum, situată Ia intrarea într-un oraş. AMORTISMENT, amortismente s.n. (fr. amortisse-ment) Stingere treptată a unei datorii. AMORTIZÂ, amortizez vb. I (cf. fr. amortir) 1. A împiedica propagarea unui zgomot, a unui şoc. 2. A diminua progresiv, în timp, amplitudinea unei mărimi caracteristice pentru un fenomen de onduîaţie. 3. A stinge treptat creditele pe termen lung prin plăţi succesive sau prin răscumpărarea creanţelor. 4. A recupera o investiţie. AMORTIZÂBIL, -Ă, amortizabili, -e adj. (fr. amorti- sable) Care poate fi amortizat. AMORTIZOR, amortizoare s.n. (fr. amortiseur) Dispozitiv care atenuează şocurile, intensitatea unui sunet, trepidaţiile unei maşini, ale unui motor etc. AMOVIBIL, -Ă, amovibili, -e adj. (fr. amovible) Care poate fi mutat, revocat, concediat, detaşat. AMOVIBILITÂTE s.f. (fr. amovibilite) Faptul de a fi amovibil. AMPATAMENT, ampatamente s.n. (fr. empattement) Distanţa dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul. AMPELIDACEE, ampelidacee s.f. (fr. ampelidacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, având ca tip viţa-de-vie. AMPEL(O)- (fr. ampel[ogr. ampelos) Element dc compunere cu sensul de „viţă-de-vie”, în cuvinte ca: ampelografie, ampelografie. AMPELOGRAFIE s.f. (fr. ampelographie) Ştiinţă care se ocupă cu studiul viţei-de-vie. AMPENÂJ, ampenaje s.n. (fr. empennage) Dispozitiv plasat în spatele fuzelajului unui avion, care îi asigură stabilitatea şi schimbarea direcţiei de zbor. AMPER, amperi s.m. (fr. ampere) Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric. AMPERAJ, amperaje s.n. (fr. amperage) Denumire improprie dată intensităţii curentului electric, măsurată în amperi. AMPERMETRU, ampermetre s.n. (fr. amperemetre) Aparat folosit pentru măsurarea intensităţii curentului electric. AMPER-SPIRĂ, amper-spire s.m. (amper + spiră) (înv.) Unitate de măsură pentru tensiunea magneto-motoare şi pentru solenaţie. AMPICILINĂ s.f. (engl. ampicillin) Antibiotic cu spectru larg. 49 ANACRONIC AMPLASA, amplasez vb. I (de Ia amplasament) A aşeza, a fixa într-un anumit loc. AMPLASAMENT, amplasamente s.n. (fr. emplace-ment) Loc de aşezare a unui dispozitiv, a unei construcţii, a unei instalaţii etc.; local (1). AMPLECTIV, -Ă, amplectivi, -e adj. (fr. amplectij) (Despre părţi ale plantei) Care acoperă complet alt organ. AMPLEXICÂUL, -Ă, amplexicauli, -e adj. (fr. ample-xicaule) (Despre frunze) Care cuprinde tulpina. AMPLEXIFLOR, -Ă, amplexiflori, -e adj. (fr. ample-xiflore) Care cuprinde floarea. AMPLEXIUNE, amplexiuni s.f. (cf. lat. amplexio, -onis) (Rar) îmbrăţişare, cuprindere; tratare succintă. AMPLIFICA, amplific vb. I (lat. amplificare, fr. am-plifier) A (se) mări, a (se) lărgi; a (se) dezvolta cantitativ, intensiv etc. AMPLIFICATOR, -OARE, amplificatori, -oare (fr. amplificateur) 1. Adj. Care amplifică. 2. S.n. Aparat care măreşte valorile unui fenomen sau oscilaţiile electrice. AMPLITUDINE, amplitudini s.f. (lat. amplitudo, -inis, fr. amplitude) 1. Mărime, întindere considerabilă; distanţă mare între două valori. 2. (Fig.) Amploare. AMPLOARE s.f. (fr. ampleur) însuşirea de a fi amplu; anvergură; amplitudine (2). AMPLOIAT, -Ă, amploiaţi, -te s.m. şi f. (fr. employe) (înv.) Funcţionar. AMPLU, -Ă, ampli, -e adj. (fr. ample, lat. amplus) Mare, întins, vast, spaţios; important, dezvoltat (2). AMPOLOZITÂTE s.f. (it. ampollosită) Emfază. AMPRENTĂ, amprente s.f. (fr. ampreinte) 1. Urmă lăsată prin apăsare. 2. Amprente digitale = urme ale degetelor lăsate pe o suprafaţă, care servesc la identificarea autorului unei infracţiuni. 3. (Fig.) Urmă lăsată de o idee, de o stare de ordin psihic etc. AMPRENTOLOGIE s.f. (fr. empreintologie) Studiul amprentelor digitale. AMPRIZĂ, amprize s.f. (fr. emprise) Lăţimea fâşiei de teren pe care este prevăzută construirea unei şosele, a unei căi ferate, a unui dig etc. ÂMPULĂ, ampule s.f. (fr. ampoule) 1. Organ de mers, la echinoderme. 2. Fiolă, flacon; glob de bec electric. AMPUTÂ, amputez vb. I (fr. amputer, lat. amputare) 1. A tăia pe cale chirurgicală (sau a pierde prin accident) un membru al corpului. 2. (Fig.) A scurta, a mutila în mod abuziv un text. AMULETĂ, amulete s.f. (fr. amulette) Obiect (bijuterie) pe care cineva îl poartă din superstiţie, pentru a fi apărat de rele; mascotă (1), talisman. AMUZĂ, amuz vb. I (fr. amuser) A se îndeletnici cu ceva plăcut, a (se) distra (1), a (se) înveseli. AMUZAMENT, amuzamente s.n. (fr. amusement) Distracţie (1), divertisment (1); destindere (1), înve-selire. AMUZÂNT, -Ă, amuzanţi, -te adj. (fr. amusant) Care distrează; plin de haz; vesel, nostim, ilariant (1), distractiv, diversiv (2). AMUZIE s.f. (lat. amusia) Incapacitatea de a înţelege sau de a compune muzică; ignoranţă cu privire la muzică. AN- v. a-. ANA- (fr. ana-, gr. ana) Prefix cu sensul de „contrar”, „din nou”, „în sus”, „în afară”, în cuvinte ca: ana-bioză, anacronism. ANABAPTISM s.n. (fr. anabaptisme) Doctrina unei mişcări protestante care preconizează botezul la vârsta adultă. ANABAPTIST, -Ă, anabaptişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. anabaptiste) (Adept) al anabaptismului. ANABÂTIC, -Ă, anabatici, -ce adj. (fr. anabatique) (Med.) Care creşte, se măreşte. ANABIOZĂ s.f. (fr. anabiose) Reducere a activităţii vitale la unele organisme, în lipsa condiţiilor normale de viaţă. ANABOLISM s.n. (fr. anabolisme) (Biol.) Asimi-Iaţie (1). ANACÂRD, anacarde s.n. (fr. anacarde) Fructul anacardierului. ANACARDIER, anacardieri s.m. (fr. anacardier) Arbust tropical din ale cărui fructe se extrage o substanţă folosită pentru lustruirea mobilei. AN ACICLIC, -Ă, anaciclici, -ce adj. (fr. ancyclique) (Despre versuri) Care prezintă totdeauna un sens, fie citit de la început, fie de la sfârşit. ANACIDITĂTE s.f. (fr. anaciditâ) (Fiziol.) Lipsă de aciditate. ANACLORHIDRIE s.f. (fr. anachlorhidrie) Absenţa acidului clorhidric din sucul gastric. ANACOLUT, anacoluturi s.n. (fr. anacoluthe, lat. anacoluthon) Discontinuitate, ruptură logico-sintac-tică într-un enunţ. ANACONDA, anaconde s.f. (fr. anaconda) Şarpe mare neveninos, care trăieşte în mlaştinile şi fluviile din America de Sud. ANACREONTIC, -Ă, anacreontici, -ce adj. (fr. ana-creontique) (Despre versuri, poezii) Compus în maniera poetului antic grec Anacreon. ANACRONIC, -Ă, anacronici, -ce adj. (fr. anachro-nique) Care este nepotrivit cu obiceiurile şi cu ideile actuale; depăşit, învechit. ANACRONISM 50 ANACRONISM, anacronisme s.n. (fr. anachronisme) Greşeală dc cronologie, confuzie temporală de prezentare a unor fapte; fapt, obicei perimat, învechit. ANACRUZĂ. anacruze s.f. (fr. anacrouse) 1. Măsură incompletă la începutul unei compoziţii muzicale. 2. Silabă ncacccntuată la începutul unui vers, care nu intră în măsură. AN ACUZI E s.f. (fr. anacousie) Surzenie totală; co-foză. ANADIPLOZĂ, anadiploze s.f. (fr. anadiplose) Figură rctorică în care o frază începe cu un cuvânt (sau cu mai multe) ce încheie fraza precedentă; repetiţie. ANADIPSIE s.f. (fr. anadipsie) Sete exagerată. AN AEROB, -Ă, anaerobi, -e adj. (cf. fr. anaerobie) Carc nu poate trăi în contact cu aerul. ANAEROBIOZĂ s.f. (fr. anaerobiose) Formă de viaţă a organismelor anaerobe; anoxibioză. ANAFÂZĂ s.f. (fr. anaphase) (Biol.) A treia fază a diviziunii celulare prin mitoză. ANAFILÂCTIC, -Ă, anafdactici, -ce adj. (fr. anaphy-lactique) 1. Care arc caracter de anafilaxie, bazat pe anafilaxie. 2. Şoc anafilactic = reacţie violentă a organismului, provocată de injectarea sau de înghiţirea unei anumite substanţe. ANAFILAXIE s.f. (fr. anaphylaxie) (Med.) Sensibilitate crescută a organismului mamiferelor faţă de administrarea repetată de substanţe străine. ANAFORĂ, anafore s.f. (fr. anaphore, lat. anaphora) Repetare cu rol stilistic a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte la începutul mai multor fraze (ori propoziţii) succesive. ANAFOREZĂ, anaforeze s.f. (fr. anaphorese) Deplasare a particulelor dintr-o soluţie coloidală spre anod, sub acţiunea curentului electric. ANAFORIC, -Ă, anaforici, -ce adj. (fr. anaphorique) Care reia în scopul accentuării o noţiune, o idee exprimată anterior. ANAFRODIZIÂC, -Ă, anafrodiziaci, -ce (fr. ana-phrodisiaque) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) fară dorinţe sexuale. 2. Adj., s.n. (Substanţă) care blochează dorinţele sexuale. ANAFRODIZIE s.f. (fr. anaphrodisie) Lipsă de apetit sexual. ANAGENEZĂ s.f. (fr. anagenese) Regenerare a ţesuturilor distruse. ANAGLIFĂ, anaglife s.f. (fr. anaglyphe) 1. Operă sculptată sau cizelată în relief. 2. Procedeu stereoscopic folosit în fotografie, care dă impresia de relief. ANAGLIPTIC, -Ă, anagliptici, -ce adj. (fr. anaglip-tique) Imprimat în relief pentru a putea fi urmărit cu degetele de către orbi. ANAGNOST, anagnoşti s.m. (fr. anagnoste) Sclav din Roma antică însărcinat cu lcctura în timpul mesei sau a băii stăpânilor, cu copierea manuscriselor etc. ANAGOGIE s.f. (fr. anagogie) Interpretare mistică a Bibliei. ANAGRĂMĂ, anagrame s.f. (fr. anagramme) Cuvânt obţinut prin schimbarea ordinii literelor altui cuvânt; joc distractiv care foloseşte acest procedeu; (rar) antimetabolă. ANAHORET, -Ă, anahoreţi, -te s.m. şi f. (fr. anacho-retey lat. anachoreta) Călugăr care trăieşte izolat; pustnic. ANAHORETIC, -Ă, anahoretici, -ce adj. (fr. ana-choretique) De anahoret; (fig.) modest. ANÂL, -Ă, anali, -e adj. (fr. anal) Din regiunea anusului. ANĂLE s.f. pl. (fr., lat. annales) 1. Scriere istorio-grafică în care sunt înregistrate evenimentele an de an. 2. Publicaţie ştiinţifică anuală. ANALECTE s.f. pl. (fr. anaîectes, lat. analecta) Culegere de texte alese din operele unuia sau ale mai multor scriitori; crestomaţie. ANALEPSIE s.f. (fr. analepsie) (Med.) Restabilire a forţelor în timpul convalescenţei. ANALEPTIC, -Ă, analeptici, -ce s.n., adj. (fr. ana-leptique) (Medicament) care are acţiune stimulantă asupra sistemului nervos central. ANALFABET, -Ă, analfabeţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. analphabete) (Persoană) care nu ştie nici să citească, nici să scrie; neştiutor de carte; ignorant, incult. ANALFABETISM s.n. (fr. analphabetisme) Stare de analfabet. ANALGEZIC, -Ă, analgezici, -ce adj., s.n. (fr. analge-sique) (Medicament) care calmează durerea. ANALGEZIE s.f. (fr. analgesie) Pierdere a sensibilităţii la durere. ANALGEZINĂ, analgezine s.f. (fr. analgesine) Medicament care înlătură (temporar) durerea. ANALIST1, analişti s.m. (fr. annaliste) Autor de anale. ANALIST2, -Ă, analişti, -ste s.m. şi f. (fr. analyste) 1. Specialist în analiza matematică, psihologică, politică etc. 2. Specialist în informatică. 3. Specialist în cunoaşterea, analiza şi descrierea sufletului omenesc. ANALITIC, -Ă, analitici, -ce adj. (fr. analytique, lat. analyticus) Care se bazează pe analiză. 51 ANATOMOPATOL6GIC ANALIZA, analizez vb. I (fr. analyser) 1. A studia, a descompune un tot în părţile sale componente; a explica, a comenta, a interpreta un text din punct de vedere gramatical, stilistic, literar etc. 2. A stabili compoziţia unei substanţe chimice. ANALIZABIL, -Ă, analizabili, -e adj. (fr. analy-sable) Care poate fi analizat. ANALIZĂ, analize s.f. (fr. analyse) 1. Examinare, studiere în detaliu; control (1). 2. (Chim.) Determinare a compoziţiei unei substanţe. 3. în ultimă analiză = în încheiere, în concluzie. ANALIZOR, analizoare s.n. (fr. analyseur) Aparat folosit pentru efectuarea de analize. ANALOG, -OĂGĂ/-OGĂ, analogi, -oage/-oge adj. (fr. analogue, lat. analogus) Asemănător, similar. ANALOGIC, -Ă, analogici, -ce adj. (fr. analogique, lat. analogicus) 1. Bazat pe analogie. 2. (Electron.) A cărui valoare poate fi reprezentată printr-o funcţie continuă în timp şi variabilă valoric. 3. (Electron.) Care generează, măsoară, prelucrează şi stochează semnale analogice (1). ANALOGIE, analogii s.f. (fr. analogie, lat. analogia) 1. Asemănare, concordanţă, similitudine; conformitate (1). 2. Modificare a formei sau a sensului unui cuvânt în funcţie de modelul altui cuvânt. ANALOGISM s.n. (fr. analogisme) Analogie. ANAMNESTIC, -Ă, anamnestici, -ce adj. (fr. anam-nestique) Care se referă la anamneză, obţinut prin interogatoriu medical. ANAMNEZĂ s.f. (fr. anamnese) 1. Reamintire a ideilor şi a stărilor sufleteşti dintr-o viaţă anterioară. 2. (Med.) Totalitatea datelor privitoare la antecedentele unei boli. ANAMNIOTĂ, anamniote s.f. (fr. anamniotes) Vertebrat al cărui embrion nu are amnios şi alantoidă. ANAMORFOZĂ, anamorfoze s.f. (fr. anamorphose) 1. Imagine deformată, grotescă (dată de o oglindă curbă). 2. Tip de metamorfoză în care larva are un număr de segmente mai mic decât adultul. 3. (Cin.) Procedeu optic utilizat pentru comprimarea imaginii, astfel încât să permită o înregistrare corespunzătoare ecranului lat pe o peliculă cinematografică normală. ANANĂS, ananaşi s.m. (fr. ananas) 1. Plantă erbacee din ţările calde, cu frunze lungi şi tulpină scurtă. 2. Fructul comestibil al ananasului (1), cu gust dul-ce-acrişor şi aromat. ANAPEST, anapeşti s.m. (fr. anapeste, lat. anapestus) Unitate metrică de versificaţie, formată din două silabe scurte (neaccentuate) şi una lungă (accentuată). ANAPLASTIE, anaplastii s.f. (fr. anaplastie) Reparare prin autogrefe a unor părţi mutilate ale corpului. ANAPTIXĂ, anaptixe s.f. (fr. anaptyxe) Apariţie accidentală a unei vocale între două consoane. ANARHIC, -Ă, anarhici, -ce adj. (fr. anarchique) Care se referă Ia anarhie; dezorganizat, haotic. ANARHIE s.f. (fr. anarchie) Stare de dezordine, de haos într-o ţară, într-o instituţie, într-o colectivitate; nesupunere, indisciplină. ANARHISM s.n. (fr. anarchisme, germ. Anarchismus) 1. Stare de anarhie. 2. Doctrină politică preconizând suprimarea statului şi a oricărei constrângeri sociale asupra individului. ANARHIST, -Ă, anarhişti, -ste (fr. anarchiste) 1. Adj. Caracteristic anarhismului (1) şi partizanilor acestuia. 2. S.m. şi f. Partizan al anarhismului (1); dinamitard; libertar. ANARTRIE s.f. (fr. anarthrie) (Med.) Incapacitatea de a articula cuvinte. ANASÂRCĂ s.f. (fr. anasarque) Edem generalizat. ANASTĂLTIC, -Ă, anastaltici, -ce adj., s.n. (fr. anas-taltique) (Medicament) care are acţiune astringentă. ANASTĂTIC, -Ă, anastatici, -ce adj. (fr. anastatique) Care reproduce o tipăritură prin mijloace chimice. ANASTIGMATISM s.n. (fr. anastigmatisme) Proprietate a unui sistem optic de a fi lipsit de astigmatism. ANASTOMOZĂ s.f. (fr. anastomose) Comunicaţie dintre două vase sangvine, între două organe cavi-tare etc. ANASTROFĂ, anastrofe s.f. (fr. anastrophe, germ. Anastrophe) Schimbare a ordinii obişnuite a cuvintelor în frază, cu rol stilistic. ANATEMĂ, anateme s.f. (ngr. anâthema) Osândire a cuiva de către Biserică, excludere din rândul Bisericii; afurisenie. ANATOC1SM, anatocisme s.n. (fr. anatocisme) Dobândă la dobândă; transformare a dobânzii în capital. ANATOMIC, -Ă, anatomici, -ce adj. (fr. anatomique, lat. anatomicus) Care ţine de anatomie. ANATOMIE s.f. (fr. anatomie, lat. anatomia) 1. Ştiinţă care se ocupă dc structura organismelor. 2. Structură a unui organ sau a unei fiinţe; conformaţie. 3. (Fig.) Examinare, analizare. ANATOMOPATOLOG, -Ă, anatomopatologi, -ge s.m. şi f. (de la anatomopatologii) Specialist în patologia organelor (1). ANATOMOPATOLOGIC, -Ă, anatomopatologici, -ce adj. (fr. anatomo-pathologique) Care se referă Ia modificările patologice, de structură ale organismului. ANATOXINĂ 52 ANATOXINĂ, anatoxine s.f. (fr. anatoxine) Toxină microbiană atenuată folosită la imunizarea organismului. ANCABLURĂ, ancabluri s.f. (fr. encablure) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a zecea parte dintr-o milă marină. ANCADRAMENT, ancadramente s.n. (fr. encadre-ment) Chenar decorativ în relief (Ia uşi, la ferestre etc.). ANCASTRAMENT, ancastramente s.n. (fr. encas-trement) Locaş în zidăria unui chei, pentru fixarea unei pasarele, a unei schele etc. ÂNCEPS s.n. (lat. anceps) Semn care marchează cantitatea unei silabe. ANCESTRAL, -Ă, ancestrali, -e adj. (fr. ancestral) Ereditar, strămoşesc. ANCHETĂ, anchetez vb. I (anchetă + -a) A face o anchetă. ANCHETĂ, anchete s.f. (fr. enquete) 1. Cercetare sprijinită de probe, efectuată de o autoritate juridică sau administrativă. 2. Mijloc de investigare pe bază de chestionarea în legătură cu anumite probleme. ANCHILOSTOM, anchilostomi s.m. (fr. ankylostome) Vierme parazit care perforează vasele de sânge din intestinul omului. ANCHILOSTOMIĂZĂ, anchilostomiaze s.f. (fr. an-kylostomiase) Anemie gravă provocată de anchilos-tom. ANCHILOZĂ, anchilozez vb. I (fr. ankyloser) 1.A produce sau a căpăta o anchiloză. 2. (Fig.) A deveni greoi, mărginit, rutinat. ANCHILOZĂ, anchiloze s.f. (fr. ankylose) înţepenire, imobilitate a unei articulaţii. ÂNCIE, ancii s.f. (it. ancia) Mică lamă elastică, fixată în muştiucul unor instrumente de suflat (clarinet, oboi etc.), care, prin vibrare, produce sunete. ANCILĂR, -Ă, ancilari, -e adj. (fr. ancillaire) De slugă; umil. ANCLANŞÂ, anclanşez vb. I (fr. enclancher) A angrena un mecanism pentru declanşare; a transmite o mişcare unei piese; a închide un circuit electric într-un releu printr-un dispozitiv. ANCOLĂ, ancolez vb. I (fr. encoller) A încleia. ANCOMBRAMENT, ancombramente s.n. (fr. en-combrement) 1. îngrămădire (de persoane, obiecte etc.) care împiedică trecerea. 2. Spaţiu necesar montării, aşezării unui utilaj, a unui obiect etc. ANCOMBRANT, -Ă, ancombranţi, -te adj. (fr. en-combrant) Care încurcă (trecerea); (fig.) incomod, plicticos. ANCORĂ, ancorez vb. 1 (ancoră + -a) 1. A fixa o navă cu o ancoră; a se opri din plutire. 2. (Fig.) A (se) stabili pe o bază solidă, durabilă. ÂNCORĂ, ancore s.f. (it., lat. ancora) 1. Piesă grea de metal cu care se imobilizează navele. 2. Bară dc metal cu care se sprijină un zid, un stâlp etc. 3. A antnca ancora = a se opri. A ridica ancora = a pomi. ANCOROT, ancorote s.n. (it. ancorotto) Ancoră mică. ANCRASÂ, pers. 3 ancrasează vb. I (fr. encrasser) (Despre mecanisme) A se înţepeni din cauza depunerii de impurităţi. ANDABÂT, andabaţi s.m. (fr. andabate, lat. anda-bata) Gladiator cu o cască fară deschizături în dreptul ochilor, obligat să lupte orbeşte, spre hazul spectatorilor. ANDALUZIT s.n. (fr. andalousite) Silicat natural de aluminiu cristalizat, folosit în industria ceramicii. ANDANTE (it. andante) 1. Adv. (Ca mod de executare a unei lucrări muzicale) în tempo moderat. 2. S.n. (Parte dintr-o) compoziţie muzicală executată astfel. ANDANTINO adv. (it. andantino) (Ca mod de executare a unei lucrări muzicale) Puţin mai repede decât andante. ANDEZIN s.n. (fr. andesine) Mineral din familia pla-gioclazilor, alcătuit din silicat de sodiu şi de calciu. ANDEZIT, andezite s.n. (fr. andesite) Rocă vulcanică de culoare închisă, folosită ca piatră de pavaj şi de construcţie. ANDIN, -Ă, andini, -e adj. (fr. andin) Care aparţine Munţilor Anzi; din Anzi. ANDIVĂ, andive s.f. (fr. endive) Plantă legumicolă ale cărei frunze albe, cărnoase şi alungite sunt comestibile. ANDOSÂ, andosez vb. I (fr. endosser) A nota pe versoul unui act de plată numele persoanei împuternicite să încaseze contravaloarea. ANDOSAMENT, andosamente s.n. (fr. endossement) Transferare prin andosare a proprietăţii unui titlu de credit, ANDOSÂNT, -Ă, andosanţi, -te s.m. şi f. (fr. endos-sant) Persoană care andosează un cec sau o poliţă. ANDOSATĂR, andosataii s.m. (fr. endossataire) Persoană căreia îi este transferat dreptul de proprietate asupra unui titlu şi drepturile încorporate de acesta prin andosare; giratar. ANDOSATOR, andosatori s.m. (cf. fr. endosseur) Girant. ANDRO- (fr. andro-, gr. aner, -dros) Element de compunere cu sensul de „bărbat”, în cuvinte ca: andro-pauză, androsteron. 53 ANESTEZIST ANDROCEU, androcee s.n. (fr. androcee) Totalitatea staminelor unei flori. ANDROFOBIE s.f. (fr. androphobie) Repulsie faţă de bărbaţi. ANDROGEN, -Ă, androgeni, -e adj. (fr. androgine) Care provoacă apariţia unor caractere sexuale masculine. ANDROGIN, -Ă, androgini, -e adj., s.m. şi f. (fr. andro-gyne) (Fiinţă sau plantă) care are caracteristicile ambelor sexe; hermafrodit. ANDROGINIE s.f. (fr. androgynie) 1. Bisexualitate. 2. (Zool.) Hermafroditism. ANDROID, androizi s.m. (fr. androide) Robot cu aspect uman. ANDROLATR1E s.f. (fr. andolâtrie) Divinizare, adorare a bărbatului. ANDROLÂTRU, -Ă, androlatri, -e s.m. şi f. (fr. an-droJâtre) Persoană care practică androlatria. ANDROLOGIE s.f. (fr. androîogie) Ramură a me-dicinei care se ocupă cu studiul fiziologiei şi patologiei organelor sexuale masculine. ANDROMEDIDĂ, andromedide s.f. (fr. androme-dides) Ploaie periodică de meteoriţi, care se produce în noiembrie dinspre constelaţia Andromeda. ANDROPÂUZĂ, andropauze s.f. (fr. andropause) Diminuare a activităţii sexuale la bărbaţi, după o anumită vârstă. ANDROSTERON s.m. (fr. androsterone) Hormon sexual masculin prezent în urină. ANDRUC, andnicuri s.n. (germ. Andnick) Tipar de probă. ANDURÂNŢĂ s.f (fr. endurance) Capacitatea de a rezista (la oboseală fizică sau psihică, la suferinţă etc.). ANEANTIZA, aneantizez vb. I (cf. fr. aneantir) A distruge, a reduce la nimic. ANECDOTĂ, anecdote s.f. (fr. anecdote) Scurtă povestire cu un detaliu semnificativ şi cu o poantă hazlie; (fig.) intrigă, acţiune epică. ANECDOTIC, -Ă, anecdotici, -ce (fr. anecdotique) 1. Adj. Care are caracter de anecdotă. 2. S.f. Totalitatea evenimentelor care formează intriga. ANECOID, -Ă, anecoizi, -de adj. (fr. anecho'ide) Fără ecou. ANELID, anelide s.n. (fr. annelide) (La pl.) încrengătură de viermi care au corpul inelat; (şi la sg.) vierme din această încrengătură. ANEMIA, anemiez vb. I (fr. s 'anemier) A fi sau a deveni anemic. ANEMIC, -Ă, anemici, -ce (fr. anemique) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de anemie; clorotic. 2. Adj. (Fig.) Fără energie, slăbit, slab; fară valoare. ANEMIE, anemii s.f. (fr. anemie) Scădere a globulelor roşii şi a hemoglobinei din sânge; slăbiciune. ANEMO- (fr. anemo-, gr. anemos) Element de compunere cu sensul de „vânt”, în cuvinte ca: anemocor, anemofil. ANEMOCOR, -Ă, anemocori, -e adj., s.f. (fr. ane-mochore) (Plantă) care are seminţele răspândite de vânt. ANEMOCORD, anemocorduri s.n. (fr. anemocorde) Armoniu cu coarde. ANEMOFIL, -Ă, anemofili, -e adj., s.f. (fr. anemo-phile) (Plantă) ale cărei flori sunt polenizate cu ajutorul vântului. ANEMOFILIE s.f. (fr. anemophilie) Polenizare făcută de vânt. ANEMOGRAFIE s.f. (fr. anemographie) Studiul vânturilor. ANEMOMETRJE s.f. (fr. anemometrie) Măsurare a vitezei de deplasare a gazelor în conducte, a aerului în atmosferă, a avioanelor etc. ANEMOMETRU, anemometre s.n. (fr. anemometre) Aparat de măsură a curenţilor de aer. ANEMONĂ, anemone s.f. (fr. anemone, lat. anemonă) 1. Plantă erbacee cu flori viu colorate. 2. Ane-monă-de-mare = actinie. ANEMOSCOP, anemoscoape s.n. (fr. anemoscope) Instrument care indică direcţia vântului; giruetă. ANEMOSTĂT, anemostate s.n. (fr. anemostat) Aparat folosit pentru difuzarea aerului cald dintr-o instalaţie centrală în încăperi. ANEMOTROP, anemotroape s.n. (fr. anemotrope) Motor eolian. ANENCEFALIE s.f. (fr. anencephalie) Monstruozitate fară creier, incompatibilă cu viaţa. ANERGIE s.f. (fr. anetgie) 1. Lipsă de reacţie a organismului la antigeni. 2. Energie termică care nu poate fi transformată în lucru mecanic. ANEROID, aneroide adj. (fr. aneroide) Barometru aneroid (şi substantivat, n.) = barometru metalic folosit pentru măsurarea presiunii atmosferice. ANESTEZIĂ, anesteziez vb. I (fr. anesthesier) A provoca o stare de insensibilitate a organismului la dureri cu ajutorul unui anestezic. ANESTEZIC, -Ă, anestezici, -ce adj., s.n. (fr. anesthâ-sique) (Substanţă) care suprimă sau diminuează sensibilitatea Ia dureri. ANESTEZIE s.f. (fr. anesthesie) Suprimare sau diminuare a sensibilităţii la dureri prin mijloace medicale. ANESTEZIST, -Ă, anestezişti, -ste s.m. şi f. (fr. anes-thesiste) Specialist în anestezie. ANEUPLOID 54 ANEUPLOID, -Ă, aneuploizi, -de adj. (fr. aneuploide, engl. aneuploid) Care arc un număr dc cromozomi diferit faţă de cel normal. ANEURIE s.f. (fr. aneurie) Slăbire a funcţiilor nervoase; ancuroză. ANEURINĂ, ancurinc s.f. (fr. aneurine) Vitamina B,. ANEUROZĂ s.f. (fr. aneurose) Aneurie. ANEVRISM s.n. (fr. anâvrisme) Dilatare patologică a pereţilor unui vas sangvin. ANEX, -Ă, anecşi, -exe (fr. annexe) 1. Adj., s.f. (Ceea cc este) alăturat, ataşat sau alipit de ceva principal. 2, S.f. Adaos, apendice (3). ANEXA, anexez vb. I (fr. annexer) A alipi, a adăuga (la ccva); a încorpora (un teritoriu, un stat) prin violenţă. ANEXIONISM s.n. (fr. annexionnisme) Politică de anexiune. ANEXIONIST, -Ă, anexionişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. annexionniste) (Adept) al anexionismului. ANEXITĂ, anexite s.f. (fr. annexite) Inflamaţie a ovarelor şi a trompelor uterine; salpingoovarită. ANEXIUNE, anexiuni s.f. (fr. annexion, lat. anne-xio, -onis) Alipire cu forţa de către un stat a teritoriului altui stat; încorporare în... ANFILÂDĂ, anfilade s.f. (fr. enfilade) Şir de clădiri, de portice sau de coloane dispuse în linie dreaptă, unele după altele. ANFLAMÂ, anjlamez vb. I (fr. enflammer) A se înflăcăra, a se pasiona. ANGAJA, angajez vb. I (fr. engager) 1.A (se) încadra într-un serviciu. 2. A accepta o însărcinare. 3. A atrage după sine o obligaţie, o răspundere. 4. A (se) antrena într-o acţiune. 5. A o lua într-o direcţie, a apuca pe un anumit drum. ANGAJAMENT, angajamente s.n. (fr. engagement) 1. Obligaţia, promisiunea de a face ceva; asigurare, contract. 2. Punere a pucului sau a mingii în joc (la hochei ori la baschet). ANGAJANT, -Ă, angajanţi, -te adj. (angaja + -ant, cf. fr. engageant) Care implică, atrage pe cineva într-o acţiune. ANGEITĂ, angeite s.f. (fr. angeite) Inflamaţie a vaselor sangvine. ANGELIC, -Ă, angelici, -ce adj. (fr. angelique, lat. angeîicus) îngeresc, serafic. ANGELICÂ/ANGHELICĂ s.f. (ngr. anghelika) 1. Plantă erbacee cu frunze mari şi cu flori albe-ver-zui, aromatică, a cărei rădăcină este utilizată în farmacie. 2. Băutură alcoolică preparată din această plantă. ANGELOLATRIE s.f. (fr. angelolâtrie) Erezie carc constă în adorarea îngerilor. ANGELOLOGIE s.f (fr. angelologie) Studiul îngerilor. ÂNGELUS s.n. (lat. angelus) Rugăciune catolică adresată Fecioarei Maria carc are la început cuvântul latinesc angelus. ANGHELICĂ s.f. v. angelică. ÂNGHEMAHT s.n. (germ. Eingemachte) Mâncarc cu came (de pui sau de miel) şi cu sos alb de lămâie. ANGHILĂ, anghile s.f. (lat. anguilla) Peşte migrator care are corpul în formă dc şarpe; ţipar. ANGINĂ s.f. (fr. angine, lat. angina) 1. Inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor. 2. Angină pectorală = boală a arterelor coronare. ANGI(O)- (fr. angi[oj-, gr. angeion) Element de compunere cu sensul de „vas-receptacuf’, în cuvinte ca: angiopatie, angiospennie. ANGIOCOLITĂ s.f. (fr. angiocholite) Inflamaţie a căilor biliare. ANGIOGENIE s.f. (fr. angiogenie) Formare şi dezvoltare a vaselor de sânge. ANGIOGRAFIE s.f. (fr. angiographie) Radiografie a vaselor sangvine după injectarea unor substanţe radioopace. ANGIOLOGIE s.f. (fr. angiologie) Studiul vaselor sangvine şi limfatice. ANGIOM, angioame s.n. (fr. angiome) Malformaţie vasculară benignă. ANGIOPATIE, angiopatii s.f. (fr. angiopathie) Boală a vaselor sangvine. ANGIOSPASM, angiospasme s.n. (fr. angiospasme) Contracţie spastică a unui vas sangvin. ANGIOSPERM, -Ă, angiospenni, -e (fr. angiosperme) 1. S.f., adj.. (Plantă) care are seminţele închise în fruct. 2. S.f. pl. încrengătură de plante cu astfel de seminţe. ANGLAISE, anglaise s.f. (pr. anglez; fr. anglaise) Dans popular de origine engleză; melodia acestui dans. ANGLICAN, -Ă, anglicani, -e (fr., engl. anglican) 1. S.m. şi f. Adept al anglicanismului. 2. Adj. Care aparţine anglicanismului. ANGLICANISM s.n. (fr. anglicanisme) Religia oficială a Marii Britanii, având caracter reformat, al cărei şef suprem este suveranul regatului. ANGLICISM, anglicisme s.n. (fr. anglicisme) Expresie specifică limbii engleze; cuvânt de origine engleză împrumutat de altă limbă şi neadaptat. ANGLICIST, -Ă, anglicişti, -ste s.m. şi f. (fr. angliciste) Specialist în studiul limbii şi civilizaţiei engleze. 55 ANIMALITATE ANGLISTICĂ s.f. (engl. anglistics) Studiul limbii, culturii şi civilizaţiei engleze. ANGLICIZÂ, anglicizez vb. I (fr. angîiciser) A da un aer sau un accent englezesc. ANGLO-AMERICÂN, -Ă, anglo-americani, -e (fr. anglo-amâricain) 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Angliei şi Americii de Nord. 2. Adj. Care este din sau care este comun Angliei şi Americii, în special S.U.A. ANGLOFIL, -Ă, anglofili, -e adj., s.m. şi f. (fr. anglo-phile) (Persoană) care îi iubeşte şi îi admiră pe englezi; filoenglez. ANGLOFILIE s.f. (fr. anglophilie) Sentiment de simpatie pentru englezi şi pentru tot ce este englezesc. ANGLOFOB, -Ă, anglofobi, -e adj., s.m. şi f. (fr. an-glophobe) (Persoană) care îi urăşte pe englezi. ANGLOFOBIE s.f. (fr. anglophobie) Aversiune faţă de englezi şi faţă de tot ce este englezesc. ANGLOFON, -Ă, anglofoni, -e adj., s.m. şi f. (fr. anglophone) (Persoană) care vorbeşte limba engleză. ANGLOMANIE s.f. (fr. anglomanie) Admiraţie excesivă faţă de englezi. ANGLO-NORMĂND, -Ă, anglo-nonnanzi, -de adj. (fr. anglo-nonnand) 1. Care reuneşte elemente englezeşti şi normande. 2. Care aparţine culturii franceze din Anglia după cucerirea normandă (sec. al Xll-lea). ANGLO-SAXON, -Ă, anglo-saxoni, -e (fr. anglo-sa-xon) 1. S.m. şi f. (La pl.) Populaţii germanice care au ocupat Insulele Britanice în sec. V-VI. 2. Adj. Care aparţine, care se referă la anglo-saxoni (1) şi la limba engleză veche. ANGOASA, angoasez vb. I (fr. angoisser) A (se) nelinişti (profund). ANGOASÂNT, -Ă, angoasanţi, -te adj. (fr. angois-sant) Neliniştitor, îngrijorător. ANGOÂSĂ, angoase s.f. (fr. angoisse) Nelinişte, tulburare (profundă). ANGOLEZ, -Ă, angolezi, -e s.m. şi f., adj. (fr. ango-lais, -e) (Persoană) din Angola. ÂNGOR s.f. (lat. angor) (Med.) Angor pectoris. ANGORA s.f. (n.pr. Angora, cf. fr. angora) Specie de animale (pisică, iepure sau capră) cu păr lung şi mătăsos; (p. restr.) lâna prelucrată din părul acestor animale. ÂNGOR PECTORIS s.f. (lat. angor pectoris) (Med.) Angină pectorală. ANGRENÂ, angrenez vb. I (fr. engrener) 1. A potrivi dinţii unei roţi între dinţii altei roţi, pentru a-i transmite o mişcare de rotaţie. 2. (Fig.) A se angaja, a se antrena într-o acţiune. ANGRENÂJ, angrenaje s.n. (fr. engrenage) Sistem de roţi dinţate îmbucate una în alta, în scopul transmiterii unei mişcări. ANGRO, (2) angrouri (fr. en gros) 1. Adj. invar., adv. (Care este) în cantitate mare, cu ridicata. 2. S.n. Magazin, depozit care vinde angro (1). ANGROSIST, -Ă, angrosişti, -ste s.m. şi f., adj. (angro[sj + -ist) (Persoană, întreprindere) care face comerţ angro; jobber. Angstrom, ângstromi s.m. (fr. angstrom) Unitate de măsură pentru lungimi de undă, egală cu a zecea milioana parte dintr-un milimetru. ANGULÂR, -Ă, angulari, -e adj. (fr. angnlaire, lat. angularis) Unghiular. ANHIDRIDĂ, anhidride s.f. (fr. anhydride) 1. Substanţă anorganică formând un acid prin combinaţie cu apa. 2. Substanţă organică rezultată, de obicei, prin eliminarea unei molecule de apă din două grupări carboxilice. ANHIDRIT, anhidriţi s.m. (fr. anhydrite) Sulfat natural de calciu, cu utilizări diverse. ANHIDROZĂ s.f. (fr. anhydrose) (Med.) Stare caracterizată prin suprimarea sau reducerea sudorii. ANHIDRU, -Ă, anliidri, -e adj. (fr. anhydre) Care este lipsit de apă. ANIHILÂ, anihilez vb. I (fr annihiler, lat. annihi-lare) A înlătura, a zădărnici o acţiune sau efectele acesteia; a inactiva (1). ANILINĂ s.f. (fr. aniline, germ. Anilin) Lichid uleios incolor, obţinut prin distilarea indigoului sau din gu-droanele de huilă, cu diferite întrebuinţări în industrie; aminobenzen; fenilamină. ANILISM s.n. (fr. anilisme) Intoxicaţie cu anilină. ANIMĂ, anim vb. I (fr. animer, lat. animare) A deveni sau a face să devină mai activ; a (se) însufleţi, a (se) înviora. ANIMÂL, -Ă, animali, -e (fr. animal, lat. animalis) 1. S.n. Fiinţă vie dotată cu sensibilitate şi capacitate de mişcare; vietate, jivină, dobitoc. 2. S.n. Persoană brutală, grosolană, josnică. 3. Adj. Propriu animalelor (1), de animal; de natură organică. ANIMALIER, -Ă, animalieri, -e adj. (fr. animalier) 1. Care se referă la animale, de animal. 2. (Despre operele de artă sau despre artişti) Care reprezintă sau înfăţişează animale. ANIMALITÂTE s.f. (fr. animalite) Caracter, stare, comportament de animal. AMINIALIZÂ 56 ANIiMALIZA, animalizez vb. I (fr. animoliser) A deveni sau a face să devină animal; a (se) degrada, a (se) abmtiza. ANI MATO adv. (it. animato) (Muz.) Cu însufleţire, animat. ANIMATOR, -OARE, animatori. -oare (fr. anima-tcur) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care animă, înveseleşte. 2. S.f. Femeie de moravuri uşoare într-un local, într-un hotel etc. ANIMAŢIE s.f. (fr. animatiotK lat. animaîio) Mişcare continuă şi zgomotoasă (de oameni, de vehicule etc.); agitaţie, însufleţire. ANIMISM s.n. (fr. animisme) Religie, credinţă în care sc atribuie suflet animalelor, obiectelor ctc. ANIMOZITATE, animozităţi s.f. (fr. animosite, lat. animositas, -atis) Atitudine ostilă, duşmănoasă; conflict. duşmănie, dezacord. ANION. anioni s.m. (fr. anion) (Chim.) Ion cu una sau mai multe sarcini electrice negative. ANIONIT, anioniti s.m. (fr. anionite) Răşină naturală sau sintetică a cărei proprietate este aceea de a reţine anionii dintr-o soluţie. ANISOL, anisoli s.m. (fr. anisole) (Chim.) Eter metalic al fenolului. ANISTORIC, -Ă, anistorici, -ce adj. (an- + istoric) Care este situat în afara realităţii concret istorice. ANISTORISM s.n. (anistor[ic] + -ism) înlocuire a studiului concret istoric al realităţii sociale prin speculaţii abstracte. ANIA^ERSA, aniversez vb. I (de la aniversar) A sărbători, a celebra un eveniment la împlinirea unui număr de ani. ANIVERSAR, -Ă, aniversari, -e adj. (fr. anniversairey lat. anniversarius) Care aminteşte de un eveniment anterior, petrecut Ia aceeaşi dată. ANIVERSARE, aniversări s.f. (de la [zi] aniversară) Faptul de a aniversa; zi în care se celebrează un eveniment. ANIZO- (fr. anisogr. an „fară" + isos „egal ’) Element de compunere cu sensul de „inegal”, în cuvinte ca: anizocitoză, anizotropie. ANIZOCITOZĂ s.f. (fr. anisocytose) Inegalitate în dimensiuni a globulelor roşii. ANIZOMETROPIE s.f. (fr. anisometropie) Imperfecţiune a puterii de refracţie a celor doi ochi. ANIZOTROP, -Ă, anizotropi, -e adj. (fr. anisotrope) (Despre corpuri) Care are proprietăţi fizice variate în funcţie de direcţia de observare. ANIZOTROPIE s.f. (fr. anisotropie) însuşirea de a fi anizotrop. ANLUMINURĂ, anlwninuri s.f (fr. enlumimire) Miniatură colorată pe un manuscris medieval. ANOD, anozi s.m. (fr. anode) Electrod pozitiv al unei pile electrice, al unui aparat de electroliză etc. ANODIN, -Ă, anodini, -e adj. (fr. anodin) Fără eficacitate; fară importanţă, inofensiv. ANODONTĂ, anodonte s.f. (fr. anodonte) (Zool.) Scoică de lac. ANOFEL, anofeli adj. (fr. anophele) (Despre unii ţânţari) Al cărui femelă poate transmite malaria. ANOFELOGEN, -Ă, anofeiogeni, -e adj. (fr. anophe-iogene) (Despre terenuri, bălţi etc.) Prielnic dezvoltării ţânţarilor anofeli. ANOFTALMIE s.f. (fr. anophtalmie) Lipsă congenitală sau accidentală a unuia ori a ambilor ochi. ANOMÂL, -Ă, anomali, -e adj. (fr. anomaî) Care prezintă o anomalie, referitor Ia o anomalie. ANOMALIE, anomalii s.f. (fr. anomalie) Abatere, deviere de la normal; defect, cusur. ANOMIE s.f. (fr. anomie) (Rar) Stare a unei societăţi, caracterizată prin lipsă de legi, de norme; dezordine, dezorganizare. ANONIM, -A, anonimi, -e (fr. anonymey lat. anony-mus) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) cu nume necunoscut, neidentificat sau neimportant. 2. Adj. (Despre texte) Cu autor necunoscut. 3. S.f. Scrisoare nesemnată. 4. Societate (anonimă) pe acţiuni = asociaţie, întreprindere ai cărei acţionari sunt necunoscuţi de public. ANONIMAT s.n. (fr. anonymat) Stare, caracter de anonim. ANOREXIE s.f. (fr. anorexie) (Med.) Inapetenţă. ANORGANIC, -A, anoiganici, -ce adj. (fr. anorga-nique) Care are în compoziţie numai substanţe din regnul mineral. ANORHIDIE s.f. (fr. anorchidie) Lipsă congenitală, accidentală sau chirurgicală a testiculelor. ANORMAL, -Ă, anonnali, -e adj. (fr. anonnaly lat. anormalis) 1. Contrar ordinii, regulilor obişnuite, nefiresc. 2. Care are infirmităţi fizice sau psihice. ANORTIT, anortite s.n. (germ. Anorthit) Feldspat plagioclaz cu calciu, cu aspect cenuşiu şi sticlos, care se găseşte în rocile eruptive bazice şi în unele şisturi cristaline. ANOSMIE s.f. (fr. anosmie) Pierdere completă sau diminuare a mirosului. ANOXEMIE s.f. (fr. anoxemie) Oxigenare defectuoasă a sângelui. ANOXIBIOZĂ s.f. (fr. anoxibiose) (Biol.) Anacro-bioză. 57 ANTENĂ ANOXIC, -Ă, anoxici. -ce adj. (fr. onoxiqtte) Lipsit de oxigen. ANOX1E s.f. (fr. anoxie) Stare patologică provocată de oxigenarea defectuoasă a ţesuturilor unui organism. ANROCAMENT, anmcamcnte s.n. (fr. enmchemcnt, cf. wcă) îngrămădire de bolovani, de pietre ctc. care protejează baza unui dig, a unei platforme etc. ANSAMBLU, (1, 3) ansambluri, (2) ansamble s.n. (fr. ensemble) 1. Unitate a elementelor de acclaşi fel. 2. Totalitatea pieselor, utilajelor carc acţionează ca o unitate. 3. Formaţie artistică, grup. 4. Compoziţie muzicală scrisă pentru un ansamblu (3). 5. De ansamblu — unitar. în ansamblu = în general, în total. ÂNSĂ, anse s.f. (fr. anse) 1. Toartă curbată (a unui vas, a unui coş etc.). 2. Formaţiune anatomică în formă de buclă sau de inel. 3. Fir de platină terminat cu un laţ, care serveşte la însămânţări de germeni în diferite medii de cultură. 4. Vârful pistolului electric de lipit. ANSERIFORM, -A , anseriformi, -e (fr. anserifonne) 1. Adj, s.f. (Pasăre) care seamănă cu o gâscă. 2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări cu gâtul lung şi picioarele scurte, având trei degete unite printr-o membrană; (şi la sg.) pasăre din acest ordin (lebăda, gâscă). ANSILĂJ, ansilaje s.n. (fr. ensilage) (Rar) Operaţia de conservare a nutreţurilor verzi prin murare. ANŞOĂ, (1) anşoa, (2) anşoauri (fr. anehois) 1. S.m. Specie de peşte mic, cu gura la nivelul ochilor. 2. S.n. Pastă alimentară preparată din anşoa (1). ANTABLAMENT, antablamente s.n. (fr. entable-ment) Element de arhitectură (arhitravă, friză şi cornişă) care susţine acoperişul. ANTAGONIC, -Ă, antagonici, -ce adj. (fr. antago-nique) Care se află în opoziţie; opus, antagonist. ANTAGONISM, antagonisme s.n. (fr. antagonisme) Opoziţie, contradicţie; rivalitate. ANTAGONIST, -Ă, antagonişti, -ste adj. (fr. antagoniste, lat. antagonista) Opus, antagonic. ANTĂLGIC, -Ă, antalgici, -ce adj., s.n. (fr. antal-gique) (Medicament, substanţă etc.) care calmează durerea. ANTAMĂ, antamez vb. I (fr. entamer) A începe, a întreprinde. ANTANACLÂZĂ, antanaclaze s.f. (fr. antanaclase) (Stil.) Repetiţie a unui cuvânt, folosit succesiv cu alte sensuri. ANTANAGOGĂ, antanagoge s.f. (fr. antanagoge) Contraargument. ANTÂNTĂ, antante s.f. (fr. entente) Alianţă politică, diplomatică, militară între state; înţelegere, pact. ANTARCTIC, -Ă, antarctici, -ce adj. (fr. antarctique, lat. antarcticus) Situat în regiunea Polului Sud; referitor la această regiune, propriu acestei regiuni. ĂNTĂ, ante s.f. (fr. ante) Element dc constmcţic decorativ şi dc întărire, situat la colţurile unui edificiu. ANTE- (lat. ante) Prefix cu sensul dc „înainte”, „în faţă”, „anterior”, în cuvinte ca: antebraţ, antetitlu. ANTEBELIC, -Ă, antebelici, -ce adj. (cf. lat. belli-cus) Care a existat, s-a pctrccut înaintea unui război. ANTECĂLCUL, antecalculc s.n. (ante- + calcul) (Rar) Antecalculaţie. ANTECALCULÂ, antecalculez vb. I (de la antecal-cul) A calcula dinainte. ANTECALCULÂŢIE, antecalculatii s.f. (ante- + calcula(ic) Calculare a preţului de cost făcută înainte de producerea unei mărfi sau de începerea unei lucrări; antecalcul. ANTECEDENT, -Ă, antecedenti, -te (fr. antecedent, lat. anteccdens, -ntis) 1. S.n. Fapt, întâmplare care precedă o anumită dată sau stare; (la pl.) simptome care precedă o boală. 2. Adj. Care s-a petrecut înainte. 3. Antecedent penal = fapt penal din trecutul inculpatului. ANTECEDENŢĂ, antecedente s.f. (fr. antecedencc) 1. Faptul de a fi anteccdcnt; anterioritate. 2. Fenomen prin carc o apă curgătoare îşi păstrează cursul, indiferent dc modificările provocate de fenomenele tectonice. 3. (Rar) Preferinţă. ANTECESOR, -OĂRE, antecesori, -oare s.m. şi f. (it. antecessore, lat. antecessor, -oris) Predecesor (1), precursor, premergător. ANTECLIZĂ, anteclize s.f. (fr. anteclise) Platformă formată prin ridicarea fundamentului cristalin, care provoacă o boltire a învelişului de roci sedimentare. ANTEDATĂ, antedatez vb. I (ante- + data, cf. fr. antidater) A pune pe un document o dată anterioară celei reale. ANTEDILUVIÂN, -Ă, antediluvieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. antediluvien) (Timp) care a precedat glaciaţia cuatcmară, diluviul (fig.) străvechi; perimat. ANTEFIX, antejixe s.n. (fr. antefixe) Ornament (din pământ ars) aşezat pe marginea inferioară a acoperişului. ANTEMERIDIÂN, -Ă, antemeridiani, -e adj. (lat. antemeridianus) De dinainte de amiază, de dimineaţă. ANTENĂ, antene s.f. (fr. antenne, lat. antenna) 1. Organ dc simţ format din două firişoare mobile, aflat pe capul unor insecte, al crustaceelor şi al miriapodelor. 2. Dispozitiv de emisie sau de recepţie a ANTENUPŢIÂL 58 undelor clcctromagnctice, în transmisiuni dc radio şi dc televiziune. ANTENUPŢIÂL, -Ă, antenupfiali. -e adj. (fr. ante-mtpiial) Carc este anterior nunţii. ANTEPENULTIM, -Ă, antcpcnultimi. -e adj. (fr. antepenuliieme, lat. antepaenultimus) Carc sc află pc locul al treilea dc la sfârşit. ANTEPUNE, antepun vb. III (ante- + pune, cf. fr. anteposer) A pune înainte. ANTERA, antero s.f. (fr. anthere) Partea globulară a staminei, în carc sc formează polenul. ANTERIDIE, anteridii s.f. (fr. antheridic) Organ producător dc cclulc sexuale masculinc, la alge şi muşchi. ANTERIOR, -OÂRĂ, anteriori, -oare adj. (fr. ante-ricw\ lat. anterior, -oris) Carc prcccdă (în timp sau în spaţiu) ccva; prealabil (1). ANTERIORITÂTE s.f. (fr. anteriorite) însuşirea dc a 11 anterior; anteccdcnţă; prioritate. ANTEROPOSTERIOR, -OÂRĂ, anteroposteriori, -oare adj. (fr. anteroposterieur) Care are direcţia din faţă cătrc spate. ANTEROZOID, anterozoizi s.m. (fr. antherozoide) (Bot.) Celulă sexuală masculină formată în ante-ridic. ANTESOCLU, antesocluri s.n. (fr. antesocle) (Arhit.) Bază ieşită în afara soclului unei clădiri. ANTET, anteturi/antete s.n. (fr. en-tâte) Inscripţie tipărită sau gravată în partea dc sus a unei coli de hârtie ori a unui plic utilizat pentru corespondenţă, carc cuprinde numele şi adresa expeditorului; (Inform.) header. ANTETREN, antetrenuri s.n. (ante- + tren, cf. fr. avant-train) Vehicul cu două roţi, cuplat în partea din faţă a unui tren, a unei maşini etc. ANTEVORBITOR, -OÂRE, antevorbitori, -oare s.m. şi f. (ante- + vorbitor, cf. germ. Vorredner) Persoană care a vorbit într-o adunare publică înaintea alteia; preopinent. ANTI- (fr. anti-) Prefix cu sensul de „împotriva”, „în contra", „opus", în cuvinte ca: antiaerian, anti-alcoolic, antiatom. ANTIACID, -Ă, antiacizi, -de adj. (fr. antiacide) I. (Despre medicamente) Care neutralizează aciditatea gastrică. 2. (Despre materiale) Care este rezistent Ia acţiunea acizilor. ANTIAERIAN, -A, antiaerieni, -e (fr. antiaerien) I. Adj. Contra atacurilor aviaţiei. 2. S.f. Artilerie antiaeriană (1). ANTI ALCOOLIC, -Ă, antiaîcooîici, -ce adj. (fr. antialcoolique) Care este împotriva alcoolului. ANTIALCOOLISM s.n. (fr. antialcoolisme) Atitudine, măsură luată contra alcoolismului. ANTIALERGIC, -Ă, antialergici, -ce adj., s.n. (fr. antialfergique) (Mcdicamcnt) folosit contra alcrgici. ANTI ANTI CORP, antianticorpi s.m. (fr. antianti-corps) (Biol.) Substanţă din organism carc neutralizează acţiunca anticorpilor. ANTIAPOPLECTIC, -Ă, antiapoplcctici, -ce adj., s.n. (fr. antiapoplectique) (Medicamcnt, tratament ctc.) carc este folosit contra apoplcxici. ANTIÂRTĂ s.f. (fr., engl. anti-art) Producţic carc nu rcspcctă regulile artei (academicc). ANTIARTRITIC, -Ă, antiartritici, -ce adj., s.n. (fr. antiartritique) (Mcdicamcnt, tratament ctc.) contra artritei. ANTIARTISTIC, -Ă, antiartistici, -ce adj. (anti- + artistic) (Despre opere, creaţii) Carc nu rcspectă principiile artistice consacrate; lipsit dc valoare artistică. ANTIASTMÂTIC, -Ă, antiastmatici, -ce adj., s.n. (fr. antiasthmatique) (Medicamcnt) folosit contra astmei. ANTIBACTERIÂN, -Ă, antibacterieni, -e adj. (anti- + bacteriany cf. engl. antibacterial) Carc combatc acţiunea bacteriilor. ANTIBIOGRÂMĂ, antibiograme s.f. (fr. antibio-gramme) Determinare a sensibilităţii unor microbi la antibiotice, cu ajutorul unor metode dc laborator. ANTIBIOTERAPIE s.f. (fr. antibiotherapie) Tratament cu antibiotice. ANTIBIOTIC, -Ă, antibiotici, -ce (fr. antibiotique) 1. Adj., s.n. (Substanţă) care are proprietatea dc a distruge sau de a opri dezvoltarea unor microbi. 2. Adj. Care sc referă la antibiotice. ANTIBIOZĂ, antibioze s.f. (fr. antibiose) Oprire a înmulţirii unui microorganism prin asociere de germeni antagonişti. ANTIBRONŞITIC, -Ă, antibronşitici, -ce adj., s.n. (anti- + bronşitic) (Medicament) folosit împotriva bronşitei. ÂNTIC, -Ă, antici, -ce adj. (fr. antique, lat. antiquus) Carc aparţine Antichităţii, privitor la Antichitate, specific Antichităţii; străvcchi. ANTICAMERĂ, anticamere s.f. (it. anticamera, cf. fr. antichambre) 1. Sală de aşteptare situată la intrarea într-un birou, într-un cabinet al unei persoane cu funcţie înaltă etc. 2. A face anticamera = a aştepta (mult) la o audienţă, la o consultaţie medicală, juridică etc. AJVTICANCERIGEN, -Ă, anticancerigeni, -e adj. (anti- + cancerigen) Contra cancerului. 59 ANTIDIURETIC ANTICANCEROS, -OÂSĂ, anticanceroşi, -oase adj. (fr. anticancereux) Care este contra cancerului. ANTICAR1 adj. invar, (anti- + car [de luptă], cf. fr. antichar) Antitanc. ANTICAR2, anticari s.m. (fr. antiquaire, lat antiqua-rius) Persoană care colecţionează şi vinde obiecte vechi (în special cărţi). ANTICARIAT, anticariate s.n. (anticar + -iat, cf. germ. Antiquariat) Magazin în care se vând şi se cumpără cărţi sau obiecte vechi. ANTICATALIZĂ, anticatalize s.f. (fr. anticatalyse) încetinire a vitezei sau oprire a unei reacţii chimice din cauza unor substanţe cu acţiune inhibitoare. ANTICATARĂL, -Ă, anticatarali, -e adj., s.n. (fr. anticathairal) (Medicament) care combate sau previne catarul. ANTICATOD, anticatozi s.m. (fr. anticathode) Placă metalică în interiorul unui tub de raze X, care, lovită de razele catodice, devine sursă de raze X. ANTICHITATE, (2) antichităţi s.f. (fr. antiquite, lat. antiquitas, -atis) 1. Epocă a civilizaţiei vechi, mai ales greco-romană; vechime. 2. Obiect, monument vechi; vestigiu. ANTICICLON, anticicloane s.n. (fr. anticyclone) Centru de presiune atmosferică înaltă. ANTICIPA, anticipez vb. I (fr. anticiper, lat. anticipare) A îndeplini o acţiune înainte de timpul prevăzut; a devansa; a prevesti, a prevedea. ANTICIPAT, -Ă, anticipaţi, -te adj. (de la anticipă) Realizat, desfăşurat înainte de termenul prevăzut. ANTICIPATIV, -Ă, anticipativi, -e adj. (fr. antici-patij) Care anticipează; anticipator. ANTICIPATOR, -OARE, anticipatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. anticipateur) (Persoană) care face anticipări. ANTICIPAŢIE, anticipaţii s.f. (fr. anticipation, lat. anticipatio) 1. Anticipare, devansare. 2. Cu anticipaţie = înainte de termenul fixat. ANTICLERICÂL, -Ă, anticlericali, -e adj. (fr. anti-clerical) Care este împotriva clerului. ANTICLINÂL, anticlinale s.n. (fr. anticlinal) Cută geologică ridicată în formă de boltă. ANTICLOR s.n. (fr. anticlore) Substanţă care fixează clorul. ANTICOAGULÂNT, -Ă, anticoagulanţi, -te adj., s.n. (fr. anticoagulant) (Medicament) folosit contra coagulării sângelui. ANTICOLONIALISM s.n. (fr. anticolonialisme) Mişcare îndreptată împotriva colonialismului. ANTICONCEPŢIONAL, -Ă, anticoncepţionali, -e adj., s.n. (fr. anticonceptionnel) (Substanţă) care împiedică fecundaţia. ANTICONFORMISM s.n. (fr. anticonformisme) Nonconformism. ANTICONFORMIST, -A, anticonformişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. anticonformiste) Nonconformist. ANTICONSTITUŢIONAL, -Ă, anticonstituţionali, -e adj. (fr. anticonstitutionnel) Care încalcă prevederile constituţiei. ANTICONVULSIV, -Ă, anticonvulsivi, -e adj., s.n. (fr. anticonvulsij) (Medicament) care calmează convulsiile. ANTICORP, anticorpi s.m. (fr. anticorps) Substanţă din organism care neutralizează o infecţie. ANTICORUPŢIE adj. invar, (anti- + corupţie) Care este folosit împotriva corupţiei. ANTICRIPTOGÂMIC, -Ă, anticriptogamici, -ce adj., s.n. (fr. anticryptogamique) (Produs chimic) contra bolilor provocate plantelor de ciuperci. ANTICRITICĂ s.f. (germ. Antikritik) Critică a unei critici. ANTICRIZĂ adj. invar, (anti- + criză) Care este folosit pentru atenuarea sau dezamorsarea unei crize. ANTICULTURAL, -Ă, anticulturali, -e adj. (anti- + cultural) (Despre atitudini, manifestări) Care este împotriva culturii. ANTICVA s.f. v. anticvă. ANTICVĂ/ANTICVA, anticve s.f. (lat. antiqua) Tip de litere de tipar asemănătoare celor folosite în inscripţiile de pe monumentele din vechea Romă. ANTIDEFLAGRĂNT, -Ă, antideflagranţi, -te adj. (fr. antideflagrant) Care poate fi utilizat fară pericol în spaţii cu materiale explozive. ANTIDEMOCRÂTIC, -Ă, antidemocratici, -ce adj. (fr. antidemocratique) Care este împotriva principiilor democraţiei. ANTIDEPRESIV, -Ă, antidepresivi, -e adj., s.n. (anti- + depresiv) (Medicament) contra depresiei. ANTIDERAPĂNT, -Ă, antiderapanţi, -te adj. (fr. antiderapant) Care reduce riscul de derapare. ANTIDETONĂNT, -Ă, antidetonanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. antidetonant) (Substanţă) care reduce deto-naţia. ANTIDIABETIC, -Ă, antidiabetici, -ce adj, s.m. şi f. (fr. antidiabetique) (Medicament) folosit în tratamentul diabetului. ANTIDIFTERIC, -Ă, antidifterici, -ce adj. (fr. anti-diphterique) Care combate difteria. ANTIDINÂSTIC, -Ă, antidinastici, -ce adj. (fr. anti-dynastique) Care este împotriva dinastiei. ANTIDIURETIC, -Ă, antidiuretici, -ce adj, s.n. (fr. antidiuretique) (Substanţă) care reduce eliminarea apei prin urină. ANTIDOPING 60 ANTIDOPING adj. invar. (engl. antidoping) (Despre teste) Care depistează consumul de substanţe stimulatoare; (despre măsuri, manifestări etc.) care este împotriva dopajului. ANTIDOT, antidoturi s.n. (fr. antidote, lat. antido-turn) Substanţă folosită pentru neutralizarea unei otrăvi, a unui virus etc. din organism; contraotravă. ANTIDROG adj. invar. (fr. antidrogue) Care este folosit împotriva drogurilor. ANTIDUMPING adj. invar. (pr. antidămping\ engl. antidumping) Care combate dumpingul. ANTIEMETIC, -Ă, antiemetici, -ce adj., s.n. (fr. anti-emetique) (Medicament) care opreşte voma; anti-vomitiv. ANTIENZIMĂ, antienzime s.f. (fr. antienzyme) Anticorp, agent cu acţiune neutralizantă asupra unei enzime. ANTIESTETIC, -Ă, antiestetici, -ce adj. (fr. antiesthe-tique) Care este împotriva esteticii. ANTIFADING adj. invar. (pr. antifeding; engl. anti-fading) Care reduce variaţiile de sunet ale unui aparat de radiorecepţie. ANTIFASCISM s.n. (it. antifascismo, germ. Anti-fascismus) Mişcare, atitudine antifascistă. ANTIFASCIST, -Ă, antifascişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. antifasciste) (Persoană) care este împotriva fascismului. ANTIFEBRIL, -Ă, antifebrili, -e adj., s.n. (fr. anti-febrile) (Substanţă, medicament) folosit contra febrei; febrifug. ANTIFEBRINĂ, antifebrine s.f. (fr. antifebrine) Denumire dată medicamentelor febrifuge şi analgezice. ANTIFERMENT, antifermenţi s.m. (fr. antiferment) Substanţă care împiedică fermentaţia. ANTIFON, antifoane s.n. (fr. antiphone) Obiect mic din material plastic, care se introduce în ureche, pentru a diminua perceperea unor zgomote puternice. ANTIFONIC1, -Ă, antifonici, -ce adj. (fr. antipho-nique) (Muz.) Care se execută alternativ. ANTIFONIC2, -Ă, antifonici, -ce adj. (anti- + fonic) Care atenuează zgomotul. ANTIFONIE s.f. (fr. antiphonie) Mod de a cânta alternativ pe mai multe voci, în muzica antică. ANTIFORMÂNT, antiformanţi s.m. (fr. antiformant) (Fon.) Zonă de minimă energie, situată între doi formanţi apropiaţi. ANTIFRAZĂ, antifraze s.f. (fr. antiphrase) Figură de stil care constă în folosirea unui cuvânt, a unei propoziţii etc. cu un sens contrar celui obişnuit. ANTIFRICŢIUNE s.f. (fr. antifriction) Aliaj anti-fricţiune = aliaj cu un coeficient de frecare mic, folosit la căptuşirea cuzineţilor ANTIFURT adj. invar., s.n. (it. antifurto) (Dispozitiv) menit să avertizeze o tentativă de furt. ANTIGEL s.n. (fr. antigel) Produs care împiedică sau întârzie îngheţarea apei. ANTIGEN, antigeni s.m. (fr. antigene) Substanţă străină din organism (microb, toxină etc.) care determină apariţia unui anticorp. ANTIGRIPÂL, -Ă, antigripali, -e adj. (fr. antigri-pal) Care preîntâmpină sau combate gripa. ANTIGRIZUTOS, -OÂSĂ, antigrizutoşi, -oase adj. (fr. antigrisouteux) (Despre maşini electrice) Care este prevăzut cu dispozitive speciale de protecţie, în minele de cărbuni cu emanaţii de grizu. ANTIGUVERNAMENTÂL, -Ă, antiguvernamentali, -e adj. (fr. antigouvememental) Care este împotriva guvernului. ANTIHALO, antihalouri s.n. (fr. antihalo) Peliculă protectoare care împiedică producerea efectului halo. ANTIHELMINTIC, -Ă, antihelmintici, -ce adj., s.n. (fr. antihelminthique) Vermifug. ANTIHEMORÂGIC, -Ă, antihemoragici, -ce adj., s.n. (fr. antihemorragique) (Medicament) care combate hemoragia. ANTIHISTAMINIC, -Ă, antihistaminici, -ce adj., s.n. (fr. antihistaminique) (Medicament) folosit contra alergi ei. ANTIHOLERIC, -Ă, antiholerici, -ce adj., s.n. (fr. anticholerique) (Medicament) care previne sau combate holera. ANTIHORMON, antihonnoni s.m. (fr. anti-honnone) Substanţă produsă de organism care blochează se-cretarea în exces a hormonilor. ANTIHREZĂ, antihreze s.f. (fr. antichrese) Contract prin care creditorul primeşte în folosinţă un bun imobil aparţinând debitorului. ANTIINFLAMATOR, -OÂRE, antiinflamaton, -oare adj., s.n. (fr. anti-inflammatoire) (Medicament) folosit contra inflamaţiilor. ANTIINFLAŢIONJST, -Ă, antiinflaţionişti, -ste adj. (fr. anti-inflationniste) Care combate inflaţia. ANTIINFRACŢIONÂL, -Ă, antiinfracţionali, -e adj. (anti- + infracţional) Care este împotriva infracţiunilor. ANTIINTELECTUALISM s.n. (ras. antiintelektua-lizm) Concepţie care neagă valoarea cunoaşterii raţionale. 61 ANTIPIRINĂ ANTILITERATURĂ s.f. (anti- + literatură, cf. fr. antilitterature) 1. Creaţie literară care nu respectă principiile estetice general acceptate. 2. Creaţie literară fară valoare artistică. ANT1LOGARITM, antilogaritmi s.m. (fr. antilo-garithme) Număr corespunzător unui logaritm dat. ANTILOGIE, antilogii s.f. (fr. antilogie) Contradicţie între două idei sau între două expresii. ANTILOPĂ, antilope s.f. (fr. antilope) 1. Nume dat mai multor specii de rumegătoare din ţările calde. 2. Pielea tăbăcită a antilopei (1) sau imitaţia acestei piei. ANTILUETIC, -Ă, antiluetici, -ce adj., s.n. (anti- + luetic) (Medicament) care combate sifilisul. ANTIMÂFIA adj. invar, (anti- + mafia) Care este folosit în lupta împotriva mafiei. ANTIMAGNETIC, -Ă, antimagnetici, -ce adj. (fr. antimagnetique) Care este insensibil Ia câmpurile magnetice. ANTIMATERIE s.f. (anti- + materie, cf. fr. antima-tiere) Materie ipotetică alcătuită din antiparticule. ANTIMEFITIC, -Ă, antimefitici, -ce adj., s.n. (fr. antimephitique) (Substanţă, remediu etc.) împotriva mirosurilor urâte. ANTIMEMORII s.n. pl. (fr. antimemoires) Memorii cu un pronunţat caracter evocator care nu respectă procedeele consacrate ale genului memorialistic. ANTIMETĂBOLĂ, antimetabole s.f. (fr. antimeta-bole) (Rar) Anagramă. ANTIMILITARISM s.n. (fr. antimilitarisme) Opinie, doctrină ostilă instituţiilor militare sau militarismului. ANTIMILITARIST, -Ă, antimilitarişti, -ste adj. (fr. antimilitariste) Care este adept al antimilitarismului. ANTIMITOTIC, -Ă, antimitotici, -ce adj., s.n. (fr. antimitotique) (Medicament) folosit contra unor forme de cancer. ANTIMONIU s.n. (fr. antimoine, lat. antimonium, germ. Antimon) Element chimic, metaloid alb-cenu-şiu casant; stibiu. ANTINAŢIONĂL, -Ă, antinaţionali, -e adj. (fr. antinaţional) Care este împotriva intereselor propriei naţiuni. ANTINEFRETIC, -Ă, antinefretici, -ce adj., s.n. (fr. antinephretique) (Medicament) folosit contra colicilor renale. ANTINEUTRON, antineutroni s.m. (fr. antineutron) (Fiz.) Antiparticulă a neutronului. ANTINEVRĂLGIC, -Ă, antinevralgici, -ce adj., s.n. (fr. antinevralgique) (Medicament) folosit contra nevralgiilor. ANTINICOTINIC, -Ă, antinicotinici, -ce adj., s.n. (fr. antinicotinique) (Substanţă) care combate sau atenuează efectele nicotinei. ANTINOMIC, -Ă, antinomici, -ce adj. (fr. antino-mique) Care se referă la sau care formează o antinomie. ANTINOMIE, antinomii s.f. (fr. antinomie, lat. antinomia) Contradicţie aparent insolubilă între două concepte, idei, fenomene, legi etc. care se exclud reciproc. ANTINOMISM s.n. (germ. Antinomismus) 1. Negare a legilor sau a legalităţii. 2. Dispariţie a unor legi tradiţionale. ANTIOXIDÂNT, -Ă, antioxidanţi, -te s.m., adj. (fr. antioxydant) (Substanţă) care întârzie sau împiedică acţiunea de oxidare; antioxigen. ANTIOXIGEN s.n. (fr. antioxygene) Antioxidant. ANTIPĂPĂ, antipapi s.m. (fr. antipape) Papă ales necanonic şi nerecunoscut de Biserica Catolică. ANTIPAPISM s.n. (fr. antipapisme) Stare a Bisericii Catolice în perioada în care este condusă de un antipapă. ANTIPARALEL, -Ă, antiparaleli, -e adj. (fr. anti-parallele) (Despre doi vectori) Care sunt paraleli şi cu sensuri opuse. ANTIPARAZIT, -Ă, antiparaziţi, -te adj. (fr. anti-parasite) (Despre dispozitive, antene) Care combate perturbaţiile electromagnetice. ANTIPARTICULĂ, antiparticule s.f. (fr. antiparticule) Particulă elementară care diferă de altă particulă prin semnul sarcinii electrice, câmpul magnetic, sensul de rotaţie etc. ANTIPĂTIC, -Ă, antipatici, -ce adj. (fr. antipa-thique) Care inspiră antipatie; nesuferit, respingător, dezagreabil (2). ANTIPATIE, antipatii s.f. (fr. antipathie, lat. anti-pathia) Sentiment de aversiune faţă de cineva; resentiment, repugnanţă, repulsie (1), fobie. ANTIPATIZÂ, antipatizez vb. I (antipatie + -iza) A manifesta antipatie faţă de cineva. ANTIPERISTALTISM s.n. (fr. antipâristaltisme) Activitate a tubului digestiv, care constă în contracţii inverse sensului normal. ANTIPERSONÂL adj. invar. (fr. antipersonnel) (Despre arme, dispozitive) Care este îndreptat împotriva persoanei. ANTIPIRETIC, -Ă, antipiretici, -ce adj., s.n. (fr. antipyretique) (Medicament) folosit contra febrei; febrifug; antitermic. ANTIPIRINĂ, antipirine s.f. (fr. antipyrine) Medicament folosit contra febrei. ANTIPOD 62 ANTIPOD, antipozi s.m. (fr. antipode) 1. Loc pe suprafaţa Pământului diametral opus altuia. 2. (Fig.) Lucru, fapt total opus altuia. ANTIPOETIC, -Ă, antipoetici, -ce adj. (fr. antipoe-tique) Carc este contrar poeziei. ANTIPOLIOMIELITIC, -Ă, antipoliomielitici, -ce adj., s.n. (fr. antipoliomyelitique) (Vaccin) contra poliomielitei. ANTIPOLUANT, -Ă, antipoluanţi, -te adj., s.m. (anti- + poluant) (Proccdcu, substanţă ctc.) folosită împotriva poluării. ANTI PORNO adj. invar, (anti- + porno [grafie]) Carc este împotriva pornografici. ANTIPROTON, antiprotoni s.m. (fr. antiproton) Proton al antimateriei. ANTIPRURIGINOS, -OÂSĂ, antipmriginoşi, -oase adj., s.n. (fr. antiprurigineux) (Medicament, tratament) folosit în cazuri de prurigo. ANTIPUTRID, -Ă, antiputrizi, -de adj., s.n. (fr. anti-putride) (Mcdicament) care combate putrefacţia. ANTIRÂBIC, -Ă, antirabici, -ce adj. (fr. antirabique) Carc combate turbarea/rabia. ANTI RACHETĂ, antirachete adj. invar., s.f (anti- + racheta, cf. engl. anti-missile) (Rachetă) care distruge o rachetă înainte ca accasta să atingă ţinta. ANTI RÂD AR, (2) antiradare (fr. antiradar) 1. Adj. invar. Care perturbă acţiunea radarului. 2. S.n. Aparat carc detectează prezenţa radarului. ANTIRAHITIC, -Ă, antirahitici, -ce adj. (fr. antira-chitique) Care previne şi combate rahitismul. ANTIREALISM s.n. (fr. antircalisme) Negare a realităţii obiective, a existenţei şi a legilor acesteia. ANTIREZONÂNT, -Ă, antirezonanţi, -te adj. (fr. an-tiresonant, engl. antiresonant) Care se află în stare de antirezonanţă. ANTIREZONÂNŢĂ s.f. (fr. antiresonance, engl. antiresonance) Stare opusă rezonanţei. ANTI ROMÂN, antiromane s.n. (fr. antiroman) Roman carc nu respectă regulile estetice consacrate, impunând o nouă estetică; roman fară valoare artistică. ANTISCHETING s.n. (engl. antiskating) Dispozitiv de reglaj, la pick-up. ANTISCORBUTIC, -Ă, antiscorbutici, -ce adj., s.n. (fr. antiscorbutique) (Medicament) folosit contra scorbutului. ANTISEISMIC, -Ă, antiseismici, -ce adj. (anti- + seismic) Care rezistă la cutremur. ANTISEMIT, -Ă, antisemiţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. antisemite) (Persoană) care are o comportare ostilă faţă de evrei. ANTISEMITISM s.n. (fr. antisâmitisme) Ostilitate politică, socială etc. faţă de evrei. ANTISEPSIE s.f (fr. antisepsie) Ansamblu dc măsuri antiseptice. ANTISEPTIC, -Ă, antiseptici, -ce adjM s.n. (fr. anti-septique) (Medicament) carc previne sau combatc infecţiile. ANTISER, antiseruri s.n. (fr. antiserum) Ser sangvin provenit de la un animal injectat cu un virus şi care conţine anticorpii formaţi sub influenţa directă a acestuia. ANTISOCIÂL, -Ă, antisociali, -e adj. (fr. antisocial) Carc încalcă normele de convieţuire socială, care este contrar societăţii sau ordinii sociale. ANTISOLÂR, -Ă, antisolari, -e adj. (fr. antisolaire) Care apără de soare. ANTISPASMODIC, -Ă, antispasmodici, -ce adj. (fr. antispasmodique) Care combate spasmele; antispastic. ANTISPÂST, antispasturi s.n. (fr. antispaste, lat. antispastus) Picior de vers (antic) alcătuit din două silabe lungi între două scurte. ANTISPÂSTIC, -Ă, antispastici, -ce adj. (fr. anti-spastique) Antispasmodic; spasmolitic. ANTISTÂTIC, -Ă, antistatici, -ce adj., s.n. (fr. anti-sta-tique) 1. (Substanţă) care împiedică electrizarea materialelor plastice. 2. (Substanţă) care neutralizează discurile (4) din punct de vedere electric. ANTISTROFĂ, antistrofe s.f. (fr. antistrophe) A doua strofa a stanţelor lirice din teatrul antic grecesc, având aceeaşi structură cu prima strofa, căreia îi răspunde. ANTIŞOC adj. invar. (fr. antichoc) Care amortizează şocul sau unda de şoc. ANTITABÂC adj. invar. (fr. antitabac) (Rar) Anti-tabagic. ANTITABÂGIC, -Ă, antitabagici, -ce adj. (anti- + tabagic) Care este (folosit) împotriva tutunului şi a fumatului; antitabac. ANTITÂNC adj. invar. (fr. antitank) Care este folosit împotriva tancurilor; anticar1. ANTITEÂTRU s.n. (fr. antitheatre) Curent modem care încearcă să reducă dramaturgia Ia clementele esenţiale. ANTITERMIC, -Ă, antitermici, -ce adj., s.n. (fr. antithermique) Febrifug; antipirctic. ANTITERORIST, -Ă, antiterorişti, -ste adj. (fr. anti-terroriste) Care se referă Ia lupta împotriva terorismului; care combate terorismul. ANTITETÂNIC, -Ă, antitetanici, -ce adj. (fr. anti-tetanique) Care previne sau combate tetanosul. 63 ANTRENAMENT ANTITETIC, -Ă, antitetici, -ce adj. (fr. antithetique) Care conţine sau foloseşte o antiteză. ANTITEZĂ, antiteze s.f. (fr. antithese) 1. Opoziţie dialectică între două idei, judecăţi, fenomene etc. 2. Figură de stil bazată pe contrastul dintre doi termeni, în scopul de a evidenţia unul prin altul. ANTITIFIC, -Ă, antitifici, -ce adj., s.n. (fr. anti-typliique) (Medicament) contra febrei tifoide. ANTITOXINĂ, antitoxine s.f. (fr. antitoxine) Anticorp care neutralizează toxinele secretate de anumite bacterii. ANTITRINITARISM s.n. (fr. antitrinitarisme) Doctrină care neagă dogma creştină a unităţii dintre Dumnezeu, Isus Hristos şi Sfanţul Duh. ANTITRUST adj. invar, (engl., fr. antitrust) Care este împotriva trusturilor. ANTITUSIV, -Ă, antitusivi, -e adj., s.n. (fr. antitussif) (Medicament) contra tusei. ANTIVARIOLIC, -Ă, antivariolici, -ce adj., s.n. (fr. antivariolique) (Vaccin, ser) care combate variola. ANTIVIRÂL, -Ă, antivirali, -e adj. (engl., fr. antivi-raî) Care distruge viruşii. ANTIVIRUS, antivinişi/antivinisuri s.m./s.n. (fr. anti-vints) Substanţă care combate viruşii. ANTIVITAMINĂ, antivitamine s.f. (fr. antivitamine) Substanţă care inhibă acţiunea unei vitamine. ANTIVOMITIV, -Ă, antivomitivi, -e adj., s.n. (anti- + vomitiv) (Medicament) care este contra vărsăturilor; antiemetic. ANTIZIMIC, -Ă, antizimici, -ce adj., s.n. (fr. anti-zymique) (Substanţă) care împiedică fermentaţiile. ANTO- (fr. antho-, gr. anthos) Element de compunere cu sensul de „floare”, în cuvinte ca: antologie, antozoare. ANTOCIÂN, antocieni s.m. (fr. antocian) Pigment din sucul plantelor care colorează florile, fructele şi frunzele în roşu, albastru sau violet. ANTOFITĂ, antofite s.f. (fr. anthophyte) (La pl.) Nume dat plantelor cu flori; (şi la sg.) plantă de acest fel. ANTOFITOZĂ, antofitoze s.f. (fr. anthophytose) Boală a plantelor provocată de plante (semi)para-zite cu flori. ANTOLOGÂ, antologhez vb. I (antologie + -a) A include într-o antologie. ANTOLOGĂBIL, -Ă, antologabili, -e adj. (anto-loga + -bil) Care merită să fie inclus într-o antologie; care este demn de reţinut. ANTOLOGIC, -Ă, antologici, -ce adj. (fr. antho-logique) Care este remarcabil, reprezentativ; care merită să facă parte dintr-o antologie. ANTOLOGIE, antologii s.f. (fr. anthologie) Culegere de scrieri alese, literare sau muzicale, dintr-unul sau din mai mulţi autori; florilegiu. ANTONIM, antonime s.n. (fr. antonyme) Cuvânt cu sens contrar în raport cu alt cuvânt. ANTONIMIC, -Ă, antonimiei, -ce adj. (fr. antoni-miqite) Care se află în raport de antonimie; referitor la antonimie. ANTONOMĂJ s.n. (fr. anthonomage) Operaţia de strângere şi distrugere a gărgăriţelor de pe florile de măr. ANTONOMĂZĂ, antonomaze s.f. (fr. antonomase) Figură de stil în care se foloseşte un nume comun sau o perifrază în locul unui nume propriu şi invers. ANTOZOÂR, antozoare s.n. (fr. anthozoaire) (La pl.) Clasă de celenterate marine cu aspect de floare; (şi la sg.) celenterat din această clasă. ANTRACEN s.m. (fr. anthracene) Substanţă cristalizată obţinută prin distilarea gudronului cărbunelui de pământ, utilizată la fabricarea coloranţilor. ANTRACIT s.n. (fr. anthracite) Cărbune superior, foarte bogat în carbon. ANTRACNOZĂ, antracnoze s.f. (fr. anthracnose) Boală a plantelor provocată de unele ciuperci parazite. ANTRACOTERIU, antracoterii s.m. (lat. anthra-coterium) Gen de mamifer din care s-a dezvoltat porcul mistreţ. ANTRACOZĂ, antracoze s.f. (fr. anthracose) Boală contractată în urma inhalării prafului de cărbune şi infiltrării acestuia în plămâni. ANTRĂCT, antracte s.n. (fr. entracte) Pauză între două părţi sau între două acte ale unei reprezentaţii artistice; melodia care se execută în această pauză. ANTRANILIC, antranilici adj. (fr. anthranilique) Acid antranilic = pulbere cristalină incoloră, solubilă în apă şi în alcool, folosită în chimie ca reactiv şi ai cărei derivaţi sunt utilizaţi în parfumerie. ÂNTRAX s.n. (fr. anthrax) Boală infecţioasă şi contagioasă (la animale şi la oameni) manifestată prin abcese pulmonare, gastrointestinale şi cutanate. ANTREN s.n. (fr. entrain) Animaţie, bună-dispozi-ţie, însufleţire, vioiciune. ANTRENÂ, antrenez vb. I (fr. entraîner) 1. A (se) pregăti prin exerciţii pentru o activitate sportivă. 2. A (se) implica, a (se) înflăcăra. 3. A trage după sine, a pune ceva în mişcare. ANTRENAMENT, antrenamente s.n. (fr. entraîne-ment) Ansamblu de exerciţii metodice pe care le face un sportiv sau un animal în vederea obţinerii unor performanţe. ANTRENANT 64 ANTRENANT, -Ă, antrenanţi, -te adj. (fr. cntraînant) Carc antrenează, captivcază, stimulează; atrăgător, distractiv. ANTRENOR, -OARE, antrenori, -oare (fr. entraî-neur) 1. S.m. şi f. Persoană care antrenează sportivii; traincr (1); (p. ext.) coach. 2. S.n. Utilaj carc antrenează un organ de maşină sau o maşină. ANTREPOZIT, antrepozite s.n. (fr. antrepot, cf. depozit) Clădire în carc se depozitează stocuri de mărfuri sau dc materiale; doc2 (2). ANTREPRENOR, -OARE, antreprenori, -oare s.m. şi f. (fr. entrepreneur) Persoană care conduce o antrepriză. ANTREPRENORIÂL, -Ă, antreprenoriali, -e adj. (fr. antrepreneuriaî) Care se referă la antrepriză; relativ la şeful unei antreprize. ANTREPRIZĂ, antreprize s.f. (fr. entreprise) 1. întreprindere care exccută lucrări industriale, comer-cialc, de construcţii etc. 2. A da în antrepriza = a da o lucrare în exccuţie. A lua în antrepriză = a prelua conducerea unei lucrări. ANTRESOL, antresoluri s.n. (fr. antresol) (Rar) Mezanin. ANTREU, antreuri s.n. (fr. entree) 1. încăpere mică situată Ia intrarea în casă; vestibul (1). 2. (Mai ales la pl.) Gustări la începutul unei mese; aperitive. ANTRICOT, antricoate s.n. (fr. entrecote) Cotlet; friptură din came de vită, de oaie sau de porc. ANTROPIC, -Ă, antropici, -ce adj. (fr. anthropique) Care se datorează acţiunii omului şi are efecte (nedorite) asupra reliefului, vegetaţiei şi climei; antro-pogen. ANTROPO- (fr. anthropo-) Element de compunere cu sensul de „referitor ia om'1, în cuvinte ca: antro-pocentru, antropogeneză, antropogeografie. ANTROPOCENTRISM s.n. (fr. anthropocentrisme) Concepţie filosofică potrivit căreia omul este centrul şi scopul Universului. ANTROPOFÂG, -Ă, antropofagi, -e adj., s.m. şi f. (fr. anthropophage, lat. anthropopJiagus) (Persoană) care consumă came de om; canibal. ANTROPOFAGIE s.f. (fr. anthropophagie) Folosirea ca hrană a cărnii de om; canibalism. ANTROPOFOB, ~Ă, antropofobi, -e adj., s.m. şi f. (fr. anthropophobe) (Persoană) care urăşte oamenii sau căreia îi este frică de oameni. ANTROPOGEN, -Ă, antivpogeni, -e adj. (fr. anthro-pogene) Antropic. ANTROPOGENETIC, -Ă, antropogenetici, -ce adj. (fr. anthropogenetique) Care se referă la antropogeneză, de antropogeneză. ANTROPOGENEZĂ s.f. (fr. anthropogenese) Pro-ccsul apariţiei şi evoluţiei omului, a spccici umane; antropogenie. ANTROPOGENIE s.f. (fr. anthropogenie) Antropogeneză. ANTROPOGEOGRAFIE s.f. (fr. anthropogeogra-phie) Studiul răspândirii populaţiei şi al aşezărilor omeneşti; geografia populaţiei. ANTROPOGONIE s.f. (fr. anthropogonie) Explicaţie mistico-rcligioasă a apariţiei omului pc Pământ. ANTROPOGRAFIE s.f. (fr. anthropographie) Studiul trăsăturilor fizionomice spccificc diferitelor rase şi tipuri umane. ANTROPOID, -Ă, antropoizi, -de (fr. anthropoîde) 1. Adj. (Despre maimuţe) Carc seamănă cu omul. 2. S.n. (La pl.) Grup de maimuţe antropoide (1); (şi la sg.) maimuţă din accst grup. ANTROPOLATRIE s.f. (ngr. anthropolatrla) Dragoste exagerată pentru oameni (reflex al unei erezii creştine). ANTROPOLOG, -Ă, antropologi, -ge s.m. şi f. (fr. anthropologue) Specialist în antropologie. ANTROPOLOGIE s.f. (fr. anthropologie) Ştiinţă care studiază originea şi evoluţia omului. ANTROPOMETRIE s.f. (fr. anthropometrie) Ansamblul procedeelor de măsurare a diferitelor părţi ale corpului uman. ANTROPOMORF, -Ă, antropomorfi, -e (fr. anthro-pomorphe) 1. Adj. Care are formă, aspect dc om. 2. S.n. pl. Grup de maimuţe cu trăsături asemănătoare omului. 3. Adj. Care ţine de antropomorfism, referitor la antropomorfism. 4. S.n. Obiect de artă în formă de fiinţă omenească. ANTROPOMORFISM s.n. (fr. anthropomorphisme) Concepere sau redare a unei divinităţi sub înfăţişare de om; atribuire de însuşiri omeneşti animalelor, lucrurilor etc. ANTROPOMORFIZĂ, antropomorfizez vb. I (fr. anthropomorphiser) A atribui unui obiect, unui fenomen, unei divinităţi etc. însuşiri omeneşti. ANTROPONIM, antroponime s.n. (fr. anthroponyme) Nume de persoană. ANTROPONIMIC, -Ă, antroponimici, -ce (fr. anthro-ponymique) 1. Adj. Referitor la antroponimie; antro-ponomastic. 2. S.n. Nume de persoană. ANTROPONIMIE s.f. (fr. anthroponymie) 1. Ramura lingvisticii care studiază numele de persoană; antroponomasdcă (2). 2. Totalitatea numelor de persoană dintr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-un idiom. 65 APARTAMENT ANTROPONOMÂSTIC, -Ă, antroponomastici, -ce (fr. anthroponomastique) (înv.) 1. Adj. Antroponimic (1). 2. S.f. Antroponimie (1). ANTROPOPITEC, antropopiteci s.m. (fr. anthro-popitheque) Maimuţă considerată precursor al omului. ANTROPOZOFIE s.f. (fr. anthroposophie) Doctrină religioasă accesibilă iniţiaţilor, care îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu omul conceput ca esenţă divină. ANTUM, -Ă, antumi, -e adj. (cf. lat. ante) Care este publicat în timpul vieţii autorului. ANTURAJ, anturaje s.n. (fr. entourage) Totalitatea persoanelor în mijlocul cărora trăieşte cineva; mediul social, compania, societatea cuiva. ANUAL, -Ă, anuali, -e adj. (fr. annuel, lat. annualis) Care durează un an; care se întâmplă o dată pe an; care revine în fiecare an. ANUAR, anuare s.n. (fr. annuaire) Publicaţie periodică anuală. ANUITATE, anuităţi s.f. (fr. annuite) Rată anuală (incluzând o parte din capital şi dobânda corespunzătoare) care se plăteşte pentru a rambursa un capital sau o datorie. ANULA, anulez vb. I (fr. annuler, lat. annullare) A declara ceva nul; a desfiinţa, a abroga. ANULAR, -Ă, anulari, -e adj. (fr. annulaire) în formă de inel. ANUNCIATOR, anunciatoare s.n. (fr. annonciateur) Aparat care semnalează modificările sau abaterile din timpul funcţionării unui sistem tehnic. ANUNŢ, anunţuri s.n. (de la anunţa) înştiinţare (scrisă), notă (2), aviz (1), comunicat. ANUNŢA, anunţ vb. I (fr. annoncer, lat. annuntiare) A aduce la cunoştinţă, a vesti, a face cunoscut; a promite (2); a pronostica. ANURIE s.f. (fr. anurie) Absenţă patologică a urinei din vezica urinară. ANUS, anusuri s.n. (fr., lat. anus) Orificiu terminal al intestinului gros. ANVELOPĂ, anvelope s.f. (fr. enveloppe) 1. înveliş de cauciuc al camerei de aer a unei roţi de vehicul. 2. învelitoare de carte, supracopertă. ANVERGURĂ, anverguri s.f. (fr. envergure) 1. Desfăşurare, întindere, amploare, distanţă; carură (2). 2. De mare anvergură = pe plan mare; vast. ANXIETĂTE s.f. (fr. anxiete, lat. anxietas, -atis) Stare de nelinişte, de teamă, care se întâlneşte în unele boli de nervi; aprehensiune. ANXIOS, -OÂSĂ, anxioşi, -oase adj. (fr. anxieux) îngrijorat, neliniştit, temător. AORIST, aoriste s.n. (fr. aoriste, lat. aoristus) Timp verbal care indică un trecut nedefinit, în unele limbi. AORTĂ, aorte s.f. (fr. aorte) Arteră principală a organismului vertebratelor care duce sângele oxigenat de la inimă în tot corpul. AORTIC, -Ă, aortici, -ce adj. (fr. aortique) Privitor la aortă. AORTITĂ, aortite s.f. (fr. aortite) Inflamaţie a peretelui aortic. APAGOGIC, -Ă, apagogici, -ce adj. (fr. apagogique) 1. Care are caracteristicile unei apagogii. 2. Raţionament apagogic = raţionament indirect, prin reducere la absurd. APAGOGIE s.f. (fr. apagogie) (Log.) Raţionament prin care se demonstrează adevărul unei propoziţii, dovedind absurditatea propoziţiei contrare. APANÂJ, apanaje s.n. (fr. apanage) Bun (material sau spiritual) atribuit cuiva sau acaparat de cineva. APARAT, aparate s.n. (lat. apparatus, fr. apparat, germ. Apparat, cf. şi fr. appareil) 1. Sistem tehnic de piese cu diferite întrebuinţări. 2. Ansamblu de organe anatomice. 3. Grup de persoane care lucrează într-un domeniu. 4. Aparat ştiinţific = totalitatea documentelor, izvoarelor etc. folosite în cercetare. Aparat critic = totalitatea notelor şi comentariilor existente într-o ediţie critică. APARATÂJ, aparataje s.n. (aparat + -aj, cf. fr. ap-pareillage) Totalitatea aparatelor sau dispozitivelor utilizate într-un domeniu de activitate. APARATURĂ, aparaturi s.f. (germ. Apparatur) Totalitatea aparatelor care asigură funcţionarea unei instalaţii. APARENT, -Ă, aparenţi, -te (fr. apparent, lat. appa-rens, -ntis) 1. Adj. Care nu este cum pare la prima vedere; fals. 2. Adj. Evident, vizibil (1). 3. Adv. în aparenţă. APARENŢĂ, aparenţe s.f. (fr. apparence, lat. appa-rentia) 1. Aspect exterior, înfăţişare (înşelătoare); (fig.) fantomă (1); mină2. 2. In aparenţă = la prima vedere. A salva aparenţele — a ascunde o realitate neplăcută. APARIŢIE, apariţii s.f. (fr. apparition, lat. appa-ritio) 1. Ivire; moment iniţial al unui proces în curs de dezvoltare; producere; (fig.) geneză (1), emergenţă (2). 2. Publicare, tipărire. APARTAMENT, apartamente s.n. (fr. appartement) Diviziune formată din mai multe camere şi dependinţe, într-un imobil colectiv. i APARTENENŢĂ 66 APARTENENŢĂ, apartenenţe s.f. (fr. appartenance) Faptul dc a ţine, dc a depinde de cineva sau dc ceva; proprietatea de a face parte dintr-un ansamblu. APARTEU, aparteuri s.n. (fr. aparte) Replică spusă cu glas scăzut, ca pentru sine, de către un actor pc scenă. APÂRTHEID s.n. (engl., fr. apartheid) Politică de discriminare rasială. APARŢIN IC, -Ă, apartinici, -ce adj. (cf. rus. bez-partiinîi) Fără dc partid, în afara partidelor; nepartinic. APARŢINE, aparţin vb. III (fr. appartenir, cf. ţine) A ţine, a depinde de cineva sau dc ceva; a face parte din... APÂŞ, apaşi s.m. (fr. apache) 1. (La pl.) Numele unui trib de indieni din Texas; (şi la sg.) indian din acest trib. 2. (Rar) Derbedeu, individ din lumea delincvenţilor. APÂTIC, -Ă, apatici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. apa-thique) (Persoană) care este cuprinsă de apatie; nepăsător, indiferent (1), indolent, placid, inert (2). APATIE s.f. (fr. apathie, lat. apathia) Lipsa de interes, de atracţie faţă de cineva sau de ceva; pasivitate, prostraţie, indolenţă, indiferenţă, inerţie (3); letargie. APATIT s.n. (fr. apatite) Fosfat natural de calciu, folosit pentru fabricarea îngrăşămintelor minerale. APATRID, -Ă, apatiizi, -de adj., s.m. şi f. (fr. apatride) (Persoană) fară cetăţenia niciunui stat; heimatlos. ÂPĂ-GREA s.f. (apă + grea, cf. fr. eau lourde, engl. heavy water) Apă compusă din oxigen şi deuteriu, folosită în anumite reacţii nucleare. APEDUCT, apeducte s.n. (lat. aquaeductus, cf. apă) Mijloc de transport al apei de la locul de captare Ia locul de utilizare. APEL, apeluri s.n. (fr. appel) 1. Citire, strigare pe nume, pentru a verifica prezenţa. 2, Invitaţie. 3. Cerere, rugăminte. 4. Acţiune judecătorească făcută la o instanţă superioară, pentru a anula o sentinţă dată de o instanţă inferioară. 5. A face apel la cineva (sau la ceva) = a cere concursul, a ruga, a invoca. APELĂ, apelez vb. I (fr. appeler) A se adresa cuiva cu o rugăminte, a cere concursul, ajutorul cuiva. APELATIV, -Ă, apelativi, -e adj., s.n. (fr. appellatif lat. appelativus) (Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ. APENDICE/(1) APENDICE, apendice s.n. (fr. appen-dice, lat. appendix, -icis) 1. Prelungire mică a tubului intestinal, situată în partea de jos a cecului2. 2. Prelungire sau completare a unui obiect. 3. Adaos, anexă, supliment al unei publicaţii. 4. (Fon.) Element fonic suplimentar care însoţeşte articulaţia unui sunet. APENDICECTOMIE, apendicectomii s.f. (fr. appen-dicectomie) Extirpare chirurgicală a apendicelui intestinal. APENDICITĂ, apendicite s.f. (fr. appendicite) Infla-maţic a apendicelui intestinal. APENDICUL, apendicule s.n. (fr. appendicule) Apendice mic. APENDICULÂR, -Ă, apendiculari, -e adj. (fr. appen-diculaire) Care formează un apendice, în formă de apendice. APEPSIE, apepsii s.f. (fr. apepsie) întârziere a procesului de digestie, din cauza insuficienţei secreţiei gastrice. APERCEPŢIE s.f. (fr. aperception) Percepţie integrată în experienţa individuală anterioară. A PERIODIC, -Ă, aperiodici, -ce adj. (fr. aperio-dique) Care nu variază periodic (în timp). APERITIV, aperitive s.n. (fr. aperitif lat. aperiti-vus) Gustare sau băutură care precedă masa, luată pentru stimularea apetitului; hors-d’ceuvre. APERTURĂ, aperturi s.f. (fr. aperture, it. aperturd) 1. (Fon.) Grad de deschidere a canalului fonator în timpul emiterii sunetelor. 2. (Anat.) Grad de deschidere a unei cavităţi. 3. Unghi de cuprindere a unui obiectiv fotografic. APETÂL, -Ă, apetali, -e (fr. apetale) 1. Adj. Care este fară petale. 2. S.f. pl. Grup de plante cu flori fară petale. APETENŢĂ s.f. (fr. appetence) Apetit, poftă, dorinţă. APETISANT, -Ă, apetisanţi, -te adj. (fr. appetissant) Care trezeşte şi stimulează pofta de mâncare; îmbietor, ispititor. APETIT, apetituri s.n. (fr. appetit) Poftă (de mâncare); dorinţă nestăpânită; apetenţă. ÂPEX, apexuri s.n. (fr., lat. apex) 1. (Astron.) Punct dc pe bolta cerească spre care se deplasează în aparenţă Sistemul Solar. 2. Capăt (ascuţit) al unui lucru. API- (fr. api-, lat. apis) Element de compunere cu sensul de „albină”, în cuvinte ca: apiterapie, apicultură. APICÂL, -Ă, apicoli, -e adj. (fr. apical) 1. (Anat., Med.) Care este situat Ia extremitatea unui organ. 2. (Despre consoane) Articulat prin apropierea vârfului limbii de dinţi, de alveole, de bolta palatului. APICOL, -Ă, apicoli, -e adj. (fr. apicole) Privitor la apicultură; de albinărit. APICULTOR, -OÂRE, apicultori, -oare s.m. şi f. (fr. apiculteur) Persoană care se ocupă cu creşterea albinelor. 67 APOLOGETIC APICULTURA s.f. (fr. apicultura) Studiul creştcrii albinelor; albinărit; stupârit. APIDĂ, apide s.f. (fr. apides) (La pl.) Familie de insecte liimenoptere (care cuprinde albinele şi bondarii); (şi la sg.) insectă din această familie. APIOL s.n. (fr. apioî) (Farm.) Ulei extras din seminţele de pătrunjel, folosit ca medicament pentru producerea menstruaţiei şi ca febrifug. AP1RETIC, -Ă, apiretici, -ce adj. (fr. apyretique) Fără febră, cu temperatura normală. APIREXIE s.f. (fr. apyrexie) Lipsă a febrei, în unele boli. APLANA, aplanez vb. I (fr. aplanir) A înlătura o neînţelegere, un conflict; a potoli, a linişti. APLATIZA, aplatizez vb. I (cf. fr. aplatir) A face plat, a turti prin apăsare. APLAUDA, aplaud vb. I (fr. applaudir, lat. applau-dere) A bate din palme (în semn de mulţumire, de aprobare, de admiraţie). APLAUZE s.n. pl. (lat. applausus, it. applauso) Bătăi repetate din palme (în semn de admiraţie, de entuziasm etc.). APLAZIE s.f. (fr. aplasie) Atrofiere a unui ţesut sau a unui organ. APLICA, aplic vb. I (fr. appliquer, lat. applicare) 1. A fixa, a lipi un lucru de altul. 2. A pune ceva în practică; a implementa (1); a utiliza. 3. A aplica o corecţie (cuiva) = a bate pe cineva. APLICABIL, -Ă, aplicabili, -e adj. (fr. applicable) Care se poate aplica, care se poate pune în practică. APLICABILITATE s.f. (fr. applicabilite) Calitatea de a fi aplicabil. APLICATIV, -Ă, aplicativi, -e adj. (fr. applicatif) Care are aplicaţie imediată; legat nemijlocit de practică. APLICAŢIE, aplicaţii s.f. (fr. application) 1. Ceea ce se aplică (1); obiectul realizat. 2. Faptul de a aplica (2). 3. (Fig.) Aptitudine, talent. 4. Exerciţiu militar de luptă. APLICĂ, aplice s.f. (fr. applique) 1. Lampă de iluminat fixată pe perete. 2. Ornament (al unui obiect). APLIT s.n. (fr. aplite, germ. Aplit) Rocă eruptivă dc culoare deschisă, cu aspect grăunţos fin. APLOMB s.n. (fr. aplomb) Siguranţă absolută în comportare; îndrăzneală (exagerată, supărătoare). APNEE s.f. (fr. apnâe) (Med.) Oprire temporară a respiraţiei. APOCALIPTIC, -Ă, apocaliptici, -ce adj. (fr. apo-calyptique) Care evocă sfârşitul lumii; catastrofal, înfiorător. APOCINACEE, apocinacee s.f. (fr. apocynacee) (La pl.) Familie de plante care secretă un suc lăptos; (şi la sg.) plantă din această familie. APOCOPĂ, apocope s.f. (fr. apocope, lat. apocopa) Cădere a unuia sau a mai multor sunete la sfârşitul unui cuvânt. APOCRIF, -Ă, apocrifi, -e (fr. apoctyphe, lat. apo-ctyphus) 1. Adj. (Despre scrieri, documente) Care este atribuit altui autor decât celui adevărat; neau-tcntic. 2. S.n. Scriere religioasă nerecunoscută de canoane. APOCROMÂT, -Ă, apocromaţi, -te adj., s.n. (fr. apo-chromate) (Obiectiv fotografic) a cărui aberaţie cromatică a fost corectată pentru trei culori diferite (roşu, galben, violet). APOD, -Ă, apozi, -de adj. (fr. apode) (Despre unele animale) Care este lipsit de picioare. APODOZĂ, apodoze s.f. (fr. apodose) Propoziţie principală precedată de o subordonată condiţională. APOFIZĂ, apofize s.f. (fr. apophyse, lat. apophysis) 1. Proeminenţă naturală crescută pe suprafaţa unui os. 2. (Arhit.) Mulură concavă care leagă fusul unei coloane de baza acesteia. APOFONIE, apofonii s.f. (fr. apophonie) Alternanţă vocalică în tema unui cuvânt. APOFTEGMĂ, apoftegme s.f. (fr. apophtegme) Maximă memorabilă a unei personalităţi. APOGAMIE s.f. (fr. apogamie) (Biol.) Metodă de reproducere asexuată. APOGEU, apogee s.n. (fr. apogee) Punct culminant al unei evoluţii, al unei situaţii; zenit (2). APOGIATURĂ, apogiaturi s.f. (it. appoggiatura) (Muz.) Notă de agrement care precedă şi atacă o notă reală a melodici sau a acordului. APOLINIC, -Ă, apolinici, -ce adj. (germ. apollinisch) Luminos, senin, armonios; lucid, raţional. APOLITIC, -Ă, apolitici, -ce adj. (fr. apolitique) Care este în afara politicii; care nu se ocupă de politică. APOLITISM s.n. (fr. apolitisme, rus. apolitizm) Indiferenţă faţă de politică. APOLO, apolo s.m. (n.pr. fr. Apollon) (Fam.) Bărbat de o frumuseţe desăvârşită. APOLOG, apologuri s.n. (fr. apologue, lat. apologus) Scurtă povestire carc cuprinde o învăţătură morală practică, prezentată alegoric. APOLOGET, apologeţi s.m. (germ. Apologet) Susţinător fervent al meritelor cuiva sau a ceva. APOLOGETIC, -Ă, apologetici, -ce (fr. apologe-tique) 1. Adj. Carc conţine o apologie. 2. S.f. Apărare APOLOGIE 68 pătimaşă a unei idei, a unei doctrine etc. 3. S.f. Ramura teologiei care are drept scop apărarea religiei creştine. APOLOGIE, apologii s.f. (fr. apologie, lat. apologia) Elogiu, laudă (exagerată); panegiric. APOMIXIE s.f. (fr. apomixie) (Biol.) înmulţire fară fecundaţie. APONEVROZĂ, aponevroze s.f. (fr. aponevrose) Membrană fibroasă care continuă un muşchi. APOPLECTIC, -Ă, apoplectici, -ce adj. (fr. apo-plectique) Relativ la apoplexie; predispus la apo-plexie. APOPLEXIE, apoplexii s.f. (fr. apoplexie, lat. apo-plexia) 1. Pierdere a cunoştinţei şi a sensibilităţii, cauzată de o hemoragie cerebrală; paralizie, atac (5), dambla. 2. Concentrare bruscă de sânge într-un organ. APORIE, aporii s.f. (fr. aporie, lat. aporia) Dificultate logică fară rezolvare. APORT, aporturi s.n. (fr. apport) Contribuţie intelectuală, morală sau materială, Ia o acţiune comună. APORTÂ, pers. 3 aportează vb. I (fr. apporter) (Despre câinii de vânătoare) A aduce vânatul împuşcat sau un obiect aruncat. APOSTAT, -A, apostaţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. apostat, lat. apostata) (Persoană) care a renunţat la convingerile anterioare; răzvrătit, rebel (1). APOSTAZIE apostazii s.f. (fr. apostasie, lat. apos-tasia) 1. Renegare publică a unei credinţe, a unei idei, a unei concepţii. 2. Răzvrătire împotriva stăpânirii. A POSTERIORI loc. adj., loc. adv. (lat. a posteriori) (Care este) bazat pe experienţă. APOSTILĂ, apostile s.f. (fr. apostille) Rezoluţie scrisă pe o cerere, pe un raport; semnătură pc acest act. APOSTOLĂT, apostolate s.n. (fr. apostolat, lat. apostolatus) Misiune, activitate de apostol. APOSTOLIC, -Ă, apostolici, -ce adj. (fr. apostolique, lat. apostolicus) 1. Care aparţine apostolilor; de apostoli. 2. Care emană de Ia Sfanţul Scaun; papal. APOSTROF, apostrofuri s.n. (fr. apostrophe, lat. apostrophus) Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absenţa accidentală a unui sunet. APOSTROFĂ, apostrofez vb. I (fr. apostrophe) A se adresa cuiva pe un ton violent; a mustra (aspru). APOSTROFĂ, apostrofe s.f. (fr. apostrophe, lat. apostropha) 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură oratorică sau stil prin care oratorul îşi întrerupe brusc discursul şi se adresează direct unei persoane ori unui lucru personificat. APOTEMĂ, apoteme s.f. (fr. apotheme) L Perpendiculară dusă din centrul unui poligon regulat pe mijlocul uneia dintre laturile acestuia. 2. Dreaptă dusă din vârful unei piramide regulate pe mijlocul uneia dintre laturile bazei. APOTEOTIC, -Ă, apoteotici, -ce adj. (apote[oză] + -otic, cf. hipnotic) De apoteoză; care se referă Ia o apoteoză. APOTEOZĂ, apoteoze s.f. (fr. apotheose, lat. apo-tlieosis) 1. Zeificare a unui erou sau a unui monarh, în Antichitate. 2. Preamărire, glorificare. APOZITIV, -Ă, apozitivi, -e adj. (fr. appositij) (Gram.) Apoziţional. APOZIŢIE, opoziţii s.f. (fr. apposition, lat. apposi-tio) Atribut (de obicei, în cazul nominativ) care exprimă, din punctul de vedere al vorbitorului, o identitate cu termenul determinat. APPASSIONÂTO adv. (it. appassionato) (Ca mod de executare a unei lucrări muzicale) Cu pasiune. APRAXIE s.f. (fr. apraxie) (Med.) Lipsă de coordonare în mişcări, din cauza unor leziuni pe creier. APRECIA, apreciez vb. I (fr. apprecier) 1.A evalua, a cota (2), a nota (3), a calcula (în bani) valoarea unui bun. 2. A preţui pe cineva sau ceva pentru calităţile aferente; a savura. 3. A socoti, a considera (că)... APRECIÂBIL, -Ă, apreciabili, -e adj. (fr. apprecia-ble) Considerabil, în mare măsură; estimabil. APREHENSIUNE, aprehensiuni s.f. (fr. apprehen-sion, lat. apprehensio, -onis) (Livr.) Teamă vagă, anxietate. APREHENSIV, -Ă, aprehensivi, -e adj. (fr. appre-hensif) (Livr.) Care exprimă, trădează teamă sm îngrijorare (vagă). APRESCttl, apreschiuri s.n. (fr. apres-ski) Gheată sau cizmă călduroasă folosită după schiat. APRET, apreturi s.n. (fr. appret) Substanţă cu care se tratează ţesăturile sau fibrele textile pentru a Ie întări, a le face aspectuoase, neşifonabile, imperme= abile etc. A PRIORI loc. adv., loc. adj. (lat. a priori) (în mod) aprioric. APRIORIC, -Ă, apriorici, -ce adj. (germ. apriorisch) Care este anterior şi independent de experienţă; bazat numai pe raţiune. APRIORISM s.n. (germ. Apriorismits, fr. apriorisme) Metodă de raţionament aprioric. APROBĂ, aprob vb. I (lat. approbare) A fi de acceaşi părere, a încuviinţa ceva; a fi de acord, a rezolva favorabil ceva, a aviza; a omologa (2). 69 ARANJOR APROBATIV, -Ă, aprobativi, -e adj. (fr. approbaîif lat. approbativiis) Care aprobă. APROFUNDA, aprofundez vb. I (fr. approfondir) A cerceta profund, temeinic; a adânci. APROPO, (2) apropouri (fr. ă-propos) 1. Adv. în ceea ce priveşte; bine că mi-am amintit. 2. S.n. Aluzie (răutăcioasă), referire. APROPRIÂ, apropriez vb. I (fr. approprier, lat. appro-priare) A-şi atribui, a-şi însuşi un lucru străin. APROVIZIONA, aprovizionez vb. I (fr. approvision-ner) A(-şi) asigura cele necesare, a(-şi) procura (pentru un anumit timp) hrană, materiale etc. APROXIMA, aproximez vb. I (lat. approximare) A da o valoare aproximativă unei mărimi. APROXIMATIV, -Ă, aproximativi, -e (fr. approxi-matif) 1. Adj. Care este aproape de ceea ce se cere; care conţine o mică eroare în raport cu etalonul; cvasi. 2. Adv. în jur de..., cam, circa, aproape, relativ (2). APROXIMAŢIE, aproximaţii s.f. (fr. approxima-tion, lat. approximatio) Evaluare aproximativă; esti-maţie (2). APSIDAL, -Ă, apsidali, -e adj. (fr. apsidal) Referitor la apsidă. APSIDĂ, apside s.f. (fr. apside, lat. apsida) Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei unei planete. APT, -Ă, apţi, -te adj. (fr. apte, lat. aptus) Capabil, potrivit, bun de... sau pentru...; propriu (3). APTER, -A, apteri, -e adj. (fr. aptere) (Despre insecte) Fără aripi. APTERIGOTĂ, apterigote s.f. (fr. apterygote) (La pl.) Subclasă de insecte fară aripi; (şi la sg.) insectă din această subclasă. APTITUDINE, aptitudini s.f. (lat. aptitudo, -inis, fr. aptitude) înclinaţie naturală către ceva; facultate (2); talent, înzestrare, bosă (2). APŢIÂN, -Ă, apţieni, -e (fr. aptien) 1. S.n. Ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care aparţine apţianului (1), privitor la apţian. APUD prep. (abr. ap.; lat. apud) După (alt autor). ÂPUL, apuli (lat. apulli) 1. S.m. (La pl.) Populaţie aparţinând unui trib dacic din centrul Transilvaniei. 2. Adj. Care se referă la apuli (1), de apuli. APUNTA, pers. 3 apuntează vb. I (de la puncte, cf. fr. apponter) (Despre avioane) A se aşeza după zbor pe puntea unui portavion. APUNTAMENT, apuntamente s.n. (cf. fr. apponte-ment) Punte flotantă sau fixă care permite acostarea unei ambarcaţiuni. APUNTAMENTE s.n. pl. (fr. appointements) (înv.) Tip de remuneraţie fixă pentru o funcţie, în sectorul economic particular. AR, ari s.m. (fr. are) Unitate de măsură pentru suprafeţe agrare, egală cu o sută de metri pătraţi. ARABESC, -Ă, (1,2) arabescuri, (3) arabeşti (fr. ara-besque) 1. S.n. Ornament pictat sau sculptat inspirat din arta arabă. 2. S.n. Figură de balet inspirată din dansul oriental. 3. S.f. Compoziţie muzicală cu un caracter graţios şi avântat. ARABIL, -Ă, arabili, -e adj. (fr. arable, lat. arabilis) (Despre terenuri) Bun de arat şi de cultivat. ARABISTICĂ s.f. (germ. Arabistik) Studiul limbii, culturii şi istoriei popoarelor arabe. ARABIZA, arabizez vb. I (fr. arabiser) A face să devină arab, a adopta limba, religia etc. arabă. ARAGONEZĂ, aragoneze s.f. (fr. aragonaise) Dans popular spaniol din Aragon; melodia după care se execută acest dans. ARAGONIT s.n, (fr. aragonite) Mineral format din carbonat de calciu cristalizat. ARAHIDĂ, arahide s.f. (fr. arachide) Alună americană. ARAHNIDĂ, arahnide s.f. (fr. arachnide) (La. pl.) Clasă de animale artropode (păianjeni, scorpioni etc.); (şi la sg.) animal artropod din această clasă. ARAHNOIDĂ, arahnoide s.f. (fr. arachnoide) Membrana mijlocie care înveleşte creierul şi măduva spinării. ARAHNOIDITĂ, arahnoidite s.f. (fr. arachnoidite) Inflamaţie a arahnoidei. ARAMEEÂN, -Ă, arameeni, -e (fr. arameen) 1. S.m. şi f. (La pl.) Grupuri de semiţi nomazi care au trăit, în Antichitate, în Palestina, Asiria şi Mesopotamia; (şi la sg.) persoană care a aparţinut acestor grupuri. 2. Adj. Care aparţine arameenilor (1). 3. S.f. Limbă semitică vorbită de arameeni (1); arameică (2). ARAMEIC, -Ă, arameici, -ce (cf. arameean) 1. Adj. Care aparţine limbilor semitice vorbite de arameeni (1), referitor la aceste limbi. 2. S.f. Arameeană (3). ARANJA, aranjez vb. I (fr. arranger) 1. A pune în ordine, a aşeza. 2. A conveni. 3. A face cuiva un rău. ARANJAMENT, aranjamente s.n. (fr. anwigement) 1. Faptul de a aranja; modul în care este aranjat ceva. 2. Convenţie, acord; combinaţie (2). 3. Aranjament muzical = prelucrare a unei lucrări muzicale pentru instrumente sau voce. ARANJOR, -OARE, aranjori, -oare s.m. şi f. (fr. arrangeur) Persoană care compune un aranjament muzical. ARAUCÂRIA 70 ARAUCÂRIA s.f. (fr. araucaria) Spccic dc conifer originara din Amcrica dc Sud şi din Australia. ARBALETA, arbalete s.f. (fr. arbalete) Armă de aruncat săgeţi sau proiectile, folosită în Evul Mediu. ARBALETRIER. (1) arbaletrieri. (2) arbaletriere (fr. arbaletrier) 1. S.m. Soldat înarmat cu arbaletă. 2. S.n. Grindă cc susţine penele pc carc se fixează căpriorii unui acopcriş. ARBITRĂ, arbitrez vb. I (fr. arbitrer) 1. A judcca un litigiu în calitate de arbitru. 2. A controla desfăşurarea reglementară a unei competiţii sportive. ARBITRÂJ, arbitraje s.n. (fr. arbitrage) 1. Soluţionare a unui litigiu dc către un arbitru (1). 2. Condu-ccrc a unei compctiţii sportive dc către un arbitru (2). ARBITRĂR, -Ă, arbitrari, -e (fr. arbitraire, lat. arbitra rius) 1. Adj. După bunul plac; samavolnic. 2. Adj. Făcut, ales etc. la întâmplare; discreţionar (1). 3. S.n. Faptă, acţiune întâmplătoare. ARBITRU, arbitri s.m. (fr. arbitre) 1. Persoană sau instanţă care rezolvă un litigiu. 2. Persoană care conducc desfăşurarea unei întreceri sportive. ARBORĂ, arborez vb. I (fr. arborer) 1. A ridica un steag, un pavilion pc o clădire, pe un catarg de navă. 2. A afişa ostentativ o ţinută, a atitudine etc. ARBORESCENT, -Ă, arborescenţi, -te adj. (fr. arborescentlat. arborescens, -ntis) Care are forma unui arbore; ramificat; dendritic. ARBORET, (1,2) arborete, (2) arboreţi (it. arboretto, lat. arborctum) 1. S.n. Porţiune dc pădure cu o vegetaţie omogenă, deosebită dc rest. 2. S.m./s.n. Partea superioară a catargului. ARBORICOL, -Ă, arboricoli, -e adj. (fr. arboricole) Care trăieşte în sau printre arbori. ARBORICULTURĂ s.f (fr. arboriculture) Studiul culturii de arbori şi arbuşti. ARBUST, arbuşti s.m. (fr. arbuste, lat. arbustum) Plantă lemnoasă mai mică decât arborele; copăcel, tufa. ARCÂDĂ, arcade s.f. (fr. arcade) 1. Element arhitectural cu partea superioară în formă de arc. 2. Formaţiune anatomică arcuită; proeminenţă curbă de la baza osului frontal, situată deasupra fiecărei orbite. ARCĂ, arce s.f. (it., lat. arca) (Rar) 1. Corabie. 2. Arca lui Noe - corabia miticului Noe; (fig.) îngrămădire eterogenă de oameni şi de animale. ARCHEBUZĂ, archebuze s.f. (fr. arquebuse) Veche armă de foc, asemănătoare puştii. ARCHEBUZIER, archebuzieri s.m. (fr. arquebusier) Soldat înarmat cu archebuză. ARCOSOLIUM s.n. (fr. arcosolium) Nişă funerară într-o catacombă. ARCOZĂ s.f. (gr. arkose) Gresie cu un conţinut bogat de fcldspaţi. ĂRCTIC, -Ă, arctici, -ce adj. (fr. arctique, lat. arcticus) Carc este situat în regiunea Polului Nord; boreal, septentrional. ARDENT, -Ă, ardenţi, -te adj. (fr. ardent) înflăcărat, înfocat, aprins. ARDEZIE, ardezii s.f. (it. ardesia) Rocă argiloasă care se poate desface în foi subţiri. ARDOĂRE s.f. (fr. ardeur, lat. ardor) înflăcărare, pasiune, zel, fervoare. AREĂL, areale s.n. (germ. Areal) Arie dc răspândire a unui fenomen, a unui proccs, a unei spccii. AREFLEXIE s.f. (fr. arejlexie) (Med.) Lipsă a reflexelor. AREIC, -Ă, areici, -ce adj. (fr. areique) (Despre soluri) Uscat, arid. ARENĂ, arene s.f. (fr. arene, lat. arena) 1. Spaţiu în mijlocul unui amfiteatru antic destinat reprezentaţiilor. 2. Teren de sport cu tribune. 3. (Fig.) Sferă, domeniu de activitate. AREOMETRIE s.f. (fr. areometrie) Ştiinţă carc studiază măsurarea densităţii lichidelor. AREOMETRU, areometre s.n. (fr. areometre) Aparat folosit la determinarea densităţii unui lichid sau a concentraţiei unei soluţii. AREOPĂG, areopagiui s.n. (fr. areopage, lat. areo-pagus) Tribunal suprem în Atena antică; (fig.) reuniune de savanţi, de persoane competente sau de artişti renumiţi. AREOSTIL s.n. (fr. areostyle) 1. Sistem arhitectonic în care coloanele sunt dispuse în grupuri de câte două, fiind aşezate uneori pe un piedestal comun. 2. Distanţa dintre două coloane, stâlpi sau pilaştri consecutivi ai unui edificiu. AREST, aresturi s.n. (germ. Arrest, it. arresto) Deţinere sub pază legală a unei persoane; închisoare, puşcărie. ARET s.n. (fr. arret) Câine de aret = câine de vânătoare dresat, care se opreşte când adulmecă sau vede vânatul. ARETÂ, pers. 3 aretd vb. I (fr. arreter) (Despre câinii de vânătoare) A se opri când adulmecă sau vede vânatul. ARGENTÂN s.n. (fr. argentan) Aliaj de cupru, nichcl şi zinc, de culoarea argintului. ARGENTIFER, -Ă, argentiferi, -e adj. (fr. argenti-fere) Care conţine argint. 71 ARHISTRATEG ARGENTIN s.n. (fr. argentine) Praf de staniu. ARGENTIT s.n. (fr. aigentite) Minereu de argint care cristalizează, în sistemul cubic sau rombic, în cristale cenuşii. ARGENTOMETRU, argentometre s.n. (fr. argento-metre) (Fiz.) Instrument cu ajutorul căruia se măsoară conţinutul de argint al unei soluţii. ARGENTOTIPIE s.f. (fr. aigentotypie) Procedeu de multiplicare prin fotoreproducere. ARGILĂ, aigile s.f. (fr. argile, lat. argilla) Rocă formată dintr-un amestec de silicaţi, cuarţ, mică etc., utilizată în olărit, sculptură, construcţii; lut. ARGILIFER, -Ă, argiliferi, -e adj. (fr. aigilijere) Care conţine argilă. ARGILIT s.n. (fr. argilite) Rocă obţinută din recris-talizarea argilei. ARGINÂZĂ s.f. (fr. arginase) Enzimă solubilă din ficatul mamiferelor. ARGININĂ s.f. (fr. arginine) Aminoacid din proteine, cu rol important în contracţia musculară. ARGIRJSM s.n. (fr. ai'gyrisme) Intoxicaţie cu săruri de argint; argiroză. ARGIROZĂ s.f. (fr. argyrose) (Med.) Argirism. ARGON s.n. (fr. argon) Gaz rar, incolor şi inodor, folosit în sudură, la umplerea becurilor electrice etc. ARGONAUT, aigonauţi s.m. (fr. argonaute) 1. Nume dat eroilor antici greci care au plecat pe corabia Aigo spre Colhida pentru a aduce Lâna de aur; navigator curajos. 2. Specie de moluscă cefalopodă din mările calde. ARGOTIC, -Ă, argotici, -ce adj. (fr. argotique) De argou, care aparţine argoului, privitor la argou. ARGOU, argouri s.n. (fr. aigot) Limbaj convenţional al unei categorii sociale sau profesionale. ARGUMENT, argumente s.n. (fr. argument, lat. at'gu-mentum) 1. Raţionament care tinde să stabilească o probă (1), să fondeze o părere. 2. (Mat.) Variabilă independentă a unei funcţii. 3. (Inform.) Parametru. ARGUMENTĂ, argumentez vb. I (fr. argumenter) A dovedi, a susţine ceva cu argumente. ARGUMENTĂŢIE, argumentaţii s.f. (fr. argumen-tation, lat. argumentatio) Totalitatea argumentelor folosite în sprijinul unei afirmaţii. ÂRGUS, arguşi s.m. (fr. argus) Persoană cu privire ageră, bună observatoare, vigilentă. ARGUŢIE s.f. (fr. argutie, lat. argutia) (Livr.) Argumentare sofisticată bazată pe fapte nesemnificative sau nesigure; subtilitate exagerată în argumentare. ARHĂIC, -Ă, arhaici, -ce (fr. archaique) 1. Adj. Care este foarte vechi. 2. S.n. Cea mai veche eră geologică. 3. Adj. Care aparţine arhaicului (2), referitor la arhaic. ARHAISM, arhaisme s.n. (fr archaisme) Cuvânt, expresie, construcţie etc. învechită, ieşită din uz. ARHAITĂTE s.f. (it. arcaită) Stare arhaică. ARHE(O)- (gr arkhaio, fr. archeo-) Element de compunere cu sensul de „vechi”, „primar”, în cuvinte ca: arheologie, arhetip. ARHEGON, arhegoane s.n. (fr. archegone) Organ femei de reproducere, la alge, muşchi, ferigi, gimnos-perme. ARHEOGRAFIE s.f (fr. archeographie) Disciplină care se ocupă cu publicarea textelor şi a manuscriselor antice. ARHEOLOG, -Ă, arheologi, -ge s.m. şi f. (fr. archeo-logue) Specialist în arheologie. ARHEOLOGIE s.f (fr. archeologie) Ştiinţă care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza vestigiilor materiale. ARHEOPTERIX, arheoptericşi s.m. (fr. archeopte-r)>x) Pasăre fosilă care facea trecerea de la reptile la păsări. ARHEOZOIC, -Ă, arheozoici, -ce (fr. archeozo’ique) I. S.n. Perioadă geologică în care au apărut primele semne de viaţă. 2. Adj. Referitor la arheozoic (1). ARHETIP, arhetipuri s.n. (fr. archetype, lat. arche-typum) Model, tip iniţial în funcţie de care se conduce cineva; manuscris original al unei opere. ARHETIPÂL, -Ă, arhetipali, -e adj. (de la arhetip) (Rar) Arhetipic. ARHETIPIC, -Ă, arhetipici, -ce adj. (arhetip + -ic) Care constituie un arhetip; arhetipal. ARHIDIECEZĂ, arhidieceze s.f. (lat. archidiecesis) Eparhie condusă de un arhiepiscop; arhiepiscopie. ARHIDUCE, arhiduci s.m. (fr. arhiduc, lat. archidux, cis, cf. duce) Titlu dat prinţilor din casa imperială a Austriei; persoană care purta acest titlu. ARHIEPISCOPĂT, arhiepiscopate s.n. (lat. archie-piscopatus, fr. archiepiscopat) Funcţia, demnitatea de arhiepiscop; arhiepiscopie. ARHIFONEM, arhifoneme s.n. (fr. archiphoneme) Unitate abstractă superioară fonemului. ARHILOC, arhilocuri adj., s.n. (n.pr. Arhiloc) (Vers antic) format din trei sau şapte picioare. ARHIMILIONĂR, -Ă, arhimilionari, -e s.m. şi f. (fr. archimillionnaire) Persoană extrem de bogată. ARHIPELÂG, arhipelaguri s.n. (ngr. arhipelagos) Grup de insule dintr-o mare sau dintr-un ocean. ARHISTRATEG, arhistrategi s.m. (fr. archistratege) Comandant suprem al armatei, în Grecia antică. ARHITECT 72 ARHITECT, -Ă. arhitecţi, -te s.m. şi f. (fr. architecte, lat. architectus) Spccialist în arhitectura; (fig.) creator al unei concepţii. ARHITECTONIC, -Ă, arhitectonici, -ce (fr. archi-tccfoni((iu\ lat. architectonicus) 1. Adj. Privitor la arhitectură, din arhitectură. 2. S.f. îmbinare artistică a părţilor unei construcţii. ARHITECTURA s.f. (fr. architecturc, lat. architec-tura) 1. Ştiinţa şi arta dc a proiecta şi construi edificii. 2. Stil de construcţie; structură (armonioasă). ARHITRAVĂ, arhitrave s.f. (fr. architrave) Partea dc jos a antablamcntului, cuprinsă între capiteluri şi friză (sau brâu); epistil. ARHIVA, arhive s.f. (fr. archivcs) Totalitatea documentelor (vechi), colecţionate într-un anumit loc; biroul, instituţia unde sc păstrează accste documcnte. ARHIVIST, -A, arhivişti. -ste s.m. şi f. (fr. archi-viste) Spccialist în arhivistică. ARHIVISTICĂ s.f. (fr. archivistiqtie) Studiul şi organizarea documentelor (istorice). ARHIVOLTĂ, arhivai te s.f. (fr. archivolte) Ornament arhitectural amplasat deasupra unei uşi, a unei ferestre etc. ARHONTE, arhonţi s.m. (fr. arehonte, lat. arehon, -ntis) Titlu dat magistraţilor carc conduceau republica ateniană antică; persoană carc purta acest titlu. ARIAN', -Ă, arieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. arien) (Adept) al arianismului. ARIAN2, -Ă, arieni, -e (fr. aiyen) 1. S.m. şi f. (La pl.) Denumire mai veche dată popoarelor indo-euro-pene; denumire actuală pentru popoarele indo-ira-niene: (şi la sg.) persoană care facc parte din accste popoare. 2. S.m. şi f. Termen folosit de rasişti pentru a denumi populaţiile albe, în general, şi strămoşii germanilor, în special. 3. Adj. De arieni, referitor la arieni. ARIANISM s.n. (fr. arianisme) Doctrină creştină eretică, întemeiată de preotul Arie, care nega natura divină a lui Isus Hristos. ARID, -Ă, arizi, -de adj. (fr. aride, lat. aridus) I. Sec, uscat; deşert (2), neroditor; infecund. 2. (Fig.) Lipsit de interes; neatractiv; livresc (2). ARIE1, arii s.f. (lat. aria) Compoziţie vocală sau instrumentală care face parte dintr-o operă, dintr-o operetă etc. ARIE2, arii s.l. (lat. arca, cf. fr. aire) Zonă de răspândire a unei activităţi, a unui fenomen etc.; (fig.) suprafaţă, întindere. ARIERAT, -Ă. arieraţi, -te (fr. arriere) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) înapoiată mintal şi psihic. 2. S.f. pl. Plăţi neachitate la scadenţă. ARIERBEC, arierbecuri s.n. (fr. arriere-bec) Partea unei pile dc pod, situată în aval, construită în scopul dc a uşura scurgcrca apei. ARIERGARDĂ, ariei'gâi'zi s.f. (fr. arriere-garde) Partea din spate, cu rol dc protccţic, a unei armate în mişcarc. ARIERPLÂN, arierplanuri s.n. (fr. arriere-plan) Plan situat în spate, într-o perspectivă. ARIETĂ, ariete s.f (it. arietta, fr. aricite) (Muz.) Arie scurtă, uşor dc cxecutat. ARIL s.m. (fr. aiylc) Radical organic monovalcnt rezultat dintr-o hidrocarbură din carc s-a eliminat un atom de hidrogen. ARI MĂ, arimez vb. I (fr. arrimer) A repartiza încărcătura la bordul unei (aero)navc, pentru a-i menţine echilibrul. ARIOSO s.n. (it. arioso) Fragment dintr-o operă, dintr-o operetă ctc. înrudit cu aria1 şi cu recitativul. ARISTOCRAT, -Ă, aristocraţi, -te s.m. şi f. (fr. aristocrate) Persoană carc aparţine nobilimii; patrician (1). ARISTOCRATIC, -Ă, aristrocratici, -ce adj. (fr. aristocratique) Carc aparţine aristocraţiei; caracteristic aristocraţiei. ARISTOCRAŢIE, aristocraţii s.f (fr. aristocratic) 1. Clasa nobililor; nobilime (1). 2. Pătură socială privilegiată. ARISTON, aristoane s.n. (fr. ariston) Aparat muzical carc, prin acţionare cu o manivelă, execută mecanic ariile înregistrate pe cilindri sau pc discuri. ARITENOID s.n. (fr. aiytenoide) (Anat.) Cartilaj mobil al laringelui, care întinde coardele vocalc. ARITM(O)- (fr. arithmogr. arithmos) Element dc compunere cu sensul de „număr”, în cuvintc ca: arit-mograf,[ aritmometru. ARITMETIC, -Ă, aritmetici, -ce (fr. arithmetique, lat. arithmeticus) 1. S.f. Partea matematicii consacrată studiului numerelor întregi şi numerelor raţionale; manualul carc cuprindc accastă materie. 2. Adj. Referitor la aritmetică (1). ARITMIE, aritmii s.f. (fr. arythmie) Tulburare a ritmului normal al contracţiilor inimii. ARITMOGRAF, aritmografe s.n. (fr. arithmographe) Aparat care efcctuează şi înregistrează mecanic operaţiile aritmetice. ARITMOGRIF, aritmogrife s.n. (germ. Arithmo-griph) Joc de cuvinte încrucişate în carc literele cuvintelor căutatc sunt reprezentate prin câte o cifră. ARITMOMETRU, aritmometre s.n. (fr. arithmo-metre) Aparat care efectuează operaţii aritmcticc. 73 ARPEGIU ARIVISM s.n. (fr. arrivisme) Dorinţă de parvenire cu orice preţ. ARIVIST, -Ă, arivişti, -ste s.m. şi f. (fr. arriviste) Persoană care vrea să parvină prin orice mijloace. ARLECHIN, (1) arlechini, (2,3) arlechine (fr. arle-qtiin, it. arlecchino) 1. S.m. Personaj buf din comedia italiană îmbrăcat multicolor. 2. S.n. Fiecare dintre extremităţile laterale, din faţă, ale scenei. 3. S.n. Reflector plasat în faţa scenei. ARLECHINÂDĂ, arlechinade s.f. (fr. arlequinade) Farsa a arlechinului; comedie în care apare arlechinul. ARMA, annez vb. I (fr. anner, it., lat. annare) 1. Apune în stare de funcţiune anumite mecanisme (puşcă, aparat fotografic etc.). 2. A dota cu armătură (o piesă (3), o mină1 (3) etc.). 3. A echipa o navă. ARMADĂ, armade s.f. (sp., fr. armadă) Flotă (spaniolă) de mari proporţii; escadră; (fig.) număr mare de persoane sau de lucruri. ARMAMENT, armamente s.n. (fr. armement, lat. armamentum) Totalitatea mijloacelor tehnice de luptă; arme, muniţie. ARMATÂN s.n. (fr. hannattan) Vânt fierbinte şi uscat care suflă dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic. ARMATĂ, armate s.f. (it. armata) 1. Totalitatea forţelor armate ale unui stat; oaste, oştire; unitate militară. 2. Serviciu militar. 3. Mulţime, ceată, cârd. ARMATOR, armatori s.m. (fr. armateur, it. annatore) Persoană care echipează şi exploatează o navă; proprietar de navă. ARMATURA, armaturi s.f. (fr. armature, lat. armatura) (Muz.) Armură (3). ARMĂTURĂ, armături s.f. (fr. armature, lat. armatură) 1. Ansamblu de piese (metalice) care formează suportul sau partea rigidă a unei lucrări, a unor obiecte. 2. (Fig.) Element esenţial de susţinere. ARMISTIŢIU, armistiţii s.n. (fr. armistice) Convenţie prin care părţile beligerante suspendă temporar acţiunile militare. ARMOARII s.f. pl. (fr. armoires) (Livr.) Blazoane, embleme (2). ARMONIC, -Ă, armonici, -ce (fr. harmonique, lat. harmonicus) L Adj. Care este bazat pe principiile armoniei. 2. S.f. Sunet muzical a cărui frecvenţă este un multiplu întreg al frecvenţei vibraţiei fundamentale. ARMONICĂ, armonici s.f. (germ. [Zieh]haimonika, it. armonica) Acordeon mic cu butoane. ARMONIE, armonii s.f. (fr. harmonie, lat. harmo-nia) Potrivire desăvârşită, corespondenţă (3); bună înţelegere, concordie, concordanţă (între persoane, sunete, idei etc.); muzicalitate; unisonanţă; suită melodioasă de sunete, melodie (2). ARMONIOS, -OÂSĂ, armonioşi, -oase adj. (fr. har-monieux) Care are armonie; consonant (1); muzical (1); ale cărui părţi componente formează un tot proporţionat; apolinic; echilibrat, coerent. ARMONIU, armonii s.n. (fr. harmonium, germ. Har-monium) Instrument muzical cu claviatură, asemănător orgii; melodium. ARMONIZÂ, armonizez vb. I (fr. harmoniser) 1. A pune în armonie, în concordanţă; a fi sau a se găsi în armonie; a echilibra (2); a (se) încadra (3). 2. A compune acompaniamentul vocal sau instrumental al unei melodii. ARMORIAL, -Ă, armoriali, -e adj. (fr. armorial) Referitor la blazon, la embleme. ARMURĂ, armuri s.f. (fr. armure) 1. Echipament metalic de protecţie a războinicilor, în Antichitate şi în Evul Mediu. 2. Lucru, înveliş protector. 3. Totalitatea semnelor care indică tonalitatea unei lucrări muzicale; armatură. ARMURIER, armurieri s.m. (fr. armurier) Persoană care fabrică, vinde sau întreţine arme. AROGĂ, arog vb. I (fr. s ’arroger, lat. arrogare) A-şi atribui în mod abuziv un drept, o calitate. AROGÂNT, -Ă, aroganţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. arro-gant, lat. arrogans, -ntis) (Persoană) care manifestă aroganţă; încrezut, prezumţios, înfumurat; obraznic, insolent; sfidător. AROGÂNŢĂ s.f. (fr. arrogance, lat. arrogantia) Purtare obraznică şi sfidătoare; atitudine mândră şi dispreţuitoare; trufie. AROMÂTIC, -Ă, aromatici, -ce adj. (fr. aromatique, lat. aromaticus) 1. Care are sau răspândeşte aromă. 2. (Despre substanţe chimice) Care are în moleculă un ciclu de 5-6 atomi cu structură specifică. AROMATIZÂ, aromatizez vb. I (fr. aromatiser, lat. aromatisare) A da sau a obţine un miros plăcut. AROMĂ, arome s.f. (fr. arome, lat. aromă) Miros (şi gust) plăcut, mireasmă; substanţă care dă unui produs miros plăcut. ARONDÂ, arondez vb. I (fr. arrondir) 1. A împărţi un teritoriu în zone administrative. 2. A repartiza un cartier, o stradă unui centru pentru distribuirea produselor, mărfurilor etc. ARONDISMENT, arondismente s.n. (fr. arrondis-sement) Circumscripţie administrativă (în Franţa). ARPEGIU, arpegii s.n. (it. arpeggio) (Muz.) Executare succesivă şi rapidă a notelor unui acord; înălţime a treptelor principale dintr-o gamă. ARPENTÂJ 74 ARPENTÂJ s.n. (fr. arpentage) Evaluare a suprafeţei unui teren; tehnică a măsurării suprafeţelor cadastrale. ARPENTOR, arpentori s.m. (fr. arpenteur) Specialist în arpentaj. ARSEN s.n. (germ. Arsen) 1. Element chimic semi-metalic, cenuşiu cu luciu argintiu, folosit în aliaje. 2. Arsenic (1). ARSENAL, arsenale s.n. (fr. arsenal) 1. întreprindere în care se fabrică, se depozitează sau se repară arme. 2. (Fig.) Totalitatea mijloacelor de apărare sau de atac într-o acţiune, într-un domeniu. ARSENIÂT s.n. (fr. arseniate) Sare a acidului arsenic. ARSENIC, (2) arsenici (fr. arsenic, lat. arsenicum) 1. S.n. Pulbere fină, albă, foarte toxică; arsen (2). 2. Adj. Acid arsenic - acid rezultat din combinarea arsenului (1) cu acid azotic. ARSENIURĂ, arseniuri s.f. (fr. arseniure) Combinaţie de arsenic cu un metal. ARTĂ, arte s.f. (fr. art, lat. ars, -tis) 1. Activitate a omului care urmăreşte crearea unor valori estetice. 2. îndemânare, pricepere, măiestrie. 3. De amorul artei = dezinteresat; degeaba. ARTEFACT, artefacte s.n. (fr. artefact) 1. Imagine falsă apărută în preparatele histologice, din cauza unor defecte de fixare sau de colorare. 2. Produs artificial sau accidental întâlnit în observarea şi în experimentarea unui fenomen natural. ARTERĂ, artere s.f. (lat. artere) 1. Vas sangvin principal prin care circulă sângele de la inimă spre alte organe şi ţesuturi. 2. Cale de comunicaţie şi de transport. 3. Conductă hidraulică sau linie electrică de alimentare a unei reţele. ARTERIAL, -Ă, arteriali, -e adj. (fr. arteriel) Care aparţine arterelor, privitor la artere. ARTERIECTOMIE s.f. (fr. arteriectomie) Tăiere a unei artere. ARTERIOGRAFIE s.f. (fr. arteriographie) Radiografie a unei artere. ARTERIOLĂ, artenole s.f. (fr. arteriole) Arteră mică. ARTERIOPATIE, arteriopatii s.f. (fr. arteriopa-thie) Boală a pereţilor arteriali. ARTERIOSCLEROZĂ s.f. (fr. arteriosclerose) îngroşare şi sclerozare a pereţilor arterelor. ARTERIOTOMIE, arteriotomii s.f. (fr. arterioto-mie) Incizie, secţionare chirurgicală a unei artere. ARTERITĂ, arterite s.f. (fr. arterite) Inflamaţie a unei artere. ARTEZIAN, -Ă, artezieni, -e adj. (fr. artesien) Izvor artezian = izvor care ţâşneşte cu presiune din pământ. Fântână arteziană = fântână din care apa ţâşneşte (în sus) cu presiune. ARTICLIER, articlieri s.m. (fr. articlier) Persoană care scrie şi publică articole lipsite de substanţă; ziarist dispus să publice orice fel de articole. ARTICOL, articole s.n. (fr. article, lat. articulus) 1. Subdiviziune a unei legi; paragraf, fragment, cu-pură. 2. Text publicistic distinct prin autor şi subiect. 3. Obiect de vânzare. 4. Partea de vorbire care individualizează un substantiv, un adjectiv, un numeral. ARTICULA, articulez vb. I (fr. articuler, lat. articulare) 1. A pronunţa (1), a rosti (sunete, cuvinte). 2. A pune articol unei părţi de vorbire. 3. A se lega prin articulaţii. ARTICULAR, -Ă, articulari, -e adj. (fr. articulaire, lat. articularis) Privitor la articulaţiile corpului, care se produce la articulaţii. ARTICULATORIU, -IE, articulatorii adj. (fr. arti-culatoire) Care se referă la articularea sunetelor. ARTICULAŢIE, articulaţii s.f. (fr. articulation, lat. articulatio) 1. Legătură între două sau mai multe oase; încheietură. 2. Asamblare a două sau mai multe piese, care permite rotirea relativă a acestora. ARTIFÂCT, artifacte s.n. (engl. artifact) Obiect (primitiv) făcut de mâna omului. ARTIFICIAL, -Ă, artificiali, -e adj. (fr. artificiel, lat. artificialis) 1. Care imită un produs al naturii, care nu este natural; factice (1), fals (1). 2. Nesincer, prefăcut; artificios, forţat (3), convenţional (2). 3. Arbitrar. ARTIFICIER, artificieri s.m. (fr. artificer) 1. Persoană care manipulează explozive. 2. Muncitor care fabrică artificii (2). ARTIFICIOS, -OÂSĂ, artificioşi, -oase adj. (lat. arti-ficiosus) (Rar) Artificial (2). ARTIFICIU, artificii s.n. (fr. artificey lat. artificium) 1. Tehnică elaborată, procedeu meşteşugit, ingenios, de a împodobi sau modifica realitatea; truc (I). 2. (La pi.) Substanţe inflamabile cu ajutorul cărora se produc jocuri de lumini. ARTILERIE, artilerii s.f. (fr. artillerie) Ansamblu de arme de foc (cu accesorii) folosit pentru aruncarea de proiectile la distanţă; partea armatei specializată în mânuirea acestei arme. ARTILERIST, artilerişti s.m. (rus. artilerist, germ. Artilerist) Militar în serviciul artileriei. ARTIMON, artimonuri/artimoane s.n. (fr. artimon) Catarg mic situat la pupa unei nave cu mai multe catarge. 75 ASCETIC ARTIODACTIL, -Ă, artiodaciili, -e (fr. artiodactyle) 1. S.n. (La pl.) Ordin de mamifere erbivore (porci, hipopotami etc.) ale căror membre se termină prin-tr-un număr par de degete; (şi la sg.) mamifer din acest ordin. 2. Adj. Care se referă, care aparţine, care este specific artiodactilelor (1). ARTIST, -Ă, artişti, -ste s.m. şi f. (fr. artiste, it. artista) 1. Persoană care lucrează într-un domeniu al artei. 2. Actor. ARTISTIC, -Ă, artistici, -ce adj. (fr. artistique) Care aparţine sau care se referă la artă; (adverbial) cu artă, cu talent. ARTIZAN, artizani s.m. (fr. artisan) 1. Meşteşugar, meseriaş care execută artistic obiecte de serie mică. 2. (Fig.) Autor, creator (mai ales în domeniul so-cial-politic). ARTIZANAL, -Ă, artizanali, -e adj. (fr. artisanal) De artizan; meşteşugăresc. ARTIZANAT, artizanate s.n. (fr. artisanat) 1. Meşteşug practicat cu talent. 2. Loc, magazin în care se vând produse de artizanat (1). ARTRALGIE s.f. (fr. arthralgie) Durere localizată în articulaţii. ARTRITISM s.n. (fr. arthritisme) Predispoziţie la boli articulare şi de nutriţie; boală provocată de această predispoziţie. ARTRITĂ, artiite s.f. (fr. arthrite, lat. arthritis) Boală care se manifestă prin inflamarea articulaţiilor din cauza unei infecţii microbiene. ARTR(O)- (fr. arthr[oj-, gr. arthron) Element de compunere cu sensul de „articulaţie”, în cuvinte ca: artrografie, artropatie. ARTROGRAFIE, artrografii s.f. (fr. arthrographie) Radiografie a unei articulaţii. ARTROLOGIE s.f. (fr. arthrologie) Ramura anatomiei care studiază articulaţiile. ARTROPATIE, artropatii s.f. (fr. arthropathie) Boală a articulaţiilor. ARTROPOD, artropode s.n. (fr. arthropode) (La pl.) încrengătură de animale nevertebrate care au corpul format din inele articulate şi scheletul chitinos; (şi la sg.) animal nevertebrat din această încrengătură. ARTROZĂ, artroze s.f. (fr. arthrose) Boală cronică degenerativă a articulaţiilor. AS, aşi s.m. (fr. as, it. asso) 1. Figură marcată cu un punct la jocurile de noroc (domino, cărţi, zaruri). 2. Persoană deosebit de dotată într-un domeniu. 3. Unitate monetară, la vechii romani. ASÂLT, asalturi s.n. (it. assalto) 1. Atac (militar) decisiv; luptă hotărâtă. 2. A da asalt = a ataca. A lua cu asalt — a cuceri rapid. AS ALTĂ, asaltez vb. I (it. assaltare) 1. A ataca decisiv un loc întărit. 2. (Fig.) A copleşi (cu rugăminţi, cu cereri). ASAMBLÂ, asamblez vb. I (fr. assembler) A reuni, a alătura elemente separate pentru a forma un întreg; a monta (1). ASAMBLÂJ, asamblaje s.n. (fr. assemblage) Acţiunea de a asambla; reunire, contopire de elemente tehnice. ASAMBLOR, (1) asamblori, (2) asambloare (fr. as-sembleur) 1. S.m. Muncitor care asamblează. 2. S.n. (Inform.) Program utilitar special care asigură traducerea limbajului simbolic în limbajul calculatorului. ASANĂ, asanez vb. I (fr. assainir, germ. assanieren) 1. A elimina surplusul de apă de pe un teren (în scop economic, de salubritate sau estetic); a seca un lac. 2. (Fig.) A îmbunătăţi, a redresa. ASASIN, -Ă, asasini, -e s.m. şi f. (fr. assasin) Persoană care ucide cu premeditare; ucigaş, criminal, homicid2. ASASINĂ, asasinez vb. I (fr. assassiner) 1. A ucide cu premeditare; a lichida (3). 2. (Fig.) A plictisi, a obosi pe cineva cu insistenţele. ASASINĂT, asasinate s.n. (fr. assassinat) Omor cu premeditare. ASCARID, ascarizi s.m. (fr. ascaride, lat. ascarida) Vierme parazit care trăieşte în intestinul subţire al omului şi al unor animale. ASCARIDIOZĂ, ascaridioze s.f. (fr. ascaridiose) Boală provocată de ascarizi. ÂSCĂ, asce s.f. (fr. asque) Celulă de reproducere caracteristică unor ciuperci. ASCENDENT, -Ă, ascendenţi, -te (lat. ascendens, -ntisy fr. ascendant) 1. Adj. Care urcă; suitor. 2. S.m. şi f. Strămoş, înaintaş. 3. S.n. Autoritate morală, influenţă dominantă. ASCENDENŢĂ, ascendenţe s.f. (fr. ascendance) Linie ascendentă de rudenie; obârşie, origine (2). ASCENSIUNE, ascensiuni s.f. (lat. ascensio, -onis, fr. ascension) 1. Mişcare de jos în sus; înălţare, suire, ridicare. 2. (Fig.) Dezvoltare, creştere, evoluţie (1); avansare. ASCENSOR, ascensoare s.n. (fr. ascenseur) Instalaţie cu ajutorul căreia se transportă persoane sau mărfuri pe verticală; lift (1). ASCET, -Ă, asceţi, -te s.m. şi f. (fr. ascete) Persoană care duce o viaţă retrasă, austeră; pustnic, sihastru. ASCETIC, -Ă, ascetici, -ce (fr. ascetique) 1. Adj. Care aparţine, care se referă la ascet, ascetism şi asceză. 2. S.f. Ramura teologiei care studiază viaţa asceţilor creştini. ASCETISM 76 ASCETISM s.n. (fr. ascetisme) Viaţă, stare, doctrină de ascet; asceză (I). ASCEZĂ s.f. (fr. ascese) 1. Ascetism; ansamblu de exerciţii de meditaţie, de mortificare a trupului, care urmăresc perfecţiunea spirituală. 2. Mod de viaţă care exclude compromisul sau excesul. ASCIDIE, ascidii s.f. (fr. ascidie) Animal marin inferior care are corpul în formă de sac; (la pl.) clasă din subîncrengătura urocordatelor. ASCITĂ s.f. (fr. ascite) Acumulare de lichid, de obicei, seros, în peritoneu. ASCLEPIÂD, asclepiazi (fr. asclepiade, lat. ascle-piadus) I. S.m. Plantă cultivată pentru florile roz, plăcut mirositoare. 2. Adj. Vers asclepiad(şi substantivat, m.) = vers din metrica antică, format dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi şi un iamb. ASCOMICETĂ, ascomicete s.f. (fr. ascomycete) (La pl.) Clasă de ciuperci care se înmulţesc prin sporii produşi de o ască; (şi la sg.) ciupercă din această clasă. ASCORBIC, ascorbici adj. (fr. ascorbique) Acid as-corbic = vitamina C. ASEDIÂ, asediez vb. î (it. assediare) A supune unui asediu un loc întărit, o cetate etc. ASEDIU, asedii s.n. (it. assedio) 1. Operaţia militară de încercuire şi de atacare a unui loc întărit, pentru a-1 cuceri. 2. Stare de asediu = regim excepţional în care responsabilitatea păstrării ordinii publice trece asupra autorităţilor militare. ASEISMIC, -Ă, aseismici, -ce adj. (fr. aseismique) (Despre zone geografice) Fără cutremure. ASELENIZA, aselenizez vb. I (cf. rus. aselenizaţiia) A se aşeza pe Lună; a aluniza. ASENTIMENT, asentimente s.n. (fr. assentiment) 1. Consimţământ, încuviinţare; sufragiu (1). 2. Afi în asentimentul cuiva = a avea acordul cuiva. ASEPSIE s.f. (fr. asepsie) 1. Absenţă a germenilor microbieni. 2. (Tehnică de) distrugere a microorganismelor prin sterilizare. ASEPTIC, -Ă, aseptici, -ce adj. (fr. aseptique) Care nu are microbi; sterilizat. ASEPTIZA, aseptizez vb. I (fr. aseptiser) A face să devină aseptic; a steriliza. ASERTIV, -Ă, asertivi, -e adj. (fr. assertij) (Livr.) Care are caracter de aserţiune; asertoric. ASERTORIC, -Ă, asertorici, -ce adj. (fr. asserto-rique) Asertiv; care exprimă o situaţie de fapt. ASERŢIUNE, aserţiuni s.f. (fr. assertion, lat. assertio, -onis) Enunţ dat ca adevărat; afirmaţie, alegaţie. ASERVI, aservesc vb. IV (fr. asservir) A supune, a aduce în stare de servitute; a exploata (2). ASESOR, -OARE, asesori, -oare s.m. şi f. (lat. asse-sor, -oris, fr. assesseur) (Ieşit din uz) Reprezentant al poporului, în unele complete de judecată. ASEXUAT, -Ă, asexuaţi, -te adj. (fr. asexue) 1. Care este lipsit de sex. 2. Reproducere asexuată = reproducere prin spori sau prin diviziune. ASEZONA, asezonez vb. I (fr. assaisonner) A pune ingrediente într-o mâncare. ASFÂLT, asfalturi s.n. (fr. asphalte) 1. Rocă bituminoasă. 2. Amestec de bitum cu alte materiale, folosit la pavarea drumurilor. ASFALTA, asfaltez vb. I (fr. asphalter, germ. asphal-tieren) A acoperi cu asfalt un drum. ASFALTOR, asfaltori s.m. (fr. asphalteur) Muncitor care asfaltează. ASFIXIA, asfixiez vb. I (fr. asphyxier) A produce sau a suferi o asfixie; a omori sau a muri prin asfixie; a se sufoca. ASFIXIANT, -Ă, asfixianţi, -te adj. (fr. asphyxiant) Care sufocă; sufocant. ASFIXIE/ASFIXIE, asfixii s.f. (fr. asphyxie) Sufocare, înăbuşire. ASFODEL s.n. (fr. asphodele) Plantă erbacee cu flori albe, din familia liliaceelor. ASIÂTIC, -Ă, asiatici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. asia-tiquey lat. asiaticus) (Persoană) din Asia. ASIBILÂ, pers. 3 asibilează vb. I (fr. assibiler) A da sau a căpăta caracter de consoană africată. ASIDUITATE s.f. (fr. assiduite, lat. assiduitas, -atis) Silinţă, stăruinţă, perseverenţă. ASIDUU, -UĂ, asidui, -ne adj. (fr. assidu, lat. assi-duus) Stăruitor, perseverent, insistent. ASIETĂ, asiete s.f. (fr. assiette) 1. înclinare longitudinală a unei nave încărcate neuniform. 2. Mod de fixare a impozitelor către stat. ASIGNÂRE s.f. (cf. fr. asignation) Repartizare a frecvenţelor de lucru între diferite staţii de radio-comunicaţii. ASIGURĂ, asigur vb. I (a- + sigur + -a, cf. fr. assu-rer) 1. A oferi o siguranţă, o certitudine în legătură cu ceva; a garanta. 2. A da garanţii asupra unui lucru; a încredinţa; a-şi lua măsuri de precauţie. 3. A încheia un contract de ocrotire materială în caz de calamităţi, accidente etc. ASIMETRIC, -A, asimetrici, -ce adj. (fr. asymetrique) Fără simetrie; disimetric. ASIMETRIE, asimetrii s.f. (fr. asymetrie) Lipsă de simetrie; disimetric. 77 ASORTA ASIMILA, asimilez vb. I (fr. assimiler, lat. assimi-lare) 1.A încorpora ceva în organism; a (se) integra într-un grup, într-un fenomen. 2. A considera ceva sau pe cincva asemănător cu altceva sau cu altcineva. 3. A-şi însuşi cunoştinţe, idei etc. 4. (Fon.) A (sc) transforma sub influenţa unui sunet învecinat. 5. A introduce produse noi sau o tehnologie nouă în proccsul dc fabricaţic. ASIMILABIL, -Ă, asimilabili, -e adj. (fr. assimi-lable) Carc poate fi asimilat. ASIMILÂŢIE, asimilaţii s.f. (fr. assimilaîion, lat. assimilatio) 1. Transformare a substanţelor nutritive introduse în organism în substanţe proprii acestuia; anabolism. 2. Modificarc a unui sunet sub influenţa altuia, aflat în apropiere. 3. Asimilaţie clorofiliană= proccs fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanţe organice din dioxid de carbon şi apă, eliberând oxigen (cu ajutorul luminii); fotosinteză. ASIMPTOMÂTIC, -Ă, asimptomaîici, -ce adj. (fr. asymptomatique) (Despre boli) Care nu prezintă simptom clinic. ASIMPTOTĂ, asimptote s.f. (fr. asymptote) (Geom.) Linie (dreaptă) de carc sc apropie o curbă, fară a o atinge la o distanţă finită. ASIMPTOTIC, -Ă, asimptotici, -ce adj. (fr. asympto-tique) Carc aparţine asimptotei, privitor la asimptotă, asemănător asimptotei. ASINCRON, -Ă, asincroni, -e adj. (fr. asynchrone) (Despre maşini electrice) Care are turaţia motorului diferită dc cca a câmpului magnetic al statorului. ASINCRONIC, -Ă, asincmnici, -ce adj. (fr. asynchiv-nique) (Despre fenomene, mişcări ctc.) Care nu se facc în acelaşi timp cu alt fenomen, cu altă mişcare etc. ASINCRONISM s.n. (fr. asynchronisme) Lipsă de sincronism. ASINDET/AS1NDETON s.n. (lat. asyndetuslasyn-detoUy fr. asyndete) Figură de stil care constă în suprimarea conjuncţiilor coordonatoare dintr-o frază. ASINDETON s.n. v. asindet. ASINERG1E s.f. (fr. asyneigic) (Med.) Tulburare de coordonare a mişcărilor. ASIRIOLOG, -Ă, asiriologi. -ge s.m. şi f. (fr. riologue) Spccialist în asiriologie. ASIRIOLOGIE s.f (fr. assyriologie) Studiul limbii, culturii şi istorici din Asiria. ASISTĂ, asist vb. I (fr. assister) 1. A fi prezent la ceva. 2. A fi alături dc cineva pentru a-1 ajuta, a-1 sfătui. ASISTENT, -A, asistenţi, -te (fr. assistant, lat. assis-tens, -ntis, germ. Assistent) 1. Adj. Prezent (1), de faţă (la ceva). 2. S.m. şi f. Persoană calificată carc asistă pe cineva, care dă ajutor bolnavilor, copiilor etc. 3. S.m. şi f. Grad universitar inferior lectorului; persoană cu acest grad. ASISTENŢĂ s.f. (fr. assistance) 1. Public (5), persoane care asistă la ceva; auditoriu (1). 2. Sprijin, ajutor. 3. Nume dat unor asociaţii sau unor administraţii care se ocupă de ceva. Asistenţa publică. Asistenţă socială. ASISTOLIE s.f. (fr. asystolie) (Med.) 1. Atenuare a contracţiilor inimii. 2. Insuficienţă cardiacă totală. ASIZĂ, asize s.f. (fr. assise) Rând de pietre, de cărămizi etc. dispuse orizontal pentru a construi un zid. ĂSLO, Aslo-uri s.n. (Antistreptolizina O) Test pentru depistarea infecţiei produse de streptococul hemo-litic, constând în evidenţierea anticorpului care neutralizează streptolizina. ASOCIĂ, asociez vb. I (fr. associer, lat. associare) A (se) uni, a (se) grupa în vederea unui scop comun. ASOCIĂL, -Ă, asociali, -e adj. (fr. associaf) Care nu este adaptat la viaţa în societate. ASOCIATIV, -Ă, asociativi, -e adj. (fr. associatij) 1. Care aparţine sau se referă la o asociaţic; (despre memorie) care evocă imagini prin asociaţie (4). 2. (Despre unele operaţii matematice) Care are acelaşi rezultat, indiferent de modul de grupare a elementelor. ASOCIATIVITĂTE s.f. (fr. asociativite) Proprietatea unei operaţii matematice de a fi asociativă (2). ASOCIĂŢIE, asociaţii s.f. (fr. association) 1. Grupare legală de persoane având un scop comun; uniune (1); bund. 2. Grup de plante format din specii diferite, caracteristice unui anumit mediu. 3. Grupare de molecule, de stele etc. carc au caracteristici comune. 4. Acţiunea de a asocia imagini, idei ctc.; rezultatul acestei acţiuni. ASOCIAŢIONISM s.n. (fr. associationnisme) Doctrină conform căreia toate fenomenele psihologice rezultă din asociaţii (4). ASOCIAŢIONIST, -Ă, asociaţionişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. associationniste) (Adept) al asociaţionis-mului. ASOLAMENT, asolamente s.n. (fr. assolement) Alternanţă de culturi pe un teren. ASONĂNŢĂ, asonanţe s.f. (fr. assonance) 1. Rimă imperfectă. 2. Identitate vocalică a silabelor finale tonice, într-un vers, într-o strofă sau într-o frază. ASORTÂ, asortez vb. I (cf. fr. assortir) 1. A potrivi, a armoniza; a se maria; (fig.) a (se) cola3 (1). 2. A aproviziona cu mărfuri variate. ASORTIMENT 78 ASORTIMENT, asortimente s.n. (fr. assortiment) Colecţie de mărfuri de acelaşi fel, dar de calităţi, de preţuri etc. diferite; garnitură (3). ASPARÂGUS, asparagitşi s.m. (fr. asparagns) Plantă ornamentală din familia liliaceelor, cu frunzuliţe foarte fine. ASPECT, aspecte s.n. (fr. aspect, lat. aspectus) 1. Mod de a se prezenta; configuraţie (1), conformaţie, fason (1), înfaţişare; look, turnură (2); ipostază (2). 2. Categorie gramaticală specifică verbului, în anumite limbi. 3. Sub aspectul... = sub raportul..., din punctul de vedere al... ASPECTOMÂT, aspectomate s.n. (germ. Aspekto-mat) Aparat de proiecţie prevăzut cu telecomandă. ASPECTUOS, -OÂSĂ, aspectuoşi, -oase adj. (aspect + -uos) Care are aspect plăcut. ASPERITATE, asperităţi s.f. (fr. asperite, lat. aspe-ritas, -atis) Proprietatea de a fi aspru; asprime, rugozitate; suprafaţă aspră. ASPERSIUNE s.f. (fr. aspersion, lat. aspersio, -onis) Stropire cu aspersorul. ASPERSOR, aspersoare s.n. (fr. aspersoir) Dispozitiv care împrăştie apa pe culturile agricole, imitând ploaia. ASPIC, aspicuri s.n. (fr. aspic) Substanţă alimentară gelatinoasă. ASPIRA, aspir vb. I (fr. aspirer, lat. aspirare) 1. A trage aer în plămâni; a inspira (1). 2. A trage cu un dispozitiv un lichid, un gaz, praful etc. 3. (Fig.) A năzui, a tinde către ceva. ASPIRANT, -A, aspiranţi. -te s.m. şi f. (fr., rus. aspirant) Persoană care aspiră la ceva; (în trecut) persoană care aspira la titlul de candidat în ştiinţe. ASPIRATOR, -OARE, aspiratori, -oare (fr. aspi-rateur) 1. Adj. Care aspiră (2). 2. S.n. Aparat care aspiră (praful, gazul etc.). ASPIRAŢIE, aspiraţii s.f. (fr. aspiration) 1. Aspirare. 2. (Fon.) Zgomot produs prin frecarea aerului la trecerea acestuia prin laringe. 3. (Fig.) Năzuinţă, dorinţă, veleitate. ASPIRINĂ, aspirine s.f. (fr. aspirine, germ. Aspirin) Nume comercial dat acidului acetilsalicilic, folosit ca medicament. ASTATINIU s.n. (fr. astatine, germ. Astatine) Element chimic radioactiv din grupul halogenilor. ASTENIE, astenii s.f. (fr. asthânie) Stare patologică de oboseală generală şi prelungită; slăbiciune. ASTENOSFERĂ s.f. (fr. asthenosphere) Pătură geologică pe care se deplasează scoarţa terestră. ASTERISC, asteriscuri s.n. (fr. asterisque, lat. aste-riscus) Semn grafic în formă de steluţă, cu diferite funcţii (trimitere la o notă, indicare a unei etimologii neatestate etc.). ASTER(O)- v. astro-. ASTEROID, asteroizi s.m. (fr. asteroide) Planetă mică din Sistemul Solar; planetoid (2). ASTERONIM, asteronime s.n. (fr. asteronyme) Steluţă, grup de steluţe sau de litere urmate de steluţe care înlocuiesc într-o operă numele autorului ori al unui personaj. ASTIGMATISM s.n. (fr. astigmatisme) 1. Defect al unei lentile, al corneei sau al cristalinului, care constă din abateri de la forma sferică. 2. Aberaţie a unui sistem optic. ASTM s.n. (fr. asthme, lat. asthma) Boală caracterizată prin blocarea respiraţiei şi prin hipersecreţie bronhică. ASTMĂTIC, -Ă, astmatici, -ce (fr. asthmatique, lat. astmaticus) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de astm. 2. Adj. Cauzat de astm. ASTRAGÂL, astragale s.n. (fr. astragale, lat. astra-galus) 1. (Anat.) Unul dintre cele două oase mari ale tarsului; talus (1). 2. (Arhit.) Element decorativ care separă fusul coloanei de capitel ASTRAHÂN, (2) ast?‘ahanuri s.n. (n.pr. Astrahan, cf. fr. astrahan) 1. Pielicică de miel din rasa cara-cul, cu părul mătăsos şi buclat. 2. Haină confecţionată din astrahan (1). ASTRAL, -Ă, astrali, -e adj. (fr. astral, lat. astralis) Care se referă la aştri; al aştrilor; stelar, sideral. ASTRALIT s.n. (fr. astralite) Exploziv detonant de siguranţă, folosit în unele mine1 (1). ASTRINGENT, -Ă, astringenţi, -te adj., s.n. (fr. astringent, lat. astringens, -ntis) (Substanţă) care contractă ţesuturile vii. ASTRINGENŢĂ s.f. (fr. astringence) însuşirea de a fi astringent. ASTR0-/ASTER(0)- (fr. astiv-/aster[o]~, lat. astnim) Element de compunere cu sensul de „stea”, în cuvinte ca: astrobiologie, astroscop. ASTROBIOLOGIE s.f. (fr. astrobiologie) Studiul vieţii de pe alte planete; exobiologie. ASTROCLIMÂT, astroclimate s.n. (fr. astroclimat) Totalitatea factorilor care influenţează cercetările astronomice. ASTRODROM, astrodromuri s.n. (fr. astrodrome) Cosmodrom. ASTROFIZICA s.f. (fr. astrophysique) Studiul structurii şi compoziţiei aştrilor, precum şi al materiei interstelare. ASTROFOTOMETRIE s.f. (fr. astrophotometrie) Măsurarea strălucirii corpurilor cereşti. 79 ATEMPORAL ASTROGRAF, astrogrofe s.n. (fr. astrographe) Lunetă astronomică fotografică folosită la determinarea poziţiei aştrilor. ASTROGRAFTE s.f. (fr. astrographie) Ramura astronomiei care descrie stelele. x ASTROLĂB, asîrolabi s.m. (fr. astrolabe) 1. Instrument folosit pentru determinarea poziţiei aştrilor sau a coordonatelor geografice ale locului. 2. Vechi instrument folosit pentru măsurarea unghiurilor. ASTROLATRIE s.f. (fr. astrolâtrie) (Rar) Venerare a stelelor. ASTROLOG, astrologi s.m. (fr. astrologiie, lat. astro-logus) Persoană care practică astrologia; filosof (3). ASTROLOGIE s.f. (fr. astrologie, lat. astrologia) Prezicere a viitorului pe baza studierii poziţiei şi mişcării aştrilor. ASTROMETRJE s.f. (fr. astrometrie) Ramura astronomiei care studiază poziţia aştrilor, coordonatele geografice ale locului etc. ASTRONAUT, -Ă, astronauţi, -te s.m. şi f. (fr. astro-naute) Persoană pregătită (tehnic, ştiinţific, medical etc.) pentru un zbor spaţial; cosmonaut. ASTRONAUTIC, -Ă, astronautici, -ce (fr. astro-nautique) 1. Adj. De astronautică. 2. S.f. Ştiinţă care studiază posibilităţile de zbor în spaţiul cosmic; cosmonautică (2). ASTRONAVĂ, astronave s.f. (fr. astronej.\ cf. nava) Cosmonavă; navă (2). ASTRONOM, -Ă, astronomi, -e s.m. şi f. (fr. astronom, lat. astronomus) Specialist în astronomie. ASTRONOMIC, -Ă, astronomici, -ce adj. (fr. astro-nomique, lat. astronomicus) Care aparţine astronomiei; (fig.) exagerat, foarte mare, imens. ASTRONOMIE s.f. (fr. astronomie, lat. astronomia) Ştiinţă care se ocupă cu studiul aştrilor, al galaxiilor şi al Universului. ASTROSCOP, astroscoape s.n. (fr. astroscope) Telescop astronomic. ÂSTRU, aştri s.m. (fr. astre, lat. astrum) Corp ceresc (stea, planetă etc.). ASUMĂ, asum vb. I (fr. assumer, lat. assumere) A-şi lua o sarcină, o responsabilitate; a revendica (2); a se angaja la ceva. ATĂC, atacuri s.n. (fr. attaque) 1. Ofensivă a unor forţe armate. 2. Act de violenţă. 3. Iniţiativă, ofensivă sportivă. 4. Acţiune de combatere (a unei situaţii, decizii, teorii etc.). 5. Apariţie bruscă a unei boli; (p. cxt.) apoplexie. ATACĂ, atac vb. I (fr. attaquer) 1. A executa o acţiune ofensivă (armată, sportivă). 2. A agresa. 3. A intenta o acţiune judiciară pentru reexaminarea unei hotărâri. 4. A critica (2), a incrimina. 5. A vătăma; a roade. ATACÂBIL, -Ă, atacabili, -e adj. (fr. attaquable) Care poate fi atacat. ATACĂNT, -Ă, atacanţi, -te s.m. şi f. (fr. attaquant) Persoană care atacă; sportiv din linia de atac; înaintaş, inter. ATARAXIE s.f. (fr. ataraxie) 1. (Med.) Starea de pasivitate a unui organ sau a unei funcţiuni. 2. Concepţie filosofică din Antichitate care susţinea că omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă seninătate sufletească. ATĂŞ, ataşe s.n. (fr. attache) Anexă laterală la o motocicletă, folosită pentru a transporta obiecte sau persoane. ATAŞĂ, ataşez vb. I (fr. attacher) 1. A (se) alătura, a (se) uni. 2. A se lega sufleteşte de cineva sau de ceva. ATAŞAMENT, ataşamente s.n. (fr. attachement) Sentiment de afecţiune durabilă. ATĂVIC, -Ă, atavici, -ce adj. (fr. atavique) Care este transmis prin atavism. ATAVISM, (2) atavisme s.n. (fr. atavisme) 1. Apariţie la un descendent a unor caractere proprii ascendenţilor îndepărtaţi; reversiune (3). 2. Particularitate ereditară. ATAXIE s.f. (fr. ataxie) Lipsă de coordonare a mişcărilor, din cauza lezării unor trasee nervoase şi a unor centri nervoşi. ATEBRINĂ s.f. (fr. atebrine) Medicament folosit contra malariei. ATEISM s.n. (fr. atheisme) Concepţie care neagă existenţa lui Dumnezeu sau a oricărei divinităţi. ATEIST, -Ă, ateişti, -te adj. (fr. atheiste) De ateu; referitor la ateism. ATELÂJ, atelaje s.n. (fr. attelage) Ansamblu format din animale de tracţiune şi din hamaşamentul acestora. ATELĂ, aţele s.f. (fr. attelle) Piesă rigidă folosită la imobilizarea temporară a unui membru fracturat. ATELIER, ateliere s.n. (fr. atelier) 1. Loc, încăpere în care se desfaşoară o activitate manuală; secţie a unei întreprinderi în care se execută o muncă specializată. 2. încăpere în care lucrează un pictor sau un sculptor. 3. Totalitatea persoanelor (artişti, studenţi, elevi etc.) care lucrează într-un atelier (2); workshop. ATEMPORĂL, -Ă, atemporali, -e adj. (fr. atemporal) Care nu este determinat sau legat de timp. ATEMPORALITATE 80 ATEMPORALITATE s.f. (it. atemporalită) Interpretare a fenomenelor istorico-sociale în afara cadrului temporal. ATENANSĂ, atenanse s.f. (fr. attenancc) Corp sc-cundaral unei casc, folosit ca bucătărie, ca spălătorie ctc. ATENEU, atenee s.n. (fr. athenee, lat. Athenaeum) Edificiu public destinat unor manifestări cultural-ştiin-ţificc. ATENIÂN, -Ă, atenieni, -e (fr. athenien) 1. S.m. şi f. Persoană din Atena. 2. Adj. Referitor la Atena sau la atenieni. ATENT, -Ă, atenţi, -te adj. (lat. attentus) L Care este concentrat asupra unui anumit lucru. 2. Amabil, politicos, gentil, delicat (3). ATENTĂ, atentez vb. î (fr. attenter, lat. attentare) A face o tentativă criminală; (fig.) a încălca, a nesocoti (un drept, o lege etc.). ATENTĂT, atentate s.n. (fr. attentat) încercare, tentativă criminală împotriva unui şef de stat sau de guvern, a unei instituţii, a unui stat etc. ATENŢIE, atenţii s.f (fr. attention, lat. attentio) 1. Concentrare a activităţii psihice într-o anumită direcţie. 2. Interes (4), preocupare, grijă pentru ceva. 3. Atitudine binevoitoare, amabilitate (1); dar, cadou. ATENŢIONĂ, atenţionez v b. I (fr. attentionner) LA atrage atenţia cuiva, a preveni. 2. (Fam.) A face cuiva un dar, un cadou. ATENUĂ, atenuez vb. I (fr. attenuer, lat. attenuare) A face să devină mai puţin intens, mai puţin important, mai puţin grav ceva; a diminua, a tempera2; a emusa; (fig.) a (se) estompa, a (se) dilua (2). ATENUATOR, atenuatoare s.n. (fr. attenuateur) Dispozitiv electric destinat reducerii nivelului unui semnal. ATERIZÂ, aterizez vb. I (cf. fr. atterrir) 1. (Despre aeronave) A reveni şi a se opri pe sol. 2. (Fig.; despre oameni) A veni pe neaşteptate. ATERIZÂJ, aterizaje s.n. (fr. atterrissage) Revenire şi oprire pe sol, după zbor, a unei aeronave. ATERIZOR, aterizoare s.n. (fr. atterrisseur) Dispozitiv al unui avion care serveşte la preluarea şocurilor în cursul aterizării. ATERMÂN, -Ă, atennani, -e adj. (fr. athennane) (Fiz.) Rău conducător de căldură. ATEROGENEZĂ s.f (fr. atherogenese) Proces de formare a depozitelor de grăsimi pe pereţii interiori ai arterelor. ATEROM s.n. (fr. atherome) Infiltraţie în pereţii aortei, ai arterelor etc. a unei substanţe grase. ATEROSCLEROZĂ s.f. (fr. atherosclerose) Sclc-roză arterială datorată depunerilor de colesterol pc pereţii interiori. ATESTĂ, atest vb. I (fr. attester, lat. attestari) 1. A dovedi, a corobora, a confirma (1), a certifica. 2. A exista într-un text scris. ATESTÂT, -Ă, atestaţi, -te (germ. Attestat) 1. Adj. Care este dovedit; care există în scris. 2. Adj. (Despre cadre didactice) Carc este confirmat în grad. 3. S.n. Act care atestă ceva; certificat sau diplomă (de studii). ATEU, -EE, atei, -ee adj., s.m. şi f. (fr. athee, lat. athe-us) (Persoană) care neagă existenţa lui Dumnezeu sau a oricărei divinităţi; adept al ateismului; necredincios. ĂTIC, -Ă, atici, -ce adj. (fr. attique) Care ţine de sau provine din Atica; care este caracteristic Aticii. ATICISM s.n. (fr. atticisme, lat. atticismus) Caracteristică a stilului scriitorilor din Atena antică (situată în Atica), constând în eleganţă, rafinament, măsură. ATIPIC, -Ă, atipici, -ce adj. (fr. atypique) Cu aspect neobişnuit. ATITUDINE, atitudini s.f. (it. altitudine, fr. attitude) 1. Fel, mod de a-şi ţine corpul; postură, ţinută (1), poziţie (3). 2. Manifestare exterioară a sentimentelor; gest, purtare, comportament (1). ATLÂNT, atlanţi s.m. (fr. atlante) Statuie care înfăţişează un bărbat într-o atitudine de efort şi care este folosită ca element de susţinere într-o construcţie. ATLÂS, atlase s.n. (fr. atlas) 1. Colecţie de hărţi geografice, de imagini documentare etc. 2. Prima vertebră cervicală. ATLET, -Ă, atleţi, -te s.m. şi f. (fr. athlete, lat. athle-ta) Persoană care practică atletismul; persoană robustă. ATLETIC, -Ă, atletici, -ce (fr. athletique, lat. athle-ticus) 1. Adj. De atlet, de atletism. 2. S.f. Atletica grea = sport cu haltere. Atletică uşoară = atletism. ATLETISM s.n. (fr. athletisme) Ramură sportivă care include probe de alergări, de marş, de sărituri, de aruncări etc. ATMOSFERĂ, (3) atmosfere s.f. (fr. atmosphere) 1. înveliş gazos care înconjoară Pământul; aer. 2. Ambianţă, mediu1 (2). 3. Unitate de măsură pentru presiunea gazelor. ATMOSFERIC, -Ă, atmosferici, -ce adj. (fr. atmos-pherique) Al atmosferei (1), referitor la atmosferă. ATOL, atoli s.m. (fr. atoli) Insulă inelară din mările tropicale, constituită din recife de corali. 81 AUDIENŢĂ ATOM, atomi s.m. (fr. atome, lat. atomus) Cea mai mică parte dintr-un element chimic. ATOMIC, -Ă, atomici, -ce adj. (fr. atomique) 1. Relativ la atomi, specific atomilor. 2. Număr atomic = numărul de protoni al unui atom, egal cu numărul de ordine din sistemul periodic al elementului respectiv. Energie atomică = energie nucleară. Armă (sau bomba) atomică = armă (sau bombă) a cărei putere este bazată pe energia nucleară. Pilă atomică = reactor nuclear. ATOMISM s.n. (fr. atomisme) 1. Concepţie filosofică din Grecia antică potrivit căreia materia este constituită din atomi juxtapuşi şi indivizibili. 2. Studiul ştiinţific al structurii şi proprietăţilor atomilor. 3. Concepţie care reduce un ansamblu la cele mai elementare diviziuni. ATOMIST, -Ă, atomişti, -ste (fr. atomiste) 1. Adj. Care se referă la atomism, care ţine de atomism. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care susţine atomismul; specialist în fizica atomică. ATOMISTICĂ s.f. (fr. atomistique) Fizică nucleară. ATOMIZĂ, atomizez vb. I (fr. atomiser) A transforma un corp, un lichid etc. în particule foarte fine. ATOMIZOR, atomizoare s.n. (fr. atomiseur) Recipient mic folosit pentru pulverizarea unui lichid. ATOMOELECTRIC, -Ă, atomoelectrici, -ce adj. (fr. atomo-electrique) Care se bazează pe electricitatea produsă cu ajutorul energiei atomice. ATON, -Ă, atoni, -e adj. (fr. atone) 1. (Despre ţesuturi) Fără elasticitate; atonic. 2. (Despre vocale, silabe) Neaccentuat. ATONALITÂTE, atonalităţi s.f. (fr. atonalite) Lipsă de tonalitate; metodă de compoziţie muzicală care neagă armonia. ATONIC, -Ă, atonici, -ce adj. (fr. atonique) Aton (1). ATONIE s.f. (fr. atonie) Reducere a elasticităţii unui ţesut, mai ales a ţesutului muscular; lipsă de putere. ATOXIC, -Ă, atoxici, -ce adj. (fr. atoxique) Neotrăvitor, inofensiv. ATRACTIV, -Ă, atractivi, -e adj. (fr. attractij.\ lat. attractivus) Atrăgător. ATRÂCŢIE, atracţii s.f. (fr. attraction, lat. attractio) 1. Forţă (gravitaţională, electrică, magnetică etc.) care apropie corpurile între care se exercită. 2. înclinaţie puternică a unei fiinţe faţă de cineva sau de ceva; magnet (2); interes (5); farmec, miraj (2), ispită, tentaţie exercitate de cineva asupra cuiva. ATRIBUI, atribui vb. IV (fr. attribuer, lat. attribu-ere) 1. A acorda un avantaj; a conferi, a decema. 2. A repartiza (1), a rezerva (2). 3. A pune ceva pe seama cuiva; a revendica. ATRIBUT, atribute s.n. (fr. attribut, lat. attributum) 1. însuşire (esenţială) a cuiva sau a ceva. 2. Semn distinctiv, simbol (2). 3. Partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al acestuia. ATRIBUTIV, -Ă, atributivi, -e adj. (fr. attributij) Care are funcţie de atribut (3). ATRIBUŢIE, atribuţii s.f. (fr. a t tribut ion, lat. attri-butio) Sferă de autoritate, de competenţă, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă, îndatorire, rol (2), sarcină. ÂTRIU, atrii s.n. (lat. atrium) (Anat.) Auricul. ĂTRIUM, atriumuri s.n. (lat. atrium) Curte interioară, la casele vechilor romani; spaţiu (mărginit de coloane), la intrarea într-o bazilică. ATROCE adj. invar. (fr. atroce, lat. atrox, -cis) Crud, cumplit, groaznic. ATROCITÂTE, atrocităţi s.f. (fr. at roci te, lat. atroci-tas, -atis) Faptă, acţiune îngrozitoare, fioroasă. ATROFIA, atrofiez vb. I (fr. atrophier) A degenera (1), a-şi pierde vigoarea; a slăbi. ATROFIE s.f. (fr. atrophie, lat. atrophia) (Med.) Diminuare a volumului sau a greutăţii unui ţesut ori a unui organ. ATROPINĂ s.f. (fr. atropine) Alcaloid toxic antispastic şi dilatator al pupilei, extras din beladonă, laur etc. ATROPISM s.n. (fr. atropisme) Intoxicaţie cu atropină. ATU, (1) atuun/atale, (2) ahturi s.n. (fr. atout) 1. Cartea de joc cu valoarea cea mai mare. 2. Element, situaţie care oferă un avantaj, o şansă de reuşită. AUBÂDĂ, aubade s.f. (pr. obâdă; fr. aubade) (Livr.) Concert dat în zorii zilei, sub fereastra cuiva. AUDIĂ, audiez vb. I (cf. audienţă, auditor, audiţie) 1. A asculta o depoziţie a unui martor. 2. A asculta un şir de prelegeri, cursuri, înregistrări etc. AUDIBIL, -Ă, audibili, -e adj. (fr. audible, lat. audi-bilis) Care poate fi auzit. AUDIBILITÂTE s.f. (fr. audibilite) Calitatea de a fi audibil. AUDIENT, -Ă, audienţi, -te s.m. şi f. (lat. audiens, -ntis) Persoană care audiază cursurile unei şcoli fără a fi înscrisă şi fără a susţine examene. AUDIENŢĂ, audienţe s.f. (fr. audience, lat. audien-tia) 1. întrevedere acordată de un demnitar unei persoane (într-o chestiune oficială). 2. Succes, interes la public. 3. Adunare de oameni care ascultă ceva; auditoriu (1). AUDIO 82 AUDIO adj. invar. (fr. audio) Care serveşte la perceperea auditivă. AUDIO- (lat. audio, fr. audio-) Element de compunere cu sensul de „referitor la auz”, „solicitând auzul”, în cuvinte ca: audiofrecvenţă, audiometru, audiovideo. AUDIOFONOLOGIE s.f. (fr. audiophonologie) Disciplină care studiază patologia organelor de fonaţie şi audiţie. AUDIOGRÂMĂ, audiograme s.f. (fr. audiogramme) înregistrare grafică a intensităţii şi frecvenţei sunetelor percepute de o persoană (bolnavă). AUDIOMETRIE s.f. (fr. audiometrie) Măsurare a acuităţii auditive a unei persoane. AUDIOMETRU, audiometre s.n. (fr. audiometre) Aparat folosit pentru măsurarea acuităţii auditive. AUDIOVIDEO adj. invar. (lat. audio + video) De radiodifuziune şi televiziune. AUDIOVIZUAL, -Ă, audiovizuali, -e adj., s.n. (fr. audiovisueî) (Totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţie) care se bazează pe perceperea auditivă şi vizuală. AUDIT s.n. (fr. audit) Procedură de control şi revizie contabilă a unei firme, a unei instituţii etc. AUDITĂ, auditez vb. I (fr. auditer) A supune o instituţie, o întreprindere etc. unei operaţii de audit. AUDITIV, -Ă, auditivi, -e adj. (fr. auditif it. auditive) Care ţine de auz, privitor la auz. AUDITOR, -OARE, auditori, -oare s.m. şi f., adj. (fr. auditeur, lat. auditor, -oris) 1. (Persoană) care ascultă un curs, o conferinţă, un concert etc. 2. Persoană însărcinată să efectueze un audit. AUDITORIU, (2) auditorii s.n. (fr. auditoire, lat. audi-torium) 1. Asistenţă (1), public (5); grup de ascultători la o conferinţă, la un concert etc.; audienţă (3). 2. Sală pentru audiţii, emisiuni sau înregistrări. AUDIŢIE, audiţii s.f. (fr. audition, lat. auditio) 1. Ascultare a unei lucrări muzicale (în cadru restrâns). 2. în prima audiţie = executat, transmis pentru prima dată. AUGMENT, augmente s.n. (fr. augmente, lat. aug-mentum) Vocală adăugată la începutul unei forme verbale, pentru a marca anumite timpuri, în unele limbi (greacă, sanscrită etc.). AUGMENTA, augmentez vb. I (fr. augmenter, lat. augmentare) A mări, a creşte, a spori. AUGMENTATIV, -Ă, augmentativi, -e (fr. augmen-tatij) 1. Adj., s.n. (Afix) cu care se formează un cuvânt nou, pentru a denumi un obiect mai mare decât cel desemnat prin cuvântul de bază. 2. S.n. Cuvânt format cu un astfel de afix. AUGUR, (1) auguri (fr. augure) 1. S.m. (La vechii romani) (Preot) prezicător. 2. S.n. Prevestire făcută de auguri (1); auspiciu (1). 3. A fi de bun (sau de râu) augur = a fi semn bun (sau rău). AUGUST, -Ă, auguşti, -ste adj. (lat. augustus, fr. auguste) Preamărit, slăvit; (fig.) maiestuos, impunător. AUL, aule s.n. (rus. auf) Sat de munte, în Crimeea, Caucaz şi Asia Centrală. AULĂ, aule s.f. (lat. aula) Sală mare destinată unor manifestări publice (festivităţi, cursuri etc.). AULIC, -Ă, aulici, -ce adj. (lat. aulicus, fr. aulique) Care ţine de sau se referă la curtea unui suveran. AURAMINĂ, auramine s.f. (fr. auramine, germ. Auramin) Colorant de culoare galbenă, pe bază de cetonă, clorură de amoniu şi de zinc, folosit pentru vopsirea materialelor textile. ĂURĂ s.f. (lat. aura) 1. Nimb, aureolă (1) 2. (Med.) Stare specifică premergătoare crizei de epilepsie. AUREOLĂ, aureolez vb. I (fr. aureoler) 1.A înconjura cu o aureolă (1). 2. A glorifica. AUREOLĂT, “Ă, aureolaţi, -te adj. (cf. fr. aureole) 1. înconjurat cu o aureolă (1). 2. (Fig.) Plin de glorie, de prestigiu. AUREOLĂ, aureole s.f. (fr. aureole, lat. [corona] aureola) 1. Cerc (luminos) pictat în jurul capetelor de sfinţi; nimb, aură (1). 2. Ceea ce seamănă cu aureola (1). 3. (Fig.) Glorie, faimă, prestigiu (1). AUREOMICINĂ s.f. (fr. aureomycine) Substanţă de origine vegetală, sub formă de pulbere cristalină, gălbuie, cu gust amar, puţin solubilă în apă, folosită ca antibiotic. AURICUL auricule s.n. (fr. auricule, lat. auricula) Fiecare dintre cele două despărţituri superioare ale inimii; atriu. AURICULÂR, -Ă, auriculari, -e adj. (fr. auriculaire) 1. Privitor la ureche. 2. Privitor la auricul. AURICULĂ, auricule s.f. (fr. amicule, lat. auricula) Pavilionul urechii. AURIFER, -Ă, auriferi, -e adj. (fr. aurifere, lat. aurifer) Care conţine aur. AURIGA s.m. (lat. aurigd) Conducătorul unui car (de curse), în Antichitate. AUROLĂC, (2) aurolaci (denumire comercială dată unui produs chimic) 1. S.n. Marcă dc lac pentru vopsit metale, conţinând solvenţi cu efecte halucinogene. 2. S.m. Persoană care se droghează cu aurolac (1). AURORĂ, aurore s.f. (fr. aurore, lat. aurora) 1. Interval de timp înainte de răsăritul soarelui; crepusculul dimineţii. 2. (Fig.) Originea, începutul unei 83 AUTOCOPIATIV perioade mai bune. 3. Auroră boreală (sau polară, australă) = fenomen luminos care apare pe cer în timpul nopţii, în regiunile polare. AUSCULTÂ, auscult vb. I (fr. ausculter, lat. auscul-tare) A asculta (cu urechea sau cu stetoscopul) zgomotele inimii ori ale plămânilor. AUSCULTÂŢIE, auscultaţii s.f. (fr. auscultation) Faptul de a ausculta; auscultare. ÂUSLANDER, auslănderi s.m. (pr. ăuslendăr\ germ. Atislănder) Străin. AUSPICIU, auspicii s.n. (lat. auspicium, fr. auspice) 1. Prezicere făcută de auguri (1); augur (2). 2. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurări foarte favorabile. Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protecţia cuiva. AUSTENITĂ s.f. (fr. austenite) Component al aliajelor de fier şi carbon. AUSTER, -Ă, austeri, -e adj. (fr. austere, lat. auste-rus) Sobru (2), cumpătat; sever, aspru; frugal. AUSTERITATE s.f. (fr. austerite, lat. austeritas, -atis) însuşirea de a fi auster; sobrietate (2), cumpătare, rigorism. AUSTRAL, -Ă, australi, -e adj. (fr. austral, lat. aus-tralis) Sudic, meridional. AUSTRALOID, -Ă, austi'aloizi, -de (fr. australo'ide) 1. S.m. şi f. (La pl.) Populaţie negroidă din Australia şi Oceania; (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine australoi-zilor (1), privitor la australoizi. AUSTRALOPITEC, ausfralopiteci s.m. (fr. australo-pitheque) Maimuţă fosilă cu însuşiri asemănătoare celor ale omului, care a trăit în Africa. AUT, (2) auturi (engl. oui) 1. Adv. (Sport) în afara terenului de joc. 2. S.n. Scoatere a mingii în afara terenului; penalizare aplicată pentru scoaterea mingii din teren. AUTARHIC, -Ă, autarhici, -ce adj. (it. autarchico) Care se referă la autarhie. AUTARHIE, (2) autarhii s.f. (fr. autarchie) 1. Regim economic închis, izolat; stare de autoizolare economică a unui stat. 2. Stat care practică autarhia (1). AUTENTIC, -Ă, autentici, -ce adj. (fr. authentique, lat. authenticus) 1. Real2 (1), veritabil, adevărat, genuin. 2. Care este întocmit legal; valabil. AUTENTICITATE s.f. (fr. authenticite) însuşirea de a fi autentic, adevărat; veridicitate. AUTENTIFICA, autentific vb. I (cf. fr. authentifier) A face un act să fie autentic; a legaliza. AUTISM s.n. (fr. autisme) (Med.) Dezvoltare exagerată a vieţii interioare prin pierderea contactului afectiv cu lumea exterioară. AUTIST, -Ă, autişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. autiste) (Persoană) care suferă de autism. AUTO1- (fr. auto-) Element de compunere cu sensul „de la sine”, „prin mijloace proprii”, în cuvinte ca: autoamăgire, autoapărare, autobiografie. AUT02(-) (fr. auto[-J) 1. Element de compunere cu sensul de „automobil” şi de „automat”, în cuvinte ca: autobază, autoblindat, autocamion. 2. S.n., adj. invar. (De) automobil. AUTOACUZA, autoacuz vb. I (fr. autoaccuser) A se acuza. AUTOACUZÂŢIE, autoacuzaţii s.f. (fr. auto-accu-sation) (Rar) Autoacuzare. AUTOANTICORP, autoanticorpi s.m. (fr. auto-anti-corps) (Biol.) Anticorp produs de organism în cazuri patologice contra propriilor celule sau ţesuturi. AUTOBÂND s.n. (germ. Autoband) (Rar) Autostradă. AUTOBAZĂ, autobaze s.f. (auto1- + bază, cf. rus. avtobaza) Centru de întreţinere şi garare a unor autovehicule. AUTOBIOGRAFIC, -Ă, autobiografici, -ce adj. (fr. autobiographique) (Care are caracter) de autobiografie. AUTOBIOGRAFIE, autobiografii s.f. (fr. autobio-graphie) Biografie a unei persoane scrisă de ea însăşi; memoriu (3). AUTOBREC, autobrecuri s.n. (fr., engl. autobreak) Automobil cu o caroserie închisă, în care încape un număr mic de persoane. AUTOBUZ, autobuze s.n. (fr. autobus) Automobil mare folosit pentru transportul în comun. AUTOCÂR, autocare s.n. (fr. autocar) Automobil cu un număr mare de locuri, folosit pentru transportul turiştilor. AUTOCEFÂL, -Ă, autocefali, -e adj. (fr. autoce-phale) De sine stătător, independent (1). AUTOCEFALIE s.f. (fr. autocephalie) Conducere independentă a unei Biserici Ortodoxe naţionale. AUTOCLĂVĂ, autoclave s.f. (fr. autoclave) 1. Vas închis ermetic, folosit în sterilizări, la efectuarea reacţiilor chimice sub presiune (şi la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient şi se menţine închis datorită presiunii din recipient. AUTOCOLÂNT, autocolante s.n., adj. (fr. autocol-lant) (Etichetă) care aderă, care se poate lipi fară a fi umezită. AUTOCONTROL s.n. (auto1- + control, cf. fr. auto-controle) Control asupra propriei persoane, stăpânire de sine; self-control. AUTOCOPIATfV, -Ă, autocopiativi, -e adj. (de la autocopie) (Rar) Care permite efectuarea unei copii. AUTOCOPIE 84 AUTOCOPIE, autocopii s.f. (fr. autocopic) Procedeu dc rcproduccrc a unui original (text, desen) prin apăsare, fară a folosi indigoul; (concr.) exemplar astfel obţinut. AUTOCORĂ, autocare s.f., adj. (germ. Autochore) (Plantă) carc îşi împrăştie seminţele prin dcschi-dcrca bruscă a fruclclor. AUTOCRAT, autocraţi s.m. (fr. autocrate) Dictator (2). AUTOCRAŢIE, (2) autocraţii s.f. (fr. autocratic) 1. Sistem dc guvernare în care întreaga putere a statului sc află în mâna unei singure persoane; tiranic (1), absolutism, despotism, dictatură (3). 2. Stat cu accst sistem dc guvernare. AUTODAFE, autodafeuri s.n. (fr. autodafe) Ardere pc rug a crcticilor; (p. ext.) distrugere prin foc. AUTODENUNŢA, autodenunţ vb. I (auto1- + denunţa) A sc denunţa. AUTODEPĂŞI, autodcpâşesc vb. IV (auto]- + depăşi) A-şi depăşi realizările anterioare. AUTODETERMINARE, autodeterminări s.f. () Automobil uşor cu motorul în spate, adaptat pentru orice teren. BUGLĂ, bugle s.f. (fr., engl. bugle) Instrument de suflat din piele; (la pl.) instrumente de suflat din alamă. BUILDING, buildinguri s.n. (pr. bilding; engl. building) Clădire modernă de mari dimensiuni; zgârie-nori. BUIOTĂ, buiote s.f. (fr. bouillotte) Recipient dreptunghiular din cauciuc, umplut cu apă fierbinte, folosit la încălzirea patului sau a unei persoane. BUJIE, bujii s.f. (fr. bougie) Dispozitiv de aprindere a amestecului gazos din motoarele cu explozie. BULĂ, bule s.f. (fr. bulle, lat. bitlla) 1. Băşică de gaz, într-un corp solid sau lichid. 2. Sferă mică dintr-un material solid. 3. Pecete de metal; actul întărit cu o astfel de pecete. 4. Bulă papală = act oficial emis de papă. BULB, bulbi s.m. (fr. bulbe, lat. bulbus) 1. Tulpină subterană cu frunze în formă de solzi sau de tunici, în care se depun substanţele de rezervă. 2. Obiect, umflătură ca un bulb (1). 3. Bulb rahidian = segment inferior al creierului. Bulbi oculari = globii ochilor. BULBÂR, -Ă, bulbari, -e adj. (fr. bulbaire) 1. (Bot.) Referitor la bulb (1). 2. (Anat.) Referitor la bulbul rahidian. BULBIFER, -Ă, bulbiferi, -e adj. (fr. bulbifere) (Bot.) Care produce bulbi (1). BULBIFORM, -Ă, bulbiformi, -e adj. (fr. bulbiforme) în formă de bulb (2). BULBIL, bulbili s.m. (fr. bulbille) Lăstar mic care se formează pe tulpină, sub frunze, şi care, detaşat, poate da naştere unei plante noi. BULDOG/BULDOG, buldogi s.m. (fr. bouledogue) Rasă de câini care are capul mare şi botul turtit; mops, dog. BULDOZER, buldozere s.n. (engl., fr. bulldozer, rus. bulidozer) 1. Maşină mare pe şenile, prevăzută cu o lamă puternică, folosită pentru nivelarea sau transportul pământului, al zăpezii etc. 2. Presă orizontală folosită pentru matriţat şi îndoit la cald. BULDOZERÎST, buldozerişti s.m. (buldozer + -ist) Muncitor care conduce un buldozer (1). BULET, buleţi s.m. (fr. boulet) Denumire dată articulaţiei gleznei calului, situată între chişiţă şi osul fluierului. BULETĂ 118 BULETĂ, buleîe s.f. (fr. boulette) Gogoaşă mică (de caşcaval, diverse paste etc.) prăjită. BULETIN, buletine s.n. (fr. bulletin) 1. (Cu determinări) Comunicat, raport (2), notă (2), ştire; publicaţie periodică de specialitate. 2. Adeverinţă. 3. Act oficial de identitate. 4. Buletin de vot = imprimat, formular cu numele candidaţilor la o alegere. BULEVĂRD, bulevarde s.n. (fr. boulevard) Arteră urbană de mare circulaţie (mărginită de arbori), într-un oraş; avenue. BULEVARDIER, -Ă, bulevardieri, -e (fr. boulevar-dier) 1. Adj. De bulevard. 2. Adj. (Despre spectacole) De mică valoare artistică. 3. S.m. şi f. Persoană care frecventează bulevardele; plimbăreţ, haimana. BULIMIC, -Ă, bulimici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. bouli-mique) (Med.) (Bolnav) de bulimie. BULIMIE s.f. (fr. boulimie) Stare patologică de foame continuă, excesivă; hiperorexie; sitomanie. BULINĂ, buline s.f. (fr. bouline) Parâmă pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei ambarcaţiuni. BULION, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane s.n. (fr. bouillon, rus. bulion) 1. Pastă conservată, obţinută din pătlăgele roşii. 2. Supă de came fară zarzavat sau paste fainoase. 3. Lichid obţinut din came sau din vegetale, folosit pentru culturile de microorganisme. BULLFINCH, bullfinch-uri s.n. (pr. bidfinci; fr., engl. bullfinch) Zid de o anumită înălţime (cu nuiele deasupra), folosit ca obstacol la alergările de cai. BULL-TERRIER, bull-terrieri s.m. (fr. bull-terrier) Câine de rasă englezească, dresat să vâneze şobolani. BULON, buloane s.n. (fr. boulon) Tijă metalică filetată la unul sau la ambele capete, care serveşte la asamblarea a două piese. BULONÂ, bulonez vb. I (fr. boulonner) A îmbina, a fixa două piese cu ajutorul unor buloane. BULVERSÂ, bulversez vb. I (fr. boulverser) A zăpăci, a dezorienta, a tulbura. BUMERANG, bumeranguri s.n. (fr. boumerang) Armă folosită de băştinaşii din Australia, care, dacă nu a atins ţinta, revine la locul de aruncare. BUNA s.f. (germ. Buna, denumire comercială) Varietate de cauciuc sintetic. BUNCĂR, buncăre s.n. (germ. Bunker, cf. rus. bun-ker) 1. Construcţie specială pentru depozitarea materiilor granulare. 2. Adăpost blindat, cazemată. BUND, bunduri s.n. (germ. Bund) (Livr.) Asociaţie, confrerie (2); confederaţie, în Germania şi în Elveţia. BUNDESRAT n.pr. n. (germ. Bundesrat) Reuniune a membrilor executivului, în Elveţia. BUNDESTAG n.pr. n. (germ. Bundestag) Adunare legislativă, în Germania. BUNGALOW, bungalow-uri s.n. (pr. bungalou\ engl. bungalow) Locuinţă de lemn sau de trestie (înconjurată de verande şi vegetaţie), construită de europeni în India; (p. ext.) construcţie de vacanţă, realizată din materiale uşoare. BUR, -Ă, buri, -e s.m. şi f. (germ. Bur) Afrikaander. BURĂ, burez vb. I (fr. bourrer) 1. A astupa cu argilă, cu nisip etc. spaţiul gol, neocupat de explozive, dintr-o gaură de mină sau dintr-o sondă de minare. 2. A îndesa balastul sub traversele unei linii de cale ferată. BURCĂ, burci s.f. (fr. burgafburqa) îmbrăcăminte (la musulmani) care acoperă tot corpul, cu excepţia ochilor. BURET s.n. (fr. bourette) 1. Fir gros şi neregulat dc mătase; ţesătură din acest fir. 2. Ţesătură de bumbac cu fir noduros şi poros. BUREZĂ, bureze s.f. (fr. bourreuse) Maşină utilizată la îndesarea balastului sub traverse. BURG, burguri s.n. (fr. bourg) 1. Castel (1). 2. Cetate; oraş medieval. BURGĂDĂ s.f. (fr. bourgade) Burg (2) mic, cu locuinţe dispersate. BURGHEZ, -Ă, burghezi, -e adj., s.m. şi f. (it. bor-ghese) (Persoană) care aparţine burgheziei. BURGHEZIE, burghezii s.f. (it. borghesia, cf fr. bourgeoisie) 1. Clasă socială care posedă mijloacele de producţie, în capitalism. 2. Categorie socială formată din persoane înstărite. 3. Mica burghezie = categorie socială mijlocie, alcătuită din micii producători şi din comercianţi. BURGRAV, burgravi s.m. (burgrove, cf. germ. Bur-graf) Comandant al unei fortăreţe sau al unui oraş din Germania, în Evul Mediu. BURLESC, -Ă, burleşti adj. (fr. burlesque, it. bur-lesco) De un comic grotesc, exagerat şi vulgar. BURLET, burleţi s.m. (fr. bourrelet) Şnur gros care se pune la uşi şi la ferestre, ca să nu pătrundă frigul în încăperi. BURNUZ, biirnuzuri s.n. (fr. burnous) Manta de lână (albă sau neagră) cu glugă, purtată de arabi. BURSĂ1, burse s.f. (fr. bourse) Alocaţie bănească acordată de stat sau de un sponsor unui elev ori unui student, ori unui absolvent care face o specializare; stipendiu. BURSĂ2, burse s.f. (fr. bourse) 1. Loc, instituţie unde se fac tranzacţii financiare sau comerciale. 2. Bursă neagră = comerţ ilicit. Bursă de devize = piaţă valutară. Bursa muncii = instituţie care înregistrează cererile şi mijloceşte angajările. Bursă de valori = bursă unde se negociază titluri de valoare. BURSIER1, -Ă, bursieri, -e adj., s.m. şi f. (fr. boursier) (Elev, student, cercetător etc.) care beneficiază de o bursă1. 119 BYTE BURSIER2, -Ă, bursieri, -e adj. (fr. boursier) Care negociază la bursă2 (1); de bursă. BURSUFLURA, bursufluri s.f. (fr. boursouflure) Umflătură pe suprafaţa unei piese de ceramică. BUSC, buscuri s.n. (fr. busc) Prag de ecluză pe care se sprijină poarta închisă. BUSCULĂ, busculez vb. I (fr. bousculer) A se înghesui, a se învălmăşi. BUSCULADĂ, busculade s.f. (fr. bousculade) înghesuială, învălmăşeală, dezordine (3), în care se produc ciocniri între persoane. BUSINESS, businessuri s.n. (pr. biznis; engl. business) 1. Afacere (1). 2. Ocupaţie (2), muncă. BUSINESSMAN, businessmeni s.m. (pr. blznismen; engl. businessman) Om de afaceri. BUSOLĂ, busole s.f. (fr. boussole) Instrument care indică direcţia nord-sud cu ajutorul unui ac magnetic; compas (2). BUST, busturi s.n. (fr. buste) 1. Partea superioară a corpului uman (din talie sau de la umeri); tors; (impr.) piept plin, dezvoltat (la femei). 2. Sculptură sau pictură care reprezintă capul şi partea de sus a corpului omenesc. BUŞEL, buşei s.m. (engl. bushel) Unitate de măsură englezească pentru volum, egală cu 36 1. BUŞEU, buşeiiri s.n. (fr. bouchee) Prăjitură rulată cu nuci, cremă, frişcă sau ciocolată. BUŞON, buşoane s.n. (fr. bouchon) 1. Dop cu ghivent. 2. Piesă de porţelan din dispozitivul de siguranţă al unui circuit electric. BUT, buturi s.n. (fr. but) Fiecare dintre stâlpii porţii, la rugbi. BUTÂDĂ, butade s.f. (fr. boutade) Vorbă de duh; ironie; faceţie. BUTADIENĂ, butadiene s.f. (fr. butadiene) Hidrocarbură nesaturată sub formă de gaz incolor, utilizată mai ales Ia prepararea cauciucurilor sintetice. BUTAFOR, butaforii s.m. (de la butaforie) Decorator specializat în butaforie. BUTAFORIE s.f. (rus. butaforia) Ansamblu de obiecte din carton, folosit pentru decoruri. BUTĂN s.n. (fr. butane) Hidrocarbură saturată din petrolul brut, din gazele de sondă sau de cracare, folosită drept combustibil. butan6l, butanoli s.m. (fr. butanol) Substanţă chimică din clasa alcoolilor, folosită ca dizolvant pentru lacuri şi ca intermediar în sinteze organice. BUTANONĂ, butanone s.f. (fr. butanone) (Chim.) Lichid inflamabil cu miros de acetonă, folosit în industria chimică şi în cea farmaceutică. BUTĂRGĂ s.f. (fr. boutargue) (Rar) Icre de chefal preparate şi conservate. BUTELIE, butelii s.f. (fr. bouteille) 1. Vas din materiale variate, folosit pentru păstrarea sau pentru transportarea unor materiale. 2. Sticlă pentru lichide. 3. Recipient de oţel pentru gaze comprimate. BUTENĂ, butene s.f. (fr. boutene) Substanţă obţinută prin cracarea produselor petroliere; butilenă. BUTEROLĂ, buterole s.f. (fr. bouterolle) Instrument folosit pentru turtirea capului liber al niturilor. BUTIC, buticuri s.n. (fr. boutique) Mic magazin (de lux) cu mărfuri de serie mică. BUTICĂR, buticari s.m. (fr. boutiquier) Proprietar sau vânzător într-un butic. BUTILENĂ, butilene s.f. (fr. boutilene) (Chim.) Butenă. BUTILIC, -Ă, butilici, -ce adj. (fr. butylique) (Despre substanţe) Care are în moleculă un radical provenit din îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula butanului. BUTIRAT, butiraţi s.m. (fr. butyrate) Sare sau ester al acidului butiric. BUTIRIC, butirici adj. (fr butyrique) Acid butiric = acid organic prezent în grăsimile animale, mai ales în unt. BUTIRINĂ s.f. (butyrine) Ester al glicerinei cu acidul butiric, unul din componenţii esenţiali ai grăsimilor. BUTIR(O)- (fr. butyr[o]-) Element de compunere cu sensul de „unt”, în cuvinte ca butirometru. BUTIROMETRU, butirometre s.n. (fr. butyrometre) Instrument folosit pentru măsurarea cantităţii de grăsime sau de unt din lapte. BUTISĂ, butise s.f. (fr. boutisse) Piatră dreptunghiulară folosită la încheierea pavajelor, cu dimensiunea mai lungă perpendiculară pe faţa pavată. BUTON, (1) butoane, (2) butoni (fr. bonton) 1. S.n. Piesă mică în formă de disc, care asigură, prin apăsare sau prin învârtire, un contact electric ori o acţiune mecanică. 2. S.m. Capsă (1); nasture (pentru încheiat manşetele, gulerele etc.). BUTONÂ, butonez vb. I (de la buton) A schimba frecvent canalele la televizor cu ajutorul telecomenzii. BUTONIERĂ, butoniere s.f. (fr. boutonniere) Tăietură mică şi întărită cu o cusătură specială, prin care poate trece un nasture, la un obiect de îmbrăcăminte. BUVĂBIL, -Ă, buvabili, -e adj. (fr. buvable) Băubil. BUZER, buzere s.n. (engl. buzzer) Aparat electric care emite un sunet caracteristic, folosit în telefonie. BYPASS, bypassuri s.n. (pr. băipas; engl. bypass) 1. Sistem de canalizare sau dispozitiv prin care se ocoleşte traseul normal de scurgere a unui fluid. 2. Intervenţie chirurgicală care restabileşte circulaţia sângelui printr-un bypass (1). BYTE, byţi s.m. (pr. bait\ engl. byte) (Inform.) Grup de biţi (de regulă, opt), folosit pentru exprimarea capacităţii de memorie (2). CAB, caburi s.n. (engl., fr. cab) (Rar) Cabrioletă englezească din sec. al XlX-lca, cu două roţi şi un scaun înalt în spate, pc care stă vizitiul. CABALĂ, (2) cabale s.f. (fr. cabale, germ. Kabale) 1. Interpretare ebraică, mistică a Vechiului Testament; doctrină bazată pc această interpretare. 2. Uneltire, intrigă (1). CABALIN, -Ă, cabalini, -e (lat. caballimis) 1. S.f. Denumire generică dată cailor. 2. Adj. Care aparţine cailor, privitor la cai. CABALIST, -Ă, cabalişti, -ste s.m. şi f. (fr. cabaliste, germ. Kabalist) Persoană iniţiată în cabală (1). CABALISTIC, -Ă, cabalistici, -ce adj. (fr. cabalis-tique) 1. Care se referă la cabală (1). 2. Misterios (1), ocult (1), tainic. CABALLERO, caballero s.m. (pr. cabaliero; sp. ca-ballero) Mic nobil din Spania, care servea în armată cu propriul cal; cavaler (2); domn. CABĂNĂ, cabane s.f. (fr. cabane) Casă (de lemn) construită în scopuri turistice. CABANOS, cabanoşi s.m. (pol. kabânos) Câmăcior subţire şi uscat, preparat din came de vită şi de porc. CABARET, cabarete s.n. (fr. cabaret) Local de petrecere cu program de varietăţi; bar2 (2). CABARETIER, -Ă, cabaretieri, -e s.m. şi f. (fr. cabaret ier) Proprietarul unui cabaret. CABERNET, (2) cabemet-uri s.n. (fr. cabernet) 1. Soi de viţă-de-vie cultivat pentru a produce vinuri roşii superioare. 2. Sortiment de cabernet (1). CABESTÂN, cabestane s.n. (fr. cabestan) Troliu cu un tambur vertical pe care se desfaşoară cablul de tracţiune. CABINĂ, cabine s.f. (fr. cabine) 1. Mică încăpere cu diverse destinaţii (pentru telefon, pentru portar etc.). 2. Cabină spaţială = compartimentul unei nave cosmice în care stau astronauţii; capsulă cosmică. CABINET, cabinete s.n. (fr. cabinet) I. încăperc dintr-o locuinţă sau dintr-o instituţie, destinată exercitării unei profesii. 2. Biroul unei persoane cu muncă de răspundere. 3. Secţie sau serviciu pentru activităţi de specialitate. 4. Consiliu de Miniştri; guvern. 5. Mobilă pentru păstrarea obiectelor de preţ. CABINIER, -Ă, cabinieri, -e s.m. şi f. (fr. cabinier) Persoană care se ocupă de o cabină dc teatru, dc operă etc. CABLÂ, cablez vb. I (fr. câbler) I. A confecţiona un cablu prin răsucirea şi împletirea firelor. 2. A instala un cablu de telecomunicaţii. 3. A face legătura unei case, unui bloc de locuinţe etc. cu un cablu dc telecomunicaţii. CABLÂJ, cablaje s.n. (fr. câblage) 1. Mod de răsucire sau de împletire a firelor pentru a confecţiona un cablu. 2. Ansamblu de conductori ai unui dispozitiv electric sau electronic. CABLIER, cabliere s.n. (fr. câblier) Navă specială pentru transportul, montarea şi întreţinerea cablurilor submarine. CABLOGRAMĂ, cablograme s.f. (fr. câblogramme) Telegramă transmisă prin cablu submarin. CABLOR, cablori s.m. (fr. căbleur) Muncitor specializat în cablajul circuitelor clcctricc. CÂBLU, cabluri s.n. (fr. câble) 1. Funie groasă din fire vegetale sau metalice. 2. Conductor electric. 3. Unitate de măsură pentru distanţă, egală cu 185,2 m. CABOŞON, caboşoane s.n. (fr. cabochon) 1. Piatră (semi)preţioasă fară faţete, montată în metal, 2. (Arhit.) Ornament mic de piatră, incrustat într-o faţadă. 121 CADRAN CABOTAJ, cabotaje s.n. (fr. cabotage) Navigaţie comercială de-a lungul coastei; transport naval între porturi apropiate. CABOTIER, cabotiere s.n. (fr. cabotier) Navă care efectuează cabotajul. CABOTIN, -Ă, cabotini, -e s.m. şi f. (fr. cabotin) Actor fară talent; persoană care urmăreşte succese facile, de public. CABOTINÂJ s.n. (fr. cabotinage) Cabotinism. CABOTINISM s.n. (cabotin + -ism) Atitudine, gest de cabotin; cabotinaj. CABRA, cabrez vb. I (fr. cabrer) 1. (Despre unele patrupede, mai ales cai) A se ridica pe picioarele dinapoi. 2. A se încorda, a se ridica. 3. (Despre avioane) A ridica mult partea din faţă, la decolare. CABRAJ, cabraje s.n. (fr. cabrage) Acţiunea de a cabra şi rezultatul ei. CABRIOLĂ, cabriole s.f. (fr. cabriole) (Despre cai) Salt cu rotire pe loc. CABRIOLETĂ, cabriolete s.f. (fr. cabriolet) Trăsură uşoară (decapotabilă) pe două roţi, trasă de un cal; şaretă. CACÂO s.f. (fr. cacao) 1. Sămânţa arborelui de cacao, prăjită şi râşnită, folosită în alimentaţie (pentru fabricarea ciocolatei, a unor băuturi hrănitoare etc.). 2. Unt (sau ulei) de cacao = substanţă grasă extrasă din cacao (1). CACAOTIER, cacaotieri s.m. (fr. cacaotier) Arbore de cacao. CACHETERO, cachetero s.n. (pr. cacetero; sp. ca-chetero) Pumnal folosit pentru uciderea taurului la o coridă. CACO- (fr. caco-) Element de compunere cu sensul de „urât”, „răuv, „greşit”, în cuvinte de tipul: cacofonie, cacografie. CACOFONIC, -Ă, cacofonici, -ce adj. (fr. cacopho-nique) Care produce o cacofonie; lipsit de armonie. CACOFONIE, cacofonii s.f. (fr. cacophonie) Asociaţie neplăcută de sunete; lipsă de armonie muzicală. CACOGENEZĂ s.f. (fr. cacogenese) (Med.) Dezvoltare anormală a unui organ. CACOGRAFIE, cacografii s.f. (fr. cacographie) Ortografiere greşită. CACOLOGIE, cacologii s.f. (fr. cacologie) Construcţie, locuţiune greşită. CACOSMIE s.f. (fr. cacosmie) Percepere exagerată a mirosurilor urâte. CACTACEE, cactacee s.f. (fr, cactacee) Cactee. CACTEE, cactee s.f. (fr. cactee) (La pl.) Familie de plante exotice ornamentale, adaptate la uscăciune prin tulpini cărnoase, pline de suc, şi frunze în formă de spini; cactacee; (şi la sg.) plantă din această familie. CĂCTUS, cactuşi s.m. (fr. cactus) Plantă exotică spinoasă, cu tulpina cărnoasă. CADASTRA, cadastrez vb. I (fr. cadastrer) A efectua lucrări de cadastru; a înscrie în cadastru. CADASTRAL, -Ă, cadastrali, -e adj. (fr. cadastral) De cadastru, privitor la cadastru. CADĂSTRU, cadastre s.n. (fr. cadastre) Ansamblu de lucrări şi de documente referitoare la proprietăţile funciare; ştiinţa aplicată care se ocupă cu aceste lucrări. CADAVERIC, -Ă, cadaverici, -ce adj. (fr. cadave-rique) Ca de cadavru; (p. ext.) exsanguu (2). CADĂ VRU, cadavre s.n. (fr. cadavre) 1. Corpul unui om sau al unui animal mort; hoit, stârv. 2. Cadavru viu (sau ambulant) = om slab, palid. A călca pe cadavre = a fi lipsit de scrupule. CADENŢĂ, cadenţez vb. I (fr. cadencer) A imprima cadenţă unei fraze, unei compoziţii muzicale, unei mişcări etc.; a ritma, a modula (1). CADENŢĂ, cadenţe s.f. (fr. cadence, it. cadenza) 1. Ritm (2), mişcare sau viteză ritmică; măsură, tempo (2). 2. Succesiune de accente care marchează ritmul, în poezie sau în muzică. CADENŢMETRU, cadenţmetre s.n. (germ. Kadenz-meter) Instrument de măsurare a radioactivităţii. CADET, cădeţi s.m. (fr. cadet, rus. kadet) 1. Al doilea născut într-o familie (de nobili), care urma cariera militară. 2. Elev (sau absolvent) al unei şcoli militare; (în trecut; în Germania şi Rusia) iuncher (1). CĂDMIE s.f. (fr. cadmie) Depunere reziduală de oxid de zinc şi de oxid de cadmiu, în metalurgia zincului. CADMIFER, -Ă, cadmiferi, -e adj. (fr. cadmifere) (Despre roci) Care conţine cadmiu. CĂDMIU s.n. (fr. cadmium) Element chimic, metal alb, maleabil şi ductil, folosit în aliaje. CADOU, cadouri s.n. (fr. cadeau) Ceea ce se primeşte sau se oferă gratuit; dar (cu ocazia unui eveniment); surpriză (2). CADRĂ, cadrez vb. I (fr. cadrer) A corespunde (întocmai) cu ceva; a se cuveni, a se cădea. CADRAJ, cadraje s.n. (fr. cadrage) 1. Spaţiu delimitat cuprins de obiectivul unui aparat fotografic. 2. Aşezare a culorilor ce urmează a fi imprimate pe o ţesătură. CADRĂN, cadrane s.n. (fr. cadran) 1. Suprafaţă (circulară) gradată pe care se mişcă acul unui aparat de măsură. 2. Arc (sau sector) care reprezintă un sfert de cerc. 3. Cadran solar = ceas solar care indică ora în funcţie de poziţia umbrei unei tije. CADRIL 122 CADRIL, cadriluri s.n. (fr. quadrille) Dans lent de origine franceză, executat de patru perechi de dansatori care se schimbă între ei; melodia acestui dans. CADRILÂJ, cadrilaje s.n. (fr. quadrillage) Caroiaj. CADRILAT, -Ă, cadrilaţi, -te adj. (fr. quadrille) (Despre ţesături, haine etc.) Care are carouri. CADRU, cadre s.n. (fr. cadre, rus. kadr) 1. Ramă de tablou, de fotografie; încadratură, pervaz de uşă, de fereastră, suport (1). 2. Ambianţă, mediu (2). 3. Domeniu (3), sector (2). 4. (La pl.) Persoane care lucrează într-un domeniu. CADUC, -Ă, caduci, -ce adj. (fr. caduc, lat. caducus) 1. Şubred, perisabil, care a devenit nul, fară putere (legală). 2. (Despre organe ale plantelor) Care se înnoieşte în fiecare an şi apoi se detaşează spontan de plantă. CADUCEU, caducee s.n. (lat. caduceum, fr. caducee) (în Antichitatea greco-romană) Sceptrul zeului Her-mes/Mercur, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, înconjurat de doi şerpi, care simboliza pacea şi comerţul; (astăzi) blazonul farmaciştilor şi al medicilor. CADUCITATE s.f. (fr. caducite) Fapt, caracter caduc; ineficacitatea unui act juridic. CAFE-BAR, cafe-baniri s.n. (cafe[nea] + bar) Local în care se servesc cafele şi băuturi. CAFE-CONCERT s.n. (pr. cafe conser\ fr. cafe-con-cert) Muzică instrumentală foarte accesibilă (cântată în restaurante). CAFE-FRAPPE, cafe-frappe-uri s.n. (fr. cafe-frappee) Cafea rece cu îngheţată şi cu frişcă. CAFEINĂ s.f. v. cofeină. CAFEfSM s.n. (fr. cafeisme) Totalitatea tulburărilor (insomnii, dureri de cap etc.) apărute în urma consumului excesiv de substanţe care conţin cofeină. CÂFER, caferi s.m. (germ. Kaffer) Bivol negru din Africa. CAFETIERĂ, cafetiere s.f (fr. cafetiere) Aparat de preparat şi păstrat cafeaua. CAGULĂ, cagule s.f (fr. cagoule) 1. Mantie (de călugăr) cu glugă care acoperă faţa, cu deschizături în dreptul ochilor. 2. Glugă trasă pe cap, cu deschizături în dreptul ochilor. CAIĂC, caiace s.n. (fr. kayak) 1. Ambarcaţiune de sport, îngustă şi ascuţită la capete, condusă cu vâsle. 2. Sport practicat cu caiacul (1). CAIACIST, -Ă, caiacişti, -ste s.m. şi f. (caiac + -ist) Sportiv care practică caiacul (2). CAID, caizi s.m. (fr. caid) 1. Titlu purtat în trecut de guvernatorul unei provincii sau al unui oraş din statele musulmane ale Africii de Nord; persoană carc purta acest titlu. 2. Şef de bandă1 criminală. CAIET, caiete s.n. (de la fr. cahier, cf. pol. kajet) 1. Fascicul de coli de hârtie legate sau broşate împreună, utilizate pentru scris, pentru desenat etc. 2. Publicaţie periodică în care sunt incluse studii, note, informaţii (dintr-un anumit domeniu). 3. Ca-iet-program = program (de spectacol) în formă de caiet (1). CAIMÂN, caimani s.m. (fr. caiman) Crocodil din America de Sud, care are pe partea ventrală plăci osoase mobile, galben-verzui. CAINOZOIC, -Ă, cainozoici, -ce (fr. ccenozoique, engl. cainozoic) 1. S.n. Neozoic (1). 2. Adj. Care ţine de, care se raportează la cainozoic (1). CALĂ, calez vb. I (fr. caler) 1. A imobiliza o piesă, un organ de maşină. 2. A fixa orizontal suportul unui aparat topografic. CALABREZ, -Ă, calabrezi, -e (it. calabresey fr. calabrais) 1. S.m. şi f. Persoană originară sau locuitor din regiunea Calabria (sudul Italiei). 2. Adj. Care aparţine Calabriei sau calabrezilor (1), care se referă la Calabria sau la calabrezi. CALABRIÂN, -Ă, calabrieni, -e (Calabria + -an) 1. S.n. Primul etaj al cuaternarului în facies marin din domeniul mediteranean. 2. Adj. Care se referă la calabrian (1). CALĂJ, calaje s.n. (fr. calage) 1. Imobilizare a unui organ de maşină. 2. Repunere a unui organ de maşină în poziţia în care obţine randamentul optim. 3. Adâncime la care se cufundă în apă o navă. CALAMĂR/CALMÂR, calamari/calmari s.m. (fr. calamar/calmar) Cefalopod comestibil. CALAMBUR, calambuniri s.n. (fr. calembour) Joc de cuvinte bazat pe diferenţa de sens între cuvintele cu pronunţare similară. CALAMINĂ, calamine s.f. (fr. calamine) 1. Reziduu de cărbune care se depune pe pereţii, pe supapele, pe pistoanele etc. ale unui motor, împiedicând funcţionarea normală a acestuia. 2. Silicat hidratat de zinc. 3. Oxid care se formează pe suprafaţa pieselor metalice. CALAMITÂ, pers. 3 calamitează vb. I (de la calamitate) A produce o calamitate. CALAMITÂT, -Ă, calamitaţi, -te adj. (de Ia calamitate) Care a suferit o calamitate. CALAMITATE, calamitaţi s.f (fr. calamitey lat. calamitas, -atis) Dezastru (1), catastrofa, cataclism; flagel (2), plagă (2). CALANDRA, calandrez vb. I (fr. calandrer) A trece un material printr-un calandru; a presa cu ajutorul calandrului. CALANDROR, -OĂRE, calandrori, -oare s.m. şi f. (fr. calandreur) Muncitor care lucrează la calandru. 123 CALCOGRAFIE CALANDRU, caiandre s.n. (fr. calandre) 1. Maşină compusă din cilindri, care serveşte la imprimarea în relief a matriţelor, la satinarea hârtiei, la apre-tarea şi finisarea ţesăturilor etc. 2. Garnitură protectoare de metal, aşezată în faţa radiatorului, la unele automobile. CALÂO, calao s.m. (fr. calas) Pasăre din Asia şi din Africa, al cărei cioc are un apendice încovoiat. CÂLĂ1, cale s.f. (fr. cale) 1. încăpere în partea de jos a navei, în care se depozitează încărcătura. 2. Rampă înclinată pentru construirea şi repararea navelor. CALĂ2, cale s.f. (germ. Kalla, lat. calla) Plantă tropicală decorativă, cu flori mari şi albe, răsucite în formă de cornet. CALC, calcuri s.n. (fr. calque) 1. Copie, reproducere a unui desen făcută pe hârtie de calc (3). 2. Sens nou dat unui cuvânt sau unei expresii după un model străin ori prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte străine; împrumut semantic; decalc (2). 3. Hârtie de calc = hârtie transparentă folosită la copiat. CALCANEU, calcanee s.n. (fr. calcaneum, lat. calca-neum) Unul dintre cele două oase ale călcâiului. CALCANTIT s.n. (fr. calcantite) Sulfat natural hidra-tat de cupru; piatră-vânătă. CĂLCAR, calcare s.n. (lat. calcarius, fr. calcaire) Rocă sedimentară alcătuită din carbonat de calciu; piatră-de-var. CALCEDONIE s.f. (fr. calcedoine, lat. chalcedo-nius) Varietate de cuarţ, folosită ca piatră semipre-ţioasă sau ca abraziv. CALCEMIE, calcemii s.f. (fr. calcemie) Prezenţă a calciului în sânge; cantitate de calciu în sânge. CALCHIÂ, calchiez vb. I (cf. fr. calquer) 1. A copia, a reproduce ceva pe hârtie de calc (3). 2. A forma cuvinte noi după un model străin; a da un sens nou unui cuvânt sau unei expresii prin traducerea elementelor componente dintr-o limbă străină; a decalca (2). CALC(I)- (fr. calc[i]-) Element de compunere cu sensul de „calciu”, în cuvinte de tipul: calcifer, calcicol. CÂLCIC, -Ă, calcici, -ce adj. (fr. calcique) (Geol.) De calciu. CALCICOL, -Ă, calcicoli, -e adj. (fr. calcicole) Care creşte pe un teren calcaros; calcifîl. CALCIFER, -Ă, calciferi, -e adj. (fr. calcifere) (Despre roci) Care conţine calciu. CALCIFEROL s.n. (fr. calcifero!) Vitamina D2, cu rol antirahitic. CALCIFIĂ, pers. 3 calcifiază vb. I (fr. calcifier) A calcifica. CALCIFICĂ, pers. 3 calcifică vb. I (cf. fr. calcifier) (Despre ţesuturi organice) A se întări prin depuneri de săruri de calciu; a calcifia. CALCIFIL, -Ă, calcifili, -e adj. (fr. calciphile) (Despre plante) Calcicol. CALCIFUG, -Ă, calcifugi, -ge adj. (fr. calcifuge) (Despre plante) Care nu suportă bine solul calcaros. CALCIMETRU, calcimetre s.n. (fr. calcimetre) Aparat care măsoară cantitatea de bioxid de carbon din carburanţi. CALCINÂ, calcinez vb. I (fr. calciner) A transforma o substanţă chimică prin încălzire la temperaturi înalte, în scopul eliminării apei şi a unor compuşi volatili. CALCINATOR, calcinatoare s.n. (fr. calcinateur) Aparat care recuperează căldura gazelor de ardere din cuptoarele de ciment. CALCINĂ s.f. (fr. calciu) Pulbere galbenă obţinută din cositor şi plumb, folosită la prepararea unor emailuri şi ca abraziv. CALCINOZĂ s.f. (fr. calcinose) Depunere patologică a unor cantităţi mari de săruri de calciu în ţesuturi şi în organe. CÂLCIO-VECCHIO s.n. (it. calcio-vecchio) Tencuială ornamentală cu suprafaţa zgrunţuroasă şi cu un aspect voit arhaic. CALCIPENIE, calcipenii s.f. (fr. calcipenie) Lipsă de calciu în ţesuturi sau în umori. CALCIPEXIE s.f. (fr. calcipexie) Fixare a calciului în ţesuturi. CALCIT s.n. (fr. calcite) Carbonat natural de calciu, componentul principal al rocilor sedimentare (calca-ruri, mame etc.). CALCITONINĂ s.f. (engl. calcitonin) Hormon tiro-idian. CÂLCIU s.n. (fr. calciimi) 1. Element chimic metalic, alb-argintiu, moale. 2. Medicament care conţine (săruri de) calciu (1). CALCIURIE, căldurii s.f. (fr. calciurie) (Med.) Prezenţă anormală a calciului în urină; cantitate de calciu prezentă anormal în urină. CALCOCLOROZĂ s.f. (fr. calcochlorose) Fenomen de îngălbenire a frunzelor unei plante, din cauza lipsei de fier asimilabil din sol. CALCOGRĂF, calcografi s.m. (fr. chalcographe) Muncitor specializat în calcografie. CALCOGRAFIE s.f. (fr. chalcographie) 1. Arta de a grava în piele, pe metale. 2. Procedeu de reproducere grafică, prin tipar, a unor imagini gravate pe clişee de zinc; tipar adânc. CALCOPIRITĂ 124 CALCOPIRITĂ s.f. (fr. chalcopyriie) Sulfîiră naturală de cupru şi fier galbenă-verzuie, cristalizată, metalică şi compactă. CALCOTIPIE, calcotipii s.f. (fr. chalcotypie) Procedeu grafic de reproducere artistică a unui desen, asemănător unei acvaforte; stampa obţinută astfel. CALCOZINĂ, calcozine s.f (fr. chalcosine) Sulfura naturală de cupru. CALCUL, (1) calcule, (3) calculi (fr. calcul, lat. cal-culus) 1. S.n. Ansamblu de operaţii matematice pentru aflarea valorii unei mărimi; socoteală; estimare. 2. S.n. Plan, combinaţie (2), proiect (3). 3. S.m. (Med.) Sediment pietrificat de săruri organice; piatră depusă în anumite organe interne (ficat, rinichi etc.). CALCULA, calculez vb. I (fr. calculer, lat. calculare) A face un calcul (1); a computa, a socoti; a aprecia (1); a elabora planuri; proiecte etc. CALCULÂBIL, -Ă, calculabili, -e adj. (fr. calcu-lable) Care se poate calcula. CALCULAT, -Ă, calculaţi, -te adj. (de la calcula) (Despre persoane) Chibzuit, echilibrat (2), socotit; interesat (2), viclean. CALCULATOR, -OÂRE, calculatori, -oare (fr. cal-culateur, lat. calculator) 1. S.n. Aparat de prelucrare a informaţiei, care efectuează automat operaţii numerice, logice sau analogice; ordinator, computer. 2. S.n. Tabel de calcule. 3. S.m. şi f. Persoană care se ocupă de calcule (economice). CALCULÂŢIE, calculaţii s.f (lat. calculatio) Calculare. CALCULOS, -OÂSĂ, calculoşi, -oase adj. (fr. cal-culeux) (Med.) Care are calculi (3); care este bolnav de calculoză. CALCULOZĂ, calculoze s.f. (fr. calculose) (Med.) Litiază. CALDEIRĂ, caldeire s.f. (fr., port. caldeira) (Geol.) 1. Depresiune în formă de căldare (de origine vulcanică). 2. Circ (3). CALEFÂCŢIE, calefacţii s.f. (fr. calefaction) Va-porizare intensă a unui lichid aflat pe un corp solid încins, care le împiedică contactul. CALEIDOSCOP, caleidoscoape s.n. (fr. kaleidos-cope) 1. Aparat optic care, prin jocul unor oglinzi, formează motive ornamentale. 2. Rubrică (la radio, într-o publicaţie etc.) cu un conţinut variat. CALENDÂR, calendare s.n. (lat. calendarium) 1. Sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile; indicator tipărit care aplică acest sistem. 2. Publicaţie cu apariţie anuală. 3. A face (cuiva) capul calendar = a zăpăci pe cineva. A se uita ca mâţa (sau ca pisica)-n calendar = a nu pricepe nimic. CALENDE s.f. pl. (lat. calendae, fr. calendes) 1. Prima zi a fiecărei luni, în vechiul calendar roman. 2. La calendele greceşti = niciodată. CALFATÂ, calfatez vb. I (fr. calfater) A astupa găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punţii unei nave, pentru a le etanşa. CALI- (fr. calli-y gr. kallos) Element de compunere cu sensul de „frumos”, în cuvinte de tipul: caligrafie, caligramă. CALIBRA, calibrez vb. I (fr. calibrer) 1. A da un calibru convenabil unui obiect. 2. A sorta după mărime cereale, fructe etc. 3. A restrânge albia variabilă a unui râu. CALIBROR, -OÂRE, calibrori, -oare adj., s.n. (fr. calibreur) (Instrument, aparat) care calibrează sau sortează după mărime. CALIBRU, calibre s.n. (fr. calibre) 1. Diametru interior al unei ţevi, al unui tub. 2. (Fig.) Dimensiune (2), mărime, carură (2); talie (4); calitate, valoare; tip (4), soi. CALICIU, calicii s.n. (fr. calice, lat. calyx, -cis) 1. învelişul extern al florilor, alcătuit din sepale. 2. Vas liturgic; potir. 3. Zonă din rinichi prin care urina se scurge în bazinet. CALICO s.n. (engl. calico, fr. calicot) Pânză cu aspect de piele, folosită în legătoria de cărţi. CALIF, califi s.m. (fr. calife) Titlu purtat, după moartea profetului Mahomed, de şefii musulmanilor; persoană care poartă acest titlu. CALIFÂT, califate s.n. (fr. califat) 1. Rangul de calif. 2. Durata guvernării unui calif sau a unei dinastii de califi. 3. Teritoriu aflat sub autoritatea califului. CALIFICĂ, calific vb. I (fr. qualifier, lat. qualificare) 1. A obţine sau a face pe cineva să obţină o specializare, o pregătire într-un anumit domeniu. 2. A dobândi dreptul de a participa, într-o probă sportivă, culturală etc., la o etapă superioară. 3. A atribui unei persoane sau unui obiect o calitate; a caracteriza (o faptă, o persoană), a eticheta (2), a numi. CALIFICATIV, -Ă, calificativi, -e (fr. qualificatij) 1. Adj. Care califică. 2. S.n. Termen prin care este caracterizat cineva sau ceva. 3. S.n. Sistem de notare, în învăţământ; indicaţie (bine, foarte bine etc.) prin care se face notarea. CALIFORNIU s.n. (engl., fr. californium) Element chimic radioactiv obţinut pe cale sintetică (iniţial în California). CALIGRÂF, -Ă, caligrafi, -e s.m. şi f. (fr. calligi'aphe) Persoană cu scris frumos; copist dc manuscrise, de cărţi etc. (înainte de răspândirea tiparului). CALIGRAFIÂ, caligrafiez vb. I (fr. calligraphier) A scrie frumos, ordonat. 125 CALVÂDOS CALIGRAFIC, -Ă, caligrafici, -ce adj. (fr. calligra-phique) De caligraf; (despre scris) frumos, citeţ. CALIGRAFIE s.f. (gr. kalligrâphia, fr. calligraphie) Arta de a scrie frumos; scriere frumoasă; fel de a scrie. CALIGRÂMĂ, caligrame s.f. (fr. calligramme) Mod de dispunere a versurilor, care urmăreşte reprezentarea grafică a simbolurilor sau a sugestiilor dintr-o poezie. CALIN, -Ă, calini, -e adj. (fr. călin) Blând, drăgăstos, dezmierdător; linguşitor. CALINERIE s.f (fr. calinerie) Dezmierdare, alintare. CALIPSO, calipsouri s.n. (engl. calypso) Dans modem în doi timpi, originar din Jamaica. CALISTENIE, calistenii s.f. (fr. callisthenie) Program de exerciţii fizice sau de întreţinere pentru copii, executate rapid (în ritmul muzicii). CALITATE, calităţi s.f. (fr. qualite, lat. qualitas, -atis) 1. Fel de a fi al unui lucru, al unei fiinţe, prin care se deosebeşte de alte lucruri, de alte fiinţe; însuşire, caracteristică, particularitate; calibru (2). 2. Poziţie (4), titlu; competenţă, cădere. 3. De calitate — bun. In calitate de... = cu dreptul de..., fiind... Calitatea vieţii = indicator al nivelului de trai, într-o colectivitate. CALITATIV, -Ă, calitativi, -e adj. (fr. qualitatif lat. qualitativus) De calitate, privitor la calitate. CALL-GIRL, call-girl s.f. (pr. colgărl; engl. call-girf) Prostituată chemată prin telefon. CALM, -Ă, calmi, -e (fr. calme) 1. Adj. Liniştit; stăpânit, potolit; imperturbabil, flegmatic (1). 2. S.n. Stare de linişte; stăpânire de sine, sânge rece, tact (4); flegmă (2). CALMA, calmez vb. I (fr. calmer) A (se) linişti, a (se) potoli; a (se) deconecta (2), a (se) destinde (2). CALMANT, -Ă,' calmanţi, -te adj., s.n. (fr. calmant) Sedativ, deconectant (1), tranchilizant. CALMAR s.m. v. calamar. CALOMEL s.n. (fr. calomel) Clorură de mercur, utilizată în farmacie ca purgativ şi ca vermifug. CALOMNIA, calomniez vb. I (fr. calomnier, lat. calumniari) A vorbi pe cineva de rău, cu scopul de a-1 discredita; a defaima, a denigra, a bârfi. calomniat6r, -oare, calomniatori, -oare s.m. şi f., adj. (fr. calomniateur, lat. calomniator, -oris) (Persoană) care calomniază; detractor, defăimător, infamator. CALOMNIE, calomnii s.f. (fr. calomnie, lat. ca-lumnia) Acuzaţie mincinoasă care atacă reputaţia, onoarea cuiva; defaimare. CALOMNIOS, -OÂSĂ, calomnioşi, -oase adj. (fr. calomnienx, lat. calomniosus) Care ţine de calomnie, care cuprinde o calomnie; defăimător, calomniator. CALORI- (fr. calori-) Element de compunere cu sensul de „căldură”, în cuvinte de tipul: calorifer, calorifiig. CALORIC, -Ă, calorici, -ce adj. (fr. calorique) De căldură, referitor la căldură. CALORICITÂTE s.f. (fr. caloricite) (Biol.) însuşire a corpurilor de a genera şi păstra căldura. CALORIE, calorii s.f. (fr. calorie) 1. Unitate de măsură a căldurii. 2. Unitate de măsură a valorii energetice a alimentelor. CALORIFER, -Ă, caloriferi, -e (fr. caloriphere) 1. Adj. Care transportă energie calorică. 2. S.n. Instalaţie de încălzire; radiator termic. CALORIFERJST, caloriferişti s.m. (calorifer + -ist) Persoană care se ocupă de întreţinerea şi de buna funcţionare a caloriferelor. CALORIFIC, -Ă, calorifici, -ce adj. (fr. calorifique, lat. calorifictts) De căldură, care produce căldură. CALORIFUG, -Ă, calorifugi, -ge adj., s.n. (fr. calo-rifuge) (Material) rău conductor de căldură. CALORIGEN, -Ă, calorigeni, -e adj. (fr. calorigene) Care produce căldură. CALORIMETRIC, -Ă, calorimetrici, -ce adj. (fr. calorimetrique) Care aparţine calorimetriei; privitor la calorimetrie. CALORIMETRIE s.f. (fr. calorimetrie) Tehnică de măsurare a cantităţii de căldură. CALORIMETRU, calorimetre s.n. (fr. calorimetre) Instrument de măsurat cantitatea de căldură produsă sau absorbită de corpuri. CALORIZÂ, calorizez vb. I (fr. caloriser) A proteja suprafeţele pieselor de oţel împotriva oxidării, prin acoperirea cu un strat de aluminiu. CALORIZATOR, calorizatoare s.n. (fr. calorisateur) Schimbător de căldură, în fabricile de zahăr. CALOS, -OÂSĂ, caloşi, -oase adj. (fr. calleux, lat. callosus) 1. Care are îngroşări, durităţi. 2. Corp calos = mănunchi de fibre nervoase care unesc cele două emisfere ale creierului mare. CALOTĂ, calote s.f. (fr. calotte) 1. Emisferă (1). 2. Nume dat unor (părţi de) obiecte asemănătoare calotei (1); partea de sus a pălăriei, a unui piston, a cutiei craniene etc. 3. Calotă glaciară = masă de gheaţă care acoperă zone mari, în regiunile polare. CALOZĂ s.f. (fr. callose) (Biol.) Substanţă care formează căluşul vegetal. CALOZITÂTE, calozităţi s.f. (fr. callosite) întărire şi îngroşare a pielii. CÂLUS, căluşuri s.n. (fr. calus) Ţesut nou, osos sau vegetal. CALVÂDOS s.n. (fr. calvados) Rachiu distilat din cidru. CALVAR 126 CALVAR, calvaruri s.n. (fr. calvaire, lat. calvarium) Chin, suferinţă, încercare grea. CALVIN, -Ă, calvini, -e adj., s.m. şi f. (n.pr. Calvin) (Adept) al calvinismului. CALVINISM s.n. (fr. calvinisme) Doctrină protestantă întemeiată dc Jean Calvin în sec. al XVI-lea, care consideră doar botezul şi cuminecătura ca taine sfinte. CALVIŢIE, calviţii s.f. (fr. cal vi t ie, lat. calvities) Chelie. CAMAIEU, (2) camaieuri s.n. (fr. camaieu) 1. Pictură executată în diferite nuanţe ale aceleiaşi culori. 2. Gravură (în lemn) realizată pe tonurile aceleiaşi culori. CAMARAD, -Ă, camarazi, -de s.m. şi f. (fr. camarade) Coleg de studii, tovarăş de arme etc.; comili-ton, companion; prieten. CAMARADERIE, camaraderii s.f. (fr. camaraderie) Legătură prietenească. CAMARILĂ, camarile s.f. (fr. camarilla) Grup de persoane din anturajul unui rege sau al unui şef de stat care influenţează guvernarea în interes personal; clică politică. CAMAROT, camaroţi s.m. (sp. camarotero) Ospătar pe o navă. CÂMĂ, came s.f. (fr. came) Proeminenţă sau şanţ pe un ax sau pe un disc în rotaţie, care imprimă unei piese o deplasare alternativă. CAMBIÂL, -Ă, cambiali, -e adj. (fr. cambial, it. cambiale) De cambie, privitor la cambie. CAMBIE, cambii s.f (it. cambio) Act, document, prin care semnatarul se obligă să plătească o sumă de bani la termen fix. CAMBIST, cambişti s.m. (fr. cambiste) Specialist bancar în comerţul cu devize. CĂMBIU s.n. (germ. Kambium, fr. cambium) Ţesut vegetal care asigură creşterea tulpinii şi a rădăcinii prin diviziune celulară. CAMBRA, cambrez vb. 1 (fr. cambrer) A (se) arcui. CAMBRE, cambreuri s.n. (fr. cambre) Exerciţiu de gimnastică, de balet cu arcuiri lente ale corpului. CAMBRIAN, -Ă, cambiieni, -e adj., s.n. (fr. cambrien) (Care datează din) prima perioadă a erei paleozoice (în care au apărut vieţuitoarele). CAMBRURĂ, cambruri s.f. (fr. cambrure) Arcuire, îndoitură. CAMBUZĂ, cambuze s.f. (fr. cambuse) Magazie de provizii (situată sub punte), la bordul unei nave. CAMBUZIER, cambuzien s.m. (fr. cambusier) 1. Marinar care administrează cambuza. 2. Chelner pe vapor. CAMEE, camee s.f. (fr. camee) 1. Piatră dură sculptată în relief, folosită ca podoabă. 2. Sculptură monoco-loră imitând o camee (1). CAMELEON, cameleoni s.m. (fr. cameleon) 1. Reptilă arboricolă din regiunile tropicale care îşi schimbă culoarea pielii în funcţie de mediul înconjurător. 2. (Fig.) Persoană schimbătoare, nestatornică. CAMELEONIC, -Ă, cameleonici, -ce adj. (cameleon + -ic) Care îşi schimbă culoarea; (despre persoane) versatil. CAMELEONISM s.n. (cameleon + -isrn) 1. însuşirea unor reptile de a-şi schimba culoarea pielii în funcţie de mediul în care trăiesc. 2. (Fig.) Schimbare oportunistă după împrejurări. CAMELID, camelide s.n. (fr. camelides) (La pl.) Familie de erbivore rumegătoare, fară coame, care cuprinde cămila, dromaderul şi Iama; (şi Ia sg.) erbivor rumegător din această familie. CAMELIE, camelii s.f. (fr. camelia) Plantă ornamentală cu frunze întotdeauna verzi şi cu flori mari, albe sau roşii. CAMELINĂ, cameline s.f. (fr. came line) Plantă cru-ciferă, cultivată pentru seminţele ei oleaginoase. CAMELOT, cameloţi s.m. (fr. camelot) (Rar) Vânzător ambulant. CAMEMBERT, (2) camembert-uri s.n. (pr. camamber.; fr. camembert) 1. Brânză fermentată moale şi grasă, din lapte de vacă. 2. Sortiment de camembert (1). CAMERAL, -Ă, camerali, -e adj. ( cardioaccelerator = nerv simpatic cu rolul de a accelera ritmul bătăilor inimii când este excitat. CARDIOCEL, cardiocele s.n. (fr. cardiocele) Hernie congenitală a inimii, în abdomen. CARDIOFOBIE, cordiofobii s.f. (fr. cardiophobie) (Med.) Teamă patologică de a se îmbolnăvi de inimă. CARDIOGRĂF, cardiografe s.n. (fr. cardiographe) Aparat de înregistrare a pulsaţiilor inimii. CARDIOGRAFIE, cardiogrqfii s.f. (fr. cardiogra-phie) înregistrare a pulsaţiilor inimii cu ajutorul cardiografiilui. CARDIOGRĂMĂ, cardiograme s.f. (fr. cardio-gramme) Curbă care redă bătăile inimii înregistrate de cardiograf. CARDIOIDĂ, cardioide s.f. (fr. cardioîde, germ. Kardioide) Curbă descrisă de punctul unui cerc care se rostogoleşte, fară alunecare, pe alt cerc egal şi imobil. CARDIOINHIBITOR, cardioinhibitori adj. (fr. car-dioinhibiteur) Nerv cardioinhibitor = ramură a nervului vag, cu rolul de a rări bătăile inimii când este excitat. CARDIOLOG, -Ă, cardiologi, -ge s.m. şi (rar) f. (fr. cardiologue) Medic specializat în boli de inimă. CARDIOLOGIE s.f. (fr. cardiologie) Studiul inimii şi al bolilor acesteia. CARDIOMALACIE, cardiomalacii s.f. (fr. cardio-malacie) Distrofie a miocardului prin impregnarea fibrei musculare cu grăsimi. CARDIOMEGALIE, cardiomegalii s.f. (fr. cardio-megalie) Mărire a volumului inimii, mai ales în cazul insuficienţei cardiace. CARDIOPATIE, cardiopatii s.f. (fr. cardiopathie) Boală de inimă. CARDIOPLASTIE, cardioplastii s.f. (fr. cardio-plastie) (Med.) Operaţie plastică făcută pentru lărgirea cardiei. CARDIOPLEGIE, cardioplegii s.f. (fr. cardiople-gie) Paralizie a muşchilor inimii. CARDIOSCLEROZĂ, cardioscleroze s.f. (fr. cardio-sclerose) Scleroză a muşchiului cardiac. CARDIOSCOP, cardioscoape s.n. (fr. cardioscope) Aparat cu ajutorul căruia se examinează contracţiile inimii. CARDIOSCOPIE, cardioscopii s.f. (fr. cardioscopie) Examinare a bătăilor inimii cu ajutorul cardiosco-pului. CARDIOSPÂSM, cardiospasme s.n. (fr. cardio-spasme) Spasm al inimii. CARDIOTOMIE, cardiotomii s.f. (fr. cardiotomie) Operaţie chirurgicală făcută pe inimă. CARDIOTONIC 136 CARDIOTONIC, -Ă, cardiotonici. -ce adj., s.n. (fr. cardiotonique) (Mcdicamcnt) carc stimulează activitatea inimii. CARDIOTOX1C, -Ă, cardiotoxici, -ce adj. (fr. cardio-toxique) (Despre substanţe sau agenţi) Carc tulbură activitatea inimii. CARDIOVASCULAR, -Ă, cardiovasculari, -e adj. (fr. cardio-vasculaire) (Despre boli, tratamente etc.) Privitor la inimă şi vasele perifcricc ori visceralc. CARDITĂ, cardite s.f, (fr. carditc) Inflamaţie a inimii. CÂRDIUM s.n. (lat. cardium) Gen de moluşte cu o cochilie în formă dc inimă; moluscă din acest gen. CARDON s.m. (fr. cardon) Plantă legumicolă din familia compozcclor, cultivată pentru peţiolul frunzelor şi nervura principală, care sunt comestibile. CARENĂ, carenez vb. I (fr. carener) 1. A repara, a curăţa carcna unei nave. 2. A da o formă aerodinamică unei caroserii. 3. A acoperi cu tablă suprafaţa exterioară a unui vehicul rapid. CARENĂ J, carenaje s.n. (fr. carenage) 1. Curăţare, reparare a carcnei unei nave. 2. Loc, într-un port, unde sc curăţă carcna. 3. Caroserie aplicată pc un corp pentru a-i micşora rezistenţa aerodinamică. CARENAL, -Ă, carenali, -e adj. (fr. carenale) Al carenei florilor. CARENAT, -A, carenaţi, -te (fr. carene) 1. Adj. în formă dc carenă (1). 2. S.f. (La pl.) Subclasă de păsări cu sternul prevăzut cu o carenă (2); (şi la sg.) pasăre din această subclasă. CARENĂ, carene s.f. (fr. carene, it. carenă) 1. Partea exterioară a unei nave, care se află sub linia de plutire. 2. (Anat.) Proeminenţă în formă de creastă a sternului. 3. Structură în corola leguminoaselor formată din două petale inferioare, care cresc unite. CARENŢĂ, carenţe s.f. (fr. carence, lat. carentia) Lipsă, insuficienţă, lacună (4), deficienţă (1); neglijenţă, cusur. CARENŢIĂL, -Ă, carenţiali, -e adj. (fr. carentiel) Produs de o carenţă. CARET, careţi s.m. (fr. caret) Broască ţestoasă mare din mările calde, căutată pentru carapace. CAREU, careuri s.n. (fr. carre) 1. Dispunere în formă de pătrat a unor persoane (elevi, sportivi etc.) sau obiecte. 2. Suprafaţă de teren sportiv, marcată cu alb. 3. Salon pentru ofiţeri, pe o navă. 4. Formaţie din patru cărţi de aceeaşi valoare, la unele jocuri de noroc. 5. Rebus. CARFOLOGIE s.f. (fr. caijthologie) Mişcare continuă şi automată a mâinilor şi a degetelor unui bolnav, ca şi cum ar vrea să pipăie ceva, în timpul unor stări febrile. CARGABÂS, caigabase s.n. (fr. caigue basse) Manevră de strângere a unei vele. CARGOBOT, cargoboturi s.n. (engl. cargo-boat) Navă maritimă destinată transportului dc mărfuri; cargou. CARGOU, cargouri s.n. (fr. cargo) Cargobot. CARIĂ, pers. 3 cariază vb. I (fr. carier) (Despre dinţi) A se strica; a face o carie. CARIATIDĂ, cariatide s.f. (fr. cariatide, gr. karya-tides) Coloană în formă de statuie reprezentând o femeie stând în picioare. CAR1C s.n. (it. carico) încărcătura unei nave, cu menţionarea mărfurilor care sc încarcă. CARICATURAL, -Ă, caricaturali, -e adj. (fr. caricatural) Privitor la caricatură, dc caricatură; buf, grotesc (1). CARICATURĂ, caricaturi s.f. (fr. caricature) 1. Reprezentare grotescă, intenţionat exagerată, a unei persoane sau a unui lucru; şarjă (3). 2. (Fig.) Imitaţie nereuşită. CARICATURIST, -Ă, caricaturişti, -ste s.m. şi f. (fr. caricaturiste) Autor de caricaturi (1). CARICATURIZĂ, caricaturizez vb. I (caricatură + -iza, cf. fr. caricaturer) A face caricatura cuiva, a prezenta pe cineva în mod defavorabil. CÂRIE, carii s.f. (fr. carie, lat. caries) 1. Leziune distructivă a ţesutului osos sau dentar. 2. (Tehn.) Defect în formă de canalc, Ia piesele turnate. CARIERĂ1, cariere s.f. (fr. carriere) Exploatare minieră de suprafaţă. CARIERĂ2, cariere s.f. (fr. carriere) Profesie (1), ocupaţie; poziţie socială. CARIERISM s.n. (fr. camerisme, rus. karierizm) Dorinţă de a parveni prin orice mijloace; comportament dictat de această dorinţă. CARIERfST, -Ă, carierişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. car-rieriste) (Persoană) care foloseşte orice mijloace pentru a parveni (într-o carieră2). CARILON, carilonuri s.n. (fr. carillon) Instrument muzical care funcţionează cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. CARIOCA*, carioce s.f. (sp., port. carioca) 1. Dans brazilian ritmic; melodie după care se executa accst dans. 2. Instrument popular de percuţie care acompaniază carioca (1). CARIOCA2, carioci s.f. (denumire comcrcială) Instrument de scris cu tuş colorat, îmbibat într-o bucata de pâslă. 137 CAROTAJ CARIOCHINEZĂ s.f. (fr. kariokinese) înmulţire a celulelor vegetale şi animale prin transformări în structura nucleului; mitoză. CARIOFILACEE, cario/îlacee s.f. (fr. caiyophyl-lacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledona-te cu noduri pe tulpină, cu frunze înguste, opuse şi cu fructe capsule; (şi Ia sg.) plantă din această familie. CARIOLĂ, cariole s.f. (fr. carriole, it. catriola) Trăsură uşoară acoperită, pe arcuri, cu două roţi, trasă de un cal. CARIOLOGIE s.f. (fr. cary’ologie) (Biol.) Studiul nucleului şi al celulei. CARIOMETRIE s.f. (fr. caryometrie) Măsurare a diametrului nucleelor celulare cu ajutorul microscopului. CARIOPSĂ, cariopse s.f. (fr. caiyopse) Fruct uscat indehiscent, tipic gramineelor, cu pericarpul lipit de sămânţa unică. CARITABIL, -Ă, caritabili, -e adj. (fr. charitable) Milos, generos (1), de caritate. CARITATE s.f. (fr. charite, lat. caritas, -atis) Milă, generozitate; filantropie, binefacere. CARJACK3NG s.n. (pr. cargeăking; engl. carja-cking) Furt de maşini prin atac armat. CARLINGĂ, carlingi s.f. (fr. carlingile) Cabină cu aparatură de bord, în care stă pilotul. CARMANIOLĂ, (1) cannaniole s.f. (fr. carmagnole) 1. Vestă scurtă şi strâmtă, purtată în timpul Revoluţiei Franceze. 2. Cântec sau dans caracteristic Revoluţiei Franceze. CARMELIT, -Ă, cârmei iţi, -te s.m. şi f. (fr. carme-lite) Călugăr catolic aparţinând unui ordin înfiinţat în Spania, în sec. al XlII-lea. CARMIN s.n. (fr. carmin, lat. carminium) 1. Colorant roşu-aprins. 2. Culoare roşie. CARMINATIV, -Ă, catminativi, -e adj., s.n. (fr. car-minatij) (Medicament) care are proprietatea de a calma durerile de abdomen şi de a ajuta la evacuarea gazelor din intestine. CARNĂJ, carnaje s.n. (fr. carnage) (Livr.) Măcel, masacru. CARNĂL, -Ă, carnali, -e adj. (lat. camalis) De came, privitor la came; trupesc. CARNALIT s.n. (fr. camalite) Mineral, amestec natural de potasiu şi magneziu, folosit ca îngrăşământ chimic. CARNASIER, -Ă, carnasieri, -e (fr. carnassier) 1. Adj. (Despre animale) carnivor. 2. S.f. Fiecare dintre cele patru măsele tăioase ale unor animale carnivore. CARNĂŢIE, carnaţii s.f. (fr. carnation) Coloritul, structura, nuanţa pielii unei persoane. CARNAVÂL, carnavaluri s.n. (fr. carnaval) Perioadă de petreceri populare care precedă postul, în unele ţări; petrecere populară cu deghizări şi jocuri mimice. CARNAVALESC, -ESCĂ, carnavaleşti adj. (fr. cama-valesque) (Rar) Care aparţine carnavalului, privitor la carnaval. CARNET, carnete s.n. (fr. carnet) Caieţel de buzunar, folosit pentru însemnări; act în formă de caieţel, care îi conferă posesorului anumite drepturi. CARNIÂN, -Ă, carnieni, -e (fr. carnien) 1. S.n. Primul etaj al triasicului superior din regiunile alpine. 2. Adj. Privitor Ia camian (1). CARNIVOR, -Ă, carnivori, -e adj., s.n. (fr. carnivore, lat. carnivoms) (Mamifer) care consumă came; carnasier (1). CARNOTIT s.n. (fr. carnotite) Mineral de uraniu şi vanadiu, puternic radioactiv. CARO, car ale/carouri s.n. (fr. carreau) Culoare la cărţile de joc, însemnată prin romburi roşii; tobă. CAROIÂ, caroiez vb. I (fr. carroyer) A executa un caroiaj pe un plan, pe o hartă etc. CAROIĂJ, caroiaje s.n. (fr. carroyage) Reţea de pătrăţele care ajută la reproducerea unui desen, a unei hărţi etc. la altă scară; cadrilaj. CAROLĂ, carole s.f. (fr. carole) Dans medieval francez, executat în cerc sau în lanţ. CAROLINGIÂN, -Ă, carolingieni, -e adj. (fr. caro-lingien) Care se referă la dinastia lui Carol cel Mare (788-814). CARONÂDĂ, caronade s.f. (fr. caronade) Vechi tun naval scurt, construit din fontă. CAROSÂ, carosez vb. I (fr. carosser) A proiecta, a construi sau a monta caroserii. CAROSÂBIL, -Ă, carosabili, -e adj., s.n. (fr. caros-sable) (Drum, şosea) pe care circulă vehiculele. CAROSERIE, caroserii s.f. (fr. carosserie) Partea de deasupra osiilor şi a roţilor unui vehicul, folosită pentru transportul oamenilor sau al mărfurilor. CAROSIER, carosieri s.m. (fr. carossier) Fabricant de caroserii. CAROTĂ, carotez vb. I (fr. carrotter) (Livr.) A înşela, a extorca; (la biliard) a juca în aşa fel, încât adversarului să îi rămână o lovitură dificilă. CAROTĂJ, carotaje s.n. (fr. carottage) Determinare, prin foraj, a structurii şi compoziţiei stratelor scoarţei terestre, bazată pe analiza carotelor (2) sau pe măsurarea mărimilor fizice caracteristice rocii străbătute. CAROTA 138 CAROTĂ, carote s.f. (fr. carottc) 1. Varietate dc morcovi timpurii, cu vârful rotunjit. 2. Probă cilindrică de material, luată din sondă sau din betonul şoselei, supusă verificării. 3. (Fig.) înşelătorie, trişarc. CAROTEN s.n. (fr. carotene, germ. Karoiin) Pigment roşu-portocaliu din unele vegetale sau animale, precursor al vitaminei A. CAROTENOiDĂ, carotenoide s.f. (fr. carotenoîde) Substanţă colorantă naturală, galbenă, portocalie sau roşie. CAROTIDĂ, carotide s.f. (fr. carotide) Fiecare dintre cclc două artere care irigă faţa şi creierul. CAROTIERĂ, caroticre s.f. (fr. carottier) Utilaj dc foraj, folosit pentru tăierea şi scoatcrca Ia suprafaţă a carotclor (2). CAROTINEMIE, carotinemii s.f. (fr. carotinemie) (Fiziol.) Prezenţă a carotenului în sânge; cantitate de caroten prezentă în sânge. car6u, carouri s.n. (fr. carreau) Pătrăţel de stofa divers colorat. CARP s.n. (fr. cârpe, lat. carpus) Ansamblu de opt oase mici care formează scheletul încheieturii mâinii, articulându-se cu antebraţul şi cu metacarpul. CARPÂTIC, -Ă, carpatici, -ce adj. (fr. carpatique) Din Munţii Carpaţi, al Carpaţilor, referitor la Carpaţi; carpatin. CARPATIN, -Ă, carpatini, -e adj. (fr. carpathin) Carpatic. CARPELĂ, cârpele s.f. (fr. carpelle) Frunză mică purtătoare de ovule, în centrul unei flori. CARPETĂ, carpete s.f. (fr. carpette) Covoraş. CARPIÂN, -Ă, carpieni, ~e adj. (fr. carpien) (Anat.) Al carpului. CARPICULTURĂ s.f. (fr. carpiculture) (Iht.) Ci-prinicultură. CÂRPO- (fr. caipo-) Element de compunere cu sensul de „fruct”, în cuvinte de tipul: catpofag, carpologie. CARPOCÂPSĂ, carpocapse s.f. (fr. carpocapse) Insectă care trăieşte pe arborii fructiferi. CARPOFĂG, -Ă, carpofagi, -ge adj. (fr. carpophage) (Despre animale) Care se hrăneşte cu fructe. CARPOFOR, carpofori s.m. (fr. carpophoi\ germ. Karpophor) Organ purtător de spori, Ia unele ciuperci. CARPOLOGIE s.f. (fr. carpologie) Studiul fructelor. CARST, carsturi s.n. (germ. Karst) Relief rezultat din eroziunea şi dizolvarea rocilor calcaroase şi a sării de apele subterane sau de suprafaţă. CARSTIC, -Ă, carstici, -ce adj. (fr. karstique) Care se referă Ia carst, de carst, al carstului. CARSTOLOGIE s.f. (fr. karstologie) Ştiinţă carc studiază fenomenele carsticc. CART1, carturi s.n. (fr. quart) Serviciu de patru orc executat în schimburi dc membrii echipajului unei nave. CART2, carturi s.n. (engl., fr., it. karty germ. Kart) Automobil (dc curse) mic, cu o caroscric şi cu partea mccanică simplificate şi cu viteză redusă. CARTĂ, cartez vb. I (cartă + -a) 1. A repartiza scrisorile (la poştă) în funcţie dc adresa destinatarilor. 2. A transpune pe o hartă topografică, prin semne şi culori convenţionale, detalii cu privire la terenul unei regiuni. CĂRTĂ, carte s.f. (fr. charte, lat. charta) 1. Act medieval care servea drept constituţie a unui stat. 2. Manifest politic sau social. 3. Regulamentul unei organizaţii internaţionale. CARTEL, carteluri s.n. (fr., engl. cartel) I. înţelegere încheiată între societăţi industriale sau comcrcialc din aceeaşi branşă, pentru a stabili cota de producţie, preţul produselor şi pentru a limita concurcnţa. 2. Coaliţie sindicală sau politică realizată în vederea unor acţiuni comune. 3. Cartel electoral =\nţele-gere încheiată între partide, pentru alegerea unor candidaţi comuni. CARTELĂ, cartele s.f. (it. cartella) 1. Carneţel sau bucată de carton care dă dreptul la procurarea unor produse raţionalizate; tichet. 2. Bandă de carton perforată. CÂRTER, cartere s.n. (fr. carter) înveliş metalic destinat să protejeze un mecanism sau să evite accidentele pe care acesta le-ar putea provoca. CARTEZIĂN, -Ă, cartezieni, -e (fr. cartesien) 1. Adj. Privitor la cartezianism. 2. S.m. şi f. Adept al cartezianismului. 3. Coordonate carteziene = sistem de numere care definesc poziţia unui punct în raport cu două sau trei axe perpendiculare între ele. CARTEZIANISM s.n. (fr. cartesianisme) Doctrina filosofului Rene Descartes şi a adepţilor acestuia, potrivit căreia la baza cunoaşterii stau raţiunea şi principiul îndoielii metodice. CARTIER, cartiere s.n. (fr. quartier) 1. Parte distinctă dintr-un oraş; cvartal (1); populaţia acestei părţi. 2. Parte din comandamentul unei mari unităţi militare; tabără. CARTILAGINOS, -OĂSĂ, cartilaginoşi, -oase adj. (fr. cartilagineux, lat. cartilaginosus) Format din cartilaje; care arc cartilaje. CARTILÂGIU s.n. v. cartilaj. CARTILĂJ/CARTILĂGIU, cartilaje/cartilagii s.n. (fr. cartilage) (Anat.) Ţesut conjunctiv, elastic şi rezistent; zgârci. 139 CASCĂ CÂRTING s.n. (engl. carting, fr. karting) Sport practicat cu automobilul de curse. CARTISM s.n. (fr chartisme, engl. Chartism) Mişcare a muncitorilor englezi, de la mijlocul sec. al XlX-Iea, pentru reforme sociale şi politice. CARTIST, -Ă, cartîşti, -ste (engl. Chartist) 1. S.m. şi f. Adept al cartismului. 2. Adj. Care se referă la cartism, de cartism. CARTO- (it. carto-, lat. charta) Element de compunere cu sensul de „hartă”, „carte de joc”, în cuvinte de tipul: cartograf cartografie. CARTODROM, cartodmmuri s.n. (cart+ [velojdmm) Teren pentru carting. CARTOGRAF, -Ă, cartografi, -e s.m. şi f. (fr. carto-graphe) Specialist în cartografie. CARTOGRAFIE s.f. (fr. cartographie) Disciplină care se ocupă de tehnica întocmirii hărţilor şi a planurilor topografice. CARTOGRAMĂ, cartograme s.f. (fr. cartogramme) Reprezentare grafică, pe o hartă, a unor mărimi statistice prin haşuri, culori etc. CARTOMANCIÂN, -Ă, cartomancieni, -e s.m. şi f. (fr. cartomancien) Ghicitor în cărţi. CARTOMANŢIE s.f. (it. cartomanzia) Arta ghicitului în cărţi. CARTOMETRJE s.f. (fr. cartometiie) Studiul metodelor şi instrumentelor cu ajutorul cărora se determină precizia unei hărţi. CARTON, cartoane s.n. (fr. carton) 1. Hârtie groasă şi compactă, cu diferite întrebuinţări. 2. Schiţă (1), studiu de tablou. CARTONĂ, cartonez vb. I (fr. cartonner) A lega o carte, un caiet etc. în coperţi de carton (1). CARTONĂJ, cartonaje s.n. (fr. cartonnage) 1. Bro-şare, lucrare în carton. 2. Obiect de carton. 3. Atelier de fabricat obiecte de carton. CARTOTECĂ, cartoteci s.f. (germ. Kartothek, rus. kartoteka) Totalitatea fişelor privitoare la un subiect, clasate după un anumit criteriu; cutie, dulap în care se depozitează aceste fişe. CARTUŞ, cartuşe s.n. (fr. cartouche) 1. Tub care conţine un exploziv, la armele de foc; glonţ; bucată de exploziv (pentru lucrări în mină1); patron1 (1). 2. Ambalaj care conţine un număr de pachete de ţigări. 3. Text scurt, în chenar, care prefaţează un text mai mare (în presă). 4. Ornament sculptat sau gravat (în formă de sul desfăcut), pe care se scriu inscripţii, monograme etc. CARTUŞIERĂ, cartuşiere s.f. (fr. cartouchiere) Geantă sau cutie mică, prinsă la brâu, în care se ţin cartuşele; brâu cu locaşuri tubulare, în care se introduc cartuşele. CARURĂ, camri s.f. (pr. căniră; fr. carnire) 1. Formă a umerilor şi a spatelui cuiva; siluetă (1). 2. (Fig.) Anvergură (1), calibru (2). CARUSEL, carusele s.n. (fr. carrouseî) 1. Spectacol dat de cai dresaţi; instalaţie cu mici cai de lemn, cu maşini etc., pe care mai ales copiii încalecă şi care se învârte în jurul unei axe; căluşei. 2. Mişcare, deplasare în cerc a unor elemente mobile. CASĂ, casez vb. I (fr. casser) 1. A anula o hotărâre judecătorească în urma recursului. 2. A scoate din folosinţă un mijloc fix uzat; a lichida (1). 3. (Rar) A sparge. CASÂNT, -Ă, casanţi, -te adj. (fr. cassant) Care se sparge uşor; fragil (1), friabil. CASĂTĂ, casate s.f. (fr. cassate, it. cassata) Specialitate de îngheţată (dispusă în straturi, cu fructe etc.). CASĂŢIE s.f. (fr. cassation) 1. Organ judecătoresc superior care, în unele state, are dreptul de a casa (1) o sentinţă pronunţată de organele judecătoreşti de rang inferior. 2. Curtea de Casaţie — curtea supremă de ordin juridic. CĂSĂ, case s.f. (it. cassa, germ. Kasse) 1. Dulap de fier unde se ţin bani sau obiecte de valoare. 2. Loc într-un magazin unde se achită marfa cumpărată; ghişeu sau birou într-o instituţie unde se fac plăţi şi încasări. 3. Sumă de bani existentă într-o casierie. 4. A face casa = a întocmi bilanţul plăţilor şi al încasărilor unei zile. CASCÂDĂ, cascade s.f. (fr. cascade) 1. Cădere naturală de apă de la înălţime; cataractă (1). 2. Cascadă de râs = râs zgomotos, sacadat şi prelungit. CASCADOR, -OÂRE, cascadori, -oare s.m. şi f. (fr. cascadeur) 1. Acrobat de circ care execută salturi primejdioase. 2. Persoană antrenată care execută o cascadorie sau îl dublează pe protagonist în secvenţele primejdioase. CASCADORICESC, -EĂSCĂ, cascadoriceşti adj. (cascador + -icesc) (Rar) De cascador. CASCADORIE, cascadorii s.f. (cascador + -ie) 1. Săritură periculoasă, număr dificil realizat de un cascador. 2. Arta sau meseria de cascador. CASCADORISM, cascadorisme s.n. (cascador + -ism) (Rar) Faptă de cascador. CĂSCĂ, căşti s.f. (fr. casque) 1. Acoperământ de protecţie a capului, confecţionat dintr-un material rezistent. 2. Dispozitiv cu receptoare fixate pe urechi, folosit pentru audiţii radiofonice, telefonice etc. 3. Aparat de uscat părul. 4. Căştile albastre = trupele O.N.U. aflate în zone de conflict. CASCHETĂ 140 CASCHETĂ, caschete s.f. (fr. casquette) Şapcă (militară) de stofa cu un cozoroc; cască de protecţie din cauciuc sau din material plastic. CASEROLĂ, caserole s.f. (fr. casserole) 1. Recipient de porţelan, folosit în laborator. 2. Recipient (de material plastic), folosit pentru păstrarea sau prezentarea alimentelor; cratiţă cu coadă. CASETĂ, casete s.f. (it. cassetta, fr. cassette) 1. Cutie în care se păstrează bani ori bijuterii sau care protejează anumite elemente ale unui sistem tehnic (film, semne tipografice etc.). 2. Anunţ cu chenar. 3. Indicaţie tipărită la sfârşitul unei cărţi, care conţine anumite date referitoare la lucrare. CASETOFON, casetofoane s.n. (de la casetă) Aparat de înregistrare şi reproducere a sunetelor cu ajutorul unor casete cu benzi magnetice. CASH adj. invar., adv., s.n. (pr. cheş; engl. cash) (Plată sau a plăti cu) bani lichizi, (în) numerar. CASH AND CARRY s.n. (pr. cheşendcheri; engl. cash and cany) Formă de comerţ cu autoservire, pe bază de legitimaţie de acces. CASIER, -Ă, casieri, -e s.m. şi f. (it. cassiere) Persoană care se ocupă de încasări şi plăţi într-un magazin sau într-o instituţie. CASIOPEIU s.n. (fr. cassiopeium) (Chim.) Luteţiu. CASIU, casiuri s.n. (fr. cassis) Rigolă pavată care traversează perpendicular un drum, o şosea etc., servind la scurgerea apei. CASOLETĂ, casolete s.f. (fr. cassolette) 1. Vas de metal inoxidabil, folosit pentru sterilizări şi pentru păstrarea, în condiţii sterile, a pansamentelor şi a instrumentelor medicale. 2. Vas pentru ars mirodenii. CASSONE, cassone s.n. (it. cassone) Mobilă sculptată sau pictată, în formă de ladă, folosită pentru păstrarea îmbrăcămintei. CAST, -Ă, căşti, -ste adj. (lat. castiis) Pur (2), virgin (2), neprihănit; virtuos. CASTANIETĂ, castaniete s.f. (fr. castagnettes) Instrument de percuţie răspândit în Spania şi în America Latină, format din două plăcuţe care sunt lovite ritmic una de alta, folosit pentru acompaniament. CÂSTĂ, caste s.f. (fr. caste) 1. Fiecare dintre clasele sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin profesie şi privilegii etc. în care este împărţită societatea din India şi din alte ţări orientale; grup social exclusivist care îşi apără anumite privilegii; clan (2), tagmă. 2. Spirit de casta = spirit îngust, exclusivist. CASTEL, castele s.n. (lat. castellum, cf. pol. kasztel, it. castello) 1. Clădire medievală cu turnuri şi creneluri, care servea drept locuinţă seniorilor feudali; burg; citadelă (2). 2. Castele in Spania = visuri deşarte. Castel de apă = turn, rezervor de apă. CASTELÂN, -Ă, castelani, -e s.m. şi f. (lat. caste-lanus, it. castellano, pol. kasztellan) Persoană care locuieşte sau administrează un castel (1). CASTILIÂN, -Ă, castilieni, -e (fr. castilian) 1. S.m. şi f. Persoană originară sau locuitor din Castilia (Spania). 2. Adj. Care se referă la castilieni (1). 3. S.f. Idiom vorbit de castilieni (1). CĂSTING s.n. (engl. casting) 1. Concurs sportiv în care concurenţii au dreptul la un număr de încercări în timp limitat. 2. Selectare a actorilor pentru un film, spectacol, emisiuni radiotelevizate etc. CASTITĂTE s.f. (lat. castitas, -atis) Virtute (1), feciorie, nevinovăţie, puritate (2). CĂSTOR, (1) castori (fr., lat. castor) 1. S.m. Mamifer rozător semiacvatic cu labele din spate palmatc şi coada lăţită; biber. 2. S.n. Blana castorului (1). CASTRÂ, castrez vb. I (lat. castrare, fr. castrer) A suprima, a extirpa glandele sexuale, provocând sterilitate; a emascula; a steriliza (2). CĂSTRU, castre s.n. (lat. castmm) Lagăr, tabără romană fortificată, în Antichitate. CĂSUS BELLI s.n. (lat. casus belii) Fapt, acţiune politică sau militară care poate constitui motivul (ori pretextul) declanşării unui război între două state. CAŞALOT, caşaloţi s.m. (fr. cachalot) Mamifer marin cu un cap mare şi cu dinţi pe falca inferioară, asemănător balenei. CAŞECTIC, -Ă, caşectici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. ca-chectique) (Persoană) care suferă de caşexie. CAŞERĂT, -Ă, caşeraţi, -te (de la fr. cacher) 1. S.n. (Poligr.) Lipire a unei hârtii, a unui celuloid etc. pe un carton, în scopul obţinerii unui efect artistic. 2. Adj. (Despre confecţii) Care are un strat de spumă poliuretanică fixat între tricot şi căptuşeală. CAŞETĂ, caşete s.f. (fr. cachet) Cutie mică făcută dintr-o substanţă amilacee, în care se introduc, spre a fi înghiţite, medicamente în formă de pulbere; capsulă (3). CAŞEU s.n. (fr. cachet) Mască folosită Ia filmarea combinată, pentru a acoperi partea din cadru care nu trebuie să apară. CAŞEXIE s.f. (fr. cachexie, lat. cachexia) Alterare profundă a funcţiilor organismului în urma unei boli cronice; emaciaţie. CAŞMIR, caşmimri s.n. (fr. cachemire) 1. Rasă de capre din Caşmir şi din Tibet, cu părul fin şi mătăsos. 2. Stofa cu motive indiene făcută din păr de caşmir (1). 141 CATÂR2 CATABOLISM s.n. (fr. catabolisme) Ansamblu de reacţii biochimice în cursul cărora substanţele complexe specifice organismului sunt transformate în substanţe mai simple şi nespecifice, pe care organismul le elimină; dezasimilaţie. CATACLÂSTIC, -Ă, catacîastici, -ce adj. (fr. cata-cîastique) (Despre roci, minerale) Care este zdrobit de acţiunea forţelor tectonice; (despre procese geologice) care provoacă o cataclază. CATACLÂZĂ, catacîaze s.f. (fr. caîaclase, germ. Kataclase) Zdrobire a minereurilor din roci sub acţiunea proceselor dinamice din scoarţa Pământului. CATACLISM, cataclisme s.n. (fr. cataclysme, lat. cataclysmos) Tulburare bruscă şi nimicitoare a vieţii pe Pământ; (fig.) răsturnare distrugătoare a vieţii sociale; calamitate. CATACLISMIC, -Ă, cataclismici, -ce adj. (fr. cata-clismique) (Rar) Catastrofal. CATACOMBĂ, catacombe s.f. (fr. catacombe, it. catacomba) Galerie subterană care servea drept refugiu şi loc de cult primilor creştini; (p. gener.) coridor subteran. CATAFÂLC, catafalcuri s.n. (fr. catafalque, germ. Katafalk) Postament înalt pe care se aşază sicriul unui mort. CATAFAZIE, catafazii s.f. (fr. cataphasie) Repetare mecanică a unor fraze sau cuvinte, în unele tulburări de vorbire. CATAFOREZĂ s.f. (fr. cataphorese) Deplasare spre catod a particulelor dintr-o soluţie coloidală, sub acţiunea câmpului electric. CATAHREZĂ, catahreze s.f. (fr. catachrese, lat. ca-tachresis) Figură de stil care constă în transferarea înţelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înţeles apropiat. CATALÂZĂ s.f. (fr. catalase) (Chim.) Enzimă care catalizează descompunerea peroxidului de hidrogen în apă şi oxigen. CATALECTIC, catalectice adj. (fr. catalectique) (Despre versuri) Care se termină printr-un picior incomplet. CATALEPSIE s.f. (fr. catalepsie, lat. catalepsis) Pierdere temporară a capacităţii de a contracta în mod voluntar muşchii, în unele boli psihice. CATALEPTIC, -Ă, cataleptici, -ce adj. (fr. catalep-tique, lat. catalepticus) Privitor la catalepsie, atins de catalepsie, dc catalepsie. CATALITIC, -Ă, catalitici, -ce adj. (fr. catalytique) Care este produs prin cataliză, de cataliză. CATALIZĂ, catalizez vb. I (fr. catalyser) A produce o cataliză. CATALIZATOR, catalizatori s.m. (cataliza + -tor, cf. fr. catalyseur) Substanţă care grăbeşte sau încetineşte o reacţie chimică; (fig.) factor care provoacă sau soluţionează crize economice, politice etc. CATALIZĂ, catalize s.f. (fr. catalyse) Modificare a vitezei unei reacţii chimice sub influenţa unor catalizatori. CATALOG, cataloage s.n. (fr. catalogue, lat. cata-logus) 1. Listă enumeraţi vă metodică. 2. Broşură (ilustrată) care prezintă obiecte de vânzare. CATALOGÂ, cataloghez vb. I (fr. cataloguer) A înscrie în catalog; (fig.) a califica (defavorabil) pe cineva; a categorisi, a clasa (1). CATALOGRAFIE s.f. (fr. catalographie) Tehnica de alcătuire a cataloagelor de bibliotecă sau de muzeu; studiul întocmirii acestor cataloage. CATĂLPĂ, catalpe s.f. (fr. catalpa) Arbore ornamental, originar din America de Nord, din Cuba şi China, cu frunze mari, ovale şi cu flori albe. CATAMARAJV, catamarane s.n. (fr. catamaran) Ambarcaţiune cu două corpuri de plutire; pirogă cu două flotoare laterale. CATAMENIĂL, -Ă, catameniali, -e adj. (fr. cata-menial) Care se referă Ia menstruaţie. CATAMNEZĂ s.f. (fr. catamnese) Urmărire a evoluţiei unei boli, pe baza informaţiilor primite de la un bolnav după ieşirea din spital a acestuia. CATAMORFISM, catamorfisme s.n. (engl. catamor-phisme) Ansamblu de procese produse în partea superioară a scoarţei terestre. CATAPLÂSMĂ, cat api asm e s.f. (fr. cataplasme, lat. cataplasma) 1. Pastă medicinală care se aplică pe partea bolnavă a corpului. 2. Bucată de pânză, bandaj pe care se întinde cataplasma (1). CATAPLEXIE s.f. (fr. cataplexie) (Med.) încetare bruscă şi de scurtă durată a oricărei mişcări (fară pierderea cunoştinţei). CATAPULTĂ, catapultez vb. I (fr. catapulter) A lansa ceva cu o catapultă. CATAPULTĂ, catapulte s.f. (fr. catapulte, lat. catapulta) 1. Dispozitiv pentru lansarea avioanelor de pe nave. 2. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului, în caz de pericol. 3. Maşină de război folosită în Antichitate pentru aruncarea pietrelor, a proiectilelor etc. CATÂR1, cataruri s.n. (fr. catarrhe, lat. catarrhus) 1. Inflamaţie acută sau cronică a mucoaselor unui organ, însoţită de o hipersecreţie a acestora. 2. Catar nazal - inflamaţie a mucoaselor foselor nazale. CATÂR2, -Ă, catari, -e s.m. şi f. (fr. cathares) (La pl.) Membrii unei secte creştine medievale, răspândită CATARACTĂ 142 mai ales în sud-vestul Franţei, care respingeau ierarhia catolică şi considerau proprietatea privată un păcat. CATARACTĂ, cataracte s.f. (fr. cataracte, lat. cataracta) 1. Cădere naturală de apă; complex de cascade mici. 2. Boală de ochi care constă în opacifie-rea cristalinului. CATARĂL, -Ă, cataraîi, -e adj. (fr. catarrhaf) Referitor la catar1 (1), (legat) de catar. CATARINIĂN, catarinieni s.m. (fr. catarhinien) (La pl.) Grup de maimuţe superioare, cu nările apropiate şi coada, de obicei, scurtă; (şi la sg.) maimuţă din acest grup. CATASTROFĂL, -Ă, catastrofali, -e adj. (catastrofă + -al) Care produce o catastrofa, dezastruos, catastrofic; cataclismic. CATASTROFĂ, catastrofe s.f. (fr. catastrophe, lat. catastropha) Dezastru (1), nenorocire mare, calamitate; dramă (3), tragedie (2). CATASTROFIC, -Ă, catastrofici, -ce adj. (fr. catas-trophique) Catastrofal. CATASTROFISM s.n. (fr. catastrophisme) Teorie potrivit căreia schimbările de faună şi de floră sunt cauzate de unele catastrofe geologice, urmate de noi acte de creaţie. CATCH/CATCH-CAN s.n. (pr. checi[chen]\ engl. catch-can) Sport în genul luptelor libere. CATCH-CAN s.n. v. catch. CATEDRALĂ, catedrale s.f. (fr. cathedrale, lat. cathedralis) Biserică mare (cu rang de episcopie). CATEDRĂ, catedre s.f. (lat. cathedra) 1. Masă, pupitru aşezat pe un postament, de la care se predau lecţii, se ţin discursuri etc. 2. Unitate de bază în învăţământ ai cărei membri se ocupă de predarea unei discipline. 3. Postul, funcţia de profesor. CATEGOREMÂTIC, -Ă, categorematici, -ce adj. (fr. categorematique) (Log.; despre termeni) Care are o semnificaţie prin sine însuşi. CATEGOREMĂ, categoreme s.f. (fr. categoreme) (Log.) Noţiune universală în sistemul lui Aristotel care serveşte la stabilirea unor relaţii între lucruri. CATEGORIC, -Ă, categorici, -ce adj., adv. (fr. cate-gorique, lat. categoricus) (Care este) fară condiţii sau alternative; necondiţionat; cert; formal (2), decis, definitiv (1). CATEGORIE, categorii s.f. (fr. categorie, lat. categoria) Clasă, grup de obiecte, de persoane etc. cu trăsături comune. CATEHUMEN, -Ă, catehumeni, -e s.m. şi f. (fr. cate-chumene) Persoană adultă care îşi însuşeşte principiile credinţei creştine în vederea primirii botezului. CATENĂ, catene s.f. (lat. catena) 1. Şir de încreţituri ale scoarţei terestre. 2. Lanţ de atomi. CATERING s.n. (pr. cheităring\ engl. catering) Serviciu care asigură (semi)preparatele culinare şi băuturile la o petrecere, la o conferinţă, la bordul unui avion etc. CATERPILĂR, caterpilare s.n. (engl. Caterpillar [tractor]) Tractor puternic pe şenile, folosit mai ales în lucrări rutiere. CATETĂ, catete s.f. (fr. cathete, lat. cathetus) Fiecare dintre laturile unghiului drept al unui triunghi drep-tunghic. CATETER, catetere s.n. (fr. catheter) Sondă cu ajutorul căreia se execută cateterismul. CATETERISM s.n. (fr. catheterisme) Introducere a unui cateter într-o cavitate a organismului sau într-un canal, în scop terapeutic. CATETERIZĂ, cateterizez vb. I (fr. catheteriser) A explora cu ajutorul cateterului. CATETOMETRU, catetometre s.n. (fr. cathâtometre) Instrument folosit pentru măsurarea diferenţelor de înălţime. CÂTGUT, catguturi s.n. (fr. catgut) Fir făcut din intestine animale, folosit la coaserea plăgilor, resorbit uşor de ţesuturi. CATHÂRSIS s.n. (pr. catârsis; fr. catharsis) I. Purificare a spiritului prin artă. 2. (în psihanaliză) Efect terapeutic obţinut prin descărcarea emoţională a unei reprezentări refulate în inconştient, responsabilă de tulburări psihice. CATHÂRTIC, -Ă, cathartici, -ce adj. (pr. catârtic; fr. cathartique) Care purifică. CATILINĂRĂ, catilinare s.f. (fr. catilinaire) 1. (La pl.) Fiecare dintre cele patru discursuri ale Iui Cicero împotriva lui Catilina. 2. (Fig.) Apostrofa dură la adresa cuiva. CATION, cationi s.m. (fr. cation) Ion purtător de sarcină pozitivă, atras de catod. CATOBLEPAS, catoblepaşi s.m. (fr. catoblepas) 1. Animal fabulos despre a cărui privire se credea că este mortală. 2. Specie de peşte veninos. CATOD, catozi s.m. (fr. cathode) Electrod negativ. CATODIC, -Ă, catodici, -ce adj. (fr. cathodique) Referitor la catod, de catod. CATOGENEZĂ, catogeneze s.f. (fr. catogenese) (Geol.) Proces de formare a rocilor sedimentare, ale căror particule s-au deplasat, în faza de depunere, sub acţiunea gravitaţiei. CATOLIC, -Ă, catolici, -ce (lat. catholicus, fr. ca-tholique) 1. Adj. Referitor la catolicism; romano-catolic (1). 2. S.m. şi f. Adept al catolicismului; 143 CAVALER romano-catolic (2). 3. Afi mai catolic dccât papa = a fi exagerat într-o privinţă. CATOLICISM s.n. (fr. catholicismc) Confesiune creştină care recunoaşte autoritatea şi primatul papei de la Roma, dubla purcedere a Sfanţului Duh de la Tatăl şi de la Fiul (filioquc), existenţa purgatoriului etc. CATREN, catrene s.n. (fr. quatrain) Strofa (sau poezie) de patru versuri. CAUCIUC, (2, 3) cauciucuri s.n. (fr. caoutchouc, rus. kauciuk) L Substanţă elastică şi rezistentă, obţinută din latexul unor arbori tropicali sau pe calc sintetică; gumă (1). 2. Obiect din accst material. 3. Anvelopă de pneu. CAUDAL, -Ă. caudali, -e adj. (fr. caudal, it. caudale) Din regiunea cozii. CAUDAT, caudate s.n. (fr. caudate) (La pl.) Ordin de amflbieni cu coadă; (şi la sg.) animal din acest ordin; urodel. CAUDIFER, -Ă, caudiferi, -e adj. (fr. caudifcrc) (Rar) Care are sau poartă coadă. CAUDILLO, caudillo s.m. (pr. caudilio; sp. caudillo) L Păzitor al unei turme, în America Latină. 2. Şef militar, în Spania; conducător. 3. Tiltlu dat generalului spaniol Francisco Franco. CAUDINE adj. (lat. [fauces] Caudinae) A trece pe sub furcile caudine = a umili un învins; a supune unei critici aspre. CAULESCENT, -Ă, caulescenţi, -te adj. (fr. caules-cent) (Despre plante) Cu tulpină aeriană. CAULIFLORIE s.f. (fr. cauliflorie) Creştere a florilor direct pe tulpină, la unii arbori tropicali. CAUSTIC, -A, caustici, -ce (it. caustico, lat. caus-ticus) 1. Adj. (Chim.) Care distruge ţesutul animal şi vegetal. 2. Adj. (Fig.) Muşcător, satiric (1), ironic, sarcastic. 3. S.f. (Fiz.) Pată luminoasă formată prin întâlnirea razelor reflectate sau refractate într-un sistem optic, reprezentând imaginea deformată a unei surse de lumină. CAUSTICITATE s.f. (fr. causticite) (Rar) 1. Proprietatea unor substanţe dc a fi caustice (1). 2. (Fig.) Tendinţa sau faptul de a fi caustic. CAUSTOBIOLIT, caustobiolite s.n. (germ. Kausto-biolithe) Rocă organică sedimentară folosită drept combustibil. CAUTER, cautere s.n. (fr. cautere, lat. cauterium) Instrument chirurgical sau agent chimic folosit pentru arderea ţesuturilor. CAUTERIZA, cauterizez vb. I (fr. cauteriser, lat. cauterizare) A arde un ţesut bolnav cu un cautcr sau cu o substanţă caustică. CAUŢIONÂ, cauţionez vb. I (fr. cautionner) A răspunde pentru altă persoană dc îndeplinirea unor obligaţii materiale; a garanta (2); a-şi da sprijinul. CAUŢIUNE, cauţiuni s.f. (fr. caution, lat. cautio, -onis) Sumă dc bani depusă drept garanţie (pentru îndeplinirea unei obligaţii sau pentru eliberarea unei persoane arestate în perioada judecării procesului). CAUZA, cauzez vb. I (fr. causer, it. causare) A fi cauza unei întâmplări; a pricinui, a producc (2); a determina (I), a genera; a provoca (2). CAUZAL, -Ă, cauzali, -e adj. (fr. causal, lat. causa-lis) 1. Referitor la cauză, dc cauză. 2. (Propoziţie) cauzală (şi substantivat, f.) = (propoziţie secundară) care exprimă cauza acţiunii din regentă. Conjuncţie cauzală = conjuncţie care introduce o propoziţie cauzală. CAUZALGIE, cauzalgii s.f. (fr. causalgie) Senzaţie de arsura, localizată, dc obicei, la mâini sau la picioare, însoţită dc tulburări circulatorii şi datorată lezării nervilor simpatici din regiunile respective. CAUZALISM s.n. (fr. causalisme) Concepţie filosofică bazată pe principiul cauzalităţii. CAUZALITATE s.f. (fr. causalite) 1. Raport obiectiv între cauză şi efect. 2. Principiul (sau legea) cauzalităţii = principiul potrivit căruia orice fenomen are o cauză. Cauzalitate inelară = fcedback. CAUZAŢI V, -A, cauzative adj. (it. causativo, lat. cau-sativus) Verb cauzativ = verb factitiv v.factitiv. CAUZĂ, cauze s.f. (lat. causa, fr. cause) 1. Fenomen care generează alt fenomen; mobil (3), raţiune (2), motiv (1), explicaţie (2). 2. Problemă de interes social. 3. Proces, pricină. 4. în cunoştinţă de cauză = fiind la curent. A face cauză comună (cu cineva) = a se uni (cu cincva) pentru a rezolva o problemă. A avea câştig de cauză = a învinge. A fi în cauză = a fi interesat într-o problemă. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. CAV, -Ă, cavi, -e adj. (fr. cave) 1. Care are o cavitate. 2. Venă cavă = fiecare dintre cele două vene care transportă sângele la inimă. CAVALCÂDĂ, cavalcade s.f. (fr. cavalcade) Defilare de călăreţi; cursă călare. CAVALER, cavaleri s.m. (it. cavaliere, fr. cavalier, rus. kavaler) 1. Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial, în Roma antică. 2. Titlu nobiliar conferit de către rege, în Evul Mediu; (spec.; în Spania medievală) hidalgo, caballero; titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavalarcsc; persoană cu accst titlu. 3. Titlu onorific acordat unor persoane cu decoraţii importante; persoană cu acest titlu. 4. Călăreţ. 5. (Şi adjectival) (Om) nobil, generos, amabil. CAVALERIE1 144 6. Tânâr necăsătorit. 7. Cavaler de onoare = tânăr necăsătorit care însoţeşte mirii la cununic. CAVALERIE1, cavalerii s.f. (rus. kavaleriia) Partea armatei carc foloseşte calul ca mijloc dc luptă şi dc transport al militarilor; grup dc soldaţi care fac parte dintr-o astfel dc unitate. CAVALERIE2, cavalerii s.f. (it. cavalleria) 1. (înv.) Instituţia (sau ordinul) cavalerilor. 2. Decoraţie, ordin în gradul dc cavaler. CAVALERISM s.n. (cavaler + -ism) Purtare amabilă, atitudine de cavalcr; vitejie; onestitate, lealitate. CAVALERIST, cavalerişti s.m. (rus. kavalerist) Militar din cavalcrie1. CAVALET, cavalete s.n. (it. cavalletto) 1. Postament pc carc se aşază ambarcaţiunile la bordul unei nave sau pe uscat. 2. Suport de lemn fixat provizoriu pe cofrajul unui planşeu de beton, pe care se sprijină dreptarul cu ajutorul căruia se face nivelarea plan-şcului după turnarea betonului. CAVALIER, cavaliere s.n. (fr. cavalier) 1. Terasă folosită pentru amplasarea tunurilor, într-o fortificaţie. 2. Cordon de pământ, de mâl ctc. de-a lungul unui drum, format prin curăţarea şanţurilor. CAVATINĂ, cavatine s.f. (it. cavatina) Arie lirică scurtă (dintr-o operă). CAVERNĂ, caverne s.f. (fr. caverne, lat. caverna) 1. Peşteră, grotă. 2. Cavitate într-un ţesut organic (mai ales pulmonar), cauzată dc o boală. CAVERNICOL, -Ă, cavernicoli, -e adj. (fr. caverni-cole) Specific peşterii, referitor la peşteră; care trăieşte în peşteră. CAVERNOGRÂMĂ, cavernograme s.f (fr. cavemo-gramme) Diagramă care reprezintă variaţia diametrului unei găuri de sondă, de-a lungul acesteia. CAVERNOMETRIE s.f. (fr. cavernometrie) Operaţia de măsurare şi de înregistrare a diametrului unei găuri de sondă, de-a lungul acesteia. CAVERNOS, -OÂSĂ, cavernoşi, -oase adj. (fr. caver-neiix, lat. caveniosus) 1. Referitor la caverne (2), cu caverne. 2. (Despre voce, sunete etc.) Cu timbru gros; înăbuşit. CAVIÂR s.n. (fr. caviar) Icre negre preparate prin sărare. CAVI CORN, -Ă, cavicomi, -e (fr. cavicome) 1. Adj. (Despre comute) Cu ambele coame goale în interior. 2. S.n. Animal cavicom (1). CAVTLĂ, cavile s.f. (it caviglia) 1. Piesă în formă de ac, din lemn sau din oţel, folosită la matisarea parâme-lor. 2. Mâner aşezat la extremitatea spiţelor timonei. CAVITÂR, -Ă, cavitari, -e adj. (fr. cavitaire) Care se referă la o cavitate sau la o cavernă (2). CAVITÂTE, cavităţi s.f. (fr. cavile, lat. cavitas, -atis) 1. Adâncitură, gaură, spaţiu gol într-un corp solid. 2. Spaţiu în interiorul organismului sau al unui organ din corpul omului ori al animalelor, în carc sc află anumite organe. Cavitate abdominală. CAVITÂŢIE, cavitaţii s.f. (fr. cavitation) (Fiz.) Formare de cavităţi pline cu vapori sau cu gaze, într-un lichid. CAVOU, cavouri s.n. (fr. caveau) Construcţie funerară cu una sau cu mai multe criptc; necropolă (2). CAZ, cazuri s.n. (lat. casus, fr. cas) 1. împrejurare, circumstanţă. 2. întâmplare, eveniment (I), accident (1). 3. (Urmat de determinări) Maladie, boală. 4. Una dintre categoriile gramaticale specifice numelui. 5. A face caz de... = a da prea mare importanţă... CAZĂ, cazez vb. I (fr. caser) A (sc) instala temporar într-o locuinţă. CAZÂCĂ, cazace s.f. (fr. casaque) Bluză cu mâneci largi, lungă până sub talie, încheiată la gât într-o parte. CAZANIER, -Ă, cazanieri, -e adj. (fr. casanier) Căruia îi place să stea acasă; sedentar (1). CAZARMAMENT s.n. (cf. fr. casernement) Totalitatea efectelor de pat (saltea, pernă, pătură, ccarşaf etc.) pe care le primeşte un militar. CAZEINĂ s.f. (fr. caseine) Proteină conţinută în lapte; cazeinogen. CAZEINOGEN s.n. (fr. caseinogene) (Biochim.) Ca-zeină. CAZEMÂTĂ, cazemate s.f. (fr. casemate) Construcţie solidă care adăposteşte mijloace de luptă; încăpere blindată pe nave, unde sunt instalate tunuri; buncăr (2). CAZIER, caziere s.n. (fr. casier) Cazier judiciar = fişă de evidenţă a condamnărilor penale ale unei persoane. CAZINOU, cazinouri s.n. (fr. casino) Local public de amuzament (în staţiunile turistice), cu restaurant, săli de spectacole, de jocuri (de noroc) etc. CAZUÂL, -Ă, cazuali, -e adj. (lat. casualis) 1. Carc are un caracter întâmplător, accidental. 2. Care arată cazul gramatical. Desinenţă cauzală. CAZUALISM s.n. (fr. casualisme) Concepţie filosofică potrivit căreia cauzele şi succesiunea evenimentelor se datorează hazardului. CAZUAR, cazuari s.m. (fr. casoar, it. casuario) Pasăre mare, asemănătoare struţului, din Australia şi din Noua Guinee. CAZUIST, -Ă, cazuişti, -ste s.m. şi f. (fr. casuiste) Persoană care argumentează subtil şi ingenios (dar fals). 145 CEFALOTORÂCE CAZUISTIC, -Ă, cazuistici, -ce (fr. casuistique) 1. S.f. Parte a teologici scolasticc medievale carc încearcă să rezolve cazurile dc conştiinţă şi să justifice unele practici imorale prin norme eticc abstracte şi prin subtilităţi logice; argumentare subtilă, sofisticată a unor teze. 2. Adj. Referitor la cazuistică (1), bazat pc cazuistică. CAPITÂN. căpitani s.m. (it. capitano, ms. kapitan, cf. magh. kapitâny) 1. Grad de ofiţer superior locotenentului, inferior maiorului. 2. Comandant de nave militare, comerciale sau de pasageri. 3. Conducătorul unei echipe sportive, în timpul unei întreceri. 4. Căpetenie. CD, CD-uri s.n. (citit sidi; engl. C[ompact] D[iscJ) 1. Tip de disc optic capabil să stocheze cantităţi mari de date. 2. CD-audio = disc audio-numeric cu diametrul de 12 cm, adoptat de marile case de discuri pentru a înlocui discul vinii. CD-PLAYER, CD-pIayere s.n. (pr. sidipleiăr\ engl. CD-player; abr. din C[ompact] D[isc] Player) Suport pe care informaţia este stocată digital şi care se citeşte cu ajutorul laserului. CD-ROM, CD-ROM-uri s.n. (pr. sidironv, engl. CD-ROM; abr. din C[ompact] D[isc] R[ead] 0[nly] M[emoiyJ) Dispozitiv care poate citi informaţiile de pe un CD. CEASLĂ s.f. v. şasla. CEBOCEFĂL, -Ă, cebocefaii, -e adj., s.m. şi f. (fr. cebocephale) (Med.) (Persoană) care prezintă ce-bocefalie. CEBOCEFALIE, cebocefaîii s.f. (fr. cebocephalie) (Med.) Malformaţie congenitală caracterizată prin nas turtit şi ochi foarte apropiaţi. CEC1, cecuri s.n. (engl. check, fr. cheque) Documcnt nominal sau la purtător care dă dreptul la plata unei sume de bani din contul titularului. CEC2, cecuri s.n. (fr., lat. caecum) Prima parte a intestinului gros, în formă dc pungă, situată între intestinul subţire şi colon. CECĂL, -Ă, cecali, -e adj. (fr. caecal) Care aparţine cecului2, privitor la cec. CECIDIE s.f. (fr. cecidie) Hipertrofie, excrescenţă vegetală provocată de paraziţi; gală2. CECITĂTE s.f. (fr. cetite, lat. caecitas, -atis) Orbire. CECOGRAF, cecografe s.n. (fr. cecographe) Instrument dc scriere, folosit de nevăzători. CECOGRAFIE s.f. (fr. cecographie) Metodă specială prin care persoanele nevăzătoarc sunt învăţate să scrie. CEDĂ, cedez vb. I (fr. ceder) 1. A renunţa la un bun; a transmite un drept de creanţă. 2. A da cuiva dreptate într-o discuţie; a condescinde; a nu se mai împotrivi, a se recunoaşte învins; a capitula, a capota. 3. (Despre boli) A sc ameliora (I). 4. A sc încovoia, a se rupe. CEDENT, cedenţi s.m. (lat. cedens, -ntis) Creditor care transmite altei persoane dreptul său de crcanţă. CEDRU, cedri s.m. (fr. cedre, lat. cednis) Conifer exotic marc, vcşnic verde, cu ramuri orizontale; lemnul accstui arbore, dc culoarc brun-gălbuie, rezistent, folosit în construcţii navale, în sculptură. CEFALALGIE, cefalalgii s.f. (fr. cephalalgie) Durere dc cap. CEFALEE, ce/alee s.f. (fr. cephalee) Durere de cap. CEFĂLIC, -Ă, cefalici, -ce adj. (fr. cephalique, lat. cephalicus) 1. Care sc referă la cap, al capului. 2. Artera cefalicâ = carotidă. CEFALINĂ s.f. (fr. cephaline) Substanţă care conţine acizi graşi, acid fosforic, gliceroli şi amino-alcooli şi care se găseşte în ţesutul nervos cerebral şi în gălbenuşul dc ou. CEFALITĂ, cefalite s.f. (fr. cephalite) Inflamaţie a crcicrului şi a membranelor acestuia. CEFALO- (fr. ce/alo-) Element de compunere cu sensul dc „(referitor la) cap”, în cuvinte de tipul: cefalometrie, cefaloscopie. CEFALOCORDÂT, cefalocordate s.n. (fr. cephalo-cordes) (La pl.) încrengătură de animale marine cu scheletul corpului format din coarda dorsală; (şi Ia sg.) animal marin din această încrengătură. CEFALOGRĂF, cefalografe s.n. (fr. câphalographe) Instrument folosit pentru înregistrarea grafică a dimensiunilor capului. CEFALOGRAFIE, cefalograjii s.f. (fr. cephalogra-phie) 1. Dcscrierc anatomică a capului. 2. înregistrare grafică a formei şi a dimensiunilor capului. CEFALOMETRIE s.f. (fr. cephalometrie) Măsurare a dimensiunilor capului, folosită în antropometrie. CEFALOMETRU, cefalometre s.n. (fr. cephalometre) Instrument folosit pentru măsurarea dimensiunilor capului. CEFALOPOD, cefalopode s.n. (fr. cephalopode) (La pl.) Clasă de moluşte marine cu orificiul bucal înconjurat de tentacule (cuprinzând sepii, caracatiţe, calamari etc.); (şi la sg.) moluscă din această clasă. CEFALORAHIDIĂN, -Ă, cefalorahidieni, -e adj. (fr. cephalorahidien) 1. Care se referă la cap şi la coloana vertebrală. 2. Lichid cefalorahidian = lichid incolor din ventriculii ccrebrali şi din canalul rahidian. CEFALOSCOPIE s.f. (fr. cephaloscopie) Examinare a capului. CEFALOTORĂCE, cefalotorace s.n. (fr. cephalo-thorax, it. cefalotorace) Partea corpului arahnidelor CEFEIDĂ 146 şi crustaccclor, carc cuprindc capul şi toracclc, sudate şi protejate de o carapace comună. CEFEIDĂ, ccfeidc s.f. (fr. cepheide) (Astron.) Stea cu strălucirc variabilă. CELAPERM s.n, (fr. cclapcnn) Fibră textilă obţinută din celuloza dc bumbac, având aceleaşi proprietăţi ca şi celofibra, dar cu tuşcu diferit. CELEBRĂ, celebrez vb. I (fr. celebrer, lat. celebrare) 1. A oficia (2) un act important. 2. A sărbători un eveniment însemnat; a comcmora. CELEBRITATE, celebrităţi s.f. (fr. câlebrite, lat. celebritas, -atis) 1. Reputaţie, faimă, glorie, vogă. 2. Persoană celebră, renumită. CELEBRU, -Ă, celebri, -e adj. (fr. celebre, lat. cele-bris) Cunoscut de toată lumea (datorită unor calităţi, rcnumelui ctc.); universal (3); ilustru, renumit, faimos. CELENTERÂT, celenterate s.n. (fr. ccclenteres) (La pl.) încrengătură dc animale acvatice inferioare, cu un corp în formă de sac şi cu un orificiu înconjurat de tentacule; (şi la sg.) animal acvatic din această încrengătură. CELERITÂTE s.f. (fr. celerite) (Livr.) Promptitudine, iuţeală; viteză de propagare. CELEST, -Ă, celeşti, -ste adj. (fr. celeste, lat. caeles-tis) (Livr.) Ceresc; minunat, divin (1). CELESTĂ, celeste s.f. (fr. celesta) Instrument muzical având claviatură, ale cărui sunete se produc prin lovirea unor lame metalice. CELESTIN, celestini s.m. (fr. celestin) Călugăr eremit din ordinul Sf. Benedict. CELESTINĂ s.f. (fr. celestine) Sulfat natural de stronţiu, sticlos-transparent, incolor sau uşor colorat, întrebuinţat ca materie primă la prepararea sărurilor de stronţiu. CELIÂC, -Ă, celiaci, -ce adj. (fr. cazliaque) Referitor la abdomen şi la intestine. CELIBÂT s.n. (fr. celibat, lat. caelibatus) Starea unei persoane necăsătorite. CELIBATÂR, -Ă, celibatari, -e s.m. şi f. (fr. celiba-taire) Persoană necăsătorită; burlac. CELIOSCOPIC, -Ă, celioscopici, -ce adj. (fr. calioscopique) Care se referă Ia interiorul cavităţii abdominale. CELIOSCOPIE s.f. (fr. cczlioscopie) Examinare a cavităţii abdominale. CELIOTOMIE, celiotomii s.f. (fr. cceliotomie) (Med.) Laparotomie. CELLO s.n. (it. cello) Violoncel. CELOFÂN s.n. (fr. cellophane) Foiţă transparentă obţinută din viscoză, folosită la ambalaje. CELOFIBRĂ s.f. (fr. cellofibre) Fibră textilă artificială, obţinută din ccluloză. CELOIDINĂ s.f. (germ. Keloidine) Soluţie dc piro-xilină inflamabilă, solubilă în alcool şi în eter, folosită la secţionarea fină a ţesuturilor în vederea examinării la microscop a acestora. CELOM s.n. (fr. ccelome) Cavitate în corpul meta-zoarclor. CELOMÂT, celomate s.n. (fr. ccelomate) Animal prevăzut cu celom. CELT, -Ă, celţi, -te (fr. Celtes) 1. S.m şi f. Persoană care facca parte dintr-o veche populaţie carc a locuit iniţial în Galia, de unde s-a extins în alte regiuni. 2. Adj. Care se referă la celţi (1); celtic. 3. S.f. Limbă vorbită de celţi (1). CELTIC, -Ă, celtici, -ce adj. (fr. celtique) 1. Carc aparţine celţilor (1), privitor la celţi; cclt (2). 2. Limbi celtice ~ familie dc limbi vorbite în Antichitate dc vechii gali, iar astăzi, în vestul Europei, dc irlandezi, de bretoni etc. CELŢIU s.n. (fr. celtium) (Chim.) Hafniu. CELULĂR, -Ă, celulari, -e adj. (fr. cellulaire) 1. Referitor la celulă (1), de natura celulei, format din celule. 2. Regim celular = regim sever în celule (3) individuale. Telefon celular (şi substantivat, n.) = telefon (mobil) care are componente electronice integrate, de tip microprocesor. CELULĂ, celule s.f. (fr. cellule, lat. cellula) 1. Cea mai simplă unitate anatomică a organismelor vii. 2. Alveolă, în fagurele dc ceară. 3. încăpere mică într-o închisoare, unde stau arestaţii sau condamnaţii. CELULITĂ s.f. (fr. cellulite) Inflamaţie a ţesutului adipos subcutanat. CELULOID s.n. (fr. celluloid) Material plastic foarte inflamabil, obţinut din nitroceluloză şi camfor, cu largă întrebuinţare. CELULOZĂ, celuloze s.f. (fr. cellulose) Substanţă organică din care sunt alcătuiţi pereţii celulari ai plantelor, întrebuinţată în fabricarea hârtiei, a lacurilor, a fibrelor textile, a maselor plastice etc.; lignoză. CEMBALO s.n. (it. cembalo) Clavecin. CEMENT, cementuri s.n. (fr. cement) 1. Strat osos care acoperă rădăcina dinţilor. 2. Substanţă cu ajutorul căreia se cementează un metal. CEMENTÂ/(2, 3) CIMENTÂ2, cementez/cimentez vb. I (fr. cementer) 1. A trata termochimic un metal sau un aliaj pentru a obţine un strat rezistent, prin introducerea de carbon, crom, azot ctc. 2. A obtura canalul unui dinte cu cement (1). 3. A fixa cu cement (2) o proteză dentară. 147 CENTRALISM CEMENTÂŢIE, cementaţii s.f. (fr. cementation) 1. Acţiunea de a cementa. 2. Pierdere a elasticităţii suprafeţei lemnului. CEMENTITĂ, cementiîe s.f. (fr. cementite) Carbură de fier dură, care intră în compoziţia oţelului şi a fontei. CENACLU, cenacluri s.n. (fr. cenacley lat. cenaclum) Grup de oameni de creaţie cu aspiraţii comune; reuniunea periodică a unui astfel de grup. CENESTEZIE s.f. (fr. cenesthesie) Totalitatea senzaţiilor primite de la organele interne, care provoacă o impresie generală, caracterizată printr-o dispoziţie plăcută sau neplăcută. CENO1- (fr. ceno-, gr. kenos) Element de compunere cu sensul de „gol”, în cuvinte de tipul cenotaf CENO2- (fr. ceno-, gr. koinos) Element de compunere cu sensul de „general”, „comun”, în cuvinte de tipul cenobit. CENOBIT, cenobiţi s.m. (fr. cenobiîe, lat. coenobita) Călugăr care trăieşte în comunitate la o mănăstire. CENOBITISM s.n. (fr. cenobitisme) Starea, situaţia, viaţa de cenobit. CENOBIU, cenobii s.n. (it. cenobio) Colonie imobilă de organisme unicelulare. CENOGENETIC, -Ă, cenogenetici, -ce adj. (fr. ce-nogenetique) (Biol.; despre caractere) 1. Care dispare în perioada adultă. 2. De origine recentă. CENOGENEZĂ, cenogeneze s.f. (fr. cenogenese) (Biol.) Apariţie de caractere noi în cursul dezvoltării, datorită adaptării la condiţiile de mediu. CENOTAF, cenotafelcenotafuri s.n. (fr. cenotaphe) Mormânt ridicat în memoria unui mort ale cărui oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut. CENOTIP, cenoîipuri s.n. (fr. cenotype) (Biol.) Tip primitiv din care au derivat alte tipuri. CENS, censuri s.n. (lat. census, fr. cens) 1. (în Antichitate) Recensământ al cetăţenilor romani, efectuat din cinci în cinci ani. 2. (în Evul Mediu) Rentă datorată seniorului de către posesorul pământului. 3. Impozit prevăzut de legile electorale, care dă dreptul cetăţeanului de a alege şi de a fi ales. CENT, cenţi s.m. (engl., fr. cent) 1. Monedă divizionară în S.U.A., în Canada etc., egală cu o sutime de dolar. 2. Monedă divizionară în Olanda, care valora o sutime de florin. CENTAUR, centauri s.m. (lat. centaums, fr. centaure) 1. Fiinţă mitologică având corp de cal şi bust de om; hipocentaur. 2. (La sg., art.) Constelaţie din emisfera australă. CENTENAR, -Ă, centenari, -e (lat. centenarius, fr. centenaire) 1. S.n. împlinire a o sută de ani de la un eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. 2. Adj. Care datează de o sută (sau de mai multe sute) de ani. CENTEZIMÂL, -Ă, centezimali, -e adj. (fr. centesi-mat) 1. Care reprezintă a Suta parte dintr-un întreg. 2. Grad centezimal = unghi de o sută de ori mai mic decât un unghi drept. Minut centezimal = a suta parte dintr-un grad centezimal. Secundă centezimală = a suta parte dintr-un minut centezimat. CENŢI- (fr., it. cenţi-) Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităţilor de măsură, pentru a exprima a suta parte dintr-un întreg, în cuvinte de tipul: centimetru, centilitm. CENTIAR, centiari s.m. (fr. centiare) A suta parte dintr-un ar. CENTIGRAD, -Ă, centigrazi, -de (fr. centigrade, it. centigrado) 1. Adj. împărţit în o sută de grade. 2. S.n. A suta parte dintr-un grad. CENTIGRAM, centigrame s.n. (fr. centigramme) A suta parte dintr-un gram. CENŢI LITRU, centilitii s.m. (fr. cenţi litre) A suta parte dintr-un litru. CENTIMĂ, centime s.f. (fr. centime) 1. Monedă divizionară, în unele ţări, care reprezintă a suta parte din monedele respective (franc, leu vechi etc.). 2. Nicio centimă = niciun ban. CENTIMETRU, (1) centimetri, (2) centimetre (abr. cm; fr. centimetre) 1. S.m. A suta parte dintr-un metru. 2. S.n. Panglică îngustă cu diviziuni zecimale, care serveşte la măsurat în croitorie, în magazinele de textile etc. CENTIRON, centiroane s.n. (fr. ceinturon) Centură lată (militară). CENTRĂ, centrez vb. I (fr. centrer) 1. A fixa o piesă de prelucrat într-o maşină-unealtă, astfel încât axele lor de rotaţie să coincidă. 2. (Fig.) A orienta ceva spre un obiectiv; a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. A aduce în poziţie corectă două sau mai multe maşini cuplatc. 4. A trimite mingea spre mijlocul terenului; (la fotbal) a trimite mingea în careul porţii. CENTRĂL, -Ă, centrali, -e (fr. central, lat. centralis) 1. Adj. Care se află în centru; (fig.) principal (1). 2. S.f. Instituţie, unitate care coordonează şi controlează o activitate dintr-un domeniu. 3. S.f. Uzină sau instalaţie care produce energie sau desfaşoară activităţi specifice. 4. Centrală atomică sau nucleară = centrală care utilizează energie atomică. CENTRALISM s.n. (fr. centralisme, rus. ţentralizm) Sistem de organizare în care deciziile şi acţiunile se află în mâinile puterii centrale; conducere de Ia centru. CENTRALIZA 148 CENTRALIZA, centralizez vb. I (fr. centraliser) 1.A reuni într-un centru comun. 2. A subordona unei con-duccri unice. CENTRALIZATOR, -OÂRE, centralizatori, -oare (fr. centralisateur) L Adj. Care centralizează. 2. S.n. Document în care sunt centralizate date. CENTRIFUG, -Ă, centrifugi, -e (fr. centrifuge) 1. Adj. Care tinde să se depărteze de centru; centrifugal. 2. S.f. Aparat folosit pentru separarea componenţilor cu densităţi diferite dintr-un lichid eterogen. 3. Forţâ centrifugă = forţă care acţionează asupra unui corp aflat în mişcare de rotaţie, tinzând să îl depărteze de axa de rotaţie. CENTRIFUGÂ, pers. 3 centrifughează vb. 1 (centrifug + -a, cf. fr. centrifuger) A efectua o mişcare centrifugă. CENTRIFUGÂL, -Ă, centrifugali, -e adj. (germ. zentrifugal) Centrifug (1). CENTRIOL, centrioli s.m. (fr. centriole) Particulă componentă a centrozomului. CENTRIPET, -Ă, centripeţi, -te adj. (fr. centripete) Care tinde să se apropie de centru; centripetal. CENTRIPETÂL, -Ă, centripetali, -e adj. (germ. zen-tripetal) Centripet. CENTRISM s.n. (fr. centrisme) Poziţie politică situată între două orientări opuse. CENTROMER, centromere s.n. (fr. centromere) Regiunea din cromozom unde se inserează braţele cromatidelor. CENTROPLÂSMĂ, centroplasme s.f. (fr. centro-plasme) Matricea fundamentală a cromozomului. CENTROSFERĂ s.f. (fr. centi'osphere) I. Partea centrală a globului pământesc. 2. Regiune din jurul cen-triolului, cu rol activ în diviziunea celulară. CENTROSPERMĂ, centrosperme s.f. (fr. centros-perme) (La pl.) Grup mare de plante cu ovarul superior, cu seminţe localizate în centrul fructului şi cu embrionul curbat, inelat sau spiralat; (şi Ia sg.) plantă din acest grup. CENTROZOM, centrozomi s.m. (fr. centrosome) Constituent celular situat lângă nucleu, care serveşte Ia reproducerea indirectă a celulei. CENTRU, (1, 2) centre, (4, 5) cenţii (fr. centre, lat. centnim) L S.n. Punct spaţial situat la distanţă egală faţă de punctele unei circumferinţe; mijloc, miez, nucleu (1). 2. S.n. Loc unde sunt concentrate anumite activităţi ştiinţifice, culturale, sociale etc.; sediu. 3. S.n. Poziţie politică de mijloc, situată între orientările de dreapta şi cele de stânga. 4. S.m. Sportiv aflat în centrul liniei de atac sau de apărare. 5. S.m. Centnt nenvs = grup de celule nervoase situate în encefal, în bulb sau în măduvă, la care ajung excitaţiile periferice şi de la care pornesc excitaţiile centrale. CENTUM adj. invar. (cf. lat. centum „o sută”) Limbă centum = limbă indo-europeană care a păstrat nealterate sunetele velare k şi g înainte de e şi i, CENTUMVIR, centumviri s.m. (lat., fr. centumvir) Magistrat din Roma antică, ales anual dintr-un colegiu de o sută de judecători, pentru a judeca treburile civile; magistrat roman dintr-un municipiu sau dintr-o colonie. CENTUMVIRÂT s.n. (fr. centumvirat) Demnitatea de centumvir. CENTUPLU, -Ă, centupli, -e adj. (fr. centuple, lat. centuplex) (Rar) însutit. CENTURĂ, centuri s.f. (fr. ceinture) 1. Curea (pentru militari); cordon (1), cingătoare. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremităţile se leagă de trunchi. 3. (La box) Linie imaginară la nivelul ombilicului sub care loviturile sunt nepermise. 4. Linie de centură = cale de comunicaţie care înconjoară un oraş. Centură de salvare = echipament asemănător unei cingători sau unui pieptar, făcut din plăci de plută învelite în pânză; colac de salvare. Centură de siguranţă = echipament de protecţie folosit de auto-mobilişti şi de muncitorii care lucrează pe stâlpi la înălţime. CENTURIE, centurii s.f. (fr. centurie, lat. centuria) 1. (în armata romană) Subdiviziune militară carc cuprindea o sută de ostaşi. 2. Subdiviziune administrativă şi politică romană care cuprindea o sută de cetăţeni. CENTURION, centurioni s.m. (lat. centurio, -onisy fr. centurie) Ofiţer din armata romană care comanda o centurie. CENUR, cenuri s.m. (fr. cenure) Larva teniei, care se dezvoltă parazitar în organismul animal. CENUROZĂ, cenuroze (fr. cenurose) Boală parazitară, mai ales Ia oi, provocată de larva teniei şi localizată Ia creier. CENZITÂR, -Ă, cenzitari, -e adj. (fr. censitaire) 1. Care are Ia bază censul (3), întemeiat pe cens. 2. Sistem electoral în care recunoaşterea dreptului de vot se face în funcţie de avere. CENZOR, cenzori s.m. (fr. censeur, lat. censor) 1. (în Antichitate) Magistrat roman însărcinat cu recensământul şi controlul moravurilor publice. 2. Persoană care verifică o gestiune, un cont etc. 3. Persoană însărcinată cu cenzura (1). CENZURA, cenzurez vb. I (fr. censurer) A exercita cenzura (1); (fig.) a controla moravurile. 149 CEROGRAFIE CENZURĂ, cenzuri s.f. (lat. censura, fr. censure) 1. Control exercitat asupra creaţiilor literare şi artistice, a mass-mediei, a corespondenţei etc., înainte de a permite publicarea, difuzarea sau transmiterea acestora; organ oficial care exercită acest control. 2. Demnitatea, funcţia de cenzor (1). CERAMBICID, cerambicide s.n. (fr. cerambycides) (La pl.) Familie de coleoptere viu colorate, cu antene lungi şi corp alungit, ale căror larve găuresc lemnul; (şi la sg.) coleopteră din această familie. CERÂMIC, -Ă, ceramici, -e (fr. ceramique) 1. S.f. Arta şi tehnica prelucrării argilelor; obiectul confecţionat prin această tehnică. 2. Adj. Care se referă la ceramică (1), de ceramică. CERAMfST, -Ă, ceramişîi, -ste s.m. şi f. (fr. ceramiste) Specialist în ceramică. CERARGIRIT s.n. (fr. cerargyrite) Clorură naturală de argint, întrebuinţată ca minereu de argint. CERBER, cerberi s.m. (fr. cerbere, lat. cerberus) 1. Animal mitologic fabulos cu trei capete, care păzea porţile infernului. 2. (Fig.) Paznic, gardian sever. CERC, cercuri s.n. (lat. circus, cf. fr. cercle) 1. Curbă plană închisă, în care toate punctele se află la distanţă egală de centru; circumferinţă (1). 2. Figură, linie, mişcare etc. în formă de cerc (1). 3. Grup de persoane cu preocupări comune; lume, societate (4). 4. Limită, întindere. 5. Obiecte în formă de cerc (1). 6. Cerc vicios = raţionament în care se ia drept premisă ceea ce trebuie demonstrat sau probat. CERCĂR, cercări s.m. (fr. cercaire) Larvă a gălbe-zii, care devine adultă în organismul vitelor comute, unde pătrunde odată cu hrana. CERCI s.m. pl. (fr. cerque) Pereche de formaţiuni filamentoase situate la extremitatea abdomenului, cu rol în împerechere, la unele insecte. CERCOPITEC, cercopiteci s.m. (fr. cercopitheque) Maimuţă africană cu o coadă lungă şi cu părul adesea colorat. CERCOPITECID, cercopitecide s.n. (fr. cercopi-thecides) (La pl.) Familie de maimuţe din care fac parte cercopitecul, pavianul şi magotul; (şi la sg.) maimuţă din această familie. CERCOSPORIOZĂ s.f. (fr. cercosporiose) Boală a plantelor, provocată de ciuperci şi manifestată prin pete circulare pe frunze. CEREÂLĂ, cereale s.f. (fr. cereale) (La pl.) Grami-nee (grâu, porumb etc.) cultivate pentru boabe; grâne; (şi la sg.) plantă din această familie. CEREALICULTURĂ s.f. (fr. cerealicidture) Studiul culturii cerealelor. CEREBEL, cerebele/cerebeluri s.n. (lat. cerebellum) Creierul mic. CEREBRĂL, -Ă, cerebrali, -e adj. (fr. cerebral) 1. Care aparţine, care se referă la creier şi la funcţiile acestuia. 2. (Şi substantivat) Intelectual (1); mintal, raţional (2). CEREBRALISM s.n. (engl. cerebralism) Raţionalism exagerat. CEREBRO- (fr. cerebro-, lat. cerebnim) Element de compunere cu sensul de „creier”, în cuvinte de tipul: cerebral, cerebroscleroză. CEREBROID, -Ă, cerebroizi, -de adj. (fr. cerebroide) Care seamănă cu creierul. CEREBROMALACIE, cerebromalacii s.f (fr. cere-bromalacie) Ramolisment cerebral. CEREBROSCLEROZĂ, cerebroscleroze s.f. (fr. cerebrosclerose) Scleroză a arterelor cerebrale. CEREBROSPINĂL, -Ă, cerebrospinali, -e adj. (fr. cerebro-spinal) Care aparţine creierului şi măduvei spinării, referitor la creier şi la măduva spinării. CEREBROZIDĂ, cerebrozide s.f. (fr. cerebroside) Lipidă complexă din ţesutul nervos. CEREMONIĂL, ceremoniale/ceremonialuri s.n. (fr. ceremonial, lat. caerimonialis) Totalitatea regulilor după care se desfaşoară o ceremonie; formalitate de oficiere a unui act solemn; etichetă (2). CEREMONIE, ceremonii s.f. (pol. ceremonia, fr ceremonie, lat. caerimonia) 1. Solemnitate protocolară, paradă (1), fast1. 2. Slujbă religioasă. 3. Politeţe (2). 4. Maestm de ceremonii = persoană care dirijează, conform uzanţelor, o solemnitate. CEREMONIOS, -OĂSĂ, ceremonioşi, -oase adj. (fr. ceremonieux) Care se face cu politeţe (exagerată); protocolar, solemn (1), formal (3). CERIFER, -Ă, ceriferi, -e adj. (fr. ceri/ere) (Despre glandele albinelor sau despre celule vegetale) Care produce ceară. CERIFICĂRE, cerificări s.f. (cf. fr. cerification) Impregnare cu ceară. CERITHIUM s.n. (lat. cerithium) Gen de moluşte gasteropode cu o cochilie alungită, în spirală, cu striaţii. CERIU s.n. (cf. fr. cerium) Element chimic, metal moale, ductil şi strălucitor, folosit, în aliaj cu lantan şi cu fier, la fabricarea gloanţelor, a proiectilelor etc. CERNOZIOM, cernoziomuri s.n. (rus. cernoziom) Pământ negru foarte fertil. CEROGRAFIE s.f. (fr. cerographie) Procedeu de pregătire a unei forme de tipar înalt, prin gravarea manuală a imaginii într-un strat de ceară aplicat pe o placă de metal. CEROPLÂSTICĂ 150 CEROPLÂSTICĂ s.f. (fr. ceroplastique) Arta dc a modela în ccară. CERT, -Ă, cerţi, -te adj. (lat. cartuş, it. ccrto) Neîndoielnic, sigur, catcgoric; indcniabil, indubitabil. CERT1F1CÂ, certific vb. I (lat. certificare, cf. fr. certifici') A confirma (în scris), a corobora, a adeveri autcnticitatca, valabilitatea a ccva; a atesta (1). CERŢI FICÂT, certificate s.n. (fr. certificat, lat. certificatul») Act, înscris oficial carc confirma ccva; testimoniu, atestat, patentă (1). CERTITUDINE, certitudini s.f. (lat. certitudo, -inis) Siguranţă, încrcdcrc deplină; evidenţă (1). CERUMEN s.n. (fr. cerumcn, lat. cemmen) Materie moale galbcnă-maronic, sccrctată dc glandele canalului auditiv extern al urechii. CERUZĂ s.f. (fr. ceruse, lat. cerussa) Carbonat bazic de plumb, utilizat ca pigment alb; alb dc plumb. CERUZ1T s.n. (fr. cârusite) Carbonat natural dc plumb. CERVICÂL, -Ă, cervicali, -e adj. (fr. cervical) Care ţine dc ceafa; dc la ceafa. CERVICITĂ, cervicite s.f. (fr. cervicitc) Inflamaţie a colului uterin sau a vezicii urinare. CERV1COTOM1E, cer vicotomii s.f. (fr. cervicotoni ic) Intervenţie chirurgicală la nivelul colului uterin. CERV1D, cervide s.n. (fr. cervides) (La pl.) Familie dc mamifere rumegătoare, carc arc ca tip cerbul; (şi la sg.) mamifer din accastă familie. CERVIX s.n. (fr. cervix) Partea inferioară a uterului sau a vezicii urinare; col uterin sau vczical. CESIONÂR, -Ă, cesionari, -e s.m. şi f. (fr. cessionaire) Persoană carc preia o crcanţă; persoană căreia i sc transferă un bun sau un drept. CESIU s.n. (fr. cesiuni) Element chimic, metal moale, alb, folosit Ia fabricarca cclulclor fotoclcctricc şi a tuburilor electronice. CESIUNE, cesiuni s.f. (fr. cession, lat. ccssio, -onis) Transmitere de către o persoană altei persoane a unui drept, a unui bun, a unei crcanţc; bunul ccsionat. CEST, cesturi s.n. (fr. ceste, lat. caestus) Mănuşă dc piele armată cu plumb şi cu fier, folosită dc atleţi în luptele pugilisticc, în Antichitate. CESTOD, cestode s.n. (fr. cestode) (La pl.) Clasă dc viermi în formă dc panglică, paraziţi intestinali ai vertebratelor; (şi la sg.) vierme din accastă clasă. CETACEU, cetacee s.n. (fr. cetacees) (La pl.) Ordin dc mamifere marine mari, cu un corp în formă dc peşte; (şi la sg.) mamifer care face parte din accst ordin. CETACEUM s.n. (lat. caetaceum) Grăsime extrasă din capul unor balene, utilizată în cosmctică şi în farmaceutică. CETOACIDOZĂ s.f. (fr. cetoacidose) (Med.) Stare caractcrizată prin scădcrea rezervei alcalinc a sângelui, din cauza acumulării dc acctonă, acid ace* tilacctic ctc. CETOGEN, -A, cetogeni, -c adj. (fr. cctogcne) (Despre hrană) Carc favorizează produccrca cctonclor în organism. CETOGEN EZĂ, cetogeneze s.f. (fr. cetogenese) Formare a cctonclor în organism, CETONĂ, cetone s.f. (fr. cetone) Nume gencric dat unor compuşi organici, obţinuţi mai ales prin oxi-darea alcoolilor secundari, a hidrocarburilor ctc. CETONEMIE, cetonemii s.f. (fr. cetonemie) Concentrare de corpi cctonici în sânge. CETONIC, -Ă, cetonici, -ce adj. (fr. cetonique) 1. Dc natura cctonei. 2. Corpi cetonici = produşi intermediari ai metabolismului lipidelor, proveniţi din oxi-darca acizilor graşi. CETONURIE s.f. (fr. cetonurie) Prezenţă a corpilor cctonici în urină. CET6ZĂ s.f. (fr. cetose) 1. Monozaharid carc conţinc cetonă. 2. Stare patologică datorată unui surplus dc cetonă în organism. CEZÂR, cezari s.m, (lat. caesai\ fr. cesar) (în Antichitate) Titlu dat împăraţilor romani. CEZARIÂNĂ, cezariene s.f. (fr. cesarienne) Intervenţie chirurgicală pentru extragerea fătului viu, prin dcschidcrca uterului, făcută în cazuri dc naştere dificilă; cczarotomie. CEZAROTOMIE, cezarotomii s.f. (fr. cesarotomic) (Med.) Cezariană. CEZURĂ, cezuri s.f. (fr. cesure, lat. caesura) Pauză ritmică având rolul dc a împărţi un vers în două părţi, de obicci egale (emistihuri). CIIA-CHA-CHÂ, cha-cha-cha-uri s.n. (pr. ceacea-ceâ\ sp. cha-cha-cha) Dans din folclorul afro-cuba-nez asemănător rumbei. CHAIRMAN, chairmani s.m. (pr. cermen; engl. chairman) Preşedinte (al unei şedinţe). CHALLENGER, challengeri s.m. (pr. câlenger; engl. challenger) Sportiv cu carc un campion îşi dispută locul întâi, într-o nouă întrcccrc. CHAL6N s.n. (pr. şalon; fr. chalon) Substanţă produsă dc glandele cu sccrcţic internă, cu acţiune inhibitoare asupra funcţionării altor organe. CHAMOIS s.n. (pr. şamoâ; fr. chamois) Piele tăbăcită dc căprioară, de ccrb, dc mici sau dc oaie, cu diferite întrebuinţări. CHAMPLEVE s.n. (pr. şamlovâ; fr. champlcve) Pro-ccdcu prin care sc crccază adâncituri într-o placă dc metal, pentru a le umple cu email. 151 CHERATODERMIE CHARDONNAY, (2) chardonnay-uri s.n. (pr. şar-done\ fr. chardonnay) 1. Soi de viţă-de-vie originar din Franţa, din care sunt produse vinuri dulci. 2. Sortiment de vin obţinut din chardonnay (1). CHARISMÂTIC, -Ă, charismatici, -ce adj. (pr. caris-mâtic; fr. charismatique) (Despre oameni) Care are har, farmec, prestigiu; convingător. CHARISMĂ s.f. (pr. carismă; gr. charisma, lat. cha-risma, fr. charisme) Har divin; prestigiu (1), capti-vare, subjugare exercitată de o personalitate asupra celorlalţi. CHARLESTON, charlestomiri s.n. (pr. ceărîston; engl. am. charleston) Dans american în ritm vioi; melodie după care se execută acest dans. CHART s.n. (pr. ceart; engl. chart) Reprezentare grafică a evoluţiei cursului şi a cifrei de afaceri ale unei acţiuni, pe o perioadă dată. CHARTER, chartere s.f. (pr. ceărtăr\ engl. charter) Contract pentru un singur transport aerian sau naval, cu destinaţie specială şi preţ redus; avion, navă care execută un asemenea transport. CHARTREUSE, chartreuse s.f. (pr. şartroz; fr. char-treuse) Lichior foarte aromat, obţinut din sirop de zahăr în amestec cu plante macerate în alcool etilic. CHAT s.n. (pr. cet\ engl. chat) Angajare într-un dialog prin schimb de mesaje electronice. CHATEAUBRIAND, chateaubriand-uh s.n. (pr. şato-briân\ fr. chateaubriand) Bucată groasă de muşchi de vacă, preparată la grătar. CHEC, checuri s.n. (engl. cake) Prăjitură din aluat cu stafide, nuci etc., coaptă în forme. CHEESEBURGER, cheeseburgeri s.m. (pr. cizbur-găr\ engl. cheeseburger) Hamburger cu brânză. CHEFIR, chefiruris.n. (fr. kefirfkephir) Produs lactat dietetic, acidulat, cu valoare nutritivă mare. CHEI, cheiuri s.n. (fr. quai) Construcţie amenajată pentru încărcarea şi descărcarea vapoarelor sau a vagoanelor de cale ferată. CHEILITĂ s.f. (fr. cheilite) Inflamaţie a buzelor. CHEILOPLASTIE, cheiloplastii s.f. (fr. cheiloplas-tie) (Med.) Reconstituire a buzei prin intervenţie chirurgicală. CHEIROPTER/CHIROPTER, cheiroptere/chirop-tere s.n. (fr. cheiropthere) (La pl.) Ordin de mamifere cu aripi membranoase: liliecii, (şi la sg.) mamifer din acest ordin. CHELEN s.n. (fr. kelene) Anestezic local pe bază de clorură de etil. CHELICER, chelicere s.n. (fr. chelicere) Fiecare dintre cele două apendice cu ajutorul cărora arahni-dele apucă prada. CHELICERAT, -Ă, cheliceraţi, -te (fr. chelicerate) 1, Adj. De chelicere. 2. S.n. (La pl.) Subîncrengă-tură de animale care posedă chelicere; (şi la sg.) animal din această subîncrengătură. CHELIFER, cheliferi s.m. (fr. chelifere) (Zool.) Scor-pionul-de-cărţi. CHELNER, chelneri s.m. (germ. Kellner) Bărbat care serveşte într-un local de consumaţie; ospătar, garson. CHELOID, cheloide s.n. (fr. chelo'ide) Tumoare cutanată care apare uneori pe locul unei cicatrice. CHELONIĂN, chelonieni s.m. (fr. chelonien) (La pl.) Ordin de reptile cu un corp acoperit de o carapace osoasă (broaşte ţestoase etc.); (şi la sg.) reptilă din acest ordin. CHEMBRICĂ, chembrici s.f. (engl. cambric) Ţesătură subţire de bumbac, vopsită într-o singură culoare şi bine apretată. CHEMIGRAFIE s.f. (fr. chemigraphie) Gravare a clişeelor tipografice pe cale chimică; chemitipie. CHEMIN DE FER s.n. (pr. şmendofer\ fr. chemin de fer) Joc de noroc asemănător bacaralei. CHEMITIPIE s.f. (fr. chemitypie) Chemigrafie. CHEMO-/CHIMIO- (fr. chemo-/chimio-, germ. che-mo-, lat. chymus) Element de compunere cu sensul de „chimie”, „chimic”, în cuvinte de tipul: chemo-terapie!chimioterapie. CHEMOSORBŢIE s.f. (fr. chemosorbtion) Fixare a unei substanţe pe suprafaţa unui corp, ca urmare a unei combinaţii chimice dintre această substanţă şi corpul respectiv. CHENOPODIACEE, chenopodiacee s.f. (fr. cheno-podiacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate apetale, din care fac parte sfecla şi spanacul; (şi la sg.) plantă din această familie. CHENZfNĂ, chenzine s.f. (fr. quinzaine) Salariu primit la fiecare jumătate de lună; perioadă de timp dintre două chenzine. CHERATINĂ s.f. (fr. keratine) Proteină din compoziţia părului, epidermei, unghiilor, coamelor etc. CHERATITĂ, cheratite s.f (fr. keratite) Inflamaţie a corneei. CHERATOCON, cheratocoane s.n. (fr. keratocone) Deformare conică a corneei, care duce la slăbirea vederii. CHERATOCONJUNCTIVITĂ, cheratoconjuncti-vite s.f. (fr. keratoconjunctivite) (Med.) Inflamaţie simultană a corneei şi a conjunctivei. CHERATODERMIE, cheratodermii s.f. (fr. kerato-dermie) Creştere excesivă a stratului comos; che-ratom. CHERATOLITIC 152 CHERATOLITIC, -Ă, cheratolitici, -ce adj., s.n. (fr. keratolytique) (Med.) Decapant. CHERATOM, cheratoame s.n. (fr. keratome) (Med.) Cheratodermie. CHERATOMETRU, cheratometre s.n. (fr. kerato-metre) Instrument folosit pentru măsurarea curburii corneei. CHERATOPLASTIE, cheratoplastii s.f. (fr. kera-topîastie) înlocuire chirurgicală a unui fragment de comee bolnavă. CHERATOZĂ s.f. (fr. keratose) 1. Dezvoltare exagerată a stratului comos al pielii. 2. Produs al hi-drolizei cheratinelor, utilizat în tăbăcărie. CHERMEZĂ, chermeze s.f. (fr. kennesse) Petrecere publică însoţită de dans (în aer liber). CHERNĂR, chemare s.n. (germ. Kerner) 1. Unealtă de oţel cu vârf conic, cu ajutorul căreia, prin lovirea cu ciocanul, se trasează reperele unor perforaţii ulterioare pe diverse piese metalice. 2. Vârf de centrare, Ia maşinile-unelte. CHERRY, cheny-uri s.n. (pr. cer 'v, engl. cheny) Lichior de cireşe. CHERRY-BRANDY, cheny-brandy-uri s.n. (pr. ceri brendi; engl. cheny-brandy) Băutură alcoolică fină, preparată din cireşe. CHESON, chesoane s.n. (fr. caisson) 1. Vehicul de artilerie, folosit pentru transportul muniţiei. 2. Des-părţitură cu pereţi metalici, care împiedică pătrunderea masivă a apei în navă, în caz de avarie; dulap pentru depozitarea efectelor, la bordul unei nave. 3. Construcţie de beton, de oţel etc. care serveşte Ia executarea de fundaţii sub apă. CHESTIONĂ, chestionez vb. I (fr. questionner) Apune întrebări, a examina (3). CHESTIONĂR, chestionare s.n. (fr. questionnaire) Listă de întrebări referitoare la o problemă sau la un domeniu, alcătuită cu scopul de a obţine anumite informaţii. CHESTIUNE, chestiuni s.f. (fr. question, lat. quaestio, -onis) 1. Problemă (1), temă (1), punct (8), subiect (2); întrebare. 2. (Lucrul, problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul, problema, persoana etc.) despre care este vorba. CHESTOR, chestori s.m. (lat. quaestor, fr. questeur) Şeful unei chesturi. CHESTURA, chesturi s.f. (lat. quaestura, fr. questure) (în trecut) Organ poliţienesc superior unui comisariat; localul acestui serviciu. CHETĂ, chete s.f. (fr. quete) Colectă voluntară de bani, pentru anumite scopuri (caritabile). CHEWING-GUM s.n. (pr. ciuingam; engl. chewing-gum) 1. Gumă de mestecat îndulcită şi aromată. 2. Lamelă, pastilă de chewing-gum (1). CHIÂNTI s.n. (it. Chianti) Vin roşu, uşor picant, produs în zona Chianti (Italia). CHIÂSM, chiasme s.n. (fr. chiasme) Figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau a două expresii. CHIÂSMĂ, chiasme s.f. (fr. chiasma) Formaţiune nervoasă în interiorul craniului, alcătuită din încrucişarea fibrelor nervilor optici. CHIBIŢ, chibiţi s.m. (germ. Kiebitz) Persoană care asistă la un joc de noroc, sfatuindu-1 pe unul dintre jucători. CHIBLĂ, chible s.f. (germ. Kiibel, engl. kibble) 1. Vas de oţel cu ajutorul căruia se ridică la suprafaţă materialul excavat dintr-un puţ de mină. 2. Cutie de fontă cu ajutorul căreia se transportă zgura sau alte deşeuri, în siderurgie. CHICINETĂ, chicinete s.f. (cf. engl. kitchen) Bucătărie mică, într-un apartament mic sau într-o garsonieră. CHIEF s.m. (pr. cif\ engl. chiej) Şef (1), conducător. CHIETISM s.n. (fr. quietisme) Doctrină (religioasă) potrivit căreia perfecţiunea creştină constă în dragostea faţă de Dumnezeu şi în starea de contemplare pasivă. CHIL s.n. (fr. chyle) (FizioL) Lichid lăptos din vasele limfatice intestinale. CHILĂ, chile s.f. (fr. quille) Element principal longitudinal de rezistenţă al osaturii unei nave. CHILIFER, -Ă, chiliferi, -e adj. (fr. cylifîere) (Fiziol.) Care aparţine chilului, privitor la chil, prin care circulă chilul. CHILOPOD, chilopode s.n. (fr., engl. chilopode) (La pl.) Subclasă de miriapode la care fiecare segment are două picioare; (şi Ia sg.) miriapod din această subclasă. CHILOT, chiloţi s.m. (fr. culotte) Obiect de lenjerie sau de sport care acoperă corpul de la talie până mai sus de genunchi. CHIM, chimuri s.n. (fr. chyme) Amestec de alimente parţial digerate, situat la ieşirea din stomac. CHIMIC, -Ă, chimici, -ce adj. (fr. chimique) Care aparţine chimiei, privitor la chimie, care foloseşte substanţe din domeniul chimiei. CHIMIE s.f. (fr. chimie, lat. chimia) Ştiinţă care studiază structura şi proprietăţile substanţelor, precum şi transformările acestora. CHIMIO- v. chemo-. 153 CHITANŢĂ CHIMIOLUMINESCENŢĂ/CHIMIOLUMINIS-CENŢĂ s.f. (fr. chimioluminescence) Luminescenţă produsă în timpul unei reacţii chimice. CHIMIOLUMINISCENŢĂ s.f. v. chimiolumines-cenţa. CHIMIOPROFILAXIE s.f. (fr. chimioprophylaxie) Tratament preventiv contra infecţiilor, realizat cu ajutorul unor substanţe chimioterapice. CHIMIOSINTEZĂ s.f. (fr. chimiosynthese) Fenomen prin care energia chimică rezultată în urma procesului de oxidare a unor substanţe minerale este folosită de organismele vii. CHIMIOTERAPIE s.f. (germ. Chemotherapie, fr. chimiotherapie) Tratare a unor boli cu ajutorul unor substanţe chimice. CHIMISM s.n. (fr. chimisme) 1. Totalitatea reacţiilor chimice ale organismului. 2. Chimism gastric = analiză a acidităţii sucului gastric din organism. CHIMIST, -Ă, chimişti, -ste s.m. şi f. (fr. chimiste) Specialist în chimie. CHIMOGRÂF, chimografe s.n. (fr. kimographe) Aparat care înregistrează grafic mişcările unor organe. CHIMOGRAFIE, chimografii s.f. (fr. tymographie) înregistrare grafică a unor fenomene fiziologice cu ajutorul chimografului. CHIMOGRĂMĂ, chimograme s.f. (fr. kymogramme) Diagramă a oscilaţiilor înregistrate cu ajutorul chimografului. CHIMONO/CHIMONOU, chimonouri s.n. (fr. ki-mono) 1. Croială de haină (de damă) cu mâneca dintr-o singură bucată cu restul. 2. Halat japonez cu mâneci largi; haină de casă cu această croială. CHIMONOU s.n. v. chimono. CHIMOZFNĂ s.f.(fr. chymosine) (Biochim.) Cheag. CHINCHINĂ, chinchine s.f. (fr. quinquină) Arbore exotic din scoarţa căruia se extrage chinina. CHINESTEZIE s.f. (fr. kinesthesie) Totalitatea senzaţiilor care reflectă mişcările propriului corp. CHINEZITERAPEUT, chineziterapeuţi s.m. (fr. ki-nesitherapeute) Specialist în chineziterapie. CHINEZITERAPIE, chineziterapii s.f. (fr. kinesi-therapie) Tratament medical pe bază de mişcare. CHINIDINĂ, chinidine s.f. (fr. quinidine) Alcaloid extras din scoarţa arborelui de chinină, folosit în unele afecţiuni cardiace. CHININĂ, chinine s.f. (fr. quinine) Alcaloid amar extras din scoarţa unui arbore exotic, cu ajutorul căruia se tratează malaria. CHINOLINĂ s.f. (fr. quinoline, germ. Chinoîin) Substanţă extrasă din gudronul de huilă, utilizată în industria coloranţilor sintetici şi a medicamentelor. CHINOL6GIC, -Ă, chinologici, -ce adj. (chino-log[icJ + -ic) Care se referă Ia câini. CHINOLOG1E s.f. (it. cinoiogia) Studiul canidelor. CHINONĂ s.f. (fr. quinone) Compus benzenic folosit în sinteza coloranţilor. CHINOOK s.n. (pr. şinitc; engl.am. chinook) Vânt cald şi uscat care suflă dinspre Munţii Stâncoşi spre pree-ria nord-americană. CHINTÂL, chintale s.n. (fr. quintal) Unitate de măsură egală cu o sută de kilograme. CHINTESENŢĂ s.f. (fr. quintessence) Ceea ce este esenţial, fundamental într-o doctrină, într-o idee, într-o teorie etc. CHIOSTRO, chiostrouri s.n. (it. chiostro) Curte cu multe colonade, într-o mănăstire; loc închis cu ziduri. CHIPIU, chipie/chipiuri s.n. (fr. kepi) Şapcă în formă de cilindru, cu fundul tare şi cozoroc. CHIPPENDALE n.pr. n. (pr. cipăndeil; engl. Chippen-dale) Stil englezesc compozit de mobilă, de obicei, din acaju (1). CHIPS, chipsuri s.n. (pr. cips; engl. chips) (La pl.) Cartofi prăjiţi. CHIROGRAFÂR, -Ă, chirografari, -e adj. (fr. citi-rographaire) Care deţine dreptul de creditor pe baza unui act sub semnătură privată. CHIROMÂNT, -Ă, chiromanţi, -te s.m. şi f. (fr. chi-romante) Persoană care se ocupă de chiromanţie. CHIROMANŢIE s.f. (it. chiromanzia, fr. chiromancie) Arta ghicirii viitorului pe baza interpretării liniilor din palmă. CHIROPTER s.n. v. cheiropter. CHIRURG, chirurgi s.m. (lat. chirurgus, germ. Chirurg) Medic specializat în chirurgie. CHIRURGICĂL, -Ă, chintrgicali, -e adj. (fr. chirurgical, lat. chirurgicalis) 1. Care aparţine chirurgiei, privitor la chirurgie; operatoriu. 2. Intervenţie chirurgicală v. intervenţie. CHIRURGIE s.f. (fr. chirurgie, lat. chirurgia) Ramura medicinei care tratează bolile prin operaţie. CHIST, chisturi s.n. (fr. kyste) Tumoare benignă (cu un conţinut lichid). CHISTECTOMIE, chistectomii s.f. (fr. kystectomie) Extirpare a unui chist pe cale chirurgicală. CHISTIC, -Ă, chistici, -ce adj. (fr. kystique) Ca un chist, de natura chistului. CHIT s.n. (germ. Kitt) Pastă cu care se etanşează geamurile, se astupă găurile din lemn sau din zid etc. CHITĂNŢĂ, chitanţe s.f. (fr. quittance) Act scris, dovadă pentru primirea unei sume de bani, a unor bunuri etc. i CHITARĂ 154 CIIITÂRĂ, chitare s.f. (it. chitarra) Instrument muzical cu coardc carc emite sunete prin ciupirc sau prin lovire cu degetele. CHITINĂ s.f. (fr. chitine) Substanţă asemănătoare cclulozei, carc formează scheletul extern al artro-podelor. CHITINOS, -OÂSĂ, chitinoşi, -oase adj. (fr. chiti-neux) Care conţine chitină. CHITON, chitoane s.n. (fr. chiton) Tunică scurtă şi colorată, purtată în Antichitate dc greci. CHIULÂSĂ, chiu lase s.f. (fr. culasse) 1. Partea din spate a ţevii unei arme de foc (pe unde se face încărcarea). 2. Partea superioară, demontabilă a blocu-lui-motor, la motoarele cu ardere internă. CHIURETÂ, chiuretez vb. I (fr. cureter) A îndepărta (cu ajutorul chiuretei) o mucoasă (bolnavă); a curăţa o cavitate naturală sau patologică; a racla. CHIURETÂJ, chiuretaje s.n. (fr. curetage) îndepărtare, cu ajutorul chiuretei, a suprafeţei unei mucoase (bolnave); raclaj. CHIURETĂ, chiurete s.f. (fr. curette) Instrument chirurgical în formă de lingură. CHIUVETĂ, chiuvete s.f. (fr. cuvette) Vas de porţelan, de faianţă sau de metal prevăzut cu un orificiu pentru scurgere şi fixat sub un robinet; lavabou, Iavoar (2). CHIX, chixuri s.n. (germ. Kicks) (Fam.) Nereuşită, eşec (ruşinos) într-o acţiune, într-o manifestare. CHORUS, chorusuri s.n. (fr., engl. chorus) (în jazz) Improvizaţie solistică sau colectivă legată de o temă principală. CHOU Â LA CREME, chou â la creme s.n. (pr. şua-lacrem; fr. chou ă la creme) Prăjitură cu cremă. CHOW-CHOW, ehow-ehow s.m. (pr. ceauceâu; engl. ehow-ehow) Câine cu păr lung şi roşcat, originar din China. CHULO, chulo s.m. (pr. ciulo; sp. chulo) Toreador care luptă pe jos, întărâtând taurul cu o pelerină roşie. CIACONĂ, ciacofie s.f. (it. ciaccona) Dans lent de origine spaniolă; melodia acestui dans. CIÂN s.n. (fr. cyan, cf. germ. Cyan/Zyan) Gaz incolor otrăvitor, cu miros de migdale amare. CIANÂT, cianaţi s.m. (fr. cyanate) Derivat al acidului cianhidric. CIANHIDRIC, cianhidrici adj. (fr. cyanhydrique) Acid cianhidric - lichid incolor, toxic, volatil, cu miros de migdale amare. CIANHIDRJNĂ, cianhidrine s.f. (fr. cyanhydrine) Compus organic a cărui moleculă conţine un hidro-xil şi un nitril, folosit la obţinerea aminoacizilor şi a unor materiale plastice. CIANHIDRIZÂRE s.f. (fr. cyanhydrisation) Tratare cu acid cianhidric a răsadurilor sau a puicţilor, făcută pentru combaterea paraziţilor. CIANINĂ s.f. (fr. cyanine) Colorant folosit ca sensi-bilizator fotografic pentru radiaţiile infraroşii. CIAN(O)- (fr. cyan[o]-) Element dc compuncrc cu sensul de „albastru”, în cuvinte de tipul: cianopsie, cianoză. CIANOFICEE, cianoficee s.f. (fr. cyanophycee) (La pl.) Clasă de alge albastre, microscopice; (şi la sg.) algă din această clasă. CIANOPSIE, cianopsii s.f. (fr. cyanopsie) Defect dc vedere în care obiectele par albastre. CIANOTIC, -Ă, cianotici, -ce adj. (fr. cyanotique) (Despre piele, mucoase) De culoare albastră-vinc-ţie; (despre oameni) predispus la cianoză. CIANOZĂ, cianozez vb. I (fr. cyanoser) A deveni sau a face să devină cianotic. CIANOZĂ s.f. (fr. cyanose) Coloraţie albastră-vineţie a pielii şi a mucoaselor, datorată insuficientei oxigenări a sângelui. CLANURÂRE, cianurări s.f. (cf. fr. cyanuration) Operaţia industrială de extragere a metalelor nobile din minereuri sărace cu ajutorul unei soluţii de cianură de sodiu. CIANURĂ, cianuri s.f. (fr. cyanure) Sare sau ester al acidului cianhidric, folosit ca otravă. CIAO interj, (pr. ciau; it. ciao) (Fam.) Formulă de salut, la despărţirea de cineva. CIBERNETIC, -Ă, cibernetici, -ce (fr. cybeniâtique) 1. S.f. Ansamblul teoriilor informaţionale referitoare la comunicare şi la regularizare în sisteme tehnice şi în organisme vii, a căror activitate este orientată spre o finalitate. 2. Adj. Care aparţine ciberneticii (1), referitor la cibernetică. CIBERNETICIÂN, -Ă, ciberneticieni, -e s.m. şi f. (fr. cyberneticien) Specialist în cibernetică. CIBERNETIZÂ, cibernetizez vb. I (fr. cybernetiser) A dota cu echipament cibernetic. CICÂDĂ, cicade s.f. (lat. Cicada, denumire ştiinţifică) Nume dat unor insecte cu un corp scurt şi gros, cu un cap mare, terminat printr-o proeminenţă ascuţită. CICADEE, cicadee s.f. (fr. cycadee) (La pi.) Familie de plante gimnosperme cu frunze foarte mari şi cu tulpina fară nervuri; (şi Ia sg.) plantă din această familie. CICATRICE, cicatrice/cicatrici s.f. (lat. cicatrix, -icis, fr. cicatrice) Urmă lăsată de o rană după vindecare. CICATRIZÂ, pers. 3 cicatrizează vb. I (fr. cicatri-ser) (Despre răni) A se vindeca lăsând o cicatrice. 155 CfFRĂ CICATRIZÂNT, -Ăf cicatrizanţi, -te s.n., adj. (fr. cicatrisant) (Medicament) care favorizează cicatri-zarca unei răni. CICERO s.m. (fr. cicero) Corp de literă tipografică, folosit ca unitate de măsură. CICERONE, ciceroni s.m. (it. cicerone, fr. cicerone) Ghid (1). CICISBEU, cicisbei s.m. (it. cicisbeo) (In trecut) Curtezan al unei femei măritate, care o însoţea pretutindeni. CICLÂMĂ, ciclame s.f. (pr. siclâmă/ciclâmă; it. ci-clamino, fr. cyclamen) Plantă decorativă cu flori mari, albe sau roşii şi cu tuberculi otrăvitori. CICLAMEN s.n., adj. invar. (pr. siclamen; fr. cyclamen) (Culoare) roz-mov. CICLIC, -Ă, ciclici, -ce adj. (fr. cyclique) 1. Referitor la un ciclu (astronomic, cronologic); (muz.) alcătuit din mai multe părţi independente. 2. (Despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în cerc, în jurul unei axe. CICLISM s.n. (fr. cy>clisme) Sport practicat cu bicicleta. CICLIST, -Ă, ciclişti, -ste (fr. cycliste) 1. S.m. şi f. Biciclist; sportiv antrenat pentru ciclism. 2. Adj. Referitor la ciclism sau la ciclişti (1), al ciclismului sau al cicliştilor. CICLO- (fr. cyclo-) Element de compunere cu sensul de „cerc”, „ciclu”, în cuvinte de tipul: ciclotimie, cicloză. CICLOCEFÂL, -Ă, ciclocefali, -e adj., s.m. şi f. (fr. cyclocephale) (Med.) (Persoană) care prezintă ci-cloccfalie. CICLOCEFALIE, ciclocefalii s.f. (fr. cyclocefalie) Lipsă totală sau parţială a nasului, cu situarea ochilor într-o singură orbită. CICLOCROS, ciclocrosuri s.n. (fr. cyclo-cross) Probă sportivă dc ciclism şi cros. CICLOIDĂ, cicloide s.f. (fr. cyclo'ide) Curbă descrisă de un punct al unui cerc care se rostogoleşte fară alunecare pc o dreaptă fixă. CICLOMORFOZĂ, ciclomorfoze s.f. (engl. cyclo-morphosis) (Biol.) Totalitatea modificărilor suferite dc un organism în cursul dezvoltării ontogenetice. CICLOMOTOR, ciclomotoare s.n. (fr. cyclomoteur) Bicicletă cu motor care are cilindreea sub 50 cm3. cicl6n, cicloane s.n. (fr. cyclone) Furtună cu deplasarea acrului în vârtejuri, însoţită de ploi torenţiale şi de dcscărcări electrice, specifică regiunilor tropicale; taifun, uragan (1). CICLOP, ciclopi s.m. (fr. cyclope, lat. cyclops, -opis) 1. Nume dat uriaşilor mitologici cu un singur ochi în mijlocul frunţii. 2. Gen de crustaceu inferior, cu un singur ochi situat pe cefalotorace. CICLOPIE s.f. (fr. cyclopie) Malformaţie congenitală care constă în prezenţa unui singur glob ocular sau în unirea celor două orbite. CICLOPROPÂN s.n. (fr. cyclopropane) Gaz incolor, inflamabil şi exploziv. CICLORAMĂ, ciclorame s.f. (fr., engl. cycloramă) Fundal de scenă curbat, din pânză de culoare neutră; orizont (4). CICLOSTOM, ciclostomi s.m. (fr. cyclostome) (La pl.) Clasă de vertebrate acvatice inferioare, cu un corp asemănător celui al peştilor; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. CICLOTIMIC, -Ă, ciclotimici, -ce s.m. şi f., adj. (fr. cyclothymique) (Med.) (Suferind) de ciclotimie. CICLOTIMIE, ciclotimii s.f. (fr. cyclothymie) Sindrom psihic de alternare a depresiei cu buna-dispoziţic. CICLOTRON, ciclotroane s.n. (fr. cyclotron) Accelerator ciclic pentru particulele grele ale atomilor, folosit în fizica nucleară. CICLOTURISM s.n. (fr. cy'clotourisme) Turism practicat cu bicicleta. CICLOTURIST, -Ă, cicloturişti, -ste s.m. şi f. (fr. cyclotouriste) Practicant al turismului cu bicicleta. CICLOZĂ, cicloze s.f. (fr. cyclose) Mişcare a pro-toplasmei în interiorul celulei. CICLU, cicluri s.n. (fr. cycley lat. cyclus) 1. Succesiune, serie de fenomene care se produc într-un interval de timp şi într-o ordine anumită. 2. Serie de manifestări culturale cu temă comună. 3. Ciclu menstrual = menstruaţie. CIDRU s.n. (fr. cidre) Băutură alcoolică preparată din suc de mere (sau din alte fructe). CIFOSCOLIOZĂ, cifoscolioze s.f. (fr. cyphosco-liose) Deviaţie a coloanei vertebrale în sens lateral şi în sens anteposterior. CIFOTIC, -Ă, cifotici, -ce s.m. şi f., adj. (cf. fr. cy-pheux) (Med.) (Suferind) de cifoză. CIFOZĂ, cifoze s.f. (fr. cyphose) Deformaţie convexă a coloanei vertebrale; gibozitate, cocoaşă. CIFRĂ, cifrez vb. I (fr. chiffrer, cf. cifră) 1. A (se) evalua (în cifre) la... 2. A aplica un cifru; a codifica. CIFRĂ, cifre s.f. (it., lat., cifra, cf. fr. chiffre) 1. Simbol grafic pentru numere de la unu la nouă. 2. (Inform., Electron.) Digit. 3. Volum, sumă, cantitate exprimată prin cifre (1). 4. Valoarea unei mărimi caracteristice a unei substanţe, a unui fenomen etc. 5. Cifră de afaceri = volum de afaceri realizat într-o perioadă de timp. CIFRU 156 CIFRU, cifruri s.n. (fr. chiffre, cf. cifra) 1. Sistem de semne cu ajutorul cărora se transmit comunicările secrete. 2. Combinaţie de litere sau de cifre, folosită pentru deschiderea unor închizători secrete. CIL, cili s.m. (fr. cil) Filament protoplasmatic celular al unor bacterii, infuzori, alge, celule animale, care serveşte la nutriţie, la locomoţie sau la deplasarea secreţiilor în organism. CILIÂR, -Ă, ciliari, -e adj. (fr. ciliaire) De cil, privitor la cil, în formă de cil. CILINDRĂ, cilindrez vb. I (fr. cylindrer) A îndesa, a nivela pământul cu un cilindru (2). CILINDREE, cilindree s.f. (fr. cylindree) 1. Volum creat prin deplasarea unui piston într-un cilindru (2). 2. Cantitatea de gaze introdusă în cilindrul (2) unui motor cu ardere internă, în timpul cursei de admi-siune. CILINDRIC, -Ă, cilindrici, -ce adj. (fr. cylindrique) Care are forma unui cilindru (2). CILINDRICITÂTE s.f. (fr. cylindricite) (Tehn.) Proprietatea unei părţi din trunchiul unui arbore de a se apropia de forma cilindrică. CILINDROID, -Ă, cilindroizi, -de adj., s.n. (fr. cy-lindroide) (Corp) cu formă aproape cilindrică. CILINDROM, cilindroame s.n. (fr. cylindrom) Tumoare benignă a pielii, cu celule cilindroide. CILINDRU, (1, 2) cilindri, (3) cilindre (fr. cylindre, lat. cylindrus) 1. S.m. Volum în forma de tub. 2. S.m. Piesă, organ de maşină în formă de cilindru (1); valţ (2). 3. S.n. Joben. CILINDRURIE s.f. (fr. cylindrurie) (Med.) Prezenţă, în urină, a unor elemente microscopice formate din albumină, hematii, celule epiteliate etc., care caracterizează afecţiunile renale. CIMÂZĂ, cimaze s.f. (it. cimasa, cf. fr. cymaise) Chenar ornamental situat pe partea superioară a unei cornişe. CIMĂ, cime s.f. (fr. cyme) Tip de inflorescenţă cu o singură floare în vârf. CIMBĂL, cimbale s.n. (lat. cymbalum, fr. cymbale) Vechi instrument de percuţie, compus din două talere de aramă care se lovesc unul de altul; cinei. CIMBRU, cimbri s.m. (fr. cimbres) (La pl.) Triburi germanice din Antichitate. CIMENT, cimenturi s.n. (it. cemento, fr. ciment) Material de construcţie pulverulent care, în contact cu apa, face priză şi se întăreşte. CIMENTÂ1, cimentez vb. I (fr. cimenter, cf. ciment) 1. A lega, a consolida cu ciment. 2. (Fig.) A confirma; a (se) consolida. CIMENTÂ2 vb. I v. cementa. CIMERIÂN, -Ă, cimerieni, -e s.m. şi f. (fr. cimme-riens) (La pl.) Populaţie tracică sau înrudită cu traco-ilirii care a migrat, în Antichitate, din nordul Mării Negre în Asia Mică. CIMPANZEU, cimpanzei s.m. (fr. chimpanze) Maimuţă antropomorfa mare, de specii diferite, cu blana şi pielea neagră, care trăieşte în Africa. CINÂBRU s.n. (fr. cinabrz) Sulfură naturală de mercur, de culoare roşie, folosită la prepararea coloranţilor. CINCANTIN s.m. (it. cinquantino) Varietate timpurie de porumb, cu tulpina scurtă şi subţire şi cu bobul mărunt, de culoare portocalie. CINCILA s.f. v. şinşilă. CINCINÂL, -Ă, cincinali, -e adj. (fr. quinquennal, lat. quinquennalis\ cf. cinci) Care se întinde pe o perioadă de cinci ani. CINEÂST, -Ă, cineaşti, -ste s.m. şi f. (fr. cineaste) Specialist în domeniul cinematografiei. CINECLUB, cinecluburi s.n. (fr. cine-club) Asociaţie de amatori de cinema. CINEFIL, -Ă, cinefili, -e s.m. şi f. (fr. cinephile) Amator de filme; persoană care frecventează cinematografele (1). CINEFILIE s.f. (fr. cinephilie) Pasiune pentru filme de cinema. CINEGETIC, -Ă, cinegetici, -ce (fr. cynegetique) 1. Adj. De vânătoare, vânătoresc. 2. S.f. Arta vânătorii. CINEL, cinele s.n. (it. cinelli) (Muz.) Cimbal. CINEMĂ s.n. (fr. cinema) Cinematograf (1). CINEMASCOP s.n. (fr. cinemascope) Proiecţie de film cinematografic pe ecran lat; film proiectat astfel. CINEMATECĂ, cinemateci s.f. (fr. cinematheque) 1. Arhivă de filme cinematografice. 2. Cinematograf unde rulează filme vechi. CINEMÂTIC, -Ă, cinematici, -ce s.f., adj. (fr. cine-mathique) 1. S.f. Studiul mişcării corpurilor, independent de cauzele care o produc. 2. Adj. Care aparţine sau care se referă la cinematică (1). CINEMATOGRÂF, cinematografe s.n. (fr. cinema-tographe) 1. Local destinat proiectării de filme pentru public; cinema. 2. Cinematografie. CINEMATOGRAFIA, cinematografiez vb. I (fr. cine-matographier) A filma. CINEMATOGRÂFIC, -Ă, cinematografici, -ce adj. (fr. cinematographique) Care ţine de sau se referă Ia cinematograf ori Ia cinematografie. CINEMATOGRAFIE, cinematografii s.f. (fr. cinema-tographie) Arta şi tehnica de a înregistra pe peliculă imagini în mişcare; proiectarea acestora pe ecran; cinematograf (2); industrie producătoare de filme. 157 CIRCULATOR CINERAMA s.f. (fr. cinârama) Tehnică de proiecţie cu trei aparate, pe un ecran semicircular. CINERARĂ, cinerare adj. (fr. cineraire, lat. cinera-rius) Urnă cinerară = urnă pentru păstrarea cenuşii morţilor. CINERARIA, cinerarii s.f. (lat. cineraria, cf. fr. cineraire) Plantă decorativă cu frunze mari şi cu flori de culori diferite, adunate în buchete. CINERIT s.n. (fr. cinerite) Cenuşă vulcanică bine consolidată. CINEROMAN, cineromane s.n. (fr. cine-roman) 1. Film în episoade, la modă în anii 1920-1930. 2. Roman scris în vederea transpunerii cinematografice. CINESCOP, cinescoape s.n. (fr. kinescope) Tub catodic care sintetizează imagini de televiziune. CINETIC, -Ă, cinetici, -ce (fr. cinetique) 1. Adj. Care ţine de mişcare, privitor la mişcare. 2. S.f. Ştiinţă care studiază mişcarea materiei şi legile acesteia. CINE-VERITE s.n. (pr. sineverite; fr. cine-verite) Gen cinematografic care surprinde realitatea în spontaneitatea ei. CINIC, -Ă, cinici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. cynique, lat. cynicus) (Persoană) care ignoră morala şi convenienţele sociale; (persoană) dispreţuitoare. CINISM, cinisme s.n. (fr. cynisme, lat. cynismus) Atitutine, faptă de om cinic. CINO- (fr. cyno-, gr. kyonlkynos) Element de compunere cu sensul de „câine”, în cuvinte de tipul cinocefal CINOCEFÂL, cinocefali s.m. (fr. cynocephale, lat. cynocephalus) Specie de maimuţă africană asemănătoare câinelui, cu bot ascuţit şi coadă lungă. CINQUECENTIST, cinquecentişti s.m. (it. cinque-centista) (Livr.) Scriitor sau artist din cinquecento. CINQUECENTO s.n. (it. cinquecento) Denumire dată artei şi culturii italiene din sec. al XVI-lea. CINTRU, cintre s.n. (fr. cintre) Partea concavă a unei bolţi sau a unui arc; cofraj sau construcţie provizorie care susţine o boltă ori un arc în timpul turnării betonului. CIOCOLATĂ, ciocolate s.f. (it. cioccolata, cf. fr. chocolat, germ. Schokolade) 1. Preparat comestibil din cacao, zahăr şi alte ingrediente; baton, bucată din acest preparat. 2. Băutură preparată din praf de ciocolată (1) sau de cacao, dizolvat în apă ori în lapte. CIP, tipuri s.n. (fr. tip) (Electron.) Bucată mică de material semiconductor, care suportă unul sau mai multe circuite integrate. CIPERACEE, ciperacee s.f. (fr. cyperacee) (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate apetale, cu rizom şi cu tulpina în trei muchii; (şi la sg.) plantă din această familie. CIPOLIN s.n. (fr. cipolin, it. cipollino) 1. Calcar cristalizat, străbătut de vene concentrice de mică, utilizat în construcţii. 2. Motiv oriental decorativ pentru porţelanuri, alcătuit din frunze, fructe şi flori. CIPRINICULTURĂ s.f. (fr. cypriniculture) Ramura pisciculturii care se ocupă de creşterea crapului; carpicultură. CIPRINID, ciprinide s.n. (fr. cyprinides) (La pl.) Familie de peşti de apă dulce, având drept tip principal crapul; (şi la sg.) peşte din această familie. CIRC, circuri s.n. (fr. cirque, lat. circus) 1. Spectacol cu animale dresate, cu numere de acrobaţie, cu momente comice etc.; ansamblul artistic care organizează acest spectacol. 2. Construcţie rotundă unde au loc spectacole de circ (1). 3. Depresiune muntoasă circulară; căldare; caldeiră (2). CIRCA adv. (lat. circa) Cam, aproximativ (2). CIRCADIĂN, circadiene adj. (fr. circadien) Ritm circadian = organizare secvenţială a diverselor funcţii ale organismului pe parcursul a 24 de ore. CIRCĂR, circari s.m. (circ + -ar) Artist de circ. CIRCUIT, circuite s.n. (fr. circuit, lat. circuitus) 1. Traseu electric închis, pentru trecerea unui curent; sistem de conducte prin care circulă particule materiale. 2. Mişcare a capitalului, a mărfurilor etc. 3. Traseu (1), drum, cu revenire în punctul de plecare. 4. Circuit integrat = bloc semiconductor în care s-au încorporat componente care permit realizarea unei funcţii date. CIRCULĂ, circul vb. I (fr. circuler, lat. circulari) 1. A se deplasa într-un anumit sens, a se mişca neîntrerupt; a se propaga (1). 2. A se transmite (1), a se răspândi. 3. A fi în uz, a avea valoare. CIRCULĂBIL, -Ă, circulabili, -e adj. (circula + -bil) Pe care se poate circula. CIRCULĂNT, -Ă, circulanţi, -te adj. (fr. circulant) 1. Care circulă, aflat în circulaţie. 2. Capital circulant - partea capitalului productiv, formată din materii prime, combustibili etc., care se regăseşte în mărfuri. CIRCULĂR, -Ă, circulari, -e (fr. circulaire) 1. Adj. Care este în formă de cerc; orbicular (1). 2. Adj., s.f. (Dispoziţie, ordin de serviciu) care cuprinde obligaţiile, îndatoririle unor subordonaţi. CIRCULAT6R, -OÂRE, circulatori, -oare adj. (fr. circulatoire, lat, circulatorius) 1. Referitor la circulaţia lichidelor într-un organism. 2. Aparat (sau sistem) circulator = ansamblu anatomic (inimă, vene, artere etc.) prin care circulă sângele în organism. CIRCULAŢIE 158 CIRCULAŢIE, circulaţii s.f. (fr. circulation, lat. circulatio) 1. Deplasare (1), mişcare pe o cale de comunicaţie; deplasare a sevei în plante sau a cito-plasmei în celule; curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent etc. într-un circuit, într-o conductă. 2. Schimb de bunuri, de mărfuri. 3. De mare circulaţie - răspândit. A ji în circulaţie = a avea valoare. A pune în circulaţie = a introduce în uz. A scoate (pe cineva) din circulaţie = a extenua (pe cineva). CIRCUM- (fr. circum-, lat. circum) Prefix cu sensul de „în jurul”, în cuvinte de tipul: circumlunar, circumscrie. CIRCUMCIDE, circumcid vb. III (lat. circumcidere) A face o circumcizie. CIRCUMCIZIE, circumcizii s.f. (lat. circumcisio) Tăiere rituală a prepuţului de jur-împrejur, practicată în unele religii orientale. CIRCUMDUCŢIE, circumducţii s.f. (fr. circumduc-tion) Mişcare de rotaţie a membrelor sau a globilor oculari. CIRCUMFERINŢĂ, circumferinţe s.f. (lat. circum-ferentia, fr. circonference) 1. Cerc, lungime de cerc. 2. Linie rotundă, lungime a unui contur, perime-tru (1). CIRCUMFLEX, -Ă, circumflecşi, -xe adj. (lat. circum-flexus, fr. circonflexe) 1. (Despre artere, vene etc.) Sinuos (1). 2. (Despre plante) Cu ramurile curbate în jos. 3. Accent circumflex = semn ortografic în formă de unghi cu vârful în sus, care se pune deasupra unei vocale pentru a indica o anumită pronunţie. CIRCUMLOCUŢIE, circumlocuţii s.f. (lat. circum-locutio, fr. circonlocution) Modalitate indirectă şi imprecisă de exprimare a gândirii; perifrază. CIRCUMLUNÂR, -Ă, circumlunari, -e adj. (fr. circum-lunaire, engl. circumlunar) Care înconjoară Luna. CIRCUMORÂL, -Ă, circumorali, -e adj. (fr. circumo-ral) Care este situat în jurul orificiului bucal. CIRCUMORBITÂL, -Ă, circumorbitali, -e adj. (fr. circumorbital) (Astron.) Care se află sau se petrece pe o orbită. CIRCUMPOLÂR, -Ă, circumpolari, -e adj. (fr. cir-cumpolaire) Care este situat în jurul sau în vecinătatea polilor. CIRCUMSCRIE, circumscriu vb. III (lat. circum-scribere, cf. scrie) A delimita (1), a trasa (1), a încadra în anumite limite. CIRCUMSCRIPŢIE, circumscripţii s.f. (lat. circum-scriptio, fr. circonscription) Diviziune teritorial-ad-ministrativă în care se desfaşoară activităţi financiare, medicale, de poliţie, electorale etc.; secţia, serviciul, instituţia destinată acestor activităţi. CIRCUMSPECT, -Ă, circumspecţi, -te adj. (lat. cir-cumspectusy fr. circonspect) Care este precaut, prudent, rezervat; bănuitor. CIRCUMSPECŢIE s.f. (lat. circumspectio, fr. cir-conspection) Prudenţă, precauţie, rezervă (7). CIRCUMSTĂNŢĂ, circumstanţe s.f. (lat. circum-stantia, fr. circonstance) 1. împrejurare, condiţie (1), circumstanţă (1); conjunctură (favorabilă sau nefavorabilă); caz (1); moment (2). 2. De circumstanţă ~ în mod formal. CIRCUMSTANŢIĂL, -Ă, circumstanţiali, -e adj. (fr. circonstanciel) (Despre propoziţii, complemente) Care indică o circumstanţă. CIRCUMTERESTRU, -Ă, circumtereştri, -stre adj. (fr. circumterrestre) Care înconjoară Pământul; în jurul Pământului. CIRCUMVOLUT, -Ă, circumvoluţi, -te adj. (fr. cir-cumvolut) Cu circumvoluţii. CIRCUMVOLUŢIUNE, circumvoluţiuni s.f. (fr. cir-cumvolution) Cută sinuoasă şi alungită de pe suprafaţa creierului. CIRENĂIC, -Ă, cirenaici, -ce (fr. cyrenaique) 1. Adj. Şcoala cirenaică = doctrină filosofică din Grecia antică, potrivit căreia scopul esenţial al vieţii este cultivarea plăcerilor. 2. S.m. Adept al şcolii cirenaice (1). CIROCUMULUS s.m. (fr. cirrocumulus) Strat de nori albi situaţi la 6 000-7 500 m altitudine. CIROSTRĂTUS s.m. (fr. cirrostratus) Strat de nori denşi, cu aspect lăptos, situaţi la 6 000-7 500 m altitudine. cir6tic, -ă, cirotici, -ce (fr. cirrhotique) 1. Adj. Care aparţine cirozei, privitor la ciroză. 2. S.m. şi f., adj. (Om) care este bolnav de ciroză. CIROZĂ, ciroze s.f. (fr. cirrhose) Boală de ficat, caracterizată prin distrugerea celulelor hepatice. CIRTOMETRIE, cirtometrii s.f. (fr. cyrtomâtrie) (Med.) Măsurare a perimetrului toracic. CIRTOMETRU, cirtomefre s.n. (fr. cyrtometi'e) (Med.) Instrument pentru măsurarea perimetrului toracic. CIRUS s.m. (fr. cirnis) Strat de nori rarefiaţi şi izolaţi, situaţi la cca 10 000 m altitudine, de culoare albă strălucitoare, formaţi din cristale de gheaţă. CIS- (fr. cis-y lat. cis) Prefix cu sensul de „dincoace de”, în cuvinte de tipul cisalpin. CISALPIN, -Ă, cisalpini, -e adj. (fr. cisalpin, it. cisalpino, lat. cisalpinus) Care este situat în nordul Italiei, dincoace de Munţii Alpi (din punctul de vedere al Romei antice). Galia cisalpini1. CISOIDĂ, cisoide s.f. (fr. cissoide) Curbă plană cu punct de întoarcere, reprezentată printr-o ecuaţie dc gradul trei. 159 CITOL1TIC CISTALGIE, cistalgii s.f. (fr. cystalgie) Afecţiune dureroasa a vezicii urinare. CISTECTOMIE, cislectomii s.f. (fr. cysiectomie) Extirpare chirurgicală a vezicii urinare. CISTERCIAN, -Ă, cistercieni, -e (fr. cistercien) 1. S.m. şi f. Călugăr dintr-o congregaţie benedictină, fondată în Franţa, în sec. al Xl-lea. 2. Adj. Care aparţine cistercienilor (1), cu privire la cistercieni. CISTERNĂ, cisterne s.f. (lat., it. cisternă) Rezervor (montat pe un vehicul) pentru transportarea unor lichide. CISTIC, -Ă, cistici, -ce adj. (fr. cystique) 1. Care aparţine sau se referă la vezica urinară ori biliară. 2. Canal cistic = canal care leagă vezica biliară de canalul hepatic. CISTICERC, cisticerci s.m. (fr. cysticerque) Larvă de tenie în ultimul stadiu, având aspectul unei vezicule. CISTICERCOZĂ s.f. (fr. cysticercose) Boală parazitară la animale şi la oameni, produsă de larva de tenie, fixată în organism. CISTICITĂ, cisticite s.f. (fr. cysticite) (Med.) Infla-maţie a canalului cistic. CISTITĂ, cistite s.f. (fr. cystite) Inflamaţie infecţi-oasă a vezicii urinare, însoţită de usturime. CIST(O)- (fr. cyst[o/-, gr. tystis) Element de compunere cu sensul de „vezică”, în cuvinte de tipul: cis-tită, cistocel. CISTOCEL, cistocele s.n. (fr. cystocele) Hernie a vezicii urinare. CISTOGRAF1E, cistografii s.f. (fr. cystographie) Radiografie a vezicii urinare. CISTOPATIE, cistopatii s.f. (fr. cystopathie) (Med.) Denumire generică dată afecţiunilor vezicii urinare. CISTOPLEGIE, cistoplegii s.f. (fr. cystoplegie) Paralizie a vezicii urinare. CISTOSCOP, cistoscoape s.n. (fr. cystoscope) Instrument medical tubular prevăzut cu un bec care permite examinarea vizuală a vezicii urinare. CISTOSCOPIE, cistoscopii s.f. (fr. cystoscopie) (Med.) Examinare a vezicii urinare cu ajutorul cistoscopului. CISTOTOMIE s.f. (fr. cystotomie) Incizie a vezicii urinare. CITĂ, citez vb. I (fr. citer, lat. citare) 1. A menţiona, a indica un nume sau un fapt. 2. A reproduce întocmai cele spuse sau scrise de cineva. 3. A chema pe cineva oficial, ca martor, în faţa unei instanţe judecătoreşti; a intima (2). CITĂBIL, -Ă, citabili, -e adj. (fr. citable) Care poate fi citat, vrednic de menţionat. CITADELĂ, citadele s.f. (fr. citadelle, it. cittadella) 1. Mică fortăreaţă construită în incinta unei cetăţi sau a unui oraş; oraş (întărit). 2. Castel (1), cetate în afara zidurilor unui oraş. 3. (Fig.) Centru important, principal al unei mişcări, al unei acţiuni etc. CITADIN, -Ă, citadini, -e (fr. citadin, it. cittadino) 1. Adj. Orăşenesc, urban (1). 2. S.m. şi f. Persoană care locuieşte într-un oraş; orăşean. CITÂT, citate s.n. (germ. Zitat, cf cita) Fragment dintr-un text, reprodus întocmai, cu indicarea exactă a sursei. CITĂŢIE, citaţii s.f. (fr. citation, lat. citatio) Invitaţie oficială adresată în scris unei persoane, pentru a se prezenta ca martor în faţa unei instanţe judecătoreşti. CITO- (fr. cyto-) Element de compunere cu sensul de „(referitor la) celulă”, în cuvinte de tipul: citoplasmă', citostatic. CITOBIOLOGIE s.f. (fr. cytobiologie) Biologie celulară. CITOBLÂST, citoblaste s.n. (fr. cytoblaste) Nucleu al unei celule. CITOCINEZĂ, citocineze s.f. (fr. cytokinese) Diviziune celulară. CITOCHIMIE s.f. (fr. cytochimie) Studiul compoziţiei chimice a celulelor şi al proceselor biochimice care au loc în acestea. CITOCHIMISM s.n. (fr. cytochimisme) Totalitatea proceselor biochimice care au loc în celule. CITOCROM, citocromi s.m. (fr. cytochrome) Pigment celular pe bază de fier, care joacă un rol esenţial în respiraţia celulei. CITODIAGNOSTIC, citodiagnostice s.n. (fr. cyto-diagnostique) Diagnostic bazat pe cercetarea celulelor anormale extrase din organism; citoscopie. CITOFIZIOLOGIE, citofiziologii s.f. (fr. cytophy-siologie) Ramura fiziologiei care studiază funcţiile celulei vii. CITOGAMIE, citogamii s.f. (engl. cytogamy) (Biol.) Fuzionare a gârneţilor în cadrul fecundaţiei. CITOGENETIC, -Ă, citogenetici, -ce (fr. cytogene-tique) 1. S.f. Ramura geneticii care se ocupă dc componentele celulare ale eredităţii şi de consecinţele anomaliilor cromozomiale. 2. Adj. Care aparţine cito-geneticii (1), de citogenetică. CITOGENETICIĂN, -Ă, citogeneticieni, -e s.m. şi f. (fr. cytogeneticien) Specialist în citogenetică (1). CITOGENEZĂ, citogeneze s.f. (fr. cytogenese) (Biol.) Proces de formare a celulei. CITOLĂ, citole s.f (fr. citole) Instrument muzical medieval cu coarde. CITOLITIC, -Ă, citolitici, -ce adj., s.n. (fr. cytolitique) (Ser) care distruge celulele. CITOLIZĂ 160 CITOLIZĂ. citolizc s.f (fr. cyîoîyse) Distrugere a cclulci. CITOLOGIE s.f. (fr. cytologie) Ştiinţă care studiază structura, dezvoltarea şi funcţiilc celulelor. C1TOMORFOZĂ, citomorfoze s.f. (engl. cytomor-phosis) (Biol.) Modificarc a formei şi a structurii cclulclor în timpul vieţii accstora; totalitatea accs-tor modificări. CITOPATOLOGIE s.f. (fr. cvtopatologie) Studiul modificărilor interne ale cclulci. CITOPLASMÂTIC, -Ă, citoplasmatici, -ce adj. (fr. cytoplasmaiique, engl. cytoplcismaîic) Citoplasmic. CITOPLÂSMĂ s.f. (fr. cytoplasme) Element constitutiv fundamental al cclulci vii, animale sau vegetale, format mai ales din albumină asociată cu alte substanţe organicc. CITOPLĂSMIC, -Ă, citoplasmici, -ce adj. (fr. cyto-plasmique, engl. cyîoplasmic) Dc natura citoplasmci, al citoplasmci, citoplasmatic. CITOPOIEZĂ s.f. (fr. cytopoiese) Proccs de formare şi dc dezvoltare a cclulei. CITOSCOPIE, citoscopii s.f. (fr. cytoscopie) (Med.) Citodiagnostic. CITOSTÂTIC, citosîatice s.n. (fr. cytostcitique) (Medicament) care blochează înmulţirea celulelor, folosit în tratamentul cancerului. CITOTOXINĂ, citotoxine s.f. (fr. cytotoxine) Toxină dc origine celulară. CITRAT, citrafi s.m. (fr. cifrate) Sare sau ester al acidului citric. CITRIC, -Ă, citrici, -ce adj. (fr. citrique) I. Care conţine acid citric. 2. Acid citric ~ acid extras din sucul de lămâie, de coacăze ctc. Fntcte citrice (şi substantivat, f. pl.) = nume generic dat fructelor plantelor citrice (lămâi, portocale, mandarine ctc.); agrume. CITRIN s.n. (fr. citrine) Varietate de cuarţ galben. CITRONÂDĂ, citronade s.f. (pr. sitronâdă; fr. ci-tronnade) Limonadă. CIVIC, -Ă, civici, -ce adj. (fr. civique, lat. civicus) Care este propriu cetăţenilor; cctăţenesc. CIVIL, -Ă, civili, -e (fr. civil, lat. civilis) 1. Adj. Care se referă Ia cctăţenii unui stat; privitor la raporturile juridice ale cetăţenilor între ei sau la raporturile economice ale acestora cu statul. 2. S.m. Persoană, cetăţean al unui stat, care nu este militar sau preot. 3. Drepturi civile = drepturi individuale ale cetăţenilor în raport cu statul. Stare civilă = situaţia unei persoane, aşa cum rezultă din actele de naştere, de căsătorie etc. ale acestuia. Parte civilă = persoană care. într-un proces, formulează pretenţii materiale pentru daunele suferite prin săvârşirea infracţiunii. Război civil = conflict armat între civili (2). Societate civilă v. societate. CIVILITÂTE s.f. (fr. civilite) Politeţe. CIVILIZÂ, civilizez vb. I (fr. civiliser) 1. A ameliora starea materială şi spirituală a unei ţări, a unui popor. 2. A face să devină sau a deveni manierat, politicos; a cizela (2). CIVILIZĂT, -Ă, civilizaţi, -te adj. (dc Ia civiliza, cf. fr. civilise) 1. Carc arc un nivel superior dc civilizaţie, care arc o cultură bogată şi o tehnică înaintată; cducat, avansat, evoluat, înaintat. 2. Manierat, stilat, urban (2), politicos. CIVILIZATOR, -OARE, civilizatori, -oare adj. (fr. civilisateur) (Adesea substantivat) Care civilizează, care răspândeşte civilizaţia. CIVILIZÂŢIE, civilizaţii s.f. (fr. civilisation) Nivel (înalt) de dezvoltare materială şi spirituală a unei societăţi. CIVISM s.n. (fr. civisme) Devotament al cetăţeanului pentru ţara sa, al individului pentru colcctivitatc. CIZELĂ, cizelez vb. I (fr. ciseler) 1. A finisa, a fasona (1), a perfecţiona, a şlefui (1). 2. (Fig.) A(sc) civiliza (2), a (sc) rafina (2). CIZELURĂ, cizeluri s.f. (fr. ciselure) (Rar) Ornament realizat cu migală prin cizelare (1). CLAC, clacuri s.n. (fr. claquc) Pălărie sau calota cilindrică, înaltă, carc poate fi turtită şi purtată sub braţ. CLACĂ, clachez vb. I (fr. claquer) 1. A suferi o întindere sau o ruptură de ligament, dc muşchi ctc. 2. A se epuiza (3); (fig.) a ccda (2), a pierde. CLACÂJ, clacaje s.n. (fr. claquage) Faptul de a claca; ruptură de fibre musculare ca urmare a unui efort violent. CLACHETĂ, clachete s.f. (fr. claquette) Dispozitiv de semnalare care indică, în filmările sincrone, locul ocupat de scena respectivă în ansamblul filmului. CLAMĂ, clamez vb. I (fr. clamer) (Livr.) A sc manifesta cu strigăte, a chema cu voce tare. CLĂMĂ, clame s.f. (germ. Klammer) Piesă dc metal cu ajutorul căreia se prind foile dc hârtie, părul la femei sau la copii etc. CLAMOÂRE s.f. (fr. clameur) (Livr.) Strigăt dc protest, de nemulţumire. CLAMOROS, -OÂSĂ, clamoroşi, -oase adj. (it. cla-moroso) (Livr.) Zgomotos; răsunător; deznădăjduit. CLAJV, clanuri s.n. (fr. clan) 1. Comunitate gentilică formată din oameni legaţi prin relaţii de rudenie şi prin limbă. 2. (Fig.) Grup exclusivist; castă (1); clică, tagmă, gaşcă. CLANDESTIN, -Ă, clandestini, -e adj. (fr. clandestin, lat. clandestinus) Care se face în ascuns, conspirativ; contrar legii; ilegal (2). 161 CLASTOCÂRST CLANDESTINITATE s.f. (fr. clandestinitâ) Caracterul a ceea ce este clandestin. CLAPĂ, clape s.f. (germ. Klappe) 1. Dispozitiv, instrument, obiect care serveşte la închiderea sau la deschiderea unui orificiu ori Ia declanşarea unui anumit efect; tastă. 2. A trage clapa (cidva) = a înşela (pe cineva). CLAPETĂ, clapete s.f. (fr. clapet) Clapă mică; (spec.) clapă care intră în construcţia unui robinet. CLAR, -Ă, clari, -e (lat. clarus, fr. clair) 1. Adj. Care se vede bine, desluşit, vizibil (1); transparent (1), limpede, pur (4). 2. Adj., s.n. (Sursă de lumină) care răspândeşte raze strălucitoare. 3. Adj. (Despre sunete, voce) Care se aude bine, distinct (2). 4. Adj. Care se înţelege uşor, inteligibil; evident, lămurit, explicit, comprehensibil. CLARIFICĂ, clarific vb. I (lat. clarificare, cf. fr. cla-rifier) A (se) lămuri, a elucida, a explica (1), a (se) desluşi, a se edifica (2), a decanta (2), a dezam-biguiza, a face să devină sau a deveni (mai) clar. CLARINET, clarinete s.n. (fr. clarinette) Instrument muzical de suflat în formă de tub lărgit la un capăt, cu găuri laterale, care se închid şi se deschid cu ajutorul unor clape. CLARINETIST, -Ă, clarinetişti, -ste s.m. şi f. (fr. clarinettiste, germ. Klarinettist) Persoană care cântă la clarinet. CLARISIM, -Ă, clarisimi, -e adj. (lat. clarissimus) (Livr.) Care este foarte clar. CLARITATE s.f. (lat. claritas, -atis, fr. clarite) 1. Limpezime, limpiditate, puritate luminoasă. 2. Transparenţă sonoră. 3. Calitatea a ceea ce se înţelege uşor; evidenţă (1); explicitate. 4. Cu claritate = cu precizie, clar. CLAROBSCUR, clarobscuniri s.n. (fr. clair-obscur) Mod de a distribui culorile şi nuanţele de umbră şi lumină pe suprafaţa unui tablou. CLARVĂZĂTOR, -OĂRE, clarvăzători -oare adj. {clar + văzător, cf. fr. clairvoyant) Care vede limpede, care are clarviziune. CLARVIZIUNE s.f (clar + viziune, cf. fr. clair-voyance) Capacitatea de a înţelege un fapt, un fenomen etc. şi de a prevedea evoluţia acestuia; luciditate, perspicacitate. CLASĂ, clasez vb. I (fr. classer) 1. A selecta, a tria, a împărţi pe categorii, a ordona (1), a seria, a cataloga, a obţine un loc într-o clasă, într-o categorie. 2. A scoate de sub cercetare. CLASĂBIL, -Ă, clasabili, -e adj. (fr. classable) Care poate fi clasat. CLASAMENT, clasamente s.n. (fr. classement) Punere într-o anumită ordine, conform unor criterii; locul, ordinea în care sunt repartizaţi sportivii conform rezultatelor obţinute. CLĂSĂ, clase s.f. (fr. classe, germ. Klasse) 1. Grup, tip de oameni, de obiecte, de fenomene etc. cu însuşiri comune. 2. Locul ocupat de cineva sau de ceva, în ordinea importanţei, a valorii, a calităţii; categorie, grad (5), rang (1). 3. Unitate de bază în procesul de învăţământ; sală unde se învaţă. 4. Diviziune superioară ordinului, în regnul vegetal sau animal. 5. De (mare) clasă sau de clasa întâi = de primă calitate, de mare valoare, CLASEM, claseme s.n. (fr. classeme) (Lingv.) Ansamblul trăsăturilor semantice minimale ale unei unităţi lexicale. CLÂSIC, -Ă, clasici, ~ce (fr. classique, lat. classicus) 1. Adj., s.m. (Scriitor, artist, om de ştiinţă) care reprezintă o autoritate într-o materie; de mare valoare, important; care poate să servească de model, care rămâne în patrimoniul unui popor. 2. Adj. Tipic; caracteristic. 3. Adj. Care se referă la clasicism sau aparţine clasicismului. CLASICISM s.n. (fr. classicisme) 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine, caracterizate prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta şi literatura europeană, apărut în sec. al XVII-lea în Franţa, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine; clasicitate. CLASICIST, -Ă, clasicişti -ste s.m. şi f. (clasic + -ist) Persoană care se ocupă cu studiul limbilor şi culturii antice greco-latine. CLASICITÂTE s.f. (germ. Klassizităt) însuşirea de a fi clasic; clasicism (2). CLASICIZĂ, clasicizez vb. I (clasic + -iza) A da sau a dobândi caracter clasic. CLASIFICĂ, clasific vb. I (cf fr. classifier) A împărţi, a repartiza pe categorii sau într-o anumită ordine, după anumite criterii; a ocupa sau a stabili cuiva un anumit loc la un concurs, în urma rezultatelor obţinute. CLASIFICATOR, -OĂRE, clasificatori, -oare (fr. classificateur) 1. S.m. şi f. Persoană care clasifică. 2. S.n. Carte, indicator în care se face o clasificare. 3. Adj. Care clasifică, care ajută la clasificare. CLASOR, clasoare s.n. (fr. classeur) Cutie, dulap, album etc. folosit pentru păstrarea diferitelor obiecte clasate (documente, timbre etc.). CLÂSTIC, -Ă, clastici, -ce adj. (fr. clastique) (Despre roci) Compus din elemente provenite din eroziunea rocilor preexistente; detritic, terigen. CLASTOCARST, clastocarsturi s.n. (rus. klastokarst) (Geol.) Complex de fenomene şi de forme de relief dezvoltate pe roci cu solubilitate redusă. CLASTOMANIE 162 CLASTOMANIE, clastomanii s.f. (fr. clastomanie) (Med.) înclinaţia morbidă de a distruge sistematic toate obiectele întâlnite. CLAUSTRA, claustrez vb. I (fr. claustrer) A (se) închide într-o mănăstire, a (se) izola într-un loc retras. CLAUSTROFOBIE, claustrofobii s.f. (fr. claustro-phobie) Teamă patologică de spaţii închise. CLAUZĂ, clauze s.f. (fr. clause) Dispoziţie care face parte dintr-un act juridic (tratat, contract etc.); stipu-Iare, prevedere. CLAUZULĂ, clauzule s.f. (lat. clausula, fr. clausule) Vers final al unei strofe; ultimul element al unei perioade oratorice, al unui vers. CLAVECIN, clavecine s.n. (fr. clavecin) Vechi instrument muzical asemănător pianului, care produce sunete prin ciupirea coardelor; cembalo, harpsicord. CLAVECINIST, -Ă, clavecinişti, -ste s.m. şi f. (fr. claveciniste) Persoană care cântă la clavecin. CLAVIATURĂ, claviaturi s.f. (germ. Klaviatur) Totalitatea clapelor, la pian, la orgă, la maşina de scris etc.; keyboard, tastatură. CLAVICORD, clavicorduri s.n. (fr. clavicorde) Instrument muzical cu claviatură şi coarde, strămoş al pianului. CLAVICULÂR, -Ă, claviculari, -e adj. (lat. clavicu-laritts, fr. claviculaire) Care aparţine claviculei, privitor Ia claviculă. CLAVICULĂ, clavicule s.f. (lat. clavicula, fr. clavicule) Fiecare dintre cele două oase anterioare ale centurii scapulare, care se articulează cu sternul şi cu omoplatul. CLAVIOLINĂ, clavioline s.f. (fr. clavioline) Instrument muzical de reproducere pe cale electronică a timbrului tuturor instrumentelor unei orchestre simfonice. CLAVIR, clavire s.n. (germ. Klavier) (înv.) Pian. CLĂVUS, clavusuri s.n. (fr., lat. clavus) (Med.) Bătătură. CLAXON, claxoane s.n. (fr. klaxon) Dispozitiv de semnalizare sonoră, la autovehicule. CLAXONĂ, claxonez vb. I (fr. klaxonner) A semnaliza cu claxonul. CLĂPÂR, clăpari s.m. (clapă + -ar) încălţăminte pentru schi, groasă şi înaltă până deasupra gleznei, care se închide în faţă cu clape. CLEARING (pr. chnng)!CLIRJNG s.n. (engl. clea-ring) Sistem internaţional de plată, efectuat prin compensarea reciprocă a datoriilor şi creanţelor. CLEIONĂJ s.n. (fr. clayonnage) Reţea de pari şi de nuiele cu ajutorul căreia se consolidează o coastă a unui deal, un taluz etc. CLEISTOGÂM, -Ă, cleisîogami, -e adj. (fr. cleisto-gamme) (Bot.; despre flori) Care prezintă clcisto-gamie. CLEISTOGÂMfE, cleistogamii s.f. (fr. cleistoga-mie) (Bot.) Autopolenizare. CLEMATITĂ, clematite s.f (fr. clematite) Plantă agăţătoare cu flori mari, violete; (pop.) clopoţel. CLEMĂ, cleme s.f. (germ. Klemme) Dispozitiv cu ajutorul căruia se asamblează două sau mai multe piese ori elemente. CLEMENT, -Ă, clemenţi, -te adj. (fr. clement, lat. clemens, -ntis) Indulgent, bun, iertător. CLEMENŢĂ, clemenţe s.f. (lat. clementia, fr. cle-mence) Iertare, indulgenţă (1); bunătate. CLEPSIDRĂ, clepsidre s.f. (fr. clepsydre, lat. clepsy-dra) Instrument folosit pentru măsurarea timpului în funcţie de cantitatea de nisip sau de apă scursă dintr-un recipient în altul. CLEPTOFOBIE, cleptofobii s.f. (fr. cleptophobie) Teamă patologică de a fura sau de a fi furat. CLEPTOMÂN, -Ă, cleptomani, -e s.m. şi f., adj. (fr. cleptomane) (Persoană) care suferă de cleptomanie. CLEPTOMANIE s.f. (fr. cleptomanie) Manie, dispoziţie patologică pentru furt. CLER s.n. (lat. clerus) Totalitatea preoţilor care fac parte dintr-o eparhie sau dintr-o ţară; preoţime, sa-cerdoţiu. CLERIC, clerici s.m. (lat. clericus) Membru al clerului; preot. CLERICÂL, -Ă, clericali, -e adj. (fr. clerical, lat. cleri-calis) Care aparţine clericilor sau clericalismului, privitor la clerici sau Ia clericalism; ecleziastic. CLERICALISM s.n. (fr. clericalisme) Atitudine, opinie a partizanilor participării active a clerului la viaţa politică, socială şi culturală a unei ţări. CLIC, clicuri s.n. (engl. click) (Inform.) Apăsare cu degetul pe butonul mouse-ului, pentru a selecta un cuvânt, o propoziţie, o fereastră etc. CLICĂ, clichez vb. I (de la clic) A efectua un clic cu ajutorul mouse-Iui. CLICĂ, clici s.f. (fr. clique) Grup de persoane care se unesc pentru a unelti; clan (2), bandă1, coterie, gaşcă. CLICĂI, clicăi vb. IV (de la clic) A clica. CLICHET, clicheţi/clichete s.m./s.n. (fr. cliquet) Piesă mobilă care imprimă unei roţi dinţate un singur sens de rotire. CLIENT, -Ă, clienţi, -te s.m. şi f. (fr. client, lat. cliens, -ntis) 1. Persoană care apelează (regulat) Ia serviciile unei unităţi comerciale, ale unui medic, ale unui avocat etc. 2. Plebeu, în Antichitatea greco-romană. 163 CLIŞEU CLIENTELAR, -Ă, clientelari, -e adj. (de la client) 1. Care aparţine clienţilor, privitor la clienţi. 2. Care se referă la clientelism. Relaţii (sau raporturi) clientelare = relaţii între un stat şi unele populaţii, grupuri etc. protejate de acesta, fară să fie incluse în el. CLIENTELĂ, clientele s.f. (fr. clientele, lat clientela) 1. Totalitatea clienţilor; mulţime de clienţi. 2. Clientelă politică = simpatizanţii, susţinătorii unui politician sau ai unui partid. CLIENTELISM s.n. (it. clientelismo) Tendinţa unui politician sau a unui partid de a-şi mări numărul susţinătorilor prin demagogie, prin favoritisme etc. CLIMACTERIU s.n. (germ. Klimakterium) încetare a funcţiilor glandelor genitale, la femei şi la bărbaţi. CLIMĂT, climate s.n. (fr. climat) 1. Climă. 2. Mediu (2), ambianţă (socială, politică, morală). CLIMATERIC, -Ă, climaterici, -ce adj. (fr. climate-rique) Privitor la climă, care ţine de climă; cu climă bună pentru tratamentul unor boli sau pentru odihnă; climatic. CLIMĂTIC, -Ă, climatici, -ce adj. (fr. climatique) Climateric. CLIMATISM s.n. (fr. climatisme) Totalitatea condiţiilor de igienă, terapeutice, urbanistice, sociale etc. pe care trebuie să le îndeplinească localităţile climaterice. CLIMATIZÂ, climatizez vb. I (fr. climatiser) A menţine la o anumită temperatură, puritate, umiditate etc. aerul dintr-o încăpere. CLIMATTZOR, climatizoare s.n. (fr. climatiseur) Aparat pentru climatizare. CLIMATOGRAFIE s.f. (fr. climatographie) Descrierea climatelor. CLIMATOLOG, -Ă, climatologi, -ge s.m. şi f. (fr. climatoloque) Specialist în climatologie. CLIMATOLOGIE s.f. (fr. climatologie) Studiul climei de pe glob şi al importanţei acesteia pentru viaţa organismelor. CLIMATOPATOLOGIE s.f. (fr. climatopathologie) Studiul acţiunii patogene a climatului asupra organismului. CLIMATOTERAPIE s.f. (fr. climatotherapie) Utilizare terapeutică a factorilor climatici. CLIMAX, climaxuri s.n. (fr. climax) 1. Stadiu evolutiv final, în echilibru cu clima şi cu solul, al vegetaţiei naturale dintr-un anumit loc. 2. (Livr.) Punct culminant al unei acţiuni, al unui conflict etc. CLIMĂ, clime s.f. (lat. clima, germ. Klima) Totalitatea fenomenelor şi a proceselor meteorologice de pe un teritoriu; climat (1). CLIMOSTĂT, climostate s.n. (fr. climostat) Instrument folosit pentru măsurarea efectului termic al factorilor climatici în interiorul clădirilor. CLINCHER s.n (germ. Klinker, fr. clinker) Produs compact şi dur obţinut la fabricarea cimenturilor. CLINCI, clinciuri s.n. (fr. clinch, engl. clinching) (La box) încleştare şi imobilizare reciprocă a partenerilor. CLINIC, -Ă, clinici, -ce (fr. clinique) 1. S.f. Spital (sau secţie de spital) utilizat pentru practică, în învăţământul medical. 2. S.f. Disciplină medicală bazată pe observarea directă a bolnavilor. 3. Adj. Care aparţine, care se referă, care este specific unei clinici (1); care rezultă din examinarea directă a unui bolnav. CLINICIÂN, -Ă, clinicieni, -e s.m. şi f. (fr. clini-den) Medic de clinică. CLINKER s.n. (engl. clincker) (în jazz) Notă plasată greşit sau intonată fals. CLINOGRAF, clinografe s.n. (fr. clinographe) Instrument folosit pentru măsurarea înclinării pe verticală sau pe orizontală a unui teren. CLINOMETRU, clinometre s.n. (fr. clinometre) Instrument pentru măsurarea înclinaţiilor pe orizontală. CLINOTERAPIE s.f. (fr. clinotherapie) Tratament medical prin repaus la pat. CLIP, clipuri s.n. (engl. clip) Scurtmetraj care însoţeşte un cântec, prezintă o reclamă, un artist, o personalitate etc.; videoclip. CLI PER, clipere s.n. (engl., fr. Clipper, germ. Klipper) Navă rapidă cu pânze, de mare tonaj, folosită în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. al XX-lea. CLIPING s.n. (engl. clipping) Aruncare a unui ho-cheist în faţa celui care conduce atacul, pentru a-1 împiedica să se menţină în posesia pucului. CLIPS, clipsuri s.n. (germ. Klips) 1. Obiect de podoabă (broşă, cercel etc.) care se prinde cu o clapă sau cu un ac prevăzut cu resort. 2. Piesă formată din două elemente care se unesc şi se desfac uşor. CL1RING s.n. v. clearing. CLISMĂ, clisme s.f. (ngr. klisma, germ. Klysma) Introducere a unui lichid în intestinul gros, pe cale rectală, pentru evacuarea forţată a materiilor fecale, de obicei, în caz de constipaţie. CLIŞĂ, clişez vb. I (fr. clicher) A executa un clişeu pentru a-1 reproduce tipografic. CLIŞEU, clişee s.n. (fr. cliclie) 1. Film fotografic pe care este imprimată imaginea negativă; film sau placă fotografică developată. 2. Expresie banalizată prin repetare; şablon (3). CLITORIS 164 CLITORIS, clitorisuri s.n. (fr. clitoris) Mic organ crectil situat pe partea anterioară a vulvei, lângă canalul urinar. CLIVÂ, pers. 3 clivează vb. I (fr. cliver) (Despre minerale, roci, cristalc) A se desface în strate, conform organizării structurale a accstuia. CLIVAJ, clivaje s.n. (fr. clivage) Acţiunea de a se cliva şi rezultatul ei. CLOACĂ, cloace s.f. (lat. cloaca, fr. cloaque) 1. Canal, loc, cavitate unde se adună murdăriile. 2. (Fig.) Partea decăzută a unei societăţi. CLOĂSMĂ s.f. (fr. chloasma) Ansamblu de pete pigmentare cu formă neregulată care apar pe faţă, în timpul sarcinii sau în cazul unor afecţiuni (hepatită etc.). CLOISONNE, (2) cloisonne-uri s.n. (pr. cloazone; fr. cloisonne) 1. Tehnică de încastrare a emailului în mici despărţituri metalice. 2. Obiect realizat cu această tehnică. CLONÂ, clonez vb. I (engl. clone) A realiza exemplare genetic asemănătoare, prin reproducere asexuată. CLONÂJ, clonaje s.n. (engl., fr. clonage) Acţiunea de a clona şi rezultatul ei. CLONĂ, clone s.f. (engl., fr. clone) 1. Individ sau populaţie de indivizi care provin dintr-un individ unic, obţinuţi prin reproducere vegetativă sau asexuată. 2. Totalitatea celulelor identice rezultate prin diviziuni succesive dintr-o celulă unică. 3. (Fig.) Persoană considerată copia perfectă a altei persoane. 4. (Inform.) Calculator compatibil întru totul cu un model dat. CLOR s.n. (fr. chlore) Element chimic, gaz galben-ver-zui cu miros înţepător, având proprietăţi de deco-lorant şi dezinfectant. CLORAL s.n. (fr. chloral) Compus organic colorat, cu diverse întrebuinţări în farmacie. CLORAMFENICOL s.n. (fr. chloramphenicol) Antibiotic puternic, folosit în tratamentul bolilor infec-ţioase; cloromicetină. CLORAMINĂ s.f. (fr. chloramine) Compus organic cu puternice proprietăţi oxidante şi antiseptice. CLORĂT, cloraţi s.m. (fr. chlorate, germ. Chlorat) Nume generic dat sărurilor şi esterilor acidului cloric. CLORHIDRÂT, clorhidraţi s.m. (fr. chlorhidrate) Sare a cărei moleculă conţine acid clorhidric. CLORHIDRIC, clorhidrici adj. (fr. chlorhydrique) Acid clorhidric = gaz incolor cu miros înţepător, rezultat din combinarea clorului cu hidrogenul sau prin acţiunea acidului sulfuric asupra sării de bucătărie, cu întrebuinţări în industria chimică. CLORIC, clorici adj. (fr. chlorique) Acid cloric = acid oxigenat al clorului. CLORIT, doriţi s.m. (fr. chlorite) Silicat natural dc magneziu şi Fier, de culoare verde. CLORIZÂRE s.f. (cf. fr. chlorisation) Dezinfectare a apei prin tratarea cu clor a accsteia. CLOROFICEE, cloroficee s.f. (fr. chlorophycâe) (La pl.) Clasă de alge verzi, de obicei, acvaticc, carc conţin clorofilă; (şi la sg.) algă din această clasă. CLOROFILĂ s.f. (fr. chlorophylle) Pigment vegetal verde, cu rol important în fotosinteză. CLOROFORM s.n. (fr. chloroforme) Compus organic al clorului, folosit în medicină ca narcotic sau ca anestezic. CLOROFORMISM s.n. (fr. chloroformisme) (Med.) Intoxicaţie cu cloroform. CLOROMICETINĂ s.f. (fr. chloromycetine) (Farm.) Cloramfenicol. CLOROTIC, -Ă, clorotici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. chlorotique) (Om) bolnav de cloroză; (om) palid (3), anemic (1). CLOROZĂ, cloroze s.f. (fr. chlorose) 1. Anemie (a tinerelor fete). 2. Boală de plante, caracterizată prin decolorarea frunzelor şi a mugurilor. CLORURĂ, cloruri s.f. (fr. chlorure) Nume generic dat sărurilor şi esterilor acidului clorhidric, precum şi anumitor derivaţi care conţin clor. CLORURJE, clorurii s.f. (fr. chlorurie) Prezenţă a clorului în urină; cantitate de clor prezentă în urină. CLOSET, closete s.n. (engl., fr. [water] closet, cf. germ. Klosett) Instalaţie sanitară folosită pentru satisfacerea nevoilor fiziologice de evacuare a urinei şi a fecalelor; toaletă (4), latrină. CLOŞ, cloşuri adj. invar., s.n. (fr. cloche) (Croială) care se evazează, cu falduri. CLOU, clou-uri s.n. (pr. clu; fr. clou) Punct de atracţie, de interes al unei acţiuni, al unui program artistic etc. CLOVN, clovni s.m. (fr., engl. clown) Artist comic de circ, saltimbanc; paiaţă (1). CLOVNERIE, clovnerii s.f (fr. clownerie) Comicărie, bufonerie. CLUB, cluburi s.n. (fr., engl. club) Asociaţie culturală, politică, sportivă etc. care înlesneşte membrilor desfăşurarea unor activităţi specifice; sediul acestei asociaţii. CLUBMEN, clubmeni s.m. (fr., engl. clubman) (Rar) Membru al unui club. CLUPĂ, clupe s.f. (germ. Kluppe) Compas forestier. CNEMIDĂ, cnemide s.f. (fr. cnemide) Jambieră metalică folosită în Antichitate de soldaţii creci. 165 COCAINĂ CNIDOBLĂST, cnidoblciste s.n. (fr. cnidoblaste) Celulă urzicătoare, în epiderma unor celenterate. CO- v. con-. COABITÂ, coabitez vb. I (fr. cohabiter, lat. coha-bitare) A locui, a trăi împreună (în aceeaşi casă) cu cineva; a convieţui. COABITÂNT, -Ă, coabitanţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. co-habitant) (Persoană) care locuieşte împreună cu alţii în aceeaşi casă. COACERVĂT, coacen’ate s.n. (fr. coacemate) (La pl.) Forme de viaţă microscopice considerate ca făcând trecerea de la substanţele organice la primele organisme; (şi la sg.) individ aparţinând acestor forme microscopice. COACERVÂŢIE s.f. (engl. coacen'ation) (Chim., Fiz.) Stare instabilă a unei soluţii coloidale, între starea de dizolvare şi cea de precipitare. COACH s.m. (pr. căuci\ engl. coach) (Sport) Antrenor (1). COACUZĂT, -Ă, coacuzaţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. coaccuse) Persoană acuzată în acelaşi timp şi din aceleaşi cauze cu alte persoane. COAFĂ, coafez vb. I (fr. coijfer) A (se) pieptăna într-un anumit fel, a(-şi) aranja părul (la coafor); a (se) friza (1). COAFEZĂ, coafeze s.f. (fr. coijfeuse) Femeie care are meseria de a coafa. COAFOR, (1) coafori (fr. coijfeur) 1. S.m. Bărbat care are meseria de a coafa. 2. S.n. Local în care se coafează. COAFURĂ, coafuri s.f. (fr. coiffure) Mod de aranjare sau de ondulare a părului; pieptănătură (la femei); frizură, freză2 (la bărbaţi). COĂGUL, coaguli s.m. (lat., fr. coagulum) Masă de substanţă (sânge, limfa, lapte) închegată; cheag. COAGULĂ, coagulez vb. I (fr. coaguler, lat. coagulare) 1. (Despre lichide) A se închega. 2. A da consistenţă unui lichid, a-I face să se închege; a conglutina. COAGULĂNT, -Ă, coagulanţi, -te adj., s.m. (fr. coagulant) (Substanţă, agent) care produce coagularea. COAGULOPATIE s.f. (fr. coagulopathie) Sindrom hemoragie datorat tulburărilor de coagulare a sângelui. COALESCENT, -Ă, coalescenţi, -te adj. (fr. coales-cent) Care prezintă coalescenţă. COALESCENŢĂ s.f. (fr. coalescence) (Chim.) Contopire a picăturilor dintr-o emulsie sau a granulelor dintr-o suspensie în picături sau în particule mai mari. COALIŢIE, coaliţii s.f. (fr. coaliation) 1. înţelegere, acord (1), alianţă. 2. Guvern de coaliţie = guvern format din reprezentanţii mai multor partide politice. COALIZÂ, coalizez vb. I (fr. coaliser) A se uni, a se alia pentru o cauză comună. COARTICULĂŢIE, coarticulaţii s.f. (fr. coarticula-tion) (Fon.) începutul articulării unui sunet înainte ca articularea celui precedent să se fi încheiat. COASIGURARE, coasigurăti s.f. (cf. fr. coassurance) Asigurare simultană a mai multor persoane în limita aceleiaşi sume depuse în prealabil. COASOCIÂT, -Ă, coasociaţi, -te s.m. şi f. (fr. coas-socie) Persoană care se asociază cu cineva în vederea unui scop comun. COAUTOR, -OĂRE, coautori, -oare s.m. şi f. (fr. coauteur) 1. Autor care a colaborat cu alţii la elaborarea unei lucrări, a unei invenţii etc. 2. Persoană care a comis o infracţiune împreună cu alta sau cu altele; părtaş. COAXIÂL, -Ă, coaxiali, -e adj. (fr. coaxial) Care are o axă comună cu cea a altui corp. COBÂI, cobai s.m. (fr. cobaye) Rozător mic folosit în medicină, în experienţe de laborator; (p. ext.) orice animal folosit în scopuri de cercetare; (fig.) subiect de experimentare. COBALT s.n. (fr. cobalt, germ. Kobalt) Element chimic metalic, dur, alb-argintiu, cu diferite întrebuinţări; vas, obiect de sticlă, de porţelan etc. colorat cu săruri de cobalt. COBALTINĂ s.f. (fr. cobaltine) Minereu de cobalt şi arsen, de culoare roz-cenuşie, cu un pronunţat luciu metalic. COBALTOTERAPIE s.f. (fr. cobaltotherapie) Iradiere cu cobalt în scop terapeutic. COBELIGERÂNT, -Ă, cobeligeranţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. cobelligerant) (Stat, armată etc.) care se află în război, alături de un aliat, contra unui inamic comun. COBOL s.n. (engl., fr. cobol) (Inform.) Limbaj simbolic utilizat în gestiunea economică. COBRĂ, cobre s.f. (fr. cobra) Şarpe foarte veninos, cu pete negre, mărginite cu alb, asemănătoare ochelarilor, din Africa şi sudul Asiei; şarpe-cu-ochelari. COC1, coci s.m. (fr. coccus) Bacterie sferică. COC2, cocuri s.n. (fr. coque [de cheveux]) Pieptănătură specifică femeilor, cu părul strâns la ceafa sau în vârful capului. C6CA, coca s.m. (fr. coca) 1. Arbust din Peru şi din Bolivia din ale cărui frunze se extrage cocaina. 2. Abreviere pentru coca-cola. COCA-COLA, coca-cola s.f. (engl. coca-cola) Băutură răcoritoare carbogazoasă, preparată din frunze şi seminţe de coca (1) şi zahăr caramel; coca (2). COCAINĂ s.f. (fr. cocaine) Alcaloid extras din frunzele de coca, folosit ca anestezic şi stupefiant. COCAINISM 166 COCAINISM s.n. (fr. cocăînisme) (Med.) Intoxicaţie acută datorată cocainei. COCAINOMĂN, -Ă, cocainomani. -e s.m. şi f. (fr. cocainomane) Toxicoman care consumă sistematic cocaină. COCAINOMANIE s.f. (fr. cocainomanic) Obişnuinţă morbida dc a folosi cocaina ca stupefiant; viciul cocainomanului. COCARDĂ, cocardc s.f. (fr. cocarde) Panglică, insignă (în culorile naţionale), purtată (dc militari) la chipiu sau pc piept; emblemă a unui partid, a unui curent ctc.; floare artificială purtată pc piept dc nuntaşi. COCĂ, coci s.f. (fr. coquc) 1. Carcasa corpului unui avion. 2. Ansamblu alcătuit din scheletul unei nave şi învelişul exterior al acesteia. COCCIDIE, coccidii s.f. (fr. coccidic) Protozoar mic, oval, parazit al mucoasei intestinale şi al ficatului unor animale. COCCIGIÂN, -Ă, coccigieni, -e adj. (fr. coccygien) Dc coccis, al coccisului. COCCIS, coccisuri s.n. (fr. coccyx) Os mic, triunghiular, situat la extremitatea inferioară a sacru-mului; noadă. COCHET, -Ă, cocheţi, -te adj. (fr. coquet) 1. Care se străduieşte să placă; căruia îi place eleganţa. 2. Drăgălaş, elegant (1), graţios, agreabil. COCHETĂ, cochetez vb. I (fr. coqueter) A se comporta în mod cochet (1); a spune vorbe curtenitoare. COCHETĂRIE, cochetării s.f. (fr. coquetterie) Comportament, atitudine, fel de a sc îmbrăca (atrăgător) prin care o persoană vrea să atragă simpatie, admiraţie sau să placă altei persoane (de obicei, de sex opus). COCHILIE, cochilii s.f. (fr. coquille) 1. înveliş calcaros al unor moluşte. 2. Tipar metalic destinat turnării de piese, de probe, de lingouri. COCKER, cocheri s.m. (pr. cocăr\ engl. [wood] cocher, fr. cocher) Câine de vânătoare cu păr lung, uşor ondulat, şi cu urechi lăsate în jos. COCKPIT, cockpituri s.n. (pr. cocpit; engl. cochpit) Spaţiu neacoperit situat pe puntea unei nave (I), cu banchete pentru călători sau pentru echipaj; partea separată, în unele avioane, cu locuri pentru pilot şi copilot, în care se află instrumentele de control ale zborului. COCKTAIL (pr. coc/e;/)/COCTEIL, cochtailuri/cocteiluri s.n. (engl. cochtail) 1. Amestec de băuturi alcoolice (cu ingrediente). 2. Gen de recepţie, de reuniune restrânsă. 3. Cochtail Molotov = sticlă umplută cu un lichid exploziv, folosită ca proiectil. COCON, coconi s.m. (fr. cocon) înveliş protector secretat de larvele sau dc pupele unor inscctc; înveliş gelatinos cu ajutorul căruia îşi protejează ouăle unele animale nevertebrate. COCOS s.m. (germ. Kohos) Nucă de cocos = fructul cocoticrului. Lapte de cocos = sucul nucii dc cocos. Ulei de cocos = lichid gras, obţinut prin presarea miezului uscat al nucii dc cocos. Unt de cocos -ulei dc cocos rafinat, folosit în alimentaţie. COCOTĂ, cocote s.f. (fr. cocotte) Femeie uşoară; prostituată; damă (2), demimondenă (1). COCOTIER, cocotieri s.m. (fr. cocotier) Palmier din regiunile tropicale, cultivat pentru fructclc sale comestibile. COCS, cocsuri s.n. (germ. Kohs) Produs din cărbune sau din reziduuri de petrol, folosit în industrie, în gospodărie ctc. COCTEIL s.n. v. cocktail. COCŢIUNE, cocţiuni s.f. (fr. coction) (Farm.) Fierbere a frunzelor, a florilor etc. ale unor plante medicinale, în scopul extragerii principiilor active pc carc le conţin; medicament astfel obţinut. COD1 s.m. (engl. cod) Peşte marin cu trei aripioare dorsale, din nordul Oceanului Atlantic. COD2, coduri s.n. (fr. code) 1. Culegere de norme şi reguli juridice privitoare la o anumită ramură a dreptului. 2. Sistem de semne care servesc Ia transmiterea unor informaţii. 3. Cod poştal = simbol numeric corespunzător unei localităţi sau unei străzi, care se indică pe trimiterile poştale. CODAVCODĂ, code s.f. (it. coda) Partea finală a unei compoziţii muzicale. CODĂ2, codez vb. I (fr. coder) A transforma un text scris în limbaj obişnuit într-unul care sc supune unui cod2 (2); a codifica. CODĂ s.f. v. coda1. CODEINĂ s.f. (fr. codeine) Derivat al morfinei, folosit contra tusei. CODEX, codexuri s.n. (lat codex) Codice. CODICE, codice s.n. (lat codex, -icis) 1. (La romani) Cea mai veche carte, formată din table cerate; codex. 2. Culegere de texte vechi, manuscrise; codex. CODICIL, codicile s.n. (fr. codicille, lat. codicillus) Act care modifică sau completează unele prevederi dintr-un testament. CODICOLOGIE s.f. (fr. codicologie) Studiul manuscriselor ca obiect în sine, fară a lua în seamă textul propriu-zis. CODIFICĂ, codific vb. I (cf. fr. codifier) A transpune într-un limbaj convenţional şi simbolic o informaţie; a coda; a cifra (2); a reuni într-un cod2 (1) normele juridice. 167 COLA3 CODIRECTOR, codirectori s.m. (fr. codirecteur) Persoană care conduce împreună cu alta (sau cu altele), în calitate de director, o întreprindere, o instituţie, o publicaţie etc. COECHIPIER, -Ă, coechipieri, -e s.m. şi f. (fr. coequi-pier) Membru al unei echipe de muncă sau sportive, considerat în raport cu ceilalţi membri ai acesteia. COEDUCÂŢIE s.f. (fr. coeducation) Educaţie a băieţilor şi a fetelor în şcoli mixte. COEFICIENT, coeficienţi s.m. (fr. coejficient) 1. Valoare care afectează o variabilă matematică. 2. Număr corespunzător unei proprietăţi definite a unui corp. 3. Factor (3), procentaj (2). COENZIMĂ, coenzime s.f (fr. coenzyme) Componentă activă şi termostabilă a unei enzime; cofer-ment. COERCIBIL, -Ă, coercibili, -e adj. (fr. coercible) (Despre gaze) Care poate fi comprimat într-un spaţiu oarecare. COERCITIV, -Ă, coercitivi, -e adj. (fr. coercitif) Care este în măsură să constrângă; care constrânge. COERCIŢIE s.f. (fr. coercition) (Livr.) Constrângere impusă de lege. COEREDE, coerezi s.m. (lat. coheres, -edis) (Jur.) Comoştenitor. COERENT, -Ă, coerenţi, -te adj. (fr. coherent, lat. coherens, -ntis) Ale cărui elemente se leagă, se armonizează şi se organizează logic; omogen (2), armonios, închegat. COERENŢĂ, coerenţe s.f. (lat. coerentia, fr. cohe-rence) 1. însuşirea de a fi coerent; legătură strânsă între elementele unui întreg; omogenitate. 2. Lipsă de confuzie. 3. (Fig.) Fluiditate. COEXISTĂ, coexist vb. I (fr. coexister) A exista în acelaşi timp sau simultan cu altcineva sau cu altceva. COEXISTENT, -Ă, coexistenţi, -te adj. (fr. coexistam) Care există în acelaşi timp sau împreună cu altcineva ori cu altceva. COEXISTENŢĂ, coexistenţe s.f. (fr. coexistence) Existenţă, în acelaşi timp sau simultană, a mai multor lucruri, fiinţe etc.; concomitenţă. COEZIUNE, coeziuni s.f. (fr. cohesion) 1. Forţă de atracţie moleculară. 2. Legătură internă puternică; unitate (1). COFEINĂ/CAFEINĂ s.f. (fr. cafeine, germ. Kof-fein) Alcaloid extras din cafea, din ceai, din nuci de cola etc., stimulent al sistemului nervos central, cardiac etc. COFERMENT, cofermenţi s.m. (fr. coferment) (Bio-chim.) Coenzimă. COFFEE-BREAK, coffee-breakuri s.n. (pr. cofibrec; engl. cojfee-break) Pauză pentru cafea. COFINANŢÂ, cofinanţez vb. I (co- + finanţa) A finanţa împreună, în colaborare, ceva. COFOZĂ, cofoze s.f. (fr. cophose) (Med.) Anacuzie. COFRA, cofrez vb. I (fr. cojfrer) A turna un material de construcţie fluid într-un cofraj. COFRAJ, cofraje s.n. (fr. cojfrage) Tipar în care se toarnă un material de construcţie fluid, pentru a se întări şi a lua forma dorită. COFRET, cofi'ete s.n. (fr. coffret) Firidă mică prevăzută cu o uşă metalică, în care se ţin siguranţele unei instalaţii de curent electric de putere relativ mică. COGITABUND, -Ă, cogitabunzi, -de adj. (it. cogi-tabondo) (Livr.) Adâncit în gânduri. COGNITIV, -Ă, cognitivi, -e adj. (fr. cognitij) Referitor la cunoaştere; capabil de a cunoaşte. COGNOSCIBIL, -Ă, cognoscibili, -e adj. (lat. cog-noscibilis) Care poate fi cunoscut. COGNOSCIBILITĂTE s.f. (fr. cognoscibilite) (Fii.) însuşirea de a putea fi cunoscut. COHORTĂ, cohorte s.f. (lat. cohors, -tis, fr. cohorte) 1. Trupă de infanterie, la vechii romani (a zecea parte dintr-o legiune). 2. (Fig.) Mulţime, ceată. COINCIDE, pers. 3 coincide vb. III (fr. coîncider, it. coincidere) 1. A se produce simultan; a se suprapune (2). 2. A se potrivi, a fi identic. COINCIDENŢĂ, coincidenţe s.f (fr. coincidence) Faptul de a coincide; potrivire (întâmplătoare) a două lucruri, fapte etc.; echivalenţă (1); congruenţă, simultaneitate. COINCULPĂT, -Ă, coinculpaţi, -te s.m. şi f. (fr. co-inculpe) Inculpat împreună cu alţii, în aceeaşi infracţiune. COINTERESĂT, -Ă, cointeresaţi, -te adj. (fr. cointe-resse) Interesat în ceva împreună cu alţii. COIOT, coioţi s.m. (fr. coyote) Mamifer carnivor din America, asemănător lupului şi şacalului; lupul preriilor. COIT, coituri s.n. (lat. coitus, fr. co'it) împreunare sexuală; copulaţie (2). COL, coluri s.n. (fr. col) Partea mai îngustă, mai strâmtă a unui organ sau a unui os. COLA1, cola s.f. (engl. [coca-]cola) L Băutură răcoritoare cu extract de cola2. 2. Recipient care conţine cola1 (1). COLA2, cola s.m. (fr. cola/kola) Arbore tropical din Africa, ale cărui fructe albe sau roşii conţin substanţe stimulante. COLĂ3, colez vb. I (fr. colier) 1. A (se) combina (1), a (se) asorta (1). 2. A trăi în concubinaj. 3. A se mula pe corp. COLABORA 168 COLABORA, colaborez vb. I (fr. collaborer) LA avea o activitate comună cu altcineva pentru realizarea unei acţiuni sau a unei opere, pentru rezolvarea unei probleme; a conlucra, a coopera. 2. A scrie, a publica într-un periodic. COLABORATOR, -OARE, colaboratori, -oare s.m. şi f. (fr. collaborateur) Persoană care lucrează împreună cu altele la ceva. COLABORAŢIONIST, -Ă, colaboraţionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. collaborationniste) (Persoană) care colaborează cu ocupanţii ţării sale. COLAGEN s.n. (fr. collagene) Proteină din ţesutul conjunctiv, osos şi cartilaginos, care, prin fierbere, sc transformă în gelatină. COLAGENOZĂ s.f. (fr. collagenose) Boală caracterizată prin proliferarea colagenului în ţesutul conjunctiv. COLAGOG, -Ă, colagogi, -ge adj., s.n. (fr. chola-gogue) (Med.) (Substanţă) care favorizează vărsarea bilei1 în duoden. COLAJ, colaje s.n. (fr. collage) Compoziţie artistică realizată prin îmbinarea unor materiale eterogene. COLANT, -Ă, colanţi, -te (fr. collant) 1. Adj. (Despre îmbrăcăminte) Strâns lipit de corp. 2. S.m. pl. Cio-rapi-pantalon; dres (1). COLAPS/COLAPS, colapsuri s.n. (lat., fr. collapsus) 1. Sindrom acut caracterizat prin scăderea presiunii arteriale, prin tahicardie, cianoză etc. 2. (Fig.) Prăbuşire socială, economică etc. COLAPSOTERAPIE s.f. (fr. colapsotherapie) Tratament al anumitor forme de tuberculoză, prin presarea unui plămân pentru a-1 pune în stare de repaus. COLARGOL s.n. (fr. collargol) (Farm.) Antiseptic preparat dintr-o soluţie apoasă de argint coloidal. COLATERAL, -Ă, colaterali, -e adj. (fr. collateral, lat. collateralis) 1. Lăturalnic; subordonat (1); secundar (1). 2. Rudenie colaterală ~ rudenie între fraţi, surori, unchi, mătuşi şi veri; rudenie care nu este în linie directă. COLAŢIONÂ, colaţionez vb. 1 (fr. collationner) A confrunta copia unui text cu originalul acestuia. COLAUREÂT, colaureaţi s.m. (fr. colaureat) Persoană care împarte un premiu cu altă persoană. COLECIST, colecisturi s.n. (fr. cholecyste) Veziculă biliară; bilă1, fiere. COLECISTITĂ, colecistite s.f. (fr. cholecystite) Infla-maţie a veziculei biliare. COLECISTECTOMIE, colecistectomii s.f. (fr. cho-lecystectomie) Extirpare chirurgicală a veziculei biliare. COLECISTOGRAFIE, colecistografii s.f. (fr. cho-lâcystographie) Radiografie a veziculei biliare după introducerea, în organism, a unei substanţe dc contrast. COLECTĂ, colectez vb. I (fr. collecter) 1.A strânge, a aduna bani sau materiale cu un anumit scop. 2. A face puroi. COLECTAZIE, colectazii s.f. (fr. colectasie) Dilatare a colonului. COLECTĂ, colecte s.f. (fr. collecte) Acţiunea dc a aduna bani sau obiecte prin contribuţie benevolă, în scopuri caritabile. COLECTIV, -Ă, colectivi, -e (fr. collectif.\ lat. col-lectivus) 1. S.n. Grup de persoane care efectuează o activitate comună; formaţie (3). 2. Adj. Care este al tuturor; comun (1), obştesc, social. COLECTIVISM s.n. (rus. kollektivizm, fr. collecti-visme) Doctrină şi tip de organizare socială în carc drepturile şi interesele individului sunt subordonate celor ale unor colectivităţi sociale. COLECTIVITÂTE, colectivităţi s.f. (fr. collecti-vite) Grup de oameni care se află în raporturi determinate; comunitate (3); societate (1). COLECTIVIZÂ, colectivizez vb. I (fr. collectiviser) (în trecut) l.A trece mijloacele de producţie în proprietate colectivă, prin naţionalizare, expropriere etc. 2. A uni principalele mijloace de producţie ale ţărănimii în cooperative. COLECTOMIE, colectomii s.f (fr. colectomie) Extirpare chirurgicală (totală) a intestinului gros. COLECTOR, -OĂRE, colectori, -oare (fr. collecteur) 1. Adj. (Despre recipiente mari) în care se colectează gaze sau lichide. 2. S.n. încăpere, recipient, conductă de colectare şi de dirijare a gazelor sau a lichidelor. 3. S.n. Organ al rotorului unei maşini electrice. 4. S.m. Persoană care strânge sau achiziţionează mărfuri, produse etc. de la producători. COLECTURA, colecturi s.f. (germ. Kollektur) 1. Denumire dată unor oficii de colectare a cărţilor (pentru aprovizionarea bibliotecilor). 2. Agenţie de vânzare a biletelor de loterie. COLECŢIE, colecţii s.f. (fr. collection, lat. collectio) Serie de obiecte de acelaşi fel; culegere de opere literare şi ştiinţifice; totalitatea publicaţiilor unei biblioteci. COLECŢIONA, colecţionez vb. I (fr. collectioner) A reuni într-o colecţie. COLECŢIONÂR, -Ă, colecţionari, -e s.m. şi f. (fr. collectionnetir) Persoană care face sau care are una ori mai multe colecţii dc anumite obiecte. 169 COLIR COLEDOC adj. (fr. choledoque, lat. choledochus) Canal coledoc (şi substantivat, n.) = conduct prin care bila1 se varsă în duoden. COLEG, -Ă, colegi, -ge s.m. şi f. (fr. collegue) Persoană care îndeplineşte aceeaşi funcţie sau una analoagă şi care activează în acelaşi loc cu alte persoane. COLEGATĂR, -Ă, colegatari, -e s.m. şi f. (fr. cole-gataire) Persoană care moşteneşte, împreună cu alte persoane, o avere lăsată prin testament. COLEGIAL, -Ă, colegiali, -e adj. (fr. collegiaî) Camaraderesc; de coleg. COLEGIU, colegii s.n. (lat. collegium, fr. college) 1. Denumire dată unor organisme colective de conducere. 2. Asociaţie de persoane cu acelaşi rang, profesie sau demnitate. 3. Instituţie şcolară de nivel mediu sau superior. COLEMBOLĂ, colembole s.f. (fr. collembole) (La pl.) Ordin de insecte primitive, fară aripi; (şi la sg.) insectă din acest ordin. COLEMIE s.f. (fr. cholemie) Creştere a bilirubinei sau a altor compuşi ai bilei1 în sânge. COLENCHIM s.n. (fr. collenchyme) Ţesut de susţinere a plantelor, format din celule vii cu membranele celulozice îngroşate inegal. COLEO- (fr. coleo-, gr. koleos) Element de compunere cu sensul de „teacă”, „scoarţă”, „coajă”, în cuvinte de tipul: coleoptil, coleoriză. COLEOPTER, coleopîere s.n. (fr. coleopîere) (La pl.) Ordin de insecte cu patru aripi, dintre care cele două superioare sunt improprii pentru zbor; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin. COLEOPTIL, coleoptile s.n. (fr. coleoptile) Prima frunză care înveleşte muguraşul embrionului, la graminee. COLEORfZĂ, coleorize s.f. (fr. coleorise) Organ membranos care acoperă radicula embrionului, Ia unele plante monocotiledonate. COLERETĂ, colerete s.f. (fr. colleretîe) Guleraş rotund, încreţit sau plisat, din dantelă ori dintr-o ţesătură fină. COLERETIC, -Ă, colereîici, -ce adj., s.n. (fr. chole-retique) (Substanţă) care stimulează secreţia biliară a ficatului. COLEREZĂ s.f (fr. cholerese) Proces de producere a bilei1 de către celulele hepatice. COLERIC, -Ă, colerici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. colerique) (Persoană) care se înfurie uşor; irascibil, impulsiv. COLESTERINĂ s.f. (fr. cholesterine) Colesterol. COLESTEROL s.m. (fr. cholesterol) Substanţă care se află în ţesuturile şi în serurile organismului, cu rol de sinteză a hormonilor sexuali, a acizilor biliari etc.; colesterină. COLET1, coleîe s.n. (fr. colis, cf pachet) Pachet relativ mic şi uşor de mânuit, care conţine obiecte (ambalate) şi care poate fi expediat prin poştă. COLET2 s.n. (fr. collet) 1. Zonă de trecere între rădăcina şi tulpina unei plante. 2. Partea dintelui situată între coroană şi rădăcină. COLIBACIL, colibacili s.m. (fr. colibacille) Bacii care trăieşte în mod normal în intestinul omului şi al animalelor şi care, în anumite condiţii, provoacă infecţii urinare şi intestinale. COLIBACILOZĂ, colibaciloze s.f. (fr. colibacillose) Infecţie provocată de colibacili. COLIBRI, colibri s.m. (fr. colibri) Nume dat unor specii de păsări foarte mici, cu pene viu colorate, din America tropicală. COLICĂ, colici s.f. (fr. colique, lat. colica) Durere abdominală acută. COLIER, coliere s.n. (fr. collier) 1. Şirag, salbă de pietre scumpe, de mărgele etc. 2. Element tehnic în formă de cerc, care leagă laolaltă unele piese. COLIGÂRE s.f. (it. colligare) 1. (Log.) Acţiunea de a sintetiza mai multe observaţii. 2. (Chim.) Formarea unei legături covalente prin unirea a doi atomi sau a doi radicali liberi. COLIGATIV, -Ă, coligativi, -e adj. (fr. colligatij) (Fiz.; despre unele proprietăţi ale substanţelor) Care depinde numai de numărul şi de natura moleculelor substanţei. COLIMASON s.n. (fr. colimaqon) Scară în colima-son = scară în spirală (în formă de melc). COLIMATOR, colimatoare s.n. (fr. collimateur) 1. Dispozitiv optic care permite obţinerea unui fascicul de raze luminoase paralele. 2. A lua pe cineva în colimator = a supraveghea îndeaproape pe cineva. COLIMĂŢIE s.f. (fr. collimation, germ. Kollimation) Reglare a instrumentelor optice pentru ca axa de vizare să coincidă cu axa optică. COLINĂ1, coline s.f. (fr. colline) Formă de relief de joasă înălţime, cu pante line, mai mică decât dealul; colnic, monticul. COLINĂ2, coline s.f. (fr. choline) Amină din complexul vitaminei B, folosită în tratamentul bolilor hepatice. COLINERGIC, -Ă, colinergici, -ce adj. (fr. choli-nergique) Care se referă Ia o acţiune stimulantă, activată sau transmisă de colină2. COLIR s.n. (fr. collyre) Medicament lichid folosit pentru afecţiuni oculare. COLITĂ 170 COLITĂ, colite s.f. (fr. colite) Inflamaţie a colonului3. COLIZIUNE, coliziuni s.f. (fr. collision, lat. col-lisio, -onis) 1. Ciocnire, izbire, impact (1), lovire violentă între două corpuri. 2. Luptă, dispută (2), conflict (1). COLLIE, collie s.m. (pr. coli; engl. collie) Câine ciobănesc scoţian, cu păr bogat şi bot lung şi subţire. COLLIGÂTUM s.n. (lat. colligatum) Volum format din două sau mai multe lucrări diferite, legate împreună. COLMATÂ, colmatez vb. I (fr. cobnater) A (se) depune (2), a (se) astupa cu ccva, a (se) închide (prin depunere). COLOĂNĂ, coloane s.f. (fr. colonne) 1. Stâlp cilindric de susţinere şi de înfrumuseţare a unei construcţii. 2. Şuvoi lichid sau pulverulent. 3. Listă de cifre; succesiune de rânduri ordonate vertical, într-o publicaţie; rubrică (1). 4. Convoi de persoane sau de vehicule, dispus în adâncime. 5. Nume dat unor aparate din industria chimică. 6. Coloană vertebrală = totalitatea vertebrelor reunite cap la cap, care formează axul de susţinere a scheletului vertebratelor; şira spinării. Coloană sonoră = partea sonoră a filmului; pistă sonoră. A pune (pe cineva) pe două coloane = a demonstra un plagiat. COLOCATÂR, -Ă, colocatari, -e s.m. şi f. (fr. colo-cataire) Persoană care locuieşte în aceeaşi casă ori apartament cu persoane străine de familia sa, pe baza unui contract. COLOCVIĂL, -Ă, colocviali, -e adj. (engl. collo-quial) De conversaţie. COLOCVIU, colocvii s.n. (lat. coloquium) Convorbire (1), dialog pe o anumită temă; examinare a cunoştinţelor dobândite de studenţi, prin discuţii, prin lucrări practice; forum (3). COLODIU s.n. (fr. collodion) Soluţie de nitroceluloză, obţinută dintr-un amestec de alcool şi de eter, folosită în fotografie, în medicină etc. COLOFON, colofoane s.n. (fr. colophon) (Livr.) Notă explicativă finală a unei cărţi vechi, care completează titlul, oferă date despre autor, tipografie etc. COLOFONIU s.n. (gr. kolofonion, germ. Kolophonium) Reziduu de culoare galbenă-roşcată, transparent, fară gust sau miros, obţinut din răşina de conifere, folosit la frecarea arcuşurilor şi în industrie; sacâz. COLOGARITM, cologaritnii s.m. (fr. cologarithme) Logaritmul inversului unui număr. COLOID, -Ă, coloizi, -de (fr. colloide) 1. Adj. (Despre unele substanţe sau materii) Ale cărei particule se află în stare de dispersie şi nu difuzează prin membrane. 2. S.m. Substanţă cu proprietăţi coloide (1). COLOIDÂL, -Ă, coloidali, -e adj. (fr. collo'idaic) Care are aspectul şi proprietăţile unui coloid (2). COLOMBINĂ, colombine s.f. (it. colombina) Personaj feminin din comedia bufa italiană. COLON1, coloni s.m. (fr. colon, lat. colonus) (în Imperiul Roman şi în Evul Mediu) 1. Muncitor agricol care, iniţial liber, lucra pământul luat în arendă, iar mai târziu a devenit legat de pământ, plătind dijmă proprietarului. 2. Persoană strămutată din locul dc baştină; colonist. COLON2, coloni s.m. (sp. colono) Unitate monetară din Costa Rica şi din Salvador. COLON3, colonuri s.n. (fr. colon, lat. colon) Porţiunea intestinului gros situată între cec2 şi rect. COLONĂDĂ, colonade s.f. (fr. colonnade) Şir dc coloane dispuse simetric în faţa sau în jurul unei clădiri mari, a unei pieţe, a unei grădini etc. COLONĂT s.n. (fr. colonat, lat. colonatus) Starea, condiţia de colon1. COLONCIFRĂ, coloncifre s.f. (cf. germ. Kolumnen-ziffer, rus. kolonţifra) Cifră în partea de jos sau de sus a paginii unei cărţi, a unei publicaţii etc., carc indică numărul de ordine. COLONEL1, colonei s.m. (fr. colonel) Grad de ofiţer superior, între locotenent-colonel şi general-maior; ofiţer care are acest grad. COLONEL2 s.n. (germ. Kolonel) Corp de literă dc şapte puncte tipografice. COLONETĂ, colonete s.f. (fr. colonnette) Coloană (1) mică şi subţire. COLONIÂL, -Ă, coloniali, -e adj. (fr. colonial) Din colonii, referitor la colonii şi Ia colonialism. COLONÎĂLE s.f. pl. (fr. [denrees] coloniales, germ. Kolonial[\varen]) (înv.) Produse alimentare exotice importate (odinioară din colonii). COLONALISM s.n. (fr. colonialisme) Politică de exploatare a coloniilor. COLONIALIST, -Ă, colonialişti, -ste adj., s.m. (fr. colonialiste) (Adept) al colonialismului; referitor Ia colonii sau Ia colonialism. COLONIE1, colonii s.f. (fr. colonie, lat. colonia) I. Aşezare urbană înfiinţată de fenicieni, de greci etc. pe teritorii străine. 2. Teritoriu sau ţară aflată sub dominaţia unui stat mai puternic (metropolă); hinterland (3), posesiune (2). 3. Comunitate a unei naţionalităţi stabilite într-o ţară străină. 4. Grup de copii trimişi la odihnă în staţiuni balneoclimaterice; locul unde este găzduit acest grup. 5. Grup de animale (din aceeaşi specie) care trăiesc în comun. COLONIE2, colonii s.f. (fr. [eau de] Cologne) Apă de colonie (şi substantivat, f.) = lichid parfumat, fabricat din alcool şi uleiuri vegetale, folosit în cosmetică. 171 COLUVIU COLONIST, -Ă, colonişti, -ste s.m. şi f. (germ. Kolo-nist) Persoana care şi-a părăsit ţara sau locul de origine şi s-a stabilit într-o colonie1 (2); colon1 (2). COLONIZA, colonizez vb. I (fr. eoloniser) 1. A transforma în colonie o ţară sau un teritoriu. 2. A popula un teritoriu cu un număr marc dc colonişti. COLONLINIE, colonlinii s.f. (germ. Kolwnnenlinie) Linie carc marchează începutul textului dc sub co-lontitlu. COLONTITLU, colontitluri s.n. (cf. fr. colonne-titre) Rând tipărit deasupra textului curent al unei pagini şi carc cuprinde titlul lucrării, numele autorului ctc.; Ictrină (2). COLOPATIE, colopatii s.f. (fr. colopathie) (Med.) Afccţiunc a colonului. COLOR adj. invar. (engl. colour) în culori, colorat. COLORA, colorez vb. I (fr. colorer, lat. colorare) I. A vopsi, a da culoare. 2. A nuanţa stilistic, a reliefa. COLORANT, -Ă, coloranţi, -te adj., s.m. (fr. colorant) (Substanţă) care arc proprietatea dc a colora. COLORATURĂ, coloraturi s.f. (it. coloratura) 1. Culoare sau amcstcc dc culori. 2. Manieră dc interpretare vocală, carc constă în introducerea dc cadenţe, dc triluri ctc. într-o melodie. 3. Coloratura politică = orientare spre o anumită doctrină politică. COLORÂŢIE, coloraţii s.f. (fr. coloration) Acţiunea dc a colora; aspect în culori; colorit. COLORIMETRIE s.f. (fr. colorimetrie, germ. Kolori-metrie) 1. Analiză dc determinare a concentraţiei unei soluţii colorate. 2. Stabilire a caractcristicilor unei culori. COLORI METRU, calorimetre s.n. (fr. colorimetre) Aparat optic folosit la determinarea concentraţiei soluţiilor colorate. COLORISM s.n. (gemi. Kolorismus) Tendinţă în pictură dc a da o importanţă mare culorii. COLORIST, -Ă, colorişti, -ste s.m. şi f. (fr. coloriste) 1. Pictor care utilizează mult culorile. 2. Specialist în folosirea culorilor în decoraţie. COLORISTIC, -Ă, coloristici, -ce (fr. coloristique) 1. Adj. De culori, al culorilor. 2. S.f. Studiul culorilor. COLORIT, colorituri s.n. (fr. coloris, it. colorit o) 1. Totalitatea culorilor unui obiect, ca efect al îmbinării culorilor; culoare (I); coloraţie, cromatică (2). 2. (Fig.; despa' stil, imagine ctc.) Strălucire, nuanţă deosebită. COLOS, coloşi s.m. (fr. eolosse, lat, colossus) Statuie de mărime extraordinară; obiect de proporţii foarte mari; persoană, animal de mărime, dimensiuni şi cu puteri neobişnuite. COLOSÂL, -Ă, colosali, -e adj. (fr. colossal) 1. Dc mari dimensiuni; imens (1). incomensurabil, formidabil (I), gigantic. 2. Fabulos (1), extraordinar (1), fenomenal. COLPITĂ, colpite s.f. (fr. colpite) Inflamaţie a colului uterin. COLPORAFIE, colporafii s.f. (fr. colporaphie) Sutură chirurgicală a vaginului. COLPORTÂ, colportez vb. I (fr. colportor) A răspândi, a transmite ştiri false. COLPORTÂJ, eolportaje s.n. (fr. colportaje) 1. Răspândire, distribuire (a cărţilor, a presei). 2. (înv.) Comerţ ambulant. COLPORTOR, -OĂRE, colportori, -oare s.m. şi f. (fr. colporteur) 1. Persoană care răspândeşte ştiri, zvonuri (false). 2. (înv.) Negustor ambulant. COLPOSCOP, colposcoape s.n. (fr. colposcope) Aparat cu ajutorul căruia se face colposcopia. COLPOSCOPIE, colposcopii s.f. (fr. colposcopie) Examinare a colului uterin. COL-ROULE, col-roule-uri s.n. (pr. colrule; fr. col-roule) Pulover cu gulerul rulat pc gât. COLT, colturi s.n. (n.pr. Colt, fr. colt) Tip dc revolver sau dc pistol automat. COLUMBÂR, columbare s.n. (lat., fr. columharium) Construcţie funerară cu firide, în care sc păstrează urnele cu cenuşa morţilor incineraţi. COLUMBIFORM, -Ă. columbiformi, -e (fr. colom-biforme) 1. Adj. (Despre păsări) Care seamănă cu porumbelul. 2. S.f. (La pl.) Ordin dc păsări care îşi hrănesc puii, în primele zile, cu un suc secretat de mucoasa guşii; (şi la sg.) pasăre din accst ordin. COLUMBOFIL, -Ă, columbofili, -e adj., s.m. şi f. (fr. columbophile) (Crescător) dc porumbei (călători). COLUMBOFILIE s.f. (fr. columbophilie) Pasiunea dc a creşte porumbei (călători). COLUMELĂ, columele s.f. (fr. columelle) 1. Axa cochiliei melcilor. 2. (Rar) Coloană funerară mică. COLUMNĂ, columne s.f. (lat. columna) Monument în formă dc coloană, cu basoreliefuri, carc înfăţişează un eveniment important. COLUMNIST, columnişti s.m. (pr. colămnist; engl. columnist) Foiletonist; autor de editoriale. COLURIE, colurii s.f. (fr. cholurie) Prezenţă a pig-menţilor biliari în urină; cantitate de pigmenţi biliari prezentă în urină. COLUVIU s.n. (fr. colluvium) Material detritic acumulat la baza pantelor, provenit din dezagregarea rocilor şi din deplasarea acestora pe versanţii munţilor, sub acţiunea gravitaţiei. COLUZIUNE 172 COLUZIUNE, coluziimi s.f. (fr. collusion, lat. coîlu-sio, -onis) (Rar) înţelegere secretă între două părţi, între două persoane etc. în prejudiciul unei terţe părţi, unei terţe persoane etc. COM- v. con-. COMA s.f. (fr. comă) Aberaţie a sistemelor optice constând în apariţia unei imagini în formă de cometă. COMANDA, comand vb. I (fr. commander) 1. A porunci, a ordona (2), a da ordine. 2. A da în lucru ceva unui meseriaş. 3. A solicita un obiect sau mâncare, băutură etc. într-o unitate comercială. COMANDAMENT, comandamente s.n. (fr. com-mandement) 1. Organ de conducere a unei (mari) unităţi sau instituţii militare. 2. (Fig.) Precept, regulă (2), normă (1). 3. (Jur.) Act prin care se face executarea imobiliară silită a unui debitor. COMANDANT, comandanţi s.m. (fr. commandant) Persoană care comandă (o unitate militară, un vas etc.). COMANDAT, -Ă, comandaţi, -te adj. (de la comanda) 1. Executat printr-o comandă (1). 2. (Despre camerele unei locuinţe) Care comunică între ele; (despre apartamente) ale cărui camere comunică între ele. COMANDATURĂ, comandaturi s.f. (germ. Kom-mandantnr) Comandament (al trupelor germane de ocupaţie). COMANDĂ, comenzi s.f. (fr. commande) 1. Ordin (1), poruncă, dispoziţie (2). 2. Funcţia de conducere, de dirijare a unei acţiuni sau a unei activităţi; punere în funcţiune a unui sistem tehnic. 3. Aparat cu ajutorul căruia se pune în funcţiune, se reglează sau se opreşte un sistem tehnic. 4. Solicitare (1), cerere de satisfacere a unor servicii. COMANDITĂ, comanditez vb. I (fr. commanditer) A participa băneşte la o întreprindere. COMANDITÂR, -Ă, comanditari, -e s.m. şi f. (fr. commanditaire) Persoană care finanţează ceva împreună cu alţii. COMANDITĂ, comandite s.f (fr. commandite) 1. Societate comercială în care unii asociaţi răspund solidar şi nelimitat pentru datoriile societăţii faţă de creditorii acesteia, iar alţii, numai limitat la partea de capital social pe care au adus-o. 2. Fondurile vărsate de fiecare asociat al unei societăţi în comandită (1). COMANDO, comandouri s.n. (fr. commando) Corp de trupe organizat şi antrenat pentru acţiuni foarte periculoase. COMANDOR, comandori s.m. (fr. commandeur) Grad de ofiţer în marină şi în aviaţia militară, echivalent cu gradul de colonel; ofiţerul cu acest grad. COMASA, comasez vb. I (germ. kommassieren, lat. comassare) A reuni, a grupa (1), a strânge laolaltă terenuri, unităţi economice, instituţii etc.; a concentra (1). COMAŢI s.m. pl. (lat. comaţi) Nume dat (de vechii romani) geto-dacilor de rând. COMATOGEN, -Ă, comatogeni, -e adj. (fr. coma-togene) (Med.) Care produce comă1. COMATOS, -OÂSĂ, comatoşi, -oase (fr. comateux) 1. Adj. (Med.) De comă1. 2. S.m. şi f., adj. (Bolnav) care este în comă1. COMĂ1, come s.f. (fr. comă) Pierdere totală a cunoştinţei; (impr.) agonie. COMĂ2, come (germ. Komma, fr. comma) 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn care indică frazarea în muzica instrumentală şi locul unde se respiră, în muzica vocală. 2. (Rar) Virgulă. COMBATÂNT, -Ă, combatanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. combattant) (Persoană) care participă la o luptă sau face parte dintr-o unitate militară de luptă; (fig.) luptător, militant pentru o cauză. COMBÂTE, combat vb. III (fr. combattre, cf. bate) 1. A respinge (2), a se împotrivi unei idei, teorii etc. 2. A acţiona contra unei boli, a unui flagel social etc.; a preveni (2). COMBATIV, -Ă, combativi, -e adj. (fr. combatij) Care este gata de luptă, de ofensivă (în toate domeniile). COMBATIVITÂTE s.f. (fr. combativite) Calitatea de a fi luptător. COMBI s.n. (germ. Kombi[\vagenJ) Autoturism cu portbagajul situat în interiorul maşinii, în spate. COMBINĂ, combin vb. I (fr. combiner, lat. combinare) 1. A potrivi, a îmbina lucruri diferite într-un tot; a (se) cola3 (1). 2. A se contopi printr-o reacţie chimică. COMBINÂT1, combinate s.n. (fr. combinat, rus. kom-binat) Complex industrial, sportiv etc. COMBINÂT2, -Ă, combinaţi, -te adj. (de la combina, cf. fr. combine) 1. Alcătuit din mai multe elemente diferite, care formează o combinaţie. 2. (Chim.) Compus. COMBINATOR, -OÂRE, combinatori, -oare (rus. kombinator, fr. combinateur) 1. Adj. Care combină, care determină o combinaţie. 2. S.n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot asocia maşini, aparate sau instrumente electrice. COMBINÂŢIE, combinaţii s.f. (lat. combinatio) 1. îmbinare, reunire. 2. (Fam.) Aranjament (2), plan, calcul (2). 3. Reacţie chimică între doi atomi sau între două molecule care se unesc într-o nouă 173 COMERŢ molcculă; substanţa rezultată dintr-o astfel de reacţie; (corp) compus. COMBINĂ, combine s.f. (engl. combine) Maşină complexă care face simultan mai multe operaţii. Combina muzicală. Combină agricolă. Combină minieră. COMBINEZON, combinezoane s.n. (fr. combinai-son) 1. Obiect de lenjerie fară mâneci, purtat de femei sub rochie; furou. 2. îmbrăcăminte de protecţie; salopetă. C6MBO s.n. (engl. combo) Formaţie de jazz compusă din trei până la opt membri. COMBURÂNT, -Ă, comburanţi, -te (fr. comburant) 1. Adj. Care produce combustie, care întreţine arderea. 2. S.m. Substanţă care întreţine arderea carburantului (în motorul-rachetă). COMBUSTIBIL, -Ă, combustibili, -e adj., s.m. (fr. combustible) 1. (Material) care, prin ardere, dezvoltă căldură. 2. Combustibil nuclear = material fisionabil folosit în reactoarele nucleare. COMBUSTIBILITĂTE s.f. (fr. combustibilite) Proprietatea unor corpuri de a arde în contact cu aerul. COMBUSTIE, combustii s.f. (fr. combustion, lat. combustio) Ardere, izniţic. COMEDIĂN, -Ă, comedieni, -e s.m. şi f. (fr. come-dien) Actor sau actriţă dc comedie; (fig.) persoană prefăcută. COMED1ĂNT, -Ă, comedianţi, -te s.m. şi f. (germ. Komodianty it. commediante) 1. Actor sau actriţă de circ, de bâlci; saltimbanc, actor fară talent. 2. (Fig.) Persoană prefăcută, ipocrită; şarlatan. COMEDIE1, comedii s.f. (fr. comedie, lat. comoedia) Piesă dc teatru care provoacă râsul; (fig.) prefăcătorie, ipocrizie. COMEDIE2, comedii s.f. (te. komedya) Poznă; ciudăţenie, bizarerie. COMEDIOGRĂF, comediografi s.m. (it. comme-diografo, lat. comoediographus) Autor de comedii. COMEDON, comedoane s.n. (fr. comedon) Mică formaţiune la suprafaţa pielii, cu vârf negru, datorată unei hipcrsccrcţii dc sebum. COMEMORA, comemorez vb. I (fr. commemorei\ lat. commemorare) A celebra, a evoca o personalitate, un eveniment etc. în mod solemn. COMEMORĂBIL, -Ă, comemorabili, -e adj. (fr. commemorable, lat. commemorabilis) Care trebuie (sau poate) să fie comemorat; dc comemorat. COMEMORATIV, -Ă, comemorativi, -e adj. (fr. commemoratif) Care evocă amintirea unei persoane sau a unui eveniment; rememorativ; memorial (3). COMENSUALISM s.n. (cf. germ. Kommensalismus, fr. commensalisme) Tip de relaţii între două plante sau între două animale, în care unul foloseşte resturile de hrană ale celuilalt; metabioză. COMENSURĂBIL, -Ă, comensurabili, -e adj. (fr. commensurable, lat. commensurabilis) (Despre mărimi) Care poate fi măsurat cu aceeaşi unitate de măsură. COMENSURABILITĂTE s.f (fr. commensurabili-tâ) Proprietate a două mărimi de aceeaşi natură de a admite o a treia mărime ca măsură comună, care se cuprinde în primele de un număr întreg de ori. COMENTA, comentez vb. I (fr. commenter, lat. com-mentari) 1. A-şi spune părerea despre ceva; a interpreta (1), a lămuri. 2. A analiza (1), a explica, a parafraza un text scris (lege, lucrare etc.). COMENTARIU, comentarii s.n. (fr. commentaire* lat. commentarium) 1. Interpretare, apreciere (critică), explicaţie (1), clarificare a unui text; (spcc.) glosă (1). 2. Expunere (1), observaţie (2), remarcă legată de un eveniment, o întâmplare etc. în mass-me-dia. 3. (Mai ales Ia pl.) Interpretări răutăcioase ale faptelor sau ale spuselor cuiva. COMENTATOR, -OÂRE, comentatori, -oare s.m. şi f. (fr. commentateur, lat. commentator, -oris) Persoană care interpreteză texte literare, istorice etc.; autor de comentarii; ziarist carc comentează ştiri de actualitate la radio sau la televiziune. COMERAJ, comeraje s.n. (fr. commerage) Bârfa, cancan. COMERCIÂL, -Ă, comerciali, -e adj. (fr. commer-cial, lat. commercialis) Referitor la comerţ; negustoresc, mercantil (1). COMERCIÂBIL, -Ă, comerciabili. -e adj. (it. com-merciabile) Carc îndeplineşte condiţiile pentru a fi (uşor) comercializat; vandabil; de comercializat. COMERCIALISM s.n. (engl. commercialism) Spirit comercial (exagerat). COMERCIALIZÂ, comercializez vb. I (fr. commer-cialiser) A face ca un bun să devină obiect de comerţ; a vinde. COMERCIÂNT, -Ă, comercianţi, -te s.m. şi f. (it. commerciantey fr. commerţant) Persoană care face comerţ (privat); negustor. COMERŢ s.n. (fr. commercey lat. commercium) 1. Schimb dc produse prin cumpărare şi vânzare; negoţ, negustorie. 2. Cameră de comerţ = asociaţie legală care intermediază schimburile comerciale. Comerţ electronic = comerţ făcut prin internet. COMESEAN 174 COMESEAN, -Ă, comeseni, -e s.m. şi f. (ateur, lat. conservator) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care conservă, păstrează. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este ostilă inovaţiilor, reformelor. 3. S.m. Membru al unui partid conservator. 4. Partid conservator = partid de orientare conservatoare (2). CONSERVATORISM s.n. (conservator + -ism) Conservatism. CONSERVĂ, consen’e s.f. (fr. consenfe) Produs alimentar care, păstrat în ambalaje speciale, îşi menţine proprietăţile multă vreme. CONSFINŢI, consfinţesc vb. IV (con- + sfinţi, cf. fr. consacrer) A da un caracter durabil, a consacra (2). CONSIDERĂ, consider vb. I (fr. considerery lat. considerare) 1. A (se) privi, a (se) socoti (drept...); a opina. 2. A stima, a onora (1); a cota (3). 3. A analiza cu atenţie; a studia (2), a examina (1). CONSIDERĂBIL, -Ă, considerabili, -e adj. (fr. con-siderable) însemnat, remarcabil, respectabil (2); (foarte) mare, imens (1); impozant. CONSIDERÂŢIE, consideraţii s.f. (fr. considera-tion, lat. consideratio) 1. Preţuire, stimă (1), CONSIDERENT 190 respect (1); reverenţă (2); credit (5). 2. Motiv, raţiune. 3. Opinie, idee; reflecţie. 4. A avea (sau a lua) în consideraţie = a ţine seama de... CONSIDERENT, considerente s.n. (fr. consideram) 1. Părere, punct de vedere, argument, motiv. 2. (La pl.) Părţile unei hotărâri judecătoreşti cuprinzând motivarea hotărârii respective. CONSIGNATÂR, -Ă, consignatari, -e s.m. şi f. (fr. consignataire) Persoană care primeşte în consignaţie. CONSIGNATOR, -OÂRE, consignatori, -oare (fr. consignateur) Persoană care depune obiectele spre păstrare sau vânzare în consignaţie; depunător. CONSIGNAŢIE, consignaţii s.f. (fr. consignation) Depunere a unor lucruri pentru a fi păstrate sau vândute la un magazin specializat; magazinul respectiv. CONSILIA, consiliez vb. I (fr. conseiller, lat. consiliaţi) A sfătui. CONSILIER, -Ă, consilieri, -e s.m. şi f. (cf. fr. conseiller) 1. Persoană a cărei funcţie este de a îndruma, de a da sfaturi în anumite domenii; sfătuitor, sfetnic. 2. Specialist care rezolvă probleme deosebite dintr-un anumit domeniu; referent (1). 3. Membru al unui consiliu, al unei instanţe judiciare sau de verificare. 4. Grad în ierarhia unor funcţii; persoana care are acest grad. CONSILIERE, consilieri s.f. (de la consilia) Sfa-tuire. CONSIM1LITUDINE, consimilitudini s.f. (fr. con-similitude) (Rar) Asemănare totală, identitate (1). CONSILIU, consilii s.n. (lat. consilium, fr. conseil) Organ colectiv naţional sau internaţional de conducere ori de decizie. CONSIMŢI, consimt vb. IV (con- + simţi, cf. fr. con-sentir) A aproba, a încuviinţa, a accepta, a marşa, a subscrie (2). CONSISTA, pers. 3 consistă vb. I (fr. consister, lat. consistere) A fi compus, a fi format din...; a consta. CONSISTENT, -Ă, consistenţi, -te adj. (fr. consistant) Tare, vârtos, dens (2), închegat; substanţial (2), să-ţios, cu valoare nutritivă ridicată. CONSISTENŢĂ, consistenţe s.f. (fr. consistance) Grad de densitate, de tărie, de soliditate a unui corp sau a unei materii; rezistenţă opusă de un corp, de un material etc. la deformare sau la sfărâmare; soliditate (1), fermitate. CONSISTOMETRU, consistometre s.n. (fr. consis-tometre) Aparat folosit pentru măsurarea consistenţei unui material. CONSISTORIĂL, -Ă, consistoriali, -e adj. (fr. consistorial) De consistoriu, al consistoriului. CONSISTORIU, consistorii s.n. (lat. consistoriwn, fr. consistoire) 1. Adunare de cardinali convocată dc papă. 2. Adunare de pastori protestanţi sau de rabini. 3. Instanţă, judecată ecleziastică. 4. (La romani) Consiliu imperial. CONSOÂNĂ, consoane s.f (fr. consonne, lat. con-sona) Sunet al vorbirii format din zgomotele produse de canalul fonator; consonantă; literă care reprezintă acest sunet. CONSOÂRTĂ, consoarte s.f. (lat. consors, -rtist cf. soartă) (Fam.) Soţie, nevastă. CONSOLĂ, consolez vb. I (fr. consoler, lat. consolare) A(-şi) alina, a(-şi) uşura durerea, necazul, supărarea; a (se) mângâia, a reconforta. CONSOLÂBIL, -Ă, consolabili, -e adj. (fr. conso-lable) Care poate fi consolat (uşor). CONSOLĂ, console s.f. (fr. console) 1. Mobilă în formă de policioară sau de măsuţă, rezemată dc perete. 2. Element arhitectural folosit la sprijinirea unei cornişe, a unui balcon etc. 3. Element dc construcţie care susţine o sarcină pe latura orizontala superioară a acestuia. CONSOLIDĂ, consolidez vb. I (fr. consolider, lat. consolidare) A deveni sau a face să devină mai rezistent, mai durabil; a ranforsa (2), a (se) întări; (fig.) a fundamenta, a (se) cimenta1 (2). CONSOLIDĂŢIE, consolidaţii s.f. (fr. consolida-tion) întărire, închegare. CONSOMME, consomme-uri s.n. (fr. consomme) Supă concentrată de came. CONSONÂNT, -Ă, consonanţi, -te adj. (lat. conso-nans, -ntis, fr. consonant) 1. (Despre acorduri muzicale) Care se armonizează; armonios. 2. (Despre cuvinte) Care are o terminaţie asemănătoare cu cea a altui cuvânt. CONSONÂNTĂ, consonante s.f. (lat. consonans, -ntis) (înv.) Consoană. CONSONÂNTIC, -Ă, consonantici, -e adj. (germ. konsonantisch) Referitor la consoane. CONSONANTISM s.n. (fr. consonantisme) Sistemul consonantic, totalitatea consoanelor unei limbi. CONSONÂNŢĂ, consonanţe s.f. (fr. consonance) 1. (Muz.) Combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălţimi diferite. 2. (Fig.) înţelegere, acord, potrivire de opinii. CONSORT, consorţi s.m. (fr. consort, lat. consors, -rtis) Prinţ-consort = soţul unei regine suverane. CONSORŢIÂL, **Ă, consorţiali, -e adj. (fr. consor-tial) Care aparţine unui consorţiu, unei societăţi comerciale. CONSORŢIU s.n. (lat., fr. consortium, germ. Kon-sortium) Asociaţie de întreprinderi mari, de societăţi 191 CONSTRICTOR comerciale mari, de bănci etc., încheiată pentru efectuarea unor operaţii avantajoase importante. CONSPECT, conspecte s.n. (lat. conspectus, germ. Konspekî) Sinteză sistematică a datelor esenţiale ale unei probleme, ale unui document, ale unei lucrări; compendiu. CONSPECTA, conspectez vb. I (conspect + -a, cf. rus. konspektirovati) A face conspecte. CONSPIRA, conspir vb. I (fr. conspirer, lat. conspirare) A complota, a conjura (2), a unelti; (fig.) a lucra pentru un scop unic. CONSPIRATIV, -Ă, conspirativi, -e adj. (conspira + -ativ, cf. germ. konspirativ) Care ţine de o conspiraţie; ilegal (2), clandestin. CONSPIRATOR, -OARE, conspiratori, -oare s.m. şi f. (fr. conspirateur) Persoană care ia parte la o conspiraţie; conjurat. CONSPIRAŢIE, conspiraţii s.f. (fr. conspiration, lat. conspircitio) Acţiune secretă şi ilegală îndreptată împotriva ordinii publice, a statului etc.; complot, conjuraţie. CONSTA, pers. 3 consta vb. I (lat. constare) A se compune din...; a consista. CONSTANT, -Ă, constanţi, -te (fr. constant, lat. constans, -ntis) 1. Adj. Neschimbat, imuabil, invariabil (1), egal (2), statornic; fidel (1). 2. S.f. Mărime invariabilă. CONSTANŢĂ s.f. (fr. constance, lat. constantia) însuşirea de a fi constant; statornicie, perseverenţă. CONSTATĂ, constat vb. I (fr. constatei') A stabili starea unui fapt, a unei realităţi; a remarca (1), a sesiza (1). CONSTATÂBIL, -Ă, constatabili, -e adj. (fr. consta-table) Uşor de constatat. CONSTATATIV, -Ă, constatativi, -e adj. (fr. consta-tatif) Care constată ceva. CONSTELÂT, -Ă, constelaţi, -te adj. (fr. constelle, lat. constellatus) (Rar) înstelat. CONSTELÂŢIE, constelaţii s.f. (fr. constellation, lat. constellatio) Grupare aparentă de stele cu o anumită configuraţie. CONSTERNĂ, consternez vb. I (fr. consterner, lat. consternare) A produce uimire amestecată cu indignare şi mâhnire. CONSTERNĂNT, -Ă, consternanţi, -te adj. (fr. consternant) Care provoacă o stare de uimire amestecată cu indignare şi mâhnire. CONSTIPÂ, constip vb. I (fr. constiper) A produce sau a suferi de constipaţie. CONSTIPĂNT, -Ă, constipanţi, -te adj. (fr. constipant) (Despre alimente sau medicamente) Care constipă. CONSTIPÂŢIE, constipaţii s.f. (fr. constipation) Dificultate, neputinţă de a elimina materiile fecale; coprostază. CONSTITUĂNT, -Ă, constituanţi, -te adj. (fr. constituant) 1. Privitor la constituţie, despre constituţie. 2. Adunare constituantă (şi substantivat, f.) = adunare de reprezentanţi aleşi ai unei ţări, care are ca scop votarea, modificarea sau elaborarea unei constituţii. CONSTITUENT, -Ă, constituenţi, -te (fr. constituant) 1. Adj. Care face parte dintr-un tot; constitutiv. 2. S.n. Fiecare dintre substanţele unei soluţii, ale unui aliaj etc. CONSTITUI, constitui vb. IV (fr. constituer, lat. con-stituere) 1. A forma baza, esenţa unui lucru; a aduna elementele în vederea formării unui tot; a (se) forma (3); a (se) înfiinţa, a (se) organiza. 2. A avea valoare de...; a reprezenta (3). 3. A se constitui parte civilă = a formula pretenţii de despăgubire faţă de acuzat, într-un proces penal. CONSTITUTIV, -Ă, constitutivi, -e adj. (fr. consti-tutij) Alcătuitor, constituent; care reprezintă elementul esenţial al unui lucru. CONSTITUŢIE, constituţii s.f. (fr. constitution, lat. constitutio) 1. Alcătuire, conformaţie, structură fizică a unui organism; factură1 (1). 2. Legea fundamentală a unui stat. CONSTITUŢIONĂL, -Ă, constituţionali, -e adj. (fr. constitutionnel) 1. în conformitate cu, referitor la constituţie; prevăzut în constituţie; bazat pe constituţie. 2. Comisie constituţională = comisie însărcinată cu elaborarea constituţiei şi respectarea legilor din punct de vedere constituţional. Drept constituţional - studiul drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti care decurg din constituţie. Monarhie constituţională = monarhie ale cărei prerogative sunt înscrise în constituţie. CONSTITUŢIONALISM s.n. (fr. constitutionna-lisme) Guvernare bazată pe constituţie. CONSTITUŢIONALITATE s.f. (fr. constitutionna-lite) însuşirea unei legi, a unui act etc. de a fi în conformitate cu sau în spiritul constituţiei (2). CONSTRICTIV, -Ă, constrictivi, -e adj., s.f (fr. constrictif, lat. constrictivus) (Consoană) care se pronunţă cu un zgomot de fricţiune datorat strâm-tării canalului vocal. CONSTRICTOR, -OĂRE, constrictori, -oare adj. (fr. constricteur) 1. Care se strânge, se contractă. 2. Muşchi constrictor = muşchi care, prin contractare, închide orificiile naturale din corpul vieţuitoarelor. CONSTRICŢIE 192 CONSTRICŢIE, constricţii s.f. (fr. constriction, lat. constrictio) Restrângere, contracţie a unui vas sangvin, a unui sfinctcr ctc. CONSTRINGENŢÂ, constringenţe s.f. (fr. constrin-gcncc) Mărime caracteristică sticlelor optice din punctul dc vedere al dispersiei luminii. CONSTRUCT, constructe s.n. (engl. construct) Concept abstract realizat pc baza activităţii practice intuitive: sistem teoretic ipotetic. CONSTRUCTIV, -Ă, constructivi, -e adj. (fr. con-structij) 1. Care serveşte la realizarea a ceva util, la progres; pozitiv (2). 2. Dc construcţie, care serveşte pentru a construi ceva. CONSTRUCTIVISM s.n. (fr. constructivisme) Curent artistic care concepe realitatea într-o viziune dc forme geometrice şi care militează pentru simplitatea şi puritatea liniilor. CONSTRUCTIVIST, -Ă, constnictivişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. constnictiviste, germ. Konstruktivist) (Adept) al constructivismului. CONSTRUCTOR, -OÂRE, constructori, -oare s.m. şi f, adj. (fr. constmcteur, lat. constructor, -oris) (Persoană) care proiectează sau efectuează lucrări de construcţie. CONSTRUCŢIE, construcţii s.f. (fr. construction, lat. constructio) 1. Clădire; (spec.) casă, edificiu (1). 2. Grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziţie şi propoziţiile în frază. 3. în constntc-ţie = în curs de construire. CONSTRUI, constniiesc vb. IV (fr. construire, lat. construere) 1. A asambla părţile unui întreg; a clădi, a edifica (1), a realiza ceva. 2. A aranja, a dispune cuvintele unei fraze în funcţie de anumite reguli. 3. A trasa o figură geometrică. CONSTRUIBIL, -Ă, constniibili, -e adj. (constmi + -bil) (Despre terenuri) Pe care se poate construi. CONSUBSTANŢIÂL, -Ă, consubstanţiali, -e adj. (fr. consubstantieî) Care este constituit din aceeaşi substanţă. CONSUBSTANŢIALITÂTE s.f. (fr. consubstan-tialite) însuşirea a ceea ce este consubstanţial; unitate şi identitate de substanţă. CONSUETUDINE, consuetudini s.f. (lat. consue-tudo. -inis) (Livr.) Obişnuinţă, obicei, deprindere. CONSUL, consuli s.m. (lat., fr. consul) 1. (în Antichitate) Titlu dat magistraţilor romani care deţineau puterea supremă. 2. Agent diplomatic în străinătate, însărcinat să apere interesele unei ţări într-o ţară străină. CONSULAR, -A, consulari, -e adj. (fr. consulaire, lat. consularis) 1. Care ţine de consul sau de consulat, privitor la consul sau la consulat. 2. Corp consular -totalitatea consulilor (2) dintr-o ţară. CONSULÂT, consulate s.n. (fr. consulat, lat. consu-latus) 1. (în Roma antică) Perioadă dc guvernare a unui consul (1). 2. Reprezentanţă a unui stat în alt stat, condusă de un consul (2); reşedinţa consulului. CONSULT, consulturi s.n. (lat. consultum) Examinare medicală a unei persoane. CONSULTÂ, consult vb. I (fr. consulter, lat. consultare) 1. A cerc sfatul, părerea cuiva; a sc sfătui. 2. A examina (2), a cerceta, a sc documenta. CONSULTÂNT, -Ă, consultanţi, -te adj., s.m. şi f, (fr. consultant) (Specialist) care dă indicaţii sau sfaturi într-un anumit domeniu. CONSULTÂNŢĂ s.f. (cf. engl. consultancy) 1. Situaţia sau poziţia dc consultant. 2. Persoană sau firmă care oferă informaţii ori servicii dc Consulting. CONSULTATIV, -Ă, consultativi, -e adj. (fr. consul-tatif) L Care poate fi consultat într-o problemă. 2. Vot consultativ - vot carc nu arc putere deliberativă într-un consiliu, într-o adunare. CONSULTÂŢIE, consultaţii s.f. (fr. consultatioiu lat. consultat io) 1. Sfat, lămurire; discuţie. 2. Examinare a unui pacient de către medic. 3. îndrumare dată elevilor, studenţilor, doctoranzilor ctc. dc către un profesor. CONSULTING s.n. (pr. consâlting; engl. Consulting) Furnizare de informaţii, dc date ctc., oferită de specialişti, în cadru organizat. CONSUM, consumuri s.n. (de la consuma1) 1. Folosire de bunuri în scopuri diferite; întrebuinţare. 2. Bunuri (sau mărfuri) de larg consum = produse ale industriei uşoare sau alimentare care intră în proporţii mari în consumul individual al oamenilor. Societate de consum = societate capitalistă (puternic) industrializată în care se află din abundenţă bunuri de larg consum la preţuri (foarte) mici. CONSUMÂ1, consum vb. I (fr. consommer) A întrebuinţa, a folosi ceva ca hrană. CONSUMA2, consum vb. I (fr. consumer, lat. consu-mere) 1.A mistui, a distruge un lucru. 2. A (se) istovi, a (se) epuiza (3), a (se) uza (2); a devora (2). CONSUMÂBIL, -Ă, consumabili, -e (fr. consumable) 1. Adj. Care poate fi consumat. 2. S.n. pl. Lucruri, obiecte etc. care se consumă. CONSUMATOR, -OÂRE, consumatori, -oare s.m. şi f. (fr. consumateur) Persoană care consumă bunuri (rezultate din producţie) sau mâncare şi băutură într-un local public. CONSUMÂ I LE, consumaţii s.f. (fr. consommation, lat. consommatio) 1. Faptul de a consuma1; totalitatea 93 CONTEMPERÂŢIE alimentelor consumate într-un local public. 2. Damă de consutnaţic = prostituata. IONSUMPT1BIL, -Ă, consuniptibili, -e adj. (fr. consumptible) (Jur.; despre bunuri) Carc dispare sau îşi schimba substanţa dc la prima întrebuinţare. CONSUMPTIV, -Ă, consurnptivi, -c adj. (fr. con-sumptif) (Despre unele boli) Carc este însoţit dc slăbire, anemie ctc. CONSUMPŢIE s.f. (fr. consomption, lat. consomptio) Slăbire şi pierdere a forţei, în bolile cronice. CONŞTIENT, -A. conştienţi, -te adj. (fr. conştient, cf. şti) Care îşi dă seama de ce face, dc ce sc întâmplă; care are responsabilitatea propriilor fapte; lucid, treaz, realist (3). CONŞTIENTIZA, conştientizez vb. I (conştient + -iza) A deveni sau a face să devină conşticnt. CONŞTIINCIOS, -OÂSĂ, conştiincioşi, -oase adj. (fr. consciencieiLw cf. şti) Care îşi face serios datoria; corect, cinstit, exigent (2), meticulos. CONŞTIINŢĂ, conştiinţe s.f. (fr. conscience, lat. conscientia, cf. şti) 1. Cunoaştere nemijlocită despre sine sau despre existenţa a ceva; înţelegere, gândire, spirit. 2. Sentiment al responsabilităţii morale faţă de propria conduită. 3. Proces de conştiinţă = luptă sufletească. Mustrare de conştiinţă = regret, remuşcare. A fi cu conştiinţa împăcată sau a nu avea nimic pe conştiinţă = a fi liniştit, a sc considcra nevinovat. A fi fără conştiinţă = a fi lipsit dc scrupule. Cu mâna pe conştiinţă = cu toată sinceritatea. Libertate de conştiinţă = libertate în materie de religie, de filosofie etc. CONT, conturi (fr. compte, it. conto, cf. germ. Konto) 1. Starea datoriilor (debitul) şi a încasărilor (creditul), pe o perioadă de timp, într-o întreprindere; partidă (4). 2. A trece în cont = a trece la datorii o notă de plată. A cere cont = a cere socotcală, a trage la răspundere. A da cont = a sc justifica. A ţine cont = a avea în vedere. Pe cont propriu = pc propria răspundere. In contul cuiva (sau a ceva) = pc scama cuiva (sau a ccva). CONTĂ, contez vb. I (fr. compter, it. contare) 1. A sc încrede în cineva, a se bizui pc cineva sau pc ccva, a spera ceva. 2. A reprezenta o valoare, a avea însemnătate. CONTĂ BIL, -Ă, contabili, -e (fr. comp table, it. contabile) I. Adj. Care ţine dc contabilitate, referitor la contabilitate. 2. S.m. şi f. Persoană carc ţine contabilitatea unei instituţii, a unei asociaţii ctc. CONTABILITÂTE, contabilităţi s.f (fr. comptabi-lite) 1. Evidenţa mişcării fondurilor şi a materialelor dintr-o întreprindere; secţie, birou în carc sc ţine accastă evidenţă. 2. Ştiinţă care se ocupă cu operaţiile dc evidenţă contabilă. CONTABILIZÂ, contabilizez vb. I (fr. comptabiliser) A înregistra o operaţie cconomică sau financiară în conturi (1); a opera într-un cont. CONTÂCT, contacte s.n. (fr. contact, lat. contactus) I. Starea corpurilor care se ating; legătură, comunicaţie (1), tangenţă; apropiere între oameni, relaţie (1), comunicarc (3); piesă de legătură. 2. în contact cu... = în strânsă legătură cu... A lua contact (cu cineva) = a intra în legătură (cu cineva). CONTACTĂ, contactez vb. I (fr. contacter) A intra în contact cu cineva; a stabili o legătură, a comunica (1). CONTACTOR, contactoare s.n. (fr. contacteur) întrerupător clcctric comandat dc la distanţă. CONTAGIÂ, contagiez vb. I (fr. contagier) A (se) molipsi, a (sc) contamina de o maladie infccţioasă. CONTAGIOS, -OĂSĂ, contagioşi, -oase (fr. conta-gieux, lat. contagiosus) 1. Adj. Molipsitor, transmisibil (1), epidemie. 2. S.m. şi f. (Persoană) carc suferă dc o boală molipsitoare. CONTAGIOZITĂTE s.f. (fr. contagiosite) Caracter molipsitor al unei boli; infccţiozitatc. CONTAGIUNE, contagiuni s.f. (fr. contagion, lat. contagio, -onis) Transmitere a unei boli dc la un om la altul; molipsirc, contaminare. CONTÂINER, containere s.n. (engl. container) Recipient mctalic folosit la transportul mărfurilor, substanţelor, armamentului ctc. CONTAINERIZÂ, containerizez vb. I {container + -iza, cf. engl. containerize) A introduce în container; a folosi containerele în transporturi. CONTAMINÂ, contaminez vb. I (fr. contaminer, lat. contaminare) 1. A (sc) molipsi, a (sc) infccta cu o boală contagioasă. 2. A (sc) influenţa (reciproc). CONTAMINÂŢIE, contaminaţii s.f. (fr. contami-nation, lat. contaminatio) (Lingv.) Modificare a unui cuvânt sau a unei construcţii gramaticale prin încrucişarca acestora cu alte cuvinte sau construcţii asemănătoare ca sens. CONTÂNT, -Ă, contanţi, -te adj. (cf. fr. comptant) (Rar; despre bani) în numerar, cash, peşin. CONTE1, conţi s.m. (fr. comte) Marc senior feudal, conducătorul unei provincii; (în vechea Germanic) graf1; titlu dc nobleţe superior celui de viconte. CONTE2 s.n. (fr. conte) (Rar) Creion negru, gros, cu mină dc grafit, argilă şi plombagină, utilizat în grafică. CONTEMPERÂŢIE, contemperaţii s.f. (fr. contem-peration, lat. contemperatio) Impuls presupus a-şi CONTEMPLA 194 avea originea în graţia divină şi care constă în înclinarea voinţei către săvârşirea unui fapt, fară a-1 determina. CONTEMPLA, contemplu vb. I (fr. contempler, lat. contemplare) A privi atent, îndelung (cu admiraţie). CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, -e adj. (fr. contemplatify lat. contemplativus) înclinat spre contemplaţie, spre meditaţie; visător. CONTEMPLATOR, -OÂRE, contemplatori, -oare s.m. şi f. (fr. contemplateur, lat. contemplator, -oris) Persoană care contemplă, visează, meditează. CONTEMPLÂŢIE, contemplaţii s.f. (fr. contempla-tiofiy lat. contemplatio) Atitudinea, starea celui care contemplă; meditaţie (1), visare. CONTEMPORÂN, -Ă, contemporani, -e adj. (fr. contemporairiy lat. contemporaneus) 1. Care are loc în prezent; actual, modem (1). 2. Care trăieşte sau a trăit în acelaşi timp cu..., pe vremea... CONTEMPORANEITÂTE s.f. (fr. contemporanei-te) Actualitate, prezent (2), epoca de faţă. CONTENCIOS, -OÂSĂ, contencioşi; -oase (lat. con-tentiosus, cf. fr. contentieux) 1. Adj. Litigios. 2. S.n. Biroul unei instituţii care se ocupă de problemele în litigiu. 3. Contencios administrativ = ansamblul de litigii aparţinând unei administraţii. Procedură contencioasă = procedură de rezolvare în contradictoriu, de către un organ de jurisdicţie, a unui conflict de interese. CONTENT,-Ă, contenţi, -te adj. (lat. contentus) (Livr.) Mulţumit, satisfacut. CONTENTÂŢIE, contentaţii s.f. (lat. contentatio) Mulţumire, satisfacţie. CONTENTIV, -Ă, contentivi, -e adj. (fr. contentij) (Med.) Care menţine poziţia corectă a unui organ. CONTENŢIUNE, contenţiuni s.f. (fr. contention, lat. contentio, -onis) 1. (Rar) Dezbatere, discuţie (aprinsă); dispută. 2. (Med.) Menţinere a corpului sau a unui organ într-o anumită poziţie. CONTESA, contese s.f. (fr. comtesse, it. contessa) Soţie sau fiică de conte. CONTESTĂ, contest vb. I (fr. contester, lat. contestări) 1. A refuza să recunoască un drept, o hotărâre etc.; a face o contestaţie, a protesta (1). 2. A pune la îndoială, a aduce în discuţie ceva; a contrazice, a nega, a obiecta. CONTESTATÂR, -Ă, contestatari, -e adj., s.m. şi f. (fr. contestataire) (Persoană) care contestă ceva, care protestează faţă de un sistem social-politic, faţă de o situaţie etc.; protestatar. CONTESTÂŢIE, contestaţii s.f (fr. contestation, lat. contestatio) Plângere, întâmpinare, obiecţie scrisă contra unei măsuri, a unei hotărâri. CONTEXT, contexte s.n. (fr. contexte) 1. Fragment dintr-o scriere sau dintr-un enunţ. 2. Conjunctură, circumstanţă, stare de fapt la un moment dat. CONTEXTUÂL, -Ă, contextuali, -e adj. (fr. contex-tuel) De context, al contextului. CONTEXTURĂ, contexturi s.f. (fr. contexture) 1. Ansamblul caracteristicilor definitorii ale unei ţesături. 2. Mod de îmbinare a elementelor unui întreg; înlănţuire, legătură. CONTIGUITÂTE s.f. (fr. contiguite) (Livr.) Proximitate imediată în timp şi spaţiu. CONTIGUU, -UĂ, contigui, -e adj. (fr. contigu, lat. contiguus) Care este legat, unit de ceva, care arc elemente comune cu ceva; alăturat. CONTINENT, continente s.n. (fr. continent, lat. con-tinens, -ntis) întindere vastă de pământ, înconjurată de mări şi de oceane, care cuprinde şi unele insule sau arhipelaguri vecine. CONTINENTÂL, -Ă, continentali, -e adj. (fr. continental) 1. Care ţine de continent; care se află pe un continent. 2. Climă continentală = climă temperată uscată, supusă la schimbări bruşte de temperatură. CONTINENŢĂ, continenţe s.f. (fr. continence, lat. continentia) Reţinere, abstinenţă, înfrânare; cumpătare. CONTINGENT, -Ă, contingenţi, -te (fr. contingent, lat. contingens, -ntis) I. S.n. Totalitatea cetăţenilor născuţi şi recrutaţi în acelaşi an, pentru a îndeplini serviciul militar; anul recrutării; leat; grup de oameni care aparţin aceleiaşi categorii. 2. S.n. Cotă maximă de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă. 3. Adj. întâmplător, accidental. CONTINGENŢĂ, contingenţe s.f. (fr. contingence, lat. contingentia) Posibilitatea ca un lucru să se întâmple sau nu; legătură exterioară, raport între lucruri, fenomene, idei; atingere. CONTINUĂ, continui vb. I (fr. continuer, lat. continuare) A duce mai departe ce a fost început; a persevera, a persista, a avea o urmare, a (se) prelungi, a dura, a nu înceta. CONŢINUATIV, -Ă, continuativi, -e adj. (fr. continua-tij) (Adesea adverbial) (Care se petrece) în mod continuu. CONTINUATOR, -OÂRE, continuatori, -oare s.m. şi f. (fr. continuateur) Persoană care continuă ceva început de altcineva. CONTINUITÂTE, continuităţi s.f. (fr. continui te, lat. continuitas, -atis) însuşirea de a fi continuu. CONTINUU, -UĂ, continui, -ue adj. (fr. conţinu, lat. continuus) 1. Care nu se opreşte; neîntrerupt, 195 CONTRACTANT neîncetat, perpetuu, permanent (1), non-stop. 2. Curent continuu = curent electric care are un singur sens. CONTINUUM, continuumuri s.n. (lat. continuum) Ansamblu de elemente în care trecerea de la un element la altul se face în mod continuu. CONTONDENT, -Ă, contondenţi, -te adj. (fr. con-tondant) (Despre obiecte, corpuri) Care provoacă, prin lovire, contuzii, fară a tăia; tare. CONTOR, contoare s.n. (fr. comptoir, germ. Kontor) Aparat care măsoară cantitatea de apă, de energie electrică, de gaze etc. consumată într-o perioadă de timp. CONTORIZÂ, contorizez vb. I (contor + -iza) A număra, a ţine evidenţa cu ajutorul aparatelor specializate; a înregistra prin contor. CONTORSIONA, contorsionez vb. I (fr. contorsi-onner) A face contorsiuni, crispaţii. CONTORSIONAT, -Ă, contorsionaţi, -te adj. (fr. contorsionne) 1. Sucit, răsucit, deformat. 2. (Fig.) Care este lipsit de armonie, nereuşit stilistic. CONTORSIONIST, -Ă, contorsionişti, -ste s.m. şi f. (contorsiona + -ist) Gimnast de circ cu mobilitate foarte mare. CONTORSIUNE, contorsiuni s.f. (fr. contorsion, lat. contorsio, -onis) Contracţie, deformaţie involuntară a muşchilor, a membrelor; (fig.) atitudine forţată, mişcări dezordonate. CONTRA1 (fr. contre, lat., it. contra) 1. Prep. împotriva cuiva sau a ceva. 2. Prep. în schimbul altei valori. 3. Adv. împotrivă; altfel. 4. Din contra (sau contră) = dimpotrivă. CONTRA2, contrez vb. I (fr. contrer) 1. A contrazice. 2. (La box, scrimă, judo) A da o contră. 3. (La bridge) A se opune, a cere o amendă dublă. CONTRA3- (fr. contre-, lat., it. conti'ă) Prefix cu sensul de „împotriva”, „opus”, în cuvinte de tipul: contra-acuzaţie, contraatac, contracandidat. CONTRAACUZÂŢIE, contraacuzaţii s.f. (fr. contre-accusation) învinuire adusă de către acuzat acuzatorului. CONTRAALIZEU, contraalizee s.n. (fr. contre-aîi-ze) Curent aerian de înălţime opus alizeului. CONTRAANCHETĂ, contraanchete s.f. (fr. contre-enquete) (Jur.) Repetare a anchetei pentru verificarea acesteia. CONTRAAMIRAL, contraamirali s.m. (fr. conti'e-a-mirat) Grad în marina militară analog celui de gene-ral-maior; ofiţer de marină cu acest grad. CONTRAARGUMENT, contraargumente s.n. (fr. contre-argument) Argument prin care se contrazice un argument anterior; antanagogă. CONTRAATAC, contraatacuri s.n. (fr. contre-at-taque) Ofensivă desfăşurată de o unitate militară aflată în apărare; ripostă (2). CONTRAATACA, contraatac vb. 1 (fr. contre-atta-quer) A da o ripostă, un contraatac. CONTRABALANSA, contrabalansez vb. 1 (fr. con-trebalancer) 1. A realiza un echilibru, a cumpăni. 2. A fi egal ca forţă, ca valoare, ca merit. CONTRABANDĂ, contrabande s.f. (fr. contrebande) 1. Import clandestin de mărfuri; mărfuri importate clandestin. 2. De contrabandă = trecut ilegal peste graniţă; fals. Prin contrabandă = pe ascuns, ilegal. CONTRABANDIST, -Ă, contrabandişti, -ste s.m. şi f. (contrabandă + -ist) Persoană care face contrabandă. CONTRABÂS, (1) contrabasuri, (2) contrabaşi (fr. contrebasse) 1. S.n. Cel mai mare instrument muzical cu coarde şi arcuş, având registrul cel mai grav dintre viole. 2. S.m. Contrabasist. CONTRABASIST, -Ă, contrabasişti, -ste s.m. şi f. (fr. contrebassiste) Muzician care cântă la contrabas (1); contrabas (2). CONTRABATERIE, contrabaterii s.f. (fr. contre-batterie) Tir de artilerie lansat pentru neutralizarea bateriilor inamice. CONTRACANDIDÂT, -Ă, conti'acandidaţi, -te s.m. şi f. (contra1- + candidat) Persoană care candidează împotriva alteia pentru ocuparea unei funcţii sau a unei demnităţi; rival. CONTRACARA, contracarez vb. I (fr. contrecarrer) A zădărnici, a împiedica acţiunile cuiva; a neutraliza (1). ^ CONTRACAMP, contracâmpuri s.n. (cf fr. contre-champ) (Cin.) Filmare efectuată dintr-un unghi opus celui precedent, dar simetric cu acesta. CONTRACEPTIV, -Ă, contraceptivi, -e adj., s.n. (engl. contraceptive, fr. contraceptif) (Produs) cu proprietăţi anticoncepţionale. CONTRACEPŢIE s.f. (fr. contraception) Totalitatea metodelor de evitare, în mod reversibil şi temporar, a fecundării. CONTRĂCT, contracte s.n. (fr. contrat, lat. con-tractus) Acord juridic încheiat între două sau între mai multe părţi; învoială, convenţie, pact. CONTRACTĂ, conctractez vb. I (fr. contracter, lat. contractare) LA încheia un contract. 2. A se molipsi, a lua o boală. 3. A(-şi) reduce volumul, a (se) strânge, a (se) zgârci, a (se) micşora, a (se) retracta (2). CONTRACTĂNT, -Ă, contractanţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. contractant) (Persoană fizică, instituţie etc.) care CONTRACTIBILITÂTE 196 încheie un contract, care sc angajează printr-un contract faţă de cineva. CONTRACTIBILITÂTE s.f. (contractibil + -itate; cf. fr. contractibilite) Proprietatea unor ţesuturi musculare dc a se contracta sub impulsul unor excitanţi; contractilitate. CONTRACTIL, -Ă, contractili, -e adj. (fr. contrac-îile) (Med.) Care se contractă. CONTRACTILITÂTE s.f. (fr. contractilite) Proprietatea unor celule (mai ales musculare) de a-şi reduce una dintre dimensiuni; contractibilitate. CONTRACTOR, -OÂRE, contractori, -oare adj. (fr. contracteur) Care contractează. CONTRACTUÂL, -Ă, contractuali, -e adj. (fr. con-tractuel) Care este stipulat printr-un contract. CONTRACTURĂ, contracturi s.f. (fr. contracture) Contracţie musculară prelungită şi involuntară; rigiditate musculară. CONTRACŢIE, contracţii s.f. (fr. contraction, lat. contractio) 1. încordare a muşchilor, a nervilor în urma excitării acestora; zgârcire; contractare. 2. Micşorare a volumului unui corp; (fîz.) stricţiune. CONTRACURBĂ, contracurbe s.f. (fr. contre-courbe) Curbă a unei şosele sau a unei linii de cale ferată care urmează imediat după altă curbă situată în acelaşi plan, dar cu o concavitate în sens contrar. CONTRACURENT, contracurenţi s.m. (fr. contre-courant) Curent de lichid care curge în sens invers faţă de curentul principal. CONTRADÂNS, contradansuri s.n. (fr. contredanse) Dans rapid în care perechile stau faţă în faţă; melodia după care se execută acest dans. CONTRADICTORIU, -IE, contradictorii adj. (fr. contradictoire) 1. Care implică o contradicţie. 2. în contradictoriu = opus, contrar. CONTRADICŢIE, contradicţii s.f. (fr. contradic-tiony lat. contradictio) 1. Faptul de a (se) contrazice; cuvânt, fapt care afirmă, denotă contrariul; nepotrivire, incompatibilitate (1). 2. în contradicţie cu... = în opoziţie, în dezacord cu... CONTRAESCÂRPĂ, confraescarpe s.f. (fr. contres-carpe) Baraj antitanc de pe contrapanta unui teren înclinat, săpat în scopul măririi înclinării acestuia şi, implicit, al răsturnării tancurilor inamice. CONTRAEXPERTIZĂ, contraexpertize s.f. (fr. contre-expertise) Expertiză nouă, efectuată pentru a o verifica pe cea precedentă. CONTRAEXTENSIE, contraextensii s.f. (fr. contre-extension) (Med.) Aplicare a unei forţe egale, dar opuse forţei extensiei asupra membrelor sau asupra unor părţi ale corpului. CONTRAFÂCE, contrafac vb. III (contra1- + face, cf. fr. contrefaire) A falsifica un document, un obicct etc.; a escamota (2); a imita (3); a reproduce în mod fraudulos ceva. CONTRAFAGOT, contrafagoturi s.n. (it. contrafa-gotto) Instrument muzical de suflat mai mare dccât fargotul, sunând cu o octavă mai jos decât acesta. CONTRAFIŞĂ, contrafişe s.f. (fr. contre-fiche) Bară de lemn sau de metal care serveşte la transmiterea forţelor de la o piesă orizontală la una verticala (grindă şi stâlp). CONTRAFORT, (1) contraforturi, (2) contraforfi (fr. contrefort) 1. S.n. Stâlp sau perete de sprijin al unui zid. 2. S.m. Fiecare dintre picioarele înclinate spre exterior ale unui turn de extracţie. CONTRAGABIER, contragabieri s.m. (fr. conti'e-ga-bier) (Mar.) A treia velă pătrată, începând de jos, a unui gabier. CONTRAGE, contrag vb. III (lat. contrahere, cf. trage) (Despre silabe învecinate) A se reduce la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong). CONTRAGRJFĂ, contragrife s.f. (fr. contre-griffe) Piesă metalică în formă de gheară, într-un aparat de luat vederi, care imobilizează pelicula cinematografică în timpul expunerii. CONTRAINDICĂ, contraindic vb. I (fr. contre-in-diquer) A interzice, a da o indicaţie contrară. CONTRAINDICÂŢIE, contraindicaţii s.f (fr. contre-indication) Circumstanţă care interzice aplicarea unui tratament, folosirea unui medicament, respectarea unui regim alimentar etc. CONTRAINFORMÂŢII s.f. pl. (contra*- + informaţii) Serviciu de stat însărcinat cu urmărirea şi combaterea spionajului; contraspionaj (2). CONTRAINTEROGATORIU, contrainterogatorii s.n. (fr. contre-interrogatoire) (Jur.) Interogatoriu luat pentru a verifica un interogatoriu anterior. CONTRÂLTĂ, contralte s.f. (it. contralta) Cântăreaţă cu voce de contralto. CONTRÂLTO s.n. (it. contralto) Voce feminină cu registrul cel mai grav. CONTRAMANDÂ, contramandez vb. I (fr. contre-mander) A revoca, a anula ceva; a renunţa la un proiect stabilit anterior. CONTRAMÂRCĂ, contramărci s.f. (fr. contre-marque) Partea unui bilet de spectacol care rămâne la spectator după intrarea în sală. CONTRAMINĂ, contramine s.f. (fr. contre-mine) Lucrare subterană făcută cu scopul de a descoperi şi de a distruge minele puse de inamic. 197 CONTRATIMP CONTRAOCTÂVĂ, contraocîave s.f. (fr. contre-octave) Cea mai gravă şi mai profundă dintre octave. CONTRAOFENSIVĂ, contraofensive s.f. (fr. contre-ojfcnsive) Ofensivă care contracarează o ofensivă inamică. CONTRAOFERTĂ, contraoferte s.f. (15 CROMOFOR capacităţii de cunoaştere condiţia prealabilă a oricărei cercetări filosofice. CRIT1CIST, -Ă, criticişti, -ste s.m. şi f. (germ. Kri-tizist, cf. criticism) Adept al criticismului. CRIZANTEMĂ, crizanteme s.f (fr. chiysantheme) Plantă decorativă din familia compozeelor, cu flori divers colorate, care înfloresc toamna. CRIZĂ, crize s.f. (fr. crise) 1. Schimbare rapidă, decisivă, în starea unui bolnav; accident survenit în starea de sănătate a cuiva. 2. Perioadă, sentiment, stare care atinge paroxismul. 3. Moment dificil în evoluţia unei societăţi; recesiune; lipsă de mărfuri, de timp, de forţă de muncă etc. CROASÂNT, croasanţi s.m. (fr. croissant) Corn din aluat fraged. CROAZIERĂ, croaziere s.f. (fr. croisiere) Călătorie turistică pe mare. CROCĂNT, -Ă, crocanţi, -te adj. (fr. croquant) (Despre alimente) Care face zgomot când este mestecat în gură; tare şi bine prăjit sau copt. CROCHET s.n. (fr. croquet) Joc în aer liber, care constă din lovirea cu un ciocan a unor bile de lemn, facându-le să treacă printr-o serie de portiţe. CROCHETĂ, crochete s.f. (fr. croquette) (Mai ales la pl.) Preparate culinare în formă de bastonaş sau de turtiţă, făcute din aluat cu brânză, came tocată etc. CROCHIU, crochiuri s.n. (fr. croquis) Reprezentare schematică desenată a unui obiect; schiţă (1), eboşă (2). CROCODIL, crocodili s.m. (fr. crocodile, lat. croco-dilus) 1. Reptilă mare, carnivoră, cu corpul acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă, care trăieşte în fluvii tropicale. 2. Lacrimi de crocodil - plâns prefăcut, ipocrit. CROM s.n. (fr. chrome) Element chimic, metal dur alb-argintiu, cu mare afinitate pentru oxigen, folosit la fabricarea unor oţeluri speciale. CROMÂ, cromez vb. I (fr. chromer) A acoperi cu crom. CROMÂJ s.n. (fr. chromage) Acoperire a metalelor cu un strat de crom, pentru a le face rezistente Ia coroziune şi la uzură sau pentru a le da un aspect plăcut. CROMĂT, cromaţi s.m. (fr. chromate) Sare a acidului cromic. CROMAT(O)- v. crom(o)-. CROMATIC, -Ă, cromatici, -ce (fr. chromatique) 1. Adj. Referitor la culori sau la colorit. 2. S.f. Arta prelucrării şi a utilizării culorilor; ansamblu de culori, colorit (1). CROMATIDĂ, cromatide s.f. (engl. chromatid) Partea din cromozom rezultată din despicarea longitudinală a acestuia înaintea mitozei. CROM AŢINĂ s.f. (fr. chromatine) Componentă chimică de bază a nucleului celular, la animale şi plante, care are o mare afinitate pentru coloranţii bazici. CROMATISM s.n. (fr. chromatisme) 1. Proprietatea razelor albe de a se descompune în raze diferit colorate. 2. Structură melodică în care predomină intervalele de semiton. CROMATOFOR, cromatofori s.m. (fr. chromato-phore) 1. (Zool.) Celulă cu pigment colorant. 2. Cor-puscul celular, la alge şi la plantele superioare, care conţine clorofilă sau alţi pigmenţi. CROMATOGEN, -Ă, cromatogeni, -e adj. (fr. chro-matogene) Care colorează, care produce materii colorante. CROMATOGRAFIE s.f. (fr. chromatographie) Procedeu fizico-chimic de separare a substanţelor dintr-o soluţie. CROMATOPLÂST, cromatoplaste s.n. (fr. chromo-plaste) Corpuscul galben, roşu sau portocaliu care dă culoarea caracteristică rădăcinilor de morcovi sau fructelor coapte. CROMATOPSIE s.f. (fr. chromatopsie) Capacitatea de a percepe distinct culorile. CROMIC, cromici adj. (fr. chromique) Acid cromic = acid obţinut din combinarea cromului cu oxigen şi hidrogen. CROMIT, cromiţi s.m. (fr. chromite) Oxid natural dublu de fier şi crom, întâlnit în rocile eruptive. CROMIZÂ, cromizez vb. I (fr. chromiser) A îmbogăţi cu crom stratul superficial al unei piese metalice. CROMLEH, cromlehuri s.n. (fr. cromlech) Monument megalitic sacru din epoca bronzului, alcătuit din pietre verticale dispuse în cerc în jurul unei pietre mai mari. CROMNICHEL s.n. (germ. Chromnickel) Aliaj care conţine 10-20% crom, 60-70% nichel şi restul fier, folosit la construcţia rezistenţelor bobinate destinate temperaturilor înalte. CR0M(0)-/CR0MAT(0)- (fr. chromo-!chromat[o]-) Element de compunere cu sensul de „culoare”, în cuvinte de tipul: cromatografie, cromofor. CROMOBLÂST, cromoblaste s.n. (fr. chromoblaste) Celulă a pielii cu pigmenţi coloraţi. CROMOFOR, cromofori s.m. (fr. chromophore) Grup de atomi care colorează o substanţă organică atunci când sunt introduşi în molecula acesteia. CROMOFOTOGRAFIE 216 CROMOFOTOGRAFIE, cromofotografii s.f. (fr. chromophotographie) Procedeu de obţinere a fotografiilor în culori; fotografie obţinută prin acest procedeu. CROMOGEN, cromogeni s.m. (fr. chromogene, germ. Chromogen) Combinaţie care conţine cromofori în moleculă. CROMOLITOGRAFIE, cromolitografii s.f. (fr. chro-molUographie) Imprimare litografică în culori; imaginea obţinută prin acest procedeu. CROMOPSIE, cromopsii s.f. (fr. cltromopsie) Maladie oculară din cauza căreia obiectele necolorate sunt percepute în culori. CROMOSCOP, cromoscoape s.n. (fr. chromoscope) 1. Aparat optic folosit pentru reproducerea în culori a clişeelor. 2. Cinescop folosit la transmisiunile de televiziune în culori. CROMOSFERĂ s.f. (fr. chromosphere) Strat de culoare roz din jurul Soarelui, compus din gaze şi din aburi incandescenţi, vizibil în timpul eclipselor totale. CROMOTIPIE, cromotipii s.f. (fr. chromotypie) Metodă de tipărire în culori; imagine obţinută prin această metodă. CROMOTIPOGRAFIE, cromoîipografii s.f. (fr. chromotypographie) Metodă de imprimare în culori. CROMOZOM, cromozomi s.m. (fr. chromosome) Corpuscul genetic al nucleului celulei în formă de bastonaş, care poartă caracterele ereditare. CROMOZOMIÂL, -Ă, cromozomiali, -e adj. (engl. chromosomal) Care aparţine cromozomului, care se referă la cromozom. CRONAXIE s.f. (fr. chronaxie) Timpul minim în care are loc o excitaţie; timpul în care un curent electric trebuie să parcurgă un nerv, un muşchi etc., pentru a-1 excita. CRONIC, -Ă, cronici, -ce adj. (fr. chronique, lat. chronicus) Cu evoluţie lentă, de lungă durată. CRONICAR, cronicari s.m. (cronică + -ar, cf. fr. chroniqueur) 1. Autor de cronici sau de letopiseţe. 2. Ziarist care redactează cronici (2). CRONICĂ, cronici s.f. (fr. chronique, lat. chronica) 1. Lucrare care înregistrează cronologic evenimentele unei epoci; letopiseţ. 2. Rubrică de ziar sau de revistă în care se comentează evenimente, se dau informaţii etc. CRONICHETĂ, cronichete s.f. (fr. chroniquette) Cronică neînsemnată; minicronică. CRONICITÂTE s.f. (fr. clironicite) Starea cronică a unei boli. CRONICIZĂ, pers. 3 cronicizează vb. I (it. croni-cizzare) (Despre boli) A deveni cronic. CRONOFOTOGRAFIE, cronofoîografii s.f. (fr. chronophotographie) înregistrare fotografică a unei mişcări la intervale scurte de timp, în scopul studierii acesteia. CRONOGRAF1, cronografe s.n. (ngr. hronogrâfos) Scriere de sinteză cu un caracter popular, alcătuită pe baza izvoarelor istorice combinate cu legende biblice şi populare. CRONOGRĂF2, cronografe s.n. (fr. chronographe) Aparat care măsoară şi înregistrează grafic durata unui fenomen. CRONOGRAFIE, cronografii s.f. (ngr. hronogră-fiă) Scriere de cronici, de cronografe. CRONOGRÂMA, avnograme s.f. (fr. chronogramme) 1. înscriere a datei cu litere corespunzătoare cifrelor romane. 2. Informaţie dată de literele unui text, care au şi o semnificaţie numerală, reprezentând cifre romane. 3. Reprezentare grafică a variaţiilor unui parametru în funcţie de timp. CRONOLOGIC, -Ă, cronologici, -ce adj. (fr. chro-nologique) Care este dispus în ordinea succesiunii în timp; istoric (3), evolutiv (1). CRONOLOGIE, cronologii s.f. (fr. chronologie) 1. Ştiinţa succesiunii în timp a datelor (istorice). 2. Lista unor evenimente în succesiune cronologică. CRONOMETRA, cronometrez vb. I (fr. chronomc- trer) A măsura timpul cu cronometrul. CRONOMETRIE s.f. (fr. chronometrie) Ştiinţa măsurării timpului. CRONOMETROR, -OÂRE, cronometrori, -oare s.m. şi f. (fr. chronometreur) Persoană însărcinată să cronometreze timpul unei probe sportive, al unui proces de muncă etc. CRONOMETRU, cronometre s.n. (fr. chronometre) Instrument de precizie folosit pentru măsurarea timpului. CRONOSCOP, cronoscoape s.n. (fr. chronoscope) Instrument de măsurat intervale scurte de timp, folosit în laboratoarele de fizică, de fiziologie etc. CROONER s.m. (pr. cntnăr; engl. crooner) (Rar) Interpret de cântece sentimentale, în localuri. CROS, crosuri s.n. (engl., fr. cross) Cursă sportivă de alergare pe teren variat, cu obstacole. CROSĂ, crose s.f. (fr. crosse) Baston curbat la un capăt, cu ajutorul căruia se conduce pucul sau mingea la hochei, la polo şi Ia golf. CROSING, crosinguri s.n. (engl. Crossing) Construcţie în galeria unei mine care asigură încrucişarea 217 CUATERNAR a doi curcnţi de aer prin trecerea unuia deasupra celuilalt. CROSSBAR s.n. (engl. crossbar) Sistem de comutare prin bare comandate de relee, utilizat în telefonia automată. CROSSING-OVER s.n. (pr. crosing ovăr\ engl. cros-sing-over) încrucişare a cromozomilor în scopul schimbării segmentelor purtătoare de gene. CROŞETĂ, croşetez vb. 1 (fr. crocheter) A împleti manual cu croşeta. CROŞETĂ, croşete s.f. (fr. crochet) 1. Ac gros cu vârful îndoit în formă de cârlig, folosit la tricotat, croşetat etc. 2. Nume dat unor unelte sau instrumente având o formă asemănătore croşetei (1). 3. Paranteză dreaptă. CROŞEU, croşee s.n. (fr. crochet) Lovitură dată la box printr-o mişcare în arc de cerc a braţului. CROTĂL, crotali s.m. (fr. crotale) Şarpe-cu-clo-poţei. CRUCETĂ, cnicete s.f. (it. crocetta, cf. cruce) Platformă mică semicirculară, fixată deasupra unei nave, care serveşte la ancorarea arboretului. CRUCIÂDĂ, cmciade s.f. (fr. croissade, it. erodata, cf. cruce) Nume dat celor opt expediţii pornite din vestul Europei, în sec. al Xll-lea şi al XlII-lea, pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina de sub dominaţia musulmană; luptă, expediţie militară (creştină). CRUCIÂL, -Ă, cruciali, -e adj. (fr. crucial) De importanţă capitală; hotărâtor, decisiv, vital (2). CRUCIÂT, cruciaţi s.m. (fr. croise, cf. cruce) Participant la o cruciadă. CRUCIFERĂ, crucifere s.f. (fr. crudfere) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, cu flori formate din patru petale şi patru sepale dispuse în formă de cruce; (şi la sg.) plantă dicotiledonată din această familie. CRUCIFICĂ, crucific vb. I (fr. crucifier, cf. cruce) (Mai ales în Antichitate; astăzi, fig.) A răstigni pe cruce. CRUCIFIX, cmcifixelcnicifixuri s.n. (fr. crucifix, lat. cntcifixus) Crucea pe care este reprezentat Isus Hristos răstignit. CRUCIFORM, -Ă, crucifonni, -e adj. (fr. cruciforme) în formă de cruce. CRUCIŞĂTOR, crucişătoare s.n. ([în]crucişa + -ător, cf. fr. croiseur) Navă de război rapidă, cu rol de recunoaştere sau de escortă. CRUDITÂTE, (2) crudităţi s.f. (fr. cnidite) 1. însuşirea dc a fi crud. 2. (La pl.) Fructe, legume (1), verdeţuri proaspete. CRUP s.n. (fr. croup) (Med.) Laringită, la copii. CRUPÂDĂ, crupade s.f. (fr. croupade) Săritură a calului cu membrele posterioare sub burtă. CRUPĂ, crupe s.f. (fr. croupe) 1. Partea posterioară a coapselor, la cal sau la alte animale, cuprinsă între şale şi baza cozii. 2. Colină1. CRUPIER, crupieri s.m. (fr. croupier) Persoană angajată la o casă de jocuri de noroc, care plăteşte şi încasează câştigurile. CRUPON, crupoane s.n. (fr. croupon) 1. Partea centrală a unei piei de tăbăcărie, cuprinsă între coadă şi gât. 2. Placă de cauciuc din care se taie bucăţi folosite în cizmărie. CRUSTACEU, crustacee s.n. (fr. crustace) (La pl.) Clasă de artropode de apă cu carapace (rac, crab); (şi la sg.) artropod din această clasă. CRUŞON, cruşoane s.n. (fr. cruchon) Băutură alcoolică preparată din vin şi alte băuturi; sirop de zahăr şi fructe. CRUTON, cnitoane s.n. (fr. crouton) Bucăţică de pâine prăjită (în grăsime), servită în supă. CRUZEIRO, cruzeiro s.m. (port. cruzeiro) Moneda naţională a Braziliei. CUADROFONIE s.f. (fr. quadrophonie) Tehnică de captare şi de redare a sunetului pe patru canale. CUĂNTĂ, cuante s.f (fr. quanta) 1. Cantitate determinată. 2. Cantitatea cea mai mică de energie radiantă, având o valoare proporţională cu frecvenţa radiaţiei respective. CUĂNTIC, -Ă, cuantici, -ce adj. (fr. quantique) 1. Referitor la cuantă sau la cuantificare. 2. Mecanică cuantică = partea fizicii care studiază fenomenele produse la scară atomică. Numere cuantice = ansamblu de patru numere care caracterizează stările staţionare ale unui atom, ale unei molecule etc. CUANTIFICĂ, cuantific vb. I (fr. quantifier) 1. A determina o cantitate. 2. A fragmenta o mărime fizică în cantităţi discontinue. CUĂNTUM, cuantumuri s.n. (fr., lat. quantum) Cantitate, sumă la care se ridică un credit, o cheltuială etc. CUARŢ, (2) cuarţuri s.n. (germ. Quarz, fr. quartz) 1. Siliciu cristalizat care se găseşte în compoziţia mai multor roci; cristal de stâncă. 2. Sortiment de cuarţ (1). CUARŢIT, cuarţite s.n. (fr. quartzite, germ. Quartzit) Rocă metamorfică alcătuită prin recristalizarea rocilor de cuarţ, utilizată în construcţii, ceramică, industria metalurgică etc. CUATERNĂR, -Ă, cuaternari, -e (fr. quaternaire, it. quaternario, lat. quaternarius) 1. S.n. Eră geologică determinată prin apariţia şi evoluţia omului, CUB 218 marcată, în Europa, prin mai multe glaciaţii succesive; era actuală. 2. Adj. Referitor la cuaternar (1). CUB, cuburi s.n. (fr. cube, lat. cubus) 1. Corp geometric cu şase feţe pătrate, egale între ele. 2. Produsul înmulţirii unui număr cu el însuşi dc două ori. CUBÂJ, cubaje s.n. (fr. cubaje) Determinare a volumului unui corp, al unei încăperi etc.; volumul sau capacitatea unui corp, a unei încăperi etc. CUBATURĂ s.f. (fr. cubature) 1. (Geom.) Determinare a volumului unui solid. 2. Calculare a laturii unui cub al cărui volum este egal cu volumul unui corp dat. CUBEB, cubebi s.m. (fr. cubebe) Arbust exotic asemănător piperului, din ale cărui fructe se extrag substanţe folosite în cosmetică şi în farmacologie. CUBIC, -Ă, cubici, -ce (fr. cubique) 1. Adj. De forma unui cub (1), privitor la cub. 2. Adj. (Mat.) Care este la puterea a treia. 3. S.f. (Mat.) Curbă care reprezintă o ecuaţie de gradul trei. CUBICULĂR, cubiculari s.m. (lat. cubicularius, fr. cubiculaire) (în Antichitate) 1. Sclav care se ocupa de camera de dormit a stăpânului. 2. Demnitar roman care avea grijă de camera de dormit a împăratului. CUBICULUM, cubiculumuri s.n. (lat. cubiculum) Dormitor, în locuinţele vechilor romani; cameră sepulcrală, într-o catacombă. CUBILOU, cubilouri s.n. (fr. cubilot) Cuptor vertical cilindric, care serveşte la fuziunea metalelor. CUBISM s.n. (fr. cubisme) Curent în pictură şi sculptură, apărut la începutul sec. al XX-lea, care prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice. CUBIST, -Ă, cubişti, -ste (fr. cubiste) 1. Adj. Referitor la cubism. 2. S.m. Adept al cubismului. CUBITÂL, -Ă, cubitali, -e adj. (fr. cubital) Care ţine de cubitus. CUBITUS s.n. (fr., lat. cubitus) Unul dintre cele două oase care formează scheletul antebraţului. CUCULAT, -Ă, cuculaţi, -te adj. (lat. cucullatus) (Despre flori) în formă de glugă sau de capişon. CUCULĂ, cucuie s.f. (fr. cuculle, lat. cucuUus) Veşmânt cu glugă, purtat de călugării catolici, confecţionat din stofa groasă şi aspră. CUCURBITACEE, cucurbitacee s.f. (fr. cucurbitacee) (La pl.) Familie de plante erbacee dicotile-donate, cu tulpini târâtoare sau agăţătoare, cu frunze mari, cu fructul cărnos având coaja tare; (şi la sg.) plantă erbacee din această familie. CUGUAR, cuguari s.m. (fr. couguar) (Zool.) Puma. CUIRASA, ciurasezvb. I (fr. cuirasser) 1.A îmbrăca, a proteja cu o cuirasă. 2. (Fig.) A fortifica (2), a oţeli, a înarma. CUIRASÂT, -Ă, cuirasaţi, -te (cf. fr. cuirasse) 1. S.n. Navă de război blindată cu oţel şi înarmată cu artilerie grea. 2. Adj. (Despre nave de război) Protejat de o cuirasă (I). CUIRASĂ, cuirase s.f. (fr. cuirasse) 1. Armătură, blindaj, la navele de război. 2. Platoşă de protecţie a războinicilor, în Antichitate şi în Evul Mediu; lorică. CUIRASIER, cuirasieri s.m. (fr. cuirassier) Soldat din cavalerie apărat de o platoşă. CULĂC, culaci s.m. (rus. kulak) Chiabur. CULÂNT, -Ă, culanţi, -te adj. (fr. coulant) Generos (I), mărinimos, darnic. CULÂNŢĂ s.f. (fr. culasse) Calitatea de a fi culant, amabil; comportare culantă. CULÂTĂ, culate s.f. (it. culatta) Partea de dinapoi a ţevii unei arme de foc în care se află locaşul închizătorului. CULBUTĂ, culbutez vb. I (fr. culbuter) A descărca un vagonet prin răsturnare cu ajutorul unui culbutor (1). CULBUTOR, culbutoare s.n. (fr. culbuteur) 1. Dispozitiv care, prin basculare, ajută Ia golirea unui recipient; basculator. 2. Dispozitiv care acţionează supapele unui motor cu ardere internă. CULEE, culee s.f. (fr. culee) 1. Canal prin care curge metalul turnat în formă. 2. Materialul solidificat în piciorul şi în pâlnia de turnare. 3. Lucrare de susţinere a extremităţii unui pod. CULI, ctili s.m. (fr., engl. coolie) Muncitor asiatic sau african care lucrează (cu ziua) pentru o remuneraţie mică. CULINAR,-Ă, culinari, -e adj. (fr. culinaire, lat. culina-rius) Referitor la bucătărie, la prepararea mâncărurilor. CULISĂ, culisez vb. I (fr. coulisser) (Despre piese mobile) A aluneca pe un canal, pe o scobitură făcută într-o bară dreaptă sau curbă. CULISĂ, culise s.f. (fr. coulisse) 1. Spaţiu situat în spatele decorurilor de teatru. 2. (La pl.) Maşinaţii, înscenări. 3. Scobitură care permite unei piese mobile să se deplaseze prin alunecare; piesă care glisează. 4. In culise - în secret. CULM, -Ă, culmi, -e (fr. Culm, germ. Kulm) (Geol.) 1. S.n. Carboniferul inferior din vestul Europei, caracterizat prin depozite de argilă şi dc gresie. 2. Adj. Care se referă la culm (1). CULMINĂ, pers. 3 culminează vb. I (fr. cui miner, lat. culminare) 1. (Despre aştri) A atinge punctul cel mai înalt pe bolta cerească. 2. (Fig.) A ajunge la apogeu. 219 CUMULONIMBUS CULMINANT, -Ă, culminanţi, -te adj. (fr. culminant) 1. Care culminează. 2. Punct culminant = momentul cel mai important în desfăşurarea unei acţiuni, a unui fenomen etc. CULMINAŢIE, culminaţii s.f. (fr. culmination) 1. Trecere a unui astru la meridianul unui Ioc. 2. Punct de culminaţie = punctul cel mai înalt deasupra orizontului atins de un astm pe bolta cerească. CULOAR, culoare s.n. (fr. couloir) 1. încăpere îngustă şi lungă, de trecere şi de acces între camere, între compartimente la vagoane etc.; coridor. 2. Bandă delimitată pe o pistă de atletism sau într-un bazin de nataţie. 3. Spaţiu (2), pasaj (2), bandă de circulaţie (terestră, aeriană etc.). CULOARE, culori s.f. (lat. color, -oris, fr. couleur) 1. Totalitatea radiaţiilor de lumină de frecvenţe diferite, pe care Ie reflectă corpurile şi care creează asupra retinei ochiului o impresie specifică; colorit (I), nuanţă (1). 2. Aparenţă, aspect. 3. Materie, substanţă colorantă; vopsea. 4. (La cărţile de joc) Una dintre cele patru categorii. 5. Opinie politică. 6. (Despre oameni) De culoare = cu piele galbenă sau neagră. A avea culoare = a arăta bine. A-şi pierde culoarea feţei = a deveni palid. CULOT, culote s.n. (fr. culot) Piesă izolantă montată în partea inferioară a unui tub electronic. CULPABIL, -Ă, culpabili, -e adj. (fr. coupable, lat. culpabilis) Care se află în culpă; vinovat. CULPABILITATE s.f. (fr. culpabilite) Stare de vinovăţie, de culpă. CULPABILIZÂ, culpabilizez vb. I (fr. culpabiliser) A face pe cineva să se simtă vinovat; a învinovăţi. CULPĂ, culpe s.f/ (lat. culpa) Greşeală care constă în neîndeplinirea unei obligaţii, în comiterea unui fapt pedepsit de lege; vină, vinovăţie. CULT1, culte s.n. (fr. culte, lat. cultus) 1. Omagiu adus divinităţii prin acte religioase. 2. Rit (2), religie, confesiune (2). 3. Veneraţie, admiraţie, respect faţă de cineva sau de ceva. CULT2, -Ă, culţi, -te adj. (lat. cultus) 1. Instruit (1), educat, învăţat. 2. (Despre opere de artă etc.) Creat de un autor instruit. CULTISM, (2) cultisme s.n. (fr. cultisme) 1. Afectare, bogăţie căutată, forţată a stilului. 2. Cuvânt introdus în limbă pe cale cultă; cuvânt cult, neologism; barbarism; gongorism. CULTIVĂ, cultiv vb. I (fr. cultiver, lat. cultivare) 1. A lucra pământul pentru a-1 fertiliza. 2. A semăna şi a îngriji plante. 3. A (se) dezvolta (1), a (se) perfecţiona prin educaţie şi instrucţie, a (se) instrui. 4. A păstra şi a întreţine relaţii bune cu cineva. CULTIVÂBIL, -Ă, cultivabili, -e adj. (fr. cultivable) (Despre soluri sau plante) Care poate fi cultivat. CULTIVAT6R, -OÂRE, cultivatori, -oare (fr. culti-vateur) 1. S.m. şi f. Agricultor. 2. S.n. Maşină agricolă cu diferite întrebuinţări (mărunţirea şi afanarea pământului, distrugerea buruienilor etc.). CULTUĂL, -Ă, cultuali, -e adj. (fr. cultuel) Referitor la culte1 (2). CULTURĂL, -Ă, culturali, -e adj. (fr. cui turei) Care aparţine culturii (1), privitor la cultură, care ajută la răspândirea culturii; spiritual2 (1). CULTURĂ, culturi s.f. (fr. culture, lat. cultura) 1. Ansamblul activităţilor supuse normelor social-isto-rice şi al modelelor de comportament transmisibile prin educaţie, proprii unui grup social dat. 2. Ansamblul cunoştinţelor unui individ. 3. Acţiunea de a cultiva pământul, de a creşte plante; pământ cultivat. 4. Creştere, prăsire de animale. 5. Creştere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii de laborator. 6. Cultură fizică = educaţie fizică. Om de cultură - creator de valori spirituale. CULTURISM s.n. (fr. culturisme) Gimnastică bazată pe exerciţii complexe, efectuată pentru dezvoltarea armonioasă şi viguroasă a musculaturii; body building. CULTURIST, -Ă, culturişti, -ste s.m. şi f. (fr. culturiste, engl. culturist) Persoană care practică culturismul. CULTUROLOGIE s.f. (engl. culturology) Studiul culturii şi civilizaţiei. CUMARJNĂ, cumarine s.f. (fr. cumarine) Produs cristalin cu miros de fan proaspăt, extras din fructele unor plante sau preparat sintetic, folosit în industria parfumurilor. CUMUL, cumuluri s.n. (fr. cumul) Exercitare simultană a două sau a mai multor funcţii (remunerate). CUMULÂ, cumulez vb. I (fr. cumuler) 1. A deţine, în acelaşi timp, mai multe funcţii (remunerate). 2. A face un tot din mai multe elemente. CUMULÂRD, -Ă, cumularzi, -de s.m. şi f. (fr. cumulard) Persoană care deţine, în acelaşi timp, mai multe funcţii remunerate. CUMULATIV, -Ă, cumulativi, -e adj. (fr. cumulaţi/) 1. Adj. Care cumulează. 2. Adv. Concomitent, simultan (2). CUMULONIMBUS s.m. (fr. cumulonimbiis) Formaţiune de nori denşi, dezvoltată pe verticală, de CUMULOSTRATUS 220 culoare albă-plumburie, care aduce furtună cu ploaie, grindină şi zăpadă. CUMULOSTRATUS s.m. (fr. cumulostratus) Formaţiune de nori inferiori, cu aspect de câlţi. CUMULUS s.m. (fr., lat. cwnulus) Formaţiune de nori denşi, albicioşi, cu aspect de conopidă, care prevestesc vreme bună. CUNCTÂTOR, cunctaîori adj., s.m. şi f. (fr. cun-tactor) (Rar) Persoană care amână lucrurile pentru a provoca o întârziere. CUNEIFORM, -Ă, cuneiforme adj. (fr. cuneiforme) 1. în formă de cui. 2. Scriere cuneiformă - scriere cu litere în formă de cui, folosită în Antichitate de unele popoare orientale. CUNETĂ, cunete s.f. (fr. cunette) Mică rigolă într-un canal cu secţiune mare, folosită la scurgerea apelor cu debite mici. CUNICULICULTURA s.f. (fr. cuniculiculture) Creşterea iepurilor de casă. CU PAJ, cupaje s.n. (fr. coupage) Acţiunea de amestecare a mai multor soiuri de vin pentru a obţine un anumit tip de vin. CUPĂ1, cupe s.f. (fr. coupe, lat. cuppa) 1. Vas larg de băut (cu picior); conţinutul unui astfel de vas. 2. Trofeu sportiv; competiţia sportivă destinată obţinerii acestui trofeu. 3. Cutie metalică folosită pentru încărcat materiale, montată pe un elevator, pe un excavator etc. CUPĂ2, cupe s.f. (fr. coupe) 1. Tăietură, croială, în croitorie. 2. Tăiere în două a cărţilor de joc. CUPELÂŢIE s.f. (fr. coupellation) Separare a metalelor prin topire într-un mediu oxidant. CUPELĂ, cupele s.f. (fr. coupelle) Vas folosit la extragerea metalelor prin cupelaţie. CUPEROS, -OÂSĂ, cuperoşi, -oase s.m. şi f., adj. (fr. couperose) (Persoană) care suferă de cuperoză. CUPEROZĂ, cuperoze s.f. (fr. couperose) Congestie a feţei, cu dilataţie vasculară, asociată, de obicei, cu modificarea activităţii glandelor sebacee. CUPEU, cupeuri s.n. (fr. coupe) 1. Trăsură închisă cu patru roţi şi, în general, cu două locuri. 2. Compartiment de vagon, de diligenţă etc. cu o singură banchetă. 3. Automobil de forma cupeului (1). CUPID, -Ă, cupizi, -de adj. (fr. cupide, lat. cupidus) Lacom, hrăpăreţ, apucător, nesăţios de bani, de câştig. CUPIDITÂTE s.f. (fr. cupidite, lat. cupiditas, -atis) (Livr.) Lăcomie, sete de înavuţire; voracitate (2). CUPLĂ, cuplez vb. I (fr. coupler) 1. A lega două sau mai multe elemente într-un sistem, pentru a permite un transfer de energie între acestea. 2. (Despre oameni) A forma un cuplu, o pereche. CUPLÂJ, cuplaje s.n. (fr. couplage) 1. Legătură între circuite electrice. 2. Organ de maşină care face legătura între doi arbori coaxiali, transmiţând rotaţia şi puterea de la unul la celălalt. 3. Manifestaţie sportivă formată din mai multe meciuri (de acelaşi fel). CUPLĂ, cuple s.f. (fr. couple) Dispozitiv care leagă două elemente ale unui sistem tehnic sau două vehicule. CUPLET, cuplete s.n. (fr. couplet) Strofa a unui cântec sau a unei poezii terminată printr-un refren. CUPLETIST, -Ă, cupletişti, -ste s.m. şi f. (cuplet + -ist) Persoană care cântă, recită sau compune cuplete. CUPLU, cupluri s.n. (fr. couple) 1. Pereche formată din persoane (de sex opus). 2. (Fiz.) Sistem format din două forţe egale şi de sensuri opuse. CUPMEN, cupmeni s.m. (fr., engl. cupman) Sportiv care a câştigat o cupă; participant la o competiţie în care se dispută o cupă. CUPOLĂ, cupole s.f. (fr. coupole) Boltă semisferică a unui dom, a unei turle, a unui edificiu. CUPOLETĂ, cupolete s.f (it. cupoletta) Cupolă mică. CUPON, cupoane s.n. (fr. coupon) 1. Titlu ataşat la o rentă sau la o acţiune bancară, care se decupează la scadenţă pentru ca titularul să îşi încaseze dobânda ori dividendele. 2. Partea care se detaşează dintr-un bilet, de pe un cotor etc. şi care conferă deţinătorului anumite drepturi. 3. Bucată mică de ţesătură rămasă dintr-un material textil. CUPRESACEE, cupresacee s.f. (fr. cupresacee) (La pl.) Familie de plante răşinoase cu frunze persistente, aciculare sau în formă de solzi, şi cu flori mici, unisexuate; (şi la sg.) plantă răşinoasă din această familie. CUPRIC, -Ă, cuprici, -ce adj. (fr. cuprique) Care conţine cupru, privitor la cupru. CUPRIFER, -Ă, cupriferi, -e adj. (fr. cuprifere) Care conţine cupru. CUPRISM s.n. (fr. cuprisme) Intoxicaţie cu săruri de cupru. CUPRJT s.m. (fr. cuprite) Oxid natural de cupru. CUPROS, -OÂSĂ, cuproşi, -oase adj. (cupru + -os) (Chim.) Care conţine cupru (monovalent). CUPROXID, cuproxizi s.m. (fr. cuproxyde) 1. Oxid de cupru. 2. Redresor folosit în radio, compus din mai multe discuri de cupru acoperite cu un strat de oxid de cupru. 221 CURLING CUPRU s.n. (lat. cupnnn) Element chimic, metal maleabil şi ductil, bun conducător de căldură şi de electricitate, de culoare roşiatică, având multiple utilizări; aramă. CUPULĂ, cupide s.f. (fr. cupuîe, lat. cupuîd) Organ în formă de cupă1 mică, aflat la baza ghindei şi a altor fructe. CUPULIFERĂ, cupulifere s.f. (fr. cupulifere) (La pl.) Familie de plante cu fruct în cupulă; fagacee; (şi la sg.) plantă din această familie. CUPURĂ, cupuri s.f. (fr. coupure) Tăietură; (spec.) articol (1), anunţ etc. decupat dintr-o publicaţie. CURĂBIL, -Ă, curabdi, -e adj. (fr. curable, lat. cu-rabilis) Care se poate vindeca. CURA£AO s.n. (pr. ciirasâo; fr. curagao) Lichior făcut din coji de portocale amare, zahăr şi alcool. CURAJ s.n. (fr. courage) Forţă morală de a înfrunta primejdiile; bravură, îndrăzneală, temeritate, bărbăţie; stoicism. CURAJOS, -OÂSĂ, curajoşi, -oase adj. (fr. coura-geux) Plin de curaj, temerar, îndrăzneţ, brav; intrepid. CURANT, -Ă, curanţi, -te adj. (it. curante) Medic (sau doctor) curant = medic care îngrijeşte, de obicei, un bolnav. CURANTĂ, curante s.f. (fr. courante) Vechi dans francez cu mişcări vioaie; melodia acestui dans. CURÂRA s.f. (fr. curare) Substanţă răşinoasă neagră, amară, cu miros neplăcut, care blochează temporar zona neuromusculară, antrenând o paralizie generalizată. CURATELĂ, curatele s.f. (fr. curatelle, lat. cura-telă) Instituţie legală de ocrotire şi administrare a bunurilor şi intereselor unei persoane aflate în incapacitate sau absente de la domiciliu. CURATIV, -Ă, curativi, -e adj. (fr. curatij) Care este destinat vindecării bolilor; care lecuieşte. CURATOR, curatori s.m. (fr. curateur, lat. curator) 1. Persoană care execută obligaţiile şi exercită drepturile decurgând din curatelă. 2. Persoană care lichidează o firmă falimentară. 3. Administratorul unei case memoriale. 4. Organizatorul unei expoziţii. CURĂ, cure s.f. (fr. cure, lat. cura) Tratament medical îndelungat; perioadă petrecută în scopuri terapeutice într-o staţiune balneoclimaterică sau într-un sanatoriu. CURB, -Ă, curbi, -e (fr. courbe) 1. Adj. Arcuit, încovoiat; boltit. 2. S.f. Linie, figură care nu este dreaptă, line curbă (1). 3. S.f. Linie care uneşte grafic punctele dintr-un plan. 4. A lua curba - a vira, a coti. CURBĂ, curbez vb. I (fr. courber) A (se) face curb, a (se) cambra, a incurba, a (se) îndoi. CURBATURĂ, curbaturi s.f. (fr. courbature) Durere musculară datorată unui efort prelungit sau unei boli. CURBETĂ, curbete s.f. (fr. courbette) Săritură a calului cu membrele anterioare ridicate. CURBURĂ, curburi s.f. (fr. courbure) Forma sau starea unui lucru curb; îndoitură în formă de arc. CURENT, -Ă, curenţi, -te (fr. courant) 1. Adj. (Despre vorbire) Curgător, uşor, fluent. 2. Adj. (Despre timp) Prezent (1); zilnic; actual; (despre cuvinte, expresii) uzual. 3. S.m. Flux de aer, de apă, electric; curs1 (1); flow. 4. S.n. Ansamblu de idei; mişcare culturală bazată, la un moment dat, pe un anumit program; efluviu (2). 5. A ţine la curent (pe cineva) = a informa regulat (pe cineva). A se pune (sau a se ţine etc.) la curent = a se informa. CURENTOMETRU, curentometre s.n. (fr. couren-tometre) Aparat folosit pentru măsurarea curenţilor unei ape. CURIÂL, -Ă, curiali, -e adj. (fr. curial, lat. curialis) Referitor la curie1 (1). CURIE1, curii s.f. (lat. curia) 1. Diviziune a tribului, la vechii romani. 2. Administraţie pontificală a Bisericii Catolice. CURIE2, curie s.m. (pr. ciiii; fr. curie) Unitate de măsură pentru radioactivitate. CURIEPUNCTURĂ, curiepuncturi s.f. (fr. curie-puncture) Tratament aplicat în cancer, care constă în introducerea, în ţesuturi, a unor ace cu radiu. CURIER, -Ă, curieri, -e s.m. şi f. (fr. courrier) Persoană care duce corespondenţa; (înv.) ştafetă. CURION, curioni s.m. (fr. curion, lat. curio) 1. Şeful unei curii1 (1). 2. Preot care oficia sacrificiile unei curii1 (1). CURIOS, -OÂSĂ, curioşi, -oase adj. (fr. curieux, lat. curiosus, it. curioso) 1. Care manifestă dorinţa să ştie, să vadă, să înveţe etc.; indiscret. 2. Ciudat, straniu, neobişnuit; original. CURIOZITÂTE, (2) curiozităţi s.f. (fr. curiosite, lat. curiositas, -atis) 1. Dorinţa de a vedea, de a cunoaşte; indiscreţie. 2. Caracterul ciudat al unui lucru sau al unei fiinţe; ciudăţenie, raritate. CURIU s.n. (fr. curium) Element chimic radioactiv sintetic, metal argintiu. CURLING s.n. (pr. cărling; engl. curling) Sport de iamă, care constă în aruncarea pe gheaţă a unor pietre şlefuite (cibleuri) spre o ţintă ce trebuie doborâtă. CUROPALAT 222 CUROPALĂT, curopalaţi s.m. (fr. curopcilate) Demnitar bizantin, şeful gărzii palatului. CURRICULUM s.n. (lat. cwriculwn) Curs, alergare; (fig.) curs. CURRICULUM VITAE s.n. (pr. curiculum vite\ lat. cwriculum vitae\ abr. CV [citit sivi]) Totalitatea datelor referitoare la starea civilă, la cariera profesională etc. a cuiva; document care conţine aceste date. CURRY s.n. (pr. câri\ fr., engl. curry) Mirodenie indiană picantă, de culoare galbenă. CURS1, cursuri s.n. (lat. cursus, cf. fr. cours) 1. Mişcare a unei ape curgătoare în direcţia pantei; curent (3), albie. 2. Durată (1), interval (1). 3. Desfăşurare, direcţie a unor evenimente; evoluţie (2). 4. Preţ (la un moment dat) al unei hârtii de valoare sau al unei monede. 5. In curs de... = în timp de... A da curs unei cereri = a rezolva o cerere. CURS2, cursuri s.n. (fr. cours) 1. Predare a unei materii de studiu; prelegere; oră (4); ciclu de lecţii predate la universitate. 2. Volum care conţine un ciclu de lecţii tipărite şi care serveşte drept manual. CURSANT, -Ă, cursanţi, -te s.m. şi f. (rus. kursant) Participant la un curs de specializare sau de iniţiere (de scurtă durată). CURSĂ, curse s.f. (fr. course) 1. Distanţă parcursă regulat de un vehicul pe acelaşi itinerar şi conform aceluiaşi orar; vehiculul care parcurge această distanţă. 2. Distanţă parcursă de o piesă mobilă între două puncte. 3. întrecere sportivă care constă în parcurgerea rapidă a unei distanţe pe jos, cu bicicleta, cu calul etc. CURSIER, cursieri s.m. (fr. coursier) Cal de curse. CURSIV, -Ă, cursivi, -e adj. (fr. coursif lat. cursi-vus) 1. (Despre scriere sau vorbire) Curgător, fluent. 2. (Despre caractere de tipar) Aplecat spre dreapta; italic (2). CURSOR, cursoare s.n. (fr. curseur, lat. cursor) Piesă mobilă care alunecă pe o riglă, pe o scară gradată; glisor. CURTÂJ, curtaje s.n. (fr. courtage) 1. Ocupaţia curtie-rului. 2. Comision cuvenit agenţilor de bursă la încheierea unei tranzacţii. CURTEZÂN, curtezani s.m. (fr. courtisan, cf. curte) Bărbat curtenitor faţă de femei; bărbat uşuratic, neserios. CURTEZÂNĂ, curtezane s.f. (fr. courtisane) Femeie de moravuri uşoare care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil; (p. gener.) prostituată. CURTIER, curtieri s.m. (fr. courtier) Persoană carc se ocupă cu mijlocirea tranzacţiilor de bursă2 (I); broker, jobber. CURTINĂ, curtine s.f. (fr. courtine) 1. Porţiune dc zid care uneşte flancurile a două bastioane. 2. Ficcarc dintre părţile pavilionului care înconjoară un blazon regal. CURTOAZIE, curtoazii s.f. (fr. courtoisie) Politeţe, galanterie (I); amabilitate; etichetă (2). CUSCUTĂ, cuscute s.f. (fr. cuscute) Nume dat unor specii de plante parazite care se răsucesc pe tulpinile plantelor-gazdă. CUSTODE, custozi s.m. (lat. custos, -odis, cf. fr. custode) 1. Persoană care are în pază sau în păstrare bunuri. 2. Funcţionar care supraveghează eliberarea şi restituirea cărţilor în sala de lectură a unei biblioteci. CUSTODIE, custodii s.f. (lat. custodia) Pază, păstrare şi administrare a unui bun (pus sub sechestru). CUŞETĂ, cuşete s.f. (fr. couchette) Pat pentru o persoană, amenajat într-o cabină de vapor sau de tren; cabină cu un astfel de pat. CUTANÂT, -Ă, cutanaţi, -te adj. (fr. cutane) Referitor la piele; (despre tratamente medicale) aplicat pe piele. CUTICULĂ, cuticule s.f. (fr. cuticule, lat. cuticuld) 1. Strat rezistent şi protector al celulei epitelialc. 2. Strat chitinos al tegumentului, la nevertebrate (mai ales Ia artropode). 3. Strat ceros depus la suprafaţa fructelor, a frunzelor şi a tulpinilor tinere. CUTIREÂCŢIE, cutireacţii s.f. (fr. cuti-reaction) Reacţie cutanată care apare la inocularea unei substanţe, când subiectul este alergic la această substanţă sau când este imunizat faţă de ea, şi care este folosită ca test pentru diagnosticarea unor boli. CUTTER, cuttere s.n. (pr. catar; engl., fr. cutter) 1. Ambarcaţiune mică de lemn, rapidă, folosită la sport şi la pescuit. 2. Maşină de tocat utilizată Ia fabricarea mezelurilor. 3. Cuţit. CUTUMĂ, cutume s.f (fr. coutume) Normă de drept tradiţională, obicei al pământului. CUTURIERĂ, cuturiere s.f. (fr. couturiere) Croito-reasă. CU VĂ, cuve s.f. (fr. cuve) I. Vas special, de forme şi mărimi diferite, folosit în tehnică. 2. Porţiunea superioară a cuptorului metalurgic vertical. CUVELÂJ s.n. (fr. cuvelage) Tip de susţinere sau de căptuşire etanşă a puţurilor de mină cu secţiune circulară, care străbat roci acvifere cu debite mari de ană. 223 CVASI CUVERTĂ, cuverte s.f. (fr. couverte) Email, glazură aplicată pe obiectele de ceramică şi de faianţă. CUVERTURĂ, cuverturi s.f. (fr. couverture) înveli-toare pentru masă, pentru pat etc. CUVETĂ, cuvete s.f. (fr. cuvette) Bazin, depresiune în formă de căldare, cu lungimea şi lăţimea aproximativ egale şi cu secţiunea orizontală aproape rotundă. CUZINET, cuzineţi s.m. (fr. coussinet) 1. (Tehn.) Cilindru în interiorul căruia se mişcă arborele de maşină. 2. Element de construcţie din material rezistent, aşezat între un bloc de fundaţie şi un stâlp, folosit pentru a transmite greutatea la blocul de fundaţie respectiv. CVADRAGENĂR, -Ă, cvadragenari, -e adj., s.m. şi f. (fr. quadragânaire, lat. quadragenarius) (Persoană) care a împlinit patruzeci de ani, care are între patruzeci şi cincizeci de ani. CVADRĂNT, cvadranţi s.m. (fr. quadrant, lat. qua-drans, -ntis) 1. Instrument de precizie pentru măsurarea unghiurilor, care este format dintr-un sfert de cerc gradat; instrument folosit pentru determinarea înălţimii aştrilor. 2. Organul metalic al unui aparat, al unui instrument etc., în formă de sector de cerc. CVADRAT, cvadraţi s.m. (germ. Quadrat, fr. qua-drat) Unitate de lungime egală cu 18,04 mm, folosită în tipografie; albitura tipografică având această lungime. CVADRATURĂ s.f. (fr. quadrature) Reducere a unei figuri oarecare la un pătrat cu suprafaţă egală. CVADRI-/CVADRU- (fr. quadri-fquadru-) Element de compunere cu sensul de „patru”, în cuvinte de tipul: cvadricolor, cvadrilion. CVADRICOLOR,-Ă, cvadricoîori, -e adj. (fr. qua-dricolore) Cu patru culori. CVADRIDIMENSIONĂL, -Ă, cvadridimensio-nali, -e adj. (it. quadridimensionale) Cu patru dimensiuni. CVADRIENÂL, -Ă, cvadrienaîi, -e adj. (fr. quadrien-naî) Care durează patru ani. CVADRIFONIE s.f. (fr. quadriphonie) Tehnică de înregistrare şi redare bazată pe patru surse acustice; tetrafonie. CVADRIGĂ, cvadrige s.f. (lat. quadriga) Car de curse cu două roţi, tras de patru cai, folosit de vechii romani. CVADRIGEMENI adj. pl. (lat. quadrigeminus, cf. fr. quadrijumeaux) Tuberculi cvadrigemeni (şi substantivat, m.) = cele patru părţi proeminente ale bulbului rahidian. CVADRILATERÂL, -Ă, cvadrilaterali, -e adj. (fr. quadrilateraî) Cu patru laturi, pe patru părţi. CVADRILION, cvadrilioane s.n. (fr. quadrillion) O mie de trilioane. CVADRIMOTOR, -OĂRE, cvadrimotori, -oare adj., s.n. (fr. quadrimoteur) (Avion) cu patru motoare. CVADRINOM, cvadrinoame s.n. (fr. quadrinome) Polinom cu patru termeni. CVADRIPARTIT, -Ă, cvadripartiţi, -te adj. (fr. qua-dripartite) 1. Compus din patru părţi. 2. (Despre conferinţe, acorduri) La care participă reprezentanţi din patru ţări. CVADRIPETÂL, -Ă, cvadripetali, -e adj. (fr. qua-dripetale) Cu patru petale. CVADRIPOL, cvadripoluri s.n. (fr. quadripole) Reţea (electrică) cu patru bome: două de intrare şi două de ieşire. CVADRIREMĂ, cvadrireme s.f. (fr. quadrireme, lat. quadriremis) Galeră antică având patru rânduri de vâsle sau cu patru vâslaşi la o vâslă. CVADRU- v. cvadri-. CVADRUMĂN, -Ă, cvadmmani, -e (fr. quadrumane, lat. quadrumanus) 1. Adj. (Despre maimuţe) Care se serveşte de cele patru membre ca de mâini. 2. S.f. pl. Maimuţe. CVADRUPLĂ, cvadruplez vb. I (fr. quadmpler, lat. quadruplare) A împătri, a înmulţi cu patru. CVADRUPLET, cvadrupleţi s.m. (fr. quadruplets) Unul din patru gemeni. CVADRUPLEX s.n. (fr., lat. quadruplex) Sistem de transmitere telegrafică simultană a patru mesaje diferite. CVADRUPLU, -Ă, cvadrupli, -e adj. (fr. quadruple, lat. quadniplus) împătrit; (substantivat, pl.) grup de patru gemeni. CVARTÂL, cvartale s.n. (rus. kvartal, germ. Quartaf) 1. Cartier (1), mahala. 2. Microraion, într-un oraş; sector (1). CVĂRTĂ, cvarte s.f. (it. quarto, fr. quarte) 1. (Muz.) Tetracord (2). 2. Grup de patru conducte electrice, izolate şi răsucite, utilizat în cablurile de telecomunicaţii. 3. (La scrimă) A patra dintre cele opt poziţii principale de apărare. CVARTET, cvartete s.n. (it. quartetto, fr. quartette) Formaţie de patru voci sau de patru instrumentişti, care cântă împreună; compoziţie muzicală scrisă pentru o asemenea formaţie. CVÂSI (lat., fr. quasi) adv., adj. invar. Aproximativ (1), cam, aproape; pe jumătate. CVER 224 CVER s.n. (genn. Qiier[stelhmg]) Ansamblu dc linii orizontale, într-un tabel sau într-un formular. CV1NTĂ, cvinte s.f. (it. quinta, fr. quinte) 1. (Muz.) Intervalul dintre cinci note consecutive. 2. (La scrimă) A cincea dintre cele opt poziţii principale de apărare. 3. (La jocul de cărţi) Formaţie de cinci cărţi consecutive, dc aceeaşi culoare. CVINTET, cvintete s.n. (it. quinîetto, fr. quintette) 1. Formaţie de cinci voci sau de cinci instrumentişti care cântă împreună; compoziţie muzicală scrisă pentru o asemenea formaţie. 2. Strofa alcătuită din cinci versuri. 3. Linie de înaintare formată din cinci jucători (mai ales la fotbal). CVINTILION, cvintilioane s.n. (fr. quintillion) O mie de cvadrilioane. CVINTUPLU, -Ă, cvintupli, -e adj. (fr. quintuple) încincit; (substantivat, pl.) grup de cinci gemeni. CVORUM, cvonmniri s.n. (lat. quonun) Număr minim de membri necesar pentru ca o adunare să fie legal constituită sau să poată lua o hotărâre valabilă. CYBERNAUT, cybernciiiţi s.m. (pr. stbernaut; engl. cyhernaute) Utilizator al reţelelor de comunicare pe internet. CYBERSPÂŢIU, cyberspaţii s.n. (pr. siberspâţiir, engl. cyberspace) Domeniul comunicării spaţiale, constituit din totalitatea datelor informatizate. CYBORG s.m. (pr. sîborg; engl. cyhorg) Personaj din literatura ştiinţifîco-fantastică a viitorului, care este un hibrid creicr-maşină-microprocesor; robot (1). DA CAPO loc. adv. (it. da capo) (Muz.) 1. De la început; din nou, încă o dată, a doua oară. 2. Da capo al fine = de la început până la sfârşit. DACIAN, -Ă, dacieni, -e (fr. dacien) 1. S.n. Al treilea etaj al pliocenului din sud-estul Europei, caracterizat prin lamelibranhiate, gasteropode şi mamifere, nisipuri, argile, gresii etc. şi zăcăminte de petrol, de lignit. 2. Adj. Care aparţine dacianului (1), referitor la dacian. DACIC, -Ă, dacici, -ce adj. (fr. dacique, lat. dacicus) Carc aparţine dacilor sau Daciei. DACIT s.n. (fr. dacite) Rocă vulcanică de culoare cenuşie, formată din cuarţ, andezin, feldspat, hom-blendă etc., utilizată pentru pavaje şi ca piatră de construcţie. DACITĂ s.f. (fr. dacite) Exploziv din grupul dina-mitelor, care nu aprinde grizuul, folosit în minele dc cărbuni sau în cariere1. DACNOMANIE s.f. (fr. dacnomanie) Tendinţa patologică de a muşca. DACOROMAN, -Ă, dacoromâni, -e (dac + român) 1. S.m. (De obicei la pl.) Român din nordul Dunării. 2. Adj. Care aparţine dacoromânilor (1), referitor la dacoromâni. 3. S.f. Dialect al limbii române vorbit de dacoromâni (1). DACRIO- (fr. daciyo-) Element dc compunere cu sensul de „lacrimă”, în cuvinte ca: dacrioadenitâ, dacriocistitâ, dacriolit. DACRIOADENITÂ, dacrioadenite s.f. (fr. dactyo-adânite) Inflamaţie a glandei lacrimale. DACRIOCISTITÂ, dacriocistite s.f. (fr. dacjyocys-tite) Inflamaţie a sacului lacrimal, apărută în unghiul intern al ochiului. DACRIOREE s.f. (fr. daciyorrhee) Lăcrimare abundentă. DACRON s.n. (engl., fr. dacron) Fibra textilă sintetică obţinută din poliester, de provenienţă americană. DACTIL, dactili s.m. (engl. dactyle, lat. dactylus) Picior de vers alcătuit dintr-o silabă accentuată (lungă) urmată de două silabe neaccentuate (scurte). DACTILI C, -Ă, dactil ici, -e adj. (fr. dactylique) (Despre versuri) Care este alcătuit din dactili. DACTILIOLOGIE s.f. (fr. dactyliologie) Studiul arheologic al inelelor şi al pietrelor preţioase gravate. DACTILIOTECĂ, dactilioteci s.f. (germ. Daktylio-thek) Colecţie de inele sau de pietre preţioase; caseta, sipetul folosit pentru păstrarea acestora. DACTILITĂ, dactilite s.f. (fr. dactylite) Inflamaţie a unui deget de la mână sau de la picior. DACTIL(O)- (fr. dactylo-) Element de compunere cu sensul de „deget”, în cuvinte ca: dactilogramă, dactilologie. DACTILOFAZIE s.f. (fr. dactylophasie) (Psih.) Dactilologie. DACTILOFON, dactilofoane s.n. (fr. dactylophone) Aparat portativ cu claviatură, folosit de nevorbitori. DACTILOGRAF, -Ă, dactilografi, -e s.m. şi f. (fr. dactylographe) Persoană care profesează dactilo-grafia. DACTILOGRAFIÂ, dactilografiez vb. I (fr. dacty-lographier) A bate un text la maşina de scris. DACTILOGRÂFIC, -Ă, dactilografici, -ce adj. (fr. dactylographique) Referitor la dactilografîe. DACTILOGRAFIE s.f. (fr. dactylographie) Tehnică de scriere la maşina de scris. DACTILOGRAMĂ, dactilograme s.f. (fr. dactylo-gramme) 1. Document care conţine urmele lăsate de amprentele digitale. 2. Text dactilografiat. DACTILOLOGIE 226 DACTILOLOGIE s.f. (fr. dactylologie) Mod dc comunicare (între surdomuţi) prin semne convenţionale făcute cu ajutorul degetelor; dactilofazic. DACTILOMEGALIE, dactilomegalii s.f. (fr. dac-tylomegalie) Hipertrofie a degetelor dc la mâini sau dc la picioarc. DACTILOPTER, dactiloptere s.n. (fr. dactyloptere) (La pl.) Gen dc peşti carc au aripile pcctorale foarte mari; (şi la sg.) peşte carc face parte din acest gen. DACTILOSCOPIC, -Ă, dactiloscopici, -ce adj. (fr. dactvloscopique) Referitor la dactiloscopic. DACTILOSCOPÎE s.f. (fr. dactyloscopie) Procedeu dc identificare a unei persoane cu ajutorul amprentelor digitale. DADÂ s.n. (fr. [l'ecole] dada) (Livr.) Dadaism. DADAISM s.n. (fr. dadaisme) Curent literar şi artistic, apărut în anul 1916, în Europa, ca reacţie la absurdităţile epocii, care neagă principiile de exprimare tradiţionale şi ridică hazardul la rang de principiu dc creaţie; dada. DADAIST, -Ă, dadaişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. dadaiste) (Adept) al dadaismului. DÂFNIE, dafini s.f. (fr. daphnie) Crustaceu mic de apă dulce; purice-de-apă. DÂIMIO, daimio s.m. (fr. daimio) Senior feudal japonez local care şi-a pierdut privilegiile în urma Revoluţiei din anii 1867-1868. DAKOTA, dakota s.m. şi f. (fr. dakotas) Persoană care face parte dintr-o populaţie amerindiană din nordul S.U.A. şi sudul Canadei sau este originară de acolo. DĂLAI-LAMA, dalai-lama s.m. (fr. dalai-lama) Marele-lama. DALAJ, dalaje s.n. (fr. dallage) Ansamblu de dale ale unei pardoseli sau ale unui pavaj. DALĂ, dale s.f. (fr. dalie) Lespede, placă de piatră, dc marmură, de beton, de material plastic, folosită la pardoseli. DĂLIE, dalii s.f. (fr. dahlia) Plantă decorativă nemirositoare, originară din America de Sud, cu flori albe, galbene, roşii sau violete; gherghină. DALMĂTIC, -Ă, dalmaţiei, -ce adj. (fr. dalmatique) Care aparţine Dalmaţiei, referitor la Dalmaţia. DALMÂTICĂ, dalmaţiei s.f. (lat. dalmatica, fr. dalmatique) 1. Tunică albă cu margini de purpură, purtată de împăraţii romani. 2. Mantie specială, purtată în Evul Mediu de regii Franţei. 3. Veşmânt liturgic cu mânecă scurtă, purtat de diaconii şi preoţii catolici. DALMAŢIÂN, -Ă, dalmaţieni, -e s.m. şi f. (fr. dal-matien) Câine de rasă cu păr alb, scurt, cu numeroase pete mici, negre sau maro-închis, originar din Dalmaţia (Croaţia). DALTONISM s.n. (fr. daltonismc) Anomalie ereditară care constă în incapacitatea dc a distinge culorile, în spccial roşu dc verde. DALTONIST, -Ă, daltonişti, -ste s.m. şi f. (fr. daltoniste) Persoană carc suferă dc daltonism. DAM, danii s.m. (lat. dama) Cerb având coamele lăţite în formă dc lopeţi; ccrb lopătar. DAMÂSC s.n. (it. damasco, lat. [ajdamascus) Ţesătură de in, dc bumbac, de mătase sau dc lână, cu desene în relief. DAMASCHINĂ, damaschinez vb. I (fr. damasqui-ner) LA îmbrăca în damasc. 2. A incrusta fire dc aur sau dc argint pe o suprafaţă metalică. DAMASCHINÂJ s.n. (fr. damasquinage) Procedeu (oriental) de incrustarc a firelor dc aur sau dc argint într-un obiect de fier sau dc oţel. DÂMĂ, dame s.f. (fr. dame, it. dama) I. Titlu dat în diverse epoci femeilor dc rang înalt; doamnă, cucoană. 2. Cocotă. 3. (La şah) Regină (4). 4. (La jocul de cărţi) Carte pc care este desenată o figură dc femeie. 5. De damă = femeiesc. DAMF, damfuri s.n. (germ. Damf) (Fam.) Miros nc-plăcut (dc alcool) exalat de cineva sau de ccva. DAMIGEÂNĂ, damigene s.f. (it. damigiana, cf. fr. dame-jeanne) Vas mare dc sticlă cu gât mic şi scurt, îmbrăcat într-o împletitură de nuiele sau de fire din plastic, folosit pentru transportarea ori păstrarea u-nor lichide. DAMNÂ, damnez vb. I (fr. damner, lat. damnare) (Livr.) A condamna (la chinurile iadului), în religia creştină; a blestema. DAMNĂBIL, -Ă, damnabili, -e adj. (fr. damnable, lat. damnabilis) Demn de a fi blestemat, demn dc a fi condamnat. DAMNĂT, -Ă, damnaţi, -te adj. (fr. damne, lat. dam-natus) (Livr.; şi substantivat) 1. Osândit (Ia chinurile iadului). 2. Blestemat; care şi-a atras oprobriul opiniei publice. DAMNAŢIUNE, damnaţiuni s.f. (fr. damnation, lat. damnatio, -onis) (Livr.) Condamnare (la chinurilc iadului); blestem, reprobare. DAN, dani s.m. (fr. dan) Grad de calificare a titularilor cu centură neagră, în artele marţiale japoneze. DANCE s.n. (pr. dens; engl. dance) Stil dc muzică clcc-tronică orchestrată simplu, pentru dans. DANCING, dancinguri s.n. (pr. densing; fr. dancing) Local de dans, de petrecere. DANDISM s.n. (pr. dendism; fr. dandysme) Comportare, ţinută de dandy. DANDY, dandy s.m. (pr. dendi; fr., engl. dandy) Tânăr foarte elegant, îmbrăcat după ultima modă, excentric. 227 DĂUNĂTOR DANEZ, -Ă, danezi, -e (it. danese, fr. danois) 1. S.m. şi. f., adj. (Persoană) din Danemarca. 2. S.f. Limbă germanică vorbită de danezi (1). DANS, dansuri s.n. (fr. danse, cf. it. danza, germ. Tanz) 1. Ansamblu de mişcări ritmice şi variate ale corpului omenesc, executate după o melodie. 2. Dans pe gheaţă = patinaj artistic. Dans folcloric = dans tradiţional, caracteristic unei regiuni sau unei ţări. Dans macabru = dans alegoric care simbolizează moartea. Dansul albinelor = mijloc de semnalizare şi de comunicare între albine. DANSĂ, dansez vb. I (fr. danser) 1. A executa (după muzică) un dans (1). 2. A sălta, a juca. 3. (Fig.) A se mişca, a se agita ca la dans. DANSÂNT, -Ă, dansanţi, -îe adj. (fr. dansant) 1. (Despre petreceri, serate etc.) Cu dans (1), la care se dansează. 2. Care se pretează la dans. Muzică dansantă. DANSATOR, -OĂRE, dansatori, -oare s.m. şi f. (dansa + -tor) 1. Persoană care dansează (1) sau profesează dansul. DANTELĂ, dantelez vb. I (fr. denteler) A cresta, a da aspectul de dantelă. DANTELĂ, dantele s.f. (fr. dentelle) împletitură ajurată, fină şi uşoară, cu găurele, din aţă sau din fire de mătase, folosită ca ornament pentru lenjerie, pentru rochii, perdele etc. DANTELĂRIE, dantelării s.f. (dantelă + ~[ă]rie) Diversitate de dantele, cantitate mare de dantele; (fig.) contur sinuos ca o dantelă. DANTELARĂ, danteluri s.f. (fr. dentelure) Ornamentaţie arhitectonică formată din crestături şi zimţi etc.; margine dinţată. DANTESC, -Ă, danteşti adj. (it. dantesco, fr. dan-tesque) 1. Caracteristic operei sau concepţiei scriitorului italian Dante Alighieri (1265-1321). 2. (Fig.) Grandios şi terifiant. DANTOLOG, -Ă, dantologi, -ge s.m. şi f. (it. dan-tologo) Specialist în dantologie. DANTOLOGIE s.f. (fr. dantologie, it. dantologia) Studiul vieţii şi operei lui Dante Alighieri. DANTURĂ, danturi s.f. (fr. denture) 1. Totalitatea dinţilor din cavitatea bucală; dentiţie. 2. Ansamblul dinţilor unor organe de maşini. 3. Dantură falsă = proteză dentară. DANUBIĂN, -Ă, danubieni, -e adj. (fr. danubien) Care ţine de regiunea Dunării; dunărean. DAO s.n. v. tao. DAOISM s.n. v. taoism. DÂRDĂ, darde s.f. (fr. dard) Suliţă scurtă de lemn, cu vârf ascuţit, din oţel, folosită în Evul Mediu pentru împuns sau pentru aruncat. DÂRLING s.m. şi f. (engl. daiiing) Drag; dragă. DARN adv. (it. indarno) în dam - în zadar. DARWINISM s.n. (fr. danvinisme) Teorie referitoare la evoluţia speciilor de plante şi de animale prin selecţie naturală, formulată, în anul 1859, de naturalistul englez Charles R. Darvvin. DARWINIST, -Ă, danvinişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. danviniste) (Adept) al darwinismului. DASIUR, dasiuri s.m. (fr. dasyure) Marsupial arbo-ricol, carnivor sau insectivor, originar din Australia. DATĂ, datez vb. I (fr. dater) LA stabili data exactă a unui fapt sau a unui eveniment din trecut. 2. A pune data pe o scrisoare, pe un act etc. 3. A exista, a începe din... 4. A fi perimat. DATĂBIL, -Ă, databili, -e adj. (fr. datable) Care poate fi datat. DATÂT, -Ă, dataţi, -te adj. (fr. date, it. datato) (Despre documente, scrieri etc.) 1. Care are data stabilită. 2. Care este vechi. DĂTĂ, date s.f. (fr. date) 1. Timp exact în care s-a produs sau se va produce un eveniment; indicaţie care specifică ziua, luna, anul. 2. Fiecare dintre numerele, mărimile etc. care se folosesc la rezolvarea unei probleme. 3. (La pl.) Informaţii, elemente care se referă la un eveniment, la o problemă etc. DATIV, dative s.n. (fr. datif lat. dativus) 1. Caz al declinării care răspunde Ta întrebarea „cui?”. 2. Dativ etic = formă de dativ a pronumelui care arată interesul vorbitorului pentru cele relatate. Dativ locativ = exprimare a localizării unei acţiuni printr-un substantiv în dativ. DĂUNĂ, daune s.f. (lat. damnum) 1. Stricăciune, pagubă; prejudiciu (material sau moral). 2. (La pl.) Despăgubiri, reparaţii morale. 3. în dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba (cuiva sau a ceva). DAUPHIN, dauphini s.m. (pr. dofen\ fr. dauphin) Delfin2 (2). DAVIS-CUPMAN s.m. (pr. deviscăpmen; fr. Da-vis-cupman) Tenismen care participă Ia Cupa Davis. DAYÂC, -Ă, dayaci, -ce (fr. dayak) 1. S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-un grup etnic din Insula Bomeo sau este originară de acolo; (Ia pl.) populaţie care trăieşte în Insula Bomeo. 2. Adj. Care aparţine dayacilor (1), referitor la dayaci. 3. Limba dayacă (şi substantivat, f.) = limbă din familia malaezo-po-lineziană vorbită de dayaci (1). DĂUNĂ, dăunez vb. I (daună + -a) A păgubi pe cineva; a prejudicia. DĂUNĂTOR, -OĂRE, dăunători, -oare adj. (daună + ~[ă]tor) Care dăunează; păgubitor, contrapro-ductiv; (substantivat, m.) fiinţă care atacă plante sau animale ori produse vegetale sau animale, producând pagube. DDT 228 DDT s.n. (citit dcdete: sigla) Insecticid organic foarte activ. DE- v. des-. DEAD-HEAT s.n. (pr. dcdhit; engl. dead-heat) Clasament la egalitate. în care doi sau mai mulţi concurenţi ajung la finiş în acelaşi timp. DEADWEIGHT s.n. (pr. dcducit; engl. deadw'eight) Capacitatea maximă (de încărcare) a unei nave comerciale, care include echipajul şi pasagerii, precum şi bagajele acestora. DEALER. deal cri s.m. (pr. dilăr; engl. dcaler) 1. A-gent dc bursă. 2. Vânzător intermediar; distribuitor de valori mobiliare, autorizat juridic; (spec.) traficant dc droguri. 3. (La jocul de cărţi) Jucător carc împarte cărţile. DEAMBULÂ, deambulez vb. I (fr. deambuler) A merge tarii un scop anume; a rătăci. DEAMBULATORIU, -IE, deambulatorii (fr. deam-bulatoire) 1. Adj. Referitor la plimbare, de plimbare. 2. S.n. Galerie semicirculară situată între altar şi absidă, într-o catedrală romanică sau gotică. DEAMBULÂŢ1E s.f. (fr. deambulation) Mers; plimbare. DEBACLU, debacluri s.n. (fr. debâcle) I. Spargerea şi pornirea gheţii pc un curs de apă. 2. (Fig.) Debandadă, derută, prăbuşire. DEBALASTÂ, debalastez vb. I (fr. des- + balast) A descărca (a goli) o navă de balast. DEBANDADĂ s.f. (fr. debandade) Dezordine, dezorganizare, neorânduială, zăpăceală; derută, debaclu. DEBARA, debarale s.f. (fr. debarras) încăpere mică (într-o locuinţă) în care se păstrează lucruri (folosite mai rar. vechi etc.). DEBARASA, debarasez vb. I (fr. debarrasser) A scăpa, a se descotorosi de cineva sau de ceva care incomodează. care deranjează. DEBARASOR, -OARE, debarasori. -oare s.m. şi f. (fr. debarrasseur) Persoană care strânge vesela şi tacâmurile folosite, resturile alimentare etc., într-un local de consum. DEBARCA, debarc vb. I (fr. dâbarquer) 1. A coborî de pe o navă sau dintr-un vehicul. 2. (Fam.) A înlătura (pe cineva) dintr-o funcţie importantă, de conducere. DEBARCADER, debarcadere s.n. (fr. debarcadere) Loc pe malul unei ape navigabile sau pe un chei, amenajat pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor. a animalelor, a mărfurilor etc.; ambarcader. DEBAVTJRA, debamrez vb. I (fr. des- -r bauiră) A înlătura (prin ştanţare, dăltuire etc.) bavura de pe piesele turnate, matriţate. laminate etc. DEBIL, -Ă, debili, -c adj. (fr. debile, lat. debilis] I. (Despre fiinţe) Lipsit de rezistenţă la eforturi fizice şi la boli; firav, plăpând, slăbuţ. 2. Debil mintal - persoană cu dcficicnţă mintală. DEBILITÂ, debilitez vb. I (fr. debilitez lat. debilitare) A face să devină sau a deveni debil, slab. DEBILITANT, -Ă, debilitanţi, -te adj. (fr. debilitant) Care debilitează, carc slăbeşte. DEBILITATE, debilitaţi s.f. (fr. debilite, lat. debili-tas, -atis) 1. Stare de slăbiciune extremă a organismului. 2. Debilitate mintală = dcficicnţă mintală. DEBIT1, debite s.n. (fr. debit) 1. Cantitatc dc fluid care trece, în unitatea dc timp, prin secţiunea unei albii, a unei conducte ctc.: flow. 2. Număr dc persoane, de vehicule, dc informaţii, volum dc mărfuri transportate în unitatea dc timp, printr-un mijloc dc comunicaţie. 3. (Fig.) Manieră dc a vorbi, folosind multe cuvintc într-un timp scurt; flux verbal (abundent). 4. (Ieşit din uz) Tutungerie. DEBIT2, debite s.n. (it. debito, lat. debitum, fr. debit) 1. Datorie a unei persoane fizice sau juridice faţa de o terţă persoană. 2, Coloană, într-un registru contabil, care conţine sporurile dc activ sau reducerile de pasiv; sumă înscrisă în accastă coloană. DEBITĂ1, debitez vb. I (fr. debiter) 1. A da, a furniza o cantitate de fluid (lichid, gaz), dc energie unui consumator. 2. A vinde (mărfuri) cu amănuntul. 3. (Fig.) A spune, a relata (baliverne, prostii). DEBITĂ2, debitez vb. I (fr. debiter) A înscrie o suma în debitul2 (2) unui cont. DEBITÂNT, -Ă, debitanţi, -te s.m. şi f. (fr. debitam) (înv.) Comerciant carc vinde într-un debit1 (4); tutungiu. DEBITMETRU, debitmetre s.n. (fr. dâbitmetre) 1. Instalaţie folosită pentru măsurarea debitului1, într-o conductă închisă. 2. Aparat folosit pentru măsurarea dozei de radiaţii. DEBITOR, -OÂRE, debitori, -oare (fr. debiteur, lat. debitor, -oris) 1. Adj. (Despre sume dc bani) Care se înscrie în debit2 (2); datorat. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană fizică sau juridică) ce datorează creditorului sume dc bani, mărfuri; datornic. DEBLEU, debleuri s.n. (fr. deblai) Săpătură efectuată sub nivelul solului, în vederea construirii unei căi dc comunicaţie sau a unui canal deschis. DEBLOCÂ, deblochez vb. I (fr. debloqucr) 1. A degaja (2), a elibera de obstacole o calc de comunicaţic. 2. A despresura un oraş asediat, un port blocat ctc. 3. A repune în funcţiune un mecanism înţepenit. 4. A ridica interdicţia de a folosi un credit, anumite valori etc. 5. A scoate un ofiţer din armată înaintea pensionării. 229 DECALA DEBONĂR, -Ă, debonari, -e adj. (fr. debonnaire) (Livr.) Blajin, indulgent, inofensiv; incapabil de fapte rele. DEBORDA, debordez vb. 1 (fr. deborder) 1. (Despre ape curgătoare) A se revărsa, a ieşi din albie. 2. A voma. 3. (Fig.) A irupe (2). DEBORDANT, -Ă, debordanţi, -te adj. (fr. debordant) 1. Care se revarsă. 2. (Fig.) Care manifestă exaltare; exuberant (1). DEBOŞÂ, deboşez vb. I (fr. debaucher) A perverti (1), a corupe (1). DEBOŞÂRE s.f. (de la deboşa) Deboşă (2). DEBOŞÂT, -Ă, deboşaţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. de-baitche) (Persoană) decăzută, coruptă. DEBOŞĂ s.f. (fr. debauche) 1. Abuz de mâncare şi de băutură. 2. Decădere morală, desfrâu; deboşare. DEBRANŞÂ, debranşez vb. I (fr. debrancher) A suprima o legătură între două conducte, între două circuite etc.; (spec.) a întrerupe alimentarea unei locuinţe etc. cu electricitate, cu gaz, cu agent termic provenit de la sistemul centralizat. DEBREIĂ, debreiez vb. I (fr. debrayer) A suprima, a desface legătura dintre două mecanisme cuplate printr-un ambreiaj. DEBREIĂJ, debreiaje s.n. (fr. debrayage) Acţiunea de a debreia; debreiere. DEBREŢIN, debreţini s.m. (germ. Debreziner) Câr-nat preparat din came tocată de vită şi de porc. DEBRIEFING, debiiefingari s.n. (pr. debrifing\ engl. debriefing, fr. debriefing) Interogatoriu luat (unui soldat, diplomat, astronaut etc.) la revenirea dintr-o misiune, pentru evaluarea rezultatelor obţinute; raport întocmit cu acest prilej. DEBRUIĂ, debruiez vb. I (fr. debrouiller) 1. A (se) descurca. 2. A înlătura un bruiaj. DEBRUIÂRD, -Ă, debruiarzi, -de adj., s.m. şi f. (fr. debrouillard) (Persoană) care iese uşor dintr-o încurcătură; descurcăreţ. DEBURARE s.f. (de la fr. debourrer) Curăţare a car-delor de impurităţi şi de fibre scurte. DEBURBÂJ s.n. (fr. debourbage) 1. Limpezire a mustului de struguri înainte de fermentaţie. 2. Spălare a minereului. DEBURSÂ, debursez vb. I (fr. dâbourser) A cheltui, a plăti cu bani gheaţă. DEBUSOLÂ, debusolez vb. I (fr. deboussoler) A (se) dezorienta. DEBUSOLÂRE s.f. (de la debusola) Dezorientare, descumpănire. DEBUSOLĂT, -Ă, debusolaţi, -te adj. (fr. deboussole) Descumpănit, dezorientat. DEBUŞÂ, debuşez vb. I (fr. deboucher) A ieşi dintr-un loc strâmt sau dintr-un loc acoperit, a ajunge Ia loc deschis. DEBUŞEU, debuşee/debuşeuri s.n. (fr. debouche) Piaţă, regiune, ţară (străină) în care se vând uşor şi în cantităţi mari bunurile sau serviciile unor agenţi economici. DEBUT, debuturi s.n. (fr. debut) început al cuiva într-o carieră, într-o profesie (artistică, literară etc.); operă, lucrare care reprezintă acest început. DEBUTÂ, debutez vb. I (fr. debuter) A-şi începe cariera, profesia (artistică, literară etc.); (despre un autor) a(-şi) publica prima operă artistică sau ştiinţifică. DEBUTĂNT, -Ă, debutanţi, -te s.m. şi f. (fr. debutant) Persoană care debutează; (p. ext.) persoană fară experienţă; începător, novice. DEBYE s.m. (pr. debâi; engl., fr. debye) Unitate de măsură a momentului dipolar electric. DECA- (fr. deca-) Element de compunere cu sensul de „zece”, „de zece ori”, în cuvinte ca: decalog, de-cametm. DECADÂL, -Ă, decadali, -e adj. (engl. decadal) Care se repetă la fiecare zece zile; referitor la o perioadă de zece zile. DECÂDĂ, decade s.f. (fr. decade) 1. Perioadă de zece zile consecutive (dedicată unui eveniment, unei sărbători etc.). 2. Deceniu. DECADENT, -Ă, decadenţi, -te (fr. decadent) 1. Adj. Care decade; care se află în regres, în declin. 2. Adj., s.m. şi f. (Adept) al decadentismului. DECADENTISM s.n. (fr. decadentisme) Artă formalistă apărută în Franţa, la sfârşitul sec. al XlX-lea, caracterizată prin decadenţă. DECADENŢĂ, decadenţe s.f. (fr. decadence, lat. de-cadentia) 1. Decădere, declin, regres (social, economic, politic). 2. Decădere a artelor, a ştiinţei, a limbii etc. 3. Degradare morală, depravare, corupţie; delicvescenţă (2). DECAEDRU, decaedre s.n. (fr. decaedre) Poliedru care are zece feţe. DECAFEINIZĂ vb. I v. decofeiniza. DECAGON, decagoane s.n. (fr. decagone) Poligon care are zece laturi. DECAGONĂL, -Ă, decagonali, -e adj. (fr. decago-nale) în formă de decagon; (despre corpuri geometrice) care are ca bază un decagon. DECAGRĂM, decagrame s.n. (fr. decagramme) Unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu zece grame. DECALÂ, decalez vb. I (fr. decaler) A (se) distanţa, a nu mai coincide în timp sau în spaţiu; a (se) produce un decalaj. DECALAJ 230 DECALAJ, decalaje s.n. (fr. decalage) Distanţare în timp sau în spaţiu; (fig.) dezacord între situaţii, între conccpţii, evenimente sau fapte. DECALC, decalcuri s.n. (fr. decalque) L Desen obţinut prin dccalcarc. 2. (Lingv.) Calc (2). DECALCA, decalchez vb. I (fr. decalquer) 1. A rc-producc un desen copiat pc hârtie transparentă, pc o placă, pc o stofa ctc. 2. (Lingv.) A calchia (2). DECALCIFIÂ/DECALCIFICÂ, pers. 3 decalcifiozâ/ decalcifică vb. I (fr. decalcifier) A facc să se diminueze sau a diminua cantitatca dc calciu din ţesutul osos ori din dantură; (despre ţesuturi) a-şi pierde o parte din sărurile dc calciu. DECALCIFIÂNT, -A, decalcifianţi, -ie (fr. decalci-jiant) L Adj. Carc dccalcifiază. 2. S.m. Substanţă carc rcducc duritatea unei ape calcaroase. DECALCIFICĂ vb. I v. decalcifia. DECALCIFIERE, decalcifieri s.f. (de la decalcijla) Dcmincralizarc a ţesutului osos şi a danturii. DECALCOMANIE s.f. (fr. decalcomanie) Proccdeu dc transpunere a unor imagini colorate pc porţelan, pe hârtie specială, pc sticlă ctc.; imagine obţinută astfel. DECALITRU, deca litri s,m. (fr. deca litre) Unitate dc măsură pentru volum, egală cu zecc litri. DECALOG, decaloguri s.n. (fr. decalogue) Cele zecc porunci religioase şi morale din Vechiul Testament, transmise dc Dumnezeu lui Moisc, pc Muntele Sinai. DECALVÂNT, -Ă, decalvanţi, -te adj. (fr. decal-vant) Carc provoacă chclirc. DECALVÂŢIE, decalvafii s.f. (fr. decalvation, lat. decalvatio) L Cădere a pârului. 2. (Jur.) Pedeapsă, în trecut, carc consta în raderea părului dc pc capul osândiţilor. DECAMERON, decameroane s.n. (fr. decameron, it. decamerone) Operă literară ce cuprindc povestiri narate timp dc zece zile. DECAMETRU, decametri s.m. (fr. decametre) Unitate dc măsură pentru lungime, egală cu zcce metri. DECÂN, -Ă, decani, -e (lat. decanus, germ. Dekan) L S.m. şi f. Membrul corpului profesoral universitar carc conduce o facultatc. 2. S.m. Persoană care conducc un barou dc avocaţi. 3. S.m. Vârstnic sau cel mai vechi în funcţic, în anumite grupuri profesionale, camcrc legislative ctc. 4. S.m. (în Biscrica Anglicană) Conducătorul, şeful unui eolegiu de pastori. DECANÂT, decanate s.n. (fr. decanat, lat. decana-lus, cf. germ. Dekanat) 1. Demnitatea, funcţia dc dccan (1); durata accstci funcţii; biroul dccanului. 2. Organul dc conduccrc al unei facultăţi. DECANTÂ, decantez vb. I (fr. decanter) 1. A transva-za un lichid limpezit dintr-un recipicnt (în carc s-au depus impurităţi); a curăţa de impurităţi. 2. (Fig.) A clarifica, a lămuri. DECANTĂŢIE, decontaţii s.f (fr. decantation) Decantarc. DECANTOR, decantoare s.n. (fr. decanteur) Aparat, bazin pentru decantare. DECAPĂ, decapez vb. I (fr. decaper) l.A curăţa (de acizi sau dc grăsimi) suprafaţa unui metal, pentru vopsire. 2. A nivela un teren, un pavaj de asfalt, pentru a îndepărta stratul de la suprafaţă. 3. A trata piei sau blănuri cu acizi ori cu săruri, pentru con* servare sau prelucrare ulterioară. DECAPĂJ, decapaje s.n. (fr. decapage) Decaparc. DECAPÂNT, -Ă, decapanţi, -te (fr. decapant) 1. S.n. Dizolvant folosit Ia decapare. 2. Adj. (Fig.) Caustic şi stimulant. DECA PITĂ, decapitez vb. I (fr. decapiter, lat. decapitare) A tăia capul cuiva; a exccuta (pe cineva) prin tăierea capului. DECAPITALIZÂ, decapitalizez vb. I (de- + capitaliza) (Despre întreprinderi) A rămâne fară capital; a retrage capitalul investit. DECAPITÂŢIE, decapitaţii s.f (fr. decapitation) Decapitare. DECAPOD, decapode s.n. (fr. decapode) 1. (La pl.) Ordin dc crustacee superioare cu zece picioare; (şi la sg.) crustaccu din acest ordin. 2. (La pl.) Moluşte cefalopodc cu zece tentacule; (şi Ia sg.) moluscă din acest ordin. DECAPOTÂ, decapotez vb. I (fr. decapoter) A ridica sau a strânge o capotă de automobil. DECAPOTĂBIL, -Ă, decapotabili, -e adj. (fr. dâca-potable) (Despre automobile) La care capota se poate strânge sau ridica. DECAPOTABILITĂTE s.f. (decapotabil + -itate) Calitatea dc a fi decapotabil. DECAPSULĂ, decapsulez vb. I (fr. decapsuler) LA desfacc capsule de pc tulpinile dc in; a dccortica. 2. A îndepărta chirurgical membrana rinichiului. DECAPSULĂŢIE, decapsulaţii s.f. (fr. dâcapsu-lation) Operaţie chirurgicală prin care sc separă rinichiul dc membrană. DECARBURĂ, decarburez vb. I (fr. decarburer) A rcducc proccntul dc carbon din topitura mctalică, la prepararea oţelului. DECARTÂ, decartez vb. I (cf. engl. discard) (La jocul dc cărţi) A renunţa la anumite cărţi, păstrându-lc numai pc ccle necesare. DECASILÂB, -Ă, decasilabi, -e adj., s.m. şi f. (fr. decasyllabe) (Vers) carc are zcce silabe; dccasila-bic. 231 DECIGRÂD DECASILĂBIC, -Ă, decasilabici, -ce adj. (fr. deca-syllabique) (Despre versuri) Care are zece silabe; decasilab. DECASTER, decasîevi s.m. (fr. decastere) Unitate de măsură pentru volumul lemnelor stivuite, egală cu zece steri sau cu zece metri cubi. DECASTIL, decastiîuri s.n. (fr. decastyle) Templu grec care are în faţă zece coloane. DECATLON s.n. (fr. decathlon) Competiţie sportivă care constă din zece probe atletice, selecţionate din alergări, aruncări şi sărituri, disputată două zile consecutiv, la care participă toţi concurenţii. DECATLONIST, -Ă, deeatlonişti, -ste s.m. şi f. (decatlon + -ist) Sportiv care participă la un decatlon. DECATRON, deeatroane s.n. (fr. decatron) Tub cu descărcări electrice în gaze, cu catod rece, folosit la calculatoare, în tehnica nucleară, în telecomunicaţii etc. DECAVA, decavez vb. I (fr. decaver) A pierde sau a face (pe cineva) să-şi piardă toţi banii; a (se) ruina (Ia jocuri de noroc). DECĂDEÂ, decad vb. II (de- + cădea, cf. fr. de-choir) 1. A ajunge într-o condiţie inferioară, a fi în declin; a regresa; a se detraca (1), a se degrada din punct de vedere moral; a se degenera (2), a se descompune (4), a se deprava. 2. A decădea din drepturi = a pierde un drept prin neîndeplinirea, Ia data prevăzută de lege, a unor formalităţi sau a unor condiţii. DECĂDERE, decăderi s.f. (de la decădea) 1. Declin, regres; degradare morală; depravare; corupţie (2), perdiţie. 2. Decădere din drepturi = lipsire de unele drepturi civile sau politice, în urma comiterii anumitor infracţiuni. Decădere din drepturi părinteşti = sancţiune pronunţată de instanţa de judecată la sesizarea autorităţii tutelare, constând în privarea de drepturi şi obligaţii a părinţilor care pun în pericol sănătatea sau educaţia copilului. DECEDÂ, pers. 3 decedează vb. I (fr. deceder, lat. decedere) A muri, a sucomba. DECEDÂT, -Ă, decedaţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. dece-de) (Persoană) care nu (mai) trăieşte, care a murit; mort, defunct, răposat. DECELĂ, decelez vb. I (fr. deceler) A descoperi ceea ce este ascuns. DECELÂBIL, -Ă, decelabili, -e adj. (fr. decelable) Care poate fi decelat. DECELERĂŢIE, deceleraţii s.f. (fr. deceleration) Reducere a vitezei unui mobil; încetinire; acceleraţie negativă. DECEMBRIE s.m. (lat. december, -bris, fr. decembre) A douăsprezecea lună a anului; (pop.) undrea. DECEMVIR, decemviri s.m. (lat. decemvir, fr. decemvir) (In Antichitate) Membru al unui colegiu de magistraţi romani format din zece persoane. DECENÂL, -Ă, decenali, -e adj. (fr. decennal, lat. decennalis) Care durează zece ani; care revine din zece în zece ani. DECENIU, decenii s.n. (lat. decennium, it. decen-nio) Perioadă de zece ani consecutivi; decadă (2). DECENT, -Ă, decenţi, -te adj. (fr. decent, lat. decens, -ntis) 1. Cuviincios, politicos, reverenţios. 2. Pudic, ruşinos. 3. Conform unor minime exigenţe; convenabil, suficient (1), corect. Trai decent. DECENŢĂ s.f. (fr. decence, lat. decentia) 1. Respect pentru bunele moravuri, bună-cuviinţă; pudoare. 2. Atitudine rezervată; discreţie, reţinere. DECEPŢIE, decepţii s.f. (fr. deception, lat. decep-tio) Dezamăgire, deziluzie, amărăciune, înşelare a speranţelor (cuiva). DECEPŢIONÂ, decepţionez vb. I (decepţie + -ona) A înşela încrederea (cuiva), a provoca (cuiva) o decepţie; a dezamăgi, a deziluziona. DECEREBRĂRE s.f. (cf. fr. decerebration) îndepărtare a emisferelor cerebrale (la animale), în scopuri experimentale. DECERNĂ, decernez vb. I (fr. deeerner, lat. decer-nere) A acorda, a conferi în mod solemn (un premiu, o decoraţie etc.). DECES, decese s.n. (fr. deces, lat. decessus) încetare din viaţă; moartea unei persoane. DECI- (fr. deci-) Element de compunere cu sensul de „de zece ori”, care intră în denumirea submultiplilor unităţilor de măsură în cuvinte ca decigrad. DECIBEL, decibeli s.m. (fr. decibel) Unitate de măsură a intensităţii sonore, egală cu a zecea parte dintr-un bel. DECIBELMETRU, decibelmetre s.n. (fr. decibel-metre) Voltmetru de curent alternativ, gradat în decibeli. DECIDE, decid vb. III (fr. decider, lat. decidere) 1. A alege, a se fixa (la o alternativă). 2. A hotărî, a stabili (1), a dispune (1); a decreta; a delibera (2); a predestina. 3. A convinge, a determina pe cineva să facă un anumit lucru. DECIDENT, -Ă, decidenţi, -te adj., s.m. şi f. (decide + -ent) (Persoană, instituţie etc.) care decide. DECIGRĂD, decigrade s.n. (fr. decigrade) Unitate de măsură pentru diferite mărimi, egală cu a zecea parte dintr-un grad (1). DECIGRÂM 232 DECIGRÂM, (îecigrame s.n. (fr. dâcigramme) Unitate de măsură pentru greutate, egală cu a zecea parte dintr-un gram. DECI LITRU, deciiitri s.m. (fr. decilitre) Unitate de măsură pentru capacitate, egală cu a zecea parte dintr-un litru. DECIMÂ, decimez vb. I (fr. decimer, lat. decimare) A ucide oameni în număr mare; a extermina. DECIMÂL, -Ă, decimali, -e (fr. decimal) 1. Adj. Zecimal. 2. S.n. Basculă în care echilibrarea greutăţii corpurilor se face cu greutăţi-etalon de zece ori mai mici. DECIMALIST, decimalişti s.m. (decimal + -ist) Adept al sistemului decimal. DECIMALIZÂRE s.f. (cf. fr. decimalisation, engl. decimalization) Implementare a sistemului decimal. DECIMÂN, -Ă, decimani, -e adj. (fr. decimane) (Despre febră) Care revine în mod intermitent la zece zile. DECIMÂŢIE, decimaţii s.f. (lat. decimatio, fr. deci-mation) Decimare. DECIMĂ, decime s.f. (it. decima) Interval pe scara muzicală, care cuprinde zece trepte; treapta a zecea a unei scări. DECIMETRIC, -Ă, decimetrici, -ce adj. (fr. deci-metrique) De ordinul decimetrului. DECIMETRU, (1) decimetri, (2) decimetre (fr. de-cimetre) 1. S.m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a zecea parte dintr-un metru, 2. S.n. Riglă divizată în centimetri şi în milimetri. DECIS, -Ă, decişi, -se adj. (it. deciso) Ferm în idei sau în convingeri; hotărât, rezolut, fixat (2), neclintit; categoric, tranşant (1). DECISIV, -Ă, decisivi, -e adj. (fr. decişi/ lat. decişi-vus) Care duce la un rezultat definitiv, la o soluţie adoptată; crucial, peremptoriu, hotărâtor, determinant (1); decizoriu. DECISTER, decisteri s.m. (fr. decistere) Unitate de măsură pentru volumul lemnelor, egală cu a zecea parte dintr-un ster. DECIZIE, decizii s.f. (fr. decis ion, lat. decisio) 1. Hotărâre, pronunţare (2), rezoluţie adoptată în urma examinării unei probe, a unei situaţii etc.; dispoziţie (2). 2. Fermitate. DECIZIONÂL, -Ă, decizionali, -e adj, (engl. decisio-nai, fr. decisionnel) Care (are dreptul să) ia decizii; referitor Ia decizie; care conţine o decizie. DECIZORIU, -IE, decizorii adj. (fr. decisoire) (Jur.) Decisiv. DECK, decknri s.n. (engl. deck) Magnetofon, case-tofon etc. fară amplificator de putere. DECLAMĂ, declam vb. I (fr. declamer, lat. decla-mare) 1. A recita cu voce tare (cu ton şi cu gesturi adecvate) un text. 2. A vorbi tare şi cu emfază. DECLAMÂBIL, -Ă, declamabili, -e adj. (fr. dccla-mable) (Despre versuri) Care se poate declama. DECLAM ATI V, -Ă, declamativi, -e adj. (fr. declamaţi/) Declamator, emfatic. DECLAMATOR, -OÂRE, declamatori, -oare adj. (fr. declamatoire) (Despre stil, cuvinte) Pompos (2), bombastic, emfatic, declamativ. DECLAMÂŢIE, declamaţii s.f. (fr. declamation, lat. declamatio) 1. Arta de a declama. 2. Vorbire cu ton şi cu gesturi exagerate, emfatice. DECLANŞÂ, declanşez vb. I (fr. declencher) 1. Apune în funcţiune un mecanism, un dispozitiv (înlăturând o piedică). 2. A începe brusc; a (se) pomi. DECLANŞOR, declanşoare s.n. (fr. declencheur) Dispozitiv care provoacă declanşarea unui mecanism. DECLARĂ, declar vb. I (fr. declarer, lat. declarare) 1. A spune, a face cunoscut, a afirma deschis. 2. A comunica unei autorităţi ceva oficial. 3. A mărturisi, a recunoaşte; a profesa (2). 4. A se pronunţa public pentru sau contra cuiva ori a ceva. DECLARÂBIL, -Ă, declarabili, -e (fr. dâclarablc) Care poate sau trebuie să fie declarat. DECLARANT, -Ă, declaranţi, -te adj. (fr. declarant) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care face o declaraţie (Ia ofiţerul stării civile). 2. S.m. Declarant vamal = persoană fizică sau juridică având sarcina să declare şi să prezinte mărfuri pentru vămuire. DECLARATIV, -Ă, declarativi, -e adj. (fr. declaraţi/) 1. Care conţine o declaraţie. 2. Ton declarativ = ton ferm, sentenţios, categoric. DECLARÂŢIE, declaraţii s.f. (fr. declaration, lat. declaratio) 1. Mărturisire, afirmaţie deschisă a unor convingeri, a unor opinii, a unor sentimente etc. 2. Act oficial, notificare (2). 3. Depoziţie a unui martor în faţa unei instanţe. 4. Tratat internaţional; proclamaţie. 5. Declaraţie de război = notificare de începere a războiului, adresată inamicului. Decla-raţie-program = declaraţie care cuprinde un program (politic). DECLASÂ, declasez vb. I (fr. declassei’) A decădea din punct de vedere moral sau social; a se degrada. DECLASÂT, -Ă, declasaţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. de-classe) (Persoană) care a decăzut dintr-o poziţie socială sau moral. DECLASIFICÂ, declasi/ic vb. I (cf. fr. declassi/ier, engl. declassi/}>) A suprima restricţiile de acccs Ia date, informaţii, documente clasificate etc. 233 DECOMANDA DECLIC, declicuri s.n. (fr. declic) Dispozitiv destinat să declanşeze un mecanism la un moment dat; zgomotul produs de această declanşare. DECLIMATÂ, declimatez vb. I (fr. declimaîer) (Livr.) A scoate o plantă, un animal din clima în care s-a obişnuit să trăiască. DECLIN, declinuri s.n. (fr. declin) 1. Coborâre a unui astru (pe bolta cerească) spre apus; asfinţire; crepuscul (1). 2. (Fig.) Decădere, regres (al unei fiinţe, al unui popor, al unei civilizaţii etc.). 3. Declin economic = trecere de Ia prosperitate şi avânt la reducerea continuă a producţiei şi a comerţului. DECLINA, declin vb. I (fr. decliner, lat. declinare) 1. A trece un nume (substantiv, pronume, adjectiv, numeral sau articol) prin toate cazurile gramaticale, la singular şi Ia plural. 2. A refuza asumarea unei sarcini sau a unei răspunderi. 3. A-şi decima numele, calitatea etc. = a se prezenta. DECLINÂBIL, -Ă, declinabili, -e adj. (fr. declinable, lat. declinabilis) Care se poate declina (1). DECLINARE, declinări s.f. (de la declina) Ansamblu de modificări suferite de un nume (substantiv, pronume, adjectiv, numeral sau articol) pentru redarea tuturor cazurilor gramaticale, Ia singular şi Ia plural. DECLINATOR, decimatoare s.n. (fr. declinateur) Busolă utilizată pentru a orienta pe teren o planşetă, o hartă etc. DECLINATORIU, -IE, decimatorii adj. (fr. declina-toire) 1. Care nu recunoaşte competenţa unei instanţe sau contestă o jurisdicţie. 2. Declinatoriu de competenţă - hotărâre judecătorească prin care o instanţă îşi constată incompetenţa şi înaintează cauza unei instanţe competente. DECLINÂŢIE s.f. (fr. declinaison, lat. declinatio) 1. Unghi format între direcţia unui astru şi planul ecuatorial. 2. Declinaţie magnetică = unghi format între direcţia nordului magnetic şi meridianul geografic al locului. DEC LIV, -Ă, declivi, -e adj. (fr. declive) Care coboară în pantă. DECLIVOMETRU, declivometre s.n. (fr. declivo-metre) Instrument folosit pentru măsurarea pantei unui teren sau a suprafeţei plane înclinate. DECOCT, decocturi s.n. (germ. Dekokt, lat. decoc-tum) Fierbere (îndelungată) a unor plante alimentare sau medicinale în apă, pentru a extrage principiile active din acestea; lichidul astfel obţinut; (rar) decocţie. DECOCŢIE, deeocţii s.f. (fr. decoction, lat. decoc-tio) Decoct. DECODA, decodez vb. I (fr. decoder) 1. A descifra un mesaj, un text codificat; a interpreta un cod2; a decodifica, a decripta. 2. (Fig.) A interpreta. DECODAJ, decodaje s.n. (fr. decodage) Transformare în limbaj explicit a unei informaţii codificate; decodare. DECODIFICA, decodific vb. I (de- + codifica) A transpune coduri2, mesaje etc. în limbajul sau în alfabetul obişnuit; a decoda. DECODOR, decodoare s.n. (fr. decodeur) Dispozitiv folosit pentru decodajul automat, care permite receptarea unor programe de televiziune sau accesul la unele servicii. DECOFEINIZÂ/DECAFEINIZÂ, decofeinizez/ decafeinizez vb. I (cf. fr. decafeiner) A extrage cofeină din boabele de cafea. DECOFRA, decofrez vb. I (fr. decoffrer) A demonta cofrajul în care s-a turnat o piesă, un element de construcţie din beton etc. DECOFRAJ, decofraje s.n. (fr. decoffrage) Decofrare. DECOLA, decolez vb. I (fr. decoller) (Despre aeronave) A se desprinde de sol sau de apă şi a-şi lua zborul. DECOLMATÂ, decolmatez vb. I (fr. decolmater) A curăţa de aluviuni canale, bazine etc. DECOLMATÂJ, decolmataje s.n. (fr. decolmatage) Decolmatare. DECOLMATARE, decolmatări s.f. (de la decolma-ta) (Tehn.; despre puţuri) Denisipare. DECOLONIZÂ, decolonizez vb. I (fr. decoloniser) A acorda independenţă unei colonii, a face să acceadă Ia statutul de stat independent. DECOLORA, decolorez vb. I (fr. decolorer, lat. de-colorare) 1. A-şi pierde culoarea (în urma expunerii la soare, a spălării etc.). 2. A înlătura, a şterge culoarea de pe o ţesătură, de pe un tablou etc. DECOLORÂNT, -Ă, decoloranţi, -te adj., s.m. (fr. decoloram) (Substanţă, agent chimic) care decolorează (2). DECOLTÂ, decoltez vb. I (fr. decolleter) A răscroi mult o îmbrăcăminte (de damă) în jurul gâtului, în spate sau pe umeri. DECOLTAT, -Ă, decoltaţi, -te adj. (cf. fr. decollete) 1. Care are un decolteu mare; (despre femei) care poartă rochii, bluze etc. cu decolteu. 2. (Fam.) Indecent, necuviincios, impudic. DECOLTEU, decolteuri s.n. (fr. decollete) Răscroi-tură amplă făcută în jurul gâtului, la o rochie, la o bluză etc. DECOMANDA, decomand vb. I (fr. decommander) A contramanda, a anula o comandă, o invitaţie etc. DECOMANDAT 234 DECOMANDAT, -Ă, decomandate adj. (de Ia de-comanda) (Despre comenzi, invitaţii, ordine) La carc s-a renunţat; contramandat, anulat. DECOMANDATE adj. (fr. decommande) Camere decomandate = camere cu intrări separate. DECOMPENSA, decompensez vb. I (fr. decompen-ser) (Despre organe ale corpului) A-şi modifica starea de cchilibru funcţional; a sc îmbolnăvi. DECOMPENSÂRE, decompensări s.f. (de la decompensa) Epuizare sau depăşire a resurselor funcţionale ale unui organ lezat. Decompensarea inimii. DECOMPENSÂŢIE, decompensaţii s.f (fr. decom-pensation) Modificare a echilibrului organismului din cauza unei afecţiuni. DECOMPRESIUNE, decompresiuni s.f. (fr. decom-pression) Reducere a presiunii din cilindrul unei maşini, dintr-un recipient etc. DECOM PRESOR, decompresoare s.n. (fr. decom-presseur) 1. Aparat care serveşte la reducerea presiunii unui fluid. 2. Supapă a unui motor cu ardere internă, care îi facilitează pornirea sau frânarea. DECOMPRIMA, decomprim vb. I (fr. decomprimer) A facc o decompresiune. DECOMUNIZÂ, decomunizez vb. I (de- + comun + -iza) A înlătura, a desfiinţa o proprietate comună; a privatiza (1). DECONCERTA, deconcertez vb. 1 (fr. deconcerter) A face pe cineva să-şi piardă siguranţa de sine; a tulbura, a dezorienta, a deruta. DECONCERTANT, -Ă, deconcertanţi, -te adj. (fr. deconcertant) Care deconcertează; tulburător. DECONCERTAT, -Ă, deconcertaţi, -te adj. (fr. de-concerte) Tulburat, dezorientat, perplex. DECONECTA, deconectez vb. I (fr. deconnecter) 1. A suprima o conexiune. 2. A desface un aparat de la un circuit sau de la o reţea electrică; a decupla. 3. (Fig.) A se relaxa, a se destinde (2), a se recrea1, a se calma. DECONECTANT, -Ă, deconectanţi, -te (fr. dâcon-nectant) L Adj., s.n. (Medicament) care calmează sistemul nervos central; calmant. 2. Adj. Care relaxează; liniştitor, distractiv. DECONECTAT, -Ă, deconectaţi, -te adj. (de la deconecta, cf. fr. deconnecte) 1. (Despre circuite electrice) A cărui conexiune a fost suprimată. 2. (Despre maşini sau aparate) A cărui legătură cu circuitul sau cu reţeaua electrică a fost desfăcută. 3. (Fig.; despre oameni) Relaxat, destins. DECONFITURĂ, deconfituri s.f. (fr. deconfiture) Stare de insolvabilitate a unui debitor; eşec total, ruină financiară. DECONGELA, decongelez vb. I (fr. decongcler) A readuce un corp congelat la temperatura ambianta; a dezgheţa. DECONGELARE, decongelări s.f. (de la decongela) Restabilire a proprietăţilor iniţiale ale alimentelor conservate prin congelare, în vederea consumului; decongelaţie. DECONGELAT, -Ă, decongelaţi, -te adj. (dc la decongela, cf. fr. decongele) (Despre corpuri, produse congelate) Care este adus la o stare anterioara congelării. DECONGELAŢIE, decongelaţii s.f (fr. decongela-tion) Decongelare. DECONGESTIV, -Ă, decongestivi, -e adj., s.n. (fr. dc-congestif) (Medicament) carc descongestionează. DECONSILIÂ, deconsiliez vb. I (fr. deconseillcr) A sfătui pe cineva să nu facă un anumit lucru, să renunţe Ia o hotărâre luată. DECONSOLIDÂ, deconsolidez vb. I (fr. deconsoli-der) A face (o grindă, un element de construcţic) să-şi piardă soliditatea, rezistenţa. DECONSPIRA, deconspir vb. I (fr. deconspirer) A demasca o conspiraţie; a dezvălui un secrct; a descoperi; a se trăda. DECONT, deconturi s.n. (fr. decompte) Justificare amănunţită, cu acte, a modului de folosire a unei sume de bani; document prin care se justifică anumite cheltuieli. DECONTA, decontez vb. I (fr. decompter) L A justifica amănunţit, cu acte, modul de folosire a unei sume (primite). 2. A lichida obligaţii de plată prin conturi bancare, fară a manipula bani în numerar. DECONTAMINA, decontaminez vb. I (fr. deconta-miner) A elimina efectul radioactivităţii sau al substanţelor nocive de pe corpurile contaminate, din încăperi etc. DECONTRACTÂ, decontractez vb. I (fr. decontrac-ter) 1. A face să înceteze o contracţie. 2. A se destinde, a se relaxa. DECONTRACTÂT, -Ă, decontractaţi, -te adj. (dc Ia decontractay cf fr. decontracte) 1. (Despre muşchi) Care s-a destins după o contracţie. 2. (Despre oameni) Destins. DECOPERTÂ, decopertez vb. I (de- + coperta) A desface un element care acoperă o construcţic. DECOR, decoruri s.n. (fr. decor) 1. Ceea ce serveşte la decorare; ansamblu de panouri, de obiecte ctc. folosite în desfăşurarea unui spectacol sau pentru turnarea unui film; tablou (2), peisaj (2). 2. Ornamentaţie (2), podoabă. 3. Schimbare de decor = schimbare bruscă, neaşteptată a unei situaţii. 235 DECURIE DECORA, decorez vb. I (fr. decorer, lat. decorare) 1, A înfrumuseţa, a orna o clădire, un interior etc.; a pavoaza. 2. A acorda, a conferi o decoraţie (1). DECORATIV, -Ă, decorativi, -e adj. (fr. decoratij) Care decorează, care produce un efect estetic, ornamental; (fig.) care are o prestanţă bună. DECORATIVISM s.n. (fr. decorativisme) Exces de elemente decorative. DECORATOR, -OÂRE, decoratori, -oare s.m. şi f. (fr. decorateur) Persoană a cărei profesie este decorarea clădirilor, a interioarelor etc.; artist care face decoruri de teatru, de cinema, de televiziune etc. DECORÂŢIE, decoraţii s.f. (fr. decoration, lat. de-coratio) 1. Distincţie (ordin, medalie) acordată unei persoane pentru merite deosebite. 2. Ornamentaţie (1), împodobire. DECOROMANIE s.f. (fr. decoromanie) Manie pentru decoruri sau pentru decoraţii excesivc. DECORTICÂ, decortichez vb. I (fir. decortiquer, lat. decorticare) 1. A înlătura coaja de pe arbori, de pe fructe, de pe seminţe; a decapsula. 2. A îndepărta chirurgical o membrană îngroşată care acoperă un organ (creier, rinichi etc.). DECORTICÂRE, decorticâri s.f. (de la decortica) 1. înlăturare a cojilor de pe unele seminţe; decorti-caţie. 2. îndepărtare chirurgicală a zonei corticale a unui organ (creier, rinichi etc.). DECORTICATOR, decorticatoare s.n. (engl. de-corticator) Maşină folosită la decorticat. DECORTICÂŢIE, decorticaţii s.f. (fr. decortica-tion, lat. decorticatio) Decorticare. DECOVIL, decovile s.n. (fr. decauville) 1. Cale ferată îngustă (provizorie), formată din bucăţi de şine care se aşază direct pe teren, putând fi uşor montate şi demontate, folosită în exploatări locale şi temporare, în cariere2. 2. (Impr.) Tren care circulă pe un decovil (1); cale ferată îngustă, stabilă. DECOZINĂ, decozine s.f. (fr. decozine) Alcaloid extras din (planta) nemţişor, folosit pentru scăderea tensiunii arteriale şi pentru rărirea ritmului cardiac. DECREPIT, -Ă, decrepiţi, -te adj. (fr. decrepit, lat. decrepitus) Care este atins de decrepitudine; ramolit, senil. DECREPITUDINE s.f. (fr. decrepitude) Stare de bătrâneţe avansată, manifestată printr-o pierdere aproape totală a forţelor fizice şi intelectuale; ramolire, ramolisment; (fig.) decădere extremă. DECRESCENDO adv. (it. decrescendo) (Muz.) Di-minuendo; din ce în ce mai încet. DECRET, decrete s.n. (fr. decret, lat. decretum) 1. Hotărâre, decizie obligatorie emisă dc puterea executivă. 2. Decret-lege = decret cu putere de lege. DECRETÂ, decretez vb. I (fr. decreter) 1. A emite un decret, a hotărî, a ordona prin decret. 2. (Fig.) A dcclara ceva pe un ton categoric, sentenţios. DECREŢEL, decreţei s.m. (decret + -el) (Fam.) Copil (nedorit) născut ca urmare a decretului ceauşist din anul 1966, potrivit căruia o femeie fertilă trebuia să nască minimum patru copii. DECRIMINALIZÂRE, decriminalizări s.f. (cf. engl. decriminalization) Prescriere a unor pedepse minime pentru unele ilegalităţi. DECRIPTÂ, decriptez vb. I (fr. deciypter) A descifra o scriere cifrată; a decoda. DECRISPÂRE, decrispări s.f. (fr. decrispation) Deconectare (psihică); relaxare a tensiunilor apărute într-o relaţie. DECROMÂ, decromez vb. I (de[sj- + croma) A înlătura stratul de crom de pe ceva. DECROŞÂ, decroşez vb. I (fr. decrocher) 1. A detaşa un lucru conectat sau agăţat. 2. (Despre strate geologice) A se deplasa orizontal de-a lungul unei spărturi. 3. A rupe contactul cu inamicul. DECROŞÂJ s.n. (fr. dâcrochage) Decroşare. DECROŞÂRE, decroşdri s.f. (de la decroşa) (Geol.) Fractură în scoarţa terestră de-a lungul căreia se de-croşează stratele; decroşaj. DECUBIT s.n. (fr. decubitus, lat. decubitus) Poziţie orizontală a corpului; rană cangrenată apărută (pe piele) la bolnavii care stau mai mult culcaţi; escară. DECULTURALIZÂRE s.f (cf. fr. deculturation) Stare de degradare culturală. DECULTURÂŢIE s.f. (fr. deculturation) Pierdere a tradiţiilor, schimbare a comportamentului unei populaţii. DECUPÂ, decupez vb. I (fr. decouper) A tăia stofa, hârtie etc. conform unui contur sau unui tipar; a tăia o parte din ceva; a evida. DECUPÂJ, decupaje s.n. (fr. dâcoupage) 1. Decupare. 2. împărţire a unui scenariu cinematografic în scene. 3. Scenariu regizoral. DECUPLÂ, decuplez vb. I (fr. decoupler) 1. A deconecta (I). 2. A desface clementele unui cuplaj, ale unui sistem tehnic. DECURENT, -Ă, decurenţi, -te adj. (fr. decurrent) (Despre frunze) Care are un limb prelungit pe tulpină. DECURGE, pers. 3 decurge vb. III (cf. fr. decouler) 1. A urma, a proveni, a rezulta din..., a-şi avea originea în... 2. A se petrece, a se desfăşură. DECURIE, decurii s.f. (lat. decuria) 1. Subunitate de cavalerie formată din zece soldaţi, în vechea armată romană. 2. Consiliu de funcţionari, în Roma antică şi în municipiile romane. DECURION 236 DECURION, dccurioni s.m. (it. decurione, lat. decu-rio, -onis) 1. Comandantul unei dccurii (1). 2. Membrul consiliului, în municipiile coloniilor Imperiului Roman. 3. Şeful administraţiei palatului imperial (în ultimii ani ai Imperiului Roman). DECURIONÂT s.n. (lat. decurionatus, fr. decurio-nat) Demnitatea, funcţia de decurion. DECURS loc. prep. (dc la decurge) în decurs de... sau in decursul... = pe durata..., în desfăşurarea... DECUSÂŢIE, decusaţii s.f. (fr. decussation) încru-cişarc în formă dc x a două fascicule simetrice dc fibre nervoase. DECUVÂ, decuvez vb. I (fr. dccuver) A trage vinul (din cada de fermentaţie) în butoaie. DEDAL, dedaluri s.n. (fr. dâdale) (Livr.) Labirint; (fig.) încurcătură; învălmăşeală. DEDÂLIC, -Ă, dedalici, -ce adj. (fr. dedalique) Complicat, foarte încurcat; de neînţeles, de nelămurit. DEDENTIŢIE, dedeniiţii s.f. (fr. dâdentition) Pierdere a dinţilor (la bătrâneţe). DEDICA, dedic vb. I (lat. dedicare, fr. dedier) 1. A închina cuiva o operă artistică sau ştiinţifică proprie, în semn de omagiu, dc respect ori de afecţiune; a oferi (1). 2. A (se) consacra unei activităţi, unei idei sau unei îndeletniciri; a (sc) devota, a (se) destina (3). DEDICATORIU, -IE, dedicatorii adj. (fr. dedica-toire% lat. dedicatorius) (Livr.; despre opere proprii sau despre texte) Carc conţine o dedicaţie. DEDICAŢIE, dedicaţii s.f. (lat. dedicatio, it. dedi-cazione) Text scris pentru cineva pe o carte, pe un album etc., în semn de omagiu, de afecţiune ori ca autograf. DEDUBLA, dedublez vb. I (fr. dedoublcr) A se divide în două; a avea în acelaşi timp două stări, două aspecte, două forme diferite. DEDUCE, deduc vb. III (lat. deducere, cf. fr. de-duire) 1. A desprinde, a trage o concluzie, pe calea deducţiei, din două sau mai multe judecăţi admise. 2. A scădea din plata unei datorii, a unui impozit. DEDUCTIBIL, -Ă, deductibili, -e adj. (fr. deductible) 1. Care poate fi dedus (uşor). 2. (Despre plata impozitului pe venit) Care poate fi scăzut. DEDUCTIV, -Ă, deductivi, -e adj. (fr. deductif lat. deductivus) Care foloseşte deducţia; care procedează prin deducţie. DEDUCŢIE, deducţii s.f. (fr. deduction, lat. deduc-tio) Concluzie a unui raţionament. DEEPTANK s.n. (pr. diptanc; engl. deep tank) (Mar.) Tanc de balast, folosit şi pentru încărcare. DE FÂCTO loc. adj., loc. adv. (lat. defacto) Dc fapt. DEFALCA, defalc vb. I (fr. defalquer, lat. defalcarc) 1. A desprinde o parte dintr-o sumă, dintr-un cont. dintr-o cantitate etc.; a împărţi un teren în parede. 2. A repartiza o lucrare, un proiect ctc. pc etape, pc oameni. DEFAVOÂRE s.f. (fr. defaveur) 1. Situaţie, împrejurare neprielnică (în raport cu altă împrejurare); lipsii de favoare, dizgraţie. 2. în defavoarea cuiva = în dezavantajul cuiva. DEFAVORABIL, -Ă, defavorabili, -e adj. (fr. defa-vorable) Care este în dezavantajul cuiva; nefavorabil, neprielnic, ostil. Opinie defavorabilă. DEFAVORIZA, defavorizez vb. I (fr. defavoriscr) A dezavantaja. DEFAVORIZAT, -Ă, defavorizaţi, -te adj. (de la defavoriza) (Despre oameni) Care este lipsit de o favoare, de o şansă, de un avantaj; dezavantajat; (despre regiuni, zone economico) care arc o economie subdezvoltată. DEFAZA, defazez vb. I (fr. dephaser) A realiza un defazaj. DEFAZAJ, defazaje s.n. (fr. dephasage) (Fiz.) Diferenţă de fază între două mărimi alternative dc aceeaşi frecvenţă; (fig.) pierdere a contactului cu realitatea. DEFAZOR, defazoare s.n. (fr. dephaseur) Schimbător, regulator de fază. DEFECA, defechez vb. I (fr. defequer, lat. defaecare) 1. A limpezi un lichid prin depunerea substanţelor aflate în suspensie. 2. A evacua materii fecalc din intestin. DEFECÂNT, defecanţi s.m. (fr. defequant) Reactiv chimic care precipită albuminele din soluţii. DEFECATOR, defecatoare s.n. (fr. dâfecateur) Aparat folosit pentru limpezirea lichidelor; cazanul în care se efectuează dcfecaţia (1). DEFECÂŢIE, defecaţii s.f. (fr. defecation, lat. de-faecatio) 1. (în industria zahărului) Separare prin precipitare a constituenţilor unei soluţii. 2. Evacuare de materii fecalc din intestin. DEFECT, -Ă, defecţi, -te (lat. defectus, germ. De-fekt) 1. S.n. Imperfecţiune materială, fizică sau morală; diformitate, cusur, anomalie, viciu (1). 2. S.n. Deranjament al unui mecanism, al unui aparat etc. 3. Adj. Care s-a stricat, s-a defectat, s-a detracat (2). DEFECTA, defectez vb. I (defect + -a) 1. (Despre maşini, mecanisme ctc.) A avea un defect (2); a sc strica; a se deregla. 2. A produce un defect (2) la o maşină, la un mecanism etc.; a se dctraca (2). 237 DEFINISÂBIL DEFECTIV, -Ă, defectivi, -e adj. (fr. defectif lat. defect ivus) (Despre părţi de vorbire flexibile, mai ales despre verbe) Care are flexiune incompletă. DEFECTOLOG, -Ă, defectologi, -ge s.m. şi f. (de Ia defectologie) Spccialist în defcctologie. DEFECTOLOGIE s.f. (rus. defektologhiia) Disciplină carc studiază persoanele cu deficienţe senzoriale, intelectuale etc. şi modul de corectare a acestor dcficicnţc.^ DEFECTOSCOP, defectoscoape s.n. (fr. defectos-cope) Aparat folosit pentru detectarea defectelor de turnare din piesele metalice. DEFECTOSCOPIE, defectoscopii s.f. (fr. defectos-copic) Examinare a pieselor, a materialelor pentru a lc descoperi defectele. DEFECTUOS, -OÂSĂ, dcfectuoşi, -oase adj. (fr. (Icfectueux, lat. defectuosus) Care are defecte (1); cu lipsuri; imperfect, vicios (1). DEFECŢIUNE, defecţiuni s.f. (de la defect, cf. fr. defection, lat. defectio, -onis) Defect care împiedică buna funcţionare a unei maşini, a unui aparat ctc.; deranjament (1). DEFEMINIZÂ, defeminizez vb. I (fr. defeminiser) A-şi pierde sau a face să-şi piardă caracterele, însuşirile, aptitudinile de femeie. DEFEND6R, defendori s.m. (fr. defendeur) Pârât, acuzat. DEFENSĂ, defense s.f (fr. defense) Fiecare dintre colţii (incisivii) unui elefant; fildeş. DEFENSIV, -Ă, defensivi, -e adj. (fr. dâfensif) Referitor la apărare, care ţine de apărare. DEFENSIVĂ, defensive s.f. (fr. defensive) Stare a unei armate de a sc apăra, fară a ataca; măsurile luate pentru a face faţă unei agresiuni. DEFENSOR, defensori s.m. (fr. defenseur, lat. defensor, -oris) (Jur.) Apărător. DEFERENT, -Ă, deferenţi, -te adj. (fr. deferent, lat. deferens, -ntis) 1. Carc manifestă deferenţă; respectuos, condescendent, binevoitor. 2. Canal deferent = canal carc duce în exterior. DEFERENŢĂ s.f. (fr. deference) Stimă (1), respect (1), onoare (I), consideraţie deosebită. DEFERI, defer vb. IV (fr. deferer, lat. deferre) 1. A trimite o persoană în faţa unui organ judecătoresc sau de urmărire penală. 2. A acorda un titlu, onoruri etc. DEFERLÂ, pers. 3 deferlează vb. I (fr. deferler) (Despre valuri) A sc sparge prin rostogolire. DEFERTIL1ZÂ, defertilizez vb. I (fr. defertiliser) A face un teren să devină nefertil, neproductiv. DEFERTILIZÂRE, defertilizări s.f. (de la defertili-ra) Pierdere a fertilităţii solului prin cultivare iraţională, necultivare sau din cauza factorilor de mediu. DEFERVESCENŢĂ s.f. (fr. defervescence) 1, Scădere sau dispariţie a febrei, în cursul unei boli. 2. Diminuare a efervescenţei, într-o reacţie chimică. DEFETISM s.n. (fr. defaitisme) 1. Lipsă de încredere în reuşita unei acţiuni. 2. Infracţiune care constă în răspândirea sau publicarea de zvonuri sau dc informaţii false, exagerate ori tendenţioase, privind situaţia economică, politică şi socială a unei ţări în timp de război. DEFETIST, -Ă, defetişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. dâ-faitiste) (Partizan) al defetismului. DEFETIŞIZÂ, defetişizez vb. I (de- + fetişiza) A face astfel, încât un obiect, o idee etc. să-şi piardă caracterul de fetiş. DEFIBRÂ, defibrez vb. I (fr. defibrer) 1. A desface, a mărunţi un material fibros textil în fibre (pentru obţinerea viscozei). 2. A transforma lemnul în fibre pentru a obţine pasta din care se fabrică hârtia sau plăcile fibrolemnoase. DEFIBRILATOR, defibrilatoare s.n. (fr. defibrilla-teur) Aparat electronic utilizat în tratamentul fibri-laţiei arteriale sau ventriculare. DEFICIENT, -Ă, deficienţi, -te (fr. deficient) 1. Adj. Care are lipsuri; cu greşeli, cu defecte; care este în deficit; care produce mai puţin decât este necesar. 2. S.m. şi f. Persoană care prezintă defecte fizice sau psihice. DEFICIENŢĂ, deficienţe s.f. (fr. deficience, lat. de-ficientia) 1. Scădere, lipsă, carenţă, insuficienţă; greşeală; neajuns; minus (2). 2. Deficienţă intelectuală sau mintală = dezvoltare intelectuală şi psi-homotorie insuficientă. DEFICIT, deficite s.n. (fr, deficit) 1. Sumă cu care cheltuielile întrec veniturile; pierdere, lipsă, minus, într-un cont, într-o socoteală; lipsă dc bani, la un bilanţ financiar. 2. Deficit-record = dcficit dc mari proporţii. 3. Deficit imunitar = imunodcficienţă. DEFIC1TÂR, -Ă, deficitari, -e adj. (fr. deficitaire) Care prezintă un dcficit, carc este în deficit; insuficient (I). DEFILÂ, defilez vb. I (fr. defiler) 1. A trece încolonat prin faţa autorităţilor, la o paradă, Ia o serbare sau la o inspecţie. 2. A se succeda neîntrerupt. DEFILEU, defileuri s.n. (fr. defile) Vale îngustă şi adâncă, săpată de ape între versanţi abrupţi; trecătoare. DEFINI, definesc vb. IV (fr. definir, lat. definire) I. A formula o definiţie; a explica sensurile unui cuvânt, ale unei noţiuni ctc. 2. A delimita (2), a preciza. 3. A se autocaracteriza. DEFINISÂBIL, -Ă, defmisabili, -e adj. (fr. definis-sable) Care poate fi definit; de definit. DEFINITIV 238 DEFINITIV, -Ă, definitivi, -e adj. (fr. definitif lat. definitivus) 1. Care este fixat, stabilit pentru totdeauna; absolut (1), irevocabil, iremediabil, categoric. 2. Profesor (sau învăţător) definitiv = profesor (sau învăţător) cu definitivat (2). în definitiv = la urma urmelor, în cele din urmă. DEFINITIVA, definitivez vb. I (definitiv + -a) 1. A da o formă definitivă, a stabili cu precizie, a finisa, a încheia ceva; a perfecta. 2. A titulariza, a numi într-un post. DEFINITIVAT s.n. (definitiva+ -at) 1. Definitivare. 2. Examen susţinut pentru a obţine o titularizare în învăţământul elementar sau mediu. DEFINITORIU, -IE, definitorii adj. (fr. definitoire) Care defineşte, care caracterizează, caracteristic (2), specific (1), propriu (1). DEFINIŢIE, definiţii s.f (fr. definition, lat. defini-tio) 1. Enunţ care redă însuşirile unui obiect, ale unei noţiuni, ale unui fenomen etc. 2. Prin definiţie = prin însăşi natura lucrurilor. DEFLAGRĂNT, -Ă, deflagranţi, -te adj. (fr. defla-grant) Care produce ardere cu explozie şi zgomot. DEFLAGRAŢIE, deflagraţii s.f. (fr. deflagration, lat. deflagratio) 1. Ardere explozivă a unui corp, care se propagă prin unde termice, progresive, violente. 2. Deflagraţie mondială = război mondial. DEFLATOR s.n. (germ. Deflator) Indice al devalorizării banilor. DEFLÂŢIE, deflaţii s.f (fr. deflation) 1. Retragere din circulaţie a unei cantităţi de bancnote în cursul unei inflaţii, pentru ca puterea de cumpărare a monedei să crească. 2. Răspândire, prin intermediul vântului, a materialului fin rezultat în urma eroziunii. DEFLAŢIONIST, -Ă, deflaţionişti, -ste adj. (fr. de-flationniste) Referitor la deflaţie (1). DEFLORA, deflorez vb. I (fr. deflorer) A penetra membrana himenului prin contact sexual, prin examen ginecologic sau prin intervenţie chirurgicală; a dezvirgina. DEFLUIDIZÂ, defluidizez vb. I (de- + fluidiza) A dirija traficul de pe o arteră de circulaţie principală pe una secundară, pentru a-i asigura fluenţa. DEFLUIRE, defluiri s.f. (it. definire, lat. defluere) Răspândire, în direcţii divergente, a unor trupe aflate într-un spaţiu restrâns, (p. ext.) a unor mase de oameni; retragere, scurgere rapidă. DEFOLIÂ, pers. 3 defoliază vb. I (lat. defoliare) A face să cadă frunzele (înainte de vreme); a desfrunzi. DEFOLIÂNT, defoliante s.n. (fr. defoliant) Substanţă care provoacă pierderea frunzelor. DEFOLIÂŢIE, defoliaţii s.f. (fr. defoliation) Cădere a frunzelor (înainte de vreme). DEFORMA, deformez vb. I (fr. deformer, lat. deformare) 1. A(-şi) modifica, a(-şi) altera forma (iniţiala sau naturală). 2. (Fig.) A reproduce inexact; a denatura (1). DEFORMÂBIL, -Ă, deformabili, -e adj. (fr. dâfonna-ble) (Despre anumite corpuri solide) Care se poate deforma. DEFORMANT, -Ă, deformanţi, -te adj. (fr. deformant) 1. Care deformează. 2. (Fig.) Care denaturează. DEFORMAŢIE, deformaţii s.f. (fr. defonnation, lat, deformatio) 1. Acţiunea de a (se) deforma. 2. Defor-maţie profesională - aplicarea automată, în viaţa de zi cu zi, a deprinderilor formate în urma exercitării unei profesii. DEFRAUDÂ, defraudez vb. I (lat., it. defraudare) A delapida, a-şi însuşi prin fraudă banii unei instituţii, unei firme etc.; a frauda. DEFRAUDATOR, -OÂRE, defraudatori, -oare s.m. şi f. (it. defraudatore) Delapidator. DEFRIŞÂ, defrişez vb. I (fr. defricher) 1. A tăia şi a dezrădăcina arbori sau alte plante lemnoase de pe o suprafaţă, dintr-o pădure, pentru a obţine un teren propriu pentru agricultură, pentru păşunat; a des-păduri; a desţeleni. 2. (Fig.) A descurca, a clarifica o problemă etc. DEFRIŞÂBIL, -Ă, defrişabili, -e adj. (fr. defrichable) Care poate fi defrişat. DEFRIŞOR, -OÂRE, defrişori, -oare s.m. şi f. (fr. defricheur) Persoană care defrişează. DEFULÂ, defulez vb. I (fr. defouler) A da curs liber ideilor din subconştient; a-şi descărca sufletul; a exterioriza refulările. DEFUNCT, -Ă, defuncţi, -te adj., s.m. şi f. (lat. de-functus, fr. defunt) (Persoană) care a murit; mort, decedat. DEGAJÂ, (1) pers. 3 degajă, (2, 3, 4) degajez vb. I (fr. degager) 1. A răspândi, a emana căldură, miros etc.; a respira (3). 2. A elibera ceva de un obstacol; a debloca (1). 3. A ieşi dintr-o situaţie critică. 4. A trimite mingea din propria poartă, pentru a evita o fază periculoasă. DEGAJAMENT, degajamente s.n. (fr. degagement) Spaţiu de comunicaţie între încăperile unui apartament sau ale unei clădiri publice; spaţiu de depozitare a decorurilor, a recuzitei etc. DEGAJÂT, -Ă, degajaţi, -te adj. (fr. degage) L Eliberat de o îndatorire, de o greutate, de un obstacol. 2. (Fig.) Liber în mişcări; dezinvolt, natural (2). 239 DEGUSTA DEGAZÂ, degazez vb. I (de- + gaza, cf. fr. degazer) A îndepărta gazele dintr-un fluid, dintr-un spaţiu, de pe îmbrăcăminte etc.; a îndepărta gazele de luptă dintr-un anumit loc. DEGENERA, degenerez vb. I (fr. degenerer, lat. degenerare) 1. A pierde din trăsăturile ereditare sau naturale ale speciei; a (se) atrofia; a trece într-o stare inferioară. 2. (Fig.) A se schimba în rău, pierzând înfăţişarea sau caracterul iniţial; a decădea (1), a se degrada (3). DEGENERAT, -Ă, degeneraţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. degenere) (Persoană) care şi-a pierdut trăsăturile ereditare, fizice sau morale, DEGENERATIV, -Ă, degenerativi, -e adj. (fr. degeneraţi/) Care degenerează; care este determinat de degenerare. DEGENERESCENT, -Ă, degenerescenţi, -te adj. (fr. degenerescent) Care prezintă aspecte degenerative. DEGENERESCENŢĂ, degenerescenţe s.f. (fr. de-generescence) Schimbare patologică regresivă a trăsăturilor fizice şi mintale ale unei persoane; dis-trofie (2). DEGERMINÂ, pers. 3 degenninează vb. I (cf. fr. degermer) A separa embrionul de sămânţă. DEGHIZA, deghizez vb. I (fr. deguiser) 1. A (se) îmbrăca, a (se) pieptăna, a (se) machia pentru a nu fi recunoscut; a (se) travesti2. 2. (Fig.) A (se) masca (2), a (se) ascunde, a (se) disimula, a (se) camufla (1). DEGHIZAMENT, deghizamente s.n. (fr. deguise-ment) Ceea ce serveşte pentru a (se) deghiza. DEGLACIÂŢIE, deglaciaţii s.f. (fr. deglaciation) Retragere a gheţarilor ca urmare a modificării climei. DEGLUTINÂ, pers. 3 deglutinează vb. I (fr. deglu-tiner) (Despre elementele unui cuvânt) A (se) separa. DEGLUTIŢIE, deglutiţii s.f. (fr. deglutition) înghiţire a unui aliment. DEGOMÂ, degomez vb. I (fr. degommer) A înlătura stratul de sericină de pe firul de mătase naturală. DEGONFLÂ, degon/Jez vb. I (fr. degon/ler) A (se) dezumfla. DEGRADA, degradez vb. I (fr. degrader, lat. degradare) 1. A aduce într-o stare de înjosire, a pune într-o situaţie inferioară; a înjosi, a umili. 2. A ridica cuiva gradul militar (ca sancţiune); a destitui dintr-o funcţie. 3. A se strica, a se deteriora (1), a degenera (2), a se deprecia (2). 4. (Despre terenuri) A deveni sau a face să devină neproductiv. DEGRADANT, -Ă, degradanţi, -te adj. (fr. degradant) Care degradează; înjositor. DEGRADARE, degradări s.f. (de la degrada) 1. Situaţie de înjosire. 2. Stricare, deteriorare, ruinare, uzură (1). 3. Degradare militară - pedeapsă care constă în ridicarea gradului, în excluderea din armată etc. Degradare civică = privaţiune de drepturi civice şi politice. Degradare a solului = ansamblu de schimbări produse în solurile spălate de apa de infiltraţie care duc la reducerea fertilităţii. DEGRADAT, -Ă, degradaţi, -te adj. (fr. degrade) 1. (Despre persoane) Care a pierdut gradul pe care l-a avut; decăzut din punct de vedere moral sau social; înjosit, corupt. 2. (Despre materiale, soluri) Care şi-a pierdut calităţile; stricat. DEGRADE, degradeuri s.n. (fr. degrade) Estompare treptată a unei culori. DEGRAS, degrasuri s.n. (fr. degras) Amestec de untură de peşte cu acid nitric, folosit în tăbăcărie la ungerea pieilor. DEGRESÂ, degresez vb. I (fr. degraisser) 1. A îndepărta petele de grăsime de pe suprafaţa unui obiect, prin procedee chimice. 2. A extrage grăsimea dintr-un aliment. DEGRESAJ, degresaje s.n. (fr. degraissage) Degre-sare. DEGRESÂNT, -Ă, degresanţi, -te adj., s.n. (fr. de-graissant) (Substanţă) care îndepărtează grăsimile de pc suprafaţa unor obiecte. DEGRESIUNE, degresiuni s.f. (fr. degression, lat. de-gressio, -onis) (Livr.) Descreştere treptată, graduală. DEGRESIV, -Ă, degresivi, -e adj. (fr. degressij) (Livr.) Care descreşte, care scade, care se reduce treptat; descrescător. DEGRESOR, -OÂRE, degresori, -oare (fr. degrais-seur) 1. S.m. şi f. Persoană care degresează. 2. S.n. Aparat folosit pentru degresarea unor materiale sau a suprafeţelor unor obiecte. DEGREVÂ, degrevez vb. I (fr. degrever) A suprima obligaţiile, sarcinile etc. care revin unei persoane, unui colectiv; a scuti, a exonera. DEGREVÂNT, -Ă, degrevanţi, -te adj. (fr. degrevant) Care degrevează. DEGREVÂRE, degrevări s.f. (cf. fr. degrevement) Reducere (anulare) a unei creanţe (taxă, impozit etc.). DEGRINGOLÂ, degringolez vb. I (fr. degringoler) (Rar) 1. A se prăbuşi treptat. 2. A decădea treptat. DEGRINGOLÂDĂ, degringolade s.f. (fr. degringolade) 1. Prăbuşire, rostogolire. 2. (Fig.) Decădere, degradare progresivă, ruinare. DEGROSISOR, degrosisoare s.n. (fr. degrossisseur) Filtru de limpezire parţială, preliminară a apei. DEGUSTÂ, degust vb. I (fr. dâguster, lat. degustare) A gusta, a aprecia calitatea unei mâncări, a unui produs alimentar (mai ales vin); (p. ext.) a savura. DEGUSTÂŢIE 240 DEGUSTÂŢIE, degustaţii s.f. (fr. dâgustation) Degustare. DEGUSTĂTOR, -OÂRE, degustători, -oare s.m. şi f. (fr. degustateur) Persoană care degustă vinuri, lichioruri ctc. DEHIDROGENÂ, dehidrogenez vb. I (fr. deshydro-gener) A elimina hidrogenul din compuşii organici. DEHISCENT, -Ă, dehiscenţi, -te adj. (fr. dehiscent, lat. dehiscens, -ntis) (Despre fructc, sporangi ctc.) Carc sc dcschidc spontan la maturitate şi eliberează seminţe, spori. DEHISCENŢĂ s.f. (fr. dehiscence) Proprietate a unor fructc (cu seminţe), a unor sporangi de a se dcschidc în faza dc coacere şi dc a elibera seminţe, spori. DEICTIC, -Ă, deictici, -ce adj. (fr. deictique) (Gram.; despre părţi dc vorbire) Care arată, demonstrează; carc întăreşte un sens. DEIFICÂ, dcific vb. I (fr. deifier, lat. deifteare) (Livr.) A zcifica; a diviniza (2). DEISM s.n. (fr. deisme) Credinţă în existenţa unui Dumnezeu Creator (fară recunoaşterea revelaţiilor). DEIST, -Ă, deişti, -ste adj., s.m şi f. (fr. deiste) (Adept) al dcismului. DEJÂ adv. (fr. deja) 1. în accst (sau în acel) moment, încă dc pe acum (sau de pc atunci). 2. Deja spus = spus, cunoscut dinainte. DEJALEN, dejalenuri s.n. (cf. engl. delaine) Ţesătură subţire de bumbac mcrcerizat, de calitate superioară, folosită la confccţionarca cămăşilor bărbăteşti, a bluzelor ctc. DEJÂ-VU s.n. (pr. deja\ni\ fr. deja-vu) Impresie intensă, în faţa unei situaţii prezente, de a fi fost trăită în trecut. DEJECŢIE, dejecţii s.f. (fr. dejection, lat. deiectio) 1. Materie fecală evacuată. 2. Apă murdară (provenită din fabrici sau din gospodării); (fig.; la pl.) cu-vinte injurioase. 3. (La pl.) Materii pc care le aruncă vulcanii. DEJIVRÂ, dejivrez vb. I (fr. degivrer) A înlătura ji-vrajul de pe unele suprafeţe. DEJIVRAJ, dejivraje s.n. (fr. degivrage) Dejivrarc. DEJIVROR, dejivroare s.n. (fr. degivreur) (La avioane) Aparat, dispozitiv folosit pentru prevenirea sau înlăturarea jivrajului. DEJOJÂRE s.f. (cf. fr. dâjaugeage) Desprindere de apă a unui hidroavion, în cursul decolării. DEJUCÂ, dejoc vb. I (cf. fr. dejouer) A zădărnici planurile sau uneltirile cuiva. DEJUN, dejunuri s.n. (cf. fr. dejeuner) 1. Masă luată la amiază; prânz. 2. Mic dejun - gustare de dimineaţă. La dejun — la prânz. DEJUNÂ, dejunez vb. I (fr. dejeuner) A lua masa dc prânz; a prânzi. DE JURE loc. adv. (pr. de w/y?; lat. de iure) Dc drept, potrivit legii. DELABRÂ, delabrez vb. I (fr. delabrer) (Livr.) A(sc) deteriora (1), a (se) strica. DELAPIDÂ, delapidez vb. I (fr. dilapider, lat. dila-pidare) A fura bani sau bunuri din avutul statului; a sustrage (1); a defrauda, a deturna (1). DELAPIDÂRE, delapidări s.f. (dc la delapida) Infracţiune carc constă în sustragerea şi însuşirea ilegală dc bani sau dc bunuri din avutul statului; nial-vcrsaţic. DELAPIDATOR, -OÂRE, delapidatori, -oare s.m. şi f. (fr. dilapidateur) Persoană carc delapidează (fară măsură); de fraudator. DELATOR, -OÂRE, delatori, -oare s.m. şi f. (fr. delateur, lat. delator) Denunţător, pârâtor, sicofant, muşard; (pcior.) turnător. DELAŢIUNE, delaţiuni s.f. (fr. delation, lat. dela-tio, -onis) Denunţ, denunţare. DELĂSÂ, delas vb. I (fr. delaisser) A manifesta nepăsare, neglijenţă faţă de muncă; a abandona o activitate înccpută. DELĂSĂTOR, -OÂRE, delăsători, -oare adj., s.m. şi f. (delăsa + -tor) (Persoană) carc sc delasă; neglijent, indolent. DELCO/DELCOU, delcouri s.n. (fr. delco) Cap distribuitor de curent clcctric, la motoarele cu auto-aprindere. DELCOU s.n. v. delco. DELCREDERE, delcrederi s.f. (germ. Delkredere, it. del credere) Angajamentul unui agent carc, în schimbul unui comision, garantează plata tuturor mărfurilor pe care le vinde în contul altcuiva. DELEÂTUR s.n. (fr., lat. deleatur) Semn folosit la corectura unui text, prin carc se suprimă o literă, un grup de litere, un fragment dc text etc. DELEBIL, -Ă, delebili, -e adj. (fr. dâlebile) (Livr.) Carc poate fi şters. DELECTÂ, delectez vb. I (fr. delecter, lat. delectare) A (se) desfata, a (sc) bucura, a (se) încânta. DELECTÂBIL, -Ă, delectabili, -e adj. (fr. delectable, lat. delectabilis) Carc dclectcază; plăcut, agreabil, încântător. DELEGĂ, deleg vb. I (fr. deleguer, lat. delegare) A atribui unei persoane calitatea de delegat; a da cuiva o delegaţie (1). DELEGÂT, -Ă, delegaţi, -te s.m. şi f. (fr. delâgue, lat. delegatus) 1. Persoană împuternicită printr-o delegaţie (1). 2. Reprezentantul unui stat în alt stat sau 241 DELIMITATOR al unui guvern la o conferinţă, la un congres, la o organizaţie naţională sau internaţională. DELEGATÂR, -Ă, delegatari, -e adj., s.m. şi f. (fr. delegataire) (Persoană) care deleagă sau care dă o delegaţie. DELEGAŢIE, delegaţii s.f. (fr. delegation, lat. delega tio) 1. împuternicire de a se prezenta sau de a acţiona în numele cuiva; actul prin care cincva este numit delegat. 2. Grup autorizat de persoane care reprezintă o organizaţie la anumite adunări, activităţi ctc. şi care are dc îndeplinit o anumită misiune. DELESTÂ, delestez vb. I (fr. dâlester) 1. A arunca lest din nacela unui balon, dintr-o navă, pentru a-i menţine sustentaţia, pentru a-i mări flotabilitatea. 2. (Fig.) A epura, a elibera. DELETER, -Ă, deleteri, -e adj. (fr. deletere) (Livr.) Nociv, vătămător; (fig.) care poate corupe. DELFIN1, delfini s.m. (lat. delphintts, it. delfino) 1. Mamifer marin din ordinul cetaceelor, cu un corp mare, în formă de fus, şi cu bot alungit, care trăieşte în grupuri compacte; porc-de-mare. 2. (Art.) Constelaţie din emisfera boreală. 3. Stil de înot, caracterizat prin mişcarea dinainte spre înapoi a braţelor, coordonată cu bătaia în plan vertical a picioarelor. DELFIN2, delfini s.m. (cf. fr. dauphin) 1. Titlu pur-tat de conţii Viennois din Franţa; persoană având accst titlu. 2. Titlu purtat de fiul cel mare al regilor Franţei, moştenitorul prezumtiv al tronului şi suzeran al provinciei Dauphine; dauphin; persoană având accst titlu. DELFINÂRIU, delfinarii s.n. (germ. Delphincirium) 1. Bazin amenajat pentru delfini1 (1). 2. Sală cu del-finariu (1). DELFINÎD, delfinide s.n. (fr. delphinide) (La pl.) Familie dc cetacee carnivore, având ca tip delfinul, marsuinul etc.; (şi la sg.) cetaceu din această familie. DELFINIST, -Ă, delfin işti, -ste s.m. şi f. (it. delfinista) înotător în stilul delfin1 (3). DELIBERA, deliberez vb. I (fr. deliberer, lat. deliberare) 1. A chibzui, a dezbate în comun (şi în secret) pentru a lua o hotărâre. 2. A decide (2), a rezolva. DELIBERÂNT, -Ă, deliberanţi, -te adj. (fr. deliberam) Care deliberează. DELIBERAT, -Ă, deliberaţi, -te adj. (fr. delibere) Care este făcut în mod intenţionat, voit, liber consimţit; intenţional. DELIBERATIV, -Ă, deliberativi, -e adj. (fr. deliberaţi f lat. deliberativus) 1. Care dezbate pentru a lua o anumită decizie. 2. Vot deliberativ = drept de vot decisiv, cu rezultat obligatoriu. DELICAT, -Ă, delicaţi, -te adj. (fr. delicat, lat. delica-tus) 1. (Despre fiinţe sau obiecte) Fin (1), rafinat (2), suav, gingaş, graţios; fragil (2); plăpând; (p. restr.) efeminat. 2. (Despre culori) Discret, pal (1), estompat. 3. Distins; (fig.) atent (2), manierat, elegant (2). 4. (Despre situaţii) Greu de rezolvat, în care se cere prudenţă, subtilitate (1), mult tact. DELICATESĂ, delicatese s.f. (germ. Delikatesse) (Mai ales la pl.) Aliment fin (prăjituri, specialităţi culinare etc.). DELICATEŢE, (2) delicateţi s.f. (fr. delicatesse) 1. însuşirea a ceea ce este delicat (1); fineţe (1), gingăşie, gracilitate; discreţie. 2. Manifestare dc delicateţe (1). DELICIOS, -OÂSĂ, delicioşi, -oase adj. (fr. deli-cieux, lat. deliciosus) 1. Care este foarte bun la gust; gustos, savuros. 2. (Fig.) Extrem de plăcut, fermecător, seducător. DELICIU, delicii s.n. (lat. delicium, fr. delice) 1. Plăcere foarte mare; savoare, desfătare. 2. (Fig.) Lucru sau fiinţă încântătoare. DELICT, delicte s.n. (lat. delictum, cf. fr. delit) 1. Infracţiune de mai mică gravitate, sancţionată cu amendă penală sau cu închisoare corecţională. 2. Corp delict = obiect care constituie dovada unei infracţiuni. Flagrant delict v. flagrant. DELICTUÂL, -Ă, delictuali, -e adj. (cf. delict) Care formează sau are legătură cu un delict; delictuos. DELICTUOS, -OÂSĂ, delictuoşi, -oase adj. (fr. de-lictueux) (Despre fapte) Care are caracter de delict; delictual. DELICVESCENT, -Ă, delicvescenţi, -te adj. (fr. deli-quescent, lat. deliquescens, -ntis) (Despre substanţe) Care absoarbe vaporii de apă din atmosferă. DELICVESCENŢĂ s.f. (fr. deliquescence) 1. Proprietatea unor substanţe solide dc a fi delicvescente. 2. (Fig.) Decadenţă (3), corupţie (2). DELIGÂŢIE, deligaţii s.f. (fr. deligation) Aplicare a unui bandaj, a unui aparat sau a unui medicament de uz extern. DELIMITÂ, delimitez vb. I (fr. delimitei\ lat. delimitare) 1. A fixa limitele unui lucru; a compartimenta, a (se) limita, a (se) mărgini; a (se) demarca (1). 2. A (se) contura (2), a defini (2). 3. A restrânge. DELIMITÂBIL, -Ă, delimitabili, -e adj. (fr. delimita b le) Care se poate delimita. DELIMITATIV, -Ă, delimitathi, -e adj. (fr. delimitatij) Care delimitează, care ajută la delimitare; delimitator. DELIMITATOR, -OARE, delimitatori, -oare adj. (fr. delimitateur) Delimitativ. DELINCVENT 242 DELINCVENT, -Ă, delincvenţi, -te s.m. şi f. (lat. delinquens, -ntis, cf. fr. delinquant) Persoană care a comis un delict; autorul unei infracţiuni. DELINCVENŢĂ, delincvenţe s.f. (cf fr. delinquance) 1. Comitere de delicte. 2. Totalitatea delictelor şi a crimelor comise la un moment dat, într-o colectivitate, de cătrc persoane de o anumită vârstă, pe plan social. 3. Delincvenţăjuvenilă - totalitatea delictelor comise dc tinerii sub 18 ani. DELINEÂVIT s.n. (lat. delineavii) Cuvânt care însoţeşte numele autorului, înscris în colţul de jos a unei gravuri. DELINIÂ, deliniez vb. 1 (fr. delineer) (Rar) A schiţa (1), a face conturul unui obiect, al unei construcţii; (fig.) a contura, a indica pe scurt. DELINTERSÂ, delintersez vb. I (de- + linters + -a, cf. germ. Delinter) A îndepărta lintersul de pe seminţele de bumbac egrenate. DELIR, deliruri s.n. (fr. delire) 1. Tulburare psihică manifestată prin halucinaţii, aiurări; onirism. 2. (Fig.) Agitaţie cauzată de emoţii, de pasiuni; entuziasm excesiv. DELIRA, delirez vb. I (fr. delirer, lat. delirare) A fi în stare de delir; a aiura. DELIRANT, -Ă, deliranţi, -te adj. (fr. delirant) Care delirează; de delir; (fig.) exaltat, frenetic, oniric (2). DELIRIUM TREMENS loc. s.n. (lat., fr. delirium tremens) Criză manifestată prin delir (1), halucinaţii vizuale sau auditive şi tremurături ale feţei şi ale membrelor (provocată de un alcoolism cronic). DELITESCENT, -Ă, delitescenţi, -te adj. (fr. deli-tescent) Care prezintă delitescenţă. DELITESCENŢĂ, delitescenţe s.f. (fr. dâlitescence) Dispariţie bruscă a unei tumori sau a unei inflamaţii. DELOIAL, -Ă, deloiali, -e adj. (fr. deloyaî) Incorect, nesincer. DELTA, delta s.m. (fr., gr. delta) 1. A patra literă a alfabetului grec (în formă de triunghi). 2. (Fig.) Simbolul adevărului; adevăr. DELTADROM, deltadromuri s.n. (delta[planj + -drom) Loc pentru desfăşurarea antrenamentelor şi a concursurilor de deltaplanorism. DELTÂIC, -Ă, deltaici, -ce adj. (fr. deltaîque) Referitor la deltă, care ţine de deltă. DELTANAUT, deltanauţi s.m. (delta[plan] + -naut) Persoană care zboară cu deltaplanul. DELTAPLÂN, deltaplane s.n. (fr. deltaplan) Planor foarte uşor, în formă de triunghi. DELTAPLANISM s.n. (fr. deltaplanisme) Sport practicat cu deltaplanul. DELTAPLANIST, deltaplanişti s.m. (fr. deltaplaniste) Sportiv care pilotează un deltaplan. DELTAPLANORISM s.n. (delta + planorism) Sport practicat cu deltaplanul. DELTĂ, delte s.f. (fr. delta) Porţiune de teren în formă triunghiulară, rezultată din acumulări de aluviuni, situată la vărsarea unei ape curgătoare. DELTOID, -Ă, detoizi, -de (fr. deltoide) 1. Adj. în formă de triunghi. 2. S.m. Muşchi în formă de triunghi, situat între claviculă, omoplat şi capătul hu-merusului, care asigură abducţia braţului. DELUVIĂL, -Ă, deluviali, -e adj. (fr. diluvial) (Despre soluri) Format din deluviu; sedimentar (1). DELUVIU, deluvii s.n. (lat. diluvium) Material sedimentar rezultat din alterarea şi dezagregarea rocilor, transportat de apele de pe versanţi. DELUZORIU, -IE, deluzorii adj. (fr. delusoire, lat. delusorius) (Livr.) Iluzoriu, înşelător. DEM s.n. (fr., engl. dem) Asociere de indivizi apropiaţi, înrudiţi din punct de vedere taxonomic. DEMACHIÂ, demachiez vb. I (fr. demaquiller) A(-şi) şterge machiajul sau fardul. DEMACHIĂNT, -Ă, demachianţi, -te adj., s.n. (fr. demaquillant) (Produs cosmetic) care serveşte la demachiere. DEMAGNETIZĂ, demagnetizez vb. I (fr. demagne-tiser) A pierde sau a face ca un corp să-şi piardă proprietăţile magnetice. DEMAGNETIZĂNT, -Ă, demagnetizanţi, -te adj. (fr. demagnetisant) Care demagnetizează. DEMAGNETIZOR, demagnetizoare s.n. (fr. demag-netiseur) Dispozitiv electromagnetic utilizat pentru ştergerea înregistrărilor de pe banda magnetică. DEMAGOG, -Ă, demagogi, -ge s.m. şi f. (fr. dema-gogue) Persoană care caută să îşi creeze popularitate prin discursuri bombastice, promisiuni mincinoase etc. (în special în politică). DEMAGOGIC, -Ă, demagogici, -ce adj. (fr. dema-gogique) Care este specific demagogilor sau demagogiei, referitor la demagogi sau la demagogie; de demagog. DEMAGOGIE, demagogii s.f. (fr. demagogie) Atitudine care constă în înşelarea maselor, a electoratului prin promisiuni fară acoperire, pentru câştigarea popularităţii; comportare de demagog. DEMANTELÂ, demantelez vb. I (fr. demanteler) (Livr.) LA demola zidurile de apărare ale unei cetăţi; a distruge o construcţie. 2. (Fig.) A dezorganiza, a destrăma. A demantela o reţea de spionaj. DEMANTELĂRE, demantelări s.f (cf. it. demante-lazione, fr. demantelement) Distrugere, dezorganizare (a aparatului de stat). DEMARĂ, demarez vb. I (fr. demarrer) 1. (Despre autovehicule, motoare etc.) A se pune în mişcarc cu 243 DEMITIZÂ viteză; a pomi. 2. A pornit în viteză (într-o cursă) pentru a câştiga un avans faţă de alţi concurenţi. DEMARCA, demarchez vb. I (fr. demarquer) 1. A însemna printr-o linie de demarcaţie; a (se) delimita (1); a (se) separa. 2. (Sport) A scăpa de sub supravegherea adversarului. DEMARCÂJ, demarcaje s.n. (fr. demarquage) 1. Demarcare; plasarea unui jucător în teren astfel, încât să i se poată trimite mingea. 2. Preluarea unor pasaje dintr-o carte pentru a le transpune în altă carte. DEMARCATIV, -Ă, demarcativi, -e adj. (fr. demar-catij) Care indică o demarcaţie; de demarcaţie. DEMARCAŢIE, demarcaţii s.f. (fr. demarcation) 1. Operaţia de stabilire a liniei despărţitoare între două suprafeţe de teren; delimitare, despărţire, separare. 2. (Fig.) Ceea ce separă net două lucruri, două domenii etc. 3. Linie de demarcaţie = linie naturală sau convenţională care separă două state ori două teritorii. DEMARCAŢIONÂL, -Ă, demarcaţionali, -e adj. (demarcaţie + -onal) Care are caracter de demarcaţie. DEMAROR, demaroare s.n. (fr. demarreur) Dispozitiv folosit pentru punerea în mişcare a motoarelor cu ardere internă. DEMASCA, demasc vb. I (fr. demasqner) 1. A(-şi) scoate masca. 2. (Fig.) A(-şi) da pe faţă adevăratele intenţii, planuri, gânduri ascunse etc.; a (se) trăda. DEMASCÂBIL, -Ă, demascabili, -e adj. (demasca + -bil) Care poate fi demascat. DEMASCARE, demascări s.f. (de la demască) Dezvăluire; dare în vileag; denunţare a unor fapte şi intenţii ireale pentru a denigra pe cineva. DEMASCULINIZÂ, demasculinizez vb. I (fr. de-masculiniser) A face să-şi piardă sau a-şi pierde trăsăturile, aptitudinile de bărbat. DEMATERIALIZA, dematerializez vb. I (fr. dema-terialiser) A face să-şi piardă sau a-şi pierde caracterul material. DEMĂ, deme s.f. (fr. deme) Circumscripţie terito-rial-administrativă, în Grecia antică şi în Imperiul Bizantin. DEMENT, -Ă, demenţi, -te (fr. dement, lat. demens, -ntis) 1. Adj., s.m. şi f. Alienat, nebun. 2. Adj. Care denotă lipsă de raţiune, de judecată; nebunesc. DEMENŢĂ, demenţe s.f. (fr. demence, lat. dementia) 1. Alienaţie mintală; nebunie; folie2.2. (Fig.) Surescitare intensă. 3. Demenţă precoce = formă de schizofrenie, Ia tineri. Demenţă senilă = demenţă care se agravează odată cu vârsta. DEMENŢIĂL, -Ă, demenţiali, -e adj. (fr. dementiel) 1. Care este specific nebuniei; care denotă nebunie; nebunesc. 2. (Fam.) Extravagant. Rochie demenţială. DEMERS, demersuri s.n. (de- + mers, cf. fr. demai'che) Intervenţie (pe lângă cineva) pentru a obţine ceva. DEMI- (fr. demi-) Element de compunere cu sensul de Jumătate”, în cuvinte ca: demibotină, demipalton. DEMIBOTINĂ, demibotine s.f (demi- + botină, cf fr. demi-botte) Cizmuliţă. DEMILITARIZĂ, demilitarizez vb. I (fr. demilitari-ser) A interzice, a desfiinţa (parţial sau total) toate instalaţiile militare sau orice activitate militară într-o regiune, într-o ţară, într-un perimetru dat; a (re)da caracter(ul) civil unor instituţii, unor întreprinderi etc. militarizate. DEMIMOND, -Ă, (2) demimonde (fr. demi-monde) (Livr.) 1. S.n. Societate, mediu al unei demimondene (1). 2. S.f. Demimondenă (1). DEMIMONDEN, -Ă, demimondeni, -e (fr. demi-mondaine) 1. S.f. Cocotă; (livr.) demimondă (2). 2. Adj. Referitor la o demimondenă (1). DEMINĂ, deminez vb. I (fr. deminer) A curăţa solul, un fluviu, o mare de mine1 (3). DEMINERALIZÂ, demineralizez vb. I (fr. demine-raliser) A(-şi) pierde, a elimina sărurile minerale. DEMIPALTON, demipaltoane s.n. (demi- + palton) Palton mai subţire. DEMISEC, demiseci adj. (fr. demi-sec) (Despre vinuri) Care are un gust intermediar între dulce şi sec. DEMISIE, demisii s.f. (fr. demission) Act, cerere (scrisă) prin care cineva renunţă (de bunăvoie) la o funcţie, Ia o demnitate etc., cerând desfacerea contractului de muncă. DEMISIONĂ, demisionez vb. I (fr. demissionner) A renunţa (de bunăvoie) printr-un act (scris) Ia o funcţie, la o demnitate etc.; a-şi prezenta demisia. DEMISIONÂR, -Ă, demisionari, -e adj., s.m. şi f. (fr. demissionnaire) (Persoană) care a demisionat (recent). DEMISOL, demisoluri s.n. (demi- + sol) Nivelul unei clădiri, situat parţial sub nivelul solului, sub parter. DEMISTIFICĂ, demistific vb. I (cf. fr. demystifier) A face astfel, încât un lucru, o idee să-şi piardă caracterul mistificator; a demitiza. DEMISTIFICATOR, -OÂRE, demistificatori, -oare adj., s.m. şi f. (demistifică + -tor) (Persoană) care demistifică. DEMITE, demit vb. III (fr. demettre, lat. demittere) A destitui, a scoate pe cineva dintr-o funcţie, dintr-o demnitate. DEMITENTĂ, demitente s.f. (fr. demi-teinte) Tentă între luminos şi întunecat, într-o pictură sau gravură. DEMITIZÂ, demitizez vb. I (cf. it. demitizzare) A face astfel, încât un lucru, o idee să-şi piardă caracterul DEM IU 244 mitic; a facc să dispară o afirmaţie falsă, o minciună; a dcmistifica. DEM IU, denii uri s.n. (fr. [paletot de] denii[-saison]) Pardesiu gros. DEMIURG, (2) demiurgi s.m. (lat. demiurgus, fr. demiurge) I. Creatorul Universului (în filosofia lui Platon); (p. cxt.) principiu activ, crcator. 2. Persoană carc crccază sau însufleţeşte, carc dă avânt la ccva. DEMIURGIC, -Ă, demiurgici, -ce adj. (fr. demiur-gique) Referitor la demiurg (1). DEMIVOLEU, demivoleuri s.n. (fr. demi-volee) (La tenis) Lovitură care expediază mingea după contactul cu solul. DEMN, -Ă, demni, -e adj. (lat. dignus) 1. Capabil, vrednic dc... 2. (Despre oameni) Care inspiră stimă, res-pcct (în comportarc, în manifestări); rezervat (2), sobru (2). DEMNITAR, demnitari s.m. (fr. dignitaire, cf. demn) înalt funcţionar al statului, al Biscricii etc. DEMNITATE, demnităţi s.f. (lat. dignitas, -atis, cf. fr. dignite) L Calitatea de a fi demn; autoritate morală, prestigiu (1); onoare (2); gravitate (2). 2. Func-ţic înaltă în stat; rang (1). DEMO- (fr. demoit. demo, gr. demos) Element de compunerc cu sensul dc „(referitor la) popor”, „popular”, „populaţie”, în cuvinte ca: democraţie, demografie. DEMOAZELĂ, demoazele s.f. (fr. demoiselle) (înv.) Domnişoară, duduie. DEMOBILIZÂ, demobilizez vb. I (fr. demobiliser) 1. A lăsa la vatră trupele mobilizate; a trece armata dc la starea dc război la cea de pace. 2. (Fig.) A renunţa la oricc intenţie revendicativă; a descuraja. DEMOBILIZATOR, -OÂRE, demobilizatori, -oare adj. (demobiliza + -tor) Care demobilizează (2); descurajam. DEMOCRÂT, -Ă, democraţi, -te (fr. democrate) 1. Adj., s.m. şi f. (Adept) al democraţiei. 2. S.m. Membru al unui partid democrat. 3. Partid democrat = partid cu orientare democrată (1). Demo-crat-creştin = (despre partide) care adoptă principiile democraţiei creştinc; (despre persoane) care face parte dintr-un astfel de partid; democreştin. DEMOCRÂTIC, -Ă, democratici, -ce adj. (fr. de-mocratique) Care aparţine sau este conform democraţiei. DEMOCRATISM s.n. (fr. democratisme) Ansamblu de principii care exprimă, garantează şi asigură libertăţile democratice. DEMOCRATIZÂ, democratizez vb. I (fr. democra-tiser) 1.A implementa idei şi instituţii democratice într-un stat; a (rc)organiza pc baze dcmocraticc. 2. A pune la îndemâna tuturor. DEMOCRATURĂ, democraturi s.f. (fr. democraţiile) (Livr.) Falsă dcmocraţic; trcccrc dc la dictatură Ia democraţie. DEMOCRAŢIE, democraţii s.f. (fr. democraţie) Regim politic în carc puterea supremă este cxcrcitată dc popor, prin reprezentanţi aleşi. DEMOCREŞTIN, -Ă, democreştini, -e s.m. şi f, adj. (cf. it. democristiano) (Rar) Dcmocrat-crcştin. DEMODÂ, demodez vb. I (fr. demoder) A înccta sâ fie la modă; a se învechi, a se perima (1). DEMODÂT, -Ă, demodaţi, -te adj. (it. demoda, fr. dc-modâ) I. Carc nu mai este Ia modă; vetust. 2. (Fig.) Desuet, perimat. DEMODEX, demodecşi s.m. (fr. dâmodex) Acarian parazit întâlnit la om şi la animale, agentul patogen al acneei. DEMOGRÂF, demografi s.m. (fr. demographe) Specialist în demografie. DEMOGRÂFIC, -Ă, demografici, -ce adj. (fr. demo-graphique) 1. Referitor la demografie, care ţine dc demografie. 2. Explozie demografică v. explozie (3). DEMOGRAFIE s.f. (fr. demographie) Ştiinţă carc studiază fenomenele dc creştere şi descreştere a populaţiei umane, precum şi structura, densitatea, mişcarea etc. a acesteia. DEMOLÂ, demolez vb. I (fr. demolir) A dărâma o construcţie (bucată cu bucată); a distruge (1), a ruina (1). DEMOLIŢIUNE, demoliţiuni s.f (fr. demolition) Demolare; ruinare, ruină (1). DEMON, demoni s.m. (fr. demon) L Diavol, drac, Satana. 2. (Fig.) Om rău. 3. Spirit al răului. 4. Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii şi a frumuseţii fizice. 5. Geniu al neliniştii. DEMONETIZÂ, demonetizez vb. I (fr. demonetiser) 1.A retrage din circulaţie anumite monede. 2. (Despre monede) A se devaloriza. 3. (Fig.) A deveni banal, obişnuit. DEMONIÂC, -Ă, demoniaci, -ce adj. (fr. demoniaque) Demonic. DEMONIC, -Ă, demonici, -ce adj. (it. demonico) Carc aparţine demonilor; drăcesc, satanic, Iuciferic, demoniac. DEMONISM s.n. (fr. demonisme) Credinţă în demoni; atitudine demonică. DEMONIZÂ, demonizez vb. I (demon + -iza) A da caracter demonic; a atrage dc partea diavolului, a răului. DEMONIZÂRE, demonizări s.f. (dc la demoniza) Aderare la demonism, la credinţa în demoni. 245 DENATURA DEMONOFOBIE s.f. (it. demonofobiă) Teamă patologică de demoni. DEMONOGRAF, -Ă, demonograjî, -e s.m. şi f. (fr. demonographe) Autor de studii despre demoni. DEMONOGRAFIE, demonografii s.f. (fr. demono-grapliie) Studiul credinţelor religioase despre demoni; tratat despre demoni (1). DEMONOLATRIE s.f. (fr. demonolătrie) Venerare a demonilor. DEMONOLÂTRU, -Ă, demonolatri, -e adj., s.m. şi f. (fr. dâmonolâtre) (Persoană) care venerează demonii. DEMONOLOG, -Ă, demonoiogi, -ge s.m. şi f. (fr. demonologue) Specialist în demonologie. DEMONOLOGIC, -Ă, demonologici, -ce adj. (fr. demonologique) Al demonologiei, referitor la demonologie. DEMONOLOGIE s.f. (fr. demonologie) Disciplină care se ocupă de mitul demonilor. DEMONOMANIE s.f. (fr. demonomanie) Formă de nebunie provocată de convingerea de a fi stăpânit de demoni. DEMONSTRA, demonstrez vb. I (fr. demontrer, lat. demonstrare) 1. A arăta, a dovedi, a fundamenta, a proba adevărul (sau neadevărul) unei afirmaţii, al unei teorii, al unui fapt etc. cu argumente, cu exemple concrete. 2. A organiza o demonstraţie (1); a manifesta (2). 3. A etala; a pune în evidenţă. DEMONSTRABIL, -Ă, demonstrabili, -e adj. (fr. demontrable, lat. demonstrabilis) Care poate fi demonstrat. DEMONSTRABILITÂTE s.f. (fr. demontrabilite) Calitatea de a fi demonstrabil. DEMONSTRANT, -Ă, demonstranţi, -te s.m. şi f. (rus. demonstrant) Participant la o demonstraţie (1); manifestant. DEMONSTRATIV, -Ă, demonstrativi, -e adj. (fr. demonstratif lat. demonstrativus) 1. Care serveşte unei demonstraţii; ilustrativ. 2. (Despre gesturi, manifestări etc.) Care exprimă în mod ostentativ un sentiment, o atitudine, o părere etc. 3. Pronume demonstrativ = pronume care arată locul, în timp sau în spaţiu, al obiectului faţă de vorbitor. Adjectiv demonstrativ = adjectiv care însoţeşte substantivul, indicând depărtarea sau apropierea în spaţiu sau în timp. DEMONSTRAŢIE, demonstraţii s.f. (fr. demonstra-don, lat. demonstrat io, cf. rus. demonstraţiia) 1. Manifestaţie publică (de stradă) care are un caracter social sau politic; defilare. 2. Şir de calcule care dovedesc adevărul unei teoreme, al unei formule. 3. Manifestare a unui sentiment, a unei atitudini. 4. Demonstraţie de/orţă ~ concentrare şi desfăşurare a unor forţe militare, iniţiată pentru intimidarea adversarului sau inducerea în eroare a acestuia. DEMONTA, demontez vb. 1 (fr. demonter) 1. A desface un mecanism, o maşină etc. piesă cu piesă. 2. (Fig.) A descuraja, a deprima (pe cineva). DEMONTÂBIL, -Ă, demontabili, -e adj. (fr. demon-table) Care poate fi demontat. DEMORALIZA, demoralizez vb. I (fr. demoraliser) A (se) descuraja, a (se) deprima. DEMORALIZANT, -Ă, demoralizanţi, -te adj. (fr. demoralisant) Care demoralizează; demoralizator, deprimant, descurajator. DEMORALIZATOR, -OÂRE, demoralizatori, -oare adj. (fr. demoralisateur) Care tinde să demoralizeze; demoralizant. DEMORFINIZÂRE s.f. (cf. fr. demorphinisation) Dezintoxicare aplicată morfinomanilor. DEMORFISM s.n. (fr. demorphisme) Proces de distrugere şi de descompunere a rocilor solide. DEMOS s.n. (gr. demos) (In Grecia antică) Denumire dată păturii de oameni liberi, cu drepturi politice depline, dintr-un oraş. DEMOSCOPIC, -Ă, demoscopici, -ce adj. (demos-cop[ie] + -ic) Care sondează opinia publică. DEMOSCOPIE s.f. (germ. Demoskopie, fr. demos-copie) Sondare a opiniei publice prin întrebări, folosind date statistice. DEMOTIC, -Ă, demotice adj. (fr. demotique) Scriere demotică = scriere cursivă, populară în Egiptul antic. DEMULÂ, demulez vb. I (fr. demouler) A scoate un model din tiparul în care a fost turnat, fasonat etc. DEMULTIPLICÂ, demultiplic vb. I (fr. demultiplier) A încetini o mişcare de rotaţie cu ajutorul unui angrenaj. DEMULTIPLICATOR, demultiplicatoare s.n. (fr. demultiplicateur) Sistem de transmisie care asigură reducerea vitezei. DENÂR/DINÂR2, denari/dinari s.m. (lat. denarius, it. denaro) 1. Monedă de argint de cca patru grame care a circulat în Roma antică. 2. Unitate monetară în unele ţări europene, în Evul Mediu. DENATALITÂTE s.f. (fr. denatalite) Scădere a natalităţii. DENATURÂ, denaturez vb. I (fr. denaturer) 1. A schimba, a deforma, a falsifica (în mod intenţionat) sensul unor cuvinte, adevărul; a escamota (2), a perverti (2). 2. A altera considerabil gustul, savoarea; a contraface o substanţă sau un produs (comestibil) în diferite scopuri. DENATURÂNT 246 DENATURÂNT, -Ă, denaturanţi, -te adj., s.n. (fr. denaturam) (Substanţă) carc denaturează un produs. DENATURAT, -A, denaturaţi, -te adj. (cf. fr. denature) 1. Lipsii dc sentimente fireşti, normale. 2. Falsificat, alterat. 3. Deformat (în mod voit), răstălmăcit. 4. Spirt denaturat = spirt ncbuvabil din cauza denaturării cu un adaos dc alcool mctilic. cu destinaţie industrială. DENAŢIONALIZÂRE, denaţionalizări s.f. (cf. fr. denationalisation) Restituire a unei entităţi economice din proprietatea statului în proprietatea privată. DENAZALIZÂ, denazalizez vb. I (fr. denasaliser) A(-şi) pierde sau a facc să-şi piardă timbrul, caracterul nazal. DEN AZI FI CÂ, denazific vb. I (fr. denazijier, engl. denazify) A lua măsuri pentru dispariţia urmelor nazismului. DENDRÂRIU, dendrarii s.n. (rus. dendrarii) Parc care prezintă colccţii de plante vii, crescute în condiţii naturale sau în seră. DENDRITĂ, dendrite s.f. (fr. dendrite) 1. Prelungire ramificată arborcsccntă a protoplasmci neuronului; dendron. 2. (La pl.) Depozite dc minerale cu aspect arborescent. DENDR1TIC, -Ă, dendritici, -ce adj. (fr. dendri-tique) Care aparţine dendritei (1), cu dendrite; arborescent. DENDR(O)- (fr. dendro-) Element dc compunere cu sensul dc „arbore", în cuvintc ca: dendrofloricol, dendrometrie. DENDROFLORICOL, -Ă, dendrojloricoli, -e adj. (dendro- + floricol) Referitor la plantarea de arbori şi de flori. DENDROGRÂF, dendrografe s.n. (fr. dendrographe) Dendrometru înregistrator. DENDROGRÂFIC, -Ă, dendrografici, -ce adj. (fr. dendrographique) Care ţine de dendrografie, referitor la dendrografie. DENDROGRAFIE s.f. (fr. dendrographie) Studiul arborilor; dcndrologie. DENDROLOG, -Ă, dendrologi, -ge s.m. şi f. (germ. Dendrolog) Specialist în dcndrologie. DENDRO LOG IC, -Ă, dendrologici, -ce adj. (fr. dendrologique) Referitor la dcndrologie, care ţine dc dendrologie. DENDROLOGIE s.f. (fr. dendrologie) Ştiinţă care studiază arborii; dendrografie. DENDROMETRIC, -Ă, dendrometrici, -ce adj. (fr. dendrometrique) Referitor la dendrometrie. DENDROMETRIE s.f (fr. dendrometrie) Disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunii arborilor. DENDROMETRIST, -Ă, dendrometrici, -ste s.m. şi f. (fr. dendrometriste) Spccialist în dendrometrie. DENDROMETRU, dendrometre s.n. (fr. dendro-metre) Instrument folosit pentru măsurarea dimensiunii arborilor. DENDRON, dendroane s.n. (fr. dendrone) (Biol.) Dcndrită (1). DENEGÂ, deneg vb. I (lat., it. denegare, cf. fr. dc-nier) LA tăgădui (cu tărie), a nega. 2. A refuza (I). DENEGÂRE, denegări s.f. (de la denega) Denegare de dreptate = refuz al unui organ juridic dc a rezolva o cauză în legătură cu carc a fost sesizat. DENEGATORIU, -IE, denegatorii adj. (fr. denegn-toire) Care arc caractcr dc denegaţie. DENEGÂŢIE, denegaţii s.f. (fr. denegation) Negare în justiţie. DENGA s.f. (fr. dengue) Febră cpidcmică tropicală provocată dc un virus transmis dc un ţânţar. DENICHELÂ, denichelez vb. I (de- + nichela) A înlătura stratul dc nichcl depus pc plăcilc dc stereotipie. DENICOTINIZÂ, denicotinizez vb. I (fr. denicoti-niser) A îndepărta nicotină din tutun. DENICOTINIZÂRE, denicotinizâri s.f. (dc la deni-cotiniza) L îndepărtare a nicotinci din tutun. 2. Dcz-văţare dc fumat. DENIER, denieri s.m. (fr. denier) Unitate dc măsurii pentru greutatea liniară a firului dc mătase sau a fibrei sintetice. DENIGRÂ, denigrez vb. I (fr. denigrez lat. denigrare) A ataca reputaţia cuiva; a ponegri, a defaima. a calomnia. DENIGRÂNT, -Ă, denigranţi, -te adj. (fr. denigrant) Denigrator. DENIGRATOR, -OÂRE, denigratori, -oare adj., s.m. şi f. (lat. denigrator, -oris, it. denigratore) (Persoană) carc denigrează; denigrant. DENIM, denimuri s.n. (fr., engl. denim) Ţesăturii groasă dc bumbac, folosită în trccut la confccţiona-rea pantalonilor şi a salopetelor, utilizată astăzi pentru confccţii de tip bluejeans. DENITRA, denitrez vb. I (germ. denitrieren) A de-nitrifica. DENITRIFICÂ, denitrific vb. I (fr. denitrifier) A cfcc-tua operaţia de dcnitrificare; a denitra. DENITRIFICÂRE, denitrificări s.f. (cf. fr. denitri-fication) Eliminare, dintr-o substanţă, a azotului şi a compuşilor din sol ai acestuia. DENIVELÂ, denivelez vb. I (fr. deniveler) L (Despre terenuri) A face să-şi piardă sau a(-şi) pierde netezimea, nivelarea prin produccrca dc gropi. 2. (Despre suprafaţa unei ape) A-şi schimba nivelul. 247 DENUMIRE DENIVELARE, denivelări s.f. (de la denivela) Diferenţă de nivel; accident de teren. DENOMBRA, denombrez vb. I (fr. denombrer) A număra; a face numărarea, recensământul (unei populaţii, unei armate etc.). DENOMBRÂBIL, -Ă, denombrabili, -e adj. (fr. de-nombrable) Care poate fi numărat. DENOMINÂ, denominez vb. I (lat. denominare) 1. (Livr.) A denumi. 2. A face o denominare. DENOIMINALIZÂ, pers. 3 denominalizează vb. I (fr. denominaliser) (Despre semnele monetare) A(-şi) reduce valoarea nominală. DENOMINARE, denominări s.f. (de la denomină) 1. Denumire. 2. Reducere a valorii nominale a semnelor monetare. Denominarea monedei naţionale. DENOMINATIV, -Ă, denominativi, -e (fr. denominaţii lat. denominativus) 1. Adj. Care denumeşte. 2. S.n. Cuvânt derivat dintr-un substantiv sau dintr-un adjectiv. DENOMINAŢIE, denominaţii s.f. (fr. denomination) Denumire, numire. DENOTA, pers. 3 denotă vb. I (fr. denotei\ lat. deno-tare) 1. A arăta, a indica (1). 2. A exprima un anumit sens. DENOTAT, denotate s.n. (fr. denote) Obiect care poartă un nume; semnificat. DENOTATIV, -Ă, denotativi, -e adj. (fr. denotatij) Care corespunde unei denotaţii; precis (1), comun, obişnuit; (despre stil) neutru, obiectiv (2), lipsit de conotaţii. DENOTAŢIE, denotaţii s.f. (fr. denotation) 1. (Log.) Denumire a unui obiect care trimite la un concept; sferă (4). 2. (Lingv.) Semnificaţie. DENS, -Ă, denşi, -se adj. (fr. dense, lat. densus) L Care are părţile componente strâns unite; compact (1), îndesat; (fig.; despre somn, linişte etc.) greu; profund. 2. Consistent, solid (3), tare; (fig.) concis. DENSIFICÂ, densific vb. I (fr. densifler) A (se) condensa, a (se) întări. DENSIMETRIE s.f. (fr. densimetrie) Tehnică de măsurare a densităţii substanţelor (lichide). DENSIMETRU, densimetre s.n. (fr. densimetre) Ae-rometru folosit pentru măsurarea densităţii lichidelor. DENSITÂTE, densităţi s.f. (fr. densite, lat. densitas, -atis) 1. Faptul de a fi dens; compacitate; număr, cantitate dc obiecte, de fiinţe dispuse pe unitatea de suprafaţă sau de lungime; desime. 2. Raportul dintre masa şi volumul unui corp; masă specifică. 3. Densitatea populaţiei = numărul de locuitori pe unitatea de suprafaţă teritorială. DENTÂL, -Ă, dentali, -e adj., s.f. (fr. dentaf) (Consoană) care se articulează atingând cu vârful limbii incisivii1. DENTAR, -Ă, dentari, -e adj. (fr. dentaire, lat. denta-rius) Referitor la dinte; care ţine de medicul dentist. DENTICUL, denticule s.n. (fr. denticule) 1. Dinte foarte mic. 2. (Arhit.) Ornament de cornişă în formă de dinte. DENTICULÂT, -Ă, denticulaţi, -te adj. (fr. denticule) Care are denticule; dinţat, crestat. DENTIFORM, -Ă, dentiformi, -e adj. (fr. dentiforme) Care are formă de dinte. DENTINĂ s.f. (fr. dentine) Ţesut osos dur, bogat în calciu, care formează masa unui dinte; ivoriu (2). DENTIST, -Ă, dentişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. dentiste, germ. Dentist) (Medic) specializat în tratarea bolilor cavităţii bucale şi dinţilor; stomatolog. DENTISTICĂ s.f. (dentist + -ică) (Med.) Stomatologie. DENTIŢIE, dentiţii s.f. (fr. dentition, lat. dentitio) 1. Dantură; formarea şi apariţia dinţilor, la copii şi la puii mamiferelor; mod de dispunere a dinţilor. 2. Dentiţie de lapte = prima dentiţie a unui copil. DENTOM, dentoame s.n. (fr. dentome) Tumoare benignă a unui dinte adult. DENTONOMIE s.f. (fr. dentonomie) Clasificare a dinţilor. DENUCLEARIZÂ, denuclearizez vb. I (fr. denuclea-riser) A limita sau a interzice, prin intermediul unui tratat internaţional, producerea, utilizarea şi experimentarea armelor nucleare, precum şi depozitarea deşeurilor radioactive într-un spaţiu, într-o zonă, într-o ţară etc. DENUCLEARIZÂT, -Ă, denuclearizaţi, -te adj. (de la denucleariza) (Despre ţări, teritorii) Căruia i s-a interzis, prin tratat internaţional, deţinerea de arme nucleare. DENUDÂ, denudez vb. I (fr. denuder, lat. denudare) (Livr.) A dezveli, a descoperi. DENUDÂŢIE, denudaţii s.f. (fr. denudation, lat. de-nudatio) 1. Proces de nivelare a reliefului sub acţiunea agenţilor externi (apă, vânt, gheţari etc.), prin dezagregarea şi transportarea rocilor în regiuni mai joase. 2. Starea unui dinte sau a unui os dezvelit, descoperit. DENUMI, denumesc vb. IV (de- + numi, cf. fr. denom-mer) A da un nume unei fiinţe, unui lucru; a numi; a denomina (1). DENUMIRE, denumiri s.f. (de la denumi) Faptul de a denumi; numire; nume dat unei fiinţe sau unui lucru; cuvânt care denumeşte ceva. DENUNŢ 248 DENUNŢ, denunţuri s.n. (de la denunţa) Informare adresată unei instanţe penale sau unui organ de urmărire penală referitor la săvârşirea unei infracţiuni de către cineva; denunţare (1), delaţiune. DENUNŢA, denunţ vb. I (fr. denoncer, lat. denun-tiare) 1. A face un denunţ, a reclama (2); a informa o autoritate, o instanţă penală despre comiterea unei infracţiuni. 2. A declara un act, un tratat, un contract, un drept nul, nevalabil. 3. A se ridica în public împotriva cuiva. A denunţa un abuz. DENUNŢARE, denunţări s.f. (de la denunţa) 1. Denunţ, delaţiune. 2. Denunţare calomnioasă = învinuire mincinoasă, prin denunţ, adusă unei persoane. DENUNŢĂTOR, -OÂRE, denunţători, -oare s.m. şi f. (cf. fr. denonciaîeur) Persoană care denunţă; delator. DENUTRIŢIE, denutriţii s.f. (fr. denutrition) Deficienţă de nutriţie datorată unor carenţe de hrană sau unor tulburări de asimilare, care produce o scădere sensibilă în greutate. DEODORÂNT, -Ă, deodoranţi, -te adj., s.n. (fr. deo-dorant) Dezodorizant. DEONTOLOGIC, -Ă, deontologici, -ce adj. (fr. de-ontologique) Referitor la deontologie. DEONTOLOGIE s.f. (fr. deontologie) 1. Teoria îndatoririlor de ordin moral; (p. spec.) ansamblu de reguli, de norme şi de obligaţii specifice unei profesii. 2. Deontologie medicală = etică medicală. DEPALATALIZÂ, pers. 3 depalatalizează vb. I (fr. depalataliser) (Despre consoane) A-şi pierde caracterul palatal. DEPANÂ, depanez vb. I (fr. depanner) A repara un autovehicul, un televizor, o maşină ca urmare a unei pene (1). DEPANATOR, -OÂRE, depanatori, -oare s.m. şi f. (depana + -tor) Lucrător calificat care depanează diverse maşini sau aparate (de radio, de televiziune etc.) aflate în pană (1); reparator (1). DEPANOR, depanoare s.n. (fr. depanneur) Aparat folosit pentru depistarea penelor (1) unor aparate, ale unor maşini etc. DEPARAZITÂ, deparazitez vb. I (de- + parazit + -a) A distruge paraziţii de pe plante, de pe animale sau din încăperi folosind metode chimice, fizice ori biologice. DEPARAZITÂRE, deparazitări s.f. (de la deparazita) 1. Distrugere a paraziţilor. 2. Deparazitare radio-electrică = combatere a perturbaţii lor radioelectrice produse de instalaţiile tehnice (paraziţi industriali). DEPAREIÂ, depareiez vb. I (fr. depareiller) A descompleta o serie de mărci poştale. DEPARTAJÂ, departajez vb. I (fr. dâpartager) 1. A face să înceteze egalitatea meritelor; a stabili un criteriu pentru un clasament. 2. A (se) distanţa ca punctaj într-un clasament. 3. A arbitra un diferend. DEPARTAMENT, departamente s.n. (fr. departrmu) 1. Ramură specializată a unei administraţii, a unei antreprize; subdiviziune a unui minister. 2. Minister (în S.U.A.). 3. Unitate teritorial-administrativă (în Franţa) gestionată de un prefect. DEPARTAMENTÂL, -Ă, departamentali, -e adj. (fr. departemental) Care ţine de un departament, referitor Ia un departament. DEPAVÂ, depavez vb. I (fr. depaver) A desface un pavaj; a strica un drum pavat. DEPĂŞI, depăşesc vb. IV (fr. depasser, cf. păşi) L A întrece, mergând în acelaşi sens, a devansa (1), a lăsa în urmă. 2. A fi superior cuiva sau în ceva; a birui, a învinge; a surmonta. 3. A fi mai înalt, mai mare, mai lung decât altcineva sau altceva. 4. A întrece puterile sau competenţa cuiva. DEPEIZÂ, depeizez vb. I (fr. depayser) (Livr.) A(-şi) schimba ţara, locul de origine; (fig.) a (se) dezorienta (2), a (se) înstrăina. DEPENDENT, -Ă, dependenţi, -te adj. (fr. dependant) 1. Care nu este autonom; subordonat (1), supus. 2. (Gram.) Secundar2 (2), subordonat (1). 3. A cărui mişcare sau existenţă este condiţionată de un aparat, de o substanţă sau de medicamente. DEPENDENŢĂ, dependenţe s.f (fr. dependance) Stare de subordonare, de supunere faţă de cineva sau de ceva; obedienţă; (p. ext.) corelaţie. DEPENDINŢĂ, dependinţe s.f. (fr. dependances) (Mai ales Ia pl.) încăpere anexă (baie, bucătărie etc.) într-o locuinţă, într-un local public; construcţie anexă pe lângă o gospodărie. DEPERDIŢIE, deperdiţii s.f. (fr. deperdition) Pierdere progresivă, diminuare a căldurii, a energiei. DEPERSONALIZÂ, depersonalizez vb. I (fr. deper-sonnaliser) A face să-şi piardă sau a-şi pierde personalitatea. DEPERSONALIZÂRE, depersonalizări s.f. (de la depersonaliza) Tulburare mintală constând în faptul că bolnavul şi-a pierdut personalitatea. DEPESÂJ, depesaje s.n. (fr. depeqage) Tăiere în bucăţi a unui cadavru, pentru a-i împiedica identificarea. DEPEŞĂ, depeşe s.f. (fr. dâpeche) (înv.) 1. Corespondenţă oficială; telegramă. Depeşă diplomatică. 2. Informaţie scurtă transmisă organelor dc presă. DEPIGMENTÂ, depigmentez vb. I (fr. depigmen-ter) (Despre piele, păr) A se decolora prin pierderea pigmentului melanic. 249 DEPOSEDA DEPILA, depilez vb. I (fr. dâpiler, lat. depilare) 1. A îndepărta părul de pe pielea de animal pregătită pentni tăbăcit. 2. A(-şi) îndepărta părul de pe corp, în scop igienic sau estetic; a (se) epila. DEPILÂNT, -Ă, depilanţi, -te adjM s.n. (fr. depilant) (Substanţă) care serveşte Ia depilare. DEPILATOR, -OARE, depilatori, -oare adj., s.n. (fr. depilatoire) (Produs cosmetic) care produce căderea părului de pe pielea cuiva; epilator. DEPILÂŢIE, depilaţii s.f. (fr. depilat ion) Depilare. DEPINDE, depind vb. III (fr. dependre, lat. depen-dere) 1. A fi subordonat deciziei cuiva, a fi în funcţie de..., a fi legat de..., a rezulta din ceva, a fi consecinţa cuiva sau a ceva. 2. A fi sub autoritatea, sub ordinele sau sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. DEPISTÂ, depistez vb. I (fr. depister) A descoperi ceva ascuns, tăinuit, a da de urma unui lucru după o cercetare amănunţită. DEPLANTÂ, deplantez vb. I (fr. deplanter) LA scoate un arbore dintr-un loc pentru a-1 planta în altă parte. 2. A dezgropa, a ridica mine1 (3) dintr-un loc. DEPLASÂ, deplasez vb. I (fr. deplacer) 1. A schimba locul unui lucru; a muta. 2. A se duce, a circula (1), a merge, a se mişca. 3. A (se) disloca (1), a (se) dezarticula (2). 4. A merge undeva pentru un timp limitat (în interes de serviciu). DEPLASÂBIL, -Ă, deplasabili, -e adj. (fr. depla-qable) Care poate fi deplasat. DEPLASAMENT, deplasamente s.n. (fr. deplace-ment) Greutatea volumului de apă dezlocuit de o navă; greutatea totală a unei nave. DEPLASÂRE, deplasări s.f. (de la deplasa) 1. Timpul şi locul spre care se deplasează cineva; circulaţie (1); locomoţie.- 2. în deplasare = în călătorie (în interes de serviciu). DEPLASÂT, -Ă, deplasaţi, -te adj. (de la deplasa, cf. fr. deplace) 1. Care nu se află la locul lui; mutat, dislocat. 2. (Fig.) Care nu este aşa cum se cuvine în raport cu o situaţie sau cu anumite circumstanţe; şocant, necuviincios, nepotrivit. DEPLASTIFIÂNT, deplastifianţi s.m. (fr. deplastifiant) (în industria ceramică) Material adăugat unei materii prime pentru a-i reduce plasticitatea; de-plasti fi câtor. DEPLASTIFICATOR, deplastificatori s.m. (cf. fr. deplastifiant) Deplastifiant. DEPLÂNGE, deplâng vb. III {de- + plânge, cf. fr. deplorer) A simţi milă, părere de rău, regret faţă de cineva sau de ceva; a compătimi, a deplora. DEPLEŢIUNE, depleţiuni s.f. (fr. depletion, lat. de-pletio, -onis) (Med.) Golire; (spec.) suprimare sau micşorare a unei obstrucţii, a unei piedici în curgerea fluidelor. DEPLIÂ, depliez vb. I (fr. dâplier) A desface un obiect împăturit, pliat. DEPLORA, deplor vb. I (fr. deplorer) (Livr.) A deplânge. DEPLORÂBIL, -Ă, deplorabili, -e adj. (fr. deplo-rable) 1. Vrednic de plâns, de compătimit; jalnic, lamentabil (2), mizerabil (1). 2. Care provoacă neplăcere; penibil. Rezultate deplorabile. DEPLORÂŢIE, deploraţii s.f. (fr. deploration, lat. deploratio) (Rar) Plângere, lamentaţie; cântec popular medieval cu subiect tragic sau religios. DEPLUMÂ, deplumez vb. I (fr. deplumer) A smulge pene; a jumuli. DEPOETIZÂ, depoetizez vb. I (fr. depoetiser) A priva (un text etc.) de caracterul poetic, a lipsi de poezie. DEPOLARIZÂ, depolarizez vb. I (fr. depolariser) 1. A împiedica polarizarea chimică a electrozilor. 2. A transforma un fascicul de raze în lumină naturală, prin anihilarea polarizării. DEPOLITIZÂ, depolitizez vb. I (fr. depolitiser) A face să-şi piardă caracterul politic. DEPOLUÂ, depoluez vb. 1 (fr. depolluer) A suprima sau a reduce poluarea ori sursele care o produc; a purifica (1). DEPOLUÂNT, -Ă, depoluanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. depolluant) (Substanţă, bacterie, produs etc.) care serveşte la depoluare. DEPONENT1, -Ă, deponenţi, -te adj. (fr. deponent, lat. deponens, -ntis) (Despre verbe, în gramatica latină) Cu flexiune pasivă şi sens activ. DEPONENT2, -Ă, deponenţi, -te s.m. şi f. (lat. deponens, -ntis, it. deponente) Depunător de bani, de hârtii de valoare etc. (la o bancă), pe baza unui contract de depozit. DEPONTÂ, depontez vb. I (fr. depointer) A demonta un pod militar. DEPOPULÂ, depopulez vb. I (lat. depopulare, cf. fr. depeupler, it. depopolare) A distruge sau a reduce populaţia dintr-un Ioc, dintr-o ţară etc. DEPORTÂ, deportez vb. I (fr. deporter, lat. deportare) A forţa pe cineva să plece într-o regiune îndepărtată, a condamna la exil politic; a exila, a surghiuni. DEPORTÂT, -Ă, deportaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la deporta, fr. deporte) (Persoană) care se află în deportare. DEPOSEDÂ, deposedez vb. I (fr. deposseder) A lua cuiva posesia unui lucru; a lipsi pe cineva de un bun, de un drept; a spolia. i DEPOU 250 DEPOU, depouri s.n. (fr. depât) Clădire construită pentru adăpostirea, întreţinerea şi repararea locomotivelor şi a vagoanelor dc tren, a tramvaielor etc.; remiză (3). DEPOZIT, depozite s.n. (lat. depositum, cf. it. depo-sito, fr. depât) 1. Loc, clădire în care se păstrează anumite materiale, mărfuri etc.; magazie. 2. Strat format prin depunerea resturilor solide dintr-o suspensie; sediment (1). 3. Depozit bancar = banii unui deponent, depuşi la bancă, în contul acestuia. Depozit legal = fond de cărţi alcătuit din tot ce se tipăreşte într-o ţară, la care au dreptul marile biblioteci. DEPOZITA, depozitez vb. I (it. depositare) 1. A depune ceva în depozit (1). 2. A încredinţa cuiva un lucru spre păstrare. 3. A se depune, a se sedimenta. DEPOZITAR, -Ă, depozitari, -e s.m. şi f. (fr. depo-sitaire) Persoană carc primeşte ceva în depozit, în păstrare. DEPOZIŢIE, depoziţii s.f. (fr. deposition, lat. depo-sitio) Declaraţie a unui martor în instanţă; mărturie. DEPRAVA, depravez vb. I (fr. depraver, lat. depravare) A deveni imoral, vicios; a (se) destrăbăla, a (se) perverti (1); a (se) corupe (1); a decădea. DEPRAVAT, -Ă, depravaţi, -te adj. (de Ia deprava) Corupt, desfrânat, imoral; disolut, vicios (2). DEPRAVAŢIUNE, depravaţiuni s.f. (fr. deprava-tion, lat. depravatio, -onis) (Rar) Corupţie, viciu (2), pervertire. DEPRECÂŢIE, deprecaţii s.f. (fr. deprecation) Figură retorică prin carc cineva este implorat să alunge un rău, un pericol sau să îndrepte o greşeală. DEPRECIA, depreciez vb. I (fr. deprecier) 1. A aprecia ceva sub valoarea reală; a minimaliza valoarea cuiva, a ceva. 2. A (se) devaloriza, a (se) degrada (3). DEPRECIATIV, -Ă, depreciativi, -e adj. (fr. depreciat ij) Care arată lipsă de consideraţie, dispreţ; peiorativ. DEPRECIATOR, -OÂRE, depreciatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. depreciateur) (Persoană) care depre-ciază. DEPRECIERE, deprecieri s.f. (de la deprecia) Degradare a unei mărfi; diminuare a valorii unei monede ca urmare a inflaţiei şi a dezechilibrului balanţei de plăţi. DEPRESÂ, depresez vb. I (fr. depresser) 1. A desface cu ajutorul unei prese două piese aflate în contact forţat. 2. A rări puieţi. 3. A modifica proprietăţile superficiale ale minereurilor cu ajutorul de-presantelor. DEPRESÂNT, depresante s.n. (fr. depressant, engl. depressant) Substanţă care împiedică flotaţia unui minereu. DEPRESIE s.f. v. depresiune. DEPRESIONÂRĂ, depresionare adj. (depresiune + -ar) Zona depresionara = zonă atmosferică cu o presiune barică scăzută, favorabilă formării cicloanclor. DEPRESIUNE/DEPRESIE, depresiuni/depresii s.f. (fr. depression, lat. depressio, -onis) 1. Formă dc relief întinsă, înconjurată de înălţimi. 2. Presiune mai mică decât cea de referinţă. 3. Scădere a presiunii atmosferice care produce timp nefavorabil. 4. (în forma depresie) Stare (patologică) dc tristeţe profundă; deprimare, descurajare; diminuare a forţelor vitale care produc o slăbire generalizată. 5. Recesiune, criză economică. DEPRESIV, -Ă, depresivi, -e adj. (fr. dâpressij) 1. Carc provoacă o stare de depresie sau o scădere a tensiunii arteriale. 2. Referitor la depresiune (3). 3. Care este înclinat spre tristeţe, spre descurajare. DEPRESURIZÂ, (1) pers. 3 depresurizează/(2) de-presurizez vb. I (fr. depressuriser) 1. (Despre presiunea atmosferică) A scădea. 2. A aduce presiunea unui spaţiu închis la nivelul presiunii exterioare. DEPRIMÂ, deprim vb. I (fr. deprimer) A produce (cuiva) o stare de depresie sau de descurajare; a demoraliza, a descuraja, a demonta (2), a dezola, a întrista. DEPRIMÂNT, -Ă, deprimanţi, -te adj. (fr. deprimant) Care deprimă, întristează; demoralizant, descurajam, dezolant. DEPRIMÂRE, deprimări s.f (de la deprima) Depresie, dezolare; opresiune. DEPROFESIONALIZÂ, depro/esionalizez vb. I (de- + profesionaliza) A-şi pierde performanţele, competenţele caracteristice unei anumite profesii, unei specializări etc. DEPUNĂTOR, -OÂRE, depunători, -oare s.m. şi f-((depune + -ător, cf. fr. deposant, it. deponente) Persoană care depune bani la o bancă2 (1), la o consignaţie; deponent2, consignator. DEPUNCTÂ, depunctez vb. I (de- + puncta) A scădea punctajul unui candidat sau al unui concurent la un examen, la o competiţie, proporţional cu greşelile comise. DEPUNE, depun vb. III (lat. deponere, cf. fr. depo-ser) 1. A pune un lucru într-un anumit loc; a depozita (1). 2. A încredinţa (bani, obiecte preţioase etc.) spre păstrare. 3. A se aşeza la fund, a sc depozita (3), a (se) colmata, a se sedimenta. 4. A face, a efectua. 5. A depune mărturie = a face o declaraţie 251 DERIZIUNE (în justiţie). A depune jurământ = a spune tot adevărul în legătură cu faptele unui proces; (despre funcţionari sau militari) ajura în mod solemn pentru respectarea anumitor angajamente, conform legilor ţării. A depune mandatul = a demisiona. DEPUNERE, depuneri s.f. (de la depune) 1. Ceea ce se depune. 2. Sumă de bani depusă la o bancă2 în conturi speciale. 3. Sediment depus pe fundul unui vas. 4. Depunere la vedere = sumă de bani, titlu de valoare depus pentru păstrare la o bancă2, la o casă dc economii etc., fară a preciza perioada de depozitare. DEPURATIV, -Ă, depurativi, -e adj., s.n. (fr. depit-ratij) (Substanţă, medicament) cu rol purgativ sau diuretic. DEPURÂŢIE, depuraţii s.f. (fr. depuration) Purificare (mai ales a sângelui). DEPUTAT, -Ă, deputaţi, -te s.m. şi f. (fr. depute, it. deputată) Persoană aleasă prin vot, pentru o anumită perioadă, într-un organ reprezentativ al puterii de stat. DERAIA, deraiez vb. I (fr. derailler) 1. (Despre tramvai, tren, metrou) A ieşi, a sări de pe şine. 2. (Fig.) A se abate, a devia de la subiectul abordat; a ieşi din normal, a divaga; (p. ext.) a vorbi aiurea. DERANJ, deranjuri s.n. (de la deranja) 1. Dezordine (1). 2. (Fig.) Tulburare a liniştii (cuiva); incomodare. DERANJA, deranjez vb. I (fr. deranger) 1. A muta din loc ce era aranjat, a strica o ordine, o rânduială; a răvăşi, a răscoli. 2. A tulbura liniştea şi ordinea (cuiva), a stânjeni, a stingheri, a incomoda; a jena (1), a importuna. 3. A se osteni pentru cineva. 4. A-şi deranja stomacul - a avea o indigestie. DERANJAMENT, deranjamente s.n. (fr. derange-ment) 1. Defecţiune, dereglare a unei maşini, a unei instalaţii etc.; perturbaţie (1). 2. Indigestie; diaree (1). DERAPA, derapez vb. I (fr. deraper) (Despre roţi de cauciuc sau vehicule) A aluneca brusc într-o direcţie înclinată faţă de direcţia normală de înaintare, din cauza unei aderenţe insuficiente. DERAPAJ, derapaje s.n. (fr. dârapage) Alunecare într-o parte, derapare. DERATIZA, deratizez vb. I (fr. deratiser) A stârpi şoareci, şobolani cu ajutorul unor substanţe otrăvitoare. DERATIZÂNT, -Ă, deratizanţi, -te adj., s.n. (fr. de-ratisant) (Substanţă) care omoară şoareci, şobolani. DERBI s.n. v. derby. DERBY/DERBI, derby-urilderbiuri s.n. (engl., fr. derby) 1. Cursă hipică anuală de trap sau de galop, care are Ioc la Epsom, în Anglia. 2. întrecere importantă (pentru clasament) între două echipe sportive (de valori foarte apropiate). DEREGLA, dereglez vb. I (fr. derâgler) A (se) deranja din funcţionarea normală, a face să iasă sau a ieşi din regimul normal; a (se) strica, a (se) defecta (1). DEREGLAJ, dereglaje s.n. (fr. dereglage) Dereglare. DERELICT, derelicte s.n. (engl. derelict) Epavă abandonată pe mare. DERELICŢIUNE s.f. (fr. dereliction) Sentiment de abandon, de izolare totală. DERENCEFALIE, derencefalii s.f. (fr. derencepha-lie) Monstruozitate caracterizată printr-o dezvoltare rudimentară a craniului, partea posterioară a occipitalului lipsind complet. DERIVA, deiiv vb. I (fr. deriver, lat. derivare) 1.A proveni din... 2. A rezulta din alt cuvânt, prin derivare cu afixe. 3. A abate cursul natural al unei ape curgătoare. 4. (Despre avioane, nave) A devia de la cursul normal. 5. (Mat.) A calcula derivata unei funcţii. DERIVAT, -Ă, derivaţi, -te (de la deriva, cf. fr. deri-vee) 1. Adj. Care derivă (1), decurge din ceva. 2. Adj. (Despre cursul unei ape) Deviat de la albia normală. 3. S.m. Substanţă chimică obţinută din altă substanţă. 4. S.n. Produs industrial extras dintr-o anumită materie primă. 5. S.n. Cuvânt format prin prefixarea sau sufixarea unui cuvânt de bază. 6. S.n. Lucru care derivă (1) din altul. 7. S.f. (Mat.) Limita raportului dintre creşterea funcţiei şi creşterea variabilei, când creşterea variabilei tinde către zero. DERIVATIV, -Ă, derivativi, -e (fr. derivatif) 1. Adj. Care ajută la dirijarea sângelui sau a umorilor din-tr-o parte în alta a corpului. 2. S.n. Procedură terapeutică ce înlătură sau ameliorează o suferinţă; (fig.) leac, remediu (2). 3. Adj., s.n. (Lingv.) (Element) care contribuie Ia derivare. Sufix derivativ. DERIVAŢIE, derivaţii s.f. (fr. derivation, lat. derivata) 1. Ramificaţie secundară a unui curs de apă, a unei canalizări, a unui circuit electric sau a unei căi de comunicaţie. 2. Deviere a unui proiectil din planul de tragere. 3. (Mat.) Operaţia de găsire a derivatei unei funcţii. DERIVĂ, derive s.f. (fr. derive) 1. Deviere a unei nave aeriene sau maritime de pe o rută. 2. Deplasare a gheţarilor de la poli. 3. A merge (sau a fi) în derivă = a pluti în voia vântului şi a valurilor; (despre persoane) a nu se mai putea orienta; a fi lipsit de voinţă; (despre întreprinderi) a nu mai putea fi condus. A fi la deriva cuiva = a fi dependent de cineva. DERIZIUNE, deriziuni s.f. (fr. derision, lat. derisio, -onis) (Livr.) Derâdere. DERIZORIU DERIZORIU, -IE. derizorii adj. (fr. derisoire, lat. derisorius) Neînsemnat, lipsit dc valoare (bănească); ridicol (4). minim (1). insignifiant. Preţ derizoriu. DERMATALGIE, dcrmatalgii s.f. (fr. dcrmalalgic) Nevralgie a pielii, carc apare în anumite forme dc reumatism, dc gută ctc. DERMAŢINĂ s.f (fr. dermatine) înlocuitor sintetic al pielii, folosit în marocliinăric, în industria încălţămintei. DERMATITĂ. dermatite s.f. (fr. dermatite) (Med.) Dcnnită. DERMATO- (fr. dennaio-, gr. dennd) Element dc compunere cu sensul dc „piclc'\ în cuvintc ca: derma-tolizu, dermatonevroză. DERMATO FIT, dermatofite s.n. (fr. dermatophyte) Ciupercă parazitară a pielii şi a regiunii subcutanate. DERMATOFIŢIE, dermatofiţii s.f. (fr. dermatophy-tic) Boală dc piele provocată dc uncie ciuperci parazite microscopice, localizatc în pielea capului, în ţesutul subcutanat şi la rădăcina părului. DERMATOGRÂF, dermatografe s.n. (fr. dermato-graphc) (Creion colorat) carc serveşte la machiaj. DERMATOLOG, -Ă, dermatologi, -ge s.m. şi f. (fr. dermatologue) Medie specializat în boli de piele. DERMATOLOGIC, -Ă, dermatologici, -ce adj. (fr. dermatologique) Referitor la dermatologic. DERMATOLOGIE s.f. (fr. dermatologie) Studiul pielii şi al bolilor de piele. DERMATOM, dermatomuri s.n. (fr. dermatome) Instrument chirurgical folosit la tăierea unor fragmente dc piele pentru grefe. DERMATOMICOZĂ, dennatomicoze s.f. (fr. denna-tomycose) Inflamaţie localizată pe piele, la unghii, la rădăcina părului ctc., provocată dc anumite ciuperci microscopice. DERMATONEVROZĂ. dennatonexroze s.f. (fr. der-matonevrose) Boală de piele provocată de tulburări ale sistemului nervos. DERMATOREE s.f. (fr. dermatorrhee) Transpiraţie abundentă, în unele boli febrile. DERMATOSCOPIE, dermatoscopii s.f. (fr. derma-toscopie) Examen microscopic al suprafeţei pielii. DERMATO VENEROLOGIE s.f. (fr. dermatovene-rologie) Ramura medicinei care studiază bolile de piele şi bolile venerice. DERMATOZĂ, dermatoze s.f. (fr. dermatose) Denumire generică dată bolilor de piele. DERMATOZOONOZĂ, dennato zoonoze s.f. (fr. dennatozoonose) Boală de piele foarte contagioasă, provocată de unii paraziţi ai animalelor. DERMĂ, derme s.f. (fr. derme) Ţesut fibros conjunctiv aşezat sub epidermă, carc constituie stratul gros, profund al pielii. DERMIC, -Ă, dcrmici, -ce adj. (fr. dermique) Carc aparţine dennei, referitor la dcnnă; dc piele, al pielii DERMITĂ, dermite s.f. (fr. dormite) Inflamaţie a pielii; dermatită, DERMOGRAFISM s.n. (fr. dennographisme) Roşea-ţă intensă a pielii, provocată printr-o apăsare u^onni. DERMOID, -Ă, dennoizi, -dc (fr. dermoide) 1. Adj. Asemănător cu pielea. 2. S.n. Tumoare carc con-ţine părţi constitutive ale pielii. DERMOPUNCTURĂ s.f. (engl. dermopunctwv) Procedură terapeutică dc acupunctură simplificata. DERMOTROP, -Ă, dermotropi, -e adj. (fr. derma-trope) (Despre bacterii sau virusuri) Carc sc fixează pe mucoasc şi pe tegumente. DERMOVACCIN, dermovaccinuri s.n. (fr. dermo-vaccin) Vaccin care se injectează în dermă. DERNY s.n. (fr. derny) Ciclomotor carc trage în unna sa cicliştii, la anumite probe sportive. DE ROBĂ, derobez vb. I (fr. derober) L (Despre cai) A părăsi brusc direcţia impusă de călăreţ din cauza unui obstacol. 2. (Fig.) A sc sustrage, a sc eschiva de la ccva. DEROCĂ, derochez vb. I (fr. derocher) A curăţa dc roci, de mâl, de nisip etc. albia unui râu. DEROGĂ, derog vb. I (fr. deroger, lat. derogare) A se abate de la prevederile unei legi, ale unui regulament, ale unei convenţii ctc., în baza unei aprobări speciale; a face o excepţie. DEROGATORIU, -IE, derogatorii adj. (fr. deroga-toire, lat. derogatorius) Care acordă o derogare; carc se abate de la lege. DEROGAŢIUNE, derogaţiuni s.f. (fr. derogation) (înv.) Derogare. DERULĂ, derulez vb. I (fr. derouler) 1. A desfacc, a desfăşură un material (stofa, fire etc.) dc pc un sul. 2. A tăia furnir dintr-un buştean care se învârteşte lent în faţa fierăstrăului. 3. (Fig.) A sc succcda, a se desfăşură. 4. A povesti, a relata. DERULĂRE, derulări s.f. (de Ia derula) 1. (Impr.) Desfacere (a mărfurilor). 2. Detaşare, pc dcrulor. a buştenilor în foi de furnir. DERULATOR, derulatoare s.n. (denda + -tor) Dispozitiv de rebobinare a peliculei cincmatografice. DERULOR, dendoare s.n. (cf. fr. derouleuse) Ma-şină-unealtă folosită pentru derularea furnirelor. DERUTĂ, denitez vb. I (fr. derouter) I. A abate pc cineva din drum. 2. (Fig.) A dezorienta, a zăpăci, a descumpăni, a trişa. 253 DESCONSIDERÂŢIE DERUTANT, -Ă, derutanţi, -te adj. (fr. deroutant) Care derutează, deconcertează. DERUTĂ, derute s.f. (fr. deroute) Stare de confuzie, de nesiguranţă; dezorientare, zăpăceală, dezordine; debaclu, debandadă. DE(S)-/DEZ- (lat. dis, fr. des-) (în forma dez-, înaintea vocalelor şi a consoanelor sonore; şi în varianta dis-) Prefix cu sens privativ, în cuvinte ca: descentra, descompleta, dezalcooliza. DESACRALIZÂ, desacralizez vb. I (fr. desacrali-ser) A retrage, a(-şi) pierde caracterul sacru (al unei fiinţe, al unui obiect etc.). DESALINIZÂ, desalinizez vb. I (cf. fr. dessaler) A face mai puţin sărat; a scoate sarea dintr-un lichid. DESALINIZÂRE, desalinizări s.f. (de la desaliniza) 1. îndepărtare a sărurilor solubile din sol. 2. îndepărtare a sărurilor dintr-un preparat. DESÂNT, desanturi s.n. (fr. descente, rus. desant) Trupe transportate cu tancuri, debarcate sau paraşutate în spatele frontului inamic, pentru a îndeplini unele misiuni de luptă. DESANTĂ, deşănţez vb. I (cf. engl. descent) A lansa un desant. DESCALADĂRE s.f. (cf. engl. de-escalation) Reducere (a taxei de scont). DESCALIFICĂ, descalific vb. I (des- + califica, cf. fr. disqualifier) I. A (se) dezonora. 2. A elimina un concurent sau o echipă dintr-o competiţie (sportivă). 3. A-şi pierde calificarea (profesională). DESCENDENT, -Ă, descendenţi, -te (fr. descendant, lat. descendens, -ntis) X. Adj., s.m. şi f. (Rudă) în linie directă; urmaş, progenitură. 2. Adj. Care coboară, coborâtor; (livr.) descensiv. DESCENDENŢĂ, descendenţe s.f. (fr. descendance) L înrudire în linie directă; filiaţie (I); familie (2). 2. Posteritate, urmaşi. DESCENSIUNE, descensiuni s.f. (lat. descensio, -onis) (Livr.) Faptul de a descinde; coborâre, scădere. DESCENSIV, -Ă, descensivi, -e adj. (it. discensivo) (Livr.) Descendent (2). DESCENTRÂ, descentrez vb. I (des- + centru, cf. fr. decentrer) (Despre piesele unui aparat) A face să-şi piardă sau a-şi pierde simetria faţă de centru, faţă de o axă. DESCENTRALIZÂ, descentralizez vb. I (fr. decen-traliser) A acorda o anumită autonomie administrativă organelor regionale, locale, instituţiilor etc. ale statului. DESCENTRALIZARE, descentralizări s.f. (de la descentraliza) Sistem de organizare, de conducere, întemeiat pe autonomie, în care puterea de decizie aparţine autorităţilor locale. DESCENTRALIZATOR, -OÂRE, descentraliza-tori, -oare adj. (descentraliza + -tor, cf. fr. decen-tralisateur) Care se referă la descentralizare. DESCIFRÂ, descifrez vb. I (des- + cifra, cf fr. de-chiffrer) 1. A citi, a înţelege un text neclar, prost scris sau codificat, o limbă necunoscută; a dezlega o enigmă etc. 2. (Fig.) A ghici ceva ce este ascuns. 3. A citi, a interpreta la prima vedere o partitură. DESCIFRÂBIL, -Ă, descifrabili, -e adj. (descifra + -bil, cf. fr. dechiffrable) Care se poate descifra. DESCINDE, descind vb. III (lat. descendere, fr. des-cendre) X. A se da jos, a coborî dintr-un vehicul; a veni, a sosi la un hotel pentru a locui. 2. A coborî, a proveni, a se trage, prin filiaţie, din cineva. 3. A face o descindere. DESCINDERE, descinderi s.f. (de la descinde) Deplasare a unui organ de urmărire penală Ia locul unei infracţiuni, pentru constatări, probe etc. DESCINTRÂ, descintrez vb. I (cf. fr. decintrer) A îndepărta cintrele după construirea unei bolţi sau a unei arcade. DESCOMPLETÂ, descompletez vb. I (des- + completa, cf. fr. decompleter) A lua ceva dintr-un întreg; a nu mai fi complet. DESCOMPUNE, descompun vb. III (des- + compune, cf. fr. decomposer) 1.A (se) desface, a (se) separa în elemente componente. 2. A se altera (X), a se strica; a putrezi. 3. (Fig.) A se destrăma. 4. A decădea (moral). DESCOMPUNERE, descompuneri s.f. (de la descompune) 1. Desfacere, alterare. 2. Reacţie chimică în urma căreia o substanţă cu structură complexă se transformă în mai multe substanţe cu structură mai simplă; reacţie inversă compunerii. DESCONGESTIONÂ, descongestionez vb. I (des- + congestiona, cf. fr. decongestionner) 1. A elibera un organ de afluxul de sânge; a face să dispară congestia. 2. A înlătura aglomeraţia de pe o arteră de circulaţie, dintr-un Ioc public etc. DESCONGESTIONÂNT, -Ă, descongestionanţi, -te adj. (cf. fr. decongestionnant) Care descongestionează. DESCONSIDERĂ, desconsider vb. I (des- + considera, cf. fr. deconsiderer) A nu acorda cuiva stima, consideraţia, atenţia cuvenită; a ignora (2); a dispre-ţui, a detesta. DESCONSIDERÂŢIE, desconsideraţii s.f. (cf. fr. deconsideration) Lipsă de stimă, de consideraţie pentru cineva; desconsiderare, dispreţ. DESCRESCENT 254 DESCRESCENT, -Ă, descrescenţi, -te adj. (fr. de-crescent) (Livr.) Care descreşte, descrescător. DESCRIE, descriu vb. III (fr. decrire, cf. scrie) 1. A înfăţişă, a caracteriza (1), a reda (2), a prezenta (ceva) în scris sau prin cuvinte. 2. A trasa o linie curbă, un arc de cerc etc. 3. (Despre particule, corpuri cereşti) A parcurge o traiectorie. DESCRIERE, descrieri s.f. (de la descrie) Scriere sau pasaj dintr-o scriere în care este zugrăvit sugestiv un aspect, o situaţie, o întâmplare etc.; pictură (2). DESCRIPTIBIL, -Ă, descriptibili, -e adj. (fr. des-criptible) Care poate fi descris. DESCRIPTIV, -Ă, descriptivi, -e adj. (fr. descriptif lat. descriptivus) Care descrie ceva; cu descrieri. DESCRIPTIVISM s.n. (descriptiv + -ism, engl. descriptivism) Curent lingvistic care descrie limbile din punct de vedere formal şi fiziologic, fară a analiza dezvoltarea istorică a acestora. DESCRIPTIVIST, -Ă, descriptivişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. descriptiviste) (Adept) al descriptivismului. DESCRIPŢIE, descripţii s.f. (fr. description, lat. descriptio) (Rar) Descriere. DESCUAMÂ, pers. 3 descuamează vb. I (fr. desqua-mer, lat. desquamare) (Despre epidermă) A (se) coji. DESCUAMÂŢIE, descuamaţii s.f. (fr. desquama-tion) Descuamare; scuamă. DESCURAJA, descurajez vb. I (cf. fr. decourager) A-şi pierde sau a face să-şi piardă curajul, energia, entuziasmul de a întreprinde ceva; a (se) demoraliza, a demonta (2), a (se) demobiliza (2). DESCURAJÂNT, -Ă, descurajanţi, -te adj. (descuraja + -ant, cf. fr. decourageant) Care descurajează, demoralizant, deprimant, demobilizator, de-zesperant. DESECA, desec vb. I (de- + seca, cf. fr. dessecher) A colecta şi a elimina excesul de apă de pe terenurile umede; a seca; a elimina apa din unele materiale. DESEGREGÂŢIE, desegregaţii s.f. (fr. desegrega-tion) Suprimare a segregaţiei rasiale. DESEMNA, desemnez vb. I (fr. designer, lat. desigilare, cf. semn) A indica, a numi o persoană pentru a ocupa o funcţie, o demnitate; a alege, a designa. DESEN, desene s.n. (fr. dessin) 1. Reprezentare grafică de obiecte, figuri, peisaje etc. 2. Arta sau tehnica de a desena. 3. Planul unei construcţii. 4. Or-nare a unei cusături. DESENA, desenez vb. I (fr. dessiner) 1. A executa un desen (1). 2. A se contura, a se profila, a ieşi în evidenţă. DESENATOR, -OÂRE, desenatori, -oare s.m. şi f. (fr. dessinateur) Persoană care desenează; artist specializat în desenul decorativ sau în cel tehnic; ilustrator. DESENSIBILIZÂ, desensibilizez vb. I (fr. desensi-biliser) 1. A preveni sau a înlătura sensibilitatea cuiva (la medicamente). 2. A diminua sensibilitatea unei emulsii fotografice. DESERT, deserturi s.n. (fr. dessert) Fel dc mâncarc (dulciuri, fructe etc.) servit la sfârşitul mesei; momentul mesei în care se serveşte acest fel dc mâncare. DESERTIZÂ, desertizez vb. I (cf. fr. dessertir) A scoate o piatră preţioasă din montură. DESERVENT, -Ă, deserveaţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. desservant) (Rar) (Persoană) care deserveşte. DESERVI1, desemesc vb. IV (fr. dessemir) A facc un rău serviciu (cuiva), a acţiona în dauna cuiva, a nu servi cum se cuvine; a prejudicia. DESERVI2, deservesc vb. IV (fr. dessemir, lat. dc-sei-vire) 1. A presta servicii în folos public. 2. A supraveghea şi a dirija funcţionarea unei maşini sau a unui agregat. DESERVICIU, desetVicii s.n. (de- + serviciu) Serviciu dezavantajos, neconvenabil; contraserviciu (2). DESESIZÂ, desesizez vb. I (fr. dessaisir) (Despre autorităţi) A se declara incompatibil pentru anchetarea şi rezolvarea unui litigiu. DESFIÂ, desfiez vb. I (des- + [înjfia) A anula o înfiere. DESFIDE, desfid vb. III (fr. defier, lat. diffidere, cf. sfida) 1. A spune cuiva că nu este crezut; a provoca pe cineva să dovedească un lucru, ştiind că nu va reuşi. 2, A brava, a sfida un pericol. DESFIGURÂ, desfigurez vb. I (cf. fr. defigurer) 1. A sluţi, a poci faţa, forma, înfaţişarea cuiva; a mutila. 2. (Fig.) A deforma cuvintele, ideile etc. DESHIDRATÂ, deshidratez vb. I (fr. deshydrater) A-şi elimina sau a face să-şi elimine apa din organism, dintr-un aliment, dintr-o substanţă etc. DESHIDRATÂNT, -Ă, deshidratanţi, -te s.m., adj. (fr. deshydratant) (Substanţă, procedeu) care deshidratează. DESHIDRATÂRE, deshidratări s.f. (de la deshidrata) Eliminare (totală sau parţială) a apei dintr-un corp; pierdere anormală a apei din ţesuturile organice, prin transpiraţie, prin vomă sau prin scaunc diareice. deshidratat6r, deshidratatoare s.n. (deshidrata + -tor, cf. fr. deshydrateur) Ventilator folosit pentru uscarea fructelor şi a legumelor. DESHUMA, deshumez vb. I (des- + [în]huma) A dezgropa osemintele sau trupul unui mort; a exhuma. 255 DESTINA DESICÂ, desic vb. I (it. desiccare) A elimina apa din-tr-un corp; (p. ext.) a seca. DESICATOR, desicaîoare s.n. (fr. dessicateur) (Fiz.) Exsicator. DESIDERÂTA s.n. (pr. deziderâta\ lat. desideratd) (Livr.) Termen desemnând publicaţiile absente dintr-o bibliotecă, propuse (de cititori) pentru achiziţionare. DESIGILA, desigilez vb. I (de- + sigila) A scoate sigiliul, a deschide ceva sigilat. DESIGN (pr. dizâin; engl., fr. design) 1. S.n. Creaţie industrială modernă care se ocupă de aspectul şi de calitatea produselor de serie, precum şi de armonizarea estetică a ambientului, de la articolele de larg consum la urbanism şi la amenajarea siturilor. 2. S.n. Aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru (din punct de vedere estetic). 3. Adj. invar. Creat, conceput după criteriile designului (1); modem, elegant. DESIGNA, designez vb. I (fr. designer) A desemna, a indica (1). DESIGNER, designeri s.m. (pr. dizâiner; engl. designer) Specialist, creator în design. DESINCRONIZÂ, desincronizez vb. I (de- + sincroniza) A face să-şi piardă sau a-şi pierde sincronismul. DESINENŢĂ, desinenţe s.f. (fr. desinence) Element final adăugat rădăcinii sau temei unui cuvânt flexibil, care redă (adesea împreună), la substantive, numărul şi cazul, la adjective, şi genul, iar la verbe, numărul şi persoana; (p. ext.) terminaţie a unui cuvânt. DESINENŢIÂL, -Ă, desinenţiali, -e adj. (fr. desi-nentiel) Care se referă la desinenţă. DESINIT s.n. (lat. desinit) Termen folosit pentru cuvintele care încheie un manuscris, un text. DESISTĂ, desisîez vb. I (fr. desister) A renunţa la o acţiune în justiţie, la un drept. DESJUNTIZÂRE s.f. (pr. deshuntizăre; cf. sp. des-juntar) îndepărtare a principalilor colaboratori ai foste junte militare, în Spania. DESKTOP, desktopuri s.n. (engl. desktop) Imagine care apare pe ecran la deschiderea unui calculator şi care conţine simbolurile programelor activabile. DESMÂN, desmani s.m. (fr. desman) Mamifer in-sectivor acvatic din Rusia şi din Pirinei, lung de cca 20 cm, cu blană mătăsoasă, de culoare brun-deschis; şobolan-moscat; (p. restr.) blana acestui animal. DESMfTĂ , desmite s.f. (fr. desmite) Inflamaţie a unui ligament. DESMO- (fr. desmo-) Element de compunere cu sensul de „legătură”, „ligament”, în cuvinte ca: des-tnodrom, desmologie. DESMOGRAFIE s.f. (fr. desmographie) Descriere a ligamentelor. DESMOLOGIE s.f. (fr. desmologie) Partea anatomiei care studiază ligamentele. DESMOPATIE s.f. (fr. desmopathie) Boală a ligamentelor. DESOFISTICÂRE s.f. (de- + sofisticare) Eliminare a ceea ce este sofisticat sau artificial; simplificare. DESOLIDARIZÂ, desolidarizez vb. I (fr. desolida-riser) A se despărţi, a se separa de ideile, de acţiunile unor persoane, ale unui grup; a nu mai fi solidar cu... DESPECIALIZĂRE, despecializări s.f. (cf. fr. de-specialisation) Pierdere a specializării, a calificării profesionale. DESPERĂDO, desperado s.m. (sp. desperado) Persoană care trăieşte la limita legii şi care, din cauza situaţiei precare, acceptă orice afacere murdară sau violentă. DESPOT, despoţi s.m. (fr. despote) 1. Suveran care îşi arogă putere absolută; tiran. 2. (în Imperiul Bizantin) Guvernatorul unei provincii autonome. 3. (Fig.) Persoană excesiv de autoritară, tiranică. DESPOTÂT, despoiate s.n. (fr. despoiat) 1. Demnitatea de despot. 2. (în Imperiul Bizantin) Provincie guvernată de un despot. DESPOTIC, -Ă, despotici, -ce adj. (fr. despotique) 1. Care manifestă un caracter foarte autoritar; dictatorial, tiranic, samavolnic. 2. Abuziv, arbitrar. DESPOTISM s.n. (fr. despotisme) Regim politic în care o singură persoană deţine în mod absolut şi arbitrar întreaga putere; guvernare despotică; absolutism, autocraţie (2); (fig.) comportare arbitrară. DESSOUS s.n. (pr. desu; fr. dessous) Lenjerie pentru femei. DESTABILIZÂ, destabilizez vb. I (engl. destabilize) A face să-şi piardă sau a-şi pierde stabilitatea, echilibrul politic, economic etc. DESTABILIZĂRE, destabilizări s.f. (de la destabiliza) Pierdere a stabilităţii politice, economice şi sociale. DESTABILIZATOR, -OĂRE, destabilizatori -oare adj. (destabiliza + -tor) Care destabilizează. DESTIN, destine s.n. (fr. destin) 1. Soartă, hazard (1), fortuna; viitor. 2. Forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că ar hotărî tot ce se petrece în viaţa cuiva; fatalitate (1), karma. DESTINĂ, destinez vb. I (fr. destiner, lat. destinare) 1. A stabili, a hotărî ceva dinainte cu un anumit scop; a hărăzi. 2. A ursi, a predestina. 3. A (se) dedica (2), a (se) consacra (1). DESTINATAR 256 DESTINATAR, -Ă, destinatari, -e s.m. şi f. (fr. des-tinataire) Persoană fizică sau juridică căreia i se trimite un mesaj sau o marfa; adresant. DESTINATORIU, -IE, destinatorii adj. (fr. destina-toire) (Livr.) Care stabileşte o destinaţie. DESTINAŢIE, destinaţii s.f (fr. destination, lat. des-tinatio) 1. întrebuinţare consacrată sau hotărâtă dinainte; funcţie (5), scop. 2. Loc, ţintă, obiectiv sau persoană cătrc care se îndreaptă cineva ori spre care sc trimite ceva. DESTINDE, destină vb. 111 (cf. fr. detendre) 1. A fi în repaus; a se relaxa. 2. (Fig.) A se calma, a se linişti, a se recrea1, a se deconecta (3). DESTINDERE, destinderi s.f (de la destinde) 1. Faptul de a (se) destinde; relaxare; recreaţie (1), recre-ere. 2. Expansiune (2), detentă (1). 3. (Fig.) încetare a unei tensiuni nervoase; liniştire; diminuare a încordării relaţiilor dintre state sau a relaţiilor internaţionale. DESTITUI, destitui vb. IV (fr. destituer, lat. destitue-re) A îndepărta disciplinar pe cineva dintr-o funcţie, dintr-o demnitate; a demite; a revoca un contract de muncă. DESTRUCTIBIL, -Ă, destructibili, -e adj. (fr. des-tructible) Care poate fi distrus. DESUBLIMĂ, desublimez vb. I (fr. desublimer) (Fiz.; despre substanţe) A trece sau a face să treacă din stare gazoasă direct în stare solidă. DESUET, -Ă, desueţi, -te adj. (fr. desuet, lat. desue-tus) Care nu mai corespunde spiritului vremii; demodat (2), învechit, perimat, ieşit din uz. DESUETUDINE s.f (fr. desuetude, lat. desuetudo, -inis) 1. Stare sau atitudine contrară spiritului vremii; demodare. 2. A cădea în desuetudine = a ieşi din uz, a se perima, a se demoda. DESULFURĂ, desulfurez vb. I (fr. desulfurer) A elimina sulful sau compuşii sulfuroşi din anumite substanţe. DEŞARJA, deşarje s.f. (fr. decharge) Descărcare; (fig.) uşurare. DEŞERT, -ARTĂ, deşerţi, -arte (lat. desertus/deser-tum, fr. desert) 1. Adj., s.n. (Spaţiu) gol, nepopulat, necultivat. 2. Adj., s.n. (Regiune, loc) uscat, arid (1), lipsit de vieţuitoare şi de vegetaţie; (spec.) pustiu. 3. Adj. (Fig.) Fără temei. 4. In deşert = zadarnic. DEŞERTIC, -Ă, deşertici, -ce adj. (deşert + -ic, cf. fr. desertique) Care ţine de deşert, caracteristic unui deşert. Relief deşertic. DEŞERTIFICÂRE, deşertificări s.f. (de la deşert, cf. fr. desertification) Transformare a unei regiuni în deşert. DEŞEU, deşeuri s.n. (fr. dechet) Rămăşiţă fară valoare dintr-un material prelucrat; rest (1); brac2. DEŞOSÂ, pers. 3 deşosează vb. I (fr. decftausscr) 1. (Despre dinţi) A se retrage din gingie. 2. (Despre plante) A(-şi) dezveli rădăcina. DETAILIST, -Ă, detailişti, -ste s.m. şi f. (fr. detailiste) Comerciant care vinde o marfa cu bucata. DETALIÂ, detaliez vb. I (it. dettagliare, fr. detailkr) A arăta, a expune (ceva) cu detalii, în mod amănunţit. DETÂL1U, detalii s.n. (it. dettaglio, fr. detail) 1. Element neesenţial care poate fi considerat secundar; amănunt; lucru mărunt. 2. în detaliu = cu dc-amâ-nuntul. A vinde în detaliu = a vinde în cantităţi mici, cu bucata. DETARTRĂ, detartrezvb. I (fr. detartrer) 1. A îndepărta tartrul de pe un recipient. 2. A înlătura tartrul dentar. DETARTRĂJ, detartraje s.n. (fr. detartrage) Curăţare de tartru (1,2). DETARTRĂNT, -Ă, detartranţi, -te s.n., adj. (fr. de-tartrant) (Substanţă) care detartrează. DETAŞĂ, detaşez vb. I (fr. detacher) 1. A (sc) desprinde dintr-un întreg, dintr-un grup; a (se) separa. 2. A transfera temporar un salariat, un militar în interes de serviciu, de la o unitate la alta sau dintr-o localitate în alta. 3. A se distanţa de ceilalţi concurenţi, într-o competiţie sportivă. 4. A se evidenţia. DETAŞĂBIL, -Ă, detaşabili, -e adj. (fr. detachable) Care se poate desprinde sau detaşa; volant2 (1). DETAŞAMENT, detaşamente s.n. (fr. detachement) 1. Grup de (sub)unităţi militare reunite sub comandă unică pentru misiuni de luptă. 2. Unitate; echipă (1), grup (1).^ DETECTÂ, detectez vb. I (fr. detecter) A face să apară; a descoperi, a identifica (un avion, o navă, un gaz etc.). DETECTÂBIL, -Ă, detectabili, -e adj. (fr. detecta bie) Care poate fi detectat. DETECTIV, detectivi s.m. (fr. detective) Agent secret aflat în serviciul poliţiei sau al unei persoane particulare. DETECTIVIST, -Ă, detectivişti, -ste adj. (detectiv* -ist) Caracteristic detectivului, de detectiv. DETECTOR, detectoare s.n. (fr. detecteur) Aparat sau dispozitiv folosit pentru a detecta ceva. Detector de mine. Detector de particule. DETENSIONÂ, detensionez vb. I (de- + tensiona) A elimina sau a reduce tensiunea, neliniştea. DETENTĂ, detente s.f. (fr. deteinte) 1. Expansiune a volumului unui gaz; destindere (2). 2. Capacitatea unui sportiv de a se desprinde cu uşurinţă de sol. 257 DETURNA DETENTOR, detentori s.m. (fr. dâtenteur) Persoană carc deţine ceva; deţinător. DETENŢIE, detenţii s.f. (fr. detention, lat. detentio) 1. Reţinere, arestare a cuiva pentru cercetări; (p. ext.) închisoare. 2. Pedeapsă privativă de libertate. 3. Detenţie preventivă = închidere a cuiva înainte dc judccare; prevenţie (1). DETERGENT, -Ă, detergenţi, -te s.m., adj. (fr. detergent) (Produs) care (dizolvat în apă) are proprietatea de a spăla, de a curăţa, dc a degresa etc. DETERIORA, deteriorez vb. I (fr. deteriorer, lat. deteriorare) 1. A (sc) degrada, a (se) strica (prin întrebuinţare îndelungată, în urma unui accident etc.); a (sc) delabra. 2. A deveni mai rău. Climatul social sc deteriorează. DETERMINA, determin vb. I (fr, determiner, lat. determinare) 1. A declanşa, a cauza apariţia şi dezvoltarea unui fenomen, a unui eveniment etc.; a procura (2), a genera. 2. A fixa cu precizie (o dată, un termen etc.). 3. (Spec.) A calcula, a deduce pe bază de date. 4. A convinge pe cineva să facă un anumit lucru, să ia o decizie. 5. (Despre cuvinte sau propoziţii) A prcciza, a lămuri sensul unui cuvânt sau al unei propoziţii. DETERMINABIL, -Ă, determinabili, -e adj. (fr. de-terminable) Care poate fi determinat. DETERMINANT, -Ă, determinanţi, -te (fr. determinant) 1. Adj. Care determină; hotărâtor, decisiv. 2. Adj. (Gram.) Care indică o calitate. 3. S.n., adj. (Cuvânt, propoziţie) care precizează, lămureşte semnificaţia altui cuvânt sau a altei propoziţii faţă de care sc află în raport de subordonare. 4. S.m. (Mat.) Expresie compusă din numere dispuse în linii şi coloane, care serveşte la rezolvarea sistemelor de ecuaţii. DETERMINAT, -A, determinaţi, -te (de la determina, cf. fr. dâtennine) 1. Adj. Precizat, stabilit (1). 2. S.m. Termen al unui raport sintactic care este regentul determinantului. DETERMINATIV,-Ă, determinativi, -e adj., s.n. (fr. determinatij) Determinant (3). DETERMINISM s.n. (fr. determinisme) Concepţie filosofică potrivit căreia toate fenomenele din Univers se nasc şi se dezvoltă în virtutea cauzelor şi legităţilor naturale. DETERMINIST, -Ă, determinişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. deterministe) (Adept) al determinismului. DETESTA, detest vb. I (fr. detester, lat. detestări) A (sc) uri, a (se) desconsidera, a (se) dispreţui (profund). DETESTABIL, -Ă, detestabili, -e adj, (fr. detestable, lat. detestabilis) Demn de dispreţ, vrednic dc ură; foarte rău, sub nivelul aşteptat sau cerut; oribil, execrabil (2). DETONA, detonez vb. I (fr. dâtoner) A declanşa o explozie; a exploda (cu zgomot mare). DETONÂBIL, -Ă, detonabili, -e adj. (fr. detonable) Care poate să detoneze. DETONÂNT, -Ă, detonanţi, -te adj. (fr. detonant) Care produce o detonaţie; exploziv (1). DETONATOR, detonatoare s.n. (fr. detonateur) Agent mecanic ori chimic sau dispozitiv care produce de-tonaţia unui exploziv. DETONAŢIE, detonaţii s.f. (fr. detonation) Explozie (1); zgomot violent şi puternic produs de o explozie; detunătură. DETORSIONÂ, detorsionez vb. I (de- + torsiona) A înlătura o torsiune; a întinde, a destinde. DETORSIUNE, detorsiuni s.f. (fr. detorsion) Dez-răsucire, destindere. DETOXIFICÂ, detoxific vb. I (fr. detoxifier) A neutraliza produsele toxice din organism, din spaţiu etc. DETRACÂ, pers. 3 detrachează vb. I (fr. detraquer) 1. A decădea (1); a se dezaxa (2), a se sminti, a se ţicni. 2. (Despre maşini) A se defecta (2). DETRACAT, -Ă, detracaţi, -te adj. (de la detraca, cf. fr. detraque) 1. Smintit, ţicnit; decăzut din punct de vedere moral. 2. (Despre maşini, mecanisme) Defect (3), stricat. DETRACTÂ, detractez vb. I (fr. dâtracter) (Livr.) A defăima, a ponegri pe cineva. DETRACTOR, -OÂRE, detractori, -oare s.m. şi f. (fr. detracteur, lat. detractor, -oris) (Livr.) Calomniator, bârfitor, defăimător. DETRIMENT s.n. (fr. detriment, lat. detrimentum) In detrimentul (cuiva sau a ceva) - în dauna, în paguba (cuiva sau a ceva). DETRITIC, -Ă, detritici, -ce adj. (fr. detritique) (Despre roci) Care s-a format prin dezagregarea unor roci preexistente; clastic, terigen. DETRITUS s.n. (fr. detritus, lat. detritus) 1. Material granulat obţinut prin sfărâmarea rocilor. 2. Reziduu al unei substanţe supuse distrugerii. 3. Tartru (2). DETRONÂ, detronez vb. I (fr. detrâner) 1.A înlătura de la tron un suveran. 2. (Ir.) A înlătura pc cineva dintr-o funcţie, dintr-o demnitate; a deposeda pe cineva de titlul de campion. DETUMESCENŢĂ, detumescenţe s.f. (fr. detumes-cence) Diminuare treptată a unei tumori, a unei umflături. DETURNÂ, deturnez vb. I (fr. detourner) 1. A da unor fonduri băneşti (sau unor bunuri) altă destinaţie DEŢINĂTOR 258 dccât cea prevăzută legal; (spec.) a delapida. 2. A sili un pilot să schimbe direcţia de zbor a avionului; a fura un vehicul aerian în scop de şantaj, de piraterie. DEŢINĂTOR, -OÂRE, deţinători, -oare s.m. şi f. (deţine + -ător) Persoană care are în păstrare bunuri materiale; persoană care deţine un lucru, un titlu, un premiu, informaţii, secrete etc. DEŢINE, deţin vb. III (fr. detenir, cf. ţine) 1.A păstra ceva; a stăpâni, a poseda (1). 2. A ocupa o funcţie, un grad. 3. A avea (un titlu, un premiu etc.). 4. A ţine pc cincva în arest. DEŢINUT, -Ă, deţinuţi, -te s.m. şi f. (de la deţine, cf. fr. detenu) Persoană aflată în stare de arest; arestat, prizonier. DEUCE s.n. (pr. dius\ engl. deuce) (La tenis) Situaţie în care un jucător trebuie să obţină două puncte sau două jocuri consecutive pentru a câştiga setul. DEUS EX MÂCHINA loc. s.n. (pr. dens ex mâkina; lat. dens ex machina) întâmplare sau persoană apărută la momentul potrivit. DEUTERIU s.n. (fr. deuterium, germ. Deuterium, engl. deuterium) Izotop al hidrogenului având numărul atomic egal cu 1 şi număr de masă atomică egal cu 2, folosit drept combustibil în reactoarele nucleare; hidrogen greu. DEUTERON, deuteroni s.m. (fr. deuteron) Nucleul atomului de deuteriu, alcătuit dintr-un proton şi un neutron. DEUX-PIECES, deux-piâces-uri s.n. (pr. dopies; fr. deux-pieces) (La femei) Costum, compleu compus din fustă sau pantaloni şi jachetă. DEVALIZÂ, devalizez vb. I (fr. devaliser) (Livr.) A fura (lucruri de valoare), a jefui pe cineva. DEVALORIZÂ, devalorizez vb. I (fr. devaloriser) A reduce oficial valoarea monedei sau a altor valori în raport cu aurul ori cu valutele străine; a (se) demonetiza (2), a (se) deprecia (2). DEVÂNS, devansuri s.n. (de la devansa) Devansare. DEVANSÂ, devansez vb. I (fr. devancer) 1. A avea avantaj asupra cuiva; a prima, a depăşi (1), a întrece pe cineva. 2. A face ca o acţiune să aibă loc mai devreme decât este programată; a grăbi o acţiune, a preceda un fapt. DEVASTÂ, devastez vb. I (fr. devastei\ lat. devastare) 1. A distruge, a pustii o ţară, o regiune, o casă etc. 2. A jefui, a prăda. DEVASTATOR, -OÂRE, devastatori, -oare adj. (fr. devastateury lat. devastator, -oris) Distrugător (1), pustiitor, nimicitor. DEVELOPĂ, developez vb. I (fr. developper) A trata un film, o hârtie fotosensibilă cu un reactiv chimic, pentru a face să apară imaginea vizibilă; a obţine (prin felurite proceduri) semnele scrise cu cerneală simpatică. DEVELOPÂNT, developanţi s.m. (fr. developpante) Developator; eluant. DEVELOPÂRE, developări s.f (de la developa) Operaţia de fixare a imaginilor (de) pe clişce şi hârtie fotosensibilă. DEVELOPATOR, developatoare s.n. (fr. develop-pateur) Substanţă folosită la developare; devclo-pant; substanţă care sintetizează coloranţii pe fibra unei ţesături. DEVENI, devin vb. IV (fr. devenir) 1. A se transforma, a se preface în..., a căpăta alt aspect sau alta formă. 2. A începe sau a ajunge să fie; a se face. 3. Cum devine cazul (sau chestia) = care-i adevărul. DEVENIRE, deveniri s.f. (de la deveni) 1. Schimbare, transformare a lucrurilor. 2. In devenire = în curs de transformare, de evoluţie. DEVERBÂL, deverbale adj., s.n. (fr. deverbaî) (Cuvânt) derivat de la un verb fară sufix. DEVERGONDÂ, devergondez vb. I (fr. devergon-der) A se destrăbăla, a se desfrâna. DEVERGONDÂJ, devergondaje s.n. (fr. devergon-dage) Desfrânare, dezmăţ; excentricitate. DEVERSÂ, deversez vb. I (fr. deverser) 1. A scurgc surplusul de apă dintr-un râu sau dintr-un lac dc acumulare; a (se) vărsa, a (se) revărsa. 2. (Tchn.) A face un lichid (rezidual) să se scurgă într-o apă naturală. DEVERSÂRE, deversări s.f. (de la deversa, cf. fr. deversement) 1. Trecere a apelor unui râu peste maluri. 2. Scurgere a surplusului de apă dintr-un lac dc acumulare peste un deversor. DEVERSOR, deversoare s.n. (fr. deversoir) Construcţie hidrotehnică destinată să asigure scurgcrea dirijată a surplusului de apă dintr-un lac de acumulare, dintr-un baraj. DEVIÂ, deviez vb. I (fr. devier, lat. deviare) 1.A (se) abate de la direcţia normală, firească. 2. (Fig.) A (se) abate de la subiect; a comite erori, fapte reprobabile. DEVIÂNT, -Ă, devianţi, -te adj. (fr. deviant) Carc are o conduită de devianţă. DEVIÂNŢĂ, devianţe s.f. (fr. deviance) 1. Conduita care se abate de la normele de viaţă, de la valorile sociale, morale şi culturale, de la normele juridicc ale unei societăţi. 2. Comportament excentric în ţinută, în limbaj etc. DEVIATOR, -OÂRE, deviatori, -oare s.m. şi f. (fr-deviateur) Membru al unui partid care se abate de la linia politică a acestuia; deviaţionist. 259 DEZABUZAT DEVIAŢIE, deviaţii s.f. (fr. deviation) 1. Abatere de la dirccţia dată; deviere (1). 2. Deviaţie de sept = deformare a septului nazal. DEVIAŢIONISM s.n. (fr. deviationnisme) Abatere a unui membru de partid de la linia politică a partidului respectiv; atitudine de deviaţionist. DEVIAŢIONIST, -Ă, deviaţionişti, -ste s.m. şi f. (fr. deviationniste) Deviator. DEVIERE, devieri s.f. (de la devia) 1. Faptul de a devia; deviaţie (1). 2. Abatere de la linia politică a unui partid. DEVINĂ, devinez vb. I (fr. deviner) A prezice, a ghici. DE VISU loc. adv. (lat. de visu) Din văzute. DEVITALIZÂ, devitalizez vb. I (fr. devitaliser) A face să înceteze funcţiile vitale ale unui ţesut, ale unui organ ctc. DEVITAMINIZÂ, devitaminizez vb. I (cf. fr. devi-taminer) A face să-şi piardă vitaminele. DEVITRIFICÂRE s.f. (cf. fr. devitrifier) (La sticlă) Pierdere a transparenţei. DEVIZ, devize s.n. (fr. devis) Document financiar de evaluare anticipată, detaliată, a cheltuielilor necesare executării unei lucrări proiectate. DEVIZAJÂ, devizajez vb. I (fr. devisager) A privi fix, insistent pe cineva. DEVIZĂ, devize s.f. (fr. devise) Formulă concisă care exprimă o idee călăuzitoare; slogan. DEVIZE s.n. pl. (fr. devises) Documente de credit şi dc plată (cambii, cecuri, dispoziţii de plată), exprimate în valută străină. DEVOALÂ, devoaîez vb. I (fr. devoiler) A dezvălui, a divulga. DEVOLTOR, devoltoare s.n. (fr. devolteur) Aparat folosit la reducerea tensiunii electrice alternative dintr-o reţea; reductor de tensiune. DEVOLUŢIUNE, devoluţiuni s.f. (fr. devoîution) De-voluţiune succesorala = transmitere a unui bun, a unui drept de la o persoană la alta (la moştenitori). DEVON, devoni s.m. (fr., engl. devon) Peştişor metalic artificial, rotativ, prevăzut cu un cârlig de undiţă, utilizat ca momeală la pescuit. DEVONIÂN, -Ă, devonieni, -e adj. (fr. devonien) 1. Care aparţine perioadei devoniene (2). 2. Perioada (sau era) devoniană (şi substantivat, n.) = a treia (sau a patra) perioadă a erei paleozoice, caracterizată prin existenţa plantelor vasculare, a nevertebratelor etc. DEVORA, devorez vb. I (fr. devorei\ lat. devorare) 1. A mânca lacom, a înghiţi pe nemestecate. 2. (Fig.) A consuma2 (2); a mistui. 3. A devora o carte = a citi o carte pe nerăsuflate. DEVORANT, -Ă, devoranţi, -te adj. (fr. devorant) Care devorează; (fig.) mistuitor, arzător; devorator. DEVORATOR, -OÂRE, devoratori, -oare adj. (fr. devorateur) Devorant. DEVOT, -Ă, devoţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. devota lat. devotus) (Rar) I. Religios, pios; bigot. 2. Devotat. DEVOTA, devotez vb. I (lat. devotare, fr. devouer) A se dedica, a se dărui total unei cauze, unei idei, unei persoane; a se consacra din tot sufletul, în întregime; a se sacrifica (1). DEVOTAMENT s.n. (fr. devouement, cf. devota) Ataşament puternic şi sincer faţă de o persoană sau faţă de o cauză etc.; abnegaţie; fidelitate (1). DEVOTAT, -Ă, devotaţi, -te adj. (de la devota, cf. fr. devoue) Plin de abnegaţie faţă de cineva sau ceva; credincios, fidel (1). DEVOŢIUNE s.f. (fr. devotion) (Livr.) Evlavie, cucernicie, credinţă, pietate (în practicarea unui cult). DEXTER, -Ă, dexteri, -e adj. (lat. dexter) Abil, îndemânatic. DEXTERITATE, (2) dexterităţi s.f. (fr. dexterite, lat. dexteritas, -atis) 1. îndemânare, iscusinţă manuală, abilitate (1). 2. (Ieşit din uz; la pl.) Materii de învăţământ (desen, muzică, caligrafie, gospodărie, lucru de mână). DEXTRĂ s.f. (fr. dextre, lat. dextra) Partea dreaptă a unui blazon, a unui scut. DEXTRINĂ, dextrine s.f. (fr. dextrine) Pulbere albă extrasă din amidon, folosită la apretarc, la fabricarea unor cleiuri etc. DEXTRINIZÂRE, dextrinizări s.f. (engl. dextrini-zation) Transformare a amidonului în dextrină. DEXTRO- (fr. dextro-, lat. dextra) Element de compunere cu sensul de „(la) dreapta'’, în cuvinte ca: dextrocardie, dextrogastrie. DEXTROCARDIE s.f. (fr. dextrocardie) Situare a inimii în partea dreaptă a toracelui. DEXTROGIR, -Ă, dextrogiri, -e adj. (fr. dextro-g}}re) (Despre substanţe) Care roteşte planul dc polarizare a luminii spre dreapta. DEXTROZĂ, dextroze s.f. (fr. dextrose) Glucoza solubilă în apă, folosită în alimentaţia dietetică. DEZ- v. de(s)-. DEZABIE, dezabieuri s.n. (fr. deshabille) îmbrăcăminte uşoară (elegantă), purtată de femei în casă. DEZABONÂ, dezabonez vb. I (fr. desabonner) A(-şi) anula un abonament. DEZABUZÂ, pers. 3 dezabuzeazâ vb. I (fr. desabu-ser) A face să devină sau a deveni blazat, dezamăgit. DEZABUZAT, -Ă, dezabuzaţi, -te adj. (de la deza-buza, cf. fr. desabuse) (Livr.) Dezamăgit, blazat, scârbit. DEZACORD 260 DEZACORD, dezacorduri s.n. (fr. desaccord) 1. Lipsă dc acord, dc armonic între sunete: discordanţă (2), discrepanţă, disonanţă. 2. Ceartă, diferend, disensiune: incongruenţă; disidenţă. 3. Lipsă dc acord in gen, număr, caz şi persoană. DEZACORDA, dezacordez vb. I (fr. desaccordcr) A (sc) strica acordul unui instrument muzica! cu coarde: a (sc) discorda (2). DEZACTIVA, dezactivez vb. I (fr. desactivcr) A facc inactive particulele unei substanţe; a înlătura substanţele radioactive. DEZACTUALIZÂ. dezactualizez vb. I (dez- + actualiza) A facc să devină perimat, inactual. DEZAFECTA, dezafectez vb. I (fr. desaffccter) A schimba destinaţia normală a unui loc, a unui imobil; a opri funcţionarea unei instalaţii. DEZAGREABIL, -A, dezagreabili, -e adj. (fr. des a-grea bie) 1. Neplăcut, supărător; penibil. 2. Antipatic, nesuferit, insuportabil (2), dizgraţios. DEZAGREGA, pers. 3 dezagrega vb. I (cf. fr. desa-greger) 1. A (sc) dcsfacc în părţile componente. 2. (Despre nuclee atomice; impr.) A se dezintegra. 3. (Fig.) A-şi pierde unitatea, coeziunea. DEZAGREGARE, dezagregări s.f. (de la dezagrega) I. Transformare a unor combinaţii chimice greu solubile în substanţe solubile, cu ajutorul unor rcac-tivi. 2. Fragmentare a rocilor sub acţiunea agenţilor externi. DEZAGREMENT, dezagremente s.n. (fr. desagre-ment) (Livr.) Neplăcere, neajuns, supărare. DEZ ALCOOLIZA, dezalcoolizez vb. I (dez- + alcooliza) A trata dc alcoolism. DEZAMBALA, dezambalez vb. I (fr. desemballer) LA înlătura ambalajul. 2. A facc un motor ambalat să ajungă la turaţia normală: (fig.) a se linişti; a se retrage dintr-o acţiune, a renunţa la ceva. DEZAMBIGUIZÂ, pers. 3 dezambiguizează vb. I (dez- -r ambiguiza) A modifica un text, o afirmaţie astfel. încât să nu mai fie ambiguu; a clarifica. DEZAMBREIÂ. dezambreiez vb. 1 (dez- + ambreia) A scoate din ambreiaj. DEZAMORSA, dezamorsez vb. I (fr. desamorcer) 1. A împiedica explozia unui proiectil (prin scoaterea amorsei). 2. (Fig.) A suprima dinainte caracterul periculos al unui lucru; a aplana o stare conflic-tuală, un eveniment periculos. DEZAMPARA. dezamparez vb. I (fr. desamparer) A părăsi un loc. DEZAMPARAT. -Ă, dezamparati, -te adj. (de la de-zampara, cf. fr. desampare) (Despre nave. avioane etc.) Care a suferit avarii: care nu se mai poate manevra. DEZ ANEXA, dezanexez vb. I (fr. desannexer) A restitui, a retroceda un teritoriu anexat. DEZ ANGAJA, dezangajez vb. I (fr. desengager) \ facc să încctczc un angajament; a sc retrage dintr-un conflict, dintr-o confruntare ctc. DEZANGAJARE, dezangajări s.f. (dc la dezunii-ja, cf. fr. dâsengagement) Complex dc măsuri caro înlătură pcricolul unei confruntări militare. DEZANGRENA, dezangrenez vb. I (fr. desenare-ner) A dcsfacc, a separa elementele unui angrenaj. DEZAPROBA, dezaprob vb. I (dez- + aproba, cf. fr. desapprouver) A ft împotriva a ccva, a nu aproba; a găsi nccorespunzător, reprobabil ccva; a dezavua, a înfiera, a blama, a reproba. DEZAPROBATOR, -OÂRE, dezaprobatori, -oare adj. (fr. dâsapprobateur) Care dezaprobă, carc manifestă dezaprobare. DEZARMÂ, dezarmez vb. I (fr. desarmer) 1. A lu i cuiva armele, a sili pe cincva să predea armele. 2. (Despre state) A(-şi) desfiinţa sau a(-şi) rcducc forţele armate şi armamentul. 3. (Fig.) A pune pc cincva în imposibilitatea de a riposta şi dc a renunţa la o acţiune, la o luptă. DEZARMÂNT, -Ă, dezarmanţi, -te adj. (fr. dosar-mant) Care potoleşte furia; care facc pc cincva să părăsească lupta, să capituleze. DEZARMÂRE, dezarmări s.f. (dc la dezarma) Renunţare la înarmare şi reducere până la lichidare sau limitare a forţelor armate existente, a organizaţiilor militare statale. DEZARMÂT, -Ă, dezarmaţi, -te adj. (dc la dezarma, cf fr. desarme) L Carc nu mai este înarmat. 2. (Fig.) Pus în situaţia de a nu sc putea opune la ceva sau cuiva, învins de împrejurări. DEZARTICULÂ, dezarticulez vb. I (fr. dâsarticuler) 1. A amputa un membru Ia nivelul articulaţiei. 2. A ieşi dintr-o articulaţie, a se deplasa (3), a (sc) luxa. 3. (Fig.) A se spulbera, a-şi pierde unitatea. DEZASAMBLÂ, dezasamblez vb. I (fr. desassom- bler) A demonta un asamblaj de piese. DEZASIMILÂ, pers. 3 dezasimilează vb. I (fr. de-sassimiler) A suferi o dezasimilaţic. DEZASIMILATOR, -OARE, dezasimilatori, -oare adj. (fr. desassimilateur) Care produce dezasimilaţic. DEZASIMILÂŢIE, dezasimilaţii s.f (fr. des ass inii-lation) (Biochim.) Catabolism. DEZASORTÂ, dezasortez vb. I (cf. fr. desassortir) 1. A lipsi magazinele de mărfuri variate. 2. A des-perechea ceva asortat. DEZÂSTRU, dezastre s.n. (fr. desastre) L Eveniment funest, nenorocire mare; serie de consecinţe 261 DEZINDUSTRIALIZÂRE grave; sinistru (2), catastrofa, flagel (2), calamitate. 2. Eşec total; faliment. Dezastru financiar. DEZASTRUOS, -OÂSĂ, dezastruoşi, -oase adj. (fr. desastreiLx) Care are proporţiile unui dezastru; catastrofal, groaznic. DEZAVANTAJ, dezavantaje s.n. (fr. desavantage) Situaţie de inferioritate; inconvenient, prejudiciu. DEZAVANTAJA, dezavantajez vb. I (fr. desavanta-ger) A pune pe cineva în situaţie de inferioritate; a handicapa (2); a defavoriza, a frustra, a leza. DEZAVANTAJOS, -OÂSĂ, dezavantajoşi, -oase adj. (fr. desavantageux) Care cauzează un dezavantaj; defavorabil, neprielnic, păgubitor, contraproductiv. DEZAVUÂ, dezavuez vb. I (fr. desavouer) (Livr.) A dezaproba, a condamna (2), a blama spusele sau faptele cuiva; a nu recunoaşte ceva. DEZAVUÂBIL, -Ă, dezavuabiîi, -e adj. (fr. desa-vouabîe) Care poate sau trebuie să fie dezavuat. DEZAXA, dezaxez vb. I (fr. desaxer) 1. A deplasa o axă dintr-o poziţie normală. 2. A-şi pierde echilibrul moral (şi mintal); a se detraca, a se sminti. DEZAXAT, -Ă, dezaxaţi, -te adj. (de Ia dezaxa) 1. Deplasat de pe axă. 2. Dezechilibrat moral (şi mintal). DEZBÂTE, dezbat vb. III {dez- + bate, cf. fr. debat-tre) 1. A discuta şi a examina o problemă pe larg (şi în contradictoriu), sub toate aspectele (cu mai mulţi interlocutori). 2. A examina o cauză, un proces juridic (cu ambele părţi). DEZBÂTERE, dezbateri s.f. (de la dezbate) 1. Discuţie (2), dispută (1). 2. Dezbatere parlamentară = discutare în parlament a unor probleme importante (de politică intemă sau externă). DEZECHILIBRÂ, dezechilibrez vb. I (fr. desequili-brer) 1. A-şi pierde sau a face să-şi piardă echilibrul. 2. (Fig.) A-şi pierde sau a face să-şi piardă judecata (corectă). 3. A face ca, într-un buget, cheltuielile să întreacă veniturile. DEZECHILIBRÂT, -Ă, dezechilibraţi, -te adj. (de la dezechilibra, cf. fr. desequilibre) Care şi-a pierdut echilibrul; (fig.) care şi-a pierdut limpezimea judecăţii. DEZECHILIBRU, dezechilibre s.n. (fr. desequilibre) 1. Lipsă de echilibru; instabilitate. 2. (Fig.) Pierdere a limpezimii judecăţii; instabilitate mintală. 3. Dezechilibru bugetar = buget caracterizat prin lipsa echilibrului între venituri şi cheltuieli. DEZECHIPÂ, dezechipez vb. I (fr. desequiper) 1. A lua înapoi echipamentul unui soldat (eliberat), al unei unităţi militare, al unui vas dc război. 2. A-şi scoate echipamentul; a sc dezbrăca. DEZERTÂ, dezertez vb. I (fr. deserter) 1. A părăsi în mod nejustificat unitatea militară sau câmpul de luptă; a fugi de pe front (şi a trece la inamic). 2. (Fig.) A se sustrage de la o obligaţie, de la o îndatorire. DEZERTOR, dezertori s.m. (fr. deserteur) Militar care dezertează. DEZESPERÂNT, -Ă, dezesperanţi, -te adj. (fr. de-sespârant) (Livr.) Care face pe cineva să dispere, care duce la disperare; descurajant. DEZEŞUÂ, dezeşuez vb. I (fr. desechouer) A repune în stare de plutire o navă eşuată. DEZETATIZÂ, dezetatizează vb. I (fr. desetatiser) A reduce sau a suprima controlul statului asupra economiei unui stat ori a funcţionării unei antreprize. DEZGUST s.n. (dez-+ gust, cf. fr. degout) Aversiune pentru cineva sau pentru ceva, pentru mâncare etc.; repulsie (1), repugnanţă; (p. ext.) scârbă, silă, lasi-tudine (2). DEZGUSTĂ, dezgust vb. I (dez- + gusta, cf. fr. de-goitter) A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă gustul, pofta pentru ceva; (p. ext.) a (se) scârbi, a (se) blaza. DEZGUSTĂTOR, -OÂRE, dezgustători, -oare adj. (dezgusta + -ător) Care stârneşte dezgust; respingător, sordid, scârbos. DEZICE, dezic vb. III (cf. fr. dâdire, de la zice) A contrazice, a nega, a tăgădui; a retracta (1), a-şi retrage cuvântul. DEZIDERÂT, deziderate s.n. (lat. desideratum) Ceea ce ar fi de dorit să se realizeze; cerinţă, dorinţă, doleanţă (2). DEZILUZIE, deziluzii s.f. (fr. desillusion) Decepţie, dezamăgire, înşelare a iluziilor. DEZILUZIONÂ, deziluzionez vb. I (fr. desillusion-ner) A face (pe cineva) să-şi piardă speranţele, încrederea, iluziile; a dezamăgi, a decepţiona. DEZINCRIMINÂ, dezincriminez vb. I (dez- + incrimina) (Jur.) A scoate o faptă ilicită de sub incriminare. DEZINCRUSTÂ, dezincrustez vb. I (fr. desincrus-ter) A curăţa un cazan de aburi, o instalaţie termică etc. de depunerile de piatră. DEZINCRUSTÂNT, dezincrustante s.n. (fr. de-sincrustant) Substanţă care împiedică depunerile de piatră în cazanele de aburi, în instalaţiile termice etc. DEZINDUSTRIALIZÂRE s.f. (dez- + industrializare; cf. fr. desindustrialisation) Diminuare a ponderii industriei în economia unui sector, a unei regiuni, a unui stat. DEZINFECTA 262 DEZINFECTA, dezinfectez vb. I (fr. desinfecter) A distruge germenii patogeni din medii biologice sau dc pe diverse obiecte, pentru a împiedica propagarea bolilor contagioase. DEZINFECTANT, -Ă, dezinfectanţi, -te adj., s.n. (fr. desinfectant) (Substanţă sau agent fizic) care se foloseşte la dezinfecţie. DEZINFECŢIE, dezinfecţii s.f. (fr. desinfection) Distrugere a microorganismelor din afara organismului; dczinfcctarc. DEZINFESTÂ, dezinfestez vb. 1 (fr. desinfester) A distruge paraziţii de pe o cultură, dintr-o casă etc. DEZINFESTÂNT, dezinfestanţi s.m. (fr. desinfes-temi) Pcsticid. DEZINFLAMÂ, dezinflamez vb. I (dez- + inflama, cf. fr. desenjlammer) A (sc) dezumfla. DEZINFORMA, dezinformez vb. I (dez- + informa, cf. fr. desinformer) A informa greşit (în mod intenţionat); a induce în eroare. DEZINHIBIŢIE, dezinhibiţii s.f (fr. desinhibition) Ieşire din (starea de) inhibiţie. DEZINSECTIZÂ, dezinsectizez vb. I (fr. desinsecti-ser) A distruge insectele parazite dintr-o locuinţă, dintr-un spital ctc. DEZINSECŢIE, dezinsecţii s.f. (fr. desinsection) Distrugere a insectelor parazite, transmiţătoare de boli. DEZINSERŢIE, dezinserţii s.f. (fr. desinsertion) Desprindere (chirurgicală) a unui muşchi sau a unui tendon de pe un os. DEZINTEGRA, dezintegrez vb. I (fr. desintegrer) (Despre nucleele atomice) A se transforma spontan în alte nuclee; (impr.) a se dezagrega. DEZINTERES s.n. (de la dezinteresa, cf fr. desinte-ressement) Lipsă de interes; indiferenţă, nepăsare, detaşare. DEZINTERESA, dezinteresez vb. I (fr. dâsinteres-ser) A-i lipsi cuiva interesul pentru cineva sau pentru ceva, a nu se (mai) îngriji de cineva sau de ceva. DEZINTERESAT, -Ă, dezinteresaţi, -te adj. (de la dezinteresa, cf. fr. desinteresse) Care nu urmăreşte un interes propriu sau un câştig personal. DEZINTOXICA, dezintoxic vb. I (fr. desintoxiquer) A scăpa, a (se) vindeca de o intoxicaţie. DEZINTOXICARE, dezintoxicări s.f. (de la dezintoxica) 1. Proces prin care toxinele sau otrăvurile din organism sunt neutralizate, eliminate; dezintoxicare. 2. Tratament aplicat toxicomanilor sau alcoolicilor pentru a elimina dependenţa de droguri ori băutură. DEZINTOXICÂŢIE, dezintoxicaţii s.f. (fr. desinto-xication) Dezintoxicare. DEZINVOLT, -Ă, dezinvolţi, -te adj. (fr. desinvoltc) Care are o alură degajată; foarte liber, nestingherit. DEZINVOLTURĂ s.f. (fr. desinvolture) Atitudine sau comportare naturală, simplă, firească, degajată; spontaneitate. DEZIRÂBIL, -Ă, dezirabili, -e adj. (fr. desirable) Care este dorit, care stârneşte dorinţă. DEZMEMBRĂ, dezmembrez vb. I (fr. demembrer) A (se) separa, a (se) desface în mai multe părţi; a (sc) destrăma, a (se) desfiinţa. DEZMEMBRĂBIL, -Ă, dezmembrabili, - fr. docteur, ci. germ. Doktor) 1. Persoană cu studii superioare, carc practică medicina; medic. 2. Titlu ştiinţific acordat dc o instituţie academică sau de o universitate; persoană carc are un asemenea titlu. 3. (Fam.) Maestru. DOCTORAL, -Ă, doctorali, -e adj. (fr. doctoral) 1. Referitor la doctorat. 2. (Despre atitudini, ton ctc.) Grav, solemn (2); pedant; încrezut. DOCTORAND, -Ă, doctoranzi, -de s.m. şi f. (germ. Doktorand) Persoană carc îşi pregăteşte lucrarca de doctorat. DOCTORANTURĂ s.f. (rus. doktorantura) Doctorat. DOCTORĂT, doctorate s.n. (fr. doctorat, lat. docto-ratus) Stagiu efcctuat şi examen susţinut pentru gradul de doctor (2); doctorantură. DOCTORIE, doctorii s.f. (doctor + -ic) Medicament. DOCTORIŢĂ, doctoriţe s.f. (doctor + -iţa) Femeie medic. DOCTRINÂL, -Ă, doctrinali, -e adj. (fr. doctrinaf) Dc doctrină, carc ţine de o doctrină. DOCTRINĂR, -Ă, doctrinari, -e (fr. doctrinaire) 1. Adj. Care aparţine unei doctrine, referitor la o doctrină. 2. S.m. şi f. Autor sau susţinător al unei doctrine. DOCTRINĂ, doctrine s.f. (fr. doctrine, lat. doctrina) Ansamblu de teze fundamentale ale unui sistem filosofic, politic, cconomic etc. sau de dogme ale unei religii. DOCUMENT, documente s.n. (fr. document, lat. do-cumentum) 1. Act oficial. 2. Text (administrativ) scris sau tipărit; înscris. 3. Legitimaţie. DOCUMENTĂ, documentez vb. I (fr. documenter) A sc informa, a consulta (temeinic şi amănunţit) într-o cercetare, într-o problemă ctc.; a dovedi ceva cu documcnte. DOCUMENTÂR, -Ă, documentari, -e (fr. docu-mentaire) 1. Adj. Carc arc valoare de document; bazat pe documente. 2. S.n. Film de cincma sau dc televiziune care înfăţişează situaţii ori fapte reale. DOCUMENTĂRE, documentări s.f. (dc la documenta) 1. Documentaţie, informare. 2. Disciplină care sc ocupă de înregistrarea, organizarea şi răspândirea cunoştinţelor specializate. DOCUMENTARIST, -Ă, documentarişti. -ste s.m. şi f. (fr. documentariste) 1. Specialist în domeniul documentării (2). 2. Autor de filme documentare. DOCUMENTĂT, -Ă, documentaţi, -te adj. (dc la documenta) 1. Dovedit pe bază de documente. 2. Bine informat. DOCUMENTAŢIE, documentaţii s.f. (fr. documen-tation) Totalitatea informaţiilor, a documentelor cu privire la o problemă sau la un anumit domeniu dc activitate; documentare (1). DOCUMENTICĂ 286 DOCUMENTICĂ s.f. (fr. documentiquc) Documentare cfcctuată cu ajutorul calculatorului. DOCUMENTOLOGIE s.f. (it. documentologia) Ştiinţa exploatării, a conservării şi a difuzării documentelor. DODECA- (fr. dodeca-) Element dc compuncre cu sensul dc „doisprezccc”, în cuvinte ca: dodeeaedru, dodecasilab. DODECAEDRU, dodeeaedre s.n. (fr. dodeeaedre) 1. Poliedru cu douăsprezece feţe. 2. Formă cristalină carc aparţine sistemului cubic. DODECAGON, dodecagoane s.n. (fr. dodecagone) Poligon cu douăsprezece laturi şi douăsprczcce unghiuri. DODECASILÂB, -Ă, dodecasilabi, -e adj., s.m. (fr. dodecasyllabe, lat. dodecasyllabus) (Vers) carc are douăsprezece silabe. DODECASILĂBIC, -Ă, dodecasilabici, -ce adj. (fr. dodecasyllabique) (Despre versuri) Care are douăsprezece silabe. DODECASTIL, dodecastiluri s.n. (fr. dodecastyle) Edificiu a cărui faţadă arc douăsprezece coloane. DOG, dogi s.m. (fr. dogue, engl. dog) (Zool.) Buldog, mops. DOGÂT, dogate s.n. (it. dogato) Demnitatea, funcţia de doge; perioada de guvernare a unui doge; formă dc guvernământ, teritoriu condus de un doge. DOGE, dogi s.m. (it. doge) Conducătorul politic al vechilor republici italiene Veneţia şi Genova. DOGGER s.n. (pr. dogăr, fr., engl. dogger) (Geol.) Epoca mijlocie a jurasicului. DOGMĂTIC, -Ă, dogmatici, -ce (fr. dogmatique, lat. dogmaticus) 1. Adj. Care ţine de dogme; care se sprijină pe dogme. 2. S.f. Partea teologiei care studiază dogmele unei religii. 3. S.m. şi f Adept al dogmatismului; dogmatist. DOGMATICIĂN, dogmaticieni s.m. (cf. engl. dog-matician) Specialist în dogmatică. DOGMATISM s.n. (fr. dogmatisme, rus. dogmatizm) Mod dc gândire care preia necritic şi rigid idei, teorii, sisteme etc. considerate dogme. DOGMATIST, -Ă, dogmatişti, -ste s.m. şi f. (fr. dogmatiste) Dogmatic (3). DOGMATIZÂ, dogmatizez vb. I (fr. dogmatiser) 1. A învăţa dogmele. 2. (Fig.) A vorbi pe un ton sentenţios, tranşant, dogmatic, care nu admite replică. DOGMĂ, dogme s.f. (fr. dogme, lat. dogma) Doctrină, teză (a unei religii) care nu poate fi supusă ni-ciunei discuţii sau critici, impusă ca adevăr incontestabil; (p. ext.) teză acceptată necritic şi neverificată prin experienţă. DOL1, doluri s.n. (fr. doi, lat. dolus) (Jur.) Manevra frauduloasă folosită pentru a obliga pc cincva să încheie un contract în defavoarea sa; viclcnic. DOL2, doli s.m. (engl. doll) Câine sălbatic asiatic, asemănător lupului. DOLÂR, dolari s.m. (engl., fr. dollar) Unitate monetară principală în S.U.A., în Canada, în Australia etc. DO LARI ZÂ RE, dolar izări s.f. (dolar + -izare) Efectuare a plăţilor şi constituire a depozitelor financiarc în dolari. DOLBY s.n. (engl. Dolby [system]) Sistem clcctro-nic care reduce zgomotul benzii magncticc, la magnetofoanele şi casctofoanele dc înaltă fidelitate. DOLCE adv. (it. dolce) (Muz.) Dulce, dclicat, cu blândeţe. DOLCE VITA loc. s.f. (it. dolce vita) Viaţă uşoară, fară muncă. DOLEÂNŢĂ, doleanţe s.f. (fr. doleance) 1. Dorinţa, plângere exprimată printr-o cerere; solicitarc (1), rugăminte. 2. Deziderat. DOLENT, -Ă, dolenţi, -te adj. (fr. do lent, lat. dolens, -ntis) (Rar) Trist, jalnic, tânguitor. DOLIC, dolici s.m. (fr. dolic) Plantă leguminoasa erbacee din ţările calde, cu flori violete şi fructc păstăi; fasole japoneză. DOLICO- (fr. dolicho-) Element de compuncre cu sensul de „alungit”, în cuvinte ca: dolicocefal, do-licocefalie. DOLICOCEFĂL, -Ă, dolicocefali, -e adj. (fr. doli-chocephale) (Despre oameni; adesea substantivat) i Care are un craniu lung, alungit. DOLICOCEFALIE s.f. (fr. dolichocephalie) însuşirea de a fi dolicocefal, faptul de a aparţine tipului dolicocefal. DOLINĂ, doline s.f. (fr. doline) Relief carstic cu aspect de pâlnie, format prin dizolvarea unor roci solubile, la suprafaţă. DOLIU, doliuri s.n. (lat. dolium, cf. fr. deuil) 1. Durere, tristeţe provocată de moartea unei persoane apropiate, de o mare nenorocire colcctivă ctc. 2. îmbrăcăminte (neagră) sau alt semn (bantă, panglică etc.) care indică doliul (1). 3. Zi de doliu = zi care marchează un eveniment trist. In doliu = în haine negre. DOLLY s.n. (fr., engl. dolly) Macara specială, folosită Ia filmări. DOLMÂN, dolmane s.n. (fr. dolman, germ. Dolmari) Haină militară scurtă şi groasă (cu brandenburguri); haină bărbătească groasă, dublată cu blană. 287 DONAŢIE DOLMEN, dolmene s.n. (fr. doîmen) Monument funerar megalitic alcătuit dintr-o lespede mare, orizontală, susţinută de două pietre dispuse vertical. DOLOMITĂ s.f. (fr. dolomite) Carbonat natural dublu dc calciu şi de magneziu. DOLOMITIC, -Ă, dolomitici, -ce adj. (fr. dolomi-tiquc) Care conţine dolomită. DOLOMITIZARE s.f. (cf. fr. dolomitisation) Transformare a rocilor calcaroase în dolomită. DOLOSIV, -Ă, dolosivi, -e adj. (fr. dolosif) (Despre contracte) Care este făcut prin înşelăciune, cu rea-cre-dinţă, care are caracter de doi1. DOM, domuri s.n. (fr. dome, cf. it. duomo, germ. Dom) 1. Catedrală (catolică) de mari proporţii; cupolă amplasată deasupra unui edificiu monumental. 2. Structură geologică sau anatomică în formă de cupolă. DOMENIÂL, -Ă, domeniali, -e adj. (fr. domanial) Carc aparţine unui domeniu (public). DOMENIU, domenii s.n. (fr. domaine, cf. lat. domi-nium) 1. Mare proprietate funciară feudală; latifun-diu. 2. Bunuri mobiliare sau imobiliare care aparţin statului ori colectivităţilor locale. 3. Sectorul unei ştiinţe, al unei arte etc.; sferă, cadru de activitate, perimetru (3). DOMESTIC, -Ă, domestici, -ce adj. (fr. domestique, lat. domesticus) 1. Care trăieşte pe lângă casa omului. 2. Care ţine de casă; (p. ext.) intim (3), privat (3), familial. DOMESTICI, domesticesc vb. IV (domestic + -/, cf. fr. domestiquer) A îmblânzi un animal sălbatic; (fig.) a deveni mai potolit, mai sociabil. DOMESTICITATE s.f. (fr. domesticite) 1. Starea unui animal domestic. 2. (Rar) Condiţia de servitor. DOMICILIA, domiciliez vb. I (fr. domicilier) A locui, a-şi avea domiciliul într-un (anumit) loc. DOMICILIAR, -Ă, domiciliari, -e adj. (fr. domici-liaire) Referitor Ia domiciliu, făcut Ia domiciliu. DOMICILIU, domicilii s.n. (lat. domicilium, fr. dornici le) Casă sau loc în care locuieşte cineva; locuinţă. DOMINA, domin vb. I (fr. dominer, lat. dominări) 1. A ţine sub stăpânire, a stăpâni în mod absolut; a controla (2), a poseda (3). 2. A întrece în înălţime fiinţele sau lucrurile înconjurătoare. 3. A predomina ca număr, ca intensitate etc. 4. A se dovedi net superior unui adversar, într-o întrecere sportivă, într-un concurs. DOMINANT, -Ă, dominanţi, -te (fr. dominant) 1. Adj. Care domină, dominator; (despre însuşiri, trăsături ctc.) predominant, specific (1), caracteristic. 2. S.f. Trăsătură caracteristică a unei lucrări, a unui proces etc. DOMINANŢĂ, dominanţe s.f. (fr. dominance) Caracterul a ceea ce este dominant; preponderenţă. DOMINATOR, -OĂRE, dominatori, -oare adj. (fr. dominateur, lat. dominator, -oris) Care domină, căruia îi place să domine; dominant (1). DOMINĂŢIE, dominaţii s.f. (fr. domination, lat. dominatio) Faptul de a domina; putere, stăpânire, influenţă exercitată asupra cuiva sau a ceva. DOMINICĂN1, -Ă, dominicani, -e (fr. dominicain) 1. S.m. şi f. Călugăr dintr-un ordin monahal catolic al Sfanţului Dominic de Guzman (sec. al XlII-Iea). 2. Adj. Referitor la dominicani (1). DOMINICĂN2, -Ă, dominicani, -e s.m. şi f., adj. (fr. dominicain) (Persoană) din Republica Dominicană. DOMINION, dominioane s.n. (fr. dominion) Stat independent şi suveran care facea parte din Imperiul Britanic, iar astăzi, din Commonwealth. DOMINO, dominouri s.n. (fr. domino) 1. Mantie neagră, lungă, cu glugă, purtată la baluri mascate; persoana îmbrăcată astfel. 2. Joc de societate alcătuit din 28 de piese dreptunghiulare plate, însemnate (de la 0 la 6), combinate conform anumitor reguli. 3. Principiul dominoului = fenomen de cădere succesivă a complicilor; reacţie în lanţ. DOMPTÂ, domptez vb. I (fr. dompter) A îmblânzi, a dresa un animal sălbatic; (fig.) a înfrâna, a stăpâni. DOMPTOR, -OÂRE, domptori, -oare s.m. şi f. (fr. dompteur) Persoană care dresează; dresor, îmblânzitor. DON s.m. (sp. don) Termen de politeţe pentru bărbaţi aşezat în faţa prenumelui acestora, în Spania, Italia. DONÂ, donez vb. I (fr. donner, lat. donare) A face o donaţie; a dărui. DONA s.f. (pr. dânia; sp. dona) Termen de politeţe pentru femei, aşezat în faţa prenumelui acestora, în Spania. DONÂRIU s.n. (fr., lat. donarium) Parte a unui templu sau a altui edificiu antic în care se păstrau ofrandele pentru zei; piesă votivă. DONATÂR, -Ă, donatari, -e s.m. şi f. (fr. donataire, lat. donatarius) Persoană care primeşte o donaţie. DONATOR, -OÂRE, donatori, -oare s.m. şi f. (fr. donateur, lat. donator, -oris) 1. Persoană carc face o donaţie. 2. Donator de sânge = persoană sănătoasă care donează sânge pentru transfuzii, pentru perfuzii; donor, DONÂŢIE, donaţii s.f. (fr. donation, lat. donatio) Contract prin care o persoană transmite irevocabil DONG 288 altei/altor persoane proprietatea unui bun material; donare; bun material transmis cuiva. DONG s.m. (fr. dong) Unitate monetară principală în Rcpublica Vietnam. DONJON, donjoane s.n. (fr. donjon) Turn principal, fortificat al unui castel medieval. DONJUAN, donjuani s.m. (pr. şi donhuân; fr. don Juan) Bărbat scducător, amator de aventuri amoroase, crai. DONJUANESC, -Ă. donjuaneşti adj. (pr. şi donhua-nesc; fr. donjuanesque) (Livr.) Care are caracter de donjuan, de seducător. DONJUANISM s.n. (pr. şi donhuanism; fr. donjua-nisme) (Livr.) Caractcr, faptă de donjuan. DONOR, donori s.m. (fr. donneur, engl. donor) 1. A-tom pentavalent care, introdus într-un semiconductor, cedează electroni. 2. (Biol.) Individ care cedează cclule, cromozomi etc.; donator (2). DONQUIJOTESC, -ESCĂ, donquijoteşti adj. (pr. donchihotesc; fr. donquichotîesque) (Livr.) Care manifestă donquijotism; irealizabil. DONQUIJOTISM s.n. (pr. donchihotism; fr. don-quichottisme) (Livr.) Atitudine sau purtare extravagantă, caracteristică unei persoane lipsite de simţul realităţii, care manifestă un eroism steril în luptă cu obstacole imaginare. DOPA, dopez vb. I (fr. doper) A(-şi) administra în mod nepermis substanţe stimulatoare înaintea unei probe sportive, pentru mărirea temporară a randamentului fiziologic. DOPAJ, dopaje s.n. (fr. dopage) Dopare, doping. DOPÂNT, -Ă, dopanţi, -te adj., s.m. (fr. dopant) (Substanţă) care se foloseşte în dopare. DOPARE, dopări s.f. (de la dopa) Stimulare artificială a organismului cu ajutorul unor substanţe; dopaj, doping. DOPING s.n. (fr., engl. doping) Substanţă care stimulează forţa fizică a unei persoane, folosită în dopare; dopaj, dopare. DOPPLER, dopplere adj. (n.pr. Doppler) Examen Doppler (şi substantivat, n.) = examen ecografic prin care se descoperă anomalia valvulei cardiace sau stenoza unei artere. DORAT, -Ă, doraţi, -te adj. (it. dorato, fr. dore) Aurit. DORIC, -Ă, dorici, -ce adj. (fr. dorique, lat. doricus) Stil (sau ordin) doric = cel mai vechi stil (sau ordin) arhitectonic grecesc, caracterizat prin coloane robuste, fară bază, şi capiteluri fară ornamente, prin sobrietate. DORLOTÂ, dorlotez vb. I (fr. dorloter) A trata pe cineva cu delicateţe, cu grijă. DORMEZĂ, dormeze s.f. (fr. dormeuse) Canapea îngustă, fară spătar, pe care sc poate dormi. DORN, dornuri s.n. (germ. Dorn) 1. Unealtă dc oţel în formă de bară, cu un capăt conic, carc serveşte la perforarea sau Ia lărgirea găurilor facutc în table metalice, în piele etc.; mandrin, priboi. 2. Unealtă cilindrică sau conică funcţionând ca un burghiu, folosită la degajarea găurilor de sondă. DORSÂL, -Ă, dorsali, -e adj. (fr. dorsal) Carc ţine de regiunea spatelui. DORSALGIE s.f. (fr. dorsalgie) Durere în regiunea dorsală. DOSĂR, dosare s.n. (cf. fr. dossier) 1. Totalitatea actelor care se referă Ia un litigiu, la o problemă, la o persoană; copertă în care se păstrează accstc aclc. 2. Ansamblu de rapoarte, referinţe etc. cuprinsc într-un dosar (I). 3. A închide dosanil = a clasa. A pune la dosar = a nu da curs (unei cereri, unui act); (fig.) a nu-i păsa (cuiva) de ceva. DOTĂ, dotez vb. I (fr. doter, lat. dotare) 1. A utila o instituţie, o întreprindere etc. cu cele nccesarc pentru desfăşurarea activităţii. 2. A da o dotă unei fete de măritat. 3. (Fig.) A înzestra cu însuşiri deosebite intelectuale sau sufleteşti. DOTĂL, -Ă, dotali, -e adj. (fr. dotai) Care ţine de dotă, prin care se constituie o dotă. DOTĂT, -Ă, dotaţi, -te adj. (de la dota) 1. (Fig.) înzestrat cu deosebite calităţi intelectuale, artisticc etc. 2. înzestrat cu mijloace materiale; utilat. DOTÂŢIE, dotaţii s.f. (fr. dotation, lat. dotatio) Dotare; mijloace materiale date în acest scop. DOTĂ, dote s.f. (fr. dot, lat. dos, -otis) (în unele ţâri) Totalitatea bunurilor pe care o femeie le aduce într-o căsătorie; zestrea unei fete de măritat. DOXOLOGIC, -Ă, doxologici, -ce adj. (fr. doxolo-gique) Referitor la doxologie. DOXOLOGIE, doxologii s.f. (fr. doxologie) Cântare liturgică de preamărire a lui Dumnezeu sau a lui Isus Hristos. DOXOMETRIE s.f. (fr. doxometrie) Studiul prin sondaj al opiniei publice privind unele probleme. DOZĂ, dozez vb. I (fr. doser) 1.A determina conccn-traţia unei soluţii, proporţiile unui amestec, a stabili o doză1. 2, (Fig.) A folosi ceva în proporţii echilibrate; a regla. DOZÂBIL, -Ă, dozabili, -e adj. (fr. dosable) Carc poate fl dozat. DOZÂJ, dozaje s.n. (fr. dosage) 1. Determinare a concentraţiei unei soluţii, a cantităţii unui anumit compus dintr-o substanţă; dozare. 2. Proporţie între diferitele substanţe sau materiale care compun un amestec. 289 DRAMATURGIE DOZATOR, dozatoare s.n. (doza + -tor, cf. fr. do-seur) 1. Aparat sau dispozitiv care dozează. 2. Instalaţie în care se amestecă, în anumite doze, apă acidulată şi esenţe de băuturi. DOZĂ1, doze s.f. (fr. dose) Cantitate determinată dintr-o substanţă, dintr-un material etc. care provoacă un anumit efect sau care intră în compoziţia unui amestec. DOZĂ2, doze s.f. (germ. Dose) 1. Cutie (metalică) izolată care protejează anumite componente ale instalaţiilor electrice. 2. Dispozitiv folosit la redarea sunetelor înregistrate pe un disc. DOZIMETRIC, -Ă, dozimetrici, -ce adj. (fr. dosi-metrique) Care ţine de dozimetrie. DOZIMETRIE s.f. (fr. dosimetrie) Studiul tehnicii de măsurare a dozelor1 de radiaţii. DOZIMETRJST, dozimetrişti s.m. (germ. Dosime-tj-ist) Specialist în dozimetrie. DOZIMETRU, dozimetre s.n. (fr. dosimetre) 1. Aparat folosit pentru măsurarea dozelor1 de radiaţii. 2. Aparat folosit pentru măsurarea zgomotului industrial. DRACONIC, -Ă, draconici, -ce adj. (germ. drako-niscli) Care este extrem de aspru; sever. Măsuri draconice. DRAGĂ, draghez vb. I (fr. dragner) 1. A săpa cu o dragă (1) fundul unei ape şi a îndepărta materialul rezultat. 2. A curăţa de mine1 (3) o cale navigabilă. 3. (Fig.) A agăţa (de obicei, femei). DRAGÂJ, dragaje s.n. (fr. dragage) Săpare cu o dragă (1) a fundului unei ape; dragare. DRAGĂ, drage s.f. (fr. dragiie) 1. Instalaţie plutitoare de săpat fundul cursurilor de apă sau al mărilor. 2. Plasă folosită pentru colectarea plantelor sau a animalelor de pe fundul apelor. 3. Dispozitiv folosit pentru înlăturarea minelor1 (3) de pe o cale navigabilă. DRAGLINĂ, dragline s.f. (engl., fr. dragline) Dispozitiv fixat pe un excavator, de forma unei cupe, folosit pentru săpatul şi încărcatul pământului. DRAGLINIST, -Ă, draglinişti, -ste s.m. şi f. (dragli-nă + -ist) Muncitor care lucrează cu draglina. DRAGON1, dragoane s.n. (fr. dragonne) Şiret din fir metalic, cu ciucure, prins la mânerul săbiei. DRAGON2, dragoni s.m. (fr. dragon) 1. Monstru fabulos reprezentat cu gheare de leu, aripi de vultur şi coadă de şarpe. 2. Specie de şopârlă tropicală care trăieşte în copaci. 3. Nume dat unei constelaţii din emisfera boreală. 4. Soldat din cavalerie care lupta şi pedestru. DRAGONĂDE s.f. pl. (fr. dragonnades) Nume dat persecuţiilor iniţiate împotriva protestanţilor din Franţa sub Ludovic al XVI-lea. DRAGOR, (1) dragori, (2) dragoare (fr. dragueur) 1. S.m. Muncitor care manevrează o dragă (1). 2. S.n. Navă de luptă folosită pentru detectarea şi anihilarea minelor1 (3) marine magnetice. DRĂGSTER s.n. (engl. dragster) 1. Cursă automobilistică în care se pot atinge viteze foarte mari pe distanţă scurtă (400 m). 2. Maşină cu şasiu de bare din oţel, cu roţi subţiri în faţă şi cu roţi cu anvelope mari, rezistente în spate, folosită la dragster (1). DRAHMĂ, drahme s.f. (gr. drahmi, fr. drachme) 1. Monedă de argint în Grecia antică. 2. Unitate monetară în Grecia, înlocuită cu euro în anul 2002. DRAJEU, drajeuri s.n. (fr. dragee) 1. Bomboană umplută şi glazurată. 2. Medicament în formă de pilulă, învelit cu un strat de zahăr sau de ciocolată. DRAJON, drajoni s.m. (fr. drageon) Lăstar crescut din rădăcina unei plante lemnoase. DRAJONĂ, pers. 3 drajonează vb. I (fr. drageonner) A produce drajoni. DRAJONÂJ, drajonaje s.n. (fr. drageonnage) Dra-jonare. DRAKKAR, drakkare s.n. (fr. drakkar) Navă fară punte, ascuţită la extremităţi, folosită în expediţii de vikingi. DRAMĂTIC, -Ă, dramatici, -ce adj. (fr. dramatique, lat. dramaticus) 1. Care ţine de dramă sau de teatru; care se ocupă cu teatrul. 2. Care este bogat în contraste, în conflicte, în evenimente; zguduitor, impresionant (1). DRAMATISM s.n. (fr. dramatisme) 1. Ceea ce produce intensitatea conflictului, sentimente puternice, emoţii vii (caracteristice unei drame). 2. Tensiune, încordare nervoasă, zguduire sufletească. DRAMATIZĂ, dramatizez vb. I (fr. dramatiser) 1. A adapta o operă literară pentru scenă. 2. (Ir.) A realiza ceva în mod dramatic (2); a lua în tragic un fapt obişnuit. DRAMATIZÂRE, dramatizări s.f. (de la dramatiza) Operă literară adaptată pentru scenă, radio sau televiziune. DRAMATURG, dramaturgi s.m. (cf. fr. dramaturge) Autor de opere dramatice; autor de adaptări de opere literare sau de traduceri de piese de teatru pentru scenă. DRAMATURGIC, -Ă, dramatw'gici, -ce adj. (germ. dramaturgisch) Referitor la dramaturgie. DRAMATURGIE s.f. (fr. dramaturgie) 1. Totalitatea operelor dramatice ale unui popor, ale unei DRAMA 290 epoci, ale unui scriitor etc. 2. Arta dc a scrie piese de teatru, dc a lc pune în sccnă şi de a le interpreta. DRAMĂ, drame s.f. (fr. drame, lat. drama) 1. Piesă dc teatru în carc comicul se îmbină cu tragicul. 2. Artă dramatică. 3. (Fig.) Eveniment tragic, zguduitor: catastrofa, nenorocire. 4. Frământare, conflict suflctcsc putcmic. 5. Dramă pasionala - crimă sau sinucidcre din gelozie ori din dragoste. DRAMOLETĂ, dramolcîe s.f. (germ. Dramolett) Dramă (1) scurtă; melodramă siropoasă. DRAPÂ, drapez vb. I (fr. draper) 1. A acoperi, a împodobi o fereastră, o uşă etc. cu o draperie. 2. A aranja în cutc armonioase. 3. A (sc) îmbrăca într-un veşmânt larg, în falduri. DRAPĂJ, drapaje s.n. (fr. drapage) (Rar) Drapare. DRAPEL, drapele s.n. (it. drappello, cf. fr. drapeau) 1. Semn distinctiv al unui stat, al unei unităţi militare, al unei asociaţii etc., reprezentat printr-o bucată dc pânză sau de mătase colorată, fixată la unul dintre capete pe un băţ; steag, bandieră (1). 2. Drapel de stat = drapel oficial al unui stat, descris în constituţie. Drapel alb - drapel care indică dorinţa de a parlamenta sau de a capitula. Drapel roşu = emblemă revoluţionară. A fi sub drapel = a fi în serviciu militar. A lupta sub drapelul cuiva = a lupta pentru cineva sau pentru ceva. A ţine drapelul sus = a milita pentru o idee, pentru o cauză etc.; a se comporta exemplar. A ridica drapelul luptei pentru... = a pomi lupta pentru... DRAPERIE, draperii s.f (fr. draperie) 1. Perdea grea dc stofa, de catifea etc. 2. Veşmânt larg, în falduri, carc îmbracă o statuie, un personaj antic etc. DRAPEU, drapeuri s.n. (fr. drape) Cută, fald (al unui veşmânt). DRÂSTIC, -Ă, drastici, -ce adj. (fr. drastique) 1. Foarte aspru, violent (2); extrem (1). 2. (Despre purgative) Cu efect rapid şi puternic. DRAVTDIÂN, -Ă, dravidieni, -e (fr. dravidien) 1. Adj., s.m. şi f (Persoană) care aparţine unei populaţii negroide din sudul Indiei. 2. Limbi dravidiene = (familie de) limbi vorbite în sudul Indiei şi în nordul Ceylonului. DRAW s.n. (pr. drau; engl. draw) (Sport) Meci încheiat cu scor egal; rezultat de egalitate obţinut la terminarea unei partide. DREADNOUGHT s.n. (pr. drednot; engl., fr. dread-nought) (Mar.) Cuirasat rapid, blindat, cu tunuri de mare calibru. DREN, drenuri s.n. (fr. drain) 1. Conductă subterană de colectare şi de evacuare a apei dintr-un teren mlăştinos. 2. (Med.) Tub subţire din cauciuc, pus într-o plagă, folosit pentru eliminarea secreţiilor (purulente). DRENÂ, drenez vb. I (fr. drainer) 1. A colccta şi a cvacua apa dintr-un teren mlăştinos, dintr-o navă. 2. (Med.) A elimina secreţia (purulentă) dintr-o rană cu un dren (2); a elimina secreţia colcctată într-un ţesut. DRENĂJ, drenaje s.n. (fr. drainage) 1. Drcnare. 2. Construcţie hidrotehnică folosită la drenarea unui teren. 3. Eliminare a puroiului dintr-o rană, a secreţiei colectate într-un ţesut. DRENÂRE, drenari s.f. (de la drena) Acţiunea dc a drena; drenaj; deplasare a ţiţeiului dintr-un zăcământ spre gaura de sondă. DREPTUNGHI, dreptunghiuri s.n. (cf fr. rcctanglc) Patrulater cu toate unghiurile drepte. DREPTUNGHIC, -Ă, dreptunghici, -ce adj. (dreptunghi + -ic) (Despre figuri geometricc) Cu unul sau cu mai multe unghiuri drepte. DREPTUNGHIULĂR, -Ă, dreptunghiulari, -e adj. (cf. fr. rectangulaire) Care are formă de dreptunghi; rectangular (1). DRES, dresuri s.n. (engl. dress) 1. Ciorap-pantalon, colant (2). 2. (Sport, balet) Echipament (pc corp). DRESĂ1, dresez vb. I (fr. dresser) 1. A deprinde un animal cu executarea, la comandă, a unor figuri şi mişcări. 2. (Fig.; peion) A obişnui pe cincva cu o anumită comportare în ocazii diferite; a instrui, a fonna. DRESĂ2, dresez vb. I (fr. dresser) A redacta un act oficial, un proces-verbal. DRESĂJ, dresaje s.n. (fr. dressage) Dresură (1). DRESOR, -OÂRE, dresori, -oare s.m. şi f. (fr. dres-seur) Specialist în dresarea (într-un circ) a animalelor; trainer (2). DRESSING [ROOM], dressinguri/dressingroomuri s.n. (engl. dressing) încăpere pentru păstrarea hainelor, a încălţămintei etc. DRESSING, dressinguri s.n. (engl. dressing) Sos picant pentru salate, fripturi etc. DRESURĂ, dresuri s.f. (germ. Dressur) 1. Dresare a unui animal; dresaj. 2. Număr de circ cxecutat cu animale dresate. DREZINĂ, drezine s.f. (fr. draisine) Vagonet (deschis) folosit pentru transporturi uşoare pe calea ferată. DRIĂDĂ, driade s.f. (fr. dryade, lat. diyas, -adis) Nimfa a pădurilor, în mitologia greacă. DRIBLÂ, driblez vb. I (fr. dribler) (Sport) A conduce mingea prin loviri scurte cu piciorul (la fotbal), cu mâna (la handbal, la baschet) sau cu crosa (la hochei), pentru a evita ori a deruta adversarul. 291 DRUMMER DRIBLER, -Ă, dribleri, -e s.m. şi f. (engl. dribbler, fr. dribbleur) Sportiv, într-o echipă, care execută driblinguri. DRIBLING, driblinguri s.n. (engl. dribbling) (Sport) înaintare prin driblarea adversarului. DRIFTER, driftere s.n. (engl. drifter) Ambarcaţiune folosită la pescuit în largul mării şi în sport. DRIL1, driluri s.n. (germ. Drilî) Ţesătură groasă şi deasă, obţinută din fire de bumbac sau de cânepă, folosită pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte de vară, pentru corturi etc. DRIL2, drili s.m. (fr. drilî) Maimuţă cinofală cu bot încreţit şi umflat, din vestul Africii. DRILING, drilinguri s.n. (engl. drilling) Armă de vânătoare cu trei ţevi. DRINK, drinkuri s.n. (engl., fr. drink) Băutură (alcoolică). DRIOPITEC, driopiteci s.m. (fr. dryopitheque) Maimuţă fosilă bipedă, arboricolă, cu membrele anterioare lungi, considerată strămoşul cel mai apropiat al maimuţelor antropoide şi al omului. DRIVE, drive-tiri s.n. (pr. draiv; engl., fr. drive) 1. Lovitură puternică la tenis, la golf şi la baseball prin care mingea se lansează în terenul advers cu viteză mare, pe o traiectorie razantă. 2. Drum, călătorie (cu automobilul). DRIVE-IN s.n. (pr. drâivin; engl. drive-in) Cinematograf, bar în aer liber etc., în care se intră cu automobilul. DRIVELOB, driveloburi s.n. (pr. drăivlob; engl. drivetob) Drive (1) cu traiectorie înaltă. DRIVER, driveri s.m. (pr. drâivâr; engl. driver) 1. Conducător de atelaj, la cursa de trap; jocheu care conduce un sulki. 2. (în automobilism) Şofer. DROG, droguri s.n. (fr. drogate) 1. Substanţă vegetală, animală sau minerală folosită la prepararea unor medicamente; narcotic. 2. (Peior.) Medicament. 3. Substanţă psihotropă, nocivă pentru sănătate, care poate provoca toxicomanie; stupefiant (2), speed. DROGÂ, droghez vb. I (fr. droguer) A(-şi) administra stupefiante. DROGHERIE, drogherii s.f. (fr. droguerie) Magazin în care se vând articole de parfiimerie, de toaletă şi produse farmaceutice de folosinţă comună. DROGHET s.n. (fr. droguet) Ţesătură de mătase, de lână sau de bumbac, cu desene brocate. DROGHIST, -Ă, droghişîi, -ste s.m. şi f. (fr. dro-gitiste) Comerciant care vinde într-o drogherie; proprietarul unei drogherii; fabricant de droguri. DROG O MÂN, drogomani s.m. (drog + -man) Toxicoman. DROLATIC, -Ă, drolatici, -ce adj. (fr. drolatique) (Livr.) Comic, recreativ, nostim prin originalitate. DROMADER, dromaderi s.m. (fr. dromadaire) Cămilă cu o singură cocoaşă, care trăieşte în toate zonele deşertice din Africa şi din Peninsula Arabică, folosită la călărit şi la transport; mehari. DROMO- (fr. dromo-) Element de compunere cu sensul de „drum”, în cuvinte ca: dromofobie, dro-momanie. DROMOFOBIE s.f. (fr. dromophobie) Teamă patologică de călătorii, de drumuri. DROMOMANIE, dromomanii s.f. (fr. dromomcinie) Simptom specific unor bolnavi psihici, caracterizat printr-un impuls irezistibil de a călători, de a vagabonda. DROMON, dromoane s.n. (fr. dromon, gr. dromon) 1. Navă bizantină de transport, în Antichitate. 2. Navă de război cu rame, în Evul Mediu. DROMOS s.n. (fr., gr. dromos) 1. (în Grecia antică) Teren destinat alergărilor în curse atletice. 2. Alee străjuită de sfincşi, la intrarea în vechile temple egiptene. DRONĂ, drone s.f. (engl. am. drona) Avion mic, pilotat de la distanţă. DROPGOL, dropgoluri s.n. (engl., fr. drop-goal) (La rugbi) Lovitură de picior în demivoleu, care trimite balonul peste bara de sus a butului adversarului. DROPS, dropsuri s.n. (germ. Drop[s]) Bomboană cu aspect sticlos, preparată din caramel. DROSOFILĂ, drosofile s.f. (fr. drosophile) Insectă dipteră ale cărei larve trăiesc în materii de fermentaţie sau de putrefacţie, folosită în experimente genetice; musculiţă de oţet. DRUGSTORE, dnigstore-uri s.n. (pr. drâgstor; engl. am. drugsîore) Magazin în care se vând produse farmaceutice, cosmetice, alimentare preambalate, îngheţată, cărţi etc. DRUID, druizi s.m. (fr. druide, lat. druidae) Preot celt ales pe viaţă, cu rol important în viaţa juridică şi politică în Galia, în Bretania şi în Irlanda. DRUIDIC, -Ă, druidici, -ce adj. (fr. druidique) Care ţine de druizi, referitor la druizi. DRUIDISM s.n. (fr. druidisme) Religia druizilor, care propovăduia credinţa în nemurirea sufletului şi a sfârşitului lumii prin foc şi apă. DRUM s.n. (pr. dram; engl. dnnn) (Muz.) Tobă, baterie. DRUMLIN, drum li ne s.n. (fr. drumlin) Relief glaciar alcătuit din material morenic, care are contur eliptic. DRUMMER, dnimmeri s.m. (pr. drâmâr.; engl. dntm-mer) Baterist, toboşar într-o formaţie muzicală modernă. DRUPACEE 292 DRUPACEE, drupacec s.f. (fr. dnipacee) (La pl.) Grup dc pomi fructifcri sau dc plante cu fructc drupe; (şi la sg.) pom fructifer, plantă din accst grup. DRUPĂ, drupe s.f. (fr. drupe, lat. drupa) Fruct indc-hisccnt cărnos (şi zemos), cu sâmbure tare. DRUZĂ, druze s.f. (fr. druse) 1. Grup dc cristale formate pe pereţii cavităţilor unor roci sau ale unor filoane; geodă (1). 2. Cristal din oxalat dc calciu, prezent în unele ţesuturi vegetale. DRV adj. invar. (pr. drai\ engl. d/y) (Despre băuturi alcoolicc) Sec; fară zahăr. DUAL, duale s.n. (fr. duel, lat. ducilis) (în unele limbi) Număr gramatical care indică două exemplare sau o pcrechc de fiinţe ori dc lucruri. DUALISM s.n. (fr. dualisme) 1. Sistem de gândire religios sau filosofic care consideră că la baza existenţei stau două principii opuse şi ireductibile (materia şi spiritul, binele şi răul etc.). 2. Uniune politică realizată între Austria şi Ungaria (Imperiul Aus-tro-Ungar, 1867-1918). DUALIST, -Ă, dualişti, -ste (fr. dualiste) 1. Adj. Al dualismului, caracteristic dualismului, care se bazează pe dualism. 2. S.m. şi f. Adept al dualismului (1). DUALITATE, dualitâţi s.f. (fr. dualite, lat. dualitas, -atis) Caractcrul a ccca ce este dublu sau are o natură dublă; coexistenţă a două sisteme, a două principii sau a două elemente diferite, opuse; ansamblu alcătuit din elemente diferite, opuse. DUBIOS, -OÂSĂ, dubioşi, -oase adj. (lat. dubiosus) Nesigur, îndoielnic, suspect. DUBITATIV, -Ă, dubitativi, -e adj. (fr. dubitatif lat. dubitativus) (Despre propoziţii) Care exprimă o îndoială, o nesiguranţă, o incertitudine. DUBIU, dubii s.n. (lat. dubium) îndoială, neîncredere; nesiguranţă. DUBLĂ, dublez vb. I (fr. doubler) LA face să devină sau a deveni de două ori mai mare; a (se) îndoi; a duplica. 2. A căptuşi o haină, un cazan etc. 3. A înlocui titularul unui rol, într-un spectacol. 4. (Fig.) A însoţi, a seconda. DUBLĂJ, dublaje s.n. (fr. doublage) 1. Acţiunea de a dubla; înregistrare a benzii sonore a unui film într-o limbă diferită de cea originală. 2. înlocuire a unui actor cu dublura (1) acestuia. DUBLE, dubleuri s.n. (fr. double) (Obiect de) metal placat cu un strat subţire de aur sau de platină. DUBLET, dublete s.n. (fr. doublet) 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, timbru etc.) dintr-o colecţie. 2. Cuvânt care are aceeaşi etimologie cu altul, dar sens (uneori şi aspect fonetic) diferit. 3. Du. biet electric = dipol elcctric. DUBLEU, dubleuri s.n. (fr. double) 1. Doborâre a două animale (de vânat) cu două lovituri apropiate ale puştii. 2. Dublură (3). DUBLON1, dubloni s.m. (fr. doublon, cf. sp. doblon) Monedă spaniolă veche, dc aur. DUBLON2, dublonuri s.n. (fr. doublon) Repetare eronată a unei litere, a unui cuvânt, a unei linii etc., în grafică. DUBLOR, dubloare s.n. (engl. dubler) Dispozitiv care dublează o mărime. Dublor de temperatura. DUBLOU1, dublouri s.n. (fr. doubleau) 1. Arc în re* lief carc dublează o boltă. 2. Grinda principala la un planşeu dc lemn. DUBLOU2, dublouri s.n. (engl. double [skull]) Cuplu de sportivi, participanţi Ia concursuri dc canotaj, dc săniuş etc. DUBLU, -Ă, dubli, -e adj. (fr. double) 1. Carc este de două ori mai mare, mai greu, mai valoros; îndoit, 2. Format din două obiecte identice sau dc acelaşi fel; făcut în două exemplare; geminat (1). 3. Dublu băieţi (sau fete, mixt) (substantivat, m.) = partidă de tenis (de masă) cu doi jucători de ficcarc parte. Minge dublă (şi substantivat, f.) = (la volei, handbal, tenis [de masă]) mişcare nereglementară carc constă în atingerea mingii de către jucător dc două ori la primire sau în lăsarea mingii să atingă dc două ori la rând terenul sau masa de joc. în dublu = în două exemplare. A vedea dublu = a vedea două imagini ale accluiaşi obiect; a vedea tulbure; a fi beat. DUBLU-CASETOFON, dublu-casetofoane s.n. (du-blu + casetofon) Casetofon cu două dispozitive dc citit casete, folosit Ia înregistrările de pe o casetă pc alta. DUBLURĂ, dubluri s.f (fr. doublure) L Actor (sau cântăreţ) care îl înlocuieşte pe titularul unui rol, într-un spectacol. 2. Vatelină, ţesătură dc bumbac sau de mătase folosită la căptuşirea unor piese dc îmbrăcăminte. 3. Obiect identic cu altul, persoană la fel cu alta; copie, dubleu (2). DUCÂL, -Ă, ducali, -e adj. (fr. ducal) Care ţine dc duce, referitor la duce, al ducelui. DUCĂT, (1) ducate, (2) ducaţi (it. ducato) 1. S.n. Provincie, teritoriu, stat guvernat dc un duce sau dc o ducesă. 2. S.m. Monedă italiană dc aur sau dc argint care a circulat în apusul Europei şi în Ţările Române. DUCE, duci s.m. (fr. ducy lat. dux, -cis) 1. Suveranul unui ducat (1). 2. Titlu dc nobleţe superior 293 DUPLICITATE marchizului; marc senior feudal; persoană având acest titlu. 3. Conducător militar, la triburile germanice. DUCESĂ, ducese s.f. (cf. fr. duchesse, it. duchessa) Soţia unui duce (1); femeie care deţine sau condu-cc un ducat. DUCKER, duckere s.n. (germ. Diicker) Conductă în formă de sifon inversat, care asigură trecerea apelor sub şosele, sub canale etc. DUCT, ducturi s.n. (lat. ductus) (Anat.) Canal (3), tub (3). DUCTIL, -Ă, ductili, -e adj. (fr. ductile, lat. ductilis) (Despre metale, aliaje) Care poate fi prelucrat în fire sau în foi subţiri, fară să se rupă. DUCTILITĂTE s.f. (fr. ductilite) Calitatea unui metal sau a unui aliaj de a fi ductil. DUCTILOMETRU, ductilometre s.n. (fr. ductilo-metre) Aparat folosit pentru măsurarea ductilităţii unui corp. DUDÂIN, dudaini s.m. (engl. dudain [melon]) Varietate sălbatică de pepene (galben) din California, dăunătoare culturilor de bumbac, de sfeclă şi de sparanghel. DUECENTO s.n. (it. duecento) Cultura italiană din sec. al XlII-lea. DUEL, dueluri s.n. (fr. duel, lat. duellum) 1. Luptă cu martori între două persoane înarmate, care tranşează un diferend personal. 2. Luptă între două armate. 3. (Fig.) Polemică între două părţi. DUELA, duelez vb. I (cf. it. duellore) A se bate în duci. DUELIST, duelişti s.m. (fr. duelliste) (Rar) Bărbat carc se bate în duel. DUENA s.f. (pr. duenia; sp. duena, cf. fr. duegne) Guvernantă, doică, în Spania. DUET, duete s.n. (iţ. duetto) Grup vocal sau instrumental format din două persoane ori din două instrumente, care execută o compoziţie muzicală; duo; compoziţia muzicală executată de două instrumente sau interpretată de două voci. DUETIST, -Ă, duelişti, -ste s.m. şi f. (fr. duettiste) Cântăreţ într-un duet. DUGLAS, dugloşi s.m. (engl. douglas) Brad înalt cu lemnul de culoare de la galben-rozaliu Ia brun-roş-cat, cu o coroană piramidală; lemnul dur al acestui brad. DULCINEE s.f. (fr. dulcinee) (Fam.) Eroină a unui amor ridicol. DULIE, dulii s.f. (cf. fr. douille) Piesa metalică în care se fixează becul electric şi care asigură legătura accstuia la reţea; fasung. DUMA s.f. (rus. duma) Duma de Stat — Camera Inferioară a Parlamentului, în Federaţia Rusă. DUMPER, dumpere s.n. (fr. dumper) Basculantă al cărei scaun rotitor permite dirijarea înainte şi înapoi a acesteia. DUMPING, dumpinguri s.n. (pr. dâmping; engl., fr. dumping) Vânzare de mărfuri sau de valute pe pieţe exteme la un preţ inferior pieţei interne şi mondiale, pentru a pătrunde pe o anumită piaţă şi a impune apoi preţuri de monopol. DUNĂ, dune s.f. (fr. dune) Colină de nisip cu mai multe coame paralele, formată de vânt pe litoraluri şi în regiunile deşertice. DUNETĂ, dunete s.f. (fr. dunette) Partea înaltă, la pupa unei nave, în care se află cabinele căpitanului şi ale ofiţerilor sau ale echipajului. DUO, duouri s.n. (fr. duo) (Muz.) Duet. DUODECIMÂL, -Ă, duodecimali, -e adj. (fr. duo-decimaî) Care are la bază împărţirea în douăsprezece unităţi; al cărui număr de bază este 12. DUODEN, duodenuri s.n. (fr. duodenum, lat. duode-num) Prima porţiune a intestinului subţire, situată între pilor şi jejun. DUODENÂL, -Ă, duodenali, -e adj. (fr. duodenal) Care aparţine duodenului; care se formează în duoden. DUODENITĂ, duodenite s.f. (fr. duodenite) Infia-maţie a mucoasei duodenului. DUODENOSCOPIE, duodenoscopii s.f. (fr. ditode-noscopie) Examinare endoscopică a duodenului. DUOPOL, duopoluri s.n. (fr. duopole) Situaţia unei pieţe pe care îşi exercită dominaţia numai două monopoluri. DUPLEX, duplexuri s.n. (fr. duplex) 1. Hârtie sau carton fabricat din două straturi lipite. 2, Apartament (de lux) construit pe două nivele care comunică printr-o scară interioară; case-pereche. 3. Sistem duplex = instalaţie de telecomunicaţie care permite recepţia şi transmiterea simultană de mesaje (şi imagini TV) în ambele sensuri. DUPLICĂ, duplic vb. I (fr. dupliquer) A face un duplicat, a reproduce un document, a dubla. DUPLICÂT, duplicate s.n. (germ. Duplikat) AI doilea exemplar al unui înscris; copie. DUPLICATOR, duplicatoare s.n. (fr. duplicateur) Maşină de duplicat. DUPLICITÂR, -Ă, duplicitari, -e adj. (duplicitate] + -ar) Care are caracter de duplicitate; fals (2), faţar-nic, ipocrit. DUPLICITĂTE s.f. (fr. duplicite, lat. duplicitas, -atis) Falsitate, făţărnicie, ipocrizie, fariseism, disi-mulaţie. DUR 294 DUR, -Ă, duri, -e adj. (fr. dur, lat. durus) 1. (Despre corpuri solide) Rezistent (1), greu de străpuns, tare, solid (1). 2. (Despre ape) Carc conţine săruri (de calciu şi de magneziu) peste limita admisă de apa potabilă sau industrială. 3. Carc necesită un efort fizic sau intelectual; dificil. Exerciţiu dur. 4. (Fig.) Agresiv (1), brutal, sever, violent (2); coriaccu. DURA, pers. 3 durează vb. I (fr. durer, lat. durare) 1. A dăinui, a menţine, a persista; a exista mult timp; a se conserva (2). 2. A ţine, a se desfăşură într-o anumită perioadă de timp; a sc prelungi. 3. (Despre obiecte) A fi trainic, rezistent, durabil. DURABIL, -Ă, durabili, -e adj. (fr. durable, lat. du-rabilis) Care rezistă mult timp; trainic, solid (2), remanent, rezistent (1); viabil; peren (2), stabil (2). DURABILITATE s.f. (fr. durabilitc, lat. durabili-tas, -atis) 1. Calitatea a ceea cc este durabil; rezistenţă (3); perenitate, stabilitate (1). 2. Durată dc folosire a unui bun, a unui sistem tehnic. DURALUMINIU s.n. (fr. duralumin) Aliaj de aluminiu, cupru, magneziu etc., uşor şi rezistent, folosit în industria aeronautică. DURA MÂTER s.f. (lat. dura mato\ cf. fr. dttre-mere) Membrană externă a meningclui, fibroasă şi rezistentă; pahimeninge. DURAMEN, duramenuri s.n. (fr. duramen) Partea centrală a trunchiului unui arbore, care are o culoarc mai închisă şi o densitate mai mare decât albumul. DURATĂ, durate s.f. (cf. fr. duree, it. durata) 1. Intervalul de timp în care se petrece ceva; curs1 (2); timpul în care se desfaşoară două evenimente succesive. 2. Timpul cât durează intonarea unei note muzicalc; valoarea unei note. 3. De durată = care durează mult. DURAŢI V, -Ă, dura tivi, -e adj. (fr. duratif) (Despre verbe sau timpuri verbale) Carc arată că o acţiune durează, că nu este terminată. DURILON, duriloane s.n. (fr. durillon) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor; bătătură. DURITATE, durităţi s.f. (fr. durete, lat. duritas, -atis) 1. Calitatea de a fi dur (1); soliditate (1). 2. Proprietatea unei ape de a conţine săruri (de calciu şi de magneziu) în cantitate mare. 3. (Fig.) Asprime, severitate (1); cruzime, brutalitate. DURO s.m. (sp. duro, fr. douro) Monedă spaniolă veche de argint. DUROFLEX s.n. (dur[abil] + flex) Material dur, flexibil şi uşor, rezistent la uzură, folosit ca talpă la încălţăminte. DUROSCOP, duroscoape s.n. (fr. duroscope) Aparat folosit pentru măsurarea durităţii metalelor. DUSINĂ, dusine s.f. (fr. doueine) (Arhit.) Mulurâ cu dublă curbură, concavă în partea de sus şi convexă la bază. DUŞ, duşuri s.n. (fr. douche) 1. Tub prevăzut cu o pâlnie care asigură ţâşnirea apei prin găuri mici; jetul de apă de la un duş; (p. ext.) spălare a corpului făcută prin acest mijloc. 2. (Fig.) Vorbă sau veste ncplăcută, venită pe neaşteptate. 3. A-i trage cuiva un duş (rece) = a certa pe cineva. DUTY-FREE [SHOP], dut}'-free-uri/dut)'-free sho-puri s.n. (pr. diutifri [şop]\ engl. duty-free [shop]) Magazin, de obicei în incinta unui aeroport, cu produse scutite de taxe. DUUMVIR, duumviri s.m. (lat. duumvir) (în Antichitate) Magistrat roman care exercita o funcţie importantă împreună cu alt magistrat. DUUMVIRAT s.n. (lat. duumviratus) Funcţia, demnitatea de duumvir; perioada în care era exercitată această funcţie. DUZĂ, duze s.f. (germ. Diise) 1. Tub scurt prin carc fluidul curge cu viteza sau la presiunea dorită; ajutaj. 2. Filieră (pentru mătase). DUZINĂ, duzini s.f. (gr. duzina, it. dozzina, fr. dou-zaine) 1. Grup de douăsprezece obiecte de acclaşi fel. 2. De duzină = (fabricat) în serie; de calitate inferioară; mediocru. DYKE s.n. (pr. daic; engl. dyke) Filon de lavă injectată şi consolidată în fisura verticală a unui con vulcanic, care, prin eroziunea terenurilor, rămâne în relief ca un zid; dig mic. E EASTMANCOLOR s.n. (pr. istniâncolor; engl. east-mancolor) (Cin.) Procedeu de tratare a peliculei de ccluloid prin suprapunerea a trei emulsii sensibile la trei feluri de culori; film astfel realizat. EBEN s.n. (fr. ebene, lat. ebenus) Lemn negru, dur şi greu, obţinut din arbori exotici, folosit la fabricarea mobilei dc lux; abanos. EBENIN, -Ă, ebenini, -e adj. (fr. ebenin) Care este asemănător abanosului; negru ca abanosul. EBENIST, -Ă, ebenişti, -ste s.m. şi f. (fr. ebeniste) L Tâmplar care execută placaje pentru mobila de lux; artizan de mobilier. 2. Persoană care fabrică sau vinde obiecte din lemn de abanos. EBENISTERIE s.f. (fr. ebenisterie) 1. Arta ebenis-tului. 2. Atelierul ebenistului. EBENISTICĂ s.f. (ebenisî + -ici7, cf. fr. ebenisterie) Tâmplăric de mare fineţe, cu intarsii. EBLUISÂ, ebluisez vb. I (cf. fr. eblouir) A orbi din cauza unei străluciri prea mari. EBOLA (VIRUS) (fn Ebola virus) Virus african care provoacă o infecţie contagioasă şi epidemică gravă, manifestată prin febră şi hemoragii. EBONITĂ s.f. (fr. ebonite) Material electroizolant şi anticoroziv obţinut din cauciuc solidificat şi sulf. E-BOOK s.m. (pr. ibuk; engl. am. e-book) Microordi-nator de mărimea unei cărţi. EBOŞĂ, eboşez vb. I (fr. ebaucher) 1. A lamina un lingou pentru uniformizarea materialului respectiv. 2. A facc o eboşă (2); a schiţa (1). EBOŞĂ, eboşe s.f. (fr. ebauche) 1. Semifabricat obţinut din lingouri. 2. Prima formă sau schiţă a unei lucrări de pictură, sculptură etc.; crochiu. 3. (Fig.) Schiţare, aparenţă. EBOŞOÂR, eboşoare s.n. (fr. ebauchoir) 1. Spatulă folosită de sculptori pentru modelat argilă, ceară etc. 2. Daltă întrebuinţată de olari, de dulgheri. EBRAIC, -Ă, ebraici, -ce (fr. hebraique, lat. hebrai-cus) 1. Adj. Care ţine de vechii evrei, referitor la vechii evrei. 2. S.f. Limbă semitică vorbită în trecut de vechii evrei şi astăzi de israeliţi. EBRAISM, (2) ebraisme s.n. (fr. hebra'isme) 1. Mod de a vorbi specific limbii ebraice. 2. împrumut din ebraică. EBRAIST, -Ă, ebraişti, -ste s.m. şi f. (fr. hebraîste) Specialist în ebraistică. EBRAISTICĂ s.f. (fr. hebraistique) Disciplină care studiază limba şi cultura ebraică. EBRAZURĂ, ebrazuri s.f. (fr. ebrasure) Lărgire oblică executată în interiorul unui zid, la uşi, la ferestre. EBRIETÂTE s.f. (fr. ebriete, lat. ebrietas, -atis) Stare de beţie, ca urmare a consumului (exagerat) de băuturi alcoolice; alcoolism acut. EBRUITÂ, ebruitez vb. I (fr. ebruiter) A răspândi, a face cunoscut un secret, o ştire. EBULIO- (fr. ebullio-) Element de compunere cu sensul de „fierbere”, în cuvinte ca: ebuliometrie, ebuliometru etc. EBULIOMETRIC, -Ă, ebuliometrici, -ce adj. (fr. ebuUiometrique) Referitor la ebuliometrie. EBULIOMETRIE s.f. (fr. ebulliometrie) Metodă de măsurare a temperaturilor de fierbere; ebulio-scopie. EBULIOMETRU, ebuliometre s.n. (fr. ebulliometre) Aparat folosit pentru determinarea concentraţiei alcoolice şi a punctului de fierbere ale unui lichid; ebulioscop. EBULIOSCOP 296 EBULIOSCOP, ebulioscoape s.n. (fr. ebullioscope) Ebuliometru. EBULIOSCOPIE s.f (fr. ebullioscopie) Ebuliometrie. EBULIŢIE, ebuliţii s.f. (fr. ebullition) 1. (Livr.) Fierbere. 2. (Fig.) Agitaţie, efervescenţă. EBURNÂRE s.f. (fr. eburnation) îngroşare a unui os. EBURNEU, -EE, eburnei, -ee adj. (lat. eburneus, it. eburneo) 1. Care are culoare şi aspect de fildeş, de ivorin. 2. (Fig.) Candid, imaculat. ECARISÂ, ecarisez vb. I (cf. fr. equarrir) 1. A tăia buşteni pentru a obţine scânduri groase. 2. A jupui pielea animalelor moarte. ECARISAJ s.n. (fr. equarrissage) 1. Reciclare a cadavrelor de animale şi a resturilor de la abatoare. 2. Prindere şi eutanasiere a câinilor vagabonzi; întreprindere, serviciu care asigură aceste operaţii. ECARISOR, ecarisori s.m. (fr. equarrisseur) Persoană care lucrează la ecarisaj; hingher. ECARLÂT (fr. ecarlate) 1. Adj. invar. Roşu-staco-jiu, vişiniu. 2. S.n. Colorant sintetic roşu-vişiniu, întrebuinţat în industrie. ECÂRT, ecarturi s.n. (fr. ecart) Distanţă, diferenţă constantă între două valori, într-un şir de măsurători ale aceleiaşi mărimi; interval, depărtare. ECARTAMENT, ecarîamente s.n. (fr. ecartement) Distanţa dintre muchiile interioare ale şinelor de cale ferată sau dintre urmele lăsate pe teren de roţile aflate pe aceeaşi osie a unui vehicul. ECARTE s.n. (fr. ecarte) Joc de cărţi pentru două persoane. ECCE HOMO s.m. (lat. ecce homo „iată omul”, cuvinte spuse de Pilat) Reprezentare a lui Isus Hristos cu o coroană de spini pe cap. ECCLESIA s.f. (fr. ecclesiă) Adunarea poporului, în Atena antică. ECCLESIÂSTUL n.pr. n. v. Ecleziastul. ECHER, echere s.n. (fr. equerre) 1. Instrument în formă de triunghi dreptunghic, folosit în desenul tehnic şi pentru trasarea unghiurilor drepte; vinclu (1). 2. Instrument topografic folosit pentru fixarea pe teren a aliniamentelor perpendiculare. ECHI- (fr. equi-, lat. aequi-) Element de compunere cu sensul de „egal”, în cuvinte ca echigranular. ECHICURENT, -Ă, echicurenţi, -te adj. (echi- + curent, cf. fr. equicourant) (Despre fluide) Care curge în acelaşi sens cu alt fluid. ECHIDISTANT, -Ă, echidistanţi, -te adj. (fr. equi-distant, lat. aequidistans, -ntis) 1. Care se află la distanţă egală faţă de ceva. 2. (Fig.) Imparţial, nepărtinitor, lipsit de partizanat (politic). ECHIDISTANŢĂ, echidistanţe s.f. (fr. equidistance) 1. Diferenţă constantă între cotele a două puncte aflate pe două curbe de nivel vecine. 2. Lipsă de partizanat (politic). ECHIDNĂ, echidne s.f. (fr. echidne) Mamifer ovi-par insectivor care trăieşte în Australia şi în Noua Guinee, cu ţepi pe corp şi cu bot comos, foarte ascuţit. ECHIDNISM s.n. (fr. echidnisme) Intoxicaţie cu venin de şarpe. ECHILATERÂL, -Ă, echilaterali, -e adj. (fr. equi-lateral, lat. aequilateralis) (Despre triunghiuri) Care are toate laturile egale. ECHILIBRĂ, echilibrez vb. I (fr. equilibrer) l.A aduce sau a fi în stare de echilibru; a pondera (1), a (se) cumpăni. 2. A armoniza (1), a compensa. 3. A pune în balanţă. 4. A face ca veniturile să fie egale cu cheltuielile, într-un buget. ECHILIBRĂ T, -Ă, echilibraţi, -te adj. (de la echilibra, cf. fr. equilibre) 1. Care este în echilibru; armonios, simetric. 2. (Fig.; despre oameni) Cumpănit, ponderat, calculat. ECHILIBRJST, -Ă, echilibriştri, -ste s.m. şi f. (fr. equilibriste) 1. Persoană specializată în echilibristică. 2. (Fig.) Cel care se strecoară cu uşurinţă printre greutăţi prin expediente, prin şiretlicuri etc. ECHILIBRISTICĂ s.f. (echilibrist + -ică, cf. gemi. Equilibristik) 1. Arta de a-şi menţine echilibrul în poziţii diferite şi dificile; numărul de circ al echili-bristului; acrobaţie (1). 2. (Fig.) Capacitatea dea se descurca uşor în situaţii dificile. ECHILIBROR, echilibroare s.n. (fr. equilibreur) Dispozitiv care menţine echilibrul. ECHILIBRU, echilibre s.n. (fr. equilibre, lat. aequi-librium) 1. Starea de repaus a unui corp solicitat de forţe care se anulează reciproc; (fig.) stare dc linişte, de armonie. 2. Poziţie stabilă a corpului uman. 3. Combinare, raport corect de forţe, de elemente etc. Echilibru bugetar. Echilibru psihic. ECHIMOZĂ, echimoze s.f. (fr. ecchymose) Pată colorată (roşie-vineţie, verzuie sau gălbuie) apăruta pe piele în urma unui traumatism ori din cauza unei boli; vânătaie. ECHIN, -Ă, echini, -e adj. (fr. equin) Referitor la cal. ECHIN(O)- (fr. echin[o]-, gr. echinos) Element dc compunere cu sensul de „arici”, „cu ghimpi”, în cuvinte ca: echinococy echinoderme. ECHINĂ, echine s.f. (fr. echine, it. echino) 1. Urnă de pământ ars, de metal, folosită pentru păstrarea actelor procesuale, la vechii greci. 2. Mulură convcxâ 297 ECHIVALENT cu profil eliptic, situată sub abacă, caracteristică ordinului doric. echim'dă, echinide s.f. (fr. echinide) (La pl.) Clasă de echinoderme marine cu un corp sferic acoperit dc ţepi; (şi la sg.) echinoderm marin din această clasă; arici-de-mare. ECHINISM s.n. (fr. equinisme) (La oameni) Poziţie anormală a labei piciorului în raport cu gamba, care are drept urmare călcătura pe vârful degetelor. ECHINOCOC, echinococi s.m. (fr. equinocoque) 1. Tenie care, în stare adultă, trăieşte în intestinul carnivorelor, iar ca larvă, în organele rumegătoarelor, ale porcilor sau ale omului. 2. Chist hidatic produs de echinococ (1). ECHINOCOCOZĂ, echinococoze s.f. (fr. equinococ-cose) Boală parazitară provocată de echinococ (1), prezentă la om şi la animale, caracterizată prin apariţia unor chisturi cu lichid în plămâni, în ficat etc.; chist hidatic. ECHINOCŢIÂL, -Ă, echinocţiali, -e adj. (fr. equi-noxial) 1. Referitor Ia echinocţiu, al echinocţiului. 2. Punct echinocţial = fiecare dintre cele două puncte dc intersecţie ale eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care se găseşte Soarele la echinocţiu. ECHINOCŢIU, echinocţii s.n. (lat. aequinoctium, fr. equinoxe) Fiecare dintre cele două date ale anului (21 martie, 23 septembrie), când ziua este egală cu noaptea. ECHINODERM, echinodenne s.n. (fr. equinodenne) (La pl.) încrengătură de nevertebrate marine cu schelet extern calcaros, alcătuit din plăci; (şi la sg.) nevertebrat marin din această încrengătură. ECHINOSTOMI s.m. pl. (engl. echinostomd) Viermi paraziţi care se fixează cu o ventuză pe animale sau pe plante, infestând uneori şi omul. ECHIPA, echipez vb, I (fr. equiper) 1. A procura lu-cmrile necesare (mai ales îmbrăcăminte) pentru o anumită activitate; a (se) îmbrăca (cu un echipament). 2. A dota cu echipament a întreprindere, o instalaţie ctc. ECHIPAJ, echipaje s.n. (fr. equipage) 1. Echipă carc asigură serviciul pe o navă, pe un avion etc. 2. Grup de sportivi care participă la conducerea unei ambarcaţiuni, a unui avion, a unei motociclete etc. 3. Grup format din trei elevi, care participă la un concurs, reprezentându-şi şcoala, sectorul, oraşul ctc. ECHIPAMENT, echipamente s.n. (fr. equipement) 1* Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte, de încălţăminte şi a accesoriilor cu care se echipează cineva la muncă, sport, balet etc. 2. Ansamblu de obiecte necesare unui militar sau unei trupe la un moment dat; efecte (4). 3. Ansamblu de aparate, dispozitive şi mecanisme care asigură funcţionarea unei instalaţii, a unei maşini etc. ECHIPĂ, echipe s.f. (fr. equipe) 1. Grup de persoane, condus de un şef, care lucrează sau acţionează împreună; staff (1); detaşament (2). 2. Colectiv de sportivi constituiţi într-o formaţie, antrenaţi de un specialist, care participă la competiţii. 3. Echipă-fa-nion = (sport) echipă fruntaşă. ECHIPIER, -Ă, echipieri, -e s.m. şi f. (fr. equipier) Component al unei echipe sportive. ECHIPOLENT, -Ă, echipolenţi, -te adj. (fr. equi-pollent) 1. De forţe sau de valori egale. 2. (Despre noţiuni sau judecăţi) Care exprimă acelaşi înţeles în forme diferite; echivalent (I). ECHIPOLENŢĂ s.f. (fr. equipollence) 1. Egalitate de forţe, de puteri. 2. (Log.) Echivalenţă. ECHIPROBÂBIL, -Ă, echiprobabili, -e adj. (fr. equiprobable) (Despre evenimente) Care are tot atâtea şanse (ca altele) de a se produce. ECHISTICĂ s.f. (engl. ekistics) Disciplină care se ocupă de sistematizarea şi arhitectura aşezărilor rurale şi urbane, în funcţie de cerinţele contemporane şi viitoare. ECHITÂBIL, -Ă, echitabili, -e adj. (fr. equitable) 1. întemeiat pe adevăr; legitim (2), drept, imparţial, just (1), corect (1). 2. Conform regulilor echităţii. ECHITĂTE s.f. (fr. equite, lat. aequitas, -atis) Dreptate, egalitate (1), justiţie (1); cinste, omenie. ECHITÂŢIE s.f. (fr. equitation, lat. equitatio) (Sport) Călărie. ECHIUNGHIULÂR, -Ă, echiunghiulari, -e adj. (engl. equiangular) Care are toate unghiurile egale. ECHIUNITĂR, -Ă, echiunitari, -e adj. (fr. equiuni-taire) Care este egal cu unitatea. ECHIVALĂ, echivalez vb. I (fr. equivaloir, lat. aequi-vaiere) A avea sau a face să aibă aceeaşi valoare cu altcineva ori cu altceva; a face o echivalare (2). ECHIVALĂRE, echivalări s.f. (de la echivala) 1. Acţiunea de a echivala. 2. Recunoaştere a valabilităţii unor studii, examene sau diplome în şcoli de alt tip ori în străinătate. ECHIVALENT, -Ă, echivalenţi, -te (fr. equivalent, lat. aequivalens, -ntis) 1. Adj. De aceeaşi valoare; egal (3); echipolent (2); congruent (1). 2. Adj. (Despre cuvinte, locuţiuni etc.) Identic ca sens cu altul. 3. S.n. Cantitate de materie, de forţă etc. egală cu alta. ECHIVALENŢA 298 ECHIVALENŢĂ, echivalenţe s.f. (fr. equivalencc) 1. Egalitate dc valoare, dc sens; coincidenţă; calitatea a ccca cc este ccliivalcnt; congruenţă; recunoaştere oficială a unor diplome, a unor examene ctc. 2. (Log.) Relaţie între două enunţuri care, împreună, sunt adevărate sau false; echipolcnţă (2). ECHIVOC, -Ă, echivoci, -ce (fr. equivoquc, lat. ae-quivocus) 1. Adj. Carc poate fi înţeles în mai multe feluri, cu două înţelesuri; interpretabil, enigmatic, suspcct, inccrt, confuz, ambiguu. 2. S.n. Expresie, atitudine, situaţie ambiguă, ncclară. ECHIVOCITÂTE s.f. (it. cquivocitâ) Caracter echivoc, ambiguitate. ECLAMPSIE, eclampsii s.f. (fr. eclampsie) 1. (La lăuze, la gravide) Toxicoză manifestată prin pierderea cunoştinţei, crampe şi spasme violente. 2. Eclampsie puerilă - (la copii) boală caracterizată prin tulburări ale glandei tiroide. ECLĂMPTIC, -Ă, eclamptici, -ce adj. (fr. eclam-ptiquc) Referitor la eclampsie. ECLÂT s.n. (fr. eclat) Strălucirc, ţâşnire a luminii emise de un far sau de o geamandură luminoasă. ECLATÂ, eclatez vb. I (fr. eclater) 1. (Livr.) A străluci. 2. (Fig.) A sc manifesta violent, brusc. ECLATÂNT, -Ă, eclatanţi, -te adj. (fr. eclatant) 1. (Livr.) Strălucitor. 2. Care se impune în mod spectacular; remarcabil, răsunător. ECLATOR, eclatoare s.n. (fr. eclateur) Aparat format din doi clcctrozi şi un dielectric, care contracarează supratensiunile din reţele. ECLECTIC, -Ă, eclectici, -ce adj. (fr. eclectique) Carc alege şi combină (fară discernământ) ce i se parc mai bun din mai multe opinii, genuri etc. ECLECTISM s.n. (fr. eclectisme) Sistem filosofic compus din idei lipsite de originalitate sau din elemente dc doctrină împrumutate de la şcoli de gândire diferite; inconsecvenţă în convingeri, în teorii. ECLER, ecleruri s.n. (fr. eclair) Prăjitură preparată dintr-un fel de gogoaşă alungită, umplută cu cremă şi acoperită cu glazură de şerbet, de ciocolată etc. ECLERAJ, ecleraje s.n. (fr. eclairage) (Livr.) Iluminare artificială puternică. ECLEZIÂRH, ecleziarhi s.m. (fr. ecclâsiarque) Cleric care ţine rânduiala serviciului religios într-o biserică sau într-o mănăstire. ECLEZIÂSTIC, -Ă, ecleziastici, -ce adj. (fr. ecclâ-siastique, lat. ecclesiasticus) Referitor la cler sau la biserică; bisericesc, religios; clerical. ECLEZIÂSTUL/ECCLESIÂSTUL n.pr. n. (fr. ec-clesiaste) (Art.) Una dintre cărţile Bibliei, atribuită regelui Solomon. ECLEZIOLOGIE s.f. (fr. ccclesiologie) Ramura teologiei carc sc ocupă dc toate Bisericile. ECLIMETRU, eclimetre s.n. (fr. eciimetre) Instrument folosit la determinarea distanţei zcnitalc a unui punct sau a diferenţei dc nivel dintre două cotc date. ECLIPSĂ, eclipsez vb. I (fr. eclipser) LA întuneca, a umbri, parţial sau total, un astm. 2. (Fig.) Aîntrccc, a depăşi pc cincva (în merite), a-1 pune în umbra; a surclasa. 3. (Fam.) A dispărea (pc furiş); a (se) evapora (2). ECLIPSĂ, eclipse s.f. (fr. eclipse, lat. eclipsis) L Dispariţie parţială sau totală, dc scurtă durată, a imaginii unui astru, ca urmare a plasării altui astm între observator şi corpul ccrcsc rcspcctiv. 2. (Fig.) Dispariţie, absenţă (temporară) a cuiva sau a ccva; scădere a forţei creatoare a unei persoane. 3. (Rar) Pierdere temporară a cunoştinţei. ECLIPTIC, -Ă, ecliptici, -ce (fr. ecliptique) 1. S.f. Orbită imaginară descrisă de Soare în mişcarea anuală pe bolta ccrcască a accstnia. 2. Adj. Referitor la ecliptică (1). ECLOZĂ, eclozez vb. I (cf. fr. eclosion) L (Despre larve, pui) A ieşi din ou. 2. (Despre flori) A sc deschide, a înflori. 3. (Fig.) A sc ivi, a apărea. ECLOZIONATOR, eclozionatoare s.n. (fr. eciosio-nateur) Compartimentul incubatorului în carc are loc ccloziunca (1). ECLOZIUNE, ecloziuni s.f. (fr. eclosion) 1. Ieşirea puiului din ou ca urmare a incubaţiei (1). 2. (Fig.) Ieşire Ia iveală; manifestare, apariţie. Ecloziunea unei idei. ECLUZĂ, ecluzez vb. I (fr. ecluser) 1.A închidc (cu) o ecluză. 2. (Despre nave) A trccc prin ecluzc. ECLUZĂ, ecluze s.f. (fr. ecluse) Construcţic hidrotehnică executată pe traseul unei căi navigabile, care permite trecerea navelor de Ia un nivel al apei mai ridicat la unul mai scăzut şi invers. ECLUZIER, -Ă, ecluzieri, -e (fr. eclusier) 1. Adj. Referitor la ecluză. 2. S.m. Muncitor carc manevrează ecluzele. ECLUZIST, -Ă, ecluzişti, -ste s.m. şi f. (ecluză + -ist) Lucrător la ecluze. ECO1- (lat. echo, gr. ekhos) Element dc compuncrc cu sensul de „sunet”, „ecou”, în cuvintc ca: ecola-lie, ecosondă. ECO2- (fr. eco-, gr. oikia) Element dc compuncrc cu sensul de „casă”, „mediu înconjurător”, în cuvintc ca: eco fobie, ecologie. ECOCARDIOGRĂF, ecocardiografe s.n. (engl. echo-cardiograph) Aparat folosit pentru examinarea inimii cu ajutorul ultrasunetelor. 299 ECONOMIE ECOCARDIOGRAFIC, -Ă, ecocardiografici, -ce adj. (ecocardiograf + -ic) Care se face cu ajutorul ecocardiografului. ECOCARDIOGRAFIE, ecocardiografii s.f. (fr. echo-cardiographie) Aplicarea ecografiei la examinarea inimii. ECOCARDIOGRÂMĂ, ecoccivdiogrcime s.f. (fr. echo-cardiogramme) Ecogramă a inimii. ECOENCEFALOGRAFIE, ecoencefalografii s.f. (fr. echoencephalographie) Investigare a integrităţii creierului cu ajutorul ultrasunetelor. ECOFEEDBACK s.n. (pr. ecojidbec; engl. echo-feedback) Retroacţiune care menţine stabilitatea ecosistemelor naturale în raport cu influenţele mediului. ECOFOB, -Ă, ecofobi, -e s.m. şi f. (fr. ecophobe) (Suferind) de ecofobie. ECOFOBIE s.f. (fr. ecophobie) Teamă patologică de a sta singur într-un spaţiu închis. ECOGRAF, ecografe s.n. (fr. ecographe) Aparat folosit pentru măsurarea densităţii mediilor, bazat pe principiul vibraţiilor ultrasonore. ECOGRAFIC, -Ă, ecografici, -ce adj. (fr. echo-graphique) Referitor la ecografîe, de ecografie. ECOGRAFIE, ecografii s.f. (fr. ecliographie) Tehnică de diagnosticare a organismului cu ajutorul imaginii obţinute prin ultrasunete; ultrasonografie. ECOGRAMĂ, ecograme s.f. (fr. echogramme, engl. echogram) Diagramă obţinută cu ajutorul ecogra-fului. ECOLALIE s.f. (fr. echolalie) Repetare în ecou a cuvintelor interlocutorului, simptom specific schizofreniei. ECOLOCĂŢIE, ecoiocaţii s.f. (fr. echolocation) Reperajul obstacolelor, realizat cu ajutorul ecoului ultrasunetelor. ECOLOG, -Ă, ecologi, -ge s.m. şi f. (fr. ecologue) Specialist în ecologie. ECOLOGIC, -Ă, ecologici, -ce adj. (fr. ecologique) Referitor la ecologie, care ţine de ecologie. ECOLOGIE s.f. (fr. ecologie) 1. Ştiinţă care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme şi mediu. 2. Ecologism. ECOLOGISM s.n. (fr. ecologisme) Mişcare pentru respectarea şi protejarea mediului înconjurător; ecologie (2). ECOLOGIST, -Ă, ecologişti, -ste s.m. şi f. (fr. eco-logiste) 1. Specialist în ecologie. 2. Partizanul unei mişcări civice sau politice, care militează pentru apărarea mediului natural. ECOLOGIZÂ, ecologizez vb. I (ecolog[ie] + -iza) A asigura un mediu natural, sănătos. ECOLOT, ecoloturi s.n. (germ. Echolot) Sondă electronică al cărei rol este de a emite impulsuri sonore, folosită la ecolocaţie; ecosondă. ECOMETRIC, -A, ecometrici, -ce adj. (fr. ecome-trique) Referitor la ecometrie, de ecometrie. ECOMETRIE s.f. (fr. echometrie) Măsurare a nivelului unui lichid, în gurile de sondă. ECOMETRU, ecometre s.n. (fr. echometre) Aparat folosit la măsurarea adâncimii nivelului de lichid din gurile de sondă, bazat pe reflexia undelor sonore. ECOMIMIE s.f. (fr. echomimie) Repetare a mimicii altor persoane de către unii alienaţi mintali. ECONOCRAT, econocraţi s.m. (econo[mie] + -crai) Tehnocrat care se ocupă de problemele macroeconomice ale societăţii. ECONOM, -OĂMĂ, economi, -oame (fr. âconome) 1. Adj. Care face economii; (peior.) zgârcit. 2. S.m. şi f. (In trecut) Administratorul unei instituţii, al averii cuiva, îngrijitorul veniturilor unei mănăstiri; iconom. ECONOMÂT, economate s.n. (fr. economat) 1. Funcţia economului (2); biroul acestuia. 2. Magazin care îi aprovizionează pe salariaţii unor întreprinderi, ai unor firme, pensionari etc. la preţuri avantajoase. ECONOMETRICIĂN, -Ă, econometricieni, -e s.m. şi f. (fr. econometricien) Specialist în econometrie. ECONOMETRIE s.f. (fr. econometrie) Studiul fenomenelor şi proceselor economice, bazat pe analiza matematică a datelor statistice. ECONOMETRU, econometre s.n. (fr. econometre) Aparat folosit pentru măsurarea economiilor realizate în consum. ECONOMIC, -Ă, economici, -ce adj. (fr. econo-mique) 1. Care aparţine economiei, de/din economie. 2. Care necesită puţine cheltuieli, puţine eforturi; ieftin, convenabil. 3. Ştiinţă economică — ştiinţă care are ca obiect studiul şi cunoaşterea mecanismelor economiei. ECONOMICITĂTE s.f. (economic + -itate) Grad de economie, economisire; rentabilitate. ECONOMIE, economii s.f. (fr. economie) 1. Ansamblul activităţilor umane desfaşurate în sfera producţiei, care au ca scop obţinerea şi consumul de bunuri materiale şi de servicii; studiul acestor activităţi. 2. Arta de a cheltui cu măsură, chibzuit; ordine în cheltuieli; (Ia pl.) bani economisiţi. 3. Economie naţională — totalitatea ramurilor de producţie şi de muncă ale unei ţări. Economie de piaţă = ECONOMISM 300 economie bazată pe cerere şi ofertă, pe concurenţă, conform regulilor pieţei. Economie socială de piaţă = tip de economie care îmbină principiile economiei de piaţă cu cele ale echităţii sociale. ECONOMISM s.n. (fr. economisme) Doctrină care dă prioritate faptelor de producţie, economice, în explicarea fenomenelor sociale şi politice; mod de acţiune bazat pe această doctrină. ECONOMIST, -Ă, economişti, -ste s.m. şi f. (fr. economiste, rus. ekonomist) 1. Specialist în ştiinţe economice. 2. Adept al economismului. ECONOMIZOR, economizoare s.n. (fr. economi-seur) 1. Instalaţie folosită pentru încălzirea apei înainte de introducerea acesteia în cazanul cu aburi. 2. Dispozitiv, la carburatorul unui motor cu explozie, care reduce consumul de combustibil. ECOPATIE s.f. (engl. echopathy) Sindrom patologic manifestat prin repetarea fară sens a unor cuvinte sau a unor acţiuni. ECOPEDOLOGIE s.f. (ecoflogic] + pedologie) Studiul caracterelor somatice determinate de factori pedologiei. ECOPRAXIE s.f. (fr. echopraxie) (Med.) Imitare automată a gesturilor şi a acţiunilor cuiva. ECORŞA, ecorşez vb. I (fr. ecorcher) A jupui pielea, scoarţa. ECORŞEU, ecorşee s.n. (fr. ecorche) (în artă) Mulaj, statuetă etc. care reprezintă un om sau un animal fară piele, pentru studierea musculaturii. ECOSCOP, ecoscoape s.n. (fr. echoscope) Aparat care poate vizualiza pe ecran capul unui fat. ECOSCOPIE, ecoscopii s.f. (fr. echoscopie) Imagine realizată cu ajutorul ecoscopului. ECOSEZ adj. invar. (fr. ecossais) 1. (Despre ţesături, obiecte de îmbrăcăminte) Care este ţesut în carouri mari, divers şi viu colorate. ECOSEZĂ, ecoseze s.f. (fr. ecossaise) Vechi dans popular scoţian cu mişcări rapide; melodia acestui dans. ECOSISTEM, ecosisteme s.n. (fr. ecosysteme) Unitate naturală de bază care cuprinde organismele vii (biocenoza) şi mediul de viaţă al acestora (biotopul); sistem ecologic; mediu natural. ECOSONDA, ecosonde s.f. (fr. ecosonde) Sondă cu unde ultrasonore, folosită pentru determinarea adâncimii mărilor sau a oceanelor; ecolot. ECOSPECIE, ecospecii s.f. (engl. ecospecies) Grup de plante sau de animale compus din unul ori din mai multe ecotipuri ai cărui membri se pot reproduce între ei fară degenerarea descendenţilor. ECOTIP, ecotipuri s.n. (fr. ecotype) Grup de plante sau de animale din aceeaşi specie, cu însuşiri ereditare proprii, dobândite sub influenţa unor condiţii de mediu. ECOU, ecouri s.n. (fr. echo, lat. echo) 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pc un obstacol. 2. (Fig.) Răsunet, vâlvă produsă dc un eveniment, de o întâmplare etc. 3. A se face ecoul cuiva = a răspândi, a face cunoscute cuvintele sau ideile cuiva. Ecou-semnal = înregistrare optică pc un ecran radar. ECRAN, ecrane s.n. (fr. ecran) 1. Suprafaţă mată pe care se proiectează imaginile cu un aparat de proiecţie, folosită în cinematografie, în laboratoare etc. 2. (P. ext.) Cinematograf. 3. Perete sau înveliş de protecţie împotriva unor factori fizici externi. 4. Micul ecran = televizor; (p. ext.) televiziune. ECRANA, ecranez vb. I (de la ecran + -a, cf. fr. ecra-ner) A feri o regiune din spaţiu, un sistem tehnic etc. de un factor fizic, cu ajutorul unui ecran (3). ECRANIZA, ecranizez vb. I (ecran + -iza) A face un film după o operă literară sau muzicală, a adapta pentru ecran (2). ECRANIZARE, ecranizări s.f. (de la ecraniza) Adaptare cinematografică. ECREMĂ, ecremez vb. I (fr. ecremer) A separa smântână din lapte. ECRINOLOGIE s.f. (fr. eccrinologie) Ramura mc-dicinei care studiază secreţiile. ECRU adj. invar., s.n. (pr. ecn\\ fr. ecru) (Culoare) bej-deschis. ECSTASY s.n. (pr. eestazi; engl. ecstasy) Drog derivat din amfetamină, halucinogen euforizant şi stimulent. ECTAZIE, ectazii s.f. (fr. ectasie) 1. Dilatare artificială a unui organ cavitar sau tubular. 2. Licenţă care constă în folosirea unei silabe scurte cu valoare de silabă lungă. ECTIMĂ, ectime s.f. (fr. echtyma) Boală infecţioasă de piele provocată de streptococi sau de stafilococi, caracterizată prin pete mari, roşii, pustule şi ulceraţii care lasă cicatrice. ECTIP s.n. (fr. ectype) (Fii.) Idee care provine dintr-o reprezentare. ECTO- (fr. ecto-, gr. ektos) Element de compunere cu sensul de „în afară”, în cuvinte ca: ectodermy ecto-parazit. ECTOBLÂST s.n. (fr. ectoblaste) (Biol.) Ectodcrm. ECTOCORNEE, ectocornee s.f. (engl. ectocorneo) Partea externă a corneei. 301 EDELVAIS ECTODERM, ectodcnne s.n. (fr. ecîoderme) învelişul extern al embrionului celular, din care se diferenţiază tegumentele şi sistemul nervos; ectoblast. ECTODERMIC, -Ă, ectodennici, -ce adj. (fr. ecto-dennique) Care ţine de ectoderm, care este derivat din ectoderm. ECTOFIT, -Ă, ectofîţi, -te adj., s.n. (fr. ectophyte) (Organism) care trăieşte ca parazit în exteriorul unei plante. ECTOPARAZIT, -Ă, ectopciraziţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. ectoparasite) Parazit care trăieşte pe suprafaţa corpului unui om sau a unui animal. ECTOPIC, -Ă, ectopici, -ce adj. (fr. ectopique) (Despre organe anatomice) Care are o poziţie anormală. ECTOPIE s.f. (fr. ectopie) Poziţie anormală (congenitală) a unui organ; heterotopie. ECTOPLASMÂTIC, -Ă, ectoplasmatici, -ce adj. (fr. ectoplasmatique) Care ţine de ectoplasmă, referitor la ectoplasmă. ECTOPLASMĂ, ectoplasme s.f. (fr. ectoplasme) 1. Strat periferic al citoplasmei celulare; hialoplasmă. 2. Substanţă nematerială care, potrivit spiritiştilor, este emanată de medii în transă; telepîasmă. ECTOSFERĂ, ectosfere s.f. (fr. ectosphere) Zona exterioară a cromozomului. ECTOTROF, -Ă, ectotrofi, -e adj. (fr. ectotrophe) (Despre organisme vegetale saprofite sau parazite) Care trăieşte pe suprafaţa altui organism animal sau vegetal. ECTOTROPIC, -Ă, ectotropici, -ce adj. (fr. ectotro-pique) (Biol.; despre organe) Curbat în afară. ECTROPION s.n. (fr. ectropion) (Med.) întoarcere a pleoapelor în afară, din cauza unei conjunctivite granuloase. ECTROPODIE s.f. (fr. ectropodie) Lipsă congenitală parţială sau integrală a unui picior. ECU s. m. (pr. eci\\ engl. E[uropean] C[urrency] U[nit]) Unitate valutară de credit în Uniunea Europeană, folosită pe pieţele financiare ca monedă internaţională, înlocuită, în anul 2000, cu euro. ECUADORIĂN, -Ă, ecuadorieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. equadorien) (Persoană) din Ecuador. ECUATOR s.n. (fr. equateur, lat. aequator) 1. Cerc mare, imaginar, pe suprafaţa Pământului, aflat la distanţă egală de cei doi poli. 2. Ecuatorul ceresc = cercul mare al sferei cereşti, aflat într-un plan perpendicular pe linia polilor Pământului. ECUATORUL, -Ă, ecuatoriali, -e (fr. equatorial) 1. Adj. De (la) ecuator; caracteristic ecuatorului. 2. S.n. Lunetă astronomică. ECUĂŢIE, ecuaţii s.f. (fr. equation, lat. aequatio) 1. (Mat.) Egalitate care se verifică numai pentru anumite valori atribuite necunoscutelor. 2. (Fig.) Problemă dificilă. ECUMENIC, -Ă, ecumenici, -ce adj. (fr. cecumenique, lat. oecumenicus) 1. Care are caracter universal; învestit cu autoritate extinsă asupra întregii Biserici. 2. Consiliu ecumenic = consiliul universal al epis-copilor catolici, prezidat de papă. Mişcare ecumenica = ecumenism. ECUMENICITÂTE s.f. (fr. cecumenicite) Caracter ecumenic. ECUMENISM s.n. (fr. cecumenisme) Mişcare care vizează refacerea unităţii universale a Bisericilor într-una singură, cu respectarea autonomiei fiecăreia. ECUSON, ecusoane s.n. (fr. ecusson) 1. Ornament sculptat, pictat etc. (în formă de scut), cu inscripţii, piese heraldice etc. 2. Obiect mic de metal, de plastic sau textil purtat ca legitimaţie la locul de muncă, la congrese etc. 3. Stemă, blazon. ECVESTRU, -Ă, ecveştri, -stre adj. (fir. equestre, lat. equestris) 1. De călăreţ; călare; (despre opere de artă) care reprezintă o persoană pe cal. 2. Ordin ecvestru = ordin al vechilor cavaleri romani. ECVIDEU, ecvidee s.n. (fr. equide) (La pl.) Grup de mamifere erbivore care au picioarele terminate cu o singură copită (cal, zebră etc.); (şi la sg.) mamifer erbivor din acest grup. ECVISETACEE, ecvisetacee s.f. (fr. equisetacee) (La pl.) Familie de plante criptograme cu frunze mici, solzoase, care se înmulţesc prin spori (coada-calului); (şi la sg.) plantă criptogramă din această familie. ECZEMATOS, -OĂSĂ, eczematoşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. eczemateux) (Suferind) de eczemă. ECZEMĂ, eczeme s.f. (fr. eczema) Dermatoză alergică sau infecţioasă, caracterizată prin erupţii, abcese, leziuni, înroşiri şi mâncărimi acute ale pielii; urticarie. EDĂCE adj. invar. (it. edace, lat. edax, -acis) (Livr.) Care consumă, care mănâncă. EDĂFIC, -Ă, edafici, -ce adj. (fr. edaphique) Care are legătură cu natura solului. EDAFON s.n. (germ. Edaphon) Ansamblu de organisme (plante şi animale) care trăiesc într-un anumit sol. EDĂM s.f. (fr. edam) Sortiment de brânză olandeză. EDDA s.f. (germ. Edda) Culegere de legende şi mituri ale vechilor popoare scandinave. EDELVAIS s.n. (germ. Edelweiss) Plantă erbacee perenă cu inflorescenţe compuse din capitule, cu EDEM 302 bractee albe şi păroase, care creşte în Alpi, în Car-paţi şi în Pirinei; floare-de-colţ, floarea-reginei. EDEM, edeme s.n. (fr. ademe) 1. Infiltrare a unui lichid scros într-un ţesut celular subcutanat. 2. Edem pulmonar = boală cauzată de trecerea plasmei sangvine în alveolele pulmonare. EDEMATOS, -OÂSĂ, edematoşi, -oase adj. (fr. ccde-mateux) Referitor la edem, de natura edemului. EDEN s.n. (fr. eden) 1. (Livr.) Rai, paradis (1). 2. (Fig.) Loc deosebit de frumos, loc încântător. EDENIC, -Ă, edenici, -ce adj. (fr. edenique) 1. (Livr.) De rai; paradiziac. 2. (Fig.) Frumos, încântător. EDENTĂT, -Ă, edentaţi, -te adj., s.n. (fr. edente) (Mamifer) fară dinţi sau cu dinţii atrofiaţi. EDENTĂŢIE s.f. (cf. fr. edenter) Lipsă parţială sau totală a dinţilor. EDICT, edicte s.n. (lat. edictum, germ. Edikt) (în Antichitate, în Evul Mediu) Decret dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. EDICTÂ, edictez vb. I (lat. edictare, fr. edicter) A da un edict; a promulga. EDICTÂL, -Ă, edictali, -e adj. (fr. edictal, lat. edic-talis) Referitor la edict. EDICUL, edicule s.n. (fr. edicule, lat. aediculum) 1. Chioşc, pavilion (1), într-un parc. 2. învelitoare care apără de intemperii o lucrare de artă. 3. Taber-nacul, într-un templu roman. 4. Nişă într-o încăpere funerară, în care se pun portretele morţilor sau umele. EDIFICĂ, edific vb. I (fr. edifier, lat. aedificare) 1.A construi (1), a zidi (edificii). 2. (Fig.) A (se) lămuri, a (se) clarifica. EDIFICATOR, -OÂRE, edificatori, -oare adj. (fr. edificateur, lat. aedificator, -oris) Care lămureşte, care exemplifică în mod convingător; concludent. EDIFICIU, edificii s.n. (fr. edifice, lat. aedificium) 1. Clădire (publică) de proporţii mari; construcţie (1). 2. (Fig.) Ceea ce este constituit, aranjat, combinat; ansamblu organizat, complex de idei, de valori etc. EDIL, edili s.m. (fr. edile, lat. aedilis) 1. (în Antichitate) Magistrat roman care supraveghea edificiile, care se ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. 2. Persoană care face parte din conducerea administrativă a unui oraş; consilier municipal. EDILITÂR, -Ă, edilitari, -e adj. (fr. edilitaire) Referitor la administraţia sau la lucrările publice ale unui oraş; urbanistic (2). EDILITÂTE s.f. (fr. edilite, lat. aedilitas, -atis) 1. Construire şi întreţinere a edificiilor şi a lucrărilor publice dintr-un oraş. 2. Disciplină care se ocupa de studierea, executarea şi exploatarea lucrărilor publice ale unui oraş. EDITÂ, editez vb. I (fr. editer) 1.A publica şi a pune în vânzare o carte, un periodic, o emisie poştala, un disc etc. 2. A stabili un text (cu note criticc, adnotări etc.) în vederea publicării; a îngriji apariţia unei opere. EDITÂRE, editări s.f. (de la edita) Faptul dc a edita. EDITOR, -OÂRE, editori, -oare s.m. şi f. (fr. edi-teur, lat. editor, -oris) Persoană (fizică sau juridica) a cărei ocupaţie este editarea de cărţi, reviste etc. EDITORIÂL, -Ă, editoriali, -e (fr. editorial) 1. Adj. Referitor la editură sau la editare. 2. S.n. Articol dc fond care exprimă punctul de vedere al ziaristului sau al conducerii unei publicaţii într-o problemă actuală importantă. EDITORIALIST, -Ă, editorialişti, -ste s.m. şi f. (fr. editorialiste) Autor de editoriale (2). EDITURA, edituri s.f (edita + -ură) 1. Instituţie care editează cărţi, publicaţii periodice etc. 2. Editurâ-pi-rat - editură care tipăreşte lucrări fară a plăti drepturile cuvenite autorilor sau altor edituri. EDIŢIE, ediţii s.f. (fr. edition, lat. editio) 1. Numărul total de exemplare ale unei opere, ale unui pcriodic tipărite deodată. 2. Serie de manifestări artistice, ştiinţifice, sportive etc. desfăşurate periodic; etapă (3). 3. Versiune (2). 4. Ediţie princeps v. princeps. Ediţie critică = ediţie a unui text (clasic, vechi ctc.) comentată de un specialist. Ediţie specială = tiraj suplimentar al unui ziar publicat cu ocazia unui eveniment însemnat. Ediţie-pirat = ediţie neautorizată de autor. EDUCĂ, educ vb. I (fr. eduquer, lat. educare) A forma pe cineva prin educaţie. EDUCÂBIL, -Ă, educabili, -e adj. (fr. educable) Carc poate fi educat, receptiv la educaţie. EDUCÂT, -Ă, educaţi, -te adj. (de la educa) Carc a primit o educaţie; cult2 (1); manierat, politicos, civilizat (1); format2. EDUCATIV, -Ă, educativi, -e adj. (fr. educatif) Care ţine de educaţie, care contribuie la educaţia cuiva; educaţional, pedagogic (2); instructiv. EDUCATOR, -OÂRJE, educatori, -oare (fr. educa-teur, lat. educator, -oris) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care educă; profesor, învăţător, pedagog, mentor. 2. S.f Persoană care instruieşte copii preşcolari (în cămine şi în grădiniţe). EDUCÂŢIE s.f. (fr. education, lat. educatio) 1. Activitate socială sistematică de formare a spiritului, 303 EFERVESCENŢĂ dc dezvoltare a însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tinerilor; instrucţie (1), învăţătură. 2. Bună creştere, bună-cuviinţă. EDUCAŢIONÂL, -Ă, educaţionali, -e adj. (engl. educaţional, fr. educationnel) Care aparţine educaţiei, învăţământului, de educaţie; educativ. EDUCOGEN, -Ă, educogeni, -e adj. (fr. educogene) (Despre factori psihosociali) Care contribuie la formarea unui om şi la integrarea socială a acestuia. EDULCORA, edulcorez vb. I (fr. edulcorer) 1. A îndulci o băutură, un medicament etc. 2. A atenua (lucruri prea îndrăzneţe). A edulcora un text. A edulcora o doctrină. EDULCORĂNT, -Ă, edulcoranţi, -te adj., s.n. (fr. edulcorant) (Livr.) (Substanţă) care îndulceşte. EDULCORĂT, -Ă, edulcoraţi, -te adj. (fr. edulcore) (Livr.) Atenuat, îndulcit. EDULCORĂŢIE s.f. (fr. edulcoration) Edulcorare. EFEB, efebi s.m. (fr. ephebe, lat. ephebus) 1. Tânăr de 17-18 ani care îşi facea educaţia într-un colegiu (militar), în Grecia antică. 2. Adolescent; (p. ext.) tânăr foarte frumos. EFEBIE, efebii s.f. (fr. ephebie) Colegiu în care, timp de doi ani, se facea educaţia militară şi civică a efebilor (1). EFEBOLOGIE s.f. (fr. ephebologie) Studiul modificărilor structurale şi funcţionale provocate de pubertatea masculină. EFECT, efecte s.n. (lat. ejfectus, fr. effet) 1. Fenomen rezultat cu necesitate dintr-o anumită cauză; consecinţă (1), urmare, rezultat (1). 2. Impresie (puternică). 3. (La pl.) Bunuri mobile. 4. (La pl.) îmbrăcăminte militară; echipament (2). 5. (La pl.) Hârtii de valoare. Efecte de comerţ. Efecte publice. 6. Efect de seră = creştere a temperaturii atmosferice, ca urmare a acumulării dioxidului de carbon, care captează razele solare, păstrând căldura ca într-o seră. De efect = care impresionează puternic. A-şi face efectul = a produce rezultatul scontat. A face efect = a produce o impresie plăcută. EFECTIV, -Ă, efectivi, -e (fr. effectif lat. effectivus) 1. Adj. Care are efect (1); real2 (1) adevărat; eficace. 2. S.n. Numărul real de indivizi care compun un gnjp, o colectivitate, în special o formaţie militară. EFECTUĂ, efectuez vb. I (fr. effectuer, lat. effectua-rc) A facc, a realiza, a opera (1), a practica (2), a îndeplini, a întreprinde ceva; a depune (4). EFECTUĂL, -Ă, efectuali, -e adj. (engl. effectuaî) Referitor la efect. EFECTUÂT, -Ă, efectuaţi, -te adj. (de la efectua) Care este realizat, îndeplinit, executat. EFEDRINĂ s.f. (fr. ephedrine) Alcaloid extras dintr-un arbust sau obţinut prin sinteză, folosit în tratamentul rinitelor. EFELIDĂ, efelide s.f. (fr. ephelide) Pată mică, rotundă şi cafenie, care apare pe pielea unor oameni; pistrui. EFEMER, -Ă, efemeri, -e (fr. ephemere) 1. Adj. Care durează o singură zi; de scurtă durată; tranzient (2), trecător, meteoric (1), vremelnic. 2. S.f. (La pl.) Ordin de insecte cu un corp subţire şi moale, care trăiesc câteva zile sau ore, iar în stadiul de larve (acvatice), doi—trei ani; efemeride (1); (şi la sg.) insectă din acest ordin. EFEMERIDĂ, efemeride s.f. (fr. ephemeride, lat. ephemeris, -ides) 1. Efemeră (2). 2. Carte sau notiţe referitoare la evenimente petrecute la aceeaşi dată, în ani diferiţi; calendar cu foi detaşabile. 3. (La pl.) Tabele alcătuite anticipat, care indică poziţia zilnică a aştrilor şi unele fenomene cereşti pe o perioadă de un an. 4. (Fig.; la pl.) Ştiri zilnice de mică importanţă; lucruri, gânduri etc. trecătoare. EFEMERITÂTE s.f. (it. efemerită) Caracterul a ceea ce este efemer. EFEMERIZĂ, efemerizez vb. I (efemer + -iza) A face să devină sau a deveni efemer. EFEMEROFITE s.f. pl. (fr. ephemerophytes) Plante efemere. EFEMEROTECĂ s.f. (it. effemeroteca) Hemero-tecă (1). EFEMINĂ, efeminez vb. I (fr. effeminer) 1. (Rar) A (se) moleşi. 2. (Livr.) A face să devină sau a deveni asemănător unei femei (fizic sau psihic). EFEMINÂT, -Ă, efeminaţi, -te adj. (fr. effemine, lat. effeminatus) (Despre bărbaţi) Care are aspect sau caracter femeiesc, delicat; (p. ext.) molatic; iubitor de plăceri. EFEMINĂŢIE s.f. (fr. ejfemination, lat. effeminatio) Caracterul unui om efeminat; moliciune, efeminare. EFERENT, -Ă, eferenţi, -te adj. (fr. efferent) 1. Care duce în afară. 2. Fibre ner\>oase eferente = fibre nervoase prin care excitaţia trece în zonele periferice ale corpului. EFERVESCENT, -Ă, efer\>escenţi, -te adj. (fr. effer-vescent, lat. effervescens, -ntis) 1. (Despre reacţii chimice în lichide) Care degajă gaze. 2. (Fig.) Agitat, frământat, clocotitor. EFERVESCENŢĂ, efervescenţe s.f. (fr. effeires-cence) I. Degajare rapidă şi zgomotoasă a unui gaz EFET 304 într-o masă lichidă, în urma unei reacţii fizice sau chimice. 2. (Fig.) Agitaţie extremă, ebuliţie (2); emoţie puternică, fierbere. EFET, efeţi s.m. (fr. epJiete) Judecător, într-un tribunal penal din Atena antică. EFICACE adj. invar. (fr. efficace, lat. efficax, -acis) Care produce efectul aşteptat, care dă un rezultat pozitiv; eficient (1), folositor, practic (5), operativ, operant. EFICACITÂTE s.f. (fr. efflcacite) Calitatea unui lucru, a unei persoane eficace; eficienţă, operativitate, randament (1). EFICIENT, -Ă, eficienţi, -te adj. (fr. efficient; lat. effi-ciens, -ntis) 1. Eficace. 2. Competent. EFICIENTIZÂ, eficientizez vb. I (eficient + -iza) A face eficient un proces, o firmă etc.; a rentabiliza. EFICIENTIZÂRE, eficientizări s.f. (de la eflcienti-za) Rentabilizare. EFICIENŢĂ, eficienţe s.f. (fr. efficience) 1. Eficacitate, performanţă, randament (1). 2. Eficienţă economică = raport între rezultatele obţinute în economie şi eforturile depuse. EFIGIÂ, efigiez vb. I (efigie + -a) A scoate ceva în relief. EFIGIÂL, -Ă, efigiali, -e adj. (fr. effigial) Referitor la efigie, care aparţine unei efigii. EFIGIE, efigii s.f (fr. effigie, lat. effigies) Reprezentare, imagine în relief a chipului unei persoane, pe o medalie, pe o marcă poştală, pe o monedă etc. EFILĂ, efiîez vb. I (fr. effiîer) 1. A (se) subţia, a slăbi. 2. A fila părul cuiva; a destrăma o ţesătură (fir cu fir>-, EFILĂT, -Ă, efilaţi, -te adj. (fr. effiie) Lung şi subţire. EFLEURAJ, efleuraje s.n. (pr. efîorăj\ fr. effleurage) Atingere uşoară; masaj uşor făcut cu vârful degetelor sau cu toată palma. EFLORĂ, eflorez vb. I (fr. effleurer) A studia superficial; a răsfoi o carte; a atinge uşor pe cineva sau ceva. EFLORESCENT, -Ă, eflorescenţi, -te adj. (fr. efflo-rescent, lat. efflorescens, -ntis) 1. (Despre plante) Care se află în eflorescenţă (1). 2. (Fig.) înfloritor, bogat în detalii. 3. (Chim.; despre săruri) Care pierde o parte din apa de cristalizare şi capătă aspect de pulbere. EFLORESCENŢĂ, eflorescenţe s.f. (fr. efflorescence) 1. începutul înfloririi unei plante; îmbobocire. 2. (Fig.) înflorire, dezvoltare. 3. Sare cu aspect de pulbere; depozit de săruri, la suprafaţa unor roci. 4. Erupţie uşoară pe piele; exatem; (pop.) spuzeală. EFLORISMENT s.n. (fr. effleurissement) Alterare a suprafeţei unei roci. EFLUENT, -Ă, efluenţi, -te adj. (fr. effluent) (Despre fluide) Care iese dintr-o instalaţie, dintr-o sursă, dintr-un recipient. EFLUVTU, efluvii s.n. (fr. efflicve, lat. effluvium) 1. Emanaţie gazoasă degajată de un corp uman sau animal, perceptibilă cu ajutorul mirosului; exalarc. 2. (Fig.) Curent (4), flux (3). 3. Descărcare clectricâ, însoţită de o emisie slabă de lumină, între electrozi supuşi unei tensiuni înalte. 4. (La pl.) Linii subţiri dispuse în evantai, care apar ca defect pe o peliculă cinematografică. EFLUX, efliLxuri s.n. (cf. it. ejflusso) Mişcare, scurgere dintr-o masă de fluid. EFOD s.n. (fr. ephod) Tunică purtată de rabini la marile ceremonii. EFOR, efori s.m. (fr. ephore, gr. eforos) 1. (în Sparta) Fiecare dintre cei cinci magistraţi aleşi anual, cu atribuţii în politica internă şi externă a cetăţii. 2. Membru în consiliul de conducere al unei eforii (2); epitrop. EFORĂT s.n. (fr. ephorat) Demnitatea de efor; colegiul eforilor (1); eforie (1). EFORIE, eforii s.f (gr. eforia, cf. fr. ephorie) 1. Efo-rat. 2. Instituţie publică, administrativă sau culturală din trecut; consiliul de conducere al acestei instituţii; sediul acestui consiliu. EFORT, eforturi s.n. (fr. effort) încordare fizică sau intelectuală care urmăreşte un scop; muncă, osteneala. EFRACTOR, -OÂRE, efractori, -oare s.m. şi f. (fr. effracteur) Persoană care a comis o efracţie. EFRÂCŢIE, efracţii s.f. (fr. effraction) Spargere a unei uşi, a unor ziduri, forţare a unor sisteme de închidere, făcută cu scopul de a fura. EFRENÂT, -Ă, efrenaţi, -te adj. (fr. effrene) Nestăpânit; fară măsură, excesiv (1). EFUZIOMETRU, efuziometre s.n. (fr. effusiometrc) Dispozitiv folosit pentru determinarea densităţii unui gaz, bazat pe fenomenul efuziunii (3). EFUZIUNE, efuziuni s.f. (fr. effusion, lat. effusio, -onis) 1. Manifestare puternică a unei afecţiuni. 2. Manifestare, exteriorizare puternică a unor sentimente pozitive. 3. Trecere a unui gaz printr-un strat poros. 4. Erupţie vulcanică. EFUZIV, -Ă, efuzivi, -e adj. (fr. effusij) 1. Vulcanic (1). 2. Rocă efuzivă = rocă magmatică întărită, la suprafaţa scoarţei Pământului. EFUZOR, efuzoare s.n. (de la efuziune, cf. fr. effuseur) Tub prin care sunt evacuate gazele arse dintr-un reactor. 305 EGRETĂ EGAL, -Ă, egali -e adj. (fr. egal) 1. Care este la fel, deopotrivă, asemenea (ca natură, cantitate, calitate etc.); uniform (1). 2. Care nu variază; constant (1). 3. De aceeaşi mărime, valoare sau rang; echivalent (1). 4. Cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri. 5. Semn egal (şi substantivat, n.) = semn grafic format din două liniuţe orizontale, paralele, care exprimă o egalitate. De la egal la egal ~ în condiţii de egalitate. Fără egal = excepţional. Afi-e egal = mi-e indiferent. EGALĂ, egalez vb. I (fr. egaler) 1. A face să devină sau a deveni egal; a rivaliza (2). 2. (Sport) A realiza acelaşi număr de puncte ca alt sportiv. EGALÂBIL, -Ă, egal abili, -e adj. (fr. egalable) Care poate fi egalat. EGALITÂR, -Ă, egalitari, -e adj. (fr. egalitaire) Care are ca scop egalitatea civilă, politică şi socială. EGALITARISM s.n. (fr. egalitarisme) Concepţie socială care preconizează egalizarea consumului individual şi a modului de trai al membrilor unei societăţi; doctrină egalitară. EGALITARIST, -Ă, egalitarişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. egalitariste) (Adept) al egalitarismului. EGALITÂTE, egalităţi s.f. (fr. egalite) 1. Raport între lucruri egale; uniformitate; echitate. 2. Rezultat exprimat printr-un număr egal de puncte obţinute de participanţi (la o competiţie). 3. Principiu potrivit căruia toţi cetăţenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri. 4. (Mat.) Relaţie între expresii legate prin semnul egal. EGALIZĂ, egalizez vb. I (fr. egaliser) A face (un lucru, o situaţie etc.) să fie egal; (fig.) a nivela (2), a face să dispară diferenţele. EGALIZĂRE, egalizări s.f. (de la egaliza) 1. Acţiunea de a egaliza. 2. Nivelare a unui teren, a unui drum, a unei construcţii. EGALIZATOR, -OĂRE, egalizatori, -oare (fr. egalisatetir) 1. Adj. Care egalizează. 2. S.n. Produs chimic adăugat în băile de vopsire, pentru dispersarea şi mărirea vitezei de pătrundere şi de fixare a colorantului. 3. S.n. Dispozitiv care reglează presiunea apei, a aburului etc. într-o conductă. EGALIZOR, egalizoare s.n. (fr. egalisetir, engl. equa-Uzer) Regulator de frecvenţă, într-un sistem elec-r troacustic. EGARI s.m. pl. (engl Jaeger) Colanţi până la glezne. egeeân, -ă, egeeni, -e adj. (fr. egeen) Referitor la popoarele din regiunea Mării Egee. EGERIE, egerii s.f. (fr. egerie) (Livr.) Sfatuitoare (secretă), inspiratoare a unui om politic sau a unui artist. EGHILET, eghileţi s.m. (fr. aigaillette) Şnur textil împletit, cu ambele capete metalizate, care împodobeşte uniforma anumitor militari. EGIDĂ, egide s.f. (fr. egide, lat. aegis, -idis) 1. Ocrotire, protecţie; îndrumare, sprijin, îngrijire. 2. Sub egida... = sub auspiciile... EGIPTEĂN, -Ă, egipteni, -e (cf. fr. egyptien) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Egipt. 2. S.f. Limbă veche vorbită în Egipt. 3. S.n. Dialect arab vorbit în Egipt şi în Sudan. EGIPTOLOG, egiptologi s.m. (fr. egyptologae) Specialist în egiptologie. EGIPTOLOGIE s.f. (fr. egiptologie) Studiul limbii, istoriei şi culturii Egiptului antic. EGIPŢLĂNĂ, egipţiene s.f. (fr. egyptienne, germ. Egyp-tienne) (Mai ales la pl.) Caracter de literă tipografică aproape geometrică, având talpa dreptunghiulară. EGLOGĂ, egloge s.f. (fr. eglogae, lat. ecloga) Poem pastoral; idilă (2); bucolică (2). EGOCENTRIC, -Ă, egocentrici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. egocentrique) (Persoană) care se consideră centrul Universului. EGOCENTRISM s.n. (fr. egocentrisme) Tendinţă, atitudine de a raporta totul la propria persoană; egoism, egotism. EGOISM s.n. (fr. egoisme) Preocupare exagerată pentru propria persoană; iubire de sine, individualism; egocentrism. EGOIST, -Ă, egoişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. egoiste) (Om) dominat, determinat de egoism, care denotă egoism; individualist. EGOLATRIE s.f. (de la lat. ego, cf. idolatrie) Preocupare (patologică) exagerată pentru propria persoană; egotism, egoism. EGOLĂTRU, -Ă, egolatri, -e adj. (de la lat. ego, cf. idolatra) Stăpânit de egolatrie; egoist. EGOMISM s.n. (fr. egomisme) (Rar) Egoism absolut. EGOTISM s.n. (fr. egotisme) Supraapreciere a propriei persoane; cult al propriului eu; egolatrie, egocentrism, egoism. EGOTIST, -Ă, egotişti, -ste (fr. egotiste) 1. S.m. şi f. Persoană stăpânită de egotism. 2. Adj. Care manifestă egotism, caracterizat prin egotism. EGRENÂ, egrenez vb. I (fr. egrener) A separa (cu dispozitive speciale) seminţele (din plante, din păstăi, din struguri etc.). EGRETĂ, egrete s.f. (fr. aigrette) 1. Pasăre migratoare de baltă, de culoare albă, cu un mănunchi de pene pe cap; stârc-alb. 2. Mănunchi din pene de egretă (1) cu care se împodobesc pălării, chipie militare etc. 3. Puf fin care acoperă fructele, seminţele. EGUTÂRE 306 EGUTÂRE s.f. (cf. fr. egouttage) îndepărtare a apei din cărbunii şi din minereurile depozitate în silozuri sau în grămezi expuse Ia aer; egutaj. EGUTOR, egutoare s.n. (fr. âgouttoir) 1. Cilindru gol prevăzut cu o sită de metal, care presează şi netezeşte pasta de celuloză pe cutiile aspiratoare ale maşinilor de fabricat hârtie. 2. Suport pentru scurs veselă, brânzeturi. EIDETIC, -Ă, eidetici, -ce adj. (fr. eidetique) 1. Referitor la eidetism. 2. Care provine din imaginaţie. EIDETISM s.n. (fr. eidetisme) Anomalie care constă într-o reprezentare halucinantă a anumitor obiecte. EIDOFOR, eidofoare s.n. (fr. eidophore, engl. eido-for) Instalaţie folosită pentru proiecţia imaginilor televizate pe ecranul cinematografic. EINSTEINIU s.n. (pr. ainştăiniu; fr. einsteinium) Element chimic transuranic, sintetic, din grupul ac-tinidelor. EIRA, eire s.f. (fr. eyra) Pumă mică din America de Sud. EJACULÂ, ejaculez vb. I (fr. ejaculer) A elimina spermă prin canalul uretral. EJACULÂRE, ejaculări s.f (de la ejacula) Ejacu-laţie. EJACULÂŢIE, ejaculaţii s.f. (fr. ejaculation) 1. Eliminare a spermei, ejaculare; lichid spermatic ejaculat. 2. Ejectare a sporilor din sporange, la unele plante. EJECTÂ, ejectez vb. 1 (fr. ejecter) A da afară, a proiecta, a evacua cu putere (un fluid, un obiect etc.). EJECTÂBIL, -Ă, ejectabili, -e adj. (cf fr. ejectable) Care poate fi cjectat, catapultat. EJECTOR, ejectoare s.n. (fr. ejecteur) 1. Aparat care serveşte la evacuarea fluidului dintr-un rezervor. 2. (La arme de vânătoare) Dispozitiv care aruncă din ţeavă cartuşul percutat. 3. (La casetofoane) Dispozitiv de scoatere a casetei din locaş. EJECŢIE, ejecţii s.f. (fr. ejection) Evacuare rapidă a unui curent de fluid printr-un ajutaj; ejectare. EKG, EKG-uri (citit ecaghe; siglă) s.n. (Med.) Electrocardiogramă. ELABORA, elaborez vb. I (fr. elaborer, lat. elaborare) 1. A crea, a realiza, a compune (3), a concepe (I) un text, o operă ctc. 2. A efectua operaţiile necesare pentru a obţine un metal, un aliaj. 3. A prepara ceva printr-o muncă îndelungată. 4. (Despre organe, glande, organisme vii) A produce anumite secreţii sau a modifica diferite substanţe. ELAGÂJ, elagaje s.n. (fr. elagage) îndepărtare a crengilor din partea inferioară a tulpinii arborilor; elagare. ELAGÂRE, elagări s.f. (cf. fr. elagage) Elagaj. ELÂN1, elani s.m. (fr. elan) Animal nordic din familia cerbilor, cu două coame mari în formă de lopeţi. ELÂN2, elanuri s.n. (fr. elan) 1. Avânt, entuziasm; puseu; suflu (2). 2. (Sport) Complex de mişcări şi de procedee executate pentru efectuarea unei sărituri, a unei aruncări etc. ELANSÂ, elansez vb. I (fr. elancer) (Livr.) A se avânta, a se repezi. ELANSÂRE, elansări s.f. (de la elansa) Avântarc, repezire; (fig.) avânt, năzuire către ceva. ELANSÂT, -Ă, elansaţi, -te adj. (de la elansa, cf. fr. elance) Zvelt (1), avântat. ELÂSTIC, -Ă, elastici, -ce (fr. elastique) 1. Adj. Care are proprietatea de a-şi modifica forma şi dimensiunile sub acţiunea unei forţe exterioare şi de a reveni la condiţia iniţială când această forţă încetează; flexibil (2). 2. Adj. (Despre fiinţe, mişcări etc.) Flexibil (1), mlădios, suplu (2). 3. S.n. Şiret cu fire de cauciuc din care se fac bretele, jartiere etc.; gumilastic. ELASTICITÂTE s.f. (fr. elasticite) Proprietatea de a fi elastic. ELASTINĂ s.f. (fr. elastine) Substanţă organică al-buminoasă prezentă în fibrele elastice ale tendoa-nelor, ale arterelor, ale vaselor sangvine etc. ELASTOM s.n. (fr. elastome) Tumoare benignă formată din ţesut elastic. ELASTOMECÂNICĂ s.f. (fr. elastomecanique) Partea mecanicii care se ocupă cu studiul deformării corpurilor solide sub acţiunea unei forţe exterioare. ELASTOMER, elastomeri s.m. (fr. elastomere) Polimer natural sau sintetic cu proprietăţi elastice şi plastice asemănătoare celor ale cauciucului natural. ELASTOMETRIE s.f. (fr. elastometrie) Măsurare a elasticităţii corpurilor. ELASTOMETRU, elastometre s.n. (fr. elastometre) Aparat folosit pentru măsurarea elasticităţii. ELDORÂDO, eldorado (fr. Eldorado) 1. N.pr. n. Ţară imaginară (în America dc Sud, între fluviile Orinoco şi Amazon) pe care conchistadorii spanioli o credeau bogată în aur şi în pietre preţioase. 2. S.n. (P. ext.) Loc încântător, loc de vis. ELEÂT, -Ă, eleaţi, -te (fr. eleate) 1. S.m. Reprezentant al şcolii filosofice din Eleea (colonie greceasca din sudul Peninsulei Italice, în sec. VI-V î.H.), care susţinea unitatea, imobilitatea şi imuabilitatea existenţei, socotind diversitatea, mişcarea şi devenirea lumii simple iluzii senzoriale. 2. Adj. Referitor la eleaţi (1) sau la concepţiile acestora. ELEÂTIC, -Ă, eleat ici, -ce adj. (fr. eleat ique) Al eleaţilor (1), de eleat. 307 ELECTROCARDIOGRAMĂ ELEBOR, elebori s.m. (fr. ellebore) Plantă erbacee toxică, având frunze palmate şi flori roşii, aplecate, folosită în medicină ca purgativ; spânz. ELECTIV, -Ă, electivi, -e adj, (fr. electifi lat. electi-vtis) Care se face, care se dă, care se acordă prin alegere; bazat pe alegeri. ELECTIVITĂTE s.f. (fr. electivite) Calitatea a ceea ce este electiv. ELECTOR, -OÂRE, electori, -oare (fr. electeur, lat. elector, -oris) 1. S.m. şi f. Persoană care are dreptul să participe la o alegere. 2. S.m. (în Imperiul Romano-German) Principele sau arhiepiscopul care îl alegea pe împărat. ELECTORÂL, -Ă, electorali, -e adj. (fr. electoral) Referitor la alegeri; în vederea alegerilor. Campanie electorală. ELECTORÂT, electorate s.n. (fr. electorat, germ. Elektorat) 1. Demnitatea de elector (2). 2. Teritoriu supus unui principe elector (2). 3. Totalitatea persoanelor cu drept de vot dintr-o ţară, dintr-un partid, la alegeri. ELECTRIC, -Ă, electrici, -ce adj. (fr. electrique) 1. Care ţine de electricitate; care produce electricitate; care funcţionează pe bază de electricitate. 2. Energie electrică = energie a câmpurilor electrice, cantitate de electricitate; (impr.) electricitate (2). Lumină electrică (şi substantivat, f.) = iluminat cu surse care consumă energie electrică; (impr.) energie electrică. ELECTRICIÂN, -Ă, electricieni, -e s.m. şi f. (fr. electricien) Persoană calificată care lucrează la sau repară instalaţii, maşini, aparate etc. electrice. ELECTRICITÂTE s.f. (fr. electricite) 1. Proprietatea corpurilor de a se atrage sau de a se respinge în anumite circumstanţe, de a emite scântei prin frecare; sarcină electrică. 2. Una dintre formele de energie utilizate în mecanică, pentru iluminat, încălzit etc.; lumină electrică. 3. Ramura fizicii care studiază fenomenele electrice şi aplicaţiile acestora. ELECTRIFICÂ, electrific vb. I (fr. electrifier) A introduce şi a extinde folosirea energiei electrice în diferite scopuri (iluminat, încălzit etc.), într-o regiune, într-o întreprindere etc. ELECTRIZÂ, electrizez vb. I (fr. electriser) 1. A produce electricitate într-un corp. 2. (Fig.) A înflăcăra, a entuziasma, a anima. electrizâbil, -ă, electrizabili, -e adj. (fr. elec- trisable) Care poate fi electrizat. ELECTRIZÂNT, -Ă, electrizanţi, -te adj. (fr. electrizant) 1. Care electrizează, carc propagă electricitate. 2. (Fig.) Care provoacă entuziasm. Discurs electrizant. ELECTRIZÂRE, electrizări s.f. (de la electriza) înflăcărare, animare. ELECTRO- (fr. electr [o]-) Element de compunere cu sensul de „electric”, „bazat pe electricitate”, în cuvinte ca: electrocar, electromagnet. ELECTROACUSTIC, -Ă, electroacustici, -ce (fr. electroacoustique, germ. Elektroakustik) 1. S.f. Disciplină care studiază transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii electromagnetice şi invers, precum şi aplicaţiile acestora în tehnică. 2. Adj. Referitor la electroacustică (1). ELECTROANESTEZIE, electroanestezii s.f. (fr. electroanesthesie) Anestezie generală obţinută prin curenţi de înaltă frecvenţă. ELECTROBIOGENEZĂ s.f. (fr. electrobiogenese) Producere de electricitate în organismele vii. ELECTROBIOLOGIC, -Ă, electrobiologici, -ce adj. (fr. eletrobiologique) Referitor la electrobiologie, de electrobiologie. ELECTROBIOLOGIE s.f. (fr. electrobiologie) Studiul relaţiilor dintre fenomenele electrice şi procesele biologice ale organismelor vii. ELECTROBUZ, electrobuze s.n. (germ. Elektrobus, fr. electrobus) Autobuz acţionat de un motor electric. ELECTROCALORIC, -Ă, electrocalorici, -ce adj. (fr. electrocalorique, germ. electrokalorisch) Referitor la căldura degajată sau absorbită în conductoare prin trecerea curentului electric. ELECTROCÂR, electrocare s.n. (engl. electrocar, germ. Elektrokarre) Platformă acţionată de un motor electric care este alimentat de acumulatori, folosită pentru transportarea materialelor în gări, în ateliere etc. ELECTROCARDIOGRÂF, electrocardiografe s.n. (fr. electivcardiograpJie, germ. Elektrokardiograpli) Aparat folosit la efectuarea electrocardiogramelor. ELECTROCARDIOGRÂFIC, -Ă, electrocardiogra-fici, -ce adj. (fr. electrocardiographique, engl. elec-trocardiographic) Referitor la electrocardiografie, de electrocardiografie. ELECTROCARDIOGRAFIE s.f. (fr. electrocardio-graphie, germ. Elektrokardiographie) Tehnică de înregistrare electrică a contracţiilor inimii. ELECTROCARDIOGRÂMĂ, electrocardiograme s.f. (fr. electrocardiogramme, germ. Elektrokardio-gramm) Grafic care înregistrează activitatea electrică a inimii; EKG. ELECTROCARDIOSCOP 308 ELECTROCARDIOSCOP, electrocordioscoape s.n. (fr. elcctrocardioscope) Aparat folosit la proiectarea pe ecran a unei electrocardiograme. ELECTROCARDIOSCOPIE, electrocardioscopii s.f. (fr. electrocardioscopie) Examinare a inimii cu ajutorul clectrocardioscopului. ELECTROCARIST, clectrocarişîi s.m. (electrocar + -ist) Lucrător pe electrocar. ELECTROCÂSNIC, -Ă, electrocasnici, -ce adj. (elec-tro- + casnic) (Despre aparate) Care este utilizat în gospodărie şi acţionat clectric; electromenajer. ELECTROCAUSTICĂ s.f. (germ. Elektrokaustik, fr. electrocaustique) Tratament efectuat prin caute-rizare electrică. ELECTROCAUTER, electrocautere s.n. (fr. elec-trocautere) Cauter electric. ELECTROCAUTERIZÂ, electrocauterizez vb. I (fr. electrocauteriser) A cauteriza cu ajutorul electro-cautcrului. ELECTROCERĂMICĂ s.f. (fr. electroceramique) Ramura ceramicii care se ocupă cu fabricarea, utilizarea şi cercetarea materialelor ceramice folosite în electrotehnică. ELECTROCHIMIC, -Ă, electrochimici, -ce adj. (fr. electrochimique) Al electrochimiei, referitor la electrochimie. ELECTROCHIMIE s.f. (fr. electrochimie) Ramura chimiei care se ocupă cu studiul fenomenelor de transformare a energiei chimice în energie electrică şi invers. ELECTROCHIMOGRÂF, electrochimografe s.n. (engl. electrokymograph) Aparat folosit în electro-chimografie. ELECTROCHIMOGRAFIE, electrochimografii s.f. (engl. electrokymography) înregistrare fotoelectrică a pulsaţiilor inimii şi a variaţiilor densităţii pulmonare, efectuată cu ajutorul razelor X. ELECTROCIIIMOGRAMĂ, elecUvchimograme s.f. (engl. electrokymogram) înregistrare grafică a conturului unui organ (inimă, vase sangvine mari etc.) în activitate. ELECTROCHIRURGIE s.f. (fr. electrochirurgie) Tehnică folosită în chirurgie care se bazează pe curenţii electrici de înaltă frecvenţă. ELECTROCINETIC, -Ă, electivcinetici, -ce (fr. elec-trocinetique) 1. S.f. Ramura electromagnetismului care studiază efectul curenţilor electrici de conduc-ţie. 2. Adj. Referitor la electrocinetică (1). ELECTROCOAGULA, electrocoagidez vb. I (fr. electivcoaguler) A distruge ţesuturile patologice prin coagulare, folosind procedee electrotermice. ELECTROCOMUNICÂŢIE, electrocomtmicafii s.f. (fr. electrocommunication) Comunicare la distanţă prin mijloace electromagnetice. ELECTROCONVULSIE, electroconvulsii s.f. (fr. electroconvulsion) Electroşoc. ELECTROCORTICOGRAFIE s.f. (fr. electrocor-ticographie) Tehnică de studiere a activităţii clcc-trice a cortexului cerebral cu ajutorul unor clcctrozi aplicaţi pc suprafaţa creicrului. ELECTROCULTURĂ s.f. (fr. electroculture) Utilizare a curentului electric pentru stimularea dezvoltării vegetalelor. ELECTROCUTA, electrocutez vb. I (fr. electrocu-ter) A omorî sau a muri prin electrocutare. ELECTROCUTARE, electrocutări s.f. (de la electrocuta) 1. Vătămare sau moarte produsă de trcccrca curentului electric printr-un organism viu; elcctro-traumatism. 2. (în unele state din S.U.A.) Exccu-ţie (3) prin şoc electric. electr6d, electrozi s.m. (fr. electrode) Conductor (metalic sau de cărbune) prin care curentul clcctric intră (anod) şi iese (catod) într-un ori dintr-un mediu oarecare sau vid. ELECTRODIAGNOSTIC, electrodiagnostice s.n. (fr. electrodiagnostic) Diagnostic bazat pc excitabilitatea organismului la curenţii electrici (în bolile de nervi şi ale muşchilor); electrodiagnoză. ELECTRODIAGNOZĂ, electrodiagnoze s.f. (fr. electrodiagnose) Electrodiagnostic. ELECTRODIALIZĂ, electrodialize s.f. (fr. electro-dialyse) Dializă provocată de o diferenţă de potenţial electric, folosită la purificarea apei, la împreg-narea stofelor, la tăbăcirea pieilor etc. ELECTRODINÂM, electrodinamuri s.n. (fr. e/cc-tro- + dinam, cf. electrodinamică) Maşină care produce curent electric. ELECTRODINÂMIC, -Ă, electrodinamici, -ce (fr. electrodynamique) 1. Adj. Referitor la electrodinamică (2). 2. S.f. Ramura fizicii care se ocupă cu studiul caracteristicilor magnetice şi electricc ale materiei. ELECTRODINAMISM s.n. (fr. electrodynamisme) Totalitatea fenomenelor produse de un curent electric. ELECTRODINAMOMETRU, electrodinamometre s.n. (fr. electrodynamometre) Aparat folosit pentru măsurarea intensităţii curentului electric. ELECTROENCEFALOGRAF, electroencefalo-grafe s.n. (fr. electro-encephalographe) Aparat utilizat pentru realizarea unei electroenccfalografii. ELECTROENCEFALOGRAFIE, electroencefalo-grafii s.f. (fr. electro-encephalographie) înregistrare 309 ELECTROMAGNET grafică a diferenţelor de potenţial electric produse la nivelul scoarţei cerebrale, realizată cu ajutorul unor electrozi plasaţi pe suprafaţa craniului. ELECTROENCEFALOGRAMĂ, electroencefalograme s.f. (fr. âlectroencephalogranime) Diagrama activităţii electrice a creierului, realizată prin elec-troencefalografîe. ELECTROENERGETIC, -Ă, electroenergetici, -e adj. (fr. electroeneigetique) Referitor la energia electrică, de energie electrică. ELECTROEROZIUNE, electioeroziuni s.f. (fr. elec-tmemsion) înlăturare a unui strat superficial dintr-un material, realizată prin descărcări electrice. ELECTROFILTRU, electiv filtre s.n. (fr. electr o filtre, engl. electrofilter) Filtru electric care reţine praful atmosferic. ELECTROFIZIOLOGIE s.f. (fr. electrophysiolo-gie) Partea fiziologiei care studiază manifestările de natură electrică ale organelor şi ţesuturilor (inimă, muşchi etc.). ELECTROFIZIOTERAPIE s.f. (fr. electrophysio-therapie) Terapie bazată pe proceduri acţionate electric. ELECTROFOBIE s.f. (germ. Elektrophobie) Teamă patologică de electricitate. ELECTROFON, -Ă, electrofoni, -oane (fr. electro-phone) 1. S.n. Pick-up. 2. Adj. (Despre instrumente muzicale) Care transformă oscilaţiile electrice în sunete. ELECTROFOR, electrofoare s.n. (fr. âlectrophore) Dispozitiv utilizat în experienţe de laborator, format dintr-un disc electrizat prin frecare şi altul, electrizabil prin influenţă de către primul. ELECTROFOREGRĂMĂ, electroforegrame s.f. (fr. electrophoregramme) Diagramă electroforetică a conţinutului proteic din plasma sangvină. ELECTROFORETIC, -Ă, electroforetici, -ce adj. (fr. electrophoretique, engl. electrophoretic) Referitor la transmisia particulelor electrizate în medii lichide, sub efectul câmpului electric. ELECTROFOREZĂ, electroforeze s.f. (fr. electro-phorese) 1. Metodă de separare a particulelor dintr-o soluţie coloidală, sub acţiunea curentului electric. 2. Analiză a fracţiunii proteice din lichidele biologice, pe baza electroforezei (1). ELECTROFOTOGRAFIE, electrofotografii s.f. (ciectro- + fotografie, cf. fr. electrophotographie) 1. Metodă de obţinere a fotografiilor, pe baza efectului fotoelectric al luminii. 2. Tehnică de copiere a materialelor tipărite, în scopul reproducerii rapide. ELECTROGEN, -Ă, electrogeni, -e adj. (fr. electrogene) 1. Care produce energie electrică prin transformarea altor forme de energie. 2. Gnip electrogen = ansamblu alcătuit dintr-un motor termic şi unul sau mai multe generatoare electrice. ELECTROGENERATOR, electrogeneratoare s.n. (fr. electrogenerateur) Generator de curent electric. ELECTROGLOTOGRĂF, electroglotografe s.n. (fr. electroglottographe) Aparat care înregistrează vibraţiile glotale. ELECTROGLOTOSPECTROGRAFIE s.f. (fr. electroglottospectrographie) Metodă de stabilire a compoziţiei armonice a semnalelor vorbirii, prin analiza impulsurilor înregistrate de electroglotograf. ELECTROGRĂF, electivgrafe s.n. (fr. electivgraphe) Aparat folosit pentru analizarea calitativă a metalelor, a aliajelor şi a minereurilor. ELECTROGRAFIE, electrografii s.f. (engl. elec-trography) Procedeu de investigare a organismelor vii cu ajutorul curentului electric. ELECTROGRAVURĂ, electrogravuri s.f. (fr. elec-trogravure) Gravură realizată electrolitic. ELECTROHIDRAULIC, -Ă, electrohidraulici, -ce adj. (engl. electrohydraulic) Care funcţionează sub presiunea unui lichid acţionat de curentul electric. ELECTROIZOLÂNT, -Ă, electroizolanţi, -te adj., s.m. (fr. electro-isolani) (Material) care are proprietatea de izolator electric. ELECTROLIT, electroliţi s.m. (fr. electrolyte) Compus chimic care, prin topire, se scindează în ioni şi transportă curentul electric prin intermediul acestora. ELECTROLITIC, -Ă, electrolitici, -ce adj. (fr. elec-trolytique) Referitor la electroliză; care este produs prin electroliză; folosit la electroliză. ELECTROLIZĂ, electrolize s.f. (fr. electrolyse) Descompunere chimică a unui electrolit cu ajutorul curentului electric. ELECTROLIZOR, electrolizoare s.n. (fr. electroly-seur) Aparat folosit la efectuarea unei electrolize. ELECTROLUMINESCENŢĂ/ELECTROLU-MINISCENŢĂ s.f. (fr. electroluminescence, germ. Elektrolwnineszenz) Luminescenţă a unei substanţe sub acţiunea câmpului electric. ELECTROLUMINISCENŢĂ s.f. v. electrolumines-cenţă. ELECTROMAGNET, electromagneţi s.m. (germ. Elektromagnet) Bucată de oţel care capătă proprietăţi magnetice când firul metalic care o înfaşoară este străbătut de curent electric; corp feromagnetic magnetizat temporar. ELECTROMAGNETIC 310 ELECTROMAGNETIC, -Ă, electromagnetici, -ce adj. (fr. electromagnetique) Referitor la electromagnetism; cu magnetism produs de electricitate. ELECTROMAGNETISM s.n. (fr. electromagne-tisme, germ. Elektromagnetismus) Ramura fizicii carc studiază interacţiunile dintre curenţii electrici şi câmpurile magnetice. ELECTROMASÂJ, electromasaje s.n. (fr. electro-massage) Masaj cu ajutorul aparatelor electrice. ELECTROMECANIC, -Ă, electromecanici, -ce (fr. electromecanique) 1. Adj. Referitor la electromecanică. 2. S.f Ansamblu de tehnici care folosesc componente electrice în dispozitive mecanice. ELECTROMECANOTERAPIE s.f. (fr. electro-mecanotherapie) Terapie care combină electricitatea cu aparatele mecanice. ELECTROMENAJER, -Ă, eleciromenajeri, -e adj. (fr. electromenager) (Despre aparate) De uz casnic şi acţionat electric; electrocasnic. ELECTROMETALURGIE s.f. (fr. electrometal-lurgie) Ramura metalurgiei care utilizează procedee electrice pentru obţinerea şi rafinarea metalelor şi a aliajelor. ELECTROMETALURGIST, -Ă, electrometalur-gişti, -ste s.m. şi f. (fr. electrometallurgiste) Specialist în electrometalurgie. ELECTROMETRIE s.f. (fr. electrometrie) Ansamblu de metode folosite pentru măsurarea mărimilor electrice; potenţiometrie. ELECTROMETRU, electrometre s.n. (fr. electro-mâtre) Instrument folosit pentru măsurarea diferenţelor de potenţial electric. ELECTROMIOGRAFIE s.f. (fr. electromyogi'aphie) Tehnică de înregistrare a activităţii electrice a muşchilor şi a nervilor. ELECTROMIOGRAMĂ, elecîromiograme s.f. (fr. electromyogramme) Diagramă obţinută prin elec-tromiografie. ELECTROMOBIL, electivmobile s.n. (germ. Elekttv-mobil, fr. electromobile) Automobil acţionat de un motor electric. ELECTROMOTOR, -OÂRE, electromotori, -oare (fr. electromoteur) 1. Adj. Care produce electricitate sub influenţa unei acţiuni mecanice sau chimice. 2. S.n. Aparat care transformă energia electrică în energie mecanică; motor electric. 3. Tensiune (sau forţă) electiwnotoare = tensiune electrică la bomele unui generator, când circuitul exterior este deschis. ELECTRON, electroni s.m. (fr. electron) Particulă elementară a unui atom înzestrată cu cea mai mică sarcină electrică negativă. ELECTRONARCOZĂ, electronarcoze s.f. (fr. c/cr-tronarcose) Narcoză obţinută cu ajutorul curentului electric; galvanonarcoză. ELECTRONÂVĂ, electronave s.f. (electro- + /imvij Navă cu propulsie electrică. ELECTRONAVIGÂŢIE, electronavigaţii s.f. (fr. electronavigation) Navigaţie de coastă monitorizata cu ajutorului aparatelor electrice. ELECTRONEGATIV, -Ă, electronegativi, -eadj. (fr. electivnegatif) (Despre unele elemente chimicc) Care captează electroni (particule negative). ELECTRONEGATIVITÂTE s.f. (fr. electronega-tivite, engl. electronegativity) însuşirea elementelor chimice de a fi electronegative. ELECTRONIC, -Ă, electronici, -ce (fr. electroniquc) L S.f. Ramura fizicii şi tehnicii care studiază variaţiile mărimilor electrice şi le aplică în procesul dc captare, transmitere şi exploatare a informaţiei. 2. Adj. Care se raportează la electroni(că). Fhtxdcc-tronic. 3. Adj. Care funcţionează potrivit principiilor electronicii (1); care utilizează dispozitive electronice (2). ELECTRONIST, -Ă, electronişti, -ste s.m. şi f. (cf. it. elettronista) Specialist în electronică (1). ELECTRONIZÂ, electronizez vb. I (electronficâ] + -iza) A dota cu mijloace electronice (2). ELECTRONOGRAF, electronografe s.n. (fr. elcc-tronographe) Aparat folosit în electronografii. ELECTRONOGRÂFIC, -Ă, electronografici, -ce adj. (engl. electronographic) Referitor la elcctro-nografie. ELECTRONOGRAFIE, electronografii s.f (engl. electronography, fr. electronographic) Metoda de investigare a câmpurilor electrice din corpul uman, în condiţii de boală; imaginea, clişeul care conţine o astfel de investigare. ELECTRONOMICROSCOPIE, electronomicroy copii s.f. (cf. fr. electronmicroscopie) Studiul preparatelor histologice cu ajutorul microscopului electronic. ELECTRONOOPTIC, -Ă, electronooptici, -ce adj. (cf. fr. electronooptique) Referitor la acţiunea câmpului electric asupra luminii. ELECTRONUCLEÂR, -Ă, electronucleari, -e adj. (fr. electronucleaire) Centrală electronuclearâ = electrocentrală care utilizează energia termică produsă de un reactor nuclear. ELECTRONVOLT, electronvolţi s.m. (fr. electron-volt) Unitate de energie utilizată în fizica nucleară, egală cu energia câştigată de un electron accclcrat la o diferenţă de potenţial de un volt. 311 ELEGIAC ELECTROOPTIC, -Ă, electrooptici, -ce (fr. elec-tro-optique) 1. Adj. (Despre dispozitive) Care cu-prindc o parte electrică şi una optică. 2. S.f. Teoria electromagnetică a luminii. electroosm6tic, -ă, electroosmotici, -ce adj. (fr. electro-osmotique) Referitor la electroosmoză. ELECTROOSMOZĂ s.f. (fr. electro-osmose) Filtrare a unui lichid printr-o membrană poroasă sub acţiunea curentului electric; osmoză electrică. ELECTROPATOLOGfE s.f. (fr. electropathologie) Studiul bolilor provocate de electricitatea industrială şi atmosferică. ELECTROPNEUMÂTIC, -Ă, electropneumatici, -cc adj. (fr. electropneumatique) (Despre mecanisme) Carc produce aer comprimat cu ajutorul electricităţii. ELECTROPOZITIV, -Ă, electropoziîivi, -e adj. (fr. electropositif) (Despre elemente, radicali, molecule) Ai cărui atomi cedează electroni, transformân-du-se în ioni pozitivi. ELECTROPOZITIVITÂTE s.f. (fr. electropositi-vite) însuşirea unor elemente chimice de a fi elec-tropozitive, ELECTROPUNCTURĂ s.f. (fr. electroponcture/elec-tropuncture) Tehnică de acupunctura cu ace acţionate electric. ELECTRORADIOLOGfE s.f. (fr. âlectroradiolo-giV) Radiologie (2). ELECTROSCOP, electroscoape s.n. (fr. electivscope) Aparat folosit la detectarea prezenţei electricităţii într-un corp. ELECTROSCOPIC, -Ă, electroscopici, -ce adj. (fr. clectmscopique) Referitor la electroscopie. ELECTROSCOPIE s.f. (fr. electroscopie) Disciplină care studiază electroscoapele şi aplicaţiile acestora. ELECTROSOMN s.n. (cf. engl. electro-sleep) Somn artificial provocat cu ajutorul unor impulsuri elec-tricc. ELECTROSTATIC, -Ă, electrostatici, -ce (fr. elec-trostatique) 1. Adj. Referitor la electrostatică (1). 2. S.f. Ramura fizicii care se ocupă cu studiul electricităţii statice din corpuri. ELECTROŞOC, electroşocuri s.n. (fr. electivchoque) Tratament care constă în trecerea curentului electric prin creier, în unele boli psihice (melancolie, depresie ctc.); electroconvulsie. ELECTROTEHNIC, -ă, electrotehnici, -ce (fr. elec-ti'otechnique) 1. S.f. Ştiinţă care studiază aplicarea fenomenelor electrice şi magnetice în tehnică. 2. Adj. Referitor la electrotehnică (1). ELECTROTERAPEUT, electroterapeuţi s.m. (fr. electfvtherapente) Medic specializat în electroterapie. ELECTROTERÂPIC, -Ă, electroterapici, -ce adj. (fr. electrotherapique) Referitor la electroterapie. ELECTROTERAPIE s.f. (fr. electrotherapie) Terapie cu ajutorul electricităţii, în anumite boli (reumatism etc.). ELECTROTERMIC, -Ă, electrotermici, -ce adj. (fr. electrothermique) Care ţine dc electrotermic, referitor la electrotermie. ELECTROTERMIE s.f. (fr. electrothermie) Studiul proceselor de transformare a energiei electrice în căldură. ELECTROTIPIC, -Ă, electrotipici, -ce adj. (fr. elec-trotypique) Referitor la electrotipie; realizat prin electrotipie. ELECTROTIPIE s.f. (fr. electrotypie) Reproducere a gravurilor prin electroliză. ELECTROTRAUMATISM, electrotraumatisme s.n. (fr. electrotraumatisme) Electrocutarc (1). ELECTROTROPISM s.n. (fr. electrotropismc) Orientare a organismelor vii în anumite direcţii sub influenţa curentului electric; galvanotropism. ELECTRUM s.n. (fr. electrum) Aliaj natural de aur şi argint, de la galben-deschis la alb-argintiu, maleabil şi ductil. ELECŢIUNE, elecţiuni s.f. (fr. election, lat. electio, -onis) (Rar) Alegere prin vot. ELEFANT, elefanţi s.m. (fr. elephant, lat. elephan-tus) Mamifer erbivor foarte mare, cu piele groasă şi aspră, cu nas în formă de trompă mobilă şi colţi lungi de fildeş, care trăieşte în Asia şi în Africa. ELEFANTIAZIS s.n. (fr. elephantiasis) Edem voluminos la membrele inferioare sau la organele genitale, datorat diminuării circulaţiei limfatice. ELEFÂNTIC, -Ă, elefantici, -ce adj. (fr. âlephan-tique) Referitor la elefanţi, de elefant. ELEFANTIN, -Ă, elefantini, -e adj. (fr. elephantin) Care seamănă cu un elefant; propriu unui elefant, de elefant. ELEGANT, -Ă, eleganţi, -te adj. (fr. elegant, lat. elegans, -ntis) 1. Care se distinge prin eleganţă; select (1); (spec.) care este îmbrăcat cu gust, cochet (2), cu şic. 2. Delicat (3). Stil elegant. ELEGANŢĂ s.f. (fr. elegance, lat. elegantia) 1. Graţie (1), distincţie (2), frumuseţe în comportament, în felul de a se îmbrăca; şic (1), rafinament (1), bun-gust. 2. Distincţie, nobleţe în limbaj, în stil etc. ELEGIÂC, -Ă, elegiaci, -ce adj. (fr. elegiaque, lat. elegiacus) 1. Propriu elegiei; melancolic (2), trist. ELEGIE 312 jalnic. 2. (Despre poeţi) Care compune elegii (1) sau opere cu un caractcr melancolic, nostalgic. ELEGIE, elegii s.f. (fr. elegie, lat. elegia) 1. Poezie lirică al cărei conţinut este afectiv (exprimând melancolie, regret, durere). 2. Compoziţie muzicală cu un caractcr melancolic, nostalgic. ELEMENT, (1,2,3,4,5, 6, 7) elemente, (8) clemenţi (fr. element, lat. elementum) 1. S.n. Corp simplu, care nu poate fi descompus. 2. S.n. Componenta unui obiect material; piesă (1). 3. S.n. Fiecarc dintre cele patru aspectc fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ). 4. S.n. (Fig.) Ceea ce contribuie la formarea unui tot. 5. S.n. Zonă, mediu în carc o fiinţă trăieşte. 6. S.n. Pilă electrică. 7. S.n. (La pl.) Noţiuni dc bază a unei discipline, a unei ştiinţe. 8. S.m. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 9. Element de compunere (tematica) = partea unui cuvânt compus inexistentă în mod independent, cu circulaţie internaţională, de tip prefix sau sufix, provenind din greacă ori din latină, care dă naştere unor cuvinte noi (agri-,fono-etc.). A fi în elementul său = a fi într-o situaţie favorabilă. ELEMENTAR, -Ă, elementari, -e adj. (fr. elemen-taire, lat. elementarius) 1. De bază; esenţial (2). Cunoştinţe elementare. 2. Simplu (2), primar (2), rudimentar. 3. Uşor de înţeles, accesibil. ELEMENTARITÂTE s.f. (fr. elementarite) (Livr.) Caractcr elementar. ELEN, -Ă, eleni, -e (fr. hellene) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Grecia antică. 2. S.f. (în forma elină) Limba greacă veche. ELENIC, -Ă, elenici, -ce adj. (fr. hellenique) Care aparţine Greciei antice sau elenilor, referitor la Grecia antică sau la eleni. ELENISM s.n. (fr. hellenisme, germ. Hellenismus) 1. Civilizaţia greacă antică; civilizaţie dezvoltată în afara Greciei, sub influenţa culturii greceşti. 2. Expresie specifică limbii eline. 3. împrumut din greacă. ELENIST, -Ă, elenişti, -ste s.m. şi f. (fr. helleniste, germ. Hellenist) Specialist în studiul limbii, literaturii şi al culturii greceşti vechi. ELENISTIC, -Ă, elenistici, -ce adj. (fr. hellenistique) 1. Care ţine de elenism. 2. Perioada elenistică = perioadă din istoria Greciei cuprinsă între anii 323 î.H. (moartea lui Alexandru cel Mare) şi 30 î.H. (cucerirea Egiptului de către romani). ELEUTERIE, (2) eleuterii s.f. (fr. eleutherie) 1. Guvernarea liberă a unui stat din Grecia antică. 2. (La pl.) Serbări care se organizau în amintirea unei victorii. ELEV, -Ă, elevi, -e s.m. şi f. (fr. eleve) 1. Baiat sau fată carc învaţă într-o şcoală sau carc este instruit de cineva; şcolar. 2. Discipol (1), urmaş, adept. ELEVAT, -Ă, elevaţi, -te adj. (fr. eleve) Distins, ra* finat (2), nobil (4). ELEVATOR1, elevatoare s.n. (fr. elevatcur, gemi. Elevator) 1. Instalaţie folosită pentru transportul materialelor (grele) pe verticală şi pe distanţe mici, 2. (Med.) Instrument folosit pentru îndepărtarea unor elemente dure din ţesuturi. ELEVATOR2, -OÂRE, elevatori, -oare adj. (fr. eleva toire) Care serveşte la ridicat, care ridică. ELEVÂŢIE, elevaţii s.f. (fr. elevation, lat. elevatio) 1. Reprezentare grafică, la o scară dată, a faţadei unei construcţii, a unei maşini etc. 2. Partea unui zid, a unei pile, a unei culee de pod situată deasupra terenului. 3. (Fig.) însuşirea de fi elevat; distincţic (2), nobleţe. ELEVEZĂ, eleveze s.f (fr. eleveuse) Aparat folosit la creşterea artificială a puilor şi a bobocilor. ELF, elfi s.m. (fr. elfe, germ. Elf) Geniu sau divinitate care simbolizează forţele naturii (mai ales fenomenele atmosferice), în mitologia scandinavă. ELIBERÂ, eliberez vb. I (lat. eliberare) 1. A pune în libertate; a dezrobi; a-şi câştiga independenţa; a sc emancipa (1); (despre militari) a fi lăsat Ia vatra; (despre atomi) a se desprinde dintr-o moleculă. 2. A scoate dintr-o funcţie, dintr-o demnitate. 3. A emite (şi a preda) un act, un document oficial etc.; a preda o marfa. 4. A evacua (1), a goli un teren, o încăpere etc. ELICE, elice s.f. (fr. helice, lat. helix, -icis) 1. Linie curbă care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. 2. Organ rotitor cu două sau mai multe pale implantate pe un ax ccn-tral, care pune în mişcare un avion, un vapor ctc. ELICOID, elicoide s.n. (fr. helicoîde) 1. Suprafaţă rezultată din deplasarea unei drepte, a unui triunghi etc. pe o elice. 2. Curbă generată de rotirea unei parabole obişnuite în jurul unui cerc. ELICOIDÂL, -Ă, elicoidali, -e adj. (fr. helicoidal) In formă de elice sau de elicoid. ELICOPTER, elicoptere s.n. (fr. helicoptere) Aparat de zbor cu motor, mai greu decât aerul, care sc ridică vertical în aer şi se susţine cu ajutorul elicclor orizontale (mari). ELICOPTERIST, elicopterişti s.m. (elicopter+ -ist) Pilot de elicopter. ELICOSTÂT, elicostate s.n. (fr. helicostat) Aparat de zbor dotat cu o elice de susţinere şi cu un balon. 313 ELONGÂT ELIDÂ, elidez vb. I (fr. elider, lat. elidere) A face o eliziune. ELIGIBIL, -Ă, eligibili, -e adj. (fr. eligible, lat. eli-gibilis) Care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi ales într-o funcţie sau într-un organ reprezentativ. ELIGIBILITATE s.f (fr. eligibilite) 1. Calitatea de a fi eligibil. 2. Principiu democratic conform căruia organele reprezentative ale statului, ale partidelor, ale diferitelor organizaţii sunt eligibile. ELIMINA, elimin vb. I (fr. âliminer, lat. eliminare) A exclude, a suprima (1), a îndepărta (dintr-o colectivitate); (spec.) a da un elev afară (temporar) din şcoală; a îndepărta din plămâni aerul (în respiraţie); a expira (1); a evacua (gaze, reziduuri etc.); a neantiza. ELIMINARE, eliminări s.f. (de la elimină) 1. înlăturare, îndepărtare. 2. A proceda prin eliminare -a proceda la înlăturări succesive ale unor elemente nerelevante, pentru a găsi o soluţie. ELIMINATOR, -OARE, eliminatori, -oare adj. (fr. climinateur) Eliminatoriu. ELIMINATORIU, -IE, eliminatorii adj. (fr. elimina-toire) Care atrage eliminarea, excluderea (dintr-un examen, dintr-un concurs etc.) a concurenţilor mai slabi; eliminator. ELIN, -Ă adj. v. elen. ELIPSĂ, elipse s.f. (fr. ellipse, lat. ellipsis) 1. Curbă plana convexă şi închisă, cu două axe de simetrie. 2. Figură de stil care constă în omiterea cuvintelor care se subînţeleg. ELIPSOGRÂF, elipsografe s.n. (fr. ellipsographe) Instrument folosit la desenarea elipselor. ELIPSOID, elipsoide s.n. (fr. ellipsoîde) Corp geometric obţinut prin rotirea unei elipse în jurul uneia dintre axele de simetrie ale acesteia. ELIPSOIDÂL, -Ă, elipsoidali, -e adj. (fr. ellipsoi-dal) Care are formă de elipsoid. ELIPTIC, -Ă, eliptici, -ce adj. (fr. elliptique) 1. Care are formă de elipsă (1). 2. Care conţine o elipsă (2). elisabetân, -ă, elisabetani, -e adj. (fr. elisabe- thairi) Referitor la domnia reginei Elisabeta I a Angliei (1533-1603) şi la epoca sa. ELITAR, -Ă, elitari, -e adj. (fr. elitaire) 1. Care aparţine elitei (sociale), de elită. 2. (Despre teorii, doctrine) Care acordă elitei rolul conducător în viaţa socială. ELITĂ, elite s.f. (fr. elite) 1. Grup considerat cel mai hm, cel mai distins, cel mai valoros dintr-o colectivitate, dintr-o societate etc. 2. De elită = ales, deosebit, distins. Teoria elitelor = elitism. ELITISM s.n. (fr. elitisme, engl. elitism) Sistem care favorizează elitele în detrimentul celorlalţi membri ai societăţii; politică ce vizează formarea unei elite. ELITIST, -Ă, elitişti, -ste adj. (fr. elitiste, engl. eli-tist) De elită; care favorizează elita. ELITRĂ, elitre s.f. (fr. elytre) Fiecare dintre cele două aripi externe sau anterioare, tari şi chitinoase, ale coleopterelor şi ortopterelor. ELITROCEL s.n. (fr. elitrocele) Hernie care afectează peretele posterior al vaginului. ELIXfR, elixire s.n. (fr. elixir) 1. Medicament lichid care conţine esenţe sau extracte de plante medicinale. 2. Băutură miraculoasă; băutură scumpă, deosebită. ELIZEIC, -Ă, elizeici, -ce adj. (cf. germ. elysăisch) Plin de încântare, paradiziac; ceresc. ELIZEU s.n. (fr. Elysee, lat. Elysium) (în mitologia greacă) Loc în care ajungeau sufletele oamenilor virtuoşi şi ale eroilor. ELIZIUNE, eliziuni s.f. (fr. elision, lat. elisio, -onis) Suprimare, în scris sau în pronunţare, a vocalei finale a unui cuvânt în faţa altui cuvânt care începe cu o vocală. ELOCUŢIUNE, elocuţiuni s.f. (fr. elocution, lat. elo-cutio, -onis) 1. Mod de exprimare orală, de organizare şi de articulare a cuvintelor, a frazelor. 2. Partea retoricii care studiază problemele stilistice ale unui discurs. ELOCVENT, -Ă, elocvenţi, -te adj. (fr. eloquent, lat. eloquens, -ntis) 1. Care expune frumos şi convingător; persuasiv. 2. Care este evident, semnificativ, revelator. Cifre elocvente. ELOCVENŢĂ s.f (fr. eloquence, lat. eloquentia) 1. Arta, talentul de a vorbi frumos, de a emoţiona, de a convinge; oratorie, retorică (1); uşurinţa de a vorbi bine. 2. Caracterul a ceea ce este expresiv, probant. ELODION, elodioane s.n. (fr. elodion) Instrument muzical asemănător armoniului. ELOGIÂ, elogiez vb. I (fr. elogier) A aduce elogii; a preamări, a proslăvi. ELOGIOS, -OÂSĂ, elogioşi, -oase adj. (fr. elogieux) Laudativ, cu elogii, encomiastic. ELOGIU, elogii s.n. (fr. eloge, it. elogio) 1. Discurs de preamărire; panegiric; encomion. 2. Laudă deosebită adusă cuiva; apologie. ELONGÂ, elonghez vb. I (fr. elonger) A alungi, a întinde în lungime. ELONGÂT, -Ă, elongaţi, -te adj. (fr. elonge, lat. elongatus) (Bot.; despre unele organe) Care creşte în lungime. ELONGÂŢIE ELONGAŢIE. clongoţii s.f. (fr. elongation, lat. elon-gatio) 1. întindere accidentală sau tcrapcutică a unui muşchi, a unui tendon ori a unui nerv. 2. Distanţă unghiulară dintre doi aştri în raport cu Pământul. 3. Valoare, la un moment dat, a unei mărimi carc variază periodic în timp. ELOXARE, eloxâri s.f. (cf. fr. eloxage) Procedeu elcclrochimic prin carc sc obţine un strat dc oxid anticorosiv pc suprafaţa pieselor dc aluminiu. ELOXAT, -Ă, clnxafi, -te adj. (fr. eloxe) (Despre aluminiu, piese dc aluminiu) Carc este tratat contra oxidării. ELUÂNT, eluanţi s.m. (fr. eluant) (Chim.) Dcvelopant. ELUCIDA, elucidez vb. I (fr. elucidet\ lat. elucidare) A explica ccca ce este complex, confuz, obscur; a clarifica, a lămuri, a preciza. ELUCUBRÂNT, -Ă, clucuhranfi, -te adj. (fr. elucti-hrant) Aberant, absurd. ELUCUBRAŢIE, elucubraţii s.f. (fr. elucubration) Lucrarc haotică, greoaie, încâlcită, absurdă; aberaţie, absurditate, fantasmagoric (2). ELUDÂ, eludez vb. I (fr. eluder, lat. eludere) A evita cu bună ştiinţă; a ocoli, a ignora intenţionat. ELUVIONÂRE, cluviomiri s.f. (cf. fr. eluvionne-ment) 1. Formare de eluvii. 2. Spălare în adâncime a elementelor stratelor superioare ale solului, sub acţiunea precipitaţiilor. ELUVIU, eluvii s.n. (fr. eluvium) Material detritic provenit din dezagregarea rocilor. ELUVIUNE, eluviuni s.f. (fr. eluvion) Proces de formare a eluviilor; materialul rezultat în urma acestui proces. ELZEVIR, elzevire s.n. (fr. elzevir) Caracter de literă tipografică subţire, cu talpă dreaptă. EMACIA, emaciez vb. I (fr. emacier) A slăbi foarte tare (în faza finală a unor boli cronice). EMACIAT, -Ă. emaciaţi, -te adj. (fr. emacie) Slăbit peste măsură. EMACIAŢI E, emaciaţii s.f. (fr. emaciation) Slăbire exagerată; caşexie. EMAIL, emailuri s.n. (fr. email) 1. Substanţă sticloasă folosită pentru acoperirea obiectelor metalice sau ceramice; cuvertă; vemis (2), smalţ (I). 2. Obiect de artă acoperit cu email (1). E-MAIL, e-mailuri s.n. (pr. imâil/imeil; engl. electronic] mail) Mesaj trimis unui posesor de calculator conectat Ia reţeaua internet; poştă electronică. EMAILA, emailez vb. I (fr. emailler) A aplica un (strat de) email (1) pe suprafaţa unui obiect; a smăl-ţui, a glazura (2). EMAILA.) s.n. (fr. emaillage) Acoperire cu email (l); cmailarc. EMAILOR, -OARE, emailori, -oare s.m. şi f. (fr emailleur) Muncitor specializat în lucrări dc cinai-larc; smălţuitor. EMANA, eman vb. I (fr. emaner, lat. emanare) l.A degaja, a răspândi, a împrăştia un gaz, vapori, un miros ctc.; a exala. 2. A proveni, a-şi avea originea... 3. A apărea, a irupe (1). 4. A transmite, a remite (1). 5. A (sc) produce (5), a (sc) concrcliza. EMANAT, -Ă, emanaţi, -te (dc la emana) 1. Adj. Care provine dc Ia cineva sau ccva; răspândit în mediul înconjurător. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care, fară să fi avut vreo contribuţie la unele evenimente politicc beneficiază dc pe urma acestora. EMANATISM s.n. (germ. Emanatism, fr. emana-tis/ne) Doctrină religioasă şi filosofică panteistâ potrivit cărcia lumea sc naşte din divinitate printr-un proces dc emanaţie continuă. EMANAŢIE, emanaţii s.f, (fr. emana (ion, lat. cnw-natio) 1. Ccca cc se degajă, ccca cc sc emană; ccea ce rezultă din ceva; emisie (2). 2. Gaz radioactiv rezultat din dezintegrarea radiului, toriului sau ac-tiniului. EMANCIPA, emancipez vb. I (fr. emanciper, lai. emancipare) 1. A(-şi) câştiga sau a facc să-şi câştige independenţa; a (sc) elibera (1). 2. (Despre copii, adolescenţi) A(-şi) lua prea multă libertate în conduită (faţă de părinţi). EMANCIPAT, -Ă, emancipaţi, -te adj. (dc la emancipa, cf. fr. emancipe) 1. Carc nu depinde dc cincva sau de ccva; eliberat de sub o dominaţie, liber2 (1), independent (1); (despre copii şi adolescenţi) carc îşi permite libertăţi nepotrivite cu vârsta. 2. Scos dc sub autoritatea părinţilor sau a tutorelui înainte dc majorat. EMANOTERAPIE s.f. (fr. emanotherapie) Terapie cu emanaţii radioactive. EMARGINÂT, -Ă, emarginaţi, -te adj. (fr. margine) (Despre frunze, petale) Crestat puţin la vârf. EMASCULÂ, emasculez vb. I (fr. emasculer) 1. A castra. 2. A face să devină sau a deveni impotent. EMASCULÂŢIE, emasculaţii s.f (fr. emasculation) Castrare; impotenţă; slăbiciune. EMBARGO, embargouri s.n. (fr. embargo) 1. Interdicţie de intrare sau dc ieşire a navelor dintr-un port, impusă de un stat altui stat. 2. Interzicere, dc cătrc guvernul unui stat, a importului şi a exportului dc mărfuri, de aur etc. ca sancţiune sau ca mijloc dc presiune politică. 315 EMFIZEM EMBLEMATIC, -Ă, emblematici, -ce adj. (fr. em-blematique) Care are caracterul unei embleme; de emblemă; alegorie. EMBLEMĂ, embleme s.f. (fr. embleme, lat. emblema) 1. Simbol (obiect, imagine) al unei echipe, al unei asociaţii etc. 2. Stemă, blazon. EMBOL s.n. v. embolus. EMBOLIC, -Ă, emboliei, -ce adj. (fr. embolique) Referitor la embolie. EMBOLIE, embolii s.f. (fr. embolie) Astupare bruscă a unui vas sangvin de către un cheag de sânge, o celulă grasă sau un corp străin; infarct pulmonar. EMBOLIGEN, -Ă, emboligeni, -e adj. (fr. emboli-gene) Care produce embolii. EMBOLIT s.n. (germ. Embolit) Minereu bogat în argint. EMBOLUS/EMBOL, embolusuri/emboliiri s.n. (fr. embolus) Cheag de sânge, celulă grasă sau corp străin care astupă un vas sangvin, provocând embolie. EMBRIO- (fr. embiyo-, gr. embiyon) Element de compunere cu sensul de „embrion”, în cuvinte de tipul: embriogeneză, embriologie. EMBRIOCARDIE s.f. (fr. embiyocardie) Ritm cardiac accelerat apărut în miocarditele grave; ritm fetal. EMBRIOGENEZĂ s.f. (fr. embtyogenese) Transformare succesivă a oului şi a embrionului până Ia ecloziune sau la naştere; dezvoltare embrionară. EMBRIOLOG, -Ă, embriologi, -ge s.m. şi f. (fr. embtyologue) Specialist în embriologie. EMBRIOLOGIC, -Ă, embriologici, -ce adj. (fr. em-bnologique) Referitor la embriologie. EMBRIOLOGIE s.f. (fr. embiyologie) Ramura biologiei care studiază dezvoltarea embrionului până la ecloziune sau la naştere. EMBRION, embrioni s.m. (fr. embryon) 1. Organism în curs de dezvoltare, de la stadiul de ou fecundat la cel capabil de a duce o viaţă autonomă şi activă; germen al unei plante. 2. (Fig.) început al unui lucru, al unei acţiuni etc. EMBRIONÂR, -Ă, embrionari, -e adj. (fr. embiyon-naire) 1. De embrion, ca un embrion. 2. (Fig.) în germen, abia ivit, la începutul existenţei. EMBRIOPATIE s.f. (fr. embryopathie) Boală care afectează embrionul şi provoacă o malformaţie. EMBRIOTOMIE, embriotomii s.f. (fr. embiyoto-wie) Tăiere sau rezecţie a unui fetus mort sau patologic, pentru a uşura extragerea acestuia. EMBU s.n. (fr. embu) Ton întunecat, culoare închisă, la un tablou. EMENAGOG, emenagoge s.n. (fr. emmânagogue) Medicamcnt care provoacă menstruaţia. EMENDÂ, emendez vb. I (lat. emendare, fr. emen-der) A corecta, a îmbunătăţi un text; a amenda2 (1). EMENDATOR, -OÂRE, emendatori, -oare s.m. şi f. (it. emendatore, lat. emendator) Persoană care emendează (un text). EMENDÂŢIE, emendaţii s.f. (lat. emendatio, fr. emen-dation) Faptul de a emenda; corectare. EMERGE, pers. 3 emeige vb. III (fr. emeiger) 1. (Despre corpuri, radiaţii etc.) A ieşi dintr-un mediu, după traversarea acestuia; a apărea la suprafaţa apei; a ieşi din umbră. 2. (Fam.) A ieşi dintr-o situaţie dificilă. EMERGENT, -Ă, emergenţi, -te adj. (fr. emergent, lat. emergens, -ntis) (Despre corpuri, radiaţii) Care prezintă emergenţă (1). EMERGENŢĂ, emergenţe s.f. (fr. emergence) 1. Ieşire a razelor luminoase, corpusculare etc. dintr-un mediu, după traversarea acestuia. 2. (Fig.) Apariţie (1), ivire. EMERI s.n. (fr. emeri) (Tchn.) Şmirghel (1). EMERIT, -Ă, emeriţi, -te adj. (fr. emerite, lat. eme-ritus) Competent, experimentat, eminent. EMERS, -Ă, emerşi, -se adj. (germ. emers) Care apare, care iese din apă; (despre plante acvatice) al cărei organ se dezvoltă la suprafaţa apei. EMERSIUNE, emersiuni s.f. (fr. emersion, lat. emer-sio, -onis) 1. Starea unui corp plutitor cufundat parţial într-un lichid. 2. Reapariţie a unui astru după o ocultaţie. EMETIC s.n. (fr. emetique, lat. emeticus) (Med.) Substanţă care produce vărsături; vomitiv. EMETROP, -Ă, emetropi, -e adj., s.m. şi f. (fr. em-metrope) (Persoană) care are o vedere normală, fară miopie sau hipermetropie. EMETROPIE s.f. (fr. emmetropie) Absenţă a tulburărilor de refracţie ale ochiului; vedere normală. EMFÂTIC, -Ă, emfatici, -ce adj. (fr. emphatique) Plin dc emfază, patetic (1); pretenţios (3), grandilocvent, retoric (5), bombastic, afectat. Discurs emfatic. EMFÂZĂ s.f. (fr. emphase, lat. emphasis) îngâmfare, preţiozitate, afectare în scris, în vorbire, în comportare; grandilocvenţă; ampolozitate, patos. EMFITEOZĂ, emfiteoze s.f. (fr. emphyteose) Contract pc termen lung, care conferă drept de ipotecă pe o proprietate închiriată sau arendată. EMFIZEM, emfizeme s.n. (fr. emphyseme) 1. Acumulare de aer în ţesuturi. 2. Emfizem pulmonar = dilatare excesivă şi permanentă, până la rupere, EMFIZEMATOS 316 a alveolelor pulmonare, însoţită de perturbarea circulaţiei sangvine în capilarele pulmonare. EMFIZEMATOS, -OÂSĂ, emfizemaioşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. emphysemateux) (Suferind) de emfizem. EMFRAXIE, emfraxii s.f. (fr. emphraxis) Obstrucţia unui organ canalicular. EMI- v. hemi-. EMIGRA, emigrez vb. 1 (fr. emigrer, lat. emigrare) A-şi părăsi patria şi a se stabili (temporar sau definitiv) în altă ţară; a se expatria (2). EMIGRANT, -Ă, emigranţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. emigrant) (Persoană) care emigrează; emigrat; expatriat. EMIGRARE, emigrări s.f. (de la emigra) Expatriere, emigraţie. EMIGRAT, -Ă, emigraţi, -te s.m. şi f., adj. (cf. fr. emigre) Emigrant. EMIGRAŢIE, emigraţii s.f. (fr. emigration, lat. emigrat io) 1. Starea celui care a emigrat; emigrare. 2. Perioadă cât cineva emigrează. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeaşi ţară, în acelaşi loc, într-o anumită perioadă. EMINAMENTE adv. (fr. eminemment) în cel mai înalt grad, prin excelenţă, în special, cu deosebire. EMINENT, -A, eminenţi, -te adj. (fr. eminent, lat. emi-nens, -ntis) Care este deasupra nivelului comun, care sc remarcă prin calităţi intelectuale; distins, ilustru, remarcabil, excepţional, extraordinar (1), emerit. EMINENŢĂ s.f. (fr. eminence, lat. eminentia) 1. Titlu, termen de adresare folosit pentru un cardinal sau un episcop catolic. 2. Eminenţă cenuşie = consilier intim a cărei influenţă secretă inspiră actele şi deciziile unei oficialităţi. EMINESCOLOG, -Ă, eminescologi, -ge s.m. şi f. (de la eminescoîogie) Specialist în eminescologie. EMINESCOLOGIE s.f. (n.pr. Eminescu + -logie) Studiul vieţii şi al operei lui Mihai Eminescu. EMIR, emiri s.m. (fr. emir) 1. Titlu dat descendenţilor profetului Mahomed; persoană care poartă acest titlu. 2. Guvernator, principe, şef militar, în unele ţări musulmane; persoană care poartă acest titlu. 3. Şef de stat, în principatele ereditare din Peninsula Arabică; persoană având această funcţie. EMIRĂT, emirate s.n. (fr. emirat) 1. Stat guvernat de un emir. 2. Funcţia, demnitatea de emir. EMISÂR, emisari s.m. (fr. emissaire) Trimis, sol al unui stat cu misiuni (secrete); însărcinat cu o misiune oarecare. EMISFERĂ, emisfere s.f. (fr. hemisphere, lat. he-mispherium) 1. Jumătatea unei sfere; calotă (1). 2. Fiecare dintre cclc două jumătăţi ale globului pământesc. 3. Emisfere cerebrale = cele două jumătăţi simetrice al creierului mare. EMISFERIC, -Ă, emisferici, -ce adj. (fr. hâmispht-rique) în formă de emisferă. EMISIE/EMISIUNE, (1,2,4) emisii, (1,3) emisiuni s.f. (fr. emission, lat. emissio, -onis) 1. (Şi în fonnn emisiune) Emitere, punere în circulaţie a hârtiilor de valoare, a bancnotelor, a acţiunilor etc. dc cătrc stat, o instituţie, o societate autorizată ctc.; punere în circulaţie a unei noi serii de mărci poştale sau retipărire, la o anumită dată, a unei serii mai vcchi. 2. Degajare, emanaţie (1), răspândire de gaze, dc radiaţii etc. 3. (în forma emisiune) Program transmis prin radio sau prin televiziune. 4. (Geol.) Ieşire din vulcan a erupţiilor, a produselor magmatice solide, lichide sau gazoase. EMISIUNE s.f. v. emisie (1, 3). EMISIV, -Ă, emisivi, -e adj. (fr. emissif) Carc arc proprietatea de a emite radiaţii, lumină. EMISTIH, emistihuri s.n. (fr. hemistiche, lat. hemis-tichium) Fiecare dintre cele două jumătăţi ale unui vers (despărţite prin cezură). EMITĂNŢĂ, emitanţe s.f. (fr. emittance) (Fiz.) Radianţă. EMITE, emit vb. III (lat. emittere, cf. fr. emittcre) 1. A enunţa o părere, o teorie; a da, a publica o lege, un decret etc. 2. A crea şi a pune în circulaţic bancnote, hârtii de valoare, trate, cecuri, acţiuni etc.; a lansa (2). 3. A produce radiaţii, gaze, unde ctc. 4. A difuza (4). EMITENT, -Ă, emitenţi, -te (lat. emittens, -ntis, it. eminente) I. Adj. Care emite (2). 2. S.m. şi f. Emiţător (3). EMITOR, emitori s.m. (engl. emitter) Electrodul unui tranzistor. EMIŢĂTOR, -OÂRE, emiţători, -oare (emite + -ătory cf. fr. emetteur) 1. Adj. Care emite semnale electromagnetice. 2. S.n. Dispozitiv sau instalaţie care emite unde sonore, unde electromagnetice sau impulsuri de curent. 3. S.m. şi f. (Lingv.) Persoana care emite un enunţ; emitent (2). 4. Post emiţător = post de radioemisiune. Emiţător radio = radiocmi-ţător. EMOLIENT, -Ă, emolienţi, -te adj., s.m. şi f. (fr-emollient, lat. emolliens, -ntis) (Substanţă, medicament) care înmoaie ori destinde ţesuturile înăsprite sau congestionate; muiant (3). EMOLIERE, emolieri s.f. (de Ia emolient) înmuiere, catifelare. 317 EMULSIONÂBIL EiMOLUMENT, emolumente s.n. (lat. emolumentum, fr. emolument) (Livr.) Profit, avantaj; onorariu. EMONCTORIU, emonctorii s.n. (fr. âmonctoire) Organ sau deschizătură naturală ori artificială a corpului prin care se elimină secreţii sau umori. EMONCŢIUNE, cmoncţiuni s.f. (fr. emonction) Eliminare a umorilor (mucozităţilor) din organism. EMONDÂ, emondez vb. I (fr. emonder) A curăţa arborii dc crengi în perioada de creştere. EMONDÂJ, emondaje s.n. (fr. emondage) 1. Emon-darc. 2. Intervenţie chirurgicală pentru îndepărtarea osctofitelor de pe epifize. EMONDOR, emondocire s.n. (fr. emondoir) Unealtă utilizată Ia emondaj (1). EMOTIV, -Ă, emotivi, -e adj. (fr. emotif) 1. Emoţio-nabil; sensibil (2), impresionabil; liric. 2. Afectiv (1), emoţional. EMOTIVISM s.n. (fr. emotivisme) Şcoală etică ne-opozitivistă potrivit căreia fundamentul noţiunilor şi al judecăţilor morale este exclusiv emotiv. EMOTIVITÂTE s.f. (fr. emotivi te) însuşirea de a fi emotiv; stare emotivă; impresionabilitate. EMOŢIE, emoţii s.f. (fr. emotion) Tulburare sufletească, agitaţie de scurtă durată, provocată de un sentiment dc bucurie, de teamă, de surpriză etc.; palpitaţie; orice reacţie afectivă; incandescenţă (2). EMOŢIONÂ, emoţionez vb. I (fr. emotionner) A produce emoţie; a fi cuprins de emoţie; a impresiona (1), a tuşa (1). EMOŢIONÂBÎL, -Ă, emoţionabili, -e adj. (fr. emo-tionnable) Care se emoţionează uşor, emotiv (1), impresionabil. EMOŢIONABILITÂTE s.f. (emoţionaţii + -itate) însuşirea dc a fi emoţionabil. EMOŢIONÂL, -Â, emoţionali, -e adj. (fr. emotion-nel) Carc produce o emoţie, emotiv (2). EMOŢIONÂNT, -A, emoţionanţi, -te adj. (fr. emo-tionnemt) Care emoţionează; vibrant (3), mişcător, tulburător, impresionant (1), palpitant. EMPATIC, -A, empatici, -ce adj. (fr. empathique) Referitor la empatie. EMPATIE s.f. (fr. empathie, engl. empaîhy) Facultatea intuitivă dc a se pune în locul altcuiva, de a percepe cc resimte celălalt; identificare cu o persoană sau cu un lucru. EMPIRE n.pr. n. (pr. ampîr; fr. [style] Empire) (Şi în sintagma) Stil empire = stil în arhitectură şi în arta decorativă din timpul lui Napoleon I (1804-1815), caracterizat prin monumentalitate fastuoasă, prin folosirea emblemelor militare şi prin interioare bogat decorate, cu fresce inspirate din mitologie. EMPIREU s.n. (fr. empyree, it. empireo) 1. Partea superioară a cerului; reşedinţa zeilor. 2. (în teologia creştină) Lăcaşul lui Dumnezeu şi al sufletelor celor mântuiţi. EMPIRIC, -Ă, empirici, -ce adj. (fr. empirique, lat. empiricus) Bazat numai pe experienţă, pe observaţie şi pe simţuri. Procedeu empiric. EMPIRIOCRITIC, -Ă, empiriocritici, -ce adj. (rus. empiriohîtik) Referitor la empiriocriticism, caracteristic empiriocriticismului. EMPIRIOCRITICISM s.n. (rus. empiriob'itiţizm) Curent filosofic din sec. al XlX-lea, care nega existenţa obiectivă a lumii materiale şi considera obiectele fenomene ale conştiinţei; machism. EMPIRIOSIMBOLISM s.n. (fr. empiriosymbolisme) Variantă a curentului empiriocriticist carc considera reprezentările şi noţiunile simboluri ale senzaţiilor noastre. EMPIRISM s.n. (fr. empirisme) 1. Sistem care consideră experienţa senzorială drept singura sursă de bază a cunoaşterii, negând valoarea abstracţiilor. 2. Metodă de lucru bazată pc experienţă. 3. Empirism logic = pozitivism logic. EMPIRIST, -Ă, empirişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. empi-riste) (Adept) al empirismului. EMPLÂSTRU, emplastre s.n. (lat. emplastmm) Plasture; leucoplast. EMU, emu s.m. (germ. Emu) Pasăre marc, asemănătoare cazuarului, fară creastă, cu aripi rudimentare, originară din Australia şi din Tasmania. EMUL, emuli s.m. (fr. emule, lat. aemulus) Persoană care caută să egaleze sau să depăşească pe cincva într-un domeniu de activitate; rival, concurent (1). EMULÂŢIE, emulaţii s.f (fr. emulation, lat. aemu-latio) Spirit de competiţie care duce la egalarea, la întrecerea sau Ia suprimarea cuiva într-un domeniu de activitatc; competiţie, concurenţă, rivalitate. EMULGATOR, emulgatori s.m. (germ. Emulgator) Substanţă utilizată la obţinerea emulsiilor; emul-siv (2); substanţă care înlătură grăsimile din produsele textile; emulsionant. EMULSIE, emulsii s.f. (fr. emulsion) 1. Amestec lichid cu particule în suspensie. 2. Strat fotosensibil depus pe plăcile sau pe peliculele fotografice. EMULSINÂ, emulsine s.f. (fr. emulsine) Enzimă extrasă din migdale amare, din ciuperci ctc., folosită în cosmetică. EMULSIONÂ, emulsionez vb. I (fr. emulsionner) A prepara o emulsie. EMULSIONÂBIL, -Â, emulsionabili. -e adj. (fr. emul-sionnable) Care se poate transforma într-o emulsie. EMULSIONÂNT 31S EMULSIONÂNT. emulsionantc s.n. (fr. emulsion-nant) (Chim.) Emulgator. EMULSIV, -Ă, cmulsivi. -e (fr. cmulsij) 1. Adj. (Despre seminţe) Din carc sc extrage uleiul. 2. S.n. Emulgator. EMULSOR. cmulsoarc s.n. (fr. emulscur) Aparat folosit pentru obţinerea emulsiilor. EMUSÂ. emusez vb. I (fr. e/nousser) 1. A reda mai şters. 2. (Fig.) A fi mai puţin puternic; a atenua, a slăbi. ENANTEM, cnantcmc s.n. (fr. enantheme) (în unele boli contagioase) Erupţie roşie care apare pc mucoasele cavităţilor, asociată adesea cu un exantem. ENÂNTIC, -A, cuantici, -ce adj. (fr. (vnanthique) Referitor la aroma vinului; dc vin. ENARMON1C, -Ă, cnannonici, -cc adj. (fr. enhar-monique) Care formează o cnarmonic. ENARMON1E, cnarmonii s.f. (fr. cnharmonic) Egalitate a înălţimilor unor sunete muzicalc carc au denumiri, notaţii diferite. EN-AYÂNT loc. adv. (pr. anavân\ fr. en-avant) (La rugbi) Greşeală făcută de un jucător, care constă în aruncarea mingii înainte, cu mâna, către buturile adverse. ENCARPĂ, encarpc s.f. (fr. encarpe) Ghirlandă dc flori sau dc fructe în relief, folosită la împodobirea construcţiilor anticc. ENCEFÂL, encefale s.n. (fr. encephale) Partea sistemului nervos central, formată din crcicrul marc, pcdunculii cerebrali şi bulbul rahidian; crcier. ENCEFÂLIC, -A, enccfalici. -ce adj. (fr. encepha-lique) Referitor la enccfal, care ţine dc enccfal. ENCEFALINĂ s.f. (fr. encephaline) Proteină din creier care cxcrcită asupra organismului o acţiune calmantă, asemănătoare celei a morfinei. ENCEFALITA, encefalite s.f. (fr. encephalite) 1. Infia-maţic dc origine virală a cnccfalului. 2. Encefalita letargică = boală contagioasă gravă, manifestată prin somnolenţă progresivă, cauzată de un virus fixat pe centrii nervoşi; boala somnului. ENCEFALOGRÂF, encefalografe s.n. (fr. ence-phalographe) Aparat folosit pentru realizarea cncc-falografiilor. ENCEFALOGRAFIE, encefolografii s.f. (fr. ence-phalographie) Radiografie a cnccfalului. ENCEFALOGRÂMĂ. encefalogratne s.f. (fr. ence-phalogramme) Imagine radiografică a encefalului. ENCEFALOID, -Ă, encefaloizi, -de adj. (fr. ence-phaloide) Care are un aspect şi o consistenţă de en-cefal. ENCEFALOMIELITĂ, cncefalomielite s.f. (fr. ceplialoinyelitc) Inflamaţie a creierului şi a niâdu. vei spinării. ENCEFALOPATIE, encefalopatii s.f. (fr. enccpkj. lopathie) 1. Boală organică a cnccfalului. 2. falopatie spongifonnă ~ boală provocată de o particulă infccţioasă proteică, întâlnită la oameni şi h animale; boala vacii nebune. ENCEFALOZĂ, encefaloze s.f. (fr. encephalosv) Denumire generică dată afecţiunilor ccrcbrnlc degenerative. ENCHIMOZĂ, enchimoze s.f. (fr. enchymosc) Afluenţă dc sânge în vasele dc Ia suprafaţa pielii, nccau-zată dc un traumatism. ENCICLICĂ, enciclice s.f. (fr. encyclique) Circulară papală adresată tuturor credincioşilor şi clericilor catolici. ENCICLOPEDIC, -Ă, enciclopedici, -cc adj. (fr. encyclopedique) Cuprinzător, vast, universal (4); dc cnciclopcdic. ENCICLOPEDIE, enciclopedii s.f. (fr. encvclojn-die) 1. Dicţionar carc expune mctodic sau alfabctic cunoştinţc din toate domeniile ori dintr-un anumit domeniu. 2. Ansamblu multilateral dc cunoştinţc. 3. (Fam.) Enciclopedie ambulantă = persoană cu vaste cunoştinţc din diverse domenii. ENCICLOPEDISM s.n. (fr. encyclopedisme) 1. Sistemul şi principiile cnciclopcdiştilor francezi din sec. al XVIII-lea. 2. Erudiţie vastă, multilaterală. ENCICLOPEDIST, -Ă, enciclopedicii, -ste (fr. ency-clopediste) 1. S.m. pl. Colaboratorii progresişti ai Enciclopedici lui Didcrot (scc. al XVIII-lca). 2. S.m. )\ f. Autorul unei enciclopedii. 3. Adj., s.m. şi f (Persoană) carc arc cunoştinţc cnciclopcdicc. ENCLÂVĂ, enclave s.f. (fr. enclave) 1. Spaţiu locuit dc un grup etnic, amplasat în interiorul teritoriului în care trăieşte populaţia autohtonă. 2. Fragment dc rocă înglobat în interiorul altei roci, carc arc o structură sau o compoziţie diferită. ENCLITIC, -Ă, enclitici, -ce adj. (fr. enclitique, lat. encliticus) 1. (Despre cuvintc) Carc sc leagă dc un cuvânt precedent, făcând corp comun cu accsta. m care este lipsit de accent propriu. 2. Articol enclitic ' articol hotărât aşezat la sfârşitul unui cuvânt, cu carc formează o unitate; articol postpus. ENCLIZĂ, enclize s.f. (fr. enclise, germ. Enklise) Aşezare a unui cuvânt, a unei silabe sau a altui clement neaccentuat în poziţie enclitică; postpunere. ENCOMIÂST, encomiaşti s.m. (it. encomiaste) (Livr.) Persoană carc rosteşte elogiul cuiva; panegirist. 319 ENDONAZÂL ENCOMIASTIC, -Â, encomiastici, -ce adj. (it. en-comiastico) Care are caracter laudativ; elogios. ENCOMION, cncomioane s.n. (ngr. enkomion) (Livr.) 1. Cuvântare elogioasă. 2. Cântec de laudă adresat cuiva; panegiric, elogiu. ENCONDROM, encondroame s.n. (fr. enchondrome) Excresccnţă cartilaginoasă care se dezvoltă pe un os. ENDECA- (fr. hendeca-, gr. hendeca) Element de compunere cu sensul de „unsprezece”, în cuvinte de tipul: endecagon, endecasilab. ENDECAGON, endecagoane s.n. (fr. [hjendâcagone) Poligon care are unsprezece unghiuri şi unsprezece laturi. ENDECASILAB, endecasilabi s.m. (fr. [hjendeca-syllabe, lat. hendcasyllabus) Vers endecasilabic. ENDECASILABIC, -Ă, endecasilabici, -ce adj. (fr. [hjendâcasyllabique) (Despre versuri) Care are unsprezece silabe. ENDEMIC, -Ă, endemici, -ce adj. (fr. endemique) 1. Care prezintă endemie. 2. Care se face permanent simţit. Şomaj endemic. 3. (Despre vieţuitoare) Care trăieşte numai pe un anumit teritoriu; (despre boli) care are caracter de endemie. ENDEMICITÂTE s.f. (fr. endemicite, engl. endemiciiy) Caracterul endemic al unei boli; endemism. ENDEMIE, endemii s.f. (fr. endemie) Persistenţă, într-o anumită regiune, a unei boli infecţioase care se manifestă periodic sau permanent, afectând o parte însemnată a populaţiei; boală endemică. ENDEMISM s.n. (fr. endemisme, engl. endemism) Caracteristica unor specii biologice de a trăi pe o anumită arie geografică; caracter endemic; ende-micitate. EN DETAIL loc. adj., loc. adv. (pr. andetâi; fr. en de-tail) (Făcut) Cu precizie, detaliat, fară a omite nimic. ENDO- (fr. endo-, gr. endon) Prefix cu sensul de „înăuntru”, în cuvinte ca: endocraniu, endodermic. ENDOBLÂST, endoblaste s.n. (fr. endoblasîe, engl. endoblast) (Anat.) Endoderm (1). ENDOCÂRD , endocarduri s.n. (fr. endocarde) Membrană subţire care căptuşeşte cavităţile şi valvulele inimii. ENDOCÂRDIC, -ă, endocardici, -ce adj. (cf. fr. en-docardique) Care ţine de endocard. ENDOCARDITĂ, endocardite s.f. (fr. endocardite) Inflamaţie microbiană a endocardului. ENDOCÂRP, endocarpuri s.n. (fr. endocarpe) Ţesut mtem tare care protejează sămânţa unor fructe. ENDOCINEMATOGRAFÎE s.f. (engl. endocine-ntatography, fr. endocinematographie) înregistrare cinematografică (în culori) a imaginilor din interiorul unui corp. ENDOCRANIU, endocranii s.n. (fr. endocrâney cf. craniu) Faţa internă a cutiei craniene. ENDOCRIN, -Ă, endocrini, -e adj. (fr. endocrine) 1. Care aparţine glandelor endocrine. 2. Glandă endocrina = glandă care îşi varsă secreţia direct în sânge. ENDOCRINOLOG, -Ă, endocrinologi, -ge s.m. şi f. (de la endocrinologie) Medic specializat în endocrinologie. ENDOCRINOLOGIE s.f. (fr. endocrinologie) Ştiinţă care studiază funcţiile şi bolile glandelor endocrine. ENDOCRINOTERAPIE s.f. (fr. endocrinotherapie) Terapie care foloseşte substanţe extrase din glandele endocrine. ENDODERM, endoderme s.n. (fr. endoderme) 1. Foiţa internă a embrionului animalelor superioare din care se dezvoltă tubul digestiv şi glandele anexe; endoblast. 2. Stratul celular intern al scoarţei tulpinii şi rădăcinii; albumen. ENDODERMIC, -Ă, endodermici, -ce adj. (fr. endo-dermique) Referitor Ia endoderm. ENDOESTEZIE s.f. (fr. endoesihâsie) Sensibilitate internă. ENDOFAZIE s.f. (fr. endophasie) Trăire interioară a vorbirii; limbaj interior. ENDOGAMIE s.f (fr. endogamie) 1. (La unele populaţii primitive) Obligaţia de a contracta căsătorii numai între membrii aceluiaşi trib. 2. Unire a doi gameţi în acelaşi organism matem. ENDOGEN, -Ă, endogeni, -e adj. (fr. endogene) Care se formează în interiorul unui organism; de origine internă. ENDOGENEZĂ s.f. (fr. endogenese) Formare de celule în interiorul altor celule. ENDOLIMFĂ s.f. (fr. endolymphe) Lichid albumi-nos din labirintul urechii interne; perilimfa. ENDOMETRITĂ, endometrite s.f. (fr. endometrite) Inflamaţie a mucoasei uterine. ENDOMETRU, endomeîre s.n. (fr. endometre, engl. endometrium) Mucoasă care căptuşeşte cavitatea uterină. ENDOMITOZĂ, endomiîoze s.f. (engl. endomiîosis) Duplicare a cromozomilor fară diviziune nucleară (şi celulară). ENDOMORFISM s.n. (fr. endomorpliisme) Totalitatea modificărilor suferite de rocile eruptive în contact cu rocile asimilate. ENDONAZÂL, -Ă, endonazali, -e adj. (fr. endonasal) Referitor la mucoasa din interiorul nasului. ENDOPARAZIT 320 ENDOPARAZIT, -Ă, endoparaziţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. endoparasite) (Parazit vegetal sau animal) carc trăieşte în interiorul organelor ori al ţesuturilor organismului-gazdă. ENDOPLASMÂTIC, -Ă, endoplasmcitici. -ce adj. (fr. cndoplasmatique) Referitor la cndoplasmă. ENDOPLÂSMĂ s.f. (fr. cndoplasme) Partea ccntrală a citoplasmci. ENDOPLÂSTĂ s.f. (fr. endoplaste) Masa protoplasmatică ce formează nuclcul infuzorilor. ENDOREIC, -Ă, endoreici, -ce adj. (fr. endoreique) (Despre cursurilc de apă) Care nu are legături prin alte ape cu marca; lipsit de scurgcre. Regiune endo-reicâ. ENDOSCHELET s.n. (cf. engl. endoskeleton) Scheletul intern al unor animale nevertebrate (sepie, echi-noderme). ENDOSCOP, endoscoape s.n. (fr. endoscope) Aparat prevăzut cu un dispozitiv luminos destinat explorării anumitor cavităţi ale organismului uman. ENDOSCOPIC, -Ă, endoscopici, -ce adj. (fr. endos-copique, engl. endoscopic) Referitor la endoscopie. ENDOSCOPIE s.f. (fr. endoscopie) Examinare pe viu, cu ajutorul endoscopului, a unui organ cavitar sau tubular, pentru a putea efectua unele tratamente. ENDOSMOZĂ s.f. (fr. endosmose) Pătrundere a unui fluid, prin osmoză, în spaţiul mărginit de o membrană semipermeabilă, în procesul de nutriţie a celulelor. ENDOSPERM, endosperme s.n. (fr. endospenne, germ. Endospenn) Ţesut care asigură hrănirea embrionului plantelor gimnosperme. ENDOTELEVIZIUNE, endoteleviziuni s.f. (endo- + televiziune) Televiziune folosită în investigarea cavităţilor interne ale unui corp. ENDOTELIU, endotelii s.n. (fr. endothelium) Epite-liu care acoperă o cavitate închisă a organismului. ENDOTERM, -Ă, endotermi, -e adj. (germ. endo-term) Endotermic. ENDOTERMIC, -Ă, endotennici, -ce adj. (fr. endo-thennique) (Despre procese fizice sau chimice) Care este însoţit de absorbţie de căldură; endoterm. ENDOTERMIE s.f. (fr. endothennie) Reacţie chimică produsă prin absorbţie de căldură. ENDURO s.n. (fr. enduro) Competiţie de motoci-clism şi probă de rezistenţă pe teren variat, pe drumuri proaste. ENEA- (fr. ennea-, gr. ennea) Element de compunere cu sensul de „nouă”, în cuvinte ca: eneagon, enea-silab. ENEACORD, eneacorduri s.n. (fr. enneacotric) (Miu.) Liră cu nouă coarde. ENEÂDĂ, eneade s.f. (fr. enneade) Grup dc nouă obiccte asemănătoare sau dc nouă persoane; (spcc.) ierarhie de nouă zei simbolizând forţele Universului. ENEODĂ, eneode s.f. (fr. enneode) Tub clcctronic cu nouă electrozi. ENEOLITIC s.n. (fr. eneolithique) Ultima fază a neoliticului, caracterizată prin folosirea uneltelor do piatră, de os, de bronz etc. ENERGETIC, -Ă, energetici, -ce (fr. energetiquc) 1. Adj. Care se referă la energie, la sursele dc energic. 2. S.f. Ştiinţa şi tehnica producerii şi utilizării energiei. 3. Aport energetic ~ cantitate dc energie produsă de un aliment într-un organism. Sistem cncr-getic = ansamblu de instalaţii unitare folosite pentru producerea, transmiterea şi distribuţia energiei electromagnetice într-o anumită zonă. ENERGETISM s.n. (fr. energetisme, rus. eneighe-tizm) Curent filosofic idealist apărut la sfârşitul sec. al XlX-lea, care desparte mişcarea şi energia dc materie şi în care fenomenele sunt manifestări ale unei energii fundamentale numite substanţa lumii. ENERGETIST, -Ă, energetişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. energetiste) (Adept) al energetismului. ENERGIC, -Ă, energici, -ce adj. (fr. energique) Carc este plin de energie, vivace (1), viguros, dinamic (2). impetuos; (despre medicamente) care arc acţiune puternică, imediată, eficace. ENERGIE, eneigii s.f. (fr. ene/gie, lat. energia) 1. For* ţă (1), putere, tărie; tonus, vigoare (1); fermitate, hotărâre în atitudine, în acţiune. 2. Capacitatea unui sistem (fizic) de a produce lucru mecanic la trcccrca dintr-o stare în alta. 3. Energie electrică = electricitate, lumină electrică. ENERGIZÂNT, -Ă, eneigizanţi, -te adj., s.n. (fr. cncr-gisant) (Produs, factor) care generează sau dezvolta energie într-un organism. ENERGOMETRU, energometre s.n. (fr. eneigometrc) Aparat folosit pentru măsurarea pulsului arterial. ENERGUMEN, energumeni s.m. (fr. energumene) L Om care se crede a fi posedat de diavol. 2. (Fig.) Om agitat, exaltat, care vorbeşte, gesticulează cu vehemenţă. ENERVA, enei'vez vb. I (fr. enerver) A (se) înfuria, a (se) irita (2), a exaspera; a lifta (3). ENERVANT, -Ă, enen>anţi, -te adj. (fr. enervant) Agasant, supărător, iritant (1). ENFEU, enfee s.n. (fr. enfeu) Nişă funerară cu fund plat, depusă în pereţii unei biserici. 321 ENTIMEMĂ ENGINEERING s.n. (pr. enginlring; engl. engine-ring) Studierea unui proicct industrial sub toate as-pcctclc (tehnic, cconomic, financiar, social ctc.); (lucrare dc) sinteza a muncii mai multor cchipc dc specialişti, cfcctuată pentru obţinerea unei cficicnţc ridicate. ENGLEZ, -Ă, englezi, -e (it. inglesc, fr. anglais) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Anglia; (p. ext.) britanic (1). 2. S. f. Limbă dc origine germanică vorbită dc englezi (1). ENGRÂMĂ, engrame s.f. (fr. engramme, germ. En-gramme) Urmă lăsată în memorie de un anumit excitant, dc o anumită întâmplare. ENIGMATIC, -Â, enigmatici, -ce adj. (fr. enigma-ti(jitc) Carc constituic sau ascundc o enigmă; greu de înţeles; misterios (2), echivoc, ocult (1), secrct (1), tainic, sibilic. ENIGMĂ, enigme s.f. (fr. enigme, lat. aenigma) Lucru greu dc definit, greu dc cunoscut; mister (2), secrct, taină; ghicitoarc, şaradă; logogrif (2). ENIGMISTIC, -Ă, enigmistici, -ce (de la enigmă) 1. S.f. Ştiinţa jocurilor distractive (rebus, monover-bc, criptograme etc.). 2. Adj. Care arc caractcr de enigmă; dc enigmistică (1). KNILiSM s.n. (fr. (cnilisme) Alcoolism provocat dc abuzul dc vin. ENJAMBAiMENT s.n. (fr. enjambement) (Lit.) Ingambament. ENO- (fr. fwio-, gr. oinos) Element de compuncrc cu sensul de „vin”, în cuvintc ca: enologie, enometrie. ENOLAZA s.f. (fr. enolose) Enzimă carc grăbeşte fermentaţia alcoolică. ENOLOG/OENOLOG, enologi/oenologi s.m. (fr. ivnologue) Spccialist în enologie. KNOLOGIE/OENOLOGIE S.f. (fr. omologie) Ştiinţă care studiază tehnologia producerii şi conservării vinurilor, precum şi a produselor derivate din vin. ENORM, -A, enormi, -e adj. (fr. enorme, lat. enor-ntis) Care depăşeşte cu mult limitele normale în mărime, eantitatc; incomensurabil, formidabil (1), imens (1), colosal (1), gigantic, piramidal (1); (adverbial) extrem dc..., extraordinar dc... enormitate, enormităţi s.f. (fr. enormitt\ lat. cnomitas, -atis) 1. Caracterul a ceea ce este enorm; exagerare; paradox. 2. Prostie, absurditate, elucubraţie, aberaţie, stupiditate (2). ENOT, cnofi s.m. (rus. cnot) Animal dc vânat cu blana preţioasă, asemănător câinclui. ENOTEHNICÂ s.f. (fr. anotechnique) Tehnica vi-mticaţici şi a conservării vinurilor EÎSSIFORM, -A, ensiformi, -e adj. (fr. ensi forme) (Despre frunze) Carc are formă dc sabie. ENTALPIE s.f. (fr. enthalpie, engl. enthalpv) (Fiz.) Potenţial termodinamic. ENTERALGÎE, cnteralgii s.f. (fr. entâralgic) Durere acută în intestine. ENTERECTOMIE, cntcrectomii s.f. (fr. enterecto-mie) Rezecţie a unei părţi de intestin. ENTERIC, -A, enterici. -ce adj. (fr. cntcrique) Referitor la intestin, carc se manifestă prin dureri abdominale; intestinal (1). ENTERITĂ, enterite s.f. (fr. enterite) Inflamaţie a mucoasei intestinului subţire, însoţită de diaree. ENTEROBACTERIE, enterobacterii s.f. (fr. ente-robacterie) Germen saprofit care constituie flora intestinală a organismului; germen patogen carc pătrunde în intestinul subţire. ENTEROCHINÂZĂ, enterochinaze s.f (fr. entero-kinase) Enzimă sccrctată dc mucoasa intestinală care activcază secreţia pancrcatică. ENTEROCOC, enterococi s.m. (fr. enterocoque) Microb a cărui prezenţă normală în intestin poate deveni patogenă pentru unele organe. ENTEROCOLITĂ, enterocolite s.f. (fr. enterocolite) Inflamaţie a mucoaselor intestinului subţire şi a colonului3. ENTEROGASTRITĂ, enterogastrite s.f. (fr. ente-rogastrite) (Med.) Gastroentcrită. ENTEROGASTRONĂ, enterogastrone s.f. (fr. ente-rogastrone) Hormon duodenal care inhibă secreţia şi mobilitatea stomacului. ENTEROHEMORAGIE, enterohemoragii s.f. (fr. entero-hemorrcigie) Hemoragie intestinală. ENTEROLIT, enterolite s.n. (fr. enterolithe) Calcul (3) intestinal. ENTEROLOGIE s.f. (fr. enterologie) Ramura me-dicinci carc studiază tractul intestinal. ENTEROMORF, -A, enteromorfi, -e adj. (fr. ente-romorphe) Care are formă tubulară, de intestin. ENTEROPATIE, enteropatii s.f. (fr. entempathie) Denumire generică dată bolilor specifice intestinelor. ENTERORAGÎE, enteroragii s.f. (fr. enterorragie) Hemoragie intestinală. ENTEROSCOP, enteroscoape s.n. (fr. enteroscope) Instrument prevăzut cu dispozitiv de iluminat, folosit în enteroscopie. ENTEROSCOPIE, cnteroscopii s.f. (fr. enteroscopie) Examinare a intestinului cu ajutorul enteroscopului. ENTIMEMĂ, entimeme s.f. (fr. enthymeme. lat. enthy-mema) Silogism în formă prescurtată în care una ENTITATE 322 dintre premise sau concluzia nu este exprimată, ci sc subînţelege. ENTITATE, entităţi s.f. (fr. entite, lat. entitas, -atis) Ccca cc constituie esenţa, existenţa unui lucru; conţinut de sine stătător; individ (3), unitate (1). ENTOMO- (fr. entomogr. entomon) Element de compunere cu sensul dc „insectă”, în cuvinte ca: en-tomofag, entomofit. ENTOMOFĂG, -Ă, entomofagi, -ge adj., s.m. şi f. (fr. entomophage) (Animal) care se hrăneşte cu in-sccte. ENTOMOFAGIE s.f. (fr. entomophagie) Faptul de a mânca insecte; hrănirc cu insecte. ENTOMOLOG, -Ă, entomologi, -ge s.m. şi f. (germ. Entomolog, it. entomologo) Specialist în entomologie; entomologist. ENTOMOLOGIC, -Ă, entomologiei, -ce adj. (fr. entomologique) Referitor la entomologie. ENTOMOLOGIE s.f. (fr. entomologie, germ. Entomologie) Ramura zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor. ENTOMOLOGIST, -Ă, entomologişti, -ste s.m. şi f. (fr. entomologiste) (Zool.) Entomolog. ENTORSA, entorse s.f. (fr. entorse) Leziune traumatică a unei articulaţii, provocată de ruperea sau de întinderea violentă a unor ligamente. ENTOZOĂR, entozoare s.n. (fr. entozoaire) (La pl.) Categorie de animale care trăiesc parazitar în interiorul unei vietăţi; (şi la sg.) animal din această categorie. ENTRATĂ, entrate s.f. (it. entrata) (Muz.) Introducere (1). ENTROPIC, -Ă, entropiei, -ce adj. (fr. entropique) Referitor la entropie. ENTROPIE, entropii s.f. (fr. entropie) 1. Mărime care, în termodinamică, permite evaluarea degradării energiei unui sistem; măsură care indică gradul de organizare al unui sistem. 2. (Inform.) Mărime fundamentală care exprimă cantitatea de informaţie a mesajului transmis. ENTROPION s.n. (fr. entropion) întoarcere înăuntru a pleoapei. ENTUZIÂSM, entuziasme s.n. (fr. enthousiasme) Stare de însufleţire puternică; înflăcărare, fervoare, avânt, pasiune (în vorbire); exaltare; febricitate (2). ENTUZIASMĂ, entuziasmez vb. I (fr. enthousias-mer) A (se) înflăcăra, a (se) inflama (2), a (se) însufleţi; a încânta (1), a electriza (2). ENTUZIASMÂNT, -Ă, entuziasmanţi, -te adj. (fr. enthousiasmant) Care entuziasmează. ENTUZIĂST, -Ă, entuziaşti, -ste adj. (fr. enthousi. aste) (Şi substantivat) Care sc entuziasmează uşor; înflăcărat, inflamabil (2). ENUCLEÂ, enucleez vb. I (it., lat. enucleare) I. (Biol.) A îndepărta un nucleu în scop experimental. 2. (Med.) A face o enuclcare. ENUCLEÂRE, enucleări s.f. (cf. fr. ânucleation) Extirpare, prin incizie, a unui organ (mai ales a unui ochi) sau a unei tumori; enuclcaţie (2). ENUCLEÂŢIE, enucleaţii s.f. (fr. ânucleation) (Med.) 1. Extracţie (1). 2. Enucleare. ENUMERÂ, enumăr vb. I (fr. ânumârer, lat. enumerare) A numi succesiv fiecare dintre elementele unui tot; a înşira, a număra. ENUMERĂBIL, -Ă, enumerabili, -e adj. (fr. enume-rable) Care se poate enumera. ENUMERAT1V, -Ă, enumerativi, -e adj. (fr. enumeraţi/) Care conţine o enumerare. ENUMERĂŢIE, enumeraţii s.f. (fr. ânumeration, lat. enumeratio) 1. Enumerare. 2. Figură de stil care constă în înşirarea unor argumente, a unor fapte etc. referitoare la aceeaşi temă sau la aceeaşi împrejurare. ENUNŢ, enunţuri s.n. (de la enunţa) L Formulare a datelor unei probleme, ale unei judecăţi. 2. Propoziţie, frază prin care se exprimă ceva. ENUNŢĂ, enunţ vb. I (fr. enoncer) A exprima ccva oral; a expune (1), a formula, a emite un enunţ. ENUNŢIATIV, -Ă, enunţiativi, -e adj. (fr. enonciatif, lat. enuntiativus) 1. Care conţine o enunţare. 2. Propoziţie enunţiativă (şi substantivat, f.) = propoziţie care exprimă o constatare, care prezintă o acţiune sau o stare ca fiind reală. ENURJETIC, -Ă, enuretici, -ce (fr. ânurâtique) 1-Adj. Referitor la enurezis. 2. Adj., s.m. şi f. (Suferind) de enurezis. ENUREZIS s.n. (cf. fr. enuresie) (La copii) Incontinenţă urinară de natură psihologică, manifestată mai ales în timpul nopţii. ENZIMĂTIC, -Ă, enzimatici, -ce adj. (fr. enzyma-tique, engl. enzymatic) Referitor Ia enzime, al cnzi-melor. ENZIMĂ, enzime s.f. (fr. enzyme) Catalizator proteic care activează o reacţie biochimică specifică: ferment (1); diastază (1). ENZIMOLOGIE s.f. (germ. Enzymologie, fr. enzy-mologie) Studiul ştiinţific al enzimelor. ENZIMOPATIE, enzimopatii s.f. (fr. enzymopathie) Boală ereditară datorată absenţei sau insuficienţei unei enzime care are un anumit rol în metabolism. 323 EPICICLU ENZIMOTERAPiE, enzimoterapii s.f. (fr. enzymothe-rapie) Tratament cu enzime. ENZOOTIC, -Ă, enzootici, -ce adj. (fr. enzootique, engl. enzootic) Care are caracter de enzootie. ENZOOTIE s.f. (fr. enzootie) (La animale) Boală contagioasă răspândită pe un anumit teritoriu sau în cadrul unui grup restrâns. EO- (fr. eo-y gr. eos) Element de compunere cu sensul „de început”, „cel mai vechi”, în cuvinte ca: eocen, eolitic. EOANTROP, eoantropi s.m. (fr. eoantropus) Maimuţă antropoidă fosilă, foarte asemănătoare omului. EOCEN, -Ă, eoceni, -e (fr. eocene) 1. S.n. Epocă geologică din prima parte a paleogenului, marcată prin diversitatea mamiferelor şi formarea lanţurilor alpine. 2. Adj. Referitor la eocen (1). EOLIÂN, -Ă, eoîieni, -e adj. (fr. eolien) Care este produs sau acţionat de vânt. EOLIT, eolite s.n. (fr. eolithe) Piatră cioplită, prima unealtă folosită de omul primitiv. EOLITIC, -Ă, eolitici, -ce (fr. eolithique) 1. Adj. Care aparţine epocii pietrei cioplite, referitor la epoca pietrei cioplite. 2. S.n. Epoca pietrei cioplite. EON, eoni s.n. (fr. eon) (La gnostici) Spirit emanat din inteligenţa divină, intermediar între Dumnezeu şi lume. EOZINĂ, eozine s.f. (fr. eosine) Materie colorantă roşie, folosită în industria textilă, la fabricarea cer-nelurilor etc. EPACTĂ, epacte s.f. (fr. epacte) Număr de zile adăugate unui an lunar pentru a-1 face să concorde cu anul solar. EPANALEPSĂ, epanalepse s.f. (fr. epanalepse) Figură retorică în care se repetă unul sau mai multe cuvinte ori se reia cuvântul iniţial la sfârşitul versului sau al propoziţiei. EPANALEPSIE, epanalepsii s.f. (fr. epanalepsie) Boală care apare periodic. EPANDÂJ s.n. (fr. epandage) 1. Răspândire. 2. îm-prăştiere a apelor uzate după decantare, pe un teren cultivabil; împrăştiere a îngrăşământului pe câmp. EPANODĂ, epanode s.f. (fr. epanode) Procedeu retoric care constă în reluarea, în detaliu, a fiecărui cuvânt sau grup de cuvinte dintr-un vers. EPANŞAMENT, epanşamente s.n. (fr. epanchement) (Med.) Acumulare patologică de gaz sau de lichid într-o cavitate naturală a corpului. EPARHIE, eparhii s.f. (fr. eparchicy ngr. eparhia) Subdiviziune administrativă bisericească în fruntea căreia se află un episcop; episcopie, dieceză. EPATA, epatez vb. I (fr. epater) A uimi, a impresiona puternic prin purtare, atitudine, ţinută; a şoca (1), a surprinde (2). EPATANT, -Ă, epatanţi, -te adj. (fr. epatant) Care epatează; uluitor, uimitor, admirabil. EPAVĂ, epave s.f. (fr. epave) 1. Navă (sau rămăşiţă a unei nave) scufundată ori eşuată. 2. (Fig.) Om distrus, ruinat (fizic sau moral). EPENCHIM, epenchime s.n. (fr. epenchyme) (Bot.) Ţesut fibrovascular. EPENGLU, epengluri s.n. (fr. epingîe) Evoluţie a unui avion care constă dintr-un număr de viraje executate Ia un unghi de 180° pe panta de urcare şi pe cea de coborâre, urmate de aterizare. EPENTETIC, -Ă, epentetici, -ce adj. (fr. epenthe-tique) (Despre sunete, forme lexicale) Apărut prin epenteză. EPENTEZĂ, epenteze s.f. (fr. epenthese, lat. epenthe-sis) Apariţie, în interiorul unui cuvânt, a unui sunet nou. EPI- (fr. epi-y gr. epi) Prefix cu sensul „deasupra”, „pe”, în cuvinte ca: epicardy epicarp. EPIBĂT, epibaţi s.m. (fr. epibatey ngr. epibâtis) Soldat din vechea marină grecească. EPIBIONT, epibiontwi s.n. (fr. epibionte) 1. Organism care trăieşte pe suprafaţa altor organisme. 2. Altoi. EPIC, -Ă, epici, -ce (fr. epiquey lat. epicus) 1. Adj. Care povesteşte, relatează fapte, idei etc. 2. Adj. (Fig.) De proporţii vaste, grandios. 3. S.f. Totalitatea operelor literare care aparţin genului epic. 4. Gen epic = gen literar care cuprinde creaţii în versuri şi în proză bazate pe naraţiune. EPICĂRD, epicarduri s.n. (fr. epicarde) învelişul extern al inimii. EPICARDITĂ, epicardite s.f. (fr. epicardite) Infla-maţie a epicardului. EPICÂRP, epicarpuri s.n. (fr. epicarpe) Pieliţă care acoperă fructul unei plante; exocarp. EPICEN, epicene adj. (fr. epicene, lat. epicoenus) (Despre substantive nume de fiinţe) Care are formă unică pentru masculin şi feminin. EPICENTRU, epicentre s.n. (fr. epicentre) Punct pe scoarţa terestră în care un seism atinge intensitatea maximă. EPICHEREMĂ, epichereme s.f. (fr. epichereme, lat. epicherema) Silogism în care premisele sunt amplificate prin adaosuri de motivaţii. EPICICLU, epicicluri s.n. (fr epicycle) Cerc mic prin al cărui centru trece un cerc cu diametrul mai mare. EPICONTINENTĂL 324 EPICONTINENTAL, -Ă, epicontinentali, -e adj. (it. cpicontinentale) (Despre mări, regiuni etc.) Situat la extremitatea sau în interiorul unui continent. EPICORIU, -IE, epicorii adj. (it. epicorio) (Livr.) Indigen; nativ (1). EPICRANIÂN, -Ă, cpicranieni, -e adj. (fr. epicrâ-nien) Carc este situat, care se produce la suprafaţa craniului. Infecţie epicraniami. EPICRÂNIU, epicranii s.n. (fr. epricrâne) Membrană care acoperă craniul. EPICRIZĂ, epicrize s.f. (fr. epicrise) Concluzie a medicului asupra unui caz tratat, consemnată pe foaia de observaţie. EPICUREIC, -Ă, epicureici, -ce adj. (germ. epiku-reisch) Epicurian (1). EPICUREU, -EE, epicurei, -ee adj., s.m. şi f. (lat. epicureus) Epicurian (2). EPICURIAN, -Ă, epicurieni, -e (fr. epicurien) 1. Adj. Carc ţine de epicurism; epicureic; (p. ext.) volup-tuos, senzual (1). 2. S.m. şi f. Adept al epicurismu-lui; epicureu; persoană care îşi cultivă plăcerile rafinate, mai ales spirituale; (peior.) persoană înclinată spre plăceri. EPICURISM s.n. (fr. epicurisme) Doctrina morală a lui Epicur şi a discipolilor acestuia, care susţinea necesitatea fericirii raţionale a individului şi evitarea suferinţei. EPIDEMIC, -Ă, epidemici, -ce adj. (fr. epidemique) Referitor la epidemii; (despre unele boli) care se răspândeşte prin epidemie; contagios (1), molipsitor. EPIDEMICITÂTE s.f. (cf. fr. epidemicite) Caracterul epidemic al unei boli. EPIDEMIE, epidemii s.f. (fr. epidemie, lat. epidemia) Extindere subită şi rapidă, prin contaminare, a unei boli infecţioase la un număr mare de persoane, într-o regiune sau într-o localitate; molimă, epizootie. EPIDEMIOLOG, -Ă, epidemioiogi, -ges.m. şi f. (de la epidemiologie, cf. it. epidemiologo) Medic specializat în epidemiologie. EPIDEMIOLOGIC, -Ă, epidemiologici, -ce adj. (fr. epidemiologique) 1. Care ţine de epidemiologie. 2. Aviz epidemiologie = aviz medical care certifică absenţa sau prezenţa contaminării cu o boală molipsitoare. EPIDEMIOLOGIE s.f. (fr. epidemiologie) Ramura medicinei care studiază cauzele şi natura epidemiilor, precum şi măsurile de prevenire şi de combatere a acestora. EPIDERMĂ, epiderme s.f. (fr. epidemie, lat. epider-mis) 1. Strat superficial de celule care, împreună cu derma şi cu hipoderma, formează pielea. 2. Ţesut vegetal protector format dintr-un singur strat dc celule dispuse în exterior. EPIDERMIC, -Ă, epidermici, -ce adj. (fr. epider-mique) Al epidermei, referitor la epidermă; carc are natura epidermei. EPIDERMOFIŢIE, epidermofiţii s.f. (fr. epiderma-phytie) Boală dc piele provocată de unele ciupcrci microscopice localizate în stratul comos al epidermei, fară a afecta părul. EPIDICTIC, -Ă, epidictici, -ce adj. (fr. âpidictiquc) (Livr.) Care serveşte la demonstraţie. EPIDOT s.n. (fr. epidote) Silicat hidratat dc aluminiu, de calciu şi de fier, de culoare verdc-albăstni-ie sau negricioasă, foarte sticlos, folosit ca piatra semipreţioasă. EPIFANIE s.f. (gr. epiphaneia „apariţie”, fr. epipha-nie) Sărbătoare creştină care celebrează Arătarea lui Isus oamenilor, în special magilor; revelaţia unei realităţi sacre, mitice; revelaţia unei lumi magicc; (la creştinii catolici) sărbătoarea magilor (prima duminică de după 1 ianuarie); (la creştinii ortodocşi) Boboteaza sau Arătarea Domnului (6 ianuarie). EPIFENOMEN, epifenomene s.n. (fr. epiphenomene) 1. Fenomen secundar legat de alt fenomen, din care decurge fară să îl influenţeze. 2. Simptom secundar apărut în cursul unei boli. EPIFENOMENALISM s.n. (fr. epiphenomenalisme) Concepţie conform căreia conştiinţa este un epifenomen (1) al proceselor neurofiziologicc. EPIFIT, -Ă, epifiţi, -te adj. (fr. epiphyte) (Despre plante) Care trăieşte fixat pe altă plantă, fară să o paraziteze. EPIFIZÂR, -Ă, epifizari, -e adj. (fr. epiphysairc) Referitor la epifiză. EPIFIZĂ, epifize s.f. (fr. epiphyse) L Extremitate a unui os lung, constituită din ţesut cartilaginos. 2. Glandă endocrină care determină dezvoltarea glandelor sexuale şi procesele metabolice; glanda pineală. EPIFONEM, epifoneme s.n. (fr. epiphoneme) Exclamaţie sentenţioasă care încheie un discurs, o povestire. EPIFORĂ, epifore s.f. (fr. epiphora) 1. Secreţie lacrimală abundentă. 2. Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvintc la sfârşitul propoziţiei, al frazei sau al versului; epis-trofa. EPIGASTRALGIE, epigasiralgii s.f. (fr. epigastral-gie) Durere în regiunea epigastrului. 325 EPISODIC EPIGÂSTRIC, -Ă, epigastrici, -ce adj. (fr. epigcis-trique) Al epigastrului, referitor la epigastru. EPIGÂSTRU, epigasîre s.n. (fr. epigastre) Partea superioară a abdomenului, cuprinsă între ombilic şi stern. EPIGENEZĂ, epigeneze s.f. (fr. epigenese) Teorie potrivit căreia embrionul se formează în ou, prin diferenţierea succesivă a părţilor nou-create. EPIGLOTĂ, epiglote s.f. (fr. epiglotte) Membrană cartilaginoasă situată deasupra laringelui, care acoperă glota în timpul înghiţirii, asigurând închiderea căilor respiratorii. EPIGON, epigoni s.m. (germ. Epigone, fr. epigone) Urmaş, imitator (inferior predecesorilor); scriitor minor, lipsit de originalitate. EPIGONIC, -Ă, epigonici, -ce adj. (epigon + -ic) Al epigonilor, specific epigonismului. EP1GONISM s.n. (fr. epigonisme) 1. Atitudinea, manifestarea unui epigon. 2. Lipsă de originalitate a unei creaţii în raport cu modelul. EPIGRAF, epigrafe s.n. (fr. epigraphe) 1. Inscripţie gravată pe monumente, pe edificii, care indică destinaţia acestora. 2. Motto la o lucrare, Ia un capitol etc. EPIGRAFIC, -Ă, epigrafici, -ce adj. (fr. epigraphique) Referitor Ia epigrafie. EPIGRAFIE s.f. (fr. epigi'aphie) Ştiinţă care studiază inscripţiile făcute pe piatră, pe metal, pe lemn etc. EPIGRAFIST, -Ă, epigi‘afişti, -ste s.m. şi f. (fr. epi-graphiste) Specialist în epigrafie. EPIGRAMÂTIC, -Ă, epigramatici, -ce adj. (fr. epi-grammatique, lat. epigrammaticus) Care are caracter de epigramă; satiric. EPIGRAMĂ, epigrame s.f. (fr. epigramme, lat. epi-gramma) Poezie foarte scurtă în care se satirizează o persoană, un fapt, un viciu etc. EPIGRAMIST, -Ă, epigramişti, -ste s.m. şi f. (epigramă + -ist, cf. fr. epigrammiste) Autor de epigrame. EPILA, epilez vb. I (fr. epiler) A îndepărta firele de păr de pe piele; a (se) depila (2). EPILÂRE, epilări s.f. (de la epila) Depilare. EPILATOR, -OÂRE, epilatori, -oare adj., s.n. (fr. epilatoire) Depilator. EPILÂŢIE, epilaţii s.f. (fr. epilation) îndepărtare a firelor de păr (de pe unele părţi ale corpului). EPILEPSIE, epilepsii s.f. (fr. epilepsie, lat. epilepsia) Boală de nervi caracterizată prin convulsii intermitente urmate de pierderea cunoştinţei, de halucinaţii senzoriale etc. EPILEPTIC, -Ă, epileptici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. epi-kptique) (Suferind) de epilepsie. EPILOG, epiloguri s.n. (fr. epilogue, lat. epilogus) 1. Final, încheiere a unei opere literare. 2. (Fig.) Concluzie a unei întâmplări, a unei acţiuni. EPILOGÂ, epiloghez vb. I (fr. epiloguer) A încheia, a termina (1); a spune ceva în plus. EPIMONĂ, epimone s.f. (fr. epimone) (Lit.) Como-raţie (2). EPIPLON, epiploanc s.n. (fr. epiploon) Ligament peritoneal care uneşte viscerele. EPIROGENETIC, -Ă, epirogenetici, -ce adj. (germ. epirogenetisch) 1. (Despre mişcări tectonice) Care are caracter oscilatoriu, determinând ridicarea sau scufundarea unor blocuri continentale; epirogenic. 2. Despre epirogeneză. EPIROGENEZĂ s.f. (fr. epirogenese) Proces de ridicare a unor porţiuni mari de scoarţă terestră deasupra nivelului mării, în urma unor mişcări tectonice. EPIROGENIC, -Ă, epirogenici, -ce adj. (fr. epiro-genique) (Geol.) Epirogenetic. EPISCENIU, episcenii s.n. (fr. episcenium) Construcţie cu un etaj, situată deasupra scenei, în teatrul antic. EPISCOP1, episcopi s.m. (ngr. epîskopos, lat. episco-pus) Rang înalt în ierarhia bisericească, inferior mi-tropolimlui sau arhiepiscopului; persoană care deţine acest grad şi conduce o eparhie; superintendent (2). EPISCOP2, episcoape s.n. (germ. Episkop) 1. Aparat folosit pentru proiecţia prin reflexie a figurilor de pe cărţi, de pe fotografii sau de pe obiectele opace. 2. (Mii.) Dispozitiv optic folosit pentru observarea terenului din interiorul unui tanc (1). EPISCOPÂL, -Ă, episcopali, -e adj. (fr. episcopal, lat. episcopalis) Referitor la episcop1 sau la episcopie. EPISCOPÂT, episcopate s.n. (fr. episcopat, lat. epis-copatus) Rangul, demnitatea, funcţia de episcop1; perioada în care un episcop ocupă această funcţie; episcopie. EPISCOPIE, episcopii s.f. (fr. episcopie) Teritoriu asupra căruia se extinde autoritatea unui episcop1; eparhie, dieceză; reşedinţa episcopului; episcopat. EPISILOGISM, episilogisme s.n. (fr. episyllogisme) Silogism dintr-un şir de silogisme care are ca premisă concluzia silogismului anterior. EPISOD, episoade s.n. (fr. episode) 1. (Lit.) Fragment (3), scenă secundară legată de acţiunea principală. 2. Diviziune a unei acţiuni dramatice. Film cu multe episoade. 3. întâmplare, incident, peripeţie din viaţa cuiva, dintr-o serie de evenimente. EPISODIC, -Ă, episodici, -ce adj. (fr. episodique) Care constituie un simplu episod; secundar2, neesenţial; incidental, întâmplător. EPISTÂXIS 326 EPISTAXIS s.n. (fr. epixtaxis) Hemoragie nazală; rinoragie. EPISTEMOLOG, -Ă, epistemoiogi, -ge s.m. şi f. (it. epistemologo) Adept al epistemologiei. EPISTEMOLOGIC, -Ă, epistemologici, -ce adj. (fr. epistemologique) Care ţine de epistemologie. EPISTEMOLOGIE s.f. (fr. epistemologie) Partea filosofîei care studiază istoria, metodele şi principiile ştiinţelor; teoria cunoaşterii ştiinţifice. EPISTIL, epistiluri s.n. (fr. epistyle) (Arhit.) Arhitravă. EPISTOLAR, -Ă, epistolari, -e (fr. epistolaire, lat. epistolaris) 1. Adj. Referitor la arta de a scrie scrisori; compus în stilul unei scrisori. 2. S.n. Colecţie de scrisori (publicate). EPISTOLĂ, epistole s.f. (lat. epistola) 1. Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, în formă de scrisoare, care tratează un subiect filosofic, moral, artistic etc. 3. (Art.) Scriere din Noul Testament care prezintă învăţături religioase, moral-sociale etc. EPISTOLIER, epistolieri s.m. (fr. epistoliei') Autor de scrisori literare; autor care excelează în genul epistolar. EPISTROFĂ, epistrofe s.f. (fr. epistrophe) (Stil.) Epiforă (2). EPITĂF, epitafuri s.n. (gr. epitâfion, fr. epitaphe) Placă de piatră sau de metal pe care este gravată ori sculptată o inscripţie funerară; poezie compusă cu ocazia morţii cuiva. EPITALÂM, epitalamuri s.n. (fr. epithalame, lat. epithalamium) Poem liric scurt, compus şi cântat cu ocazia unei căsătorii, în cinstea mirilor. EPITÂZĂ s.f. (fr. epitase) Partea unei drame în care se conturează intriga, conflictul. EPITELIĂL, -Ă, epiteliali, -e adj. (fr. epitheliaî) Care ţine de epiteliu, al epiteliului. EPITELIOM, epitelioame s.n. (fr. epitheliome/epithe-lioma) Tumoare malignă a epiteliului; carcinom. EPITELIU, epitelii s.n. (fr. epithâlium) Ţesut vascular de celule stratificate care formează învelişul pielii, al mucoaselor, al glandelor etc. EPITET, epitete s.n. (fr. epithete, gr. epitheton) Determinant expresiv al unui cuvânt; calificativ elogios sau injurios dat cuiva. EPITETIC, -Ă, epitetici, -ce (fr. epithetique) 1. (Despre stil) Care conţine epitete. 2. Referitor la epitet. EPIZEUXIS s.n. (fr. epizeuxis) Reluare imediată a unui cuvânt, într-o propoziţie sau într-un vers. EPIZOAR, epizoare s.n. (fr. epizoaire) Animal care trăieşte, ca parazit, pe pielea altor animale. EPIZOOTIC, -Ă, epizootiei, -ce adj. (fr. epizootique) Referitor la epizootie. EPIZOOTIE, epizootii s.f. (fr. epizootie) Boală contagioasă care se manifestă la un număr mare dc animale dintr-o localitate, dintr-o regiune ctc.; epidemie, molimă. EPOCÂL, -Ă, epocali, -e adj. (epocă + -al, cf. germ. epochaf) Care marchează o epocă; de marc răsunet; memorabil. EPOCĂ, epoci s.f. (fr. epoque) 1. Perioadă de timp caracterizată prin anumite evenimente sau personalităţi importante; ev (1), eră (2). 2. Interval de timp în care un fenomen se repetă periodic. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. 4. A face epocă = a lăsa o amintire durabilă. EPODĂ, epode s.f. (fr. epode, lat. epodus) 1. (In poezia antică greacă) A treia strofa a unei ode. 2, (în poezia antică latină) Distih compus din versuri inegale. 3. Cuplet liric în care se succed alternativ un vers lung şi un vers scurt. EPOLET, epoleţi s.m. (fr. epaulette) Bandă rigidă de stofa, fixată pe umerii uniformelor militare, pc care se aplică însemnele gradului, ale specialităţii militare etc. EPONIM, -Ă, eponimi, -e (fr. eponyme) 1. S.m. Magistrat din Atena antică (unul dintre cei nouă ar-honţi) al cărui nume era dat anului respectiv. 2. Adj. Al cărui nume este dat unui oraş, unei regiuni etc. EPONIMIE s.f. (fr. eponymie) Funcţia de eponim (1); durata acestei funcţii. EPONJ s.n. (fr. eponge „burete”) Ţesătură moale cu aspect buretos, din care se fac prosoape, halate de baie etc. EPOPEE, epopei s.f. (fr. epopee) 1. Poem de mari proporţii, în versuri sau în proză, în care se povestesc fapte eroice, legendare ori istorice, cu personaje extraordinare sau supranaturale; epos (2), saga. 2. Şir de fapte eroice, glorioase. EPOPEIC, -Ă, epopeici, -ce adj. (it. epopeico) Referitor la epopee (1), care are caracter de epopee. EPOS, eposuri s.n. (germ. Epos) 1. Ansamblul motivelor epice importante, proprii unei culturi. 2. (Livr.) Epopee (1); povestire. EPRUBETĂ, eprubete s.f. (fr. eprouvette, cf. probă) Tub mic de sticlă, închis la un capăt, folosit în experienţele de laborator. EPRUVETĂ, epruvete s.f. (fr. eprouvette) Eşantion supus unor încercări mecanice, folosit pentru stabilirea calităţilor materialului respectiv; corp de probă. 327 EREMIT EPSILON, epsilon s.m. (fr. epsilon) A cincea literă a alfabetului grecesc, care corespunde sunetului e. EPUIZA, epuizez vb. I (fr. epuiser) 1. A (se) termina (prin vânzare, prin consum etc.). 2. A cerceta, a lămuri o problemă sub toate aspectele, în mod exhaustiv. 3. A fl supus sau a supune epuizării; a (se) extenua; a (se) consuma2 (2), a claca (2). EPUIZABIL, -Ă, epuizabili, -e adj. (fr. epuisable) Care se poate epuiza. EPUIZANT, -Ă, epuizanţi, -te adj. (fr. epuisant) Care epuizează; istovitor, extenuant. EPUIZARE, epuizări s.f. (de la epuiza) 1. Acţiunea dc a (se) epuiza; terminare, isprăvire. 2. Solicitare excesivă a unui organ, a unui sistem de organe sau a întregului organism; extenuare, oboseală, uzură (2). EPURA, epurez vb. I (fr. epurer) 1. A curăţa, a purifica un amestec, o soluţie etc. de substanţe, de corpuri nefolositoare sau dăunătoare. 2. A da afară pe anumite criterii dintr-o instituţie, dintr-o organizaţie, dintr-un partid etc. EPURARE, epurări s.f. (de la epura) 1. Epuraţie, curăţare, purificare. 2. Epurarea apei = operaţia de îndepărtare, din ape potabile, industriale, de canal etc., a substanţelor toxice. EPURAŢIV, -Ă, epuraîivi, -e adj. (fr. epuratij) Care curăţă; purificator. EPURATOR, epuratoare s.n. (fr. epurateur) Aparat folosit pentru eliminarea impurităţilor dintr-un produs (apă, gaze, aer, benzină etc.). EPURAŢIE, epuraţii s.f. (fr. epuration) Epurare (1). EPURĂ, epure s.f. (fr. epure) Reprezentare grafică a unui obiect; desen realizat după o schiţă; diagramă (3). EQUUS s.m. (pr. ecvuus; lat. equus) Gen de mamifere imparicopitate (cal, măgar, zebră etc.) de talie mare, cu dinţi lungi.şi cu un singur deget. ERADICĂ, eradichez vb. I (lat., it. eradicare) A smulge din rădăcini; (p. ext.) a stârpi, a desfiinţa, a face să dispară. ERATĂ, erate s.f. (fr., lat. errata) Listă, la sfârşitul unei cărţi, care cuprinde rectificarea greşelilor de tipar sau dc fond; corrigenda. ERATIC, -Ă, eratici, -ce adj. (fr. erratique, lat. er-raticus) 1. Care nu este fix; instabil (1), inconstant. 2. Bloc eratic = bloc mare de piatră transportat de gheţari departe de situl geologic. ERA, ere s.f. (fr. ere, lat. aera) 1. Perioadă istorică marcată de data unui deosebit eveniment sau fapt, de la care sc începe numărătoarea anilor. 2. Epocă (1). 3. Perioadă caracterizată prin fapte de civilizaţie. Era industrială. 4. Cea mai mare subdiviziune din istoria geologică a Pământului. ERBACEE, erbacee adj., s.f. (fr. herbace, lat. her-baceus) (Plantă) cu tulpină nelignificată, subţire, fragedă, moale şi apoasă, cu aspect de iarbă. ERBICID, erbicide s.n. (fr. herbicide) Substanţă toxică folosită pentru distrugerea buruienilor. ERBICIDA, erbicidez vb. I (erbicid+ -a) A trata un teren agricol cu erbicide. ERBIU s.n. (fr. erbium, germ. Erbiitm) Element chimic din grupa lantanidelor, metal alb-argintiu. ERBIVOR, -Ă, erbivori, -e adj., s.n. (fr. herbivore) (Mamifer) care se hrăneşte cu ierburi, cu plante. ERBORIZĂ, erborizez vb. I (fr. herboriser) A culege plante din mediul natural al acestora, pentru studiu sau pentru vânzare. EREB s.n. (it. erebo, lat. erebum) (La vechii greci) Loc întunecat, subteran, lăcaş al morţilor. ERECT, -Ă, erecţi, -te adj. (lat. erectus) (Despre plante, tulpini) Drept, ridicat vertical. ERECTIL, -Ă, erectili, -e adj. (fr. erectile) Referitor la erecţie, capabil de erecţie. ERECTOR, -OÂRE, erectori, -oare (fr. erecteur) 1. Adj. (Despre muşchi) Care serveşte la ridicarea anumitor organe. 2. S.n. Maşină utilizată pentru ridicarea şi aşezarea în poziţie definitivă a prefabricatelor grele. ERECŢIE, erecţii s.f. (fr. erection) Act reflex prin care se acumulează şi se reţine sângele în corpii ca-vemoşi ai penisului; ridicare, poziţie verticală. EREDE, erezi s.m. (lat. heres, -dis, it. erede) (Livr.) Moştenitor. EREDITÂR, -Ă, ereditari, -e adj. (fr. hereditaire, lat. hereditarius) 1. (Despre particularităţi fizice, psihice) Care se transmite prin ereditate (1); congenital; parental. 2. (Despre bunuri, privilegii) Care se transmite prin drept de succesiune; patrimonial. EREDITÂTE, eredităţi s.f. (fr. heredite, lat. heredi-tas, -atis) 1. însuşirea vieţuitoarelor de a transmite urmaşilor caracterele genetice dobândite. 2. Moştenire, succesiune (2); avere succesorală. EREDOBIOLOGIE s.f. (fr. heredobiologie) Ramura biologiei care se ocupă de problemele eredităţii. EREDOPATIE, eredopatii s.f. (fr. heredopatie) Boală moştenită sau transmisibilă ereditar. EREDOSIFILIS s.n. (fr. heredosyphilis) (Impr.) Sifilis congenital. EREMIT, eremiţi s.m. (fr. eremite) Călugăr care trăieşte izolat, departe de lume; pustnic, sihastru. EREMITIC 328 EREMITIC, -Ă, eremitici, -ce adj. (fr. eremitique) (Rar) Referitor la eremiţi, al eremitului. ERETIC, -Ă, eretici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. heretique) (Adept, promotor) al unei erezii; (p. ext.) heterodox. ERETISM s.n. (fr. eretisme) L Stare de hiperexcita-bilitate cardiacă, mai ales la tineri, manifestată prin puls rapid (neregulat). 2. (Fig.) Exaltare, înflăcărare. EREUTOFOBIE, ereutofobii s.f. (fr. ereuthophobie) Fenomen patologic manifestat prin înroşirea feţei în prezenţa cuiva; eritrofobie. EREZIE, erezii s.f. (fr. heresie, lat. haeresis) 1. Concepţie religioasă în contradicţie cu dogmele Bisericii oficiale, condamnată de aceasta. 2. (Fig.) Abatere, rătăcire, greşeală, eroare. ERG1, ergi s.m. (fr. erg) Unitate de măsură pentru energie. ERG2, erguri s.n. (fr. erg) Deşert de nisip cu dune, specific vestului Saharei. ERGASTERIE, ergasterii s.f. (fr. ergasterie) (în Atena antică) Atelier meşteşugăresc în care munceau sclavi. ERGO- (fr. ergo-, gr. ergon) Element de compunere cu sensul de „activitate”, „energie”, în cuvinte ca: ergograf ergometrie. ERGOGRAF, ergografe s.n. (fr. ergographe) Aparat folosit pentru înregistrarea forţei musculare. ERGOLOGIE s.f. (germ. Ergologie) Ştiinţă care studiază bunurile materiale ale unei culturi naţionale. ERGOMETRIC, -Ă, ergometrici, -ce adj. (fr. ergo-metrique) Referitor la ergometrie. ERGOMETRIE s.f. (fr. ergometrie) Tehnică de măsurare a lucrului mecanic efectuat în timpul unui efort fizic (muscular). ERGOMETRU, ergometre s.n. (fr. ergometre) Aparat (bicicletă, covor rulant etc.) folosit în ergometrie; dinamometru. ERGONĂ, ergone s.f. (fr. ergones) Denumire generică dată anumitor substanţe organice (enzime, hormoni, vitamine) care stimulează funcţiile celulare. ERGONOMIC, -A, ergonomici, -ce adj. (fr. ergono-mique) Care oferă, prin folosire, un confort sporit; de ergonomie. ERGONOMIE s.f. (fr. ergonomie) Ştiinţă care se ocupă de adaptarea activităţii omului şi a maşinilor la posibilităţile utilizatorului. ERGONOMIST, -Ă, ergonomişti, -ste s.m. şi f. (fr. ergonomistey engl. ergonomist) Specialist în ergonomie. ERGOSTEROL, eigosteroli s.m. (fr. eigosterof) Ste-rol prezent în diverse ţesuturi animale sau vegetale, care se poate transforma în vitamina D sub influenţa razelor ultraviolete. ERGOTÂ, ergotez vb. I (fr. ergoter) A şicana, a critica (2). ERGOTAMINĂ s.f. (fr., engl. ergotamine) Alcaloid obţinut din comul-secarei. ERGOTERAPEUT, ergoterapeuţi s.m. (fr. ergothe-rapeute) Medic specializat în ergoterapie. ERGOTERAPIE s.f. (fr. ergotherapie) Metodă dc reeducare şi de readaptare socială şi psihologică prin activitate fizică, prin muncă manuală necalificată. ERGOTINĂ, ergotine s.f. (fr. ergotine) Substanţă toxică obţinută din comul-secarei, care provoacă contracţia muşchilor, folosită ca hemostatic; ergo-toxină. ERGOTISM1 s.n. (fr. ergotisme) Manie de a şicana, de a agasa. ERGOTISM2 s.n. (fr. ergotisme) Intoxicaţie gravă cu ergotină. ERGOTOXINĂ, ergotoxine s.f. (fr. ergotoxine) (Med.) Ergotină. ERIJA, erijez vb. I (fr. eriger) A-şi aroga ilegal o autoritate, un rol, un drept, a se da drept ceea ce nu este. ERINII n.pr. f. pl. (fr. erinnyes) (La vechii greci) Divinităţi ale infernului reprezentate prin femei înaripate, cu şerpi în păr; (la vechii romani) furii (3); eumenide. ERISTIC, -Ă, eristici, -ce (fr. eristique) 1. Adj. Carc ţine de controversă. 2. S.f. Arta controversei, care foloseşte argumente subtile, artificii sofisticate. 3. S.m. şi f. Adept al eristicii (2). ERITEM, eriteme s.n. (fr. eiytheme) Roşeaţă a pielii în formă de pete, care apare în cursul unor boli contagioase, dermatologice, sangvine. ERITEMATOS, “OÂSĂ, eritematoşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. eiythemateux) (Suferind) de eritem. ERITREEÂN, -Ă, eritreeni, -e adj., s.m. şi f. (fr. cry-threen) (Persoană) din Eritreea. ERITREMIE, eritremii s.f. (fr. erythrâmie) (Med.) Poliglobulie. ERITR(O)- (fr. eiythrfo]gr. erythros) Element de compunere cu sensul de „roşu”, în cuvinte ca: eri-troblast, eritrocit. ERITROBLÂST, eritroblaşti s.m. (fr. eiythroblaste) Celulă a măduvei osoase, precursoare a hematiilor. ERITROBLASTOZĂ, eritroblastoze s.f. (fr. ciy-throblastose) Prezenţă patologică a critroblaştilor în sânge. ERITROCIANOZĂ s.f. (fr. eiythrocyanose) (Med.) Eritem violaceu. 329 EROU ERITROCIT, eritrocite s.n. (fr. eiythrocyte) (Anat.) Hematie. ERITROCITOZĂ s.f. (fr. erythrocytose) (Med.) Po-Iiglobulie. ERITRODERMIE, eritrodermii s.f. (fr. âtyîJuvder-mie) Boală gravă manifestată printr-o roşeaţă generalizată a pielii, prin vezicule, edeme etc. ERITROFOBIE, eritrofobii s.f. (fr. etythrophobie) (Med.) Ereutofobie. ERITROMICINĂ s.f. (fr. eiythromycine) Antibiotic puternic folosit în infecţii stafilococice severe. ERITROPATIE, eriîropatii s.f. (fr. eiythropathie) Denumire generică dată bolilor globulelor roşii. ERITROPENIE s.f. (fr. eiythropenie) Scădere patologică a numărului de globule roşii din sânge. ERITROPOIEZĂ s.f. (fr. eiythropoiese) Proces de formare a globulelor roşii. ERITROPSIE s.f. (fr. eiythropsie) Defect de vedere care percepe obiectele colorate în roşu. ER1TROPSINĂ, eritropsine s.f. (fr. eiythropsine) Proteină roşie, legată de vitamina A, prezentă în unele celule ale retinei şi care, sub acţiunea luminii, devine galbenă-deschis, stimulând terminaţiile senzoriale din retină. ERIZIPEL, erizipele s.n. (fr. etysipele, gr. eiysipe-las) Infecţie acută a pielii provocată de un streptococ, manifestată prin febră şi printr-o plagă roşie, dureroasă, localizată pe faţă sau pe membre; (pop.) brâncă. ERMETIC, -Ă, ermetici, -ce adj. (fr. hermetique) 1. Astupat perfect; etanş. 2. (Fig.) Greu de înţeles, obscur (3), impenetrabil (2), ezoteric. Text ermetic. ERMETISM s.n. (fr. hermetisme) Tendinţă în literatură (mai ales în poezie) de a folosi un limbaj inte-lectualizat excesiv, cifrat, obscur, dificil. ERMETIST, -Ă, ermetişti, -ste s.m. şi f. (fr. Jierme-tiste) Scriitor adept al ermetismului. ERMETIZÂ, ermetizez vb. I (fr. hennetiser) (Livr.) A face un mesaj, un cuvânt etc. să devină ermetic, de neînţeles. ERMITAJ, ermitaje s.n. (fr. ermitage) 1. Locuinţa unui eremit; (p. ext.) loc retras. 2. Palat mic şi izolat sau casă singuratică la ţară. 3. Pavilion izolat în parcul unui castel. EROARE, erori s.f. (fr. eireur, lat. eiror, -oris) 1. Opinie, cunoştinţă, idee etc. contrară adevărului; ceea ce este greşit; greşeală, abatere. 2. (Despre mărimi) Diferenţă dintre valoarea reală şi cea măsurată. 3. A induce în eroare = a înşela. ERODA, pers. 3 erodează vb. I (fr. eroder) A (se) roade, a (se) măcina lent. ERODÂBIL, -Ă, erodabili, -e adj. (fr. erodable) Care poate fi erodat. ERODÂNT, -Ă, erodanţi, -te adj. (fr. erodaut) Care (se) erodează prin acţiune chimică. EROGEN, -A, erogeni, -e adj. (fr. erogene) (Despre unele părţi ale corpului) Susceptibil de a produce o excitaţie de tip sexual. Zonă erogenă. EROIC, -Ă, eroici, -ce adj. (fr. hero'ique, lat. heroici ts) Caracteristic eroilor; cu calităţi de erou; (p. ext.) grandios, măreţ; (despre poezii, poeme) care povesteşte fapte de erou. EROICOMIC, -A, eroicomici, -ce adj. (fr. heroi-co-mique) Care este eroic şi comic în acelaşi timp. EROINA, eroine s.f. (fr. heroine) 1. Femeie care se distinge printr-un curaj deosebit, prin calităţi excepţionale, ieşite din comun. 2. Femeie care joacă un rol principal în acţiunea unei opere literare sau cinematografice; (p. ext.) femeie care joacă un rol important într-o întâmplare reală. EROISM s.n. (fr. heroîsme) Capacitatea de a săvârşi fapte măreţe în împrejurări deosebite; vitejie, bravură (2); atitudine de erou; spirit eroic, curaj excepţional. ERONAT, -Ă, eronaţi, -te adj. (fr. errone) Greşit, inexact (1), sofistic (1), neadevărat. EROS s.n. (fr. eros) Ansamblu de tendinţe şi de dorinţe sexuale, considerate la nivel psihanalitic; libido. EROTIC, -Ă, erotici, -ce (fr. eivtique) 1. Adj., s.f. (Sentiment, operă literară etc.) de dragoste. 2. Adj. Referitor la sexualitate. Film erotic. EROTISM s.n. (fr. erotisme) 1. Caracterul a ceea ce este erotic. 2. (Med.) Dragoste maladivă; senzualism (2), senzualitate (1). EROTIZÂ, erotizez vb. I (fr. erotiser) A face un gest un mesaj etc. să devină erotic. EROTOLOG, -Ă, erotologi, -ge s.m. şi f. (fr. eroto-logite) Specialist în erotologie. EROTOLOGIE s.f. (fr. erotologie) Studiul erosului şi al operelor cu un caracter erotic. EROTOMÂN, -Ă, erotomani. -e adj., s.m. şi f. (fr. erotomane) Obsedat sexual. EROTOMANIE s.f. (fr. erotomanie) Stare patologică manifestată prin obsesii sexuale. EROU, eroi s.m. (fr. heros, lat. heros) 1. Persoană care se distinge prin fapte de vitejie şi curaj; viteaz; ostaş căzut în luptă. 2. Semizeu sau persoană legendară. 3. Personaj principal într-o operă literară sau cinematografică. 4. Persoană aflată în centrul preocupărilor şi atenţiei într-o anumită circumstanţă. EROZIUNE 330 EROZIUNE, eroziuni s.f. (fr. erosion, lat. erosio, -onis) 1. Ansamblul proceselor de degradare a reliefului; erodare a solului, produsă de agenţi atmosferici, de ape, de gheţuri etc. 2. Uzură a conductelor sau a aparatelor metalice, datorată frecării fluidelor de pereţii acestora. 3. Ulceraţie uşoară, superficială a pielii sau a mucoaselor; excoriaţie. EROZIV, -Ă, erozivi, -e adj. (fr. erosif) Care roade, care produce eroziune. ERPETOLOG, -Ă, erpetologi, -ge s.m. şi f. (de la erpetologie, cf. fr. erpetologiste) Specialist în erpe-tologie. ERPETOLOGIC, -Ă, erpeîologici, -ce adj. (fr. er-petologique) Referitor la erpetologie. ERPETOLOGIE s.f. (fr. erpetologie) Studiul reptilelor şi amfîbienilor. ERUCTÂ, enictez vb. I (fr. eructer) (Med.) A râgâi. ERUCTÂŢIE, cruciaţii s.f. (fr. eructation) Eliminare pe cale orală a gazelor acumulate în stomac; râgâială. ERUDIT, -Ă, entdiţi, -te adj. (fr. erudit, lat. emditus) 1. Care posedă cunoştinţe vaste; învăţat, doct (1), savant (1). 2. Care reprezintă o sursă de erudiţie. ERUDIŢIE s.f. (fr. erudition, lat. euriditio) Cunoaştere aprofundată a uneia sau a mai multor ştiinţe; cultură vastă. ERUPE, pers. 3 entpe vb. III (lat. entmpere, cf. nipe) 1. (Despre lavă, magmă, petrol) A face erupţie (1); a ţâşni, a izbucni; a exploda (3). 2. (Despre pete, băşicuţe) A apărea pe piele. ERUPTIV, -Ă, eruptivi, -e adj. (fr. eniptif) 1. Care provine dintr-o erupţie (1); de origine vulcanică; (fig.) violent (3), impetuos. 2. (Despre boli) însoţit de erupţie (2). ERUPŢI VISM s.n. (fr. eruptivisme) Ansamblu de fenomene care provoacă erupţia magmei din scoarţa terestră. ERUPŢIE, erupţii s.f. (fr. emption, lat. emptio) 1. Ţâşnire violentă a lavei din craterul unui vulcan sau a petrolului, a gazelor dintr-un zăcământ. 2. Apariţie subită, pe piele, a unor băşicuţe sau a unor pete specifice anumitor boli. ERZAŢ, erzaţuri s.n. (germ. Ersatz) Surogat, înlocuitor (de cafea). ESAVERAJ, esaveraje s.n. (de la eseu, cf. golaveraj) (La rugbi) Diferenţă între punctele marcate şi cele primite. ESB/E.S.B. (siglă) Encefalopatie spongiformă bovină. ESCADRĂ, escadre s.f. (fr. escadre) 1. Unitate navală de luptă compusă din portavioane, nave purtătoare de rachete etc., comandată de un viceamiral. 2. Uni* tate militară de aviaţie formată din două sau mai multe escadroane. ESCADRILĂ, escadrile s.f. (fr. escadrille) Grup de avioane militare de acelaşi tip, compus din patrule. ESCADRON, escadroane s.n. (rus. eskadron, fr. es~ cadron) 1. Subunitate de cavalerie sau de blindate similară unei companii2 (1). 2. Unitate a forţelor aeriene, în S.U.A. ESCALADĂ, escaladez vb. I (fr. escalade)') 1. Ase căţăra pe un zid înalt, pe un munte, pentru a-1 trece; a sări peste un obstacol. 2. A lua cu asalt. 3. (Fig.; despre acţiuni, conflicte) A se extinde treptat. ESCALADĂRE, escaladări s.f. (de la escalada) Escaladă (1); (fig.) extindere treptată a unei acţiuni, a unui conflict armat, într-o anumită zonă. ESCALADĂ, escalade s.f. (fr. escalade) 1. Suire, urcare; trecere peste un obstacol înalt, pătrundere într-un loc închis. 2. (Fig.) Extindere treptată a unei acţiuni, a unui conflict; proces de înarmare din ce în ce mai sofisticat. ESCALATOR, escalatoare s.n. (fr., engl. escalator) Scară rulantă cu trepte mobile, folosită pentru transportul oamenilor în metrouri, în magazine etc. ESCÂLĂ, escale s.f. (fr. escale) Oprire, staţionare pe ruta unui avion sau a unui vapor, prevăzută pentru aprovizionare, pentru control ori reparaţii, pentru debarcarea sau îmbarcarea călătorilor; (p. ext.) port sau localitate în care se face această oprire; timpul de oprire a respectivului vehicul. ESCALOP, escalopuri s.n. (fr. escalope) Preparat culinar pregătit din felii subţiri de muşchi de viţel sau din bucăţi de peşte, fierte în sos de vin. ESCAMOTA, escamotez vb. I (fr. escamoter) 1. A face să dispară ceva fară să se observe, a ascunde cu iscusinţă. 2. (Fig.) A denatura (1), a falsifica (1), a contraface. 3. A introduce trenul de aterizare al unui avion în aripă sau în fuzelaj, după decolare. ESCAMOTĂBIL, -Ă, escamotabili, -e adj. (fr. esco-motable) 1. Care poate fi escamotat, ascuns. 2. (Despre trenul de aterizare) Care poate fi introdus în aripă sau în fuzelaj. ESCAMOTĂJ, escamotaje s.n. (fr. escamotage) I. Escamotare. 2. Acrobaţie nautică realizată cu un caiac, care constă dintr-o întoarcere şi o revenire. ESCAPÂDĂ, escapade s.f. (fr. escapade) Sustragere de la obligaţii; ieşire nepermisă şi ascunsă cu scopul de a se distra; aventură (amoroasă) de scurtă durată. ESCAPISM s.n. (engl. escapisme) Căutare a unui refugiu în atemporalitate. 331 ESICÂST ESCARA, escare s.f. (fr. escarre) Crustă negricioasă care se formează pe piele, pe plăgi, datorată mortificării ţesuturilor superficiale, frecventă la bolnavii imobilizaţi la pat; decubit. ESCARPAMENT, escarpamente s.n. (fr. escarpe-ment) Pantă abruptă (a unei escarpe). ESCÂRPĂ, escarpe s.f. (fr. escarpe) Taluz, perete înclinat care mărgineşte şanţul de apărare, la o fortificaţie; baraj antitanc realizat prin săpare de talu-zuri în versanţii îndreptaţi spre inamic. ESCARPEN, escaipeni s.m. (fr. escarpin) Pantof uşor purtat de femei, cu talpă subţire, nedecupat şi decoltat, cu sau fară toc. ESCATOLOGIC, -Ă, escatologici, -ce adj. (fr. escha-tologique) Referitor la escatologie, de escatologie. ESCATOLOGIE s.f. (fr. eschatologie) Totalitatea doctrinelor religioase care se ocupă de soarta omului după moarte şi de sfârşitul lumii. ESCHILĂ, eschile s.f. (fr. esquille) Fragment mic dintr-un os fracturat; aşchie. ESCHIMOS, -Ă, eschimoşi, -se (fr. esquimaux) 1. S.m. şi f. (La pl.) Populaţie indigenă de rasă mongoloidă care trăieşte în regiunile arctice din Groenlanda, Canada, Alaska şi Siberia; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. De eschimos (1), privitor Ia eschimoşi. 3. S.f. Limbă ame-rindiană vorbită de eschimoşi (1). 4. S.m. Rasă de câini puternici folosiţi Ia cărat. ESCHIVA, eschivez vb. I (fr. esquiver) 1. A se sustrage de la îndeplinirea unei obligaţii; a se fofila (2). 2. A se feri; a se retrage pe furiş. 3. A evita o lovitură, un atac. ESCHIVA, eschive s.f. (fr. esquive) (La box) Tehnică de apărare care constă în aplecări ale capului sau ale corpului pentru a evita lovitura adversarului. ESCOBAR, escoban.s.m. (fr. escobar) Ipocrit, viclean. ESCORTA, escortez vb. I (fr. escorter) A însoţi pe cineva pentru a-1 proteja, a-1 păzi, a-1 supraveghea sau pentru a-i da onorul. ESCORTA, escorte s.f. (fr. escorte) 1. Cortegiu, suită a unei persoane importante (cu scop de protecţie). 2. Formaţiune de nave sau de avioane care însoţesc sau protejează un convoi de alte nave ori de avioane. 3. Pază înarmată care însoţeşte deţinuţii. ESCORTOR, escortoare s.n. (fr. escorteur) Navă sau avion care escortează un convoi ori alte nave, alte avioane etc. escroc, -OÂCĂ, escroci, -oace s.m. şi f. (fr. escroc) Persoană care a comis o escrocherie; pungaş, impostor, şnapan, şarlatan. ESCROCA, escrochez vb. I (fr. escroquer) A obţine fraudulos bunuri necuvenite; a înşela. ESCROCHERIE, escrocherii s.f. (fr. escroquerie) Delict care constă în obţinerea de bunuri necuvenite prin manevre frauduloase; înşelătorie, şarlatanie. ESCUDO, escudo s.m. (port. escudo) 1. Unitate monetară principală în Capul Verde. 2. Unitate monetară principală în Portugalia, în circulaţie până în anul 2002, când a fost adoptată moneda euro1. ESCULÂP, esculapi (fr. esculape) 1. S.m. (Rar) Medic. 2. N.pr. m. Zeul medicinei, la vechii greci. ESEIAJ, eseiaje s.n. (fr. essayage) încercare; probă (3); testare a unui avion. ESEIOR, eseiori s.m. (fr. essayeur) Pilot de încercare, în zbor, a avioanelor noi. ESEIST, -Ă, eseişti, -ste s.m. şi f. (fr. essayiste) Autor de eseuri literare, politice sau filosofice. ESEISTIC, -A, eseistici, -ce (fr. essayistique) 1. Adj. Referitor Ia eseu, specific unui eseu. 2. S.f. Arta de a scrie eseuri; literatura eseurilor. ESENIENI s.m. pl. (fr. esseniens) Membrii unei secte religioase iudaice din timpul lui Isus Hristos, caracterizate prin ascetism, disciplină severă, comunitate a bunurilor şi pacifism. ESENŢĂ, esenţe s.f. (fr. essence, lat. essentia) I. Trăsătură fundamentală a unui fenomen; natură (7). 2. Substanţă aromatică extrasă din plante. 3. Soluţie concentrată din care, prin diluare, se obţine un produs alimentar. 4. Varietate, specie de arbori. 5. In esenţă = în ultimă analiză. ESENŢIÂL, -Ă, esenţiali, -e adj. (fr. essentiel, lat. essentialis) \. Fără de care o persoană nu poate exista; necesar, indispensabil (1); intrinsec (1). 2. Foarte important; substanţial (1), capital2 (1), fundamental, nodal (2), cardinal (1), primordial (1), principal; de prim ordin; elementar (1). ESENŢIALISM s.n. (fr. essentialisme) Curent filosofic care susţine primatul esenţei asupra existenţei. ESENŢIALITĂTE s.f. (fr. essentialite) (Livr.) Parte esenţială; caracter esenţial. ESEU, eseuri s.n. (fr. essai) 1. Studiu restrâns asupra unor teme filosofico, literare sau ştiinţifice. 2. (La rugbi) Aşezare cu mâna a mingii în terenul de ţintă, în spatele buturilor adverse; încercare. ESICĂSM s.n. (it. esicasmo) Doctrină mistico-mo-nahală care propovăduia descoperirea divinităţii prin tehnici fiziologice şi mintale de concentrare. ESICĂST, esicaşti s.m. (it. esicasta) Călugăr care practica esicasmul. ESOFAG 332 ESOFAG, esofage/esofaguri s.n. (fr. oesophage) Prima parte a tubului digestiv, cuprinsă între faringe şi stomac. ESOFAGIAN, -Ă, esofagieni, -e adj. (fr. asophagien) Care ţine de esofag. ESOFAGISM s.n. (fr. cesophagisme) Spasm al esofagului, prezent la bolnavii de tetanos, în isterie, în turbare etc. ESOFAGITĂ s.f. (fr. cesophagite) Inflamaţie a esofagului. ESOFAGOPLASTIE s.f. (fr. oesophagoplastie) Plastie a esofagului, realizată cu ajutorul tegumentelor. ESOFAGOSCOP, esofagoscoape s.n. (fr. cesophago-scope) Aparat folosit pentru examinarea esofagului. ESOFAGOSCOPIE, esofagoscopii s.f. (fr. cesopha-goscopie) Examinare endoscopică a esofagului. ESOPIC, -Ă, esopici, -ce adj. (fr. esopique) Referitor la Esop, care îi aparţine lui Esop; neclar, ambiguu, sibilinic. ESPADON, espadoane s.n. (fr. espadon) Sabie mare şi lată, cu două tăişuri, care se mânuia cu ambele mâini, folosită mai ales în sec. XV-XVI. ESPADRILĂ, espadrile s.f. (fr. espadrille) încălţăminte uşoară de pânză, cu talpă de sfoară sau dintr-un material uşor. ESPERANTISM s.n. (fr. esperantisme) Doctrină de susţinere a limbii esperanto. ESPERANTIST, -Ă, esperantişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. esperantiste) (Persoană) care se ocupă cu studiul limbii esperanto. ESPERANTO s.n. (fr. esperanto) Limbă auxiliară internaţională, formată din elemente de vocabular şi de gramatică simplificate, împrumutate din limbi romanice diferite. ESPINGOLĂ, espingole s.f. (fr. espingole) Armă de foc scurtă, din bronz, fixată pe un pivot. ESPLANADĂ, esplanade s.f. (fr. esplanade) 1. Loc plat, deschis, situat în faţa unui edificiu important. 2. Stradă largă, cu o alee de copaci, iarbă şi flori în mijloc. ESPRESSO, espresso s.n. (it. expresso) Cafe-expres. EST (fr. est) 1. S.n. Punct cardinal opus vestului; răsărit, orient; (p. ext.) regiune situată în locul de unde răsare Soarele. 2. N.pr. n. Totalitatea ţărilor europene din est care au aparţinut blocului socialist în anii 1945-1989. ESTABLISHMENT s.n. (pr. isteblişment; engl., fr. establishment) Grup de persoane care deţin puterea în societate, fiind interesate să menţină ordinea existentă, pentru a-şi păstra privilegiile şi poziţia socială. ESTACĂDĂ, estacade s.f. (fr. estacade) 1. Punte între ţărm şi navele acostate la chei. 2. Platformă construită între două puncte aflate deasupra solului. 3. (în porturi) Dig, baraj situat de-a curmezişul unui curs de apă. ESTÂNCLA, estancia s.f. (pr. estânsia\ sp. estancia) Fermă şi crescătorie de vite, în America Latină. ESTER, esteri s.m. (fr. ester) Compus chimic obţinut în urma reacţiei dintre un acid şi un alcool sau un fenol, cu eliminare de apă. ESTERIFICĂRE, esterificări s.f. (cf. fr. esterifica-tion) Reacţie reversibilă dintre un acid şi un alcool, cu formare de ester şi eliminare de apă. ESTET, -Ă, esteţi, -te s.m. şi f. (fr. esthete) Persoană căreia îi place şi cultivă frumosul; adept al estetismului; estetizant (2). ESTETIC, -Ă, estetici, -ce (fr. esthetique) 1. S.f. Ştiinţă care studiază legile şi categoriile artei, considerată forma de creare şi de receptare a frumosului. 2. Adj. Care ţine de sau corespunde esteticii (1); frumos, agreabil. 3. Chirurgie estetică = chirurgie plastică al cărei scop este de a ameliora forma sau aspectul unei părţi a coipului. ESTETICIĂN, -Ă, esteticieni, -e s.m. şi f. (fr. esthe-ticien) Specialist în estetică. ESTETISM s.n. (fr. esthetisme) Concepţie artistică care absolutizează natura formală a frumosului. ESTETIZÂ, estetizez vb. I (cf. it. estetizzare) A da caracter estetic (unui produs, unui edificiu etc.). ESTETIZÂNT, -Ă, estetizanţi, -te (estetiza + -aut) I. Adj. Care are caracter estetic; de estetism. 2. S.m. şi f. Estet. ESTEZIE s.f. (fr. esthesie) Sensibilitate (1). ESTEZIO- (fr. esthesio-y gr. aisthesis) Element dc compunere cu sensul de „senzaţie”, „sensibilitate ’, în cuvinte ca: esteziologie, esteziometrie. ESTEZIOLOGIE s.f. (fr. esthesiologie) Studiul fenomenelor senzoriale. ESTEZIOMETRIE, esteziometrii s.f. (fr. esthesio-metrie) Metodă de măsurare a sensibilităţii tactile. ESTEZIOMETRU, esteziometre s.n. (fr. esthesiome-tre) Aparat în formă de compas, folosit în esteziometrie. ESTIC, -Ă, estici, -ce adj. (est + -ic) De Ia răsărit, situat la răsărit; oriental. ESTIMĂ, estimez vb. I (fr. estimer, lat. aestimarc) LA determina valoarea unui bun, preţul unui obiect; a evalua. 2. A calcula cu aproximaţie; a prezuma. A estima o distanţă. ESTIMABIL, -Ă, estimabili, -e adj. (fr. estimable) Care poate fi estimat; evaluabil; apreciabil. 333 EŞANTION ESTIMATIV, -Ă, estimativi, -e adj. (fr. estimatij) Care cuprinde evaluarea unui lucru, care se referă la o evaluare; estimatoriu. Deviz estimativ. ESTIMATOR, -OÂRE, estimatori, -oare s.m. şi f. (it. estimatore) Persoană specializată în estimări. ESTIMATORIU, -IE, estimatorii adj. (fr. estimatoire) (Rar) Referitor la estimaţie; estimativ. ESTIMÂŢIE, estimaţii s.f. (fr. estimation, lat. aesti-matio) 1. Evaluare exactă. 2. Ordin de mărime, aproximaţie. ESTIMĂ, estime s.f. (fr. estime) Stabilire a poziţiei pe glob în care se află o navă aeriană sau maritimă, în funcţie de ora de plecare, de traseu şi de viteza de deplasare. EST1V, -Ă, estivi, -e adj. (fr. estive) (Rar) Estival. ESTIVÂL, -Ă, estivali, -e adj. (fr. estival) De vară; din timpul verii; specific verii; estiv. ESTIVÂŢIE, estivaţii s.f. (fr. estivation) Stare de viaţă latentă caracteristică unor animale din regiunile calde, în anotimpul secetos. ESTOMPĂ, estompez vb. I (fr. estomper) 1. A trece cu estompa peste un desen, pentru a definitiva umbrele; a atenua, a slăbi intensitatea unei culori sau a unor contururi. 2. (Fig.) A (se) diminua, a (se) voala (2). ESTOMPÂT, -Ă, estompaţi, -te adj. (de la estompa) Care are un contur pierdut, cu umbre; palid (2); (fig.) vag, imprecis; voalat (1). ESTOMPĂ, estompe s.f. (fr. estompe) Bastonaş de piele, de hârtie sau din alt material moale, care întinde praful de creion, de cărbune ori de culoare pentru a potrivi umbrele unui desen; desen astfel realizat. ESTON, -Ă, estoni, -e (cf. fr. estonien) 1. Adj., s,m, şi f. Estonian. 2. S.f. Limba estoniană. ESTONIÂN, -Ă, estonieni, -e (fr. estonien) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Estonia. 2. S.f. Limbă fmo-ugrică baltică vorbită de estonieni (1); estonă. ESTRÂDĂ, estrade s.f. (fr. estrade) 1. Scenă, platformă într-o sală sau în aer liber pe care au loc reprezentaţii artistice; platformă, postament pe care este aşezată masa unui prezidiu, o catedră etc. 2. De estradă = (despre muzică, spectacole etc.) distractiv, uşor. ESTRADIOL, estradioli s.m. (fr. cost rad io l) Hormon steroid secretat de ovar, folosit în tratarea cancerului de prostată. ESTRADISTIC, -Ă, estradistici, -ce adj. (estradă + ~istic)' Care ţine de estradă (2); referitor la estradă. ESTRÂL, -Ă, estrali, -e adj. (fr. astral) 1. Referitor la estru, de estru. 2. Ciclu estral = ansamblu de transformări periodice ale uterului şi ale vaginului, sub influenţa hormonilor ovarieni. ESTRAN, estrane s.n. (fr. estran) Porţiunea de litoral acoperită de apa mării în timpul fluxului. ESTROGEN, estrogeni s.m. (fr. cestrogene) Hormon feminin de tipul foliculinei, care determină apariţia estrului. ESTROGENIE s.f. (fr. cestrogenie) Prezenţă a estro-genilor în organism. ESTROMÂNĂ, estromane s.f. (fr. cesfromane) Nimfomană. ESTROMANIE s.f. (it. estromania) Nimfomanie. ESTRONĂ, estrone s.f. (fr. cestrone) Foliculină. ESTROPIÂ, estropiez vb. I (fr. estropier) A mutila, a schilodi (pe cineva). ESTROPIÂT, -Ă, estropiaţi, -te adj. (de Ia estropia, cf. fr. estropie) Mutilat; (p. ext.) neputincios, slab, infirm. ESTRU, estre s.n. (fr. oestre) 1. Fază a ciclului sexual la femelele mamiferelor şi Ia femei în care mucoasa uterului permite fixarea ovulului fecundat. 2. Perioadă de nit, la animale. 3. (Fig.) Pornire avântată. ESTRUOS, -OÂSĂ, estruoşi, -oase adj. (it. estroso) Bizar, capricios; original (5). ESTUÂR, estuare s.n. (fr. estuaire) Golf alungit în formă de pâlnie, format la vărsarea unor fluvii, pe ţărmurile afectate de maree. EŞAFOD, eşafoduri s.n. (fr. echafaud) Platformă ridicată în pieţele publice pe care erau executaţi condamnaţii la moarte; (p. ext.) condamnare la moarte prin tăierea capului. EŞAFODÂ, eşafodez vb. I (fr. echafauder) A construi (o schelă), a ridica. EŞAFODÂJ, eşafodaje s.n. (fr. echafaudage) 1. Schelă înaltă ridicată pentru a construi sau a repara o clădire. 2. (Fig.) Ansamblu de fapte, de argumente, de exemple care susţin o teorie, o ipoteză, o idee. EŞALON, eşaloane s.n. (fr. echelon) 1. Partea unui dispozitiv de luptă sau operativ ori a unei coloane militare aflate în marş. 2. Unitate de transport (coloană de maşini, tren etc.). 3. Fiecare dintre gradele unei ierarhii; nivel (3), stadiu. EŞALONÂ, eşalonez vb. I (fr. echelonner) 1. A dispune, a repartiza în etape succesive; a etapiza. 2. A dispune trupe pe eşaloane. EŞANTION, eşantioane s.n. (fr. echantillon) I. Specimen dintr-o marfa care serveşte ca referinţă calitativă sau ca produs publicitar; mostră, probă (9). 2. Exemplar sau material prelevat dintr-o serie de fabricaţie sau dintr-un lot, pentru a controla calitatea. EŞANTIONÂ 334 3. Număr reprezentativ de persoane dintr-un grup investigat. EŞANTIONÂ, eşantionez vb. I (fr. echantillonner) 1. A lua mostre la anumite intervale de timp dintr-un semnal, pentru procesări ulterioare. 2. A alege persoanele care vor fi interogate într-o investigaţie (sociologică). EŞANTIONÂJ, eşantionaje s.n. (fr. echantillonnage) Cercetare făcută prin eşantioane; sondaj. EŞAPÂ, pers. 3 eşapează vb. I (fr. echapper) (Despre gazele arse dintr-un motor) A ieşi, a scăpa. EŞAPAMENT, eşapamente s.n. (fr. echappement) Dispozitiv pentru evacuarea gazelor arse dintr-un motor cu ardere internă sau a gazelor şi a aerului din unele pompe. EŞÂRFĂ, eşarfe s.f. (fr. echarpe) 1. Fâşie de mătase, de stofa etc., purtată la gât de femei ca podoabă. 2. Bandă purtată în diagonală, pe piept sau în jurul taliei, ca semn al unei funcţii ori al unei demnităţi. 3. Bandă de stofa, de pânză care se poartă după gât, pentru susţinerea unei mâini fracturate. EŞEC, eşecuri s.n. (fr. echec) Insucces, nereuşită într-o acţiune; dezastru (2). EŞICHIER, eşichiere s.n. (fr. echiquier) 1. Aşezare de obiecte pe două sau pe mai multe rânduri, cu spaţii egale între ele. 2. Dispozitiv în care trupele militare sunt aşezate în careuri, la distanţe egale. 3. (Fig.) Loc de confruntare (politică, de interese); spectru al partidelor existente la un moment dat şi al relaţiilor dintre acestea. EŞUÂ, eşuez vb. I (fr. echouer) 1. (Despre nave) A se împotmoli în nisip. 2. (Fig.) A suferi un eşec, a nu reuşi; a rata (2). ETÂJ, etaje s.n. (fr. etage) 1. Fiecare dintre spaţiile plasate deasupra parterului, cuprinse între două plan-şee ale unei clădiri; cat, nivel. 2. (Spec.) Partea autonomă şi separabilă a unui lansator spaţial. 3. Complex de strate petrografice şi faunistice care corespund celei mai mici diviziuni ale unei ere geologice. ETAJÂ, etajez vb. I (fr. etager) A (se) aşeza în etaje, în rânduri suprapuse. ETAJERĂ, etajere s.f. (fr. etagere) 1. Raft fixat orizontal pe perete. 2. Mobilă cu rafturi suprapuse pe care se aşază cărţi sau alte obiecte. ETALÂ, etalez vb. I (fr. etaler) 1. A expune mărfuri spre vânzare. 2. A arăta (ostentativ) ceva pentru a fi privit, admirat; a exhiba, a demonstra (3). ETALÂJ, etalaje s.n. (fr. etalage) 1. Expunere de mărfuri. 2. Partea inferioară, în formă de trunchi de con, a cuvei unui furnal. ETALON, etaloane s.n. (fr. etalon) 1. Mărime, greutate etc. acceptată oficial, carc serveşte ca unitate de bază într-un sistem de măsurare; model pcrfcct al unei măsuri-tip, luat ca unitate de referinţă. 2. (Fig.) Ceea ce poate servi ca model (de urmat). 3. Etalon de aur (sau de argint) = unitate-tip de aur (sau de argint) a valorilor monetare. ETALONÂ, etalonez vb. I (fr. etalonner) L A grada scara (sau scala) unui instrument de măsură; a verifica precizia gradării unui instrument de măsura; a stabili un etalon. 2. A asigura unitatea sau echilibrul fotografic al unui film cinematografic. ETALONÂRE, etalonări s.f. (de la etalona) Operaţia de uniformizare a opacităţii şi culorii planurilor şi secvenţelor unui film cinematografic. ETALONÂT, -Ă, etalonaţi, -te adj. (de la etalona) 1. (Despre instrumente de măsură) Prevăzut cu o scară (sau scală) gradată; a cărui scară (sau scala) gradată a fost verificată. 2. (Despre măsuri şi aparate de măsură) Care a fost comparat cu un etalon. ETALONOR, etalonori s.m. (fr. etalonneur) Tehnician specializat în operaţii de etalonare. ETAMBOU, etambouri s.n. (fr. etambot) 1. Element de rezistenţă a scheletului unei nave, situat la pupă, susţinând cârma. 2. Piesă de rezistenţă din scheletul unui avion, situată la coada fuzelajului. ETAMINĂ, etamine s.f. (fr. etamine) Ţesătură rară dc bumbac, de mătase sau de material plastic pe caro se poate broda. ETÂN s.m. (fr. âthane) Gaz de sondă incolor şi inodor, folosit drept combustibil. ETANOL, etanoli s.m. (fr. ethanol) Alcool etilic. ETÂNŞ, -Ă, etanşi, -e adj. (fr. etanche) (Despre aparate, recipiente etc.) Care este perfect închis; ermetic (1).^ ETANŞĂ, etanşez vb. I (fr. etancher) A face un obiect, o încăpere etc. să devină etanşă. ETANŞEITÂTE, etanşeităţi s.f. (fr. etancheite) Calitatea a ceea ce este etanş. ETÂPĂ, etape s.f. (fr. etape) 1. Interval de timp, stadiu în evoluţia unui proces; fază (1). 2. Distanţă între două opriri. 3. Partea dintr-o întrecere sportivă disputată succesiv pe o durată mare; ediţie (2). ETAPIZÂ, etapizez vb. I (etapă + -iza) A împărţi în mai multe etape; a eşalona. ETÂTE s.f. (lat. aetas, -atis) 1, Vârstă. 2. în etate = bătrân. ETATISM s.n. (fr. etatisme) Doctrină care preconizează intervenţia statului în domeniile economic şi social; sistem care aplică această doctrină. 335 ETIMOLOGIC ETATIST, -Ă, etcitişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. etatiste) (Adept) al etatismului. ETATIZA, etatizez vb. I (fr. etatiser) A transfera un bun imobil, o întreprindere etc. privată în proprietatea sau în administrarea statului; a naţionaliza. ETATIZAT, -Ă, etatizaţi, -te adj. (de la etatiza, cf. fr. clătise) Aflat în proprietatea statului. ET CAETERA loc. adv. v. et cetera. ET CETERA/ET CAETERA (pr. etcetera) loc. adv. (abr. etc.; lat. et caetera) Şi celelalte, şi aşa mai departe. ETENĂ, elene s.f. (fr. ethene) Hidrocarbură gazoasă inflamabilă, folosită pentru obţinerea polietilenei, a alcoolului etilic, a cauciucului sintetic etc.; etilena. ETER, (1) eteri, (2) eteniri (fr. ether, lat. aether) 1. S.m. Compus organic incolor, lichid, foarte volatil şi inflamabil, cu miros aromatic, obţinut din alcooli sau din fenoli, utilizat în industrie. 2. S.n. (Fig.) Aer, atmosferă, cer. 3. S.n. (La unii filosofi din Grccia antică) Al cincilea element al Universului (pe lângă foc, apă, pământ şi aer), din care ar fi formate corpurile cereşti. ETERAT, -Ă, eteraţi, -te (fr. ethere) 1. Adj. Care are miros de eter (1). 2. Adj. (Fig.) Subtil, fin (5); diafan; foarte pur. 3. S.m. Combinaţie obţinută prin evaporarea soluţiilor eterice ale unor compuşi organici mieşti. ETERIC, -A, eterici, -ce adj. (germ. ăthensch) 1. Care are proprietăţi asemănătoare eterului (1). 2. (Fig.) Subtil, fin (5), inconsistent. 3. Ulei eteric = ulei volatil cu miros pătrunzător, extras din plante aromati- ce, folosit în industria parfîimurilor, în farmacie etc. ETERIFICÂ, eterific vb. 1 (fr. etherifier) A transforma un alcool sau un acid în eter. ETERISM s.n. (fr. etherisme) Stare patologică provocata de inhalarea vaporilor de eter. ETERIZA, eterizez vb. I (fr. etheriser) 1. A anestezia cu eter. 2. A deveni pur, diafan. ETERN, -Ă, eterni, -e adj. (lat. aeternus) Care nu are limite în timp, veşnic, perpetuu, nepieritor; imuabil. ETERNIT s.n. (germ. Eternit, fr. eternii) Azbociment. ETERNITATE s.f. (fr. eternite, lat. aeternitas, -atis) Durată fară început şi fară sfârşit; veşnicie. ETERNIZA, eternizez vb. I (fr. eterniser) A face un sentiment, o faptă etc. să dureze mult timp, să dăinuiască veşnic în amintirea posterităţii; a imortaliza. ETERO-/HETERO- (fr. hetero-, gr. heteros) Element dc compunere cu sensul de „alt”, „diferit”, în cuvinte ca: eterogen, eteromorf ETEROCLIT, -Ă, eterocliţi, -te adj. (fr. heteroclite, lat. heteroclitus) 1. Alcătuit din elemente disparate, eterogene. 2. Bizar, ciudat, neobişnuit. ETEROGEN, -Ă, eterogeni, -e adj. (fr. heterogene) Care este format din elemente de natură diferită; variat, felurit, amestecat, hibrid. Populaţie eterogena. ETEROMÂN, -Â, eteromani, -e s.m. şi f. (fr. ethe-romane) Persoană care suferă de eteromanie. ETEROMANIE , eteromanii s.f. (fr. etheromanie) Toxicomanie provocată de ingerarea repetată de eter etilic. ET(I) n.pr. m. (engl. E[xtra] Tfeirestiial] I[ntelligence]) Inteligenţă extraterestră. ETIAJ, etiaje s.n. (fr. etiage) Nivel mediu atins de un râu, de un lac etc. ETIC, -Ă, etici, -ce (fr. ethique, lat. ethicus) 1. Adj. Referitor la etică; de etică, moral. 2. S.f. Disciplină care studiază valorile şi condiţia umană din perspectiva principiilor morale. 3. S.f. Ansamblul normelor de conduită morală. 4. Etică medicală = ansamblu de reguli morale care se impun în practicarea medicinei; deontologie medicală. Etica afacerilor = totalitatea regulilor de comportament ale unui om de afaceri, respectate în afara legalităţii raporturilor comerciale. ETICHETA, etichetez vb. I (fr. etiqueter) 1. A aplica o etichetă pe un obiect. 2. (Fig.) A califica, a caracteriza (pe cineva) într-o manieră arbitrară. ETICHETĂ, etichete s.f. (fr. etiquette) 1. Bucăţică de hârtie care se aplică pe obiecte pentru a indica preţul, conţinutul, destinaţia etc. 2. Ceremonial, protocol (1); curtoazie. 3. Ansamblu de norme de politeţe, de comportament. ETICIÂN, -Ă, eticieni, -e s.m. şi f. (etică + -ian) Specialist în etică. ETIL, etili s.m. (fr. ethyle) Radical organic monova-lent obţinut din etan. ETILENĂ, etilene s.f. (fr. ethylene) (Chim.) Etenă. ETILENIC, -Ă, etilenici, -ce adj. (fr. ethylenique) Referitor la hidrocarburile cu legătură dublă. ETILIC, -Ă, etilici, -ce adj. (fr. ethylique) 1. Care conţine etil. 2. Alcool etilic = alcool, spirt. ETIL1SM s.n. (fr. ethylisme) Alcoolism. ETIMOLOG, -Ă, etimologi, -ge s.m. şi f. (de la etimologie, cf. germ. Etymolog) Etimologist (1). ETIMOLOGIC, -Ă, etimologici, -ce adj. (fr. ethy-mologique, lat. etynnologicus) 1. Referitor la etimologie; bazat pe etimologie. 2. Ortografie etimologică = tip de ortografie care se bazează pe etimologia cuvintelor. ETIMOLOGIE 336 ETIMOLOGIE, etimologii s.f. (fr. ethymologie, lat. etimologia) I. Originea sau filiaţia unui cuvânt. 2. Ramura lingvisticii care se ocupă de istoria cuvintelor. 3. Etimon. ETIMOLOGISM s.n. (fr. ethymologisme) Tendinţă de reformare a limbii literare, care constă în apropierea formei actuale a cuvintelor dc un stadiu mai vechi al limbii; ortografie etimologică. ETIMOLOGIST, -Ă, etimologişti, -ste s.m. şi f. (fr. ethymologiste) 1. Specialist în etimologie; etimo-log. 2. Adept al ortografiei etimologice. ETIMON, etimoane s.n. (fr. ctymon) Cuvânt dintr-o limbă considerat la originea altuia; etimologie (3). ETIOLÂ, etiolez vb. I (fr. etioler) A produce o etio-larc. ETIOLÂRE, etiolări s.f. (de la etiola, cf. fr. etiole-ment) Tulburare fiziologică generalizată a plantelor verzi, datorată absenţei luminii şi aerului, manifestată prin îngălbenire şi creştere exagerată în lungime. ETIOLOGIC, -Ă, etiologici, -ce adj. (fr. etiologique) Referitor la etiologie. ETIOLOGIE s.f. (fr. etiologie) Ramura medicinei care studiază cauzele şi factorii care determină apariţia diverselor boli. ETIOPIAN, -Ă, etiopieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. ethio-pien) 1. (Persoană) din Etiopia. 2. Limbi etiopiene = limbi semitice vorbite în Etiopia şi în Eritreea. ETIRA, etirez vb. I (fr. etirer) A efectua o etirare; a alungi, a întinde. ETIRARE, etirări s.f. (de la etiră) 1. Operaţia de tragere a metalelor în fire. 2. Operaţia de întindere a fibrelor sintetice pentru a le mări rezistenţa. ETMOID, etmoide s.n. (fr. ethmoîde) Os median impar al bazei craniului care formează partea superioară din scheletul nasului. ETNARH, etnarhi s.m. (fr. ethnarque) Guvernatorul unei etnarhii. ETNARHIE, etnarhii s.f. (fr. ethnarchie) 1. Provincie din Imperiile Roman, Bizantin sau Otoman. 2. Demnitatea de etnarh. ETNIC, -Ă, etnici, -ce adj. (fr. ethnique, lat. ethni-cus) 1. Referitor la apartenenţa la o etnie sau la specificul unui popor. 2. Nume etnic - nume de popor, etnonim. ETN1CISM s.n. (etnic + -ism, cf. fr. ethnicisme) Tendinţa în literatură de supraestimare a caracterelor etnice. ETNICITÂTE s.f. (engl. ethnicity>) Totalitatea particularităţilor etnice caracteristice unui popor, unei culturi. ETNIE, etnii s.f. (fr. cthnie) Grup dc oameni care au o origine, o limbă şi tradiţii culturale comunc; comunitate etnică. ETNO- (fr. ethno, gr. ethnos) Element dc compunere cu sensul de „poporîn cuvintc ca: etnogeneză^ etnografie. ETNOBIOLOGIE s.f. (fr. ethnobiologie) Ştiinţă carc studiază raporturile dintre om şi mediul natural al acestuia. ETNOBOTÂNIC, -Ă, etnobotanici, -ce (fr. cthnobo-tanique) 1. S.f. Studiul denumirilor populare date plantelor. 2. Adj. Care ţine de etnobotanică (1). ETNOCENTRISM s.n. (fr. ethnocentrisme, engl. cth-nocentrism) Tendinţa de a judeca alte etnii în raport cu etnia proprie, considerată superioară. ETNOCID, etnocide s.n. (fr. ethnocide) Distrugere în masă a unui grup etnic. ETNOCULTURĂ, etnoculturi s.f. (fr. ethnoculturc) Cultură populară tradiţională. ETNOGENEZĂ s.f. (fr. ethnogenese) Etnogenie. ETNOGENIE s.f. (fr. ethnogenie) Disciplină care studiază originea şi filiaţia raselor şi popoarelor; procesul de formare a unui popor; etnogeneză. ETNOGRAF, -Ă, etnografi, -e s.m. şi f. (fr. ethno-graphe) Specialist în etnografie. ETNOGRAFIC, -Ă, etnografici, -ce adj. (fr. ethno-graphique) Referitor la etnografie. ETNOGRAFIE s.f. (fr. ethnographie) Ştiinţă care studiază repartiţia geografică şi evoluţia culturilor materiale şi spirituale (locuinţe, ocupaţii, unelte, obiceiuri, instituţii etc.) ale popoarelor lumii. ETNOLINGVIST, -Ă, etnoling\>işti, -ste s.m. şi f. (fr. ethnolinguiste) Specialist în etnolingvisticâ. ETNOLINGVISTICĂ s.f. (fr. ethnolinguistique) Curent lingvistic care examinează raportul între limba, societate şi cultură. ETNOLOG, -Ă, etnologi, -ge s.m. şi f. (fr. ethno-logue) Specialist în etnologie. ETNOLOGIC, -Ă, etnologici, -ce adj. (fr. ethnolo-gique) Referitor la etnologie. ETNOLOGIE s.f. (fr. etimologie) Disciplină care studiază caracterele etnice, structura şi evoluţia popoarelor. ETNOMUZICOLOG, -Ă, etnomuzicologi, -ge s.m. şi f. (fr. ethnomusicologue) Specialist în etnomuzi-cologie. ETNOMUZICOLOGÎE s.f. (engl. ethnomusicolog}\ fr. ethnomusicologie) Ramura muzicologiei care cercetează tradiţiile muzicale ale popoarelor şi culturile muzicale arhaice; folcloristică muzicală. 337 EUFORIC ETNONIM, etnonime s.n. (fr. ethnonyme) Nume de popor. ETNOSOCIOLOG1E s.f. (fr. ethnosociologie) Disciplină care interpretează fenomenele sociale pe baza datelor etnologiei. ETO- (fr. etlîo-, gr. ethos) Element de compunere cu sensul de „obicei”, „comportament”, în cuvinte ca: etolog, etologie. ETOCRAŢIE s.f. (fr. ethocratie) Guvernare bazată pe principii morale. ETOLĂ, etole s.f. (fr. etole) 1. Fâşie lată de stofa, de mătase, purtată de preoţii catolici în timpul serviciului religios. 2. Eşarfa lată de blană, purtată de femei în jurul gâtului sau pe umeri. ETOLOG, etologi s.m. (fr. ethologue) Specialist în etologie. ETOLOGIC, -Ă, etoîogici, -ce adj. (fr. ethologique) Referitor la etologie. ETOLOGIE s.f. (fr. ethologie) 1. Studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor; tratat despre moravuri. 2. Studiul comportamentului animalelor şi plantelor în mediul lor natural. ETOS s.n. (lat. ethos, gr. ethos) 1. Ansamblu de trăsături morale specifice unui grup social sau unei epoci; moralitate, fizionomie morală. 2. Specificul cultural al unei colectivităţi. ETRANJER, -Ă, etranjeri, -e adj. (fr. etranger) Care este de altă naţionalitate; străin. Turişti etranjeri. ETRAVĂ, etrave s.f. (fr. etrave) Element de rezistenţă al scheletului unei nave, situat în prelungirea chilei, la proră. ETRUSC, -Ă, etmsci, -ce (fr. etrusque) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din regiunea Toscanei, în sec. I î.H. 2. Adj. Referitor la etrusci (1), care ţine de etrusci. ETRUSCOLOG, etruscologi s.m. (fr. etniscologue) Specialist în etruscologie. ETRUSCOLOGIE s.f. (fr. etniscologie) Studiul culturii şi al civilizaţiei etrusce. ETUFA, etufez vb. I (fr. etouffer) A efectua o etufare. ETUFÂRE, etufări s.f. (de la etufa) Operaţia de distrugere a nimfei fluturelui de mătase, prin tratarea gogoşilor. ETUI, etui-uri s.n. (pr. etiii; fr. etui) Cutiuţă (alungită) sau toc de piele, de plastic etc., folosit pentru păstrarea şi protejarea obiectelor (mici şi fragile). ETUVĂ, etuve s.f. (fr. etuve) Aparat metalic folosit pentru sterilizare şi deparazitare. EU- (fr. eu-) Element de compunere cu sensul de „frumos”, „bine”, în cuvinte ca: eufonie, euforie. EUCALIPT, eucalipţi s.m. (fr., lat. eucalyptus) Arbore tropical gigant, cu flori mici şi verzi, originar din Australia, al cărui lemn, rezistent şi dur, se foloseşte în construcţii şi din ale cărui scoarţă şi frunze, persistente şi parfumate, se extrag uleiuri eterice. EUCLAZ s.n. (fr. euclase) Mineral din familia sili-caţilor, cu o compoziţie apropiată de cea a beri-liului. EUCLIDIÂN, -Ă, euclidieni, -e adj. (fr. euclidien) Referitor la postulatele formulate de Euclid sau la principiile pe care se bazează acestea. EUCRAZIE s.f. (fr. eucrasie) Constituţie fizică bună. EUDEMONISM s.n. (fr. eudemonisme) Doctrină morală în care fericirea este considerată binele suprem; năzuinţă a omului spre fericire. EUDEMONIST, -Ă, eudemonişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. eudemoniste) (Adept) al eudemonismului. EUDEMONOLOGIE s.f. (fr. eudemonologie) Argumentaţie, discuţie în jurul problemei fericirii. EUDIOMETRIE s.f. (fr. eudiometrie) Determinare a compoziţiei unui gaz cu ajutorul eudiometrului. EUDIOMETRU, eudiometre s.n. (fr. eudiometre) Aparat folosit la analiza volumetrică a gazelor sau la sinteza anumitor substanţe gazoase supuse descărcărilor electrice. EUDIST, -Ă, eudişti, -ste s.m. şi f. (fr. eudiste) Membru al unei congregaţii catolice înfiinţate în sec. al XVII-lea de Sfanţul Jean Eudes. EUFEMISM, eufemisme s.n. (fr. euphemisme) Cuvânt, expresie care înlocuieşte în vorbire sau în scriere un cuvânt ori o expresie considerată prea şocantă, obscenă sau jignitoare. EUFEMISTIC, -Ă, eufemistici, -ce adj. (de la eufemism, cf. germ. euphemistisch) Care conţine un eufemism, caracteristic eufemismului. EUFOMANIE s.f. (eufo[riej + manie) Stare de euforie produsă de droguri. EUFONIC, -Ă, eufonici, -ce adj. (fr. euphonique) Care produce eufonie, referitor la eufonie. EUFONIE, eufonii s.f (fr. euphonie, lat. euphonia) Succesiune armonioasă de vocale şi de consoane în cuvinte sau în fraze. EUFONIU, eufonii s.f. (it. eufonio) Instrument muzical de alamă asemănător clarinetului, folosit în fanfară, la acompaniament. EUFORBIACEE, euforbiacee s.f. (fr. euforbiacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, lemnoase şi erbacee, care secretă un suc lăptos (latex), ale căror fructe (capsule, bace sau drupe), cu seminţe, conţin uleiuri grase; (şi la sg.) plantă dicotiledonată din această familie. EUFORIC, -Ă, euforici, -ce adj. (fr. euphorique) Referitor la euforie, care provoacă euforie. EUFORIE 338 EUFORIE, euforii s.f. (fr. euphorie) 1. Stare de bună dispoziţie exagerată, de exaltare, de fericire, de beatitudine. 2. Senzaţie de fericire manifestată în unele boli neuropsihice sau provocată de anumite narcotice. EUFORIZÂNT, -Ă, euforizanţi, -te adj. (fr. eupho-risant) Care provoacă euforie. Succes euforizant. EUFUISM s.n. (engl. euphuism, fr euphuisme) (Livr.) Limbaj afectat, la modă în Anglia elisabetană. EUFUISTIC, -Ă, eufuistici. -ce adj. (engl. euphuistic) (Despre stil, vorbire) Preţios (2), pompos (2), bombastic. EUGENETICĂ s.f. (germ. Eugenetik) Eugenie; eu-genism. EUGENEZIC, -Ă, eugenezici, -ce adj. (fr. eugene-sique) Referitor la eugenetică. EUGENIC, -Ă, eugeniei, -ce adj. (engl. eugenie) (Livr.) Referitor la eugenie. EUGENIE s.f. (lat. eugenia, cf. fr. eugenisme) Teorie care preconizează ameliorarea patrimoniului genetic uman; eugenetică; eugenism; ansamblul de metode pe care se bazează această teorie. EUGENISM s.n. (fr. eugenisme) Eugenie; eugenetică. EUGENÎST, -Ă, eugenişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. eu-geniste) (Adept) al eugeniei. EUGLENĂ, euglene s.f. (fr. euglene) Organism uni-celular de apă dulce, clorofilin şi flagelat, capabil să trăiască fară fotosinteză. EUHARISTIC, -Ă, euharistiei, -ce adj. (fr. eucha-ristique) Referitor Ia euharistie. EUHARISTIE, euharistii s.f. (fr. eucharistie, gr. eukharistia) (La creştinii catolici) Cuminecătură, împărtăşanie, comuniune (2). EUHEMERISM s.n. (fr. evhemerisme) Doctrina lui Euhemeros (sec. IV—III î.H.), potrivit căreia zeii sunt oameni de seamă divinizaţi. EUMENIDE s.f. pl. (fr. eumenides) Nume eufemistic dat eriniilor, furiilor (3). EUNUC, eunuci s.m. (fr. eunuque) 1. Bărbat castrat însărcinat cu paza unui harem. 2. (Fig.) Om laş şi fricos, lipsit de energie virilă. EUPATIE s.f. (fr. eupathie) (Livr.) Resemnare în faţa suferinţei. EUPATRID, eupatrizi s.m. (fr. eupatride) Membru al aristocraţiei gentilice, în Atica antică. EUPEPSIE, eupepsii s.f. (fr. eupepsie) Digestie uşoară. EUPEPTIC, -Ă, eupeptici, -ce adj., s.n. (fr. eupep-tique) (Medicament) care uşurează digestia. EUPNEE s.f. (fr. eupnee) Respiraţie normală. EURAFRICÂN, -Ă, eurafricani, -e adj. (fr. eurafri-cain) Referitor, în acelaşi timp, la Europa şi la Africa. EURASLÂN, -Ă, eurasieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. eura-sien) (Metis) cu trăsături europene şi asiatice. EURI- (fr. ewy-, gr. ewys) Element de compunere cu sensul de „larg”, în cuvinte ca: euribar, euribiont. EURIBÂR, -Ă, euribari, -e adj., s.m. şi f. (fr. eury-bare) (Animal) care suportă variaţii mari ale condiţiilor de mediu acvatic. EURIBIONT, -Ă, euribionţi, -te adj. (fr. ewybionle) (Despre organisme) Care are o largă toleranţă la variaţiile mari ale factorilor de mediu. EURIP, euripe s.n. (fr. euripe, lat. euripus) (în Roma antică) Canal artificial care separa arena circului şi animalele sălbatice de spectatori. EURISTIC, -Ă, euristici, -ce (fr. euristique) 1. Adj. Care serveşte la descoperirea de cunoştinţe noi. 2. S.f. Metodă de cercetare bazată pe descoperirea de adevăruri noi. EURITERM, -Ă, euritenni, -e adj. (fr. ewythenne) (Despre organisme) Care suportă oscilaţii mari de temperatură ale mediului extern. EURITMIC, -Ă, euritmici, -ce adj. (fr. ewythmique) Care are un ritm regulat, armonios. EURITMIE, euritmii s.f. (fr. ewythmie, it. euritmici) 1. Combinaţie armonioasă de sunete, de linii, de mişcări etc. (în muzică, în dans etc.). 2. (Med.) Ritm regulat al unui puls (1). EURITOP, -Ă, euritopi, -e adj. (fr. ewytope) (Biol.) Care are un areal foarte larg. EURO1, euro s.m. (fr. euro) Monedă unică în majoritatea ţărilor membre ale Uniunii Europene, cotată zilnic în raport cu dolarul american, cu yenul japonez şi cu francul elveţian. EURO2- (fr. euro-) Element de compunere cu sensul de „în, din Europa”, „european”, în cuvinte ca: eu-roatlantic, eurodolar. EUROBÂNCĂ, eurobănci s.f. (fr. eurobanquc) Bancă2 ce intervine pe piaţa de eurodevize. EUROCENT, eurocenţi s.m. (euro] + cent) Monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un euro1. EUROCENTRISM s.n. (fr. eurocentrisme) Analiza problemelor din punct de vedere exclusiv european; europocentrism. EUROCITY n.pr. n. (pr. eurositi; fr., engl. Euwcity) Tren care circulă între marile oraşe europene. EUROCOMUNISM s.n. (fr. eurocommunisme) Curent dc idei apărut în anii 1970 în partidele comuniste din Occident (Spania, Franţa, Italia), preconizând un program şi structuri adaptate liberalismului şi economiei de piaţă. EUROCRÂT, eurocraţi s.m. (it. eurocratc) Funcţionar al unui organism sau al unei organizaţii europene. 339 EVANGHELIC EUROCREDIT, eurocredite s.n. (euro1- + credit) Credit bancar exprimat în valută europeană, acordat pentru o perioadă mai mare de un an. EURODEPUTĂT, -Ă, eurodeputaţi, -te s.m. şi f. (euro2- + deputat) Deputat în Parlamentul European. EURODEVIZ, eurodevize s.n. (fr. eurodevise) Moneda unui stat european plasată pe termen lung în alt stat. EURODOLÂR, eurodolari s.m. (engl., fr. eurodol-lar) Dolar american depozitat în bănci comerciale europene, disponibil pentru operaţii financiare. EURONET n.pr.n. (euro2- + [workjnet) Sistem electronic de comunicaţie în Europa. EUROOBLIGAŢIUNE, euroobligaţiuni s.f. (fir. eu-ro-obîigation) Obligaţiune emisă şi comercializată pe pieţele financiare europene prin intermediul băncilor diverselor state. EUROPEAN, -Ă, europeni, -e (fr. europâen) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Europa. 2. Adj. Care aparţine Europei; referitor Ia Uniunea Europeană. EUROPENISM s.n. (fr. europeanisme) L Caracter european. 2. Politică favorabilă unei Europe unite. EUROPENIST, -Ă, europenişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. europeaniste) (Adept) al europeanismului. EUROPENITÂTE s.f. (fr. europeanite) Caracterul a ceea ce este european. EUROPENIZA, europenizez vb. I (fr. europeaniser) A adopta sau a impune modul de viaţă, obiceiurile, îmbrăcămintea europenilor. EUROPOCENTRJSM s.n. (fr. europeocenfrisme) Eu-rocentrism. EUROPIU s.n. (fr. europium) Element chimic, metal din grupa lantanidelor, utilizat la reactoarele nucleare. EUROPOÎD, -Ă, europoizi, -de adj., s.m. şi f. (germ. europoid) (Om) care face parte din populaţiile originare din Europa. EUROSCEPTIC, -Ă, eurosceptici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. eurosceptique) (Persoană) care nu are încredere în viabilitatea sau în necesitatea Uniunii Europene. EUROVIZIUNE, euroviziuni s.f. (fr. Eurovision) Organizaţie însărcinată cu schimbul de programe televizate simultan între diverse ţări europene. EUSEMIE, eusemii s.f. (fr. eusemie) Totalitatea simp-tomelor favorabile în evoluţia unei boli. EUST1L, eustiluri s.n. (fr. eustyle) Colonadă ale cărei coloane sunt distanţate prin spaţii proporţionale cu diametrele acestora. eutanasiâ, eutanasiez vb. 1 (fr. euthanasier) A practica eutanasia pe un animal sau pe o persoană. EUTANASIE s.f. (fr. euthanasie) 1. Moarte fară suferinţă. 2. Moarte provocată în scopul de a scurta suferinţele unui bolnav incurabil, considerată ilegală în multe ţări. 3. Sacrificare a animalelor bolnave prin procedee rapide. EUTELSÂT n.pr. n. (engl. Eu[ropean] Tel[ecommuni-cations through] Sat[eIIite Organization]) Organizaţia Europeană de Telecomunicaţii prin Satelit. EUTIMIE s.f. (fr. euthymie) Linişte sufletească. EUTOCIE, eutocii s.f. (fr. eutocie) Naştere normală, uşoară, fară complicaţii. EUTROFIC, -Ă, eutrofici, -ce adj. (fr. eutrophique) (Despre copii) Hrănit bine; dezvoltat normal. EUTROFIE, eutrofii s.f. (fr. eutrophie) Dezvoltare armonioasă a unui organism. EV, evuri/evi s.n./s.m. (lat. aevum) 1. (Livr.) Epocă (1), perioadă din istoria omenirii. 2. Evul Mediu = perioadă istorică cuprinsă între anii 476 (căderea Imperiului Roman de Apus) şi 1492 (descoperirea Americii). EVACUA, evacuez vb. I (fr. evacuer, lat. evacuare) 1. A goli, a elibera (un imobil, o regiune etc.). 2. A elimina (gaze, reziduuri, fecale etc.). 3. A expulza (2). EVACUÂBIL, -Ă, evacuabili, -e adj. (evacua + -bil) Care poate fi evacuat. EVADA, evadez vb. I (fr. evader, lat. evadere) 1. A fugi din închisoare, din lagăr sau de sub pază. 2. (Fam.) A fugi, a scăpa de o constrângere. EVADAT, -Ă, evadaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la evada) (Persoană) care a fugit din închisoare, din lagăr sau de sub pază. EVALUA, evaluez vb. I (fr. evaluer) A determina valoarea, preţul; a estima, a calcula (cu aproximaţie); a cota (3); a cifra (1). EVALUABIL, -Ă, evaluabili, -e adj. (fr. evaluable) Care poate fi evaluat; estimabil. EVALUAT, -Ă, evaluaţi, -te adj. (de la evalua) A cărui valoare, cantitate etc. a fost determinată. EVALUATIV, -Ă, evalua tivi, -e adj. (fr. evaluatij) Care conţine sau constituie o evaluare. EVANESCENT, -Ă, evanescenţi, -te adj. (fr. evanescent) Care dispare treptat; care nu durează. EVANESCENŢĂ, evanescenţe s.f. (fr. evanescence) (Rar) Dispariţie lentă; estompare treptată. EVANGHELLÂR, evangheliare s.n. (fr. evangeliaire, lat. evangeliarium) Carte liturgică alcătuită din cele patru evanghelii. EVANGHELIC, -Ă, evanghelici, -ce adj. (fr. evange-lique, lat. evangelicus) 1. Referitor la Evanghelie, EVANGHELISM 340 conform Evangheliei; din Evanghelie. 2. (Adesea substantivat) Care ţine de cultul protestant. EVANGHELISM s.n. (fr. evangelisme) Caracter evanghelic; doctrinele Bisericii Evanghelice. EVANGHELIZĂ, evanghelizez vb. I (fr. evangeli-ser, lat. evangelizare) A converti grupuri de indivizi la creştinism. EVANTAI, evantaie s.n. (fr. eventail) 1. Obiect (semicircular) pliabil, folosit de femei pentru a se apăra de căldură. 2. în evantai = în formă de raze. Evantai de... = articole din aceeaşi categorie; gamă. EVAPORA, evapor vb. I (fr. evaporer, lat. evaporare) 1. (Despre lichide) A (se) transforma în vapori (numai la suprafaţă); a (se) vaporiza, a (se) volatiliza (1). 2. (Fig.) A dispărea brusc, a se eclipsa (3). EVAPORĂBIL, -Ă, evapor abili, -e adj. (fr. evapo-rable) (Despre lichide) Care se poate evapora uşor. EVAPORATOR, evaporatoare s.n. (fr. evaporateur, germ. Evaporator) 1. Aparat care concentrează soluţii prin evaporare. 2. Partea instalaţiei frigorifice în care se evaporă lichidul de răcire, producând frig. EVAPORĂŢIE s.f. (fr. evaporation) (Fiz.) Evaporare. EVAPORIMETRU, evaporimetre s.n. (fr. evapori-metre) Instrument care măsoară viteza de evaporare a apei. EVAZÂ, evazez vb. I (fr. evaser) A (se) lărgi progresiv, spre extremitatea deschisă. EVAZÂRE, evazări s.f. (de la evaza) Lărgire progresivă produsă la extremitatea unui obiect. EVAZÂT, -Ă, evazaţi, -te adj. (fr. evase) (Despre fuste) Care este mai largă în partea inferioară; în formă de trapez; cloş. EVAZIONISM s.n. (fr. evasionnisme) 1. Evaziune, sustragere de la anumite obligaţii. 2. (Artă) Tendinţa de a crea şi de a răspândi opere care cultivă evadarea din realitate. EVAZIONIST, -A, evazionişti, -ste (evaziune + -ist) 1. Adj. Care evadează. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care se sustrage de la obligaţiile fiscale. EVAZIUNE, evaziuni s.f. (fr. evasion, lat. evasio, -onis) 1. (Rar) Evadare. 2. Evazionism (1). 3. Evaziune fiscală - sustragere prin orice mijloace de la plata obligaţiilor fiscale cuvenite, prin transmiterea unor date eronate care privesc veniturile curente. EVAZIV, -Ă, evazivi, -e adj. (fr. evasif) Vag (1), imprecis. EVECŢIUNE, evecţiuni s.f. (fr. evection, lat. evec-tio, -onis) (Astron.) Inegalitate periodică în mişcarea Lunii, datorată acţiunii Soarelui. EVENIMENT, evenimente s.n. (fr. evenement) 1. întâmplare importantă, caz (1); fapt istoric deosebit, marcant; pagină (2). 2. Orice fenomen local şi instantaneu sau stare locală şi instantanee; eventuali-tate, accident (1). EVENIMENŢIÂL, -Ă, evenimenţiali, -e adj. (fr. cvc-nementiel) 1. Care se rezumă la descrierea evenimentelor (1). 2. Referitor Ia descrierea evenimente* Ior(l). EVENT s.n. (engl., fr. event) (Sport) Obţinere a cupci şi a campionatului în acelaşi an; obţinerea primelor două locuri de către sportivii aceleiaşi echipe (naţionale). EVENTIV, -Ă, eventivi, -e adj. (fr. eventif) Verb reflexiv eventiv (şi substantivat, n.) = (verb la diateza reflexivă) care indică o schimbare în starea subiectului. EVENTRÂŢIE, eventi'aţii s.f. (fr. eventration) 1. Deschidere chirurgicală a abdomenului. 2. Hernie care se formează (spontan sau în urma unui traumatism) în peretele muscular al abdomenului. EVENTUAL, -Ă, eventuali, -e adj. (fr. eventuel) Care depinde de circumstanţe; posibil (1), probabil (1). EVENTUALITATE, eventualităţi s.f. (fr. eventua-lite) Caz posibil, fapt, eveniment etc. care se poate produce în viitor. EVERSIUNE, eversiuni s.f. (fr. eversion, lat. ever-sio, -onis) 1. (Livr.) Răsturnare; distrugere, ruinare, ruină (1). 2. (Med.) Ieşirea unei membrane din cavitatea naturală. EVICŢIUNE, evicţiuni s.f. (fr. eviction, lat. evictio, -onis) Deposedare de un lucru dobândit legal în beneficiul altei persoane, care avea drepturi mai vechi asupra acestuia; pierdere a posesiei. EVIDÂ, evidez vb. I (fr. evider) A goli, a decupa, a scoate. EVIDENT, -Ă, evidenţi, -te adj. (fr. evident, lat. evi-dens, -ntis) (Adesea adverbial) Clar, palpabil, carc nu mai trebuie dovedit; aparent; patent2, vădit, distinct (2), desluşit; neîndoielnic, manifest (2), indiscutabil, incontestabil. EVIDENŢĂ, evidenţe s.f. (fr. evidence, lat. evidenţia■, it. evidenza) 1. Caracterul a ceea ce este evident; flagranţă, certitudine, claritate (3), palpabili-tate. 2. Informarea permanentă şi înregistrarea tuturor activităţilor dintr-un anumit domeniu, a bunurilor, a persoanelor etc. din punct de vedere cantitativ şi calitativ. 3. A scoate (sau a pune) în evidenţă = a sublinia, a remarca, a reliefa. EVIDENŢIÂ, evidenţiez vb. I (evidenţă+ -ia) 1.A ieşi, a scoate în evidenţă; a (se) distinge (1), a (se) deosebi, a (se) remarca (2), a (se) detaşa (4). 2. A recunoaşte a sublinia (2). 341 EXAGERA EVIDENŢIAT, -Ă, evidenţiaţi, -te adj. (de la evidenţia) (Adesea substantivat) Care s-a distins, care s-a rcmarcat (în muncă). EVIE, evii s.f. (it. evia) (Mitol.) Bacantă. EVIER, eviere s.n. (fr. evier) Canal de scurgere pentru apele menajere. EVIRÂŢIE, eviraţii s.f. (fr. eviration) (Rar) Castrare. EVISCERA, eviscerez vb. I (fr. eviscerer) A scoate măruntaiele animalelor tăiate pentru consum. EVITA, evit vb. I (fr. eviter, lat. evitare) A se feri de...; a ocoli, a înlătura, a eluda; a preveni (2). EVITABIL, -Ă, evitabili, -e adj. (fr. evitable, lat. cvitabilis) Carc poate fi evitat. EVITABILITÂTE s.f. (evitabil + -itate) Caracterul a ccca cc este evitabil. EVOCA, evoc vb. I (fr. evoquer, lat. evocare) 1. A reda, a descrie fapte, evenimente etc. trecute. 2. A aduce în conştiinţă imagini de demult; a redeştepta (2). EVOCÂBIL, -Ă, evocabili, -e adj. (fr. evocable) Care poate fi evocat. EVOCARE, evocări s.f. (de la evoca) Faptul de a evoca; amintire, aducere-aminte; scriere literară în care se evocă ceva; evocaţie. EVOCATIV, -Ă, evocativi, -e adj. (lat. evocativus) Evocator. EVOCATOR,-OARE, evocatori, -oare adj. (fr. evo-catcur, lat. evocatorius) Care evocă, aminteşte; evocativ, expresiv, sugestiv. EVOCAŢIE, evocaţii s.f. (lat. evocatio, fr. evoca-Hon) (Livr.) Evocare; judecare a unui proces Ia o instanţă superioară. EVOLUA, evoluez vb. I (fr. evoluer) 1. A trece dintr-o fază în alta, superioară; a se dezvolta (I); a-şi urma cursul, a se desfăşură. 2. A se deplasa cu mişcări largi (circulare). 3. A juca un meci. EVOLUAT, -Ă, evoluaţi, -te adj. (de la evolua) (Şi substantivat) Carc a ajuns într-un stadiu superior de dezvoltare sau de cultură; civilizat (1); dezvoltat din punct de vedere intelectual. EVOLUTĂ, evolute s.f. (engl. evolute, germ. Evolute) 1. Locul geometric al centrelor de curbură ale unei curbe date. 2. (Bot.) Organ răsucit în partea dorsală. EVOLUTIV, -Ă, evolutivi, -e adj. (fr. evolutif) 1. Care se dezvoltă treptat; cronologic, diacronic, istoric. 2. Care ţine de, care produce evoluţie (1,2). 3. (Despre boli) Cu simptome sau cu manifestări care se succedă fară întrerupere, în mod agravant. Tuberculoza evolutiva. EVOLUŢIE, evoluţii s.f. (fr. evolution, lat. evolutio) !■ Transformare graduală şi continuă; progres, ascensiune (2); trend. 2. Curs (3), desfăşurare. 3. Deplasare cu mişcări largi (circulare); mişcare de ansamblu executată de o trupă, de un avion ctc. 4. Succesiune a fazei unei boli. 5. (Fig.) Seric de transformări succesive. EVOLUŢIONISM s.n. (fr. evolutionnisme) 1. Concepţie filosofică referitoare la procesul istoric de evoluţie a Universului, a Pământului şi a lumii vii. 2. Teoria lui J.-B. Lamark, a lui Ch. Darwin etc. despre evoluţia speciilor de plante şi de animale; tran-sformism. EVOLUŢIONIST, -Ă, evoluţionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. evolutionniste) (Adept) al evoluţionismu-lui(l). EVRICA interj, (gr. evrika „am găsit”) (Livr.) Exclamaţie de bucurie care marchează rezolvarea unei probleme dificile. EVULSIUNE, evulsiuni s.f. (fr. evulsion, lat. evul-sio, -onis) Extracţie prin smulgere. EX- (lat. ex) Prefix cu sensul de „scoatere”, „suprimare” sau „fost”, în cuvinte ca: extrage, ex-şef. EX ABRUPTO loc. adv. (lat. ex abnipto) în mod brusc, dintr-odată, pe nepregătite. EXACERBA, exacerbez vb. I (fr. exacerber, lat. exacerbare) A intensifica, a accentua (violent), a exagera sentimente, dureri etc. EXACERBAT, -Ă, exacerbaţi, -te adj. (de la exacerba) Intensificat, accentuat, exagerat. EXACERBÂŢIE, exacerbaţii s.f. (fr. exacerbation) Exacerbare; accentuare a unei dureri, a unei pasiuni etc. EXACT, -Ă, exacţi, -te (fr. exact, lat. exactus) 1. Adj. Care este conform cu adevărul; corect, just. Calcul exact. 2. Adj. Care reproduce întocmai un model; identic, fidel (2); geometric (2). 3. Adj. Care respectă orarul; fixat (2), precis (2), punctual. 4. Adv. Tocmai, chiar, literalmente. 5. Adv. Fără abatere, cu punctualitate; matematic (2), riguros (2). 6. Ştiinţe exacte = matematica, astronomia, fizica. EXACTITATE, exactităţi s.f. (exact + -itate) 1. Calitatea de a fi exact; exactitudine, justeţe; fidelitate (2); rigoare (2). 2. Cu exactitate = cu precizie, precis. EXACTITUDINE, exactitudini s.f. (cf. fr. exactitude) Exactitate (1). EXACŢIUNE, exacţiuni s.f. (fr. exaction) 1. (Jur.) încasare abuzivă de impozite; spoliere. 2. Abuz (1). EX AEQUO loc. adv. (pr. ecsecvo: lat. ex aequo) La egalitate (cu aceeaşi medie, cu acelaşi punctaj). EXAGERA, exagerez vb. I (fr. exagerer, lat. exagge-rare) A amplifica peste măsură un fapt, o întâmplare EXAGERAT 342 etc.; a deforma, a reproduce inexact (denaturând realitatea). EXAGERAT, -Ă, exageraţi, -te adj. (de la exagera) Care depăşeşte proporţiile realităţii, ale normalului; care exagerează; exacerbat, extrem (1); (adverbial) prea, excesiv de... EXALA, exalez vb. I (fr. exhaler, lat. exhalare) A emana (1), a degaja (mirosuri, vapori etc.). EXALAŢIE, exalaţii s.f. (fr. exhalation, lat. exhala-tio) 1. Exalare; abureală. 2. Eliminare de miasme prin respiraţie, prin piele; duhoare. EXALTA, exalt vb. I (fr. exalter, lat. exaltare) 1. A (se) înflăcăra, a (se) entuziasma puternic. 2. A lăuda, a glorifica. EXALTAT, -Ă, exaltaţi, -te adj. (de la exalta) 1. Entuziasmat peste măsură; incandescent (2); exagerat. 2. (Fam.) Surescitat. EXAMEN, examene s.n. (fr., lat. examen) 1. Probă de verificare, de apreciere a cunoştinţelor, a aptitudinilor dobândite de elevi, de studenţi, de candidaţi. 2. Cercetare, examinare atentă a unui lucru sau a unei fiinţe, efectuată pentru o cunoaştere justă a acestora. 3. Examen medical = consultaţie făcută de medic unui bolnav, pentru a fixa diagnosticul şi a stabili tratamentul. EXAMINA, examinez vb. I (fr. examiner, lat. examinare) 1. A observa (1), a studia amănunţit pe cineva sau ceva; a considera (3). 2. A cerceta starea de sănătate a unei persoane; a consulta (2). 3. A supune pe cineva unui examen; a asculta, a chestiona, a verifica. EXAMINÂBIL, -Ă, examinabili, -e adj. (fr. exami-nable) Care se poate examina. EXAMINATOR, -OARE, examinatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. examinatew\ lat. examinator, -oris) (Persoană) care examinează. EXANTEM, exanteme s.n. (fr. exantheme) Erupţie cutanată roşie şi difuză, în unele boli contagioase (rubeolă, scarlatină, rujeolă etc.). EXANTEMÂTIC, exantematice adj. (fr. exanthema-tique) Tifos exantematic = boală molipsitoare gravă şi epidemică, manifestată prin febră mare, prin convulsii şi erupţii pe piele. EXARAŢIE, exaraţii s.f. (germ. Exaration, fr. exa-ration) Eroziune glaciară. EXARH, exarhi s.m. (cf. fr. exarque, gr. exarkhos, lat. exarchus) 1. Comandant al unei unităţi de cavalerie, în armata romană. 2. Guvernator bizantin, în Italia şi în Africa de Nord. 3. (în Biserica Ortodoxă) Mitropolit delegat de patriarhul Constantinopolului să conducă şi să îndrume bisericile dintr-o provincie sau dintr-o ţară. 4. Organ bisericesc de inspecţie şi de control al mănăstirilor unei eparhii; arhiereu din acest organ. EXARHÂT, exarhate s.n. (fr. exarchat, cf. exarh) Teritoriu în care se exercită autoritatea unui exarh (3); funcţia, demnitatea de exarh. EXARTROZĂ, exartroze s.f. (fr. exarthrose) (Med.) Luxaţie. EXASPERA, exasperez vb. 1 (fr. exasperer, lat. exasperare) A enerva, a irita peste măsură; a oripila; a agasa. EXASPERANT, -Ă, exasperanţi, -te adj. (fr. exasperant) Care exasperează; care irită în exces; înnebunitor. EXASPERARE, exasperări s.f. (de la exaspera) 1. Faptul de a exaspera. 2. Până la exasperare = până la ultima limită. EXASPERAT, -Ă, exasperaţi, -te adj. (de la exaspera) Iritat, enervat peste măsură. EX-CAMPION, -OÂNĂ, ex-campioni, -oane s.m. şi f. (ex- + campion, cf. fr., engl. ex-champion) Fost campion. EXCAVA, excavez vb. 1 (fr. excaver) A săpa o groapă mare în pământ (cu ajutorul excavatorului) şi a îndepărta materialul rezultat. EXCAVATOR, excavatoare s.n. (fr. excavateiu\ cf. rus. ekskavator) Maşină de terasament folosită pentru excavarea şi încărcarea pământului. EXCAVATORI ST, -Ă, excavatorişti, -ste s.m. şi f. (excavator + -ist, cf. rus. ekskavator ist) Muncitor care lucrează pe un excavator. EXCAVÂŢIE, excavaţii s.f. (fr. excavation) 1. Cavitate la suprafaţa sau în adâncul pământului; săpătură. 2. Cavitate patologică a unui organ. EXCEDA, excedez vb. I (fr. exceder, lat. excedere) A întrece nivelul, măsura obişnuită, valoarea. EXCEDENT, excedente s.n. (fr. excedent, lat. exce-dens, -ntis) 1. Ceea ce prisoseşte; plus2 (2), prisos, surplus. 2. Plus de venituri care depăşesc cheltuielile; sold pozitiv. EXCEDENTAR, -Ă, excedentari, -e adj. (fr. exce-dentaire) Care prisoseşte; (despre buget, balanţă etc.) care are un excedent (2). EXCELA, excelez vb. I (fr. exceller, lat. excellere) A se remarca, a se distinge în mod deosebit (într-un domeniu), a fi superior în genul său. EXCELENT, -Ă, excelenţi, -te adj. (fr. excellent, lat. excellens, -ntis) Deosebit de bun; minunat, admirabil, excepţional (2), perfect (1); cool (2). EXCELENŢĂ, excelenţe s.f. (fr. excellence, lat. ex-cellentia) 1. Titlu onorific acordat ambasadorilor 343 EXCLUDERE sau (în unele ţari) marilor demnitari (şefi de stat, miniştri), sau (la catolici) episcopilor. 2. Calitatea de a fi excelent; perfecţiune (1). 3. Prin excelenţa = în mod deosebit; în cel mai înalt grad. EXCENTRÂ, ex centrez vb. I (fr. excentrer) A deplasa un centru, o axă. excentric, -ă, excentrici, -ce (fr. excentrique) 1. Adj. (Despre figuri geometrice, piese etc.) Care nu are un centru comun. 2. Adj. Situat în afara centrului. 3. Adj. Care iese din limitele obişnuitului; bizar, ciudat, extravagant, straniu, original (5). 4. S.m. şi f. Persoană originală. EXCENTRICITATE, excentricităţi s.f. (fr. excen-tricite) 1. (Mat.) Situaţia unui punct de a nu se afla în centrul unei figuri; distanţa dintre centrele sau axele de rotaţie a două piese care au acelaşi centru. 2. (Fig.) Originalitate, bizarerie, extravaganţă. EXCEPTA, exceptez vb. I (fr. excepter) A lăsa deoparte, a exclude, a nu cuprinde într-un ansamblu. EXCEPŢIE, excepţii s.f. (fr. exception, lat. excep-tio) 1. Ceea ce nu se încadrează în normele generale. 2. Abatere legală de la aplicarea anumitor norme juridice. 3. Cu excepţia... = afară de... Fără excepţie = fară deosebire. De excepţie - excepţional. EXCEPŢIONAL, -Ă, excepţionali, -e adj. (fr. ex-ceptionnel) 1. Care este, face, constituie o excepţie. 2. Care iese din comun; neobişnuit, deosebit, formidabil (2), eminent, unic, excelent, remarcabil, extra(ordinar). EXCERPTA, excerptez vb. I (excerpte + -a) A extrage dintr-o lucrare, prin selecţie, termeni, pasaje etc. (pentru elaborarea altei lucrări). EXCERPTE s.n. pl. (lat. excerpta) Pasaje sau termeni scoşi dintr-o lucrare; extrase (1); (p. ext.) lucrări, publicaţii alcătuite din asemenea pasaje. EXCES, excese s.n. (fr. exces, lat. excessus) 1. Cantitate suplimentară; surplus. 2. Exagerare, abuz (2); (p. ext.) lipsă de cumpătare, intemperanţă. 3. (La pl.) Abuzuri, violenţe. 4. Exces de zel = strădanie exagerată. Exces de putere= acţiune care depăşeşte puterile acordate prin lege. EXCESIV, -Ă , excesivi, -e adj. (fr. excessif) 1. Care întrece orice măsură, orice limită; exagerat, exorbitant, intemperant, efrenat. 2. (Adverbial) Din cale afară de..., foarte. 3. Climă excesivă = climă cu diferenţe mari de temperatură între anotimpurile extreme. EXCIPIENT, -Ă, excipienţi, -te adj., s.n. (fr. excipient) (Produs farmaceutic) inactiv pentru organism, în care se încorporează anumite medicamente. EXCITA, excit vb. I (fr. exciter, lat. excitare) 1. A produce o excitaţie; a provoca o senzaţie, o emoţie, un sentiment. 2. A produce un câmp magnetic într-o maşină electrică sau într-un aparat electric; a produce un surplus de energie. 3. A stimula, a încuraja. EXCITÂBIL, -Ă, excitabili, -e adj. (fr. excitable, lat. excitabilis) Care poate fi excitat; iritabil. EXCITABILITATE s.f. (fr. excitabilite) Capacitatea substanţei vii de a reacţiona puternic la stimuli. EXCITANT, -Ă, excitanţi, -te (fr. excitant) 1. Adj. Care excită. 2. S.n. Substanţă care stimulează un organ, o funcţie; ceea ce provoacă o excitaţie. EXCITARE, excitări s.f. (de la excita) 1. Excitaţie (1). 2. Aplicare a unei mărimi de comandă (tensiune electrică, curent electric etc.) la intrarea unui aparat sau a unui dispozitiv comandat. EXCITAŢIE, excitaţii s.f. (fr. excitation, lat. excita-tio) 1. Excitare (1). 2. Proces fiziologic manifestat printr-o activare (contracţie, secreţie sau generare dc impulsuri) a unei celule, a unui ţesut ori a unui organ, ca reacţie la un factor stimulativ intern sau extern. 3. Stare de enervare, de încordare; agitaţie. 4. Generare a unui câmp magnetic inductor în maşinile sau în aparatele electrice. EXCIZA, excizez vb. I (fr. exciser) A extirpa (1); a scobi în lemn sau în alt material. EXCIZA, excize s.f. (engl., fr. excise) Impozit direct perceput în Marea Britanie şi în S.U.A. EXCIZIE, excizii s.f. (fr. excision) 1. Extirpare a unei porţiuni de ţesut sau de organ. 2. (Tehn.) Tăiere, îndepărtare a unei bucăţi dintr-o piesă, dintr-un material etc. EXCLAMA, exclam vb. I (fr. exclamer, lat. exclamare) A rosti ceva pe un ton ridicat (şi prelungit), ca urmare a unei stări afective; a striga. EXCLAMARE, exclamări s.f. (de la exclamă) 1. Exclamaţie. 2. Semnul exclamării = semn de punctuaţie care se pune după o inteijecţie, după un vocativ sau după o propoziţie exclamativă ori imperativă. EXCLAMATIV, -Ă, exclamativi, -e adj. (fr. excla-matij) 1. Care exprimă o exclamaţie. 2. Propoziţie exclamativă (şi substantivat, f.) = propoziţie care exprimă o stare afectivă. EXCLAMAŢIE, exclamaţii s.f. (fr. exclamation, lat. exclamaţia) Exprimare care indică o stare de bucurie puternică, de surpriză, de indignare etc.; exclamare (1), strigăt. EXCLUDE, exclud vb. III (lat. excludere) A da afară; a excepta, a elimina (dintr-o grupare socială, dintr-o instituţie etc.); (despre două elemente) a se respinge ca incompatibile. EXCLUDERE, excluderi s.f. (de la exclude) Dare afară, înlăturare, excluziune (1). EXCLUS 34*1 EXCLUS, -A, excluşi, -se (dc la exclude) L Adj. Dat afară, scos dintr-o organizaţie, dintr-o instituţie. 2. Adv. Inadmisibil, dc ncadmis. EXCLUSIV, -Ă, exclusivi, -e (fr. cxclusif lat. exclusi-vus) L Adj. (Despre noţiuni abstracte) Carc sc cx-cludc rcciproc; carc sc limitează Ia un singur lucru. 2. Adv. în afară de...; numai (şi numai); cu exccpţia... EXCLUSIVISM s.n. (fr. exclusivisnie) I. Atitudinea cuiva carc nu ţine scama dc părerile sau dc ideile altcuiva. 2. Caractcrul a ccca ce este exclusiv. EXCLUSIVIST, -Ă. exclusivişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. exclusiviste) (Persoană) carc respinge părerile sau ideile altcuiva; (persoană) care îşi alege prea riguros relaţiile. EXCLUSIVITATE, exclusivităţi s.f. (fr. exclusivite) 1. Situaţia dc a fi exclusiv (1); drept exclusiv (1) dc a vinde, dc a publica o carte etc. 2. în exclusivitate = cu cxcludcrca tuturor celorlalţi. EXCLUZIUNE, excluziuni s.f. (fr. exclusion) 1. (Livr.) Excludere, interdicţie. 2. (Log.) Relaţie între două propoziţii care nu pot fi simultan adevărate. EXCOGITÂŢIE, excogitatii s.f. (fr. excogitation, lat. excogitatio) (Livr.) Efort de gândire. EXCOMUNICA, excomunic vb. I (lat. excommunica-rc\ cf. fr. cxcommunier) A exclude pc cineva dintr-o comunitate religioasă. EXCOMUNICARE, excomunicări s.f. (de la excomunica) Excludere temporară sau definitivă dintr-o comunitatc religioasă, pentru abateri de la canoane ori dc la dogme. EXCORIÂ, pers. 3 excoriază vb. I (fr. excorier, lat. excoriare) (Despre piele) A (se) jupui superficial. EXCORIÂŢIE, excoriafii s.f. (fr. excoriation) Juli-tură, eroziune a pielii sau a unei mucoase. EXCORPORÂŢIE, excorporaţii s.f. (fr. ex Corporation) Act prin care un episcop declară neapartenen-ţa unui preot la dieceza sa. EXCREMENT, excremente s.n. (fr. excrement, lat. excrcmentum) (Mai ales Ia pl.) Materie rezultată din digestie, evacuată din corp pe cale naturală, prin anus; materii fecale. EXCRESCENŢĂ, excrescenţe s.f. (lat. excrescen-tia, cf. fr. excroissance) Dezvoltare cu aspect de tumoare a unui ţesut; protuberanţă. EXCRET, ex crete s.n. (germ. Exkret) Produs nociv al celulelor glandulare. EXCRETÂ, excretez vb. I (fr. excreter) A elimina din organism substanţe devenite inutile sau nocive. EXCRETOR, -OÂRE, excretori, -oare adj. (fr. ex-creteur) Care se referă, care serveşte la excreţie; excretoriu. EXCRETORIU, -IE, excretorii adj. (fr. exmum) Excrctor. EXCREŢIE, excre(ii s.f. (fr. excretioiu lat. cac/y/io) 1. Evacuarc a substanţelor sccrctatc dc o glaiulâ; substanţa eliminată dc organism. 2. Evacuarc dc cxcrcmcntc. EXCURS, excursuri s.n. (lat. cxcursus) 1. Digresiune (1). 2. Disertaţie sub formă dc digresiune cu prilejul comentării unui pasaj dintr-un autor (antic). EXCURSIE, excursii s.f. (fr. excurs ion, lat. excursia) Plimbare, călătorie (în grup), pc jos sau cu un mijloc dc transport, în scop recreativ, instructiv-cducn-tiv, sportiv ori dc agrement; drumeţie. EXCURSIONIST, -Ă, excursionişti, -ste s.m. şi f (fr. excursionnistc) Persoană carc facc o cxcursic. EXECRÂ, execrez vb. I (fr. execrer, lat. execraţi) (Rar) A detesta, a dispreţui, a avea repulsie faţă de... EXECRÂBIL, -Ă, execrabili, -e adj. (fr. execrahk\ lat. execrabilis) 1. Extrem dc dezgustător, extrem de dezagreabil; respingător. 2. Odios, abominabil, oribil, detestabil. Crimă execrabilă. EXECRÂŢIE, execraţii s.f. (fr. execration) Oroare, repulsie (1); persoană sau obicct carc inspiră un asemenea sentiment. EXECUTĂ, execut vb. I (fr. exccuter) L A facc, a realiza (1), a confecţiona, a fabrica; a practica (2). 2. A îndeplini un ordin. 3. A sc supune, a da ascultare. 4. A face exerciţii dc gimnastică sau figuri dc balet. 5. A interpreta o melodic Ia un instniment muzical sau un dans. 6. A lua viaţa unui condamnat la moarte. EXECUTÂBIL, -Ă, executabili, -e adj. (fr. executa-bie) Care poate fi executat. EXECUTÂNT, -Ă, executanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. executant) (Persoană) carc execută, carc săvârşeşte ceva; executor (1). EXECUTÂRE, executări s.f. (dc Ia executa) 1. îndeplinire a unei obligaţii (lege, contract, hotărâre etc.) emise dc un organ dc jurisdicţie; cxccuţic (1). 2. Executarea bugetului - însumarea veniturilor unui buget şi folosirea acestora pentru acopcrirca cheltuielilor. Executarea pedepsei = îndeplinirea hotărârii judiciare prin carc persoana trimisă în judecată a suferit o condamnare. EXECUTIV, -Ă, executivi, -e (fr. executif) L Adj. Care are sarcina să aplice legile. 2. S.n. Guvern (1). 3. Putere executivă = sistem compus din guvern şi din aparatul administrativ al unui stat. Şeful executivului = prim-ministrul. EXECUTOR, -OÂRE, executori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. executeur, lat. executor, -oris) 1. (Persoana) 345 EXHAUSTIUNE care execută; executant. 2. Executor testamentar -persoană care îndeplineşte dispoziţiile testamentare ale cuiva. Executor judecătoresc = funcţionar care execută anumite hotărâri judecătoreşti. EXECUTORIU, -IE, executorii adj. (fr. executoire, lat. executorius) (Jur.) 1. Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. 2. Hotărâre executorie = hotărâre care poate fi executată imediat după pronunţare. EXECUŢIE, execuţii s.f. (fr. execution) 1. Faptul de a executa; executare (1), lucrătură. 2. încasare forţată, pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale, a unei datorii. 3. îndeplinire a unei sentinţe de condamnare la moarte. 4. îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti. EXEDRĂ, exedre s.f. (lat. exedra, fr. exedre) 1. Sală de primire, cu scaune de jur-împrejur, în gimnaziile sau în casele senioriale antice. 2. Bancă semicirculară, lipită de zidul curb al absidelor, în bazilicile primitive. 3. Anexă semicirculară a unei construcţii, care are scaune de-a lungul zidului curb interior. 4. Construcţie în semicerc (portic, zid etc.), într-un parc. EXEGET, exegeţi s.m. (fr. exegete) Persoană care face o exegeză; specialist în exegeze; interpretator. EXEGETIC, -Ă, exegetici, -ce adj. (fr. exegetique) Care serveşte la interpretare, care explică pe bază de exegeze. EXEGEZĂ, exegeze s.f. (fr. exegese) Interpretare ştiinţifică a unui text (filologic, istoric, juridic etc.); interpretare critică a Bibliei. EXEMPLĂR1, exemplare s.n. (fr. exemplaire, lat. exemplarium) 1. Fiecare dintre obiectele identice ale unei serii, multiplicate conform unui model comun, reproduse în număr mare (carte, revistă, ziar). 2. Reprezentant dintr-o specie minerală, vegetală sau animală. EXEMPLĂR2, -Ă, exemplari, -e adj. (fr. exemplaire, lat. exemplaris) 1. Care poate servi de exemplu. Conduită exemplară. 2. Care poate servi ca lecţie, ca avertisment. EXEMPLARITÂTE s.f. (fr. exemplarite) Caracterul a ceea ce este exemplar2. EXEMPLIFICĂ, exemplific vb. I (it. esemplificare, cf. exemplu) A explica, a demonstra, a ilustra prin exemple. EXEMPLIFICATIV, -Ă, exemplificativi, -e adj. (it. esemplificativo) Care exemplifică. EXEMPLU, exemple s.n. (fr. exemple, lat. exemplum) 1. Ceea ce poate servi ca model; mostră, paradigmă (2), probă (12). 2. Ceea ce poate servi drept lecţie, drept avertisment. 3. Text, pasaj citat în sprijinul a ceva. 4. A urma exemplul cuiva sau a lua de (ori drept) exemplu = a imita. EXENTERĂŢIE, exenteraţii s.f. (fr. exenteration) Ieşire a intestinelor din cavitatea peritoneală; abla-ţie a intestinelor, într-un abator. EXERCITĂ, exercit vb. I (lat. exercitare) 1. A îndeplini o funcţie, o profesie etc. 2. A face să fie simţită o influenţă, a valorifica un drept, un privilegiu etc. EXERCIŢIU, exerciţii s.n. (fr. exercice, lat. exerci-tium) 1. Acţiune fizică sau intelectuală repetată, făcută pentru a forma anumite deprinderi, anumite îndemânări. 2. Şedinţă de instrucţie militară practică. 3. Temă dată elevilor, ca aplicaţie practică a lecţiilor. 4. Activitate sportivă. 5. Perioadă cuprinsă între două inventare contabile sau între două bugete. 6. In exerciţiul funcţiunii = în timpul în care cineva îşi îndeplineşte serviciul. Exerciţiu fiscal = perioadă (de obicei, un an) în care sunt contabilizate rezultatele financiare ale unei firme, ale unei întreprinderi etc. EXEREZĂ, exereze s.f. (fr. exerese) Ablaţie chirurgicală a unui organ bolnav, a unui ţesut, a unei tumori sau extragere a unui corp străin dintr-un organism. EXERGĂ, exerge s.f. (fr. exergue) Spaţiu gol de pe o medalie, destinat inscripţionării; inscripţie, nume, dată etc. gravate pe o medalie. EXERSÂ, exersez vb. I (fr. exercer) A face exerciţii; a practica (1). EXFOLIĂ, exfoliez vb. I (lat. exfoliare, fr. exfolier) 1. A (se) coji; a (se) desfrunzi. 2. A lamina în foi subţiri. EXFOLIATIV, -Ă, exfoliativi, -e adj. (fr. exfoliatif) Care determină sau grăbeşte o exfoliaţie. EXFOLIÂŢIE, exfoliaţii s.f. (fr. exfoliation) 1. Desprindere, în lamele subţiri, a straturilor de piele, a unui os, cartilaj, tendon necrozat etc. 2. Cădere treptată, în bucăţi mici, a scoarţei copacilor. 3. Desprindere, prin uzură, a unor folii subţiri de pe suprafaţa unui metal sau a unei piese. EXFOLIERE, exfolieri s.f. (de la exfoliă) 1. (Tehn.) Fenomen de fisurare şi de desprindere ulterioară a unor straturi subţiri de pe suprafaţa unui material sau a unei piese etc. 2. Exfoliere a scoarţei ramurilor = boală a pomilor fructiferi şi a arborilor de pădure manifestată prin înnegrirea scoarţei şi prin crăpături neregulate; cojire; desfrunzire. EXHAUSTIUNE s.f. (lat. exhaustio, -onis, fr. exhaus-tion) Epuizare completă, sleire. EXHAUSTIV 346 EXHAUSTIV, -Ă, exhaustivi, -e adj. (fr. exhaustij) Care tratează un subiect în fond, în întregime, epui-zându-1. Studiu exhaustiv. EXHAUSTOR, exhaustoare s.n. (fr. exhausteur) I. Ventilator utilizat Ia evacuarea gazelor, a particulelor solide din aer, dintr-o încăpere, dintr-o nişă etc. 2. Dispozitiv folosit pentru alimentarea cu carburant a unui carburator. EXHIBA, exhibez vb. I (fr. exhiber, lat. exhibere) A arăta ceva în public (în mod ostentativ), a etala (2), a se fali cu ceva. EXHIBITORIU, -IE, exhibitorii adj. (fr. exhibitoire) (Rar) De exhibiţie. EXHIBIŢIE, exhibiţii s.f. (fr. exhibition) 1. Prezentare (ostentativă) în public a ceva; etalare. 2. (La pl.) Prezentări ale unui număr spectacular; scamatorii, jonglerii. EXHIBIŢIONISM s.n. (fr. exhibitionnisme) 1. Etalare, prezentare (ostentativă) a ceva. 2. Preocupare morbidă de a-şi exhiba organele genitale. EXHIBIŢIONIST, -Ă, exhibiţionişti, -ste s.m. şi f. (fr. exhibitionniste) Persoană care practică exhibiţionismul. EXHUMA, exhumez vb. I (fr. exhumer, lat. exhumare) A deshuma, a dezgropa. EXHUMARE, exhumări s.f. (de la exhuma) Dezgropare a unui mort; exhumaţie. EXHUMAŢIE, exhuma fii s.f. (fr. exhumation) Exhumare. EXIGE, exig vb. III (fr. exiger, lat. exigere) A cere imperios, insistent. EXIGENT, -Ă, exigenfi, -te adj. (fr. exigeant, lat. exi-gens, -ntis) 1. Greu de mulţumit, greu de satisfacut; pretenţios (1), sever. 2. Meticulos, conştiincios. EXIGENŢĂ, exigenţe s.f. (fr. exigence, lat. exigen-tia) Faptul de a fi exigent; exiguitate; severitate (1); cerinţă; nevoie, necesitate (1). EXIGIBIL, -Ă, exigibili, -e adj. (fr. exigible) 1. Care se poate cere. 2. (Despre obligaţii băneşti) A cărei executare poate fi cerută imediat de creditor. EXIGIBILITÂTE s.f. (fr. exigibilite) însuşirea de a fi exigibil; calitatea unei creanţe de a ajunge la scadenţă. EXIGUITÂTE, exiguităţi s.f. (fr. exiguite, lat. exigui-tas, -atis) (Rar) Exigenţă; îngustime; insuficienţă. EXIL, exiluri s.n. (fr. exil, lat. exsilium) 1. Expulzare a cuiva din patrie; proscripţie (2), surghiun; situaţia celui exilat. 2. Stabilire voluntară a cuiva în alt Ioc decât cel natal, în altă ţară. EXILĂ, exilez vb. I (fr. exiler) A trimite în exil, a deporta; a pleca din ţară de bunăvoie. EXILĂRH, exilarhi s.m. (fr. exilarque) Şef politic al vechilor evrei, în perioada captivităţii babilonicc. EXILÂT, -Ă, exilaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la exila) 1. (Persoană) care este condamnată la sau carc trăieşte în exil; proscris (1). 2. (Fig.) Retras, izolat. EXINĂ, exine s.f. (fr. exine) (Bot.) Membrana externă a unui grăunte de polen, a unui spor. EXISTĂ, exist vb. I (fr. exister, lat. existere) A fi, a sc afla în viaţă; a trăi. EXISTENT, -Ă, existenţi, -te adj. (fr. existam, cf. existenţă) Care există, care trăieşte, care sc manifestă; actual. EXISTENŢĂ, existenţe s.f. (fr. existence, lat. existent ia) 1. Faptul de a exista; realitate (1); starea celui care există. 2. Viaţă considerată pe toată durata ei; mod de a trăi. EXISTENŢIĂL, -Ă, existenţiali, -e adj. (fr. existen-tiel) Care ţine de existenţă. EXISTENŢIALISM s.n. (fr. existentialisme, germ. Existentialismus) Curent în filosofia modernă potrivit căruia numai existenţa umană este reală şi care susţine primatul existenţei asupra esenţei. EXISTENŢIALIST, -Ă, existenţialişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. existentialiste) (Adept) al existenţialismului. EXIT-POLL, exit-polluri s.n. (engl. exit-poll) Sondaj electoral efectuat la ieşirea din cabina de vot. EXITUS s.n. (lat. exitus) (Livr.) Moarte, sfârşit. EXÎNSCRIE, exînscriu vb. III (ex- + înscrie) A construi o figură geometrică în exteriorul alteia, în aşa fel, încât un număr de puncte aparţinând primei fi* guri să fie tangente la cea de-a doua. EX-LIBRIS, ex-librisuri s.n. (fr. ex-libris, lat. ex li-bris „din cărţile Iui...”) Vinietă, ştampilă aplicată pe o carte, care cuprinde numele bibliofilului sau o deviză a acestuia. EXMATRICULÂ, exmatriculez vb. I (germ. exma-trikulieren) A elimina un elev, un student dintr-o instituţie de învăţământ. EXMATRICULĂRE, exmatriculări s.f. (de la exmatricula) Ştergere din matricolă; eliminare definitivă a unui elev, a unui student dintr-o instituţie de învăţământ. EXO- (fr. ex o-, gr. exo) Prefix cu sensul de „extern , în cuvinte ca: exoderm, exogen. EXOBIOLOG, -Ă, exobiologi, -ge s.m. şi f. (fr. exo-biologue) Specialist în exobiologie. EXOBIOLOGIE s.f. (fr. exobiologie) Astrobiologic; bioastronomie. EXOCÂRP, exocarpuri s.n. (fr. exocarpe) (Bot.) Epi-carp. 347 EXOSTOZĂ EXOCÂRST, exocarsturi s.n. (fr. exokarst) Totalitatea proceselor şi formelor carstice de pe suprafaţa rocilor. exocervicăl, -ă, exocenncali, -e adj. (fr. exo-ccmcal) Care este situat pe suprafaţa colului uterin. EXOCRIN, -Ă, exocrini, -e adj. (fr. exocrine) (Despre glande) Care are secreţie externă. EXOD, exoduri s.n. (fr. exode) 1. Plecare în masă a unei populaţii dintr-o ţară, de pe un teritoriu. 2. Partea finală a unei tragedii antice greceşti, care cuprinde deznodământul şi ieşirea din scenă a actorilor. 3. Exod rural = migrare a locuitorilor de la sat la oraş. Exod de capital = transferare în masă a capitalurilor în străinătate. EXODERM, exoderme s.n. (fr. exoderme) Ţesut vegetal protector situat sub epiderma rădăcinii. EXOELECTRON, exoelectroni s.m. (fr. exo-elec-tron) Electron generat prin exoemisie. EXOEMISIE, exoemisii s.f. (fr. exoemission) Emisie dc electroni la nivelul suprafeţelor corpurilor supuse prelucrării mecanice, iradierii etc. EXOFTÂLMIC, -Ă, exoftalmici, -ce adj. (fr. exoph-talmique) (Despre ochi) Cu proeminenţă accentuată; bulbucat; (despre oameni) suferind de exoftalmie. EXOFTALMIE, exoftalmii s.f. (fr. exophtalmie) Proeminenţă accentuată a globilor oculari (în boala lui Basedow). EXOGÂM, -Ă, exogami, -e adj. (fr. exogame, engl. exogamy) Care practică exogamia; (despre organisme) care prezintă exogamie. EXOGAMIE, exogamii s.f. (fr. exogamie) 1. Lege matriarhală care interzicea căsătoria între membrii aceleiaşi ginţi. 2. Căsătorie între parteneri care nu fac parte din acelaşi grup social. 3. (Biol.) Fuzionare a gârneţilor în afara organismului. EXOGEN, -Ă, exogeni, -e adj. (fr. exogene) Care sc formează în exterior, care se datorează unor cauze externe. EXOMORF, -Ă, exomorfi, -e adj. (fr. exomorphe) Care prezintă exomorfism. EXOMORFISM s.n. (fr. exomorphisme) Ansamblu dc transformări suferite de rocile aflate în apropierea unui punct eruptiv, sub influenţa temperaturii şi a soluţiilor fierbinţi. EXONDA, exondez vb. I (fr. exonder) (Despre formaţiuni geologice) A sc ridica deasupra nivelului marii din cauza mişcărilor tectonice; (despre locuri inundate) a sc usca. EXONERA, exonerez vb. I (fr. exonerer, lat. exonerare) A scuti, a degreva pe cineva, parţial sau total, de o obligaţie (fiscală), de o sarcină etc. EXONERAŢIE, exoneraţii s.f. (fr. exoneration, lat. exoneratio) Exonerare. EXOPLANETĂ, exoplanete s.f. (fr. exoplanete) Planetă extrasolară. EXORAŢIE, exoraţii s.f. (lat. exoratio, fr. exora-tion) (Livr.) Rugă, implorare făcută cu scopul de a determina pe cineva să consimtă ceva. EXORBITANT, -Ă, exorbitanţi, -te adj. (fr. exorbitant, lat. exorbitans, -ntis) Care depăşeşte măsura, exagerat de mare; excesiv (1). Preţ exorbitant. EXORBITÂNŢĂ, exorbitanţe s.f. (fr. exorbitance) Caracterul a ceea ce este exorbitant; scumpire excesivă. EXORCISM s.n. (fr. exorcisme) Ceremonie însoţită de rugăciuni, oficiată pentru alungarea duhurilor rele, a demonilor din trupul unui posedat, dintr-o casă. EXORCIST, -Ă, exorcişti, -ste adj., s.m. şi f. ( fr. exorciste, lat. exorcista) (Practicant) al exorcismului; (în catolicism) (cleric) care are dreptul de a exorciza. EXORCIZA, exorcizez vb. I (fr. exorciser, lat. exor-cisare) A alunga demonii, duhurile rele etc. prin rugăciuni, prin ceremonii etc. EXORDIU, exordii s.n. (lat. exordium) Prima parte a unui discurs oratoric; (p. ext.) introducere, prefaţă la o carte, prezentare a unui articol etc. EXOREIC, -Ă, exoreici, -ce adj. (fr. exoreique) (Despre regiuni, bazine hidrografice) Cu fluvii care se varsă direct în mare sau în ocean. EXORTÂ, exortez vb. I (fr. exhorter, lat. exhortari) (Livr.) A înflăcăra, a stimula (prin cuvinte, prin discursuri) o persoană, o colectivitate. EXORTATIV, -Ă, exortativi, -e adj. (fr. exhortatij) (Livr.) Care înflăcărează, care stimulează (prin cuvintc, prin discursuri) o persoană, o colectivitate. EXORTÂŢIE, exortaţii s.f. (lat. exhortatio, fr. exor-tation) (Livr.) Cuvânt, discurs prin care se stimulează sentimente, acţiuni etc.; îndemn, imbold, înflăcărare. EXOSCHELET, exoschelete s.n. (fr. exosquelette, engl. exoskeleton) (La nevertebrate) Schelet (osos) extern. EXOSFERĂ, exosfere s.f (fr. exosphere) Strat atmosferic aflat la o altitudine dc peste 1 000 km deasupra Pământului, în care gazele sunt disociate şi rarefiate. EXOSTOZĂ, exostoze s.f. (fr. exostose) Tumoare osoasă benignă, traumatică sau inflamatorie, care produce şchiopătarea şi anchilozarea articulaţiilor, la om şi la cal. EXOTERIC 348 EXOTERIC, -Ă, exoterici, -ce adj. (fr. exoterique) (Despre doctrine filosofice, ritualuri religioase) Care sc adresează şi profanilor; accesibil tuturor; public. EXOTERISM s.n. (fr. exoterisme) învăţătură parţială a unei doctrine; ritual accesibil şi profanilor. EXOTERM, -Ă, exotermi, -e adj. (fr. exothenne) Exo-termic. EXOTERM IC, -Ă, exotermici, -ce adj. (fr. exother-miquc) (Despre procese fizice sau chimice) Care se produce cu degajare de căldură; exoteim. EXOTIC, -Ă, exotici, -ce adj. (fr. exotique, lat. exo-ticus) 1. Care nu este din ţara despre care se vorbeşte; străin. 2. Care provine din regiuni, din ţări îndepărtate, mai ales ecuatoriale ori tropicale, sau care aparţine acestor regiuni, acestor ţări. EXOTISM s.n. (fr. exotisme) 1. Caracterul a ceea ce este exotic. 2. Tendinţă în arta sau în literatura europeană (mai ales romantică) de a descrie ceea ce este exotic; gust pentru exotic. EXOTOXINĂ, exotoxine s.f. (fr. exotoxine) Toxină proteică secretată de unele microorganisme, răspândită în mediul exterior, care provoacă infecţii la om şi la animale. EX PANDA, pers. 3 expandează vb. I (engl. expand) 1. A se extinde ca volum. 2. (Fig.) A se exprima detaliat. EXPANDÂT, -Ă, expandaţi, -te adj. (cf. engl. expan-ded) (Despre unele alimente, materiale etc.) Care are o structură spongioasă. EXPANSIBIL, -Ă, expansibili, -e adj. (fr. expansibîe) 1. Care este susceptibil de expansiune. 2* (Despre gaze) Dilatabil. EXPANSIBILITÂTE s.f. (fr. expansibilite) Calitatea de a fi expansibil. EXPANSIONISM s.n. (fr. expansionnisme, germ. Expansionism) Politică de expansiune (1). EXPANSIONIST, -Ă, expansionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. expansionniste, germ. Expansionist) (Adept) al expansionismului. EXPANSIUNE, expansiuni s.f. (fr. expansion, lat. expansio, -onis) 1. Extindere (cu forţa) a influenţei şi a dominaţiei politice şi economice a unui stat asupra altuia; acaparare de teritorii străine. 2. Extindere a unui gaz într-un spaţiu; destindere (2). 3. (Impr.) Dezvoltare economică impetuoasă. 4. (Fig.) Exuberanţă (1), vioiciune. EXPANSIV, -Ă, expansivi, -e adj. (fr. expansif) Exuberant (1), vioi, comunicativ, deschis, sociabil. EXPANSIVITÂTE s.f. (fr. expansivite) Caracterul a ceea ce este expansiv; exuberanţă. EXPAT, expaţi s.m. (engl. expat) Persoană carc trăieşte o perioadă îndelungată în altă ţară; rezident EXPATRIÂ, expatriez vb. I (fr. expatrier) 1. A obliga pe cineva să-şi părăsească patria. 2. A emigra. EXPATRIAT, -Ă, expatriaţi, -te adj. (dc la expatria) (Adesea substantivat) Care sc expatriază; emigrant. EXPATRIERE, expatrieri s.f. (de la expatria) Emigrare. EXPECTATIVĂ, expectative s.f. (fr. expectative) Atitudine prudentă a cuiva care aşteaptă momentul oportun pentru a lua o hotărâre; expectaţie. EXPECTÂŢIE, expectaţii s.f. (fr. expectation, lat. expectatio) (Livr.) Aşteptare; expectativă. EXPECTORĂ, expectorez vb. I (fr. expectorez lat. expectorare) A elimina pe cale orală mucozitâţi provenite din căile respiratorii. EXPECTORĂNT, -Ă, expectoranţi, -te adj., s.n. (fr. expectorant) (Medicament, substanţă) care uşurează expectoraţia. EXPECTORĂRE, expectorări s.f. (de la expectora) Expectoraţie. EXPECTORĂŢIE, expectoraţii s.f. (fr. expectora-tion) Eliminare prin tuse a mucozităţilor provenite din căile respiratorii; expectorare; ceea ce se expectorează; spută, flegmă (1). EXPEDIĂ, expediez vb. I (fr. expedier) 1. A trimite scrisori, colete etc. la destinaţie. 2. (Fam.) A îndepărta pe cineva, a se debarasa de cineva. 3. A facc ceva rapid şi superficial. EXPEDIENT, expediente s.n. (fr. expedient) Mijloc improvizat, adesea ilicit, de a rezolva o dificultate sau de a procura bani. EXPEDITIV, -Ă, expeditivi, -e adj. (fr. expeditij) Carc acţionează prompt, repede; operativ; iute. EXPEDITOR, -OĂRE, expeditori, -oare s.m. şi f, adj. (fr. expediteur) (Persoană fizică sau juridica) o cărei sarcină este de a expedia ceva prin poştă, pe calea ferată etc.; trimiţător. EXPEDIŢIE, expediţii s.f. (fr. expedition, lat. expediţia) 1. Călătorie lungă făcută de un grup dc oameni în scopuri ştiinţifice, comerciale etc. 2. Campanie militară agresivă, declanşată pentru cucerirea de teritorii străine. 3. Expediere, trimitere de mărfuri, de corespondenţă etc. la o anumită adresă. EXPEDIŢIONÂR, -Ă, expediţionari, -e adj. (fr. cx-peditionnaire) 1. Care face o expediţie (1). 2. Corp (sau armata) expediţionar(ă) = totalitatea trupelor care iau parte la o expediţie (2). EXPERIENŢĂ, experienţe s.f. (fr. experience, lat. experientia) 1. Totalitatea cunoştinţelor dobândite EXPLICIT în procesul practicii social-istorice. 2. Experiment, praxis (1). 3. încercare, verificare a cunoştinţelor pc calc practică. EXPERIMENT, experimente s.n. (lat. experimentwn) Ccrcctarc ştiinţifică realizată prin provocarea (intenţionată a) unor fenomene şi prin studierea acestora; experienţă (2). ^ EXPERIMENTA, experimentez vb. I (fr. experimenter, lat. experimentare) A încerca, a verifica prin experienţă (3). EXPERIMENTAL, -Ă, experimentali, -e adj. (fr. experimental, lat. experimentalis) 1. Care ţine de, care este bazat pe experienţă (ştiinţifică). 2. Care este folosit pentru un experiment. EXPERIMENTALISM s.n. (engl. experimentalism) Folosire a experimentului ca mijloc de cunoaştere, dc creaţie. EXPERIMENTALIST, -Ă, experimentalişti, -ste s.m. şi f. (it. experimentalistă) Iniţiator al experimenta-lismului. EXPERIMENTAT, -Ă, experimentaţi, -te adj. (de la experimenta, cf. fr. experimente) Care are multă experienţă într-un domeniu; instruit prin experienţă; priccput, versat; (p. ext.) încercat; emerit. EXPERIMENTATOR, -OÂRE, experimentatori, -oare s.m. şi f. (fr. experimentateur) Persoană care face experienţe ştiinţifice. EXPERT, -Ă, experţi, -te s.m. şi f. (fr. expert, lat. ex-pertus) 1. Specialist într-un anumit domeniu. 2. Persoană care face o expertiză. 3. Persoană care cunoaşte foarte bine un lucru din practică. EXPERTIZÂ, expertizez vb. I (expertiză + -a, cf. fr. expertiser) A face o expertiză. EXPERTIZĂ, expertize s.f. (fr. expertise) 1. Cercetare a unei situaţii, a unei probleme etc., făcută de un expert; raport asupra cercetărilor făcut de un expert. 2. Expertiză medicală = stabilire a capacităţii de muncă a unei persoane după un consult medical; consultaţie sau autopsie făcută de medicul legist în caz de accident, de viol, de omor etc. EXPIA, expiezvb. I (fr. expier, lat. expiare) 1. (Livr.) A ispăşi o greşeală, o vină etc. prin suferinţă etc. 2. A sucomba, a muri. EXPIÂBIL, -Ă, expiabili, -e adj. (fr. expiable) (Livr.) Care poate fi ispăşit. EXPIATOR, -OÂRE, expiatori, -oare adj. (fr. ex-pîatoire) (Livr.) Care poate şterge sau răscumpăra o greşeală; ispăşitor. EXPIAŢIE, expiaţii s.f. (fr, expiation, lat. expiatio) Faptul dc a expia; expiere; ispăşire. EXPIERE, expieri s.f. (de la expia) (Livr.) Expiaţie, ispăşire. EXPIRĂ, expir vb. I (fr. expirer, lat. expirare) 1. A da afară, a elimina din plămâni aerul inspirat (în procesul respiraţiei). 2. (Despre contracte, convenţii) A înceta să fie valabil, a ajunge la scadenţă. 3. (Despre termene, perioade de timp) A se împlini, a se termina (1). 4. (Fig.) A muri. EXPIRÂRE, expirări s.f. (de la expira) 1. Faptul de a expira; expiraţie. 2. Săvârşire; împlinire; scadenţă (1). EXPIRATOR, -OÂRE, expiratori, -oare adj. (fr. ex-pirateur) 1. Care serveşte Ia expirare. 2. Accent ex-pirator = accent rezultat prin intensificarea expirării la articularea unei anumite silabe. EXPIRAŢIE, expiraţii s.f. (fr. expirat ion, lat. expiraţiei) Act fiziologic prin care aerul inspirat este eliminat din plămâni; expirare (1). EXPLETIV, -Ă, expletivi, -e adj. (fr. expletif lat. ex-pletivus) (Despre cuvinte, expresii) Care nu este necesar pentru înţelegerea sensului, care poate lipsi din propoziţie. EXPLICĂ, explic vb. I (fr. expliquer, lat. explicare) 1. A face uşor de înţeles ceva, a lămuri, a clarifica, a elucida; a interpreta (1), a comenta (2). 2. A preda o lecţie, o temă etc. 3. A se justifica, a-şi lămuri vorbele, faptele etc.; a se înţelege, a deveni clar; (despre persoane) a (se) lămuri, a avea o explicaţie; a combate, a discuta aprins pentru a înlătura o neînţelegere, un conflict. EXPLICÂBIL, -Ă, explicabili, -e adj. (fr. explicable) Care poate fi explicat. EXPLICATIV, -Ă, explicativi, -e adj. (fr. explicaţif) 1. Care explică. 2. Notă explicativă = explicaţie, plasată de obicei în subsolul paginii, a unui cuvânt sau a unei expresii din text. Dicţionar explicativ -dicţionar în care sunt explicate sensurile cuvintelor. Propoziţie relativă explicativă ~ propoziţie apozi-tivă. EXPLICÂŢIE, explicaţii s.f. (fr. explication, lat. ex-plicatio) 1. Detaliere destinată să clarifice o problemă dificilă, un fenomen etc.; comentariu, justificare. 2. Motiv (1), cauză. 3. Predare a unei lecţii, a unei teme; demonstraţie. 4. A avea o explicaţie cu cineva = a discuta cu cineva pentru a lămuri o neînţelegere. A cere (cuiva) explicaţii = a cere (cuiva) socoteală. EXPLICIT, -Ă, expliciţi, -te adj. (fr. explicite, lat. ex-plicitus) Care este exprimat limpede; desluşit, lămurit, clar, comprehensibil. EXPLICITA 350 EXPLICITA, explicitez vb. I (fr. explicitei') A clarifica, a face explicit ceva. EXPLICITÂRE s.f. (de la explicita) Punere în lumina a naturii unui concept, descriindu-i funcţia şi rolul, fară a-1 defini. EXPLICITATE s.f. (fr. explicite) Caracterul a ceea ce este explicit; claritate (3). EXPLOATA, exploatez vb. I (fr. exploiter) 1. A valorifica, a folosi resurse naturale în scopuri economice. 2. A-şi însuşi fară plată din rezultatele muncii altuia. 3. (Fig.) A se folosi (în mod abuziv), a profita de ceva. EXPLOATABIL, -Ă, exploatabili, -e adj. (fr. ex-ploitable) (Despre resurse naturale, bunuri) Care poate fi exploatat. EXPLOATABILITÂTE s.f. (fr. exploitabilite) Calitatea unui bun de a putea fi exploatat. EXPLOATARE, exploatări s.f. (de la exploata) 1. însuşire fară echivalent a unei părţi din munca altuia. 2. Exploataţie. 3. Totalitatea lucrărilor necesare valorificării unui bun sau a unui sistem tehnic; totalitatea operaţiilor de extragere a substanţelor minerale utile, a rocilor, a ţiţeiului sau a gazelor. 4. Faptul de a profita, de a se folosi (în mod abuziv) de ceva. EXPLOATAT, -Ă, exploataţi, -te (de la exploata) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suportă exploatarea altuia. 2. Adj. Asuprit, oprimat, prigonit. 3. Adj. (Despre terenuri, mine, păduri etc.) De unde se exploatează substanţe utile, materiale folositoare; care se află în exploatare. EXPLOATATOR, -OÂRE, exploatatori, -oare s.m. şi f., adj. (exploata + -tor, cf. fr. exploiteur) 1. (Persoană) care exploatează munca alteia. 2. (Persoană) care exploatează o mină, o pădure, un teren (agricol) etc. EXPLOATÂŢIE, exploataţii s.f. (fr. exploitation) 1. întreprindere economică în care sunt exploatate terenuri, păduri, mine etc.; exploatare (2). Exploataţie agricolă. 2. Teren, pădure, mină care se află în exploatarea cuiva. EXPLODÂ, explodez vb. I (lat. explodere, cf. fr. ex-ploser) 1. (Despre explozive, proiectile) A face explozie. 2. (Despre aparate) A se face bucăţi din cauza presiunii interioare. 3. (Despre vulcani) A erupe brusc; a expulza lavă, gaze etc. 4. (Fig.) A interveni brusc într-o discuţie; a izbucni, a răbufni. EXPLODOR, explodoare s.n. (engl. exploder) Explo-zor. EXPLORA, explorez vb. I (fr. explorer, lat. explorare) 1. A cerceta (ştiinţific) o regiune necunoscută sau greu accesibilă; a cerceta posibilităţile dc exploatare a unui zăcământ. 2. A constata prin examen medical, cu ajutorul anumitor aparate, funcţionarea unui organ anatomic. EXPLORÂBIL, -Ă, explorabili, -e adj. (fr. explorablc) Care poate fi explorat. EXPLORÂRE, explorări s.f. (de la explora) 1. Explo-raţie. 2. Complex de cercetări geologice întreprinse pentru stabilirea structurii unui zăcământ. 3. Examen clinic sau de laborator efectuat pentru diagnosticarea unei boli ori pentru determinarea funcţionării unui organ anatomic. EXPLORATOR, -OÂRE, exploratori, -oare s.m. şi f. (fr. explorateur, lat. explorator, -oris) Persoana care explorează. EXPLORÂŢIE, exploraţii s.f. (fr. exploration, lat. exploratio) Explorare (1). EXPLOZIBIL, -Ă, explozibili, -e (fr. explosibk) 1. Adj. Care poate exploda; exploziv (1). 2. S.n. Exploziv (3). EXPLOZIE, explozii s.f. (fr. explosion, lat. explo-sio) 1. Reacţie (chimică sau fizică) violentă şi rapidă, însoţită de o degajare puternică de energic; detonaţie, fulminaţie. 2. (Fig.) Manifestare bruscă şi violentă a unei acţiuni, a unui sentiment ctc. 3. Explozie demografică - creştere numerică bniscă a unei populaţii. EXPLOZIMETRU, explozimetre s.n. (engl. explo-simeter) Aparat electronic folosit pentru semnalizarea exploziei unor gaze sau a unor vapori inflamabili. EXPLOZIV, -Ă, explovizi, -e (fr. explosij) 1. Adj. Care produce explozie; explozibil (1), fulminant (1), de-tonant. 2. Adj. (Fig.) Capabil de a declanşa consecinţe grave; critic. Situaţie explozivă. 3. S.n. Substanţă, amestec de substanţe care, prin încălzire sau lovire, provoacă explozie, explozibil (2). EXPLOZIVITÂTE s.f. (fr. explosivite) însuşirea dc a fi exploziv. EXPLOZOR, explozoare s.n. (fr. exploseur) Aparat folosit pentru aprinderea unor încărcături explozi-ve; explodor. EXPO s.n. (engl. expo) Expoziţie (internaţională). EXPONÂT, exponate s.n. (rus. eksponat) Obicct expus într-un muzeu, într-o expoziţie sau într-o vitrină. EXPONENT, -Ă, exponenţi, -te (germ. Exponent, lat. exponens, -ntis) 1. S.m. şi f. Persoană sau grup social care reprezintă şi susţine o idee, un curent ctc.: reprezentant. 2. S.m. (Mat.) Număr care indică puterea la care este ridicată o mărime. 351 EXPROPRIÂŢIE EXPONENŢIAL, -Ă, exponenţiali, -e adj. (fr. expo-nentiel) Care are un exponent (2); (despre funcţii) a cărei variabilă independentă apare într-un exponent (2). EXPONOMETRIE s.f. (de la exponometru, cf. fr. exposometrie) L Studiul duratei de expunere a materialelor fotografice. 2. Tehnica construirii şi folosirii exponometrelor. EXPONOMETRU, exponometre s.n. (germ. Expo-nometer, cf fr. exposemetre) Instrument folosit pentru stabilirea duratei de expunere optimă a materialelor fotografice; pozometru. EXPORT, exporturi s.n. (germ. Export) 1. Trimitere, expediere de mărfuri în alte ţări, pentru vânzare sau schimb comercial; (concr.) totalitatea mărfurilor exportate. 2. Export de capital — investiţie de capital în alte ţări. EXPORTA, export vb. I (fr. exporter, lat. exportare) A transporta şi a vinde în străinătate produse, capital şi servicii naţionale. EXPORTABIL, -A, exportabili, -e adj. (fr. expor-table) Care se poate exporta. EXPORTATOR, -OÂRE, exportatori, -oare adj., s.m, şi f. (fr. exportateur) (Persoană, ţară etc.) care exportă. EXPOZÂNT, -Ă, expozanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. ex-posant) (Persoană, instituţie, companie comercială, ţară etc.) care prezintă sau expune ceva în cadrul unei expoziţii. EXPOZEU, expozeuri s.n. (fr. expose) Prezentare amănunţită şi sistematică, oral sau în scris, de fapte, de idei etc.; dare de seamă, expunere. EXPOZITIV, -Ă, expozitivi, -e adj. (engl. expositive) Care explică, în care se expune ceva; (despre voce) sec, rece. EXPOZIŢIE, expoziţii s.f. (fr. exposition, lat. expo-sitio) L Expunere organizată, publică de opere de artă, de produse industriale sau agricole etc.; loc, clădire în care acestea sunt expuse. 2. Partea introductivă a unei opere literare, în care automl prezintă subiectul, personajele etc. expoziţionâl, -ă, expoziţionali, -e adj. (engl. expositional) Care are caracter de expoziţie (1), al expoziţiei. EXPRES1, exprese s.n. (it. [cafje] espresso) 1. Restaurant, bar etc. cu serviciu rapid. 2. Aparat de preparat cafca filtru. 3. Cafea expres = cafea concentrată, preparată cu un aparat special; espresso. EXPRES2, -Ă, expreşi, -se adj. (fr., engl. express) Tren expres (şi substantivat, n.) = tren care circulă cu viteză mare şi opreşte numai în staţii importante. Scrisoare (recomandată) expresă sau colet expres - scrisoare sau colet care trebuie să ajungă foarte repede Ia destinaţie. EXPRES3, -A, expreşi, -se adj, (fr. expres, lat. expres-sus) 1. Exprimat clar, lămurit, limpede, fară echivoc. Ordin expres. 2. (Adverbial) Precis, formal (2), anume; special pentru... EXPRESIE, expresii s.f. (fr. expression, lat. expres-sio) L îmbinare concisă (fixă) de cuvinte care exprimă, de obicei, în mod figurat o idee; termen (3); (p. ext.) dicton. 2. Exprimare, manifestare a gândirii prin fizionomie, prin gesturi; mască (5); mină2. 3. Ansamblu de elemente (numere, litere etc.) legate între ele prin simboluri care exprimă operaţii matematice. EXPRESIONISM s.n. (fr. expressionnisme) Formă a artei modeme care pune accent pe intensitatea expresiei, mergând până la violenţă. EXPRESIONIST, -Ă, expresionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. expressionniste) (Adept) al expresionismului. EXPRESIV, -Ă, expresivi, -e adj. (fr. expressif) 1. (Despre cuvinte, gesturi etc.) Care exprimă în mod viu, plastic, sugestiv, evocator, elocvent gândirea, sentimentele. 2. Care este plin de expresie, sugestiv; pitoresc (2), poetic (2). EXPRESIVITÂTE s.f. (fr. expressivite) Calitatea de a fi expresiv; elocvenţă. EXPRIMÂ, exprim vb. I (fr. exprimer, lat. exprime-re) A formula, a reda idei, sentimente etc. prin cuvinte, mimică, gesturi sau prin opere de artă. EXPRIMÂBIL, -Ă, exprimabili, -e adj. (fr. expri-mable) Care poate fi exprimat sau enunţat. EXPRIMÂRE, exprimări s.f. (de la exprima) Formulare a unor idei, a unor sentimente; expresie; comunicare prin cuvinte; vorbire; pronunţare a unor cuvinte. EXPROPRIÂ, expropriez vb. I (fr. exproprier) A trece (legal) în proprietatea statului un bun (teren, construcţie etc.) aparţinând unei persoane (prin acordarea unei despăgubiri). EXPROPRIÂT, -Ă, expropriaţi, -te (de Ia expro-pria, cf. fr. exproprie) 1. Adj. (Despre bunuri) Care a trecut (legal) în proprietatea statului. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care a fost supusă unei exproprieri. EXPROPRIATOR, -OÂRE, expropriatori, -oare s.m. şi f. (fr. expropriateur) Persoană care expropri-ază. EXPROPRIÂŢIE, expropriaţii s.f. (fr expropriation) Expropriere. EXPUGNÂBIL 352 EXPUGNÂBIL, -Ă, expitgnabili, -e adj. (fr. expug-nable) Carc poate fi învins sau supus. EXPULZÂ, expulzez vb. I (fr. expulser, lat. expulsa-re) 1. A obliga pe cineva să părăsească ţara; a relega. 2. A împinge afară; a evacua (3). EXPULZIE, expulzii s.f. (fr. expulsion, lat. expul-sio) 1. împingere în afară a unui gaz, a unui lichid. 2. Eliminare din organism a unui corp străin, a unui produs fiziologic, patologic ctc. EXPUNCŢIUNE, expuncţiuni s.f. (fr. exponction, lat. expunctio, -onis) Terminare, închciere; marcarc a unei anulări printr-un punct (aşezat deasupra sau dedesubtul unei litere, unui cuvânt etc.); eliminare a unor cuvintc, a unor litere ctc. dintr-un text. EXPUNE, expun vb. III (lat. exponere, cf. pune) 1. A relata, a enunţa, a explica în scris sau oral. 2. A prezenta ccva la vedere; a arăta, a etala (1). 3. A se afla în faţa unei primejdii; a risca. 4. A supune o peliculă, o placă fotografică acţiunii luminii, pentru a obţine fotografii. EXPUNERE, expuneri s.f. (dc la expune) 1. Ceea cc sc expune, sc relatează; naraţiune, povestire, comentariu (2), expozeu; diegeză. 2. Expunere de motive = explicarc, prezentare a unui proiect (de act normativ) cu soluţii noi, importante şi cu motivarea acestora. EXPURGÂ, expurg vb. I (fr. expnrger, lat. expurgare) (Livr.) A elimina dintr-o carte pasaje contrare unor principii morale sau unor idei politicc. EXPURGÂŢIE, expurgaţii s.f. (fr. expurgation) Expurgare. EXSÂNGUU, -UĂ, exsangui, -ue adj. (fr. exsangue, lat. exsanguis) 1. (Despre ţesuturi) Lipsit dc sânge. 2. (Despre obraji, faţă) Foarte palid, cadavcric. EXSANGVINOTRANSFUZIE, exsangyinotransfu-zii s.f. (fr. exsanguino-transfusion) Transfuzie carc constă în înlocuirea aproape totală a sângelui circulant cu sânge de la donatori compatibili. EXSICÂTA s.f. (fr., lat. exsiccata) Colecţie de plante uscate culese dc pc un anumit teritoriu şi expuse într-un ierbar. EXSICATOR, exsicatoare s.n. (fr. exsiccateur) Aparat dc sticlă utilizat în laborator pentru uscarea şi conservarea substanţelor; dcsicator. EXSICÂŢIE, exsicaţii s.f. (fr. exsiccation) (Livr.) Uscarc. EXSTROFIE s.f. (fr. exsirophie) Defect de conformaţie al unui organ intern, care se prezintă întors, răsturnat; extraversiune. EXSUDÂ, exsuclez vb. I (fr. exsucler) A transpira (1). EXSUDÂNT, -Ă, exsudanţi, -te adj., s.m. (fr. exsu-dant) (Substanţă) care provoacă transpiraţie. EXSUDÂT, exsudate s.n. (fr. exsudat) Lichid bogai în albumină care pătrunde lent din vasele sangvine în ţesuturi. EXSUDÂŢIE, exsudaţii s.f. (fr. exsudation) 1. Transpiraţie. 2. Apariţie, la suprafaţa unui asfalt, a cxcc-sului de bitum sau dc gudron. EXTÂNT, -Ă, extanţi, -te adj. (fr. extant, lat. extans) (Jur.) Care există în natură. EXTÂTIC, -Ă, extatici, -ce adj. (fr. extatique) Carc este în extaz, cauzat de un extaz; fermecat, încântat; (p. ext.) dionisiac (1). EXTÂZ, extaze s.n. (fr. extase) 1. Stare psihică intensă, caracterizată printr-o desprindere dc realitate; admiraţie vie, puternică. 2. Stare de exaltare patologică în care bolnavul, stăpânit dc o idee fixa, nu mai are senzaţii, fiind incapabil de mişcări voluntare. EXTAZIÂ, extaziez vb. I (fr. [s Jextasier) A se minuna, a fi cuprins de extaz. EXTAZIÂT, -Ă, extaziaţi, -te adj. (dc la extazia) Plin de admiraţie; încântat, fermecat. EXTEMPORÂL, extemporale s.n. (germ. Extempo-raley lat. extemporalis) Probă scrisă neanunţată, dată elevilor pentru verificarea periodică a cunoştinţelor; lucrare de control. EXTEMPORANEU, -EE, extemporanei, -ce adj. (lat. extemporaneus, fr. extemporane) 1. (Livr.) Carc se produce imediat. 2. (Despre medicamente) Carc este preparat sau administrat imediat. 3. Examen extemporaneu = observare la microscop a unui fragment dc organ, de tumoare, făcută în timpul unei operaţii chirurgicale. EXTENSIBIL, -Ă, extensibili, -e adj. (fr. exten-sible) Care poate fi extins, alungit, mărit, fară a sc rupe. EXTENSIBILITÂTE s.f. (fr. extensibilite) Proprietatea unor corpuri de a fi extensibile. EXTENSIE/EXTENSIUNE, (1, 2) extensii, (3, 4) extensiuni s.f. (fr. extension, lat. extensio, -onis) 1. întindere a unui membru sau a trunchiului anatomic în caz de luxaţic ori de fractură. 2. Creştere, dezvoltare, amplificare, extindere (1). 3. (în forma extensiune) Lărgire a înţelesului unui cuvânt. 4. (Log.; în forma extensiune) Sfera unei noţiuni. EXTENSIUNE s.f. v. extensie. EXTENSIV, -Ă, extensivi, -e adj. (fr. extensif) 1. feritor la extindere, bazat pe cantitatc, pc spaţiu. 2. (Fiz.) Care se poate extinde. 3. Agricultură (sau cultură) extensivă = agricultură (sau cultură) carc urmăreşte creşterea producţiei agricole prin mărirea suprafeţelor cultivatc. 353 EXTIRPATOR EXTENSOGRÂF, extensografe s.n. (fr. extenso-graphe) Aparat folosit pentru înregistrarea variaţiei viscozitaţii unui aluat. EXTENSOMETRIE s.f. (fr. extensometrie) Partea metrologiei care se ocupă de studiul aparatelor de măsură a deformaţiilor mecanice. EXTENSOMETRU, extensometre s.n. (fr. extenso-metre) Instrument folosit în extensometrie. EXTENSOR, -OĂRE, extensori, -oare (fr. extenseur) 1. Adj. Care coordonează întinderea. 2. S.n. Aparat de gimnastică folosit la dezvoltarea muşchilor. EXTENUA, extenuez vb. I (fr. extenuer, lat. extenuare) A (se) obosi foarte tare; a (se) istovi; a (se) epuiza. EXTENUĂNT, -Ă, extenuanţi, -te adj. (fr. extenuant) Istovitor, epuizant, obositor. EXTENUÂRE, extenuări s.f. (de la extenua) Stare de extremă slăbiciune a corpului; epuizare, istovire. EXTENUĂT, -Ă, extenuaţi, -te adj. (de la extenua) Extrem de obosit, epuizat, istovit, sleit. EXTERIOR, -OĂRĂ, exteriori, -oare (fr. exterieur, lat. exterior, -oris) 1. Adj. Care este (în) afară; extern. 2. S.n. Partea situată în afara unui lucru; faţadă. 3. S.n. Fizic, alură. 4. S.n. (La pl.) Scene turnate în afara studioului cinematografic. 5. Comerţ exterior = totalitatea relaţiilor comerciale ale unui stat cu alte state. EXTERIORITĂTE s.f. (fr. exteriorite) Caracterul a ceea ce este exterior. EXTERIORIZA, exteriorizez vb. I (fr. exterioriser) A exprima idei, sentimente etc. prin cuvinte, gesturi, fizionomie. EXTERIOR1ZĂRE, exteriorizări s.f. (de la exterioriza) Exprimare, manifestare exterioară. EXTERITORIÂL, -Ă, exteritoriali, -e adj. (de la ex-teritorialitate, cf. germ. exterritoriaî) Care dispune de dreptul de exteritorialitate, supus principiului exteriorialităţii. EXTERITORIALITĂTE s.f. ( fr. exterritorialite, cf. germ. Exterritoriaîităt) Imunitate, drept de care se bucură reprezentanţii (mai ales diplomaţii) unui stat pe teritoriul altui stat, fiind supuşi jurisdicţiei statului din care provin. EXTERMINĂ, extermin vb. I (fr. extenniner, lat. exterminare) A face să piară în întregime sau în număr mare, a masacra, a ucide, a stârpi în masă. EXTERMINÂNT, -Ă, exterminanţi, -te adj. (fr. exterminam) Care extermină. EXTERMINARE, exterminări s.f. (de la extermina) Masacrare, exterminaţiune. EXTERMINATOR, -OĂRE, exterminatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. exterminateur, lat. exterminator, -oris) Distrugător (I), nimicitor. EXTERMINAŢIUNE, exterminaţiuni s.f. (fr. exter-mination, lat. exterminatio, -onis) Exterminare. EXTERN, -Ă, externi, -e (fr. externe, lat. externus) 1. Adj. Care vine din afară; exterior, străin. 2. Adj. (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafaţa corpului. 3. S.m. şi f. Elev care nu locuieşte în şcoală. 4. S.m. şi f. Student la medicină admis ca practicant într-un spital. 5. Politică externă = politica unui stat în raport cu alte state. EXTERNĂ, externez vb. I (extern + -a) A elibera din spital un bolnav (vindecat). EXTERNĂT1, (1) externate s.n. (fr. externat) 1. Şcoală în care învaţă numai elevi externi. 2. Calitatea şi funcţia de extern (4). EXTERNĂT2, -Ă, externaţi, -te adj. (de la externa) (Despre un bolnav) Care a ieşit din spital (vindecat). EXTERNIST, extenuşti s.m. (germ. Externist) t. Medic specializat în boli externe. 2. Bolnav carc se tratează ambulatoriu. EXTINCTIV,-Ă, extinctivi, -e adj. (fr. extinctif) Care duce la anularea efectelor unui act juridic. EXTINCTOR, -OĂRE, extinctori, -oare (fr. extinc-tew\ lat. extinctor, -oris) 1. Adj. Care are proprietatea de a stinge. 2. S.n. Aparat, dispozitiv folosit la stingerea incendiilor; stingător. EXTINCŢIE, extincţii s.f. (fr. extinction) 1. Stingere, (a unei activităţi, a unei existenţe); micşorare, anulare a intensităţii unui fascicul de lumină. 2. (Fig.) Dispariţie, moarte. EXTINDE, extind vb. III (lat. extendere, cf întinde) 1. A (se) întinde, a (se) mări, a (se) lăţi. 2. A (se) propaga (1), a (se) răspândi. EXTINDERE, extinderi s.f. (de la extinde) 1. întindere, mărire, lărgire, extensie (2). 2. Propagare, răspândire. EXTINGIBIL, -Ă, extingibili, -e adj. (fr. extinguible, lat. extinguibilis) (Rar) Care poate fi stins, calmat; (jur.) care trebuie stins. EXTIRPĂ, extirp vb. I (fr. extirper, lat. extirpare) LA înlătura chirurgical un organ bolnav sau o porţiune din acesta, o tumoare etc.; a exciza. 2. (Fig.) A distnige complet; a desfiinţa. EXTIRPĂBIL, -Ă, extirpabili, -e adj. (fr. extirpable) (Med.) Care poate fi extirpat. EXTIRPĂRE, extirpări s.f. (de la extirpa) Excizie (1); extirpaţie. EXTIRPATOR, -OĂRE, extirpatori, -oare (fr. ex-tirpateur, lat. extirpator, -oris) 1. Adj. Care extirpă. 2. S.n. Maşină agricolă folosită pentru smulsul buruienilor de pe un teren cultivat şi pentru afanarea solului. EXTIRPÂŢIE 354 EXTIRPAŢIE, extirpaţii s.f. (fr. extirpation) Extirpare. EXTORCA, extorchez vb. I (fr. extorquer, lat. extor-quere) A obţine, a stoarce bani prin ameninţări, violenţă, forţă, şantaj etc.; a carota. EXTORSIUNE, cxtorsiwii s.f. (fr. exlorsion, lat. ex-torsio, -onis) Extorcare; racket (1). EXTRA1 adj. invar. (fr. extra) 1. Care este de calitate superioară. 2. (Fam.) Minunat, remarcabil, excepţional (2). EXTRA2- (fr. extra-, lat. extra) Prefix cu sensul de „(în) afară (de)”, „deosebit (de)”, „superior”, „ultra”, „foarte”, în cuvinte ca: extraegal, extraordinar, ex-traşcolar. EXTRAATMOSFERIC, -Ă, extraatmosferici, -ce adj. (fr. extra-atmospherique) Aflat dincolo de atmosfera terestră. EXTRABUGETAR, -Ă, extrabugetari, -e adj. (fr. extra-budgetaire) Care nu este prevăzut în buget, care se efectuează în afara bugetului. EXTRACELULÂR, -Ă, extracelulari, -e adj. (fr. extracellulaire) Care se găseşte în afara celulei. EXTRACONJUGÂL, -Ă, extraconjugali, -e adj. (fr. extraconjugaf) Care provine din afara căsătoriei; adulterin, extramarital. EXTRACONSTITUŢIONAL, -Ă, extraconstituţio-nali, -e adj. (fr. extraconstitutionnel) Care este în afara prevederilor din constituţie. EXTRACONTÂBIL, -Ă, extracont abili, -e adj. (extra2- + contabil) (Despre situaţii contabile) Care se efectuează pe baza datelor obţinute pe alte căi decât cea contabilă. EXTRACORPORAL, -Ă, extracorporali, -e adj. (fr. extracorporal) Care se află în afara corpului. EXTRACRANIÂN, -Ă, extracranieni, -e adj. (fr. extracrânien) Care se află în afara cutiei craniene. EXTRACT, extracte s.n. (lat. extractus, germ. Ex-trakt) 1. Preparat, substanţă extrasă din plante, din organe de animale etc. 2. (Impr.) Parte dintr-un înscris; extras (3). EXTRACTIBIL, -Ă, extractibili, -e adj. (fr. extrac-tible) Care poate fi extras. EXTRACTIV, -Ă, extractivi, -e adj. (fr. extractij) 1. Care (serveşte pentru a) extrage substanţe utile. 2. Industria extractivă = ramura industrială care se ocupă cu extragerea materiilor prime (minereuri, cărbuni, ţiţei etc.) din sol. EXTRACTOR, -OÂRE, extr act ori, -oare (fr. ex-tracteur) 1. Adj. Care (serveşte pentru a) extrage substanţe, corpuri etc. 2. S.n. Aparat, dispozitiv folosit pentru efectuarea unei extracţii (2). EXTRÂCŢIE, extracţii s.f. (fr. extraction, lat. exlrac-tio) 1. Extragere; scoatere a unui dinte, a unei măsele. 2. Scoatere la suprafaţă a minereurilor, a materialelor etc. cu ajutonil anumitor instalaţii. 3. (Livr.) Origine (2), provenienţă. EXTRACULTURÂL, -Ă, extraculturali, -e adj. (engl. extraculturaf) Care provine din alte domenii dccât cel al culturii. EXTRACURENT s.n. (fr. extra-courant) Curent clcc-trie generat prin autoinducţie. EXTRADOS, extradosuri s.n. (fr. extrados) 1. Suprafaţa exterioară convexă a unui arc, a unei bolţi. 2. Faţa convexă a unei palete de turbină sau dc pompă; faţa superioară a unei aripi de avion. EXTRADOTÂL, -Ă, extradotali, -e adj. (fr. extra-dotai) Care este în afara dotei. EXTRA-DRY adj. invar. (pr. extradrâi; engl., fr. ex-tra-dry) (Despre vin) Foarte sec. EXTRAFIN, -Ă, extrafini, -e adj. (fr. extrafin) 1. Carc este de calitate superioară; foarte fin, superfin. Hârtie extrafină. 2. Care este de calibru foarte mic. EXTRAFOR s.n. (fr. extrafort) Panglică (foarte) rezistentă folosită în croitorie. EXTRAGALÂCTIC, -Ă, extragalactici, -ce adj. (fr. extragalactique, engl. extragalactic) Carc este situat în afara galaxiei. EXTRAGALAXIE, extragalaxii s.f. (extra2- + galaxie) Spaţiu exterior galaxiei din carc facc parte şi Pământul. EXTRAGE, extrag vb. III (lat. extrahere, cf. trage, fr. extraire) 1. A scoate (o substanţă din alta, un corp din locul de formare, un citat, un fragment dintr-un text sau dintr-o carte etc.). 2. A calcula rădăcina pătrată sau cubică dintr-un număr. EXTRÂGERE, extrageri s.f. (de la extrage) Acţiunea de a extrage şi rezultatul ei; extracţie (1). EXTRAGRAMATICÂL, -Ă, extragramaticali, -e adj. (fr. extragrammatical) Care este situat în afara gramaticii. EXTRAJUDICIÂR, -Ă, extrajudiciari, -e adj. (fr. extrajudiciaire) Care se desfaşoară în afara instanţei şi a formelor judiciare. EXTRALEGÂL, -Ă, extra legali, -e adj. (fr. extrale-gal) Care este în afara legalităţii. EXTRALINGVISTIC, -Ă, extralingvistici, -ce adj. (fr. extralinguistique) Care este situat în afara limbii sau a lingvisticii. EXTRAMARITÂL, -Ă, extramaritali, -e adj. (engl-extramarital) (Livr.) Extraconjugal. EXTRAMUNDÂN, -Ă, extramundani, -e adj. (germ. extramundan) (Livr.) Care provine din afara lumii. 355 EXTRAVAGANŢĂ EXTRA MUROS loc. adv. (lat. extrci muros) în afara unui oraş, în exterior. EXTRANATURĂL, -Ă, extranaturaii, -e adj. (it. ex-tranaturale) Din afara legilor naturii; supranatural. EXTRANAŢIONĂL, -Ă, extranaţionali, -e adj. (fr. extranational) Care are loc în afara unei ţări, a unei naţiuni. EXTRANEITÂTE s.f. (fr. extraneite) (Livr.) 1. Caracterul străin al unei părţi dintr-un raport juridic, care necesită aplicarea unei alte legi. 2. Situaţia juridică a unei persoane aflate într-o ţara străină. EXTRANEU, -EE, extranei, -ee adj. (lat. extraneus) (Livr.) Care vine din afară; străin. EXTRANUCLEĂR, -Ă, exti’anucleari, -e adj. (fr. extranucleaire, engl. extranuclear) Care este localizat în afara nucleului, în citoplasmă. EXTRAORDINĂR, -Ă, extraordinari, -e adj. (fr. extraordinaire) 1. Care iese din comun; neobişnuit, fenomenal (2), formidabil (1), piramidal (1), fantastic (2), colosal (2), excepţional; (despre oameni) dotat cu însuşiri deosebite, excepţionale; inimaginabil; remarcabil, eminent; halucinant (2); (despre lucruri, situaţii etc.) foarte bun. 2. Ambasador extraordinar = ambasador trimis de un guvem într-o altă ţară, într-o situaţie determinată. Buget extraordinar = partea de buget alocată unei situaţii excepţionale (război, calamitate naturală etc.). EXTRAPARLAMENTĂR, -Ă, extraparlamentari, -e adj. (fr. extra-parlementaire) Care se petrece în afara parlamentului, care nu face parte din parlament. EXTRAPERITONEĂL, -Ă, extraperitoneali, -e adj. (fr. extraperitoneal) Care este situat în afara perito-neului. EXTRAPLÂT, -Ă, extraplaţi, -te adj. (fr. extra-plat) (Despre ceasuri) Foarte plat. EXTRAPLEURĂL, -Ă, extrapleurali, -e adj. (fr. extrapleural) Care este situat în afara pleurei. EXTRAPOLÂ, extrapolez vb. I (fr. extrapoler) 1. A generaliza plecând de la date fragmentare. 2. A trece, prin analogie, de la un domeniu Ia altul. EXTRAPOLÂRE, extrapolări s.f. (de la extrapola) Extindere ipotetică, pe bază de raţionament analogic, a unei noţiuni, legi, teorii etc. de Ia un domeniu la altul. EXTRAPROFESIONĂL, -Ă, extraprofesionali, -e adj. (fr. extraprofessionnel, engl. extraprofessional) Care nu aparţine profesiei unei persoane. extrareglementăr, -ă, extrareglementari, -e adj. (fr. extra-reglementaire) Care este în afara regulamentului. EXTRAS, extrase s.n. (de la extrage, cf. fr. ex trăit) 1. Fragment, pasaj, citat scos dintr-o lucrare; (la pl.) excerpte. 2. Articol sau studiu scos dintr-o revistă, dintr-un volum etc. şi tipărit în broşură. 3. Reproducere a unei părţi dintr-un înscris; (impr.) extract. 4. în extras = reprodus aparte, fragmentar. Extras de cont = document care cuprinde toate operaţiunile efectuate într-un cont bancar, într-o anumită perioadă de timp. EXTRASENSIBIL, -Ă, extrasensibili, -e adj. (fr. extrasensible) Care este extrem de sensibil; supra-sensibil (1). EXTRASEZON s.n. (extra2- + sezon) Timp în afara unui sezon; perioadă în care, numărul de turişti fiind redus, solicitanţii beneficiază de preţuri mai mici pentru cazare, pentru transport etc. EXTRASISTOLĂ, extrasistole s.f. (fr. extrasystole) Contracţie suplimentară a inimii, anterioară sisto-lei, urmată uneori de durere. EXTRASOLĂR, -Ă, extrasolari, -e adj. (fr. extraso-laire) Care este situat în afara sistemului solar. EXTRASTATUTĂR, -Ă, extrastatutari, -e adj. (fr. extra-statutaire) Care nu este înscris în statut; nestatutar. EXTRAŞCOLĂR, -Ă, extraşcolari, -e adj. (extra1- + şcolar) Care survine în afara programului sau activităţii şcolare. EXTRATEMPORĂL, -Ă, extratemporali, -e adj. (engl. extratemporal) Care are Ioc în afara timpului (prevăzut). EXTRATERESTRU, -Ă, extratereştri, -e adj., s.m. şi f. (fr. extraterrestre) (Fiinţă) care se află în afara globului pământesc. EXTRATERITORIĂL, -Ă, extrateritoriali, -e adj. (fr. extrateritorial) Care se află în afara teritoriului unui stat. EXTRATERITORIALITÂTE s.f. (fr. extra-territo-rialite) Regim juridic conform căruia spaţiul ocupat de ambasadele ţărilor străine face parte din teritoriul ţării reprezentate de acestea. EXTRAURBĂN, -Ă, extraurbani, -e adj. (extra2- + urban) Care este situat în afara unui oraş. EXTRAUTERJN, -Ă, extrauterini, -e adj. (fr. extra-uterin) Care se găseşte sau se dezvoltă în afara uterului. Sarcină extrauterină. EXTRAVAGĂNT, -Ă, extravaganţi, -te adj. (fr. ex-travagant) Care se comportă neobişnuit, ciudat; excentric (3); funambulesc (2). EXTRAVAGĂNŢĂ, extravaganţe s.f. (fr. extrava-gance) Purtare, ţinută bizară, neobişnuită; originalitate, teribilism, ciudăţenie; excentricitate (2). EXTRAVAZÂ 356 EXTRAVAZÂ, pers. 3 extravazează vb. I (fr. extra-vaser) (Despre sânge, umori etc.) A se vărsa din vasele, din canalele proprii. EXTRAVERSIUNE/EXTROVERSIUNE, extraver-siuni/extroversiuni s.f. (fr. extraversion) 1. (Psih.) înclinaţie către trăirile exterioare eului. 2. (Med.) Revărsare (în exterior) a unui organ cavitar; exstrofic. EXTRAVERTIT/EXTROVERTIT, -Ă, extravertiţi/ extrovertiţi, -te adj. (fr. extraverti) Care (îşi) exteriorizează cu uşurinţă sentimentele, care este sociabil; deschis. EXTRAVILÂN, -Ă, extravilani, -e adj. (cf. fr. extra-viile) (Şi substantivat, n.) Care este situat în afara spaţiului construit al unei localităţi. EXTRÂDÂ, extrădez vb. I (fr. extrader) A preda un străin, urmărit sau condamnat, statului al cărui cetăţean este şi care îl revendică, potrivit convenţiilor internaţionale. EXTRĂDÂRE, extrădări s.f. (de la extrăda) Predarea unui infractor statului al cărui cetăţean este şi care îl revendică. EXTREM, -Ă, extremi, -e (fr. extreme, lat. extremus) 1. Adj. Foarte mare, exagerat; radical (1), drastic (1), suprem (1). 2. S.f. Capăt, margine, extremitate (1). 3. (Polit.) Exti-emă dreaptă (sau stângă) = partid politic, fracţiune dintr-un partid etc. care se situează pe poziţii extremiste de dreapta (sau de stânga). (Sport) Extremă dreaptă (sau stângă) = jucător plasat în marginea dreaptă sau stângă a terenului; aripă. La extrem = până la limită, peste măsură. Sport extrem = activitate sportivă în care riscul este asociat unui efort fizic intens, la limita capacităţii umane. A cădea dintr-o extremă în alta — a-şi schimba total atitudinea, trecând de la o poziţie la alta, diametral opusă. EXTREMISM s.n. (fr. extremisme) Comportament (politic), atitudine care constă în apărarea unor poziţii ultraradicale, bazate pe ură şi intoleranţă. EXTREMIST, -Ă, extremişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. extremiste) (Partizan) al extremismului. EXTREMITÂTE, extremităţi s.f. (fr. extremite) 1. Punct final, limită (1), parte extremă (2), hotar. 2. Partea periferică a unui organ sau a unui corp. EXTRINSEC, -Ă, extrinseci, -ce adj. (fr. extrinseque) 1. Care vine, care este luat din afara, nu din esenţa lucrurilor. 2. (Anat.) Situat în afara unui organ. EXTROSPECTIV, -Ă, extrospectivi, -e adj. (engl. extrospective) Care observă trăirile psihice ale altora. EXTROSPECŢIE, extrospecţii s.f. (fr., engl, extm. spection) Observare a fenomenelor situate în afara eului, a trăirilor psihice ale altuia. EXTROVERSIUNE s.f. v. cxtravcrsiunc. EXTROVERTIT adj. v. extravertit. EXTRUZIUNE, extniziuni s.f. (fr. ext rus ion) 1. Erupţie a rocilor vulcanice vâscoase. 2. Tehnică dc aşezare în forme a pieselor ceramice, metalicc sau plastice, prin presarea şi trecerea materialului printr-o filieră (1); filaj (1). EXTUMESCENŢĂ, extumescenţe s.f. (fr. extuim-cence) (Med.) Tumefacţie. EXUBERÂNT, -Ă, exuberanţi, -te adj. (fr. exuberant, lat. exuberans, -ntis) 1. Foarte vioi, expansiv, vesel, excesiv în manifestări; debordant (2). 2. Abundent, îmbelşugat, luxuriant (2). EXUBERÂNŢĂ, exuberanţe s.f. (fr. exuberanccy lat. exuberantia) 1. însuşirea de a fi exuberant (I); expansiune (4), expansivitate. 2. (Rar) Bogăţie, varietate. EXULCERÂŢIE, exulceraţii s.f. (fr. exulceratm) Ulceraţie superficială. EXULTÂ, exult vb. I (fr. exulter, lat. exultare) A simţi, a manifesta o bucurie mare, a fi foarte fericit. EXULTÂNT, -Ă, exultanţi, -te adj. (fr. exultant) Care exultă, foarte voios, fericit. EXURGENŢĂ, exurgenţe s.f. (fr. exurgence) Emergenţă cu debit puternic, în regiunile cu roci permeabile; izvor ascendent. EXUVIÂBIL, -Ă, exuviabili, -e adj. (fr. exiiviable) (Despre animale) Care îşi schimbă pielea. EYE-LINER s.n. (pr. ailâinăr\ engl. eye-liner) Produs de machiaj conţinând un lichid colorat, folosit pentru conturarea marginilor pleoapelor. EZERINĂ, ezerine s.f. (fr. eserine) Alcaloid extras din seminţele unei plante leguminoase, foarte toxic, folosit în tratamentul glaucomului, al parezelor intestinale etc.; fizostigmină. EZITÂ, ezit vb. I (fr. hesiter, lat. haesitare) A şovăi, a oscila, a pregeta în luarea unei hotărâri. EZITÂNT, -A, ezitanţi, -te adj. (fr. hesitant) Care ezită; indecis, oscilant, şovăitor, nehotărât. EZITÂRE, ezitări s.f. (de la ezita) Faptul de a ezita: şovăială, oscilaţie (1), nehotărâre, incertitudine. EZOTERIC, -Ă, ezoterici, -ce adj. (fr. esoterique) (Despre doctrine, ritualuri etc.) Destinat unui cerc restrâns de iniţiaţi; accesibil iniţiaţilor; sccrct (1), ascuns, ermetic (2), obscur. EZOTERISM s.n. (fr. esoterisme) Doctrină ezoterică, ermetică. F FA Ja s.m. (it./Â) 1. Treapta a patra a gamei diatoni-ce; sunetul şi nota corespunzătoare. 2. Denumire dală uncia dintre cheile muzicale. FABIÂN, -Ă,fabieni, -e s.m. şi f. (de la engl. Fabian [Society]) Adept al fabianismului. FABIAN1SM s.n. (engl. fabianism, fr. fabianisme) Doctrina unei organizaţii reformiste din Anglia care susţinea trecerea treptată, pe calea reformelor de stat, de la capitalism la socialism. FABRICĂ, fabric vb. I (fr.fabriquer, lat. fabricare) 1. A produce, a executa (1), a confecţiona obiecte, bunuri materiale în serie şi în cantităţi mari, preludând materia primă într-o fabrică, într-o uzină etc. 2. (Fig.) A inventa, a plăsmui (la repezeală). FABRICĂNT, -A, fabricanţi, -te s.m. şi f. (îv. fabricant) 1. Proprietarul şi conducătorul unei fabrici; industriaş. 2. Persoană care fabrică un produs, un obiect ctc. pentru vânzare. FABRICAT, fabricate s.n. (germ. Fabrikat) Produs tinit obţinut printr-un proces tehnologic într-un atelier, într-o fabrică,'într-o uzină etc. FABRICAŢIE, fabricaţii s.f. (fr.fabrication, lat.y<7-hricatio) Ansamblul operaţiilor de transformare a materiei prime în produse finite. FABRICĂ, fabrici s.f. (fr. fabrique, germ. Fabrik, rus.fabrika) 1. întreprindere industrială în care materiile prime sunt transformate în produse în seric, destinate consumului sau prelucrării ulterioare; uzina (1). 2. (Fam.) A lua pe cineva în fabrica = a critica aspru. FABRICITĂTE s.f. (fabrica + -itate) (Livr.) Capacitatea omului de a crea, de a produce bunuri. FABULĂ, fabulei vb. I (fr. fabuler) A substitui în vorbire realităţi trăite cu aventuri imaginare; (p. ext.) a minţi. FABULAŢIE, fabulaţii s.f. (fr.fabulationy lat .fabulaţiei) 1. Poveste alegorică; afabulaţic (I). 2. Prezentare a unor fapte, a unor întâmplări imaginare ca reale sau posibile; figură rctorică prin carc sc redă imaginarul ca real. 3. Născocire a unor fapte în care crede cineva; minciună. VARUL, A, fabule s.f. (lat.fabula) 1. Scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, cu animale, plante sau lucruri personificate, prin care se satirizează obiceiuri, mentalităţi umane greşite. 2. Istorisire a unor fapte imaginare ca reale; minciună; (rar) subiectul unei opere literare. FABULIST, -A,fabulişti, -ste s.m. şi f. (fr. fabuliste) Autor dc fabule (1). FABULOS, -OÂSĂ,fabuloşi, -oase adj. (fr.fabttleux, lat. fabulosus) 1. Foarte mare, extraordinar, colosal (2). 2. Care aparţine imaginaţiei, lumii basmelor; legendar (1), fantastic (1), minunat; (substantivat, n.) imaginar (2), ireal. FACE-Â-MAIN s.n. (pr. fasatnen; fr. face-ă-main) Binoclu cu mâner. FACEŢIEyfaceţii s.f. (îv.facetie) Anecdotă burlcscă; butadă, farsă (2). FACEŢIOS, -OÂSÂyfaccţioşi, -oase adj. (fr.face-tieux) Glumeţ, poznaş; hazliu. FACHIR, fachiri s.m. (fr. fakir) 1. Ascet musulman sau hindus (care practică yoga). 2. Prezicător. 3. Prestidigitator, iluzionist. FACHIRÎSM s.n. (fr. fakirisme) Ansamblu de fapte extraordinare atribuite fachirilor; arta de a face asemenea fapte; (p. ext.) scamatorie. FACIĂL, -Ă,faciali, -e adj. (fr.facial) Care aparţine feţei, care afectează faţa, referitor la faţă. FĂCIES^aew/ s.n. (fi*.facies, lat .facies) 1. Aspectul feţei în cursul unei boli; (p. ext.) fizionomie (1). FACIL 35S 2. Aspcct caractcristic al rocilor, determinat de alcătuirea acestora. FACIL, -A, facili, -e adj. (fv. facile. lat .facilis) 1. Care sc facc uşor, carc se realizează fară efort; simplu (3), uşor, comod. 2. Conciliant. 3. Superficial (2), uşuratic. FACILE adv. (it. facile) (Muz.) Uşor, accesibil. FACILITA, facilitez vb. I (fr. faciliter) A înlesni, a favoriza (1), a uşura îndeplinirea unei acţiuni, producerea unui fenomen etc. FACILITÂTE, facilitaţi s.f. (fr. facilite, lat. facili-tas, -atis) însuşirea a ceea cc este facil; (la pl.) înlesniri făcute cuiva. FACOMETRU, facometre s.n. (fr. phacometre) Instrument folosit pentru determinarea numărului de dioptrii al unei sticle de lunetă. FACONDĂ s.f (fr. faconde, cf. lat. facimdia) Uşurinţă marc de a vorbi; limbuţic, volubilitate. FACOSCOP, facoscoape s.n. (fr. phacoscope) Instrument folosit pentru determinarea gradului de adaptare a cristalinului. FACOSCOPIE s.f. (fr. phacoscopie) Examinare a ochiului cu ajutorul facoscopului. FACSIMIL/FACSIMIL,facsimile s.n. (fr. fac-simile, lat. fac simile) Reproducere grafică fidelă a unui text, a unui desen etc., prin fotografiere, prin copiere manuală etc.; fototelegrafie. FACTAJ,factaje s.n. (fr.factage) 1. Distribuire a scrisorilor, a telegramelor, a coletelor etc. la domiciliul destinatarilor. 2. Plata factajului (1). FACTICE adj. invar, (fr.factice) (Livr.) 1. Artificial, fals, imitat. 2. Care este forţat, prefăcut, nefiresc. FACTITIV,factitive adj. (fr.factitij) Verb (tranzitiv) factitiv (şi substantivat, n.) = verb tranzitiv care arată că subiectul determină pe cineva să îndeplinească o acţiune; verb cauzativ. FACTOLOGIC, -A, factologici, -ce adj. (de la fac-tologie) Care se caracterizează prin factologie. FACTOLOGIE s.f. (cf. rus. faktologiia) Viciu de concepţie a unei opere ştiinţifice sau literare, care cuprinde un număr foarte mare de date şi de fapte neesenţiale. FACTOR, factori s.m. (fr. facteur, lat .factor) 1. Element esenţial, condiţie care favorizează naşterea unui proces, a unui fenomen. 2. Poştaş. 3. (Mat.) Fiecare dintre termenii unei înmulţiri; coeficient (3). 4. (Fiz.) Raportul dintre două mărimi de aceeaşi natură. 5. Firmă cesionară de creanţe comerciale, specializată în operaţiuni de factoring. 6. Factor de risc = element care poate constitui un risc. Factor-cheie = element de mare însemnătate. FACTORIAL, -A, factoriali, -e adj. (fr. factorid) 1. Referitor la un factor (1). Psihologie factoriah). 2. Produs factorial (şi substantivat, n.) = produs rezultat din înmulţirea numerelor întregi succesive, dc la 1 la numărul respectiv. Analiza factorială = m,'-todă matematică cc permite determinarea relaţiilor de corelare existente între mai multe variabile. FACTORING s.n. (pr. fâktâring; engl., fr. factoring) Transfer contractual dc creanţe comcrcialc între titular şi un intermediar care sc obligă să le încaseze să suporte riscul insolvabilităţii debitorilor, în schimbul unui comision. FACTORIŢA, factoriţe s.f. (factor + -iţa) Poştâriţfi ¥ACTOR\Z A, factorizez vb. I (fr. factoriser) A descompune în factori un număr, o expresie algcbricâ. FACTOTUM, factotum s.m. (fr. factotum, fol factotum) (Livr.) 1. Persoană care rezolvă toate problemele (într-o gospodărie, într-o instituţie ctc.). 2. (Fig.) Meşter priceput la toate. FACTURA, facturez vb. I (fr. facturer) A întocmi, (p. ext.) a expedia, a preda o factură2. FACTURĂ1, facturi s.f. (fr. facture, lat. factura) 1. Structură, constituţie (intelectuală, psihica, morală etc.). 2. Mod, manieră în care este executata o operă de artă. FACTURĂ2, facturi s.f. (fr.facture) Act, notă amănunţită (care conţine date despre calitate, preţ ctc.) privind o vânzare-cumpărare de mărfuri; formular tipărit pe care se trec aceste date. FACTURIER,yâc///;7c/*e s.n. (fr.facturier) 1. Camei care conţine formulare pentru facturi2. 2. Funcţionar care întocmeşte facturi2. FACŢIONÂL, -A,facţionali, -e adj. (cf. ilfazionak) Facţionan FACŢIONÂR, - A, facţionari, -e adj. (fr. factionnairc) De facţiune; facţional. FACŢIOS, -OÂSÂ,facţioşi, -oase adj. (fr. facticux. foX.factiosus) (Livr.) Care face parte dintr-o facţiune; care produce tulburări şi demonstraţii împotriva puterii în exerciţiu, în folosul unei facţiuni, al unu: partid; sediţios. FACŢIUNE, facţiuni s.f. (fr. faction, folfactio, -onis) Grup de persoane unite pe baza unui interes politic: fracţiune (2); partidă (2), tabără. FÂCULĂ, facuîe s.f. (fr.facule) Zonă strălucitoare a discului solar. FACULTATE, facultăţi s.f. (fr. faculte, folfacultas. -atis) 1. Unitate didactică, ştiinţifică şi administrativă într-un institut de învăţământ superior, condusa de un decan. 2. însuşire intelectuală, fizică sau morală; aptitudine, capacitate. 359 FALIE FACULTATIV, -Ă,.facultativi, -e adj. (fr.facultatif) Benevol, nesilit, făcut la alegere, neobligatoriu, opţional; supletiv (2). FAD, -A, fazi, -de adj. (fr.fade) 1. (Despre mâncăruri) Fără gust; searbăd, insipid (1). 2. (Fig.) Lipsit de expresivitate; anost, şters, plicticos; plat2 (4). Stil fad. 3. Lipsit de vivacitate, de lumină. Culoare fadă. 4. (Fig.) Fără interes. FADING, fadinguri s.n. (pr. feding; engl. fading) 1. Diminuare a intensităţii semnalelor radioelectrice captate de o antenă de recepţie, cauzată de schimbările atmosferice. 2. Modificare a culorii unei ţesături sub acţiunea apei, a luminii etc. FÂDOAFADO, fadouri s.n. (port., fr. fado) Cântec popular portughez melancolic, cu acompaniament dc chitară. FAETON1, faetoane s.n. (fi.phaeton) 1. Trăsură înaltă, uşoară şi descoperită, cu patru roţi şi cu o copertină pentru scaunul din faţă. 2. Şaretă înaltă, uşoară, cu banchetă pentru persoane. FAETON2, faetoni s.m. (fr. phaeton) Pasăre mare pal-mipedă, din mările tropicale şi subtropicale, cu cioc roşu, ascuţit şi coadă lungă. FAGACEE, fagacee s.f. (fr.fagacee) (La pl.) Familie de arbori şi arbuşti cu frunze alterne, cu flori mici şi cu fructe achene; cupulifere; (şi la sg.) arbore sau arbust din această familie. FAGO- (fr. phago-, gr. phagein) Element de compunere cu sensul de „a absorbi”, „a mânca”, în cuvinte ca: fagocit, fagocitoză. FAGOCIT, fagocite s.n. (fr. phagocyte) Celulă sangvină care absoarbe şi digeră particulele străine din organism. FAGOCITÂR, -Ă,fagocitari, -e adj. (fr.phagocitaire) Carc se referă la fagocite sau la fagocitoză. FAGOCITOZĂ, fagocitoze s.f. (fr. phagocytose) Proces dc absorbire şi digerare a bacteriilor şi a altor particule străine care pătrund în organism de către fagocite sau de către alte celule animale. FAGOT, fagoturi/fagoţi s.n./s.m. (it.fagotto, germ. Fcigott) Instrument muzical de suflat din lemn, format dintr-un tub lung şi un tub suplimentar, îndoit Ia capăt, cu un sistem de clape şi ancie dublă. FAGOTIST, -A, fagot işti, -ste s.m. şi f. (it. fagottis-ta) Persoană care cântă la fagot. FAIANŢA faianţez vb. I (faianţă + -a) A acoperi cu plăci de faianţă. FAIANŢÂR, faianţari s.m. (faianţă + -ar, cf. fr. faiencicr) Persoană care fabrică sau vinde faianţă, care execută placaje de faianţă; faianţator. FAIANŢATOR,/Gza/j^/or/ s.m. (faianţa + -tor) Fa-ianţar. FAIANŢĂ,faianţe s.f. (fr.fdience, it.faenza) Produs ceramic poros, smălţuit, care imită porţelanul; obiect făcut din acest produs. FAILIBIL, -Â,failibili, -e adj. (îx.faillible) Care este supus greşelii, care se poate înşela. FAILIBILITÂTE s.f. (îr.faillibilite) Posibilitatea de a greşi, de a se înşela. FĂIMĂ s.f. (lat. fama, cf. defăima) Renume, popularitate, reputaţie, glorie, celebritate (1). FAIMOS, -O AS A, faimoşi, -oase adj. (fr.fameiLx, lat. famosus, cf. faimă) Cu renume; renumit, vestit, celebru (în bine sau în rău), legendar (2). FAIRPLAY s.n. (pr.ferplei; engl.fair-play) Acceptare şi respectare corectă, loială a regulilor unui joc, în sport, în afaceri etc.; joc cinstit. FALACIOS, -OĂSÂyfalacioase adj. (fv.fallacieux) (Livr.) Amăgitor, înşelător. FALÂNGĂ^/a/îge s.f. (fr. phalange) 1. Fiecare dintre oasele mici articulate care formează degetele. 2. (în Grecia antică) Corp de soldaţi infanterişti înarmaţi cu lănci, aşezaţi în rânduri lungi şi compacte. 3. Grup de oameni care luptă pentru o cauză comună. 4. Grupare politică paramilitară, adesea de tip fascist. FALANGETĂ,ya/fl//ge/e s.f. (fr. phalangette) Ultima falangă a degetelor, care conţine unghia. FALANGIST,falangişti s.m. (fr. phalangiste) Membru al falangei naţionaliste spaniole. FALANSTER, falanstere s.n. (fr. phalanstere) Asociaţie de producţie în care muncitorii trăiesc în comunitate, potrivit sistemului bazat pe doctrina lui Charles Fourier. FALANSTERIÂN, -Ă,falansterieni, -es.m. şi (., adj. (fr. phalansterien) (Adept) al falansterianismului. FALANSTERIANISM s.n. (falansterian + -ism) (Po-lit.) Fourierism. FALCONIFORMĂ, falconiforme s.f. (fr. falconi-forme) (La pl.) Ordin de păsări răpitoare de zi, cu aripi lungi, cu ciocul gros şi încovoiat; (şi la sg.) pasăre din acest ordin. FALERN n.pr. n. (fr.falerne) Vin de calitate superioară produs în regiunea Campania (Italia). FALEZĂ, faleze s.f. (fr. falaise) 1. Mal mai înalt şi abrupt de-a lungul lacurilor, al mărilor sau al oceanelor. 2. Fâşie de teren amenajată pentru plimbare de-a lungul unei faleze (1). FALIE, falii s.f. (fr.faille) Ruptură în scoarţa Pământului, provocată de o mişcare tectonică verticală FALIMENT 360 însoţită de o deplasare laterală sau verticală a blocurilor separate; fractură (3), crăpătură. FALIMENT, falimente s.n. (it.fallimento) 1. Starea de insolvabilitate a unui comerciant, a unui bancher sau a unei întreprinderi industriale, comerciale etc., declarată de o instanţă judecătorească; bancrută, crah. 2. (Fig.) Ruină (2), eşec total, dezastru. 3. A da faliment = a se prăbuşi economic; a nu reuşi într-o acţiune. FALIMENTÂv/a///7ie/7fcz vb. I (faliment + -a) 1. A da faliment. 2. A determina pe cineva să dea faliment. FALIMENTAR, -Ă, falimentari, -e adj. (faliment + -ar) 1. în stare de faliment; insolvabil. 2. (Fig.) Ruinat, distrus. FALIT, -Ă, faliţi, -te adj., s.m. şi f. (ix.fallito) (Persoană) în stare de faliment; ruinat. FALL-OUT s.n. (pr. folâut; engl. fall-out) Cădere, pe suprafaţa Pământului, a unor pulberi radioactive din atmosferă, ca urmare a exploziilor nucleare. FALS, -Ă, falşi, -se (lat .falsus, it .falsei) 1. Adj. Care nu este conform adevărului, inexact (1); imitat, artificial (1); factice (1), fictiv (1). 2. Adj. Prefăcut, disimulat, duplicitar, faţamic, mincinos; histrionic. 3. Adj. (Despre sunete) Nearmonios, distonant. 4. S.n. Obiect contrafăcut. 5. S.n. Act cu adaosuri sau ştersături, cu semnătura falsificată, făcut pentru a înşela, care constituie o infracţiune. FALSET, falsete s.n. (it.falsetto) Sunet sau grup de sunete din registrul acut al vocii unui cântăreţ, produs prin vibraţia părţii superioare a corzilor vocale; executare falsă a unei lucrări muzicale. FALSIFICA, falsific vb. I (fr. fa Isifier, lat .falsificare) 1. A face un lucru să semene cu altul, cu intenţia de a înşela; a plăsmui, a escamota (2), a contraface; (spec.) a comite un fals (5). 2. A prezenta ceva altfel decât este; a denatura (1), a altera (2). FALSIFICARE, falsificări s.f. (de la falsifica) Contrafacere, simulare; surogat (2). FALSIFICATOR, -OARE.falsificatori, -oare s.m. şi f. (fv.falsificateur) Persoană care comite un fals (5). FALSITATE s.f. (it.falsită, ht.falsitas, -atis) 1. Lipsă de adevăr; perversitate (3). 2. Atitudine, comportare faţamică; ipocrizie, duplicitate. FALiT, falţuri s.n. (germ. Falz[eisen]) 1. Tăietură făcută de-a lungul marginii unei piese (scândură, piatră etc.), pentru îmbinarea cu altă piesă; îmbinare a foilor de tablă subţire prin îndoirea, una peste alta, a marginilor alăturate. 2. Cleşte special pentru tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei. 3. Bentiţă de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planşele într-un volum, hărţile într-un atlas, tablourile într-un album etc. FALUN,falune s.n. (fr.falun) Rocă sedimentară din zona de litoral a mării, bogată în resturi de cochilii fosile, folosită ca îngrăşământ. FÂLUS,falusuri s.n. (fr., lat.pJiallus) 1. Reprezentare a organului genital masculin în erecţie, simbol al forţei de reproducere a naturii, care se purta în vc-chime la anumite ceremonii sau sărbători. 2. Membrul viril; penis. FAMAT, -A, famaţi, -te adj. (fr. [mal] fame) Râu famat - care are o reputaţie proastă. FAMELIC, -Ă,famelici, -ce adj. (ftfamâlique, lat. famelicus) (Livr.) Chinuit de foame; înfometat, flămând. FAMILIAL, -Ă, familiali, -e adj. (fr. familial) Carc ţine de familie (1), destinat familiei, de familie; casnic, domestic (2). FAMILIAR, -Ă, familiari, -e adj. (fr.familiei-, lat, familiaris) 1. (Despre exprimare, stil) Simplu (2); obişnuit, fară pretenţii. 2. (Despre comportări, oameni) Prietenos, cordial, intim (2). 3. Cunoscut, ştiut. FAMILIARISM, familiarisme s.n. (familiar + -ism) Intimitate, prietenie exagerată între membrii aceluiaşi colectiv. FAMILIARITATE, familiarităţi s.f. (fr.familiaritc, lat. familiaritas, -atis) Purtare, atitudine familiara; intimitate exagerată; (la pl.) gesturi, cuvintc, fapte etc. permise între prieteni apropiaţi. FAMILIARIZA, familiarizez vb. I (fr. familiariser) A (se) obişnui cu (ceva); a (se) deprinde cu ceva, a (se) aclimatiza. FAMILIE, familii s.f. (\at. familia, it.famiglia, fr. familie) 1. Formă socială de bază, realizată prin căsătorie care îi uneşte pe soţi şi copiii acestora. 2. Totalitatea persoanelor legate prin raporturi de rudenie, care descind dintr-un strămoş comun. 3. Grup dc fiinţe, de elemente, de combinaţii chimice sau de obiecte care au caractere comune. 4. Casă, cămin. 5. (Bot., zool.) Categorie sistematică inferioară or* dinului. 6. Grup de limbi care au aceeaşi origine, provenind dintr-o limbă comună. 7. Familie de cuvinte = totalitatea cuvintelor, derivate şi compuse, care au aceeaşi rădăcină. FAMILIST, -A, familişti, -ste s.m. şi f. (familie + -ist) Persoană care şi-a întemeiat o familie (1). FAN, fani s.m. (engl., fr. fan) Admirator, suporter entuziast al unei vedete, al unei mişcări artistice ctc.; simpatizant. 361 FANTEZIST VARA, fanez vb. I (fr. faner) 1. (Despre flori, legume) A se ofili, a se veşteji. 2. (Despre oameni) A-şi pierde strălucirea, prospeţimea. FANAT, -A, fanaţi, -te adj. (cf. fr. fane) Ofilit, veştejit, trecut. FANATIC, -Ă,fanatici, -ce (fx.fanatique, lat.fana-ticus) 1. Adj., s.m. şi f. (Om) stăpânit de fanatism; (om) pătimaş, intolerabil. 2. Adj. (Despre sentimente, manifestări ale oamenilor) Care exprimă, trădează fanatism. FANATISM s.n. (fr. fanatisme) Zel excesiv, exaltare, pasiune oarbă pentru o convingere, pentru o persoană, pentru o religie, pentru un partid etc. şi intoleranţă faţă de convingerile altora; (p. restr.) funda-mentalism. V\NAlYLA,fanatizez vb. I (fr. fanatiser) A face (ca cineva) să devină fanatic. FANDA, fandez vb. I (fr. fendre) A face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, cu un picior îndoit şi cu celălalt perfect întins; (la scrimă) a fenta. FANDÂNGO Jandango s.n. (fr., sp.fandango) Dans popular spaniol în perechi, executat în ritm vioi, cu acompaniament de chitară şi de castaniete; melodie după care se execută acest dans. FANERĂ^/zere s.f. (fr. phanere) Anexă a pielii vertebratelor (păr, unghii), cu rol de protecţie a organismului. FANERIT s.n. (engl. phanerite) Material plastic compus din foi de placaj impregnate cu răşină de bachclită, utilizat la confecţionarea carcaselor aparatelor electrotehnice, de radio şi de televiziune; lignofoliu. FANERO- (fr. phanero-, gr. phaneros) Element de compunere cu sensul de „vizibil”, „aparent”, „extern”, în cuvinte ca: fanerofite,fanerogame. FANEROF1TĂ, fanerofite s.f. (fr. phanerophyte) (La pl.) Nume dat plantelor lemnoase (arbori şi ar-biişti); (şi la sg.) plantă din acest grup. FANEROGÂMA,y?7He/'0gtfme s.f. (fr. phanerogame) (Bot.) Spermatofită. FANFARĂ,fanfare s.f. (fr. fanfare) Ansamblu muzical militar format din persoane care cântă la instrumente de suflat şi de percuţie. FANFARON, -OÂNA,fanfaroni, -oane s.m. şi f., adj. (fr.fanfaron) (Persoană) care îşi atribuie calităţi pe carc nu le are; lăudăros. FANFARONADĂ, fanfaronade s.f. (fr. fanfaronnade) Vorbă sau faptă de fanfaron; lăudăroşenie, gasco-nadă; rodomontadă. FANGOTERAPIE s.f. (fr. fangotherapie) Terapie cu nămoluri naturale, în reumatism, nevralgii etc. FANION, fanioane s.n. (fi. fanion) Steguleţ colorat pentru semnalizări (în armată, la căile ferate etc.). FAN()N, fanoane s.n. (fi.fanon) 1. Fiecare dintre lamelele cornoase fixate de maxilarul superior al balenelor. 2. Cută a pielii care atâmă sub gâtul bovinelor; salbă. FANTÂSC, -A,fantaşti, -ste adj. fi.fantasque) Ciudat, bizar. FANTASCIENTIST,yh///flsc/V?/7//.?r/ s.m. (pr. fanta-şientist; it. fantascientista) Autor de literatură sau de filme ştiinţifico-fantastice. FANTASIN, fantasini s.m. fi.fantassin, ii.fantacci-no) Infanterist (în Franţa şi în Italia). FANTASMAGORIC, -Ă, fantasmagorici, -ce adj. (fr. fantasmagorique) Care ţine de fantasmagorie; ireal, fantastic (1). FANTASMAGORIE, fantasmagorii s.f. (ix. fantasmagorie) 1. Idee, imagine fantastică, ireală; închipuire, vedenie. 2. (Fig.) Idee bizară; aberaţie (3), elucubraţie. FANTASMĂTIC, -Ă,fantasmatici, -ce adj. fi.fan-tasmatique) Al fantasmei, de fantasmă. FANTĂSMĂ, fantasme s.f. (fr. fantasme, ngr. fân-dasma) 1. Fantomă (1), stafie. 2. (Fig.) Imagine ireală; produs al imaginaţiei; iluzie (2), himeră (1). FANTĂST, -Ă,fantaşti, -ste s.m. şi f. (germ. Phan-tast) (Livr.) Persoană care are idei fantastice; original (5), visător, fantezist (1). FANTĂSTIC, -Ă,fantastici, -ce adj. (fr.fantastique, lat. phantasticus) 1. Creat, plăsmuit de imaginaţie; ireal, himeric; fabulos (2), fantasmagoric. 2. Extraordinar, grozav, minunat. FANTAŞTIINŢĂ s.f. (cf. it. fantascienza) Ficţiune ştiinţifică. FANTAZĂ, fantazez vb. I (fantezie + -a, cf. germ. phantasieren) (Livr.) A-şi imagina, a plăsmui fantasme. FÂNTĂ, fante s.f. fi. fente) 1. Deschizătură alungită şi strâmtă într-un perete, într-o placă, într-un disc etc.; crăpătură. 2. (în forma fentă) Tăietură executată perpendicular pe o ţesătură. FĂNTE , fanţi s.m. (it.fante) 1. Bărbat (tânăr) afemeiat; filfizon. 2. Carte de joc care înfăţişează un valet (3). FANTEZIE, fantezii s.f. fi.fantaisie) 1. Imagine (în artă, în ştiinţă); plăsmuire, imaginaţie. 2. Capriciu (1), ciudăţenie, bizarerie. 3. Improvizaţie muzi-cal-instrumentală; ricercar. FANTEZIST, -ĂJantezişti, -ste adj. fi. fantaisiste) 1. Bazat pe fantezie; plăsmuit, născocit, imaginar (1); fantast. 2. Condus după imaginaţie; romanesc (2); rupt de realitate; utopist. FANTOMATIC 362 FANTOMATIC, -Ă, fantomatici, -ce adj. (fr.fanto-matique) Cu aspect de fantomă; care ţine de fantome; (fig.) care nu există în realitate. FANTOMĂ, fantome s.f. (fr. fantome) 1. Apariţie cu aspect ireal; fiinţă ireală, imaginară; nălucă, fantasmă (1), stafie, strigoi, spectru (4), lemuri; (fig.) plăsmuire, aparenţă (1). 2. Persoană sau lucru care există numai în imaginaţie. FANTOŞĂ, fantoşe s.f. (fr. fantoche) (Livr.) 1. Marionetă (1). 2. Persoană sau caracter care se lasă dominat de cineva; om fară personalitate; individ neserios. FANZIN,fanzine s.n. (cf. \tfanzine) Ziar tipărit cu mijloace modeste, destinat unui număr restrâns de cititori. FÂPTIC, faptice adj. (fapt + -ic, cf. germ. faktisch) Care se referă la fapte, la împrejurări; care înregistrează faptele (fară a le interpreta). Material faptic. FAR,faruri s.n. (fr.phare, lat.pharus, xtfaro) 1. Turn de coastă luminat noaptea, reper în navigaţia maritimă; dispozitiv analog folosit în navigaţia aeriană. 2. Corp de iluminat (reflector) montat la vehicule, la locomotive etc. 3. (Fig.) Persoană, faptă etc. care serveşte ca ghid sau ca model. FARAD,farazi s.m. (fr. farad) Unitate de măsură pentru capacitatea electrică. FARADIZÂRE, faradizări s.f. (cf. fr. faradisation) Terapie cu ajutorul curenţilor de inducţie, folosită în psihiatrie, în atrofia musculară. FARADMETRU, faradmetre s.n. (fr. faradmetre, engl. faradmetre) Instrument folosit pentru măsurarea capacităţii electrice a condensatoarelor. FARANDOLĂ, farandole s.f. (fr. farandole) Dans provensal în ritm vioi, în care participanţii formează un lanţ; melodie după care se execută acest dans. FARAON, faraoni s.m. (fr. pharaon) 1. Titlu pe care îl purta suveranul, în Egiptul antic. 2. (Fam.; ir.) Ţigan. 3. (înv.) Joc de cărţi asemănător cu stosul. FARAONIC, -A, faraonici, -ce adj. (fr. pharaonique) 1. Care se referă la faraoni (1), la epoca acestora. 2. (Fig.) De mari proporţii. FARD y farduri s.n. (fr.fard) Produs cosmetic pentru colorat faţa, pleoapele şi buzele; machiaj, make-up. FARDA, fardez vb. I (fr.farder) A(-şi) da cu fard, a (se) machia. FARIN adj. invar, (fr.farine) (Despre produse alimentare, mai ales zahăr) Care se prezintă sub formă de pudră fină. FARINACEU, -CEE,farinacei, -cee adj. (fr.farinace, lat.farinaceus) Ca faina; fainos, farinos. FARINGÂL, -A9 faringali, -e adj. (fr. phaiyngaî) De faringe; (despre sunete) care se articulează sau se formează în faringe. FARINGE, faringe s.n. (it faringe, cf. fr. pharymx) Canal musculos şi membranos în formă de pâlnie, situat între cavitatea bucală şi esofag. FARINGIÂN, -Â,faringieni, -e adj. (fr. phaiyngien) Referitor la faringe; localizat în faringe. FARINGISM s.n. (fr. phaiyngisme) Iritaţie a farin-gelui. FARINGITĂ,yflr/7J7g/tes.f. (fr. phaiyngite) Inflamaţie a mucoasei faringelui. FARINGO- (fr. phaiyngo-, gr. phaiynx) Element de compunere cu sensul de „faringe”, în cuvinte ca: faringologie, faringoragie. FARINGOLARINGITĂ^rz/zgo/a/Y/îg/Ve s.f. (fr. pha-jyngo-laiyngite) Boală manifestată prin inflamarea simultană a faringelui şi a laringelui. FARINGOLOGIC, -A,faringologici, -ce adj. (germ. pharyngologisch) Referitor la faringologie. FARINGOLOGIE s.f. (fr. phaiyngologie) Studiul faringelui şi al bolilor acestuia. FARINGOSCOP, faringoscoape s.n. (fr. phatyn-goscope) Instrument folosit pentru examinarea faringelui. FARINGOSCOPIE, faringoscopii s.f. (fr. phaiyn-goscopie) Examinare a faringelui cu ajutorul farin-goscopului. FARINOS, -OASA,farinoşi, -oase adj. (fr.farineux) De natura fainii; farinaceu; (despre organele plantelor) acoperit cu o pulbere fină, prăfoasă. FARISEIC, -A, fariseici, -ce adj. (fr. pharisaique, cf. fariseu) Ipocrit, prefăcut, faţamic. FARISEISM s.n. (fr. pharisaîsme, cf. fariseu) Caracterul fariseilor; ipocrizie, făţărnicie, duplicitate. FARMACEUTIC, -Ă,fannaceutici, -ce adj. (fr. phar-maceutique, lat. pharmaceuticus) Care se referă la farmacie, care aparţine farmaciei; oficinal. FARMACIE, farmacii s.f. (fr. pliarmacie, lat. phar-macia) 1. Ştiinţă care are ca obiect prepararea, păstrarea, distribuirea şi controlul medicamentelor. 2. Magazin, loc special amenajat unde se prepară şi se vând medicamente. 3. Dulăpior sau trusă mică pentru medicamente. FARMACIST, -Ă,fannacişti, -ste s.m. şi f. (fannacie + -ist, cf. \X.fannacista) Titularul unei diplome în farmacie, care lucrează într-un laborator, într-o farmacie. FARMACO- (fr. pharmaco-, gr. pharmakon) Element de compunere cu sensul de „medicament”, în cuvinte ca: farmacofilie,farmacofobie. 363 FASUNG FARMACOFOBIE s.f. (engl pharmacophobia) Teamă bolnăvicioasă de medicamente. FARMACOGNOZIE s.f. (fr. pharmacognosie) Studiul medicamentelor de origine vegetală, animală sau minerală (în cadrul chimiei farmaceutice). FARMACOGRAFIE s.f. (fr. phannacographie) Prescripţie de medicamente; receptură (1). FARMACOLOG, -ĂJarmacoIogi, -ge s.m. şi f. (fr. pltarmacologue) Specialist în farmacologie. FARMACOLOGIC, -k, farmacologici, -ce adj. (fr. plmrmacologique) Care se referă la farmacologie. FARMACOLOGIE s.f. (fr. pharmacologie) Ştiinţă care studiază natura, clasificarea, compoziţia chimică şi proprietăţile medicamentelor. FARMACOMANIE s.f. (fr. phannacomanie) Mania de a administra sau de a lua medicamente. FARMACOPEE,farmacopei s.f. (fr. pharmacopee) Manual standardizat care cuprinde reţete sau formule pentru prepararea medicamentelor, indicaţii pentru controlul produselor farmaceutice şi descrierea acestora. FARMACOTERAPÎE s.f. (fr. phannacotherapie) Tratamentul bolilor cu ajutorul medicamentelor. FARNIENTE s.n. (it.far mente) (Livr.) Lenevie, inactivitate. FARSĂ, farse s.f. (fr. farce) L Comedie uşoară, scurtă, în care comicul rezultă din situaţii hazlii. 2. Păcăleală, mascaradă, pantalonadă, festă (1), glumă. FARSOR, -OĂRE, farsori, -oare s.m. şi f. (fr.far-ceur) 1. Persoană care se ţine de păcăleli, de glume. 2. Impostor, şarlatan. FASCICUL, fascicule s.n. (fc. fascicule, lat. fascicula) 1. Grup de elemente de acelaşi fel dispuse în mănunchi. 2. Grup de fibre musculare, nervoase sau conjunctive. 3. Ţesut format din fibrele lemnoase şi liberiene ale unei plante. 4. (Mat.) Fascicul de drepte = mulţimea de drepte care trec printr-un punct fix. FASCICULÂT, -A,fasciculaţi, -te adj. (fr. fascicule) In formă de fascicul, de mănunchi, de tufa. FASCICULĂ, fascicule s.f. (fr. fascicule) Fiecare dintre fragmentele unei lucrări publicate în părţi succesive; broşură; coală tipografică falţuită. FASCINĂ,vb. I (fr.fasciner, ht.fascinare) LA atrage (pe cineva) în mod irezistibil cu privirea; a magnetiza; a subjuga (2); a încânta foarte tare (pe cineva). 2. A fermeca, a seduce, a captiva prin frumuseţe, inteligenţă etc.; a hipnotiza (2). FASCINANT, -Ă, fascinanţi, -te adj. (fr. fascinant) Care fascinează; hipnotic (3), captivant, fermecător; fascinator, magnetizant. FASCINATOR, -OÂRE, fascinatori, -oare adj. (fr. fascinateur, lat .fascinator) Fascinant. FASCINAŢIE, fascinaţii s.f. (fr. fascination, lat.fasci-natio) Atracţie irezistibilă faţă de cineva sau de ceva; captivare, vrajă, şarm, seducţie (1), hipnoză (2). FASCINĂ, fascine s.f. (it. fascina, fr. fascine) Mănunchi de nuiele folosit în lucrări de fortificaţie sau de terasament. FASCIOLOZĂ s.f. (fr. fasciolose) Boală parazitară specifică rumegătoarelor, produsă de viermele de gălbează; distomatoză. FASCISM s.n. (it. fascismo, fr. fascisme) 1. Regim instaurat în Italia, în anul 1922, de Benito Mus-solini, bazat pe naţionalism, teroare şi agresiune. 2. Dictatură şi practică urmărind instaurarea unui regim fascist. FASCIST, -Ă, fascişti, -ste adj., s.m. şi f. (it. fascista, fr. fasciste) (Partizan) al fascismului. FASCIZÂ, fascizez vb. I (fr. fasciser) A introduce fascismul, a instaura un regim fascist. FASON, fasoane s.n. (fr.fagon) 1. Aspect (1), înfăţişare. 2. Croială, model al unei haine. 3. (Fig.; la pl.) Mofturi, nazuri, fandoseli. FASONÂ^so/iez vb. I (ii. faqonner) 1. A da o anumită formă unui obiect (prin prelucrare); a cizela (1). 2. (Fig.) A modela caracterul, personalitatea prin educaţie sau prin deprindere. FASONÂJ s.n. (fr. faqonnage) Fasonare. FASONATOR, -OÂRE,fasonatori, -oare s.m. şi f. (fasona + -tor) Lucrător care fasonează. FAST1 s.n. (fr. faste, lat.fastus) Strălucire, lux ostentativ, măreţie, splendoare (1); ceremonie (1), pom-pă2 (1)._ FAST2, -Â,faşti, -ste adj. (fr.faste, lat .fastus) (Despre zile, împrejurări, evenimente) Favorabil, prielnic, fericit (pentru cineva). FAST-FOOD, fast-fooduri s.n. (pr. fastfud; engl. fast-food) Restaurant unde se mănâncă rapid şi ieftin; mâncare la minut. FASTIDIOS, -OÂS ÂJastidioşi, -oase adj. (fr.fasti-dieux, lat.fastidiosus) (Livr.) Plicticos, anost, searbăd, monoton (2). FASTIGIÂT, -kjastigiaţi, -te adj. (fr.fastigie) (Despre arbori) Care are ramurile îndreptate în sus, paralel cu trunchiul. FASTUOS, -OÂS ÂJastuoşi, -oase adj. (îr.fastueux, lat. fastuosus) Care etalează un lux exagerat; plin de fast1, măreţ; pompos (1), somptuos, splendid. FÂSUNG, fasunguri s.n. (germ. Fassung) Piesă în care se înşurubează becul electric; dulie. FAŞIONÂBIL 364 FAŞIONÂBIL, -Â,faşionabili, -e adj. (engl.fashiona-bie) (Rar) Conform modei, care ţine de moda lumii elegante, referitor la această modă. FATÂL, -A, fatali, -e adj. (fr. fatal, lat.fatalis) 1. Predestinat; funest, nefast, fatidic. 2. Nefericit, trist. 3. Inevitabil, de neînlăturat, ineluctabil; mortal (1). FATALISM s.n. (fr. fatalisme) Doctrină religioasă sau filosofică potrivit căreia evenimentele, viaţa sunt determinate de destin; atitudinea omului care crede în destin. FATALIST, -Ă, fatalişti, -ste (fr. fataliste) 1. Adj. Referitor la fatalism, bazat pe fatalism. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care crede în fatalitate, în forţa destinului. FATALITÂTE, fatalităţi s.f. (fr. fatalite, lat .fatali-tas, -atis) 1. Forţă supranaturală care ar predetermina cursul evenimentelor, viaţa oamenilor; soartă, destin (2), fatum, karma. 2. Caracter fatal. 3. Concurs de împrejurări nefericite, imprevizibile şi inevitabile. FATALMENTE adv. (it.fatalmente, fr.fatalement) în mod fatal, inevitabil. FÂTA MORGANA Ioc. s.f. (it.fata morgana) 1. Fenomen optic prezent în regiunile calde, prin care imaginile obiectelor situate la (sau dincolo de) orizont par mai apropiate şi răsturnate, reflectate într-o apă; nălucire. 2. (Fig.) Iluzie trecătoare. FATIDIC, -Ă, fatidici, -ce adj. (fr.fatidique, lat.fa-tidicus) (Livr.) Care aduce nenorociri; predestinat, profetic; fatal (1). FATIGABILITÂTE s.f. (fr. fatigabilite) (Coeficient de) oboseală. FATRASIE,yÂr/w/Y s.f. (fr.fatrasie) Gen literar medieval cu un caracter satiric, alcătuit din dictoane, proverbe etc. FATUITÂTE s.f. (fr. fatuite, XaX.fatuitas, -atis) (Livr.) îngâmfare, înfumurare. FÂTUM s.n. (fr., lat .fatum) (Livr.) Destin (2); fatalitate (1). FAT AD A, faţade s.f. (fr.faqade, cf. faţa) 1. Fiecare dintre feţele exterioare ale unei clădiri. 2. Latura dinspre stradă a unei clădiri, unde se află intrarea principală. 3. De faţadă = de formă, de ochii lumii. FAŢETA, faţetei vb. I (fr.facetter) A şlefui, a tăia în faţete (pietre preţioase). FAŢETĂ,faţete s.f. (fv.facette, cf. faţă) 1. Suprafaţă plană, de dimensiuni reduse, a unui corp geometric; fiecare dintre feţele (şlefuite ale) unei pietre preţioase, ale unui obiect, ale unui metal etc. 2. (Fig.) Aspect divers. FÂULT, faulturi s.n. (engl. fault) (în unele jocuri sportive) Act nesportiv care constă în împiedicarea unui adversar de a acţiona în terenul de joc (prin lovire intenţionată, trântite, împingere etc.), sancţionat de arbitru. FAULT A, faultez vb. I (englez///) A comite un fault. FAUN, fauni s.m. (lat.yai//ws) Divinitate romană protectoare a câmpiilor, pădurilor şi turmelor, reprezentată ca un bărbat cu picioare şi coame de ţap. FÂUNĂ s.f. (fr. faune) 1. Totalitatea speciilor de animale dintr-o anumită regiune, dintr-o epocă geologică etc. 2. (Peior.) Grup de persoane care frecventează localuri deocheate. FA UNESC, -Âfauneşti adj. (fr. faunesque) De faun; referitor la faun. FAUNIST, -Ăfaunişti, -ste s.m. şi f. (germ. Faunist) Specialist în faunistică. FAUNISTIC, ’-Afaunistici, -ce (faună + -istic, germ. faiinistisch/Faunistik) 1. Adj. De faună. 2. S.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul faunei. FAVELĂ JÂve/e s.f. (sp.favela) Cartier sărac, în America Latină. FAVOARE, favontri s.f. (fr. faveur) 1. Bunăvoinţă care se acordă preferenţial; protecţie (1); avantaj, privilegiu (2), concesie, hatâr. 2. (La pl.) Semne dc afecţiune date de o femeie unui bărbat. 3. In favoarea cuiva - în folosul, în profitul cuiva. FAVORÂBIL, -A, favorabili, -e adj. (fr. favorable, lat. favorabilis) 1. Prielnic, propice, avantajos. 2. Binevoitor, benefic. FAVORIT, -A, favoriţi, -te (fr. favori, -ite, it.favori-to, rus. favorit) 1. Adj. Care este preferat de cineva, pe care cineva îl place mai mult. 2. S.m. şi f. (Spec.) Persoană preferată; persoană care se bucură de protecţia cuiva. 3. S.f. (Spec.) Amanta preferată a unui rege etc. 4. S.m. şi f. Concurent, echipă cu şansele cele mai mari de a câştiga o competiţie (sportivă). 5. S.m. (Mai ales la pl.) Perciune. FAVORITISM, favoritisme s.n. (fr. favoritisme) Acordare ilegală, abuzivă şi injustă de favoruri. FAVORIZA, favorizez vb. I (fr. favoriser) 1. A fi favorabil, prielnic, a înlesni desfăşurarea a ceva; a facilita. 2. A acorda cuiva o favoare, a sprijini (abuziv) pe cineva; a avantaja, a privilegia, a proteja (1). FAVORIZÂNT, -Ă, favorizanţi, -te adj. (fr. favori-sant) Care favorizează. FAVORIZÂRE s.f. (de la favoriza) Favorizarea infractorului = ajutor dat unui infractor pentru a-1 scăpa de urmărire, de judecată sau de executarea pedepsei. 365 FEDERALIST f\\VStfavusuri s.n. (fr. favus) Dermatoză a pielii capului, cauzată de o ciupercă microscopică. FAX, faxuri s.n. (engl. fax) 1. Telecopie. 2. Teleco-piator, telefax. FAXA, faxez vb. I (fr. faxer) A transmite prin fax. FAZAN, fazani s.m. (rus .fazan, cf. fr.faisan) 1. Pasăre originară din Asia, de mărimea unei găini, fară creastă, cu o coadă lungă, cu pene frumos colorate şi came foarte apreciată. 2. (Ir.) Naiv (1), fraier. 3. (Fam.) A pica de fazan = a fi păcălit (din naivitate). FAZANERIE, fazanerii s.f. (germ. Fazanerie) Crescătorie de fazani. FAZA, faze s.f. {fr.phase) 1. Etapă, perioadă, stadiu, punct al evoluţiei unui proces, al unui fenomen; aspect (1). 2. Fiecare dintre aspectele succesive ale Lunii sau ale unor planete luminate de Soare, în raport cu Pământul. 3. Fiecare dintre componentele unui sistem de circuite electrice. 4. (Fiz.) Argumentul unei mărimi care variază sinusoidal în timp şi se exprimă în orice moment. 5 .Afi pe fază = a acţiona prompt, la momentul potrivit. FAZENDĂ,ytfze/z/7 s.m. (fr.felibre) 1. Poet sau prozator de limbă provensală. 2. Membru al unei grupârj literare din sudul Franţei care milita pentru ca provensala să devină limbă literară. FELICITA, felicit vb. I ((x.feliciter) A adresa cuiva cuvinte de laudă pentru un succcs obţinut şi urâri cu ocazia unui eveniment fericit, important ctc.; a gratula; a se considera fericit pentru un rezultat obţinut. FELICITARE, felicitări s.f. (de la felicita) L Urare de succes, de fericire etc.; gratulaţic. 2. Scrisoare, carte de vizită, ilustrată etc. adresată cuiva pentru a-1 felicita. FELIDĂ, felide s.f. (fr.felides) (La pl.) Familie dc mamifere carnivore digitigrade, cu un corp zvelt, gât scurt, cap rotund şi gheare retractile, carc sc hrănesc cu pradă vie; (şi Ia sg.) mamifer carnivor din această familie; felină. FELIN, -A, felini, -e (fr. felin, lat.felinus) 1. S.f. (La pl.) Familie de animale carnivore din care facc parte pisica, leul, leopardul etc.; (şi la sg.) animal din această familie; felidă. 2. Adj. Care este propriu felinelor (1). 3. Adj. (Fig.) Suplu, graţios. FELINITÂTE s.f. (fr. felinite) Supleţe, graţie (în mişcări). FELLOW s.m. (pr.felou; engl.fellow) Specialist; membru al unei asociaţii (ştiinţifice). FELON, -A,feloni, -e adj., s.m. şi f. (fx.felon) (Livr.) Trădător, (om) neloial. FELONIE s.f. (fr. felonie) (Livr.) 1. Act dc trădare, lipsă de loialitate a unui vasal faţă de senior. 2. Trădare, infidelitate (4). FELUCĂ, feluci s.f. (fr. felouque, it. feluca) Vclicr cu rame, lung, îngust şi uşor, folosit la cabotaj în Marea Mediterană. FEMELĂ, femele s.f. (fr. femeile, lat. femella) Animal de sex femeiesc; femeiuşcă; (adjectival; despre unele organe ale plantelor) care produce fructul. FEMININ, -Ă, feminini, -e adj. (fr. feminin, lat./c'-mineus) 1. Care aparţine sau este specific femeilor. 2. (Gram.; şi substantivat, n.) Care are formă speci-fică numelor care denumesc fiinţe de sex fcmeicsc. FEMINISM s.n. (fr.feminisme, ms. feminizm) Mişcare socială care militează pentru egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii în toate sferele dc activitate sau în societate. FEMINIST, -A,feminişti, -ste adj., s.m. şi f. (fx. feministe) (Partizan) al feminismului. FEMINITÂTE s.f. (fr.feminite) Totalitatea trăsăturilor specific feminine. 367 FERM FEMINIZA,vb. I (fr. feminiser) A da, a dobândi caractcrc feminine. FEMUR, femururi s.n. (fr. femur) Os al scheletului coapsei, dc la gcnunchi la şold. FEMURAL, -Ă, femurali, -e adj. (fr. femoral, cf. femur) Al femurului, referitor la femur. ]'ENEC,feneci s.m. (fr.fennec) Animal carnivor de talie mică, asemănător vulpii, cu urechi mari, carc trăieşte în Sahara şi din Peninsula Arabică; vulpea deşertului. FENESTRĂŢIE, fenestraţii s.f. (fr. fenestration) 1. Deschidere reală sau simulată într-un perete. 2. Deschidere într-un perete osos. FENIÂN,/e/i/ew s.m. (fr. fenian) Membru al unei societăţi secrete, înfiinţată în anul 1861 dc irlandezi emigraţi în Canada şi în S.U.A., care milita pentru eliberarea Irlandei de sub dominaţie engleză. FENIANISM s.n. (fr.fenianisme) Concepţie, mişcare a fcnicnilor. FENIC, fenici adj. (fr. pJienique) Acid fenic = fenol (1). FENICIAN, -Ă,fenicieni, -e (fr. phenicien) (în Antichitate) I. S.m. şi f. Semit care aparţinea populaţiei dc bază a Fcnicici. 2. Adj. Carc aparţine Fenicici sau locuitorilor acestei ţări; din Fenicia. FENlL,/tvi/// s.m. (fr. phenyle) Radical organic mo-novalcnt, obţinut din benzen. FENILAMINĂ s.f. (fr.phânylamine) (Chim.) Anilină. FENIXJenicşi s.m. (fr. pheenix) Palmier cultivat ca plantă dc apartament. FENOL, (2) fenoli s.m. (fr. phenol) I. Compus organic derivat din benzen, folosit ca dezinfectant în farmacie şi în industrie; acid fenic. 2. Nume generic dat compuşilor organici derivaţi din hidrocarburile aromatice. FENOLOGIC, -Ă, [etiologici, -ce adj. (fr. phenolo-giqtie) Referitor la fcnologic. IENOLOGÎE s.f. (fr. phenologie) Studiul influenţei lactorilor meteorologici asupra plantelor, animalelor, migraţici păsărilor ctc. FENOMEN, fenomene s.n. (fr. phenomene) 1. Fapt observabil; eveniment (2). 2. Proces, transformare, în natură sau în socictatc. 3. Fapt dc limbă. 4. (Fig.) Fiinţă sau lucru remarcabil, extraordinar; raritate (2). FENOMENAL, -A, fenomenali, -e adj. (fr. pheno-menal) 1. Care ţine de natura fenomenelor. 2. Ieşit din comun, uluitor; extraordinar, prodigios. FENOMENAL1SM s.n. (rus.fcnomenalizms fr. plte-nomcnalisme) Teorie filosofică potrivit căreia contează doar latura exterioară a fenomenelor, nu şi esenţa lucrurilor, a proceselor etc. FENOMENALITATE s.f. (fr. phcnomenalite) Calitatea de a fi fenomenal. FENOMENOLOG, fenomenologi s.m. (fr. pheno-menologue) Filosof, adept al fenomenologiei. FENOMENOLOGIC, -Ă, fenomenologici, -cc adj. (fr. phenomenologique) Care sc referă Ia fenomenologie; care arc la bază fenomenologia. FENOMENOLOGIE s.f. (fr. phenomânologie) 1. Studiul filosofic, descriptiv al fenomenelor conştiinţei. 2. (La Hcgcl) Teoria dezvoltării primatului conştiinţei asupra existenţei. FENOTIP s.n. (fr. phenotype) Ansamblu dc însuşiri şi caractere ereditare, vizibile Ia un individ în anumite condiţii de mediu. FENOTIPIC, -Â,fenotipici, -ce adj. (fr. phenonpique) (Biol.) Referitor Ia fenotip. FENTA, fenîez vb. I (fr.feinter) A dezorienta un adversar prin fente; a înşela; (la scrimă) a fanda; (p. ext.) a păcăli. FENTĂ1,/?/;/? s.f. (fr.feinte) (Sport) Complex dc mişcări executate rapid pentru a deruta adversarul şi a obţine un avantaj asupra acestuia; acţiune înşelătoare. FENTĂ2 s.f. v. fantă. FERĂT,/m7// s.m. (fr. ferrate) Sare a acidului feric. FERĂTK, ferate adj. (fr. [voie] ferree) Cale (sau linie) ferată - drum amenajat cu şine, pe care circulă trenurile; drum-dc-fier. FERIBOT, feriboturi s.n. (fr., engl. feny-boat) Navă special amenajată, destinată să transporte peste un curs de apă, un canal, o strâmtoare vehicule, vagoane, locomotive şi pasagerii respectivi. FERIC, -h, ferici, -ce adj. (fr. ferrique) Carc conţinc fier trivalcnt. FERIFER, -ĂJeriferi, -e adj. (fv. ferriferc) (Despre terenuri) Care conţinc fier. FERIMAGNETIC, -Kferimagnctici, -cc adj. (germ. fcrrimagnetisch, engl. ferrimagnetic) Referitor la ferimagnetism. FERIMAGNETISM s.n. (engl.ferrimagnetism) (Fiz.) Magnetism specific feritelor. FERIN, -Ă, fer ini. -e adj. (fr.ferin) 1. De fiară, dc animal sălbatic. 2. Bestial, crud. FERITĂ, ferite s.f. (fr. ferrite) 1. Compus al unor metale bivalente cu oxidul de fier, care arc proprietăţi magnetice superioare. 2. Constituent structural al aliajelor de tip fier-carbon. FERM, -K fermi. -e adj. (fr.ferme) 1. Plin dc siguranţă, dc hotărâre; formal (2), decis, dârz, rezolut. FERMĂ1 368 sigur; inflexibil (2); inebranlabil (3). 2. (Despre contracte, înţelegeri) Stabilit, încheiat definitiv fară a mai putea fi schimbat sau modificat. 3. (Despre acţiuni sau devize) Care are cursul în creştere la bursă2 (1). FERMĂ1, ferme s.f. (fr. ferme) Gospodărie rurală privată agricolă compusă dintr-un teren şi din construcţiile, instalaţiile etc. necesare producţiei agricole ori animaliere. FERMĂ2, ferme s.f. (fr. ferme) Ansamblu din bare de lemn, de metal sau de beton armat, care susţine acoperişul unei construcţii. FERMENT, fermenţi s.m. (fir. ferment, hX.fetmentum) 1. (Biochim.) Agent (factor activ) care produce fermentaţia unei substanţe; labferment; enzimă. 2. (Fig.) Ceea ce naşte sau întreţine pasiuni, duşmănii. FERMENTĂ, pers. 3 fermentează vb. I (fr. fermenter, lat. fermentare) A se afla în stare de fermentaţie. FERMENTÂBIL, -Ă, ferment abili, -e adj. (fr. fer-mentable) Care poate fermenta. FERMENTAT! V, -A, fermentat ivi, -e adj. (fr. fermen-tatif) Care poate fermenta sau care produce fermentaţie. FERMENTĂŢIE,y£/7?ze/7ta/z7 s.f. (fr. fermentation, \2X.fem\entatio) Proces de transformare, de descompunere, de alterare a materiei organice în substanţe noi, sub influenţa fermenţilor; substanţă fermentată. FERMIER, -Ă,fennieri, -e s.m. şi f. (fr. fermier) Proprietar al unei ferme1. FERMITÂTE s.f. (ferm + -itate, cf. fx.fermete) însuşirea de a fi ferm; hotărâre neclintită, decizie (2), statornicie; inflexibilitate; intrepiditate. FERMIU s.n. (fr.fermiwn) Element chimic cu anumite caracteristici metalice, din grupa actinidelor, obţinut prin bombardarea uraniului cu neutroni. FERMOĂR, fermoare s.n. (fr. fermoir) Dispozitiv format din două şiruri de lame care se îmbucă reciproc, folosit pentru încheierea unor obiecte de pânză, de piele etc.; agrafa de os, de metal etc. care închide un colier, un album etc. FERNAMBUC,j£rj7tfwZ?zza/n s.n. (germ. Fernambuk-[holz]) Lemn roşiatic din Brazilia, folosit Ia fabricarea arcuşurilor. FERO- (fr. ferro-, lat. feimm) Element de compunere cu sensul de „fier”, în cuvinte ca: feroaliaj, ferocrom. FEROALIÂJ, feroaliaje s.n. (fr. ferro-alliage) Aliaj de fier (cu metale sau cu metaloizi) obţinut în furnale sau în cuptoare electrice, folosit în siderurgie. FEROALUMfNIU s.n. (fr. feiro-aluminium) Aliaj de fier şi aluminiu. FEROCE adj. invar, (fr.feroce, lat.ferox, -cis) 1. (Despre animale) Care omoară din instinct. 2. Carc manifestă o cruzime mare; nemilos, sălbatic, inuman (1), bestial. FEROCITÂTE s.f. (fr. ferocite, lat. ferocitas, -atis) 1. Trăsătura a ceea ce este feroce. 2. Cruzime; fapta sălbatică, inumană. 3. Violenţă (extremă). FEROCROM s.n. (germ. Ferrochrom, engl. ferm-chrome) Aliaj de fier şi crom. FEROMAGNETIC, -A, feromagnetici, -ce adj. (fr. ferromagnetique) Care prezintă feromagnetism. FEROMAGNETISM s.n. (fr. fetromagnetisme) 1. Proprietatea unor metale (fier, cobalt, nichel) sau aliaje de a fi atrase de câmpul magnetic şi de a se mag* netiza. 2. Ansamblul fenomenelor feromagneticc. FEROMON,s.m. (engl. pheromone, fr. phe-romone) Hormon cu rol în procesul de dezvoltare, eliminat de insecte, peşti, de unele mamifere ctc. FERONERIE, feronerii s.f. (fr.ferronnerie) Lucrare de artă (grilaje, balustrade etc.) executată din fier; arta prelucrării fierului. FERONIER, feronieri s.m. (fr. ferronnier) Artizan, artist în feronerie. FEROS, -OÂSĂ, feroşi, -oase adj. (fr.ferreax) Care are în compoziţie fier bivalent; cu un conţinut de fier. FEROTIPIE s.f. (fr. ferrotypie) Reproducere cu un material fotosensibil format dintr-o emulsie de co-lodiu, aplicată pe o tăbliţă smălţuită. FEROVIÂR, -Ă, feroviari, -e (fr. ferroviaire, it .fer-roviario) 1. Adj. (Despre instalaţii, transporturi etc.) De cale ferată, care se face pe calea ferată. 2. S.m. şi f., adj. (Salariat) de la căile ferate. FERPĂR, ferpare s.n. (fr.faire-part) Anunţ scris sau scrisoare prin care se aduce Ia cunoştinţă naşterea, logodna, căsătoria sau (mai ales) decesul cuiva. FERTIL, -Ă, fertili, -e adj. (fr. fertile, lat. fertiUs) 1. (Despre terenuri, pământ) Care produce mult; roditor, productiv. 2. (Fig.) Fecund (2), inventiv, generos (3). FERTILITĂTE s.f. (fr. fertilite, lat.fertilitas, -atis) L însuşirea de a produce mult; rodnicie, fecunditate a solului. 2. Capacitatea de a se reproduce, de a procrea. FERT11AZÂ, fertilizez vb. I (fr. fer ti liser) A face fertil; (spec.) a ameliora un teren cu îngrăşăminte, irigaţii etc. FERTILIZÂBIL, -Ă, fertilizabili, -e adj. (fr. fertili-sable) (Despre terenuri, pământ) Care poate fi făcut fertil. 369 FEUDĂ FERTILIZÂNT, -Ă, fertiîizanţi, -te adj. (fr. fertili-sant) Care fertilizează. FERUGINOS, -OĂSĂyferuginoşi, -oase adj. (fr.fer-ntgineitx) Care conţine fier sau oxizi de fier. FERULĂ, fertile s.f. (îr.fentle, lat. femla) Baston care reprezenta simbolul demnităţii sacerdotale, în Antichitate; cârjă episcopală, în Evul Mediu. FERVENT, -Ă,fen’enţi, -te adj. (fr.fen>ent, lat.fer-vcns, -ntis) înfocat, pasionat, zelos. FERVID, -Ayfen’izî, -de adj. (lat. fenndus) (Livr.) Arzător, strălucitor. FERVOARE s.f. (fr. ferveur, lat.fen>or, -oris) Zel arzător; ardoare, entuziasm. FESĂ,/&s7?za/z'zd77 s.f. (de Ia formaliza) 1. (Log.) Procedeu care stabileşte regulile de formulare şi de derivare ale enunţurilor. 2. Supărare, jignire cauzată de nerespectarea unor reguli (neînsemnate) de politeţe. FORMĂNT, formanţi s.m. (fr. formant) Element constitutiv esenţial al unui fonem, al unui sunet, al unui cuvânt etc. FORMARE, formări s.f. (de la forma) 1. Formaţie (1); instruire, educare, creare. 2. Confecţionare şi asamblare a miezurilor care alcătuiesc o matriţă de turnătorie. FORMAT1, formate s.n. (fr. format) 1. Dimensiune ce caracterizează forma şi mărimea unui obiect plat. 2. Totalitatea dimensiunilor unei pagini rezultate din împăturirea unei coli de tipar. 3. (Inform.) Mod de prezentare a datelor sau a instrucţiunilor unui program pe un suport de informaţie. FORMAT2, -A, formaţi, -te adj. (de la forma) Instruit (1), educat; maturizat; matur. FORMATĂ, formatez vb. I (de la formai) A pregăti discheta pentru un anumit tip de calculator electronic. FORMATIV, -A, formativi, -e adj. (fr. formatif) Care formează aptitudini, deprinderi prin educaţie. FORMATOR, -OÂRE, formatori, -oare {forma + -tor, fr. fonnateur, ilformatore) 1. S.m. şi f. Muncitor calificat care face matriţe de turnătorie. 2. Adj. Care are capacitatea, posibilitatea de a forma. 3. S.m. şi f. Educator însărcinat cu formarea profesională. 4. S.m. (Inform.) Program care realizează conversia de format1 (3) a datelor. FORMÂŢIE/FORMAŢIUNE, (1,3,4,5,6, 1) formaţii, (1, 2) formaţiuni s.f. (fr. format ion, \al.formatio, -onis) 1. (Şi în forma formaţiune) Alcătuire, întocmire, organizare (2), formare (1). 2. (în forma formaţiune) Strat de roci din scoarţa terestTă, dintr-o anumită perioadă geologică. 3. Ansamblu (2), echipă artistică, colectiv (1), trupă (2). 4. Combinaţie de cifre, de figuri, de poziţii (de şah, loto etc.). 5. Pregătire într-un domeniu. 6. Mod de dispunere a unei unităţi militare pentru adunare, marş, luptă. 7. Componenţa unei echipe sportive; echipă sportivă; mod de dispunere a sportivilor, în coloană sau în linie. FORMAŢIONÂL, -Ă,formaţionali, -e adj. (engInformaţional) (Despre învăţământ) Care pune accent pe instmirea profesională a specialiştilor de categorii diferite. FORMAŢIUNE s.f. v. formaţie. FORMA, forme s.f. (fr. forme, \aX. forma) 1. înfăţişare, aspect exterior, configuraţie a corpurilor, a obiectelor. 2. (La pl.) Siluete. 3. Structură expresivă a unei opere de artă. 4. Conduită conformă anumitor reguli; fel de a se exprima, de a acţiona; mod (1), chip. 5. Model de organizare, de conducere politică, socială. 6. Dispoziţie legală de procedură. 7. Condiţie fizică bună. 8. Piesă cu o cavitate ce reprezintă negativul obiectului turnat; tipar, model. 9. De formă = de ochii lumii, formal. A fi în formă = a fi în bună dispoziţie fizică sau intelectuală. FORMIC, -A,formici, -ce adj. (fr. formique) Acid formic = acid coroziv lichid, incolor, care se găseşte în furnicile roşii, în urzici etc. şi care se prepară chimic, folosit în industria textilă, farmaceutică şi în tăbăcărie. Aldehidă formică v. aldehidă. FORMIDÂBIL, -A, formidabili, -e adj. (fr. formi-dable, htformidabilis) 1. Care impresionează prin însuşiri neobişnuite, prin dimensiuni; colosal (1), super1, enorm, extraordinar, inimaginabil. 2. Desăvârşit, excepţional (2), remarcabil. FORMOL s.n. (fr. formol) Soluţie apoasă antiseptică de formaldehidă; formalină. FORMULĂ, formulez vb. I (fr. formuler) A redacta într-o formă cerută; a enunţa, a exprima prin cuvinte (o idee, o gândire etc.). FORMULÂR,./onjw/<7/*£ s.n. (fr. formulaire) 1. Imprimat cu spaţii albe, care se completează la întocmirea unui act, a unui tabel etc. 2. Broşură care conţine formule uzuale dintr-o ramură a matematicii. FORMULĂ, formule s.f. (fr. formule, lat. formula) 1. Enunţare scurtă a unei reguli de urmat sau de aplicat. 2. Expresie formată din litere, cifre şi semne matematice, utilizată la rezolvarea problemelor. 3. Expresie cu simboluri chimice. 4. Mijloc, soluţie (2). 5. Parolă. 6. Formulă de politeţe = tip de exprimare FORNICÂ 3SS convenţionala în relaţia cu o autoritate sau cu o persoană; frază-tip folosită oral sau în scris, în anumite ocazii, carc cuprindc termenii spccifici redactării unui act. FORNICÂ, fornichez vb. I (fr.forniquer, lat.forni-cari) (Livr.) A sc desfrâna. FORNICATOR, -O ARE, fo mica (ori, -oare s.m. şi f. (fr. fornicateur) Om desfrânat. FORNICÂŢIE s.f. (fr. fornication, lat. fornicatio) Luxură, păcat camal. FORPIC,/(?r/;/cr/' s.m. (fr. fournaliste) Muncitor care lucrează la fumai. FURNIR, furnire s.n. (germ. Fumier) Foaie subţire din lemn de calitate superioară, folosită la fabricarea placajelor, în industria mobilei etc. FURNIRUI,///rmrm^c vb. IV (furnir + -tn\ cf. gemi. furnieren) A aplica un furnir pc suprafaţa unei piese dc lemn. FURNITURĂ, furnituri s.f. (fr. fourniturc) 1. Marfa furnizată. 2. (La pl.; ieşit din uz) Rechizite dc birou. 3. Accesoriu (căptuşeală, aţă ctc.) pentru croitorie. FURNIZÂ,/w/v;/rer vb. I (dc la furnizor, cf. fr .four-nir) l.A achiziţiona, a livra mărfuri, materiale, clce-tricitate etc. contra cost. 2. A da, a oferi regulat ştiri, date, informaţii. FURNIZOR, -OÂRE, furnizori, -oare s.m. şi f. (fr. fournisseur) Persoană fizică sau juridică a cârei sarcină este să procure diverse materiale. FUROÂRE, furori s.f. (fr. fureut\ lat. furor, -oris) 1. (Rar) Mânie, delir furios. 2. (Rar) Pasiune violentă. 3. A face furori - a provoca admiraţie, senzaţie (mai ales prin aspectul exterior). FUROU, furouri s.n. (fr.fourreau) Combinezon (I). FURSEC, fursecuri s.n. (fr.foursec) (Mai ales Ia pl.) Prăjituri mici preparate din aluaturi fragede, cu sau fară umplutură, de forme diverse. FURTIV, -Ây furtivi, -e adj. (fr. furtif lat. furtivus) (Livr.) Care se face pe furiş, rapid, discret. FURUNCUL, furuncule s.n. (lat. furunculus, cf. fr. furoncle) Inflamaţie purulentă a pielii, produsă de un stafilococ, localizată la rădăcina firelor dc pâr; abces, (pop.) buboi. FURUNCULOZĂ, furunculoze s.f. (fr. furonculosc) Boală caracterizată prin erupţii simultane şi succc-sive de furuncule (recidivante) în diverse zone ale corpului. FURURĂ,/i/n*n s.f. (fr. fourrure) 1. Piesă de lemn sau de metal care serveşte la umplerea golurilor dintre două elemente de construcţie, dintre diferite piese metalice. 2. Bucată de blană confecţionată din mai multe piei, folosită drept căptuşeală Ia paltoane; mesadă. FUSAROLĂ,yz/5Y7/*o/ cf. fr. goliardique, it. goliardico) 1. Caracteristic 427 GONOREE soliarzilor, de goliard. 2. Beretă goliardică = pălărie studenţească spccifică universităţilor medievale. GOUARDfE s.f. (fr. goliardie, it. goliardiă) Spirit de goliard; libertinism; nonconformism. GOLIÂT, goiiaţi s.m. (fr. goliatJi) Bărbat cu o statură uriaşă. GOMĂ1, gome s.f. (fr. gomme) 1. Nodul infecţios sau parazitar care apare pe piele, în ficat, Ia bolnavii de sifilis, de tuberculoză etc. 2. Substanţă vâscoasă şi transparentă produsă de unele plante sau arbori sub acţiunea anumitor bacterii parazite. GOMĂ2 s.f. (cf. gomă1) (Fam.) Eleganţă pretenţioasă, exagerată (în vestimentaţie); îngâmfare, snobism. GOMENOLs.n. (fr. gomenoî) Lichid vegetal uleios, incolor sau gălbui, folosit ca antiseptic (al căilor nazale). GOMOS, -OÂSĂ, gomoşi, -oase s.m. şi f., adj. (fr. gommeiLx) (Fam.) (Persoană) care se distinge prin-tr-o eleganţă excesivă; înfumurat, pretenţios (2). GONADĂ, gonade s.f. (fr. gonade) Glandă sexuală (testicul sau ovar). GONADOTROP, -Ă, gonadotropi, -e s.m., adj. (fr. gonadotrope) (Hormon secretat de hipofiză) care activează glandele sexuale. GONÂGRĂ s.f. (germ. Gonagra) Acces gutos al articulaţiei genunchiului. GONÂLGIC, -Ă, gonalgici, -ce adj. (fr. gonalgique) Referitor la gonalgie. GONALGIE s.f. (fr. gonalgie) Durere de genunchi. GONARTRITĂ s.f. (fr. gonarthrite) Inflamaţie a articulaţiei genunchiului. GONARTROZĂ s.f. (fr. gonarthrose) Artroză a articulaţiei genunchiului. GONDOLĂ, gondolez vb. I (fr. gondoler) 1. A bomba (un placaj, o tablă), 2. A se mişca asemenea undelor de apă. GONDOLĂ, gondole s.f. (it. gondola, fr. gondole) 1. Barcă lungă cu fund plat, cu prora şi cu pupa ridicate, condusă cu o vâslă pe canalele Veneţiei de un gondolier care stă în picioare. 2. Raft în formă de gondolă (1), folosit pentru mărfuri, într-un magazin cu autoservire. 3. Gondolă de dirijabil = nacelă. GONDOLETĂ, gondolete s.f. (it. gondoletta) Gondolă mică. GONDOLIER, gondolieri s.m. (it. gondoliere) Bărbat care conduce o gondolă (1). GONDOLIERĂ, gondoliere s.f. (it. gondoliera) (Muz.) Barcarolă. GONFALON, gonfaloane s.n. (fr. gonfalon, it. gon-falone) Steag de război în Evul Mediu cu stema suveranului şi cu latura liberă despicată în trei sau în patru cozi; însemn pentru comune sau pentru magistraturi, în Italia medievală. GONFALONIER, gonfalonieri s.m. (it. gonfaloniere, fr. gonfalonier) 1. Purtător de gonfalon. 2. Magistrat municipal în republicile italiene medievale. GONFLÂ, gonflez vb. I (fr. gonjler) A (se) umfla; a-şi mări volumul. GONFLÂBIL, -Ă, gonjlabili, -e adj. (gonjla + -bil, cf. fr. gonflable) (Despre obiecte cu pereţi elastici sau plianţi) Care se poate umfla. GONFLÂNT s.n. (fr. gonflant) Substanţă care, absorbită de un material coloidal, produce umflarea acestuia. GONFLÂRE, gonflări s.f. (de la gonjla) (Livr.) Umflare. GONG, gonguri s.n. (fr., engl. gong) Disc metalic suspendat care, lovit cu un ciocănel, produce un sunet de clopot, folosit ca semnal; sunet emis (ca semnal) de acest disc. GONGORIC, -Ă, gongorici, -ce adj. (fr. gongorique) Specific gongorismului. GONGORISM s.n. (fr. gongorisme) (Stil.) Cultism. GONGORIST, -Ă, gongorişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. gongoriste) (Adept) al gongorismului. GONÎDIE, gonidii s.f. (fr. gonidies) Algă ce trăieşte în simbioză cu unele ciuperci, alcătuind împreună licheni. GONIO1 s.n. (fr. gonio) Instalaţie gonio = instalaţie de radiorecepţie sau radioemisie care permite determinarea poziţiei unei ambarcaţiuni sau a unui avion. GONIO2- (fr. gonio-, gr. gonia) Element de compunere cu sensul de „unghi”, în cuvinte ca: goniome-trie, goniometm. GONIOMETRIC, -Ă, goniometrici, -ce adj. (fr. go-niometrique) Referitor la goniometrie. GONIOMETRIE s.f. (fr. goniometrie) Disciplină care studiază unghiurile şi mărimea acestora. GONIOMETRU, goniometre s.n. (fr. goniometre) Instrument topografic folosit pentru ridicarea planurilor şi pentru măsurarea unghiurilor terestre. GONO- (fr. gono-, gr. gonos) Element de compunere cu sensul de „sămânţă”, în cuvinte ca: gonococ, gonocorism. GONOCIT, gonocite s.n. (engl. gonocyte) Celulă ger-minală. GONOCOC, gonococi s.m. (fr. gonocoque) Microb patogen specific blenoragiei. GONOREE s.f. (fr. gonorrhee) (Med.) Blenoragie. GORDIAN 428 GORDIAN, gordiene adj. (fr. [nceud] gordien) Nod gordian = obstacol, situaţie complicată, greu de rezolvat. A tăia nodul gordian = a rezolva rapid o problemă, o dificultate. GORGONĂ, goigone s.f. (lat. Gorgona, fr. goigone) Monstru din mitologia greacă, imaginat ca o femeie cu şerpi în loc de păr; ornament de arhitectură reprezentând capul unui astfel de monstru. GORILĂ, gorile s.f. (fr. gorille) 1. Maimuţă antropoidă mare, din pădurile Africii ecuatoriale. 2. (Pe-ior.) Persoană instruită să asigure securitatea cuiva; bodyguard. GOSPEL, gospeluri s.n. (engl. gospel) Muzica religioasă a negrilor, înrudită cu bluesul şi cu jazzul. GOTIC, -Ă, gotici, -ce adj. (fr. gothique, lat. gothi-cus) 1. AI goţilor, referitor la goţi. 2. Stil gotic - stil arhitectonic caracterizat prin forme verticale şi zvelte, cu bolţi şi arcuri ogivale, răspândit în Europa, în sec. XII-XVI. Scriere gotică sau litere gotice - scriere cu forme colţuroase, folosită în Evul Mediu, în apusul Europei şi în Germania, până în sec. al XX-lea. GRĂBEN, grabene s.n. (germ. Graben, fr. graben) Compartiment denivelat şi alungit al scoarţei terestre, scufundat între două falii paralele; fosă tectonică. GRACIL, -Ă, gracili, -e adj. (fr., it. gracile) Care are o structură fizică delicată; fragil (2); plăpând, firav. GRACILITÂTE s.f. (fr. gracilite) Caracterul a ceea ce este gracil; fragilitate, delicateţe. GRAD, grade s.n. (fr. grade, lat. gradus, germ. Grad) 1. Unitate de măsură pentru temperatură, presiune, densitate etc. 2. Unitate de măsură pentru unghiuri. 3. Treaptă, nivel, stadiu (al unei situaţii, stări etc.). 4. Funcţie (2), rang (1), clasă (2). 5. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scară de măsură. 6. Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuaţii. 7. în ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. Grad de rudenie = raport de apropiere între rude. GRADĂ, gradez vb. I {grad + -a, cf. fr. graduer) 1. A diviza în grade (o scară de măsură, un instrument). 2. A nuanţa (2); a gradua. 3. A grada o pedeapsă = a fixa o pedeapsă în funcţie de gravitatea culpei. GRADĂT1, gradaţi s.m. (fr. gi'ade) Militar cu grad inferior celui de ofiţer. GRADĂT2, -Ă, gradaţi, -te adj. (de la grada) 1. (Despre aparate, instrumente etc.) Divizat în grade (5). 2. Treptat, procesual (2), progresiv, succesiv. GRADĂŢIE, gradaţii s.f. (fr. gradation, lat. gradatio) 1. Totalitatea diviziunilor de pe scara gradată a unui aparat, a unui instrument de măsură ctc, 2. Creştere sau descreştere treptată, succesivă. 3. Treaptă dc încadrare a unui salariat; spor salarial. GRADEL s.n. (germ. Gradel) Ţesătură dc bumbac subţire, albă, cu dungi longitudinale, folosită pentru lenjerie (bărbătească). GRADEN, gradene s.n. (fr. gradin) 1. Treaptă înaltă, aflată la baza unui edificiu. 2. Fiecare dintre treptele cu scaune sau cu bănci dintr-un amfiteatru, dintr-un stadion etc. GRADIENT, gradienţi s.m. (fr. gradient) Mărime care indică variaţia presiunii barometrice sau a temperaturii în anumite condiţii. GRADIER, gradiere s.n. (germ. Gradier[\verk]) Turn de răcire a apei dintr-o instalaţie energetică. GRADINĂ, gradine s.f. (it. gradina) Daltă specialii de oţel, folosită la cioplirea elementelor dc construcţie decorative. GRADUÂ, graduez vb. I (fr. graduer) A grada (2), a mări sau a micşora treptat. GRADUĂL1, graduale s.n. (it., lat. graduale) Cânt gregorian în liturghia catolică; carte dc cântccc liturgice, la catolici. GRADUĂL2, -Ă, graduali, -e adj. (fr. graduel) Carc creşte sau scade treptat. GRAF1, grafi s.m. (germ. Graf) Conte (german). GRAF2, graf uri s.n. (fr. graphe, engl. graph) 1. (Mat.) Ansamblu de două mulţimi disjuncte între care s-a stabilit o corespondenţă. 2. Teoria grafilor = disciplină care studiază proprietăţile topologice ale structurii grafelor2 (1). GRAFEM, grafeme s.n. (fr. grapheme) Literă (1). GRAFFITI s.n. pl. (fr. graffiti) Inscripţii şi desene zgâriate pe ziduri, pereţi etc.; mâzgălituri. GRĂFIC, -Ă, grafici, -ce (fr. graphique) 1. S.n. Curba care redă variaţiile unei mărimi; diagramă (3). 2. S.f. Arta reprezentării obiectelor prin linii şi figuri făcute cu creionul, cu cărbunele sau cu peniţa. 3. Adj. Referitor la reprezentarea prin desen (puncte, linii ctc.). 4. Adj. Scris, desenat, tipărit. GRAFICIÂN, -Ă, graficieni, -e s.m. şi f. (grafic[âJ + -ian) Persoană care se ocupă cu grafica (2). GRAFIE, grafii s.f. (fr. graphie) 1. Scriere; felul dc a scrie al cuiva; scris. 2. Linie specifică a unui desen, caracteristică pentru desenator. GRAFISM s.n. (fr. graphisme) 1. Felul de a scrie al cuiva, din punct de vedere grafologic. 2. Modul de a desena al unui artist; tendinţă de a acorda atenţie elementelor grafice într-o operă de artă. GRAFIT s.n. (fr. gt'aphite) Carbon cristalizat natural sau artificial, de culoare cenuşie-închis, cu luciu 429 GRANDIOS metalic, folosit la fabricarea minelor de creion, a creuzetelor refractare etc.; plombagină (1). GRAFITIC, -Ă, grafitici, -ce adj. (fr. graphitique) Care conţine grafit. GRAFIT1ZÂ, grafiîizez vb. I {grafit + -iza, cf. germ. graphitieren) A separa grafitul din fontă prin cristalizarea acestuia.^ GRAFITOS, -OÂSĂ, grafitoşi, -oase adj. (fr. gra-phiteiix) Care conţine grafit, care are aspect de grafit. GRAFO- (fr. grapho-, gr. graphein) Element de compunere cu sensul de „(de) scriere”, în cuvinte ca: grafofobie, grafomanie. GRAFO FOB, -Ă, grafofobi, -e adj., s.m. şi f. (fr. gra-phophobe) (Suferind) de grafofobie. GRAFOFOBIE s.f. (fr. graphophobie) Teamă patologică de a scrie. GRAFOFON, gi'afofoane s.n. (fr. graphophone) Fonograf care reproduce muzică, vocea omenească etc. de pe cilindrul pe care a fost imprimată. GRAFOLOG, -Ă, grafologi, -ge s.m. şi f. (fr. gra-phologue) Persoană specializată în grafologie. GRAFOLOGIC, -Ă, grafologici, -ce adj. (fr. gra-phologique) Referitor la grafologie, al grafologiei. GRAFOLOGIE s.f. (fr. graphologie) Studiul particularităţilor scrisului cuiva, cu scopul de a identifica unele trăsături de caracter, autenticitatea unor acte etc. GRAFOMÂN, -Ă, grafomani, -e adj., s.m. şi f. (fr. gra-phomane) (Persoană) care manifestă o tendinţă patologică de a scrie mult şi fară rost; reclamagiu. GRAFOMANIE s.f. (fr. graphomanie) Nevoie patologică de a scrie mult şi fară rost; graforee. GRAFOMETRIE s.f. (fr. graphometrie) Studiul comparativ al grafiilor şi al grafismelor (pentru a identifica scrisul cuiva). GRAFOMETRU, grafometre s.n. (fr. graphometre) Instrument topografic folosit pentru măsurarea unghiurilor de pe teren, pentru ridicarea planurilor. GRAFOREE s.f. (fr. graphorrhee) Grafomanie. GRAFOSPÂSM, grafospasme s.n. (engl. grapho-spasm) Spasm al musculaturii antebraţului şi al mâinii, apărut în timpul scrisului; crampa scriitorului. GRAFOTERAPIE s.f. (fr. graphotherapie) Psihoterapie bazată pe exerciţii de scriere. GRÂF-PLOTTER, graf-plottere s.n. (pr. grâfplotăr; engl. graph-plotter) (Inform.) Dispozitiv periferic care poate genera o imagine grafică pe un suport material; plotter. GRAHAM s.n. (germ. Graham[brot]) Pâine de graham ~ pâine dietetică fară sare, preparată din faină integrală. GRAIFER, g?*aifere s.n. (germ. Greifer) 1. Piesă care prinde şi deplasează aţa, Ia maşina de cusut. 2. Benă (2) prevăzută cu un cablu. GRAM, grame s.n. (fr. gramme) Unitate de măsură pentru masă, egală cu a mia parte dintr-un kilogram. GRAMAJ, gramaje s.n. (fr. grammage) Greutate exprimată în grame. GRAMATICÂL, -Ă, gramaticali, -e adj. (fr. gram-matical, lat. grammaticalis) Care se referă la gramatică, de gramatică; conform regulilor gramaticii. GRAMATICALIZÂ, gramaticalizez vb. I (fr. gram-maticaliser) A transforma o unitate lexicală într-un instrument gramatical. GRAMÂTICĂ, gramatici s.f. (lat. grammatica) Ramură a lingvisticii care se ocupă de studiul modificării formelor cuvintelor şi al combinării acestora în propoziţii şi în fraze; structura morfologică şi sintactică a unei limbi; manual care cuprinde reguli gramaticale. GRAMATICIÂN, -Ă, gramaticieni, -e s.m. şi f. (gramatică + -ian, cf. fr. grammairien) Specialist în (studii de) gramatică; autor de gramatici. GRAMINEE, graminee s.f. (fr. graminee) (La pl.) Familie de plante cu inflorescenţă în formă de spic şi cu tulpină păioasă; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. GRAMOFON, gramofoane s.n. (fr. gramophone, germ. Grammophon) Aparat folosit pentru reproducerea sunetului imprimat pe o placă, dotat cu o doză de redare prevăzută cu ac şi cu pâlnie de rezonanţă. GRAM6LĂ, gramole s.f. (it. gramola) Dispozitiv folosit pentru frământarea mecanizată a aluatului. GRANÂT1, granate s.n. (germ. Granat) Piatră naturală semipreţioasă sticloasă, roşie-brună, galbenă, verde sau neagră. GRANÂT2, granaţi s.m. (it. granato) Plantă aromatică ale cărei flori sunt albe şi galbene. GRÂNDE, granzi s.m. (sp. grande) Nobil spaniol. GRANDEE, grandee s.f. (engl. grandee) Parâmă cusută pe marginea unei vele. GRAND-GUIGNOL s.n. (pr. granghiniol; fr. Grand-Guignol) Teatru de marionete. GRANDILOCVENT, -Ă, grandilocvenţi, -te adj. (fr. grandiloquent) (Despre stil, exprimare etc.) Afectat, bombastic, pompos (2), emfatic. GRANDILOCVENŢĂ s.f. (fr. grandiloquence) Exprimare pompoasă, emfatică; stil bombastic. GRANDIOS, -OÂSĂ, grandioşi, -oase adj. (fr. grandiose, it. grandioso) Măreţ, magnific, monumental, maiestuos, impozant (prin proporţii). GRANDOARE 430 GRANDOARE, grandori s.f. (fr. grandeur) Măreţie, magnificenţă, splendoare (1); maiestate (3). GRANDOMAN, -Ă, grandomani, -c s.m. şi f. (dc la grandomanie) Persoană carc suferă dc grandomanie; megaloman (1), îngâmfat. GRANDOMANIE s.f (grando[are] + manie) Mania dc a sc considcra ccva mai valoros, mai important dccât este în realitate; megalomanie (1). GRÂNIC, granice s.n. (germ. Kranich) 1. Bigă folosită pc şlepuri. 2. Macara folosită pentru deplasarea pc verticală a unor greutăţi; troliu. GRANIFER, -Ă, graniferi, -e adj. (fr. granifere) Carc poartă, produce seminţe. GRANIT, granituri s.n. (fr. graniţe) Rocă eruptivă dură, alcătuită din şisturi cristalinc dc feldspat, cuarţ şi mică. GRANIŢA, graniţa s.f. (it. graniţa) Suc de fructc servit cu bucăţi de gheaţă. GRANITIC, -Ă, granitici, -ce adj. (fr. granitique) Făcut din granit, care are natura şi duritatea granitului. GRANITIZÂRE, granitizâri s.f. (cf. fr. granitisa-tion) Formare a rocilor granitice. GRANIVOR, -Ă, granivori, -e adj. (fr. granivore) (Despre păsări, animale) Care se hrăneşte cu seminţe. GRANODIORIT, granodiorite s.n. (fr. granodio-rite) Rocă intermediară între granit şi diorit, utilizată ca piatră de pavaj şi în construcţii. GRANT, granturi s.n. (pr. grent; engl. grant) Sumă de bani acordată pentru un anumit program sau proiect în diferite domenii de activitate. GRANULA, granulez vb. I (fr. granuler) A sfărâmă în granule un material compact sau pulverulent. GRANULĂR, -A, gramdari, -e adj. (fr. granulaire) Format din granule mici; cu granule; granulos (1). GRANULAT, -Ă, granulaţi, -te adj. (de la granula, cf. fr. granule) Care prezintă granulaţii; în formă de granule. GRANULATOR, granulatoare s.n. (fr. granulateur) Concasor pentru sfărâmarea materialelor dure în granule. GRANULAŢIE, granulaţii s.f. (fr. granulation) L Structură formată din granule. 2. Nodozitate mică, mai ales de origine tuberculoasă. GRANULĂ, granule s.f. (fr. granule) 1. Particulă solidă din componenţa unui corp eterogen sau rezultată din sfărâmarea, tăierea etc. a unui corp solid. 2, Pilulă care conţine substanţe medicamentoase, administrată pe cale orală. GRANULIE s.f. (fr. granulie) Forma gravă dc iu-bcrculoză, caractcrizată prin granulaţii (2) în pl.v mâni; tifobaciloză; tuberculoză miliară. GRANULIT s.n. (fr. granulite) 1. Rocă cristalini eruptivă, asemănătoare gnaisului. 2. Argilă artificială expandată, folosită ca material dc construcţic; gravclit. GRANULOCIT, granulocite s.n. (fr. granulocvtc) Leucocit cu mai multe nuclee. GRANULOCITÂR, -Ă, granulocitari, -c adj. (Ir. granulocitaire) Carc arc granulocitc. GRANULOCITOZĂ, granulocitoze s.f. (fr. gramt-locytose) Creştere anormală a numărului dc granulocite din sânge. GRANULOM, granuloame s.n. (fr. granulonw) Tumoare mică într-un ţesut organic apărută ca urmare a unui proces inflamator (sifilis, tuberculoza ctc ); ţesut inflamat la rădăcina unui dinte. GRANULOMATOS, -OĂSĂ, granulomatoşi, -oase adj. (fr. granulomateux) Care are natura unui gra-nulom. GRANULOMETRIC, -Ă, granulometrici, -cc adj. (fr. granulometrique) Referitor la granulomctric. GRANULOMETRIE s.f. (fr. granulomctric) Măsurare a dimensiunilor şi studiul repartiţiei statistice, în funcţie de mărime, a elementelor unei substanţe pulverulente. GRANULOMETRU, granulometre s.n. (fr. granu-lometre) Instrument folosit pentru determinarea granulozităţii mineralelor. GRANULOPENIE s.f. (fr. granulopenie) Scădcrea numărului de granulocitc din sânge. GRANULOS, -OĂSĂ, granuloşi, -oase adj. (fr. gra-nuleux) 1. Divizat în granule mici; granular. 2. Carc prezintă granulaţii (2). GRANULOZITĂTE,granulozităţi s.f (fr.granula site) Structura unui material mineral granular din punctul de vedere al mărimii granulelor carc îl compun. GRĂPĂ, grape s.f. (fr. grappe) Inflorescenţă în fomn de ciorchine. GRAPINĂ, grapine s.f. (fr. grappin) 1. Ancoră mică cu patru braţe. 2. Graifer (2) cu care sc ridică piesele mai grele. GRASEIĂ, graseiez vb. I (fr. grasseyer) A pronunţa sunetul r uvular sau velar, asemenea francezilor. GRATĂJ, grataje s.n. (fr. grattage) Zgâriere (cu unghiile proprii); scărpinătură; răzuire. GRATEN, gratene s.n. (fr. gratin) 1. Preparat culinar dat prin pesmet sau prin caşcaval ras şi copt m 431 GRAVURĂ cuptor. 2. Vas de faianţă rezistent la foc, folosit pentru copt un graten (1). GRATIFICĂ, gratific vb. I (fr. gratifier, lat. gratific arc) A da cuiva o gratificaţie, a acorda o favoare, o recompensă; (fig.) a atribui cuiva ceva. GRATIFICĂŢIE, gratificaţii s.f. (fr. gratificat ion, lat. gratificatio) Sumă, premiu acordat peste salariu sau peste retribuţie; recompensă, bonus, prima (1). GRATINÂ, gratinez vb. I (fr. gratiner) A prepara un graten (1). GRATIS adj. invar., adv. (fr., lat. gratis) 1. (Care este) (ară plată, pe nimic, gratuit. 2. Pe gratis = fară plată; (fig.) în mod nejustificat. GRATITUDINE, gratitudini s.f. (fr. gratitude, lat. gratitudo, -inis) Recunoştinţă. GRATUIT, -Ă, gratuiţi, -te adj. (fr. gratuit, lat. gratuitus) Gratis (1); (fig.) inutil, nejustificat, fară temei. GRATUITĂTE, gratuităţi s.f. (fr. gratuite, lat. gra-tuitas, -atis) 1. Ceea ce se oferă gratuit. 2. (Fig.) Inutilitate a unei afirmaţii, a unei acţiuni etc.; (la pl.) fapte, atitudini inutile, nejustificate. GRATULÂ, gratulez vb. I (lat. gratulari, it. gratulare) A (se) felicita. GRATULÂŢIE, gratulaţii s.f. (lat. gratulatio) Felicitare (I); gratulare. GRAŢIÂ, graţiez vb. I (fr. gracier, cf. it. graziare) A suspenda (parţial sau total) executarea pedepsei unui condamnat. GRAŢIE, grafii s.f. (lat. gratia, it. grazia) 1. Drăgălăşenie, fineţe (1), gingăşie, graţiozitate, eleganţă în mişcări, în atitudine etc. 2. (La pl.) Farmece, nuri. 3. Har. 4. Bunăvoinţă, favoare (1). 5. (Cu valoare dc prepoziţie) Datorită, mulţumită (cuiva sau a ccva). 6. Lovitură de graţie = lovitură mortală. A intra în graţiile cuiva - a câştiga încrederea, bunăvoinţa cuiva. Anul de grafie... = formulă emfatică pentru a indica un an calendaristic din era creştină. GRAŢIOS, -OĂSĂ, graţioşi, -oase adj. (lat. gra-tiosus, it. grazioso) Plin de graţie, de gingăşie, de farmcc; delicat (1); zvelt (1). GRAŢIOZITĂTE, graţiozităţi s.f. (lat. gratiositas, -atis, it. graziosită) Bunăvoinţă politicoasă; amabi-litatc (1); graţie (1); (la pl.) vorbe, fapte pline de afecţiune; mofturi, nazuri. GRAV,-Ă , gravi, -e adj. (fr. grave, lat. gravis) 1. Care poate avea urmări serioase. 2. Periculos, primejdios, care poate cauza moarte. 3. Foarte serios, sever; solemn (2). 4. (Despre sunete) Profund (1), adânc. 5. Accent grav = accent oblic pus pe vocale, de la stânga la dreapta, în unele limbi. GRAVĂ, gravez vb. I (fr. graver) A săpa în piatră, în lemn, în metal etc. ornamente, litere pentm a obţine un clişeu grafic; (fig.) a întipări în memorie. GRAVELĂ, gravele s.f. (fr. gravei le) Litiază urinară. GRAVELIT s.n. (cf. engl. gravei) Granulit (2). GRAVIDĂ, gravide adj., s.f. (lat. gravida, fr. gravide) (Femeie) care poartă un fetus în uter; (femeie) însărcinată. GRAVIDIE s.f. (fr. gravidie) Graviditate. GRAVIDISM s.n. (it. gravidismo) Totalitatea simp-tomelor carc însoţesc graviditatea. GRAVIDITĂTE s.f. (lat. graviditas, -atis, fr. gravi-dite) Starea femeii gravide; stare de sarcină; gravidie, gestaţie (1). GRAVIFIC, -Ă, gravifici, -ce adj. (fr. gravifique) Referitor la gravitaţie; gravitaţional. GRAVIMETRIC, -Ă, gravimetrici, -ce adj. (fr. gra-vimetrique) Referitor la gravimetrie. GRAVIMETRIE s.f. (fr. gravimetrie, germ. Gravimetrie) 1. Măsurare a intensităţii gravitaţiei. 2. Analiză chimică de măsurare a cantităţii unui element dintr-un amestec. GRAVIMETRU, gravimetre s.n. (fr. gravimetre) Instrument de precizie, folosit pentru măsurarea acceleraţiei gravitaţiei. GRAVITĂ,gravitez vb. I (fr. graviter) L Ase mişca în câmpul de gravitaţie al altui corp. 2. (Fig.) A evolua, a trăi în jurul sau în vecinătatea (şi sub influenţa) cuiva ori a ceva. GRAVITĂTE s.f. (fr. gravite, lat. gravitas, -atis) 1. însuşirea de a fi grav; stare gravă. 2. Demnitate (1), seriozitate (1). 3. Gravitaţie. GRAVITĂŢIE s.f. (fr. gravitation) Forţa de atracţic reciprocă a corpurilor; atracţie universală; gravitate (3). GRAVITAŢIONĂL, -Ă, gravitaţionali, -e adj. (fr. gravitationnel) Referitor la gravitaţie, dc gravitaţie; gravific. GRAVITON, gravitoni s.m. (engl. graviton) Particulă ipotetică reprezentând o cuantă a câmpului de gravitaţie. GRAVOR, gravori s.m. (fr. graveur) Specialist în arta şi în tehnica gravurii. GRAVURĂ, gravuri s.f. (fr. gravure) L Gravare. 2. Grafică în care imaginea este obţinută prin reproducerea ei după placa pe care a fost gravat desenul (în adâncime sau în relief); litografie. 3. Arta sau meseria gravorului. 4. Stampă, imagine (1). GRAZIOSO 43: GRAZIOSO adv. (pr. gra(iozo\ it. grazioso) (Muz.) Cu graţie, cu uşurinţă; elegant. GREA, grecz vb. I (fr. greer) A dota o navă cu grcc-mcntul ncccsar. GREC, -EÂCA, greci (lat. Graccus) 1. Adj., s.m. (Bărbat) din Grccia. 2. S.f. Limbă indo-curopcană vorbită în Grccia. GRECISM, grecisme s.n. (fr. grecisme) împrumut lingvistic ncasimilat din limba greacă. GRECIZÂ, grecizez vb. I (grec + -iza, cf. fr. greci-ser) A facc să-şi însuşcască sau a-şi însuşi limba, obiceiurile ctc. ale grecilor; a da formă grecească unor cuvintc din altă limbă; a (sc) asimila grecilor. GRECO-CATOLIC, -Ă, greco-catolici, -ce adj., s.m. şi f. (grec + catolic) (Adept) al Bisericii Unite; uniat. GRECO-LATIN, -Ă, grcco-latini, -e adj. (fr. greco-la-tin) Carc este comun culturii clasice greceşti şi latine. GRECOMÂN, grecomani s.m. (de la grecomanie, cf. fr grecomane) (Peior.) Adept, admirator fanatic al grccilor. GRECOMANIE s.f. (fr. grecomanie) Mania dc a imita obiceiurile şi limba grecilor. GRECO-ROMAN, -Ă, greco-romani, -e adj. (fr. greco-romain) I. Care aparţine Greciei anticc şi Imperiului Roman, referitor la Grecia antică şi la Imperiul Roman; comun vechilor grcci şi vechilor romani. 2. Lupte greco-romane = lupte în care sunt aplicate procedeele tehnice reglementare numai de Ia centură în sus. GREDER, gredere s.n. (engl. grader) Maşină rutieră folosită pentru întreţinerea şi nivelarea drumurilor. GREEMENT, greemente s.n. (fr. greement) Ansamblu de catarge, de vele şi parâme ale unei nave sau ale unei ambarcaţiuni cu pânze. GREEN s.n. (pr. grin\ engl. green) Peluză cu gazon, folosită pentru tenis (1) sau pentru golf2 (1). GREFA, grefez vb. I (fr. grejfer) 1. A transplanta un ţesut sau un organ. 2. (Fig.) A introduce, a insera. GREFA1, grefe s.f. (fr. grejfe) Secretariatul unei instanţe judiciare, condus de un grefier. GREFĂ2, grefe s.f. (fr. greffe) 1. Fragment de ţesut (piele, os, vase, nervi) sau organ transplantat dintr-o parte în alta a corpului aceluiaşi individ ori de la un organism la altul; grefon. transplant. 2. Intervenţie chirurgicală de refacere a unui ţesut sau a unui organ cu o grefa2 (1); plastie. GREFIER* -Ă, grefieri, -e s.m. şi f. (fr. grejfier) Funcţionar judecătoresc care înregistrează dezbaterile instanţei, redactează hotărârile, întocmeşte, păstrează şi comunică actele de procedură. GREFON, grefoanc s.n. (fr. grejfon) Grefa2 (|). transplant. GREGÂR, -Ă, gregari, -e adj. (fr, gregaire, lai. i^j. rius) 1. Carc trăieşte sau sc dezvoltă în grup. 2. Spirit (sau instinct) gregar = supunere oarbă, lipsita dc discernământ în faţa unei hotărâri majoritare; gregari sm. GREGARISM s.n. (fr.gregarisme) 1. Tendinţa unor animale dc a trai în grup. 2. (Fig.) Instinct, spirit gregar. GREGORIÂN, gregoriene adj. (fr. gregorian) Calendar gregorian = calendar instituit dc papa Grigorc al XlII-lea în anul 1582, adoptat dc ţâri ale Europei (de România, în anul 1919). Cânt gregorian = cânt liturgic folosit în Biserica Romano-Catolicâ, reglementat în sec. al VlI-lea dc papa Grigorc I. GREJ (fr. grege) L S.n. Fir dc mătase naturală nc-prelucrată. 2. Adj. invar. (Despre mătase) Carc are culoare naturală (bcj-închis). GREMIÂL, gremiale s.n. (fr. gremial) Bucata tic stofa pusă pc genunchii unui prelat catolic când stă pe scaun, în timpul slujbei. GREN, grenuri s.n. (fr. grain [de ventj) Vânt temporar violent, însoţit uneori dc ploaie şi dc zăpada; furtună locală. GRENÂ (fr. grenat) I. Adj. invar. Dc culoarc roşu-in-chis. 2. S.n. Culoarc grena (1). GRENĂDĂ, grenade s.f. (fr. grenade, cf. it. granule, germ. Granate) 1. Proiectil uşor (explozibil, incendiar, fumigen sau lacrimogen) care sc azvârle cu mâna ori cu un dispozitiv. 2. Obicct dc forma unei grenade (1), folosit în atletism; (p. ext.) probă atle-tică practicată cu acest obiect. GRENADIER, grenadieri s.m. (fr. grenadicr, cf. germ. Grenadier) 1. Infanterist carc arunca grenade. 2. Soldat care facea parte din corpul dc clitâ al unei armate, în unele ţări. GRENADINĂ, grenadine s.f. (fr. grenadine) Fir ie-zistent de mătase naturală, folosit la dantele şi la franjuri; ţesătură subţire şi transparentă, de bumbac, de mătase, din care se fac rochii de vară, perdele ctc. GREP, grepuri s.n. (abr. de la grepfntt) Grcpfrut. GREPFRUT, grepfruturi s.n. (engl., fr. grape-fruii) Fruct galben mai mare decât portocala, cu gust acri-şor-amărui, produs de un arbore subtropical; grep. GRESÂ, gresez vb. I (fr. graisser) A unge piesele unui mecanism pentru a-i reduce frecarea, uzura şi temperatura. GRESÂJ, gresaje s.n. (fr. graissage) Gresarc; ungere. GRESOR, (1) gresoare, (2) gresori (fr. graisseur) 1. S.n. Dispozitiv folosit la gresare. 2. S.m. Muncitor care execută operaţii de gresare. 433 GRIZUMETRIE GREVA, grevez vb. I (fr. grever) 1. A încărca o proprietate cu ipoteci, un buget cu cheltuieli. 2. (Fig.) A împovăra. GREVĂ, greve s.f. (fr. greve) 1. încetare organizată (parţială sau totală) a lucrului, în vederea obţinerii unor revendicări profesionale, materiale etc. 2. Greva foamei = refuzul hranei în semn de protest pentru ceva. Grevă japoneză = grevă simbolică, fară încetarea lucrului (greviştii poartă o brasardă albă în semn de protest). GREVIST, -Ă, grevişti, -ste (fr. greviste) 1. S.m. şi f. Participant la o grevă. 2. Adj. Referitor la grevă; care ţine de grevă. GRI, (2) griuri (fr. gris) 1. Adj. invar. Cenuşiu. 2. S.n. Culoare asemănătoare cenuşii, obţinută printr-un amestcc de alb şi negru. GRIFA, grifez vb. I (fr. grijfer) A însemna arbori cu grifa (1). GRIFÂT, -Ă, grifaţi, -te adj. (de la grifa) (Despre arbori) Care au fost marcaţi cu grifa (1). GRIFĂ, grife s.f. (fr. grijfe) 1. Instrument folosit pentru însemnarea arborilor din pădure. 2. Dispozitiv al aparatului de filmat care permite deplasarea peliculei, prinzând intermitent perforaţiile acesteia. 3. Ornament din stilurile romanic şi gotic constituit din motive florale sau geometrice, din gheare şi capete de animale, care leagă baza unei coloane de soclu. GRIFON, grifoni s.m. (fr. griffon) 1. Monstru mitologic cu un corp de leu, cu aripi, cap şi gheare de vultur şi cu urechi de cal; motiv decorativ cu un astfel de monstru. 2. Câine de vânătoare cu păr aspru şi lăţos. 3. Gură de izvor (de apă minerală). GRIFONÂ, grifonez vb. I (fr. griffonner) A scrie indescifrabil; a mâzgăli. GRILAJ, grilaje s.n. (fr. grillage) îngrăditură din vergele de fier, din stinghii (încrucişate) de lemn, din plasă de sârmă etc., montată Ia o fereastră, Ia o uşă, la unele garduri etc. GRILĂ, grile s.f. (fr. grille) 1. Ansamblu de vergele de metal sau de lemn care se montează la o deschidere (uşă, fereastră, vitrină etc.) ori pentru separarea părţilor unui edificiu. 2. Electrod în formă de sită, la o lampă de radio. 3. Obstacol din bare de °ţel, plasat în faţa unei fortificaţii sau a unei cazemate. 4. (La pl.) Fursecuri preparate din aluat uns eu miere, în formă de grilă (1). 5. Careu de cuvinte încrucişate. 6. Sistem de remuneraţie. 7. Tabel cu programe detaliate de radio şi televiziune. GRILL, grilluri s.n. (engl. grill, fr. gril) Grătar din vergele metalice, folosit pentru fripturi. GRILL-ROOM s.n. (pr. grilntm; engl., fr. grill-room) Sală de restaurant unde se prepară fripturi la grătar. GRIMÂ, grimez vb. I (fr. grimer) A (se) machia pentru scenă sau film în funcţie de fizionomia cerută de rol. GRIMASĂ, grimase s.f. (fr. grimace) Strâmbătură, schimonoseală a feţei, datorată contracţiei muşchilor; expresie a feţei care trădează o durere, o stare sufletească. GRIMĂ, grime s.f. (de la grima) Machiaj (pentru artişti). GRIMEUR, -Ă, grimeuri, -e s.m. şi f. (pr. grimor\ fr. grimeur) Specialist în grimarea artiştilor; machieur. GRIMOÂR, grimoare s.n. (fr. grimoire) 1. Carte cu formule magice de vrăjitorie. 2. (Fig.) Discurs obscur; carte, scrisoare indescifrabilă. GRIMON s.n. (fr. grimon) Culoare de machiaj în formă de baton solid. GRIMPÂNT, -Ă, grimpanţi, -te adj. (fr. grimpant) (Despre plante) Căţărător. GRIPĂ, gripez vb. I (fr. gripper, cf. gripă) 1. (Despre [piese de] motoare) A se bloca în timpul funcţionării. 2. A (se) îmbolnăvi de gripă. GRIPAL, -Ă, gripali, -e adj. (fr. grippal) Referitor la gripă, care provoacă gripă. GRIPĂ, gripe s.f. (fr. grippe, germ. Grippe) Boală infecţioasă, contagioasă şi epidemică, de origine virală, localizată în aparatul respirator, manifestată prin oboseală, febră, dureri de cap şi musculare; influenţă2; nume dat diverselor afecţiuni sezoniere manifestate prin febră şi catar nazal sau bronhial. GRISAILLE, grisaille-uri s.n. (pr. grizâi\ fr. grisaille) Pictură monocromă în camaieu gri, care imită efectele sculpturii. GRISINĂ, grisine s.f. (it. grissino) Preparat alimentar din faină cu diverse adaosuri, în formă de bastonaş. GRIZÂ, grizez vb. I (fr. griser) (Livr.) A (se) îmbăta uşor. GRIZETĂ, grizete s.f. (fr. grisette) Tânără lucrătoare sau vânzătoare cochetă, uşuratică. GRIZONÂNT, -Ă, grizonanţi, -te adj. (fr. grisonnant) (Despre păr) Care începe să încărunţească; cărunt. GRIZU s.n. (fr. grisou) Gaz inflamabil şi explozibil compus mai ales din metan, care se degajă în minele1 de cărbuni. GRIZUMETRIE s.f. (fr. gisoumetrie) Procedeu de determinare a procentului de grizu dintr-o mină1. GRIZUMETRU 434 GRIZUMETRU, grizumetre s.n. (fr. grisoumetre) A-parat portabil sau fix folosit pentru determinarea conţinutului de metan din gazul existent într-o mină1. GRIZUSCOP, grizuscoape s.n. (fr. grisouscope) Aparat carc semnalează dacă procentul de metan dintr-o mină1 a atins limita de periculozitate. GRIZUTOS, -OÂSĂ, grizutoşi, -oase adj. (fr. grisou-teux) Care conţine grizu. GRIZZLY, grizzly s.m. (engl. grizzly, fr. grizzli) Rasă de urs brun, de talie mare, carnivor şi agresiv, din America de Nord. GROB, -Ă, grobi, -e adj. (germ. grob) Grosolan, grobian. GROBIÂN, -Ă, grobieni, -e adj. (germ., pol. grobian) Prost-crescut; grosolan, mitocan, grob. GROG, groguri s.n. (fr., engl. grog) Băutură preparată din rom, coniac sau rachiu, apă fierbinte, zahăr şi lămâie. GROGGY adj. invar. (pr. grâghi\ engl. groggy) (Despre boxeri) Ameţit în urma loviturilor primite; (despre sportivi sau echipe sportive) care este dominat de adversar. GROGRENĂ, grogrene s.f. (fr. gros-grain) Panglică textilă utilizată în croitorie pentru întărituri, finisaje etc. GROOM, groomi s.m. (pr. grum\ engl., fr. groom) Lacheu (1), valet (tânăr) într-un hotel, într-un restaurant etc. GROP, gropwi s.n. (it. groppo) Colet (mic) sigilat care conţine bani, cecuri ctc., expediat prin poştă. GROSIER, -Ă, grosieri, -e adj. (fr. grossier) 1. Lipsit de fineţe; făcut fară grijă; lipsit de educaţie, de cultură; grosolan; mitocan; (fig.) trivial. 2. (Despre nutreţuri fibroase; şi substantivat, n.pl) Cu un conţinut mare de celuloză (paie, pleavă de cereale). GROSISMENT, grosismente s.n. (fr. grossisse-ment) Raportul unghiurilor sub care se vede acelaşi obiect cu un instrument optic şi cu ochiul liber. GROSOLÂN, -Ă, grosolani, -e adj. (it. grossolano) 1. Lipsit de delicateţe, de fineţe; necioplit, primitiv (2), bădăran, mojic, grobian, brutal. 2. (Despre obiecte) Insuficient prelucrat, sumar; necizelat, brut (1), grosier. GROS-PLÂN, gros-planuri s.n. (pr. groplân; fr. gros-plan) încadrare în tehnica filmării prin care fotograma surprinde numai un detaliu sau faţa personajului. GROSSO MODO loc. adv. (lat. grosso modo) în mod sumar, în mare, în general, fară a intra în amănunte. GROSULÂR s.n. (fr. grossitlaire) (Geol.) Varietate de granat1. GROTĂ, grote s.f. (fr. grotte) (Livr.) Cavitate subterană care avansează pe orizontală; peşteră, cavernă (1). GROTESC, -Ă, groteşti (fr. grotesque) 1. Adj. Dc un comic excesiv; caraghios, ridicol (1), caricatural, burlesc, buf(on). 2. S.n. Categorie estetică reflectând realitatea în mod fantastic, bizar, caricatural. 3. S.n. Corp de literă de tipar fară picioruşc, format din arce şi segmente de dreaptă egale ca grosime. 4. S.n. Ornament decorativ roman reluat în Renaştere, alcătuit din motive geometrice vegetale sau animale şi din personaje bizare, combinatc cu arabescuri. GROUND s.n. (pr. grăund; engl. ground) Teren dc sport cu gazon. GROZÂMĂ, grozame s.f. (cf. germ. Grausen) Arbust mic cu flori galbene, din ramurile căruia sc fac mături. GRUIE, gruie s.f. (fr. grue) 1. Macara pentru ridicat bărci, ancore etc., folosită la bordul navelor. 2. Su-, port mobil care susţine camera de luat vederi şi pc cameraman, în timpul înregistrării imaginilor în mişcare. GRUND, grunduri s.n. (germ. Grund) 1. Primul strat care se dă pe obiectele de vopsit; strat de vopsea albă care se dă pe pânza sau pe cartonul de pictat. 2. Strat de mortar aplicat pe zidărie. GRUNGE s.n. (pr. grangi; engl. grunge) Stil vestimentar în vogă, neglijent, comod şi ieftin. GRUP, grupuri s.n. (fr. groupe) 1. Ansamblu dc persoane, de obiecte grupate pe bază de însuşiri comunc; mulţime; grupaj; detaşament (2); pachet (2). 2. Ansamblu de persoane cu aceleaşi opinii. 3. Categorie, specie (1), clasă (1), grupare. 4. Grup parlamentar = grupare în parlamentul unei ţări formată din reprezentanţii unui partid sau ai mai multor partide care are o anumită poziţie. în grup = mai mulţi laolaltă. Gmp sanitar = încăpere cu chiuvetă, closet (şi cabină de duş sau cadă de baie). GRUPĂ, grupez vb. I (fr. grouper) 1. A (se) aduna la un loc, a (se) reuni în grup; a comasa. 2. A se alătura unei mişcări, unui conducător, unui curent etc. 3. A (se) împărţi, a (se) divide în grupuri. GRUPÂJ, grupaje s.n. (grupa + -aj, cf. fr. groupage) Aşezare sistematică pe categorii; ansamblu (1), grup (de informaţii, de fotografii etc.). GRUPÂRE, grupări s.f. (de la grupa) 1. Ceea cc sc grupează Ia un loc; comasare, concentrare; partidă (2). 435 GUTURAL 2. Grup dc persoane reunite prin idei, prin activităţi sau prin interese comune. GWVAgntpe s.f. (fr. groupe) 1. Colectiv mic de oameni. 2. Cea mai mică subunitate militară. 3. Subdiviziune în ştiinţe care cuprinde elemente cu trăsături comune. 4. Grupa sangvină = clasificare a sângelui pe baza caracteristicilor globulelor roşii şi ale plasmei. GRUPUSCUL, gmpuscule s.n. (fr. groupuscule) Grup politic mic, cu un număr neînsemnat de aderenţi. GRUS s.n. (germ. Grus) Varietate de criblură. GUAIÂC/GAIÂC, guaiaci/gaiaci s.m. (sp. guaya-co, fr. gaiac) Arbore răşinos mare din America Centrală, a cărui răşină balsamică se foloseşte în medicină, iar lemnul dur, la confecţionarea obiectelor strunjite. GUANÂCO, guanaco s.m. (fr., sp. guanaco) Specie de lamă sălbatică din Anzii chilieni. GUÂNO s.n. (fr. guano) îngrăşământ natural bogat în fosfaţi şi în azot, provenit din excrementele şi din cadavrele unor păsări marine. GUARÂNA s.f. (fr. guarana) 1. Liană care creşte în Brazilia. 2. Pastă preparată din seminţele de guarana (1), folosită ca antinevralgic şi ca astringent în tratarea dizenteriei. GUARANI, (1,3) guarani (sp., fr. guarani) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care aparţine unei populaţii indigene din Paraguay. 2. S.f. Limbă vorbită de guarani (1). 3. S.m. Unitate monetară în Paraguay. GUARD, guaizi s.m. (engl. [bodyjguard) (înv.) Gardă dc corp, bodyguard. GUAŞA, guaşe s.f. (fr. gouache) 1. Culoare preparată din gumă arabică, pigmenţi minerali şi apă, întrebuinţată în pictură. 2. Tablou pictat cu guaşă (1). GUDRON, gudroane s.n. (fr. goudron) Lichid vâscos, negru ori brun, obţinut prin distilarea petrolului, a cărbunilor sau a lemnului; catran. GUDRONA, gudronez vb. I (fr. goudronner) A acoperi cu gudron o şosea, un obiect etc. pentru a-1 im-permeabiliza. GUELF, guelfi s.m. (it. guelfoy fr. gueife) Partizan unei grupări politice din Italia care susţinea papalitatea în lupta împotriva împăraţilor germani şi a ghibelinilor (sec. XIII-XV). GUEST-STAR s.n. (pr. gheststar; engl. guest-star) Actor celebru invitat într-un spectacol. GUINEE, guinee s.f. (engl. guinea, fr. guinee) Monedă veche (de aur) englezească a cărei valoare era dc 21 de şilingi. GUINEEĂN, -Ă, guineeni, -e adj., s.m. şi f. (fr. gui-neen) (Persoană) din Guineea. GULAG, gulaguri s.n. (rus. gidag) Lagăr de muncă forţată pentru deţinuţi politici, în fosta U.R.S.S.; loc de detenţie de acelaşi tip, în alte ţări. GULDEN, guldeni s.m. (fr. gulden) 1. Monedă de aur sau de argint care a circulat în mai multe ţări europene, în sec. XV-XIX. 2. Florin (2, 3). GULFSTREAM n.pr. n. (pr. gălfstrim; engl. Gulf Stream) Curent cald care porneşte din Oceanul Atlantic (Golful Mexic), trece la sud de Florida şi se îndreaptă spre vestul Europei. GUMA, gumez vb. I (gumă + -a, cf. fr. gommer) A întinde un strat de gumă (1) sau de cauciuc pc un obiect; a aplica un strat de clei pe o etichetă, pe o marcă poştală etc. GUMAJ, gumaje s.n. (cf. fr. gommage) Operaţia de acoperire a unui obiect cu un strat subţire de gumă; gumare. GUMA, gume s.f. (cf. fr. gomme, it. gomma, lat. gum-miy germ. Gummi) I. Cauciuc. 2. Radieră. 3. Gumă arabică = lichid cleios (din salcâm exotic) folosit la lipit. Gumă de mestecat - bomboană dulce şi aromată făcută din gumă (1), care se mestecă îndelung în gură. GUMIFER, -Ă, gumiferi, -e adj. (fr. gummifere) Care produce gumă, răşini vegetale. GUMILASTIC, gumilastice s.n. (cf fr. gomme elas-tique) Elastic (3). GURMAND, -Ă,gunnanzi, -de adj., s.m. şi f. (fr. gour-mand) Amator de mâncăruri bune; (om) mâncăcios. GURU, guru s.m. (engl. guni, fr. gouru) (Livr.) înţelept, mentor spiritual, preot al sectelor hinduse; mijlocitor sacru între Dumnezeu şi oameni. GURUISM s.n. (guni + -ism) Mişcare spirituală condusă de un guru. GUSTATIV, -Ă, gustativi, -e adj. (fr. gustatij) Carc se referă la gust, care provoacă senzaţia de gust. GUTAPERCĂ s.f. (fr. gutta-percha) Substanţă plastică şi flexibilă asemănătoare cauciucului, extrasă din latexul frunzelor unor plante tropicale. GUTÂŢIE, gutaţii s.f. (fr. guttation) Eliminare nocturnă a apei din plante, prin frunze. GUTĂ1 s.f. (fr. goutte) Boală de nutriţie provocată de depunerile de acid uric în articulaţii, manifestată prin inflamaţii însoţite de dureri violente. GUTĂ2, gute s.f. (engl. gut) Fir subţire de material plastic de care se leagă cârligul undiţei. GUTOS, -OÂSĂ, gutoşi, -oase adj., s.m. şi f. (gută1 + -05, cf. fr. goutteux) (Suferind) de gută1. GUTURAL, -Ă, guturali, -e adj. (fr. guttural) 1. (Despre sunete sau voce) Emis din fundul gâtului. 2. (Despre consoane) Velar. GUVERN 436 GUVERN, guverne s.n. (de la guverna) 1. Organ suprem al puterii executive într-un stat; executiv (2); cabinet, consiliu de miniştri. 2. Guvern-marionetă = guvern manipulat de persoane din umbră. Şeful guvernului - prim-ministru. GUVERNA, guvernez vb. I (fr. gouverner) A conduce, a administra un stat; a trona (1). GUVERNÂBIL, -Ă, guvernabili, -e adj. (fr. gouver-nable) Care poate fi guvernat. GUVERNAMENTAL, -Ă, guvernamentali, -e adj. (fr. gouvernemental) 1. Referitor la un guvern, care emană de Ia un guvern, care reprezintă sau care sprijină un guvern. 2. Putere guvernamentală = putere executivă. GUVERNANT, -Ă, guvernanţi, -te adj., s.m. (fr. gou-vernant) (Persoană) care guvernează într-un stat. GUVERNANTĂ, guvernante s.f. (fr. gouveniante) Persoană (care vorbeşte o limbă străină) angajată într-o familie, pentru a supraveghea şi a educa copii; bonă. GUVERNÂRE, guvernări s.f. (de la guverna) Acţiunea de a guverna; perioada în care un guvern este în exerciţiu. GUVERNATOR, guvernatori s.m. (guverna + -tor) 1. Conducător al unui ţinut, al unei provincii ori al unei colonii. 2. Conducător al unei instituţii dc crc-dit, desemnat de guvern. GUVERNĂMÂNT, (2) guvernăminte s.n. (fr. gou-vernement) 1. Acţiunea de guvernare. 2. (în uncie ţări) Unitate teritorial-administrativă condusă de un guvernator (1). 3. Formă de guvernământ = formă de conducere politică a unui stat. GUVERNOR, guvernori s.m. (fr. gouverneur) Persoană care se ocupa de educaţia unui tânăr nobil sau a unui fiu de suveran. GUVERNORĂT, guvernorate s.n. (fr. gouvernorot) Circumscripţie administrativă în Egipt, în Tunisia. GUYANEZ, -Ă, guyanezi, -e adj., s.m. şi f. (fr. guya-nais) (Persoană) din Guyana. HABANERĂ, habanere s.f. (sp., fr. habaneră) Dans popular de origine cubaneză, cu mişcare moderată şi cu figuri ritmice; melodia acestui dans. HABITACLU, habitacluri s.n. (fr. hcibitacle) 1. Cutie specială în care este fixată busola pe o navă; suportul busolei marine. 2. Spaţiu amenajat pentru echipaj, călători, bunuri, poştă etc., într-o aeronavă, într-un automobil etc. HABITAT, habitate s.n. (fr. habitat) L Loc în care trăieşte, de obicei, în mod natural, o plantă, un animal sălbatic, o populaţie etc.; biotop. 2. Ansamblu de condiţii de viaţă, de locuit. HABITUÂL, -Ă, habituali, -e adj. (fr. habitnel) Obişnuit, frecvent (2). HABITUDINE, habitudini s.f. (lat. habitudo, -inis, fr. habitude) (Livr.) Obişnuinţă, deprindere, obicei; mod de a fi, de a se comporta. HÂBITUS s.n. (fr., lat. habitus) Aspect exterior al corpului şi al feţei care indică starea de sănătate sau boala unui individ. hacienda, haciende s.f. (pr. asienda; sp. hacienda) Proprietate funciară mare, în America Latină. HACKER, hackeri s.m. (pr. hecăr\ engl. hacker) (Inform.) 1. Persoană care deţine, în mod fraudulos, controlul unui sistem de securitate, pentru a avea acces Ia date confidenţiale, pentru avantaje materiale; spărgător de programe pe calculator. 2. Specialist în reţele de date care depistează deficienţe în-tr-un sistem de securitate. HACKING, hackingnri s.n. (pr. heching; engl. ha-cking) (Inform.) Spargere de reţele care conţin date confidenţiale. HADROZAUR, hadrozauri s.m. (engl. hadrosaur) Specie de dinozaur. HÂFNIU s.n. (fr. hafnium, germ. Hafnium) Element chimic, metal rar, asemănător oţelului, care se află în minereurile de zirconiu, folosit în electrotehnică; celţiu. HAGÂDĂ, hagade s.f. (germ. Haggada) Povestire însoţită de cântece tradiţionale ebraice referitoare la exodul vechilor evrei din Egipt. HAGIO- (fr. hagiogr. hagios) Element de compunere cu sensul de „sfanţ”, în cuvinte ca: hagiograf, hagiografie. HAGIOGRAF, hagiografi s.m. (fr. hagiographe) Autor de hagiografii. HAGIOGRAFIC, -Ă, hagiografici, -ce adj. (fr. ha-giographique) Referitor la hagiografie; hagiologic. HAGIOGRAFIE s.f. (fr. hagiographie) Ramura teologiei care se ocupă de vieţile şi de cultul sfinţilor; hagiologie. HAGIOLOGIC, -Ă, hagiologici, -ce adj. (fr. hagio-logique) Hagiografic. HAGIOLOGIE s.f. (fr. hagiologie) Hagiografie. HAGIONIM, hagionime s.n. (fr. hagionyme) (Livr.) Nume de sfanţ. HAIKU, haikiniri s.n. (fr. hai'kii, engl. haikku) Poezie clasică japoneză formată din trei versuri având 5, 7 şi, respectiv, 5 silabe. HAITIÂN, -Ă, haitieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. haitien) (Persoană) din Republica Haiti. HALÂJ s.n. (fr. halage) Remorcare a unei ambarcaţiuni, a unei plute etc., de-a lungul unei căi de navigaţie, al unui canal; tragere la edec. HALĂ, hale s.f. (fr. halle, germ. Halle) 1. Piaţă publică acoperită, pentru vânzarea alimentelor. 2. Clădire mare folosită ca atelier, sală pentru expoziţii, manifestări sportive etc. HALBĂ IIÂLBÂ. halbe s.f. (gemi. Ilalhe) Pahar dc o jumătate dc litru pentru băut bere; (p. ext.) cantitatca dc bere conţinută în acest pahar. HALDĂ, halde s.f. (gemi. Halde) Depozit dc steril, de deşeuri miniere sau dc minereuri. în uzinele metalurgice. HALEBARDĂ, halebarde s.f. (fr. hallebarde) Armă medievală asemănătoare lăncii, cu vârf ascuţit, având pc o parte o sccurc, iar pc partea opusă, un cârlig. HALEBARDIER, halebardieri s.m. (fr. hallebar-dicr) Soldat înarmat cu o halebardă. HALENĂ s.f. (fr. haleine) Aer expirat din plămâni; respiraţie rău mirositoare. HALF, halfi s.m. (engl. half) Mijlocaş, în fotbal. HALFIE s.f. (half + -ie) Linie dc mijlocaşi. HÂLF-TIME s.n. (pr. hcilftaim; engl. half-time) Repriză sportivă. HALIEUTIC, -Ă, halieittici, -ce (lat. halieutica, fr. halicuiiquc) 1. Adj. Referitor la halicutică (2); pescăresc. 2. S.f, Arta pescuitului; tratat dc pcscuit. IIALITOZĂ s.f. (engl. hali(osis) Halenă fetidă; miros ncplăcut al gurii. HALLOWEEN s.n. (pr. helouin; engl. halloween) Sărbătoare dc origine anglo-saxonă (mai ales în S.U.A. şi în Canada), cclcbrată în ajun dc 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor) prin deghizări în fantome şi vrăjitoare. HALO’/HALOU, halouri s.n. (fr. halo) Cerc luminos care înconjoară uneori Soarele şi Luna; aureolă în junii imaginii unui obiect luminos. HALO2- (fr. halo-, gr. hals, -los) Element de compunere cu sensul dc „sare", în cuvinte ca: halofitây halo morfi HALOCARST. halocarsturi s.n. (fr. halokarst) Carst format într-o zonă dc sare. HALOCROMIE s.f. (fr. halochromie) Colorare a unor compuşi organici când aceştia se transformă în săruri. HALOFIL, -Ă. halofili, -e adj. (fr. halophile) (Biol; despre unele organisme) Care se dezvoltă în mediu sărat. HALOFITĂ. halofite s.f.. adj. (fr. halophyte) (Plantă) care creşte şi se dezv oltă pc soluri bogate în săruri. HALOGEN, -Ă. halogeni, -e (fr. halogene) 1. S.m. Denumire generică dată elementelor fluor. clor. brom, iod şi astatiniu, care se pot combina direct cu unele metale, formând săruri. 2. Adj. Care dă naştere la săruri. HALOGENURĂ. halogenuri s.f. (fr. halogenure) Compus al unui halogen cu un element chimic, cu un radical organic sau anorganic. HALOGRAFIE s.f. (fr. halographic) Dcsericre a sărurilor. IIALOID, -A, haloizi, -dc adj. (fr. haloîdc) (Despre să-ruri) Compus dintr-un halogen şi un metal. IIALOIZIT s.n. (fr. hallovsitc) Silicat natural hulra-tat dc aluminiu, din grupa mineralelor argiloase. alb sau divers colorat, cu luciu mat. IIALOMETRU, halomctre s.n. (fr. halomctre) Arco-metru gradat carc serveşte la determinarea conccn-traţici dc săruri anorganicc solubile din substanţele zaharate. HALOIMORF, -Ă, haloniorfi, -e adj. (fr. haloniorphv) (Despre soluri) Bogat în sare. HALON s.n. (fr. halon) Gaz incolor, inodor şi râu con* ducător dc clcctricitatc, derivat halogcnat al unei hidrocarburi, întrebuinţat în extinctoare. IIALOPLANCTON, haloplanctonuri s.n. (engl. ha-loplancton) Plancton carc trăieşte şi sc dezvoltă iu ape sărate. IIALOR, halori s.m. (fr. haleur) Muncitor carc lucrează la halajul ambarcaţiunilor. HALOU s.n. v. halo1. HÂLTĂ, halte s.f. (germ. Halte[stelle], fr. halte) 1. Gară mică unde opresc trenuri locale. 2. Oprire scurtă, popas (al trupelor în marş). HALTERĂ/HĂLTERĂ, haltere s.f. (fr. haltere) LA-parat dc gimnastică şi dc cultură fizică format (lin două sfere sau din două discuri metalice fixate la capctclc unei bare. 2. (La pl.) Probă sportivă practicată cu halterele (1). HALTEROFIL, -Ă, halterofili, -e s.m. şi f. (fr. hal-terophile) Atlet carc practică halterofil ia. HALTEROFILIE s.f. (fr. halterophilie) Sport practicat cu haltere. HALUCINĂ, halucinez vb. I (fr. halluciner) A aven halucinaţii. HALUCINÂNT, -Ă, halucinanţi, -te adj. (fr. hallu-cinant) 1. Care provoacă vedenii; oniric (2). 2. (Fig-) Uluitor, impresionant (1), extraordinar (I). HALUCINÂT, -Ă, halucinaţi, -te s.m. şi f. (fr. hal-lucine, lat. hallucinatus) Persoană carc arc halucinaţii. HALUCINATORIU, -IE, halucinatorii adj. (fr. hal-lucinatoire) Care ţine dc halucinaţii. HALUCINAŢIE, halucinaţii s.f. (fr. hallucituilion, lat. hallucinatio) Tulburare psihică manifestată prin percepţia patologică a unor senzaţii, obiecte, fenomene imaginare; vedenie, nălucire. HALUCINOGEN, -Ă, halucinogeni, -e adj., s.n. (fr. hallucinogene) (Substanţă) care provoacă halucinaţii, stări euforice etc. 439 HAPLOFÂZĂ HALUCINOZĂ, hahicinoze s.f. (fr. hallucînose) Stare patologică manifestată prin halucinaţii al căror sens este recunoscut de bolnav. HÂLUX s.m. (lat., fr. hallttx) Degetul mare de la picior. HAMAC, hamacuri/hamace s.n. (fr. hamac) Plasă sau pânză suspendată orizontal între doi stâlpi, între doi copaci etc., care serveşte drept pat mobil ori leagăn. HAMADĂ, hamade s.f. (fr. hamada) Podiş pietros în regiunile deşertice din Sahara şi din Peninsula Arabică. HAMADRIADĂ, hamadriade s.f. (fr. hamadiyade) Nimfa a pădurilor, care se năştea şi murea odată cu arborele în care era închisă. HAMBURGER, hambwgeri s.m. (pr. hămburgâr\ fr., engl. hamburger) Chiftea plată din came de vită, condimentată şi prăjită, servită într-o chiflă tăiată în două. HAiMJTIC, -Ă, hamitici, -ce adj. (fr. hamitique) 1. Care aparţine hamiţilor. 2. Limbi hamitice = grup de limbi vorbite în nordul şi în estul Africii. HAMIŢI s.m. pl. (fr. chamites) Grup de popoare din nordul şi din estul Africii, înrudite prin limbă şi prin trăsături fizice. HAMLEŢI s.m. pl. (n.pr. Hamlet) Indispensabili (2). HAiMMERLESS s.n. (engl. hammerless) Puşcă de vânătoare cu două cocoaşe interne. HAMSTER, hamsten s.m. (germ. Hamster, engl. ham-sîer) Rozător mic din Alsacia şi din Europa Centrală, asemănător şobolanului, cu blană divers colorată, folosită la confecţionarea mantourilor; hâr-ciog auriu. HANAP s.n. (fr. hanap) Vas de băut medieval, de lemn, de alabastru-etc., bogat ornamentat, cu picior, care se putea închide cu cheie pentru a feri conţinutul de otrăvire. HANDBAL s.n. (germ. Handball, fr., engl. hand-ball) Joc sportiv între două echipe, în care mingea trebuie introdusă cu mâinile în poarta echipei adverse. HANDBALIST, -Ă, handbalişti, -te s.m. şi f. (handbal + -ist) Sportiv care practică handbalul. HANDICAP, handicapuri s.n. (engl., fr. handicap) L Punctaj acordat unei echipe sau unui concurent mai slab, pentru a avea şanse egale; diferenţă (mare) dc puncte între echipa învinsă şi echipa învingătoare. 2. Număr dc puncte prin care o echipă sau un concurent este pus în inferioritate de un adversar. 3. Deficicnţă senzorială, motorie, mintală ori psihică sau orice infirmitate a unei persoane; diza-bilitate (1). 4. (Fig.) Greutate, piedică în activitatea cuiva. HANDICAPA, handicapez vb. I (fr. handicaper) 1. A avea sau a-şi crea un avantaj (printr-o manevră) asupra unui adversar, într-o competiţie sportivă. 2. (Fig.) A dezavantaja. HANDICAPAT, -Ă, handicapaţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. handicape) 1. (Persoană) care are un handicap fizic sau psihic; infirm, invalid. 2. (Persoană, echipă) care este în dezavantaj, într-o competiţie sportivă. HANDLING s.n. (pr. hendling\ engl., fr. handling) Complex de activităţi în vederea pregătirii aeronavelor înainte şi după curse, precum şi serviciile oferite pasagerilor până la recuperarea bagajelor. HANGAR, hangare s.n. (fr. hangar) Construcţie mare, formată dintr-un acoperiş ridicat pe stâlpi, cu deschideri laterale, destinată adăpostirii şi întreţinerii avioanelor, tractoarelor, combinelor etc. HANORAC, hanorace s.n. (fr. anorak) Haină impermeabilă scurtă, cu glugă, folosită Ia schi, în excursii etc. HÂNSĂ, hanse s.f. (germ. Hansa, fr. hanse) Asociaţie, companie comercială şi politică a unor oraşe de la Marea Nordului şi de la Marea Baltică, iniţiată în Evul Mediu de negustorii germani. HANSEATIC, -Ă, hanseatici, -ce adj. (fr. hansea-tique) Privitor la hansă, al hansei, de hansă. HANTÂ, hantez vb. I (fr. hanter) A obseda, a chinui. HANTELĂ, hanţele s.f. (germ. Hanţei) Greutate metalică de 1-5 kg, alcătuită din două sfere unite prin-tr-un mâner, folosită pentru gimnastică. HAOS s.n. (fr., lat. chaos) 1. Spaţiu nemărginit, neorganizat, despre care se presupune că a existat înainte de apariţia Universului, de crearea lumii. 2. (Fig.) Confuzie generală, dezordine (1); dezorganizare. HAOTIC, -Ă, haotici, -ce adj. (fr. chaotique) L Care are aspect de haos; care ţine de haos. 2. (Fig.) Extrem de confuz, de dezordonat; dezorganizat. HÂPAX/HÂPAX LEGOMENON, hapaxuri/hapa-xuri legomenon s.n./loc. s.n. (fr., gr. hapax legome-non) Cuvânt sau expresie care apare într-un singur loc în literatură sau într-un text; lucru enunţat o singură dată. HAPLO- (fr. haplo-, gr. haploos) Element de compunere cu sensul de „simplu”,, jumătate , în cuvinte ca: haplofază, haploid. HAPLOFÂZĂ, haplofaze s.f. (fr. haplophase) Fază haploidă. HAPLOID 440 HAPLOID, -A, haplo ti, -de adj. (fr. haploide) 1. (Despre celule, organisme) Care are un singur set de cromozomi. 2. Fază haploidă = starea celulelor sexuale în nucleele cărora se găseşte jumătate din numărul normal de cromozomi ai speciei; haplo-fază. HAPLOLOGIE. haplologii s.f. (fr. haploîogie) Suprimare, prin disimilaţie totală, a unei silabe identice sau asemănătoare cu silaba vecină (din acelaşi cuvânt ori din cuvinte învecinate)., Jumătate", prin haploîogie, devine „jumate". HAPPENING, happeninguri s.n. (pr. hepăning; engl. happening) Spectacol de origine americană, improvizat, spontan, care solicită participarea activă a publicului. HAPPY-END, happy-enduri s.n. (pr. hepiend; engl. happy-end) Sfârşit, deznodământ, epilog fericit al acţiunii unei opere dramatice, cinematografice etc. HARACHIRI s.n. (fr. hara-kiri) Sinucidere rituală la japonezi (întâlnită în sec. al XlI-lea), care constă în spintecarea pântecelui cu pumnalul, practicată de samurai în caz de înfrângere, dezonoare sau condamnare la moarte. HARD, harduri s.n. (engl. hard[\vare]) Hardware. HÂRDBACK s.n. (pr. hărdbec; engl. hardback) Ediţie cartonată, scumpă a unei cărţi. HÂRD DISK, harddiskuri s.n. (engl. hard-disk) Disc magnetic mare, utilizat la stocarea datelor în calculator. HÂRD ROCK s.n. (engl. hard rock) L Stil de muzică uşoară şi de jazz cu intensităţi sonore puternice, obsedante. 2. Cântec interpretat în hard rock (1). HÂRD-TOP s.n. (engl. hard-top) Automobil cu o capotă rigidă, demontabilă. HÂRDWARE s.n. (pr. Itârduer; engl. hardware) Ansamblu de componente şi dispozitive (tastatură, procesor, disc fix, disc flexibil, monitor, imprimantă etc.) care formează un calculator de prelucrare automată a datelor; hard. HARES s.n. (germ. Fiarex) Hârtie presată, impregnată cu răşini fenolice, întrebuinţată ca material elec-troizolant. HARNAŞÂ, harnaşez vb. I (fr. harnacher) A înhăma un cal. HARNAŞAMENT, harnaşamente s.n. (fr. hania-chement) Ansamblul pieselor (hamuri, hăţuri, frâie, şa etc.) necesare pentru înhămarea şi înşeuarea calului. HARPAGON, hai-pagoni s.m. (fr. harpagon) Om deosebit de zgârcit, om exagerat de avar. HÂRPĂ, harpe s.f. (fr. harpe, germ. Harfe) Instrument muzical mare şi triunghiular, având coardc inegale ca lungime, care vibrează prin ciupirc cu degetele dc la mână. HÂRPIE, harpii s.f. (fr. harpie) 1. Monstru mitologic fabulos, cu un cap de femeie, corp dc pasăre dc pradă şi gheare de vultur. 2. (Fig.) Femeie foarte rea, arţăgoasă şi hrăpăreaţă. 3. Specie de vultur din America dc Sud. HARPIST, -Ă, harpişti, -ste s.m. şi f. (fr. harpiste) Instrumentist care cântă la harpă. HARPON, harpoane s.n. (fr. harpon) 1. Unealtă asemănătoare lăncii, formată dintr-o bară dc metal sau de lemn cu un vârf metalic ascuţit, prevăzută cu o frânghie lungă, folosită la vânarea balenelor, a rechinilor etc. 2. Dispozitiv folosit de marinari pentru a apuca diferite obiecte. HARPONIER, harponieri s.m. (harpon + -ier, cf. fr. harponneur) Pescar care lucrează cu harponul. HARPSICORD s.n. (engl. harpsichord) (Livr.) Clavecin. HARUSPICIU, hantspicii s.m. (lat. haruspex, -icis, fr. haruspice) (în Roma antică) Preot etrusc carc prezicea viitorul pe baza examinării măruntaielor animalelor jertfite şi a observării fenomenelor naturii. HÂSPEL, haspeltiri s.n. (germ. Haspel) 1. Maşina folosită la finisarea ţesăturilor, la vopsirea pânzei etc. 2. Maşină folosită la trecerea firelor de bumbac de pe ţevi pe sculuri; maşină de depănat. HAŞE, haşeuri s.n. (fr. hache) Came tocată; conservă preparată din ficat, came (de porc, dc pasăre etc.) şi slănină, tocate şi condimente. HAŞIŞ s.n. (fr. hachich) Substanţă narcotică excitantă şi toxică, extrasă din frunzele şi inflorescenţele unei specii de cânepă indiană, care, consumată sistematic timp îndelungat, dă dependenţă. HAŞIŞISM s.n. (fr. hachichisme) Intoxicaţie acută cu haşiş. HAŞURA, haşurez vb. I (fr. hachurer) A acoperi o hartă, un desen etc. cu linii paralele sau întretăiate, care indică un relief, o secţiune, umbre etc. HAŞURATOR, haşuratoare s.n. (haşura + -tor, cf. fir. hachurateur) Instrument de trasare a haşurilor. HAŞURA, haşuri s.f. (fr. hachure) Fiecare dintre liniile (negre) paralele sau întretăiate, egale ca grosime, care umbresc o parte a unui desen, marchează relieful pe o hartă etc. HATORICĂ, hatorice adj. (fr. hathorique) Coloană hatorică - coloană al cărei capitel este decorat cu patru capete ale zeiţei egiptene Hathor. 441 HEGEMONIE HAT-TRICK s.n. (pr, hettric; engl. hat trick) Performanţa unui fotbalist sau a unui hocheist care înscrie trei goluri ori trei puncte consecutive în acelaşi mcci. HAUTE COUTURE s.f. (pr. otcutiir; fr. haute cou-ture) (Livr.) Croitorie de lux. HAUTPARLEUR s.n. (pr. otparlor; fr. haut-parieur) Difuzor (1). HAVÂ, havez vb. I (fr. Itaver) A tăia făgaşe într-un zăcământ cu ajutorul havezei. HAVAIÂNĂ, havaiene s.f. (fr. [giiitare] hawaîenne) Instrument muzical asemănător chitarei, cu un sunet melodios, lin şi tărăgănat. HAVAN, -Ă, (1) havane (fr. havane) 1. S.f. Ţigară de foi de calitate superioară, originară din Cuba. 2. Adj. invar. Maro-deschis (ca tutunul). HAVEZĂ, haveze s.f. (fr. haveuse) Maşină de tăiat strate de cărbune sau de minereu într-o mină1 (1). HAWAIIÂN, -Ă, hawaiieni, -e (fr. hawai'en) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Hawaii. 2. Adj. (Despre un tip de erupţie vulcanică) Caracterizat prin emisie fară explozie şi prin bombe vulcanice de lavă ba-zaltică fluidă. HAZARD, hazarduri s.n. (fr. hasard) 1. Concurs neprevăzut de evenimente; întâmplare, soartă, destin (1); şansă bună sau rea, noroc. 2. Jocul hazardului situaţie în care decide numai hazardul (1). HAZARDA, hazardez vb. I (fr. hasarder) 1. A întreprinde ceva bazându-se pe noroc; a se aventura, a risca. 2. A încerca să acţioneze cu îndrăzneală. HAZARDAT, -Ă, hazardaţi, -te adj. (de Ia hazarda, cf. fr. hasarde) Periculos, riscant, imprudent, cu efect nesigur. HEADER s.n. (pr. heder, engl. header) (Inform.) Antet. HEADING s.n. (pr. heding; engl. heading) Lovitură cu capul, la fotbal. HEBDOMADAR, -Ă, hebdomadari, -e adj., s.n. (fr. hebdomadaire) (Publicaţie) care apare o dată pe săptămână; săptămânal. HEBE- (fr. hebe, gr. hebe) Element de compunere cu sensul de „pubertate”, în cuvinte ca: hebefrenie, hebelogie. HEBEFRENIC, -Ă, hebefrenici, -ce (fr. hebephre-nique) 1. Adj., s.m. şi f. (Bolnav) de hebefrenie. 2. Adj. Referitor la hebefrenie. HEBEFRENIE, hebefrenii s.f. (fr. hebephrânie) Formă dc schizofrenie care survine la pubertate, carac-tcrizată printr-o tendinţă spre melancolie alternând cu accese de furie şi de violenţă. HEBELOGIE s.f. (fr. hebelogie) Psihologia adolescenţei. HEBETUDINE, hebetudini s.f. (lat. hebetudo, -inis, fr. hebetude) Stare maladivă de toropeală, manifestată printr-o amorţire a facultăţilor intelectuale. HEBOID, -Ă, heboizi, -de adj. (fr. heboide) Care manifestă tendinţa de a comite acte antisociale. HECATOMBĂ, hecatombe s.f. (fr. hecatombe) 1. (în Antichitate) Jertfa rituală de o sută de animale. 2. (Fig.) Mulţime de morţi, de cadavre; masacru, măcel. HECATONSTIL, hecatonstiluri s.n. (fr. hecatonstyle) Portic cu o sută de coloane. HECTĂR, hectare s.n. (fr. hectare) Unitate de măsură pentru suprafeţe agrare, egală cu o sută de acri. HECTICĂ, hectice adj. (fr. hectique) Febră hectică = febră continuă, de lungă durată, care provoacă o degradare a stării generale a organismului. HECTIZ1E, hectizii s.f. (fr. hectisie) Boală constând în friguri continue. HECT(O)- (fr. hectfo]-) Element de compunere cu sensul „o sută de”, în cuvinte ca: hectolitru, hectometru. HECTOGRÂF, hectografe s.n. (fr. hectographe, germ. Hektograph) Şapirograf, HECTOGRĂM, hectograme s.n. (fr. hectogramme, germ. Hektogramm) Unitate de măsură pentru masă, egală cu o sută de grame. HECTOLITRU, hectolitri s.m. (fr. hectolitre, germ. Hektoliter) Unitate de măsură pentru volum, egală cu o sută de litri. HECTOMETRU, hectometri s.m. (fr. hectometre, germ. Hektometer) Unitate de măsură pentru distanţă, egală cu o sută de metri. HEDONISM s.n. (fr. hedonisme) Doctrină morală în care scopul vieţii este plăcerea; cultul plăcerii. HEDONIST, -Ă, hedonişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. hedoniste) (Adept) al hedonismului; concupiscent. HEDONISTIC, -Ă, hedonist ici, -ce adj. (fr. hedonis-tique) Referitor la hedonism. HEGELIÂN, -Ă, hegelieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. he-gelien) (Adept) al filosofiei lui G.W.F. Hegel. HEGELIANISM s.n. (fr. hegelianisme) Filosofia lui G.W.F. Hegel şi a adepţilor acestuia. HEGEMON, hegemoni s.m. (lat. hegemon, fr. hege-mone) Cel care reprezintă forţa principală, conducătoare; conducător. HEGEMONIC, -Ă, hegemoniei, -ce adj. (germ. he-gemonisch) Referitor la hegemonie, de hegemonie. HEGEMONIE s.f. (fr. hegemonie) Supremaţie, dominaţie politică sau economică a unui grup social, a unui oraş, a unui stat faţă de alt grup social, alt oraş, alt stat; rol conducător. HEGEMONISM 442 HEGEMONISM s.n. (fr. hegemonisme) Tendinţa de hegemonie a unui stat, a unui grup. IIEGIRĂ s.f (fr. hegire) Moment dc început al erei musulmane (anul 622, când Mahomcd a fugit de la Mccca la Medina). HEIMATLOS, lieimatloşi s.m. (pr. haimatîos\ germ. Heimatlos) Apatrid. HELÂNCĂ, (2) helănci s.f. (fr., it. helancd) 1. Ţesătură sintetică supraelastică. 2. Obiect confecţionat din helancă (1). HELCOLOGIE s.f. (fr. helcologie) Studiul ulceraţiilor. HELCOMETRU, helcometre s.n. (fr. helcometre) Aparat dc gimnastică folosit la dezvoltarea forţei musculare. HELCOZĂ, helcoze s.f. (fr. helcose) (Med.) Ulceraţie. HEL1ÂC, -Ă, heliaci, -ce adj. (fr. heliaque) (Despre aştri) Care răsare şi apune odată cu Soarele. HELIÂNT, helianţi s.m. (fr. helianthe) Plantă flori-colă anuală sau perenă, cu tulpină, frunze şi flori asemănătoare celor ale florii-soarelui, originară din America de Nord. HEL1ANTINĂ s.f. (fr. helianthine) Indicator colorat, galben în mediu bazic, roşu în mediu acid, portocaliu în mediu neutru; metiloranj. HELIAST, heliaşti s.m. (fr. hâliasîe) Membru al unui tribunal antic atenian care îşi ţinea şedinţele în aer liber, la răsăritul Soarelui. HELICON, helicoane s.n. (fr. helicon) Instrument muzical de suflat asemănător tubei, cu tonuri grave, format dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, folosit în fanfare. HELIGARĂ, heligări s.f. (fr. heligare) Partea unui heliport aflată la dispoziţia publicului şi a pasagerilor. HELIO- (fr. helio-) Element de compunere cu sensul „privitor la Soare”, „al Soarelui”, în cuvinte ca: heliocentric., heliografîe. HELIOCENTRĂLĂ, heliocentrale s.f. (fr. helio-centrale) Centrală electrică solară. HELIOCENTRIC, -Ă, heliocentrici, -ce adj. (fr. he-liocentrique) 1. Referitor la heliocentrism; care are drept centru Soarele. 2. Sistem heliocentric = teoria lui Nicolaus Copemic, potrivit căreia Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar; heliocentrism. HELIOCENTRISM s.n. (fr. heliocentrisme) Sistem heliocentric. HELIOCROMIE s.f. (fr. heliochromie) Tipar adânc, policrom. HELIODERMITĂ, heliodermite s.f. (fr. heliodcr-mite) Denumire generică dată bolilor cutanatc provocate dc razele solare. HELIODOR s.n. (fr. heliodore) Varietate galbena dc berii, folosită ca piatră semipreţioasă. HELIOFIL, -Ă, heliofili, -e adj. (fr. heliophile) Amator, iubitor de lumină; (despre plante) carc crcştc în zone însorite. HELIOFITĂ, heliofite adj., s.f. (fr. heliophite)(Plantă) carc creşte în zone însorite. HELIOFOB, -Ă, heliofobi, -e (de la heliofobie) L Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de heliofobie. 2. Adj. (Despre plante) Care crcştc în zone umbrite, carc nu suportă lumina solară. HELIOFOBIE s.f. (fr. heliophobie) Fobie dc lumina (solară). HELIOGRAF, heliografe s.n. (fr. heliogi'aphe) 1. Aparat de reproducere a desenelor de pe hârtia dc calc pe hârtia fotosensibilă. 2. Aparat folosit la înregistrarea perioadei însorite din zi. 3. Aparat folosit la fotografierea Soarelui. HELIOGRAFIC, -Ă, heliografici, -ce adj. (fr. helio-graphique) 1. Referitor la heliografîe. 2. Hârtie hc-liografică = hârtie fotosensibilă pe carc sc copiazâ desenele executate pe hârtia de calc. HELIOGRAFÎE s.f. (fr. heliographie) 1. Reproducere şi multiplicare a desenelor cu ajutorul luminii; heliogravură. 2. Descriere a Soarelui. HELIOGRAVOR, heliogravori s.m. (fr. hâliogra-veur) Specialist în heliogravură. HELIOGRAVURĂ, heliogravuri s.f. (fr. heliogra-vure) 1. Procedeu de execuţie a clişeelor de cupm folosite pentru imprimarea heliografică; heliografîe; gravură obţinută prin acest procedeu. 2. Procc-deu fotomecanic de gravare a formelor de tipar adânc; fotogravură (2). HELIOLITOGRAFIE s.f. (fr. heliolithographie) Procedeu de obţinere a formelor de tipar prin reproducere fotografică. HELIOMARIN, -Ă, heliomarini, -e adj. (fr. helioma-rin) (Despre tratamente medicale) Care foloseşte simultan acţiunea razelor solare şi a aerului de mare. HELIOMETRJC, -Ă, heliometrici, -ce adj. (fr. hc-liometrique) De heliometru; realizat cu ajutorul hc-liometrului. HELIOMETRU, heliometre s.n. (fr. heliometre) Instrument optic folosit pentru stabilirea diametrului aparent al corpurilor cereşti. HELION, helioni s.m. (fr. helion) Nucleul atomului de heliu; particula alfa. 443 HEMATOCEL HELIOPLASTIE, helioplastii s.f. (fr. helioplastie) Gravură fotografică prin care se realizează planşe gravate în relief. HELIOSCOP, helioscocipe s.n. (fr. helioscope) Dispozitiv optic adaptat la lunetă, folosit pentru observarea Soarelui. HELIOSTÂT, heliostate s.n. (fr. heliostat) Instrument optic folosit pentru îndreptarea unui fascicul de raze într-o direcţie determinată. HELIOTACTISM s.n. (fr. heliotactisme) (Biol.) Heliotropism. HELIOTEHNIC, -Ă, heliotehnici, -ce (fr. heliotech-nique) 1. S.f. Tehnică de transformare a luminii naturale (solare) în curent electric. 2. Adj. Referitor la heliotchnică (1). HELIOTEHNICIÂN, -Ă, heliotehnicieni, -e s.m. şi f. (helio- + tehnician, cf. fr. hâîiotechnicien) Specialist în heliotehnică (1). HELIOTERAPIE, heiioterapii s.f. (fr. heliothera-pie) Terapie care constă în expunerea corpului la razele ultraviolete naturale (solare) sau artificiale; baie de soare. HELIOTERM, -Ă, heliotermi, -e adj. (de Ia helio-termic) Heliotermic. HELIOTERMIC, -Ă, heliotermici, -ce adj. (fr. he-liothermique) Care captează, care utilizează energia solară; helioterm. HELIOTERMIE, heliotermii s.f. (fr. heliothermie) Utilizare a căldurii produse de energia solară. HELIOTIP1E, heliotipii s.f. (fr. heliotypie) Fotoco-lografie. HELIOTROP, (3) heliotropi, (1, 2) heliotrope (fr. heliotrope) 1. S.n. Materie colorantă utilizată la vopsitul bumbacului. 2. S.n. Varietate de calcedonie vcrde-închis sau roşie, cu pete galbene strălucitoare, folosită ca piatră semipreţioasă. 3. S.m. Plantă exotică ale cărei flori sunt albe sau albastre, cu miros plăcut, folosită în industria parfumurilor; ulei eteric extras din această plantă. HELIOTROPIC, -Ă, heliotropici, -ce adj. (fr. helio-tropique) Referitor la heliotropism, de heliotropism. HELIOTROPINĂ, heliotropine s.f. (fr. heliotropiney germ. Heliotropin) Substanţă extrasă din heliotrop (3), cu miros de violete, folosită în industria parfumurilor. HELIOTROPISM s.n. (fr. heliotropisme) Proprietatea unor plante de a se orienta spre lumina solară; heliotactism; fototropism (1). HELIOZĂ, helioze s.f. (fr. heliose) (Livr.) Insola-tie(l). HELIPORT, heliporturi s.n. (fr. heliport) Aeroport pentru elicoptere. HELIPOT, helipoturi s.n. (fr. helipot) Potenţiome-tru de precizie. HELIU s.n. (fr. helium) Element chimic, gaz nobil neinflamabil, inert, inodor şi incolor, foarte uşor, folosit la umplerea dirijabilelor. HELMINT, helminţi s.m. (fr. helminthe) Nume generic dat viermilor paraziţi din intestinul omului şi al animalelor. HELMINTIÂZĂ, helmintiaze s.f. (fr. helminthiase) Boală parazitară produsă de viermii intestinali, frecventă la copii; verminoză. HELMINTOLOGIE s.f. (fr. helminthologie) Studiul viermilor paraziţi. HELOFITĂ, lielofite s.f., adj. (fr. helophyte) (Plantă) care trăieşte cu rizomul în apă sau în nămol. HELVET, helveţi s.m. (lat. Helvetti) Trib celtic care trăia, în Antichitate, în nord-vestul Elveţiei de astăzi. HELVETIC, -Ă, helvetici, -ce adj. (fr. helvâtique) Referitor la Confederaţia Helvetică. HEM, hemuri s.n. (fr. heme) Nucleul hemoglobinei, format din porfirină ciclică şi fier, la nivelul căruia se fixează oxigenul. HEMA-/HEMAT(0)-/HEM0- (fr. hema-/hemato-/ hemo-) Element de compunere cu sensul „(referitor la) sânge”, în cuvinte ca: hemostază, hemostatic. HEMANGIOM, hemangioame s.n. (fr. hemangiome) Angiom al vaselor sangvine, cu aspect de pată sau de excrescenţă roşie-violacee, care apare pe mână, pe faţă, pe buze etc. HEMARTROZĂ, hemartroze s.f. (fr. hemarthrose) Acumulare de sânge într-o articulaţie. HEMATEMEZĂ, hematemeze s.f. (fr. hematâmese) Hemoragie eliminată pe gură, provenită din tubul digestiv. HEMÂTIC, -Ă, hematiei, -ce adj. (fr. hematique) 1. Referitor la sânge. 2. Organ hematie = organ care produce globule roşii. HEMATIE, hematii s.f. (fr. hematie) Celulă sangvină roşie, care conţine hemoglobină; globulă roşie, eritrocit. HEMATINĂ, hematine s.f. (fr. hematine) Pigment colorant al hemoglobinei, care conţine fier. HEMATIT s.n. (fr. hematite) Oxid natural de fier, de culoare roşie sau brună, cu luciu metalic. HEMAT(O)- v. hema-. HEMATOCEL, hematocele s.n. (fr. hematocele) Tumoare formată în urma revărsării sângelui într-un ţesut sau într-un organ. HEMATOCR1T 444 HEMATOCRIT, hematocrite s.n. (fr. hematocrite) Procentaj al globulelor roşii dintr-o probă de sânge, în raport cu volumul total al sângelui, egal, în mod normal, cu 40%. HEMATOFÂG, -Ă, hematofagi, -ge adj., s.m. şi f. (fr. hematophage) (Animal) care se hrăneşte cu sânge. HEMATOFAGIE s.f. (fr. hematophagie) 1. Fagocitoză a hematiilor. 2. Faptul de a se hrăni cu sânge. HEMATOFOBIE, hematofobii s.f. (fr. hematophobie) Teamă morbidă de sânge. HEMATOGEN, -Ă, hematogeni, -e (fr. hematogene) 1. Adj. (Despre unele medicamente) Care face să crească numărul globulelor roşii. 2. S.n. Produs alimentar concentrat, rezultat din amestecarea sângelui cu lapte şi diverse arome, folosit în anemii (pernicioase). HEMATOGENEZĂ s.f. (fr. hematogenese) Proces de formare a sângelui. HEMATOLOG, -Ă, hematologi, -ge s.m. şi f. (fr. hema-tologue) Specialist în hematologie. HEMATOLOGIC, -Ă, hematologici, -ce adj. (fr. he-matologique) Referitor la hematologie, al hematologiei. HEMATOLOGIE s.f. (fr. hematologie) Studiul morfologiei, fiziologiei şi patologiei sângelui şi al organelor hematopoietice. HEMATOM, hematoame s.n. (fr. hematome) Acumulare de sânge închistat într-o cavitate naturală sau într-un ţesut, cauzată de ruptura unui vas de sânge. HEMATOMETRIE s.f. (fr. hematometrie) Examinare a sângelui pentru a determina tipurile şi proporţiile elementelor componente şi cantitatea de hemoglobină. HEMATOPOIETIC, -Ă, hematopoietici, -ce adj. (fr. hematopoietique) Referitor la hemotopoieză. HEMATOPOIEZĂ s.f. (fr. hematopoîese) Formare a celulelor sangvine (hematii, leucocite, limfocite, trombocite) în măduva osoasă (şi în ganglioni, pentru anumite limfocite); hemopoieză. HEMATOSCOP, hematoscoape s.n. (fr. hematoscope) Instrument folosit pentru determinarea cantităţii de hemoglobină din sânge. HEMATOSCOPIE, hematoscopii s.f. (fr. hematos-copie) Examinare a sângelui la microscop. HEMATOSPERMIE s.f. (fr. hematospermie) Prezenţă a sângelui în spermă; hemospermie. HEMATOTERAPIE, hematoterapii s.f. (fr. hema-totherapie) Hemoterapie. HEMATOZĂ, hematoze s.f. (fr. hematose) Transformare a sângelui venos în sânge arterial la nivelul alveolelor pulmonare; oxigenare. HEMATOZOÂR, hematozoare s.n. (fr. hematozoaire) Protozoar parazit care trăieşte în globulele roşii ale sângelui la om, dar şi în tubul digestiv al ţânţarului anofel, agentul patogen al malariei. HEMATURIC, -Ă, hematurici, -ce adj. (fr. hematu-rique) Referitor la hematurie. HEMATURIE, hematurii s.f. (fr. hematurie) Prezenţă de sânge în urină. HEMERALOP, -Ă, hemeralopi, -e adj., s.m. şi f. (fr. hemeralope) (Suferind) de hemeralopie. HEMERALOPIE, hemeralopii s.f. (fr. hemeralopie) Slăbire sau pierdere a vederii la lumină redusă, cauzată de lipsa vitaminei A; cecitate nocturnă. HEMERO- (fr. hemero-, gr. hemera) Element de compunere cu sensul de „zi”, în cuvinte ca: hemerolog, hemerotecă. HEMEROLOG, hemerologi s.m. (fr. hemerologue) Autor de calendare. HEMEROLOGIE s.f. (fr. hemerologie) Ştiinţa şi arta de a întocmi calendare. HEMEROTECĂ, hemeroteci s.f. (fr. hemerotheque) 1. Colecţie de ziare şi de reviste; efemerotecă. 2. Bibliotecă rezervată periodicelor; secţie a unei biblioteci cu astfel de publicaţii. HEMI-/EMI- (fr. hemi-) Element de compunere cu sensul, jumătate”, în cuvinte ca: hemicranie, hemi-ciclu, emisferă. HEMIALGIE, hemialgii s.f. (fr. hemialgie) Durere într-o singură parte a corpului. HEMIANESTEZIE, hemianestezii s.f. (fr. hemi-anesthesie) Pierdere a sensibilităţii pe o jumătate laterală a corpului. HEMICELULOZĂ, hemiceluloze s.f. (fr. hemicel-lulose) Polizaharid complex care se găseşte în plantele superioare. HEMICICLU, hemicicluri s.n. (fr. hemicycle) (Arhit.) Amfiteatru. HEMICRANIE, hemicranii s.f. (fr. hemicrănie) Durere localizată într-o jumătate de craniu, frecventa în migrene. HEMICRIPTOFITĂ, hemicriptofite adj., s.f. (fr. he-micryptophyte) (Plantă perenă) ai cărei muguri apar la suprafaţa solului, sub stratul de frunze moarte ori sub muşchii de pe pământ. HEMICRISTALÎN, -Ă, hemicristalini, -e adj. (fr-hemicristallin) (Despre roci vulcanice) Carc are o structură parţial cristalizată. 445 HEMOLÎZĂ HEMIFONIE s.f. (fr. liemiplionie) Incapacitatea de a vorbi cu glas tare. hemimeli'e, hemimelii s.f. (fr. hemimelie) Anomalie congenitală manifestată prin absenţa (extremităţilor) unui membru. HEMIMETÂBOLĂ, hemimetabole adj. (fr. hemime-tabole) (Despre insecte) Care are metamorfoza incompletă (fară stadiu de nimfa); heterometabolă. HEMI6N, hemioni s.m. (fr. hemione) Specie sălbatică de ecvideu asiatic, asemănătoare catârului, din Mongolia. HEMIOPIE, hemiopii s.f. (fr. hemiopie) Boală de ochi care constă în restrângerea vederii în partea laterală a câmpului vizual. HEMIPAREZĂ, hemipareze s.f. (fr. hemiparesie, cf. pareza) (Med.) Hemiplegie. HEMIPLEGIC, -Ă, hemiplegiei, -ce adj., s.m. şi f. (fr. hemiplegique) (Suferind) de hemiplegie. HEMIPLEGIE, hemiplegii s.f. (fr. hemiplegie) Paralizie a unei jumătăţi de corp, datorată unei leziuni cerebrale; hemipareză. HEMIPTER, hemiptere s.n. (fr. hemiptere) (La pl.) Ordin de insecte cu aripi scurte şi cu aparatul bucal adaptat la înţepat şi supt; (şi la sg.) insectă din acest ordin; heteropter. HEMISPÂSM, hemispasme s.n. (fr. hemispasme) Spasm unilateral. HEMO- v. hema-. HEMOCIT, hemocite s.n. (fr. hemocyte) Denumire generică dată celulei sangvine. HEMOCITOMETRU, hemocitometre s.f. (fr. hemo-cytomctre) Dispozitiv folosit pentru măsurarea dimensiunii hematiilor. HEMOCROMATOZĂ s.f. (fr. hemachromatose) Boală caracterizată prin acumularea de pigment feric în unele organe. HEMOCULTURĂ, hemoculturi s.f. (fr. hemoculture) Insămânţare a sângelui într-un mediu de cultură, pentru identificarea unor germeni patogeni. HEMODIAGNOSTIC, hemodiagnostice s.n. (fr. he-wodiagnostic) Diagnostic stabilit pe baza analizelor de sânge. HEMODIAL1ZĂ , hemodialize s.f. (fr. hemodialyse) Filtrare a sângelui, prin care se elimină moleculele toxice, în insuficienţa renală gravă; dializă a sângelui. HEMODIALIZOR, hemodializori s.m. (fr. hemo-dialyseur) Rinichi artificial. HEMODILUŢIE, hemodiluţii s.f. (fr. hemodilution) Diluţie a sângelui. HEMODINĂMICĂ s.f. (fr. hemodynamique) 1. Circulaţie a sângelui în aparatul vascular. 2. Partea fiziologiei care studiază circulaţia sângelui. HEMODINAMOMETRU, hemodinamometre s.n. (fr. hemodynamometre) Instrument folosit la măsurarea presiunii sângelui. HEMOFÂG, -Ă, hemofagi, -ge adj. (fr. hemophage) 1. (Despre animale) Care se hrăneşte cu sânge. 2. (Despre fagocite) Care distruge globulele roşii. HEMOFILIC, -Ă, hemofdiei, -ce adj., s.m. şi f. (fr. hemophilique) (Suferind) de hemofîlie. HEMOFILIE, hemofilii s.f. (fr. hemophilie) Boală ereditară a sângelui transmisă de la mamă la fii, caracterizată prin timpul mare de coagulare şi prin tendinţa de hemoragii grave şi repetate. HEMOGENIC, -Ă, hemogenici, -ce (fr. hâmoge-nique) 1. Adj., s.m. şi f. (Suferind) de hemogenie. 2. Adj. Referitor la hemogenie. HEMOGENIE, hemogenii s.f. (fr. hemogenie) Boală de sânge, frecventă mai ales la femei, manifestată prin scăderea numărului trombocitelor, prin creşterea timpului de sângerare şi prin purpură hemo-ragică. HEMOGLOBINĂ s.f. (fr. hemoglobine) Pigment roşu din hematiile vertebratelor, care transportă oxigenul din alveolele pulmonare în ţesuturi. HEMOGLOBINEMIE s.f. (fr. hemoglobinemie) Prezenţă a hemoglobinei în sânge, din cauza distrugerii globulelor roşii. HEMOGLOBINOMETRIE s.f. (fr. hemoglobino-metrie) Determinare a cantităţii de hemoglobină din sânge. HEMOGLOBINOMETRU, hemoglobinometre s.n. (fr. hemoglobinometre) Aparat folosit pentru determinarea cantităţii de hemoglobină din sânge; he-mometru. HEMOGLOBINOPATIE, hemoglobinopatii s.f. (fr. hemoglobiiiopcithie) Nume generic dat bolilor ereditare cu hemoglobină anormală. HEMOGLOBINURIE, hemoglobinurii s.f. (fr. he-moglobinurie) Prezenţă a hemoglobinei în urină. HEMOGRAMĂ, hemograme s.f. (fr. hemogramme) Analiză de laborator prin care se determină cantitatea şi calitatea elementelor sangvine; buletin care conţine această analiză. HEMOLITIC, -Ă, hemolitici, -ce adj. (fr. hemolytique) Care provoacă sau însoţeşte hemoliza. HEMOLIZĂ, hemolize s.f. (fr. hemolyse) Distrugere normală sau patologică a globulelor roşii din sânge. hemolizi'nă HEMOLIZINĂ, hemolizine s.f. (fr. hemolysine) Substanţa carc distruge hematii, eliberând hemoglobina. HEMOMETRU, hemometre s.n. (fr. hemometre) Hcmoglobinomctru. HEMOPÂTIC, -Ă, hemopatici, -cc adj. (fr. hemo-pothiquc) Referitor la hemopatie. HEMOPATIE, hemopatii s.f. (fr. hemopathie) Nume generic dat bolilor de sânge. HEMOPERFUZIE, hemoperfuzii s.f. (hemo- + perfuzie) Purificare a sângelui în afara organismului şi reintroducerea acestuia prin perfuzie. HEMOPOIEZĂ s.f. (fr. hemopoiese) Hematopoieză. HEMOPTIZIC, -Ă, hemoptiziei, -ce adj., s.m. şi f. (fr. hemoptysique) (Suferind) de hemoptizie. HEMOPTIZIE, hemoptizii s.f. (fr. hemoptysie) Eliminare dc sânge oxigenat prin tuse, în tuberculoza pulmonară, în pneumonie etc. HEMORAGIC, -Ă, hemoragiei, -ce adj. (fr. hâmor-ragique) Referitor la hemoragie, provocat de hemoragie; caracterizat prin hemoragie. HEMORAGIE, hemoragii s.f. (fr. hemorragie) 1. Scurgcrc (abundentă) de sânge, cauzată de ruperea unui vas sangvin; hemoree. 2. (Fig.) Pierdere importantă a ceea cc este esenţial pentru viaţa sau pentru bogăţia unei ţări. Hemoragie a valorilor. Hemoragie de capital. 3. Hemoragie nazală = epistaxis. HEMOREE, hemoree s.f. (fr. hemorrhee) Hemoragie (1). HEMOROID, hemoroizi s.m. (fr. hemoiroîdes) (La pl.) Varice ale venelor din anus şi din rect, manifestate prin dureri şi hemoragii. HEMOROIDÂL, -Ă, hemoroidali, -e adj. (fr. he-morroidal) Referitor la hemoroizi. HEMOSIDERINĂ, hemosiderine s.f. (fr. hemoside-rine) Pigment hepatic bogat în fier. HEMOSIDEROZĂ, hemosideroze s.f. (fr. hemosi-derose) Boală caracterizată prin depunere de he-mosiderină în unele organe (ficat, plămâni etc.). HEMOSPERMIE s.f. (fr. hemospermie) (Med.) Hematospermie. HEMOSTATIC, -Ă, hemostatici, -ce adj., s.n. (fr. hemostatique) (Substanţă, medicament; compresă) care opreşte o hemoragie. HEMOSTÂZĂ, hemostaze s.f. (fr. hemostase) Oprire spontană sau provocată a unei hemoragii. HEMOTERAPIE, hemoterapii s.f. (fr. hemothera-pie) Administrare de sânge în tratamentele unor boli; hematoterapie. HEMOTIP s.n. (hemo- + tip) Tip dc sânge. HEMOTORAX, hemotoraxuri s.n. (fr. hemothonn) Acumulare dc sânge în cavitatca plcurală. HEMOTOXIE, hemotoxii s.f. (fr. hemotoxie) Otrăvire a sângelui. HEMOTOXINĂ, hemotoxine s.f. (fr. hemotoxie) Substanţă cu acţiune nocivă asupra globulelor roşii. HEMOTROP, -Ă, hemotropi, -e adj. (fr. hâmotropc) (Despre virusuri) Care sc fixează pc cclulclc sangvine. HEMOVACCINÂRE, hemovaccinări s.f (cf. fr. hc-movaccination) Inoculare de sânge sau dc plasmă sangvină sub piele. HENDIÂDĂ, hendiade s.f. (fr. hendiadys) Figura dc stil care constă în exprimarea unei idei prin două substantive legate prin conjuncţia şi, în loc dc un substantiv însoţit de un atribut. HENOTEISM s.n. (germ. Henotheismus, fr. henn-theisme) Religie străveche în care credincioşii sc închinau unui singur zeu, fară a exclude existenta altora. HENRY s.m. (fr. hemy) Unitate de măsură pentru inductanţă (electrică). HENŢ, henţuri s.n. (engl. hands) Atingere neregula-mentară (de către un jucător) a mingii cu mâna, la fotbal. HEORTOLOGIE s.f. (fr. heortologie) Studiul vechilor sărbători greceşti. HEPARINĂ, heparine s.f. (fr. heparine) Substanţa anticoagulantă extrasă din ficat, folosită în infarctul miocardic, flebită, tromboză etc. HEPATALGIE, hepatalgii s.f. (fr. hepatalgie) Durere de ficat. HEPATECTOMIE s.f. (fr. hepatectomie) Extirpare a unei porţiuni din ficat. HEPATIC, -Ă, hepatici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. hepa-tique) 1. (Suferind) de ficat. 2. Insuficienţă hepatică = ansamblul tulburărilor datorate alterării funcţiilor ficatului. HEPATITĂ, hepatite s.f. (fr. hepatite) 1. Afccţiunc inflamatorie a ficatului; icter. 2. Hepatită epidemică - hepatită produsă de un virus. HEPAT(O)- (fr. hepato-, gr. hepas, -atos) Element de compunere cu sensul de „ficat”, în cuvinte ca: hepatologie, hepatom. HEPATOCELs.n. (fr. hepatocele) Hernie a ficatului. HEPATOCIT, hepatocite s.n. (fr. hepatocy'te) Celula a ficatului. 447 HERMENEUTICĂ HEPATOGEN, -Ă, hepatogeni, -e adj. (fr. hepato-gene) De origine hepatică, care este produs de ficat. HEPATOGRAFIE, hepatografii s.f. (fr. hepatogra-phie) Radiografie a ficatului. HEPATOLOG, -Ă, hepatologi, -ge s.m. şi f. (de la hepatologie, cf. it. epatologo) Specialist în hepato-logie. HEPATOLOGIC, -Ă, hepatologici, -ce adj. (fr. lic-patologique) Referitor la hepatologie. HEPATOLOGIE s.f. (fr. hepatologie) Disciplină care se ocupă cu studiul ficatului. HEPATOM, hepatoame s.n. (fr. hepatome) Tumoare hepatică (malignă). HEPATOMEGALIE, hepatomegalii s.f. (fr. hepa-tomegalie) Mărire patologică a volumului ficatului. HEPATOPATIE, hepatopatii s.f. (fr. hepatopathie) Denumire generică dată bolilor de ficat. HEPATOPTOZĂ, hepatoptoze s.f. (fr. hepatoptâse) Ptoză a ficatului. HEPATORAGIE, hepatoragii s.f. (fr. hepatorragie) Hemoragie hepatică. HEPATOTOXINĂ, hepatotoxine s.f. (fr. hepatoto-xine) Toxină cu efect dăunător asupra ficatului. HEPTA- (fr. hepta-, gr. hepta) Element de compunere cu sensul de „şapte”, „de şapte ori”, în cuvinte ca: hcptacord, heptameron. HEPTACORD, heptacorduri s.n. (fr. heptacorde) 1. Liră cu şapte coarde, la vechii greci. 2. Scară muzicală cu şapte trepte diatonice. HEPTAEDRIC, -Ă, heptaedrici, -ce adj. (fr. hepta-edrique) în formă de heptaedru. HEPTAEDRU, heptaedre s.n. (fr. heptaedre) Corp geometric cu şapte feţe. HEPTAGON, heptagoane s.n. (fr. heptagone) Poligon cu şapte laturi şi cu şapte unghiuri. HEPTAGONÂL, -Ă, heptagonali, -e (fr. heptago-nal) Care are formă de heptagon. HEPTAMETRU, heptametre s.n. (fr. heptametre) Vers alcătuit din şapte picioare. HEPTÂN, heptani s.m. (fr. heptane) Hidrocarbură lichidă inflamabilă, cu şapte atomi de carbon în moleculă, folosită drept carburant ori solvent. HEPTATLON s.n. (hepta[edru] + [pentjatlon) Complex de şapte probe atletice, alese dintre alergări, sărituri şi aruncări. HEPTEMIMER, -Ă, heptemimeri, -e adj. (cf. fr. hepthemimere) (Despre cezura unui vers) Care se găseşte după a şaptea jumătate de picior. HEPTODĂ, heptode s.f. (fr. heptode, germ. Heptode) Tub electric cu vid şi cu şapte electrozi. HERALD, heralzi s.m. (lat. heraldus, cf. fr. hâraut) Dregător medieval care purta însemnele monarhilor sau ale principilor, organiza tumirurile, anunţa declaraţiile de război etc. HERALDIC, -Ă, heraldici, -ce (fr. heraldique) 1. S.f. Studiul stemelor şi al blazoanelor caselor domnitoare, familiilor nobiliare etc. 2. Adj. Referitor la blazoane, la steme; care ţine de heraldică (1). HERALDIST, herald işti s.m. (fr. heraldiste) Specialist în heraldică. HERCINIC,-Ă, hercinici, -ce adj. (cf. fr. hercynien) 1. (Despre mişcările de cutare ale scoarţei terestre) Care s-a format la sfârşitul erei primare. 2. Oro-geneză hercinicâ = totalitatea mişcărilor de cutare a scoarţei terestre manifestate din devonian până în permian, care au dat naştere unor lanţuri de munţi. HERCULE s.m. (fr. hercule) Bărbat voinic cu forţă fizică considerabilă, robust. HERCULEEÂN, -Ă, herculeeni, -e adj. (fr. hercule-en) Care este asemenea lui Hercule, demn de Hercule; foarte puternic, voinic; colosal. HEREFORD n.pr. n. (pr. herford, engl. Hereford) Rasă de bovine crescute pentru came, roşcate pe tot corpul, exceptând capul, abdomenul şi extremităţile picioarelor, în ţările anglo-saxone şi în America Latină. HERING, heringi s.m. (germ. Hering) Peşte marin asemănător scrumbiei. HERMAFRODIT, -Ă, hermafrodiţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. hermaphrodite) Androgin; bisexuat, bisexual. HERMAFRODITISM s.n. (fr. hermaphroditisme) Existenţă, la acelaşi organism, a organelor sexuale de la ambele sexe; intersexualitate; bisexualitate, androginie (2). HERMĂ, hernie s.f. (fr. hermes, cf. n.pr. Hermes) (La pl.) Stâlpi de piatră fixaţi de-a lungul drumului, Ia răspântii şi la intrarea în casele vechilor greci, care aveau în partea de sus capul lui Hermes, zeul comerţului. HERMELINĂ, henneline s.f. (germ. Hennelin) (Zool.) Hermină. HERMENEUT, hermeneuţi s.m. (fr. hermeneute) Specialist în hermeneutică. HERMENEUTIC, -Ă, hermeneutici, -ce adj. (fr. hermeneutique) Referitor la hermeneutică, de hermeneutică. HERMENEUTICĂ s.f. (fr. hermeneutique, germ. Hermeneutik) 1. Ştiinţa şi arta interpretării textelor vechi, mai ales biblice; ştiinţa exegezei. 2. Ştiinţa HERMINÂT 448 interpretării simbolurilor carc acţionează în subconştient, în vis, în vorbire ctc. HERMINÂT, -Ă, herminafi, -te adj. (fr. hermine) (Despre găini) Carc arc penaj alb tivit cu negru la coadă şi la aripi şi negru tivit cu alb la gât. HERMINĂ, hermine s.f. (fr. hermine) Mamifer carnivor din ţările nordice, asemănător nevăstuicii, cu blană fină, albă iama şi cafenie vara; hermelină, cacom, helge; blana accstui animal. HERNIÂR, -Ă, herniari, -e adj. (fr. herniaire) Referitor la hernie. HERNIE, hernii s.f. (fr. hernie, lat. hernia) 1. Ieşirea unui organ din cavitate prin ruperea unei membrane (mai ales a intestinului subţire din peritoneu). 2. Hernie de disc ~ ieşirea discului cartilaginos din spaţiul intervcrtebral. HEROIDĂ, heroide s.f. (fr. heroide) Epistolă în versuri în carc un personaj celebru îşi exprimă gândurile şi sentimentele. HEROINĂ s.f. (fr. heroine) Stupefiant toxic extras din morfină. HEROINOMÂN, -Ă, heroinomani, -e s.m. şi f. (fr. hero'inomane) Persoană care se droghează cu heroină. HEROINOMANIE s.f. (fr. heroinomanie) Consum de heroină în doze mari şi repetate. HERPES, herpesuri s.n. (fr. herpes, lat. herpes) Erupţie cutanată datorată unui virus, care constă în apariţia (periodică) a unor grupuri de băşicuţe pline cu lichid în jurul buzelor, nasului sau al organelor genitale. HERPETIC, -Ă, herpetici, -ce adj. (fr. Jierpâtique) Care are natura herpesului. HERSĂ, herse s.f (fr. herse) Grilă culisantă de metal sau de lemn armat, care bloca accesul duşmanilor în cetăţile medievale. HERTZ, hertzi s.m. (pr. herţ\ germ. Hertz, fr. hertz) Unitate de măsură a frecvenţei unei mişcări care se repetă la fiecare secundă; ciclu pe secundă. HERTZIÂN, -Ă, hertzieni, -e adj. (pr. herţiân\ fr. hertzien) 1. Referitor la undele electromagnetice radio. 2. Undă (sau rază) hertziană = undă electromagnetică utilizată în telecomunicaţii. Cablu her-tzian = sistem de transmisiune a mesajelor prin intermediul undelor hertziene. HERUL, -Ă, heruli, -e (fr. heniles) 1. S.m. şi f. (La pl.) Triburi germanice aparţinând neamului goţilor din sudul Scandinaviei şi din Peninsula lutlanda, care, în sec. al III-lea, au migrat spre sudul Europei. 2. Adj. Referitor la heruli (1), al herulilor. HESPERJDĂ, hesperide s.f. (fr. hesperides) Fnict cămos şi moale, asemănător bacei, cu cpicarpul tic culoarea lămâii, a portocalei ctc., din carc sc cxtran uleiuri eterice. HESSIÂN s.n. (fr. hessian) Ţesătură dc iută cu legătură de pânză, folosită în tapiţerie sau ca ambalaj. HETAIRĂ, hetaire s.f. (fr. hetaire) Curtezană dc rang înalt, în Grccia antică. HETAIRISM s.n. (fr. hetaîrisme) Nume dat relaţiilor extraconjugale ale bărbaţilor cu femei dc moravuri uşoare. HETERO- v. etero-. HETERO AUXINĂ, heteroauxine s.f. (fr. heteroau-xine) Hormon vegetal de crcştcrc, aflat în drojdii, în porumb ctc. HETEROCERC, -Ă, heterocerci, -ce adj. (fr. hete-rocerque) (Despre înotătoarca codală a unor peşti) Care are lobi inegali. HETEROCICLIC, -Ă, heterociclici, -ce adj. (fr. hc-terocyclique) (Despre compuşi organici) Carc arc în ciclu atomi de carbon şi atomi de alte elemente. HETEROCROMIE, heterocromii s.f. (fr. hetero-chromie) Anomalie congenitală care constă într-o colorare diferită a irisurilor. HETEROCROMOZOM, heterocromozomi s.m. (fr. heterochromosome) Cromozom sexual; heterozom. HETERODINĂ, heterodine s.f. (fr. heterodyne) Aparat de radio care produce oscilaţii dc înaltă frecvenţă şi ameliorează selecţia. HETERODONT, -Ă, heterodonţi, -te adj., s.m. (fr. heterodonte) (Animal) cu dinţi diferenţiaţi (incisivi, canini, premolari şi molari). HETERODOX, -Ă, heterodocşi, -xe adj. (fr. hetero-doxe) Care este contrar doctrinei oficiale a Bisericii (Ortodoxe); eretic. HETERODOXIE s.f. (fr. hetârodoxie) 1. Caracterul a ceea ce este contrar credinţei mărturisite. 2. Concepţie contrară doctrinei oficiale a Bisericii (Ortodoxe). HETEROFILIE, heterofilii s.f. (fr. heterophylic) Existenţă, pe aceeaşi plantă, de frunze cu forme diferite. HETEROGÂM, -Ă, heterogami, -e adj. (fr. hetero-game) (Despre plante) Care are două sau mai multe feluri de flori. HETEROGAMIE, heterogamii s.f. (fr. heterogamie) Fuziune a două elemente sexuale cu forme, mărimi şi structuri diferite. HETEROGONIE, heterogonii s.f. (fr. heterogonie) 1. Formare, pe aceeaşi plantă, a două sau trei tipuri 449 HEXAGONALĂ de flori, diferite în ce priveşte structura androceu-lui. 2. Alternare de generaţii prin mijloace diferite de reproducere sexuală. HETEROGREFĂ, heterogrefe s.f. (fr. heterogrejfe) Grefa2 în care grefonul este preluat de la altă specie; heteroplastie, xenogrefa. HETEROMETĂBOLĂ, heterometabole adj. (fr. he-terometaboîe) (Entom.) Hemimetabolă. HETEROMORF, -Ă, heteromorfi, -e adj. (fr. hete-mmoi-phe) Care prezintă forme variate în cursul dezvoltării aceleiaşi specii; polimorf; (despre substanţe minerale) care are aceeaşi natură chimică, dar structuri diferite. HETEROMORFIE s.f. (fr. heteromorphie) 1. Calitatea de a fi heteromorf; heteromorfîsm. 2. Sterilitate a unor flori, produsa de deosebirea de lungime dintre stil şi stamine. HETEROMORFÎSM s.n. (fr. heteromorphisme) Caracter heteromorf; heteromorfie (1). HETERONIM, -Ă, heteronimi, -e (fr. heteronyme) 1. Adj. (Despre o operă) Publicat sub alt nume decât cel al autorului; (despre un autor) care publică sub nume diferite. 2. S.n. Corespondent al unui cuvânt în altă limbă. 3. S.n. Substantiv care are altul pereche pentru sexul opus. HETERONOM, -Ă, heteronomi, -e adj. (fr. hetero-nome) Care se conduce după reguli sau legi venite din exterior; (despre schimbări fonetice) condiţionat de alţi factori. HETERONOMIE s.f. (fr. heteronomie) Caracter he-teronom; absenţă a autonomiei. HETEROPLĂSTIC, -Ă, heteroplastici, -ce adj. (fr. heîeroplastique) Referitor la heteroplastie. HETEROPLASTIE, heteroplastii s.f. (fr. heteroplastie) (Med.) Heterogrefa. HETEROPLAZIE, heteroplazii s.f. (fr. heteropla-sie) Formare a unui ţesut anormal în organism. HETEROPROTEIDĂ, heteroproteide s.f. (fr. hete-roproteide) Substanţă organică obţinută dintr-o proteină şi o substanţă neproteică. HETEROPTER, heteroptere s.n. (fr. heteropteres) (Entom.) Hemipter. HETEROSEXUÂL, -ă, heterosexuali, -e adj., s.m. Şi f. (fr. heterosexueî) (Persoană) care manifestă o atracţic sexuală pentru persoane de sex opus. HETEROSEXUALITĂTE s.f. (fr. heterosexualite) Atracţie pentru sexul opus. HETEROSFERĂ s.f. (fr. heterosphere) Strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele uşoare (azot, hidrogen, heliu). HETEROTAXIE s.f. (fr. heterotaxie) Poziţie anormală a unui organ anatomic. HETEROTERAPIE, heteroterapii s.f. (fr. hetero-therapie) Terapie cu mijloace caracteristice altei boli. HETEROTERM, -Ă, heterotermi, -e adj. (fr. hete-rotherme) Care prezintă heterotermie. HETEROTERMIE s.f. (fr. heterothermie) Pierdere sezonieră a capacităţii de încălzire, specifică animalelor care hibernează. HETEROTOPIC, -Ă, heterotopici, -ce adj. (fr. he-terotopique) Referitor la heterotopie. HETEROTOPIE, heterotopii s.f. (fr. heterotopie) (Med.) Ectopie. HETEROTRANSPLĂNT, heterotrcinsplanturi s.n. (fr. hâterotransplant) (Med.) Transplant luat de la alt individ. HETEROTROF, -Ă, heterotrofi, -e adj., s.m. şi f. (fr. heterotrophe, germ. heterotroph) (Organism) care se hrăneşte cu substanţe presintetizate de alte organisme. HETEROTROFIE s.f. (fr. heterotrophie) Mod de hrănire al organismelor heterotrofe. HETEROZIGOT, heterozigoţi s.m. (fr. heterozygote) Organism diploid care are o genă normală şi una mutantă. HETEROZOM, heterozomi s.m. (fr. heterosome) (Biol.) Heterocromozom. HEVEA s.m. (fr. hevea) Arbore tropical înalt, originar din America de Sud, cultivat (mai ales în sud-estul Asiei) pentru latex, din care se extrage cauciucul. HEXA- (fr. hexa-, gr. hex) Element de compunere cu sensul „şase”, în cuvinte ca: hexagon, hexareactor. HEXACORALIER, hexacoraîieri s.m. (fr. hexaco-ralliaire) (La pl.) Subclasă de polipi coralieri cu şase tentacule în jurul gâtului; (şi la sg.) polip co-ralier din această subclasă. HEXACORD, hexacorduri s.n. (fr. hexacorde) 1. Liră cu şase coarde, Ia vechii greci. 2. Şase trepte succesive ale unei scări muzicale. HEXAEDRIC, -Ă, hexaedrici, -ce adj. (fr. hexa-edrique) Care are formă de hexaedru. HEXAEDRU, hexaedre s.n. (fr. hexaedre) Poliedru cu şase feţe. HEXAGON, hexagoane s.n. (fr. hexagone, lat. hexa-gonus) Poligon care are şase laturi şi şase unghiuri. HEXAGONĂL, -Ă, hexagonali, -e adj. (fr. hexagonal) Care are formă de hexagon. HEXAGONĂLĂ, hexagonale s.f. (de la hexagonal) Convenţie semnată de şase state. HEXAMETRU 450 HEXAMETRU, hexametri s.m. (fr. hexametre, lat. hexamcler) Vers dactilic cu şase picioare, folosit mai ales în poezia epică antică. HEXAMOTOR, hexamotoare adj., s.n. (fr. hexamo-teur) (Avion) cu şase motoare. HEXAN, hexani s.m. (fr. hexane) Hidrocarbură volatilă incoloră, insolubilă în apă, cu miros caracteristic, obţinută din petrol, folosită ca dizolvant. IIEXAPOD, -Ă, hexapozi, -de (fr. hexapode) 1. Adj. (Despre animale) Cu şase picioare. 2. S.n. (La pl.) Clasă dc insccte cu şase picioare; (şi la sg.) insectă din accastă clasă. HEXAREACTOR, hexareactoare adj., s.n. (fr. hexa-reacteur) (Avion) propulsat de şase turboreactoare. HEXAST1H, -Ă, hexastihe adj. (fr. hexastique) Compus din şase versuri. IIEXASTIL, hexastihiri s.n. (fr. hexasty'le) Edificiu antic grecesc cu şase coloane la faţadă. HEXAVALENT, -Ă, hexavalenţi, -te adj. (fr. hexa-valent) (Despre elemente chimice, radicali) Care are valenţa şase. HEXODĂ, hexode s.f. (fr. hexode, germ. Hexode) Tub electronic cu vid, care conţine şase electrozi. HEXOZĂ, hexoze s.f. (fr. hexose) Denumire generică dată monozaharidelor cu şase atomi de carbon în moleculă. HEZBOLLÂH n.pr. (Hezbollah „Partidul lui Allah”) Organizaţie islamică de integrişti şiiţi libanezi, proi-ranieni, întemeiată în anul 1982, după ocuparea de către trupele israeliene a unui teritoriu din sudul Libanului. HIACINT, hiacinturi s.n. (fr. hyacinthe) Varietate roşie sau portocalie de zirconiu, folosită ca piatră semipreţioasă. HIALIN, -Ă, hialini, -e adj. (fr. hyalin) Transparent (1), incolor, asemănător sticlei; vitros (1). Cuarţ hialin. HIALINOZĂ, hialinoze s.f. (fr. hyalinose) Transformare patologică a ţesutului conjunctiv în masă sticloasă, în bolile de inimă, de rinichi etc. HIALITĂ, hialite s.f. (fr. hyalite) 1. Varietate transparentă de opal. 2. Sticlă neagră de Boemia. 3. In-flamaţie a corpului vitros al ochiului. HIALO- (fr. hyalogr. hyalos) Element de compunere cu sensul de „sticlă”, în cuvinte ca: hialograf hialoid. HIALOGRAF, hialografe s.n. (fr. hyalographe) 1. Instrument folosit pentru gravarea pe sticlă. 2. Instrument folosit pentru desenarea mecanică a perspectivei. HIALOGRAFIE s.f. (fr. hyalographie) 1. Arta desenării cu ajutorul hialografului (2). 2. Arta era-vării pe sticlă. HIALOID, -Ă, hialoizi, -de adj. (fr. hyaloîde) l.Cu aspect sticlos, vitros. 2. Umoare hialoidâ ~ lichid transparent din fundul globului ocular. Membrană hialoidâ = membrană carc înveleşte corpul vitros. HIALOPLÂSMĂ, hialoplasme s.f. (fr. hyaloplasmc) (Anat.) Ectoplasmă (1). HIAT, hiaturi s.n. (fr., lat. hiatus) 1. Succcsiune a două vocale într-un cuvânt, carc sc pronunţă în silabe diferite. 2. (Fig.) întrerupere, discontinuitate, HIBAKUSHA s.f. (pr. hibacitşa; engl. hibakusha) Supravieţuitor al bombardamentelor atomicc dc la Hiroshima şi Nagasaki, din 6 şi 10 august 1945. HIBERNA, hibernez vb. I (fr. hiberner, lat. hibernare) (Despre unele animale) A petrece iama în stare de hibernare. HIBERNAL, -Ă, hibernali, -e adj. (fr. hibernal, lat. hi berna lis) Care are loc în timpul iernii; dc iama. HIBERNARE, hibernări s.f. (de la hiberna) 1. Stare de amorţeală, dc viaţă latentă (asemănătoare somnului), cu temperatura corpului scăzută, în carc sc află iama unele animale. 2. (Fig.) Inactivitate. 3. Hibernare artificială = hibcmotcrapic. HIBERNOTERAPIE, hibernoterapii s.f. (fr. hihr-notherapie) Stare de hibernare indusă artificial în scop terapeutic sau în unele intervenţii chirurgicale. HIBISCUS, hibiscuşi s.m. (fr. hibiscus) Arbore tropical cu flori roz, roşii şi galbene; trestie africană din care se obţine hârtie. HIBRID, -Ă, hibrizi, -de (fr. hybride, lat. hybruh) 1. S.m., adj. (Organism) provenit din încrucişări: metis. 2. Adj. (Fig.) Amestecat, eterogen; disparat. HIBRIDA, hibridez vb. I (fr. hybrider) A încrucişa prin hibridare două plante, două specii etc.; a hibridiza. HIBRIDARE, hibridări s.f. (de Ia hibrida, cf. fr. hy-bridation) încrucişare sexuată sau vegetativă a doi indivizi de specii, de soiuri sau dc rase diferite; hi-bridaţie. HIBRIDÂŢIE s.f. (fr. hybridation) Hibridare. HIBRIDIZA, hibridizez vb. I (germ. hybridisieren) A hibrida. HIBRIDOM s.m. (hibrid + -om) Celulă formată din-tr-o celulă malignă şi o limfocită. HIC ET NUNC loc. adv. (lat. hic et nune) Aici şi acum. imediat. 451 HIDROAVION HICORI, hicori s.m. (fr. hickoiy) Arbore din America de Nord, asemănător nucului, cu lemn tare şi flexibil, folosit Ia fabricarea schiurilor, a canoelor etc.; lemnul acestui arbore. HICSOS, hicsoşi s.m. (fr. hyksos) (La pl.) Triburi semitice nomade care au stăpânit Egiptul în sec. XVIII-XVI î.H. HIDALGIE s.f. (sp. hidalguiă) (Livr.) Nobleţe (1), boierie. HIDALGO, hidalgo s.m. (fr., sp. hidalgo) Cavaler, nobil spaniol din Evul Mediu. HIDARTROZĂ, hidartroze s.f. (fr. hydarthrose) Acumulare de lichid purulent sau seros în articulaţii. HIDATIC, hidatice adj. (fr. hydatique) Chist hidatic = tumoare benignă cu lichid, provocată de dezvoltarea (în ficat, în plămâni etc.) a larvelor de tenie; echinococoză. HIDOS, -OÂSĂ, hidoşi, -oase adj. (fr. hideux) Foarte urât; oribil, slut, respingător; diform, monstruos (1). HIDOŞENIE, hidoşenii s.f. (hidos + -enie) Urâţenie, sluţenie. HIDRACARIÂN, hidracarieni s.m. (fr. hydraca-rien) (La pl.) Grup de acarieni adaptaţi vieţii acvatice; (şi la sg.) acarian din acest grup. HIDRADENOM, hidradenoame s.n. (fr. hydrade-nome) Adenom sudoripar. HIDRAGOG, -Ă, hidragogi, -ge adj., s.n. (fr. hy~ dragogiie) (Purgativ) puternic. HIDRANT, hidranţi s.n. (fr. hydrante, germ. Hy-drant) Dispozitiv de închidere şi de deschidere a apei la conductele de distribuţie, prevăzut cu furtunuri; gură de apă. HIDRARGIR s.n. (fr. hydrargyre) (Chim.) Mercur. HIDRARGIRISM s.n. (fr. hydrargyrisme) Intoxicaţie cu vapori sau cu săruri de mercur. HIDRARGIROZĂ, hidrargiroze s.f. (fr. hydrargy-rosc) Boală produsă de o intoxicaţie cu mercur, caracterizată prin inflamaţia şi hemoragia gingiilor, dureri musculare etc. HIDRÂT, hidraţi s.m. (fr. hydrate) 1. Compus chimic anorganic solid, de obicei o sare, cristalizat cu una sau cu mai multe molecule de apă. 2. Hidraţi de carbon = glucide, zaharuri. HIDRATÂ, hidratez vb. I (fr. hydrater) 1. (Despre substanţe chimice) A (se) combina cu apă. 2. A absorbi sau a face să absoarbă apă în interior prin adeziune. HIDRATÂBIL, -Ă, hidratabili, -e adj. (fr. hydratable) Care se poate hidrata. HIDRATÂNT, -Ă, hidratanţi, -e adj. (fr. hydratant) Care liidratează. HIDRAULIC, -Ă, hidraulici, -ce (fr. hydraulique) 1. S.f. Studiul mecanicii lichidelor şi al aplicării în tehnică a legilor de echilibru şi de mişcare. 2. Adj. Privitor la apă; care este acţionat de apă; care dirijează, care scoate apa. HIDRAZIDĂ, hidrazide s.f. (fr. hydrazide) Substanţă cristalină incoloră, solubilă în apă, folosită în sinteze organice şi ca medicament. HIDRĂ, hidre s.f. (fr. hydre, lat. hydra) 1. Animal fabulos asemănător şarpelui de apă, cu şapte capete, care se refaceau după fiecare tăiere. 2. (Fig.) Nenorocire, pericol care creşte. 3. (La pl.) Gen de celen-terate în formă de sac, care trăiesc pe fundul apelor dulci şi se fixează pe un suport; (şi la sg.) celente-rat din acest gen. HIDREMIE, hidremii s.f. (fr. hydremie) Creştere patologică a cantităţii de apă din sânge, frecventă în hemoragii puternice, în anemii grave etc. HIDRIC, -Ă, hidrici, -ce adj. (fr. hydrique) 1. Referitor la apă. 2. Dietă sau regim hidric = dietă sau regim medical care permite doar consumul de apă (sau ceaiuri, sucuri de fructe). HIDR(O)- (fr. hydro-) Element de compunere cu sensul de „(referitor la) apă”, „(referitor la un) lichid”, în cuvinte ca: hidroavion, hidrobicicletă. HIDRO ACUSTIC, -Ă, hidroacustici, -ce (fr. hydro-acoustique, engl. hydroacustics) 1. Adj. Referitor la hidroacustică (2). 2. S.f. Disciplină care studiază producerea, propagarea şi captarea undelor sonore în mediul acvatic. HIDROAMELIORĂRE, hidroameliorări s.f. (hi-dro- + ameliorare, cf. fr. hydroamelioration) Ansamblul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare efectuate pe terenuri cu exces sau cu deficit de apă; hidroamelioraţii. HIDROAMELIORATIV, -Ă, hidroameliorativi, -e adj. (hidro- + ameliorativ, fr. hydroamelioratif) Referitor Ia lucrările hidrotehnice de ameliorare a solului. HIDROAMELIORATOR, -OĂRE, hidroamelio-ratori, -oare s.m. şi f. (fr. hydroameliorateur) Specialist în hidroamelioraţii. HIDROAMELIORAŢII s.f. pl. (hidro- + ameliora-ţiey cf. fr. hydroamelioration) Hidroameliorare. HIDROAVIĂŢIE s.f. (fr. hydraviation) Aviaţie dotată cu hidroavioane. HIDROAVION, hidroavioane s.n. (fr. hydravion) Aeronavă cu dispozitiv de coborâre şi de alunecare pe suprafaţa apei; hidroplan. HIDROBAZĂ 452 HIDROBAZĂ, hidrobaze s.f. (fr. hydrobase) Bază pentru hidroavioanc. HIDROBICICLETĂ, hidrobiciclete s.f. {hidro- + bicicletă, cf. fr. hydrobicyclette) Ambarcaţiune dc agrement acţionată dc un mecanism cu pedale. HIDROBIOLOG, -Ă, hidrobiologi, -ge s.m. şi f. (dc la hidrobiologie) Specialist în hidrobiologic. HIDROBIOLOGIC, -Ă, hidrobiologici, -ce adj. (cf. engl. hydrobiological) Referitor la hidrobiologie. HIDROBIOLOGIE s.f. (fr. hydrobiologie, germ. Hydrobiologie) Disciplină care studiază viaţa animală şi vegetală din mediul acvatic. HIDROBUZ, hidrobiize s.n. 0tidtv- + [auto]buz) Navă dc mic tonaj, folosită pentru transportul pasagerilor de-a lungul coastei mării. HIDROCARBONĂT, hidrocarbonaţi s.m. (fr. hy-drocarbonate) Carbonat bazic hidratat. HIDROCARBURĂ, hidrocarburi s.f. (fr. hydrocar-bure) Compus organic obţinut din carbon şi hidrogen (în petrol). HIDROCEFĂL, -Ă, hidrocefali, -e adj., s.m. şi f. (fr. hydrocephale) (Bolnav) de hidrocefalie. HIDROCEFALIE, hidrocefalii s.f. (fr. hydrocâpha-lie) Boală carc constă dintr-o acumulare excesivă dc lichid seros în membranele creierului. HIDROCELULOZĂ, hidroceluloze s.f. (fr. hydro-cellulose) Compus chimic obţinut prin hidroliza celulozei. HIDROCENTRALĂ, hidrocentrale s.f. (fr. hydro-centrale) Centrală care foloseşte energia hidraulică; centrală hidroelectrică. HIDROCENTRU, hidrocentre s.n. (fr. hydrocentre) Zonă bogată în ape şi în energie hidraulică. HIDROCHIMIC, -Ă, hidrochimici, -ce adj. (fr. hy-drochimique) Referitor la hidrochimie. HIDROCHIMIE s.f. (fr. hydrochimie) Disciplină care studiază proprietăţile chimice ale apelor naturale. HIDROCHIMIST, -Ă, hidrochimişti, -ste s.m. şi f. (fr. hydrochimiste) Specialist în hidrochimie. HIDROCORĂ, hidrocore adj., s.f. (fr. hydrochore) (Plantă) ale cărei seminţe sau fructe sunt răspândite cu ajutorul apei. HIDROCORJE s.f. (fr. hydrochorie) Mod de răspândire a seminţelor cu ajutorul apei, specific plantelor hidrocore. HIDROCORTIZON s.n. (fr. hydrocortisone) Hormon secretat de glandele suprarenale, cu acţiune antiinflamatorie şi antialergică; cortizon. HIDROCULTURĂ s.f. (fr. hydroculture, germ. Hy-drokultur) Cultură de apă; hidroponică (1). HIDROCUŢIE, hidrocuţii s.f. (fr. hvdrocution) Sincopă reflexă declanşată dc contactul brusc cu rece, putând provoca înecul. HIDRODINĂMIC, -Ă, hidrodinamici, -ce (fr. }\\. drodynamique) 1. S.f. Disciplină carc studiază legile mişcării fluidelor; dinamica fluidelor. 2. Adj. Referitor la hidrodinamică (1). HIDROELECTRIC, -Ă, hidroelectrici, -ce adj. (fr. hydro-electrique) 1. Care transformă energia hidraulică în energie electrică; (despre centrale clcctri-ce) care utilizează debitul şi căderea unui râu, ale unui fluviu. 2. Centrală hidroelectrică ~ totalitatea instalaţiilor, clădirilor, amenajărilor în carc sc produce energie clcctromagnctică din alte forme de energie; hidrocentrală. HIDROELEVATOR, hidroelevatoare s.n. (fr. hydm-elevateur) Dispozitiv folosit pentru eliminarea noroiului şi a apei din săpăturile făcute cu mijloacc hidromecanice. HIDROENERGETIC, -Ă, hidroenergetici, -cc adj. (fr. hydroenergetique) Referitor la hidrocncrgic. HIDROENERGIE s.f. (fr. hydroâneigie) Energic produsă cu ajutorul apei puse în mişcare; energie hidraulică. HIDROFÂN s.n. (fr. hydrophane) Varietate uşoară şi poroasă de opal. HIDROFÂUNĂ s.f. (fr. hydrofaune) Faună acvatic;! HIDROFIL, -Ă, hidrofdi, -e (fr. hydrophile) L Adj. Care absoarbe cu uşurinţă apa. 2. Adj., s.f. (Plantă) la care polenizarea se face în apă sau la suprafaţa apei; hidrogamă. HIDROFILIE s.f. (fr. hydrophilie) însuşirea unei substanţe de a fi hidrofilă (I). HIDROFILIZÂ, hidrofilizez vb. I (fr. hydrophiliscr. engl. hydrophilize) A face un material să devină hi-drofil (1). HIDROFINÂRE, hidrofinări s.f. (cf. fr., engl. hydrn-flning) Eliminare a sulfului din produsele petroliere. HIDROFITĂ, hidrofite adj., s.f. (fr. hydrophytc) (Plantă) care creşte în apă (dulce sau sărată). HLDROFOB, -Ă, hidrofobi, -e (fr. hydrophobe) 1. Adj Care nu absoarbe apa, care nu arc afinitate pentru apă; (despre plante) care nu se poate dezvolta în mediu prea umed; hidrofug. 2. Adj., s.m. şi f. (Suferind) de hidrofobie. HIDROFOBIE, (2) hidrofobii s.f (fr. hydrophobie) L Proprietatea unei substanţe de a fi hidrofobâ. 2. Teamă patologică de contactul corpului cu apa: aversiune faţă de înghiţirea apei şi a lichidelor, m unele boli (turbare, tetanos etc.). 453 HIDROMETALURGIE HIDROFON, hidmfoane s.n. (fr. hydrophone) De-tcctor de semnalizare subacvatică cu ajutorul sunetelor, alcătuit din microfoane acţionate electromagnetic, folosit şi în detecţii petroliere. HIDROFOR, hidrofoare s.n. (fr. hydrophore) Instalaţie care asigură presiunea apei într-o reţea de distribuţie dintr-o clădire înaltă, dintr-un cartier etc. HIDROFUG, -Ă, hidrofugi, -ge adj. (fr. hydrofuge) Hidrofob (1). HIDROGÂMĂ, hidrogame adj., s.f. (fr. hydrogamme) (Bot.) Hidrofil (2). HIDROGEL, hidrogeluri s.n. (fr. hydrogel) Gel co-loidal care foloseşte apa ca mediu de dispersie. HIDROGEN s.n. (fr. hydrogene) 1. Element chimic gazos, inodor, incolor, insipid şi inflamabil, care, împreună cu oxigenul, intră în compoziţia apei. 2. Hidrogen greu = deuteriu. HIDROGENA, hidrogenez vb. I (fr. hydrogener) A combina (o substanţă) cu hidrogenul. HIDROGENAT, -Ă, hidrogenaţi, -te adj. (fr. hydrogene) (Chim.) 1. Combinat cu hidrogenul. 2. Care conţine hidrogen. HIDROGENERATOR, hidrogeneratoare s.n. (hidro- + generator, cf. germ. Hydrogenerator, fr. liy-drogenerateur) Generator electric de curent alternativ, antrenat de o turbină hidraulică. HIDROGEOLOG, -Ă, hidrogeologi, -ge s.m. şi f. (fr. hydrogeologue) Specialist în hidrogeologie. HIDROGEOLOG IC, -Ă, hidrogeologici, -ce adj. (hidro- + geologic) Referitor la hidrogeologie. HIDROGEOLOGIE s.f. (fr. hydrogeologie) Ştiinţă care studiază apele subterane şi modul de captare a acestora. HIDROGLISOR, hidroglisoare s.n. (fr. hydroglis-seur) Ambarcaţiune -rapidă cu fund plat, acţionată de o elice aeriană sau de un reactor. 1IIDROGRAD, hidrograde s.n. (hidro- + grad, cf. germ. Hydrograd) Unitate de măsură a variaţiei nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din valoarea amplitudinii maxime. HIDROGRÂF, -Ă, hidrografi, -e (fr. hydrographe) 1. S.m. şi f. Spccialist în hidrografie. 2. S.n. Grafic care indică variaţia nivelului sau a debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp. HIDROGRAFIC, -Ă, hidrografici, -ce adj. (fr. hy-drographique) 1. Referitor la hidrografie. 2. Bazin hidrografic = zonă din care o apă curgătoare mai mare îşi adună afluenţii. HIDROGRAFIE s.f. (fr. hydrographie) 1. Disciplină care studiază apele de suprafaţă dintr-o zonă; totalitatea apelor curgătoare şi stătătoare dintr-o regiune. 2. Ştiinţă care se ocupă de ridicarea hărţilor marine; totalitatea hărţilor care înfăţişează o mare sau un ocean. HIDROGRAMĂ, hidrogiwne s.f. (fr. hydrogramme) Grafic care indică variaţia nivelului sau a debitului unui curs de apă, într-o anumită unitate de timp. HIDROIZOLÂNT, hidroizolanţi s.m. (fr. hydroiso-lant) Izolant hidraulic. HIDROLITIC, -Ă, hidrolitici, -ce adj. (fr. hydroly-tique) Care se obţine prin hidroliză. HIDROLIZĂ, hidrolize s.f. (fr. hydrolyse) 1. Descompunere a unor compuşi cu ajutorul apei. 2. Reacţie chimică între un compus organic şi apă, în prezenţa unui catalizator. HIDROLOCATOR, hidrolocatoare s.n. (engl. hy-drolocator) Detector sonic subacvatic care localizează un obiect aflat sub apă cu ajutorul ultrasunetelor; sonar (1). HIDROLOG, -Ă, hidrologi, -ge s.m. şi f. (fr. hydro-logue) Specialist în hidrologie. HIDROLOGIC, -Ă, hidrologici, -ce adj. (fr. hydro-logique) Referitor la hidrologie. HIDROLOGIE s.f. (fr. hydrologie) 1. Studiul proprietăţilor şi al utilizării apelor de suprafaţă. 2. Studiul terapeutic al apelor minerale. HIDROMANIE s.f. (fr. hydromanie) Tulburare psihică manifestată prin tendinţa de sinucidere prin înecare. HIDROMANŢIE s.f. (fr. hydromancie) Arta de a prezice viitorul prin cercetarea apei. HIDROMASÂJ, hidromasaje s.n. (fr. hydromassage) Masaj efectuat cu ajutorul apei puse în mişcare. HIDROMECANIC, -Ă, hidromecanici, -ce (fr. hy-dromecanique) 1. S.f. Ştiinţă care studiază legile echilibrului şi ale mişcării lichidelor; mecanica lichidelor. 2. Adj. Referitor la hidromecanică (1), legat de hidromecanică. HIDROMECANIZÂRE, hidromecanizări s.f. (hidro- + mecanizare, cf. fr. hydromecanisation) Mecanizare, cu ajutorul curenţilor de apă, a lucrărilor de excavare, transport şi depunere a materialelor obţinute, folosită în cariere, în mine1, la terasamen-te, diguri etc. HIDROMEL, hidromeluri s.n. (fr. hydromel) Băutură preparată prin fermentarea alcoolică a mierii cu apă; mied. HIDROMETALURGIE s.f. (fr. hydrometallurgie) Extragere a metalelor din minereuri cu ajutorul soluţiilor apoase care se filtrează, se precipită etc. HIDROMETEOR 454 HIDROMETEOR, hidrometeori s.m. (fr. hydrome-teore, germ. Hydromeîeor) Corp obţinut prin condensarea sau îngheţarea vaporilor de apă din atmosferă. HIDROMETEOROLOGIC, -Ă, hidrometeorolo-gici, -ce adj. (fr. hydrometeorologique) Referitor la hidrometeorologie, de hidrometcorologie. HIDROMETEOROLOGIE s.f. (germ. Hydrome-ieorologie) Studiul circuitului apei în atmosferă. HIDROMETRIC, -Ă, hidrometrici, -ce adj. (fr. hy-drometrique) Referitor la hidrometrie, de hidrome-trie. HIDROMETRIE s.f. (fi*, hydrometrie) Măsurare a parametrilor unui curs de apă (debit, viteză, nivel, structura albiei sau a lacului ctc.). HIDROMETRU, Jiidrometre s.n. (fr. hydrometre) 1. Denumire generică dată instrumentelor de măsură a densităţii şi a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru gradat în unităţi de coloană de apă; miră pentru măsurat nivelul unui curs de apă. HIDROMINERÂL, -Ă, hidrominerali, -e adj. (fr. hydromineraî) Referitor la apele minerale. HIDROMODUL, hidromodide s.n. (fr. hydromo-dule) Debit dc apă, exprimat în litri pe secundă, necesar pentru irigarea unui hectar, calculat pentru o anumită cultură agricolă. HIDROMONITOR, hidromonitoare s.n. (fr. hydro-moniteur, germ. Hydromonitor) Dispozitiv folosit pentru săparea şi transportarea hidromecanizată a pământului, a rocilor friabile sau a minereurilor metalifere dezagregate. HIDRONEFROZĂ, hidronefroze s.f. (fr. hydrone-phrose) Acumulare de urină în bazinetul rinichilor, datorată unui obstacol din ureter. HIDRONIM, hidronime s.n. (fr. hydronyme) Cuvânt care denumeşte o apă (un râu, fluviu, lac etc.). HIDRONIMIE s.f. (fr. hydronymie) Studiul numelor de ape dintr-o anumită regiune. HIDRONIU, hidronii s.m. (fr. hydronium) Ion obţinut din unirea unui proton cu o moleculă de apă. HIDROPÂT, -Ă, hidropaţi, -te adj. (fr. hydropothe) Care tratează o boală prin hidroterapie. HIDROPATIE, hidropatii s.f. (fr. hydropathie) Hidroterapie. HIDROPEDEZĂ, hidropedeze s.f. (fr. hydropedese) Transpiraţie abundentă; hidroree (2). HIDROPIC, -Ă, hidropici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. hy-dropique) (Suferind) de hidropizie. H1DROPIZIE, hidropizii s.f. (fr. hydropisie, lat. hy-dropisis) Edem generalizat. HIDROPLÂN, hidroplamiri s.n. (fr. hydroplane) Hidroavion. HIDROPLANÂ, pers. 3 hidroplanează vb. I (fr. /JV-droplaner) (Despre hidroavioane) A sc deplasa piu* tind pe suprafaţa apei. HIDROPLANÂRE, hidroplanări s.f. (hidro- + planare, cf. fr. hydroplanage) Deplasare a unui hidroavion pc apă, prin autopropulsie aerodinamică. HIDROPNEUMÂTIC, -Ă, hidropneumatici, -cc adj,, s.n. (fr. hydropneumatique) (Aparat) care este acţionat de un lichid sau de un gaz comprimat. HIDROPNEUMOTORÂX, hidropneumotoraxwi s.n. (fr. hydropneumothorax) Prezenţă de aer şi dc li* chid în pleure. HIDROPONIC, -Ă, hidroponici, -ce (fr. hydroponiquc) 1. S.f. Cultură a legumelor, a florilor ctc. în soluţii nutritive sau pe un strat de pietriş ori de nisip în carc circulă apă cu îngrăşăminte chimicc; hidroculturâ. 2. Adj. Referitor Ia hidroponică (1). HIDROPTER, hidroptere s.n. (hidro- + [elicojplcr] Ambarcaţiune rapidă gen vapor, carc survolează apa cu ajutorul aripilor escamotabile comandatc dc un ordinator. HIDROREE, hidroree s.f. (fr. hydrorrhee) 1. Scurgc-re cronică a unui lichid seros dintr-o mucoasă inflamată. 2. Transpiraţie abundentă; hidropedeză. HIDROSADENITĂ, hidrosadenite s.f. (fr. hydrosa-denite) Inflamaţie a glandelor sudoripare, mai ales a celor de la subsuoară. HIDROSCÂLĂ, hidroscale s.f. (fr. hydroscale) Acro* port plutitor folosit pentru decolarea sau amerizarea hidroavioanelor. HIDROSFERĂ s.f. (fr. hydrosphere, germ. Hydros-phăre) învelişul acvatic al Pământului. HIDROSOLUBIL, -Ă, hidrosolubili, -e adj. (fr. M’-drosoluble) (Despre substanţe) Care se dizolvă in apă. HIDROSTĂTIC, -Ă, hidrostatici, -ce (fr. hydrosta-tique) 1. S.f. Disciplină care studiază legile echilibrului lichidelor şi ale corpurilor scufundatc in acestea. 2. Adj. Referitor Ia hidrostatică (1). HIDROSTATICIÂN, -Ă, hidrostaticieni, -e s.m. şi f. (fr. hydrostaticien) Specialist în hidrostatică. HIDROTEHNIC, -Ă, hidrotehnici, -ce (fr. hydro-technique, germ. Hydrotechnik) 1. S.f. Studiul folosirii apei şi energiei hidraulice. 2. Adj. Referitor la hidrotehnică (1). HIDROTEHNICIĂN, -Ă, hidrotehnicieni, -e s.m. şi f. (hidrotehnică + -ian, cf. fr. hydrotechnicien) Specialist în hidrotehnică. 455 HIGROMETRIC HIDROTERAPEUT, hidroterapeuţi s.m. (fr. hydro-therapeute) Specialist în hidroterapie. HIDROTERAPIC, -Ă, hidroperapici, -ce adj. (fr. hy-droîhârapique) Care aparţine hidroterapiei, referitor Ia hidroterapie. HIDROTERAPIE, hidroterapii s.f. (fr. hydrothera-pie) Terapie care utilizează însuşirile curative ale apei sub toate formele; hidropatie. HIDROTERMÂL, -Ă, hidrotermali, -e adj. (fr. hy-drothemal) Referitor la izvoare sau la apele minerale termale din scoarţa Pământului. HIDROTERMOTERAPIE, hidrotermoterapii s.f. (fr. hydrothermotherapie) Terapie cu ape termale. HIDROTIMETRIE, hidrotimetrii s.f. (fr. hydroti-metrie) Măsurare a durităţii unei ape. HIDROTIPIE, hidrotipii s.f. (fr. hydrotypie) Procedeu de realizare a fotografiilor în culori, folosit cu precădere la copierea filmelor cinematografice cu matriţe în relief, utilizând coloranţi solubili în apă. HIDROTROPISM, hidroîropisme s.n. (fr. hydrotro-pisme) Orientare a rădăcinilor plantelor superioare spre zonele umede ale solului. HIDROXID, hidroxizi s.m. (fr. hydrox)'de) Compus anorganic care conţine gruparea hidroxil. HIDROXIL, hidroxili s.m. (fr. hydroxy'le) (Chim.) Oxidril. HIDROZOÂR, hidrozoare s.n. (fr. hydrozoaire) (La pl.) Clasă de celenterate marine şi de apă dulce (meduze şi hidre) care trăiesc solitare sau în colonii; (şi Ia sg.) celenterat din această clasă. HIDRURA, hidntri s.f. (fr. hydmve) Combinaţie a hidrogenului cu alte elemente chimice. HIEMAL, -Ă, hiemali, -e adj. (fr. hiemal) 1. De iarnă. 2. (Despre plante) Care trăieşte, creşte sau înfloreşte iama. HIENA, hiene s.f. (fr. hyene, lat. hyaena) 1. Mamifer carnivor din Africa şi din Asia asemănător câinelui, cu blană cenuşie, care se hrăneşte mai ales cu anumite cadavre. 2. (Fig.) Om ticălos, mizerabil. HIENI'DĂ, hienidesS. (fr. hyenides) (La pl.) Familie de mamifere carnivore care are ca tip hiena; (şi Ia sg.) mamifer carnivor din această familie. HIERATIC, -Ă, hieratici, -ce adj. (fr. heratique, lat. hieraticus) 1. Referitor Ia lucruri sfinte. 2. (Despre concepţii, orientări, atitudini) Convenţional, rigid. 3. Scriere hieratică ~ scriere cursivă şi simplificată a hieroglifelor. HIERATISM s.n. (fr. hieratisme) 1. Caracterul, spiritul a ceea cc este hieratic. 2. Stare de rigiditate, de înţepeneală. HIERO- (fr. hiero-, gr. hieros) Element de compunere cu sensul de „sfanţ”, în cuvinte ca: hierodul, hieroglifă. HIERODUL, -Ă, hieroduli, -e s.m. şi f. (fr. hiero-dottle) Sclav în serviciul unui templu grecesc, în Antichitate. HIEROFANIE s.f. (fr. hierophanie) Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entităţi sacre în tradiţia spirituală a unui popor. HIEROFÂNT, hierofanţi s.m. (fr. hierophante) Preot antic grec care îi iniţia pe neofiţi în mistere şi în oracole; mare pontif; gerofant (1). HIEROGLIFĂ, hieroglife s.f. (fr. hieroglyphe) 1. Caracter, semn în scrierea vechilor egipteni care reprezenta noţiunile prin desene ale fiinţelor şi obiectelor. 2. (Fig.) Scris ilizibil; lucru greu de descifrat. HIEROGLIFIC, -Ă, hieroglifici, -ce adj. (fr. hiero-glyphique, lat. hieroglyphicus) 1. Scris cu hieroglife. 2. (Fig.; despre scris) Neciteţ, indescifrabil. HIEROGRAFIE s.f. (fr. hierographie) Descrierea comparată a religiilor. HIEROGRAMĂ, hierograme s.f. (fr. hierogramme) Caracter, simbol sacru. HIFĂ, hife s.f. (fr. hyphe) Filament care formează miceliul unor ciuperci superioare. HIFEN s.n. (fr., lat. hyphen) Reunire a două cuvinte într-unul care exprimă o singură noţiune. HIGH FIDELITY s.n. (pr. haifideliti; engl. high fi-delity) (Şi adjectival) Tehnică de înregistrare şi reproducere de înaltă fidelitate a sunetului (muzical). HIGH-LIFE s.n. (pr. hailaif engl. high-life) Denumire dată înaltei societăţi (burgheze); lumea bună. HIGH-TECH s.n. (pr. haitec; engl. high-tech) Tehnologie înaltă, avansată. HIGRO- (fr. hygro-) Element de compunere cu sensul de „umed”, „referitor la umiditate”, în cuvinte ca: higrograf higrometru. HIGROFITĂ, higrofite adj., s.f. (fr. hygrophyte) (Plantă) care creşte în condiţii de mare umiditate. HIGROGRĂF, higrografe s.n. (fr. hvgrographe) Aparat folosit pentru înregistrarea umidităţii aerului atmosferic. HIGROGRÂMĂ, higrograme s.f. (fr. hygrograrnme) Diagramă care indică variaţia umidităţii aerului atmosferic. HIGROLOGIE s.f. (fr. hygrologie) Disciplină care studiază umiditatea aerului atmosferic. HIGROMETRIC, -Ă, higrometrici, -ce adj. (fr. hy-grometrique) Referitor la higrometrie, care ţine de higrometrie. HIGROMETRIE HIGROMETRIE s.f. (fr. hygrometrie) Ştiinţă care studiază metodele şi aparatele folosite pentru determinarea umidităţii aerului atmosferic; higroscopie. HIGROMETRU, higrometre s.n. (fr. hygrometre) Aparat de măsură a umidităţii acrului atmosferic; umidometru. MICROSCOP, higmscoape s.n. (fr. hygmscope) Aparat care indică variaţiile de umiditate ale aerului atmosferic. HIGROSCOPIC, -Ă, higroscopici, -ce adj. (fr. hygros-copiquc) (Despre substanţe) Carc absoarbe umiditatea din aer. HIGROSCOPIC1TÂTE s.f. (fr. hygroscopicite) însuşirea unui corp de a fi higroscopic. HIGROSCOPIE s.f. (fr. hygroscopie) Higrometrie. HIGROSTĂT, higrostate s.n. (fr. hygrostat) Aparat carc menţine o umiditate constantă într-o încăpere, într-o instalaţie etc. HIL, hiluri s.n. (fr. hile, lat. hilum) 1. (Anat.) Zonă de pătrundere a vaselor sangvine şi a nervilor într-un organ. 2. (Bot.) Cicatrice pe învelişul seminţei, în locul unde s-a desprins de picioruşul ovulului (1). HILAR1, -Ă, hilari, -e adj. (fr. hilaire) Referitor la hilul unui organ; al hilului. HILÂRVILÂR, -Ă, hilari/ilari, -e adj. (fr. hilare, lat. hilaris) Ilariant (1), hazliu. HILARITÂTE/ILARITATE s.f. (fr. hilarite, lat. hilaritas, -atis) Izbucnire colectivă în râs Ia vederea unui lucru caraghios; veselie. HILEA s.f. (germ. Hylăa) Pădure umedă, ecuatorială sau tropicală. HILOZOISM s.n. (fr. hylozoisme) Teorie filosofică potrivit căreia materia are capacitatea de a simţi şi de a gândi. HILOZOIST, -Ă, hilozoişîi, -ste adj., s.m. şi f. (fr. hylozoiste) (Adept) al hilozoismului. HIMĂTION s.n. (fr., gr. himation) Mantie amplă, prinsă cu o agrafa pe piept sau pe umăr, purtată de vechii greci. HIMEN, himene s.n. (fr., lat. hymen) Membrană care închide parţial orificiul extern al vaginului, la fetele virgine. HIMENÂL, -Ă, himenali, -e adj. (fr. hymenaî) 1. AI himenului. 2. Referitor la căsătorie. HIMENEU, himeneuri s.n. (fr. hymenee) 1. Căsătorie. 2. (La vechii romani) Imn de nuntă. HIMENOPTER, himenoptere s.n. (fr. hymenoptere) (La pl.) Ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase, transparente şi foarte fine; (şi la sg.) insectă din acest ordin. HIMENOPTEROLOGIE s.f. (fr. hymcnoptcmh. gie) Studiul himenoptcrelor. HIMERĂ, himere s.f. (fr. chimere, it. chimera, lat. Chimaera) 1. Idee greşită, imaginaţie deşartâ; a-măgirc, fantasmă (2), iluzie (2), utopic. 2. Monstru fabulos cu un cap de leu, corp dc capră şi coada dc şarpe; motiv dccorativ care reprezintă un astfel dc monstru. 3. Organism obţinut prin unirea a doi sau mai mulţi zigoţi diferiţi. HIMERIC, -Ă, himerici, -ce adj. (fr. chimeriquc, cf. himeră) Lipsit de o bază reală, irealizabil, imaginar, utopic, fantastic (1). HINDI (fr., engl. hindi) 1. S.f. Limbă oficială în India, derivată din sanscrită. 2. S.n. Unul dintre aspcctclc literare ale limbii hindustane. HINDUISM s.n. (fr. hindouisme) Religie răspândită în India, bazată pe o combinare a dogmelor brahmane cu cele budiste. HINDUIST, -Ă, hinduişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. hin-douiste) (Adept) al hinduismului. HINDUS, -Ă, hinduşi, -se (fr. hindou) 1. S.m. şi f Indian2 (1). 2. Adj. Referitor la India şi la populaţia acesteia. HINDUSTÂNĂ, hindustane adj,, s.f (fr. hindoustani) (Limbă) indo-iraniană vorbită în India şi în Pakistan. HINTERLAND, hinterlanduri s.n. (germ. Hinterland) 1. Regiune rigidă din punct de vedere tectonic, situată în spatele unui sistem muntos cutat. 2. Teritoriu care gravitează spre un centru economic. 3. Regiune învecinată cu o posesiune colo nială, folosită ca bază pentru acţiuni expansioniste; ţară subdezvoltată, dependentă de metropolă; colonie (2). HIPARION, hiparioni s.m. (fr. hipparion) Gen fosil de ecvidee, considerat strămoşul calului. HIPER- (fr. hyper-) Prefix cu sensul „peste”, „exagerat”, „excesiv de...”, în cuvinte ca: Jtiperglicc* mie, hipersensibil. HIPERACIDITĂTE s.f. (hiper- + aciditate, cf. fr. hyperacidite) Creştere excesivă a cantităţii dc suc gastric, prezentă în gastrite, în ulcerul duodenal. HIPERACUZIE, hiperacuzii s.f. (fr. hyperacousie) Sensibilitate exagerată a auzului. HIPERALGEZIE, hiperalgezii s.f. (fr. hyperalge-sie) Sensibilitate exagerată la durere. HIPERBÂT/HIPERBĂTĂ, hiperbate s.n./s.f. (fr-hyperbate) 1. Inversare a topicii normale, într-o frazi- 2. Adaos făcut de un scriitor sau de un vorbitor Ia sfârşitul unui enunţ. HIPERBĂTĂ s.f. v. hiperbat. 457 HIPERSOMNIE HIPERBOLĂ, hiperbole s.f. (fr. hyperbole) 1. Figură dc stil carc constă în exagerarea unor date, a unor afirmaţii ctc., pentru a produce o impresie puternică. 2. Curbă, loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror diferenţă între distanţele faţă de două puncte fixe este constantă. HIPERBOLIC, -Ă, hiperbolici, -ce adj. (fr. hyper-bolique, lat. hyperbolicus) 1. Cu hiperbole (1); exagerat. 2. Care are formă de hiperbolă (2). HIPEBOLISM s.n. (it. hiperbolismo) Caracterul a ceea cc este hiperbolic (1); exagerare. WPERBOLIZÂ, hiperbolizezvb. I (hiperbolă+ -iza) A exagera mărimea, importanţa, valoarea etc. a ceva. HIPERBOLOID, hiperboloizi s.m. (fr. hyperbolo-îde) Suprafaţă obţinută prin revoluţia unei hiperbole (2) în jurul uneia dintre axele acesteia. HIPERBOREEÂN, -Ă, hiperboreeni, -e adj. (fr. hy-perboreen) Care se află, care trăieşte în extremitatea dc nord a Pământului; arctic; hiperboreu; septentrional. IHOPERBOREU, -EE, hiperborei, -ee adj., s.m. şi f. (fr. hyperboree) (Persoană) din regiunea extremului nordic; hiperboreean. H1PERCALCEMIE, hipercalcemii s.f. (fr. hyper-calcemie) Creştere patologică a cantităţii de calciu în sânge. HIPERCHERATOZĂ, hipercheratoze s.f. (fr. hy-perkeratose) îngroşare a stratului comos al pielii. HIPERCORECT, -Ă, hipercorecţi, -te adj. (fr. hy-percorrect) Care conţine o greşeală de limbă provocată de teama de a nu greşi, prin aplicarea unei reguli valabile în alte situaţii. HIPERCORECTITUDINE, hipercorectitudini s.f. (hiper- + corectitudine) Greşeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte; hiperurba-nism. HIPERDENS, -Ă, hiperdenşi, -se adj. (fr. hyperdense) Excesiv dc dens. HIPEREMIE, hiperemii s.f. (fr. hyperemie) Congestie, acumulare de sânge într-un organ, într-o regiune a corpului. HIPEREMOTIVITÂTE s.f. (fr. hyperemotivite) Emotivitate excesivă, bolnăvicioasă. HIPEREROTÎSM s.n. (hiper- + erotism) Instinct şi preocupări sexuale exagerate, patologice; hiperse-xualitatc. HIPERESTEZIE, hiperestezii s.f. (fr. hyperesthesie) Sensibilitate exagerată a unui organ de simţ. HIPERFRECVENŢĂ s.f. (fr. hyperfrequence) Frecvenţă corespunzătoare microundelor. HIPERFUNCŢIE, hiperfuncţii s.f. (fr. hyperfonction) (Med.) Activitate exagerată a unui organ. HIPERGLICEMIE s.f. (fr. hyperglycâmie) (Med.) Creştere patologică a concentraţiei de glucoză în sânge. HIPERINFLÂŢIE, hiperinflaţii s.f. (engl. hyperin-flation) Inflaţie foarte mare, galopantă. HIPERINSULINISM s.n. (fr. hypennsulinisme) Boală endocrină cauzată de creşterea secreţiei de insulină. HIPERMÂRKET, hipermarketuri s.n. (engl. hyper-market) Complex comercial mare (amplasat în afara localităţilor). HIPERMENOREE, hipermenoree s.f. (fr. hyperme-norrhee) Menstruaţie foarte abundentă, la începutul menopauzei, în unele boli endocrine ctc. HIPERMETROP, -Ă, hipermetropia -e adj., s.m. şi f. (fr. hypermetrope) (Suferind) de hipermetropie. HIPERMETROPIE, hipermetropii s.f. (fr. hyper-metropie) Deficienţă de vedere care constă în formarea imaginii în spatele retinei; hipermetropism. HIPERMETROPISM s.n. (fr. hypermetropisme) (Med.) Hipermetropie. HIPERMNEZIE, hipermnezii s.f. (fr. hypermnesie) Excitaţie anormală sau patologică a memoriei. HIPERON, hiperoni s.m. (fr. hyperon) Particulă elementară care are o masă mai mare decât masa protonului. HIPEROREXIE s.f. (fr. hyperorexie) (Med.) Bulimie. HIPEROSMIE, hiperosmii s.f. (fr. hyperosmie) Sensibilitate excesivă a simţului mirosului. HIPEROSTOZĂ, hiperostoze s.f. (fr. hyperostose) Dezvoltare anormală a unei zone osoase. HIPERPARAZIT, hiperparaziţi adj., s.m. (fr. hyper-parasite) (Parazit) care trăieşte pe alt parazit şi atacă plante şi animale. HIPERPLAZ1E, hiperplazii s.f. (fr. hypeiplasie) Creştere exagerată a unui ţesut sau a unui organ, cauzată de o înmulţire rapidă a celulelor. HIPERSECREŢIE, hipersecreţii s.f. (fr. hyperse-cretion) Secreţie excesivă, anormală a unei glande. HIPERSENSIBIL, -Ă, hipersensibili, -e adj. (fr. hy-persensible) Excesiv de sensibil. HIPERSENSIBILITATE s.f. (fr. hypersensibilite) Sensibilitate exagerată. HIPERSENSIBILIZÂ, hipersensibilizez vb. I (fr. hypersensibiliser) A (se) sensibiliza foarte uşor. HIPERSEXUALITÂTE s.f. (hiper- + sexualitate) Hipererotism. HIPERSOMNIE s.f. (fr. hypersomnie) Tendinţă exagerată de a dormi; somnolenţă. HIPERSONIC 45} HIPERSONIC, -Ă, hipersonici, -ce adj. (fr. hyper-sonique, engl. hvpersonic) 1. (Despre viteze) Carc întrccc o viteza supersonică. 2. Care atinge o viteză hipcrsonică (1). HIPERSUNET, hipersunete s.n. (hiper- + sunet, cf. engl. hypcrsoimd) Ultrasunet de frecvcnţă foarte înaltă. HIPERTENSIUNE s.f. (fr. hypertension) Creştere a tensiunii arteriale sau venoase peste valoarea normală; hipertonie (3). HIPERTENSIV, -Ă, hipertensivi, -e adj., s.m. şi f. (fr. hypertensif) (Persoană) care suferă dc hipertensiune. HIPERTERMÂL, -Ă, hipertermali, -e adj. (hiper- + termal, cf. fr. hyperthermale) (Despre ape minerale) Carc arc o temperatură foarte ridicată. HIPERTERMIE s.f. (fr. hyperthermie) Creştere a temperaturii corpului peste valoarea normală. HIPERTIROIDIÂN, -Ă, hipertiroidieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. hyperthyroîdien) (Suferind) de hipertiroidie. HIPERTIROIDIE s.f. (fr. hyperthyroîdie) Hiperse-creţie a glandei tiroide; hipertiroidism. HIPERTIROIDISM s.n. (fr. hyperthyroîdisme) (Med.) Hipertiroidie. HIPERTONIC, -Ă, hipertonici, -ce adj. (fr. hyper-tonique) (Despre soluţii) Cu o concentraţie superioară soluţiei din care a fost separat. HIPERTONIE, hipertonii s.f. (fr. hypertonie) 1. Starea unei soluţii hipertonice. 2. Creştere a tonusului muşchilor scheletici sau al unor organe interne şi al sistemului nervos vegetativ. 3. Hipertensiune. HIPERTRICOZĂ s.f. (fr. hypertrichose) (Med.) Hir-sutism. HIPERTROFIA, pers. 3 hipertrofiază vb. I (fr. hyper-trophier) (Despre organe, ţesuturi) A-şi mări anormal volumul, ca urmare a unei funcţii nutritive exagerate sau a unei boli. HIPERTROFIC, -Ă, hipertrofia, -ce adj. (fr. hyper-trophique) (Med.) Care are caracter de hipertrofie. HIPERTROFIE, hipertrofii s.f. (fr. hypertrophie) Creştere anormală a volumului unui organ sau al unui ţesut. HIPERURBANISM, hipenirbanisme s.n. (fr. hyper-urbanisme) Modificare a formei corecte a unui cuvânt din cauza unei analogii greşite; hipercorectitudine; cuvânt modificat astfel. HIPERVITAMINOZĂ, hipenitaminoze s.f. (fr. hy-penitaminose) Tulburare organică provocată de acumularea excesivă a vitaminei A sau a vitaminei D în organism. HIPIÂTRIC, -A, hipiatrici, -ce adj. (fr. hippiatrique De hipiatrie, referitor la bolile cailor. HIPIATRIE s.f. (fr. hippiatrie) Ştiinţă carc studiazi bolile cailor. HIPIC, -Ă, hipici, -ce adj. (fr. hippique) Referitori: caii de curse; de cai. HIPISM s.n. (fr. hippisme) Sport practicat cu cai (dc curse); călărie; turf. HIPNAGOGIC, -Ă, hipnagogici, -ce adj. (fr. /ny>-nagogique) Referitor la stările carc duc la somn, dintre veghe şi somn. HIPNALGIE s.f. (fr. hypnalgie) Durere manifestată numai în timpul somnului. HIPNO- (fr. hypno-, gr. hypnos) Element de compunere cu sensul de „somn”, în cuvinte ca: hipnogen, hipnoză. HIPNOGEN, -Ă, hipnogeni, -e adj., s.n. (fr. hypno-gene) (Substanţă, medicament) care provoacă somn; somnifer. HIPNONARCOZĂ, hipnonarcoze s.f. (germ. Iiyp-nonarkose) Narcoză obţinută prin hipnoză. HIPNOPATIE s.f. (fr. hypnopathie) Boală micro-biană manifestată prin somn greu, prelungit; boala somnului; tendinţă patologică la somn. HIPNOPEDIE s.f. (fr. hypnopedie) Corectare a tulburărilor de exprimare ale afazicilor, realizata prin somnoterapie. HIPNOTERAPIE s.f. (engl. hypnotherapy) Tratament prin hipnoză; somnoterapie. HIPNOTIC, -Ă, hipnotici, -ce (fr. hypnotique) 1. Adj. Referitor Ia hipnoză; provocat de hipnoză; hipnotizant (2). 2. Adj., s.n. (Substanţă, medicamcnt) carc provoacă un somn artificial; somnifer. 3. Adj. (Fig.) Fascinant, captivant. HIPNOTISM s.n. (fr. hypnotisme) 1. Totalitatea fenomenelor legate de hipnoză. 2. Practicarca hipnozei. HIPNOTIZA, hipnotizez vb. I (fr. hypnotiser) 1. A provoca o stare de hipnoză (1). 2. (Fig.) A supune (pe cineva) voinţei cuiva; a fascina, a captiva. HIPNOTIZANT, -Ă, hipnotizanţi, -te (hipnotiza + -ant, fr. hypnotisant) 1. Adj. Care hipnotizează; (fig) fascinant. 2. Adj., s.n. Hipnotic (1). HIPNOTIZATOR, -OÂRE, hipnotizatori, -oare s.m. şi f., adj. (hipnotiza + -tor, cf. fr. hypnotiseur) (Persoană) care hipnotizează; hipnotizor. HIPNOTIZOR, -OÂRE, hipnotizatori, -oare s.m şi f., adj. (fr. hypnotiseur) Hipnotizator. HIPNOZĂ, hipnoze s.f. (fr. hypnose) 1. Somn artificial provocat prin sugestie, în timpul căruia acţiunile 459 HIPOFON celui hipnotizat sunt supuse voinţei hipnotizatorului. 2. (Fig.) Fascinaţie; atracţie puternică. HIPO1- (fr. hypo-) Prefix cu sensul „sub”, „mai puţin”, în cuvinte ca: hipocentm, hipodenn. HIPO2- (fr. hippo-) Element de compunere cu sensul „(referitor la) cal”, în cuvinte ca: hipodrom, hipo-logic. IHPOACIDITÂTE s.f. (fr. hypoacidite) Scădere a secreţiei sucului gastric sub valoarea normală, în unele boli dc stomac. HIPOACUZIC, -Ă, hipoacuziei, -ce s.m. şi f. (fr. hypoacousiqtte) (Şi adjectival) Persoană care suferă dc hipoacuzie; surd. HIPOACUZIE, hipoacuzii s.f. (fr. Jiypoacousie) Diminuare a acuităţii auditive; surditate. HIPOALGEZIE, hipoalgezii s.f. (fr. hypoalgesie) Scădere a sensibilităţii la durere. IIIPOBÂRIC, -Ă, hipobarici, -ce adj. (engl. hypo-baric) (Fiz.) Care are presiune scăzută. HIPOCALCEMIE, hipocalcemii s.f. (fr. hypocalce-mic) Scădere, sub valoarea normală, a cantităţii de calciu din sânge. HIPOCAMP, hipocampi s.m. (fr. hippocampe) 1. Animal fabulos cu un corp de cal, cu două picioare şi coadă de peşte, care trăgea carul zeului Neptun. 2. Peşte de mare cu un cap asemănător calului, care sc fixează vertical dc alge; cal-de-mare. IIIPOCÂUST, hipocauste s.n. (fr. hypocauste) Instalaţie de încălzire centrală cu aer cald, la vechii romani; cameră subterană în care se afla această instalaţie. HIPOCAUSTIC, -Ă, hipocaustici, -ce adj. (fr. hy-pocausiique) Referitor la hipocaust, al hipocaustu-lui. HIPOCENTÂUR, hipocentauri s.m. (fr. hippocen-taure, lat. hippocentaurus) Centaur (1). HIPOCENTRU, hipocentre s.n. (fr. hypocenîre) Centrul unui cutremur de pământ situat la mare adâncime; focar seismic. HIPOCHINEZIE, hipochinezii s.f. (cf. germ. Hypo-kmese) Diminuare a capacităţii de mişcare (a omului modem); sedentarism. HIPOCICLU, hipocicluri s.n. (fr. hypocycle) Cerc care sc rostogoleşte fară alunecare în interiorul unui cerc dc bază fix. HIPOCLORIT, hipocloriţi s.m. (fr. hypochlorite) L Sare a acidului hipocloros. 2. Hipoclorit de sodiu = sare de sodiu a acidului hipocloros, folosit ca dezinfectant şi ca decolorant. Hipoclorit de potasiu = sare dc potasiu a acidului hipocloros. HIPOCLOROS, hipocloroşi adj. (fr. hypochloreux) Acid hipocloros = acid care se obţine prin acţiunea clorului asupra unei suspensii de oxid de mercur în apă. HIPOCONDRU, hipocondre s.n. (fr. hypocondre) Fiecare dintre părţile laterale ale abdomenului situate sub ultima coastă. HIPOCORISTIC, -Ă, hipocoristici, -ce adj. (fr. hypo-coristique) (Despre cuvinte, sufixe) Care exprimă sentimente de afecţiune; dezmierdător, alintător, tandru. HIPOCRÂTIC, -Ă, hipocratici, -ce adj. (fr. hippocra-tique) 1. Referitor la Hipocrat sau la doctrina acestuia. 2. (Despre degete) îngroşat la capăt, cu unghia lată şi bombată. HIPOCRATISM s.n. (fr. hippocratisme) 1. Tratament bazat pe concepţia lui Hipocrat. 2. Hipocra-tism digital = îngroşare a extremităţilor degetelor, asociată cu deformarea unghiilor. HIPOCRISTALIN, -Ă, hipocristalini, -e adj. (fr. hypocristallin) (Despre structura rocilor eruptive) Care conţine minerale cristalizate amorfe şi reziduuri de sticlă. HIPOCROMIE, hipocromii s.f (fr. hypochromie) Diminuare a pigmentaţiei pielii. HIPODERM s.n. (fr. hypoderme) Strat de piele aflat sub dermă, bogat în ţesut adipos. HIPODERMIC, -Ă, hipodermici, -ce adj. (fr. hypo-dermique) Subcutanat. HIPODROM, hipodromuri s.n. (fr. hippodrome) 1. Incintă amenajată pentru exerciţii şi concursuri hipice, cu tribune pentru spectatori; turf. 2. Teren amenajat pentru curse de cai. HIPOESTEZIE, hipoestezii s.f. (fr. hypoesthâsie) Scădere a sensibilităţii unui organ de simţ, manifestată în unele boli nervoase. HIPOFÂG, -Ă, hipofagi, -ge adj. (fr. hippophage) Care se hrăneşte cu came de cal. HIPOFAGIE s.f. (fr. hippophagie) Hrănire cu came de cal. HIPOFIZAR, -Ă, hipofizari, -e adj. (fr. hypophy-saire) Referitor Ia hipofîză, al hipofizei. HIPOFIZĂ, hipofize s.f. (fr. hypophyse) Glandă endocrină situată la baza creierului, cu rol în reglarea hormonală. HIPOFOLICULINISM s.n. (fr. hypofolliculinisme) Scădere a foliculinei, provocată de o disfuncţie hormonală. HIPOFON, -Ă, hipofoni, -e adj. (fr. hypophone) Referitor la hipofonie. HIPOFONIE 460 HIPOFONfE, hipofonii s.f. (fr. hypophonie) (Fon.) Amuţire a unui sunet. HIPOFOSFÂT, hipofosfaţi s.m. (fr. hypophosphate) Sare a acidului hipofosforic. HIPOFOSFORIC, hipofosforici adj. (fr. hypophos-phorique) Acid hipofosforic = acid oxigenat al fosforului cristalin. HIPOFUNCŢIE, hipofuncţii s.f. (fr. hypofonction) Scădere a activităţii unui organ, a unei funcţii, a unui sistem. HIPOGALACTIE, hipogalactii s.f. (fr. hypogalac-tie) Diminuare a secreţiei glandei mamare. HIPOGÂSTRIC, -Ă, hipogasîrici, -ce adj. (fr. hy-pogastrique) Care ţine de hipogastru, al hipogas-trului. HIPOGÂSTRU, hipogasîre s.n. (fr. hypogastre) Partea inferioară şi mediană a abdomenului, situată sub ombilic. HIPOGEN, -Ă, hipogeni, -e adj. (fr. hypogene) (Despre roci, procese geologice) Care se formează în interiorul Pământului. HIPOGEU, -GEE, hipogei, -gee (fr. hypogee, hipoge) 1. S.n. (în Antichitate) Construcţie subterană formată din încăperi destinate mormintelor. 2. Adj. (Zool., Bot.) Care trăieşte sub pământ. HIPOGLICEMIE, hipoglicemii s.f. (fr. hypoglyce-mie) Diminuare, sub valoarea normală, a cantităţii de glucoză din sânge. HIPOGLOBULIE, hipoglobtdii s.f. (fr. hypoglobu-îie) Diminuare, sub valoarea normală, a numărului de globule roşii din sânge. HIPOGRIF, hipogrifi s.m. (fr. hippogriffe) Animal fabulos, jumătate cal, jumătate grifon. HIPOLOG, -Ă, hipologi, -ge s.m. şi f. (fr. hippo-logue) Specialist în hipologie. HIPOLOGIE s.f. (fr. hippologie) Ştiinţă care studiază anatomia şi fiziologia calului. HIPOMENOREE, hipomenoree s.f. (fr. hypomeiwr-rhee) Menstruaţie redusă cantitativ, în unele boli endocrine, în premenopauză etc. HIPOMETRIE s.f. (fr. hippometrie) Disciplină care se ocupă de clasificarea cailor în funcţie de anumite măsurători. HIPOMETROP, -Ă, hipometropi, -e adj., s.m. şi f. (fr. hypometrope) (Suferind) de hipometropie; miop. HIPOMETROPIE, hipometropii s.f. (fr. hypome-îropie) (Med.) Miopie. HIPOMETRU, hipomeire s.n. (germ. Hippometer) Aparat folosit pentru a măsura dimensiunile părţilor corpului unor animale (mai ales ale cailor). HIPOMNEZIE, hipomnezii s.f. (fr. hypomnesie) (Med.) Slăbire a memoriei. HIPOMOBIL, -Ă, hipomobili, -e adj. (fr. hippomo-bile) (Despre vehicule) Pus în mişcare de cai. HIPOPATOLOG1E s.f. (fr. hippopathologie) Studiul bolilor şi al defectelor cailor. HIPOPEPSIE, hipopepsii s.f. (fr. hypopepsie) Digestie gastrică incompletă. HIPOPLAZIE, hipoplazii s.f. (fr. hypoplasie) Dezvoltare insuficientă a unui organ, a unui ţesut. HIPOPOTAM, hipopotami s.m. (fr. hippopotame) Mamifer pahiderm foarte mare şi greoi, cu piele groasă, fară păr, cu picioarele scurte, care trăieşte în fluviile şi în lacurile din Africa. HIPORCHEMĂ, hiporcheme s.f. (fr. hyporcheme) Cântec şi dans interpretate în cinstea zeului Apolo sau a zeiţei Artemis. HIPOREXIE s.f. (fr. hyporexie) Diminuare a poftei de mâncare. HIPOSCENIU, hiposcenii s.n. (fr. hyposcenium) Zid care susţinea scena unui teatru, în Antichitate; partea orchestrei aflată în faţa acestui zid. HIPOSECREŢIE, hiposecreţii s.f. (fr. hyposecretion) Secreţie insuficientă, inferioară celei normale. HIPOSTÂZĂ, hipostaze s.f. (fr. hypostase) 1. Staza sangvină pasivă în membrele inferioare ale corpului sau în plămânii bolnavilor care stau mult în pat. 2. (Gram.) Conversiune. HIPOSTIL, -Ă, hipostiluri, -e s.m. şi f., adj. (fr. /iy-postyle) (Sală mare) cu plafonul susţinut de coloane (echidistante), în palatele sau în templele Egiptului antic. HIPOTALÂMUS, hipotaîamusuri s.n. (fr. hypotha-lamus) Regiune cenuşie a creierului, situată în partea inferioară a encefalului, cu rol important în reglarea funcţiilor vegetative ale organismului. HIPOTÂXĂ s.f. (fr. hypotaxe) (Lingv.) Subordonare sintactică. HIPOTEHNIE s.f. (fr. hippotechnie) Disciplină care se ocupă de creşterea, dresarea şi exploatarea cailor. HIPOTENSIIJNE s.f. (fr. hypotension) Scădere anormală a tensiunii arteriale. HIPOTENSIV, -Ă, hipotensivi, -e (fr. hypotensij) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de hipoten-siune. 2. S.n. Medicament care scade tensiunea arterială. HIPOTERMÂL, -Ă, hipotermali, -e adj. (fr. h)P°' thermal) (Despre procesul hidrotermal) Referitor la prima treaptă de sedimentare a mineralelor din soluţii, la temperatura de 300-500°C. 461 HISTEROGRAFIE HIPOTERMI'E s.f. (fr. hypothermie) (Biol.) Scădere a temperaturii normale a corpului. HIPOTIMIE, hipotimii s.f. (fr. hypothymie) Scădere a tonusului (în unele stări depresive). HIPOTIPOZĂ, hipotipoze s.f. (fr. hypotypose) Figură de stil care sugerează imagini vizuale foarte vii. HIPOTIROIDIÂN, -Ă, hipotiroidieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. liypothyroidien) (Suferind) de hipotiroidie. HIPOTIROIDIE s.f. (fr. hypothyroîdie) Hiposecre-ţie a glandei tiroide, manifestată prin mixedem la adulţi şi prin cretinism la copii; hipotiroidism. HIPOTIROIDISM s.n. (fr. hypothyroîdisme) (Med.) Hipotiroidie. HIPOTONIC, -Ă, hipotonici, -ce adj. (fr. hypoto-niquc) (Despre o soluţie) Care are o presiune osmotică inferioară presiunii de referinţă. HIPOTONIE, hipotonii s.f. (fr. hypotonie) 1. Starea unei soluţii hipotonice. 2. Diminuare a tonusului muscular. 3. (Med.) Hipotensiune. HIPOTROFIE, hipotrofii s.f. (fr. hypotrophie) Dezvoltare insuficientă a unui organ sau a unui ţesut, din cauza proastei nutriţii, a unei maladii sau a vârstei înaintate. HIPOVITAMINOZĂ, hipovitaminoze s.f. (fr. hypo-vitaminose) Carenţă benignă de vitamine în organism. HIPOXEMIE, hipoxemii s.f. (fr. hypoxemie) Diminuare a presiunii şi a cantităţii de oxigen din sângele arterial. HIPOZOM, -Ă, hipozomi, -e adj. (fr. hyposome) Insuficient dezvoltat din punct de vedere fizic. HIPPY, hippy s.m., adj. invar. (engl. hippy) (Tânăr) nonconformist, boem, care se opune convenţiilor societăţii de consum; epitet dat unui tânăr cu părul lung, îmbrăcat neglijent. H1PPYSM s.n. (pr. hipizm; engl. hippysm) Stare de hippy. HIPSO- (fr. hypsogr. hypsos) Element de compuncre cu sensul de „înălţime”, în cuvinte ca: hipso-gmfie, hipsometru. HIPSOCROM, -Ă, hipsocromi, -e adj. (fr. hypso-chrome) (Despre anemie) în care scade cantitatea de hemoglobină. HIPSOCROMIE, hipsocromii s.f. (fr. hypsochro-mie) 1. Diminuare a pigmentaţiei pielii. 2. Deschidere a culorii, datorită introducerii unui substituent în corpul colorat. HIPSOGRAFÎE s.f (fr. hypsographie) Disciplină care descrie relieful în funcţie de altitudine; totalitatea formelor de relief dintr-o zonă, analizate în funcţie de altitudine. HIPSOMETRIE s.f. (fr. hypsometrie) Măsurare a altitudinii unui loc. HIPSOTERAPIE, hipsoterapii s.f. (fr. hypsothera-pie) Folosire a climatului de altitudine în scop terapeutic. HIRSUT, -Ă, hirsuţi, -te adj. (fr. hirsute, lat. hirsu-tus) 1. Care are părul şi barba neîngrijite. 2. (Fig.) Grosolan, vulgar; ursuz, taciturn. 3. (Bot.; despre organe) Cu peri lungi, rigizi. HIRSUTISM s.n. (fr. hirsutisme) (La femei) Creştere exagerată a părului pe faţă, pe corp şi pe membre, în unele tulburări endocrine; hipertricoză. HIRUDINEU, hirudinee s.n. (fr. hirudinee) (La pl.) Clasă de viermi cu un corp segmentat, cu o ventuză la fiecare extremitate, care trăiesc în ape dulcicole şi sug sânge; lipitoare; (şi la sg.) vierme din această clasă. HISPANIC, -Ă, hispanici, -ce adj. (fr. hispanique) Din Spania; spaniol. HISPANISM, hispanisme s.n. (fr. hispanisme) 1. Cuvânt, expresie tipic spaniolă. 2. împrumut din limba spaniolă. HISPANIST, -Ă, hispanişti, -ste s.m. şi f. (fr. hispaniste) Specialist în hispanistică. HISPANISTICĂ s.f. (germ. Hispanistik) Studiul limbii şi al culturilor spaniole. HISPÂNO-ARÂB, -Ă, hispano-arabi, -e adj. (fr. his-pano-arabe) (Despre arta islamică) Din timpul stăpânirii califilor în Cordoba (Spania) şi în vestul me-diteraneean; hispano-moresc. HISPANOFIL, -Ă, hispanofdi, -e s.m. şi f. (fr. his-panopltile) Admirator al spaniolilor, a tot ce provine de la spanioli. HISPANOFON, -Ă, hispanofoni, ~e adj., s.m. şi f. (fr. hispanophone) (Vorbitor) de limbă spaniolă. HISPÂNO-MORESC, -ESCĂ, hispano-moreşti adj. (fr. hispano-moresque) Hispano-arab. HISTAMINĂ, histamine s.f. (germ. Histamin, fr. his-tamine) Substanţă organică prezentă în ţesuturile vegetale şi animale, cu efecte dilatatoare asupra vaselor capilare şi cu rol important în reacţiile alergice. HISTERALGIE, histeraigii s.f (fr. hysteraigie) Durere uterină. HISTERECTOMIE, histerectomii s.f. (fr. hysterec-tomie) Extirpare chirurgicală a uterului. HISTER(O)- (fr. hystero-, gr. hystera) Element de compunere cu sensul de „uter , în cuvinte ca: his-terografie, histerologie. HISTEROGRAFIE, histerografii s.f. (fr. hystero-graphie) Radiografie a uterului, realizată cu o substanţă de contrast. HISTEROLOGIE 462 HISTEROLOGIE s.f. (fr. hysterologie) Studiul bolilor uterine. HISTEROM, hisîeroame s.n. (fr. hysterome) Fibrom uterin. HISTEROMETRU, hisîerometre s.n. (fr. hystero-metre) Instrument folosit pentru sondarea şi măsurarea uterului. HISTEROPATIE, hisieropaîii s.f. (fr. hysteropathie) Boală a uterului. HISTERORAGIE, histeroragii s.f. (fr. hysterorrha-gie) Hemoragie uterină. HISTEROSCOPIE, histeroscopii s.f. (fr. hysteros-copie) Examinare a cavităţii uterine cu ajutorul unui instrument optic. HISTEROTOMIE, histerotomii s.f. (fr. hysteroto-mie) Deschidere chirurgicală a uterului, pentru extragerea fătului, în naşterile anormale, sau pentru extirparea unei tumori. HISTIOCIT, hisîiocite s.n. (fr. hisiiocyîe) Celulă din ţesutul conjunctiv cu rol în cicatrizarea rănilor şi în apărarea organismului împotriva infecţiilor. HISTO- (fr. histo-, gr. histos) Element de compunere cu sensul de „ţesut”, în cuvinte ca: histogen, histoliză. HISTOCHIMIE s.f. (fr. histochimie) Studiul structurii chimice a celulelor şi a ţesuturilor organismului, efectuat cu ajutorul unor coloranţi. HISTOFIZIOLOGIE s.f. (fr. histophysiologie) Studiul funcţiilor celulei şi al ţesuturilor organice. HISTOGEN, -Ă, histogeni, -e adj. (fr. histogene) (Biol.) Care formează ţesuturi noi. HISTOGENEZĂ, histogeneze s.f. (fr. histogenese) Studiul dezvoltării ţesuturilor embrionare ale animalelor şi plantelor; studiul formării ţesuturilor bolnave (mai ales al neoplasmelor). HISTOID, -Ă, histoizi, -de adj. (fr. hisioide) (Med.) Care este asemănător unui ţesut. HISTOLIZĂ, histolize s.f. (fr. histolyse) Distrugere a ţesuturilor organice vii. HISTOLOG, -Ă, histologi, -ge s.m. şi f. (de Ia his-tologie, germ. Hisiolog) Specialist în histologie. HISTOLOGIC, -Ă, histologici, -ce adj. (fr. histolo-gique) De histologie, referitor la histologie. HISTOLOGIE s.f. (fr. histologie) Studiul structurii microscopice a ţesuturilor organice, a celulelor şi a formaţiunilor celulare. HISTOPATOLOGIC, -Ă, histopatologici, -ce adj. (fr. histopathologique) De histopatologie. HISTOPATOLOGIE s.f. (fr. histopathologie) Disciplină care studiază patologia organelor şi a ţesuturilor cu ajutorul microscopului. HISTORIÂ, historiez vb. I (fr. historier) (Rar) A orna un text cu desene, cu picturi etc. care ilustrează legende, scene istorice etc. HISTORIÂT, -Ă, historiaţi, -te adj. (fr. historie)Ornat cu figurine sau cu viniete având un caracter istoric. HISTOTERAPIE, histoterapii s.f. (fr. histotherapie) Terapie efectuată cu ajutorul unor ţesuturi organice conservate la frig; terapie tisulară. HISTOTOM, histotomuri s.n. (fr. histotome) Instrument folosit pentru disecţia ţesuturilor. HISTOTOXIC, -Ă, histotoxici, -ce adj., s.n. (fr. his-totoxique) (Substanţă) care distruge ţesuturile. HISTRION, histrioni s.m. (fr. histrion, lat. histrio, -onis) 1. Actor de comedie, Ia vechii romani şi Ia vechii greci; actor lipsit de talent; măscărici. 2. (Fig.) Ipocrit, perfid, şarlatan. HISTRIONIC, -Ă, histrionici, -ce adj. (fr. histrio-nique) 1. Referitor la histrioni, de histrion. 2. (Fig.) Ipocrit, fals. HIT, hituri s.n. (engl. hit) Şlagăr, cântec clasat pe primele locuri într-un top. HITIT, -Ă, hitiţi, -te (fr. hittite) 1. S.m. şi f. Persoană dintr-o populaţie stabilită în partea centrală şi de est a Asiei Mici, în mileniul II î.H. 2. Adj. AI hitiţilor (1), referitor la hitiţi. 3. S.f. Limbă indo-europcană vorbită de hitiţi (1), cu scriere cuneiformă de tip babilonian. HITLERISM s.n. (fr. hitlerisme) (Polit.) Naţional-so-cialism; nazism. HITLERIST, -Ă, hitlerişti, -te adj. s.m. şi f. (n.pr. Hitler + -ist) (Partizan) al hitlerismului. HIV s.n. (engl. H[uman] l[mmunodeficency] Vfinis]) Virusul imunodeficienţei umane, care provoacă SIDA. HLAMIDĂ, hlamide s.f. (fr. chlamyde) Mantie scurta şi amplă, prinsă pe umăr cu o agrafa, purtată de vc-chii greci şi de vechii romani în călătorii, la festivităţi etc. HOBBY, hobby-uri s.n. (engl., fr. hobby) Pasiune, ocupaţie favorită a cuiva, fară legătură cu profesia acestuia, pe care o exercită în timpul liber. HOCHEI s.n. (fr., engl. hockey) Joc sportiv practicat pe gheaţă sau pe iarbă, în care jucătorii, servin-du-se de o crosă, caută să introducă un puc sau o minge în poarta echipei adverse. HOCHEIST, hocheişti s.m. (hochei + -ist) Jucător de hochei. HOCHETON, hochetonuri s.n. (fr. hoqueton) Vesta de pânză groasă, purtată de soldaţi, mai ales dc arcaşi, în Evul Mediu. 463 HOMEOSTÂT HODOMETRU, hodometre s.n. (fr. hodometre) Aparat folosit pentru măsurarea drumului parcurs. HOGBACK, hogbackuri s.n. (pr. hogbec; engl. Jiog-back) (Geol.) Creastă ascuţită datorată eroziunii, în zone foarte înclinate, cu strate de durităţi diferite. HOL, holuri s.n. (fr., engl. hali) Vestibul mare într-un edificiu public; cameră de trecere într-o locuinţă. HOLDING, holdinguri s.n. (engl., fr. holding) Societate comercială, financiară sau industrială care deţine cea mai mare parte din capitalul altei societăţi în acţiuni, pentm a o controla. HOLDUP, holdupuri s.n. (pr. hâldap\ engl. hold-up) Atac armat organizat pentru a jefui o bancă, un tren, un convoi, o casierie etc.; tâlhărie. HOLENDER, holendere s.n. (germ. Holldnder) 1. Filtru pentm vin, format dintr-un vas cu fund din sac permeabil. 2. Nume dat unor instalaţii de rafinare, dc înălbire etc., în industria hârtiei. 3. Dispozitiv de fixare, format din una sau din două piuliţe. HOLERIC, -Ă, boieriei, -ce (fr. cholerique) 1. Adj. Referitor la holeră. 2. S.m. şi f. Persoană bolnavă de holeră. HOLERINĂ, holerine s.f. (fr. cholerine, cf. holeră) Formă uşoară de holeră. HOLISM s.n. (fr. holisme) Concepţie idealistă care interpretează teza ireductibilităţii întregului la suma părţilor componente ale acestuia, „factorul integrator'’ al lumii fiind un principiu imaterial incognoscibil. HOLO- (fr. holo-) Element de compunere cu sensul „întreg”, „tot”, în cuvinte ca: holocaust, holocristalin. HOLOCAUST, holocausturi s.n. (fr. holocauste) 1. Jertfa adusă zeilor, care consta în arderea animalului sacrificat, la vechii evrei. 2. Genocid, exterminare (prin diferite metode) a unei mari părţi a populaţiei evreieşti din Europa de către nazişti şi aliaţii lor (în anii 1939-1945). 3. (Fig.) Ofrandă, sacrificiu (2). HOLOCEN, -Ă, holoceni, -e (fr. holocene) 1. S.n. Ultima epocă a cuaternarului; aluviu. 2. Adj. Referitor la holocen (1). HOLOCRISTALIN, -Ă, holocr is tal ini, -e adj. (fr. holocristallm) (Despre structura rocilor cristaline) Complet cristalizat. HOLOFRASTIC, -Ă, holofrastici, -ce adj. (fr. holo-phrastique) (Despre limbi) în care o idee, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt. HOLOGAMIE, hologamii s.f. (engl. hologamy) Unire a ^ *ndivizi unicelulari, nediferenţiaţi sexual. HOLOGRAFIC, -Ă, holografici, -ce adj. (fr. holo-graphique) Referitor la holografie. HOLOGRAFIE, holografii s.f. (fr. holographie) Ansamblu de tehnici de înregistrare a imaginii spaţiale a unui obiect cu ajutorul laserului. HOLOGRAMĂ, holograme s.f. (fr. hologramme) Clişeu fotografic care dă iluzia de relief când este iluminat de un fascicul laser; fotografie în relief, tridimensională. HOLOMETÂBOLĂ, holometabole adj. (fr. holo-metabole) (Despre insecte) Cu metamorfoză completă (larvă, nimfa şi adult). HOLOPARAZIT, -Ă, holoparaziţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. holoparasite) (Plantă fară clorofilă) care trăieşte parazitar pe altă plantă. HOLOTURID, holoturide s.n. (fr. holothuride) (La pl.) Clasă de animale marine fară schelet sau cu scheletul redus la plăci calcaroase tegumentare, care au tentacule în jurul gurii; (şi la sg.) animal marin din această clasă. HOLOTURIE, holoturii s.f. (fr. holothurie, lat. ho-lothuria) Echinoderm cu un corp moale şi alungit, care trăieşte pe fundul mării; castravete-de-mare. HOMAR, homari s.m. (fr. homard) Cnistaceu marin asemănător racului, a cărui came albă este comestibilă. HOME-COMPUTER, home-computere s.n. (pr. hăwn compiuter\ engl. home computer) Computer folosit în familie. H0ME0-/H0M02- (fr. homes-/homo-y gr. homos/ho-moios) Element de compunere cu sensul de „egal”, „la fel”, „asemănător”, în cuvinte ca: homeopatic, homeotermie. HOMEOPAT, -Ă, homeopaţi, -te s.m. şi f. (fr. ho-meopathe) Medic care practică homeopatia; adept al homeopatiei. HOMEOPATIC, -Ă, homeopatici, -ce adj. (fr. homeo-pathique) 1. De homeopatie; referitor la homeopa-tie. 2. Doză homeopatică = doză (de medicament) foarte mică. HOMEOPATIE s.f. (fr. homeopathie) Terapie bazată pe administrarea, în doze foarte mici, a unor produse care, în cantităţi mari, pot provoca o boală analoagă cu boala ce trebuie combătută. HOMEOSTÂT, homeostate s.n. (fr. homeostat) Sistem cibernetic cu autoorganizare, constituit din două elemente, unul activ şi unul exterior, în care primul acţionează asupra celuilalt consumând energie şi reglându-se potrivit comenzilor primite. HOMEOSTAZIE 464 HOMEOSTAZIE s.f. (fr. homeosîasie) Proprietatea organismelor vii de a-şi menţine anumite constante fiziologice. HOMEOTERM, -Ă, homeotermi, -e adj., s.m. şi f. (fr. homâotherme) (Animal) cu temperatură internă constantă, indiferent dc variaţiile termice survenite în exterior. HOMEOTERMIE s.f (fr. homeothermie) Proprietatea unor animale de a fi homeoterme. HOMERIC, -Ă, homerici, -ce adj. (fr. homerique, lat. homericus) 1. Referitor la Homer; care evocă stilul epopeilor lui Homer. 2. Care are proporţii neobişnuite; (p. ext.) grandios, măreţ, fenomenal. 3. Râs homeric = râs puternic, zgomotos. HOMICID1, homicide s.n. (fr. homicide) Crimă (1), omor. HOMICID2, -Ă, homicizi, -de adj., s.m. şi f. (fr. homicide) Ucigaş, asasin. HOMINID, hominizi s.m. (fr. hominides) (La pl.) Categorie biologică din care face parte omul actual şi precursorii acestuia din era cuatemară; (şi la sg.) reprezentant al acestei categorii. HOMO1 s.m. (de la homofsexual]) 1. Denumire ştiinţifică dată omului. 2. (Fam.) Homosexual. HOMO2- v. homeo. HOMOCENTRIC, -Ă, homocentrici, -ce adj. (fr. homocenîrique) 1. (Despre fascicule de lumină) Al cărui raze trec, toate, prin acelaşi punct. 2. (Mat.; despre cercuri) Care are acelaşi centru cu celelate cercuri. HOMOCENTRU, homocentre s.n. (fr. homocentre) Centru comun pentru mai multe cercuri. HOMOCROM, -Ă, homocromi, -e adj. (fr. homo-chrome) Care prezintă homocromie; cu homocro-mie. HOMOCROMIE s.f. (fr. homochromie) Proprietatea unor animale (reptile, peşti, insecte) de a-şi adapta culoarea la mediul înconjurător. HOMOCRON, -A, homocroni, -e adj. (fr. homochro-ne) Simultan (1), sincronic (1). HOMOGREFĂ, homogrefe s.f. (fr. homogt'effe) Grefa de ţesut extrasă de la un individ din aceeaşi specie. HOMOMORF, -Ă, homomorfi, -e adj. (fr. homo-morphe) Care are aceeaşi formă. HOMOMORFISM s.n. (fr. homomorphisme) Corespondenţă univocă între două mulţimi care au aceeaşi structură algebrică. HOMOPTER, homopîere s.n. (fr. homoptere) (La pl.) Ordin de insecte (purecii de plante, filoxera etc.) cu patru aripi membranoase; (şi la sg.) insecta din acest ordin. HOMOSEXUAL, -Ă, homosexuali, -e adj., s.m. şi f. (fr. homosexual) (Bărbat sau femeie) carc practicii relaţii de homosexualitate; homo1 (2), pederast, gay. invertit. HOMOSEXUALITATE s.f. (fr. homosexualii) Atracţie sexuală faţă dc indivizi dc acelaşi sex; inversiune sexuală; pederastie. HOMOSFERĂ s.f. (fr. homosphere) Strat a! atmosferei situat la o altitudine dc sub 100 km, în carc compoziţia aerului este relativ constantă. HOMOTRANSPLÂNT, homotransplanturi s.n. (fr. homotransplant) Transplant de la un individ din acc* eaşi specie. HOMOZIGOT, homozigoţi s.m. (fr. homozygotc) Organism cu un singur tip de gameţi. HOMUNCULUS, homunculuşi s.m. (lat. homuncu-lus, fr. homuncule) 1. Omuleţ artificial pe carc alchimiştii pretindeau că au reuşit să îl fabrice; om foarte mic de statură. 2. Fetus uman, avorton (1). HON, honuri s.n. (engl. hone) Piesă aşchictoarc formată dintr-un corp rotativ de oţel cu pietre abrazive, folosită la finisarea suprafeţelor mctalicc cilindrice. HONDURJÂN, -Ă, hondurieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. hondurien) (Persoană) din Honduras. HONORIS CÂUSA loc. adj. (pr. honoris căuza\ lat. honoris causa) (Despre titlul ştiinţific de doctor) Onorific. HOPLOMÂC, hoplomaci s.m. (fr. hoplomaquey lat. hoplomachus) Gladiator echipat cu arme grele, la vechii greci. HOPLOMAHÎE s.f. (fr. hoplomachie) Luptă dc gladiatori echipaţi cu arme grele, la vechii greci. HORMISM s.n. (engl. hormisme) Concepţie psihologică potrivit căreia pulsiunile au rol hotărâtor în activitatea psihică şi în comportamentul uman. HORMON, hormoni s.m. (fr. hormone) Substanţa secretată de unele glande endocrine, transportată de sânge, care stimulează dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului. HORMONAL, -Ă, hormonali, -e adj. (fr. hormonal) Referitor la hormoni, de hormoni. HORMONOLOGIE s.f. (fr. honnonologie) Disciplină care studiază originea, structura şi activitatea hormonilor. HORMONOTERAPIE, hormonoterapii s.f. (fr. hor-monotherapie) Terapie bazată pe hormoni. 465 HUMERÂL HORMONURIE s.f. (fr. honnonurie) Prezenţă a hormonilor în urină; cantitate de hormoni prezentă în urină. HORN, hornuri s.n. (germ. Horn, fr. horn) 1. Kar-ling. 2. Spaţiu îngust între doi pereţi de stâncă paraleli şi înalţi. HORNBLENDĂ, hornblende s.f. (germ. Hornblende, fr. hornblende) Aluminosilicat de calciu, fier şi magneziu, prezent în rocile eruptive şi metamorfice. HOROSCOP, horoscoape s.n. (fr. horoscope) 1. Reprezentare grafică a poziţiei aştrilor, pe baza căreia astrologii prezic soarta unui individ, în funcţie de data şi ora naşterii. 2. Rubrică, în unele publicaţii, cu preziceri şi interpretări adresate celor născuţi în fiecare dintre cele 12 zodii. HORROR, horwr s.n., adj. invar. (engl. hoiror) (Film, proză) care stârneşte groază. HORS-D’CEUVRE s.n. (pr. ordovr; fr. hors-d ’oeuvre) Aperitiv. HORST, horsturi s.n. (germ. Horst) Regiune ridicată a scoarţei terestre, mărginită de zone care s-au scufundat. HORTATIV, -Ă, hortativi, -e adj. (lat. hortati\ms) (Despre forme verbale, propoziţii) Care exprimă un îndemn; de îndemn. HORTENSIE, hortensii s.f. (fr. hortensia) Plantă ornamentală cu flori mari, roz, violete sau albe, fară miros, originară din Extremul Orient. HORTICOL, -Ă, horticoli, -e adj. (fr. horticole) Referitor la horticultura. HORTICULTOR, -OÂRE, horticultori, -oare s.m. şi f. (fr. horticulteur) Specialist în horticultura. HORTICULTURA s.f. (fr. horticulture) Ştiinţa, arta de a cultiva flori şi arbuşti ornamentali în grădini şi în parcuri. HOSTIE, hostii s.f. (lat. hostia, fr. hostie) 1. Jertfa adusă zeilor, la vechii greci şi la vechii romani; jertfa (de obicei, un animal) adusă lui Dumnezeu. 2. (La creştinii catolici) Azimă mică şi rotundă folosită pentru împărtăşanie. HOT s.n. (engl. hot) Curent expresiv în muzica de jazz, caracterizat printr-o sonoritate amplă. HOTĂ, hote s.f. (fr. hotte) Construcţie evazată, instalată deasupra unei surse de gaze (toxice) sau de vapori, pentru a le colecta şi evacua. HOTDOG, hotdogi s.m. (engl. hot dog) Franzeluţă în care s-a introdus un crenvurst cald cu muştar. HOTEL, hoteluri s.n. (fr. hotel) L Clădire în care se pot închiria camere mobilate pentru una sau mai multe nopţi. 2. HoteUrestaurant = hotel în care există un restaurant. HOTELIER, -Ă, hotelieri, -e (fr. hotelier) 1. S.m. şi f. Proprietar al unui hotel. 2. Adj. Referitor la hoteluri. HOTENTOT, -Ă, hotentoţi, -te (fr hottentot) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care aparţinea unor triburi de păstori nomazi din sud-vestul Africii. 2. S.f. Limbă din familia boşimană, vorbită de hotentoţi (1). HOT-JAZZ s.n. (pr. hotgez; engl. hot-jazz) Stil de jazz în tempo rapid, cu improvizaţii expresive. HOTLINE s.f. (pr. hotlain\ engl. hot line) Linie telefonică în direct, folosită mai ales în crizele diplomatice, pentru apeluri urgente. HOT MONEY s.n. (pr. hotmâni; engl., fr. hot money>) Capital speculativ, pe termen scurt, care trece rapid dintr-o ţară în alta, pentru obţinerea de profit. HOUSE s.n. (pr. haus; engl. house) 1. Casă, locuinţă, gospodărie. 2. Firmă comercială, întreprindere. HOWDAH s.n. (pr. hăudah; engl. howdah) Scaun cu baldachin, aşezat pe un elefant sau pe o cămilă, folosit în Orient pentru transportul persoanelor de vază. HRISTOLOGIE s.f. (fr. christologie) Partea teologiei consacrată studiului operei şi vieţii lui Isus Hristos. HTONIÂN, -Ă, htonieni, -e (fr. chthonien) 1. Adj. Referitor Ia divinităţile subpământene; htonic. 2. S.m. şi f. Divinitate subpământeană. HTONIC, -Ă, htonici, -ce adj. (germ. chtonisch, engl. chtonic) Htonian. HUBLOU, hublouri s.n. (fr. hublot) Deschizătură mică, etanşă, circulară sau ovală, în peretele unei (aero)-nave, folosită pentru aerisire şi iluminat. HUGHENOT, -Ă, hughenoţi, -te s.m. şi f. (fr. hugue-not) Catolic calvin din Franţa, în sec. XVI-XV1I. HUILĂ, huile s.f. (fr. houille) Cărbune natural negru şi compact, folosit la fabricarea cocsului metalurgic, drept combustibil etc. HULĂ, hule s.f. (fr. houle) Mişcare ondulatorie a suprafeţei mării, apărută după o furtună sau după o briză puternică; (p. ext.) furtună mare. HULIGÂN, huligani s.m. (rus. huligan) Persoană care săvârşeşte acte de huliganism. HULIGÂNIC, -Ă, huliganici, -ce adj. (huligan + -ic) De huligan, specific huliganilor sau huliganismului. HULIGANISM, huliganisme s.n. (huligan + -ism) Comportament, atitudine brutală, care se manifestă printr-o încălcare grosolană a legii, prin acte de agresiune etc.; faptă de huligan. HUMERÂL, -Ă, humerali, -e adj. (fr. humeral) Al humerusului, referitor la humerus. HUMERUS 466 HUMERUS s.n. (fr. humenis, lat. humems) Osul braţului, de la umăr la cot. HUMIC, -Ă, humici. -ce adj. (fr. humiqite) Care este bogat în humus. HUMIFICÂRE s.f. (cf. fr. humification) Transformare a materialului organic din sol în humus. HUMMOCK s.n. (pr. hâmoc; engl., fr. hummock) Monticul format din blocuri de gheaţă rezultate din spargerea banchizelor. HUMOLOGIE s.f. (fr. humologie) Disciplină care studiază humusul. HUMORESCĂ, humoreşti s.f. (germ. Humoreske. fr. humoresque) Compoziţie muzicală instrumentală sprintenă, cu un caracter umoristic. HUMUS s.n. (fr., lat. humus, germ. Humus) Amestec fertil de substanţe organice din sol, rezultat din descompunerea unor resturi vegetale sub acţiunea microorganismelor. HUNTER, hunteri s.m. (pr. hănter; engl. hunter) Cal de vânătoare, bun săritor de obstacole. HUNTING s.n. (pr. hânting; engl. hunting) Piele asemănătoare celei de antilopă, folosită Ia încălţăminte. HURAL, hurole s.n. (rus. burcii) 1. Nume dat organelor locale ale puterii de stat din Mongolia. 2. Marele hural = parlamentul mongol. HURDLER s.m. (pr. hârdlăr; engl. hurdler) Alcrcă-tor în proba de garduri. HURICÂN, huricane s.n. (engl., fr. hurricane) Ciclon tropical activ în zona Antilelor şi în America Centrală. HURIE, hurii s.f. (cf. fr. hotiri) Fecioară de o frumuseţe rară, promisă de Mahomed credincioşilor musulmani în rai; (p. ext.) femeie foarte frumoasă. HURLING s.n. (pr. hârling; engl. hurling) Joc sportiv irlandez practicat cu o minge de plută învelită în piele, care trebuie introdusă în poarta adversarului prin lovirea cu o crosă. HURON, huroni s.m. (fr. huron) Persoană dintr-un trib indian de limbă şi cultură irocheză, care locuia pe malurile lacurilor Huron şi Ontario; om grosolan. HUSĂ, htisez vb. I (fr. husser) A acoperi cu husă. HUSĂ, huse s.f. (fr. Itousse) învelitoare uşoară folosită pentru acoperirea şi protejarea mobilelor, a vehiculelor, a aparatelor etc. HUSIT, -Ă, husiţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. hussite) (Partizan) al husitismului. HUSITISM s.n. (fr. hussitisme) Mişcare religioasa şi social-politică condusă de Jan Hus la începutul sec. al XV-lea, îndreptată împotriva papalităţii şi a arbitrariului seniorilor feudali germani. I IAC, iaci s.m. (fr. yack) Mamifer rumegător din Tibet, asemănător, dar mai mic decât bivolul, cu păr lung, brun şi cocoaşă pe ceafa, folosit ca animal de tracţiune, crescut pentru lapte şi came. IAC1NT, iacinţi s.m. (fr. jacinthe) Plantă cultivată pentm florile ei frumos colorate şi plăcut mirositoare; zambilă. IACOBIN, -Ă, iacobini, -e (fr.jacobin) 1. S.m. Călugăr dominican. 2. S.m. Membru al aripii radicale a revoluţionarilor francezi din anul 1789; susţinător fervent al înlăturării monarhiei în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1794). 3. Adj. Referitor la iacobini. 4. S.m. Democrat intransigent. IACOBINISM s.n. (fr. jacobinisme) Doctrina iacobinilor (2); opinie democratică radicală. IAHT, iahturi s.n. (fr.yacht) 1. Navă mică şi elegantă de agrement. 2. Ambarcaţiune cu vele sau cu motor, folosită în regate. IAHTING s.n. (engl., fr. yachting) Sport nautic practicat pe ambarcaţiuni cu vele; concurs dc iahturi. IAHTMEN, iahtmeni s.m. (cf. engl., fr. yachtman) Sportiv care practică iahtingul. IAMB, iambi s.m. (fr. iambe, lat. iambus) Picior de vers compus dintr-o silabă scurtă şi una lungă (în poezia clasică antică) sau din prima silabă neaccentuată şi a doua, accentuată (în poezia modernă). IAMBIC, -Ă, iambici, -ce adj. (fr. iambique, lat. iam-bicus) 1. (Despre versuri) Compus din iambi. 2. Me-tm iambic = sistem de versificaţie bazat pe iambi. iatrali'pt, iatralipţi s.m. (fr. iatralipte) (înv.) Medic care vindeca bolnavii cu alifii şi cu frecţii. IATRO- (fr. iatro-, gr. iatros) Element de compunere cu sensul dc „medic", în cuvinte ca: iatrochimie, iatrologie. IATROCHIMIE s.f. (fr. iatrochimie) Partea alchimiei care studiază aplicarea chimiei în medicină. IATROFIZICĂ s.f. (fr. iatrophysique, engl. iatro-physics) Tendinţă în medicină de a explica procesele fiziologice exclusiv prin legile fizicii. IATRO GEN, -Ă, iatrogeni, -e adj. (fr. iatrogene) (Despre boli) Care este provocat prin act medical sau prin medicamente. IATROGENIE, iatrogenii s.f. (fr. iatrogânie) Boală provocată de un medic sau de un tratament prescris de acesta. IATROLOGIE s.f. (fr. iatrologie) Ştiinţă medicală; medicină. IATROMANŢIE s.f. (fr. iatromancie) Arta prezicerii bolilor de care va suferi cineva. IBERIC, -Ă, iberici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. iberique, it. iberico) (Persoană) din Peninsula Iberică (Spania şi Portugalia). IBIDEM adv. (abr. ib./ibid.; lat. ibidem) în acelaşi loc, în aceeaşi lucrare. IBIS, ibişi s.m. (fr., lat. ibis) 1. Pasăre carnivoră din ţările calde, asemănătoare berzei, cu pene albe sau roşii şi cioc lung, curbat în jos. 2. Ibis alb = pasăre sfântă, la vechii egipteni. IBUM s.n. (fr. ibum) Dispoziţie legală la vechii evrei conform căreia văduva fară copii trebuia să se căsătorească cu fratele soţului decedat. ICÂSTIC, -Ă, icastici, -ce adj. (it. icastico) Care redă realitatea în imagini artistice. ICÂSTICĂ s.f. (it. icastica) Arta redării realităţii în imagini. ICEFIELD, icefîelduri s.n. (pr. âisjîld\ engl. icefield, fr. icefield) Banchiză polară rezultată din îngheţarea apei de mare. ICONIC 468 ICONIC, -Ă, iconici, -ce adj. (fr. iconique, engl. iconic) Referitor Ia imagine; care ţine de imagine; care are caracter de reproducere figurativă; (despre semne) asemănător realităţii pe care o reprezintă. ICONO- (fr. icono-, fr. eikon) Element de compunere cu sensul de „icoană”, „imagine”, în cuvinte ca: iconodul, iconodul ie. ICONOCLASM s.n. (fr. iconoclasme) Doctrină din sec. VIII—IX care interzicea idolatria şi venerarea imaginii lui Isus Hristos şi a sfinţilor, în Imperiul Bizantin. ICONOCLAST, -Ă, iconoclaşti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. iconoclaste) 1. (Adept) al iconoclasmului. 2. (Persoană) care refuză tot ce este legat de trecut, de tradiţii. ICONOCLASTIE s.f. (fr. iconoclastie) Caracter iconoclast; atitudine de iconoclast. ICONODUL, -Ă, iconoduli, -e s.m. şi f. (fr. iconodule) 1. Adept al cultului icoanelor. 2. (Fig.) Persoană care acceptă, fară spirit critic, autoritatea unei valori consacrate. ICONODULIE s.f. (fr. iconodulie) Cult exagerat pentru imagini sacre. ICONOGRAF, -Ă, iconografi, -e s.m. şi f. (fr, ico-nographe) Specialist în iconografie. ICONOGRAFIC, -Ă, iconografici, -ce adj. (fr. ico-nographique) Referitor la iconografie. ICONOGRAFIE, iconografii s.f. (fr. iconograpliie) 1. Studiul subiectelor reprezentate în operele de artă, a surselor şi semnificaţiilor acestora. 2. Totalitatea imaginilor (fotografii, reproduceri, ilustraţii ctc.) care se referă la un anumit subiect, la o epocă etc.; colecţie de portrete ale oamenilor celebri. ICONOLATRIE s.f. (fr. iconolâtrie) (Livr.) Venerare a icoanelor. ICONOLATRU, iconolatri s.m. (fr. iconolâtre) (Livr.) Persoană care venerează icoanele şi se închină Ia ele. ICONOLOG, -Ă, iconologi, -ge s.m. şi f. (fr. icono-logue) Specialist în iconologie. ICONOLOGIE s.f. (fr. iconologie) 1. Arta reprezentărilor alegorice, precum şi cunoaşterea simbolurilor şi a emblemelor folosite. 2. Studiul trăsăturilor divinităţilor şi ale personajelor mitologice. ICONOMETRU, iconometre s.n. (fr. iconometre) I. Vizor folosit pentru încadrarea corectă a imaginii obicctului care trebuie fotografiat. 2. Aparat folosit pentru măsurarea asimetriei imaginii retiniene dintre cei doi ochi. ICONOSCOP, iconoscoape s.n. (fr. iconoscope) Tub electronic cu ecran fotosensibil, folosit în transmiterea imaginilor de televiziune. ICONOSTROF, iconostroafe s.n. (fr. iconosirophe) Instrument optic carc redă imaginea răsturnată a obiectelor, folosit în gravură, pentru copierea modelelor. ICOSAEDRU, icosaedre s.n. (fr. icosaedre) Poligon care are douăzeci de feţe. ICTER, ictere s.n. (lat. icterus, fr. ictere) Boală a ficatului şi a vezicii biliare, caracterizată prin coloraţia galbenă a pielii, a mucoaselor şi a albului ochilor, din cauza pigmenţilor biliari; hepatită (1), (pop,) gălbinare. ICTERIC, -Ă, icterici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. icterique) (Suferind) de icter. ICTERIGEN, -Ă, icterigeni, -e adj. (fr. ictârigenc) Care provoacă sau răspândeşte icterul. ICTUS, ictusuri s.n. (lat., fr. ictus) 1. Simptom neurologic (paralizie, amnezie etc.) care survine brusc şi intens; şoc (3). 2. Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criză epileptică, manifestată prin pierderea bruscă a cunoştinţei şi prin convulsii. IDE s.f. pl. (fr. ides, lat. idus) A cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a treispre-zecea zi a celorlalte luni ale anului, în vechiul calendar roman. IDEA, ideez vb. I (it. ideare) (Livr.) A concepe ccva pentru a fi pus în aplicare; a stabili (1); a proiecta; a-şi imagina. IDEAL, -Ă, ideali, -e (fr. ideal, lat. idealis) 1. Adj. Care ajunge la suprema perfecţiune; perfcct (1), desăvârşit. 2. Adj. Care nu există decât în imaginaţie, în spirit, în gândire; spiritual2 (1), imaterial, platonic. 3. S.n. Scop, ţel suprem, greu de atins. IDEALfSM s.n. (fr. idealisme) 1. Concepţie filosofică potrivit căreia doar spiritul are o existenţă reală, materia fiind o reprezentare a acestuia. 2. Urmărire dezinteresată a unui ideal. IDEALIST, -Ă, idealişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. idealiste) 1. (Adept) al idealismului. 2. (Persoană) carc urmăreşte dezinteresat un ideal; (om) lipsit dc spirit practic. IDEALITATE s.f. (fr. idealite) Caracterul a ceea cc este ideal; existenţă ideală. IDEALIZA, idealizez vb. I (fr. idealiser) A atribui unui lucru sau unei fiinţe calităţi excepţionale; a exagera în bine. IDEALIZÂNT, -Ă, idealizanţi, -te adj. (fr. ideali* sânt) Care idealizează. IDEATIC, -Ă, ideatici, -ce adj. (de la ideafie) Referitor la idei, de idei; ideativ. IDEATIV, -Ă, ideativi, -e adj. (engl. ideative) 1. Care generează idei. 2. Ideatic. 469 IDIOMORF jDEAŢIE s.f. (fr. ideation) Proces psihic de formare a ideilor şi a conceptelor. IDEE, idei s.f. (fr. idee, lat. idea) 1. Reprezentare abstractă a unei fiinţe, a unui raport, a unui lucru; noţiune (1), concept (1), normă. 2. Opinie (1), părere, convingere. 3. Intenţie (1), plan (3), proiect (1). 4. Obsesie (2), grijă, panică. 5. A avea idee = a avea cunoştinţe (sumare), a fi informat (despre ceva). A intra la idei - a se îngrijora. Dă-mi o idee = dă-mi o sugestie. O idee de... = o cantitate infimă de... Idee fixă = idee obsesivă, iraţională. IDEM adv. (abr. id.; lat. idem) Acelaşi lucru, la fel, tot aşa (folosit în bibliografii, studii etc., pentru a evita repetarea). IDENTIC, -Ă, identici, -ce adj. (fr. identique, lat. identicus) Exact, la fel, întocmai; aidoma, conform cu cineva sau cu ceva; echivalent (2). IDENTIFICA, identific vb. I (fr. identifier, lat. identificare) 1. A stabili identitatea (unei persoane), natura (unui fenomen). 2. A deveni identic cu...; a se considera asemănător cu..., a acţiona Ia fel cu... IDENTIFICABIL, -Ă, identificabili, -e adj. (identifica + -bil, cf. fr. identifiable) Care se identifică, care poate fî identificat, recunoscut. IDENTIFICÂŢIE s.f. (fr. identification) Identificare a propriei persoane cu altă persoană. IDENTITATE, identităţi s.f. (fr. identite, lat. identi-tas, -atis) 1. Faptul de a fi identic, egal, conform cu...; asemănare perfectă; (con)similitudine. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relaţie de egalitate notată prin semnul în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valoare a acestora. IDEO- (fr. ideo-, gr. idea) Element de compunere cu sensul de „idee”, în cuvinte ca: ideogramă, ideologie. IDEOGENIE s.f. (fr. ideogenie) Formare a ideilor. IDEOGRAFIC, -Ă, ideogi'afici, -ce adj. (fr. ideogra-phique) Referitor Ia ideografie; care este scris cu ideograme. IDEOGRAFIE, ideografii s.f. (fr. ideographie) Sistem de scriere cu ideograme. IDEOGRAMĂ, ideograme s.f. (fr. ideogramme) Semn grafic care reprezintă o noţiune, un cuvânt, nu şi un sunet, în vechea scriere egipteană şi în scrierea chineză. IDEOLOG, -Ă, ideologi, -ge s.m. şi f. (fr. ideologue) Teoretician al unei ideologii. IDEOLOGIC, -Ă, ideologici, -ce adj. (fr. ideologique) Referitor Ia ideologie, care reprezintă ideologia cuiva. IDEOLOGIE, ideologii s.f. (fr. ideologie) Sistem de idei şi de concepţii filosofice, morale şi religioase proprii unei doctrine, unei credinţe, unui grup, unui partid etc.; ştiinţa ideilor. IDEOLOGIZÂ, ideologizez vb. I (fr. ideologiser) A da unui lucru un caracter ideologic. IDILĂ, idile s.f. (fr. idylle, germ. Idyll) 1. Dragoste naivă, tandră, trecătoare între persoane (tinere). 2. Poezie de dragoste care evocă în manieră idealizată viaţa oamenilor într-un cadru rustic; bucolică (2), eglogă. IDILIC, -Ă, idilici, -ce adj. (fr. idyllique, germ. idyl-lisch) De idilă, ca într-o idilă; (despre natură) câmpenesc, rustic, bucolic (1); (despre sentimente) simplu, naiv (1); (despre poeţi) care scrie idile. IDILISM s.n. (idilă + -ism) 1. Caracteristică a ceea ce este idilic; predilecţie pentru elemente idilice. 2. Caracter romanţios al unei opere de artă. IDILIZÂ, idilizez vb. I (idilă + -iza, cf. germ. idylli-sieren) A prezenta ceva în mod idilic. IDIO- (fr. idio-, gr. idios) Element de compunere cu sensul „propriu”, particular”, „specific”, în cuvinte ca: idiopatie, idiosincrasie. IDIOBLÂST, idioblaste s.n. (fr. idioblaste, engl. idio-blast) Celulă vegetală fară clorofilă, izolată printre alte tipuri de celule. IDIOCROMATISM s.n. (fr. idiochromatisme) Proprietatea unor minerale de a avea o culoare specifică. IDIOCROMOZOM, idiocromozomi s.m. (engl. idio-chromosome) Cromozom de sex. IDIOGRÂMĂ, idiograme s.f. (fr. idiogramme, engl. idiogram) Reprezentare grafică a structurii individuale a cromozomilor unei persoane. IDIOLALIE, idiolalii s.f. (engl. idiolalia) Tulburare de vorbire manifestată printr-o pronunţare neclară a unor cuvinte. IDIOLECT, idiolecte s.n. (fr. idiolecte, engl. idiolect) Totalitatea particularităţilor lingvistice ale unui vorbitor; dialect vorbit de un individ. IDIOM, idiomuri s.n. (fr. idiome) Limbă a unei naţiuni, a unei populaţii; nume generic pentru limbă, dialect (2), grai. IDIOMÂTIC, -Ă, idiomatici, -ce adj. (fr. idioma-tique) Specific unui idiom, referitor la un idiom. IDIOMATISM, idiomatisme s.n. (fr. idiomatisme) Idiotism. IDIOMORF, -Ă, idiomorfi, -e adj. (fr. idiomorphe) (Despre minerale) Care prezintă forme cristalografie specifice. IDIOPÂTIC 470 IDIOPÂTIC, -Ă, idiopatici, -ce adj. (fr. idiopathique) Referitor la idiopatie. IDIOPATIE, idiopalii s.f. (fr. idiopathie) Boală independentă de orice altă stare maladivă cunoscută; (p. ext.) boală necunoscută. IDIOPLÂSMĂ s.f. (fr. idiopîasme) Substanţă celulară ipotetică, având un rol deosebit în ereditate. IDIOSINCRAZIE, idiosincrazii s.f. (fr. idiosyncra-sie) Reacţie individuală caracterizată prin sensibilitate sau intoleranţă la unele medicamente, alimente, mirosuri etc., manifestată prin urticarie. IDIOSTIL, idiostiluri s.n. (fr. idiostyîe) Stil individual. IDIOT, -OÂTĂ, idioţi, -oate (fr. idiot) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană care este) lipsită de inteligenţă; cretin, stupid (1), prost. 2. Adj. (Despre manifestări ale fiinţelor) Care exprimă, denotă prostie, stupiditate etc. 1DIOTIP, idiotipuri s.n. (engl. idiotype) 1. Genotip. 2. Constituent determinant antigenic din regiunea variabilă a moleculei de imunoglobulină. IDIOTISM, idiotisme s.n. (fr. idioîisme) Expresie sau construcţie proprie unei limbi, care nu se poate traduce cuvânt cu cuvânt în altă limbă; idiomatism. IDIOTIZÂ, idiotizez vb. I (fr. idiotiser) A (se) imbe-ciliza, a (se) tâmpi. IDIOTROFISM, idiotrqfisme s.n. (fr. idiotrophisme) Proprietatea unor organisme de a-şi asigura nutriţia. IDIOŢIE, (3) idioţii s.f. (fr. idiotie) 1. Grad maxim de înapoiere mintală congenitală; cretinism; debilitate mintală. 2. Caracterul, însuşirea de a fi idiot. 3. Vorbă, faptă prostească, nerozie. IDIŞ s.n. (fr. yiddish, germ. Jiidisch) Idiom germanic (cu elemente ebraice, romanice şi slave) vorbit de unele populaţii evreieşti; iudeo-germană. IDO s.f. (fr. ido) Limbă internaţională rezultată din simplificarea limbii esperanto. IDOLÂTRIC, -Ă, idolatriei, -ce adj. (fr. idolâtrique) Referitor la idolatrie. IDOLATRIE s.f. (fr. idolâtrie, lat. idolatria) 1. Venerare a idolilor. 2. (Fig.) Adoraţie; iubire pasionată, cult pentru cineva. IDOLATRIZÂ, idolatrizez vb. I (idolatru + -iza, cf. fr. idolâtrer) A venera (pe cineva sau ceva) ca pe un idol, a iubi cu pasiune, în mod exagerat; a divini-za (1). IDOLÂTRU, -Ă, idolatri, -e adj., s.m. şi f. (fr. idolatre) 1. (Persoană) care venerează idoli. 2. (Persoană) care iubeşte pe cineva sau ceva în mod exagerat. IDONEISM s.n. (fr. idoneisme) Curent epistemologic neoraţionalist care confruntă principiile cu experienţa; filosofie a deschiderii. IDONEU, -EE, idonei, -ee adj. (it. idoneo, lat. ido-neiis) Care are însuşirile cerute, necesare pentru ceva; adecvat, potrivit. IERÂRHIC, -Ă, ierarhici, -ce adj. (fr. hierarchique) 1. Conform ierarhiei, în funcţie de ierarhic. 2. Pe cale ierarhică = în ordinea indicată de ierarhic. IERARHIE, ierarhii s.f. (fr. hierarchie) Sistem dc subordonare a rangurilor, a puterilor, a demnităţilor într-un grup social; rang (1); treaptă. IERARHIZA, ierarhizez vb. I (fr. hierarchiser) A organiza, a reglementa în funcţie de ierarhie, de va* loare etc. IERBAR, ierbare s.n. (iarbă + -ar, cf. fr. herbicr) Colecţie de plante uscate şi presate, păstrate în cutii sau în mape etichetate în scopul studierii. IERBORIZÂ, ierborizez vb. I (fr. herboriser) A culege plante pentru a le studia; a face un ierbar. IEREMIÂDĂ, ieremiade s.f. (fr.jeremiade) (Livr.) Plângere, tânguire (fară sfârşit), lamentaţie continuă. IEZUIT, iezuiţi s.m. (fr. jesuite, germ. Jesuit) 1. Membru al Societăţii lui Isus, ordin de călugări catolici întemeiat de Ignaţiu de Loyola în anul 1540, pentru combaterea Reformei şi întărirea puterii papale. 2. (Fig.) Om ipocrit, intrigant. 3. Stil iezuit (adjectival) = stil artistic apărut în timpul Contrareformei, răspândit de iezuiţi (1). IEZU1TIC, -Ă, iezuitici, -ce adj. (fr. jesuitique) 1. Care ţine de iezuiţi (1) sau de iezuitism. 2. (Fig.) Ipocrit, viclean. IEZUITISM s.n. (fr. jesuitisme) 1. Sistemul moral şi religios al iezuiţilor (1). 2. (Fig.) Lipsă de scrupule în acţiune; ipocrizie, perfidie. IGIENĂ s.f. (fr. hygiene) 1. Disciplină care se ocupă cu studiul mijloacelor de prevenire a bolilor şi de păstrare a sănătăţii. 2. Ansamblu de reguli şi de practici menite să păstreze sănătatea. IGIENIC, -Ă, igienici, -ce adj. (fr. hygieniquc) Referitor la igienă; care este conform cu regulile dc igienă. IGIENIST, -Ă, igienişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. hy gieniste) (Medic) specializat în igienă (1). IGIENIZÂ, igienizez vb. I (igienă + -iza) A face să devină igienic. IGLU, igluuri s.n. (fr., engl. igloo) Colibă în fornvă dc cupolă, făcută din blocuri de gheaţă şi zăpadă compactă, construită de eschimoşi în regiunile polare. IGNÂMĂ, igname s.f. (fr. igname) Plantă tropicală cultivată pentru tuberculii ei comestibili, bogaţi în amidon. 471 ILEGALIST IGNAR, -A, ignari, -c adj. (fr. ignare) (Livr.) Incult, ignorant. IGNI- (fr. igni-, lat. ignis) Element dc compuncre cu sensul de „foc", în cuvinte ca; ignicol, ignicolor. IGNICOL s.m. (fr. ignicole) (Rar) Adorator al focului. IGNICOLOR, -A, ignicolori, -e adj. (fr. ignicolore) Care are culoarca focului. IGNIFUG, -Ă, ignifugi, -ge adj. (fr. ignifuge) (Despre materiale) Care se aprinde şi arde foarte greu; rezistent la foc. IGNIFUGA, ignifughez vb. I (fr. ignifugei) A impregna un material cu o substanţă ignifugă. IGNIGEN, -A, ignigeni, -e adj. (fr. ignigene, lat. ig-nigenus) Care produce foc. IGNIPUNCTURĂ s.f (fr. ignipuncture) Aplicare de puncte de foc pe un ţesut, cu ajutorul unui cautcr. IGNITOR. ignitoare s.n. (fr. ignitew\ engl. ignitor) Electrod de aprindere la un ignitron. IGNITRON, igniîroane s.n. (engl., fr. ignitron) Tub electronic care generează curent continuu cu intensitate reglabilă din curent alternativ. IGNIŢIE s.f. (fr. ignition) Aprindere, combustie. IGNOBIL, -Ă, ignobili, -e adj. (fr. ignoble, lat. igno-bilis) (Livr.) Lipsit de nobleţe; josnic, mizerabil (2), infam (1), abject. IGNOMINIE, ignominii s.f. (fr. ignominie) (Livr.) Josnicie, mârşăvie, ticăloşie, infamie (1). IGNORA, ignor vb. I (fr. ignorer, lat. ignorare) 1.A nu şti, a nu avea ştiinţă sau cunoştinţă despre ccva. 2. A neglija în mod voit, a nu băga în seamă pe cineva, a nesocoti, a eluda, a desconsidera pc cineva. IGNORANT, -Ă, ignoranţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. ignorant) (Om) incult, lipsit de cunoştinţc elementare; neînvăţat, ignar, profan (1). IGNORANŢĂ s.f. (fr. ignorance) 1. Lipsă (totală) de cunoştinţe (elementare), de învăţătură; incultură. 2. Lipsă de experienţă într-un domeniu de activitate. IGNORÂTIO ELENCHI loc. s.f. (pr. ignorăfio elen-chi; lat. ignoratio elenchi) Sofism care constă în a demonstra altă teză decât cea propusă iniţial; ocolire voită a temei în discuţie. IGUANĂ, iguane s.f. (fr. iguane, sp. iguano) Şopâr-lă mare din America Centrală şi de Sud, viu colorată în verde, albastru şi galben, cu o creastă zimţată pe spate, vânată pentru camca şi ouăle comestibile. 1HTIO- (fr. ichtyogr. iehthys) Prefix cu sensul de "Peşte , în cuvinte ca: ihtiofag, ihtiofagie. IHTIOCOL s.n. (fr. ichtyocolle) Clei de peşte utilizat la limpezirea vinurilor. IHTIOFAG, -Ă, ihtiofagi, -ge adj. (cf. fr. ichtyophage) (Despre păsări) Care se hrăneşte numai cu peşte; piscivor. IHTIOFAGIE s.f. (fr. ichtyophagie) Hrănire cu peşte. IHTIOFÂUNĂ s.f. (fr. ichtyofaune) Totalitatea speciilor dc peşti care populează apele globului pământesc. IHTIOGRAFIE s.f. (fr. ichtyographie) Ihtiologie. IHTIOLOG, -Ă, ihtiologi, -ge s.m. şi f. (fr. ichtyo-logue) Specialist în ihtiologie. IHTIOLOGIE s.f. (fr. ichtyiologie) Studiul ştiinţific al peştilor; ihtiografie. IHTIOMORF, -Ă, ihtiomorfi, -e adj. (fr. ichtyo-morphe) Care arc formă sau aspect dc peşte. IHTIOPATOLOGÎE s.f. (fr. ichtyopathologie) Ştiinţă care studiază bolile peştilor. IHTIOZÂUR, ihtiozauri s.m. (fr. ichtyosaure) Reptilă marină fosilă care avea formă de peşte. IHTIOZĂ s.f. (fr. ichtyose) Boală de piele care se manifestă prin uscarca şi descuamarea tegumentelor în lamele sau în solzi asemănători celor de peşte. IHTIOZIC, -Ă, ihtiozici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. ich-ty'osique) (Suferind) de ihtioză. IKEBÂNA, (2) ikebane s.f. (fr. ikebana, engl. ikeba-na) 1. Artă tradiţională japoneză de aranjare a florilor (în glastre), în funcţie de anumite principii. 2. Aranjament floral tip ikebana (1). ILAR adj. v. hilar2. ILARIANT, -Ă, ilarianţi, -te adj. (fr. hilarant, lat. hilarans, -ntis, cf. ilaritate) 1. Care provoacă râsul; amuzant, hazliu, hilar. 2. Gaz ilariant = protoxid dc azot, folosit ca anestezie general. ILARITATE s.f. v. hilaritate. ILATIV, -Ă, (1) ilativi, - traordinară. IMERGE, imergvb. III (fr. imme/ger, engl. immcigi A scufunda un corp într-un lichid, mai ales intr-mare; a pătrunde într-un mediu fluid. IMERGENT, -Ă, imergenţi, -te adj. (fr. immergent (Despre raze luminoase) Carc străbate un mediu oa recare. IMERGIBIL, -Ă, imergibili, -e adj. {imerge + -Im cf. it. immergibile) (Tehn.) Care poate fi imers. IMERS, -Ă, imerşi, -se adj. (de la imerge) (Tehn. Care este scufundat într-un lichid. IMERSIUNE s.f. (fr. immersion, lat. immersio, -onis 1. Scufundare parţială sau totală a unui corp într-m lichid. 2. (Astron.) începutul ocultaţici unui astm. IMIGRA, imigrez vb. I (fr. immigrer, lat. immigra re) A se stabili într-o ţară străină pentru totdeauna. IMIGRANT, -Ă, imigranţit -te s.m. şi f. (fr. inimi-grant, lat. immigrans, -ntis) Persoană carc imigrează IMIGRAŢIE, imigraţii s.f. (fr. immigration) Imigra-re; situaţia celui care imigrează; totalitatea imigrărilor într-un interval de timp. IMINENT, -Ă, iminenţi, -te adj. (fr. imminent, lat. imminens, -ntis) Care este pe punctul dc a sc produce; foarte apropiat, inevitabil; ineluctabil. IMINENŢĂ s.f. (fr. imminence, lat. imminentia) Caracterul a ceea ce este iminent; inevitabilitate. IMISCIBIL, -Ă, imiscibili, -e adj. (fr. immiscihle) (Livr.) Care nu poate fi amestecat. IMISCIBILITÂTE s.f. (fr. immiscibilite) (Livr.) Calitatea a ceea ce este imiscibil. IMITĂ, imit vb. I (fr. imiter, lat. imitări) 1. A facc exact ce face altcineva; a reproduce întocmai vorba, gesturile cuiva; a copia. 2. A lua ca model. 3. A contra-face. IMITÂBIL, -Ă, imitabili, -e adj. (fr. immitable, lat. imitabilis) Care poate fi imitat. IMITATIV, -Ă, imitativi, -e adj. (fr. immitatif, lat imitativus) Care imită (sunete); onomatopeic. IMITATOR, -OĂRE, imitatori, -oare s.m. şi f. (fr* imitateur) Persoană care imită pe cineva sau ceva; (p. restr.) epigon. 475 IMPAR IMITAŢIE, imitaţii s.f. (fr. imitation, lat. imitatio) 1. Reproducere (1), copiere. 2. Obiect (fară valoare) copiat după altul; pastişă; produs industrial de calitate inferioară, contrafacut. IMIXTIUNE, imixtiuni s.f. (fr. immixtion, lat. im-mixtio, -onis) 1. Amestec nedorit în treburile altcuiva; ingerinţă, intervenţie. 2. Imixtiune în afacerile interne = încălcare a dreptului suveran al unui stat de a-şi rezolva singur problemele economice, politice, culturale etc. ce ţin de autoritatea sa. IMN, imnuri s.n. (fr. hymne, lat. hymnus) 1. Poem sau cântec solemn pentru preamărirea unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. 2. Cântec religios care preamăreşte divinitatea, care face parte din serviciul divin. 3. Cântec solemn adoptat ca simbol al unităţii naţionale sau de stat. IMNIC, -Ă, imnici, -ce adj. (fr. hymnique) Care are caracter de imn; festiv. IMNOLOGIC, -Ă, imnologici, -ce adj. (fr. hymno-logique) Referitor la imnologie. IMNOLOGIE s.f. (fr. hymnologie) Ştiinţa poeziei imnice; culegere de imnuri. IMOBIL1, imobile s.n. (fr. immeuble, cf. lat. immo-bilis) Clădire, casă (mare) cu mai multe etaje, de locuit sau cu birouri; proprietate (1). IMOBIL2, -Ă, imobili, -e adj. (fr. immobile, lat. im-mobilis) 1. Fix (1), neclintit, nemişcat, stabil (1). 2. Imobiliar. IMOBILIAR, -Ă, imobiliari, -e adj. (fr. immobilier) Referitor la bunuri care nu se pot transporta, deplasa (terenuri, case); imobil2 (2); care se ocupă de bunuri imobile. Agenţie imobiliară. IMOBILISM s.n. (fr. immobilisme) Opoziţie sistematică faţă de orice inovaţie sau invenţie, faţă de progres; lipsă a schimbărilor, inacţiune. IMOBILIST, -Ă, imobilişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. immobiliste) (Adept) al imobilismului. IMOBILITATE s.f. (fr. immobilite) Nemişcare, fixitate, neclintirc totală. IMOBILIZA, imobilizez vb. I (fr. immobiliser) 1. A aduce pe cineva sau ceva în stare de nemişcare; a înţepeni, a fixa (1), a încremeni. 2. (Fin.) A investi disponibilităţi într-o întreprindere, într-o afacere (eli-minându-le din circuitul normal). IMOLA, imolez vb. I (fr. immoler, lat. immolare) 1. A jertfi. 2. A face să piară; a masacra; (fig.) a sacrifica (2). IMOLAŢIE s.f. (fr. immolation) Jertfire, sacrificare. IMONDICE s.n. pl. (fr. immondices) Murdării, impurităţi. IMORAL, -Ă, imorali, -e adj. (fr. immoraf) Care nu este conform bunelor moravuri; contrar principiilor moralei; corupt, depravat, licenţios. IMORALISM s.n. (fr. immoralisme) Tendinţa de a contesta valoarea normelor morale dintr-o epocă dată; atitudine opusă faţă de tot ce este considerat moral. IMORALIST, -Ă, imoralişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. immoraliste) (Adept) al imoralismului. IMORALITATE, (2) imoralităţi s.f. (fr. immorali-te) 1. Caracterul a ceea ce este imoral; desfrânare, lascivitate. 2. Comportare, manifestare, faptă imorală. IMORTALIZA, imortalizez vb. I (fr. immortaliser) A fixa ceva în memoria oamenilor; a face nemuritor; a eterniza, a perpetua. IMORTELĂ, imortele s.f. (fr. immortelle) Nume dat mai multor plante cu flori mici, galbene sau roz-pur-purii, care îşi păstrează aspectul natural după ce se usucă. IMPACIENT, -Ă, impacienţi, -te adj. (fr. impatient, lat. impatiens, -ntis) (Livr.) Care nu are răbdare; neliniştit, îngrijorat. IMPACIENTĂ, impacientez vb. I (fr. impacientei') (Livr.) A-şi pierde răbdarea, a se nelinişti, a se îngrijora, a se alarma. IMPACIENŢĂ s.f. (fr. impatience, lat. impatientia) (Livr.) Lipsă de răbdare; îngrijorare, nelinişte. IMPACT, impacturi s.n. (fr. impact, lat. impactus) 1. Contact violent, ciocnire între două sau între mai multe corpuri (în mişcare); coliziune, tamponare. 2. (Fig.) Urmare, influenţă decisivă asupra unei persoane sau a unui eveniment. 3. Şoc (2), surpriză (1). IMPACTÂRE, impactări s.f. (fr. impaction) (Med.) Menţinere în contact strâns a fragmentelor osoase după fractură, a două suprafeţe. Impactare osoasă. Impact are dentară. IMPACTOR, impactoare s.n. (fr. impacteur) (Med.) Aparat de prindere a fragmentelor osoase în şuruburi. IMPALPABIL, -Ă, impalpabili, -e adj. (fr. impal-pable) Care nu poate fi pipăit, simţit, sesizat; imaterial; minuscul (1), imperceptibil. IMPALPABILITÂTE s.f. (fr. impalpabilite) însuşirea a ceea ce este palpabil. IMPALUDÂRE, impaludări s.f. (cf. fr., engl. impa-ludation) Contaminare cu malarie. IMPAR, -Ă, impari, -e adj. (lat. impar, cf. fr. impair) (Despre numere întregi) Care nu este divizibil cu doi; fară soţ, nepereche. IMPARABIL 476 IMPARABIL, -Ă, imparabili, -c adj. (fr. imparable) Care nu poate fi apărat sau evitat. Lovitura impara-bilă. IMPARDONÂBIL, -Ă, impardonabili, -e adj. (fr. impardonnable) Care este de neiertat; ircmisibil. IMPARICOPITÂT, -Ă, imparicopitaţi, -te (de la copitat, cf. imparidigitat) 1. Adj. (Despre animale) Cu număr impar dc degete; imparidigitat. 2. S.n. (La pl.) Ordin de mamifere erbivore imparidigita-te; (şi la sg.) mamifer erbivor din acest ordin. IMPARIDIGITAT, -Ă, imparidigitaţi, -te adj. (fr. imparidigite) Imparicopitat. IMPARIPENÂT, -Ă, imparipenaţi, -te adj. (fr. impa-ripenne) (Despre frunze compuse) Cu un număr impar de foliole. IMPARISILÂBIC, -Ă, imparisilabici, -ce adj. (fr. imparisyllabique) (Despre substantive şi adjective) Carc nu păstrează acelaşi număr de silabe în cursul declinării. IMPARITÂTE s.f. (fr. imparite) Caracterul a ceea ce este impar; lipsă de paritate; inegalitate (1), nepotrivire. IMPARTAJÂBIL, -Ă, impartajabili, -e adj. (fr. im-partageable) Care nu poate fi împărţit. IMPARŢIAL, -Ă, imparţiali, -e adj. (fr. imparţial) Care nu ţine partea cuiva, care respectă adevărul; nepărtinitor, obiectiv (2), drept, echidistant (2), echitabil (1). IMPARŢIALITATE s.f. (fr. impartialite) Caracterul, calitatea de a fi imparţial; nepărtinire, obiectivitate (I). IMPAS, impasuri s.n. (fr. impasse) Situaţie încurcată, dificilă, fară ieşire, de nerezolvat. IMPASABIL, -Ă, impasabili, -e adj. (fr. impassable) Care nu poate fi trecut sau pasat. IMPASIBIL, -Ă, impasibili, -e adj. (fr. impassible, lat. impassibilis) Insensibil la emoţii, la durere, la sentimente; indiferent, nepăsător; flegmatic (1). IMPASIBILITATE s.f. (fr. impassibilite, lat. impas-sibilitas, -atis) Nepăsare, indiferenţă. IMPECABIL, -Ă, impecabili, -e adj. (fr. impeccable, lat. impeccabilis) Care este fară defect, fară cusur, ireproşabil, desăvârşit, perfect (1). IMPECABILITÂTE s.f. (fr. impeccabilite) Calitatea a ceea ce este impecabil; perfecţiune. IMPEDANŢĂ, impedanţe s.f. (fr. impedance, germ. împedanz) 1. Rezistenţă aparentă, la curentul electric alternativ. 2. Mărime egală cu raportul dintre presiunea sonoră a unui sistem acustic şi fluxul acustic corespunzător. IMPEDIMENT, impedimente s.n. (lat. impedimen-tunu cf. it. impedimente!) Piedică, obstacol (I), greu-tate (dc neînvins), inconvenient. IMPENETRABIL, -Ă, impenetrabili, -e adj. (fr. ini-penetrable, lat. impenetrabilis) 1. Care nu poate fi străbătut; insondabil, dc nepătruns. 2. (Fig.) De neînţeles, inexplicabil, tainic, ascuns; crmctic (2). IMPENETRABILITATE s.f. (fr. impenetrabilii) Calitatea a ceea cc este impenetrabil. IMPENETRÂNT, -Â, impenetranţi, -te adj. (it. //«-penetrante) Care nu este penetrant. IMPENITENT, -Ă, impenitenţi, -te adj. (fr. impeni-tent) (Livr.) Care stăruie în greşeală, care nu sc c;V ieşte, care nu are rcmuşcări. IMPENITENŢĂ s.f. (fr. impenitence) (Livr.) Lipsa de căinţă, de remuşcări. IMPERATIV, -Ă, imperativi, -e (fr. imperatif lat. imperativus) 1. Adj. Care ordonă sau porunccşte să se facă ccva; poruncitor, autoritar. 2. S.n. Necesitate care se impune în mod necondiţionat; obligaţie stringentă. 3. Mod imperativ (şi substantivat, n.) -mod verbal personal care exprimă un ordin, o poruncă, un îndemn etc. IMPERATOR, imperatori s.m. (lat. imperator, -oris) (în Antichitate) General roman care a repurtat o victorie; titlu imperial. IMPERCEPTIBIL, -Ă, imperceptibili, -e adj. (fr. imperceptible) Care nu poate fi sesizat, observat; indiscernabil; insesizabil; abia perceptibil; impalpabil. IMPERCEPTIBILITÂTE s.f. (fr. imperceptibilii) Calitatea sau starea a ceea cc este imperceptibil. IMPERFECT, -Ă, imperfecţi, -te adj. (lat. imper-fectus, cf. fr. imparfait) 1. Care nu este pcrfcct; inform (2); care are defecte, lipsuri. 2. Timp imperfect (şi substantivat, n.) = timp verbal carc exprima o acţiune din trecut, neterminată în momentul de referinţă. IMPERFECTIBIL, -Ă, imperfectibili, -e adj. (fr. ini* perfectible) Care nu poate fi perfectibil. IMPERFECŢIUNE, imperfecţiuni s.f. (fr. imper-fection, lat. imperfectio, -onis) Starea a ceea cc este imperfect; defect (1), lipsă, cusur; infirmitate. IMPERFORAT, -Ă, imperforaţi, -te adj. (fr. imper-fore) (Anat.; despre unele organe) Care prezintă ocluziunea unui canal sau a unui orificiu (în mod normal) deschis. IMPERFORAŢIE s.f. (fr. imperforation) (Anat.) Malformaţie congenitală care constă în ocluziunea unui canal (în mod normal) deschis. 477 IMPLANTA IMPERIAL, -Ă, imperiali, -e (fr. imperial, lat. im-perialis) 1. Adj, Care aparţine împăratului sau imperiului; împărătesc. 2. S.f. Etaj superior, la unele vehicule de transport în comun (omnibus, autobuz etc.), d°tat cu bănci. IMPERIALISM s.n. (fr. imperialisme) 1. Dominare militară, politică, economică sau culturală a unui stat ori a unui grup de state asupra altui stat sau asupra altor state. 2. Tendinţă de expansiune şi de dominaţie. IMPERIALIST, -Ă, imperialişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. imperialiste) (Partizan) al imperialismului. IMPERIOS, -OÂSĂ, imperioşi, -oase adj. (fr. impe-rieux, lat. imperiosus) (Adesea adverbial) Care este absolut necesar, obligatoriu (1); stringent. IMPERIOZITÂTE s.f. (cf. it. imperioşi ta) Caracter imperios; urgenţă (1). IMPERISÂBIL, -Ă, imperisabili, -e adj. (fr. impe-rissable) Care nu se distruge, care durează mult; nepieritor, veşnic. IMPERISABILITÂTE s.f. (imperisabili -itate) Calitatea de a fi imperisabil. IMPERIU, imperii s.n. (lat. imperium) 1. Stat monarhic condus de un împărat; împărăţie. 2. Ansamblu de teritorii (metropolă şi colonii) care depind de aceeaşi autoritate de stat. 3. Sub imperiul... = sub stăpânirea..., sub influenţa...; determinat de... IMPERMEABIL, -Ă, impermeabili, -e (fr. imperme-able, lat. impenneabilis) 1. Adj. (Despre materiale, ţesături) Care nu permite să treacă apa. 2. S.n. Balonzaid (2), fulgarin, faş. IMPERMEABILITATE s.f. (fr. impermeabilite) Calitatea, starea a ceea ce este impermeabil. IMPERMEABILIZÂ, impermeabilizez vb. I (fr. impermeabil iser) A face sau a deveni impermeabil (1) la apă, la ploaie. IMPERMUTÂBIL, -A, impermutabili, -e adj. (fr. im-permutable) Care nu poate fi permutat, strămutat. IMPERSONAL, -Ă, impersonali, -e adj. (fr. imper-sonnel, lat. impersonalis) 1. Care nu se referă la o persoană anume; (fig.) lipsit de originalitate, fară individualitate. 2. Verb impersonal = verb care are numai persoana a 3-a singular şi nu are subiect pro-priu-zis; verb unipersonal. IMPERSONALITATE s.f. (fr. impersonnalite) Caracterul a ceea ce este impersonal. IMPERSONALIZÂ, impersonalizez vb. I (engl. im-personalize) A face să devină impersonal, obiectiv. IMPERTINENT, -Ă, impertinenţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. impertinent, lat. impertinens, -ntis) (Om) obraznic, necuviincios, insolent, ireverenţios. IMPERTINENŢĂ, impertinenţe s.f. (fr. impertinence) Obrăznicie, insolenţă, neruşinare, tupeu. IMPERTURBĂBIL, -Ă, imperturbabili, -e adj. (fr. imperturbable, lat. imperturbabilis) Care nu este tulburat de nimic; care denotă stăpânire de sine; calm, flegmatic (1), placid. IMPERTURBABILITĂTE s.f. (fr. imperturbabile) Starea omului imperturbabil; stăpânire de sine. IMPESTA, impestez vb. I (it. impestare, fr. empes-ter) 1. A molipsi de ciumă sau de altă boală contagioasă. 2. A mirosi urât. 3. (Fig.) A corupe (2). IMPETIGINOS, -OÂSĂ, impetiginoşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. impetigineux) (Suferind) de impetigo. IMPETIGO s.n. (fr. impetigo) Infecţie bacteriană şi contagioasă a pielii caracterizată prin apariţia de băşicuţe seroase şi purulente, frecventă la copii. IMPETRÂŢIE s.f. (fr. impetration, lat. impetratio) (Livr.) Obţinere a unei favori, a unui beneficiu sau a unui titlu. IMPETUOS, -OÂSĂ, impetuoşi, -oase adj. (fr. im-petueiiXy lat. impetuosus) (Despre vânt, furtună, torent etc.; despre temperamentul sau comportamentul cuiva) Care dovedeşte forţă sau care se prezintă ca o forţă de nestăvilit; năvalnic, tumultuos (3), dezlănţuit, impulsiv, energic. IMPETUOZITÂTE s.f. (fr. impetuosite) Calitatea de a fi impetuos; (fig.) vivacitate (1). IMPIEGÂT, -Ă, impiegaţi, -te s.m. şi f. (it. impiega-to) Persoană care organizează şi controlează mişcarea trenurilor într-o gară. IMPIETÂ, impietez vb. I (fr empieter) A interveni în viaţa, în treburile cuiva, nesocotindu-i drepturile; a leza. IMPIETÂTE, impietăţi s.f. (fr. impiete, lat. impietas, -atis) Dispreţ pentru lucrurile (considerate) sfinte sau care merită respect; acţiune contrară religiei; sacrilegiu; lipsă de respect. IMPIU, -IE, impii adj. (lat. impius, fr. impie) (Livr.) Care manifestă indiferenţă sau dispreţ faţă de religie. IMPLACÂBIL, -Ă, implacabili, -e adj. (fr. impla-cable, lat. implacabilis) Care nu poate fi înduplecat, atenuat; neîndurător, necruţător, inexorabil. IMPLACABILITÂTE s.f. (fr. implacabilite) Calitatea de a fi implacabil. ÎMPLÂNT, implanturi s.n. (fr. implant) Organ, dispozitiv, aparat, proteză, ţesut etc. introdus pe cale chirurgicală în organism pentru a corecta un defect ori pentru a trata o boală. ÎMPLÂNTĂ, implantez vb. I (fr. implater) A introduce, a insera chirurgical, în ţesutul subcutanat sau IMPLANTARE 478 în muşchi, un medicament ori un ţesut străin; a fixa, a aşeza un ovul fecundat în uter. IMPLANTARE, implantări s.f. (de la implanta, cf. fr. implantation) 1. Efectuare a unui implant. 2. Plasare în spaţiu (a unei construcţii); amplasare. IMPLANTOLOG, -Ă, implantologi, -ge s.m. şi f. (de Ia implantologie) Medic specializat în implanturi. IMPLANTOLOGIE s.f. (fr. implantologie) Disciplină care studiază implanturile şi transplanturile de organe în chirurgie, în stomatologie etc. IMPLEMENTA, implementez vb. I (cf. engl. irnple-ment) 1. A pune în practică, în funcţiune; a aplica (2), a realiza (1). 2. A introduce idei noi, invenţii etc. în practică. IMPLEMENTARE, implementări s.f. (de la implementa, cf. engl. implementation) Acţiunea de a implementa şi rezultatul ei. IMPLEX, -Ă, implecşi, -xe adj. (fr. implexe) (Despre opere literare) Cu peripeţii numeroase şi complicate. IMPLICA, implic vb. I (fr. impliquei\ lat. implicare) 1. A avea drept consecinţă; a necesita; a include, a conţine. 2. A participa, a se amesteca într-o acţiune (neplăcută). IMPLICAŢIE, implicaţii s.f. (fr. implication, lat. implicatio) 1. Consecinţă inevitabilă. 2. Relaţie care presupune un antecedent şi un consecvent, adevărul sau falsul antecedentului implicând adevărul sau falsul consecventului şi invers. 3. Starea unei persoane implicate într-o acţiune penală. IMPLICIT, -Ă, impliciţi, -te adj. (fr. implicite, lat. implicitus) Care este inclus, cuprins în ceva; care decurge, care se înţelege de la sine; tacit. IMPLORA, implor vb. I (fr. implorer, lat. implorare) A ruga insistent, cu disperare (şi umilinţă). IMPLORATOR, -OÂRE, imploratori, -oare adj. (fr. implorateur) Care imploră. IMPLORÂŢIE, imploraţii s.f. (fr. imploration) Implorare fierbinte, rugăminte umilă. IMPLOZIE, implozii s.f. (fr. implosion) 1. Fenomen opus exploziei, care constă în pătrunderea rapidă a aerului într-o incintă cu vid, având pereţi deterioraţi. 2. Faza iniţială a articulării unei consoane oclu-zive, care constă în închiderea organului fonator. IMPLOZIV, -Ă, implozivi, -e adj. (fr. implosij) Referitor la implozie (2), articulat prin implozie. IMPOLITEŢE, impoliteţi s.f. (fr. impolitesse) Lipsă de politeţe; acţiune, cuvânt nepoliticos, necuviincios; necuviinţă, grosolănie, mojicie, indelicateţe; incivilitate. IMPONDERÂBIL, -Ă, imponderabili, -e adj. (fr. m-ponderable) 1. Care nu are greutate; extrem dc uşor. 2. (Fig.) Subtil (2), imperceptibil, greu de sesizat. IMPONDERABILITÂTE s.f. (fr. imponderabilitc) Starea unui corp a cărui greutate scade în urma ieşirii din câmpul gravitaţional. IMPOPULÂR, -Ă, impopulari, -e adj. (fr. impopu-laire) Care nu se bucură de popularitate, de simpatie; nepopular. IMPOPULARITÂTE s.f. (fr. impopularite) Starea a ceea ce este impopular; nepopularitate. IMPORT, importuri s.n. (de la importa, cf. germ. Import) 1. Comerţ cu mărfuri şi cu servicii importate de o ţară. 2. De import = care este importat; (fig.) străin de realităţile locale. IMPORTÂ1, import vb. I (fr. importer) 1. A aducc într-o ţară mărfuri, servicii sau alte bunuri străine cumpărate. 2. (Fig.) A prelua, a introduce mode, obiceiuri etc. străine. IMPORTÂ2, pers. 3 importă vb. I (fr. importer) A prezenta importanţă, interes pentru cineva. IMPORTÂBIL, -A, importabili, -e adj. (fr. impor-table) Care poate fi importat, admis Ia import. IMPORTÂNT, -Ă, importanţi, -te adj. (fr. important) Care prezintă însemnătate; semnificativ (2); capital2 (1); (despre persoane) de vază; influent, remarcabil, clasic (1), notabil, memorabil; (ir.) plin de aroganţă. IMPORTÂNŢĂ s.f. (fr. importance) 1. Caracterul u-nui lucru important; însemnătate, semnificaţie (2). pondere (2). 2. Cu importanţă = cu emfază. A-şi do importanţă = a se îngâmfa, a se crede superior. Plin de importanţă = încrezut. IMPORTATOR, -OÂRE, importatori, -oare s.m. şi f., adj. (fr. importateur) (Persoană, ţară etc.) care importă1. IMPORTUN, -Ă, importuni, -e s.m. şi f., adj. (fr. i»i-portun, lat. importunus) (Livr.) (Om) agasant, plicticos, dificil de abordat; nepotrivit; (persoană) care importunează. IMPORTUNÂ, importunez vb. I (fr. importuncr) (Livr.) A plictisi sau a stingheri (cu stăruinţa, cu prezenţa); a deranja (2), a incomoda. IMPORTUNITÂTE s.f. (fr. importurile, lat. impor-tunitas, -atis) (Livr.) Caracterul a ceea ce este im-portun; stăruinţă supărătoare. IMPOSIBIL, -Ă, imposibili, -e (fr. impossible, lat. impossibilis) 1. Adj. Care nu poate să fie, să sc tacâ, să se realizeze; irealizabil; foarte greu; (adverbial) cu neputinţă, cu niciun preţ. 2. Adj. (Despre oameni) 479 IMPRESIONA Insuportabil, nesuferit. 3. S.n. Ceea ce este (aproape) cu neputinţă de realizat. 4. A face imposibilul ~ a face totul pentru a realiza ceva. IMPOSIBILITATE s.f. (fr. impossibilite, lat. im-possibilitas, -atis) Caracterul a ceea ce este imposibil; neputinţă. IMPOSTÂ, impostez vb. I (it. impostare) A aşeza, a organiza bazele, structurile unei construcţii, ale unei lucrări. IMPOSTÂŢIE s.f. (it. imposîazione) Antrenare a vocii (înainte de a cânta); vocalizare. IMPOSTĂ, imposte s.f (fr. imposîe, it. imposta) 1. Bloc de piatră ieşit în afară faţă de zidărie, pe care se sprijină o boltă, un arc deasupra unui gol. 2. Mulură ieşită în relief, la un stâlp. IMPOSTOR, -OÂRE, impostori, -oare s.m. şi f. (fr. imposteur, lat. impostor) Persoană care caută să mintă, să înşele; şarlatan, escroc; persoană care se substituie altcuiva (pentru a acţiona, pentru a profita în numele Iui); farsor (2). IMPOSTURĂ, imposturi s.f. (fr. imposture, lat. impostura) Acţiune, faptă de impostor; înşelătorie; minciună. IMPOTENT, -A, impotenţi, -te adj. (fr. impotent, lat. impotens, -ntis) 1. Lipsit de vigoare; neputincios. 2. (Despre bărbaţi; şi substantivat, m.) Inapt pentru săvârşirea actului sexual. IMPOTENŢĂ s.f. (fr. impotence, lat. impotentia) 1. Lipsă de energie, de vitalitate; neputinţă. 2. Starea (patologică) a unui bărbat inapt pentru săvârşirea actului sexual; emasculaţie. IMPOZÂBIL, -A, impozabili, -e adj. (fr. imposable) Care poate fi impozitat. IMPOZANT, -A, impozanţi, -te adj. (fr. imposant) Care impune, atrage respect; important; impunător, grandios, magistral (1); care se impune prin mărime sau prin număr; considerabil. IMPOZIT, impozite s.n. (lat. impositum, cf. fr. im-pot) Contribuţie bănească stabilită legal, plătită la stat de persoane fizice sau juridice, în funcţie de venituri, pentru a acoperi cheltuielile publice. IMPOZITA, impozitez vb. I (impozit + -a, cf. fr. im-poser) A supune pe cineva unui impozit; a percepe un impozit. IMPRACTICABIL, -Ă, impracticabili, -e adj. (fr. mpraticable) 1. (Despre drumuri) Pe care nu se poate circula; stricat, desfundat. 2. Care nu poate fî pus în practică, nu se poate aplica. IMPRACTICABILITÂTE s.f. (fr. impraticabilite) Caracterul, starea a ceea ce este impracticabil. IMPRECATIV, -Ă, imprecativi, -e adj. (cf. it. im-precativo) Care are caracter de imprecaţie. IMPRECATORIU, -IE, imprecatorii adj. (fr. im-precatoire) Care are formă de imprecaţie. IMPRECÂŢIE, imprecaţii s.f. (fr. imprecation, lat. imprecatio) 1. Blestem, injurie (1). 2. Figură de stil care conţine un blestem. IMPRECIS, -Ă, imprecişi, -se adj. (fr. imprecis) Care este lipsit de precizie; vag (1), neprecis, evaziv, nesigur, estompat. IMPRECIZIE, imprecizii s.f (fr. imprecision) Lipsă de precizie, de exactitate. IMPREGNÂ, impregnez vb. I (fr. impregner, lat. im-praegnare) 1. A (se) îmbiba cu o substanţă lichidă (pentru a căpăta impermeabilitate, rezistenţă etc.). 2. (Fig.) A fi marcat. IMPREGNÂBIL, -Ă, impregnabili, -e adj. (fr. im-pregnable) Care poate fi impregnat. IMPREGNABILITÂTE s.f (fr. impregnabilite) Calitatea a ceea ce este impregnabil. IMPREGNOL s.n. (impregna + -ol) Substanţă albă obţinută din parafină, folosită la impregnarea materialelor textile. IMPRESÂR, impresari s.m. (fr. impresario, it. impresari o, cf. germ. Impresario) Persoană care negociază remuneraţia, contractele unui artist, ale unui grup artistic etc.; organizator de spectacole, de turnee; manager (2). IMPRESARIÂL, -Ă, impresariali, -e adj. (engl. im-pressarial) Care ţine de impresar sau de impresariat. IMPRESARIÂT, impresariate s.n. (de la impresar, cf. germ. Impresariat) Instituţie care organizează spectacole artistice. IMPRESCRIPTIBIL, -Ă, imprescriptibili, -e adj. (fr. imprescriptible) Care nu se prescrie, care este valabil pentru totdeauna; imuabil. IMPRESCRIPTIBILITATE s.f. (fr. imprescripti-bilite) Starea, caracterul a ceea ce este imprescriptibil. IMPRESIE, impresii s.f. (fr. impression, lat. impres-sio) 1. Efect produs în conştiinţă de un factor extern; (Ia pl.) gânduri, imagini întipărite în memorie. 2. Senzaţie (2), sentiment (3), părere; (la pl.) aprecieri. 3. A da (sau a lăsa) impresia că... = a părea că... A face (sau a produce) impresie = a impresiona, a face senzaţie. A avea impresia că... = a bănui, a crede că... IMPRESIONÂ, impresionez vb. I (fr. impressionner) 1. A produce o impresie puternică asupra cuiva; a emoţiona, a mişca, a tulbura, a tuşa (1). 2. (Despre IMPRESIONABIL 480 lumină) A acţiona asupra substanţei fotosensibilc dc pc o pcliculă, de pe o hârtie fotografică ctc. IMPRESIONABIL, -Ă, impresionabili, -e adj. (fr. im-pressionnable) Carc se impresionează uşor; emotiv (1), cmoţionabil, sensibil (2). IMPRESIONABILITATE s.f. (fr. impressionnabili-te) însuşirea dc a fi impresionabil; sensibilitate (1), emotivitate. IMPRESIONANT, -Ă, impresionanţi, -te adj. (fr. ////-pressionnant) L Care provoacă o impresie puternică; vibrant (3), emoţionant, surprinzător, tulburător; dramatic (2). 2. Impunător, impozant. IMPRESIONISM s.n. (fr. impressionnisme) Mişcare în pictură, apărută în Franţa la sfârşitul scc. al XlX-lea, care renunţă la contururile precise, la detalii, punând accent pe nuanţă, pe atmosferă, pe lumină şi pe reflexele accsteia. IMPRESIONIST, -Ă, impresionaţi, -ste s.m. şi f., adj. (fr. impressionniste) (Adept) al impresionismului. IMPRESSUM s.n. (lat. impressum) Numele, sigla tipografiei, imprimată pe o operă tipărită. IMPREVIZIBIL, -Ă, imprevizibili, -e adj. (fr. im-previsible) Care nu poate fi prevăzut, bănuit; neaşteptat. IMPREVIZIBILITÂTE s.f. (fr. imprevisibilite) Caracterul a ceea ce este imprevizibil. IMPRIMA, imprim vb. I (fr. imprimer) 1. A lăsa urme pe o suprafaţă, prin apăsare. 2. A fixa anumite desene, culori pe o ţesătură. 3. A tipări. 4. A înregistra muzică, o lectură etc. pe discuri sau pe banda de magnetofon. 5. (Fig.) A da, a impune (în muncă) un anumit ritm; a face impresie. IMPRIMÂBIL, -Ă, imprimabili, -e adj. (fr. impri-mable) Care poate fi imprimat; de imprimat. IMPRIMANTĂ, imprimante s.f. (fr. imprimante) Dispozitiv periferic al unui calculator care copiază datele pe o hârtie sau pe un suport fotografic; suportul în sine. IMPRIMÂT, -Ă, imprimaţi, -te (de la imprima, cf. fr. imprime) 1. Adj. Care este tipărit; (despre ţesături) pe care s-au imprimat desene (colorate). 2. S.n. Formular-tip folosit pentru scrierea de acte oficiale; (Inform.) prinţ. 3. S.n. (La pl.) Publicaţii, tipărituri. IMPRIMĂTUR s.n. (lat., fr. imprimatur) (în trecut) Aprobare de tipărire (a unei cărţi), dată de o autoritate ecleziastică; autorizaţie care indică bunul de tipar pe o corectură. IMPRIMERIE, imprimerii s.f. (fr. imprimerie) 1. Tipografie. 2. Atelier, secţie în care se imprimă ţesături. IMPRIMEU, imprimeuri s.n. (fr. imprime) Ţesătură imprimată cu figuri sau cu desene (colorate); desen, model (colorat) imprimat pc o ţesătură. IMPROB, -Ă, improbi, -e adj. (fr. improbc) Carc este lipsit de probitate, necinstit, viclcan. IMPROBĂBIL, -Ă, improbabili, -e adj. (fr. impro-bable) Care nu poate fi dovedit, probat, carc nu este sigur; carc nu are nicio şansă de a se realiza; incert, nesigur. IMPROBABILITĂTE s.f. (fr. improbabili te) Caracterul a ceea cc este improbabil; lucru improbabil. IMPROBÂNT, -Ă, improbanţi, -te adj. (fr. impro-bant) Care nu aduce o probă (1) decisivă în legătură cu existenţa sau cu valoarea unui lucru; incert, nesigur. IMPROBITÂTE, improbităţi s.f. (fr. improbite) Lipsă de probitate, de onestitate, necinste. IMPRODUCTIV, -Ă, improductivi, -e adj. (fr. im-productij) Care nu produce nimic; neproductiv. IMPRODUCTIVITÂTE s.f. (fr. improductivitc) Caracterul a ceea ce este improductiv. IMPROMPTU, impromptu-uri s.n. (pr. empromptii\ fr. impromptu) Compoziţie muzical-instrumcntală cu un caracter de improvizaţie, de regulă lirică, agitată; improvizaţie poetică. IMPRONUNŢĂBIL, -Ă, impronunţabili, -e adj. (fr. imprononqable) Care nu poate fi pronunţat, rostit, spus. IMPROPRIETÂTE, improprietăţi s.f. (fr. improprie-te, lat. improprietas, -atis) (Lingv.) Lipsă dc proprietate în folosirea unui termen, a unei construcţii. IMPROPRIU, -IE, improprii adj. (fr. impropre, lat. improprius) 1. (Despre cuvinte, expresii etc.) Carc nu redă (exact) ideea exprimată. 2. Necorcspunzător, neindicat. IMPROVIZĂ, improvizez vb. I (fr. improviser) A facc, a compune pe o temă dată, ocazional şi pe nepregătite, versuri, un discurs, o piesă muzicală; a realiza ceva provizoriu, din ce se găseşte, Ia repezeală, pentru nevoile momentului. IMPROVIZATOR, -OĂRE, improvizatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. improvisateur) (Persoană) carc arc talentul, posibilitatea de a improviza. IMPROVIZÂŢIE, improvizaţii s.f. (fr. improvisa-tion) Ceea ce se improvizează; piesă muzicală improvizată; lucru făcut la repezeală, din ce sc găseşte Ia îndemână. IMPRUDENT,-Ă, imprudenţi, -te adj. (fr. imprudent, lat. imprudens, -ntis) Care este lipsit de prudenţă; nesocotit, nechibzuit, inconştient, riscant, hazardat. 481 IMUNITATE IMPRUDENŢĂ, imprudenţe s.f. (fr. imprudence, lat. imprudentici) Lipsă de prudenţă; acţiune contrară prudenţei; faptă, vorbă etc. nesocotită, riscantă. IMPUBER, -Ă, impuberi, -e adj. (fr. impubere, lat. impubes, -eris) (Livr.) Care nu a ajuns la vârsta pubertăţii. IMPUDIC, -Ă, impudici, -ce adj. (fr. impudique, lat. impudicus) Care este lipsit de ruşine; indecent, necuviincios. IMPUDICITÂTE s.f. (fr. impudicite) Caracterul a ceea ce este impudic; acţiune, vorbă impudică; impudoare. IMPUDOARE s.f. (fr. impudeur) Lipsă de pudoare, de ruşine; indecenţă; atitudine, faptă neruşinată; neruşinare; impudicitate. IMPULS, impulsuri s.n. (engl. impulse, it. impulso, lat. impulsus) 1. Mişcare bruscă şi momentană, determinată de stimulenţi nervoşi sau de o mărime fizică; forţă care stimulează o acţiune; îndemn, stimul (2), avânt (în realizarea unei acţiuni); pretext (2). 2. Unitate de măsură pentru taxarea unei convorbiri telefonice în raport cu durata şi momentul Ia care aceasta se efectuează. IMPULSIE, impulsii s.f. (fr. impulsion, lat. impui-sio) 1. Pornire irezistibilă, involuntară, imperioasă de a acţiona, cauzată de un factor psihologic, emoţional; pulsiune. 2. Mişcare imprimată unui corp de o forţă exterioară. IMPULSIONÂ, impulsionez vb. I (impuls + -iona, cf. fr. impulser) A imprima o mişcare, a împinge un lucru într-un anumit sens; a stimula, a îndemna, a îmboldi. IMPULSIV, -Ă, impulsivi, -e adj. (fr. impulsif) Care acţionează sub influenţa primului impuls (1), fară să se gândească; nestăpânit, violent, brutal; impetuos; coleric. IMPULSIVITATE s.f. (fr. impulsivite) însuşirea de a fi impulsiv; nestăpânire, violenţă (2). IMPULSOR, impulsoare s.n. (fr. impulseur) (Tehn.) Rotor de pompă centrifugă. IMPUNĂTOR, -OÂRE, impunători, -oare adj. (impune + -ător) Care impresionează; măreţ, masiv (2), impresionant, impozant, important, august. IMPUNE, impun vb. III (lat. imponere, cf. pune, fr. imposer) 1. A face să fie acceptat ceva (prin constrângere); a obliga la ceva; a necesita. 2. A supune pe cineva unui impozit. 3. A insufla sau a face să i se insufle cuiva respect, stimă, teamă. 4. A căpăta prestigiu, a sc afirma, a triumfa (2). IMPUNERE, impuneri s.f. (de Ia impune) Constrângere (morală); (concr.) impozit. IMPUNITÂTE s.f. (fr. impunite, lat. impunitas, -atis) Anulare a pedepsei unui infractor în cazuri speciale, prevăzute de lege. IMPUR, -Ă, impuri, -e adj. (fr. impur, lat. impunts) L Care nu este pur; murdar; compus din substanţe diferite, amestecat. 2. (Fig.) Corupt, imoral, imund. IMPURITÂTE, impurităţi s.f. (fr. impurele, lat. im-puritas, -atis) 1. Starea a ceea ce este impur; lipsă de curăţenie; (fig.) impudicitate. 2. Ceea ce face un corp impur; corp sau substanţă străină conţinută într-o substanţă. IMPUTĂ, imput vb. I (fr. imputer, lat. imputare) 1. A reproşa, a atribui cuiva fapte, atitudini condamnabile sau nepotrivite. 2. A obliga (pe cineva) Ia plata unor despăgubiri. IMPUTÂBIL, -Ă, imputabili, -e adj. (fr. imputable) Care poate fi imputat cuiva. IMPUTABILITÂTE s.f. (fr. imputabilite) Caracterul a ceea ce este imputabil. IMPUTÂRE, imputări s.f. (de la imputa) Reproş, mustrare, apostrofa (1); (concr.) imputaţie. IMPUTÂŢIE, imputaţii s.f. (fr. imputation, lat. impu-tatio) 1. învinovăţire; reproş. 2. Sumă plătită pentru o pagubă; imputare. IMPUTRESCIBIL, -Ă, imputrescibili, -e adj. (fr. im-putrescible) Care nu putrezeşte. IMPUTRESCIBILITÂTE s.f. (fr. imputrescibilite) Calitatea a ceea ce este imputrescibil. IMUÂBIL, “Ă, imuabili, -e adj. (fr. immuable) Care nu poate fi supus schimbării; constant (1), permanent (1), etem; imprescriptibil. IMUABILITÂTE s.f. (fr. immuabilite) Calitatea a ceea ce este imuabil; permanenţă (1), fixitate, imu-tabilitate. IMUN, -Ă, imuni, -e adj. (fr. immun, lat. immunis) 1. (Despre persoane) Rezistent la boli, care nu poate contracta o boală molipsitoare. 2. (Fig.) Care nu cedează la anumite influenţe, presiuni. IMUND, “Ă, imunzi, -de adj. (fr. immonde, lat. im-mundus) (Livr.; adesea fig.) Murdar, impur; oribil, dezgustător la înfăţişare. IMUNDICITÂTE s.f. (fr. immondicite) (Livr.; adesea fig.) Murdărie foarte mare, impuritate, imundiţie. IMUNDIŢIE s.f. (it. imondizia) (Livr.; adesea fig.) Imundicitate. IMUNITÂR, -Ă, imunitari, -e adj. (fr. immunitaire) Referitor la imunitate. IMUNITÂTE s.f. (fr. immunite, lat. immunitas, -atis) 1. Capacitatea înnăscută sau dobândită (prin anticorpi, vaccinări) a organismului de a rezista la anumite infecţii, substanţe străine ori otrăvuri. 2. Drept IMUNIZA 482 special de care beneficiază unele persoane din corpul diplomatic sau din corpurile legiuitoare (ale unei ţări) de a nu fi urmărite, învinuite şi trimise în judecată. 3. Privilegiu medieval acordat de monarh proprietarilor de pământ de a-şi putea conduce domeniile fară amestecul reprezentanţilor puterii centrale. IMUNIZA, imunizez vb. I. (fr. immuniser) A face sau a deveni imun. IMUNIZÂNT,-Ă, imunizanţi, -te adj. (fr. immunisant) Care imunizează. IMUNOCHIMIC, -Ă, imunochimici, -ce adj. (engl. immunochemical) Referitor la imunochimie, de imu-nochimie. IMUNOCHIMIE s.f. (fr. immimochimie, cf. engl. im-mimochemistr}’) Ramura biochimiei care studiază celulele microbiene imunogeneratoare ale plantelor şi animalelor, în vederea preparării de vaccinuri şi seruri. IMUNODEFICIENŢĂ s.f. (fr. immunodeficience, engl. immunodefiiciency) Absenţă sau reducere a reacţiilor imunitare sau dobândite; deficit imunitar. IMUNODEPRESIV, -Ă, imunodepresivi, -e adj. (fr. immunodepressij) Imunosupresiv. IMUNOGEN, -Ă, imunogeni, -e adj. (fr. immunogene) Care produce imunitate (1). IMUNOGENETIC, -Ă, imunogenetici, -ce (fr. immu-nogenetique, engl. immunogeneticfsj) 1. S.f. Disciplină care studiază procesele de imunitate (1). 2. Adj. Referitor la imunogenetică (1). IMUNOGLOBULINĂ, imunoglobuline s.f. (engl. immiinoglobulin) (Biochim.) Gamaglobulină. IMUNOLOGIC, -Ă, imunologici, -ce adj. (fr. Un-munologique, engl. imnnmologic) Referitor la imu-nologie, de imunologie. IMUNOLOGIE s.f. (fr. immunologie) Partea biologiei şi a medicinei care studiază reacţiile organismului faţă de agenţii infecţioşi şi produsele toxice ale acestora. IMUNOPATOLOG, -Ă, imunopatologi, -ge s.m. şi f. (de la imunopatologie) Specialist în imunopatologie. IMUNOPATOLOGIE s.f. (engl. immunopathology>) Disciplină care studiază imunitatea organismului în raport cu starea de boală. IMUNOPROFILAXIE, imunoprofilaxii s.f. (fr. im-munoprophylaxie) Prevenire a unei boli molipsitoare prin imunizare cu vaccinuri, cu seruri specifice etc. IMUNOSUPRESIE s.f. (engl. immunosuppression) Diminuare a imunităţii organismului după iradieri, drogare etc. IMUNOSUPRESIV, -Ă, imunosupresivi, ~e adj. (engl. immunosuppressive) Care inhibă procesele de imunizare; imunodepresiv. IMUNOTERAPIE s.f. (fr. immunotherapie) Terapie care creşte imunitatea organismului cu ajutorul unui vaccin, a unui medicament etc. IMUNOTRANSFUZIE, imunotransfuzii s.f. (fr. im-munotransfusion) Transfuzie de sânge recoltat de la donatori vaccinaţi împotriva unei boli infecţi-oase. IMUTÂBIL, -Ă, imutabili, -e adj. (lat. immutabilis) Imuabil. IMUTABILITÂTE s.f. (fr. immutabilite, lat. immu-tabilitas, -atis) Imuabilitate. IN- (fr. /«-, lat. in) Prefix cu sens negativ şi privativ, care formează cuvinte ca: incalificabil, inconfm-dabil, incorectitudine. INABIL, -A, inabili, -e adj. (fr. inhabile, lat. inhabi-lis) Neîndemânatic, stângaci. INABILITÂTE s.f. (fr. inhabilite) Lipsă de abilitate; neîndemânare, stângăcie. INABORDABIL, -Ă, inabordabili, -e adj. (fr. inabor-dable) Care nu poate fi contactat, cu care nu se poate discuta, de care nu se poate apropia, la care nu se poate ajunge; inaccesibil. INACCEPTABIL, -Ă, inacceptabili, -e adj. (fr. inac-ceptable) Care nu poate sau nu trebuie admis, acceptat, primit. INACCEPTÂRE, inacceptări s.f. (cf fr. inaccepta-tion) Refuz de a accepta; respingere. INACCESIBIL, -Ă, inaccesibili, -e adj. (fr. inacces-sibley lat. inaccesibilis) L La care nu se poate ajunge; inabordabil. 2. Care nu poate fi înţeles. Pom inaccesibil. INACCESIBILITÂTE s.f. (fr. inaccessibilite) Caracterul, starea a ceea ce este inaccesibil. INACOMODÂBIL, -Ă, inacomodabili, -e adj. (fr. inaccommodable) Care nu se poate acomoda (cu o situaţie creată, cu cineva); inadaptabil. INACORDÂBIL, -Ă, inacordabili, -e adj. (fr. inac-cordable) Care nu se poate acorda, concesiona. INACOSTÂBIL, -Ă, inacostabili, -e adj. (fr. inac-costable) Care nu poate fi acostat. INACTIV, -Ă, inactivi, -e adj. (fr. inactij) 1. Care nu activează; pasiv (1), inert (2), stagnant; care nu este eficace. 2. (Chim.; despre substanţe, elemente) Care nu reacţionează. INACTIVA, inactivez vb. I (fr. inactivei) A face inactiv; a anihila, a suprima (2). 2. (Chim.) A neutraliza (2). 483 INASIMILÂBIL INACTIV1SM s.n. (germ. Inaktivisnius) Comportare inactivă, mod de viaţă care evită legătura cu lumea exterioară. INACTIVITATE s.f. (fr. inactivite) Lipsă de activitate; pasivitate; repaus (1); lenevie. INACTUAL, -Ă, inactuali, -e adj. (fr. inacîuel) Care nu este actual. INACTUALITÂTE s.f. (fr. inactualite) Lipsă de actualitate; însuşirea de a fi inactual. INACUZABIL, -Ă, inacuzabili, -e adj. (fr. inaccu-sable) Care nu poate fi acuzat; nevinovat. INADAPTABIL,-Ă; inadaptabili, -e adj. (fr. inadap-table) Care nu se poate acomoda cu o situaţie nou creată; inacomodabil. INADAPTABILITATE s.f. (fr. inadaptabilite) Nea-daptabilitate. INADAPTÂRE, inadaptări s.f. (cf. fr. inadaptation) Neputinţa de a se adapta. INADAPTÂT, -Ă, inadaptaţi, -te adj. (fr. inadapte) Care nu se poate adapta la mediu, în societate; neadaptat. INADECVÂRE s.f. (cf. fr. inadequation) Lipsă de adecvare; nepotrivire. INADECVAT, -Ă, inadecvaţi, -te adj. (fr. inadequat) Care nu corespunde, necorespunzător, nepotrivit. INADERENT, -Ă, inaderenţi, -te adj. (fr. inadhe-rent) (Livr.) Care nu aderă. INADERENŢĂ, inaderenţe s.f. (inaderferit] + -eitţă, fr. inadherence) (Livr.) Imposibilitatea de a adera. INADMISIBIL, -Ă, inadmisibili, -e adj. (fr. inad-missible) Care nu poate fi admis, primit, acceptat, tolerat. INADMISIBILITÂTE s.f. (fr. inadmissibilite) Caracterul, starea a ceea ce este inadmisibil. INADVERTENT, -Ă, inadvertenţi, -te adj. (fr. inad-vertant) Neatent, distrat; care nu se potriveşte, care nu corespunde; greşit. INADVERTENŢĂ, inadvertenţe s.f. (fr. inadver-tance, lat. inadvertentia) L Lipsă de atenţie; greşeală din neatenţie. 2. Nepotrivire, neconcordanţă. INALIENABIL, -Ă, inalienabili, -e adj. (fr. inalie-nable) (Despre bunuri, drepturi) Care nu poate fi înstrăinat (prin vânzare, donaţie, ipotecare etc.). INALIENABILITATE s.f. (fr. inalienabilite) Calitatea unui bun sau a unui drept de a fi inalienabil. INALIENÂRE, inalienări s.f (cf. fr. inalienation) Situaţia a ceea ce nu este înstrăinat, alienabil. INALTERABIL, -Ă, inalterabili, -e adj. (cf. fr. inal-terable) L Care nu poate fi alterat. 2. (Fig.) De neclintit, tare. INALTERABILITÂTE s.f. (fr. inalterabilite) Calitatea de a fi inalterabil; (fig.) incoruptibilitate. INAMIC, -Ă, inamici, -ce (lat. inimicus, cf amic) 1. S.m. şi f., adj. Vrăjmaş, duşman, adversar (în luptă, în viaţă etc.). 2. Adj. Duşmănos, ostil. INAMICIŢIE, inamiciţii s.f. (cf. it. inimicizia) Ură, duşmănie. INAMISIBIL, -Ă, inamisibili, -e adj. (lat. inamissi-bilis, fr. inamissible) Care nu poate fi pierdut; care nu poate fi luat. INAMOVIBIL, -Ă, inamovibili, -e adj. (fr. inamovi-ble) Care nu poate fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţie, fară garanţii legale; (despre o funcţie) din care nu poate fi destituită o persoană. INAMOVIBILITATE s.f. (fr. inamovibilite) Calitatea sau dreptul de a fi inamovibil. INANALIZÂBIL, -Ă, inanalizabili, -e adj. (fr. ina-nalysable) Care nu poate fi analizat. INANIMÂT, -Ă, inanimaţi, -te adj. (fr. inanime) Care este fară viaţă; neînsufleţit. INANITÂTE s.f. (fr. inanite) Deşertăciune, vanitate (3). INANIŢIE s.f. (fr. inanition, lat. inanitio) Slăbiciune fizică extremă cauzată de foame îndelungată. INAPELÂBIL, -Ă, inapelabili, -e adj. (it. inappella-bile) Care nu poate fi modificat, care este definitiv. IN APETENŢĂ s.f. (fr. inappetence) Lipsă de poftă de mâncare; anorexie; (fig.) lipsă de interes. INAPLICABIL, -Ă, inaplicabili, -e adj. (fr. inappli-cable) Care nu se poate aplica în practică. INAPLICABILITÂTE s.f. (fr. inapplicabilite) Imposibilitatea de a se aplica în practică; neaplicabi-litate. INAPRECIABIL, -Ă, inapreciabili, -e adj. (fr. inap-preciable) Care nu poate fi estimat, măsurat, evaluat, preţuit (din cauza dimensiunii foarte reduse); foarte valoros, inestimabil. INAPT, -Ă, inapţi, -te adj. (fr. inapte) Care nu este apt pentru o activitate; incapabil, incompetent; (spec.) care nu este apt pentru serviciu militar. INAPTITUDINE s.f. (fr. inaptitude) Lipsă de aptitudine; incapacitatea (totală) de a acţiona, de a realiza ceva; dizabilitate (1). INARMONIE, inarmonii s.f. (fr. inharmonie) Lipsă de armonie. INARTICULÂBIL, -Ă, inarticulabili, -e adj. (fr. in-articulable) Care nu poate fi articulat; care nu poate fi exprimat limpede, uşor. INASIMILÂBIL, -Ă, inasimilabili, -e adj. (fr. inas-similable) Care nu poate fi asimilat (uşor) de organism; ncasimilabil. INASORTÂBIL 4SJ INASORTÂBIL, -A, inasortabili. -e adj. (fr. inas-sortahle) Carc nu sc potriveşte, carc nu poate fi asortat (la culoarc, la mărime ctc). INATACÂBIL, -A, inatacabili, -c adj. (fr. inatta-qitahîc) Carc nu poate fi atacat, contcstat; invulnerabil (2). IN AUDIBIL, -A, inauciibili. -e adj. (fr. inaudihle) Care nu sc poate auzi uşor. care sc aude greu; (p. ext.) imperceptibil. INAUGURÂ, inaugurez vb. 1 (fr. inaugurer, lat. inaugurare) 1. A deschide în mod solemn şi oficial activitatea unei instituţii (o şcoală, o expoziţie, un aşezământ cultural ctc.); a dezveli în mod solemn un monument. 2. (R gener.) A marca un început, o iniţiativă, o activitate ctc. INAUGURÂL, -A, inaugurali. -e adj. (fr. inaugural) De inaugurare; referitor la o inaugurare. INAUGURATOR, -OÂRE, inauguratori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. inaugurateur) (Persoană) care inaugurează ccva. INAUTENTIC, -Ă, inautentici, -cc adj. (fr. inau-thentique) Care nu este autentic; neautentic. INAUTENTICITÂTE s.f. (fr. inauthenticite) Lipsă dc autenticitate. INAVUÂBIL, -A, inavuabili, -e adj. (fr. inavouable) (Livr.) Care nu poate fi mărturisit, declarat; ruşinos, nedemn. INCALCULÂBIL, -Ă, incalculabili, -e adj. (fr. in-calculable) 1. Care nu poate fi calculat; inombrabil. 2. Dificil sau imposibil de apreciat; foarte marc, imens, enorm. INCALIFICÂBIL, -Ă, incalificabili. -e adj. (in- + califtcabil, cf. fr. inqualifiable, it. inqualificabile) Carc întrece orice măsură; sub orice critică, foarte rău, de condamnat. INCANDESCENT, -A, incandescenţi, -te adj. (fr. incandescent, lat. incandescens, -ntis) 1. în stare de incandescenţă. 2. (Fig.) Exaltat. INCANDESCENŢA s.f. (fr. incandescence) I. Starea unui corp încins care emite lumină sau raze in-fraroşii. 2. (Fig.) Emoţie. INCANTÂT, -Ă, incantaţi, -te adj. (lat. incantatus) Vrăjit, magic (1). INCANTATORIU, -IE, incantatorii adj. (fr. incan-tatoire) Referitor la incantaţie, cu un caracter de incantaţie. INCANTAŢIE, incantaţii s.f. (fr. incantation) 1. Formulă sau cântec magic prin care se invocă lumea supranaturală. 2. (Fig.) Stare de încântare; farmec, delectare. INCAPÂBIL, -Ă, incapabili. -radj. (fr. incapahlc) Carc nu este capabil dc a realiza ccva; inapt, incompe-tent, nepriceput; lipsit dc posibilitatea legala de n se bucura dc anumite drepturi. INCAPACITÂTE s.f. (fr. incapacite) 1. Lipsa do capacitate, neputinţa dc a realiza ccva; incompetenţă, nepricepere, stângăcie. 2, Starea, situaţia in care sc află o persoană carc nu arc posibilitatea legală dc a avea anumite drepturi. INCARCERÂŢIE s.f. (fr. incarceration) L Detenţie. 2. (Med.) Strangulare a unei hernii. INCARNÂ/ÎNCARNÂ, incarnez/incarncz vb. I (fr. incarner, lat. incarnare) L A (sc) întrupa; a (sc) prezenta sub formă concrctă, materială, precisa. 2. (Despre unghii) A creştc în came. INCARNÂRE/ÎNCARNÂRE, incarnări/încanuiri s.f. (dc Ia incarna) Acţiunea de a se incarna şi rezultatul ci; incarnaţic. INCARjNÂŢIE, incarnaţii s.f. (fr. incarnation) Incarnare. INCARTÂDĂ s.f. (fr. incartade) Nebunie, extravaganţă. INCÂS, -Ă, incaşi, -se (fr. incas/inca) 1. S.m. şi f Persoană aparţinând populaţiei băştinaşe indiene din America dc Sud carc a creat vechiul Imperiu Peruan. 2. Adj. Care ţine dc incaşi (1), referitor la incaşi, al incaşilor. INCASÂBIL, -Ă, incasabili, -e adj. (fr. incassahlc) Care nu sc sparge (uşor), care nu sc sfarâmâ. INCASO s.n. (it. incaso) Sistem dc decontare în schimburile economicc internaţionale prin care banca2 încasează o sumă de bani dc Ia debitor în contul unui creditor (pe baza unui efect, a unei poliţe ctc. a acestuia). INCASTELURĂ/ÎNCASTELURĂ s.f. (fr. encastc-lure) Deformare a copitei, la unele animale. INCAVÂŢIE, incavaţii s.f (engl. incavation) Adâncitură largă, executată la suprafaţa unei piese. INCENDIÂ, incendiez vb. I (fr. incendier) L A da foc. a provoca un incendiu (pentru a distruge). 2. (Fie.) A pomi un război; a îndemna la violenţă. INCENDIÂR, -Ă, incendiari, -e adj. (fr. inccndiairc. lat. incendiarius) 1. Care se poate aprinde. 2. (Fig.) Care aţâţă, incită la acţiuni violente; provocator 3. (Fig.) Roşu; împurpurat. INCENDIATOR, -OÂRE, incendiatori, -oare s.m. şi f. (incendia + -tor) Persoană care provoacă un incendiu; (fig.) instigator, provocator. INCENDIU, incendii s.n. (lat. incendium, cf. it. i«-cendio, fr. incendie) Foc mare care se propagă şi facc ravagii într-o clădire, într-o pădure ctc.; pârjol. 485 INCLEMENT INCERT, -Ă, incerţi, -te adj. (lat. incertus) Care nu este sigur; nesigur, improbabil, ipotetic, îndoielnic; (p. ext.) confuz (1). INCERTITUDINE, incertitudini s.f. (fr. incertitude, lat. incertitudo, -inis) Lipsă de certitudine; nesiguranţă, îndoială, ezitare. JNCESIBIL, -Ă, incesibili, -e adj. (fr. incessible) (Jur.; despre bunuri) Care nu poate fi cedat şi nici pus în gaj. INCESIBILITÂTE s.f (fr. incessibilite) Calitatea unui bun de a fi incesibil. INCEST, incesturi s.n. (fr. inceste, lat. incestus) Relaţie sexuală între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori, interzisă de legile juridice şi morale. INCESTUOS, -OÂSĂ, incestuoşi, -oase adj. (fr. in-cestueuXy lat. incestuosus) Vinovat de incest; bazat pc inccst; care provine dintr-un incest. INCH, inchi s.m. (pr. inci\ engl. inch) (Tehn.) Ţol. 1NCHIETUDINE s.f. (fr. inquietude, lat. inquietu-do, -inis) (Livr.) Nelinişte, îngrijorare. INCHIZITOR, inchizitori s.m. (fr. inquisiteur) 1. Judecător în tribunalul ecleziastic al Inchiziţiei. 2. (Fig.) Anchetator aspru, perfid, fals. INCHIZITORIÂL, -Ă, inchizitoriali, -e adj. (fr. in-quisitorial) De inchiziţie sau de inchizitor, referitor la Inchiziţie; (fig.) foarte aspru, neiertător. INCHIZIŢIE (fr. inquisition, lat. inquisitio) LN.pr. f. Tribunal ecleziastic catolic (înfiinţat în sec. al XJII-lea) însărcinat cu pedepsirea ereticilor. 2. S.f. (Fig.) Cercetare, anchetă aspră, arbitrară. INCIDENT, -Ă, incidenţi, -te (fr. incident) 1. S.n. Eveniment neaşteptat (şi neplăcut) care survine în cursul unei acţiuni, al unei operaţiuni etc.; episod (3). 2. S.n. Contestaţie neprevăzută apărută în cursul unui proces. 3. Adj. (Despre cuvinte, propoziţii) Plasat între părţile unei propoziţii, ale unei fraze. 4. Adj. (Despre radiaţii) Care cade pe suprafaţa unui corp. 5. Incident de frontieră - ciocnire armată între grănicerii a două state limitrofe. INCIDENTÂL, -Ă, incidentali, -e adj. (fr. incidenţei) Care intervine întâmplător; accidental, ocazional, episodic. INCIDENŢĂ, incidenţe s.f. (fr. incidence) 1. întâlnire a unor raze (sau fascicule de raze) de lumină între ele sau cu o suprafaţă. 2. Numărul total de îmbolnăviri produse de o boală molipsitoare într-o perioadă dată, raportat la totalul populaţiei. INCINERA, incinerez vb. I (fr. incinerer, lat. incinerare) A arde un cadavru, o substanţă organică; a preface în cenuşă. INCINTĂ, incinte s.f. (fr. enceinte) 1. Spaţiu închis în interiorul unei construcţii; cameră (1). 2. Suprafaţă de teren înconjurată de construcţii, de amenajări. INCIPIENT, -Ă, incipienţi, -te adj. (lat. incipiens, -ntis, it. incipiente) Care se află la început, care abia începe; de început; iniţial, începător. INCIPIT, incipituri s.n. (lat. [hic] incipit) Partea de început a manuscriselor şi a cărţilor tipărite din sec. al XVI-lea, care cuprindea titlul şi autorul; primele cuvinte ale unei opere scrise. INCISIV1, incisivi s.m. (fr. incisive) Dinte incisiv = fiecare dintre cei opt dinţi aşezaţi în partea din faţă a celor două maxilare, cu rol în fărâmiţarea, în tăierea alimentelor. INCISIV2, -Ă, incisivi, -e adj. (fr. incisij) Pătrunzător; tăios, sarcastic. Stil incisiv. INCISIVITÂTE, incisivităţi s.f (fr. incissivite) însuşirea a ceea ce este incisiv2. INCITA, incit vb. I (fr. inciter, lat. incitare) A aţâţa, a provoca (1), a instiga la... INCITÂBIL, -Ă, incitabili, -e adj. (fr. incitable) Care poate fi incitat. INCITABILITÂTE s.f. (fr. incitabili te) însuşirea a ceea ce este incitabil. INCITÂNT, -Ă, incitanţi, -te adj. (fr. incitant) Care incită, incitator; incitativ. INCITATIV, -Ă, incitativi, -e adj. (fr. incitatij) Inci-tant, incitator, provocator. INCITATOR, -OÂRE, incitatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. incitateur) (Livr.) (Persoană) care incită; incitativ, incitant; instigator, provocator. INCIVILITÂTE s.f. (fr. incivilite) Impoliteţe. INCIZÂ, incizez vb. I (fr. inciser) A face o incizie, a tăia; a decora cu incizii. INCIZĂ, incize s.f. (fr. incise) 1. Propoziţie incidenţă. 2. Motive decorative obţinute prin zgârierea materialului în profunzime. INCIZIE, incizii s.f. (fr. incision, lat. incisio) 1. Tăietură (cu bisturiul), operată într-un ţesut; incizură (2). 2. Tăietură făcută în coaja unui pom, pentru a dirija substanţele nutritive în scopul stimulării creşterii şi coacerii fructelor. 3. Decorare a unui obiect (din lut, piatră, metal) prin zgâriere cu un instrument ascuţit. INCIZURĂ, incizuri s.f. (fr. incisure) 1. Adâncitură mică făcută pe suprafaţa unei structuri anatomice. 2. (Med.) Incizie (1). 3. (Tehn.) Crăpătură, crestătură. INCLEMENT, -Ă, inclemenţi, -te adj. (fr. inclement) (Livr.) Neiertător, nemilos; aspru. INCLEMENŢÂ 486 INCLEMENŢÂ s.f. (fr. inclemence) (Livr.) Neîndurare, asprime. INCLINOMETRIE s.f (fr. inclinometrie) Măsurarea şi înregistrarea poziţiei unei găuri dc sondă în spaţiu. INCLINOMETRU, inclinometre s.n. (fr. inclinometre) 1. Aparat folosit pentru măsurarea şi înregistrarea poziţiei unei găuri de sondă. 2. Instrument care indică înclinarea unei (acro)navc. 3. Instrument folosit pentru înregistrarea direcţiei magnetismului terestru. INCLUDE, includ vb. III (lat. includere) A cuprinde, a conţinc (1), a îngloba; a insera, a integra, a introduce. INCLUS, -Ă, incluşi, -se adj. (de la include, fr. inclus) Cuprins în interiorul a ceva; înglobat. INCLUSIV adv. (fr. inclusij) împreună cu..., şi cu...; şi cel din urmă. INCLUZIUNE, incluziuni s.f. (fr. inclusion, lat. in-clusio, -onis) 1. Includere. 2. Particulă de metal străin conţinută în masa unui corp solid. 3. (Mat.) Proprietatea oricărui element al unei mulţimi date de a aparţine şi altei mulţimi. INCOAGULÂBIL, -Ă, incoagulabili, -e adj. (fr. in-coagulable) Care nu se poate coagula. INCOAGULABILITÂTE s.f. (fr. incoagidabilite) Lipsă dc coagulare. INCOATIV, -Ă, incoaîivi, -e adj. (fr. inehoatif, lat. inehoaiivus) (Despre verbe) Care exprimă începutul unei acţiuni. INCOERCIBIL, -Ă, incoercibili, -e adj. (fr. incoer-cible) 1. (Livr.) Care nu poate fi constrâns, stăpânit, reprimat. 2. (Fiz.) Care nu poate fi păstrat, comprimat într-un recipient. INCOERCIBILITÂTE s.f. (fr. incoercibilite) (Livr.) Calitatea de a fi incoercibil; (fig.) imposibilitatea de a fi constrâns, stăpânit. INCOERENT, -Ă, incoerenţi, -te adj. (fr. incoherent) Fără legătură logică (în gândire, în acţiune); fară şir. INCOERENŢĂ, incoerenţe s.f. (fr. incoherence) Lipsă de coerenţă, de logică în gândire şi în exprimare. INCOGNITO adj. invar., adv. (fr., it. incognito) (Despre personalităţi, în cursul călătoriilor) Fără a dezvălui cine este; cu nume fals. INCOGNOSCIBIL, -Ă, incognoscibili, -e adj. (fr. incognoscible) Care nu poate fi cunoscut de o minte omenească (deşi există în realitate). INCOGNOSCIBILITÂTE s.f. (fr. incognoscibilite) însuşirea de a fi incognoscibil. INCOLOR, -Ă, incolori, -c adj. (fr. incolore, lat. in-color) I. Carc nu are culoarc; hialin; şters, spălăcit. 2. (Fig.) Fără personalitate, fară strălucirc. INCOMENSURÂBIL, -Ă, incomensurabili, -c adj. (fr. incommensurable) Carc nu poate fi măsurat, evaluat; foarte mare, enorm, colosal (1). INCOMENSURABILITÂTE s.f. (fr. inconmwnsu-rabilite) Caractcrul a ccca cc este incomensurabil. INCOMESTIBIL, -Ă, incomestibili, -e adj. (fr. in-comestible) Care nu poate fi mâncat, nccomcslibil; otrăvitor. INCOMOD, -Ă, incomozi, -de adj. (fr. incomimnk\ lat. incommodus) 1. Care nu este comod, practic; in-confortabil. 2. (Despre fiinţe) Carc deranjează, supără, stânjeneşte, indispune. INCOMODĂ, incomodez vb. I (fr. incommodcr, lai. incommodare) A tulbura liniştea cuiva; a deranja (2), a stingheri, a importuna; a jena (1). INCOMODÂNT, -Ă, incomodanţi, -te adj. (fr. in-commodant) Jenant, supărător. INCOMODITÂTE s.f. (fr. incommodite) Lipsă dc comoditate; jenă (2). INCOMPARÂBIL, -Ă, incomparabili, -e adj. (fr. incomparable, lat. incomparabilis) Carc nu sc poate compara sau asemăna cu altceva; unic, extraordinar (1), neîntrecut. INCOMPATIBIL, -Ă, incompatibili, -e adj. (fr. ///-compatible) 1. Care nu sc potriveşte, nu sc împacă cu altceva; care nu poate exista simultan cu altcc-va. 2. (Despre ecuaţii) Care nu are soluţii comune. INCOMPATIBILITÂTE s.f. (fr. incompatibilii) 1. Necompatibilitate; nepotrivire, contradicţic (I). 2. (Med.; în legătură cu transfuziile sangvine) Nepotrivire de grupă sangvină între doi indivizi. INCOMPETENT, -Ă, incompetenţi, -te adj. (fr. incompetent) 1. Care nu este capabil de a realiza ccva din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniu; inapt. 2. (Despre un organ de stat) Care nu are compctcnţă pentru a rezolva sau judeca anumite probleme sau pricini. INCOMPETENŢĂ, incompetenţe s.f. (fr. incompc-tence) Lipsă de competenţă; lipsă de cunoştinţc suficiente care sunt necesare pentru a realiza ccva; incapacitate; contraperformanţă. INCOMPLET, -Ă, incompleţi, -te adj. (fr. incomplet) Care nu este complet; cu lipsuri, insuficient, fragmentar. INCOMPREHENSIBIL, -Ă, incomprehensibili, 'e adj. (fr. incomprehensible) Care nu se poate înţelege; de neînţeles, dificil de explicat, inexplicabil, obscur (3). 487 INCONVERTfBIL INCOMPREHENSIBILITÂTE s.f. (fr. incompre-hensibiiite) Starea a ceea ce este incomprehensibil; lipsă de înţelegere. ^COMPREHENSIUNE s.f. (fr. incomprehension) (Livr.) Incapacitatea de a înţelege, de a fi înţeles. INCOMPREHENSIV, -Ă, incomprehensivi, -e adj. (fr. incomprehensij) (Livr.) Care nu poate înţelege, lipsit de înţelegere; neînţelegător. INCOMPRESIBIL, -Ă, incompresibili, -e adj. (fr. in-compressible) Care nu se poate comprima sub acţiunea unei presiuni exterioare; necompresibil. INCOiMPRESIBILITÂTE s.f. (fr. incompressibili-te) Calitatea a ceea ce este incompresibil; necom-presibilitate. INCOMUNICĂBIL, -Ă, incomunicabili, -e adj. (fr. incommtmicable) 1. Care nu poate fi comunicat; intransmisibil. 2. Inexprimabil. INCOMUNICABILITÂTE s.f. (fr. incommunicabi-litc) Caracterul a ceea ce este incomunicabil. INCOMUTABIL,-Ă, incomutabili, -e adj. (fr. incom-mutable) Care nu poate fi comutat. INCOMUTABILITÂTE s.f. (fr. incommutabilite) Calitatea de a fi incomutabil. INCONCEPTIBIL, -Ă, inconceptibili, -e adj. (it. in-conceptibile) Care este de neconceput; imposibil. LNCONCILIABIL, -Ă, inconciliabili, -e adj. (fr. in-conciliabie) (Despre idei, concepţii etc.) Care nu poate fi conciliat; de neîmpăcat. INCONEL s.n. (fr, engl. inconel) Aliaj de nichel, crom şi fier. INCONFORT s.n. (fr. inconfort) Lipsă de confort, neplăcere. INCONFORTÂBIL, -Ă, inconfortabili, -e adj. (fr. inconfortable) Lipsit de confort; incomod. INCONGELÂBIL, -Ă, incongelabili, -e adj. (fr. in-congelable) Care nu poate fl congelat, care nu îngheaţă. INCONGRUENT, -Ă, incongruenţi, -te adj. (lat. in-congraens, -ntis, it. incongruente) Care nu este congruent, care nu concordă, care nu se potriveşte cu ceva; nepotrivit, neconcordant. INCONGRUENŢĂ, incongruenţe s.f. (it. incongru-enza, lat. incongruentia) însuşirea de a fi incongruent; nepotrivire, neconcordanţă, dezacord (2). INCONSECVENT, -Ă, inconsecvenţi, -te adj. (fr. inconsequent, lat. inconsequens, -ntis) Care nu este consecvent; schimbător, capricios, instabil, nestatornic, inconstant. INCONSECVENŢĂ, inconsecvenţe s.f. (fr. incon-sequence, lat. inconsequentia) Lipsă de consecvenţă în idei sau în acţiuni; instabilitate. INCONSISTENT, -Ă, inconsistenţi, -te adj. (fr. inconsistent) Lipsit de consistenţă, de soliditate; fară tărie, slab, moale; (fig.) lipsit de conţinut, eteric (2). INCONSISTENŢĂ s.f. (fr. inconsistance) Lipsă de substanţă, de consistenţă, de soliditate; (fig.) lejeri-tate (2). INCONSOLĂBIL, -Ă, inconsolabili, -e adj. (fr. in-consolabley lat. inconsolabilis) Care nu poate fi consolat; de nemângâiat. INCONSTĂNT, -Ă, inconstanţi, -te adj. (fr. inconstant) Care nu este constant; uşuratic, schimbător, inconsecvent, instabil; eratic (1), infidel. INCONSTÂNŢĂ, inconstanţe s.f. (fr. inconstance) Lipsă de constanţă; nestatornicie, instabilitate. INCONSTATÂBIL, -Ă, inconstatabili, -e adj. (fr. in-constatable) Care nu poate fi constatat. INCONSUMÂBIL, -Ă, inconsumabili, -e adj. (fr. in-consommable) Care nu poate fi consumat; de nemâncat. INCONŞTIENT, -Ă, inconştienţi, -te (fr. inconscient, cf. conştient) 1. Adj. Care nu este conştient; care şi-a pierdut cunoştinţa; care este făcut involuntar, automat. 2. Adj. Care este fară minte, fară judecată; iresponsabil. 3. S.n. Totalitatea fenomenelor psihice nesupuse controlului conştiinţei. INCONŞTIENŢĂ s.f. (fr. inconscience, cf. inconştient) 1. Lipsă sau pierdere a cunoştinţei. 2. Lipsă a unei atitudini conştiente, raţionale faţă de realitatea înconjurătoare; stare sufletească în care o persoană nu este conştientă. INCONTENTÂBIL, -Ă, incontentabili, -e adj. (fr. incontentable) Care nu poate fi mulţumit. INCONTESTABIL, -Ă, incontestabili, -e adj. (fr. in-contestable) Care nu se poate contesta; de netăgăduit; sigur, real2 (2), vizibil (1), evident; indeniabil; flagrant (1); (adverbial) fară îndoială, indiscutabil. INCONTESTABILITĂTE s.f. (fr. incontestabilite) Caracterul a ceea ce este incontestabil. INCONTINENT, -Ă, incontinenţi, -te adj. (fr. incontinent) 1. Lipsit de moderaţie; violent (3); desfrânat. 2. Care suferă de incontinenţă. INCONTINENŢĂ s.f. (fr. incontinence, lat. inconti-nentia) 1. Eliminare involuntară a urinei sau a materiilor fecale. 2. (Fig.) Logoree, limbuţie. INCONVENÂBIL, -Ă, inconvenabili, -e adj. (fr. in-convenable) Care nu este convenabil. INCONVENIENT, inconveniente s.n. (fr. inconvenient , lat. inconveniens, -ntis) Dezavantaj, neajuns, dificultate, impediment. INCONVERTIBIL, -Ă, inconvertibili, -e adj. (fr. in-convertible) Care nu este convertibil; neconvertibil. INCOORDONÂRE 488 INCOORDONÂRE s.f. (fr., engl. incoordination) 1. Lipsă dc coordonarc a unei acţiuni. 2. Lipsă de coordonare a mişcărilor, cauzată de leziuni pe creier sau de stări patologice ale aparatului locomotor. INCORECT, -Ă, incorecţi, -te adj. (fr. incorrect) 1. Care nu este corcct; greşit, inexact (1), infidel. 2. Necinstit, dcloial, malonest. INCORECTITUDINE, incorectitudini s.f. (in- + corectitudine) Lipsă de corectitudine; purtare sau faptă incorectă; necinste, înşelătorie. INCORIGIBIL, -Ă, incorigibili, -e adj. (fr. incorri-gible) Care nu se (mai) poate îndrepta, corija, care persistă în greşeli; înrăit; inveterat. INCORIGIBILITÂTE s.f. (fr. incorrigibilite) Neputinţa dc a se corija; calitatea, starea a ceea ce este incorigibil. INCORUPTIBIL, -Ă, incoruptibili, -e adj. (fr. incor-ruptible, lat. incorruptibilis) Care nu se lasă cumpărat, care nu poate fi corupt; cinstit, onest, integru, intransigent. Magistrat incoruptibil. INCORUPTIBILITÂTE s.f. (fr. incorruptibilite, lat. incorruptibilitas, -atis) Calitatea celui care nu admite să fie corupt; integritate, onestitate, cinste exemplară; inalterabilitate. 1NCREÂT s.n. (fr. incree) (Livr.) Ceea ce există fară să fi fost creat; ceea ce este etern. INCREDIBIL, -Ă, incredibili, -e adj. (it. incredibile, lat. incredibilis) Care este de necrezut; inimaginabil, neverosimil, ciudat. INCREDIBILITÂTE s.f (fr. incredibilite, it. incredibili tâ) Calitatea de a fi incredibil. INCREDUL, -Ă, increduli, -e adj. (fr. incredule, lat. incredulus) Care nu crede uşor, greu de convins; neîncrezător. INCREDULITÂTE s.f. (fr. incredulite) însuşirea, starea celui care nu crede cu uşurinţă; lipsă de încredere; neîncredere. INCREMENT s.n. (fr. increment, lat. incrementum) (Livr.) Creştere, adaos, spor. INCRIMINÂ, incriminez vb. I (fr. incriminer) A învinui pe cineva de săvârşirea unei crime; (p. ext.) a acuza (1), a învinovăţi; a ataca (4). INCRIMINÂBIL, -Ă, incriminabili, -e adj. (fr. incri-minable) Care poate fi acuzat, incriminat. INCRIMINÂT, -Ă, incriminaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la incrimina) (Persoană) care este învinuită de o crimă, de o faptă reprobabilă; acuzat. INCRIMINATOR, -OARE, incriminatori, -oare adj. (incrimina + -tor, cf. fr. incriminatoire) Care incriminează; acuzator. 1NCRUSTÂ, incrustez vb. I (fr. incruster, lat. incrus-tare) 1. A împodobi un obicct cu ornamente fixate în masa acestuia. 2. (Despre săruri dizolvate) A sc depune sub formă de crustă pe pereţii unei conducte, ai unui rezervor etc. INCRUSTÂŢIE, incrustaţii s.f. (fr. incnistation) 1. Ornament (dintr-un material preţios) fixat pc suprafaţa unui obicct. 2. Strat depus pe suprafaţa unor corpuri; crustă minerală. INCUB s.m. (fr. incube, lat. incubus) Demon masculin, spirit rău despre care sc crede că îi chinuicştc pe oameni (mai ales pe femei) în somn. INCUBÂ, incubez vb. I (fr. incuber) A infiltra un agent patogen în organism, pentru a studia reacţia provocată de acesta. INCUBATOR, incubatoare s.n. (fr. incubateur) 1. Instalaţie industrială pentru clocire artificială. 2. Cameră amenajată pentru dezvoltarea optimă a copiilor născuţi prematur. INCUBÂŢIE, incubaţii s.f. (fr. incubation, lat. incu-batio) 1. Clocire a ouălor, dezvoltare naturală sau artificială a embrionului de pasăre până Ia stadiul dc pui. 2. Perioada cuprinsă între contaminarea unui organism cu un agent patogen şi apariţia primelor simptome ale bolii provocate de acesta. INCULCĂ, inculc vb. I (fr. inculquer, lat. inculcare) A întipări în minte o idee, o teorie etc. prin repetare. INCULPĂ, inculp vb. I (fr. inculper, lat. inculpare) A învinui, a acuza pe cineva (în faţa unei instanţe de judecată). 1NCULPÂT, -Ă, inculpaţi, -te s.m. şi f. (de la inculpa, cf. fr. inculpe) (Şi adjectival) învinuit, acuzat, pârât (într-o acţiune penală). INCULT, -Ă, inculţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. inculte, lat. incultus) (Persoană) care este lipsită dc o cultura elementară; ignorant, agramat (1). INCULTURĂ s.f. (fr. inculture) Lipsă dc cultura a cuiva; cultură insuficientă; ignoranţă (1). INCUMBĂ, pers. 3 incumbă vb. I (fr. incomber, lat. incumbere) A se impune, a reveni cuiva, a fi în obligaţia cuiva. INCUNÂBUL, incunabule s.n. (fr. incunable, lat. in-cunabulum) Carte foarte veche şi preţioasă (tipărită înainte de anul 1500). INCURÂBIL, -Ă, incurabili, -e adj. (fr. incurable) (Despre boli) Care nu poate fi vindecat; fară Icac; (despre persoane) care suferă de o boală nevindecabilă sau (p. ext.) de un defect moral cc nu mai poate fi corijat. 489 INDESCIFRABIL INCURABILITÂTE s.f. (fr. incurabilite) Calitatea sau starea a ceea ce este incurabil. INCURBÂ, incurbez vb. I (fr. incurver) A curba, a îndoi. INCURIE s.f. (fr. incurie, lat. incuria) (Livr.) Neglijenţă, neîngrijire. INCURSIUNE, incursiuni s.f. (fr. incttrsion, lat. in-cursio, -onis) 1. Pătrundere de scurtă durată şi neaşteptată a unei armate pe teritoriu străin; atac militar de mică amploare, efectuat prin surprindere; raid. 2. (Sport) Pătrundere în terenul adversarului. 3. Cercetarea, studiul unui domeniu străin de preocupările curente sau de tema tratată. INCUSĂ, incuse s.f., adj. (fr. incuse) (Medalie, monedă veche) care are o faţă în relief, cealaltă faţa fiind scobită. INDAMINĂ, indamine s.f. (fr., engl. indamine) Colorant organic albastru sau albastru-verzui. 1NDÂN, indani s.n. (engl. indan) Hidrocarbură rezultată din gudroane, solubilă în dizolvanţi organici. INDANTREN, indantreni s.m. (fr. indanthrene, engl. indanthrene) Colorant sintetic albastru, rezistent la lumină şi la spălare, folosit în industria textilă. INDECENT, -Ă, indecenţi, -te adj. (fr. indecent, lat. indecens, -ntis) Care este împotriva decenţei, a onestităţii; lipsit de pudoare, impudic; obscen, pornografic, libertin (1), trivial (2). INDECENŢĂ, indecenţe s.f. (fr. indecencey lat. in-decentia) Lipsă de decenţă; purtare necuviincioasă; neruşinare, necuviinţă; scabrozitate. INDECIS, -Ă, indecişi, -se adj. (fr. indecis) Care nu este decis; nehotărât, ezitant, şovăielnic, vag (1), confuz (2). INDECIZIE, indecizii s.f. (fr. indecision) Lipsă de decizie; nehotărâre. INDECLINÂBIL, -Ă, indeclinabili, -e adj. (fr. inde-ciinable, lat. indeciinabilis) Care nu se declină. INDEFINIT, -Ă, indefiniţi, -te adj. (fr. indefini, lat. indefinitus) 1. Care nu este definit, explicat; nedefinit. 2. (Gram.) Nehotărât, nedefinit. INDEFORMĂBIL, -Ă, indeformabili, -e adj. (fr. in-deformable) Care nu îşi schimbă forma; nedefor-mabil, INDEFRIŞĂBIL, -Ă, indefrişabili, -e adj. (fr. inde-frichable) Care nu poate fi defrişat; nedefrişabil. 1NDEHISCENT, -Ă, indehiscenţi, -te adj. (fr. inde-hiscent) (Despre fructe) Care nu se desface, la maturitate, pentru a elibera seminţe. INDEHISCENŢĂ s.f. (fr. indehiscence) însuşirea, starea fructelor indehiscente. INDELEBIL, -Ă, indelebili, -e adj. (fr. indelebile, lat. indelebilis) Care nu poate fi şters din amintire; de neşters. INDELEBILITÂTE s.f. (fr. indelebilite) (Livr.) Caracterul a ceea ce este indelebil. INDELICĂT, -Ă, indelicaţi, -te adj. (fr. indelicat) Lipsit de delicateţe; grosolan. INDELICATEŢE, indelicateţi s.f. (fr. indelicatesse) Lipsă de delicateţe în sentimente; atitudine, vorbă, gest, purtare grosolană; nedelicateţe, impoliteţe. ÎNDEMN, -Ă, îndemni, -e adj. (fr. indemne) (Jur.) Care nu a suferit daune, pierderi etc.; teafar, nevătămat. INDEMNITĂTE, indemnităţi s.f. (fr. indemnite, lat. indemnitas, -atis) (Rar) Indemnizaţie (1). INDEMNIZÂ, indemnizez vb. I (fr. indemniser) A despăgubi pe cineva de cheltuieli neprevăzute, de pierderi. INDEMNIZĂŢIE, indemnizaţii s.f. (fr. indemnisa-tion) 1. Sumă de bani acordată cuiva în afara salariului, pentru o prestaţie excepţională sau pentru compensarea unor cheltuieli; indemnitate. 2. Despăgubire pentru o pagubă suferită; contravaloare în bani a unei plăţi în natură. INDEMONSTRÂBIL, -Ă, indemonstrabili, -e adj. (cf. fr. indemontrable) Care nu poate fi demonstrat. INDEMONTĂBIL, -Ă, indemontabili, -e adj. (fr. in-demontable) Care nu poate fi demontat. INDENEGÂBIL, -Ă, indenegabili, -e adj. (it. inde-negabile) Indeniabil. INDENIÂBIL, -Ă, indeniabili, -e adj. (fr. indeniable) Incontestabil; indenegabil, cert. INDENTĂŢIE, indentaţii s.f. (fr. indentation) Adâncitură, crestătură (în coasta litoralului). INDEPENDENT, -Ă, independenţi, -te adj. (fr. inde-pendant) 1. Care nu depinde de nimeni; emancipat (1); care se bucură de independenţă; liber (1), autonom; autocefal. 2. Cu iniţiativă personală. 3. Independent de... = indiferent de... INDEPENDENŢĂ s.f. (fr. independance) 1. Situaţia unui stat sau a unui popor care nu este supus unei autorităţi străine şi care se bucură de suveranitate naţională; autonomie. 2. Situaţia unei persoane care judecă şi acţionează independent. INDEROGĂBIL, -Ă, inderogabili, -e adj. (in- + deroga bil) (Jur.; despre legi, regulamente etc.) Care nu admite derogări. INDESCIFRABIL, -Ă, indescifrabili, -e adj. (fr. in-dechijfrable) (Despre un text, despre scrisul cuiva) Care nu poate fi descifrat; neciteţ, ilizibil; (fig.) hieroglific (2). INDESCRIPTIBIL 490 INDESCRIPTIBIL, -Ă, indescriptibili, -e adj. (fr. in-descriptible) Carc nu poate fi descris, redat în cuvinte; inexprimabil, de nedescris. INDESTRUCTIBIL, -Ă, indestnitibili, -e adj. (fr. in-destructible) Care nu poate fi distrus, nimicit; trainic, rezistent (1), indisolubil; incbranlabil (2). INDESTRUCTIBILITÂTE s.f. (fr. indestructibili-te) Caracterul, calitatea de a fi indestructibil. INDEŞIRABIL, -Ă, indeşirabili, -e adj. (fr. indechi-rabte) Care nu poate fi deşirat; nedeşirabil. INDETERMINÂBIL, -Ă, indeterminabili, -e adj. (fr. indeterminable, lat. indeterminabilis) Care nu poate fi determinat. INDETERMINÂRE, indeterminări s.f. (cf. fr. inde-termination) Lipsă de determinare. INDETERMINISM s.n. (fr. indeterminisme) Sistem filosofic opus determinismului, potrivit căruia oamenii dispun de o libertate de voinţă absolută. INDETERMINIST, -Ă, indeterminişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. indeterministe) (Adept) al indeterminis-mului. INDEX, (1) indexuri, (2) indecşi (lat., fr. index) 1. S.n. Listă alfabetică tipărită la sfârşitul unei lucrări, cuprinzând autorii, cuvintele sau subiectele tratate, cu indicarea paginilor în care acestea sunt menţionate; indice (5). 2. S.m. Degetul arătător. 3. A pune la index = a trece o lucrare pe lista titlurilor publicate interzise; a socoti pe cineva nedemn sau periculos. INDEXĂ, indexez vb. I (fr. indexer) 1. A întocmi un index (1). 2. A introduce un cuvânt, un autor etc. într-un index (1). 3. A evalua variaţia preţurilor la produsele de strictă necesitate şi a corela veniturile în funcţie de preţuri, de un indice economic sau monetar; a compensa. INDEZIRABIL, -Ă, indezirabili, -e adj. (fr. indesi-rable) Care nu este dorit, agreat, acceptat într-o ţară etc.; nedorit, neagreat. INDIAN1 s.n. (fr. indienne) Ţesătură fină de bumbac, uni sau imprimată, folosită pentru confecţionarea lenjeriei. INDIAN2, -Ă, indieni, -e (fr. indien) 1. Adj., s.m. (Persoană) din India. 2. Adj., s.m. (Persoană indigenă) din America; amerindian. 3. Adj. Care aparţine Indiei, referitor la India; indic, hindus (2). 4. (în) şir indian = (în) formaţie unul după altul. INDIANĂ, indiene s.f. (cf. germ. Indianer[krapfen]) Prăjitură cu frişcă şi cu glazură de ciocolată. INDIANCĂ, indience s.f. (indian + -că) Femeie originară sau locuitoare din India. INDIANISM s.n. (fr. indianisme) Studiul limbilor vorbite în India; indianistică; idiotism propriu limbilor vorbite în India. INDIANIST, -Ă, indianişti, -ste s.m. şi f. (fr. indianiste) Specialist în indianistică; indolog. INDIANISTICĂ s.f. (it. indianistică) Disciplina care studiază limbile şi civilizaţia Indici; indianism; indologie. INDIC, -Ă, indici, -ce adj. (lat. indicus) (Rar) Indian2 (3). INDICA, indic vb. I (fr. indiquer, lat. indicare) 1. A arăta, a nota (2), a denota (1), a cita (1), a facc cunoscut, a specifica; a semnala; a designa. 2. A recomanda (1), a prescrie (tratamente, medicamente). INDICÂN s.n. (fr. indicau) Substanţă organică prezentă în indigo (3), la bolnavii de hepatită cronica, şi eliminată prin urină. INDICANEMIE, indicanemii s.f. (fr. indicanemie) Prezenţă a indicanului în sânge; cantitate de indi-can prezentă în sânge. INDICANURJE, indicanurii s.f. (fr. indicanuric) Prezenţă a indicanului în urină. INDICAT, -Ă, indicaţi, -te adj. (de la indica) Potrivit, corespunzător, recomandabil. INDICATIV, -Ă, indicativi, -e (fr. indicatif, lat. indi-cativus) 1. Adj. Care indică, face cunoscut. 2. S.n. Tot ce serveşte pentru a menţiona ceva; (în radio, televiziune) semnal (1). 3. S.n. Denumire convenţională dată unităţilor militare, comandanţilor etc. 4. Mod indicativ (şi substantivat, n.) = mod verbal carc exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca fiind reală. Indicativ de apel = apelativ convenţional format din litere şi cifre, care identifică locul de origine sau expeditorul unui mesaj telegrafic ori radiofonic. INDICATOR, -OÂRE, indicatori, -oare (fr. itulica-teur) 1. Adj. Care arată, care face cunoscut. 2. S.n. Aparat care indică valoarea unei mărimi (viteza, presiune etc.). 3. S.n. Semnal, inscripţie etc. carc indica direcţia, distanţa sau etapele unui drum. 4. S.n. Carte sau broşură care serveşte drept ghid. 5. S.m. Substanţă care, prin modificarea culorii, indică un acid sau o bază. 6. Indicator economic = criteriu dc apreciere a stării unui fenomen economic. INDICÂŢIE, indicaţii s.f. (fr. indication, lat. indica-tio) Directivă, îndrumare, recomandare, indiciu. INDICE, (1, 2, 3, 4) indici, (5) indice (fr. indice, lat. index, -icis) 1. S.m. Semn aparent şi probabil care indică existenţa unui lucru, a unui fenomen, a unei situaţii. 2. S.m. Cifră dintr-un plan economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituţii carc 491 INDISCUTABIL arată nivelul producţiei de realizat. 3. S.m. Mărime care caracterizează proprietatea unei substanţe, a unui sistem tehnic etc. 4. S.m. Indicatorul scării gradate, la instrumentele de măsură. 5. S.n. Index (1). 6. Indice bursier = mărime care indică evoluţia acţiunilor la o anumită bursă. Indice valutar-mărime care arată aprecierea sau deprecierea unei valute. INDICIBIL, -Ă, indicibili, -e adj. (fr. indicible) (Livr.) Care nu se poate exprima sau spune; inexprimabil, inefabil. INDICIU, indicii s.n. (lat. indicium, cf. fr. indice) Semn (aparent şi probabil), particularitate concretă, în funcţie de care se deduce sau se recunoaşte existenţa a ceva; indicaţie. INDICŢIUNE, indicţiuni s.f. (fr. indiction, lat. in-dictio, -onis) (Livr.) 1. Convocare (a unui conciliu) pentru o dată fixă. 2. Perioadă convenţională de cincisprezece ani. INDIFERENT, -Ă, indiferenţi, -te adj. (fr. indifferent, lat. indijferens, -ntis) 1. Care nu manifestă niciun interes (pentru cineva sau ceva); nepăsător, nonşalant, insensibil, apatic, impasibil. 2. Care nu prezintă însemnătate, care nu stârneşte interes. 3. Indiferent dacă... = fie că... Indiferent de... = oricare ar fi... INDIFERENTISM s.n. (fr. indifferentisme) Atitudine de nepăsare, de indiferenţă. INDIFERENŢĂ s.f. (fr. indiffârence, lat. indifferen-tia) Lipsă de interes faţă de cineva sau de ceva; nepăsare, insensibilitate; impasibilitate, apatie. INDIGEN, -Ă, indigeni, -e (fr. indigene, lat. indige-iws) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este originară dintr-o anumită ţară, care este născută într-o anumită ţară; băştinaş, autohton. 2. Adj. (Despre plante, animale, mărfuri etc.) Din propria ţară; (livr.) epicoriu. INDIGENIZĂRE s.f. (de la indigen, cf. fr. indigeni-sation) 1. Legalizare a introducerii unei mărfi străine într-un stat. 2. Producere, în ţară, a unor echipamente (importate). INDIGENT, -Ă, indigenţi, -te adj. (fr. indigeni, lat. indigens, -ntis) Lipsit, sărac, nevoiaş. INDIGENŢĂ s.f. (fr. indigence, lat. indigentia) Lipsă, sărăcie. INDIGEST, -Ă, indigeşti, -ste adj. (fr. indigeste, lat. indigestus) 1. (Despre alimente) Greu de digerat. 2. (Fig.; despre scriere) Confuz, greu de înţeles sau de asimilat. INDIGESTIE, indigestii s.f. (fr. indigestion, lat. indigestiei) Indispoziţie provocată de o tulburare a digestiei, manifestată prin greţuri, vărsături, dureri de cap; deranjament (2). INDIGNĂ, indignez vb. I (fr. indigner, lat. indignări) A (se) revolta (1), a (se) scandaliza, a fi cuprins de mânie, a se supăra. INDIGNĂRE, indignări s.f. (de la indigna) Revoltă sufletească, sentiment de mânie şi de dispreţ produs de o insultă, de o nedreptate etc. INDIGNITÂTE s.f. (fr. indignite, lat. indignitas, -atis) (Livr.) Lipsă de demnitate; ticăloşie, nemernicie. INDIGO, (3) indigouri (fr. indigo) 1. S.n. Culoare a spectrului solar situată între albastru şi violet. 2. S.n. Materie colorantă albastră-închis, care se extrage dintr-un arbust tropical sau din anilină. 3. S.n. Hâr-tie-carbon; plombagină. 4. Adj. invar. De culoare albastră-violet. INDIGOTIER, indigotieri s.m. (fr. indigotier) Arbust tropical din frunzele căruia se extrage indigoul (2). ^ INDIGOTINĂ s.f. (fr. indigotine) Principiul colorant al indigoului. INDIRECT, -Ă, indirecţi, -te adj. (fr. indirect, lat. indirectus) 1. Care nu se face direct, care se face ori se obţine pe căi ocolite, prin intermediul sau cu ajutorul cuiva; mediat, mijlocit. 2. Complement indirect = partea de propoziţie asupra căreia se răsfrânge indirect acţiunea verbului. Impozit indirect = impozit cuprins în preţul anumitor mărfuri. INDISCERNÂBIL, -Ă, indiscernabili, -e adj. (fr. indiscernable) Care nu se poate discerne; de nepătruns; imperceptibil. INDISCIPLINÂBIL, -Ă, indisciplinabili, -e adj. (fr. indisciplinable) Care nu poate fi disciplinat; indo-cil, incorigibil. INDISCIPLINÂT, -Ă, indisciplinaţi, -te adj. (fr. indisciplină) Care nu este disciplinat; insubordonat, nesupus, rebel (1). INDISCIPLINĂ s.f. (fr. indiscipline) Lipsă de disciplină; nesupunere, insubordonare; (p. ext.) dezordine. INDISCRET, -Ă, indiscreţi, -te adj. (fr. indiscret, lat. indiscretus) Care nu este discret; care destăinuie secrete; care se amestecă în treburile altcuiva în mod nedorit; curios (1). INDISCREŢIE, indiscreţii s.f. (fr. indiscretion, lat. indiscretio) Destăinuire a unor secrete încredinţate de cineva; lipsă de măsură în vorbă; faptă lipsită de discreţie; grosolănie. INDISCUTĂBIL, -Ă, indiscutabili, -e adj. (fr. indis-cutable) Care nu poate provoca obiecţii; evident, sigur, incontestabil, indubitabil. INDISOLUBIL INDISOLUBIL, -Ă, indisolubili, -e adj. (fr. indisso-luble, lat. indissolubilis) 1. Care nu poate fi desfăcut, rupt; dc nezdruncinat, trainic, indestructibil. 2. (Fig.) Carc nu se poate dizolva. INDISOLUBILITÂTE s.f. (fr. indissolubilite) Calitatea de a fi indisolubil. INDISPENSABIL, -Ă, indispensabili, -e (fr. indispen-sable) 1. Adj. (Adesea adverbial) Care este absolut necesar, de carc nu se poate lipsi; esenţial (1), obligatoriu (2). 2. S.m. pl. Izmene. INDISPENSABILITÂTE s.f. (fr. indispensabile) Starea a ceea ce este indispensabil. INDISPONIBIL, -Ă, indisponibili, -e adj. (fr. indis-ponible) 1. Care nu poate fi disponibil (în timpul, la momentul dorit), care nu este liber; de care nu se poate dispune. 2. (Despre maşini) Care nu este în stare de funcţionare. INDISPONIBILITATE, indisponibilităţi s.f (fr. in-disponibiliie) Starea unui lucru sau a unei fiinţe de care nu se poate dispune. INDISPOZIŢIE, indispoziţii s.f. (fr. indisposition) 1. Lipsă de dispoziţie, de voie bună, supărare trecătoare. 2. Boală uşoară. INDISPUNE, indispun vb. III (fr. indisposer, cf. in- + dispune) A(-şi) strica buna-dispoziţie; a (se) supăra; a (se) întrista. INDISPUS, -Ă, indispuşi, -se adj. (de la indispune, cf. fr. indispose) 1. Supărat, prost dispus, discordat (2); carc este uşor bolnav. 2. (Despre femei) Care se află în timpul menstruaţiei. INDISTINCT, -Ă, indistincţi, -te adj. (fr. indistinct, lat. indistinctus) Care nu se poate distinge clar; neclar, vag (1), confuz; fiu. INDIU s.n. (fr. indium) Element chimic, metal maleabil alb-argintiu, asemănător aluminiului, folosit în aliaje. INDIVID, -Ă, indivizi, -de s.m. şi f. (fr. individu, lat. individuum) 1. Persoană izolată raportată la colectivitate; tip (6), ins, creatură. 2. (Peior.) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreţ. 3. Fiinţă animală sau vegetală raportată la specia căreia îi aparţine; subiect (4); exemplar dintr-o categorie de fiinţe; entitate. INDIVIDUAL, -Ă, individuali, -e adj. (fr. individuel) 1. Care este propriu, specific unui individ; particular (2), personal (1), privat (1). 2. Făcut de un singur individ; singular (1). 3. (Adverbial) în mod izolat, fiecare pentru sine. INDIVIDUALISM s.n. (fr. individualisme) 1. Concepţie etică potrivit căreia punctul de referinţă este individul izolat, independent de colectivitatc. 2. Al tudinea unei persoane preocupate exclusiv dc sin egoism. INDIVIDUALIST, -Ă, individualişti, -ste adj., s.r şi f. (fr. individualiste) (Persoană) carc sc izolea; de colectivitate, care îşi urmăreşte numai proprii interes; (adept) al individualismului; (om) egoist. INDIVIDUALITATE, individualităţi s.f. (fr. indiv dualite) 1. Totalitatea însuşirilor spccificc unui ir divid. 2. Originalitate proprie unei persoane; carat ter (2), personalitate (1). INDIVIDUALIZA, individualizez vb. I (fr. individuc User) A scoate în evidenţă ccva în funcţic dc carac teristicile individuale; a personaliza, a particulariz; INDIVIDUALIZAT, -Ă, individualizaţi, -te adj. (d Ia individualiza, cf. fr. individualise) Carc sc distin ge de alţii; conturat prin trăsături spccificc. INDIVIZ, -Ă, indivizi, -e adj. (fr. indivis, lat. indivi sus) (Despre bunuri) Care este în comun, fară să fi împărţit; (despre oameni) care are o proprietate îi indiviziune. INDIVIZIBIL, -Ă, indivizibili, -e adj. (fr. indivisiblv lat. indivisibilis) Care nu poate fi împărţit sau frag mentat; nedivizibil. INDIVIZIBILITATE s.f. (fr. indivisibilite) Carac terul, calitatea a ceea ce este indivizibil. INDIVIZIUNE s.f. (fr. indivision) Coproprietatc îr care mai multe persoane au dreptul legal la o co tă-parte. INDOCIL, -Ă, indocili, -e adj. (fr. indocile) Carc nu se Iasă dirijat, condus, care nu este docil; nesupus, neînţelegător. INDOCILITÂTE s.f. (fr. indocilite) Caractcrul unui om indocil; nesupunere, neascultare. INDO-EUROPEÂN, -Ă, indo-europeni, -e (fr. irnlo-europeen) 1. S.m. pl. Populaţii care trăiau în mileniul al III-lea î.H. în Asia Centrală şi vorbeau limba indo-europeană (3). 2. Adj. Referitor la limbile in* do-europene sau Ia populaţiile care vorbeau accstc limbi. 3. Limbi indo-europene (şi substantivat, f.)= familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate, dar reconstituite. INDO-IRANIÂN, -Ă, indo-iranieni, -e adj. (fr. in-do-iranien) Limbi indo-iraniene = grup dc limbi din familia indo-europeană din care fac parte sanscrita şi limbile iraniene. INDOL, indoli s.m. (germ. îndoi, fr. indole) I. Compus chimic obţinut din indigo şi din gudroancle cărbunelui de pământ, folosit ca reactiv în cosmcticâ, in chimie. 2. Produs intestinal eliminat prin fecalc. 493 INDUSTRIE INDOLENT, -Ă, indolenţi, -te adj. (fr. indolent, lat. indolcns. -ntis) Lipsit de energie; nepăsător, apatic; comod (2), leneş, trândav, delăsător, neglijent. INDOLENŢĂ, indolenţe s.f. (fr. indolence, lat. in-dolentia) Lipsă de energie, inerţie (3); nepăsare, apatie, lene. INDOLINĂ, indoline s.f. (gemi. Indolin, fr., engl. in-doime) Substanţă albastră obţinută din indol, întrebuinţată în industria coloranţilor. INDOLOG, -Ă, indologi, -ge s.m. şi f. (germ. Indo-log) Indianist. INDOLOGIE s.f. (germ. Indologie) Indianistică. INDOLOR, -Ă, indolori, -e adj. (fr. indolore) Care nu este dureros; nedureros. INDOMPTÂBIL, -Ă, indomptabili, -e adj. (fr. in-domptable) Care nu poate fi stăpânit; neîmblânzit. INDONEZIAN, -Ă, indonezieni, -e (fr. indonâsien) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Indonezia. 2. Adj. Limbi indoneziene (şi substantivat, f.) = familie de limbi vorbite în sud-estul Asiei şi în Malaysia. INDOOR adj. invar. (pr. indor; engl. indoor) (Despre competiţii sportive) Care are loc în sală, pe teren acoperit; în interior. INDOSATRICE s.f. (it. indosscitrice) Manechin (1). INDUBITABIL, -Ă, indubitabili, -e adj. (fr. indubi-table, lat. indubitabilis) Sigur, cert, neîndoielnic, incontestabil, indiscutabil. INDUCE, induc vb. III (lat. inducere, cf. fr. induire) 1. A îndemna pe cineva să acţioneze; (log.) a face un raţionament inductiv. 2. A produce inducţie electromagnetică. 3. A induce in eroare = a înşela. INDUCTĂNŢĂ, inductanţe s.f. (fr. induciance) Raportul dintre fluxul magnetic care străbate un circuit şi intensitatea curentului care îl produce; in-ductivitate. INDUCTIV, -Ă, inductivi, -e adj. (fr. inductif) 1. Care se realizează prin inducţie (1), care se bazează pe inducţie. 2. Metodă inductivă = metodă de cercetare care urmăreşte trecerea de la particular la general, de la efect Ia cauză. INDUCTIVITÂTE, inductivităţi s.f. (fr. inductivite) Inductanţă. INDUCTOMETRU, inductometre s.n. (fr. inducto-metre) Aparat folosit pentru măsurarea curentului de inducţie. INDUCTOR, -OARE, inductori, -oare (fr. induc-teur) 1. Adj. Care produce sau influenţează alt proces; carc produce inducţie electromagnetică. 2. S.n. Organul unei maşini electrice, al unui aparat electric etc. care produce fluxuri magnetice inductoare (1). 3. S.n. Mic generator de curent alternativ, acţionat manual şi folosit în instalaţii telefonice. INDUCŢIE, inducţii s.f. (fr. induction, lat. inductio) 1. (Log.) Generalizare a unei observaţii sau a unui raţionament plecând de la un caz particular. 2. (Med.) Declanşare naturală sau terapeutică a unui fenomen în organism. 3. Inducţie electromagnetică — apariţia unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. INDULGENT, -Ă, indulgenţi, -te adj. (fr. indulgent, lat. indulgens, -ntis) Care iartă uşor, iertător, îngăduitor, tolerant, clement, mansuet. INDULGENŢĂ, (2) indulgenţe s.f. (fr. indulgence, lat. indulgentia) 1. Uşurinţa de a ierta greşelile altora; toleranţă, bunătate, clemenţă, mansuetudine. 2. Iertare parţială sau totală a păcatelor în schimbul unei sume de bani, acordată credincioşilor de Biserica Catolică; carte de rugăciuni pentru iertarea păcatelor, la creştinii catolici. INDULT s.n. (fr. indult, lat. indultum) Derogare, privilegiu acordat de papă unei comunităţi sau unei biserici. INDUMENT, indumente s.n. (fr. indument, lat. in-dumentum) 1. Obiect de îmbrăcăminte. 2. Strat de peri dispus pe suprafaţa unor frunze. INDUPLICÂT, -Ă, induplicaţi, -te adj. (fr. indupli-que) (Despre frunze) Care are marginile îndoite spre interior. ÎNDURĂ, pers. 3 indurează vb. I (fr. indurer) (Med.; despre ţesuturi) A deveni (mai) tare; a se întări. INDURÂŢIE, induraţii s.f. (fr. induration) întărire anormală a unui ţesut sau a unui organ; bătătură. INDUSTRIĂL, -Ă, industriali, -e adj. (fr. industriei) 1. Referitor la industrie; bazat pe industrie, (produs) de industrie; cu o industrie dezvoltată. 2. Plante industriale = plante agricole cultivate pentru a servi ca materie primă în industrie. INDUSTRIALISM s.n. (fr. industrialisme) Sistem economic care consideră industria pivotul societăţii; tendinţă spre industrializare. INDUSTRIALIZÂ, industrializez vb. I (fr. industria-liser) 1. A dezvolta o industrie; a echipa cu tehnică; a mecaniza; a da un caracter industrial (unei zone geografice, unei ţări). 2. A transforma materii prime în produse industriale. INDUSTRIÂŞ, industriaşi s.m. (fr. industrie + -aş) Proprietar, conducător unei întreprinderi industriale; fabricant (1). INDUSTRIE, industrii s.f. (fr. industrie, lat. industria) 1. Ansamblu de activităţi economice care transformă INEBRANLÂBIL 494 materiile prime în produse industriale prin exploatarea surselor de energie. 2. Subdiviziune a industriei (1), având un anumit specific. INEBRANLÂBIL, -Ă, inebranlabiîi, -e adj. (fr. ine-branlablc) 1. Care nu poate fi clintit; solid (2). 2. Carc este solid fondat; indestructibil. 3. (Despre persoane) Care nu îşi schimbă un plan, o intenţie, o opinie; ferm (1), inflexibil. INECHITÂBIL, -Ă, inechitabili, -e adj. (fr. inequi-table) Care nu este echitabil; nedrept, injust, inie. INECHITÂTE, inechităţii s.f. (fr. iniquite, cf. echitate) Injusteţc gravă; nedreptate, inicvitate. INECUÂŢIE, inecuaţii s.f. (fr. inequation) Inegalitate între două expresii algebrice, valabilă numai pentru anumite valori date variabilelor. INEDIT, -Ă, inediţi, -te adj. (fr. inedit, lat. ineditus) 1. Carc sc publică pentru prima oară. 2. (Fig.) Nou, original (2), necunoscut, neobişnuit. INEDUCÂBIL, -Ă, ineducabili, -e adj. (fr. ineducable) Carc nu poate fi educat. INEFÂBIL, -Ă, inefabili, -e adj. (fr. ineffable, lat. inejfabilis) Care nu poate fi exprimat prin cuvinte; inexprimabil, indicibil. INEFABILITÂTE s.f. (fr. ineffabilite) Caracterul a ceea ce este inefabil. INEFICÂCE adj. invar. (fr. inefficace, lat. inefficax, -acis) Care nu produce efectul dorit; fară efect; ineficient, inoperant. INEFICACITÂTE s.f. (fr. inefficacite) Lipsă de eficacitate. INEFICIENT, -Ă, ineficienţi, -te adj. (in- + eficient) Care nu este eficient; neeficient; ineficace. INEFICIENŢĂ s.f. (in- + eficienţă) Lipsă de eficienţă. INEGÂL, -Ă, inegali, -e adj. (fr. inegal) 1. Care nu este egal; care vădeşte o lipsă de echilibru între forţe, între valori etc. 2. Care nu este neted; accidentat (2). 3. (Fig.) Schimbător, variabil (1). INEGALÂBIL, -Ă, inegalabili, -e adj. (fr. inegalable) Care nu poate fi egalat, care nu poate fi comparat cu nimeni sau cu nimic; unic. INEGALITÂTE, inegalităţi s.f. (fr. inegalite) 1. Lipsă de egalitate; disparitate, imparitate; disproporţie. 2. (Mat.) Relaţie între două mărimi, între două valori care nu sunt egale; inecuaţie. INEGALIZA, inegalizez vb. I (inegal + -iza) A face să devină inegal. INEISM s.n. (fr. inneisme) Teorie filosofică susţinând existenţa ideilor înnăscute. INEIST, -Ă, ineişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. inneiste) (Adept) al ineismului. INELEGÂNT, -Ă, ineleganţi, -te adj. (fr. inelegant) Carc nu este elegant în comportament, în vorbire ctc. INELEGÂNŢĂ, ineleganţe s.f. (fr. inelegance) Lip. să dc eleganţă, dc fineţe în vorbire, în purtare ctc.; vorbire sau comportare lipsită dc fineţe, dc tact. INELIGIBIL, -Ă, ineligibili, -e adj. (fr. incligiblc) Carc nu arc calităţile necesare pentru a fi ales înlr-o funcţie publică. INELIGIBILITÂTE s.f. (fr. ineligibilite) Starea, condiţia unei persoane ineligibilc. INELUCTÂBIL, -Ă, ineluctabili, -e adj. (fr. incluc-table, lat. ineluctabilis) Care nu poate fi evitat; inevitabil, iminent, de neînlăturat, fatal (3). INELUCTABILITÂTE s.f. (fr. inâluctabilitâ) Caracterul a ceea ce este ineluctabil. INEPT, -Ă, inepţi, -te adj. (fr. inepte, lat. ineptus) Prost, stupid (1), absurd (1). INEPŢIE, inepţii s.f. (fr. inepţie) Faptă sau vorbă stupidă; prostie, stupiditate (1), imbecilitate, absurditate, tâmpenie. INEPUIZÂBIL, -Ă, inepuizabili, -e adj. (fr. inepui-sabie) Care nu poate fi epuizat, care nu se sfârşeşte niciodată; (p. ext.) abundent, bogat. INERENT, -Ă, inerenţi, -te adj. (fr. inherent, lat. in-haerens, -ntis) Care, prin natura sa, facc parte integrantă din ceva, care aparţine în mod firesc la ccva; intrinsec. INERENŢĂ s.f. (fr. inherence) Starea a ccea cc este inerent. INERM, -Ă, inermi, -e adj. (fr. inerme) 1. (Despre plante) Care nu are spini. 2. (Despre animale) Carc nu are ace sau dinţi ascuţiţi. INERT, -Ă, inerţi, -te adj. (fr. inerte, lat. iners, -tis) 1. Care nu are mişcare proprie; neînsufleţit. 2. Fârâ activitate, lipsit de energie; (fig.) pasiv (1), apatic. 3. (Fiz.) Carc are inerţie; inactiv (1). 4. (Chim.; despre elemente sau substanţe) Care este lipsit dc reactivitate faţă de alte substanţe. INERŢIE, inerţii s.f. (fr. inerţie, lat. inerţia) I. Proprietatea corpurilor de a nu-şi schimba starea de mişcare sau de repaus fară acţiunea unei forţe exterioare. 2. Proprietatea unor substanţe de a nu reacţiona în raport cu alte substanţe. 3. Stare dc pasivitate, de inactivitate; indolenţă, apatie. 4. Inerţie uti-'-rină = contracţie insuficientă a muşchiului uterului, după naştere. INERVÂ, pers. 3 inervează vb. I (fr. innerver) A produce excitarea unui organ sau a unui ţesut anatomic; a distribui nervii într-un organ anatomic. 495 INFAMA INERVÂŢIE, inervaţii s.f. (fr. innervation) 1. Mod de distribuţie a nervilor într-un organ sau într-un ţesut; incrvare. 2. Activitate fiziologică specifică nervilor. INESENŢIÂL, -Ă, inesenţiali, -e adj. (fr. inessen-tiel) Care nu este partea cea mai importantă a unei probleme, a unui lucru; care nu ţine de esenţă (1); nccsenţial. INESTETIC, -Ă, inestetici, -ce adj. (fr. inesthetique) Care nu este estetic; urât. INESTIMABIL, -Ă, inestimabili, -e adj. (fr. inestima-ble, lat. inaestimabilis) Care nu poate fi estimat; de nepreţuit; inapreciabil, inevaluabil; foarte valoros. INEVALUÂBIL, -Ă, inevaluabili, -e adj. (fr. ineva-luable) De nepreţuit; inestimabil. INEVITABIL, -Ă, inevitabili, -e adj. (fr. inevitable, lat. inevitabilis) Care nu poate fi evitat, care este de neînlăturat; fatal (3), ineluctabil, iminent, necesar (2). INEVITABILITATE s.f. (fr. inevitabilite) Faptul de a fi inevitabil; iminenţă. INEXACT, -Ă, inexacţi, -te adj. (fr. inexact) 1. Care nu este exact; care conţine erori; fals (1), eronat, incorect, infidel. 2. (Despre oameni) Care nu este punctual. INEXCITÂBIL, -Ă, inexcitabili, -e adj. (fr. inexcita-ble) Care nu poate fi excitat; neexcitabil. INEXIG1BIL, -Ă, inexigibili, -e adj. (fr. inexigible) (Livr.) Care nu poate fi pretins. INEXIGIBILITÂTE s.f. (fr. inexigibilite) (Livr.) Caracterul a ceea ce este inexigibil. INEXISTENT, -Ă, inexistenţi, -te adj. (fr. inexis-tont) 1. Care nu există; nul (1). 2. (Fig.) Care nu se face remarcat; fară importanţă, fară valoare; şters. INEXISTENŢĂ s.f. (fr. inexistence) Lipsă de existenţă; neexistenţă. INEXORABIL, -Ă, inexorabili, -e adj. (fr. inexorable, lat. inexorabilis) Care nu poate fi înduplecat; neînduplecat, implacabil; crud, nemilos. INEXORABILITÂTE s.f. (fr inexorabilitâ) Starea, caracterul a ceea ce este inexorabil. INEXPERIENŢĂ s.f. (fr. inexperience, lat. inexpe-rientia) (Rar) Lipsă de experienţă. INEXPERIMENTÂT, -Ă, inexperimentaţi, -te adj. (fr. inexperimente) 1. Care nu are experienţă. 2. Care nu a fost încă experimentat. INEXPIÂBIL, -Ă, inexpiabili, -e adj. (fr. inexpiable) Care nu poate fi ispăşit. INEXPLICÂBIL, -Ă, inexplicabili, -e adj. (fr. inex-plicable, lat. inexplicabilis) Care nu poate fi explicat; incomprehensibil, impenetrabil. INEXPLOATĂBIL, -Ă, inexploatabili, -e adj. (fr. inexploitable) Care nu poate fî exploatat. INEXPLORÂBIL, -Ă, inexplorabili, -e adj. (fr. ine.x-plorable) Care nu poate fi explorat, cercetat. INEXPLORAT, -Ă, inexploraţi, -te adj. (fr. inexplore) Care nu a fost încă explorat, cercetat, analizat. INEXPLOZIBIL, -Ă, inexplozibili, -e adj. (fr. inex-plosible) Care nu poate face explozie. INEXPRESIV, -Ă, inexpresivi, -e adj. (fr. inexpres-sij) Lipsit de expresivitate; şters, banal, monocord. INEXPRIMÂBIL, -Ă, inexprimabili, -e adj. (fr. inex-primable) Care nu poate fi exprimat în cuvinte; de nespus, indescriptibil, indicibil, incomunicabil, inefabil. INEXPUGNĂBIL, -Ă, inexpugnabili, -e adj. (fr. inex-pugnable, lat. inexpugnabilis) Care nu poate fi cucerit; de neînvins; (fig.) care rezistă la toate atacurile. INEXPUGNABILITÂTE s.f. (fr. inexpugnabilii) Calitatea, starea a ceea ce este inexpugnabil. INEXTENSIBIL, -Ă, inextensibili, -e adj. (fr. inex-tensible) Care nu se poate extinde. INEXTENSIBILITĂTE s.f. (fr. inextensibilite) Calitatea de a fi inextensibil. IN EXTENSO loc. adv. (lat. in extenso) Pe larg, în detaliu, în întregime. INEXTERMINÂBIL, -Ă, inextenninabili, -e adj. (fr. inexterminable) Care nu poate fi exterminat. INEXTINGIBIL, -Ă, inextingibili, -e adj. (fr. inex-tinguible, cf. stinge) (Rar) Care nu poate fi stins; care nu încetează. INEXTIRPÂBIL, -Ă, inextirpabili, -e adj. (fr. inex-tirpable) Care nu poate fi extirpat. IN EXTREMIS loc. adv. (lat. in extremis) 1. în ultimul moment; în ultimă instanţă. 2. Pe patul de moarte. INEXTRICÂBIL, -Ă, inextricabili, -e adj. (fr. inex-tricable, lat. inextricabilis) (Rar) Care este foarte încurcat şi complicat; de neînţeles, de nelămurit. INFAILIBIL, -Ă, infailibili, -e adj. (fr. infaillible) Care nu poate greşi; care dă rezultate sigure; perfect (1), desăvârşit, fară cusur. INFAILIBILITATE s.f. (fr. infaillibilite) Imposibilitatea de a greşi; natura, caracterul sau starea a ceea ce este infailibil. INFÂM, -Ă, infami, -e adj. (fr. infame, lat. infamis) 1. Care merită dispreţul societăţii, care trebuie înfierat; josnic, nemernic, ignobil. 2. (Fig.) Oribil, groaznic. INFAMĂ, infamez vb. I (lat. infatuare) A învinui pe nedrept; a defaima. INFAMANT 4% INFAMANT, -Ă, infamanţi, -te adj. (cf. fr. infamant, it. infamante) Carc atrage oprobriul; care lezează reputaţia, onoarea cuiva; dezonorant, ruşinos, infa-mator. INFAMATOR, -OÂRE, inflamatori, -oare adj. (it. infamatore) Infamant, calomniator. INFAMIE, infamii s.f. (fr. infamie, lat. infamia) 1. Caracterul a ceea ce este infam; ticăloşie, josnicie, turpitudine, mârşăvie, ignominie. 2. A ţintui (sau a pune) pe cineva ia stâlpul infamiei ~ a condamna, a înfiera pe cineva, a supune pe cincva oprobriului public. INFÂNTE, -Ă, infanţi, -te s.m. şi f. (sp. infante, cf. it. infante) Titlu dat copiilor regilor Spaniei şi ai Portugaliei, în afară de primul născut; persoană care poartă acest titlu. INFANTERIE s.f. (rus. infanteriia, fr. infanterie) Partea armatei care luptă pe jos; pedestrime. INFANTERIST, infanterişti s.m. (rus. infanterist) Militar din infanterie; pedestraş. INFANTICID, infanticide s.n. (fr. infanticide, lat. infanticidium) Ucidere a propriului copil (nou-năs-cut); pruncucidere; ucidere a unui copil. INFANTIL, -Ă, infantili, -e adj. (fr. infantile, lat. in-fantilis) 1. Caracteristic copiilor; de copii; (fig.) copilăresc, pueril, neserios. 2. Paralizie infantilă = poliomielită. INFANTILISM s.n. (fr. infantilisme) 1. Imaturitate; comportament infantil, iresponsabil. 2. înapoiere patologică în dezvoltarea fizică şi psihică a unui individ. INFÂRCT, infarcte s.n. (fr. infarctus, germ. lnfarkt) 1. Boală manifestată prin modificarea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ (plămân, miocard, splină), din cauza astupării unei artere ori a unei vene terminale printr-un embolus sau printr-un trombus. 2. Infarct miocardic = boală datorată producerii infarctului (1) în miocard, ca urmare a obstruării uneia dintre arterele coronare. Infarct pulmonar = embolie. INFATIGÂBIL, -Ă, infatigabili, -e adj. (fr. infatigable) (Livr.) Neobosit, zelos. INFATUÂ, infatuez vb. I (fr. infatuer) A (se) înfumura, a (se) îngâmfa. INFATUÂT, -Ă, infatuaţi, -te adj. (fr. infatue, cf. it. infatuato) Care este plin de sine; îngâmfat, înfumurat, încrezut, vanitos. INFECT, -Ă, infecţi, -te adj. (fr. infect, lat. infectus) 1. (Despre mirosuri) Greu, urât; (despre aer) stricat, viciat. 2. (Despre obiecte) Care are aspect murdar, respingător. 3. Care are un caractcr josnic, mârşav, oribil. INFECTÂ, infectez vb. I (fr. infecter) 1. A contracta o infecţie (1). 2. A contamina cu germeni infccţioşi; (fig.) a corupe (2). INFECTÂNT, -Ă, infectanţi, -te adj. (fr. infectam) Care produce sau transmite o infecţie; infecţios. INFECŢIE, infecţii s.f. (fr. infection) 1. Stare patologică provocată dc pătrunderea şi dezvoltarea în organism a unor agenţi patogeni (paraziţi, microbi sau viruşi). 2. Miros urât, putoare; (fig.) contagiune morală. 3. (Inform.) Pătrundere şi răspândire a unui virus în sistemul dc date. INFECŢIOS, -OÂSĂ, infecţioşi, -oase adj. (fr. in-fectieux) (Despre boli) Provocat de o infecţie: care se transmite de la o fiinţă la alta; care produce o infecţie; infectant, contagios, molipsitor. INFECŢIOZITÂTE, infecţiozităţi s.f. (fr. infcctio-site) (Med.) Contagiozitate. INFECUND, -Ă, infecunzi, -de adj. (fr. infecoml, lat. infecundus) Care nu este fecund; infcrtil (2), steril (1), arid (1). INFECUNDITÂTE s.f. (fr. infecondite) Infcrtilitatc (1); sterilitate (1). INFERÂ, inferez vb. I (fr. inferer) (Log.) A trage o concluzie generală din fapte particulare, dintr-un principiu. INFERENŢĂ, inferenţe s.f. (fr. inference) (Log.) Operaţie care constă în admiterea unei judecăţi în virtutea legăturii acesteia cu judecăţi considerate adevărate. INFERIOR, -OÂRĂ, inferiori, -oare (fr. infericur, lat. inferior, -oris) 1. Adj. Care se află, care este aşezat mai jos sau dedesubt; (despre cursul unei ape curgătoare) situat mai aproape de vărsare dccât de izvor. 2. Adj. Mai mic din punct dc vedere numeric. 3. Adj. De calitate mai proastă; dc importanţă mai mică. 4. Adj. Care are o funcţie, un grad. un rang, un merit mai mic decât altul 5. S.m. ari. Subaltern, subordonat (într-o funcţie). INFERIORITÂTE, inferiorităţi s.f. (fr. inferionte) Starea a ceea ce este inferior; dezavantaj în rang, în forţe, în merite etc. INFERN s.n. (it. inferno, lat. infernus) 1. (în mitologie) Loc în care sufletele păcătoşilor ar fi supuse, după moarte, la chinuri veşnice; iad. 2. (Fig.) Situaţie chinuitoare, greu de suportat; suferinţă, chin. INFERNÂL, -Ă, infernali, -e adj. (fr. infernal, lat. infernal is) 1. De/din infern; drăcesc; groaznic, înspăimântător; (despre zgomote) asurzitor; insuportabil. 497 INFLAMÂŢIE 2. Maşina infernală = bombă cu mecanism dc ceasornic, folosită în atentate. INFERTIL, -Ă, infertili, -e adj. (fr. infertile) 1. Care nu este fertil. 2. (Med.) Steril, infecund, sterp (1). INFERTILITÂTE s.f. (fr. infertilite) 1. Starea a ceea ce este infertil (1); infecunditate; neroditor. 2. (Impr.) Sterilitate a femeii. INFESTA, infestez vb. I (fr. infester) 1. A contamina un mediu, un organism. 2. A bântui, a pustii, a nimici. INFESTÂŢIE, infestaţii s.f. (fr. infestation) 1. Contaminare a unui organism cu paraziţi vegetali sau animali, care provoacă tulburări patologice specifice; infestare. 2. Pătrundere a unor insecte dăunătoare în cereale. INFIDEL, -Ă, infideli, -e adj. (fr. infidele, lat. infide-lis) 1. Care nu este fidel; nestatornic, inconstant, necredincios (în dragoste, în prietenie etc.); (spec.) care îşi încalcă angajamentul conjugal. 2. Inexact, incorect. INFIDELITATE, (2) infidelităţi s.f. (fr. infidelite, lat. infidelitas, -atis) 1. Lipsă de fidelitate, de statornicie, de credinţă; (spec.) încălcare a angajamentului conjugal. 2. (Concr.) Faptă care dovedeşte nestatornicie în dragoste. 3. Inexactitate, neadevăr. 4. Felonie (2). INFILTRA, infiltrez vb. I (fr. infiltrer) 1. A pătrunde (treptat) într-un mediu poros. 2. (Fig.) A se furişa, a sc strecura pe nesimţite undeva; a pătrunde, a se insinua. INFILTRAT1, infiltrate s.n. (fr. infiltrat, germ. Infiltrat) 1. Acumulare de leucocite sau de alte celule într-un ţesut ori într-un organ, ca reacţie la pătrunderea unor agenţi infecţioşi, traumatici, alergici etc. 2. Infiltrat TBC = leziune incipientă a tuberculozei pulmonare. INFILTRAT2, -Ă, infiltraţi, -te adj. (de la infiltra) Care a pătruns undeva (neobservat). INFILTRAŢIE, infiltraţii s.f. (fr. infiltration) L Infiltrare; pătrundere a apei în roci, în pământ etc., prin pori, prin găuri, prin fisuri etc.; cantitate de apă provenită din precipitaţii atmosferice, pătrunsă în pământ. 2. Pătrundere şi localizare a unui agent vătămător într-un ţesut, într-un organ etc.; boală produsă de acest agent. INFIM, -Â, infimi, -e adj. (fr. infime, lat. infimus) Extrem de mic; infinitezimal, minuscul (1), neînsemnat. INFINIT, -Ă, infiniţi, -te, (3) infinitwi (lat. infinitus, fr. infmi) L Adj. Care nu are margini, capăt; nesfârşit. 2. Adj. Foarte mare, considerabil. 3. S.n. Ceea ce nu are limita în spaţiu sau în timp. 4. S.m. (Mat.) Mărime variabilă, superioară oricărei mărimi date. La infinit = la nesfârşit, neîncetat. INFINITATE, infinităţi s.f. (fr. infinite, lat. infini-tas, -atis) Calitatea a ceea ce este infinit; cantitate, număr foarte mare de... INFINITEZIMAL, -Ă, infinitezimali, -e adj. (fr. infi-nitesimal) 1. Foarte mic, minuscul, infim. 2. (Mat.; despre mărimi variabile) Care tinde spre zero. INFINITISM s.n. (infinit + -ism) Concepţie filosofică potrivit căreia Universul este infinit. INFINITIV, infinitive s.n. (fr. infinitif lat. infinitivus) (Gram.) Mod nepersonal care denumeşte acţiunea exprimată de verb. INFIRM, -Ă, infirmi, -e adj., s.m. şi f. (fr. infirme, lat. infirmus) (Persoană) cu defect fizic din naştere sau ca urmare a unui accident, a unei boli; invalid, handicapat (1), estropiat. INFIRMA, infirm vb. I (fr. infirmer, lat. infirmare) A declara nul, neadevărat; a invalida; (fig.) a dezminţi (1). INFIRMÂBIL, -Ă, infirmabili, -e adj. (fr. infirmable) Care poate fi infirmat. INFIRMATIV, -Ă, infirmativi, -e adj. (fr. infirmatif) (Jur.) Care abrogă (o sentinţă). INFIRMERIE, infirmerii s.f. (fr. infirmerie) încăpere, grup de încăperi destinate îngrijirii sau examinării bolnavilor, într-o cazarmă, într-un internat etc. INFIRMIER, -Â, infirmieri, -e s.m. şi f. (fr. infirmier) Cadru sanitar care îngrijeşte bolnavii într-o infirmerie, într-un spital sau Ia domiciliu. INFIRMITATE, infirmităţi s.f. (fr. infirmite, lat. infirmi tas, -atis) 1. Handicap (3); invaliditate (I). 2. (Fig.) Slăbiciune morală, imperfecţiune. 3. Infirmitate motrice cerebrală = paralizie şi deficienţă mintală. INFIX, infixe s.n. (fr. infixe) Element fonetic cu valoare semantică sau morfologică, inserat în interiorul rădăcinii unui cuvânt. INFLAMA, inflamez vb. I (lat. injlammare, fr. en-fiammer) 1.A suferi o inflamaţie, a se umfla; a (se) irita (1). 2. (Fig.) A (se) entuziasma. INFLAMABIL, -Ă, inflamabili, -e adj. (fr. infiam-mable) 1. Care se aprinde uşor. 2. (Fig.) Entuziast. INFLAMABILITÂTE s.f. (fr. infiammabilite) însuşirea unei substanţe, a unui corp de a fi inflamabil. INFLAMATOR, -OÂRE, inflamatori, -oare adj. (fr. infiammatoire) Carc sc manifestă printr-o inflamaţie, care produce o inflamaţie. INFLAMÂŢIE, inflamaţii s.f. (fr. inflammation, lat. infiammatio) Proces patologic cauzat de un excitant INFLÂŢIE 498 chimic, fizic, mai ales microbian, caracterizat prin roşeaţă, durere şi tumefacţie. INFLAŢIE, inflaţii s.f. (fr. inflaiion) Dezechilibru economic, financiar şi monetar manifestat prin emiterea exagerată a hârtiilor-monedă, însoţită de o creştere puternică a preţurilor şi urmată de scăderea puterii de cumpărare. INFLAŢIONIST, -Ă, inflaţionişti, -ste adj. (fr. infla-tionniste) Care are caracter de inflaţie. INFLEXIBIL, -Ă, inflexibili, -e adj. (fr. inflexible, lat. inflexibilis) 1. Care nu poate fi îndoit; neflexibil, tare. 2. (Fig.) Ferm (1), rigid (2), intransigent; inebranlabil (3); ireductibil (2). INFLEXIBILITATE s.f. (fr. inflexibilite) însuşirea a ceea ce este inflexibil; (fig.) fermitate, intransigenţă. INFLEXIUNE, inflexiuni s.f. (fr. inflexion, lat. infle-xio, -onis) Schimbare a înălţimii unui sunet; modulare a tonului în vorbire sau în cânt; intonaţie (1). INFLICŢIUNE, inflicţiuni s.f. (fr. infliction, lat. in-flictio, -onis) Pedeapsă. INFLIGE, inflig vb. III (fr. infliger) A pedepsi. INFLORESCENŢĂ, inflorescenţe s.f. (fr. inflores-cence) Grupare de flori pe tulpina unei plante, dispuse diferit pe un ax sau pe mai multe axe; totalitatea florilor de pe un lujer. INFLUENT, -Ă, influenţi, -te adj. (fr. influent) Care are trecere, influenţă, autoritate, prestigiu; puternic, important. INFLUENŢĂ, influenţez vb. I (fr. influencer) A exercita o influenţă asupra cuiva sau a ceva; a înrâuri, a sugestiona. INFLUENŢÂBIL, -Ă, influenţabili, -e adj. (fr. ///-fluenţable) Care se lasă cu uşurinţă influenţat; lipsit de fermitate. INFLUENŢĂ1, influenţe s.f. (fr. influence) 1. Putere exercitată de cineva sau de ccva asupra unei fiinţe, unui lucru ori unui fenomen; dominaţie, înrâurire. 2. Autoritate (4), prestigiu (1), credit (5), ascendent (3). 3. Electrizare prin influenţă - separare şi redistribuire a sarcinilor electrice pe suprafaţa unui conductor, provocată de acţiunea unui câmp electric; inducţie electrostatică. INFLUENŢĂ2, influenţe s.f. (fr., it. influenza, germ. Influenza) (Med.) Gripă. INFLUX, influxuri s.n. (fr. influx) 1. Scurgere a unui curent, a unor particule. 2. Influx nervos = propagare a excitaţiei într-un nerv. IN-FOLIO, (2) in-foliouri (lat., fr. in-folio) 1. Adj. invar. (Despre formatul cărţilor) în carc coala de hârtie este îndoită, formând patru pagini. 2. S.n. Carte care are un format in-folio (1). INFORM, -Ă, informi, -e adj. (fr. informe, lat. infor-mis) 1. Fără formă determinată, fară contur precis; grosolan, dizgraţios. 2. (Fig.) Imperfect, incomplet. INFORMĂ, informez vb. I (fr. informer, lat. informare) A da cuiva informaţii, ştiri; a comunica (1); a prezenta (1), a se documenta, a se interesa (2). INFORMĂL, -Ă, informali, -e adj. (engl. informai fr. informei) 1. Care se face fară organizare prealabilă; care nu are caracter oficial. 2. Neceremonios; intim. 3. (Despre pictura abstractă) Caracterizat prin lipsa organizării compoziţiei; abstract; (despre pic* tori) care practică o artă informală (3) sau abstractă. INFORMÂTICĂ s.f. (fr. infonnatique) Studiul tehnicilor de prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul. INFORMATICIÂN, -Ă, informaticieni, -e s.m. şi f. (fr. informaticien) Specialist în informatică. INFORMATIV, -Ă, informativi, -e adj. (fr. informa-tif) Care informează, de informaţie, informaţional; orientativ. INFORMATIZĂ, informatizez vb. I (fr. informatiser) 1. A rezolva o problemă cu ajutorul informadcii. 2. A dota cu mijloace specifice informaticii. INFORMATIZÂRE, informatizări s.f. (de la informatiza) Folosire a sistemelor automate de calcul pentru o informare corectă şi rapidă. INFORMATIZÂT, -Ă, informatizaţi, -te adj. (de la informatiza) Care a fost supus informatizării. INFORMATOR, -OÂRE, informatori, -oare (fr. informa teur) 1. S.m. şi f. Persoană care dă, culege, procură informaţii; (p. restr.) persoană care oferea informaţii despre alţii Securităţii sau unei poliţii politice străine. 2. Adj. Care furnizează informaţii. INFORMAŢIE, infonnaţii s.f. (fr. information) 1. Ştire, comunicare (1), veste. 2, Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; referinţă (2), relaţie (2). 3. Totalitatea materialului informativ şi documentar; izvor, sursă (2); (la. pl.) noutăţi comunicate prin mass-media. 4. (La pl.) Cunoştinţe dintr-un domeniu de activitate, preluate din reţelele informatice şi prelucrate de calculator. INFORMAŢIONÂL, -Ă, informaţionali, -c adj. (de la informaţie, cf. engl. informaţional, fr. informa-tionnel) Referitor la informaţii; carc conţinc sau da informaţii; de informatic; informatizat; informativ. 1NFRA1 adv. (lat. infra) (în notaţia bibliografică) Dedesubt, mai jos, mai departe. 499 INGERÂBIL INFRA2- (fr. infra-, lat. infra) Prefix cu sensul de „dedesubt”, „mai jos”, „sub”, în cuvinte ca: inframicrob, infraroşu. ^ INFRACTOR, -OÂRE, infractori, -oare s.m. şi f. (fr. infracieur) Persoană care a săvârşit o infracţiune; violator (1). INFRACŢIONÂL, -A, infracţionali, -e adj. (infracţiune + -al, cf. it. infrazionale) Care are caracter de infracţiune. INFRACŢIONALITÂTE s.f. (infracţional + -itate) Totalitatea infracţiunilor comise pe un teritoriu, într-o perioadă de timp; criminalitate. INFRACŢIUNE, infracţiuni s.f. (fr. infraction, lat. infractio, -onis) Faptă care prezintă pericol social, constând în violarea unei legi, a unui ordin etc., fiind sancţionată de lege. INFRAMICROB, infiwnicrobi s.m. (infra2- + microb, fr. inframicrobe) (Biol.) Virus (1). INFRAMICROBIÂN, -Ă, inframicrobieni, -e adj. (inframicrob + -ian, cf. fr. inframicrobien) Referitor la inframicrobi, de inframicrobi. INFRAMICROBIOLOG, -Ă, inframicrobiologi, -ge s.m. şi f. (de Ia inframicrobiologie) Specialist în in-framicrobiologie. INFRAMICROBIOLOGIE s.f. (infra2- + microbio-logie) Disciplină care studiază microbii; virusologie. 1NFRANGIBIL, -Ă, infrangibili, -e adj. (fr. infran-gible) Care nu poate fi frânt, spart, sfarâmat. INFRANŞISÂBIL, -Ă, infranşisabili, -e adj. (fr. in-franchissable) Care nu poate fi traversat. INFRAROŞU, -IE, infraroşii (infra2- + roşu, cf. fr. infrarouge) 1. Adj. Radiaţii infraroşii = radiaţii electromagnetice invizibile, penetrante, cu efect termic, situate dincolo de limita roşie a domeniului spectral vizibil. 2. S.n.'Domeniu spectral al radiaţiilor infraroşii, situat între limita roşie a părţii vizibile şi radiaţiile hertziene. INFRASONOR, -Ă, infrasonori, -e adj. (fr. infraso-nore) Referitor la infrasunete. INFRASTRUCTURÂL, -Ă, infrastructurali, -e adj. (infrastructură + -al, cf. it. infrastrutturale) Referitor la infrastructură. INFRASTRUCTURA, infrastnicturi s.f. (cf. fr. infra-structure) 1. Totalitatea elementelor care formează baza unei construcţii, a unui drum etc.; substruc-turu 2. Totalitatea instalaţiilor, serviciilor, bazelor ctc. destinate facilitării traficului rutier, aerian, maritim, feroviar. 3. Ansamblul elementelor care alcătuiesc baza tehnico-materială (căile de comunicaţie). 4. Sistem de relaţii între elementele fundamentale ale unui macrosistem (social). INFRASUNET, infrasunete s.n. (infra2- + sunet, cf. fr. infrason) Sunet cu frecvenţă foarte mică. INFRUCTUOS, -OÂSĂ, infructuoşi, -oase adj. (fr. infructueux, lat. infructuosus) Care nu dă rezultate utile, care nu dă roade; steril (2); zadarnic. INFUNDIBUL, infundibule s.n. (lat. infundibulum) (Anat.) Organ sau parte a unui organ în formă de pâlnie. INFUZĂ, infuzez vb. I (fr. infuser) A face o infuzie (1). INFUZIBIL, -Ă, infuzibili, -e adj. (fr. infusible) (Despre unele materiale) Care nu se poate topi (uşor). INFUZIE, infuzii s.f. (fr. infusion, lat. infusio) 1. Soluţie obţinută prin opărirea unei plante (medicinale) cu apă clocotită. 2. Pătrundere a sângelui în corp prin transfuzie. 3. (Fig.) Introducere, pătrundere. Infuzie de capital. INFUZOR1, infuzoare s.n. (fr. infuseur) Recipient de metal, de porţelan etc. folosit pentru prepararea infuziilor. INFUZOR2, infuzori s.m. (fr. infusoire, lat. infusorius) (La pl.) Clasă de protozoare care au corpul acoperit de cili vibratili; (şi la sg.) protozoar din această clasă. INGAMBAMENT, ingambamente s.n. (it. ingambament, cf. fr. enjambemenf) Trecere a unuia sau a mai multor cuvinte în versul următor, din necesităţi prozodice; enjambament; rejet (3). INGENIOS, -OÂSĂ, ingenioşi, -oase adj. (fr. inge-nieux, lat. ingeniosus) 1. Plin de spirit inventiv, ager; iscusit, dibaci. 2. Care este elaborat cu iscusinţă, cu îndemânare etc.; (fig.) fin (5). INGENIOZITÂTE, ingeniozităţi s.f. (fr. ingenios ite) Calitatea de a fi ingenios; inventivitate, iscusinţă; procedeu, obiect etc. ingenios. INGENUITÂTE, ingenuităţi s.f. (fr. ingenuite, lat. ingenuitas, -atis) Calitatea de a fi ingenuu; simplitate (2), naivitate; candoare. INGENUU, -UĂ, ingenui, -ne (lat. ingenuus, fr. in-genu) 1. Adj. Care are inocenţă, ingenuitate; nevinovat, naiv (1), candid. 2. S.f. în film, teatru, rol de femeie sau fată ingenuă (1). INGERÂ, ingerez vb. I (fr. ingerer, lat. ingerere) 1. A înghiţi alimente. 2. A se introduce, a se amesteca fară a avea dreptul, autorizaţia, în treburile, în viaţa cuiva. INGERÂBIL, -Ă, ingerabili, -e adj. (fr. ingerable) Care poate fi înghiţit. INGERINŢĂ 500 INGERINŢĂ, ingerinţe s.f. (fr. ingerence) Amestec ilegal, nedorit în viaţa unei persoane, a unui stat; intervenţie abuzivă, imixtiune (1). INGESTIE, ingestii s.f. (fr. ingestion) înghiţire, introducere de alimente, dc substanţe pe cale orală, în stomac. INGHINÂL, -Ă, inghinali, -e adj. (fr. inguinal) Care se găseşte în regiunea abdomenului; din zona articulaţiei femurului cu oasele bazinului. INGINER, -Ă, ingineri, -e s.m. şi f. (it. ingegnere, cf. fr. ingenieur, germ. Ingenieur) Specialist cu pregătire tehnică şi ştiinţifică superioară, capabil să presteze activităţi de proiectare, de cercetare şi de conducere; titlul deţinut de o astfel de persoană. INGINERIE, (2) inginerii s.f. (inginer + -ie, cf. it. ingegneria) 1. Profesia inginerului. 2. Inginerie genetică = modificare a structurii genetice a unui organism prin intervenţii operate asupra genelor, prin introducere de gene noi etc. INGRAT, -Ă, ingraţi, -te (fr. ingrat, lat. ingratus) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu îşi manifestă recunoştinţa pentru serviciile şi favorurile primite; (om) nerecunoscător. 2. Adj. Care este sub valoarea muncii, a eforturilor depuse; greu, anevoios. 3. Adj. Cu aspect dezagreabil. INGRATITUDINE, ingratitudini s.f. (fr. ingratitude, lat. ingratitudo, -inis) însuşirea de a fi ingrat; atitudine a omului ingrat; nerecunoştinţă. INGREDIENT, ingrediente s.n. (fr. ingredient) Substanţă care intră, ca accesoriu, în compoziţia unui medicament, a unui aliment, a unui amestec. INGRESIUNE, ingresiuni s.f. (fr. ingression, lat. in-gressio, -onis) înaintare a mării în uscat prin gurile fluviilor, care formează golfuri. INGURGITÂ, ingurgitez vb. I (fr. ingurgiter) 1. A înghiţi (un aliment), a absorbi repede şi în cantitate mare. 2. (Fig.) A acumula masiv cunoştinţe fară a le asimila. INHALĂ, inhalez vb. I (fr. inhaler, lat. inhalare) A aspira, a inspira (I), a trage în piept vapori, gaze etc. INHALATOR, inhalatoare s.n. (fr. inhalateur) 1. Aparat care produce oxigen, folosit de aviatori şi de pasagerii care zboară la altitudini mari. 2. Aparat folosit pentru inhalaţii. INHALÂŢIE, inhalaţii s.f. (fr. inhalation, lat. inha-latio) Aspiraţie, prin căile respiratorii, de gaze, de vapori, de aerosoli etc., făcută în scop terapeutic. INHIBĂ, inhib vb. I (fr. inhiber, lat. inhibare) 1. Ase bloca, a se abţine, a se stăpâni. 2. A încetini sau a împiedica un proces fiziologic, o reacţie chimică etc. INHIBITIV, -Ă, inhibitivi, -e adj. (fr. inhibitij) Inhibitor (1). INHIBITOR, -OÂRE, inhibitori, -oare (fr. inhibi-teur) 1. Adj. Care inhibă, inhibitiv. 2. S.m. Substanţă care poate să încetinească sau să împicdicc un proces fiziologic, o reacţic chimică, dezvoltarea unui agent patogen etc. INHIBIŢIE, inhibiţii s.f. (fr. inhibition, lat. inhibi-tio) 1. Proces fiziologic manifestat prin diminuarea, frânarea sau suprimarea unei activităţi, a unei funcţii intelectuale etc. 2. Oprire sau încetinirc a unei reacţii chimice prin inhibitori. INHUMÂŢIE, înhumaţii s.f (fr. inhumation) Depunere a unui cadavru în pământ; înhumare. INIC, -Ă, iniei, -ce adj. (fr. inique, lat. iniquus) (Livr.) Inechitabil, nedrept; injust; abuziv (1). INICVITÂTE, inicvităţi s.f. (fr. iniquite, lat. iniqui-tas, -atis) (Livr.) Inechitate, act culpabil, nedreptate. INIMAGINÂBIL, -Ă, inimaginabili, -e adj. (fr. ini-maginable) Care depăşeşte orice imaginaţie; dc neînchipuit, extraordinar (1), formidabil (1), incredibil. INIMICIŢIE, inimiciţii s.f. (lat. inimiciţia) (Livr.) Duşmănie, ură, discordie (1). INIMITÂBIL, -Ă, inimitabili, -e adj. (fr. inimitable) Care nu poate fi (uşor) imitat. ININTELIGIBIL, -Ă, ininteligibili, -e adj. (fr. inin-telligible) Care nu poate fi înţeles; confuz (1), neclar, obscur (3). INIŢIÂ, iniţiez vb. I (fr. initier, lat. initiare) 1. A porni, a începe o activitate, o acţiune. 2. A da primele cunoştinţe, a îndruma într-o profesie, într-o artă, într-un domeniu ştiinţific sau ocult. 3. A pune la curent cu... INIŢIÂL, -Ă, iniţiali, -e (fr. iniţial) 1. Adj. Care este la început; primar (1), incipient; primordial (2). 2. S.f. Prima literă a unui nume sau a unui cuvânt. INIŢIÂT, -Ă, iniţiaţi, -te adj., s.m. şi f. (dc la iniţia, cf. fr. initiâ) (Persoană) care posedă cunoştinţe suficiente într-un domeniu; cunoscător. INIŢIÂTIC, -Ă, iniţiatici, -ce adj. (fr. initiatique, it. iniziatico) 1. Care ţine de iniţiere. 2. Care este înţeles de către iniţiaţi; ezoteric. INIŢIATIVĂ, iniţiative s.f. (fr. initiative) 1. Acţiunea sau însuşirea celui dintâi care întreprinde, preconizează sau organizează ceva. 2. Din proprie iniţiativă = fară a fi îndemnat sau silit de altcineva. INIŢIATOR, -OÂRE, iniţiatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. initiateur) (Persoană) care iniţiază ccva; (persoană, colectivitate) care dă primul impuls unei acţiuni, unei idei, unui curent; promotor (1). 501 INOPORTUN INIŢIERE, iniţieri s.f. (dc la iniţia) 1. Punerea bazelor unei activităţi 2. Introducere în primele cunoştinţe ale unui domeniu ştiinţific, ale unei activităţi. INJECTA, injcctc: vb. I (fr. injecter, lat. injectare) I. A introduce un fluid sau o suspensie, sub presiune, într-un corp; a introduce un medicament lichid, cu o seringă, în organism. 2. (Despre ochi) A sc colora din cauza unui aflux de sânge; a se congestiona, a se înroşi. INJECTABIL, -A, injectabili, -e adj. (fr. injectable) Care poate fi injectat. INJECTAT, -A, injectaţi, -te adj. (de la injecta, cf. fr. injecte) (Despre ochi) Congestionat, roşu. INJECTOR, injectoare s.n. (fr. injecteur) 1. Dispozitiv care pulverizează combustibilul în cilindrii unui motor. 2. Aparat care serveşte la alimentarea cu apă a cazanelor cu aburi; dispozitiv folosit la turbinele hidraulice. INJECŢIE, injecţii s.f. (fr. injection) 1. Introducere intravenoasă, intramusculară etc., sub presiune, a unui medicament lichid cu o seringă; lichidul astfel introdus. 2. Introducere, sub presiune, a unui fluid într-un spaţiu închis, într-un material etc. INJONCTIV, -Ă, injonctivi, -e adj. (fr injonctij) Care conţine o injoncţiune; poruncitor. INJONCŢIUNE, injoncţiuni s.f. (fr. injonction) Intervenţie puternică asupra cuiva; ordin precis, formal. INJURIA, injuriei vb. I (fr. injuriei ) A insulta, a jigni. INJURIE, injurii s.f. (lat. iniuria, cf. fr. injure) 1. Atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi ofensatoare; insultă, jignire (gravă) adusă cuiva; invectivă, imprecaţie (1). 2. (Rar) Acţiune cu efect vătămător. INJURIOS, -OÂSĂ, injurioşi, -oase adj. (fr. injuriei^ lat. iniuriosus) Care conţine o injurie; jignitor, insultător, ofensator. INJUST,-Ă, injuşti, -te adj. (fr. injuste, lat. iniustus) Carc nu este just; contrar dreptăţii, echităţii; inechitabil; nedrept, nejust, inie. INJUSTIŢIE, injustiţii s.f. (fr. injustice, lat. injustiţia) Nedreptate. IN MEMORIAM loc. adj., Ioc. adv. (lat. in memo-riam) In memoria, în amintirea unei personalităţi, a unui eveniment important. INOBSERVÂBIL, -Ă , inobservabili, -e adj. (fr. inob-seri’able, lat. inobsen>abilis) Care nu poate fi observat. INOCENT, -Ă, inocenţi, -te adj. (fr. innocent, lat. in-nocens, -ntis) Care este curat Ia suflet, care exprimă nevinovăţie; nevinovat, candid, pur (5); care este credul, naiv, simplu. INOCENTA, inocentez vb. I (fr. innocenter) A dezvinovăţi, a declara (pc cineva) nevinovat; a reabilita (1). INOCENŢĂ s.f. (fr. innocence, lat. innocentia) Curăţenie sufletească; candoare, naivitate, simplitate (2). IN-OCTÂVO, (2) in-octavouri (lat., fr. in-octavo) 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărţi) în care coala de hârtie este împăturită în opt, alcătuind şaisprezece pagini. 2. S.n. Carte carc are un format in-octavo (1). INOCUITÂTE s.f. (fr. innocuite) Calitatea unui agent fizic, chimic, biologic de a nu fi vătămător pentm organism. INOCULÂ, inoculez vb. I (fr. inoculer) 1. A introduce în organism o substanţă, un vaccin etc., cu diferite scopuri (imunizare, investigaţii etc.). 2. (Fig.) A transmite, a băga în mintea cuiva o concepţie, o idee, o credinţă etc. INOCULÂBIL,-Ă, inoculabili, -eadj. (fr. inoculable) Carc poate fi inoculat. INOCULÂRE, inoculări s.f. (de la inocula) Inoculaţie. INOCULÂŢIE, inoculaţii s.f. (fr. inoculation) Inoculare. INOCUU, -UĂ, inocui, -ue adj. (it. innocuo) Care nu face rău; inofensiv (1), nevătămător; (fig.) nevinovat, sărac cu duhul. INODOR, -Ă, inodori, -e adj. (fr. inodore, lat. inodo-nts) Fără miros. INOFENSIV, -Ă, inofensivi, -e adj. (fr. inoffensif) 1. Carc nu face rău; nevătămător, inocuu. 2. A face pe cineva inofensiv = a determina pe cineva să nu mai comită un lucru rău; a neutraliza. INOMÂBIL, -Ă, inomabili, -e adj. (fr. innommable) 1. Care nu poate fi numit. 2. (Fig.) Dezgustător. INOMBRÂBIL, -Ă, inombrabili, -e adj. (fr. innom-brable) Care nu poate fi numărat; incalculabil; foarte numeros. INOPERÂBIL, -Ă, inoperabili, -e adj. (fr. inoperable) Care nu poate fi operat. INOPERÂNT, -Ă, inoperanţi, -te adj. (fr. inoperant) Care este fară efect, lipsit de rezultat, fară urmări; ineficace. INOPINÂT, -Ă, inopinaţi, -te adj. (fr. inopine, lat. inopinatus) Care se produce pe neaşteptate; neprevăzut, fortuit. INOPORTUN, -Ă, inoportuni, -e adj. (fr. inopportun, lat. inopportunus) Care nu este sau nu se întâmplă la timpul potrivit; intempestiv; nepotrivit; (despre oameni) plictisitor, incomod, supărător. INOPORTUNITATE 502 INOPORTUNITATE s.f. (fr. inopportunite) Caracterul a ccca cc este inoportun; contratimp (2). INOPOZÂBIL, -Ă, inopozabili, -e adj. (fr. inoppo-sable) (Despre un act juridic) Carc nu este opozabil. INOPOZABILITÂTE s.f. (fr. inopposabilite) Imposibilitatea dc a folosi un mijloc de apărare; calitatea dc a fi inopozabil. INOSPITALIER, -Ă, inospitalieri, ~e adj. (fr. inhos-piîalier) Care nu este ospitalier; neprimitor, rece. INOVA, inovez vb. I (fr. innover, lat. innovare) A introduce o noutate, o schimbare într-un domeniu, într-un sistem etc.; a înnoi; a adopta, a propaga o inovaţie. INOVATOR, -OÂRE, inovatori, -oare s.m. şi f., adj. (fr. innovateur) (Persoană) care a inventat ceva; (persoană) care inovează ceva. INOVÂŢIE, inovaţii s.f. (fr. innovation, lat. innova-tio) Noutate, schimbare, prefacere; introducere a unui produs, a unui procedeu nou într-un domeniu; perfecţionare tehnică. INOX s.n. (fr. inox) Metal, aliaj cu însuşiri inoxidabile; obiectul făcut din acest metal. INOXIDÂBIL, -Ă, inoxidabili, -e adj. (fr. inoxydable) (Despre metale, aliaje) Care rezistă Ia oxidare, care nu rugineşte. INOZITĂ, inozite s.f. (fr. inosite) Inflamaţie a ţesutului fibros. IN-PLÂNO, (2) in-planouri (lat., fr. in-plano) 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărţi, al unui ziar) în care coala de hârtie este împăturită în două. 2. S.n. Carte, ziar care are un format in-plano (I). INPUT, inputuri s.n. (engl. input) 1. (Inform.) Introducere a datelor într-un sistem de calcul. 2. (Electron.) Intrare într-un sistem tehnic. IN-QUÂRTO, (2) in-quartouri (pr. incuărio; lat., fr. in-quarto) 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărţi sau al unei file de carte) în carc coala de hârtie este împăturită în patru, formând patru foi sau opt pagini. 2. S.n. Carte care are un format in-quarto (1). INSALUBRITÂTE s.f. (fr. insalubrite) Starea a ceea ce este insalubru. INSALUBRU, -Ă, insalubri, -e adj. (fr. insalubre, lat, insalubris) Care este dăunător sănătăţii; nesănătos. INSANITÂTE, insanităţi s.f. (fr. insanite) 1. Nebunie, nerozie. 2. Faptă sau vorbă lipsită de logică, de coerenţă, de bun-simţ. INSATISFÂCŢIE, insatisfacţii s.f. (fr. insatisfac-tion) Nemulţumire, neplăcere. INSAŢIÂBIL, -Ă, insaţiabili, -e adj. (lat. matiahi-lis, fr. insatiable) Carc nu se poate sătura; nesăţios, lacom. INSAŢIABILITÂTE s.f. (fr. insatiabilite) Poflâ excesivă de mâncare; lăcomie; (fig.) aviditate, nesaţ. INSCRIPTIBIL, -Ă, inscriptibili, -e adj. (fr. inscrip-tible) Care poate fi înscris într-un perimetru, intr-un cerc, într-o sferă dată. INSCRIPŢIE, inscripţii s.f. (fr. inscription, lat. in-scriptio) 1. Text scurt gravat sau sculptat, scris pc marmură, pe piatră etc., în memoria unei persoane, a unui eveniment ctc. 2. înscriere a numelui într-un registru. INSCRIPŢIONÂ, inscripţionez vb. I (inscripţie + -ona) A (în)scrie (1), a înregistra (1), a înmatricula. INSCRIPŢIONÂRE, inscripţionări s.f. (dc la inscripţiona, cf. fr. inscription) înscricrc pc un produs a datelor de recunoaştere a acestuia; înregistrare, înmatriculare. INSCULPÂ, insculpez vb. I (fr. insculper) A marca (cu un poanson) obiecte de metal preţios; a poansona. INSECTÂR, insectare s.n. (fr. insectarium) Colecţie de insecte conservate şi clasate; cutia în carc este păstrată o astfel de colecţie. INSECTĂ, insecte s.f. (fr. insecte) I. (La pl.) Clasă de artropode cu un corp format din segmente diferenţiate (cap, torace, abdomen) şi cu trei perechi de picioare; (şi la sg.) artropod din aceasta clasă. 2. Insecte dăunătoare = insecte carc ataca plante, animale şi oameni. INSECTICID, -Ă, insecticizi, -de adj., s.n. (fr. insecticide) (Substanţă) care distruge insectclc parazite şi dăunătoare sănătăţii. INSECTIFUG, -Ă, insectifugi, -ge adj., s.n. (fr. in-sectifuge) (Substanţă) care îndepărtează inscctclc (dăunătoare). INSECTIVOR, -Ă, insectivori, -e (fr. insectivorc) 1. Adj., s.n. (Animal) care se hrăneşte cu insecte. 2. S.n. (La pl.) Ordin de mamifere placentarc, de talie mică, ce se hrănesc cu insecte (ariciul, cârtiţa, etc.); (şi la sg.) mamifer placentar din acest ordin. INSECURITÂTE s.f. (fr. insecurite) Stare dc nesiguranţă, lipsă de securitatc. INSECUTOR, insecutori s.m. (fr. insecuteur, lat. w-secutor) (în Antichitate) Gladiator care lupta cu re-tiarii. INSEMINÂ, inseminez vb. I (fr. inseminer) A fccun-da artificial, a însămânţa. INSEMINÂRE, inseminări s.f. (de Ia insemina, cf. fr. insemination) Fecundare artificială. 503 INSOLUBILIZÂ INSENSIBIL, -Ă, insensibili, -e adj. (fr. insensible, lat. insensibilis) 1. Care nu reacţionează la nimic; lipsit de sensibilitate; nepăsător, indiferent; dezumanizat. 2. Imperceptibil. Progres insensibil. INSENSIBILITATE s.f. (fr. insensibilite, lat. insen-sibilitcis, -atis) Lipsă de sensibilitate, frecventă în unele boli nervoase sau psihice; lipsă de emotivitate; nepăsare, indiferenţă, răceală. INSENSIBILIZA, insensibilizez vb. I (fr. insensibi-User) A face insensibil (la durere); a amorţi. INSEPARABIL, -Ă, inseparabili, -e adj. (fr. insepa-rable, lat. inseparabilis) Care nu poate fi separat; strâns unit sau legat; de nedespărţit. INSERA, inserez vb. I (fr. inserer, lat. inserare) A introduce, a adăuga, a include o informaţie într-un text, într-un ziar; a intercala ceva într-un şir, într-o serie (de numere). INSERÂBIL, -Ă, inserabili, -e adj. (fr. inserable) Care poate fi inserat. INSERAT, -Ă, inseraţi, -te (de la insera, cf. fr. in sere) 1. Adj. Care este introdus (într-un text, într-o serie etc.). 2. S.n. Anunţ în ziar. INSERT, inserturi s.n. (engl., fr. insert, it. inserto) Inserţie (1); (spec.) cadru fix sau scurtă scenă animată introdusă în acţiunea unui film. INSERŢIE, inserţii s.f. (fr. insertion, lat. insertio) 1.Ceea ce este inserat, introdus în ceva; insert. 2. Fixare a unui organ pe sau în altul. 3. Strat de material (metalic sau textil) inclus în altul. INSESIZABIL, -Ă, insesizabili, -e adj. (fr. insaisis-sable) Care nu poate fi sesizat; imperceptibil. INSESIZABILITÂTE s.f. (fr. insaisissabilite) Caracterul a ceea ce este insesizabil. INSIDIOS, -OÂSĂ, insidioşi, -oase adj. (fr. insi-dienx) 1. Care face rău înşelând; perfid, viclean. 2. (Despre boli) Care' are un debut progresiv şi apare pe nesimţite, fară manifestări vizibile. 3. (Despre gaze de luptă) Care acţionează ulterior asupra organismului. INSIGNĂ, insigne s.f. (fr., lat. insigne) Obiect mic cu o imagine-simbol, purtat pe piept, la şapcă etc., care indică apartenenţa la o asociaţie, la o organizaţie, la un club etc.; însemn. INSIGNIFIÂNT, -Ă, insignifianţi, -te adj. (fr. insignifiant) (Livr.) Lipsit de însemnătate, de importanţă sau de valoare; neînsemnat, neglijabil, derizoriu. INSIGNIFIÂNŢĂ, insignifianţe s.f. (fr. insignifiance) (Livr.) Lipsă de însemnătate, de valoare. INSINUÂ, insinuez vb. I (fr. insinuer, lat. insinuare) L A face abil aluzii (răutăcioase). 2. A pătrunde undeva pe neobservate; a se infiltra (2), a se strecura. 3. A face să pătrundă în spiritul cuiva un gând, o idee etc. INSINUÂNT, -Ă, insinuanţi, -te adj. (fr. insinuant) Care (se) insinuează; însinuator. INSINUÂRE, insinuări s.f. (de la insinua) Vorbă, aluzie răutăcioasă; strecurare, infiltrare. ÎNSINUATOR, -OÂRE, insinuatori, -oare adj. (fr. insinuateur) Insinuant, INSIPID, -Ă, insipizi, -de adj. (fr. insipide) 1. Fără gust; fad, searbăd. 2. (Fig.) Fără haz, fară spirit; anost, plictisitor. INSIPIDITÂTE, insipidităţi s.f. (fr. insipidite) Calitatea ceea ce este insipid. INSISTĂ, insist vb. I (fr. insister, lat. insistere) 1. A persevera într-o acţiune; a se ruga stăruitor pentru ceva; a bombarda (2). 2. A sublinia (2), a reliefa. INSISTENT, -Ă, insistenţi, -te adj. (fr. insistam, it. insistente) Care insistă; stăruitor, persuasiv, perseverent, asiduu. INSISTENŢĂ, insistenţe s.f (fr. insistance, it. insis-tenza) Calitatea a ceea ce este insistent; stăruinţă, perseverenţă, rugăminte, cerere insistentă. INSOCIÂBIL, -Ă, insociabili, -e adj. (fr. insociable, lat. insociabilis) Care nu este sociabil; cu care se trăieşte dificil; neprietenos. INSOCIABILITÂTE s.f. (fr. insociabilite) Caracterul celui care este insociabil. INSOLÂŢIE, insolaţii s.f (fr. insolation, lat. insola-tio) 1. Stare patologică provocată de expunerea îndelungată a corpului la radiaţiile solare, caracterizată prin febră, dureri de cap etc.; helioză. 2. Iluminare a suprafeţei unui obiect de razele solare. 3. Tratament prin expunere la soare. INSOLENT, -Ă, insolenţi, -te adj. (fr. insolent, lat. in-solens, -ntis) Care manifestă lipsă de respect; obraznic, impertinent, arogant, ireverenţios. INSOLENŢĂ, insolenţe s.f. (fr. insolence, lat. inso-lentia) Obrăznicie, impertinenţă, neruşinare; vorbă, acţiune necuviincioasă. INSOLIT, -Ă, insoliţi, -te adj. (fr. insolite, lat. insoli-tus) Contrar obiceiului; neobişnuit, nepotrivit; neuzitat; original (5). INSOLUBIL, -Ă, insolubili, -e adj. (fr. insoluble, lat. insolubilis) 1. (Despre substanţe) Care nu se poate dizolva. 2. (Fig.) De nerezolvat, de nesoluţionat. INSOLUBILITÂTE s.f. (fr. insolubilite) Starea a ceea ce este insolubil. INSOLUBILIZÂ insolubilizez vb. I (fr. insolubiliser) A face o substanţă să devină insolubilă. INSOLVABIL 504 INSOLVABIL, -A, insolvabili, -e adj. (fr. insolvable) Carc cslc în stare dc insolvabilitate: falimentar (1). INSOLVABILITATE s.f (fr. insolvabilite) Situaţia unui debitor, a unei socictăţi care nu îşi poate onora la termen obligaţiile, datoriile financiare ajunse la scadcnţă. INSOMNIAC, -A, insomniaci. -cc adj., s.m. şi f. (fr. insomniaque) (Persoana) carc suferă dc insomnie. INSOMNIE, insomnii s.f. (fr. insomnie) Lipsă dc somn, rcducerc a duratei şi a profunzimii somnului, întâlnită în astenii, în boli psihice, în nevroze ctc.; agripnic. INSONDABIL, -A, insondabili, -c adj. (fr. insondabil’) 1. (Despre ape sau despre adâncimea accstora) Care nu poate fi sondat (fiind foarte adânc). 2. (Fig.) Care nu poate fi cercetat sau analizat; de nepătruns, impenetrabil, dc nelămurit. INSONDABILITÂTE s.f. (fr. insondabilite) Starea a ccca cc este insondabil. INSONOR, -Ă, insonori, -e adj. (fr. insonore) 1. Carc este lipsit dc sonoritate. 2. (Despre materiale) Carc amortizează sunetele; fonoizolant. INSONORITÂTE s.f. (fr. insonoritâ) 1. Lipsă de sonoritate, 2. Izolare fonică. INSONORIZA, insonorizez vb. I (fr. insonoriser) A facc să devină insonor ceva, a izola fonic. INSONORIZÂNT, -Ă, insonorizanţi, -te adj. (fr. in-sonorisant) Carc nu propagă unde sonore; (despre materiale) fonoizolant. INSONORIZA RE, insonorizări s.f. (cf. fr. insonoh-sation) Totalitatea operaţiilor şi a măsurilor care reduc intensitatea zgomotelor într-o clădire, într-o încăpere etc. INSPECTA, inspectez vb. I (fr. inspecter, lat. inspectare) 1. A examina, a controla (ceva) pc baza unei însărcinări speciale. 2. A examina (ceva) cu marc atenţie; a vizita (3). INSPECTOR, -OARE, inspectori, -oare s.m. şi f. (rus. inspektor, cf. lat. inspector, -oris, fr. inspecteur) Persoană împuternicită să controleze activitatea altei persoane, a unei instituţii etc. INSPECTORÂT, inspectorate s.n. (fr. inspectorat) 1. Serviciu care inspectează activitatea unor unităţi subordonate; sediul unui astfel de serviciu. 2. Funcţia de inspector; perioada de timp în care cineva practică această funcţie. INSPECŢIE, inspecţii s.f (fr. inspection, lat. inspec-tio) Control, revizie, verificare autorizată a unei activităţi, a executării unor dispoziţii etc. INSPIRA, inspir vb. I (fr. inspirer, lat. inspirare) 1. A face să pătrundă aer în plămâni; a inhala, a aspira (1). 2. A facc să sc nască un sentiment, o idee ctc. în conştiinţa cuiva; a sugera, a insufla. 3. A prelua idei, sugestii, informaţii ctc. dc undeva sau de la cincva. INSPIRÂT, -A, inspiraţi, -ic adj. (dc la inspira, cf. fr. inspire) 1. Cuprins dc inspiraţie (2). 2. A f] bine (sau râu) inspirai = a avea o idee, o iniţiativa (bună sau rea). INSPIRATOR, -OÂRE. inspiratori, -oare{U. inspi-rateur) 1. Adj. Care serveşte Ia inspiraţia acrului in plămâni. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) carc inspiră (2) pc cincva; (p. ext.) îndrumător, sfătuitor. INSPIRAŢIE, inspiraţii s.f. (fr. inspiration, Int. in-spiratio) 1. Inhalare, introducere a acrului în plămâni; aspirarc pulmonară. 2. (Fig.) Entuziasm ere-ator. 3. Model, motiv ctc. dc urmat. 4. (Fig.) Rezolvare, idee (salvatoare) apărută spontan în minte; intuiţie (2). INSTABIL, -Ă, instabili, -e adj. (fr. instablc, lat. in-stabilis) 1. Care nu este stabil; fluctuant; eratic (I). 2. (Fig.) Schimbător, variabil, versatil, inconstant; inconsccvent, labil (1). INSTABILITÂTE s.f. (fr. instabili te, lat. instabili-tas, -atis) Calitatea dc a fi instabil; nestatornicie, muabilitate, inconsecvenţă, labilitate, inconstanţă, dezechilibru (1). INSTALÂ, instalez vb. I (fr. installer) 1. A monta o instalaţie, o aparatură etc. 2. A (sc) stabili într-un loc. 3. A pune cu solemnitate pe cineva într-o demnitate, într-o funcţie importantă ctc. INSTALATOR, -OÂRE, instalatori, -oare s.m. şi f. (fr. installateur) Spccialist carc asigură montarea şi repararea unor instalaţii sanitare, a unor conducte ctc. INSTALÂŢIE, instalaţii s.f. (fr. installation) 1. Ansamblu de construcţii, de maşini, de instrumente şi accesorii montate laolaltă pentru a executa anumite funcţii sau operaţii în procesul dc producţic; părţile unui sistem tehnic. 2. Instalaţie-pilot = instalaţie experimentală. INSTÂNT adj. invar. (engl. instant) Rapid (1); carc se prepară repede, fară fierbere, prin dizolvare. INSTANTANEITÂTE s.f. (fr. instantaneite) Calitatea a ceea cc este instantaneu. INSTANTANEU, -EE, instantanei, -ee (fr. instantu-ne) 1. Adj. Carc sc produce brusc, cu desfăşurare rapidă; pe moment. 2. S.n. Imagine sau fotografic obţinută printr-o expunere de foarte scurtă durata. INSTÂNŢĂ, instanţe s.f. (fr. instance, lat. instantiu) 1. Organ juridic oficial carc rezolvă litigiile; autoritate judecătorească. 2. în ultima instanţă = în ccic din urmă. 505 INSTRUIT INSTAURA, instaurez vb. I (fr. insîaurer, lat. instaurare) 1. A pune bazele unei guvernări, unei conduceri, unui sistem politic etc.; a institui, a întrona (2). 2. A stabili ceva pentru prima oară; a introduce. INSTAURATOR, -OÂRE, instauratori, -oare s.m. şi f (fr. instaurateur) Persoană care construieşte un monument, fondează o instituţie etc.; întemeietor, fondator, ctitor. INSTAURÂŢIE s.f. (fr. instauration) Instaurare; compunerea unei opere de artă originale înaintea creaţiei propriu-zisc. INSTIGÂ, instig vb. I (fr. instiguer, lat. instigare) A îndemna la fapte nepermise, Ia acţiuni duşmănoase; a aţâţa, a incita, a provoca (1). INSTIGÂRE, instigări s.f. (de la instiga) îndemn Ia violenţă, provocare. INSTIGATOR, -OÂRE, instigatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. instigateur, lat. instigator, -oris) (Persoană) care instigă; incitator. INSTIGÂŢIE, instigaţii s.f. (fr. instigat ion, lat. in-stigatio) Instigare la violenţă. INSTILÂ, instilez vb. I (fr. instiiler, lat. instillare) A face o instilaţie. INSTILATOR, instilatoare s.n. (fr. instillateur) Instrument utilizat în instilaţii. INSTILAŢIE, instilaţii s.f. (fr. instillation, lat. in-stillatio) Introducere a unui medicament lichid, picătură cu picătură, în cavitatea unui organ bolnav, în scop terapeutic sau profilactic. INSTINCT, instincte s.n. (fr. instinct, lat. instinctus) Complex de reflexe necondiţionate înnăscute, proprii indivizilor dintr-o specie, care Ie asigură orientarea, alimentarea, apărarea etc.; impuls natural; pulsiunc. INSTINCTIV, -Ă, instinctivi, -e adj. (fr. instinctif) 1. Dc instinct, instinctual. 2. Care se face inconştient, pe negândite. INSTINCTIVITÂTE s.f. (fr. instinctivite) Caracterul a ceea ce este instinctiv; guvernare de către instincte. INSTINCTUÂL, -Ă, instinctuali, -e adj. (fr. instinc-tueî) Referitor la instinct; instinctiv. ]NSTITUI, institui vb. IV (fr. instituer, lat. instituie) A înfiinţa, a fonda (2), a întemeia (prin lege), a stabili în mod oficial; a instaura. INSTITUT, institute s.n. (fr. institut, lat. institutum) L Instituţie de cercetare ştiinţifică, de învăţământ superior etc.; local în care funcţionează astfel de instituţii. 2. (în trecut) Şcoală particulară de grad secundar dotată cu internat. INSTITUTOR, -OÂRE, institutori, -oare s.m. şi f. (fr. instituteur, lat. institutor, -oris) (în trecut) învăţător (la oraş). INSTITUŢIE, instituţii s.f. (fr. institution, lat. institut io) 1. Organizaţie de stat sau particulară în care se desfaşoară o activitate publică. 2. Organizaţie care prestează o activitate de interes internaţional. INSTITUŢIONÂL, -Ă, instituţionali, -e adj. (fr. in-stitutionnel) Care ţine de sau se face în cadrul unei instituţii; organizat, oficial (1). INSTITUŢIONALISM s.n. (fr. institutionnalisme, germ. Instituzionalismus) Curent în gândirea economică a sec. al XX-lea ai cărui reprezentanţi consideră că instituţiile, înţelese în sens larg (statul, proprietatea privată, familia, concurenţa, tehnologia), influenţează creşterea economică. INSTITUŢIONALIZÂ, instituţionalizez vb. I (fr. institutionnaliser) A impune un caracter instituţional, oficial; a oficializa. INSTRUCTÂJ, instructaje s.n. (rus. instruktaj) Pregătire, instruire a unei persoane sau a unui colectiv în vederea prestării unei activităţi; îndrumare; totalitatea îndrumărilor date prin această pregătire. INSTRUCTIV, -Â, instructivi, -e adj. (fr. instructij) Care instruieşte, informează; plin de informaţii utile, de învăţăminte; educativ, moralizator. INSTRUCTOR, -OÂRE, instructori, -oare s.m. şi f. (fr. instructeur, nis. instmktor) Persoană competentă care instruieşte; militar care instruieşte o trupă. INSTRUCŢIE s.f. (fr. instniction) 1. învăţământ, educaţie (1), instruire; instrucţiune (2). 2. Activitatea de pregătire teoretică şi practică a militarilor. 3. Activitate de cercetare a cauzelor penale. 4. Judecător de instrucţie = magistrat care cercetează cauzele penale, în unele ţări. INSTRUCŢIUNE, instrucţiuni s.f. (fr. instniction, lat. instructio, -onis) 1. Indicaţie dată cuiva pentru a face un lucru. 2. Instrucţie (1). 3. (La pl.) îndrumări, normative (2), lămuriri date de un organ superior unităţilor administrative din subordine; text sau broşură care conţine aceste îndrumări. 4. (Inform.) Partea din programul unui calculator care oferă informaţia şi precizează operaţia de efectuat. INSTRUI, instndesc vb. IV (fr. instruire, lat. instru-ere) 1. A învăţa, a se cultiva (3); a (se) pregăti într-un domeniu, a (se) forma (3). 2. A pregăti soldaţi pentru însuşirea teoriei şi a practicii militare. 3. A cerceta, a face o anchetă (cu probe, mărturii). INSTRUIT, -Â, instruiţi, -te adj. (de la instrui, cf. fr. instruit) 1. Care are cunoştinţe variate; format2, INSTRUMENT 506 învăţat, cult2 (1). 2. (Despre militari) Carc şi-a însuşit cunoştinţele teoretice şi practica militară. INSTRUMENT, instrumente s.n. (fr. instrument, lat. instrumentum) 1. Unealtă, ustensilă, maşină sau aparat care serveşte la executarea unui lucru ori a unei operaţii (1). 2. Aparat carc produce sunete muzicale. 3. (Fig.) Mijloc, persoană folosită pentru atingerea unui scop. 4. (Jur.) Document, act. 5. Instrument gramatical = cuvânt care stabileşte un raport gramatical; clement dc relaţie, unealtă gramaticală. Instmmcnt de ratificare - document prin care este ratificat un tratat internaţional. INSTRUMENTA, instnimentez vb. 1 (fr. instrumenta-) 1. A orchestra (1). 2. A încredinţa ccva unei sau unor persoane angrenate într-o anumită activitate. 3. A redacta un act autentic. 4. A manipula (1). INSTRUMENTAL, -Ă, instrumentali, -eadj. (fr. instrumental) I. Carc se execută cu ajutorul instrumentelor. 2. Muzica instrumentală = muzică scrisă pentru instrumente muzicale. Complement circumstanţial instrumental = complement circumstanţial carc indică modul în carc se îndeplineşte o acţiune. INSTRUMENTALISM s.n. (fr. instrumentalisme) Doctrină filosofică potrivit căreia teoriile ştiinţifice sunt instrumente şi chei pentru înfăptuirea unor acţiuni utile unui individ. INSTRUMENTALIST, -Ă, instnnnentalişti, -ste adj., s.m. şi f. (engl. instrumentalist, germ. Instrumenta-list) (Adept) al instrumentalismului. INSTRUMENTAR, instrumentare s.n. (instmment + -ar, fr. instrumentaire) Ansamblu de instrumente folosite într-o anumită activitate. INSTRUMENTARE, instrumentări s.f. (de la instrumenta) întocmirea documentaţiei necesare începerii unei acţiuni juridice. INSTRUMENTAŢIE, instrumentaţii s.f. (fr. instru-mentation) (Muz.) 1. Orchestraţie. 2. Disciplină care se ocupă cu descrierea instrumentelor (2). INSTRUMENTIST, -Ă, instrumentişti, -ste s.m. şi f. (fr. instrumentiste) Muzician care cântă la un instrument (într-un ansamblu). INSUBMERSIBIL, -Ă, insubmersibili, -e adj. (fr. insubmersible) Care nu poate fi scufundat. INSUBORDONANŢĂ, insubordonanţe s.f. (fr. in-subordonnance) Nesupunere. INSUBORDONARE, insubordonări s.f. (in- + subordonare, cf. fir. insubordination) Nesupunere la ordine; indisciplină; infracţiune comisă de un militar care refiiză executarea unui ordin. INSUBORDONAT, -Â, insubordonaţi, «tc adj. (IV. insubordonne) Carc nu este disciplinat; nesupus, recalcitrant, indisciplinat. INSUCCES, insuccese s.n. (fr. insucces) Lipsă de succes; eşec, fiasco, nereuşită, ircuşită. INSUFICIENT, -Ă, insuficienţi, -te (lat. insujjieicns. -ntis, it. insujficicnte) 1. Adj. Carc nu este suficicm cantitativ sau care nu satisface calitativ; incomplet, ncsatisfacător, deficitar. 2. S.m. Calificativ aliat sub limita dc trcccrc la unele examene, în învăţământul elementar. INSUFICIENŢĂ, insuficienţe s.f. (lat. insufficientiu, it. insujficienza) 1. Ncîndcstularc, lipsă. 2. (Med.) Funcţionare anormală a unui organ; carcnţă, deficienţă (1). INSUFLĂ, instijhi vb. I (fr. insuffler) 1. A introduce sub presiune gaze, vapori ctc. într-un spaţiu închis. 2. (Fig.) A transmite cuiva o stare dc spirit; a inspira. INSUFLÂŢIE, insuflaţii s.f. (fr. insufflation, lat. in-sufflatio) Insuflare; introducere sub presiune a unui gaz, a unei substanţe pulverulente într-o cavitatc ;i corpului, în scop terapeutic sau pentru diagnosticare. INSULÂR, -Ă, insulari, -e (fr. insulaire, lat. insula-ris) 1. Adj., s.m. şi f. (Locuitor) al unei insule (1). 2. Adj. Caracteristic unei insule (1). INSULĂ, insule s.f. (lat. insula) 1. Suprafaţă dc pământ înconjurată de apă. 2. Insulă plutitoare - formaţiune vegetală compactă care pluteşte pc un curs de apă; plaur. INSULINĂ s.f. (fr. insuline) Hormon secretat dc pancreas, cu rol în reglarea glucidelor din sânge. INSULTĂ, insult vb. I (fr. insulter, lat. insultare) A aduce (cuiva) o insultă, a ofensa, a injuria, a jigni; a invectiva; (fig.) a brava cu insolenţă. INSULTĂ, insulte s.f. (fr. insulte) Cuvânt, comportare, faptă jignitoare; ofensă, jignire, injurie (1), invectivă. INSULTĂTOR, -OÂRE, insultători, -oare adj. (insulta + -ător) Care insultă; jignitor, injurios, ofensator. INSUPORTÂBIL, -Ă, insuportabili, -e adj. (fr. /w-supportable) 1. Care nu poate fi suportat sau care este greu de suportat; intenabil; infernal. 2. (Despre oameni) Nesuferit, dezagreabil (2), urâcios, turbulent; imposibil. INSURECŢIE, insurecţii s.f. (fr. insurreclion, lat. insurrectio) Luptă armată organizată pentru a răsturna un regim politic sau pentru a înlătura o armata de ocupaţie; insurgenţă, revoltă (2). 507 INTELECTUÂL INSURECŢIONAL, -Ă, insurecţionali, -e adj. (fr. insurrcctionneî) De insurecţie, specific insurecţiei. INSURGENT, -Ă, insurgenţi, -ie s.m. şi f. (lat. insur-gcns, -ntis, germ. Insurgent) Participant la o insurecţie; (spec.) denumire dată coloniştilor americani care s-au ridicat împotriva Angliei în sec. al XVIII-Iea. INSURGENŢĂ, insurgenţe s.f. (fr. insutgence) Insurecţie, răscoală, revoltă. INSURMONTÂBIL, -Ă, insurmontabili, -e adj. (fr. insumontable) Care nu poate fi trecut sau depăşit; de netrecut, de neînvins. INŞANJÂBIL, -Ă, inşanjabili, -e adj. (fr. inchan-geable) Care nu se poate schimba. INTABULA, intabulez vb. I (germ. intabulieren) A înscrie un drept real imobiliar sau a înregistra un act privind un imobil în cartea funciară. INTACT, -Ă, intacţi, -te adj. (fr. intact, lat. intactus) Neatins, virgin (4), neştirbit, întreg; (p. ext.; despre fiinţe) teafar, nevătămat. INTÂLIE s.f. (fr. intaille) Piatră dură, gravată în adâncime, utilizată ca sigiliu; gravură în adâncime. INTANGIBIL, -Ă, intangibili, -e adj. (fr. intangible) Care nu poate fi atins; intuşabil; inviolabil, sacru (1), sacrosanct. INTARSIE, intarsii s.f. (it. intarsio) Tehnică de ornamentare a mobilierului prin incrustarea în lemn a unor plăcuţe de os, de fildeş, de sidef sau din lemn de altă culoare. INTEGRA, integrez vb. I (fr. integrer, lat. integrare) A (se) include, a (se) încadra, a (se) încorpora într-un tot, într-un ansamblu constituit, într-un grup de oameni; a (se) îngloba. INTEGRABIL, -Ă, integrabili, -e adj. (fr. integrable) Care se poate integra. INTEGRAL, -Ă, integrali, -e adj. (fr. integral) L Adj. întreg, total (1), complet (1). 2. S.f. Funcţie care reprezintă soluţia unei (ecuaţii) diferenţiale. 3. Calcul integral = studiul integralelor (2). Făină integrală = faină de grâu brută, neprelucrată. INTEGRALISM s.n. (it. integralismo) 1. Curent interbelic de avangardă care proclama eliberarea de orice dogmă estetică, logică, etică, socială etc. 2. Aspiraţie către actualizarea completă a propriei ideologii în viaţa social-politică. INTEGRALIST, -Ă, integralişti, -ste s.m. şi f. (it. integralista) 1. Adept al integralismului (1). 2. Student carc a trecut toate examenele unui an universitar fară restanţe. INTEGRALITATE s.f. (fr. integralite) Starea a ceea ce este întreg, complet; plenitudine. INTEGRAMĂ, integrame s.f. (inte[gra] + -gramă) Joc de cuvinte încrucişate în care definiţiile sunt scrise în pătrăţelele ce despart cuvintele unui careu. INTEGRANT, -Ă, integranţi, -te adj. (fr. [pârtie] integrante) 1. Care este parte a unui ansamblu. 2. Parte integrantă = partea care intră cu necesitate în alcătuirea unui întreg. INTEGRARE, integrări s.f. (de la integra) 1. încorporare, contopire a unor părţi într-un tot unitar. 2. Fuziune de întreprinderi (comerciale). 3. Integrare economică = intensificare, adâncire a interdependenţelor economice între două sau mai multe state, pentru a crea un spaţiu economic comun. INTEGRATIV, -Ă, integrativi, -e adj. (it. integrativo) Care completează, întregeşte. INTEGRATOR, -OÂRE, integratori, -oare (fr. inte-grateur) 1. Adj. Care integrează elemente diverse într-un ansamblu unitar. 2. S.n. Maşină care efectuează calculul numeric al integralelor unei ecuaţii diferenţiale. 3. S.n. Circuit electric a cărui constantă de timp îi determină viteza de reacţie la semnale. INTEGRAŢIONIST, -Ă, integraţionişti, -ste adj. (fr. integratiormiste) Referitor la integrare, de integrare. INTEGRISM s.n. (fr. integrisme) 1. Atitudine, opinie a celor care urmăresc menţinerea unui sistem doctrinar dat (în particular, religios), refuzând să se adapteze condiţiilor societăţii modeme. Integrism catolic. Integrism musulman. 2. Mişcare religioasă care are drept scop subordonarea statului faţă de Biserică. INTEGRIST, -Ă, integrişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. integriste) (Adept) al integrismului. INTEGRITÂTE s.f. (fr. integritâ) 1. Calitatea unei persoane integre; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Calitatea de a se menţine întreg, intact. 3. Integritate teritorială = principiu internaţional conform căruia fiecare stat are dreptul să îşi exercite suveranitatea asupra propriului teritoriu. INTEGRU, -Ă, integri, -e adj. (fr. integre) Care are o probitate absolută; cinstit, onest; incoruptibil. INTELECT, intelecte s.n. (fr. intellect, lat. intellectus) Facultatea, capacitatea omului de a gândi, de a cunoaşte, de a opera cu noţiuni; minte, gândire, raţiune. INTELECTRONICĂ s.f. (engl. intellectronics) Disciplină care studiază combinarea inteligenţei umane cu posibilităţile oferite de calculatoarele electronice. INTELECTUÂL, -Ă, intelectuali, -e (fr. intellectuel, lat. intellectualis) 1. Adj. Referitor la intelect; spiritual2 (1); care ţine de resortul inteligenţei; cerebral (2). 2. S.m. şi f. Persoană (cu studii superioare) INTELECTUALISM 50S a cărci sursa dc existenţă o formează munca intelectuală în domeniul artei, ştiinţei, tehnicii, învăţământului ctc. INTELECTUALISM s.n. (fr. intellectualismc) I. Concepţie potrivii cărcia lumea poate fi înţeleasă cu ajutorul intelectului. 2. Doctrină carc susţine preeminenţa inteligenţei asupra sentimentelor şi voinţei. 3. Doctrină carc reduce actul moral la cunoaştere, susţinând că înţelegerea binelui implică săvârşirea acestuia. INTELECTUALIST, -Ă, infelectualişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. intellectualiste) (Adept) al intelectualismului. INTELECTUALITATE s.f. (fr. iniellectualite, germ. Intellekiualiiăt) 1. Categoric socială pentru care munca intelectuală constituie sursa principală dc existenţă. 2. Totalitatea intelectualilor. INTELECTUALIZÂ, intclectualizez vb. I (fr. intel-leclualiser) A aborda (ccva) din punct dc vedere intelectual (1); a transforma toate ideile în noţiuni. INTELIGENT, -Ă, inteligenţi, -te adj. (fr. intelligent, lat. intelligens, -ntis) înzestrat cu inteligenţă (1), capabil să înţeleagă; comprehensiv; ager la minte; abil; carc manifestă inteligenţă. INTELIGENŢĂ, inteligenţe s.f. (fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz) 1. Capacitatea de a cunoaşte, dc a înţelege uşor; deştcptăciunc, spirit (2); persoană inteligentă. 2. Inteligenţă artificială = însuşire a unor sisteme tehnice dc a realiza performanţe cvasiumanc. INTELIGHENŢIE s.f. (fr. intelligentsia) 1. Pătura intelectualilor, în Rusia. 2. Totalitatea intelectualilor unui popor. INTELIGIBIL, -Ă. inteligibili, -e adj. (fr. intelligible) L Care poate fi uşor înţeles; clar, limpede, comprehensibil. 2. (Fii.) Care poate fi înţeles, cunoscut numai prin raţiune, independent dc percepţia senzorială. INTELIGIBILITÂTE s.f. (fr. intelligibilitâ) Calitatea, caracterul unui lucru inteligibil. INTEMPERANT, -Ă, intemperanţi, -te adj. (fr. intemperant) Excesiv (1), necumpătat. INTEMPERÂNŢĂ, intemperanţe s.f. (fr. intempe-rance, lat. intemperantia) Lipsă de moderaţie în a mânca şi a bea; exces (2), necumpătare. INTEMPERAT, -Ă, intemperaţi, -te adj. (fr. intem-pârâ) Nestăpânit, netemperat, dezlănţuit. INTEMPERIE, intemperii s.f. (fr. intemperie, lat. intemperies) Stare atmosferică nefavorabilă, vreme rea (cu ploaie, viscol, vânt etc.). INTEMPESTIV, -A, intempensivi, -c adj. (fr. intens pestif lat. intcmpeslivus) Care sc producc într-un moment nepotrivit; pc neaşteptate; inoportun, nedorit, nepotrivit. INTEMPESTIVITÂTE s.f. (fr. intempestivii) Sta-rea, caracterul a ceea cc este intempestiv. INTEMPORÂL, -Ă, intemporali, -c adj. (fr. inia», porel) Carc este independent dc timp; imuabil. Adevăruri intemporale. INTENÂBIL, -A, intenabili, -c adj. (fr. intcnahlc) L Insuportabil. Căldură intenabilă. 2. Carc nu pocite fi susţinut, apărat. 3. Care nu poate fi disciplinat, stăpânit. INTENDENT, -A, intendenţi, -te (fr. intendant. I;ii. intendens, -ntis) 1. S.m. şi f. Administrator al unei instituţii, al unui local, al unei moşii, al unei casc ctc. 2. S.m. Ofiţer din serviciul intendenţei. INTENDENŢĂ, intendenţe s.f. (fr. intendancv. ii. intendenza) Serviciu din armată carc asigură aprovizionarea trupelor cu hrană, cchipamcnt şi nnna-ment; biroul intendentului. INTENS, -Ă, intenşi, ~se adj. (fr. intense) Care acţionează cu forţă; tare, puternic; violent (1); consider,i-bil, profund (1). INTENSIFICĂ, intensific vb. I (cf. fr. intensifici) A (se) facc mai intens, mai puternic, mai activ; a (se) întări, a (se) înteţi, a (sc) potenţa. INTENSITATE, intensităţi s.f. (cf. fr. intensite) I. însuşirea de a fi intens; tărie, putere, forţă, amploare; violenţă (I). 2. (Fiz.) Valoare specifică unor mărimi. INTENSIUNE s.f. (engl. intension) (Log.) Totalitatea însuşirilor unui lucru necesare definirii acestuia; conţinut. INTENSIV, -Ă, intensivi, -e adj. (fr. intensij) LCare are intensitate; viu, încordat. 2. Agricultură intensivă = agricultură care foloseşte proccdcc tehnice avansate pentru a obţine producţii mai mari. Cuhwv intensivă = cultură care aplică regulile agriculturii intensive. INTENTA, intentez vb. I (fr. intenter) A introduce, a pomi o acţiune (juridică). INTENŢIE, intenţii s.f. (fr. intention, lat. intcniio) 1. Dorinţă, voinţă de a întreprinde ccva; proiect (1), plan (3), idee (3); intenţionalitate. 2. Cu intenţie - intenţionat. Fără intenţie = involuntar, fară să vrea. A avea intenţii serioase (cu)... = a fi dccis sa realizeze ce şi-a propus; a fi decis să sc căsătorească. A face cuiva proces de intenţie = a învinui p~ cineva de lucruri condamnabile sau la carc nu s-a gândit. 509 INTERCITY INTENŢIONA, intenţionez vb. I (fr. intentionner, cf. it. intenzionare) A avea intenţia; a plănui, a pro* iccta (3), a avea de gând. INTENŢIONAL, -Ă, intenţionali, -e adj. (fr. interi-tionneî) (Despre fapte penale) Care se face cu intenţie; deliberat. INTENŢIONALITATE s.f. (fr. intentionnalite) Caracterul a ceea ce este intenţionat, deliberat; intenţie (1). INTENŢIONAT, -Ă, intenţionaţi, -te adj. (de la intenţiona, cf. fr. intentionne) 1. Cu intenţie, anume plănuit, deliberat. 2. Bine (sau rău) intenţionat = cu intenţii bune sau rele. INTER1, interi s.m. (fr. inter[ieur]) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal sau de handbal care ocupă locul din dreapta ori din stânga centrului înaintaş; atacant. INTER2- (fr., it. inter-, lat. inter) Prefix cu sensul „între”, în cuvinte ca: interbelic, interfaţă. INTERACTIV, -Ă, interactivi, -e adj. (engl. interactive) Referitor la interacţiune, cu un caracter de interacţiune. INTERACŢIONÂ, interacţionez vb. I (interacţiune] + -ona) A fi în raport de interacţiune; a se condiţiona reciproc. INTERACŢIUNE, interacţiuni s.f. (fr. interaction) Influenţă reciprocă (între fapte, între fenomene etc.). INTERAFRICÂN, -Ă, inter africani, -e adj. (fr. in-terafricain) Comun mai multor ţări din Africa sau continentului african. INTERALIAT, -Ă, interaliaţi, -te adj. (fr. interallie) Comun mai multor aliaţi; făcut, stabilit, existent între aliaţi. INTERAMERICÂN, -Ă, inter americani, -e adj. (fr. interamericain) Comun mai multor state din America sau întregului continent american. interarâb,-ă, interarabi, -e adj. (fr. interarabe) Comun ţărilor arabe. interarticulâr, -ă, interarticulari, -e adj. (fr. interarticulaire) Care se află între articulaţii, dintre articulaţii. INTERASTRAL, -Ă, inter astrali, -e adj. (fr. interas-tral) Care există între aştri, dintre aştri; interstelar. interatomic, -ă, interatomici, -ce adj. (fr. inter- atomique) Care există, se exercită între doi sau mai mulţi atomi. INTERATRÂCŢIE s.f. (fr. interattraction) Atracţie reciprocă (între fenomenele elementare ale vieţii animale). INTERBELIC, -Ă, interbelici, -ce adj. (inter- + be-lic, cf. lat. bellicus) Dintre două războaie (mai ales mondiale). INTERCALA, intercalez vb. I (fr. [s'Jintercaler, lat. intercalare) A (se) introduce într-un şir de lucruri, de fiinţe etc. ceva; a (se) adăuga între altele. INTERCALÂR, -Ă, intercalari, -e adj. (fr. interca-laire) 1. Inserat, adăugat între altele. 2. Cultură intercalară = cultură de plante timpurii între rândurile unei culturi de plante târzii. INTERCALARE, intercalări s.f. (de la intercala) Intercalaţie (1). INTERCALÂŢIE, intercalaţii s.f. (fr. intercalation) 1. Intercalare; ceea ce este intercalat. 2. Rocă sterilă care apare într-un zăcământ stratificat exploatabil. INTERCAPILÂR, -Ă, intercapilari, -e adj. (fr. in-tercapillaire) Care se află între vasele capilare. INTERCARDINÂL, -Ă, intercardinali, -e adj. (engl. in'tercardinal) Punct intercardinal = fiecare dintre cele patru direcţii situate între punctele cardinale principale, care determină mai exact un punct pe globul terestru. INTERCEDE, interced vb. 111 (fr. interceder) A interveni în favoarea cuiva. INTERCELULÂR, -Ă, intercelulari, -e adj. (fr. in-tercellulaire) Care se găseşte între celulele unui ţesut animal sau vegetal. INTERCEPTA, interceptez vb. I (fr. intercepter) 1. A prinde, a reţine un obiect în timpul mişcării acestuia. 2. A surprinde, a controla o convorbire telefonică, o corespondenţă etc. INTERCEPTARE, interceptări s.f. (de la intercepta) Intercepţie (1). INTERCEPTOR, interceptoare s.n. (fr. intercepteur) Avion de vânătoare foarte rapid, care asigură misiuni de intercepţie (1). INTERCEPŢIE, intercepţii s.f. (fr. interception) 1. Interceptare; atacarea aparatelor inamice cu interceptoare sau cu proiectile teleghidate. 2. Joc de intercepţie = fază de joc bazată pe prinderea mingii pasate între adversari, la fotbal, handbal etc. INTERCESIUNE, intercesiuni s.f. (fr. intercession) Intervenţie în favoarea cuiva; intermediere. INTERCHINEZĂ, interchineze s.f. (fr. intercinese) Interval de repaus între două diviziuni succesive ale nucleului celular. INTERCITY s.n. (pr. intersiti; fr., it. intercity) Tren foarte rapid, care leagă oraşe importante. INTERCOLONAMENT 510 INTERCOLONAMENT, intercolonamente s.n. (fr. entrecoîonnemenî) Distanţă care separă două coloane vecine ale aceluiaşi edificiu. INTERCOLONIAL, -Ă, intercoloniali, -e adj. (fr. intercolonial) Care are loc între două colonii. INTERCOM s.n. (engl. intercom) (Tehn.) Interfon. INTERCOMUNĂL, -Ă, intecomunali, -e adj. (fr. intercommunal) Referitor Ia mai multe comune; între mai multe comune. INTERCOMUNICÂŢIE s.f. (fr. intercommunica-tion) Comunicaţie între două puncte; conexiune; convorbire între doi sau mai mulţi interlocutori. INTERCONECTA, interconectez vb. I (fr. intercon-necter) A lega între ele mai multe reţele electrice. INTERCONECTAT, -Ă, interconectaţi, -te adj. (de la interconecta) Care stabileşte conexiuni între mai multe elemente independente. INTERCONEXIUNE, interconexiuni s.f. (fr. inter-connexion) Conexiune între reţele electrice de distribuţie. INTERCONFESIONĂL, -Ă, interconfesionali, -e adj. (fr. interconfessionneî) Referitor la mai multe confesiuni sau religii; care se desfaşoară între mai multe confesiuni sau religii. INTERCONSONĂNTIC, -Ă, interconsonantici, -ce adj. (fr. interconsonantique) Care este aşezat între două consoane. INTERCONTINENTAL, -Ă, intercontinentali, -e adj. (fr. intercontinental) Care este situat sau care are Ioc între continente. INTERCOSTÂL, -Ă, intercostali, -e adj. (fr. inter-costal) (Anat.) Care este situat între coaste; (despre dureri, nevralgii) în regiunea dintre coaste. INTERCURENT, -Ă, intercurenţi, -te adj. (fr. inter-current) Care survine în timpul evoluţiei altui proces (mai ales o boală). INTERDENTÂR, -Ă, interdentari, -e adj. (fr. inter-dentaire) între dinţi. INTERDEPARTAMENTAL, -Ă, interdepartamentali, -e adj. (fr. interdepartemental) Comun mai multor departamente; care are loc între departamente; care îndrumă activitatea diferitelor departamente; interministerial. INTERDEPENDENT, -Ă, interdependenţi, -te adj. (fr. interdependant) (Despre fenomene) Care se află în stare de interdependenţă. INTERDEPENDENŢĂ, interdependenţe s.f. (fr. in-terdependance) Legătură şi condiţionare reciprocă între lucruri, între stări, între fenomene etc. INTERDICT, interdicte s.n. (lat. interdictum, germ. Interdikt, cf. fr. interdit) Sentinţă dată de papă ori de un înalt prelat, care, în Evul Mediu, interzicca temporar oficierea serviciului divin în anumite locuri sau care, astăzi, interzice unui preot exercitarea atribuţiilor. INTERDICŢIE, interdicţii s.f. (fr. interdiction, lat. interdictio) Interzicere, oprire (prin lege) a ceva; interzicere a exercitării drepturilor politice şi civile ale unei persoane, ca măsură represivă sau de protecţie; excluziune. INTERDIGITÂL, -Ă, inter digitali, -e adj. (fr. inter-digital) Plasat între degete. INTERDISCIPLINÂR, -Ă, interdisciplinari, -eadj. (fr. interdisciplinaire) Care ţine de mai multe discipline; pluridisciplinar; care stabileşte relaţii între mai multe ştiinţe. INTERDISCIPLINARITÂTE s.f. (fr. interdiscipli-narite) 1. Caracterul unei forme de învăţământ sau al unei cercetări interdisciplinare. 2. Transfer de concepte şi de metodologie dintr-o disciplină în alta. INTERES, interese s.n. (it. interesse, germ. Interesse) 1. Participare atentă Ia ceva. 2. Dorinţă de a câştiga; drept la un eventual câştig. 3. Beneficiu (1), avantaj. 4. Afecţiune, solicitudine, atenţie (2). 5. Dorinţa arzătoare pentru cineva sau ceva; ceea ce produce curiozitate; atracţie (2). 6. De interes general = care interesează pe toată lumea. A-şi face interesele = a se preocupa numai de treburile personale. A purta cuiva interes = a se îngriji de cineva. INTERESĂ, interesez vb, I (fr. [s Jinteresser, it. in-teressare) 1. A trezi interesul cuiva, a reţine atenţia cuiva; a face pe cineva părtaş la o acţiune, la un câştig. 2. A manifesta interes pentru...; a se informa despre... 3. Ce te interesează? = ce-ţi pasă, ce te priveşte? INTERESANT, -Ă, interesanţi, -te adj. (fr. interes-sant) 1. Care prezintă, stârneşte interes; demn de atenţie. 2. Care atrage atenţia; bizar, aparte. INTERESAT, -Ă, interesaţi, -te adj. (de la interesa. cf. fr. interesse, it. interessato) 1. Care are interes (într-o afacere), care trage foloase. 2. Care este foarte preocupat de interesele personale; calculat, meschin (1). 3. Care manifestă curiozitate. INTERETNIC, -Ă, interetnici, -ce adj. (inter- + etnic) Referitor la relaţia între, dintre etnii. INTERFAŢĂ1, interfeţe s.f. (inter- + faţă) Suprafaţă de separare a părţilor care ţin de faze diferite, într-un sistem fizico-chimic. INTERFAŢĂ2, interfeţe s.f. (engl., fr. inter face, ctfalfi Dispozitiv care converteşte semnalele electronice, astfel încât două aparate sau două sisteme să comunice între ele. 511 INTERLOP INTERFÂZIC, -Ă, interfazici, -ce adj. (engl. inter-phasic, fr. interphosique) Care se află între faze, dintre faze. ^ INTERFERA, interferez vb. I (fr. interferer) (Despre mişcări vibratorii) A produce interferenţă, a se suprapune (2); a se combina, a se încrucişa. INTERFERENT, -Ă, interferenţi, -te adj. (fr. inter-ferent) 1. (Despre fenomene, fapte, întâmplări) Care se suprapune. 2. (Despre mişcări vibratorii) Care prezintă interferenţă (1). INTERFERENŢĂ, interferenţe s.f. (fr. interference) 1. Suprapunere a două sau a mai multor unde sonore ori luminoase şi combinarea mişcărilor vibratorii. 2. Legare, încrucişare, întâlnire a două sau a mai multor elemente, fenomene etc. INTERFERENŢLÂL, -Ă, interferenţiali, -e adj. (fr. in-terferentiel) Referitor la interferenţă, de interferenţă. INTERFEROMETRIE, interferometrii s.f. (fr. in-tcrferometrie) Ansamblul metodelor de măsurare a unor mărimi fizice (lungimi, grosimi etc.), care se bazează pe interferenţă. INTERFEROMETRU, interferometre s.n. (fr. inter-ferometre) Aparat folosit pentru măsurarea interferenţei luminoase. INTERFERON, interferoni s.m. (engl. interferori, fr. interferon) Glicoproteină cu proprietăţi antivirale. INTERFLUVTU, interfluvii s.n (fr. interfluve, cf. fluviu) Relief, porţiune de teren care separă două văi vecine. INTERFOLIÂ, interfoliez vb. I (fr. interfolier) A insera file albe între paginile unei cărţi. INTERFON, interfoane s.n. (fr. interphone) Telefon cu difuzor care permite o comunicare între posturi, în cadrul aceleiaşi clădiri; intercom. INTERGALÂCTIC, -Ă, intergalactici, -ce adj. (engl. intergalactic, fr. intergalactique) Care se află între galaxii, dintre galaxii. INTERGLACIĂR, -Ă, interglaciari, -e (fr. interglci-ciaire) 1. S.n. Interglaciaţie; depozit din timpul unei interglaciaţii. 2. Adj. (Despre perioade geologice) Cuprins între două glaciaţii. INTERGLACIÂŢIE/INTERGLACIAŢIUNE, in-terglaciaţii/interglaciaţiuni s.f. (fr. interglaciation) Interval de timp cu climă caldă cuprins între două glaciaţii, în pleistocen; interglaciar (1). INTERGLACIAŢIUNE s.f. V. interglaciaţie. INTERIM s.n. (fr. interim) Interimat; interregn (2). INTERIMÂR, -Ă, interimari, -e s.m., adj. (fr. interi-maire) (Persoană) care exercită provizoriu o funcţie în locul titularului; ad-interim. INTERIMÂT, interimate s.n. (fr. interimat) Situaţia celui care îndeplineşte provizoriu o funcţie în locul titularului; interim; timp în care cineva ocupă această funcţie; funcţie interimară. INTERINDIVIDUĂL, -Ă, interindividuali, -e adj. (fr. interindividuel) Referitor la raporturile dintre (mai mulţi) indivizi. INTERIOR, -OĂRĂ, interiori, -oare (fr. interieur, lat. interior, -oris) 1. Adj., s.n. (Partea) care se află înăuntru, în centrul unei ţări; intem (1). 2. Adj. Referitor la latura sufletească, morală; privat (3). 3. S.n. Structură sufletească. 4. S.n. Domiciliu particular. 5. S.n. Viaţă de familie. 6. S.n. Post telefonic secundar, legat de o centrală. INTERIORITÂTE, inferiorităţi s.f. (fir. interiorite) Caracterul a ceea ce este interior; subiectivitate. INTERIORIZA, interiorizez vb. I (fr. interioriser) 1. A reflecta în conştiinţă, prin prisma propriei sensibilităţi, fenomene din realitatea exterioară. 2. A-şi frâna manifestările exterioare; a se închide în sine. INTERJECŢIE, interjecţii s.f. (fr. interjection, lat. interjectio) Partea de vorbire neflexibilă care exprimă sentimente, manifestări de voinţă sau care imită sunete ori zgomote. INTER JUDEŢEÂN, -Ă, inter judeţeni, -e adj. (inter2- + judeţean) Care există între judeţe, dintre mai multe judeţe. INTERLINGVISTICĂ s.f. (fr. interlinguistique) Studiul structurii şi noţiunilor de bază ale tuturor limbilor. INTERLINIÂ, interliniez vb. I (fr. interi igner, cf. linia) A separa prin interlinii. INTERLINIĂR, -Ă, interliniari, -e adj. (fr. interli-neaire) Scris sau tipărit între linii, între rânduri. INTERLINIE, interlinii s.f. (fr. interligne, cf. linie) Spaţiu alb între două rânduri de litere scrise sau tipărite ori între două linii ale unui portativ muzical. INTERLOCK, interlockuri s.n. (engl., fr. interlock) 1. Maşină de tricotat cu două rânduri de ace pe un cilindru; tricot indeşirabil. 2. Sincronizare a imaginii cu sunetul aferent; dispozitiv care are aceeaşi viteză de înregistrare şi de redare a peliculei cu aceea a benzii magnetice audio. INTERLOCUTOR, -OĂRE, interlocutori, -oare s.m. şi f. (fr. interlocuteur) Participant la o discuţie, la o conversaţie. INTERLOP, -Ă, interlopi, -e adj. (fr. interlope) Care are o reputaţie proastă; rău famat, dubios, suspect; care ţine de traficul ilegal. INTERLUDIU 512 INTERLUDIU, interludii s.n. (it. interludio, fr. in-terlude) 1. Piesă instrumentală scurtă care face legătura între două bucăţi muzicale mai importante. 2. Divertisment dramatic sau muzical între două părţi ale unui spectacol, între două emisiuni de radio sau de televiziune ctc. INTERMEDIA, intermediez vb. I (intermediu + -a) A mijloci, a înlesni un contact, o tranzacţie etc. INTERMEDIAR, -Ă, intermediari, -e (fr. interme-diaire, it. intermediario) 1. Adj. Care sc află la mijloc; tranzitoriu. 2. S.m. şi f. Mijlocitor, mediator (1). INTERMEDIU, intermedii s.n. (it. intermedio, fr. in-termede) 1. Ceea ce se află la mijloc. 2. Divertisment muzical sau dramatic jucat în antracte. 3. Prin intermediul (cuiva sau a ceva) = prin mijlocirea, cu ajutorul (cuiva sau a ceva). INTERMEZZO, intermezzouri s.n. (pr. intermeţo; it. intermezzo) 1. Divertisment muzical desfăşurat între părţile unui spectacol teatral. 2. Episod orchestral independent, într-o operă. 3. Piesă instrumentală scurtă cu un caracter intim. INTERMINABIL, -Ă, interminabili, -e adj. (fr. in-terminable, lat. intenninabilis) Care nu se (mai) sfârşeşte, exagerat de lung, kilometric, de dimensiuni foarte mari, care durează mult. INTERMINISTERIAL, -Ă, interministeriali, -e adj. (fr. interministeriel) Referitor la mai multe ministere; între, dintre ministere; interdepartamental. INTERMITENT, -Ă, intermitenţi, -te adj. (fr. inter-mittent, lat. intermittens, -ntis) Care se opreşte şi reîncepe Ia anumite intervale sau care acţionează cu întreruperi; discontinuu (2), neregulat; sacadat. INTERMITENŢĂ, intermitenţe s.f. (fr. intennittence) întrerupere, lipsă de continuitate în desfăşurarea unei acţiuni, a unui proces etc.; discontinuitate. INTERMOLECULÂR, -Ă, intermoleculari, -e adj. (fr. intermoleculaire) Care se află între molecule, care are loc între molecule. INTERMUNDIU, intermundii s.n. (lat. intermundia) Spaţii goale dintre lumile infinite, unde se află lăcaşul fericit al zeilor, potrivit filosofiei epicuriene. INTERMUSCULÂR, -Ă, inter musculari, -e adj. (fr. intermusculaire) Care este situat între muşchi. INTERN, -Ă, interni, -e (fr. interne, lat. internus) 1. Adj. Care se află în interiorul a ceva; lăuntric, intestin2. 2. S.m. şi f., adj. (Elev, ucenic) care locuieşte şi ia masa într-un internat. 3. Organ intern = organ situat în cavitatea toracică sau abdominală. Boli interne — bolile organelor din interiorul corpului. INTERNĂ, internez vb. I (fr. internet') L A instala un bolnav într-un spital, pentru tratament; a spitaliza. 2. A închide (pe cineva) într-un lagăr, într-un ospiciu etc., pentru supraveghere. INTERNARE, internări s.f. (de la interna) L Acţiunea de a (se) intema. 2. Fişă de internare ~ fişă pc baza căreia cineva se poate intema într-un spital, pentru tratament sau operaţie. INTERNAT, internate s.n. (fr. internat) 1. Şcoală care oferă elevilor, ucenicilor casă şi masă. 2. Practică efectuată în spitale de studenţii la mcdicinâ, în ultimii ani de studiu. INTERNAŢIONAL, -Ă, internaţionali, -e (fr. internaţional) 1, Adj. Care are loc între naţiuni; referitor la relaţiile dintre naţiuni; care cuprindc mai multe naţiuni; mondial. 2. S.m. şi f. Sportiv participant la o competiţie internaţională. 3. Drept internaţional = totalitatea normelor de drept carc reglementează raporturile dintre ţări. INTERNAŢIONALISM s.n. (fr. internationalismc) 1. Doctrină care preconizează solidaritatea şi cooperarea între naţiuni, popoare, ţări, partide etc. egale în drepturi, pentru susţinere reciprocă. 2. Doctrină conform căreia interesele naţionale trebuie subordonate unui interes general, supranaţional. INTERNAŢIONALIST, -Ă, internaţionalişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. internaţionaliste) (Adept) al internaţionalismului. INTERNAŢIONALITÂTE s.f. (fr. intemationalite) Starea, caracterul a ceea ce este internaţional. INTERNAŢIONALIZA, internaţionalizez vb. I (fr. internationaliser) A conferi caracter internaţional. INTERNAUT, -Ă, iniernauţi, -te s.m. şi f. (fr. inter-naute) Persoană care utilizează intemetul. INTERNET s.n. (fr. internet) Reţea informatică internaţională la care au acces computere concctate la reţele locale. INTERNIST, -Ă, internişti, -ste s.m. şi f. (germ. Internist) Medic specializat în boli interne. INTERNOD, internoduri s.n. (germ. Internodiunu it. internodio) Partea tulpinii unor plante cuprinsa între două noduri. INTERNUNŢIU, internunţii s.m. (it. intermmzio, lat. internuntius) Nunţiu papal ad-interim. INTEROCEÂNIC, -Ă, interoceanici, -ce adj. (fr. w-teroceanique) Care se află între două oceanc; carc leagă două oceane. INTEROCULĂR, -Ă, interoculari, -e adj. (fr. inter-oculaire) (Anat.) Interpupilar. INTEROGĂ, interoghez vb. I (fr. interroger, lat. in-terrogare) 1. A pune întrebări (unui martor, unui 513 INTERSCHIMBABIL inculpat ctc.); a examina cunoştinţele unui elev, ale unui student ctc. 2. (Fig.) A consulta, a examina. INTEROGATIV, -Ă, interogativi, -e adj. (fr. inter-rogatij) Care exprimă o întrebare; întrebător. INTEROGATORIU, interogatorii s.n. (fr. interroga-toirc) Totalitatea întrebărilor puse de judecător unei părţi implicate într-un proces şi a răspunsurilor primite; procesul-verbal care consemnează aceste întrebări şi răspunsuri. INTEROGAŢIE, interogaţii s.f. (fr. interrogation, lat. interrogatio) 1. întrebare. 2. Figură de stil care constă dintr-o întrebare, fară a solicita un răspuns. INTEROPERABILITÂTE s.f. (fr. interoperabilite) Capacitatea unor structuri militare (care ţin de două sau de mai multe state) de a coopera eficient la îndeplinirea unor misiuni. INTERORGÂNIC, -Ă, interorganiei, -ce adj. (fr. intcrorganique) Referitor la mai multe organe; dintre organe. INTEROSOS, -OÂSĂ, interosoşi, -oase adj. (fr. in-tcrosseiix) Situat între două oase. INTERPARLAMENTÂR, -Ă, interparlamentari, -e adj. (fr. interparlementaire) Care interesează mai multe parlamente; care întruneşte membrii mai multor parlamente. INTERPELĂ, interpelez vb. I (fr. interpeller, lat. in-terpcllare) 1. A pune întrebări asupra unei chestiuni. 2. A cerc (în parlament) unui ministru să ex-plicc, să justifice anumite decizii. INTERPELÂRE, interpelări s.f. (de la interpela) Drept al parlamentarilor de a cere explicaţii miniştrilor, guvernului, conducătorilor unor instituţii cen-tralc şi guvernamentale etc. asupra unor măsuri luate sau a politicii acestora. INTERPELATOR, -OÂRE, inerpelatori, -oare s.m. şi f. (fr. interpellateur) Persoană care face o interpelare. INTERPENETRAŢIE, interpenetraţii s.f. (fr. in-terpenetration) Pătrundere reciprocă, întrepătrundere a două sau a mai multor elemente, substanţe, fenomene etc. INTERPLANETÂR, -Ă, interplanetari, -e adj. (fr. intcrplanetaire) Referitor la spaţiul dintre planetele Sistemului Solar. INTERPOL n.pr. n. (fr. Interpol) Nume dat organizaţiei internaţionale de poliţie care luptă împotriva criminalităţii. INTERPOLÂ, interpolez vb. I (fr. interpoler, lat. interpolare) 1. A insera cuvinte sau fraze în textul unui manuscris ori într-un act. 2. (Mat.) A intercala într-o serie, într-un şir de valori cunoscute una sau mai multe mărimi determinate ori estimate. INTERPOLÂRE, interpolări s.f. (de la interpola, cf. fr. interpolation) Ceea ce a fost interpolat; inter-polaţie. INTERPOL ATOR, -OÂRE, interpolatori, -oare s.m. şi f. (fr. interpolatew\ lat. interpolatoi; -oris) Persoană care interpolează un text. INTERPOLÂŢIE, interpolaţii s.f. (fr. interpolation, lat. interpolatio) Interpolare. INTERPRET, -Ă, interpreţi, -te s.m. şi f. (fr. interprete, lat. interpres, -etis) 1. Persoană care traduce simultan dintr-o limbă în alta; translator, traducător. 2. Artist care interpretează un rol într-un spectacol, care recită o poezie, care cântă o lucrare muzicală etc. 3. Comentator. INTERPRETĂ, interpretez vb. I (fr. interpreter, lat. interpretări) 1. A explica, a lămuri ceva; (fig.) a decoda (2); a traduce; a comenta (un text). 2. A juca un rol într-un spectacol. 3. A executa o bucată muzicală. INTERPRETÂBIL, -Ă, interpretabili, -e adj. (fr. interpretable) Care poate fi interpretat; echivoc. INTERPRETATIV, -Ă, interpretativi, -e adj. (fr. in-terpretatij) Care poate fi interpretat; de interpretare; care explică. INTERPRETATOR, -OÂRE, interpretatori, -oare s.m. şi f. (fr. interpretateur) Persoană care interpretează, explică; comentator; exeget. INTERPROFESIONÂL, -Ă, inter profesionali, -e adj. (inter- + profesional, cf. fr. interprofession-nef) Care grupează, care interesează mai multe profesii. INTERPUNE, interpun vb. III (lat. inteponere, cf. fr. interposer, de la pune) 1. A pune, a plasa ceva între... 2. A interveni ca mediator; a mijloci; a se amesteca în raporturile dintre mai multe persoane. INTERPUPILÂR, -Ă, interpupilari, -e adj. (inter- + pupilor) Situat între centrele optice ale celor două cristaline ale ochilor; interocular. INTER-RÂIL s.n. (pr. internii; fr., it. interrail) Bilet care dă dreptul tinerilor sub douăzeci şi şase de ani să călătorească o lună de zile pc toate liniile feroviare europene. INTERREGN, interregnuri s.n. (fr. interregne, lat. interregnum) 1. Interval în carc un stat monarhic nu are suveran. 2. Interval în care o funcţie nu este asigurată dc titular; interim. INTERSCHIMBÂBIL, -Ă, interschimbabili, -e adj. (inter- + schimba + -bil, cf. fr. interchangeable) INTERSECTA 514 Carc se poate schimba, care îl poate înlocui pe celălalt; interşanjabil. INTERSECTA, intersectez vb. I (fr. intersecter) A se întretăia, a se încrucişa. INTERSECŢIE, intersecţii s.f. (fr. intersection, lat. intersectio) 1. încrucişare de drumuri; punct, loc de întretăiere. 2. (Mat.) Totalitatea elementelor comune a două mulţimi. INTERSEXUALITÂTE s.f. (fr. intersexualite) Schimbare a sexului unui animal sau al unei plante dioice, la maturitate; hermafroditism. INTERSIDERÂL, -Ă, inter siderali, -e adj. (fr. in-tersideraî) Care este situat între aştri; interstelar. INTERSINDICÂL, -Ă, inter sindicali, -e adj. (fr. in-tersyndicaî) Care are loc între mai multe sindicate. INTERSISTOLĂ, intersistole s.f. (fr. intersystole) Timpul scurs între sistola auriculelor şi sistola ventriculelor unei inimi. INTERSTADLAL, -Ă, inter stadiali, -e (engl. intersta-diaî) 1. S.n. Interval între două stadiale ale unei gla-ciaţii; interstadiu. 2. Adj. Referitor la interstadial (1). INTERSTÂDIU, interstadii s.n. (fr. interstade) In-terstadial (1). INTERSTELAR, -Ă, interstelari, -e adj. (fr. inter-stellaire) Care este situat între stele; interastral; in-tersideral. INTERSTIŢIÂL, -Ă, interstiţiali, -e adj. (fr. inter-stitiel) Care se găseşte într-un interstiţiu; (despre leziuni, inflamaţii) localizat în ţesutul conjunctiv al unui organ. INTERSTIŢIU, interstiţii s.n. (fr. interstice, lat. inter stitium) Spaţiu mic, gol între părţile unui tot, între două elemente (piese fixe sau mobile) apropiate; luft (1). INTERŞANJABIL, -Ă, interşanjabili, -e adj. (fr. in-terchangeable) Interschimbabil. INTERŞCOLÂR, -Ă, interşcolari, -e adj. (fr. inter-scolaire, cf. şcoală) Care se petrece între şcoli, dintre şcoli. INTERTIP, intertipuri s.n. (fr. intertype) Maşină tipografică de cules şi turnat litere în rânduri, folosită în transmisiunile telegrafice. INTERTRIGO s.n. (fr. intertrigo) Inflamaţie a pielii localizată la încheieturi, la sâni, la subsuoară şi la gât. INTERTROPICÂL, -Ă, intertropicali, -e adj. (fr. inter tropical) Care se află între cele două tropice. INTERUMAN, -Ă, intemmani, -e adj. (engl. inter-human) (Despre relaţii) Care are loc între oameni, dintre oameni. INTERURBAN, -Ă, interurbani, -e (fr. interurbani, cf. urban) 1. Adj. Dintre sau între două ori mai multe oraşe. 2. S.n. Telefon care stabileşte legătură între două localităţi. INTERVAL, intervale s.n. (fr. inteivalle, lat. intervalluni) 1. Distanţă, depărtare în timp sau în spaţiu; ecart; curs1 (2). 2. (Muz.) Diferenţă de înălţime între două sunete. 3. (Mat.) Mulţime dc puncte, de numere situate între două valori date. INTERVALOMETRU, inter\>alometre s.n. (engl. in-tervalometre) Dispozitiv automat al unui aparat fotografic care reglează timpul între două expuneri succesive. INTERVENI, intervin vb. IV (fr. interveni^ lat. in-tervenire) 1. A intra în acţiune; a intra în vorba; a mijloci o împăcare, o înţelegere etc.; a face un demers pentru a obţine o favoare. 2. A se întâmpla, a se ivi, a surveni. INTERVENIENT, -Ă, inter\>enienţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. intei'venant) (Persoană) care intervine ca parte într-un proces, într-o instanţă. INTERVENŢIE, intervenţii s.f. (fr. intervention, lat. interventio) 1. Participare la o acţiune, la o afaccrc, la un proces etc.; amestec, imixtiune, ingerinţă. 2. Luare de cuvânt. 3. Solicitare (1), cerere. 4. Intervenţie chirurgicală - acţiune terapeutică chirurgicală efectuată asupra unui organ sau a unui ţesut bolnav; operaţie (2). INTERVENŢIONISM s.n. (fr. interventionnismt’) Orientare de politică economică referitoare la intervenţia statului (directă şi indirectă, cu diferite grade de intensitate) în vederea dirijării economici în funcţie de obiectivele stabilite. INTERVENŢIONIST, -Ă, intervenţionişti, -ste (fr. interventionniste) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană, stat) care ia parte Ia o intervenţie armată, care susţine in-tervenţionismul. 2. Adj. Referitor la intervenţio-nism, caracteristic intervenţionismului. INTERVERSIUNE, interversiuni s.f. (fr. intencr-sion) Modificare, răsturnare a unei ordini (naturale, obişnuite); inversare. INTERVERTEBRAL, -Ă, intervertebrali, -c adj. (fr. intervertebral) Situat între două vertebre. INTERVERTI, intervertesc vb. IV (fr. interverlir, lat. intervertere) A răsturna ordinea obişnuită, naturală, a schimba locul termenilor într-o seric dată; a inversa. INTERVIEVATOR, -OÂRE, intervievatori, -oare s.m. şi f. (intervieva + -tor) Persoană carc ia un interviu. 515 INTOXICAŢIE INTERVIEVA, inten'ievez vb. I (fr. interviewer) A lua cuiva un interviu. INTERVIU, interviuri s.n. (engl., fr. interview) 1. Convorbire în cursul căreia un jurnalist pune întrebări unei personalităţi pentru a afla părerile acesteia în diverse probleme (de actualitate); (concr.) textul acestei convorbiri, în vederea difuzării în mass-media. 2. Discuţie preliminară a unui candidat în vederea angajării acestuia într-un serviciu. INTERVOCÂLIC, -Ă, intervocalici, -ce adj. (fr. in-ten'ocaiique) (Despre sunete) Care se află între vocale, dintre două vocale. INTERZICE, interzic vb. III (fr. interdire, cf. zice) A nu permite cuiva ceva; a opri; a pune sub interdicţie; a prohibi, a proscrie. INTERZIS, -Ă, interzişi, -se (de la interzice) 1. Adj. Care este oprit, care nu este permis; proscris (2). 2. S.m. şi f. Persoană pusă sub interdicţie în urma unei hotărâri judecătoreşti. INTERZONAL, -Ă, interzonali, -e (fr. interzonal) 1. Adj. Care este situat între două zone. 2. S.n. Competiţie sportivă care are loc între două zone. INTESTIN1, intestine s.n. (fr. intestin, lat. intesti-num) Partea tubului digestiv cuprinsă între stomac şi rect, Ia om şi la unele animale; (fam.) maţ. INTESTIN2, -Ă, intestini, -e adj. (fr. intestin, lat. in-testinus) (Livr.) Care se petrece în interiorul unui organism social; intern (1). Lupte intestine. INTESTINAL, -Ă, intestinali, -e adj. (fr. intestinal) 1. Referitor la intestin1; enteric. 2. Suc intestinal = lichid secretat de glandele intestinului1 subţire care conţine enzime şi participă la digestie. INTIM/INTIM, -Ă, intimi, -e adj. (fr. intime, lat. in-timus) 1. Interior şi profund; care constituie partea esenţială a unui lucru, a unei probleme etc.; (fig.) apropiat. 2. (Despre oameni) Legat de cineva printr-o amiciţie strânsă; afectuos, cordial, familiar (2). 3. Referitor la viaţa particulară sau familială a cuiva; privat (2), domestic (2); care se produce într-un cadru restrâns; informai (2); personal, particular (3), secret (1). INTIMA, intimez vb. I (fr. intimer, lat. intimare) 1. A notifica, a face cunoscut unei autorităţi. 2. A chema injustiţie; a cita (3). INTIMAT, -Ă, intimaţi, -te s.m. şi f. (de la intima, cf. fr. intime) Partea citată într-un proces ca pârât, in caz de recurs sau în altă cale de atac. INTIMIDA, intimidez vb. I (fr. intimider) A face să devină sau a deveni timid; a timora; a (se) speria, a (se) zăpăci. INTIMIDÂBIL, -Ă, intimidabili, -e adj. (fr. intimi-dable) Care poate fi (uşor) intimidat. INTIMISM s.n. (fr. intimisme) Redare a sentimentelor intime ale unui artist în propria operă. INTIMIST, -Ă, intimişti, -ste (fr. intimiste) 1. S.m. şi f. Artist care exprimă în propria creaţie sentimente intime; pictor al scenelor de interior; adept al intimismului. 2. Adj. Care exprimă sentimente intime. INTIMITATE, (3) intimităţi s.f. (fr. intimite) 1. Caracterul a ceea ce este intim, secret; prietenie strânsă. 2. Cadru limitat, cerc restrâns, familial. 3. (La pl.) Chestiuni personale. 4. A trăi (sau a fi) în intimitatea cuiva ~ a face parte dintre apropiaţii cuiva. INTIMIZÂ, intimizez vb. I (intim + -iza) A crea un mediu intim. INTITULA, intitulez vb. I (fr. intituler, lat. intitulare) 1. A da, a pune un titlu unei scrieri; a numi într-un fel pe cineva sau ceva. 2. A purta un titlu; a se numi. INTITULARE, intitulări s.f. (de la intitula) Titlu, titulatură, nume. INTOLERABIL, -Ă, intolerabili, -e adj. (fr. intole-rable, lat. intolerabilis) Care nu poate fi suportat, admis; inadmisibil; de neîngăduit, de nesuportat; fanatic (1). INTOLERANT, -Ă, intoleranţi, -te adj. (fr. intolerant) Care nu poate să tolereze nimic; neîngăduitor, nemilos, netolerant; sectant (2), sectar (2). INTOLERANŢĂ, intoleranţe s.f. (fr. intolerance) 1. Lipsă de îngăduinţă. 2. Incapacitate organică de a suporta anumite medicamente sau alimente. INTONĂ, intonez vb. I (it. intonare) 1. A da tonul pentru începerea unui cântec; a cânta. 2. A rosti, a accentua cu un anumit ton un cuvânt, o propoziţie etc. INTONÂŢIE, intonaţii s.f. (fr. intonation) 1. Variaţie a înălţimii vocii în timpul vorbirii; fel în care se accentuează un cuvânt, o frază; inflexiune, ton2 (2). 2. (Muz.) Emitere corectă a înălţimii unui sunet. INTONAŢIONĂL, -Ă, intonaţionali, -e adj. (germ. intonational) Referitor la intonaţie. INTOXICĂ, intoxic vb. I (fr. intoxiquer, lat. intoxicare) I. A(-şi) introduce substanţe toxice în organism; a (se) otrăvi. 2. (Fig.) A (se) plictisi foarte tare, a agasa sau a fi agasat. INTOXICĂRE, intoxicări s.f. (de la intoxica, cf. fr. intoxicat ion) 1. Otrăvire cu substanţe toxice. 2. Dezinformare prin propagandă înşelătoare. INTOXICÂŢIE, intoxicaţii s.f. (fr. intoxication) 1. Stare patologică provocată de introducerea sau de INTRA- 516 acumularea unor substanţe toxice în organism; otrăvire. 2. Intoxicaţie alimentară = toxiinfecţie alimentară. INTRA- (fr., it. intra-, lat. intra) Prefix cu sensul „în”, „între”, în cuvinte ca: intrauterin, intravilan. INTRAATOMIC, -Ă, intraatomici, -ce adj. (fr. in-tra-atomique) Din interiorul atomului, carc există în atom. INTRACARPATIC, -Ă, intracarpatici, -ce adj. (intra- + carpatic) Care se află în interiorul arcului Munţilor Carpaţi. INTRACELULÂR, -Ă, intracelulari, -e adj. (fr. in-tracellulaire) Carc se află sau se produce în interiorul celulei (vii). INTRACEREBRAL, -Ă, intracerebrali, -e adj. (fr. intracerebraf) Care sc află sau se petrece în interiorul creierului. INTRACOMUNITAR, -Ă, intracomunitari, -e adj. (fr. intracommunitaire) Care se petrece în interiorul unei comunităţi, mai ales în cadrul Uniunii Europene. INTRACONTINENTÂL, -Ă, intracontinentali, -e adj. (fr. intracontinental) Care se află în interiorul unui continent. INTRACRANIÂN, -Ă, intracranieni, -e adj. (fr. in-tracrânien) Care se găseşte în craniu. INTRACUTAN, -Ă, intracutani, -eadj. (germ. intra-kutan) Care se află în piele. INTRADĂ, intrade s.f. (it. entrata, germ. Intrade, engl. intrada) 1. Introducere în ritm de marş, la o compoziţie muzicală; uvertură scurtă. 2. (La dans) Trecere de la un număr la altul. INTRADERMIC, -Ă, intradermici, -ce adj. (fr. in-tradermique, engl. intradermic) Situat în dermă. INTRADERMOREÂCŢIE, intradermoreacţii s.f. (fr. intradermoreaction) Reacţie produsă prin injectarea intradermică a unei substanţe, cu scopul de a studia sensibilitatea organismului faţă de agenţii toxici, faţă de antibiotice etc. INTRADOS, intradosuri s.n. (fr. intrados) 1. (Arhit.) Faţa inferioară (interioară) a unui arc, a unei bolţi. 2. Suprafaţa inferioară sau concavă a unei aripi de avion. INTRADUCTIBIL, -Ă, intraductibili, -e adj. (in- + traductibil, cf. fr. intraduisible) Care nu poate fi tradus dintr-o limbă în alta. INTRAGLACIÂR, -Ă, intraglaciari, -e adj. (fr. in-traglaciaire) Care se află în masa unui gheţar. INTRALINGVISTIC, -Ă, intralingvistici, -ce adj. (fr. intraliguistique) Care se găseşte sau se desfaşoară în interiorul unei limbi. INTRAMOLECULÂR, -Ă, intramoleculari, a-niscr, it. intronizzare) 1. A (sc) urca pe tron ca domn, ca rege, ca împărat; a (sc) încorona. 2. A (se) stator* nici, a (sc) instaura (disciplina etc.). ÎNVESTI, învestesc vb. IV (fr. investir, lat. /mn-tire) A acorda oficial (unei persoane) un drcpl. o funcţic, o demnitate etc.; (în Evul Mediu) a da cuiva învestitura. ÎNVESTITURĂ, învestituri s.f (învesti + -tură. cf fr. investiture) Act solemn prin carc i sc acordă cuiva o demnitate; (în Evul Mediu) cercmonic solemnă prin care seniorul îi acorda vasalului un drept, un beneficiu sau o feudă. ÎNVIGORÂ, învigorez vb. I (it. invigorare) A (sc) face viguros; a (sc) însănătoşi. J JAB Jaburi s.n. (pr. geb; engl. jab) (La box) Lovitură scurtă şi repetată, plasată în regiunea nasului, pentru agasarea şi dezorientarea adversarului. JABIRU, jabiruri s.n. (fr.jabiru) Pasăre uriaşă asemănătoare berzei, de culoare neagră sau albă, cu un cioc puternic, curbat în sus, care trăieşte la sud de Sahara. JABOTIERĂJabotiere s.f. (fr. jabotiere) Muselină pentru jabouri. JABOXJjabouri s.n. (fr.jabot) Volan de dantelă, de mătase etc. fixat pe îmbrăcăminte la baza gâtului, care atârnă pe piept ca o cravată. JACARANDA s.m. (fr., engl Jacaranda) Arbore ornamental cu flori mov din America tropicală, al că-mi lemn, de esenţă preţioasă, se foloseşte în ebenisterie. JACARD, jacarde/jacarduri s.n. (fr.jacquard) Dispozitiv la războaiele de ţesut care serveşte la fabricarea unor ţesături cu desene complicate; ţesătură obţinută cu accst dispozitiv. JACHETA, jachete s.f. (fr.jaquette) Haină (tricotată) încheiată în faţă, purtată peste bluză, peste rochie sau peste cămaşă, care acoperă partea superioară a corpului. JACK, jackuri s.n. (pr. gee; fr., engl.jack) 1. Dispozitiv întrebuinţat în telefonia manuală, care stabileşte legătura dintre două linii, prin introducerea unei fişe. 2. Dispozitiv de interconectare electrică, folosit la unele magnetofoane şi casetofoane. JACKPOT, jackpoturi s.n. (pr. gâcpot; engl. jack-pot) Potul cel mare, la jocurile mecanice; (fig.) lovitură mare. MCMÂR s.n. (fr. jaquemart) Figură alegorică din metal sau din lemn, reprezentând un om înarmat cu un ciocan, care bate orele, Ia orologiile monumentale. JACQUERJE s.f. (pr. jacherie; fr. jacquerie) Răscoală ţărănească antifeudală din nordul şi nord-ves-tul Franţei, în sec. al XlV-lea. JACQUIER, jacquieri s.m. (pr.jachiâr; fr. jaquier) Arbore tropical cu fructe bogate în amidon. JACUZZI s.n. (pr. giacuzi; fr. jacuzzi) Bazin mic cu jeturi de apă sub presiune, destinat creării unor vârtejuri relaxante; duş cu hidromasaj. JAD, (2) jaduri s.n. (irjade) 1. Piatră semipreţioasă foarte dură, colorată de la alb-verzui la verde-închis, cu luciu sticlos. 2. Obiect făcut din această piatră. JADEIT, jadeite s.n. (fr. jadeite) Varietate verzuie sau albicioasă de jad, cu luciu sticlos, folosită în arta decorativă. JAGUAR, jaguari s.m. (fr. jaguar) Specie de leopard feroce, cu blană galbenă-roşcată cu pete negre, care trăieşte în America de Sud şi în America Centrală, până în sud-vestul S.U.A. JAGUARUNDI,yV7gj/fln//tt//' s.m. (fr.jaguarundi) Pisică sălbatică al cărei corp este alungit, care trăieşte în pădurile Americii tropicale. JAINISM s.n. (fr. jaînisme) Religie din India întemeiată în sec. al Vl-Iea î.H., care propovăduieşte auto-perfecţionarea morală şi ascetismul. JAINIST, -kjainişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. jaîniste) (Adept) al jainismului. JAIS s.n. (pr.je; fr.jais) Varietate neagră şi strălucitoare de antracit, folosită Ia confecţionarea unor obiecte de podoabă, mai ales mărgele. JALÂPĂ s.f. (frJalap, sp Jalapa) Plantă din Mexic ale cărei rădăcini au proprietăţi purgative; răşina extrasă din această plantă. JALEO 532 JALEO, jaleo s.n. (pr. haleo; sp.jaleo) Dans popular din Spania; melodia acestui dans. JALON, jaloane s.n. (fx. jalon) 1. Tijă sau bară lungă, de lemn sau de metal, care se înfige în pământ pentru marcarea unui aliniament de teren ori a unei direcţii. 2. (Fig.) Punct de reper; primul pas, prima etapă în desfăşurarea unei activităţi. JALONA, jalonez vb. I (fr. jalonner) 1. A marca pe teren punctele unui traseu. 2. (Fig.) A indica punctele principale ale unei probleme; a da o direcţie, a trasa un plan. J ALONER Jaloneri s.m. (fr. jalonneur) Persoană care face jalonări. JALUZEA, jaluzele s.f. (cf. fr.jalousie) (Mai ales la pl.) Stinghii de lemn, de aluminiu etc. aşezate orizontal ori vertical sau fâşii de material plastic puse simetric la ferestre, pentru a le apăra de acţiunea soarelui, de ploaie etc.; stor, persiană, rulou (1), tran-sperant, voleu2 (2). SAMAJame s.f. (fr., engl.jama) Puţ carstic sau avenă foarte mare. JAMAICÂN, -A, jamaicani, -e (fr. jamaîquain) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Jamaica. 2. Adj. Referitor la Jamaica sau la populaţia ei, al Jamaicăi sau al populaţiei ei. JAMĂICĂ s.f. (fr. [rhum de la] Jamaique) Rom de Jamaica, preparat din trestie de zahăr. JAMBĂ, jambe s.f. (fr. jambe) Fiecare dintre cele două picioare ale trenului de aterizare, de care sunt ataşate roţile avionului. 3AMBETA Jambete s.f. (fr.jambette) Mişcare a calului care, stând pe Ioc, ridică la orizontală un picior posterior. JAMBIERĂ, jambiere s.f. (fx. jambiere) învelitoare de pânză, de postav sau de piele care acoperă şi protejează gamba unor sportivi; partea armurii care protejează gamba. JAMBON, jamboane s.n. (fr. jambon) Şuncă (afumată) de porc. JAMBOREE s.f. (fr., engl.jamboree) Reuniune internaţională, într-o tabără, a cercetaşilor. JANDÂRM,ytf//<7fl;77// s.m. (fr. gendarme) 1. Militar din cadrul jandarmeriei. 2. Femeie solidă care are un aer autoritar. JANDARMERIE, jandarmerii s.f. (fr. gendarmerie) (în trecut) Poliţie militară care acţiona la sate; (astăzi) forţă militară care asigură şi menţine ordinea publică; localul în care îşi are sediul o astfel de forţă. JANILIE s.f. (cf. fr. chenille) Fir gros de catifea folosit pentru brodat, pentru împodobit sau pentru împletit obiecte de îmbrăcăminte. JANSENISM s.n. (fr. jansenisme) Curent social-rc-ligios catolic apărut în sec. al XVII-lea în Olanda şi în Franţa, bazat pe doctrina teologului olandez Comelius Jansenius, care susţinea predestinarea şi propovăduia austeritatea. JANSENIST, -Ă Jansenişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. janseniste) (Adept) al jansenismului. JANTĂ, jante s.f. (fx. jante) 1. Partea exterioară periferică a unei roţi de autovehicul, de bicicletă, pe care se fixează pneul. 2. A rămâne (sau a fi) pe jantă-a avea cauciucul dezumflat; (fig.) a rămâne fară bani. JAPANOLOG, -AJapanologi, -ge s.m. şi f. (germ. Japanolog) Specialist în japanologie. JAPANOLOGIE s.f. (germ. Japanologie) Studiul culturii şi civilizaţiei japoneze. JAPON s.n. (fr. japon) (Rar) Porţelan, fildeş sau mătase fină de provenienţă japoneză. JAPONEZ, -A, japonezi, -e (fr. japonais) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Japonia; nipon. 2. S.f. Limbă vorbită de japonezi (1). JARx Jaruri s.n. (fr.jarre, engl.y'tfr) Vas marc de lut ars, de gresie, folosit pentru păstrarea alimentelor (peşte, came, ulei etc.). JAR2 s.n. (fx.jarre) (La ovine) Păr scurt de pe partea din faţă a capului şi de pe extremităţile membrelor, SARDAJarde s.f. (fr Jarde) (La cal) Tumoare osoasă apărută pe faţa exterioară a jaretului. JARDINIERĂ, jardiniere s.f. (fr. jardiniere) Etajeră, suport, cutie cu pământ pentru flori sau pentru ghivece cu flori, amplasată mai ales sub ferestre sau pe balcoane. JARET Jarete s.n. (fr.jarret) Articulaţie a membni-lui posterior al animalelor patrupede, care sc află între gambă şi fluier; garet. JARGON, jargoane s.n. (fr. jargon) Limbaj specific unei anumite categorii sociale, profesionale etc., care cuprinde cuvinte şi expresii împrumutate din alte limbi. J ARGONAUT, -ĂJaigonauţi, -te s.m. şi f. (jargon + -naut) Creator de jargon, care atentează la puritatea limbii (mai ales în Europa). JARGONIZÂRE s.f. (jargon + -izare, cf. fx.jaigon-ner) Transformarea limbajului cotidian în jargon. JARTIERĂ, jartiere s.f. (fr. jarretiere) Acccsoriu elastic de îmbrăcăminte care menţine ciorapul întins pe picior; fiecare dintre părţile elastice ale unui portjartier terminate cu un dispozitiv pentm fixat ciorapul. JASMIN,^/;///// s.m. (fx.jasmin) Arbust meditera-neean şi extrem-oriental cu flori galbene sau albe, plăcut mirositoare; iasomie; parfum extras din accst arbust. 533 JTVRÂT JASP s.n. (fr. jaspe) Rocă silicioasă compactă, viu colorată (roşie, verde, galbenă sau neagră), alcătuită din calcedonie şi compuşi ai fierului, folosită ca piatră semipreţioasă. JAVANEZ, -ÂJavanezi, -e (pr. iavanez; fr.javanais) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Insula Java. 2. S.f. Limbă din grupul indonezian vorbită de javanezi (1). JAVEL n.pr. n. (fr. feait de] Javef) Apă de Javel = soluţie apoasă de hipoclorit de sodiu, folosită ca dezinfectant. JAVELINĂ, javeline s.f. (fr.javeline) (înv.) Suliţă lungă şi subţire, din Evul Mediu. JAVELIZÂRE s.f. (cf. fr. javelîisation) Procedeu de sterilizare a apei, pentru a o face potabilă, prin tratare cu apă de Javel. JAVRĂ,yVnre s.f. (de la n.pr. Javarra „rasa de câini fară păr”) 1. Câine slab şi jigărit; jigodie. 2. (Fig.) Persoană lipsită de caracter, om de nimic. JAZZ s.n. (pr. gez/giaz; engl., fr. jazz) 1. Muzică modernă cu ritm vioi şi sincopat, cu un caracter de improvizaţie, care îmbină elemente de folclor nord-a-merican (proprii negrilor) cu melodii europene. 2. Orchestră formată din instrumente de suflat şi de percuţie care execută această muzică; jazzband. JAZZBAND, jazzbanduri s.n. (pr. gezbend/giâz-band; engl., fr.jazz-band) Jazz (2). JAZZISTIC, -ĂJazzistici, -ce adj. (pr. gezistic/gia-zistic;jazz + -istic) De jazz, referitor Ia jazz. JAZZMAN Jazzmeni s.m. (pr. gezmăn/giăzmăn; engl. jazzman) Interpret de jazz. JEANS/JEANŞI s.m. pl. (pr. gins; engl. am. [blue] jeansy cf. iijeans) 1. Pânză groasă rezistentă, de bumbac sau de cânepă, mai ales albastră. 2. Blugi. JEANŞI s.m. pl. v. jeans. JEEP Jeepuri s.n. (pr. gip; engl., ir Jeep) Maşină mică de campanie. JEJUN Je/j/m/n s.n. (iijejunum, latJeiunum) Partea intestinului subţire, cuprinsă între duoden şi ileon. JEJUNÂL, -ĂJejunaîi, -e adj. (fr. jejunaî) AI jeju-nului; referitor la jejun. JEJUNITĂ,ye/t/wte s.f. (iTjejunite) Inflamaţie a je-junului. JELEU, jeleuri s.n. (fr. gelee) Produs culinar cu aspect gelatinos, obţinut din sucuri de fructe fierte cu zahăr; peltea. JENĂ,y’e/jez vb. I (fr. gener) 1. (Despre îmbrăcăminte, încălţăminte) A strânge, a roade; (fig.) a stânjeni, a incomoda, a deranja. 2. (Fig.) A se sfii. JENANT, -A Jenanţi, -te adj. (fr. genant) Supărător, neplăcut, incomodant, penibil. JENAT, -A Jenaţi, -te adj. (de la jena, cf fr. gene) Stânjenit; încurcat; ruşinat, penibil. JENĂ,y. j -onis) Fiecare dintre formele în carc sc prezintă 549 LEGITIMIST textul unui autor în manuscrise sau în ediţii; mod de a citi un pasaj dintT-un text, pentru a stabili verşi-unea originară. LED, leduri s.n. (engl. led) Diodă electroluminescentă. LEGA, leghez vb. I (fr. leguer, lat. legare) A lăsa prin testament; a testa1. LEGAL, -Ă, legali, -e adj. (fr. legal, lat. legalis) Conform legii, potrivit legii, bazat pe lege; licit; legitim (1). LEGALITATE s.f. (fr. legalite) 1. Calitatea, starea a ceea ce este conform legii. 2. Situaţia unui stat organizat pe bază de legi; ansamblu de legi ale unei ţâri. 3. A fi (sau a intra) în legalitate - a se conforma legilor în vigoare. LEGALIZA, legalizez vb. I (fr. legaliser) A autentifica un act, un document etc.; a face legal o acţiune, o situaţie; a face să fie recunoscut în mod oficial ceva. LEGALMENTE adv. (fr. legalement) în mod legal, conform legii. LEGAT1, legaţi s.m. (fr. legat, lat. legatus) 1. (în Antichitate) Trimis al senatului, al împăratului etc., într-o provincie romană. 2. Nunţiu; înalt demnitar. LEGAT2, legate s.n. (lat. legatum) Dispoziţie testamentară lăsată pentru o moştenire, pentru un bun etc.; bun lăsat cuiva printr-o asemenea dispoziţie. LEGATAR, -Ă, legatari, -e s.m. şi f. (fr. legataire, lat. legatarius) Beneficiar, moştenitor al unui legat2. LEGATO adv. (it. legato) (Muz.) Fără pauză între sunete, în mod continuu. LEGAŢIE, legaţii s.f. (fr. legation, lat. legatio) Reprezentanţă diplomatică de rang inferior ambasadei; localul, sediul acestei reprezentanţe. LEGENDAR, -Ă, legendari, -e adj. (fr. legendaire) 1. Care există sau provine din legendă; (p. ext.) intrat în legendă; fabulos, imaginar, mitic. 2. Bine-cunos-cut, faimos, celebru. LEGENDĂ, legende s.f. (fr. legende, lat. legenda) 1. Povestire în proză sau în versuri în care realitatea se îmbină cu fabulosul, care evocă personaje, întâmplări bazate pe un adevăr istoric ori pe o închipuire mistică, sau explică geneza unei fiinţe (mitice), a unui fenomen etc.; mit. 2. Text, inscripţie care explică semnele convenţionale de pe o hartă, de pe un plan etc. LEGHE, leghe s.f. (it. lega) Unitate de măsură pentru distanţă, folosită în unele ţări: leghe kilometrică modernă (= 4 km) şi leghe maritimă (= 5,555 km). LEGHORN n.pr. n. (pr. legorn; engl. Leghorn) Rasă de găini bune producătoare de ouă. LEGIFERĂ, legiferez vb. I (fr. legiferer) A face să devină legal; a elabora, a emite legi; a promulga o lege conform unei proceduri stabilite. LEGIONĂR, -Ă, legionari, -e (fr. legionnaire, lat. legionarius) 1. S.m. Soldat dintr-o legiune romană2 (2). 2. S.m. Soldat, militar în legiunea străină. 3. S.m. şi f. (în România interbelică) Membru al organizaţiei fasciste Garda de Fier. 4, Adj. Referitor la legionari. LEGISLÂ, legislez vb. I (de la legislaţie) A elabora legi. LEGISLATIV, -Ă, legislativi, -e (fr. legislatif) 1. Adj. Care se referă la legi, despre legi; care face, elaborează şi adoptă legi; care legiferează. 2. S.n. art. Parlament. LEGISLATOR, legislatori s.m. (fr. legislateur, lat. legislator, -oris) Legiuitor; (fig.) persoană care fixează regulile unei arte sau ale unui curent artistic. LEGISLATURĂ, legislaturi s.f. (fr. legislature) Durata mandatului unui organ legislativ. LEGISLĂŢIE, legislaţii s.f. (fr. legislation, lat. legislaţia) Totalitatea legilor dintr-o ţară sau dintr-un domeniu juridic; corp de legi. LEGIST, -Ă, legişti, -ste adj. (fr. legiste) Medic legist (şi substantivat, m.) = medic care rezolvă aspectele medicale care privesc justiţia. LEGITĂTE, legităţi s.f. (lege + -itate, cf. rus. za-konomernosti) însuşirea fenomenelor de a se desfăşură conform legilor (obiective); ansamblul legilor din natură, din societate şi din gândire. LEGITIM, -Ă, legitimi, -e adj. (fr. legitime, lat. le-gitimus) L Consacrat, consfinţit prin lege; legal. 2. Just (2), echitabil, îndreptăţit. 3. Legitimă apărare = situaţie în care s-a comis un act de violenţă pedepsit de lege, dar justificat ca act de apărare împotriva unei agresiuni imediate şi injuste. LEGITIMĂ, legitimez vb. I (fr. legitimei) 1. A(-şi) dovedi identitatea pe baza unui document legal. 2. A acorda unui copil nelegitim drepturile de copil legitim. 3. (Fig.) A justifica (3), a îndreptăţi. LEGITIMĂŢIE, legitimaţii s.f. (fr. legitimation) Act, document oficial care dovedeşte identitatea unei persoane, gradul, funcţia etc. LEGITIMISM s.n. (fr. legitimisme, germ. Legiti-mismus) Principiu monarhic care proclamă în stat dreptul inalienabil Ia tron al dinastiilor legitime (îndepărtate ca urmare a unor evenimente sociale sau politice) şi puterea absolută a acestora. LEGITIMIST, -Ă, legitimişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. legitimiste) (Adept) al Iegitimismului. LEGITIMITATE 550 LEGITIMITATE s.f. (fr. legitimite) Calitatea de a fi legitim. LEGIUNE, legiuni s.f. (fr. legion, lat. legio, -onis) 1. (în Antichitate) Unitate militară romană de mari dimensiuni. 2. Nume dat unor formaţiuni militare sau paramilitare. 3. (Fig.) Mulţime; ceată, gloată. 4. Legiune străină = unitate militară (în Franţa şi în Spania) formată din mercenari, cu garnizoana în colonii. Legiunea de onoare = decoraţie franceză acordată indigenilor sau străinilor pentru merite militare, politice, literare, artistice deosebite. LEGUÂN, leguani s.m. (engl. leguan) Şopârlă cu creastă din America tropicală. LEGUMĂ, legume s.f. (fr. legume, lat. legumen) L Produs alimentar de origine vegetală (fasole, cartofi, ceapă etc.); zarzavat; (la pl.) crudităţi (2). 2. (Fig.) Persoană redusă la o existenţă vegetativă. LEGUMICULTURĂ s.f. (legumă + cultură) Teoria şi practica cultivării legumelor; cultura legumelor. LEGUMIERĂ, legumiere s.f. (fr. legumier) Vas adânc de porţelan, cu capac, pentru servit legume. LEGUMINĂ s.f. (fr. legumine) Substanţă albuminoa-să extrasă din seminţele leguminoaselor. LEGUMINOS, -OĂSĂ, leguminoşi, -oase (fr. legu-mineux) 1. Adj. (Despre plante) Care are ca fruct o păstaie. 2. S.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledo-nate cu fructele păstăi; papilonacee; (şi la sg.) plantă dicotiledonată din această familie. LEJER, -Ă, lejeri, -e adj. (fr. îeger) Care este uşor, comod la purtare; lax. LEJERITÂTE s.f. (lejer + -itate, cf. fr. legerete) 1. Calitatea a ceea ce este lejer; uşurinţă; comoditate. 2. (Fig.) Inconsistenţă, neseriozitate, instabilitate. LEMĂ, leme s.f. (fr. lemme) 1. (Mat.) Enunţ preliminar a cărui demonstraţie contribuie Ia rezolvarea unei teoreme. 2. (Log.) Propoziţie preliminară a unei demonstraţii care nu are o legătură imediată obligatorie cu propoziţia de demonstrat. 3. Cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. LEMING, lemingi s.m. (fr. lemming) Mic mamifer rozător din regiunile arctice asemănător hârcio-gului. LEMNACEE, lemnacee s.f. (fr. lemnacee) (La pl.) Familie de plante monocotiledonate acvatice, plutitoare, având ca tip lintiţa; (şi la sg.) plantă mono-cotiledonată din această familie. LEMPIRĂ, lempire s.f. (fr. lempira) Unitate monetară principală în Honduras. LEMURI s.m. pl. (fr. lemures, lat. lemures) Sufletele rătăcitoare ale morţilor, în mitologia romană; strigoi, fantome (1). LEMURIÂN, lemurieni s.m. (fr. lemuricn) (La pl.) Subordin de primate2 inferioare mici, arboricolc, nocturne, tipice Madagascarului; prosimian; (şi la sg.) primat2 din acest subordin; (adjcctival) mamifer lemurian. LENÂJ, lenajuri s.n. (fr. lainage) Ţesătură subţire de lână; îmbrăcăminte de lână. LENINISM s.n. (rus. leninizm, fr. leninisme) Mar-xism-leninism. LENINIST, -Ă, leninişti, -ste s.m. şi f., adj. (rus. leninist, fr. leniniste) (Partizan) al leninismului. LENITIV, -Ă, lenitivi, -e adj., s.n. (fr. lenitif lat. Ic* nitivus) (Substanţă, medicament) care calmează durerile. LENJERIE s.f. (fr. lingerie) Rufarie de corp şi dc pat; lenjuri. LENJURI s.n. pl. (fr. Unge) Rufarie de corp; lenjerie. LENT, -Ă, lenţi, -te adj. (fr. lent, lat. lentus) Carc sc face, care se mişcă încet; domol; progresiv, treptat, trenant. LENTICULÂR, -Ă, lenticulari, -e adj. (fr. lenticu-laire, lat. lenticularis) în formă de lentilă; rotund. LENTIGO s.n. (fr., lat. lentigo) Pată mică pigmentară a pielii, cu aspect de nev; pistrui. LENTILĂ, lentile s.f. (fr. lentille) L Disc optic transparent, adâncit sau bombat, care are proprietatea dc a devia convergent sau divergent, în mod regulat, razele de lumină. 2. Lentilă de contact = lentilă fină pentru corectarea vederii, aplicată direct pc globul ocular, peste iris, LENTITUDINE s.f. (cf. fr. lentitude) încetineală, lipsă de energie; apatie. LENTO adv. (it. lento) (Muz.) Domol, lin; (substantivat, n.) compoziţie muzicală executată lent. LENTOÂRE s.f. (fr. lenteur) Lipsă de repeziciune, de vivacitate în mişcare; încetineală; (fig.) dificultatea de a înţelege repede. LEONIN1, -Ă, leonini, -e adj. (lat. leoninus, fr. leonin) 1. Privitor la leu; ca de leu. 2. Clauză leonină~ clauza unui contract de societate civilă prin carc unul sau unii dintre asociaţi îşi stipulează beneficiul ori refuză să participe la pierderile socictăţu. LEONIN2, -Ă, leonini, -e adj. (fr. leonin) Versuri!cori ine = versuri ale căror emistihuri rimează. Rimei leonină = rimă în care două sau trei silabe sunt asemănătoare. LEOPÂRD, leoparzi s.m. (fr. leopard, lat. leopor-dus) 1. Mamifer carnivor feroce din familia fclidc-Ior, care are blană gălbuie cu pete roşcate sau negre, din Asia şi Africa; panteră; blana acestui mamifer. 2. Leopardul zăpezilor = irbis. 551 LEUCODERMIE LEPIDODENDRON, lepidodendroni s.m. (fi*, lepi-dodendron) Arbore fosil din clasa ferigilor, foarte înalt, cu o coroană în formă de umbrelă; cripto-gamă vasculară. LEPIDOPTER, lepidoptere s.n. (fr. lepidoptere) (La pl.) Ordin de insecte cu aripi membranoase cu solzi fini, care cuprinde fluturii; (şi la sg.) insectă din acest ordin. LEPIDOPTEROLOG, -Ă, lepidopterologi, -ge s.m. şi f. (germ. Lepidopterolog) Specialist în lepidop-terologie. LEPIDOPTEROLOGIE s.f. (fr. lepidopterologie) Studiul fluturilor. LEPORID, leporide s.n. (fr. leporides) (La pl.) Familie de mamifere rozătoare, având ca tip iepurele; (şi la sg.) mamifer rozător din această familie. LEPROM, leproame s.n. (fr. leprome) Nod subcutanat caracteristic leprei. LEPROS, -OÂSĂ, leproşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. lepreiix) (Bolnav) de lepră. LEPROZERIE, leprozerii s.f. (fr. leproserie) Colonie sau spital destinat izolării şi îngrijirii leproşilor. LEPTON, leptoni s.m. (fr. lepton) Nume generic dat particulelor atomice elementare, cu masa de repaus mai mică decât masa unui nucleon. LEPTOSPIRĂ, leptospire s.f. (fr. leptospire) Proto-zoar în formă de spirală, agent patogen al leptospi-rozei. LEPTOSPIROZĂ, leptospiroze s.f. (fr. leptospirose) Boală infecţioasă provocată de leptospiră, transmisă de şobolani şi de apele murdare, manifestată prin febră, icter etc. LESA, lese s.f. (fr. laisse) Curea folosită pentru legatul şi purtatul câinilor. LESBIÂN, -Ă, lesbieni, -e (fr. lesbien) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Insula Lesbos. 2. S.f., adj. (Femeie) care practică lesbianismul. LESBIANISM s.n. (lesbian + -ism) Relaţie sexuală între femei; safism, tribadism. LEST, lesturi s.n. (fr. lest) 1. Greutate suplimentară (nisip, pietriş) pusă într-o (aero)navă, în nacela unui balon, pentru a-i mări stabilitatea; balast (1); sa-vură (2). 2. (Fig.) Lucru inutil, împovărător. LESTÂ, lestez vb. I (fr. lester) A încărca o (aero)navă, nacela unui balon etc. cu lest. LETÂL, -Ă, letali, -e adj. (fr. letal, lat. letalis) Care provoacă moarte; mortal (1), de moarte. LETALITÂTE s.f. (fr. letali te) Mortalitate. LETARGIC, -Ă, letargici, -ce adj. (fr. lethargique) I. Care ţine de letargie. 2. Encefalită letargică = boală infecţioasă a encefalului, transmisă de musca ţeţe şi manifestată prin febră, somnolenţă şi paralizie; boala somnului. LETARGIE s.f. (fr. lethatgie) Stare patologică în care funcţiile vieţii par suspendate; leşin; moarte aparentă; (fig.) apatie, inactivitate totală. LETCON, letcoane s.n. (de la germ. Lotkolben) Ciocan electric de lipit. LETON, -Ă, letoni, -e (fr. letton) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Letonia. 2. S.f. Limbă indo-europeană din ramura baltică vorbită de letoni (1). LETRINĂ, letrine s.f. (fr. lettrine) 1. Literă majusculă omată, tipărită la începutul unui capitol sau al unui paragraf, în ediţii bibliofile. 2. Literă sau grup de litere majuscule tipărite în dicţionare, deasupra paginilor sau a coloanelor, pentru a indica iniţialele cuvintelor; colontitlu. LETRISM s.n. (fr. lettrisme) Mişcare artistică şi literară din Franţa care consideră că esenţa poeziei rezidă în simpla sonoritate a sunetelor, dispuse arbitrar. LEUCEMIC, -Ă, leucemici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. leucemique) (Suferind) de leucemie. LEUCEMIE s.f. (fr. leucemie) Boală neoplazică de sânge, caracterizată prin creşterea patologică a numărului leucocitelor din organism, prin apariţia unor leucocite imature şi prin mărirea splinei; Ieucoză (1), mieloză. LEUCIT s.n. (fr. leucite) 1. Silicat de aluminiu şi de potasiu din grupul feldspaţilor, specific unor roci vulcanice. 2. Organ al celulelor vegetale care conţine substanţe nutritive (amidon) sau pigmenţi (clorofilă); plast. LEUC(O)- (fr. leuco-, gr. leukos) Element de compunere cu sensul de „alb”, în cuvinte ca: leucocit, leucocitoză. LEUCOCIT, leucocite s.n. (fr. leucocyte) Celulă sangvină albă; globulă albă. LEUCOCITÂR, -Ă, leucocitari, -e adj. (fr. leucocy-taire) 1. Care aparţine leucocitelor, referitor la leucocite. 2. Fonmtlă leucocitară = proporţie relativă a diferitelor categorii de leucocite conţinute în sânge. LEUCOCITOGENEZĂ s.f. (fr. leucocytogenese) Leucopoieză. LEUCOCIT6ZĂ, leucocitoze s.f. (fr leucocytose) Creştere patologică a numărului de leucocite în sânge. LEUCODERMIE, leucodermii s.f. (fr. leueodermie) Decolorare a pielii, cauzată de lipsa sau de dispariţia pigmenţilor. LEUCOGRÂMĂ 552 LEUCOGRAMĂ, leucograme s.f. (fr. leucogramme) Hemogramă carc redă numărul leucocitclor prezente într-un milimetru cub dc sânge. LEUCOM, leticoame s.n. (fr. leucome) Pată albă formată pc comcc în urma unei plăgi sau a unei ulceraţii; (pop.) albeaţă. LEUCOPATIE, Icucopatii s.f. (fr. leucopathie) Boală dc piele caractcrizată prin apariţia de zone albe, (ară pigmenţi; vitiligo. LEUCOPENIE, leucopenii s.f. (fr. leucopenie) Scădere patologică a numărului globulelor albe din sânge. LEUCOPLĂST, leucoplaste s.n. (germ. Leukoplast, fr. leucoplaste) Bandă adezivă impregnată cu un tip dc cauciuc, lipicioasă pe o parte, folosită la fixarea pansamentelor pc răni; emplastru. LEUCOPLAZIE, Icucoplazii s.f. (fr. leucoplasie) Transformare patologică a unei mucoase în ţesut comos, albicios. LEUCOPOIEZĂ s.f. (fr. leucopoiese) Proces dc formare a globulelor albe; leucogeneză. LEUCOREE, leucoree s.f. (fr. leucorrhee) Scurgere vaginală albicioasă, uneori purulentă. LEUCOREIC, -Ă, leucoreici, -ce adj., s.f. (leucoree + -ic, fr. leucorrheique) (Bolnavă) de leucoree. LEUCOZĂ, leucoze s.f. (fr. leucose) 1. Leucemie. 2. Leucoza găinilor — boală virotică, transmisibilă prin ouăle găinilor infectate. LEVANTIN, -Ă, levantini, -e (fr. levantin) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană, spec. negustor) din Levant. 2. Adj. (Depr.) Necinstit, intrigant, ipocrit. LEVÂTĂ, levate s.f. (cf. fr. levee) 1. Scoatere a mo-soarelor sau a ţevilor pline dc pe maşinile de semi-tors ori de filat dintr-o filatură; cantitate de fire obţinută prin această operaţie. 2. Totalitatea cărţilor de joc pe care le adună câştigătorul de pe masă. LEVLATĂN, (3) leviatane (fr. leviathan) 1. N.pr. m. Monstru marin biblic, distructiv, cu o constituţie complexă şi cu o forţă colosală, una dintre ipostazele diavolului; (în basme) căpcăun. 2. S.m. (Fig.) Organizaţie statală şi politică absolutistă. 3. S.n. Agregat folosit pentru spălarea lânii brute. LEVIER, leviere s.n. (fr. le\rier) Pârghie de manevră. LEVIGÂ, levighez vb. I (fr. leviger) A transforma un material în praf fin, cufundându-1 într-un lichid şi lăsându-l să se depună. LEVIT, leviţi s.m. (fr. levite) Preot, la vechii evrei. LEVITÂŢIE s.f. (fr. levitation) 1. Ridicare corporală în aer sau ridicare a diverselor corpuri prin voinţă. fară sprijin mecanic, atribuită ocultiştilor, fachirilor etc. 2. Tehnică prin care un obiect poate fi sustras acţiunii gravitaţiei. LEV1TĂ, levite s.f. (fr. levite) 1. Redingotă lungă, purtată în sec. al XVIlI-lca. 2. Rochie largă, foarte lungă. LEVIZITĂ s.f. (fr., engl. lewisite) Gaz dc lupta cu acţiunc vczicantă. LEVRIER, levrieri s.m. (fr. levrier) Câine dc vânătoare cu un cap alungit, cu picioarc înalte şi puternice şi cu pântece supt, foarte rapid, specializat în vânarca iepurelui. LEVULOZĂ s.f (fr. levulose) (Biochim.) FrucUv/ă. LEXEM, lexenie s.n. (fr. lexeme) Cuvânt; scmnntcm. LEXEMĂTIC, -Ă, lexematici, -ce adj. (fr. Icxenui-tique) Referitor la lexem. LEXIC s.n. (fr. lexique) Totalitatea cuvintelor unei limbi; vocabular (1); totalitatea cuvintelor spccificc dintr-o limbă, dintr-un domeniu, dintr-o cpocă, dintr-o operă ctc. LEXICÂL, -Ă, lexicali, -e adj. (fr. lexical) Carc se referă la lexic, de lexic, al Icxicului. LEXICO- (fr. lexico-, gr. lexikon) Element dc compunere cu sensul dc „lexic”, „dicţionar”, în cuvintc ca: lexicografic, lexicologie. LEXICOGRĂF, -Ă, lexicografi, -e s.m, şi f. (fr. lexico-graplie) Specialist în lexicografic; autor dc dicţionare. LEXICOGRÂFIC, -Ă, lexicografici, -ce adj. (fr. k-xicographique) Referitor Ia lexicografic, dc lexicografic. LEXICOGRAFIE s.f. (fr. lexicographie) L Ştiinţa şi practica întocmirii dicţionarelor. 2. Totalitatea dicţionarelor (de un anumit fel, dintr-o ţară, dintr-o epocă etc.). LEXICOL6G, -Ă, lexicologi. -ge s.m. şi f. (fr. kxi-cologue) Spccialist în lexicologie. LEXICOLOGIC, -Ă, lexicologiei, -ce adj. (fr. kxi-cologique) Referitor la lexicologie, dc lexicologie. LEXICOLOGIE s.f. (fr. lexicologie) Studiul lexicului unui sistem sociocultural dat. LEXICON, lexicoane s.n. (lat., fr. lexicon) Dicţionar tehnic sau enciclopedic (aferent unui domeniu). LEXICOTECĂ, lexicoteci s.f. (germ. Lexikotck) Colecţie de dicţionare. LEZĂ, lezez vb. I (fr. leser) LA răni; (fig.) a ofensa. 2. A aduce (cuiva) un prejudiciu, a păgubi (pc cincva); a impieta; a dezavantaja. LEZĂRD (pr. lezăr, fr. lezară) 1. S.m. ŞopârJă. 2. S.n. Piele tăbăcită de şopârlă. LEZĂRDĂ, lezarde s.f. (fr. lezarde) L Panglică decorativă folosită pentru acoperirea rostului dc prindere a feţelor unei tapiserii. 2. Fisură într-un zid. LEZIUNE, leziuni s.f. (fr. lesion, lat. laesio, -onis) 1. Modificare patologică a structurii unui ţesut, a 553 LIBERTATE unui organ; rană, contuzie, plagă (1). 2. Prejudiciu material. LEZMAIESTÂTE/LEZMAJESTÂTE s.f. (fr. lese-majestc) Crimă de lezmaiestate = ofensă adusă unui suveran în statele monarhice, considerată de lege drept crimă şi pedepsită ca atare. LEZMAJESTATE s.f. v. lezmaiestate. LIÂ, liez vb. I (fr. lier) A lega, a închega (un sos, o dulceaţă, o cremă etc.). LIANĂ, liane s.f. (fr. liane) Plantă (tropicală) cu tulpină foarte lungă şi flexibilă, care se agaţă pe trunchiurile copacilor, pe ziduri etc. LIANT, lianţi s.m. (fr. liant) 1. Material (fluid) de legătură, de întărire a bulgărilor, a granulelor etc.; aglomerant. 2. Substanţă care fixează un pigment pe fibra textilă. LIBAŢIE, libaţii s.f. (fr. libation, lat. libatio) Act ritual care consta în vărsarea unei cupe de vin, de lapte etc. pe un altar, pe pământ, ca omagiu adus zeilor sau întru pomenirea unui defunct; (p. ext.) închinarea paharului cu băutură în cinstea cuiva, la o petrecere. LIBEL, libele s.n. (fr. libelle) Scriere satirică mai violentă decât pamfletul. LIBELÂ, libelez vb. I (fr. libeller) A redacta (într-o formă legală) un act juridic sau administrativ. LIBELIST, -Ă, libelişti, -ste s.m. şi f. (fr. libelliste) Autor de libele. LIBELULĂ, libelule s.f. (fr. libellule) Insectă cu un corp lung şi subţire, cu patru aripi străvezii, frecventă deasupra apelor stătătoare dulci; calul-dracului. LIBER1, libere s.n. (fr. liber) Ţesut fibros prin care circulă seva, la plantele veziculare. LIBER2, -Ă, liberi, -e adj. (fr. libre, lat. liber) 1. Carc dispune de persoana şi de timpul propriu; disponibil (1); independent (1), autonom; emancipat (1). 2. Care acţionează după propria voinţă; care nu este supus niciunei restricţii; neîngrădit. 3. Neocupat, vacant (1), gol. 4. Degajat, natural în mişcări. 5. Traducere liberă = traducere care nu respectă riguros originalul. A vorbi liber = a ţine un discurs, o cuvântare fară a citi. A vedea cu ochiul liber -a vedea fară ajutorul unui instrument optic. Desen liber= desen artistic. Liber-profesionist = persoană care practică o profesie fară a fi angajat pe bază de contract. în aer liber = afară, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, în Ioc descoperit. Liber consimţit = de bunăvoie. liberâbil, -ă, liberabili, -e adj. (fr. liberable) (Despre imobile) Care poate fi eliberat (imediat). LIBERĂL, -Ă, liberali, -e (fr. liberal, lat. liberalis) 1. Adj. Care aparţine liberalismului. 2. Adj. Cu vederi largi, generos (1), tolerant. 3. S.m. Membru al unui partid liberal. 4. Partid liberal = partid politic care susţine liberalismul (1). LIBERALISM s.n. (fr. liberalisme) 1. Doctrină politică şi economică al cărei scop este să promoveze iniţiativa privată, opunându-se socialismului şi dirijismului. 2. Atitudine tolerantă. LIBERALIST, -Ă, liberalişti, -ste adj. (liberal + -ist) Care susţine liberalismul. LIBERALITÂTE, liberalităţi s.f. (fr. liberalite, lat. liberalitas, -atis) (Livr.) Mărinimie, generozitate. LIBERALIZÂ, liberalizez vb. I (fr liberaliser) A face mai liberal, mai liber; a lăsa să se dezvolte, să acţioneze liber. LIBER-ARBITRU s.m. (fr. libre arbitre) Libertate absolută, decisă exclusiv de voinţa individuală. LIBER-CUGETĂTOR, -OÂRE, liber-cugetători, -oare s.m. şi f. (tibet2 + cugetător, cf. fr. libre pen-seur) Adept al unei gândiri libere, neîngrădită de religie. LIBERIÂN1, -Ă, liberieni, -e adj. (fr. liberien) Care aparţine liberului1. LIBERIÂN2, -Ă, liberieni, -e s.m. şi f., adj. (fr. liberien) (Persoană) din Liberia. LIBERO, libero s.m. (it. libero) (în fotbal) Jucător plasat în spatele liniei de fundaşi, pe care se bazează strategia apărării. LIBER-SCHIMBISM s.n. (liber1 + schimb + -ism, cf. fr. libre-echangisme) Doctrină economică al cărei scop este să susţină libertatea comerţului, renunţarea la taxele vamale protecţioniste, neamestecul statului în comerţ. LIBER-SCHIMBIST, -Ă, liber-schimbişti, -ste adj., s.m. şi f. (libet2 + schimb + -ist, cf. fr. libre-echan-giste) (Adept) al liber-schimbismului. LIBERT, liberţi s.m. (lat. libertus) Sclav eliberat, în Roma antică. LIBERTÂR, -Ă, libertari, -e adj., s.m. şi f. (fr. liber-taire) (Adept) al libertăţii absolute; anarhist (2). LIBERTÂTE, libertăţi s.f. (fr. liberte, lat. libertas, -atis) 1. Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. 2. Starea unei persoane care se bucură de drepturi politice şi civile în stat; starea unei persoane sau a unui grup de persoane care nu depinde de un stăpân; situaţia unei persoane care nu se află în închisoare. 3. (La pl.) Drepturi cetăţeneşti. 4. în libertate = în voie, după bunul-plac. A-şi lua libertatea să... (sau de a...) = a-şi permite LIBERTICID 554 să... A pune în libertate = a elibera (din închisoare). Libertate de conştiinţă = dreptul oricărui cetăţean de a avea opinie proprie. Libertatea de gândire sau libertatea cuvântului = opinia cuiva care gândeşte liber; dreptul oricui de a-şi exprima opiniile. LIBERTICID, -Ă, liberticizi, -de adj. (fr. liberticide) Care desfiinţează libertatea; înrobitor. Legi liberticide. LIBERTIN, -Ă, libertini, -eadj. (fr. libertin, lat. liber-tinus) 1. Indecent, uşuratic, desfrânat; licenţios. 2. (Rar) Spontan, sălbatic. LIBERTINAJ s.n. (fr. libertinage) Comportare, mod de viaţă libertin (1); desfrâu, licenţă (3); libertinism. LIBERTINISM s.n. (libertin + -ism, germ. Liberti-nismus) Libertinaj; goliardie. LIBIAN, -Ă, libieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. libyen) (Persoană) din Libia. LIBIDINOS, -OÂSĂ, libidinoşi, -oase adj. (fr. libi-dineux, lat. libidinosus) Obsedat de plăceri erotice; senzual (2), lasciv, desfrânat, lubric. LIBIDINOZITÂTE, libidinozităţi s.f. (fr. libidino-site) (Rar) înclinare spre lascivitate. LIBIDO s.n. (lat., fr. libido) Eros; apetit sexual. LIBRAR, librari s.m. (fr. libraire, lat. librarius) Proprietar al unei librării; vânzător (de cărţi) într-o librărie. LIBRĂŢIE, libraţii s.f. (fr. libration) L Oscilaţie uşoară şi aparentă a Lunii, în cursul mişcării de rotaţie în jurul axei sale. 2. Oscilaţie (1), unduire. LIBRĂRIE, librării s.f. (librar+ -ărie, cf. fr. librai-rie) Magazin în care se vând cărţi. LIBRET, librete s.n. (it. libretto) 1. Textul literar al unei opere dramatice muzicale. 2. Carnet eliberat unui deponent de casele de economii. LIBRETIST, libret işti s.m. (it. librettistă) Autor de librete (1). LICANTROP, -Ă, licantropi, -e s.m. şi f. (fr. lycan-thrope) Bolnav de licantropie. LICANTROPIE s.f. (fr. lycanthropie) Formă de delir în care bolnavul se crede lup. LICEÂL, -Ă, liceali, -e adj. (it. liceale) Care se referă la liceu, de liceu. LICEÂN, -Ă, liceeni, -e s.m. şi f. (fr. lyceen) Elev de liceu. LICENŢĂ, licenţe s.f. (fr. licencey lat. licenţia) 1. Titlu obţinut în urma trecerii examenului de diplomă, după terminarea studiilor universitare. 2. Autorizaţie pentru exercitarea unui comerţ, a unei industrii sau pentru o activitate de import-export; brevet de producere a unei mărfi sau de prestare a unui serviciu. 3. Atitudine, ţinută care întrece limitele bunci-cuvi-inţe; lipsă de respect pentru formele obişnuite. 4. Abatere de la anumite reguli gramaticale sau sintacticc, în versificaţie. Licenţă poetică. LICENŢIĂ, licenţiez vb. I (fr. licencier, cf. licenţă) A concedia pe cineva dintr-un post. LICENŢIÂT, -Ă, licenţiaţi, -te s.m. şi f. (fr. licencic, it. licenziato) Titular al unei diplome universitare. LICENŢIOS, -OĂSĂ, licenţioşi, -oase adj. (fr. //-cencieux, lat. licentiosus) Care încalcă normele ctice; imoral, libertin. LICENŢIOZITÂTE, licenţiozităţi s.f. (licenţios + -itate, it. licenziosită) Caracterul a ceea ce este licenţios; comportare, vorbă etc. licenţioasă. LICEU, licee s.n. (fr. lycee, lat. lyceum) Ciclu secundar în sistemul de învăţământ, superior şcolii generale. LICHEFIÂ, lichefiez vb. I (fr. liquefier) A trece din stare gazoasă în stare lichidă. LICHEFIĂBIL, -Ă, lichefiabili, -e adj. (fr. liquefia-ble) (Despre substanţe) Care poate fî lichefiat. LICHEFIÂNT, -Ă, lichefianţi, -te adj. (fr. liquefiant) Care produce o lichefiere. LICHEN, licheni s.m. (fr. lichen) 1. Plantă talofitâ reprezentând simbioza dintre o ciupercă şi o alga, care trăieşte pe scoarţa arborilor, pe sol, pe stânci ctc. 2. Lichen plan sau lichen = boală de piele cronică, manifestată prin mici papule violacee aglomerate, prin pigmentare, prin îngroşarea excesivă a pielii ctc. LICHENIC, -Ă, lichenici, -ce adj. (fr. lichenique) (Bot.) Referitor la licheni (1). LICHENIFICÂRE s.f. (cf. fr. lichenification) (Med.) îngroşare exagerată a cutelor naturale ale pielii, care devine aspră, striată. LICHENOLOG, -Ă, lichenologi, -ge s.m. şi f. (germ. Lichenologe) Specialist în lichenologie. LICHENOLOGIE s.f. (fr. lichenologie, engl. lichc-nology) Studiul lichenilor. LICHID, -Ă, lichizi, -de (fr. liquide, lat. liquidus) 1. Adj., s.n. (Corp) care curge şi ia forma vasului in care este pus. 2. Adj. (Despre bani) Care este în numerar; cu care se poate plăti imediat; cash. 3. S.n. Ceea ce este în stare fluidă; băutură, aliment carc curge. 4. Consoană lichidă (şi substantivat, f.) = consoană laterală şi vibrantă. LICHIDĂ, lichidez vb. I (fr. liquider) 1. A termi* na (1), a încheia (o acţiune, un fapt etc.); a casa (2). 2. A îndeplini formalităţile pentru încetarea unei situaţii juridice sau financiare; a achita (2), a plăti o datorie; a desfiinţa o întreprindere, o societatc. 3. (Fam.) A omorî, a asasina. 555 LIGULĂ LICHIDÂBIL, -Ă, lichidabili, -e adj. (fr. îiquidable) Care poate fl lichidat. LICHIDATOR, -OÂRE, lichidatori, -oare s.m. şi f. (fr. liquidateur) Persoană fizică sau juridică autorizată, care, conform legii, lichidează bunurile unei întreprinderi, ale unei bănci etc. LICHIDIÂN, -Ă, lichidieni, -e adj. (fr. liquidien) De natură lichidă. LICHIDITÂTE, (2) lichidităţi s.f. (cf. fr. liquidite) 1. Calitatea, starea a ceea ce este lichid (1). 2. (Mai ales la pl.) Totalitatea banilor de care dispune o întreprindere, un patron etc., în casă sau în bancă, pentru a face plăţile la termen; bani lichizi (2). LICHIOR, lichioruri s.n. (fr. liqueur) Băutură alcoolică dulce, preparată fară fermentare, care conţine suc de fructe, esenţe aromate şi substanţe colorante. LICIT, -Ă, liciţi, -te adj. (fr. licite, lat. licitus) Care este permis de lege; legal. LICITA, licitez vb. I (fr. liciter, lat. licitări) A face oferte Ia o licitaţie; a vinde ceva prin licitaţie. LICITÂNT, -Ă, licitanţi, -te s.m. şi f. (germ. Lizi-tant) Persoană care face oferte la o licitaţie. LICITAŢIE, licitaţii s.f. (fr. licitation, lat. licitatio) Vânzare publică a unor bunuri (mărfuri) şi servicii, atribuite persoanei care oferă suma cea mai mare. LICOÂRE, licori s.f. (fr. liqueur, lat. liquor, -oris) 1. Substanţă lichidă; băutură (pe bază de alcool) savuroasă, fină. 2. Lichid medicamentos. LICORN, licorni s.m. (fr. licorne) (Livr.) Animal fabulos cu un corp de cal sau de taur, cu un corn în frunte, întâlnit în arta şi în literatura medievală; inorog. LICOROS, -OÂSĂ, licoroşi, -oase adj. (fr. liquo-reiLx) Ca o licoare, ca lichiorul. LICTOR, lictori s.m. (fr. licteur, lat. lictor, -oris) (în Roma antică) Bărbat care mergea în faţa înalţilor magistraţi purtând fascii, însemnele puterii acestora. LIDER, lideri s.m. (engl., fr. leader) 1. Conducător al unui partid politic, al unei organizaţii sindicale, al unui grup; şef (1). 2. Concurent sau echipă care se află în fruntea unei competiţii. 3. întreprindere, grup, produs care ocupă primul loc într-un domeniu. LIED, lieduri s.n. (pr. lid\ germ. Lied) Compoziţie muzicală vocală, cu sau fară acompaniament instrumental (de obicei, pian), scrisă pe textul unei poezii scurte. LIE-DE-VIN adj. invar. (pr. lidovert; fr. lie-de-vin) Mov. LIEN, lienuri s.n. (lat. lien) Splină. LIENÂL, -Ă, lienali, -e adj. (lat., germ. lienal) Al splinei. LIERNĂ, lierne s.f. (fr. lierne) Piesă de lemn sau bară metalică servind drept legătură; (arhit.) nervură de piatră la cheia arcelor. LIFT, lifturi s.n. (engl. lift) 1. Ascensor. 2. (La tenis, Ia volei) Lovitură care transmite mingii o traiectorie ascendentă. LIFTĂ, liftez vb. I (fr. lifter, cf. engl. lift) 1. (La tenis) A trimite mingea de jos în sus, prin lovituri uşoare. 2. A aduce Ia suprafaţă ţiţeiul acumulat în gaura de sondă. 3. (Fig.) A sâcâi, a enerva pe cineva. LIFTBOY, liftboy s.m. (engl. lift-boy) Liftier. LIFTIER, -Ă, liftieri, -e s.m. şi f. (fr. liftier) Persoană care manevrează (şi întreţine) liftul într-o clădire publică; liftboy. LIFTING, liftinguri s.n. (engl., fr. lifting) 1. Intervenţie chirurgicală cu scop estetic, care constă în întinderea pielii pentru îndepărtarea ridurilor. 2. Curăţare (a sculpturilor). LIGAMENT, ligamente s.n. (fr. ligament, lat. liga-mentum) Fascicul rezistent de fibre care uneşte oasele la articulaţii, părţi ale scheletului sau fixează anumite organe din cavitatea abdominală; tendon. LIGAMENTOS, -OÂSĂ, ligamentoşi, -oase adj. (fr. ligamenteu.x) De natura ligamentului. LIGATURĂ, ligaturi s.f. (fr. ligature, lat. ligatura) 1. Legare cu un fir de aţă, cu un catgut a unui vas sangvin, a unui sau a mai multor organe, pentru a închide orificiul acestora; fir folosit la această legare. 2. Semn grafic care conţine mai multe litere; logotip. LIGĂ, ligi s.f. (fr. ligue, it. liga) Asociaţie, uniune de state, de oraşe sau alianţă politică, socială, culturală etc. constituită pentru a realiza un obiectiv comun; federaţie (2). LIGNICOL, -Ă, lignicoli, -e adj. (fr. lignicole) (Despre insecte, vegetale) Care trăieşte pe lemne sau pe putregaiuri. LIGNIFICÂ, lignific vb. I (cf. fr. lignifier) A (se) transforma în lemn; a (se) impregna cu lignină. LIGNINĂ, lignine s.f. (fr. lignine) Substanţă organică din ţesuturile plantelor lemnoase care le face impermeabile şi rigide. LIGNIT, ligniţi s.m. (fr. lignite) Cărbune natural sfa-râmicios (inferior huilei), cafeniu sau brun-negru, cu putere calorică mică. LIGNOFOLIU s.n. (germ. Lignofol) (Tehn.) Fanerit. LIGNOZĂ s.f. (germ. Lignose) Celuloză. LIGULÂT, -Ă, ligidaţi, -te adj. (fr. ligide) (Despre corola compozeelor) Care are formă de ligulă. LIGULĂ, ligide s.f. (fr. ligide) Apendice membranos situat între limb şi teacă, la frunzele gramineelor. LILA 556 LILA (fr. lilas) L Adj. invar. De culoare violetă, liliachie (ca floarea de liliac). 2. S.n. Culoare lila (1). LILIACEE, liliacee s.f. (fr. liliacee) Familie de plante monocotiledonate, cu bulbi şi flori diferit colorate, având ca tip crinul; (şi la sg.) plantă din această familie. LILIĂL, -Ă, liliali, -e adj. (fr. lilial) De culoarea crinului alb. LILIPUT adj. invar. (n.pr. n. Lîlliput, cf, rus. liliput) Mic; pitic, liliputan (1). Dicţionar liliput. LILIPUTAN, -Ă, liliputani, -e (liliput + -an, cf. fr. lilliputien) L Adj. De dimensiuni foarte mici; minuscul, liliput. 2. S.m. şi f., adj. Pitic. LIMÂX, limacşi s.m. (fr. limace, lat. limax) Melc fară cochilie, cu un corp alungit. LIMB, (1, 2,3) limburi (fr. limbe, lat. limbus) 1. S.n. Partea Iată a frunzei, legată de ramură sau de tulpină printr-un peţiol; lamină (1). 2. S.n. Marginea exterioară, gradată a unui instrument de măsură. 3. S.n. Marginea unui astru. 4. S.m. (La catolici) Loc în cer unde stau sufletele drepţilor şi ale copiilor nebotezaţi; (fig.) stare vagă. LIMBAJ, limbaje s.n. (limba + -aj, cf. fr. langage) 1. Sistem de comunicare format din sunete articulate, caracteristic oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă sentimentele, ideile; limbă, grai. 2. Mod de exprimare propriu unei comunităţi umane date, unui individ. 3. (Fig.) Modalitate de exprimare a sentimentelor, a ideilor. 4, Mijloc de comunicare observat la animale. 5. Limbaj comun - mijloc de înţelegere simplu. Limbaj artificial = sistem de caractere şi de simboluri folosit în programarea pe calculator. LIMERICK s.n. (n.pr. Limerick, cf. it. limerick) Poezie scurtă, umoristică, de un comic absurd. LIMFADENIE, limfadenii s.f. (fr. lymphadenie) Hipertrofie a ganglionilor limfatici. LIMFADENITĂ, limfadenite s.f. (fr. lymphadânite) (Med.) Adenită. LIMFANGIOM, limfagioame s.n. (fr. lymphangiome) Tumoare benignă (congenitală) a vaselor limfatice. LIMFANGITĂ, limfangite s.f. (fr. lymphangite) Infla-maţie a vaselor limfatice. LIMFATIC, -Ă, limfatici, -ce adj. (fr. lymphatique) 1. Care conţine limfa, care se referă la limfa. Ganglion limfatic. Vas limfatic. 2. (Despre oameni; şi substantivat) Care suferă de limfatism. LIMFATISM s.n. (fr. lymphatisme) Boală caracterizată prin mărirea volumului organelor limfatice, prin paloare şi prin lipsă de energie, frecventă la copii. LIMFĂ, limfe s.f. (fr. lymphe, lat. lymphă) Lichid incolor limpede care hrăneşte ţesuturile corpului omenesc cu substanţe din sânge şi care ţine în suspensie globulele albe. LIMF(O)- (fr. lympho-, lat. lymphă) Element de compunere cu sensul de „limfa”, în cuvinte ca: limfo-pa tic, limforagie. LIMFOBLĂST, limfoblaste s.n. (fr. lymphoblastc) Celula embrionară a limfocitelor. LIMFOCIT, limfocite s.n. (fr. lymphocyte) Varietate de globule albe care se află în limfa şi în sânge, cu rol important în procesul de imunitate. LIMFOCITOZĂ, limfocitoze s.f. (fr. lymphocytose) Creştere anormală a numărului limfocitelor din sânge. LIMFOGRAFIE, limfografii s.f. (fr. lymphographic) Radiografie a vaselor şi a ganglionilor limfatici, după injectarea unei substanţe de contrast. LIMFOGRANULOMATOZĂ, limfogranulomaio-ze s.f. (fr. lymphogranulomatose) Boală contagioasă caracterizată prin hipertrofia ganglionilor limfatici şi a ţesuturilor limfoide; splenomegalie. LIMFOID, -Ă, limfoizi, -de adj. (fr. lymphoide) 1. (Despre unele ţesuturi conjunctive) în care se formează limfocitele. 2. Organe limfoide = organe cu ţesuturi limfoide (ganglioni limfatici, amigdale etc.). LIMFOM, limfoame s.n. (fr. lymphome) Tumoare cu aspect de ganglion limfatic, formată din limfocite; tumefacţie ganglionară. LIMFOPATIE, limfopatii s.f. (fr. lymphopathic) Nume generic dat bolilor sistemului limfatic. LIMFOPENIE, limfopenii s.f. (fr. lymphopenie) Scădere, sub cantitatea normală, a numărului limfocitelor din sânge. LIMFOSARCOM, limfosarcoame s.n. (fr. lympho-sarcome) Tumoare malignă a ganglionilor limfatici. LIMICOL, -Ă, limicoli, -e adj. (fr. limicole) (Despre animale) Care trăieşte în mâlul de pe fundul apelor curgătoare, al lacurilor. LIMIER, limieri s.m. (fr. limier) Câine de vânătoare de talie mare, cu urechile lăsate, care abate vânatul: copoi. LIMINÂR, -Ă, liminari, -e adj. (fr. liminaire) (Livr.) De la începutul unei cărţi, al unui poem, al unei dezbateri; iniţial (1), introductiv (1). LIMITĂ, limitez vb. 1 (fr. limiter, lat. limitare) A (sc) restrânge între anumite limite; a (se) delimita (2K a (se) mărgini. LIMITĂBIL, -Ă, limitabili, -e adj. (fr. limitable) Care poate fi limitat. 557 LINIE LIMITAT, -Ă, limitaţi, -te adj. (de la limita, cf. fr. limite) Restrâns între anumite limite; (fig.) prost, mărginit, obtuz. LIMITATIV, -Ă, limitativi, -e adj. (fr. limitatij) Care limitează, care reduce între anumite limite. LIMITA, limite s.f. (fr. limite, lat. limes, -itis) 1. Linie care marchează sfârşitul unei întinderi; margine, extremă (2), extremitate (1). 2. (Fig.) Punct până Ia care ajung posibilităţile, mijloacele, facultăţile etc. ale cuiva. 3. (Mat.) Valoare fixă către care tind valorile unei variabile. 4. La limita = în caz extrem. limită teritorială = graniţă. Limită de vârstă = vârstă până la care cineva poate ocupa legal o funcţie publică. LIMITROF, -Ă, limitrofi, -e adj. (fr. Umitrophe) Care se află la hotar, la graniţă şi se învecinează cu cineva; vecin, învecinat, mărginaş, de frontieră. LIMNEE, limnee s.f. (fr. limnee) Moluscă gastero-podă de apă dulce, cu o cochilie spiralată, ascuţită la vârf. LIMNI-/LIMNO- (fr. limni-Zlimno-, gr. limne) Element de compunere cu sensul de „lac”, în cuvinte ca: limnimetrie, limnologie. LIMNIMETRIC, -Ă, limnimetrici, -ce adj. (fr. lim-nimetrique) Referitor Ia limnimetrie. LIMNIMETRIE s.f. (fr. limnimetrie) Măsurarea variaţiei nivelului unor ape (curgătoare, stătătoare). LIMNIMETRU, limnimetre s.n. (fr. limnimetre) Instrument folosit în limnimetrie; miră hidrometrică. LIMNO- v. Iimni-, LIMNOBIOLOGIE s.f. (fr. limnobiologie) Studiul organismelor din lacuri şi mlaştini. LIMNOLOG, -Ă, limnologi, -ge s.m. şi f. (fr. limno-logue) Specialist în limnologie. LIMNOLOGIE s.f. (fr. limnologie) Ştiinţă ce se ocupă cu studiul fenomenelor fizice şi biologice care au loc în lacurile naturale şi artificiale; hidrologie lacustră. LIMONÂDĂ, limonade s.f. (fr. limonade, germ. Li-monade) Băutură acidulată preparată din suc de lămâie, apă şi zahăr; citronadă. LIMONIT s.n. (fr. limonite) Minereu de fier, gal-ben-brun sau roşcat. LIMOTERAPIE, limoterapii s.f. (fr. limotherapie) Terapie pentru scăderea greutăţii corporale, care constă în reducerea drastică a alimentaţiei. LIMPID, -Ă, limpizi, -de adj. (lat. limpidus, fr. limpide) (Livr.) 1. Clar şi transparent; limpede. 2. (Fig.) Deschis, sincer. LIMPIDITÂTE, limpidităţi s.f. (fr. limpidite, lat. limpid i tas, -atis) (Livr.) Limpezime, claritate (1). LIMUZINĂ, limuzine s.f. (fr. limousine) Automobil de lux nedecapotabil, cu patru uşi şi şase geamuri laterale. LINACEE, linacee s.f. (fr. linacee) (La pl.) Familie de plante erbacee care are ca tip inul; (şi la sg.) plantă din această familie. LINEĂL, lineale s.n. (germ. Lineal) 1. Riglă pentru trasarea, măsurarea sau verificarea liniilor şi a dimensiunilor. 2. Dispozitiv de ghidare a materialului de laminat Ia intrarea în laminor; riglă de oţel care formează jgheabul de cerneală la piesele tipografice. 3. Dispozitiv al maşinii de cusut, care execută cusături paralele cu marginea materialului. LINER, litiere s.n. (pr. lăinăr; engl. liner) Pachebot de cursă lungă. LINGOTIERĂ, lingotiere s.f. (fr. lingotiere) Tipar din fontă în care se toarnă metale sau aliaje lichide pentru obţinerea lingourilor. LINGOU, lingouri s.n. (fr. lingot) Bloc de metal sau de aliaj (oţel, aur etc.) obţinut prin turnare în lingo-tieră; bară. LINGUĂL, -Ă, linguali, -e adj. (fr. lingual) 1. Care aparţine limbii, care se referă la limbă. 2. Consoană linguală (şi substantivat, f.) = consoană articulată cu ajutorul limbii. LINGVIST, -Ă, ling\>işti, -ste s.m. şi f. (fr. linguiste) Specialist în lingvistică. LINGVISTIC, -Ă, lingvistici, -ce (fr. linguistique) 1. S.f. Ştiinţă care studiază limba şi legile de dezvoltare ale acesteia; glotologie. 2. Adj. Care aparţine lingvisticii (1). LINIĂ, liniez vb. I (linie + -a) A trasa linii (drepte) pe hârtie. LINIAMENT, liniamente s.n. (fr. lineament, cf. linie) 1. Fiecare dintre liniile elementare care definesc conturul general, forma unei fiinţe, a unui obiect. 2. Prima schiţă a unei lucrări, primul contur al unei opere. LINIĂR, -Ă, liniari, -e adj. (fr. lineaire, lat. linearis) 1. Care are forma unei linii drepte; referitor la linii; făcut din linii regulate; (fig.) simplu, plictisitor. 2. (Mat.) A cărui variaţie poate fi redată printr-o dreaptă; (despre ecuaţii) de gradul întâi. 3. Mişcare liniară = mişcare rectilinie. LINIARITĂTE s.f. (fr. linearite) însuşirea de a fi liniar. LINIATURĂ, liniaturi s.f. (germ. Lineatur) Ansamblul linilor (orizontale, oblice şi verticale) imprimate pc caiete, pe registre etc. LINIE, linii s.f. (lat. Unea, germ. Linie, fr. ligne) 1. Limita unei suprafeţe sau intersecţia a două suprafeţe. LINIMENT 558 2. Trăsătura, contur (1); şir. 3. Ficcare dintre subdiviziunile gradelor marcate pc un termometru. 4. Riglă. 5. Trăsătură a nasului, a feţei. 6. Siluetă (2), talie (1). 7. Itinerar, traseu (1). 8. Calc, direcţic (1), sens. 9. Dcsccndenţă (1), filiaţie (1). 10. Margine. 11. Ansamblu dc produse (mai ales) cosmetice. 12. în linie - în şir drept. Linie frântă - zigzag. Linie ferată = cale ferată. Afipe linia de plutire = a fi pe o linie obţinută prin intersecţia suprafeţei apei cu corpul unei nave; (fig.) a se menţine la un nivel convenabil; a nu se da la fund. Linie de apărare = dispozitiv dc apărare format din fortificaţii şi trupe. în linii generale (sau mari) = în general. Linie verde = liber acces, cale liberă. Linie aeriană, v. aerian. LINIMENT, linimente s.n. (fr. liniment) Medicament lichid sau păstos folosit pentru frecţii ori aplicaţii locale pe piele sau pc mucoase; alifie. LINIOMETRU, liniometre s.n. (cf. fr. lignometre) Riglă tipografică gradată, care serveşte la măsurarea liniilor dintr-o pagină scrisă. LINKS, linksuri s.n. (engl., fr. links) 1. (Sport) Teren de golf. 2. Colină nisipoasă. LINOGRÂF, linografe s.n. (fr. linographe) Maşină tipografică de cules şi de turnat rânduri, asemănătoare linotipului. LINOGRAFIE s.f. (fr. linographie) Procedeu de imprimare pc stofa. LINOGRAVURĂ, linogravuri s.f. (fr. linogravure) Gravură în relief, executată pe linoleum; imaginea obţinută astfel. LINOLEAT, linoleaţi s.m. (fr. linoleate) Denumire dată sărurilor de plumb, de mangan, de cobalt etc., întrebuinţate la prepararea uleiurilor sicative. LINOLEUM, linoleumuri s.n. (fr. linoleum) Ţesătură textilă impregnată cu un amestec de substanţe grase, plastifianţi, coloranţi etc., folosită în industrie, în gospodărie etc., la acoperirea pardoselilor. LINOTIP, linotipuri s.n. (fr. linotype) Maşină tipografică de cules şi dc turnat litere în rânduri întregi. LINOTIPIE, linitopii s.f. (fr. linotypie) 1. Culegere tipografică realizată cu ajutorul linotipului; meseria de linotipist. 2. Secţie într-o tipografie unde se lucrează la linotip. LINOTIPIST, -Ă, linotipişti, -te s.m. şi f. (fr. linoty-piste) Muncitor tipograf care lucrează la linotip. LINŞA, linşez vb. I (fr. lyncher) A ucide prin linşaj. LINŞAJ, linşaje s.n. (fr. lynchage) Ucidere a cuiva fară judecată, de către o mulţime agitată, revoltată. LINŞOR, linşori s.m. (germ. Lyncher) Autor al unui linşaj. LI NT s.n. (engl. lint) Fibre lungi dc bumbac carc sc extrag prin cgrcnarc. LINTERS s.n. (germ. Linters) Fibre foarte scurto, rămase pe seminţele dc bumbac după cgrcnarc, utilizate la fabricarca vatci, a mătăsii artificiale şi a nitrocelulozei. LINTOU, lintouri s.n. (fr. linteau) Element de construcţie, dispus orizontal deasupra unei porţi, a unei uşi, a unei ferestre ctc., folosit pentru susţinerea zidăriei aflate deasupra acestora; buiandrug. LINŢOLIU, linţolii s.n. (lat. linteolum, it. lenzuob, fr. linceul) Pânză cu care se acopcră mortul; giulgiu. LINX, lineşi s.m. (fr., lat. lynx) Mamifer sălbatic carnivor de talie mijlocie, din familia felinelor, cu blană cenuşiu-roşcată (cu pete negre) şi cu smocuri de păr pe urechi; râs, pisică sălbatică. LIOFILIZA, liofilizez vb. I (fr. lyophiliser) A supune produse biologicc uscării printr-o congclarc bm-tală urmată de sublimarea apei sub vid, pentru n Ic conserva. LIPÂZĂ, lipaze s.f. (fr. lipase) Enzimă conţinută în sucuri digestive, carc descompune grăsimile în glice* rină şi în acizi graşi. LIPEMIE s.f. (fr. lipemie) 1. Prezenţă a lipidelor în sânge; cantitate de lipide din sânge. 2. Creştere patologică a numărului lipidelor din sânge. LIPIDĂ, lipide s.f. (fr. lipide) Substanţă organică grasă de origine animală sau vegetală, componentă a materiei vii. LIP(O)- (fr. lipo-, ngr. lipos) Element dc compunere cu sensul de „grăsime”, în cuvinte ca: lipoblast, lipoid. LIPOBLÂST, lipoblaste s.n. (engl. lipoblast) Celula adipoasă. LIPOCROM, lipocromi s.m. (fr. lipochrome) Pigment galben din ţesutul adipos. LIPOM, lipoame s.n. (fr. lipome) Tumoare benigna formată din ţesut adipos; steatom. LIPOMATOZĂ, lipomatoze s.f. (fr. lipomatose) Depunere anormală de grăsime în diferite zone ale corpului. LIPOSARCOM, liposarcoame s.n. (fr. liposarconH') Tumoare malignă a ţesutului gras. LIPOSOLUBIL, -Ă, liposolubili, -e adj. (fr. liposo-luble) (Despre substanţe) Carc este solubil în grăsimi sau în uleiuri. LIPOTIMIE, lipotimii s.f. (fr. lipothymie) Pierdere subită şi trecătoare a cunoştinţei, fară oprirea inimii şi a respiraţiei; leşin. LIPURJE, lipurii s.f. (fr. lipurie) Eliminare dc lipită prin urină, în unele boli ale ficatului, pancreasului şi rinichilor. 559 LITERĂ LIRĂ1, lire s.f. (fr. lyre, lat. lyra) 1. Instrument muzical în formă de arc foarte curbat, cu mai multe coarde. 2. (Fig.) Simbolul creaţiei poetice. LIRA2, lire s.f. (it. lira) 1. Unitate monetară principală în Italia până în anul 2002, când a fost înlocuită cu euro. 2. Unitate monetară principală în Cipru, Egipt, Liban, Malta, Siria, Turcia. 3. Lira sterlină = unitate monetară principală în Marea Bri-tanie şi în Irlanda de Nord. LIRIC, -Ă, lirici, -ce (fr. lyrique) 1. Adj. (Mai ales despre poezii) Care exprimă sentimente intime; (despre poeţi) care scrie poezii sentimentale; care redă stări afective. 2. S.f. Poezie lirică; totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 3. Adj. Care se referă Ia muzica de operă. 4. Adj. (Fig.) Sensibil, poetic (2), emotiv. 5. Genul liric = gen literar cuprinzând creaţiile în care autorul îşi exprimă direct sentimentele. Artist liric = cântăreţ de operă. LIRISM s.n. (fr. lyrisme) Conţinut liric; inspiraţie, atitudine lirică; (fam.) exaltare a sentimentelor personale. LIS, -Ă, lişi, -se adj. (fr. lisse) Care nu are asperităţi; neted. LISA, lisez vb. I (fr. lisser) A netezi, a face o suprafaţă. un material etc. să devină lis. LISA, lise s.f. (fr. lisse) 1. Bară orizontală de oţel sau de beton plasată între stâlpii unei balustrade. 2. Bară de metal sau de lemn aşezată perpendicular pe cadrele fuzelajului sau pe nervurile aripii unui avion. LISEZĂ, liseze s.f. (fr. lisseuse) Maşină care serveşte la netezirea pielii tăbăcite, a hârtiei, a ţesăturilor etc. LISOFOBIE, lisofobii s.f. (fr. lyssophobie) Teamă patologică de turbare. * LISTA, listez vb. I (fr. lister) 1. (Inform.) A tipări ceva sub formă de listă, la imprimantă; a printa. 2. A alcătui o listă. LISTÂRE, listări s.f. (cf. fr. listage, engl. listing) înregistrare, înscriere pe o listă; (Inform.) document, listă scoasă la imprimantă sau afişată pc un display; prinţ. LISTA, liste s.f. (fr. liste) 1. înşirare de nume, de obiecte, de date etc. notate pe o foaie, pe un act; stat2 (1). 2. Listă-meniu = listă care cuprinde meniul, într-un restaurant. Liste electorale = liste care cuprind cetăţenii cu drept de vot. Listă civilă = sumă dc bani pc care o poate cheltui anual, din fondurile publice, o familie regală sau şeful statului, pentru nevoile personale. LISTEL, lis teluri s.n. (fr., engl. listei) 1. Mică mulu-ră cu aspect de bandă plată şi îngustă, care separă alte două muluri mai proeminente. 2. Cerc proeminent aflat la circumferinţa monedelor. LISTERIOZĂ, listerioze s.f. (fr. listeriose) Boală in-fecţioasă provocată de bacteria Listeria, foarte gravă la femeile însărcinate şi Ia nou-născuţi, manifestată prin hipertonie şi meningoencefalită. LISTING, listinguri s.n. (engl. listing) Listă (1); rezultatul imprimat al listării. LITÂRGĂ s.f. (fr. litharge) Oxid de plumb roşu-oranj, cristalizat, folosit în vopsitorie, în industria petrolului etc. LITERA, literez vb. I (literă + -a) A pronunţa cuvinte străine sau mai puţin cunoscute prin iniţiala unor cuvinte obişnuite, mai ales nume proprii. LITERĂL, -Ă, literali, -e adj. (fr. litteral, lat. litte-ralis) 1. Care se reproduce cuvânt cu cuvânt, literă cu literă; textual (1), exact (2); format din litere. 2. (Mat.; despre expresii) Care conţine mărimi notate cu litere. LITERALMENTE adv. (fr. litteralement) Exact (4), întocmai; cu desăvârşire. LITERĂR, -Ă, literari, -e adj. (fr. litteraire, lat. lit-terarius) 1. Care aparţine literaturii, care se referă Ia literatură. 2. Limbă literară = aspectul cel mai corect al unei limbi naţionale, folosit în scris şi în vorbirea oamenilor instruiţi. LITERARIZÂ, literarizez vb. I (literar + -iza, cf. germ. literarisieren) A da un aspect literar unui cuvânt, unui text etc. LITERĂT, -Ă, literaţi, -te s.m. şi f. (lat. litteratus, germ. Literat) Specialist în literatură; scriitor. LITERATOR, -OÂRE, literatori, -oare s.m. şi f. (fr. litterateur) Scriitor. LITERATURĂ, literaturi s.f. (fr. litterature, lat. lit-teratura) 1. Creaţie artistică în care sunt exprimate idei, sentimente, imagini, fapte reale cu ajutorul limbii; arta cuvântului; beletristică. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei ţări etc. 3. Literatură populară - folclor. Literatură cultă = creaţia literară a unor autori cunoscuţi, transmisă prin scris. Literatură de specialitate = totalitatea lucrărilor importante publicate într-un anumit domeniu. Literatură-document = literatură cu un caracter documentar. LITERĂ, litere s.f. (lat. littera) 1. Fiecare dintre semnele grafice alcătuind alfabetul unei limbi; grafem. 2. (La pl.) Studiul literaturii; literatură; ştiinţele umaniste. 3. înţelesul strict, textual al unui fragment de LITIAZĂ 560 articol sau de lege ctc. 4. Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte. Litera cărţii (sau a legii) = exact cum serie în carte sau cum prevede legea. A rămâne literă moartă = a rămâne fară nicio urmare; a nu se pune în aplicare. Om de litere = scriitor, literat. LITIÂZĂ, litiaze s.f. (fr. lithiase) Boală manifestată prin prezenţa calculilor în canalele excretoare ale unei glande sau ale unui organ; calculoză. LITIĂZIC, -Ă, litiazici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. lithia-sique) (Bolnav) de litiază. LITIERĂ, litiere s.f. (fr. litiere) I. (Livr.) Lectică, palanchin (1). 2. Strat de frunze moarte care acoperă solul, în pădure. LITIGĂNTĂ, litigante adj. (fr. litigant) Parte liti-gantă - fiecare dintre părţile aflate în litigiu, în faţa unui organ de jurisdicţie. LITIGIOS, -OÂSĂ, litigioşi, -oase adj. (fr. litigieux, lat. litigiosus) Care constituie (sau poate constitui) obiectul unui litigiu; supus unor discuţii în contradictoriu. LITIGIU, litigii s.n. (fr. litige, lat. litigiwn) Conflict, diferend între persoane, între instituţii, între state etc., care poate deveni obiectul unui proces, al unui arbitraj etc.; contencios (1). LITISPENDENŢĂ s.f. (fr. litispendance) Situaţia în care două instanţe diferite, dar de acelaşi grad soluţionează acelaşi litigiu. LITIU s.n. (fr. lithium) Elementet chimic, metal alcalin alb-argintiu, foarte uşor şi fuzibil, care se găseşte în unele ape minerale, în tutun, în sfeclă. LIT(O)- (fr. litho-) Element de compunere cu sensul „(de) piatră”, în cuvinte ca: litogeneză, litologie. LITOCROMIE s.f. (fr. lithochromie) Procedeu tipografic de reproducere a picturii în culori. LITOFÂG, -Ă, litofagi, -ge adj. (fr. lithophage) (Despre unele animale) Care mănâncă nisip sau pietriş. LITOFIT, -Ă, litofiţi, -te adj. (fr. lithophyte) (Despre plante) Care creşte pe stânci, pe roci, pe bolovăniş etc. LITOGENEZĂ s.f. (fr. lithogenese) 1. Totalitatea proceselor de formare a rocilor sedimentare; depunerea propriu-zisă a rocilor. 2. Proces de formare a calculilor (3). LITOGRÂF, -Ă, litograji, -e s.m. şi f. (fr. litho-graphe) Muncitor care se ocupă de litografiere. LITOGRAFLÂ, litografiez vb. I (fr. lithographier) A tipări prin procedeul litografiei. LITOGRAFIC, -Ă, litografici, -cc adj. (fr. lithogra-phique) Care se referă la litografic; care sc întrebuinţează în litografic. LITOGRAFIE, litografii s.f. (fr. lithographic) Reproducere şi multiplicare pc hârtie, dc pc o placă calcaroasă, a unor texte, a unor desene ctc.; gravură (2); întreprinderea, atelierul carc execută astfel dc reproduceri. LITOLOGIC, -Ă, litologici, -ce adj. (fr. lUhologkjuc) Care se referă Ia litologie. LITOLOGIE s.f. (fr. lithologie) Studiul rocilor sedimentare; petrografic. LITOMETEOR, litometeori s.m. (engl. littomctcor) Particulă de rocă din atmosferă aflată în suspensie sau transportată dc vânt. LITORAL, -Ă, (1) litoraluri, (2) litorali, -c (fr. litto-ral, lat. littoralis) 1. S.n. Regiune situată de-a lungul ţărmului oceanului, al mării sau al malului unui lac; coastă, ţărm. 2. Adj. Care se găseşte pc litoral (1), care formează litoralul, referitor la litoral; care se găseşte lângă ţărm. LITOSFERĂ s.f. (fr. lithosphere) înveliş solid extern al globului terestru, constituit din crustă şi din mantaua superioară. LITOTĂ, litote s.f. (fr. litote) Figură dc stil carc constă în a spune cât mai puţin şi a sugera cât mai mult. LITOTOMIE, litotomii s.f. (fr. lithotomie, cnyl. //• thotomy) Intervenţie chirurgicală cfectuată pentru extragerea calculilor dintr-un organ intern. LITOU, litouri s.n. (germ. Litho) Desen sau tablou litografiat. LITRĂJ, litraje s.n. (fr. litrage) L Capacitatea unui vas, măsurată în litri. 2. Capacitatea cilindrica unui motor cu ardere internă, exprimată în litri. LITRU, litri s.m. (abr. I; fr. litre) Unitate de măslini pentru lichide, egală cu volumul unui kilogram de apă; recipient care conţine o astfel dc cantitatc. LITUANIĂN, -Ă, lituanieni, -e (fr. lit[h]iianien) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Lituania. 2. S.f. Limbă indo-europeană din ramura baltică vorbită dc lituanieni (1). LITURGIC, -Ă, liturgici, -ce (fr. liturgique) 1. Adj. Referitor la liturghie. 2. S.f. Ramura teologici care studiază istoria, formele şi interpretarea cultului divin. LIŢĂ, liţe s.f. (germ. Litze) Conductor electric flexibil format din mai multe fire metalice subţiri (ne)răsucite. LIVE adj. invar., adv. (pr. laiv; engl. [in] live) în direct. 561 LOCAL LIVID, -Ă, livizi, -de adj. (fr. livide, lat. lividus) învineţit, vânăt (de emoţie, de frig, de oboseală); (despre lumină) palid, slab. LIVIDITÂTE s.f. (fr. lividite) învineţire, paloare extremă a feţei. LIVING-ROOM, living-roomuri s.n. (pr. livingrum; engl. living-room) Cameră de zi. LIVRA, livrez vb. I (fr. livrer) A furniza (1), a procura sistematic, a pune la dispoziţie mărfuri, servicii etc. contra plată. LIVRABIL, -Ă, livrabili, -e adj. (fr. livrable) Care se poate livra. LIVRĂ, livre s.f. (fr. livre) 1. Unitate de masă variabilă în funcţie de epoci şi de ţări. 2. Unitate de măsură pentru greutate, egală cu cca 0,5 kg, folosită în ţările anglo-saxone. LIVREA, livrele s.f. (fr. livree) Uniformă împodobită cu galoane şi fireturi, purtată de portari, de oamenii de serviciu din restaurante sau din unele case particulare. LIVRESC, -Ă, livreşti adj. (fr. livresqite) 1. Care provine din cărţi; (despre cuvinte, expresii) folosit numai în cărţi şi în limbajul oamenilor culţi; savant (3). 2. Arid, lipsit de originalitate sau de substanţă. LIVRET, livrete s.n. (fr. livret) 1. Document în formă de carnet. 2. Livret militar = document eliberat după satisfacerea serviciului militar, cuprinzând informaţii despre situaţia militară şi civilă a titularului. LIZEUZĂ, lizeuze s.f. (pr. lizoză; fr. liseuse) Bolerou subţire purtat de femei peste cămaşa de noapte. LIZIBIL, -Ă, lizibili, -e adj. (fr. lisible) Care poate fi citit (cu uşurinţă); citeţ. LIZIBILITATE s.f. (fr. lisibilite) Calitatea a ceea ce este lizibil. LIZIERĂ, liziere s.f. (fr. lisiâre) 1. Marginea unei păduri, a unei câmpii. 2. Fâşie de mătase, de stofa ctc. aplicată ca garnitură pe marginea unor obiecte de îmbrăcăminte. 3. Marginea unei bucăţi de ţesătură pe care se imprimă marca fabricii şi calitatea materialului. LOB1, lobi s.m. (fr. lobe) 1. Partea rotunjită a unui organ anatomic (creier, plămâni, ficat); (spec.) partea inferioară a urechii externe. 2. (Bot.) Secţiune adâncă, prelungire rotunjită a unui organ (frunză, petală sau scpală). 3. Element de arhitectură în formă de arc compus (trilobat, polilobat). LOB2, loburi s.n. (engl., fr. lob) (La tenis de câmp) Lovitură înaltă care constă în trimiterea mingii atât de sus, încât adversarul să nu o poată ajunge cu racheta. LOBA, lobez vb. I (fr. lober) A executa un lob2. LOBÂR, -Ă, lobari, -e adj. (fr. lobaire) Care se referă la lob1, care aparţine lobului. LOBÂT, -Ă, lobaţi, -te adj. (fr. lobe) Divizat în lobi1, cu lobi; format din lobi. LOBBY s.n. (engl. lobby) 1. Sală principală într-o bancă2, unde se fac operaţii bancare; tranzacţiile făcute în această sală. 2. Grup de persoane cu interese economice sau politice comune (grup de presiune) care influenţează, din afară, adoptarea unor hotărâri în parlament, în guvern etc. LOBBYING s.n. (engl. lobbying) Tratative duse pe culoarele adunărilor legislative. LOBBYISM s.n. (engl. lobbyism) Influenţare, prin agenţi speciali, a parlamentarilor sau a funcţionarilor publici superiori de către unele grupuri de afaceri, în scopul adoptării unor hotărâri favorabile acestor grupuri; sistem de presiune. LOBBYIST, -Ă, lobbyşti, -ste s.m. şi f. (engl. lobbyist) Agent special care are misiunea de a influenţa un parlamentar în deciziile acestuia. LOBBYISTICĂ s.f. (lobbyist + -ică) Sistem de presiune în politică, în economie. LOBECTOMIE, lobectomii s.f. (fr. lobectomie) Extirpare chirurgicală a unui lob1 (1). LOBELIE, lobelii s.f. (lat. Lobelia [inflata] - nume ştiinţific, fr. lobelie) Plantă ornamentală din regiunile calde şi temperate, cultivată pentru florile sale frumos colorate, din care se extrage lobelina. LOBELINĂ, lobeline s.f. (fr. lobeline) Alcaloid extras din lobelie, folosit în tratamentul astmei, al dispneei etc. LOBITĂ, lobite s.f. (fr. lobite) Inflamaţie a unui lob1 pulmonar. LOBOTOMIE s.f. (fr. lobotomie) Intervenţie neuro-chirurgicală care constă în secţionarea unor fibre nervoase din lobul1 frontal al creierului. LOBUL, lobuli s.m. (fr. lobule) Mic lob1; subdiviziune a unui lob. LOBULÂR, -Ă, lobulari, -e adj. (fr. lobulaire) Care are forma unui lobul1, format din lobuli; referitor la lobuli. LOCĂL, -Ă, (1) localuri, (2) locali, -e (fr. local) 1. S.n. Clădire de utilitate publică; sediu; amplasament, cameră (1); (spec.) restaurant, bodegă. 2. Adj. Particular (2), caracteristic unui anumit loc. Autorităţi locale. Resurse locale. 3. Tratament local = tratament aplicat direct pe locul bolnav. Anestezie locală = anestezie făcută în partea corpului supusă intervenţiei chirurgicale. Culoare locală = sesizarea detaliilor în legătură cu obiceiurile, costumele unei epoci, ale unei ţări etc. LOCALITATE 562 LOCALITATE, localităţi s.f. (fr. localite) 1. Aşezare omenească (oraş, comună, sat etc.). 2. Din localitate = (care este) din satul sau din oraşul în discuţie. LOCALIZA, localizez vb. I (fr. localiser) 1. A fixa locul desfăşurării unei acţiuni, a unui fapt etc.; a stabili în timp sau în spaţiu un fapt, o acţiune etc. 2. A (se) limita, a (se) restrânge la un anumit loc sau spaţiu. LOCALIZÂBIL, -Ă, localizabili, -e adj. (fr. locali-sable) Care poate fi localizat. LOCANDĂ s.f. v. locantă. LOCĂNTĂ/LOCÂNDĂ, locante/locande s.f. (it. locanda, ngr. lokânta) (în Italia) Local în care se servesc băuturi; birt. LOCATĂR, -Ă, locatari, -e s.m. şi f. (fr. locataire) Persoană care locuieşte stabil într-o casă, într-un apartament (în calitate de chiriaş). LOCATIV, -Ă, locativi, -e (fr. locatif) 1. S.n. (Gram.) Caz, în unele limbi, care indică locul unde se află cineva sau ceva ori unde se petrece acţiunea exprimată de verb. 2. Adj. Care se referă la casele de închiriat, al caselor închiriate. 3. Spaţiu locativ = ansamblu de încăperi ocupate de cineva sau destinate cuiva. LOCAT6R, -OÂRE, locatori, -oare (lat. locator) 1. S.m. şi f. Persoană care dă în locaţie un lucru, un teren agricol. 2. S.n. Locator radio = radiolocator (instalaţie radar). LOCĂŢIE, locaţii s.f. (fr. location, lat. locatio) 1. închiriere; chirie plătită pentru lucruri luate în folosinţă temporară. 2. Formă de contract de închiriere. 3. (La pl.) Taxe pentru depăşirea termenului de în-cărcare-descărcare a unui vagon pe calea ferată sau a autovehiculelor; penalităţi (2). LOCH, lochuri s.n. (pr. loc; fr. loch) Aparat care serveşte Ia măsurarea vitezei de deplasare a unei nave (1) şi a distanţei parcurse de aceasta. LOCK-OUT s.n. (pr. lâcaut; engl. lock-out) închidere temporară a unei întreprinderi şi concediere a muncitorilor, pentru a-i forţa să accepte renunţarea la grevă, la mărirea salariilor etc. LOCO1 adv. (lat. loco) în aceeaşi localitate cu expeditorul. LOCO2- (fr. loco-) Element de compunere cu sensul de „loc”, în cuvinte ca: locomobil, locomotor. LOCOMOBIL, -Ă, locomobili, -e (fr. locomobile) 1. Adj. (Despre maşini) Care poate fi deplasat la locul de folosire (având roţi, tălpi, patine etc.). 2. S.f. Maşină cu aburi care se poate deplasa şi care pune în mişcare maşini (agricole, forestiere etc.). LOCOMOTIVĂ, locomotive s.f. (fr. locomotive) Vehicul motor de cale ferată folosit pentru rcmorca-rea vagoanelor; maşină (2). LOCOMOTOR, -OĂRE, locomotori, -oare adj. (fr. locomoteur) Referitor Ia mişcare, Ia deplasare, la mers. LOCOMOŢIE s.f. (fr. locomotion) Deplasare, mişcare dintr-un Ioc într-altul; funcţie a organismelor vii care le asigură, prin organe speciale (cili, flageli, picioare, aripi etc.), deplasarea în spaţiu. LOCOTENENT, locotenenţi s.m. (it. locotenente) 1. Grad superior celui de sublocotenent; ofiţer carc posedă acest grad. 2. Locotenent-major = grad dc ofiţer între locotenent şi căpitan. Locotenent-cob' nel = grad de ofiţer între maior şi colonel. LOCOTENENŢĂ, locotenenţe s.f. (it. locotenenza) (în trecut) 1. Funcţia de locţiitor. 2. Locotenenţii domnească = organism al puterii executive în Ţara Românească şi în Moldova care ţinea locul domnitorului; căimăcămie. LOCOTRACTOR, locotractoare s.n. (fr. locotrac-teur) Locomotivă de mică putere, folosită pentm manevre în staţii. LOCUL, loculi s.m. (fr. locule) 1. Cavitate în pereţii mormintelor în care se depunea mortul, la vechii romani. 2. Lojă (3). LOCULÂR, -Ă, loculari, -e adj. (fr. loculaire) (Bot.) împărţit în mai multe loji (3). LOCUTOR, locutori s.m. (fr. locuteur) Vorbitor (al unei limbi); persoană care formulează un enunţ. LOCUŢIUNE, locuţiuni s.f. (fr. locution, lat. locutio, -onis) Grup de cuvinte cu înţeles unitar, care funcţionează ca un singur cuvânt şi în care cel puţin unul dintre elemente şi-a pierdut autonomia gramaticală. LOCVĂCE adj. invar. (fr. loquace, lat. loquax, -acis) (Livr.) Vorbăreţ, volubil (1), limbut. LOCVACITÂTE s.f. (fr. loquacitâ, lat. loquacitas. -atis) (Livr.) Obişnuinţa de a vorbi mult; volubilitate, limbuţie. LODEN, lodene s.n. (fr. loden, germ. Loden) Stofa dc lână groasă şi păroasă, în general, impermeabila; pardesiu (raglan) confecţionat din această stofa. LOESS, loessuri s.n. (pr. los\ fr. lass, germ. Locss) Rocă fertilă de culoare galbenă-cenuşie sau roşcată, alcătuită din particule fine de calcar şi de cuarţ, înglobate în argilă. LOFT, lofturi s.n. (engl. loft) Magazie, atelier amenajat pentru alte destinaţii (locuinţă, studio etc.). LOGARITM, logaritmi s.m. (fr. logarithme) 1* PU" tere Ia care trebuie ridicat un număr pozitiv, numit 563 LOJĂ bază, pentru a obţine numărul dat. 2. Logaritm zecimal - logaritm a cărui bază este numărul 10. LOGARITMĂ, logaritmez vb. I (logaritm + -a) A găsi logaritmul unui număr sau al unei expresii algebrice. LOGARITMIC, -Ă, logaritmici, -ce adj. (fr. loga-rithmique) 1. Referitor la logaritmi; care cuprinde logaritmi, care se face cu ajutorul logaritmilor. 2. Ecuaţie logaritmică = ecuaţie în care intră logaritmul necunoscutei. LOGIC, -Ă, logici, -ce (fr. logique) 1. S.f. Studiul general al argumentării corecte. 2. S.f. Mod de a gândi al cuiva; raţionament corect. 3. S.f. Temei, raţiune (1). 4. Adj. Conform cu logica; raţional, rezonabil (1), corect (1), just (1). 5. Cap logic = persoană raţională. Circuit logic = circuit folosit în calculatoare, pentru efectuarea de operaţii logice. LOGIE, logii s.f. (it. loggia) 1. Galerie la etajul unei clădiri acoperită şi deschisă spre exterior printr-un şir de arcade sprijinite pe coloane şi pe pilaştri. 2. Balcon în interiorul peretelui faţadei. LOGICIÂN, -Ă, logicieni, -e s.m. şi f. (fr. logicien) Specialist în logică. LOGICISM s.n. (fr. logicisme) Concepţie potrivit căreia matematica poate fi dedusă din logică; sistemul logic al lui Bertrand Russell. LOGISTIC,-Ă, logistici, -ce (fr. logistique) 1. S.f. Logică matematică (sau simbolică). 2. S.f. Ansamblul operaţiilor care asigură desfăşurarea unei activităţi (militare) de amploare (mijloace de transport, de aprovizionare, hrană, tratament medical etc.). 3. S.f. Organizarea unei activităţi, a unui serviciu, a unei întreprinderi (aprovizionarea cu materii prime, materiale, instalaţii, angajarea de persoane etc.) pentru a îndeplini un scop. 4. Adj. Care se referă Ia logistică (1). 5. Adj. Referitor la logistică (2). LOGISTICIÂN, -Ă,logisticieni, -e s.m. şi f. (fr. logis-ticien) Specialist în logistică. LOGO- (fr. logo-) Element de compunere cu sensul de „vorbire”, „cuvânt”, în cuvinte ca: logopedie, logo-patie, logoree. LOGOCLONIE, logoclonii s.f. (fr. logoclonie) Defect de vorbire care constă în repetarea unei silabe la mijlocul sau la finalul unui cuvânt. LOGOGRĂF, logografi s.m. (fr. logographe) 1. Istoric, la vechii greci. 2. (în Evul Mediu) Orator care compunea pledoarii pentru cetăţenii chemaţi în faţa tribunalelor. LOGOGRIF, logogrifuri/logogrife s.n. (fr. logo-griphe) 1. Joc distractiv care constă în deducerea unui cuvânt din altul, prin adăugarea sau suprimarea unei litere. 2. (Fig.) Enigmă. LOGOGRIFIC, -Ă, logograjici, -ce adj. (fr. logo-griphique) Care se referă la logogrif; scris ilizibil. LOGOLATRIE s.f. (fr. logolâtrie) Credinţă în puterea magică a unor cuvinte. LOGOMAHIE s.f. (fr. logomachie) (Livr.) Dispută, polemică în jurul unor termeni. LOGONEVROTIC, -Ă, logonevrotici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. logonevrotique) (Bolnav) de logonevroză. LOGONEVR6ZĂ, logonevroze s.f. (fr. logonevrose) Nevroză caracterizată prin tulburarea vorbirii. LOGOPATIE, logopatii s.f. (fr. logopathie) Defect de vorbire care constă în exprimarea confuză a gândurilor, a ideilor etc. LOGOPED, -Ă, logopezi, -de s.m. şi f. (fr. logopede) Specialist în logopedie. LOGOPEDIC, -Ă, logopedici, -ce adj. (fr. logopâ-diqite) Referitor Ia logopedie. LOGOPEDIE s.f. (fr. logopedie) Ştiinţă care se ocupă cu studierea, tratarea şi corectarea defectelor de vorbire (mai ales ale copiilor). LOGOPLEGIE, logoplegii s.f. (fr. logoplegie) (Med.) Afazie, alalie. LOGOREE s.f. (fr. logorrhee) Vorbire excesivă, continuă şi incoerentă; incontinenţă (2), limbuţie, pălăvrăgeală. LOGOREIC, -Ă, logoreici, -ce adj. (logoree + -ic, fr. logorrheique) Care vorbeşte mult, uneori incoerent. LOGOS, logosuri s.n. (ngr. logos, fr. logos) 1. Ordine necesară, proprie Cosmosului şi gândirii omeneşti; (Ia stoici) raţiune cosmică sau destin, raţiune divină; (Ia neoplatonicieni) ipostază intermediară între Dumnezeu şi lume; (p. ext.) cuvântul lui Dumnezeu. 2. (Ir.) Cuvântare, discurs moralizator. LOGOTERAPIE, logoterapii s.f. (logo- + terapie) Metodă psihoterapică de corectare a limbajului oral sau scris. LOGOTIP, logotipuri s.n. (fr. logotype) Reprezentare grafică a unei mărci comerciale, a siglei unei societăţi; ligatură (2). LOIÂL, -Ă, loiali, -e adj. (fr. loyal) Care îşi respectă cu cinste obligaţiile asumate; sincer, cinstit, franc2 (1), leal, fidel. LOIALISM s.n. (fr. loyalisme) Loialitate faţă de un regim (politic). LOIALIST, -Ă, loialişti, -ste s.m. şi f. (fr. loyaliste) Persoană fidelă unui regim (politic). LOIALITĂTE s.f. (loial + -itate, cf. fr. loyaute) însuşirea de a fi loial; sinceritate în purtări; lealitate, probitate. LOJĂ, loji s.f. (fr. loge) 1. Fiecare dintre compartimentele din jurul unei săli de spectacole, cu LOMBALG1E 564 dcschidere spre scenă sau spre ecran, cu locuri puţine pentru spectatori. 2. Cameră mică la intrarea unei clădiri unde stă portarul în timpul serviciului. 3. Cavitate într-o floare care conţine ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori în care se află seminţele. 4. (Anat.) Cavitate care conţine un organ. Lojă hepatică. 5. Loja orchestrei - spaţiu aflat sub a-vanscena unui teatru, destinat orchestrei; fosa orchestrei. Lojă masonică - organizaţie francmasonică. LOMBALGIE, lombalgii s.f. (fr. lombalgie) Durere localizată în regiunea lombară; durere de şale. LOMBAR, -Ă, lombari, -e adj. (fr. lombaire) Care ţine de şale, din regiunea şalelor. LOMBARD, lombarduri s.n. (germ. Lombard, fr. lombard, it. lombardo) 1. împrumut sau avans de bani, care are drept garanţie titluri de rentă, acţiuni, obligaţiuni etc. 2. Instituţie de crcdit care acordă lombarduri (1). LOMBARDÂ, lombardez vb. I (germ. lombardie-ren) A depune obiecte de valoare ca garanţie pentru un împrumut. LOMBARTROZĂ, lombartroze s.f. (fr. lombar-throse) Artroză a articulaţiilor vertebrelor lombare. LOMBOSCIÂTICĂ s.f. (fr. lombo-sciatique) Durere lombară cu iradiere pe traiectul nervului sciatic. LOMBOSTÂT, lombostate s.n. (fr. lombostat) Corset medical destinat susţinerii regiunii lombare. LONG-COURRIER adj., s.n. (pr. loncurie; fr. long-courrier) (Pachebot) care transportă pasageri pe distanţe mari. LONG DRINK s.n. (engl. long drink) Amestec de băuturi alcoolice cu gheaţă, servit în pahare înalte. LONGEVITATE s.f. (fr. longevite, lat. longaevitas, -atis) Durată lungă a vieţii. LONGEVIV, -Ă, longevivi, -e adj., s.m. şi f. (cf. longevitate) (Persoană) care trăieşte mult. LONGILIN, -Ă, longilini, -e adj. (fr. longiligne) (Despre oameni) Cu membrele lungi şi subţiri. LONGITUDINAL, -Ă, longitudinali, -e (fr. longitudinal) 1. Adj. Care este aşezat în direcţia lungimii. 2. S.f. Nervură metalică formând structura longitudinală a navelor. LONGITUDINE, longitudini s.f. (fr. longitude, lat. longitudo, -inis) Distanţă exprimată în grade, măsurată pe ecuator, a unui punct de pe glob faţă de primul meridian (care trece prin Greenwich, Anglia). LONGLINE s.n. (pr. longlăin; engl. long-line) (La tenis) Minge expediată în lungul liniei laterale a terenului. LONGRINĂ, longiine s.f. (fr. longiine) 1. Grindă orizontală de lemn, de oţel sau de beton care repartizează sarcinile unei lucrări pe fundaţie. 2. Longrinâ dc deraiere = şină de oţel paralelă cu şinele căii ferate, care preîntâmpină deraierile pe poduri şi în curbc. LONGSET, longseturi s.n. (engl. long-set) (Sport) Set cu prelungiri. LONJĂ, lonje s.f. (fr. longe) Piesă sau instalaţie mobilă folosită la învăţarea unor mişcări acrobaticc In gimnastică, la sărituri în apă ctc. LONJERON, lonjeroane s.n. (fr. longeron) Ficcare dintre piesele longitudinale care formează osatura principală a unui şasiu, a unui pod metalic, a unei aripi de avion etc. LOOK, lookuri s.n. (pr. luc; engl. look) înfaţişarc, aspect (I), chip, imagine, stil (1). LOOPING, loopinguri s.n. (pr. Itiping; engl. looping) Evoluţie acrobatică a unui avion care execută o buclă verticală sau oblică. LORAN s.n. (engl., fr. loran) Procedeu dc radiona-vigaţie folosit pentru distanţe mari, care constă în aflarea poziţiei unei aero(nave) cu ajutorul a trei staţii terestre având coordonate cunoscute. LORD, lorzi s.m. (engl., fr. lord) 1. (în Anglia) Marc proprietar funciar, în Evul Mediu. 2. Titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh, în Marea Britanic; persoană având acest titlu. 3. Membru al camcrci superioare (Camera Lorzilor) a Parlamentului britanic. 4. Titlu oficial purtat de unii demnitari din Marea Britanie. Lord cancelar. LORDOZĂ, lordoze s.f. (fr. lordose) Curbură cu o convexitate anterioară care apare în regiunea lombară a coloanei vertebrale, în rahitism, malformaţii, paralizii etc. LORI, lori s.m. (fr. loris) 1. Mamifer lemurian nocturn din India şi Ceylon, lung de 25 cm, care sc hrăneşte cu fructe şi cu seminţe. 2. Mic papagal cu penaj colorat, cu o coadă lungă, originar din Oceania. LORICĂ, lorice s.f. (lat. lorica) Armură medievală; platoşă, cuirasă (2). LORNIETĂ, lorniete s.f. (fr. lorgnette) Binoclu mic; lomion (1). LORNION, lornioane s.n. (fr. lorgnon) I. Lomictâ. 2. Ochelari susţinuţi pe nas de un resort. LOT, loturi s.n. (fr. lot) 1. Porţiune, parcelă dc teren sau de pădure. 2. Grup de persoane care acţioncazâ împreună. 3. Grup, cantitate de lucruri, dc obicctc asortate sau de aceeaşi provenienţă. LOTERIE, loterii s.f. (fr. loterie) Joc de noroc cu bilete conţinând (combinaţii de) numere, dintre carc, prin tragere la sorţi, unele sunt câştigătoare, dând dreptul posesorilor acestora la premii; loto (2); (fig ) noroc, hazard. 565 LUFĂ LOTIFORM, -Ă, lotiformi, -e adj. (fr. lotiforme) De forma unui boboc de lotus. LOTIZÂ, lotizez vb. I (lot + -iza, cf. fr. lotir) 1. A împărţi în Ioturi un teren; a parcela. 2. A împărţi în loturi un material, un grup de obiecte etc. LOTO s.n. (fr. loto) 1. Joc de societate în care participanţii trebuie să completeze cartonaşe imprimate cu diferite numere, acoperite cu jetoane corespunzătoare, scoase, Ia întâmplare, dintr-un săculeţ; (p. ext.) piesele folosite în acest joc. 2. Loterie. LOTUS, lotuşi s.m. (fr., lat. lotus) Plantă acvatică ornamentală exotică din familia nimfeaceelor, cu flori foarte mari, albastre, albe sau trandafirii, plăcut mirositoare. LOŢIONÂ, loţionez vb. I (fr. lotionner) A frecţiona părul sau pielea cu o loţiune. LOŢIUNE, loţiimi s.f. (fr. lotion) Preparat cosmetic lichid (parfumat), folosit pentru îngrijirea pielii sau a părului. LOVE-STORY s.n. (pr. lavstori; engl. love-stoiy) Poveste de dragoste. LOXODROMĂ, loxodrome s.f. (cf. fr. loxodrome) Curbă trasată pe o hartă reprezentând globul terestru, care taie toate meridianele sub acelaşi unghi, folosită în (aero)navigaţie. LOZ, lozuri s.n. (germ. Los) Bilet de loterie. LOZINCARD, -Ă, lozincarzi, -de adj. (lozincă + -ard) (Peior.) Care vorbeşte, care se exprimă cu entuziasm, fară temei; care are caracter de lozincă. LOZINCĂ, lozinci s.f. (germ. Losung) Formulare concisă a unei idei, a unei chemări, destinată unui scop; placardă, afiş cu o astfel de formulare. LUBRIC, -Ă, lubrici, -ce adj. (fr. lubrique, lat. lubri-cus) înclinat spre o senzualitate exagerată, care exprimă o senzualitate excesivă; libidinos, desfrânat; obscen, excitant, lasciv. LUBRICITÂTE s.f (fr. lubrici te, lat. lubricitas, -atis) Senzualitate excesivă; desfrâu, obscenitate. LUBRIFIÂ, lubrifiez vb. I (fr. lubrifier) A unge cu un lubrifiant suprafeţele de contact ale unor corpuri solide care se freacă între ele. LUBRIFIÂNT, litbrifianţi, -te s.m. (fr. lubrifiant) Substanţă vâscoasă cu care se ung suprafeţele de contact, pentru a Ie gresa, pentru a reduce uzura sau încălzirea excesivă a acestora. LUCÂRII n.pr. f. pl. (lat. Lucaria) (La vechii romani) Sărbători ale pădurilor sacre, celebrate în 19 sau în 21 iulie. lucârnă, lucarne s.f. (fr. lucarne) Fereastră mică, verticală, aşezată pe acoperişul unei clădiri, care permite luminarea naturală a podului. LUCERNĂ s.f. (it., lat. lucerna) (La vechii greci şi la vechii romani) Corp de iluminat în care ardea o feştilă înmuiată în ulei. LUCfD, -Ă, lucizi, -de adj. (fr. lucide) Care înţelege şi exprimă clar lucrurile; care este conştient de realitate; (adverbial) în deplinătatea facultăţilor mintale; raţional (2), treaz. LUCIDITĂTE s.f. (fr. lucidite) Claritate în gândire; clarviziune, deplinătate a facultăţilor mintale; stare de conştienţă. LUCIFERIC, -Ă, luciferici, -ce adj. (n.pr. m. Luci-fer + -ic) Demonic. LUCIFERINĂ s.f. (fr. luciferine) Substanţă secretată de licurici, peşti etc., care, prin oxidare, devine luminiscentă. LUCIFOB, -Ă, lucifobi, -e adj. (fr. luciphobe) (Despre unele animale) Care se fereşte de lumină. LUCIOLĂ, luciole s.f. (it. lucciola, fr. luciole) Co-leopteră din regiunile calde, având pe ultimele segmente abdominale organe care emit o lumină fosforescentă; licurici. LUCRATIV, -Ă, lucrativi, -e adj. (fr. lucratif lat. lucrativus) Care aduce profit; profitabil, rentabil. LUCTUOS, -OĂSĂ, luctuoşi, -oase adj. (lat. luc-tuosus, fr. luctiieux) 1. Lugubru, trist. 2. Respiraţie luctuoasă = respiraţie însoţită de gemete. LUDDISM s.n. (fr. luddisme) Mişcare spontană de protest a muncitorilor englezi din sec. XVIII-XIX, caracterizată prin distrugerea uneltelor, a maşinilor, considerate cauza şomajului. LUDDIT, -Ă, luddiţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. luddite) (Adept) al luddismului. LUDIC, -Ă, Indici, -ce adj. (fr. ludique) Referitor la joc; specific jocului; glumeţ; (p. ext.) fară finalitate practică. LUDLOW s.n. (fr. ludlow) Maşină de turnat litere în rânduri asemănătoare linotipului, folosită Ia culegerea de titluri, de lucrări ornamentale etc. LUDOTECĂ, ludoteci s.f (fr. ludotheque) Colecţie de jucării şi de jocuri; bibliotecă de jocuri electronice. LUES s.n. (germ. Lues) (Med.) Sifilis. LUETĂ, luete s.f. (fr. luette) Apendice cărnos, mobil şi contractil, situat în prelungirea marginii posterioare a vălului palatului; uvulă. LUETIC, -Ă, luetici, -ce adj., s.m. şi f. (germ. lue-tisch) (Livr.) Sifilitic. LUFĂ, lufe s.f. (fr. luffa) Plantă cucurbitacee agăţătoare din Africa şi din Asia, al cărei fruct fibros, de formă alungită, se consumă ca legumă înainte de coacere, iar, după uscare, se foloseşte ca burete de baie şi în industria încălţămintei, a celulozei. LUFT LUFT. lufturi s.n. (germ. Luft) 1. Spaţiu dintre doua elemente (piese fixe sau mobile) foarte apropiate unul dc altul; interstiţiu. 2. (Sport) Greşeală făcută dc un jucător care şutcază pc lângă minge, pc lângă puc ctc. LUFTÂ, luftcz vb. I (luft + -a) A cfcctua un luft (2). LUGIIER, lughere s.n. (engl. lugger) Velier mic cu doi sau cu trei arbori, arborele mic având o velă pătrată. LUGUBRU, -Ă, lugubri, -e adj. (fr. lugubre, lat. ///-gubris) Care exprimă sau inspiră tristeţe; carc aminteşte dc moarte; sinistru, macabru, funebru (2), luc-tuos (1). LUMAŞEL s.n. (fr. lumachelle) Rocă sedimentară calcaroasă bogată în cochilii dc moluşte sau în schclctc dc organisme. LUMBÂGO s.n. (fr., lat. lumhago) Durere intensă în muşchii şi în ligamentele din regiunea lombară, survenită brusc după un efort fizic, după o expunere la frig sau după o mişcarc necontrolată a corpului. LUMEN, (1) lumeni, (2) lumene (fr. lumen) 1. S.m. Unitate dc măsură a fluxului luminos. 2. S.n. Canalul unui organ anatomic cavitar sau al unor fibre textile; cavitatc cclulară. LUMENMETRU, lumcnmetre s.n. (fr. lumenmetre) Instrument folosit pentru determinarea fluxului luminos. LUMINAL s.n. (germ. Luminai, fr. luminai) (Med.) Pulbere albă cu gust amar şi cu acţiune hipnotică; fenobarbital. LUMINÂNŢĂ s.f. (fr. luminance) Raport între intensitatea unei surse de lumină şi proiecţia ariei accs-tcia pe direcţia de observaţie; strălucire. LUMINÂR, luminare s.n. (fr. luminaire) Corp de iluminat electric. LUMINESCENT/LUMINISCENT, -Ă, lumines-cenţi/luminiscenfi. -te adj. (fr. luminescent) Care emite raze luminoase reci. LUMINESCENŢĂ/LUMINISCENŢĂ, lumines-cenfe/luminiscenţe s.f. (fr. luminescence) Proprietatea unor substanţe de a emite radiaţii luminoase; emisie dc raze luminoase reci. LUMINISCENT adj. v. luminescent. LUMINISCENŢĂ s.f. v. Iumincscenţă. LUMINISM1 s.n. (fr. luminisme) (Artă) Clarobscur contrastant. LUMINISM2 s.n. {lumină + -ism, cf. iluminism) Iluminism (1). LUMINIST1, -Ă, luminişti, -ste s.m. şi f. (fr. luministe) Pictor care foloseşte efecte de lumină. LUMINIST2, **Ă, luminişti, -ste s.m. şi f. (lumina i -ist, cf. iluminist) Adept al luminismului2. LUMINOFOR, -Ă, luminofori, -t\ (2) luminofoarc (fr., engl. luminophorc) L S.m. Substanţă luminos-ccntă folosită la acopcrirca tuburilor fluorescente, 2. S.n. Semnal luminos. 3. Adj. (Livr.) Carc arc semnal luminos. LUMINOSCOP, luminoscoape s.n. (fr. luminoscopc) Aparat folosit pentru observarea luminesccnţei corpurilor în întuneric. LUMINOZITATE, luminozităţi s.f. (fr. luminositc) 1. însuşirea unui corp dc a fi luminos; strălucirc. 2. Strălucire a stelelor. 3. (Fig.) Seninătate; optimism (1); bucuric. LUMPEN, lumpeni s.m. (germ. Lumpen) Lumpcn-prolctar. LUMPENPROLETÂR, lumpenproletari s.m. (clin lumpenproletariat) Persoană carc facc parte din lum-pcnprolctariat. LUMPENPROLETARIAT s.n. (germ. Lumpcnpm-letariat) Categoric formată din lumpenproletari (indivizi săraci, declasaţi, fară ocupaţic, proveniţi din grupuri sociale diferite). LUNAMOBIL, lunamobile s.n. (lună + mobil) Vehicul care sc poate deplasa, prin comandă automat;'! sau dircctă, pc suprafaţa Lunii. LUNAR, -Ă, lunari, -e adj. (fr. lunaire, lat. lunarisi 1. Referitor la intervalul dc o lună; carc sc producc o dată pc lună sau în ficcare lună; mensual. 2. Al Lunii, privitor la Lună. LUNATIC, -Ă, lunatici, -ce (fr. lunatique, lat. luna-ticus) 1. Adj., s.m şi f. Somnambul. 2. Adj. Carc arc idei şi purtări ciudate. 3. Adj. (Rar) Grandios, ireal, halucinant (2). LUNATISM s.n. (fr. lunatisme) Somnambulism. LUNÂŢIE, lunaţii s.f. (lat. lunatio, cf. fr. lunaison) Interval de timp (de 29 dc zile) scurs între doua faze identice ale Lunii; lună sinodicâ. LUNAUT, lunaufi s.m. (cf fr. lunaute, engl. lunaut) Explorator al Lunii; sclenaut. LUNCH, huiduiri s.n. (pr. lănci; engl. luncii) uşoară (rece) de prânz, care se serveşte la bufet sau cu ocazia unei reccpţii. LUNETĂ, lunete s.f. (fr. lunette) 1. Instrument optic tubular cu mai multe lentile convergente, folosit pentru a observa obiectele îndepărtate, mai ales astrclc. 2. Boltă semicilindricâ folosită pentru amplasarea unei deschideri sau ca efect decorativ. LUNETIST, lunetişti s.m. (lunetă + -ist) Trăgător de elită specializat în folosirea armei cu luneta. 567 LUXÂŢIE LUNGMETRĂJ, lungmetraje s.n. (lung + metraj, cf. fr. long-metrage) Film care depăşeşte durata de o oră. LUNULĂ, lumile s.f. (fr. lumile) 1. Figură în formă de semilună, alcătuită din două arce de cerc, convexe pe aceeaşi parte, care se întretaie. 2. Zonă albă în formă de semilună, de la baza unghiei, la oameni. LUNURA, lunuri s.f. (fr. lunure) Defect în structura lemnului, care constă din cercuri sau semicercuri apărute în zona de duramen. LUPANAR, lupanare s.n. (fr., lat. lupanar) Bordel; casă de toleranţă. LUPĂ, lupe s.f. (fr. loupe) Instrument optic format dintr-o lentilă convergentă care măreşte obiectele examinate. LUPERCÂLII n.pr. f. pl. (lat. Lupercalia, fr. Luper-cales) (în Roma antică) Sărbători anuale care aveau loc în 15 februarie, în onoarea zeului (Faunus) Lu-percus, protectorul câmpurilor şi al păstorilor. LUPIN s.m. (fr. lupin) Plantă ornamentală şi furajeră cu frunze palmate şi cu flori albastre, galbene sau albe, în formă de ciorchini lungi. LUPINOZĂ, lupinoze s.f. (fr. lupinose) Intoxicaţie a rumegătoarelor (a cailor, a oilor etc.) cu lupin. LUPOID, -Ă, lupoizi, -de adj. (fr. lupo'ide) Asemănător lupusului. LUPUS s.n. (fr. lupus) Dermatoză tuberculoasă localizată mai ales pe faţă. LUSITÂN, -Ă, lusitani, -e adj., s.m. şi f. (fr. Lusitain) (Persoană) din Lusitania (Portugalia). LUSITANIÂN, -Ă, lusitanieni, -e (fr. lusitanien) 1. S.n. Al treilea etaj al jurasicului superior. 2. Adj. Care aparţine lusitanianului (1). 3. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Lusitania (Portugalia). LUSTRĂL, -Ă, lustrali, -e adj. (fr. lustral) Care serveşte ceremonialului de purificare; purificator. LUSTRĂŢIE s.f. (fr. lustration) 1. (în religiile antice) Ceremonie prin care se purifica o persoană, un câmp, un oraş etc. 2. (După anul 1989, în unele state europene ex-comuniste) Interdicţie limitată în timp, aplicată unor persoane nedemne sau compromise politic, de a ocupa funcţii publice. LUSTRĂ, lustre s.f. (fr. lustre) Lampă ornamentală cu multe braţe, suspendată de plafonul unei încăperi; policandru, candelabru. LUSTRIN s.n. (fr. lustrine) Ţesătură fină de mătase, de bumbac, cu luciu specific. LUSTRU1 s.n. (fr. lustre, it. lustro) 1. Strălucire naturală sau obţinută artificial a suprafeţei unui obiect; luciu; aspect lucios al unor obiecte, stofe etc., căpătat prin uzură; luciul de pe faţa obiectelor de încălţăminte; (fig.) falsă strălucire; superficialitate. 2. Sărăcie cu lustru - sărăcie mare, sărăcie lucie. LUSTRU2, (2) lustri s.m. (fr. lustre, lat. lustnim) 1. Ceremonie purificatoare care avea loc o dată la cinci ani, în Roma antică. 2. Perioadă de cinci ani. LUŞ, -Ă, luşi, -e adj. (fr. louche) Care se uită cruciş; saşiu. LUŞÂ, luşez vb. I (fr. loucher) 1.A privi cruciş. 2. (Fig.) A râvni, a invidia (1). LUTEINĂ s.f. (fr. luteine) Progesteron. LUTERÂN, -Ă, luterani, -e adj., s.m. şi f. (lat. luthe-rantiSy germ. Lutheraner) (Adept) al luteranismului. LUTERANISM s.n. (fr. lutheranisme) Doctrină protestantă întemeiată de Martin Luther în sec. al XVI-Iea, care consideră esenţială pentru mântuire credinţa. LUTEŢIĂN, -Ă, lutetieni, -e (fr. lutetien) L S.n. Primul etaj al eocenului mediu, caracterizat prin faună de numuliţi, lameiibranhiate, gasteropode etc. 2. Adj. Care aparţine Iuteţianului (1). LUTEŢIU s.n. (fr. lutecium, germ. Lutetium) Element chimic, metal alb-argintiu din grupa lantani-delor; casiopeiu. LUTH, luthuri s.n. (fr. luth, cf. it. liuto) Instrument muzical vechi, cu coarde, asemănător lăutei. LUTIER, lutieri s.m. (fr. luthier) Fabricant, meşteşugar care construieşte şi repară instrumente muzicale cu coarde. LUTIST, -Ă, lutişti, -ste s.m. şi f. (fr. luthiste) Instrumentist care cântă Ia luth. LUTRĂ, lutre s.f. (fr. loutre, lat. Intra) Mamifer carnivor acvatic din familia mustelidelor, cu blană deasă, castanie-roşcată şi cu degetele picioarelor unite printr-o pieliţă, care se hrăneşte cu peşti; vidră. LUTRIN, lutrine s.n. (fr. lutrin) Pupitru înalt pe care se pun cărţile în corul unei biserici catolice. LUTRU s.n. (fr. loutre) Blană de lutră (vidră). LUX1, lucşi s.m. (fr. lux) Unitate de măsură pentru iluminare (1). LUX2 s.n. (fr. luxe, lat. luxtis) 1. Nivel de viaţă excesiv de costisitor; fast1, somptuozitate excesivă, splendoare (1); (fig.) bogăţie, abundenţă. 2. De lux = de mare eleganţă; select. A face lux = a duce o existenţă foarte costisitoare; a se îmbrăca foarte elegant şi costisitor. LUXĂ, luxez vb. I (fr. luxery lat. luxare) A(-şi) deplasa un os din articulaţie, a(-şi) scrânti un picior, o mână etc.; a (se) dezarticula. LUXĂŢIE, luxaţii s.f. (fr. luxat ion, lat. luxatio) Deplasare a unui os din articulaţie; luxare, torsiune (2). LUXEMBURGHEZ 568 LUXEMBURGHEZ, -Ă, luxemburghezi, -e (fr. ht-xembourgeois) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Luxemburg. 2. S.f. Dialcct german vorbit de luxemburghezi (1). LUXMETRU, hixmetre s.n. (fr. luxmetre) Instrument folosit pentru măsurarea iluminării. LUXOS, -O AS A, luxoşi, -oase adj. (cf. fr. luxueux) Deosebit dc elegant, de bogat; fastuos, pompos (1), somptuos; făcut cu lux; carc este foarte scump, deosebit de preţios; de lux. LUXURĂ, luxuri s.f. (fr. luxiire, lat. luxuria) (Livr.) Concupiscenţă, desfrânare, fomicaţie. LUXURIÂNT, -Ă, luxurianţi, -te adj. (fr. luxuriant, lat. luxurians, -ntis) 1. (Despre vegetaţie) Carc crcştc extrem de abundent. 2. (Fig.) Exuberant (2), (prea) plin de..., încărcat. LUXURIÂNŢĂ s.f. (fr. luxuriance) Abundenţă (1), bogăţie (de vegetaţie). LUXURIOS, -OÂSĂ, luxurioşi, -oase adj. (fr. luxu-rieax) Concupiscent, desfrânat, lasciv. MACA s.f. (fr., it. macao) (înv.) Nume dat unui joc de cărţi; bacara2. MACABRU, -Ă, macabri, -e adj. (fr. macabre) Care produce un sentiment de groază; care se referă la moarte; funebru (2), lugubru. MACAC, macaci s.m. (fr. macaque) Maimuţă din Asia, care are capul turtit şi coada scurtă. MACADAM, macadamuri s.n. (fr. macadam) Tip de pavare din piatră concasată aglomerată. MACADAMIZA, macadamizez vb. I (fr. macadami-ser) A acoperi un drum cu macadam. MACAIRODUS, macairoduşi s.m. (lat. Machairo-dus = nume ştiinţific) Animal carnivor fosil din familia felidelor. MACAMĂ, macame s.f. (germ. Makame) Gen literar arab în care versurile alternează cu proza. MACARENA s.f. (n.pr. sp. Macarena) Dans modem executat în ritm vioi. MACARONADĂ, njacaronade s.f. (cf. it. macche-ronata) Poezie macaronică. MACARONAR, macaronari s.m. (macaroană + -ar) (Fam.; depr.) Nume dat italienilor. MACARONIC, -Ă, macaronici, -ce adj. (fr. maca-ronique) (Despre stil, poezii) De un comic exagerat, rezultat din abundenţa de latinisme ridicole. MACARONISM, (2) macaronisme s.n. (fr. maca-ronisme) 1. Curent literar cultivat în sec. XVI-XVII, în Italia, care, la început, parodia şi satiriza amestecul de cuvinte italiene cu cele latine, iar mai târziu, amestecul cu lexicul popular şi dialectal. 2. Cuvânt, expresie specifică macaronismu-lui(l). MACARTISM s.n. (fr. maccartisme) Campanie de persecuţie şi de marginalizare a tuturor persoanelor suspectate de simpatii comuniste, în SUA, în perioada 1949-1954. MACASAR, macasari s.m. (fr. macassar) Eben ma-ro-închis cu vine negre. MACCHIAIOLI s.m. pl. (it. macchiaioîi) Grup de pictori italieni antiacademici din sec. al XlX-lea, care foloseau o tuşă largă, cu tonuri contrastante. MACEDONEAN1, -Ă, macedoneni, -e adj. (Macedonia + -ean) Referitor Ia macedoneni2; din Macedonia. MACEDONEAN2, -CĂ, macedoneni, -ce s.m. şi f. (cf. macedonean!) Persoană din Macedonia. MACEDOROMAN1, -Ă, macedoromâni, -e (mace-do[nean] + român) 1. Adj. Care aparţine macedoromânilor2, referitor Ia macedoromâni; aromân, aromânesc. 2. S.f. Idiom al limbii române vorbit de macedoromâni2; aromâna MACEDOROMAN2, -CĂ, macedoromâni, -ce s.m. şi f. (cf. macedoromân1) Aromân. MACERĂ, macerez vb. I (fr. macerer) 1. A ţine într-un solvent plante, flori, fructe pentru a Ie dizolva părţile solubile. 2. (Med.) A se dezintegra. MACERATOR, maceraîoare s.n. (fr. macerateur) Recipient în care se efectuează o maceraţie. MACERĂŢIE, maceraţii s.f. (fr. maceration) Operaţie care constă în punerea unui corp într-un lichid, pentru a-i dizolva părţile solubile, sau a unui produs alimentar, pentru a-1 aromatiza, pentru a-1 conserva. MACFERLÂN, macferlane s.n. (fr. macferlane) Pardesiu bărbătesc cu pelerină scurtă în loc de mâneci. MACH, macJii s.m. (pr. mah\ engl., fr. mach) Unitate de măsură pentru viteza fluidelor, egală cu 340 metri pe secundă, folosită în aerodinamică şi în tehnica rachetelor. MACHETA 570 MACHETA, machetez vb. I (dc la machctă) A facc o machclă. MACHETATOR, machetatori s.m. (macheta + -tor) Machctist. MACHETA, machete s.f. (fr. maquette) Rcproduccrc Ia scară redusa a unei construcţii, a unui aparat, a unui decor pentat un spectacol ctc. MACHETÎST, -A. machedsti, -ste s.m. şi f. (fr. ma-quetdste) Persoană specializată în cxccutarca machetelor; machctator. MACHIA, machiez vb. I (fr. maquillcr) A (sc) farda; a (sc) deghiza (1). MACHIAJ, machiaje s.n. (fr. maquiîlage) Aplicarca unor farduri pc faţă şi gât, pe dccoltcu, pentru înfrumuseţare sau pentru schimbarca trăsăturilor; fard, make-up; mască (1), grimă. MACHIAVELIC, -Ă, machiavelici, -ce adj. (fr. ma-chiaveliqite) Viclean, perfid, fară scrupulc. MACHIAVELISM, machiavelisme s.n. (fr. machiavelisme, it. machiavdlismo) Teorie politică potrivit principiilor lui Machiavclli; politică fară scrupulc, fară morală; comportament perfid. MACHIEUR, machieuri s.m. (pr. machior; fr. ma-quilleur) Bărbat specializat în arta machiajului; gri-meur. MACHIEUZĂ, machieuze s.f. (pr. machiozd; fr. ma-qitilleuse) Femeie specializată în arta machiajului; grimeură. MACHISM1, (2) machisme s.n. (pr. macism\ fr. ma-chisme) 1. Doctrină potrivit căreia bărbatul manifestă sentimente acccntuate de superioritate şi pretenţii de dominare a femeii. 2. Comportament carc reflectă o asemenea conccpţic. MACHISM2 s.n. (pr. mahism; rus. mahizm) (Fii.) Em-piriocriticism. MACHIST, -Ă, machişti, -ste adj., s.m. şi f. (pr. ma-hist; rus. mahist) (Adept) al machismului2. MĂCHO, macho s.m. (pr. măcio; sp. macho) Adept al machismului1. MACLĂT, -Ă, maclaţi. -te adj. (fr. macle) Care prezintă macle. MÂCLA, macle s.f. (fr. macle) Cristalizare care rezultă din alipirea sau din întrepătrunderea a două cristale de aceeaşi natură; cristalul astfel format. MACRAMEU, macrameuri s.n. (fr. macrame) Dantelă manuală obţinută prin împletirea şi înnodarea unor fire groase de bumbac mercerizat. MACRO- (fr. macro-) Element de compunere cu sensul de „mare”, „foarte mare”. în cuvinte ca: macroeconomie. macroflorâ. MACROBIOTIC, -Ă, macrohiotici. -ev (fr. macro-hiotique) 1. S.f. Studiul problemelor longevităţii. 2. Adj. Referitor la macrobiotică (1). 3. Adj. Care este longeviv. MACROCEFÂL, -Ă, macroccfali, -e adj., s.m. $i t; (fr. macrocephale) (Persoană) cu macrocefalic. MACROCEFALIE, macrocefalii s.f. (fr. macrocc-phalie) Mărire anormală a volumului cutiei era-nicnc. MACROCLIMÂT, macrodimate s.n. (macro- -f climat) Macroclimă. MACROCLIMĂ, macrodime s.f. (germ. Makrokli-ma) Climatul general al unei regiuni; macroclimat. MACROCOSMIC, -Ă, macrocosmici, -ce adj. (IV. macrocosmique) Referitor la macrocosm. MACROCOSMOS s.n. (fr. macrocosme) Univers. MACROECONOMIC, -Ă, macroeconomici, -ce adj. (fr. macroeconomique) Referitor Ia macrocconomio. MACROECONOMIE s.f. (fr. macroeconomic) Partea cconomici care sc ocupă dc relaţiile dintre diferite ramuri ale acestcia, luând în consideraţie evenimentele cconomicc globale, pentru a obţine maximum dc profit cu un minimum dc costuri şi de impedimente. MACROFĂG, -Ă, macro/agi, -e adj., s.n. (fr. macro-phage) (Fagocit) carc distruge bactcriilc şi corpurile străine din organism. MACROFITĂ, macrofite s.f. (fr. macrophyte) Plantă superioară de talie marc. MACROFOTOGRAFIE, macrofotografii s.f. (fr. /na-crophotographie) Fotografic carc prezintă imagine:! mărită a unor obiecte foarte mici. MACROMOLECULĂR, -Ă, macromoleculari. -e adj. (fr. tnacromoleculaire) Alcătuit din macromo* lecule. MACROMOLECULĂ, macromolecule s.f. (fr. nia-cromolecule) Molcculă cu un număr marc dc atomi. MACRONUCLEU, macronuclee s.n. (fr. macronu-cleus) Nucleu vegetativ marc carc reglează metabolismul, la unele protozoarc. MACROPOD, -Ă, macropozi, -de (fr. macropodc) 1. Adj. (Despre uncie animale) Care arc labele, picioarele sau înotătoarele lungi. 2. S.n. Peşte exotic, viu colorat, din sud-cstul Asiei. MACROSCOPIC, -Ă, macroscoici, -ce adj. (fr. ma-croscopique) Care se poate vedea cu ochiul liber (fară microscop). MACROSOCIOLOGIE s.f. (fr. macrosociologic) Studiul societăţii luate în ansamblu. 571 MAGIC MACROSPOR, macrospori s.m. (fr. macrospore) Spor femei, la unele criptogame vasculare. MACROSPORÂNGE, macrosporangi s.m. (fr. ma-civsporange) Sporange femei care produce macro-spori. MACROSTRUCTURĂ, macrostructuri s.f. (fr. ma-crostmciure) Structura unui metal, a unui aliaj etc., vizibilă cu ochiul liber. MACROU. macmuri s.n. (fr. maqueivau) Peşte de mare cu spinare albastră-verzuie, cu o came comestibilă. MACULA, maculez vb. I (fr. maculer, lat. maculare) A păta, a mânji, a murdări. MACULATOR, maculatoare s.n. (macula + -tor) Caiet (neliniat) pentru note, pentru însemnări etc., folosit de elevi, de studenţi. MACULATURĂ s.f. (fr. maculature, germ. Maku-lătur) 1. Hârtie pătată, prost imprimată. 2. (Fig.) Scriere fară valoare. MADAM/MADÂMĂ, (2) madame s.f. (fr. madame) 1. (Fam.; în forma madam) Termen de adresare folosit pentru o femeie măritată; doamnă. 2. (înv.) Guvernantă. 3. Femeie de moravuri uşoare; (peior.) patroana unei case de toleranţă. MADAMĂ s.f. v. madam. MADERA s.n. (port. madera) Vin dulce din struguri de culoare neagră, produs în Insula Madera. MADIPOLON s.n. (de la fr. madapolam) (înv.) Pânză fină de bumbac, folosită Ia lenjerie. MADISON s.n. (pr. medison; engl. madison) Dans modem lent, în care dansatorii, aşezaţi în şiruri paralele, execută simultan aceleaşi mişcări; melodie după care se execută acest dans. MADLENĂ, madlene s.f. (fr. madeleine) Brioşă. MADMOAZELĂ, madmoazele s.f. (fr. mademoi-selle) (înv.) Domnişoară. MADONĂ, madone s.f. (it. madonna, fr. madone) L Imagine a Fecioarei Maria. 2. (Fig.) Perfecţiune feminină. MADREPOR, madrepori s.m. (fr. madrepore) (La pl.) Ordin de celenterate care formează recife sau atoli de corali; (şi Ia sg.) celenterat care aparţine acestui ordin. MADREPORJC, -Ă, madreporici, -ce adj. (fr. ma-dreporique) Din madrepori, cu madrepori. MADRIERĂ, madriere s.f. (fr. madrier) Platforma unui ponton de acostare. MADRIGÂL, madrigale/madrigaluri s.n. (fr. madrigal) 1. Poezie lirică scurtă care exprimă sentimente delicate (la adresa unei femei). 2. Scurtă compoziţie muzicală vocală. MADRILEN, -Ă, madrileni, -e adj., s.m. şi f. (fr. madrilene) (Persoană) din Madrid. MAESTOSO adv. (pr. maestozo\ it. maestoso) (Muz.; despre modul de interpretare) Măreţ, solemn. MAESTRU, -Ă, maeştri, -ste s.m. şi f. (it. maestro) 1. Persoană deosebit de înzestrată, care îi învaţă, îi îndrumă pe alţii; creatorul unui curent, al unei şcoli etc. 2. Persoană calificată într-un anumit domeniu de activitate. Maestru de balet. Maestru de călărie. Maestru de muzică. MÂFIE, mafii (it. mafia) 1. N.pr. f. Organizaţie teroristă secretă (originară din Sicilia). 2. S.f. Asociere în vederea apărării unor interese ilegale. MAFIOL6G, mafiologi s.m. (it. mafiologo) Cercetător specializat în problemele mafiei. MAFIOT, -Ă, mafioţi, -te adj., s.m. şi f. (de la mafie) (Membru) al mafiei. MAGAZIN, magazine s.n. (fr. magasin) 1. Local în care se expun şi se vând mărfuri; prăvălie; market. 2. Publicaţie periodică (ilustrată) care se referă la diverse domenii. 3. Emisiune periodică de radio sau TV axată pe un anumit subiect. MAGAZINÂJ, magazinaje s.n. (fr. magasinage) Depozitare a unei mărfi într-un anumit loc; timpul în care o marfa stă în acel Ioc şi taxa achitată pentru depozitare. MAGAZIONER, -Ă, magazioneri, -e s.m. şi f. (fr. magasinier) Persoană care răspunde de gestiunea unei magazii. MAGDALENIÂN, -Ă, magdalenieni, -e (fr. magda-lenien) 1. S.n. Ultimul subetaj al paleoliticului superior, în care apar elemente de cultură umană, în Europa. 2. Adj. Care se referă Ia, care ţine de mag-dalenian (1). MAGHIARISM, maghiarisme s.n. (maghiar + -ism) Cuvânt, expresie sau construcţie proprie limbii maghiare împrumutată de altă limbă, fară a fi asimilată. MAGHIARIZĂ, maghiarizez vb. I (maghiar + -iza) 1. A (se) asimila cu populaţia de limbă maghiară. 2. A adapta un cuvânt, o expresie potrivit structurii limbii maghiare. MAGHIRÂN, maghirani s.m. (germ. Mageran) Plantă parfumată, cu flori roşietice sau albe. MAGHREBIĂN, -Ă, maghrebieni, -e adj., s.m. şi f. (pr. magrebicîn; Maghreb + -ian) (Persoană) din Maghreb. MĂGIC, -Ă, magici, -ce adj. (fr. magique) 1. Care ţine de magie; incantat. 2. încântător, feeric. 3. Ochi magic = indicator luminos de funcţionare a unor aparate. MAGICIAN 572 MAGICIAN, -Ă, magicieni, -e s.m. şi f. (fr. magici en) Persoană care practică magia. MAGIE, magii s.f. (fr. magie) 1. Practică a unor procedee oculte; vrăjitorie; taumaturgie. 2. Magie neagră = magie (1) care invocă puterea diavolului. Magie albă - magie (1) obţinută cu ajutorul unor fenomene naturale normale care par supranaturale. 3. Farmec, vrajă. Magia cuvintelor. Magia culorilor. MAGISM s.n. (fr. magisme) (Rel.) Mazdeism. MAGISTRAL, -Ă, magisfrali, -e (fr. magisti'af) 1. Adj. De maestru (1); impozant; perfect (1), desăvârşit. Discurs magistral. Analiză magistrală. 2. S.f. Arteră principală de comunicaţie rutieră sau feroviară. MAGISTRAT, magistraţi s.m. (fr. magistrat) Membru al corpului judiciar (judecător, procuror). MAGISTRATURĂ, magistraturi s.f. (germ. Magis-tratur, fr. magistrature) 1. Demnitatea de magistrat; perioada de timp în care un magistrat îşi exercită funcţia. 2. Corpul magistraţilor. MAGISTRU, magiştri s.m. (lat. magister) Profesor, dascăl. MAGMÂTIC, -Ă, magmatici, -ce adj. (fr. magma-tique) Care se referă la produsele magmei. MAGMATISM s.n. (fr. magmatisme) Formarea, deplasarea şi solidificarea magmei în scoarţa terestră. MÂGMĂ, magme s.f. (fr. magma) Masă minerală fluidă şi incandescentă din interiorul Pământului. MĂGNA CUM LĂUDE Ioc. adv. (lat. magna cum laude) (Despre examene, diplome) Cu notă maximă, în mod strălucit, cu succes desăvârşit. MAGNANIM, -Ă, magnanimi, -e adj. (fr. magnanime) (Livr.) Mărinimos. MAGNANIMITÂTE s.f. (fr. magnanimite, lat. mag-nanimitas, -atis) (Livr.) Generozitate, mărinimie. MAGNĂT, magnaţi s.m. (germ. Magnat, fr. magnat, lat. magnatus) 1. Personalitate foarte importantă în anumite domenii (afaceri, industrie, finanţe, presă). 2. (In Ungaria şi în Polonia) Membru al unei mari familii nobiliare dominante. MAGNET, magneţi s.m. (ngr. magnitis, germ. Magnet) 1. Minereu de fier sau piesă din metal care atrage obiectele de fier şi de oţel. 2. (Fig.) Atracţie (2). MAGNETIC, -Ă, magnetici, -ce adj. (fr. magnetique, germ. magnetisch) 1. Care ţine de magnet sau de magnetism, referitor Ia magnet sau la magnetism. 2. (Fig.) Care are o putere de atracţie mare, misterioasă. 3. Câmp magnetic — spaţiul din jurul magnetului în care se exercită puterea acestuia. MAGNETISM s.n. (fr. magnetisme, germ. Mag-netismus) 1. Proprietatea corpurilor magnetice. 2. Ansamblu de fenomene prin carc sc manifesta influenţa unei persoane asupra alteia. 3. Magnetism terestm = câmpul magnetic de Ia suprafaţa Pământului. MAGNETIT s.n. (fr. magnetite) Oxid natural dc fier. MAGNETIZÂ, magnetizez vb. I (fr. magnetiser) A face să capete sau a căpăta proprietăţi de magnet; (fig.) a atrage, a fascina (1). MAGNETIZĂNT, -Ă, magnetizanţi, -te adj. (fr. mag-netisant) Care produce câmp magnetic; (fig.) fascinant. MAGNETIZĂŢIE, magnetizaţii s.f. (fr. magnetisa-tion) Acţiune, mod de a magnetiza; intensitate dc magnetizare. MAGNETO- (fr. magneto-) Element de compunerc cu sensul de „magnetic”, „magnetism”, în cuvinte ca: magnetoizolant, magnetostratigrajie. MAGNETOCHIMIE s.f. (fr. magnetochimie) Ramura chimiei care studiază proprietăţile magneticc ale substanţelor. MAGNETOFON, magnetofoane s.n. (fr. magneto-phone) Aparat folosit pentru înregistrarea şi reproducerea sunetelor cu ajutorul unei benzi magnetice. MAGNETOGRĂF, magnetografe s.n. (fr. magneto-graphe) Dispozitiv folosit pentru înregistrarea variaţiilor în timp ale câmpului magnetic terestru. MAGNETOIZOLÂNT, magnetoizolanţi s.m. (magneto- + izolant) Material dielectric format din pulberi feromagnetice presate cu lianţi izolanţi. MAGNETOMETRJE, magnetometrii s.f. (fr. mag-netometrie) Studiul intensităţii magnetismului terestru şi al proprietăţii magnetice a corpurilor. MAGNETOMETRU, magnetometre s.n. (fr. nmg-netomeire) Instrument folosit pentru măsurarea intensităţii câmpului magnetic. MAGNETON, magnetoni s.m. (fr. magneton) Unitate de măsură a magnetismului unui electron şi al nucleelor atomice. MAGNETOOPTICĂ s.f. (fr. magnetooptique) Partea opticii care studiază efectele câmpului magnetic asupra fenomenelor optice. MAGNETOSTRICŢIUNE s.f. (fr. magnetostriction) Deformare mecanică a unui material fcromagnctic sub influenţa câmpului magnetic. MAGNETOPÂUZĂ s.f. (fr. magnetopause) Limita externă a magnetosferei unei planete. MAGNETOPLÂN, magnetoplane s.n. (engl. magne-toplane) Tren al viitorului, care se presupune că va atinge 800 km pe oră şi care ar urma să circule printr-un tunel. 573 MAISTRU MAGNETOSCOP, magnetoscoape s.n. (fr. magne-toscope) Aparat folosit pentru înregistrarea, pe bandă magnetică, a sunetelor şi a imaginilor. MAGNETOSFERA s.f. (fr. magnetosphere, engl. magnctosphere) Zonă exterioară atmosferei terestre în care acţionează câmpul magnetic. MAGNETOSTĂTIC, -Ă, magnet ostatici, -ce (fr. niag-netostatique) 1. S.f. Studiul câmpului magnetic invariabil în timp. 2. Adj. Care aparţine magnetostaticii (1). MAGNETOTECĂ, magnetoteci s.f. (fr. magneto-theque) Colecţie de benzi magnetice înregistrate. MAGNETOTELURIC, -Ă, magnetotelurici, -ce adj. (engl. magnetotelluric) Care prospectează şi identifică zăcăminte pe baza câmpurilor magnetice ale Pământului. MAGNETOTERAPIE, magnetoterapii s.f. (fr. mag-netotherapie) Fizioterapie făcută cu ajutorul câmpurilor magnetice. MAGNETOU, magnetouri s.n. (fr. magneto) Aparat folosit pentru transformarea energiei mecanice în energie electrică. MAGNEZIĂN, -Ă, magnezieni, -e adj. (fr. magne-sien) Magnezic. MAGNEZIC, -Ă, magnezici, -ce adj. (fr. magnesique) Care conţine magneziu; magnezian. MAGNEZIE s.f. (fr. magnesie) Oxid de magneziu sub formă de praf alb, folosit ca laxativ. MAGNEZIT s.n. (fr. magnesite) Carbonat natural de magneziu. MAGNEZIU s.n. (fr. magnesium) Element chimic, metal uşor alb-argintiu, maleabil şi ductil, care arde cu o flacără albă, orbitoare. MAGNICO s.n. (fr. magnico) Aliaj feromagnetic de fier, magneziu, nichel şi cobalt. MAGNIFIC, -Ă, magnifici, -ce adj. (fr. magnifique) Somptuos, grandios, măreţ, minunat, splendid. MAGNIFICENŢĂ s.f. (fr. magnificence, it. magnificenţă) (Rar) Grandoare, măreţie. MAGNITUDINE, magnitudini s.f. (fr. magnitude, lat. magnitudo, -inis) 1. Mărime stelară. 2. Intensitate a unui cutremur de pământ. MAGNOLIE, magnolii s.f. (fr. magnolia, germ. Magnolie, it. magnolia) Arbore exotic originar din Asia, cu flori mari albe şi colorate. MAGOT, magofi s.m. (fr. magot) Maimuţă fară coadă din Africa de Nord şi din Gibraltar. MAHARAJÂH, maharajahi s.m. (fr. maharadjah) Titlu dat unui prinţ indian. MAHARANI, maharani s.f. (fr. maharani) Soţia unui maharajah. MAHĂTMA s.m. (fr. mahatma) Titlu dat unui şef spiritual, în India; persoană cu acest titlu. MAHAYANA s.f. (fr, mahayana) Formă evoluată a budismului, din nordul Indiei, răspândită în China, în Coreea şi în Japonia, care a introdus dogma mântuirii, ideea de rai şi de iad, şi un ritual fastuos. MĂHĂR, mahări s.m. (germ. Macher) (Fam.) Persoană importantă, influentă; şef (1), ştab. MAHDISM s.n. (fr. mahdisme) (Rel.) Doctrină a islamului care propovăduieşte aşteptarea unui mahdiu. MAHDIU, mahdii s.m. (fr. mahdi) (La musulmani) Trimis al lui Allah menit să restabilească credinţa şi dreptatea pe Pământ. MAHOMEDĂN, -Ă, mahomedani, -e (de la n.pr. Mahomed, cf. fr. mahometan) 1. Adj., s.m. şi f. (Adept) al religiei profetului Mahomed; musulman; islamist. 2. S.m. şi f. (P ext.) Turc. MAHOMEDANISM s.n. (cf. fr. mahometanisme) (Rel.) Islamism (1). MAHONĂ, mahone s.f. (fr. mahonne) Vas sau ambarcaţiune fară mijloace proprii de propulsie, care transportă mărfurile de pe nave. MAIESTĂTE/MAJESTĂTE, mai estăţi/majestăţi s.f. (lat. maiestas, -atis, fr. majeste) 1. Monarh. 2. Termen de reverenţă folosit când se vorbeşte cu sau despre un monarh. 3. (în forma maiestate) Grandoare, măreţie. MAIESTUOS, -OĂSĂ, maiestuoşi, -oase adj. (it. maestoso, fr. majestueiix) Grandios, măreţ; august, olimpian. MAIESTUOZITÂTE s.f. (maiestuos + -itate) însuşirea a ceea ce este grandios, măreţ. MAIEUTICĂ s.f. (fr. maieutique) (în filosofia socratică) Arta de a descoperi (prin întrebări şi răspunsuri) la un interlocutor adevărurile pe care Ie deţine, dar de carc nu este conştient. MAILING s.n. (pr. meiling\ engl. mailing) Expediere prin poştă a unei propuneri de vânzare sau de material promoţional la adresa unui potenţial client. MAILLECHORT s.n. (pr. maişor; fr. maillechort) Aliaj de zinc, aramă şi nichel care imită argintul. MAIONEZĂ, maioneze s.f. (fr. mayonnaise) Sos rece din gălbenuş de ou, untdelemn şi lămâie. MAIOR, maiori s.m. (rus. maior, germ. Major) Grad militar superior celui de căpitan; ofiţerul cu acest grad. MAI6U, maiouri s.n. (fr. maillot) Tricou care se poartă direct pe piele. MĂISTRU, maiştri s.m. (germ. Meister) 1. Persoană care cunoaşte şi practică o meserie; meşter, meseriaş; MAJESTATE 574 persoană calificată care conduce o secţie productivă. 2. Om cu talent, cunoştinţc şi experienţă bogată într-un domeniu. MAJESTATE s.f. v. maiestate. MAJOLICĂ s.f. (fr. majolique) Faianţă (italiană); obiect realizat din această faianţă. MAJOR, -Ă, majori, -e adj. (fr. majeur/major) 1. Carc are vârsta legală pentru a beneficia de drepturi civile şi politice. 2. De mare importanţă; principal (1). 3. (Muz.) Gamă majoră sau mod major = gamă care are cinci tonuri şi două semitonuri. Caz de forţă majoră - eveniment care nu poate fi evitat sau amânat. MAJORA, majorez vb. I (fr. majorer) A mări, a spori, a urca valoarea unui impozit, a unui salariu, a unui preţ etc. MAJORĂNT, majoranţi s.m. (fr. majorant) (Mat.) Element, număr care este mai mare sau egal cu ori-carc dintre elementele ori dintre numerele unei mulţimi. MAJORARE, majorări s.f. (de la majora) 1. Creştere, mărire. 2. Sumă suplimentară încasată ca sancţiune pentru întârzierea plăţii impozitelor, a taxelor etc. MAJORAT s.n. (fr. majorat, germ. Majorat) Vârstă la care o persoană devine majoră; starea unei persoane majore. MAJORDOM, majordomi s.m. (fr. majordome, germ. Majordom) Şeful personalului de serviciu, în casele marilor nobili sau ale oamenilor foarte bogaţi. MAJORETĂ, majorete s.f. (fr. majorette) Tânără îmbrăcată în culori vii, care defilează la sărbători sau la parade. MAJORITAR, -Ă, majoritari, -e adj. (fr. majori-taire) Care aparţine majorităţii; care întruneşte o majoritate. MAJORITATE, majorităţi s.f. (fr. majorite, germ. Majorităt) 1. Numărul cel mai marc. Majoritatea oamenilor. 2. Superioritate numerică. 3. Majoritate absolută (sau simpla) = jumătate plus unu din voturile exprimate la o alegere. Majoritate relativă = numărul cel mai mare de voturi obţinut de cineva la o alegere. MAJUSCUL, -Ă, majusculi, -e adj., s.f. (fr. majuscule) (Literă) mai mare, cu un caracter diferit de cel al altor litere; verzal(ă). MAKEMONO, makemonouri s.n. (fr. makemono) Pictură japoneză executată pe un sul care se desfaşoară orizontal. MAKE-UP, make-upuri s.n. (pr. meicap; engl., fr. make-up) Machiaj, fard. MAKI s.m. (fr. maki) Mamifer carc arc o coadă lungâ şi un bot ascuţit, din Madagascar. MALACODERM, -Ă, malacodermi, -e adj. (fr, ma-lacoderme) Cu piele moale. MALACOF s.n. v. malacov. MALACOLOGIE s.f. (fr. malacologie) Studiul mo-luştelor. MALACOSTRACEE, malacostracee s.f. (fr. mala-costraces) (La pl.) Subclasă dc crustaccc superioare, care au capul lipit de toracc şi abdomenul distinct; (şi la sg.) crustaceu din această subclasă. MALACOV/MALACOF, malacoave/malacovurill malacoafe/malacofuri s.n. (fr. malacoff n.pr. rus. Malakov) (înv.) Crinolină. MALADIE, maladii s.f. (fr. maladie) Boală. MALADIV, -Ă, maladivi, -e adj. (fr. maladij) Cu aspect de boală, de bolnav; bolnăvicios. MALAEZ, -Ă, malaezi, -e adj. (fr. malais) Carc sc referă la Malaysia sau la Arhipelagul Malacz. MALAGA/MALAGA s.n. (sp., fr., it. malaga) Sortiment de vin foarte dulce; varietate de struguri (din sudul Spaniei). MALAGUENA, malaguenii s.f. (pr. malaghenia\ sp. malaguena) Dans spaniol cu ritm lent; melodic după care se execută acest dans. MALAHIT s.n. (fr. malachite) Minereu dc culoare verde, folosit pentru confccţionarea obicctclor dc ornament. MALÂR, malare adj. (fr. malaire) Os malar (şi substantivat, n.) = os care formează partea proeminenta a pomeţilor. MALARIE, malarii s.f. (it., fr. malaria) Boală in* fecţioasă cu accese puternice de friguri; friguri palustre; paludism. MALARIOTERAPIE, malarioterapii s.f. (fr. mala-riotherapie) Metodă de tratament care consta în inocularea parazitului malariei; paludoterapic. MALAWIÂN, -Ă, malawieni, -e adj., s.m. şi f. (pr-malauiăn\ Malawi + -an) (Persoană) din Malawi. MALAXA, malaxez vb. I (fr. malaxer) A amcstcca mai multe substanţe pentru omogenizare. MALAXOR, malaxoare s.n. (fr. malaxeur) Maşină folosită pentru malaxare. MALAYSIÂN, -Ă, malaysieni, -e adj., s.m. şi f-(Malaysia + -an) (Persoană) din Malaysia. MALDIVIÂN, -Ă, maldivieni, -e adj., s.m. şi f-(Maldive + -an) (Persoană) din Maldive. 575 MÂNA MALEABIL, -Ă, maleabili, -e adj. (fr. mallâable) t.Uşor de modelat sau de prelucrat în foi subţiri; plastic2 (1). Metal maleabil 2. (Fig.) Docil, flexibil (2), suplu (3). MALEABILITÂTE s.f (fr. mallâabilite) Calitatea de a fi maleabil. MALEABILIZÂ, maleabilizez vb. I (maleabil + -iza) A face un material maleabil. MALEDICŢIE, maledicţii s.f. (fr. malediction) (Livr.) Blestem, nenorocire. MALEFIC, -Ă, malefici, -ce adj. (fr. malefique) Care are o influenţă supranaturală nefastă, proastă asupra cuiva. MALEOLĂ, maleole s.f. (fr. malleole) Fiecare dintre cele două oase proeminente ale gleznei. MALETĂ, malete s.f. (fr. maîlette) (Rar) Servietă. MALFORMÂŢIE, malformaţii s.f. (fr. malformation) Anomalie congenitală a conformaţiei unei părţi a corpului unei fiinţe. MALGAŞ, -Ă, malgaşi, -e (fr. malgache) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Madagascar. 2. Adj., s.f. (Limbă) care se vorbeşte în Madagascar. MALIGN, -Ă, maligni, -e adj. (lat. malignus, cf. fr. mălin) L (Despre boli) De natură gravă. 2. (Fig.) Nefast, nociv. 3. Tumoare malignă = tumoare canceroasă. MALIGNITÂTE s.f. (lat. malignitas, -atis, cf. fr. malignite) Caracter malign. MALIŢIE, maliţii s.f. (fr. malice, cf. lat. maliţia) (Livr.) înclinarea de a fi maliţios; atitudine, vorbă răutăcioasă; maliţiozitate. MALIŢIOS, -OĂSĂ, maliţioşi, -oase adj. (fr. mali-cienx, cf lat. malitiosus) Ironic, răutăcios, sarcastic. MALIŢIOZITĂTE, maliţiozităţi s.f. (maliţios + -itate, cf. it. maliziositâ) (Livr.) Maliţie. MALL, malluri s.n. (pr. moî\ engl. mall) Complex de mari dimensiuni, care cuprinde magazine, restaurante, servicii utilitare, expoziţii etc., închis circulaţiei autovehiculelor; spaţiu vast pe care se află un astfel de complex; complex de magazine diferite. MALM s.n. (engl. malm) Epocă superioară a jurasicului. MALNUTRIŢIE, maînutriţii s.f. (fr. malnutrition) Subnutriţie (1). MALONEST, -Ă, maloneşti, -ste adj. (it. malonesto) (Rar) Necinstit, incorect (2). MALPRÂXIS s.n. (fr. malpraxis) Eroare în practica mcdicală, carc a provocat suferinţe unui pacient. MALTÂZĂ s.f. (fr. maltase, germ. Maltase) Enzimă care transformă maltoza în glucoză. MALTEZ, -Ă, maltezi, -e (it. maltese) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Malta. 2. Adj. Care ţine de Malta sau dc locuitorii acestei insule. MALTHUSIÂN, -Ă, malthusieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. malthusien) Malthusianist. MALTHUSIANISM s.n. (fr. malthusianisme) Teorie care susţine diminuarea populaţiei prin limitarea naşterilor. MALTHUSIANIST, -Ă, malthusianişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. malthusianiste) (Adept) al malthusia-nismului; malthusian. MALTOZĂ s.f. (fr. maltose, germ. Maltose) Compus organic natural constituit din două molecule de glucoză. MALTRATĂ, maltratez vb. I (fr. maltraiter, it. mal-trattare) A trata pe cineva în mod violent şi dur; a chinui, a brutaliza. MALŢ s.n. (germ. Malz) Pastă din boabe de cereale folosită la fabricarea berii şi a spirtului. MALVACEE, malvacee s.f. (fr. malvacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate cu fructul în formă de capsulă (nalba, bârnele, bumbacul etc.); (şi la sg.) plantă dicotiledonată din această familie. MALVERSĂŢIE, malversaţii s.f. (fr. malversation) (Livr.) Delapidare, fraudă (1). MAMĂR, -Ă, mamari, -e adj. (fr. mammaire) De mamelă; mamelar. MÂMBO, mambouri s.n. (sp., fr. mambo) Dans cubanez în ritm vioi, asemănător rumbei; melodia acestui dans. MAMELĂ, mamele s.f. (fr. mamelle) Organ care secretă lapte, la mamifere; ţâţă. MAMELON, mameloane s.n. (fr. mamelon) 1. Sfârcul mamelei. 2. Ridicătură de pământ rotunjită. MAMELUC, mameluci s.m. (fr. mamel[o]uk) 1. Soldat care facea parte din garda personală a sultanilor din Egipt. 2. Om uşor manevrabil, fară personalitate. MAMIFER, mamifere s.n. (fr. mammifere) (La pl.) Clasă de animale vertebrate care au mamele şi nasc pui vii; (şi la sg.) animal vertebrat din această clasă. MAMOGRAFIE, mamografii s.f. (fr. mammogra-phie) Radiografie a sânului. MAMOPLASTIE, mamoplastii s.f. (fr. mammoplas-tie) Intervenţie chirurgicală estetică pentru reconstituirea sânului. MAMUT, mamuţi s.m. (fr. mammouth) Elefant fosil; (adjectival) foarte mare. MÂNA s.f. (fr. mana) (în religiile animiste) Forţă supranaturală impersonală şi indiferentă. MANAGEMENT 576 MANAGEMENT s.n. (pr. menigiment; engl. management) Ansamblul tehnicilor de conducere, de organizare şi de gestiune a unei întreprinderi; conducerea unei întreprinderi. MĂNAGER/MANĂGER, manageri s.m. (pr. şi me-niger; engl. manager) 1. Persoană care conduce, controlează şi planifică producţia unei întreprinderi. 2. Persoană care răspunde de pregătirea, organizarea şi planificarea activităţii unui grup, pe care îl ajută să atingă anumite obiective; impresar. MANAGERIAL, -Ă, manageriali, -e adj. (engl. managerial) De manager. MANCIURIAN, -Ă, manciurieni, -e s.m. şi f., adj. (n.pr. Manciuria + -an) (Persoană) din Manciuria. MÂNCO s.n. (it. manco) Lipsă, pierdere (de bani, de mărfuri). MANCURT, mancurţi s.m. (rus. mankurt) Persoană care s-a depersonalizat. MANCURTIZÂRE s.f. (de la mancurt) Uitare provocată intenţionat; supunere, depersonalizare. MANCURTIZÂT, -Ă, mancurtizaţi, -te adj. (de Ia mancurt) Care a fost supus mancurtizării; îndobitocit, depersonalizat. MANDALA, mandale s.f. (în budism şi în tantrism) Diagramă geometrică ale cărei culori simbolice, contururi concentrice etc. reprezintă Universul şi care serveşte ca suport pentru meditaţie. MANDANT, -Ă, mandanţi, -te s.m., adj. (fr. man-dant) (Persoană) care mandatează pe cineva printr-un act juridic; comitent. MANDARIN1, mandarini s.m. (fr. mandarin) 1. înalt dregător, în vechea Chină. 2. (Ir.) Personaj important. MANDARIN2, mandarini s.m. (de la mandarină) Arbust mediteraneean cu fructe comestibile, asemănătoare portocalelor. MANDARINAT, mandarinate s.n. (fr. mandarinat) 1. Demnitatea, titlul de mandarin; funcţia unui mandarin1. 2. Putere arbitrară deţinută de un grup, în anumite medii intelectuale. MANDARINĂ, mandarine s.f. (fr. mandarine) Fructul mandarinului2, mai mic decât portocala, foarte parfumat. MANDĂT, mandate s.n. (fr. mandat, cf. germ. Mandat) 1. împuternicire dată de o persoană altei persoane pentru a acţiona în numele său. 2. Ordin de plată. 3. Putere pe care o deţine un membru ales de o adunare. 4. Ordin de aducere forţată a unei persoane. 5. Formular pentru transferarea prin poştă a unei sume de bani. MANDATĂ, mandatez vb. I (fr. mandater) A învesti pe cineva cu un mandat (1, 3). MANDATÂR, -Ă, mandatari, -e s.m. şi f. (fr. mau-dataire) Persoană care a primit împuternicirea dc a reprezenta pe cineva; procurator (3); procurist. MANDIBULĂR, -Ă, mandibulari, -e adj. (fr. man-dibulaire) Al mandibulei. MANDIBULĂ, mandibule s.f. (fr. mandibule) Maxilar inferior; falcă. MANDOLĂ/MANDORĂ, mandole/mandore s.f. (it, mandola) Vechi instrument muzical cu coardc asemănător lăutei; mandolină. MANDOLINĂTĂ, mandolinate s.f. (it. mandolinata) (Rar) Serenadă acompaniată de mandolină. MANDOLINĂ, mandoline s.f. (fr. mandoline, it. mandolina, germ. Mandoline) Instrument muzical cu coarde asemănător chitarei, având cutia mai bombată; mandolă. MANDORĂ s.f. v. mandolă. MANDRAGORĂ, mandragore s.f. (fr. mandragore) Plantă din regiunile calde a cărei rădăcină cărnoasă are formă de mână omenească. MANDRIL, mandrili s.m. (fr. mandrill) Maimuţă africană mare, cu faţa colorată în albastru şi roşu. MANDRINĂ, mandrine s.f. (fr. mandrin) Dispozitiv de fixare a piesei de prelucrare, folosit Ia maşini-le-unelte. MANECHIN, manechine s.n. (fr. mannequin) 1. Formă umană din lemn, din carton etc. pe care croitorii probează şi expun obiecte de îmbrăcăminte; indo-satrice. 2. (Fig.) Om fară personalitate. 3. Persoană angajată de o casă de mode să prezinte modele noi de îmbrăcăminte. MANEJ, manejuri s.n. (fr. manege, cf. it. maneggio) Dresaj de cai; loc în care se dresează caii sau sc învaţă călăria; arenă, la circ, în care sunt prezentate animale dresate. MANETĂ, manete s.f. (fr. manette) Pârghie de mâna cu ajutorul căreia se acţionează un mecanism. MANETON, manetoane s.n. (fr. maneton) Fusul braţului unui arbore cotit pe care se montează capul bielei. MANEVRĂ, manevrez vb. I (fr. manceuvrer) L Acxc-cuta anumite mişcări, anumite deplasări (dc vehicule). 2. (Fig.) A manipula (2). MANEVRĂBIL, -Ă, manevrabili, -e adj. (fr. ttia-nceuvrable) Uşor de manevrat. MANEVRABILITĂTE s.f. (fr. manoeuvrabilite) în* suşirea unei nave, a unui vehicul de a fi manevrat. 577 MANIOC MANEVRĂ, manevre s.f. (fr. manceuvre, it. mano-vra) 1. Mod de a acţiona pentru a pune în mişcare o maşină, un vehicul, un aparat etc. 2. (Mii.) Exerciţiu cu trupe; operaţie (3). 3. Mijloc (reprobabil) folosit pentru a atinge un scop; tertip. MANEVRIER, -Ă, manevrieri, -e adj., s.m. (fr. ma-nccmrier) (Persoană) care execută manevre militare; (fig.) (persoană) care obţine ce doreşte prin mijloace abile (în politică). MANGAN s.n. (germ. Mangan) Element chimic, metal alb-cenuşiu, foarte dur. MANGÂNIC, -Ă, manganici, -ce adj. (fr. manga-nique) Care conţine mangan. MANGANIN s.n. (fr. manganine) Aliaj de cupru, mangan şi nichel folosit la fabricarea rezistenţelor electrice. MANGANIT, manganiţi s.m. (fr. manganite) Oxid natural hidratat de mangan. MANGANOS, -OĂSĂ, manganoşi, -oase adj. (fr. manganeux) Care conţine mangan. MANGHIER, manghieri s.m. (fr. manguier) Arbore din Asia şi din America tropicală cu fructe roşie-tice, mari, foarte parfumate. MANGLIER, manglieri s.m. (fr. manglier) Copac râşinos din America de Sud. MANGO1, mango s.m. (engl. mango) Arbore din regiunile tropicale al cărui fruct este comestibil. MANGO2, mango s.m. (fr. mangiie, engl. mango, port. manga) Fruct cărnos cu miez galben, parfumat. MANGROVĂ, mangrove s.f. (fr. mangrove) Formaţiune vegetală compusă din arbori cu rădăcini ad-ventive, caracteristică unor coaste tropicale. MANGUSTÂN, mangusîani s.m. (fr. mangoustan) Fructul mangustanierului. MANGUSTANIER, mangnsîanieri s.m. (fr. mangous-tanier) Arbore cultivat în zonele tropicale umede ale Extremului Orient, cu fructe comestibile. MANGUSTĂ, manguste s.f. (fr. mangouste) Mamifer carnivor mic din regiunile calde, cu labe scurte şi coadă lungă, stufoasă, care devorează reptile. IMANI s.m. pl. (lat. manes) (La vechii romani) Sufletele morţilor, considerate divinităţi. MANIĂBIL, -Ă, maniabili, -e adj. (fr. maniable) (Livr.) Supus, ascultător. MANIABILITĂTE s.f. (fr. maniabilite) însuşirea de a fi maniabil. MANIÂC, -Ă, maniaci, -ce adj., s.m. şi f. (fr. mani-aque) (Persoană) care suferă de manii, care este obsedată de idei fixe. MANIACĂL, -Ă, maniacali, -e adj. (fr. maniacal) De maniac. MANICHIURĂ, manichiuri s.f (cf. germ. Mani-kiir[e/, fr. manicure) îngrijire a mâinilor, în special a unghiilor (făcută de o manichiuristă). MANICHIURISTĂ, manichiuriste s.f. (manichiură + -istă) Specialistă în manichiură. MANICORD, manicorduri s.n. (it. manicordo, fr. ma-nicorde) Vechi instrument muzical cu coarde, care vibrau când erau lovite. MANIE, manii s.f. (fr. manie, gr. mania) Idee fixă, deprindere bizară; marotă; tic (2). MANIERAT, -Ă, manieraţi, -te adj. (de la manieră, cf. fr. maniere) Care are un comportament denotând bună-creştere, politeţe; educat, civilizat (2). MANIERĂ, maniere s.f. (fr. maniere) 1. Fel de a fi sau de a acţiona; mod (1), procedeu (1). 2. Politeţe; conduită. 3. Totalitatea procedeelor specifice unui artist. MANIERISM s.n. (fr. manierisme) 1. Comportare artificială, afectată. 2. Formalism în realizarea unor opere de artă, caracterizat prin reluarea anumitor procedee. MANIERIST, -Ă, manierişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. manieriste) (Adept) al manierismului. MANIFEST, -Ă, mani/eşti, -ste (fr. manifeste, lat. manifestam) 1. S.n. Declaraţie publică scrisă. 2. Adj. Evident; indiscutabil. MANIFESTĂ, (1) manifest, (2) manifestez vb. I (fr. manifester) 1. A (se) face cunoscut, a da dovadă de... 2. A participa la o manifestaţie; a demonstra (2). MANIFESTĂNT, -Ă, manifestanţi, -te s.m. şi f. (fr. manifestant) Participant la o manifestaţie (I). MANIFESTÂŢIE, manifestaţii s.f. (fr. manifesta-tion) 1. Acţiune publică de masă (adunări, marşuri etc.) cu un caracter politic sau social; demonstraţie (1), miting (1). 2. Acţiune demonstrativă organizată pentru o anumită activitate. MANIHEISM s.n. (fr. manicheisme, germ. Manichă-ismus) Doctrină religioasă din Orientul Apropiat, care consideră că lumea este guvernată de două principii independente, al binelui şi al răului; atitudine morală, intelectuală bazată pe opoziţia dintre bine şi rău. MANIHEIST, -Ă, maniheişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. manicheiste) (Adept) al maniheismului. MANILA s.f. (fr. maniile) Fibră textilă obţinută din frunzele unui arbore exotic, din care se fac sfori, frânghii etc. MANIOC s.m. (fr. manioc) Plantă tropicală din ai cărei tuberculi se prepară tapioca; tapiocă. MANIPULA 578 MANIPULA, manipulez vb. I (fr. manipuler) 1. A manevra sisteme tehnice; a instrumenta (4). 2* (Fig.) A acţiona cu abilitate, influenţând pc cincva în sensul dorit. 3. A facc operaţii financiarc (mânuind bani). MANIPULANT, -Ă, manipulaitţi, -te s.m. şi f. (germ. Manipulant, cf. fr. manipulant) Persoană carc manevrează maşini, mccanismc ctc.; manipulator (3); vatman. MANIPULATOR, -OÂRE, manipulatori, -oare (fr. manipulateur) 1. S.n. Aparat cu ajutorul căruia sc manevrează piese calde într-o uzină, într-un atelier. 2. S.n. Dispozitiv folosit în telegrafic, care stabilizează sau întrerupe circuitul electric în timpul transmiterii semnalelor. 3. S.m. şi f. Manipulant. MANIPULÂŢIE, manipulaţii s.f. (fr. manipulation) 1. Mânuire, manevrare a unui obicct, a unui aparat etc. 2. Vagon ataşat imediat după locomotivă, destinat materialelor necesare garniturii de tren. MANIVELA, manivele s.f. (fr. manivelle) Pârghie îndoită sau curbă cu ajutorul căreia este acţionat un mecanism; manşă. MANJÂBIL, -Ă, manjabili, -e adj. (fr. mangeable) (Fam.) Care poate fi mâncat. MANOMETRIE s.f. (fr. manometrie) Tehnica măsurării presiunii fluidelor. MANOMETRU, manometre s.n. (fr. manometre) Instrument folosit la măsurarea presiunii unui fluid dintr-un spaţiu închis. MANOPERA, manopere s.f. (cf. fr. manceuvre, it. manovra, lat. manopera) Muncă manuală necesară realizării unei lucrări. MANSARDÂT, -Ă, mansardaţi, -te adj. (fr. mansarde) Situat la mansardă; cu mansardă. MANSARDĂ, mansarde s.f. (fr. mansarde) Cameră, etaj amplasat sub un acoperiş (înclinat). MANSUET, -Ă, mansueţi, -te adj. (lat. mansuet) Blând, indulgent. MANSUETUDINE s.f. (lat. mansuetudo, -inis) (Livr.) Indulgenţă (1). MÂNŞĂ1, manşe s.f. (fr. manche) Mâner, manivelă. MÂNŞĂ2, manşe s.f. (fr. manche) Fiecare dintre etapele succesive ale unei probe sau ale unei competiţii sportive. MANŞETĂ, manşete s.f. (fr. manchette) 1. Bandă în partea de jos a unei mâneci, a unui pantalon etc., răsfrântă sau aplicată. 2. Garnitură de piele sau de cauciuc care etanşează o deschidere. 3. Titlu de ziar tipărit, în caractere groase, pe prima pagină, care rezumă anumite evenimente. 4. Indicaţie bibliografică plasată în partea de jos a coperţii interioare, la publicaţiile pcriodicc. 5. Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articolc pc acccaşi temâ, precum şi spaţiul rezervat accstor texte. MANŞON, manşoane s.n. (fr. manehon) 1. Accesoriu vestimentar cilindric (dc blană) carc apără mâinile de frig. 2. (Tehn.) înveliş de protccţie; mufa. M ANŞONÂ, manşonez vb. I (fr. manehonner) A îmbina două ţevi, două bare ctc. cu ajutorul unui man-şon (2). MANTELĂ, mantele s.f. (it. mantello) (înv.) Manta scurtă, purtată dc femei; mantie. MÂNTICĂ s.f. (fr. mantique, it. mantica) Arta, prac-tica prezicerii viitorului prin diferite metode. MANTILĂ, mantile s.f. (fr. mantiile, sp. mantilla) Eşarfa de dantelă sau de mătase, purtată dc femei pe cap, mai ales în Spania. MANTINELĂ, mantinele s.f. (it. mantinella) 1. Bordură, parapet care împrejmuieşte un patinoar. 2. Marginea interioară a unei mese dc biliard. MANTOU, mantouri s.n. (fr. manteau) Pardesiu sau palton (pentru femei). MÂNTRA, mantra s.f. (fr. mantra) Silabă, cuvânt, frază căreia i se atribuie putere spirituală, în hinduism şi în budism. MANUÂL, -Ă, manuali, -e (fr. manuet) 1. Adj. Carc se lucrează cu mâna sau pentru care activitatea mâinii este importantă. 2. Adj. (Despre oameni) Carc execută lucruri cu mâna. 3. S.n. Carte carc cuprinde noţiunile esenţiale ale unei ştiinţe, ale unei arte etc. MANUALITÂTE s.f. (fr. manualite) îndemânare a mâinilor. MANUBRIU, mamtbrii s.n. (fr., lat. manubrium) 1. Partea superioară a sternului, pe care sc fixează claviculele. 2. (La meduze) Tub axial la extremitatea căruia se află orificiul buco-anal. MANUFACTURĂ, manufacturez vb. I (fr. manu-facturer) A transforma materiile prime în produc industriale. MANUFACTURĂ, manufacturi s.f. (fr. manufac-ture) 1. întreprindere în care predomină munca manuală. 2. Produs industrial textil; ţesătură. MANUFACTURIER, -Ă, manufacturieri, -c adj., s.m. (fr. manufacturier) (Persoană) care producc, lucrează sau se ocupă de o manufactură (2). MÂNU MILITĂRI loc, adv. (lat. mânu militari) Prin masuri drastice (militare). MANUMISIUNE s.f. (fr. manumission, lat. manu-missio, -onis) (în Roma antică şi în Evul Mediu) Redare a libertăţii unui sclav, a unui şerb. 579 MARCHIZĂ MANUSCRIS, -Ă, manuscrise adj., s.n. (cf. lat. manuscriptusy de la scrie) (Text) scris (de mână). MANUTÂNŢĂ, manutanţe s.f. (fr. manutention) 1. Serviciu special, în cadrul armatei, care se ocupă cu fabricarea pâinii pentru militari. 2. Gestionare, deplasare şi depozitare a mărfurilor în vederea vânzării, a expedierii. MAOISM s.n. (fr. maoîsme) Teoria şi filosofia politică ale lui Mao Zedong. MAORI, maori s.m. şi f., adj. (fr. maori) (Băştinaş) din Noua Zeelandă. MAPAMOND s.n. (ngr. mappamondo, it. mappa-mondo, fr. mappemonde) 1. Planiglob. 2. Pe tot mapamondul = în toată lumea. MAPĂ, mape s.f. (germ. Mappe) Obiect de birou în care se păstrează acte, foi volante etc.; servietă cu această destinaţie. MAQUIS, maquis-uri s.n. (pr. machi; fr. maquis) 1. Formaţiune vegetală compusă din tufişuri şi din arbuşti, caracteristică solului mediteraneean. 2. Mişcare de rezistenţă a partizanilor francezi, în timpul ocupaţiei hitleriste. MAQUISÂRD maquisarzi s.m. (pr. machisărd; fr. maquisard) Luptător din maquis (2). MARABU, marabu (fr. marabout) 1. S.m. Pasăre asemănătoare berzei, cu pene viu colorate, din Africa şi din India. 2. S.n. Podoabă (viu colorată) făcută din pene sau din fire care imită fulgii. 3. S.m. Ascet musulman. MARACÂS, maracase s.n. (sp. maracas) Instrument de percuţie sud-american, alcătuit din două nuci de cocos cu mâner, umplute cu nisip sau cu grăunţe, care, prin scuturare, produc sunete asemănătoare castanietelor. MARAN, -Ă, marani, -e s.m. şi f. (fr. marrane) (In timpul Inchiziţiei, în Spania şi în Portugalia) Evreu convertit la catolicism cu forţa, suspectat de a fi rămas fidel iudaismului. MARASCHINO, maraschinouri s.n. (it. maraschi-no, fr. marasquin) Lichior de vişine sau de cireşe amare. MARASM s.n. (ngr. marasmos, fr. marasmey germ. Marasmus) 1. Stare de apatie, de descurajare. 2. Reducere importantă sau încetare a activităţii comerciale, industriale şi economice. MARATON, maratonuri/maratoane s.n. (fr. mara-thon) 1. Cursă atletică desfăşurată pe distanţă de 42 km. 2. (Fig.) Dezbatere lungă şi dificilă. MARATONIST, -Ă, maratonişti, -ste s.m. şi f. (maraton + -ist) Atlet care participă la un maraton. MARC s.n. (fr. marc) Reziduu rezultat din presarea fructelor pentru extragerea sucului. MARCĂ, marchez vb. I (germ. markieren, fr. mar-quer) 1. A aplica un semn caracteristic. 2. A imprima cuiva o anumită trăsătură de caracter, de comportament. 3. A reliefa. 4. A înregistra (1), a înscrie (3). 5. A delimita un teren. MARCĂJ, marcaje s.n. (fr. marquage) 1. Semn distinctiv aplicat pe ceva. 2. Semn convenţional făcut pe un drum public, pentru orientare, avertizare etc. 3. Supraveghere a unor jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să marcheze. MARCÂNT, -Ă, marcanţi, -te adj. (fr. marquant) Important, de vază. MARCASIT, marcasite s.n. (fr. marcassite, germ. Markasit) Sulfură naturală de fier, cristalizată, cu luciu metalic, din care se fac bijuterii. MARCÂT, -Ă, marcaţi, -te adj. (de la marca) 1. Care poartă o marcă2 (1). 2. (Fig.) Care este angajat sau compromis prin acţiunile sale anterioare. 3. Care are marcaje pe căile de comunicaţie. 4. (Despre obiecte din metal preţios) Care are gravat semnul de garanţie a autenticităţii. MARCATOR, -OÂRE, marcatori, -oare (marca + -tor) 1. S.m. şi f. Persoană care marchează produse (industriale). 2. S.m. (Sport) Persoană care marchează puncte sau goluri pentru echipa sa. 3. S.n. Unealtă agricolă folosită pentru a fixa locul cuiburilor, la însămânţare. MÂRCĂ1, mărci s.f. (germ. Marke) Timbru poştal. MÂRCĂ2, mărci s.f. (ngr. mârka, fr. marque) 1. Semn distinctiv făcut pe un obiect, pentru a-i arăta provenienţa. 2. De marcă = de bună calitate; de seamă, marcant. MÂRCĂ3, mărci s.f. (germ. Mark) Unitate monetară în Germania (până la adoptarea monedei euro) şi în alte ţări europene. MÂRCĂ4, mărci s.f. (germ. Mark) Provincie de frontieră în unele state, în Evul Mediu. MARCHETĂRIE, marchetării s.f. (fr. marqueterie) Asamblare de lamele din lemn, din marmură, de sidef etc. conform unui anumit desen; lucrare decorativă astfel obţinută. MARCHIZ, marchizi s.m. (fr. marquis) Titlu de nobleţe între duce şi conte; persoană care poartă acest titlu. MARCHIZĂ, marchize s.f. (fr. marquise) 1. Soţia sau fiica unui marchiz. 2. Mică încăpere sau acoperiş de sticlă, la intrarea principală a unei case. 3, Montură ovală de pietre preţioase pe un inel; inelul cu o astfel de montură. MARCHIZET 5S0 MARCHIZET, marchizeturi s.n. (gemi. Markisctte) Ţesătura fină şi transparentă dc bumbac, din carc sc fac rochii, perdele etc. MARCIALE adv. (it. marciale) (Muz.) Care are caractcr dc marş. MARCOMĂNI s.m. pl. (fr. marcomans, germ. Marko-mannen) Numele unor vechi triburi germanice stabilite iniţial în Bocmia şi carc au purtat războaie cu Imperiul Roman sub Marc Aurcliu. MARCOTĂ, marcotez vb. 1 (fr. marcottcr) A culca şi a acopcri cu pământ tulpinile plantelor, pentru a prinde rădăcini. MARCOTAJ, marcotajc s.n. (fr. marcottage) înmulţire a plantelor prin marcotc. MARCOTĂ, marcotc s.f. (fr. marcoitc) Lăstar nctăiat carc sc înfige în pământ pentru a prinde rădăcină. MAREE, maree s.f. (fr. maree) 1. Mişcarc alternativă dc înaintare şi dc retragere a apelor mării, datorită atracţiei Lunii şi a Soarelui. 2. Maree neagră = strat de petrol dc pc suprafaţa apei, provenit din accidentarea unui petrolier. MAREGRAF, maregrafe s.n. (fr. marâgraph) Instrument, instalaţie folosită pentru înregistrarea înălţimii marcclor sau a variaţiei nivelului apelor mării într-un punct dat; marcometru. MAREMOTRIC, -Ă, maremotrici, -ce adj. (fr. ma-remotrice) Carc utilizează forţa motrice a marcclor. MAREOMETRU, mareametre s.n. (fr. mareometre) (Mar.) Marcgraf. MAREŞAL, mareşali s.m. (fr. rnarechal) 1. Cel mai înalt grad în ierarhia militară; ofiţer carc deţine acest grad. 2. Mareşalul palatului sau mareşalul curţii (regale) - şeful administraţiei unei case regale sau imperiale. MARGARETĂ, margarete s.f. (germ. Margarette, fr. marguerite) Plantă erbacee decorativă cu flori mari şi albe. MARGARINĂ s.f. (fr. margarine) Produs alimentar gras, asemănător untului, extras din uleiuri vegetale. MARGHILOMÂN, marghilomane s.n. (n.pr. m. Marghiloman) (Porţie de) cafea turcească în carc se pune rom sau coniac. MARGINÂL, -A, marginali, -e adj. (fr. marginal) 1. Care e scris pe margine. Note marginale. 2. Secundar (1). MARGINALIA s.f. pl. (lat. marginalia) Comentarii făcute la o carte tipărită, publicate separat. MARGINALISM s.n. (fr. maiginalisme) Teorie economică potrivit căreia valoarea de schimb a unui produs este determinată de ultima unitate disponibilă din acel produs. MARG1NALIZÂ, marginalizez vb. I (fr. niaiyhui* liser) L A (sc) situa în afara lucrurilor esenţiale, principale, centrale. 2. A urmări să excludă (pc ci-ncva) din societate, a acţiona pentru ca o pcrsoan.'i să nu mai fie integrată în societate. MARG1NALIZĂT, -Ă, maiginalizafi, *te adj. (de U marginaliza) Subapreciat, ncluat în scamfi, «cinic-grat în societate. MARGRÂF, margrafi s.m. (gemi. MarkgrqD Titlu dc nobleţe dat unui prinţ german carc conducea o marcă4; persoană cu accst titlu. MARGRAFIÂT, margrafiate s.n. (fr. mmgraviat) L Domeniul margrafului. 2, Demnitatea de tnar-graf. MARIA, rnariez vb. I (fr. mâner) A (sc) căsători; (fig.) a (sc) potrivi, a (sc) asorta (I). MARIACHI, mariachi s.m. (pr. rnariâci; sp. marui-chi) Muzician ambulant care cântă la nunţi, la sărbători ctc., în Mcxic. MARIÂJ, mariaje s.n. (fr. mariage) Căsătorie. MARIJUÂNA s.f. (pr. marihuctna\ sp. marijuana) Substanţă extrasă din frunzele unei spccii dc cânepă indiană, utilizată ca drog. MARIMBĂ, marirnbe s.f. (sp. rnarirnba) Instrument muzical mexican asemănător xilofonului. MARIN, -Ă, marini, -e adj. (fr. marin) Care aparţine mării, de marc. MARINĂ, marinez vb. I (fr. mariner, germ. marinic-ren) A prepara peşte, came cu un sos special (pentru conservare, aromatizarc). MARINÂR, marinari s.m. (marină + -ar) Membru al echipajului unei nave; matclot, matroz. MARINÂTĂ, marinate s.f. (it. marinato, cf. fr. mari-nade) Zeamă condimentată, aromatizat, în carc se pune carnea la frăgezit; came, peşte preparat cu un sos special (pentru conscrvarc, aromatizarc). MARINĂ, (2) marine s.f. (fr. marine, it. marina) I. Totalitatea vaselor şi a unităţilor navale ale unei ţâri. împreună cu echipajul accstora; ştiinţa şi tehnica navigaţiei. 2. Pictură cu peisaj marin. MARINĂRESC, -EÂSCĂ, marinăreşti adj. (marinar + -esc) De marinar, caracteristic marinandui. MARINISM, rnarinisrne s.n. (fr. marinisme, it. tnari-nismo) (Livr.) Preţiozitate stilistică. MARIONETĂ, marionete s.f. (fr. marionnette) L Păpuşă acţionată cu ajutorul unor sfori, în teatrul dc păpuşi; fantoşă. 2. (Fig.) Om fară personalitate; interpus. MARITÂL, -Ă, maritali, -e adj. (fr. marital, lat. mari-talis) Conjugal. 581 MARTIROLOGIE MARITIM, -Ă, maritimi, -e adj. (fr. maritime) 1. AI mării sau al marinei, de mare sau de marină. 2. Piliere maritimă = stat care posedă o flotă puternică. MARJĂ, marje s.f. (fr. marge) Rezervă de care se dispune, în anumite limite. MÂRKER, markere s.n. (pr. mărcăr; engl. marker) Creion carc foloseşte o pastă colorată (cu care sc marchcază ceva). MÂRKET, marketuri s.n. (engl. market) Magazin (1). MARKETING s.n. (engl. marketing) Cercetare şi influenţare a pieţei, în condiţiile unei competiţii în socictatca dc consum; disciplină care se ocupă de accastă ccrcctare. MARMATIT s.n. (fr. marmatite) Varietate de blendă femginoasă. MARMELADĂ, marmelade s.f. (fr. marmelade, germ. Marmelade) Pastă alimentară preparată din fructe fierte cu zahăr. MARMITĂ, marmite s.f. (fr. marmite) Recipient cu capac, în care se fierb alimente. MARMORĂ, marmorez vb. I (de la marmură, cf. fr. marbrer) A da aspect de marmură. MARMORĂJ, marmoraje s.n. (marmora + -aj) Desen colorat care imită marmura, imprimat pe hârtie. MARMOREEĂN, -Ă, marmoreeni, -e adj. (fr. mar-morccn) Care are aspect de marmură. MARMOTĂ, marmote s.f. (fr. marmotte, it. mar-inotta) Rozător alpin de mărimea unui iepure de casa, cu blană cenuşie şi preţioasă. MARMURĂ, marmure/marmuri s.f. (lat. marmor, -oris) Calcar compact şi dur, cu granulaţie fină. MARNĂ, marne s.f. (fr. marne, it. marna) Rocă sedimentară argiloasă care conţine în principal calciu, folosită la fabricarea cimentului. MARO, (1) marouri (fr. marron) 1. S.n. Culoare bru-nă-roşcată, care are nuanţa castanei coapte. 2. Adj. invar. Brun-roşcat. MAROCHIN, marochinuri/marochine s.n. (fr. maro-quith it. marrochino) (înv.) Piele de capră tăbăcită; şorţ confecţionat din această piele. MAROCHINĂRIE, (2,3) mawchinării s.f. (fr. maiv-qumerie) 1. Meseria marochinerului. 2. Atelierul în care sc confecţionează sau magazinul în care se vând obiecte din piele tăbăcită. 3. (La pl.) Obiecte de marochin sau din altă piele. marochiner , marochineri s.m. (fr. maroquinier) Persoană care confecţionează sau care vinde obiecte de marochinărie. MARON1T, -Ă, maroniţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. maro-Hite) L (Adept) al Bisericii Maronite (2). 2. Biserică Maronită = biserică monotelită catolică din Siria şi Liban, constituită în sec. al V-lea şi unită cu Roma în sec. al XlI-lea. MAROTĂ, marote s.f. (fr. marotte) Idee fixă, manie; obiectul unei preocupări obsedante. MARSUIN, marsuini s.m. (fr. marsouin) Cetaceu asemănător delfinului. MARSUPIAL, marsupiali s.m. (fr. marsupial) (La pl.) Subclasă de mamifere care au marsupiu; (şi la sg.) mamifer din această subclasă. MARSUPIU, marsupii s.n. (lat., fr. marsupium) Pungă abdominală în care femelele marsupialilor îşi ţin puii. MARŞ, marşuri (fr. marche) 1. S.n. Mers, deplasare a unei persoane, a unui grup cu un pas cadenţat; melodie care însoţeşte acest ritm cadenţat; probă atletică de mers pe distanţe lungi. 2. Interj. Cuvânt cu care sc comandă pornirea unei unităţi militare. 3. Interj. Cuvânt cu care se goneşte un câine. MARŞĂ, marşez vb. I (fr. marcher) A fi de acord, a consimţi (Ia o acţiune). MARŞARIER, marşariere s.n. (fr. marche arriere) Deplasare înapoi a unui automobil; dispozitivul care permite această deplasare. MÂRŞĂ, marşe s.f. (germ. Marsch) Sol format din depunerile rămase după retragerea apelor mării. MARŞRUT, marşrute s.n. (rus. marşrut, fr. marche-route, germ. Marschmt) 1. Traseu; itinerar; documcnt prin care se indică un traseu. 2. Metodă de lucru la mai multe maşini, într-o ordine prestabilită. MARŞRUTIZĂ, marşturizez vb. I (marşrut + -iza) A folosi metoda marşrutului (2). MARTIN, martini s.m. (fr. martin) Specie de pescăruşi. MARTINGĂLĂ, martingale s.f. (fr. martingale) 1. Curea la ham care împiedică un cal să ridice capul. 2. (în unele jocuri de noroc) Sistem de pontare care, prin calculul probabilităţilor, pretinde să asigure un anumit beneficiu. MARTINI s.n. (fr. martini) Vermut alb, roşu sau roze. MARTIR, -Ă, martiri, -e s.m. şi f. (fr. martyr) 1. Persoană care suferă sau moare pentru convingerile sale (religioase, politice); persoană care suferă, care îndură multe. 2. Mucenic. MARTIRAJ, martiraje s.n. (martir + -aj) Martiriu. MARTIRIU, martirii s.n. (lat. martyrium, ngr. mar-ty’rion) Suferinţă îndurată de un martir; martiraj. MARTIRIZÂ, martirizez vb. I (fr. martyriser) A tortura, a chinui (pe cineva). MARTIROLOGIE s.f. (fr. marnrologie) Istoria martirilor. MARTIROLOGIU 582 MARTIROLOGIU, martirologii s.n. (lat. martyro-logium, fr. martyrologe) Listă sau catalog de martiri (2) sau de sfinţi; listă a victimelor unei cauze. MARŢIAL, -Ă, marţiali, -e adj. (fr. marţial, it. mar-ziale) 1. Războinic, milităresc. 2. (Fig.) Solemn (2). 3. Curte marţială = tribunal militar. Lege marţială = lege care autorizează intervenţia armatei. Arte marţiale = lupte practicate în scop de apărare, inspirate din unele discipline sportive asiatice (judo, karate). MARŢIAN, -Ă, marţieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. mar-tien) (Locuitor imaginar) al planetei Marte. MARŢI PAN, marţipane s.n. (germ. Marzipan) Produs zaharos preparat din zahăr şi migdale sau nuci. MARUFLÂ, mamjlez vb. I (fr. maroufler) A lipi o pictură pe un perete, pe un panou. MARUFLU s.n. (fr. maroitfle) Clei special folosit pentru maruflare. MARXISM s.n. (fr. marxisme, rus. marksizm) Ansamblul concepţiilor politice, filosofice şi sociale bazate pe materialism (1) şi pe lupta de clasă aparţinând lui Karl Marx, Friedrich Engels şi continuatorilor ideologiei acestora. MARX3SM-LENINISM s.n. (rus. marksizm-leninizm) Ideologia marxistă dezvoltată de Vladimir Ilici Lenin şi aplicată iniţial în Rusia; leninism. MARXIST, -A, marxişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. marxiste, rus. marksist) (Partizan) al marxismului. MARXIST-LENINIST, -Ă, marxişti-leninişti, -e adj., s.m. şi f. (rus marksistsko-leninskii) (Partizan) al marxism-leninismului. MASA, masez vb. I (fr. masser) 1. A (se) grupa (1), a (se) reuni. 2. A(-şi) face masaj, a (se) fricţiona. MASACRA, masacrez vb. I (fr. massacrer) A ucide în masă, a extermina, a imola (2); (fig.) a deteriora, a strica un text, o lucrare etc. printr-o intervenţie neprofesionistă. MASACRU, masacre s.n. (fr. massacre) Omor, ucidere (în masă); măcel, hecatombă (2), camaj. MASAJ, masaje s.n. (fr. massage) Procedeu de stimulare şi de destindere a muşchilor, efectuat cu ajutorul mâinilor sau cu un aparat special; frecţie, fricţionare. MASĂ, mase s.f. (fr. masse, germ. Masse) 1. îngrămădire de lucruri, de fiinţe care alcătuiesc un ansamblu. 2. Corp solid, compact. 3. Masă specifică — densitate (2). Masă verde = furaj. Masă mone-tară= disponibilităţile monetare în circulaţie la un moment dat şi disponibilităţile cvasimonetare (depuneri Ia termen, bonuri de tezaur etc.) care finanţează activităţile dintr-o ţară. Mase plastice ~ materiale din plastic. MASCĂ, maschez vb. I (fr. masquer) 1. A-şi pune o mască. 2. (Şi fig.) A(-şi) ascunde ceva; a (sc) deghiza (2); a voala (1). A masca o uşă. A(-şi) masca ignoranţa. MASCALZONE s.m. (pr. mascalţone; it. mascal-zone) (Ir.) Haimana. MASCĂRA s.f. (it. mascara) Rimei. MASCARADĂ, mascarade s.f. (fr. mascarade) Ipocrizie, prefăcătorie, farsă (2); înscenare ridicolă. MASCARON, mascaroane s.n. (fr. mascaron) Mască fantastică sau grotescă folosită ca element decorativ în arhitectură. MASCĂT, -Ă, mascaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la masca) 1. (Persoană) care poartă o mască (1). 2. Bal mascat = bal Ia care participanţii se deghizează. 3. Camuflat. MĂSCĂ, măşti s.f. (fr. masque) 1. Faţă falsă, pictată sau executată din carton, stofa etc., folosită pentru a se deghiza; machiaj; persoana care poartă un asemenea obiect. 2. Aparat, element de protecţie a feţei (în apicultură, la scrimă, împotriva gazelor etc.). 3. Dispozitiv de protecţie. 4. Mulaj luat de pe figura cuiva. Mască mortuară. 5. (Fig.) Fizionomie (I), figură (1), expresie (2); aparenţă mincinoasă. MASCOTĂ, mascote s.f. (fr. mascotte) L Obicct, fiinţă considerată purtătoare de noroc; amuletă, talis-man. 2. Prăjitură cu cremă de ciocolată. MASCUL, -Ă, masculi, -e s.m., adj. (lat. masculus, it. masculo) (Individ) de sex bărbătesc sau (despre flori) care conţine elementele de fecundaţie. MASCULIN, -Ă, masculini, -e adj. (fr. masculin, lat. masculinus) 1. De bărbaţi, bărbătesc. 2. (Gram.) Care aparţine genului masculin (3). 3. Gen masculin (şi substantivat, n.) = gen gramatical care cuprinde numele de fiinţe şi de lucruri considerate de sex bărbătesc. 4. (Despre versuri) Care rimează pe ultima silabă accentuată. MASCULINITATE s.f. (fr. masculinite) Ansamblu de trăsături care constituie specificul caractcrului masculin; virilitate. MASCULINIZA, masculinizez vb. I (fr. masculini-ser) A face să capete sau a căpăta trăsături masculine (1); a (se) viriliza. MASCULINIZĂT, -Ă, masculinizaţi, -te adj. (de la masculiniza) Care a dobândit trăsături masculine; care are un aspect de bărbat. MASER, masere s.n. (engl. maser) 1. Generator cuantic folosit pentru producerea şi amplificarea 583 MAT2 microundelor electromagnetice. 2. Proces de producere şi de amplificare a microundelor. MASETER, maseteri s.m., adj. (fr. masseter) (Muşchi) care ridică maxilarul inferior. MASEUR, mascuri s.m. (pr. masor; fr. masseur) Specialist în practicarea masajului. MASEUZĂ, maseuze s.f. (pr. masoză\ fr. masseuse) Specialistă în practicarea masajului. MASIV, -Ă, masivi, -e (fr. massif germ. Massiv) l.Adj. Greu; compact (1); impunător, impresionant (2). 2. S.n. Ansamblu muntos; munte. MASIVITATE s.f. (fr. massivite) Caracterul masiv al cuiva sau a ceva. MASOCHISM s.n. (fr. masochisme) Perversiune sexuală caracterizată prin obţinerea plăcerii ca urmare a provocării unor dureri. MASOCHIST, -Ă, masochişîi, -ste adj., s.m. şi f. (fr. masochiste, germ. Masochist) (Persoană) care practică masochismul. MASON, masoni s.m. (fr. magon) Francmason. MASONERIE s.f. (fr. magonnerie) 1. Francmasonerie. 2. Lucrare de zidărie executată din diverse materiale îmbinate cu liant. MASONIC, -A, masonici, -ce adj. (fr. magonnique) Francmasonic. MASORA s.f. (fr. massore/massorah) Exegeză a textului ebraic al Bibliei. MASORET, masoreti s.m. (fr. massorete) Savant e-vreu, autorul unei masora. MASORETIC, -Ă, masoretici, -ce adj. (fr. massore-tique) De masoret sau de masora, referitor Ia maso-ret sau Ia masora. MASS-DISPLAY s.n. (pr. masdisplei; engl. mass-dispiay) Prezentare în număr mare a unui produs, în locuri în care cumpărarea acestuia să tenteze. MASS-MEDIA s.n. pl. (engl. mass media) Tehnică a comunicării, a difuzării informaţiilor în masă (prin radio, televiziune, presă, cinematograf); media1. MASTABÂ, mastabale s.f. (fr. mastaba) Monument funerar egiptean în formă de trunchi de piramidă. MÂSTER, maşteri s.m. (engl. maşter) Persoană care obţine masteratul. MASTERAT, masterate s.n. (maşter + -at) Perioada de perfecţionare postuniversitară; titlu şi diplomă acordate cuiva după terminarea studiilor postuniversitare. MASTIC, masticuri s.n. (fr. mastic) Amestec de substanţe minerale şi vegetale folosit pentru lipit, chi-tuit etc.; mozaic1. MASTICÂ, mastichez vb. I (fr. mastiquer, lat. mas-ticare) A mesteca alimente (în gură). MASTICATOR, -OÂRE, masticatori, -oare adj. (fr. masticateur) Care serveşte la masticaţie, care intervine în procesul de masticaţie. MASTICÂŢIE, masticaţii s.f. (fr. mastication) Mes-tecarea alimentelor cu ajutorul limbii, al dinţilor şi al muşchilor masticatori. MASTIF, mastifi s.m. (engl. mastiJJ) Rasă de câini puternici, asemănătoare dogului. MASTITĂ, mastite s.f. (fr. mastite) Inflamaţie a glandei mamare. MASTODONT, mastodonţi s.m. (fr. mastodonte) Animal fosil asemănător elefantului; (fam.) fiinţă, lucru de mari dimensiuni. MASTOIDĂ, mastoide s.f. (fr. mastoide) Fiecare dintre proeminenţele osului temporal situate în spatele urechii. MASTOIDIÂN, -A, mastoidieni, -e adj. (fr. masto'i-dien) Referitor la mastoidă, de mastoidă. MASTOIDITĂ, mastoidite s.f. (fr. mastoidite) In-flamaţie a mastoidei. MASTURBÂ, masturbez vb. I (fr. masturber) A-şi procura plăcere sexuală prin excitarea manuală a organelor genitale. MASTURBÂŢIE, masturbaţii s.f. (fr. masturbation) Onanie. MAŞINÂL, -Ă, maşinali, -e adj. (fr. machinal) Automat (2), mecanic (5). MAŞINÂŢIE, maşinaţii s.f. (fr. machination, it. mac-chinazione) Pregătire secretă, intrigă în vederea unui complot sau a unei acţiuni reprobabile; culisă (2); jonglerie (2). MAŞINĂ, maşini s.f. (fr. machine, germ. Maschine) 1. Aparat tehnic combinat, folosit pentru producerea anumitor efecte; mecanism. 2. Automobil (1); locomotivă. 3. (Fig.) Persoană care acţionează mecanic. MAŞINĂRIE, maşinării s.f. (maşină + -ărie, cf. fr. machinerie) Ansamblu de piese ale unei maşini; mecanism. MAŞINISM s.n. (fr. machinisme) Generalizarea întrebuinţării maşinilor în industrie. MAŞINIST, -Ă, maşinişti, -ste s.m. şi f. (fr. machi-niste, germ. Maschinist) 1. Mecanic. 2. Persoană care aranjează decorurile, care manevrează luminile, efectele sonore, într-un spectacol. MAT1 s.n. (germ. Matt, fr. mat) 1. Termen, la jocul de şah, în care regele nu mai poate face nicio mişcare. 2. A face mat pe cineva = a învinge pe cineva. MAT2, -Ă, maţi, -te adj. (fr. mat, germ. matt) Fără luciu, fară strălucire, fară transparenţă. MATADOR 584 MATADOR, matadori s.m. (fr. matador) Toreador carc dâ lovitura mortală taurului. MATELOT, mateloţi s.m. (fr. matelot) Marinar. MATEMATIC, -Ă, matematici, -ce (ngr. mathema-tikos, fr. mathematique, germ. mathematisch) 1. Adj. Referitor la matematică, bazat pc matematică. 2. Adv. Precis, exact (5). MATEMATICĂ, matematici s.f. (lat. mathematica, gr. mathimatiki, it. matematica, fr. mathematique) Ştiinţă care studiază proprietăţile entităţilor de natură abstractă (numere, puncte, mulţimi etc.) şi relaţiile dintre acestea. MATEMATICIĂN, -Ă, matematicieni, -e s.m. şi f. (fr. mathâmaticien) Specialist în matematică. MATEMATIZÂ, matematizez vb. I (fr. mathemati-ser) A aplica teoriile, metodele matematicii la un domeniu particular. MATERIĂL, -Ă, materiali, -e (germ. materiell, fr. materiei, lat. materialis) 1. Adj. Format din materie, de materie, privitor la materie; obiectual (1). 2. Adj. Fizic (2), trupesc. 3. Adj. Concret, real2 (1). 4. Adj. Care constă în bunuri ce ajută la desfăşurarea unei activităţi economice, la întreţinerea vieţii. 5. S.n. Materie primă, semifabricat etc.; produs textil; totalitatea obiectelor, a instrumentelor, a informaţiilor necesare unui domeniu de activitate. 6. S.n. Ceea ce poate să constituie fondul, subiectul unei lucrări, al unui studiu. Are material pentru o nuvelă. MATERIALISM s.n. (fr. matârialisme, germ. Mate-rialismus) 1. Doctrină care consideră materia singura realitate şi care neagă existenţa spiritului, toate evenimentele şi actele fiind subordonate sau reduse la obiecte materiale. 2. Mod de viaţă pentru care nu contează decât banii şi averea. MATERIALIST, -Ă, materialişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. materialiste, germ. Materialist) 1. (Adept) al materialismului (1). 2. (Persoană) care se preocupă preponderent de bunurile materiale, de bani etc. MATERIALITÂTE s.f. (fr. materialite, germ. Ma-terialităt) Calitatea a ceea ce este materie sau material; realitate (1). MATERIALIZA, materializez vb. I (fr. materialiser) A da sau a dobândi formă concretă. MATERIE, materii s.f. (lat. materia, fr. matiere, rus. materia, germ. Materie, it. materia) L Substanţa din care sunt alcătuite corpurile, din care este făcut ceva. 2. Realitate materială. 3. Material informativ. 4. Conţinut; subiect. 5. Obiect de studiu. 6. Materie primă = produs destinat prelucrării. Tablă de materii — listă a capitolelor unei lucrări, cu indicarea paginilor la carc se află acestea; cuprins. în materie de... = în ceea ce priveşte... MATERN, -Ă, materni, -e adj. (lat. maternus, it. materno) 1. Propriu unei mame, dc mamă; matcni. 2. Limbă maternă = prima limbă învăţată dc cincva. MATERNĂL, -Ă, maternali, -e adj. (fr. maternei) Matern. MATERNITĂTE, maternităţi s.f. (fr. maternite) 1. Starea, calitatea de mamă. 2. Spital în care sc asigură îngrijirea femeilor gravide în perioada sarcinii, a naşterii şi a lăuziei. MATINĂL, -Ă, matinali, -e adj. (fr. matinal) L Pro* priu dimineţii, al dimineţii, care se petrece la începutul dimineţii. 2. Care sc scoală devreme. MATINEU, matinee s.n. (fr. matinee) Spectacol artistic care are loc dimineaţa sau în primele orc ale după-amiezii. MATISĂ, matisez vb. I (cf. fr. matir) A facc un obicct să devină mat; a reduce luciul unor obiectc (mc-talice). MATISOR, mâţişori s.m. (fr. matisseur) Spccialist în lucrări de matisare. MATLASĂ, matlasez vb. I (fr. matelasser) A căptuşi un material textil cu altul mai gros, prin cusături care scot în relief un model. MATRIARHÂL, -Ă, matriarhali, -e adj. (fr. matri-arcal) Care se referă la matriarhat. MATRIARHĂT s.n. (germ. Matriarchat, fr. ma-triarcat) Formă de organizare socială (în Comuna Primitivă) în care femeia deţinea rolul preponderent. MATRICE, matrice s.f. (fr. matrice, lat. matrix, -icis) 1. (Mat.) Sistem de numere grupate într-un tabel dreptunghiular, care are un anumit număr dc coloane, de linii sau de rânduri. 2. Uter. 3. Obârşie. MATRICID, -Ă, matricizi, -de (fr. matricide) L Adj., s.m. şi f. (Persoană) care şi-a omorât mama. 2. S.n. Crima matricidului (1). MATRICOL, -Ă, matricoli, -e adj., s.f (lat. matricitla, fr. matricide) (Registru) care ţine evidenţa numelor, a situaţiei şcolare, militare etc.; (lucru) carc facc parte dintr-o numerotare. MATRIMONIĂL, -Ă, matrimoniali, -e adj. (fr. matrimonial) Referitor la căsătorie, de căsătorie. MATRIŢĂ, matriţez vb. I (de la matriţă) A prelucra un material cu ajutorul matriţei. MATRIŢĂ, matriţe s.f. (germ. Matrize) L Formă în care se toamă literele tipografice. 2. Unealtă folosită la fasonarea unor materiale plastice prin presiune. 585 MAZETĂ MATRIŢER, -ă, matriferi, -e s.m. şi f. (matriţă + .av) Muncitor care lucrează cu matriţe. MATROANĂ, matroane s.f. (lat. matrona) 1. Femeie căsătorită, impozantă. 2. (Ir.) Femeie masivă şi vulgară. MATRONIM, matronime s.n. (fr. matronyme) Nume de femeie format din numele mamei; matronimic. MATRONIMIC, matronimice adj., s.n. (matronim + •ic) (Nume de familie) care derivă dintr-un nume propriu (sau dintr-un apelativ) de genul feminin; matronim. MATROZ, matrozi s.m. (germ. Matrose, rus, ma-tros) Marinar. MATUR, -Ă, maturi, -e adj. (lat. maturus, it. ma-turo) Ajuns la maturitate, care dovedeşte maturitate (în gândire); format2. MATURA, maturez vb. I (it. maturare, germ. matu-rieren) A (se) maturiza (1). MATURĂŢIE, maturaţii s.f. (fr. maturation) 1. Coacere (a unui fruct). 2. Proces care duce la dezvoltarea completă a unui fenomen. 3. (Biol.) Evoluţie a unui corp animal sau vegetal până la maturitate. 4. Transformare chimică sau fizică suferită de o substanţă până la forma definitivă. MATURITĂTE s.f. (fr. maturite, lat. maturitas, -atis) 1. Starea de adult; starea unei persoane care a ajuns la dezvoltare completă, la seriozitate, la profunzime. 2. Coacere (a fructelor). MATURIZĂ, maturizez vb. I (matur + -iza) 1. A face sau a deveni matur; a (se) matura. 2. A dobândi sau a face o persoană să dobândească seriozitatea, profunzimea unui om matur. MATURIZĂT, -Ă, maturizaţi, -te adj. (de la maturiza) Care a ajuns la maturitate, la o dezvoltare fizică, intelectuală, afectivă deplină; format2. MATUSALEMIC, -Ă, matusalemici, -ce adj. (n.pr. m. Matusalem + -ic) (Despre vârsta unei persoane) Extrem de înaintat. MAUR, -A, mauri, -e adj., s.m. şi f. (germ. Maure, fr. Maure) (Arab) din nordul Africii şi din Spania. MAUS, mausuri s.n. (germ. Maus) Nume dat unui joc de cărţi. MAUSOLEU, mausolee s.n. (lat. mausoleum, germ. Mausoleum, fr. mausolee) Monument funerar impozant. MAXI1 adj. invar. (fr. maxi) (Despre îmbrăcăminte) Foarte lung (până la glezne). MAXI2- (fr. maxi-) Element de compunere cu sensul de „mare”, în cuvinte ca maxi-taxi. MAXI JUPĂ, maxijupe s.f. (fr. maxijupe) Fustă maxi1. MAXILÂR, -Ă, maxilari, -e (fr. maxillaire) 1. S.n. Falcă. 2. Adj. Care aparţine maxilarului (1), de maxilar. MAXILĂ, mcixile s.f. (lat. maxilla) Placa chitinoasă existentă în orificiul bucal al insectelor, al unor viermi, al unor moluşte. MAXIM, -A, maximi, -e (lat. maximus, fr. maxime) 1. Adj. Care are valoare, dimensiune, durată, intensitate etc. foarte mare; maximal. 2. S.f. Valoarea cea mai mare la care poate ajunge un fenomen, într-un anumit interval de timp. MAXIMAFILIE s.f. (fr. maximaphilie) Colecţionare de cărţi poştale cu o temă care se regăseşte în marcaj. MAXIMÂL, -Ă, maximali, -e adj. (fr. maximal) Care constituie sau atinge cel mai înalt nivel, grad etc.; maxim. MAXIMALIZÂ, maximalizez vb. I (fr. maximaliser) A maximiza. MAXIMĂ, maxime s.f. (lat. maxima, fr. maxime) Propoziţie (scurtă) în formă de precept; aforism, dicton, gnom2, panseu, sentinţă (2). MAXI-MEDIA s.f. pl. (engl. maxi-media) Vânzare şi stimulare a dorinţei de a cumpăra datorită reclamei făcute. MAXI MIZĂ, maximizez vb. I (fr. maximiser) A da valoare maximă unui fapt, unei idei etc.; a maxi-maliza. MĂXIMUM s.n. (lat., fr. maximum) Cel mai înalt punct, grad pe care îl poate atinge un lucru, un fenomen etc. Maximum de răbdare. MAXI-TÂXI, maxi-taxiuri s.n. (fr. maxi-taxi) Micro-buz-taxi. MĂXWELL, maxwelli s.m. (pr. mâxuel; fr. maxwell, germ. Maxwell) Unitate de măsură a fluxului magnetic. MĂYA1, maya (fr., sp. maya) 1. S.m. şi f. Nume dat populaţiei amerindiene din America Centrală. 2. S.f. Limbă amerindiană vorbită de populaţia maya1 (1). 3. Adj. Care aparţine populaţiei maya1 (1), referitor la această populaţie. MĂYA2 s.n. (fr. maya) (în filosofia hindusă) Aparenţă iluzorie care ascunde realitatea; iluzie. MAZAGRĂN, mazagranuri/mazagrane s.n. (fr. ma-zagran) Băutură răcoritoare preparată din cafea. MAZDEISM s.n. (fr. mazdeisme) (Rel.) Zoroastrism; parsism; magism. MAZETĂ, mazete s.f. (fr. mazette) (înv.; fam.) Persoană lipsită de abilitate, de îndemânare (la jocul de cărţi, Ia biliard etc.). MAZURCĂ 586 MAZURCĂ, mazurci s.f. (rus, pol. mazurkă) Dans naţional polonez (ulterior, şi dans de salon) în trei timpi; melodie după carc sc execută accst dans. MEA CULPA loc. s.f. (lat. mea culpa) Formulă prin carc cineva îşi recunoaştc vinovăţia. MEĂNDRIC, -Ă, meandrici, -ce adj. (fr. mâandrique) Carc arc meandre. MEÂNDRU, meandre s.n. (fr. meandre) Sinuozitate a unei ape; (fig.) atitudine, fapt, situaţie etc. care prezintă sinuozităţi. MEĂT, meaturi s.n. (fr. meat, lat. meatus) 1. (Anat.) Canal îngust şi subţire; orificiul acestui canal. 2. Cavitate, spaţiu între celulele unui ţesut vegetal. MECÂNIC, -Ă, mecanici, -ce (fr. mecanique, lat. me-chanicus, germ. Mechanik[er]) L Adj., s.f. (Ştiinţă) carc sc referă la legile mişcării şi ale echilibrului. 2. Adj. Pus în mişcare dc o maşină sau de un mecanism. 3. S.f. Studiul construcţiei şi al funcţionării maşinilor. 4. S.m. Persoană care repară, care asigură funcţionarea unor aparate, a unor maşini etc.; maşinist. 5. Adj. Automat (2), maşinal; papagaliceşte. MECANICISM s.n. (mecanic + -ism) Concepţie filosofică materialistă (din sec. XVI-XVIII) carc explică fenomenele biologice, sociale etc. pe baza legilor mecanicii. MECANISM, mecanisme s.n. (fr. mecanisme, germ. Mechanismus) 1. Combinare, ansamblu de organe sau de piese angrenate între ele cu scopul a obţine un rezultat determinat; maşină (1); maşinărie. 2. Mod de funcţionare a unui sistem organic, biologic, economic, social etc. 3. (Fig.) Sistem (2), organizare (3). MECANIZÂ, mecanizez vb. I (fr. mecaniser) A introduce maşini, mecanisme, aparate tehnice în procesul de producţie; a motoriza. MECANIZÂT, -Ă, mecanizaţi, -te adj. (de Ia meca-niza) Care a folosit maşini într-o activitate, într-o instalaţie etc. MECANO- (fr. mecano-) Element de compunere cu sensul de „mecanic”, în cuvinte ca: mecanochimic, mecanotehnic. MECANORECEPTOR, mecanoreceptori s.m. (fr. mecanorecepteur) Organ de simţ care receptează excitanţi mecanici (adesea, foarte sensibili). MECANOTEHNIC, -Ă, mecanotehnici, -ce (mecano- + tehnic) 1. S.f. Tehnica procedeelor în care intervin în special fenomene mecanice. 2. Adj. Care se referă la mecanotehnică (1), de mecanotehnică. MECANOTERAPIE, mecanoterapii s.f. (fr. meca-notherapie) Terapie realizată cu ajutorul unor aparate mecanice. MECENA, mecena s.m. (fr. mecenc) Persoana caro susţine, subvenţionează literatura, arta, ştiinţa; mc-ccnat (1). MECENÂT, (1) mecenaţi, (2) mecenate (it. mm--nate, fr. mecenat) L S.m. Mcccna. 2. S.n. Susţinere acordată în calitatc dc mcccna. MECI, meciuri s.n. (engl., fr. match) 1. Competiţie sportivă disputată între doi concurcnţi sau între două echipc; (la box) fight. 2. întrecere, disputa. MECIBOL, meciboluri s.n. (engl. match hali) Minge servită la sfârşitul unei partide dc tenis sau de volei, care poate decide câştigătorul. MECONIU s.n. (fr. meconiwn, lat. meconium) Primele materii fecale al unui nou-născut. MEDALIÂ, medaliez vb. I (de la medalie) A decora cu o medalie. MEDĂLIE, medalii s.f. (it. medaglia) Piesă dc metal (de obicci, de formă rotundă), cu inscripţii în relief, bătută în memoria unui eveniment, a unui personaj ctc. MEDALION, medalioane s.n. (fr. medaillon, cf. medalie) 1. Bijuterie dc formă ovală sau rotundă în interiorul căreia se află o fotografie, şuviţe dc pâr ctc. şi carc se poartă la gât. 2. Scurtă expunere literară sau muzicală despre un scriitor ori despre un muzician etc. 3. Ramă ovală sau rotundă. MEDALISTICĂ s.f. (it. medaglistica) Studiul şi colecţionarea medaliilor. MEDIA1 s.f. (fr. media) Mass-media. MEDIÂ2, mediez vb. I (lat. mediare) A mijloci o înţelegere între părţi (adverse). MEDIĂL, -Ă, mediali, -e adj. (fr. medial, lat. media-lis) 1. Plasat la mijlocul unui cuvânt. 2. (Despre vocale) Care se articulează în partea centrală a cavităţii bucale. 3. Median (1). MEDIÂN, -Ă, mediani, -e (fr. median, lat. medianus) 1. Adj. Plasat la mijloc; medial (3). 2. S.f. Dreaptă care uneşte vârful unui triunghi cu mijlocul laturii opuse. MEDIĂNTĂ, mediante s.f. (fr. mediante) (Muz.) A treia treaptă a gamei tonale. MEDIASTIN s.n. (fr. mediastin) Spaţiu format dc pleure între cei doi plămâni, divizat în două părţi. MEDIĂT, -Ă, mediaţi, -te adj., adv. (fr. mediat) (Care are legătură cu ceva) printr-un intermediar, indirect (1). MEDIATECĂ, mediateci s.f. (fr. mediatheque) Colecţie de benzi magnetice, dc discuri, filme ctc.; serviciul însărcinat cu păstrarea şi punerea Ia dispoziţia publicului a acestor colecţii; localul în carc funcţionează acest serviciu. 587 MEDUZĂ MEDIATIC, -Ă, mediatici, -ce adj. (fr. mediatique) Referitor la mass-media, popularizat prin mass-media. MEDIATIZÂ, mediatizez vb. I (fr. mediatiser) A populariza o idee, un plan etc. prin mass-media. MEDIATIZĂRE, mediatizări s.f. (cf., fr. mediatisa-ţion) Răspândire de informaţii prin mass-media. MEDIATOR, -OÂRE, mediatori, -oare (lat. mediator, -oris) 1. S.m. şi f. Persoană care mijloceşte ceva pentru a obţine un acord; intermediar (2). 2. S.f. (Mat.) Perpendiculară dusă pe mijlocul unui segment de dreaptă; locul geometric al punctelor situate într-un plan, egal depărtate de capetele unui segment de dreaptă. MEDIÂŢIE, mediaţii s.f. (fr. mediation) Intervenţie a cuiva (cu rol de arbitru), destinată să ducă la reconcilierea între două sau mai multe persoane, între grupări, naţiuni; mijlocire. MEDIC, medici s.m. (lat. medicus) Persoană care practică medicina; doctor (1); esculap. MEDICÂL, -Ă, medicali, -e adj. (fr. medical) Referitor la medicină sau la medic, de medicină sau de medic. MEDICAMENT, medicamente s.n. (fr. medicament, lat. medicamentam) Substanţă întrebuinţată pentru vindecarea sau prevenirea unor boli; doctorie; leac, remediu (2); drog (2). MEDICAMENTOS, -OÂSĂ, medicamentoşi, -oase adj. (fr. medicamenteux) Care are proprietăţile unui medicament; care se face cu medicamente. MEDICÂŢIE, medicaţii s.f. (fr. medication) Utilizare de medicamente sau de mijloace terapeutice pentru tratarea unei anumite boli; tratament (2). MEDICINÂL, -Ă, medicinali, -e adj. (fr. medicinal, lat. medicinalis) Care serveşte ca remediu; cu proprietăţi terapeutice. MEDICINĂ s.f. (lat. medicina, germ. Medizin) Ştiinţă care se ocupă cu menţinerea şi restabilirea sănătăţii; iatrologie. MEDICINIST, -Ă, medicinişti, -ste s.m. şi f. (medicină + -ist) Student la o facultate de medicină. MEDIC(O)- (fr. medic[o]~) Element de compunere cu sensul „(cu un caracter) medical”, în cuvinte ca: tnedico-farmaceutic, medico-militar, medico-sanitar. MEDICO-FARMACEUTIC, -Ă, medico-farmaceu-tici, -ce adj. (medico- + farmaceutic) Referitor la medicină şi Ia farmacie. MEDICO-LEGÂL, -ă, medico-legali, -e adj. (fr. tnedico-legal) Care se referă la medicina judiciară. MEDIEVÂL, -Ă, medievali, -e adj. (fr. medieval) Din Evul Mediu. MEDIEVISM s.n. (fr. medievisme) Medievistică. MEDIEVIST, -Ă, medievişti, -ste s.m. şi f. (fr. medieviste) Specialist în medievistică. MEDIEVISTICĂ s.f. (germ. Mediăvistik) Studiul istoriei, culturii şi artei Evului Mediu; medievism. MEDINĂ, medine s.f. (fr. medine) Cartier musulman vechi, în oraşele din nordul Africii (mai ales în Maroc). MEDIOCRITÂTE, (2) mediocrităţi s.f. (fr. medio-crite) 1. Starea, calitatea unui om mediocru. 2. Om mediocru. MEDIOCRU, -Ă, mediocri, -e (fr. mediocre) 1. Adj. La mijloc; potrivit. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) cu înzestrare intelectuală redusă, modestă, comună. MEDITÂ, meditez vb. I (fr. mediter) 1. A reflecta îndelung; a se reculege. 2. A ajuta, în mod sistematic, un elev sau un student să îşi pregătească lecţiile, examenele. MEDITATIV, -Ă, meditativi, -e adj. (fr. meditatij) înclinat spre meditaţie; pansiv, gânditor. MEDITATOR, -OÂRE, meditatori, -oare s.m. şi f. (medita + -tor) Persoană care meditează (2); preparator (3), repetitor (2). MEDITÂŢIE, meditaţii s.f. (fr. meditation) 1. Reflecţie profundă; contemplaţie. 2. Poezie lirică pe o temă Filosofică. 3. Pregătire a lecţiilor, a examenelor cu un meditator. 4. Timp, în afara orelor de curs, în care elevii (dintr-un internat) îşi pregătesc temele. MEDITERANEEÂN, -Ă, mediteraneeni, -e adj. (fr. mediterraneen) De la sau din jurul Mării Medite-rane. MEDIU1, medii s.n. (lat. medium) 1. Spaţiu înconjurător în care se afla fiinţe şi lucruri. 2. Societate (1); atmosferă (2), cadru (2), univers (2). 3, Persoană care, în transă, poate servi ca intermediar între oameni şi spirite. MEDIU2, -IE, medii (lat. meditts, -a, -um) I. Adj. De mijloc, mijlociu. 2. S.f. Valoare mijlocie a mai multor mărimi. 3. S.f. Notă generală obţinută de un elev, de un student etc., rezultată din adunarea notelor parţiale împărţite la numărul total al acestora. MEDULÂR, -Ă, medulari, -e adj. (fr. medullaire) 1. Referitor la măduva spinării sau la măduva osoasă. 2. Canalul medular = canal în interiorul coloanei vertebrale în care se află măduva spinării. MEDUZĂ, meduzez vb. I (fr. meduser) (Rar) A rămâne stupefiat, uluit de ceva. MEDUZĂ, meduze s.f. (fr. meduse) Celenterat marin cu un corp gelatinos în formă de clopot sau de umbrelă. MEFIENT 588 MEFIENT, -Ă, mefienţi, -te adj. (fr. mefiant) (Livr.) Neîncrezător, bănuitor. MEFIENŢĂ, mefienţe s.f. (fr. mefiance) Lipsă de încredere; suspiciune patologică. MEFISTOFELIC, -Ă, mefistofelici, -ce adj. (fr. me-phistophelique) Diabolic (1), perfid. MEFITIC, -Ă, mefitici, -ce adj. (fr. mephitique, germ. mephitisch, lat. mephiticus) (Livr.) Care are un miros respingător. MEFITISM s.n. (fr. mephitisme) Poluare a aerului prin emanaţii mefitice sau toxice; atmosferă viciată. MEGA- (fr. mega-, ngr. megas) Element de compunere cu sensul de „foarte mare”, „uriaş” sau „un milion”, în cuvinte ca: megainflaţie, megastar. MEGACALORIE, megacalorii s.f. (fr. megacalo-rie) Unitate de măsură pentru căldură, egală cu un milion de calorii. MEGACEFALIE, megacefalii s.f. (fr. megacephalie) Megaiocefalie. MEGACOSMOS s.n. (engl. megacosm, cf. cosmos) Macrocosmos; megacosmos. MEGADINĂ, megadine s.f. (fr. megadyne) Unitate de măsură pentru forţă, egală cu un milion de dine. MEGAERG, megaergi s.m. (fr. mâgaerg) Unitate de măsură pentru energie, egală cu un milion de ergi. MEGAFON, megafoane s.n. (fr. megaphone) Amplificator de sunete; portavoce. MEGAGRĂF, megagrafe s.n. (fr. megagi'aphe) Planşetă mare de desen, prevăzută cu un suport care permite orice înclinaţie. MEGAHERTZ, megahertzi s.m. (pr. megaherţ; fr. megahertz) Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu un milion de hertzi. MEGALIT, megaliţi s.m. (fr. megalithe) Monument preistoric de mari dimensiuni, format din unul sau mai multe blocuri de piatră necioplită. MEGALITIC, -Ă, megalitici, -ce adj. (fr. megali-thique) Referitor la megaliţi, de megaliţi. MEGALOCEFALIE, megalocefalii s.f. (fr. mega-locephalie) Dezvoltare exagerată, anormală a capului; megacefalie. MEGALOMAN, -Ă, megalomani, -e adj., s.m. şi f. (fr. megalomane) 1. (Persoană) care are o părere deosebit de bună despre sine; grandoman. 2. (Persoană) care suferă de megalomanie (2). MEGALOMANIE, megalomanii s.f. (fr. megalomanie) 1. Grandomanie. 2. Stare patologică manifestată prin delir dc grandoare. MEGALOPOLIS, megalopolisuri s.n. (fr. megalo-polis, engl. megalopolis) Aglomerare urbană mare (rezultată din unirea mai multor oraşe învecinate). MEGAPTER, megapteri s.m. (fr. megaptere) Mamifer cetaceu cu înotătoarele lungi, care măsoară cca 15 m. MEGÂRIC, -Ă, megarici, -ce (fr. megarique) 1. Adj. Şcoala megarică - şcoală filosofică întemeiată de Euclid din Megara (oraş în Grecia antică). 2. S.m., adj. (Membru, adept) al şcolii megarice (1). MEGARON, megaroane s.n. (fr. megaron) (în Grecia antică) încăpere rectangulară mare, caracteristică primelor locuinţe din Creta, din Micene etc. MEGASTAR, megastaruri s.n. (mega- + star) Vedetă de mare succes. MEGATERIU, megaterii s.m. (lat. megatherium, germ. Megatherium, fi*, megatherium) Mamifer uriaş fosil din America de Sud, asemănător leneşului. MEGATONĂ, megatone s.f. (fr. megatonne, engl. me-gaton) Unitate de măsură pentru greutate, egală cu un milion de tone. MEGAWATT, megawaţi s.m. (fr. megawatt) Unitate de măsură pentru putere, egală cu un milion de waţi. MEGERĂ, megere s.f. (fr. megere) (Livr.) Femeie rea şi arţăgoasă. MEGLENIT, -Ă, megleniţi, -te adj., s.m. şi f. (n.pr. Meglen) Meglenoromân1,2. MEGLENOROMÂN1, -Ă, meglenoromâni, -e (.mc-glen[o] + român) 1. Adj. Care aparţine meglenoromânilor2 sau limbii acestora, referitor la megle-români; meglenit. 2. S.f. Idiom al limbii române vorbit de meglenoromâni2. MEGLENOROMÂN2, -CĂ, meglenoromâni, -cc s.m. şi f. (cf. meglenoromân*) Persoană carc face parte din populaţia romanică a regiunii Meglen (din sudul Peninsulei Balcanice); meglenit. MEGOHM, megohmi s.m. (pr. megom; fr. megohm) Unitate de măsură pentru rezistenţa electrică, egala cu un milion de ohmi. MEHĂRI, mehari s.m. (fr. mehari) Nume dat dro-maderilor domestici în nordul Africii şi în Sahara. MEISTERGESANG s.n. (pr. mâistâighezang\ germ. Meistergesang) Totalitatea creaţiilor poetice ale meistersăngerilor. MEISTERSĂNGER, meistersăngeri s.m. (pr. nwis-tărzengăr\ germ. Meistersănger) Trubadur medieval german. MELAFIR, melafire s.n. (fr. melaphyre) Rocă por* firică formată, de obicei, din feldspat, plagioclaz şt olivină. MELAMINĂ, melamine s.f. (fr. melamine) Material plastic rezistent, folosit la fumiruirea unor mobile, la realizarea unor panouri etc. 589 MEMBRANĂ MELÂNĂ, melane s.f. (denumire comercială) Fibră textilă sintetică ale cărei proprietăţi sunt asemănătoare lânii. melancolic, -ă, melancolici, -ce adj. (fr. me-lancolique) 1. Predispus la o stare de tristeţe, de singurătate, de visare. 2. Care sugerează o atmosferă dc tristeţe, de singurătate, de izolare; elegiac (1). 3. Care suferă de melancolie (2); languros. MELANCOLIE, melancolii s.f. (fr. melancolie) 1. Stare nedefinită, de tristeţe. 2. Psihoză manifestată printr-o atitudine maniaco-depresivă. MELANEZIAN, -Ă, melanezieni, -e s.m. şi f., adj. (fr. melanesien) (Persoană) din Melanezia. MELANINĂ, melanine s.f. (fr. melanine) Pigment brun care colorează pielea, părul etc. MELANJ, melanjuri s.n. (fr. melange) Amestec. MELANODERMIE s.f. (fr. melanodermie) Colorare brună sau neagră a pielii şi a mucoaselor, datorată unui exces patologic de pigmenţi melanici. MELANOM, melanoame s.n. (fr. melanome) Tumoare malignă a pielii. MELANTERIT s.n. (fr. melanterite) Sulfat natural hidratat de fier, de culoare verde-deschis; calaican. MELASĂ, melase s.f. (fr. melasse, germ. Melasse, it. melassa) Reziduu siropos provenit din distilarea zahărului. MELENĂ, melene s.f. (fr. melena) Eliminare de sânge prin anus. MELEU, meleuri s.n. (fr. melee) (Sport) Luptă corp la corp; grămadă, la rugbi. MELIFER, -Ă, meliferi, -e (fr. mellifere) 1. Adj. (Despre plante) Cu flori bogate în nectar şi polen; (despre regiuni) bogat în plante care produc miere. 2. S.f. pl. Grup de insecte (albine, viespi) care produc miere. MELINITĂ s.f. (fr. meliniie, germ. Melinii) Exploziv foarte puternic pe bază de acid picric. MELIORATIV, -Ă, meliorativi, -e adj. (fr. melioratij) (In opoziţie cu peiorativ; despre cuvinte, expresii etc.) Care prezintă ceva în mod favorabil; laudativ. MELIORISM s.n. (fr. meliorisme) Concepţie potrivit căreia lumea poate fi ameliorată. MELISĂ, melise s.f. (fr. melisse, lat. melissa) 1. Plantă erbacee meliferă cu flori albe, parfumate. 2. Băutură alcoolică (cu proprietăţi terapeutice în medicina populară) preparată din frunzele melisei (1). MELISMĂ, melisme s.f. (it. melisma, fr. melisme) Ornament muzical vocal. MELITĂ, melite s.f. (fr. mellite) Medicament pe bază de miere. MELODIC, -Ă, melodici, -ce (fr. melodique) 1. Adj. Privitor Ia melodie. 2. Adj. Plin de armonie, melodios. 3. S.f. Ramura teoriei muzicale care se ocupă cu studiul melodiei. MELODICITÂTE s.f. (melodic + -itate) însuşirea de a fi melodios. MELODIE, melodii s.f. (ngr. melodia, it. melodia, fr. melodie) 1. Succesiune de sunete care alcătuiesc o frază muzicală; song. 2. Armonie, sonoritate agreabilă; melos. MELODIOS, -OÂSĂ, melodioşi, -oase adj. (fr. melo-dieux) Care are o sonoritate plăcută auzului; melodic (2); muzical (I), cantabil; simfonic (3), armonios. MELODIST, -Ă, melodişti, -ste s.m. şi f. (fr. melo-diste) Muzician care compune melodii. MELODIUM s.n. (fr. meîodium) Veche denumire a armoniului. MELODRAMÂTIC, -Ă, melodramatici, -ce adj. (fr. melodramatique, it. meîodrammatico) 1. Care ţine de melodramă. 2. Cu un caracter patetic exagerat, plin de emfază. MELODRAMATfSM s.n. (melodramatic] + -ism) 1. Caracter melodramatic. 2. Exprimare exagerată, artificială a sentimentelor. MELODRÂMĂ, melodrame s.f. (fr. melodrame) 1. (în tragedia antică greacă) Dialog cântat între un corifeu şi un personaj. 2. Dramă care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau ieşirea personajelor din scenă. 3. Piesă de teatru în stil pretenţios, cu scene exagerate, patetice, şi cu situaţii neprevăzute. MELOFOB1E s.f. (fr. meîophobie) Aversiune faţă de muzică. MELOMÂN, -Ă, melomani, -e s.m. şi f. (fr. melomane) Amator de muzică (clasică). MELOMANIE s.f. (fr. melomanie) Pasiune pentru muzică. MELON, meloane s.n. (fr. melon) Gambetă. MELONIDĂ, melonide s.f. (fr. melonide) Fruct asemănător bacei, cu epicarpul tare la maturitate şi cu mezocarpul cărnos şi suculent. MELOPEE, melopei s.f. (fr. melopee) Cântec ritmat care acompania o declamaţie, în trecut; cântec monoton. MELOS s.n. (ngr. melos) Cântec, melodie (2). MEMBRÂNĂ, membrane s.f. (lat., it. membrana, fr. membrane) 1. Ţesut subţire şi suplu care căptuşeşte, îmbracă sau formează anumite organe. 2. Placă flexibilă care transmite sunetele prin vibraţii; diafragmă (2). MEMBRANOS 590 MEMBRANOS, -OÂSĂ, membranoşi, -oase adj. (fr. membraneiLx) Carc are aspect de membrană; format din una sau din mai multe membrane. MEMBRU, -Ă, membri, -e (lat. membntm, fr. membtv) 1. S.n. Partea articulată a trunchiului uman sau animalier care serveşte la locomoţie ori la prindere. 2. S.n. Penis. 3. S.m. şi f. Persoană, ţară etc. care face parte dintr-un ansamblu organizat (familie, asociaţii etc.). 4. S.n. Fiecare dintre părţile unei propoziţii, ale unei fraze, ale unei perioade. 5. S.m. Fiecare dintre cele două părţi ale unei ecuaţii, separate prin semnul egal. MEMENTO, mementouri s.n. (fr. memento, lat. memento) 1. Carte care rezumă esenţialul unei discipline. 2. Notă, însemnare care aminteşte cuiva un anumit lucru; aducere-aminte. MEMORA, memorez vb. I (lat. memorare, fr. memo-rer) A fixa metodic în memorie (învăţând); a memoriza. MEMORÂBIL, -Ă, memorabili, -e adj. (fr. mâmo-rable, lat. memorabilis) Demn de ţinut minte; important, însemnat; epocal. MEMORĂNDUM, memorandumuri s.n. (lat. memorandum, germ. Memorandum, fr. memorandum) Notă diplomatică, memoriu în care o problemă este expusă sub aspect juridic. MEMORIĂL, -Ă, memoriali, -e (germ. Memorial, fr. memorial, lat. memorialis, -e) 1. S.n., adj. (Monument, film) care comemorează ceva, care aminteşte un eveniment important; (eveniment) de care îşi aminteşte cineva. 2. S.n. Lucrare în care sunt consemnate fapte, idei sau impresii personale demne de ţinut minte. 3. Adj. Comemorativ. MEMORIALIST, -Ă, memorialişti, -ste s.m. şi f. (fr. memorialiste) Autor de memoriale (2) sau de memorii (3). MEMORIALISTIC, -Ă, memoralistici, -ce (memorial + -istic) 1. S.f. Gen literar care cuprinde memorii; (cu sens colectiv) totalitatea scrierilor care conţin memorii. 2. Adj. Care aparţine memorialisticii (1), privitor la memorialistică. MEMORIE, memorii s.f. (lat., it. memoria, fr. me-moire) 1. Facultatea intelectuală de a reţine, a recunoaşte şi a reproduce; amintirea a ceva. 2. Partea unui calculator electronic care înregistrează codificat informaţia. 3. Renume păstrat de posteritate. MEMORIU, memorii s.n. (lat. memorium, fr. me-moire) 1. Expunere succintă scrisă, adresată unei autorităţi. 2. Raport scris în legătură cu activitatea personală desfăşurată într-un domeniu de activitate. 3. (La pl.) Amintiri scrisc de cincva în timpul vieţii; autobiografie. MEMORIZĂ, memorizez vb. I (fr. memoriser) A memora. MENÂDĂ, menade s.f. (fr. menade) Bacantă, în mitologie; (fig.) femeie nestăpânită, exaltată. MENÂJ, menajuri s.n. (fr. menage) L Activitatea de întreţinere, de curăţenie etc. a unei casc; munca unei gospodine. 2. Viaţă conjugală; căsnicic. 3. Articole de menaj = articole de uz casnic. MENAJÂ, menajez vb. I (fr. mânager) A trata pc cineva sau pe sine cu măsură, cu prudenţă, cu o grijă deosebită; a (se) cruţa, a (se) conserva (3). MENAJAMENT, menajamente s.n. (fr. menagement) Atitudine, măsură prin care cineva este menajat; precauţie, grijă faţă de sensibilitatea cuiva. MENAJER, -Ă, menajeri, -e (fr. mânager, -gcrc) 1. Adj. Referitor la ceea ce constituie întreţinerea, curăţenia unei gospodării. 2. S.f. Femeie angajată să îngrijească gospodăria cuiva. MENAJERIE, menajerii s.f. (fr. menagerie, gemi. Menagerie) Loc amenajat în care sunt ţinute animale vii (rare sau exotice), pentru a fi expuse publicului ori pentru a fi studiate. MENDELISM s.n. (fr. mendelisme) Conccpţic referitoare Ia transmiterea ereditară a caractcrclor, care se bazează pe legile lui Gregor J. Mendcl (legea purităţii gârneţilor şi legea segregării şi a combinării independente a caracterelor). MENESTREL, menestreli s.m. (fr. menestrel) Poet sau cântăreţ ambulant francez, în Evul Mediu; jongler (1). MENHIR, menhire s.n. (fr. menhir) Monument funerar megalitic format dintr-un bloc de piatra, înălţat vertical. MENILIT s.n. (fr. menilite) Rocă sedimentară sili-cioasă, de culoare neagră sau brună, cu aspcct vărgat, care conţine opal, argilă şi hidroxid dc fier MENINGE, meninge s.n. (fr. meninge) Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul şi măduva spinării. MENINGEĂL, -Ă, meningeali, -e adj. (germ., engl. meningeaî) (Anat.) Meningian. MENINGIĂN, -Ă, meningieni, -e adj. (fr. menin-gien) (Anat.) Al meningelui; meningeaî. MENINGITĂ, meningite s.f. (fr. meningite) Infla-maţie a meningelui. MENINGOCOC, meningococi s.m. (fr. meningo-coque) Microb care provoacă una dintre formele meningitei infecţioase. 591 MERCERIE MENINGOENCEFALITĂ, meningoencefalite s.f. (fr. mcningo-encephalite) Inflamaţie simultană a me-ningelui şi a encefalului. MENISC, meniscuri s.n. (fr. menisque) 1. Lentilă subţire, pe o parte convexă şi pe alta concavă. 2. Cartilaj în formă de disc, situat între oase, la unele articulaţii ale corpului (mai ales la genunchi). MENIU, meniuri s.n. (fr. menu) 1. Listă (detaliată) a felurilor de mâncare care compun o masă; totalitatea felurilor de mâncare servite la o masă. 2. Meniu fix = masă cu preţuri fixe, într-un restaurant. MENOPAUZĂ s.f. (fr. menopause) încetare definitivă a menstruaţiei. MENORAGfE, menoragii s.f. (fr. menoiragie) Hemoragie menstruală excesivă. MENOREE, menoree s.f. (fr. menoirhee) Menstruaţie. MENOU, menouri s.n. (fr. meneau) Montant care compartimentează ferestrele (mai ales în arhitectura gotică şi în cea renascentistă). MENSTRUĂL, -Ă, menstruali, -e adj. (lat. menstru-alis) Care se referă la menstruaţie, de menstruaţie. MENSTRUÂŢIE, menstruaţii s.f. (fr. menstruation) Scurgere periodică de sânge din uter, la femei, de la pubertate la menopauză; ciclu menstrual; menoree. MENSUÂL, -Ă, mensuali, -e adj. (lat. mensualis, -e, fr. mensuel) Lunar (1). MENŞEV1C, -Ă, menşevici, -ce s.m. şi f., adj. (rus. menşevik) (Partizan) al menşevismului. MENŞEVISM s.n. (rus. menşevizm) Curent apărut în cadrul social-democraţiei ruse, care se opunea prevederilor programatice ale bolşevicilor. MENTÂL, -Ă, mentali, -e (fr. mental, lat. mentalis) 1. Adj. Care se referă Ia funcţiile intelectului, ale psihicului; care se face exclusiv în minte, fară a fi exprimat verbal sau în scris; mintal. 2. S.n. Ansamblul dispoziţiilor psihice ale cuiva; spirit (1). MENTALITĂTE, mentalităţi s.f. (fr. mentalite) 1. Felul, modul de a gândi, de a reacţiona al cuiva; stare de spirit; psihologie (2). 2. Ansamblu de credinţe, de obiceiuri, de comportamente caracteristice unui grup. MENTENABILITÂTE s.f. (fr. maintenabilite) însuşirea unui produs de a putea fi întreţinut sau reparat uşor. MENTOL s.n. (fr. menthoî) Alcool extras din esenţă de mentă. MENTOLÂT, -Ă, mentolaţi, -te adj. (fr. menthole) Care conţine mentol; cu miros de mentă. MENTOR, mentori s.m. (fr. mentor, germ. Mentor, lat. mentor, -oris) îndrumător; educator (1). MENŢINE, menţin vb. III (fr. mentionner) A ţine sau a face să ţină fix, stabil; a se păstra în aceeaşi stare sau formă; a dura (1), a dăinui. MENŢIONÂ, menţionez vb. I (fr. mentionner) A face o menţiune (1), a specifica; a aminti, a pomeni ceva; a cita (1). MENŢIUNE, menţiuni s.f. (fr. mention, lat. mentio, -onis) 1. Citare, semnalare; notă informativă scurtă. 2. Distincţie (mai mică decât premiul) acordată pentru anumite merite. MENUET, menuete s.n. (fr. menuet) Dans elegant de origine franceză, la modă în sec. al XVIII-lea; melodie după care se execută acest dans. MEOŢIĂN, -Ă, meoţieni, -e (fr. meotien) 1. S.n. Primul etaj al pliocenului din România, caracterizat prin prezenţa faunei de lamelibranhiate, gasteropode, mamifere etc. (uneori, petrol şi gaze). 2. Adj. Care se referă Ia meoţian (1), de meoţian (1). MEPLĂT, meplaturi s.n. (fr. meplat) Parte relativ plană; piesă de lemn, de metal etc. a cărei lăţime este mai mare decât grosimea. MEPRIZĂ, meprizez vb. I (fr. mepriser) A dispreţui. MERCANTIL, -Ă, mercantili, -e adj. (fr. mercantile) 1. Comercial, negustoresc. 2. Care are în vedere câştigul material. MERCANTILISM s.n. (fr. mercantilisme) 1. Spirit mercantil. 2. Doctrină economică elaborată în sec. XV-XVIII, potrivit căreia metalele preţioase constituie bogăţia esenţială a unor state şi care preconiza o politică protecţionistă. MERCANTILIST, -Ă, mercantilişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. mercantiliste) (Adept) al mercantilismului. MERCAPTÂN, mercaptani s.m. (fr. mercaptan) Compus derivat din alcool, cu miros neplăcut, care se introduce în gazele combustibile pentru a semnala pierderea de gaz. MERCENÂR, -Ă, mercenari, -e (fr. mercenaire, lat. mercenarius) 1. S.m. Soldat plătit să servească o armată străină. 2. Adj. De mercenar (1). MERCEOLOG, -Ă, merceologi, -ge s.m. şi f. (de la merceologie) Specialist în merceologie. MERCEOLOGIE, merceologii s.f. (it. merceolo-gia) Studiul proprietăţilor fizico-chimice ale mărfurilor, pentru a le stabili calitatea şi condiţiile de păstrare. MERCERIE, mercerii s.f (fr. mercerie) Ansamblu de articole folosite în croitorie sau ca accesorii la îmbrăcăminte (aţă, nasturi, pasmanterie etc.); comerţ sau magazin cu astfel de articole. MERCERIZÂ 592 MERCERIZÂ, merccrizez vb. I (fr. merceriser) A impregna ţesăturile sau firele de bumbac cu o soluţie specială, pentru a le mări rezistenţa sau pentru a Ic da un anumit luciu. MERCERIZÂT, -Ă, mercerizaţi, -te adj. (de la merce-riza) (Despre ţesături sau fire dc bumbac) Impregnat cu o soluţie pentru mărirea rezistenţei. MERCUR s.n. (fr. mercure, germ. Merkur) Element chimic, metal cu luciu argintiu, lichid la temperatura obişnuită, foarte mobil; hidralgir; (pop.) ar-gint-viu. MERCURIÂL1, mercuriale s.n. (fr. mercuriale) Listă dc preturi curcntc, afişată într-o piaţă. MERCURIÂL2, -Ă, mercuriali, -e adj. (fr. mercu-riel) Carc conţinc mercur. MERENG, merenguri s.n. (fr. meringue) Prăjitură pc bază dc albuş de ou şi zahăr, coaptă la foc slab (adesea umplută cu cremă) şi acoperită cu frişcă. MERI DI ÂN, -Ă, meridiane (lat. meridianus, it. me-ridiano, fr. meridien) 1. S.n. (Geogr.) Cerc imaginar pe suprafaţa Pământului care trece prin poli şi este perpendicular pe ecuator. 2. Adj. Care ţine dc meridian (1). 3. S.n. Meridian de origine sau primul meridian = meridian convenţional în raport cu care se calculează longitudinile. (Fiz.) Meridian magnetic = intersecţia suprafeţei terestre cu planul vertical care indică direcţia câmpului magnetic. (Astron.) Meridian ceresc = cerc imaginar al sferei cereşti care trcce prin zenitul locului şi prin polii cereşti. 4. S.f. (Mat.) Intersecţia unei suprafeţe de revoluţie cu un plan care trece prin axa suprafeţei. MERIDIONÂL, -Ă, meridionali, -e adj., s.m. şi f. (lat. meridionalis, fr. meridional) (Persoană) din sud, austral. MERINOS (fr. merinos) 1. S.f., adj. invar. (Oaie sau rasă de oi) cu lână albă, fină şi foarte moale. 2. S.n., adj. (Lână) obţinută de la o oaie merinos (1). 3. S.n. Ţesătură din merinos (2). MERISTEM, meristeme s.n. (fr. meristeme) Ţesut vegetal format din celule în continuă şi activă diviziune, situat la extremitatea rădăcinii, a tulpinii şi a ramurilor unei plante. MERIT, merite s.n. (fr. merite) 1. Ceea ce este sau face să fie vrednic de recompensă, de stimă. 2. Abilitate. 3. Pe merit = justificat, îndreptăţit. MERITÂ, merit vb. I (fr. meriter) A fi demn sau pasibil de..., a avea dreptul la... MERITORIU, -IE, meritorii adj. (lat. meritorius, fr. meritoire) (Despre realizări, acţiuni) Vrednic de a fi preţuit, de stimă, dc rccompcnsă; destul dc bun, dc valoros; merituos. MERITUOS, -OÂSĂ, merituoşi, -oase adj. (merin -os) Demn dc stimă, dc rccompcnsă; meritoriu. MERLON, merloane s.n. (fr. merlon) Partea plina, dintre două creneluri, a unui parapet. MERLOT, merlot-uri s.n. (pr. merlo; fr. merlot) Soi de viţă-de-vic originar din Franţa, cu boabe negre şi mici; vin obţinut din acest soi. MERLUCIU s.m. (lat. merlucius, cf. fr. merluche) Peşte marin cu spinare gri şi carnea albă, comcstibilâ. MEROVINGIÂN, -Ă, merovingieni, -e adj. (fr. nw-rovingien) Care aparţine primei dinastii dc regi ai Franţei. MERSI interj, (fr. merci) Mulţumesc. MESAGER, -Ă, mesageri, -e (fr. messager, it. mvs-saggero) 1. S.m. şi f. Persoană carc duce un mesaj. 2. Adj. (Despre porumbei) Dresat să sc întoarcă la locul de plecare (pentru a aducc un mesaj). MESAGERIE, mesagerii s.f. (fr. messagerie, it. mes-sageria) Serviciu de transport al mărfurilor. MESÂJ, mesaje s.n. (fr. message) 1. Comunicarc (oficială), informaţie nouă, ştire transmisă cuiva. 2. Comunicare adresată cu o anumită solemnitate unei adunări, unei naţiuni etc. MESALINĂ, mesaline s.f. (fr. messaline) Femeie desfrânată. MESĂ, mese s.f. (it. messa, fr. messe, germ. Messc) (La creştinii catolici) Numele slujbei religioase oficiate în altar; liturghie. MESCALINĂ, mescaline s.f. (fr. mescaline) Alcaloid halucinogen extras dintr-o cactacee mexicană. MESCHIN, -Ă, meschini, -e adj. (fr. mesquin) I. Lipsit de nobleţe, de generozitate; sordid; preocupat de interese mărunte; interesat (2). 2. Sărăcăcios; neînsemnat, banal. MESCHINĂRIE, meschinării s.f. (fr. mesquineric) Caracter meschin; micime. MESIÂNIC, -Ă, mesianici, -ce adj. (fr. messianique) Profetic. MESIANISM, mesianisme s.n. (fr. messianisme) Credinţă în Mesia, aşteptarea lui Mesia; credinţă în apariţia unui salvator care să instaureze o ordine a dreptăţii, păcii şi fericirii. MESMERIÂN, -Ă, mesmerieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. mesmerien) (Adept) al mesmerismului. MESMERISM s.n. (fr. mesmerisme) Teoria magnetismului animal; procedeu de vindecare prin magnetism. 593 METALOCERÂMICĂ MESOPOTAMIÂN, -Ă, mesopotamieni, -e adj. (fr. mesopotamien) Care se referă la Mesopotamia, din Mesopotamia. iMESSENGER, messengere s.n. (pr. mâsinger; engl. messenger) (Inform.) Program destinat comunicării (scrise) audio sau video pe internet. MEŞĂ, meşe s.f. (fr. meche) 1. Şuviţă de păr. 2. Tifon, vată introdusă într-o rană. iMETA- (fr. meta-) Element de compunere cu sensul „după” sau de „transformare”, „schimbare”, în cuvinte ca: metamorfoza, metafizică. METABISULFiT, metabisuîfiţi s.m. (fr. metabisulfite) Sare a unui acid care, adăugată în soluţie apoasă, trece în sulfitul acidului respectiv, fiind utilizată în vinificaţie. iMETABIOZĂ s.f. (fr. metabiose) (Biol.) Comensua-lism. METABOLA/METĂBOLĂ, metabole s.f. (fr. meta-bole) 1. (Despre insecte) Care suferă un proces de metamorfoză. 2. Repetare a unui enunţ prin schimbarea ordinii cuvintelor, ca modalitate retorică. METABOLIC, -Ă, metabolici, -ce adj. (fr. metabo-lique) De metabolism. METABOLISM s.n. (fr. metabolisme) 1. Totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi dezasimilaţie, produse în organism. 2. Metabolism bazai - cantitatea de calorii produsă într-o oră, raportată la un metru pătrat din suprafaţa corpului unui individ. METABOLIT, metaboliţi s.m. (fr. metabolite) Substanţă care participă la metabolism (1). METABOLIZÂ, metabolizez vb. I (fr. metaboliser, engl. metabolize) A transforma substanţe prin metabolism (1). METACARP, metacarpuri s.n. (fr. metacarpe) Parte a mâinii cuprinsă între degete şi încheietura palmei. METACARPIÂN,.-Ă, metacarpieni, -e adj. (fr. me-tacarpien) De metacarp. metacentru, metacentre s.n. (fr. metacentre) Intersecţie a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apă dislocat de un corp plutitor. metacronism , metacronisme s.n. (fr. metachro-nisme) Eroare de dată prin postdatare. METAFIZIC, -Ă, metafizici, -e (ngr. metaphysiki, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, fr. metaphy-sique) 1. S.f. Parte a filosofiei idealiste care are ca obiect cunoaşterea absolută a existenţei, a fiinţei, precum şi cercetarea cauzelor primare şi a principiilor prime. 2. S.f. Teorie abstractă; caracter, lucru abstract. 3. Adj. Care aparţine metafizicii (1); foarte abstract. METAFIZICIAN, -Ă, metafizicieni, -e s.m. şi f. (fr. metaphysicien) Specialist în metafizică. METAFONIE, metafonii s.f. (fr. mâtaphonie) Modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt sub influenţa unui sunet dintr-o silabă învecinată. METAFORĂ, metafore s.f. (lat. metaphora, fr. me-taphore) Procedeu prin care se trece de la semnificaţia proprie a unui cuvânt la altă semnificaţie, ca rezultat al unei comparaţii neexprimate. METAFORIC, -Ă, metaforici, -ce adj. (germ. meta-phorisch, fr. metaphorique) Care ţine de metaforă, cu multe metafore; figurativ; tropic2. METAFRĂZĂ, metafraze s.f. (fr. metaphrase) 1. Transpunere a unei poezii în proză. 2. Procedeu stilistic care foloseşte sinonime, pentru a evita repetarea frecventă a aceluiaşi cuvânt. METAGALAXIE s.f. (fr. metagalaxie) Parte a Universului care poate fi observată. METAGENEZĂ s.f. (fr. metagenese) înmulţire în care o generaţie sexuată alternează cu o generaţie asexuată. METAGRĂMĂ, metagrame s.f. (fr. metagramme) Joc în care, prin înlocuirea unei litere dintr-un cuvânt, rezultă cuvinte noi. METAISTORIE s.f. (fr. metahistoire) Filosofia istoriei. METĂL, metale s.n. (fr. metal, germ. Metall) Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate. METALEPSĂ, metalepse s.f. (fr. metalepse) Figură de stil înrudită cu metonimia, care constă în indicarea unui amănunt antecedent pentru a sugera consecinţa unui fapt sau invers. METĂLIC, -Ă, metalici, -ce adj. (it. metallico, fr. metallique, lat. metallicus) I. Făcut din metal. 2. Care are caracter sau aspect de metal. 3. Care are sonoritate de metal. METALIFER, -Ă, metaliferi, -e adj. (fr. metallifere) Care conţine metale; bogat în metale. METALIMBÂJ, metalimbaje s.n. (meta- + limbaj, cf. fr. metalangage) Totalitatea enunţurilor referitoare Ia o anumită limbă naturală sau formalizată, supusă analizei; metalimbă. METALIMBĂ, metalimbi s.f. (meta- + limbă, cf. fr. metalangue) (Lingv.) Metalimbaj. METALINGVISTICĂ s.f. (fr. metalingiiistique) Partea lingvisticii care studiază metalimbajul. METALIZÂ, metalizez vb. I (fr. metalliser) A acoperi un obiect cu un strat de metal. METALOCERĂMICĂ s.f. (fr. metalloceramique) Ramura metalurgiei care se ocupă cu producerea de piese, de obiecte etc. din pulberi metalice. METALOCHIMIE 594 METALOCHIMIE s.f. (fr. mctallochimie) Partea chimici carc studiazâ metalele. METALOCROMIE s.f. (fr. metallochromie) Tehnică dc colorarc a suprafeţei metalelor. METALOGENEZĂ s.f. (fr. metallogenese) Mctalo-gcnic. METALOGENIE s.f. (fr. metallogenie) Studiul formării zăcămintelor metalifere; metalogcneză. METALOGICĂ s.f. (fr. metalogique) Studiul fundamentelor logicii, al sistemelor şi al expresiilor logice, prccum şi al raporturilor dintre accstea. METALOGRĂFIC, -Ă, metalografici, -ce adj. (fr. melallographiqite) De metalografic. METALOGRAFIE s.f. (fr. metallographie) Studiul structurii şi proprietăţilor metalelor şi al aliajelor accstora. METALOGRAVURĂ, meîaîogravuri s.f. (fr. metal-logravure) Gravare a clişeelor metalicc; clişeul astfel obţinut. METALOID, metaloizis.m. (fr. metalloîde) (Chim.) Ncmetal. METALOPLÂSTIC, -Ă, meîciloplastici, -ce adj. (fr. metalloplastique) 1. Care are proprietăţi de metal şi de material plastic. 2. Care este compus dintr-o placă de azbest, fixată între două folii subţiri de cupru. METALOPLASTIE, metaloplasîii s.f. (fr. metallo-plasîie) Procedcu de obţinere a unui material meta-loplastic (1). METALOTERMIE s.f. (fr. metallothermie) Procedcu dc obţinere a unor metale sau aliaje din compuşii acestora. METALURGIC, -Ă, metalurgici, -ce adj. (fr. metal-Iwgique) Referitor la metalurgie, folosit în metalurgie. METALURGIE s.f. (fr. metallurgie) 1. Tehnica extragerii şi prelucrării metalelor şi a aliajelor acestora; întreprinderea, secţia în care se obţin şi se prelucrează metalele. 2. Studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale metalelor şi al proceselor care sc produc în timpul obţinerii şi prelucrării acestora. METALURGIST, -Ă, metahugişti, -ste s.m. şi f. (fr. metallurgiste) Persoană calificată în prelucrarea industrială a metalelor; specialist în metalurgie. METAMATEMÂTICĂ s.f (fr. metamathematique) Teorie deductivă care are ca obiect cercetarea adevărurilor matematice din punctul de vedere al logicii matematice. METAMER. metamere s.n. (fr. metamere) 1. Segment primitiv al embrionului. 2. Inel, segment, la viermi şi Ia artropode. METAMERIE, metamerii s.f. (fr. metamerie) Diviziune, în metamere, a corpului unor animale. METAMORFIC, -Ă, metamorfici, -ce adj. (fr. mc-tamorphique) Privitor la mctamorfism, carc a suferit un mctamorfism. METAMORFISM s.n. (fr. metamorphisme) Ansamblu de modificări fizicc şi chimicc ale unei roci subterane sub influenţa căldurii, presiunii şi reacţiilor chimicc. METAMORFOZĂ, metamorfozez vb. I (fr. metamor-phoser) A (sc) schimba; a (se) transforma în altcineva (sau în altccva). METAMORFOZĂ, metamorfoze s.f. (fr. metamor-pltose) 1. Ansamblu dc transformări biologicc suc-ccsivc ale unor animale inferioare (inscctc, batracieni ctc.) în cursul dezvoltării accstora. 2. Schimbare compictă în înfăţişarea, starea sau caractcml unei persoane, în aspectul unor lucruri. METÂN s.n. (fr. methane) Gaz inodor şi incolor care arde cu flacără albăstruie. METANOL, metanoli s.m. (fr. methanol) Alcool metilic, METAPLÂSMĂ, metaplasme s.f. (fr. metaplasmt\ germ. Metaplasmus) Schimbare survenită în forma unui cuvânt prin adăugarea sau prin înlăturarea unui sunet; forma cuvântului rezultată în urma accstci schimbări. METAPLAZIE, metaplazii s.f. (fr. metaplasie) Transformare a unui ţesut viu în alt ţesut, cu o structura diferită. METAPSIHIC, -Ă, metapsihici, -ce (fr. metapsv-chique) L Adj. Care sc referă la parapsihologic, 2. S.f. Parapsihologic. METAPSIHOLOGIE s.f. (fr. metapsychologie) Psihologia inconştientului. METASTABIL, -Ă, metastabili, -e adj. (fr. meta-stable, de la stabil) (Despre o stare dc cchilibru) Care se distruge cu uşurinţă la o mică perturbaţie exterioară. METASTABILITĂTE s.f. (fr. metastabilite) însuşirea de a fi metastabil. METASTĂZĂ, metastaze s.f. (fr. metastase) Fenomen de trecere a unui proccs patologic dintr-un punct al organismului în altul. METATĂRS, metatarsuri s.n. (fr. metatarse) Parte a labei piciorului cuprinsă între tars şi falange. METATARSIÂN, -Ă, metatarsieni, -e adj., s.n. (fr. metatarsien) (Os) al metatarsului. METATEORIE, metateorii s.f (fr. metatheorie) Teorie asupra unei teorii date, aplicată mai ales în sistemele formalizate. 595 METODISM METATEZĂ, metateze s.f. (fr. metathese) Schimbare (accidentală) a locului vocalelor, al consoanelor sau al silabelor în interiorul unui cuvânt. METAZOÂR, metazoare s.n. (fr. metcizoaire) (La pl.) Subregn de animale pluricelulare cu organe şi ţesuturi diferenţiate; (şi la sg.) animal pluricelular din acest subregn. METEC, meteci s.m. (fr. meteque) (în Grecia antică) Nume dat străinilor lipsiţi de drepturi politice, stabiliţi într-un oraş. METEMPSIHOZĂ s.f. (fr. metempsyc[h]ose, ngr. metempsychosis) Concepţie despre reincarnarea sufletelor după moarte într-un corp uman, într-un animal sau într-o plantă; transmigraţie. METENCEFÂL, metencefaîe s.n. (fr. metencephale) AI treilea segment al encefalului embrionar, din care derivă cerebelul, protuberanţa cerebrală etc. METENSOMATOZĂ s.f. (fr. metensomatose) (Rel.) Transmigraţie succesivă a corpului omenesc în alte corpuri, pentru a ajunge Ia perfecţiune. METEO adj. invar. (fr. meteo) Meteorologic. METEOR, meteori s.m. (it. meteora, ngr. meteoron, fr. meteore, germ. Meteor) 1. Fenomen atmosferic; fenomen constând în apariţia pe bolta cerească a unui punct luminos (reprezentând corpuscule cosmice pătrunse în atmosfera terestră), care se deplasează foarte repede. 2. Stea căzătoare. METEORIC, -Ă, meteorici, -ce adj. (fr. meteorique) 1. Al meteorilor, provenit dintr-un meteor; (fig.) care apare pe neaşteptate, producând o impresie puternică, şi dispare brusc; trecător, efemer (1). 2. Apă meteorică = apă care provine din precipitaţii atmosferice. METEORIT, meteoriţi s.m. (fr. meteorite) Fragment dintr-un corp ceresc. METEORITIC, -Ă, meteoritici, -ce (fr. meteoritique) 1. Adj. Privitor la meteoriţi, de meteoriţi. 2. S.f. Studiul meteoriţilor. METEOROBIOLOGIE s.f. (engl. meteorobiology) Studiul influenţei factorilor meteorologici asupra organismelor vii. METEOROGRĂF, meteorografe s.n. (fr. meteoro-graphe) Instrument folosit pentru înregistrarea presiunii, a temperaturii şi a umidităţii aerului. METEOROLOG, -Ă, meteorologi, -ge s.m. şi f. (fr. meteorologue) Specialist în meteorologie. METEOROLOGIC, -Ă, meteorologici, -ce adj. (fr. meteorologique) Privitor la meteorologie, de meteorologie; meteo. METEOROLOGIE s.f. (fr. meteorologie) Studiul fenomenelor atmosferice în scopul prevederii timpului. METEOROPATOLOGIE s.f. (fr. meteoropatholo-gie) Studiul stărilor patologice provocate de fenomenele meteorologice. METEOROSENSIBIL, -Ă, meteorosensibili, -e adj. (fr. meteoro-sensible) Care este afectat de meteoro-sensibilitate. METEOROSENSIBILITÂTE s.f. (fr. meteorosen-sibilitâ) Sensibilitate deosebită a organismelor faţă de fenomenele meteorologice. METEOROTROPISM s.n. (fr. meteorotropisme) Modificare provocată de acţiunea factorilor atmosferici asupra organismelor. METICULOS, -OÂSĂ, meticuloşi, -oase adj. (fr. meticuleiix) Care este atent la amănunte, Ia detalii; pedant; care este făcut cu o grijă deosebită pentru amănunte; minuţios, conştiincios, exigent (2), scrupulos (2). METICULOZITÂTE s.f. (fr. meticulosite) însuşirea de a fi meticulos; minuţiozitate, scrupulozitate. METIL s.m. (fr. methyle) Radical organic monova-lent derivat din metan. METILEN s.m. (fr. methylene, germ. Methylen) 1. Radical organic bivalent derivat din metan, obţinut prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen. 2, Albastru de metilen = colorant şi dezinfectant extras din huilă. METILIC, -Ă, metilici, -ce adj. (fr. methylique) 1. Derivat din metan. 2. Alcool metilic — alcool toxic obţinut prin distilarea uscată a lemnului; metanol. METILORÂNJ s.n. (fr. mâthylorange) (Chim.) Heli-antină. METIONINĂ s.f. (fr. methionine) Aminoacid sulfurat indispensabil dezvoltării şi echilibrului organismelor. METIS, -Ă, metişi, -se s.m. şi f. (fr. metis) Individ provenit din părinţi de rase diferite (alb cu negroid, cu mongoloid etc.); hibrid (1). METISÂJ, metisaje s.n. (fr. metissage) încrucişare între rase diferite care aparţin aceleiaşi specii de animale sau de plante. METODĂ, metode s.f. (lat. methodus, fr. methode) 1. Demers raţional în vederea unui scop; manieră, mod, obicei de a acţiona, procedeu (1); practică (4); procedură (3). 2. Lucrare care conţine elementele esenţiale ale unei ştiinţe, ale unei arte etc. MET6DIC, -Ă, metodici, -ce adj. (fr. methodique) Care dovedeşte metodă; sistematic (1). METODICĂ, metodici s.f. (germ. Methodik) Studiul principiilor şi al metodei de predare a unei discipline. METODISM s.n. (fr. methodisme) Mişcare religioasă protestantă iniţiată în Anglia în anul 1738, foarte răspândită în S.U.A. METODIST 596 METODIST, -Ă, metodişti. -ste s.m. şi f. (fr. metho-distc) 1. Adept al metodismului. 2. Spccialist în mctodicâ. METOD O LOG, -Ă, metodologi, -ge s.m. şi f. (fr. methodologue) Spccialist în metodologie. METODOLOGIC, -Ă, metodologici, -ce adj. (fr. methodologique, germ. metodologisch) Privitor la metodologie, dc metodologie. METODOLOGIE, metodologii s.f. (fr. methodologie) Studiul metodelor proprii unei ştiinţe. METONIMIC, -Ă, metonimici, -ce adj. (fr. metho-nymique) Carc sc referă la metonimie, care relevă o metonimie. METONIMIE, metonimii s.f. (fr. metonymie) Figură dc stil carc constă în denumirea întregului prin parte, a cauzci prin efcct, a abstractului prin concret etc. METOPĂ, metope s.f. (fr. metope) Placă dccorată fixată pc friza unui templu doric; friză (1). METRAJ, metraje s.n. (fr. metrage) Lungime a unui obicct, măsurată în metri. METRALGIE, metralgii s.f. (fr. metralgie) Durere uterină. METRESĂ, metrese s.f. (fr. maîtresse) Amantă. METRIC, -Ă, metrici, -ce (fr. metrique, germ. Me-trik) 1. Adj. Privitor la metru, de metru. 2. Sistem metric ~ sistem internaţional de măsurare a lungimilor, a greutăţilor şi a capacităţilor, bazat pe unităţi carc cresc şi descresc din zece în zece. 3. Adj. Referitor la măsura versului. 4. S.f Ştiinţă care studiază elementele din care sunt formate versurile. METRITA, metrite s.f. (fr. metrite) Inflamaţie a uterului. METRO- (fr. metro-) Element de compunere cu sensul „măsură”, „măsurare”, în cuvinte ca metrolog. METROLOG, -Ă, metrologi, -ge s.m. şi f. (fr. me-trologue) Specialist în metrologie. METROLOGIC, -Ă, metrologici, -ce adj. (fr. me-trologique) Referitor la metrologie, de metrologic. METROLOGIE s.f. (fr. metrologie) Ştiinţa unităţilor de măsură şi a metodelor de măsurare a mărimilor fizice. METRONOM, metronoame s.n. (fr. metronome) Instrument folosit pentru marcarea intervalelor egale de timp. METRONOMIE s.f. (fr. metronomie) Studiul etaloanelor de măsură. METROPOLĂ, metropole s.f. (fr. metropole) Capitală a unei regiuni; stat, oraş care are în subordine alte state, alte oraşe; reşedinţă a unei arhiepiscopii catolice. METROPOLITAN, -A, metropolitani, -e adj. (fr. metropolitani) Carc aparţine unei metropole, unei capitalc; din metropolă. METRORAGIE, metroragii s.f. (fr. metmrragiv) Hemoragie uterină. METROU, metrouri s.n. (fr. metro) Calc ferată urbană subterană sau aeriană, folosită pentru transportul în comun al persoanelor; trenul rapid carc circulă pc o astfel dc calc ferată. METRU, metri s.m. (abr. m; fr. metre, lat. metrum) 1. Unitate de măsură pentru lungime; instrument cu ajutorul căruia sc măsoară lungimile. 2. Grup dc silabe carc constituic unitatea dc măsură a versului. MEXICÂN, -Ă, mexicani, -e s.m. şi f., adj. (Mexic -f -an) (Persoană) din Mexic. MEXICÂNCĂ, mexicancesS. (Mexic + -ancă) (Fain.) Femeie din Mexic; mexicană. MEZALIĂNŢĂ, mezalianţe s.f. (fr. mesalliance) Căsătorie cu o persoană dc condiţie inferioară. MEZANIN, mezanine s.n. (fr. mezzaninc, it. mezza-ninoy germ. Mezzanin) Etaj intermediar mai scund, situat între parter şi primul etaj; antrcsol. MEZENCEFĂL, mezencefale s.n. (fr. mesencephalc) Regiune a encefalului carc corespunde părţii superioare a trunchiului cerebral. MEZENCHIM, mezenchime s.n. (fr. mesenchymc) Ţesut conjunctiv embrionar din care sc formează vasele sangvine şi limfatice, muşchii, cartilajele şi schcictul. MEZENTER, mezentere s.n. (fr. mesentere, lat. me-sentherium) Membrană a peritoneului carc înveleşte intestinele. MEZENTERIC, -Ă, mezenferici, -ce adj. (fr. mc-senterique) Privitor la mezenter, de mezenter. MEZO- (fr. meso-) Element de compunere cu sensul „(de) la mijloc”, „mijlociu”, în cuvinte ca: mezosferă, mezozoic. MEZOCÂRP s.n. (fr. mesocarpe) Partea cărnoasa a unui fruct, cuprinsă între coajă şi sâmbure. MEZODERM, mezoderme s.n. (fr. mesoderme) Foiţa embrionară situată între ectoderm şi endoderm, formată, în cea mai mare parte, din mczcnchim. MEZOFIL, mezofde s.n. (fr. mesophylle) L (La pl.) Microorganisme care se dezvoltă Ia temperaturi medii. 2. Ţesut aflat între epiderma superioară şi cea inferioară a frunzei, care conţine clorofilă. MEZOFITĂ, mezofite s.f., adj. (fr. mesophyte) (Plantă) care creşte în regiuni cu climă temperata şi umiditate medie. MEZOLITIC, -Ă, mezolitici, -ce (fr. mesolithkjue) 1. S.n. Epocă a dezvoltării tehnice a societăţii, 597 MICROBIOLOGIE situată între paleolitic şi neolitic. 2. Adj. Care aparţine mczoliticului (1). MEZOLOGIE s.f. (fr. mesologie) Studiul relaţiilor dintre organisme şi factorii de mediu. MEZON, ntezoni s.m. (fr. meson, germ. Meson) Particulă elementară instabilă, neutră sau cu sarcină clcctrică, având masa cuprinsă între masa electronului şi cca a protonului. MEZOPÂUZĂ s.f. (fr. mesopause, de la pauza) Strat atmosferic situat între mezosferă şi termosferă. iMEZOSCÂF, mezoscafe s.n. (fr. mesoscaphe) Submersibil intermediar între batiscaf şi submarin, folosit în cercetări ştiinţifice şi în turism. MEZOSFERĂ s.f. (fr. mesosphere) Pătură atmosferică situată între stratosfera şi termosferă. MEZOTORĂCE, mezotorace s.n. (fr. mesothorax) A doua diviziune a toracelui insectelor, care susţine aripile anterioare. MEZOZOIC, -Ă, mezozoici, -ce (fr. mesozoîque) 1. S.n. Eră geologică caracterizată prin mişcări importante ale scoarţei terestre şi prin apariţia primelor păsări, a primelor mamifere şi a primilor peşti osoşi; era secundară. 2. Adj. Privitor la mezozoic (1), de mezozoic. MEZZA-VOCE adv. (pr. mâţa voce; it. mezza-voce) (Despre modul de interpretare a unei lucrări muzicale) Cu jumătate de voce, cu voce slabă. MEZZOSOPRĂNĂ, mezzosoprane s.f. (pr. meţoso-prână, it. mezzo-soprano) Voce de femeie situată ca registru între soprană şi contralto; cântăreaţă cu o astfel de voce. MEZZO-TINTO s.n. (pr. meţo tinto\ it. mezzo-tinto) Tehnică a gravurii pe metal prin care se obţin tente dc luminozitate şi nuanţe de negru intens. MI ALGIE, mialgii s.f. (fr. myalgie) Durere musculară. MIASMÂTIC, -Ă, miasmatici, -ce adj. (fr. miasma-(ique) Care exală miasme; pestilenţial (2). MIASMĂ, miasme s.f. (fr. miasme) Emanaţie rău mirositoare datorată unei substanţe în descompunere. MIASTENIE, miastenii s.f. (fr. myasthenie) Afecţiune caracterizată prin oboseală musculară anormală. MICACEU, -CEE, micacei, -cee adj. (fr. micace) Care face parte din grupa micii sau care conţine mică. MICAŞIST, micaşisturi s.n. (fr. micaschiste) Rocă metamorfică alcătuită din strate paralele de mică, separate prin mici cristale de cuarţ. MICĂ s.f. (fr. mica) Mineral de siliciu şi aluminiu, cristalizat, care se desface în foiţe. MICELĂ, micele s.f. (fr. micelle) Grup de molecule care se formează în substanţele coloidalc şi în soluţiile acestora. MICELIU, micelii s.n. (fr. mycelium) Sistem de filamente subţiri şi ramificate, care formează aparatul vegetativ al unor ciuperci. MICENIAN, -Ă, micenieni, -e adj. (fr. mycenien) Care aparţine oraşului grec antic Micene şi civilizaţiei acestuia. MICIURINISM s.n. (n.pr. Miciurin + -ism) Teorie biologică potrivit căreia variaţiile individuale au caracter adecvat ca urmare a unităţii dintre organism şi mediu, ereditatea nefiind legată de un anumit substrat. MICIURINIST, -Ă, miciurinişti, -ste adj., s.m. şi f. (n.pr. Miciurin + -ist) (Adept) al miciurinismului. MICO- (fr. myco-) Element de compunere care înseamnă „ciupercă”, „referitor la ciuperci”, în cuvinte ca micoflorâ. MICOLOGIE s.f. (fr. mycologie) Partea botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor. MICORIZA, micorize s.f. (fr. mycorhise) Asociere a unei ciuperci inferioare cu rădăcinile unei plante superioare. micotic,-ă, micotici, -ce adj. (engl. mycotic) Care ţine de micoză, referitor la micoză. MICOZĂ, micoze s.f. (fr. mycose, germ. Mikose) Boală provocată de unele ciuperci parazite. MICRO- (fr. micro-) Element de compunere cu sensul ,„mic”, „de dimensiuni mici”, în cuvinte ca: microcalculator, microcronică, micrometeorit. MICROAMPER, microamperi s.m. (fr. microampere) Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu a milioana parte dintr-un amper. MICROANALIZĂ, microanalize s.f. (fr. microana-lyse) Analiză chimică a unor cantităţi foarte mici dintr-o substanţă. MICROB, microbi s.m. (fr. microbe) Organism microscopic, agent al fermentaţiei, al unor boli infec-ţioase transmisibile, al putrefacţiei etc. MICROBIĂN, -Ă, microbieni, -e adj. (fr. micro-bien) Cauzat de microbi, carc răspândeşte microbi; privitor la microbi. MICROBIOLOG, -Ă, microbiologi, -ge s.m. şi f. (de la microbiologic) Specialist în microbiologie. MICROBIOLOGIC, -Ă, microbiologici, -ce adj. (fr. microbiologique) Care sc referă la microbiologie. MICROBIOLOGIE s.f. (fr. microbiologie) Ştiinţă care studiază microorganismele. MICROBISM 59S MICROBISM s.n. (fr. microbisme) 1. Prezenţă în organism a unor germeni patogeni. 2. Pasiune exagerată pentru ccva. MICROBIST, -Ă, microbişti, -ste s.m. şi f. (microb + -ist) (Fam.) Pasionat dc un lucru, mai ales dc participarea la întrcccri sportive. MICROBUZ, microbuze s.n. (fr. microbuse) Autobuz mic. MICROCALCULATOR, micmcalciilatoare s.n. (mi-cm- + calculator) Microordinator; microcomputer. MICROCEFÂL, -Ă, microcefali, -e adj., s.m. şi f. (fr. microcephale) (Persoană) care prezintă fenomenul dc microccfalie. MICROCEFALIE s.f. (fr. microcephalie) Anomalie caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a capului şi a crcicmlui; nanoccfalie. MICROCENTRÂLĂ, microcentrale s.f. (micro- + centrala) Centrală clectrică sau termică dc mică putere. MICROCHIMIE s.f. (fr. microchimie) Studiul reacţiilor chimice între cantităţi foarte mici dc substanţă. MICROCHIRURGIE s.f. (fr. microchirurgie) Chirurgie practicată cu ajutorul microscopului. MICROCIRCUIT, microcircuite s.n. (fr. microcir-cuit) Circuit electronic de foarte mici dimensiuni. MICROCIT, microcite s.n. (fr., engl. microcyte) Globulă roşie foarte mică. MICROCLIMAT, microclimate s.n. (fr. microclimat) Ansamblul condiţiilor de temperatură, de umiditate, de vânt etc. proprii unui spaţiu mic; clima spaţiului din imediata apropiere a solului; microclimă. MICROCLIMĂ, microclime s.f. (germ. Mikroklima) Microclimat; topoclimă. MICROCLIN, microcline s.n. (fr. microcline) Varietate de feldspat potasic cristalizat (roz, galben, roşiatic, verde), folosit în industria ceramică şi ca piatră semipreţioasă. MICROCOC, micrococi s.m. (fr. microcoque) Bacterie sferică mai mică decât un coc1. MICROCOSMIC, -Ă, microcosmici, -ce adj. (fr. mi-crocosmique) Care se referă la microcosmos, care ţine de microcosmos. MICROCOSMOS, microcosmosuri s.n. (fr. micro-cosme, lat. microcosmus) Reprezentare redusă a Universului, microunivers; omul considerat în raport cu Universul şi cu mediul social în care trăieşte. MICROCOULOMB, microcoulombi s.m. (pr. mi-croculomb; fr. microcoulomb) Unitate de măsură a sarcinii electrice, egală cu a milioana parte dintr-un coulomb. MICROCRISTALIN, -A. microcristalini, -c adj. (fr. microcristallin) (Despre roci, minerale) Alcătuit din cristalc foarte mici. MICROECONOMIE s.f. (fr. microeconomic) Ramură a economici carc studiază comportamentele individuale ale agenţilor economici. MICROELECTRONIC, -Ă, microelectronici, -cc (fr. microelectronique, engl. microelectronic) 1. S.f. Tehnologia produccrii şi utilizării circuitelor electronice miniaturizate. 2. Adj. Carc sc referă la microelectronică (1), dc microelcctronică. MICROFARĂD, microfarazi s.m. (fr. micro/arad) Unitate de măsură a capacităţii clcctricc, egală cu a milioana parte dintr-un farad. MICROFÂUNĂ s.f. (micro- + faimă) Faună microscopică a unui spaţiu restrâns. MICROFILM, microfilme s.n. (fr. microfilm, gemi. Mikrofilm) Film fotografic pc carc sunt copiatc do* cumentc, cărţi etc. la scară redusă. MICROFILMĂ, microfilmez vb. I (fr. microfilma) A reproduce documcntc pe un microfilm. MICROFILMOTECĂ, microfilmoteci s.f (micro- + filmotecă) Colecţie de microfilme; locul în carc se păstrează aceste microfilme. MICROFIZICĂ s.f. (fr. microphysique) Parte a fizicii care studiază particulele elementare; fizică atomică. MICROFLORĂ s.f. (micro- + floră) Floră microscopică. MICROFON, microfoane s.n. (fr. microphone, germ. Mih'ophon) Instrument folosit pentru mărirea intensităţii sunetului. MICROFONIC, -Ă, microfonici, -ce adj. (fr. micro-phonique) De microfon sau de microfonic. MICROFONIE s.f. (fr. microphonie) Fenomen acustic neplăcut care rezultă din plasarea nccorcspun-zătoare a microfonului în raport cu difuzoarele. MICROFOTOGRAFIE, microfotografii s.f. (fr. mi-crophotographie) 1. Imagine fotografică dc foarte mici dimensiuni; fotografie care redă imaginea mărită a unor corpuri microscopice; fotomicrografic. 2. Tehnica obţinerii microfotografîilor (1). MICROGRAFIE s.f. (fr. micrographie) 1. Studiul microscopic al unor fragmente foarte mici, în special al structurii metalelor şi al aliajelor. 2. Fotografie făcută cu microscopul. MICROGRĂM, micrograme s.n. (fr. microgramme) Unitate de măsură pentru greutate, egală cu a milioana parte dintr-un gram. MICROINFORMÂTICĂ s.f. (fr. micro-informatique) Parte a informaticii care se ocupă de fabricarca şi utilizarea microordinatoareîor. 599 MICROVOLTMETRU MICROL.IT1, micro li te s.n. (fr. microlite) Cristal microscopic înglodat într-o rocă vulcanică. MICROLIT2, microlite s.n. (fr. microlithe) (La pl.) Cioburi de silex, folosite ca unelte preistorice. MICROMETEORIT, micrometeoriţi s.m. (fr. mi-crometeorite) Meteorit de foarte mici dimensiuni. MICROMETRIE s.f. (fr. micrometrie) Disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor extrem de mici. MICROMETRU, micrometre s.n. (fr. micrometre) Instrument folosit pentru măsurarea obiectelor foarte mici. MICROMOLECULĂ, micromolecule s.f. (fr. micro-molecule) Moleculă cu un număr mic de atomi. MICRON, microni s.m. (fr. micron, germ. Mikron) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a milioana parte dintr-un metru. MICRONEZLÂN, -Ă, micronezieni, -e s.m. şi f., adj. (n.pr. Micronezia + -an) (Persoană) din Micronezia. MICROORDINATOR, microordinatoare s.n. (fr. microordinateur) Calculator de mici dimensiuni, care foloseşte un singur limbaj; microcalculator, mi-crocomputer. MICROORGANISM, microorganisme s.n. (fr. microorganisme) Organism microscopic vegetal sau animal. MICROPOROS, *OÂSĂ, microporoşi, -oase (fr. niicroporeux) 1. Adj. (Despre tălpi pentru încălţăminte) Care este confecţionat dintr-un cauciuc sintetic poros. 2. S.n. încălţăminte cu tălpi din mi-croporos (1). MICROPROCESOR, microprocesoare s.n. (fr. mi-croprocesseur) Circuit integrat, la computer sau la alt sistem electronic. MICROPRODUCŢIE, microproducţii s.f. (micro- + producţie) Producţie de serie mică. MICROPSIE, micropsii s.f. (fr. micropsie) Tulburare de vedere în care obiectele sunt percepute mai mici decât în realitate. MICRORADIOGRAFIE, microradiografii s.f. (fr. microradiographie) Radiografie pe un film de dimensiuni reduse, care poate fi mărită ulterior. MICRORECEPTOR, microreceptoare s.n. (micro- + receptor) Ansamblu format dintr-un microfon şi un rcceptor. MICRORECITÂL, microrecitaluri s.n. (micro- + recital) Recital cu program scurt; minirecital. MICROSCOP, microscoape s.n. (ngr. microskopion, lat. microscopium, fr. microscope) Instrument optic care măreşte mult imaginea obiectelor. MICROSCOPIC, -Ă, microscopici, -ce adj. (fr. mi-croscopique) 1. Vizibil numai la microscop; care poate fi efectuat cu ajutorul microscopului. 2, (Fig.) Foarte mic. MICROSCOPIE, microscopii s.f. (fr. microscopie) Examinare făcută la microscop. MICROSEISM, microseisme s.n. (fr. microseisme) Fiecare dintre seismele de foarte slabă amplitudine care are loc aproape permanent pe Pământ, detectabil numai cu ajutorul unor instrumente speciale. microsi6n, microsioane s.n. (fr. microsillon) Disc cu şanţul de înregistrare foarte fin, care permite înregistrări de lungă durată. MICROSISTEM, microsisteme s.n. (micro- + sistem) Sistem de integrare socială a unui individ sau a unui grup mic. MICROSOMIE s.f. (fr. microsomie) (Med.) Nanism. MICROSPOR, microspori s.m. (fr. microspore) Spor al unei plante criptogame, care dă naştere unui pro-tal mascul. MICROSPORÂNGE, microsporange s.n. (fr. mieros por ange) Sporange în care se dezvoltă micros-porii. MICROSTAGIUNE, microstagiuni s.f. (micro- + stagiune) Stagiune de scurtă durată. MICROSTRUCTURĂ, microstmcturi s.f. (fr. mieros tructure) Structură a unui obiect, a unui organism etc., examinată la microscop. MICROTELEFON, microtelefoane s.n. (fr. micro-telephone, germ. Mikrotelephon) Receptor telefonic prevăzut cu un dispozitiv pentru a forma numărul. MICROTOM, microtoame s.n. (fr. microtome) Instrument folosit pentru decuparea de mici fragmente dintr-un ţesut animal sau vegetal, în vederea examinării la microscop a acestora. MICROTRON, microtroane s.n. (fr., engl. microtro-ney germ. Mikrotron) Ciclotron folosit pentru accelerarea electronilor. MICROUNDĂ, microunde s.f. (fr. micro-onde, it. micro-onda) Radiaţie electromagnetică aflată, în spectrul frecvenţelor, între undele de televiziune şi razele infraroşii. MICROUNIVERS, microuniversuri s.n. (micro- + univers) Microcosmos. MICROVOLT, microvolţi s.m. (fr. microvolt) Unitate de forţă electromotoare sau de diferenţă de potenţial, egală cu a milioana parte dintr-un volt. MICROVOLTMETRU, microvoltmetre s.n. (fr. mi-crovoltmetre) Instrument folosit pentru măsurarea tensiunilor joase, de ordinul milionimilor de volt. MICRO WATT 600 MICROWÂTT, microwaţi s.m. (fr., engl. micro-watt) Unitate dc măsură pentru puterea clcctrică, egală cu a milioana parte dintr-un watt. MICROZOÂR, microzoare s.n. (fr. microzoaire) (La pl.) încrengătură de animale de apă foarte mici, vizibile numai cu microscopul; (şi la sg.) animal dc apă din accastă încrengătură. MICROZONĂ, microzone s.f. (fr. microzone) L Regiune din masa solului arabil care conţinc particule cu funcţii biochimice identicc. 2. Zonă de mică întindere. MICTURIŢIE s.f. (fr. micturition) Nevoia frecventă dc a urina. MICŢIUNE, micţiuni s.f. (fr. miction) Urinare. MIDI adj. invar, (fr., engl. midi) (Despre fuste, rochii etc.) Cu lungimea până la jumătatea gambei. MIDIE, midii s.f. (ngr. midi) Moluscă marină lame-libranhiată comestibilă, închisă între două valve de culoare brună-violacce. MIDINETĂ, midinete s.f. (fr. midinette) Vânzătoare sau lucrătoare în atelierele de croitorie şi de pălării din Paris; tânără modestă, naivă, nccultivată. MIDRIÂZĂ, midriaze s.f. (fr. mydriase) Dilatare anormală şi persistentă a pupilei. MIEL1NĂ, mieline s.f. (fr. myeline) Substanţă grasă, fosforată care constituie teaca fibrelor sistemului nervos central. MIELITĂ, mielite s.f. (fr. myelite) Inflamaţie a mă-duvei spinării. MIELOBLĂST s.n. (fr. myeloblaste, engl. myeloblast) Celulă a măduvei osoase carc generează leucoci-tele polinucleare. MIELOGRAFIE, mielografii s.f. (fr. myelographie) Radiografie a măduvei spinării, făcută cu ajutorul unei substanţe de contrast. MIELOGRĂMĂ, mielograme s.f. (fr. myelogramme) Metodă de determinare cantitativă şi calitativă a elementelor celulare din măduva osoasă, utilizată pentru stabilirea diagnosticului în anumite boli de sânge. MIELOM, mieloame/mielomuri s.n. (fr. myelome) Tumoare malignă a măduvei osoase. MIGMATIT, migmatite s.n. (fr. migmatite) Rocă me-tamorforică de un caracter mixt, formată prin pătrunderea magmei granitice între rocile de provenienţă sedimentară. MIGRA, migrez vb. I (de la migraţie) A efectua o migraţie, a se deplasa în masă. MIGRATOR, -OARE, migratori, -oare adj. (fr. mi-grateur) Care migrează. MIGRĂŢIE, migraţii s.f. (fr. migrat ion) Deplasare în masă a unei populaţii spre alte teritorii; deplasare a unor animale, în anumite perioade, spre alic zone. MIGRENĂ, migrene s.f. (fr. migraine) Durere acutâ de cap. MIGRENOS, -OĂSĂ, migrenoşi, -oase adj. (fr. migra in eux) Predispus Ia migrene, cu migrene. MIKADO s.m. (fr. mikado) Titlu dat împăratului Japoniei. MILADY s.f. (pr. miledi; engl. milady) (în Marea Britanie) Titlu adresat femeilor din familiile aristocrate. MILANEZ, -Ă, milanezi, -e (Milano + ~ez) L S.n. Tricot (dc mătase) folosit pentru confecţionarca articolelor de lenjerie. 2. Adj. invar. Carc este confecţionat din milanez (1). MILENĂR, -Ă, milenari, -e adj. (fr. millânaire, lat. millenarius) Care durează de o mie sau dc mii dc ani. MILENIU, milenii s.n. (lat. millenium) Perioada dc timp de o mie de ani. MILESIM s.n. (fr. millesime) 1. Cifră care indică anul de emisie a unei monede. 2. Cifra 1, carc indică mia în exprimarea miilor în cifre. MILIAMPER, miliamperi s.m. (fr. milliampere) Unitate de măsură pentru intensitatea electrică, egală cu a mia parte dintr-un amper. MILIAMPERMETRU, miliampermetre s.n. (fr. mii-liampermetre) Ampermetru sensibil, gradat în mi* liamperi. MILIÂR, -Ă, miliari, -e adj., s.n. (fr. milliairc, lat. milliarius) (Stâlp sau piatră) fixată din milă în mila sau din kilometru în kilometru, la marginea şoselelor ori a drumurilor principale, indicând distanţele. MILIĂRD, miliarde num., s.n. (fr. milliard) O mic de milioane. MILIARDĂR, -Ă, miliardari, -e s.m. şi f. (fr. mil-liardaire) Persoană a cărei avere este evaluată in miliarde (de lei, de dolari etc.). MILLARDIME, miliardimi s.f. (miliard + -inie) A miliarda parte dintr-un întreg. MILIBÂR, milibari s.m. (fr. millibar) Unitate dc măsură pentru presiune, egală cu a mia parte din-tr-un bar. MILIEU, milieuri s.n. (fr. milieu) Obicct dccorativ, brodat sau din dantelă care se pune pe mobilă. MILIGRÂM, miligrame s.n. (fr. milligramme) Unitate de măsură pentru greutate, egală cu a mia parte dintr-un gram. 601 MINĂ1 iUILILITRU, mililitri s.m. (fr. millilitre) Unitate de măsură pentru volum, egală cu a mia parte dintr-un litru. MILIMETRIC, -Ă, milimetrici, -ce adj. (fr. milli-mctrique) Care măsoară un milimetru; foarte mic; gradat în milimetri. MILIMETRU, milimetri s.m. (abr. mm; fr. milli-metre) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a mia parte dintr-un metru. MILION, milioane num., s.n. (fr. million) O mie de mii. MILIONAR, -Ă, milionari, -e s.m. şi f. (fr. million-naire, germ. Millionăr) Persoană a cărei avere este evaluată în milioane (de lei, dolari etc.). MILIONIME, milionimi s.f. (milion + -ime) A milioana parte dintr-un întreg. MILITA, militez vb. I (fr. militer) A acţiona pentru o cauză politică, socială, religioasă etc.; a pleda (2). MILITANT, -Ă, militanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. militant) (Persoană) care militează pentru ceva. MILITANTISM s.n. (fr. militantisme) Atitudine, activitate militantă. MILITAR, -Ă, militari, -e (fr. militaire, lat. milita-ris, germ. Militar) 1. S.m. Persoană care face parte din forţele armate sau care efectuează stagiul militar; ostaş, oştean. 2. Adj. Al armatei sau al militarilor (1); referitor la armată sau Ia militari. 3. Serviciu (sau stagiu) militar = perioadă stabilită legal pe care un cetăţean este obligat să o presteze în armată, asemenea unui militar activ. MILITARISM s.n. (fr. militarisme, germ. Milita-rismus) Sistem politic care se bazează pe armată. MILITARIST, -Ă, militarişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. militariste) (Partizan) al militarismului. MILITARIZA, militarizez vb. I (fr. militariser, germ. militarisieren) A da unui teritoriu, unei întreprinderi etc. un caracter, o structură militară. MILIŢIAN, -Ă, miliţieni, -e s.m. şi f. (miliţie + -an) 1. Membru într-o miliţie (1). 2. Ostaş al unei miliţii (2). MILIŢIE, miliţii s.f. (lat. miliţia, rus. miliţiia, fr. mitice) 1. Poliţie, în anumite ţări cu regim totalitar. 2. Armată nepermanentă sau de rezervă care cuprindea şi corpuri speciale, în vechea organizare militară. MILIVOLT, milivolţi s.m. (fr. millivolt) Unitate de măsură pentru forţa electromotoare sau diferenţa de potenţial, egală cu a mia parte dintr-un volt. milivoltmetru, milivoltmetre s.n. (fr. millivolt- metre) Voltmetru gradat în milivolţi. MILLEFEUILLE s.n. (pr. miljoi; fr. mille-feuille) Prăjitură făcută din foitaj cu cremă. MILLEFIORI, millefiori s.f. (it. millefiori) Obiect din sticlă decorat în interior cu un mozaic din bare de sticlă colorate. MILONGA, milonga s.f. (sp. milonga) Dans popular argentinian asemănător tangoului. MILONIT s.n. (fr. mylonite) Rocă metamorfică formată din fragmente ascuţite, unite printr-un ciment natural. MILORD, milorzi s.m. (engl. milord) (în Marea Bri-tanie) Termen de adresare către un lord. MIM, mimi s.m. (fr. mime) Pantomim (2). MIMA, mimez vb. I (fr. mimer) LA exprima idei prin gesturi sau prin mimică. 2. A simula. MIMÂNSA s.f. (germ. Mimansa) Şcoală filosofică indiană (fondată în sec. al III-lea î.H.) care susţinea că lumea se întemeiază pe un principiu dualist, material şi spiritual, şi care promova atomismul. MIMETIC, -Ă, mimetici, -ce adj. (fr. mimetique) Privitor la mimetism. MIMETISM s.n. (fr. mimetisme) 1. însuşirea unor fiinţe de a avea sau de a prelua culoarea mediului în care se află. 2. Imitaţie mecanică. MIMIC, -Ă, inimici, -ce (fr. mimique, lat. mimicus) 1. S.f. Arta de a(-şi) exprima gândurile, sentimentele prin gesturi sau prin expresia feţei. 2. Adj. Care ţine de mim sau de mimică (1). MIMODRĂMĂ, mimodrame s.f. (fr. mimodrame) Acţiune dramatică redată prin pantomimă. MIMOGRÂF, mimografi s.m. (fr. mimograph) Autor de pantomime. MIMOLOGIE s.f. (fr. mimologie) Arta de a imita vocea şi gesturile cuiva. MIMOZĂ, mimoze s.f. (fr., lat. mimosa) Gen de plante leguminoase exotice, foarte sensibile la atingere, cu flori mici, roz sau albe; senzitivă. MINĂ, minez vb. I (fr. miner) 1. Apune mine, explozibil la un obiectiv pentru a-1 arunca în aer. 2. (Despre ape) A săpa, a roade lent un teren; (fig.) a distruge puţin câte puţin; a slăbi, a ruina (3). MINARET, minarete s.n. (fr. minaret) Tum înalt de geamie (din vârful căruia hogea îi cheamă pe credincioşi Ia rugăciune). MINĂ1, mine s.f. (fr. mine, germ. Mine) 1. Loc subteran cu zăcăminte minerale; complexul de instalaţii, de galerii etc. destinate extragerii acestor minerale; baie, ocnă, subteran (5). 2. (Fig.) Izvor, sursă (1). 3. Armă explozivă care acţionează la atingere sau la comandă. 4. Parte (din grafit) a creionului cu care se scrie. MINĂ2 602 MINĂ2 s.f. (fr. mine) Aspect al feţei; înfaţişarc, ex-prcsic (2); aparenţă (1). MINĂ3, mine s.f. (fr. mine, gemi. Mine) Monedă grcccască vechc, a cărci valoare varia între 400 şi 600 de drahme. MINER, mineri s.m. (fr. mineur) Muncitor carc lu-crcază într-o mină1 (1). MINERÂL, -Ă, minerali, -e (rus. mineral, lat. mine-ralis, fr. mineral) I. S.n. Corp solid cu o compoziţie chimică naturală, care formează rocile şi minc-rcurile. 2. Adj. Referitor Ia minerale (1), carc conţinc minerale, de natura mineralelor. 3. Adj. (Fig.) Fără viaţă, dc piatră. 4. Apă minerală = apă care conţinc săruri, gaze sau substanţe radioactive. MINERALIER, mineraliere s.n. (fr. mineralier) Cargou folosit pentru transportarea minereurilor. MINERALIZÂ, pers. 3 mineralizează vb. I (fr. mineral iser) A (se) transforma în mineral sau în apă minerală. MINERALIZATOR, -OÂRE, mineralizat ori, -oare adj., s.n. (fr. mineralisateur) (Substanţă) care favorizează sau determină formarea ori cristalizarea unor minerale. MINERALIZÂŢIE, mineralizaţii s.f. (fr. minârali-sation) L Acumulare de substanţe minerale din soluţii, depuse în fisurile şi în porii rocilor. 2. Cantitate de substanţe minerale (culori, sulfaţi, carbonaţi ctc.) dizolvate într-o apă subterană. MINERALOG, -Ă, mineralogi, -ge s.m. şi f. (rus. mineralog, germ. Mineralog) Specialist în mineralogie. MINERALOGIC, -Ă, mineralogici, -ce adj. (fr. mi-neralogique) Referitor la mineralogie, de mineralogie. MINERALOGIE s.f (germ. Mineralogie, rus. mi-neraloghiia, fr. mineralogie) Studiul structurii şi formării mineralelor. MINERALOID, mineraloizi s.m. (engl. mineraloid) Mineral de natură organică. MINERALURGIE s.f (fr. mineralwgie) Ansamblul procedeelor şi tehnicilor de extragere a mineralelor. MINEREU, minereuri s.n. (fr. mineral) Aglomerare de minerale din care se pot extrage unul sau mai multe metale ori combinaţii ale acestora. MINERIÂDĂ, mineriade s.f. (mineri + -adă) Deplasare a minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, în anii 1990-1992, în scop politic destabilizator. MINI adj. invar (fr. mini) (Despre fuste) Foarte scurt. MINI- (fr., it., engl. mini-) Element de compunere cu sensul „mic", în cuvinte ca: minicronică, minidic-ţionar. MINIATURÂL, -Ă, miniaturali, -e adj. (miniatură + -al) Referitor la miniaturi, care arc dimensiunile unei miniaturi; de proporţii extrem dc mici. MINIATURĂ, miniaturi s.f. (fr. miniature, it. miniatura) Pictură, acuarelă de mici dimensiuni; lucru dc mici dimensiuni, executat cu migală. MINIATURIST, -Ă, miniaturişti, -ste s.m. şi f. (fr. miniaturiste) Persoană care pictează miniaturi. MINIATURISTICĂ s.f. (miniatură + -istică) 1. Arta dc a executa miniaturi. 2. Studiul miniaturilor (dc pc manuscrisele vechi). MINIATURIZÂ, miniaturizez vb. I (fr. miniaturiscr) A da unui clement dintr-un ansamblu cclc mai mici dimensiuni posibile. MINICALCULATOR, minicalculatoare s.n. (fr. mi-nicalculateur) Miniordinator, minicomputcr. MINICÂR, minicare s.n. (engl. minicar) 1. Autocar dc dimensiuni reduse. 2. Trenulcţ pentru plimbări de agrement pe distanţe mici. MINICASETĂ, minicasete s.f. (fr. minicassette) Casetă de format mic. MINICOMPUTER, minicomputere s.n. (pr. mini-compiuter; engl. minicomputer) Miniordinator, mi-nicalculator. MINIER, -Ă, minieri, -e adj. (fr. minier) Referitor hi mină1 (1), de mină; care conţine multe mine, în carc se practică mineritul. MINIJUPĂ, minijupe s.f. (fr. minijupe) Fustă cu lungimea până deasupra genunchilor. MINIM, -Ă, minimi, -e (lat. minimus, fr. minime) 1. Adj. Extrem de mic, neglijabil; derizoriu. 2. S.f. Cea mai mică valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcţie sau o cantitate variabilă. 3. S.f. Centru de presiune atmosferică joasă. MINIMÂL, -Ă, minimali, -e adj. (fr. minimal) Care a atins minimumul. MINIMALIZÂ, minimalizez vb. I (minimal + -iza) A reduce la minimum valoarea, importanţa cuiva sau a ceva; a subaprecia; a bagateliza. MINIMUM (lat. minimum) 1. S.n. Cel mai mic grad la care poate fi redus un lucru; cea mai mică cantitate, valoare, intensitate necesară la... 2. Adv. Cei puţin, măcar. 3. La minimum = la extrema inferioară. MINION, -Ă, minoni, -e adj. (fr. mignon) De mici dimensiuni; delicat. MINIORDINATOR, miniordinatoare s.n. (fr. mim-ordinateur) Ordinator cu memorie medic, cu volum mic, dar cu performanţe bune; minicalculator, minicomputer. 603 MIOGRAFÎE MINISCÂF, miniscafuri s.n. (mini- + [balijscqf) Ambarcaţiune mică de agrement, pentru două persoane. minister, ministere s.n. (fr. ministere) Sector al administraţiei publice care dirijează o anumită activitate a statului; instituţia şi clădirea în care îşi are sediul acest sector. MINISTERIABIL, ministeriabili s.m. (it. ministe-riabile, cf. fr. ministrable) Aspirant la demnitatea de ministru. MINISTERIAL, -Ă, ministeriali, -e adj. (fr. minis-teriel) Referitor la un minister sau la un ministru, de minister sau de ministru. MINISTRU, miniştri s.m. (fr. ministre, lat. minister, -tri) Membru al guvernului care conduce un minister. MINIU s.n. (fr., lat. miniwn, germ. Minium) Oxid roşu de plumb, întrebuinţat în vopsitorie. MINNESANG s.n. (pr. minezăng; germ. Minnesang) Poezie lirică (după model folcloric) recitată la curţile cavalerilor medievali. MINNESÂNGER/MINNESINGER, minnesăngeri/ minnesingeri s.m. (pr. minezengăr/minezingăr; germ. Minnesănger) Trubadur german, în Evul Mediu. MINOIÂN s.n. (fr. minoen) Perioadă arhaică a civilizaţiei cretane (până în sec. al XII-lea î.H.). MINOIC, -Ă, minoici, -ce adj. (it. minoico) Care se referă la minoian. MINOR, -Ă, minori, -e (fr. mineur) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu a împlinit vârsta legală pentru a bcneficia de drepturi civile şi politice depline. 2. Adj. Fără importanţă, neînsemnat. 3. (Muz.) Mod minor sau gamă minoră = mod în care semitonurile sunt dispuse între treptele a doua şi a treia, a şasea şi a şaptea. MINORAT s.n. (lat. minoratus) Minoritate (3). MINORIT, minoriţi s.m. (germ. Minorit, fr. minorite, it. minorita) Călugăr din ordinul franciscan cu acelaşi nume. MINORITAR, -Ă, minoritari, -e adj., s.m. şi f. (fr. minoritaire) (Persoană) care face parte dintr-o minoritate. MINORITATE, minorităţi s.f. (fr. minorite, lat. mi-noritas, -atis, germ. Minorităt) 1. Numărul cel mai mic de membri ai unei colectivităţi, considerat în opoziţie cu majoritatea. 2. Minoritate naţională = grup de oameni de aceeaşi limbă şi origine etnică aflat pe teritoriul altui stat naţional. 3. Situaţia juridică a unui minor; minorat. MINOTAUR, minotauri s.m. (fr. Minotaure, germ. Minotaurus, it. Minotauro) (în mitologia greacă) Monstru cu trup de om şi cap de taur. MINTAL, -Ă, mintali, -e adj. (fr. mental, lat. menta-lis, de la minte) Care aparţine minţii, care se referă la minte; care se face în minte; mental (1), cerebral (2). MfNUS, (1, 2) minusuri (lat. minus) 1. S.n. Semn grafic în formă de Iiniuţă orizontală, care semnifică operaţia matematică de scădere sau care caracterizează numerele ori mărimile negative. 2. S.n. Lipsă, deficienţă (1). 3. Adv. Fără; mai puţin. MINUSCUL, -Ă, minusculi, -e (fr. minuscule) 1. Adj. Foarte mic, infim, infinitezimal. 2. Adj., s.f. (Literă) de mici dimensiuni, de rând. MINUT, -Ă, minute (lat. minutus, fr. minute) 1. S.n. A şaizecea parte dintr-o oră; timp foarte scurt. 2. S.f. Rezumat al unei dezbateri, al unei lucrări etc. pe baza căruia se poate întocmi procesul-verbal, se pot încheia convenţii, se pot da dispoziţii etc. pentru executarea unei lucrări. 3. La minut = pe Ioc, imediat. într- un minut sau în două minute = îndată. MINUTÂJ, minutaje s.n. (fr. minutage) Stabilire a duratei exacte a unui program. MINUTAR, minutare s.n. (minut + -ar) Indicator al minutelor pe un cadran de ceas. MINUŢIE s.f. (fr. minuţie) Minuţiozitate. MINUŢIOS, -OÂSĂ, minuţioşi, -oase adj. (fr. minu-tienx) Care este preocupat de detalii; meticulos, pedant. MINUŢIOZITATE, minuţiozităţi s.f. (minuţios + -itate) însuşirea de a fi minuţios; minuţie; meticulozitate. MIOCARD s.n. (fr. myocarde) Muşchiul inimii. MIOCARDIC, -Ă, miocardici, -ce adj. (miocard + -ic) Care se referă la miocard, al miocardului. MIOCARD1TĂ, miocardite s.f. (fr. myocardite) Infla-maţie a miocardului. MIOCEN, -Ă, mioceni, -e (fr. miocene) 1. S.n. Perioada de început a neogenului, caracterizată printr-o floră şi o faună apropiate de cele actuale. 2. Adj. Care aparţine miocenului (1). MIOCIT, miocite s.n. (fr., engl. myocyte) Celulă musculară. MIOFIBRILĂ, miofribile s.f. (fr. myofibrille) Filament foarte fin al ţesutului muscular, care determină contracţia muşchilor. MIOGEN s.n. (fr. myogene) Proteină din ţesutul muscular. MIOGRĂF, miografe s.n. (fr. myographe) Aparat folosit pentru înregistrarea contracţiilor musculare. MIOGRAFÎE, miografii s.f. (fr. myographie) înregistrare a contracţiilor musculare cu ajutorul mio-grafului. MIOGRĂMĂ 604 MIOGRAMĂ, miograme s.f (fr. myogramme) Curbă obţinută cu ajutorul miografului. MIOLOGIE s.f. (fr. myologie) (Anat.) Sarcologie. MIOM, miomuri s.n. (fr. myome) Tumoare benignă a ţesutului muscular. MIOP, -OĂPĂ, miopi, -oape adj., s.m. şi f. (fr. myope) (Persoană) care suferă de miopie; hipometrop; (fig.) (persoană) carc nu arc discernământ, perspicacitate, previziune. MIOPATIE, miopatii s.f. (fr. myopathie) Atrofie musculară gravă, progresivă. MIOPIE, miopii s.f. (fr. myopie) Incapacitatea de a vedea clar obiectele aflate la distanţă; hipometro-pie; (fig.) mărginire, lipsă dc perspectivă. MIOTONIE s.f. (fr. myotonie) Tulburare patologică în contracţia muşchilor. MIOZOTIS s.m. (fr. myosotis) Plantă cu flori mici şi albastre; (pop.) nu-mă-uita. MIRABIL, -Ă, mirabili, -e adj. (lat. mirabilis, it. mi-rabiie) Minunat, extraordinar (1). MIRĂCOL, miracole s.n. (lat. miracitlwn, it. mirocolo, fr. miracle) I. Fenomen supranatural, minune; fapt, fenomen ieşit din comun, extraordinar. 2. Dramă religioasă medievală în care intervin elemente miraculoase. MIRACULOS, -OĂSĂ, miraculoşi, -oase (fr. mira-culeux) L Adj. Care ţine de miracol; uimitor, extraordinar. 2. S.n. Ansamblu de elemente supranaturale din basme şi din legende. MIRADOR, miradoare s.n. (fr., sp. mirador) Belvedere; turn, loc de supraveghere (situat la înălţime). MIRAJ, miraje s.n. (fr. mirage) 1. Iluzie optică (mai ales în ţările calde) care constă în perceperea de imagini răsturnate ale obiectelor (reflectate în apă); imagine înşelătoare, plăsmuire. 2. Atracţie (2), farmec. MIRA, mire s.f. (fr. mire) 1. Imagine-tip pe ecranul televizorului, care permite reglarea optimă a transmisiei. 2. Jalon care serveşte Ia măsurarea indirectă a distanţelor sau a înălţimilor. 3. (La arme) Cătare. MIRIÂDĂ, miriade s.f. (fr. myriade) (Rar) Mulţime, număr mare. MIRIAGRAM, miriagrame s.n. (fr. myriagramme) Unitate de măsură pentru greutate, egală cu zece mii de grame. MIRIALITRU, mirialitri s.m. (fr. myrialiîre) Unitate de măsură pentru capacitate, egală cu zece mii de litri. MIRIAMETRU, miriametri s.m. (fr. myriametre) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu zece mii de metri. MIRIAPOD, miriapode s.n. (fr. myriapode, lat. hm-. riapoda) (La pl.) Clasă dc animale inferioare cu multe perechi dc picioare; (şi la sg.) animal inferior din această clasă. MIRIFIC, -Ă, mirifici, -ce adj. (fr. mirifiquc) Uimitor, minunat. MIRMECOLOGIE s.f. (fr. myrmecologie) Studiul furnicilor. mirmid6n, mirmidoni s.m. (fr. myrmidon) (Livr.) Persoană fară importanţă, fară valoare. MIROBOLĂNT, -Ă, mirobolanţi, -te adj. (fr. mirobolant) Minunat, mirific, ireal. MIRT, mirfi s.m. (lat. myrtus, fr. myrte, germ. Myrtc) Arbust ornamental cu frunze totdeauna verzi, cu flori mici şi albe, plăcut mirositoare. MIRTACEE, mirtacee s.f. (fr. myrtacee) Familie dc plante cu tulpină arborescentă, din carc fac parte mirtul şi cucaliptul. MISANDRIE s.f. (fr. misandrie) Repulsie patologică faţă de bărbaţi. MISĂ, mise s.f. (lat. missa) Compoziţie muzicală care acompaniază textul tradiţional al liturghiei catolice. MISCELANEU, -EE, miscelanee adj. (lat. misccl-lanea, fr. miscellanees) Care se compunc din arti-cole, studii etc. variate, aparţinând, dc obicci, mai multor scriitori. MISCELLĂNEA s.n. pl. (lat. miscellanea) Culegere de articole preluate din diferite studii. MISCIBIL, -Ă, miscibili, -e adj. (fr. miscible, lat. miscibilis) Care poate să formeze cu alt corp un amestec omogen. MISCIBILITĂTE s.f. (fr. miscibilite) Proprietatea de a fi miscibil. MISIONĂR, -Ă, misionari, -e s.m. şi f. (it. missio-nario, fr. missionnaire) Persoană trimisă în misiune religioasă (mai ales la catolici). MISIONARISM s.n. (misionar + -ism) Activitatea de misionar. MISIUNE, misiuni s.f. (lat. missio, -onis, fr. mission, it. missione) 1. împuternicire dată cuiva; sarcina pe care o primeşte sau şi-o asumă cineva în vederea atingerii unui scop. 2. Funcţie temporară şi dctemii* nată. Misiune diplomatică. 3. Grup de persoane (oficiale) trimis undeva cu un scop anume. 4. Acţiune de propagare a creştinismului în ţari cu altă religie dominantă; instituţia şi localul în carc îşi arc sediul această activitate. 5. însărcinare, menire; rol (2). MISIVĂ, misive s.f. (fr. missive) Scrisoare, bilet (I) MISOGĂM, -Ă, misogami, -e s.m. şi f. (germ. Atf-sogam) Persoană care se teme de căsătoric. 605 MIXA MISOGAMIE s.f. (germ. Misogcimie) Teamă de căsătorie. MISOGIN, -Ă, misogini, -e adj,, s.m. (fr. misogyne, germ. Misogyn) (Bărbat) care manifestă repulsie, dispreţ faţă de femei. MISOGINIE s.f. (fr. misogymie) Repulsie, dispreţ faţă de femei; misoginism. MISOGINISM s.n. (fr. misogynisme) Misoginie. MISONEISM s.n. (fr. misoneisme) Aversiune faţă de tot ce este nou, faţă de orice schimbare. MISS, miss s.f. (engl. miss) 1. Fată tânără. 2. Regină a frumuseţii, aleasă prin concurs. MISTAGOG, mistagogi s.m. (fr. mystagogue) (în Grecia antică) Preot iniţiator în tainele religioase. MISTELĂ s.f. (fr. misteile) Must de struguri alcoolizat în scopul de a-i opri fermentaţia. MISTER1, mistere s.n. (fr. mystere) 1. Dogmă sau fapt religios inaccesibil raţiunii; taină. 2. Secret (1), enigmă. 3. Piesă de teatru cu subiect religios, în Evul Mediu. MISTER2 s.m. (abr. Mr.; engl. mister) Termen de adresare, mai ales în ţările anglofone, către un bărbat (care nu are titlu nobiliar); domn. MISTERIOS, -OÂSĂ, misterioşi, -oase adj. (fr. mys-terieux) 1. Care conţine mistere1 (2); tainic; cabalistic (2), ocult (1). 2. Care ascunde un mister1 (2), plin de mistere; enigmatic. MISTIC, -Ă, mistici, -ce (fr. mystique) 1. Adj. Care arc o semnificaţie ascunsă. 2. Adj., s.m. (Adept) al misticismului. 3. S.f. Misticism (2). 4. S.f. Credinţă (cu implicaţie magică) formată în jurul unei idei, al unei persoane. MISTICISM, misticisme s.n. (fr. mysticisme) 1. Doctrină religioasă potrivit căreia perfecţiunea constă în contemplare (care poate merge până la extaz). 2. Credinţă absolută în intervenţia divinităţii sau a unei forţe supranaturale. MISTIFICĂ, mistific vb. I (fr. mystifier, it. mistificare) A abuza de credulitatea cuiva pentru a-1 induce în eroare; a falsifica, a denatura realitatea. MISTIFICATOR, -OÂRE, mistificatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. mystificateur) (Persoană) care mistifică. MISTRÂL s.n. (fr. mistral) Vânt puternic care suflă în Franţa, pe Valea Ronului. MISTRESS s.f. (abr. Mrs .; pr. misiz; engl. mistress) Doamnă. MIŞMÂŞ, mişmaşuri s.n. (germ. Mischmasch) (Fam.) 1. Amestcc de elemente eterogene, în special băuturi. 2. înşelătorie, necinste în afaceri. MIT, mituri s.n. (ngr. mythos, fr. mythe) Poveste, legendă (1); născocire. MITENĂ, mitene s.f. (fr. mitaine) Mănuşă care acoperă degetele numai pe jumătate. MITHRAISM s.n. (pr. mitraism; fr. mithraisme) Cultul zeului persan Mithra. MITIC, -Ă, mitici, -ce adj. (fr. mythique) Propriu miturilor; care are caracter de mit, legendar (1). MITING, mitinguri s.n. (engl. meeting) 1. Adunare publică importantă ocazionată de un eveniment politic sau social; manifestaţie sportivă (mai ales cu caracter aviatic). 2. Reuniune (1). MITIZA, mitizez vb. I (it. mitizzare) A transforma pe cineva sau ceva într-un mit, a da caracter de mit. MITOGRÂF, -Ă, mitografi, -e s.m. şi f. (fr. mytho-graphe) Specialist în mitografie. MITOGRAFIE s.f. (fr. mythographie) Studiul structurii şi sensurilor miturilor. MITOLOG, mitologi s.m. (fr. mythologue) Specialist în mitologie. MITOLOGIC, "Ă, mitologici, -ce adj. (fr. mytholo-gique) Referitor la mitologie, de mitologie; care se inspiră din mitologie. MITOLOGIE, mitologii s.f. (fr. mythologie, lat. my-thologia) 1. Istorie fabuloasă despre zei, semizei sau eroi ai Antichităţii. 2. Totalitatea miturilor create de un popor. 3. Disciplină care studiază miturile. MITOMÂN, -Ă, mitomani, -e s.m. şi f. (fr. mytho-mane) Persoană care suferă de mitomanie. MITOMANIE s.f. (fr. mythomanie) (Med.) Tendinţă patologică de a minţi; confabulaţie. MITRÂL, -Ă, mitrali, -e adj. (fr. mitral) Care se referă Ia valvula orificiului auriculo-ventricular stâng al inimii, care ţine de această valvulă. MITRALIÂ, mitraliez vb. I (fr. mitrailler, it. mitra-gliare) A trage rafale de mitralieră asupra unui obiectiv. MITRALIERĂ, mitraliere s.f. (cf. it. mitragliera) Armă automată cu tir foarte rapid. MITRALIOR, mitraliori s.m. (fr. mitrailleur) Soldat specializat în mânuirea mitralierei. MITRIDATISM s.n. (fr. mithridatisme, engl. mithri-datism) Imunitate la otrăvire, dobândită prin consumare progresivă de otravă în cantităţii foarte mici. MITRIDATIZÂ, mitridatizez vb. I (fr. mithridatiser) A dobândi imunitate la otravă prin consumarea unei doze mici, progresive, din această substanţă. MIXÂ, mixez vb. I (fr. mixer) 1. A realiza un mixaj. 2. A amesteca. MIXAJ 60 MIXAJ, mixaje s.n. (fr. mixage) 1. înregistrare simultană, pe aceeaşi pistă sonoră, a diferitelor sunete necesare unui film. 2. Amestec. MIXER, mixere s.n. (fr., engl. mixer) 1. Aparat electric care serveşte Ia baterea şi la amestecarea diferitelor alimente. 2. Amestecător hidraulic care prepară laptele de ciment folosit pentru cimentarea sondelor. MIXT, -Ă, micşti, -xte adj. (fr. mixte, lat. mixtus) Format din elemente diferite; care cuprinde persoane de ambele sexe. MIXTA, mixtez vb. I (de la mixt) A efectua o mixtură. MIXTIUNE s.f. (fr. mixtion) (Farm.) Amestecare a anumitor substanţe într-un lichid, pentru prepararea unui medicament. MIXTUM COMPOSITUM loc. s.n. (lat. mixtum compositum) Amestec (nereuşit) de elemente eterogene. MIXTURĂ, mixturi s.f. (lat. mixtura, fr. mixîure) Amestec (de elemente eterogene, de băuturi etc.). MIZĂ, mizez vb. I (fr. miser) 1. A depune o miză. 2. A conta pe succesul cuiva. MIZANSCENĂ, mizanscene s.f. (fr. mise en scene) Realizare scenică sau cinematografică a unei opere dramatice, a unui scenariu, a unui eveniment etc.; regie (1). MIZANTROP, -Ă, mizantropi, -e s.m. şi f. (fr. mi-santhrope) Persoană care manifestă lipsă de încredere faţă de oameni, faţă de societate; persoană morocănoasă care preferă singurătatea, izolarea. MIZANTROPIC, -Ă, mizantropici, -ce adj. (fr. mi-santhropique) Care ţine de mizantropie, care denotă mizantropie. MIZANTROPIE s.f. (ngr. misanthropîa, fr. mizan-thropie) Lipsă de încredere faţă de oameni, faţă de societate (manifestată prin izolare). MIZĂ, mize s.f. (fr. mise) 1. Sumă de bani pe care o riscă cineva la un joc de noroc, într-o afacere. 2. Obiectul unei dispute. MIZER, -Ă, mizeri, -e (lat. miser, -a, it. misero) L Adj., s.m. şi f. (Persoană) care se află într-o stare de sărăcie extremă, în mizerie. 2. Adj. Care face viaţa incomodă, greu de suportat; sărăcăcios. MIZERÂBIL, -Ă, mizerabili, -e (fr. miserable) L Adj. Vrednic de plâns, deplorabil (1), lamentabil (2), sărăcăcios. 2, Adj. De calitate inferioară; fară valoare, neînsemnat; ignobil. 3. Adj., s.m. şi f. (Om) ticălos, nemernic, abject. MIZERICORDIE s.f. (lat. misericordia) (Livr.) Milă, îndurare. MIZERICORDIOS, -OĂSĂ, mizericordioşi, -oas adj. (fr. misericordieux) (Livr.) îngăduitor; gene ros (1). MIZERIE, mizerii s.f. (lat. miseria, fr. misere) 1. Stan de extremă sărăcie, de neputinţă, de slăbiciune, d< suferinţă; penurie; privaţiune. 2. Ceea ce face viaţî incomodă, plină de suferinţă, de tristeţe. MNEMONIC, -Ă, mnemonici, -ce (fr. mnemomquc) 1. Adj. Care se referă la memorie; mnemotehnic (2). 2. S.f. Mnemotehnie. MNEMOTEHNIC, -Ă, mnemotehnici, -ce (fr. mne- motechnique) 1. S.f. Mnemotehnie; mnemonic (2). 2. Adj. Care se referă la mnemotehnie; mnemonic (I) MNEMOTEHNIE s.f. (fr. mnemotechnie) Cultivarea, exersarea memoriei prin diferite metode. MNEZIC, -Ă, mnezici, -ce adj. (fr. mnesique) Dc memorie, al memoriei. MOAR, moaruri s.n. (fr. moire) Ţesătură lucioasă cu reflexe schimbătoare. MOARĂT, -Ă, moar aţi, -te adj. (fr. moire) Carc are reflexele, aspectul moarului. MOBBING s.n. (engl. mobbing) Acţiune a stresului asupra cuiva la locul de muncă. MOBIL/MOBIL, -Ă, mobili, -e (fr. mobile, lat. mo-bilis) 1. Adj. Care se mişcă sau poate fi mişcat; volant2 (1); schimbător, variabil (1), instabil (2). 2. S.n. Corp în mişcare. 3. S.n. Cauză (1), imbold; scop, obiectiv (5). 4. Avere mobilă sau bunuri mobile -avere, bunuri care pot fi deplasate. Telefon mobil (şi substantivat, n.) = telefon folosit în deplasare. MOBILĂ, mobilez vb. I (mobilă + -a) A aranja o cameră, o locuinţă etc. cu mobila necesară. MOBILĂ, mobile s.f. (fr. meubley it. mobilia, germ. Mobel) Obiect mobil (dulap, pat, scaun, masă etc.} care serveşte la amenajarea unei încăperi; mobilier. MOBILIÂR, -Ă, mobiliari, -e adj. (fr. mobilier) Ca-re poate fi transportat. Valori mobiliare. MOBILIER, mobiliere s.n. (fr. mobilier) Totalitatea mobilelor dintr-o încăpere; mobilă. MOBILITĂTE, mobilităţi s.f. (fr. mobilite, lat. mo-bilitas, -atis) 1. Uşurinţa de a se mişca. 2. Capacitatea de a-şi schimba expresia feţei. MOBILIZĂ, mobilizez vb. I (fr. mobiliser) LA convoca de urgenţă la unităţi (în vederea războiului); a aduna, a întruni (în vederea unei acţiuni). 2. A mobiliza pe loc ~ a păstra pe cineva, în timp dc război, în postul civil pe care îl ocupă, dar supunându-1 obligaţiilor militare ce decurg din starea de război. MOBILIZÂBIL, -Ă, mobilizabili, -e adj. (fr. tfiobi-lisable) Supus mobilizării, apt de a fi mobilizat. 607 MODERN MOBILIZATOR, -OÂRE, mobilizatori, -oare adj. (fr. mobilisateur) Care are forţa de a mobiliza, de a îndemna la acţiune. MOCA s.f. (fr. moka, germ. Mokka) Cafea de calitate superioară, bogată în cofeină; infuzie din această cafea. MOCASIN, mocasini s.m. (fr. mocassin) încălţăminte flexibilă, fară toc şi fară şireturi. MOCHETA, mochetez vb. I (mochetă + -a) A acoperi cu mochetă. MOCHETĂ, mochete s.f. (fr. moquette) Ţesătură pluşată folosită pentru covoare sau pentru acoperit pardoseala. MOD, moduri s.n. (lat. modus, it. modo, fr. mode) 1. Manieră (1), chip, fel de a fi, de a efectua ceva; formă (4), procedeu (1), modalitate, metodă (1). 2. Categorie gramaticală verbală ce exprimă felul în care vorbitorul prezintă acţiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului care exprimă această categorie. 3. Structura unei game muzicale, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. MODAL, -Ă, modali, -e adj. (fr. modal) 1. Care ţine de modurile verbale. 2. Referitor la modurile muzicale. MODALITÂTE, modalităţi s.f. (fr. modalite) Mod (1); procedeu (1). MODĂ, mode s.f. (it. moda, germ. Mode, fr. mode) 1. Deprindere de moment de a acţiona, de a trăi, de a gândi specifică unui mediu social; manieră particulară de a se îmbrăca, conform gustului unei anumite societăţi; vogă. 2. La modă = modem. De modă veche = demodat. MODEL, modele s.n. (fr. modele) 1. Obiect reprodus prin imitaţie. 2. Reprezentare prealabilă, la scară redusă, a unui obiect; prototip (1), mostră, probă (9). 3. Femeie, bărbat care pozează pentru un artist. 4. Exemplu (1), paradigmă (2). 5. Reprezentare, prin abstractizare, a ceea ce este real. Model matematic. 6. A lua de model = a imita pe cineva sau ceva. MODELĂ, modelez vb. I (fr. modeler) 1. A face modelul unui obiect (din ceară, argilă, pământ etc.); a retalia. 2. (Fig.) A-şi regla comportamentul, caracterul după cineva sau ceva; a (se) mula. MODELÂJ, modelaje s.n. (fr. modelage) Modelare (1). MODELĂRE, modelări s.f. (de la modela) 1. Acţiunea de a modela; modelaj. 2. Reprezentare a unei relaţii prin simboluri matematice. MODELATOR, -OĂRE, modelatori, -oare (it. mo-dellatore) 1. S.m. şi f. Artist care modelează ceva dintr-un material; meseriaş care execută ceva după un model. 2. S.n. Unealtă cu ajutorul căreia se modelează (în sculptură). MODELISM s.n. (fr. modelisme) Activitatea de a face, de a fabrica modele (la scară redusă). MODELIST, -Ă, modelişti, -ste s.m. şi f. (fr. mode-liste) Creator, executant de modele (vestimentare); modelor. MODELLING s.n. (engl. modelling) Arta de a prezenta moda (de către manechine). MODELOR, -OĂRE, modelori, -oare s.m. şi f. (fr. modeleur) Modelist. MODEM/MODEM modemwi/modeme s.n. (engl. mo-dem) Aparat electronic care asigură transferul de informaţii între calculatoare prin liniile telefonice. MODENATURĂ, modenaturi s.f. (fr. modenature) Tratare ornamentală a anumitor elemente în relief, a anumitor profiluri (în special muluri) care decorează un edificiu. MODERA, moderez vb. I (fr. moderer) A potoli, a tempera2, a înfrâna, a stăpâni. MODERANTISM s.n. (fr. moderantisme) Atitudinea şi politica moderaţilor (4). MODERANTIST, -Ă, moderantişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. moderantiste) (Partizan) al moderantismului. MODERAT, -Ă, moderaţi, -te (fr. modere, lat. modera tus) 1. Adj. Care nu exagerează, care nu este excesiv în atitudini, în concepţii etc.; temperat (1), modest, sobru (2). 2. Adj. De intensitate sau de mărime mijlocie. 3. Adj. (Despre preţuri) Convenabil. 4. Adj., s.m. (Politician) care este partizanul unor soluţii ponderate, care nu adoptă atitudini extremiste. MODERATO adv. (it. moderato) (Despre modul de executare a unei lucrări muzicale) Cu mişcare moderată; potrivit. MODERATOR, -OÂRE, moderatori, -oare (fr. mo-derateur, cf. lat. moderator) 1. S.m. şi f., adj. (Element) care împiedică ori frânează pe cineva sau ceva. 2. S.m. Persoană care conduce o dezbatere şi trage concluzii. MODELEU, modelee s.n. (fr. modele) Relieful formelor, în sculptură sau în pictură. MODERÂŢIE, moderaţii s.f. (lat. moderatio, fr. moderation, it. moderazione) Atitudine moderată; cumpătare, măsură, ponderaţie, temperanţă. MODERN, -Ă, moderni, -e (fr. moderne, cf. lat. mo-dernus) 1. Adj. Care ţine de perioada actuală, de prezent sau de o perioadă recentă; contemporan (1), MODERNISM 608 actual, nou. 2. Adj. Care este conform celor mai recente evoluţii (ale modei, ale ştiinţei etc.). 3. Adj. (Despre învăţământ, licee, clase) Care pune accentul pe studiul limbilor şi al disciplinelor umaniste. 4. S.n. Ceea ce este sau trece drept nou, drept actual. MODERNISM s.n. (fr. modernisme) 1. Preferinţă, gust pentru ceea cc este modem; modernitate. 2. Curent literar şi artistic din sec. al XX-lea care propunea principii sau modalităţi noi de creaţie. MODERNIST, -Ă, modernişti, -ste (fr. moderniste) 1. Adj. Care ţine de modernism, specific modernismului. 2. S.m. şi f. Adept al modernismului (2). MODERNITATE s.f. (modern + -itate, cf. fr. mo-dernite) însuşirea a ceea ce este modem; modernism (1). MODERNIZA, modernizez vb. I (fr. moderniser) A face o persoană, un lucru să devină modem, a înnoi; a reprofila (3); a se conforma cerinţelor modeme. MODEST, -Ă, modeşti, -ste adj. (lat. modestusy it. modesto, fr. modeste) 1. Care gândeşte sau vorbeşte fară orgoliu despre sine. 2. Moderat. 3. Simplu (2); timid; neimportant. MODESTIE s.f. (fr. modestie, it., lat. modestia) însuşirea de a fi modest; lipsă de fast; rezervă (7), pudoare. MODIC, -Ă, modici, -ce adj. (lat. modicus, fr. mo-dique) Care are valoare redusă, de mică importanţă. MODICITÂTE s.f. (fir. modicite, lat. modicitas, -atis) însuşirea de a fi modic. MODIFICA, modific vb. 1 (lat. modificare) A-şi schimba forma, calitatea etc.; a (se) preface, a (se) transforma; a rectifica (1), a corecta. MODIFICARE, modificări s.f. (de la modifică) Schimbare a formei, a calităţii etc.; prefacere, reformă (1), transformare (1), rectificare (1), corectare; modificaţie. MODIFICATOR, -OÂRE, modificatori, -oare adj. (fr. modificateur, lat. modificator) Care modifică. MODIFICÂŢIE, modificaţii s.f. (lat. modificatio, fr. modification) (Rar) Modificare. MODILION, modilioane s.n. (it. modiglîone, fr. mo-dillon) Ornament arhitectonic în formă de consolă cu două volute, plasat sub cornişă. MODISTĂ, modiste s.f. (fr. modiste) Femeie care face (şi comercializează) pălării, flori artificiale şi accesorii de acest gen. MODUL, module s.n. (fr. module, germ. Modul) 1. Parte a unui ansamblu, care poate fi utilizată în funcţie de necesităţi. 2. Unitate de lungime convenţională, folosită în arhitectura antică şi clasica pentru determinarea proporţiilor elementelor componente ale unui ordin arhitectonic; (spec.) raza bazei inferioare a fusului unei coloane. 3. Parte a unui vehicul spaţial, care constituie o unitate structurală şi funcţională. 4. Debitul mediu anual al unui curs de apă. 5. Raportul dintre diametrul unei roţi dinţate şi numărul dinţilor acesteia. 6. (Mat.) Valoarea absolută a unei mărimi reale (fară a lua în calcul semnul algebric). MODULĂ, modulez vb. I (fr. moduler) 1. A reda ceva prin inflexiunile vocii; a ritma, a cadenţa. 2. A trece de la o tonalitate la alta pe parcursul unei bucăţi muzicale. MODULÂR, -Ă, modulari, -e adj. (fr. modulaire) 1. Care se referă la modul, de modul. 2. Constituit dintr-un ansamblu de module. MODULATOR, -OÂRE, modulatori, -oare (fr. mo-dulateur) 1. Adj. Care modulează. 2. S.n. Circuit electric, dispozitiv cu ajutorul căruia se efectuează o modulaţie. MODULÂŢIE, modulaţii s.f. (fr. modulation) 1. Inflexiune diferită a vocii; trecere de la un ton la altul. 2. Modificare a amplitudinii, a frecvcnţei sau a fazei unei oscilaţii armonice. MODUS VIVENDI loc. s.n. (lat. modus vivendi) 1. Mod de viaţă. 2. Aranjament într-o relaţie; compromis. MOFETĂ, mofete s.f. (it. mofeta, fr. mofette) Emanaţie de gaze în locuri subterane, mai ales în mine1 (1). MOGUL, -Ă, moguli, -e (engl. Mogul) 1. S.m. şi f. Persoană care facea parte din dinastia mongolă şi care a cucerit India în anul 1525. 2. Adj. Care ţine de moguli (1), referitor Ia moguli. 3. S.m. (Fig.) Persoană importantă cu manifestări dictatoriale, cu puteri discreţionare. MOHAIR, mohairuri s.n. (fr. mohair) Păr dc capră angora, din care se fac fire pentru ţesături, pentm împletituri etc.; ţesătură obţinută din lână amestecată cu păr de acest fel. MOHICÂN, -Ă, mohicani, -e adj., s.m. şi f. (fr* mohican) Amerindian aparţinând unui trib stabilit de-a lungul coastei Atlanticului. MOL1, moli s.m. (fr. mole, germ. Mol) Molcculă-gram. MOL2, moluri s.n. (it. molo, fr. mole) Lucrarc în piatră, dig care protejează intrarea într-un port. MOLÂR1, molari s.m. (fr. molaire) Măsea. MOLÂR2, -Ă, molari, -e adj. (fr. molaire) Care se referă la mol1. 609 MONDENITATE MOLÂSĂ, moîase s.f. (fr. mollasse) Rocă friabilă formată, în general, în depresiuni, la poalele lanţurilor muntoase. MOLĂ, mole s.f. (fr. mole) Tumoare formată în uter, care împiedică dezvoltarea fătului. MOLDAV, -Ă, moldavi, -e (fr. moldave) (înv.) 1. S.m. şi f. Moldovean. 2. Adj. Moldovenesc. MOLECULAR, -A, moleculari, -e adj. (fr. molecu-laire) Care se referă la moleculă. MOLECULĂ, molecule s.f. (lat. molecula, fr. mole-cule) Cea mai mică parte dintr-o substanţă care îi păstrează compoziţia şi proprietăţile. MOLESCHIN, moleschinuri s.n. (fr. moleskine, engl. moleskin) Ţesătură de bumbac care imită pielea. MOLESTĂ, molestez vb. I (lat. molestare, fr. moles-ter) A bate cu brutalitate; a brusca. MOLETĂ, moletez vb. I (fr. moleter) A lucra, a orna, a netezi cu moleta. MOLETĂ, molete s.f. (fr. moletta, germ. Molette) 1. Instrument cu rotiţă folosit pentru imprimarea de striuri, de zimţi etc. pe un obiect. 2. Roată pe care se înfaşoară un cablu. MOLETIERĂ, moletiere s.f. (fr. molletiere) Fâşie de stofa care înfaşoară, peste pantalon, pulpa piciorului, de la gleznă până sub genunchi, la echipamentul militar. MOLOH, molohi s.m. (de la n.pr. Moloh) 1. Simbolul cruzimii, al lăcomiei; persoana care întruchipează asemenea trăsături. 2. Şopârlă din Australia cu corpul acoperit de ţepi. MOLOS, moloşi s.m. (fr. molosse) Rasă de câini mari de pază, cu părul lung şi moale. MOLTON, moltoane s.n. (fr. molleton) Ţesătură de bumbac sau, mai rar, de lână, groasă, moale, pufoasă şi călduroasă. MOLUSCĂ, moluşte s.f. (lat. molluscus, fr. mollusque, germ. Molluske) (La pl.) Clasă de animale nevertebrate al căror corp este moale, de obicei închis în cochilie; (şi la sg.) animal nevertebrat din această clasă. MOiMENT, momente s.n. (lat. momentum, fr. moment, germ. Moment) 1. Timp foarte scurt; punct (10). 2. Ocazie (1), circumstanţă (1); oră (3); fază, etapă. 3. Timp prezent. 4. De moment = de scurtă durată, efemer. în acest moment = acum. în momentul acela = atunci. Pentru moment = deocamdată. Pe moment = în acea clipă. Din moment în moment = imediat. Din primul moment — de la început. în ultimul moment = înainte de a fi prea târziu. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat), deodată. MOMENTÂN, -Ă, momentani, -e (lat. momenta-neits, fr. momentane, germ. momentan) 1. Adj. De moment: temporar (1), trecător, provizoriu. 2. Adv. în clipa de faţă; acum. MONĂDĂ, monade s.f. (fr. monade, germ. Monade) (Fii.) 1. (La pitagoricieni) Unitate perfectă care stă la baza lucrurilor materiale şi spirituale. 2. (La Leibniz) Substanţă indivizibilă care constituie elementul ultim al fiinţelor. 3. Organism inferior microscopic, unicelular, care face trecerea de Ia plante la cele mai simple animale. MONADOLOGIE s.f. (fr. monadologie) (Fii.) Teoria monadelor (2); monadism. MONADISM s.n. (fr. monadisme) Monadologie. MONĂNDRIC, -Ă, monandrici, -ce adj. (fr. monan-drique) (Despre flori) Care are o singură stamină. MONĂRH, monarhi s.m. (ngr. monârchos, germ. Monarch, fr. monarque) Rege (1); suveran (2); maiestate (1). MONÂRHIC, -Ă, monarhici, -ce adj. (fr. monar-chique, germ. monarchiscli) 1. Referitor la monarh sau la monarhie, care ţine de monarh sau de monarhie. 2. Care susţine monarhia. MONARHIE, monarhii s.f. (ngr. monarchia, germ. Monarchie, fr. monarchie) 1. Guvernare a unui stat, în care puterea supremă aparţine unui suveran (rege, împărat, şah) şi se transmite ereditar; regat. 2. Monarhie absolută = putere nelimitată a monarhului în actul conducerii. Monarhie constituţională = guvernare în care autoritatea monarhului este limitată de constituţie. MONARHISM s.n. (fr. monarchisme) Doctrina politică a monarhiştilor; regalism. MONARHIST, -Ă, monarhişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. monarchiste) (Partizan) al monarhiei; regalist. MONĂSTIC, -Ă, monastici, -ce adj. (fr. monastique) Mănăstiresc. MONAZÎT, monazite s.n. (fr. monazite) Fosfat natural de culoare galbenă-brună, roşie sau cafenie, prezent în anumite pământuri rare. MONDEN, -Ă, mondeni, -e (fr. mondain) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care participă cu plăcere la evenimentele din societate. 2. Adj. Care se referă la o viaţă de petrecere, de lux. MONDENITĂTE, mondenităţi s.f. (monden + -itate, cf. fr. mondanite) Caracter monden; înclinare spre o viaţă mondenă. MONDIAL 610 MONDIAL, -Ă, mondiali, -e adj. (fr. mondial) Al lumii întregi; universal (2), internaţional (1). MONDIALISM s.n. (fr. mondialisme) Doctrină care propune realizarea unităţii politice a lumii, considerată o comunitate umană unică; mondializare. MONDIALIZÂ, mondializez vb. I (fr. mondialiser) A da unui fapt caracter mondial, a(-l) extinde la lumea întreagă. MONDIALIZARE s.f. (de Ia mondializa) Faptul de a deveni mondial; mondialism; globalizare (2). MONDOECONOMIE s.f. (fr. mondo-economie) Ansamblul relaţiilor economice dintre ţări; economie mondială. MONDOVIZIUNE s.f. (fr. mondovision) Transmitere prin sateliţi a unor imagini de televiziune, în diferite părţi ale lumii. MONEDĂ, monede s.f. (ngr. monedha) 1. Piesă mică din metal, cu o anumită valoare, într-un stat; (p. ext.) ban; mărunţiş. 2. A bate monedă - a fabrica, a emite monede (1). A-iplăti (cuiva) cu aceeaşi monedă = a-i răspunde (cuiva) printr-o comportare similară. MONEGĂSC, -Ă, monegasci, -ce adj., s.m. şi f. (fr. monegasque) (Persoană) din Monaco. MONEM, moneme s.n. (fr. moneme) (Lingv.) Mor-fem. MONERĂ, monere s.f. (fr. monere) Protozoar ipotetic, imaginat de biologul Haeckel, alcătuit dintr-o celulă fară nucleu. MONETÂR, -Ă, monetari, -e (fr. monetaire) 1. Adj. Care se referă Ia monedă. 2. S.n. Inventar al banilor. MONETĂRIE, monetarii s.f. (monetar + -ie) întreprindere (de stat) în care se bat monede. MONETIZA, monetizez vb. I (fr. monetiser) A creşte masa monetară, a introduce noi monede în circuitul economic. MONGOL, -Ă, mongoli, -e (fr. mongol) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Mongolia; (p. ext.) (persoană) care aparţine uneia dintre populaţiile care locuiesc în Asia Centrală. 2. S.f. Limbă vorbită în Mongolia. MONGOLIC, -Ă, mongolici, -ce adj. (fr. mongo-lique) 1. Care aparţine Mongoliei sau mongolilor, de Mongolia sau de mongoli. 2. Limbi mongolice (şi substantivat, f.) = familie de limbi vorbite de mongolii din Asia Centrală. MONGOLISM s.n. (fr. mongolisme) Boală congenitală caracterizată prin debilitate mintală şi trăsături ale feţei de tip mongoloid. MONGOLOID, -Ă, mongoloizi, -de (fr. mongoloide) 1. S.m. şi f. (La pl.) Rasă umană cu trăsături specifice, răspândită în centrul, estul şi sud-cstul Asiei; (şi la sg.) persoană care face parte din aceaslâ rasă. 2. Adj. Care seamănă cu mongoloizii (1); carc se referă la mongoloizi. MONISM s.n. (fr. monisme) Concepţie filosofica potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor stă un singur principiu. MONIST, -Ă, monişti, -ste (fr. moniste) 1, Adj. Referitor Ia monism, de monism. 2. S.m. şi f. Adept al monismului. MONITOR1, -OÂRE, monitori, -oare (fr. moniteur, lat. monitor, engl. monitor) L S.n. (Inform.) Aparat folosit pentru supravegherea executării unor programe. 2. S.n. Ecran de vizualizare asociat unui ordinator. 3, S.m. şi f. Supraveghetor (în şcoli). 4. S.n. Titlu dat unui periodic (oficial). MONITOR2, monitoare s.n. (fr. monitor) Navă militară (fluvială) de tonaj mediu, cu tunuri protejate de turele. MONITORIZÂ, monitorizez vb. I (monitor + -iza) A supraveghea cu ajutorul unui monitor1. MONIŢIUNE, moniţiuni s.f. (fr. monition, lat. moni-tio, -onis, it. monizione) Avertisment oficial al autorităţii ecleziastice catolice; observaţie (3), mustrare. MONO- (fr. mono-) Element de compunere cu sensul de „unic”, „o dată”, în cuvinte ca: monoachenu, monocelular, monoproducţie. MONOACID, -Ă, monoacizi, -de adj. (fr. monoacUlc) (Despre acizi) Care are în moleculă un singur atom de hidrogen. MONOANDRIE s.f. (fr. monoandrie) Formă de căsătorie în care femeia are un singur soţ. MONO ATOMIC,-Ă, monoatomici, -ce adj. (fr. mo-noatomique) (Chim.; despre corpuri simple) Alcătuit dintr-un singur atom. MONOBÂZIC, -Ă, monobazici, -ce adj. (fr. mono-basique) (Despre acizi) Care are în moleculă un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un metal şi de a forma o singură serie de săruri. MONOBLOC adj. invar, (fr., engl. monobloc) Alcătuit dintr-o singură bucată. MONOCAMERÂL, -Ă, monocamerali, -e adj. (fr. monocamerale) (Despre sisteme parlamentare) Cu o singură cameră; cu o singură adunare parlamentară. MONOCAMERALISM s.n. (fr. monocameralisnte) Sistem politic în care parlamentul este compus din-tr-o singură cameră. MONOCELULÂR, -Ă, monocelulari, -e adj. (fr-monocellulaire) Unicelular. 611 MONOGRAFIC monoci't, monocite s.n. (fr. monocyte) Leucocit monocelular de mari dimensiuni, cu acţiune fago-citarâ puternică. MONOCITOZĂ s.f. (fr. monocytose) Creştere a numărului de monocite din sânge. MONOCLINÂL, -Ă, monocîinali, -e (fr. monoclinal) 1. Adj. (Despre structuri geologice cutate) Care aparţine unui singur flanc cutat. 2. S.n. Succesiune de strate care prezintă aceeaşi înclinare şi acelaşi sens. MONOCLONÂL, -Ă, monoclonali, -e adj. (fr. mo-noclonal) Provenit din aceeaşi clonă celulară. MONOCLU, monocluri s.n. (fr. monocle) Lentilă care se pune sub arcada ochiului pentru a corecta un defect de vedere. MONOCORD, -Ă, monocorzi, -de adj. (fr. monocorde) (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă; (fig.) monoton (2), inexpresiv. MONOCOTILEDONÂT, -Ă, monocotiledonaţi, -te (fr. monocotyledone) 1. S.f. (La pl.) Clasă de plante al căror embrion are un singur cotiledon; (şi la sg.) plantă din această clasă. 2. Adj. Care aparţine mo-nocotiledonatelor (1), care are un singur cotiledon. MONOCRISTÂL, monocristale s.n. (fr. monocris-tal) Cristal unic, cu moleculele dispuse într-o reţea cristalină spaţială neîntreruptă. MONOCROM, -Ă, monocromi, -e adj. (fr. mono-chrome) Care are o singură culoare; monocromatic (1). MONOCROMÂTIC, -Ă, monocromatici, -ce adj. (fr. monochromatique) 1. Monocrom. 2. (Despre raze electromagnetice) Care are o frecvenţă unică. MONOCROMIE, monocromii s.f. (fr. monochro-mie) Folosire a unei singure culori (dominante) în pictură, la tipărire etc. MONOCULTURA, monoculturi s.f. (fr. monocul-ture) Cultură unică sau predominantă a unei specii vegetale într-o regiune, pe un teren anume etc. MONODACTIL, -Ă, monodactili, -e adj., s.n. (fr. monodactyle) (Animal) Ia care piciorul are un singur deget (terminat în copită); soliped. MONODIE, monodii s.f. (fr. monodie, lat. monodia) Cântec pe o singură voce, fară acompaniament. MONOFÂG, -Ă, monofagi, -e adj., s.m. şi f. (fr. mo-nophague) (Organism) al cărui mod de nutriţie este monofagia. MONOFAGIE s.f. (fr. monopliagie) Mod de nutriţie bazat pe un singur tip de hrană. MONOFAZAT, -Ă, monofazaţi, -te adj. (fr. mono-phase) (Despre circuite electrice alternative) Care are o singură fază; monofazic. MONOFÂZIC, -Ă, monofazici, -ce adj. (de la monofazat) (Elt.) Monofazat. MONOFAZIE s.f. (engl. monophasia) Repetare a aceluiaşi sunet, cuvânt etc., din cauza unei tulburări de vorbire. MONOFIZITISM s.n. (fr. monophysitisme) Doctrină creştină care admite că Isus Hristos are o singură natură (fie divină, fie umană). MONOFIZIT, -Ă, monofiziţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. monophysiîe) (Adept) al monofizitismului. MONOFOBIE s.f. (fr. monophobie) Teamă patologică de singurătate. MONOFONEMÂTIC, -Ă, monofonematici, -ce adj. (fr. monophonematique) (Despre diftongi) Care are valoarea unui singur fonem. MONOFONIC, -Ă, monofonici, -ce adj. (fr. mono-phonique, engl. monophonic) Care are o singură sursă sonoră. MONOFONIE s.f. (fr. monophonie, engl. monopho-ny) (în opoziţie cu stereofonie) Tehnică de transmitere a unui sunet (muzical) printr-un singur canal (disc, amplificator, radioreceptor clasic etc.). MONOFTONG, monoftongi s.m. (fr. monophtongiie) Vocală rezultată din reducerea unui diftong. MONOFTONGÂ, pers. 3 monoftonghează vb. I (fr. monophtonguer) (Despre diftongi) A (se) reduce Ia o singură vocală. MONOGAM, -Ă, monogami, -e (fr. monogame) 1. Adj., s.m. şi f. (Femeie sau bărbat) căsătorit cu o singură persoană. 2. Adj. Care se conformează mo-nogamiei. 3. Adj. (Despre plante) Unisexuat. MONOGAMIE s.f. (germ. Monogamic, fr. monogamic) 1. Formă de căsătorie care admite o singură soţie sau un singur soţ. 2. Starea unei plante monogame. MONOGENETIC, -Ă, monogenetici, -ce adj. (mono- + genetic) Care se referă la monogeneză. MONOGENEZĂ, monogeneze s.f (fr. monogenese) Reproducere directă (prin ouă sau prin ovule), cu faze de dezvoltare identice; (fig.) punct de plecare unic, izvor comun. MONOGENIC, -Ă, monogenici, -ce adj. (fr. mono-genique) Condiţionat de o singură genă. MONOGENIE s.f. (fr. monogenie) (Biol.) Producerea, de către o femelă, de descendenţi exclusiv masculi sau exclusiv femele. MONOGENISM s.n. (fr. monogenisme) Doctrină antropologică potrivit căreia toate rasele umane provin dintr-un tip unic. MONOGRAFIC, -Ă, monografici, -ce adj. (fr. mo-nographique) Care se referă la monografie, propriu monografiei, de monografie. MONOGRAFIE 612 MONOGRAFIE, monografii s.f. (fr. monographie) Studiu ştiinţific detaliat cu privire la un anumit subiect. MONOGRAMĂ, monograme s.f. (fr. monogramme) Semn format din iniţialele unui nume propriu, brodate, gravate etc. MONOIC, -Ă, monoici, -ce adj. (fr. monoi'que) (Despre plante) Care are flori unisexuate, atât masculine, cât şi feminine, dispuse pe aceeaşi tulpină. MONOIDEISM s.n. (fr. monoideisme) Concentrare voluntară sau patologică a gândirii asupra unei singure teme. MONOKINI s.n. (fr., engl. monokini) Costum de baie pentru femei, alcătuit numai din slip. MONOLINGV, -Ă, monolingvi, -e adj. (fr. mono-lingue) 1. Care nu vorbeşte decât o singură limbă. 2. Unilingv (2). MONOLINGVISM s.n. (fr. monolinguisme) Folosire a unei singure limbi de către o persoană, de către un grup social etc. MONOLIT, -Ă, monoliţi, -te adj., s.n. (fr. mono-lithe) (Monument) realizat dintr-un singur bloc de piatră. MONOLITIC, -Ă, monolitici, -ce adj. (fr. monoli-thique) Care este realizat dintr-un singur bloc de piatră; (fig.) care se prezintă ca un bloc omogen, închegat, fară contradicţii. MONOLOG, monologări s.n. (fr. monologiie) L Scenă de teatru în care un personaj, singur fiind, îşi exprimă gândurile cu voce tare; soliloc(viu). 2. Lucrare dramatică scurtă, cu un singur personaj. 3. Monolog (interior) = analiză a propriilor stări sufleteşti de către un personaj, specifică literaturii psihologice. 4. Vorbire neîntreruptă de unul singur. MONOLOGĂ, monologhez vb. I (fr. monologiter) A ţine un monolog; a vorbi de unul singur. MONOM, monoame s.n. (fr. monome) 1. Expresie algebrică în care intervin numai semnele înmulţirii şi ale împărţirii. 2. Şir de oameni (unul în spatele celuilalt); şir indian. MONOMAHIE, monomahii s.f (fr. monomachie) Luptă; duel considerat probă juridică în legislaţia medievală. MONOMANIE, monomanii s.f. (fr. monomanie) Stare patologică în care bolnavul este obsedat de un singur gând; idee fixă. MONOMER, monomeri s.m. (fr. monomere) Moleculă simplă care intră în componenţa unui polimer. MONOMETALISM s.n. (fr. monometallisme) Sistem monetar care admite un singur etalon monetar (aurul sau argintul). MONOMETRU, monometre s.n. (fr. monometre) Vers compus dintr-un singur metru (2). MONOMOTOR, monomotoare adj., s.n. (fr. mono-moteur) (Avion) cu un singur motor. MONONUCLEÂRĂ, mononucleare s.f. (fr. mono-nucleaire) Leucocit cu un singur nucleu. MONONUCLEOZĂ s.f. (fr. mononucleose) Creştere patologică a numărului de mononuclcarc din sânge. MONOPARENTÂL, -Ă, monoparentali, -e adj. (fr. mo-noparentaf) AI unui singur părinte (din doi); despre mama sau tatăl carc creşte unul ori mai mulţi copii. MONOPLĂN, monoplane s.n. (fr. monoplan) Avion cu un singur rând de aripi. MONOPLÂS, monoplasuri s.n. (fr. monoplace) Maşină de curse cu un singur Ioc. MONOPLEGIE, monoplegii s.f. (fr. monoplcgic) Paralizie a unui singur membru al corpului. MONOPOL, monopoluri s.n. (germ. Monopol, fr. monopole) 1. Privilegiu, drept exclusiv dc a fabrica sau de a vinde anumite lucruri, de a ocupa anumite pieţe. 2. Posesie exclusivă. MONOPOLISM s.n. (monopol + -ism) Tendinţa dc a organiza economia unei ţări pe bază dc monopol; sistem dc asociere pe monopoluri. MONOPOLIST, -Ă, monopolişti, -ste (fr. monopoliste) 1. Adj. Care ţine dc monopol, organizat în sistem de monopol. 2. S.m. şi f. Persoană carc deţine (împreună cu altele) un monopol. MONOPOLIZÂ, monopolizez vb. I (fr. monopoli-ser) A exercita un monopol; (fig.) a acapara (2). MONOPOLIZATOR, -OÂRE, monopolizatori, -oare adj. (fr. monopolisateur) Care monopolizează ceva; acaparator. MONOPSON s.n. (fr. monopsone) Tip de piaţă în care un cumpărător unic se confruntă cu un număr mare de vânzători. MONOPTER, -Ă, monopteri, -e adj., s.n. (fr. monop-tere) (Edificiu circular) a cărui cupolă sc sprijină pe un singur rând de coloane. MONORÂI, monoraiuri s.n. (fr. monorail) (Tehn,) Monoşină. MONORJMĂ, monorime adj., s.f. (fr. monorime) (Poezie) care are aceeaşi rimă la toate versurile. MONOSEMÂNTIC, -Ă, monosemantici, -ce adj. (fr. monosemantique) (Despre cuvinte) Carc arc un singur sens. MONOSEMANTISM s.n. (fr. monosemantisme) Caracterul cuvintelor monosemanticc; monoscmic. MONOSEMIE s.f. (fr. monosemie) (Lingv.) Mono-semantism. 613 MONTANIÂRD iMONOSEPÂL, -Ă, monosepali, -e adj. (fr. monose-pale) (Despre flori) Al cărui caliciu este format dintr-o singură sepală. MONOSILÂB, -Ă, monosilabi, -e adj., s.f. (fr. mo-nosyllabe) (Cuvânt) monosilabic. iMONOSILÂBIC, -Ă, monosilabici, -ce adj. (fr. mo-nosyllabique) 1. Care are o singură silabă; unisila-bic. 2. A vorbi (sau a răspunde) monosilabic = a vorbi (sau a răspunde) scurt, în cuvinte cu o singură silabă. MONOSPERM, -Ă, monospenni, -e adj. (fr. monos-perme) (Despre fructe) Care are o singură sămânţă. MONOSTIH, monostihuri s.n. (fr. monostiche, germ. Monostichon) Poezie sau strofa alcătuită dintr-un singur vers. MONOSTIL adj. invar. (fr. monostyle) Care are o singură coloană. MONOŞINĂ, monoşine s.f. (mono- + şină) Cale terestră sau suspendată pe o singură şină; monorai. MONOTEISM s.n. (fr. monotheisme) Doctrină religioasă care recunoaşte o singură divinitate. MONOTEIST, -Ă, monoîeişti, -ste (fr. monotJieiste) 1. Adj. Care se referă Ia monoteism, de monoteism. 2. S.m. şi f. Adept al monoteismului. MONOTELISM s.n. (fr. monothelisme) Doctrină religioasă din sec. al VTI-Iea, potrivit căreia Isus Hristos a întruchipat o singură voinţă, cea divină. MONOTELIT, monoteliţi s.m. (fr. monothelite) Adept al monotelismului. MONOTIP, -Ă, monotipi, -e (fr. monotype) 1. Adj. Realizat conform unui singur model sau unui singur tip. 2. S.n. Maşină tipografică de cules şi turnat litere una câte una. 3. S.n. Stampă obţinută prin pictarea sau gravarea unui motiv, a unor litere etc. pe o planşă. MONOTON, -Ă, monotoni, -e adj. (fr. monotone) 1. Care are mereu acelaşi ton. 2. Uniform (1), plictisitor; monocord; tem (2). 3. (Mat.) Funcţie monotonă sau interval monoton — funcţie crescătoare sau descrescătoare pe orice interval. MONOTONIE, monotonii s.f. (fr. monotonie) Caracter monoton; lipsă de varietate; uniformitate. MONOTREM, monotreme s.n. (fr. monotreme) (La pl.) Subclasă de mamifere primitive ovipare cu cioc şi corpul acoperit cu păr sau cu ţepi, cărora le lipsesc mameloanele; (şi la sg.) mamifer ovipar din această subclasă. monovalent, -ă, monovalenţi, -te adj. (fr. monovalent) (Despre elemente chimice sau radicali chimici) Care are valenţa unu; univalent (1). MONOVERB, monoverbe s.n. (it. monoverbo) Joc distractiv care constă în formarea unui cuvânt prin litere combinate sau prin figuri, sensul fiind dat de poziţia componentelor. MONOXID, monoxizi s.m. (fr. monoxyde) Oxid a cărui moleculă conţine un singur atom de oxigen. MONOXIL, -A, monoxili, -e adj., s.n. (fr. monoxyle) (Barcă primitivă) dintr-un trunchi de copac scobit. MONOZ AH ARIDĂ, monozaharide s.f. (fr. mono-saccharide) Glucidă obţinută prin hidrolizarea zaharurilor, care nu se poate descompune în zaharide mai simple. MONOZIGOT, -Ă, monozigoţi, -te adj. (fr. monoz}’-gote) (Despre gemeni) Univitelin. MONSENIOR, monseniori s.m. (fr. monseigneur) Titlu de onoare şi formulă de adresare principilor sau prelaţilor (catolici). MONSTRU, monştri (lat. monstrum, fr. monstre) 1. S.m. Fiinţă care prezintă o malformaţie importantă; fiinţă fantastică, în mituri şi în legende. 2. S.m. Fiinţă de o urâţenie respingătoare. 3. S.m. Obiect, animal enorm. 4. S.m. Persoană denaturată. 5. Adj. (Fam.) Colosal, straşnic. MONSTRUOS, -OÂSĂ, monstruoşi, -oase adj. (fr. monstmeux) 1. Care prezintă malformaţii; excesiv de urât; oribil, hidos. 2. Care depăşeşte limitele imaginabile; abominabil. 3. Extraordinar (de mare, de greu etc.). MONSTRUOZITÂTE, (2) monstruozităţi s.f. (fr. monstniosite) 1. Caracterul a ceea ce este monstruos. 2. Lucru monstruos; grozăvie, cruzime. MONŞER s.m. (fr. mon cher) (Fam.) Termen de adresare către un bărbat. MONT, monturi s.n. (de la bont, cf. fr. mont) Proeminenţă patologică a unui os sau a unei articulaţii, în special la degetul mare de la picior. MONTÂ, montez vb. I (fr. monter) 1. A asambla; a fixa o piesă, un obiect într-un ansamblu. 2. A pune în scenă un spectacol. 3. A organiza (1). 4. A întărâta sau a fi întărâtat împotriva cuiva sau a ceva. MONTÂJ, montaje s.n. (fr. montage) 1. Asamblare; fixare a unei piese într-un ansamblu. 2. Combinare a scenelor turnate pentru un film, a scenelor dintr-o operă literară în vederea alcătuirii unor emisiuni radiofonice, de televiziune etc. MONTÂN, -Ă, montani, -e adj. (lat. montanus) De munte, propriu muntelui. MONTANIÂRD, -Ă, montaniarzi, -de adj., s.m. şi f. (fr. montagnard) (Rar) (Persoană) de la munte, care cutreieră munţii. MONTANT 614 MONTANT, -Ă, montanţi, -te (fr. montant) 1. Adj. Ridicat în sus, înălţat. Guler montant. 2. S.m. (In construcţii) Element de susţinere, stâlp vertical; su-port(l). _ MONTATOR, -OARE, montatori, -oare s.m. şi f. (monta + -tor) Montor (1). MONTĂ, monte s.f. (fr. monte) 1. Săvârşire a actului sexual între două animale de sex opus; împerechere, împreunare. 2. Herghelie de armăsari pentru reproducere. MONTGOLFIER, montgolfiere s.n. (fr. montgol-fiere) Aerostat acţionat de aer cald. MONTICUL, monticuli s.m. (fr. monticule, lat. mon-ticula) Munte mic, colină1; (anat.) mică proeminenţă. MONTMORILLONIT, montmorillonite s.n. (fr. montmorillonite) Silicat hidratat natural de aluminiu cu foarte puţin magneziu. MONTOR, -OÂRE, montori, -oare s.m. şi f. (fr. monteur) 1. Lucrător care montează componentele unui ansamblu; montator. 2. (Cin.) Specialist în montaj (2). MONTURĂ, monturi s.f. (fr. monture) Garnitură în care sunt fixate pietre preţioase. MONŢIÂN, -Ă, monţieni, -e (fr. montien, germ. Montier) 1. S.n. Primul etaj al eocenului inferior. 2. Adj. Care se referă Ia monţian (1), care aparţine monţianului, din monţian. MONUMENT, monumente s.n. (fr. monument, lat. monumentwn) 1. Lucrare de arhitectură sau sculptură făcută în amintirea unui eveniment, a unei personalităţi etc.; document de mare însemnătate. 2. Monument al naturii = zonă cu animale, plante, roci etc. de mare importanţă şi frumuseţe. MONUMENTÂL, -Ă, monumentali, -e adj. (lat. mo-numentalis, fr. monumental, it. monumentale) Care are proporţiile unui monument; statuar; grandios. MONUMENTALISM s.n. (fr. monumentalisme) Monumentalitate. MONUMENTALITÂTE s.f. (fr. monumentalite) Caracterul grandios, impresionant al unei opere de artă, datorită dimensiunilor, proporţiilor, stilului acesteia; monumentalism. MOP, mopuri s.n. (engl. mop) Pămătuf cu care se şterge pe jos. MOPS, mopşi s.m. (germ. Mops) (Zool.) Buldog, dog. MORACEE, moracee s.f. (fr. moracee) (La pl.) Familie de plante din regiunile calde, care cuprinde dudul, smochinul etc.; (şi Ia sg.) plantă din această familie. MORÂL, -Ă, morali, -e (lat. moralis, fr. moral) 1. Adj. Intelectual (1), spiritual2 (1). 2. S.n. Ansamblul facultăţilor psihice. 3. Adj. Care priveşte bunele moravuri, care favorizează buna purtare. 4. S.n. Stare, dispoziţie sufletească. 5. A ridica moralul cuiva = a îmbărbăta pe cineva. MORÂLĂ, morale s.f. (lat. moralis, fr. morale) 1. Ansamblu de norme privind buna purtare; etică (3). 2. Disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu normele de comportare ale oamenilor în societate. 3. Concluzie moralizatoare. 4. Mustrare. MORALIST, -Ă, înoralişti, -ste s.m. şi f. (fr. moraliste) Scriitor, gânditor care se ocupă cu probleme de morală (1); (fam.) persoană care dă sfaturi permanent, care cicăleşte. MORALITÂTE s.f. (lat. moralitas, -atis, fr. morali-te) însuşirea a ceea ce este moral; natură, comportare, atitudine corectă, morală; etos (1); cinste, buna purtare. MORALIZÂ, moralizez vb. I (fr. moraliser) A îndruma pe cineva să respecte principiile moralei; a dojeni, a mustra. MORALIZATOR, -OÂRE, moralizatori, -oare adj. (fr. moralisateur) Care moralizează; educativ, instructiv. MORALMENTE adv. (fr. moralement, it. moralmente) Din punctul de vedere al moralei (1), sub raport moral (3). morat6riu,-ie, moratorii (it. maratorio, lat. mo-ratorium, germ. Moratorium) 1. S.n. Decizie legala care amână sau suspendă executarea anumitor obligaţii contractuale ori legale. 2. Adj. Care se referă la moratoriu (1), care ţine de moratoriu. MORÂVURI s.n. pl. (de la năravuri, cf lat. mos. moris) Obiceiuri şi deprinderi de comportament proprii unui popor, unei colectivităţi sau unei persoane; moralitate. MORĂ, more s.f. (lat. mora) Durată de pronunţare a unei silabe scurte, în prozodia latină. MORB, morburi s.n. (lat. morbus) 1. Boală. 2. Morbul lui Pott = tuberculoză osoasă localizată la coloana vertebrală. MORBID, -Ă, morbizi, -de adj. (lat. morbidus, fr. morbide) Bolnăvicios, nesănătos, patologic. MORBIDITÂTE s.f. (fr. morbidite) 1. însuşirea de a fi morbid. 2. Raportul dintre numărul îmbolnăvirilor şi cel al întregii populaţii dintr-un teritoriu, într-o anumită perioadă de timp. MORDÂNT, -Ă, mordanţi, -te (fr. mordant) 1. Adj., s.m. (Substanţă) care fixează vopselele pe fibre textile. 2. Adj., s.m. (Acid sau altă substanţă) care atacă un metal la suprafaţă (în gravarea cu acvaforte). 3. Adj. (Fig.) Care are caracter viu, agresiv. 615 MORTIFICAT MORENĂ, morene s.f. (fr. moraine) Pietriş, nisip etc. transportat sau depus de gheţari. MORESCĂ s.f. (it. moresca) Vechi dans în ritm vioi adus în Peninsula Iberică de mauri; melodia acestui dans. MORFEM, morfeme s.n. (fr. morpheme) Element morfologic (afix, accent, desinenţă etc.) cu ajutorul căruia se formează, din rădăcină, cuvinte şi forme flexionare; cea mai mică unitate de sens din structura cuvântului; monem. MORFINĂ s.f. (fr. morphine) Substanţă alcaloidă extrasă din opiu, folosită ca narcotic, calmant ori stupefiant. MORFINOMĂN, -Ă, morjînomani, -e s.m. şi f. (fr. morphinomane) Persoană care foloseşte morfina ca stupefiant, care suferă de morfinomanie. MORFINOMANIE s.f. (fr. morphinomanie) Utilizare patologică a morfinei ca stupefiant; toxicomanie cu morfină. MORFO- (fr. morpho-) Element de compunere cu sensul de „formă”, în cuvinte ca: morfo fiziologie, morfostnictură. MORFOFIZIOLOGIE s.f. (motfo[logie] + fiziologie) Studiul raportului dintre structura celulelor, a ţesuturilor sau a organelor şi funcţiile acestora. MORFOGENEZĂ s.f. (fr. morphogenese) 1. (Biol.) Dezvoltare embrionară. 2. Studiul originii formelor de relief; morfogenie. MORFOGENIE s.f. (fr. morphogenie) Morfoge-neză (2). MORFOLOGIC, -Ă, morfologici, -ce adj. (fr. mor-phologique) Referitor la morfologie. MORFOLOGIE s.f. (fr. morphologie) 1. Studiul structurii formelor de relief, al fiinţelor vii etc. 2. Studiul modificării formei cuvântului; partea gramaticii care se ocupă cu acest studiu. MORFONEM, morfoneme s.n. (fr. morphoneme) Fonem care intră în alternanţe morfologice. MORFONOLOGIE s.f. (fr. morphonologie) Studiul utilizării, în morfologie (2), a mijloacelor fonolo-gice proprii unei limbi. MORFOPATOLOGIE s.f. (fr. morphopathologie) Studiul formei şi structurii diferitelor organe în stare patologică. MORFOPSIHOLOGIE s.f. (fr. morphopsychologie) Studiul corelaţiilor dintre caracterele morfologice şi cele psihice ale unui individ. MORGÂNA adj. invar. (it. morgana) Fata morgana = miraj potrivit căruia obiectele aflate la orizont par multiplicate şi răsturnate, ca şi cum ar fi reflectate într-o apă. MORGANÂTICĂ, morganatice adj. (fr. morgana-tique) Căsătorie morganatică = căsătorie între un prinţ şi o femeie de condiţie inferioară. MORGANIT s.n. (fr. morganite) Varietate de berii de culoare roz. MORGĂ1, morgi s.f. (fr. morgite) Loc în care se depun cadavre şi se fac autopsii. MORGĂ2 s.f. (fr. morgne) Comportament arogant; sentiment exagerat de apreciere a propriei persoane. MORJON, morioane s.n. (fr. morion) 1. Coif metalic cu o creastă pe calotă, purtat în sec. XVI-XVII. 2. Varietate neagră de cuarţ folosită ca piatră semi-preţioasă. MORISC, -Ă, morişci, -ce adj., s.m. şi f. (sp. morisco, fr. morisque) (Persoană) care făcea parte dintr-o populaţie musulmană din Spania, convertită în mod forţat Ia catolicism în sec. al XVI-Iea şi apoi expulzată. • MORMON, -Ă, mormoni, -e s.m. şi f. (fr. mormon) Membru al unei secte creştine din S.U.A. care practica iniţial poligamia şi autonomia teocratică. MORMONISM s.n. (fr. mormonisme) Doctrina religioasă a mormonilor. MORSĂ, morse s.f. (fr. morse) Mamifer acvatic polar, carnivor, cu membre scurte în formă de lopeţi. MORSE s.n. (n.pr. Morse, fr. morse) (Alfabet) morse = sistem telegrafic care foloseşte puncte şi linii în locul literelor şi cifrelor. MORTADELLA s.f. (it. mortadella, fr. mortadelle) Salam preparat din came şi bucăţele de grăsime. MORTĂL, -Ă, mortali, -e adj. (lat. mortalis, cf it. mortale, fr. mortel) 1. Letal; ucigător, fatal (3). 2. Caracteristic unui mort, ca de mort. MORTALITĂTE s.f. (fr. mortalite) Număr de decese într-un teritoriu, la un moment dat; letalitate. MORTĂR, mortare s.n. (lat. mortarium) Amestec de var, ciment, nisip şi apă, folosit ca liant în zidărie. MORTEZÂ, mortezez vb. I (fr. mortaiser) A prelucra un material cu morteza. MORTEZĂ, morteze s.f. (fr. mortaise) Maşină de aşchiere a metalelor. MORTIER/MORTIERĂ, mortiere s.n./s.f. (fr. mortier) Gură de tun de calibru mare. MORTIERĂ s.f. v. mortier. MORTIFIĂNT, -Ă, mortifianţi, -te adj. (fr. morti-fiant) (Rar) Umilitor, chinuitor. MORTIFICĂ, mortific vb. I (fr. mortifier) A tortura (1); (fig.) a umili, a batjocori. MORTIFICĂT, -Ă, mortificaţi, -te adj. (de la mortifica) (Despre ţesuturi organice) Necrozat, mort, distrus; (fig.) umilit, batjocorit. MORTIFICÂŢIE 616 MORTIFICÂŢIE, mortijicaţii s.f. (fr. mortification) Necroză. MORTINATALITÂTE s.f. (fr. mortinatalitâ) Raportul dintre numărul copiilor născuţi morţi şi numărul total al copiilor născuţi vii în cursul aceleiaşi perioade. MORTUÂR, -Ă, mortuari, -e adj. (fr. mortuaire) Referitor la un mort sau la o înmormântare; funerar (1), funebru (1). MORULĂ, morule s.f. (fr., lat. morula) Stadiu incipient de dezvoltare a unui embrion, carc are aspect dc mură. MOSCHEE, moschei s.f. (fr. mosquee) Templu musulman. MOSTRĂ, mostre s.f. (ngr. mostra, it. mostra) Cantitatc mica dintr-un material, dintr-o marfa, obiect dintr-o serie etc. în funcţic de carc se pot aprecia calităţilc accstora; probă (9), eşantion (1), model; (fig.) exemplu (1); pildă. MOT Â MOT adv. (pr. motamo; fr. mot ă mot) Cuvânt cu cuvânt, fară a schimba nimic; literal (1). MOTEL, moteluri s.n. (engl. motel) Hotel amplasat, dc obicei, pe o şosea circulată intens, amenajat pentru cazarea călătorilor pe o perioadă scurtă şi pentru parcarea vehiculelor acestora. MOTET, motete s.n. (fr. motet) Compoziţie muzicală pe una sau pe mai multe voci. MOTILITÂTE, motilităţi s.f. (fr. motilite) Proprietate a unor organe ale fiinţelor vii de a efectua mişcări spontane de contracţie şi de relaxare. MOTIV, motive s.n. (it. motivo, germ. Motiv, fr. motif) 1. Ceea ce produce o acţiune; cauză (1), sens (2), raţiune (2), explicaţie (2). 2. Mic element constitutiv al unei compoziţii muzicale; subiect de compoziţie în sculptură, pictură, arhitectură. 3. Temă, idee fundamentală a unei opere literare. 4. Fără motiv = nejustificat. Pentru motivul că... = fiindcă. Pe motiv că... = pretextând că... A da cuiva motiv... = a oferi cuiva un pretext. MOTIVĂ, motivez vb. I (fr. motiver) 1. A expune motivele unei acţiuni, ale unei opinii etc.; a justifica (1). 2. A îndreptăţi o acţiune, un gest etc. MOTIVÂRE, motivări s.f. (de la motiva) Motivaţie; cerere, bilet pentru justificarea absenţelor unui elev sau ale unui student de la cursuri. MOTIVÂŢIE, motivaţii s.f. (fr. motivation) Ansamblu de factori care justifică un act, un comportament; motivare. MOTO- (fr., it., engl. moto-) Element de compunere cu sensul „pus în mişcare cu ajutorul unui motor”, în cuvinte ca: motomitralieră, motonavă. MOTOBÂL s.n. (fr. motoball) Joc sportiv pc cchipe, în care mingea este lovită dc pc sau cu o motoci* clctă şi introdusă în poarta echipei adverse. MOTOCICLETĂ, motociclete s.f. (fr. motocy-clette) Vehicul cu două roţi, acţionat dc un motor cu explozie. MOTOCICLISM s.n. (fr. motocyclismc) Ansamblu dc activităţi sportive practicate cu motociclcta. MOTOCICLIST, -Ă, motociclişti, -ste (fr. motocy-cliste) 1. S.m. şi f. Persoană carc conduce o motocicletă. 2. Adj. Referitor la motociclişti sau la mo-tociclism, de motociclişti sau dc motociclism. MOTOCOMPRESOR, motocompresoare s.n. (fr. mo-tocomprcssew\ rus. motokompresor) Agregat folosit în ateliere şi pe şantiere, folosit pentru produccrca aerului comprimat. motocr6s, motocrosuri s.n. (fr. motocross) Cursă de motociclete pc un teren foarte accidentat. MOTOCULTOR, motocultoare s.n. (fr. motocultcur) Maşină agricolă folosită pentru lucrări supcrficialc. MOTOCULTURĂ motoculturi s.f. (fr. motocultinx\ rus. motokultura) Agricultură mecanizată. MOTOMECANIZĂRE s.f. (moto- + mecanizarc) Mecanizare făcută cu ajutorul motoarelor. MOTONÂVĂ, motonave s.f. {moto- + navă, cf. it. motonave) Navă cu motor. MOTOPOMPĂ, motopompe s.f. (fr. motopompe, rus. motopompa) Pompă cu motor, folosită la stingerea incendiilor, Ia grădinărit etc. MOTOR, -OÂRE, mot ori, -oare (fr. moteur, germ. Motor) 1. Adj., s.n. (Maşină, element) carc imprima o mişcare. 2. S.n. Generator sau transformator dc energie. 3. Adj., s.n. (Factor, agent etc.) carc provoacă o acţiune, care dă un impuls, care stimulează pe cineva sau ceva. MOTORETĂ, motorete s.f. (fr. motorette) Motocicletă de capacitate mică, uşoară, prevăzută cu pedale. MOTORINĂ, motorine s.f. (germ. Motoriu) Combustibil lichid vâscos obţinut prin distilarea ţiţeiului. MOTORIZÂ, motorizez vb. I (fr. motoriser) A înlocui tracţiunea animală cu o tracţiune mecanica; a mecaniza. MOTORIZÂT, -Ă, motorizaţi, -te (de Ia motoriza) 1. Adj. Dotat cu motor. 2. S.n. pl. Unitate militară dotată cu mijloace mecanizate de luptă, în spccial cu tancuri. MOTOSCUTER, motoscutere s.n. (fr. motoscooter, engl. motor scooier) Scuter cu dubiţă, folosit pentru transportarea anumitor mărfuri (ziare, răcoritoare etc.). 617 MULINETĂ MOTRICE adj. (fr. motrice) Forţă motrice - forţă care produce sau antrenează o mişcare. MOTRICITATE s.f. (fr. motricite) Ansamblu de funcţii biologice care asigură mişcarea fiinţelor vii. MOTTO, mottouri s.n. (fr. motto, germ. Motto) Text scurt, citat pus la începutul unei scrieri (pentru a evidenţia ideea principală a acesteia); gnom2. MOŢIONAL, -Ă, moţionali, -e adj. (moţiune + -al, cf. fr. motionnaire) (Despre sufixe) Care serveşte la moţiune (2); (despre derivate) format cu un astfel de sufix. MOŢIUNE, moţiuni s.f. (fr. motion, lat. motio, -onis) 1. Propunere scrisă făcută unei adunări de către unul sau mai mulţi membri ai acesteia, în scopul adoptării unei hotărâri într-o problemă de actualitate. 2. Schimbare a genului unor substantive (de la masculin la feminin sau invers) cu ajutorul sufixelor. MOUSE, mouse-uri s.n. (pr. maus; engl. mouse) Mic dispozitiv acţionat manual, conectat la un calculator, a cărui deplasare pe o suprafaţă antrenează mişcarea cursorului pe ecran. MOV, movuri (fr. mauve) 1. Adj. invar. De culoare violctă-deschis. 2. S.n. Culoare, nuanţă mov (1). MOZAIC1, mozaicuri s.n. (fr. mosăique, it. mosai-co) Asamblare artistică a unor plăci sau a unor cuburi de marmură, de ceramică, de sticlă etc., fixate în ciment; mastic; (fig.) lucrare alcătuită din elemente eterogene îmbinate armonios. MOZAIC2, -Ă, mozaici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. mosa-ique, it. mosaico) (Adept) al mozaismului. MOZAISM s.n. (fr. mosaîsme, it. mosaismo) (La evrei) Religie monoteistă care se bazează pe Vechiul Testament, pornind de la învăţăturile lui Moise; iudaism. MOZZARELLA s.f, (pr. mofarela; it. mozzarella) Tip de brânză nefermentată, preparat din lapte de bivoliţă. MUÂBIL, -Â, muabili, -e adj. (fr. muable) Schimbător; inconsecvent. MUABILITÂTE s.f. (fr. muabili te) Capacitate, posibilitate de schimbare; instabilitate. MUCILAGINOS, -OÂSĂ, mucilaginoşi, -oase adj. (fr. mucilagineux, lat. mucilaginosus, it. mucillagi-hoso) Care are aspect de mucilagiu, cu mucilagiu; vâscos. MUCILÂGIU, mucilagii s.n. (fr. mucilage, lat. mu-cilago) 1. Substanţă vâscoasă, la anumite vegetale; lichid vâscos obţinut prin diverse metode. 2. Substanţă cleioasă rezultată prin degradarea compuşilor celulozei din pasta de hârtie. MUCINĂ, mucine s.f. (fr. mucii ie) Constituentul organic principal al mucusului. MUCOÂSĂ, mucoase s.f. (fr. muqueux, -ettse, lat. mucosus) Membrană umedă care căptuşeşte anumite cavităţi şi canale (ale corpului) ce se deschid spre exterior. MUCOZITÂTE, mucozităţi s.f. (fr. mucosite, it. mu-cosită) Materie vâscoasă secretată mai ales de mucoasa nasului. MUCUS, mucusuri s.n. (lat. mucus, cf. fr. mucus) Secreţie produsă de celulele glandelor de pe o mucoasă. MUDEJAR, -A, mudejari, -e (pr. mudeliâr; sp. inu-dejar) 1. Adj., s.m. şi f. (Musulman) rămas în Castilia după recucerirea creştină (sec. XI-XV). 2. Adj. (Despre artă) Care s-a dezvoltat în Spania creştină (în sec. XIII-XVI), caracterizat prin împrumutul anumitor tehnici şi motive decorative islamice. MUFĂ, mufe s.f. (germ. Muffe) Manşon (2). MUFLON, mufloni s.m. (fr. mouflon) (La pl.) Gen de ovine sălbatice din regiuni muntoase, cu două coame groase spiralate, originare din Corsica; (şi la sg.) ovină din acest gen. MUIÂNT, -Ă, muianfi, -te (fr. mouillant) 1. Adj. (Despre lichide) Care are proprietatea de a intra în contact cu materialul pe care a fost întins. 2. S.n. Substanţă care, amestecată cu un lichid, ajută la dizolvarea unui solid sau a unor grăsimi. 3. Adj. (Despre unele substanţe) Emolient. MUL s.n. (fr. mulle, germ. Mull) Humus caracteristic solurilor, în care descompunerea masei vegetale se produce mai repede decât acumularea acesteia. MULÂ, mulez vb. I (fr. mouler) 1. A fasona un material plastic prin presare în forme sau în matriţe; (fig.) a modela (2), a transforma. 2. A scoate în relief unele părţi ale corpului. MULÂJ, mulaje s.n. (fr. moulage) 1. Reproducere a unui obiect în ipsos sau în alte materiale plastice. 2. Tipar din pânză sau din hârtie după care se croieşte un model de îmbrăcăminte. MULÂTRU, -Ă, mulatri, -e s.m. şi f. (fr. mulatre) Persoană născută din un bărbat negru şi o femeie albă sau din bărbat alb şi o negresă. MULETĂ, mulete s.f. (sp., fr. muleta) Bucată de stofa roşie, folosită de matadori pentru a întărâta taurul. MULINÂ, mulinez vb. I (fr. mouliner) A răsuci mai multe fire de mătase pentm a mări rezistenţa firului obţinut. MULINETĂ, midinete s.f. (fr. moulinet) 1. Mică bobină cu manivelă, fixată pe o vargă pe care se înfăşoară MULINEU 618 firul undiţei. 2. Elice folosită la frânele aerodinamice de încercare. 3. Mică elice montată în partea anterioară a unei elice propulsoare de avion, folosită pentru reglarea automată a pasului acesteia. MULINEU, mulineuri s.n. (fr. mouline) Fir textil răsucit, folosit la cusături, la broderii etc. MULŢI- (fr. mulţi-) Element de compunerc care atribuie cuvântului pc care îl precedă sensul pluralităţii, în cuvinte ca: multimilenar, multipol. MULŢI ANUAL, -Ă, multianuali, -e adj. (mulţi- + anual) Din mai mulţi ani, de durată mai lungă. MULTICELULAR, -Ă, multicelulari -e adj. (fr. multicellulaire) Format din mai multe celule; pluri-celular. MULTICOLOR, -Ă, multicolori, -e adj. (fr. multicolore, lat. multicolor) Care are mai multe culori; policrom. MULTICULTURALISM s.n. (fr. multiculturalisme) Caracter multicultural. MULTICULTURAL, -Ă, multiculturali, -e adj. (fr. multiculturcl, engl. multicultural) Care cuprinde, care reprezintă mai multe culturi. MULTIDIMENSIONAL, -Ă, multidimensionali, -e adj. (fr. multidimensionnef) Care are dimensiuni multiple, care se referă la niveluri, Ia domenii variate; pluridimensional. MULTIDISCIPLINÂR, -Ă, multidisciplinari, -e adj. (fr. multidisciplinaire) Care ţine de mai multe discipline; pluridisciplinar. MULTIFUNCŢIONAL, -Ă, multifuncţionali, -e adj. (mulţi- + funcţional) (Despre obiecte) Care are mai multe întrebuinţări. MULTIGRÂD, -Ă, multigrade adj. (fr. multigrade) (Despre uleiuri) Care are o vâscozitate constantă, neinfluenţată de variaţiile de temperatură. MULTILATERAL, -Ă, multilaterali, -e adj. (fr. multilateral) Dezvoltat în mai multe direcţii, pe mai multe planuri; plural (2); polivalent (1). MULTILATERALITATE s.f. (multilateral + -itate) însuşirea de a fi multilateral. MULTIMEDIA adj. invar. (fr. multimedia) 1. Care utilizează sau care se referă Ia mai multe mijloace media. 2. Grup multimedia = grup industrial de comunicaţii care desfăşoară activităţi în domeniul presei, al editurilor, al televiziunii etc. MULTIMILENAR, -Ă, multimilenari, -e adj. (mulţi- + milenar) Care datează de mai multe milenii; plurimilenar. MULTIMILIARDAR, -Ă, multimiliardari, -e s.m. şi f., adj. (fr. multimilliardaire) (Persoană) care posedă mai multe miliarde (de lei, de dolari etc.). MULTIMILIONAR, -A, multimilionari, -c s.m. şi f., adj. (fr. multimillionnaire) (Persoană) carc posedă mai multe milioane (de Ici, dc dolari ctc.). MULTINAŢIONAL, -A, multinaţionali, -e adj. (fr. multinaţional) Referitor la mai multe state; carc sc repartizează între mai multe state; (despre state) în care trăiesc mai multe naţiuni; plurinaţional. MULTIPÂR, -Ă, multipari, -e s.f., adj. (fr. multiparc) 1. (Femelă) care a născut mai mulţi pui deodată. 2. (Femeie) carc a avut mai multe naşteri. MULTIPLEX (fr. multiplex) 1. S.n. Transmitere simultană a mai multor mesaje telegrafice. 2. Adj. invar. (Despre sisteme de comunicaţic) Carc facc ca participanţi aflaţi în locuri diferite să intervină într-un anumit loc. MULTIPLICA, multiplic vb. I (fr. multiplier, lat. multiplicare) L A (se) mări de mai multe ori. 2. A reproduce în mai multe exemplare ccva. 3. A înmulţi. MULTIPLICATIV, -Ă, multiplicativi, -e adj. (fr. multiplicatif) 1. Care multiplică, care sc referă la multiplicare. 2. Numeral multiplicativ ~ numeral care arată în ce proporţie creşte o cantitate sau sc desfăşoară o acţiune. MULTIPLICATOR, multiplicatori s.m. (lat. multiplicator, fr. multiplicateur, germ. Multiplikator) 1. Maşină de multiplicat. 2. Număr prin care se multipli* că alt număr. MULTIPLICITATE s.f. (fr. multiplicite) Faptul dc a fi multiplu; număr sau cantitatc mare; mulţime, multitudine, pluralitate. MULTIPLU, -Ă, multipli, ~e adj. (fr. multiple) 1. (Despre numere) Care cuprinde alt număr de un număr exact de ori. 2. (La pl.) Numeroşi; (şi la sg.) complex (1), divers (1), variat. MULTIPOL, multipoli s.m. (fr. multipâle) Reţea electrică cu mai multe borne de acces. MULTIPOLAR, -Ă, multipolari, -e adj. (fr. mulţi-polaire) (Despre maşini electrice) Care arc mai mulţi poli. MULTISECULAR, -Ă, multiseculari, -e, adj. (mulţi- + secular, cf. fr. multiseculaire) Care există, care durează de mai multe secole. MULTITUDINE, multitudini s.f. (lat. multitudo, -inis. fr. multitude) Număr, cantitatc foarte mare; multiplicitate. MULTIVIZIUNE s.f. (fr. multivision) Procedeu prin care se proiectează simultan trei imagini diferite pe trei ecrane separate. MULURA, muluri s.f. (fr. moulure) Relief ornamental, pe un zid sau pe mobilier. 619 MUŞTIUC MUMIE, mumii s.f. (ngr. mumia, germ. Mumie, it. mummia) Cadavru conservat timp îndelungat prin îmbălsămare. MUMIFICA, mumific vb. I (it. mummificare, fr. mo-mifier) A îmbălsăma; a (se) transforma în mumie. MUNICIPAL, -A, municipali, -e adj. (fr. municipal) Care se referă Ia municipiu, care ţine de municipiu. MUNICIPALITATE, municipalităţi s.f(fr. munici-palite) Conducerea şi administraţia unui municipiu. MUNICIPIU, municipii s.n. (lat. municipium) Oraş mare cu o anumită autonomie. MUNIFICENT, -Ă, munificenţi, -te adj. (fr. munifi-cent) (Rar) Foarte darnic, generos (1). MUNIFICENŢĂ, munificenţe s.f. (fr. munificence, it. munificenza) (Rar) Generozitate. MUNIŢIE, muniţii s.f. (germ. Munition, lat. muni-tio, fr. munition) Totalitatea proiectilelor şi accesoriilor folosite la armele de foc; armament. MURAL, -Ă, murali, -e adj. (fr. mural, lat. muralis) Care se aplică pe zid. Decoraţie murală. Pictură murală. MURALISM s.n. (fr. muralisme) Curent artistic din sec. al XX-lea, caracterizat prin picturi murale de mari dimensiuni, pe teme populare sau de propagandă naţională. MURALIST, -Ă, muralişti, -ste adj. (sp., it. muralis-ta, fr. muraliste) (Despre pictori) Care este specializat în pictura murală. MURENĂ, murene s.f. (fr. murene) Peşte meditera-necan al cărui corp este alungit. MURIBUND, -Ă, muribunzi, -de s.m. şi f. (fr. mori-bond, lat. moribundus, de la muri) Persoană (aflată) în agonie, care îşi trăieşte ultimele clipe. MURMUR, murmure s.n. (fr. murmure, lat. murmur) 1. Zgomot de voci, uşor, surd şi prelungit. 2. Protest cu voce scăzută, cauzat de unele nemulţumiri. 3. Zgomot slab şi continuu produs de o apă curgătoare, de frunze etc. MURMURA, murmur vb. I (murmur + -a, fr. mur-murer, lat. murmurare) 1. A vorbi sau a protesta cu voce scăzută; a bombăni, a mormăi. 2. (Despre ape, vânt etc.) A produce sunete surde, prelungi şi monotone; a susura. MUS, muşi s.m. (fr. mousse) Elev marinar. MUSAGET, musageţi s.m. (fr. musagete) Conducător al unui muzeu, în Antichitate. MUSCARINĂ s.f. (fr. muscarine) Alcaloid extras din anumite ciuperci otrăvitoare. MUSCAT adj. invar. s.m. (fr. muscat) (Struguri sau vin) Tămâios. MUŞCHETAR/MUŞCHETAR, muşchetari/muşchetari s.m. (fr. mousquetaire) 1. Nobil din corpul de cavalerie, la curtea regilor Franţei. 2. Soldat înarmat cu o muschetă. MUSCHETĂ, muschete s.f. (fr. mousquet) Armă de foc portativă, cu fitil, în Evul Mediu. MUSCICAPIDĂ, muscicapide s.f. (fr. muscicapi-dee) (La pl.) Ordin de păsări cu ciocul turtit, cu aripi lungi şi coada retezată drept; (şi la sg.) pasăre din acest ordin. MUSCINEE, muscinee s.f. (fr. muscinee) (Bot.) Brio-fită. MUSCULÂR, -Ă, musculari, -e adj. (fr. musculaire) (Anat.) Care este propriu muşchilor, de muşchi. MUSCULATURA, musculaturi s.f (fr. musculature) Totalitatea muşchilor corpului uman sau animal. MUSCULOS, -OĂSĂ, musculoşi, -oase adj. (fr. mus-culeux, it. muscoloso, lat. musculosus) 1. Care este format din muşchi. 2. Care are muşchi dezvoltaţi. MUSELINĂ, museline s.f. (fr. mousseline, pol. mits-lin) Ţesătură uşoară, suplă şi transparentă; stofa foarte fină de lână. MUSICAL, musicaluri s.n. (pr. miuzicăl; engl. mu-sical) Spectacol de muzică şi dans. MUSIC-HALL, music-halluri s.n. (pr. miuzichol\ engl. music-hall) Spectacol de muzică uşoară şi de dans. MUSLI s.n. pl. (germ. Miisli) Fulgi de cereale prelucrate. MUSON, musoni s.m. (fr. mousson) Vânt tropical care bate şase luni spre mare şi şase luni dinspre mare, în zona Oceanului Indian. MUSTĂNG, mustangi s.m. (engl. fr. mustang) Cal sălbatic din America de Nord. MUSTELIDĂ, mustelide s.f. (fr. mustelides) (La pl.) Familie de mamifere carnivore mici şi mijlocii, suple, cu picioare scurte, din care fac parte dihorul, hermina, nevăstuica, vizonul etc.; (şi la sg.) mamifer carnivor din această familie. MUSTERIĂN s.n. (fr. mousterien) Subetaj al paleoliticului mediu. MUSULMĂN, -Ă, musulmani, -e adj., s.m. şi f. (fr. musulman) Mahomedan (1,2). MUŞÂRD, muşarzi s.m. (fr. mouchard) Turnător, delator. MUŞCHETĂR s.m. v. muşchetar. MUŞTIUC, muştiucuri s.n. (germ. Mundstiick) 1. Piesă, la instrumentele muzicale de suflat, care se ţine în gură şi prin care se suflă. 2. Capăt metalic al unui furtun. MUTÂB1L 620 MUTÂBIL, -Ă, mutabili, -e adj. (fr. mutable, lat. mu-tabilis) Care poate fi mutat, schimbat, transformat. MUTABILITÂTE s.f. (fr. mutabilite, lat. mutabili-tas, -atis) Proprietatea de a suferi mutaţii (2); caracterul a ceea ce este mutabil. MUTAGEN, -Ă, mutageni, -e s.m., adj. (fr. mutagene) (Agent) capabil să producă mutaţii (2). MUTAGENEZĂ s.f. (fr. mutagenese) Producere a unei mutaţii (2). MUTANT, mutanţi s.m. (fr. mutant) Animal sau plantă care prezintă caractere noi ca urmare a unor mutaţii (2). MUTÂTIS MUTÂNDIS loc. adv. (lat. mutatis mutan-dis) (Când se compară două situaţii aproape identice) Schimbând ceea ce este de schimbat. Aceste două examene, mutatis mutandis, pot fi comparate. MUTATOR, mutatoare s.n. (fr. mutateur) Conver-tizor static de energie, care modifică tipul curentului furnizat de sursa electrică. MUTAŢIE, mutaţii s.f. (fr. mutation, lat. mutatio) 1. Transformare (1); schimbare. 2. Modificare bruscă apărută la o grupă sau la o specie de fiinţe vii, care se află la originea unei specii noi. 3. Schimbare de domiciliu. MUTAŢIONISM s.n. (fr. mutationnisme) Teorie a evoluţiei potrivit căreia speciile noi sunt produsul unor mutaţii (2). MUTILA, mutilez vb. I (fr. mutiler, lat. mutilare) A tăia una sau mai multe părţi ale unui corp; a (se) desfigura, a estropia; a înlătura una sau mai multe părţi ale unei opere de artă. MUTILANT, -Ă, mutilanţi, -te adj. (fr. mutilant) Care mutilează. MUTILATOR, -OÂRE, mutilatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. mutilateur) (Persoană) care mutilează. MUTISM s.n. (fr. mutisme) Atitudine a cuiva care nu vrea sau nu poate să vorbească (din motive psihice), care păstrează tăcere; muţenie. MUTON s.n. (fr. mouton) Blană de oaie prelucrată; haină confecţionată dintr-o astfel de blană. MUTUÂL, -Ă, mutuali, -e adj. (fr. mutuel) Reciproc şi simultan. MUTUALISM s.n. (fr. mutualisme) Reciprocitate; ajutor reciproc. MUTULĂ, mutule s.f. (fr. mutule, lat. mutulus) Ornament al antablamentului doric, situat deasupra triglifului. MUZĂ, muze s.f. (lat., it. musa, ngr. musa, fr. muse) 1. Fiecare dintre cele nouă zeiţe ocrotitoare ale artelor şi ale ştiinţelor; (spec.) zeiţa poeziei; (fig.) femeie iubită de un poet şi care îl inspiră. 2. Inspiraţie poetică. 3. (Rar) Poezie; literatură; arta. MUZEÂL, -Ă, muzeali, -e adj. (muzeu + -al) Carc ţine de muzeu, specific unui muzeu. MUZEISTIC, -Ă, muzeistici, -ce (muzeu + -istic) 1. Adj. Care se referă la muzeologie, care ţine dc muzeologie. 2. S.f. Muzeologie. MUZEOGRÂF, -Ă, muzeografi, -e s.m. şi f. (fr. mu-sâographe) Specialist în muzeografie. MUZEOGRÂFIC, -Ă, muzeografici, -ce adj. (fr. museographique) Care se referă la muzeografic, carc ţine de muzeografie. MUZEOGRAFIE s.f. (fr. museographie, gemi. Museographie) Metodica clasării, inventarierii, conservării şi popularizării obiectelor dintr-un muzeu. MUZEOLOG, -Ă, muzeologi, -ge s.m. şi f. (gemi. Museolog) Specialist în muzeologie. MUZEOLOGIE s.f. (fr. museologie) Studiul organizării muzeelor şi al conservării exponatelor. MUZEU, muzee s.n. (lat. museum, germ. Muscm, fr. musee) 1. Colecţie semnificativă de obicctc dc artă, de ştiinţă etc.; clădirea care adăposteşte o asemenea colecţie; panoptic. 2. De muzeu = rar, preţios; învechit. MUZICÂL, -Ă, muzicali, -e adj. (fr. musical) 1. Dc sau pentru muzică; în care se face muzică; (fig.) armonios, melodios. 2. înzestrat cu simţ, cu talent pentru muzică. MUZICALISM s.n. (fr. musicalisme) Concepţie artistică potrivit căreia muzica poate fi reprezentată pictural prin culori, prin arabescuri etc. MUZICALITÂTE s.f. (fr. musicalite) Calitatea de a fi muzical, caracterul a ceea ce este muzical; armonie. MUZICÂNT, -Ă, muzicanţi, -te s.m. şi f. (it. musi-cante, germ. Musikant) Persoană care cântă la un instrument muzical. MUZICÂSTRU, muzicaştri s.m. (fr. musicastre) Cântăreţ, muzician prost. MUZICĂ s.f. (lat., it. musica, fr. musique, gemi. Musik) 1. Arta de a combina armonios sunete pentru a exprima idei sau sentimente; compoziţie (2). 2. Executarea sau audierea unei lucrări muzicale. 3. Orchestră (1). 4. Muzică corală = muzică scrisă pentru voce. Muzică instrumentală - muzică scrisă pentru instrumente. Muzică de cameră = muzică scrisă pentru un număr restrâns de instrumente. 621 MUZICOTERAPIE MUZICIAN, -Ă, muzicieni, -e s.m. şi f. (fr. musi-cien) Persoană care compune, care execută etc. piese muzicale. MUZICOGRAF, -Ă, muzicografl, -e s.m. şi f. (fr. nutsicographe) Specialist în muzicografie. MUZICOGRAFIC, -Ă, muzicografici, -ce adj. (fr. mitsicographique) De muzicografie. MUZICOGRAFIE s.f. (fr. musicographie) Totalitatea studiilor consacrate muzicii. MUZICOLOG, -Ă, muzicologi, -ge s.m. şi f. (fr. musicoloque) Specialist în muzicologie. MUZICOLOGIE s.f. (it. musicologia, fr. musicolo-gie) Ştiinţă care studiază istoria muzicii şi a teoriei muzicale. MUZICOTECĂ s.f. (fr. musicotheque) Colecţie de piese muzicale. MUZICOTERAPIE s.f. (fr. musicotherapie) Terapie a unor boli nervoase cu ajutorul muzicii. N NABAB, nababi s.m. (fr. nabab) 1. Ofiţer superior sau guvernator musulman de la curtea împăraţilor mongoli, în India. 2. Persoană foarte bogată carc îşi expune cu ostentaţie opulenţa. NACELĂ, nacele s.f. (fr. nacelle) Coş suspendat de un balon, în care se află acronauţii, lestul, aparatele dc bord ctc.; cabina unui dirijabil, în care sunt instalate motoarele acestuia şi care transportă persoane, bagaje etc. NÂCRU s.n. (fr. nacre) Sidef. NADIR s.n. (fr. nadir) Punct pe bolta cercască opus zenitului, situat la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească inferioară. NAFTALINĂ s.f. (fr. naphtaline, germ. Naphthalin) 1. Substanţă albă cristalizată, cu miros pătrunzător, folosită în industria chimică şi ca insecticid. 2. (Parc-arfi) scos de la naftalină - vechi, demodat. NAIÂDĂ, naiade s.f. (fr. naiade) Zână a izvoarelor şi a apelor; nimfa; (fig.) femeie frumoasă. NÂILON, nailonuri s.n. (engl. nylon) Fibră textilă sintetică; ţesătură din asemenea fibre. NAIV, -Ă, naivi, -e (fr. nai]) 1. Adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de experienţă, de prefăcătorie, care dă dovadă de credibilitate exagerată; ingenuu (1); pueril; pros-tuţ, ridicol. 2. Adj., s.m. (Pictor) care neglijează voit perspectiva, legile compoziţiei, proporţiile; (pictor) de factură populară. NAIVITATE, naivităţi s.f. (fr. naivete) Comportament de naiv (1); ingenuitate, candoare; credulitate. simplitate (2), prostie, copilărie. NANCHIN s.n. v. nanghin. NANDU/NÂNDU, nandu s.m. (fr. nandou) Pasăre mare, alergătoare, asemănătoare struţului, din pampasul Americii de Sud. NANGHIN/NANCHIN s.n. (fr. nankin) Ţesătură dc bumbac foarte rezistentă, compactă, din carc se confecţionează dosuri de perne. NANISM s.n. (fr. nanisme) Creştere insuficientă în înălţime; microsomie; starea de pitic. NANO- (fr. nano-) Element dc compuncrc cu sensul „o miliardime dc”, folosit la formarea cuvintelor care denumesc submultiplii ai unităţilor dc măsură, ca nanosecundă. NANOCEFALIE s.f. (fr. nanocephalie) (Med.) Mi-crocefalie. NANOMELIE s.f. (fr. nanomelie) Anomalie congenitală caractcrizată printr-o creştere insuficientă ;i unuia sau a mai multor membre. NANOSECUNDĂ, nanosecunde s.f. (fr. nanosecomh ) Unitate de măsură pentru timp, egală cu a miliarda parte dintr-o secundă. NAPÂLM s.n. (fr., engl. napalm) Substanţă incendiară folosită Ia fabricarea bombelor, a aruncătoarelor de flăcări etc. NAPOLEON, napoleoni s.m. (fr. napoleon) Vcclie monedă franceză de aur, cu efigia lui Napoleon al III-lea. NAPOLEONIÂN, -Ă, napoleonieni, -e adj. (fr. nti* poleonien) Referitor la Napoleon I şi la dinastia acestuia. NAPOLITÂN, -Ă, napolitani, -e (fr. napolitain) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Napoli. 2. S.f Produs alimentar dulce, preparat din vafe carc alternează cu cremă. NARĂ, narez vb. I (fr. narrer, lat. narrare) A povesti. NARATIV, -Ă, narativi, -e adj. (fr. narratif) Care sc referă la naraţiune, de naraţiune, cu un caracter dc naraţiune; diegetic. 623 NATURALIST NARATIVITATE s.f. (narativ + -itate) Caracter narativ. NARATOR, -OÂRE, naratori, -oare s.m. şi f. (fr. narrateur, lat. narrator) Persoană care povesteşte, care face o expunere. NARAŢIUNE, naraţiuni s.f. (fr. narration, lat. nar-ratio, -onis) Povestire istorică, oratorică, poetică; istorisire; expunere (1); exerciţiu şcolar de redactare. NARCIS s.m. (fr. narcisse) Bărbat îndrăgostit de propria imagine; tânăr foarte frumos. NARCISĂ, narcise s.f. (fr. narcisse, lat. narcissus) Plantă erbacee cu frunze lungi şi flori parfumate, albe sau galbene. NARCISISM s.n. (fr. narcissisme) Dragoste patologică faţă de propria persoană. NARCISIST, -Ă, narcisişti, -te adj. (narcis + -ist) Referitor la narcisism, de narcisism. NARCOANALIZĂ, narcoanalize s.f. (fr. narco-ana-Ivse) Metodă de explorare a subconştientului prin narcoză. NARCOBIOZĂ s.f (fr. narcobiose) Reducere a funcţiilor vitale ale organismului sub acţiunea narcoticelor. NARCODOLÂR, narcodolari s.m. (fr. narcodollar) Profit în dolari, realizat din traficul cu narcotice. NARCOLEPSIE s.f. (fr. narcolepsie) Tendinţa patologică irezistibilă de a dormi. NARCOMÂN, -Ă, narcomani, -e s.m. şi f. (de la narcomanie) Persoană care consumă narcotice. NARCOMANIE s.f. (fr. narcomanie) Deprinderea morbidă de a consuma narcotice. NARCOTIC, -Ă, narcotici, -ce adj., s.n. (fr. narco-tique) (Substanţă) care adoarme, care produce o insensibilitate generală. NARCOTINĂ, narcotine s.f. (fr. narcotine) Alca-loid al opiului, folosit ca somnifer slab, ca tonic sau calmant. NARCOTIZÂ, narcotizez vb. I (fr. narcotiser) A administra cuiva un narcotic. NARCOTRAFICÂNT, -Ă, narcotraficanţi, -te s.m. şi f. (fr. narcotrafiquant, it. narcotrajficante) Traficant de droguri. NARCOZĂ, narcoze s.f. (fr. narcose) Stare de inconştienţă, de insensibilitate generală provocată de un narcotic. NARD s.n. (fr. nard) Nume dat mai multor specii de plante aromate care cresc în regiunea Munţilor Hima-layaj parfum extras din aceste plante. NARODNIC, -Ă, narodnici, -ce (rus. narodnik) L Adj. Referitor la narodnicism, de narodnicism. 2. S.m. Şi f. Partizan al narodnicismului; narodnicist. NARODNICISM s.n. (narodnic + -ism) Mişcare so-cial-politică din Rusia, din sec. al XDC-lea, care acorda intelectualităţii şi mai ale ţărănimii rolul primordial în instaurarea socialismului. NARODNICIST, -Ă, narodnicişti, -ste adj., s.m. şi f. (narodnic + -ist) Narodnic (2). NÂRTEX, nartexuri s.n. (fr. narthex) Vestibul transversal, la unele biserici paleocreştine şi medievale; vestibul închis, la unele biserici; (în arhitectura bizantină) pronaos. NARVAL, narvali s.m. (fr. nar\>al) Cetaceu din mările arctice, lung de cca 4 m, masculul având unul dintre caninii superiori de cca 2 m lungime. NASICORN, nasicorni s.m. (lat. nasicornis) Cole-opteră mare, de culoare castanie, al cărei mascul are un corn pe cap. NATÂL, -Ă, natali, -e adj. (fr. natal) 1. Referitor la ţara, la locul de baştină; de origine. 2. Limbă natală = limbă maternă. NATALITÂTE s.f. (fr. natalite) Indice de frecvenţă a naşterilor în cadrul unei populaţii, într-o anumită perioadă de timp, rezultat din raportarea născuţilor vii la mia de locuitori. NATÂŢIE s.f. (fr. natation) (Sport) înot. NATIV, -Ă, nativi, -e adj. (lat. nativus, fr. natif germ. nativ) 1. înnăscut, natural, din naştere; epicoriu. 2. Care se găseşte în pământ în stare pură, necombinat. NATIVITÂTE s.f. (fr. na tivite, lat. nat ivi tas) Caracter nativ. NATIVISM s.n. (fr. nativisme) Teorie conform căreia spaţiul şi timpul fac parte din senzaţiile înnăscute, nedobândite prin experienţă. NÂTRIU s.n. (fr. natrium) (Chim.) Sodiu. NATUR adj. invar. (fr. nature) Preparat fară adaosuri, fară alte ingrediente sau alte alimente. Cartofi natur. NATURÂL, -Ă, naturali, -e adj. (lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel) I. Referitor la natură, conform cu natura; de Ia natură; nativ, înnăscut; propriu (2), specific (1); genuin. 2. Simplu (4), spontan (1), neprefacut. 3. Normal (1), firesc. 4. Născut în afara căsătoriei; nelegitim, bastard. NATURALEŢE s.f. (it. naturalezza) Comportare firească, lipsită de artificialitate. NATURALISM s.n. (fr. naturalisme) 1. Curent lite-rar-artistic din sec. al XlX-lea care preconiza reproducerea realităţii obiective sub toate aspectele (chiar vulgare). 2. Doctrină filosofică potrivit căreia natura există prin ea însăşi, supranaturalul fiind exclus. NATURALIST, -Ă, naturalişti, -ste (fr. naturaliste, germ. Naturalist) 1. S.m. şi f. Persoană care se ocupă NATURALIZA 624 dc studiul ştiinţelor naturii. 2. Adj. Referitor la naturalism, care ţine de naturalism; care este un adept al naturalismului. NATURALIZA, naturalizez vb. I (fr. naturaliser) 1. A primi dreptul de cetăţean al unui stat. 2. A (se) adapta unui mediu nou; (despre plante) a (se) aclimatiza. NATURĂ, naturi s.f (lat. natura, fr. nature) 1. Ansamblul a tot ce există; Univers; lumea fizică. 2. Totalitatea legilor care dirijează Universul. 3. Temperament; caracter. 4. Obiect real. 5. Model natural. Pictează după natură. 6. Fel. 7. Calitate, structură, conformaţie; esenţă (1). 8. Natură moartă = reprezentare de lucruri neînsufleţite; pictura care redă astfel de lucruri. In naturăn realitate, aievea; în produse (nu în bani). NATURISM s.n. (fr. naturisme) 1. Tendinţă de a fi aproape de natură şi de a-i urma modelele. 2. Curent literar-artistic din sec. XIV-XV care manifesta preferinţă pentru reflectarea naturii. 3. Sistem terapeutic bazat pe utilizarea factorilor naturali, a produselor naturale neprelucrate. NATURIST, -Ă, naturişti, -ste adj. (fr. naturiste) Care se referă la naturism, bazat pe naturism; care practică naturismul. NAŢIONĂL, -Ă, naţionali, -e (lat. nationalis, fr. naţional) 1. Adj. Care aparţine unei naţiuni sau unui stat, referitor la naţiune sau la stat; care interesează întreaga ţară. 2. S.f. Echipă sportivă reprezentativă a unei ţări. 3. Limbă naţională = limbă comună, unică a tuturor membrilor unei naţiuni. Şosea naţională = şosea construită între centrele importante ale unei ţări, întreţinută de stat. NAŢIONALISM s.n. (fr. nationalisme) Doctrină politică bazată pe apărarea (exagerată a) intereselor naţionale şi pe exaltarea ideilor de patrie şi de naţiune. NAŢIONALIST, -Ă, naţionalişti, -ste (lat. naţionalista, fr. naţionaliste, germ. Nazionalist) 1. Adj. Care se referă la naţionalism, care se bazează pe naţionalism, care susţine naţionalismul. 2. S.m. şi f. Partizan al naţionalismului. NAŢIONALITĂTE, naţionalităţi s.f. (fr. nationali-te, germ. Nationalităt) 1. Grup de indivizi care au aceeaşi origine; cetăţenie. 2. Ansamblul caracteristicilor care definesc o naţiune. 3. Naţionalitate conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceeaşi limbă şi aceeaşi origine, care constituie o minoritate pe teritoriul altui stat. NAŢIONALIZĂ, naţionalizez vb. I (fr. nationaliser) A etatiza. NATIONÂL-SOCIALISM s.n. (germ. NationaUso-zialismus, fr. national-socialisme) Doctrină naţionalistă rasistă, care a reprezentat ideologia politica a Germaniei conduse de Adolf Hitler; hitlcrism; nazism. NAŢIONÂL-SOCIALIST, -Ă, naţional-socialişii, -ste (germ. National-sozialist, fr. national-sociu-liste) 1. Adj. Care aparţine naţional-socialisnnilui, referitor la naţional-socialism. 2. S.m. şi f. Partizan al naţional-socialismului. NAŢIUNE, naţiuni s.f (lat. naţio, -onis, fr. nation, germ. Nation) Comunitate umană care locuicştc pc acelaşi teritoriu, având origine şi tradiţii comunc, obiceiuri asemănătoare şi, adesea, acceaşi limba. NAUFRAGIĂ, naufragiez vb. I (naufragifu] + -a) A fi victima unui naufragiu; (fig.) a suferi un cşcc, n eşua într-o situaţie neplăcută. NAUFRAGIÂT, -Ă, naufragiaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la naufragia) (Persoană, navă) care a suferit un naufragiu. NAUFRĂGIU, naufragii s.n. (lat. naufragium, it. nau-fragio, fr. naufrage) Distrugere totală sau parţială a unei nave (1), scufundare a unei nave; (fig.) mină (2), distrugere, eşec. NAUMAHIE s.f. (lat. naumachia, fr. naumachic, germ. Naumachie) (La vechii romani) Spcctacol care consta dintr-o luptă navală; Ioc în carc sc desfăşură un astfel de spectacol. NAUPATIE, naupatii s.f. (fr. naupathie) Rău dc marc. NAUPLIUS s.m. (fr. nauplius) Prima formă larvară a crustaceelor. NAUTIC, -Ă, nautici, -ce (fr. nautique) 1. Adj. Care se referă la navigaţie, de navigaţie. 2, Adj. (Sport) Care se practică pe sau în apă. 3. S.f. Navigaţie (2). NAUTIL, nautili s.m. (fr. nautile, lat. nautilus) Cc-falopod din mările calde cu o cochilie spiralată compartimentată. NAUTILOID, nautiloide s.n. (cf. fr. nautilides) (La pl.) Ordin de cefalopode fosile şi actuale, cu o cochilie spiralată compartimentată, din care facc parte nautilul; (şi la sg.) cefalopod din acest ordin. NAUTISM s.n. (fr. nautisme) Totalitatea sporturilor nautice. NAVÂL, -Ă, navali, -e adj. (fr. naval) Care sc referă la nave sau la navigaţie, care ţine de nave sau dc navigaţie. NĂVĂ, nave s.f. (fr., it. nave, lat. navis) 1. Vchicu! care merge pe sau sub apă; vas. 2. Aeronavă; astronavă. 3. Naos. NAVETĂ, navete s.f. (fr. navette) 1. Ac lung folosit pentru plase, pentru fileuri. 2. Suveică. 3. Drum 625 NEBULOS dus-întors între două localităţi, parcurs de cineva cu regularitate; vehiculul carc parcurgc un astfel de drum. 4. Lada compartimentată care serveşte la transportarea unor alimente, a unor băuturi ctc. 5. Naveta spaţiala = vehieu! spaţial rccupcrabil, concc-put să asigure legătura dintre Pământ şi o orbită joasă, situată la cca 300 km altitudine. NAVETIST, -A, navetişti, -ste adj., s.m. şi f. (navetă + -ist) (Persoană) care face naveta (3). NAVIGA, navighez vb. I (it. navigare, fr. naviguer) 1. A pluti, a călători pe apă; a dirija o navă. 2. A se deplasa pe apă, în aer sau în cosmos. 3, A căuta informaţii pe internet. NAVIGABIL. -A, navigabili, -c adj. (fr. navigable) Pe care se poate naviga. NAMGABILITÂTE s.f. (fr. navigabilite) Stare a unui curs de apă, a unui canal navigabil. NAMGANT, -A, naviganţi, -te adj. (fr. navigant) 1. Care navighează. 2. Personal navigant = personal care aparţine echipajului unei (acro)nave. NAVIGARE s.f (de la naviga) Acţiunca de a naviga şi rezultatul ei. NAVIGATOR, -OARE, navigatori, -oare s.m. şi f. (fr. navigateur) 1. Membru al echipajului sau conducător al unei (acro)nave. 2. Persoană carc face lungi călătorii pe apă. NAVIGAŢIE, navigaţii s.f. (fr. navigation, lat. navi-gatio) 1. Transport pe apă, în aer sau în cosmos. 2. Ştiinţa şi tehnica dirijării unei nave (1,2). NAVIGRAF, navigrafe s.n. (fr. navigraphe) Instrument de bord folosit pentru determinarea derivei şi a vitezei unei aeronave faţă dc sol. NAVIPLAN, naviplane s.n. (fr. naviplane) Vehicul de transport pc apă, a cărui susţinere este asigurată de o pemă de aer. NAVISFERĂ, navisfere s.n. (fr. navisphere) Instrument sferic pe care sunt însemnate stelele, folosit la identificarea astrului observat cu ajutorul sextantu-lui, în navigaţie. NAVOMODEL, navomoclele s.n. (navă + model) Macheta unei nave. NAVOMODELISM s.n. (navomodel + -ism) Sport carc constă în construirea şi lansarea navomodclc-lor. NAVOiVIODELIST, -Ă, navomodelişti, -ste s.m. şi f. (navomodel + -ist) Constructor dc navomodcle. NAZAL, -Ă, nazali, -e adj. (fr. nasal) L AI nasului; referitor la nas. 2. (Despre vocc, sunete) Carc arc un timbru spccific, datorat pronunţării pe nas. NAZALITÂTE s.f. (fr. nasaUte) Caractcnil nazal al unui sunet. NAZALIZA, nazalizez vb. 1 (fr. nasaliser) (Despre sunete) A da sau a căpăta un timbru nazal. NAZISM s.n. (fr. nazisme, germ, Nazismus) Naţio-nal-socialism; hitlcrism. NAZIST, -A, nazişti, -ste adj., s.m. şi f. (de la nazism) (Partizan) al nazismului. NAZOFARINGIÂN, -Ă, nazofaringieni, -e adj. (fr. naso-phaiyngien) Care ţine dc nas şi de faringe, referitor la nas şi la faringe. NABUC s.n. (germ. Nubuk) Piele de bovine care imită antilopa albă. NEAGRESIUNE, neagresiuni s.f. (ne- + agresiune) 1. Faptul de a nu ataca, de a nu folosi forţa în relaţiile internaţionale. 2. Pact de neagresiune = convenţie interstatală carc stabileşte să nu se folosească forţa în rezolvarea diferendelor. NEALINIAT, -Ă, nealiniaţi, -te adj. (ne- + aliniat) Carc practică nealinierea; neangajat. NEALINIERE, nealinieri s.f. (ne- + alintere) Politică dc neutralitate (faţă de două blocuri antagoniste) şi de promovare a păcii, a cooperării şi a securităţii internaţionale. NEANGAJÂRE s.f. (ne- + angajare) Independenţă a unui stat faţă de orice alianţă sau convenţie militară ori politică. NEANGAJAT, -Ă, neangajaţi, -te adj. (ne- + angajat) Care nu are un angajament (politic), care este neutru; nealiniat. NEANT s.n. (fr. neant) Ceea ce nu există; nimic, vid. NEANTIZÂ, neantizez vb. 1 (fr. ncantiser) A face să dispară complet, a elimina. NEAOŞISM, neoşisme s.n. (neaoş + -ism) 1. Cuvânt, expresie cu un voit aspcct autohton, arhaic sau popular. 2. Abuz dc cuvintc cu aspcct arhaic sau popular. NEAOŞIST, -Ă, neaoş işti, -ste (neaoş + -ist) L Adj. Referitor la neaoşism, dc neaoşism. 2. S.m. şi f. Persoană carc foloseşte multe neaoşisme. NEARTICULAT, -Ă, nearticulaţi, -te adj. (ne- + articulat) 1. (Despre sunete) Care nu este articulat; (despre cuvintc) pronunţat neclar. 2. (Gram.) Care nu arc articol (hotărât). 3. Fără articulaţii. NEATESTÂT, -Ă, neatestaţi, -te adj. (ne- + atestat) 1. Carc nu este confirmat în scris. 2. (Despre cadre didacticc) Ncconfirmat în grad sau pc post. NEAVENIT, -Ă, neaveniţi, -te adj. (după fr. non avenu) Nul şi neavenit = lipsit dc valabilitate, considerat inexistent. NEBULOS, -OÂSĂ, nebuloşi, -oase (fr. nebuleux) 1. S.f. Masă luminoasă difuză, pc bolta cerească. 2. Adj. întunccat dc nori; ncclar; confuz (1). NEBULOZITATE 626 NEBULOZITATE, nebulozităţi s.f. (fr. nâbulosite) 1. Cer acoperit dc nori la un moment dat; atmosferă încărcată cu vapori. 2. (Fig.) Lipsă dc claritate (în idei), confuzie (1). NECESAR, -Ă, necesari, -e (fr. necessaire, lat. ne-cessarius) 1. Adj., s.n. (Cantitate, lucru ctc.) care trebuie să fie, să existe, de care este absolută nevoie. 2. Adj. Carc sc produce în mod obligatoriu; inevitabil. NECESARMENTE adv. (fr. nâcessairement) în mod absolut, inevitabil. NECESITA, pers. 3 necesită vb. I (fr. necessiter) A facc necesar, a cere imperios, a comporta (2); a impune (I), a reclama (3), a pretinde (1), a implica (1). NECESITARIÂN, -Ă, necesitarieni, -e s.m. şi f. (engl. nccessitarian) Persoană care neagă liberul arbitru, considerând că acţiunile oamenilor sunt predestinate. NECESITATE, necesităţi s.f. (lat. necessitas, -atis, fr. necessite) 1. Ceea ce este absolut necesar; nevoie absolută; exigenţă. 2. De primă necesitate = de carc este neapărat nevoie, indispensabil (traiului). Cu necesitate = în mod necesar. NECK, neckuri s.n. (engl., fr. neck) Stâlp de rocă dură, solidificată, format în canalul de ascensiune a magmei unui vulcan şi apărut prin eroziune. NECOMBATANT, -Ă, necombatanţi, -te adj., s.m. (ne- + combatant) (Militar) care nu ia parte efectiv la luptă, îndeplinind misiuni auxiliare în spatele frontului. NECOMESTIBIL, -Ă, necomestibili, -e adj. (ne- + comestibil) Care nu se poate mânca; toxic (1). NECONDIŢIONAT, -Ă, necondiţionaţi, -te adj. (ne- + condiţionat) Care nu admite sau nu suportă nicio condiţie; fară rezerve, categoric. NECONFORMISM s.n. (ne- + conformism) Non-conformism. NECONFORMIST, -Ă, neconformişti, -ste adj., s.m. şi f. (ne- + conformist) Nonconformist, NECONVENŢIONÂL, -Ă, neconvenţionali, -e adj. (ne- + convenţional) 1. Care nu este stabilit printr-o convenţie. 2. Care este natural, spontan. 3. (Despre surse de energie) Impus prin folosire îndelungată. NEC PLUS ULTRA loc. adv. (lat. nec plus ultra) Care este cel mai bun, care nu poate fi depăşit în calitate. NECROBIE, necrobii s.f. (fr. necrobie) Coleopter roşu în partea anterioară, care trăieşte pe materii în descompunere. NECROBIOZĂ, necrobioze s.f. (fr. necrobiose) Necroză care apare ca urmare a unor leziuni distrofice. NECROFÂG, -Ă, necrofagi, -ge adj., s.m. (fr. nccm-phage) (Animal) care sc hrăneşte cu anumite cadavre. NECROFAGIE s.f. (necrofag + -ic) însuşirea ne-cro fagul ui. NECROFIL, -Ă, necrofdi, -e adj., s.m. şi f. (fr. nc-crophile) (Bolnav) dc nccrofilic. NECROFILIE s.f. (fr. necrophilie) Atracţie sexuala morbidă pentru cadavre (la unii psihopaţi); vampi-rism (3). NECROFOB, -Ă, necrofobi, -e adj., s.m. şi f. (fr. nc-crophob) (Persoană) care suferă dc nccrofobic. NECROFOBIE s.f. (fr. nâcrophobie) Teamă patologică dc morţi sau de moarte. NECROFOR, necrofori s.m. (fr. necrophore) Colc* opter care se hrăneşte cu cadavre. NECROLOG, necrologuri s.n. (fr. necrologe) Articol, discurs referitor la calităţile, la valoarea unei persoane decedate dc curând; anunţ mortuar. NECROLOGIE s.f. (fr. necrologie) Listă dc persoane însemnate, decedate în cursul unei perioade de timp determinate. NECROMÂNT, -Ă, necromanţi, -te s.m. şi f. (fr. ne-cromani) Persoană carc practică necromanţia. NECROMANŢIE s.f. (fr. nâcromancie, it. nccro-manziă) Arta de a ghici (viitorul) prin invocarca spiritelor morţilor. NECROPOLĂ, necropole s.f. (fr. necropole) 1. Cimitir. 2. Criptă (3); cavou. NECROPSIE, necropsii s.f. (fr. necropsie) (Med.) Autopsie. NECROZĂ, pers. 3 necrozează vb. 1 (fr. necroscr) A suferi o necroză; a (se) cangrena. NECROZĂ, necroze s.f. (fr. necrose) Moartea unei celule sau a unui grup de celule, în interiorul unui organism viu; morţificaţie. NECTÂR, nectaruri/nectare s.n. (ngr. nektar, lat., fr. nectar, germ. Nektar) I. Suc dulce secretat dc glandele nectarifere ale florilor. 2. (în mitologia grcacă) Băutură a zeilor, despre care se credea că accia carc o beau devin nemuritori. 3. Băutură pc bază dc suc natural extras din fructe. NECTÂRIE, nectarii s.f. (fr. nectaire) Glandă care produce nectarul, aflată, de obicei, în interiorul florii. NECTARIFER, -Ă, nectariferi, -e adj. (fr. nectarifere) Care secretă nectar. NECTARINĂ, nectarine s.f. (fr. nectarine) Varietate de piersică fară puf pe pieliţă şi cu sâmburele nelipit de pulpă. 627 NEGOCIERE NEERLANDEZ, -Ă, neerlandezi, -e (fr. neerlandais) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Olanda. 2. S.f. Limbă germanică vorbită de olandezi şi de flamanzi. NEEUCLIDIÂN, -Ă, neeuclidieni, -e adj. (ne- + euclidian) (Geom.) Care neagă postulatul lui Euclid. NEFALISM s.n. (fr. nephalisme) Abstinenţă totală de la orice băutură alcoolică. NEFALIST, -Ă, nefalişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. ne-phaliste) (Adept) al nefalismului. NEFAST, -Ă, nefaşti, -ste adj. (fr. nefaste) Care are consecinţe dăunătoare, dezastruoase; fatal (1). NEFAVORABIL, -Ă, nefavorabili, -e adj. (ne- + favorabil) Defavorabil; (despre timp) caracterizat prin condiţii neprielnice (de temperatură, de umiditate etc.). NEFELOMANŢIE s.f. (fr. nephelomancie) Arta de a ghici (viitorul) prin observarea norilor. NEFLĂ, nefle s.f. (fr. nefle) (La unele jocuri de cărţi) Carte de mică valoare sau fară valoare. NEFONDÂT, -Ă, nefondaţi, -te adj. (ne- + fondat) Care nu se întemeiază pe ceva, care nu se susţine prin ceva. NEFRIT s.n. (fr. nephrite) Piatră semipreţioasă de culoare verzuie. NEFRITĂ, nefrite s.f. (ngr. nephritis, fr. nephrite) Inflamaţie a rinichilor. NEFRJTIC, -Ă, nefritici, -ce (ngr. nephritikos, lat. nephriticus, fr. nephretique) 1. Adj. Care se referă la bolile renale; (despre boli) localizat la rinichi; renal. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de nefrită. 3. Adj., s.n. (Medicament) folosit în bolile de rinichi. NEFROLOG, nefrologi s.m. (fr. nephrologue) Specialist în nefrologie. NEFROLOGIE s.f. (fr. nephrologie) Studiul rinichilor, al fiziologiei acestora şi al bolilor renale. NEFRON, nefroni s.n. (fr. nephron) Unitate morfologică şi funcţională a rinichiului. NEFROPATIE s.f. (fr. nephropathie) Nume generic dat bolilor renale. NEFROZĂ, nefroze s.f. (fr. nephrose) Afecţiune cronică a rinichiului, cauzată de tulburări metabolice. NEGA, neg vb. I (lat. negare) A pretinde că un lucru nu există, că o afirmaţie nu este adevărată; a contesta (2), a denega (1), a dezice, a dezminţi (1). NEGATIV, -Ă, negativi, -e (lat. negativus, fr. nega-tif germ. negativ) 1. Adj. Care neagă ceva; lipsit de calităţi. 2. Adj. (Mat.; despre valori numerice) Care este mai mic decât zero sau egal cu zero şi se notează cu semnul minus. 3. Adj., s.n. (Placă sau clişeu) cu imagini fotografice în care albul este înlocuit de negru şi negrul, de alb. NEGATIVISM s.n. (fr. negativistne) 1. Atitudine de respingere sistematică, de denigrare a cuiva sau a ceva. 2. Tulburare psihică manifestată prin tendinţa de împotrivire la orice solicitare din exterior. NEGATIVIST, -Ă, negativişti, -ste (negativ + -ist) L Adj. Referitor la negativism, care aparţine negativismului. 2. S.m. şi f. Persoană care manifestă negativism. NEGATIVIZĂ, negativizez vb. I (fr. negativiser) A avea o atitudine de refuz sistematic, de denigrare. NEGATOR, -OARE, negatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. negateur) (Persoană) care neagă, care contestă totul. NEGATOSCOP, negatoscoape s.n. (fr. negatoscope) Ecran luminos folosit pentru examinarea, prin transparenţă, a negativelor radiografice. NEGĂŢIE, negaţii s.f. (fr. negation, lat. negatio) 1. Cuvânt, fapt, proces etc. care contrazice, contestă, neagă pe cineva sau ceva. 2. Cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o propoziţie sau de una dintre părţile acesteia. NEGLIJĂ, neglijez vb. I (fr. negliger, cf. lat. negii-gere) A nu da atenţia cuvenită, a nu se îngriji de cineva sau de propria persoană; a omite, a ignora (2). NEGLIJĂBIL, -Ă, neglijabili, -e adj. (fr. negligea-ble) Care poate fi neglijat, de care poate să nu se ţină cont; fară valoare, fară însemnătate. NEGLIJENT, -Ă, neglijenţi, -te adj. (fr. negligent) Care nu acordă atenţie obligaţiilor, acţiunilor, ţinutei sale; dezordonat (1); delăsător, indolent. NEGLIJENŢĂ, neglijenţe s.f. (fr. negligence) Lipsă de grijă, de atenţie, de exactitate, de interes faţă de cineva sau ceva ori faţă de sine; carenţă; nepăsare, delăsare. NEGLIJEU, neglijeuri s.n. (fr. neglige) îmbrăcăminte comodă de interior. NEGOCIÂ, negociez vb. I (fr. negocier) 1. A trata o afacere, a discuta în vederea unui acord; a face demersuri pentru încheierea unor convenţii etc. 2. A converti în bani un titlu, o valoare; a vinde şi a cumpăra efecte publice. NEGOCIĂBIL, -Ă, negociabili, -e adj. (fr. negocia-ble) Care poate fi negociat. NEGOCIATOR, -OĂRE, negociatori, -oare s.m. şi f. (fr. negociatew\ lat. negotiator, -oris) Persoană care negociază. NEGOCIERE, negocieri s.f. (de la negocia) 1. Acţiunea de a negocia şi rezultatul ei. 2. Ansamblul discuţiilor purtate între parteneri sociali, între NEGRESĂ 628 reprezentanţi ai statului ctc. pentru a ajunge la un acord, Ia convenţii internaţionale etc. 3. Cumpărare, vânzare. NEGRESĂ, negrese s.f. (fr. negresse) Femeie din rasa neagră. NEGRITUDINE s.f. (fr. negritude, engl. negritude) Ansamblul valorilor culturale şi spirituale proprii rasei negre. NEGROID, -Ă, negroizi, -de (fr. negroide) 1. S.m. şi f. (La pl.) Tip uman cu trăsăturile feţei asemănătoare celor ale negrilor; (şi la sg.) persoană care face parte din acest tip uman. 2. Adj. Al rasei negroide (I), de negroizi; care are trăsăturile feţei asemănătoare celor ale negrilor. NEGRO SPIRITUAL s.n. (pr. nigrău spiritual; engl. am. negro-spirituaî) Cântec dc inspiraţie creştină al negrilor din S.U.A. NEGUS, neguşi s.m. (fr. negous, germ. Negus) 1. Titlu dat regilor Etiopiei; persoană care purta accst titlu. 2. Produs de panificaţie în formă de baton, cu mult mac deasupra. NEIMPOZĂBIL, -Ă, neimpozabili, -e adj. (ne- + impozabil) Care este scutit de impozite. NELEGÂL, -Ă, nelegali, -e adj. (ne- + legal) Care nu este conform cu legea, care se abate de la normele legale. NELEGITIM, -Ă, nelegitimi, -e adj. (ne- + legitim) 1. Care se situează în afara instituţiilor stabilite prin lege; ilegitim. 2. (Despre copii) Natural (4), bastard (1). NEMATELMINT, nematelminţi s.m. (fr. nemathel-minthe) (La pl.) încrengătură de viermi cilindrici, neîmpărţiţi în segmente (ascarizi, oxiuri); (şi la sg.) vierme cilindric din această încrengătură. NEMATOD, nematozi s.m. (fr. nematode) (La pl.) Clasă de viermi paraziţi din încrengătura nematel-minţilor care trăiesc în sol sau în corpul mamiferelor. NEMEICE adj. (de la fr. nemâens) Jocuri nemeice = sărbătoare în cinstea lui Zeus, care avea loc din doi în doi ani. NEMETĂL, nemetale s.n. (ne- + metal, cf. fr. non-metal) Element chimic care are proprietăţile unui metal; metaloid. NENUFÂR, nenufari s.m. (fr. nenuphar) (Livr.) Nufăr. NEO- (fr. neo-) Element de compunere cu sensul „nou’, în cuvinte ca: neocritic, neocriticism, neo-nazism. NEOCAPITALISM s.n. (fr. neocapitalisme) Formă modernă de capitalism, caracterizată prin concentrarea societăţilor pe acţiuni, prin intervenţia statului în economie şi prin dezvoltarea socictâţii de consum. NEOCAPITALIST, -Ă, neocapitalişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. neocapitaliste) (Adept) al ncocapita-lismului. NEOCIT, neocite s.n. (fr. neocytc) Celulă nou formală. NEOCLĂSIC, -Ă, neoclasici, -ce adj. (fr. neo-das-sique) Carc aparţine neoclasicismului. NEOCLASICISM s.n. (fr. neo-classicisme) Tendinţă artistică şi literară carc are ca model Antichitatea clasică sau clasicismul sec. al XVII-lea. NEOCOLONIALISM s.n. (fr. neo-colonialismc) Formă nouă dc colonialism caractcrizată prin dominaţie economică, dusă de ţările dezvoltate faţă dc ţările sub dezvoltate (foste colonii) prin mijloace modeme. NEOCOLONIALIST, -Ă, neocolonialişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. neo-colonialiste) (Partizan) al ncoco-lonialismului. NEOCOMUNISM s.n. (neo- + comnism) Mişcare politică de revenire Ia ideologia şi la practicilc comuniste. NEOCOMUNIST, -Ă, neocomunişti, -ste adj., s.m. şi f. (neo- + comunist) (Partizan) al neocomunismului. NEOCORTEX, necortexuri s.n. (fr. neo-cortex) (La om) Porţiune din creier care constituie cea mai mare parte a scoarţei cerebrale. NEOCRITICISM s.n. (fr. neo-criticisme) Şcoală filosofică franceză axată pe reconsiderarea doctrinei Iui Kant în contextul speculaţiilor ştiinţifice modeme. NEODARWINISM s.n. (fr. neodanvinisme) Teorie evoluţionistă care consideră mutaţiile genetice şi selecţia naturală ca factori fundamentali în apariţia noilor forme vegetale sau animale. NEOFALINĂ s.f. (fr. neophaline) Amestec dc benzen cu benzină uşoară, rezultat prin distilarea ţiţeiului. NEOFASCISM s.n. (fr. neo-fascisme) Curent politic extremist bazat pe ideologia fascistă adaptată la noi condiţii. NEOFASCIST, -Ă, neofascişti, -ste adj., s.m. şi f (fr. neofasciste) (Partizan) al fascismului. NEOFIT, -Ă, neofiţi, -te s.m. şi f. (fr. neophyte) Nou adept (insuficient iniţiat) al unei doctrine, al unei cauze, al unei grupări; începător. NEOFORMAŢIE, neofonnaţii s.f. (fr. neofonnation) Ţesut nou cu o structură normală sau patologică, la fiinţele vii. NEOGEN, -Ă, neogeni, -e (fr. neogene) 1. S.n. Partea finală a erei neozoice, caracterizată prin existenţa 629 NEOTECTONIC unor specii de plante şi de animale din paleogen şi a altora care trăiesc şi astăzi. 2. Adj. Care aparţine neogenului (1), din neogen. NEOGOTIC, -Ă, neogotici, -ce adj., s.n. (fr. neogo-thique) (Stil în arhitectură, în arta decorativă etc.) care s-a inspirat din stilul gotic (mai ales în sec. al XlX-lea). NEOGRAMATIC, -Ă, neogramatici, -ce (neo- + gramatic, de la fr. neo-grammairieny germ. Jung-grammatiker) 1. Adj. (Lingv.) Şcoală neograma-tică sau curent neogramatic = şcoală sau curent care susţine principiul regularităţii absolute a schimbărilor fonetice şi necesitatea studierii limbilor modeme şi a dialectelor acestora. 2. S.m. şi f. Adept al şcolii neogramatice (1). NEOGREC, -EÂCĂ, neogreci adj. (fr. neo-grec) 1. Care se referă la limba neogreacă, este propriu acesteia, poporului grec sau Greciei modeme. 2. Limba neogreacă (şi substantivat, f.) = limba greacă din perioada modernă (după sec. al XVI-lea); greaca modernă. NEOIMPRESIONISM s.n. (fr. neo-impressionnisme) Mişcare în pictură de la sfârşitul sec. al XJX-Iea bazată pe juxtapunerea, pe pânză, de puncte mici de culori diferite (divizionism sau pointillism), şi nu pe amestecul culorilor pe paletă. NEOIMPRESIONIST, -Ă, neimpresionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. neo-impressionniste) (Adept) al neo-impresionismului. NEOKANTIAN, -Ă, neokantieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. neo-kantien) (Adept) al neokantianismului. NEOKANTIANISM s.n. (neo- + kantianism, cf. fr. neo-kantisme, rus. neokantianstvo) Teorie psihologică şi morală susţinută de mai multe şcoli contemporane, derivată din criticismul lui Kant. NEOLATIN, -Ă, neolatini, -e adj. (fr. neo-latin) (Despre limbi) Care are la bază limba latină; romanic (2); (despre popoare) de origine latină. NEOLIBERALISM s.n. (fr. neoliberalisme) Formă modernă de liberalism care acceptă o intervenţie limitată a statului în plan economic şi juridic. NEOLITIC, -Ă , neolitici, -ce (fr. neolithique) L S.n. Perioadă a preistoriei în care au apărut uneltele de piatră şi de bronz, agricultura şi creşterea vitelor. 2. Adj. Al neoliticului (1), referitor la neolitic. NEOLOGIC, -Ă, neologici, -ce adj. (fr. neologique) Care se referă Ia neologisme, propriu neologismelor; care constituie o formaţie lingvistică nouă. NEOLOGISM, neologisme s.n. (fr. neologisme) Cuvânt nou împrumutat dintr-o limbă străină sau creat recent cu mijloacele proprii limbii respective. NEON s.n. (fr. neon) 1. Element chimic, gaz inodor şi incolor, neinflamabil, folosit în special pentru reclame luminoase, pentru lămpi electrice etc. 2. Iluminare printr-un tub fluorescent cu neon; (p. ext.) iluminare cu orice tub fluorescent. NEONATÂL, -Ă, neonatali, -e adj. (fr. neonatal) Care se referă la un nou-născut. NEONATALOGIE s.f. (fr. neonatalogie, engl. neo-natalogy) Specialitate medicală care are ca obiect studiul nou-născuţilor. NEONAZISM s.n. (fr. itâonazisme) Mişcare extremistă care încearcă să reînvie nazismul. NEOPLASM, neoplasme s.n. (fr. neoplasme) Tumoare malignă; cancer (1); neoplazie (2). NEOPLATONICIAN, -Ă, neoplatonicieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. neoplatonician) (Adept) al neoplatonismului. NEOPLATONISM s.n. (fr. neoplatonisme) Sistem filosofic care a luat naştere în Alexandria, în sec. al III-lea, şi care adaugă elemente mistice sistemului Iui Platon. NEOPLAZIC,-Ă, neoplazici, -ce adj. (fr. neoplasique) Care se referă la neoplazie sau Ia neoplasm, de neoplazie sau de neoplasm. NEOPLAZIE, neoplazii s.f. (fr. neoplasie) 1. Formare a unui ţesut nou, a unei tumori. 2. Neoplasm. NEOPOZITIVISM s.n. (fr. neopositivisme) Mişcare filosofică manifestată în perioada contemporană care pune accent pe cunoaşterea raţională şi pe analiza logică a limbajului ştiinţei. NEOPOZITIVTST, -Ă, neopozitivişti, -ste (fr. neo-positiviste) L S.m. şi f. Adept al neopozitivismului. 2. Adj. Care se referă la neopozitivism, de neopo-zitivism. NEOPREN s.n. (fr. neoprene) Cauciuc sintetic ter-moplastic. NEOREALISM s.n. (fr. neorealisme) Curent literar şi artistic (mai ales în cinematografie) manifestat prin prezentarea faptului real brut sau a cotidianului banal. NEOREALIST, -Ă, neorealişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. neorealiste) (Adept) al neorealismului. NEOROMANTISM s.n. (fr. neo-romantisme) Curent în literatura modernă şi contemporană inspirat din romantism, apărut ca reacţie împotriva naturalismului. NEOSALVARSÂN s.n. (germ. Neosalvarsan) Medicament folosit în tratarea sifilisului. NEOTECTONIC, -Ă, neotectonici, -ce (fr. neotec-tonique) 1. S.f. Tectonică dezvoltată în era cuatema-ră. 2. S.f Studiul mişcărilor recente de deformate a NEOTOMISM 630 scoarţei terestre. 3. Adj. Care ţine de neotectonică, referitor la neotectonică. NEOTOMISM s.n. (fr. nâothomisme) Sistem teologic contemporan care propune actualizarea doctrinei lui Toma d’Aquino, introducând ideea primatului puterii ecleziastice asupra celei civile. NEOTEN1E s.f. (fr. neotenie) Capacitatea unor organisme de a atinge maturitatea sexuală şi de a se reproduce în stadii larvare. NEOZOIC, -Ă, neozoici, -ce (fr. neozoique) 1. S.n. Cainozoic (1). 2. Adj. Care se referă la neozoic (1), care aparţine neozoicului (1), de neozoic. NEPALEZ, -Ă, nepalezi, -e adj., s.m. şi f. (fr. nâpa-lais) (Persoană) din Nepal. NEPENTES s.n. (fr. nâpenthes) 1. Remediu magic împotriva tristeţii, la vechii greci. 2. Plantă carnivoră din regiunile calde, cu frunze răsucite, terminate printr-o cupă în care este prinsă prada. NEPOTISM, nepotisme s.n. (fr. nepotisme) Abuz făcut de o persoană influentă când intervine pentru familie sau pentru prieteni. NEPRINCIPIAL, -Ă, neprincipiali, -e adj. (ne- + principial) Care nu este conform cu anumite principii; abuziv (1). NEPTUNIÂN, -Ă, neptunieni, -e adj. (fr. neptunien) Neptunic (1). NEPTUNIC, -A, neptunici, -ce adj. (germ. Neptuniscli) L Care se referă la precipitaţiile din mediul marin; neptunian. 2. (Despre terenuri, roci) Format prin acţiunea apei. NEPTUNISM s.n. (fr. neptunisme) Teorie care susţine originea marină, sedimentară a tuturor rocilor. NEPTUNIU s.n. (fr. neptunium) Element chimic transuranic radioactiv. NEREIDA, nereide s.f. (fr. nereide) Fiecare dintre cele 50 de fiice ale lui Nereu; nimfa a mării, în mitologia greacă. NERITIC, -Ă, neritici, -ce adj. (fr. neritique) (Despre depozite marine) Care este format din depunerile de pietriş, de nisip, de noroi etc. acumulate pe platoul continental. NERV, nen’i s.m. (lat. nervus, fr. neifi it. neivo) 1. Filament care transmite comenzile creierului diverselor organe şi aduce impulsul senzaţiilor de la aceste organe la creier. 2. (Fig.) Forţă (5), vigoare (1). 3. A avea nervi = a fi enervat. A apuca pe cineva nervii = a se enerva foarte tare. A fi în nervi = a fi extrem de agasat. A avea nervii slabi = a fi impresionabil. Stare de nen’i = nervozitate. Atac de nervi = spasm nervos. Războiul nervilor = perioadă dc mare tensiune (politică) între grupuri, între naţiuni adverse. NERVATURĂ, nervaturi s.f. (fr. nervature, genii. Nervatur, it. nervatură) Totalitatea nervurilor dc pe suprafaţa unui obiect, a unui sistem tehnic; nerva-ţie (2). NERVÂŢIE/NERVAŢIUNE, nervatii/nenmfimi s.f. (fr. nervation) 1. Dispunere a nervurilor pe o frunză, pe aripile unei insecte etc. 2. Nervatură. NERVAŢIUNE s.f. v. ncrvaţic. NERVOS, -OÂSĂ, nervoşi, -oase adj. (lat. nervosm, it. nervoso, fr. nerveux) 1. Care ţine de nervi, carc se referă la nervi. 2. Care are nervi, carc îşi pierde calmul uşor; irascibil, iritabil. 3. Enervat, iritat, febril (2). NERVOZITÂTE s.f. (fr. nervosite) Stare dc încordare nervoasă; nerăbdare, surescitare, tensiune (4). NERVURĂ, nervuri s.f. (fr. nervure) 1. Fir în relief, pe suprafaţa frunzelor sau pe aripile insectelor. 2. Mu-lură (decorativă) pe muchiile unei bolţi, ale unei nişe etc.; reţea de dungi de altă culoare decât fondul, care dau suprafeţei respective un aspect mamio-rat. 3. Cută îngustă executată în scop decorativ pc un obiect de îmbrăcăminte. NES, nesuri s.n. (fr. nes[cafe]) Nescafe. NESATURÂT, -Ă, nesaturaţi, -te adj. (ne- + saturat) 1. (Despre sisteme fizico-chimice) Carc conţine în unul dintre constituenţi o cantitatc mai mica decât cantitatea corespunzătoare stării dc saturaţie. 2. (Despre combinaţii chimice organice) Care conţine în moleculă legături duble sau triple. NESCAFE, nescafeuri s.n. (fr. nescafe) Cafea solubilă; băutură preparată din această cafea; nes. NESCRJPTIC, nescriptice adj. (ne- + scriptic) Fond nescriptic = fond destinat plăţilor personalului carc lucrează în acord. NESESER, neseseruri s.n. (fr. necessaire) Gentuţâ de voiaj în care se află diferite obiecte de toaletă (săpun, cremă, perie etc.). NEŞÂNSĂ, neşanse s.f. (ne- + şansă) Lipsit de şansă; ghinion, nenoroc. NEŞIFONÂBIL, -Ă, neşifonabil, -e adj. (ne- + şifonaşi) Care nu se şifonează (uşor). NET, -Ă, neţi, -te (fr. net) 1. Adj. Din care s-au scăzut cheltuielile, impozitele; din care a fost scăzuta daraua. 2. Adj., adv. Clar (4), precis (1), distinct (2); hotărât, categoric. NETO adj. invar., adv. (it., germ. netto) (Care este) fară reţineri, fară taxe, fară dara. 631 NEVRAX NEUMĂ, neume s.f. (fr. neiune) Semn de notaţie muzicală simplă sau compusă, fară portativ, folosit în Evul Mediu în cântarea liturgică; (în muzica bisericească) prelungire a melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau executare a melodiei fară cuvinte. NEURAL, -Ă, neurali, -e adj. (fr. neural) Care se referă Ia sistemul nervos care face parte din sistemul nervos. NEURASTENIC, -Ă, neurastenici, -ce s.m. şi f., adj. (fr. neurasthenique) (Suferind) de neurastenie; surescitat, trist. NEURASTENIE, neurastenii s.f. (fr. neurasthenie) 1. Boală caracterizată prin depresie, dureri de cap, insomnie, oboseală etc. 2. Stare de surescitare, de tristeţe, de pesimism. NEURASTENIZÂ, neurastenizez vb. I (neurastenie + -iza) A deveni neurastenic. NEURINĂ, neurine s.f. (fr. neurine) Substanţă organică toxică aflată, de obicei, în materiile intrate în putrefacţie. NEUROBLÂST, neuroblaste s.n. (fr. neuroblaste) Celulă nervoasă embrionară. NEUROCHIRURGIE s.f. (fr. neurochinirgie) Chirurgie a sistemului nervos. NEUROFIBROMATOZĂ, neurojibromatoze s.f. (fr. neurofibromatose) Boală caracterizată prin formarea, pe traiectul nervilor, de tumori fibroase şi de tumori cutanate. NEUROLEPTIC, -Ă, neuroleptici, ~ce adj., s.n. (fr. neuroleptique) (Medicament, substanţă) care se foloseşte în tratamentul psihozelor; sedativ al sistemului nervos. NEUROLIMFĂ s.f. (fr. neurolymphe) Lichid cefalorahidian. NEUROLOG, -Ă, neurologi, -ge s.m. şi f. (fr. neu-rologue) Specialist în neurologie. NEUROLOGIC, -Ă, neurologici, -ce adj. (fr. neuro-logique) Care se referă Ia neurologie, de neurologie. NEUROLOGIE s.f. (fr. neurologie) Ştiinţă care studiază structura şi funcţiile sistemului nervos. NEURON, neuroni s.m. (fr. neurone) Celulă nervoasă. NEUROPATOLOGIE s.f. (fr. neuropathologie) Ramura neurologiei care studiază bolile sistemului nervos. NEUROPSIHIATRIE s.f. (fr. neuropsychiatiie) Studiul afecţiunilor sistemului nervos şi al bolilor psihice. NEUROPSIHOLOGIE s.f (fr. neuropsychologie) Studiul relaţiilor dintre funcţiile psihologice superioare şi structura cerebrală. NEUROTROP, -Ă, neurotropi, -e adj., s.m. (fr. neuro-trope) (Substanţe chimice, microorganisme) care se fixează pe sistemul nervos. NEUROVEGETATIV, -Ă, neurovegetativi, -e adj. (fr. neurovegetatij) (Despre sistemul nervos) Care reglează viaţa vegetativă şi coordonează activitatea viscerală şi de transmisie. NEUTRALISM s.n. (fr. neutralisme) 1. Doctrină care presupune refuzul de a adera la o alianţă militară. 2. Doctrină care implică refuzul de a se integra într-unul dintre blocurile politice şi ideologice ale lumii. NEUTRALITATE s.f. (fr. neutralite) 1. Neamestec în neînţelegerile dintre două sau mai multe state, tabere, grupări; atitudine neutră. 2. (Chim.) Starea unui compus neutru (4). NEUTRALIZA, neutralizez vb. I (fr. neutraliser) 1. A face să devină inutil, inofensiv ceva; a zădărnici, a contracara, a paraliza. 2. (Chim.) A face să devină neutru (4) ceva; a inactiva (2). NEUTRINO, neutrino s.m. (fr., it., engl. neutrino) Particulă electrică neutră, foarte uşoară. NEUTRON, neutroni s.m. (fr. neutron) Particulă elementară neutră din nucleul atomului, lipsită de sarcină electrică. NEUTRU, -Ă, neutri, -e adj. (lat. neuter, -tra, it. neu-tro, fr. neutre) L Care nu face parte din nicio grupare, care nu se pronunţă în favoarea unei părţi sau a alteia. 2. (Despre state) Care este în stare de neutralitate (1). 3. Indiferent (1). 4. (Chim.) Care nu este nici acid, nici bază. 5. Gen neutru (şi substantivat, n.) = gen gramatical caracteristic numelor de obiecte; (înv.) ambigen. NEV, nevi s.m. (lat. naevus) Tumoare benignă a pielii; aluniţă. NEVEROSIMIL, -Ă, neverosimili, -e adj. (ne- + verosimil) Care nu pare adevărat, care este greu de crezut, fară credibilitate. NEVERTEBRAT, -Ă, nevertebraţi, -te adj., s.m. şi f. (ne- + vertebrat, de Ia lat. invertebratus, fr. inver-tebre) (Animal) care nu are coloană vertebrală şi schelet osos intern. NEVRALGIC, -Ă, nevralgici, -ce adj. (fr. ne\ralgique) 1. Referitor la nevralgie, legat de nevralgie. 2. Punct nevralgic = partea sensibilă a unui individ, a (intereselor) unei colectivităţi etc. NEVRALGIE, nevralgii s.f. (fr. nevralgie) Durere acută pe traiectul unui nerv. NEVRAX s.n. (fr. nevraxe) Ax nervos format din creier şi din măduva spinării. NEVRITĂ 632 NEVRITA, nevrite s.f. (fr. nevrite) Leziune inflama-torie sau degenerativă a unui nerv. NEVROGLÎE s.f. (fr. nevroglie) Ţesut conjunctiv situat între neuroni. NEVROM, nevroanie s.n. (fr. nevrome) Tumoare cârc se dezvoltă în ţesutul sau pe traiectul unui nerv. NEVROPAT, -Ă, nevropaţi, -îe adj., s.m. şi f. (fr. ne-vropathe) (Persoană) care suferă tulburări nervoase. NEVROPATIE s.f. (fr. nevropathie) (Med.) Nevroză. NEVROPTER, nevropîere s.n. (fr. nevroptere) (La pl.) Ordin de insecte cu aripi membranoase, străbătute de o reţea deasă de nervuri; (şi la sg.) insectă din acest ordin. NEVROTIC, -Ă, nevrotici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. ne-vrotique) (Bolnav) de nevroză. NEVROZAT, -Ă, nevrozaţi, -te adj. (fr. nevrose) Care este bolnav de nevroză; (p. ext.) care are o stare de nervozitate deosebită, exagerată din cauza oboselii, a stresului etc. NEVROZĂ, nevroze s.f. (fr. nevrose) Tulburare nervoasă patologică; nevropatie. NEW-LOOK s.n. (pr. niulitc; engl. new-look) Aspect nou, proaspăt într-un anumit domeniu. NEWTON, newtoni s.m. (pr. nititon; fr. newton, germ. Newton) Unitate de măsură echivalentă forţei care imprimă unui corp de un kilogram o acceleraţie de un metru pe secundă Ia pătrat. NEWTONIĂN, -Ă, newtonieni, -e (pr. niutoniân; fr. newtonien) 1. Adj. Referitor la sistemul lui Newton. 2. S.m. şi f. Adept al teoriilor lui Newton. NEX, nexuri s.n. (lat. nex) 1. Legătură, raport între lucruri, între fenomene. 2. (Jur.) Contract de vânzare, de cesiune; drept de a aliena ceva. NICARAGUĂN, -Ă, nicaraguani, -e adj., s.m. şi f. (Nicaragua + -an) (Persoană) din Nicaragua. NICHEL s.n. (fr. nichel, germ. Nichel) Element chimic, metal alb-cenuşiu strălucitor, maleabil şi ductil. NICHELĂ, nichelez vb. I (fr. nicheler) A acoperi (un metal) cu un strat de nichel. NICHELÂJ, nichelaje s.n. (fr. nichelage) Acoperirea unui metal cu un strat subţire de nichel; stratul de nichel astfel depus. NICOTINĂ s.f. (ngr. nicotini, fr. nicotine, germ. Ni-hotin) Substanţă toxică obţinută din frunze de tutun, care constituie un excitant puternic al sistemului neurovegetativ. NICOTINIC, -Ă, nicotinici, -ce adj. (fr. nicotinique) Referitor la nicotină, de nicotină. NICOTINISM s.n. (fr. nicotinisme) Tabagism. NICTAGINACEE, nictaginacee s.f. (fr. nyctagina-cee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate cu flori fară petale, care se redeschid numai noaptea; (şi la sg.) plantă din accastă familie. NICTALOP, -Ă, nictalopi, -e adj., s.m. şi f. (fr. nyc-talope) (Fiinţă) care are nictalopic. NICTALOPIE s.f. (fr. nyctalopie) Capacitatea dc a vedea noaptea, caracteristică unor animale şi unor persoane cu tulburări dc vedere. NICTEMER s.n. (fr. nycthemere) (Med.) Perioada de 24 de ore (o zi şi o noapte) folosită pentm a urmări variaţiile de ritmuri biologice. NIFE s.n. (fr. nife) (înv.) Partea centrală a Pământului, constituită din nichel şi fier. NIGERIĂN, -Ă, nigerieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. ni-gârien) (Persoană) din Nigeria. NIGHT-CLUB s.n. (pr. nâitelab; engl., fr. night-club) Local de noapte în carc se consumă băuturi alcoolice, se ascultă muzică şi sunt susţinute spectacole de un anumit gen. NIGROZINĂ, nigrozine (fr. nigrosine) Amestec dc coloranţi negri pe bază de anilină, întrebuinţat la fabricarea cremei de ghete, la îmbibarea panglicii pentru maşina de scris etc. NIHILISM s.n. (fr. nihilisme) Concepţie care urmăreşte distrugerea radicală a oricărei structuri sociale; atitudine de negare absolută. NIHILIST, -Ă, nihilişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. nihiliste) (Partizan) al nihilismului. NIMB, nimburi s.n. (fr. nimbe) 1. Cerc luminos desenat în jurul capului, în reprezentarea sfinţilor, a îngerilor etc.; aură (1), aureolă (1). 2. Prestigiu al cuiva. NIMBOSTRÂTUS s.m. (fr. nimbostratus) Formaţiune de nori joşi, cu aspect de strat întins, dc culoare gri-închis, care produc precipitaţii dc lungă durată; nimbus. NIMBUS, nimbuşi s.m. (fr. nimbus) Nimbostratus. NIMFĂ, nimfe s.f. (lat. nympha, fr. nymphe) 1. Divinitate feminină (subalternă) a apelor, a munţilor, a pomilor etc., în mitologia greacă. 2. Fată tânără şi graţioasă. 3. Al doilea stadiu larvar în metamorfoza unor insecte; pupă2. NIMFOMÂNĂ, nimfomane s.f. (fr. nymphomane) Femeie care suferă de nimfomanie; estromană. NIMFOMANIE s.f. (fr. nymphomanie) Stare de excitaţie sexuală exagerată, la femei sau la unele femele; estromanie. NINJA, ninja s.m., adj. invar. (jap. ninja) 1. (Luptător) bine antrenat, în costum special. 2. (Persoană) care aparţine unor grupări secrete în Japonia şi care luptă pentru anumite acţiuni reprobabile. NINO s.m. (pr. el ninio; sp. el nino) Fenomen declanşat de încălzirea anormală a estului Oceanului 633 NOBIL Pacific, în apropierea coastclor peruvicne, care antrenează dereglări climaterice pe tot globul. iNIOBIU s.n. (fr. niobium) Element chimic, metal rar, alb-cenuşiu, dur, lucios şi foarte rezistent. NIPON, -Ă, niponi, -e adj., s.m. şi f. (fr. nippon) Japonez (1). NIPLU, nipluri s.n. (engl. nipple, germ. Nippef) Tub scurt, cu sau fară filet, folosit la asamblarea a două conducte, a două ţevi sau a două cabluri. NIRVANA s.f art. (fr. nirvana) (în budism) Stare de beatitudine obţinută prin contemplaţie şi asccză, care duc Ia încetarea durerii prin contopirea sufletului individual cu esenţa divină. MSTÂGMUS s.n. (fr. nystagmus) Succesiune de mişcări oscilatorii, scurte şi sacadate, ale ochilor, adesea ca urmare a unei leziuni produse pe centrii nervoşi. NIŞA, nişe s.f. (fr. niche) 1. Adâncitură într-un zid, făcută pentru montarea sau aşezarea unor obiecte (decorative); firidă. 2. Anexă a unei camcre. 3. Ulceraţie adâncă, în stomac, în plămân etc. NIT, nituri s.n. (germ. Niet) Cui cu un cap mare şi turtit. NITRA, nitrez vb. I (fr. nitrer) A supune (ceva) unui proces de nitraţie. NITRĂT, nitrafi s.m. (fr. /titrate) (Chim.) Azotat1. NITRAŢIE, niti'aţii s.f. (fr. nitration) 1. Introducere a unei grupări de azot şi oxigen în molecula unui compus organic. 2. Chimioterapie cu acid ni-tric. NITRIFICÂ, nitrific vb. I (de Ia fr. nitrijier) (Despre azotul din sol) A (se) transforma în nitraţi sub influenţa unor bacterii (în special a nitrobacterilor). NITRJFICÂŢIE, nithficaţii s.f. (fr. nitrification) kc\\-unea de a (se) nitrifica şi rezultatul ei. NITRIT, nitriţi s.m. (fr. nitrite) (Chim.) Azotit. NITRO- (fr. nitro-) Element de compunere cu sensul „(referitor la) azot”, „azotic”, în cuvinte ca: nitro-benien, nitrotoluen. nitrobacterie, nitrobacterii s.f. (fr. nitrobacterie) Bacterie aerobă din sol, care oxidează nitriţii în nitraţi, îmbogăţind mediul în azot. NITROBENZEN s.m. (fr. nitrobenzene) Lichid uleios şi toxic, cu miros dc migdale amare, provenit din nitrarca benzenului. nitroceluloză, nitroceluloze s.f. (fr. nitrocel-lulose) Substanţă obţinută prin tratarea celulozci cu acid azotic şi cu acid sulfuric, folosită ca exploziv Şi la fabricarea celuloidului sau a unor lacuri. NITROGEN s.m. (fr. nitrogene) (Chim.) Azot. NITROGLICERINĂ s.f. (fr. nitroglycerine) Substanţă toxică întrebuinţată Ia fabricarea dinamitei, iar în doze mici, în farmacie. NITRONATRIT, nitronatriţi s.m. (fr. nitronatrite) Azotat de sodiu natural, component principal al salpetrului de Chile. NITROTOLUEN s.n. (fr. nitrotoluene) Nitroderivat al toluenului, folosit pentm obţinerea unor amine. NITRURÂ, nitrurez vb. I (fr. nitnirer) A trata termo-chimic anumite oţeluri, pentm a le mări duritatea la nivelul suprafeţei. NITRURĂ s.f. (fr. nitrure) Combinaţie a azotului cu un metal; azotură. NIVEL, niveluri/nivele s.n. (de la nivela) L Instrument folosit pentm verificarea liniilor şi a planurilor orizontale. 2. înălţime Ia care se găseşte un punct, o linie, o suprafaţă, în raport cu un plan orizontal dat. 3. Stadiu de dezvoltare, de evoluţie etc.; eşalon (3). 4. Etaj. 5. Curbă de nivel = linie care uneşte punctele situate la aceeaşi altitudine, pe o hartă. Nivel de viaţă = condiţiile de viaţă, luate în ansamblu, ale unui individ, ale unei familii sau ale unui grup social, la un moment dat. NIVELĂ, nivelez vb. I (fr. niveler) LA face o suprafaţă să devină egală, netedă, orizontală; a netezi. 2. A egaliza diferenţele, deosebirile. 3. A măsura, a verifica, a egaliza cu ajutorul nivelului (1). NIVELATOR, -OĂRE, nivelatori, -oare adj., s.n. (nivela + -tor) (Maşină agricolă, unealtă) care nivelează solul. NIVELMENT, nivelmente s.n. (fr. nivellement) Totalitatea procedeelor de determinare a altitudinii unor puncte terestre, în scopul reprezentării acestora pe o hartă, pc un plan etc. NIVELMETRU, nivelmetre s.n. (nivel + metru) Instrument topografic folosit pentm efectuarea lucrărilor de nivelment. NIVOMETRU, nivometre s.n. (fr. nivometre) Instrument folosit pentm măsurarea zăpezii căzute pe o suprafaţă, într-un anumit interval dc timp. NIVOPLUVIÂL, -Ă, nivopluviali, -e adj. (fr. nivo-pluvial) Regim nivopluvial = regim al cursurilor de apă alimentate de topirea zăpezilor şi de ploi. NIVOZĂ s.f. (fr. nivose) A patra lună a calendarului republican francez (21 decembrie-19 ianuarie), între 1793 şi 1806. NO s.n. (jap., fr. no) Dramă lirică japoneză care combină muzica, dansul şi poezia. NOBIL, -Ă, nobili, -e (lat. nobilis, germ. nobel, it. nobile) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care aparţine NOBILIAR 634 unei clase cu titluri şi privilegii creditare acordate dc un suveran. 2. Adj. Propriu nobililor (1). 3. Adj., s.m. şi f. (Persoană) cu mari calităţi morale; gentilom. 4. Adj. Carc inspiră respect prin atitudine, prin comportament; elevat. 5. Adj. Care sc distinge printr-o calitate superioară. 6. Metal nobil - metal preţios. NOBILIAR, -Ă, nobiliari, ~e adj. (fr. nobiliaire) Care aparţine, care este propriu nobilimii sau nobililor. NOBILIME s.f. (nobil + -ime) 1. Aristocraţie (1). 2. Totalitatea nobililor dintr-o epocă, dintr-o ţară. NOBLEŢE s.f. (fr. noblesse) 1. Calitatea, rangul sau titlul dc nobil; hidalgie. 2. Cinste, generozitate, mărinimie, altruism. 3. Eleganţă (2), distincţie (2), elevaţie (3). NOCIV, -Ă, nocivi, -e adj. (lat. nocivus, fr. nocif) Periculos, vătămător; deleter. NOCIVITATE s.f. (fr. nocivitâ) Caracter nociv. NOCTAMBUL, -Ă, noctambuli, -e adj., s.m. şi f. (fr. noctambule) Somnambul; (fig.) (persoană) care se distrează noaptea. NOCTAMBULISM s.n. (fr. noctambulisme) Som-nambulism (1). NOCTURN, -Ă, nocturni, -e (fr. nocturne, lat. noc-turnus) 1. Adj. Care se petrece în timpul nopţii sau al serii. 2. Adj. Care îşi desfăşoară activitatea în timpul nopţii. 3. S.f. Piesă muzicală care are un caracter melancolic, visător. NOD, noduri s.n. (fr. nceud, engl. node) Unitate de viteză utilizată în navigaţia maritimă sau aeriană, egală cu o milă marină (1 852 m) pe oră. NODAL, -Ă, nodali, -e adj. (fr. nodal) 1. Care se referă la locul de intersecţie a mai multor căi de comunicaţie, artere, ligamente etc. 2. Esenţial (2), fundamental. NODOZITÂTE, nodozităţi s.f. (fr. nodosite) 1. Caracterul unei plante care prezintă mai multe noduri. 2. Proeminenţă anormală, dură şi rotundă, aflată de obicei sub piele. 3. Ridicătură mică pe suprafaţa unui obiect. NODUL, noduli s.m. (fr. nodule) (Med.) Mică proeminenţă rotundă şi dură, formată pe corp; tumoare. NOEMĂ, noeme s.f. (fr. noeme) (Rar) Idee (1). NOETIC, -A, noetici, -ce adj. (fr. noetique) Care se referă la noeză. NOEZĂ s.f. (fr. noese) Actul gândirii. NOISETTE adj. invar. (pr. noazet; fr. noisette) Ca-feniu-deschis spre roşu; de culoarea alunei. NOLI-ME-TÂNGERE s.f. (lat. noii me tangere, fr. noli-me-tangere) 1. (Bot.) Balsamină. 2. (Med.) Cancer al pielii. NOMAD, -Ă, nomazi, -de adj., s.m. şi f. (fr., it. nomade) (Persoană sau populaţie) carc rătăceşte, carc nu are o locuinţă stabilă. NOMADISM s.n. (fr. nomadisme) Mod dc viaţa nomad. NO-MAN’S-LAND s.n. (pr. naumenslend\ engl. no mans land) 1. Teritoriu ncocupat, aflat între primele linii ale beligeranţilor. 2. Zonă complet dc* vastată, părăsită. NOMĂRH, nomarhi s.m. (fr. nomarquc) Guverna* torul unei nome2. NOMĂ1, nome s.f. (fr. noma) (Med.) Cangrenă a unei mucoasc. NOMĂ2, nome s.f. (fr. nome) Diviziune administrativă în Egiptul antic şi în Grccia modernă. NOMBRILISM s.n. (fr. nombrilisme) Atitudine a cuiva care nu sc gândeşte decât la propriile probleme. NOMBRILIST, -Ă, nombrilişti, -ste adj. (fr. nom-briliste) Care se referă la nombrilism, legat dc noni-brilism. NOMENCLATOR, nomenclatoare s.n. (fr. nonwn-clateur, lat. nomenclator) Carte, broşură, listă carc conţine o nomenclatură (1). NOMENCLATURĂ, nomenclaturi s.f. (fr. nomen-clature, lat. nomenclatura, rus. nomenklatura) L Terminologie, catalog, listă de titluri, dc nume. 2. Schemă de organizare a unei instituţii; totalitatea persoanelor carc faccau parte din elita comuniştii (şi care figurau pe o anumită schcmă). NOMINĂL, -Ă, nominali, -e adj. (fr. nominal, lat. nominalis) 1. Referitor la nume, carc conţine un nume; care figurează numai cu numele. 2. (Gram.) Care face parte din categoria numelui; dc nume. 3. Valoare nominală - valoare înscrisă pe o monedă, pe un titlu de credit etc. NOMINALISM s.n. (fr. nominalisme) Doctrină filosofică potrivit căreia un concept nu este decât un nume Ia carc se referă indivizii sau lucrurile. NOMINALIZĂ, nominalizez vb. I (fr. nominaliser) A denumi, a specifica în mod concret ccva. NOMINATIV, -Ă, nominativi, -e (lat. nominativus. it. nominativo, fr. nominatif) 1. Adj. Obligaţie no-minativă = obligaţie pe care este înscris numele creditorului. 2. S.n. (Gram,) Caz al declinării specific subiectului. NOMOGRÂF, nomografi s.m. (fr. nomographe) Autor de nomografii. NOMOGRAFIE s.f (fr. nomographie) 1. Culegere sau tratat de legi. 2. Studiul construirii şi utilizării nomogramelor. 635 NORMA N0M0GRAMĂ, nomograme s.f. (fr. nomogramme) (Mat.) Reprezentare grafică plană, prin linii sau puncte cotate, a unei relaţii dintre două sau dintre mai multe variabile, cu ajutorul căreia se pot determina rapid valorile unei variabile în funcţie dc valorile variabilelor cunoscute care intră în relaţia dată. NON- (fr- non-, lat. non) Element de compunere care înseamnă „nu”, în cuvinte ca: nonconformism, non-existenţa. NONAGENAR, -Ă, nonagenari, -e adj., s.m. şi f. (fr. nonagenaire) (Persoană) care a atins sau a depăşit vârsta de nouăzeci de ani. NONĂ, none s.f. (lat. nona) 1. (în vechea Romă) A patra parte a zilei, începând cu ora 9 (echivalentul actual al orei 15). 2. (Muz.) Interval de nouă trepte; treapta a noua faţă de o treaptă dată. NONCONFORMISM s.n. (fr. non-confonnisme) Tendinţa de a nu se conforma uzanţelor, mentalităţii curente sau celor mai răspândite idei dintr-un anumit mediu; neconformism, anticonformism. NONCONFORMIST, -Ă, nonconformişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr non-confonniste) (Persoană) care dă dovadă de nonconformism, care îşi etalează originalitatea; neconformist, anticonformist. NONCONTRADICŢIE, noncontradicţii s.f. (fr, non-contradiction) Proprietatea oricărei teorii deductive în care aceeaşi propoziţie nu poate să afirme şi să nege ceva în acelaşi timp. NONE s.f. pl. (lat. nonae) (în Antichitatea romană) A şaptea zi din lunile martie, mai, iulie şi octombrie ori a cincea zi a celorlalte luni. NONET, nonete s.n. (it. nonetto) Formaţie muzicală alcătuită din nouă instrumentişti; compoziţia muzicală scrisă pentru o astfel de formaţie. NON-EU s.n. (de la fr. non-moi) Ceea ce există în afara eului; ceea ce nu este eu. NONEXISTENŢĂ s.f. (fr. non-existence) Faptul de a nu fi, de a nu exista. NONFIGURATIV, -Ă, nonfigurativi, -e adj. (fr. nonfiguratij) Artă nonfigurativă = artă abstractă. NONPAREIL s.n. (pr. nonparei\ fr. non-pareil) Cel mai mic corp de literă, de şase puncte tipografice. NONPROFIT adj. invar. (Despre organizaţii) Care nu realizează niciun profit din activitatea desfaşurată. NONSENS, nonsensuri s.n. (fr. nonsens) Ceea ce este lipsit de sens, de semnificaţie; absurditate. NON-STOP adj. invar., adv. (engl., fr. non-stop) (Care se petrecc) fară întrerupere; continuu. nonşalant, -ă, nonşalanţi, -te adj. (fr. noncha-lant) Indiferent (1), nepăsător, leneş. NONŞALÂNŢĂ s.f. (fr. nonchalance) Atitudine indiferentă, lipsită de interes; încetineală reală sau afectată. NON TROPPO loc. adv. (it. non troppo) (Despre modul de executare a unei compoziţii muzicale) Nu prea mult. NON VALOARE, nonvalori s.f. {non- + valoare, cf. fr. non-valeur) 1. Starea unei proprietăţi care nu produce venit. 2. Lucru sau persoană fară valoare. NONVIOLENŢĂ s.f. (fr. non-violence) Principiu de conduită conform căruia se renunţă la violenţă ca mijloc de acţiune politică; renunţare la violenţă (în domeniile în care a existat). NOOSFERĂ s.f. (fr. noosphere) Termen care desemnează învelişul spiritual al Pământului, reprezentat de omenire. NOPAL s.m. (fr., it. nopal) Plantă decorativă originară din America, cu frunze cărnoase şi flori roşii. NORD s.n. (germ. Nord, it., fr. nord) Unul dintre punctele cardinale principale, opus sudului; septentrion; oraş, ţinut, ţară, popor etc. situat în această direcţie. NORD-AMERICAN, -Ă, nord-americani, -e adj., s.m. şi f. (nord + american) (Persoană) din America de Nord, mai ales din S.U.A. NORD-COREEÂN, -Ă, nord-coreeni, -e s.m. şi f., adj. (nord + coreean) (Persoană) din Coreea de Nord. NORD-DUNĂREÂN, -Ă, nord-dunăreni, -e adj. (nord + dunărean) Care aparţine teritoriilor situate la nord de Dunăre sau populaţiilor care le locuiesc, referitor la accste teritorii sau populaţii; originar din nordul Dunării. NORD-EST s.n. (fr. nord-est) Punct cardinal secundar situat pe direcţia bisectoarei unghiului format dc direcţiile nord şi est; zonă situată în această direcţie. NORDIC, -Ă, nordici, -ce (germ. nordisch, fr. nor-diqtte, it. nordico) 1. Adj. Situat la nord; din nord; al nordului; septentrional. 2. S.m. şi f. Persoană care aparţine unei populaţii din regiunile nordice (1) ale globului. NORD-VEST s.n. (germ. Nordwest) Punct cardinal secundar situat pe direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile nord şi vest; zonă situată în această direcţic. NORD-VIETNAMEZ, -Ă, nord-vietnamezi, -e adj., s.m. şi f. (nord + vietnamez) (Persoană) din Vietnamul de Nord (înainte de unificare). NORMA, normez vb. I (normă + -a) LA stabili cantitatea de muncă necesară unui anumit domeniu de NORMAL 636 activitate. 2. A stabili cantitatca de materie primă, de combustibil ctc., necesară obţinerii unui produs. 3. A supune unei norme (1). NORMAL, -Ă, normali, -e (lat. normalis, fr., germ. normal) 1. Adj., s.n. (Ceea ce este) rezonabil (2), obişnuit, regulat (4), natural (3), comun (2). 2. Adj. Carc funcţionează cum trebuie. 3. Adj. Conform anumitor norme, fixat prin norme. 4. Adj. Care nu prezintă tulburări patologice; sănătos. 5. (înv.) Şcoală normală = şcoală pedagogică. NORMALITÂTE s.f. (fr. normalite) Caracterul a ceea ce este conform normei, a ceea ce este considerat o stare normală. NORMALIZA, normalizez vb. I (fr. normaliser) 1. A face să revină sau a reveni la normal. 2. A supune unei norme (2); a elabora norme interne; a standardiza (1). NORMÂND, -Ă, normanzi, -de (fr. normand) 1. S.m. şi f. (La pl.) Nume dat populaţiilor germanice care locuiau în Peninsula Scandinavă, în Iut-Ianda şi în insulele vecine; (şi la sg.) persoană care facea parte din aceste populaţii; viking. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) din Normandia. 3. Adj. Care se referă la normanzi (I, 2). NORMATIV, -Ă, normativi, -e (fr. normaţi/ rus. normativ) 1. Adj. Care stabileşte o regulă, o directivă obligatorie sau recomandabilă. 2. S.n. pl. Dispoziţii, hotărâri, instrucţiuni referitoare la un anumit domeniu de activitate; normă (2), regulă (1), directivă. NORMAT6R, -OÂRE, normatori, -oare s.m. şi f. (normă + -tor) Persoană care stabileşte normele de lucru într-o întreprindere. NORMĂ, norme s.f. (lat., rus. norma, fr. norme) 1. Principiu, regulă, criteriu la care se referă orice judecată de valoare, morală sau estetică; dispoziţie (1); comandament (2). 2. Tip, model; normativ (1). 3. Cantitate de muncă pe care trebuie să o presteze cineva într-o anumită unitate de timp. NORVEGIÂN1, -Ă, norvegieni, -e (fr. notvegien) 1. Adj. Care aparţine norvegienilor2, referitor la norvegieni. 2. S.f. Limbă germanică vorbită de norvegieni2. NORVEGIÂN2, -CĂ, norvegieni, -ce s.m. şi f. (cf. norvegianl) Persoană din Norvegia. NOSOFOBIE s.f. (fr. nosophobie) Teamă patologică de boli. NOSOGRAFIE s.f. (fr. nosographie) Descriere ştiinţifică a bolilor. NOSTÂLGIC, -Ă, nostalgici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. nostalgique) (Om) care este predispus la nostalgie. NOSTALGIE, nostalgii s.f. (fr. nostalgic) Regret pentru ceva întâmplat demult; dor dc locurile natale, îndrăgite. NOSTROM, nostromi s.m. (it. nostroma) Şeful de echipaj al unei nave comerciale. NOTĂ, notez vb. 1 (fr. noter\ lat., it. notare) LA face o însemnare pc ceva; a înregistra (1), a reţine, a ţine cont de... 2. A indica (1), a semnala; a remarca, a observa (2), a reţine (7). 3. A aprecia, a clasifica uti elev, un student etc. cu ajutorul notelor sau al calificativelor. NOTA BENE loc. vb. impers. (abr. N.B.; lat. nota bene) Menţiune adăugată pe marginea sau dedesubtul unui text scris, care conţine o precizare, o explicaţie ctc. NOTÂBIL, -Ă, notabili, -e adj. (fr. notable) Carc merită o menţiune specială; important, însemnat, remarcabil. NOTABILITÂTE, notabilităţi s.f. (fr. notabilite) Persoană importantă prin poziţia socială, politică, intelectuală etc.; persoană cu prestigiu, cu vază. NOTÂR, notari s.m. (lat. notarius, germ. Notar, fr. notaire) Funcţionar public care întocmeşte, autentifică şi eliberează unele acte, certificate ctc. NOTARIÂL, -Ă, notariali, -e adj. (fr. notarial) Care se referă la notar sau Ia notariat, care se efectuează de către un notar sau un notariat. NOTARIÂT, notariate s.n. (fr. notariat, germ. Notariat) Birou special în care se redactcază, sc legalizează şi se autentifică acte; activitatea notarului. NOTÂŢIE, notaţii s.f. (fr. notation, lat. notatio) 1. Indicare, reprezentare a ceva printr-un sistem de semne convenţionale; sistemul însuşi. 2. Scurtă însemnare, observaţie. 3. Calificare, apreciere a cunoştinţelor cuiva, pe baza notelor sau a calificativclor. NOTĂ, note s.f. (lat., it. nota, fr. note) 1. însemnare făcută pentru a nu uita un fapt; comentariu scurt scris; observaţie scrisă; remarcă. 2. Comunicarc făcută de un guvern, de un stat altui guvern, altui stat; înştiinţare, anunţ, buletin (1). 3. Socoteală conţinând sumele care reprezintă obiectele, lucrurilc consumate sau folosite. 4. Calificativ dat unui elev, unui student etc. 5. Semn care reprezintă un sunet muzical şi durata acestuia; sunetele reprezentate; (la pl.) caiete care cuprind aceste semne. 6. Trăsătură specifică; aspect, nuanţă caracteristică, 7. A lua nota (dc ceva) = a afla, a înregistra, a ţine seama dc ceva. Notă discordantă~ ceea ce distonează, produce o impresie proastă. A forţa nota - a depăşi limitele cuvenite. A fi în notă = a fi în concordanţă cu... Notă verbală -scrisoare oficială trimisă unei autorităţi sau unei persoane (importante). 637 NUCLEON NOTES, notesuri s.n. (fr. notes) Blocnotcs. NOTIFICA, notific vb. I (lat. notificare, fr. notifier) A acţiona pentru ca o persoană să ia cunoştinţă de ccva prin forme legale, oficiale; a intima (1). NOTIFICARE, notificări s.f. (de la notifica) 1. No-tificaţie. 2. înştiinţare oficială făcută printr-o notă diplomatică de un stat altor state, privind poziţia accstuia într-o anumită problemă; declaraţie (2). NOTIFICÂŢIE, notificaţii s.f. (fr. notification, lat. notificatio) Act, document prin care se notifică ceva; notificare (1). NOTIŢĂ, notiţe s.f. (fr. notice) Scriere succintă despre un subiect. NOTOCORD/NOTOCORDĂ, noîocorde s.n./s.f. (fr. notochorde) Formaţiune anatomică primitivă situată în regiunea dorsală a embrionului unor animale, din carc provine scheletul vertebral. NOTOCORDĂ s.f. v. notocord. NOTORIETATE s.f. (fr. notoriete) 1. Faptul de a fi notoriu. 2. A fi de notorietate publică = a ajunge foarte cunoscut. NOTORIU, -IE, notorii adj. (lat. notorius, fr. notoire) Cunoscut de toţi; renumit, consacrat (2), recunoscut (3). NOŢIONAL, -Ă, noţionali, -e adj. (fr. notionne!) Referitor la noţiune, de noţiune; conceptual; teo-rctic. NOŢIUNE, noţiuni s.f. (lat. notio, -onis, fr. notion) 1. Cunoştinţă despre un anumit lucru; idee (1), concept (1). 2. Principiu de bază al unei ştiinţe. NOVĂ, novez vb. I (fr. novery lat. novare) (Jur.) A înnoi o obligaţie. NOVATOR, -OÂRE, novatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. novateur, lat. novator) (Persoană) care aduce idei noi, care vrea să inoveze. NOVÂŢIE, novaţii s.f. (fr. novation, lat. novatio) Substituire a unui titlu vechi de creanţă cu unul nou. NOVA, nove s.f. (fr. nova) Stea a cărei strălucire creşte şi descreşte brusc, dând impresia de stea nouă. NOVELĂ, novele s.f. (fr. novelle% lat. novellae) Dispoziţie suplimentară care se adăuga unei legi, în dreptul roman. NOVICE, novici, -ce s.m. şi f., adj. (lat. novicius, fr. novice) 1. începător; (persoană) care nu are experienţă de viaţă. 2. (Persoană) care a îmbrăcat haina călugărească şi efectuează o perioadă de probă într-o mănăstire. NOVICIAT, noviciate s.n. (lat. noviciatum, fr. noviciat) Condiţia, starea de novice (2): perioadă cât durează această stare. NOVOCAINĂ s.f. (fr. novocame) Substanţă incoloră şi inodoră, solubilă în alcool, folosită ca anestezic local. NOXĂ, noxe s.f. (lat. noxa) Agent dăunător organismului, răspândit în atmosferă în timpul unui proces tehnologic. NUANŢĂ, nuanţez vb. I (fr. nuancer) 1. A reda diferitele tonuri ale unei culori prin intensitate, valoare etc. 2. (Fig.) A exprima ceva, evidenţiind diferenţele subtile; a reliefa prin mijloace expresive; a grada (2). NUANŢÂT, -Ă, nuanţaţi, -te adj. (de la nuanţa) 1. Care prezintă varietăţi de tonuri, de culori; armonios, variat. 2. Exprimat prin sublinierea diferenţelor subtile. 3. (Despre limbă, stil) Bogat în nuanţe, expresiv. NUANŢĂ, nuanţe s.f. (fr. nuance) 1. Fiecare dintre gradele unei culori; culoare; tinctură. 2. Diferenţă extrem de mică. 3. Element particular; accent. 4. (Muz.) Variaţie de intensitate a sunetului. NUBIL, -Ă, nubili, -e adj. (fr., it. nubile, lat. nubilis) Ajuns la vârsta la care se poate căsători; (p. ext.) puber. NUBILITÂTE s.f. (fr. nubilite) Starea unei fete nubile. NUCIFER, -Ă, nuciferi, -e adj. (fr. nucifere) (Despre plante) Care produce nuci. NUCIFORM, -Ă, nuciformi, -e adj. (fr. nuciformc) în formă de nucă. NUCLEÂR, -Ă, nucleari, -e adj. (fr. nucleaire) 1. Privitor la nucleul atomului. 2. Referitor la energia atomică, bazat pe energia atomică. NUCLEARIZÂ, nuclearizez vb. I (nuclear + -iza) 1. A înlocui o sursă de energie tradiţională cu energia nucleară. 2. A dota o ţară cu arme nucleare. NUCLEÂZĂ s.f. (fr. nuclease) (Biol.) Enzimă care descompune acizii nucleici. NUCLEIC, nucleici adj. (fr. nucleique) Acid nucleic = acid fosforic, element fundamental al nucleului unei celule, care constituie baza transmiterii caracterelor ereditare; acid nucleinic. NUCLEINĂ, nucleine s.f. (fr. nucleine) Substanţă organică bogată în fosfor, prezentă în nucleul proteinelor. NUCLEINIC. nucleinici adj. (nucleină -r -ic) Acid nucleinic = acid nucleic. NUCLEOL. nucleoli s.m. (fr. nucleole) Corp sferic bogat în proteine şi în granule de acid nucleic, care se află în nucleul unei celule organice. NUCLEON, nucleoni s.m. (fr. nuclâon) Particulă care constituie nucleul unui atom. NUCLEOPROTEIDĂ 638 NUCLEOPROTEIDĂ, nucleoproteide s.f. (fr. nucleo-proteide) Compus organic alcătuit din acizi nucleici şi din proteine bazice, care intră în structura celulelor vegetale şi animale. NUCLEOTID, nucleotide s.n. (fr. nucleotide, engl. nucleotide) Unitate a acidului nucleic, care joacă un rol important în metabolism. NUCLEU, nuclee s.n. (lat. nucleus, fr. nucleus) 1. Particula centrală a unui atom; element constitutiv principal al celulei organice; porţiunea centrală a unei comete, a unei galaxii. 2. (Fig.) Element esenţial al unui lucru. 3. Grup restrâns de persoane, în jurul căruia se formează o grupare mai mare. NUD, -Ă, nuzi, -de (lat. nudus, it. mido) 1. Adj., s.n. (Corp omenesc) neîmbrăcat, gol. 2. Adj. Fără ornamente; fară artificii; simplu (2). 3. Proprietate nudă - proprietatea pe care o deţine cineva, fară a se putea bucura (temporar) de uzufructul acesteia. NUDISM s.n. (fr. nudisme) Expunere a corpului gol la soare; teorie care preconizează viaţa în aer liber complet dezbrăcat. NUDIST, -Ă, nudişti, -ste s.m. şi f. (fr. nudiste) Persoană care practică nudismul. NUDITATE, nudităţi s.f. (fr. nudite) 1. Stare a unei persoane nude; goliciune. 2. Lipsă de ornamente, de decoraţii; simplitate (1). 3. (Fig.) Ceea ce se prezintă fară artificii, fară ascunzişuri, direct. NUGA, nugale s.f. (fr. nougat) Preparat de cofetărie compus dintr-o cremă făcută din zahăr, albuş de ou şi nuci sau alune, pusă între două vafe. NUL, -Ă, nuli, -e adj. (fr. md) 1. Inexistent (1). 2. Fără merite, fară valoare. 3. (Jur.) Care nu are valoare legală, neluat în consideraţie. 4. (Despre meciuri) Care se termină la egalitate. NULĂ, nule s.f. (ngr. nula, lat. nulla, germ. Nuli) Zero (1); semn grafic care reprezintă această cifră. NULIGESTĂ, indigeste s.f., adj. (fr. nulligeste) (Femeie) care nu a fost gravidă niciodată. NULIPÂRĂ, nulipare s.f., adj. (fr. nullipare) (Femeie) care nu a născut niciodată. NULITÂTE, nulităţi s.f. (lat. nulitas, -atis, fr. nullite) 1. Lipsă totală de valoare, de capacitate a cuiva; persoană incapabilă, incompetentă. 2. Lipsă de efect a unui act juridic, rezultată din absenţa uneia dintre condiţiile de fond sau de formă cerute de lege. NUMEN s.n. (fr. noumene) (Fii.) Esenţă cognoscibilă numai prin raţiune (în opoziţie cu fenomenul cognoscibil senzorial). NUMERAL, numerale s.n. (fr. numeral, lat. nume-ralis, germ. Numerale) Parte de vorbire flexibilă care denumeşte noţiunea dc număr, determinarea numerică sau ordinea obiectelor prin numărare. NUMERAR s.n. (fr. numeraire) Bani lichizi. NUMERĂŢIE, numeraţii s.f. (lat. numeratio, fr. nu-meration) Sistem de numeraţie = sistem dc reguli conform căruia se formează numerele. NUMERIC, -Ă, numerici, -ce adj. (fr. numeriquc) Referitor la numere, al numerelor; făcut sau exprimat prin numere; (inform.) digital (1). NUMEROS, -OĂSĂ, numeroşi, -oase adj. (lat. nu-merosus) Care este în număr sau în cantitatc mare; mult; multiplu (2); compact (1). NUMEROTĂ, numerotez vb. I (fr. numeroter) A ptme numere de ordine succesivă; a cota (1). NUMEROTÂŢIE, numerotaţii s.f. (fr. numerotation) Atribuire a unui număr de ordine unui lucru; ordine într-un clasament. NUMISMÂT, -Ă, numismaţi, -te s.m. şi f. (fr. numismate) Specialist în numismatică (1). NUMISMÂTIC, -Ă, numismatici, -ce (fr. numima-tique) 1. S.f. Studiul monedelor şi al medaliilor. 2. Adj. Care se referă la numismatică (1), carc aparţine numismaticii. NUMITOR, numitori s.m. (numi + -tor) 1. Termenul unei fracţii, scris sub linia de fracţie, indicând în câte părţi a fost împărţit întregul. 2. A aduce la acelaşi numitor = a pune de acord puncte dc vedere diferite. NUMULIT, numuliţi s.m. (fr. nummulite) Protozoar fosil în formă de lentilă, cu o cochilie în spirală, dc Ia începutul erei neozoice. NUMULITIC, -Ă, numulitici, -ce (fr. nummulitique) 1. S.n. Paleogen (1). 2. Adj. Care conţine numuliţi, format din numuliţi. 3. Adj. Care se referă la numu-litic (1), din numulitic. NUNŢIATURĂ, nunţiaturi s.f. (it. nunziaturd) 1. Reprezentanţă diplomatică a Vaticanului într-o ţara străină; local în care funcţionează această reprezentanţă. 2. Funcţia de nunţiu. NUNŢIU, nunţii s.m. (lat. nuntius, germ. Nunţius, it. nunzio) Reprezentant diplomatic al Vaticanului într-o ţară străină, asimilat gradului de ambasador; legat1 (2); persoană cu acest grad. NUPŢIĂL, -Ă, nupţiali, -e adj. (fr. nupţial, lat. nup-tialis) Referitor la nuntă. NURSĂ, nurse s.f. (fr., engl. nurse) Doică, bonă. NURSING s.n. (pr. nărsing; engl. nursing) îngrijire (a bolnavilor); asistenţă medicală. NUT, mituri s.n. (germ. Nut) 1. Canelură (1). 2.Şanţ făcut într-o piesă de lemn. 639 NUVELIST NUTÂŢIE, mttaţii s.f. (fr. nutation, lat. nutatio) 1. Oscilaţie pcriodică a axei de rotaţie a unui corp, rezultată dintr-o mişcare giroscopică în jurul poziţiei medii a acesteia; mică oscilaţie periodică a axei de rotaţie a Pământului în jurul poziţiei medii a acestuia. 2. Mişcare de rotire executată de extremităţile unei tije, ale unei rădăcini, ale unei frunze în timpul creşterii. NUTRI, nutresc vb. IV (lat. nutrire) A (se) hrăni; (fig.) a întreţine, a cultiva sentimente, idei etc. NUTRIE, nutrii s.f. (fr. nutria, germ. Nutricî) Mamifer acvatic rozător, cu blană preţioasă, de culoare maron, neagră, cenuşie-brună; blana acestui mamifer. NUTRITIV, -Ă, nutritivi, -e adj. (fr. nutritif lat. nu-tritivus) 1. Care hrăneşte; bogat în elemente hrănitoare. 2. Referitor la nutriţie, de nutriţie. NUTRIŢIE, nutriţii s.f (fr. nutrit ion, lat. nutri tio) Ansamblul funcţiilor organismului care asigură digestia şi asimilarea alimentelor; hrană. NUTRIŢIONIST, -Ă, nutriţionişti, -ste s.m. şi f. (fr. nutritionniste) Medic specializat în nutriţie şi în bolile conexe. NUVELĂ, nuvele s.f. (fr. noitvelle) Compoziţie literară în proză de dimensiuni mai reduse decât romanul. NUVELIST, -Ă, nuvelişti, -ste s.m. şi f. (fr. nouvel-liste) Autor de nuvele. o OAZĂ, oaze s.f. (germ. Oase, it. oasi, fr. oasis) 1. Insulă de verdeaţă într-un deşert; Ioc care oferă odihnă fizică şi psihică. 2. (Fig.) Loc, situaţie calma, liniştită, într-un mediu agitat. OBCONIC, -Ă, obconici, -ce adj. (germ. obkonisch) Care are formă de con cu baza în sus. OBEDIENT, -Ă, obedienţi, -te adj. (lat. oboediens, -ntis, it. obbediente) Ascultător, docil. OBEDIENŢĂ, obedienţe s.f. (fr. obedience, lat. oboe-dientia) Supunere, ascultare; dependenţă. OBELĂ, obeîe s.f. (fr. obele) Semn folosit pentru a marca un pasaj îndoielnic sau interpolat, pe manuscrisele vechi. OBELISC, obeliscuri s.n. (fr. obelisque) Monument dintr-un singur bloc de piatră, în formă de stâlp ascuţit la vârf. OBER, oberi s.m. (germ. Ober) (înv.) Chelner-şef. OBEREC, oberecuri s.n. (pol. oberek) Dans popular polonez, cu ritm vioi; melodie după care se execută acest dans. OBERLIHT, oberlihturi s.n. (germ. Oberlicht) Partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi, cu deschidere separată. OBEZ, -Ă, obezi, -e adj., s.m. şi f. (fr. obese) (Persoană) care suferă de obezitate; (om) foarte gras. OBEZITĂTE s.f. (fr. obesite) Exces patologic de grăsime, de greutate corporală. OBIECT, obiecte s.n. (lat. obiectum, germ. Objekt, fr. objet) 1. Lucru care poate fi perceput de simţuri; lucru oarecare. 2. Ceea ce preocupă spiritul, mintea. 3. Scop. 4. Lucru solid, considerat un tot făcut, prelucrat şi destinat unei anumite întrebuinţări. 5. Ceea ce formează materia unei discipline; disciplină, materie de studiu. 6. La obiect = exact la tema despre care este vorba. Fără obiect = fară motivaţie, fară fundament. (Gram.) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. OBIECTĂ, obiectez vb. 1 (de la obiecţie, cf fr. ob-jecter) A protesta sau a afirma ceva contrar celor susţinute de cineva; a contesta (2), a (se) opune. OBIECTIV, -Ă, obiectivi, -e (fr. objectif lat. obiec-tivus) 1. Adj. Care există în afara spiritului şi carc poate fî perceput de simţuri; obiectual (1). 2. Adj. Care redă realitatea în mod imparţial, nepărtinitor; denotativ. 3. S.n. Sistem optic alcătuit din una sau mai multe lentile, dintr-un aparat de fotografiat, microscop etc. 4. S.n. Ţintă. 5. S.n. Scop, mobil (3). 6. S.n. Loc atractiv sau care prezintă un interes anume. OBIECTIVĂ, obiectivez vb. I (fr. objectiver) 1. A raporta la o realitate exterioară. 2. A realiza, a defini un lucru, dându-i o formă concretă. OBIECTIVISM s.n. {obiectiv + -ism, cf. gemi. Objektivismus, rus. obiektivizm) Atitudine dc ne-implicare într-o acţiune; nepărtinire. OBIECTIVITĂTE s.f. (fr. objectivitâ) L Calitatea cuiva care are o judecată obiectivă, care nu ţine seama de preferinţele personale; imparţialitate. 2. Ceea ce este conform cu realitatea, cu dcscricrea exactă a unui lucru, a unui fenomen. OBIECTIVIZĂ, obiectivizez vb. I (obiectiv + -izo) A căpăta un caracter obiectiv. OBIECTUÂL, -Ă, obiectuali, -e adj. (de Ia obiect) 1. Care are trăsăturile unui obiect, independent dc reflectarea în conştiinţă; material (1), obiectiv (!)■ 2. Care aparţine lucrurilor, obiectelor. OBIECTUALITĂTE s.f. (obiectual + -itate) însuşirea a ceea ce e obiectual. 641 OBSERVA OBIECŢIE, obiecţii s.f. (fr. objection) Ceea ce se opune unei propuneri, unei teze; observaţie (3). OBLIC, -Ă, oblici, -ce (lat. obliquus, fr. oblique) 1. Adj. înclinat în raport cu o perpendiculară sau cu un plan. 2. Adj. (Despre ochi) Cu ambele colţuri exterioare ridicate spre tâmple. 3. S.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul intersectat. OBLICITÂTE s.f. (fr. oblicite) însuşirea de a fi oblic; poziţie oblică. OBLIGA, oblig vb. I (lat. obligare, fr. obliger) 1. A cere să facă, să accepte etc. ceva în mod categoric, forţat; a constrânge, a sili, a impune (1). 2. A se angaja cu scopul de a îndeplini ceva. 3. A (se) îndatora. OBLIGATIVITATE s.f. (de la obliga) Caracterul a ceea ce este obligatoriu. OBLIGATORIU, -IE, obligatorii adj. (lat. obligato-rius, fr. obligatoire) 1. Care trebuie făcut, îndeplinit; impus, imperios. 2. Indispensabil. OBLIGAŢIE/OBLIGAŢIUNE, obligaţii/obligaţiuni s.f. (fr. obligation, lat. obligatio, -onis) 1. Ceea ce i se impune cuiva sau îşi impune cineva să facă într-o anumită situaţie: datorie, servitute (2), sarcină. 2. (în forma obligaţiune) Hârtie de valoare. OBLIGAŢIUNE s.f. v. obligaţie (2). OBLITERA, obliterez vb. I (fr. obliterer, lat. obliterare) 1. A se şterge, a se uza puţin câte puţin. 2. A ştampila o marcă poştală, anulând-o. 3. A (se) astupa. OBLITERANT, -Ă, obliteranţi, -te adj. (fr. obliteram) Care obliterează. OBLITERAŢIE, obliteraţii s.f. (fr. obliteration, lat. obliteratio) 1. Anulare a unei mărci poştale prin aplicarea unei ştampile. 2. Obstrucţie a unui canal, a unui orificiu, a unui vas de sânge. OBLOMOVISM s.n. (n.pr. Oblomov + -ism) Atitudine de apatie, de lipsă de activitate, de incapacitate de a face un efort. OBLONG, -Ă, oblongi, -ge adj. (fr. oblong, lat. oblongus) Care este mai lung decât lat; lunguieţ, alungit. OBNUBILA, obnubilez vb. I (fr. obnubiler, lat. obnubilare) (Despre vedere, memorie) A se întuneca, a se umbri, a slăbi. OBNUBILÂŢIE, obnubilaţii s.f. (fr. obnubilation) Pierdere a vederii, a memoriei ca urmare a unei boli. OBOI, oboaie s.n. (it. oboe, germ. Oboe) Instrument muzical de suflat din lemn, în formă de tub, cu găuri şi clape. OBOIST, -Ă, oboişti, -ste s.m. şi f. (fr. hauboiste, germ. Hoboist) Persoană care cântă la oboi. OBOL, (1) oboluri, (2) oboli (fr. obole, lat. obolus) l.S.n. Contribuţie modestă, mai ales bănească. 2. S.m. Veche unitate monetară în Grecia, care valora a şasea parte dintr-o drahmă. OBOVAL, -A, obovali, -e adj. (fr. obovale, germ. obovaf) în formă de ou; obovat. OBOVĂT, -Ă, obovaţi, -te adj. (fr. obove) (Despre frunze, petale, sepale etc.) Care are capătul mai îngust spre peţiol; oboval. OBSCEN, -Ă, obsceni, -e adj. (fr. obscene, lat. ob-scenus) Care atentează Ia pudoare; neruşinat, trivial, indecent, lasciv (2), lubric. OBSCENITATE, obscenităţi s.f. (fr. obscenite, lat. obscenitas, -atis) Caracterul a ceea ce este obscen, indecent, lubric, lasciv (2), pornografic; cuvânt, act obscen. OBSCUR, -Ă, obscuri, -e adj. (fr. obscur) 1. întunecos, sumbru (1), tenebros (1). 2. Fără strălucire; mediocru (2). 3. De neînţeles, incomprehensibil, ininteligibil, ermetic (2), ezoteric; ascuns. OBSCURANTISM s.n. (fr. obscurantisme) Atitudine ostilă faţă de progres; stare de înapoiere culturală. OBSCURANTIST, -Ă, obscurantişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. obscurantiste) (Adept) al obscurantismului. OBSCURITATE, obscurităţi s.f. (fr. obscurite, lat. obscuri tas, -atis) 1. întuneric. 2. Lipsă de claritate, de înţelegere a ceva. 3. Starea, situaţia unei persoane obscure, fară renume; mediocritate. OBSECRAŢIE, obsecraţii s.f. (fr. obsâcration, lat. ob-secratio) Figură retorică prin care oratorul invocă sprijinul divinităţii sau al unei persoane. OBSECVENT, -Ă, obsecvenţi, -te adj. (fr. obsequent) (Despre văi) Care are o direcţie de curgere contrară celei de înclinare a stratclor. OBSECVIOS, -OÂSĂ, obsecvioşi, -oase adj. (fr. ob-sequieux, lat. obsequiosus) (Livr.) Care este exagerat de respectuos, de atent. OBSECVIOZITÂTE s.f. (fr. obsequiosite, lat. ob-sequiositas, -atis) (Livr.) Caracterul unei persoane obsecvioase; servilism (1), slugărnicie. OBSEDÂ, obsedez vb. I (fr. obseder) (Despre idei, sentimente etc.) A preocupa permanent pe cineva; a tiraniza, a persecuta (2). OBSEDÂNT, -Ă, obsedanţi, -te adj. (fr. obsedant) Care obsedează, care devine inoportun. OBSERVĂ, obsen* vb. I (fr. obsen>er, lat. obsen’are). LA studia cu atenţie, a examina (1), a supraveghea; a spiona. 2. A sesiza (1), a remarca (1), a distinge (3). OBSERVATOR1 642 OBSERVATOR1, observatoare s.n. (lat. observato-rium, fr. observatoire, germ. Observatoriiim) 1. Instituţie creată pentru observarea fenomenelor astronomice, meteorologice, vulcanologice. 2. Loc din care se pot observa anumite fenomene. OBSERVATOR2, -OÂRE, observatori, -oare (fr. observateur, lat. observator) 1. S.m. şi f. Persoană care asistă la ceva ca spectator; persoană cu spirit de observaţie. 2. S.m. şi f. Persoană oficială care asistă la o dezbatere, la întrunirea unei comisii etc., fară drept de a interveni sau de a vota. 3. S.m. şi f. Persoană carc asistă la desfăşurarea unui eveniment despre care trebuie să relateze. 4. Adj. Care observă, scrutează; perspicace. OBSERVÂŢIE, observaţii s.f (germ. Observation, fr. observation, lat. observatio) 1. Acţiunea de a privi cu atenţie în jur, pentru a studia, a supraveghea, a trage concluzii; cercetare, studiu (3); supraveghere. 2. Constatare, remarcă, comentariu (2). 3. Obiecţie, critică; mustrare, moniţiune, ceartă. OBSESIE, obsesii s.f (fr. obsession) 1. Tulburare mintală care se manifestă prin manii, idei fixe, frică. 2. Ceea ce obsedează pe cineva; preocupare chinuitoare, neîncetată; idee (4). OBSESIONÂL, -Ă, obsesionali, -e adj. (fr. obses-sionnef) Obsesiv. OBSESIV, -Ă, obsesivi, -e adj. (fr. obsessif) Care se referă Ia obsesie, de obsesie; obsesional. OBSIDIÂN, obsidiane s.n. (fr. obsidienne, lat. obsi-diana [petra]) Rocă vulcanică de culoare închisă, foarte casantă. OBSTÂCOL, obstacole s.n. (lat. obstaculurn, fr. ob-stacle) 1. Piedică, frână, impediment; barieră (1); dificultate (2). 2. Ceea ce rezistă unei forţe. 3. (La pl.) Amenajări făcute pe o pistă peste care trebuie să treacă sau să sară un sportiv, într-o anumită probă. OBSTETRIC, -Ă, obstetrici, -ce (fr. obstetrique) 1. S.f. Disciplină medicală care se ocupă de fiziologia sarcinii şi de naştere. 2. Adj. Care aparţine obstetricii (1), referitor Ia obstetrică, de obstetrică. OBSTETRICIÂN, -Ă, obstetricieni, -e s.m. şi f. (fr. obstetricien) Medic specializat în obstetrică. OBSTINÂ, obstinez vb. I (fr. obstiner) A persevera, a se încăpăţâna, perseverare. OBŞTINÂŢIE, obstinaţii s.f. (lat. obstinatio, fr. ob-stination) încăpăţânare. OBSTRUÂ, obstinez vb. I (fr. obstmer) A bloca, a astupa cu un obstacol un vas de sânge, un canal etc. OBSTRUÂNT, -Ă, obstruanţi, -te adj. (obstnia + ~[a]nt) Obstructiv. OBSTRUCTIV, -Ă, obstructivi, -e adj. (fr, obstruc-tij) Care produce o astupare, o obstrucţie a unui vas dc sânge, a unui canal; obstruant. OBSTRUCŢIE, obstrucţii s.f. (fr. obstmetiorj, lai. obstructio) 1. Astupare, gâtuire a unui vas sangvin, a unui canal, a unui duet; ocluzie (1). 2. Tactică a unui grup minoritar care, într-o adunare, prin diverse manevre, împiedică desfăşurarea lucrărilor. 3. Acţiune neloială de împiedicare a adversarului, în sporturile de echipă, în box. OBSTRUCŢIONÂ, obstrucţionez vb. I (obstnteţie + -oua) L A suferi o obstrucţie (1). 2. A facc obstnic-ţie (2). 3. (La fotbal, handbal ctc.) A împiedica atacantul advers să ajungă la minge, fară a juca. OBSTRUCŢIONISM s.n. (fr. obstmetionnisme) Atitudine specifică acelora care recurg sistematic la obstrucţie. OBSTRUCŢIONIST, -Ă, obstrucţionişti, -ste adj,, s.m. şi f. (fr. obstructiormiste) (Persoană) carc facc (permanent) obstrucţie. OBTURÂ, obturez vb. I (fr. obturer) A bloca (2), a astupa o deschizătură, un canal, un orificiu, un vas sangvin etc. OBTURATOR, -OÂRE, obturatori, -oare adj., s.n. (fr. obturateur) (Obiect) care obturează. OBTURÂŢIE, obturaţii s.f. (fr. obturation) Faptul de a obtura ceva; astupare, înfundare a unui canal, a unui orificiu, a unei cavităţi (dentare). OBTUZ, -Ă, obtuzi, -e adj. (fr. obtus) 1. Despre oameni) Redus (2), mărginit, opac, limitat. 2. Unghi obtuz = unghi mai mare de 90 de grade. OBTUZITÂTE, obtuzităţi s.f. (obtuz + -itate) Faptul de a fi obtuz (1); (fig.) mărginire, prostie, tâmpenie; (rar) obtuziune. OBTUZIUNE, obtuziuni s.f. (fr obtusion) (Rar) Obtuzitate. OBŢINE, obţin vb. III (fr. obtenir, lat. obţinere) A primi, a căpăta ceva; a procura (1); a realiza (4). OBUZ, obuze s.n. (fr. obus) Proiectil dc artilerie cu explozie reglabilă. OBUZIER, obuziere s.n. (fr. obusier) Tun scurt carc poate să efectueze un tir direct, vertical sau cu traiectorii curbe. ' OBVERSIUNE, obversiuni s.f. (fr. obversion) (Log.) Operaţie prin care o judecată afirmativă sc transformă într-o judecată negativă sau invers, sensul judecăţii rămânând acelaşi. OCARINĂ, ocarine s.f. (fr., it. ocarina) Mic instrument din teracotă sau din metal asemănător fluierului. 643 OCTAVĂ OCAZIE, ocazii s.f. (fr. occasion, lat. occasio) 1. Prilej, moment favorabil. 2. De ocazie = special pentru un eveniment; cumpărat sau vândut la întâmplare (şi avantajos). A da ocazie (sau ocazii) la... = a predispune Ia..., a oferi prilejul să... OCAZIONÂ, ocazionez vb. I (fr. occasionner) A da ocazie, a prilejui. OCAZIONĂL, -Ă, ocazionali, -e adj. (it. occasio-nale, fr. occasionnel) Care are loc cu ocazia unui eveniment; întâmplător, accidental. OCAZIONALISM s.n. (fr. occasionnalisme) Teorie filosofico-religioasă potrivit căreia circumstanţele nu sunt cauzele directe ale unui fapt, dar sunt necesare pentru ca o cauză să aibă efect. OCCIDENT s.n. (fr. occident, lat. occidens, -ntis) Vest, apus; spaţiul geografic, ţările din vestul Europei sau din America de Nord. OCCIDENTÂL, -Ă, occidentali, -e adj., s.m. şi f. (fr. occidental, lat. occidentalis, -e) (Persoană) din vestul Europei sau din America de Nord, care are caractcristici proprii zonei; apusean, vestic. OCCIDENTALIZĂ, occidentalizez vb. I (fr. occidentalis er) A da sau a căpăta caracter occidental. OCCIPITÂL, -Ă, occipitali, -e adj., s.n. (fr. occipital) (Os) situat în partea posteroinferioară a craniului. OCCIPUT, occiputuri s.n. (fr., lat. occiput) Partea posteroinferioară a craniului. OCEAN, oceane s.n. (ngr. okeanos, lat. oceanus, fr. ocean) întindere vastă de apă sărată, care acoperă cea mai mare parte a Pământului; întindere nemărginită. OCEÂNIC, -Ă, oceanici, -ce adj. (fr. oceanique, lat. oceanicus) Referitor la ocean, ca de ocean. OCEANIDĂ, oceanide s.f. (fr. oceanide) (în mitologia grcacă) Nimfa a mării. OCEANOGRĂF, -Ă, oceanografii, -e s.m. şi f. (fr. oceanographe) Specialist în oceanografie. OCEANOGRAFIE s.f. (fr. oceanographie) Studiul fizic, chimic şi biologic al apelor şi al fundului mărilor şi occanelor. OCEANOLOG, -Ă, oceanologi, -ge s.m. şi f. (fr. oceanologue) Specialist în oceanologie. OCEANOLOGIC, -Ă, oceanologici, -ce adj. (fr. oceanologique) Referitor la oceanologie, de ocea-nologic. OCEANOLOGIE s.f. (fr. oceanologie) Ansamblul disciplinelor ştiinţifice (fizică, chimie, biologie) şi tehnicile necesare (prospecţiuni, exploatări) studierii mărilor şi oceanelor. OCEL, oceli s.m. (fr. ocelle, lat. ocellus) Ochi simplu, Ia anumite artropode şi la viermi. OCELOT, oceloţi s.m. (fr. ocelot) Felină sălbatică din America Centrală şi din Brazilia, având blana gri cu pete negre, deosebit de apreciată. OCHEÂDĂ, ocheade s.f. (de la fr. oeillade) Privire scurtă (aruncată pe furiş), cu o anumită semnificaţie (complicitate, aprobare, tandreţe etc.); semn făcut cu ochiul. OCHEĂN, ocheane s.n. (cf. it. occhiale) Instrument optic folosit pentru a vedea într-un plan apropiat obiectele depărtate. OCLUZIE/OCLUZIUNE, ocluzii!ochtziuni s.f. (fr. occlusion) 1. (Med; în forma ocluzie) Astupare, închidere a unui orificiu, a unui canal; obstrucţie (1). 2. închidere completă a canalului fonator (prin apropierea buzelor, a limbii de palat), pentru întreruperea momentană a trecerii curentului de aer. OCLUZIUNE s.f. v. ocluzie. OCLUZIV, -Ă, ocluzivi, -e (fr. occlusive) 1. Adj. Care produce o ocluziune (2). 2. Adj., s.f. (Consoană) care se articulează prin ocluziune (2). OCRU s.n., adj. invar. (fr. ocre) (Argilă, vopsea) de culoare galbenă-cafenie sau galbcnă-roşiatică. OCT(O)- (fr. octo-) Element de compunere cu sensul „opt”, în cuvinte ca: octaedni, octogon, octopod. OCTACORD, -Ă, octacorzi, -de adj., s.n. (fr. octa-corde) (Liră) cu opt coarde. OCTAEDRIC, -Ă, octaedrici, -ce adj. (fr. octaedrique) Care are formă de octaedru. OCTAEDRU, octaedre s.n. (fr. octaedre) Poliedru cu opt feţe. OCTĂL adj. (fr. octal) 1. Care are ca bază numărul opt. 2. Sistem octal = sistem de numerotare care are ca bază numărul opt. OCTÂN, octani s.m. (fr. octane, germ. Oktan) Hidrocarbură din seria parafinelor, lichid inflamabil incolor, insolubil în apă, care se prezintă în mai multe forme izomere. OCTĂNIC, -Ă, octanici, -ce adj. (octan + -ic) Cifră octanică = cifră care indică rezistenţa la explozie a unui combustibil lichid. OCTĂNT, octante s.n. (fr. octani) 1. O optime de cerc. 2. Instrument care servea la observarea, de pe mare, a înălţimii astrelor. OCTÂVĂ, octave s.f. (fr. octave) 1. Interval între două sunete ale gamei, aflate la o distanţă de opt trepte. 2. Strofa alcătuită din opt versuri, primele şase cu rimă încrucişată, iar ultimele două cu rimă împerecheată. OCTAVIN 64 OCTAVIN, octavine s.n. (fr. octavin) Flaut mic care emite sunete cu o octavă mai sus decât flautul obişnuit. OCTET, octete s.n. (fr. octet, germ. Oktett) Formaţie muzicală compusă din opt instrumentişti; piesă muzicala scrisă pentru o astfel de formaţie. OCTOCORALIER, octocoralieri s.m. (fr. octoco-ralliaire) (La pl.) Subclasă de celenterate antozoa-re marine coloniale cu opt tentacule; (şi la sg.) ce-lenterat din această subclasă. OCTOFOR, octofori s.m. (lat. octophoros) (în Antichitatea romană) Bărbat care purta litiera. OCTOGENAR, -Ă, octogenari, -e adj., s.m. şi f. (fr. octogenaire) (Persoană) care a împlinit sau a depăşit vârsta de optzeci de ani. OCTOGON, octogoane s.n. (fr. octogone) Poligon cu opt laturi. OCTOGONĂL, -Ă, octogonali, -e adj. (fr. octogonal) (Despre poligoane) Care are opt laturi. OCTOPOD, -Ă, octopozi, -de (fr. octopode) L Adj. (Despre animale) Care are opt picioare sau opt tentacule. 2. S.n. (La pl.) Ordin de cefalopode cu opt tentacule în jurul capului; (şi la sg.) cefalopod din acest ordin (caracatiţa, argonautul). OCTUPLU, -Ă, octupli, -e (fr. octupîe) L Adj. De opt ori mai mare. 2. S.n. Număr de opt fiinţe, de opt unităţi. OCULAR, -Ă, oculari, -e (fr. oculaire) 1. Adj. Al ochiului, de ochi. 2. Adj. Martor ocular = martor care a văzut cu propriii ochi un anume fapt. 3. S.n. Sistem optic al unei lunete, al unui microscop etc., montat în partea în care se află ochiul observatorului. OCULIST, -Ă, oculişti, -ste s.m. şi f. (fr. oculiste) (Med.) Oftalmolog. OCULT, -Ă, oculţi, -te adj. (fr. occulte) 1. Ascuns, enigmatic, misterios (I), cabalistic (2); ocultistic (1). 2. Ştiinţe oculte = doctrine şi practici care se referă la fapte ce depăşesc explicaţiile raţionale, bazate, în general, pe credinţa în corespondenţele între lucruri, şi care au adesea un caracter ezoteric (astrologia, alchimia, magia, necromanţia). OCULTA, ocultez vb. I (fr. occulter) 1. A trece sub tăcere, a ascunde. 2. A suferi o ocultaţie (2). 3. A face invizibil un semnal luminos într-un anumit loc. 4. A face în aşa fel, încât o regiune să nu poată recepţiona o emisiune televizată. OCULTAŢIE, ocultaţii s.f. (fr. occultation) L Acţiunea de a ascunde ceva; disimulare, 2. Dispariţie momentană a unui astru în spatele altui astru, care pare mai mare. OCULTISM s.n. (fr. occultisme) Studiul şi practic ştiinţelor oculte. OCULTIST, -Ă, ocultişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. oc cultiste) (Practicant) al ocultismului. OCULTISTIC, -Ă, ocultistici, -ce (ocultist + -ic 1. Adj. Ocult (1). 2. S.f. Ocultism. OCULUS s.n. (fr. ocuhts) Mică deschidere (aproape circulară. OCUPA, ocup vb. I (lat. occupare, fr. occuper) 1. A umple un spaţiu, un timp; a locui; a popula; a lua în stăpânire; a subjuga (1). 2. A deţine o funcţic, 3. A se consacra unui anumit domeniu; a se îngriji de cineva sau de ceva. OCUPANT, -Ă, ocupanţi, -te s.m. şi f., adj. (fr. oc-cupant) (Persoană, stat) care ocupă un loc, o ţara străină; (persoană) care ocupă (temporar) ceva. OCUPAŢIE, ocupaţii s.f. (fr. occupation, lat. occu-patio) 1. Luare în stăpânire, cucerire (temporară). 2. Activitate, îndeletnicire, afacere care ocupă pc cineva; carieră2, profesie (1), slujbă; business (2). OCUPAŢIONÂL, -Ă, ocupaţionali, -e adj. (engl. occupational, fr. occupationnel) Care urmăreşte antrenarea în ocupaţii (casnice), care se referă la o ocupaţie, care este generat de o ocupaţie. OCURENT, -Ă, ocurenţi, -te adj. (fr. occurrent) 1. Care survine, care se întâmplă la un moment dat. 2. (Lingv.) Care se întâlneşte într-un text. OCURENŢĂ, ocurenţe s.f. (fr. occurrence) 1. împrejurare, circumstanţă (1). 2. Prezenţă a unei unităţi lingvistice (fonologice, gramaticale sau lexicale) într-un text; unitate. ODALISCĂ, odalisce s.f. (fr. odalisque) Sclavă în serviciul haremului unui sultan; femeie dintr-un harem, cadână. 6dă, ode s.f. (fr. ode) Poem liric care elogiază o personalitate, fapte eroice etc.; compoziţie muzicala cu un astfel de caracter. ODEON, odeoane s.n. (fr. odeon) Edificiu destinat audiţiilor muzicale, manifestărilor culturale, în Antichitate. ODIOS, -OĂSĂ, odioşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr odieux) (Persoană) care inspiră ură, indignare; (om) detestat, execrabil (2). ODISEE s.f. (fr. odyssee) Călătorie cu peripeţii; succesiune de întâmplări neprevăzute (pe parcursul unei călătorii). ODOGRĂF, odografe s.n. (fr. odographe) Traseul unui drum. ODOGRAFIE, odografli s.f. (fr. odographie) Descriere a drumurilor dintr-o anumită regiune. 645 OFICINĂ ODOMETRU, odometre s.n. (fr. odometre) Instrument folosit pentru măsurarea unui traseu parcurs de un vehicul sau de un pieton. ODONÂT, odonate s.n. (fr. odonate) (La pl.) Ordin de insecte călătoare care au ochi mari şi aripi lungi, transversale (libelula etc.); (şi la sg.) insectă din acest ordin. ODONTALGIE, odontalgii s.f. (fr. odontalgie) Durere de dinţi. ODONTOBLÂST, odontoblaste s.n. (fr. odonto-blasîe) Fiecare dintre celulele conjunctive care intră în componenţa pulpei dentare. ODONTOCIE, odontocii s.f. (fr. odontocie) Proces de decalcifiere a dinţilor. ODONTOLIT, odontolite s.n. (fr. odontolithe) Tar-tru dentar. ODONTOLOG, -Ă, odontologi, -ge s.m. şi f. (fr. odontoîogue) Specialist în odontologie. ODONTOLOGIE s.f. (fr. odontologie) Studiul dinţilor, al bolilor şi al tratamentelor dentare. ODONTOMETRU, odontometre s.n. (fr. odontome-tre) Mică riglă gradată cu ajutorul căreia se măsoară numărul şi caracteristicile dantelurii unui timbru poştal. ODONTOSTOMATOLOGIE s.f. (fr. odontostoma-tologie) Chirurgie dentară. ODONTOTEHNICĂ s.f. (fr. odontoteclmie) Tehnică dentară. ODORÂNT, -Ă, odoranţi, -te adj. (fr. odorant) Care emană un miros plăcut, parfumat; odorifer, odori-ferant. ODORIFER, -Ă, odoriferi, -e adj. (it. odorifero) Odorant, odoriferant. ODORIFERĂNT, -Ă, odoriferanţi, -te adj. (fr. odoriferant) Odorant, odorifer. ODORIFIC, -Ă, odorifici, -ce adj. (fr. odorifique) Mirositor. ODORIZĂ, odorizez vb. I (de la odorizant) A amesteca un gaz combustibil inodor cu un odorizant. ODORIZĂNT, odorizante s.n. (fr. odorisant) Substanţă cu miros puternic, care se adaugă la gazele combustibile pentru a semnala scurgerile accidentale ale accstora. OENOCHOE s.n. (pr. enocoâ; fr. enochoe) Vas grecesc din metal, ceramică sau sticlă, în formă de ulcior cu o singură toartă, de mici dimensiuni. OENOLOG s.m. v. enolog. OENOLOGIE s.f. v. enologie. OFENSĂ, ofensez vb. I (fr. ojfenser) A insulta, a leza (1), a vexa, a jigni; a se supăra; a ultragia. OFENSĂ, ofense s.f. (fr. offense) Cuvânt, atitudine care jigneşte; insultă, invectivă, ultraj. OFENSIV, -Ă, ofensivi, -e adj. (fr. offensif) Care atacă sau serveşte atacului; agresiv. OFENSIVĂ, ofensive s.f. (fr. offensive, germ. Offen-sive) Faptul de a ataca; acţiune concertată pentru înfrângerea unor dificultăţi, pentru cucerirea unor obiective etc. OFERI, ofer vb. IV (lat. offerre, it. offerire, fr. ojfrir) 1. A da în dar; a pune la dispoziţie; a dedica (1). 2. A aduce o marfa pentru vânzare. 3. A propune un preţ pentru o marfa. 4, A se pune la dispoziţia cuiva; a se propune (2). 5. (Fig.) A înfăţişă, a arăta, a prezenta (1). OFERTĂ, ofertez vb. I (din ofertă) (Rar) A face o ofertă. OFERTĂNT, -Ă, ofertanţi, -te adj., s.m. şi f. (oferta + -ant) (Persoană) care face o ofertă. OFERTĂ, oferte s.f. (fr. ojferte, germ. Offert) 1. Propunere (scrisă) de vânzare sau de cumpărare a unei mărfi, de angajare într-o slujbă, de participare la ceva etc. 2. Totalitatea mărfurilor oferite pe piaţă, la un moment dat. OFF adj. invar., s.n. (engl. off) (Voce, sunet) a cărui sursă nu este vizibilă pe scenă, pe ecran. OFF-LINE/OFFLINE loc. adv. (pr. oflâin; engl. off-line) Neconectat direct la calculator. OFICIĂ, oficiez vb. I (fr. officier) 1. A ţine o slujbă religioasă. 2. A celebra (1), a sărbători. OFICIÂL, -Ă, oficiali, -e (lat. officialis, -dimetrie) Ansamblul metodelor de dozare volumetrică a unor compuşi, bazate pe folosirea, ca reactivi, a soluţiilor dc oxidanţi. OXIDRiL, oxidrili s.m. (fr. oxhydiyle) Radical mo-novalcnt format dintr-un atom de hidrogen şi unul de oxigen; hidroxil. OXIGEN s.n. (lat. oxygenium, fr. oxygene, it. ossige-no) Gaz incolor şi inodor, indispensabil în proccsul respiraţiei şi al arderii. OXIGENÂ, oxigenez vb. I (fr. oxygencr) I. A sc combina cu oxigenul. 2. A(-şi) decolora părul. OXIGENÂT, -Ă, oxigenaţi, -te adj. (de la oxigena) 1. Care conţine oxigen. 2. (Despre păr) Dccolorat spre blond cu apă oxigenată. 3. Apa oxigenată = lichid incolor preparat din perhidrol şi apă, cu proprietăţi decolorante şi dezinfectante. OXIHEMOGLOBINĂ, oxihemoglobine s.f. (fr. oxy-hemoglobine) Combinaţie instabilă de hemoglobină şi oxigen care colorează în roşu-intens sângele arterial. OXILIT, oxiliţi s.m. (fr. oxylithe) Peroxid de sodiu care, în prezenţa apei, degajă oxigen. OXIMORON, oximoroane s.n. (fr. oxymoron) Figură de stil care asociază, în mod paradoxal, doi termeni contradictorii pentru a exprima o ironie, o aluzie subtilă etc. OXITON, -Ă, oxitoni, ~e adj., s.n. (fr. oxytone) (Cuvânt) care are accentul pe ultima silabă. OXIUR, oxiuri s.m. (fr. oxyure) Vierme parazit carc trăieşte în intestinul oamenilor, al animalelor sau pe plante. OXIURIÂZĂ, oxiuriaze s.f. (germ. Oxyuriasis) Boală parazitară cauzată de oxiuri. OZALID s.n. (fr. ozalid) Hârtie fotosensibilă folosită la reproducerea heliografică a desenelor dc pc hârtia de calc. OZENĂ, ozene s.f. (fr. ozene) Rinită cronică manifestată prin atrofierea mucoasei nazale şi a simţului mirosului. OZN, ozn-uri s.n. (citit ozene; ofbiect] z[burător] n[c-identificat]) Nume dat unor fenomene neidcntifica-te, considerate nave spaţiale; farfurii zburătoare. OZOCHERITĂ, ozocherite s.f. (fr. ozokerite) Hidrocarbură naturală asemănătoare cerii de albine; parafină naturală. OZON s.n. (fr. ozone) Gaz atmosferic albăstrui, compus din trei atomi de oxigen. 663 OZONOTERAPIE OZONA, ozonez vb. I (fr. ozoner) A ozoniza (1). OZONIZÂ, ozonizez vb. I (fr. ozoniser) 1. A transforma oxigenul în ozon; a ozona. 2. A steriliza un mediu cu ajutonil ozonului. OZOMZOR, ozonizocire s.n. (fr. ozoniseur) Aparat folosit pentru producerea ozonului necesar clima-tizării. OZONOMETRU, ozofiometiv s.n. (fr. ozonometiv) Aparat de măsurare a cantităţii de ozon din atmosferă. OZONOSFERĂ s.f. (fr. ozonosphere) Strat atmosferic bogat în ozon. OZONOTERAPIE, ozonotercipii s.f. (fr. ozonothe-rapie) Folosirea unui amestec de ozon şi oxigen în scop terapeutic. p PACEM AKER, pacemakere s.n. (pr. peismeikăr,; engl. pace-maker, fr. pacemoker) Stimulator cardiac. PACFONG s.n. (germ. Pakfong, fr. pac/ung) Aliaj de cupru, nichel şi zinc care are aspect de argint. PACHÂNGA s.f. (pr. paciânga; sp.pachanga) Dans de origine cubaneză, asemănător cha-cha-cha-ului; melodie după care se execută acest dans. PACHEBOT, pacheboturi s.n. (fr. paquebot) Navă rapidă care transportă pasageri şi colete poştale. PACHER, pachere s.n. (germ. Packer, rus. paker) Dispozitiv folosit pentru închiderea etanşă a spaţiilor inelare dintre pereţii găurii de sondă şi diferitele elemente tubulare introduse în aceasta. PACHET, pachete s.n. (fr. paquet, germ. Paket) 1. Grup de obiecte legate sau învelite; obiect astfel învelit. 2. Grup (1), ansamblu (2). 3. Pachet de acţiuni = număr de acţiuni emise de o anumită societate, aflate în posesia unui acţionar. A trimite pe cineva pachet = a trimite pe cineva în mod forţat undeva. PACIENT, -Ă, pacienţi, -te (lat. paciens, -tem, fr. patient, germ. Patient) 1. S.m. şi f. Persoană aflată în tratamentul unui medic. 2. Adj. Răbdător, calm. PACIENŢĂ s.f. (lat. patientia, fr. patience, it. pa-cienza) Răbdare; îngăduinţă. PACIFIC, -A,pacifici, -ce adj. (lat.pacificus, fr. paci-fique) (Rar) Care tinde spre pace; care se petrece în linişte, în pace. PACIFICA, pacific vb. I (fr. pacifier) A restabili pacea, calmul, liniştea. PACIFICATOR, -OÂRE, pacificatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. pacificateur, it. pacificatore) (Persoană) care aplanează conflicte, care restabileşte pacea. PACIFISM s.n. (fr. pacifisme) Curent politic ai cărei partizani luptă împotriva oricărei forme de război. PACIFIST, -Ă, pacifişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. pacifiste) (Partizan) al pacifismului. PACIULI s.n. (fr. patchouii) Plantă erbacee asemănătoare mentei, originară din Orient, din frunzele căreia se extrage parfumul cu acelaşi nume. PACK, packuri s.n. (pr.pec\ engl.pack) 1. Fragment dintr-o banchiză carc pluteşte pe apă, dus dc curcnţi. 2. Ansamblul înaintaşilor dintr-o echipă de rugbi. PACT, pacte s.n. (fr. pacte, lat.pactum) Convenţie (1), acord (1), înţelegere, antantă. PACTIZÂ, pactizez vb. I (fr. pactiser) A face un pact cu cineva (trădând interesele propriei comunităţi, grupări etc.). PADELĂ, padele s.f. (germ. Paddel) Vâslă pentru caiac (1). PADOC, padocuri s.n. (fr., engl. paddok) 1, Loc intr-o păşune rezervat animalelor domestice; teren amenajat (mai ales în apropierea grajdurilor) pentru mişcarea animalelor domestice. 2. Pistă circulară unde sunt plimbaţi caii înainte de curse. PÂDRE s.m. (it., sp. padre) (Termen de adresare, la creştinii catolici) Părinte. PAELLA s.f. (pr. paelia; fr., sp. paella) Fel dc mâncare spaniol pe bază de orez şi şofran, cu garnitură de came friptă, peşte, crustacee etc. PAGÂIE, pagaie s.f. (it. pagaia, fr. pagaie) Vâslă scurtă cu o singură pală mare, care se manevrează fară a fi sprijinită într-un punct fix. PAGER, pagere s.n. (pr. peiger, engl. pager) Aparat mobil care recepţionează mesaje scrise dc la distanţa. PAGINÂ, paginez vb. I {pagină + -a, cf. fr.pagmcr) 1. A numerota paginile unui manuscris, ale unei cărţi etc. 2. A aşeza în pagină materialul cules în şpalturi; a fixa locul fiecărui text într-o pagina dc carte sau de ziar care merge la tipar. 665 PALĂ PAGINATOR, “OĂRE, paginatori, -oare s.m. şi f. (pagina + -tor) Persoană dintr-o editură, tipografie carc se ocupă cu paginaţia. PAGINAŢIE, paginaţii s.f. (fr. pagination) Aranjare în pagină a unui text; numerotare a paginilor. PÂGINĂ,pagini s.f. (ht pagina, germ. Pagina) 1. Faţă a unei foi de hârtie dintr-o lucrare tipărită, dintr-un caict etc.; cuprinsul acestei feţe. 2. (Fig.) Moment (2), eveniment (1), fapt important. 3. A pune în pagină= a pagina un material tipografic. PAGING s.n. (pr. peiging; engl. paging) Sistem de comunicare la distanţă, realizat cu ajutorul pagerului. PAGODĂ,pagode s.f. (fr.pagode) Templu, capelă piramidala, în Extremul Orient. PAGUR, pagttri s.m. (fr. pagura) (La pl.) Gen de crustacee decapode marine, foarte răspândite pe coastele Europei occidentale, care îşi protejează abdomenul moale cu ajutorul cochiliei goale a unui gasteropod; (şi la sg.) crustaceu din acest gen. PAHIDERM, pahidenne s.n. (lat. pachyderma, fr. pa-chyderme) Nume generic dat mai multor mamifere cu pielea groasă şi cu picioarele terminate prin copite (hipopotam, elefant, porc etc.); (fig.) persoană lipsită de bun-simţ. PAHLAVI s.f. (fr. pahlavi) Limba iraniană veche, care a stat la baza civilizaţiei mazdeene. PAHIMEN1NGE s.n. (fr. pachymeninge) (Anat.) Dura mater. PAHIMENINGITĂ, pahimeningite s.f. (fr. pachy-meningite) Inflamaţie cronică a pahimeningelui. PAIAŢĂ, paiaţe s.f. (fr. paillasse, germ. Paiazze, rus. poiaţ) 1. Clovn, măscărici; păpuşă îmbrăcată ca un clovn. 2. (Fig.) Persoană lipsită de personalitate, neserioasă, ridicolă. PAIDEIA s.f. (ngr.'paideia, germ. Paideia) Educare a spiritului prin filosofie şi prin ştiinţă, în Grecia antică. PAIET, paiete s.n. (fr. pailiet) (Mar.) împletitură din frânghii, destinată protejării obiectelor de frecare şi astupării găurilor mici produse în bordajul unei nave. PAIETĂ , paiete s.f. (fr. paillette) Mic disc ornamental metalic, dc sticlă etc. care se coase pe haine. PAIR, pairi s.m. (pr. per; fr. pair) 1. Titlu purtat de marii vasali ai regilor Franţei şi ai Angliei. 2. Membru al Camerei Lorzilor, în Anglia. PAJ,pq/7 s.m. (fr. page) 1. Tânăr nobil aflat în serviciul unui prinţ, al unui senior, pentru a se deprinde cu armele, cu manierele de la curte, în Evul Mediu vest-european; copil de casă. 2. Pieptănătură cu vârfurile părului răsucite pe partea dinăuntru sub formă de rulou. PAL, -Ă,pali, -e adj. (fr.păle) 1. Decolorat, deschis; palid (1, 2), delicat (2). 2. Slab, fară strălucire. PALADIN,paladini s.m. (fr.paladin) Senior din suita unor regi; cavaler rătăcitor; (fig.) om curajos, galant. PALĂDIU1 s.n. (fr. palladium) Element chimic din familia platinei, metal alb, ductil şi dur, folosit ca înlocuitor al platinei. PALĂDIU2, paladii s.n. (lat., fr. palladium) 1. Statuie a zeiţei Pallas Atena, considerată protectoarea cetăţilor. 2. (Fig.) Ocrotire, apărare. PALAFITĂ, palafite s.f. (fr. palafitte) Locuinţă lacustră preistorică. PALÂN, palane s.n. (fr. palan) Macara cu scripeţi situaţi pe două sau mai multe axe, una dintre acestea fiind fixă, care serveşte la ridicarea unor greutăţi mari. PALANCHIN,/7fl/f7/ic/;//ies.n. (fr. palanquin) 1. Lectică, litieră (1), în Orient. 2. Ţesătură dc mătase asemănătoare caşmirului. PALĂT s.n. (lat. palatum, it. palato) Partea superioară a cavităţii bucale, la vertebrate; cerul gurii. PALATĂL, -Ă, palatali, -e (fr. palataî) 1. Adj. Care se referă la palat, de palat. 2. Adj., s.f. (Sunet) care se pronunţă prin atingerea sau prin apropierea limbii de cerul gurii; palatin2 (1). PALATALIZÂ, palatalizez vb. I (fr. palataliser) A (se) transforma în consoană palatală (2). PALATALIZÂRE, palatalizări s.f. (de Ia palatali-za) (Fon.) Faptul de a (se) palatiza; modificare fonetică prin care o consoană devine palatală. PALATIN1, -Ă, palatini, -e (lat. palatinus, fr. palatin) 1. S.m. Titlu dat unui demnitar medieval important care îndeplinea anumite funcţii la o curte regală sau seniorială; guvernatorul unei provincii. 2. Adj. AI palatinului1 (1) sau al palatinatului. PALATIN2, -Ă, palatini, -e adj. (fr. palatin) 1. Referitor la cerul gurii; palatal. 2. Boltă palatină = cerul gurii. PALATINÂT, palatinate s.n. (fr. palatinat) Demnitatea de palatin1 (1); provincie guvernată de un palatin1 (1). PALATOGRĂMĂ, palatograme s.f. (fr. palato-gramme) (Fon.) Reprezentare grafică a suprafeţei palatului care este atinsă de limbă, în timpul emiterii unui sunet. PÂLĂ,pale s.f. (fr. pale) Fiecare dintre braţele unei elice de avion, de vapor, de ventilator etc. PALEAL 666 PALEĂL, -Â,paleali, -e adj. (fr.palleal) Referitor la palium, de palium. PALEANTROP, palcantropi s.m. (dc Ia lat. Palae-oanthropus = nume ştiinţific) Om fosil din plcisto-ccnul mijlociu. PALEE, palce s.f. (fr. palee) Element dc susţinere (constituit dintr-un şir dc pari înfipţi în pământ) a unui pod de lemn cu mai multe deschideri. PALEO- (fr. paleo-) Element de compunere cu sensul dc „vechi”, în cuvinte ca: paleoslav, paleolitic. PALEOANTROPOLOG, -Ă, paleoantropologi, -ge s.m. şi f. (fr. paleoanthropologue) Specialist în pa-Icoantropologie. PALEOANTROPOLOGIE s.f. (fr. paleoanthropo-logie) Parte a antropologiei care studiază omul preistoric, fosil. PALEOARHEOLOGIE s.f. (fr. paleoarcheologie) Arheologie a preistoriei. PALEOBOTĂNIC, -Ă, paleobotanici, -ce (fr. pale-obotanique) 1. S.f. Paleontologie vegetală; paleontologie. 2. Adj. Referitor Ia paleobotanică (1), de paleobotanică. PALEOBOTANIST, -Ă, paleobotanişti, -ste s.m. şi f. (fr. paleobotaniste) Specialist în paleobotanică. PALEOCEN, -Ă, paleoceni, -e (fr. paleocene) 1. S.n. Prima epocă a paleogenului. 2. Adj. Referitor la pa-leocen (1), de paleocen. PALEOCLIMÂT, paleoclimate s.n. (fr. paleoclimat) Climă a unei epoci geologice vechi; paleoclimă. PALEOCLIMATOLOGIE s.f. (fr. paleoclimatolo-gie) Studiul variaţiilor climei în cursul perioadelor geologice. PALEOCLIMĂ, paleoclime s.f. (paleo- + climă) Paleoclimat. PALEOCREŞTIN, -Ă, paleocreştini, -e adj. (paleo- + creştin) Care se referă la primii creştini, al primilor creştini. PALEOECOLOGIE s.f. (fr.paleoecologie) Studiul relaţiilor dintre organismele fosile şi mediu. PALEOETNOLOGIE s.f. (fr. paleoethnologie) Ştiinţă care studiază popoarele dispărute. PALEOFITOLOGIE s.f. (fr. paleophytologie) (Rar) Poleobotanică. PALEOGEN, -A, paleogeni, -e (fr. paleogene) 1. S.n. Prima perioadă a erei neozoice, caracterizată prin-tr-o floră în care predomină fanerogamele şi printr-o faună variată; numulitic (1). 2. Adj. Care se referă Ia paleogen (1), de paleogen. PALEOGEOFIZICĂ s.f. (fr. paleogeophysique) Ramura geofizicii care studiază structura şi proprietăţile fizice ale Pământului în trecutul geologic. PALEOGEOGRAFIE s.f. (fr. palâogeographie) Studiul geografici Pământului în cursul istorici geologice a acestuia. PALEOGRĂF, -Ă, paleografi, -e s.m. şi f. (fr. pa-leographe) Specialist în paleografie. PALEOGRAFIC, -Ă, paleografiei, -cc adj. (fr. pa-leographique) Referitor la paleografie, dc paleografie. PALEOGRAFIE s.f. (fr. paleographie) Ştiinţa descifrării scrierilor vechi. PALEOLITIC, -Ă, paleolitici, -ce (fr. paleolithiquc) 1. S.n. Prima epocă a preistoriei, caractcrizatâ prin folosirea pietrei cioplite. 2. Adj. Care ţine dc paleolitic (1), referitor la paleolitic. PALEO LOG, paleologi s.m. (fr. palâologue) Spccialist în studiul limbilor vechi. PALEOMAGNETISM s.n. (fr. paleomagnâtisnw) Studiul magnetismului terestru în cursul cpocilor geologice. PALEONTOLOG, -Ă, paleontologi, -ge s.m. şi f. (fr. paleontologite) Spccialist în paleontologie. PALEONTOLOGIC, -Ă, paleontologici, -ce adj. (fr. paleontologique) Referitor la paleontologie, dc paleontologie. PALEONTOLOGIE s.f. (fr. paleontologie) Ştiinţa care studiază organismele fosile. PALEOSLAV, -Ă, paleo slavi, -e (paleo- + slav) 1. S.f. Limba slavă veche. 2. Adj. Care se referă la limba slavă veche, care aparţine acestei limbi sau este scris în această limbă. PALEOSOL s.n. (fr. paleosol) Sol format în trccutul geologic al Pământului, care este acoperit dc depozite mai recente sau care se află la suprafaţă. PALEOTERIU, paleoterii s.m. (fr. paleotheriwn) Mamifer fosil din prima parte a erei neozoicc asemănător tapirului. PALEOZOIC, -Ă, paleozolici, -ce (fr. paleozoique) 1. S.n. A doua eră geologică, între precambrian şi mezozoic, caracterizată prin apariţia gimnosperme-Ior şi prin prezenţa tuturor grupelor dc nevertebrate şi a primelor vertebrate. 2. Adj. Referitor Ia palco-zoic (1), de paleozoic. PALEOZOOLOGIE s.f. (fr.paleozoologie) Studiu! animalelor fosile. PALESTINIAN, -Ă, palestinieni, -e adj., s.m. şi f (Palestina + -an) (Persoană) din Palestina. PALESTRĂ, palestre s.f. (lat. palaestra, fr. palestre) Spaţiu într-un gimnaziu antic grec şi în vechile terme romane, în care se practicau exerciţii fizicc, PALETĂ, palete s.f. (fr. palette) 1. Instrument lat şi plat cu diferite întrebuinţări; placă de lemn cu o 667 PALMETĂ deschizătură în mijloc pentru degetul mare, pe care pictorii îşi amestecă culorile; placă de lemn cu care se loveşte mingea, în tenisul de masă. 2. Ansamblu de obiecte diferite, dar de aceeaşi natură; gamă (1). 3. Paletă coloristică = ansamblu de culori folosite dc un pictor; cromatică, colorit. PALI (fr.pali) 1. S.f. Limbă a vechilor texte aparţinând budismului meridional, înrudită cu sanscrita, folosită astăzi ca limbă liturgică şi de cultură în India, Sri Lanka, Birmania şi Thailanda. 2. Adj. invar. Care se referă la pali (1), de pali. PALIÂG s.n. (germ. Paliag) Aliaj inoxidabil din pa-ladiu şi argint, foarte rezistent, folosit în tehnica dentară. PALIATIV, -Ă, paliativi -e adj., s.n. (fr. palliatij) 1. (Medicament, tratament) care are eficacitate redusă, momentană. 2. (Acţiune) care nu are un rol important în rezolvarea unei situaţii grele. PALID, -Ă, palizi, -de adj. (lat. pallidus, it. pallido) I. Fără culoare, pal (1), livid; diafan (2). 2. Lipsit de intensitate, fară strălucire; (despre culori) şters, estompat, pal (2). 3. (Fig.) Lipsit de vigoare; slab; clorotic. PALIDITATE s.f. (palid + -itate) Faptul de a fi palid (1); paloare. PALIDOR s.n. (germ. Palidor) Aliaj de paladiu1 şi aur, folosit pentru proteze dentare. PALIER, paliere s.n. (fr. palier) 1. Spaţiu plan pe o scară, Ia nivelul fiecărui etaj; porţiune orizontală a unui traseu rutier sau de cale ferată. 2. Parcurs executat de un avion imediat după decolare sau înainte de aterizare. 3. Perioadă de stabilitate în cursul unei evoluţii. PALILALIE s.f. (fr. palilalie) Repetare patologică a aceluiaşi cuvânt sau a aceleiaşi propoziţii ori fraze. PALIMPSEST, palimpseste s.n. (fr. palimpseste) Manuscris sau pergament de pe care s-a şters scrierea iniţială şi pe care s-a scris un nou text. PALINDROM, palindromuri s.n. (fr. palindrome) Cuvânt sau grup de cuvinte care pot fi citite din ambele direcţii, păstrându-şi sensul. PALINGENEZĂ s.f. (fr. palingenese) Formare a magmei prin topirea unor roci preexistente. PALINGENEZIE s.f. (fr. palingenesie) 1. Revenire ciclică a aceloraşi fenomene ori evenimente în anumite concepţii filosofice sau religioase. 2. Reîntoarcere la (o nouă) viaţă. PALINODIE,palinodii s.f. (fr.palinodie) 1. Retractare sau dezavuare a celor spuse sau făcute anterior; schimbare bruscă de atitudine. 2. Operă literară antică în care autorul retractează ceea ce a susţinut înainte. PALINOLOGIE s.f. (fr. palynologie) (Bot.) Studiul polenului şi al sporilor. PALISA, palisez vb. I (fr. palisser) A lega ramurile unor arbori sau ale unor arbuşti de un suport, de un spalier, pentru a le face să crească într-un anumit fel, într-o anumită direcţie. PALISÂDĂ, palisade s.f. (fr. palissade) 1. Fortificaţie alcătuită din pari bătuţi în pământ, cu diferite umpluturi sau împletituri ale spaţiilor dintre pari. 2. Zid de verdeaţă făcut din arbori sau din arbuşti tăiaţi uniform; spalier. PALISÂJ s.n. (fr. palissage) Operaţie care constă în palisarea ramurilor unui arbore sau ale unui arbust. PALISANDRU, palisandri s.m. (fr palissandre) Arbore exotic cu lemn dur, de culoare maro-închis spre violet, foarte preţios. PALIUM, paliumuri s.n. (lat., fr. pallium) Răsfrângere a tegumentului care căptuşeşte cochilia gasteropodelor; manta. PALMACEE, palmacee s.f. (lat. palmaceae, fr pal-macee) (La pl.) Familie de plante monocotiledona-te, reprezentată de palmieri; (şi la sg.) plantă mono-cotiledonată din această familie. PALMAR, -Ă, palmari, -e adj. (fr. palmaire) Care ţine de palmă. Nervi palmari. PALMARES, palmaresuri s.n. (fr. palmares) Listă a laureaţilor şi a premiilor obţinute. PALMÂT, -Ă, palmaţi, -te adj. (fr. palme) Asemănător palmei cu degetele desfăcute; palmiform (1). PALMATIFID, -Ă, palmatifizi, -de adj. (fr.palmati-fide) (Despre frunze palmate) Ai cărui lobi ajung la mijlocul limbului. PALMATURĂ, palmaturi s.f. (fr. palmature) Malformaţie a mâinii, care constă în unirea degetelor printr-o membrană. PALM, palmi s.m. (fr. palme) (Rar) Palmier. PALMĂ, palme s.f. (fr palme) 1. Frunză de palmier (ca simbol al victoriei). 2. Motiv ornamental, insignă sau decoraţie în formă de frunză de palmier Palmele academice sunt atribuite de Academia Franceză oamenilor de ştiinţă şi artiştilor. PALMER, palmere s.n. (fr palmer) Instrument de precizie folosit pentru măsurarea grosimii unor piese. PALMETĂ, palmete s.f. (fr. palmette) 1. Ornament arhitectural în formă de frunză de palmier. 2. Forma unui arbore sau a unui arbust care a crescut pe un spalier PALMIER 668 PALMIER, palmieri s.m. (fr. palmier) Arbore tropical cu un mănunchi de frunze (mai ales palmate) în vârful tulpinii; palm. PALMIERĂ, plamiere s.f. (palmă + -ieră) Bucată dreptunghiulară de piele groasă, care protejează palmele. PALM1FORM, -Ă, palmiformi, -e adj. (fr. palmi-fonne) 1. Palmat. 2. (Despre coloane) Cu un capitel în formă de mănunchi de frunze de palmier. PALMIPED, palmipede s.n. (fr. palmipede) (La pl.) Grup de păsări înotătoare cu degetele picioarelor unite printr-o membrană; (şi la sg.) pasăre din acest grup. PALMITĂT,/?tf//w7a// s.m. (fr. palmitate, germ. Pal-mitat) Sare a acidului palmitic. PALMITIC, palmitici adj. (fr. palmitique) Acid palmitic = acid gras care se găseşte în uleiurile şi în grăsimile naturale, cu întrebuinţări în industrie. PALMITINĂ s.f. (fr. palmitine) Substanţă solidă grasă, obţinută prin combinarea acidului palmitic cu glicerina. PALOÂRE, palori s.f. (fr. păleur) Aspect, culoare a unei persoane cu faţa palidă; paliditate. PALOGRĂF, palografe s.n. (fr. palographe) Instrument care înregistrează oscilaţiile verticale şi orizontale ale unei nave. PALOGRAMĂ, palograme s.f. (fr. palogramme) Reprezentare grafică a oscilaţiilor unei nave, obţinută cu ajutorul palografului. PALONIER, paloniere s.n. (fr. palonnier) Mecanism alcătuit dintr-o pârghie articulată la mijloc şi două pedale la extremităţi, folosit la dirijarea unui avion sau a unor ambarcaţiuni. PALPĂ, palpez vb. I (fr palper) 1. A examina un bolnav prin atingerea, cu mâna, a unei părţi a corpului, în scopul stabilirii unui diagnostic; a pipăi. 2. A examina netezimea suprafeţei unui obiect. PALPÂBIL, -Ă, palpabili, -e adj. (fr palpable) Care poate fi pipăit; concret; (fig.) clar, evident; fizic (2). PALPABILITĂTE s.f. (fr. palpabilite) (Rar) însuşirea de a fi palpabil; (fig.) evidenţă, claritate (3). PALPATOR, palpatoare s.n. (palpa + -tor) Element sensibil al unui instrument de măsură sau de control al neregularităţilor de pe suprafaţa corpurilor solide (de obicei, metalice). PALPĂŢIE, palpaţii s.f. (fr palpation) (Rar) Acţiunea de a palpa. PALPEBRĂL, -Ă, palpebrali, -e adj. (fr. palpebral) Referitor la pleoape, al pleoapelor. PALPITĂ, palpit vb. I (fr palpiter) (Despre inimă) A bate mai tare, mai repede (neregulat); (fig.) a fi emoţionat, a tresălta, a vibra (3); a se mişca ritmic, a fremăta; a pulsa (2). PALPITĂNT, -Ă, palpitanţi, -te adj. (fr. palpitant) Care palpită; (fig.) foarte interesant, emoţionant, trepidant. PALPITĂŢIE, palpitaţii s.f. (fr palpitation) Bătaie accelerată a inimii; (fig.) emoţie. PALPLÂNŞĂ, palplanşe s.f. (fr palplanche) Profil metalic cu o secţiune specială, în formă de grindă foarte lungă, folosit la executarea unor pereţi care susţin săpături, maluri înalte etc. PALTON, paltoane s.n. (fr. paletot) Haină groasă de iarnă, care se poartă peste altă îmbrăcăminte. PALUDIC, -Ă, paludici, -ce (fr. paludique) 1. Adj. Referitor la paludism. 2. S.m. şi f. Bolnav de palu-dism. PALUDISM s.n. (fr. paludisme) (Med.) Malarie. PALUSTRU, -Ă, paluştri, -stre adj. (fr. palustre) 1. Care trăieşte, care există într-o baltă; de balta. 2. Friguri palustre - malarie. PÂLUX s.n. (denumire comercială) Lac pentru parchet. PAMÂ, pamez vb. I (fr. pămer) 1. A-şi pierde cunoştinţa, a leşina. 2. A fi copleşit de emoţie, de admiraţie, faţă de cineva sau de ceva. PAMFLET, pamflete s.n. (fr. pamphlet) Scrierc scurtă, satirică şi violentă; diatribă. PAMFLETÂR, -Ă, pamfletari, -e (fr. pamphletairc) 1. S.m. şi f. Autor de pamflete; pamfletist. 2. Adj. Cu un caracter de pamflet, specific pamfletului. PAMFLETIST, -Ă, pamfletişti, -ste s.m. şi f. (germ. PamfJiletist) Pamfletar (1). PÂMPA s.n. v. pampas. PĂMPAS/PÂMPA s.n. (fr pampa) Vastă întindere cu iarbă, în America de Sud. PAMPERS, pamperşi s.n. (pr pempărs; engl. pam-per) Scutec absorbant, de unică folosinţă. PAN- (fr. pan-, ngr. pan) Element de compunere cu sensul „tot”, „întreg”, în cuvinte ca: panromanic, pan-slav. PANACEU, panacee s.n. (ngr. panâkeia, lat. pana-cea, fr panacee) Remediu universal; (fig.) pretins remediu pentru rezolvarea tuturor problemelor. PANAFRICÂN, -Ă,panafricani, -e adj. (fr panafri-cain) Referitor la Africa luată în ansamblu, la ţările şi popoarele din acest continent. PANAMÂ, panamale s.f. (fr. panama) împletitură din paie speciale sau ţesătură care imită accastă împletitură; pălăria făcută din această împletitură. 669 PANGERMANISM PANAMERICAN, -A,panamericani, -e adj. (fr. panamericani) Referitor la continentul american luat în ansamblu. PANAMERICANISM s.n. (fr. panamericanisme) Doctrină politică, mişcare ce tinde să stabilească o solidaritate între statele continentelor americane. PANAMEZ, -A, panamezi, -e adj., s.m. şi f. (Panama + -ez) (Persoană) din Panama. PANARAB, -A,panarabi, -e adj. (fr. panarabe) Referitor la ansamblul ţărilor de limbă arabă şi Ia civilizaţia acestora. PANARABISM s.n. (fr. panarabisme) Doctrină politică, mişcare ce urmăreşte să grupeze naţiunile de limbă şi civilizaţie arabă. PANARIŢIU, panariţii s.n. (lat. panaricium) Infecţie localizată în zona unghiilor. PANÂŞ, panaşe s.n. (fr. panache) Mănunchi de pene folosit ca ornament (la chipiu, la pălărie etc.) sau ca semn de distincţie; penaj (2). PÂNĂ, pene s.f. (fr. panne) 1. Oprire incidentală a funcţionării unui mecanism, a unui vehicul etc. 2.A fi (sau a rămâne) în pană = a rămâne fară bani. PANCALISM s.n. (fr. pancalisme) Doctrină care subordonează frumosului toate celelalte categorii filosofice. PANCARTĂ, pancarte s.f. (fr. pancarte) Placardă. PANCRĂŢIU s.n. (fr. pancrace) Probă atletică formată din trântă şi pugilism. PANCREAS, pancreasuri s.n. (lat. pancreas, ngr. pancreas, fr. pancreas) Glandă situată în spatele stomacului, legată de splină şi de duoden. PANCREÂTIC, -Ă, pancreatici, -ce adj. (lat. pan-creaticus, fr. pancreatique, it. pancreatico) Referitor la pancreas, de pancreas. PANCREATINĂ s.f. (fr. pancreatine) Substanţă extrasă din pancreas, folosită ca medicament. PANCREATITĂ, pancreatite s.f. (fr. pancreatite) In-flamaţie a pancreasului. PANCROMÂTIC, -Ă, pancromatici, -ce adj. (fr.pan-chromatique) (Despre materiale fotografice) Sensibil la toate culorile. PANCRONIC, -Ă, pancronici, -ce adj. (pan- + cronic) Care este valabil pentru orice perioadă sau epocă. PÂNDA, panda s.m. (fr., engl. panda) Mamifer asemănător unui urs, cu blană albă cu pete negre, care se hrăneşte cu bambus şi trăieşte în Himalaya şi în munţii Chinei. PANDÂNT, pandante s.n. (fr. pendant) Obiect care formează, împreună cu altul, o pereche simetrică. PANDANTIV, pandative s.n. (fr. pendentij) 1. Bijuterie atârnată pe un lănţişor, pe o panglică etc. la gât. 2. Ornament arhitectonic triunghiular situat în colţurile arcelor mari care susţin o cupolă. PANDECTE s.f. pl. (ngr. pandectis, lat., fr.pandectes) Digeste; legi sau hotărâri care au caracter de lege. PANDEMIE, pandemii s.f. (fr. pandemie) Epidemie care atinge aproape toată populaţia de pe o zonă geografică foarte întinsă. PANDEMONIU s.n. (fr. pandemonium, it.pandemo-nio) Capitală imaginară a iadului; loc de pierzanie, de dezordine, de desfrâu. PANDIT, pândiţi s.m. (fr. pandit) Titlu onorific dat în India erudiţilor, savanţilor. PANDORĂ, pandore s.f. (fr. pandare) Instrument muzical cu coarde, cu registru grav, din sec. XVI-XVII. PANE adj. invar. (fr. pane) (Despre came, caşcaval etc.) Prăjit după ce a fost dat prin faină, ou bătut şi pesmet. PANEGIRIC, panegirice s.n. (fr. panegyrique) Discurs de elogiere a cuiva; laudă, apologie. PANEGIRIST, -A, panegerişti, -ste s.m. şi f. (fr.pa-nâgyriste) Autor de panegirice; persoană care aduce laude exagerate. PANEL1, panele s.n. (engl., fr. panel) 1. Eşantion permanent, reprezentativ pentru populaţia de la care se culeg date pentru anumite cercetări. 2. Reunire cu scop precis a unor grupuri de experţi. PANEL2, panele s.n. (germ. Paneeî) Material semifabricat dintr-o placă de lemn cu miez de şipci, furniruită pe ambele feţe (folosită la fabricarea mobilei). PANELENIC, -Ă, panelenici, -ce adj. (fr. panhelle-nique) Referitor la panelenism, de panelenism. PANELENISM s.n. (fr. panhellenisme) Sistem politic care urmăreşte unirea tuturor grecilor. PANETONE, panetone s.n. (it. panettone) Cozonac cu stafide. PANEUROPEĂN, -Ă,paneumpeni, -e adj. (engl. Pan-European) Care se referă la toate statele Europei. PANGENEZĂ s.f. (fr. pangenese) Teorie evoluţionistă predarwinistă care explică mecanismul eredităţii prin existenţa unor germeni provenind din celulele întregului organism. PANGERMÂNIC, -Ă, pangermanici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. pangermanique) (Adept) al pangermanis-mului; pangermanist. PANGERMANISM s.n. (fr. pangermanisme) Doctrină politică, mişcare ce urmăreşte să reunească într-un stat unic întreaga populaţie de origine germanică. PANGERMANIST 670 PANGERMANIST, -Ă, pangermanişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. pangermaniste) Pangermanic; (partizan) al pangermanismului. PANGOLIN, pangolini s.m. (fr. pangolin) Mamifer din Africa şi din Asia care are corpul acoperit de solzi comoşi şi se hrăneşte cu termite şi cu furnici. PANFOBIE s.f. (fr. panphobie) Teamă morbidă faţă de orice. PANICA, panichez vb. I (fr. paniquer) A fi copleşit de panică sau a face să fie copleşită de panică o persoană; a (se) îngrozi, a (se) speria. PANICARD, -A, panicarzi, -de (fr. paniquard) (Peior.) 1. S.m. şi f. Persoană care este cuprinsă uşor de panică (şi îi influenţează pe alţii). 2. Adj. Care manifestă (nejustificat) panică. PANICĂ s.f. (ngr.panicos, îv.panique, germ. Panik) Stare (colectivă) de spaimă subită, uneori fară motiv; idee (4). PANICUL, panicule s.n. (fr.panicule, lat. paniculd) Inflorescenţă în formă de ciorchine sau de spic. PANICULÂT, -Ă, panicidafi, -te adj. (fr. panicule) (Despre plante sau despre inflorescenţe) Care are florile în panicul, cu panicul; (despre inflorescenţe) în formă de panicul. PANIER,paniere s.n. (fr.panier) Jupon înfoiat, susţinut pe şolduri de balene. PANIFICÂ, panific vb. I (fr. panifier) A transforma faina în pâine. PANIFICÂBIL, -A, panificabili, -e adj. (cf. fr. pani-fiable) (Despre cereale, faină) Care poate servi ca materie primă la fabricarea pâinii. PANIFICĂŢIE s.f. (fr. panification) Transformare a fainii în pâine. PANISLĂMIC, -Ă, panislamici, -ce adj. (fr. panis-lamique) Referitor la panislamism. PANISLAMISM s.n. (fr. panislamisme) Mişcare politică şi religioasă care preconizează unirea popoarelor islamice sub o singură autoritate. PANLOGISM s.n. (fr. panlogisme) Concepţie potrivit căreia esenţa ultimă a lucrurilor este o raţiune cosmică, iar desfăşurarea fenomenelor Universului, un proces logic. PANONIÂN, -Ă, panonieni, -e (fr pannonien) 1. S.n. Epoca pliocenului în bazinul panonic. 2. Adj. Care aparţine panonianului (1), privitor la panonian. PANONIC, -Ă, panonici, -ce adj. (Panonia + -ic) Care ţine de Panonia, din Panonia. PANOPLIE, panoplii s.f. (fr panoplie) Colecţie de arme şi de armuri, aranjată artistic pe un panou. PANOPTIC/PANOPTICUM, panoptice/panopti-cumuri s.n. (fr panoptique, germ. Panoptikum) Construcţie al cărei interior poate să fie cuprins cu o singură privire; muzeu (1). PANOPTICUM s.n. v. panoptic. PANORAMA,panoramez vb. I (cng\. panoram) A roti camera de luat vederi în jurul unui ax fix, pentru a obţine anumite efecte vizuale. PANORĂMĂ, panorame s.f. (fr panorama, germ. Panorama) 1. Privelişte vastă văzută mai ales de sus; (fig.) vedere de ansamblu. 2. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobaţii, animale etc. PANORÂMIC, -Ă, panoramici, -ce (fr. panoramique) 1. Adj. Care dă impresia unei panorame (1). 2. S.n. Cadru vizual obţinut prin rotirea camerei de luat vederi în jurul unui ax fix; efect vizual rezultat din această mişcare. PANORTODOX, -A, panortodocşi, -xe adj. (fr. pan-orthodoxe) Care se referă la toate Bisericile Ortodoxe; al întregii ortodoxii. PANOU, panouri s.n. (fr. panneau) 1. Planşă de lemn, de carton etc. pe care se afişează ceva. 2. Placă subţire de lemn, de metal etc., cu diverse utilizări. PANPSIHISM s.n. (fr. panpsychisme) Concepţie conform căreia toate elementele din natură sunt înzestrate cu psihic. PANROMĂNIC, -Ă, panromantici, -ce adj. (pan- + romanic) Care se referă Ia toate popoarele sau limbile romanice ori neolatine, al tuturor popoarelor sau limbilor romanice ori neolatine. PANSA, pansez vb. I (fr. panser) A aplica un pansament; a bandaja. PANSAMENT, pansamente s.n. (fi. pansement) Aplicare a unor comprese sterile cu dezinfectante, calmante etc. pe o rană, pe un organ bolnav etc.; materialul folosit în acest scop; bandaj (1). PANSEU, panseuri s.n. (fr. pensee) (Ir.) Părere, cugetare; maximă, dicton. PANSEXUALISM s.n. (fr. pansexualisme) Teorie care accentuează rolul instinctului sexual în viaţa psihică. PANSIV, -Ă, pansivi, -e adj. (fr. pensij) Meditativ, gânditor PANSLĂV, -Ă, panslavi, -e adj. (fi. panslave) L Care se referă la (toate) popoarele slave, care aparţine ansamblului slavilor. 2. AI panslavismului, favorabil panslavismului. PANSLAVISM s.n. (fr. panslavisme) Curent ideologic din sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea care preconiza unirea tuturor popoarelor slave sub autoritatea Rusiei. PANTAGRUELIC, -Ă, pantagruelici, -ce adj. (fr-pantagruelique) (Despre foame) Exagerat dc marc, (despre ospeţe) deosebit de îmbelşugat. 671 PAPETAR PANTALON, pantaloni s.m. (fr. pantalon, ngr. pantaloni) îmbrăcăminte care acoperă, de Ia brâu în jos, corpul şi ambele picioare. PANTALONÂDĂ, pantalonade s.f. (fr. pantalon-nadc) Farsă (2), bufonerie; discurs ipocrit. PANTALONÂR, pantalonari s.m. (pantalon + -arj (Depr.) Nume dat, în a doua jumătate a sec. al XEX-lea, tinerilor progresişti din Principatele Române care adoptaseră moda vest-europeană. PANTĂ, pante s.f (fr. pente) 1. Teren cu suprafaţa înclinată; rampă (1), coastă, versant (1), povârniş. 2. in pantă = înclinat, pieziş. A cădea (sau a aluneca) pe panta... (sau pe o pantă...) = a se lăsa antrenat de...; a se îndrepta către... PANTEISM s.n. (fr. pantheisme) Teorie care identifică divinitatea cu natura. PANTEIST, -Âypanteişti, -ste (fr. pantheiste) l.Adj. Care se referă la panteism, care susţine panteismul. 2. S.m. şi f. Adept al panteismului. PANTEON, panteonuri s.n. (fr. pantheon) 1. Templu pe care vechii greci şi vechii romani îl consacrau tuturor zeilor; ansamblu de divinităţi ale unei mitologii, ale unei religii politeiste etc. 2. Monument consacrat memoriei marilor personalităţi ale unei naţiuni, în care se depun rămăşiţele pământeşti ale acestora; (p. ext.) totalitatea oamenilor iluştri ai unei naţiuni. PANTERĂ, pantere s.f. (fr. panthere) (Zool.) Leopard (1). PANTOCRATOR s.n. (fr. pantocrator, ngr. panto-krâtor) (în Biserica Ortodoxă) Icoană de pe bolta naosului în care Isus Hristos este pictat ca împărat al lumii; cupolă pe care se află o astfel de pictură. PANTOF, pantofi s.m. (germ. Pantoffel) încălţăminte (de stradă) care acoperă laba piciorului (până la gleznă). PANTOGRAF, pantografe s.n. (fr. pantographe) 1. Instrument folosit la reproducerea mecanică a unui desen (la scară diferită). 2. Dispozitiv care face contact între instalaţia electrică a unui vehicul (locomotivă electrică, tramvai etc.) şi sursa de alimentare fixă. PANTOGRAFIE s.f. (fr. pantographie) Reproducere a unui desen cu ajutorul pantografului. PANTOMETRU, pantometre s.n. (fr. pantometre) Instrument topografic folosit Ia măsurarea unghiurilor orizontale. PANTOMIM, -Ă, pantomimi, -e (fr. pantomime) L S.f. Arta de a se exprima prin gesturi; piesă în care actorii sc exprimă prin gesturi. 2. S.m. Actor de pantomimă (1); mim. PANTOPON s.n. (fr. pantopon) Substanţă extrasă din opiu, întrebuinţată ca analgezic. PANTUM, pantumuri/pantume s.n. (fr. pantoum) Poezie cu formă fixă, alcătuită dintr-o suită de catrene cu rimă încrucişată. PANTY s.n. (pr.penti; engl. panty) Ciorap-pantalon. PÂNZER, panzere s.n. (pr. pânţer; germ. Panzer) Tanc blindat german din cel de-al Doilea Război Mondial. PANZOOTfE, panzootii s.f. (fr. panzootie) Extindere a unei boli contagioase a animalelor pe teritorii foarte întinse (ţări, continente). PAP s.n. (germ. Papp) Substanţă lipicioasă, preparată din gluten şi apă, folosită mai ales la lipirea încălţămintei. PAPĂ s.m. (fr. papa) (Fam.) Tată. PAPAGÂL, papagali s.m. (ngr. pap[p]agâl[l]os, it. pappagallo) Pasăre tropicală cu penaj viu colorat, cu cioc gros şi încovoiat, care, dresată, poate imita vorbirea omului; peruş. PAPAGALICEŞTE adv. (papagal + -iceşte) Ca un papagal; automat, mecanic (5). PAPÂIA, papaia s.f. (it. papaia, fr. papaye) Arbore fructifer tropical cu fructe comestibile, asemănătoare pepenelui galben; fructul acestui arbore. PAPAINĂ s.f. (fr. papaine, germ. Papain) Enzimă extrasă din lapte de papaia, folosită în medicină ca digestiv şi vermifug. PAPÂL, -Ă, papali, -e adj. (fr. papal) Al papei; apostolic (2); catolic. PAPALITÂTE s.f. (lat. papalitas, -atis) Demnitatea de papă; administraţia papei, durata unui pontificat. PAPARĂZZO, paparazzi s.m. (pr. paparâţo; it. pa-parazzo) Fotograf care aleargă după imagini insolite cu persoane celebre. PAPAVERACEE, papaveracee s.f. (fr. papaveracee) (La pl.) Familie de plante cu petale separate şi caduce, cu fructe în capsule (care are ca tip macul); (şi la sg.) plantă din această familie. PAPAVERINĂ s.f. (fr. papaverine) Alcaloid extras din opiu sau preparat sintetic, utilizat în medicină ca antispastic. PÂPĂ, papi s.m. (lat. papa) Şeful ales al Bisericii Catolice. PAPERBACK s.n. (pr. peipărbec; engl. paperback) Ediţie de masă. PAPESĂ, papese s.f. (fr. papesse) Femeie-papă; (fig.) inspiratoare. PAPETAR, -k, papetari, -e (din pape tărie) 1. S.m. Fabricant sau vânzător de articole de papctărie. 2. Adj. Care se foloseşte la fabricarea hârtiei. PAPETĂRIE 672 PAPETĂRIE. papetarii s.f. (fr. papeterie) Magazin în carc sc vând, în principal, ustensile pentru scris (hârtie, caiete, crcioanc, tocuri ctc.); comcrţul cu accstc ustensile. PAPIER MÂCHE (pr. popic maşe; fr. papier mâchc) Pasta dc hârtie cu anumite adaosuri (ghips, caolin, clci de colofoniu) din carc sc confecţioncază obicc-te dccorativc. PAPILAR, -Ă, papilari, -e adj. (fr. papillaire) Carc arc papile, format din papile. PAPILĂ, papile s.f. (lat. papilla. fr. popille) Mică proeminenţă pc piele, pc mucoasc, mai ales pe limbă; protuberanţă pc suprafaţa anumitor părţi ale unei plante. PAPILIONACEU, -CEE, papilonocci, -cee (fr. pa-pillonacc) 1. S.f. (La pl.) Familie dc plante cu o corolă în formă dc fluture; leguminoase (2); (şi la sg.) plantă din această familie. 2. Adj. în formă dc aripi dc fluture. PAPI LOM, papiloame s.n. (fr. papillome) Tumoare benignă (în formă dc papile) carc sc dezvoltă pe piele sau pe mucoase. PAPION1, papioni s.m. (fr. papillon) Rasă de câini de talie mică, cu urechi lungi, căzutc şi cu păr lung dc culori diferite. PAPION2, papioane s.n. (fr. papillon) Fundă carc se poartă în loc de cravată. PAPIOTĂ, papiote s.f. (fr. papi liote) Sul mic dc carton pe carc se înfaşoară aţă de cusut; aţă înfaşurată pc acest sul. PAPIROLOG,/?tf/?/ro/og/ s.m. (fr. papyrologae) Specialist în papirologie. PAPIROLOGIE s.f. (fr. papyrologie) Studiul papirusurilor. PAPIRUS, papirusuri s.n. (lat., fr. papynis) Hârtie obţinută din scoarţa plantei cu acelaşi nume, care servea drept suport de scris vechilor egipteni; manuscrisul consemnat pc o astfel dc hârtie. PAPISM s.n. (fr. papisme) (înv.) Catolicism; aderare la autoritatea papală. PAPIST, -Ă, papişti, -ste s.m. şi f. (fr. papiste) (Rar; adesea, depr.) Catolic. PÂPUA adj. invar. (fr. papou) Care ţine de Papua, din Papua. PAPUAŞ, -Â,papuaşi. -e adj., s.m. şi f. (fr.papouas) (Persoană) de rasă neagră din Papua Noua Guinee. PÂPULA, popule s.f. (lat. papula, fr. popule) Leziune mică şi dură care apare pe piele în unele boli dermatologice şi în sifilis. PAR, -Ă, pari, -e adj. (lat. par) Divizibil cu doi. Număr par. PARA, parez vb. I (fr. porcr) A deturna, a evita (o lovitură a unui adversar). PARA1- (ngr. para) Element dc compuncrc cu sensul „alături dc", „contrar", în cuvintc ca: paracentcză, pa romi li tai \ para taxă. PARA2- (cf. fr. para-) Element dc compuncrc cu sensul „a apăra dc", „a proteja", în cuvinte ca: pa-rafoc, paraşută, paratrăsnet. PARABĂZĂ, parabaze s.f. (fr. parabase) Parte a unei comcdii antice greceşti în carc autorul, prin vocea corifcului, sc adresează spectatorilor, expu-nându-şi părerile. PARĂBIL, -Ăyparabili, -c adj. (fr. parable) (Sport; despre lovituri, goluri) Carc poate fi evitat, aparat. PARABOLĂ1, parabole s.f. (fr. parabole, lat. parabola) Curbă plană în carc ficcarc punct este echidistant faţă dc un punct fix, numit focar, şi faţă dc o dreaptă fixă, numită directoarc. PARÂBOLĂ2, parabole s.f. (fr. parabole, lat. parabola) Povestire alegorică scurtă carc conţinc o morală; exprimare alegorică. PARABOLIC1, -Ă, parabolici, -ce adj. (fr. parabo-lique) Carc are formă dc parabolă1. PARABOLIC2, -Ă, parabolici, -ce adj. (fr. paraho-lique) Care ţine dc parabolă2; alegorie. PARABOLOID, paraboloizi s.m. (fr. parabohmk) (Mat.) 1. Suprafaţă descrisă dc o parabola1 carc se deplasează în aşa fel, încât planul să rămână paralel cu el însuşi, iar vârful să descrie o parabolă fixă. 2. Paraboloid de rotaţie = suprafaţă generată prin rotaţia unei parabole1 în jurul axei de simetrie. PARACENTEZĂ,/wrace/îteze s.f. (fr.paracentcse) Puncţie într-o cavitate a corpului făcută pentru a extrage un lichid seros sau purulent. PARACLINIC, -Ă, paraclinici, -ce adj. (para1- 4~ clinic) în afara clinicii. PARACRONISM, paracronisme s.n. (fr. parachro-nisme) Greşeală cronologică prin carc un eveniment este plasat într-o epocă mai târzie decât cea îri care s-a produs. PARADĂ, paradez vb. I (fr. parader) (Ir.) A(-şi) lua un aer de paradă, pompos; a facc caz dc ccca ce face ori spune. PARADĂ, parade s.f. (germ. Parade, fr. parade) 1. Trecere în revistă a trupelor; festivitate militară cu defilarea trupelor; solemnitate (2), ceremonie fl), pompă2 (1). 2. Etalare ostentativă. 3. De paradă -festiv; formal, demonstrativ. A face paradă de ceva = a face un gest, un fapt etc. cu ostentaţie, a se lauda pentru a produce impresie. 673 PARALEL PARADIGMATIC, -Ă, paradigmatici, -ce adj. (fr. paradigmatique) Care face parte dintr-o paradigmă, care are paradigmă, care are loc într-o paradigmă.^ PARADIGMĂ, paradigme s.f. (lat. paradigma, ngr. paradigma) 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt; ansamblu de termeni care aparţin aceleiaşi clase lexicale, semantice sau gramaticale. 2. Exemplu (1), model (4). PARADIS, paradisuri s.n. (fr. paradis, germ. Pa-radies) 1. Grădina în care, potrivit Genezei, au trăit Adam şi Eva până în momentul păcatului originar; loc spre care se îndreaptă sufletele credincioşilor nepăcătoşi după moarte; rai; eden (1). 2. (Fig.) Loc plăcut, încântător; fericire supremă. 3. Pasărea paradisului = pasăre din Noua Guinee cu pene frumos colorate. PARADIZIÂC, -Ă, paradiziaci, -ce adj. (fr. paradi-siaque) Care evocă paradisul; edenic (1); minunat, splendid, elizeic. PARADOS, paradosuri s.n. (fr. parados) Terasa-ment care îi protejează pe militari de loviturile venite din spate. PARADOX, paradoxuri s.n. (fr. paradoxe) Opinie contrară părerii generale, unanim recunoscute; bizarerie, ciudăţenie, enormitate (1). PARADOXĂL, -Ă, paradoxali, -e adj. (fr. paradoxal) Care ţine de paradox; bizar, absurd. PARAFĂ, parafez vb. I (fr. parafer) A semna (cu o parafa). PARAFAZIE s.f. (fr. paraphasie) Tulburare a vorbirii, caracterizată prin substituirea şi deformarea cuvintelor. PARAFĂ,parafe s.f. (fr. parafe) Iscălitură (prescurtată sau cu ornamente); ştampilă cu numele cuiva sau cu numele instituţiei. PARAFERNĂ, paraferne s.f. (ngr. parâferna) Avere care aparţine soţiei căsătorite în regim dotai, asupra căreia soţia îşi păstrează drepturile de administraţie şi de folosinţă. PARAFINĂ, parafinez vb. I (fr. paraffmer) A (se) acoperi, a (se) impregna cu parafină. PARAFINĂ, parafine s.f. (fr. paraffine) Substanţă albă, solidă, obţinută din distilarea ţiţeiului sau a cărbunilor, folosită la impermeabilizarea anumitor ţesături, Ia fabricarea lumânărilor etc.; alean. PARAFINOS, -OĂSĂ, parafinoşi, -oase adj. (fr. paraffineux) Care conţine parafină. PARAFLOW s.n. (pr. parafau; engl. paraflow) Paragel. PARAFRĂSTIC, -Ă,parafrastici, -ce adj. (fr. para-phrastique) Care ţine de parafrază (1), care are caracter de parafrază. PARAFRAZĂ, parafrazez vb. I (fr. paraphraser) A comenta, a dezvolta, a extinde printr-o parafrază (1). PARAFRĂZĂ,parafraze s.f. (fr. paraphrase) 1. Explicaţie sau traducere mai amplă decât textul; comentariu verbal dezvoltat. 2. Enunţ mai amplu, sinonim altui enunţ mai scurt. PARAGEL s.n. (it. paragelo) Aditiv folosit pentru coborârea punctului de congelare a uleiurilor minerale; paraflow. PARAGENETIC, -Ă, paragenetici, -ce (fr. parage-netique) 1. S.f. Studiul factorilor ce influenţează evoluţia intrauterină din momentul fecundaţiei până la naştere. 2. Adj. Care se referă la parageneti-că (1). 3. Adj. (Despre modificări ale genelor) Care se produce ca urmare a unui fenomen ce afectează cromozomii, fară schimbarea structurii genei. PARAGENEZĂ, parageneze s.f. (fr. paragenese) Formare a mai multor minerale asociate în aceeaşi epocă şi în aceleaşi condiţii. PARAGEUZIE s.f. (fr. paragueusie) Alterare a senzaţiei gustative. PARAGOGĂ,paragoge s.f. (fr.paragoge) (Rar) Adăugare a unui sunet sau a unei silabe la sfârşitul unui cuvânt; epiteză. PARAGRAF, paragrafe s.n. (lat. paragraphus, fr. paragraphe) Subdiviziune a părţilor unui text; semnul care marchează o asemenea subdiviziune. PARAGRĂMĂ, paragrame s.f. (fr. paragramme, engl. paragram) L Eroare ortografică de substituire a unei litere cu alta. 2. Joc de cuvinte. PARAGUAYĂN, -Ă, paraguayeni, -e (Paraguay + -an) (Persoană) din Paraguay. PARALALIE s.f. (fr. paralalie) Tulburare de vorbire care constă în folosirea greşită a cuvintelor. PARALÂXĂ, paralaxe s.f. (fr. parallaxe) L Unghi format între două drepte care unesc un punct foarte depărtat cu extremităţile unei baze de observaţie. 2. Unghiul maxim sub care se vede, de pe un corp ceresc, raza Pământului sau raza orbitei acestuia. PARALEL, -Ă, paraleli, -e (lat. parallelus, fr. parai lele) 1. Adj., s.f. (Dreaptă, plan) care are toate punctele la aceeaşi distanţă de o dreaptă sau de un plan, cu care nu se intersectează, oricât s-ar prelungi. 2. S.f. Cerc imaginar paralel cu ecuatorul Pământului. 3. S.f. Comparaţie (1). 4. S.f. (La pl.) Aparat dc gimnastică format din două bare orizontale şi paralele. PARALELIPIPED 674 PARALELIPIPED, paralelipipede s.n. (fr. parai 16-lepipede) Poliedru cu şase feţe paralele două câte două. PARALELISM, paralelisme s.n. (fr. parallelisme, it. parallelismo) 1. Starea a ceea ce este paralel. 2. Evoluţie asemănătoare a două fapte, a două lucruri care sunt comparate. PARALELOGRAM, paralelograme s.n. (fr. paral-lelogramme, germ. Parallelogramni) Patrulater plan cu laturile opuse paralele şi egale. PARALITERĂR, -Ă, paraliterari, -e adj. (fr. para-litteraire) Al paraliteraturii, care ţine de paralitera-tură. PARALITERATURĂ s.f. (fr. paraiitterature) Ansamblul textelor literare considerate excluse din literatura propriu-zisă. PARALITIC, -Ă, paralitici, -ce adj., s.m. şi f. (ngr. paraiitikos, fr. paralytique) (Persoană) care suferă de paralizie. PARALIZA, paralizez vb. I (fr. paralyser) 1. A se îmbolnăvi de paralizie. 2. (Fig.) A împiedica pe cineva să acţioneze; a neutraliza (1); a opri. PARALIZANT, -Ă, paralizanţi, -te adj. (fr. paraly-sant) Care paralizează; (fig.) care împiedică să se producă, să acţioneze, care blochează ceva. PARALIZiE, paralizii s.f. (fr. paralysie) Stare patologică manifestată prin lipsa mişcării voluntare şi a sensibilităţii (unei părţi a) corpului; (fig.) imposibilitatea de a acţiona, oprire completă, stagnare, apo-plexie (1). PARALOGIC, -Ă, paralogici, -ce adj. (fr. paralo-gique) (Rar) Rezultat prin paralogie, referitor la pa-ralogie, de paralogie. PARALOGIE, paralogii s.f. (fr. paralogie) (Rar) Transformare analogică a formei unui cuvânt prin apropierea lui formală de alt cuvânt asemănător; cuvântul rezultat printr-o astfel de transformare. PARALOGISM, paralogisme s.n. (fr. paralogisme) Raţionament fals făcut cu bună-crcdinţă, fară intenţia de a induce în eroare. PARAMAGNETIC, -Ă, paramagnetici, -ce adj. (fr. paramagnetique) Care prezintă paramagnetism; referitor la paramagnetism, de paramagnetism. PARAMAGNETÎSM s.n. (fr. paramagnetisme) Proprietatea unor corpuri sau a unor substanţe de a se magnetiza (slab sau temporar) prin introducerea într-un câmp magnetic. PARAMECI, parameci s.m. (fr. paramecie) Proto-zoar ciliat din clasa infuzorilor, care trăieşte în apele dulci stătătoare şi care atinge până la 0,2 mm lungime. PARAMEDICÂL, -Ă, paramedicali, -e adj. (fr. pa-ramedical) Care sc consacră îngrijirii bolnavilor fară să aparţină corpului medical propriu-zis. PARAMENT,/?ara/;ie;ire s.n. (germ. Parament) Faţa exterioară a unui zid, a unei construcţii; material (ornamental) care acoperă acestc elemente. PARAMETRIC, -A, parametrici, -ce adj. (fr. para-metrique) Referitor la parametru, dc parametru. PARAMETRON > parametroni s.m. (fr. parametron) Circuit folosit Ia înregistrarea informaţiilor sau Ia efectuarea operaţiilor logice, în telecomunicaţii sau în cibernetică. PARAMETRU, parametri s.m. (fr, parametre) 1. (Mat.) Variabilă independentă a unei funcţii, carc se defineşte pe mulţimea numerelor reale sau complcxc; (Inform.) argument (3). 2. Mărime care permite prezentarea simplificată a caracteristicilor unui sistem statistic. 3. Element important de care trebuie să sc ţină seama la evaluarea unei situaţii, la înţelegerea unui fenomen în detaliu. PARAMILITAR, -Ă, paramilitari, -e adj. (fr. para-militaire) (Despre grupări, organizaţii etc.) Carc imită structura şi disciplina unei armate regulate. PARAMNEZIE,paramnezii s.f. (fr. paramnesie) Tulburare a memoriei, care afectează reproducerea amintirilor şi se manifestă prin fabulaţie, prin localizarea greşită a unor fapte în timp sau prin iluzia că unele lucruri necunoscute au fost văzute. PARANGONÂJ, parangonaje s.n. (fr. parangon-nage) (Poligr.) Plasare a unui cuvânt cules cu un corp de litere mai mic între cuvinte culese cu un corp dc litere mai mare. PARANOIA s.f. (fr. paranoia) Psihoză caracterizata prin orgoliu exagerat, egoism, susceptibilitate, idei fixe etc. PARANOIC, -Ă, paranoici, -ce (germ. paranoisch, it. paranoica) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) carc suferă de paranoia. 2. Adj. Referitor la paranoia, dc paranoia. PARANOID, -Ă, paranoizi, -de adj. (fr paranoîde) Care prezintă simptome de paranoia. PARANORMAL, -Ă, paranormali, -e adj., s.n. (fr. paranormal) (Fenomen, manifestare) carc nu arc o explicaţie ştiinţifică în stadiul respectiv de cunoaştere, fiind atribuit unor forţe de natură necunoscută, de origine psihică. PARANTETIC, -A,parantetici, -ce adj. (fr.paranthc-tique) Referitor la paranteze, situat între paranteze. PARANTEZĂ, paranteze s.f. (fr. paranthese) L Element care întrerupe continuitatea unui text şi carc aduce o informaţie suplimentară; semn de punctuaţie 675 PARAZITISM constând din două arcuri de cerc (sau două dreptunghiuri fară o latură mare) între care este cuprinsă această informaţie. 2. Paranteză care cuprinde o expresie algebrică şi care indică efectuarea acestei operaţii înaintea altora. 3. Remarcă, dezvoltare accesorie, scrisă sau orală, pe lângă un subiect; digresiune (1). PARAPÂNTĂ, parapante s.f. (fr. parapenîe) Paraşută specială care permite lansarea de pe un versant muntos, de pe o înălţime etc. PARAPANTIST, -Ă, parapantişti, -ste s.m. şi f. (fr. parapentiste) Persoană care se lansează cu para-panta. PARAPET, parapete s.n. (fr. parapet) Perete de mică înălţime ridicat la marginea podurilor, a şoselelor, a teraselor etc.; terasament rudimentar care protejează soldaţii pe un câmp de bătălie. PARAPITEC, parapiteci s.m. (fr. parapitheque) Maimuţă fosilă considerată primul strămoş al omului. PARAPLEGIC, -Ă,paraplegici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. paraplegique) (Persoană) care suferă de paraplegie. PARAPLEGIE, paraplegii s.f. (fr. paraplegie) Paralizie a membrelor inferioare. PARAPSIHOLOGIC, -Ă, parapsihologici, -ce adj. (fr. parapsychologique) Referitor la parapsihologic, de parapsihologic. PARAPSIHOLOGIE s.f. (fr. parapsychologie) Studiul fenomenelor paranormale; metapsihică (2). PARASIMPÂTIC adj. (fr. parasympathique) Sistem (nervos) parasimpatic (şi substantivat, n.) = unul dintre cele două sisteme nervoase neurovegetative care acţionează asupra bătăilor inimii, încetinin-du-Ie ritmul, şi asupra tubului digestiv, accelerân-du-i activitatea. . PARASINTETIC, -A,parasintetici, -ce adj., s.n. (fr. parasynthetique) (Cuvânt) care este format prin adăugarea unui sufix şi a unui prefix la o bază dată. VARASOL, parasoluri s.n. (germ. Parasol, fr. parasol) 1. Umbrelă mare de soare. 2. Aripă de avion monoplan, situată deasupra fuzelajului. PARASOLÂR, parasolare s.n. (germ. Parasolar) 1. Apărătoare montată pe obiectivul aparatului de fotografiat sau de filmat, care împiedică pătrunderea luminii nedorite. 2. Apărătoare montată în interiorul unor autovehicule, în partea de sus a parbrizului, pentru a proteja călătorii de lumina directă a soarelui. PARAŞUTA,paraşutez vb. I (fr. parachuter) A lansa cu paraşuta; (fig.) a plasa pe cineva într-un post, fară ca numirea acestuia să fie prevăzută. PARAŞUTĂ, paraşute s.f. (fr. parachute) Dispozitiv în formă de umbrelă, care încetineşte aterizarea unui corp lansat de la înălţime, de obicei, dintr-o aeronavă în zbor. PARAŞUTISM s.n. (fr. parachutisme) (Sport) Lansare cu paraşuta. PARAŞUTIST, -A, paraşutişti, -ste s.m. şi f. (fr. pa-rachutiste) Persoană care practică paraşutismul; specialist în lansarea cu paraşuta. PARATĂCTIC, -Ă, paratactici, -ce adj. (fr. para-tactique) Exprimat printr-o parataxă; juxtapus. PARATAXA, parataxe s.f. (fr. parataxe) Juxtapunere a frazelor, fară cuvinte de legătură care să indice raporturile dintre acestea. PARATIROIDĂ, paratiroide s.f., adj. (fr. parathy-roide) (Glandă endocrină) care se află în spatele tiroidei, cu rol în metabolism. PARATONER, paratonere s.n. (fr. paratonnerre) (Rar) Paratrăsnet. PARATRASNET, paratrăsnete s.n. (para2- + trăsnet) Instalaţie de protecţie a construcţiilor împotriva trăsnetelor; paratoner. PARAVALĂNŞĂ,paravalanşe s.f. (fr. paravalanche) Construcţie destinată să protejeze o cale de comunicaţie împotriva avalanşelor de zăpadă. PARAVĂN, paravane s.n. (fr. paravent) Perete subţire, mobil şi uneori pliant, care separă, izolează sau maschează ceva; (fig.) ceea ce ascunde, separă etc. ceva. PARAVERTEBRĂL, -Ă, paravertebrali, -e adj. (fr. paravertebral) Situat de-a lungul ambelor părţi ale coloanei vertebrale. PARAXIĂL, -Ă,paraxiali, -e adj. (fr. paraxiaî) (Despre raze de lumină) Situat în vecinătatea axei optice, paralel cu axa optică. PARAZIT, -Ă, paraziţi, -te (lat. parasitus, fr. părăsite, germ. Părăsit) 1. S.m. şi f., adj. (Organism) care se hrăneşte pe seama altui organism. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care trăieşte din munca alteia, pe spezele altcuiva. 3. Adj. Care nu are un rol util; de prisos. 4. S.m. pl. Perturbaţii în transmisiunile de telecomunicaţii. PARAZITĂ, parazitez vb. I (fr. parasiter) 1. A trăi ca un parazit (2). 2. A perturba prin paraziţi (4). PARAZITÂR, -A,parazitari, -e adj. (fr paraşitaire) 1. Referitor la paraziţi (1), datorat unor paraziţi. 2. Care trăieşte ca un parazit (2). PARAZITISM s.n. (fr. parasitisme) 1. Stare, mod de viaţă specific paraziţilor (1). 2. Faptul de a trăi ca un parazit (2); trândăvie. PARAZITOLOGIE 676 PARAZITOLOGIE s.f. (fr. parasitotogie) Studiul organismelor parazite şi al modurilor de combatere a accstora. PARAZITOZÂ, parazitoze s.f. (fr. parasitose) Boală generată dc paraziţi. PARBRIZ, parbrize s.n. (fr. pare-biise) Placă transparentă (de sticlă specială) aşezată în partea din faţă a unui vehicul, care protejează de vânt, de praf etc. PARC, parcuri s.n. (fr. parc) 1. Teren amenajat cu plantaţii, bănci etc., pentru odihnă şi agrement; grădină (publică). 2. Loc de staţionare şi de garare a vehiculelor sau de depozitare a materialelor; vehiculele sau materialele aflate în acest loc. 3. Totalitatea vehiculelor, a maşinilor, a aparatelor etc. unei instituţii. 4. Teren vast cu spaţii verzi, amenajat pentru locuinţe, cu dotări destinate agrementului. 5. Parc naţional - întindere vastă de teren în interiorul căruia fauna, flora şi mediul natural în general sunt protejate de acţiunea distructivă a omului, a animalelor. PARCA, parchez vb. I (fr. parquer) A gara. PARCAJ,/?fl/r<7/£?s.n. (fr. parcage) 1. Parcare. 2. Loc în care sunt parcate vehiculele; parking. PARCARE, parcări s.f. (de Ia parca) Acţiunea de a parca; parcaj. PARCELA, parcelez vb. I (fr. parceller) A împărţi un teren în parcele. PARCELĂ, parcele s.f. (fr. parcelle) Porţiune (mai mică) de teren, precis delimitată, cu anumite destinaţii. PARCHET, parchete s.n. (fr. parquet) 1. Ansamblul magistraţilor cu atribuţii în acţiunile penale. 2. Pardoseală executată din bucăţele de lemn, aranjate în forme geometrice. 3. Suprafaţă de pădure clar delimitată. PARCHETĂ, parchetez vb. I (fr. parqueter) 1. A pune parchet într-o încăpere. 2. A împărţi o pădure în parchete (3). PARCIMONIE, parcimonii s.f. (fr. parcimonie, lat. parcimonia) 1. Economisire exagerată; zgârcenie, calicie. 2. Măsură, pondere; reţinere. PARCIMONIOS, -OÂSĂ, parcimonioşi, -oase adj. (fr. parcimonieux) L Care dovedeşte, care denotă parcimonie (1); zgârcit. 2. Măsurat, ponderat, reţinut. PARCOMETRU, parcometre s.n. (fr. parcometre) Aparat de taxare, folosit într-o parcare. PARCURGE, parcurg vb. III (fr. parcourir, de Ia cwge) LA străbate un spaţiu pe toată întinderea, în toate sensurile; a merge (până la capăt). 2. A citi (în grabă); a privi, a examina repede şi în treacăt. PARCURS, parcursuri s.n. (fr. parcours) 1. Dmm pe care îl urmează un vehicul, un curs dc apă ctc.; traiect, traseu (1). 2. Lungime a unui drum sau a unei traiectorii, cuprinsă între două puncte date. PARDESIU, pardesie s.n. (fr. pardessus) Obicct dc îmbrăcăminte lung, purtat peste alte haine, mai ales primăvara şi toamna. PARDON inteij. (fr. pardon, germ. Pardon) 1. (Formulă de politeţe adresată cuiva care este oarccum deranjat) Icrtaţi-mă!; scuzaţi! 2. (Cuvânt folosit pentru a determina pe cineva să repete ccva cc nu a fost bine auzit) Cum (aţi spus)? 3. (Formulă carc sc sprijină pe o contradicţie) Ba nu (este aşa)! PAREMIOLOG, -Ă, paremiologi, -ge s.m. şi f. (fr. paremiologue) Specialist în paremiologic. PAREMIOLOGIE s.f. (fr. paremiologie) Studiul şi culegerea proverbelor; totalitatea proverbelor dintr-o limbă. PARENCHIM, parenchime s.n. (it. parenchima, fr parenchyme) 1. Ţesut format din celule diferenţiate, cu funcţie fiziologică specifică. 2. Ţesut fundamental al vegetalelor, format din celulc vii puţin diferenţiate, cu funcţii variate. PARENCHIMATOS, -OÂSĂ, parenchimatoşi, -oase adj. (fr. parenchymateux) Format din parenchim; al parenchimului, de parenchim. PARENTÂL, -A, parentali, -e adj. (fr. parental) Carc se referă la părinţi, consideraţi un tot; ereditar (1). PARENTERÂL, -Ă, parenterali, -e adj. (fr. paren-teraî) (Despre medicamente) Care se administrează pe altă cale decât cea digestivă. PARESTEZIE, parestezii s.f. (fr. paresthesie) Senzaţie anormală de furnicături, de amorţeală. PAREZĂ, pareze s.f. (germ. Parese) Paralizie uşoară şi parţială. PAREZIE,parezii s.f. (fr.paresie) Paralizie parţială, uşoară sau temporară. PARFEtparfeuri s.n. (fr.patfait) îngheţată preparată cu frişcă. PARFUM, parfumuri s.n. (fr. parfum) 1. Miros plăcut, mireasmă (de flori). 2. Substanţă aromatică folosită pentru a da corpului, hainelor etc. un miros agreabil. 3. Aromă a unor alimente. 4. (Fig.) Notă caracteristică. PARFUMĂ, parfumez vb. I (fr.patfumer) A umple sau a impregna cu parfum. 2. A (se) stropi cu parfum. PARFUMERIE, patfumerii s.f. (fr. parfumerie) 1. Industrie de sau comerţ cu parfumuri. 2. Magazin, raion într-un magazin în care se vând parfumuri, produse de cosmetică etc. 3. (La pl.) Parfumuri diverse. 677 PARODISTIC PARHELIE, parhelii s.f. (fr. parhelie) Fenomen luminos datorat reflexiei razelor solare pe un nor cu cristale de gheaţă. PARIA\/>fln<7 s.m. (fr., it. paria) Persoană sau colectivitate dispreţuită, căreia nu i se recunoaştc niciun drept. PARIA2,pariez vb. I (fi.parier) 1. A face un pariu (I). 2. A pune în joc o sumă de bani într-un pariu (2). 3. A susţine ceva ca fiind aproape sigur. Pariez că yq ploua. PARIAN s.n. (fr. pariau) Porţelan neglazurat care imită marmura de Păros, folosit în sculptură. PARICID, -A,paricizi, -de (fr. parricide) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care şi-a ucis unul dintre părinţi; patricid (1). 2. S.n. Crimă comisă de un paricid (1); patricid (2). PARICOPITÂT, paricopiîaîe s.n. (cf. fr. paridigiti-de) (La pl.) Ordin de mamifere erbivore şi omnivore (rumegătoare şi porcine), cu un număr par de degete la fiecare picior, acoperite de copite; (şi la sg.) mamifer din acest ordin. PARIETAL, -Ă, parietali, -e (fr. parietal) L Adj. Care se referă la peretele unei cavităţi a organismului, care aparţine acestui perete. 2. S.f. pl. Familie de plante erbacee, cu înveliş floral dublu şi cu ovule dispuse simetric pe pereţii carpelelor (begonia, panseaua etc.); (şi la sg.) plantă erbacee din această familie. PARISILÂBIC, -Ă, parisilabici, -ce adj. (fr. pari-syllabique) (Despre cuvinte) Care are acelaşi număr de silabe în declinare. PARITATE, parităţi s.f. (fr. pari te, lat .paritas, -atis) 1. Egalitate, echivalenţă valorică perfectă. 2. Raport valoric între două unităţi monetare (între leu şi dolar etc.). PARIU,pariuri s.n*. (fr. pari) 1. Convenţie prin carc fiecare dintre persoanele care susţin lucruri contrare se obligă să ofere o compensaţie (materială) celui carc va avea dreptate; prinsoare. 2. Joc de noroc, în special Ia cursele de cai, care angajează sume de bani. PARIZER s.n. (germ. Pariser) Mezel preparat din came de vită şi slănină. PARIZIAN, -A,parizieni, -e s.m. şi f., adj. (fr.paris i-f'O (Persoană) din Paris. PÂRKING,parkinguri s.n. (eng\. parking) Parcaj (2); parcare. PÂRKINSON s.n. (fr. parkinson) Afccţiunc degenerativă a sistemului nervos central, caractcrizată prin tremurături şi prin rigiditate musculară. PARLAMENT, parlamente s.n. (fr. parlement) Organ legislativ alcătuit din reprezentanţii diferitelor partide politice (deputaţi şi senatori), aleşi prin vot; clădire în care au loc adunările acestui organ. PARLAMENTA, parlamentez vb. I (fr. parlementer) A începe negocieri, a duce tratative cu un adversar; a discuta cu cineva mult timp, pentru a-1 convinge de ceva. PARLAMENTAR, -Ă, parlamentari, -e (fr. parle-mentaire) 1. Adj. Care se referă la parlament, care are loc în parlament. 2. Adj. (Despre un regim politic) în care guvernul este responsabil în faţa parlamentului. 3. S.m. şi f. Membru într-un parlament. 4. S.m. şi f. Persoană care are misiunea să ducă tratative (într-o situaţie critică). PARLAMENTARISM s.n. (fr. parlementarisme) Regim parlamentar (2). PARLOAR, parloare s.n. (fr. parloir) Sală într-un internat, într-o mănăstire etc. în care sunt primiţi vizitatorii; vorbitor. PARMEN adj. invar. (fr.parmain [d'or], germ. Par-măne) Măr parrnen (auriu) (şi substantivat, m.) = varietate de măr cu fructele de culoare galbenă-au-rie, cu dungi; fructul acestei varietăţi. PARMEZAN s.n. (fr. pannesan, germ. Parmesan) Sortiment de caşcaval sărat şi uscat, care se consumă ras. PARNASIAN, -A, parnasieni, -e (fr. parnassien) 1.Adj. Care sc referă la parnasianism, specific parnasianismului. 2, S.m. şi f. Adept al parnasianismului. PARNASIANISM s.n. (parnasian + -ism) Curent literar apărut în Franţa, la mijlocul sec. al XlX-lea, ca reacţie faţă de romantism, care preconiza apărarea lirismului impersonal şi a teoriei artă pentru artă printr-o prezentare grandioasă a naturii, a civilizaţiilor trecute ctc. PARODIA, parodiez vb. I (fr. parodier) A imita în mod comic o operă literară sau artistică; a reproduce în mod ironic sau cinic gesturile, acţiunile cuiva. PARODIÂNT, -A,parodianţi, -te adj., s.m. şi f. (fr.pa-rodiant) (Rar) (Persoană) care parodiază pe cineva. PARODIC, -A, parodici, -ce adj. (fr. parodique) Care ţine dc parodie, al parodiei; parodistic. PARODIE, parodii s.f. (fr. parodie) 1. Imitaţie neizbutită, inferioară, a unui original; imitaţie comică a unei opere literare, a unui pasaj dintr-o operă etc. 2. Imitaţie grosolană cu un caracter ironic sau cinic; batjocură. PARODIST, parodişti s.m. (fr. parodiste) Autor de parodii (1). PARODISTIC, -Ă, parodistici. -ce adj. (parodie + -istic) Parodic. PARODONTÂL 678 PARODONTÂL, -Ă, parodontali, -e adj. (fr. paro-dontal) (Anat.) Al parodonţiului, dc parodonţiu. PARODONTOLOGIE s.f. (fr. parodonîoiogie) Studiul bolilor parodonţiului. PARODONTOPATIE s.f. (fr. parodontopathie) Nume gcncric dat afecţiunilor dentare. PARODONTOZĂ, parodontoze s.f. (fr. parodon-tose, germ. Parodontose) Afecţiune cronică a parodonţiului. PARODONŢIU s.n. (germ. Parodontium, cf. fr. pa-rodonte) Ansamblu de ţesuturi care susţin dinţii în osul maxilar. PAROL interj, (fr. parol) (întăreşte cele afirmate) Pe cuvântul meu! zău! PAROLĂ, parole s.f. (lat., it. parola, germ. Parole, fr. parole) Cuvânt secret folosit mai ales în armată, prin care cineva este recunoscut; formulă (5). PAROLIST, -Ă, parol işti, -ste s.m. şi f., adj. (parolă + -ist) Persoană care îşi respectă cuvântul dat. PARONIM, paronime s.n. (fr. paronyme) Cuvânt carc este apropiat de alt cuvânt prin formă, dar care este deosebit de acesta ca sens. PARONIMIC, -Ă, paronimici, -ce adj. (fr. parony-mique) 1. Referitor Ia paronimic, de paronimie. 2. Atracţie paronimică = modificare a formei unui cuvânt sub influenţa altui cuvânt asemănător. PARONIMIE, paronimii s.f. (fr. paronymie) Situaţia cuvintelor paronime. PARONOMÂSTIC, -Ă, paronomastici, -ce adj. (de la paronomază) (Rar) Care ţine de paronomază, privitor la paronomază. PARONOMÂZĂ, paronomaze s.f. (fr. paronomase) Figură de stil care constă în apropierea omonimelor într-o propoziţie, într-o frază etc. PAROTIDIÂN, -Ă, parotidieni, -e adj. (fr. paroti-dien) (Anat.) Referitor la parotidă, al parotidei. PAROTIDĂ, parotide adj. (fr. parotide) Glandă parotidă (şi substantivat, f.) = glandă salivară pară, situată sub ureche. PAROXISM, paroxisme s.n. (fr. paroxysme) Intensitate maximă (a unei boli, a unui sentiment etc.). PAROXISTIC, -Ă, paroxistici, -ce adj. (fr.paroxys-tique) Care a ajuns Ia paroxism. PAROXITON, -Ă, paroxitoni, -e adj., s.n. (fr. paro-x)>ton) (Cuvânt) accentuat pe penultima silabă. PARSEC, parseci s.m. (fr. parsec) Unitate de lungime care corespunde distanţei de Ia Pământ la o stea, egală cu 3,26 ani-lumină. PARSISM s.n. (fr. parsisme) Religie a perşilor întemeiată de Zoroastru; mazdeism; zoroastrism. PARŞI s.m. pl. (fr. parsis) Adepţi ai parsismului refugiaţi în India după cucerirea arabă (sec. al VU-lea). PART, -Ă, părţi, -te adj. (fr. pârtii) Care sc refera la părţi, care aparţine părţilor. PARTÂJ, partaje s.n. (fr. partage) (Jur.) Acţiune dc împărţire a unei moşteniri, a unei averi între persoanele îndreptăţite la aceasta; act oficial în care sc consemnează modul în care a fost efectuată o astfel de acţiune. PARTAJĂ, partajez vb. I (fr. partager) A împărţi în mai multe părţi o moştenire, a efectua un partaj. PARTAJABIL, -Ă, partajabili, -e adj. (fr. partagea-ble) Care poate fi partajat. PARTENER, -Ă, parteneri, -e s.m. şi f. (fr. partc-naire) 1. Fiecare dintre participanţii la o întrcccrc sportivă, la un joc (de cărţi) etc., considerat în raport cu ceilalţi participanţi. 2. Fiecare dintre persoanele care formează un cuplu, un grup, o socictalc etc. sau care execută împreună, într-un spectacol, un număr, o scenă etc. PARTENERIĂT, parteneriate s.n. (cf. fr. partena-riat) Sistem care asociază parteneri din punct dc vedere social, economic etc. PARTENOGENEZĂ s.f. (fr. parthenogenese) Reproducere dintr-un ovul, dintr-o oosferă nefccundată. PARTER, partere s.n. (fr. parterre) 1. Nivelul dc la sol al unei clădiri; totalitatea încăperilor dc la accst nivel. 2. Parte a unei săli de spectacol situată între scenă şi fundul sălii; totalitatea spectatorilor plasaţi în acest spaţiu. 3. Parte a unei grădini rezervată cultivării florilor sau a gazonului. PARTICIPĂ, particip vb. I (fr. participer, lat. participare) A lua parte la ceva; a contribui (1). PARTICIPÂNT, -Ă, participanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. participant) (Persoană) care ia parte la ccva; (persoană) care dezbate, care discută împreună cu alţii o problemă. PARTICIPATIV, -A, participativi, -e adj. (fr. participa tij) Care se implică fară rezerve în ccva, carc îşi doreşte să colaboreze, să participe la o afaccrc; care se referă la o participare. PARTICIPÂŢIE, participaţii s.f. (fr. participation) Faptul de a lua parte la ceva sau de a primi o parte din profit; deţinere a unei cote dintr-un capital. PARTICIPIÂL, -Ă, participiali, -e adj. (fr. partid' pial, lat. participialis) Care se referă la participiu, care provine dintr-un participiu, al unui participiu. PARTICIPIU, participii s.n. (lat. participitim, it .par-ticipio, fr. participe) Mod verbal impersonal carc are şi rol de adjectiv. 679 PARVENITISM PARTICULAR, -Ă,particulari, -e (lat. particularis, zetm. partikular/Partikular, fr. particulier) 1. Adj. Propriu unei anumite persoane sau unui anumit lucru; specific (1). 2. Adj. Individual (1), local (2). 3. Adj. Care are un caracter personal, neoficial; privat (1), intim (3). 4. S.m. Persoană fară funcţii oficiale; individ (1). 5. Adj. Care nu aparţine statului. 6. în particular = în mod special, separat, confidenţial; care nu a urmat cursurile unei şcoli (de stat). PARTICULARISM s.n. (fr. particularisme) Afirmare şi revendicare a unui grup social, a unei etnii, a particularităţilor (culturale, lingvistice etc.) ale acesteia, precum şi pretenţia de a-i fi garantate; ansamblul acestor particularităţi. PARTICULARIST, -Ă, particularişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. particulariste) (Adept) al particularismului. PARTICULARITATE, particularităţi s.f. (fr.parti-cularite) Caracter special, tipic, distinctiv; calitate (1), indiciu. PARTICULARIZA, particularizez vb. I (fr. particularism) A face să devină sau a deveni particular (1); a (se) individualiza. PARTICULĂ, particule s.f. (lat. particula, fr. particule) 1. Părticică, fragment (1), corpuscul. 2. Afix sau alt element invariabil ataşat unui cuvânt. 3. Cuvânt scurt (neflexibil) care nu se poate folosi singur. 4. Particulă elementară — constituent fundamental al materiei (electron, proton etc.), care se prezintă ca o entitate ireductibilă, cu însuşiri specifice. PARTID, partide s.n. (ngr. partîdon, it. partito, fr. parti) Grupare organizată politic, care reprezintă interesele unui anumit segment social. PARTIDĂ,partide s.f. (ngr.partida, it. partita, fr.pârtie) 1. Totalitatea fazelor unui joc distractiv sau sportiv. 2. Grupare (1), tabără. 3. Distracţie în comun. Partidă de vânătoare. 4. (Contabilitate) Cont (1). 5. Căsătorie sau proiect de căsătorie (avantajos); persoana vizată pentru un astfel de proiect. 6. Partea dintr-o compoziţie muzicală executată de membrii unui ansamblu sau de un grup la unison; grup de instrumentişti care execută această parte. PARTINIC, -Ă, partinici, -ce adj. (cf. rus. partiinîi) 1. Care se referă la un partid. 2. Care reprezintă şi apără interesele unui partid. PARTINITĂTE s.f. (partin[ic]+ -itate) Apartenenţă Ia un curent, la un partid politic, la o ideologie etc.; spirit de partid. PARTI-PRIS s.n. (pr. partipri; fr. parti pris) Opinie preconcepută, hotărâre luată înainte de cunoaşterea unei situaţii. PARTITĂ s.f. (it. partita) (Muz.) Suită (3). PARTITIV, -Ă, partitivi, -e adj., s.n. (fr. partitif, it. partitivo) (Formă flexionară sau construcţie) care exprimă o parte dintr-un tot ori un tot din care s-a luat o parte. PARTITURĂ,partituri s.f. (it. partitura, germ. Par-titur) Text cu note muzicale; (rar) partiţiune; (p. ext.) compoziţie muzicală. PARTIŢIE/PARTIŢIUNE, partiţii/partiţiuni s.f. (fr. partition) 1. (Mat.) Descompunere a unei mulţimi într-o clasă de submulţimi disjuncte doua câte două, a căror reuniune formează mulţimea dată. 2. (în lingvistica matematică) Clasificare a cuvintelor după flexiune. 3. (în forma partiţiune; rar) Partitură. PARTIŢIUNE s.f. v. partiţie. PARTIZÂN, -A, partizani, -e s.m. şi f. (fr partisan) 1. Persoană care susţine o teorie, o idee sau este de partea cuiva ori a ceva şi luptă pentru propriile convingeri. 2. Combatant care face parte din trupele neregulate. PARTIZANĂT, partizanate s.n. (de la partizan) Atitudine, activitate de partizan (1). PĂRTNERSHIP s.n. (pr părtnerşip; engl. partner-ship) Asociere, într-o afacere, a doi sau mai mulţi parteneri, în care fiecare îşi menţine propriul capital, dar îl administrează şi îl foloseşte în comun cu ceilalţi şi participă la împărţirea câştigului proporţional cu suma de bani avansată. PĂRTY, party-uri s.n. (engl. party) Petrecere. PĂRŢI s.m. pl. (fr. parthes) Popor înrudit cu sciţii, stabilit, în sec. al III-lea î.H., în regiunile nord-estice ale Iranului de astăzi. PARŢIĂL, -Ă, parţiali, -e adj. (lat.partialis, îi. pârtiei) Care reprezintă numai o parte, care se efectuează numai în parte; fragmentar PARŢIALITĂTE s.f. (lat. partialitas, -atis, fr. pârtia li le) Atitudine părtinitoare; părtinire. PARURĂ, paruri s.f. (pr paniră; fr. panire) 1. Podoabă pentru cap (purtată de obicei de mirese). 2. Garnitură asortată de bijuterii (colier, brăţară, cercei etc.). PARVENI, parvin vb. IV (fr parvenir) A ajunge Ia o stare materială necuvenită; a izbuti, a se ajunge. PARVENIT, -Ă, parveniţi, -te adj., s.m. şi f. (de la parveni, cf. fr parvenit) (Persoană) care a reuşit să parvină. PARVENITISM s.n. (parvenit + -ism) Dorinţă exagerată de a parveni; fel de comportare, atitudine de parvenit. PAS1 680 PAS1 interj, (fr. jje] passe) Cuvânt prin carc un jucător dc cărţi arată că nu vrea sau nu poate să deschidă ori să participe la joc. PAS2, păsuri s.n. (germ. Pass, fr. pas) Loc mai jos între două înălţimi; trecătoare. PASA, pasez vb. I (fr. passer) L A trimite mingea unui coechipicr; (fig.) a da, a trece, a transmite ceva cuiva. 2. A trccc prin sită legume, fructc; a zdrobi. PASABIL, -Ă, pasabili, -e adj. (fr. passable) Acceptabil; de calitate mediocră. PASAGER, -A, pasageri, -e (fr. passager) L S.m. şi f. Persoană care călătoreşte cu un mijloc de transport în comun; călător. 2. Adj. Trecător, vremelnic. PASAJ, pasaje s.n. (fr. passage, it. pass agi o, germ. Passage) L Loc (amenajat) de trecere; galerie acoperită pentru trecerea pietonilor. 2. încrucişare între o calc ferată şi o cale de circulaţie rutieră; culoar (3). 3. Fragment (2); extras (1). PASÂNT,/?tfS0/ite adj., s.n. (germ. passant) (Contor) carc înregistrează consumul de energie electrică, defalcat din consumul înregistrat de un contor general. PASARELĂ, pasarele s.f. (fr.passerelle) 1. Pod uşor rezervat pietonilor. 2. Galerie de comunicaţie. PÂSĂ, pase s.f. (fr. passe, engl. pass) I. Trecere a mingii către un coechipier; înaintare către adversar, Ia scrimă. 2. Sumă de bani depusă de un jucător, la unele jocuri de cărţi. 3. Mişcare făcută cu mâna de un hipnotizator. 4. Stare, situaţie (1), dispoziţie (trecătoare). PASCAL1, pascali s.m. (fr. pascal) Unitate de măsură pentru presiune, egală cu un newton pe metrul pătrat. PASCÂL2, -Ă,pascali, -e adj. (fr.pascal) Care se referă Ia Paşte, care ţine de Paşte. PASEISM s.n. (fr. passeisme) Doctrină care propo-văduieşte întoarcerea în trecut, conservarea tradiţiilor şi a practicilor de altădată. PASEIST, -Ă, paseişîi, -ste (fr. passeiste) 1. Adj. Care se referă la paseism, caracteristic paseismului. 2. S.m. şi f., adj. (Adept) al paseismului. PASERIFORMĂ, paseriforme s.f. (fr. passeri-forme) (La pl.) Ordin de păsări, de obicei, de talie mică, arboricole, cântătoare; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. PASIBIL, -Ă, pasibili, -e adj. (fr. passible) Care merită sau trebuie să Fie supus la... PASIENŢĂ, pasienţe s.f. (ngr. pasientsa, fr. patience) Aranjare a cărţilor de joc potrivit anumitor reguli, de reuşita căreia s-ar lega îndeplinirea unei dorinţe. PASI FLORĂ, pasiflore s.f. (fr.passijlore, lat., it .pas-siflora) Plantă tropicală cu fructc comestibile şi flori albăstrii, a cărei formă aminteşte răstignirea lui Isus Hristos (coroana dc spini, cuielc ctc.). PASIONA, pasionez vb. I (fr. passionner) A inspira o pasiune; a (sc) interesa în mod deosebit; a sc entuziasma de ceva. PASIONÂL, -Ă, pasionali, -e adj. (fr. passionncl) Inspirat de o pasiune (amoroasă). PASIONALITÂTE s.f. (pasional + -itate) (Rar) Caracter pasional. PASIONANT, -Ă, pasionanţi, -te adj. (fr. passion-nant) Capabil de a suscita un viu interes; captivant. PASIONÂT, -Ă, pasionaţi, -te adj. (de la pasiona) Animat, avid, stăpânit, dominat dc pasiune; fervent, frenetic. PASIUNE,pasiuni s.f. (lat.passio, -onis, fr.passion) 1. Dorinţă foarte vie, patos; obiectul acestei dorinţe; entuziasm. 2. Sentiment puternic de dragoste. 3. înclinaţie puternică pentru profesia, activitatea ctc. pe care o desfaşoară cineva. 4. Lucrare muzicală dc mari dimensiuni, inspirată din suferinţele fizice şi morale ale lui Isus Hristos sau ale apostolilor. PASIV, -Ă, pasivi, -e (fr. passif lat. passivus) 1. Adj. Care suportă ceva fară să reacţioneze; indiferent (1); inactiv (1), inert (2). 2. S.n. Ansamblul datoriilor, al sarcinilor şi al obligaţiilor unei persoane, unei întreprinderi etc. 3. S.n. Partea bilanţului contabil carc conţine specificarea, în expresie valorică, a fondurilor unei întreprinderi etc. 4. Adj., s.n. (Diateză, conjugare, formă verbală) care arată că subicctul gramatical suferă acţiunea (făcută de altcineva). 5. Vocabular (sau fond) pasiv = partea vocabularului care nu este folosită frecvent în vorbire. PASIVITATE s.f (fr. passivite, germ. Passivitcit) Faptul, starea de a nu reacţiona, de a fi lipsit dc energie, de iniţiativă, de a nu manifesta nicio atitudine personală; inactivitate, indiferenţă, inerţie (3), apatie. PASMANTERIE, pasmanterii s.f. (fr. passemente-rie) Ansamblul articolelor împletite sau ţesute (panglici, broderii, fireturi etc.) utilizate drept garnitură la mobile, la obiecte de îmbrăcăminte etc.; fabricarea, comerţul cu astfel de articole. PÂSO-DOBLE s.n. (sp. paso-doble) Dans popular spaniol în ritm vioi, de origine sud-americană, executat în perechi, adesea, în timpul coridelor; melodia acestui dans. PASPARTU, paspartuuri s.n. (fr. passe-partout) 1. Cheie care poate să deschidă un număr marc dc 681 PATER broaşte; (fig.) metodă abilă de a pătrunde undeva. 2. Banda de hârtie sau de carton care se pune între desen, pictură etc. şi rama tabloului. PASPOĂL, paspoaluri s.n. (fr. passepoif) Bandă din ţesătură, din piele aplicată de-a lungul unei cusături sau ca ornament la diferite obiecte de îmbrăcăminte; bandă dublă prinsă într-o cusătură pentru a masca o pată, un defect etc. şi a crea un efect decorativ. PASPOALĂ, paspoalez vb. I (paspoal + -a) A face o garnitură cu paspoal. PASSACÂGLIA, passacaglii s.f. (pr. pasacâlia; it. passacaglici) Dans de curte din sec. al XVII-lea, de origine spaniolă şi italiană, cu mişcări foarte lente. PÂSSIM adv. (abr. pass.; lat. passim) în diverse locuri; ici şi colo într-un articol, într-o carte citată. PASSING-SHOT, passing-shotwi s.n. (pr. păsing şot; engl. passing-shot) (Tenis) Minge rapidă trimisă de jos în sus, care trece pe lângă adversarul aflat la fileu. PASTĂ, paste s.f. (ngr.pasta, germ. Pasta, it .pasta) 1. Materie vâscoasă, densă, cu aspect omogen, alcătuită dintr-o pulbere fină şi o cantitate de lichid; crcmă (2). Pastă de fructe. Pastă dentară. Pastă ceramică. 2. (în pictură) Culoare preparată cu ulei. 3. Paste făinoase = produse alimentare de diferite forme şi mărimi, obţinute prin uscarea unui aluat nedospit din faină de grâu. PASTEL,pasteluri (fr.pastel, it.pastello) 1. S.n. Creion moale făcut din praf de culori; desenul făcut cu un astfel de creion. 2. Adj. invar. Care are o tentă, o nuanţă deschisă şi delicată. 3. S.n. Poezie lirică descriptivă, care zugrăveşte tablouri din natură. PASTELĂT, -k, pastelaţi, -te adj. (de la pastel) Care arc culori, tonuri deschise, delicate. PASTELIST, pastelişti s.m. (fr pastelliste) 1. Artist carc pictează pasteluri (1). 2. Poet care compune pasteluri (3). PASTET, pastete s.n. (germ. Pastete) Pateu (2). PASTEURELOZĂ, pasteureloze s.f. (fr. pasteurel-lose) Boală infecţioasă gravă a animalelor şi a păsărilor de curte, manifestată prin septicemie hemo-ragică; (p. restr.) holeră, la păsări. PASTEURIZĂ, pasteurizez vb. I (pr pastdrizâ; fr pasteuriser) A distruge flora patogenă dintr-un lichid, prin încălzirea acestuia la temperaturi sub punctul de fierbere. PASTEURIZATOR, pasîcurizatoare s.n. (pr pasto-rizatâr; fr. pasteurisateur) Aparat folosit pentru pas-teurizarea alimentelor PASTILĂ, pastile s.f. (fr. pastille, germ. Pastille) 1. Preparat farmaceutic sau zaharos de formă circulară; comprimat, tabletă (1). 2. Piesă în formă de disc mic, folosită în tehnică. 3. Refugiu în mijlocul unei pieţe, al unei intersecţii mari. PASTIŞĂ, pastişez vb. I (fr. pasticher) A imita (stilul unui artist, al unui scriitor etc.), a face o pastişă. PASTIŞĂ, pastişe s.f. (fr. pastiche) Operă literară sau de artă care imită maniera, stilul unor maeştri; (p. ext.) imitaţie fară valoare. PĂSTOR, pastori s.m. (lat. pastor, -oris, germ. Pastor) Preot protestant. PASTORAL, -Ă, pastorali, -e (lat. pastoralis, fr pastoral, it. pastorale) 1. Adj. Păstoresc, câmpenesc, bucolic (1). 2. Adj., s.f. (Operă literară, compoziţie muzicală etc.) care zugrăveşte viaţa în mediul rustic. 3. S.f. Scrisoare adresată preoţilor şi credincioşilor de către o autoritate bisericească, la marile sărbători sau la unele evenimente importante. PASTORALISM s.n. (fr pastoralisme, engl. pasto-ralism) Curent literar şi artistic caracterizat prin folosirea temelor idilice proprii vieţii de la ţară. PAŞAPORT, paşapoarte s.n. (ngr. passapârti, fr pas-seport, rus. pasport) Document eliberat de o autoritate a statului, care certifică identitatea şi cetăţenia posesorului, dându-i acestuia dreptul de a călători în străinătate. PAT, paturi s.n. (fr pat) (La jocul de şah) Situaţie în care un jucător, fară a fi în poziţie de şah, nu mai poate face nicio mişcare şi este obligat să înceteze jocul, partida declarându-se remiză. PATAGONEZ, -Ă, patagonezi, -e adj., s.m. şi f. (Patagon[ia] + -ez) (Persoană) din Patagonia. PATEFON, patefoane s.n. (fr pathephone) Aparat folosit pentru redarea sunetelor înregistrate pe un disc. PATENT1, patente s.n. (germ. Patent) 1. Drept exclusiv al unui inventator de a-şi valorifica invenţia; documentul prin care i se acordă acest drept; brevet (2). 2. Drept de a profesa o meserie; documentul care atestă acest drept. 3. Cleşte pentru apucat, pentru tăiat etc. PATENT2, -Ă, patenţi, -te adj. (fr patent) Evident, făţiş; autentic, veritabil. Nedreptate patentă. PATENTĂ, patentez vb. I (fr patenter) A acorda (cuiva) o patentă (1); a breveta. PATENTĂT, -Ă, patentaţi, -te adj. (de la patenta) 1. Brevetat. 2. Evident, recunoscut (1). PATENTĂ, patente s.f. (fr. patente, germ. Patent) 1. Certificat, dovadă. 2. Capsă (1), buton de încheiat. PĂTER, pateri s.m. (lat. pater) Preot sau călugăr catolic. PATERA 682 PATERA, patere s.f. (fr. patere, lat. patera) Cupă cvazată, puţin adâncă, din carc sc bea în Antichitate, în timpul sacrificiilor, la libaţii ctc. PATERN, -Ă, paterni, -e adj. (fr. paterne) Părintesc; paternal. PATERNAL, -Ă, paternali. -e adj. (fr. paternei) Patern. PATERNALISM s.n. (fr. paternalismc) Atitudinea dc a conducc, dc a dirija cu autoritate moderată şi condcsccndcntă (ca a unui tată). PATERNALIST, -Â. paternalişti, -ste adj. (fr. paterii al iste. engl. paternalist) Al patcmalismului, carc manifestă patcmalism. PATERNITATE s.f. (fr. paternite) Starea, calitatca dc tată sau dc autor, de creator. PATERNOSTER s.n. (fr. pater noster, germ. Pater-noster) Asccnsor pentru persoane, format din mai multe cabinc Iară uşi, cu funcţionare continuă; elevator pentm materiale, cu funcţionare continuă. PATETIC, -Ă, patetici, -ce adj. (fr. pathetique, germ. pathetisch) I. Carc emoţionează; emfatic. 2. (Despre nervi) Carc inervează muşchii oblici ai ochiului. PATETISM s.n. (fr. pathetisme) Caractcr, atitudine patetică. PATETIZÂ, patetizez vb. 1 (fr. pathetiser) A pune patos în ccva; a dramatiza în mod exagerat. PATEU,pateuri s.n. (fr.pate) 1. Foitaj umplut cu to-cătură de came, cu brânză, ciuperci etc. 2. Pastă dc ficat, de camc sau dc peşte, cu diferite ingrediente şi condimcntc. PATIBULAR, -A. patibulari, -e adj. (fr. patibulaire) Care inspiră groază; carc nelinişteşte. PATINĂ1, patinez vb. I (fr. patiner) A căpăta sau a facc să capetc patină1. PATINA2, patinez vb. I (fr. patiner) 1. A aluneca, a se deplasa cu patinele2 (1). 2. (Despre roţi) A aluneca din lipsă de aderenţă. PATINAJ s.n. (fr. patinage) Sport practicat cu patinele2 (1); skating. PATINATOR, -OARE, patinatori, -oare s.m. şi f. (patina + -tor) Persoană care practică patinajul. PATINĂ1, patine s.f. (fr. patine) Strat verde-cenuşiu care se depune pe obiectele din cupru sau din alt metal; tentă mai închisă, aspect de vechi pe care îl capătă unele obiecte odată cu trecerea timpului. PATINĂ2, patine s.f. (fr. patin) 1. Şină fixată pe talpa ghetei, cu ajutorul căreia o persoană se deplasează prin alunecare pe gheaţă; obiect asemănător, cu rotile, destinat deplasării pe sol. 2. (Tehn.) Piesă prin intermediul cărcia un mecanism poate glisa pc un element dc ghidare. PATINOÂR, patinoare s.n. (fr. patinoirc) Teren amenajat pentm patinaj. PÂTIO, patiouri s.n. (sp. patio) Curte interioara a unei casc (mai ales în sudul Spaniei). PATISER, patiseri s.m. (fr. pâtissier) Persoană carc prepară sau care vinde produse dc patiserie. PATISERIE, patiserii s.f. (fr. patisseric) Produse din aluat; comcrţ, magazin cu produse din aluat. PATOFIZIOLOGIE s.f. (fr. pathophysiologic) Ramura medicinci carc studiază disfuncţiile organismului. PATOGEN, -Ă, patogeni, -e adj. (fr. pathogene) Carc provoacă boli, infccţii. PAT O G E N ET IC, -Ă, patogenetici, -ce adj. (fr. pat ho ■ genetique) Referitor la patogcnic. PATOGENEZĂ s.f. (fr. pathogencse) Studiul mecanismului prin carc cauzele patogene (cunoscutc sau necunoscute) provoacă o boală; patogcnic. PATOGENIE s.f. (fr. pathogenie) (Med.) Patogcneză. PATOGNOMONIC, -Ă, patognomonici, -ce adj. (fr. pathognomonique) (Despre semne, simptome) Carc permite stabilirea diagnosticului unei boli. PATOLOGIC, -A, patologici, -ce adj. (fr. patholo-gique) Care ţine dc boală, provocat dc boala, dc anomalii; morbid. PATOLOGIE s.f. (fr. pathologie, germ. Patholo^ic) Studiul cauzclor şi simptomclor bolilor; totalitatea modificărilor morbide carc apar în diferite boli. PATOMIMIE s.f. (fr. pathomimie) Simulare voita sau patologică a unei boli. PÂTOS s.n. (ngr. păthos, fr. pathos) Pasiune (1), înflăcărare, emfază. PATRJARHÂL, -Ă, patriarhali, -e adj. (fr. patriar-cal, cf. patriarh) 1. De patriarh. 2. Care sc desfăşoară liniştit, tihnit, simplu, tradiţional. PATRIARHALITÂTE s.f. (germ. Patriarchalitat) Caractcr patriarhal. PATRIARHÂT s.n. (fr. patriarcat, cf. patriarh) Organizare familială caractcrizată printr-un rol dominant al bărbatului. PATRICIÂN, -A, patricieni, -e (fr. patricien) L S.m. şi f. Cetăţean nobil în Roma antică; patron (3); (p. ext.) aristocrat. 2. Adj. De patrician (1). PATRICIÂT s.n. (fr. patriciat) Rangul, demnitatea de patrician (1); instituţia patricienilor; totalitatea patricienilor. PATRICID, (1) patricizi, (2) patricicle (hi. patriei-da) L S.m. (Rar) Paricid (2). 2. S.n. Paricid (1). 683 PAUŞÂL PATRICIU, patricii s.m. (lat. patricius) Titlu nobiliar, în Imperiul Roman sau în Imperiul Bizantin; persoană cu acest titlu. PATRIE, patrii s.f. (lat. patria, fr, patrie) Ţară în care s-a născut cineva, considerată în raport cu acesta; teritoriu, mediu natural, social, cultural etc. în care trăieşte un popor PATRIMONIAL, -Ă, patrimoniali, -e adj. (fr. patrimonial) Referitor la un patrimoniu, de patrimoniu; ereditar (2). PATRIMONIU, patrimonii s.n. (lat. patrimoniam, fr patrimoine) Bun moştenit de la părinţi; totalitatea bunurilor unei colectivităţi, ale unui grup, ale umanităţii în general, considerate moştenire strămoşească; bun public. PATRIOT, -Ă, patrioţi, -te s.m. şi f. (ngr. pa trio tis, fr.patriote, germ. Patriot) Persoană care îşi iubeşte patria, care este gata să o servească. PATRIOTARD, -Ă, patriotarzi, -de adj., s.m. şi f. (fr. patriotard) (Persoană, acţiune etc.) care afişează un patriotism excesiv. PATRIOTIC, -Ă, patriotici, -ce adj. (fr. patriotique, it. patriotico) Privitor la patriotism, de patriotism, care dovedeşte patriotism. PATRIOTISM s.n. (fr. patriotisme) Dragoste de patrie. PATRISTIC, -Ă, patristici, -ce (fr patristique) 1. S.f. Studiul doctrinei părinţilor Bisericii; patro-logie (1). 2. Adj. Care ţine de părinţii Bisericii, de doctrina acestora. PATROLOGIE s.f. (fr. patrologie, germ. Patrologie) 1. Patristică (1). 2. Colecţie a scrierilor părinţilor Bisericii; carte care cuprinde asemenea scrieri. PATRON1, patroane s.n. (germ. Patrone) 1. Cartuş (1). 2. Bucată cilindrică de exploziv, folosită la umplerea găurilor de mină1 (1). 3. Buşon fuzibil. 4. Tipar folosit în croitorie; model de ţesătură. PATRON2, -O AN A, patroni, -oane s.m. şi f. (lat .pa-tronus, fr patron, germ. Patron) 1. Protector; sfanţ al cărui nume îl poartă o persoană, sfanţ căruia îi este dedicată o biserică etc. 2. Conducătorul şi proprietarul unei întreprinderi industriale, comerciale etc. 3. Patrician considerat în raport cu liberţii acestuia. PATRONA, patronez vb. I (fr. patronner) A susţine pe cineva sau ceva prin autoritatea sa; a tutela, a dirija, a conduce (1); a proteja (4). PATRONAJ, patronaje s.n. (fr. patronage) 1. Protecţie acordată de o persoană importantă sau de o instituţie. 2. Organizaţie de binefacere. PATRONAL, -Ă, patronali, -e adj. (fr. patronal) Care se referă la patronat, de patronat. PATRONAT, patronate s.n. (lat. patronatus, fr. patronat, germ. Patrvnat) 1. Ansamblul patronilor sau al şefilor de întreprinderi. 2. Relaţie de subordonare a unor persoane fizice sau juridice, a unor acţiuni culturale, de binefacere etc. faţă de anumite fundaţii, aşezăminte, comitete sau persoane fizice. PATRONIM, patronime s.n. (fr. patronyme) Nume de familie. PATRONIMIC, patronimice adj. (fr patronymique) Nume patronimic (şi substantivat n.) = nume de familie. PATRONIMIE s.f. (patronim + -ie) Studiul genealogic al evoluţiei numelor după tată, într-o familie. PATRULA, patrtdez vb. I (de la patrulă) A parcurge un traseu (pe jos, cu avionul, cu vaporul etc.) cu scopul de a supraveghea, de a păzi pe cineva sau ceva. PATRULATER, patrulatere s.n., adj. (lat. quadrila-tenis, fr. quadrilatere, de lapatni) (Poligon) cu patru laturi; tetragon. PATRULĂ, patnile s.f. (germ. Patnille, cf. fr pa-trouille) 1. Mic detaşament militar de supraveghere; persoană care aparţine acestui detaşament; cordon (3). 2. Formaţie de zbor compusă din trei sau din patru avioane de luptă. PATRUPED, -Ă, patntpezi, -de adj., s.n. (lat. qua-dmpes, -dis, fr. quadrupede, de la patnt) (Animal) cu patru picioare; tetrapod. PĂTTERN, patterne s.n. (pr. pâtăn; engl., fr. pattern) Model simplificat al unei structuri; schemă (2), în ştiinţele umaniste. PATVAGON, patvagoane s.n. (etim. pop., de la germ. Pachvagen) Vagon de bagaje. PAULIĂNĂ adj. (fr. paulienne) Acţiune pauliană = acţiune judiciară prin care un creditor poate cere debitorului său rezilierea unui contract, anularea unui act etc., dacă acestea sunt posterioare creanţelor. PAUPER, -Ă, pauperi, -e adj. (lat. pauper) Foarte sărac. PAUPERJSM s.n. (fr pauperisme) Sărăcie extremă; paupertate. PAUPERIZĂ, pauperizez vb. I (fr. pauperiser) A aduce în stare de sărăcie extremă. PAUPERTĂTE s.f. (lat. paupertas, -atis) Stare de sărăcie extremă; pauperism. PAUŞÂL, -Ă, pauşali, -e (germ. Pauschale) 1. S.n. Forfetar. 2. Adj. Tarif sau preţ pauşal = tarif sau preţ constant, stabilit pe baza experienţei sau a unei PAUZĂ 68< evaluări. Asigurare pauşală = asigurare pentru bunuri, persoane etc., în schimbul plăţii unei sume de asigurare unice. PÂUZh, pauze s.f. (lat. pansa, fr. pause, germ. Pause) 1. întrerupere momentană a unei activităţi, a unei acţiuni (dc obicei, pentru repaus); perioada în care are loc accastă întrerupere; (sport) time-out. 2. Antract, recreaţie. 3. întrerupere a execuţici unei bucăţi muzicale, pentru un anumit timp. 4. Semn de punctuaţie în formă de linie orizontală, care marchează o oprire în lectură mai mare decât virgula sau separarea a două părţi distincte ale unui text. PAVĂ, pavez vb. I (fr. paver) A acoperi cu pavaj (o stradă, o curte etc.). PAVĂJ, pavaje s.n. (fr pavage) Strat neted format din blocuri de piatră, din bucăţi de lemn etc. cu carc se acoperă un drum, o curte, o încăpere etc.; paviment. PAVÂNĂ, pava/ie s.f. (fr pavane) Dans vechi cu mişcări lente, de origine italiană sau spaniolă; melodie după care se execută acest dans. PAVÂT s.n. (de Ia pava) Acţiunea de a pava şi rezultatul ei. PAVIÂN, paviani s.m. (germ. Pavian) (La pl.) Gen dc maimuţe africane cu un bot alungit şi cu un corp acoperit de păr lung şi rar; (şi la sg.) maimuţă din acest gen. PAVILION, pavilioane s.n. (fr. pavilion, germ. Pa-villion) 1. Casă mică; chioşc; edicul (1); clădire de sine stătătoare într-un ansamblu de construcţii. 2. Drapel pe o navă care indică naţionalitatea, semnalizează etc. 3. Parte a urechii externe. PAVIMENT, pavimente s.n. (lat. pavimentum) Pardoseală, pavaj din piatră, mozaic, gresie etc. PAVLOVISM s.n. (n.pr. Pavlov + -ism) Orientare în medicină şi în psihologie bazată pe descoperirile lui I.P. Pavlov privitoare Ia reflexele condiţionate şi la formularea concepţiei generale asupra activităţii nervoase superioare. PAVOÂZ, pavoaze s.n. (fr. pavois) Ansamblu de drapele sau de lumini arborate de o navă cu ocazia unei festivităţi. PAVOAZĂ, pavoazez vb. I (fir. pavoiser) A împodobi cu steaguri, cu flori etc., în semn de sărbătoare; a decora (1), a orna. PAY-BACK s.n. (pr. peibec; engl. pay-back) Retur-nare, plată posterioară; comparare a costurilor cu rezultatele posibile. PÂZZO-SERIALE, pazzo seriale s.m. (pr păţo seriale; it pazzo-se?iale) Criminal în serie. PĂLI, pălesc vb. IV (fr pâlir) 1. A deveni palid (1 la faţă. 2. A-şi pierde intensitatea, strălucirea, a deveni palid (2). PĂSTOS, -OÂSĂ, păstoşi, -oase adj. (pastă + -os) Care are aspectul şi consistenţa unei paste; moale. PEÂJ s.n. (fr. peage) Taxă pentru dreptul dc a folosi un drum, un pod etc. PEÂN, peane s.n. (fr. pean) (în Antichitatea grcacâ) Imn războinic în onoarea zeului Apollo. PECENEG, -Ă, pecenegi, -ge (germ. Petschencge, fr. petchenâgue) 1. S.m. şi f. (La m.pl.) Populaţie migratoare care a trecut prin estul şi sud-estul Europei în sec. al IX-Iea şi al Xl-lea; (şi Ia sg.) persoană din această populaţie. 2. Adj. Care se referă Ia pccc-negi (1), al pecenegilor. PECHINEZ, pechinezi s.m. (fr. pekinois) Câine mic cu păr lung, cu bot scurt şi turtit şi cu picioarc scurte. PECHING/PEKING s.n. (de la n.pr. Peking, cf. fr pekine) Ţesătură cu dungi alternative, lucioasc şi mate, ca urmare a reflectării diferite a luminii. PECTINĂ,pec/me s.f. (fr. pectine) Substanţă gelatinoasă vegetală, folosită în industria farmaceutică, alimentară etc. PECTORÂL, -Ă, pectorali, -e adj. (fr. pectoral, lat. pectoralis) Care se referă la piept; bun pentru (bolile de) piept. PECULIU s.n. (lat.peculium) (în Antichitate) 1. Sumă de bani economisită de un sclav pentru a-şi răscumpăra libertatea; gratificaţie acordată unui sclav de către stăpân. 2. Sumă de bani primită dc un deţinut la eliberare, pentru munca prestată în timpul detenţiei; (p. gener.) sumă de bani economisită, PECUNIÂR, -Ă, pecuniari, -e adj. (fr. pecuniairc, lat. pecuniarius) Privitor la bani, de bani; băncsc. PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -ge s.m. şi f. (fr pedagogii e, lat. paedagogus) Persoană cu pregătire adcc-vată care supraveghează şi instruieşte (mai ales copii şi tineri); educator (I); specialist în pedagogic; repetitor (2). PEDAGOGIC, -Ă, pedagogici, -ce adj. (fr pedago-gique, germ. pădagogisch) 1. Referitor Ia pedagogie, de pedagogie. 2. Care corespunde unui învăţământ de bună calitate; educativ. PEDAGOGIE, pedagogii s.f. (fr. pedagogie, lat,pae-dagogia) Arta, ştiinţa de a instrui (mai ales generaţia tânără). PEDALĂ, pedalez vb. I (fr. pedaler) A acţiona o pedală (1, 2); (fig.) a insista asupra unui lucru, amin-tindu-1 mereu. 685 PEGĂS/PEGAS PEDALĂ, pedale s.f. (fr. pedale) 1. Pârghie acţionată cu piciorul, folosită pentru efectuarea unei comenzi. 2. Presă tipografică mică, acţionată cu piciorul. 3. Sunet prelungit de bas, însoţit, pe treptele superioare, de acorduri variate. PEDALIER, pedaliere s.n. (fr. pedalier) (La orgă, la pian) Sistem de pedale care corespund sunetelor grave. PEDANT, -Ă, pedanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. pedant, germ. Pedant) (Om) care vrea să pară şi să fie foarte competent; minuţios, meticulos în mod exagerat; formalist; doct (2), doctoral (2). PEDANTERIE, pedanterii s.f. (fr. pedanterie) Comportare de om pedant; meticulozitate exagerată; pedantism. PEDANTISM s.n. (fr. pedantisme) Pedanterie. PEDERAST,/?e) Lovitură de pedeapsă acordată într-un meci de fotbal pentru o greşeală comisă de unul dintre jucători în apropiere de poarta proprie. PENÂR, penare s.n. (germ. Pennal) Cutie pentru creioane, gume etc. folosită de elevi; plumieră. PENÂT, -Ă, penaţi, -te adj. (lat. pennatus, fr.penne) (Despre frunze) Care are nervurile dispuse de o parte şi de alta a peţiolului comun (asemenea penei de pasăre). PENÂŢI s.m. pl. (lat. penates) Divinităţi ocrotitoare ale casei, Ia vechii romani; cămin, casă. PENDINTE adj. invar. (lat. pendens, -ntis, fr pendant) 1. Care depinde de... 2. Care n-a fost încă soluţionat, care urmează să fie judecat. PENDUL/(2)PENDULĂ, pendule (fr. pendule, lat. pendulus) 1. S.n. Corp care, supus acţiunii unei greutăţi, oscilează în jurul unui punct fix; (p. ext.) dispozitiv sau piesă a unui mecanism care, prin oscilaţie, reglează mişcările unei maşini ori ale unui instrument. 2. S.f. Ceasornic mare de perete a cărui mişcare este reglată de un pendul (1). PENDULĂ, pendulez vb. I (de la pendul) 1. A efectua mişcări oscilatorii, într-o parte şi în alta, ca un pendul. 2. (Fig.) A fi nehotărât între două alternative; a oscila. PENDULĂ s.f. v. pendul. PENEL, peneluri s.n. (it. pennello) 1. Pensulă subţire folosită pentru pictură. 2. (Fig.) Măiestrie artistică. PENEPLENA, peneplene s.f. (fr. peneplaine) Relief cu pante uşoare, cu văi puţin adânci şi largi, rezultat din eroziuni. PENEPLENIZÂRE, peneplenizări s.f. (de la pene-plenă) Proces de eroziune până la stadiul de pene-plenă. PENETRA, penetrez vb. I (fr. penetrer, lat. penetrare) A pătrunde, a intra (cu efort); (fig.) a (se) insinua. PENETRÂBIL, -Ă,penetrabili, -e adj. (fr. penetrable) 1. Care poate fi penetrat sau care poate penetra ceva. 2. (Fig.) Care poate fi uşor înţeles; inteligibil (1). PENETRABILITÂTE s.f. (fr. penetrabilite) însuşirea de a fi penetrabil. PENETRÂNT, -A, penetranţi, -te adj. (fr. penetrant) Pătrunzător. PENETRÂTIE,/7e/j7?7tf>7/e s.f. (fr perfonnance) 1. Rezultat (foarte bun) obţinut (la o probă, la un test) de către un sportiv, un actor etc.; reuşită remarcabilă, realizare deosebită. 2. Rezultat optim al unui aparat, al unui motor etc. privitor la una dintre caracteristicile acestuia; eficienţă (1). PERFORMER, -Ă, performeri, -e s.m. şi f. (engl. performer) Sportiv, echipă etc. care a obţinut o performanţă. PERFUZIE, perfuzii s.f. (fr. perfusion) Introduccrc lentă şi continuă, picătură cu picătură, a unei substanţe medicamentoase sau a sângelui în organism. PERFUZOR, perfuzoare s.n. (fr perfuseur) Instrument folosit pentru perfuzii. PERGAMENT,pergamente s.n. (lat. peigamenîwn) 1. Piele tratată pe care se scria în vechime; textul scris pe o astfel de piele. 2. Hârtie pentru împachetat (alimente). PERGAMENTOS, -OÂSĂ, peigamentoşi, -oase adj. (pergament + -os) Care are aspectul şi consistenţa pergamentului. 691 PERILIMFĂ PERGOLĂ, pergole s.f. (fr., it.pergola) Galerie din coloane de lemn, zidărie etc. pe care urcă plante agăţătoare în parcuri şi grădini. PERHIDROL s.n. (fr. perhydrol) Soluţie de peroxid de hidrogen, din care se pregăteşte apa oxigenată. PERI- (fr. peringr. peri) Prefix care înseamnă „în jurul”, „împrejurul”, „în afară”, „în intervalul dintre”, în cuvinte ca perimontan. PERIANÂL, -Ă, perianali, -e adj. (fr. perianal) Din jurul anusului. PERIANT, periante s.n. (fr. perianthe) înveliş floral al plantelor format din caliciu şi corolă, care înconjoară staminele şi pistilul. PERIARTRITĂ, periartrite s.f. (fr. periarthrite) In-flamaţie a ţesuturilor care înconjoară o articulaţie. PERIBOL, periboîuri s.n. (fr. peribole) Incintă monumentală în jurul unui templu antic (grec, roman); spaţiu plantat cu arbori, în această incintă exterioară. PERICÂRD, pericarduri s.n. (lat. pericardum, ngr. perikârdion, fr. pericarde) învelişul membranos al inimii. PERICARDITĂ, pericardiie s.f. (lat.percardite) In-flamaţie a pericardului. PERICÂRP, pericarpuri s.n. (fr. pericarpe) Parte a unui fruct care acoperă şi protejează seminţele. PERICARPÂTIC, -Ă, peri carpatice, -ce adj. (peri- + carpatic) (Despre forme de relief, regiuni) Situat în jurul Munţilor Carpaţi. PERICICLU, pericicltiri s.n. (fr. pericycle) Zonă externă a cilindrului central al tulpinii şi al rădăcinii plantelor. PERICLÂZ s.n. (fr. periclase) Oxid natural de magneziu. PERICLITÂ, periclitez vb. I (fr. pericliter) A pune în pericol; a primejdui. PERICOL, pericole s.n. (lat. periculum, it.pericolo, ngr. perîcolon) Primejdie, risc; spectru (5). PERICOPĂ, pericope s.f. (germ. Perikope) Pasaj, fragment din Biblie care cuprinde o povestire sau o parabolă. PERICRÂNIU, pericranii s.n. (fr. pericrâne) Peri-ostul suprafeţei externe a craniului. PERICULOS, -OÂSĂ, periculoşi, -oase adj. (lat. periculosus, it. pericoloso) Care reprezintă un pericol; primejdios, riscat, nociv, grav (2). PERICULOZITÂTE s.f. (periculos + -itate) însuşirea, faptul de a fi periculos. PERID6T, peridote s.n. (fr. peridot) Silicat natural de magneziu şi de fier, verde-măsliniu, prezent în rocile bazice. PERIDOTIT, peridotite s.n. (fr. peridotite, germ. Peridotite) Rocă eruptivă în care predomină peri-dotul. PERIDROM, peridromuri s.n. (fr. peridrome) 1. Galerie, spaţiu acoperit care înconjoară o clădire la nivelul solului şi care serveşte ca Ioc de plimbare. 2. Spaţiu exterior cuprins între peretele naosului şi colonadele unui templu antic. PERIDURÂL, -Ă, peridurali, -e adj. (fr. periduraî) Care este situat, care se face în jurul membranei dura mater. PERIEC, perieci s.m. (fr. perieque) (în Sparta antică) Persoană care aparţinea unor categorii sociale de oameni liberi (meşteşugari, negustori etc.), dar lipsiţi de drepturi politice. PERIEGEZĂ, periegeze s.f. (fr. periegese) Călătorie lungă. PERIFERIC, -Ă, periferici, -ce (fr. peripherique) 1. Adj. De la periferie, situat la periferie; (fig.) de mică însemnătate, secundar2 (2). 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru introducerea sau extragerea unor date în sau din calculator. PERIFERIE, periferii s.f. (lat. peripheria, germ. Peripherie, fr. peripherie) 1. Ansamblu de cartiere situat la marginea unui oraş; foburg; barieră (2). 2. De periferie — fară importanţă; care ţine de mahala. PERIFRÂSTIC, -Ă, perifrastici, -ce adj. (fr. peri-phrastique, germ. periphrastisch) Care formează o perifrază. PERIFRAZĂ, perifraze s.f. (ngr. perîphrasis, germ. Periphrase, fr. periphrase) Echivalent al unui singur cuvânt, exprimat prin mai multe cuvinte; cir-cumlocuţie. PERIGEU, perigee s.n. (fr. perigee, lat. perigaeum) Punct pe orbita unei planete sau a unui satelit artificial când acesta se află cel mai aproape de Pământ; momentul, timpul în care planeta ori satelitul artificial se află în acest punct. PERIGLACIÂR, -Ă, periglaciari, -e adj. (fr. peri-glaciaire) Regiune (sau zona) periglaciară (şi substantivat, n.) = zonă din preajma gheţarilor în care alternanţa îngheţ-dezgheţ joacă un rol preponderent în eroziune. PERIGON, perigoane s.n. (fr. perigone, lat. perigo-nium) înveliş floral simplu, nediferenţiat în caliciu şi corolă. PERIHELIU,pen7/e/z7 s.n. (fr. perihelie, lat. perihe-liiun) Punct pe orbita unei planete când aceasta se află cel mai aproape de Soare. PERILIMFĂ s.f. (fr. perilymphe) (Anat.) Endolimfa. PERIMA 692 PERIMA, perimez vb. I (fr. perimer) 1. A-şi pierde valoarea, actualitatea; a se demoda, a se învechi. 2. (Jur.; despre acţiuni, procese etc.) A se stinge (în faţa unei instanţe) din cauza depăşirii termenului legal. PERIMETRÂL, -Ă, perimetrali, -e adj. (fr. perime-traf) Perimetric. PERIMETRIC, -Ă, perimetrici, -ce adj. (fr. peritnâ-trique) Referitor la un perimetru, de perimetru; pe-rimctral. PERIMETRU,perimetre s.n. (ngr. perimetros, germ. Perimeter, fr. perimetre) 1. Conturul unei suprafeţe, limita unui teritoriu; circumferinţă (2). 2. Suma lungimilor laturilor unui poligon. 3. (Fig.) Sferă (2), domeniu (2). PERIMONTÂN, -Ă, perimontani, -e adj. (peri- + montan) (Despre forme de relief, regiuni etc.) Situat în jurul munţilor. PERINATÂL, -Ă, perinatali, -e adj. (fr. perinataî) Care se referă la perinatalitate, de perinatalitate. PERINATALITÂTE s.f. (fr. perinatalite) Perioadă care precedă sau urmează imediat unei naşteri. PERINEÂL, -Ă, perineaii, -e adj. (fr. perineal) Al perineului, de perineu. PERINEU,/?erwee s.n. (fr. perinee) Porţiune a corpului care este cuprinsă între anus şi părţile genitale externe. PERIOADA, perioade s.f. (lat. periodus, ngr. perio-dos, fr. periode) 1. Timp în care o planetă îşi efectuează mişcarea de revoluţie; timp după care se reiau aceleaşi fenomene astronomice. 2. Interval de timp; fază (1); diviziune (1), ev (1). 3. Subdiviziune a timpului geologic, mai mică decât era. 4. (Mat.) Intervalul creşterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeaşi ordine, valorile unei mărimi periodice. 5. Fiecare dintre cele şapte rânduri în care sunt aranjate, în ordinea crescătoare a maselor atomice, elementele chimice din tabelul lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două accese ale unei boli; (p. ext.) accesul unei boli. 7. Frază (1) amplă compusă din elemente care îi întregesc sensul, dând un tot unitar. 8. Parte unitară dintr-o compoziţie muzicală, formată din mai multe fraze (2). PERIODIC, -Ă, periodici, -ce (lat. periodicus, ngr. periodikâs, fr. periodique) 1. Adj. Care revine după perioade regulate de timp. 2. Adj., s.n. (Publicaţie) care apare la dată fixă. PERIODICITATE s.f. (fr. periodicite) Caracterul a ceea ce este periodic; frecvenţă (1). PERIODISM s.n. (fr. periodisme) Proprietatea unor funcţii fiziologice de a se repeta la intervale periodice. PERIODIZÂ, periodizez vb. I (perioadă + -iza) A stabili perioade în cadrul unei discipline istoricc; a împărţi în perioade. PERIODONTITĂ, periodontite s.f. (fr periodon-tite) Inflamaţie a periodonţiului. PERIODONŢIU s.n. (germ. Periodontium) Ţesut carc înconjoară rădăcina dintelui. PERIOST, periosturi s.n. (fr. perioste) Membrană care acoperă osul. PERIPATETIC, -Ă, peripatetici, -ce adj. (fr peri-patetique) Referitor Ia filosofia lui Aristotel (carc discuta cu discipolii săi plimbându-se). PERIPATETICIÂN, peripateticieni s.m. (fr. peri-pateticien) Adept al peripatetismului şi al discuţiilor filosofice purtate în mers, la plimbare. PERIPATETISM s.n. (fr. peripatetisme) Şcoala filosofică a lui Aristotel. PERIPATETIZA, peripatetizez vb. I (peripatetic] + -iza) (Livr.) A discuta în manieră peripatetică. PERIPEŢIE, peripeţii s.f. (fr. peripeţie) Eveniment survenit brusc, neaşteptat în viaţa cuiva; seric dc evenimente de acest fel prezentate într-o operă literară; păţanie. PERIPLU, periple s.n. (fr. periple) Călătorie lunga şi (anevoioasă) pe mări şi oceane. PERIPTER, periptere s.n. (ngr. perîpteros, fr. perip* tere) Edificiu înconjurat de coloane. PERISABIL, -Ă, perisabili, -e adj. (fr perissablc) Care se strică uşor; care nu durează mult; caduc (1). PERISABILITATE s.f. (perisabil + -itate) 1. însuşirea de a fi perisabil. 2. Scăzământ admis la produsele alterabile sau la cele casante. PERISCOP, periscoape s.n. (fr periscope) Instrument optic format din lentile şi prisme cu reflexie totală, care permite observarea unui punct inaccc-sibil pentru ochiul observatorului. PERISFERĂ,/?er/s/ere s.f. (fr. perisphere) înveliş al Pământului, de la suprafaţă la 1 200 km adâncime. PERISIP, perisipuri s.n. (fr. perisipe) Fâşie îngustă de pământ pe malul mării, formată din acumularea aluviunilor PERISODACTIL, perisodactile s.n. (fr perissodac-tyle) (La pl.) Ordin de mamifere erbivore carc au un număr impar de degete; (şi la sg.) animal din acest ordin. PERISPERM s.n. (fr perisperme) (Bot.) Ţesut de rezervă, la anumite plante. 693 PERMEÂNŢĂ PERISPOMEN, perispomene s.n. (fr. perispomeni) Accent circumflex în limba greacă. PERISTALTICĂ, peristaltice adj. (fr. peristaltique) Care se referă la mişcarea de contracţie a muşchilor stomacului şi a intestinelor, necesară deplasării conţinutului acestora. PERISTALTISM s.n. (fr. peristaltisme) Activitate peristaltică. PERISTIL, peristiluri s.n. (fr. peristyle) Galerie interioară sau exterioară formată dintr-un şir de coloane care mărginesc o clădire, o curte etc.; ansamblul acestor clădiri. PERITERESTRU, -Ă, peri tereştri, -stre adj. (peri- + terestiv) Care se află, care se petrece în jurul Pământului. PERITONEÂL, -Ă, peritoneali, -e adj. (fr. peritoneal) Referitor la peritoneu, de peritoneu. PERITONEU, peritonee s.n. (lat. peritonaeum) Membrană care căptuşeşte abdomenul şi care înveleşte cele mai multe dintre organele cuprinse în această cavitate; prapur. PERITONITĂ, peritonite s.f. (fr. peritonite) Infla-maţie acută a peritoneului. PERIURBĂN, -Ă,periurbani, -e adj. (fr. periurbain) Care este situat în imediata apropiere a unui oraş. PERIVASCULÂR, -Ă, perivasculari, -e adj. (fr.pe-rivasculaire) Care este situat în jurul vaselor sangvine. PERL s.n. (germ. Perl) Corp de literă de cinci puncte tipografice. PERLĂ, perlez vb. I (fr. perler) 1. A împodobi cu perle. 2. A se scurge sub formă de picături, a forma picături. 3. A acoperi suprafaţa unei tipărituri cu particule globulare de cerneală. PERLAT, -Ă, perlaţi, -te adj. (fr. perle) 1. împodobit cu perle. 2. Care aminteşte forma, strălucirea, modul de dispunere a perlelor. 3. (Despre lucrări muzicale) Executat cu claritate, în care fiecare sunet este evidenţiat. PERLĂ, perle s.f. (fr. perle, it. perla, germ. Perle) L Corp strălucitor sidefat şi rotund care se formează în interiorul cochiliei anumitor scoici, folosit ca podoabă; mărgăritar. 2. Mică sferă de sticlă, de metal etc. cu o gaură în mijloc. 3. Picătură lichidă limpede. 4. (Fig.) Persoană sau lucru perfect, de mare valoare. 5. (Fig.) Eroare grosolană, ridicolă; prostie. 6. Element decorativ de formă sferică, folosit la unele muluri arhitecturale. PERLIER, perl ieri, -e adj. (fr. perlier) 1. De perlă. 2. (Despre scoici) Care conţine sau produce perle. PERLINGUÂL, -Ă, perlingnali, -e adj. (fr. perlin-gual) (Despre modul de administrare a unor medicamente) Care este pus să se topească sub sau pe limbă. PERLIT s.n. (germ. Perlit, ms. perlit) Rocă magmatică sticloasă, formată în mediu subacvatic, folosită la executarea unor tencuieli termoizolante. PERLITĂ, perii te s.f. (fr. perlite) Constituent structural al aliajelor de fier şi carbon. PERLON s.n. (germ. Perlon) Fibră textilă sintetică din care se confecţionează diferite obiecte (de lenjerie). PERMALLOY s.n. (fr. permalloy, germ. Permal-loy) Aliaj de fler şi nichel caracterizat printr-o permeabilitate magnetică foarte ridicată. PERMANENT, -Ă, permanenţi, -te (fr. permanent) 1. Adj. Care durează neîncetat, fară schimbare; stabil (2), continuu (1), necontenit, neîntrerupt, perpetuu; imuabil. 2. S.n. Metodă de tratare a părului pentru ca onduleurile să fie durabile. PERMANENTIZĂ, permanentizez vb. I (permanent + -iza) A deveni sau a face să devină permanent; a (se) statornici. PERMANENŢĂ, permanenţe s.f. (fr. permanence) 1. Caracterul a ceea ce este permanent; imuabilitate. 2. Serviciu însărcinat să asigure funcţionarea unei administraţii, a unui organism etc. în mod continuu; locul în care se află acest serviciu. 3. In permanenţă = fară întrerupere, mereu. PERMANGANĂT,/?e/7Htf/7gtf/î^z s.m. (fr. perman-ganate) Sare a acidului permanganic. PERMANGĂNIC, -Ă, permanganici, -ce adj. (fr. permanganique) 1. Care se referă la unii compuşi ai manganului, care conţine unii compuşi ai man-ganului. 2. Acid permanganic = acid care conţine mangan, stabil numai în soluţie apoasă, folosit ca oxidant. PERMEÂBIL, -Ăy permeabili, -e adj. (fr. penneable) 1. (Despre anumite corpuri) Care permite trecerea unui fluid. 2. Receptiv la sfaturi, la sugestii. PERMEABILITATE, permeabilităţi s.f. (fr.penne-abilite) 1. Proprietatea de a fi permeabil (1). 2. Permeabilitate magnetică = mărime caracteristică materialelor magnetice, egală cu raportul dintre inducţia magnetică şi intensitatea câmpului magnetic. PERMEABILIZĂ, permeabilizez vb. I (fr. permea-biliser) A face permeabil. PERMEÂNŢĂ s.f. (fr. permeance) Mărime magnetică egală cu raportul dintre fluxul magnetic care trece printr-un circuit şi tensiunea magnetică de-a lungul circuitului respectiv. PERMIÂN 694 PERMIÂN, -K,pcrmiani, -e (fr. permien) 1. S.n. Ultima perioadă a erei paleozoice. 2. Adj. Referitor la permian (1), caracteristic permianuîui. PERMIS, permise s.n. (fr. permis) Autorizaţie scrisă pentru exercitarea anumitor drepturi. PERMISIE s.f. v. permisiune. PERMISIUNE/PERMISIE, permisiunifpermisii s.f. (fr. permission, lat. permissio, -onis) 1. învoire, aprobare, autorizaţia de a face ceva; încuviinţare. 2. (în forma permisie) învoire acordată unui militar dc a părăsi serviciul pentru scurt timp. PERMISIV, -Ă, permisivi, -e adj. (fr. permissij) îngăduitor, tolerant. PERMITE,permit vb. III (lat.pennittere, fr.pennet-tre) I. A da libertatea, puterea de a face, de a spune, dc a folosi ceva; a încuviinţa, a îngădui, a tolera. 2. A facc să fie posibil ccva. 3. A-şi lua libertatea de a...; a îndrăzni să... PERMITIVITÂTE,/?e/77////V/7<3y/ s.f. (fr. permitivite, engl. permit tivit}’) Mărime egală cu raportul dintre inducţia electrică şi intensitatea câmpului electric. PERMUTÂ, permut vb. I (fr. permuter, lat. permutare) A schimba, a muta în altă parte. PERMUTÂBIL, -Ă, permutabili, -e adj. (fr. permu-table) Care poate fi permutat. PERMUTABILITÂTE s.f. (fr. permutabiliie) Caracterul a ceea ce este permutabil. VERhJUTÂŢlli, penmttaţii s.f. (fr. pemiutation) 1. Faptul, acţiunea de a permuta; schimbul unui post, al unei ocupaţii cu alta. 2. Operaţie prin care locurile a două sau mai multe elemente se schimbă între ele; grupele de obiecte astfel formate. PERMUTAŢIONÂL, -Ă, permutaţionali, -e adj. (engl. permutational) Care se referă la permutaţie, de permutaţie. PERNICIOS, -OÂSĂ, pernicioşi, -oase adj. (lat. perniciosus, fr. pernicieux) 1. Foarte dăunător; vătămător 2. Anemie pernicioasă = formă de anemie foarte gravă, cu evoluţie rapidă, care poate cauza moartea. PERNICIOZITÂTE s.f. (fr perniciosite) însuşirea, faptul de a fi pernicios. PERON, peroane s.n. (fr. perron) 1. Spaţiu într-o staţie de cale ferată, amenajat pentru urcarea şi coborârea călătorilor în şi din vagoane. 2. Platformă construită în faţa intrării principale a unei clădiri. PERONEU, pemonee s.n. (fr. perone) Os lung şi subţire situat în partea extemă a piciorului, paralel cu tibia; fibulă (2). PERONOSP6RĂ,/?m?/7asp0re s.f. (lat. peronospo-ra) (La pl.) Familie de ciuperci inferioare, parazite pe plantele fancrogame; (şi la sg.) ciupcrcă din accastă familie. PERORÂ, perorez vb. I (fr perorer) A discuta, a vorbi mult şi cu emfază. PER ORÂL Ioc. adv. (germ. perorai) (Med.) Administrat pe calc orală; per os. PERORÂŢIE, peroraţii s.f. (lat. peroratio, cf. fr. peroraison) Concluzie a unui discurs; (peior.) discurs plictisitor, pedant al cuiva care perorează. PER OS loc. adv. (lat. per os) Per oral. PEROXID, peroxizi s.m. (fr peroxyde) Oxid suprasaturat cu oxigen. PER PEDES loc. adv. (lat .per pedes) Pe jos. PERPENDICULÂR, -Ă, perpendiculari, -e (lat. per-pendicularis, germ. perpendikular, fr perpendicu-laire) 1. Adj. Care formează un unghi drept cu...; ortogonal. 2. S.f. Linie, dreaptă perpendiculară. 3. Stil perpendicular - stilul ultimei faze a goticului englez, apărut în a doua jumătate a sec. al XlV-lca. caracterizat prin fenestraţii mari cu subdiviziuni rectilinii şi prin bolţi în formă dc evantai. PERPENDICULARITÂTE s.f. (fr. perpendicula-rite) însuşirea de a fi perpendicular (1). PERPETUĂ, perpetuez vb. I (fr. perpetuer, lat. perpetuare) A face să dureze sau a dura mult timp ori veşnic; a perpetua; a se transmite de Ia o generaţie la alta. PERPETUITÂTE s.f. (fr perpetuite) (Rar) Durată veşnică sau foarte lungă. PERPETUU, -UĂ,perpetui, -ue adj. (lat.perpetuus) Care durează veşnic sau vreme îndelungată; permanent, continuu (1); etern. PERPETUUM MOBILE loc. s.n. (lat. perpetuum mobile) 1. Sistem fizico-chimic imaginar carc funcţionează continuu, fară a primi impulsuri sau energie din exterior 2. Mişcare continuă. PERPLEX, -Ă, perplecşi, -xe adj. (fr. perplexe, lat. perplexus) încurcat, nedumerit; dezorientat, deconcertat. PERPLEXITÂTE, perplexităţi s.f. (fr. perplexite) Starea unei persoane perplexe; surprindere, uimire, dezorientare. PERSÂN, -Ă, persani, -e (fr. persan) 1. S.m. şi f* Persoană care facea parte din populaţia de bază a Persiei sau era originară din Persia. 2. ST. Limba vorbită de persani (1). 3. Adj. Care aparţine Pcrsici sau persanilor (1); originar din Persia. 4. Covor persan (şi substantivat, n.) = covor din lână de calitate superioară, cu fire lungi şi înnodate. PERSECUTĂ, persecut vb. I (fr persecutor) LA urmări pe cineva pentru a-i crea neplăceri, pentru 695 PERSONA NON GRÂTA a-i face un rău; a prigoni, a oropsi; a nedreptăţi. 2. A obseda. PERSECUTAT, -Ă, persecutaţi -te adj. (de la persecuta) Care este expus sau urmărit de cineva cu scopul de a-i face un rău; asuprit, oropsit, prigonit. PERSECUTOR, -OÂRE, persecutori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. persecuteur) (Persoana) care persecută (1); asupritor. PERSECUŢIE, persecuţii s.f. (fr. persecution) 1. Urmărire perseverentă a cuiva cu scopul de a-i face un rău, o nedreptate. 2. Mania persecuţiei = idee fixă a cuiva că este persecutat. PERSEIDE s.f. pl. (fr. perseides) Ploaie periodică de stele din direcţia constelaţiei Perseu, care se produce la jumătatea lunii august. PERSEVERÂ, perseverez vb. I (fr. perseverez lat. perseverare) A insista într-o anumită atitudine, într-o stare de spirit; a persista, a continua. PERSEVERENT, -Ă, perseverenţi, -te adj. (fr. perseverau t) Care perseverează; care denotă perseverenţă; tenace (1), insistent, asiduu. PERSEVERENŢĂ s.f. (fr. perseverance, \a.L perseverenta) Calitatea sau acţiunea cuiva care perseverează; insistenţă, tenacitate (1), stăruinţă, asiduitate. PERSIÂNĂ, persiene s.f. (fr. persienne) Jaluzea. PERSIFLÂ, persiflez vb. I (fr. persifler) A ironiza, a zeflemisi. PERSIFLÂNT, -Ă, persiflanţi, -te adj. (fr. persiflant) Care persiflează; persiflator, zeflemitor. PERSIFLATOR, -OÂRE, persiflatori, -oare adj. (persifla + -tor) Persiflant. PERSISTĂ, persist vb. I (fr. persister) A rămâne neclintit; a continua, a stărui, a persevera; a dura (1). PERSISTENT, -Ă, persistenţi, -te adj. (fr. persistam) Care persistă, care nu dispare uşor, care rezistă multă vreme; remanent. PERSISTENŢĂ s.f. (fr. persistance) Caracterul a ceea ce este persistent; perenitate. PERSOÂNĂ, persoane s.f. (lat. persona, germ. Person, fr. personne) 1. Fiinţă omenească, ins; figură (2). 2. Formă a verbului şi a unor pronume prin care se deosebeşte vorbitorul, interlocutorul şi orice obiect deosebit de vorbitor şi de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului şi ale unor pronume prin care se indică raporturile anterioare. 3. Persoanăfizică = om care are drepturi şi obligaţii civile. Persoană juridică = asociere de persoane fizice, constituită potrivit legii, care funcţionează pe bază de statut şi este înregistrată la organul de stat competent. în persoană — fară intermediul cuiva, direct, personal, propriu; în came şi oase. PERSONA GRÂTA, personae gratae s.f. (pr. pl. persone grăte\ lat. persona grata) Persoană agreată de guvernul pe lângă care este acreditată diplomatic; (p. ext.) persoană agreată. PERSONÂJ, personaje s.n. (fr. personnage, it. per-sonaggio) 1. Persoană importantă, ilustră; personalitate (1). 2. Persoană care are un rol în acţiunea unei opere literare, artistice; figură (4). 3. Rol scenic. PERSONÂL, -A, personali, -e (lat.personalis, germ. personell, fr. personnel) 1. Adj. în ceea ce priveşte o persoană; al persoanei, de persoană; individual (1), intim (3), propriu (2), privat (1), particular (3). 2. Adv. în persoană, direct (2), nemijlocit. 3. Adj. Original (2), propriu cuiva. 4. S.n. Ansamblul persoanelor angajate la o întreprindere, într-un serviciu. 5. Legături personale ~ legături de prietenie. Tren personal (şi substantivat, n.) = tren de persoane care circulă cu viteză mai mică şi care opreşte în toate staţiile. Pronume personal = pronume care desemnează diferite persoane şi care se declină schim-bându-şi forma în funcţie de persoană, număr şi caz. Mod personal = mod verbal ale cărui forme se modifică în funcţie de cele trei persoane. PERSONALISM s.n. (fr. personnalisme) 1. Subiectivism (2). 2. Filosofie care are ca valoare esenţială persoana umană, în totalitatea ei. PERSONALIST, -Ă, personalişti, -ste (fr. person-naliste) (Rar) 1. Adj. Care se referă la personalism, de personalism. 2. S.m. şi f. Adept al personalismului. PERSONALITÂTE, personalităţi s.f. (fr. person-nalite, germ. Personalităt) 1. Ceea ce individualizează o persoană, deosebind-o de alta; caracterul propriu fiecărei persoane. 2. Persoană care are contribuţii valoroase într-un anumit domeniu sau care influenţează evenimentele istorice; persoană cu o funcţie importantă în viaţa politică, socială etc.; personaj (1); figură (3). 3. Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. PERSONALIZÂ, personalizez vb. I (fr. personnali-ser) A da un caracter original unui lucm; a individualiza. PERSONA NON GRÂTA, personae non gratae loc. s.f. (pr. pl. persone non grăte; lat. persona non grata) Diplomat devenit indezirabil pentm guvernul ţării pe lângă care a fost acreditat; (p. ext.) persoană indezirabilă. PERSONIFICA 696 PERSONIFICA, personific vb. I {fx.persormifier) A atribui unui lucru, unui animal, unui fenomen al naturii însuşiri sau trăsături omeneşti. PERSONIFICARE, personificări s.f. (de la personifica) 1. Faptul de a personifica. 2. Figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor naturii însuşiri sau trăsături omeneşti. PERSPECTIVĂ, perspective s.f. (fr. perspective) 1. Arta de a reprezenta obiecte din spaţiu pe o suprafaţă plană. 2. Disciplină care se ocupă cu studiul metodelor folosite pentru realizarea perspectivei (1). 3. Mod particular de a vedea lucrurile; punct de vedere. 4. Aspect pe care îl reprezintă un obiect, un peisaj văzut de la distanţă; privelişte. 5. Ceea ce pare realizabil în viitor. 6. In perspectivă = în viitor. PERSPECTIVITÂTE,/7er.s/?ecft'v/7#/ s.f. (perspectivă + -itate) Corespondenţă între o figură geometrică şi imaginea în perspectivă a acesteia. PERSPECTOGRĂF, perspectografe s.n. (fr. pers-pectograpJie, germ. Perspektograf rus. perspekto-graj) 1. Aparat folosit pentru transformarea reprezentării descriptive a obiectelor în reprezentare concretă. 2. Aparat folosit pentru redresarea fotogramelor aeriene înregistrate pe clişee înclinate faţă de planul orizontal. PERSPICĂCE adj. invar. (fr. perspicace) Care înţelege repede şi cu uşurinţă; profund (2), subtil (1), pătrunzător, ager. PERSPICACITÂTE s.f. (fr. perspicacite) Calitatea de a fi perspicace; clarviziune, fler, agerime, acuitate (1). PERSUADĂ, persuadez vb. I (fr. persuader) A determina, a convinge pe cineva să creadă un anumit lucru, să-şi exprime adeziunea la ceva. PERSUASIUNE s.f. (fr. persuasion) Faptul de a persuada sau de a fi persuadat; convingere. PERSUASIV, -Ă, persuasivi, -e adj. (fr. persuasij) Care are puterea, capacitatea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru; convingător, stăruitor, insistent, elocvent (1). PERSULFĂT, persulfaţi s.m. (fr. persulfate) Sare a acidului sulfuric. PERŞ,/?e/?e s.n. (fr. perche) Prăjină folosită la sărituri (acrobatice) în înălţime; număr de circ executat cu o astfel de prăjină. PERTINĂX s.n. {fx. pertinax, germ. Pertinax) Material electroizolant, cu o capacitate mare de absorbţie, folosit în electrotehnică. PERTINENT, -Ă, pertinenţi, -te adj. (fr. pertinent) 1. Care se aplică exact la un anumit lucru; potrivit, nimerit; judicios (2). 2, Care joacă un rol distinctiv în structura unei limbi. PERTINENŢĂ s.f. (fr. pertinence) Caracterul a ccca ce este pertinent. PERTRACTÂ, pertractez vb. I (lat. pertractare) A dezbate timp îndelungat şi în amănunt o chcstiunc (litigioasă). PER TU loc. adv. (germ. per du) A fi per tu cu cineva - a tutui pe cineva. PERTUIZÂNĂ, pertuizane s.f. (fr. pertuisane) Halebardă uşoară din sec. XV-XV1I. PERTURBĂ, perturb vb. I (fi. perturber, lat. perturbare) A tulbura, a provoca dezordine, dereglări. PERTURBATOR, -OĂRE, perturbatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. perturbateur) (Persoană, aparat etc.) care perturbă. PERTURBĂŢIE, perturbaţii s.f. (fr. perturbation, lat. perturbatio) 1. Tulburare, deranjament (1), dezordine (2). 2. Modificare a vremii, caracterizata prin vânturi puternice şi precipitaţii. PERUĂN, -A,peruani, -e s.m. şi f., adj. (n.pr. Peru + -an) (Persoană) din Peru; peruvian. PERUCĂ, penici s.f. (fr. perntque, it. parmccd) Coafură postişă din păr natural sau artificial, care se poartă în locul părului sau peste păr. PERUCHIER, -Ă, peruchieri, -e s.m. şi f. (fr. pemt-quier) Persoană care confecţionează şi vinde pernei. PERUŞ, pemşi s.m. (fr. perruche) Specie de papagal cu cioc lung şi coadă ascuţită; (p. gener.) papagal. PERUVIAN, -Ă, peruvieni, -e s.m. şi f., adj. (fr. pc-ruvien) Peruan. PERVERS, -Ă, perverşi, -se (fr. pervers) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care săvârşeşte acte imorale, crude, sângeroase pentru propria plăcere. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care are un comportament anormal în relaţiile sexuale. 3. Adj., s.m. şi f. (Om) făţarnic, prefăcut. 4. Adj. Săvârşit din perversitate (1), care denotă perversitate. PERVERSITÂTE, perversităţi s.f. (fr. perversite) 1. Deviere patologică a instinctelor, a tendinţelor cuiva, care se manifestă prin tulburări de comportament. 2. Tendinţă de a căuta plăcere sexuală într-un mod anormal; perversiune. 3. Făţărnicie, falsitate (1). 4. Comportare a unei persoane perverse. PERVERSIUNE, perversiuni s.f. (fr. perversion) Perversitate (2). PERVERTI, pervertesc vb. IV (fr. pervertir) l.A (se) schimba din bine în rău; a (se) strica; a corupe (1). 2. A altera (2); a denatura (1), a deboşa, a (sc) deprava. 697 PETROLIFER PERVITINĂ s.f. (fr. pervitine, germ. Pervitin) Substanţă organică folosită ca stimulent al sistemului nervos central. PESÂDĂ, pesade s.f. (fr. pesade) Mişcare a calului când se ridică pe picioarele dinapoi. PESÂNTE adv. (pr. pezânte; it. pesante) (Muz.; ca indicaţic de executare) Apăsat, ferm şi cu gravitate. PESCADOR, pescadoare s.n. (sp. pescador) Navă specială pentru pescuitul pe mare. PESCAJ, pescaje s.n. (it. pascaggio) (Mar.) Calaj (3). PESETĂ, pesete s.f. (sp. peseta) Unitate monetară în Spania, înainte de adoptarea monedei euro. PESIMISM s.n. (fr. pessimisme, germ. Pessimismus) 1. Tendinţă de a vedea totul în rău, în negru; stare dc tristeţe, de deprimare. 2. Doctrină sau atitudine filosofică potrivit căreia pesimismul (1) este inerent în lume. PESIMIST, -Ă, pesimişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. pes-simiste, germ. Pessimist) (Persoană) care manifestă pesimism (1) sau care aderă la pesimismul filosofic. PESO,p^o s.m. (sp.peso) Unitate monetară în unele ţări din America Latină. PESTĂ, peste s.f. (fr. peste) 1. Ciumă, peştilenţă. 2. Nume generic dat unor boli provocate de virusuri specifice, cu evoluţie şi răspândire rapidă la taurine, porcine, cabaline şi păsări. PESTICID, pesticide s.n. (fr. pesticide) Substanţă care combate dăunătorii culturilor agricole; dezinfestant. PESTIFER, -Ă, pestiferi, -e adj. (fr. pestifere) Pestilenţial (1). PESTILENŢĂ,pe.y//7e/^ote//m'c/(?/n s.m. (fr. pyrotech-nicien) Specialist în pirotehnie. PIROTEHNIE, (2) pirotehnii s.f. (fr. pyrotechnie) 1. Tehnica fabricării şi folosirii pieselor pentru a-prinderca muniţiilor, a unor explozibili, a focurilor de artificii; pirotehnică (2). 2. Fabrică de muniţii. PIROXEN, piroxeni s.m. (fr. pyroxene) Silicat de magneziu, de calciu, de fier, uneori de aluminiu, prezent în rocile eruptive şi metamorfice. PIROXENIT, piroxenite s.n. (fr. pyroxenite) Rocă magmatică alcătuită mai ales din piroxen. PIROXILINĂ, piroxiîine s.f. (fr. pyroxiline) Amestec de esteri nitrici ai celulozei, folosit la fabricarea explozivilor, a celuloidului, a lacurilor etc. PI ROZĂ, piroze s.f. (fr. pyrosis) Senzaţie de arsură în esofag, între epigastru şi faringe. PIRUETĂ, piruetez vb. I (fr. pirouetter) (Rar) A face piruete; a se răsuci pe călcâi. PIRUETĂ,piruete s.f. (fr.pirouette) 1. Răsucire completă, rotire pe vârful unui picior; rotire a corpului în poziţie verticală. 2. (Fig.) Schimbare bruscă de opinie. PISCICOL, -A,piscicoli, -e adj. (fr.piscicole) Referitor la piscicultura, de piscicultură. PISCICULTOR, piscicultori s.m. (fr. pisciculteur) Specialist în piscicultură. PISCICULTURĂ s.f. (fr. pisciculture) Studiul creşterii peştilor. PISCIFORM, -Ă,pisciformi, -e adj. (fr.pisciforme) în formă de peşte. PISCINĂ, piscine s.f. (fr. piscine, lat.piscina) Bazin cu apă amenajat pentru înot în toate anotimpurile; bazin (cu peşti). PISCIVOR, -Ă,piscivori, -e adj. (fr. piscivore) Care se hrăneşte cu peşte; ihtiofag. PISETĂ,/?/se/e s.f. (fr. pissette) Aparat de laborator care proiectează un jet lichid. PISOĂR,/?/jotfre s.n. (fr. pissoir) Vas special pentru urinat, folosit de bărbaţi; loc public amenajat cu astfel de vase. PISOLIT, pisolite s.n. (fr. pisolite) 1. Concreţiune de forma unui bob de mazăre. 2. Rocă formată din pisolit (1). PISTĂ, piste s.f. (fr. piste) 1. Teren amenajat pentru întreceri sportive, pentru curse de cai, de automobile etc.; teren amenajat pentru decolarea şi aterizarea avioanelor. 2. Porţiune de drum destinată circulaţiei cailor, bicicletelor etc. 3. Ring de dans. 4. Direcţie care duce spre ceva, spre un anumit scop. 5. Pistă sonoră = fâşie de-a lungul unei pelicule cinematografice, a unei benzi de magnetofon etc., destinată înregistrării sunetelor. PISTIL, pistiluri s.n. (fr. pistil) 1. Ansamblul elementelor femele ale unei flori (ovarul, stilul şi stigmatul); gineceu (3). 2. Piesă de sticlă, de porţelan cu ajutorul căreia se sfărâmă, se pulverizează, se amestecă, în mojar, substanţe chimice, farmaceutice etc.; pisălog. PISTOL1, pistoale s.n. (ngr. pistoli, germ. Pistol) L Armă de foc de mici dimensiuni, acţionată cu o singură mână; pistolet (1). 2. Aparat portativ asemănător pistolului (1), folosit pentru diferite operaţii tehnologice. 3. Pistol-mitralieră = armă automată cu ţeavă scurtă şi cu bătaie mai mică decât cea a puştii-mitralieră. PISTOL2, pistoli s.m. (fr. pistole) Veche monedă de aur (spaniolă, franceză, engleză etc.). PISTOLAR 704 PISTOLAR, pistolari s.m. (pistol + -ar) 1. Soldat dotat cu pistol1 (1), specializat în tragerea cu pistolul. 2. Sportiv specializat în probe de tir cu pistoletul (1). 3. Persoană (recalcitrantă) care foloseşte frecvent pistolul1 (1). PISTOLET, pistolete s.n. (fr. pistolet) 1. Pistol (1). 2. Instrument de desen folosit pentru trasarea liniilor curbe; florar. PISTON, pistoane s.n. (fr. piston) 1. Cilindru mobil care culisează în corpul unei pompe sau în cilindrul unui motor. 2. (La unele instrumente de suflat) Ventil vertical cu ajutorul căruia, prin mărirea lungimii coloanei de aer, coboară înălţimea sunetului emis. PISTONÂ, pistonez vb. I (fr. pistonner) 1. A extrage (ţiţei) cu ajutorul unui piston (1). 2. (Fig.) A insista pe lângă cineva pentru a obţine un anumit lucru. PITAGOREIC, -Ă, pitagoreici, -ce (germ. pythago-reisch) 1. Adj. Care se referă la doctrina lui Pita-gora, privitor la această doctrină; pitagoric. 2. S.m. şi f. Adept al pitagorismului; pitagorician. PITAGORIC, -Ă, pitagorici, -ce adj. (fr. pythago-rique) (Fii.) Pitagoreic (1). PITAGORICIAN, pitagoricieni s.m. (fr. pythagori-cien) Adept al pitagorismului; pitagoreic (2). PITAGORISM s.n. (fr. pythagorisme) Curent filosofic întemeiat de Pitagora, care considera numărul esenţa tuturor lucrurilor, întregul Univers fiind o armonie de numere. PITCHIPINE s.m. (pr. picipain; o.x\g\. pitchipine) Arbore exotic din familia coniferelor, cu lemnul dur, de culoare galbenă cu vine roşietice, din care se face mobilier de lux. PITECANTROP, pitecantropi s.m. (fr. pithecan-thrope) Fosilă descoperită în Java, care prezintă caractere intermediare între maimuţa antropoidă şi om. PITIÂDĂ, pitiade s.f. (fr. pythiade) Interval de patru ani între jocurile pitice. PITIATISM s.n. (fr. pithiatisme) Ansamblu de tulburări psihice în cadrul isteriei, vindecabile prin sugestie. PITICE adj. (fr. [jeux] pythiques) Jocuri pitice = jocuri în cinstea zeului Apollo care aveau loc din patru în patru ani, la Delfi (Grecia), în Antichitate. VYTJE, pitii s.f. (fr. pythie) Ghicitoare, prezicătoare (cu aluzie la Pitia, preoteasă a oracolului zeului Apollo). PITIRIAZIS s.n. (fr. pityriasis) Dermatoză caracterizată prin descuamarea pielii. PITON1, pitoni s.m. (fr. python) Şarpe foarte mare, neveninos, din Africa şi din Asia. PITON2, pitoane s.n. (fr. piton) Cui sau şurub cu inel prin care se trece coarda, folosit de alpinişti. PITORESC, -EÂSCĂ, pitoreşti adj. (it. pittoresco, fr. pittoresque) 1. Care prin farmec, prin armonie, este considerat un subiect adecvat pentru pictură; care atrage atenţia prin frumuseţe, prin colorit. 2. (Despre stil) Bogat în imagini; plastic2 (3), expresiv (2), viu. 3. Original. PITUITÂR, -Ă, pituitari, -e (fr. pituitaire) 1. Adj. Privitor la hipofiză. 2. Adj., s.f. (Care se referă la) mucoasa foselor nazale. PITURĂ, pituri s.f. (it. pittura) Vopsea specială cu ulei de in sau cu diverse răşini, folosită pe nave. PIUNEZĂ/PIONEZĂ, piuneze!pioneze s.f. (fr. pu- \ naise) Cui mic cu un cap plat şi cu partea ascuţită foarte scurtă, care se înfige prin apăsare în lemn, hârtie. PIURE, piureuri s.n. (fr. puree) Preparat culinar din legume fierte, zdrobite şi bătute (cu unt şi lapte), i folosit drept garnitură. PIURIE, piurii s.f. (fr. pyitrie) Prezenţă a puroiului în urină. j PIVOT, (1, 2, 3, 4) pivoturi, (5) pivoţi (fr. pivot) | 1. S.n. Piesă metalică rotunjită cu ajutorul căreia un ; corp solid se roteşte sau oscilează. 2. S.n. Rădăcină j principală a unor plante (morcov, sfeclă etc.). 3. S.n. j Suport al unui dinte reconstituit. 4. S.n. Element de I bază care susţine, care asigură ceva. 5. S.m. (Sport) Jucător cu atribuţii bine precizate, care acţionează în apropierea porţii sau a coşului echipei adverse. PIVOTA, pivotez vb. I (fr. pivoter) 1. A se învârti în jurul unui pivot. 2. A se axa (2) pe ceva. PI VOTANT, -Ă, pivotanţi, -te adj. (fr. pivotant) 1. Care pivotează. 2. Rădăcină pivotantă = rădăcină care se înfige direct în pământ. PIX, pixuri s.n. (engl. pick) Creion cu mină1 (4) sau cu pastă (1). PIXIDĂ, pixide s.f (fr. pyxide) 1. Cutie cu un capac de forme diferite. 2. Cupă pentru împărtăşanie. 3. Fruct în formă de capsulă, a cărei parte superioară se ridică asemenea unui capac. PIZZA/PIZZĂ, pizze s.f (pr. pifa/piţă\ it. pizza) Produs de patiserie în formă de turtă, garnisit cu ciuperci, caşcaval, mezeluri, peşte, roşii etc. , PIZZĂ s.f. v. pizza. PIZZERIE, pizzerii s.f. (pr. piţene; it. pizzeria) Local în care se pregăteşte, se serveşte sau se vinde pizza. PIZZICATO (pr. piţicăto; it. pizzicato) 1. Adv. Mod de a cânta la instrumentele cu coarde prin ciupirea acestora. 2. S.n. Lucrare muzicală executată pizzicato (1). PLACA, plachez vb. I (fr.plaquer) 1. A acoperi o suprafaţă cu un strat subţire de metal (preţios); a finisa 705 PLANA suprafaţa unei construcţii cu un material superior. 2. (La rugbi) A opri un jucător să se apropie de poarta adversă, imobilizându-1 cu mâinile. 3. (Livr.) A părăsi, a abandona. PLACAJ, placaje s.n. (fr. placage) 1. Aplicare a unei foiţe subţiri dintr-un material superior, pe o suprafaţă din material inferior; materialul folosit la realizarea acestui procedeu. 2. înveliş (din piatră, cărămidă, lemn etc.) de protecţie a unui element de construcţie, a unui obiect etc. 3. (La rugbi) Oprire din acţiune a unui jucător, prin imobilizarea lui cu mâinile. PLACÂRDĂ, placarde s.f. (fr. placară) Bucată din carton sau din alte materiale pe care este scrisă o lozincă, o înştiinţare etc.; pancartă. PLACAT, -Ă, placaţi, -te adj. (de la placa) 1. Acoperit cu aur sau cu argint. 2. (Despre elemente de construcţie) Care are suprafaţa acoperită cu un strat dintr-un material de calitate superioară. PLACĂ, plăci s.f. (fr. plaque) 1. Bucată subţire şi plană, din materiale variate şi de diferite dimensiuni. 2. Disc (4). 3. Proteză dentară. 4. Placă turnantă = centru din care pornesc diferite acţiuni; lucru, persoană care propagă ceva. A pune placa = a vorbi mult pe acelaşi subiect. A schimba placa = a schimba discuţia sau atitudinea faţă de cineva. PLACEBO s.n. (fr., engl. placebo) Substitut al unui medicament fară valoare terapeutică, administrat unui bolnav numai pentru efectul psihologic. PLACENTĂR, -Ă, placentari, -e adj. (fr. placen-taire) Privitor la placentă, de placentă. PLACENTĂ, placente s.f. (lat., fr. placenta) (La mamifere) Organ care leagă embrionul de uterul matern, în timpul gestaţiei. PLACHETĂ, plachete s.f. (fr. plaquette) 1. Volum subţire (de versuri). 2. Plăcuţă metalică, medalie bătută în onoarea unui personaj, în amintirea unui eveniment etc. PLACID, -A,placizi, -de adj. (fr. placide) Indiferent (1), nepăsător, apatic, flegmatic (1); calm (1), liniştit, imperturbabil. PLACIDITĂTE s.f. (fr. placidite) Caracter placid; indiferenţă, seninătate. PLAFAR, p/q/fon? s.n. (pla[ntej + far[maceuticej) Magazin în care se vând (produse din) plante medicinale. PLAFON, plafoane s.n. (fr.plafond, germ. Plafond, it.plafone) 1. Suprafaţă plană care formează partea superioară a unui loc acoperit; tavan. 2. Altitudine maximă (a avioanelor). 3. Limită maximă a unor sume în cadrul unor operaţii financiare. 4. înălţime a suprafeţei inferioare a norilor, în raport cu suprafaţa Pământului. PL AFONĂ, plafonez vb. I (fr. plafonner) 1. (Fin.) A fixa un plafon (3). 2. (Fig.) A nu mai acumula cunoştinţe, a rămâne pe Ioc. PLAFONIERĂ,p/fir/b/i/ere s.f. (fr. plafonnier) Corp de iluminat fixat pe plafonul unei încăperi, al unui vehicul. PL AGA, plăgi s.f. (lat .plaga, germ. Plage) 1. Rană, leziune (1). 2. (Fig.) Nenorocire colectivă; flagel (2), calamitate. PLĂGIA,plagiez vb. I (fr. plagier) A-şi însuşi o operă, o idee a cuiva şi a o prezenta drept creaţie personală; a copia. PLAGIÂT, plagiate s.n. {fr. plagiat) Faptul de a plagia; fragment, bucată, operă a cuiva pe care altcineva şi-o însuşeşte, considerând-o creaţie personală. PLAGIATOR, -OÂRE, plagiatori, -oare s.m. şi f. (plagia + -tor) Persoană care plagiază. PLAGIOCLÂZ, plagioclazi s.m. (fr. plagioclas) (La pl.) Grup de feldspaţi care conţin calciu şi sodiu; (şi la sg.) feldspat din acest grup. PLÂJĂ, plaje s.f. (fr. plage) 1. Ţărm de mare cu nisip şi cu scoici; loc (nisipos) pe malul unei ape, unde oamenii stau la soare. 2. Distanţă între două măsuri, între două posibilităţi. 3. A face plajă = a-şi expune corpul Ia soare. PLAN, (7) -Ă, (1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9) planuri, (7) plani, ~e (lat. planus, fr. plan) 1. S.n. Suprafaţă, corp plat, uniform şi neted, fară asperităţi. 2. S.n. Reprezentare a unui obiect prin proiectarea acestuia la o anumită scară. 3. S.n. Proiect (1), idee (3), intenţie (1), program de lucru; schemă a unei lucrări ştiinţifice, literare etc. 4. S.n. Ansamblu de măsuri guvernamentale luate în vederea planificării activităţii economice. 5. S.n. Depărtare relativă a părţilor unui tablou; apropiere sau depărtare a unui obiect faţă de aparatul de filmat. 6. S.n. Serie de imagini luate de aparatul de filmat în cursul aceleiaşi înregistrări. 7. Adj. Fără asperităţi; neted, plat2 (1). 8. S.n. Suprafaţă care conţine integral orice dreaptă care trece prin două puncte oarecare ale acesteia. 9. S.n. (Fig.) Loc, treaptă, zonă. 10. Geometrie plană = planimetrie. Pe plan(ul)... = din punct(ul) de vedere..., privitor la... A fi (sau a pune) pe primul plan = a avea o importanţă primordială. PLANÂ, planez vb. I (fr. planer) 1. (Despre păsări) A se susţine în aer, cu aripile întinse, nemişcate; (despre planoare) a pluti în aer; (despre avioane) a zbura sau a coborî cu motorul redus sau oprit. PLANÂR1E 2. (Fig.) A vedea dc sus: a domina (2). 3. (Fig.) A fi deasupra.... suspendat pc...; a constitui o prezenţă permanentă carc pluteşte peste... 4. (Fig.) A constitui o prezenţă apăsătoare, mai mult sau mai puţin ameninţătoare. PLANARIE, planarii s.f. (fr. planairc) Vierme plat de apă dulce, fară inele, cu putere marc dc regenerare. PLANATOR, planatoarc s.n. (plana + -tor) Ciocan folosit pentru netezirea suprafeţei unui obicct. VLAXAJIE, planaţii s.f. (fr, engl. planation) (Gcol.) Proces dc netezire a reliefului înalt şi accidcntat al scoarţei terestre, ca urmare a eroziunii. PLANCTON s.n. (fr plancton) Ansamblul organismelor microscopicc aflate în suspensie în apa mărilor sau în apele dulci. PLANCTON IC, -Ă, plane tonici, -cc adj. (fr. plane-tonique) Referitor la plancton, carc formează planctonul, dc plancton. PLANCTONIVOR, -A, planctonivori, -e adj. (fr planctonivore) Carc sc hrăneşte cu plancton; planc-tonofag. PLANCTONOFÂG, -Ă, planctonofagi, -ge adj. (dc la plancton, cf. bacteriofag, ihtiofag ctc.) Plancto-nivor. PLANEITÂTE s.f. (fr planeite) Caracterul a ccea cc este plan. PLANETAR, -A, planetari, -e adj. (fr. planetaire) 1. Dc sau din planete. 2. Sistem planetar = totalitatea planetelor carc sc învârtesc în jurul Soarelui sau al unei stele. Mecanism planetar - mccanism în carc una sau mai multe roţi dinţate se învârtesc concomitcnt în jurul axelor proprii şi în jurul axei altei roţi dinţate. Arbore planetar (sau axă planetară) (şi substantivat, f.) = arbore carc antrenează roata motoare a unui automobil. PLANETARIU, planetarii s.n. (fr planetarium) Instalaţie carc redă. pc o boltă, mişcarea corpurilor cereşti. PLANETA,planete s.f. {tel. planeta, fr planete) Corp ccrcsc fară lumină proprie, care sc învârteşte în jurul Soarelui sau al unei stele. PLANETOID, planetoizi s.n. (fr planetoîde) I. Planetă în curs de formare. 2. Astcroid. PLANETOLOGIE s.f. (fr.planetologie) Ştiinţă carc se ocupă cu studiul planetelor şi al celorlalte corpuri ecreşti ale sistemului solar, cu excepţia Soarelui. PLANEZĂ. planeze s.f. (fr planeze) Platou bazaltic puţin înclinat, rezultat din eroziunea pantelor pe care Ie formează conurile vulcanice. PLANIC, -A. planici, -ce adj. (plan + -ic) Caro sc conformează unui plan stabilit anterior. PLANI EDRU, -A, planiedri, -c adj. (fr planiâlrc) (Despre cristalc) Cu feţe plane. PLANIFICA, planific vb. I (cf. fr plani/ier) A orgii-niza, a dirija conform unui plan determinat; a prevedea, a includc într-un plan. PLANIFICATOR, -OARII, planificatori, -oare adj., s.m. şi f. (planifica + -tor) (Persoană) care planifică desfăşurarea unor activităţi (economice). PLANIGLOB, planigloburi s.n. (lat. planighhium, gemi. Planiglob) l Iartă în carc cclc două jumătăţi ale globului terestru sunt reprezentate pe o suprafaţă plană; planisfcră, mapamond (1). PLANIMETRIE s.f. (fr planimetric) L Ramură a topografici carc sc ocupă cu reprezentarea pc un plan, pc o hartă a detaliilor dc pc o suprafaţă de teren. 2. Partea geometriei carc studiază suprafeţele plane; geometrie plană. PLANIMETRU, planimetre s.n. (fr planimctrc) Instrument folosit pentru măsurarea suprafeţelor plane. PLANISFERĂ,/?/fl/j/.y/m? s.f (fr planispherc, germ. Planisphăre) Planiglob, mapamond (1). PLANNING s.n. (pr plening; engl., fr. planninv) Program dc planificare; plan dc lucru detaliat; plan dc producţie. PLANOGRAFIE s.f. (fr planographie) (Poligr.) Pro-ccdcu dc rcproduccrc, în carc sc foloscsc forme il>: tipar din piatră litografică, aluminiu ctc.; tipar înalt. PLANOR, planoare s.n. (fr planeur) Aparat dc zbor fară motor carc planează folosind curcnţii atmosferici. PLANORISM s.n. (planor + -ism) L Sport practicat cu planorul. 2. îndclctnicirca dc a construi planoare. PLANORIST, -Ă, planorişti, -ste s.m. şi f. (planor ~ -ist) 1. Pilot sau constructor dc planoare. 2. Sportiv carc practică planorismul. PLANŞĂ, planşe s.f. (fr. planche) L Bucată dc lemn lungă, lată şi foarte îngustă. 2. Bucată dc hârtie, dc carton ctc. pc carc sunt cxccutatc hărţi ori desene folosite ca material didactic sau ca ilustraţii (dccar-tc); desen tchnic cxccutat pc o asemenea hârtie. 3. Placă în care sunt săpate litere, note muzicale ctc.. folosită în gravură. 4. Fiecare dintre plâcilc dc beton ale pavajului unei şosele. PLANŞETĂ, planşete s.f. (fr. planchette) 1. Planşa (1) (cu suport) pentru desen. 2. Scândură drep' tunghtulară sau pătrată pe carc sc întinde aluatul. 707 PLASTIE PLANŞEU, planşee s.n. (fr. plancher) 1. Asamblare de elemente care serveşte ca suport pentru fixarea unei maşini, formează partea carosabilă a unui pod sau care separă etajele unei clădiri. 2. Partea de jos, de la bază, a unei încăperi (pe care se pune duşumeaua). 3. Planul inferior al unei cavităţi subterane. PLANTA, plantez vb. I (fr. planter, lat. plantare) 1. A pune o plantă în pământ pentru a prinde rădăcini; a sădi. 2. A înfige ceva în pământ. 3. A plasa pe cineva într-un loc şi a-1 lăsa, a-1 părăsi acolo. 4. A se planta în faţa cuiva = a se opri ostentativ în faţa cuiva. PLANTAGINACEE, plantaginacee s.f. (fr. plantaginacee) (La pl.) Familie de plante erbacee cu frunze întregi dispuse în rozetă bazală, cu flori hermafrodite dispuse în spice şi cu fructe capsule sau nucule; (şi la sg.) plantă din această familie. PLANTAR, -Ă, plantari, -e adj. (fr. plantaire) Referitor la talpa piciorului, al tălpii piciorului. PLANTATOR, -OÂRE, plantatori, -oare (planta + -tor) 1. S.m. Proprietar al unei plantaţii (mai ales în ţările tropicale). 2. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu plantarea arbuştilor, a viţei-de-vie etc. 3. S.n. Unealtă în formă de baston cu ajutorul căreia se fac gropi pentru puieţi. 4. S.f. Maşină folosită pentru plantat. PLANTÂŢIE, plantaţii s.f. (fr. plantation) Ansamblul plantelor cultivate pe un teren special amenajat; loc, teren pe care au fost cultivate plante (din aceeaşi specie); exploataţie agricolă întinsă (mai ales în ţările tropicale). PLANTĂ1, plante s.f. (lat. planta, fr. plante) Nume generic dat vegetalelor. PLÂNTĂ2, plante s.f. (lat. planta, fr. plante) Talpa piciorului. PLANTIGRÂD, -Ă, plantigî'azi, -de (fr. plantigrade) L Adj. (Despre animale) Care calcă pe toată talpa piciorului. 2. S.n. Mamifer plantigrad (1). PLANTON, plantoane s.n. (fr. planton) Serviciu de pază într-o unitate militară; ostaş, persoană care face de pază într-un loc. PLANTULĂ,p/a/tfu/e s.f. (fr. plantule) (Bot.) Gemulă. PLANTUROS, -OÂSĂ, planturoşi, -oase (fr. plan-tureux) (Mai ales despre femei) Cu forme pline, proeminente. PLASk, plasez vb. I (fr. placer) 1. A (se) stabili, a (se) aşeza într-un anumit loc sau spaţiu, într-un anumit post, într-o anumită funcţie, poziţie ori atitudine; a relega (2). 2. A vinde. 3. A rentabiliza un capital. 4. A spune la momentul potrivit cuvinte, glume etc. 5. A trimite mingea către un anumit loc, în unele jocuri sportive. PLAS AMENT, plasamente s.n. (fr. placement) 1. Acţiunea de a plasa bani; capital investit, investiţie. 2. Procurare a unei slujbe pentru cineva; post, serviciu în care este plasat cineva. 3. Situare a unui jucător în locul cel mai potrivit pe teren. PLASATOR, -OÂRE, plasatori, -oare s.m. şi f. (plasa + -tor) Persoană care plasează ceva; persoană care îi îndrumă pe spectatori spre locurile lor, într-o sală de spectacol. PLÂSMA, plasme s.f. (lat., fr. plasma) 1. Lichid in-tracelular care conţine globulele sangvine şi limfa. 2. Fluid compus din molecule gazoase, din ioni şi din electroni. PLASMOCIT, plasmocite s.n. (fr. plasmocyte) Celulă de tip limfoid, cu rol important în mecanismul de apărare a organismului. PLASMODIU, plasmodii s.n. (fr. plasmodie) Masă plasmatică având mai multe nuclee, învelită doar de o membrană albuminoidă. PLÂSTIC1 s.n. (fr., engl. plastic) Amestec exploziv făcut din cauciuc sintetic şi un plastifiant. PLÂSTIC2, -Ă, plastici, -ce (lat. plasticus, fr. plas-tique) 1. Adj. Care poate fi modelat; flexibil (1), maleabil (1). 2. Adj. Care se referă sau se realizează în special prin intermediul picturii sau al sculpturii. 3. Adj. Care evocă, sugerează un lucru concret. 4. S.f. Tehnica executării unor obiecte de artă; tehnica, arta de a picta, de a sculpta, de a desena etc. 5. S.f. Totalitatea calităţilor referitoare la volum şi la aspectul exterior al unei lucrări de arhitectură, de urbanism sau de artă decorativă. 6. Arte plastice = arte vizuale, în special pictura şi sculptura. Material plastic = substanţă de origine organică sau sintetică a cărei formă poate fi modelată, mulată la cald şi sub presiune. Chirurgie plastică = specialitate chirurgicală care are drept scop corectarea unor defecte anatomice (în special ale feţei) în caz de accident, de malformaţie sau din motive estetice. PLASTICIÂN, -Ă, plasticieni, -e s.m. şi f. (fr. plas-ticien) 1. Persoană care lucrează cu materiale plastice. 2. Artist plastic. PLASTICITÂTE s.f. (fr. plastici te) 1. însuşirea de a fi plastic, de a se modela; picturalitate. 2. Calitatea unei opere de artă, a unui cuvânt de a evoca un lucru concret. 3. Proprietate a materiei vii de a se adapta la mediu. PLASTICIZÂ, plasticizez vb. I (plastic + -iza) 1. A face un material să devină plastic. 2. A evoca un loc, o stare etc. prin imagini sugestive, plastice. PLASTIE, plastii s.f. (fr.plastie) (Med.) Grefă2 (2). PLASTIFIA 708 PLASTIFIA, plastifiez vb. I (fr. plastifier) A trata cu un plastifiant. PLASTIFIÂNT,pîastifianţi s.m. {fr. plastifiant) Substanţă care, adăugată unui material, îi măreşte plasticitatea (1). PLASTILINĂ,plastiline s.f. (germ. Plastilin, ii.plastilina) Material plastic uşor de modelat, compus din caolin, substanţe grase şi răşini, colorat cu ajutorul pigmenţilor. PLASTOGRAF, -Ă, plastografi, -e s.m. şi f. (ngr. plastogrăphos) Persoană care falsifică documente sau semnături pe documente; persoană care plasto-grafiază. PLASTOGRAFIA, plastografiez vb. I (plastografie + -a) A comite o plastografie. PLASTOGRAFIE, plastografii s.f. (ngr. plastogra-pliia) Falsificare a unei semnături sau a unui act. PLASTRON, plastroane s.n. (fr. plastron) Partea din faţă, de la guler până Ia jumătatea pieptului, a unei cămăşi speciale; partea din faţă a unei bluze, a unei rochii etc. purtată drept garnitură. PLÂSTURE,p/asmn s.m. (cf ngr. mplâstri, lat.plas-tmm, germ. Pfiaster) Bandă de pânză impregnată cu o substanţă medicinală dezinfectantă, care se lipeşte peste pansamente sau care se aplică pe locul de protejat; emplastru. PLAT1, plat-uri s.n. (pr. pia; fr. plat) Fel de mâncare. PLAT2, -Ă, plaţi, -te adj. {fr.plat) 1. Fără relief, uniform, plan (7); de şes. 2, (Despre obiecte) Mai mult lat decât înalt; puţin adânc; turtit. 3. Calm (1). 4. Fără eleganţă; lipsit de atractivitate; fad (2), banal. 5. Monoton (2), mediocru (2). 6. Fără personalitate, fară valoare; prost. 7. Apă plată = apă de băut negazoasă. PLATAN, platani s.m. {fr. platane, lat. platanus, ngr. plâtanos) Arbore exotic cu frunze palmate, cultivat ca plantă decorativă. PLATBÂNDÂ, platbande s.f. {fr. plate-bande) 1. Fâşie de teren plantată care mărgineşte despărţiturile unei grădini, ale unui parc. 2. Traversă sau grindă orizontală de piatră, alcătuită dintr-o bucată sau din mai multe bucăţi alăturate. 3. Semifabricat de oţel în formă de fâşie. PLATFORMĂ, platforme s.f. (fr. plate-forme) 1. Suprafaţă plană determinată (situată la diferite înălţimi); construcţia plană ridicată pe o asemenea suprafaţă; platou (2), estradă (1). 2. Element plan al unei construcţii; palier. 3. Suport plat, de dimensiuni variabile, adesea mai ridicat, destinat să susţină anumite materiale, anumite echipamente etc. 4. Parte a unui vehicul în care pasagerii stau în picioare; vagon sau camion deschis, folosit pentm transport. 5. Structură utilizată pentru forarea sau exploatarea unor pungi de petrol marine. 6. (Geol.) Unitate structurală veche a scoarţei Pământului, cu fundamentul cutat, peste care s-au depus stratc sedimentare aproape orizontale. 7. Idee sau ansamblu de idei care susţine un raţionament, un program politic etc. 8. Platformă continentală= regiune a fundului mărilor şi oceanelor, cuprinsă între linia ţărmului şi panta continentală; zonă unde fundul mării devine abrupt. PLĂTFUS s.n. (germ. Platfus) Talpă a piciorului plată, fară scobitură. PLATINĂ, platinez vb. I (fr. platiner) 1. A acoperi cu platină. 2. A da părului blond o nuanţă argintie, platinată. PLATINÂT, -Ă, platinaţi, -te adj. (de la platina) 1. (Despre metale) Acoperit cu un strat subţire dc platină. 2. (Despre păr) Blond foarte deschis, cu un luciu ca de platină. PLĂTINĂ, (2) platine s.f. (fr. platine) 1. Element chimic, metal preţios alb-cenuşiu, cel mai greu şi mai puţin alterabil dintre metale. 2. Piesă prevăzuta cu contacte electrice care comandă aprinderea, la motoarele cu explozie. 3. Semifabricat plat folosit ca materie primă pentru laminarea tablei subţiri. PLATINIFER, -Ă,platiniferi, ~e adj. (fr. platinijerc) Care conţine platină. PLATINOTIPIE s.f. (fr. platinotypie) Procedeu dc imprimare fotografică, bazat pe acţiunea luminii asupra sărurilor de platină. PLATITUDINE, platitudini s.f. (fr. platitude) Lipsa de originalitate, de inspiraţie în exprimare, în comportament, într-o operă artistică; banalitate, mediocritate, proză (3); (la pl.) vorbe, idei plate2. PLATONIC, -Ă, platonici, -ce adj. (fr. platoniquc) (Despre sentimente) Pur, ideal (2); care rămâne nc-finalizat din punct de vedere fizic; abstract. PLATONICIAN, -Ă, platonicieni, -e s.m. şi f. (fr* platonician) Adept al platonismului. PLATONISM s.n. (fr. platonisme) L Filosofia lui Pia-ton şi a adepţilor acestuia, potrivit căreia singura realitate este lumea ideilor, lumea materială fiind o copie imperfectă şi trecătoare a celei dintâi. 2. Doctrină conform căreia entităţile matematice au o existenţă în sine, în afara lumii perceptibile. PLATOU, platouri s.n. (fr. pluteau) 1. Suprafaţă puţin accidentată, înconjurată de văi adânci, situată la o înălţime relativ mare; podiş. 2. Platformă (!)• 709 PLETORĂ 3. Farfurie mare şi întinsă, din materiale diferite, în carc sunt aduse la masă unele feluri de mâncare. 4. Loc într-un studio cinematografic în care evoluează actorii. PLAUZIBIL, -Ă, plauzibili, -e adj. (fr. plausible) Care poate să treacă drept adevărat, drept admisibil; carc merită să fie luat în consideraţie; verosimil. PLAUZIBILITĂTE s.f. (fr. plausibilite) însuşirea dc a fi plauzibil. PLAY-BACK, play-backuri s.n. (pr. piei bec; engl. play-back) 1. Redare, reproducere a unei înregistrări; playcr. 2. Sincronizare a unei imagini cu sunetul imprimat pe bandă. 3. Interpretare mimată a vocii unui actor, a unui cântăreţ etc., a cărei înregistrare sonoră a fost efcctuată înaintea difuzării. PLAYBOY, playboy s.m. (pr. pleiboi; engl. playboy) Bărbat elegant, cu un fizic agreabil, cu succes Ia femei şi amator de distracţii. PLAYER, playere s.n. (pr. pleier; engl. player) Aparat folosit pentru redarea sau reproducerea unei înregistrări; play-back (1). PLEBE s.f. (fr plebe, lat. plebs, -bis) 1. (La vechii romani) Categorie de cetăţeni liberi care nu erau nobili. 2. Pătură săracă lipsită de drepturi sociale, civile şi politice, în Evul Mediu. 3. Mulţime, norod, gloată; drojdia societăţii. PLEBEIĂN, -Ă, plebeieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. plebeian) Plebeu (1). PLEBEU, -EE,plebei, -ee s.m. şi f., adj. (lat.plebe-iits) 1. (Om) care face parte din plebe (3), al plebei; (om) dc rând, vulgar, grosolan; plebeian. 2. (Persoană) care facca parte din plebe (1). PLEBISCIT, plebiscite s.n. (fr plebiscite) Vot popular, exprimat prin „da" sau prin „nu”, asupra unei chestiuni de interes general; referendum. PLEBISCITĂR, -Ă, plebiscitari, -e adj. (fr plebis-citaire) Care se referă la plebiscit. PLECOPTER, plecoptere s.n. (fr. plecopteres) (La pl.) Ordin dc insecte având corp scurt şi plat, cu aripi membranoase şi cu antene lungi; (şi Ia sg.) insectă din acest ordin. PLECTRU, plectre s.n. (fr plectre, lat. plectrum) Mică pană cu ajutorul căreia se ating coardele, la unele instrumente muzicale. PLED, pleduri s.n. (fr plaid) Pătură subţire folosită pentru învelit. PLEDĂ, pledez vb. I (fr plaider) 1. A apăra cauza uncia dintre părţi în faţa judecătorilor 2. A depune mărturie, a vorbi în favoarea cuiva sau a ceva; a milita. PLEDĂNT, -Ă, pledanţi, -te adj. (fr. plaidant) Care este autorizat să pledeze o cauză, în cadrul unui proces. PLEDOARJErp/erfoanV s.f. (fr. plaidoirie) Arta şi acţiunea de a pleda; discurs ţinut de un avocat la un proces în apărarea cuiva. PLEIĂDĂ, pleiade s.f. (fr pleiade) Grup puţin numeros de persoane celebre; elită care formează un cenaclu. PLEIN-AIR s.n. (pr. plener; fr plein-air) Pictură făcută în exterior, în aer liber, nu în atelier. PLEISTOCEN, -Ă, pleistoceni, -e (fr pleistocene) 1. S.n. Perioada cca mai veche din cuaternar, caracterizată prin alternanţe climaterice (îngheţ-dez-gheţ) şi prin apariţia omului. 2. Adj. Care aparţine pleistocenului (1). PLEN s.n. (lat. plenum) Totalitatea membrilor unei organizaţii sau ai unei adunări constituite; plenară (1). PLENÂR, -Ă, plenari, -e (lat. plenarius) 1. Adj., s.f. (Adunare, şedinţă) care se ţine cu participarea tuturor membrilor 2. Adj. întreg, complet (1), total (2). PLENIPOTENŢĂ, plenipotenţe s.f. (it. plenipoten-za) Putere deplină acordată cuiva pentru a trata o problemă (care interesează în special două state). PLENIPOTENŢIÂR,/?/e/j//?ote/7f/V7/7 adj., s.m. (lat. plenipotentiarius, fr. plenipotentiaire) (Persoană) care are puteri depline pentru a reprezenta interesele unui stat pe lângă alt stat. PLENISON, -Ă, plenisoni, -e adj. (de la fr plein-son) (Despre vocale) Care poate forma singur o silabă. PLENITUDINE s.f. (fr plenitude, lat. plenitudo, -inis) Totalitate (1), integralitate, deplinătate. PLEONĂSM, pleonasme s.n. (ngr pleonasmos, fr pleonasme) Greşeală dc exprimare constând în folosirea alăturată a doi termeni care au acelaşi sens. PLEONĂSTIC, -Ă, pleonastici, -ce adj. (fr pleo-nastique) Care conţine un pleonasm, care se referă la pleonasm, de pleonasm. PLESIOZĂUR, plesiozauri s.m. (fr. plâsiosaure, lat. plesiosaurus) (La pl.) Gen de reptile marine fosile din era mezozoică, având 3-5 m lungime; (şi la sg.) reptilă marină din acest gen. PLETINĂ, pletine s.f. (cf. pilotina) Navă mică remorcată, destinată transportului mărfurilor pe căi de navigaţie puţin adânci. PLETORĂ s.f. (fr.plethore) 1. Cantitate prea mare de sânge sau de umori într-un organism; stare morbidă provocată de această cantitate, manifestată prin roşeaţa pielii, prin palpitaţii etc. 2. Abundenţă, cantitate prea mare. PLETORIC 710 PLETORIC, -Ă, pretoriei, -ce adj. (fr. plâthoriquc) 1. Care suferă dc pletoră (1). 2. Care este în cantitate prea mare; supraabundent. PLEURÂL, -Ă,pîeuraîi, -e adj. (fr.pleura!) Care sc referă la pleură, de pleură. PLEURĂ, pleure s.f. (lat., it. pleura, ngr. pleura, fr. pleure) Membrană seroasă carc înveleşte toracele şi plămânii. PLEUREZIE,/?/eHrez/7 s.f. (fr. pleu râs ie) Inflamaţie a pleurei, cu secreţie în cavitatea pleurală. PLEURITĂ, pleurite s.f. (fr. pleurite) Inflamaţie a pleurei, fară sccrcţie în cavitatea pleurală. PLEX, plexuri s.n. (lat., fr. plexus) L Reţea de fibre nervoase sau vasculare, în anumite părţi ale corpului. 2. (Uneori, urmat de solar) Regiune enervată sau vascularizată, situată în partea superioară a pânte-celui. PLEXIGLÂS s.n. (germ. Plexiglas, fr. plexiglas) Răşină sintetică transparentă din care se fac obiecte rezistente la şoc. PLEZANTERIE, plezanterii s.f. (fr. plaisanterie) Lucru amuzant; vorbă, discuţie amuzantă. PLIÂ, pliez vb. I (fr. plier) 1. A împături; a îndoi, a rabata (1). 2. (Fig.) A (se) supune, a ceda. PLIĂBIL, -Ă, pliabili, -e adj. (fr. pliable) Care poate fi (uşor) pliat. PLIÂNT, -Ă, plianţi, -te (fr. pliant) 1. Adj., s.n. (Obiect) care se pliază (uşor). 2. S.n. Tipăritură împăturită care conţine informaţii, reclame etc. PLICĂ, plice s.f. (lat. plică) Cută a pielii sau a unei mucoase. PLINTĂ,s.f. (fr.plinthe) 1. Bandă, ieşitură Ia baza unui zid, a unei coloane etc. 2. Bloc paralelipipedic de piatră sau de zidărie, pe care se sprijină o coloană, o statuie etc. 3. Stinghie Ia marginea podelei, montată Ia baza peretelui. PLIOCEN, -Ă, plioceni, -e (fr. pliocene) 1. S.n. A doua epocă a neogenului, reprezentată în vestul Europei prin depozite marine, iar în estul Europei, prin depozite lacustre. 2. Adj. Care aparţine plioce-nului (1), referitor la pliocen. PLISÂ, plisez vb. I (fr. plisser) A face pliseuri. PLISÂJ s.n. (fr. plissage) Acţiunea de a plisa. PLISEU, pliseuri s.n. (fr. plissâ) Cută sau grup de cute înguste, paralele sau radiale. PLIU, pliuri s.n. (fr. pli) Cută făcută la un obiect (de îmbrăcăminte), de obicei necălcată; cută a unei formaţiuni anatomice. PLOMBA, plombez vb. I (fr. plomber) 1. A pune o plombă (1). 2. A face o plombă (2). 3. A astupa gropile într-o îmbrăcăminte rutieră. PLOMBAGINĂ s.f. (fr. p lom bagi ne) 1. Grafit nativ. 2. Indigo pentru scris. PLOMBĂ, plombe s.f. (germ. Plombe) 1. Material compozit, porţelan folosit în stomatologie pentm astuparea unei carii; lucrare efectuată în accst scop. 2. Construcţie care complotează spaţiul dintre alte două construcţii; umplere, astupare a unei gropi din asfalt. PLONJA, plonjez vb. I (fr. plonger) A sc scufunda într-un lichid; a executa un plonjon (1). PLONJEU, (1,2) plonjeuri, (3) plonjee s.n. (fr. pion-gâe) 1. Scufundarc în apă (printr-o săritură). 2. Mişcare de coborâre (rapidă) a unui avion. 3. Partea superioară a unei lucrări fortificate. PLONJON, plonjoane s.n. (fr. plongeon) 1. Aruncare în apă de la înălţime. 2. Cădere a cuiva sau a ceva în faţă sau de la înălţime. 3. Salt la fotbal, la handbal etc. PLONJOR, plonjoare s.n. (fr.plongeur) Spirală clcc-trică pentru încălzirea, prin scufundarc, a unor lichide; termoplonjor, fierbător. PLOT,ploturi s.n. (fr.plot) 1. Piesă metalică pentru contact electric. 2. Placă turnantă amplasată Ia încrucişarea unei căi ferate de mină1 (1). 3. Separaţie între două formaţiuni geologice. PLUMBIFER, -Ky plumbiferi, -e adj. (fr.plombiferc) Care conţine plumb. PLUMIERĂ, plumiere s.f. (fr. plumier) (Rar) Penar. PLUMULĂ, plumule s.f. (lat. plumula, fr. plumule) Parte a embrionului vegetal din care se dezvoltă tulpina. PLURĂL, -A.plurali, -e (lat. pluralis, germ. Plural) 1. Adj., s.n. (Categorie gramaticală) care indică două sau mai multe fiinţe ori lucruri. 2. Adj. Multilateral. PLURALE TÂNTUM,p/ura/K7 tantum loc. adj. (lat. pl. plurale tantum) (Despre substantive) Carc arc numai formă de plural. PLURALISM s.n. (fr. pltiralisme) 1. Sistem politic care se bazează pe coexistenţa de grupări diferite (partide, sindicate etc.); (p. ext.) multiplicitate dc principii. 2. Concepţie filosofică idealistă potrivit căreia Universul este alcătuit din fiinţe individuale, fară legătură între ele. PLURALIST, -Ă,pluralişti, -ste (fr. pluraliste) 1. Adj. Referitor Ia pluralism, de pluralism. 2. S.m. şi f. Adept al pluralismului. PLURALITÂTE, pluralităţi s.f. (lat. pluralitas, -atis, fr. pluralite) Număr sau cantitatc marc dc elemente, de fiinţe, de lucruri; multiplicitate, diversitate. 711 PNEUMATOLIZĂ PLURI- (lat. plus, -ris, fr., it. pluri-) Element de compuncrc cu sensul dc pluralitate, în cuvinte ca: plu-rimilenar, plurinaţional PLURICELULÂR, -Ă,pluricelu!ari, -e adj. (fr.pluri-cellulaire) Multicelular. PLURIDIMENSIONAL, -Ă, pluridimensionali, -e adj. (pluri- + dimensional) Cu multe dimensiuni. PLURIDISCIPLINAR, -A, pluridisciplinari, -e adj. (fr. pluridisciplinaire) Referitor la mai multe discipline (literară, ştiinţifică, tehnică etc.); interdisci-plinar; multidisciplinar. PLURIDISCIPLINARITATE s.f. (fr. pluridiscipli-narite) Caracter pluridisciplinar. PLURIFLOR, -Ă, pluriflori, -e adj. (fr. plurijlore) (Despre plante) Cu mai multe flori. PLURIFORM, -Ă, pluriformi, -e adj. (lat. plurifor-rnis) Carc are sau care poate avea mai multe forme. PLURIMILENÂR, -Ă, plurimilenari, -e adj. (pluti- + milenar) Multimilenar. PLURINAŢIONAL, -Ă,plurinaţionali, -e adj. (pitiri- + naţional) Multinaţional. PLURIPARTIDISM s.n. (cf. fr. pluripartisme) Sistem politic care admite existenţa mai multor partide. PLURIVALENT, -Ă, plurivalenţi, -te adj. (ir. plurivalent) Care are mai multe valenţe; polivalent (2). PLURIVOC, -Ă, plurivoci, -ce adj. (fr. plurivoque) (Despre cuvinte sau fraze) Care are mai multe valori, mai multe sensuri. PLUS1, (1, 2) plusuri (lat., fr. plus, germ. Plus) 1. S.n. Semn grafic în formă de cruce, care semnifică o adunare (în matcmatică) o mărime sau o sarcină electrică pozitivă. 2. S.n. Ceea ce depăşeşte o cantitate sau o limită dată; excedcnt (1). 3. Adv. Mai mult, peste, pc deasupra. 4. în plus = peste ceea ce există în mod normal. PLUS2- (dc la plus1) Element de compunere cu sensul dc „mai mult”, „în plus”, în cuvinte ca: pluspro-dus, plusvaloare. PLUSA, plusez vb. I (plus1 + -a) (La jocul de cărţi) A mări miza; (fig.) a da mai mult decât este necesar. PLUSVALOARE s.f. (plus2- + valoare) 1. Creştere a valorii unei resurse sau a unei averi. 2. Beneficiu (1). 3. (în economia marxistă) Diferenţa dintre valoarea unei munci prestate şi plata salariaţilor pentru munca respectivă. PLUŞ, pluşuri s.n. (fr. p[e]luchey germ. Pltisch) Ţesătură asemănătoare catifelei, dar cu fir mai lung, folosită mai ales în tapiţerie. PLUŞÂ, pluşez vb. I (de Ia pluş) A obţine o suprafaţă mătăsoasă şi lucioasă prin frecarea pieilor de mănuşi şi de haine cu o bucată de pluş aplicată pc un tambur rotativ. PLUTOCRĂT, -Ă,plutocraţi, -te s.m. şi f. (fr.plou-tocrate) Persoană influentă, puternică datorită averii sale, care participă la conducerea statului. PLUTOCRAŢIE, plutocraţii s.f. (fr. ploutocratie, germ. Plutoki’atie) Guvernare exercitată de cei bogaţi; totalitatea oamenilor bogaţi dintr-un stat. PLUTON1, p/i/fo/j/ s.m. (fr. pluton) Grup dc roci magmatice intruzive, de foarte mari dimensiuni. PLUTON2, plutoane s.n. (fr. peloton, it. plotone) 1. Subunitate militară mai mică dccât compania. 2. Grup de oameni organizat. PLUTONIÂN, -Ă, plutonierii, -e adj. (fr. plutonicii) 1. Adj. Referitor la zeul Pluto. 2. Adj., s.m. şi f. (Adept) al plutonismului. PLUTONIC, -Ă, plutonici, -ce adj. (fr. plutonique) (Despre roci eruptive) Care sc formează în adâncul scoarţei terestre. PLUTONIER, plutonieri s.m. (pluton2 + -ier) 1. Grad de subofiţer imediat superior sergentului-major; persoană care deţine acest grad. 2. Plutonier-major = grad de subofiţer imediat superior plutonierului (I). PLUTONISM s.n. (fr. plutonisme) 1. Teorie care atribuie formarea rocilor plutonice căldurii şi procesului de fuziune. 2. Formare a magmei la adâncime. PLUTONIU s.n. (fr. plutonium) Element chimic, metal sintetizat din uraniu, folosit pentru obţinerea energiei nucleare. PLUVIAL, -A, pluviali, -e adj. (fr. pluvial) 1. Care sc referă la ploaie, care provine din ploaie, de ploaie. 2. Regim pluvial = regimul cursurilor de apă alimentate de ploi. PLUVIOMETRIE s.f. (fr. pluviometric) Măsurare a cantităţii de precipitaţii căzute într-un interval de timp, pe o anumită suprafaţă. PLUVIOMETRU,/?/z/v/ome/re s.n. (fr. pluviometre) Aparat folosit pentru măsurarea cantităţii de precipitaţii căzute într-un interval de timp, pe o anumită suprafaţă. PNEU, pneuri s.n. (fr.pneu, germ. Pneu) Anvelopă (1). PNEUMATIC, -Ă, pneumatici, -ce adj. (fr. pneuma-tique, germ. pneumatisch, lat. pneumaticus) Care funcţionează cu aer, Ia o presiune diferită de presiunea atmosferică; care comprimă şi deplasează aerul. PNEUMATOLIZĂ s.f. (fr. pneumatolyse) Fenomen produs ca urmare a reacţiei dintre componenţii volatili degajaţi dintr-un masiv magmatic şi rocile înconjurătoare. PNEUMOCOC 712 PNEUMOCOC, pneumococi s.m. (fr. pneumocoque) (La oameni) Microb carc provoacă pneumonia sau alte infccţii ale aparatului respirator; (la animale) microb care provoacă septicemia. PNEUMOCONI6zĂ,/?/îo//am//e (fr. polyandre) 1. Adj. (Bot.) Care are mai multe stamine. 2. S.f., adj. (Femeie) care practică poliandria (1). POLIANDRIE s.f. (fr. polyandrie) 1. Starea unei femei căsătorite simultan cu mai mulţi bărbaţi. 2. Caracteristică a unor plante de a avea mai multe stamine pe pistil. POLIARHIE s.f. (fr. polyarchic, ngr. poliarhia) Sistem politic caracterizat printr-o pluralitate dc contre de decizie şi dc putere. POLIARTICULĂR, -Ă, poliarticulari, -c adj. (fr. polyarticulaire) Referitor la mai multe articulaţii. POLIARTRITĂ, poliartrite s.f. (fr. polyarthritc) Reumatism care afectează simultan mai multe articulaţii. POLIBĂZIC, polibazici adj. (fr. polybasique) (Despre acizi) A cărui moleculă conţine mai mulţi atomi de hidrogen, înlocuibili cu atomi dc metal. POLICALIFICĂ,policalific vb. I (fr.poli- + califh ca) A se califica în mai multe meserii, specialităţi. POLICĂR, policari s.m. (lat. pollicaris) Degetul gros de la mână. POLICÂRPIC, -Ă, policarpici, -ce adj. {fr.polvcar-pique) 1. (Despre flori) Format din mai multe cârpele. 2. (Despre plante) Care producc seminţe un număr de ani la rând. POLICHET, (1) polichetc, (2) policheţi (fr. poly* chetes, lat. polichaetă) 1. S.n. (La pl.) Clasă dc anc-lide marine, dotate cu numeroşi perişori laterali, care se târăsc pe fundul apelor sau se afundă în mâl şi în nisip; (şi la sg.) anelid marin din această clasă. 2. S.m. Vierme inelat care face parte din clasa po-licheţilor (1). POLICHINELLE s.m. (pr. polişinel; fr. polichinellc) 1. Personaj grotesc cu o cocoaşă, în teatrul dc marionete; bufon (1). 2. Secretul lui Polichinelle = pretins secret, de fapt un lucru cunoscut de toată lumea. POLICIER, policieuri s.n. (pr. polis ie; fr. policicr) Film, roman a cărui intrigă se bazează pe o anchctâ asupra unei crime. POLICLINICĂ, policlinici s.f. (fr. policliniquc, rus. poliklinika, germ. Poliklinik) Instituţie mcdicalâ în care bolnavii sunt diagnosticaţi şi trataţi ambulatoriu. POLICONDENSĂRE, policondensări s.f. (poli- * condensare; cf. fr., engl. polycondensation, germ. Polykondensation) Reacţie de combinare a unor monomeri într-o macromoleculă, concomitent cu eliminarea unor produse secundare. POLICROM, -Ă, policromi, -e adj. (fr.polychrome) Care are diverse culori; multicolor. POLICROMIE s.f. (fr. polychromie) Calitatea de a fi policrom; însuşirea unui corp, a unui tablou dc a prezenta părţi diferit şi armonios colorate. POLIDACTILIE, polidactilii s.f. (fr. polydactyiie) Malformaţie congenitală caracterizată prin prezenţa unui număr de degete mai mare decât cel normal. 715 POLINEVRITĂ pOLIDIPSIE, poîidipsii s.f. (fr. polydipsie) Nevoie exagerată de a bea, manifestată frecvent la diabetici. POL1DRUPĂ, polidrupe s.f. (poli- + dmpă) Tip de fruct alcătuit din mai multe drupe. POLIEDRIC, -A,poliedrici, -ce adj. (fr. polyedrique) Referitor Ia poliedru, care are forma unui poliedru. POLIEDRU, poliedre s.n. (fr. polyedre) Corp geometric mărginit de mai multe feţe poligonale plane; obiect care are această formă. POLIESTER, poliesteri s.m. (fr. polyesîer) Produs chimic macromolecular format din mai multe mo-Iccule de ester. POLIESTERIC, -Ă, poliesterici, -ce adj. (fr. poly-csterique) Din poliester, de poliester. POLIETILENĂ s.f. (fr. polyethilene) Masă plastică rezultată din polimerizarea etilenei. POLIFÂG, -Ă, polifagi, -ge adj., s.m. şi f. (fr. poly-phage) (Animal) care se hrăneşte atât cu alimente vegetale, cât şi cu alimente animale. POLIFAGIE s.f. (fr. polyphagie) 1. Mod de nutriţie specific animalelor polifage. 2. Consumare exagerată de alimente, simptom al diabetului zaharat. POLIFAZÂT, -Ă, polifazaţi, -te adj. (fr. polyphase) (Despre curenţi electrici) Care are mai multe faze. POLIFONIC, -Ă, polifonici, -ce adj. (fr. polypho-nique) Referitor la polifonie, bazat pe polifonie. POLIFONIE, polifonii s.f. (fr. polyphonie) 1. Folosire simultană, suprapunere a mai multor instrumente, a mai multor melodii care nu îşi pierd, în ansamblu, individualitatea; contratemă. 2. Piesă muzicală cântată pe mai multe voci. POLIFLOR, -Ă, poliflori, -e adj. (poli- + flor[i]) (Despre miere, polen) Care a fost produs de mai multe tipuri de flori. POLIGÂM, -Ă, poligami, -e adj., s.m. şi f. (fr. poly-game) 1. (Bărbat) care este căsătorit simultan cu mai multe femei. 2. (Despre plante) Care poartă simultan flori unisexuate şi flori hermafrodite. POLIGAMIE s.f. (fr. polygamie, lat. polygamia, germ. Polygamie) Starea unui bărbat căsătorit simultan cu mai multe femei. POLIGENEZĂ s.f. (poli- + geneză) Concepţie potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu provin dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. POLIGENIC, -Ă, poligenici, -ice adj. (fr. polyge-rtique) Referitor Ia poligenism, de poligenism. POLIGENISM s.n. (fr. polygenisme) Teorie potrivit căreia rasele umane provin din mai multe tipuri primitive. POLIGLOBULIE, poliglobulii s.f. (fr. polyglobu-lie) Creştere anormală a numărului de globule roşii în sânge, manifestată prin roşeaţa pielii, prin creşterea tensiunii arteriale şi prin mărirea splinei; eri-trocitoză, eritremie. POLIGLOT, -Ă, poligloţi, -te (fr. polyglotte) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care ştie mai multe limbi. 2. Adj. Scris în mai multe limbi; care se referă Ia mai multe limbi. POLIGON, poligoane s.n. (fr. polygone, lat.polygo-num, germ. Polygon) 1. Suprafaţă plană mărginită de linii drepte. 2. (Şi poligon de tragere) Teren amenajat pentru trageri cu arma sau cu pistolul; teren de tir. 3. Loc amenajat pentru învăţarea conducerii autovehiculelor. POLIGONACEE, poligonacee s.f. (fr. polygona-cee, lat. polygonaceae) (La pl.) Familie de plante cu flori fară petale, care cuprinde măcrişul, spanacul etc.; (şi la sg.) plantă din această familie. POLIGONÂL, -A,poligonali, -e adj. (fr.polygonal) Care are forma unui poligon (1). POLIGONOMETRIE s.f. (fr. polygonometrie) Tehnică de ridicare topografică, folosind reţele de poligoane închise. POLIGRÂFIC, -Ă, poligrafici, -ce adj. (fr. polygra-phique) Care aparţine poligrafiei, privitor la poligrafie, de poligrafie. POLIGRĂF, poligrafi s.m. (fr. polygraphe) Autor care a scris opere aparţinând unor genuri variate. POLIGRAFIE, poligrafii s.f. (fr. polygraphie) Tehnică de reproducere grafică, de tipărire şi de multiplicare a unui text; ansamblul întreprinderilor care au acest profil. POLIMER, polimeri s.m. (fr. polymere) Substanţă constituită prin unirea mai multor molecule identice, din care rezultă o moleculă mai mare. POLIMERIZÂ, polimerizez vb. I (fr. polymeriser) A produce o reacţie în care masa moleculară mai mică (monomeri) să formeze, prin unire, compuşi cu masă moleculară mai mare (macromolecule). POLIMORF, -A, polimorfi, -e adj. (fr. polymorphe) Care poate lua diverse forme sau diverse aspecte; heteromorf. POLIMORFISM s.n. (fr. polymorphisme) 1. Proprietatea de a fi polimorf. 2. Proprietate a unor organisme care aparţin aceleiaşi specii de a prezenta aspecte morfologice diferite. POLINEVRITĂ, polinevrite s.f. (fr. polynevrite) In-flamaţie simultană a mai multor nervi, ca urmare a unei intoxicaţii sau a unei infecţii. POLINEZIÂN 716 POLINEZIÂN, -Ă,polinezieni, -e adj., s.m. şi f. (fr. polynâsien) (Persoană) din Polinezia. POLINIC, -Ă, polinici, -ce adj. (fr. pollinique) Care se referă Ia polen. POLINIE, polinii s.f. (fr. pollinie) Masă de grăunţe dc polen aglomerate. POLINIFER, -Ă, poliniferi, -e adj. (fr. pollinifere) Carc conţine polen. POLINOM, polinoame s.n. (fr. polinâme) Sumă algebrică de monoame. POLINUCLEOZĂ, polinucleoze s.f. (fr. polynucle-osc>) Creştere excesivă a numărului de leucocite po-linuclearc în sânge. POLINUCULĂ./7o//m/ci//e s.f. (poli- + nuculă) (Bot.) Fruct uscat alcătuit din mai multe nucule. POLIOMIELITĂ, poliomielite s.f. (fr. polyomielite) Boală infecţioasă datorată unui virus care se fixează în special pe măduva spinării şi care provoacă deseori paralizii. POLIP/POLIP, polipi s.m. (lat. polypus, fr. polype) 1. Celenterat acvatic cu un corp cilindric, prevăzut cu două orificii, străbătut de un tub digestiv, care trăieşte mai ales în colonii. 2. Tumoare benignă de mici dimensiuni, localizată pe unele mucoase. POLI PIER, polipieri s.m. (fr. polypier) Schelet al polipilor (1), mai ales al celor care contribuie la formarea recifelor coraliere. POLIPLOID, -Ă, poliploizi, -de adj. (fr. polyplo'ide, germ. Polyploid) Care deţine una sau mai multe serii având un număr crescut de cromozomi. POLIPLOIDIE s.f. (fr. polyploidie, germ. Polyploi-die) Starea unui nucleu, a unei celule, a unui organism poliploid. POLIPNEE s.f. (fr. polypnee) (Med.) Accelerare a ritmului respirator. POLIPOD, -Ă, polipozi, -de (fr. polypode, cf. lat. polypodium) 1. Adj. Care are mai multe picioare. 2. S.m. Plantă erbacee cu frunze adânc lobate, care creşte pe stânci sau pe ziduri umede. POLIPOR, polipori s.m. (fr. polypore) Ciupercă prevăzută cu numeroşi pori, cărnoasă, care creşte pe arbori. POLIPORACEE, poliporacee s.f. (fr. polyporacee) (Bot.) Poliporee. POLIPOREE, poliporee s.f. (fr. polyporee) (La pl.) Familie de ciuperci care are ca tip poliporul; poliporacee; (şi la sg.) ciupercă din această familie. POLIPOZĂ, polipoze s.f. (fr. polypose) Proliferare patologică de polipi pe aceeaşi mucoasă. POLIPTIC, polipticuri s.n. (fr. polyptyque) Ansamblu compus din panouri pictate sau sculptatc, carc se pot plia. POLIRITMIE, poliritmii s.f. (fr. polyrithmie) Suprapunere simultană dc linii melodice cu structuri ritmice diferite. POLIS, polisuri s.n. (ngr. polis) (în Grecia antică) Formă de organizare statală; oraş-stat. POLISEMĂNTIC, -A,polisemantici, -ce adj. (fr.po-lysemantique) (Despre cuvinte) Care are mai multe sensuri, polisemie. POLISEMANTISM s.n. (fr. polysemantisme) (Lingv.) Polisemie. POLISEMIC, -Ă, polisemiei, -ce adj. (fi. polysemique) Care se referă Ia polisemie; polisemantic. POLISEMIE, polisemii s.f. (fr. polysemie) însuşirea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri; polisemantism. POLISILĂBIC, -Ă, polisilabici, -ce adj. (fr. poly-syllabique) 1. (Despre cuvinte) Care este format din mai multe silabe. 2. (Despre limbi) Care are multe cuvinte polisilabice (1). POLISILOGISM, polisilogisme s.n. (fr. polysylb' gisme) Raţionament deductiv complex format din două sau din mai multe silogisme, în carc concluzia silogismului anterior devine una dintre premisele silogismului următor. POLISINDET s.n. v. polisindeton. POLISINDETON/POLISINDET s.n. (fr.polysymlc-ton/polysyndete) Figură de stil care constă în repetarea unei conjuncţii la începutul fîecărcia dintre părţile unei fraze, ale unei enumerări etc., pentru mărirea expresivităţii. POLISINTETIC, -Ă,polisintetici, -ce adj. (fr.poly-synthetique) (Despre unele limbi) în care diferitele părţi ale frazei sunt sudate într-un singur cuvânt compus, foarte lung. POLISINTETISM s.n. (fr. polysynthetisme) Proprietate a unei limbi de a fi polisintetică. POLISINTEZĂ, polisinteze s.f. (fr. polysinthese) Folosire a unui cuvânt în locul mai multor părţi dc propoziţie. POLISPORTIV, -Ă, polisportivi, -e adj., s.m. şi f (poli- + sportiv) (Persoană) care practică mai multe sporturi (de cele mai multe ori, cu rezultate remarcabile). POLISTIREN, polistireni s.m. (fr. polystyrenc, engl. polystyrene) Masă plastică foarte rezistentă, folosita în electrotehnică, la fabricarea unor obiecte dc larg consum etc. 717 POLL POLISULFURA, s.f. (fr. polysulfure) Com- pus sulfurat care conţine mai mult sulf decât orice sulfura normală. POLITEHNIC, -Ă, politehnici, -ce (fr. polytech-nique, germ. polytechnisch) 1. Adj. Care se referă la mai multe specialităţi tehnice. 2. S.f. Institut de învăţământ superior în care se studiază diferite specialităţi tehnice. POLITEISM s.n. (fr. polytheisme) Religie care venerează mai mulţi zei. POLITEIST, -Ă, politeişti, -ste (fr. polytheiste) L S.m. şi f. Adept al politeismului. 2. Adj. Referitor la po-Iiteism, de politeism. POLITEŢE, (2) politeţilpoliteţuri s.f. (fr. politesse) 1. Ansamblul regulilor de comportament în spiritul bunei-creşteri, bunei-cuviinţe; respectare de către o persoană a acestor reguli; urbanism (2), urbanitate; ceremonie (3); curtoazie, galanterie (1). 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte, gesturi care exprimă politeţe (1). POLITIC, -Ă, politici, -ce (lat. politicus, ngr. politi-koSy fr.politique) 1. S.f. Ştiinţa şi arta de a guverna un stat. 2. S.f. Activitatea organelor puterii şi a conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne şi externe. 3. S.f. Mod prudent, abil de a acţiona. 4. Adj. Care se referă Ia politică (1), de politică. 5. S.n. Subsistem social care cuprinde conştiinţa politică, relaţiile, instituţiile, organizaţiile politice. 6. Om politic = persoană angajată într-o activitate politică (4). A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea şi la rezolvarea treburilor statului. POLITICIAN, -Ă, politicieni, -e s.m. şi f. (fr. poli-ticien) Persoană care face politică (în interes personal, de grup etc.). POLITICIANISM s.n. (politician + -ism) Atitudine politică bazată pe interese personale, pe demagogie şi pe imoralitate. POLITICIANIST, -Ă, politicianişti, -ste (politician + -ist) 1. Adj. Care se referă la politicianism, propriu politicianismului. 2. S.m. şi f. Persoană care practică politicianismul. POLITIZA, politizez vb. I (fr. politiser, germ. politi-sieren) A da un caracter politic; a interpreta politic. POLITOLOG, -Ă, politologi, -ge s.m. şi f. (fr. poli-tologue, it. politologo) Specialist în politologie. POLITOLOGIE s.f. (fr. politologie) Studiul activităţii, al relaţiilor sau al instituţiilor politice; ştiinţa politicii. POLITONÂL, -Ă, politonali, -e adj. (fr. polytonal) Referitor la politonalitate. POLITONALITÂTE s.f. (fr. polytonalite) Suprapunere de melodii, de voci cu tonalităţi diferite. POLITRAUMATISM s.n. (fr. polytraumatisme) Prezenţă simultană a mai multor leziuni traumatice. POLITRUC, politruci s.m. (rus.politruk) Instructor, îndrumător politic în armata sovietică. POLIŢIST, -Ă, poliţişti, -ste (germ. Polizist) 1. S.m. Agent, funcţionar de poliţie. 2. Adj. Care îşi exercită puterea cu sprijinul poliţiei; care aparţine poliţiei. 3. Roman (sau film) poliţist = roman (sau film) în care se urmăreşte descoperirea autorului unei crime prin flerul, abilitatea etc. unui poliţist sau a unui detectiv. POLIURETAN, poliuretani s.m. (fr. polyurethane, germ. Polyurethane, engl. polyurethane) Produs macromolecular folosit la fabricarea materialelor plastice. POLIURETANIC, -Ă, poliuretanici, -ce adj. (fr. poly-urethanique) Care se referă la poliuretan, din poli-uretan. POLIURIE, poliurii s.f. (fr. polyurie) Eliminare de urină într-o cantitate mai mare decât cea normală. POLIVALENT, -Ă, polivalenţi, -te adj. (fr. polyva-lent) 1. Care are mai multe funcţii; care este eficace în mai multe cazuri; (fig.) care are calităţi, valori multiple; multilateral. 2. (Despre elemente chimice sau radicali) Care poate intra în combinaţii, care poate funcţiona sub mai multe stări de valenţă; plurivalent. POLIVALENŢĂ, polivalenţe s.f. (fr. polyvalence) Caracterul a ceea ce este polivalent. POLIVINIL s.n. (fr. polyvinyle) Masă plastică foarte rezistentă, obţinută în urma polimerizării vini-lului. POLIVITAMINĂ, polivitamine s.f. (poli-+ vitamină) Preparat farmaceutic care conţine un complex de vitamine. POLIZÂ, polizez vb. I (de la polizor) 1. A prelucra cu polizorul suprafaţa unui obiect. 2. A prelucra la rece foi subţiri de tablă. POLIZAHARIDĂ, polizaharide s.f. (fr. polysaccha-ride) Produs macromolecular natural din clasa hi-draţilor de carbon, rezultat prin policondensarea unor monozaharide. POLIZOR, polizoare s.n. (fr. polissoir) Instrument folosit la şlefuirea unei suprafeţe. POLL,polluris.n. (engl.poli) 1. Listă, registru electoral. 2. Sondaj de opinie. 3. Număr de voturi în alegeri. POLO 718 POLO s.n. (fr., engl. polo) 1. Joc de echipă practicat călarc, în care mingea este împinsă în câmpul advers cu ajutorul unui ciocan de lemn prevăzut cu o coadă lungă. 2. Joc sportiv cu mingea, practicat pe apă. POLONEZ, -Ă, polonezi, -e (fr, polonais) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Polonia. 2. S.f. Dans naţional din Polonia; melodia acestui dans. POLONIU s.n. (fr. polonium) Element chimic, metal radioactiv obţinut prin dezintegrarea uraniului. POLTR6N, -Ă, poltroni, -e adj., s.m. şi f. (fr. poltron, it. poltrone) (Om) fară curaj, fricos, laş. POLTRONERIE, poltronerii s.f. (fr. poltronnerie) (Livr.) Faptul de a fi poltron; atitudine, faptă de poltron. POLUA, poluez vb. I (h.polluer) 1. A face să devină sau a deveni nociv prin poluare. 2. (Fig.) A fi periculos; a murdări. POLUANT, -Ă, poluanţi, -te adj., s.m. (fr. polluant) (Produs, factor) care poluează. POLUARE, poluări (de la polua) s.f. 1. Infectare a unui mediu natural cu substanţe chimice, cu deşeuri industriale etc.; kogai. 2. Degradare a mediului înconjurător cu elemente supărătoare sau dăunătoare pentru om (sunete puternice, exprimare agresivă etc.). POLUŢIE, poluţii s.f. (fr. pollution) Ejaculare spontană (în timpul somnului). POMACEE, pomacee s.f. (fr. pomacee) (La pl.) Subfamilie de arbori şi de arbuşti fructiferi din familia rozaceelor; (şi la sg.) arbore sau arbust fructifer din această subfamilie. POMADĂ,pontezi s.f. (lat.pomada, ngr. pomăda, fr. pommade) Produs gras, parfumat sau medicamentos, folosit pentru întreţinerea părului sau pentru tratamente externe (în afecţiuni ale pielii); unguent. POMĂDĂ, pomădez vb. I (fr. pommader) A se unge cu pomadă. POMELO,pomelo s.n. (engl.pomelo) Varietate mai mare de grepfrut. POMEŢI s.m. pl. (fr. pommette) Partea proeminentă a obrajilor, aflată sub coada ochiului; umerii obrajilor. POMICULTOR, -OĂRE, pomicultori, -oare s.m. (fr. pomiculteur) Persoană care cultivă pomi fructiferi. POMICULTURĂ s.f. (fr. pomiculture) Studiul biologiei şi al agrotehnicii pomilor fructiferi; cultura pomilor fructiferi. POMIERĂ, pomiere s.f. (fr. pommiere) (Rar) Fructieră. POMOLOGIE s.f. (fr. pomologie) Studiul şi cultivarea pomilor şi a arbuştilor fructiferi. POMPĂ, pompez vb. I (fr. pomper) A împinge sau a aspira un fluid cu ajutorul unei pompe. POMPADOUR adj. (pr. pompadur; fr. pompadour) Stil pompadour = stil de mobilier dc Ia sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-îea, caracterizat prin linii curbe; mobilă executată în acest stil. POMPĂ1, pompe s.f. (fr. pompe) 1. Maşină capabilă să ridice sau să refuleze un lichid, un gaz. 2. Cişmea din care se scoate apa prin pompare. 3. Obicct de uz casnic, alcătuit dintr-o emisferă de cauciuc şi un mâner, cu ajutorul căruia se desfundă chiuvetele. 4. Aparat utilizat pentru distribuirea şi vânzarea carburanţilor. POMPĂ2, pompe s.f. (fr. pompe, lat. pompa) 1. Ceremonial somptuos; strălucire, fast2, paradă (1). 2. Pompe funebre = întreprindere specializată în organizarea şi desfăşurarea înmormântărilor. POMPIER, pompieri s.m. (fr. pompier) Persoană carc face parte dintr-un corp (militar) organizat, instmit pentru stingerea incendiilor. POMPIERISTIC, -A, pompieristici, -ce adj. (pompier + -istic) (Despre stil) Pompos (2). POMPON, pompoane s.n. (fr., rus. pompon, germ, Pompon) Ciucure de mătase, de lână etc. care împodobeşte anumite veşminte; ornament purtat la chipiul uniformelor de paradă ale unor militari. POMPOS, -OÂSĂ, pompoşi, -oase adj. (fr. pom-peux) X. Fastuos, luxos, grandios. 2. (Mai ales despre stil) Plin de emfază; încărcat, pretenţios, afectat, bombastic, grandilocvent. PONCE,ponce adj. (pr. pons; fr. [pietre]ponce) Piatră ponce = bucată mică de rocă vulcanică (sau dintr-un material asemănător), folosită pentru şlefuire, subţiere, netezire etc. PONCHO, ponchouri s.n. (fr. pâncio\ sp., fr. pon-cho) Pelerină de formă pătrată, cu o deschizătură la mijloc pentru introducerea capului (purtată dc indigenii din America de Sud). PONCIF, poncifuri!poncife s.n. (fr. poncif) 1. Desen din linii şi contururi perforate cu găuri mici, carc poate fi reprodus pe altă hârtie sau ţesătură cu ajutorul unei pudre colorate; motiv astfel obţinut. 2. (Fig.) Formulă, producţie artistică, judccată banală lipsită de originalitate. PONDERĂ, ponderez vb. I (lat. ponderaret fr. pon-derer) 1. A echilibra (1), a tempera2, a cumpăni. 2. A face să devină sau a deveni cumpătat, măsurat, stăpânit; a (se) tempera2. 719 POPULAŢIE PONDERABIL, -Ă, ponderabili, -e adj. (fr. ponde-rable) Care se poate cântări; cu greutate. PONDERABILITATE s.f. (ponderabil + -itate) Calitatea de a fi ponderabil. PONDERAL, -Ă, ponderali, -e adj. (fr. ponderal) Referitor la greutate. PONDERAT, -Ă, ponderaţi, -te adj. (fr. pondere) Echilibrat (2), cumpătat; parcimonios (2). PONDERATOR, -OÂRE, ponderatori, -oare adj. (fr. ponderateur) Care ponderează, care menţine echilibrul. PONDERÂŢIE s.f. (fr. ponderation, lat. pondera-tio) Cumpătare, moderaţie. PONDERE, ponderi s.f. (lat. pondus, -eris) 1. Greutate. 2. (Fig.) Importanţă, valoare în cadrul unui ansamblu de elemente. 3. Frecvenţă. 4. Greutate specifică. PONEI/PONEI, ponei s.m. (engl., fr. poney) Rasă de cai mici. PONTĂ1, po/jfez vb. I (fr. pontei') A depune ca miză o sumă de bani, la unele jocuri de noroc. YQiKlk2, pontez vb. I (fr. pointer) A marca prezenţa la locul de muncă, în vederea calculării salariului. PONTÂ3, pers. 3 pontează vb. I (fr. pointer) 1. (Despre câini) A se opri pentru a adulmeca vânatul. 2. A ţinti cu privirea un animal pentru a-1 prinde. PONTÂJ, pontaje s.n. (fr. pointage) Acţiunea de a ponta2. PONTATOR1, -OÂRE, pontatori, -oare s.m. şi f. (ponta1 + -tor) Persoană care pontează1. PONTATOR2, -OÂRE, pontatori, -oare s.m. şi f. (ponta2 + -tor) Persoană care pontează2. PONTĂ, ponte s.f. (fr. ponte) Depunere a ouălor, la păsări şi la reptile, a icrelor, Ia peşti etc.; (concr.) ouă, icre astfel depuse. PONTIC, -A,pontici, -ce adj. (fr. pontique, lat. Pon-tictis) Din regiunea Mării Negre, de Ia Marea Neagră. PONTIF, po/j/z/? s.m. (fr.pontife) L (în Roma antică) Membru al colegiului suprem sacerdotal. 2. (La catolici) Demnitar ecleziastic. 3. Persoană care se consideră importantă sau foarte competentă într-un anumit domeniu. 4. Suveranul pontifi papa. PONTIFICÂL, -A, pontificali, -e adj. (fr. pontifical, lat. pontificalis) Care se referă la un pontif sau la papă, care ţine de un pontif sau de papă. PONTIFICÂT, pontificate s.n. (fr. pontificat, lat. pontificatus) Demnitatea de pontif sau de papă; durata de exercitare a acestei demnităţi. pont6n, pontoane s.n. (fr. ponton) 1. Pod plutitor construit din ambarcaţiuni legate între ele; platformă fixă unde acostează navele. 2. Vas fară motor remorcat de alt vas, folosit în transport. YONTONiER, pontonieri s.m. (fr.pontonnier) 1. Militar genist specializat în construcţia pontoanelor. 2. Funcţionar care lucrează pe ponton. PONŢLÂN, -A, ponţieni, -e (fr. pontien) 1. S.n. Al doilea etaj al pliocenului din bazinul dacic, reprezentat, în România, prin mame cenuşii. 2. Adj. Care aparţine ponţianului (1), privitor la ponţian, caracteristic ponţianului. POOL s.n. (pr. pul; engl. pool) Grupare de producători, de întreprinderi similare, care negociază în vederea unei acţiuni comune. POP s.n. (engl. pop [music]) 1. S.n. Curent artistic din a doua jumătate a sec. al XX-lea, mai ales în Anglia şi S.U.A., ca protest faţă de unele forme ale culturii contemporane; (p. restr.) formă de muzică uşoară inspirată din muzica folclorică. 2. Adj. Care se referă la pop (1). POP-ART s.n. (engl. pop[ular] art, fr. pop art) Curent artistic originar din S.U.A., în anii 1960, care urmăreşte valorificarea unor elemente din societatea de consum (obiecte din viaţa cotidiană, imagini publicitate etc.). POP-CORN s.n. (engl., fr.pop-corn) Floricele de porumb. POPLIN, poplinuri s.n. (rus. poplin, fr. popeline) Ţesătură de bumbac sau, mai rar, de mătase, folosită pentru cămăşi bărbăteşti, pentru îmbrăcăminte femeiască etc. POPOTĂ, popote s.f. (fr. popote) Cantină, restaurant în care ofiţerii iau masa în comun. POPULĂ, populez vb. I (cf. fr. peupler) A aduce definitiv oameni, animale, plante într-un teritoriu, într-o regiune în care acestea nu existau; a se umple de oameni, de locuitori; (p. ext.) a ocupa (1). POPULÂR, -A,populari, -e adj. (fr.populaire) 1. Care aparţine poporului, din sau de la popor, creat sau specific poporului; făcut pentru popor, accesibil tuturor. 2. Care se bucură de aprecierea poporului, a masei; (p. ext.) cunoscut de toată lumea. POPULARITÂTE s.f. (fr. popularite) Succes la mase, la public, la popor; faimă, renume. VOYULAU1ZÂ, popularizez vb. I (fr. populariser) A face sau a deveni popular; a răspândi, a propaga (2). POPULARIZATOR, -OÂRE, popularizatori, -oare adj., s.m. şi f. (populariza + -tor) (Persoană) care popularizează. POPULÂŢIE, populaţii s.f. (fr. population) 1. Ansamblu de locuitori ai unei ţări, ai unui oraş, ai unei POPULISM 720 regiuni ctc. 2. Ansamblu de fiinţe aparţinând unei spccii carc coexistă în aceeaşi arie geografică. POPULISM s.n. (fr. populisme) Atitudine (politică) axată pc metode dcmagogicc urmărind câştigarca simpatici populare. POPULIST, -Ă, popul işti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. po-puliste) (Adept) al populismului. POR,pori s.m. (lat.porus, ngr.poros, fr.porc) 1. Deschidere mică pc suprafaţa pielii, în dreptul glandelor sudoripare şi sebacee. 2. Orificiu în membrana ce-lulclor vegetale. 3. Mic gol în masa unui corp solid. PORCIN, -Ă, porcini, -e (fr. porcin, lat. porcinus) 1. S.f. (La pl.) Subfamilie de mamifere, din care fac parte porcii; (şi la sg.) animal din această subfamilie. 2. Adj. De porc; specific porcinelor (1). PORFIR s.n. (ngr.porfiritis, fr. porphyre) Rocă magmatică dură, cu cristale mari de feldspat. PORFIRIE, porfirii s.f. (fr. porphyrie) Tulburare metabolică a pigmentului sangvin, caracterizată prin formarea unor cantităţi mari de porfîrine, eliminate prin urină sau prin fecale. PORFIRINĂ, porfîrine s.f. (fr. porphyrine) Substanţă care intră în compoziţia hemoglobinei şi a clorofilei. PORFIRIT, porfirite s.n. (fr. porphyriie, germ. Por-phyrit) Rocă vulcanică de obicei de culoare închisă, cu aspect de porfir, folosită mai ales la pavaje. PORNO adj. invar. (fr. porno) Pornografic. PORNOGRAF, pornografi s.m. (fr. pornographe) Autor specializat în scrieri pornografice; amator de pornografii. PORNOGRAFIC, -A,pornografici, -ce adj. (fr.por-nographique) Referitor la pornografie; cu pornografii; porno; indecent. PORNOGRAFIE, pornografii s.f. (fr. pomographie) Reprezentare (în artă), descriere (literară) etc. a unor lucruri obscene; atitudine, faptă, vorbă obscenă. POROPLÂST, poropîaste s.n. (cf. engl. poroplas-tic) Material plastic poros folosit în construcţii. POROS, -OASA, poroşi, -oase adj. (lat. porosus, it. poroso, fr. poreux) Care are pori, care nu este compact; spongios. POROZITÂTE, porozităţi s.f. (lat. porosiias, -atis, fr. porosite) Starea de a fi poros, de a avea mici găuri. PORRIDGE s.n. (pr. porigi; engl. porridge) Mâncare englezească din fulgi de ovăz. PORT1, porturi s.n. (ngr. porto, it .porto, fr.port) Loc amenajat pe malul unei ape, folosit pentru acostarea navelor; oraş în care se află un asemenea loc. PORT2- (fr.porte-) Element de compuncrc cu sensul de „purtător de...”, „susţinător de...” sau „purtare de...”, în cuvinte ca: portaltoi, portdrapel. PORTABIL, -Ă, portabili, ~e adj. (fr. portablc) Carc poate fi dus sau transportat (cu sine) cu uşurinţa; portativ2. PORTA J, porîaje s.n. (fr. portage) (Nav.) Transportare a unei ambarcaţiuni pe uscat, pentru a evita un obstacol pe un curs de apă. PORTÂL, portaluri s.n. (germ. Portal, it. portale) 1. Intrare monumentală într-un edificiu, dc obicci, bogat ornamentată. 2. Deschidere din piatră sau din metal, construită la intrarea unor poduri mari dc cale ferată. 3. întăritură de zidărie, ridicată la intrarea într-un tunel. PORTALTOI, portaltoaie s.n. (port1- + altoi) Planta viguroasă pe care, după altoire, cresc soiuri valoroase de pomi fructiferi, de viţă-de-vie, dc trandafiri etc. PORTAMENT, portamenie s.n. (it. portamentd) (Muz.) Alunecare lină de Ia un sunet la altul, cu uşoară atingere a sunetelor intermediare. PORTANT, -Ă, portanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. portant) (Dispozitiv, montant) care susţine ceva. PORTÂNŢĂ, portanţe s.f. (fr. portance) 1. Forţă care asigură sustentaţia unui corp în mişcarc, cufundat într-un fluid. 2. însuşirea unui sol, a uniţi element de susţinere de a suporta greutăţi. PORTARMA s.f. (pori2- + armă) Purtare, deţinere a unei arme. PORTATIV1, portative s.n. (fr. portatij) Grup dc cinci linii orizontale, paralele, pe carc se scriu notele muzicale. PORTATIV2, -Ă, portativi, ~e adj. (fr. portatij) Portabil. PORTAVION, portavioane s.n. (fr. porie-avions) Navă de luptă echipată pentru aterizarea şi dccolarca avioanelor. PORTAVOCE, porta voce s.f. (it. portavoce) Instrument conic (cu microfon) folosit pentru transmiterea de informaţii, de comenzi etc. la distanţă; (p. ext.) megafon. PORTBAGAJ, portbagaje s.n. (fr. porte-bagages) Dispozitiv pentru bagaje, adaptat la un vehicul sau făcând parte din corpul acestuia. PORTBAIONETĂ,po/76a/cwe/s/rfafc s.f. (fr. postdate) Dată înscrisă ulterior datei reale. POSTDILUVIÂN, -Ă,postdiluvieni, -e adj. (fr.post-diluvien) Care a avut loc după diluviu, care aparţine acestei perioade. POSTER, postere s.n. (engl., fr. poster) Afiş decorativ (adesea, portretul unei personalităţi) vândut publicului. POSTERIOR, -OÂRÂ, posteriori, -oare adj. (fr posterieur, lat. posterior, -oris) Care vine, se petrece după...; ulterior; plasat în spate. POSTERIOR1TÂTE s.f. (fr. posteriorite) Situaţia unui lucru posterior altuia. POSTERITÂTE, posterităţi s.f. (fr. posterite, lat. posteritas, -atis) Generaţii (2) viitoare; urmaşi; descendenţă (2). 723 POŞTALION POSTFAŢĂ, postfeţe s.f. (fr. postface, cf. faţă) Explicaţie, comentariu plasat la sfârşitul cărţii. POST FESTUM loc. adv. (lat. post festam) Prea târziu (după ce au avut loc anumite fapte, anumite evenimente). POSTGLACIÂR, -Ă, postglaciari, -e adj. (fr. post-glaciaire) Care urmează unei perioade glaciare (în special ultimei glaciaţii cuatemare). POSTIMPRESIONISM s.n. (fr. postimpression-nisme) Ansamblul curentelor artistice (neoimpre-sionism, sintetism, simbolism etc.) care s-au separat de impresionism ori s-au opus acestuia, după sfârşitul sec. al XlX-lea. POSTIŞ, -Ă, postişi, -e adj. (fr. postiche) (Păr) fals adăugat. POSTLICEÂL, -Ă, postîiceali, -e adj. (post2- + liceal) Care urmează după absolvirea liceului. POSTLUDIU, postludii s.n. (germ. Postludium, fr. postlude) Episod final al unei compoziţii muzicale, care reia unele teme ale acesteia. POSTMERIDIĂN, -Ă, postmeridieni, -e adj. (fr. postmeridien) Care are loc după-amiază. POST-MORTEM adv., adj. invar. (lat.pas/ mortem) (Care are Ioc, care se acordă) după moarte. POSTNATĂL, -Ă, postnatali, -e adj. (fr. postnatal) Care urmează imediat după naştere. POSTNOMINÂL, -Ă, postnominali, -e s.n., adj. (post2- + nominal) (Cuvânt) derivat dintr-o formă nominală. POSTOPERATORIU, -IE, postoperatorii adj. (fr. postoperatoire) Care se produce, se face după o operaţie (chirurgicală). POSTPALATÂL, -Ă, postpalatali, -e adj., s.f. (fr. postpalataî) (Sunet) care se articulează în partea posterioară a vălului palatului. POST-PĂRTUM adj. invar., s.n. (lat., fr. post-par-tum) (Perioadă) care survine imediat după naştere. POSTPOZIŢIE, postpoziţii (fr. postposition) Locul unui cuvânt aşezat după alt cuvânt, cu care formează corp comun; postpunere. POSTPRANDIÂL, -Ă,postprandiali, -e adj. (post2- + prandial) Care are loc, se produce după masa de prânz. POSTPUNE,/70s(pi/tt vb. III (fr.postposter, cf. pune) A pune ceva după...; a folosi postpunerea. POSTPUNERE, postpuneri s.f. (de lapostpune) Plasare a unor părţi de vorbire cu rol determinant după părţile de vorbire pe care le determină; postpoziţie. POST-RESTĂNT s.n. (fr. poste-restante) Serviciu care păstrează corespondenţa expediată cu această menţiune; indicaţia (de pe plic) pentru o astfel de corespondenţă. POSTROMĂNTIC, -Ă, postromantici, -ce adj. (fr. postromantique) Care urmează perioadei romantice. POSTSCENIUM, postsceniumuri s.n. (lat. postsce-nium) Parte a unui teatru antic situată în spatele scenei. POST-SCRIPTUM s.n. (lat., fr. post-scriptum) Text care se adaugă la o scrisoare după iscălitură (abr. P.S.). POSTSINCRON s.n. (de lapostsincroniză) înregistrare obţinută prin postsincronizare. POSTSINCRONIZĂ, postsincronizez vb. I (fr. post-synchroniser) A suprapune (în studio) banda sonoră imaginilor, după turnarea unui film. POSTTRAUMĂTIC, -Ă, posttraumatici, -ce adj. (post2- + traumatic) (Despre boli) Care este consecinţa unui traumatism. POSTULĂ, postulez vb. I (fr. postuler) A cere cu insistenţă; a da unei afirmaţii caracter de postulat. POSTULĂT, postulate s.n. (fr. postulat, lat. postu-latum) Principiu recunoscut ca adevăr nedemonstrabil; adevăr luat ca fundament în raport cu alte enunţuri. POSTUM, -Ă, postumi, -e (fr. posthume, lat. postu-mus) 1. Adj., s.f. (Operă literară, ştiinţifică etc.) care devine publică după moartea autorului. 2. Adj. Care se produce, are loc după decesul cuiva. 3, Adj., s.m. şi f. (Copil) născut după moartea tatălui. POSTUNIVERSITĂR, -Ă, postuniversitari, -e adj. (post2- + universitar) (Despre forme de învăţământ) Care are loc după absolvirea universităţii. POSTURĂ, posturi s.f. (fr. posture) Atitudine (1), poziţie (4), situaţie (specială). POSTVERBĂL, -Ă, postverbali, -e adj., s.n. (fr. postverbal) (Cuvânt) format dintr-un verb, prin derivare (regresivă). POŞĂDĂ,po^e s.f. (fr. pochade) (Livr.) 1. Pictură executată Ia repezeală, prin câteva trăsături de penel (1). 2. Operă literară fară pretenţii (scrisă repede). POŞETĂ,poşete s.f. (fr. pochette) Geantă (mică) din piele sau din alte materiale, în care femeile îşi pun acte, bani etc. POŞOĂR, poşoare s.n. (fr. pochoir) Foaie, placă de carton, de metal etc. din care s-a decupat o formă, folosită ca şablon. POŞTĂL, -Ă, poştali, -e adj. (fr. postai, de la poşta) Referitor la poştă, care ţine de poştă. POŞTALION, (1) poştalioane, (2) poştalioni (rus.po-citalion) 1. S.n. Vehicul pentru călători, bagaje şi POŞTĂ 724 corespondenţă, tras dc cai, folosit înainte de introducerea căilor ferate; diligenţă1, poştă. 2. S.m. (înv.) Conducătorul poştei cu cai. POŞTĂ, poşte s.f. (rus. pocită, fr. poşte) 1. Instituţie publică pentru transportul şi distribuirea corespondenţei, a coletelor etc.; clădirea în care sc află o astfel dc instituţie. 2. (în trecut) Serviciu de transport pentru călători şi corespondenţă; vehiculul tras de cai cu care se efectua acest transport; poştalion (1). 3. (în trecut) Unitate de măsură pentru distanţă, care varia între 10 şi 22 km; distanţă nedeterminată. 4. Cale de-o poştă sau de la o poştă = (de) la o distanţă (relativ) mare. Cal de poştă = persoană care aleargă foarte mult. A umbla cu poşta ori a duce (sau a purta) poşta = a întreţine o atmosferă de intrigă; a duce vorba de colo-colo. POT, poturi s.n. (fr. pot) Suma mizelor adunate într-un tur, la jocul de cărţi. POTĂBIL, -Ă, potabili, -e adj. (fr. potable, lat. po-tabilis) Care este propriu pentru a fi băut. POTAMOLOGIE s.f. (fr. potamologie) Studiul apelor curgătoare. POTĂSĂ s.f. (fr. potasse) Carbonat, hidroxid sau clorură de potasiu. POTĂSIC, -k.potasici, -ce adj. (fr. potassique) Care conţine potasiu. POTÂSIU s.n. (fr. potassium) Element chimic cu luciu mctalic, alb-argintiu, care se găseşte în natură în combinaţii; kaliu. POTENT, -Ă, potenţi, -te adj. (lat. potens, -ntis, it. potente) Puternic, tare; viril. POTENTĂT, potentaţi s.m. (lat. potentatus, fr. potentat, germ. Potentat) Suveran absolut; (p. ext.) persoană puternică, foarte influentă. VQTENYk, potenţez vb. I (potenţă + -a) A (se) mări, a (se) intensifica, a (se) accentua. POTENŢĂ, potenţe s.f. (lat. potentia, it. potenzd) Putere, forţă; virilitate (2); posibilitate (de dezvoltare). POTENŢIĂL, -A, potenţiali, -e (fr.potentiel) 1. S.n. Capacitate de acţiune, de producţie, de muncă a unui grup social, a unei ţări. 2. Adj. Care există în mod virtual, ca posibilitate, nu ca realitate. 3. S.n. Mărime fizică a cărei variaţie în timp şi spaţiu caracterizează un câmp, permiţând detorsionarea acestuia. 4. Energie potenţială - energia dezvoltată de un corp prin mişcarea sa din poziţia în care se află până Ia un indice de referinţă. POTENŢIAJLITĂTE s.f. (fr. potentialite) Caracterul a ceea ce este potenţial. POTENŢIOMETRU, potenţiometre s.n. (fr. polen-tiometre) 1. Aparat folosit pentru măsurarea diferenţelor de potenţial şi a tensiunii electromotoare. 2. Reostat care permite obţinerea unei tensiuni variabile, pornind de la o sursă de curent cu tensiune constantă. POTOU, potouri s.n. (fr. poteau) Punct dc plecare şi de sosire, Ia alergările de cai sau alte cursc sportive. POTPURIU,potpuriuri s.n. (fr.pot-pourri) Suită muzicală care îmbină armonios fragmente din alte compoziţii. POŢIUNE, poţiuni s.f. (fr. potion, lat. potio, -onis) Medicament lichid buvabil. POUND, pounzi s.m. (pr. paimd; engl.pound) Livră. POZĂ, pozez vb. I (fr. poser) 1. A-şi impune o anumită atitudine, comportare pentru a face impresie. 2. A sta într-o anumită poziţie pentru a fi pictat, fotografiat etc.; a (se) fotografia. POZA, poze s.f. (fr. pose) 1. Acţiunea de a poza; atitudine afectată; ţinută (artificială). 2. Fotografie (1). POZEUR, pozeuri s.m. (pr. pozdr\ fr. poseur) Persoană afectată în atitudini, în gesturi. POZITIV, -Ă, pozitivi, -e (fr. positif, lat. positivus, germ. positiv) 1. Adj. Care se întemeiază pc fapte; sigur, adevărat; (despre persoane) care dă dovadă de realism, de spirit practic. 2. Adj. Care aducc elemente noi, care contribuie la progres; constructiv (1); bun; recomandabil. 3. Adj. Care conţinc o aprobare, o afirmaţie. 4. Adj. (Despre numere) Care este mai mare decât zero. 5, Adj. (Despre sarcina electrică) De acelaşi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obţinută prin frecarea unui baston dc ebonită cu un postav. 6. Adj. Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest Ioc. Pol pozitiv. 7. Adj., s.n. (Probă fotografică) carc redă imaginea ca în realitate. 8. Ştiinţe pozitive - ştiinţe experimentale, exacte. POZITIVISM s.n. (fr. positivisme) 1. Curent filosofic care, în cunoaşterea Universului, sc bazează pc observarea fenomenelor, pe experienţă. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. 3. Pozitivism logic = neopozitivism. POZITIVIST, -Ă, pozitivişti, -ste (fr. positiviste) 1. S.m. şi f. Adept al pozitivismului. 2. Adj. Referitor la pozitivism, specific pozitivismului, dc pozitivism. POZITIVITĂTE s.f. (fr. positivite) Caracterul a ccea ce este pozitiv. POZITRON, pozitroni s.m. (fr. positron, germ. Posi-tron) Particulă elementară cu masa şi sarcina 725 PREAMBUL electrică egale cu cele ale electronului, sarcina electrică fiind însă pozitivă; antielectron. POZIŢIE, poziţii s.f. (lat. positio, fr. position, germ. Position) 1. Mod în care este aşezat cineva sau ceva; loc în care este aşezat cineva sau ceva. Poziţia unei case. 2. Teren ales ca baza de atac sau ca linie de apărare a unei trupe militare. 3. Ţinută a corpului; atitudine (1). 4. Starea, situaţia cuiva; postură; rang (1), calitate (2), treaptă. 5. Mod de a reacţiona sau de a se comporta. 6. A lua poziţie -a-şi exprima ferm punctul de vedere. A sta (sau a rămâne etc.) pe poziţie = a-şi menţine cu fermitate opinia. Pe poziţii opuse = de păreri diferite. POZIŢIONA, poziţionez vb. I (fr. positionner) 1. A pune într-o anumită poziţie. 2. A indica sau a determina coordonatele geografice, amplasamentul exact a ceva. 3. A determina situaţia unui produs pe o piaţă, ţinând cont de concurenţă. PRACTIC, -Ă, practici, -ce (ngr. praktikos/praktike, germ. praktisch, cf. fr. pratique) 1. S.f. Aplicarea regulilor şi a principiilor unei arte, ale unei ştiinţe. 2. Adj., s.f. (Activitate) prin care se execută, se aplică ceva în mod concret (corespunzător nevoilor existenţei), care se verifică în viaţa de toate zilele. 3. S.f. Exercitare a unei profesii. 4. S.f. Deprindere, obicei, metodă (1); experienţă (3), rutină, praxis. 5. Adj. Ingenios şi eficace; folositor, funcţional (1). 6. S.f. (Mai ales la pl.) Exerciţii, ceremonii religioase. 7. Adj. Descurcăreţ; priceput, îndemânatic. 8. în practică = concret, în realitate. A pune în practică = a aplica. PRACTICA, practic vb. I (cf. fr. pratiquer) 1. A pune în practică, a exersa; a se ocupa cu..., a profesa (1). 2. A executa (1), a efectua. 3. A se obişnui, a se face. 4. A săvârşi, a îndeplini ritualurile unei religii. PRACTICABIL, -Ă, practicabili, -e (cf. fr. prati-cable, germ.praktikabel) 1. Adj. Care se poate aplica în mod concret, de care cineva sc poate folosi efectiv. 2. Adj. Pe care se poate circula cu uşurinţă, fară dificultăţi; accesibil. 3. S.n. Element de decor format dintr-un podium mobil, folosit pentru a ajunge la înălţimea dorită pe scenă. 4. S.n. (Cin.) Platformă pe care se instalează utilajele de filmare şi proiectoarele. PRACTICANT, -Ă, practicanţi, -te s.m. şi f. (germ. Praktikant) 1. Persoană care îndeplineşte un stagiu de practică (3). 2. Persoană care practică o profesie, o disciplină sportivă etc.; salariat care îndeplineşte o muncă de ajutor pe lângă un specialist. PRACTICIAN, -Ă, practicieni, -e s.m. si f. (cf. fr. practicien) Specialist (mai ales medic) care are o pregătire practică foarte bună; persoană care este mai înclinată spre latura practică. PRACTICISM s.m. (practic + -ism) Predilecţie pentru activitatea practică; spirit practic. PRAGMATIC, -A, pragmatici, -ce adj. (ngr. prag-matikosy germ. pragmatisch, fr. pragmatique) Care poate avea aplicare practică; a cărei valoare se măsoară în eficacitate practică sau care acţionează în sens practic. PRAGMATISM s.n. (fr. pragmatisme) Doctrină care are drept criteriu al adevărului valoarea practică; atitudine, concepţie care are în vedere numai eficacitatea, utilitatea practică. PRAGMATIST, -Ă, pragmatişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. pragmatiste) (Adept) al pragmatismului. PRAIRIAL s.m. (pr.preriâl; fr. prairial) A noua lună în calendarul republican francez (20 mai-18 iunie), între anii 1793 şi 1806. PRALINÂT, -Ă, pralinaţi, -te adj. (fr. praline) Umplut sau învelit în amestec de ciocolată cu nucă ori cu alune măcinate (ca de pralină). PRALINĂ, praline s.f. (fr. praline) Bomboană (de ciocolată) umplută cu nucă sau cu alune. PRANDIÂL, -Ă, prandiali, -e adj. (fr. prandial) Referitor la masa de prânz. PRĂO, prao s.n. (fr. prao) Ambarcaţiune mare cu vele, des folosită în Malaysia. PRAXIOLOGIE s.f. (de la praxis) Studiul structurii activităţilor umane şi al condiţiilor eficacităţii acestora. PRAXIS s.n. (fr., engl. praxis, ngr. prâksis) 1. Experienţă (2), rutină (1); practică (4). 2. Acţiune organizată în vederea unui scop anumit. PRE- (fr. pre-) Prefix cu sensul de „înainte”, „anterior”, „evoluat”, „superlativ”, în cuvinte ca: prejudecată, preconceput. PREALÂBIL, -Ă, prealabili, -e adj. (fr. prâalable) 1. Care trebuie făcut, spus, examinat înainte; preliminar (2), anterior. 2. în prealabil - înainte de... PREAMBALÂ, preambalez vb. I (pre- + ambala) (Despre mărfuri) A ambala înainte de vânzare. PREAMBALÂT, -Ă, preambalaţi, -te adj. (de la preambala) (Despre mărfuri) împachetat înainte de a fi pus în vânzare. PREAMBUL,preambuluri s.n. (fr. preambule) 1. Parte introductivă a unui discurs, a unei scrieri, în care sunt expuse pe scurt ideile dezvoltate ulterior; introducere la un tratat internaţional, la un act juridic, care PREAMBULAR 726 prezintă succint utilitatea dispoziţiilor generale ale acestuia. . 2. Parte premergătoare a unei acţiuni, a unei manifestări etc.; preliminar (1). PREAMBULAR, -Ă, preambulari. -e adj. (fr. pre-ambulaire) Care se referă la preambul, care are legătură cu un preambul. PREANESTEZIE, preanestezii s.f. (fr. preanesthe-sie) Administrare a unor medicamente sedative, analgezice etc. înainte de o anestezie. PREAVIZ, preavize s.n. (fr. preavis) înştiinţare prin care unui salariat i se aduce la cunoştinţă anticipat desfacerea contractului dc muncă. PREBENDÂR./7re6e/?c/an s.m. (lat. praebendarius) Persoană care beneficiază de o prebendă. PREBENDĂ, prebende s.f. (lat. praebenda) Venit acordat unui titlu ecleziastic catolic, mai ales unui canonic; titlu corespunzător acestui venit. PREBIOTIC, -Ă, prebiotici, -ce adj. (engl. prebio-tic) Anterior apariţiei vieţii. PRECAMBRIAN, -X, precambrieni, -e (fr.precam-brien) 1. S.n. Prima eră din istoria Pământului. 2. Adj. Care se referă la precambrian (1), care ţine de precambrian. PRECAPITALIST, -Ă, precapiîaîişti, -ste adj. (pre- + capitalist) Anterior apariţiei capitalismului. PRECAR, -Ă, precari, -e adj. (fr. precaire, lat. pre-carius) A cărui existenţă nu este asigurată; incert, instabil; nesatisfacător, necorespunzător. PRECARIA s.f. (lat. precaria) Drept de posesie asupra unui lot de pământ, în schimbul prestării unor obligaţii faţă de proprietarul funciar, în Antichitate şi în Evul Mediu. PRECARITATE s.f. (fr. precarite) Caracterul a ceea ce este precar. PRECAUT/PRECAUT, -Ă, precauţi, -te adj. (lat. praecautus) Prevăzător, prudent, circumspect. PRECAUŢIE, precauţii s.f. (fir. precaution, lat.prae-cautio) Hotărâre prudentă menită să evite un rău sau să îi limiteze consecinţele; circumspecţie. PRECEDA, pers. 3 precedă vb. I (fr. preceder, lat. praecedere) 1. A exista, a fi, a se afla, a se petrece, a avea loc, a se întâmpla înainte; a premerge. 2. A veni înaintea cuiva ori a ceva (în timp sau în spaţiu). PRECEDENT, -Ă, precedenţi, -te (fir. precedent) 1. Adj. Care precedă (în timp, în spaţiu) pe cineva sau ceva. 2. S.n. Fapt, exemplu, acţiune anterioară care iese din comun şi care serveşte ca justificare pentru alte acţiuni analoage. 3. Fără precedent — cum nu s-a mai întâmplat; unic. PRECEPT, precepte s.n. (fr. precepte, lat pracccp-tum) Regulă dc conduită într-un anumit domeniu; comandament (2); sfat, recomandare. PRECEPTOR, preceptori s.m. (fr. prâcepteiu\ lat. praeceptor) (în trecut) Persoană angajată pentm edu-carea şi instruirea unui copil la domiciliul acestuia. PRECESIE,precesii s.f. (fr. prâcession) L Deplasare lentă a axei de rotaţie a unui corp cu o mişcarc giroscopică şi care are un singur punct fix. 2. Deplasare lentă, în sens retrograd, a punctelor echinoxialc pc ecliptică. PRECIPITA, precipit vb. I (fr. precipite\\ lat. prae-cipitare) 1. A accelera desfăşurarea, dcclanşarca a ceva; a (se) grăbi. 2. A (se) repezi; a (se) agita (1). 3. A separa un solid de lichidul în care a fost dizolvat. PRECIPITÂNT, precipitanţi s.m. (fr. precipitant) Produs chimic care precipită substanţele dintr-o soluţie. PRECIPITAT1, precipitate s.n. (fr. precipite) Substanţă insolubilă care se separă dintr-o soluţie şi sc depune prin precipitaţie (2). PRECIPITAT2, -Ă, precipitaţi, -te (de la precipita) 1. Adj., adv. (Care are loc) în mare grabă. 2. Adj. Depus la fundul unei soluţii, separat dintr-o soluţie prin precipitaţie (2). PRECIPITAŢIE, precipitaţii s.f. (fr. precipitation, lat. praecipiatio) 1. Faptul de a (se) precipita. 2. Fenomen prin care un corp se separă de lichidul în carc a fost dizolvat. 3. (La pl.) Forme sub care vaporii dc apă condensaţi din atmosferă cad pe pământ (ploaie, ceaţă, zăpadă, burniţă, grindină etc.). PRECIPUT, preciputwi s.n. (fr. precipui) Drept acordat unei persoane de a beneficia de o anumită parte din bunurile unui partaj înaintea săvârşirii accstuia. PRECIS, -Ă, precişi, -se (fr. precis, lat. praecisus) 1. Adj., adv. Sigur, clar (4), net (2), categoric. 2. Adj. Exact (3), riguros (2), fix (calculat, apreciat ctc.). PRECIZA, precizez vb. I (fr. preciser) A determina precis, cu exactitate; a elucida, a clarifica; a defini (2); a (se) contura (2). PRECIZIE, precizii s.f. (fr. precision, lat.praecisio) 1. Calitatea a ceea ce este precis, foarte exact; justeţe; rigoare (2). 2. De precizie = care funcţionează cu cea mai mare exactitate. PRECLASIC, -A, preclasici, -ce adj., s.m. şi f- (fr-preclassique) (Adept) al preclasicismului. PRECLASICISM s.n. (pre- + clasicism) Curent in literatură, în muzică şi în artele plastice, anterior clasicismului. 727 PREDILECŢIE PRECOCE adj. invar. (fr. precoce, lat. praecox, -cis) (Despre fiinţe) Dezvoltat prematur, înainte de vârsta normală; (despre plante) care ajunge la maturitate foarte repede. PRECOCITATE s.f. (fr. precocite) Calitatea de a fi precoce; dezvoltare înainte de vreme, prematură. PRECOLUMBIÂN, -Ă, precolumbieni, -e adj. (fr. precolumbien, de la n.pr. Columb) Care aparţine perioadei anterioare venirii lui Cristofor Columb în America. PRECOMÂNDĂ,/?/*ecome/Jz/ s.f. (pre-+ comandă) Comandă făcută înainte ca marfa să fie finisată sau livrată. PRECOMBUSTIE,/?recowZwsfr7 s.f. fi.precombus-tion) Fază a funcţionării unui motor Diesel, care precedă aprinderea combustibilului. PRECONCEPUT, -Ă, preconcepuţi, -te adj. (pre- + conceput) (Despre idei, păreri etc.) Susţinut, admis fară o experienţă prealabilă, fară o cunoaştere temeinică. PRECOMPRIMÂRE, precomprimări s.f. (pre- + comprimare) Procedeu prin care un element de beton armat este supus la eforturi unitare de comprimare, înainte de aplicarea sarcinilor reale. PRECONCENTRÂRE, preconcentrări s.f. (de la fr. preconcentration) (Min.) Operaţie prin care o substanţă minerală este îmbogăţită prin înlăturarea unei părţi de steril. PRECONIZA,preconizez vb. I (fr.preconiser, germ. prăkonisieren) A considera, a concepe ceva ca fiind cel mai nimerit, cel mai eficace (într-un plan de viitor). PRECORDIÂL, -Ă, precordiali, -e adj. (fr. precor-diaî) Care se referă la regiunea toracelui, din dreptul inimii. PRECURSOR, -OÂRE,precursori, -oare s.m. şi f. (fr. precursetir, lat. praecursor, -oris) Persoană care anunţă, pregăteşte venirea cuiva; persoană a cărei doctrină, lucrări etc. le precedă pe cele ale unei mari personalităţi, ale unei mişcări etc.; avangardă (2), premergător, antecesor, deschizător de drumuri. PREDECESOR, -OÂRE, predecesori, -oare (fr. predecesseur, lat. praedecessor, -oris) 1. S.m. şi f. Persoană care a precedat pe cineva; antecesor, premergător. 2. S.m. pl. Strămoşi, înaintaşi. PREDELĂ, predele s.f. (fipredelle, it. predellă) Parte inferioară a unui tablou, a unui poliptic, care conţine panouri cu scene legate de subiectul principal. PREDESTINÂ, predestinez vb. I (lat. praedestinare, fr. predestiner) A decide, a hotărî dinainte soarta, acţiunile cuiva; a destina (2), a meni, a sorti, a ursi. PREDESTINÂT, -Ă, predestinaţi, -te adj. (fr. pre-destine) AI cărui destin este fixat dinainte; fatal (1), fatidic. PREDETERMINĂ, predetermin vb. I (fr. predeter-miner) A determina ceva dinainte. PREDETERMINÂŢIE s.f. (fr. predetermination) Acţiunea de a predetermina. PREDETERMINISM s.n. (fr. predetenninisme) Teorie care consideră că mersul evenimentelor istorice şi viaţa omului sunt predeterminate de divinitate. PREDICÂ, predic vb. I (lat. praedicare, it. predica re) 1. A rosti o predică; a propovădui o credinţă religioasă. 2. A recomanda ceva cu insistenţă (şi pretutindeni); a răspândi idei, concepţii etc.; a propaga (2). 3. A predica în pustiu (sau în deşert) = a vorbi în zadar. PREDICÂBIL, -Ă,predicabili, -e adj. (fr.predicable) Care poate fi aplicat la un subiect. PREDICÂT, predicate s.n. fi. predicat, lat. praedi-catum, germ. Prădikai) 1. Partea principală de propoziţie care exprimă o acţiune, o stare sau o însuşire a subiectului. 2. Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ sau echivalente ale acestuia. Predicat nominal = predicat exprimat prin-tr-un verb copulativ şi un nume predicativ. 3. (Log.) Element al unei judecăţi, prin care se afirmă sau se neagă ceva despre subiectul judecăţii. PREDICATIV, -A, predicativi, -e adj. (fr. predicaţi/) 1. Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. 2. Nume predicativ = parte de propoziţie care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziţii. Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziţii. PREDICATOR, -OÂRE, predicatori, -oare s.m. şi f. (lat. praedicator, -oris, fr. predicateur) Persoană care predică. PREDICÂŢIE, predicaţii s.f. (fr. predication) Acţiunea de a predica; propovăduire; predică. PREDICĂ, predici s.f. (it. predica) Cuvântare rostită de preot în biserică, prin care se comentează un text, sau se dau îndrumări în legătură cu preceptele creştine; predicaţie; recomandare (insistentă) cu scopul de a moraliza pe cineva; dojană, mustrare. PREDICŢIE, predicţii s.f. (fr. prediction, lat. prae-dictio) Acţiunea de a prezice; ceea ce este prezis. PREDILECT, -Ă, predilecţi, -te adj. (it. prediletto, de la predilecţie) Preferat, favorit (2). PREDILECŢIE, predilecţii s.f. (lat. praedilectio, fr. predilection) 1. Preferinţă. 2. De predilecţie = favorit. Cu predilecţie — mai ales, îndeosebi. PREDISPOZIŢIE 728 PREDISPOZIŢIE, predispoziţii s.f. (fr. prâdisposi-îion) 1. Aptitudine, înclinaţic naturală pentru ceva; vocaţic (1). 2. Sensibilitate la boli. PREDISPUNE, predispun vb. III (fr. predisposer, dc la dispune) 1. A determina o anumită stare de spirit, a face să sc încline către... 2. A (sc) expune la anumite boli. PREDISPUS, -Ă, predispuşi, -se adj. (de la predispune) Cu înclinaţie, cu dispoziţie spre ccva; sensibil la boli. PREDOMINA, predomin vb. I (fr. predominer)Aavca ascendent, influenţă, întâietate, preponderenţă faţă de cineva sau ceva; a prepondera; a prevala (1). PREDOMINANT, -Ă, predominanţi, -te adj. (fr. predominant) Care are cea mai mare importanţă, cea mai mare valoare, cel mai mare număr etc.; dominant (1), prevalent. PREDOMINANŢĂ,predominanţe s.f. (fr. prâdomi-nance) Caracter predominant. PREELECTORÂL, -Ă, preelectorali, -e adj. (fr. preelectoral) Care precedă alegerile. PREEMINENT, -Ă, preeminenţi, -te adj. (fr. preeminent) Care are preeminenţă; superior (2). PREEMINENŢĂ,preeminenţe s.f. (fr. prâeminence) Superioritate absolută asupra altora, supremaţie. PREEMŢIUNE, preemţiuni s.f. (fr. preemption) Privilegiu pe care îl are o persoană sau o societate de a fi preferată altora în achiziţionarea unui bun pus în vânzare. PREEXISTĂ, preexist vb. I (fr. preexister) A exista înainte de... PREEXISTENT, -Ă, preexistenţi, -te adj. (fr. preexistam) Care preexistă. PREEXISTENTĂ, preexistenţe s.f. (fr. preexistence) Existenţă anterioară. PREFABRICĂ, prefabric vb. I (pre- + fabrica) A produce componentele unei construcţii (montate şi asamblate pe şantier). PREFABRICÂT, -Ă, prefabricaţi, -te adj., s.n. (fr. prefabrique) (Element, piesă) care se află într-o fază de fabricare intermediară; (element, piesă) care este confecţionat şi care urmează să fie montat, asamblat. PREFAŢĂ,pivfaţez vb. I (fr. prefacer) A scrie o prefaţă. PREFAŢATOR, -OÂRE, prefaţatori, -oare s.m. şi f. (prefaţa + -tor) Persoană care scrie o prefaţă. PREFÂŢĂ, prefeţe s.f. (fr. preface, lat. praefatio) Text explicativ aşezat Ia începutul unei cărţi etc., care se referă la subiectul sau la autorul acesteia. PREFECT, prefecţi s.m. (lat. praefectus, gemi. Prii-fekt, cf. fr. prefet) I. Şeful administrativ şi politic al unui judeţ, reprezentantul puterii centrale. 2. (în Roma antică) înalt funcţionar cu atribuţii în armată sau în administraţie. PREFECTURĂ, prefecturi s.f. (lat. praefectura, fr. prefecture) 1. For suprem administrativ, poliţienesc etc. într-un judeţ, care reprezintă puterea ccntrală; clădirea în care îşi arc sediul acest for. 2. Funcţia dc prefect; timpul în carc un prefect îşi exercită funcţia. 3. Unitate administrativă, provincie etc. condusă dc un prefect. PREFERĂ, prefer vb. I (fr. prâfârer) 1. A alege pc cineva sau ceva, considerând că este mai bun, mai valoros; a da întâietate, precădere (în raport cu altcineva sau cu altceva), a avea predilecţie pentru cineva sau ceva. 2. De preferat = preferabil. PREFERÂBIL, -Ă, preferabili, -e adj. (fr. prefi-rable) Care merită să fie preferat, care convine ccl mai mult. PREFERÂNS, preferansuri s.n. (fr. prâference, rus. preferans) (înv.) Nume dat unui joc de cărţi. PREFERÂT, -Ă, preferaţi, -te adj., s.m. şi f. (îv. prefere) (Persoană) pe care cineva o apreciază, o doreşte, o iubeşte; favorit (2). PREFERENŢIÂL, -A,preferenţiali, -e adj. (fr.prc-ferentiel) Care presupune o favoare, căruia i sc dă întâietate. PREFERINŢĂ, preferinţe s.f. (fr. prâference) întâietate, prioritate acordată unei persoane sau unui lucru, unei situaţii etc.; predilecţie, înclinaţic faţă de o anumită fiinţă. PREFIGURÂ, prefigurez vb. I (fr. prâfigurer) A reprezenta, a anunţa dinainte caracteristicile unui lucni, ale unui fenomen. PREFIGURATIV, -Ă, prefigurativi, -e adj., s.n. (pre- + figurativ) (Element) care prefigurează. PREFIGURAŢIE, prefiguraţii s.f. (fr. prefigura-tion) Faptul de a prefigura. PREFIX, prefixe s.n. (fr. prâfixe) 1. Particulă carc sc ataşează la începutul unui cuvânt pentru a-i modifica sensul şi a da naştere unui derivat. 2. (în telefonia interurbană automată) Număr care identifica o anumită localitate sau ţară şi care se formează înaintea numărului de telefon al abonatului. PREFIXĂ, prefixez vb. I (fr. preftxer) A ataşa un prefix (1). PREFIXÂL, -A, prefixaţi, -e adj. (fr. prefixai) Privitor la prefix, care are caracter de prefix. 729 PREMIANT PREFIXAT, -Ă, prefixaţi, -te adj. (fr. prefixe) Format cu prefix. PREFIXOID, prefixoide s.n. (it. prefissoide, de la prefix) Element de compunere sau cuvânt cu ajutorul căruia se formează mai ales termenii ştiinţifici şi tehnici; pseudoprefix. PREFLORÂŢIE, prefloraţii s.f. (fr. prefloraison) Aşezare a părţilor componente ale unei flori în mugurul floral. PREFOLIÂŢIE,prefoliaţii s.f. (fr.prefoliation) Dispunere a frunzelor în mugur. PREGLACIÂR, -Ă, pregîaeiari, -e adj. (fr. pregla-ciaire) Anterior epocii glaciare cuatemare. PREGNANT, -Ă, pregnanţi, -te adj. (fr. pregnant, germ. prăgnant) Care se evidenţiază prin importanţă, expresivitate, claritate, semnificaţie; puternic, pătrunzător. PREGNANŢĂ s.f. (germ. Prăgnanz, fr. pregnance) însuşirea de a fi pregnant. PREHENSIL, -Ă, prehensiîi, -e adj. (fr. prehensile) Care serveşte Ia apucat. PREINFÂRCT, preinfarete s.n. (germ. Prăinfarkt) Sindrom care prezintă aspecte clinice şi de laborator între angina pectorală şi infarctul miocardic propriu-zis. PREISTORIC, -Ă, preistorici, -ce adj. (fr. prehisto-rique) Care aparţine preistoriei, privitor la preistoric, din timpul preistoriei; (fig.) foarte vechi; învechit, perimat. PREISTORIE s.f. (fî. prehistoire) Perioada cea mai veche din istoria umanităţii, de la originea omului la apariţia primelor documente scrise; partea istoriei care studiază'această perioadă; (p. ext.) perioadă foarte veche. PREJUDECÂTĂ, prejudecăţi s.f. (pre- + judecată) Părere, idee preconcepută (adesea eronată) exprimată fară cunoaşterea directă a faptelor; prevenţie (2). PREJUDICIÂ, prejudiciez vb. I (fr. prejudicier) A cauza cuiva un prejudiciu; a dăuna. PREJUDICIÂBIL, -Ă, prejudiciabili, -e adj. (fr.pre-judiciable) Care poate aduce prejudicii; păgubitor, vătămător. PREJUDICIĂL, -Ă, prejudiciali, -e adj. (fr. preju-dicieî) Care precedă o judecată; preliminar. PREJUDICIU, prejudicii s.n. (lat. praeiudicium, fr. prejudice) Daună (morală), pagubă adusă reputaţiei sau interesului cuiva; dezavantaj. PRELÂT, prelaţi s.m. (lat. praelatusy germ. Prelat, fr prelat) înalt demnitar ecleziastic. PRELÂTĂ, prelate s.f. (fr. prelat) Bucată mare de pânză deasă (impermeabilă), destinată să acopere mărfurile încărcate pe o navă, pe un vehicul sau să protejeze alte lucruri. PRELATIN, -Ă, prelatini, -e adj. (fr. prelatin) Anterior limbii şi civilizaţiei latine. PRELATURĂ, prelaturi s.f. (fr. prelature) Demnitatea de prelat. PRELEGERE, prelegeri s.f. (cf. lat. praelegere) Curs2 (1); conferinţă (într-un ciclu de conferinţe). PRELEVĂ, prelev vb. I (fr. prelever) A lua, a ridica o cantitate, o parte dintr-un tot, dintr-un ansamblu. PRELIMINÂR, -Ă, preliminări, -e (fr. preliminaire) 1. S.n. Ceea ce precedă şi pregăteşte ceva; introducere, preambul (2); (Ia pl.) ansamblul actelor care pregătesc un anumit lucru; preparative. 2. Adj. Care precedă sau pregăteşte o acţiune; (jur.) prejudicial; prealabil (1). 3* S.n. pl. Etape în care sunt selecţionaţi participanţii pentru faza finală a unei competiţii sportive. PRELOGIC, -Ă, prelogici, -ce adj. (fr. prelogique) Care nu foloseşte sau care nu a dobândit încă instrumentele gândirii logice. PRELUDĂ, preludez vb. I (fr. preluder) 1. A-şi încerca vocea sau instrumentul înainte de execuţia unei lucrări muzicale. 2. A pregăti, a anunţa, a marca începutul unui lucru, al unui eveniment foarte important. PRELUDIU, preludii s.n. (fr. prelude, it. preludio, germ. Prăludium) 1. Introducere a unei lucrări muzicală; compoziţie muzicală independentă, scrisă în formă liberă. 2. Lucru care precedă, anunţă, pregăteşte o acţiune, un fenomen, un eveniment. PREMATUR, -Ă, prematuri, -e adj. (lat. praematu-nis) Făcut mai devreme. PREMEDITÂ, premeditez vb. I (fr. premediter) A lua o hotărâre, a plănui ceva după o reflecţie îndelungată. PREMEDITÂRE,prewed/rri77 s.f. (de la premedita) Idee gândită temeinic care precedă executarea unui act (mai ales a unui delict sau a unei acţiuni reprobabile). PREMIĂ, premiez vb. I (lat. praemiare) A da un premiu. PREMIĂL, -Ă, premiali, -e adj. (premiu + -al) Referitor la premii, pentru premii, de premii. PREMIĂNT, -Ă, premianţi, -te s.m. şi f. (premia + -ant) Persoană care a primit un premiu la şcoală, Ia un concurs etc. PREMIER 730 PREMIER,-Ă,premieri, -e(fr.premier) 1. S.f. Prima reprezentaţie a unei piese de teatru, a unei opere, a unui film; piesă, operă sau film prezentat pentru prima oară. 2. S.f. Inaugurare a unei activităţi. 3. S.m. Prim-ministru. PREMILITÂR, -Ă, premilitari, -e (fr. premilitaire) 1. Adj. Care ţine de premilitărie, referitor la premi-Iitărie. 2. S.m. Tânăr încadrat în premilitărie. PREMILITĂRIE s.f. (premilitar + -ie) Pregătire militară organizată în România, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, pentru tinerii cu vârsta între 18 şi 21 de ani. PREMISĂ, premise s.f. (lat. praemissa, germ. Pră-misse, fr. premisse) Idee care constituie punctul de plecare într-un raţionament; idee de bază. PREMIU,premii s.n. (lat. praemium, germ. Prămie) Distincţie însoţită de o recompensă, acordată cuiva pentru merite deosebite (Ia învăţătură sau într-un anumit domeniu de activitate). PREMOLÂR, premolari s.m. (fr. premolaire) Dinte situat între canin şi molar. PREMONITORIU, -IE, premonitorii adj. (fr. pre-monitoire) 1. Referitor Ia premoniţie. 2. Semn premonitoriu = semn care precedă apariţia unei boli (infecţioase). PREMONIŢIE, premoniţii s.f. (fr. premonition) Presimţire, presentiment. PRENATĂL, -Ă,prenatali, -e adj. (fr. prenatal) Care precedă naşterea. PRENUME, prenume s.n. (fr. prenom) Nume de botez; nume mic. PRENUPŢIÂL, -Ă, prenupţiali, -e adj. (fr. prenup-tial) Prealabil căsătoriei. PREOCUPĂ, preocup vb. I (fr. preoccuper) 1.A absorbi (2); a stăpâni, a urmări, a domina (1). 2. A frământa, a îngrijora. 3. A fi interesat sau a interesa în mod special. PREOPINENT, -Ă, preopinenţi, -te s.m. şi f. (fr. preopinant) Antevorbitor; adversar de opinii. PREPALATÂL, -Ă, prepalatali, -e adj., s.f. (fr. pre-palatal) (Sunet) care se articulează în partea anterioară a palatului. PREPARĂ, prepar vb. I (fr. preparer) A (se) pregăti. PREPARAT, preparate s.n. (de la prepara) Produs (alimentar) rezultat în urma unei pregătiri. PREPARATIVE s.f. pl. (fr. preparaţi/) Aranjamente în vederea unei acţiuni; pregătiri; preliminare (1). PREPARATOR, -OARE, preparatori, -oare (prepara + -tor) L Adj. Care pregăteşte ceva, care serveşte pentru pregătire; pregătitor. 2. S.m. şi f. Universitar carc ocupă prima treaptă din ierarhia învăţământului superior. 3. S.m. şi f. Meditator. PREPARĂŢIE, preparaţii s.f. (fr. prâparation, lat. praeparatio) 1. Pregătire în vederea unei acţiuni. 2. Meditaţie (3). PREPONDERÂ, pers. 3 preponderează vb. 1 (fr. preponderer, lat. praeponderare) A predomina, a precumpăni. PREPONDERENT, -Ă, preponderenţi, -te adj. (fr. preponderant) Care este predominant într-un anumit domeniu; precumpănitor; care are greutate, număr, extindere, importanţă etc. mai mare. PREPONDERENŢĂ, preponderenţe s.f. (fr. pre-ponderance, germ. Prăponderanz) Calitatea a ccea ce este preponderent; dominanţă. PREPOZIŢIE, prepoziţii s.f. (lat. praepositio, fr. preposition) Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependenţă între termenii unei propoziţii. PREPOZIŢIONAL, -Ă, prepoziţionali, -e adj. (fr. prepositionnel) Privitor Ia o prepoziţie, format cu o prepoziţie, cerut de o prepoziţie. PREPRINT, preprinturi s.n. (engl. preprint) Lucrare multiplicată, difuzată înainte de a fi tipărită. FREYUT, p>'epuţuri s.n. (lat. praeputium, fr. prepuce) Cută a pielii şi mucoasa care acoperă extremitatea penisului. PRERAFAELISM s.n. (fr. preraphaelisme) 1. Curent în pictura engleză din sec. al XlX-lea care milita pentru întoarcerea la puritatea artei predecesorilor pictorului italian Rafael; prerafaelitism. 2. Curent estetizant în literatura engleză din sec. al XlX-lea care condamna poezia decadentă şi promova lirica înaintaşilor. PRERAFAELIT, -Ă, prerafaeliţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. preraphaelite) (Adept) al prerafaelismului. PRERAFAELITISM s.n. (fr. preraphaelitisme) Prc-rafaelism (1). PREREVOLUŢIONĂR, -Ă, prerevoluţionari, -e adj. (pre- + revoluţionar) Care a existat, s-a petrecut înainte de o revoluţie; care caracterizează perioada dinaintea unei revoluţii. PRERIE, prerii s.f. (fr., engl.prairie) Suprafaţă mare acoperită cu iarbă, în America de Nord. PREROGATIVĂ, prerogative s.f. (lat. praerogati-va, fr.prerogative) Avantaj, privilegiu exclusiv; (spcc.; mai ales Ia pl.) privilegiu ataşat anumitor funcţii, anumitor titluri. PREROMÂN, -Ă, preromani, -e adj. (fr. pr cranian) Care precedă, pregăteşte apariţia perioadei romane2 (2). 731 PRESTIDIGITATOR PREROMANTIC, -Ă,preromantici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. preromantique) (Adept) al preromantismului. PREROMANTISM s.n. (fr. preromantisme) Perioadă din istoria literaturii, artelor plastice şi a muzicii care precedă romantismul şi respinge canoanele clasicismului. PRESA, presez vb. I (fr. presser) 1. A apăsa (cu putere), a comprima pentru a da o anumită formă, pentru a reduce volumul etc. 2. (Fig.) A constrânge (pe cineva) să acţioneze într-un anumit fel. PRESAJ s.n. (fr. pressage) (Rar) Faptul de a presa ceva. PRESANT, -Ă, presanţi, -te adj. (fr. pressant) Care trebuie rezolvat imediat; urgent, stringent. PRESĂ, (1)prese s.f. (fi.presse) 1. Maşină de imprimat; maşină care este folosită pentru comprimarea unui material. 2. Totalitatea publicaţiilor cotidiene şi periodice; publicistică (1). 3. Profesia de ziarist. 4. (Cu sens colectiv) Ziarişti, gazetari. 5. A avea presă bună (sau proastă) - a avea reputaţie bună (sau proastă). PRESCRIE, prescriu vb. HI (lat. praescriberey fr. pres-crire) 1. A stabili cu precizie obligaţiile, recomandările de care trebuie să se ţină seamă; a sfătui un bolnav să ia anumite medicamente, să respecte un tratament; a indica (2), a recomanda ceva. 2. (Despre pedepse, drepturi de proprietate etc.) A-şi înceta valabilitatea. PRESCRIPTIBIL, -Ă, prescriptibili, ~e adj. (fr. pres-criptible) Care poate fi prescris. PRESCRIPTIBILITĂTE s.f. (fr. prescriptibilite) însuşirea de a fi prescriptibil. PRESCRIPŢIE, prescripţii s.f. (fr. prescription, lat. prescriptio) 1. Dispoziţie, hotărâre sau recomandare dată de medic unui bolnav. 2. Termen care, potrivit unor norme juridice, are drept consecinţă sistarea plăţii unei datorii, a aplicării unei pedepse, a redobândirii unei posesii sau a unei proprietăţi. PRESCRIS, -Ă, prescrişi, -se adj. (de la prescrie) Care şi-a pierdut valabilitatea prin prescripţie (2). PRESELECThy preselectez vb. I (pre- + selecta) A selecta în prealabil. PRESELECTOR, preselectoare s.n. (fr. preselecteur) Dispozitiv de preselecţie (2). PRESELECŢIE, preselecţii s.f. (fr. preselection) L Selecţie prealabilă unui concurs. 2. Reglaj preliminar care permite selectarea automată a modului de funcţionare ales pentru un aparat. 3. Bandă paralelă cu şoseaua principală, pe care este condus un vehicul în vederea încadrării în fluxul normal. PRESENTIMENT, presentimente s.n. (fr. pressentiment) Sentiment vag în legătură cu ceea ce va veni; presimţire; premoniţie. PRESERIE, preserii s.f. (fr. preserie) Fabricare industrială, în număr limitat, a unui obiect, care precedă fabricarea în serie a acestuia. PRESING s.n. (engl. pressing) Atac puternic şi continuu, la jocurile sportive. PRESIUNE, presiuni s.f. (fr. pression, lat. pressio, -onis) 1. Forţă, apăsare asupra a ceva. 2. Influenţă care se exercită prin constrângere. 3. Presiune atmosferică = presiune pe care o exercită aerul la nivelul solului. Presiune arterială v. tensiune. PRESOPUNCTURĂ s.f. (presa + [acujpunctură) Gen de acupunctură executată prin masarea şi presarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică sporită. PRESOR, -OĂRE, presori, -oare (fr. presseur) 1. Adj. Care este destinat să exercite o presiune. 2. S.n. Tijă cu picioruş care ţine presat materialul la maşina de cusut. 3. S.m. şi f. Lucrător la presă. PRESORECEPTOR, presoreceptori s.m. (presiune] + receptor) Terminaţie nervoasă din peretele unui vas sangvin sensibilă la presiunea sângelui. PRESOSTÂT, presostate s.n. (fr. pressostat) Aparat folosit pentru măsurarea şi controlul presiunii unui fluid dintr-o încăpere închisă. PRESPĂN, prespanuri s.n. (fr. presspahn, germ. Pres-span) Material pe bază de celuloză, impregnat cu ulei sau cu Iac, folosit ca izolant. PRESPAPIER, prespapientri s.n. (fr. presse-papiers) Obiect greu care, pus peste nişte hârtii, împiedică împrăştierea acestora. PRESTÂ, prestez vb. I (lat. praestare, it. prestare) 1. A îndeplini, a executa, a desfăşură o muncă, o activitate, un serviciu (în mod sistematic şi organizat). 2. A presta (un) jurământ = a depune (un) jurământ. PRESTABILI, prestabilesc vb. IV (pre- + stabili) A fixa, a stabili dinainte, cu anticipaţie. PRESTÂNŢĂ s.f. (fr. prestance) Ţinută impozantă, demnă. PRESTĂŢIE,presta^// s.f. (fr. prestation, lat.praes-tatio) 1. (Jur.) Obiectul unei obligaţii, constând în-tr-o acţiune. 2. Muncă neremunerată, efectuată în interes obştesc. PRESTELĂR, -Ă, prestelari, -e adj. (engl. prestel-lar [matter], fr. [matiere] prestellaire) Materie pre-stelară = materie din care se nasc stelele. PRESTIDIGITATOR, prestidigitatori s.m. (fr.pres-tidigitateur) Persoană care face prestidigitaţii; scamator; fachir (3). PRESTIDIGITAŢIE 732 PRESTIDIGITAŢIE s.f. (fr. prestidigitation) Arta de a produce iluzii prin mişcarea mâinilor, prin trucuri etc.; iluzie astfel provocată; scamatorie, iluzionism (1); agilitate deosebită a mâinilor. PRESTIGIOS, -OÂSĂ, prestigioşi, -oase adj. (fr. prestigieiLx) Care are prestigiu, de prestigiu, care impresionează în mod deosebit. PRESTIGIU s.n. (fr. prestige) 1. Importanţă, autoritate (4), influenţă1 (2), stimă deosebită de care se bucură cineva. 2. De prestigiu - prestigios. PRESTO (it. presto) 1. Adv. (Despre modul de executare a unei lucrări muzicale) în ritm rapid. 2. S.n. Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală executată în acest ritm. PRESURIZÂ,/?resw7zez vb. I (fr. pressuriser) A menţine o presiune atmosferică normală într-un spaţiu închis (un avion care zboară la înălţime, o navă cosmică etc.). PREŞEDINTE, preşedinţi s.m. (fr. president, lat. praesidens, -ntis, de la şedea) 1. Persoană care conduce dezbaterile unei adunări, ale unui tribunal sau care conduce o instituţie, o organizaţie etc. 2. Şef de stat într-o republică; prezident. PREŞEDINŢIE s.f. (preşedinte + -ie) Funcţia de preşedinte şi durata acesteia; sediul în care îşi exercită funcţia un preşedinte şi aparatul administrativ din subordinea acestuia; prezidenţie. PRETÂ, pretez vb. I (fr. preter) 1. A admite să facă ceva ilegal, incorect, reprobabil. 2. A se armoniza cu..., a se potrivi Ia... PRETÂBIL, -Ă, pretabili, -e adj. (fr. pretable) Care se poate preta la ceva. PRETENDENT, -Ă, pretendenţi, -te (fr. pretendant, germ. Prătendent) 1. S.m. şi f. Persoană care aspiră la ceva pe baza unor drepturi; persoană dintr-o familie domnitoare care pretinde, are dreptul la tronul unei ţări. 2. S.m. Bărbat care doreşte să ia în căsătorie o femeie. PRETENŢIE, pretenţii s.f. (lat. praetensioy germ. Prătension, fr. pretention) 1. Revendicare a unui drept sau a unui privilegiu; drept revendicat. 2. Convingere (nejustificată), de obicei, exagerată, supraevaluată, pe care o are cineva despre sine şi cerinţa ca ceilalţi să o împărtăşească. 3. Dorinţă, năzuinţă, veleitate. 4. Cu pretenţii sau cu pretenţie = cu superioritate. Fără pretenţii sau fără pretenţie = modest, simplu, natural. Cu pretenţie de... = care ar vrea să pară... PRETENŢIOS, -OÂSĂ, pretenţioşi, -oase adj. (fr. pretentieux) 1. Care are multe pretenţii; exigent (1). 2. Care necesită o grijă deosebită. 3. Carc vrea sa impresioneze, să pară valoros; emfatic, gomos. PRETERIT, preterite s.n. (fr. pr eterii, lat. praeteritum) Formă verbală care exprimă trecutul în limbi carc nu fac distincţie între imperfect, aorist şi perfect. PRETERIŢIUNE, preteriţiuni s.f. (fr. preterition) Figură retorică prin care autorul declară că nu doreşte să vorbească despre un lucru pe carc îl aminteşte în acest fel. PRETEXT, pretexte s.n. (fr. pretexte, lat. praetex-tum) 1. Motiv aparent, invocat pentru a ascundc mobilul real a ceva. 2. Imbold, impuls (1), stimulent (1). 3. Sub pretext sau sub pretextul că... - pe motiv că... PRETEXTĂ, pretextez vb. I (fr. pretexter) A aduce ca pretext (1). PRETINDE, pretind vb. III (lat. praetendere, fr.pre-tendre) 1. A cere, a reclama (1), a revendica (1), a vrea, a necesita. 2. A se supraevalua, a se supraestima. 3. A afirma, a susţine ceva cu putere. PRETOR, pretori s.m. (lat.praetor, fr. preteur) 1. (în Antichitate) Magistrat roman. 2. (în trecut) Reprezentant al puterii centrale într-o plasă, subordonat prefectului. PRETORIÂN, -Ă, pretorieni, -e (lat. praetorianus, fr. pretorien) 1. Adj. AI pretorului (1), care sc referă la pretor. 2. S.m. Militar din garda pretoriană (3). 3. Gardă pretoriană = unitate militară carc constituia garda personală a pretorului sau a împăraţilor romani. PRETORIANISM s.n. (fr. pretorianisme) Influenţă exercitată de pretorieni şi de soldaţi în Roma antică. PRETORIU, pretorii s.m. (lat. praetorium, fr. pre-toire) 1. Reşedinţă a pretorului în provinciile romane. 2. Amplasament într-o tabără, unde sc găsea cortul unui general roman. 3. (înv.) Sală dc judecată; (p. ext.) tribunal. PRETURĂ, preturi s.f. (lat. praetura, fr. preture) (înv.) Instituţie în care îşi exercita funcţia un pretor (2); serviciul pretorului; localul în care îşi avea sediul această instituţie. PREŢIOS, -OÂSĂ, preţioşi, -oase adj. (lat. pretio-sus, fr. precieux) 1. Care costă mult, carc are valoare datorită materialului, vechimii sau din motive setimentale, intelectuale, morale; valoros. 2. Afcc-tat, căutat, exagerat; (despre stil, vorbire) eufuistic. PREŢIOZITÂTE, preţiozităţi s.f. (fr. preciosite) Lipsă de naturaleţe, de simplitate; emfază, comportarc afectată, pedantă, de un rafinament exagerat, căutat. 733 PREZERVATIV PRE UMAN, -Ă, preumani, -e adj. (fr. prehumain) Care a existat înainte de apariţia omului pe Pământ. PREVALA, prevalez vb. I (lat. praevalere, fr. preva-loir) 1. A avea superioritate; a predomina. 2. A se folosi de ceva pentru a avea avantaje. PREVALENT, -Ă, prevalenţi, -te adj. (lat. praeva-lens, -ntis, engl. prevalent) De mare importanţă; predominant. PREVARICÂ, prevarichez vb. I (fr. prevariquer, lat. praevaricari) (Rar) A nu-şi face datoria prin rea-cre-dinţă, abuz, fraudă. PREVARICATOR, -OÂRE, prevaricatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. prevaricateur) (Persoană) care prevarichează. PREVARICAŢIUNE, prevaricaţiuni s.f. (fr. preva-rication) 1. Abatere a cuiva de Ia îndatoririle de serviciu. 2. Deturnare de fonduri publice. 3. Trădare a unei cauze. PREVENI, previn vb. IV (fr. prevenir, lat. praeveni-re) 1.A avertiza, a înştiinţa. 2. A preîntâmpina, a evita, a combate (2). PREVENITOR, -OÂRE, prevenitori, -oare adj. (preveni + -tor) îndatoritor, amabil, politicos. PREVENTIV, -Ă, preventivi, -e adj. (fr. preventij) I.Care previne, care împiedică producerea unui lucru neplăcut, periculos, a unei boli. 2. Arest preventiv = deţinere provizorie a unui inculpat, pentru cercetări; prevenţie. Medicină preventivă = ramură a medicinei care se ocupă cu mijloacele de prevenire a bolilor. PREVENTORIU, preventorii s.n. (fr. preventorium) Instituţie medicală în care sunt internate şi tratate preventiv persoanele predispuse la boli grave şi de lungă durată (mai ales tuberculoza). PREVENŢIE, prevenţii s.f. (fr. prevention, lat. prae-ventio) L Arest preventiv; detenţie (3). 2. Prejudecată. 3. Ansamblu de măsuri menite să evite apariţia unei boli, un accident etc. PREVIZIBIL, -Ă, previzibili, -e adj. (fr. previsible) Care poate fi prevăzut, anticipat. PREVIZIONÂL, -A, previzionali, -e adj. (fr. previ-sionnel) Care comportă calcule anterioare unui eveniment, care se bazează pe previziuni. PREVIZIUNE, previziuni s.f (fr. prevision) Calitatea cuiva care vede, înţelege, ghiceşte dinainte un lucru (potrivit anumitor calcule); fapt, lucru prevăzut; viziune (2); prognoză (1). PREZBIT, -Ă, prezbiţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. pres-byte) (Persoană) care suferă de prezbitism. PREZBITERIÂN, -Ă, prezbiterieni, -e (fr. presby-terien) 1. Adj. Care ţine de sau se referă la prezbi-terianism (1). 2. S.m. şi f. Adept al prezbiterianis-mului (1). PREZBITERIANISM s.n. (fr. presbyterianisme) 1. Sistem ecleziastic preconizat de Jean Calvin (1509-1564), potrivit căruia conducerea Bisericii era încredinţată unui corp format din pastori şi laici. 2. Biserica Reformată, care a adoptat prezbiteria-nismul (1). PREZBITERIU, prezbiterii s.n. (lat. presbyterium, fr. presbytere) Locuinţa preotului paroh (catolic). PREZBITISM s.n. (fr. presbytisme) Defect de vedere care constă în incapacitatea de a vedea bine obiecte apropiate; prezbiţie. PREZBIŢIE, prezbiţii s.f. (fr. presbytie) Prezbitism. PREZENT, -Ă, prezenţi, -te (fr. present, lat. prae-sens, -ntis) 1. Adj. Care se află în locul în care se vorbeşte, în timpul actual; asistent (1); care este în vigoare astăzi; care se manifestă, se produce în momentul de faţă; curent (2), contemporan (1). 2. S.n. Timpul actual; contemporaneitate. 3. S.n. Timpul verbului care arată că o acţiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. PREZENTÂ, prezint vb. I (fr. presenter) 1. A întinde, a oferi (5), a da; a înmâna, a informa (1). 2. A(-şi) spune numele într-o întâlnire (pentru a deveni sau a face să devină cunoscut). 3. A apărea în faţa cuiva (într-un spectacol, într-o adunare etc.). 4. A se înfăţişă la un examen, la alegeri etc. 5. A avea anumite însuşiri, calităţi, caracteristici. 6. A se înfăţişă ca... PREZENTÂBIL, -Ă, prezentabili, -e adj. (fr. pre-sentable) Care se prezintă bine; îngrijit, plăcut la înfăţişare. PREZENTAT6R, -OÂRE, prezentatori, -oare s.m. şi f. (fr. presentateur) Persoană care prezintă publicului un program, o emisiune etc. PREZENŢĂ, prezenţe s.f. (fr.presence) 1. Faptul de a fî prezent (1); manifestare a unei personalităţi puternice. 2. (A avea) prezenţă de spirit - a răspunde sau a acţiona repede, prompt în împrejurări dificile şi neprevăzute. PREZERVĂ, prezerv vb. I (lat, praesen>are, fr. pre-server) (Livr.) A (se) feri, a (se) apăra, a (se) păzi de un rău fizic sau moral. PREZERVATIV, prezervative s.n. (fr. presen>atij) Tub elastic închis la un capăt, folosit de bărbaţi ca mijloc anticoncepţional sau pentru a preveni contaminările venerice; condom. PREZERVÂŢIE 734 PREZERVAŢIE s.f. (fr. preservation) Acţiunea de a (se) prezerva. PREZIDA, prezidez vb. I (lat. praesidere, fr. presi-der) A conduce o adunare, o dezbatere, o şedinţă etc.; a ocupa un loc de onoare. PREZIDENT, prezidenţi s.m. (lat. praesidens, -ntis, fr. president, germ. Prăsident) Preşedinte. PREZIDENŢIAL, -Ă, prezidenţiali, ~e adj. (fr. presidentiel) De preşedinte, care vine de la preşedinte. PREZIDENŢIE, prezidenţii s.f. (prezident + -ie) Preşedinţie. PREZIDIÂL, -Ă,prezidiali, -e adj. (fr. presidiaî) De prezidiu. PREZIDIU, prezidii s.n. (lat. praesidium, germ. Prăsi-dium) Grup de persoane ales pentru conducerea unei şedinţe (solemne). PREZUMÂ, prezum vb. I (fr. presumer) A estima (2), a presupune. PREZUMTIV, -Ă,prezumtivi, -e adj. (lat. praesump-tivus) 1. Desemnat dinainte ca succesor. 2. Care este socotit, considerat ca probabil; presupus, ipotetic. PREZUMŢIE, prezumţii s.f. (lat. praesumptio, fr. presomption) 1. Presupunere, supoziţie, conjectură. 2. Judecată bazată pe simple indicii. 3. Părere exagerat de bună despre sine. PREZUMŢIOS, -OÂSĂ, prezumţioşi, -oase adj. (lat. praesumptuosus, fr. presomptueux) Care are o părere exagerat de bună despre sine; arogant, îngâmfat. PRIÂPIC, -Ă, priapici, -ce (fr. priapigue) 1. Adj. Referitor Ia priapism, de priapism. 2. S.m. Bărbat care suferă de priapism. PRIAPISM s.n. (fr. priapisme) Stare patologică de erecţie prelungită a penisului. PRICOMIGDÂLĂ, pricomigdale s.f. (ngr. pih'a-migdalon) Prăjitură preparată din albuş de ou, zahăr şi migdale (sau nuci, alune). PRIM, -Ă, primi, -e num. (lat. primus, fr. prime) 1. (Cu valoare adjectivală sau substantivală) (Persoană, obiect) care se află în faţa tuturor, în frunte; întâi; cel dintâi (în spaţiu sau în timp). 2. (Adjectival) Originar, primar. 3. (Adjectival; muz.) Care execută melodia principală (1); primo (2). 4. Prima tinereţe = perioadă care urmează după copilărie sau după adolescenţă. Primă audiţie = execuţie a unei bucăţi muzicale pentru prima dată în faţa publicului. Prim ajutor = ajutor medical acordat de urgenţă (înainte de spital). Materie primă = material (brut) care trebuie prelucrat. Prim-ministru = preşedintele unui guvern; premier. PRIMĂ, primez vb. I (fr. primer) A deţine primul Ioc; a devansa (1); a avea întâietate. PRIMADONĂ, primadone s.f. (it.primadonna) Primă cântăreaţă de operă sau operetă, care joacă în rolurile principale. PRIMĂ5,primaje s.n. (fr. primage) 1. Bonificaţie care se acordă armatorului sau căpitanului unei nave comerciale. 2. Antrenare a apei dintr-un cazan de către aburul produs. PRIMÂR, -Ă, primari, -e (lat. primar ins, fr. pri-maire) 1. Adj. Care ţine de începuturi, de origine; iniţial (1). 2. Adj. (Despre modul de comportare, despre instincte) Elementar (2), neevoluat, brutal; lipsit de cultură, de rafinament. 3. Adj. (Despre cuvinte) Care provine direct din rădăcină; care constituie baza de formare a altor cuvinte. 4. S.m. Reprezentant ales, cu atribuţii administrative în oraşe şi în comune. 5. Eră primară = paleozoic. PRIMÂT1, primaţi s.m. (lat. primatusy fr. primat) Cel mai înalt grad în vechea ierarhie a Bisericilor Ortodoxă şi Catolică. PRIMÂT2, primate s.n. (fr. primate) (La pl.) Ordin de mamifere superioare, care cuprinde maimuţa şi omul; (şi la sg.) mamifer din acest ordin. PRIMÂT3 s.n. (fr. primat, germ. Primat) însuşirea de a fi primul (în ordinea importanţei, a valorii); superioritate. PRIMĂ, prime s.f. (fr. prime) 1. Recompensă, retribuţie suplimentară, gratificaţie; sumă acordată de o companie pentru preţul unei asigurări. 2. (Muz.) Cel mai mic interval format între două trepte dc aceeaşi înălţime, prin repetarea notei date. PRIMIGESTĂ, primigeste adj., s.f. (fr. primigeste) (Femeie) care este pentru prima oară gravidă. PRIMIPÂRĂ,primipare adj., s.f. (fr. primipare) (Femeie) care a născut pentru prima oară. PRIMITIV, -Ă, primitivi, -e (fr. primitif, tei. primiţi-vus, germ. primitiv) 1. Adj. Care aparţine primului stadiu al lucrurilor, care se află la începutul istoric al omenirii, care se află pe treapta cea mai dc jos a dezvoltării; străvechi. 2. Adj., s.m. şi f. (Om) sălbatic, necioplit, grosolan (1), necivilizat. 3. Adj. Care constituie elementul prim, fundamental. 4. S.m., adj. (Pictor sau sculptor) care a creat înainte dc Renaştere. 5. Adj. Care aparţine unei civilizaţii puţin evoluate. PRIMITIVISM s.n. (fr. primitivisme) 1. Caracter primitiv, stare a unei persoane primitive (2). 2. Afinitate cu arta primitivilor (4). 735 PRISMĂ PRIMITIVIZÂ, primitivizez vb. I (primitiv + -iza) A aducc într-o stare primitivă, a aduce la primitivism (1). PRIMO (fr., it. primo) 1. Adv. în primul rând, mai întâi. 2. Adj. (Muz.) Prim (3). PRIMOGENIT, -Ă, primogeniţi, -te adj., s.m. şi f. (lat. primogenitus) (Copil) născut primul (mai ales într-o familie regală, princiară); primogenitură. PRIMOGENITURĂ s.f. (fr. primogeniture) Prioritate pe care o are cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi în dobândirea anumitor drepturi, în unele ţări; primogenit. PRIMORDIÂL, -Ă, primordiali, -e adj. (fr. primordial) I. Care este considerat de primă importanţă; capital2 (1), esenţial (2). 2. Originar (1), iniţial (1). PRIMORDIALITĂTE s.f. (fr. primordialite) Faptul de a fi primordial; prioritate (1). PRIM-PLĂN,/?n/7j-/?/a/wn s.n. (prim + plan) (Cin.) Tchnică în care interpreţii sunt filmaţi de aproape. PRIMULACEE, primulacee s.f (fr. primulacee) (La pl.) Familie de plante erbacee cu o corolă regulată, cu flori solitare sau în inflorescenţă; (şi la sg.) planta din această familie (primulă, ciclamă etc.). PRIMULĂ/PRIMULĂ, primule s.f. (fr., lat. primu-la) Plantă ornamentală cu flori delicate, mov, roşii, galbene sau albe. PRIMUS, primusuri s.n. (germ. Primus) Lampă de gătit care funcţionează cu benzină sau cu petrol lam-pant. PRINCE-DE-GÂLLES s.n. (pr. prensddgâl, fr. prince-de-galles) Stofa al cărei desen constă din linii fine, încrucişate, care compun carouri în tonuri ale aceleiaşi culori. PRINCEPS adj. învar. (lat. princeps) Ediţie princeps = prima ediţie a unei opere (clasice). PRINCIĂR, -Ă, princiari, -e adj. (fr. princier) Care sc referă la un principe, de principe; (fig.) somptuos. PRINCIPAL, -Ă, principali, -e adj., s.n. (lat.princi-palis, fr. principal, it. principale) 1. (Lucru, fenomen ctc.) care este cel mai important; esenţial (2), central (1); considerabil; care sc află în prima linie, pc priina treaptă; capital2 (1), cardinal (1). 2. Propoziţie principala (şi substantivat, f.) = propoziţie independentă dc care depind în frază propoziţiile subordonate. în principal = în primul rând, cu precădere; în linii mari. PRINCIPAT, principate s.n. (lat. principatus) 1. Stat al cărui conducător are titlul dc principe. 2. (La pl.) Nume sub care erau cunoscute, împreună. Ţara Românească şi Moldova înainte de unirea realizată în anul 1859. 3. (în Roma antică) Sistem de guvernare instaurat de Augustus (în anul 27 î.H.). PRINCIPE,principi s.m. (lat.princeps, -ipis, \t. principe) Suveranul unui principat; persoană care aparţine unei familii suverane; prinţ. PRINCIPESĂ, principese s.f. (it. principessa) Prinţesă. PRINCIPIÂL, -Ă, principiali, -e adj. (principiu + -al) Care este consecvent anumitor principii, care se conduce după anumite principii (riguroase). PRINCIPIALITATE s.f. (principial + -itate) Calitatea de a fi principial. PRINCIPIU, principii s.n. (lat. principium, germ. Prinzip, fr. principe, it.principio) 1. Origine (1), început; germene (2), prima cauză, raţiune; bază (1), fundament (2). 2. Element, materie esenţială. 3. Regulă de comportare, de apreciere, regulă morală; normă (1), criteriu; mod de a vedea, părere. 4. Lege generală care determină un ansamblu de fenomene şi verifică exactitatea consecinţelor acestora. 5. (La pl.) Primele noţiuni, de bază ale unei ştiinţe, ale unei arte. 6. Principiu activ = substanţă care constituie esenţa unui produs vegetal sau animal. De principiu = cu un caracter general. In principiu = teoretic, în general. Din principiu = conform unui punct de vedere hotărât dinainte. PRINŢ, printuri s.n. (engl. prinţ) (Inform.) Imprimare a datelor; imprimat (2); listare. PRINTÂ, printez vb. I (de la prinţ) A face un prinţ, a lista (1). PRINŢ, prinţi s.m. (germ. Prinz, rus. prinţ) Principe. PRINŢESĂ, prinţese s.f. (germ. Prinzessfin]% rus. prinţessa, fr. princesse) Suverană a unui principat sau fiică ori soţie a unui principe; principesă. PRIOR,priori s.m. (lat.prior, germ. Prior) Conducător al unei mănăstiri catolice. PRIORĂT s.n. (lat. prioratus, germ. Priorat, fr. prio-rat) Funcţia de prior; durata acestei funcţii. PRIORITAR, -Ă, prioritari, -e adj. (fr. prioritaire) Care are prioritate. PRIORITATE, priorităţi s.f. (fr. priorite) 1. Faptul de a fi primul; anterioritate, primordialitate, întâietate; preferinţă. 2. Drept de a acţiona, dc a vorbi primul. 3. Cu prioritate = în primul rând, îndeosebi. PRISMATIC, -Ă,prismatici. -ce adj. (fr. prismatique) Care are forma unei prisme. PRISMĂ, prisme s.f. (ngr., lat. prisma, fr. prisme, germ. Prisma) 1. Poliedru ale cărui baze sunt două poligoane egale şi paralele, iar feţele laterale, paralelograme; PRITÂN 736 obiectul care are această formă. 2. Prin prisma... = din punct de vedere... PRITÂN, pritani s.m. (fr. prytane) 1. Prim-magistrat, în cetăţile antice greceşti. 2. Membru în adunarea supremă a Atenei antice. PRITANEU, priîanee s.n. (fr. piytanee) Edificiu public în care se adunau pritanii (2). PRIVÂ, privez vb. I (fr. priver, lat. privare) A (se) frustra. PRIVÂT, -Ă, privaţi, -te adj. (lat. privatus, germ. privat, fr. prive) 1. Particular (3), individual (1), personal (1). 2. Fără funcţii publice, care nu este public. 3. Strict personal, intim (3), domestic (2), interior. PRIVATIV, -Ă, privativi, -e adj. (fr. priva tif, lat.pri-vativus) Care privează pe cineva de un drept, de o libertate; (despre afixe) care exprimă lipsa, excluderea. PRIVAŢIZÂ, privatizez vb. I (fr. privatiser) 1. A transfera în domeniul privat o proprietate de stat; a de-comuniza. 2. A începe să îşi desfaşoare activitatea pe cont propriu, în sectorul particular. PRIVATIZÂT, -Ă, privatizaţi, -te (de la privatiza) 1. Adj. Trecut din proprietatea statului în proprietate particulară. 2. S.m. şi f. Persoană care deţine o întreprindere particulară. PRIVAŢIUNE, privaţiuni s.f. (fr. privation, lat. privat io, -onis) Pierdere a unui drept, a unui avantaj; abţinere de Ia ceva; lipsă, sărăcie, mizerie (1). PRIVILEGIÂ, privilegiez vb. I (fr. privilegier) A avantaja, a favoriza (2). PRIVILEGIÂT, -Ă, privilegiaţi, -te adj., s.m. şi f. (de la privilegia) (Persoană, grup social etc.) care se bucură de privilegii; (fig.) înzestrat cu talent. PRIVILEGIU, privilegii s.n. (lat. privilegium, cf. it. privi legio, fr. privi lege) 1. Avantaj pe care îl posedă cineva; act prin care se acordă cuiva un avantaj sau un drept special. 2. împrejurare favorabilă. PRIZÂ1, prizez vb. I (fr. priser) A aspira tutun, narcotice etc. PRIZÂ2, prizez vb. I (fr. priser) (Rar) A face caz de ceva, a aprecia. PRIZĂ, prize s.f. (fr.prise) 1. Dispozitiv folosit pentru conectarea la o reţea electrică a unui aparat, a unui instrument etc. 2. Trecere în stare solidă a unor amestecuri plastice. 3. (Fam.) Trecere, influenţă1 (1). 4. Cantitate mică de tutun, de narcotice care se aspiră; doză mică de medicament. 5. Intuiţie (1), înţelegere (a realităţii). 6. Mod în care este prinsă mingea, la handbal, baschet, rugbi etc.; mod în carc atleţii ţin suliţa sau prăjina, iar tenismenii, rachcta sau paleta. 7. Asperitate, proeminenţă existentă într-un perete vertical, folosită de alpinişti pentru ascensiuni. 8. Angrenare a două roţi dinţate într-un mecanism. 9. Priză de aterizare - manevre executate de un pilot la aterizare. Priză directă = înregistrare a dialogului sincron cu filmarea. A avea priză (la cineva) = a avea trecere, influenţă (asupra cuiva). A fi în priză sau a băga în priză = a fi, a deveni sau a face să fie, să devină foarte activ. PRIZONIER, -A, prizonieri, -e s.m. şi f. (fr.prison-nier) Persoană luată în captivitate de inamic; ostatic; persoană lipsită de libertate; arestat, deţinut. PRIZONIERÂT s.n. (prizonier + -at) Starea dc prizonier; (perioadă de) captivitate. PRO1 prep. (lat. pro) Pentru, în favoarea, în sprijinul cuiva sau a ceva. PRO2- (lat. prot fr. pro-) Prefix cu sensul de: „pentru”, „în favoarea”, „în sprijinul”, în cuvinte ca proame-ricatv, „înainte”, „dinainte”, în cuvinte ca propăşi. PROAMERICÂN, -Ă,proamericani, -e adj. (pro1- + american) Care este în favoarea americanilor. PROBĂ, probez vb. I (lat. probare) 1. A stabili un adevăr incontestabil; a dovedi, a demonstra (1). 2. A supune la o probă (2); a încerca, a verifica. PROBÂBIL, -Ă, probabili, -e (fat. probabil is, fr.pro-bable, it. probabile) 1. Adj. Care se poate întâmpla, produce, petrece; posibil (1), eventual. 2. Adv. După cât se pare; poate, pesemne. PROBABILISM s.n. (fr. probabilisme) Doctrina potrivit căreia nu se poate stabili în mod ccrt dacă un enunţ este adevărat sau nu, ci se pot distinge numai anumite grade de probabilitate. PROBABILIST, -Ă, probabilişti, -ste adj. (fr. probabiliste) 1. Care se referă la probabilism, dc pro-babilism. 2. Care foloseşte calculul probabilităţilor. PROBABILISTIC, -Ă, probabilistici, -ce adj. (probabil + -istic) 1. Care are caracter de probabilitate. 2. Care se referă la teoria, Ia calculul probabilităţilor. PROBABILITÂTE, probabilităţi s.f. (fr. probabi-litâ) 1. Caracterul a ceea ce este probabil; fapt, întâmplare probabilă; posibilitatea ca un fapt să sc poată realiza. 2. (Mat.) Mulţime numerică prin carc se exprimă caracterul aleatoriu (posibil sau nesigur) al unui eveniment, al unui fenomen. 3. Calculul pro-babilităţilor = calcul matematic care aprcciază dacă un eveniment complex se va întâmpla sau nu, în funcţie de eventualitatea unor evenimente simple, 737 PROCES presupuse cunoscutc. Cu probabilitate = probabil. După toate probabilităţile = poate, pesemne. PROBANT, -Ă, probanţi, -te adj. (fr. probant) Care aduce o probă decisivă în legătură cu existenţa sau cu valoarea unui lucru; doveditor. PROBAR, probare s.n. (probă + -ar) Album care cuprinde modelele de litere şi de cifre executabile într-o tipografie. PROBATORIU, -IE, probatorii (lat. probatorius, -a, -um) 1. S.n. (Jur.) Ansamblu de probe folosite într-un litigiu. 2. Adj. Care poate să servească drept dovadă. PROBAŢIUNE, pro^z/mm s.f. (fr.probation) Dovedire, dovadă. PROBĂ, probe s.f. (lat. proba, germ. Probe, cf. fr. prcuve) 1. Confirmare, dovedire, demonstrare a unui adevăr, a unui fapt etc.; dovadă, semn, mărturie, argument în sprijinul cuiva sau a ceva. 2. Acţiune, ccrcctare întreprinsă pentru a constata dacă cineva sau ceva îndeplineşte condiţiile cerute. 3. (Spec.) în-ccrcare a unei maşini, a unui material ctc., pentru verificarea calităţilor acestora, a fiabilităţii etc. 4. (Spec.) înccrcare a unui obiect de îmbrăcăminte (în lucru). 5. Fiecare dintre părţile unui examen (1); (p. gener.) examen. 6. Fiecare dintre întrecerile sportive, în cadrul unei competiţii. 7. (Spec.) Repetiţie făcută în vederea unei reprezentaţii, a unei ceremonii etc. 8. (Spec.) Verificare a unui calcul matematic. 9. Obiect dintr-o serie sau cantitate mică dintr-un material care ponte dovedi caracteristicile obiectelor ori ale materialelor respective; eşantion (1), mostră. 10. Analiză medicală. 11. Imagine fotografică obţinută prin copierea unui clişeu. 12. Pildă, exemplu (1), model (2). PROBITÂTE s.f. (lat.probitas, -atis, fr. probite) Onestitate, loialitate, integritate (1), onoare (1). PROBLEMATIC, -Ă, problematici, -ce (fr. proble-matique) 1. Adj. îndoielnic, nelămurit, nesoluţionat, carc constituie o problemă, care nccesită lămuriri. 2. S.f. (Log.) Care anunţă un raport posibil între termenii unei judecăţi. 3. S.f. Preocupare într-un domeniu al cunoaşterii. PROBLEMATIZÂ, problematizez vb. I (problematic] + -iza) 1. A constitui o problemă (2), a-şi Tace probleme. 2. A sistematiza pe probleme (1). PROBLEM ATIZÂRE, problematizări s.f. (din problematiza) 1. Acţiunea de a problematiza şi rezultatul ei. 2. Metodă dc învăţământ care constă în a crea probleme cu scopul de a stimula activitatea independentă, gândirea şi efortul personal ale elevului sau ale studentului. PROBLEMĂ, probleme s.f. (lat. problema, fr. probleme, germ. Problem) 1. Chestiune, subiect carc trebuie rezolvat (prin procedee ştiinţifice). 2. Ceea ce este dificil de explicat, de rezolvat. PROBOSCIDIÂN, proboscidieni s.m. (fr. probosci-dien) (La pl.) Ordin de mamifere mari, din care face parte elefantul, caracterizate printr-o trompă lungă şi mobilă şi prin canini transformaţi în defen-se; (şi la sg.) mamifer din acest ordin. PROCAINĂ, procaine s.f. (fr. procaine) Anestezic local de sinteză. PROCARJOT,/?/'0O7/70te s.n. (fr., engl.proca/yote) (La pl.) Grup de organisme primitive unicelulare (bacterii, viruşi etc.), cu structură simplă; (şi la sg.) organism unicelular din acest grup. PROCEDĂ, procedez vb. I (lat. procedare, frproce-der, it. procedare) A acţiona (1); a opera (1); a face operaţia de... PROCEDEU, procedee s.n. (fx.procede) 1. Metodă dc a acţiona; mijloc, mod (1), modalitate, manieră (1), procedură. 2. Soluţie adoptată sistematic pentru efectuarea sau producerea unui lucru; procedură (3). PROCEDURĂL, -Ă, procedurali, -e adj. (fr. procedural) Care se referă la o procedură legală, care este conform acesteia. PROCEDURĂ, proceduri s.f (lat. procedura, fr. procedure) 1. Formalitate judiciară; ramura dreptului care studiază îndeplinirea şi executarea acestor formalităţi. 2. Ansamblu de reguli care trebuie urmate pentru stabilirea anumitor drepturi sau a anumitor situaţii juridice. 3. Metodă (1), procedeu (2). 4. Tratament specializat pe anumite tipuri de boli. PROCENT, procente s.n. (lat. procento, germ. Pro-zent) 1. A suta parte dintr-o cantitate dată; sutime; procentaj (1); rată (2). 2. Dobândă calculată la 100 dc unităţi monetare timp de un an; (p. ext.) dobândă. PROCENTAJ, procentaje s.n. {procent + -aj, cf fr. pourcentage) 1. Procent (1). 2. Calcul efectuat pentru stabilirea procentului, cifra obţinută prin acest calcul; coeficient (3). PROCENTUÂL, -A, procentuali, -e adj. (germ.pro-zentual) Socotit, exprimat în procente. PROCES, procese s.n. (lat. proce^/w, germ. Prozess, fr. proces) 1. Acţiune în justiţie; judecată. 2. Succesiune de fenomene, de stări etc. prin care se transformă ceva, prin care se obţine un produs. 3. Boală PROCESA 738 în evoluţie. 4. Proces-verbal = act oficial în carc este conscmnat un fapt sau discuţiile şi hotărârile unei adunări. A face (sau a intenta un) proces = a chcma în justiţie. A facc procesul cuiva = a critica pc cincva. A-şi face proces(e) de conştiinţă = a regreta anumite acţiuni. PROCESA, procesez vb. I (engl. process) A prelucra datele de pc o bandă magnctică cu ajutorul unui procesor. PROCESIONAL, -Ă, procesionali, -e adj. (fr. pro-cessionnel) Referitor la procesiune. PROCESIONÂR, -Ă, procesionari, -e adj. (fr. pro-cessionnaire) Care ţine de procesiune, asemănător unei proccsiuni; unul după altul. PROCESIUNE, procesiuni s.f. (fr. procession, lat. processio, -onis, germ. Prozession) 1. Marş solemn cu un caractcr religios, însoţit de cântece şi de rugăciuni. 2. Cortegiu, alai, convoi. PROCESOMAN, -Ă, procesomani, -e s.m. şi f. (proces + -oman) Persoană care are mania proceselor. PROCESOMANIE s.f. (procesoman + -ie) Mania de a intenta procese (1). PROCESOR, procesoare s.n. (fr. processeur) Aparat electronic sau circuit integrat specializat în operaţii complexe. PROCESUAL, -Ă, procesuali, -e adj. (it. proces-suale) 1. Care se referă la procese (1). 2. Treptat, gradat2 (2). PROCESUALITÂTE s.f. (procesual + -itate) Caracter procesual. PROCHESTOR,/?r0c//es7o/7 s.m. (lat. proquaestor) Magistrat roman care avea atribuţii financiare în provinciile Imperiului. PROCLAMA,proclam vb. I (lat.proclamare, fr.pro-clamer) 1. A anunţa ceva oficial, cu solemnitate, a aduce la cunoştinţă un fapt însemnat. 2. A acorda un titlu, un drept, o calitate. 3. A revela un fapt; a face public, a divulga, a susţine (3). PROCLAMATIV, -Ă, proclamativi, -e adj. (proclama + -[a]tiv) Care proclamă ceva. PROCLAMATOR, -OÂRE,prociamatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. proclamateur) (Persoană) care face o proclamaţie. PROCLAMÂŢIE, proclamaţii s.f. (fr. proclama-tioiu lat. proclamaţia) Comunicare publică (scrisă) a unor hotărâri importante, a unor îndemnuri Ia acţiune etc.; document, afiş, apel, declaraţie (4) care cuprinde o astfel de comunicare. PROCLITIC, -Ă, proclitici, -ce adj. (fr. proclitiquc) (Despre cuvintc) Aşezat în faţa unui cuvânt (cu carc formează o unitate). Articol proclitic. PROCLIZĂ, proclize s.f. (fr. proclise) (Lingv.) Aşezare, poziţie a unui cuvânt proclitic. PROCONSUL, proconsuli s.m. (lat., fr. proconsul) Magistrat roman carc conducea o provincic a Imperiului; locţiitor de consul. PROCONSULÂR, -Ă, proconsulari, -e adj. (fr. pro-consulaire, lat. proconsularis) De proconsul, al proconsulului; care ţine de autoritatea unui proconsul. PROCONSULÂT, proconsulate s.n. (lat. proconsu-latus, fr. proconsulat) Demnitatea, funcţia dc proconsul; durata acestei funcţii. PROCREÂ, procreez vb. I (fr. procreer) A da naştere unei fiinţe vii; a se reproducc (2); a conccpc (4), a zămisli. PROCREATIV, -Ă, procreativi, -e adj. (procrea + -[a]tiv) Procreator. PROCREATOR, -OÂRE, procreatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. procreateur) (Persoană) care procreează, procreativă. PROCREÂŢIE, procreaţii s.f. (fr. procreation) Acţiunea de a procrea; concepere, zămislire. PROCURÂ, procur vb. I (fr. procurer, lat, procurare) 1. A face rost; a obţine. 2. A fi cauza, mobilul a ccva; a pricinui, a provoca (2); a determina (I), a crea. PROCURATURĂ, procuraturi s.f. (germ. Prokuni-tur, rus. prokuratura) Organ oficial care exercita atribuţia de supraveghere a aplicării şi rcspcctarii legilor, reprezentând statul în instanţă. PROCURĂ, procuri s.f. (lat. procura, fr. procure) Document legalizat prin care cineva poate reprezenta interesele unei persoane fizice sau juridicc. PROCURATOR, procuratori s.m. (fr. procuratcur. lat. procurator, -oris) 1. înalt funcţionar roman numit de împărat într-o funcţie importantă sau la conducerea unei provincii. 2. înalt magistrat al republicilor Veneţia sau Genova, în Evul Mediu. 3. Mandatar, procurist. PROCURIST, -Ă, procurişti, -ste s.m. şi f. (germ. Prokurist) Mandatar, procurator (3). PROCUROR,procurori s.m. (fr.procurau) 1. Membru al unei procuraturi, care trimite infractorii în faţa justiţiei. 2. Procuror general ~ magistrat care supraveghează aplicarea şi respectarea legilor dc câtrc toate organele centrale şi numeşte procurorii. PRODECÂN, prodecani s.m. (germ. Prodekan, it. prodecano) Locţiitor de decan. 739 PROFESIONAL PRODIG, -Ă, prodigi, -ge adj. (fr. prodigue) (Livr.) Care cheltuieşte excesiv; risipitor. PRODIGA, prodig vb. I (fr. prodigiier) (Livr.) A cheltui peste măsură; (fig.) a face în exces ceva. PRODIGALITATE, prodigalităţi s.f. (fr. prodiga-lite) (Livr.) Risipă, dărnicie exagerată; (la pl.) cheltuieli nesăbuite. PRODIGIOS, -OÂSĂ, prodigioşi, -oase adj. (fr. prodigieux) Extraordinar (ca bogăţie, cantitate, reuşită etc.); fecund (3). PRODIGIOZITÂTE s.f. (fr. prodigiosite) însuşirea de a fi prodigios. PRO DOMO (SUA) loc. adj., Ioc. adv. (lat. pro domo [sua]) Pentru propria cauză. PRODUCĂT6R, -OÂRE, producători, -oare {produce + -ătory cf. fr.producteur) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană, ţară, activitate) care produce bunuri, prestează servicii. 2. S.m şi f. Persoană, întreprindere ori societate care finanţează producerea unui film. PRODUCE, produc vb. III (lat. producere, cf. fr. produire) l.A realiza prin muncă bunuri (materiale). 2. A da naştere, a crea, a genera, a fi cauza a ceva; a emite (3), a provoca (2), a suscita, a prici-nui. 3. A face să crească, să se dezvolte plante şi să rodească fructe. 4. A realiza profituri, venituri; a raporta (5). 5. (Despre fenomene, evenimente, acţiuni) A avea loc, a se întâmpla; a se înfăptui, a surveni, a se realiza; a emana (5). 6. A susţine cu acte, cu declaraţii etc. o afirmaţie. 7. A se prezenta în faţa spectatorilor cu un program artistic. PRODUCTIBIL, -Ă, productibili, -e adj. (fr. pro-ductible) Care poate fi produs. PRODUCTIBILITÂTE s.f. (fr. productibilite) Capacitate, perspectivă de producţie. PRODUCTIV, -Ă, productivi, -e adj. (fr. productij) Care produce ceva, care aduce venituri, câştig etc.; fecund (3), fertil (1). PRODUCTIVITÂTE s.f. (fr. productivite) 1. Capacitate de a produce; randament (1); stare a ceea ce este productiv. 2. Capacitate a unor sufixe, prefixe, elemente lexicale etc. de a forma (multe) derivate, compuse etc.; capacitate a unor cuvinte de a căpăta (multe) sensuri sau derivate noi; capacitate a unor conjugări de a se îmbogăţi cu verbe noi. PRODUCŢIE, producţii s.f. (fr. production) 1. Ansamblul activităţilor necesare pentru crearea de bunuri materiale şi pentru asigurarea de servicii. 2. Operă literară, de artă, cinematografică, ştiinţifica sau ansamblul lucrărilor unui scriitor, artist, om de ştiinţă ori a creaţiilor dintr-o anumită epocă, elaborate într-un anumit stil. PRODUS, produse s.n. (de \aproduce) 1. Rezultat (1); urmare, consecinţă (1); bun material sau totalitatea bunurilor materiale elaborate şi finisate pentru a fi vândute, consumate sau folosite. 2. Bogăţie, recoltă (1). 3. (Mat.) Rezultatul unei înmulţiri. PROEMINENT, -Ă, proeminenţi, -te adj. (fr. proeminent, germ. proeminent) 1. Care iese în afară, care depăşeşte ceea ce există în jur; protuberant. 2. (Fig.) Care iese în evidenţă prin valoare, prin calităţi etc.; remarcabil. PROEMINENŢĂ, proeminenţe s.f. (fr. proeminence) Caracterul a ceea ce este proeminent (1); parte proeminentă; convexitate; relief (1); (anat.) bosă (1). PROFÂN, -Ă, profani, -e adj., s.m. şi f. (lat. profa-nus, -a, -um, fr. profane) 1. (Om) neiniţiat într-un domeniu al cunoaşterii, într-o problemă de viaţă etc.; nepriceput, ignorant, neştiutor. 2. (Om) aflat în afara religiei; laic (1). PROFANĂ, profanez vb. I (fr. profaner) A trata cu dispreţ lucrurile sfinte; a batjocori, a spurca, a pângări; a viola (3). PROFANATOR, -OÂRE, profanatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. profanateur, lat .profanator, -oris) (Persoană) care profanează. PROFASCIST, -Ă, profascişti, -ste adj. (pro1 + fascist) Favorabil fascismului; partizan, susţinător al fascismului. PROFERĂ, proferez vb. I (fr. proferer) A rosti, a spune blesteme, ameninţări etc. PROFESÂ, profesez vb. I (fr. professer, lat. profes-sare) 1. A practica (1); a preda metodic o disciplină. 2. A declara (1), a împărtăşi (public). PROFESIE/PROFESIUNE, (1) profesii, (2) profesiuni s.f. (fr. profession) 1. Activitate cu un caracter permanent, desfăşurată de cineva pe baza unei calificări; ocupaţie (2), îndeletnicire; meserie; carieră2. 2. (în forma profesiune) Profesiune de credinţă = declaraţie publică făcută de cineva din perspectiva propriilor convingeri şi principii. PROFESIONÂL, -Ă, profesionali, -e adj. (fr. pro-fessionnel) 1. Referitor la o profesie (1), propriu unei profesii. 2. Secret profesional = informaţie pe care o deţine cineva datorită profesiei şi pe care nu are dreptul să o divulge. Boală profesională = boală cauzată de exercitarea unei profesii. Scoală profesională = instituţie de învăţământ tehnic care pregăteşte meseriaşi. PROFESIONALISM 740 PROFESIONALISM s.n. (fr. professionalisme) Practicare a unei meserii foarte bine stăpânite; calitatea de a exercita competent o profesie (1); profesionism. PROFESIONALITÂTE s.f. (profesional + -itate) L Calitatea de a fi un bun profesionist. 2. Conştiinţă profesională. PROFESIONALIZA, profesionalizez vb. I (profesional + -iza) A da sau a căpăta un caracter profesional; a face să devină sau a deveni o profesie (1). PROFESIONISM s.n. (profesionist] + -ism) Practicare a ceva în calitate de profesionist. PROFESIONIST, -Ă, profesionişti, -ste adj., s.m. şi f. (lat., it. ptvfessionista, germ. Professionist) (Persoană) care exercită o profesie, o meserie etc. în mod constant şi regulat, pe baza unei pregătiri corespunzătoare (în schimbul unei retribuţii). PROFESIUNE s.f. v. profesie. PROFESOR/PROFESOR, -OARĂ, profesori, -oare s.m. şi f. (lat. professor, -oris, fir. professeur, germ. Professor) Persoană cu pregătire adecvată, care predă o materie de învăţământ; persoană care îndrumă, educă, învaţă pe cineva; educator (1), magistru. PROFESORAL, -Ă, profesorali, ~e adj. (fr. profes-soral) L Propriu unui profesor, de profesor; care exprimă preţiozitate, solemnitate, gravitate. 2. Alcătuit din profesori. Corp profesoral. PROFESORAŞ, profesoraşi s.m. (profesor + -aş) (Depr.) Diminutiv pentru profesor. PROFESORAT s.n. (fr. professorat) Funcţia de profesor; durata acestei funcţii. PROFET, profeţi s.m. (lat. propheta, fr. prophete) 1. Persoană care prezice graţie inspiraţiei divine; proroc. 2. Persoană care intuieşte viitorul. 3. Titlu dat lui Mahomed. PROFETESĂ, profetese s.f. (fr. prophetesse) (Rar) Femeie înzestrată cu darul de a proroci. PROFETIC, -Ă, profetici, -ce adj. (fr. prophetique) De profet; fatidic; mesianic. PROFETISM s.n. (fr. prophetisme) Ansamblul faptelor care se referă Ia profeţi; profeţie. PROFETIZÂ, profetizez vb. I (fr. prophetiser) A profeţi. PROFEŢI, profeţesc vb. IV (de la profet) A anunţa prin profeţii intenţiile lui Dumnezeu sau ale divinităţii; a profetiza. PROFEŢIE, profeţii s.f. (fr. prophetie) 1. Voinţa lui Dumnezeu, a divinităţii, transmisă prin intermediul profeţilor; ceea ce prezice un profet (prin inspiraţie divină); profetism; oracol (1). 2. Prezicere a unui eveniment viitor. PROFIL, profiluri s.n. (fr. profil, germ. Profil) 1. Aspect al feţei unei persoane, văzute dintr-o parte; contur al unui obiect, al unei forme de relief. 2. Secţiune verticală într-o clădire; reprezentarea grafică a unei asemenea secţiuni. 3. Domeniu de activitate. 4. De profil = de specialitate. PROFILA,profilez vb. I (fr. profiler) 1.A (se) prezenta în profil; a se contura (2), a se reliefa, a (se) desena (2), a se proiecta (2); a se vedea. 2. A da un anumit profil unui obiect, unui material. 3. A (se) specializa (2). PROFILÂCTIC, -Ă, profilactici, -ce adj. (fr. pro-phylactique) Care se referă la profilaxie. PROFILAXIE, profilaxii s.f. (fr. prophylaxie) Ansamblul măsurilor igienico-sanitare care se iau pentru prevenirea apariţiei şi răspândirii bolilor; ramura medicinei care se ocupă cu aceste măsuri. PROFILOGRÂF, profilografe s.n. (fr. profilographe) Aparat folosit pentru reprezentarea, la scară redusă, a denivelărilor unei şosele. PROFIT, profituri s.n. (fi. profit, germ. Profit, it. profit o) Avantaj, beneficiu (1), câştig, folos; emolument. PROFITĂ, profit vb. I (fr. profiter) A avea sau a-şi crea un profit, a beneficia de ceva (în mod abuziv). PROFITĂBIL, -Ă, profitabili, -e adj. (fr.profitablc, it. profitabile) Care aduce profit; avantajos, fructuos, lucrativ. PROFITEROL, profiteroluri s.n. (fr. profit eroie) Prăjitură cu îngheţată, cremă ori sosuri şi frişcă. PROFITOR, -OÂRE,profitori, -oare adj., s.m. şi f (fr. profiteur) (Persoană) care caută să obţină un profit din orice, mai ales din munca altuia. PRO FORMA loc. adj., loc. adv. (lat. pro forma) Dc formă. PROFUND, -Ă, profunzi, -de adj. (lat. profimdus, fr. profond) 1. (Despre sunete) Intens, puternic; grav (4), adânc. 2. (Fig.) Pătrunzător, perspicace; competent. 3. Mare, imens (3), extrem. PROFUNDITÂTE s.f. (lat. profunditas, -atis) Profunzime (1). PROFUNDOR, profundoare s.n. (fr. profondeur) Partea mobilă a ampenajului orizontal, care serveşte la asigurarea echilibrului şi a mobilităţii longitudinale a unui avion. PROFUNZIME, profunzimi s.f. (profund + -inie) 1. Caracterul a ceea ce este profund; adâncime; pro-funditate. 2. Dimensiune a anumitor lucruri, considerată de la locul pătrunderii într-un orificiu la partea anterioară a capătului opus. 3. înţelegere a lucrurilor în esenţa lor. 741 PROHIBITIV PROFUZIUNE, profuziuni s.f. (fr. profusion, lat. profttsio, -onis) Cantitate (foarte) mare; abundenţă (1), bogăţie. PROGENITURĂ, progenituri s.f. (fr. progeniture) Copil, descendent (1), urmaş; pui de animal. PROGESTERON s.n. (fr. progesterone) Hormon format în ovare, indispensabil procesului de reproducere; luteină; medicament preparat din acest hormon. PROGNÂT, -Ă, prognaţi, -te adj. (fr. prognathe) Caracterizat prin prognatism. PROGNATISM s.n. (fr. prognathisme) Conformaţie a feţei omului constând în proeminenţa maxilarelor. PROGNOZĂ, prognozez vb. I (de la prognoză) A prevedea ceva, a face o prognoză. PROGNOZĂ, prognoze s.f. (fr. prognose, germ. Prognose) 1. Studiul apariţiei şi desfăşurării unui fenomen, a unui proces şi prevederile legate de evoluţia ulterioară a acestora; pronostic; previziune. 2. (Spec.) Text care prezintă evoluţia vremii într-un anumit interval de timp. 3. Parte a ştiinţei conducerii care planifică dezvoltarea diferitelor sfere de activitate. PROGRADĂRE, progradări s.f. (cf. engl., fr. pro-gradation) (Geol.) 1. Lărgire şi înălţare a unei plaje, prin acumularea nisipului. 2. Mărire a concentraţiei de carbonaţi şi de alte săruri în stratele superioare ale solului. PROGRAM, -Ă, programe (fr. programme, germ. Programm, lat., rus. programma) 1. S.n. Stabilire a detaliilor unei sărbătoriri, ale unui concurs, ale materiei unui curs, â unui examen etc. 2. S.n. Expunere a principiilor, a scopurilor unei organizaţii politice, culturale etc. 3. S.n. Proiect (1), plan (3). 4. S.n. Ansamblul instrucţiunilor necesare executării unei serii de operaţii de către un calculator, un dispozitiv automat etc. 5. S.n. Imprimat care prezintă date amănunţite în legătură cu un spectacol, cu o reprezentaţie etc.; ordinea în care se desfăşoară o emisiune de radio şi de televiziune. 6. S.f. (Şi programă analitică sau şcolară) Document care stabileşte şi detaliază volumul cunoştinţelor necesare Ia un anumit obiect de învăţământ şi sistemul de predare al acestora sau tematica unui concurs, a unui examen etc. PROGRAMĂ, programez vb. I (fr. programmer) 1. A organiza ceva potrivit unui program, a stabili, a fixa un program pe baza căruia urmează să se desfaşoare o activitate; a include într-un program; a planifica la o anumită dată. 2. A introduce un program (4). PROGRAMĂBIL, -Ă, programabili, -e adj. (fr.pro-grammable) Care poate fi programat. PROGRAMATIC, -Ă, programatici, -ce adj. (germ. programmatiscb) 1. Care ţine de un program, care constituie un program. 2. Muzică programatică = compoziţie muzicală pe o anumită temă. PROGRAMATISM s.n. (cf programatic) Curent care promovează muzica programatică. PROGRAMATOR, -OÂRE, programatori, -oare (fr. programmateur) 1. S.m. şi f. (Inform.) Persoană care întocmeşte un program (4). 2. S.n. Aparat, echipament ale cărui semnale de ieşire comandă executarea unei serii de operaţii conform unui program (4). 3. S.n. Tabel, document care programează (1) ceva. PROGRES, progrese s.n. (lat. progressus, fr. progres) Mers înainte al faptelor, al evenimentelor etc.; dezvoltare ascendentă; evoluţie (1), înaintare. PROGRESĂ, progresez vb. I (fr. progresser) 1. A face progrese, a urma o linie ascendentă; a înainta, a avansa (1), a se dezvolta (1). 2. (Despre boli) A se agrava. PROGRESIE, progresii s.f. (fr. progression, lat. pro-gressio) 1. Şir finit de numere care derivă unele din altele, conform anumitor legi. 2. (Mat.) Progresie aritmetică - şir de numere reale, în care fiecare termen reprezintă suma precedentului cu un număr constant, numit raţie. Progresie geometrică = şir de numere reale, în care fiecare termen reprezintă multiplicarea precedentului cu un număr constant, numit raţie. PROGRESIST, -Ă, progresişti, -ste (fr. progres-siste) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care are idei politice şi sociale avansate. 2. Adj. Care se referă la progres, care ţine de progres. PROGRESIV, -Ă, progresivi, -e adj. (fr. progressif) Care avansează treptat, succesiv; care urmează o înaintare, o evoluţie ascendentă (în funcţie de o progresie); gradat2 (2), lent. PROHIBI, prohibesc vb. IV (fr. prohiber, lat. prohi-bere) A dispune, a legaliza o prohibiţie; a interzice. PROHIBIT, -Ă, prohibiţi, -te adj. (de la prohibi) Interzis de lege. PROHIBITIV, -Ă, prohibitivi, -e adj. (fr. prohibitif) Care interzice ceva, care introduce prohibiţia; (despre preţuri, tarife) care este atât de ridicat, încât nu poate fi plătit; prohibitoriu. PROHIBITORIU 742 PROHIBITORIU, -lE,prohibitorii adj. (fr. prohibi-toire, lat. prohibitorius) Prohibitiv. PROHIBIŢIE, prohibiţii s.f. (fr. prohibition) Interdicţie dc a importa, de a exporta, de a produce, dc a vinde sau de a consuma anumite mărfuri (mai a-Ics alcool). PROHIBIŢIONISM s.n. (fr. prohibitionnisme) Sistem cconomic carc susţine prohibiţia. PROIIIBIŢIONIST, -Ă, prohibiţionişti, -ste (fr. prohibitionnisme) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care susţine prohibiţia. 2. Adj. Care se referă la prohibiţie sau la prohibiţionism. PROIECT, proiecte s.n. (lat. proiectus, germ. Pro-jekt) 1. Plan, program legat de acţiuni viitoare; intenţie (1). 2. Prima redactare, prima formă a unui plan (cconomic, social, financiar etc.). 3. Lucrare tehnică al cărei cuprins îl constituie calculele, desenele etc. necesare executării unei construcţii, a unei maşini etc. 4. Proiect de lege ~ text provizoriu al unei legi. PROIECTA, proiectez vb. I (fr. projetery cf. proiect) 1. A face un proiect (3); a realiza o proiecţie (I, 2). 2. A ieşi în evidenţă, a se contura (2), a se profila (1), a se reliefa. 3. A face un proiect (1), a plănui, a intenţiona. 4. A arunca, a lansa cu forţă, a împrăştia sub presiune. 5. A trimite fascicule de raze, particule, imagini pe un ecran, pe o suprafaţă. PROIECTANT, -Ă, proiectanţi, -te (germ. Projek-tant) 1. Adj. Care serveşte la proiecţie (1), de proiecţie. 2. S.m. şi f. Persoană care face, execută proiecte (3). 3. Dreaptă proiectantă (şi substantivat, f.) = dreaptă care uneşte un punct cu proiecţia acestuia pe un plan. PROIECTAT, -Ă, proiectaţi, -te adj. (de la proiecta) întocmit, alcătuit printr-un proiect (1); plănuit pentru viitor. PROIECTIL, proiectile s.n. (fr. projectile) 1. Corp aruncat, lansat cu forţă către o ţintă. 2. Corp lansat de o armă de foc asupra unui obiectiv sau lăsat să cadă peste ceva, pentru a-1 distruge. PROIECTIV, -Ă, proiectivi, -e adj. (fr. projectij) Care se referă la activitatea de proiectare sau Ia activitatea de proiecţie. PROIECTIVITÂTE s.f. (engl. projectivity) Ansamblu de proprietăţi funcţionale ale unui sistem, de a se proiecta sau de a se reflecta în alt sistem. PROIECTOR, proiectoare s.n. (fir. projecteur) Aparat care transmite la distanţă lumina emisă de fasciculele provenite din focarul unei oglinzi; aparat care proiectează imagini pe un ecran. PROIECŢIE, proiecţii s.f. (fr. pmjection, lat. proiect io) 1. Reprezentare pc un plan a unui obicct din spaţiu, a unei figuri etc. 2. Reproducere pc un ccran a unor imagini înregistrate. 3. Lansare cu forţa. 4. Mod de reflectare, de reprezentare a unui anumit fenomen sau obiect din realitate. 5. Proiecţie cartografică - reprezentare pe o hartă a (unei regiuni a) scoarţei Pământului. PROIECŢIONIST, -Ă, proiecţionişti, -ste s.m. şi f. (fr. projectionniste) (Cin.) Operator carc manipulează aparatul de proiecţie. PROLAPS, prolapsuri s.n. (fr., lat. prolapsus) (Med.) Deplasare a unui organ sau a unei porţiuni dc organ în jos, în raport cu poziţia normală. PROLEGOMENE s.n. pl. (ngr.prolegomena, fr.pro-legomenes) Introducere explicativă la o operă (ştiinţifică). PROLEPSĂ, prolepse s.f. (fr. prolepse) Figură dc stil prin care se previn obiecţiile posibile ale adversarului. PROLETAR, -A, proletari, -e adj., s.m. şi f. (fr.pro-letaire) 1. (Persoană) care trăieşte exclusiv din produsul muncii sale. 2. (în Roma antică) Cetăţean sărac, liber, scutit de impozite, aparţinând ultimei clase. PROLETARIÂT s.n. (fr. proletariat) Ansamblul proletarilor. PROLETARIZA, proletarizez vb. I (fr. proletari-ser) A aduce sau a ajunge în situaţia de proletar (1); a (se) pauperiza. PROLETCULTISM s.n. (cf. rus. proletkult) Curent iniţiat în Uniunea Sovietică şi adoptat în fostele republici populare din estul şi centrul Europei, carc susţinea ideea culturii pur proletare, respingând moştenirea culturală. PROLETCULTIST, -Ă, proletcultişti, -ste (cf. rus. proletkultoveţ) 1. Adj. Referitor Ia proletcultism, de proletcultism. 2. S.m. şi f. Adept al proletcultismului. PROLIFERA, proliferez vb. I (fr. proliferer) A se înmulţi, a se multiplica în mod spectaculos. PROLIFIC, -A, prolifici, -ce adj. (fr. prolifique) 1. (Despre animale) Fecund (1). 2. (Fig.) Care produce, care creează mult. PROLIFICITATE s.f. (fr. prolificite) însuşirea dc a fi prolific. PROLIX, -Ă,prolieşi, -xe adj. (fr. prolixe, lat. pro li-xus, -a, -um) Care conţine multe cuvinte greoaie şi neclare; lung şi confuz. PROLIXITATE s.f. (fr. prolixite) Faptul dc a fi prolix; lipsă de concizie şi de claritate. 743 PRONUNŢA PROLOG1, prologi s.m. (lat. prologiis, fr. prologue) (La vechii romani) Actor care recita prologul unei piese de teatru. PROLOG2, prologuri s.n. (ngr. prologos, fr. prologue) 1. Parte introductivă a unui roman, a unui studiu; introducere, prefaţă, cuvânt-înainte. 2. Parte a unei piese de teatru antice în care se expune subiectul. PROLONGÂŢIE, prolongaţii s.f. (fr. prolongation, lat. prolongatio) 1. (Rar) Timp care se adaugă la durata normală a ceva. 2. Poziţie a unei note muzicale care, făcând parte dintr-un acord, continuă în acordurile următoare. PROLUVIU, proluvii s.n. (lat. prohtvium) Depozit sedimentar detritic, friabil, format Ia baza pantelor, sub formă de conuri de dejecţie. PROMENADĂ,promenade s.f. (fr. promenade, germ. Promenade) Plimbare; loc, cale pentru plimbare. PROMETEIC, -Ă, prometeici, -ce adj. (n.pr. Pro-meîeu + -ic) Care se referă la (mitul lui) Prometeu; (fig.) care se jertfeşte pentru oameni. (1), măreţ. PROMEŢIU s.n. (germ. Promethium) Element chimic din grupul pământurilor rare. PROMISCUITÂTE s.f. (fr. promiscuite) Amestec eterogen şi nesănătos de persoane; convieţuire în condiţii mizere, imorale. PROMISCUU, Al A, promiscui, -ue adj. (lat. promis-cuus, ît. promiscue) (Rar) Care are caracter de promiscuitate. PROMISIUNE, promisiuni s.f. (fr. promission, lat. promissio, -onis) Angajament (1), fagăduială (de a acţiona într-un sens). PROMITE, promit vb. III (lat. promittere, fr. pro-mettre) 1. A-şi lua obligaţia de a face, de a da ceva; a făgădui. 2. A anunţa, a prezice, a da speranţe. PROMO s.n. (fr. promo) Publicitate. PROMONTORIU, promontorii s.n. (lat. promonto-rium, fr. promontoire) 1. Fâşie de pământ înaltă, care înaintează în mare; cap. 2. Proeminenţă osoasă. PROMOTOR, -OÂRE, promotori, -oare (fr. pro-moteur, lat. promotor, -oris) 1. S.m. şi f. Iniţiator; protagonist. 2. S.n. Substanţă care eliberează radicalii liberi capabili să producă o reacţie în lanţ. PROMOŢIE, promoţii s.f. (fr. promotion, lat. pro-motio) 1. Ansamblu de persoane care absolvă un ciclu de învăţământ în acelaşi an. 2. Totalitatea militarilor care primesc gradul de ofiţer în acelaşi timp. PROMOŢIONÂL, -Ă,promoţionali, -e adj. (fr.pro-motionnel) Care urmăreşte să mărească vânzările prin anumite acţiuni (publicitate, expoziţii, demonstraţii, reduceri de preţuri etc.). PROMOVÂ, promovez vb. I (lat. promovere, cf. fr. promouvoir) 1. A ridica la o anumită demnitate, a avansa (2). 2. A termina cu bine un ciclu de studii, de învăţământ, de examene etc. 3. A ajuta pe cineva sau ceva să se dezvolte. PROMOVÂBIL, -Ăy promovabili, -e adj. (promova + -bil) Care poate fi promovat cu uşurinţă. PROMOVABILITÂTE s.f. (promovabil + -itate) însuşirea de a fi promovabil. PROMPT, -Ă,pwmpţi, -te adj. (fr. prompt, lat. promp-tus, -a, -um) Care nu întârzie, care nu se lasă aşteptat; care acţionează repede; activ (1); volubil (1). PROMPTER, promptere s.n. (engl. prompter, fr. prompteur) Aparat prevăzut cu un ecran, pe care se succed textele citite de prezentatori în faţa unei camere (5); teleprompter. PROMPTITUDINE, promptitudini s.f. (fr.prompti-tude, lat. promptitudo, -inis) Calitatea unei persoane prompte; rapiditate, viteză (1); celeritate. PROMULGĂ, promulg vb. I (fr. promulguer, \v\. promulgare) A publica oficial; a face să intre în vigoare un proiect de lege, un decret etc.; a edicta. PRONÂOS, pronaosuri s.n. (ngr. pronaos) Parte care precedă naosul, într-o biserică; tindă. PRONÂŢIE, pronaţii s.f. (fr. pronation) Mişcare de rotaţie executată de mână şi de antebraţ din afară către interior. PRONAZIST, -A,pronazişti, -ste adj. (pro] + nazist) Favorabil nazismului, simpatizant sau susţinător al nazismului. PRONOMINÂL, -Ă, pronominali, -e adj. (fr. pronominal) 1. Care se referă la pronume, care aparţine pronumelui, care are valoare de pronume. 2. însoţit de un pronume, construit cu un pronume. PRONOSTIC, prognosticuri s.n. (fr. pronostic) Previziune referitoare Ia desfăşurarea unor fenomene, a unor evenimente; prognoză (1). PRONOSTICÂ,/?m;ias7/c/jez vb. I (fr. pronostiqner) A prevedea, a anunţa. PRONUME, pronume s.n. (lat. pronomen, fr. pro-nom, cf. nume) Parte de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv. PRONUNCIAMENT s.n. (it. pronunziamento, fr., sp. pronunciamento) 1, Act prin care o autoritate acaparează ilegal puterea. 2. Declaraţie de protest faţă de un sistem social, politic etc. PRONUNŢĂ, pronunţ vb. I (cf. fr. prononcer) 1. A articula (1), a rosti. 2. A declara cu autoritate; a-şi spune părerea. 3. A decide în urma unei dezbateri şi a comunica în mod public o decizie, o judecată etc. PRONUNŢARE 744 PRONUNŢARE, pronunţări s.f. (de la pronunţa) 1.Mod de a pronunţa sunetele limbii, cuvintele; pronunţie. 2. Decizie (1), hotărâre în urma unei dezbateri juridice. PRONUNŢAT, -Ă, pronunţaţi, -te adj. (de la pronunţa) Scos în relief, marcat, accentuat prin raportare la ceea ce este în jur. PRONUNŢIE, pronunţii s.f. (lat. pronuntio, it. pro-nunzia) Pronunţare (1). PROPAGA, propag vb. I (lat. propagare, fr. propa-ger) 1. A (se) răspândi (din aproape în aproape), a (se) transmite (1); a circula (1); a (se) difuza (1). 2. A răspândi o idee, o doctrină etc. în public; a populariza, a predica (2). PROPAGANDĂ, propagande s.f. (fr. propagande) Acţiune organizată de răspândire a unor idei sau a unor doctrine politice, sociale etc. PROPAGANDISM s.n. (fr. propagandisme) Tendinţă accentuată de a face propagandă. PROPAGANDIST, -Ă, propagandişti, -ste s.m. şi f. (fr. propagandiste, rus. propagandist) Persoană care face propagandă; propagator (2). PROPAGANDISTIC, -Ă, propagandistici, -ce adj. (propagandist + -ic) (Care are caracter) de propagandă. PROPAGATOR, -OÂRE, propagatori, -oare (fr. propagateur, lat .propagator, -oris) 1. Adj. Care se propagă. 2. S.m. şi f. Persoană care propagă ceva; propagandist. PROPÂN s.n. (îr.propane) Hidrocarbură gazoasă saturată, extrasă din gazele de sondă şi folosită drept combustibil. PROPAROXITON, proparoxitone adj., s.n. (fr.pro-paroxyton) (Cuvânt) care are accentul pe antepe-nultima silabă. PROPEDEUTICĂ/PROPEDEUTICĂ s.f. (fr. pro-pedeutique) învăţământ introductiv în studiul unei ştiinţe, cuprinzând elementele de bază ale acesteia. PROPENĂ s.f. (fr. propene) (Chim.) Propilenă. PROPENSIUNE, propensiuni s.f. (lat. propensio, -onis, fr. propension) înclinaţie deosebită, atracţie a cuiva către ceva. PROPICE adj. invar. (fr. propice) Favorabil (1), avantajos. PROPILEE s.n. pl. (fr. propylees) Intrare, poartă monumentală a unui palat, a unui templu etc., formată din ansambluri de porticuri şi scări. PROPILENĂ s.f. (fr. propylene) Hidrocarbură folosită ca materie primă la fabricarea glicerinei, a acetonei etc.; propenă. PROPOLIS s.n. (lat. propolis) Substanţă aromata culeasă de albine de pe mugurii arborilor, folosita de acestea Ia astupatul crăpăturilor stupului, la lipi-tul fagurilor etc. prop6rţie, proporţii s.f. (lat. proportio, germ. Proportion, fr. proportion) 1. Raportul părţilor între ele şi ale acestora cu ansamblul, cu întregul. 2. Raport, relaţie între fiinţe, lucruri, fenomene etc. 3. (La pl.) Dimensiune (2). 4. Valoare a unei cantităţi, a unui număr; (p. ext.) cantitate (1), număr. 5. (Mat.) Egalitate a două rapoarte alcătuite din patru elemente. 6. A păstra proporţiile - a respec-ta o anumită limită în declaraţii, în cele spuse, a nu exagera. A lua proporţii - a se dezvolta, a se amplifica, a se îngrăşa. PROPORŢIONÂ, proporţionez vb. I (fr. propor-tionner) A stabili un anumit echilibru, anumite proporţii (2). PROPORŢIONÂL, -Ă,proporţionali, -e adj. (fr.pro-portionneU lat. proportionalis, germ. proporţional) 1. Care formează o proporţie (2), care corespunde unei proporţii. 2. Medie proporţională - rădăcina pătrată a produsului dintre două cantităţi; medic geometrică. PROPORŢIONALITÂTE s.f. (fr. proportionnaliie, lat. proportionalitas, -atis) 1. Relaţie în care se găscsc lucrurile proporţionale între ele. 2. Raport între (două) mărimi care variază proporţional. PROPORŢIONÂT, -Ă, proporţionaţi, -te adj. (dc la proporţiona) Care are diversele părţi echilibrate, armonios dezvoltate; bine făcut. PROPOSTA s.f. (it. proposta) (Muz.) Prima vocc care expune tema, într-un canon. PROPOZIŢIE ,propoziţii s.f. (\nt.propositio, fr. pro-position, it. proposizione) 1. (Log.) Enunţul unei judecăţi. 2. (Gram.) Cea mai mică unitate prin carc se exprimă un enunţ, o judecată. 3* (Mat.) Enunţ al cărui adevăr este bazat pe reguli exprimate explicit. 4. Cea mai scurtă construcţie muzicală care se încheie în cadenţă. PROPRIETÂR, -Ă, proprietari, -e s.m. şi f 0at-proprietarius, fr. proprietaire) Persoană care deţine dreptul de proprietate asupra unui bun, asupra unui imobil2 (I); stăpân. PROPRIETÂTE, proprietăţi s.f. (lat. proprietas, -atis, fr. propriete, it. proprietă) 1. Drept de posesie deplină şi exclusivă asupra unui bun; lucru posedat; imobil1. 2. Caracter propriu unei fiinţe, unui lucru, unui fenomen etc. 3. Capacitate a unui cuvânt de a reda exact ideea exprimată. 745 PROSPECŢIUNE PROPRIU, -IE, proprii adj. (lat. proprius, -a, fr. proprc, it. proprio) 1. Care aparţine exclusiv cuiva; definitoriu. 2. Care aparţine propriei persoane; personal (I). 3. Convenabil, apt. 4. Care are un sens primar, care este adecvat, care nu este figurat; natural (1). 5. La propriu = concret, obiectiv (nu figurat). Propriu-zis - (luat) în sensul exact al cuvântului; de fapt, în realitate. PROPULSA, propulsez vb. I (fr. propulser) A face să înainteze; a împinge înainte. PROPULSÂNT, propulsanţi s.m. (propulsa + -aut) 1. Propulsor. 2. Substanţă în stare gazoasă sau de plasmă, ejectată din motoarele cu reacţie, care asigură forţa de tracţiune. PROPULSIE, propulsii s.f. (fr. propulsion) Forţă exercitată asupra unui obiect, a unui vehicul etc. pentru a-1 face să înainteze. PROPULSIV, -Ă, propulsivi, -e adj. (fr. propulsive) Care produce o propulsie. PROPULSOR, propulsoare s.n. (fr. propulseur) Aparat, maşină, organ care creează şi întreţine forţa de propulsie; propulsant (1). PROPUNE,propun vb. III (lat. proponere, ir.propo-ser) 1. A prezenta, a supune unui examen, unei discuţii; a recomanda pentru un post, într-o demnitate. 2. A (se) oferi (4). 3. A intenţiona să..., a (se) hotărî. PROPUNERE, propuneri s.f. (de la propune) Faptul de a propune; ceea ce este propus; ofertă (I); recomandare, sugestie. PRORĂ/PROVĂ, prore/prove s.f. (lat., it. prora, ngr. prora) Partea din faţă a unei nave, pe care se află postul de comandă. PRORECTOR,prorectori s.m. (lat.prorector, -orisy germ. Prorektor) Locţiitor al unui rector. PROROGA, prorog vb. I (lat. prorogare, fr. proro-ger) LA amâna, a prelungi, a suspenda (pentru un timp determinat) existenţa legală a unui fapt (juridic), activitatea unei adunări legislative ctc. 2. A prelungi activitatea unei adunări peste termenul legal; (despre o adunare) a suspenda şedinţele (pentru un timp determinat). PROROGARE, prorogări s.f. (de la proroga) 1. Faptul de a proroga; prorogaţie. 2. Act prin care se amână sau sc suspendă (pentru un timp determinat) o adunare. 3. Extindere a competenţei unui organ dc jurisdicţie. PROROGAŢIE, prorogaţii s.f. (fr. prorogat ion, lat. prorogatio) (Jur.) Prorogare (1). PROSCENIUM,/?/*oscemî/ww7 s.n. (lat., fr.prosce-niurn) Partea din faţă a scenei, într-un teatru antic; avanscenă (1). PROSCRIE, proscriu vb. III (fr. proscrire, cf. scrie) A scoate de sub scutul legilor; a exclude forţat din patrie, a alunga, a izgoni; a interzice. PROSCRIPŢIE, proscripţii s.f. (lat. proscriptio, fr. proscription) 1. (în Roma antică) Condamnare arbitrară (la moarte), afişată pe liste, care permitea oricui să îl omoare pe unul dintre cei citaţi. 2. Exil, surghiun. 3. Interdicţie, prohibiţie. PROSCRIS, -Ă, proscrişi, -se (de Ia proscrie) L S.m. şi f., adj. (Persoană) care suferă măsuri represive, mai ales din motive politice; (persoană) care şi-a părăsit forţat patria; exilat (1), surghiunit. 2. Adj. (Despre idei, acţiune etc.) Interzis (1), oprit. PROSILOGISM, prosilogisme s.n. (fr. prosyllogisme) Silogism a cărui concluzie constituie premisa silogismului următor. PROSIMIAN,/7/'05m//e/;/ s.m. {iv. prosimien) (Zool.) Lemurian. PROSPECT,prospecte s.n. (lat., fr. prospectus, germ. Prospekt) 1. Imprimat (broşură, pliant etc.) difuzat pentru a face publicitate unui produs, pentru a face cunoscute intenţiile unei instituţii, pentru a prezenta planul unei lucrări etc. 2. Distanţa dintre fronturile a două construcţii situate faţă în faţă. PROSPECTA, prospectez vb. I (fr. prospecter) 1. A căuta zăcăminte minerale sau metale preţioase într-un teren. 2. A cerceta cererea şi oferta de mărfuri pe o piaţă dată. PROSPECTIV, -A, prospectivi, -e adj. (fr. prospec-tif, engl. prospective) Orientat spre viitor (prin prevederea anumitor situaţii). PROSPECTIVĂ, prospective s.f. (fr. prospective) Studiul cauzelor tehnice, ştiinţifice, economice şi sociale care accelerează evoluţia lumii modeme, precum şi prevederea situaţiilor care ar putea decurge din acestea. PROSPECTIVIST, -Ă, prospectivişti, -ste s.m. şi f. (fr. prospectiviste) Specialist în prospectivă. PROSPECTOR, -OĂRE, prospectori, -oare s.m. şi f. (fr. prospecteur) Persoană care face prospecţiuni. PROSPECŢIE/PROSPECŢIUNE, (1) prospecţii, (2)prospecţiuni s.f. (fr. prospection) 1. Cercetare economică sistematică a pieţei, a clientelei. 2. (în forma prospecţiune) Cercetare efectuată pentru a descoperi zăcăminte minerale sau metale preţioase. PROSPECŢIUNE s.f. v. prospecţie. PROSPER PROSPER, -Ă. prosperi. -e adj. (Ir. prospere) Carc sc nnfi intr-o perioadă de reuşită, dc succes, dc bunăstare: înfloritor. PROSPERA, prosper vb. I (fr. prosperer) A avea suc-ccs. a reuşi (1). a sc dezvolta, a înflori. PROSPERITATE s.f. (fr. prosperi tc\ lat. prosperi-tas. -atis) Situaţie, stare prosperă a unei persoane, a unei colectivităţi, a unei întreprinderi, a unei regiuni etc.: boom. PROSTATA, prostate s.f. (hn. prostata, fr .prostate) Glandă a aparatului genital masculin; (impr.) pros-tatită. PROSTATIC, —A, prostatici. -ce adj. (IV. prosta-tiijue) Care aparţine prostatei, carc sc referă la prostată. PROSTATITĂ, prostatite s.f. (fr. prostatite) Infla-maţic patologică a prostatei; (impr.) prostată. PROSTERNA, prosternez vb. I (fr. prosterner) A se pleca (pană la pământ) în faţa cuiva sau a ccva în semn de veneraţie, dc supunere, dc umilinţă ctc.; a se închina (2). PROSTERNARE, prosternări s.f. (dc la prosterna) Acţiunea de a sc prosterna; atitudinea unei persoane care se prosternează; prostcmaţic. PROSTERNAŢIE, prosternaţii s.f. (fr. prosterna-tion) (Rar) Prosternare. PROSTIE, prostiluri adj. invar., s.n. (fr. prostylc) (Edificiu antic) al cărui portic are coloanc numai pc faţada principală. PROSTITUA, prostituez vb. 1 (fr. prostituez lat. prostituere) A practica prostituţia; a sc deda desfrâ-ului, necinstei; (fig.) a (sc) degrada, a (se) murdări în schimbul unor avantaje. PROSTITUATA, prostituate s.f. (fr. prostituee) Femeie care practică prostituţia; curvă, cocotă, târfa; femeie de stradă. PROSTITUŢIE s.f. (fr. prostitution, ht. prosti tu tio) Întreţinere dc relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi în schimbul unei sume de bani. PROSTRAT, -Ă, prostraţi. -te adj. (lat. prostratus, fr. prosti e) Carc este în stare dc prostraţie. PROSTRAŢIE s.f. (fr. prostration, lat. prostratio) (Stare patologică dc) apatic, indiferenţă, lipsă dc forţă. PROTAGONIST. -Ă.protagonişti, -ste s.m. şi f. (fr. protagoniste) 1. Actor care joacă rolul principal; erou principal într-o operă literară. 2. Persoană cu rol important principal într-o mişcare, într-o activitate. în elaborarea unei teorii: promotor (I); cap, fruntaş, corifeu (2). PROTĂL, pmtale s.n. (fr. prothaîe) (Bot.) Lamelă verde rezultată din germinarea sporilor criptogramelor vasculare. PROTAMINĂ. protamine s.f. (fr. protamine) Proteină (specifică peştilor) care conţine o cantitate mare de aminoacizi. PROTÂZÂ, protaze s.f. (fr. protase, lat. protasis) I. (în Antichitate) Parte a piesei de teatru carc expunea subiectul. 2. Subordonată condiţională aşezată la începutul unei fraze, care pregăteşte concluzia exprimată în propoziţia principală. PROTECTOR/PROTECTOR, -OARE, protectori, -oare s.m. şi f., adj. (lat. protector, -oris, fr./>/»-tecteur) (Persoană) carc protejează, apără, ocroteşte, sprijină pc cincva sau ccva ori care dovedeşte bunăvoinţă, condcsccndenţă. PROTECTORAT, protectorate s.n. (fr. protectorat) Regim juridic caracterizat prin protecţia pe care un stat putcrnic o acordă unui stat slab, în virtutea unei convcnţii sau a unui act unilateral; ţara, regiunea cu un astfel dc regim. PROTECŢIE,protecţii s.f. {U\i. protectio, fv.protcc-tion, rus. protekţiia) 1. Sprijin, securitate (2), apărare; favoare nemeritată, părtinire; (p. ext.) persoana carc acordă sprijin. 2, Dc protecţie = carc sprijină, ocrotcştc; carc suprimă efectele dăunătoare persoanelor, instalaţiilor ctc. PROTECŢION1SM s.n. (fr. protectionnisme) Poli-tică cconomică dc protejare a producţiei naţionale a unei ţâri împotriva concurenţei străine, prin aplicarea unor taxe vamale mari Ia mărfurile dc import. PROTECŢIONIST, -Ă, protecţionişti, -ste (fr. pro-tcctionniste) 1. Adj. Propriu protccţionismului, carc aplică protecţionismul. 2. S.m. şi f. Adept al protec-ţionismului. PROTEIC, -Ă,proteici, -ce adj. (fr.proteique) 1. Care sc referă Ia proteine, dc proteine; protcinic. 2. Variabil, schimbător. PROTEIFORM, -Ă, proteiformi, -e adj. (fr. proteiforme) Carc ia diverse forme, carc sc schimba continuu. PROTEINĂ, proteine s.f. (fr. proteine) Substanţa din protoplasma celulelor vegetale şi animale, indispensabilă hranei vieţuitoarelor (prezentă în oua. lapte, came ctc.). PROTEINIC, -Â^proteinici, -ce adj. (fr. proteinique) Proteic (1). PROTEISM s.n. (fr. proteisme) Capacitatea unor organisme inferioare de a lua forme diferite; capacitate de a-şi schimba forma. 747 PROTOMĂ PROTEJA, protejez vb. I (fr. proteger, lat. protege-re) 1. A ocroti, a sprijini pe cineva într-o acţiune; a favoriza (2), a părtini, a încuraja. 2. A (se) apăra de ceva; a salvgarda; a (se) feri, a (se) păzi. 3. A acoperi. 4. A da un ajutor, a patrona. PROTEJAT, -Ă,protejaţi, -te (de la proteja) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care beneficiază de protecţia cuiva. 2. Adj. (Despre sisteme tehnice, instalaţii etc.) Dotat, apărat cu dispozitive de protecţie. PROTEROZOIC, -Ă, proterozoici, -ce adj., s.n. (fr. proterozoique) (Geol.) Algonkian. PROTEST,proteste s.n. (lat. protestum, it.protesto) 1. Manifestare energică împotriva a ceva. 2. Notă de protest = act (scris) prin care un guvern îşi exprimă dezaprobarea faţă de acţiunile altui stat. PROTESTA, protestez vb. I (fr. protester) 1. A declara cu forţă, cu energie opoziţia, refuzul sau ostilitatea faţă de cineva ori faţă de ceva; a contesta (1). 2. A stabili neplata la scadenţă a unei poliţe, a unui cec etc. pentru a lua măsurile de rigoare. PROTESTANT, -Ă, protestanţi, -te (germ. Protes-tanty fr. protestant) 1. S.m. şi f. Adept al protestantismului. 2. Adj. Care aparţine protestantismului, referitor la protestantism. PROTESTANTISM s.n. (fr. protestantisme) Totalitatea Bisericilor (Luterană, Evanghelică, Reformată, Anglicană, Unitariană) şi a comunităţilor religioase (inclusiv a sectelor) creştine rezultate în urma Reformei din sec. al XVI-lea, din cadrul Bisericii Catolice. PROTESTATAR, -Ă, protestatari, -e adj., s.m. şi f. (fr. protestataire) (Persoană) care protestează împotriva cuiva sau a ceva; contestatar. PROTETIC, -Ă, protetici, -ce adj. (fr. prothetique) 1. Care se referă la proteză (1), de proteză. 2. (Despre sunete) Format, adăugat prin proteză (2). PROTEU, protei s.m. (fr.protee) (Livr.) 1. Persoană care îşi schimbă mereu rolul, părerile. 2. Amfibie din apele subterane, cu branhii externe care se menţin şi în stadiul adult. PROTEZĂ, proteze s.f. (fr. prothese) 1. Piesă sau aparat care înlocuieşte parţial sau total un organ, un membru etc. al corpului; dantură falsă. 2. Sunet care apare accidental la începutul unui cuvânt, fară a-i schimba înţelesul. PROTIST, protiste s.n. (fr. protiste) Microorganism unicelular. PROTO- (ngr. protos, fr. proto-) Element de compunere cu sensul de „primul”, „întâiul”, „foarte vechi”, în cuvinte ca protocronism. PROTOCOL, protocoale s.n. (lat. protocollum, fr. protocol, germ. Protokot) 1. Ceremonial uzitat în afacerile diplomatice, în recepţiile la nivel înalt etc.; etichetă (2). 2. Ansamblul regulilor care trebuie respectate în anumite împrejurări. 3. Act, document în care sunt consemnate hotărârile luate la o conferinţă (internaţională), la o şedinţă importantă, la un congres etc. PROTOCOLÂR, -Ă, protocolari, -e adj. (fr. proto-colaire) Conform cu protocolul; (despre oameni) care se comportă (exagerat de) politicos; ceremonios. PROTOCORDĂT, protocordate s.n. (fr. protochor-des) (La pl.) încrengătură de animale marine apropiate de vertebratele inferioare, cu o coardă dorsală puţin diferenţiată; (şi la sg.) animal marin din această încrengătură. PROTOCRONIE s.f. (de la protocronism, cf. sincronie) Protocronism. PROTOCRONISM s.n. (proto- + [sinjcronism) Concepţie în cadrul căreia se pun în valoare prioritatea şi precursorii în afirmarea unei idei, a unei teme etc. din istoria culturii (universale); protocronie. PROTOCRONIST, -Ă, protocronişti, -ste adj., s.m. şi f. (protocronie + -ist) (Adept) al protocronismu-lui. PROTOFIT s.n. (fr. protophyte) Organism vegetal unicelular sau colonial care stă la baza evoluţiei regnului vegetal. PROTOGENEZĂ s.f. (fr. protogenese) 1. Reproducere prin înmugurire. 2. Stadiu iniţial al unui embrion. PROTOGÎN, -Ă,protogini, -e (fr.protogine) I. Adj. (Bot.; despre florile hermafrodite) Al cărui pistil se dezvoltă înaintea staminelor. 2. S.f. (Geol.) Granit verde metamorfozat. PROTOGINIE s.f. (fr. protogynie) 1. (Bot.) Dezvoltare a pistilului înaintea staminelor, la florile hermafrodite. 2. (Zool.) Organism hermafrodit care produce iniţial ovule, apoi spermatozoizi. PROTOISTORIC, -Ă, protoistorici, -ce adj. (fr. protohistorique) Care se referă la protoistorie, de protoistorie. PROTOISTORIE s.f. (fr. protohistoire, cf. istorie) Perioadă cronologică intermediară între preistorie şi istorie, care corespunde epocii fierului şi din care datează primele informaţii scrise. PROTOMĂ, protome s.f. (fr. protome, engl. proto-mă) Element decorativ în formă de bust de om sau de animal, folosit în Antichitate. PROTON 748 PROTON, protoni s.m. (fr. proton, germ. Proton) Nu-clcul atomului de hidrogen, încărcat cu electricitate pozitivă. PROTONIC, -Ă, protonici, -ce adj. (fr. protonique) 1. Care se referă la protoni, care ţine dc protoni. 2. (Despre sunete, silabe) Care se află înaintea unei silabe accentuatc. PROTONOTÂR, protonotari s.m. (lat. protonota-rius, fr. protonotaire) Prelat de Ia curtea papală care se ocupă de actele pontificale. PROTONOTARIÂT, protonotariate s.n. (it. proto-notariato) Demnitatea şi funcţia de protonotar. PROTOPLASMATIC, -Ă,protoplasmatici, -ce adj. (germ. protoplasmatisch) Protoplasmic. PROTOPLÂSMĂ s.f. (fr. protoplasma) (Biol.) Substanţă albuminoidă care constituie baza celulei vii; (p. restr.) protoplast. PROTOPLASMIC, -Ă, protoplasmici, -ce adj. (fr. protoplasmique) (Biol.) Care se referă la protoplasma, de protoplasmă; protoplasmatic. PROTOPLAST, protoplaste s.n. (fr. protoplaste) (Biol.) (Parte din) protoplasmă. PROTOPTER, protopteri s.m. (fr. protoptere) Peşte din râurile şi mlaştinile Africii tropicale care respiră prin branhii şi prin plămâni. PROTOROMANĂ s.f. (proto- + română) (Lingv.) Fază din evoluţia limbii române numită şi româna comună. PROTOSTEÂ, protostele s.f. (proto- + stea) Stea în formare. PROTOTIP, prototipuri s.n. (fr. prototype, germ. Prototyp) 1. Prim exemplar; model (2), original (1). 2. Exemplar care ilustrează o anumită categorie; etalon (1); tip (1). PROTOZOÂR, protozoare s.n. (fr. protozoaire) (La pl.) încrengătură de animale microscopice unice-lulare; (şi la sg.) animal din această încrengătură. PROTUBERANT, -Ă, protuberanţi, -te adj. (fr. protuberant) Care formează o protuberanţă (1); proeminent (1). PROTUBERĂJNŢĂ, proîuberanţe s.f. (fr. protube-rance) 1. Ridicătură, proeminenţă, ieşitură pe suprafaţa unui organ, a unui obiect etc.; (Anat.) bo-să (1); (Med.) excrescenţă, tuberozitate. 2. Nor de gaze incandescente, în formă de limbi de foc, care apare pe fondul coroanei solare. PROTURA, proture s.f. (fr. protoure) (La pl.) Ordin de insecte mici şi primitive, fară aripi, ochi şi antene, care trăiesc în sol; (şi la sg.) insectă din acest ordin. PROUDHONISM s.n. (pr. prudonism; fr. proudho-nisme) Curent reformist utopic, iniţiat dc economistul francez Pierre Joseph Proudhon (1809-1865), carc preconiza menţinerea şi întărirea micii proprietăţi. PROVĂ s.f. v. proră. PROVENI, provin vb. IV (fr. provenir) A veni, a sc trage, a decurge din ceva sau de undeva; (fig.) a rezulta din...; a emana (2). PROVENIENŢĂ, provenienţe s.f. (fr. provenancc, germ. Provenienz, it. provenienza) Origine (1), extracţie (3); loc, persoană etc. din sau de la carc provine ceva. PROVERB, proverbe s.n. (fr. proverbe, lat. prover-bium) Expresie scurtă, populară care conţinc o învăţătură morală; zicală, zicătoare. PROVERBIÂL, -Ă, proverbiali, -e adj. (fr. proverbial) 1. Care ţine de proverb. 2. Care este cunoscut de toată lumea (ca un proverb), despre care s-a dus vestea. PROVIDENŢĂ, providenţe s.f. (lat. providentia, fr. providence) 1. înţelepciune, putere supremă atribuită unei divinităţi, cu ajutorul căreia accasta conduce lumea; (art.) Dumnezeu. 2. Persoană care veghează, protejează. PROVIDENŢIĂL, -A,providenţiali, -e adj. (fr.pro-videntiel) Care se referă la providenţă (1), carc este sortit, provocat de providenţă; care are loc printr-o întâmplare fericită, într-un moment potrivit şi neaşteptat. PROVEDENŢIALISM s.n. (fr. providentialisme) Concepţie filosofică şi teologică bazată pe crcdinţa în providenţă (I). PROVINCIĂL, -Ă, provinciali, -e (lat. provincialis, fr. provincial) 1. Adj. Care ţine de provincic, referitor la provincie, de provincie. 2. S.m. şi f. Persoană din provincie; (depr.) persoană stângace, greoaie, lipsită de rafinament, retrogradă. PROVINCIALISM, provincialisme s.n. (fr. provin-cialisme) 1. Regionalism (2). 2. Atitudine, comportare etc. specifică unui provincial. PROVINCIE, provincii s.f. (lat. provincia, fr. province) 1. Diviziune teritorială. 2. Teritoriu sau localitate dintr-o ţară, în afara capitalei. 3. Ţară, teritoriu cucerit de romani, situat în afara Peninsulei Italice, aservit Romei şi administrat de un magistrat roman. 4. De provincie = situat în afara capitalei; specific provinciei. PRO VITAMINĂ, provitamine s.f. (fr. provitamine) Substanţă inactivă prezentă în alimente şi pe care organismul o transformă în vitamină activă. 749 PSAMIT PROVIZIE, provizii s.f. (fr. provision, lat. provisio, rus. proviziia) Ansamblul lucrurilor necesare sau utile o anumită perioadă de timp; rezervă de produse alimentare. PROVIZION, provizioane s.n. (fr. provision) (înv.) Comision, remiză (2). PROVIZORAT, provizorate s.n. (fr. provisorat) Ceea ce este provizoriu, stare provizorie. proviz6riu, -ie, provizorii adj. (lat. proviso-riits, fr. provisoire) Destinat să dureze o perioadă limitată de timp; temporar (1), tranzitoriu, vremelnic, momentan (1). PROVOCA, provoc vb. I (fr. provoquer, lat. provocare) 1. A determina pe cineva să reacţioneze; a întărâta, a aţâţa, a incita, a instiga. 2. A suscita, a cauza, a pricinui, a procura, a produce (2); a favoriza (1). 3. A acţiona în aşa fel, încât să atragă represalii (într-o luptă, la un duel etc.). PROVOCATOR, -OÂRE, provocatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. provocateur) (Persoană) care aţâţă, incită, provoacă sau care atrage atenţia prin aspect, prin comportare. PROXENET, -Ă, proxeneţi, -te s.m. şi f. (fr. proxenete) Persoană care mijloceşte prostituţia pentru a-şi asigura o sursă de venit. PROXENETISM s.n. (fr. proxenetisme) Obţinere de profit din mijlocirea prostituţiei. PROXIM, -Ă, proximi, -e adj. (lat. proximus) 1. Cel mai apropiat. 2. Gen proxim = primul termen relevant al unei definiţii, cel mai apropiat, ca sens, de noţiunea care trebuie definită. PROXIMITÂTE s.f. (fr. proximite, lat. proximitas, -atis) Vecinătate.' PROZÂIC, -Ă, prozaici, -ce adj. (fr. prosai’qite) 1. Care ţine de proză, care nu este poetic. 2. Lipsit de calităţi artistice, de valoare stilistică; comun (3), vulgar (2), banal. PROZAISM s.n. (fr. prosaisme) Caracterul a ceea ce este prozaic (2). PROZATOR, -OÂRE, prozatori, -oare s.m. şi f. (fr. prosateur) Autor care scrie proză. PROZAURIÂN, prozaurieni s.m. (fr. prosaurien) (La pl.) Ordin de reptile primitive de talie mică, terestre şi acvatice; (şi la sg.) reptilă din acest ordin. PROZ\y proze s.f. (fr. prose, lat. prosa) 1. Formă de exprimare a literaturii, care foloseşte vorbirea firească, normală, neversificată; compunere cu o astfel de exprimare. 2. Totalitatea operelor în proză (1) ale unui scriitor, ale unei epoci etc. 3. Banalitate, platitudine. PROZELIT, -Ă, prozeliţi, -te s.m. şi f. (fr. proselyte, lat. proselytus) Adept al unei doctrine, al unei credinţe etc.; persoană convertită de curând. PROZELITISM s.n. (fr. proselytisme) Strădanie, zel de a face prozeliţi pentru a-şi impune ideile. PROZODIC, -Ă, prozodici, -ce adj. (fr. prosodique) Referitor la prozodie, de prozodie. PROZODIE s.f. (ngr. prosodîay fr. prosodie, lat. prosodia) Ansamblu de reguli privitoare la versificaţie şi la normele acesteia; (p. ext.) pronunţare, ritmică a cuvintelor. PROZOPOPEE, prozopopei s.f. (fr. prosopopee, lat. prosopopeia) Procedeu prin care oratorul sau scriitorul pune să vorbească obiecte neînsufleţite sau fiinţe decedate ori absente. PRUD, -Ă, pruzi, -de adj. (fr. prade) (Rar) Care manifestă o pudoare excesivă, afectată şi ipocrită. PRUDENT, -Ăy prudenţi, -te adj. (lat.pradens, -ntisy fr. prudent) Care este prevăzător, care evită greşelile şi pericolele; grijuliu, vigilent, precaut, avizat (1), circumspect. PRUDENŢĂ s.f. (fr. pradence, lat.prudentia, it.pru-denza) însuşirea de a fi prudent; circumspecţie. PRUINĂ s.f. (fr. praine) Strat fin cu aspect de ceară, care acoperă pieliţa anumitor fructe, ciuperci etc. PRUNCUCIDERE, pruncucideri s.f. (prime + ucidere) (Jur.) Infanticid. PRUNCUCIGÂŞ, -Ă, pruncucigaşi, -e adj., s.m. şi f. (prunc + ucigaş) (Persoană) care îşi ucide propriul copil (nou-născut). PRURIGO s.n. (fr. prurigo) Dermatoză caracterizată prin băşicuţe însoţite de mâncărimi. PRIJRIT, prurituri s.n. (lat. pmritus, fr. prurit) Mân-cărime a pielii, care apare în diferite boli dermatologice sau în afecţiuni generale. PSALMIST, psalmişti s.m. (fr. psalmiste) Autor de psalmi; (p. ext.) cântăreţ de psalmi. PSALMODIÂ, psalmodiez vb. I (fr. psalmodier) A cânta, a recita psalmi sau rugăciuni; (p. ext.) a cânta, a citi sau a recita pe un ton uniform, monoton. PSALMODIE, psalmodii s.f. (ngr. psalmodia, fr. psalmodie) Manieră de a cânta psalmii (tărăgănat, monoton); melodie pe care se cântă psalmii şi alte cântări bisericeşti; (p. ext.) cântare, recitare, decla-mare monotonă. PSALMODIC, -Ă, psalmodiei, -ce adj. (fr. psalmo-dique) Care se referă Ia psalmodie, de psalmodie. PSAMIT, psamite s.n. (fr. psamite) Material detritic format din fragmente mici, care intră în compoziţia unor roci sedimentare. PSEFIT PSEFIT, pscfite s.n. (fr. psep/iite, engl. psephite) (Geol.) Material detritic format din fragmente mari, carc intră în compoziţia unor roci sedimentare. PSEUDO- (ngr. pseudo, fr. pseud[o]-) Element dc compunerc cu sensul dc „fals", „ncadevăraf’, „pretins”, în cuvintc ca pseudocultură. PSEUDOARTIST, -Ă, pseudoartişîi, -ste s.m. şi f. (pseudo- + artist) Fals, pretins artist. PSEUDOCREĂŢIE, pseudocrcaţii s.f. (pseudo- + creaţie) Creaţie fară valoare. PSEUDOCULTURA, pseudoculturi s.f. (pseudo- + cultură) Cultură falsă, aparentă. PSEUDOETIMOLOGISM s.n. (pseudo- + etimo-logism) Sistem ortografic intermediar între sistemul etimologic şi cel fonetic. PSEUDOMORFOZĂ, pseudomorfoze s.f. (fr. pseu-domorphose) Transformare fizică sau chimică a unui mineral, cu păstrarea formei iniţiale a cristalelor. PSEUDONIM, pseudonime s.n. (fr. pseudonyme) Nume creat sau împrumutat de un autor, de un artist etc. în locul numelui adevărat; criptonim (2). PSEUDOPOD, pseudopode s.n. (fr. pseudopode) Prelungire protoplasmatică contractilă, la proto-zoare şi la leucocite, care serveşte ca organ de locomoţie sau pentru prinderea hranei. PSEUDOPREFIX, pseudoprefixe s.n. (pseudo- + prefix) (Lingv.) Prefixoid. PSEUDOPREFIXÂ,pse/ttfo/?rocatio) Revocare (1). REVOLTÂ, revolt vb. I (fr. revolter) 1. A fi stăpânit dc revoltă (1); a se indigna. 2. A (se) răscula, a (sc) răzvrăti (împotriva unei autorităţi). REVOLTĂ s.f. (fr. revolte) 1. Mânie provocată dc o nedreptate sau de o acţiune nedemnă; indignare. 2. Răscoală spontană; răzvrătire, rebeliune, turbulenţă (1), insurecţie. REVOLTĂTOR, -OÂRE, revoltători, -oare adj. (revolta + -ător) Care provoacă o stare de revoltă, de indignare; scandalos (2). REVOLUT, -Ă, revoluţi, -te adj. (fr. râvolu, lat. re-volutus) 1. Care şi-a încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit. 2. (Despre părţi ale plantelor) întors în afară sau în jos. REVOLUTIV, -Ă, revolutivi, -e adj. (fr. revolutij) Referitor la mişcarea unui astru. REVOLUŢIE, revoluţii s.f. (lat. revolutio, germ. Revolution, fr. revolution) L Schimbare socială bruscă şi violentă; transformare radicală a unei societăţi sau a unui domeniu. 2. Mişcare circulară. 3. Mişcare orbitală periodică a unui corp ceresc (planetă sau satelit) în jurul altuia, superior din punct de vedere al masei; durata acestei mişcări. 4. Mişcare periodică a unui obiect în jurul unui ax sau al unui punct. REVOLUŢIONÂ, revoluţionez vb. I (fr. revolution-ner) A aduce inovaţii importante într-un domeniu; a schimba, a transforma radical; a preface. REVOLUŢIONÂR, -Ă, revoluţionari, -e (fr. revo-lutionnaire) 1. Adj. Care ţine de revoluţie, care este legat de revoluţie; care revoluţionează. 2. S.m. şi f. Partizan al revoluţiei (1); participant la o revoluţie. REVOLUŢIONARISM s.n. (revoluţionar + -ism, cf. germ. Revolutionarismus) Ideologie, atitudine, spirit revoluţionar. REVOLUŢIONARIZÂ, revoluţionarizez vb. I (cf. rus. revoluţionizirovati) 1. (Rar) A insufla sentimente revoluţionare. 2. (Fig.) A produce o revoluţie. REVOLVER, revolvere s.n. (fr. revolver, germ. Revolver) L Armă de foc de mărimea unui pistol. 2. Ciocan pneumatic. REVUIST, revuişti s.m. (fr. revuiste) Autor dc spectacole de revistă. REVUISTIC, -Ă, revuistici, -ce (revaist + -ic) 1. Adj. Specific spectacolului de revistă. 2. S.f. Arta scric-rii revistelor (2). REVULSIE, revulsii s.f. (fr. revulsion) Iritaţie locală a pielii, provocată pentru a opri o stare congesti-vă sau inflamatorie. REVULSIV, -Ă, revulsivi, -e adj., s.n. (fr. revulsif) (Medicament) care provoacă o revulsie. 797 REZINIFIC REZALIT, rezalite s.n. (germ. Risalit) Porţiune de zid ieşită din linia faţadei, care dă planului clădirii o anumită structură. REZECA, rezec vb. I (fr. resequer) A efectua o re-zecţie. REZECŢIE, rezecţii s.f. (fr. resection) îndepărtare (parţială sau totală), pe cale chirurgicală, a unui ţesut sau a unei porţiuni dintr-un organ. REZEDĂ, rezede s.f. (fr. reseda, germ. Resede) (Bot.) Rozetă. REZERVA, rezerv vb. I (fr. reserver) 1. A reţine (5), a păstra. 2. A atribui; a destina cuiva sau unui scop. REZERVAT, -Ă, rezervaţi, -te adj. (de la rezervă) 1. Reţinut, păstrat pentru cineva sau ceva. 2. (Despre oameni, atitudini etc.) Cumpătat, sobru (2); discret (1), reţinut, stăpânit, distant. REZERVATÂR, -Ă, rezervatari, -e (fr. reserva-taire) 1. Adj., s.m. şi f. (Moştenitor) care are dreptul la rezerva succesorală. 2. Adj., s.n. (Stat) care formulează o rezervă (8) la încheierea unui tratat. REZERVAŢIE, rezervaţii s.f. (fr. reservation) 1. (Şi rezervaţie naturală) Teritoriu pe care fauna, flora şi formaţiunile geologice sunt ocrotite prin lege pentru importanţa lor ştiinţifică. 2. Teritoriu, în cadrul unui stat, în limitele căruia erau obligate să locuiască anumite grupuri etnice. REZERVĂ, rezerve s.f. (fr. reserve) 1. Ceea ce este pus deoparte şi păstrat (pentru a fi folosit la nevoie); disponibilitate (2). 2. Resursă, fond neutilizat, ne-cxploatat. 3. Parte din armată care este chemată sub arme în caz de război. 4. Cameră de spital cu un singur pat sau cu două paturi. 5. Persoană sau grup de persoane, de obiecte etc. destinate să ia locul altora în anumite situaţii. 6. (Spec.) Jucător care înlocuieşte alt jucător într-o competiţie (mai ales Ia fotbal). 7. Atitudine prudentă, discretă, care evită orice exces; circumspecţie. 8. Manifestare prin care un stat, devenit parte Ia un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea unor clauze ale acestui tratat ori să Ie atribuie un anumit înţeles. 9. Rezerve interne - totalitatea posibilităţilor existente într-o întreprindere, utilizabile fară investiţii suplimentare. Rezervă de stat = cantitatea de bunuri materiale păstrate pentru situaţii de criză. Rezervă bugetară = partea din veniturile unui buget constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli. Rezervă succesorală = partea dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept anumitor moştenitori. REZERVIST, rezervişti s.m. (fr. reserviste) Persoană care face parte din cadrele de rezervă ale armatei. REZERVOR, rezervoare s.n. (fr. reservoir) 1. Recipient folosit pentru produse lichide sau granulare. 2. Loc amenajat pentru a acumula şi a conserva anumite lucruri; loc în care sunt îngrămădite anumite rezerve. Rezervor de materii prime. REZIDĂ, pers. 3 rezidă vb. I (fr. resider, lat. resi-dere) (Cu determinări introduse prin prep. ui) A se afla, a consta în... REZIDENT, -Ă, rezidenţi, -te (lat. residens, -ntis, germ. Resident, fr. resident) 1. S.m. Reprezentant diplomatic inferior unui ministru plenipotenţiar sau unui ambasador. 2. Adj., s.m. şi f. (Cetăţean) care este stabilit în alt stat decât cel de origine. 3. S.m. şi f. Absolvent al unei facultăţi de medicină care îşi efectuează practica în spital. REZIDENŢĂ, rezidenţe s.f. (lat. residentia, germ. Rezidenz, fr. residence) 1. Reşedinţă, sediu. 2. Dreptul şi starea unei persoane rezidente (2). REZIDENŢIĂL, -Ă, rezidenţiali, -e adj. (fr. resi-dentiel, it. rezidenziale) Al rezidentului, privitor la rezident. REZLDENŢIÂT s.n. (de la rezident) Perioada de practică a unui rezident (3). REZIDUĂL, -Ă, reziduali, -e adj. (fr. residuel) Care rămâne ca reziduu. REZIDUU, reziduuri s.n. (fr. residu, lat. residuum) Ceea ce rămâne de Ia prelucrarea unui material brut; rest; depunere pe pereţii sau pe fundul vaselor în care se păstrează lichide. REZILIÂ, reziliez vb. I (fr. resilier) A anula un contract, o convenţie. REZILIĂBIL, -Ă, reziliabili, -e adj. (fr. resiliable) Care poate fi reziliat. REZILIENŢĂ s.f. (fr. resilience) Caracteristică a materialelor care defineşte rezistenţa Ia şoc a a-cestora. REZILIERE, rezilieri s.f. (de Ia rezilia) Anulare a unui contract, dacă una dintre părţi nu şi-a respectat angajamentele. REZINĂ, rezinez vb. I (fr. râsiner) A extrage răşină din arbori reziniferi. REZINĂ J, rezinaje s.n. (fr. resinage) Extragere a răşinii din arbori reziniferi. REZINIFER, -Ă, reziniferi, -e adj. (fr. resinifere) (Despre arbori) Răşinos. REZINIFICĂ, rezinific vb. I (fr. resinifier) A transforma o substanţă organică într-o substanţă asemănătoare răşinii. REZISTA 798 REZISTA, rezist vb. I (fr. resister, lat. resistere) 1. A opune rezistenţă, a nu ceda la acţiunea unor forţe exterioare. 2. A nu se lăsa învins, a se împotrivi. REZISTENT, -Ă, rezistenţi, -te adj. (fr. resistant) 1. Care nu cedează la acţiunea unor forţe exterioare; care rezistă (1); solid (2), robust, durabil, trainic. 2. Care are capacitatea de a învinge oboseala, boala, supărarea etc.; dotat cu rezistenţă (1), puternic, dârz. REZISTENŢĂ, rezistenţe s.f. (fr. resistance) 1. Faptul de a rezista, de a se împotrivi; forţa de a înfrunta oboseala, foamea, boala etc.; soliditate (1). 2. Apărare împotriva unui atac; refuz de a se supune, de a se subordona; opoziţie (2). 3. Calitatea unui corp de a sc menţine intact sub acţiunea unei forţe sau a unui corp; tenacitate (2); durabilitate (1). REZIŞTIVITÂTE, rezistivităţi s.f. (fr. resistivite) (Fiz.) Mărime egală cu rezistenţa electrică a unui cub dintr-un material, având latura egală cu unitatea. REZISTOR, rezistoare s.n. (fr. resisteur, engl. resis-tor) Dispozitiv prevăzut cu rezistenţă electrică realizat cu scopul de a fi introdus în circuitul aparatelor de încălzit, al reostatelor. REZITĂ, rezite s.f. (fr. resite, germ. Resit) Răşină sintetică obţinută prin condensarea la cald a for-maldehidei, folosită la fabricarea izolatoarelor electrice, a plăcilor de gramofon etc. REZOLUT, -Ă, rezoluţi, -te adj. (lat. resolutus, germ. resolut, fr. resolu) Hotărât, decis, ferm (1). REZOLUTIV, -Ă, rezolutivi, -e adj., s.n. (fr. reso-lutif) (Medicament) care reduce sau face să dispară o inflamaţie. REZOLUTORIU, -IE, rezolutorii adj. (fr. resolu-toire, lat. resolutorius) (Jur.) Care determină rezolvarea sau anularea unui act, a unui contract. REZOLUŢIE, rezoluţii s.f. (lat. resolution, germ. Resolution, fr. resolution) 1. Hotărâre, decizie luată în urma unor dezbateri colective. 2. Rezolvare a unui act, a unei cereri (scrisă pe actul respectiv). 3. (Med.) Revenire a unui ţesut inflamat la starea normală. 4. (Jur.) Anulare retroactivă a unui contract, în cazul în care condiţiile prevăzute nu au fost respectate. REZOLVĂ, rezolv vb. I (lat. resolvere, germ. resol-vieren) A găsi soluţia unei probleme; a soluţiona (un litigiu, un conflict etc.); a delibera (2). REZOLVÂBIL, -Ă, rezolvabili, -e adj. (rezolva + -bil) Care poate fi rezolvat; solubil (2). REZOLVĂNTĂ, rezolvante adj., s.f. (fr. resolvante) (Mat.) (Ecuaţie) care se formează din coeficienţii altei ecuaţii, care ajută la rezolvarea acesteia. REZONÂ, rezonez vb. I (fr. resonner) 1. A retransmite un sunet, mărindu-i durata şi intensitatea. 2. (înv.) A judeca, a gândi. REZONĂBIL, -Ă, rezonabili, -e adj. (fr. raisonnable) L Raţional (2), logic (4), cu judecată. 2. (Despre acţiuni, fapte etc.) Normal (1), fară exagerări, acceptabil. REZONÂNT, -Ă, rezonanţi, -te adj. (fr. resonant) Care poate produce rezonanţă. REZONÂNŢĂ, rezonanţe s.n. (fr. resonance) 1. Proprietatea de a amplifica durata, intensitatea unui sunet; sonoritate (2); sunet puternic şi prelung; (fig.) efect produs asupra cuiva de o operă literară, de un lucru deosebit. 2. Cutie de rezonanţă = cutie al cărei volum de aer amplifică, prin oscilaţii, sunetele. REZONATOR, rezonatoare s.n. (fr. resonateur) 1. Aparat, sistem care vibrează prin rezonanţă. 2. Parte a cavităţii bucale sau nazale care participă Ia emiterea sunetelor. REZORCINĂ s.f. (fr. resorcine) Substanţă derivată din benzen, folosită la fabricarea medicamentelor, a explozibililor şi a materiilor colorante. REZULTĂ, pers. 3 rezultă vb. I (fr. resulter) A avea ca rezultat, a urma, a reieşi. REZULTĂNT, -Ă, rezultanţi, -te adj. (fr. resultant) 1. Care rezultă. 2. Care se referă Ia o rezultantă. REZULTÂNTĂ, rezultante s.f. (fr. resultante, germ. Resultante) 1. Rezultatul acţiunii conjugate a mai multor factori. 2, (Mat.) Suma vectorială a tuturor forţelor unui sistem. REZULTĂT, rezultate s.n. (fr. resultat, germ. Resul-tat) 1. Efect al unei acţiuni sau al unei cauze; urmare, efect (1), consecinţă (1); realizare concretă, produs (1). 2. Ceea ce se obţine printr-un şir de operaţii aritmetice. 3. A da rezultat (sau rezultate) = a produce efectul dorit. REZULTAT IV, -Ă, rezulta tivi, -e adj. (fr. resultatij) Care rezultă din ceva. REZUMĂ, rezum vb. I (fr. resumer) L A reda succint conţinutul unei lucrări, al unei expuneri etc. 2. A se limita la... 3. A cuprinde; a însuma. REZUMAT, rezumate s.n. (fr. resutne) 1. Redare succintă a unei lucrări, a unei expuneri etc.; compendiu. 2. In rezumat - pe scurt, succint. REZUMATIV, -Ă, rezumativi, -e adj. (de Ia rezuma) Care rezumă; succint, concis. RHODESIÂN, -Ă, rhodesieni, ~e adj., s.m. şi f-(Rhodesia + -an) (Persoană) din Rhodesia. RHYTON s.n. (pr. riton; germ. Rhyton, fr. rhyton) Vas de băut antic, în formă de corn sau de cap dc animal. 799 RIGORISM RIA s.n. (sp., fr. ria) Partea mai joasă a unei văi muntoase străbătute de un curs de apă, în care a pătruns apa mării, formând un estuar. RIAL, riali s.m. (fr. rial) Unitate monetară în Iran, în Republica Arabă Yemen şi în Oman. RIBOFLAVINĂ s.f. (fr. ribojlavine) Vitamina B2. RIBONUCLEÂZĂ s.f. (fr. ribonuclease) Enzimă pan-creatică a cărei acţiune specifică se exercită asupra acidului ribonucleic. RIBONUCLEIC, nboniicleici adj. (fr. ribonucleique) Acid ribonucleic = acid nucleic localizat în citoplasmă şi în nucleul celular, care joacă un rol important în transmiterea mesajului genetic şi în sinteza proteinelor. RIBOZĂ s.f. (fr. ribose) Monozaharidă cu cinci atomi de carbon, caracteristică moleculei acizilor ribonu-cleici, componentă esenţială a celulei vii. RICANA, ricanez vb. I (fr. ricaner) A râde batjocoritor, a rânji. RICERCAR s.n. (it., fr. ricercare) Compoziţie muzicală polifonică, în formă liberă în stilul contrapunctului, care se cântă fară întrerupere; capriciu (2), fantezie (3). RICIN, ricini s.m. (lat. ricinus, germ. Rizinus) Plantă oleaginoasă cu frunze mari, din seminţele căreia se extrage un ulei folosit ca lubrifiant sau ca purgativ. RICINĂ, ricine s.f. (de Ia ricin) Toxină vegetală extrasă din seminţele de ricin, care aglutinează globulele sangvine. RICKETTSIA, rickettsii s.f. (pr. richeţia; fr. ricket-tsie, engl. rickettsia) Bacterie intracelulară, agent al anumitor boli contagioase. RICKETTSIOZĂ, rickettsioze s.f. (pr. richeţiozâ; fr. rickettsiose) Boală cauzată de rickettsia. RICOŞÂ, pers. 3 ricoşează vb. I (fr. ricocher) (Despre obiecte mobile sau proiectile) A-şi schimba traiectoria ca urmare a ciocnirii de un obstacol. RICOŞEU, ricoşeuri s.n. (fr. ricochet, germ. Riko-schett) Faptul de a ricoşa; deplasare a unui obiect ca urmare a ciocnirii de un obstacol. RICŞĂ, ricşe s.f. (engl. ricksha, germ. Rikscha) Trăsură cu două roţi, trasă de un om, dc o bicicletă etc., folosită în sud-estul Asiei şi în China. RICTUS, rictusuri s.n. (fr., lat. rictus) Contracţie a muşchilor feţei, carc dă impresia de râs crispat. RID, riduri s.n. (fr. ride) Zbârcitură a feţei. RIDÂ, ridez vb. I (fr. rider) A face, a căpăta riduri. RIDĂT, -Ă, ridaţi, -te adj. (de la rida) Acoperit de riduri, cu riduri; zbârcit. RIDGER s.n. (pr. rîger; engl. ridger) Utilaj folosit pentru executarea digurilor mici, în lucrări de teren pentru irigaţii sau pentru reţinerea zăpezii. RIDICOL, -Ă, ridicoli, -e (fr. ridicule, it. ridicola) 1. Adj. Care stârneşte râsul sau batjocura; caraghios, rizibil. 2. Adj. Care nu are sens; absurd. 3. S.n. Ceea ce este ridicol (1). 4. Adj. (Despre sume, cifre etc.) Foarte mic, neînsemnat; derizoriu. RIDICULIZÂ, ridiculizez vb. I (fr. ridiculiser) A face să pară ridicol; a satiriza. RIEL, rieli s.m. (fr. riel) Unitate monetară în Cam-bodgia. RIESLING, rieslinguri s.n. (pr. risling; fr. riesling) Soi de struguri albi, dulci, cu boabe mici; vin obţinut din aceşti struguri. RIFF, riffuri s.n. (fr., engl. riff) Fragment melodic repetat pe parcursul unei lucrări muzicale, în jazz. RIFT, rifturi s.n. (fr., engl. rift) 1. Şir de rupturi ale scoarţei terestre suboceanice. 2. Fisură în sol făcută de un râu. RIGID, -Ă, rigizi, -de adj. (fr. rigide) 1. Care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare; solid (1). 2. Care opune rezistenţă la răsucire, la îndoire; lipsit de flexibilitate; ţeapăn, inflexibil (2). 3. (Fig.) Care nu se abate de la o linie, de la o normă, care nu acceptă compromisul; intransigent, sever, puritan (2); (despre trăsăturile feţei) care exprimă asprime. RIGIDITĂTE, rigidităţi s.f. (fr. rigidite) 1. însuşirea de a fi rigid (1). 2. Lipsă de flexibilitate, de ma-Ieabilitate; înţepenire, redoare. 3. (Fig.) Severitate excesivă; intransigenţă; rigurozitate. RIGIDIZĂ, rigidizez vb. I (rigid + -iza) A întări un element de construcţie prin adăugarea unei piese care împiedică deformarea acestuia; a face să devină (mai) rigid (2). RIGLETĂ, riglele s.f. (fr. râglette, de la riglă) 1. Riglă mică folosită mai ales în topografie, pentru măsurarea unghiurilor. 2. Partea gradată, mobilă a unei rigle de calcul. RIGOĂRE, rigori s.f. (fr. rigueur, it. rigore, lat. rigor, -oris) 1. Asprime, severitate (1), stricteţe. 2. Exactitate (1), precizie (1); rectitudine (2). 3. (La pl.) Acte de o duritate extremă. 4. La rigoare = în caz de extremă necesitate. De rigoare = impus de circumstanţe, de anumite reguli; obligatoriu. RIGOLĂ, rigole s.f. (fr. rigole, cf. germ. Rigole) Şanţ îngust, de-a lungul trotuarelor; canal (2). RIGORISM s.n. (fr. rigorisme) Aderare riguroasă la normele morale sau religioase; severitate extremă în privinţa normelor morale; austeritate. RIGORIST 800 RIGORIST, -Ă, rigorişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. rigoriste) (Adept) al rigorismului. RIGUROS, -OASĂ, riguroşi, -oase adj. (fr. rigou-reiiXs lat. rigorosus, -a, -um) 1. Care nu admite abateri; aspru, sever, strict (1). 2. Exact (5), precis (2). RIGUROZITATE s.f. (riguros + -itate, cf. it. rigoro-sită) Severitate (1), stricteţe, asprime, rigiditate (2). RIHTUI, rihtuiesc vb. IV (cf. germ. richten) A croi şi a îmbina bucăţile de piele ale unui obicct de încălţăminte. RIKSMÂL s.n. (pr. ricsmol; norv. riksmâf) Una dintre cele două limbi literare norvegiene modeme. RIL, riluri s.n. (germ. Rille, engl. rill) Şanţ făcut cu un utilaj pe linia de îndoire a unui carton; şanţ pe un disc. RIMA, rimez vb. I (fr. rimer) (Despre mai multe cuvinte) A avea aceleaşi sunete în silabele finale. RIMÂYE, rimaye-uri s.n. (pr. rimăi\ fr. rimaye) Crevasă care separă masa de gheaţă de pereţii stâncoşi, în regiunile muntoase. RIMĂ, rime s.f. (fr. rime) 1. Repetare a sunetelor finale în două sau în mai multe cuvinte ori versuri, începând cu ultima silabă accentuată. 2. Cuvânt care rimează cu altul. RIMEL, rimeluri s.n. (fr. rimmel) Produs cosmetic folosit pentru machierea genelor; mascara. RIMELĂ, rimelez vb. I (rimei + -a) A (se) da cu rimei. RIMELÂT, -Ă, rimelaţi, -te adj. (de la rimela) Dat cu rimei. RINENCEFĂL, rinencefale s.n. (fr. rhinencephale) Ansamblul formaţiunilor nervoase de pe partea internă, inferioară a fiecărei emisfere cerebrale (care controlează funcţiile vegetative, simţul olfactiv şi simţul gustativ). RINFORZÂNDO/RINFORZÂTO adv. (pr. rinfor-ţăndo/rinforţăto\ it. rinforzando/rinfoizato) (Despre modul de executare a unei lucrări muzicale) Cu sonoritate crescătoare, de la încet la tare. R1NFORZÂTO adv. v. rinforzando. RING, ringuri s.n. (fr., engl. ring) 1. Platformă împrejmuită cu corzi, pe care se dispută meciurile de box. 2. Pistă, estradă pentru dans, în localuri. 3. Maşină folosită în industria textilă pentru întinderea firului de tort, pentru răsucirea şi înfaşurarea acestuia pe ţevi. 4. Cerc de metal fixat pe peretele unui chei, pentru acostarea navelor. RINITĂ, rinite s.f. (fr. rhinite) Inflamaţie a mucoasei nazale. RINOCER, rinoceri s.m. (fr. rhinoceros, lat. rhino-cems) Mamifer pahiderm erbivor de mari dimensiuni, care trăieşte în Africa şi în Asia şi prezintă unul sau două coame mediane pe nas. RINOLOGIE s.f. (fr. rhinologie) Studiul anatomici, fiziologiei şi patologiei nasului. RINOPLASTIE, rinoplastii s.f. (fr. rhinoplastie) Operaţie chirurgicală de refacere sau dc remodelarc a nasului, în caz de malformaţie ori de accident. RINOSCOP, rinoscoape s.n. (fr. rhinoscope) Instrument prevăzut cu oglindă, folosit în rinoscopic. RINOSCOPIE, rinoscopii s.f. (fr. rhinoscopie) Examinare a foselor nazale. RINSOU, rinsouri s.n. (fr. rinceau) Ornament pictat sau sculptat, alcătuit din elemente vegetale dispuse în spirale succesive. RIOLIT, riolite s.n. (fr. ryolite) Rocă vulcanică asemănătoare granitului, alcătuită din cuarţ şi feld-spaţi. RIPÂ, ripez vb. I (fr. riper) A deplasa transversal o porţiune de cale ferată, tablierul unui pod etc. RIPOSTĂ, ripostez vb. I (fr. riposter) 1. A răspunde, a replica prompt şi energic; a reacţiona (2). 2. A răspunde unui atac, într-o luptă sau într-o întrecerc sportivă. RIPOSTĂ, riposte s.f. (fr. riposte) 1. Replică (I). 2. Acţiune hotărâtă care respinge un atac; contraatac. RIPS, ripsuri s.n. (germ. Rips) Ţesătură de bumbac sau de mătase, cu dungi în relief, folosită mai ales pentru tapisarea mobilelor. RIPSÂT, -Ă, rips aţi, -te adj. (rips + -at) (Despre ţesături, hârtie) Cu dungi în relief. RISC, riscuri s.n. (fr. risque) Pericol, pierdere, eşec posibil. RISCĂ, risc vb. I (fr. risquer) A se expune unui pericol; a se angaja într-o acţiune, într-o întreprindere nesigură; a se hazarda. RISCÂNT, -Ă, riscanţi, -te adj. (germ. riskant) Primejdios, nesigur; hazardat; riscat, imprudent. RISCÂT, -Ă, riscaţi, -te adj. (de la risca) Care comportă risc; periculos, riscant; hazardat. RISTURNĂ, risturne s.f. (fr. ristourne) 1. Avantaj bănesc acordat unui client de către un comcrciant. 2. Comision dat unui intermediar ocazional. 3. Parte din beneficiile unei societăţi cooperative distribuită membrilor acesteia. RIT, rituri s.n. (lat. ritus, fr. rite) 1. Ansamblu de reguli şi ceremonii practicate de o comunitate religioasă; ritual (1). 2. Confesiune religioasă, religie, cult1 (2). 3. Ansamblu de reguli stabilite în derularea unui ceremonial; rânduială, tipic. Rit masonic. 801 ROAST BEEF RITARDÂNDO adv. (it. ritardando) (Despre modul de cxecutare a unei lucrări muzicale) încetinind ritmul. RITENUTO adv. (it. ritenuto) (Despre modul de executare a unei lucrări muzicale) în tempo reţinut, încetinit. RITIDOM, ritidomuri s.n. (fr. rhytidome) Ţesut mort pe scoarţa arborilor (bătrâni), care se exfoliază. RITM, ritmuri s.n. (lat. rhythmusy fr. lythme) 1. Succesiune de silabe accentuate şi neaccentuate, într-un vers sau într-o frază (muzicală). 2. Repetare regulată a unei mişcări; cadenţă (1). 3. Desfăşurare treptată a unei acţiuni. RITMA, ritmez vb. I (fr. lythmer) A da, a imprima un ritm unei melodii; a cadenţa, a modula (1); a pune accentul pe silabele unui vers, ale unei fraze muzicale. RITMAT, -Ă, ritmaţi, -te adj. (de Ia ritma) Cu ritm; cadenţat. RITMIC,-Ă, ritmici, -ce (fr. lythmique) 1. Adj. Care aparţine ritmului, care ţine de ritm, care are ritm; regulat. 2. S.f. Ansamblu de reguli referitoare la folosirea ritmului în poezie şi (rar) în proză. 3. S.f. Capitol al teoriei muzicale care se ocupă cu studiul ritmului. RITMICITATE s.f (fr. îythmicite) Desfăşurare uniformă, fară întreruperi, a unei activităţi. RITOLOGIE s.f. (fr. ritologie) Studiul ritului, al ritualului şi al ritualismului. RITORNELĂ, ritornele s.f. (fr. ritornello) 1. Scurtă frază muzicală care precedă sau încheie o arie. 2. Vers sau grup de versuri care sc repetă la intervale regulate, într-o poezie; poezie de trei versuri, în care ultimul vers rimează cu primul. RITUAL, -Ă, rituali, -e (fr. rjtuel, lat. ritualis, -e, germ. Ritual) 1. Adj. Care ţine de un ceremonial, referitor la un ceremonial, de rit (1). 2. S.n. Rându-ială a unei ceremonii religioase; ceremonial religios. 3. S.n. Ceremonial tradiţional; tipic, obicei. RITUALISM s.n. (fr. ritualisme) Supunere excesivă la ceremoniile religioase. RITUALIST, -Ă, ritualişti, -ste adj., s.m. şi f (fr. ri-iualiste) (Adept) al ritualismului. RIVAL, -Ă, rivali, -e s.m. şi f. (fr. rival, lat. rivalis, germ. Rival) Persoană sau grup dc persoane aflate în competiţie cu altele pentru a obţine un avantaj; adversar, concurent, contracandidat. RIVALITATE, rivalităţi s.f. (fr. rivalite, lat. rivali-tas, -atis) Concurenţă între două sau între mai multe persoane, popoare ctc. carc aspiră la acelaşi lucru; emulaţie. RIVALIZA, rivalizez vb. I (fr. rivaliser) L A năzui, a tinde să egaleze sau să depăşească pe cineva; a lupta pentru a fi primul într-un domeniu, a concura (3). 2. A sta alături de...; a egala (1). RIVÂLTĂ, rivalte s.f. (it. rihalta) Şir de becuri, de reflectoare plasate la nivelul podelei, care luminează scena; rampă (2). RIVANOL s.n. (germ. Rivanol) Produs farmaceutic lichid de culoare galbenă, folosit ca antiseptic. RIVERAN, -Ă, riverani, -e (fr. riverani) 1. Adj. Care locuieşte sau este situat pe malul unei ape; (despre ţări, locuri) străbătut de o apă curgătoare. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care locuieşte într-un imobil aflat de-a lungul unei căi de comunicaţie. 3. Adj. (Despre clădiri, terenuri etc.) Situat lângă o stradă, lângă liziera unei păduri, aproape de un aeroport etc. RIVIERĂ, riviere s.f. (fr. riviere) 1. Şanţ cu apă care trebuie sărit de un cal de curse. 2. Teren pe malul unei ape. RIZ, rizuri s.n. (germ. Ritz) 1. Fisură foarte fină pe suprafaţa unei piese metalice. 2. Zgârietură făcută cu un vârf ascuţit pe o piesă, pentru a o marca. RIZIBIL, -Ă, rizibili, -e adj. (fr. risible) De râs, ridicol (1). RIZICULTURĂ, riziculturi s.f. (fr. riziculture) Cultură de orez. RIZODERMĂ, rizoderme s.f. (fr. rhizoderme) Strat subţire al rădăcinii din celulele căruia iau naştere perii absorbanţi. RIZOFÂG, -Ă, rizofagi, -ge adj. (fr. rhizophage) Care se hrăneşte cu rădăcini. RIZOID, rizoizi s.m. (fr. rhizoîde) Organ de fixare şi de absorbţie asemănător rădăcinii, la unele plante inferioare. RIZOM, rizomi s.m. (fr. rhizonte, lat. rhizoma) Tulpină subterană. RIZOPOD, rizopode s.n. (fr. rhizopode) (La pl.) Clasă de protozoare acvatice unicelulare care se deplasează cu ajutorul unor prelungiri protoplasmatice; (şi la sg.) protozoar din accastă clasă. RIZOSFERĂ s.f. (fr. rhizosphere) Strat de pământ în carc se dezvoltă rădăcinile plantelor. RIZOTO s.n. (fr., it. risotto, germ. Rizotto) Fel de mâncarc preparat din orez, unt, sos de roşii şi parmezan. ROADSTER s.n. (pr. răudster; engl. roadster) Tip vcchi dc automobil sport, cu două locuri şi capotă uşoară, pliabilă. ROAST BEEF s.n. v. rosbif. ROBĂ 802 ROBĂ, robe s.f. (fr. robe) Haină lungă şi amplă, purtată dc magistraţi şi de universitari în anumite ocazii; togă (2). ROBER s.n. (engl. rubber) Cele două jocuri care compun o partidă de bridge sau de vist. ROBINET, robinete/robinefi s.n./s.m. (fr. robinet) Dispozitiv de închidere şi de deschidere care se aplică la o conductă sau la un rezervor cu material fluid. ROBINSONÂDĂ, robinsonade s.f. (germ. Robinsonade) 1. Povestire despre naufragiaţii pierduţi; singurătate, izolare. 2. Săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal). ROBOT, roboţi s.m. (fr. robot) 1. Aparat automat care poate executa acţiuni dirijate, substituindu-i-se omului; cyborg. 2. (Fig.) Om care acţionează ca un automat. ROBOTICĂ s.f. (fr. robotique, engl. robotics) Domeniu al ştiinţei şi tehnicii care se ocupă de construirea roboţilor. ROBOTIZA, robotizez vb. I (fr. robotiser) 1. A dota procesul de producţie cu roboţi (1). 2, (Fig.) A acţiona ca un robot (1). ROBUST, -Ă, robuşti, -ste adj. (fr. robuste) Care are o constituţie fizică puternică; rezistent (1), voinic, viguros; solid (3). ROBUSTEŢE s.f. (robust + -eţe, cf. fr. robustesse) Calitatea de a fi robust; vigoare fizică, putere. ROCÂDĂ, rocade s.f. (fr. rocade, germ. Rockade) 1. (La jocul de şah) Mutare prin care se aduce un turn lângă rege şi se trece regele peste turn. 2. Inversare reciprocă. 3. Cale de comunicaţie paralelă cu linia frontului, folosită pentru manevrarea trupelor şi asigurarea materială a acestora. 4. A face o rocadă - a schimba, inversând oameni, lucruri. ROCĂILLE s.n. (pr. rocâi; fr. rocaille) Stil în arhitectură şi în artele decorative franceze, din timpul lui Ludovic al XV-lea, reprezentând faza de înflorire a stilului rococo, stil caracterizat prin fantezia compoziţiei, prin imitarea elementelor din natură (grote, stânci, scoici etc.). ROCAMBOLESC, -ESCĂ, rocamboleşti adj. (fr. racambolesque) Plin de peripeţii extraordinare, incredibile; extravagant. ROCA, roci s.f. (fr. roc[he/, it. rocca) Material mineral din care este constituită scoarţa terestră; bolovan, stâncă, piatră. ROCK, rockuri (engl., fr. rock) 1. S.n. Dans modem în ritm vioi, caracterizat prin răsuciri, piruete etc.; melodia acestui dans. 2. S.n. Stil în muzica uşoară. 3. Adj. Care ţine de rock (1), care se referă la rock, de rock. ROCK-AND-ROLL, rock-and-rolluri s.n. (pr. rocăn-rol\ engl. rock-and-roll) Rock (1). ROCKER, rockeri s.m. (pr. rocăr; engl., fr. rocker) I. Cântăreţ de rock (2). 2. Tânăr pasionat dc rock; tânăr care se îmbracă şi se comportă asemenea cântăreţilor de rock. ROCOCO (fr. rococo) L Adj. invar., s.n. (Stil în arhitectura şi în artele decorative din sec. al XVIII-lca) caracterizat printr-o bogăţie excesivă de linii curbe, prin ghirlande împletite, incrustaţii etc. 2. Adj. Demodat; sofisticat; extravagant. RODĂ, rodez vb. I (fr. roder) A face rodajul unei maşini, al unui mecanism etc.; (fig.) a se obişnui, a sc acomoda. RODÂJ, rodaje s.n. (fr. rodage) Operaţie prin care maşinile, mecanismele etc. sunt supuse unor regimuri de funcţionare destinate ajustării componentelor. RODEO s.n. (sp., engl. rodeo) 1. Serbare organizată cu prilejul marcării vitelor, în unele regiuni din America. 2. întrecere sportivă în care un călăreţ trebuie să încalece şi să se menţină cât mai mult pc un cal sau pe un taur nedomesticit. RODIE, rodii s.f. (ngr. rodiii) Fructul rodiului1, cu o coajă groasă, roşiatică şi cu multe seminţe; (rar) granată. RODIU1, rodii s.m. (de Ia rodie) Arbust meditcranc-ean ornamental, cu flori roşii şi fructe comestibile. RODIU2 s.n. (fr. rhodium) Element chimic, metal alb, uşor, dur şi casant, asemănător platinei. RODODENDRON, rododendroni s.m. (fr. rhododen-dron, germ. Rhododendron) (Bot.) Smirdar. RODOMONTÂDĂ, rodomontade s.f. (fr. rodomon-tade) Laudă exagerată, fanfaronadă. RODONIT s.n. (fr. rhodonite) Silicat natural de mangan, de culoare roz-cenuşie, sticlos, folosit la confecţionarea unor obiecte decorative. RODOPSINĂ s.f. (fr. rhodopsine) Albumină prezentă în retină. ROGATORIE, rogatorii adj. (fr. rogatoire) Comisie rogatorie - intervenţie făcută dc o instanţă judiciară către o instanţă din altă localitate, pentru obţinerea unor dovezi. ROL, roluri s.n. (fr. râie, germ. Rolle) 1. Partitură scenică distribuită unui interpret într-un spectacol; personaj interpretat dc un actor. 2. Misiune (5), menire; scop, ţintă; atribuţie. 3. Totalitatea litigiilor rezolvabile într-o anumită zi la tribunal. 4. Registru în care sunt înscrişi contribuabilii pentru plata impozitelor. ROLÂN s.n. (cf. relon) Fibră textilă sintetică ale cărei proprietăţi sunt asemănătoare lânii. 803 ROMBOID ROLÂRE, rolări s.f. (de la rolă) 1. Operaţie de netezire a unui material (metalic) cu o rolă (1). 2. Finisare a unei suprafeţe tencuite cu o rolă (2). ROLĂ, role s.f. (germ. Rol le) 1. Corp cilindric care poate fi rotit în jurul axei sale, folosit ca piesă dc rulare sau ca unealtă de prelucrare prin apăsare. 2. Unealtă alcătuită dintr-un cilindru cu mâner, folosită în construcţii, în lucrări de finisare. 3. Piesă mecanică în formă de cilindru, cu ax interior, pe care se înfaşoară filmul fotografic etc. ROLFILM/ROLFILM rolfilme s.n. (germ. Rollfdm) Peliculă fotografică în formă de bandă îngustă, înfăşurată pe un mosor, folosită la aparatele fotografice dotate cu rolă. ROM, romuri s.n. (fr. rhum, germ. Rum) Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea melasei din trestia de zahăr. ROMĂN1, romane s.n. (fr. roman) Naraţiune epică în proză, cu un conţinut complex şi multe personaje; (fig.) povestire complexă, cu episoade pline de peripeţii, de imprevizibil. ROMÂN2, -Ă, romani, -e (lat. romanus) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care facea parte din vechea Romă sau din Imperiul Roman; (p. ext.; persoană) din Roma. 2. Adj. Care se referă Ia romani2 (1), privitor la romani. 3. Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica Romană = Biserica Catolică. ROMANCERO, romancerouri s.n. (pr. romansero; fr., sp. romancero) Culegere de poeme medievale spaniole în versuri, relatând fapte eroice. ROMANCIER, -Ă, romancieri, -e s.m. şi f. (fr. romancier) Autor de romane1. ROMANESC, -Ă, romaneşti adj. (fr. romanesque) 1. Care aparţine romanului1; cu un caracter de roman. 2. Ca de roman1; fantezist, imaginar. ROMÂNI s.f. (fr. romani) Limbă a ţiganilor. ROMÂNIC, -Ă, romanici, -ce adj. (germ. roma-nisch) 1. Care se trage din romani2 (1), care are legătură cu vechea Romă sau cu Imperiul Roman. 2. Limbă romanică = limbă care are la bază limba latină; limbă neolatină. ROMANIST, -Ă, romanişti, -ste s.m. şi f. (fr. romaniste, germ. Romanist) 1. Specialist în studiul limbilor romanice. 2. Specialist în studiul dreptului roman2. ROMANISTICĂ s.f. (germ. Romanistik) Disciplină lingvistică şi filologică al cărei domeniu îl reprezintă studiul limbilor romanice. ROMANITÂTE s.f. (fr. românite, it. românită, lat. ro-manitas, -atis) 1. Totalitatea popoarelor romanice. 2. Caracterul roman2 al unui popor, al unei culturi etc.; origine, descendenţă romană. ROMANIZÂ, romanizez vb. I (fr. romaniser) 1. A da sau a impune caracterele romanităţii; a introduce civilizaţia romană2. 2. A căpăta caracter roman2. ROMÂNO-CATOLIC, -Ă, romano-catolici, -ce (roman2 + catolic) 1. Adj. Care ţine de Biserica Catolică, care aparţine catolicismului; catolic (1). 2. S.m. şi f. Catolic (2). ROMÂNŞ, -Ă, romanşi, -e (fr. romanche) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care locuieşte în cantonul elveţian Grisons şi vorbeşte romanşa (2). 2. S.f. Denumire dată ramurii vestice a retoromanei. ROMANTIC, -A, romantici, -ce (fr. romantique, germ. romantisch) 1. Adj. Care aparţine romantismului; caracteristic, propriu romantismului. 2. Adj. Inspirat din romantism. 3. Adj., s.m. şi f. (Om) visător, melancolic; (om) romanţios. ROMANTISM, romantisme s.n. (fr. romantisme) 1. Atitudine estetică fundamentală care susţine primatul factorului emoţional asupra celui raţional. 2. Mişcare artistică şi literară apărută la începutul sec. al XlX-lea ca o reacţie împotriva clasicismului şi a regulilor lui formale, caracterizată prin introducerea lirismului şi a imaginaţiei. ROMANŢĂ, romanţez vb. I (fr. romancer, it. roman-zare) A expune într-o formă literară un fapt istoric, o biografie etc. ROMANŢÂT, -Ă, romanţaţi, -te adj. (de la romanţa) Prezentat sub formă de roman. ROMÂNŢĂ, romanţe s.f. (fr. românce, it. romanza, germ. Romanze) 1. Compoziţie muzicală vocală, piesă instrumentală cu un conţinut liric, sentimental. 2. Poezie lirică duioasă şi sentimentală. ROMANŢIOS, -OÂSĂ, romanţioşi, -oase adj., s.m. şi f. (romanţ, + -ios) Romantic (3). ROMB, „roman " romburi s.n. (fr. rhombe, lat. rhom-bus, germ. Rhombus) Patrulater cu toate laturile şi unghiurile opuse egale. ROMBIC, -Ă, rombici, -ce adj. (fr. rhombique) în formă de romb; romboidal. ROMBOEDRIC, -Ă, romboedrici, -ce adj. (fr. rhomboedrique) 1. în formă de romboedru. 2. Sistem romboedric = sistem de cristalizare în formă de prismă dreaptă cu baza triunghiulară. ROMBOEDRU, romboedre s.n. (fr. rhomboedre) Poliedru cu toate feţele în formă de romb. ROMBOID, -Ă, romboizi, -de (fr. rhomboide) 1. Adj., s.n. (Figură) în formă de romb. 2. S.m. Muşchi din regiunea dorsală, de formă romboidală. ROMBOIDAL 804 ROMBOIDAL, -Ă, romboidali, -c adj. (fr. rhomboi-daf) Rombic. ROND, -Ă, (1, 2, 3, 4) ronduri, (5) ronde (fr. rond, germ. Ronde) 1. S.n. Strat dc flori (circular). 2. S.n. Piaţetă circulară. 3. S.n. Inspccţie de noapte la un post de pază militar; persoană care face această inspecţie. 4. S.n. (Cor.) Mişcare circulară a piciorului în aer sau pc sol. 5. Adj. Scriere (sau literă) rondă = scriere cu litere rotunde, groase şi drepte; literă astfel scrisă. RONDÂRE, rondări s.f. (de la ronda) Executare a unui rondou (2). RONDEL, rondeluri s.n. (fr. rondel, it. rondello) 1. Specie a poeziei lirice dc formă fixă, în care primul vers sau primele versuri se repetă la mijlocul şi la sfârşitul poeziei şi în care există numai două rime. 2. Rondo. RONDELĂ, rondele s.f. (fr. rondelle) Formă plată circulară, de mici dimensiuni; felie mică, subţire şi rotundă. RONDO, rondouri s.n. (fr., it. rondo) Piesă muzicală vocală sau instrumentală bazată pe revenirea periodică a temei principale care alternează cu alte teme; rondel (2). RONDOU, rondouri s.n. (fr. rondeau) 1. Loc circular (amenajat în grădini, în pieţe etc.). 2. Manevră de schimbare a direcţiei unei nave. 3. Poezie cu formă fixă, cultivată în Franţa în sec. XV-XVI. RONJÂNT, ronjanţi s.m. (fr. rongeant) Reactiv întrebuinţat în ronjare. RONJARE, ronjări s.f. (cf. fr. rongeage) Procedeu de imprimare a desenelor pe ţesăturile vopsite, prin aplicarea unor ronjanţi care îndepărtează culoarea, porţiunea respectivă devenind albă. RONTGEN, (1) rontgeni (pr. rontghen\ de la n.pr. Rontgen) 1. S.m. Unitate de măsură a dozei radiaţiilor X sau Y. 2. S.n. Aparat care produce raze X. RONTGENTERAPIE s.f. (pr. rontghenterapie; fr. roentgentherapie, germ. Rontgentherapie) Radioterapie. ROOM-SERVICE s.n. (pr. mmsenns’, engl. room-senice) Serviciu din cadrul unui hotel, care aduce, la cerere, masa în cameră. ROQUEFORT s.n. (pr. roefor; fr. roqueforî) Tip de brânză cu mucegai în interior, din lapte de oaie, maturat în locuri speciale. ROSBIF/ROAST BEEF (pr. răustbij), msbifuri/mast beefuri s.n. (fr. rosbify engl. roast beej) Friptură din muşchi de vacă foarte puţin friptă. ROSBRAT, rosbraturi s.n. (cf. germ. Rostbraten) Came de vită friptă înăbuşit, cu multă ceapă. ROSTRĂL, -Ă, rostrali, -e adj. (fr. rostral) 1. Dc forma rostrului (1). 2. Coloană rostrală = coloană ornată cu prore sculptate în piatră, care ilustrează victoriile navale. ROSTRU, rostntri s.n. (lat. rostnim, fr. rost re) 1. (în Antichitate) Pintenul unei nave romane. 2. Tribună în forul roman, împodobită cu prore de corăbii capturate în războaie. 3. Ansamblul părţilor bucale, în formă de trompă, la unele insecte; prelungire cartiln-ginoasă a botului, la unii peşti. 4. Ghimpe frontal al cefalotoracelui, la unele crustacee. ROTACISM, rotacisme s.n. (fr. rhotacisme) Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în r\ (în limba română) fenomen dialectal care constă în transformarea Iui n intervocalic în /*, în cuvinte moştenite din latină. ROTACIZÂ, rotacizez vb. I (fr. rhotaciser) (Despre consoane) A suferi fenomenul rotacismului. ROTACIZÂNT, -Ă, rotacizanţi, -te adj. (fr. rhota-cisant) Care prezintă rotacism. ROTALIT, rotalite s.n. (rus. rotalit) Element dc construcţie din sticlă rezistentă şi translucidă, cavă, dc culoare verde-albăstruie sau galbenă, folosit la iluminatul încăperii. ROTAPRINT s.n. (engl. rotaprint, germ. Rotaprint) 1. Maşină tipografică de imprimat folosită pentm multiplicarea unor tipărituri cu tiraj redus. 2. Procedeu de imprimare monocromă, în carc cerneala trece de pe forma de imprimare pe o suprafaţă dc cauciuc şi apoi pe hârtie. ROTARY s.n. (engl. rotaty) 1. Dispozitiv de forare prin rotire. 2. Sistem de telefonic automată, bazat pe comutatoare rotative dispuse în diferite poziţii. ROTATIV, -Ă, rotativi, -e (fr. rotatij) 1. Adj. Carc are o mişcare circulară, care poate efectua o rotaţie (parţială). 2. S.f. Maşină folosită la imprimarea ziarelor şi a publicaţiilor dc mare tiraj, care funcţionează prin rotirea a doi cilindri cu suprafeţe aflate în contact. ROTAŢIE, rotaţii s.f. (fr. rotation, germ. Rotation) 1. Mişcare a unui corp în jurul unei axe. 2. Schimbare alternativă. ROTIFER, rotifere s.n. (fr. rotifere) (La pl.) Clasa de viermi acvatici microscopici, având corp alungit sau sferic, prevăzut cu cili vibratili în jurul orificiu-lui bucal; (şi la sg.) vierme din această clasă. ROTISERJE, rotiserii s.f. (fr. rotisserie) Local în care se prepară şi se vând specialităţi de friptură. ROTISOR, rotisoare s.n. (fr. râtisoire) Aparat la carc carnea se frige prin rotire. 805 RUBRICĂ ROTOFOTO s.n. (fr. rotophoto[graphieJ) (Poligr.) Instalaţie folosită pentru culegerea fotografică, bazată pe sistemul monotip. ROTOGRAVURĂ, rotogravuri s.f. (fr. rotogravure) (Poligr.) Rotoheliografie. ROTOHELIOGRAFIE s.f. (fr. rotoheliographie) Tipar adânc în care se folosesc forme cilindrice din cupru; rotogravură. ROTONDĂ, rotonde s.f. (fr. rotonde) Sală mare sau clădire circulară cu un acoperiş în formă de cupolă. ROTOR, rotoare s.n. (fr. rotor) Organ al unei maşini care, în timpul funcţionării, se învârteşte în jurul arborelui pe care este montat. ROTOTECĂ, f ototeci s.f. (fr. rototheque) Catalog mecanic cu fişe aşezate pe plăcile unui dispozitiv rotativ, care pot fi consultate fară a fi scoase din suport. ROTOTRANSLĂŢIE, rototranslaţii s.f. (fr. roto-translation) Mişcare complexă a unui corp, care combină o rotaţie cu o translaţie. ROTULĂ, rotule s.f. (fr. rotule, lat. rotula) 1. Os mobil al genunchiului. 2. Ax rotund. ROTULIĂN, -Ă, rotidieni, -e adj. (fr. rotuîien) Care se referă la rotulă (1), al rotulei. ROZ (fr. rose) 1. Adj. invar. Roşu foarte deschis. 2. S.n. Culoare roz (1). 3. A vedea (ceva) în roz = a fi optimist. ROZACEE, rozacee s.f. (fr. rosacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate cu numeroase stamine, adesea cu dublu caliciu, din care fac parte trandafirii, merii, cireşii etc.; (şi la sg.) plantă din această familie. ROZÂLB, -Ă, rozaibi, -e adj. (roz + alb) Roz foarte deschis. ROZARIU, rozarii s.n. (lat. rosarium, it. rosario, fr. rosaire) (La catolici) 1. Culegere de rugăciuni adresate Fecioarei Maria. 2. Mătănii. ROZĂSĂ, rozase s.f. (fr. rosace) (Arhit.) Rozetă (2). ROZĂ, roze s.f. (fr. rose, lat., it. rosa, germ. Rose) 1. Trandafir. 2. Roza vânturilor - diagramă în formă de stea, care reprezintă punctele cardinale şi in-tcrcardinale la o busolă şi care indică viteza şi frecvenţa vântului. A (nu) sta pe roze = a (nu) se afla într-o situaţie favorabilă. ROZE adj. invar. (fr. rose) (Despre vin, şampanie) Cu o tentă de roşu-deschis. ROZEOLĂ, rozeole s.f. (fr. roseole) Erupţie cu pete roşietice, caracteristică anumitor maladii infecţi-oase sau care indică o intoleranţă la anumite medicamente. ROZETĂ, rozete s.f. (fr. rossete) 1. Motiv decorativ sau ornamental în formă de trandafir. 2. Fereastră mare circulară, cu vitralii, pe faţadele catedralelor gotice; rozasă. 3. (Bot.) Rezedă. ROZMARIN, rozmarini s.m. (germ. Rosmarin) Arbust mic din familia labiatelor, cu miros plăcut, cu frunze persistente şi cu flori albastre, albe sau roşii. RUĂJ, ruaje s.n. (fr. rouage) Fiecare dintre roţile unui mecanism. RUANDEZ, -Ă, niandezi, -e adj., s.m. şi f. (Ruanda + -ez) (Persoană) din Ruanda. RUBAIĂT, rubaiate s.n. (fr. rubaiyyat) Catren persan care exprimă o idee mistică sau filosofică. RUBÂRBĂ, rubarbe s.f. (fr. rhubarbe) Plantă erbacee cu frunze mari şi peţioluri comestibile. RUBĂTO (it. mbato) L Adv. (Despre modul de executare a unei lucrări muzicale) Cu o mare libertate ritmică. 2. S.n. Pasaj executat rubato (1). RUBEFĂCŢIE s.f. (fr. mbefaction) înroşire a pielii, provocată de un rubefiant. RUBEFIĂNT, -Ă, rubeftanţi, -te adj., s.n. (fr. rube-fiant) (Substanţă) care irită şi înroşeşte pielea. RUBELIT, mbelite s.n. (fr. nibellite) Varietate de Uir-malină de culoare roz, folosită ca piatră semi-preţioasă. RUBEOLĂ, rubeole s.f. (fr. nibeole) Boală contagioasă eruptivă, care se manifestă prin febră, tuse, inflamarea ganglionilor cervicali etc. RUBEROID s.n. (fr. niberoîde, engl. ntberoid, germ. Ruberoid) Carton asfaltat de calitate superioară, folosit ca material pentru acoperişuri şi pentru izolaţii hidrofuge. RUBIACEE, rubiacee s.f. (fr. rubiacee) (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, cu frunze înguste şi flori mici, grupate în inflorescenţe bogate; (şi Ia sg.) plantă care face parte din această familie. RUBICOND, -Ă, ntbiconzi, -de adj. (fr. rubicond, lat. nibicundus, -a, -um) Roşu la faţă, rumen. RUBIN, rubine s.n. (lat. rubinus, it. nibino, germ. Rubin) Varietate foarte dură de corindon, de culoare roşie, folosită ca piatră preţioasă. RUBINIU, -IE, rubinii adj. (rubin + -iu) De culoarea rubinului; roşu-închis. RUBLĂ, ruble s.f. (rus. rubli) Unitate monetară principală în Comunitatea Statelor Independente. RUBRICĂ, rubrici s.f. (lat. rubrica, germ. Rubrik, fr. rubrique) 1. Despărţitură, spaţiu într-un registru, într-un formular etc.; coloană (3). 2. Spaţiu într-un periodic, rezervat (permanent) materialelor dintr-un anumit gen sau domeniu. 3. Categorie de articole RUCSAC 806 cu subiect determinat, carc apare regulat, în acelaşi spaţiu, într-un periodic. RUCSAC, rucsacuri s.n. (germ. Rucksack) Sac purtat pc spate, mai ales de excursionişti; raniţă. RUDIMENT, rudimente s.n. (fr. rudiment, lat. rudi-mentum) 1. (La pl.) Noţiuni elementare ale unui domeniu. 2. Organ animal sau vegetal rudimentar, ncfuncţional. RUDIMENTAR, -Ă, rudimentari, -c adj. (fr. rudi-mentaire) Care este la începutul formării sau al dezvoltării; primitiv, neevoluat; elementar (2). RUDIŞTI s.m. pl. (fr. rudistes) Grup fosil de lameli-branhiatc, ai cărui reprezentanţi au valvele modificate din cauza modului de fixare. RUF, rufuri s.n. (fr. rouj) Partea centrală a punţii unei nave, în care sunt amenajate cabinele echipajului. RUGBI/RUGBY s.n. (pr. răgbi; engl., fr. rugby) Joc sportiv între două echipe, practicat cu o minge ovală, care poate fi lovită cu mâna sau cu piciorul. RUGBIST, rugbişti s.m. (rugby + -ist) Jucător de rugbi. RUGOS, -OÂSĂ, rugoşi, -oase adj. (fr. rugueitx, cf. lat. rugosus) Cu rugozităţi; aspru. RUGOZITATE, rugozităţi s.f. (fr. mgosite) 1. însuşire a unui corp de a avea asperităţi. 2. (Mai ales la pl.) Asperitate. RUINA, ruinez vb. I (fr. minor) 1, A (se) preface în ruină; a (se) dărăpăna, a (se) distruge (1), a (se) demola. 2. A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde averea. 3. A-şi pierde sănătatea; a mina (2). RUINĂ, mine s.f. (fr. ruine) 1. Degradare, surpare a unei construcţii (până la distrugere); dărâmătură, demoliţiune. 2. (Fig.) Pierdere a averii sau a sănătăţii; faliment (2); persoană distrusă fizic şi moral; naufragiu. 3. în ruină = ruinat, dărăpănat. RUINĂTOR, -OĂRE, ruinători, -oare adj. (ruina + -tor) Care ruinează, distruge. RUJ, rujuri s.n. (fr. rouge) 1. Produs cosmetic în diferite nuanţe de roşu, folosit pentru colorarea buzelor; fard roşu. 2. Pastă din oxid de fier şi de crom, folosită în tehnica dentară. RUJĂ, rujez vb. I (mj + -a) A se da cu ruj. RUJĂ s.f. (fr. mehe) Bandă încreţită plisată din tul, dantelă etc., folosită ca ornament la obiecte de îmbrăcăminte. RUJEOLĂ, mjeole s.f. (fr. rougeole) Boală contagioasă caracterizată prin erupţii de culoare roşie pe piele; pojar. RUJET s.n. (fr. rouget) Maladie bacteriană a porcilor, transmisibilă la om, caracterizată prin apariţia unor pete roşii pe piele. RULĂ, rulez vb. I (fr. rouler) 1. A înfăşură ccva în formă de sul. 2. (Despre filme) A fi proiectat pc ecran. 3. A pune şi a menţine în circulaţie bani, capital. 4. (Despre vehicule, poduri rulante etc.) A sc deplasa prin rotirea roţilor sau a unor role. 5. A deplasa un corp prin rostogolire sau prin alunccarc pc un traseu fix. RULADĂ, mlade s.f. (fr. roulade) Preparat dulcc în formă dc sul, făcut dintr-o foaie de aluat umplută cu dulceaţă, cu brânză etc.; preparat din came carc are o formă asemănătoare. RULÂJ, rulaje s.n. (fr. roulage) 1. Faptul dc a rula. 2. Circulaţie a unui vehicul; timp în carc acesta este în circulaţie. 3. Timp scurs între două încărcări succesive ale unui vagon dc marfa care circulă pc calea ferată. 4. Circulaţie a fondurilor băneşti. RULĂNT, -Ă, rulanţi, -te adj. (fr. roulant) 1. Carc sc deplasează cu ajutorul unor roţi, a unor rulmenţi ctc. 2. Material rulant = totalitatea locomotivelor, vagoanelor etc. carc circulă pe calea ferată. RULETĂ, mlete s.f. (fr. roulette) 1. Instrument folosit pentru măsurarea lungimilor, format dintr-o panglică gradată în sistemul metric, care se strânge prin rulare. 2. Joc de noroc constând dintr-un disc metalic ce se roteşte antrenând o bilă care, la oprire, indică numărul câştigător. 3. Rotiţă de metal cu margine dinţată, folosită la desenarea tiparelor dc croitorie, la tăierea aluatului etc. RULIU, ruliuri s.n. (fr. roulis) Mişcarc dc oscilaţie de la un bord la altul pe care îl are un vehicul (în special o navă) în jurul axei longitudinale, sub influenţa unei forţe perturbatoare. RULMENT, rulmenţi s.m. (fr. roulement) 1. Piesă de maşină compusă din două inele concentrice între care se află bile sau role de oţel cc facilitează mişcarea. 2. Fond de mlment - resurse băneşti destinate cheltuielilor curente. RULOTĂ, rulote s.f. (fr. roulotte) Vehicul (cu două roţi) remorcat de un autoturism; camping-trailcr. RULOU, rulouri s.n. (fr. rouleau) 1. Obiect cilindric pe care se înfăşoară ceva; stor, jaluzea. 2. Ceea ce este înfaşurat în formă de sul. RULURĂ, ruluri s.f. (fr. roulure) Boală a arborilor, care constă în exfolierea straturilor lemnoase; crăpătură inelară. RUMBĂ, mmbe s.f. (fr. mmba, germ. Rumba) Dans ritmat de origine cubaneză; melodie după carc sc execută acest dans. RUMEN, rumene s.n. (fr. rumen) Primul compartiment al stomacului rumegătoarelor, în care se stochează vegetalele înainte de rumegare. 807 RUTINIER RUMINÂŢIE, ruminaţii s.f. (fr. rumination) Rume-gare. RUMMY s.n. (pr. râmi/romi; fr. nimmy, germ. Rummy) Joc de societate în care se folosesc cărţi sau plăcuţe (de piatră, de lemn etc.) marcate cu cifre. RUMOARE, rumori s.f. (fr. rumeur) Zgomot (de nemulţumire) surd şi confuz (produs de voci care se aud concomitent). RUNĂ, nme s.f. (germ. Rune, fr. nine) Caracter grafic, în vechiul alfabet germanic şi în cel scandinav. RUNDĂ, runde s.f. (germ. Runde, fr. round) 1. Repriză (1). 2. Parte dintr-un şir de acţiuni, de manifestări etc. RUNIC, -Ă, mitici, -ce adj. (germ. runisch, fr. ru-nique) Care are caracter de rune; privitor la rune, format din rune. RUNOLOG, -Ă, runologi, -ge s.m. şi f. (germ. Ru-nolog, fr. runologue) Specialist în runologie. RUNOLOGIE s.f. (germ. Runologie) Studiul runelor. RUPESTRU, -Ă, rupeştri, -sîre adj. (fr. rupestre) De (sau pe) stâncă; în stâncă. RUPICOL, -Ă, rupicoli, -e adj. (fr. rupicole) Care creşte pe stânci. RUPIE, mpii s.f. (fr. roupie) Unitate monetară în India şi în alte ţări din Asia. RURĂL, -Ă, nirali, -e adj. (fr. mral) Sătesc; ţărănesc. RUSIFICÂ, nisiftc vb. I (fr. russifier) 1. A (se) asimila cu populaţia de limbă rusă. 2. A modifica un cuvânt, o expresie potrivit structurii limbii ruse. RUSOFIL, -Ă, msofili, -e adj., s.m. şi f. (fr. msso-phile) (Persoană) care manifestă simpatie pentru poporul rus şi pentru cultura acestuia; filorus. RUSOFON, -Ă, rusofoni, -e adj., s.m. şi f. (fr. msso-phone) (Vorbitor) de limbă rusă. RUSTIC, -Ă, nistici, -ce adj. (lat nisticus, fr. nistique) De la ţară, ca la ţară; idilic, câmpenesc; ţărănesc; (fig.) necioplit, bădăran. RUSTICITĂTE s.f. (fr. rusticite) 1. Caracter rustic; (fig.) bădărănie. 2. Calitate a unei plante de a se adapta şi de a rezista la intemperii. RUSTICIZÂ, rusticizez vb. I (engl. rusticize) A da sau a căpăta un caracter rustic. RUT s.n. (fr. rut) Starea fiziologică a animalelor în perioada împerecherii. RUTĂ, rute s.f. (fr. rotite, germ. Rutte) Drum străbătut de un vehicul; itinerar, traseu (1). RUTHERFORD, rutlterforzi s.m. (pr. râzăiford; engl. rutherford) Unitate de măsură pentru radioactivitate, egală cu un milion de dezintegrări pe secundă. RUTIER, -Ă, rutieri, -e (fr. routier) 1. Adj, Care ţine de circulaţia sau de transportul pe drumuri şi pe şosele, privitor la drumuri şi la şosele. 2. S.m. Ciclist specializat în cursele desfaşurate pe şosele. RUTINĂ, rutinez vb. I (fr. routiner) A căpăta rutină. RUTINÂR, -Ă, rutinari, -e (rutină + -ar) L Adj. Făcut prin rutină; şablonizat; rutinier. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care se conformează unei rutine, care acţionează în virtutea rutinei; rutinier. RUTINÂT, -Ă, rutinaţi, -te adj. (rutină + -at) Care are rutină (1); priceput, versat. RUTINĂ1 s.f. (fr. routine) 1. Capacitate câştigată prin practică îndelungată; îndemânare, experienţă, praxis (1). 2. Deprindere greşită de a acţiona sau de a gândi mereu în aceeaşi manieră. RUTINĂ2 s.f. (fr. nitine) Substanţă extrasă din plante, folosită în farmacologie. RUTINIER, -Ă, rutinieri, -e adj., s.m. şi f. (fr. rou-tinier) Rutinar. s SABÂT, sabaturi s.n. (fr. sabbat, lat. sabbatwn) 1. Ziua de sâmbătă, reprezentând zi de sărbătoare şi de odihnă la mozaici şi la unii sectanţi creştini. 2. (Rar) Agitaţie, gălăgie. SABATIC, -Ă, sabatici, -ce adj. (fr. sabbatique) 1. De sabat. 2, An sabatic - (în unele ţări) an de studiu destinat cercetării, după un anumit număr de semestre de predare în învăţământul superior. SABIN, -Ă, sabini, -e adj., s.m. şi f. (lat. Sabinus, fr. sabin) (Persoană) care facea parte dintr-o populaţie stabilită în Peninsula Italică, supusă de romani. SABINĂ, sabine s.f. (fr. sabine, lat. sabina) Varietate de ienupăr ale cărei frunze au proprietăţi medicinale şi care creşte în Europa meridională. SABINISM s.n. (fr. sabinisme) (Med.) Intoxicaţie cu ulei de sabină. SABIR, sabimri s.n. (fr. sabir) Jargon rudimentar ca vocabular şi structură gramaticală, vorbit în porturile Mării Mediterane, care conţine elemente din franceză, provensală, spaniolă, catalană, greacă, italiană şi arabă. SABLÂ, sablez vb. I (fr. sabler) A acoperi cu nisip sau a curăţa ceva (în special suprafeţe metalice) cu jeturi de nisip, de granule metalice etc. SABLÂJ s.n. (fr. sablage) Sablare. SABLÂRE, sablâri s.f. (de la sabla) Curăţare, finisare a unei suprafeţe metalice cu jeturi de nisip împroşcat cu aer comprimat; sablaj. SABLE adj., s.n. (pr. sabl; fr. sabie) (Culoare) bej-des-chis. S ABLEZĂ, sableze s.f. (fr. sablease) Aparat de sablat. SABORD, saborduri s.n. (fr. sabord) Deschidere făcută în pereţii unei nave, care serveşte la aerisire, la încărcarea şi descărcarea mărfurilor. SABORDÂ, sabordez vb. I (fr. saborder) A scufunda propria navă (pentru a nu o lăsa duşmanului). SABOT, saboţi s.m. (fr. sabot) 1. (Mai ales la pl.) încălţăminte făcută din lemn sau cu talpă de lemn. 2. Organ, dispozitiv al frânei (la o maşină sau pc calea ferată). SABOTĂ, sabotez vb. I (fr. saboter) A împiedica intenţionat desfăşurarea normală a unei acţiuni. SABOTÂJ, sabotaje s.n. (fr. sabotage) Acţiunea de a sabota o activitate; act prin care se efectuează accastă acţiune. SABOTOR, -OÂRE, sabotori, -oare s.m. şi f. (fr. sa~ boteur) Persoană care sabotează. SABRER, sabreri s.m. (fr. sabreur) Scrimer specializat în probele de sabie. SABRETÂŞ, sabretaşe s.n. (fr. sabretache) Geantă de piele atârnată odinioară de centiron, la unele uniforme de cavalerie. SACADĂ, sacadez vb. I (fr. saccader) (Livr.) A vorbi, a acţiona, a se manifesta sacadat. SACADÂT, -Ă, sacadaţi, -te adj. (fr. saccade) Carc se produce cu întreruperi dese şi scurte. SACÂDĂ, sacade s.f. (fr. saccade) (Livr.) Mişcare sau sunet sacadat. SACERDOT, sacerdoţi s.m. (it. sacerdote, lat. sacer-dos, -otis) (Livr.) Preot. SACERDOTÂL, -Ă, sacerdotali, -e adj. (fr. sacerdotal, lat. sacerdotalis) Preoţesc; sacru (1). SACERDOŢIU s.n. (lat. sacerdotium) Rangul, demnitatea de preot; cler, preoţime. SACIFORM, -Ă, saciformi, -e adj. (fr. sacciforme) în formă de sac. SACOŞĂ, sacoşe s.f. (fr. sacoche) Sac mic de mâna, folosit pentru cumpărături; plasă. 809 SAHARIANĂ SACOU, sacouri s.n. (germ. Sakko) Haină bărbătească; veston. SACRÂL1, -Ă, sacrali, -e adj. (germ. sakral) Referitor Ia sacrum. SACRĂL2, -Ă, sacrali, -e adj. (fr. sacral) Sacru (1), sfanţ. SACRALITÂTE s.f. (sacral1 + -itate) Caracter sacru. SACRALIZĂ, sacralizez vb. I (fr. sacraliser) A da un caracter sacru unui lucru profan. SACRAMENT, sacramente s.n. (lat. sacramentum, germ. Sakrament, fr. sacrament) Denumire dată fiecăreia dintre cele şapte taine, în Biserica Catolică. SACRAMENTÂL, -Ă, sacramentali, -e adj. (lat. sa-cramentalis, fr. sacramental, germ. sakramental) Care se referă la sacrament; solemn. SACRIFICĂ, sacrific vb. I (lat. sacrificare, fr. sa-crifier) 1. Ase jertfi din devotament, din abnegaţie; a se devota. 2. A părăsi, a neglija, a pierde pe cineva în mod voit în avantajul cuiva sau în vederea unui scop, a unei realizări, a unui interes; a imola (2). 3. A ucide un animal în scopuri ştiinţifice sau pentru consum. 4. A jertfi fiinţe ca prinos adus divinităţii, în Antichitate. SACRIFICATOR, sacrificatori s.m. (fr. sacrifica-teur, lat. sacrificator, -oris) Preot care oficia un sacrificiu (4). SACRIFICIU, sacrificii s.n. (fr. sacrifice, lat. sacri-ficium) 1. Renunţare voluntară sau forţată la ceva; jertfa; holocaust (3). 2. (Mai ales la pl.) Privaţiuni, cheltuieli care se impun. 3. Ofrandă adusă divinităţii, în Antichitate. SACRILEG, -A,.sacrilegi, -ge adj. (lat. sacrilegus) (Livr.) Care săvârşeşte un sacrilegiu. SACRILEGIU, sacrilegii s.n. (fr. sacrilege, lat. sacri-legium) Profanare a unui Ioc, a unui lucru considerat sfânt; necinstire, pângărire; impietate. SACRISTĂN, sacristani s.m. (fr. sacristain) Persoană care are în grijă sacristia unei biserici. SACRISTIE, sacristii s.f. (lat. sacristia, fr. sacristie) încăpere sau loc în care se păstrează obiectele de cult, în bisericile catolice. SACROSĂNCT, -Ă, sacrosancţi, -te adj. (lat. sacro-sanctus) Sacru (1), sfanţ; intangibil. SACRU, -Ă, sacri, -e (lat. sacnim) 1. Adj. Cu caracter religios; sacrosanct, sacerdotal, sfânt; care impune respect, veneraţie; divinizat, venerat; sacral2; intangibil. 2. S.n. Ceea ce transcende umanul, ceea ce este dincolo de lumea fizică, de profan. 3. Foc sacru = vocaţie, talent. SÂCRUM s.n. (fr., lat. sacrum) Os triunghiular al bazinului, situat la baza coloanei vertebrale. SACtfLĂ, sacule s.f. (fr. saccule) (Anat.) 1. Unul dintre compartimentele urechii interne. 2. Formaţiune saci-formă de mici dimensiuni. SÂDIC, -Ă, sadici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. sadique) (Persoană) care chinuieşte, care torturează cu plăcere; (individ) crud. SADISM s.n. (fr. sadisme) Plăcere (sexuală) bolnăvicioasă de a provoca suferinţe fizice; cruzime. SADUCHEISM s.n. (fr. saduceisme) Doctrină a unei secte mozaice rivale fariseilor, care nega nemurirea sufletului şi viaţa viitoare, dispreţuind practicile religioase. SADUCHEU, saduchei s.m. (lat. Sadducaei) Adept al partidului marelui cler mozaic din Antichitate, reprezentând interesele marilor proprietari de pământ şi opozant al fariseilor. SAFĂRI, safariuri s.n. (fr. safari) 1. Expediţie de vânătoare, în Africa. 2. Raliu automobilistic, în Africa. SĂFIC, -Ă, safici, -ce adj. (fr. saphique) Vers safic = vers endecasilabic alcătuit din cinci picioare, atribuit poetei Safo şi folosit în versificaţia antică. Strofă safică = strofa compusă din patru versuri, dintre care trei sunt safice şi unul, format dintr-un dactil şi un spondeu sau un troheu. SAFISM s.n. (fr. saphisme) (Med.) Lesbianism. SAFRĂN, safrane s.n. (fr. safran) Parte a cârmei unei nave care poate fi rotită în jurul unei axe pentru ca nava să se întoarcă la dreapta sau la stânga. SĂGA s.f. (germ. Saga) Povestire cu caracter istoric şi mitic, din literatura scandinavă; epopee (1); lucrare epică de mare întindere (care cuprinde istoria unei familii). SAGĂCE, sagaci, -ce adj. (fr. sagace) Ager la minte, isteţ. SAGACITÂTE s.f. (fr. sagacite, lat. sagacitas, -atis) Perspicacitate, pătrundere, agerime a minţii. SAGITĂR, sagitari s.m. (lat. sagitarius) (Rar) Arcaş (din armata romană). SAGO s.n. (fr. sagou) Feculă comestibilă extrasă din măduva sagotierului. SAGOTIER, sagotieri s.m. (fr. sagoutier) Specie de palmier din a cărui măduvă se extrage sago. SĂGUM, sagumuri s.n. (lat., fr. sagum) Manta scurtă din lână, care constituia uniforma militară a romanilor şi a galilor, în Antichitate. SAHARIĂN, -Ă, saharieni, -e adj. (fr. saharien) Referitor la Sahara, din Sahara. SAHARIÂNĂ, sahariene s.f. (fr. saharienne) Haină de pânză, cu mânecă scurtă şi cu multe buzunare, asemănătoare unei uniforme militare. SAHEL 810 SAHEL s.n. (fr. sahef) Regiune la marginea deşertului saharian, cu un climat de tranziţie între cel al deşertului şi cel al savanei. SAINT-BERNÂRD n.pr.m. (pr. senbemâr; fr. saint-ber-nard) Câine foarte mare, cu părul lung, de culoare albă şi roşcată, dresat pentru salvarea persoanelor rătăcite în munţi; bemardin1. SAKE s.n. (fr. sake) Băutură alcoolică specifică Japoniei, obţinută prin fermentarea orezului. SALAMANDRĂ, salamandre s.f. (lat. salamandra, fr. salamandre, germ. Salamander) Gen de şopârlă. SALARIÂ, salariez vb. 1 (fr. salarier) (Rar) A salariza. SALARIĂL, -Ă, salariali, -e adj. (fr. salaria!) Referitor la salariu, care ţine de salariu. SALARIÂT, -Ă, salariaţi, -te (fr. salarie) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care primeşte un salariu pentru munca depusă. 2. Adj. (Despre muncă) Care este recompensat cu un salariu. SALĂRIU, salarii s.n. (fr. salaire, lat. salarium) Plată primită regulat pentru munca depusă; leafa, retribuţie. SALARIZÂ, salarizez vb. I (salariu + -iza) A plăti cuiva un salariu; a salaria. SALATIERĂ, salatiere s.f. (salată + -ieră, cf. fr. sa-ladier) Vas, castron în care se prepară sau se serveşte salata. SĂLĂ, săli s.f. (fr. salle) 1. încăpere spaţioasă într-o clădire destinată publicului pentru spectacole, întâlniri sportive, întruniri, expoziţii etc. 2. Totalitatea persoanelor care se află într-o sală (1). 3. Coridor (1), vestibul (1), antreu (1). SALEU, saleuri s.n. (fr. sale) Produs de patiserie crocant, sărat, în formă de beţişor. SALIAN, salieni s.m. (fr. saliens) Nume dat preoţilor slujitori ai zeului Marte, păstrătorii scuturilor sacre şi conducătorii dansurilor războinice, în Anti-chitatea romană. SÂLIC, -Ă, salici, -ce adj. (fr. salique, it. salico, germ. salisch) Lege salică = culegere medievală de norme de drept, care excludea femeile de la anumite succesiuni (în principal, de la tron). SALICACEE, salicacee s.f. (fr. salicacee) (La pl.) Familie de arbori cu flori apetale şi fructe capsule, din care fac parte salcia şi plopul; (şi Ia sg.) arbore din această familie. SALICILÂT, salicilaţi s.m. (fr. salicylate) Sare sau ester al acidului salicilic. SALICILIC, salicilici adj. (fr. salicylique) Acid salicilic - acid organic derivat din fenol, folosit în industria coloranţilor, a conservelor alimentare şi în medicină, ca antiseptic. SALIFER, -Ă, saliferi, -e adj. (fr. salifere) Carc conţine sare. SALIFICÂ, salific vb. I (fr. salifier) A combina o bază cu un acid pentru a obţine o sare. SALIN, -Ă, salini, -e adj. (fr. salin, lat. salinus) Carc conţine sare; (Chim.) care arc caracter de sare. SALINĂ, saline s.f. (fr. saline, lat. salina, germ. Saline) Mină de sare; ocnă. SALINITÂTE s.f. (fr. salinite) Concentraţia în săruri a unei soluţii, a unei ape sau a unui sol. SALINIZÂ, salinizez vb. I (fr. saliniser) A face să devină sau a deveni salin; a (se) îmbiba cu săruri solubile. SALINOMETRU, salinometre s.n. (fr. salinometre) Instrument folosit pentru determinarea concentraţiei soluţiilor de sare. SALIVĂ, salivez vb. I (fr. saliver) A secreta salivă. SALIVAR, -Ă, salivari, -e adj. (fr. salivaire) 1. Privitor la salivă. 2. Glandă salivară = glandă situată sub limbă, care secretă salivă. SALIVĂŢIE s.f. (fr. salivation, lat. salivation) Secreţie salivară (abundentă). SALIVĂ, salive s.f. (fr. salivey lat. saliva) Lichid care se formează continuu în gură, secretat de glandele salivare, SALMÂSTRU, -Ă, salmastre adj. (lat. salmaster, cf. it. salmastro) Apă salmastră = apă cu salinitate redusă. Lac salmastru = lac cu apă salmastră. SALMLÂC s.n. (germ. Salmiak) (Chim.; rar) Clorură de amoniu; ţipirig. SALMONELĂ s.f. (fr. salmonella) Bacterie patogenă care provoacă febra tifoidă, infecţii alimentare etc. SALMONELOZĂ, salmoneloze s.f. (fr. salmonel-lose) Infecţie provocată de salmonelă. SALMONID, salmonide s.n. (fr. salmonide) (La pl.) Familie de peşti răpitori caracterizaţi printr-o a doua înotătoare dorsală adipoasă, care trăiesc în apele dulci (de munte), precum păstrăvul, lipanul, şi în mări, precum somonul, keta; (şi la sg.) peşte din această familie. SALON, saloane s.n. (fr. salon) 1. Sală pentru expoziţii; expoziţia însăşi. 2. încăpere spaţioasă cu diferite destinaţii. 3. Cenaclu. 4. De salon ~ specific lumii mondene. SALONARD, -Ă, salonarzi, -de adj., s.m. şi f. (fr. salonnard) (Rar) (Persoană) care frecventează saloanele mondene. SALOPETĂ, salopete s.f. (fr. salopette) Costum (dc protecţie) dintr-o singură piesă; combinezon (2). SALPETRU s.n. (fr. salpetre, germ. Salpeter) Azotat natural de sodiu (salpetru de Chile) sau de potasiu 811 SAMURAI (salpetru de India), folosiţi ca îngrăşăminte naturale, la fabricarea acidului azotic etc. SALPINGITĂ, salpingite s.f. (fr. salpingite) Infla-maţie a trompelor uterine, SALPINGOGRAFIE, salpingogrqfîi s.f. (fr. salpin-gographie) Radiografie a trompelor uterine. SALPINGOOVARITĂ, salpingoovarite s.f. (fr. salpingoovarite) (Med.) Anexită. SALPINGOSCOP, salpingoscoape s.n. (fr. salpin-goscope) (Med.) Aparat folosit în salpingoscopie. SALPINGOSCOPIE, salpingoscopii s.f. (fr. salpingoscopie) (Med.) Explorare vizuală a orificiului intern al trompei lui Eustache, cu ajutorul salpingos-copului. SÂLSA, salse s.f. (sp. salsa) Muzică de dans afro-cubaneză, în vogă în Caraibe, în America Centrală şi în cartierele latine din marile oraşe nord-ame-ricane. SALTÂNDO adv. (it. saltando) (Muz.; indică modul de executare la instrumentele cu coarde şi cu arcuş) In manieră staccato, prin atingerea uşoară a arcuşului de coarde şi revenirea naturală a acestuia. SALTIMBANC, saltimbanci s.m. (fr. saltimbanque) Actor de circ cu mimică exagerată, care execută exerciţii acrobatice uşoare; comediant (1); (fig.) persoană neserioasă, lipsită de caracter. SALUBRITATE s.f. (fr. salubritâ, lat. salubritas, -atis) Stare favorabilă a condiţiilor igienice şi sanitare dintr-un Ioc; serviciu administrativ care asigură curăţenia într-un oraş. SALUBRIZA, salubrizez vb. I (salubm + -iza) A face salubru mediul de viaţă şi de muncă. SALUBRU, -Ă, salubri, -e adj. (fr. salubre, lat. salu-ber) Care contribuie la sănătatea cuiva; sănătos. SALUT, saluturi s.n. (fr. salut) Acţiunea sau felul de a saluta pe cineva pe care îl întâlneşti sau de care te desparţi; cuvânt, gest care însoţeşte această acţiune. SALUTA, salut vb. I (lat., it. salutare) 1. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politeţe la întâlnirea cu cineva sau la despărţire; a-şi manifesta bucuria (prin gesturi, aclamaţii). 2. A primi cu entuziasm pe cineva sau ceva. SALUTAR, -Ă, salutari, -e adj. (fr. salutaire) Folositor, salvator, adecvat, potrivit. SALVA, salvez vb. I (lat., it. salvare) 1. A scoate, a scăpa sau a reuşi să iasă dintr-o situaţie grea. 2. A salva aparenţele — a face să nu fie observat un rău lăuntric. SALVARE, salvări s.f. (de Ia salva) 1. Acţiunea de a (sc) salva; obiect, fiinţă, circumstanţă salvatoare. 2. Serviciu medical care acordă primul ajutor bolnavilor, accidentaţilor. 3. Vehicul amenajat pentru transportul bolnavilor, accidentaţilor la o instituţie spitalicească de urgenţă; ambulanţă. SALVARSAN s.n. (germ. Salvarsan) Derivat organic al arsenului, sub formă de pulbere galbenă, folosit în tratamentul sifilisului. SALVATOR, -OÂRE, salvatori, -oare adj., s.m. şi f. (salva + -tory cf. fr. salvateur, lat. salvator, -oris) (Persoană) care salvează sau poate salva pe cineva sau ceva; salutar. SÂLVĂ, salve s.f. (fr. salve, germ. Salve) (Serie de) descărcări ale unor arme de foc în acelaşi timp (în ocazii solemne sau festive). SALVCONDUCT, salvconducte s.n. (cf. it. salva-condotto, fr. saufconduit) (In trecut) Document care acorda cuiva dreptul de liberă trecere pe un teritoriu străin sau într-o zonă de război. SALVGARDÂ, salvgardez vb. I (fr. sauvegardery it. salvaguardare, cf. salva) A apăra, a proteja (2). SÂLVE interj, (lat. salve) (Fam.) Formulă de salut folosită mai ales la despărţire. SÂLVIE, salvii s.f. (lat. salvia) (Bot.) Jaleş. SAMARĂ, samare s.f. (fr. samare) Tip de fruct uscat, cu o singură sămânţă, prevăzut cu o aripă subţire (la ulm, arţar, paltin etc.). SAMARITEÂN, -Ă, samariteni, -e adj., s.m. şi f. (fr. samaritain) 1. (Persoană) din Samaria (provincie din Palestina antică). 2. (Om) milos, filantrop. SAMÂRIU s.n. (fr. samarium) Element chimic din grupul pământurilor rare. SÂMBĂ, sambe s.f. (port., fr. samba) Dans brazilian cu ritm vioi; melodie după care se execută acest dans. SÂMBO s.m. (sp. sambo) Descendent provenit din căsătoria unui amerindian cu un negroid sau cu un mulatru. SAMIZDÂT, (2) samizdaturi s.n. (rus., fr. samizdat) 1. Ansamblul mijloacelor utilizate în fosta U.R.S.S. şi în unele ţări comuniste din estul Europei pentru a difuza clandestin operele interzise de cenzură. 2. Operă difuzată clandestin. SAMOÂN, -Ă, samoani, -e (fr. samoan) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Insula Samoa. 2. S.f. Limbă polineziană vorbită în Samoa de Vest. SAMOED, -Ă, samoezi, -de (fr. samoyede) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care face parte dintr-o populaţie mongolă din nordul Siberiei. 2. S.f. Limbă vorbită de samoezi (1). SAMURÂI, samurai s.m. (fr. samurai) Membru al castei privilegiate feudalo-militare din Japonia, înaintea Revoluţiei din anii 1867-1868. SANATORIÂL 812 SANATORIÂL, -Ă, sanatoriali. -e adj. (fr. sanato-riaî) Referitor la sanatoriu, de sanatoriu. SANATORIU, sanatorii s.n, (fr. sanatorium, germ. Sanatorium) Spital pentru tratarea unor boli cronice sau pentru recuperare; clinică particulară; casă de sănătate. SANCTIFICĂ, sanctific vb. I (lat. sanctificare, cf. fr. sanctifici') (Rcl.) A canoniza. SANCTITATE s.f. (lat. sanctitas, -atis) Termen reve-renţios pentru un patriarh ortodox sau un papă. SANCTUAR, sanctuare s.n. (lat. sanctuarium, fr. sanc-tuaire) Loc sfanţ într-un templu sau într-o biserică; altar; lăcaş de cult. SANCŢIONA, sancţionez vb. I (fr. sanctionner) 1. A aproba o lege, a autoriza un act. 2. A da o sancţiune (2), a penaliza. SANCŢIONAT, -Ă, sancţionaţi, ~te adj. (de la sancţiona) 1. Confirmat, aprobat; consfinţit. 2. Pedepsit. SANCŢIUNE, sancţiuni s.f. (fr. sanction, lat. sanc-tio, -onis) 1. Aprobare dată de un for legal; încuviinţare. 2. Pedeapsă, penalitate (1); boicot; blam; (la pl.) represalii. SANCULOT, sanculoţi s.m. (pr. sanciilot; fr. sans-culotte) (Rar) Nume dat luptătorilor care au participat la mişcarea populară în timpul Revoluţiei Franceze din anul 1789. SANDĂ, sandale s.f. (fr. sandale, lat. sandalium) încălţăminte uşoară de vară (cu feţe foarte decupate). SANDARAC s.n. (fr. sandaraque, lat. sandaraca) Răşină naturală extrasă dintr-o specie de tuia, folosită la prepararea lacurilor şi a vopselelor, a unor chituri pentru sticlă şi porţelan etc. SANDINIST, -Ă, sandinişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. sandinist) (Persoană) care face parte din Frontul de Eliberare Naţională din Nicaragua. SÂNDVICI/SENDVIŞ, sandviciuri/sendvişuri s.n. (engl., fr. sandwich) Felie de pâine (unsă cu unt), cu un aliment rece (brânză, salam etc.), peste care se aşază, de obicei, altă felie de pâine; tartină. SANGVIN, -Ă, sangvini, -e adj. (fi*, sanguin, lat. sanguineus) 1. Al sângelui, privitor la sânge; prin care circulă sângele. 2. Temperament sangvin -temperament viu, mobil, impulsiv. SANGVIN AR, -Ă, sangvinaii, -e adj. (fr. sangiunaire) Care are instincte de omucidere; crud. SANGVTNOLENT, -Ă, sangvinolenţi, -te adj. (fr. sanguinolent, lat. sanguinolentus) 1. Care conţine sânge, amestecat cu sânge. 2. De culoarea sângelui. SANHEDRIN s.n. (fr. sanhedrin) Tribunal suprem al iudeilor, în Antichitate. SANITÂR, -Ă, sanitari, -e (fr. sanitaire) L Adj. Privitor la sănătate; de sănătate. 2. S.m. Cadru medical mediu. 3. Punct sanitar = cca mai mică unitate de asistenţă medicală. SANSCRIT, -Ă, sanscriţi, -te (germ. Sanskrit, fr. sanscrit) 1. S.f. Veche limbă indo-europeană carc a devenit limba clasică a civilizaţiei brahmane. 2. Adj. Care aparţine limbii sanscrite (1), scris în limba sanscrită. SANSCRITOLOG, sanscritologi s.m. (rus. sanskri-tolog) Specialist în sanscrită. SANSEVIERIA s.f. (lat. Sansevieria = numele ştiinţific) Plantă tropicală decorativă cu frunze lungi, din ale căror fibre se fac sfori. SANTAL, santali s.m. (fr. santal) Arbore tropical cu lemnul plăcut mirositor. SANTINĂ, santine s.f. (fr. sentine) Spaţiu pe fundul unei nave unde se strâng apele de condensare, dc infiltraţie etc. (eliminate ulterior cu ajutorul pompelor). SANTINELĂ, santinele s.f. (fr. sentinelle) Soldat (sau persoană) care face serviciul de pază. SANTINIER, santinieri s.m. (santină + -ier) Mecanic la santina unei nave. SANTONINĂ s.f. (fr. santonine) Substanţă toxică extrasă din seminţele sau din bobocii unor plante, întrebuinţată în medicină ca vermifug. SAPIENT, -Ă, sapienţi, -te adj., s.m. şi f. (lat. sa-piens, -ntis) (Livr.) (Persoană) înţeleaptă, doctă, savantă. SAPIENŢĂ s.f. (lat. sapientia) (Livr.) înţelepciune; învăţătură. SAPIENŢIÂL, -Ă, sapienţiali, -e s.f. (sapienţă + -al) (Livr.) Care denotă sapienţă; de sapienţă. SAPONIFICÂ, pers. 3 saponifică vb. I. (fr. saponi-fier, it. saponificare) 1. A (se) transforma în săpun. 2. (Chim.) A (se) descompune prin hidroliză. SAPONINĂ, saponine s.f. (fr. saponine) Substanţă dc origine vegetală care, în contact cu apa, formează o spumă abundentă. SAPORIFIC, -Ă, soporifici, -ce adj. (fr. saporifique) Care dă gust, savoare. SAPOTĂ, sapoie s.f. (fr. sapote) Fructul sapotierului. SAPOTIER, sapotieri s.m. (fr. sapotier) Arbore din Antile, cu fructe foarte dulci. SAPROFÂG, -Ă, saprofagi, -ge adj. (fr. saprophage) (Despre animale) Care se hrăneşte cu materii organice în descompunere. SAPROFIT, -Ă, saprofiţi, -te s.n./s.f., adj. (fr. sapro-phyte) (Organism vegetal sau microorganism) carc 813 SATELIT îşi procura hrana din substanţe organice în descompunere. SAPROFITISM s.n. (fr. saprophytisme) (Biol.) Mod de viaţă al saprofitelor. SAPROGEN, -Ă, saprogeni, -e adj., s.m. (fr. sapro-gene) (Microorganism) care produce putrefacţia. SAPROPEL, sapropeluri s.n. (fr. sapropeţ) Mâl bogat în substanţe organice în descompunere, format în ape sărace în oxigen şi care are efecte terapeutice. SARABANDĂ, sarabande s.f. (fr. sarabande) Vechi dans spaniol asemănător menuetului; melodie după carc se execută acest dans; (fig.) agitaţie, tumult (3). SARAFĂN, sarafane s.n. (rus. sarafan, fr. sarafane) Rochie fară mâneci, purtată peste bluză. SARAZIN, -Ă, sarazini, -e s.m. şi f. (fr. sarrasin) Denumire dată musulmanilor (din apusul Europei), în Evul Mediu. SARBACÂNĂ, sarbacane s.f. (fr. sarbacane) Tub subţire şi lung care serveşte Ia aruncarea, prin suflare, a unor mici proiectile. SARCĂSM, sarcasme s.n. (fr. sarcasme, lat. sarcas-mits) Ironic aspră; cuvânt sau batjocură necruţătoare. SARCĂSTIC, -Ă, sarcastici, -ce adj., adv. (fr. sarcas-îique) (în mod) caustic (2), batjocoritor, ironic, incisiv2, maliţios. SARCOCEL, sarcoceîe s.n. (fr. sarcocele) (Med.) Tumoare dură a testiculelor. SARCOFÂG, sarcofage s.n. (fr. sarcophage, lat. sar-cophagns) Sicriu antic din piatră, bronz etc. (cu ornamentaţii); monument funerar în formă de sicriu. SARCOLEMĂ, satvoleme s.f (fr. sarcolemme) (Anat.) Membrană carc înveleşte fibra musculară (netedă sau striată). SARCOLOGIE s.f. (fr. sarcologie) Parte a anatomiei care studiază muşchii; miologie. SARCOM, sarcoame s.n. (fr. sarcome, lat. sarcoma) Tumoare conjunctivă malignă. SARCOMATOS, -OĂSĂ, sarcomatoşi, -oase adj. (fr. sarcomateiLx) Care se referă la sarcom, cu sarcom. SARCOMATOZĂ, sarcomatoze s.f. (fr. sarcoma-tose) (Med.) Afecţiune caracterizată prin apariţia de sarcoame multiple. SARCOPLÂSMĂ, sarcoplasme s.f. (fr. sarcopîasme) Protoplasma celulelor musculare. SARCOPT, sarcopţi s.m. (fr. sarcopt) Parazit microscopic carc trăieşte în galerii săpate în pielea omului şi a animalelor, provocând scabia. SARDANAPÂLIC, -Ă, sardanapalici, -ce adj. (n.pr. Sardanapal + -ic) (Livr.; despre ospeţe, mod de viaţă) Exagerat de bogat, de luxos. SARDANAPALISM s.n. (n.pr. Sardanapal + -ism) (Livr.) Mod de viaţă decadent, imoral. SARD, -Ă, sarzi, -de (fr. sarde) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Sardinia. 2. S.f. Limbă vorbită de sarzi (I). SÂRDIU s.n. (lat. sardius [lapis]) Piatră semipreţi-oasă transparentă, de culoare roşie sau brună. SARDONIC, -Ă, sardonici, -ce adj. (fr. sardonique, lat. sardonicus) Extrem de batjocoritor, răutăcios. SARDONIX s.n. (fr. sardonyx) Varietate roşie-brună de calcedonie, folosită ca piatră semipreţioasă. SARGÂSĂ, satgase s.f (fr. sargasse) Algă brună plutitoare, care creşte în largul coastelor Floridei. SARI, sariuri s.n. (fr. sari) îmbrăcăminte femeiască purtată în India, alcătuită dintr-o bucată de ţesătură drapată în jurul corpului. SARMĂT, -Ă, sarmaţi, -te s.m. şi f. (fr. sarmates) Populaţie nomadă de origine indo-europeană, înrudită cu sciţii, care ocupa teritoriile din zona Mării Negre şi a Dunării. SARMAŢIÂN, -Ă, sarmaţieni, ~e (fr. sannatien) 1. S.n. Ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei. 2. Adj. Care se referă la sarmaţian (1), de sar-maţian. SARMENTOS, -OÂSĂ, sarmentoşi, -oase adj. (fr. sarmenteux) (Bot.) Care are tulpina lungă, mlădioasă şi agăţătoare. SARONG, sarongitri s.n. (fr. sarong) Fustă lungă şi strâmtă din materiale uşoare, purtată de femei şi dc bărbaţi în Malaysia. SÂROS s.n. (fr. saros) Perioadă de 18 ani, 11 zile şi 8 ore, după care eclipsele de Soare şi de Lună se repetă în aceleaşi condiţii. SART, şarturi s.n. (it. sarta) Odgon din oţel sau din cânepă care serveşte la fixarea laterală a catargelor şi la prinderea scărilor de urcare pe acestea. SAS, sasuri s.n. (fr. sas) încăpere sau compartiment dintr-un sistem tehnic sau dintr-o instalaţie care poate comunica alternativ cu alte încăpcri ori cu exteriorul. SATÂNIC, -Ă, satanici, -ce adj. (fr. satanique) Al Satanei, referitor la Satana; drăcesc; crud, perfid. SATANISM s.n. (fr. satanisme) 1. Caracterul a ceea ce este satanic; acţiune diabolică. 2. Cult consacrat Satanei şi principiului răului. SATANIST, -Ă, satanişti, -ste (Satana + -ist) 1. Adj. Carc se referă la satanism (1), de satanism. 2. S.m. şi f. Adept al satanismului (2). SATELIT, sateliţi s.m. (fr. satellite) 1. Astru care se roteşte în jurul altui astru; (fig.) persoană sau colectivitate care execută ordinele cuiva; acolit (1). SATELOID 814 2. Satelit artificial = vehicul cosmic (prevăzut cu aparate) lansat în spaţiu şi care se roteşte în jurul Pământului sau al altei planete din Sistemul Solar. SATELOID, sateloizi s.m. (de la satelit) Aparat de zbor orbital echipat cu un motor-rachctă de mică tracţiune, considerat un intermediar între avion şi satelitul artificial. SATIN s.n. (fr. satin) Ţesătură cu una dintre feţe lucioasă. SATINA, satinez vb. I (fr. satiner) A da luciu hârtiei sau ţesăturilor. SATINAT, -Ă. satinaţi, -te adj. (de la satina, cf. fr. satine) Cu aspect lucios, mătăsos. SATINET s.n. (fr. satinette) Satin subţire. SATIR. satiri s.m. (gr. sătiros. fr. satyre, lat. satvrus) 1. Divinitate rustică din mitologia greacă, reprezentată cu corp de om. coame şi picioare de ţap sau de cal. 2. Epitet dat unui om cinic şi desfrânat. SATIRĂ/SATIRĂ. satire s.f. (fr. satire. lat. satira) Operă literară cu caracter satiric: genul satiric. SATIRIC -Ă. satirici, -ce (fr. satirique% lat. satiriens) 1. Adj. Care critică societatea, oamenii cu ironic: caustic (2). 2. S.m. Autor de opere satirice. SATIRIZA, satirizez vb. I (fr. satiriscr) A prezenta în mod satiric: a ridiculiza. SATISFACE, satisfac vb. 111 (lat. satisfacere, fr. satis-faire) 1. A îndeplini dorinţele, necesităţile, exigenţele cuiva: a fi conform acestora. 2. A (-şi) satisface sen'iciul militar = a face armata. SATISFACŢIE, satisfacţii s.f. (fr. satisfaction. lat. satisfactio) 1. Acţiunea de a satisface o nevoie, o dorinţă: sentiment de mulţumire, de plăcere rezultat dintr-o astfel de acţiune. 2. Act prin care se obţine repararea unei ofense. SATISFĂCĂTOR, -OÂRE. satisfăcători, -oare adj. (satisface + -ăior) Care satisface, care mulţumeşte: acceptabil: suficient (1). SATRAP, satrapi s.m. (fr. sarrape, lat. satrapes) Guvernator cu puteri absolute al unei provincii din Imperiul Persan: (fig.) conducător despotic: dictator (2). SATRAPIE. satrapii s.f. (lat. satrapia. fr. satrapie) 1. Provincie în Imperiul Persan, guvernată de un satrap. 2. (Fig.) Guvernare despotică. SATURA, saturez vb. I (fr. saturer. lat. saturare) 1. A umple în exces. 2. (Chim.) A aduce o soluţie în situaţia de a conţine cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat. 3. A transforma legăturile multiple ale unui compus în legături simple. 4. (Fig.) A satisface pe deplin (şi exagerat) pe cineva sau ceva. SATURABILITÂTE s.f. (fr. saturabilite) (Chim., fiz.) Capacitatea de a fi saturat. SATURAT, -Ă, saturaţi, -te adj. (de la satura) 1. Care este impregnat, plin la maximum (de un lichid, de o sare etc.). 2. (Despre soluţii) Care nu poate dizolva mai mult din substanţa deja dizolvată. 3. Care nu mai are valenţe libere. 4. Plin în exces (cu produse, cu mărfuri etc.): care a atins un grad maxim de su-portabilitate ce nu poate fi depăşit. SATURAŢIE s.f. (fr. saturation. lat. saturatio) 1. Acţiunea de a satura: stare a unui lichid saturat. 2. Stare a unui corp care nu mai are valenţe libere. 3. Saţietate, aglomerare până la refuz. 4. (Fig.) Stare de intensitate sau de satisfacere maximă a cuiva: plictiseală, dezgust care rezultă dintr-o astfel de stare. SATURN s.n. (fr. saturne) Nume dat plumbului în alchimie. SATURNÂLII n.pr. f. pl. (lat. Saturnalia. fr. Satur-nales) (La vechii romani) Sărbătoare cu un caracter libertin închinată zeului Saturn, care avea loc în perioada solstiţiului de iarnă, după terminarea muncilor agricole. SATURNIAN, -Ă. saturnieni. -e adj. (fr. saturnien) 1. Referitor la zeul Saturn. 2. Vers saturnian = vers latin de şapte picioare şi jumătate (dedicat lui Saturn). SATURN! N, -Ă. saturn ine. -e adj. (fr. satumin) 1. Privitor la plumb, produs de plumb. 2. (Despre unele boli) Provocat de intoxicaţia cu plumb. SATURNISM s.n. (fr. saturnisme) Intoxicaţie cronică a organismului cu plumb. SAŢIETÂTE s.f. (fr. satiete. lat. satietas. -atis) Stare a celui sătul: saţ, îmbuibare: saturaţie (3). SAUNĂ, saune s.f. (fr. sauna) Baie de aburi şi de căldură uscată. SAURIĂN, saurieni s.m. (fr. saurien) (La pl.) Ordin de reptile cu solzi comoşi şi coadă lungă, care cuprinde cameleonul, iguana. şopârla, năpârca: (şi Ia sg.) reptilă din acest ordin: lacertilian. SAUYIGNON s.n. (pr. sovinion: fr. sauvignon) Soi de viţă-de-vie cu struguri verzui şi transparenţi, originar din Franţa, din care se produc vinuri de calitate: vin obţinut din astfel de struguri. SAVĂNĂ, savane s.f. (fr. savane. germ. Savanne) Câmpie întinsă cu ierburi înalte, cu arbuşti şi copaci pitici. în regiunile tropicale. SAVÂNT, -Ă, savanţi, -te (fr. savant) 1. Adj., s.m. şi f. (Om) foarte învăţat, erudit (1). 2. Adj. Care denotă erudiţie: doct. 3. Adj. Livresc (1). 815 SCALPA SAVARINA, savarine s.f. (fr. savarin) Prăjitură din aluat pufos şi însiropat, umpluta cu frişca. SAVART, savarţi s.m. (fr. savart) Unitate de măsură pentru intervalele muzicale dc 301 ori mai mică decât o octavă. SAVOARE s.f. (fr. saveur) Gust deosebit, aromă a unor alimente; suculenţă; deliciu (1); (fig.) farmec. SAVOIR-VIVRE s.n. (pr. savoanfîvr\ fr. savoir-vivre) (Livr.) Cunoaştere şi practicare a uzanţelor în societate. SAVONIERĂ, savoniere s.f. (cf. fr. savonnier) Cutie în care se ţine săpunul de toaletă; săpunieră. SAVURA, savurez vb. I (fr. savourer) A mânca sau a bea ceva pe îndelete, cu plăcere; a degusta; (fig.) a se bucura de ceva, a aprecia (2). SAVURA, savuri s.f. (ngr. savura) 1. Material granu-los obţinut prin sortarea pietrei rezultate din conca-sarea rocilor, întrebuinţat la construirea macadamurilor şi la prepararea asfaltului. 2. (Mar.) Lest (1). SAVUROS, -OÂSĂ, savuroşi, -oase adj. (fr. savou-reux) Plăcut la gust, delicios (1); (fig.) încântător. SAXAŢIL, -Ă, saxatili, -e adj. (fr. saxatile, lat. saxaţi li s) (Despre plante şi animale) Care creşte sau trăieşte în locuri pietroase. SAXHORN, saxhornuri s.n. (fr. saxhorn, germ. Sax-horn) Instrument muzical de suflat din alamă, folosit în fanfare şi orchestre. SAXOFON, saxofoane s.n. (fr. saxophone) Instrument muzical de suflat din alamă, cu un tub conic îndoit. SAXOFONIST, saxofonişti s.m. (fr. saxophoniste) Persoană care cântă la saxofon. SAXOTROMBĂ, saxotrombe s.f. (fr. saxotronibe) Instrument muzical de suflat mai mare decât cornul, confecţionat din piele. SĂMĂNĂTORISiM s.n. (n.pr. Sămănătorul + -ism) Curent ideologic-literar creat la începutul sec. al XX-lea în jurul revistei bucureştene „Sămănătoruf'. care promova o literatură de inspiraţie istorică şi rurală. SĂMĂNĂTORIST, -Ă, sămănătorişti, -ste adj., s.m. şi f. (sămănătorism] + -ist) (Adept) al sămănătorismului. SCÂBIE s.f. (lat. scabies) Boală contagioasă la om şi la animale, caracterizată prin apariţia de vezicule pc piele şi prin mâncărimi; (pop.) râie. SCABIOS, -OÂSĂ, scabioşi. -oase (lat. scabious. fr. scabieux) 1. Adj., s.m. şi f. (Fiinţă) care s-a îmbolnăvit de scabie. 2. Adj. Referitor la scabie, de scabie. SCABROS, -OÂSĂ, scabroşi, -oase (lat. scabrosus, fr. scabreux) 1. Adj. Lipsit de decenţă: necuviincios. neruşinat; scatologic. 2. S.n. Element scabros (I). atmosferă scabroasă. SCABROZITÂTE s.f. (fr. scabrosite) Caracter scabros; necuviinţă, neruşinare, indecenţă. SCADENT, -Ă, scadenţi, -te adj. (fr. scadente) Care a ajuns la termenul prevăzut: care expiră. SCADENŢĂR, scadenţare s.n. (it. scadenzario) Registru în care sc ţine evidenţa scadenţelor. SCADENŢĂ, scadenţe s.f. (it. scadenza) 1. Termen până la care trebuie lichidată o datorie sau îndeplinită o obligaţie; expirare. 2. Dată până la carc cincva are obligaţia să onoreze un angajament, o promisiune etc. SCAFANDRIER, -Ă, scafandrieri, -e s.m. şi f. (fr. scaphandrier) (Rar) Scafandru (1). SCAFANDRU, (1) scafandri, (2) scafandre (fr. sca-phandre) 1. S.m. Persoană care lucrcază sub apă; scafandrier. 2. S.n. Costum special pentru scafandri (I), aviatori şi cosmonauţi. SCAFOID, scafoide s.n. (fr. scaphoide) (Anat.) Unul dintre cele şapte oase ale labei piciorului. SCAI s.n. (fr. skai) Material sintetic care imită pielea. SCALÂR1, scalari s.m. (fr. scalaire) Peşte dc acvariu originar din America de Sud, al cărui corp aplatizat vertical, de culoare argintie, cu dungi transversale negre sau gri. SCALAR2, -A, scalari, -e adj., s.m. (germ. Scalar. fr. scalaire) (Mărime) ale cărei valori sunt determinate numai prin unitatea de măsură şi printr-un număr real, pozitiv sau negativ, care nu depinde dc un sistem de referinţă. SCALARIFORM, -Ă, scalarifonni. -e adj. (fr. scala riforme) In formă de scară. SCALĂ, scale s.f. (it. scale, germ. Skala) Placă gradată montată la aparatul de radio, pe care, cu ajutorul unui selector, se pot urmări posturile sau lungimile de undă. SCALD, scalzi s.m. (fr. scalde) Nume dat vcchilor preoţi nordici, mai ales islandezi. SCALEN, -Ă, scalcni. -e adj. (fr. scalene. lat. sca-lenus) Triunghi scalen = triunghi carc arc laturile inegale. Muşchi scalen (şi substantivat, ni.) = ficcare dintre cci trei muşchi egali. în formă dc triunghi scalen, din regiunea cervicală laterală. SCALP, scalpuri s.n. (fr. scalp) Pielea împreună cu părul, desprinse de pe capul unui om. SCALPÂ. scalpez vb. I (fr. scalper) A desprinde pielea de pe craniu (cu ajutorul unui instrument adecvat): a jupui accidental, prin violenţă, pielea de pe capul cuiva. SCALPEL 816 SCALPEL, scalpele s.n. (fr. scalpel) Instrument cu lamă ascuţită, folosit pentru incizii şi disecţii. SCAMATOR, scamatori s.m. (cf. fr. escamoteur) Specialist în scamatorie; iluzionist, prestidigitator. SCAMATORIE, scamatorii s.f. (scamator + -ie) Arta şi tehnica dc a producc iluzii (optice) prin mişcări abile şi rapide; iluzie (optică) creată în acest fel; iluzionism (I), prestidigitaţie, fachirism; (fig.) şar-Iatanie. SCAMONEE, scamonce s.f. (fr. scammonee, lat. scam-monea) L Plantă din Asia Mică, ale cărei frunze sunt triunghiulare, iar florile galbene. 2. Suc răşinos extras din rădăcina scamoneei (1), folosit în medicină. SCÂMPOLO, scampolouri s.n. (it. scampolo) (Rar) Bluză din tricot, purtată de femei, cu o deschizătură la gât, prevăzută cu nasturi sau cu fermoar. SCANA, scanez vb. I (engl. scan) 1. A explora cu ajutorul unui scaner (1). 2. A reproduce documente (în culori) cu ajutorul unui scanner (2). SCANDA, scandez vb. I (fr. scander) A recita prin accentuarea puternică a silabelor care imprimă ritmul; a pronunţa cu putere o frază, accentuând fiecare cuvânt ori anumite grupuri de cuvinte sau silabe. SCANDAL, scandaluri s.n. (fr. scandate, lat. scanda-lum) 1. Ceartă violentă însoţită de ţipete, de zgomote etc.; scenă (5); zarvă, gălăgie. 2. Faptă, situaţie care provoacă indignare; indignarea produsă de o asemenea faptă. 3. A face cuiva scandal = a certa pe cineva aspru şi cu tonul ridicat. SCANDALIZA, scandalizez vb. I (fr. scandaliser, lat. scandalizare) A (se) revolta, a (se) indigna în faţa unor fapte reprobabile, a unor abuzuri etc.; a şoca (1). SCANDALOS, -OÂSĂ, scandaloşi, -oase adj. (fr. scandaleux) 1. Care provoacă sau este capabil să provoace scandal. 2. Care şochează prin excese; ruşinos, revoltător. SCĂNER, scanere s.n. (engl., fr. scanner) L Aparat folosit în diverse sisteme de investigaţie, pentru a realiza o explorare amănunţită. 2. Aparat care serveşte la reproducerea, prin baleiaj electronic, a unui document original. SCAPUL, scapule s.n. (fr. scapule) Tulpină aeriană lungă, terminată cu o inflorescenţă. SCAPULÂR, -Ă, scapulari, -e adj. (fr. scapulaire) Referitor la umăr, din regiunea umărului. SCÂPULĂ, scapule s.f (lat. scapula) Os triunghiular, lat şi subţire care, împreună cu clavicula şi cu humerusul. formează umărul; omoplat. SCARABEU, scarabei s.m. (fr. scarabee, lat. scara-baeus) 1. Insectă coprofagă cu corpul negru, lat şi turtit. 2. Pccctc, bijuterie în formă dc scarabeu (1). SCARIFICÂ, scarific vb. I (fr. scarifier, lat. scarifi-care) 1. A disloca suprafaţa unui drum, a unei şosele etc. în vederea lucrărilor dc refacere a accstora. 2. A afana pământul cu ajutorul scărificatoru-lui (2). 3. A face o crestătură superficială pc piele, în diverse scopuri. SCARIFICATOR, scarificatoare s.n. (fr. scarifica-teur) L Maşină rutieră folosită pentru scarificarca şoselelor. 2. Maşină agricolă utilizată pentru afa-narea pământului. 3. Instrument folosit pentru eres-tarea superficială a pielii. SCĂRIFICÂŢIE, scarificaţii s.f. (fr. scarification) Acţiunea de a scarifica şi rezultatul ei; scarificarc. SCARLATINĂ, scarlatine s.f. (fr. scarlatine) Boala infecţioasă, contagioasă şi cpidemică manifestată prin febră mare şi erupţii pe piele. SCARLATINOS, -OĂSĂ, scarlatinoşi, -oase (fr. scarlatineux) 1. Adj. Care ţine dc scarlatină, privitor la scarlatină. 2. S.m. şi f. Persoană bolnavă dc scarlatină. SCATOFĂG, -Ă, scatofagi, -ge adj., s.m. şi f. (fr. scatophage) (Zool.) Coprofag. SCATOFAGIE s.f. (fr. scatophagie) (Zool.) Copro-fagie. SCATOL s.n. (fr. scatol) Substanţă care rezultă din descompunerea proteinelor în intestinul gros al mamiferelor. SCATOLOGIC, -Ă, scatologici, -ce adj. (fr. scatolo-gique) Care se referă la scatologie; scabros (I). SCATOLOGIE, scatologii s.f. (fr. scatologie) 1. Referire trivială la fiziologia excreţiei, făcută într-o scriere, într-o glumă. 2. Tendinţă patologică de a utiliza cuvinte scabroase; coprolalie. SCELERĂT, -Ă, sceleraţi, -te s.m. şi f. (fr. scelerat) Persoană vinovată sau socotită capabilă de mari nelegiuiri; mârşav, criminal (2). SCELERATEŢE s.f. (fr. sceleratesse) (Rar) Manieră de a acţiona ca un scelerat. SCENARIST, -Ă, scenarişti, -ste s.m. şi f. (fr. scenariste) Autor de scenarii. SCENARISTIC, -Ă, scenaristici, -ce (scenariu + -istic) i. Adj. Privitor la scenariu, de sccnariu. 2. S.f. Arta de a scrie scenarii. SCENÂRIU, scenarii s.n. (fr. scenario, it. scenario) 1. Text succint al unei piese de teatru, al unui film (cu indicaţiile tehnice şi de regie). 2. (Fig.) Plan dc desfăşurare a unei acţiuni. 817 SCHIPER SCENARIZA, scencirizez vb. 1 (engl. scenarize) A transpune o lucrare, un fapt în scenariu de teatru sau de film. SCENA, scene s.f. (fr. scene, it. scenă) 1. Spaţiu într-o sală sau în aer liber, pe care se desfaşoară un spectacol; teatru, estradă (1). 2. Loc al unei acţiuni. 3. Subdiviziune a unei piese de teatru, marcată prin intrarea sau prin ieşirea unui personaj; fragment (3). 4. Acţiune, fapt care trezeşte interes. 5. Ceartă violentă, scandal (1). 6. A părăsi scena = a renunţa la o activitate. A-i face cuiva o scenă = a imputa cuiva ceva. SCENETĂ, scenete s.f. (it. scenetta, cf. fr. saynete) Piesă de teatru scurtă, cu personaje puţine; piesetă. SCENIC, -Ă, scenici, -ce adj. (fr. scenique, it. scenică) 1. Care se referă la scenă, de scenă. 2. Care este adaptat teatrului, de teatru. 3. Spaţiu scenic -parte a scenei expusă vederii publicului, unde evoluează actorii. SCENOGRÂF, -Ă, scenografi, -e s.m. şi f. (fr. sceno-graphe) Persoană specializată în scenografie. SCENOGRĂFIC, -Ă, scenografici, -ce adj. (fr. sceno-graphique) Care se referă la scenografie, de scenografie. SCENOGRAFIE s.f. (fr. scenographie) Arta organizării scenei, a cadrului unui spectacol, prin decoruri, costume, lumini etc. SCENOTEHNIC, -Ă, scenotehnici, -ce (scenă + tehnică) 1. S.f. Tehnica folosirii trucajelor şi a aparaturii de scenă în teatru. 2. Adj. Referitor la sceno-tehnică (1), de scenotehnică. SCEPTIC, -Ăy sceptici, -ce (fr. sceptique) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu are încredere, care se îndoieşte de ceva. 2. Adj. Privitor la scepticism (1). 3. S.m. şi f. Adept al scepticismului (1). SCEPTICISM s.n. (fr. scepticisme) 1. Concepţie care neagă posibilitatea cunoaşterii adevărului absolut. 2. îndoială, neîncredere în reuşită. SCEPTRU, sceptre s.n. (fr. sceptre, lat. sceptnun) Baston împodobit, purtat de suverani şi de înalţii prelaţi ca simbol al autorităţii; (fig.) demnitate, putere. SCHECI, scheciuri s.n. (fr. sketcli) Scenetă cu un caracter satiric şi glumeţ (pe o temă actuală). SCHELET, schelete s.n. (fr. squelette) 1. Sistem osos (descărnat); osatură (1). 2. Partea de rezistenţă a unei construcţii sau a unui sistem tehnic. 3. (Fig.) Plan sumar al unei opere literare, ştiinţifice etc.; schemă. SCHELETIC, -Ă, scheletici, -ce adj. (fr. squelet-tique) 1. Care se referă la schelet. 2. (Despre fiinţe) Extrem de slab. SCHELETON, scheletoane s.n. (engl. skeleton) 1. Sanie de metal foarte joasă, pe care se stă culcat pc burtă. 2. Sport de iarnă practicat cu scheletonul (1). SCHEMÂTIC, -Ă, schematici, -ce adj. (schemă + -atic) Care este redus la esenţial; geometric (2); care nu depăşeşte un cadru superficial; rigid, dogmatic. SCHEMATISM s.n. (fr. schematisme, lat. schematis-mus) 1. Prezentare schematică, simplistă; tezism (2). 2. Preluare rigidă a unor formule fixe. SCHEMATIZÂ, schematizez vb. I (fr. schematiser, germ. schematisieren) A prezenta ceva schematic; a simplifica (în mod exagerat). SCHEMATIZÂNT, -Ă, schematizanţi, -te adj. (fr. schematisant, cf. schemă) Care schematizează. SCHEMĂ, scheme s.f. (fr. scheme, lat. schema) 1. Reprezentare simplificată a unui obiect, destinată să explice structura şi funcţionarea acestuia. 2. Plan sumar, pattem, desen, diagramă simplificată. 3. Tabel care cuprinde denumirea posturilor şi salariile dintr-o instituţie sau dintr-o întreprindere. SCHEPSIS s.n. (ngr. skepsis) (Fam.) Minte, pricepere, judecată; perspicacitate. SCHERZĂNDO adv. (pr. scherţăndo; it. scheizando) (Muz.; indică modul de executare) Scherzo (1). SCHERZO, (2) scherzouri (pr. scherţo; it. scherzo) 1. Adv. (Muz.; indică modul de executare) Vioi, însufleţit, vesel. 2. S.n. Parte dintr-o compoziţie sau dintr-o lucrare muzicală separată, scrisă într-un tempo vioi şi vesel. SCHI, (1) schiuri s.n. (fr. ski, germ. Ski) 1. Tip de patină lungă şi îngustă, de lemn, metal etc., prinsă de talpa ghetelor, care permite alunecarea rapidă pe zăpadă. 2. Sport de iarnă practicat cu schiurile (1). SCHIÂ, schiez vb. I (fr. skier) A practica schiul (2). SCHIF, (1) schifuri s.n. (fr., engl. skiff) 1. Ambarcaţiune sportivă uşoară, lungă, îngustă, cu scaune mobile şi rame lungi. 2. Sport nautic practicat cu schifuî (1). SCHIFIST, -Ă, schifişti, -ste s.m. şi f. (schif + -ist) Sportiv specializat în probele de schif (2). SCHILIFT, schilifturi s.n. (germ. Skilift, engl. ski lift) Instalaţie pentru transportul schiorilor pe vârful unei pârtii ori pe o pantă. SCHIOR, -OÂRĂ, schiori, -oare s.m. şi f. (fr. skieur) Persoană care schiază, care practică schiul (2). SCHIP, schipuri s.n. (fr., engl. skip) Vas mare de metal, cu descărcare automată, folosit Ia transportul materialelor într-un puţ de mină, într-o fabrică etc. SCHfPER, schiperi s.m. (fr., engl. skipper) Comandant al unei ambarcaţiuni de pescuit sau de mic tonaj; (p. ext.) comandant al unei nave. SCHISMATIC 818 SCHISMATIC, -Ă, schismatici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. schismatique) (Persoană) care provoacă o schismă, carc aderă la o schismă. SCHISMĂ, schisme s.f. (fr. schisme, lat. schisma) Separare a unui grup de credincioşi de comunitatea religioasă căreia îi aparţine; (p. ext.) sciziune, dezbinare. SCHIŢĂ, schiţez vb. I (it. schizzarc, cf. schiţă) 1. A desena ceva în linii mari, schematic; a delinia; a face o schiţă (1); a eboşa (2). 2. (Fig.) A expune ceva în mod sumar; a contura (2). 3. A executa vag o mişcare, un gest etc. 4. A fixa punctele principale ale unui plan; a concepe (1). SCHIŢĂ, schiţe s.f. (cf. fr. esquisse, it. schizzo) 1. Prima formă (în creion) a unui tablou, a unei sculpturi ctc.; desen rapid (după model); carton (2), eboşă (2). 2. Reprezentare sumară a concepţiei unei lucrări; concept (2). 3. Operă literară în proză, de dimensiuni reduse. SCHIZOFAZIE, schizofazii s.f. (fr. schizophasie) Tulburare patologică (în schizofrenie) care se manifestă prin vorbire incoerentă, confuză. SCHIZOFITĂ, schizofite s.f. (fr. schizophyîe) (La pl.) Grup de plante care se reproduc prin diviziune simplă; (şi la sg.) plantă din acest grup. SCHIZOFREN, -Ă, schizofreni, -e s.m. şi f., adj. (fr. schizophrene) Schizofrenic. SCHIZOFRENIC, -Ă, schizofrenici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. schizophrenique) (Persoană) care suferă de schizofrenie; schizofren. SCHIZOFRENIE, schizofrenii s.f. (fr. schizophre-nie) Boală mintală gravă, caracterizată prin disocierea funcţiilor psihice şi prin pierderea contactului cu lumea exterioară; sindrom discordant. SCHIZOGONIE, schizogonii s.f. (fr. schizogonie) (Biol.) înmulţire prin separare sau prin diviziune multiplă, la protozoare şi la plantele inferioare. SCHIZOID, -Ă, schizoizi, -de adj., s.m. şi f. (fr. schizoide) (Persoană) predispusă la schizofrenie; schi-zotim. SCHIZOIDIE s.f. (fr. schizoidie) (Med.) Predispoziţie a unei constituţii psihice spre interiorizare, închidere în sine; schizotimie. SCHIZOPOD, schizopode s.n. (fr. schizopode) (La pl.) Ordin de crustacee mici, terestre sau marine, cu picioarele bifurcate; (şi la sg.) crustaceu care face parte din acest ordin. SCHIZOTIM, -Ă, schizotimi, -e adj., s.m. şi f. (fr. schizothyme) (Med.; rar) Schizoid. SCHIZOTIMIE s.f. (fr. schizothymie) (Med.; rar) Schizoidie. SCIĂTIC, -Ă, sciatici, -ce (fr. sciatique) L Adj. Nen> sciatic (şi substantivizat, n.) = nerv care porneşte din partea inferioară a coloanei vertebrale şi se ramifică în coapsă, gambă şi laba piciorului. 2. Adj., s.f. (Afecţiune) a nervului sciatic. SCIENCE-FICTION s.n. (pr. sâiănsflcşăn; abr. S.F.; engl. sciencc-fiction) Literatura sau film ştiinţifico-fan-tastic. SCIENTICĂ s.f. (cf. lat. scientia) Disciplină care studiază ştiinţa ca fenomen social; scientologie. SCIENTISM s.n. (fr. scientisme, it. scientismo) Doctrină iniţiată la sfârşitul sec. al XlX-lea, manifestată prin afirmarea multilaterală a spiritului ştiinţific. SCIENTIST, -Ă, scientişti, -ste (fr. scientiste) 1. S.m. şi f. Adept al scientismului. 2. Adj. Referitor la scientism, de scientism. SCIENTIZA, scientizez vb. I (cf. engl. scientize) A introduce, în anumite discipline sau domenii, metode specifice altor ştiinţe, în special ale matematicii. SCIENTOLOG, -Ă, scientologi, -ge s.m. şi f. (de la scientologie) Specialist în scientologie. SCIENTOLOGIC, -Ă, scientologici, -ce adj. (fr. sci-entologique) Care se referă la scientologie, de scientologie. SCIENTOLOGIE s.f. (fr. scientologie, engl. scien-tology) Scientică. SCIFOZOÂR, scifozoare s.n. (fr. scyphozoaire) (La pl.) Clasă de celenterate cuprinzând unii polipi şi unele meduze; (şi la sg.) celenterat din această clasă. SCINDÂ, scindez vb. I (fr. scinder) A (se) despărţi în părţile constitutive; a (se) fracţiona, a (se) separa. SCINTIGRAF, scintigrafe s.n. (de la scintigrafie) Aparat cu ajutorul căruia se efectuează scintigrafia. SCINTIGRAFIE s.f. (fr. scintigraphie, engl. scinti-graphy) Procedeu ştiinţific de analiză a structurii unui ţesut, a unui organ, prin introducerea în acesta a unei substanţe radioactive. SCINTIGRAMĂ, scintigrame s.f. (fr. scintigramme) înregistrare grafică a radioactivităţii unui ţesut după introducerea în acesta a unei substanţe radioactive, pentru stabilirea unui diagnostic; scintilogramă. SCINTILATOR, scintilatoare s.n. (fr. scintillateur) Aparat folosit pentru detectarea de particule cu ajutorul scintilaţiilor pe care acestea le produc pe un ecran fluorescent. SCINTILAŢIE, scintilaţii s.f. (fr. scintillation) L Fluctuaţie rapidă a unei lumini strălucitoare. 2. Impuls luminos de scurtă durată, produs la contactul unei particule cu un scintilator. 819 SCONT SCINTILOGRAMĂ, scintilograme s.f. (fr. scintil-lograme) (Med.; rar) Scintigramă. SCIZIONA, scizionez vb. I (sciziune + -ona) A (se) desprinde dintr-un întreg organizat; a (se) separa. SCIZIONIST, -Ă, scizionişti, -ste (fr. scissionniste) 1. S.m. şi f. Persoană care urmăreşte să provoace o sciziune într-o mişcare, într-un grup; disident (1). 2. Adj. Care se referă Ia sciziune, de sciziune. SCIZIPAR, -Ă, scizipari, -e adj. (fr. scissipare) (Despre unele organisme unicelulare; adesea substantivat) Care se înmulţeşte prin sciziparitate. SCIZIPARITÂTE s.f. (fr. scissiparite) Formă de înmulţire, la unele organisme unicelulare, care constă în diviziunea organismului în două părţi aproximativ egale. SCIZIUNE, sciziuni s.f. (fr. scission) Separare, ruptură bazată pe chestiuni de principiu între (grupuri de) persoane; disidenţă, schismă. SCIZURĂ, scizuri s.f. (fr. scissure) Şanţ natural aflat pe suprafaţa unor organe anatomice. SCIZURITĂ, scizurite s.f. (fr. scissurite) Inflamaţie a unei scizuri pulmonare. SCLAV, -Ă, sclavi, -e s.m. şi f. (lat. sclavus, cf. fr. esclave) L Persoană lipsită de libertate, aflată în puterea absolută a unui stăpân şi în totală dependenţă faţă de acesta; rob, serv (1). 2. Persoană total dependentă de cineva sau de ceva (din cauza unei pasiuni, a unui viciu etc.). SCLAVAGISM s.n. (fr. esclavagisme, cf. sclav) Sistem social şi economic bazat pe sclavie. SCLAVAGIST, -A, sclavagişti, -ste adj. (fr. esclava-giste, cf sclav) Care se referă la sclavagism, specific sclavagismului. SCLAVAJ s.n. (fr. esclavage, cf. sclav) (Livr.) Sclavie (2). SCLAVIE s.f. (sclav + -ie) 1. Starea, condiţia de sclav. 2. Stare a cuiva care se află sub stăpânire tiranică; sclavaj. 3. (Fig.) Dependenţă totală faţă de cineva sau de ceva. SCLERENCHIM, sclerenchimuri s.n. (fr. scleren-chyme) Ţesut vegetal alcătuit din celule moarte, cu membrane îngroşate. SCLERODERMIE, sclerodennii s.f. (fr. scleroder-mie) Boală caracterizată prin întărirea şi îngroşarea pielii, a ţesuturilor celulare subcutanate şi care poate produce atrofii şi deformaţii mari (ale tegumentelor). SCLEROMETRU, sclerometre s.n. (fr. sclerometre) Instrument folosit pentru determinarea durităţii unui corp metalic, prin măsurarea rezistenţei la zgâriere a acestuia. SCLEROSCOP, scleroscoape s.n. (fr. scleroscope) Instrument folosit pentru determinarea durităţii unui material. SCLEROTICĂ, sclerotice s.f. (fr. sclerotique) Membrană externă a globului ocular, de natură conjunctivă, care formează albul ochiului. SCLEROZA, sclerozez vb. I (fr. scleroser) A se îmbolnăvi de scleroză. SCLEROZĂ, scleroze s.f. (fr. sclerose) Modificare a structurii normale a unui organ, a unui ţesut ca urmare a unor procese inflamatorii sau degenerative. SCOLÂST, scolaşti s.m. (germ. Scholast) L (Rar) A-dept al scolasticii (1). 2. Cărturar care se ocupă de partea teoretică a unei ştiinţe, ignorând practica. SCOLÂSTIC, -Ă, scolastici, -ce (fr. scolastique, lat. scholasticus) 1. S.f. Sistem filosofic din Evul Mediu, bazat pe dogmele Bisericii Catolice şi caracterizat prin raţionamente abstracte şi prin artificii logice; învăţământ medieval vest-european dominat de catolicism. 2. Adj. Care aparţine scolasticii (1), privitor la scolastică. 3. Adj., s.f. (Mod de gândire, de activitate) rupt de realitate, pedant, formal. SCOLASTICISM s.n. (fr. scolasticisme) Concepţie caracteristică scolasticii. SCOLEX, scolexuri s.n. (fr. scolex) Extremitatea anterioară a teniei, pe care se află organele de fixare. SCOLIĂST, scoliaşti s.m. (fr. scoliaste) (Livr.) Autor de scolii. SCOLIE, scolii s.f (fr. scolie, germ. Scholie) Notă ori comentariu gramatical, istoric sau critic, necesar pentru înţelegerea textului unui autor antic. SCOLIOTIC, -Ă, scoliotici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. sco-liotique) (Med.) (Persoană) care suferă de scolioză. SCOLIOZĂ, scolioze s.f. (fr. scoliose) Deviaţie patologică laterală a coloanei vertebrale. SCOLOPENDRĂ, scolopendre s.f. (fr. scolopendre, lat. scolopendra) Miriapod mic carc trăieşte în locuri umede şi întunecate şi care se hrăneşte cu larve dc insecte. SCONCS, sconcşi s.m. (fr. sconse/skunks, engl. skunks) Mic mamifer carnivor din America Centrală cu blană preţioasă, înrudit şi asemănător cu dihorul. SCONT, sconturi s.n. (it. sconto) 1. Reducere făcută debitorului pentru achitarea unei datorii înainte dc termen. 2. Operaţie financiară prin care o bancă cumpără efecte de comerţ (cambii, trate etc.), achitând valoarea acestora înainte de scadenţă, cu reţinerea unei dobânzi şi a unui comision. 3. Dobândă cuvenită pentru un împrumut şi reţinută de bancă în momentul acordării împrumutului. SCONTA 820 SCONTA, scontez vb. I (it. scontare) 1. A efectua un scont. 2. (Fig.) A conta, a se baza pe ceva. SCONTÂBIL, -Ă, scontabili, -e adj. (it. scontabile) (Despre poliţe şi alte efecte de comerţ) Care poate fi scontat (1). SCONTARE, scontări s.f. (de la sconta) Acţiunea de a sconta şi rezultatul ei; cumpărare de către bancă a unor titluri de credit pe termen scurt (maximum trei luni), înainte ca acestea să ajungă la scadenţă. SCONTATOR, -OÂRE, scontatori, -oare adj., s.m. şi f. (Persoană, instituţie) care face sconturi (2). SCOPOLAMINĂ s.f. (fr. scopolamine) Alcaloid înrudit cu atropina, extras din frunzele şi din seminţele mai multor plante solanacee şi folosit în farmacie. SCOR, scoruri s.n. (fr. score) Rezultat care exprimă raportul de forţe într-o întrecere sportivă. SCORBUT, scorbuturi s.n. (fr. scorbut) Boală cauzată de lipsa vitaminei C, caracterizată prin hemoragii multiple, anemie, căderea dinţilor, apariţia unei plăgi deschise etc. SCORBUTIC, -Ă, scorbutici, -ce (fr. scorbutique) 1. Adj. De natura scorbutului, în legătură cu scor-butul. 2. S.m. şi f. Persoană bolnavă de scorbut. SCORER, (1, 2) scoreri, (3) scorere (engl. scorer) 1. S.m. Golgheter. 2. S.m. Persoană care ţine evidenţa şi afişează scorul într-o întrecere sportivă. 3. S.n. Panou pe care se afişează scorul, într-o întrecere sportivă. SCORIACEU, -CEE, scoriacei, -cee adj. (fr. scoriace) (Geot.; despre roci) Care are aspectul unei scorii (2). SCORIE, scorii s.f. (fr. scorie, lat scoria) 1. Reziduu rezultat după extragerea metalelor din minereuri şi după topirea metalelor; zgură. 2. Produs vulcanic spongios cu aspect de zgură. 3. Strat de oxid format pe suprafaţa unei piese de oţel încălzite la temperaturi înalte. SCORPION, (1) scorpioni s.m. (fr. scorpion, cf. lat. scorpio, -onis) 1. Arahnidă veninoasă. 2. Constelaţie zodiacală din emisfera australă. SCORŢIONERĂ, scorţionere s.f. (it. scorzonera) Plantă erbacee perenă din familia compozeelor cu rizom pivotant şi cărnos, de culoare brună, cu frunze mari şi flori galbene, cultivată pentru rădăcinile sale comestibile. SC6TĂ, scote s.f (it. scotta) Parâmă folosită pentru fixarea colţului de jos al unei vele, pe o navă cu pânze. SCOTCH1, scotch-uri s.n. (pr. scoci; engl. scotch) Bandă adezivă transparentă. SCOTCH2 s.n. (pr. scoci; engl. Scotch) Whisky scoţian. SCOTOM, scotoame s.n. (fr. scoto?ne) (Med.) Pierdere a vederii într-o zonă a câmpului vizual. SCRABBLE, scrabble-uri s.n. (pr. screbăl; engl. scrab-ble) Joc logic cu litere, asemănător cuvintelor încrucişate. SCRATCH s.n., adj. (pr. screci; engl. scratch) (Cursă sportivă) în care concurenţii iau startul de la aceeaşi linie, fară vreun avantaj. SCREPER, screpere s.n. (engl., fr. scraper) Maşină folosită pentru lucrări rutiere, pentru construcţii de canale etc. SCRIB, scribi s.m. (fr. scribe, lat. scriba) 1. (înv.) Copist şi alcătuitor de acte, la diferite popoare. 2. (Depr.) Scriitor sau gazetar fară valoare. SCRIMĂ s.f. (it. scrima, fr. escrime) Ramură sportivă care cuprinde probe de sabie, de floretă şi de spadă. SCRIMER, -Ă, scrimeri, -e s.m. şi f. (fr. escrimeur, cf. scrimă) Sportiv care practică scrima. SCRIPTE s.f. pl. (lat. scripta) 1. Condici, registre de evidenţă, de contabilitate, acte (1); însemnări cuprinse în aceste condici, registre etc. 2. (Livr.) Documente istorice, hrisoave. SCROFULARIACEE, scrofulariacee s.f. (fr. scrofulariacee) (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, cuprinzând ierburi, arbori şi arbuşti, cu flori hermafrodite şi fructe, de obicei, capsule; (şi la sg.) plantă din această familie. SCROFULĂ, scrofule s.f. (fr. scrofule, lat. scrofulae) Ganglion limfatic cervical, inghinal sau axilar, inflamat din cauza scrofulozei. SCROFULOS, -OÂSĂ, srofuîoşi, -oase (fr. scrofu-îeax) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de scrofuloză. 2. Adj. Referitor Ia scrofuloză, de scrofuloză, al scrofulozei. scroful6ză, scrofuloze s.f. (germ. Skrofulose) 1. Boală de natură tuberculoasă, caracterizată prin inflamarea scrofulelor. 2. Debilitate la copii sau Ia tineri manifestată prin infantilism, inflamare a ganglionilor etc. SCROT, scroturi s.n. (fr., lat. scrotum) înveliş cutanat al testiculelor. SCRUPUL, scrupule s.n. (fr. scrupule) Simţ al datoriei, al corectitudinii etc. foarte dezvoltat. SCRUPULOS, -OÂSĂ, scrupuloşi, -oase adj. (fr. scrupuleux) 1. Care manifestă corectitudine, cinste. 2. Care are o grijă deosebită în ceea ce face, în ceea ce execută; meticulos. SCRUPULOZITÂTE s.f. (fr. scrupulosite) Corectitudine, cinste; conştiinciozitate, meticulozitate. 821 SECHELĂ SCRUTĂ, scrutez vb. I (fr. scruter) A pătrunde cu privirea atent; (fig.) a pătrunde cu mintea; a analiza, a cerceta cu grijă. SCRUTĂTOR, -OÂRE, scnttători, -oare adj. (fr. scrutateur, lat. scrutător, -oris) 1. Care cercetează atent, parcurgând cu privirea. 2. (Fig.) Care caută să pătrundă în miezul problemelor, care analizează ceva cu minuţiozitate. SCRUTIN, scmtine s.n. (fr. scrutin) 1. Mod de organizare a alegerilor. 2. Totalitatea operaţiunilor pe care Ie implică exercitarea dreptului de vot. SCUÂMĂ, scuame s.f. (fr. squame, cf. lat. squama) Strat epidermic subţire care sc desprinde în unele boli; descuamaţie. SCUAR, scitaruri s.n. (fr. square) Mică grădină publică, situată la o intersecţie sau în mijlocul unei pieţe. SCUD, scuzi s.m. (it. scudo) Veche monedă italiană de argint sau de aur, care a circulat în apusul Europei, în sec. XV-XV1II. SCULPTÂ, sculptez vb. I (fr. sculpter) A realiza o sculptură, cioplind un material dur sau modelând o substanţă plastică. SCULPTOR, sculptori s.m. (fr. sculpteur) Artist care sculptează (1). SCULPTORIŢĂ, sculptoriţe s.f. (sculptor + -iţă) Artistă care sculptează. SCULPTURÂL, -Ă, sculpturali, -e adj. (fr. sculptural) 1. Care se referă la sculptură, care evocă o sculptură. 2. Care merită să fie sculptat datorită formelor armonioase; de o perfecţiune clasică. SCULPTURALITÂTE s.f. (sculptural + -itate) însuşirea de a fi sculptural. SCULPTURĂ, (2) sculpturi s.f. (fr. scirfpture, lat. sculptura) 1. Arta de a sculpta. 2. Operă artistică realizată prin sculptare. 3. Fel de a sculpta caracteristic unei persoane, unei şcoli, unei epoci etc. SCURTCIRCUIT, scurtcircuite s.n. (scurt + circuit, cf. fr. court-circuit) întrerupere accidentală a curentului electric, într-o reţea sau într-o instalaţie. SCURTMETRÂJ, scurtmetraje s.n. (scurt + metraj, cf. fr. court-metrage) Film a cărui durată nu depăşeşte 30 de minute. SCUTER, scutere s.n. (engl., fr. scooter) Vehicul cu motor, asemănător motocicletei, de mici dimensiuni, cu două roţi şi cadru deschis. SCUTIER, scutieri s.m. (scut + -ier) 1. Tânăr nobil care purta scutul şi alte arme ale cavalerului sau ale seniorului, în Evul Mediu, în apusul Europei; titlu dc nobleţe inferior cclui de cavaler. 2. Soldat echipat cu scut. SCUZĂ, scuz vb. I (it. scusare, cf. fr. excuser) A cere sau a accepta scuze. SCUZÂBIL, -Ă, scuzabili, -e adj. (it. scusabile, fr. excusable) Care poate fi scuzat. SCUZĂ, scuze s.f. (it. scusa, fr. escuse) 1. Motiv sau pretext prin care se dezvinovăţeşte cineva. 2. Exprimare a regretului pentru o greşeală sau pentru o jignire adusă cuiva. 3. Scuzele mele = formulă prin care se cere iertare. SEA-LINE s.f. (pr. silain; engl., fr. sea-line) Canalizare sub apă, care permite încărcarea şi descărcarea, în largul mării sau în rada unui port, a unui produs petrolier. SEBACEU, -CEE, sebacee adj. (fr. sebace, lat. seba-ceus) Glandă sebacee = glandă de la rădăcina părului, care secretă sebum. Chist sebaceu - umflătură sub piele, cauzată de dezvoltarea exagerată a unei glande sebacee. SEBOREE, seboree s.f. (fr. seborrhee) Secreţie excesivă de sebum. SEBOREIC, -Ă, seboreici, -ce adj. (fr. seborrheique) Care se referă la seboree, de seboree. SEBUM s.n. (fr. sebum, lat. sebum) Substanţă grasă secretată de glandele sebacee. SECÂNT, -Ă, secanţi, -te adj. (fr. secant, germ. Sekant) (Despre curbe, suprafeţe) Care taie o linie, un plan. SECÂNTĂ, secante s.f. (fr. secante) 1. Dreaptă care intersectează un cerc sau o curbă în cel puţin două puncte. 2. Funcţie trigonometrică egală cu raportul dintre ipotenuză şi cateta unghiului dat. SECATOR, secatoare s.n. (fr. secateur) Ustensilă în formă dc foarfece având braţe lungi, folosită pentru tăiatul crengilor, al ramurilor etc. SECENTISM s.n. (it. secentismo) Mişcare literară şi artistică din sec. al XVII-lea, în Italia. SECENTIST, -Ă, secentişti, -ste adj., s.m. şi f. (it. secentisto) (Scriitor, artist) care aparţine secentis-mului. SECESIONIST, -Ă, secesionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. secessionniste) (Persoană) care susţine secesiunea. SECESIUNE, secesiuni s.f. (fr. secession, lat. seces-sio, -onis) 1. Acţiunea unui grup organizat de a ieşi dintr-o colectivitate, dintr-un stat, dintr-o federaţie etc. 2. Războiul de secesiune = războiul civil dintre statele sudice şi cele nordice ale S.U.A., din anii 1861-1865, încheiat cu înfrângerea statelor sudice şi cu abolirea sclaviei negrilor. SECHELĂ, sechele s.f. (fr. sequelle) Urmă, tulburare funcţională sau organică durabilă, rămasă după SECHESTRA 822 o boală, după un traumatism sau după o operaţie chirurgicală. SECHESTRA, sechestrez vb. I (fr. scquestrer, lat. scqucstrare) 1. A pune sechestru asupra unor bunuri aflate în litigiu sau carc aparţin unui debitor ce nu îşi achită obligaţiile. 2. A ţine pe cincva închis în mod arbitrar şi ilegal; a închide, a aresta. SECHESTRU, sechestre s.n. (fr. scquestre, lat. se-quester) 1. Sigilare a unor bunuri aflate în litigiu sau în posesia unui datornic care nu şi-a achitat obligaţiile, până la rezolvarea juridică a cazului. 2. încredinţare a bunurilor aflate în litigiu unei terţe persoane, până la soluţionarea accstuia. SECOL, secole s.n. (lat. saeculum, it. secolo) 1. Perioadă de o sută de ani; veac. 2. Secolul de mijloc = Evul Mediu. SECOND-HAND adj. invar. (pr. secăndhend\ engl. second hand) (Despre obiecte, mărfuri etc.) Dc mâna a doua; indirect; de ocazie, vechi, uzat. SECRET, -Ă, secreţi, -te adj., s.n. (fr. secret, lat. se-cretus) 1. (Ceea ce este) ţinut ascuns; tainic, enigmatic. 2. Agent secret = agent de siguranţă; detectiv. SECRETA, pers. 3 secret vb. I (fr. secreter) A produce o secreţie. SECRETAR, -A, secretari, -e (fr. secretaire, lat. secretarius) 1. S.m. şi f. Persoană care rezolvă lucrările curente, corespondenţa etc. a unei instituţii, a unei întreprinderi etc. sau a unei persoane particulare; persoană cu diferite funcţii importante (de organizare, de coordonare, de ducere la îndeplinire a unor hotărâri etc.). 2. Secretar de redacţie = persoană din redacţia unei publicaţii, a unei edituri însărcinată cu centralizarea şi coordonarea materialului pregătit pentru tipar. Secretar de stat ~ (în unele ţări) ministru (de Externe); împuternicit guvernamental sau diplomatic. SECRETER, secretere s.n. (fr. secretaire) Mobilă cu sertare şi cu o placă rabatabilă pentru scris (corespondenţă). SECRETARIAT, secretariate s.n. (fr. secretariat) 1. Serviciu într-o instituţie, într-o întreprindere, în-tr-o organizaţie etc. care rezolvă lucrările curente de conducere şi de coordonare. 2. Organ al unei organizaţii internaţionale care are atribuţii administrative şi executive. 3. Totalitatea persoanelor însărcinate să întocmească procesul-verbal asupra dezbaterilor unei şedinţe. SECRETINĂ s.f. (fr. secretine) Hormon produs de mucoasa duodenului, care are proprietatea de a excita secreţia sucului pancreatic, biliar şi salivar. SECREŢI ZA, secretizcz vb. I (secret + -iza) A facc să devină secret ccva. SECRETOMANIE s.f. (secret + manie) înclinaţie spre ceea cc este secret. SECRETOR, -OÂRE, secretori, -oare adj. (fr. sccre-teur) Care secretează. SECRETOS, -OÂSĂ, sccretoşi, -oase adj. (secrct + -os) (Fam.) Carc ştie să păstreze un secrct, o taină; carc nu sc dcstăinuic. SECREŢIE, secreţii s.f. (fr. secret ion y lat. secreţia) 1. Substanţă organică produsă şi eliminată dc celulele glandulare. 2. Eliminare a secreţiei (I). SECTÂNT, -Ă, sectanţi, -te (lat. sectans, -ntis) 1. S.m. şi f. Adeptul unei secte. 2. Adj. Dc sectă, propriu unei secte sau sectanţilor (I); intolerant. SECTĂR, -Ă, sectari, -e (fr. sectaire) 1. S.m. Partizan fanatic, intolerant al unei doctrine politice, religioase ctc. 2. Adj. Dc sectă sau dc sectar (1); intolerant-, exclusivist. SECTARISM s.n. (fr. sectarisme) Atitudine a unei persoane sectare. SECTĂ, secte s.f. (fr. secte, lat. secta) 1. Comunitate religioasă desprinsă de Biserica oficială. 2. Grup restrâns şi închis format din adepţii unei doctrine filosofice sau politice. SECTOR, sectoare s.n. (fr. secteur, lat. sector, germ. Sektor) 1. Porţiune limitată dintr-o suprafaţă; cvartal (2). 2. Domeniu, resort (3), ramură dc activitatc; cadru (3), compartiment (2). 3. Diviziune, domeniu economic sau teritorial-administrativ. SECTORIÂL, -Ă, sectoriali, -e adj. (fr. sectorial, engl. sectorial) Referitor la un sector sau la o categorie profesională. SECTORIST, sectorişti s.m. (sector + -ist) (Sub)ofiţer de poliţie care supraveghează un sector dintr-un oraş. SECTORIZÂ, sectorizez vb. I (fr. sectoriser) A împărţi pe sectoare geografice. SECŢIE, secţii s.f. (rus, sekţiia, fr. section, lat. sec-tion) 1. Sector al unei întreprinderi sau al unei instituţii; local în care activează acest sector. 2. Secţie de votare = loc unde se votează. SECŢIONÂ, secţionez vb. I (fr. sectionner) A tăia, a împărţi în secţiuni, în părţi. SECŢIONÂBIL, -Ă, secţionabili, -e adj. (secţiona + -bil) Care poate fi secţionat. SECŢIUNE, secţiuni s.f. (fr. section, lat. sectio, -onis) Faptul de a secţiona; porţiune (2), parte din ceva; loc în care s-a secţionat. SECULÂR, -Ă, seculari, -e adj. (fr. sectdaire, lat. saecularis) Care există de secole; străvechi. 823 SEDIŢIOS SECULARIZA, secularizez vb. I (fr. seculariser) A trece în patrimoniul statului bunuri aparţinând bisericilor sau mănăstirilor. SECUND, -A , secunzi, -de (lat. secundus, fr. second, it. secondo) 1. Num., adj. Al doilea. 2. Adj. Care acompaniază o voce, un instrument. 3. S.m., adj. (Ofiţer) adjunct al căpitanului unei nave. 4. S.m., adj. (Arbitru) care îl ajută pe arbitrul principal într-o competiţie sportivă. SECUNDA, secundez vb. I (fr. seconder, lat. secundare) LA sprijini, a ajuta pe cineva, a da concursul. 2. (Muz.) A acompania (1). SECUNDÂNT, -Ă, secundanţi, -te s.m. şi f. (germ. Sekundant, lat. secundans,-ntis) Persoană care însoţeşte, care urmează pe cineva. SECUNDAR1, secundare s.n. (secundă + -ar) Acul ceasornicului care indică secundele. SECUNDAR2, -Ă, secundari, -e adj. (fr. secondaire, lat. secundarius) 1. Care se plasează pe locul al doilea; subsidiar, colateral (1); (fig.) neimportant; episodic. 2. (Despre propoziţii sau despre părţi de propoziţie) Care depinde de altă (parte de) propoziţie (principală); subordonat (1). 3. Medic secundar (şi substantivat, m.) = medic admis să efectueze un stagiu într-o clinică, în vederea specializării. SECUNDARIÂT s.n. (de la secundar) Stagiu pe care îl face un medic secundar. SECUNDA, secunde s.f. (fr. seconde, lat. secundus, germ. Sekunde) A şaizecea parte dintr-un minut; timp foarte scurt. SECUNDO adv.. (lat. secundo) în al doilea rând. SECURJST, -Ă, securişti, -ste s.m. şi f. (secur[itate] + -ist) Persoană care facea parte din Securitate (3). SECURJSTIC, -Ă, securistici, -ce adj. (securist + -ic) Care se referă la Securitate (3) sau la securişti, de Securitate ori de securişti. SECURIT s.n. (germ. Sekurit) Geam foarte rezistent care, la spargere, se transformă în pulbere. SECURITATE s.f (fr. securite, lat. securitas, -atis) 1. Absenţă a oricărui pericol; siguranţă. 2. Protecţie (1), apărare. 3. Ansamblul organelor de stat carc, în fostele state comuniste, aveau sarcina să apere sistemul social-economic şi politic; sistem politi-co-poliţienesc represiv; instituţie care avea această sarcină. SECURIZA, securizez vb. I (secur[it] + -iza) L A da un sentiment de securitate, a înlătura spaima. 2. A face mai sigur ceva (în domeniul securităţii publice, al luptei împotriva violenţei, al furtului ctc.). 3. A trata termic un geam în vederea obţinerii securitului. SECVENŢĂ, secvenţe s.f. (fr. sequence, lat. sequen-tia, it. sequenza) 1. Grupare unitară de imagini şi de scene dintr-un film. 2. Serie ordonată de fapte, de momente, de stări etc. SECVENŢIÂL, -Ă, secvenţiali, -e adj. (fr. sequen-tial) Care se referă la secvenţă, de secvenţă; care constituie una sau mai multe secvenţe. SEDĂ, sedez vb. I (lat. sedare) A(-şi) administra seda-tive. SEDAT, -Ă, sedaţi, -e adj. (de la seda) Care este calmat cu sedative. SEDATIV, -Ă, sedativi, -e adj., s.n. (fr. sedatif) (Medicament) care calmează; calmant. SEDENTĂR, -Ă, sedentari, -e adj. (fr. sedentaire, lat. sedentarius) L (Despre persoane) Care preferă să nu facă mişcare, care stă mai mult în casă; caza-nier; (despre activităţi, mod de trai etc.) care nu necesită mişcare. 2. Parte sedentară = parte a unităţilor militare care, în timp de război, rămâne în garnizoană, având atribuţii administrative. SEDENTARISM s.n. (sedentar + -ism) Faptul de a fi sedentar; viaţă sedentară; hipochinezie. SEDILĂ, sedile s.f. (fr. cedile) Semn diacritic în formă de virgulă, care se pune sub unele consoane pentru a le da o valoare nouă. SEDIMENT, sedimente s.n. (fr. sediment) 1. Depozit (2). 2. Depozit de roci sedimentare. SEDIMENTĂ, pers. 3 sedimentează vb. I (fr. sedimen-ter, germ. sedimentieren) A se depune (în strate/ straturi), a forma sedimente; a (se) depozita (3). SEDIMENTÂR, -Ă, sedimentari, -e adj. (fr. sedi-mentaire) 1. Care are caracterul unui sediment, care rezultă din sedimentare; deluvial. 2. Rocă sedimentară = rocă formată prin depunerea fragmentelor provenite din dezagregarea unor roci preexistente, transportate de agenţi mecanici (vânt, apă). SEDIMENTÂRE, sedimentări s.f. (de Ia sedimenta) 1. Ansamblul fenomenelor care duc la formarea rocilor sedimentare. 2. Depunere lentă de particule solide dintr-un lichid, dintr-o emulsie etc. 3. Viteză de sedimentare v. viteză (4). SEDIMENTOLOGIE s.f. (fr. sedimentologie) Parte a geologiei care studiază modul de formare a sedimentelor şi a rocilor sedimentare. SEDIMENTOMETRIE s.f. (fr. sedimentometrie) (Fiz.) Metodă de determinare a dimensiunilor particulelor dintr-un amestec, care se bazează pc măsurarea vitezei de sedimentare. SEDIŢIOS, -OÂSĂ, sediţioşi, -oase adj. (fr. sedi-tieux) Care îndeamnă la revoltă; facţios. SEDIŢIUNE 824 SEDIŢIUNE, sediţiuni s.f. (fr. sedition) Răscoală, răzvrătire împotriva autorităţii. SEDIU, sedii s.n. (it. sedio, lat. sedium) Local, clădire unde funcţionează o instituţie, o organizaţie etc.; rezidenţă (1); centru (2), focar (2). SEDUCĂTOR, -OĂRE, seducători, -oare (seduce + -ător) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care seduce (1); (persoană) fermecătoare, încântătoare. 2. S.m. Bărbat care seduce (2). SEDUCE, seduc vb. III (lat. seducere, fr. seduire) 1. A atrage prin vorbe măgulitoare, prin promisiuni mincinoase, a încânta, a fascina (2), a cuceri; a înşela. 2. (Despre bărbaţi) A ademeni o femeie, determinând-o să accepte relaţii sexuale. SEDUCŢIE, seducţii s.f. (fr. seductiony lat. seductio) 1. Faptul de a seduce; atracţie deosebită, fascinaţie. 2. Corupere. SEDUS, -Ă, seduşi, -se adj. (de la seduce) L Vrăjit, fermecat de ceva. 2. Care a fost înşelat, ademenit. SEFÂRD, -Ă, sefarzi, -de s.m. şi f. (sp. sefardi) Iu-dcospaniol (1); sefardit. SEFARDIT, -Ă, sefardiţi, -te s.m. şi f. (sefard + -it) Sefard. SEGMENT, (1, 2,3) segmente, (4) segmenţi (fr. segment, lat. segmentum, germ. Segment) 1. S.n. Porţiune distinctă dintr-un întreg, nedetaşată de acesta. 2. S.n. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor vieţuitoare. 3. S.n. (Inform.) Succesiune de informaţii de lungime variabilă, definite în cadrul unui program. 4. S.m. Garnitură mecanică a unui piston. SEGMENTĂ, segmentez vb. I (fr. segmenter) A separa, a împărţi în segmente. SEGMENTÂL, -Ă, segmentali, -e adj. (fr. segmentai) Care se referă la segment, de segment. SEGMENTARE, segmentări s.f. (de Ia segmenta) 1. Diviziune în segmente; segmentaţie. 2. Ansamblul primelor diviziuni ale oului după fecundare. SEGMENTÂŢIE, segmentaţii s.f (fr. segmentation) Segmentare (I). SEGREGĂ, pers. 3 segregă vb. I (lat., it. segregare) A efectua o segregare. SEGREGĂRE, segregări s.f. (de la segregă) L Izolare a minereurilor din masa rocilor. 2. Separare neomogenă a componenţilor unui aliaj în timpul solidificării. 3. Segregaţie rasială. SEGREGAŢIE, segi'egatii s.f. (fr. segregation) L Segregare. 2. Segjegaţie rasială = separare a persoanelor de origini, de rase sau de religii diferite, în interiorul aceleiaşi ţări; segregare (3); discriminare rasială. SEGREGATIONISM s.n. (fr. scgrâgationnisme) Politică de segregare rasială. SEGREGAŢIONIST, -Ă, segregationişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. segregationniste) (Partizan) al segre-gaţionismului. SEGUIDILLA, seguidilla s.f. (pr. seghidilia\ sp. segui-dilla) Dans popular spaniol, de origine andaluza, cu mişcări foarte repezi şi cu acompaniament de castaniete; melodie după carc se execută acest dans. SEIF, seifuri s.n. (engl. safe) 1. Dulap dc fier în care se ţin bani şi obiecte de valoare (într-o bancă); casă de bani. 2. încăpere unde sc păstrează manuscrise, documente etc. SEIM, seimuri s.n. (pol. sejm) Denumire dată parlamentului în Polonia şi în Finlanda. SEISM, seisme s.n. (fr. seisme) Cutremur de pământ. SEISMIC, -Ă, seismici, -ce adj. (fr. seismique) Carc se referă la seisme, de seisme. SEISMICITÂTE s.f. (fr. seismicite) Grad de frecvenţă şi de intensitate a seismelor într-o zonă. SEISMOGRAF, seismografe s.n. (fr. seismographe) Aparat care înregistrează automat momentul, durata şi intensitatea mişcărilor seismice; seismometru. SEISMOLOG, seismologi s.m. (fr. seismologue) Spccialist în seismologie. SEISMOLOGIC, -Ă, seismologiei, -ce adj. (fr. seis-mologique) Care se referă la seismologie, de seismologie. SEISMOLOGIE s.f. (fr. seismologie) Studiul mişcărilor seismice ale scoarţei terestre. SEISMOGRAFIE s.f. (fr. seismographie) Totalitatea procedeelor de întrebuinţare a seismografului; parte a seismologiei care se ocupă cu înregistrarea undelor seismice şi cu interpretarea acestor înregistrări. SEISMOMETRIE s.f. (fr. seismometrie) Ansamblul procedeelor de studiere şi de înregistrare a undelor seismice. SEISMOMETRU, seismometre s.n. (fr. seismometre) Seismograf SEISMONASTIE, seismonastii s.f. (fr. seismonas-tie) Mişcare a organelor unor plante superioare, provocată de lovire sau de scuturare. SEISMOSCOP, seismoscoape s.n. (fr. seismoscope) Instrument care semnalează cutremurele de pământ. SEISMOTERAPIE s.f. (fr. seismotherapie) Tratament cu vibraţii de mică amplitudine, folosit în unele atonii musculare; vibroterapie. SEIŞ, seişuri s.n. (fr. seiche) (La pl.) Mişcări oscilatorii verticale ale apei unui lac, determinate de 825 SEM schimbări bruşte ale presiunii atmosferice, de vânt sau de ploi torenţiale. SEJUR, sejururi s.n. (fr. sejour) Vacanţă, concediu petrecut în altă ţară, într-o staţiune etc.; timp petrecut într-o astfel de vacanţă, într-un astfel de concediu. SELACIAN, seîacieni s.m. (fr. selacien) (La pl.) Subclasă de peşti marini cu scheletul cartilaginos şi corpul acoperit de plăci osoase, din care fac parte rechinul, vulpea-de-mare etc.; (şi la sg.) peşte din această subclasă. SELANDRĂ, selcindre s.f. (fr. selandre) Navă de transport folosită în timpul cruciadelor (sec. XI-XIII). SELECT, -Ă, selecţi, -te adj. (fr. select) 1. Care dovedeşte fineţe, rafinament etc.; ales, deosebit, distins, elegant, rasat (2). 2. Format din persoane selecte (1). SELECTA, selectez vb. I (select + -a) A selecţiona; a separa, a izola. SELECTIV, -Ă, selectivi, -e adj. (fr. selectij) 1. Care se bazează pe selecţie, care operează prin selecţie. 2. (Despre posturi de radiodifuziune) Care realizează o separare netă de undele de frecvenţă vecine. SELECTIVITATE s.f. (fr. selectivite) 1. Caracterul a ceea ce este bine selectat. 2. Calitatea unui receptor de radiodifuziune de a fi selectiv (2). selector, selectoare s.n. (fr. selecteur) 1. Dispozitivul unui aparat care îl face selectiv. 2. Maşină agricolă care separă şi sortează seminţele. SELECTRON, selectroane s.n. (engl. selectron) Tub electronic din prima generaţie de calculatoare. SELECŢIE, selecţii s.f. (fr. selection, lat. selectio) 1. Alegere făcută după anumite criterii, pentru un anumit scop; rezultatul acestei alegeri; filtru (7). 2. Selecţie naturală = supravieţuire a speciilor animale sau vegetale care s-au adaptat cel mai bine, în detrimentul celor mai puţin adaptate. SELECŢIONA, selecţionez vb. I (fr. selectionner) A face o selecţie; a selecta, a tria. SELECŢIONÂBIL, -Ă, selecţionabili, -e (selecţiona + -bil) 1. Adj. Care merită să fie selecţionat, ales; apt de a fi selecţionat. 2. Adj., s.m. şi f. (Sportiv) care îndeplineşte condiţiile pentru a fi ales să participe la o competiţie, la o probă. SELECŢIONAT, -Ă, selecţionaţi, -te (de la selecţiona) 1. Adj. Care este ales dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de elemente (pe baza unor criterii de valoare). 2. S.f. Echipă sportivă formată din jucători aleşi din mai multe echipe. SELECŢIONER, -Ă, selecţioneri, -e s.m. şi f. (fr. selectionner) Persoană pregătită şi autorizată care triază cei mai buni sportivi pentru alcătuirea unei echipe. SELENAR, -Ă, selenari, -e adj. (n.pr. Selene + -ar) Care aparţine Lunii, privitor la Lună. SELENIC, -Ă, selenici, -ce adj. (fr. selenique) Care conţine seleniu. SELENIT1, seleniţi s.m. (fr. selenite) Varietate de ghips semitransparent, de culoare galbenă-aurie, cu luciu mătăsos-sidefos, utilizată la confecţionarea unor obiecte decorative. SELENIT2, seleniţi s.m. (fr. selenite) (Livr.) Locuitor imaginar de pe Lună. SELENIU s.n. (fr. selenium) Element chimic, metaloid negru-cenuşiu, cu proprietăţi chimice asemănătoare celor ale sulfului. SELENODEZIE s.f. (fr. selenodesie) Disciplină care studiază forma şi dimensiunile Lunii, precum şi câmpul de gravitaţie al acesteia. SELENOGRAFIE s.f. (fr. selenographie) Studiul descriptiv al Lunii. SELENOLOGIE s.f. (fr. selenologie) Studiul materiei componente a scoarţei lunare şi evoluţia în timp a acesteia. SELENOSTÂT, selenostate s.n. (fr. selenostat) Instrument care urmăreşte automat mişcările Lunii, prin trimiterea de imagini cu ajutorul unui sistem de oglinzi. SELENOTROPISM s.n. (engl. selenotropism) Mişcare a organelor unor plante superioare, influenţată de Luna plină. SELFACTOR, selfactoare s.n. (germ. Selfaktor, engl. selfactor) Maşină cu funcţionare intermitentă, folosită pentru toarcerea firelor de lână, de bumbac, a fibrelor sintetice etc. SELF-CONTROL s.n. (engl., fr. self-control) Autocontrol. SELFINDUCŢIE, selflnducţii s.f. (fr. self-induction) (Fiz.) Inducţie electromagnetică proprie. SELF-MADE-MAN, self-made-men s.m. (pr. self-meidmân; engl., fr. self-made-man) Om ajuns prin forţele proprii Ia o situaţie deosebită; autodidact. SELF-SERVICE, self-service-uri s.n. (pr. selfsen’is; engl., fr. self-service) Magazin, restaurant cu autoservire. SELVA, selve s.f. (sp. selva, fr. selve) Pădure virgină ecuatorială din bazinul Amazonului. SEM, seme s.f. (fr. seme) Unitate minimală a semnificaţiei, care intră în componenţa unui semem. SEMAFOR 826 SEMAFOR, semafoare s.n. (fr. semaphorc) Indicator optic (cu lumini, cu braţe ctc.) folosit pentru dirijarea circulaţiei (feroviare, navale, rutiere etc.); stop (3). SEMAFORIST, -Â. svmaforisti. -sie s.m. şi f. (fr. scmuphnristc) Persoană carc are în grijă întreţinerea $i funcţionarea unui semafor. SEMAFORIZA, semaforizez vb. I (semafor + -iza) A prevedea cu sau a instala semafoare pe o calc dc rulare, la o intersecţie de drumuri. SEMANTEM, semanteme s.n. (fr. semanteme) Unitate de ba/â a cuvântului (rădăcina) în cadrul unei familii lexicale, considerată purtătoare a sensului lexical; lexem. SEMANTIC -A. semantici, -ce (fr. semantique) 1. S.f. Studiul sensurilor cuvintelor şi al evoluţiei accstora; semasiologic. 2. Adj. Care ţine dc semantică (1), privitor la semantică. SEMANTICIÂN, -Ă. semanticieni, -e s.m. şi f. (fr. semantieien) (Lingv.) Scmasiolog. SEMANTICISM s.n. (rus. semantifizm) Curent nco-pozitivist care contestă caracterul obiectiv al cunoaşterii la nivel raţional. SEMANTISM s.n. (fr. semantisme) Semantică (1); (p. ext.) înţeles, sens al unui cuvânt. SEMASIOLOG, -A. semasiologi. -ge s.m. şi f. (fr. semasiologue) Lingvist spccialist în semasiologic; semantician. SEMASIOLOGIE s.f. (fr. semasiologic) (Lingv.) Semantică (1). SEMEM. sememe s.n. (fr. sememe) Unitate dc semnificaţie a unui cuvânt, care cuprinde mai multe semne. SEMESTRIAL, -A, semestriali, -e adj. (fr. semes-triel) Care arc loc o dată la şase luni; carc durează şase luni. SEMESTRU, semestre s.n. (fr. semestre, lat. semes-tris) 1. Perioadă dc şase luni consecutive. 2. Jumătate din anul şcolar (universitar). SEMI- (fr. senii-, lat. semi) Element de compunere cu sensul dc ..jumătate de'\ ..pe jumătate", în cuvinte ca; semicentenar, semicerc. SEMIADEREXT, -A. semiaderenţi. -te adj. (fr. semi-adhercnt) Care nu aderă, care nu se prinde bine de ceva. SEMIANALFABET, -A, semianalfabeţi, -te adj., s.m. şi f. (semi- - analfabet) (Persoană) care abia ştie să scrie şi să citească. SEMIAUTOMAT. -Â. semiautomaţi, -te adj. (semi- — automat) (Despre aparate, instalaţii etc.) A cărui funcţionare cuprinde fa/e executate automat şi alte fa/e dirijate prin intervenţii din exterior. SEMIAUXILIÂR, semiauxiliare adj. (fr. semi-auxi* Ii a re) Verb scmiau.xiliar (şi substantivat, n.) ~ verb cu un rol sintactic asemănător celui al auxiliarelor propriu-zise, care imprimă acţiunii verbului principal o nuanţă modală, provenită din sensul acestuia. SEMIBARIERĂ, semihariere s.f. (semi- + bariera) Barieră automată care închide numai jumătate din lăţimea căii de acces peste calea ferată. SEMICENTENAR, semicentenare s.n. (semi- + ccih tenar) împlinire a cincizeci dc ani dc la un eveniment; sărbătorire a acestui eveniment. SEMICENTRAL, -A, semicentrali, -e adj. (semi- + central) Carc este situat aproape de centrul unei localităţi. SEMICERC, semicercuri s.n. (semi- + cerc) Jumătate dc cerc. SEMICIRCULAR, -A, semicirculari, -e adj. (fr. semi-circulaire) în formă dc semicerc. SEMICOLONIE, semicolonii s.f. (semi- + colonie) Stat independent numai formal, dar carc, cconomic şi politic, depinde dc alt stat. SEMICONDUCTOR, -OÂRE, semiconductori, -oare adj., s.n. (fr. semi-conducteur) (Material) cu o con-ductibilitatc electrică sclectivă, intermediară între cca a metalelor şi cca a izolatorilor. SEMICONSOÂNÂ, semiconsoane s.f. (fr. semi-con-sonne) (Fon.) Semivocală. SEMICRISTÂL, semicristaluri s.n. (semi- + cristal) Cristal dc calitate inferioară. SEMICUMPĂNÂ, semicumpcnc s.f. (semi- + cumpănă) Partea mobilă a unei scmibarierc dc calc ferată. SEMIDECOMANDAT, -A, semidecomandaţi, -te adj. (semi- + decomandat) (Despre apartamente) Care este parţial decomandat. SEMIDOCT, -A, semidocţi, -te adj., s.m, şi f. (semi-a-doct) (Persoană) puţin instruită, dar care se consideră cultă. SEMIDOCTISM s.n. (semidoct + -ism) Starea dc semidoct; cultură superficială. SEMIFABRICÂT, semifabricate s.n. (semi- + fabricat) Produs cu un anumit grad de prelucrare, care se livrează altei secţii sau altei întreprinderi pentru a fi finisat; semiprodus; material (5). SEMIFINÂLÂ, semifinale s.f. (semi- + finala) Fază a unui concurs sportiv, în care se aleg concurenţii pentru finală. 827 SEMIT SEMIFINALIST, -Ă, semifinalişti, -ste s.m. şi f. (seini- + finalist) Sportiv selecţionat pentru semifinală. SEMIFLUID, -Ă, semijluizi, -de adj. (fr. semi-fluide) (Adesea substantivat, n.) Care este parţial fluid. SEMIFOND s.n. (senii- + fond, cf. fr. demi-fond) Probă sportivă (atletism, ciclism etc.) care se dispută pe distanţe medii. SEMIGREU, -Â, semigrei, -le (semi + greu, cf fr. mi-lourd) 1. Adj. Categorie semigrea (şi substantivat, f.) = categorie de greutate (la box, judo, haltere) intermediară între greutatea mijlocie şi cea grea. 2. S.m. Sportiv care face parte din categoria semigrea (1). SEMILUNĂR, -Ă, semi lunari, -e adj. (fr. semi-lu-naire) în formă de semilună. SEMILUNĂ, (2) semiluni s.f. (semi- + luna) 1. Formă de semicerc pe care o prezintă Luna în unele faze. 2. Semn simbolic al islamismului. 3. (Fig.) Imperiul Otoman; mahomedanismul. SEMIMETĂL, semimetale s.n. (semi- + metal) Element chimic cu proprietăţi caracteristice atât metalelor, cât şi nemetalelor. SEMIMIJLOCTU, - IE, semimijlocii (semi- + mijlociu) 1. Adj. Categorie semimjlocie (şi substantivat, f.) = categorie de greutate (la box, judo, haltere) inferioară celei mijlocii. 2. S.m. Sportiv care face parte din categoria semimijlocie (1). SEMIMUSCĂ adj. invar, (semi- + muscă) Categorie semimuscă (şi substantivat, f.) = categorie la box inferioară categoriei muscă. SEMINÂL, -Ă, seminali, -e adj. (fr. seminal) 1. Care se referă Ia sămânţa plantelor. 2. Care se referă la spermă; de spermă. SEMINÂR, seminare s.n. (fr. seminaire, lat. semi-narium) 1. Formă de activitate în învăţământul superior, prin care, sub îndrumarea unui cadru didactic, se clarifică şi se aprofundează cunoştinţele predate Ia curs. 2. Serie de şedinţe organizate de o instituţie sau de o organizaţie pentru studierea şi dezbaterea unor probleme. 3. Şcoală de grad mediu pentru pregătirea preoţilor. SEMINARIÂL, -Ă, seminariali, -e adj. (de la seminar, cf lat. seminarialis) Care ţine de seminar, referitor la seminar. SEMINARIST, seminarişti s.m. (fr. seminariste) Elevul unui seminar (3). SEMINARIZÂ, seminarizez vb. I (seminar + -iza) A discuta, a lămuri cunoştinţele (predate la curs) în cadrul unui seminar (1). SEMINIFER, seminifere adj. (fr. seminifere) Canalse-minifer- fiecare dintre micile canale situate în testicule care transportă sperma. SEMINOMÂD, -Ă, seminomazi, -de adj., s.m. şi f. (fr. semi-nomade) (Persoană) care practică semino-madismul. SEMINOMADISM s.n. (fr. semi-nomadisme) Mod de viaţă (mai ales Ia marginea deşerturilor) în care agricultura sporadică se îmbină cu creşterea vitelor. SEMIOBSCUR, -Ă, semiobscuri, -e adj. (semi- + obscur) Pe jumătate întunecat; insuficient luminat. SEMIOBSCURITATE s.f. (semi- + obscuritate) 1. Lumină slabă; penumbră (1). 2. (Fig.) Lipsă de faimă, de renume. SEMIOFICIĂL, -Ă, semioficiali, -e adj. (fr. semi-ojficiel) Care provine din surse oficiale, dar care nu are caracter oficial. SEMIOLOG, -Ă, semiologi, -ge s.m. şi f. (fr. semio-logue) Specialist în semiologie. SEMIOLOGIE s.f. (fr. semiologie) 1. Semiotică. 2. Studiul semnelor clinice şi al simptomelor unei boli. SEMIOTIC, -Ă, semiotici, -ce (fr. semiotique) 1. S.f. Ştiinţă care studiază modul de producere, de funcţionare şi de receptare al diferitelor sisteme de semne de comunicare între indivizi şi colectivitate; semiologie (1). 2. Adj. Care se referă la semiotică (1), de semiotică. SEMIPERMEĂBIL, -Ă, semipermeabili. -eadj. (fr. semi-penneable) (Despre pereţi poroşi, membrane) Care permite trecerea numai a unora dintre componentele unui amestec lichid sau gazos. SEMIPREPARÂT, semipreparate s.n. (semi- + preparat) Produs alimentar care se vinde preparat parţial (urmând a fi preparat integral acasă). SEMIPREŢIOS, -OĂSĂ, semipreţioşi, -oase adj. (semi- + preţios) Piatră semipreţioasă = mineral cristalizat transparent, cu duritate mare, folosit în bijuteriile dc mai mică valoare. SEMIPREZIDENŢ1ĂL, -Ă, semiprezidenţiali, -e adj. (fr. semi-presidentiel) (Despre regimuri politice) Care are un preşedinte ales prin vot, cu puteri sporite, şi un guvern care răspunde în faţa parlamentului, dar dispune de dreptul de a-1 dizolva. SEMIPRODUS, semiproduse s.n. (fr. semi-produit) Semifabricat. SEMIREMORCĂ, semiremorci s.f. (fr. semi-re-morque) Remorcă având o singură osie, a cărei parte frontală se sprijină pe partea din spate a vehiculului motor. SEMIT, -Ă, semiţi, -te (fr. semite) 1. S.m. şi f. Persoană din grupul de popoare apropiate între ele prin limbă şi aspect fizic, stabilite în sud-vestul Asiei şi în nordul şi estul Africii, căruia îi aparţin astăzi SEMITIC 828 arabii, sirienii, evreii etc.; evreu. 2. Adj. Care aparţine semiţilor (1), privitor la semiţi; evreiesc; semitic. SEMITIC, -Ă, semitici, -ce adj. (fr. semitique) Semit (2). SEMITISM, semitisme s.n. (fr. semitisme) Ansamblul caracterelor proprii semiţilor (1). SEMITOLOG, -Ă, semitoîogi, -ge s.m. şi f. (fr. semi-tologue) Specialist în semitologie. SEMITOLOGIE s.f. (fr. semitologie) Studiul culturii şi al limbilor semitice. SEMITON, semitonuri s.n. (fr. semi-ton) 1. Cel mai mic interval din sistemul muzical temperat; interval de o jumătate de ton. 2. Nuanţă care face trecerea de la un ton închis la un ton deschis al aceleiaşi culori. SEMIUNCIÂL, -Ă, semiunciale (semi- + uncial) 1. S.f. Literă de tipar reprezentând jumătatea unei unciale. 2. Adj. Care se referă la semiuncială (1), de semiuncială. SEMIVOCÂLĂ, semivocale s.f. {semi- + vocală, cf. fr. semi-voyelle) Sunet intermediar între vocală şi consoană, cu însuşiri comune amândurora; semi-consoană. SEMIVOCÂLIC, -Ă, semivocalici, -ce adj. (semi- + vocalic) Care se referă la semivocală, de semivo-cală. SEMIZEU, semizei s.m. (semi- + zeu) Erou mitologic născut dintr-un zeu şi o muritoare sau dintr-o zeiţă şi un muritor. SEMNAL, semnale s.n. (de la semn, cf. fr. signal) 1. Semn convenţional, indiciu vizual sau sonor prin care se transmite ceva; indicativ (2). 2. (Fig.) Fapt, eveniment care anunţă, provoacă începutul a ceva. 3. A da semnalul ~ a lua iniţiativa. SEMNALA, semnalez vb. I (semnal + -a, cf. fr. signaler) A aduce la cunoştinţă; a atrage atenţia, a avertiza printr-un semnal; a scoate în evidenţă, a releva; a indica (1), a nota (2). SEMNALIZA, semnalizez vb. I (semnal + -iza) A transmite, a comunica prin semnale. SEMNALIZARE, semnalizări s.f. (de la semnaliza) 1. înştiinţare, comunicare prin intermediul semnalelor. 2. Indicare a unui parcurs prin panouri, prin semnale la distanţă; instalare de semnale pe un drum, pe o cale ferată. SEMNALIZATOR, -OÂRE, semnalizatori, -oare (semnaliza + -tor) 1. Adj., s.n. (Instrument, indicator luminos) care semnalizează. 2. S.m. şi f. Persoană care transmite semnale. SEMNALMENT, semnalmente s.n. (cf. fr. signale-ment, de la semn) Indiciu exterior prin carc cincva poate fi identificat. SEMNATÂR, -A, semnatari, -e s.m. şi f., adj. (dc Ia semna, cf. fr. signataire) (Persoană) care semnează un act oficial, o scrisoare etc. SEMNIFICÂ, pers. 3 semnifică vb. I (cf. fr. signi-fier, lat. significare, de la semn) A avea sensul dc..., a însemna. SEMNIFICÂNT, semnificanţi s.m. (cf. fr. signifiant, de la semn) Formă concretă a semnului lingvistic. SEMNIFICÂT, semnificate s.n. (cf. fr. signifie, de Ia semn/semnifica) Sens al unui cuvânt; concept, conţinut, denotat, SEMNIFICATIV, -Ă, semnificativi, -e adj. (cf. fr. significatif de la semn!semnifică) L Carc arc un înţeles clar, care arată limpede o intenţie, un gând etc. 2. Important, însemnat. SEMNIFICÂŢIE, semnificaţii s.f. (cf. fr. significa-tion, lat. signifiicatio, de la semn) 1. înţeles, sens (1), denotaţie (2), valenţă (3). 2. însemnătate, relevanţă, importanţă (1); valoare (1). SEMPERVIRESCENT, -Ă, sempervirescenţi, -te adj. (cf. lat. semper virens) (Despre organele plantelor) Care este totdeauna verde. SEMPITERN, -Ă, sempiterni, -e adj. (lat. sempiter-mus) (Rar) Veşnic, nepieritor. SEN, seni s.m. (fr. sen) Unitate monetară divizionară în unele ţări din Extremul Orient. SENÂR, senare adj. (lat. senarius, fr. senaire) Vers senar = vers latin de şase picioare. SENARMONTIT s.n. (fr. senarmontite) Minereu de stibiu. SENÂT, senate s.n. (fr. senat, lat. senatus) 1. Sfatul bătrânilor, ulterior transformat în organul suprem de conducere în Roma antică, în perioada republicană. 2. Corp legislativ în unele ţări, alcătuit din membri aleşi, cooptaţi sau numiţi; sediu al acestui corp legislativ. 3. Organ de conducere al unei instituţii dc învăţământ superior. SENATOR, -OÂRE, senatori, -oare s.m. şi f. (fr. sena-teur, lat. senator, -oris) Membru al senatului (1,2). SENATORIAL, -Ă, senatoriali, -e adj. (fr. senatorial) Care se referă la senat sau la senatori, de senat sau de senatori. SENECTUTE s.f. (lat. senectus, -utis) (Livr.) Bătrâneţe. SENESCENŢĂ s.f. (senescence) (Med.) îmbătrânire a ţesuturilor şi a organismului. 829 SENTIMENTALITATE SENIL, -Ă, senili, -e adj. (fr. senile, lat. senilis) Caracteristic bătrâneţii sau senilităţii; atins de senilitate; decrepit. SENILITATE s.f. (fr. senilite) Stare patologică provocată de îmbătrânire şi caracterizată prin tulburări funcţionale fizice şi psihice. SENILIZĂ, senilizez vb. I (senil + -iza) A deveni sau a facc să devină senil. SENIOR1 s.m. (lat. senior) 1. (Pe lângă un nume de familie, în opoziţie cu junior) Tatăl. 2. Bărbat în vârstă (care impune respect). SENIOR2, seniori s.m. (fr. seigneur) Stăpân al unui domeniu feudal; nobil de rang înalt. SENIOR3, -OARĂ, seniori, -oare s.m. şi f., adj. (fr. senior) (Sportiv) care a depăşit vârsta de junior (18 ani). SENIORAT s.n. (fr. seniorat) Vârstă a unui sportiv senior3; perioadă în care cineva practică un sport în calitate de senior3. SENIORIĂL, -Ă, senioriali, -e adj. (fr. seigneurial, cf. senior) 1. Care se referă la senior2, de senior; care depindea de un senior, care aparţinea unui senior. 2. Demn de un senior2, plin de nobleţe. SENIORIE, seniorii s.f (fr. seigneur ie, cf. senior) 1. Putere, autoritate, demnitate de senior2. 2. Teren, domeniu al unui senior2. 3. Titlu de onoare dat vechilor pairi ai Franţei şi membrilor actuali ai Camerei Lorzilor din Marea Britanie. SENONIĂN, -Ă, senonieni, -e (fr. senonien) L S.n. Etaj al cretacicului superior, caracterizat prin faună dc amoniţi, gasteropode, corali etc. 2. Adj. Care se referă la formaţiunile sau la vârsta senonianu-Iui (1). SENS, sensuri s.n. (fr. sens, lat. sensus) 1. Conţinut semantic; ceea ce înseamnă sau reprezintă un enunţ, o idee, un fapt; înţeles, semnificaţie. 2. Temei raţional; motiv (1), raţiune (2), rost, menire. 3. Direcţie (1), linie (8). 4. Intr-un anumit sens - dintr-un anumit punct de vedere. Sens unic = circulaţie a vehiculelor, permisă într-o singură direcţie. SENSIBIL, -Ă, sensibili, -e adj. (fr. sensible, lat. sen-sibilis) 1. Care reacţionează la orice influenţă exterioară. 2. Simţitor, impresionabil; emotiv; susceptibil (1). 3. Care poate fi cunoscut prin simţuri. 4. Predispus la îmbolnăviri. 5. Uşor de constatat. 6. (Despre aparate, instrumente) Care reacţionează la cele mai mici variaţii exterioare; senzitiv. SENSIBILE adv. (it. sensibile) (Muz.; ca indicaţie de executare) Cu simţire, cu înduioşare. SENSIBILITĂTE, sensibilităţi s.f (fr. sensibilite, lat. sensibilitas, -atis) 1. însuşirea de a fi sensibil (1); ascuţime a simţurilor, estezie; impresionabilitate. 2. Stare afectivă intensă; emotivitate exagerată; sentiment (2). 3. Receptivitate artistică. 4. Predispoziţie la anumite boli. 5. însuşire a unor instrumente sau a unor aparate de a fi influenţate de factori externi; posibilitatea unor aparate de a înregistra cele mai mici variaţii. SENSIBILIZĂ, sensibilizez vb. I (fr. sensibiliser) A deveni sau a face să devină mai sensibil. SENSIBILIZÂRE, sensibilizări s.f. (de Ia sensibiliza) 1. Acţiunea de a sensibiliza pe cineva; faptul de a fi sensibilizat. 2. Stare de receptivitate crescută a organismului faţă de un agent (fizic, chimic sau biologic). 3. Mărire a sensibilităţii unui instrument, a unui aparat etc. SENSIBILIZĂT, -Ă, sensibilizaţi, -te adj. (de la sensibiliza) Care a devenit sensibil; căruia i s-a atras atenţia asupra unui lucru (şi care a devenit receptiv). SENSIBILIZATOR, sensibilizatori s.m. (fr. sensibi-lisateur) Substanţă care se adaugă în stratul foto-sensibil al unui material fotografic, pentru a-i mări sensibilitatea Ia anumite culori. SENTENŢIOS, -OĂSĂ, sentenţioşi, -oase adj. (fr. sentencieux, lat. sententiosus) 1. Care conţine sentinţe. 2. Cu ton de sentinţă. 3. Care vorbeşte emfatic, pretenţios, grav. SENTIMENT, sentimente s.n. (fr. sentiment) 1. Stare afectivă complexă şi durabilă, specific umană; ceea ce simte cineva faţă de altcineva sau faţă de ccva. 2. Afecţiune (1), sensibilitate, tandreţe. 3. Cunoaştere care se bazează pe elemente afective şi intuitive; impresie, senzaţie. SENTIMENTĂL, -Ă, sentimentali, -e (fr. sentimental) 1. Adj. Care exprimă sentimente duioase; languros; care se referă Ia sentimente (de dragoste); sentimentalist. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care are o sensibilitate accentuată, exagerată, care este uşor de impresionat. SENTIMENTALISM, (2) sentimentalisme s.n. (fr. sentimentalisme) 1. Exagerare (afectată) a rolului sentimentelor. 2. Gest, comportare etc. de om sentimental (2). SENTIMENTALIST, -Ă, sentimentalişti, -ste adj. (fr. sentimentaliste) (Rar) Sentimental (1). SENTIMENTALITATE s.f. (fr. sentimentalite) Caracter, fel de a fi al unei persoane sentimentale; predispoziţie (a cuiva) spre exagerarea sentimentelor. SENTINŢĂ 830 SENTINŢĂ, sentinţe s.f. (fr. sentence, lat. sententia) 1. Hotărâre a unui tribunal, a unei comisii dc arbitraj; verdict (1). 2. Formulare concisă a unui principiu, a unui sfat practic ctc.; maximă, aforism, adagiu, dicton, gnom2. 3. Opinie (1), apreciere. SENZAŢIE, senzaţii s.f. (fr. sensation, lat. sensatio) 1. Cunoaştere senzorială a obiectelor şi a fenomenelor, ca urmare a acţiunii acestora asupra organelor de simţ. 2. Ceea ce atrage, uimeşte, impresionează puternic; sentiment (3). 3. De senzaţie - senzaţional. A face senzaţie = a trezi un interes deosebit, a facc vâlvă. SENZAŢIONÂL, -Ă, senzaţionali, -e adj. (fr. sensa-tionnef) Carc uimeşte, emoţionează, interesează în cel mai înalt grad; remarcabil, genial (2). SENZITIV, -Ă, senzitivi, -e adj. (fr. sensitif lat. sen-sitivus) 1. Senzorial. 2. Sensibil (6). SENZITOMETRU, senzitometre s.n. (fr. sensito-metre) Instrument folosit pentru determinarea sensibilităţii materialelor fotografice în raport cu durata de expunere. SENZOR, senzori s.m. (engl. sensor, fr. senseur) Dispozitiv foarte sensibil care detectează un anumit fenomen. SENZORUL, -Ă, senzoriali, -e adj. (fr. sensoriel) Privitor la organele de simţ; care se realizează prin simţuri, senzitiv (1). SENZUÂL, -Ă, senzuali, -e adj. (fr. sensuel, lat. sensualis) 1. Carc ţine de simţuri; care desfată simţurile; înclinat spre plăcerile trupeşti, spre erotism; epicurian (2). 2. Care trădează senzualitate; lasciv (1), libidinos. SENZUALISM s.n. (fr. sensualisme) 1. Doctrină filosofică bazată pe recunoaşterea senzaţiei ca sursă unică a cunoştinţelor despre lume. 2. Senzualitate (1), erotism (1). SENZUALIST, -Ă, senzualişti, -ste (fr. sensualiste) 1. Adj. Care aparţine senzualismului (1), privitor la senzualism, despre senzualism. 2. S.m. şi f. Adept al senzualismului (1). SENZUALITÂTE s.f. (fr. sensualite) 1. înclinare spre plăcerile trupeşti; senzualism, erotism (2). 2. Sensibilitate senzorială. SEPALĂ. sepale s.f. (fr. sepale) Fiecare dintre frunzele modificate care alcătuiesc caliciul unei flori. SEPARA, separ vb. I (fr. separer, lat. separare) A face să înceteze sau a înceta de a mai fi împreună, a pune deoparte, a îndepărta unul de altul; a (se) despărţi, a (se) izola (1); a (se) desprinde, a (se) detaşa (1). a (se) scinda, a disocia (2); a divorţa. SEPARAT, -Ă, separaţi, -te adj. (dc la separa) Distinct, izolat (dintr-un ansamblu, dintr-un complex); care nu comunică, nu se confundă cu alţii. SEPARATISM s.n. (fr. sâparatisme) Mişcare, tendinţă a locuitorilor unui teritoriu dc a sc desprinde, de a sc separa dc un grup social ori etnic sau dc statul din care fac parte. SEPARATIST, -Ă, separatişti, -ste (fr. separatiste) 1. Adj. Referitor la separatism, dc separatism. 2. S.m. şi f. Partizan al separatismului. SEPARATOR, -OÂRE, separatori, -oare (fr. separa teur, lat. separator) 1. Adj. Care separă. 2. S.n. Aparat care serveşte Ia separare, care poate alege anumiţi constituenţi dintr-un amestec. 3. S.n. Dispozitiv carc închide sau deschide un circuit electric. SEPARAŢIE, separaţii s.f. (fr. separat ion, lat. sepa-ratio) 1. Acţiunea dc a separa, de a izola; faptul dc a fi separat, despărţit. 2. Operaţie prin care sc urmăreşte izolarea unuia sau a mai multor constituenţi dintr-un amestec omogen ori eterogen. 3. Separaţia puterilor = principiu de drept public conform căruia domeniile executiv, legislativ şi judecătoresc sunt independente unul faţă de altul. Separaţie de bunuri - regim matrimonial care permite fiecărui soţ să îşi păstreze bunurile aduse în căsătorie. SEPAREU, separeuri s.n. (fr. separe) Cameră, Ioc izolat într-un restaurant, într-o grădină de vară. SEPEDON, sepedoni s.m. (fr. sepedon) Insectă dip-teră carc trăieşte pe unele plante acvatice. SEPIA s.f. invar. v. sepie. SEPIE/SEPIA, (1) sepii, (2,4) sepia (lat. sepia, fr. sepia, it. seppia) 1. S.f. Moluscă marină cu multe braţe, care, în caz de pericol, elimină o secreţie. 2. S.f. (In forma sepia) Substanţă lichidă cafenie, întrebuinţată în pictură. 3. Adj. invar. Dc culoare cafcnic. 4. S.f. (în forma sepia) Desen obţinut cu sepia (2), SEPION, sepioni s.m. (fr. sepion) Cochilia internă, rudimentară a sepiei, oval-alungită şi turtită, cu aspect spongios; os de sepie. SEPT, septuri s.n. (fr. septum) Perete despărţitor între două cavităţi ale unui organism vegetal sau animal. SEPTEMVIR, septemviri s.m. (lat., fr. septemvir) Magistrat care facea parte dintr-un colegiu de şapte membri, la vechii romani. SEPTENÂT, septenate s.n. (fr. septennat) Durata de şapte ani a unei funcţii. SEPTENTRION s.n. (fr. septentrion) Nord. SEPTENTRIONÂL, -Ă, septentrionali, -e adj. (fr. septentrional, lat. septentrionalis) Nordic (I), boreal, hiperboreean. 831 SERICiNĂ SEPTET, septete s.n. (germ. Septett) Grup dc şapte voci sau dc şapte instrumente carc cxccută o piesă muzicală; compoziţic muzicală scrisă pentru a fi astfel cxccutată. SEPTIC, -Â, septici, -ce adj. (fr. septique) Infcctat cu microbi. SEPTICEMIE, septicemii s.f. (fr. septicemie) Infecţie generalizată a sângelui, datorată înmulţirii rapide a bacteriilor patogene. SEPTICITĂTE s.f. (fr. septicite) Toxicitatc a microbilor. SEPTIMĂ, septime s.f. (germ. Septime, it. settima) (Muz.) Interval dc şapte note consccutivc; treapta a şaptea dc la o treaptă dată. SEPTOLET, septolete s.n. (fr. scptolet) Grup dc şapte note muzicale cu o durată egală cu durata a palm note obişnuite. SEPTUAGENAR, -Ă, septuagenari, -e adj., s.m. şi f. (fr. septuagenaire, lat. septuagenarius) (Persoană) care a atins vârsta dc şaptczcci dc ani sau carc arc între şaptczcci şi optzeci dc ani. SEPTUAGINTA s.f. (lat. septuaginta) Versiunea alexandrină a Vechiului Testament, tradusă în limba greacă. SEPULCRAL, -Ă, sepulcrali. -c adj. (fr. sepulcral lat. scpulcralis) (Livr.) Care aparţine mormântului, privitor la mormânt, carc evocă mormântul; funerar (1); ca dc mort. SEPULCRU,s.n. (fr. sepulcre, lat. sepulcnim) (Livr.) Mormânt. SEPULTURA, sepulturi s.f. (fr. sepultura, lat. sepultura) (Rar) Loc dc înmormântare. SEQUOIA, scquoia s.m. (pr. sccvoia; fr. sequoia, lat. sequoia) Arbore gigant din California carc poate atinge înălţimea de 150 m şi vârsta de peste două mii de ani. SER, seruri s.n. (fr. scrum, lat. scrum) 1. Partea lichidă a sângelui. 2. Lichid extras din sânge sau preparat artificial, bogat în antitoxine, folosit în scopuri terapeutice sau preventive. 3. Ser fiziologic = soluţie de clorură de sodiu, asemănătoare plasmei, folosită pentru dizolvarea unor antibiotice şi pentru înlocuirea pierderilor mari de sânge sau de lichide. SERADELĂ. seradclc s.f. (it. seradclla, fr. scradcllc) Planta din familia leguminoaselor, eu tulpina subţire şi înaltă, cu frunzele compuse, folosită ca furaj. SERAFIC. -Ă, serafici. ~ce adj. (fr. scrafique) îngeresc, angelic; pur (5). nevinovat. SERAL, -Â. serali. -7?2-phonie) 1. Compoziţie muzicală amplă, scrisă pentru orchestră. 2. (Fig.) îmbinare armonioasă de elemente care contribuie la producerea unui efect plăcut. SIMFONIETĂ 840 SIMFONIETĂ, simfoniete s.f. (it. sinfoniettă) Lucrare muzicală orchestrală de dimensiuni reduse, care păstrează caracteristicile de gen şi de construcţic ale simfoniei (1). SIMFONISM s.n. (simfonie + -ism) L Totalitatea principiilor care stau la baza creaţiei simfonice şi a muzicii instrumentale. 2. Concepţie care promovează ideea transformării genurilor muzicale într-un domeniu de pură expresie sau de virtuozitate. SIMFONIST, -Ă,simfonişti, -ste s.m. şi f. (fr. sympho-niste) Persoană carc compune sau execută simfonii. SIMIÂN, -Ă, simieni, -e (fr. simien) 1. Adj. Care se referă la maimuţe, propriu maimuţelor. 2. S.m. (La pl.) Subordin de primate care cuprinde maimuţele superioare; (şi la sg.) primat care face parte din acest subordin. SIMILAR, -Ă, similari, -e adj. (fr. similaire) De acelaşi fel; asemănător; analog. SIMILARITÂTE s.f. (fr. similarite) Caracterul a ceea ce este similar; asemănare. SIMILI- (fr. simili-) Element de compunere cu sensul de „asemănător”, „la fel”, în cuvinte ca: similidia-mant, similipiatră. SIMILIDIAMÂNT, similidiamante s.n. (fr. simili-diamant) Sticlă sintetică folosită la imitarea diamantelor. SIMILIGRAVURĂ, (2) similigravuri s.f. (fr. simili-gravure) 1. Procedeu fotomecanic de obţinere a clişeelor pentru tipar înalt, împărţite în puncte. 2. Clişeu obţinut prin similigravură (1). SIMILIPIÂTRĂ s.f. (simili- + piatră, cf. fr. simili-pieire) Material artificial de construcţie utilizat pentru executarea tencuielilor şi care, în forma finisată, capătă aspectul pietrei naturale. SIMILITUDINE, similitudini s.f. (fr. similitude, lat. similitudo, -inis) Potrivire, asemănare, identitate (1). SIMONIÂC, -Ă, simoniaci, -ce s.m. şi f. (fr. simo-niaque) Persoană care se face vinovată de simonie. SIMONIE s.f. (fr. simonie, lat. simonia) Trafic de lucruri considerate sfinte de Biserică; vânzare de bunuri spirituale. SIMPATETIC, -Ă, simpatetici, -ce adj. (germ. sym-pathetisch) Care provoacă anumite stări sufleteşti; sugestiv. SIMPÂTIC, -Ă, simpatici, -ce adj. (fr. sympathique) 1. Care inspiră simpatie; plăcut, atrăgător. 2. Cerneală simpatică = cerneală care devine vizibilă numai la căldură sau prin tratarea cu soluţii speciale. Sistem neivos simpatic sau (substantivat, n.) marele simpatic ori simpaticul - partea sistemului nervos care reglează funcţiile vegetative. SIMPATIE, simpatii s.f. (fr. sympathie, lat. sympa-thia) Atracţie sau afecţiune faţă de cincva sau dc ceva; atitudine favorabilă, aprobare faţă de cincva sau dc ceva. SIMPATIZĂ, simpatizez vb. I (fr. sympathiser) A avea simpatie pentru cineva sau pentru ceva. SIMPATIZANT, -Ă, simpatizanţi, -te s.m. şi f. (fr. sympathisant) Persoană care manifestă simpatie faţă dc un partid, faţă de o doctrină etc.; (sport) suporter. SIMPATOLOGIE s.f. (fr. sympathologie) (Med.) Studiul reacţiilor simpatice fiziologice sau patologice. SIMPETÂLĂ, simpetale adj. (germ. sympetal) (Bot.; despre flori) Care are corola cu petale unite între ele. SIMPLEX s.n. (fr. simplex) I. Sistem de telecomunicaţii care asigură legătura între două posturi. 2. Ţesătură din tricot cu ambele feţe lucrate pe faţă. SIMPLICITĂTE s.f. (fr. simplicite, fr. simplicitas, -atis) Simplitate (1). SIMPLIFICĂ, simplific vb. I (lat. simplificare, fr. simplifier) 1. A face să devină sau a deveni (mai) simplu; a schematiza. 2. A reduce o fracţie, o expresie algebrică printr-un divizor comun. SIMPLIFICATOR, -OÂRE, simplificatori, -oare adj. (fr. simplificateur) Care simplifică. SIMPLISM s.n. (fr. simplisme) Mod unilateral şi superficial de a înţelege lucrurile, neglijând esenţialul; lipsă de înţelegere pentru problemele complexe, de nivel înalt. SIMPLIST, -Ă, simplişti, -ste adj. (fr. simpliste) Dc o simplitate exagerată, care nu ia în considerare elemente esenţiale; care judecă simplu, care nu sc referă decât la un aspect al unor fenomene sau al unor lucruri. SIMPLITÂTE s.f. (simplu + -itate) 1. Caracterul a ceea ce este simplu; simplicitate; lipsă de artificialitate, de prefăcătorie. 2. Naivitate, ingenuitate, inocenţă, credulitate. 3. Comportamentul unui om simplu (5). SIMPLON, simploane s.n. (fr. Simplon) Numele unui tren internaţional rapid. SIMPLU, -Ă, simpli, -e adj. (fr. simple) 1. Care este format dintr-un element sau din (puţine) elemente omogene. 2. Lipsit de artificialitate, de ornamente; neîncărcat, sobru (I). 3. Uşor de făcut, de înţeles; facil (1). 4. (Fig.) Care nu este prefăcut; natural (2), sincer, cinstit. 5. (Fig.) Lipsit de cultură, de rafinament; ordinar (1). SIMPOZION, simpozioane s.n. (gr. simposion, germ. Symposion, fr. symposium) Discuţie între vorbitori 841 SINCROCICLOTRON şi public, organizată pe baza unor scurte expuneri pe teme diferite; reunire, forum (3), congres de specialişti, organizat pe o anumită temă ştiinţifică. SIMPTOM, simptome s.n. (fr. symptome, germ. Symp-tom) Semn, manifestare care indică apariţia unei stări anormale (mai ales a unei boli). SIMPTOMATIC, -Ă, simptomatici, -ce adj. (fr. symptomatique) Care indică, semnalează o anumită stare ori situaţie; semnificativ (1). SIMPTOMATOLOGIC, -Ă, simptomatologiei, -ce adj. (fr. symptomatologique) Referitor la simptomatologie, de simptomatologie. SIMPTOMATOLOGIE s.f. (fr. symptomatologie) Studiul simptomelor unei boli; ansamblul manifestărilor unei boli. SIMULA, simulez vb. I (fr. simuler) A face să pară real ceva inexistent; a da aparenţa de..., a se preface, a mima (2). SIMULACRU, simulacre s.n. (fr. simulacre, lat. simu-lacntm) Aparenţă falsă; prezentare înşelătoare; faptă, acţiune simulată. SIMULARE, simulări s.f. (de la simula) Prefăcătorie, falsificare; simulaţie. SIMULATOR, simulatoare s.n. (fr. simulateur) Aparat sau dispozitiv care simulează situaţiile posibile într-o activitate, utilizat pentru a antrena şi verifica reacţiile operatorilor umani; trainer (3). SIMULAŢIE, simulaţii s.f. (fr. simulation) Simulare. SIMULTAN, -Ă, simultani, -e (fr. simultane, lat. simultaneus) 1. Adj. Care are Ioc sau se petrece în acelaşi timp; concomitent, sincronic (1). 2. S.n. Demonstraţie a unui bun şahist care joacă în acelaşi timp cu mai mulţi adversari. SIMULTANEITATE s.f. (fr. simultaneite) Existenţa mai multor acţiuni sau fenomene în acelaşi timp; coincidenţă, sincronism, concomitenţă. SIMUN s.n. (fr. simoun) Vânt cald, uscat şi puternic care bate în Sahara şi în Peninsula Arabică. SINAFIE, sinafii s.f. (fr. synaphie, ngr. sinâfia) Fenomen care se produce în situaţia când două versuri sunt strâns unite, astfel încât eliziunea are loc de la un vers la celălalt sau când acelaşi cuvânt încheie un cuvânt şi îl începe pe celălalt. SINAGOGĂ, sinagogi s.f (fr. synagogue, lat. syna-goga) Edificiu destinat practicării cultului mozaic. SINALAGMĂTIC, -Ă, sinalagmatici, -ce adj. (fr. synallagmatique) (Despre contracte juridice) Care impune obligaţii reciproce pentru părţile interesate chiar de la data încheierii acestora. SINALEFĂ, sinalefe s.f. (fr. synalephe, lat. syna-laepha) (Fon.) Fuziune (în timpul pronunţării) a două silabe într-una singură, prin eliziune, sinereză sau contracţie. SIN ALGIE, sinalgii s.f. (fr. synalgie) (Med.) Formă a sinesteziei în care o durere este asociată cu altă senzaţie. SINAPISM, sinapisme s.n. (fr. sinapisme) Cataplas-mă pe bază de faină de muştar. SINARHIE, sinarhii s.f. (fr. synarchie) Guvernare exercitată simultan de un grup de persoane. SINÂXĂ s.f. (fr. synaxe) Nume dat adunărilor primilor creştini. SINCER, -Ă, sinceri, -e adj. (fr. sincere, it. sincere) Care exprimă exact ce simte sau ce gândeşte, fară minciună, ipocrizie etc.; cinstit, franc, simplu (4). SINCERITĂTE, sincerităţi s.f (fr. sincerite) Calitatea de a fi sincer; cinste, francheţe, lealitate. SINCIPUT, sincipute s.n. (fr. sinciput) Parte din osul capului care reprezintă punctul cel mai înalt al cutiei craniene; creştetul capului, vertex (1). SINCIŢIU, sinciţii s.n. (fr. syncytium) Masă protoplasmatică având un număr mare de nuclee, provenită din fuziunea mai multor celule sau din multiplicarea activă a celulelor. SINCLINÂL, -Ă, sinclinali, -e s.n., adj. (fr. synclinal) (Cută a scoarţei terestre) a cărei concavitate este îndreptată în sus. SINCLINORIU, sinclinorii s.n. (fr. synclinorium) (Geol.) Grup de cute în care cele din partea centrală sunt mai joase decât cele din părţile laterale. SINCOPĂ, sincopez vb. I (fr. syncoper) A suporta sau a face să suporte o sincopă. SINCOPĂT, -Ă, sincopaţi, -te adj. (de la sincopa, cf. fr. sincope) 1. (Muz.) Cu sincope (2). 2. (Lingv.) Dispărut prin sincopă (3). SINCOPĂ, sincope s.f. (fr. syncope) 1. încetare subită a bătăilor inimii. 2. Efect ritmic în muzică, obţinut prin schimbarea accentului. 3. (Lingv.) Dispariţie a unei vocale sau a unei silabe neaccentuate între două consoane. SINCRETIC, -Ă, sincretici, -ce adj. (fr. synctretique) Care se referă la sincretism, de sincretism. SINCRETISM s.n. (fr. syncretisme) 1. Sistem filosofic sau religios cu mai multe doctrine fuzionate. 2. Contopire a mai multor elemente care aparţin unor domenii diferite (literatură, muzică, dans), specifică folclorului, mai ales în fazele primare de dezvoltare a culturii, când artele nu erau diferenţiate. SINCRETIST, -Ă, sincretişti, -ste s.m. şi f. (fr. syn-cretiste) (Rar) Adept al sincretismului. SINCROCICLOTRON, sincmciclotmane s.n. (fr. syn-chrocyclotron) Accelerator ciclic pentru particule SINCRON 842 grele cu sarcină electrică, având capacitatea dc a menţine sincronismul dintre mişcarea particulelor şi variaţia tensiunii acceleratoare prin modificarea frecvenţei acesteia; fazotron. SINCRON, -Ă, sincroni. -e adj. (fr. synchrone) 1. Sincronic (1). 2. Carc execută mai multe operaţii în acelaşi timp sau operaţii diferite având aceeaşi frecvenţă. SINCRONIC, -Ă, sincronici, -ce adj. (fr. synchro-niqite) 1. Care sc petrece în acelaşi timp; homocron, simultan (1), concomitent, sincron (1). 2. Care reprezintă sau studiază fapte, evenimente petrecute în acelaşi timp. SINCRONIE s.f. (fr. synchronie) 1. Caracterul a ceea cc este sincronic. 2. Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-un anumit moment al istorici limbii. SINCRONISM, sincronisme s.n. (fr. synchronisme) Starea a ceea cc este sincronic; faptul dc a se produce în acelaşi timp; simultaneitate. SINCRONISTIC, -Ă, sincronisîici, -ce adj. (fr. syn-chronisîique) (Despre scrieri istorice) Care studiază sau expune evenimentele în mod sincronic. SINCRONIZA, sincronizez vb. I (fr. synchroniser) 1. A facc, astfel încât două sau mai multe acţiuni, fenomene ctc. să se petreacă în acelaşi timp. 2. A realiza într-un film concordanţa dintre sunet şi imagine. SINDACTILIE s.f. (fr. syndactyiie) Malformaţie congenitală a mâinii sau a piciorului, care constă în lipirea a două sau a mai multor degete între ele prin sudarea părţilor moi, oasele rămânând separate. SINDIC, sindici s.m. (fr. syndic, gr. sindihos) Persoană aleasă să reprezinte interesele unui grup, ale unei asociaţii etc.; administrator provizoriu al unei întreprinderi în stare de suspendare a plăţilor. SINDICAL, -Ă, sindicali, -c adj. (fr. syndicaî) Referitor la sindicat, de sindicat. SINDICALISM s.n. (fr. syndicalismc) Mişcare sindicală care are ca obiect gruparea persoanelor de aceeaşi profesie în vederea apărării intereselor acestora; activitate exercitată într-un sindicat. SINDICALIST, -Ă, sindicalişti, -ste (fr. syndicaliste) 1. Adj. Care aparţine sindicalismului, referitor la sindicalism. 2. S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-un sindicat. SINDICALIZA, sindicalizez vb. I (sindical + -iza) A (se) uni într-un sindicat; a forma un sindicat; a (se) integra într-un sindicat. SINDICAT, sindicate s.n. (fr. syndicat) 1. Organizaţie de masă care are ca scop apărarea intereselor salariaţilor; totalitatea membrilor acestei organizaţii; sediu al acestei organizaţii. 2. Organizaţie monopolistă mai marc decât cartelul, în cadrul căreia întreprinderile membre îşi menţin independenţa în organizarea producţiei, dar renunţă la independenţa comercială, efectuând desfacerea produselor şi, uneori, achiziţionarea dc materii prime printr-un oficiu comun. SINDROM, sindroame s.n. (fr. syndmme) Totalitatea simptomelor spccificc unei boli. SINECDOCĂ/SINECDOCĂ, sinecdoce s.f. (fr. sy-necdoque) Procedeu stilistic prin care sc foloseşte întregul pentru parte, partea pentm întreg, genul pentru specie ctc. SINECHIE s.f. (fr. synechie, engl. syncchie) Aderenţă patologică a irisului la faţa posterioară a corneei sau la cristalin; (p. gcncr.) aderenţă patologică între formaţiuni anatomice vecine. SINECTICĂ s.f. (fr. synectique) Metodă dc stimulare a diferitelor etape ale creaţiei intelectuale, individuale sau în grup. SINECURĂ, sinecttri s.f. (fr. sinecurc) Slujbă bine plătită fară (sau cu o minimă) muncă. SINE DIE Ioc. adj., loc. adv. (lat. sine die) Fără termen. SINE QUA NON Ioc. adj. (pr. sine cvanon; lat. sine qua non) Fără de care nu se poate; indispensabil. SINEREZĂ, sinereze s.f. (fr. synerese, lat. syncresis) Fenomen fonetic constând în fuziunea, într-un diftong ascendent, a două vocale învecinate, prin transformarea primei vocale într-o semivocală. SINERGIDĂ, sinergide s.f. (fr. syncigide) (Bot.) Fiecare dintre cele două celule ale sacului embrionar, situate de o parte şi de alta a oosferci. SINERGIE s.f. (fr. synergie) 1. Asociere a mai multor organe anatomice sau ţesuturi pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţii. 2. Coordonare a mai multor acţiuni în vederea unui rezultat comun, cu economie de mijloace. SINERGISM s.n. (fr. synergisme) 1. (Fiz.) Intensificare a acţiunilor care se exercită în acelaşi sens. 2. (Chim.) Intensificare a acţiunii a două substanţe, prin asocierea acestora. SINESTALGIE, sinestalgii s.f. (fr. synestalgie) Durere care apare la simpla atingere a unei zone îndepărtate de punctul dureros. SINESTEZIE, sinestezii s.f. (fr. synesthesie) 1. Asociere spontană de senzaţii de natură diferită. 2. Tehnică literară care constă în transpunerea metaforică a unui organ senzorial în limbajul specific altuia. SINGHALEZ, -Ă, singhalczi, -e (fr. cinghalais) 1. S.m. şi f. (La pl.) Popor de religie budistă, constituit ca 843 SINTONIE naţiune în Sri Lanka; (şi la sg.) persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine singhale-zilor (1), privitor la singhalezi. 3. S.f. Limbă indo-europeană vorbită de singhalezi (1). SINGENEZĂ s.f. (fr. syngenese) Stadiu în evoluţia rocilor sedimentare care corespunde timpului de formare a sedimentelor. SINGLE, single-uri s.n., adj. invar. (pr. singl\ engl. s'rngle) 1. (Cameră) pentru o singură persoană, într-un hotel. 2. (Disc) single = (disc) care conţine câte o lucrare pe fiecare faţă. SINGSPIEL s.n. (pr. zingşpil; germ. Singspiel) Piesă de teatru de origine germană, cel mai adesea cu caracter popular, în care cupletele cântate alternează cu momentele vorbite. SINGULAR, -Ă, singulari, -e adj. (lat. singularis, fr. singulier) 1. Care este unic dintr-o categorie, fară seamăn; individual (2), original (5). 2. Număr singular (şi substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-un grup. SINGULARITATE s.f. (fr. singularite) Calitatea de a fi singular; caracterul singular al unui obiect, al unui fapt etc.; bizarerie. SINGULARIZA, singularizez vb. I (fr. singulariser) A fi sau a face să fie ieşit din comun; a (se) deosebi, a (se) distinge (3). SINIGRINĂ s.f (fr. sinigrine) Substanţă chimică prezentă în seminţele unei specii de muştar, în hrean şi în ridichi, care constituie principiul activ al fainii de muştar. SINISTRAT, -Ă, sinistraţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. sinistre) (Persoană) care a suferit pagube mari în urma unei calamităţi (incendiu, inundaţii, război etc.). SINISTRU, -Ă, siniştri, -stre (fr. sinistre, lat. sinis-tei; -tra) 1. Adj. Care provoacă spaimă, frică; groaznic, cumplit, lugubru, înspăimântător, funest. 2. S.n. Calamitate, dezastru (1). SINOLOG, -Ă, sinologi, -ge s.m. şi f. (fr. sinologue) Specialist în sinologie. SINOLOGIC, -Ă, sinologici, -ce adj. (fr. sinologique) Care se referă la sinologie, de sinologie. SINOLOGIE s.f. (fr. sinologie) Studiul istoriei, al limbii şi al civilizaţiei chineze. SINONIM, -Ă, sinonimi, -e adj., s.n. (fr. synonyme) (Cuvânt, expresie etc.) care are (aproape) acelaşi sens ca alta. SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -ce adj. (fr. synonymique, germ. Synonymik) Care se referă Ia sinonimie sau la sinonime; de sinonimie sau de sinonime. SINONIMIE, sinonimii s.f. (fr. synonymie) însuşirea, situaţia cuvintelor sinonime. SINOPSIS, sinopsisuri s.n. (engl., fr. synopsis) Scurtă expunere scrisă a unui subiect (de film), care constituie schiţa unui scenariu, a unei lucrări etc. SINOPTIC, -Ă, sinoptici, -ce adj. (fr. synoptique) (Despre rubrici, tabele etc.) Care permite o privire generală asupra unui ansamblu. SINOSTOZA s.f. (fr. synostose) Sutură a oaselor craniene. SINOVIAL, -Ă, sinoviali, -e adj. (fr. synoviat) Care se referă la sinovie, de sinovie, care produce sino-vie. SINOVIE s.f. (fr. synovie) Lichid incolor, vâscos care unge articulaţiile, înlesnind alunecarea oaselor unele peste altele. SINOVITĂ, sinovite s.f. (fr. synovite) Inflamaţie a unei membrane sinoviale. SINTACTIC, -Ă, sintactici, -ce adj. (fr. syntactique, gr. sintaktikos) Care se referă la sintaxă, de sintaxă. SINTAGMÂTIC, -Ă, sintagmatici, -ce adj. (fr. sin-tagmatique) Care se referă la sintagmă, de sintagmă. SINTAGMĂ, sintagme s.f. (fr. syntagme) Grup stabil de cuvinte care formează o unitate semantico-sin-tactică. SINTALITĂTE s.f (fr. syntalite, engl. syntality>) Totalitatea particularităţilor esenţiale care conferă unui grup social o identitate distinctă. SINTÂXĂ, sintaxe s.f. (fr. syntaxe, lat. syntaxis, gr. sintaxis) Parte a gramaticii care studiază îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi în fraze. SINTETIC, -Ă, sintetici, -ce adj. (gr. sinthetikos, fr. synthetique) 1. De sinteză. 2. Fabricat pe cale artificială. SINTETIZÂ, sintetizez vb. I (fr. synthetiser) A face o sinteză, a uni prin sinteză; a recapitula (2). SINTETIZOR, sintetizoare s.n. (fr. synthetiseur) 1. Instrument electric cu claviatură, cu o largă paletă de timbre şi sonorităţi, folosit mai ales în muzica electronică. 2. Dispozitiv electronic care permite simularea funcţiilor aparatului fonator uman în scopul producerii vocii şi vorbirii artificiale; procesor electronic care reduce redundanţa semnalelor vorbirii umane, în scopul manipulării acestora cu eficienţă maximă. SINTEZĂ, sinteze s.f. (fr. synthese, gr. sinthesis) 1. îmbinare a elementelor esenţiale ale unui studiu, ale unei probleme, ale unei situaţii etc.; lucrarea conţinând o astfel de îmbinare. 2. Operaţie prin care se obţine un compus chimic (complex) din elemente constitutive, din radicali etc. SINTONIE s.f. (fr. syntonie) Egalitate în frecvenţa oscilaţiilor aparţinând mai multor sisteme fizice. SINTONIZ 844 SINTONIZÂ, sintonizez vb. I (fr. syntoniser) A realiza o sintonie; a acorda pc aceeaşi frecvenţă. SINUOS, -OÂSĂ, sinuoşi. -oase adj. (fr. sinucux, lat. sinuosus) 1. Care arc coturi, care şerpuieşte; şerpuitor; circumflex (1). 2. (Fig.) Care nu merge până la capăt; întortocheat; schimbător, şovăielnic, complicat. SINUOZITÂTE, sinuozităţi s.f. (fr. sinuosite) 1. Linie sinuoasă (1). 2. Demers carc nu merge până la capăt. SINUS, sinusuri s.n. (fr., lat. sinus) 1. Nume dat diferitelor cavităţi neregulate ale corpului. 2. Funcţie trigonometrică egală cu raportul dintre lungimea ipotenuzei şi lungimea catetei opuse unghiului respectiv. SINUSOIDÂL, -Ă, sinusoidali, -e adj. (fr. sinusoidal) Referitor la sinusoidă, de sinusoidă, cu formă dc sinusoidă. SINUSOIDĂ, sinusoide s.f. (fr. sinusoide) Curbă care reprezintă valorile sinusului în funcţie de valorile unghiului respectiv. SINUZITĂ, sinuzite s.f. (fr. sinusite) Boală cronică manifestată prin inflamarea mucoasei sinusurilor nazale. SIONISM s.n. (fr. sionisme) Mişcare naţionalistă a evreilor europeni, apărută la sfârşitul sec. al XLX-lea, iniţiată cu scopul întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul vechii Palestine. SIONIST, -Ă, sionişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. sioniste) (Adept) al sionismului. SIR s.m. (pr. sor\ engl. sir) 1. Titlu onorific care precedă prenumele cavalerilor şi al baronilor, în Marea Britanie; persoană având acest titlu. 2. Termen de adresare corespunzător lui „domnule”. SIRE s.m. voc. (fr. sire) Titlu de adresare unui împărat sau unui rege. SIRENĂ, sirene s.f. (fr. sirene, it. sirena, lat. siren, -enis) 1. Aparat care produce sunete intense, cu care se dau diferite semnale. 2. (în mitologia greacă) Fiinţă cu înfaţişare de femeie, la început cu aripi şi picioare de pasăre, iar mai târziu cu picioare în coadă de peşte, care ademenea corăbierii cu cântecele ei. 3. (Fig.) Femeie seducătoare. SIRENIAN, sirenieni s.m. (fr. sirenien) (La pl.) Ordin de mamifere acvatice având corpul în formă de torpilă, coada dispusă în plan orizontal şi membrele anterioare transformate în lopeţi înotătoare; (şi la sg.) mamifer care face parte din acest ordin. SIRINX, sirinxuri s.n. (fr. syrinx) Organ fonator al păsărilor. SIROCO s.n. (fr., it. sirocco) Vânt uscat şi cald care bate dinspre Sahara spre Marea Mediterană. SIROLOG, -Ă, sirologi, -ge s.m. şi f. (gemi. Sytvlog) Specialist în sirologie. SIROLOGIE s.f. (germ. Syrologie) Studiul limbii, al istorici şi civilizaţiei siriene. SIROP, siropuri s.n. (fr. sirop) Lichid foarte dulce, aromat cu sucuri dc fructc sau dc plante, folosit ca băutură răcoritoare, la prepararea unor dulciuri ori a unor medicamente. SIROPOS, -OÂSĂ, siropoşi, -oase adj. (sirop + -os) Care are gustul şi aspectul siropului; (fig.) de un sentimentalism desuet. SIRTAKI s.n. (ngr. sirtakî) Dans de origine grecească. SISÂL, sisali s.m. (fr. sisal) Agavă cultivată în Mexic, ale cărei frunze au fibre folosite la confccţionarea sforilor, a sacilor ctc. SISIFIC, -Ă, sisifici, -ce adj. (n.pr. Sisif + -ic) Cu efort, cu chin, cu suferinţă; perseverent. S1STÂ, sistez vb. I (lat. sistere, cf. germ. sistieren) A întrerupe, a opri o activitate. SISTEM, sisteme s.n. (lat. systema, fr. systeme, germ. System) 1. Ansamblul elementelor şi legăturilor unui întreg; ansamblu de idei, dc principii carc ordonează, reglementează şi clasifică materialul dintr-un anumit domeniu. 2. Mod de organizare a unui proces, a unei activităţi etc.; metodă de lucru; mcca-nism (3). 3. Ansamblu dc organe, dc ţesuturi dc aceeaşi natură, destinat funcţiilor analoage. 4. Mod de administrare, de organizare socială, de guvernare. SISTEMÂTIC, -Ă, sistematici, -ce (fr. systematique, lat. systematicus, germ. systematisch) 1. Adj. Carc este organizat pe baza unui sistem; metodic. 2. S.f. Ştiinţă care studiază diversitatea organismelor vegetale şi animale şi înrudirile dintre acestea; taxonomic. SISTEMATIZÂ, sistematizez vb. I (fr. systematiser) LA organiza, a ordona ceva după un sistem. 2. A reorganiza pe baze ştiinţifice un teritoriu, o aşezare urbană sau rurală etc., în vederea creării unor condiţii optime pentru locuit. SISTEMATIZÂRE, sistematizări s.f. (de la sistematiza) 1. Aranjare, clasare după un anumit sistem. 2. Studiu care are ca scop proiectarea şi reorganizarea aşezărilor urbane şi rurale, pentru crearea unor condiţii optime de viaţă. SISTEMIC, -Ă, sistemici, -ce adj. (fr. sistemique, engl. systemic) 1. Care se referă la un sistem, cu caracter de sistem. 2. Care are în vedere elementele globale, faptele în ansamblu, în interiorul căruia diferitele componente sunt într-o relaţie de dependenţă. 845 SLAVOFIL SISTOLĂ, sisîole s.f. (fr. systole) Perioadă de contracţie a inimii şi a arterelor. SISTOLIC, -A, sistolici, -ce adj. (fr. systolique) Care se referă la sistolă, care se produce în timpul sistolei. SISTRU, sistre s.n. (fr. sistre, lat. sistrum) Vechi instrument muzical egiptean compus dintr-un cadru cu rondele metalice, scoici etc. înşirate pe acesta, care produc sunete când sunt lovite. SIT, situri s.n. (fr. site) 1. Peisaj, privelişte din natură. 2. Configuraţie proprie unui teritoriu păstrat în forma sa naturală. SITCOM s.n. (fr. sitcom, abr. din engl. situation co-medy) Comedie scrisă pentru televiziune, în care interesul dramatic este axat pe situaţii. SITE, site-uri s.n. (pr. sait; engl. site) Spaţiu pe reţeaua internet în care sunt stocate informaţii. SIT-IN s.n. (engl., fr. sit-in) Manifestaţie de protest nonviolentă, care constă în aşezarea manifestanţilor pe jos, pe o cale de comunicaţie, într-un spaţiu public. SITOFOBIE, sitofobii s.f. (fr. sitophobie) Stare patologică, în unele boli mintale, constând în aversiunea faţă de mâncare. SITOLOG, -Ă, sitologi, -ge s.m. şi f. (fr. sitologue) Specialist în sitologie. SITOLOGIE1 s.f. (fr. sitologie) Studiul şi conservarea siturilor naturale. SITOLOGIE2 s.f. (engl. sitology) Ramură a medicinei care se ocupă de nutriţie şi de dietă. SITOMANIE, sitomanii s.f. (fr. sitomanie) Stare patologică manifestată prin dorinţa de a mânca neîntrerupt; bulimie. SITUA, situez vb'. I (fr. situer) A ocupa un anumit loc sau a aşeza într-un anumit loc; a acţiona de pe o anumită poziţie. SITUAŢIE, situaţii s.f. (fr. situation, lat. situatio) L împrejurare, stare, pasă etc. în care se află cineva sau ceva prin raportare la alte fiinţe ori la alte lucruri; postură. 2. Poziţie socială, materială sau morală a cuiva; avere. 3. Prezentare a unor date privind rezultatele unei activităţi. 4. A fi la înălţimea situaţiei = a corespunde unei misiuni. A fi stăpân (sau călare) pe situaţie = a fi sigur de ceva. A-i face cuiva o situaţie - a ajuta pe cineva să ajungă la o stare socială sau materială bună. Cu situaţie = cu o stare materială sau socială bună. SITUAŢIONÂL, -Ă, situaţionali, -e adj. (engl. situa-tionaî) Care se referă la o anumită situaţie; legat de o circumstanţă. SITUAŢIONISM s.n. (fr. situationnisme) Mişcare contestatară împotriva structurilor sociale. SITULĂ, situle s.f. (lat. situla, fr. situle) (Rar) Vas cu toartă pentru scos apa. SIXTĂ, sixte s.f. (fr. sixte) (La scrimă) Poziţie a braţului înarmat, Ia probele de floretă şi de spadă. SIZIGIE s.f. (fr. syzygie) (Astron.) Poziţie a Soarelui şi a Lunii, când cei doi aştri sunt în conjuncţie sau în opoziţie. SKATEBOARD, skateboarduri s.n. (pr. scheitbord; engl. skate-board) Placă montată pe patru rotile, utilizată pentru deplasare, pentru executarea de salturi, de figuri etc.; sport practicat cu o astfel de placă. SKATING, (2) skatinguri s.n. (pr. skeiting; engl. ska-ting) 1. Patinaj pe patine cu rotile. 2. Patină cu rotile. SKEET s.n. (pr. schit; engl. skeet) (Sport) Probă de tir constând în ochirea unor talere. SKETCH, sketch-uri s.n. (pr. scheci; engl., fr. sketch) Scenetă scurtă, comică, interpretată de un număr restrâns de actori, la teatru, music-hall, televiziune etc. SKINHEAD, skinhead s.m. (pr. schinhed; engl. skin-head) Tânăr cu părul de pe cap ras, ca simbol al agresivităţii, al atitudinii xenofobe şi rasiste. SKLERON s.n. (germ. Skleron) Aliaj uşor şi dur, pe bază de aluminiu. SLALOM, slalomuri s.n. (fr. slalom) Coborâre pe schiuri, cu multe viraje şi cu trecerea obligatorie prin anumite puncte (marcate cu stâlpi). SLALOMIST, -A, slalomişti, -ste s.m. şi f. (slalom + -ist) Schior specializat în slalom. SLANG, slanguri s.n. (pr. sleng; engl. slang) Limbaj familiar şi expresiv, caracterizat prin creaţii lexicale inedite, prin formulări viu colorate etc.; argou englezesc. SLAP s.n. (pr. şlep; engl. slap) Efect sonor obţinut prin lovirea coardelor contrabasului de gâtul instrumentului. SLASH, slash-uri s.n. (pr. sleş; engl. slash) Semn (tipografic) de separare a două litere, două cuvinte, de forma unei bare oblice. SLAVISM, slavisme s.n. (fr. slavisme) Element specific unei limbi slave împrumutat de altă limbă. SLAVIST, -Ă, slavişti, -ste s.m. şi f. (fr. slaviste, germ. Slawist) Specialist în limbile slave. SLAVISTICĂ s.f. (germ. Slawistik) Studiul limbii, literaturii, culturii şi istoriei popoarelor slave; filologie slavă. SLAVTZÂ, slavizez vb. I (fr. slaviser) A deveni sau a face să devină slav, a adopta limba şi obiceiurile slavilor; a da caracter slav cuiva sau la ceva. SLAVOFIL, -Ă, slavofili, -e adj., s.m. şi f. (fr. slavo-phile) (Persoană) care are o admiraţie deosebită SLAVON 846 pentru valorile spirituale tradiţionale ale Rusiei şi ale celorlalte popoare slave. SLAVON, -Ă, slavoni, -e (fr. slavon) 1. S.n. Cuvânt din limba slavonă (2). 2. S.f. Limba literară dezvoltată din vechea slavă şi folosită în Evul Mediu ca limbă de cult1 şi de cancelarie, în unele ţări slave şi în Ţările Române. 3. Adj. Care se referă la limba slavonă (2), caracteristic limbii slavone. SLAVONISM, slavonisme s.n. (slavon + -ism) Element lingvistic slavon pătruns în altă limbă. SLIP, slipuri s.n. (fr., engl. slip) Chiloţi (de baie) foarte scurţi şi mulaţi pe corp. SLOGAN, sloganuri/slogane s.n. (fr., engl. slogan) Formulă verbală scurtă care exprimă ţelurile politice, economice, culturale etc. ale unui grup; deviză. SLOOP s.n. (pr. slup\ engl., fr. sloop) Velier mic cu un singur arbore şi două vele, fară bombres. SLOPS, slopsuri s.n. (fr., engl. slops, germ. Slops) Produs petrolier de calitate inferioară, care trebuie reprelucrat pentru a putea fi folosit. SLOW, slow-uri s.n. (pr. slău; engl. slow) Dans modem, cu un ritm lent; melodie după care se execută acest dans. SLOW-FOX, slow-foxuri s.n. (pr. slăufox; engl. slow-fox) Dans modem mai lent decât foxtrotul; melodie după care se execută acest dans. SLUMPFLÂŢIE, slumpjlaţii s.f. (engl. slumpjlaiion) Regres economic într-o perioadă de inflaţie. SMALTINĂ s.f. (fr. smaltine) Minereu de cobalt alb-argintiu, folosit pentm a colora porţelanul, sticla şi emailul. SMALŢ, (2,3) smalţuri s.n. (gr. smălto, germ. Schmalz, it. smalto) 1. Masă sticloasă formată din compuşi organici diverşi, cu care se acoperă suprafaţa obiectelor de ceramică, de metal etc.; email (1), vemis (2). 2. Obiect făcut din smalţ (1). 3. Substanţă albă şi lucioasă care acoperă dinţii. SMARALD , smaralde s.n. (it. smaraldo, cf. ngr. smâ-ragdos) Piatră preţioasă strălucitoare, de culoare verde, foarte transparentă. SMASH s.n. v. smeş. SMECTIC, -Ă, smectici, -ce adj. (fr. smectique) (Despre substanţe) Care scoate grăsimile. SMEGMA s.f. (fr. smegma) Secreţie albicioasă care se depune în cutele organelor genitale externe. SMEŞ/SMASH, smeşuri/smash-uri s.n. (engl., fr. smash) Lovitură de atac, Ia jocul de tenis (de câmp sau de masă), prin care o minge înaltă primită este expediată cu putere în terenul adversarului. SMITHSONIT s.n. (pr. smisonit; fr., engl. smithso-nite) Carbonat natural de zinc, care se prezintă sub formă de cristale, folosit ca minereu de zinc sau pentm obiecte de podoabă. SMOCHING, smochinguri s.n. (engl. smoking) Haină bărbătească (neagră) de gală, cu revere de mătase. SMOG s.n. (engl. smog) Ceaţă deasă, amestecată cu fum şi cu praf industrial. SNACK, snackuri s.n. (pr. snec\ engl. snack) Gustare rapidă. SNACK-BAR, snack-baruri s.n. (pr. snecbar; engl. snack-bar) Mic restaurant în care se servesc snackuri. SNOB, SNOABĂ, snobi, snoabe s.m. şi f., adj. (fr. snob) (Persoană) care acceptă şi admiră fară discernământ tot ce este la modă. SNOBISM s.n. (fr. snobisme) Atitudine, comportare de snob. SNOW-BOARD, snow-boarduri s.n. (pr. snâubord; engl. snow-board) Placă mai Iată decât un schi, cu care se alunecă, în poziţie verticală, pe zăpadă. SOAP OPERA s.f. (pr. săupopera\ engl., fr. soap opera) Foileton televizat cu episoade multiple, în care personaje cu psihologie stereotipică participă la intrigi bazate pe situaţii şi acţiuni. SOBRIETÂTE s.f. (fr. sobrietâ, lat. sobrietas, -atis) 1. însuşirea omului sobm; calitatea cuiva care sc comportă cu reţinere; austeritate. 2. Lipsă de ornamente inutile, de zorzoane etc. SOBRU, -Ă, sobri, -e adj. (fr. sobre, lat. sobrius) 1. Fără ornamente, simplu (2). 2. Cumpătat, auster, rezervat (2), moderat (1); serios (1), grav. SOCCER s.n. (pr. socâr; engl. soccer) Fotbal american. SOCIÂBIL, -Ă, sociabili, -e adj. (fr. sociable) Carc se integrează uşor în societate; care se împrieteneşte uşor; prietenos, comunicativ (2). SOCIABILITATE s.f. (fr. sociabilite) însuşirea dc a fi sociabil; comunicativitate. SOCIÂL, -Ă, sociali, -e adj. (fr. social, lat. socialis, it. sociale) Care este legat de viaţa oamenilor, dc raporturile acestora în sau faţă de societate; carc este propriu unui grup de oameni; colectiv (2). SOCIÂL-DEMOCRÂT, -Ă, social-democraţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. social-democrate, germ. Sozial-demob'at) (Persoană) care aderă la social-democra-ţie, care aparţine social-democraţiei. SOCIĂL-DEMOCRAŢIE s.f. (germ. Sozialdemo-h'atie, fr. social-democratie) Doctrină a socialiştilor; tendinţă politică reformistă de ccntru-stânga. 847 SOCRÂTIC SOCIALISM s.n. (fr. socialisme, gemi. Sozialismus) Doctrină economică, politică şi socială carc susţine dispariţia proprietăţii private şi înlocuirea accsteia cu proprietatea colcctivă. SOCIALIST, -Ă, socialişti, -ste (fr. socialiste, germ. Sozialist) 1. Adj. Care aparţine socialismului, privitor la socialism. 2. S.m. şi f. Partizan al socialismului; membm al unui partid socialist. SOCIALIZA, socializez vb. I (fr. socialiser) 1. A trccc principalele bunuri din proprietatea privată în proprietatea unei colectivităţi. 2. A dobândi sau a face să dobândească un caracter social. SOCIALMENTE adv. (fr. socialement, it. socialmente) Din punct de vedere social. SOCIATIV, -A, sociativi, -e adj. (fr. sociatif) (Despre complemente circumstanţiale) Care arată fiinţa sau lucml ce însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvârşirea unei acţiuni. SOCIETAR, -Ă, societari, -e s.m. şi f. (fr. societaire) 1. Membm într-o societate (de actori) 2. Persoană care deţine acţiuni emise de o socictate anonimă pe acţiuni; asociat într-o întreprindere comercială particulară. SOCIETATE, societăţi s.f. (fr. societe, lat. societas, -atis) 1. Totalitatea oamenilor care trăicsc în grup organizat; colectivitate; mediu1 (1). 2. Orânduire socială. 3. Asociaţie de oameni cu interese comune (ştiinţifice, literare, de afaceri etc.). 4. Anturaj, companie1 (1), cerc (3). 5. în societate = între oameni, în lume. Societate civila = sistem social în care primează drepturile omului. Societate de comandită simplă — formă de societate în care obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social, constituită din membrii comanditaţi şi comanditari. Societate cu răspundere limitată (abr. S.R.L.) = formă de societate în care obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu limitarea răspunderii asociaţilor la aportul de capital al fiecăruia. Societate anonimă = organizaţie de persoane în carc obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, ficcarc asociat răspunzând proporţional cu valoarea capitalului subscris. Societate pe acţiuni (abr. S.A.) = socictate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor deţinute. SOCIOBIOLOGIE s.f. (fr. sociobiologie) Doctrină bazată pc studiul sistcmatic al bazei biologicc a tuturor compartimentelor socialc, pe analiza societăţilor animale, pc structura populaţiei acestora ctc. SOCIOCULTURAL, -Ă, socioculturali, -e adj. (fr. socioculturel, engl. sociocultural) Carc sc referă Ia. raportul dintre cadrul social şi particularităţile culturale (tradiţii, moravuri, mentalităţi etc.) aferente. SOCIODRAMÂTIC, -Ă, sociodramatici, -ce adj. (fr. sociodramatique) Care se referă Ia sociodramă, de sociodramă. SOCIODRAMĂ, sociodrame s.f. (fr. sociodrame, engl. sociodrama) Improvizaţie dramatică prezentată de membrii unui grup social, folosită ca metodă dc investigaţie sociometrică şi de psihoterapie. SOCIOGONIC, -Ă, sociogonici, -ce adj. (fr. sociogo-nique) Care sc referă la sociogonie, de sociogonie. SOCIOGONIE, sociogonii s.f. (fr. sociogonie) Totalitatea miturilor, a teoriilor etc. privitoare la apariţia civilizaţiilor umane. SOCIOGRAFIE s.f. (fr. sociographie) Studiul societăţilor ca formaţiuni istoricc concrete. SOCIOGRAMĂ, sociograme s.f. (fr. sociogramme) Reprezentare grafică a relaţiilor existente între membrii unui grup, bazată pe teste sociometrice. SOCIOLINGVIST, -Ă, sociolingvişti, -ste s.m. şi f. (fr. sociolinguiste, engl. sociolinguist) Specialist în sociolingvistică. SOCIOLINGVISTIC, -Ă, socioling\>istici, -ce (fr. sociolinguistique, engl. sociolinguistics) L S.f. Ramură a lingvisticii care studiază relaţiile dintre limbă, cultură şi societate. 2. Adj. Care se referă la sociolingvistică (1), de sociolingvistică. SOCIOLOG, -Ă, sociologi, -ge s.m. şi f. (fr. socio-logue) Specialist în sociologie. SOCIOLOGIC, -Ă, sociologici, -ce adj. (fr. socio-logique) Care se referă la sociologie, de sociologie. SOCIOLOGIE s.f. (fr. sociologie, germ. Soziologie) Ştiinţă care studiază societatea omenească şi implicaţiile acesteia la nivel social. SOCIOLOGISM s.n. (fr. sociologisme) Teorie care tinde să subordoneze sociologiei cercetarea întregii realităţi sociale, negând rolul cclorlalte ştiinţe. SOCIOLOGIST, -Ă, sociologişti, -ste s.m. şi f. (fr. sociologiste) Adept al sociologismului. SOCIOMETRIC, -Ă, sociometrici, -ce adj. (fr. soc io-metrique) Care se referă Ia sociometrie. SOCIOMETRIE s.f. (fr. sociometrie) Studierea cantitativă a relaţiilor umane (în grupuri sociale mici). SOCIOPSIHIATRIE s.f. (engl. sociopsychiatty) Studiul acţiunii patogene a mediului asupra vieţii psihice. SOCLU, socluri s.n. (fr. socle) Suport sau postament carc susţine o coloană, o statuie, un grilaj etc.; subas-ment. SOCRÂTIC, -Ă, socratici, -ce adj. (fr. socratique) Referitor la Socratc şi la filosofia acestuia. SODĂ 848 SODĂ s.f. (germ. Soda) 1. Substanţă albă, de obicei cristalizată, folosită la spălatul rufelor, al veselei ctc.; carbonat neutru de sodiu. 2. Soda caustică = hidrat de sodiu cristalizat, folosit la fabricarea săpunurilor şi ca reactiv. SODIC, -Ă, sodici, -ce adj. (fr. sodique) Care conţinc sodiu. SODIU s.n. (lat., fr. sodiwn) Element chimic alcalin, metal moale alb-argintiu, maleabil şi ductil, foarte reactiv; natriu. SOFFIONI s.m. pl. (it. soffioni) Izvoare termale şi emanaţii de vapori fierbinţi, care provin din magmă. SOFISM, sofisme s.n. (fr. sophisme, lat. sophisma) Raţionament corcct formal, dar greşit în conţinut. SOFIST, -Ă, sofişti, -ste s.m. şi f. (fr. sophiste, lat. so-phista) 1. (în Grecia antică) Profesor de filosofie şi retorică, iniţial cu poziţii criticc, raţionaliste faţă de concepţiile sociale, morale şi religioase tradiţionale, iar mai târziu un adept al idealismului. 2. Persoană care face uz de sofisme. SOFISTIC, -Ă, sofistici, -ce (fr. sophistique, lat. so-phisticus) 1. Adj. Care este bazat pe sofisme; eronat, fals (1). 2, S.f. Folosirea unor raţionamente greşite şi a sofismelor cu scopul de a denatura adevărul. 3. S.f. Mişcare reprezentată de sofişti, în Grecia antică. SOFISTICĂ, sofistichez vb. I (fr. sofistiquer) A da un caractcr căutat, artificial, preţios, complicat (şi confuz). SOFISTICÂT, -Ă, sofisticaţi, -te adj. (de la sofistica, cf. fr. sophistique) Căutat, artificial, preţios; complicat (şi confuz). SOFITĂ, sofite s.f. (germ. Soffiten[lampe]) Corp de iluminat cu incandescenţă, în formă de tub, legat la circuitul electric prin ambele capete. SOFT1 s.n. (engl. soft) Amestec de fire de bumbac sau dc celofibră uşor răsucite şi moi, utilizate ca bătătură pentru unele ţesături scămoşate. SOFT2, softuri s.n. (engl. soft[wareJ) Software. SOFTIST, -Ă, softişti, -ste s.m. şi f. (soft + -ist) Specialist în software. SOFTWARE s.n. (pr. softuer; engl. software) Sistem de programe pentru calculator; soft2. SOIA s.f. (fr. soya, germ. Soja) Plantă oleaginoasă asemănătoare fasolei, cultivată pentru seminţele bogate în grăsimi şi protide. SOL1, soi s.m. (it., fr. sol) 1. Notă muzicală; treapta a cincea a gamei diatonice. 2. Numele uneia dintre cheile muzicale. SOL2, soluri s.n. (fr. sol, lat. solwn) 1. Stratul dc Ia suprafaţa scoarţei terestre în care se cultivă plantele; pământ, teren (agricol). 2. (Exerciţiu la) sol = proba dc gimnastică executată la nivelul podelei. SOL3, soli s.m. (fr. sol) Unitate monetară principală în Peru. SOLANACEE, solanacee s.f. (fr. solanacee) (La pl.) Familie de plante erbacee dicotilcdonatc, din care fac parte cartoful, roşia, vânătă, tutunul ctc.; (şi la sg.) plantă din această familie; solanec. SOLANEE, solanee s.f. (fr. solanâe) (Bot.) Solanacee. SOLANINĂ s.f. (fr. solanine) Substanţă extrasă din unele plante solanacee, cu acţiune toxică asupra organismului animal. SOLÂR, -Ă, solari, -e adj. (fr. solaire, lat. solaris) Care aparţine Soarelui, emis de Soare, privitor la Soare; care este în raport cu Soarele. SOLARIGRĂF, solarigrafe s.n. (fr. solarigraphe) Aparat folosit pentru măsurarea razelor solare; so-larimetru. SOLARIMETRU, solarimetre s.n. (fr. solarimetre) (Fiz.) Solarigraf. SOLĂRIU, solarii s.n. (fr., lat. solarium) 1. Loc amenajat pentru băile de soare. 2. Teren agricol acoperit cu un material transparent, folosit pentru cultivarea timpurie a unor plante. SOLARIZÂRE, solarizări s.f. (de la solarizaţie) L Utilizare a energiei solare pentru încălzirea unui spaţiu. 2. Scădere, inhibare a sensibilităţii procesului de fotosinteză, datorită intensităţii prea mari a luminii; solarizaţie (1). 3. Supraexpuncre puternică a unei plăci sau a unui film fotografic; solarizaţie (2). SOLARIZAŢIE, solaiizaţii s.f. (fr. solarisation) L Solari zare (2). 2. Solarizare (3). SOLĂ1, sole s.f. (fr. sole) Partea de teren supusă aso-lamentului; tarla. SOLĂ2, sole s.f. (fr. sole) Peşte marin plat, oval, cu solzi fini, prezent în toate mările pe fundul nisipos, la mică adâncime. SOLBÂNC, solbancuri s.n. (germ. Sohlbank) Element de construcţie executat deasupra părţii exterioare a parapetelor ferestrelor sau a uşilor, folosit pentru protejarea acestora de scurgerea apei de ploaie. SOLD, solduri s.n. (fr. solde) L Diferenţă între totalul sumelor înregistrate în debitul şi în creditul aceluiaşi cont; rest de plată dintr-o datorie. 2. Marfa (rămasă în stoc) care se vinde cu preţ redus. 849 SOLIPSIST SOLDA, soldez vb. I (fr. solder) LA calcula un sold. 2. (Despre acţiuni, întreceri etc.) A se încheia (cu...). 3. A vinde cu preţ redus marfa nevândută. SOLDAT, -Ă, soldaţi, -te adj. (de la solda) Care nu mai are sold. SOLDA, solde s.f. (fr. solde) 1. Leafa plătită în armată. l.Afi în solda cuiva ~ a susţine din interes cauza cuiva. SOLECISM, soleeisme s.n. (lat. soloecismus, fr. so-lecisme) Greşeală de sintaxă. SOLEÂR, soleari s.m. (fr. soleaire) Muşchi situat în partea posterioară a gambei, care leagă tibia şi pero-neul de călcâi. SOLEIL adv., adj. (pr. solei; fr. soleil) (Despre obiecte de îmbrăcăminte plisate) (Care este) în formă de raze. SOLEMN, -Ă, solemni, -e adj. (lat. soîlemnis, cf. it. solenne) 1. Care are loc conform unui anumit ceremonial; formal (3); festiv; sărbătoresc. 2. Important, grav (3), serios. SOLEMNITATE, (2) solemnităţi s.f. (lat. sollem-nitas, -atis, cf. fr. solennite) 1. însuşirea a ceea ce este solemn; măreţie; sobrietate, seriozitate. 2. Ceremonie publică pentru cinstirea unei persoane sau comemorarea unui eveniment; paradă (1). SOLENÂŢIE s.f. (fr. solenation) (Fiz.) Mărime egală cu suma algebrică a curenţilor electrici de conducţie din conductoarele care îmbrăţişează o curbă închisă. SOLFATÂRĂ, solfatare s.f. (fr. solfatare, it. solfa-tara) Emanaţie vulcanică de gaze, care conţine o cantitate mare de dioxid de sulf şi de hidrogen sulfurat şi cantităţi mici de vapori de apă. SOLFEGIÂ, solfegiez vb. I (it. solfeggiare) A executa un solfegiu. SOLGFEGIU, solfegii s.n. (it. solfeggio, fr. solfege) Culegere de exerciţii muzicale în care dificultăţile de a citi notele sunt prezentate gradat; exerciţiu care constă în intonarea notelor (prin pronunţarea acestora), cu scopul de a dezvolta auzul, simţul melodic şi ritmic. SOLICITA, solicit vb. I (fr. solliciter, lat. sollicitare) 1. A adresa cuiva o cerere. 2. A chema, a invita pe cineva să facă ceva. 3. A atrage, a deştepta (atenţia, interesul etc.). 4. A face să funcţioneze un aparat la limita maximă. SOLICITANT, -Ă, solicitanţi, -te s.m. şi f. (solicita + -ant) Persoană care solicită ceva; solicitator. SOLICITARE, solicitări s.f. (de la solicita) 1. Cerere stăruitoare. 2. Proces fizic care produce tensiuni, modificări într-un corp solid. SOLICITATOR, -OÂRE, solicitatori, -oare s.m. şi f. (solicita + -tor, lat. sollicitator, -oris, cf. fr. solli-citeur) Solicitant. SOLICITUDINE s.f. (cf. fr. sollicitude, lat. sollici-tudo, -inis) Comportare plină de atenţie, de grijă, de interes, de bunăvoinţă şi de prietenie faţă de cineva sau de ceva. SOLID, -Ă, solizi, -de (fr. solide, lat. solidus) 1. Adj., s.n. (Corp) care îşi păstrează forma şi dimensiunile, având structură compactă şi coeziune mare; (corp) tare, rigid (1), dur (1). 2. Adj. Rezistent (1), trainic, durabil, stabil (1). 3. Adj. Mare şi greu; care este viguros, care are rezistenţă, robust, voinic. 4. Adj. (Fig.) Temeinic, serios (3). SOLIDÂR, -Ă, solidari, -e adj. (fr. solidaire) Legat prin unitate de concepţii, de interese, de acţiuni etc. SOLIDARISM s.n. (fr. solidarisme) Concepţie so-cial-politică potrivit căreia principiul fundamental al existenţei societăţii este solidaritatea membrilor acesteia. SOLIDARITÂTE s.f (fr. solidarite) Dependenţă reciprocă; sentiment care îndeamnă oamenii să îşi acorde ajutor mutual; fraternitate. SOLIDARIZÂ, solidarizez vb. I (fr. solidariser) A se uni cu cineva într-o acţiune, a se declara solidar cu... SOLIDIFICÂ, solidific vb. I (fr. solidijier) A trece sau a face să treacă din stare lichidă în stare solidă. SOLIDITÂTE s.f. (fr. solidite, lat. soliditas, -atis) 1. Stare a corpurilor solide; tărie, duritate (1), rezistenţă (1); consistenţă. 2. (Fig.) Temeinicie, seriozitate (1). SOLIDUS, solidusuri s.n. (fr. solidus) (Fiz.) Curbă, loc geometric al punctelor dintr-o diagramă de faze, care reprezintă terminarea solidificării. SOLIFLUXIUNE s.f. (fr. solifluxion) Alunecare lentă a masei superficiale a solului suprasaturat de apă, mai ales în urma dezgheţului. SOLILOC s.n. v. solilocviu. SOLILOCVIU/SOLILOC, solilocvii/solilocuri s.n. (lat. soliloquium, fr. soliloque, it. soliloquio) (Livr.) Monolog (1). SOLIPED, -Ă, solipezi, -de adj., s.m. (fr. spolipede) (Zool.) Monodactil. SOLIPSISM s.n. (fr. solipsisme) (Fii.) Concepţie potrivit căreia eul, cu senzaţiile şi sentimentele acestuia, constituie singura realitate existentă. SOLIPSIST, -Ă, solipsişti, -ste (fr. solipsiste) 1. S.m. şi f. Adept al solipsismului. 2. Adj. Care aparţine solipsismului, privitor la solipsism. SOLIST 850 SOLIST, -Ă, solişti, -ste s.m. şi f. (fr. soliste) 1. Artist care execută un solo (1); solo (4). 2. Dansator care execută singur o piesă coregrafică sau care interpretează rolul principal într-o piesă coregrafică de ansamblu. SOLISTIC, -Ă, solistici, -ce adj. (solist + -ic) Care este executat de un solist, bazat pe un solist. SOLITAR, -Ă, solitari, -e (fr. solitaire, lat. solita-rius) L Adj. Singur, izolat (1); singuratic. 2. S.n. Diamant mare care se montează pe o bijuterie. SOLITUDINE s.f. (fr. solitude, lat. solitudo, -inis) (Livr.) Singurătate, izolare. SOLMIZÂŢIE s.f. (fr. solmisation) (Muz.) 1. Sistem medieval de intonare silabică a notelor. 2. Citire ritmică a notelor, fară intonarea acestora. SOLO, (1, 2) solouri (fr., it. solo) L S.n. Compoziţie muzicală scrisă pentru un singur instrument sau pentru o singură voce. 2. S.n. Parte a unui balet executată de un singur balerin. 3. Adj. invar. Care se execută fară acompaniament. 4. S.m. Solist SOLSTIŢIÂL, -Ă, solistiţiali, -e adj. (fr. solsticial, lat. solstitialis) Care se referă la solstiţiu, de solstiţiu. SOLSTIŢIU, solstiţii s.n. (lat. solstitium, fr. solstice) Ziua cea mai lungă (21 iunie) sau cea mai scurtă (22 decembrie) a anului, când Soarele se află la înălţimea cea mai mare faţă de ecuator. SOLUBIL, -Ă, solubili, -e adj. (fr. soluble, lat. solu-bilis) 1. Care se poate dizolva (într-un solvent); diso-lubil (1). 2. (Fig.) Rezolvabil. SOLUBILITÂTE, solubilităţi s.f. (fr. solubilite) însuşirea de a fi solubil (1). SOLUBILIZÂ, solubilizez vb. I (fr. solubiliser) A face solubil sau a deveni solubil; a (se) dizolva (1), SOLUŢIE, soluţii s.f. (fr. solution, lat. solutio) 1. A-mestec de două sau mai multe substanţe. 2. Mod, formulă de a rezolva o dificultate, o problemă etc.; răspuns; remediu (1). SOLUŢIONA, soluţionez vb. I (fr. solutionner) A găsi sau a da o soluţie (2); a rezolva. SOLVABIL, -Ă, solvabili, -e adj. (fr. solvable) Care are posibilitatea să îşi plătească la termen obligaţiile, datoriile etc.; solvent2 (2). SOLVABILITATE s.f. {solvabil + -itate, cf. fr. sol-vabilite) însuşirea de a fi solvabil; solvenţă; bonitate (1). SOLVENT1, solvenţi s.m. (lat. solvens, -ntis, fr. solvent) Dizolvant (2). SOLVENT2, -Ă, solvenţi, -te (germ. Solvent) I. Adj., s.m. şi f. (Elev, student) care plăteşte taxele pentru cazare şi masă (nefiind bursier). 2. Adj. Solvabil. SOLVENŢĂ, solvenţe s.f. (germ. Solvenz) Solvabilitate. SOLVI, pers. 3 solvă/solveşte vb. IV (lat. solvere) (înv.) A (se) dizolva. SOMA1 s.f. (fr. soma) Ansamblul celulelor somatice ale organismelor vii. SOMÂ2, somez vb. I (fr. sommer) A cere cuiva categoric, în numele legii (sub ameninţare), să (nu) acţioneze într-un anumit sens; a invita. SOMĂLI s.f. (fr. somali) Limbă afro-asiatică oficială în Somalia. SOMĂTIC, -Ă, somatici, -ce adj. (fr. somatique) Care priveşte corpul organismelor vii. SOMATOLOGIE s.f. (fr. somatologie) Studiul anatomic şi fiziologic al corpului omenesc viu. SOMATOMETRJE s.f. (fr. somatometrie) Ansamblul măsurătorilor efectuate pentru a determina forma şi dimensiunile corpului (animalelor). SOMÂŢIE, somaţii s.f. (fr. sommation) Invitaţie prin care cineva este somat să (nu) acţioneze într-un anumit sens; ordin scris prin care se face această invitaţie. SOMBRERO, sombrero s.n. (sp., fr. sombrero) Pălărie cu boruri foarte largi, specifică ţărilor hispanice. SOMIERĂ, somiere s.f. (fr. sommier) 1. Reţea elastică de sârmă fixată de pat, într-un cadru de fier, peste care se pune salteaua. 2. Bloc de piatră care susţine o boltă. 3. Grindă principală pe care se reazemă grinzile secundare ale unui planşeu. SOMITATE, somităţi s.f. (fr. sommite) Persoană care are merite deosebite într-un domeniu de activitate; autoritate (5); forţă (6). SOMNAMBUL, -Ă, somnambuli, -e s.m. şi f. (fr. somnambule) Persoană care se scoală din pat în timpul somnului şi face unele gesturi, fapte etc. de care nu îşi aminteşte la trezire; noctambul, lunatic (1). SOMNAMBULIC, -Ă, somnambulici, -ce adj. (fr. somnambidique) Care se referă la somnambulism. SOMNAMBULISM s.n. (fr. somnambulisme) 1. Starea de somnambul; noctambulism, lunatism. 2. Executare automată a unor acte de către o persoană hipnotizată. SOMNIFER, -Ă, somniferi, -e adj., s.n. (fr. somnifere) (Medicament, substanţă) care provoacă somnul; soporific, soporifer, hipnogen, hipnotic. SOMNOLA, somnolez vb. I (fr. somnoler) A fi în stare de somnolenţă, a dormita, a moţăi. SOMNOLENT, -Ă, somnolenţi, -te adj. (fr. somnolent, lat. somnolentus) Care este în stare dc somnolenţă; referitor Ia somnolenţă. 851 SONORIZA SOMNOLENŢĂ s.f. (fr. somnolence) Stare între somn şi trezie; toropeală; hipersomnie. SOMON, somoni s.m. (fr. saumon) Peşte mare, răpitor, din mările nordice, cu carnea de culoare roz; lacs. SOMPTUÂR, -Ă, somptuari, -e adj. (fr. somptuaire) 1. Care se referă la cheltuieli. 2. Care este foarte costisitor, care ţine de lux. 3. Legi sompiuare = legi care aveau ca scop reducerea cheltuielilor excesive (făcute pentru lux), în Roma antică. SOMPTUOS, -OĂSĂ, sompîuoşi, -oase adj. (fr. somp-tueux) Fastuos, magnific, luxos, bogat. SOMPTUOZITĂTE s.f. (fr. somptuosite) Calitatea de a fi somptuos, luxos, elegant; splendoare. SON, (1) soni, (2) sonuri (fr. son, lat. sonus) 1. S.m. Unitate de măsură pentru intensitatea sunetelor. 2. S.n. (Rar) Sunet; ton2 (1). SONAGRAF, sonagrafe s.n. (engl. sonagraph, fr. sonagraphe) Aparat care permite efectuarea sona-gramelor. SONAGRAMĂ, sonagrame s.f. (engl. sonagram, fr. sonagramme) înregistrare grafică a elementelor acustice ale vocii (durată, frecvenţă, intensitate). SONÂNTĂ, sonante s.f., adj. (fr. sonnante) (Consoană) a cărei emisie nu comportă aproape niciun zgomot. SONÂR, sonare s.n. (fr. sonar) 1. (Tehn.) Hidroloca-tor. 2. Principiu de detectare a unui obiect în spaţiu, pe baza emisiei şi reflectării undelor. SONĂT, -Ă, sonaţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. sonnâ) (Fam.) (Persoană) care şi-a pierdut judecata; ţicnit. SONÂTĂ, sonate s.f. (fr. sonate, it. sonata, germ. Sonate) Piesă muzicală pentru unul sau pentru două instrumente, alcătuită din trei ori din patru părţi cu structuri diferite. SONATINĂ, sonatine s.f. (fr. sonatine, it. sonatina, germ. Sonatine) Sonată de proporţii reduse. SONDĂ, sondez vb. I (fr. sondei') 1. A cerceta (solul, subsolul, atmosfera etc.) cu o sondă (2); a cerceta sau a evacua o cavitate a organismului cu o sondă (3); a investiga. 2. (Fig.) A încerca să afle starea de spirit a oamenilor; a iscodi, a ispiti. SONDĂBIL, -Ă, sondabili, -e adj. (sonda + -bi!) Care poate fi sondat. SONDĂJ, sondaje s.n. (fr. sondage) 1. Cercetare, exploatare a solului, a subsolului etc. cu o sondă (1); investigare a unei cavităţi naturale a organismului cu o sondă (3). 2. Studiul direct, prin consultare, a unei părţi dintr-un tot. 3. Sondaj (de opinie) = metodă utilizată în vederea cunoaşterii opiniilor publicului într-o chestiune concretă (economică, politică, etică ctc.), la un moment dat. SONDĂ, sonde s.f. (fr. sonde) 1. Gaură cilindrică forată în pământ, pentru exploatarea unui zăcământ, pentm unele cercetări etc,; instalaţia situată deasupra acesteia. 2. Aparat cu care se extrage o cantitate mică dintr-un material compact (pământ) sau granular (nisip, ciment). 3. Instmment chirurgical care serveşte la explorarea unor cavităţi din organism sau la drenarea unor răni. 4. Sondă spaţială = rachetă fară oameni, pilotată de la sol, lansată în afara atmosferei terestre, destinată să cerceteze un astm al sistemului solar sau spaţiul interplanetar. SONDEZA, sondeze s.f. (fr. sondeuse) Instalaţie de foraj la mică adâncime. SONDOR, sondori s.m. (fr. sondeur) Muncitor Ia o sondă (1). SONERrE, sonerii s.f. (fr. sonnerie) Dispozitiv de semnalizare sonoră; sunetul produs de acest dispozitiv. SONET, sonete s.n. (fr. sonnet, it. sonetto) Poezie alcătuită din două strofe a câte patm versuri şi două strofe a câte trei versuri. SONETIST, -Ă, sonetişti, -ste s.m. şi f. (fr. sonnet-tiste, it. sonettista) Persoană care compune sonete. SONG, songuri s.n. (engl. song) Cântec, melodie (1). SONIC, -Ă, sonici, -ce adj. (fr. sonique) Care se referă la viteza sunetului; care are o viteză asemănătoare cu aceea a sunetului. SONOLOCĂŢIE s.f. (fr. sonolocation) Operaţie prin care se determină poziţia unui obiect faţă de un anumit reper, cu ajutoml undelor sonore, fară participarea activă a obiectului. SONOLUMINESCENŢĂ s.f. (fr. sonoluminescence) Emisie slabă de lumină care însoţeşte fenomenul de formare a bulelor de gaz, într-un lichid supus acţiunii ultrasunetelor. SONOMETRIE s.f. (fr. sonometrie) (Fon.) Tehnică de măsurare a sunetelor cu ajutorul sonometmlui. SONOMETRU, sonometre s.n. (fr. sonometre) Instrument folosit pentm măsurarea nivelurilor de intensitate sonoră. SONOR, -Ă, sonori, -e (fr. sonore) 1. Adj. Care produce sunete (puternice), care răsună sau face să răsune; care ţine de sunet. 2. S.n. Partea vorbită şi muzica unui film. 3. Adj. (Fig.; despre nume, titluri) Carc aparţine unui om important; cu răsunet. SONORITĂTE, sonorităţi s.f. (fr. sonorite) L Calitatea dc a fi sonor. 2. însuşirea de a reda un sunet armonios, muzical. 3. Calitatea unor corpuri de a propaga şi amplifica sunetele; rezonanţă (1). SONORIZÂ, sonorizez vb. I (fr. sonoriser) 1. (Cin.) A adăuga unei pelicule banda sonoră. 2. A dota (o SONORIZARE 852 încăpcrc) cu o instalaţie de amplificare. 3. (Despre consoane surde) A (sc) transforma în consoană sonoră. SONORIZARE, sonorizări s.f. (de \z sonoriza) 1. Ac-ţiunca de a sonoriza şi rezultatul ci; partea sonoră a unui film. 2. Ansamblu de instalaţii care permit o amplificare electrică a sunetelor emise într-un anumit loc. 3. Transformare a unei consoane surde în consoană sonoră. SONOTECĂ, sonoteci s.f. (fr. sonotheque) (Cin.) Arhivă carc conţine înregistrări cu diferite sunete, zgomote carc pot fi utilizate în filme. SOPORIFER, -Ă, soporiferi, -e adj., s.n. (fr. sopo-rifere, lat. soporifer) (Livr.) Somnifer. SOPORIFIC, -Ă, soporifici, -ce adj., s.n. (fr. sopo-rifique) Somnifer. SOPRAN, -Ă, soprani, -e (fr., it. soprano) 1. S.n. Vocea omenească cea mai înaltă, caracteristică femeilor şi băieţilor. 2. S.m. şi f. Persoană cu vocea de sopran (1); voce cu un astfel de registru; instrument de suflat al cărui registru corespunde acestui tip de voce. SOR, sori s.m. (fr. sore) (Bot.) Grupare de sporangi situată pe faţa interioară a frunzelor de ferigă. SORBET, sorbeîe s.n. (fr. sorbet) (Rar) Băutură răcoritoare preparată din suc de fructe, zahăr şi lichior sau apă. SORBITĂ s.f. (,sorbite, germ. Sorbit) Constituent structural moale şi maleabil al oţelului tratat termic. SORBOZĂ s.f. (fr. sorbose) Substanţă chimică asemănătoare fructozei, folosită la sinteza vitaminei C. SORDID, -Ă, sordizi, -de adj. (fr. sordide) Murdar, dezgustător, respingător; (fig.) care dă dovadă de josnicie; meschin (1). SOREDIE, soredii s.f. (fr. soredie) Parte a talului unui lichen care se detaşează de acesta şi poate reproduce planta. SORG s.m. (fr. sorgho, it. soigo) Plantă furajeră din familia gramineelor, rezistentă la secetă şi cu inflorescenţă paniculată. SORGINTE, soiginţi s.f. (it. sorgente) (Livr.) Izvor, sursă (1). origine (2). SORIT, sorite s.n. (fr. sorite, lat. sorites) (Log.) Raţionament compus dintr-o serie de silogisme aşezate astfel, încât atributul unuia să fie subiectul silogismului următor, concluzia având ca subiect subiectul primului silogism, iar ca atribut, atributul penultimului silogism. ORT, sorturi s.n. (fr. sorte) Categorie, fel, varietate de produse; sortiment. SORTĂ, sortez vb. I (sort + -a, cf. germ. sorticren) A alege, a aranja, a repartiza pe grupe, pc sorturi. SORTILEGIU, sorti legii s.n. (fr. sortilege) Ansamblu de vrăji şi dc profeţii. SORTIMENT, sortimente s.n. (germ. Sortiment) Ansamblu de mărfuri dc acelaşi fel; sort. SOS, sosuri s.n. (fr. sauce) Preparat culinar mai mult sau mai puţin lichid care însoţeşte unele mâncăruri ori cu ajutorul cărora sunt preparate accstca. SOSIE, sosii s.f. (fr. sosie) Persoană carc seamănă atât de bine cu alta, încât nu pot fi deosebite fizic. SOSIERĂ, sosiere s.f. (fr. sauciere) Recipicnt în carc este servit sosul la masă. SOSTENUTO adv. (it. sostenuto) (Indică modul dc executare a unor pasaje muzicale) Susţinut, prccis. SOTE, soteuri s.n. (fr. saute) Mâncare pregătită din zarzavat înăbuşit, la foc mic, în unt. SOTERIOLOGIC, -Ă, soteriologici, -ce adj. (engl. soteriologic) Care se referă Ia soteriologie, dc sotc-riologie. SOTERIOLOGIE s.f (germ. Soteriologie) Doctrină a mântuirii prin jertfe benevole. SOTTO-VOCE adv. (it. sotto-voce) (Indică modul de executare a unei piese muzicale) Cu intensitate scăzută; discret, în surdină. SOVHOZ, sovhozuri s.n. (rus. sovhoz) Gospodărie agricolă de stat, în fosta U.R.S.S. SOVIET, soviete s.n. (rus. soviet) 1. Adunare a deputaţilor aleşi de cetăţeni, în fosta U.R.S.S. 2. Sovietul suprem - organ superior al puterii dc stat, în fosta U.R.S.S., până în anul 1991, şi preluat după această dată de republicile, devenite state independente, ale fostei U.R.S.S. SOVIETIC, -Ă, sovietici, -ce (fr. sovietique) I. Adj. Care aparţine Uniunii Sovietice. 2. S.m. şi f, adj. (Persoană) care facea parte din Uniunea Sovietica. SPADASIN, spadasini s.m. (fr. spadassin) 1. Luptător cu spada; ucigaş. 2. Sportiv specializat în probele de spadă. SPÂDĂ, spade s.f. (it. spada) 1. Armă formată dintr-o lamă dreaptă, cu două tăişuri, şi mâner. 2. Probă de scrimă cu spadă (1). SPADICE/SPÂDICE, spadice s.n. (fr. spadice, lat. spadix, -icis) Inflorescenţă în formă de spic, al cărei peduncul comun este îngroşat şi cămos. SPADIFLORE s.f. pl. (cf. fr. spadiceflores) Ordin dc plante erbacee perene, monocotiledonate, carc au inflorescenţe în formă de spic (spadice). SPAGHETE s.f. pl. (it. spaghetti) Macaroane lungi şi subţiri. 853 SPECIALIZA SPALIER, spaliere s.n. (germ. Spalier, cf. fr. espa-lier) 1. Suport pentru plantele agăţătoare. 2. Aparat de gimnastică în formă de scară întinsă, fixat pe perete. SPARCETĂ, sparceîe s.f. (fr. esparcette) Plantă erbacee leguminoasă cu flori roşii şi cu fructul în formă de păstaie, cultivată ca plantă furajeră. SPARDEC, spardecwi s.n. (fr., engl. spardeck) 1. Punte continuă, pe velierele vechi. 2. Punte uşoară situată deasupra cabinelor şi saloanelor de la nivelul superior al vapoarelor. SPÂRRINGPARTNER, sparringpartneri s.m. (pr. spâringpartnăr; fr. sparringpartner, cf. partener) Sportiv sau echipă folosită ca partener de antrenament şi de pregătire pentru alt sportiv ori pentru altă echipă. SPARTACHIÂDĂ, spartachiade s.f. (rus. sparta-kiada) (Ieşit din uz) Competiţie sportivă de masă, care cuprindea mai multe sporturi. SPARTAN, -Ă, spartani, -e (n.pr. Sparta + -an, cf. lat. spartanus, it. spartano) 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Sparta. 2. Adj., s.m. şi f. (Fig.) (Persoană) cu atitudini austere; om aspru, sever. 3. Adj. Referitor la Sparta şi la spartani (1), de Sparta şi de spartani. SPASM, spasme s.n. (fr. spasme) Contracţie involuntară şi bruscă a unui muşchi; convulsie (1). SPASMODIC, -Ă, spasmodici, -ce adj. (fr. spasmo-dique) Specific spasmului; însoţit de spasme; spastic. SPASMOFILIC, -Ă, spasmofilici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. spasmophilique) (Persoană) care suferă de spas-mofilie. SPASMOFILIE s.f. (fr. spasmophilie) Boală caracterizată printr-o stare de extremă excitabilitate neu-romusculară, manifestată prin convulsii. SPASMOGEN, -Ă, spasmogeni, -e adj. (fr. spasmo-gene) Care provoacă spasme. SPASMOLITIC, -Ă, spasmolitici, -ce adj., s.n. (fr. spasmolitique) (Medicament) care reduce tonusul şi spasmul muscular; antispastic. SPASTIC, -Ă, spastici, -ce adj. (fr. spastique) Spasmodic. SPAT, spaturi s.n. (fr. spath, germ. Spat) 1. Mineral cu structură lamelară şi cristalină. 2. Spat de Islanda = varietate pură de calcit, cristalizat prin dublă refracţie. SPATULÂT, -Ă, spatulaţi, -te adj. (fr. spatiile) în formă de spatulă. SPATULĂ, spatule s.f. (fr. spatule) Instrument în formă de lopăţică plată, folosit pentru amestecarea şi întinderea unor paste. SPAŢIÂ, spaţiez vb. I (spaţiu + -a) A rări, a distanţa (1), a depărta; a spaţiona. SPAŢIAL, -Ă, spaţiali, -e adj. (fr. spaţial) Privitor la spaţiu, mai ales la spaţiul interplanetar. SPAŢIALITÂTE s.f. (fr. spaţiali te) Caracterul a ceea ce este sau se organizează în spaţiu. SPAŢIALIZÂ, spaţializez vb. I (fr. spatialiser) A reprezenta în spaţiu; a da caracter spaţial. SPAŢIONA, spaţionez vb. I (germ. spationieren) (Po-ligr.; rar) A spaţia. SPAŢIOS, -OÂSĂ, spaţioşi, -oase adj. (fr. spacieux, cf. spaţiu) Care cuprinde mult spaţiu; încăpător, vast, larg. SPAŢIU, spaţii s.n. (lat. spatium, fr. espace) 1. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh. 2. Loc, suprafaţă, întindere limitată; culoar (3); volum ocupat de ceva. 3. Distanţă, interval între două obiecte; interval de timp, răstimp. 4. Spaţiu verde = suprafaţă acoperită cu vegetaţie. Spaţiu aerian = zonă din atmosferă corespunzătoare graniţelor unui stat şi în care acesta îşi exercită suveranitatea. Spaţiu cosmic = spaţiu situat dincolo de atmosferă. SPAVÂN, spavane s.n. (it. spavano) Tumoare osoasă care se formează la încheietura piciorului din spate, la cai sau la boi, facându-i să şchiopăteze; os mort. SPEAKER, speakeri n. pr. m. (pr. spicăr; engl. Spea-ker) 1. Preşedintele Camerei Comunelor, în Marea Britanie. 2. Preşedintele Camerei Reprezentanţilor, în S.U.A. SPECIAL, -Ă, speciali, -e adj. (fr. special, lat. spe-cialis) 1. Care este deosebit de alte obiecte sau de alte fiinţe, prin însuşiri şi particularităţi proprii; care este destinat sau creat pentru un anumit scop; ieşit din comun, deosebit. 2. De (strictă) specialitate. 3. (Despre presă, publicaţii) Apărut cu o anumită ocazie. 4. In special - mai ales, îndeosebi. SPECIALIST, -Ă, specialişti, -ste s.m. şi f., adj. (fr. specialiste, it. specialista, germ. Spezialist) (Persoană) care cunoaşte temeinic, ca profesionist, un domeniu de activitate, o disciplină, o problemă. SPECIALITATE, specialităţi s.f. (fr. specialite, lat. specia li tas, -atis) 1. Ramură de activitate restrânsă Ia un anumit domeniu; branşă. 2. Produs sau preparat făcut după anumite reţete şi metode. 3. De specialitate = care aparţine unui anumit domeniu; (despre oameni) competent într-o anumită ramură de activitate. SPECIALIZA, specializez vb. I (fr. specialiser) L A face să capete sau a căpăta trăsături specifice, SPECIÂŢIE 854 caractcristicc. 2. A studia pentru a deveni spccialist; a (se) profila (3); a sc consacra unui domeniu limitat dc activitatc. 3. A (sc) limita Ia fabricarea anumitor produse. SPECIÂŢIE s.f. (fr. speciation) Proces de geneză a speciilor noi dc plante şi de animale, prin apariţia dc diferenţe între grupările accleiaşi specii. SPECIE, specii s.f. (lat. species, it. specie, cf fr. es-pece) Subdiviziune a genului; ansamblu de fiinţe, de lucruri carc au un caracter comun distinct; categorie, grup (3), soi, varietate (2), speţă (1). SPECIFIC, -Ă, specifici, -ce (lat. specificits, fr. speci-fique) 1. Adj. Propriu unei anumite fiinţe, unui anumit lucru sau fenomen; particular (1), distinctiv. 2. S.n. Caractcr propriu, notă distinctivă a cuiva sau a ccva. SPECIFICĂ, specific vb. I (lat. specificare, fr. spe-cifier) A arăta, a menţiona, a indica (1). SPECIFICITÂTE s.f. (fr. specijicite) Calitatea de a fi specific. SPECIMEN, specimene s.n. (fr. specimen) Exemplar, model, mostră care reprezintă un gen, o specie etc. SPECIOS, -OÂSĂ, specioşi, -oase adj. (fr. specieux, lat. speciosus) Valabil, adevărat doar în aparenţă, înşelător; fară valoare. 5PECTÂCOL, spectacole s.n. (fr. spectacle, lat. spec-tacuiiim) 1. Reprezentaţie teatrală, cinematografică etc. 2. Ceea ce atrage atenţia, impresionează, provoacă reacţii. 3. A se da în spectacol = a avea în public o purtare nepotrivită; a se face de râs. 1PECTACULÂR, -Ă, spectaculari, -e adj. (fr. spec-taculaire) Care face senzaţie; spectaculos. PECTACULOS, -OÂSĂ, spectaculoşi, -oase adj. (spectacol + -os, cf. it. spettacoloso) Care face o impresie deosebită; remarcabil; spectacular. PECTACULOZITÂTE s.f (spectaculos + -itate) însuşirea de a fi spectaculos. PECTATOR, -OÂRE, spectatori, -oare s.m. şi f. (fr. spectateur, lat. spectator) Persoană care asistă Ia un spectacol, la o competiţie sportivă, la o ceremonie etc.; martor ocular Ia un eveniment. >ECTRÂL, -Ă, spectrali, -e adj. (fr. spectral) Al spectrului; ca de spectru. ’ECTROFOTOMETRIE s.f. (fr. spectrophoto-netrie) Ramură a opticii care se ocupă cu determi-îarea intensităţii radiaţiilor monocromatice din spec-rul unei radiaţii compuse. ECTROGRÂF, spectivgrafe s.n. (fr. specnvgraphe) Aparat care înregistrează spectrele luminoase pe o Iacă fotografică. SPECTROGRAFIE s.f (fr. spectographie) Studiul spectrclor cu ajutorul spcctrografului. SPECTROGRÂMĂ, spectrograme s.f. (fr. spectro-gramme) Fotografic a unui spcctru luminos. SPECTROHELIOGRÂF, spectrohcliografe s.n. (fr. spectroheliographe) Instrument carc serveşte la fotografierea detaliilor dc pc suprafaţa solară. SPECTROHELIOSCOP, spectrohelioscoape s.n. (fr. spectrohelioscope) Aparat folosit pentru observarea Soarelui în lumină monocromatică. SPECTROMETRIE s.f. (fr. spectrometrie) 1. Ansamblul procedeelor de utilizare a spcctrometrclor. 2. Comparare a intensităţilor luminoase a două radiaţii monocromatice. SPECTROMETRU, spectrometre s.n. (fr. spectro-metre) Aparat folosit pentru înregistrarea şi măsurarea spectrelor. SPECTROSCOP, spectroscoape s.n. (fr. spectro-scope) Aparat folosit pentru observarea spectrclor luminoase. SPECTROSCOPIE s.f (fr. spectroscopie) Parte a fizicii care studiază spectrele (2). SPECTRU, spectre s.n. (fr. spectre, lat. spectrum, germ. Spektrum) 1. Ansamblul valorilor fizicc pc care le poate lua o mărime în condiţii determinate. 2. Ansamblul radiaţiilor monocromatice carc rezultă din descompunerea unei lumini complexe; repartizare a intensităţii unei unde, a unui fascicul dc particule, în funcţie de frecvenţă, de energie etc. 3. Totalitatea aspectelor sub carc se prezintă ceva. 4. Fantomă (1), vedenie. 5. Pericol, ameninţare cu ccva. SPECUL, specule s.n. (fr. speculum, lat. speculum) Instrument cu ajutorul căruia sunt lărgite anumite cavităţi ale corpului, pentru a putea fi examinate. SPECULĂ, speculez vb. I (fr. speculer, lat. speculări) 1. A trage foloase dintr-o anumită situaţie, a avea un profit din ceva. 2. A face speculă (1). 3. A facc tranzacţii de valori. 4. A face speculaţii (1). SPECULÂNT, -Ă, speculanţi, -te s.m. şi f. (germ. Spekulant) Persoană care facc speculă (1); afaccrist. SPECULATIV, -Ă, speculativi, -e adj. (fr. speculatij) 1. Care se referă la teorie, ignorând practica sau experienţa. 2. Care se referă la speculaţii comerciale sau financiare. SPECULATOR, -OÂRE, speculatori, -oare s.m. şi f. (fr. speculateur) 1. Persoană care face speculaţii comerciale sau financiare. 2. Speculator pe coborârea cursului - operator bancar carc scontcazâ o coborâre a cursurilor la bursă, pentru a cumpăra, după o perioadă de timp, mai ieftin titlurile, devizele pe care Ie-a vândut. Speculator pe urcarea 855 SPINAL cursului = operator bancar care cumpără titluri, devize etc. în perspectiva creşterii cursurilor la bursă. SPECULAŢIE, speculaţii s.f. (fr. speculation) 1. Cercetare abstractă, pur teoretică, fară legătură cu practica. 2. înşelătorie; speculă (2). 3. Cumpărare sau vânzare a unor valori materiale ori a unor credite în scopul obţinerii unui profit prin revânzarea sau prin recumpărarea acestora. 4. Speculaţie de bursă = tranzacţie de vânzare-cumpărare cu hârtii de valoare şi mărfuri de bursă, făcută pentru obţinerea unui profit cât mai mare din diferenţa de curs. SPECULĂ, specule s.f. (de la specula) 1. Cumpărare a unor mărfuri şi vânzarea acestora cu preţ mai mare decât cel legal sau fară a avea autorizaţie; speculaţie (2). 2. Dare de bani cu dobândă (mai mare) decât cea legală. 3. Speculaţie (3); bişniţă. SPEECH, speech-uri s.n. (pr. spici; engl. speech) Alocuţiune rostită, de obicei, ca răspuns la un toast; discurs ocazional. SPEED s.n. (pr. spid; engl. speed) Substanţă halucinogenă care conţine amfetamină; drog (3). SPELUNCĂ, spelunci s.f. (lat. spelunca) 1. Local rău famat. 2. Peşteră. SPEOLOG, -Ă, speologi, -ge s.m. şi f. (cf. fr. speo-logue) Specialist în speologie. SPEOLOGIE s.f. (cf. fr. speologie) Ştiinţă care se ocupă cu studiul peşterilor. SPERĂ, sper vb. I (lat., it. sperare) A avea speranţă, a nădăjdui. SPERÂNŢĂ, speranţe s.f. (it. speranza) 1. încredere în rezultatul favorabil al unei acţiuni, în realizarea unei dorinţe; nădejde. 2. Persoană (tânără) talentată, de la care se aşteaptă realizări mari. 3. In speranţa că... = nădăjduind că... SPERJUR, -Ă, sperjuri, -e (it. spergiuro) 1. S.m. şi f. Persoană care jură fals sau care îşi încalcă jurământul. 2. S.n. Faptul de a-şi încălca jurământul; jurământ fals în faţa justiţiei şi pedepsit de lege. SPERMANŢET s.n. (germ. Spermazet, fr., it. sper-maceti) Substanţă cu aspect de ceară, de culoare albă, obţinută din craniul de caşalot, de balenă, de delfin folosită în cosmetică şi la fabricarea lumânărilor. SPERMATECĂ, spermaîeci s.f. (fr. spermatheque) (Biol.) Organ al insectei femele care înmagazinează spermatozoizii. SPERMATIDĂ, spennaîide s.f. (fr. spennatide) (Biol.) Celulă germinală masculină rezultată prin diviziunea spermatocitului. SPERMATIE, spermatii s.f. (fr. spermatie) (Biol.) Gamet masculin cu un singur nucleu. SPERMATOCIT, spennatocite s.n. (fr. spennatocyle) (Biol.) Celulă de reproducere masculină provenită din spermatogonii. SPERMATOFITĂ, spermatofite s.f. (fr. spermato-phyte) (La pl.) Grup de plante superioare cu structura diferenţiată în rădăcină, tulpină, frunze şi flori, care produc seminţe; fanerogame; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup. SPERMATOFOR, spermatofori s.m. (fr. spermato-phore) (Biol.) Capsulă cu spermatozoizi, la unele insecte, Ia cefalopode etc. SPERMATOGEN, -Ă, spennatogeni, -e adj. (germ. spermatogen) (Biol.) Care produce celule germinative masculine. SPERMATOGENEZĂ s.f. (fr. spermatogenese) Proces de formare a spermatozoizilor. SPERMATOGONIE, spermatogonii s.f. (fr. sperma-togonie) (Biol.) Celulă germinativă producătoare dc spermatii. SPERMATOREE, spermatoree s.f. (fr. spermator-rhee) (Med.) Eliminare de spermă prin urctră, în afara actului sexual. SPERMOGRÂMĂ, spermograme s.f. (fr. spermo-gramme) (Med.) Examen cantitativ şi calitativ, ma-croscopic şi microscopic, al spermei; diagramă rezultată în urma acestui examen. SPERMATOZOID, spermatozoizi s.m. (fr. spennato-zoide) Gamet masculin, la animale şi la unele plante. SPERMĂ s.f. (it. sperma, fr. sperme) Lichid sccrctat de glandele de reproducere ale masculului, care conţine spermatozoizi. SPEŢĂ, speţe s.f. (germ. Spezies) 1. Specie. 2. Cauză adusă în faţa unui organ de jurisdicţie. 3. in speţă -în cazul dat. SPEZE s.f. pl. (it. spese) Cheltuieli făcute pentru un anumit scop (deplasare, afaceri etc.). SPICCÂTO adv. (it. spiccato) (Indică modul dc executare al unei lucrări muzicale la instrumentele cu coarde) în mod sacadat, prin desprinderea arcuşului de coarde după fiecare notă executată. SPICHER, spicheri s.m. (engl., fr. speaker) Crainic la radio sau la televiziune. SPICHERIŢĂ, spicheriţe s.f. (spicher+ -iţă) Crainică la radio sau la televiziune. SPICIFORM, -Ă, spiciformi, -e adj. (fr. spiciforme) Care are formă de spic. SPIN, spini s.m. (fr. spin) (Fiz.) Moment cinetic propriu electronului sau oricărei alte particule elementare. SPINÂL, -Ă, spinali, -e adj. (fr. spinal, lat. spinalis) Relativ la coloana vertebrală sau la spinare. SPINĂ 856 SPINĂ, spine s.f. (lat., fr. spina [bijida]) (Med.) Proeminentă ascuţită a unui os. SPINEL, spinali s.m. (fr. spinelle) Minereu dc magneziu cristalizat, cu luciu sticlos, dur, cu varietăţi folosite ca pietre preţioase. SPINETĂ, spinale s.f. (it. spinetta) Vechi instrument cu coardc şi claviatură, asemănător clavccinului. SPINTARISCOP, spintariscoape s.n. (fr. spintharis-copc) (Fiz.) Instrument folosit pentru observarea scintilaţiilor produse dc uncie particule emise dc o anumită sursă. SPION, -OÂNĂ, spioni, -oane s.m. şi f. (germ. Spion, it. spione, cf. fr. espion) Persoană care culege clandestin informaţii sccretc privitoare la un stat şi Ie furnizează altui stat; persoană carc îi pândeşte, observă pc alţii pentru a furniza cuiva informaţii; iscoadă; agent (3). SPIONA, spionez vb. I (spion + -a, cf. germ. spionie-ren, it. spionare) A activa ca spion; a observa (1). SPIONAJ s.n. (fr. espionnage, it. espionnagio) Activitatea dc spion. SPIRAL, -Ă, spirali, -e (fr. spiral[e], germ. Spiral) 1. S.f. Curbă plană deschisă care se înfaşoară în jurul unui punct. 2. Adj., s.f. (Corp) care este în formă de spirală (I). SPIRALAT, -Ă, spiralaţi, -te adj. (fr. spirale) în formă dc spirală; spiroidal. SPIRALIZARE, spiralizări s.f (fr. spiralisation) Operaţia dc răsucire a unui material metalic, carc capătă forma unei spirale sau a unei elice. SPIRANT, -Ă, spiranţi, -te adj. (fr. spirante) Sunet spirant sau consoană spirantă (şi substantivat, f.) = consoană constrictivă. SPIREA, spiree s.f. (fr. spiree, lat. spiraea) Plantă ornamentală din familia rozaceelor, înaltă până la 2 m, cu ramuri arcuite şi flori albe, dispuse pe toată lungimea ramurilor. SPIRIFER, spirifere s.n. (fr. spirifer) (La pl.) Gen fosil de brahiopode articulate, caracterizate prin valve în formă de aripi; (şi la sg.) brahiopod fosil care face parte din acest gen. SPIRIL, spinii s.m. (fr. spirille) Nume generic dat bacteriilor în formă de fire în spirală, cu unul sau cu mai mulţi bacili Ia unul dintre capete. SPIRIT, spirite s.n. (lat. spiritus, cf. fr. esprit, germ. Spiritus) 1. Totalitatea facultăţilor intelectuale, psihice şi morale ale omului; mental (2); suflet. 2. Felul de a se manifesta, de a gândi al cuiva; inteligenţă (1), imaginaţie, agerime (în observaţii, în reacţii). 3. Glumă; ironie (1). 4. (Rel.) Divinitate (2), duh; (în superstiţii) stafie. 5. In spiritul... = conform cu... SPIRITISM s.n. (fr. spiritisme) Concepţie şi practică bazată pc crcdinţa posibilităţii dc comunicarc cu spiritele morţilor. SPIRITIST, -Ă, spiritişti, -ste (fr. spiritiste) L Adj. Referitor la spiritism, dc spiritism. 2. S.m. şi f. Adept al spiritismului, persoană carc practică spiritismul. SPIRITUAL1 s.n. (pr. spîrituăl; engl. spiritual) Cân-tcc religios al negrilor din sudul S.U.A. (bazat pc un cântcc dc cult protestant cu ritmul şi structura tonală schimbate), care a constituit una dintre sursele jaz-zului. SPIRITUAL2, -Ă, spirituali, -e adj. (fr. spirituel, lat, spiritualis) 1. Carc este legat de spirit (1); ideal (1), imaterial; sufletesc, intelectual; cultural; moral (1). 2. Cu umor şi inteligenţă. 3. Biscriccsc, religios. SPIRITUALISM s.n. (fr. spiritualisme) Curent filosofic care consideră spiritul ca factor de bază al Universului, ca primă realitate dc necontestat. SPIRITUALIST, -Ă, spiritualişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. spiritualiste) Adept al spiritualismului. SPIRITUALITATE s.f. (fr. spiritualite) 1. însuşirea a ceea ce este spiritual2. 2. Viaţa spirituală2 a unei colectivităţi, a unui popor. SPIRITUALIZA, spiritualizez vb. I (fr. spiritualiser) A da sau a avea un caracter spiritual2, a se detaşa dc tot ce este material; a (se) înzestra cu viaţă spirituală. SPIROCHET, spirocheţi s.m. (fr. spirochete) Bactc-rie în formă de filament lung, spiralat. SPIROCHETOZĂ, spirochetoze s.f. (fr. spiroche-tose) Boală infecţioasă provocată dc spirocheţi. SPIROGRAF, spirografe s.n. (fr. spirogi'aphe) Aparat care înregistrează mişcările respiratorii şi efectuează măsurarea cantitativă a oxigenului inspirat şi a bioxidului de carbon expirat. SPIROGRAFIE, spirografii s.f. (fr. spirographie) (Med.) înregistrare grafică a ventilaţiei pulmonare. SPIROGRAMĂ, spirograme s.f. (fr. spirogramme) (Med.) Diagramă obţinută cu ajutorul spirografului. SPIROIDAL, -Ă, spiroidali, -e adj. (fr. spiroidal) Spiralat. SPIROMETRIE, spirometrii s.f. (fr. spirometrie) Stabilire a funcţiei şi a capacităţii respiratorii pulmonare cu ajutorul spirometrelor sau al spirografclor. SPIROMETRU, spirometre s.n. (fr. spirometre) Aparat folosit pentru măsurarea capacităţii respiratorii a plămânilor. SPITAL, spitale s.n. (germ. Spital) Instituţie medi-cală în care sunt internate şi tratate persoanele bolnave sau accidentate. SPITALICESC, -EÂSCĂ, spitaliceşti adj. (spital+ -icesc) Care se referă la spital, de spital. 857 SPORTIV SPITALIZA, spitalizez vb. I (spital + -iza) A intema un bolnav în spital pentm tratament medical. SPITALIZARE, spitalizări s.f. (de la spitaliza) Internare în spital; timpul în care cineva este internat în spital. SPLANHNOLOGIE s.f. (fr. splanchnologie) Parte a anatomici care sc ocupă cu studiul organelor interne. SPLEEN s.n. (pr. splin; engl., fr. spleen) Stare nedefinită dc nemulţumire, dc plictiseală, de melancolic trecătoare. SPLENDID, -Ă, splendizi, -de adj. (fr. splendide, lat. splendidus) Foarte frumos, minunat; superb (2), magnific, fastuos, paradiziac. SPLENDOARE, (2) splendori s.f. (fr. splendeur, lat. splendor) 1. Frumuseţe deosebită; lux2 (1), strălucire, măreţie; fast1. 2. Obiect, fiinţă, fenomen splen- did, magnific. SPLENIC, -Ă, splenici, -ce adj, (fr. splenique) Care se referă la splină, dc splină. SPLINT, splinturi s.n. (engl. splint) (Tehn.) Cui de siguranţă. SPLIT s.n. (germ. Split) Piatră dură, mărunţită, folosită în construcţia de drumuri. SPODUMEN s.n. (fr. spodumene) Silicat natural dc litiu şi dc aluminiu, de culoare albă-ccnuşic, gal-bena-verzuie sau violetă, cu luciu sidefiu. SPOLIA, spoliez vb. I (fr. spolier) 1. A deposeda pe cincva dc ccva în mod abuziv sau prin înşelăciune. 2. A lipsi pc cineva de drepturi sau de libertăţi. SPOLIATOR, -OÂRE, spoliatori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. spoliateur) (Persoană) care spoliază pe cincva. SPONDÂIC, spondaice adj. (fr. sponda'ique) (în versificaţia grcco-latină) Vers spondaic = hexametru în care al cincilea picior este format dintr-un spondeu. SPONDEU, spondei/spondee s.m./s.n. (lat. spondeus, fr. spondee) Picior dc vers format din două silabe lungi, în versificaţia greco-latină. SPONDIL, spondili s.m. (fr. spondyle) (La pl.) Gen dc lamclibranhiate care arc cochilia formată din două valve inegale şi două urcchiuşe: (şi la sg.) lame-libranhiat care face parte din acest gen. SPONDILITĂ, spondili te s.f. (fr. spondylite) Infla-maţic a vertebrelor. SPONDILOZĂ, spondiloze s.f. (fr. spondylose) Boală localizată la coloana vertebrală, care sc manifestă prin dureri şi prin limitarea mobilităţii acesteia. SPONGIE, spongii s.f. (lat. spongia) (Zool.) Burete. SPONGIOS, -OÂSĂ, spongioşi, -oase adj. (fr. spon-gieu.\\ lat. spongiosus) Poros, buretos. SPONGIOZITÂTE s.f. (fr. spongiosite) Calitatea de a fi spongios. SPONGITĂ, spongite s.f. (fr. spongite) Piatră plină dc porozităţi, care imită buretele. SPONSOR, sponsori s.m. (engl., fr. sponsor) Persoană, întreprindere etc. care susţine financiar un atlet, o întrecere sportivă, o manifestare culturală etc. SPONSORIZÂ, sponsorizez vb. I (fr. sponsoriscr) A finanţa, în parte sau în întregime, o activitate, o acţiune, o persoană ctc. SPONTÂN, -Ă, spontani, -e adj. (fr. spontane, lat. spontaneus) 1. Care se facc, sc produce fară constrângere sau influenţă exterioară; reflex (I); carc apare bmsc, pe neaşteptate. 2. (Despre plante) Carc creşte în mod natural, fară intervenţia omului. SPONTANEITÂTE s.f. (fr. spontanâite) însuşirea dc a fi spontan, dc a fi prompt în acţiuni; dezinvoltură, volubilitate. SPOR, spori s.m. (fr. spore) Organ microscopic reproducător, la unele vegetale (alge, ciuperci, muşchi) şi la unele protozoare ori bactcrii. SPORADIC, -Ă, sporadici, -ce adj. (fr. sporadiquc) Carc apare sau se manifestă din când în când. fară continuitate; rar, răzleţ; întâmplător. SPORADICITÂTE s.f. (fr. sporadicite) însuşirea dc a fi sporadic. SPORÂNGE, sporangi s.m. (fr. sporange) Organ în formă de săculeţ în care sc formează şi se dezvoltă sporii, la criptogame. SPORIFER, -Ă, sporiferi, -e adj. (fr. sporifere) Care poartă sau produce spori. SPOROFILĂ, sporofde s.f. (genn. Sporophyl) Frunză pe care se formează sporangclc. SPOROF1T, sporo/ifi s.m. (fr. sporophyte) Organism vegetal rezultat din oul fecundat, carc. Ia maturitate, poartă spori. SPOROGEN, -Ă, sporogeni, -e adj. (fr. sporogene) Care produce spori. SPOROGENEZĂ, sporogeneze s.f. (fr. sporogenese) Proces de formare a sporilor. SPOROZOÂR, sporozoare s.n. (fr. sporozoaire) (La pl.) Clasă de protozoare parazite care sc înmulţesc prin spori; (şi la sg.) protozoar din această clasă. SPORT, (1) sporturi (fr. sport) 1. S.n. Complex dc exerciţii fizice şi de jocuri practicatc metodic pentm formarea unor calităţi motrice şi morale (curaj, decizie etc.). 2. Adj. Care ţine de sport (1); specific unui sportiv (3). 3. Sport-rege = fotbal. SPORTIV, -Ă. sportivi, -e (fr. sportij) 1. Adj. Carc aparţine sportului sau sportivului (3); de sport sau de sportiv. 2. Adj. (Fig.) Care manifestă sportivitate, loial. 3. S.m. şi f., adj. (Persoană) care practică sportul. SPORTIVITATE 858 SPORTIVITATE s.f. (fr. sportivite) Atitudine corectă a sportivului privind respectarea regulilor de joc şi comportarea faţă dc partenerii şi de adversarii săi; loialitate. SPORTSMEN, sportsmeni s.m. (engl., fr. sportsman) Persoană care se ocupă de sport; amator de sport. SPORULÂT, -Ă, sporulaţi, -te adj. (fr. sporule) (Despre plante) Care se înmulţeşte prin spori. SPORULAŢIE s.f. (fr. sporulation) (Bot.) Proces de formare a sporilor; mod de reproducere asexuată prin spori. SPOT, spoturi s.n. (fr. spot) 1. Fascicul concentrat de, lumină, folosit pentru luminarea scenei sau a unui actor; proiector care produce acest fascicul. 2. Scurt anunţ sau reclamă comcrcială prezentată la radio sau la televiziune; mesaj publicitar. 3. Operaţiune la bursă în care atât livrarea acţiunilor, cât şi plata se fac imediat după încheierea operaţiunii. SPRAY, spray-uri s.n. (pr. sprei; engl., fr. spray) Substanţă (cosmetică, insecticidă etc.) care se pulverizează. SPRINKLER, sprinkîere s.n. (fr., engl. sprinkler) Instalaţie de stins incendiile într-o hală industrială. SPRINT, sprinturi s.n. (fr., engl. sprint) 1. Mărire a vitezei în ultima fază, la unele întreceri sportive. 2. Categorie sportivă a probelor de viteză pe distanţă scurtă. SPRINTÂ, sprintez vb. I (fr. sprinter) A-şi mări viteza în ultima fază a unei întreceri sportive de alergări, la înot etc. SPRINTER, -Ă, sprinteri, -e s.m. şi f. (fr., engl. sprinter) Sportiv care participă la probele de sprint. SPUMANT, -Ă, spumanţi, -te adj., s.m. {spumă + -ant, cf. it. spumante) (Substanţă, vin) care face spumă. SPUMOZITÂTE s.f. (fr. spumosite) Caracterul a ceea ce este spumos. SPUTĂ, spute s.f. (lat. sputum, it. sputo) Expecto-raţie, flegmă (1). SPUTNIC, sputnici s.m. (rus. sputnik) Satelit artificial al Pământului lansat de fosta U.R.S.S. SQUATTER, squatteri s.m. (pr. scuotăr; engl., fr. squatter) Persoană fară adăpost, care ocupă ilegal o locuinţă liberă sau destinată demolării. SQUATTERJSM s.n. (pr. scuotănsm; squatter + -ism) Condiţia de squatter. STABIL, -Ă, stabili, ~e adj. (lat. stabilis, it. stabile) 1. Bine aşezat; care nu se clatină; fix (1); imobil2 (1); solid, trainic. 2. Care nu se schimbă, statornic; durabil, permanent (1). 3. (Despre populaţii) Care rămâne în acelaşi loc. 4. (Despre substanţe) Care rezistă la descompunere. STABILI, stabilesc vb. IV (lat., it. stabilire) 1. A da o soluţie definitivă; a hotărî, a decide (2). 2. A dovedi, a arăta, a proba (1); a realiza (5), a institui. 3. A (se) statornici într-un anumit loc; a se fixa (3). 4. A stabili legătura (sau legături) cu cineva = a comunica, a fi în contact cu cineva. STABILIMENT, stabilimente s.n. (it. stabilimento) (Astăzi, rar) Aşezământ, instituţie comercială, industrială, de sănătate etc.; local în carc funcţionează acestea. STABILIT, -Ă, stabiliţi, -te adj. (de la stabili) 1. Care a fost hotărât, decis, determinat (1), fixat, consacrat (1). 2. Care s-a statornicit, care şi-a fixat domiciliul undeva. STABILITATE s.f. (fr. stabilite, lat. stabilitas, -atis) 1. Calitatea de a fi stabil, solid, trainic; durabilitate. 2. Menţinere în acelaşi loc, fixitate. 3. Proprietate a unui corp de a-şi menţine poziţia sau dc a reveni la poziţia iniţială. 4. Situaţie sigură; siguranţă. 5. Caracterul unei persoane stabile, statornice. STABILIVOLT, stabilivolţi s.m. (engl. stabilivolt) Tub electronic cu descărcare electrică în gaze, utilizat ca stabilizator de tensiune electrică. STABILIZA, stabilizez vb. I (fr. stabiliser) 1. A (se) face stabil, durabil, trainic; a (se) întări, a (se) consolida. 2. A fixa puterea de cumpărare a monedei naţionale la un anumit curs. STABILIZATOR, -OÂRE, stabilizatori, -oare (fr. stabilisateur) 1. Adj. Care face să fie stabil ceva. 2. S.n. Mecanism, dispozitiv destinat să evite sau să armonizeze oscilaţiile. 3. S.n. Partea fixă a ampe-najului orizontal al unui avion. 4. S.n. Aparat sau dispozitiv folosit pentru menţinerea constantă a tensiunii electrice. 5. S.m. Substanţă care împiedică descompunerea unei combinaţii chimice. STABULÂŢIE s.f. (fr. stabulation) întreţinere şi îngrijire a animalelor în grajd, în timpul iernii sau în perioada de creştere, de îngrăşare, de mulgerc etc. STACCÂTO adv., s.n. (it., fr. staccato) (Compoziţic sau parte dintr-o compoziţie muzicală) care sc exe-cută izolând clar anumite note (prin pauze scurtc). STADIAL, -Ă, stadiali, -e (germ. stadial, lat. sta-dialis) 1. Adj. Care se dezvoltă în stadii. 2. Adj. (Biol.) Care se referă Ia stadiile de dezvoltare a organismelor. 3. S.n. Perioadă scurtă în timpul unei glaciaţii, când gheţarii au cunoscut o extindere maximă. STADIE, stadii s.f. (fr. stadia) Miră gradată în cenţi-metri, utilizată pentru măsurători topografice. STADIMETRIC, -Ă, stadimetrici, -ce adj. (fr. stadi-metrique) Care se referă la stadimetrie. 859 STANDING STADIMETRJE s.f. (fr. stadimetrie) Operaţia topografică de întocmire a planurilor şi a hărţilor, în care distanţele terestre sunt determinate optic. STADIMETRU, stadimetre s.n. (fr. stadimetre) Instrument topografic folosit pentru măsurarea indirectă a distanţelor dintre două puncte terestre. STADION, stadioane s.n. (germ. Stadion) Teren amenajat pentru competiţii sportive, cu tribune pentru spectatori. STADIU, stadii s.n. (lat. stadiwn, fr. stade, germ. Stadium) Fază (1), etapă (1); grad (3), nivel (3), eşalon (3). STAFF, staffuri s.n. (engl., fr. staff) 1. Grup format din direcţia şi din cadrele superioare ale unei instituţii, ale unei întreprinderi, ale unei organizaţii; echipă (de conducere). 2. Grup de persoane care lucrează împreună. STAFILOCOC, stafilococi s.m. (fr. staphylocoque) Bacterie din grupa cocilor (ai cărei indivizi sunt grupaţi în ciorchini) care produce abcese sau septicemii. STAFILOCOCIC, -Ă, stafilococici, -ce adj. (fr. sta-phyîococique) Cu stafilococi, provocat de stafilococi. STAFILOCOCIE s.f. (fr. staphylococcie) Infecţie cu stafilococi. STAGFLÂŢIE s.f. (fr., engl. stagfiation, germ. Stag-flation) Stagnare economică într-o perioadă de inflaţie. STAGIAR, -Ă, stagiari, -e (fr. stagiaire) 1. S.m. şi f. Persoană care îşi face stagiul. 2. Adj. Care ţine de stagiu, privitor la stagiu. STAGIATURĂ,' stagiaturi s.f. (stagiu + -tură, cf. it. stagionatura) Stagiu (1). STAGIU, stagii s.n. (fr. stage, lat. stagiuni) 1. Perioadă de iniţiere a unui angajat în exercitarea profesiei; stagiatură. 2. Perioadă de timp care constituie o etapă în desfăşurarea unui fenomen, a unui proces etc. STAGIUNE, stagiuni s.f. (it. stagione) Perioadă în cadrul unui an în care teatrele susţin reprezentaţii regulat. STAGNA, stagnez vb. I (fr. stagner, lat. stagnare) A sta pe loc, a nu progresa; (despre ape) a nu curge. STAGNÂNT, -Ă, stagnanţi, -te adj. (fr. stagnant, lat. stagnans, -ntis) (Despre ape) Care nu curge; stătător; (fig.) care nu progresează; inactiv (1). STAL, staluri s.n. (fr. stalle) Scaun numerotat la parterul unei săli de spectacole; parte a sălii de spectacole unde se află aceste scaune. STALACTITĂ, stalactite s.f. (fr. stalactite) Depunere de calcar, în formă de con alungit, pe tavanul unor peşteri. STALAGMITĂ, stalagmite s.f. (fr. stalagmite) Depunere de calcar în formă de con alungit, pe solul unor peşteri. STALINIST, -Ă, stalinişti, -ste (n.pr. Stalin + -ist) 1. Adj. Care se referă la Stalin sau la stalinism. 2. S.m. şi f. Partizan al ideilor staliniste. STAMINĂL, -Ă, staminali, -e adj. (fr. staminal) Care se referă la stamine, cu stamine. STAMINĂ, stamine s.f. (lat. stamen, -inis) Organ bărbătesc de reproducere al florii care conţine polenul. STAMINIFER, -Ă, staminiferi, -e adj. (fr. stamini-fere) (Despre flori sau părţi ale acestora) Care poartă stamine. stamin6diu, staminodii s.n. (fr. staminode) Sta-mină sterilă, lipsită de antere. STAMPĂ, stampez vb. I (it. stampa) A imprima o imagine pe o placă de metal, prin deformare plastică. STĂMPĂ, stampe s.f. (it. stampa) Imagine imprimată după un desen gravat pe o placă de cupru sau de lemn; gravură (4). STAND, standuri s.n. (fr., engl. stand, germ. Stand) 1. Spaţiu amenajat pentru expunerea unor produse într-o expoziţie, într-un magazin etc. 2. Loc amenajat pentru tragerea la ţintă. STÂND ARD, standarde (fr., engl. standard) 1. S.n. Normă care stabileşte calitatea, caracteristicile etc. ale unui produs; produsul realizat potrivit acestor norme. 2. Adj. Conform unei norme de fabricaţie, conform unui model, făcut după un şablon; fară originalitate; obişnuit, comun (2). 3. Adj. (Despre limbă) Care este folosit curent în cadrul unei comunităţi lingvistice. 4. Standard de viaţă = nivel de trai. STAND ARDIZÂ, standardizez vb. I (fr. standardiser) 1. A stabili şi a aplica un standard; a normaliza (2). 2. A menţine nivelul calitativ la o cotă anumită; a uniformiza, a simplifica. STANDBY/STAND-BY (pr. stendbai/stendbâi; engl. stand-by) 1. S.n. înţelegere între bancă şi client, potrivit căreia banca acordă clientului dreptul de a obţine credite succesive într-o perioadă convenită (în general, 3-5 ani), până la un total stabilit. 2. Adj. invar. (Despre pasageri) Care nu are o rezervare fermă la o cursă de avion şi nu este admis decât dacă există locuri disponibile. 3. Adj. invar. (Despre aparatele electronice) Care este în stare de aşteptare, care este gata să fie utilizat imediat. STANDING s.n. (pr. stending\ engl., fr. standing) 1. Poziţie economică şi socială pe care o ocupă cineva; nivel de trai al unei persoane. 2. Nivel de confort al unui imobil. STANIOL 860 STANIOL, stanioluri s.n. (germ. Stanniot) Foaie subţire dc cositor, de aluminiu sau de plumb. STANINĂ s.f. (fr. stanine) Sulfură naturală complexă dc staniu, Fier şi cupru. STÂNIU s.n. (it. stagno, lat. stannum) Metal alb-ar-gintiu, maleabil şi ductil; cositor. STANŢĂ, stanţe s.f. (it. stanza, cf fr. stance) Strofa alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, care are un înţeles deplin; (p. gener.) poezie. STAR1, staruri s.n. (engl., fr. star) Personalitate deosebită în cinema, muzică, sport; vedetă, stea, divă. STAR2, staruri s.n. (engl. star) Ambarcaţiune sportivă cu vele, pentru două persoane. STARLETĂ, starlete s.f. (fr. starlette, engl. starlet) Tânără actriţă de cinema care tinde să devină un star1; debutantă. START, starturi s.n. (engl. start) 1. Loc de plecare într-o cursă sportivă; momentul începerii cursei. 2. A da startul = a da semnalul de plecare într-o întrecere sportivă. A se prezenta la start = a participa la o întrecere sportivă. STÂRTER, (1) starteri, (2,3) startere (fr., engl. starter) 1. S.m. Persoană care dă startul. 2. S.n. Carburator auxiliar utilizat Ia pornirea unui motor cu ardere internă. 3. S.n. Dispozitiv folosit la aprinderea lămpilor fluorescente. STAS, stasuri s.n. (stafndard de] + s[tat]) Standard cu aplicare obligatorie, aprobat de guvern. STAT1, state s.n. (it. stato, lat. status, cf. fr. etat) 1. Instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă a unei ţări; ţară. 2. De stat ~ care emană de la stat (1); care este condus şi controlat de stat, al statului; care se referă la stat. Om (sau bărbat) de stat - persoană care are rol important în conducerea ţării. Stat-major- organ de conducere a unei unităţi militare mari. STAT2, state s.n. (lat. status, cf. fr. etat, cf. it. stato) 1. Listă, tabel. 2. Stat de funcţii = document în care sunt înscrise posturile, funcţiile etc. dintr-o întreprindere. Stat de plată ~ tabel în care sunt înscrise drepturile băneşti ale salariaţilor. STATÂL, -Ă, statali, -e adj. (it. statale) Care aparţine statului1 (1), privitor Ia stat, de stat. STATER, stateri s.m. (lat. stater, fr. statere) (în Grecia antică) Monedă de aur sau de argint care valora între 2 şi 20 de drahme. STATHUDER, stathuderi s.m. (fr. stathouder) Titlu dat guvernatorului unei provincii şi comandantului militar în Ţările de Jos (în timpul stăpânirii spaniole). STÂTIC, -Ă, statici, -ce (fr. statique) 1. Adj. Care nu se mişcă, nu se schimbă, nu se dezvoltă; fix (1), lipsit de dinamism. 2. S.f. Ramură a mecanicii carc sc ocupă cu studiul echilibrului corpurilor. STATISM s.n. (fr. statisme) Starea, însuşirea a ccca ce este static. STATISTIC, -Ă, statistici, -ce (fr. statistique, germ. Statistik/statistisch) 1. S.f. Prezentare a unei situaţii prin cifre; evidenţă numerică. 2. S.f. Ştiinţă carc studiază fenomenele dc masă din punct de vedere cantitativ. 3. Adj. Care aparţine statisticii (1), privitor Ia statistică. STATISTICIĂN, -Ă, statisticieni, -e s.m. şi f. (fr. statisticien) Specialist în statistică. STATIV, stative s.n. (germ. Stativ, fr. statif) 1. Dispozitiv de laborator care serveşte ca suport pentru susţinerea unor aparate, a unor piese etc. de lucru. 2. Partea mecanică (picior, corp şi tub) a unui microscop. STATOCIST, statociste s.n. (fr. statocyste) Organ auditiv, Ia nevertebrate. STATOR, statoare s.n. (fr. stator, germ. Stator) Partea fixă a unui dinam, în care se învârte rotorul. STATOREACTOR, statoreactoare s.n. (fr. statore-acleur) Propulsor cu reacţie, la aerovehiculele cu viteză supersonică. STATOSCOP, statoscoape s.n. (fr. statoscope) Instrument care semnalează cele mai mici schimbări dc altitudine ale unui avion. STATUĂ, statuez vb. I (fr. statuer) A hotărî, a decide oficial (printr-un statut, printr-o lege etc.). STATUĂR, -Ă, statuari, -e adj. (fr. statuaire, lat. statuar iu s) Privitor la statui; ca o statuie, monumental. STATUETĂ, statuete s.f. (fr. statuette) Statuie mică. STATUIE, statui s.f. (fr. statue, lat. statua) Sculptură care reprezintă în întregime un personaj, figuri alegorice etc. STÂTU-QUO s.n. (pr. stătu cvo; lat. stătu quo) Situaţie existentă la un moment dat. STATURĂ, staturi s.f. (fr. stature, lat. statura) înălţime a corpului omenesc; înfăţişare, siluetă (2); talie (1); gabarit (3). STĂTUS,Jtato/n s.n. (lat. status) (Sociol.) Statut (2). STATUT, statute s.n. (fr. statut, it. statuto, germ. Statut) 1. Regulament prin care se stabileşte scopul, structura şi modul de funcţionare a unei organizaţii, a unei societăţi etc. 2. Situaţie de fapt, poziţie a unui individ raportată Ia societate; status. STATUTĂR, -Ă, statutari, -e adj. (fr. statutaire) Conform unui statut (1), bazat pe un statut, consemnat într-un statut. STĂŢIE/STAŢIUNE, staţii/staţiuni s.f. (fr. station, lat. statio, -onis) 1. Punct de oprire a unor vehiculc 861 STENOTIP publice, destinat urcării şi coborârii călătorilor; loc în care staţionează vehiculele publice. 2. Ansamblu de clădiri şi de instalaţii destinat unor cercetări; instalaţie fixă sau mobilă care permite îndeplinirea unor misiuni determinate; loc unde se fac emisiuni de radio, de televiziune. 3. (în forma staţiune) Localitate cu condiţii prielnice sănătăţii, cu amenajări pentru tratamente medicale etc. 4. (în forma staţiune) Poziţie caracteristică a corpului. 5. Staţie-pirat = staţie radiofonică clandestină. Staţie orbitală (sau spaţială) = satelit în jurul Pământului, folosit pentru cercetări ştiinţifice. STAŢIOGRÂF, staţiografe s.n. (it. staziografo) Instrument folosit pentru determinarea, pe o hartă, a poziţiei unei nave. STAŢIONA, staţionez vb. I (fr. stationner) A se opri pentru un timp într-un loc; (despre vehicule, nave, trenuri etc.) a sta într-o staţie. STAŢIONAR, -Ă, staţionari, -e (fr. stationnaire, lat. stationarius) 1. Adj. Care rămâne în aceeaşi stare, care nu se schimbă. 2. S.n. Spital în care bolnavii sunt internaţi pentru scurt timp (pentru diagnosticare, pentru tratamente simple). STAŢIUNE s.f. v. staţie. STAZĂ, staze s.f. (fr. stase) Oprire a circulaţiei unor lichide organice (sânge, limfa etc.). STEAK, steakuri s.n. (pr. steie; engl. steak) Friptură la grătar; biftec. STEAPSINĂ s.f. (germ. Steapsin) Enzimă secretată de pancreas, care acţionează în intestinul subţire, continuând digestia grăsimilor alimentare. STEÂRIC , stearici adj. (fr. stearique) Acidstearic = acid care se găseşte în grăsimile animale şi care serveşte mai ales Ia fabricarea lumânărilor. STEARINĂ s.f. (fr. stearine, germ. Stearin) 1. Acid stearic amestecat cu acid palmitic sau cu acid oleic. 2. Nume generic dat gliceridelor acidului stearic. STEATIT s.n. (fr. steatite, germ. Steatit) Varietate fibroasă şi compactă de talc, care se găseşte în rocile metamorfice. STEATOLIZĂ, steatolize s.f. (fr. steatolyse) Diso-luţie a grăsimilor în timpul digestiei intestinale. STEATOZĂ, steatoze s.f. (fr. steatose) Degeneres-cenţă a unui ţesut sau a unui organ din cauza excesului de grăsimi. STEGOCEFĂL, stegocefali s.m. (fr. stegocephale) (La pl.) Ordin de amfibieni fosili care au craniul acoperit de plăci osoase; (şi Ia sg.) amfibian fosil din acest ordin. STEGOZÂUR, stegozauri s.m. (fr. stegosaure) (La pl.) Gen de dinozaurieni fosili care au capul foarte mic şi o creastă de plăci osoase pe spate; (şi la sg.) dinozaurian fosil din acest gen. STELÂJ, stelaje s.n. (germ. Stellage) Piesă de mobilier formată din rafturi suprapuse, pe care se aşază cărţi sau alte obiecte. STELĂR, -Ă, stelari, -e adj. (fr. stellaire) Al stelelor, privitor Ia stele; care are formă de stea. STELĂ, stele s.f. (lat. stela, fr. stele) Monument funerar dintr-un singur bloc de piatră vertical (împodobit cu basoreliefuri) şi având inscripţii care îi indică destinaţia. STELIT s.n. (fr. stellite, germ. Stellit) Aliaj pe bază de cobalt, crom, fier etc. rezistent Ia uzură sau la temperaturi înalte. STEN, steni s.m. (fr. sthene) Unitate de măsură pentru forţă. STENIC, -Ă, stenici, -ce adj. (fr. sthenique) Care provoacă sau degajă vigoare, sănătate; întăritor. STENODACTILOGRAF, -Ă, stenodactilografi, -e s.m. şi f. (fr. stenodactylographe) Persoană specializată în stenodactilografie. STENODACTILOGRAFIA, stenodactilografiez vb. I (stenodactilografie + -a) A înregistra vorbirea cuiva cu ajutorul stenodactilografiei. STENODACTILOGRAFIE s.f. (fr. stenodactylo-graphie) Stenografiere a vorbirii cuiva, urmată de dactilografierea textului. STENOGRĂF, -Ă, stenografi, -e s.m. şi f. (fr. steno-graphe) Persoană specializată în stenografie. STENOGRAFIA, stenografiez vb. I (fr. stenogra-phier) A înregistra vorbirea cuiva cu ajutorul stenografiei. STENOGRĂFIC, -Ă, stenogj'afici, -ce adj. (fr. steno-graphique) Care se referă la stenografie, înregistrat cu ajutorul stenografiei. STENOGRAFIE s.f. (fr. stenogi'aphie) Sistem de înregistrare rapidă a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne abreviale convenţionale. STENOGRĂMĂ, stenograme s.f. (fr. stenogi‘amme) Semn pentru o silabă sau pentru un cuvânt folosit în stenografie; textul înregistrat cu ajutorul stenografiei. STENOHALIN, -Ă, stenohalini, -e adj., s.m. (fr. ste-nohalin) (Biol.) (Organism marin) care suportă doar variaţii limitate ale salinităţii mediului. STENOTERM, -Ă, stenotermi, -e adj. (fr. steno-therme) (Despre organisme) Care suportă doar variaţii limitate ale temperaturii mediului. STENOTIP, stenotipuri s.n. (fr. stenotype) Maşină de stenografiat. STENOTIPIE 862 STENOTIPIE s.f. (fr. sîânotypie) Stcnografiere cu ajutorul stenotipului. STENOTIPIST, -Ă, stenotipişti, -ste s.m. şi f. (fr. stenotypiste) Persoană specializată în stenografierea cu ajutorul stenotipului. STENOZA, pers. 3 stenozează vb. I (fr. stenoser, engl. stenose) (Med.) A face o stenoză. STENOZĂ, stenoze s.f. (fr. stenose) îngustare patologică a unui canal sau a unui orificiu din organism. STENT, stenturi s.n. (engl. steni) Tub dilatabil care se introducc într-un vas de sânge obturat. STENTOR, stentori s.m. (fr. stentor) Voce de stentor = voce foarte puternică, răsunătoare. STEP s.n. (engl. step) Formă de dans executată prin bătăi ritmice, sincopate, cu vârful şi cu tocul pantofului. STEPĂ, stepe s.f (fr. steppe, rus. stepi) Regiune aridă de şes cu vegetaţie ierboasă, rezistentă la uscăciune. STER, steri s.m. (fr. stere) Unitate de măsură pentru volumul lemnelor stivuite, egală cu un metru cub. STERADIÂN, steradieni s.m. (fr. steradian) Unitate de măsură pentru unghiurile corpurilor solide. STEREO (fr. stereo) 1. S.f. Stereofonie. 2. Adj. invar. Care se referă la stereofonie; cu proprietăţi stereofonice. STEREOACUSTICĂ s.f. (fr. stereo-acoiistique) Ramură a acusticii care se ocupă de stabilirea direcţiilor din care vin sunetele. STEREOBÂT, stereobate s.n. (fr. sterâobate) Partea dc jos a zidăriei, soclul unei construcţii clasice. STEREOCARTOGRĂF, stereocartografe s.n. (fr. stereocartographe, germ. Stereokartograph) Aparat folosit pentru obţinerea automată, pe baza stereogramelor, a planului topografic al unei localităţi, al unei regiuni. STEREOCARTOGRAFIE s.f. (fr. stereoccirtogrci-phie) întocmire a hărţilor cu ajutorul stereogramelor. STEREOCHIMIE s.f. (fr. stereochimie) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul dispunerii în spaţiu a atomilor unei molecule. STEREOCINEMATOGRAFTE s.f. (fr. stereocinema-tograpliie) Tehnică folosită în cinematografie care dă senzaţia de imagini în relief. STEREOCOMPARATOR, stereocomparatoare s.n. (fr. stereocomparateur, germ. Stereokomparator) Aparat folosit pentru determinarea dimensiunilor u-nui obiect cu ajutorul stereogramelor. STEREOCROMIE s.f. (fr. stereochromie) Tehnica de a efectua, pe pereţii sau pe tavanele încăperilor, picturi sau zugrăveli în relief, folosind un strat de mortar special preparat. STEREOFONIC, -Ă, stereofonici, -ce adj. (fr. stere-ophonique) Al stereofoniei, dc stereofonie. STEREOFONIE s.f. (fr. stereophonie) Procedeu dc înregistrare şi de redare a sunetelor, care îi dă ascultătorului senzaţia că se afla lângă sursele sonore sau în mijlocul accstora; stereo. STEREOFOTOGRAFIE s.f. (fr. stereophotographie) Fotografie stereoscopică. STEREOFOTOGRĂMĂ, stereofotograme s.f. (fr. stereophotogramme) Stereogramă. STEREOFOTOGRAMMETRIE s.f. (fr. sterâophoto-grammetrie) Ramură a fotogrammetriei carc permite, folosind proccdeul fotografiilor duble, obţinerea conturului şi înălţimii obiectelor. STEREOGNOZIE s.f (fr. sterâognosie) Recunoaştere a obiectelor prin simţul tactil, pe baza reliefului acestora. STEREOGRĂF, -Ă, stereografi, -e (fr. sterâographe) 1. S.m. şi f. Specialist în stereografie. 2. S.n. Instrument folosit pentru obţinerea rapidă a planului unui teren. STEREOGRĂFIC, -Ă, stereografici, -ce adj. (fr. stereographique) Al stereografiei, referitor la ste-reografie, executat prin stereografie. STEREOGRAFIE s.f. (fr. stereographie) Reprezentare a corpurilor solide prin proiecţiile acestora pc o suprafaţă plană. STEREOGRÂMĂ, stereograme s.f. (fr. stereo-gramme) Fotografii ale unui obiect care permit obţinerea imaginii obiectului în spaţiu; stercofotogramă. STEREOIZOMER, stereoizomeri s.m. (fr. stereo-isomere) Substanţă carc are în moleculă acelaşi număr de atomi din fiecare element ca altă substanţă, dar care diferă de aceasta prin modul de aranjare în spaţiu a atomilor. STEREOMECÂNICĂ s.f. (fr. stereomecanique) Ramură a mecanicii care studiază echilibrul şi mişcarea corpurilor solide rigide. STEREOMETRIC, -Ă, stereometrici, -ce adj. (fr. ste-reometrique) Care se referă la stereometrie, dc ste-reometrie. STEREOMETRIE s.f. (fr. stereometrie) Ramură a geometriei care are ca obiect măsurarea volumului corpurilor solide. STEREOMETRU, stereometre s.n. (fr. stereometre) Instrument folosit pentru măsurarea volumului corpurilor solide. STEREOMICROSCOP, stereomicroscoape s.n. (fr. stereomicroscope) Microscop binocular la carc imaginea este redată stereoscopic. 863 STEWARD STEREOPLANIGRĂF, stereoplanigrafe s.n. (fr. stereoplanigraphe) Aparat folosit la întocmirea hărţilor şi a planurilor topografice. STEREORÂMĂ, stereorame s.f. (fir. stereorama) Hartă topografică în relief. STEREOSCOP, stereoscoape s.n. (fr. stereoscope) Dispozitiv optic care redă în relief două imagini suprapuse. STEREOSCOPIC, -Ă, stereoscopici, -ce adj. (fr. ste-reoscopique) Care se referă la stereoscopie. STEREOSCOPIE s.f. (fr. stereoscopie) Ramură a opticii care se ocupă de redarea imaginilor în relief. STEREOSTÂTIC, -Ă, stereostotici, -ce (fr. stereo-statique) 1. S.f. Parte a fizicii care studiază echilibrul corpurilor solide. 2. Adj. De stereostatică (1). STEREOTAXIE s.f. (fr. stereotaxie, engl. stereo-taxis) Identificare radiologică a unor structuri nervoase. STEREOTIP, -Ă, stereotipi, -e (fr. stereotype) 1. Adj. Care se repetă în aceeaşi formă; neschimbat; lipsit de originalitate, banal. 2. S.n. Planşă, tipar care reprezintă copia unui zaţ, a unui clişeu. STEREOTIPĂ, stereotipa vb. I (fr. stereotyper) A turna un zaţ în planşe sau în tipare, pentru tipărirea unei lucrări de mare tiraj. STEREOTIPĂR, -Ă, stereotipari, -e s.m. şi f. (cf. stereotypeur) Stereotipist. STEREOTIPIE, stereotipii s.f. (fr. stereotypie) 1. Procedeu de multiplicare a zaţului sau a clişeelor tipografice, prin turnare în forme solide; formă de tipar obţinută astfel. 2. (Fig.) Repetare în aceeaşi formă a ceva; stereotipism, banalitate. 3. Repetare automată, stereotipă, neadaptată Ia situaţii, a unor cuvinte sau gesturi, în anumite boli mintale. STEREOTIPISM s.n. (stereotip + -ism) Stereotipie (2). STEREOTIPfST, -Â,stereotipişti, -ste s.m. şi f. (stereotipie] + -ist) Specialist în stereotipie (1); stereo-tipar. STEREOTOMIE s.f. (fr. stereotomie) Ramură a tehnicii care se ocupă de metodele de tăiere, de fasonare şi de îmbinare a elementelor unei construcţii. STERIL, -Ă, sterili, -e adj. (fr. sterile) 1. Care nu se poate rcproduce; sterp, infertil, infecund. 2. (Fig.) Care nu dă rezultate; infructuos. 3. Care este lipsit de germeni microbieni; dezinfectat. 4. Pământ steril (şi substantivat, n.) = partea nefolositoare dintr-un zăcământ sau dintr-un produs minier. STERILET, sterilele s.n. (fr. sterilet) Dispozitiv contraceptiv care se introduce în cavitatea uterină. STERILITĂTE s.f. (fr. sterili te, lat. sterilitas, -atis) 1. însuşirea de a fi steril; starea unei fiinţe sterile; infecunditate. 2. (Fig.) Incapacitate de a crea în domeniul spiritual2 (1). 3. Absenţă a germenilor microbieni. STERILIZÂ, sterilizez vb. I (fr. steriliser) 1. A distruge microbii dintr-un mediu sau de pe un obiect, a face să fie steril. 2. A face un om sau un animal să nu mai poată procrea; a castra. STERILIZÂRE, sterilizări s.f. (de la steriliza) 1. Distrugere a germenilor microbieni. 2. Castrare. STERILIZATOR, -OÂRE, sterilizatori, -oare (fr. sterilisateur) 1. S.m. şi f. Persoană specializată în sterilizare (1). 2. S.n. Aparat folosit pentru sterilizarea instrumentelor chirurgicale, a pansamentelor etc. STERINĂ, sterine s.f. (germ. Sterine) (Biochim.) Sterol. STERLINĂ, sterline adj. (fr., engl. sterling) Liră sterlină v. liră2 (3). STERN, sternuri s.n. (fr. sternum) Os plat situat în mijlocul părţii din faţă a pieptului, de care se prind coastele şi claviculele. STERNÂL, -Ă, sternali, -e adj. (fr. sternaf) Al sternului, de stern. STEROID, steroizi s.m. (fr. stero'ide) Hormon derivat din sterol şi secretat de glandele endocrine (cor-ticosuprarenale, genitale), de placentă etc. STEROL, steroli s.m. (fr. sterol) (La pl.) Clasă de alcooli cu structură complexă, cu rol important în metabolismul organismului unor vieţuitoare; (şi la sg.) substanţă din această clasă; sterină. STETOGRÂF, stetografe s.n. (fr. stetographe) Aparat folosit pentru înregistrarea mişcărilor cavităţii toracice, în timpul respiraţiei. STETOMETRU, stetometre s.n. (fr. stethometre) Instrument medical folosit pentru măsurarea conturului toracic. STETOSCOP, stetoscoape s.n. (fr. stethoscope) Instrument medical folosit pentm perceperea zgomotelor produse de diverse organe interne. STETOSCOPIC, -Ă, stetoscopici, -ce adj. (fr. ste-thoscopique) Care se referă Ia stetoscopie, de ste-toscopie. STETOSCOPIE s.f. (fr. stethoscopie) Examen al plămânilor şi al inimii, efectuat cu ajutorul stetoscopului. STEWARD, stewarzi s.m. (pr. stiuard\ engl. ste-ward) Bărbat din personalul unui avion, care serveşte şi îndmmă pasagerii sau echipajul, în timpul călătoriei. STEWARDESĂ 864 STEWARDESĂ, stewardese s.f. (pr. stiuardesă; engl. stewardess) Femeie din personalul unui avion care îndrumă şi serveşte pasagerii, în timpul călătoriei. ST1BINĂ, s ti hi ne s.f. (fr. stihine, germ. Stibin) Sulfura naturală de slibiu, cristalizată în sistemul rombic. ST1BIU s.n. (lat. stihium) (Chim.) Antimoniu. STICKS, sticksuri s.n. (engl. sticks) Produs dc panificaţie în formă dc beţişor, crocant şi sărat. STIGMAT, stigmate s.n. (fr. stigmate, lat. stigma, -atis) 1. Urmă lăsată de ccva; urmă ruşinoasă, semn dezonorant. 2. Partea superioară a pistilului, carc conţinc polenul. STIGMÂTIC, -Ă, stigmatici, -ce adj. (fr. stigmatique) (Despre sisteme opticc) Carc prezintă stigmatism. STIGMATISM s.n. (fr. stigmatisme) Proprietate a unui sistem optic de a forma, pentru ficcarc punct al unui obicct, o imagine carc este tot un punct. STIGMATIZA, stigmatizez vb. I (fr. stigmatiser) A condamna cu toată severitatea, a supune dispreţului public; a dezaproba, a înfiera. STIGMATIZĂNT, -Ă, stigmatizanţi, -te adj. (stigmatiza + -aut) Carc stigmatizează. STIGMĂ, stigme s.f. (lat., fr. stigma) (Biol.) Organit fotoscnsibil al flagclatclor în formă dc pată roşie, situat lângă corpusculul bazai, care serveşte la orientarea animalului spre lumina potrivită. STIL, stiluri s.n. (fr. style, lat. stilus) 1. Mod, fel particular dc a fi, dc a acţiona, de a sc comporta, dc a se exprima, dc a crca; mod dc exprimare propriu unui scriitor, unui compozitor ctc., constituit din totalitatea particularităţilor lingvistice sau componistice prin care exprimă un anumit conţinut al unei opere literare, mu-zicalc ctc. 2. Stil nou = sistem de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. Stil vechi = sistem dc socotirc a timpului calendaristic după calendarul iulian. In stil mare — amplu, de proporţii. STILA, stilez vb. I (fr. styler) A (se) deprinde cu o comportare aleasă, cu regulile de bună-creşterc şi de civilizaţie; a (se) rafina (2). STILAT, -Ă, stilaţi, -te adj. (de la stila, cf. fr. sty}le) Carc are o comportare aleasă; manierat, civilizat (2). STILB, stilbi s.m. (engl. stilb) Unitate (tolerantă) de măsură a Iuminanţei. STILET, stilete s.n. (fr. sniet) 1. Pumnal mic cu vârf ascuţit. 2. Mică tijă metalică, fină şi subţire, cu ajutorul căreia se sondează o rană. o cavitate etc. STILISM s.n. (fr. stilysme) Preocupare excesivă pentru stil. pentru formă. STILIST, -Ă. stilişti. -ste s.m. şi f. (fr. styiiste, cf. stil) 1. Maestru al stilului literar. 2. Denumire dată creştinilor ortodocşi care folosesc calendarul iulian. 3. Creator dc modele noi dc îmbrăcăminte, dc mobilă, dc caroserii ctc. STILISTIC, -Ă, stilistici, -ce (fr. stylistique) 1. Adj. Carc ţine dc stilul dc exprimare; referitor la stil (1). 2. S.f. Disciplină carc studiază mijloaccic dc exprimare ale unei colcctivităţi, ale unui scriitor, dintr-un domeniu dc activitatc. STILISTICIÂN, -Ă, stilisticieni, -e s.m. şi f. (fr. sty-listicien) Specialist în stilistică. STILIZÂ, stilizez vb. I (fr. styliser) 1. A da unui text o formă mai îngrijită din punct dc vedere stilistic. 2. A rcproducc un obicct dc artă, a prelucra un motiv coregrafic sau muzical ctc., păstrând elementele originale. STILOBÂT, stilobaţi s.m. (fr. stylobate) Piedestal carc susţine un şir dc coloanc. STILODOZIMETRU, stilodozimetre s.n. (fr. stylo-dosimetre) Dozimctru dc radiaţie în formă dc stilou, destinat controlului individual. STILOGRÂF, stilografe s.n. (fr. stylographe) Instrument folosit pentru cfectuarca punctclor carc redau alfabetul orbilor. STILOGRAFIE s.f (fr. stylographie) Procedeu tcli-nic prin carc sc obţin, cu ajutorul electrolizei, imitaţii dc desene în peniţă, de gravuri ctc. STILOU, stilouri s.n. (fr. stylo) Toc cu rezervor pentru cerneală, folosit pentru a serie. STIMĂ, stimez vb. I (it. stimare, fr. estimer) A avea stimă, consideraţie pentru cincva sau pentru ccva; a respecta (1), a cinsti. STIMÂBIL, -Ă, stimabili, -e adj., s.m. şi f. (it. stimabile, fr. estimable) (Persoană) vrednică dc stimă, de consideraţie. STIMĂ s.f. (it. stima, fr. estime) 1. Preţuire, rcspcct pentru meritele sau calităţilc cuiva sau a ccva; consideraţie (1), deferenţă. 2. Cu stimă sau cu toată stima ~ formulă dc politeţe. STIMUL, (\)stimuli, (2) stimuluri (fr., lat. stimulus) 1. S.m. Excitare de scurtă durată a unui organ. 2. S.n. (Rar) Impuls (1), imbold. STIMULÂ, stimulez vb. I (fr. stimuler, lat. stimulare) A da avânt, a încuraja (2), a îndemna, a dinamiza, a îmboldi; a mări activitatea unei funcţii organicc, a excita un organ. STIMULÂNT, -Ă, stimulanţi, -te adj. (fr. stimulant) Stimulator (1). STIMULATIV, -Ă, stimulativi, -e adj. (dc la stimula, cf. it. stimulativo) Care stimulează. STIMULATOR, -OÂRE, stimulatori, -oare adj., s.m. (fr. stimulateur) L (Substanţă, agent, element) care stimulează; (substanţă) carc, în cantităţi mici, 865 STOP accelerează creşterea plantelor; stimulant. 2. Stimulator cardiac = proteză cardiacă electronică. STIMULENT, stimulente s.n. (de Ia stimula, cf. fr. stimulant) 1. Factor care stimulează; îndemn, imbold, pretext (2). 2. Medicament, substanţă care stimulează un organ, o funcţie sau reconfortează în caz de oboseală. STINDARD, stindarde s.n. (it. stendardo) 1. Steag. 2. (Fig.) Tabără, front (4); simbol de luptă, de înfrăţire. STIPELĂ, stipele s.f. (fr. stipelle) Fiecare dintre cele două frunzişoare de Ia baza peţiolului sau a limbului, care protejează frunza în mugur. STIPENDIÂ, stipendiez vb. I (fr. stipendier, lat. stipendiaţi) (Livr.) A finanţa, a subvenţiona; a ajuta cu bani. STIPENDIU, stipendii s.n. (germ. Stipendium, lat. sti-pendium) (înv.) Subvenţie; bursă1. STIPULA, stipulez vb. I (fr. stipulez lat. stipulare) A introduce o clauză într-un act, într-un contract. STIPULAŢIE, stipulaţii s.f. (fr. stipulation, lat. stipulatio) Clauză, menţiune într-un contract sau într-un act. STIRAX s.m. (lat. styrax) Numele a două genuri de arbori exotici, dintre care unul produce smirnă, iar celălalt, storax; arbore din acest gen. STIREN, stireni s.m. (fr. styrene) Hidrocarbură lichidă care serveşte ca materie primă pentru producerea mai multor tipuri de mase plastice. STIRPE, stirpe s.f. (lat. stirps, -is, it. stirpe) (Livr.) Neam, familie (2); origine (2). STIVÂJ, stivaje s.n. (it. stivaggio) Mod de aşezare (în stive) a mărfurilor, în magazia unei nave. STIVĂ, stive s.f. (ngr. stivâs, it. stiva) Mulţime de obiecte de acelaşi fel, cu dimensiuni aproximativ egale, aşezate ordonat unele peste altele; grămadă de obiecte astfel formată. STIVUI, stivuiesc vb. IV (stivă + -ui) A face stive. STOC, stocuri s.n. (fr., engl. stock) Cantitate mare de mărfuri disponibile pe piaţă; depozit de obiecte. STOCĂ, stochez vb. I (fr. stocker) A pune în stoc; a face rezerve de ceva; a depozita un produs pentru a fi utilizat ulterior. STOCĂJ, stocaje s.n. (fr. stockage) Acţiunea dc a stoca şi rezultatul ei. STOCÂSTIC, -Ă, stocastici, -ce (fr. stochastique) L Adj. Care este de natură aleatorie. 2. S.f Aplicare a calculului probabilităţilor la rezultatele statistice. STOCHER, stochere s.n. (germ. Stoker) Dispozitiv automat de alimentare cu cărbuni a locomotivei cu aburi. STOCK-CAR, stock-camri s.n. (engl. stock-car) Automobil folosit la cursele de obstacole şi la caramboluri, în care concurenţii au voie să se tamponeze; cursă cu astfel de automobile. STOFĂ, stofe s.f. (germ. Stoff, it. stojfa) 1. Ţesătură de lână sau din fire sintetice folosită pentru confecţii, tapiţerie etc. 2. A avea stofă = a avea calităţi deosebite. STOIC, -Ă, stoici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. stoi'que, lat. stoicus) 1. Adept al stoicismului (1). 2. Persoană care suportă durerea, nenorocirea cu mult curaj, cu tărie sufletească. STOICISM s.n. (fr. stoicisme) 1. Doctrină filosofică din Antichitatea greacă şi romană care recomanda o viaţă raţională şi virtuoasă prin renunţarea la pasiuni şi la plăceri. 2. Tărie, fermitate morală, curaj în faţa încercărilor vieţii. STOKES, stokes s.m. (pr. stăucs\ fr., engl. stokes) Unitate de măsură a vâscozităţii cinematice. STOLĂ, stole s.f. (it., fr., lat. stola) 1. Rochie largă şi lungă, strânsă pe corp cu două brâuri, purtată de matroanele romane. 2. Fâşie lungă purtată pe umăr de preoţii catolici, Ia slujbă. STOLON, stoloni s.m. (fr. stolon) Tulpină sau ramură târâtoare care, din Ioc în loc, în contact cu pământul, formează rădăcini ce dau naştere la noi plante. STOLONIFER, -Ă, stoloniferi, -e adj. (fr. stolonifere) (Despre plante) Cu stoloni, care produce stoloni. STOMACĂL, -Ă, stomacali, -e adj. (fr. stomacal) Al stomacului, de stomac. STOMÂTĂ, stomate s.f. (fr. stomate) Mic orificiu în epiderma frunzelor care serveşte schimbului de gaze dintre plantă şi mediu. STOMATITĂ, stomatite s.f. (fr. stomatite) Inflama-ţie a mucoasei cavităţii bucale. STOMATOLOG, -Ă, stomatologi, -ge s.m. şi f., adj. (fr. stomatologue) (Med.) Dentist. STOMATOLOGIC, -Ă, stomatologici, -ce adj. (fr. stomatologique) Care aparţine stomatologiei, care se referă la stomatologie. STOMATOLOGIE s.f. (fr. stomatologie) Studiul şi tratamentul cavităţii bucale şi al dinţilor; dentistică. STOMATOSCOP, stomatoscoape s.n. (fr. stomatos-cope) Instrument folosit pentru examinarea mucoasei cavităţii bucale. STOMATOSCOPIE, stomatoscopii s.f. (fr. stomatos-copie) Examinare a mucoasei cavităţii bucale cu ajutorul stomatoscopului. STOP, (3, 4, 5) stopuri (fr., engl. stop) 1. Inteij. Stai! Opreşte! 2. Interj. (în telegrame) Punct. 3. S.n. Semafor. 4. S.n. Lampă de semnalizare amplasată în STOPA1 866 spatele autovehiculelor. 5. S.n. Oprire temporară a funcţiei unui organ. 6. Stop-cadru = imagine asupra căreia se fixează aparatul de filmat. STOPA1,;stopez vb. I (fr. stopper) A (se) opri (definitiv). STOPA2, stopez vb. I (fr. stopper) A reface partea ruptă, roasă etc. dintr-o ţesătură, imitând modelul, pentru ca porţiunea refăcută să nu se mai distingă de rest. STOPER, (1) stoperi, (2) stopere (engl. stopper) L S.m. Fundaş situat în centrul liniei de apărare a unei echipe de fotbal. 2. S.n. Perforator cu acţionare pneumatică, folosit în industria extractivă pentru forarea de jos în sus a găurilor verticale. STOR, storuri s.n. (fr. store) Perdea din material sau din lamele de lemn paralele, care se coboară sau se ridică, având rolul de a nu lăsa să pătrundă razele soarelui; transperant (2), rulou (1), jaluzea. STORAX s.n. (fr. storax) Răşină mirositoare extrasă din sucul de stirax, folosită în parfumerie şi în medicină. STORNÂ, stornez vb. I (it. stornare) A rectifica o înregistrare contabilă făcută greşit. STORNO s.n. (it. storno) Sumă stomată. STORY, story-uri s.n. (engl. stoiy) Povestire (ecranizată). STOVAINĂ s.f. (fr. stova'ine) Pulbere cristalină, albă, amară, utilizată ca anestezic local. STRABIC, -A, strabici, -ce adj., s.m. şi f. (fr. stra-bique) (Persoană) care suferă de strabism; saşiu. STRABISM s.n. (fr. strabisme) Defect de vedere care constă în lipsa de paralelism a axelor vizuale; privire încrucişată. STRABOMETRU, strabometre s.n. (fr. strabometre) Instrument folosit pentru măsurarea gradului de deviaţie de la orientarea normală a ochilor afectaţi de strabism. STRABOTOMIE, strabotomii s.f. (fr. strabotomie) Operaţie făcută la muşchiul ochiului, pentru a corecta strabismul. STRADAL, -Ă, stradali, -e adj. (fr. stradale) Al străzii, de stradă. STRADĂ, străzi s.f. (it. strada) 1. Cale de comunicaţie (amenajată) în interiorul unei localităţi (mărginită pe ambele laturi de trotuare şi de clădiri). 2. Locuitorii unei străzi (1). 3. A arunca (pe cineva) în stradă = a goni pe cineva din casă, a-1 lăsa pe drumuri; a-I sărăci. STRADELĂ, stradele s.f. (it. stradella) Stradă mică, străduţă. STRADrVÂRIUS s.n. (n.pr. Stradivarius) Vioară, violă sau violoncel făcute de lutierul italian Antonio Stradivarius. STRAI, straiuri s.n. (it. straglio) Parâmă de oţel sau de cânepă cu ajutorul căreia se leagă partea superioară a catargului de proră. STRANGULÂ, strangulez vb. I (lat. strangulare) A (se) sugruma, a jugula. STRĂNIU, -IE, stranii adj. (it. stranio) Ciudat, curios (2), excentric (2), bizar; neobişnuit. STRAPONTINĂ, strapontine s.f. (fr. strapontin, it. strapuntino) Scaun rabatabil, ataşat altuia sau fixat de perete, într-o sală de spectacol, într-un vehicul etc. STRAS/ŞTRAS, strasuri/ştraswi s.n. (fr. strass, germ. Strass) 1. Sticlă care imită diamantul şi pietrele preţioase. 2. Obiect de podoabă din stras (1). STRATAGEMĂ, stratageme s.f. (lat. stratagema, fr. sfratageme) Procedeu ingenios (dubios); şiretlic, vicleşug, tertip. STRATEG, strategi s.m. (fr. stratege, lat. strategus) 1. Comandant militar, în cetăţile Greciei antice; fiecare dintre cei zece magistraţi supremi, în vechea Atena. 2. Comandant de oşti care practică strategia (1). 3. Persoană abilă care se descurcă în anumite situaţii (politice); conducător competent care dirijează anumite operaţii. STRATEGIC, -Ă, strategici, -ce adj. (fr. strate-gique) Care se referă la strategie; conform regulilor strategiei; foarte important din punctul de vedere al strategiei; (fig.) potrivit (într-o împrejurare dată), esenţial pentru realizarea a ceva. STRATEGIE s.f. (fr. strategie) 1. Partea cea mai importantă a artei militare, care se ocupă cu pregătirea, planificarea şi purtarea războiului. 2. Ansamblul acţiunilor coordonate în vederea atingerii unui scop. STRATIFICĂ, stratific vb. I (fr. stratifier, lat. stratificare) A (se) aşeza, a (se) depune în straturi/stratc. STRATIFICĂRE, stratificări s.f. (de la stratifica) 1. Formaţiune geologică a rocilor sedimentate în strate suprapuse. 2. Aşezare în straturi succesive, alternative, în vederea unui scop. 3. împărţire în categorii sociale conform unei ierarhii. STRATIGRÂFIC, -Ă, stratigraflei, -ce adj. (fr. stra-tigraphique) Care se referă la stratigrafie, de stratigrafie. STRATIGRAFIE s.f. (fr. stratigraphie) Ramură a geologiei care studiază stratele scoarţei terestre în vederea stabilirii vârstei relative a acestora. STRATOCUMULUS s.m. (fr. stratocumulus) Formaţiune de nori albi, cu aspect ondulat, aflată la altitudine joasă. STRATOJET, stratojeturi s.n. (engl. stratojet) Avion cu reacţie echipat pentru zborurile în stratosferă. 867 STROBIL STRATOSFERA s.f. (fr. stratosphere) Stratul superior al atmosferei, situat la peste 11 km de suprafaţa Pământului. STRATOSFERIC, -Ă, stratosferici, -ce adj. (fr. stra-tospherique) Care se referă Ia stratosfera. STRATOSTÂT, stratostate s.n. (fr. stratostat) Aerostat cu nacelă ermetică, folosit pentru zborurile în stratosfera. STRATUS s.m. (fr., lat. stratus) Formaţiune de nori cenuşii de joasă altitudine, care au aspectul unui strat continuu. STRÂŢĂ, straie s.f. (germ. Strazze) Registru contabil care cuprinde operaţiile economice ale unei întreprinderi. STREPTOCOC, streptococi s.m. (fr. streptocoque) Bacterie care poate fi agentul patogen al unor infecţii grave. STREPTOCOCIC, -Ă, streptococici, -ce adj. (fr. streptococcique) Care sc referă la streptococi, dc streptococi. STREPTOCOCIE, streptococii s.f. (fr. streptococcie) Infecţie cutanată produsă de streptococi. STREPTOMICINĂ s.f. (fr. streptomycine) Antibiotic extras dintr-o specie de mucegai, folosit în tratamentul unor boli infecţioase. STRES, stresuri s.n. (engl., fr. stress) Tulburare fizică şi psihică; stare de tensiune provocată de o agresiune asupra organismului. STRESÂ, stresez vb. I (fr. stresser) A produce stres. STRESÂNT, -Ă, stresanţi, -te adj. (fr. stressant) Care provoacă stres. STRIÂ, striez vb. I (fr. strier) A executa striaţii mai mult sau mai puţin paralele. STRIÂŢIE, striaţii s.f. (fr. striation) Fiecare dintre dungile paralele, foarte fine, săpate în adâncime, ieşite în relief sau deosebite prin culoare, de pe suprafaţa unui corp. STRICNINA s.f (fr. stiychnine) Otravă puternică extrasă dintr-o plantă tropicală, utilizată şi ca stimulant în doze foarte mici. STRICT, -Ă, stricţi, -te adj. (fr. strict, lat. strictus) 1. Carc arc un caracter absolut, carc nu admite abatere; riguros (1), sever, aspru. 2. A fi strict necesar = a fi indispensabil. STRICTEŢE s.f. (strict + -eţe) însuşirea dc a fi strict; rigurozitate, severitate (1). STRICTO SENSU loc. adv. (lat. stricto sensu) în sens restrâns, strict, propriu-zis. STRICTURĂ, stricturi s.f. (fr. stricture, lat. stric-tura, germ. Striktur) îngustare a unor canale din organism, în urma unei boli. STRICŢIUNE, stricţiuni s.f. (fr. striction) (Fiz.) Contracţic. STRIDENT, -Ă, stridenţi, -te adj. (fr. strident, it. stridente) Care este lipsit de armonie; discordant (1), neplăcut, supărător; puternic ca sunet, ţipător; violent din punctul de vedere al coloritului. STRIDENŢĂ, (2) stridenţe s.f. (fr. stridence) 1. însuşirea de a fi strident; disonanţă. 2. Sunet, culoarc, ton etc. strident. STRIDOR s.n. (lat., fr. stridor) Sunet aspru, ascuţit al respiraţiei, specific obstrucţiei Iaringelui. STRIDULĂNT, -Ă, stridulanţi, -te adj. (fr. stridii-lant) (Despre insecte sau organe ale acestora) Carc producc un zgomot strident. STRIDULÂŢIE, striduîaţii s.f. (fr. stridulation) Sunet ascuţit, ţârâit produs de unele insecte. STRIE, strii s.f. (fr. strie) (Anat.) 1. Grup de fibre nervoase cu traiect longitudinal, în cncefal. 2. Leziune a pielii, cu aspect liniar. STRIGIFORMĂ, strigiforme s.f. (fr. strigiforme) (La pl.) Ordin de păsări de pradă nocturne care au capul mare şi mobil, ochii mari, aşezaţi în faţă, ciocul puternic; (şi la sg.) pasăre din accst ordin. STRINGENT, -Ă, stringenţi, -te adj. (it. stringente) Care se impune; care este obligatoriu; care nu dă răgaz; imperios, presant. STRINGENŢĂ s.f. (it. stringenza) însuşirea de a fi stringent. STRIPA, stripez vb. I (engl. strip, fr. stripper) A realiza operaţia de stripare. STRIPĂRE, stripări s.f. (de la stripa) (Tehn.) Operaţia de desprindere şi de scoatere a Iingourilor din Iingotieră după solidificare. STRIPER, stripere s.n. (germ. Stripper, engl. stripper) (Tehn.) Dispozitiv de strângere, cu un eleşte, a macaralei dc stripare. STRIPPER, stripperi s.m. (pr. stripăr; engl. stripper) Tânăr care execută un număr de striptease. STRIPPING s.n. (engl., fr. stripping) Metodă dc înlăturare, pe cale chirurgicală, a varicelor. STRIPTEASE s.n. (pr. striptiz; engl., fr. strip-tease) Spectacol de cabaret în care una sau mai multe strip-teuze sau stripperi se dezbracă lent şi progresiv în timpul executării unui dans. STRIPTEUZĂ, stripteuze s.f. (pr. striptoză; cf fr. stripteaseuse) Tânără carc execută un număr de striptease. STRIU, striuri s.n. (fr. strie) Fiecare dintre şanţurile foarte fine, paralele de pe o suprafaţă. STROBIL, strobili s.m. (fr. strobile) 1. Con, la unele conifere. 2. Corpul inelat al teniei adulte. STROBOSCOP 868 STROBOSCOP, stroboscoapc s.n. (fr. stroboscope) Dispozitiv sau aparat optic folosit la examinarea mişcărilor pcriodicc ale unui corp. STROBOSCOPIC, -Ă, stroboscopici, -ce adj. (fr. stroboscopique) Carc se referă la stroboscopic sau la stroboscop. STROBOSCOPIE s.f. (fr. stroboscopic) Mod de observare optică a unei mişcări periodice rapide. STROFÂNT, strofanţi s.m. (fr. strophante) Arbust tropical din ale cărui seminţe sc extrage strofantina. STROFANTINĂ s.f (fr. strophantine) Substanţă toxică extrasă din strofant şi utilizată ca tonic cardiac. STROFĂ, strofe s.f. (fr. strophe, lat. slrophci) Grup dc versuri legate între ele prin clemente spccificc prozodici (măsură, ritm, rimă). STROFIC, -Ă, strofici, -ce adj. (fr. strophique) Al strofei, referitor la strofa, de strofa. STRONGIL, strongili s.m. (lat. Strongylus - nume ştiinţific) Nume dat mai multor specii de viermi paraziţi care pătrund în aparatul digestiv, respirator sau circulator al unor animale şi provoacă diferite tulburări. STRONGILOZĂ, strongiloze s.f. (fr. strongy’Iose) Boală a animalelor provocată de strongili, caracterizată prin inflamarea organelor aparatului respirator şi ale cclui digestiv. STRONŢIÂNĂ s.f. (fr. strontiane) Oxid sau hidroxid dc stronţiu, folosit la rafinarea zahărului, la fabricarea sărurilor de stronţiu etc. STRONŢIU s.n. (fr. strontiwn, germ. Strontium) Element chimic, metal alb-argintiu, maleabil şi ductil, asemănător calciului, întrebuinţat în pirotehnie, în fizica nucleară şi în medicină. STRUCTURĂ, stmeturez vb. I (fr. structurer) A da o anumită structură; a organiza (1). STRUCTURAL, -Ă, structurali, -e adj. (fr. structural) 1. Carc se referă la structură; al structurii; carc formează o structură. 2. Carc se referă la structuralism. STRUCTURALISM s.n. (fr. stmcturalisme) 1. Teorie lingvistică contemporană care consideră limba un sistem autonom, o structură în care diversele părţi se află în relaţie şi se condiţionează reciproc. 2. Teorie, în ştiinţa modernă, care consideră obiectele sisteme organizate ce pot fi recompuse şi transformate. STRUCTURALIST, -Ă, stnicturalişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. structuraliste) (Adept) al structuralismului. STRUCTURA, structuri s.f. (fr. stmeture, lat. structura) Mod de organizare, de alcătuire, de asociere a elementelor componente ale unui corp, ale unei construcţii, ale unei limbi etc.; constituţie (1). STUC s.n. (it. stocco, germ. Stuck, fr. stuc) Mortar de ipsos amcstccat cu praf dc marmură şi diverse substanţe colorante, folosit în decoraţiile arhitccto-nicc; dccoraţie executată din accst material. STUCATOR, stucatori s.m. (it. stuccatorc, fr. stu-cateur) Meseriaş sau sculptor care face lucrări dc stucatură. STUCATURĂ, stucaturi s.f. (fr. stuccatura) Ornament arhitectonic în relief, din stuc sau din ipsos. STUD-BOOK s.n. (pr. stâdbuc; engl. stud-book) Registru care cuprinde genealogia şi performanţele cai-lor dc rasă. STUDENT, -Ă, studenţi, -te s.m. şi f. (it. studente, germ. Student) (Persoană) carc urmează cursurilc unui institut de învăţământ superior. STUDENŢESC, -EÂSCĂ, studenteşti adj. (student + -esc) De student, al studenţilor. STUDENŢIE s.f. (student + -ie) Perioadă dc timp în care cincva este student; viaţă, condiţia dc student. STUDENŢI ME s.f. (student + -inie) Mulţime dc studenţi; totalitatea studenţilor. STUDIÂ, studiez vb. 1 (it. studiare) 1. A învăţa. 2. A (se) cerceta, a (se) analiza (1), a (se) examina; a considera (3). 3. A-şi impune o anumită atitudine în situaţia în care cineva se ştie observat. STUDIO, studiouri s.n. (fr., engl., it. studio) 1. încăpere folosită pentru înregistrarea şi transmiterea programelor de radio sau de televiziune. 2. Ansamblu de construcţii şi de instalaţii destinate producţiei cinematografice. 3. Cameră de lucru a unui artist, a unui fotograf etc. 4. Divan cu ladă; recamicr. STUDIOS, -OÂSĂ, studioşi, -oase adj. (fr. studiem, it. studioso) Căruia îi place să studieze; înclinat că-tre studiu. STUDIU, studii s.n. (lat. studium, it. studio) 1. Muncă intelectuală care are ca scop însuşirea dc cunoştinţc speciale, aprofundate; învăţătură. 2. Materie de învăţământ. 3. Cercetare, examinare, observare a unei probleme, a unui fenomen etc.; lucrare, operă ştiinţifică. 4. Lucrare preliminară unei activităţi. 5. Compoziţie muzicală cu caracter de virtuozitate, compusă mai ales în scop didactic. 6. (Ciclu de) studii aprofundate - masterat. STUPĂ, stupe s.f. (fr. stupă) Monument religios indian destinat comemorării sau păstrării relicvclor unei căpetenii budiste. STUPEFÂCŢIE, stupefacţii s.f. (fr. stupefaction) Uimire, stupoare. STUPEFIÂ, stupefiez vb. I (fr. stupefier) A uimi, a nlni 869 SUBDIVIZIONAR STUPEFIANT, -Ă, stupefianţi, -îe (fr. stupefiant) 1. Adj. Uimitor, uluitor. 2. Adj., s.n. (Substanţă) care produce o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, prin folosinţă îndelungată, duce la obişnuinţă şi la dependenţă; drog (3). STUPID, -Ă, stupizi, -de adj. (fr. stupide, lat. stupi-dus, it. stupido) 1. Prost, idiot (1), nătâng, mărginit, cretin. 2. Fără rost, nemotivat, absurd (1). STUPIDITATE, (2) stupidităţi s.f. (fr. stupidite, lat. stupiditas, -atis) 1. Lipsă de inteligenţă; prostie, inepţie, imbecilitate (1). 2. Faptă sau vorbă de om stupid; absurditate, enormitate (2). STUPOARE s.f. (fr. stupeur, lat. stupor, -oris) Stare de uluire, de perplexitate, de nedumerire; stupefacţie. STURION, sturioni s.m. (it. sturione) (La pl.) Ordin de peşti răpitori marini, mari, fară solzi (morunul, nisetrul, cega), pescuiţi pentru carnea lor, pentru icrele negre şi cleiul de peşte; (şi la sg.) peşte din acest ordin. SUAV, -Ă, suavi, -e adj. (fr. suave) Dclicat (1), gingaş, fin. SUB- (fr. sub-, lat. sub) Prefix care exprimă ideea de inferioritate, de subordonare, în cuvinte ca: subacvatic, subansamblu, subaprecia. SUBACVATIC, -Ă, subacvatici, -ce adj. (fr. subac-vatique) Care se află sau se petrece sub apă. SUBALIMENTÂ, subalimentez vb. I (sub- + alimenta) A (se) alimenta insuficient; a (se) subnutri. SUB ALPIN, -Ă, subalpini, -e adj. (fr. subalpin) Care este situat în regiunea imediat inferioară celei alpine; caracteristic unei asemenea regiuni. SUBALTERN, -Ă, subalterni, -e adj., s.m. şi f. (fr. subalterne) (Persoană) care este subordonată alteia; subordonat (2). SUBANSAMBLU, subansambluri s.n. (sub- + ansamblu, cf. fr. sous-ensemble) Grup de piese care constituie o parte importantă a unei maşini, a unui sistem tehnic etc. SUBAPRECIA, subapreciez vb. I (sub- + aprecia) A aprecia (pe cineva sau ceva) sub valoarea sau importanţa reală; a subestima, a subevalua, a bagateliza, a minimaliza. SUBÂRBĂ, subarbe s.f. (fr. sous-barbe) Frânghie, odgon care susţine, fixează bompresul unei nave cu pânze. SUBASMENT, subasmente s.n. (fr. soubassement) Partea inferioară a unei construcţii; soclu. SUBATOMIC, -Ă, subatomici, -ce adj. (fr. sub-atomique) Care este mai mic decât atomul; care se găseşte în atom. SUBCAPITOL, subcapitole s.n. (sub- + capitol) Diviziune a unui capitol. SUBCLASĂ, subclase s.f. (sub- + clasă, cf fr. sous-classe) (Biol.) Diviziune intermediară între clasă şi ordin. SUBCOMITET, subcomitete s.n. (sub- + comitet, cf. fr. sous-comitet) Parte a unui comitet care examinează lucrări preliminare. SUBCONŞTIENT s.n. (sub- + conştient, cf. fr. sub-conscient) Sferă a vieţii psihice desfăşurată în afara conştiinţei. SUBCONTRĂCT, subcontracte s.n. (sub- + contract) Contract prin care se convine furnizarea de servicii sau de materiale necesare îndeplinirii altui contract. SUBCORTICÂL, -Ă, subcorticali, -e adj. (sub- + corticaly cf. fr. sous-cortical) Care este situat dedesubtul cortextului cerebral, (supra)renal; referitor la aceste zone. SUBCULTURĂ, subculturi s.f. (engl., fr. subculture) 1. Tendinţă subiacentă de manifestare a unei culturi. 2. Cultură a grupurilor şi a subgmpurilor sociale din-tr-o comunitate. SUBCUTANĂT, -Ă, subcutanaţi, -te adj. (sub- + cutanat, cf. fr. sous-cutane) Care se află sau se face sub piele; subcutaneu; hipodermic. SUBCUTANEU, -EE, subcutanei, -ee adj. (sub- + cutaneu, cf. fr. sous-cutane) (Livr.) Subcutanat. SUBDEZVOLTĂRE, subdezvoltări s.f. (sub- + dezvoltare) Stare a unei ţări cu nivel de viaţă scăzut, cu producţie, cu dezvoltare industrială etc. slabe şi cu o creştere demografică mai rapidă decât progresul venitului naţional. SUBDEZVOLTĂT, -Ă, subdezvoltaţi, -te adj. (sub- + dezvoltat, cf. fr. sous-developpe) 1. Care se găseşte sub un nivel normal de dezvoltare. 2. (Despre ţări) Caracterizat prin subdezvoltare. SUBDIALECT, subdialecte s.n. (sub- + dialect) Ramificaţie teritorială a unei limbi, care ocupă locul intermediar între dialect şi grai. SUBDIMENSIONÂ, subdimensionez vb. I (sub- + dimensiona) A dimensiona ceva sub normele obişnuite. SUBDIVIDE, subdivid vb. III (sub- + divide, cf. fr. subdiviser) A împărţi în părţi mai mici; a subîm-părţi, a subdiviza. SUBDIVIZÂ, subdivizez vb. I (fr. subdiviser) A sub-divide. SUBDIVIZIONÂR, -Ă, subdivizionari, -e adj. (fr. subdivisionnaire) Care se referă la o subdiviziune, rezultat dintr-o subdiviziune. SUBDIVIZIUNE 870 SUBDIVIZIUNE, subdiviziuni s.f. (fr. subdivision) Parte obţinută prin împărţirea unei părţi dintr-un tot deja împărţit; subîmpărţire. SUBECUATORIĂL, -Ă, subecuatoriali, -e adj. (fr. subequatorial) Carc este situat între Ecuator şi tro-picc; spccific accstci regiuni. SUBER s.n. (lat., fr. suber) Ţesut vegetal alcătuit din cclulc moarte, constituent al scoarţei; plută. SUBESTIMA, subestimez vb. I (sub- + estima, cf. fr. sous-estimer) A subaprecia. SUBETÂJ, subetaje s.n. (sub- + etaj, cf. fr. sous-ctage) Subdiviziune a unui etaj geologic. SUBEVALUA, subevaluez vb. I (sub- + evalua, cf. fr. sous-âvaluer) A subaprecia. SUBEXPUNE, subexpun vb. III (sub- + expune) A expune insuficient la lumină o peliculă, un film. SUBFAMILIE, subfamilii s.f. (sub- + familie, cf. fr. sous-familie) (Bot.) Subdiviziune a unei familii. SUBFEBRIL, -Ă, subfebrili, -e adj. (fr. subfebrile) Care are temperatura moderat ridicată faţă de cea normală. SUBFEBRILITÂTE s.f. (sub- + febrilitate) Stare sub-febrilă a organismului. SUBGRINDĂ, subgrinzi s.f. (sub- + grindă) Grindă de lemn scurtă, aşezată sub o grindă principală a unei construcţii, în dreptul unui punct de reazem, în scopul asigurării unei rezistenţe sporite construc-ţici. SUBGRUPĂ, subgmpe s.f. (sub- + grupă, cf. fr. sous-groupe) Subdiviziune a unei grupe. SUBIACENT, -Ă, subiacenţi, -te adj. (lat. subjacens, -ntis, fr. subjacent) Care este plasat dedesubt; (fig.) ascuns, închis, implicat. SUBICTER, subictere s.n. (fr. subictere) Formă de icter cu virulenţă redusă. SUBIECT, (1, 2, 3) subiecte, (4) subiecţi (lat. subjec-tum, cf. fr. sujet) 1. S.n. Totalitatea acţiunilor şi a evenimentelor care alcătuiesc conţinutul unei opere literare, cinematografice etc.; materie (4). 2. S.n. Chestiune (1), punct (8), problemă (despre care se vorbeşte sau se scrie). 3. S.n. Partea principală a propoziţiei care arată cine săvârşeşte ori cine suferă acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. 4. S.m. Fiinţă (supusă unei cercetări, unor observaţii etc.); individ (3). SUBIECTIV, -Ă, subiecthi, -e adj. (fr. subjectij) 1. Care consideră conştiinţa individului ca bază a tot ce există. 2. Care ţine seama numai de părerile personale, nu de realitate; părtinitor. SUBIECTIVĂ, subiectivizez vb. I (fr. subjcctiver) A prezenta, a înfăţişă ccva într-un fel personal; a imprima un caracter personal unei acţiuni. SUBIECTIVISM s.n. (fr. subjectivisme) 1. Conccp-ţic filosofică potrivit cărcia individul arc autonomie absolută. 2. Atitudine personală părtinitoare faţa dc cineva sau de ccva; personalism (1). SUBIECTIVIST, -Ă, subiectivişti, -ste (fr. subjecti-viste) 1. Adj., s.m. şi f. (Adept) al subiectivismului (1). 2. Adj. Care are un caracter personal; bazat pe impresii personale. 3. S.m. şi f. Persoană carc manifestă subiectivism (2). SUBIECTIVITÂTE s.f. (fr. subiectivite) însuşirea de a fi subiectiv (2). SUBINGINER, -Ă, subingineri, -e s.m. şi f. (sub- + inginer) Cadru tehnic cu pregătire imediat inferioară celei de inginer. SUBINTITULA, subintitulez vb. I (sub- + intitula) A da un al doilea titlu, secundar, unei scrieri. SUBINVOLUŢIE, subinvoluţii s.f. (fr., engl. subin-volution) 1. (Med.) Regresiune (5). 2. Subinvolu-ţie uterină ~ regresiune patologică a uterului, produsă mai lent decât în mod normal, în perioada dc lăuzie. SUBIT, -Ă, subiţi, -te adj., adv. (fr. subit) (Care sc produce) pe neaşteptate, (care apare) deodată, în mod neprevăzut, brusc. SUBÎNŢELEGE, subînţeleg vb. III (sub- + înţelege, cf. fr. sous-entendre) A înţelege ceva fară să fie exprimat direct; a face să fie înţeles de la sine, a reieşi. SUBÎNŢELES, subînţelesuri s.n. (dc la subînţelege) 1. înţeles ascuns, neexprimat. 2. A vorbi cu subînţeles (sau cu subînţelesuri) = a face aluzii, a vorbi pe ocolite. SUBJONCTIV, subjonctive s.n. (fr. subjonctif) (Gram.) Conjunctiv. SUBJUGĂ, subjug vb. I (fr. subjuguer) 1. A supune prin forţa armelor ţări, teritorii etc.; a cuceri, a ocupa (1), a supune, a înfeuda. 2. (Fig.) A exercita o atracţie deosebită, a captiva, a fascina (1), a fermeca, a seduce (1). SUBLIM, -Ă, sublimi, -e adj. (fr. sublime) Care atinge perfecţiunea; desăvârşit, minunat. SUBLIMĂ, sublimez vb. I (fr. sublimer) 1. A facc o substanţă solidă să treacă direct în stare de vapori. 2. (Fig.) A (se) transforma în ceva superior, a (sc) rafina. SUBLIMÂT, sublimaţi s.m. (fr. sublime, germ. Sublimat) 1. Produs obţinut prin sublimarea unei 871 SUBPONDERAL substanţe şi prin readucerea vaporilor acesteia în stare solidă. 2. Sublimat coroziv = clorură de mercur sub formă de pulbere albă, solubilă în apă, folosită ca dezinfectant extern. SUBLIMINAL, -Ă, subliminali, -e adj. (fr. subliminal) Care este inferior pragului conştiinţei, care nu devine conştient. SUBLIMITATE s.f. (fr. sublimite) Caracterul a ceea ce este sublim; perfecţiune (1), desăvârşire. SUBLINGUÂL, -Ă, sublinguali, -e adj. (fr. sublin-gual) Care se află sub limbă. SUBLINIA, subliniez vb. I (sub- + linia, cf. fr. sou-ligner) 1. A trasa o linie dedesubt, pentru a scoate în evidenţă. 2. (Fig.) A accentua prin inflexiunea vocii sau prin alte mijloace, pentru a atrage atenţia; a reliefa, a evidenţia. SUBLITERÂR, -Ă, subliterari, -e adj. (sub- + literar, cf. engl. subliterary) Care este situat sub nivelul literaturii de valoare. SUBLITERATURĂ s.f. (sub- + literatura, cf. engl. subliterature) Literatură de calitate inferioară, fară valoare. SUBLOCATÂR, -Ă, sublocatari, -e s.m. şi f. (sub- + locatar, cf. fr, sous-locataire) Subcliiriaş. SUBLOCOTENENT, sublocotenenţi s.m. (sub- + locotenent, cf. fr. sous-lieutenant) Cel mai mic grad de ofiţer, în armată; persoană care deţine acest grad. SUBLUNAR, -Ă, sublunari, -e adj. (fr. sublunaire) Care este situat între Pământ şi orbita Lunii. SUBLUXAŢIE, subluxaţii s.f. (fr. subluxation) Luxa-ţie parţială, uşoară. SUBMARIN, -Ă, submarini, -e (sub- + marin, cf. fr. sous-marin) 1. Adj. Care se află sau se petrece sub suprafaţa mării sau a oceanului, care ţine de acest mediu. 2. S.n. Navă care poate naviga atât sub apă, cât şi la suprafaţa acesteia; submersibil (2). SUBMEDIOCRU, -Ă, submediocri, -e adj. (sub- + mediocre) (Despre lucruri) De calitate inferioară; (despre oameni sau manifestări ale acestora) care este lipsit de valoare, care denotă lipsă de calităţi. SUBMERSIBIL, -Ă, submersibili, -e (fr. submer-sible) 1. Adj. Care este adaptat pentru a se scufunda în apă. 2. S.n. Submarin (2). SUBMERSIUNE, submersiuni s.f. (fr. submersion) 1. Scufundare în apă a unui corp; coborâre a unei regiuni sub nivelul mării. 2. Adâncime la care se găseşte cufundat un corp sub nivelul suprafeţei unui lichid. 3. Irigaţie a culturilor de orez, care constă în acoperirea solului cu apă o perioadă de timp. SUBMINA, subminez vb. I (sub- + mina) A ataca pe ascuns, a zădărnici o acţiune, o realizare (a adversarului). SUBMINARE, subminări s.f. (de la submina) 1. Zădărnicire a unei acţiuni, a unei realizări (a adversarului). 2. Acţiune întreprinsă împotriva ordinii sociale şi politice, în vederea instaurării unui nou regim politic; subversiune. SUBMULTIPLU, submultipli s.m. (sub- + multiplu, cf. fr. sous-multiple) Mărime cuprinsă de un număr exact de ori în alt număr; fiecare dintre subdiviziunile unităţilor-etalon. SUBNUCLEÂR, -Ă, subnucleari, -e adj. (engl. sub-nuclear) Care este mai mic decât nucleul atomului; care se referă la substructurile existente în particule. SUBNUTRIŢIE s.f. (sub- + nutriţie) 1. Subalimen-tare; malnutriţie. 2. Stare patologică devenită cronică, generată de o alimentaţiei insuficientă sau de tulburări organice. SUBOFIŢER, subofiţeri s.m. (sub- + ofiţer, cf. fr. sous-officier) Grad militar superior sergentului şi inferior sublocotenentului; persoană care deţine acest grad. SUBORBITÂL, -Ă, suborbitali, -e adj. (sub- + orbital) Care este situat sau care are loc sub orbita cerească. SUBORDIN, subordine s.n. (sub- + ordin, cf fr. sous-ordre) (Biol.) Subdiviziune a unui ordin. SUBORDINE, subordini s.f. (sub- + ordine, cf. fr. sous-ordre) 1. Stare de dependenţă faţă de cineva sau de ceva. 2. în subordine sau în subordinile cuiva = aflat într-un raport de subordonare faţă de cineva sau de ceva. SUBORDONA, subordonez vb. I (fr. subordonner) A stabili o stare de dependenţă între persoane sau între lucruri, a face să depindă de...; a (se) subsuma. SUBORDONAT, -Ă, subordonaţi, -te (fr. subordonne) L Adj. Dependent de cineva sau de ceva. 2. S.m. şi f. Subaltern. SUBORDONATOR, -OÂRE, subordonatori, -oare adj. (subordona + -tor) 1. Care subordonează. 2. Conjuncţie subordonatoare = conjuncţie care leagă propoziţiile subordonate de propoziţia regentă. SUBPOLÂR, -Ă, subpolari, -e adj. (sub- + polar) Care este situat în imediata apropiere a cercurilor polare. SUBPONDERÂL, -Ă, subponderali, -e adj. (sub- + ponderal) Care are o greutate mai mică decât cea normală. SUBPREFECT 872 SUBPREFECT, subprcfecţi s.m. {sub- + prefect, cf. fr. sous-prefet) Ajutor al prefectului. SUBPREFECTURĂ, subprefecturi s.f. {sub- + prefectura, cf. fr. sous-prefccture) 1. Funcţia de subprefect. 2. Sediu al subprefectului. SUBPRODUS, subproduse s.n. {sub- + produs, cf. fr. sous-produit) Produs secundar obţinut în cursul fabricării altui produs. S\JRRAMURAs subramuri s.f. (sub- + ramură) Sector de activitate care nu are independenţă. SUBREDĂCŢIE, subredacţii s.f. (sub- + redacţie) Redacţie locală subordonată redacţiei centrale a unui ziar, a unei reviste ctc. SUBRETĂ, subrete s.f. (fr. soubrette) Fată în casă, cameristă. SUBROGĂ, subrog vb. I (fr. subroger, lat. subro-gare) (Jur.) A substitui pe cincva în exercitarea unor drepturi sau a unor obligaţii. SUBSCRIE, subscriu vb. III {sub- + scrie, cf. fr. souscrire, lat. subscribere) 1. A semna un document. 2. A consimţi, a adera la... 3. A participa la o subscripţie. SUBSCRIPŢIE, subscripţii s.f. (lat. subscriptio, fr. souscription) (înv.) Angajare printr-o semnătură la o contribuţie bănească. SUBSECRETAR, subsecretari s.m. {sub- + secretar, cf. fr. sous-secretaire) Subsecretar de stat — membru al guvernului cu funcţia de adjunct al ministrului, în unele ţări. SUBSECVENT, -Ă, subsecvenţi, -te adj. (fr. subse-quent, lat. subsequens, -ntis) Care urmează după ceva; care decurge din... SUBSEMNA, subsemnez vb. I {sub- + semna, cf. fr. soussigner) (Rar) A semna. SUBSEMNAT, -Ă, subsemnaţi, -te s.m. şi f. (de Ia subsemna, cf. fr. soussigne) Semnatarul unei cereri. SUBSIDENŢĂ, subsidenţe s.f. (fr. subsidence) 1. Mişcare lentă de tasare a scoarţei terestre sub greutatea depozitelor sedimentare. 2. Mişcare generalizată de coborâre a unei mase de aer, însoţită de încălzirea atmosferei. SUBSIDIÂR, -Ă, subsidiari, -e adj. (fr. subsidiaire, lat. subsidiarius) 1. (Log.) Care se adaugă, ca element secundar, pentru întărirea argumentaţiei; complementar (1), secundar (1). 2. In subsidiar - în al doilea rând, în plan secundar. SUBSIDIARITÂTE s.f. (fr. subsidiarite) Caracterul a ceea ce este subsidiar. SUBSIDIU, subsidii s.n. (fr. subside, lat. subsidium) Ajutor bănesc acordat de stat. SUBSISTEM, subsisteme s.n. {sub- + sistem, cf. fr. sous-systeme) Component structural principal carc se subordonează unui sistem. SUBSOL, subsoluri s.n. {sub- + sol, cf. fr. sous-sol) 1. Partea dc pământ aflată imediat sub suprafaţa solului. 2. Partea unei clădiri aflată sub nivelul solului. 3. Partea de jos a paginii unei cărţi, carc conţine note explicative; partea dc jos a unei pagini dc ziar, de periodic, unde sc publică recenzii, articolc literare sau ştiinţifice etc. SUBSOLÂJ, subsolaje s.n. (fr. sous-solage) Lucrarc agricolă executată concomitcnt cu aratul, prin carc se afanează pământul în zona inferioară adâncimii unde ajunge plugul. SUBSONIC, -Ă, subsonici, -ce adj. (fr. subsonique) Care se deplasează cu o viteză mai mică decât viteza sunetului; inferior vitezei sunetului. SUBSPECIE, subspecii s.f. {sub- + specie, cf. fr. sous-espece) (Biol.) Subdiviziune a unei specii. SUBSTANTIV, substantive s.n. (fr. substantif lat. substantivam) Parte de vorbire care denumeşte fiinţe, lucruri, însuşiri, acţiuni şi fenomene, caracterizată prin declinare. SUBSTANTIVĂ, substantivez vb. I (fr. substantiva) A întrebuinţa, cu valoare de substantiv, altă parte de vorbire. SUBSTANTIVÂL, -Ă, substantivali, -e adj. (fr. substantival) Care se referă la substantiv, de substantiv. SUBSTANTIVÂT, -Ă, substantivaţi, -te adj. (de la substantiva) Care este întrebuinţat cu valoare dc substantiv, care a devenit substantiv. SUBSTÂNŢĂ, substanţe s.f. (fr. substance, lat. sub-stantia) 1. Corp omogen alcătuit din atomi şi molecule care au o anumită formă, culoare, gust, miros etc.; materie (1). 2. Totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi a fenomenelor; conţinut, structură. 3. (Fig.) Conţinutul unei scrieri, al unui discurs etc. SUBSTANŢIĂL, -Ă, substanţiali, -e adj. (fr. substan-tiel) 1. Care aparţine substanţei (2); principal (1), esenţial (2), important; (fig.) bogat în idei. 2. Bogat în substanţe nutritive; consistent, hrănitor, copios. SUBSTANŢIALISM s.n. (fr. substantialisme) Doctrină filosofică potrivit căreia există o substanţă materială sau spirituală, ca factor permanent al feno-menelor. SUBSTANŢLALIST, -Ă, substanţialişti, -ste s.m. şi f. adj. (fr. substantialiste) (Adept) al substanţialismului. SUBSTANŢIALITATE s.f. (fr. substantialite,, lat. substantialitas, -atis) Calitatea de a fi substanţial. 873 SUBVULCÂNIC SUBSTITUENT, substituenţi s.m. (germ. Substituent, cf. it. sostituente) Element, produs care poate înlocui alt element cu proprietăţi asemănătoare. SUBSTITUI, substitui vb. IV (fr. substituer, lat. sub-stituere) A (se) situa în locul cuiva sau a ceva, a înlocui. SUBSTITUT, (1, 2) substituţi, (3) substitute (fr. substitut, lat. substitutus) 1. S.m. (înv.) Persoană care îl înlocuieşte temporar pe titularul unei funcţii; locţiitor. 2. S.m. Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a Parchetului; magistrat cu acest grad. 3. S.n. Obiect, produs care înlocuieşte alt obiect sau alt produs, având acelaşi rol. SUBSTITUŢIE, substituţii s.f. (fr. substitution, lat. substitutio) 1. înlocuire. 2. (Jur.) Dispoziţie prin care un moştenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moştenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu. SUBSTRAT, substraturi s.n. (fr. substrat, lat. sub-stratum) 1. Ceea ce serveşte ca bază, ca infrastructură. 2. Strat peste care s-a aşezat alt strat. 3. (Cu sens colectiv) Elemente pătrunse într-o limbă din limba populaţiei autohtone care a adoptat-o, pără-sindu-şi limba proprie, ca urmare a unei cuceriri, a unei migraţii sau a unei colonizări. 4. Motiv, cauză (ascunsă) a unei acţiuni, a unei întâmplări etc. 5. Fenomen, realitate peste care se suprapune altceva; element de bază, fundamental. SUBSTRUCTURĂ, substructuri s.f. (fr., engl. sub-stmcture) (Arhit.) Infrastructură (1). SUBSUMA, subsumez vb. I (fr. subsumer) A (se) include, a (se) subordona. SUBTENSIUNE, subtensiuni s.f. (sub- + tensiune, cf. fr. sous-tension) 1. Tensiune electrică inferioară tensiunii normale. 2. Hipotensiune. SUBTERAN, -Ă, subterani, -e (cf. fr. souterrain, lat. subteraneus) 1. Adj. Care se află la o adâncime oarecare sub suprafaţa pământului; de sub pământ, din pământ, din subsol. 2. Adj. Care se execută sau are loc sub pământ. 3. Adj. (Fig.; despre organizaţii politice) Ilegal (1). 4. S.f încăpere, galerie, construcţie aflată în întregime (Ia adâncime mare) sub pământ. 5. S.n. Mină1 (1). SUBTERFUGIU, subterfugii s.n. (fr. subterfuge, lat. subterfugium) Mijloc abil de a ieşi dintr-o situaţie neplăcută; viclenie. SUBTEXT, subtexte s.n. (fr. sous-texte) 1. Conţinut de idei subînţelese pe care îl poate sugera un text; ceea ce se poate deduce dintr-o atitudine, dintr-o faptă etc. 2. In subtext = fară a fi exprimat explicit. SUBTIL, -Ă, subtili, -e adj. (fr. subtil, lat. subtilis) 1. Care pătrunde şi înţelege cele mai mici amănunte; perspicace, ager, ascuţit. 2. Greu de recunoscut, de pătruns, de sesizat; care necesită fineţe (3), profunzime; imponderabil (2). SUBTILITATE, (2) subtilităţi s.f. (fr. subtilite) 1. însuşirea de a fi subtil; fineţe (3), delicateţe, rafinament în gândire, în exprimare etc.; şlif (2). 2. (La pl.) Raţionamente, judecăţi subtile. SUBTILIZA, subtilizez vb. I (fr. subtiliser) 1. A face să devină subtil, a da rafinament gândirii, gustului etc. 2. A lua ceva pe furiş; a sustrage, a fura, a şterpeli. SUBTITLU, subtitluri s.n. (sub- + titlu, cf. fr. sous- title) 1. Titlu secundar, complementar al unei lucrări. 2, (Cin.) Text tradus, corespunzător benzii sonore şi imaginii sub care a fost imprimat pe o peliculă. SUBTITRA, subtitrez vb. I (fr. sous-titrer) (Cin.) A adăuga unui film un subtitlu (2). SUBTROPICAL, -Ă, subtropicali, -e adj. (fr. subtropical) Care este situat în apropiere de tropice; specific acestei zone. SUBUMAN, -Ă, subumani, -e adj. (sub- + uman, cf. engl. subhuman) Care există în stadiul animalic; (fig.) care se află pe o treaptă de dezvoltare inferioară. SUBUNITÂR, -Ă, subunitari, -eadj. (sub-+ unitar) Cu valoare mai mică decât unitatea. SUBUNITATE, subunităţi s.f. (sub- + unitate) Sub-împărţire a unei unităţi militare, administrative, economice etc. SUBURBAN, -Ă, suburbani, -e adj. (fr. suburbain) 1. Care ţine de o suburbie, situat într-o suburbie. 2. Comună suburbană = comună aşezată în imediata apropiere a unui oraş. 3. (Fig.) Care este lipsit de politeţe; vulgar (1), necuviincios. SUBURBIE, suburbii s.f. (fr. suburbium) 1. Cartier mărginaş al unui oraş; foburg. 2. Comună suburbană. SUBVENŢIE, subvenţii s.f. (fr. subvention, lat. sub-ventio) Ajutor bănesc acordat de stat, de o organizaţie etc.; stipendiu. SUBVENŢIONA, subvenţionez vb. I (fr. subvention-ner) A acorda cuiva o subvenţie; a susţine cu subvenţii; a stipendia, a finanţa. SUBVERSIUNE, subversiuni s.f. (fr. subversion) Subminare (2). SUBVERSIV, -Ă, subversivi, -e adj. (fr. subversif) Care primejduieşte, subminează ordinea de stat. SUB VOCE loc. adv. (abr. s.v.; lat. sub voce) Sub vocabulă. SUBVULCÂNIC, -Ă, subvulcanici, -ce adj. (sub- + vulcanic) Care se află în zonele superficiale ale scoarţei terestre. SUBZISTA 874 SUBZISTA, subzist vb. I (fr. subsister, lat. subsisteme) 1. A rămâne în vigoare; a dăinui, a dura (1). 2. A avea mijloace de existenţă; a trăi. SUBZISTENT, -Ă, subzistenţi, -te adj. (fr. subsis-tant) Care subzistă, care se menţine. SUBZISTENŢĂ s.f. (fr. subsistance) Ceea ce serveşte la asigurarea existenţei de zi cu zi a cuiva; hrană, trai, întreţinere. SUC, sucuri s.n. (lat. succus, fr. suc) 1. Lichid conţinut în fructe, de unde poate fi extras prin presare sau stoarcere. 2. Băutură răcoritoare preparată din sucul unor fructe sau prin mijloace sintetice. 3. Lichid secretat sau conţinut în corpul animalelor, având diverse funcţii. SUCCEDĂ, pers. 3 succedă vb. I (fr. succeder, lat. succedere) A urma unul după altul; a se derula (3). SUCCEDANEU, succedanee s.n. (fr. succedane, lat. succedaneus) Substituent; surogat (1). SUCCES, succese s.n. (lat. succesus, fr. succes) Rezultat bun; reuşită. SUCCESIBIL, -Ă, succesibili, -e adj. (fr. successible) Grad succesibil = grad de rudenie care dă dreptul la moştenire. SUCCESIBILITÂTE s.f. (fr. successibilite) (Jur.) Drept de a moşteni; ordine de succesiune. SUCCESIUNE, succesiuni s.f. (fr. succession) 1. înşiruire, şir de persoane, de lucruri etc. care se succedă într-un anumit mod. 2. Moştenire, ereditate (2). SUCCESIV, -Ă, succesivi, -e (fr. successif lat. successivus) 1. Adj. Care urmează după altcineva sau după altceva, care (se) succede. 2. Adv., adj. Progresiv, treptat, gradat2 (2). SUCCESOR, -OÂRE, succesori, -oare s.m. şi f. (fr. successeur, lat. successor) 1. Persoană care urmează alteia (într-o funcţie, într-o demnitate etc.). 2. Moştenitor. SUCCESORÂL, -Ă, succesorali, -e adj. (fr. succes-soral) De succesiune, privitor la succesiune. SUCCIN s.n. (fr. succin, lat. succinum) (Rar) Varietate de chihlimbar. SUCCINIC, succinici adj. (fr. succinique) Acid suc-cinic = acid extras din răşina de chihlimbar şi folosit la prepararea unor medicamente, datorită proprietăţilor antidiuretice, antispasmodice şi stimulente. SUCCINT, -Ă, succinţi, -te adj. (fr. succinct, lat. succinctus) Exprimat pe scurt, în puţine cuvinte; laconic, concis, sumar (1), rezumativ. SUCOMBĂ, sucomb vb. I (fr. succomber) A muri, a deceda, a expia (2). SUCRÂZĂ, sucraze s.f. (fr. sucrase) (Chim.) Zaharoză. SUCULENT, -Ă, suculenţi, -te adj. (fr. succulent, lat. succulentus) 1. Cu mult suc, zemos. 2. (Fig.) Plin de savoare, bogat în idei, în conţinut. SUCULENŢĂ s.f. (fr. succulence) Calitatea de a fi suculent; savoare. SUCURSÂLĂ, sucursale s.f. (fr. succursale) întreprindere comercială, bancară etc. dependentă de altă întreprindere, mai mare; filială. SUCUSIUNE s.f. (fr. succussion) (Med.) Metodă de evidenţiere a cantităţii de lichid amestecat cu gaz, existente într-un organ cavitar, prin clătinarea bolnavului. SUD s.n. (it., fr. sud) Punct cardinal opus nordului; parte a unei ţări, a unui ţinut situată în această direcţie. SUDÂ, sudez vb. I (fr. souder) 1. A îmbina două piese metalice, ceramice sau sintetice în anumite condiţii de temperatură; a (se) uni, a (se) lega, a (se) lipi. 2. (Fig.) A (se) forma, a (se) închega relaţii de prietenie, de dragoste etc. SUDÂBIL, -Ă, sudabili, -e adj. (fr. soudable) Care poate fi sudat. SUDABILITÂTE s.f. (fr. soudabilite) însuşire a unui metal de a se îmbina prin sudare cu alt metal care are aceeaşi compoziţie. SUD AMINĂ s.f. (fr. sudamina) Erupţie cutanată de vezicule cu lichid clar. SUD-EST s.n. (fr. sud-est) Punct cardinal situat între sud şi est; regiune situată în această direcţie. SUDIST, -Ă, sudişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. sudiste) (Partizan) al războiului de secesiune din S.U.A. SUDOR, sudori s.m. (fr. soudeur) Muncitor specializat în lucrări de sudură. SUDORÂL, -Ă, sudorali, -e adj. (fr. sudoraf) Sudorific. SUDORIFIC, -Ă, sudorifici, -ce adj. (fr. sudorifique) Care provoacă sau stimulează transpiraţia; sudoral. SUDORIPARA, sudoripare adj. (fr. sudoripare) Glandă sudoripară = glandă care secretă transpiraţia. SUDURĂ, suduri s.f. (fr. soudure) 1. Operaţia de sudare; loc unde s-a executat îmbinarea, prin sudare, a două sau a mai multor piese. 2. (Fig.) Legăturii strânsă; îmbinare. SUD-VEST s.n. (fr. sud-ouesty germ. Siidwest) Punct cardinal situat între sud şi vest; regiune situată în această direcţie. SUFICIENT, -Ă, suficienţi, -te adj. (lat. sufficiens, -ntis, it. sujficiente) 1. Destul, satisfăcător. 2. Mulţumit de sine, încrezut, îngâmfat, vanitos. SUFICIENŢĂ s.f. (lat. sujfîcientia, it. sufficienza) 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngâmfare ridicolă, mulţumire de sine. 875 SULFATA SUFISM s.n. (fr. soufisnie) Curent în mistica musulmană apărut în sec. al VUI-Iea şi răspândit mai ales în Persia. SUFIT, sufiîiiri s.n. (it. soffitto, fr. sqffite) Ornament de var şi nisip, executat pe tavan; plafon astfel ornamentat. SUFITĂ, sufite s.f. (it. sojfitta, fr. sojfite) Partea superioară a scenei, amenajată pentru manevrarea dispozitivelor de iluminare, aerisire etc.; (p. ext.) element scenografic care acoperă sau decorează partea superioară a scenei. SUFIX, sufixe s.n. (fr. suffixe, lat. suffixus) Afix care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt, pentru a crea cuvinte ori forme gramaticale noi. SUFIXA, sufixez vb. I (fr. sujjixer) A ataşa un sufix unei rădăcini sau unei teme. SUFIXÂŢIE, sufixaţii s.f. (fr. sujfixation) Faptul de a sufixa; derivare cu ajutorul sufixelor. SUFIXOID, sufixoide s.n. (fr. suffixoîde) Element de compunere sau cuvânt folosit pentru formarea unor termeni ştiinţifici şi tehnici. SUFLĂJ, suflage s.n. (fr. soufflage) I. Dispozitiv montat la bordul unei nave, în scopul îmbunătăţirii stabilităţii acesteia. 2. Metodă de lucru folosită pentru corectarea deformaţiilor unei linii de cale ferată. SUFLĂNTĂ, suflante s.f. (fr. soufflante) Compresor de aer sau de alte gaze debitate în cantităţi mari, folosit în siderurgie, la alimentarea furnalelor înalte şi a convertizoarelor. SUFLEOR, sufleori s.m. (fr. souffleur) Persoană care suflă actorilor replicile în timpul reprezentaţiei. SUFLEU, sufleuri s.n. (fr. souffle) Preparat culinar asemănător budincii, foarte pufos, făcut din legume, ouă, brânză, fructe etc. SUFLU, sufluri s.n. (fr. souffle) 1. Respiraţie (1). 2. (Fig.) Avânt, elan2 (I); fluid (2). 3. Masă de aer deplasată cu violenţă de o explozie. SUFLURĂ, sufluri s.f. (fr. soufflure) Defect de turnare a lingourilor sau a pieselor metalice, constând din mici goluri produse de gazele degajate din metal, în urma unor reacţii chimice. SUFOCĂ, sufoc vb. I (fr. sujfoquer) A face să piardă sau a-şi pierde respiraţia; a (se) asfixia. SUFOCÂNT, -Ă, sufocanţi, -te adj. (fr. sujfocant) Care sufocă; asfixiant; irespirabil. SUFRAGETĂ, sufragete s.f. (fr. sujfragette) Partizană a mişcării feministe din Anglia, la începutul sec. al XX-lea, care urmărea obţinerea drepturilor politice pentru femei; (p. ext.) luptătoare pentru drepturile politice ale femeilor. SUFRAGIU, sufragii s.n. (fr. sujfrage, lat. sujfragium) 1. Drept de vot; (fig.) aprobare, asentiment (I). 2. Sistem de votare. 3. Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetăţenilor majori ai unei ţări. SUFUZIUNE, sufuziuni s.f. (fr. sujfusion) Răspândire sub piele a unei umori. SUGERA, sugerez vb. I (fr. suggerer) A face să se ivească în mintea cuiva un gând, o idee, un sentiment etc.; a inspira (2); a spune indirect. SUGESTIBIL, -Ă, sugestibili, -e adj. (fr. suggestible) Receptiv (1), sensibil la sugestie. SUGESTIBILITĂTE s.f. (fr. suggestibilite) Capacitatea de a fi sugestibil; grad de reactivitate la sugestie. SUGESTIE, sugestii s.f. (fr. suggestion) Influenţă exercitată asupra voinţei cuiva; dirijare a voinţei cuiva (prin hipnoză); idee sugerată cuiva, propunere, sfat. SUGESTIONĂ, sugestionez vb. I (fr. suggestionner) A(-şi) produce o sugestie; a dirija pe cineva prin sugestie; a influenţa. SUGESTIV, -Ă, sugestivi, -e adj. (fr. suggestif) Care are capacitatea de a sugera; evocator; simpatetic. SUGESTIVITÂTE s.f. (fr. suggestivite) însuşirea de a fi sugestiv. SUICID s.n. (fr. suicide) (Livr.) Sinucidere. SUICIDÂR, -Ă, suicidari, -e adj. (fr. suicidaire) (Livr.) 1. Care manifestă tendinţa de sinucidere. 2. Care conduce Ia sinucidere. SUI-GENERIS adj. invar. (lat. sui-generis) Unic, original (5), particular. SUITĂ, suite s.f. (fr. suite) 1. Grup de persoane care însoţesc un demnitar, un suveran etc.; alai, cortegiu. 2. Serie (1), şir. 3. Compoziţie muzicală alcătuită dintr-o serie de piese instrumentale (care au caracter de dans); partită. SUK s.n. (fr. souk) Piaţă acoperită, în ţările arabe. SULF s.n. (lat. sulphur) Metaloid gălbui cu miros neplăcut, care se găseşte în natură ca atare sau în combinaţii, utilizat în tehnică şi în medicină; pucioasă. SULFAMIDĂ, sulfamide s.f. (fr. sulfamide, germ. Sulfamid) Medicament sub formă de pastile, injecţii sau praf, folosit pentru tratarea unor infecţii. SULFÂT, sulfaţi s.m. (fr. sulfate) Sare a acidului sulfuric. SULFATĂ, sulfatez vb. I (fr. sulfater) 1. (Despre plăcile unui acumulator electric) A (se) acoperi cu cristale de sulfat de plumb. 2. A conserva un material prin înmuierea într-o baie de sulfat metalic. SULFATÂZĂ 876 3. A trata plantele sau seminţele cu o soluţie de sulfat dc cupru ori dc fier, pentru a combate paraziţii. SULFATÂZĂ, sulfataze s.f. (fr. sulfatase) Enzimă care se găseşte în toate organele corpului animalelor, în special în rinichi. SULFHIDRIC, sulfhidrici adj. (fr. sulfliydrique) Acid sulfhidric - hidrogen sulfurat. SULFIT, suljîţi s.m. (fr. sulfite) Sare a acidului sulfuros. SULFITÂ, sulfîtez vb. I (fr. sulfiter) A trata cu dioxid de sulf unele produse alimentare în cursul prelucrării (în special în vinificaţie). SULFURÂ, sulfurez vb. 1 (fr. sulfurer) 1. A combina cu sulf. 2. A introduce în sol sulfură de carbon, pentru a distruge insectcie dăunătoare. SULFURAT, -Ă, sulfuraţi, -te adj. (de la sulfura, cf. fr. sulfure) 1. Combinat cu sulf. 2. Hidrogen sulfurat - gaz incolor foarte toxic, cu miros de ouă clocite, produs prin descompunerea materiilor organice; acid sulfhidric. SULFURĂ, sulfuri s.f. (fr. sulfure) Compus al sulfului cu un metal, cu un metaloid sau cu un radical organic. SULFURIC, -Ă, sulfurici, -ce adj. (fr. sulfurique) 1. Care este combinat sau compus cu sulf. 2. Care se referă Ia sulf. 3. Acid sulfuric = acid oxigenat al sulfului; vitriol. SULFUROS, -OÂSĂ, sulfuroşi, -oase adj. (fr. sul-fureux) Care conţine sulf. SULKY s.n. (pr. sălchi; engl. sulky) Trăsură uşoară pe două roţi, folosită în cursele de trap. SULTANÂT, sultanate s.n. (fr. sultanat) Demnitatea de sultan; stat monarhic condus de un sultan. SULTĂ, sulte s.f. (fr. soulte) Sumă de bani care, într-un partaj sau într-un schimb, compensează diferenţa de valoare a părţii cuvenite cuiva dintr-o moştenire ori a bunurilor schimbate. SUMĂ, sumez vb. I (fr. sommer, cf. sumă) (Livr.) A totaliza. SUMAC s.m. (fr. sumac) Numele mai multor specii de arbori sau de arbuşti mediteraneeni cu frunze compuse, bogate în substanţe tanante, folosite în industria pielăriei, în medicină etc. SUMÂR, -Ă, sumari, -e (lat. summarius, fr. sommaire) 1. Adj., adv. (Spus sau expus) pe scurt, succint; grosso modo. 2. S.n. Rezumat (al unei scrieri, al unei dezbateri etc.); cuprins (al unei cărţi, al unei reviste etc.). 3. Adj. Care este făcut în grabă, fugitiv (2); (despre îmbrăcăminte) care constă din articole prea puţine. SUMATOR, sumatoare s.n. (engl. summator) Dispozitiv de adunare şi scădere la calculatoarclc electronice. SUMÂŢIE, stimaţii s.f. (fr. sommation, cf. sumă) (Biol.) Adiţie latentă. SUMĂ, sume s.f. (lat. suntma, germ. Summe, fr. somnie) 1. (Mat.) Rezultatul unei adunări; total (3). 2. Cantitate determinată (de bani). 3. Număr (marc); mulţime. 4. A-şi face suma = a aduna cât pare să fie nevoie. SUMBRU, -Ă, sumbri, -e adj. (fr. sombre) 1. întunecos, obscur (1). 2. Lipsit de veselie, trist, posomorât; care nu lasă nicio speranţă; care nelinişteşte. SUMERIÂN, -Ă, sumerieni, -e (fr. sumerian) 1. S.m. şi f. Persoană care aparţinea populaţiei de bază din ţinutul Sumer (sudul Mesopotamiei). 2. Adj. Carc se referă la Sumer sau de sumerieni (1). 3. S.f. Limbă scrisă (cu caractere cuneiforme) care se vorbea în Sumer, în sec. al III-Iea î.H. SUMMIT, summituri s.n. (pr. sâmit; engl. summit) Reuniune politică la cel mai înalt nivel. SUMMUM s.n. (lat. summum) Punctul, gradul cel mai înalt; culme, vârf. SUNNA s.f. (fr. simna) Tradiţia sfântă a islamismului ortodox, care conţine povestiri şi aforisme ale profetului Mahomed, explicând şi completând astfel Coranul. SUNN1SM s.n. (fr. sunnisme) Curent majoritar al islamului, care se bazează pe recunoaşterea obligatorie a sunnei. SUNNIT, -Ă, sunniţi, -te s.m. şi f. (fr. sunnite) Adept al sunnismului. SUPĂ, supez vb. I (fr. souper) A lua masa de searâ (după un spectacol). SUPÂPĂ, supape s.f. (fr. soupape) L Element carc obturează mişcarea fluidelor, într-un organ de maşină, într-un circuit etc.; valvă (2), ventil (I). 2. Supapă de siguranţă ~ dispozitiv, la cazanele cu aburi, care se deschide instantaneu la presiune ridicată, pentru a împiedica o explozie. SUPER1 adj. invar., adv. (fr. super) (Care este) formidabil, superior, grozav. SUPER2- (fr. super-, lat. super) Prefix cu sensul dc „peste”, „deasupra”, „foarte”, în cuvinte ca: super~ arbitru, superfm. SUPERARBITRU, superarbitri s.m. (supei2- + arbitru, cf. fr. superarbitre) (Sport) Delegat al unui for superior care rezolvă litigiile apărute pe durata des-faşurării unei competiţii; supraarbitru. SUPERB, -Ă, superbi, -e adj. (fr. superbe, lat. super-bus) 1. Care impresionează prin calităţi deosebite; măreţ, impunător. 2. Deosebit de frumos, splendid. 877 SUPERSTÂR SUPERBIE s.f (lat. superbia) (Livr.) Orgoliu, mândrie. SUPERCALCULATOR, supercalculatoare s.n. (supe/2- + calculator) Calculator dc mare capacitate. SUPERCAMPION, -OANA, supercampioni, -oane s.m. şi f. {supe/2- + campion, cf. fr. supcrchampion) Campion cu performanţe ieşite din comun. SUPERCIMENT, supcrcimenturi s.n. (fr. superci-ment) Ciment care se întăreşte repede după cc a fost amestecat cu apă. SUPERCONDUCTOR. supe/conductori s.m. (engl. superconductor) Conductor electric dc mare capacitate. SUPEREXPRES, -Ă, superexpreşi, -se s.n., adj. (supe/2- + expres) (Tren) extrem de rapid. SUPERFICIAL, -A, superficiali, -e adj. (fr. super-ficieL lat. supe/ficialis) 1. Care apare, se produce, se află numai la suprafaţa unui lucru. 2. Carc se face fară profunzime, neglijând esenţialul. 3. (Fig.) Care priveşte şi tratează problemele cu uşurinţă, în mod superficial. SUPERFICIALITATE s.f. (fr. superficialite) însuşirea a ceea ce este superficial; (fig.) lipsă de profunzime, diletantism; lucru ncesenţial, superficial. SUPERFICIE s.f. (fr. superficie) (Rar) L Suprafaţă (2), arie2. 2. Drept desupe/ficie = drept dc proprietate asupra imobilului construit sau asupra plantaţiei aflate pe terenul altei persoane şi drept dc folosinţă asupra acelui teren. SUPERFIN, -A, supe/fini, -e adj. (fr. superfin) Dc cea mai bună calitate; superior; extrafin (1). SUPERFINJŢIE, supe/finiţii s.f. (fr. superfinition) Netezire foarte fină a suprafeţelor unor obiecte metalice, efcctuată prin mişcări lente, în linie dreaptă. SUPERFLUITÂTE s.f (fr. superjluite) (Rar) Calitatea a ccca cc este superfluu; lucru superfluu. SUPERFLUU, -UĂ, supe/fui, -ue adj. (lat. supe/fluus, fr. supe/fiu) (Livr.) De prisos, inutil. SUPERFOSFÂT, supe/fosfaţi s.m. (fr. superphos-phate) îngrăşământ chimic pc bază dc fosfat, folosit în agricultură. SUPERGALAXIE, supergalaxii s.f. (supe/2- + galaxie) Grup dc galaxii foarte apropiate unele dc altele. SUPERGREU, -GREA, supe/grei, -grele adj. (su-pe/2- + greu) (Fiz.) Deosebit dc greu. SUPERINFECŢIE, supe/infecţii s.f [supe/2- + infecţie, cf. fr. surinfection) Infccţic suplimentară cu acelaşi microb sau cu unul nou, apărută în cursul unei boli infccţioasc; suprainfccţic. SUPERINTENDENT, supe/intendenţi s.m. (germ. Supe/intendent) (în Biserica Evanghelică) 1. Preot carc conducc o eforie. 2. Episcop1. SUPERIOR, -OÂRĂ, superiori, -oare (lat. superior, -oris, fr. superieur) 1. Adj. Care este plasat mai sus, deasupra. 2. Adj. Carc este ccl mai bun, cel mai important prin calităţi, prin merite etc.; super1. 3. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care ocupă un rang, o demnitate (într-o ierarhie) mai înaltă decât cel din subordine. 4. S.m. şi f. Persoană care conduce o mănăstire (catolică); stareţ. 5. Studii superioare = studii universitare. învăţământ superior - învăţământ universitar. SUPERIORITÂTE s.f. (fr. superioritâ) Starea, faptul de a fi superior; primat3. SUPERLATIV, -Ă, superlativi, -e adj. (fr. supe/iatif lat. supe/iativus) Care exprimă o calitate în cel mai înalt grad. SUPERLONG adj. invar. (engl. supe/iong) (Despre ţigări) Foarte lung. SUPERMAGAZIN, supermagazine s.n. (supe/2- + magazin, cf. engl. supermarket, fr. supermarche) Magazin universal cu autoservire, cu o suprafaţă foarte mare, cu plata la casă; supermarket; big-store. SUPERMAN, supermeni s.m. (pr. supermen; engl. superman) Persoană carc are calităţi (fizice) ieşite din comun; supraom. SUPERiMARATON, supermaratoane s.n. (supe/2- + maraton) Maraton cu dificultăţi foarte mari. SUPERMÂRKET, supermarketuri s.n. (engl. supermarket) Supcrmagazin. SUPERNOVĂ, supernove s.f. (fr. supernova) Stea dc mărime variabilă, explozivă, mult mai strălucitoare decât o novă. SUPERPOZÂBIL, -Ă, superpozabili, -e adj. (fr. su-perposable) (Rar) Carc se poate suprapune. SUPERPRODUCŢIE, superproducţii s.f. (fr. super-production) Film produs cu buget marc şi cu efectc dc mare spectaculozitate. SUPERPROFIT, supe/profituri s.n. (fr. superprofit) Profit extrem de marc. SUPERSHOW, supershow-uri s.n. (pr. superşâu; engl. supershow') Spcctacol de mare amploare. SUPERSISTEM, supersisteme s.n. (fr. supersys-teme) (Lingv.) Diasistem. SUPERSONIC, -Ă, supersonici, -ce adj. (fr. super-sonique) Carc are o viteză superioară cclei a sunetului; referitor la accastă viteză. SUPERSTÂR, superslaruri s.n. (engl., fr. superstar) Vedetă (dc cinema, în sport ctc.) dc renume; super-vedetă. SUPERSTIŢIE 878 SUPERSTIŢIE, superstiţii s.f. (fr. superstition, lat. supcrstitio) Credinţă în spirite bune şi rele, în miracole, semne prevestitoare, lucruri aducătoare de noroc sau dc ghinion etc. SUPERSTIŢIOS, -OÂSĂ, superstiţioşi, -oase adj. (fr. supcrstitieiLX) Care crede în superstiţii; bazat pe superstiţii. SUPERSTRAT, superstraturi s.n. (fr. superstrat) (Lingv.) Suprastrat. SUPERTÂNC, supertancuri s.n. (engl., fr. super-tanker) Petrolier dc marc capacitate. SUPERTRUST, supertrusturi s.n. (supei2- + trust, engl. supertnist) Trust care cuprinde întreprinderi ale unei ramuri de producţie din mai multe ţări. SUPERVEDETĂ, supei-vedete sS. (supei2- + vedetă) Superstar. SUPERVIZÂ, supeivizez vb. I (fr. supeiviser) 1. A vedea un film, un spectacol, a citi un text etc., cu scopul dc a lc constata calităţilc şi de a dispune difuzarea, reprezentarea, publicarea accstora. 2. A controla şi a revizui o muncă, fară a intra în detalii. SUPERVIZOR, (1) supervizori, (2) supeiVizoare (engl. supen’isor, fr. supen’iseur) 1. S.m. Persoană care supervizează. 2. S.n. (Inform.) Ansamblu dc programe de control carc supervizează un sistem de calcul. SUPEU, supeuri s.n. (fr. soupe) Masă care se ia seara (după un spectacol). SUPIERĂ, sitpiere s.f. (fr. soupiere) Castron special pentru servit supa Ia masă. SUPIEU, supieuri s.n. (fr. sous-pied) (Rar) Baretă (elastică) fixată pe partea de jos a pantalonilor şi trecută pe sub talpă, pentru a ţine pantalonii întinşi. SUPIN, supine s.n. (lat. supinum, fr. supin) Mod nepersonal al unui verb, precedat de prepoziţiile de, la etc. şi care are aceeaşi formă ca aceea a participiului trecut al verbului respectiv, cu deosebirea că nu este variabil. SUPINÂŢIE, supinaţii s.f. (fr. supination) 1. Mişcare de rotaţie a antebraţului, care apropie mâna de axul median al corpului. 2. Poziţie a antebraţului şi a mâinii, rezultând din supinaţie (1). SUPLEANT, -Ă, supleanţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. suppleant) Suplinitor, înlocuitor. SUPLETIV, -Ă, supletivi, -e adj. (fr. suppletij) 1. (Despre forme gramaticale) Care completează schema flexionară a unui cuvânt. 2. (Jur.) Interpretativ, facultativ. SUPLEŢE s.f. (fr. souplesse) însuşirea de a fi suplu; flexibilitate. SUPLICÂŢIE, suplicaţii s.f. (fr. supplication, lat. supplicatio) (Livr.) Rugăminte umilă. SUPLICIU, suplicii s.n. (fr. supplicium, fr supplicc) Chin, caznă, tortură. SUPLIMENT, suplimente s.n. (fr. supplemcnt) Ceea ce sc adaugă pentru a complcta ceva sau a suplini o lipsă. SUPLIMENTĂ, suplimentez vb. I (fr. supplementer) A adăuga ccva la cantitatea iniţială; a complcta. SUPLIMENTÂR, -Ă, suplimentari, -e adj. (fr. suple-mentaire) Carc sc adaugă Ia o cantitatc pentm a o completa sau ca supliment. SUPLINI, suplinesc vb. IV (it. supplire, cf. plin) 1. A înlocui (temporar) pe cineva. 2. A adăuga ccca cc lipseşte. 3. A ţine loc de ccva. SUPLINITOR, -OÂRE, suplinitori, -oare adj., s.m. şi f. (suplini + -tor) (Persoană) carc înlocuicştc (temporar) pe cineva; supleant. SUPLU, -Ă, supli, -e adj. (fr. souple) 1. (Despre lucruri) Flexibil (1). 2. Care sc mişcă graţios, zvelt (1), mlădios; (despre mers, mişcări) uşor, elegant, elastic (2), vioi. 3. (Fig.) Uşor adaptabil, maleabil (2). SUPORT, suporturi s.n. (fr. support) I. Ceea cc susţine, sprijină ceva; bază (1). 2. (Fig.) Ajutor, sprijin. SUPORTĂ, suport vb. I (lat. supportare, fr. suppor-ter) A nu se revolta împotriva unei acţiuni, a unei stări neplăcute care se exercită asupra sa; a îndura, a răbda; a tolera, a îngădui. SUPORTÂBIL, -Ă, suportabili, -e adj. (fr. suppor-table) Care poate fî suportat. SUPORTABILITĂTE s.f. (suportabil + -itate, cf. engl. supportability) însuşirea de a fi suportabil. SUPORTER, -Ă, suporteri, -e s.m. şi f. (engl., fr. supporter) Susţinător, simpatizant al unui sportiv sau al unei echipe sportive. SUPOZITOR, supozitoare s.n. (fr. suppositoire) Medicament solid în formă conică, administrat pe calc anală. SUPOZIŢIE, supoziţii s.f. (fr. supposition) Presupunere, prezumţie (1), ipoteză (1), conjectură. SUPRA1- (lat. supra, fr. supra-) Element de compunere cu sensul de „deasupra”, „peste” sau cu sens superlativ, în cuvinte ca: supraarbitru, suprabugetar, suprasaturat. SUPRA2 adv. (lat. supra) (în notaţia bibliografică) Deasupra, mai sus, înainte. SUPRAAGLOMERA^ supraaglomerez vb. I (supra]- + aglomera) A (se) aglomera peste măsură. SUPRAALIMENTĂ, supraalimentez vb. I (supra]- + alimenta, cf. fr. suralimenter) A (se) hrăni în mod exagerat. 879 SUPRALICITÂŢIE SUPRAALIMENTÂŢIE, supraalimentaţii s.f. (supra*- + alimentaţie, cf. fr. suralimentation) Alimentaţie mai bogată şi mai consistentă decât cea normală, recomandată în combaterea sau în prevenirea unor boli. SUPRA APRECIA, supraapreciez vb. I (supra1- + aprecia) A (se) aprecia peste valoarea sau importanţa reală; a (se) supraestima, a (se) supraevalua. SUPRAARBITRU, supraarbitri s.m. (supra1- + ar-bitnt, cf. fr. surarbitre) (Sport) Superarbitru. SUPRABUGETAR, -Ă, suprabugetari, -e adj. (supra'- + bugetar) Care nu este prevăzut în (sau plătit din) buget; extrabugetar. SUPRACONDUCTIBILITÂTE s.f. (fr. supracon-ductibiîite) Proprietate a unor metale sau a unor aliaje aflate la temperaturi aproape de zero absolut de a-şi pierde rezistenţa electrică; supraconducţie. SUPRACONDUCTOR, -OÂRE, supraconductori, -oare adj., s.m. şi f. (fr. supraconducteur) (Material) care prezintă supraconductibilitate. SUPRACONDUCŢIE, supraconducţii s.f. (fr. supra-conduction) Supraconductibilitate. SUPRACONSUM, supraconswnuri s.n. (supra1- + consum, cf. fr. surconsommation) Consum exagerat, dincolo de necesităţi. SUPRACOPERTĂ, supracoperţi/supracoperte s.f. (supra1- + copertă) Copertă suplimentară exterioară (pentru protecţie); anvelopă (2). SUPRADIMENSIONÂ, supradimensionez vb. I (supra*- + dimensiona) 1. A dimensiona peste cotele obişnuite. 2. (Fig.) A relata în mod exagerat; a exagera valoarea, importanţa reală. SUPRADIVIDEND, supradividende s.n. (supra- + dividend) Dividend suplimentar repartizat acţionarilor, ca urmare a unor rezultate excepţionale obţinute de firmă. SUPRADOTÂT, -Ă, supradotaţi, -te adj. (supra}- + dotat, cf. fr. surdoue) (Despre oameni) Care are calităţi (intelectuale) ieşite din comun, care arc calităţi superioare în raport cu alţi oameni. SUPRADOZÂJ, supradozaje s.n. (supra1- + dozaj, cf. fr. surdosage) Supradoză. SUPRADOZĂ, supradoze s.f. (supra1- + doză, cf. fr. surdose) Doză exagerată (de droguri); supradozaj, overdose. SUPRAESTIMÂ, supraestimez vb. I (supra*- + estima, cf. fr. surestimer) A (sc) supraaprccia, a pretinde (2). SUPRAETAJÂ, supraetajez vb. I (supra1- + etaja, cf. fr. surelever) A adăuga unei clădiri unul sau mai multe etaje. SUPRAEVALUÂ,sz//?/Y7fnY7/f/ez vb. I (supra'-+ evalua, cf. fr. surevaluer) A evalua ceva sau pe cineva peste valoarea reală; a pretinde (2); a (se) supra-aprecia. SUPRAEXCITÂ, sz/praphus, germ. Ty-phus) Nume dat unor boli febrile, infecţioase şi epidemice (febră tifoidă, malarie, pestă etc.). TIGRU, tigri s.m. (fr. tigre, germ. Tiger) Mamifer carnivor feroce, mare, cu un corp lung şi blană gal-ben-roşcată cu dungi negre, care trăieşte în Asia şi în insulele Australiei; (fig.) om energic, nemilos, crud. Ti.îĂ 910 TIJĂ, tije s.f. (fr. tige) 1. Parlca plantelor carc creşte din rădăcină şi carc susţine ramurile; tulpină aeriană. 2. (Tehn.) Bară cilindrică. TILDĂ, tilde s.f. (fr. tilde. gemi. Tdde) 1. Semn grafic în forma literei .v culcatc. folosit pentru substituirea unui cuvânt carc sc repetă. 2. Semn diacritic asemănător tildei (1), carc conferă sunetului un caractcr pal a tal sau nazal. TIMBRA, timbrez vb. I (fr. timbrer) A aplica, a lipi un timbru pc o scrisoare, pc un act oficial ctc.: a plăti o taxă dc timbru. TIMBRU, timbre s.n. (fr. timbre, it. timbra) 1. Imprimai dc mici dimensiuni carc se lipeşte pc actc oficiale sau pc scrisori; (p. ext.) ştampilă aplicată pc anumite imprimate. 2. Calitatea unui sunet carc permite să fie distins dc alt sunet. 3. Timbru sec = ştampilă în relief, fară tuş. imprimată pc uncie actc. 4. Coif hcraldic. TIME-OUT, time-outuri s.n. (pr. taimâut; engl. time-out) (La fotbal, la baschet) Scurtă întrerupere regulamentară a jocului, acordată dc arbitru, la cererea jucătorilor; pauză (1). TIME-SIIARE s.n. (pr. taimşeăr. engl. time-share) Cumpărare a unei locuinţc într-o staţiune turistică dc către mai multe persoane, fiecare având dreptul să o folosească o perioadă dc timp proporţională cu suma achitată. TIME-SHARING s.n. (pr. taimşeăring; engl. time-sha-ring) Metodă de leasing carc constă în închirierea de utilaje dc valoare la mai mulţi abonaţi, în acelaşi timp. TIMID, -Ă, timizi, -de adj. (fr. timide, lat. timidus) Lipsit de îndrăzneală, de încrcdcrc în sine; sfios, ruşinos; modest (3). TIMIDITATE, timidităţi s.f. (fr. timidite) însuşirea de a fi timid; sfială. TI.MIE s.f. (lat., engl. thymia) Starea afectivă obişnuită a unui individ. TIM1NG, timinguri s.n. (pr. tăiming; engl., fr. timing) Alegere a momentului sau a cadenţei potrivite în desfăşurarea unei acţiuni, a unui joc sportiv ctc. TIMOL, timoluri s.n. (fr. thymol) 1. Substanţă conţinută în unele uleiuri eterice sau preparată pe cale sintetică, folosită ca medicament antiseptic. 2. Examen de laborator pentru verificarea funcţionării ficatului. TIMONĂ, timone s.f (fr. timon. ngr. timâni, it. timone) Roată cu ajutorul căreia se acţionează cârma unei nave: (p. ext.) cârmă. TIMONERIE. timonerii s.f. (fr. timonerie) 1. Loc pc bordul unei nave în care sc găseşte timona. 2. Timonerie de frână = ansamblu dc piese (pârghii, bare, tije) carc acţionează frâna unui vehicul. TIMONIER, timonieri s.m. (fr. timonier) Marinar carc manevrează timona. TIMORÂ, timorez vb. I (dc la timorat) A speria, a intimida. TIMORÂT, -Ă, timoraţi, -te adj. (fr. timore) Stăpânit dc teamă sau dc emoţie; intimidat. TIMPÂN, timpane s.n. (lat. tympanumy fr. tympan, it. timpano) 1. Membrană elastică situată în fundul canalului auditiv, carc transmite vibraţiile acrului cătrc urcchca medic. 2. Instrument muzical dc percuţie asemănător tobei. 3. Spaţiu neted sau sculptat situat între arcurile unei bolţi, dc obicei, decorat. TINCTORIÂL, -Ă, tinctoriali, -e adj. (fr. tinctorial) (Despre plante sau produse chimicc) Carc conţine coloranţi; (despre substanţe) obţinut din plante şi folosit la colorarca produselor textile sau a picilor. TINCTURĂ, tincturi s.f. (lat., it. tinetura, germ. 7ink-tw\ cf. fr. tcinture) Alcool sau eter în carc au fost dizolvate unele elemente active dintr-o plantă, din anumite minerale ctc., folosit ca medicament; (fig.) nuanţă (1), culoare, coloratură. TINETĂ, tinete s.f. (fr. tinette) 1. Rccipicnt pentru transportarea materiilor fccalc în închisori; hârdău. 2. Ploscă pentru bolnavii imobilizaţi în pat. TIOUREE s.f. (fr. thio-uree) Substanţă organică incoloră, solubilă în apă, derivată din urce. TIP, -Ă, (1, 2, 3, 4, 5), tipuriy (6) lipi, -e (fr. type, lat. typus) 1. S.n. Model, formă carc reprezintă un anumit grup dc obiecte sau dc fenomene; prototip (2). 2. S.n. Individ, exemplar reprezentativ pentru un grup dc obicctc, dc fenomene, dc fiinţe. 3. S.n. Totalitatea caractcrclor distinctive ale unui grup. 4. S.n. Clasă (I), fel, soi, calibru (2), varietate (2), gen (I). 5. S.n. Personaj din literatură sau din artă care întruneşte trăsăturile, caractcrclc esenţiale ale indivizilor din categoria reprezentată. 6. S.m. şi f. (Fam.) Ins, individ (1). TIPESĂ. lipese s.f. (fr. typesse) (Pcior.) Femeie (cu relaţii dubioase). TIPIC, -Ă, tipici, -ce adj. (fr. typique) Caracteristic, specific unei persoane sau unui obiect, unui fenomen ori unui tip: clasic (2). TIPIZÂ, tipizez vb. I (tip -iza) A da unui personaj literar, unei situaţii ctc. valoare, caracter de tip, a face să fie tipic cineva sau ceva. 911 TITANISM TIPIZARE, tipizări s.f. (de la tipiza) 1. Generalizare artistică a realităţii, în urma căreia personajele, evenimentele etc. sunt relevate în imagini definitorii, caracteristice. 2. Reducere a variantelor unui produs Ia un singur tip, dovedit a fi mai bun, urmând a fi pus în fabricaţie. TIPO adj. invar. (fr. typo) (Fam.) Tipografic. TIPODIMENSIUNE, tipodimensiimi s.f. (tipo- + dimensiune) Dimensiune-tip. TIPOLOGIC, -Ă, tipologici, -ce adj. (fr. typolo-gique) Care se referă Ia tipologie. TIPOLOGIE, tipologii s.f (fr. typologie) 1. Studiul sau determinarea tipurilor în care se pot clasifica obiectele, fenomenele, fiinţele etc. aferente unui anumit domeniu; clasificare rezultată din acest studiu. 2. Studiul tipurilor în care se pot clasifica oamenii, în funcţie de anumite trăsături psihice. 3. Studiul structurii unui idiom, a unui grup de idiomuri, fară a lua în consideraţie istoria şi interrelaţiile acestora. TIPOMETRU, tipometre s.n. (fr. typometre) Instrument folosit pentru măsurarea corpului literelor tipografice, a dimensiunilor machetei, a textelor culese ori tipărite. TIPOTECĂ, tipoteci s.f. (tipo[grafie] + -tecă) Colecţie completă de litere şi de caractere tipografice (din toate scrierile lumii). TIP-TOP adj. invar. (germ. tipptopp, engl. tiptop) (Fam.) Pus la punct, elegant, dichisit. TIR1, (2) tiruri s.n. (fr. tir) 1. Sport care constă în tragerea la ţintă cu arcul, cu arbaleta sau cu o armă de foc ori cu aer comprimat. 2. Acţiunea de a lansa, cu ajutorul unei arme, un proiectil către o ţintă. TIR2, tiruri s.n. (tfransport] ifnternational] r[utier]) Autocamion de mare tonaj folosit în transportul internaţional de mărfuri. tirAdă, tirade s.f. (fr. tirade) 1. Discurs în care este dezvoltată (cu emfază) o singură idee; (p. ext.) banalitate debitată pe un ton grav, solemn. 2. Monolog rostit pe nerăsuflate. TIRAJ, tiraje s.n. (fr. tirage) Număr de exemplare în care sc tipăreşte o carte, un periodic. 2. Multiplicare, prin copiere, a unui film. 3. Circulaţie a aerului într-o instalaţie de încălzire prevăzută cu focar. TIRANIC, -Ă, tiranici, -ce adj. (fr. tyrannique, lat. tyrannicus, ngr. tirannikos) Care aparţine tiranului sau tiranici, care se referă la tiran sau la tiranie; crud, despotic (1), autoritar. TIRANICID (fr. tyrannicide) 1. S.n. Ucidere a unui tiran. 2. S.m. Ucigaş al unui tiran. TIRANIE, tiranii s.f. (fr. tyrannie) 1. Formă de conducere politică în Grecia antică, în sec. VII-VI î.H.; conducere despotică, autocraţie (1), dictatură (3). 2. Caracterul a ceea ce este tiranic. TIRANIZA, tiranizez vb. I (fr. tyranniser) A trata pe cineva în mod tiranic, a teroriza; a chinui. TIRANT, tiranţi s.m. (fr. tirani) Element de construcţie longitudinal destinat să suporte eforturile de întindere, de suspendare, de împingere a arcelor, a bolţilor etc. TIRBUŞON, tirbuşoane s.n. (fr. tire-bouchon) Instrument în formă de spirală folosit pentru scoaterea dopurilor de plută din sticle. TIROIDĂ, tiroide adj. (fr. tyroide) 1. Tiroidian. 2. Glandă tiroidă (şi substantivat, f.) = glandă cu secreţie internă, situată în partea anterioară a gâtului, în faţa traheii, cu rol în creştere, în metabolism etc. TIROIDIÂN, -Ă, tiroidieni, -e adj. (fr. thyroidien) Care ţine de tiroidă; de natura tiroidei; tiroid. TIROIDISM s.n. (fr. thyro'idisme) Nume generic dat bolilor glandei tiroide. TIROIDITĂ, tiroidite s.f. (fr. thyroidite) Inflamaţie a tiroidei. TIROLEZ, -Ă, tirolezi, -e (n.pr. Tirol + -ez, cf. it. tiro-lese) I. Adj., s.m. şi f. (Persoană) din Tirol. 2. S.f. Model de rochie din trei piese (sarafan, bluză, şor-ţuleţ alb). TIROXINĂ, tiroxine s.f. (fr. thyroxine) Hormon bogat în iod care se găseşte în glanda tiroidă şi care stimulează metabolismul. TISULĂR, -Ă, tisulari, -e adj. (fr. tissulaire) (Anat.) Care aparţine ţesuturilor, referitor Ia ţesuturile unui organism. TITĂN1, titani s.m. (lat. Titan, fr. titan) 1. Fiecare dintre cei doisprezece fii ai lui Uranus care au luptat împotriva Iui Zeus pentru supremaţie; gigant. 2. Om foarte puternic. 3. Personalitate care s-a impus într-un domeniu de activitate prin realizări excepţionale. TITĂN2 s.n. (fr. titane) 1. Element chimic, metal alb-argintiu, dur, răspândit în natură sub formă de compuşi, întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale. 2. Alb de titan - oxid folosit în pictură ca pigment alb. TITĂNIC, -Ă, titanici, -ce adj. (fr. titanique) Care se referă la titani1 (1); uriaş, extraordinar; (despre persoane) care are calităţi deosebite, excepţional. TITAN1SM s.n. (fr. titanisme) Atitudine, specific romantică, de revoltă împotriva dominaţiei răului. TITLU 912 TITLU, titluri s.n. (ngr. titlos, lat. titulus, cf. fr. titre) 1. Calificare obţinută dc cincva într-un anumit domeniu, în urma unor studii speciale sau a unei performanţe (sportive). 2. Text scurt la începutul unei lucrări, al unui capitol, al unui film etc. 3. Capitol sau subdiviziune în textul unei legi, al unui regulament ctc., prevăzut cu număr de ordine. 4. Titlu de credit = document al cărui posesor are calitatea să exercite dreptul specificat în cuprinsul acestuia (acţi-unc, cambie, conosament). Titlu de participare - acţiune sau parte socială într-o asociaţie care dă dreptul de control sau de influenţă în cadrul acesteia. Titlu de proprietate = document de valoare care face obiectul unor tranzacţii financiare. TITRA, titrez vb. I (fr. titrer) 1. A determina proporţia de aur, de argint dintr-un aliaj. 2. A da, a pune un titlu (într-un ziar, într-o revistă etc.). TITRAT, -Ă, titraţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. titre) (Persoană) care a obţinut un titlu universitar. TITUBÂNT, -Ă, titubanţi, -te adj. (fr. titubant) Care se împleticeşte; nesigur. TITULAR, -Ă, titulari, -e adj., s.m. şi f. (fr. titu-laire) 1. (Persoană) care îndeplineşte o funcţie pe baza unei numiri legale, a unei diplome. 2. (Persoană) care deţine un drept juridic. 3. (Persoană) care interpretează rolul principal într-o operă de artă. TITULARIZA, titularizez vb. I (fr. titulariser) A numi pe cineva titular pe postul pc care îl ocupa provizoriu. TITULATURA, titulaturi s.f. (fr. titulatura, germ. Titulatur) Intitulare; titlu sau totalitatea titlurilor pe care Ie are cineva sau ceva. TMEZĂ, tmeze s.f. (fr. tmese, lat. tmesis) Plasare a unuia sau a mai multor cuvinte între două elemente ale unui cuvânt compus. TOALETĂ, toalete s.f. (fr. toilette) 1* Faptul de a se îngriji, de a se dichisi (spălându-se, pieptănându-se etc.). 2. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte (fe-meiască); (p. ext.) rochie. 3. Mobilă (cu oglindă) pe care se ţin articolele necesare toaletei (1). 4. Closet. TOAST, toasturi s.n. (fr. toast) Urare făcută la o masă festivă în cinstea cuiva sau a unui eveniment, însoţită de ridicarea paharului; (p. ext.) discurs scurt rostit cu acest prilej. TOASTÂ, toastez vb. I (fr. toaster) A închina un pahar în onoarea cuiva sau a ceva, pentru succesul unei acţiuni, în sănătatea cuiva etc.; a ţine un toast. TOASTER, toastere s.n. (pr. tâster, engl. toaster) Pră-jitor de pâine. TOBOGÂN/TOPOGÂN, tobogane/topogane s.n. (fr. toboggan) Jgheab înclinat cu panta variabilă şi marginile ridicate, pc carc alunecă uşor materiale, piese etc.; construcţie de accst fel, carc serveşte ca mijloc de distracţie pentru copii. TOCATĂ, tocate s.f. (it. toccata) Compoziţie muzicală pentru instrumente cu claviatură, alcătuită dintr-o singură parte, executată în ritm vioi. TOCĂ, toci s.f. (fr. toque) 1. Căciuliţă sau pălărioară fară boruri purtată de femei. 2. Pălărie cilindrică purtată de magistraţi şi de avocaţi în exerciţiu. TOCOLOGIE s.f. (fr. tocologie) (Med.) Disciplină care studiază actul naşterii. TOCSIN, tocsine s.n. (fr. tocsin) Clopot dc alarmă; sunet produs de acest clopot. TOGĂ, togi s.f. (lat. toga) 1. (în Antichitate) Mantie largă şi lungă purtată peste tunică dc bărbaţii romani. 2. Robă. TOLĂ, tole s.f. (fr. tole) Folie de tablă groasă, tăiată Ia dimensiunile necesare unei anumite lucrări. TOLERĂ, tolerez vb. I (fr. tolerer) A îngădui, a permite (1); a suporta (pe cineva sau ceva). TOLERĂBIL, -Ă, tolerabili, -e adj. (fr. tolerable) Care se poate tolera; admisibil. TOLERĂNT, -Ă, toleranţi, -te adj., s.m. şi f. (fr. tolerant) (Persoană) care tolerează; îngăduitor, per-misiv, indulgent. TOLERANŢĂ, toleranţe s.f. (lat. tolerantia, germ. Toleranz, fr. tolerance) 1. Atitudine îngăduitoare; indulgenţă (1). 2. Dispoziţie a organismului dc a suporta un remediu, anumite medicamente etc. 3. Abatere admisă de Ia o anumită dimensiune, mărime etc. a unui material, a unui obiect etc. 4. Casă de toleranţă - bordel. TOLUEN s.n. (fr. toluene) Hidrocarbură aromatică lichidă, incoloră, inflamabilă, folosită în industria coloranţilor, a medicamentelor etc. TOM, tomuri s.n. (lat. tomus, fr. tome) Volum (dintr-o lucrare unitară); carte, operă (literară, ştiinţifică). TOMAHAWK, tomahawkuri s.n. (pr. tomăhoc; engl. tomahawk) Secure mică folosită de amerindieni ca armă de luptă şi de vânătoare. TOMATĂ, tomate s.f. (germ. Tomate, fr. tomate) Pă-tlăgea-roşie. TOMBÂL, -Ă, tombali, -e adj. (fr. tombal) (Livr.) Dc mormânt; funerar (1). TOMBERON, tomberoane s.n. (cf. fr. tombereau) Cutie mare (de tablă) pe două roţi, în care sc transportă materiale de construcţie, gunoiul etc. pe distanţe mici. 913 TOPIST TOMBOLĂ, tombole s.f. (fr., it. tombolă) Loterie ocazională cu premii în obiecte. TOMISM s.n. (fr. thomisme) Doctrina filosofică a teologului italian Toma d’Aquino (1225-1274) şi a discipolilor acestuia. TOMIST, tomişti s.m. (fr. thomiste) Adept al tomis-mului. TOMOGRĂF, tomografe s.n. (de Ia tomografie) Aparat folosit pentru obţinerea tomografiilor. TOMOGRAFIE, tomografii s.f (fr. tomographie) Radiografie prin care se obţin clişee cu imagini ale unor organe interne la diferite adâncimi; clişeu care conţine aceste imagini. TOMOSINTEZĂ s.f. (fr. tomosynthese) Radiografie tridimensională. TOM-TOM, tom-tomuri s.n. (engl., fr. tom-tom) Tobă mică folosită în muzica modernă de jazz. TON1, toni s.m. (fr. thon) Peşte de mare răpitor. TON2, tonuri s.n. (fr. ton, cf. lat. tonus) 1. Sunet muzical; interval dintre două sunete apropiate; tonalitate (1); son (2). 2, Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; intonaţie (1), inflexiune; tonalitate (2). 3. Notă dominantă într-o scriere literară, în stilul sau în vorbirea cuiva. 4. Nuanţă de culoare; (în pictură) denumire care indică gradul de luminozitate a culorilor. 5. A da tonul = a iniţia ceva. Tonul face muzica = este important felul în care se spune ceva. TONÂJ, tonaje s.n. (fr. tonnage) 1. Masă, greutate a unui corp exprimată în tone. 2. Greutate maximă pe care o poate transporta un vehicul. 3. Capacitatea unei nave, exprimată în tone-registru; greutatea unui tren sau a unui autocamion, exprimată în tone. TONALITÂTE, tonalităţi s.f. (fr. tonalite) 1. Raportul dintre sunetele unei scări muzicale şi acordul principal al acesteia; ton2 (1). 2. Grad de înălţime, de intensitate sau timbrul unei voci; ton2 (2). 3. Notă specifică a unei scrieri. 4. Ambianţă cromatică specifică unei picturi. TONĂNT, -Ă, tonanţi, -te adj. (it. tonante, fr. ton-nant) (Livr.) Care tună, tunător. TONĂ, tone s.f. (fr. tonne, germ. Tonne) 1. Unitate de măsură a masei, egală cu o mie de kilograme. 2. 7b-nă-registm = unitate de măsură pentru volumul interior al unei nave comerciale, egală cu 2,832 m3. TONDO, tondouri s.n. (it. tondo) (Rar) Tablou (mic) rotund sau oval. TONER, tonere s.n. (engl. toner) Pulbere de grafit folosită la copiatoarele şi la imprimantele cu laser pentru reproducerea documentelor. TONETĂ, tonete s.f. (cf fr. tonnelet) Gheretă sau tarabă la care se vând, pe stradă, articole mărunte, dulciuri, răcoritoare etc. TONIC, -Ă, tonici -ce (fr. tonique) 1. Adj., s.n. (Substanţă, medicament) care fortifică un organism slăbit; tonifiant, fortifiant, întăritor. 2. Adj. (Despre vocale, silabe) Care are accent, pe care cade accentul. 3. Accent tonic = accent muzical. 4. S.f. (Muz.) Treapta principală a modului major sau minor. TONICITĂTE s.f. (fr. tonicite) Proprietate a muşchilor sau a ţesuturilor de a fi permanent elastice; tonus muscular. TONIFIĂNT, -Ă, tonifianţi, -te adj., s.n. (fr. tonifiant) Tonic (1). TONIFICĂ, tonific vb. I (fr. tonifier) A întări, a fortifica un ţesut, un organ, un organism etc. TONIFIERE, tonifieri s.f. (cf. fr. tonification) întărire, fortificare. TONOMĂT, tonomate s.n. (germ. Tonomat) Aparat cu discuri muzicale, care se declanşează automat prin introducerea unei fise; juke-box. TONOMETRIE s.f. (fr. tonometrie, germ. Tonome-trie) 1. Măsurare a presiunii vaporilor unei soluţii. 2. Măsurare a tensiunii (intraoculare). TONOMETRU, tonometre s.n. (fr. tonometre) Aparat electronic folosit pentru măsurarea frecvenţei fundamentale a semnalelor vorbirii. TONSURĂ, tonsuri s.f. (fr. tonsure, lat. tonsura) Ceremonia tunderii părului din creştetul capului, oficiată la consacrarea unui cleric catolic; Ioc rămas fară păr în urma acestei ceremonii. TONTINĂ s.f. (fr. tontine) (Rar) Asociaţie ai cărei membri contribuie fiecare la crearea unui fond comun, din care se plătesc anual supravieţuitorilor rente crescânde; rentă viageră. TONUS, tonusuri s.n. (fr. tonus) Stare permanentă de uşoară tensiune a muşchilor unui organism sănătos (aflat în repaus); energie (1), dinamism (1). TOP, topuri s.n. (engl. top) L Clasament al preferinţelor legate de cântăreţi, actori, piese muzicale etc. 2. Top model = manechin de renume mondial. TOPIC, -Ă, topici, -ce (fr. topique, germ. topisch) 1. Adj. Care se referă la locuri sau la localităţi. 2. Adj., s.n. (Substanţă, medicament) care se aplică direct pe locul bolnav. TOPICĂ s.f. (germ. Topik) Ordine a cuvintelor într-o propoziţie sau a propoziţiilor într-o frază. TOPIST, -Ă, topişti, -ste s.m. şi f. (top + -ist) Persoană care alcătuieşte o clasificare a preferinţelor în anumite domenii, după criterii stabilite. TOPLESS 914 TOPLESS adj. invar, (engl., fr., it. topless) (Despre femei) Carc arc sânii goi, cu sânii descoperiţi. TOPO1 s.n. (fr. topofgraphiej) Plan topografic. TOPO2- (fr. topo-) Element dc compunere cu sensul dc „loc", „regiune", în cuvintc ca: topoclimatologie, îopoclimă. TOPOCLIMATOLOGIE s.f. (topo2- + climatologie) Ramură a climatologici carc studiază datele meteorologice din apropierea solului. TOPOCLIMĂ s.f. (topo2- + climă) Climă determinată dc condiţiilc geografice (dc relief) locale: microclimă. TOPOFOBIE s.f. (fr. topophobie) Teamă patologică dc uncie locuri, manifestată în anumite stări astenice. TOPOGÂN s.n. v. tobogan. TOPOGRÂF, -Ă, topografi, -e s.m. şi f. (fr. topo-graphe) Spccialist în topografie; geometru (2). TOPOGRAFIE, topografii s.f (fr. topographie, germ. Topographie) Tehnica măsurătorilor unei zone din suprafaţa Pământului; configuraţie a unui loc, a unei localităţi ctc. TOPOMETRIE s.f. (fr. topometrie) Ramură a topografici carc se ocupă de măsurătorile şi calculele necesare întocmirii planurilor şi hărţilor. TOPOMETRIST, -Ă, topometrişti, -ste s.m. şi f. (topometru + -ist) Topometru. TOPOMETRU, topometri s.m. (dc la topometrie) Specialist în topometrie; topometrist. TOPONIM, toponime s.n. (fr. toponyme) Toponimic (2). TOPONIMIC, -A, toponimici, -cc (fr. toponymique) 1. Adj. Carc sc referă la toponimie, de toponimie. 2. S.n. Nume propriu dat unui loc; toponim. TOPONIMIE s.f. (fr. toponymie) 1. Totalitatea toponimicelor unei regiuni sau ale unei ţări. 2. Studiul toponimicelor; toponomastică. TOPONOMÂSTICĂ s.f (fr. toponomastique, germ. Toponomastik) Toponimie (2). TOPSPIN s.n. (cf. engl. topspin) (La tenis dc masă) Lovitură de atac prin care mingea urmează o traiectorie neprevăzută, inducând în eroare adversarul. TOR, toniri s.n. (fr. tore) 1. Mulură convexă cu profil semicircular, situată la baza sau Ia capitelul unei coloane. Ia ancadramente etc. 2. Corp geometric rezultat din rotirea unui cerc în jurul unei axe care nu trece prin centrul acestuia. TORACE, torace s.n. (lat., fr. thorax) Cavitate a corpului cuprinsă între gât şi abdomen; coşul pieptutui; (p. ext.) piept: partea corpului insectelor de care sunt prinse picioarele. TORACIC, -Ă, toracici, -ce adj. (fr. thoracique) Care sc referă Ia toracc, dc toracc. TORACOPLASTIE, toracoplastii s.f. (fr. thoraco-plastie) Intervenţie chirurgicală la plămân prin carc sunt înlăturate părţile afcctatc dc tuberculoză. TORACOTOMIE, toracotomii s.f. (fr. thoracotomic) Deschidere chirurgicală a cavităţii toracice. TOREADOR, toreadori s.m. (fr. toreador) Luptător cu taurii, într-o coridă; torero. TOREFIÂ, torefiez vb. I (fr. torrefter) A încălzi la foc direct anumite produse (tutun, cafea) pentru uscare, pentru aromă etc. TORENT, torenţi/torente s.m./s.n. (fr. torrent, lat. torrens. -ntis) 1. Puhoi, şuvoi dc apă puternic apărut în urma ploilor abundente, a topirii bruşte a zăpezilor pe povârnişurile munţilor şi ale dealurilor. 2. (Fig.) Şuvoi, năvală. TORENŢIAL, -Ă, torenţiali, -e adj. (fr. torrentiel) 1. (Despre ploi) Cu debit marc dc apă şi dc scurtă durată; vijelios. 2. (Despre ape curgătoare) Cu un curs violent; cu un debit în crcştcrc bruscă. TORERO s.m. (sp. torero) Toreador. TOREUTICĂ s.f. (fr. toreutique) Arta cizclării şi a sculpturii în metal, lemn sau fildeş, în Antichitatea greacă; totalitatea obiectclor dc podoabă spccificc unui popor. TORID, -Ă, torizi, -de adj. (fr. torride, lat. torridus) 1. Excesiv de cald; canicular, arzător. 2. Zonă toridă - zonă geografică situată între tropice, în carc temperatura este foarte ridicată tot timpul anului. TORNADĂ, tornade s.f. (fr. tornade, sp. tornado) Vârtej violent de vânt carc se deplasează cu viteză marc (urmat de ploi torenţiale) şi afectcază regiuni întinse. TORON1, toroane s.n. (fr. toron) 1. Mănunchi de fire răsucite în acelaşi sens, din carc sc fabrică funii, cabluri ctc. 2. (Arhit.) Ciubuc rotund aşezat la extremitatea unei suprafeţe drepte. TORON2 s.n. (fh, engl. thoron, germ. Thoron, rus. toron) Gaz produs prin dezintegrarea radioactivă a toriului. TORPEDO/TORPEDOU, iorpedouri s.n. (fr. iotpedo) 1. (în forma torpedou) Perete dintr-un vehicul carc desparte locul motorului de cel rezervat conducătorului şi pe care se fixează aparatele de bord. 2. Automobil deschis care poate fi închis printr-o capotă sau prin perdele laterale. 3. Sistem de frână, la unele vehicule (bicicletă), care sc bazează pc strângerea axei. TORPEDOU s.n. v. torpedo. TORPID, -Ă, totpizi, -de adj. (fr. torpide, it. torpido) (Livr.) Leneş, molatic, greoi. 915 TOXICOMAN TORPILA, torpilez vb. I (fr. torpiller) A ataca, a lovi cu o torpilă; (fig.) a face să eşueze o acţiunc, a submina un plan. TORPILA, torpile s.f. (fr. torpille) 1. Peşte marin cu schelet cartilaginos, corp turtit şi organe speciale care, la atingere, produc descărcări electrice. 2. Proiectil care poate provoca o explozie submarină. TORPILOR, (1) torpiloare, (2) torpilori (fr. torpil-leur) 1. S.n. Navă de război uşoară şi rapidă, folosită pentru lansarea torpilelor. 2. S.m. Marinar specializat în lansarea torpilelor. TORR, torri s.m. (fr. torr) Unitate de măsură pentru presiune, egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de un milimetru, pe o suprafaţă de un centimetni pătrat, la o temperatură de 0°C. TORS, torsuri s.n. (fr. torse, it. torso) Bust (1), piept; sculptură care reprezintă partea superioară a corpului omenesc fară cap şi fară membre. TORSÂDĂ, torsade s.f. (fr. torsade) 1. Fir răsucit în spirală etc. 2. (Arhit.) Motiv ornamental în formă de frânghie răsucită. TORSIONA, torsionez vb. I (dc la torsiune) 1. A (se) răsuci. 2. A prelucra un material prin răsucire. TORSIUNE, torsiuni s.f (fr. torsion) 1. (Tehn.) Răsucire. 2. (Med.) Luxaţie. TORŞON, torşoane s.n. (fr. torchon) Bucată de cârpă, de vată etc. TORT, torturi s.n. (germ. Torte) Prăjitură făcută din mai multe straturi de aluat şi de cremă, dulceaţă etc. (acoperită cu cremă sau cu glazură). TORTICOLIS s.n. (fr. torticolis) Afecţiune nervoasă a gâtului, caracterizată prin dureri musculare, limitarea mişcărilor, carc duce Ia o înclinare defectuoasă, laterală a capului şi a coloanei cervicale. TORTURA, torturez vb. I (fr. torturer) 1. A supune la torturi; a schingiui; a mortifica. 2. (Fig.) A (se) frământa, a (se) nelinişti. 3. (Fig.) A forţa, a stâlci (limba, stilul). TORTURĂ, torturi s.f. (fr. torture) Suferinţă fizică sau morală; chin, supliciu. TORŢĂ, torţe s.f. (it. torcia) L Făclic groasă făcută dintr-o funie unsă cu ccară sau cu răşină ori dintr-un băţ gros şi răşinos, uns cu ceară. 2. (Fiz.) Descărcare electrică asemănătoare unei flăcări, care apare pe conductoare de înaltă frccvcnţă. TORŢIONÂR, -Ă, torţionari, -e adj., s.m. (fr. tor-tionnaire) (Persoană) care torturează pe cineva; călău. TOTĂL, -Ă, (1, 2) totali, -e, (3) totaluri (fr. total) L Adj. întreg, complct (1), global (1), integral (1). 2. Adj. Cât sc poate dc mult; absolut (1); (fig.) deplin, desăvârşit, perfect. 3. S.n. (Mat.) Sumă (1); rezultat obţinut prin adunare. TOTALITÂR, -Ă, totalitari, -e adj. (fr. totalitaire) (Despre state, regimuri politice etc.) Care aplică sau preconizează dictatura unei minorităţi în detrimentul drepturilor majorităţii lipsite de libertăţi. TOTALITARISM s.n. (fr. totalitarisme) Regim politic bazat pe dictatură. TOTALITĂTE, totalităţi s.f (fr. totalite) 1. Număr întreg, complet de persoane, dc lucruri etc. 2. în totalitate = în întregime. TOTALIZÂ, totalizez vb. I (fr. totaliser) A calcula totalul; a aduna, a (în)suma. TOTALIZATOR, -OĂRE, totalizatori, -oare (fr. to-talisateur) 1. S.n. Aparat care afişează mecanic totalul unei succesiuni de operaţii (5). 2. Adj. Care totalizează, care însumează. TOTALMENTE adv. (it. totalmente) în întregime, cu totul. TOTEM, totemuri s.n. (fr. totem) 1. Animal, plantă, obiect venerat de unele populaţii primitive, considerat strămoş şi protector. 2. Imagine (sculpturală) a unui totem (1). TOTEMIC, -Ă, totemici, -ce adj. (fr. totemique) Care sc referă la totem sau Ia totemism. TOTEMISM s.n. (fr. totemisme) Credinţă în totemuri; cult al totemurilor. TOXEM1E, toxemii s.f. (fr. toxemie) Intoxicaţie generală datorată acumulării cxcesive de toxine în sânge, consecinţă a insuficienţei funcţionale a organelor cxcrctoarc. TOXIC, -Ă, toxici, -ce (lat. toxicum, fr. toxique, it. tossico) 1. Adj. Care produce intoxicaţie; otrăvitor; necomcstibil. 2. S.n. Otravă. TOXICITĂTE s.f (fr. toxicite) Proprietatea unor substanţe sau a unor medicamente de a fi toxice. TOXICOFOBIE, toxicofobii s.f. (fr. toxicophobie) Teamă patologică dc otrăvire. TOXICOFOR, -OĂRE, toxicofori, -oare adj. (fr. to-xicophore) (Despre vieţuitoare) Care conţine substanţe toxice (pentru om). TOXICOGEN, -Ă, toxicogcni, -e adj. (fr. toxicogene) Carc produce substanţe toxice. TOXICOLOG, -Ă toxicologi, -ge s.m. şi f. (fr. toxi-cologue) Specialist în toxicologie. TOXICOLOGIC, -Ă, toxicologici, -ce adj. (fr. toxi-cologique) Care se referă la toxicologie. TOXICOLOGIE s.f. (fr. toxicologie) Studiul otrăvurilor, al efectului acestora asupra organismului şi al tratării fiinţelor otrăvite. TOXICOMÂN, -Ă, toxicomani, -e s.m. şi f. (fr. toxicomane) Persoană carc se droghează; drogoman. TOXICOMANIE 916 TOXICOMANIE, toxicomanii s.f. (fr. toxicomanie) Dependenţă patologică dc consumul dc droguri. TOXICOZĂ, toxicozc s.f. (fr. toxicose) Tulburare acută dc nutriţie şi dc digestie, la sugar. TOXIINFECŢIE, toxiinfccţii s.f. (fr. toxi-infection) Infecţie gravă provocată dc consumarea unor alimente alterate, contaminate cu agenţi patogeni care sccrctă toxine, manifestată prin simptome gas-trointcstinalc grave, febră, tulburări neurologice. TOXIINFECŢIOS, -OÂSĂ, toxiinfecţioşi, -oase adj. (toxiinfecţie + -os) Carc se referă la toxiinfecţie, dc toxiinfccţic. TOXINĂ, toxine s.f. (fr. toxine) (Mai ales Ia pl.) Substanţă toxică produsă dc bacterii, dc paraziţi şi dc uncie ciuperci; otravă. TOXOPLÂSMĂ s.f. (fr. toxoplasme) Protozoar parazit intracclular carc sc întâlneşte la păsări, la mamifere şi, uneori, la om. TOXOPLASMOZĂ s.f. (fr. toxoplasmose) Boală parazitară, congenitală sau dobândită, provocată de toxoplasmă. TOY-TERIER, toy-terieri s.m. (engl. toy-terrier) Câine mic dc pază, cu simţul auditiv extrem de dezvoltat. TRABUC, trabucuri s.n. (germ. Trabuko) Ţigară dc foi. TRAC s.n. (fr. trac) Stare emotivă provocată de apariţia în public, întâlnită mai ales la actori. TRACASÂ, tracasez vb. I (fr. tracasser) A sâcâi, a plictisi, a deranja pc cincva. TRACASÂNT, -Ă, tracasanţi, -te adj. (fr. tracas-sant) Care tracasează. TRACOLOG, tracologi s.m. (de la tracologie) Spccialist în tracologie. TRACOLOGIE s.f. (fr. thracologie) Studiul civilizaţiei şi al limbii tracilor. TRACOMAN, -Ă, tracomani -e adj., s.m. şi f. (trac + man[ic]) (Persoană) care dă dovadă de tracomanie. TRACOMANIE s.f. (trac + manie) Mania de a exagera importanţa tracilor în istorie, în cultură etc. TRACT/TRÂCTUS, tracturi/tractusuri s.n. (fr., lat. tradus) 1. Foaie sau broşură de propagandă. 2. (Anat.) Ansamblu de fibre sau de organe dispuse în serie, care formează un sistem funcţional. TR4CTÂ. tractez vb. I (fr. tracter) A trage cu ajutorul unui vehicul sau al altui sistem tehnic. TRACTOR, tractoare s.n. (fr. tracteur) Autovehicul folosit la remorcarea altor vehicule sau a uneltelor agricole. TR\CTUS s.n. v. tract. TRACŢIUNE, tracţiuni s.f. (fr. traction) Deplasare a unui vehicul, a unui sistem tchnic ctc. cu ajutorul unei forţe exterioare; forţă carc pune în mişcare un vehicul, un sistem tchnic ctc. TRADE-UNION, trade-unionuri s.n. (pr. trcidiunion\ engl., fr. trade-union) Sindicatul muncitorilor din acccaşi ramură dc activitate, în Marca Britanic. TRADE-UNIONIST, -Ă, trade-unionişti, -ste adj., s.m. şi f. (pr. treidiunionist; fr. trade-unioniste) (Membru) al unui trade-union. TRADIŢIE, tradiţii s.f. (lat. traditio, fr. tradition) L Ansamblu de concepţii, crcdinţc, obicciuri ctc. statornicite în cadrul unei colcctivităţi socialc sau naţionale şi transmise din generaţie în generaţie. 2. Obicei, datină; uzanţă statornicită (din vcchimc) şi respectată riguros. TRADIŢIONÂL, -Ă, tradiţionali, -e adj. (fr. tradi-tionneî) Carc ţine dc tradiţie; păstrat, transmis prin tradiţie, potrivit unei tradiţii. TRADIŢIONALISM s.n. (fr. traditionalisme) I. Ataşament (exagerat) faţă de tradiţie. 2. Tendinţă cxcc-sivă spre folclor, spre istoric, opusă modernismului. TRADIŢIONALIST, -Ă, tradiţionalişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. traditionaliste) (Persoană) carc rcspcctă tradiţia; conservator; (adept) al tradiţionalismului. TRADUCĂTOR, -OÂRE, traducători, -oare s.m. şi f. (traduce + -ător, cf. fr. traducteur) Persoană carc traduce (texte) dintr-o limbă în alta (ca profesie); interpret (I). TRADUCE, traduc vb. III (lat. traducere, cf. fr. tra-duire) A transpune o frază, un text, o cartc ctc. dintr-o limbă în alta; a tălmăci; (livr.) a transla (1); (fig.) a exprima, a reproduce (1), a interpreta. TRADUCTIBIL, -Ă, traductibili, -e adj. (dc la traduce,, cf. unor cuvinte ca: productibilt perceptibil) Care poate fi tradus; carc poate fi reprodus, interpretat. TRAFALGÂR, trafalgare s.n. (de la n.pr. Trafalgar) Covoraş cu desene orientale naive. TRÂFIC/TRAFIC, traficuri s.n. (fr. trafic, engl. traf-fic) 1. Transport de mărfuri sau de persoane. 2. Comerţ ilicit. Trafic de arme. 3. Trafic de influenţă = negociere remunerată a influenţei pc care o are cincva asupra cuiva, pentru a-I determina să facă un lucru ilicit. 4. (Fam.) Activitate misterioasă şi complicată. 5. Circulaţia şi frecvenţa trenurilor, a maşinilor, a avioanelor. TRAFICÂ, trafichez vb. I (fr. trafiquer) A facc negoţ, în special cu o marfa îlirîta 917 TRANSATLANTIC TRAFICANT, -Ă, traficanţi, -te s.m. şi f. (fr. trafi-quant) Persoană care face comerţ ilicit; afacerist. TRAFOR, trafoare s.n. (it. traforo) (Arhit.) Ornament perforat care înlocuieşte sau maschează o tâmplărie. TRAFORÂ, traforez vb. I (it. traforare) A executa un traforaj. TRAFORAJ, traforaje s.n. (trafora + -aj) 1. Decupare de piese sau de figuri dintr-o placă subţire de lemn cu un fierăstrău special; piesă astfel lucrată. 2. Unelte folosite pentru traforaj (1). TRAGEDIAN, -Ă, tragedieni, -e s.m. şi f. (fr. tragediei!) Actor de tragedie. TRAGEDIE, tragedii s.f. (lat., it. tragedia, fr. tragedie) 1. Operă dramatică în care personajele sunt antrenate în conflicte puternice, cu deznodământ nefericit. 2, (Fig.) întâmplare zguduitoare, nenorocire mare; catastrofa. TRĂGIC, -Ă, tragici, -ce (fr. tragique) 1. Adj. Care aparţine tragediei (1); care are caracter de tragedie. 2. Adj. (Fig.) Care inspiră o emoţie intensă prin caracterul funest, teribil, zguduitor. 3. S.n. Categorie a esteticii care se referă la tragedie (1). 4. S.m. Autor de tragedii (1). TRAGICOMEDIE, tragicomedii s.f. (fr. tragi-come- die, lat. tragicomoedia) Operă dramatică în care elementele tragice sunt împletite cu elementele comi- ce, deznodământul fiind fericit; (fig.) întâmplare în care elemente tragice sunt îmbinate cu elemente comice. TRAGICOMIC, -Ă, tragicomici, -ce adj. (fr. tragi-comique) Care se referă la tragicomedie, cu un caracter de tragicomedie. TRAGISM s.n. (trag[icj + -ism) Caracter grav, tragic. TRAHEÂL, -Ă, traheali, -e adj. (fr. tracheaf) Care se referă la trahee, al traheii. TRAHEE, trahei s.f. (lat. trachea, fr. trachee) 1. Organ fibros şi cartilaginos, la om şi Ia unele animale, care leagă Iaringele de bronhii şi prin care circulă aerul necesar respiraţiei; fiecare dintre conductele care formează aparatul respirator, la unele insecte. 2. Vas capilar prin care circulă seva, la plantele lemnoase. TRAHEIDĂ, traheide s.f (fr. trachâide) Vas lemnos unicelular prin care circulă seva brută, la anumite plante vasculare. TRAHEITĂ, traheite s.f. (fr. tracheite) Inflamaţie a mucoasei traheii. TRAIECT, traiecte s.n. (lat. traiectns, fr. trajet) Distanţă între două puncte determinate; traseu, parcurs (1). TRIECTORIE, traiectorii s.f. (fr. trajectoire) Drum parcurs în spaţiu de un corp în mişcare; reprezentare grafică a acestui drum; traseu (2). TRAILER, trailere s.n. (engl. trailer) Remorcă dotată cu o platformă joasă, folosită pentru transportul cole-telor şi al pieselor grele pe şosele sau în porturi. TRAINER, traineri s.m. (pr. treiner; engl. trainer) 1. Instructor, antrenor (1). 2. Dresor. 3. (Cib.) Simulator. 4. (La pl.) Pantofi de sport. TRAMĂ, trame s.f. (fr. trame, lat. trama) 1. Fir de mătase obţinut prin răsucirea a cel puţin două fire, folosit ca bătătură în ţesătorie. 2. (Fig.) Elementul principal, subiectul propriu-zis al unei opere literare, al unui film (artistic); intrigă (2), complot. TRAMBALÂ, trambalez vb. I (cf. fr. trimbaler) (Fam.) A (se) deplasa dintr-o parte în alta (fară rost). TRAMBULINĂ, trambuline s.f. (germ. Trampoline, it. trampolino) 1. Platformă situată la înălţime, prevăzută cu o scândură elastică, de pe care se sare în apă; (Ia schi) pantă folosită la săriturile în lungime. 2. A servi (cuiva) de trambulină = a ajuta pe cineva să se lanseze, să parvină (mai ales în politică). TRAMCAR, tramcare s.n. (engl. tram-car) Vehicul tras de cai, folosit în trecut pentru transportul în comun la oraş. TRAMP, trampe/trampuri s.n. (engl. tramp) Cargobot închiriat care transportă mărfuri. TRĂMPING s.n. (engl. tramping) Cursă efectuată de un tramp. TRAMPOLINO s.n. (it. trampoline) (Sport) Salturi executate Ia plasa elastică. TRAMVĂI, tramvaie s.n. (engl., fr. tramway) Cale ferată urbană cu vagoane tractate electric. TRANCHILIZĂNT, -Ă, tranchilizanţi, -te adj., s.n. (fr. tranquillisant) (Medicament) care combate neliniştea, frica, agitaţia; calmant. TRANS- (lat. trans, fr. trans-) Prefix cu sensul de „peste", „dincolo”, în cuvinte ca: transcarpatin, transpune. TRANSAFRICĂN, -Ă, transafricani, -e adj., s.n. (trans- + african, cf. fr. transafricain) (Şosea) care traversează Africa. TRANSALPIN, -Ă, transalpini, -e adj. (fr. transalpin) Situat dincolo de Munţii Alpi. TRANSARĂBIC, -Ă, transarabici, -ce adj., s.n. (fr. transarabique) (Şosea) care traversează Peninsula Arabică. TRANSATLĂNTIC, -Ă, transatlantici, -ce adj., s.n. (fr. transatlantique) (Navă) care traversează sau survolează Oceanul Atlantic. TRANSĂ 918 TRĂNSĂ, transe s.f. (fr. transe) Stare psihică între somn şi veghe, caracterizată prin pierderea voinţei, sub acţiunea unor sugestii sau a hipnozei. TRANSBORDĂ, transbordez vb. 1 (fr. transborder) A transporta mărfuri, persoane de pe o navă pe alta sau dintr-un vehicul în altul; a schimba trenul sau alt vehicul într-un loc în care circulaţia s-a întrerupt. TRANSBORDOR, transbordoare s.n. (fr. transbor-deur) 1. Navă de mic tonaj care serveşte Ia trans-bordare. 2. Platformă care serveşte la mutarea vehiculelor feroviare de pe o linie pe alta. TRANSCANADIĂN, -Ă, transcanadieni, -e adj. (fr. transcanadien) Care traversează Canada de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific. TRANSCARPĂTIC, -Ă, transcarpatici, -ce adj. (trans- + carpatic) Transcarpatin. TRANSCARPATIN, -Ă, transcarpatini, -e adj. (trans- + carpatin) Care se află dincolo de Munţii Carpaţi (în raport cu Muntenia şi Moldova); de peste Munţii Carpaţi; transcarpatic. TRANSCAUCAZIÂN, -Ă, transcaucazieni, -e adj. (fr. transcaucasien) Care se află sau locuieşte la sud de Munţii Caucaz. TRANSCEIVER, fransceivere s.n. (pr. transivăr; engl. transceiver) Aparat de emisie-recepţie folosit de radioamatori. TRANSCENDE, transcend vb. III (lat. transcendere, fr. transcender) 1. (Livr.) A trece, a păşi dincolo de..., peste. 2. (Fii.) A depăşi limita cunoaşterii experimentale, a realităţii perceptibile. TRANSCENDENT, -Ă, transcendenţi, -te adj. (fr. transcendant, lat. transcendens, -ntis) 1. Care se află dincolo de orice experienţă posibilă, dincolo de lumea cunoscută; mai presus de posibilităţile omeneşti. 2. (Mat.) Care foloseşte calculul diferenţial şi integral. TRANSCENDENTÂL, -Ă, transcendentali, -e adj. (fr. transcendantal, lat. transcendentalis) 1. (în filo-sofia lui Kant) Care se referă la formele apriorice ale cunoaşterii, care precedă şi condiţionează experienţa. 2. Care este dincolo de lumea reală. TRANSCENDENTALISM s.n. (fr. transcendanta-listne) 1. Ansamblul doctrinelor filosofice potrivit cărora există posibilitatea cunoaşterii apriorice a conştiinţei. 2. Curent filosofic nord-american caracterizat prin misticism şi prin tendinţa de autoperfecţi-onare morală. TRANSCENDENTALIST, -Ă, transcendentalişti, -ste adj., s.m. şi f. (fr. transcendantaliste) (Adept) al transcendentalismului. TRANSCENDENTALIZÂ, transcendentalizez vb. I (engl. transcendentalize) A da un caracter transcendental. TRANSCENDENŢĂ s.f. (fr. transcendance) 1. Calitatea de a fi transcendent (1). 2. (Rel.) Ipostază a divinităţii, care se află deasupra creaţiilor sale. 3. Caracterul a ceea ce se situează în afara condiţiei existenţiale obişnuite. TRANSCONTÂINER, transcontainere s.n. (fr. trans-container) Container de mare capacitate, utilizat pentru transporturi mixte cu trenul, cu un vehicol etc. TRANSCONTENENTÂL, -Ă, transcontinentali, -e adj. (fr. transcontinental) Care traversează un continent. TRANSCRIE, transcriu vb. III (trans- + scrie, cf. fr. transcrire) 1. A copia, a reproduce prin scris; a reproduce un text în alt sistem de scriere. 2. A scrie pentru un instrument sau pentru o voce o muzică compusă iniţial pentru alt instrument ori pentru altă voce. 3. A copia un act într-un registru public. TRANSCRIPŢIE, transcripţii s.f. (fr. transcription) 1. Copie. 2. Copiere obligatorie, prescrisă de lege, a unui act juridic într-un registru public. TRANSCULTURÂL, -Ă, transculturali, -e adj. (fr. transculturel) Care priveşte, care este în legătură cu relaţiile dintre mai multe culturi. TRANSDANUBIÂN, -Ă, transdanubieni, -e adj. (fr. transdanubien) Care se află dincolo de Dunăre. TRANSDUCER, transduceri s.m. (engl. transducer) Tip de magnetofon plasat pe fundul mării, conectat la un magnetofon situat pe ţărm, care, prin intermediul unor sunete, alungă rechinii. TRANSDUCTOR, transductoare s.n. (fr. transduc-teur) Dispozitiv care primeşte şi converteşte o anumită formă de energie în altă formă de energie. TRANSDUCŢIE, transducţii s.f. (fr. transduction) 1. Transformare a unei forme de energie în alta. 2. (Biol.) Transfer de material genetic între bacterii, prin intermediul bacteriofagelor. TRANSEPT, transepturi s.n. (it. transept) Galerie transversală care taie în unghi drept naosul principal al unei biserici. TRANSEUROPEĂN, -Ă, transeuropeni, -e adj. (fr. transeuropeen) Care traversează Europa. TRANSFER, transferuri s.n. (fr, transfert) Faptul de a (se) transfera. TRANSFERĂ, transfer vb. I (fr. transferer) I.A (se) muta dintr-un loc în altul (cu serviciul). 2. A transmite un act, un drept etc. de la o persoană, o instituţie etc. la alta. 3. A trece o formă de energic, de căldură dintr-un sistem în altul. 919 TRANSMISIBIL TRANSFIGURA, transfigurez vb. I (fr. transfigurer) A(-şi) schimba expresia feţei, aspectul, înfăţişarea, starea de spirit etc. TRANSFIGURAŢIE, transfiguraţii s.f (fr. transfi-guration) Faptul de a (se) transfigura; schimbare a aspectului, a stării de spirit etc. TRANSFOCATOR, transfocatoare s.n. (rus. tran-sfokator) Sistem de lentile cu distanţă focală variabilă, folosit în cinematografie sau în televiziune, cu ajutorul căruia se obţine un efect de apropiere ori de depărtare de obiectivul filmat. TRANSFORMA, transform vb. I (fr. transformer, lat. transformare) A(-şi) schimba, a(-şi) modifica aspectul, înfăţişarea, forma etc.; a (se) metamorfoza; a (se) transmuta; (fig.) a (se) preface. TRANSFORMÂBIL, -Ă, transformabili, -e adj. (fr. transformable) Care poate fi transformat. TRANSFORMARE, transformări s.f (de la transforma) 1. Acţiunea de a (se) transforma şi rezultatul ei; modificare. 2. (La ragbi) Lovitură acordată echipei care a reuşit un eseu (2). TRANSFORMATOR, -OÂRE, transformatori, -oare (fr. transformateur) 1. Adj. Care transformă, preface, preschimbă. 2. S.n. Aparat, instalaţie etc. care transformă energia unui sistem fizic primar în energia unui curent alternativ secundar sau într-un curent alternativ de altă tensiune. TRANSFORMAŢIONÂL, -Ă, transformaţionali, -e adj. (engl. transformational, fr. transformationnef) 1. Care se referă la transformări succesive. 2. Gramatică transformaţională - gramatică al cărei scop este găsirea unor structuri primare care, prin transformări succesive, permit obţinerea tuturor construcţiilor corecte posibile într-o limbă. TRANSFORMAŢIONALISM s.n. (engl. transfor-mationalism, fr. transformationnalisme) Curent care susţine gramatica transformaţională (2). TRANSFORMISM s.n. (fr. transformisme) (Biol.) Evoluţionism. TRANSFRONTALIER, -Ă, transfrontaîieri, -e adj. (fr. transfrontalier) Care se referă la trecerea peste frontieră; realizat pe deasupra frontierelor. TRANSFUG, transfugi s.m. (fr. transfuge) Militar carc dezertează (şi trece la inamic); (p. ext.) persoană care îşi părăseşte în mod ilegal ţara. TRANSFUZIE, transfuzii s.f. (fr. transfusion) Introducere a unei cantităţi de sânge, de plasmă în sistemul circulator al unui bolnav, în scop terapeutic. TRANSGRESÂ, transgresez vb. I (fr., engl. tran-sgresser) A nu respecta o lege, un ordin; a nu se supune, a nu respecta o hotărâre, un regulament etc. TRANSGRESIUNE, transgresiuni s.f. (fr., engl. transgression) 1. Invadare treptată şi lentă a uscatului din cauza creşterii nivelului apelor mărilor sau oceanelor, a eroziunii malurilor etc. 2. Nesocotire a legilor, a regulamentelor etc. TRANSHUMÂNT, -Ă, tranhumanţi, -te adj. (fr. transhumant) 1. Care practică transhumanţa. 2. (Despre animale) Care este mutat dintr-un loc în altul, în funcţie de anotimpuri. TRANSHUMÂNŢĂ, transhumante s.f. (fr. transhu-mance) Deplasare sezonieră a păstorilor şi a turmelor (de oi), primăvara, de la şes la munte, iar toamna, de la munte la şes. TRANSIGENT, -Ă, transigenţi, -te adj. (lat. transi-gens, -ntis) Care cedează uşor, care face concesii şi compromisuri; conciliant, împăciuitor. TRANSIGENŢĂ s.f. (de la ti'ansigent) Atitudine tran-sigentă; conciliere. TRANSLÂ, translez vb. I (de la translaţie) 1. (Rar) A traduce dintr-o limbă în alta. 2. A deplasa prin translaţie. TRANSLATIV, -Ă, translativi, -e adj. (fr. transla-tij) Care operează transferul unui lucru, al unui drept. TRANSLÂTOR, -OÂRE, translatori, -oare s.m. şi f. (lat. translator, -oris, fr. translateur) Traducător oficial ataşat unei autorităţi diplomatice, administrative sau judecătoreşti; interpret (1). TRANSLÂŢIE, translaţii s.f (fr. translation) Deplasare (de-a lungul unor drepte paralele). TRANSLITERÂ, transliterez vb. I (fr. translitterer) A face o transliteraţie. TRANSLITERÂŢIE, transliteraţii s.f. (fr. translit-teration) Transcriere a unui text dintr-un alfabet în altul. TRANSLOCÂŢIE, translocaţii s.f. (fr. translocation) 1. Mutare dintr-un loc în altul. 2. Aberaţie genetică în care un fragment de cromozom se ataşează altui cromozom. TRANSLUCID, -Ă, translucizi, -de adj. (fr. translucide) (Despre corpuri) Care lasă să treacă lumina fară a permite distingerea detaliilor. TRANSLUCIDITÂTE s.f. (fr. translucidite) Starea, calitatea de a fi translucid. TRANSMIGRÂŢIE, transmigraţii s.f. (fr. transmi-gration) Metempsihoză. TRANSMISIBIL, -Ă, transmisibili, -e adj. (fr. tran-smissible) 1. Care poate fi transmis; (despre boli) molipsitor, contagios (1). 2. (Jur.; despre bunuri, drepturi) Care poate fi trecut de la o persoană la alta. TRANSMISIE/TRANSMISIUNE 920 TRANSMISIE/TRANSMISIUNE, transmisii/transmisiuni s.f. (fr. transmission) 1. Treccre, transmitere dintr-un loc în altul, dc la o persoană la alta etc. 2. Comunicare între un post emiţător şi un post re-ccptor de telefonie, telegrafie sau radiofonie; (spec.) emisiune radiofonică. 3. Ansamblu de organe de maşini, dc mecanismc etc. cu ajutorul cărora sc transmite mişcarca de la un organ de maşină la altul, de la un mecanism la altul ctc. 4. Tntpe (sau unităţi) de transmisiune = trupe specializate în executarea şi asigurarea legăturilor prin radio, prin telefon etc. TRANSMISIUNE s.f. v. transmisie. TRANSMITE, transmit vb. III (fr. transmettre, lat. transmittere) 1. A face să treacă dintr-un loc în altul, de Ia o persoană la alta etc.; a difuza (1), a vehicula. 2. A comunica (1). 3. A prezenta la radio sau Ia televiziune; a emite (4). TRANSMIŢĂTOR, -OÂRE, transmiţători, -oare adj., s.n. (transmite + -ător) (Aparat, dispozitiv) care transmite ceva. TRANSMUTÂ, transmut vb. I (fr. transmuter, lat. transmutare) A(-şi) schimba, a(-şi) modifica forma, aspectul; a (se) transforma, a se transfigura. TRANSMUTÂŢIE, transmutaţii s.f. (fr. transmuta-tion, lat. transmutatio) 1. Transformare, schimbare totală a unui lucru în altul. 2. Transformare a unui element chimic în altul, ca urmare a dezintegrării radioactive sau a reacţiilor nucleare. 3. Transformare a unui cromozom independent de mutaţia genetică. TRANSNAŢIONĂL, -Ă, fransnaţionali, -e adj. (engl., fr. transnaţional) Care aparţine, care grupează mai multe naţiuni, care trece dincolo de graniţele unei naţiuni; supranaţional. TRANSOCEÂNIC, -Ă, transoceanici, -ce (fr. tran-soceanique) 1. Adj. Care se află dincolo de ocean, peste ocean; care se face între mai multe oceane; care provine de peste ocean. 2. S.n. Navă comercială de mare tonaj care asigură transportul de mărfuri sau de călători între porturi situate pe ţărmurile opuse ale unui ocean. TRANSPARENT, -Ă transparenţi, -te adj. (fr. transparent, it. tiwisparente) Prin care trece lumina, prin care se văd clar obiectele; diafan (1), străveziu; (fig.) care se înţelege, se ghiceşte uşor. TRANSPARENTĂ, vansparenţe s.f. (fr. transparence) 1. Proprietatea de a fi transparent. 2. Mod, principiu de lucru al unor conducători (sau foruri conducătoare) de a-şi face publică întreaga activitate. TRANSPERÂNT, transperante s.n. (fr. transparent) Stor, jaluzea. TRANSPIRĂ, transpir vb. I (fr. transpirer) 1. A secreta şi a elimina sudoare; a asuda; a cxsuda. 2. (Despre plante) A elimina apă sub formă dc vapori. 3. (Fig.) A fi divulgat, a înccpc să fie cunoscut. TRANSPIRAŢIE, transpiraţii s.f. (fr. transpiration) Faptul de a transpira; secreţie eliminată prin porii pielii; exsudaţie (1); sudoare; vapori de apă eliminaţi de plante. TRANSPLÂNT, transplanturi s.n. (engl., fr. transplant) (Parte dintr-un) organ sau ţesut prelevat din corp şi grefat în altă parte a corpului ori în alt organism; grefa2 (1), grefon; intervenţie chirurgicală prin care se realizează acest transplant. TRANSPLANTÂ, fransplantez vb. I (fr. transplanter) 1. A răsădi o plantă; a replanta; a facc o plantă, un animal să se aclimatizeze în altă regiune decât cea în care a trăit. 2. (Fig.) A adapta, a împământeni ccva. 3. A înlocui, printr-o intervenţie chirurgicală, un organ sau un ţesut bolnav cu altul sănătos, de acelaşi fel. TRANSPLANTOLOGIE s.f. (de la transplant) Disciplină care studiază şi pregăteşte organele sau ţesuturile pentru transplant. TRANSPORT, transporturi s.n. (fr. transport, germ. Transport) 1. Acţiunea de a transporta dintr-un loc în altul; totalitatea mijloacelor care asigură circulaţia bunurilor şi a persoanelor; bunuri şi persoane astfel transportate. 2. Stare de contemplaţie, de beatitudine. TRANSPORTĂ, transport vb. I (fr. transporter, lat. transportare) 1. A deplasa lucruri sau fiinţe cu ajutorul unui mijloc de transport. 2. (Fig.) A aduce pc cineva într-o stare de uitare de sine, în urma unei emoţii puternice. TRANSPORTÂBIL, -Ă, transportabili, -e adj. (fr. transportable) Care poate fi transportat. TRANSPORTOR, -OĂRE, transportori, -oare (fr. transporteur) 1. Adj., s.n. (Aparat, autovehicul etc.) care transportă pe cineva sau ceva. 2. S.m. Muncitor care execută lucrări de transport. TRANSPOZITIV, -Ă, transpozitivi, -e adj. (fr. tran-spositif) (Despre limbi) Care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminaţiile cuvintelor. TRANSPOZIŢIE, transpoziţii s.f. (fr. transposition) 1. Acţiunea de a transpune. 2. (Mat.; spec.) Permutare a două elemente într-o formulă. 3. (Chim.) Schimbare a poziţiei unor atomi sau a unor radicali 921 TRANZITORIU dintr-o moleculă organică, pentru a forma un nou compus. 4. Executare sau transcriere a unei compoziţii muzicale în altă tonalitate, păstrând raporturile dintre sunete. TRANSPUNE, transpun vb. III (trans- + pune) 1. A muta, a schimba dintr-un loc în altul, dintr-o situaţie sau dintr-o stare în alta; a plasa în alt decor, în altă epocă o temă literară sau artistică. 2. A(-şi) imagina altă situaţie. 3. A transcric sau a executa o lucrare muzicală în altă tonalitate. TRANSSEXUÂL, -A, transsexuali, -c (fr. transscsucl, engl. transsexual) 1. Adj. Carc se referă la trans-sexualism. 2. S.m. şi f. Persoană carc şi-a schimbat sexul. TRANSSEXUALISM s.n. (fr. transsc.xualisme) Convingere a cuiva că aparţine celuilalt sex; schimbarc a sexului. TRANSSONIC, -A, transsonici, -ce adj. (fr. trans-sonique) 1. (Despre viteze) Care facc treccrca din domeniul sonic în ccl supersonic. 2. (Despre aparate, instalaţii) Care experimentează vitezele trans-sonice. TRANSSUBSTANŢIAŢIUNE s.f. (fr. transsubstan-tiation) (Bis.) Transsubstanţicrc (2). TRANSSUBSTANŢIERE s.f (fr. transsubstantia-tion) 1. Schimbarc a unei substanţe în alta. 2. (Bis.) Denumire a tainei prefaccrii miraculoase a pâinii şi a vinului din cuminecătură în trupul şi în sângele lui Isus Hristos; transsubstanţiaţiunc. TRANSSUDÂŢIE s.f (fr. transsuclation) Trcccrc a plasmei sangvîne în ţesutul intcrstiţial sau într-o cavitate naturală a organismului. TRANSURANIC, -Ă, transuranici, -ce adj. (germ. transuranisch, engl. transuranic) (Despre elemente chimice) Care arc numărul atomic superior cclui al uraniului. TRANSVAZÂ, transvazez vb. I (fr. transvaser) A muta un lichid sau un material pulverulent dintr-un vas în altul. TRANSVERSAL, -Ă, transversali, -e adj. (fr. transversal) Carc este aşezat perpendicular; carc taie (ceva) perpendicular. TRANSVERTOR, transvertoare s.n. (fr. transver-teur) Dispozitiv, aparat carc transformă curcntul electric continuu în curcnt clcctric alternativ şi invers sau carc schimbă frccvcnţa curcntului clcctric alternativ. TRANŞA, tranşez s.f (fr. tranchcr) LA rezolva ccva repede şi definitiv; a lichida. 2. (Spcc.) A separa, a porţiona camca unui animal în vederea consumului. TRANŞANT, -Ă, tranşanţi, -te adj. (fr. tranchant) 1. Carc nu admite contraziceri; categoric, decis, hotărât. 2. (Despre culori) Care sc opune puternic una alteia. TRANŞA, tranşe s.f. (fr. tranche) Fiecare dintre părţile în carc sunt divizate lucrurilc care se produc sau sc distribuie în rate succcsivc; porţiune, porţie. TRANŞEE, tranşee s.f. (fr. tranchee) Şanţ îngust săpat pc o poziţie dc luptă, utilizat în război pentru trageri cu armament dc infanterie şi ca adăpost. TRANZACŢIE, tranzacţii s.f. (fr. transaction, lat. transactio) înţelegere între două sau între mai multe părţi privind schimburile comerciale, transmitere a unor drepturi ctc.; barter. TRANZACŢIONÂ, tranzactionez vb. I (tranzacţie + -ona) A facc o tranzacţie. TRANZACŢIONAL, -A, tranzacţionali, -e adj. (fr. transactionnel) Care arc un caractcr de tranzacţie, bazat pe tranzacţie. TRANZIENT, -Ă, tranzienţi. -te adj. (lat. tranziens, -ntis, engl. transient) (Livr.) 1. Tranzitoriu. 2. Trecător, efemer (1). TRANZIENŢĂ s.f. (engl. transience) (Livr.) 1. Caracterul a ccca cc este trccător, efemer. 2. Schimbarc a realităţii, carc impune o permanentă adaptare a omului la noile condiţii. TRANZISTOR, (1) tranzistori, (1, 2) tranzistoare (fr. transistor) 1. S.m./s.n. Dispozitiv electronic alcătuit dintr-un semiconductor, care are funcţii similare cu ccle ale tuburilor electronice. 2. S.n. Aparat dc radio portativ carc foloseşte tranzistori (1). TRANZISTORIZA, tranzistorizez vb. I (engl. tran-sistorize, fr. transistoriser) A echipa aparate, instrumente ctc. cu tranzistoare. TRANZIT, tranzituri s.n. (fr. transit, germ. Transit) 1. Trcccrc a unor mărfuri, persoane, mijloace de transport dintr-o ţară în alta, prin teritoriul altei (sau altor) ţări (cu ori fară scutirca dc taxe vamale). 2. Trecere a conţinutului tubului digestiv de la pilor la rect, prin contracţii peristaltice. 3. In tranzit = în trecere. TRANZITA, tranzitez vb. I (fr. transiter) A transporta mărfuri în tranzit (I). TRANZITIV, -Ă, tranzitivi, -e adj. (fr. transitif, lat. transitivus) (Despre verbe) A cănii acţiune se răsfrânge asupra unui obicct. TRANZITIVITATE s.f. (fr. transitivite) Proprietatea unui verb dc a fi tranzitiv, TRANZITORIU, -IE, tranzitorii adj. (fr. transitoire, lat. transitorius) Carc nu durează; provizoriu, trecător; tranzient (1); intermediar (1). TRANZIŢIE 922 TRANZIŢIE, tranziţii s.f. (fr. transition, lat. transi-iio) 1. Trcccre dc la o stare, de Ia o situaţie etc. la alta; situaţie intermediară. 2. De tranziţie = de tre-ccrc, intermediar; tranziţional. TRANZIŢIONÂL, -Ă, tranziţionali, -e adj. (fr. transi-tionncl) Dc tranziţie, referitor la tranziţie. TRAP, trapuri s.n. (germ. Trab) Mers în fugă al calului, cu viteză medic (între pas şi galop); zgomot produs dc acest mers. TRAPĂ, trape s.f. (fr. trappe) 1. Capac rabatabil sau culisant carc acopcră o deschizătură în podeaua unei scene de teatru, a unui vagon, a unei (aero)navc etc.; deschizătura pc care o acoperă acest capac. 2. Capcană carc sc declanşează când animalul o atinge. TRAPEZ, (1,2) trapeze, (3) trapezi (fr. trapeze) 1. S.n. Patrulater cu două laturi paralele şi inegale. 2. S.n. Aparat de gimnastică acrobatică alcătuit dintr-o bară orizontală legată cu două frânghii fixate de plafon sau dc o altă bară, fixă. 3. S.m. Muşchi aşezat în zona ccfci şi a umărului. TRAPEZISM s.n. (trapez + -ism) Acrobaţie la trapez (2). TRAPEZOID, trapezoide s.n. (fr. trapezoide) Patrulater care nu are nicio latură paralelă cu alta. TRAPEZOIDĂL, -Ă, trapezoidali, -e adj. (fr. trape-zoidal) Care are formă de trapez (1) sau de trapezoid. TRAPION, trapioane s.n. (fr. trapillon) Deschizătură în planşeul unei scene de teatru care permite ridicarea decorurilor. TRAP1ST, (1) trapişti (fr. trappiste) 1. S.m. Călugăr dintr-un ordin catolic deosebit de sever, întemeiat în sec. al XVII-lea. 2. S.n. Brânză preparată după reţeta trapiştilor (1). TRASĂ, trasez vb. I (fr. tracer) 1. A trage conturul, liniile unui desen, ale unui plan etc.; a circumscrie. 2. A indica (în scris), a face să (se) acţioneze într-un anumit fel; a arăta ceea ce este esenţial într-o problemă, într-o situaţie ctc. TRASĂ, trase s.f. (fr., engl. trace) 1. Diagramă a mersului unui tren. 2. Linie, semn. TRASEU, trasee s.n. (fr. trace) 1. Drum parcurs de un vehicul, de un călător sau de un sportiv într-o probă; rută, parcurs (1), traiect, circuit (3). 2. Traiectorie. TRASH s.n. (pr. treş; engl. trash) (Livr.) Maculatură, gunoi. TRASOR, trasoare s.n. (fr. traceur) 1. Instrument folosit pentru trasarea liniilor. 2. Proiectil acoperit cu un material fosforescent, care îi imprimă o traiectorie luminoasă. 3. Izotop radioactiv care, introdus într-un sistem oarecare, permite urmărirea traseului parcurs. TRATĂ, tratez vb. I (it. trattare, lat. tractare, cf. fr. traiter) 1. A avea un anumit comportament faţă dc cincva sau ccva. 2. A ospăta pc cincva. 3. A expune, a negocia (1), a trage concluzii. 4. A cxccuta, a reprezenta (1). 5. A (se) supune unui tratament medical. 6. A discuta (I), a scrie despre... 7. A supune seminţele şi plantele unui tratament, pentru distrugerea germenilor unor boli; a aplica un tratament unui material, pentm a-1 ameliora. TRATAMENT, tratamente s.n. (it. trattamento, cf. fr. traitement) 1. Comportare, mod dc a sc purta cu cineva. 2. Ansamblul mijloacelor folosite în combaterea şi în vindecarca unor boli; îngrijire medicală; medicaţie. 3. Ansamblul operaţiilor cfectuatc asupra unui material pentru a-1 îmbunătăţi. 4. (Lingv.) Evoluţie, modificare, schimbare a sunetelor. TRATÂT, tratate s.n. (it. trattato, germ. Traktat, fr. trăite) I. înţelegere scrisă între două sau între mai multe state, prin care sc stabilesc relaţiile dintre ele, drepturile şi obligaţiile fiecăruia. 2. Lucrare în carc sunt expuse principiile fundamentale ale unei discipline, ale unei arte etc. TRATATIVE s.f pl. (it. trattative) Discuţii, nego-cicri purtate între două sau mai multe părţi, pentru a ajunge Ia un acord, la o înţelegere. TRATĂŢIE, trataţii s.f. (it. trattazione) Faptul de a servi mâncare şi băutură oaspeţilor; mâncarea şi băutura servită acestora. TRÂTĂ, trate s.f. (it. tratta, germ. Tratte) Cambie prin care un creditor dispune unui debitor al său să plătească unei terţe persoane o sumă dc bani; poliţă. TRAUL, traule s.n. (engl. trawf) Năvod pentru pescuit în larg. TRĂULER, traidere s.n. (engl. trawler) Navă destinată pescuitului cu traulc. TRAUMÂTIC, -Ă, traumatici, -ce adj. (fr. trauma-tique) Care sc referă la traumatism; de natura traumatismului. TRAUMATISM, traumatisme s.n. (fr. traumatisme) 1. Leziune organică provocată prin acţiunea violentă a unui factor extern. 2. (Fig.) Tulburare psihică puternică, şoc provocat de o nenorocirc; traumă. TRAUMATIZÂ, traumatizez vb. I (fr. traumatiser) A provoca un traumatism fizic sau moral. TRAUMATOLOG, -Ă, traumatologi, -ge s.m. şi f. (de la traumatologie) Specialist în traumatologie. TRAUMATOLOGIE, traumatologii s.f. (fr. traumatologie) Parte a medicinei şi a chirurgiei care se ocupă cu studiul şi tratamentul traumatismelor. TRAUMĂ, traume s.f. (fr. trauma) (Psih.) Traumatism (2). 923 TREPÂN TRAVALIU, trcivcilii s.n. (it. travaglio) L Complexul fenomenelor produse în perioada cuprinsă între apariţia durerilor de naştere şi expulzarea fătului. 2. (Livr.) Lucru, muncă. TRAVELLING, travellinguri s.n. (pr. travling; engl., fr. travelling) 1. Procedeu de filmare cu un aparat mobil, folosit pentru a reda mişcarca personajelor. 2. Dispozitiv folosit pentru deplasarea aparatului dc filmat. TRAVERSA, traversez vb. I (fr. traverser) 1. A trccc pc partea opusă, de cealaltă parte sau peste ccva; a străbate ţinuturi, munţi ctc. 2. (Fig.) A parcurge o anumită perioadă (dificilă), a trccc prin situaţii spccialc. TRAVERSĂ, traverse vb. I (fr. traverse) 1. Bară dc rezistenţă fixată transversal sub şinele dc cale ferată. 2. Grindă aşezată transversal pc axa longitudinală a unei construcţii sau a unui sistem tehnic, folosită ca piesă dc rezistenţă. 3. Fâşie (de obicei) dc pânză, carc sc pune deasupra covorului, pentru a-1 proteja. TRAVERTIN s.n. (fr. travertin) Tuf calcaros compact, alb-ccnuşiu, carc sc poate lustrui ca marmura, folosit Ia placarea faţadelor, a holurilor ctc. TRAVESTI1, travestiuri s.n. (fr. travesti) Interpretare a unui rol de cătrc un actor de sex opus personajului; deghizare. TRAVESTI2, travestesc vb. IV (fr. travestir, it. travestire) A (se) deghiza (1). TRAVESTIT, -Ă, travestiţi, -te adj. (de Ia travesti, cf it. travestite, fr. travesti) 1. Deghizat. 2. Homosexual îmbrăcat (şi fardat) ca o femeie. TRĂIRISM s.n. ftrăire + -ism) Curent în filosofia românească din perioada interbelică bazat pe ideea primatului instinctelor şi al inconştientului asupra raţiunii, susţinând că numai prin trăire mistică se poate ajunge la cunoaşterea vieţii. TRECENTIST, -Ă, trecentişti, -ste adj. (it. trecen-tista) (Despre literatura şi arta italiană) Care aparţine sec. al XlV-Ica, din sec. al XlV-Ica; din treccnto. TRECENTO s.n. (it. treccnto) Literatura şi arta italiană din sec, al XlV-Ica. TREF1LÂ, trefilez vb. I (fr. treji Ier) A trece un metal printr-o filieră, pentru a obţine sârmă. TREFILATOR, trejilatori s.m. (treji la + -tor% cf fr. trâjileur) Lucrător specializat în trcfilarc. TREFLÂT, -Ă, treflaţi, -te adj. (fr. trefle) Care are formă de treflă; (despre planul unei biserici) care are trei abside rotunjite, racordate între ele. TREFLĂ, trefle s.f. (fr. trefle) 1. Carte de joc reprezentată printr-un semn dc culoare neagră, în forma frunzei de trifoi. 2. Cusătură ornamentală sau găitan din fir dc bumbac, de mătase ctc. în forma frunzei dc trifoi, cxccutată la uncie haine (mai ales la vcchilc uniforme militare). 3. (Poligr.) Ornament care imită forma trifoiului. Obicct, motiv (ornamental) care imită trifoiul. 4. Pasaj denivelat în curbă, folosit pentru părăsirea unei şosele şi intrarea în altă şosea. TREMĂ, treme s.f. (fr. trema) Semn diacritic format din două punctc puse orizontal deasupra unei voca-lc, carc indică o anumită pronunţare a accsteia. TREMIE, tremii s.f. (fr. tremie) Rezervor în formă dc pâlnie prin carc materialul granular este dirijat spre dispozitivele dc concasare sau spre locul dc înmagazinare. TREMOLO, tremolouri s.n. (it. tremolo) 1. Trcmu-rătură uşoară produsă în execuţia unei note cu un instrument sau cu vocca, carc constituie un ornament muzical. 2. Vibraţie, tremurătură a vocii din cauza unei emoţii. TREN, trenuri s.n. (fr. train) 1. Şir de vagoane dc calc ferată, legate între ele şi puse în mişcare dc o locomotivă; convoi de vchiculc legate între ele. 2. Tren de aterizare = ansamblu de piese (bare de susţinere, roţi amortizoare, frâne) carc asigură deplasarea pe sol a unui avion. A scăpa (sau a pierde) trenul = a pierde o ocazic favorabilă. TRENĂ, trenez vb. I (fr. trainer) (Despre acţiuni) A sc desfăşură încet, a se lungi, a se tărăgăna. TRENÂNT, -Ă, trenanţi. -te adj. (fr. traînant) Carc sc desfăşoară încet; fără vigoare, monoton, lent. TRENĂ, trene s.f. (fr. traîne) 1. Partea din spate mai lungă a unei rochii, care se târăşte pc jos. 2. Viteză cu carc aleargă concurenţii într-o cursă atletică, ciclistă ctc. 3. A duce trena = a se ţine după cincva, a secunda pe cineva cu servilism. A duce trena = a conduce plutonul concurenţilor într-o cursă sportivă, imprimându-i un anumit ritm. TRENCICOT, trencicoturi s.n. (engl. trenchcoat, fr. trench-coat) Pardesiu cu o croială dc raglan, confecţionat, dc obicei, din material impermeabil; balon (4), balonzaid (2). TREND, trenduri s.n. (engl. trend) Direcţie principală de dezvoltare a unui fenomen; evoluţie pc termen lung; dezvoltare economică de lungă durată; tendinţă (3). TRENDY adj. invar. (engl. trendy) La modă. TRENING, treninguri s.n. (engl. training) îmbrăcăminte (de sport) din tricot (1), compusă din bluză şi pantaloni. TREPÂN, trepane s.n. (fr. trepan) 1. Instrument chirurgical cu ajutorul căruia se perforează oasele. TREPAN 924 mai ales cele ale cutiei craniene. 2. Instrument cu ajutorul căruia se execută perforaţii adânci în piatră şi în marmură, folosit în sculptură. TREPANÂ, trepcinez vb. I (fr. trâpaner) A face o tre-panaţie. TREPANÂŢIE, trepanaţii s.f. (fr. trepanation) Deschidere chirurgicală în cutia craniană pentru extirparea unor tumori, a unor cheaguri de sânge etc. TREPIDÂ, trepidez vb. I (fr. trepider) 1. A vibra puternic, scurt şi rapid, în mod succesiv. 2. (Fig.) A nu îşi găsi astâmpăr, a se agita. TREPIDÂNT, -Ă, trepidanţi, -te adj. (fr. trepidant) 1. Care trepidează. 2. (Fig.) Agitat, tensionat; palpitant, emoţionant. TREPIDÂŢIE, trepidaţii s.f. (fr. trepidation) 1. Mişcare vibratorie continuă, de obicei, pe verticală. 2. (Fig.) Agitaţie (2), neastâmpăr. TREPIED, trepiede s.n. (fr. trepied) Scaun sau suport cu trei picioare; tripod (1). TRESĂ, trese s.f. (fr. tresse) 1. Şiret, bandă din materiale diferite, fixată pe uniformele militare, care indică gradul; galon1 (1). 2. Şuviţă de păr. TRESĂLTÂ, tresalt vb. I (fr. tressauter, cf. sălta) A tresări de bucurie, de emoţie; a vibra (3), a palpita; (despre inimă) a bate tare, a zvâcni. TRESĂRI, tresar vb. IV (de la sări, cf fr. tressaillir) 1. A face o mişcare bruscă şi involuntară, provocată de o emoţie puternică; a tresălta. 2. A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de visare, de neatenţie etc. 3. (Despre inimă) A zvâcni, a-şi accelera bătăile din cauza unei emoţii. TREZORERIE, trezorerii s.f. (fr. tresorerie) Administrare a tezaurului public; loc în care se păstrează tezaurul unui stat. TREZORIER, trezorieri s.m. (fr. tresorier) Persoană care administrează tezaurul unui stat sau fondurile unei organizaţii, ale unei asociaţii etc. TRI- (fr., lat. tri-) Element de compunere cu sensul de „trei”, în cuvinte ca: triadă, trilingv, tripartit. TRIA, triez vb. I (fr. trier) A împărţi pe categorii; a selecţiona, a clasa în funcţie de anumite criterii; a seria. TRIAC, triace s.n. (engl. triac) Dispozitiv semiconductor care permite circulaţia curentului electric în ambele sensuri. TRIÂDĂ, triade s.f. (fr. triade) 1. Reunire de trei elemente cu însuşiri, caracteristici asemănătoare într-o unitate. 2. (Fii.) Schemă abstractă hegeliană de explicare a auto dezvoltării „ideii absolute”, în trei trepte: teză, antiteză şi sinteză. TRIÂJ, triaje s.n. (fr. triage) 1. Staţie tehnică de cale ferată în care se efectuează descompunerea, trierea şi recompunerea trenurilor dc marfa. 2. Triere, selecţionare, alegere. TRIÂL1, triale s.n. (dc la trei, cf. it. triale) Număr gramatical, în anumite limbi, care arată că este vorba despre trei exemplare din aceeaşi categoric. TRIÂL2, trialuri s.n. (engl., fr. trial [match]) Mcci de selecţie. TRIALISM s.n. (fr. trialisme) Sistem compus din trei elemente; uniune de trei state autonome conduse de un suveran unic. TRIALOG, trialoguri s.n. (fr. trialogue) Conversaţie în trei. TRIÂNGLU, triangluri s.n. (fr. triangle) Instrument muzical de percuţie alcătuit dintr-un cadru triunghiular de oţel, în care se loveşte cu o baghetă din acelaşi material; triunghi (2). TRIANGULÂ, triangidezvb. I (fr. triangider) A efectua o triangulaţie. TRIANGULÂŢIE, triangidaţii s.f. (fr. triangulation) împărţire a unei suprafeţe terestre într-o reţea dc triunghiuri echilaterale, pentru măsurarea unei linii geodezice sau pentru întocmirea unor hărţi. TRIÂSIC, -Ă, triasici, -ce (fr. triasique) 1. S.n. Prima perioadă a mezozoicului. 2. Adj. Care se referă la triasic (1), din triasic. TRIATLON s.n. (fr. triathlon) Combinaţie de trei probe sportive diferite, la care participă aceiaşi concurenţi. TRIATLONIST, -Ă, triatlonişti, -ste s.m. şi f. (tria-tlon + -ist) Sportiv care participă la un triatlon. TRIB, triburi s.n. (lat. tribus, fr. tribu) Grupare dc ginţi sau de familii cu aceeaşi origine, supuse autorităţii unui şef ales. TR1BADISM s.n. (fr. tribadisme) (Med.) Lesbianism. TRIBÂL, -Ă, tribali, -e adj. (fr. tribal) De trib; (despre populaţii) care trăieşte în triburi. TRIBALISM s.n. (fr. tribalisme) Organizare socială pe triburi. TRIBOLOGIE s.f. (engl. tribology, fr. tribologie) Ştiinţa şi tehnologia interacţiunii a două suprafeţe în contact, aflate în mişcare relativă; ştiinţa carc studiază procesul frecării. TRIBORD, triborduri s.n. (fr tribord) Partea din dreapta a unei nave, privind de la pupă spre proră. TRIBRÂH, tribrahi s.m. (fr. tribraque) Picior metric în poezia clasică greco-latină, alcătuit din trei silabe scurte. TRIBULÂŢIE, tribulaţii s.f. (fr. tribulation) Zbucium sufletesc, agitaţie, neplăcere, necaz. TRIBUN, tribuni s.m. (lat. tribunus) 1. (La vechii romani) Magistrat ales anual, însărcinat să apere 925 TRICOU drepturile şi interesele plebei; (astăzi) orator popular care luptă pentru interesele mulţimii. 2. Comandant al unor unităţi de luptători, în Revoluţia de la 1848 a românilor transilvăneni. 3. Tribun militar = comandant al detaşamentului de cavalerie şi infanterie, în armata romană. TRIBUNAL, tribunale s.n. (fr., lat. tribunal) Organ de jurisdicţie care rezolvă litigiile dintre părţi, precum şi anumite recursuri; local în care funcţionează acesta; complet de judecată. TRIBUNÂT, tribunate s.n. (fir. tribunat, lat. tribuna-tus) Funcţia, demnitatea de tribun; durata acestei funcţii. TRIBUNĂ, tribune s.f. (fr. tribune, it. tribuna) 1. Platformă înălţată de pe care oratorii îşi ţin discursurile; (fig.) focar de răspândire a unei idei, a unei teorii etc. 2. Construcţie făcută din mai multe rânduri de bănci aşezate în amfiteatru, de unde se pot urmări competiţii sportive, festivităţi etc. TRIBUT, tributuri s.n. (lat. tributum, fr. tribut) 1. Contribuţie, obligaţie (de obicei, bănească) impusă cuiva; bir. 2. A-şi da (sau a-şi aduce) tributul = a contribui la ceva. TRIBUTÂR, -Ă, tributari, -e adj. (fr. tributaire, lat. tributarius) Dependent din punct de vedere economic; (fig.) care datorează cuiva ceva. TRICEFĂL, -Ă, tricefali, -e adj. (fr. tricephale) Care are trei capete. TRICEPS, tricepşi s.m. (fr. triceps) Muşchi ce are la extremitatea superioară trei ligamente unite într-un singur tendon, cu care se prinde de os. TRICHIĂZĂ, trichiaze s.f. (fr. trichiasis) Inflama-ţie a conjunctivei, datorată unei deviaţii a genelor spre interior. TRICHINĂ, trichine s.f. (fr. trichine) Vierme parazit care trăieşte în intestinul sau în muşchii şobolanilor, ai porcilor etc. şi care poate trece la om prin consumarea cărnii infestate; trichinelă. TRICHINELĂ, trichinele s.f. (lat. trichinella [spi-ralis]) (Zool.) Trichină. TRICHINELOZĂ, trichineloze s.f. (trichinelă + -oză) (Med.) Trichinoză. TRICHINOZĂ, trichinoze s.f. (fr. trichinose) Boală parazitară gravă, provocată de trichină, manifestată prin tulburări digestive, dureri musculare, febră etc.; trichineloză. TRICICLETĂ, triciclete s.f. (de la triciclu, cf bicicletă) Vehicul (pentru copii) cu trei roţi montate pe două osii paralele, acţionat de pedale asemănătoare celor ale bicicletei; triciclu. TRICICLU, tricicluri s.n. (fr. tricycle) Tricicletă. TRICLINIU, triclinii s.n. (lat. tricliniurn) 1. Sufragerie în casele vechilor romani, cu trei paturi aşezate de-a lungul a trei laturi ale mesei. 2. Sală de mese a unei comunităţi monahale creştine, în care se primeau pelerinii sau se desfaşurau ceremonii. TRICLORURĂ, tricloruri s.f (fr. trichlorure) Clo-rură cu trei valenţe. TRICOCEFÂL, tricocefali s.m. (fr. trichocephale) Vierme parazit care trăieşte în intestinul gros al omului şi al unor animale şi care se hrăneşte cu sângele acestora. TRICOCEFALOZĂ, tricocefaloze s.f. (fr. tricho-cephalose) Boală cauzată de tricocefali, care se manifestă prin tulburări neurovegetative. TRICOFIŢIE s.f (fr. trichophytie) Boală contagioasă produsă de unele ciuperci parazite care atacă pielea capului, provocând căderea părului; (pop.) chelbe. TRICOLOR, -Ă, (1) tricolori, -e, (2) tricoloruri (fr. tricolore) 1. Adj. Care are trei culori; în trei culori; tricromatic. 2. S.n. Drapel cu trei culori; (spec.) drapelul românesc. 3. S.m. pl. Sportivi care reprezintă echipa naţională a României. TRICOMONAS s.m. (fr. trichomonas) Nume dat unor protozoare flagelate parazite vaginal şi intestinal la om şi la unele animale, agenţi ai unor boli sexuale transmisibile. TRICOMONĂZĂ, tricomonaze s.f. (fr. trichomonas e) Boală cauzată de tricomonas, care provoacă avort, sterilitate, infecţii etc. TRICORN, tricornuri s.n. (fr. tricorne) Pălărie bărbătească purtată în trecut, ale cărei boruri sunt îndoite în trei colţuri. TRICOT, (2) tricoturi s.n. (fr. tricot, germ. Trikot) 1. Ţesătură din fibre textile, cu ochiuri tricotate. 2. Obiect de îmbrăcăminte din tricot (1); tricotaj (2). TRICOTĂ, tricotez vb. I (fr. tricoter) A executa obiecte de îmbrăcăminte, ţesături prin împletirea în ochiuri a unor fibre textile. TRICOTĂJ, (2) tricotaje s.n. (fr. tricotage) 1. Acţiunea de a tricota. 2. Obiect de îmbrăcăminte făcut din tricot (1). TRICOTER, tricoteri s.m. (fr. tricoteur) Muncitor care lucrează la maşinile de tricotat. TRICOTEZĂ, tricoteze s.f. (fr. tricoteuse) 1. Maşină de tricotat. 2. Lucrătoare care tricotează manual sau mecanic. TRICOTOMIE/TRIHOTOMIE, tricotomii/triho-tomii s.f (fr. trichotomie) Diviziune în trei părţi, grupe sau specii. TRICOU, tricouri s.n. (fr. tricot) Bluză din tricot (1); tricot (2). TRICROMÂTIC 926 TRICROMÂTIC, -Ă, tricromatici, -ce adj. (tri- + cromatic) Carc se referă la cele trei culori fundamentale (galben, albastru, roşu), astfel alese, încât niciuna să nu poată fi realizată prin amestecul celorlalte două; tricolor (1). TRICUPSID, -Ă, tricupsizi, -de adj. (fr. tricupside) 1. Carc arc trei vârfuri. 2. Valvidâ tricupsidă = val-vula inimii care închide orificiul dintre atriul şi ventriculul drept. TRIDACTIL, -Ă, tridactili, -e adj. (fr. tridactyle) (Despre animale) Carc are trei degete. TRIDENT, tridente s.n. (fr. trident, lat. tridens, -ntis) Furcă prevăzută cu trei dinţi, considerată în Antichitate simbolul puterii zeului Neptun. TRIDIMENSIONÂL, -Ă, tridimensionali, -e adj. (fr. tridimensionnel) Care are trei dimensiuni. TRIDIMENSIONALITÂTE s.f. (tridimensional+ -itate) însuşirea dc a fi tridimensional. TRIEDRU, triedre s.n. (fr. triedre) Figură geometrică formată din trei planuri care se intersectează două câte două. TRIENÂL, -Ă, trienali, ~e (fr. triennal) 1. Adj. Care durează trei ani; care are loc din trei în trei ani. 2. S.f. Festival, expoziţie care se organizează la trei ani. TRIENIU, trienii s.n. (lat. triennium) Interval de trei ani. TRIFAZÂT, -Ă, trifazaţi, -te adj. (fr. triphase) 1. (Despre circuite electrice de curent alternativ) Format din trei circuite monofazate interdependente; trifazic (1). 2, (Despre maşini electrice) Care funcţionează în curent electric alternativ trifazat (1); trifazic (2). 3. (Despre sisteme fizico-chimice) Care are trei faze. TRIFÂZIC, -Ă, trifazici, -ce adj. (cf. trifazat) 1. Trifazat (1). 2. Trifazat (2). TRI FI DĂ, trifide adj. (fr. trifide) (Despre anumite organe sau frunze) Care este format din trei lobi, despicat în trei. TRIFOLIÂT, -Ă, trifoliaţi, -te adj. (fr. trifolie) (Despre frunze) Care este alcătuit din trei foliole (ca trifoiul). TRIFOR1U, triforii s.n. (fr. triforium) Galerie îngustă, susţinută de colonete, care înconjoară nava centrală în bazilicile romane şi gotice, amplasată deasupra navelor laterale. TRIFTONG, triftongi s.m. (fr. triphtongue) Silabă formată din trei vocale cu timbre diferite, care se emit deodată. TRIFURCÂ, pers. 3 trifurcă vb. I (fr. trifurquer) A se împărţi în trei ramificaţii. TRIFURCÂT, -Ă, trifurcaţi, -te adj. (fr. trifurque) Care are trei ramuri sau trei ramificaţii. TRIGÂM, -Ă, trigami, -e adj., s.m. şi f. (fr. trigame) (Persoană) care sc căsătoreşte a treia oară, fară ca în prealabil să fi desfăcut legal cele două căsătorii anterioare. TRIGAMIE s.f. (fr. trigamie) Situaţia dc a fi trigam; infracţiunea comisă de un trigam. TRIGEMEN, trigemeni (cf. lat. trigeminus, cf. fr. tri-jumeau) 1. S.m. pl. Tripleţi. 2. Adj. Nen> trigemen = a cincea pereche de nervi cranieni, care asigură mobilitatea feţei şi inervarea muşchilor maxilari inferiori. TRIGGER, triggere s.n. (pr. trigăr; engl. trigger) 1. Circuit electronic cu două stări distincte, a cănii declanşare se face printr-un impuls exterior. 2. Factor declanşator al unei serii de reacţii. TRIGLIF, triglife s.n. (fr. triglyphe) Ornament al frizei templelor dorice, compus din trei caneluri. TRIGON, trigoane s.n. (fr. trigone) Prăjitură în formă de triunghi, preparată din foi de plăcintă sau din aluat franţuzesc, cu diverse umpluturi (nuci, migdale etc.). TRIGONOMETRIC, -Ă, trigonometrici, -ce adj. (fr. trigonometrique) 1. Care se referă la trigonometric. 2. Funcţii trigonometrice = funcţiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă, cosecantă. TRIGONOMETRIE s.f. (lat., ngr. trigonometria, fr. trigonometrie) Ramură a matematicii al cărei obiect de studiu sunt proprietăţile funcţiilor trigonometrice şi relaţiile în care intervin acestea. TRIHOTOMIE s.f. v. tricotomie. TRIL, triluri s.n. (fr. trille) Executare foarte rapidă, mai mult sau mai puţin prelungită, a două note consecutive, despărţite de un (semi)ton; (p. ext.) cântecul unor păsări, care scot sunete asemănătoare. TRILATERÂL, -Ă, trilaterali, -e (fr. trilateral) 1. Adj. Care are trei laturi. 2. S.f. Convenţie interstatală semnată de trei ţări. TRILEMĂ, trileme s.f. (germ. Trilemma) Situaţie cu trei alternative, dintre care trebuie aleasă numai una. TRILINGV, -Ă, trilingvi, -e adj. (fr. trilingue) Care cunoaşte foarte bine trei limbi. TRILOBÂT, -Ă, trilobaţi, -te adj. (fr. trilobe) 1. (Bot.) Cu trei lobi. 2. (Arhit.) în formă de trifoi sau de crin. TRILOGIE, trilogii s.f. (fr. trilogie) 1. (în Grecia antică) Reunire de trei tragedii, prezentate de un autor la concursurile dramatice. 2. Suită de trei opere literare (epice ori dramatice) sau muzicale care aparţin aceluiaşi autor, caracterizată prin unitate tematică. 927 TRIPOLAR TRIMARÂN, tri/narane s.n. (engl., fr. trimaran) Ambarcaţiune compusă din trei corpuri paralele, unite printr-o punte. TRIMESTRIAL, -Â, trimestriali, -eadj. (fr. trimes-triel) Care durează trei luni; carc (se) producc o dată Ia trei luni. TRIMESTRU, trimestre s.n. (fr. trimestre, lat. trimes-tris) Perioadă de trei luni consecutivc. TRIMORF, -Ă, trimorji, -e adj. (fr. trimorphe) Care prezintă trimorfism. TRIMORFISM s.n. (fr. trimorphisme) Calitatea unor substanţe de a cristaliza în trei sisteme diferite. TRIMOTOR, trimotoare adj., s.n. (fr. trimoteur) (Avion) cu trei motoare. TRINITAR, -Ă, trinitari, -e (fr. trinitaire) 1. Adj. Care sc referă Ia trinitate. 2. S.m. şi f. Trinitarian (1). TRINITARIÂN,-Ă, trinitarieni, -e (engl. trinitarian) 1. S.m. şi f. Crcdincios crcştin carc acceptă ca dogmă dc bază existenţa trinităţii; trinitar (2). 2. S.m. Membru al ordinului monahal Sfânta Treime, înfiinţat în sec. al XI 1-lea. 3. Adj. Carc aparţine trinitarienilor (1), referitor la trinitarieni. TRINITATE s.f. (lat. trinitas, -atis, fr. trinite) 1. Sfanta Treime, în cultul creştin. 2. Grup de trei persoane, dc trei lucruri carc formează o unitate. TRIN1TROTOLUEN s.n. (fr. trinitrotoluene) Substanţă solidă cristalină, dc culoare galbenă, obţinută din toluen, folosită ca exploziv; trotil. TRINOM, trinoame s.n. (fr. trinome) Expresie algebrică formată din trei termeni. TRIO, triouri s.n. (it. trio) L (Muz.) Tcrţet (1). 2. Grup dc trei persoane, foarte unite. TRIODĂ, triode s.f. (fr. triocle) Tub electronic cu trei clcctrozi. TRIOLET, triolete s.n. (fr. triolet, gemi. Triolet) 1. Poezie cu opt versuri, în carc primul vers este identic cu al patrulea şi al şaptelea, iar al doilea, cu al optulea. 2. Grup de trei note muzicalc de durata a două note obişnuite. TRION1X, trionicşi s.m. (fr. trionyx) Broască ţestoasă carnivoră uriaşă din ţările calde, periculoasă prin muşcătură. TRIOR, trioare s.n. (fr. trieur) 1. Maşină agricolă pentru vânturat seminţele dc anumite impurităţi. 2. Aparat folosit pentru separarea materialelor granulare în funcţie dc dimensiuni. TRIORÂ, triorez vb. 1 (trior + -a) A vântura seminţele cu ajutorul triorului (1). TRIOXÎD, trioxizi s.m. (fr. trioxyde) Compus chimic a cărui moleculă conţinc trei atomi de oxigen. TRIPARTIT, -Â, tripartiţi, -te adj. (fr. tripartite) 1. Care are trei părţi, divizat în trei părţi. 2. Care are loc între trei state sau între trei partide. TRIPETÂL, -Ă, tripetali, -e adj. (fr. tripetale) Carc are corola formată din trei petale. TRIPLA, triplez vb. I (fr. tripler) A (se) mări de trei ori. TRIPLAN s.n., adj. (fr. triplau) (Avion) care arc trei rânduri de aripi. TRIPLET, (1, 2, 4) triplete, (3) tripleţi (fr. triplet) 1. S.n. Al treilea dintre ccle trei exemplare de acelaşi fel. 2. S.n. A treia formă a unor cuvinte dc aceeaşi provenienţă, dar intrate în limbă în epoci diferite. 3. S.m. pl. Grup dc trei gemeni; trigemeni (1). 4. S.n. (Fiz.) Grup de trei linii spectrale. TRIPLETĂ, triplete s.f. (fr. triplette) 1. Biciclctă cu trei locuri. 2. Grup dc trei jucători care fac parte din înaintarea sau din apărarea unei echipe sportive; (p. ext.) grup de trei persoane. TRIPLEX s.n. (fr. triplex) L Material transparent format din două plăci de sticlă între carc se montează o folie din acetat de ccluloză. 2. Carton făcut din trei straturi dc materiale fibroase. 3. Apartament pe trei niveluri. TRIPLICÂT, triplicate s.n. (gemi. Triplikat) Al treilea exemplar dintr-o scriere. TRIPLOID, -Ă, triploizi, -de adj. (fr. triploîde, engl. triploid) (Despre organisme) Care are celule cu trei grupe dc cromozomi în loc de două. TRIPLOPIE s.f. (fr. triplopie) Dcfcct de vedere carc constă în perceperea întreită a imaginii unui obicct. TRIPLU, -Ă, tripli, -e (fr. triple) L Adj. De trei ori mai mare sau mai mult, întreit; alcătuit din trei părţi. 2. S.n. Triplusalt. TRIPLUSÂLT, triplusalturi s.n. (cf fr. triplesaut, de la salt) Probă atletică de săritură în lungime, carc constă în cxecutarea a trei sărituri succcsivc; triplu (2). TRI PLUS ALTI ST, triplusaltişti s.m. (triplusalt + -ist) Sportiv carc execută un triplusalt. TRIPOD, (I) tripoduri, (2) tripode s.n. (fr. tripode) 1. (înv.) Trepied. 2. Macara cu trei picioarc unite în partea de sus. TRIPODIE, tripodii s.f. (fr. tripod ie, ngr. tripodia) Vers grec sau latin compus din trei picioare. TRIPOL, tripoli s.m. (fr. tripole, engl. tripole) Reţea electrică tripolară. TRIPOLAR, -Ă, tripolari, -e adj. (fr. tripolaire) (Despre reţele, circuite electrice) Care are trei borne de acces, trei poli spre exterior. TRIPOLI 928 TRIPOLI s.n. (fr. tripoli) Rocă formată prin sedimentarea unor cochilii; diatomit. TRIPOTÂ, tripotez vb. I (fr. tripoter) (Livr.) A face lucruri necinstite; a specula, a falsifica. TRIPOTĂJ, tripotaje s.n. (fr. tripotage) (Livr.) Afacere necinstită; potlogărie. TRIPOTEUR, tripoteuri s.m. (pr. tripotor; fr. tripo-teur) (Livr.) Persoană care face afaceri dubioase. TRIPOU, tripouri s.n. (fr. tripot) (Peior.) Local pentru jocuri de noroc. TRIPSINĂ s.f. (fr. trypsine) Proteină secretată de pancreas; enzimă a digestiei. TRIPTIC, triptice s.n. (fr. triptyque, ngr. triptichos) Tablou cu scene sacre alcătuit din trei părţi separate, mobile, prinse în aşa fel, încât părţile laterale să se poată închide peste cea din mijloc; (fig.) ansamblu compus din trei scene, din trei părţi, din trei idei etc. distincte. TRIREACTOR, trireactoare s.n., adj. (fr. trireacteur) (Avion) propulsat de trei reactoare. TRIREMĂ, trireme s.f. (fr. trireme) Navă de război cu trei rânduri de rame suprapuse, din Antichitate. TRISECŢIUNE, trisecţiuni s.f. (fr. trisection) împărţire în trei părţi egale. TRISILĂB, -Ă, trisilabi, -e adj., s.n. (fr. trisyllabe) (Cuvânt) format din trei silabe. TRISILĂBIC, -Ă, trisilabici, -ce adj. (fr. tiisyllabique) (Despre cuvinte) Care este format din trei silabe. TRISMUS, trismusuri s.n. (fr. trismus) Contracţie spastică involuntară a muşchilor maxilarelor, care împiedică deschiderea gurii. TRISOMIE, trisomii s.f. (fr. trisomie) Anomalie genetică determinată de prezenţa unui cromozom suplimentar. TRISTIH, tristihuri s.n. (cf. gr. tristichon, it. tristico) Strofa de trei versuri. TRIŞĂ, trişez vb. I (fr. tricher) A înşela (la jocul de cărţi); a induce în eroare, a păcăli, a deruta (2). TRIŞOR, trişori s.m. (fr. tricheur) Persoană care trişează (la jocul de cărţi). TRITICÂLĂ s.f. (fr. triticale) Hibrid rezultat din încrucişarea grâului cu secara. TRITIU s.n. (fr. tritium) Izotop radioactiv greu al hidrogenului, folosit în fizica nucleară. TRITON1, fritoni s.m. (fr. triton, lat. Triton) 1. (în Antichitate) Zeitate marină greacă, imaginată cu bust de bărbat şi coadă de peşte; (p. ext.) statuie care reprezintă această zeitate. 2. Animal-amfibie care are o creastă viu colorată pe spate. TRITON2, tritoni s.m. (fr. triton) Nucleul atomului de tritiu. TRITON3, tritonuri s.n. (it. tritono, fr. triton) Interval melodic sau armonic de trei tonuri. TRITONIDĂ, tritonide s.f. (fr. tritonide) (în Antichitate) Zeiţă marină. TRITURĂ, triturez vb. I (fr. triturer) A sfărâmă o substanţă în particule fine; a pulveriza (1). TRIUMF, triumfuri s.n. (lat. triumphus, fr. triomphe) Victorie, biruinţă de prestigiu; reuşită, izbândă. TRIUMFĂ, tîiumf vb. I (lat. triumphare, fr. triompher) 1. A repurta o mare victorie în război. 2. A ieşi victorios într-o împrejurare; a reuşi (1), a se impune (4). 3. A se mândri, ca urmare a unui succes; a se bucura, a jubila. TRIUMFĂL, -Ă, triumfali, -e adj. (lat. triumphalis, fr. triomphal) 1. Care constituie sau vesteşte un triumf; (p. ext.) măreţ, grandios. 2. Marş triumfal = înaintare rapidă şi victorioasă a unei armate pe un teritoriu străin, fară a întâmpina rezistenţă. TRIUMFALISM s.n. (triumfal + -ism) Tendinţa de a exagera importanţa propriilor realizări. TRIUMFĂTOR, -OĂRE, triumfători, -oare adj. (triumfa + -[ă]tor, cf. fr. îriomphateur, lat. trium-phator) 1. Care triumfa, biruitor, învingător. 2. Care exprimă încredere în succesul obţinut. TRIUMVIR, triumviri s.m. (lat., fr. triumvir) Fiecare dintre membrii unui triumvirat. TRIUMVIRAT, triumvirate s.n. (lat. triumviratus, fr. tiiumvirat) Formă de guvernare instituită în Roma antică, reprezentând alianţa a trei conducători politici şi militari; persoanele care deţineau această funcţie; durata acestei forme de guvernare. TRIUNGHI, triunghiuri s.n. (tri- + unghi, cf. fr. triangle) 1. Poligon cu trei laturi şi trei unghiuri. 2. Trianglu. TRIUNGHIULĂR, -Ă, triunghiulari, -e (lat. triangu-laris, fr. triangidaire, cf. triunghi) 1. Adj. în formă de triunghi. 2. Adj., s.n. (Competiţie sportivă) la care participă reprezentanţii a trei ţări sau a trei echipe. TRIVACCIN, trivaccinuri s.n. (tri- + vaccin) Vaccin complex alcătuit din trei componente profilactice diferite. TRIVALENT, -Ă, trivalenţi, -te adj. (fr. trivalent) (Despre elemente chimice) Care are valenţa trei. TRTVALENŢĂ, trivalenţe s.f. (fr. trivalence) Proprietatea unui element chimic de a avea valenţa trei. TRIVERB, triverbe s.n. (tri- + verb) Joc distractiv care constă în a reprezenta trei cuvinte prin litere sau prin trei figuri combinate între ele. TRIVIÂL, -Ă, triviali, -e adj. (fr. trivial) 1. De prost gust, vulgar (I), grosolan (1). 2* (Mai ales despre vorbire, cuvinte etc.) Obscen, indecent, scabros. 929 TROMPETĂ TRIVIALITĂTE, trivialităţi s.f. (fr. trivialite) însuşirea a ceea ce este trivial; necuviinţă; faptă, atitudine etc. trivială; vulgaritate (1). TRJVIUM s.n. (lat. trivium) 1. Primul ciclu de învăţământ în şcolile medievale şi umaniste, care cuprindea gramatica, retorica şi dialectica. 2. Punct în care se întâlnesc sau se întretaie trei drumuri. TRIZAHARIDĂ, trizaharide s.f. (fr. trisaccharide) Substanţă organică din clasa hidraţilor de carbon, cu molecula formată din trei resturi de monozaharid. TROACĂR, troacare s.n. (de la fr. trois-quarts) Pardesiu scurt, până deasupra genunchilor. TROC, trocuri s.n. (fr. troc) Schimb direct de produse, fară mijlocirea banilor; schimb în natură; barter. TROFEU, trofee s.n. (fr. trophee) 1. Captură luată de la un duşman învins; pradă de război. 2. Obiect, semn al unei victorii în cursul unei probe, mai ales sportive. 3. Partea unui animal vânat sau pescuit conservată pentru frumuseţe sau valoare. TROFIC, -Ă, trofici, -ce adj. (fr. trophique) Care se referă Ia nutriţie, de nutriţie. TROFICITÂTE s.f. (trofic + -itate) Ansamblul funcţiilor necesare nutriţiei şi dezvoltării normale a unui ţesut sau a unui organ. TROGLODIT, -Ă, troglodiţi, -te (fr. troglodyte) 1. S.m. şi f. Numele unei populaţii antice africane care locuia în peşteri. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care trăieşte în primitivitate. 3. S.m. şi f. Om grosolan, necivilizat, retrograd. TROHĂIC, -Ă, trohaici, -ce adj. (fr. trochaîque) 1. Compus din trohei. 2. Metru trohaic = sistem de versificaţie bazat pe troheu. TROHEU, trohei s.m. (fr. trochee) Picior de vers format, în poezia antică, dintr-o silabă lungă şi una scurtă sau, în poezia modernă, dintr-o silabă accentuată şi una neaccentuată; coreu. TROIĂN, -Ă, troieni, -e adj. (n.pr. Troia + -an) 1. Care aparţine Troiei, referitor la Troia. 2. Cal troian - cal uriaş de lemn care, introdus în Troia cu războinici ascunşi în el, a pricinuit căderea cetăţii; stratagemă folosită pentru subminarea poziţiei adversarului. TROICĂ, troici s.f (rus. troika) 1. Sanie rusească Ia care sunt înhămaţi trei cai unul lângă altul. 2. (Fig.) Grup format din trei personalităţi. TROLEIBUZ, troleibuze s.n. (fr. trolleybits) Vehicul rutier urban de transport în comun, prevăzut cu troleu. TROLEU, trolee s.n. (fr. trolley) Dispozitiv instalat pe vehicule cu tracţiune electrică, prin care se face alimentarea direct dc la un cablu aerian. TROLIU, trolii s.n. (cf. fr. treuil) Dispozitiv care serveşte Ia ridicarea sau la transportul unei greutăţi; granic (2). TROMBĂ, trombe s.f. (fr. trombe, it. tromba) 1. Coloană de apă ridicată şi răsucită cu viteză de vârtejurile de vânt; vârtej (de praf, de zăpadă etc.). 2. în trombă = vertiginos, rapid. TROMBOCIT, trombocite s.n. (fr. thrombocyte, germ. Thrombozyt) Celulă sangvină în formă de plăcuţă, care are rol important în coagularea sângelui; plachetă sangvină. TROMBOCITÂR,-Ă, tiombocitari, -e adj. (fr. throm-bocytaire) Care se referă la trombocite. TROMBOCITOPENIE s.f. (fr. thrombocytopenie) Diminuare patologică a numărului de trombocite, manifestată prin hemoragii, purpură trombocitară, ameţeli etc.; trombopenie. TROMBOCITOZĂ s.f (germ. Thrombozytose) înmulţire patologică a trombocitelor. TROMBOFLEBITĂ, tromboflebite s.f. (fr. thrombo-phlebite) Proces mixt de inflamaţie a peretelui venos, cu formare de cheaguri care pot duce la obturarea parţială sau totală a venei şi la embolii. TROMBON, tromboane s.n. (fr. trombone) 1. Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub de alamă în forma literei U, care scoate sunete de înălţimi diferite. 2. (Fam.; Ia pl.) Minciuni; păcăleli; exagerări. TROMBONIST, trombonişti s.m. (fr. tromboniste) 1. Instrumentist care cântă la trombon. 2. (Fam.) Mincinos, persoană care exagerează. TROMBOPENIE s.f. (fr. thrombopenie) (Med.) Trombocitopenie. TROMBOZĂ, tromboze s.f. (fr. thrombose) Obturare parţială sau totală a unei vene ori a unei artere, prin formarea unui cheag de sânge. TROMBUS, trombusuri s.n. (fr., lat. thrombus) Cheag de sânge format în vene sau în artere, care provoacă tromboza. TROMPĂ, trompe s.f. (fr. trompe) 1. Organ muscular tubular care prelungeşte nasul, la elefant, la tapir etc.; prelungire a capului sau a gurii (care serveşte la supt), la unele animale nevertebrate. 2. Trompa lui Eustache = canal intern al urechii care face legătura între timpan şi faringe. 3. Canal prin care ovulele formate în ovar trec în uter; oviduct. 4. (Arhit.) Element de construcţie în formă de boltă trunchiată. TROMPET, trompeţi s.m. (fr. trompette) Trompetist. TROMPETĂ, trompete s.f. (fr. trompette) Instrument muzical de suflat din alamă alcătuit dintr-un tub lung, îndoit de două ori, la capătul căruia se află o deschizătură în formă de pâlnie; goarnă. TROMPETIST 930 TROMPETIST, -Ă, trompetişti, -ste s.m. şi f. (fr. trompettiste) Persoană care cântă la trompetă; gornist, comist (1), trompet. TRON, tmnuri s.n. (lat. thronus, fr. trâne, germ. Thmn) 1. Scaun spccial de ceremonie, folosit de monarhi; (fig.) simbol al domniei. 2. (Fig.) Putere monarhică; domnie. TRONA, tronez vb. I (fr. trâner) 1. A domni, a fi stăpân (peste o ţară); a guverna. 2. (Fig.) A domina; a-şi da aere, a-şi da importanţă. 3. A atrage privirea, a fi pus în valoare. TRONCON, tronconuri s.n. (fr. tronc [de] câne) (Rar) Trunchi de con. TRONCONIC, -Ă, tronconici, -ce adj. (fr. tronco-nique) Care are forma unui trunchi de con. TRONSON, tronsoane s.n. (fr. trongon) Parte a unui obiect, a unei construcţii etc. bine delimitată. TROP, tropi s.m. (fr. trope, lat. tropus, ngr. tropos) Figură dc stil. TROPIC1, tropice s.n. (lat. tropicus, fr. tropique) Fiecare dintre cele două paralele situate la latitudinea de 23°27’ nord sau sud de Ecuatorul terestru; regiune aflată în jurul acestor paralele; zonă tropicală. TROPIC2, -Ă, tropici, -ce adj. (fr. tropique) (Livr.) Care se referă la tropi; figurat, metaforic. TROPICAL, -Ă, tropicali, -e adj. (fr. tropical) 1. De la tropice, specific tropicelor. 2. Căldură tropicală= căldură foarte mare, caniculă. TROPICALIZÂ, tropicalizez vb. I (fr. tropicaliser) A efectua operaţii de tropicalizare. TROPICALIZÂRE, tropicalizări s.f. (de la tropi-caliza, cf. fr. tropicalisation) Ansamblu de operaţii executate pentru a adapta o piesă, un aparat, o instalaţie etc. la clima tropicală. TROPISM, tropisme s.n. (fr. tropisme) Tendinţa de orientare a unui organism viu (în special o plantă) spre o direcţie, sub influenţa unor excitaţii exterioare (lumină, căldură, gravitaţie, umiditate etc.). TROPOLOGIE s.f. (fr. tropologie) 1. Limbaj figurat. 2. Studiu al tropilor. TROPOSFERĂ, troposfere s.f. (fr. troposphere) Strat inferior al atmosferei care atinge suprafaţa solului şi a cărui grosime creşte de la 6 km, la pol, la 17 km, la Ecuator. TROT s.n. (fr. trot) Trap scurt şi ritmic. TROTÂ, pers. 3 trotează vb. I (fr. trotter) (Despre caii de curse) A merge la trap; a avea un trap frumos şi elegant. TROTIL, trotiluri s.n. (germ. Trotyl) (Chim.) Trini-trotoîuen. TROTINÂ, pers. 3 trotinează vb. I (fr. trottiner) (Despre cai) A avea un trap scurt; a bate pasul pc loc. TROTINETĂ, tmtincte s.f. (fr. trottinette) Mic vchicul pentru copii format dintr-un suport dreptunghiular aşezat pc două sau trei roţi, cu un dispozitiv dc direcţie în faţă, care se pune în mişcare prin împingere cu piciorul. TROTTEUR, trotteuri (pr. trotor; fr. trotteur) 1. S.m. Cal dresat pentru mersul la trap întins şi ridicat. 2. Adj. invar. (Despre încălţăminte) Comod şi rezistent. TROTUÂR, trotuare s.n. (fr. trottoir) I. Porţiune marginală de-a lungul unei străzi, rezervată circulaţiei pietonilor. 2. A face tivtuand^a practica prostituţia. TROŢKISM s.n. (fr. trotskisme) Curent marxist apărut în Rusia după anul 1924, care potrivit teoriei revoluţiei permanente, considera ţărănimea incapabilă de acţiuni revoluţionare şi contestă necesitatea alianţei acesteia cu clasa muncitoare. TRUBADUR, trubaduri s.m. (fr. troubadour) Poet medieval care îşi acompania recitarea cu muzică; poet-cântăreţ peregrin. TRUC, trucuri s.n. (fr. truc) 1. Procedeu abil prin carc se ascunde realitatea; şiretlic, vicleşug, artificiu (1). 2. Mijloc concret, maşină sau dispozitiv scenic destinat să creeze o iluzie; trucaj. TRUCÂ, truchez vb. I (fr. truquer) A folosi trucuri sau trucaje pentru a modifica fraudulos anumite elemente ale unei operaţii, unele rezultate etc. TRUCÂJ, trucaje s.n. (fr. trucage) Procedeu tehnic folosit în fotografie, în teatru sau în cinematografie pentru a crea iluzii optice sau auditive; truc (2). TRUCA s.f. (fr. truc, cf. engl. trick) (Cin.) Utilaj folosit la filmări combinate. TRUCK s.n. (pr. trac; engl. truck) Sistem de retribuire a muncitorilor cu mărfuri (în loc de bani). TRUCULENT, -Ă, truculenţi, -te adj. (fr. tmculent, lat. tmculentus) (Livr.) Aspru, brutal, violent (2); care sfidează bunul-simţ. TRUCULENŢĂ, truculenţe s.f. (fr. truculence) (Livr.) Asprime, brutalitate, violenţă (2); lipsă de bun-simţ. TRUDGEN s.n. (pr. trâdgen; fr., engl. trudgen) Stil de înot caracterizat prin forfecarea picioarelor, corpul alunecând pe o singură parte. TRUFĂ, trufe s.f. (fr. truffe) 1. (La pl.) Specii de ciuperci comestibile, de culoare violetă-negricioasă, în formă de cartofi, care cresc în pământ. 2. Produs de cofetărie preparat din cremă de ciocolată. 931 TUFIT TRUISM, truisme s.n. (fr. tniisme) Adevăr evident şi banal cunoscut de toată lumea; banalitate; Iapalisadă. TRUPĂ, tmpe s.f. (fr. troupe) 1. Grup de ostaşi care îşi fac serviciul militar; (la pl.) forţele armate ale unei ţări, ale unui regiment. 2. Ansamblul artiştilor unui teatru, ai unui circ etc.; bandă1, formaţie (3). TRUSĂ, tnise s.f (fr. trousse) Geantă sau cutie compartimentată în care se ţin obiecte, instrumente etc. necesare în diferite împrejurări sau activităţi. TRUSOU, tnisouri s.n. (fr. tiousseau) Lenjerie, îmbrăcăminte pregătită pentru o fată (în vederea căsătoriei) sau pentru un nou-născut. TRUST, trusturi s.n. (fr., engl. trust) Formă de fuziune a intereselor unor companii prin integrarea producţiei şi a capitalului în scopul îngrădirii concurenţei, prin împărţirea pieţei şi a canalelor de distribuţie şi de aprovizionare. TRUSTIER, -Ă, trustieri, -e adj. (engl. tmstier) Care se referă la un trust, de trust. TRUSTMEN, tnistmeni s.m. (engl. tnist-man) (Rar) Acţionar al unui trust. TRUVĂBIL, -Ă, tnivabili, -e adj. (fr. trouvcible) Care poate fi găsit, de găsit. TRUVER, truveri s.m. (fr. trouvere) Poet liric medieval francez care îşi recita versurile cu acompaniament muzical, la petrecerile de la curtea principilor, în pieţele publice etc. T-SHIRT, t-shirturi s.n. (pr. tişârt; engl. tee-shirt/t-shirt) Maiou cu mânecă scurtă, asemănător ca formă cu litera T. TSUNĂMI s.n. (pr. ţunânri; fr., engl. tsunami) Val seismic uriaş care devastează coastele Oceanului Pacific. TUB, tuburi s.n. (lat. tubus, fr. tube, germ. Tube) 1. Ţea-vă cilindrică, goală în interior, cu diverse utilizări; canal (2), duet. 2. Recipient subţire în care se păstrează diferite preparate cosmetice, medicale etc. 3. Canal anatomic natural. 4. Tub electronic = aparat sau dispozitiv format din doi sau din mai mulţi electrozi montaţi într-un înveliş etanş, cu vid ori cu un gaz rarefiat, în care se produc descărcări electrice. Tub fonator = organ (în formă de canal), mărginit de laringe şi, respectiv, de buze şi nări, cu ajutorul căruia se produc sunetele în vorbire. TUBĂ, tubez vb. I (fr. tuber) A căptuşi pereţii unei guri de sondă cu tuburi de oţel. TUBÂJ, tubaje s.n. (fr. tubage) 1. Examen clinic şi de laborator, care constă în introducerea unui tub în stomac sau în duoden, pentru a analiza sucurile gastrice. 2. Tubaj laringian = introducere a unui tub metalic în laringe, în caz de asfixiere. TUBĂ, tube s.f. (fr. tuba) 1. Instrument muzical de suflat din alamă, cu registru grav, format dintr-un tub răsucit cu pâlnie la capăt şi un mecanism de pistoane. 2. (Anat.) Formaţiune canaliculară. TUBELESS adj. invar. (pr. tiubles; fr., engl. tubeless) Pneu tubeless (şi substantivat, n.) = pneu care se foloseşte fară cameră. TUBERCUL, tuberculi s.m. (fr. tubercule) 1. Excrescenţă dezvoltată pe tulpina subterană a unor plante, a unor ţesuturi, care constituie rezerva de substanţe nutritive şi care poate servi ca organ de înmulţire. 2. (Anat.) Excrescenţă apărută pe unele ţesuturi ale organelor vii. 3. (Med.) Tumoretă produsă de bacilul Koch. TUBERCULINĂ, tuberculine s.f. (fr. tuberculine) Produs biologic obţinut din bacilul Koch, folosit pentru a diagnostica tuberculoza. TUBERCULIZÂ, pers. 3 tuberculizează vb. I (fr. tuberculiser) A (se) îmbolnăvi de tuberculoză. TUBERCULOS, -OÂSĂ, tuberculoşi, -oase adj., s.m. şi f. (fr. tuberculeux) (Suferind) de tuberculoză; ftizie. TUBERCULOSTÂTIC, -Ă, tuberculostatici, -ce adj., s.n. (fr. tuberculostatique) (Medicament) care împiedică înmulţirea şi răspândirea bacililor Koch. TUBERCULOZĂ, tuberculoze s.f. (fr. tuberculose, germ. Tuberkulose) Boală infecţioasă şi contagioasă produsă de localizarea bacilutui Koch în diverse organe, la om şi la animale. TUBEROZĂ, tuberoze s.f (fr. tubereuse) Plantă decorativă originară din Mexic, cu tulpina înaltă, terminată cu un grup de flori albe, puternic mirositoare; chiparoasă. TUBEROZITÂTE, tuberozităţi s.f. (fr. tuberosite) Proeminenţă a unui os prin care se face legătura cu muşchii sau cu ligamentele; protuberanţă (1), umflătură. TUBULÂR, -Ă, tubulari, -e adj. (fr. tubulaire) Care este în formă de tub; prevăzut cu tuburi. TUBULATURĂ, tubulaturi s.f. (fr. tubulature) Reţea de ţevi comunicante, într-un sistem tehnic. TUBULURĂ, tubuluri s.f. (fr. tubulure) 1. Ştuţ. 2. Ansamblul tuburilor unei instalaţii. TUCÂN, tucani s.m. (fr. touean) Pasăre căţărătoare din America de Sud, cu cioc mare şi puternic şi penajul viu colorat. TUF, tufuri s.n. (fr. tuf) Rocă poroasă formată din cenuşa, nisipul etc. provenite din erupţiile vulcanice sau, în apele calcaroase, prin depunerea bicarbonatului de calciu. TUFIT, tufite s.n. (fr. tujfite, germ. Tuffit) Rocă sedimentară formată din material detritic mărunt şi din cenuşă vulcanică. TUIA 932 TUIA, tuia s.f. (ngr. tuia, fr. thuya) Arbore decorativ din familia pinului, cu o coroană piramidală; arbo-rclc-vicţii. TUIOR, tuioare s.n. (fr. toueur) Remorcher care se deplasează de-a lungul unui lanţ, al unui cablu întins pe fundul albiei sau dc-a lungul malului, în porţiunile în care curentul dc apă este foarte puternic. TUL, tuluri s.n. (pr. ttil; fr. tulle, germ. Tuli) Ţesătură foarte subţire şi străvezie, de mătase sau de bumbac, cu ochiuri rotunde ori poligonale. TULIPĂ, tulipe s.f. (fr. tulipe) (Bot.) Lalea. TUMEFÂCŢIE, tumefacţii s.f. (fr. tumefaction) Umflătură apărută pe corp ca urmare a unor infecţii, tulburări circulatorii etc.; tumesccnţă; extu-mescenţă. TUMEFIÂ, pers. 3 se tumefiază vb. I (fr. tumefier) (Despre ţesuturi) A prezenta o tumefacţie; a se umfla. TUMESCENT, -Ă, tumescenţi, -te adj. (fr. tumescent) Carc se tumefiază. TUMESCENŢĂ, tumescenţe s.f. (fr. tumescence) (Med.) Tumefacţie. TUMOARE/TUMORĂ, tumori s.f. (fr. tumeur, lat. tumor; -oris) Masă de ţesut nou care se dezvoltă într-un organism prin înmulţirea exagerată a celulelor aparţinând unuia sau mai multor ţesuturi. TUMORÂL, -Ă, tumorali, -e adj. (fr. tumoral) Care se referă la tumoare, de tumoare. TUMORĂ s.f. v. tumoare. TUMORETĂ, tumorete s.f. (fr. tumorette) Tumoare mică. TUMUL, tumuli s.m. (fr., lat. tumulus) Movilă artificială, conică sau piramidală înălţată pe mormânt, la unele popoare antice. TUMULT, tumulturi s.n. (fr. tumulte, lat. tumultus) 1. Zgomot mare, vacarm. 2. (Despre ape) Curs repede, învolburare. 3. (Fig.) Agitaţie (2), zbucium sufletesc. TUMULTUOS, -OÂSĂ, tumultuoşi, -oase adj. (fr. tu-multueux) 1. Plin de tumult, zgomotos. 2. (Despre ape) învolburat, clocotitor. 3. (Fig.) Agitat, zbuciumat; impetuos. 4. Abundent, bogat; prodigios. TUNDRĂ, tundre s.f. (fr. toundra, rus. tundra) Formaţiune vegetală alcătuită din muşchi, licheni, iarbă şi arbuşti pitici, în regiunile cu climă rece. TUNEL, tuneluri/tunele s.n. (fr. tunnel, germ. Tunnel) Galerie subterană folosită drept cale de comunicaţie. TUNER, tunere s.n. (pr. tiunăr; engl. tuner) Radioreceptor fară amplificator de putere, inclus într-un sistem audio de înaltă fidelitate. TUNGSTEN s.n. (fr. tungstene) (Chim.) Wolfram. TUNICĂ, tunici s.f. (lat. tunica, fr. tunique) 1. Haină (dc uniformă), de obicci închciată până la gât. 2. (în Antichitate) îmbrăcăminte cu sau fară mâneci lungă şi strânsă pe talie la femei şi scurtă până la genunchi la bărbaţi. 3. Membrană fibroasă care înveleşte unele organe, vase sangvine etc. 4. Membrană gelatinoasă care acoperă corpul unor animale marine. 5. (Bot.) învelişul cărnos al unui bulb. TUNICIER, tunicieri s.m. (fr. tunicier) (La pl.) încrengătură de animale marine carc are corpul acoperit de o tunică în formă de sac sau butoi; (şi la sg.) animal marin din această încrengătură; urocordat. TUPEU s.n. (fr. toupet) îndrăzneală exagerată, impertinenţă, obrăznicie, TUR, tururi s.n. (fr. tour, germ. Tour) 1. Mişcare circulară sau liniară efectuată pe un anumit traseu (cu revenire la punctual de plecare); turaţie (1); tura1. 2. (Sport) Parte dintr-un campionat care cuprinde jumătate din totalul etapelor. 3. Circuit, într-o întrecere sportivă. 4. Tur-retur = dus şi întors. Tur de orizont = observare a unei regiuni, a unui teren, făcută cu un anumit scop; privire de ansamblu. Tur de forţă - efort deosebit, întreprindere îndrăzneaţă. TURĂ, turez vb. I (de la turaţie) A mări turaţia unui motor. TURÂŢIE, turaţii s.f. (tur + -aţie) 1. Mişcare circulară a unei piese în jurul unui ax fix; rotaţie. 2. Număr de rotaţii efectuate de un corp într-o unitate de timp. TURĂ1, ture s.f. (fr. tour) Serviciu succesiv, alternativ; rând, schimb; tur (1); turaţie (1). TURĂ2, ture s.f. (fr. tour) (La jocul de şah) Piesă în formă de turn care se deplasează numai în linie dreaptă (orizontal sau vertical); turn (2). TURBÂN, turbane s.n. (fr. turban) Bandă lungă dc stofa, de mătase etc. care se înfaşoară în jurul capului; pălărie femeiască asemănătoare. TURBĂ, turbe s.f. (fr. tourbe) Cărbune de calitate inferioară, folosit mai ales drept combustibil. TURBIDITÂTE s.f. (fr. turbidite) 1. Concentraţie de particule solide în suspensie, în apa râurilor şi a lacurilor. 2. Proprietatea unui mediu dispers dc a împrăştia lumina incidenţă, din cauza fluctuaţiilor de densitate. TURBINĂ, turbine s.f. (fr. turbine) Motor cu rotor pus în mişcare de un lichid sau de un gaz, utilizat ca forţă motrice. TURBION, turbioane s.n. (fr. tourbillon) Vârtej de apă sau de aer. 933 TURNEU TURBIONAR, -Ă, turbionari, -e adj. (fr. tourbil-lonnaire) în care au loc vârtejuri, cu vârtejuri. TURBO AGREGAT, turboagregate s.n. (turbinpnă] + agregat) Agregat acţionat de o turbină. TURBOCOMPRESOR, turbocompresoare s.n. (fr. turbocompresseur) Compresor format dintr-un stator şi dintr-un rotor cu palete, folosit la comprimarea gazelor. TURBOFREZĂ, turbofreze s.f. (turb[inâ] + freză) Freză acţionată de o turbină. TURBOGENERATOR, turbogeneratoare s.n. (germ. Turbogenerator) Generator electric de mare putere, acţionat de o turbină cu vapori. TURBOMODEL, turbomodele s.n. (turbo[reactor] + model) Model de turboreactor. TURBOPROPULSOR, turbopropulsoare s.n. (fr. turbopropulseur) Agregat alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia, prin elice, a unui avion. TURBOREACTOR, turboreactoare s.n. (fr. turbore-acteur) Reactor alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia avioanelor cu reacţie. TURBOS, -OÂSĂ, turboşi, -oase adj. (fr. turbeux) (Despre terenuri, locuri) Care conţine turbă. TURBOSUFLÂNTĂ, turbosuflante s.f. (fr. turbo-soujflante) Suflantă cu rotor de mare viteză, acţionată de o turbină cu vapori sau cu gaze. TURBOTREN, turbotrenuri s.n. (fr., engl. turbotrain) Tren foarte rapid acţionat de motoare cu turbină. TURBULENT, -Ă, turbulenţi, -te adj. (fr. turbulent, lat. turbulentus) 1. Care produce gălăgie, dezordine; zgomotos; nesupus, revoltat. 2. (Despre fluide) Care prezintă vârtejuri. TURBULENŢĂ, turbulenţe s.f. (fr. turbulence, lat. turbulent ia) 1. Gălăgie, zgomot, dezordine (2); nesupunere, revoltă (2). 2. Starea unui fluid care prezintă vârtejuri. TURCHIN, -Ă, turchini, -e (fr. turquin, it. turchino) 1. Adj. De culoare albastră-închis. 2. S.f Varietate de turcoază. TURCOÂZ/TURCOÂZĂ, (1) turcoaze (fr. turquoise) 1. S.f. (în forma turcoază) Peruzea. 2. Adj. invar., s.n. (De) culoarea peruzelei. TURCOÂZĂ s.f. v. turcoaz. TURCOFIL, -Ă, turcofdi, -e adj., s.m. şi f. (fr. turco-phile) (Persoană) care manifestă simpatie pentru poporul, cultura şi civilizaţia turcă. TURCOFOB, -Ă, turcofobi, -e adj., s.m. şi f. (fr. turco-phobe) (Persoană) care dezaprobă, care este împotriva a tot ce este turcesc. TURCOFON, -Ă, turcofoni, -e adj., s.m. şi f. (fr. turcophone) (Persoană) care vorbeşte limba turcă. TURCOLOG, turcologi s.m. (germ. Turkologe) Specialist în turcologie. TURCOLOGIE s.f. (germ. Turkologie) Studiul limbii, culturii şi civilizaţiei turce. TURELĂ, turele s.f. (fr. tourelle) Dispozitiv blindat în formă de cupolă rotitoare, care adăposteşte tunurile la tancuri, vapoare, avioane, cazemate etc. TURF, turfuri s.n. (fr. turf) (Livr.) Material care acoperă pista unde se desfaşoară cursele de cai; (p. ext.) hipodrom (I); hipism. TURFIST, turfişti s.m. (fr. turjiste) (Livr.) Persoană carc frecventează cursele de cai (şi face pariuri). TURGESCENŢĂ s.f. (fr. turgescense) L Umflare a unui ţesut, din cauza acumulării de lichide (sânge, limfa etc.). 2. (Bot.) Umflare a celulei vegetale, din cauza apei care a pătruns în interiorul acesteia. TURISM, (2) turisme s.n. (fr. tourisme) 1. Activitate recreativă sau sportivă care constă în parcurgerea unor distanţe pentru vizitarea unor regiuni pitoreşti, a unor localităţi etc. 2. Autoturism. TURIST, -Ă, turişti, -ste s.m. şi f. (fr. touriste, germ. Tourist) Persoană carc practică turismul. TURISTIC, -Ă, turistici, -ce adj. (fr. touristique, germ. touristisch) Care se referă la turism, de turism. TURMALINĂ, turmaline s.f. (fr. tourmaline, germ. Turmalin) Piatră semipreţioasă de culori diferite, folosită în optică, în radiotehnică etc. TURMENTÂ, turmentez vb. I (fr. tourmenter) 1. A (se) îmbăta. 2. A obosi, a chinui. TURN, turnuri s.n. (germ. Turn) 1. Construcţie înaltă, circulară sau prismatică, ridicată separat ori făcând parte dintr-un complex arhitectural. 2. (La jocul de şah) Tură2. 3. Turn-Ianternă = turn de mici dimensiuni, cu ferestre, situat deasupra unei cupole sau deasupra casei scării, folosit ca luminator. Turn de fildeş = izolare, retragere a cuiva din realitatea cotidiană. TURNĂ, turnez vb. I (fr. tourner) (Cin.) A realiza un film. TURNÂNT, -Ă, turnanţi, -te adj. (fr. tournant) 1. Care se învârteşte în jurul unui ax; rotitor. 2. Placă turnantă = placă mobilă, prevăzută cu şine, care permite locomotivelor şi vagoanelor întoarcerea sau trecerea dc pe o şină pe alta. TURNESOL s.n. (fr. tournesol) Materie colorantă folosită pentru determinarea caractcrului acid sau bazic al unei soluţii. TURNEU, turnee s.n. (fr. tournee) 1. Deplasare pe un itinerar determinat a unui artist sau un colectiv TURNIR 934 artistic, pentru a da o serie de reprezentaţii. 2. Concurs, competiţie (sportivă) cu mai multe serii de întâlniri, de meciuri. TURNIR, turnimri s.n. (germ. Tumier) (In Evul Mediu, în vestul Europei) Competiţie desfăşurată în cadrul unor serbări în care cavalerii îşi disputau întâietatea în mânuirea armelor. TURNURĂ, turnuri s.f. (fr. tournure) 1. Schimbare în desfăşurarea unor evenimente; cotitură, întorsătură. 2. înfaţişare, aspect exterior. 3. Felul în care sunt aşezate cuvintele într-o propoziţie. TURNUS s.n. (germ. Turnus) Interval de timp în care se efectuează complet un proces, o anumită operaţie de deplasare; grafic dc serviciu. TURPID, -Ă, turpizi, -de adj. (fr. turpide) (Livr.) Nedemn, imoral. TURPITUDINE, turpitudini s.f. (lat. turpitudo, -inis, fr. turpitude) Infamie (1), josnicie, mârşăvie. TUSIGEN, -Ă, tusigeni, -e adj. (fr. tussigene) Care provoacă tuse. TUŞ, tuşuri s.n. (germ. Tusche, rus. tuş) Cerneală (mai ales neagră) rezistentă la apă, folosită în lucrări de desen, de litografie etc.; desen executat cu acest fel dc cerneală. TUŞA, tuşez vb. I (fr. toucher) 1. A emoţiona, a impresiona (1). 2. A controla netezimea unor suprafeţe. TUŞAVERĂJ s.n. (de Ia tuşă, prin analogie cu golaveraj) Raport de puncte între cei doi adversari la un meci de scrimă, de floretă, de box. TUŞĂ, tuşe s.f. (fr. touche) 1. Linie care delimitează un teren de fotbal, de rugbi; scoatere a mingii dincolo de această linie şi repunere în joc a acesteia. 2. Lovitură care atinge adversarul, la scrimă. 3. Fel de a aplica vopseaua cu pensula pe pânza unui tablou. TUŞEU, tuşeuri s.n. (fr. toucher) 1. Acţiunea de a palpa. 2. Mod în care un pianist atinge clapele pianului în timpul executării unei lucrări muzicale. TUŞIER, tuşieri s.m. (tuşă + -ier) Arbitm dc tuşă (1). TUŞIERĂ, tuşiere s.f. (tuş + -ieră) Cutie mică dc metal cu o perniţă îmbibată cu tuş, folosită la umczirca ştampilei. TUTELĂ, tutelez vb. I (dc la tutelă + -a) A avea pe cineva sau ceva în grijă, a proteja; a patrona. TUTELÂR, -Ă, tutelari, -e adj. (fr. tutelaire, lat. tu-telaiis) 1. Care se referă Ia tutelă; care ocroteşte, care protejează. 2. Care arc în subordine o instituţie, o organizaţie (pe care o conduce, o controlează ctc.). TUTELĂ, tutele s.f. (fr. tutelle, lat. tutela) 1. Instituţie legală care ocroteşte şi administrează interesele unui minor sau ale unui bolnav; faptul dc a avea pe cineva în grijă. 2. Control excrcitat asupra unor instituţii, asupra unor teritorii subordonate ctc. 3. (Fig.) Sprijin, ocrotire, protecţie. TUTORE, -OÂRE, tutori, -oare s.m. şi f. (lat. tutore, -oris, it. tutore, fr. tuteur) Persoană căreia îi este încredinţată tutela asupra unui minor, asupra unui bolnav etc.; epitrop. TUTTI s.n. (it., fr. tutti) Ansamblul instrumentelor unei orchestre. TUTTI-FRUTTI s.n. (it., fr. tutti-frutti) Băutură răcoritoare preparată din mai multe soiuri dc fructc. TUTU, tutu-uri s.n. (pr. tiitii; fr. tutu) Costum format din mai multe fuste scurte, suprapuse, purtat de balerine. TUTUI, tutuiesc vb. IV (de la tu, cf. fr. tutoyer) A-şi spune „tu" când se adresează unul altuia, ca semn de familiaritate; a fi în relaţii familiare cu cineva. TWEED, tweeduri s.n. (pr. tuid; engl. nveed) Stofa din fire lungi de lână, divers colorate. TWEETER, hveetere s.n. (pr. tuităr; engl. tweeter) Difuzor folosit pentru redarea frecvenţelor înalte. TWIST, twisturi s.n. (pr. tuist; engl., fr. twist) Dans ritmic modem, caracterizat prin răsuciri şi balansări ale corpului; melodia acestui dans. T ŢARINA, ţarine s.f. (fr. tsarinc) 1. Soţia ţarului. 2. Titlu al împărătesclor Rusiei; persoană cu accst litiu. ŢARISM s.n. (rus. ţarizm, fr. tsarisme) Tip dc monarhic în Rusia, în care puterea aparţinea ţarului; regim ţarist. ŢARIST, -Ă, ţarişti, -sic adj., s.m. şi f. (fr. tsariste) (Partizan) al ţarului sau al ţarismului. ŢECHIN, ţechini s.m. (it. zecchino) Vcchc monedă de aur arabă şi italiană, cu valori variabile. ŢIGARĂ, ţigări s.f. (germ. Zigarrc) 1. Tutun mărunţit şi rulat în foiţă dc hârtie; ţigaretă (1). 2. Ţigară de foi - trabuc. ŢIGARET, ţigarete s.n. (dc la /portjtigaret) Tub mic în carc sc introduce ţigara pentru a fi fumată; ţigaretă (2). ŢIGARETA, ţigarete s.f. (germ. Zigarette) 1. Ţigară (1). 2. Ţigarct. ŢINCVAIS s.n. (germ. Zinfovciss) (Pop.) Oxid dc zinc de culoare albă, folosit în vopsitoric, în industria cauciucului; alb dc zinc. ŢINUTĂ, ţinute s.f. (cf. fr. tenue, dc la ţine) 1. Poziţie a corpului; atitudine (1). 2. Comportament, atitudine (2). 3. Manieră dc a sc prezenta, dc a sc îmbrăca; îmbrăcăminte, costum (2), uniformă (2). 4. (Lingv.) Pază a actului articulator în carc organul vocal păstrează o anumită poziţie. 5. (Muz.) Capacitatea dc a prelungi un sunet. 6. Ţinută de ceremonie = îmbrăcăminte, uniformă purtată în anumite ocazii solemne. Ţinută de scară = îmbrăcăminte dc gală purtată la spcctacolc sau la reuniuni carc au loc scara. ŢOL, ţoii s.m. (gemi. Zoii) Unitate dc măsură pentru lungime folosită în Anglia şi în S.U.A. pentru filete şi diametre, egală cu 25,4 mm; inch. UBICUITATE s.f. (fr. ubiquite) (în religiile monoteiste) însuşire a divinităţii de a fi prezentă pretutindeni, în acelaşi timp; omniprezenţă. UBICUU, -UĂ, ubicui, -ue adj. (lat. ubique) Care se află în acelaşi timp în două sau în mai multe locuri; care este peste tot. UBICVIST, -Ă, ubicvişti, -ste adj. (fr. ubiquiste) 1. (Despre plante) Care creşte şi se dezvoltă în orice mediu. 2. (Despre oameni) Care dă impresia că este în mai multe locuri, în acelaşi timp. UCRAINEÂN, -Ă, ucraineni, -e (fr. ukrainien) 1. S.m. şi f. (Persoană) din Ucraina. 2. Adj. Care ţine de Ucraina şi de ucraineni2 (1). 3. S.f. Limbă (de origine slavă) vorbită de ucraineni2. UCRAINEÂNCĂ, ucrainence s.f. (de la ucrainean) Femeie din Ucraina. UDOMETRU, udometre s.n. (fr. udometre) (Met.) Pluviometru. UED, ueduri s.n. (fr. oited) Curs de apă caracteristic deşerturilor din nordul Africii şi din Peninsula Arabică, având albia acoperită cu material detritic nediferenţiat şi care seacă în cea mai mare parte a anului. UFOLOG, u/ologi s.m. (fr. nfologue) Cercetător al OZN-urilor. UFOLOGIE s.f. (fr. ufoîogie, engl. ufology) Studiul OZN-urilor. UKULELE s.n. (engl., fr. ukulele) Chitară liawaiiană folosită în formaţiile de jazz. ULCER, ulcere s.n. (fr. ulcere, lat. ulcus, -eris) 1. Ulceraţie; boală caracterizată prin ulceraţii. 2. Ulcer gastro-duodenal- ulcerai mucoasei gastrice sau duodenale. ULCERA, ulcerez vb. I (fr. ulcerer) A căpăta sau a produce o ulceraţie. ULCERAŢIE, ulceraţii s.f. (fr. ulceraiion) Leziune a pielii sau a mucoaselor; ulcer (1), helcoză. ULCEROGEN, -Ă, ulcerogeni, -e adj. (fr. ulcerogene) Care produce ulcer. ULCEROID, -Ă, ulceroizi, -de adj. (fr. ulcerotde) Care este asemănător ulcerului. ULCEROS, -OÂSĂ, ulceroşi, -oase (fr. ulcereux) 1. Adj. De natura ulcerului; provenit dintr-un ulcer; care se referă la ulcer. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care suferă de ulcer. ULMACEE, ulmacee s.f. (fr. ulmacee) (La pl.) Familie de arbori şi de arbuşti cu scoarţă netedă, cu flori apetale şi frunze caduce, care are ca tip ulmul; (şi Ia sg.) plantă din această familie. ULSTER, ulstere s.n. (engl., fr. ulster) (Rar) Mantou bărbătesc lung, croit ca un halat confortabil. ULTERIOR, -OÂRĂ, ulteriori, -oare adj. (fr. ulte-rieur, lat. ulterior, -oris) Care are loc, care urmează după cineva sau ceva; posterior. ULTIM, -Ă, ultimi, -e adj. (lat. ultimus, it. ultimo) 1. Cel din urmă dintr-o serie. 2. Ultima oră = rubrică într-o gazetă, dintr-o redacţie de televiziune care prezintă cele mai noi ştiri. ULTIMATIV, -Ă, ultimativi, -e adj. (fr. ultimatij) Care are caracter de ultimatum. ULTIMÂTUM, ultimatumuri s.n. (fr. ultimatum, germ. Ultimatum) Ultima comunicare pe care un stat, un împuternicit le face altuia, sub ameninţarea folosirii forţei sau a altor represiuni; hotărâre irevocabilă, ultimul cuvânt. ULTRA- (fr. ultra-) Prefix cu sensul de „peste măsură de”, „foarte”, „extrem de”, în cuvinte ca: ultramodern, ultrasensibil, ultrasunet. ULTRAACUSTIC, -Ă, ultraacustici, -ce (ultra- + acustic, cf. fr. ultraacoustique) 1. S.f. Parte a acusticii care studiază ultrasunetele. 2. Adj. De ultra-acustică (1), referitor la ultraacustică. 937 UMANISM ULTRABÂZIC, -Ă, ultrabcizici, -ce adj. (fr. ultra-basique) (Despre roci eruptive) Care este sărac în silice, alcătuit în special din olivină sau din piroxeni. ULTRACENTRAL, -Ă, ultracentrali, -e adj. (ultra- + central) Situat în plin centru. ULTRACENTRALISM s.n. (germ. LJltrazentralis-mus) Politică de centru exagerată. ULTRACENTRIFUGĂ, ultracentrifuge s.f. (cf fr. ultracentrifugeuse) Centrifugă cu turaţie foarte mare, folosită pentru separarea particulelor coloidale, a virusurilor etc. ULTRADEMAGOG, -Ă, ultrademagogi, -ge s.m. şi f. (ultra- + demagog) Demagog care depăşeşte orice limită. ULTRADEMOCRAT, -Ă, ultrademocraţi, -te adj. (ultra- + democrat) Cu idei foarte democrate. ULTRA FILTRU, ultrajiltre s.n. (fr. ultrafiltre) Aparat de filtrare, folosit pentru soluţii coloidale şi suspensii foarte fine. ULTRAGIÂ, ultragiez vb. I (ultragiu „ultraj” + -a, cf. fr. outrager) A săvârşi un ultraj; (p. ext.) a jigni, a ofensa, a insulta grav pe cineva. ULTRAJ, ultraje s.n. (cf. fr. outrage, it. oltraggio) Ofensă, jignire, act de violenţă împotriva unui reprezentant al autorităţii publice aflat în exerciţiu; (p. ext.) jignire, ofensă gravă adusă cuiva. ULTRAMARIN s.n. (germ. Ultramarin, fr. ultrama-rine) Colorant mineral sau sintetic de culoare albastră. ULTRAMICRON, tiltramicroni s.m. (fr. ultramicron) Particulă coloidală de dimensiuni foarte mici, vizibilă doar la ultramicroscop. ULTRAMICROSCOP, ultramicroscoape s.n. (fr. ul-tramicroscope, germ. Ultramikroscop) Microscop de mare precizie, foarte puternic; supermicroscop. ULTRAMICROSCOPIE s.f (fr. ultramicroscopie) Cercetare a corpusculilor cu ajutorul ultramicros-copului. ULTRAMODERN, -Ă, ultramoderni, -e adj. (fr. ultramoderne) Foarte modem. ULTRAMODERNIST, -Ă, ultramodernişti, -ste adj. (ultra- + modernist, cf. fr. ultramoderniste) Care are un caracter ultramodern. ULTRAMONTANISM s.n. (fr. ultramontanisme) Curent în cadrul catolicismului apărut în sec. al XV-Ica, care susţinea infailibilitatea şi puterea nelimitată a papei în chestiuni religioase şi laice. ULTRANAŢIONALISM s.n. (ultra-+ naţionalism) Naţionalism exagerat, extremist. ULTRANAŢIONALIST, -Ă, ultranaţionalişti, -ste adj., s.m. şi f. (ultra- + naţionalist) (Adept) al ultra-naţionalismului. , ULTRAOCCIDENTÂL, -Ă, ultraoccidentali, -e adj. (ultra- + occidental) Cu un caracter, aspect etc. occidental pronunţat. ULTRAPÂS s.n. (germ. Ultrapas, fr. ultrapas) Masă plastică obţinută din melamină. ULTRAPORŢELÂN s.n. (ultra- + porţelan) Porţelan izolator folosit în curenţi de înaltă frecvenţă. ULTRAPROGRESIST, -Ă, ultraprogi’esişti, -ste adj. (ultra- + progresist) Progresist extremist. ULTRAREACŢIONAR, -Ă, ultrareacţionari, -e adj., s.m. şi f. (ultra- + reacţionar) (Persoană) cu atitudini excesiv de reacţionare. ULTRAREGALIST, -Ă, ultraregalişti, -ste adj., s.m. şi f. (cf. fr. ultraroyaliste) Partizan înfocat al monarhismului. ULTRASCURT, -Ă, ultimcurţi, -te adj. (ultra- + scurt, cf. fr. ultracourt) 1. Foarte scurt. 2. Raze ultrascurte (şi substantivat, f.pl.) = unde electromagnetice foarte scurte, utilizate în radiofonie, în medicină etc. ULTRASENSIBIL, -Ă, ultrasensibili, -e adj. (ultra- + sensibil, cf. fr. ultrasensible) Extrem de sensibil. ULTRASONIC, -Ă, ultrasonici, -ce adj. (fr. ultraso-nique) Care se referă la ultrasunete, bazat pe ultrasunete; ultrasonor. ULTRASONOGRAFIE s.f. (fr. ultrasonographie) (Med.) Ecografie. ULTRASONOR, -Ă, ultrasonori, -e adj. (fr. ultra-sonore) (Fiz.) Ultrasonic. ULTRASONOTERAPIE s.f. (ultrasonic + terapie) Terapie cu ajutorul ultrasunetelor. ULTRASTRUCTURĂ, ultrastructuri s.f. (fr. ultra-structure) Dispoziţie a structurilor ultramicrosco-pice; structură intimă a unui ţesut. ULTRASUNET, ultrasunete s.n. (ultra- + sunet, cf. fr. ultrason) Vibraţie de natura sunetului, dar cu frecvenţă foarte ridicată, pe care urechea umană nu o poate percepe. ULTRAVIOLET, -Ă, ultravioleţi, -te adj. (fr. ultraviolet) Raze ultraviolete (şi substantivat, f.pl.) = radiaţii invizibile, situate, în spectrul luminii, dincolo de violet, care au o lungime de undă mai mică decât cea a luminii. ULTRAVIRUS, ultravinisuri s.n. (fr. ultravirus) Virus filtrant; infravirus. UMAN, -Ă, umani, -e adj. (lat. humanus) 1. Care aparţine omului sau omenirii, referitor la om sau la omenire; omenesc. 2. Bun, generos (1), blând, sensibil (2); omenos. 3. Geografie umană (sau antropologică) = antropogeografie. UMANISM s.n. (fr. humanisme, germ. Humanismus) 1. Mişcare culturală europeană din sec. XIV-XVI UMANIST 938 carc a promovai o viziune nouă, raţionalişti asupra destinului uman. 2. Ansamblul ideilor şi concepţiilor care recunosc demnitatea, valoarea şi posibilităţile nelimitate ale desăvârşirii umane. 3. Atitudine, manifestare umană sau umanitară. UMANIST, -Ă, umanişti, -ste (fr. humaniste) 1. Adj., s.m. şi f. (Adept) al umanismului. 2. Adj. Carc ţine dc domeniul culturii clasice; carc sc consacra studiului operelor Antichităţii grcco-latine; umanistic (1). 3. S.m. Cărturar din Renaştere, carc studia operele Antichităţii. UMANISTIC, -Ă, umanistici, -cc adj. (germ. huma-nistisch) 1. Umanist (2). 2. Ştiinţe umanistice = ştiinţe carc au ca obiect studiul limbilor, al istorici, al filologici, al culturii clasicc ctc. învăţământ umanistic = formă dc învăţământ care are la bază ştiinţele umanisticc. UMANITAR,-Ă, umanitari, -