DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE (DELR) Volumul I Litera A serie nouă Coordonatori: Ion Giurgea Cristian Moroianu Redactori: Iulia Barbu-Comaromi, Victor Celac, Iuliana Chiricu, Ştefan Colceriu, Ion Giurgea, Mihaela Morcov, Cristian Moroianu, Raluca Mihaela Nedea, Anabella-Gloria Niculescu-Gorpin, Cristina-Andreea Radu-Bejenaru, Gabriela Stoica, Monica Vasileanu, Dana-Mihaela Zamfir Comisia de revizie: Iulia Barbu-Comaromi, Ion Giurgea, Cristian Moroianu, Monica Vasileanu Iniţiatorii seriei: Acad. Marius Sala Andrei Avram membru corespondent al Academiei Române ACADEMIA ROMÂNĂ Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE (DELR) Volumul I Litera A serie nouă EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2021 Copyright © Editura Academiei Române, 2021. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5 050711, Bucureşti, România Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ "IORGU IORDAN – ALEXANDRU ROSETTI" (Bucureşti) Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR) / Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti". - Bucureşti : Editura Academiei Române, 2021 vol. ISBN 978-973-27-3399-8 Redactor: Adriana GRECU Tehnoredactor: Mariana IONICĂ Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU Bun de tipar: 21.12.2021. Format: 16 / 70 × 100. Coli de tipar: 40,5 C.Z. pentru biblioteci mari: 811.135.1’ 374.4 C.Z. pentru biblioteci mici: 811.135.1 CUVÂNT-ÎNAINTE Apariţia, la zece ani de la tipărirea primului volum (A–B) din DELR, a unui nou volum, dedicat exclusiv literei A, se datorează necesităţii obiective de a corela materialul publicat anterior (primele două litere ale alfabetului) cu forma ultimă regăsibilă în partea a doua a literei C, care reflectă concepţia noastră actuală asupra cercetării etimologice şi asupra transpunerii ei în format lexicografic. Această concepţie are în vedere înţelegerea etimologiei ca istorie a cuvintelor, aşadar urmărirea argumentată a tuturor etapelor premergătoare pătrunderii lor în română, până la identificarea etimonului îndepărtat. Printr-o asemenea abordare, autorii actualului dicţionar etimologic se îndepărtează definitiv de cutuma limitării la etimologia directă şi îmbrăţişează idealul hasdeian al unei cercetări lingvistice cât mai apropiate de exhaustivitate (în corelaţie cu datele socioistorice, geografice, politice şi economice, culturale şi mentalitare). O asemenea cercetare este mai uşoară astăzi decât în trecut, graţie transpunerii în format electronic a unui mare număr de texte româneşti din toate epocile şi utilizării internetului pentru a accesa numeroase dicţionare, enciclopedii şi lucrări de specialitate străine şi pentru a observa modul de folosire a cuvintelor în limbile-sursă, la diferite epoci (un număr important de publicaţii vechi din marile limbi de cultură sunt disponibile astăzi online). Din punct de vedere structural, volumul dedicat literei A menţine formatul propus în partea a doua a literei C: cuvântul-titlu, informaţia gramaticală, diastratică şi semantică, data şi sursa primei atestări, varianta/variantele; etimonul sau discuţia etimologică existentă în jurul cuvântului-titlu (cu refacerea parcursului până la sursa lexicală iniţială), etimonul direct al fiecăreia dintre variante; listarea, după semnul „//”, a propunerilor etimologice considerate discutabile sau inadmisibile; familia lexico-etimologică, organizată în ordinea alfabetică a cuvintelor, cu indicarea etimonului acolo unde nu este vorba de o derivare directă din cuvântul-titlu şi, unde este cazul, cu indicarea după „//” a propunerilor etimologice respinse; dubletul etimologic, acolo unde există; termenii înrudiţi din punct de vedere etimologic cu cuvântul-titlu, indicaţi prin cf. (se includ aici cuvintele care, din diverse raţiuni, se îndepărtează semnificativ de baza lexicală a familiei), ordonaţi alfabetic, cu unele excepţii: termenii înrudiţi mai îndeaproape (de ex. proveniţi de la un derivat francez al unei baze latine) şi cei care reflectă direct baza lexicală a întregii serii sunt plasaţi înaintea celorlalţi. Semnalarea cuvintelor înrudite prin „cf.” a fost evitată atunci când baza etimologică este nesigură, existând mai multe soluţii posibile, dar niciuna foarte probabilă. În cazul împrumuturilor care, în limbile de origine, sunt creaţii de autor (în marea lor majoritate, termeni ştiinţifici), am făcut investigaţii care ne-au condus la identificarea celor care le-au construit şi am prezentat succint raţiunea creării lor: spre exemplu, fr. antigène este un termen introdus de savantul ungur Ladislas Deutsch (Laszlo Detre) în 1891, format pe baza lui anticorps (germ. Antikörper) „anticorp” şi -gène „care produce...”; fr. anthropologie este un împrumut din lat. savant anthropologia (< gr. ἄνθρωπος „om” + -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”), termen creat de savantul german Magnus Hundt, în jurul anului 1500, iniţial cuprinzând anatomia umană şi psihologia; termen specializat pentru studiul variabilităţii biologice a oamenilor prin lucrările savantului german Johann Friedrich Blumenbach, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ulterior extins la studiul variabilităţii psihologice şi culturale de către savantul german Theodor Waitz şi savantul englez Sir Edward Burnett Tylor, în secolul al XIX-lea; lat. neol. atmosphaera a fost creat de astronomul olandez Willebrord Snellius în 1608, pe baza gr. ἀτμός „vapor de apă” şi σφαῖρα „sferă”, pentru a traduce ol. dampcloot „sferă de vapori”, termen creat de savantul flamand Stimon Stevin pentru a desemna stratul din jurul Pământului a cărui capacitate de a reflecta razele Soarelui era explicată prin prezenţa vaporilor, a exhalaţiilor umede din fizica aristotelică; engl. autosome a fost creat de biologul american Thomas Harrison Montgomery Jr. în 1906, prin opoziţie cu allosome, pe VI baza el. de comp. auto- (< gr. αὐτο- < αὐτός „însuşi”, ὀ αὐτός „acelaşi”) + -some < chromosome „cromozom” etc. Toate aceste explicaţii complementare transformă acest dicţionar etimologic într-o operă de cultură lingvistică, făcându-l pe cititor să afle informaţia dorită (în cazul de faţă, originea unui cuvânt), dar să şi înţeleagă mecanismele şi raţiunile care au contribuit la crearea acelui cuvânt. Am propus şi explicaţii pentru evoluţiile formale neobişnuite: de ex., adaptarea fr. abattis la forma actuală abatiză (î.l.d. *abatiu, cf. crochiu < croquis, şasiu < châssis) se datorează influenţei unor împrumuturi din franceză similare ca semantism (cf. ampriză, antepriză, baliză etc.), avánt1 s.n. (Dolj, hapax, Graiul I, 49) „avantaj” 1906, este o deformare ocazională prin trunchiere din avantaj s.f.; în cazul imposibilităţii obiective de a decide între o origine externă şi una internă, am adoptat principiul etimologiei multiple mixte: aberá vb. „a se îndepărta de adevăr; a spune prostii” 1906 (Alexi, DRG2) < lat. neol. aberrare sau ← aberant, aberaţie (der. regresiv); abisál adj. „care ţine de regiunile adânci ale mărilor; (fig.) de o mare profunzime, fără limite” 1935 (Blaga, T. cult. 18) < fr. abyssal sau ← abis; ablactáre s.f. „ablactaţie” 1898 (Enc. rom. I, cu sensul agr.) ← ablactaţie (cu substit. finalei) sau fr. ablactation, cu echivalarea sufixului; abruptaménte adv. (livr.) „pe neaşteptate, în mod brusc” 1939 (SDLR) < fr. abruptement º sau ← abrupt SDLR etc. Chiar în cazul unor cuvinte cu etimologie controversată în limba de origine am citat uneori diversele soluţii propuse, pentru evidenţierea interesului suscitat de cercetarea lor: v., spre ex., fr. abracadabra, it. abracadabra, cuvânt posibil atestat în lat. la înc. sec. III, explicat în diverse feluri (gr. ἀβραξάς, termen folosit de gnosticul Basilides pentru denumirea divinităţii supreme, la care s-a adăugat ebr. dabar „cuvânt” FEW XXIV, 47; cuvânt format prin citirea în sens invers a expresiei ebraice arba dak arba „patrul să-l distrugă pe patru”, adică „Atotputernicul să distrugă cele patru elemente” E. Katz, „Zeitschrift für die Geschichte der Juden” I, 1964, 179–187, apud TLF; gr. αὔρα κατ’αὔρα „spirit după spirit” P. Martino, Abracadabra, Roma, Il Calamo, 1998, apud Nocentini, VLI). În unele cazuri, analiza ajunge până la radicale indo-europene, necesare pentru explicarea unor radicale devenite opace: spre ex., lat. abscondere „a ascunde” < abs- „de la, separat” + condere „a pune împreună, a întemeia, a pune la adăpost, a pune într-un loc sigur”, de unde „a ascunde”, format cu prefixul con- de la radicalul indo-eur. *dheH1- „a pune”, păstrat numai în compuse şi confundat cu radicalul lui dare „a da”. Trecerea dincolo de limbile vechi clasice se face şi pentru explicarea unor etnonime: spre ex., alán s.m. (mai ales la pl.), adj. „populaţie de origine iranică, strămoşii oseţilor; (adj.) referitor la această populaţie” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 936): lat. neol. Alani, gr. neol. Ἀλανοί, împr. dintr-o formă locală (*allan > oset allon) a etnonimului arya- al indo- iranienilor (cu trecerea -ry- > -l- întâlnită în osetă), probabil de la forma de caz oblic plural vechi iranic aryānām (Vasmer, în „Reallexikon der Vorgeschichte” XII, 242), sau de la un adj. derivat vechi iranic *aryana, cf. avestic airyana (Abaev, „Istoriko-ètimologičeskij slovar´ osetinskogo jazyka”, I, 47) sau arián2, -ă2 adj. s.m. s.f. „(rar) indo-iranian, (persoană) care aparţine ramurii indo- europene din India şi Iran; (înv.; azi ist., cu referire la concepţiile rasiale naziste) indo-european” 1866 (Bolintineanu, O. VI, 465): fr. aryen < engl. Aryan < sanscr. ā́ryaḥ, etnonimul indo-iranienilor (cf. avestic airyō), legat de áryaḥ „stăpânul casei”, aryàḥ „stăpân, domn; gazdă”. În general, însă, cercetarea etimonului îndepărtat s-a oprit la limbile atestate, fără a merge până la indo-europeană. Discuţii detaliate sunt dedicate cuvintelor moştenite, atât celor din substrat, cât şi celor latine, cu trecerea în revistă a eventualelor soluţii propuse şi cu argumentarea detaliată a soluţiei puse pe primă poziţie: pentru primul caz, vezi articolul dedicat originii lui abur s.m.: – „Probabil el. de substrat, cf. alb. avull „abur”, (înv.) avullë, (dial.) abull (termen autohton în alb., explicat fie din i.-e. *n̥bh(u)l-, cf. lat. nebula, v. germ. de sus nebul „ceaţă” Orël, AED, fie din *av(ë), din i.-e. *h2eu̯h1- „a sufla”, cf. aft, afsh „suflu” Demiraj, Alb. Et.) HEM I, 100–102, TDRG (probabil), CADE, REW 15 (probabil), Puşcariu, LR I, 177–178 (probabil), C. Poghirc, ILR II, 335, Russu, Etnogeneza, 246, Brâncuş, VA, 28-30, DEX (DA: et. nec., probabil înrudit cu alb. avull). // Rom. aburí2 „a adia” (← boare < lat. boreas „vânt din nord”) Philippide, ILR, 33, 61, E. Petrovici, CL, 10, 1965, 357–358; rom. aburí1 „a scoate aburi” < lat. *abbūrīre (< ad- + *būrere „a arde”, refăcut din ambūrere < amb- + ūrere „a arde”, cf. combūrere „a arde”, bustum „rug”) sau lat. *abbulīre (< bullīre „a clocoti”) O. Densusianu, Romania, 25, 1896, 130–131; lat. *uapulus < uapor, -ōrem „abur”, cu v- dispărut ca în opaiţ < văpaiţ Pascu, Sufixele, 77; lat. *albulus (< albus „alb”, cf. lat. med. albulus „pată albă”, it. avolo „mreană”) CDER 28; lat. uapor, uapōrem LB, LM; lat. VII *a(b)bulus, provenit din contaminarea lat. albulus „alburiu” cu daco-moesianul *awolo „suflare” şi cu lat. *abbullus „abur fierbinte” (< (*ab)bullāre „a da în clocot”) P. Boerescu, ERC, 181–199”; Pentru cel de-al doilea, vezi articolul dedicat lui acătare, pron., adj. pron.: – Lat. eccum „iată-(l)” + tālis „astfel de” (HEM I, 132, TDRG, SDLR, CDER 35) > *actare (cf. atare, ar. ahtare), cu -ă- apărut poate sub infl. unui el. de substrat (cf. alb. akë-) Densusianu, HLR, I, 352, Brâncuş, VA, 131 // Posibil ← acă- (< alb. akë) + tare (< lat. tālem) DA; lat. aeque talis CDED I, 278; lat. ad-que tale Cipariu, Gram. I, 260. Sensul (curent astăzi) „de seamă, de calitate” a apărut iniţial în expresii negative (cf. nu e (un) oarecare). Pentru formele acătării, acătărei, care au doar acest sens, se poate presupune contaminarea cu sintagma a cătare „de considerat, de avut în vedere, de apreciat”, care a putut determina tratarea ca un genitiv (a cătării/-ei). Contaminarea cu un substantiv verbal (neprecizat) este susţinută de CDER 35. DA propune o compunere românească a + cătare „vrednic de privit, de seamă” (cf. a mirare), fără legătură cu pronumele // ← a1 + cătare (< lat. *captāle < capitālem) I. A. Candrea, GS VII, 1937, 284–285”. Reluarea volumului întâi după structura literei C a avut ca urmare şi realizarea corelaţiilor dintre componentele comune diverselor familii etimologice în care se încadrează cuvintele care încep cu A şi cele care încep cu C sau cu oricare altă literă următoare. Astfel, se pot relativ uşor corela acatist şi catismă, acătare şi cutare, accent şi cânta, canto, canţonă, încânta, şansonetă, şarm etc. De asemenea, am convenit lărgirea criteriilor de includere în dicţionar a cuvintelor, trecând dincolo de limitele restrictive ale dicţionarelor de referinţă, în dorinţa de a actualiza corpusul, de a evidenţia productivitatea unor cuvinte şi conexiunile lor etimologice. Faţă de prima ediţie, pe lângă extinderea inventarului şi a discuţiei etimologice, în unele cazuri au suferit modificări şi soluţiile etimologice propuse iniţial, ca urmare a cercetării etimologiei îndepărtate şi a lărgirii bazei de documentare. Realizarea dicţionarului etimologic într-o formulă unitară este firească şi necesară, cu atât mai mult cu cât ea marchează şi începutul lexicografiei academice online. Acest prim volum actualizat va fi urmat de o versiune electronică, care va permite continuarea completării, corelării şi actualizării informaţiilor, în cadrul unui proces care sperăm să devină o normalitate şi în activitatea lexicografică românească. În elaborarea dicţionarului, am beneficiat de ajutorul mai multor specialişti pe care i-am consultat asupra unor chestiuni precise, cărora dorim să le mulţumim: Vasilka Aleksova, Hristina Dejkova şi Biljana Mihajlova (pentru bulgară), Lia Brad Chisacof (pentru neogreacă), Alin Mihai Gherman şi Bogdan Harhătă (pentru atestări şi pentru regionalisme), Alexander Grosu şi Abraham Tal (pentru ebraică), Mihail-George Hâncu (pentru sârbă şi veche slavă), Dumitru Loşonţi, Maria Marin şi Iulia Mărgărit (pentru regionalisme), Zamfira Mihail (pentru veche slavă şi pentru probleme legate de elementul slav), Manuela Nevaci (pentru dialectele sud-dunărene), Cătălina Vătăşescu (pentru probleme legate de substrat, pentru limbile albaneză şi sârbă). La volumul de faţă, noua versiune a fost redactată de comisia de revizie, iar restul echipei a contribuit la datarea cuvintelor şi, uneori, la completarea sensurilor şi a indicaţiilor diatopice. NOTĂ TERMINOLOGICĂ Prin „limbaj infantil” (vezi şi „termen infantil”, „vocabular infantil”, „creaţie expresivă infantilă”) se înţelege limbajul folosit de adulţi cu copiii mici, imitând vorbirea acestora, caracterizat prin repetarea unor silabe deschise (ex. mama, tata, pipi), numit de Andrei Avram „limbaj copilăresc”. PRECIZĂRI CU PRIVIRE LA INVENTARUL CUVINTELOR DIN FAMILII Nu sunt incluse în dicţionar derivările şi conversiunile cu un grad foarte înalt de productivitate (care pot fi, de aceea, considerate rezultatul aplicării unor reguli gramaticale), decât în cazul în care ele sunt asociate unor sensuri speciale. Astfel, (i) la derivarea de la verbe, nu sunt indicate sistematic VIII abstractele nominale în -re („infinitivul lung”), adjectivele participiale şi formele negative ale infinitivelor lungi şi ale participiilor (de ex. albire, albit, nealbire, nealbit); (ii) la conversiunea bazată pe adjective, nu sunt indicate adverbele (cu excepţia cazului când forma este mai ales folosită adverbial), nominalizările cu sensul „persoană care are calitatea x” (de ex. un deştept, un ciudat) şi cele cu sensul „faptul de a fi x” (de ex. albul, răul). Când însă aceste derivate regulate sau cuvinte formate prin conversiune au sensuri speciale, au fost introduse în dicţionar: de ex. avere „totalitatea bunurilor posedate de o persoană, o colectivitate, o instituţie; bogăţie, bunuri posedate de valoare considerabilă”, ascuţit „cu un vârf foarte subţire, lunguieţ, înţepător; cu muchie tăioasă; (despre simţuri, minte) pătrunzător, ager, perspicace; (despre senzaţii şi sentimente neplăcute) intens; (despre sunete) înalt, strident; (înv., despre priviri sau vorbe) înţepător, critic, sever; (geom., despre unghiuri) mai mic de 90 de grade; (despre accent, ca semn grafic) reprezentat de o liniuţă oblică, înclinată spre dreapta”. PRECIZĂRI CU PRIVIRE LA PRIMELE ATESTĂRI ALE CUVINTELOR Reevaluarea primelor atestări ale cuvintelor cuprinse în dicţionar s-a făcut apelând la o multitudine de surse, ale căror referinţe bibliografice complete pot fi regăsite la începutul acestui volum (cu excepţia unor surse citate ocazional, al căror titlu complet a fost notat între ghilimele în cadrul articolului de dicţionar). Am folosit adeseori, pentru identificarea primelor atestări, pe lângă sursele lexicografice citate în ediţia anterioară a volumului, un corpus de texte alcătuit de cercetătorii lexicografi de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, corpus care reuneşte un număr impresionant de volume din toate perioadele limbii române. Reluarea Dicţionarului limbii române (DLR) de către redactorii din Departamentul de lexicografie a însemnat şi o reevaluare a ediţiilor folosite şi a datării textelor, de care se foloseşte şi actualul volum al DELR. Astfel, în măsura posibilului, au fost folosite ediţii critice moderne. În cazul scrierilor publicate postum, s-a indicat „ante” + anul morţii scriitorului, dacă nu au existat alte informaţii referitoare la momentul redactării scrierilor respective. Atestările din antologiile de folclor, precum şi din atlasele lingvistice, au fost datate cu anul culegerii textelor, respectiv al anchetelor dialectale, acolo unde aceste informaţii au fost disponibile. Pentru o mare parte din neologismele pătrunse în limbă în perioada 1760–1860 am folosit excelentele lucrări ale soţilor Ursu: N. A. Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760–1860) (Iaşi, Editura Cronica, 3 vol., 2004–2011) şi N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962). Datorită frecvenţei folosirii acestor lucrări, nu am mai indicat, în cazul surselor preluate din ele, „apud Ursu, ÎL”, respectiv „apud Ursu, TŞ”. Atestările oferite de ediţiile a doua şi a treia ale dicţionarului lui Tiktin (H. Tiktin, Rumänisch- deutsches Wörterbuch, ediţia a doua prelucrată şi completată de Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 3 vol., 1986-1989; H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, ediţia a treia prelucrată şi completată de Elsa Lüder şi Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 3 vol., 1986–1989), care au fost adesea preluate în prima ediţie a DELR, au fost acum, în măsura posibilului, verificate, deoarece consultarea surselor indicate a dus, nu de puţine ori, la constatarea unor erori. De exemplu, pentru antál s.n. (Mold.) „vas mare de stejar”, TDRG3 dă anul 1805, trimiţând la Bibliografia românească modernă (1831–1918) I, 119, însă acolo se găseşte numele propriu Antal, care este de origine maghiară (forma maghiară a numelui Anton), neavând nicio legătură cu substantivul comun antal. Pentru baset „câine de vânătoare”, TDRG3 indică 1852, Teodor Stamati, Vocabulariu de limba germană şi română, însă acolo apare un alt cuvânt baset, cu sensul „violoncel” (< germ. Bassett < it. bassetto < basso „jos”, cu referire la sunetele joase ale violoncelului; baset „câine de vânătoare” provine din fr. basset, substantivare a unui adjectiv diminutiv de la bas „jos, puţin înalt”; doar baza îndepărtată a celor doi termeni este comună, lat. târziu bassus). Pentru aderenţă, TDRG3 indică 1722, Cantemir, Hronicul. Însă, aşa cum a constatat editoarea textului, Stela Toma, în textul lui Cantemir IX forma aderinţă reprezintă o eroare grafică pentru adeverinţă (v. Cantemir, O. 991). Prima atestare a cuvântului a trebuit astfel modificată cu mai mult de 120 de ani (l-am găsit la 1846, tot în forma aderinţă, în A. Delavigne, Manual de filosofie, traducere de A. T. Laurian, p. 86). Pentru planta anghelică, care apare şi în forma anghelină, TDRG3 citează 1495, DRHA III, 180, însă în documentul citat, la p. 327, ne întâmpină numele propriu Anghelina, care, evident, nu provine din numele plantei (anghelică provine din lat. savant angelica, intrat iniţial şi prin ngr. αγγελική; substantivul comun anghelină provine din anghelică, prin apropiere de numele propriu Anghelina). O altă problemă a atestărilor din ediţiile moderne ale dicţionarului lui Tiktin (TDRG2-3) este faptul că nu este indicată varianta care apare ca primă atestare, amănunt important pentru etimologia cuvântului. Totuşi, în unele cazuri unde nu am avut acces la sursa folosită de TDRG2-3, iar perioada şi autorul sunt plauzibile pentru existenţa unui anumit cuvânt, am preluat atestările din TDRG, indicând „apud TDRG3” sau „apud TDRG2”. Este cazul, de pildă, al atestărilor din glosarul manuscris al lui Ioan Cornelli. X ABREVIERI abr. = abruzzez (dialectul din Abruzzo) abstr. = abstract ac. = acuzativ acc. = accent, accentuat, accentual adj. = adjectiv, adjectival admin. = administrativ, administraţie adv. = adverb, adverbial adv. rel. = adverb relativ agent = nume de agent agr. = agricultură, agronomie alb. = albanez(ă) anat. = anatomie antrop. = antroponim aor. = aorist apul. = apulez (dialectul din Apulia) ar. = aromân(ă) arag. = aragonez(ă) arg. = argou, argotic arhit. = arhitectură art. = articol, articulat astron. = astronomie augm. = augmentativ austr. = austriac Ban. = Banat Bas. = Basarabia bel. = belarus(ă) bg. = bulgar(ă) Bih. = Bihor biol. = biologie bis. = (termen) bisericesc bol. = bolognez bot. = botanică Buc. = Bucovina c. = circa c.p. = comunicare personală calabr. = calabrez(ă) campan. = dial. din Campania cat. = catalan(ă) ceh. = ceh(ă) cf. = confer chim. = chimie chin. = chinez(ă) cinem. = cinematografie col. = colectiv col. (urmat de numere) = coloană com. = comun(ă) com. (urmat de nume proprii) = comunicat de... sau din... comp. = compunere, compus conj. = conjuncţie, conjuncţional conj. prez. = conjunctiv prezent constr. = construcţii cor. = coregrafie cors. = corsican cr. = croat(ă) Criş. = Crişana cul. = culinar cuv. = cuvânt dalm. = dalmat(ă) dat. = dativ dem. = demonstrativ deprec. = depreciativ der. = derivat dial. = dialect(al) dim. = diminutiv(al) Dobr. = Dobrogea dr. = dacoromân(ă) dublet etim. = dublet etimologic ebr. = ebraic(ă) econ. = economie el. = element eng. = engadinez(ă) engl. = englez(ă) entom. = entomologie et. = etimon, etimologie etim. pop. = etimologie populară etnol. = etnologie ex. = exemplu expr. = expresie f. = feminin fam. = familiar Fam. = familia (lexicală) farm. = farmacie fem. = feminin fig. = figurat fil. = filosofie XII filol. = filologie fin. = finanţe fiz. = fizică fiziol. = fiziologic, fiziologie folc. = folclor fon. = fonetică, fonologie fot. = fotografie fr. = francez(ă) fr.-prov. = franco-provensal(ă) friul. = friulan(ă) friz. = frizon(ă) galic. = galician(ă) gen. = genitiv genov. = genovez(ă) geogr. = geografie geol. = geologie geom. = geometrie germ. = german(ă) gr. = grec, greacă gr. neol. = neologism din greaca veche gram. = gramatică h. = harta hot. = hotărât(ă) Huned. = Hunedoara i.-e. = indo-european(ă) ibid. = ibidem id. = idem (cu referire la sens) iht. = ihtiologie ind. prez. = indicativ prezent industr. = industrie infl. = influenţat(ă), influenţă inform. = informatică interj. = interjecţie interog. = interogativ interog.-rel. = interogativ-relativ intranz. = intranzitiv invar. = invariabil ir. = istroromân(ă) irl. = irlandez(ă) ist. = istorie it. = italian(ă) împr. = împrumut înc. = început înv. = învechit japon. = japonez(ă) jur. = juridic lad. = ladin(ă) lat. = latin(ă) lat. dun. = latin(ă) dunărean(ă) lat. med. = latin(ă) medieval(ă) lat. neol. = neologism din latină lat. vulg. = latin(ă) vulgar(ă) let. = leton(ă) lingv. = lingvistică lit. = literal lituan. = lituanian(ă) livr. = livresc loc. = locuţiune log. (ca indicaţie de domeniu) = logică log. (ca indicaţie de limbă) = logudorez(ă) lomb. = lombard(ă) m. = masculin m.bg. = medio-bulgar(ă) m.gr. = medio-grec, medio-greacă mac. = macedonean(ă) (slavă) maced. = macedonean(ă) antic(ă) magh. = maghiar(ă) Mar. = Maramureş mar. = maritim masc. = masculin mat. = matematică med. (după nume de limbi) = mediu, medie med. = medicină Mehed. = Mehedinţi metal. = metalurgie meteor. = meteorologie mil. = (termen) militar min. = mineralogie, minerit mitol. = mitologie, mitologic Mold. = Moldova morav. = dialectul ceh din Moravia mr. = meglenoromân(ă) ms. = manuscris Munt. = Muntenia muz. = muzică n. = neutru n.pr. = nume propriu nap. = napolitan Năs. = Năsăud nec. = necunoscut(ă) neg. = negativ nehot. = nehotărât(ă) neol. = neologism, neologic nes. = nesigur ngr. = neogrec, neogreacă nom. = nominativ nord. = (limba) nordică norv. = norvegian(ă) num. = numeral occ. = occitan(ă) Olt. = Oltenia onomat. = onomatopeic, onomatopee ord. = ordinal orig. = origine ornit. = ornitologie p. anal. = prin analogie p. ext. = prin extensiune p. restr. = prin restrângere XIII paleogr. = paleografie panrom. = panromanic part. = participiu, participial pct. = punctul peior. = peiorativ pers. (+ 1, 2, 3) = persoană pers. = persan(ă) pesc. = pescuit piem. = piemontez(ă) pl. = plural pol. = polonez(ă) poligr. = poligrafie polit. = politică, politologie pop. = popular pos. = posesiv pref. = prefix prep. = prepoziţie, prepoziţional pron. = pronume, pronominal pron. rel. = pronume relativ prus. = prusian(ă) psih. = psihologie ptg. = portughez(ă) răd. = rădăcină refl. = reflexiv reg. = regional rel. = (termen) religios ret. = retoroman(ă) retor. = retorică rom. = român(ă), românesc rom. com. = român(ă) comun(ă) romagn. = romagnolo s. = substantiv s.v. = sub voce sanscr. = sanscrit(ă) sax. = saxon(ă) săs. = săsesc scr. = sârbo-croat(ă) sd. = sard(ă) sec. = secol sem. = semantic sf. = sfârşit sg. = singular sicil. = sicilian(ă) sil. = silabă sl. = slav(ă) sociol. = sociologie sorab. = sorab(ă) sp. = spaniol(ă) spec. = (sens) specializat stil. = stilistică stomat. = stomatologie substit. = substituire sued. = suedez(ă) suf. = sufix surselv. = surselvan(ă) tarent. = tarentin tăt. = tătar(ă) tc. = turc(ă) tc.-arab. = turco-arab tc.-pers. = turco-persan tehn. = tehnică teol. = teologie text. = textile tipogr. = tipografie top.= toponim topogr. = topografie tosc. = tosc(ă) Trans. = Transilvania tranz. = tranzitiv ţig. = ţigănesc, ţigănească ucr. = ucrainean(ă) v. (urmat de un nume de limbă/dialect) = vechi, veche v. = vezi var. = variantă var. etim. = variantă etimologică (forma de bază) vb. = verb(al) ven. = veneţian(ă) vet. = veterinar zool. = zoologie zoon. = zoonim, zoonimic zoot. = zootehnie Semne grafice ← provine din... (creaţie internă) < moştenit/ împrumutat din... > a dat... // delimitează etimologia considerată corectă sau admisibilă de cele considerate greşite * neatestat º etimologie originală propusă de DELR ~ cuvântul din expresii, locuţiuni, sintagme etc. (?) (după un an) atestare îndoielnică; (după un sens, în interiorul ghilimelelor) sens nesigur 8 BIBLIOGRAFIE ACIB = Actes du premier congrès international des études balkaniques et sud-est européennes. VI. Linguistique. Sofia, Editions de l’Académie bulgare des sciences, 1968. Alexics, Magy. el. = György Alexics, Magyar elemek az oláh nyelvben. Budapesta, Hornyánszky Viktor Könyvnyomdája, 1888. Andriotis, ELKN = Ἀνδριώτης, Ν., Ἐτυμολογικό λεξικό τῆς κοινῆς νεολληνικῆς, Salonic, 1967. Archivum Romanicum = Archivum Romanicum. Nuova rivista di filologia romanza, Firenze / Genova, Genève, 1917–1941. Arvinte, DERM = Vasile Arvinte, Die deutsche Entlehnungen in den rumänischen Mundarten, Berlin, Akademie Verlag, 1971. Arvinte, RLRG = Vasile Arvinte, Raporturi lingvistice româno-germane. Contribuţii etimologice. Ediţie întocmită de Alexandru Gafton. Bacău, Egal, 2002. Arvinte, S. = Vasile Arvinte, Studii de istorie a limbii române. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006. AUB – LLR = Analele Universităţii din Bucureşti. Limba şi literatura română. Seria veche 1893–1942, 1956–1960; în 1964–1968 cu titlul Analele Universităţii din Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie; seria nouă 1969–. AUT = Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Ştiinţe filologice, 1963–. Avram, CE = Andrei Avram, Contribuţii etimologice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 1), 1997. Avram, CIE = Andrei Avram, Comentarii şi ipoteze etimologice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 23), 2006. Avram, FE = Andrei Avram, Fonetică şi etimologie. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2017. Avram, NCE = Andrei Avram, Noi contribuţii etimologice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 7), 2001. Avram, PE = Andrei Avram, Probleme de etimologie. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 4), 2000. Avram, SFI = Andrei Avram, Studii de fonetică istorică a limbii române. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012. Babiniotis = Georgios Babiniotis, Λεξικό της νέας ελληνικής γλώσσας. Atena, Κέντρο λεξικολογίας, 2002. Bailly, DGR = Anatole Bailly, Dictionnaire grec-français. Ediţie revăzută de L. Séchan şi P. Chantraine. Paris, Hachette, 1950. BalkA = Balkan-Archiv. Revistă editată de Gustav Weigand. Leipzig, 1925–1928. Bara, LLHA = Mariana Bara, Le lexique latin hérité en aroumain dans une perspective romane. München, Lincom, 2004. Bartoli, Dalm. = Matteo Giulio Bartoli, Das Dalmatische. Altromanische Sprachreste von Veglia bis Ragusa und ihre Stellung in der Apennino-balkanischen Romania. Viena, Alfred Hölder, 2 vol., 1906. Battisti–Alessio = Carlo Battisti, Giovanni Alessio, Dizionario etimologico italiano. Florenţa, Barbera, 5 vol., 1950–1957. Beekes, EDG = Robert Beekes, Etymological Dictionary of Greek. Leiden şi Boston, Brill, 2010. Benveniste, VIIE = Émile Benveniste, Le vocabulaire des institutions indo-européennes. Paris, Les Éditions de Minuit, 2 vol., 1969. BER = Bălgarski etimologičen rečnik. Sofia, Bălgarska Akademija na Naukite, Institut za Bălgarski Ezik, 8 vol., 1971–2017. XVI Berneker, SEW = Erich Berneker, Slavisches Etymologisches Wörterbuch. Heidelberg, Carl Winter, 2 vol., 1908–1913. Bertoni, It. dial. = G. Bertoni, Italia dialettale. Milano, Hoepli, 1916. BIFR = Buletinul Institutului de Filologie Română „Al. Philippide”. Iaşi, 1934–1945; reluat din 2000. BL = Bulletin linguistique. Bucureşti / Paris / Copenhague, 1933–1948. Blédy, Infl. = G. Blédy, Influenţa limbii române asupra limbii maghiare. Sibiu, Publicaţiile Seminarului de Filologie Romanică 2, 1942. Bloch – Wartburg = Oscar Bloch, Walther von Wartburg, Dictionnaire étymologique de la langue française. Paris, Presses Universitaires de France, 1932. Boerescu, El. substr. = Pârvu Boerescu, Elementele de substrat [autohtone] ale limbii române. Compendiu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018. Boerescu, ERC = Pârvu Boerescu, Etimologii româneşti controversate. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2017. Brâncuş, IC = Grigore Brâncuş, Istoria cuvintelor. Unitate de limbă şi cultură românească. Bucureşti, Editura Coresi, 1991. Brâncuş, SILR = Grigore Brâncuş, Studii de istorie a limbii române. Bucureşti, Editura Academiei Române, 3 vol., 2007–2013. Brâncuş, VA = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. Brückner, SEJP = Aleksander Brückner, Słownik etymologyczny języka polskiego. Varşovia, Wiedza Powszechna, 1985. BSF = Buletinul Societăţii Filologice. Bucureşti, 1905–1907. BSL = Bulletin de la Société de Linguistique de Paris, Paris, 1869–. BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române. Bucureşti, 1904–2009. BSS = Buletin për Shkencat Shoqërore. Tiranë, Botim i Institutit të Shkencave, 1952–1956. Budmani, RHSJ = P. Budmani, Rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika. Zagreb, 95 vol., 1880–1975. Burlă, Studie = Vasile M. Burlă, „Studie filologice”, în Conv. lit., XIV, Iaşi, 1880, p. 217–242, 267–279, 353–362, 384–396. Çabej, SEFS = Eqrem Çabej, Studime etimologjike në fushë të shqipes. Tirana, 7 vol., 1976–2006. Çabej, SGJ = Eqrem Çabej, Studime gjuhësore. Pristhinë, Rilindja, 6 vol., 1976. CADE = I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931. Cancel, T. plug. = P. Cancel, Termenii slavi de plug în dacoromână. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Comp., 1921. Candrea, El. = I.-A. Candrea-Hecht, Les éléments latins de la langue roumaine. Le consonnantisme. Paris, Librairie Émille Bouillon, 1902. Candrea, Gl. = I.-A. Candrea, „Glosar megleno-român”, în GS, I 1927, II 1928, III 1933–1934, IV 1937. Capidan, Ar. = Theodor Capidan, Aromânii. Dialectul aromân – studiu lingvistic. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1932. Capidan, Megl. III = Theodor Capidan, Meglenoromânii III. Dicţionar meglenoromân. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Depozitul General Cartea Românească, 1935. CDDE = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine. (A–Putea). Bucureşti, Socec, 1907–1914. CDDG = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionar general al limbii române din trecut şi de astăzi. Bucureşti, Socec & Co., 1909. CDED = A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol. I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes. Francfort A/M, Ludolphe St. Goar; Berlin, A. Asher; Bucarest, Socec, 1870. Vol. II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais. Francfort, Ludolphe St. Goar; Berlin, S. Calvary; Bucureşti, Sotschek, 1879. CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru-Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin. Bucureşti, XVII Editura Saeculum I. O., 2002. Ediţia I: Diccionario etimológico rumano, Universidad de La Laguna, Biblioteca filológica, 1958–1966. CGL = Corpus Glossariorum Latinorum. Editat de G. Loewe şi G. Goetz, Leipzig, 1888–1903. Chantraine, DELG = P. Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue grecque. Histoire des mots. Paris, Klincksieck, vol. I,1968, vol. II,1970, vol. III,1974, vol. IV/1, 1977, vol. IV/2, 1980. CIL = Corpus inscriptionum latinarum. Ediţie începută de Th. Momsen. Berlin, 17 vol., 1862–1986. Cipariu, Gram. = Timotei Cipariu, Gramateca limbei române. Partea I. Analitica, Bucureşti, Societatea Academică Română / Tiparul Seminarului A. Diecezan, 1869. Partea a II-a. Sintetica, Bucureşti, Societatea Academică Română/ Tipografia lui S. Filtsch (W. Krafft), 1877. CL = Cercetări de lingvistică. Cluj, 1956–1993. CMD = Matilda Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar aromân-macedo-vlah comparativ (român literar- aromân), contextual, normativ, modern. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997. CODEE = T. F Hoad, The Concise Oxford Dictionary of English Etymology. Ediţia a II-a. Oxford University Press, 1996. Conev, EVBR = V. Conev, Ezikovi vzaimnosti meždu bălgari i rumăni. Sofia, 1921; republicat în V. Conev, Istorija na bălgarskija ezik, vol. II, Sofia, 1984. Contribuţii lingv. = Contribuţii lingvistice. Universitatea din Timişoara, 1983–1989. Corominas, DCEC = Joan Corominas, Diccionario crítico etimológico de la lengua castellana, Madrid, Editorial Gredos, 4 vol., 1954–1957. Cota, Argot = Vasile Cota, Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor, Bucureşti, Tiparul Românesc, 1936. Coteanu–Sala, ELR = Ion Coteanu, Marius Sala, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei, 1987. DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române. Sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Tomul I, partea I: A–B, Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, 1913; tomul I, partea II: C, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul”, 1940; tomul I, partea III, fascicula I: D–de, Bucureşti, „Universul”, Intreprindere Industrială a Statului, 1949; [fascicula II: De–desţina; şpalt, 1948]; tomul II, partea I: F–I, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1934; tomul II, partea II, fascicula I: J–lacustru, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1937; tomul II, partea II, fascicula II: Ladă–lepăda, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1940; tomul II, partea II, fascicula III: Lepăda–lojniţă, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1948. DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân: general şi etimologic. Bucureşti, Editura Academiei, 1963. DDA2 = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân: general şi etimologic. Ediţia a doua, augmentată, Bucureşti, Editura Academiei, 1974. DDM = Nicolae Saramandu (coord.), Alina Celac, Irina Floarea, Marilena Tiugan, Dicţionarul dialectului meglenoromân, general şi etimologic. Bucureşti, Editura Academiei, 2013. DEDI = Manlio Cortelazzo, Carla Marcato, Dizionario etimologico dei dialetti italiani. Ediţia a doua. Torino, UTET, 2005. DELI = Manlio Cortelazzo, Paolo Zolli, Dizionario etimologico della lingua italiana. Ediţia a doua, Bologna, Zanichelli, 1999. DELL = Alfred Ernout, Antoine Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Paris, Klincksieck, 1932. Demiraj, Alb. Et. = Demiraj, Bardhyl, Albanische Etymologien (Untersuchungen zum albanischen Erbwortschatz). Amsterdam – Atlanta, Rodopi, 1997. Densusianu, HLR = Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Vol. I, Les Origines, Paris, Ernest Leroux, 1901; vol. II, Le seizième siècle, Paris, Ernest Leroux, fasc. 1, 1914, fasc. 2, 1932, fasc. 3, 1938. Densusianu, LR XVII = Ovid Densusianu, Limba română în secolul al XVII-lea, în Densusianu, O. III. Densusianu, O. = Ovid Densusianu, Opere. Ediţie îngrijită de B. Cazacu, V. Russu, I. Şerb şi F. Şerb. Bucureşti, Editura pentru literatură / Editura Minerva, 6 vol., 1968–1985. XVIII A. Densusianu, ILLR = Aron Densusianu, Istoria limbei şi literaturei române. Ediţia a doua, Iaşi, H. Goldner, 1894. DEX1 = Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche (coord.), Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, Editura Academiei, „Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan”, 1975. DEX2 = Ion Coteanu, Lucreţia Mareş (coord.), Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996; retipărit, cu adăugiri în 1998, 2009, 2012, 2016. DEX–S = Ion Coteanu, Ion Dănăilă, Nicoleta Tiugan (coord.), Supliment la Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, Editura Academiei, 1988. DGS = Maria Marin (coord.), Ion Ionică, Anca Marinescu, Iulia Mărgărit, Teofil Teaha, Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice. Bucureşti, Editura Academiei Române, 3 vol., 2009–2011. Diculescu, Die Gepiden = Constantin G. Diculescu, Die Gepiden: Forschungen zur Geschichte Daziens im frühen Mittelalter und zur Vorgeschichte des Rumänischen Volkes. Band 1, Leipzig, Komissionsverlag von C. Kabitsch, 1922. Diculescu, Elementele = Constantin G. Diculescu, „Elementele vechi greceşti din limba română”, în DR 4, 1924–1926, p. 394–516. Diculescu, Originile = Constantin Diculescu, Originile limbii române. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1907 (extras din AA lit. seria II, tomul XXIX). Diez = Friedrich Diez, Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen. Bonn, Adolph Marcus, 1853. Dimitrakou = D. Dimitrakou, Μέγα λεξικόν όλης της ελληνικής γλώσσης. Atena, Εκδόσεις Δομή, 15 vol., 1953. DÎLR = Gh. Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421–1760). Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992. DLE = Diccionario de la lengua española, elaborat de Real Academia Española, disponibil online la https://dle.rae.es/ DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române. Serie nouă. Redactori responsabili: acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur şi acad. Ion Coteanu. Din anul 2000, redactori responsabili: acad. Marius Sala şi acad. Gheorghe Mihăilă. Bucureşti, Editura Academiei. Tomul I, partea a 3-a, litera D (D–Deînmulţit), 2006; tomul I, partea a 4-a, litera D (Deja– Deţinere), 2006; tomul I, partea a 5-a, litera D (Deţinut–Discopotiriu), 2007; tomul I, partea a 6-a, litera D (Discord–Dyke), 2009; tomul I, partea a 7-a, litera E (E–Erzaţ), 2009; tomul I, partea a 8-a, litera E (Es–Ezredeş), 2010; tomul III, literele J, K, Q, 2010; tomul IV, litera L (L–Lherzolită), 2008; tomul V, litera L (Li–Luzulă), 2008; tomul VI, litera M, 1965–1968; tomul VII, partea 1, litera N, 1971; Tomul VII, partea a 2-a, litera O, 1969; tomul VIII, partea 1, litera P (P–Păzui), 1972; tomul VIII, partea a 2-a, litera P (Pe–Pînar), 1974; tomul VIII, partea a 3-a, litera P (Pînă–Pogribanie), 1977; tomul VIII, partea a 4-a, litera P (Pogrijanie– Presimţire), 1980; tomul VIII, partea a 5-a, litera P (Presin–Puzzolană), 1984; tomul IX, litera R, 1975; tomul X, partea 1, litera S (S–Sclabuc), 1986; tomul X, partea a 2-a, litera S (Scladă– Semînţărie), 1987; tomul X, partea a 3-a, litera S (Semn–Sîveică), 1990; tomul X, partea a 4-a, litera S (Slab–Sponghios), 1992; tomul X, partea a 5-a, litera S (Spongiar–Swing), 1994; tomul XI, partea 1, litera Ş, 1978; tomul XI, partea a 2-a, litera T (T–Tocăliţă), 1982; tomul XI, partea a 3-a, litera T (Tocăna–Twist), 1983; tomul XII, partea I, litera Ţ, 1994; tomul XII, partea a 2-a, litera U, 2002; tomul XIII, partea 1, litera V (V – Veni), 1997; tomul XIII, partea a 2-a, litera V (Venial–Vizurină), 2002; tomul XIII, partea a 3-a, litera V (Vîclă–Vuzum) şi literele W, X, Y, 2005; tomul XIV, litera Z, 2000. DLRLV = Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640–1780). Termeni regionali. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. DOOM1 = Mioara Avram (redactor responsabil), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Bucureşti, Editura Academiei, 1982. DOOM2 = Ioana Vintilă-Rădulescu (coord.), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005. DR = Dacoromania. Cluj, seria veche 1920–1948; seria nouă, 1994–. XIX Drimba, CE = Vl. Drimba, Cercetări etimologice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 8), 2001. Du Cange = Du Cange et al., Glossarium mediae et infimae latinitatis. Niort: L. Favre, 1883–1887, versiunea online: http://ducange.enc.sorbonne.fr. Duden = Duden. 7. Etymologie. Herkunftswörterbuch der deutschen Sprache. Bearbeitet von Günther Drosdowski, Paul Grebe et alii, Dudenverlag, Bibliographisches Institut, Manheim, Wien, Zürich, 1963 (versiunea online: http://www.duden.de/). Epiškin, ISGRJ = Nikolaj Ivanovič Epiškin, Istoričeskij slovar´ gallicizmov russkogo jazyka, Moscova, ETS, 2010. ESSJ = O. N. Trubačev (coord.), Ètimologičeskij slovar´ slavjanskich jazykov. Moscova, Editura „Nauka”, 1974–. ESTJ = Etimologičeskij slovar´ tjurkskich jazykov, coord. E. V. Sevortian (vol. 1–3), L. S. Levitskaja (vol. 4), G. F. Blagova (vol. 5), A. V. Dybo (vol. 6), Moscova, Nauka, 1974–2003. ESUM = O. S. Mel´ničuk (coord.), Etimologičnyj slovnyk ukrainskoi movy. Kiev, Nauk, Dumka, 1982–2012. Eyuboğlu = Ismet Zeki Eyuboğlu, Türk dilinin etimoloji sözlüğü. Ediţia a treia. Istanbul, Sosyal Yayınlar, 1995. EWN = M. Philippa, F. Debrabandere, A. Quak, T. Schoonheim, N. van der Sijs, Etymologisch Woordenboek van het Nederlands. Amsterdam, 4 vol., 2003–2009 (disponibil online la http://www.etymologiebank.nl). EWU = Benkő Loránd (ed.), Etymologisches Wörterbuch des Ungarischen. Budapest, Akadémiai Kiadó, 2 vol., 1993–1995. Faré = Paolo A. Faré, Postille italiane al « Romanisches Etymologisches Wörterbuch » di W. Meyer- Lübke. Comprendenti le « Postille italiane e ladine » di Carlo Salvioni. Milano, Istituto Lombardo di Scienze e Lettere, 1972. Form. cuv. = Formarea cuvintelor în limba română. Bucureşti, Editura Academiei Române. Vol. I: Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, 1970. Vol. II: Prefixele, de Mioara Avram, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Florica Ficşinescu, Cristina Gherman, Finuţa Hasan, Magdalena Popescu–Marin, Marina Rădulescu, I. Rizescu, Laura Vasiliu, 1978. Vol. III: Sufixele. 1: Derivarea verbală, de Laura Vasiliu, 1989. Vol. IV: Sufixele: derivarea nominală şi adverbială, partea 1, coordonat de Marina Rădulescu–Sala, 2015. Form. cuv. (XVI–XVIII) = Magdalena Popescu–Marin (coord.), Formarea cuvintelor în limba română din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007. FD = Fonetică şi dialectologie. Bucureşti, 1958–. FEW = Walther von Wartburg, Französisches etymologisches Wörterbuch: eine Darstellung des galloromanischen Sprachschatzes. Leipzig, Berlin: B. G. Teubner, Bonn: Klop, Basel: Zbinden. 25 vol., 1922–2002 (versiunea online: apps.atilf.fr/lecteurFEW/). Fraenkel, LEW = Ernst Fraenkel, Litauisches etymologisches Wörterbuch. Heidelberg, Carl Winter, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, vol. I: 1962, vol. II: 1965. Frăţilă, EIC = Vasile Frăţilă, Etimologii. Istoria unor cuvinte. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 5), 2000. Frăţilă, S. L. = Vasile Frăţilă, Studii lingvistice. Timişoara, Editura Excelsior, 1999. Frăţilă – Bărdăşan = Vasile Frăţilă (coord.), Gabriel Bărdăşan, Dialectul istroromân. Straturi etimologice. Partea I. Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2010. Gáldi = Ladislau Gáldi, Les mots d’origine néo-grecque en roumain à l’époque des Phanariotes. Budapest, Pázmány Péter, 1939. Gămulescu, ES = Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân. Bucureşti, Editura Academiei, 1974. Găzdaru, Dem. ille = Găzdaru, Dimitrie, Descendenţii demonstrativului latinesc ille în limba română. Iaşi, Viaţa Românească, 1929. Gerov, RBJ = Najden Gerov, Rěčnikŭ na blŭgarskyj jazykŭ. Plovdiv, 5 vol., 1895–1904. XX Giuglea, CL = George Giuglea, Cercetări lexicografice. Elemente latine în limba română. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909. Giuglea, Concord. = George Giuglea, Concordances linguistiques entre le roumain et les parlers de la zone pyrénéenne. Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1937. Giuglea, CR = George Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice: studii de istoria limbii, etimologie, toponimie. Ediţie îngrijită de Florenţa Sădeanu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. Giuglea, Fapte de limbă = George Giuglea, Fapte de limbă. Mărturii despre trecutul românesc. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie. Ediţie îngrijită de Florenţa Sădeanu. Bucureşti, Editura Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. Giuglea, U. = G. Giuglea, Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in der Struktur der dakorumänischen Sprache. Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania. Sibiu, 1944. Giurgea, Or. art. = Ion Giurgea, Originea articolului posesiv–genitival al şi evoluţia sistemului demonstrativelor în română. Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013. Grannes et al. = A. Grannes, K. R. Hauge, H. Süleymanoglu, A Dictionary of Turkisms in Bulgarian. Oslo, Novus Forlag, 2002. Graur, AER = Alexandru Graur, Alte etimologii româneşti. Bucureşti, Editura Academiei, 1975. Graur, C. L. R. = Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. Graur, Corr. = Alexandru Graur, „Corrections roumaines au REW”, în BL V, 1937, p. 80–124. Graur, ER = Alexandru Graur, Etimologii româneşti. Bucureşti, Editura Academiei, 1963. Graur, F. L. = Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române. Bucureşti, Editura Academiei, 1954. Graur, N. P. = Al. Graur, Nume de persoane. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965. Graur, S. L. = Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Bucureşti, Editura Academiei, 1955. Graur, Tend. = Alexandru Graur, Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968. Harper, ED = Douglas Harper, Online Etymological Dictionary, 2010, http://www.etymonline.com/ Hasdeu, CB = Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Vol. I: Limba română vorbită între 1550–1600, Bucureşti, 1878; vol. II: Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, Bucureşti, 1879; vol. III: Istoria limbei române, Bucureşti, 1881. HEM = Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor. Bucureşti, Stabilimentul Grafic Socec şi Teclu, tomul I–II: 1887; tomul III: 1893. HEM2 = Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor. Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Bucureşti, Editura Minerva, 1976. Hristea, PE = Theodor Hristea, Probleme de etimologie: studii, articole, note. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968. Hubschmid, Praeromanica = Johannes Hubschmidt, Praeromanica. Studien zum Vorromanischen Wortschatz der Romania mit besonderer Berücksichtung der franko-provenzalischen und provenzalischen Mundarten der Westalpen. Bern, Verlag A. Francké, 1949. ICSO I = Ana-Maria Barbu, Blanca Croitor, Anabella-Gloria Niculescu-Gorpin, Carmen-Ioana Radu, Monica Vasileanu, Inventar de cuvinte şi sensuri noi atestate în mediul online. Volumul I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2020. ILR = Acad. Al. Rosetti (redactor responsabil), Istoria limbii române. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: Limba latină, 1965; vol. II: Româna comună, 1969. ILR2 = Acad. Marius Sala, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), Istoria limbii române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, vol. I, 2018. ILRL = Ion Gheţie (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532–1780). Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997. C. Ionescu, DO = Cristian Ionescu, Dicţionar de onomastică. Bucureşti, Editura Elion, 2001. XXI Iordan, LRA = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”. Ediţia a doua. Bucureşti, Socec & Co., 1948 (prima ediţie în 1943). Ivănescu, ILR = Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române. Iaşi, Editura Junimea, 1980. Ivănescu, ILR2 = Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române. Iaşi, Editura Junimea, 2000. Jb. = Jahresbericht des Instituts für Rumänischen Sprache zu Leipzig. Herausgegeben von G. Weigand, Leipzig, 1894–1921. Jokl, Studien = Norbert Jokl, Studien zur albanesischen Etymologie und Wortbildung. Wien, In Kommission bei A. Hölder, 1911. Király, Contacte = Király Francisc, Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară. Timişoara, Editura Facla, 1990. Király, Etimologia = Király Francisc, Etimologia. Etimologii. Curs special de etimologia limbii române. Timişoara, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1988. KJb = Kritischer Jahresbericht über die Fortschritte der romanischen Sprachen und Literaturen. Herausgegeben von Karl Vollmöller und Richard Otto, Erlangen, 1890 ş.u. Klein, CEDE = Ernest Klein, A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language. Amsterdam, London, New York, Elsevier Publishing Company, 2 vol., 1966–1967. Körting, LRW = Gustav Körting, Lateinisch–Romanisches Wörterbuch (Etymologisches Wörterbuch der romanischen Hauptsprachen). Ediţia a treia. Paderborn, Ferdinand Schöningh, 1907. Kovačec, DIA = August Kovačec, Descrierea istroromânei actuale. Bucureşti, Editura Academiei, 1971. Kriaras, LMED = E. Kriaras, Λεξικό της μεσαιωνικής ελληνικής δημώδους γραμματείας 1100–1669. 18 vol., Salonic, 1968 ş.u. Larousse = Dictionnaire de français, online la http://larousse.fr/dictionnaires/francais–monolingue. LBG = Lexikon zur byzantinischen Gräzität. Österreichische Akademie der Wissenschaften, Viena, 1994. LEI = Max Pfister (coord.), Lessico etimologico italiano. Reichert, Wiesbaden, 1979 ş.u. Liddell – Scott = Henry George Liddell, Robert Scott, A Greek-English Lexicon. 8th edition, revised throughout. New York, Chicago, Cincinnati, American Book Company, 1897. LL = Limbă şi literatură. Societatea de ştiinţe istorice şi filologice. Bucureşti, 1955–. Löbel, Contribuţii = Teofil Löbel, „Contribuţii la stabilirea originii orientale a unor cuvinte româneşti”, în AA lit., seria II, tomul XXX, 1908, p. 225–263. Löfstedt, Late Latin = Einar Löfstedt, Late Latin. Oslo, Aschehoug, 1959. Lokotsch = Karl Lokotsch, Etymologisches Wörterbuch der europäischen Wörter orientalischen Ursprungs. Heidelberg, Carl Winter, 1927. Loşonţi, CIE = Dumitru Loşonţi, Certitudini şi ipoteze etimologice. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 26), 2007. Loşonţi, CPE = Dumitru Loşonţi, Convingeri şi propuneri etimologice. Bucureşti, Editura Academiei, 2021 (sub tipar). Loşonţi, SSE = Dumitru Loşonţi, Soluţii şi sugestii etimologice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 9), 2001. Loşonţi, TRFR = Dumitru Loşonţi, Toponime româneşti care descriu forme de relief. Cluj-Napoca, Clusium, 2000. Löwe, Adj. = Karl Löwe, Die Adjektivsuffixe im Dakoromanischen. Leipzig, 1910. LR = Limba română. Academia Română, Institutul de Lingvistică, Bucureşti. 1952–. Lupu, Lexicogr. rom. = Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino- romanică a limbii moderne (1780–1860). Bucureşti, Logos, 1999. Mayrhofer = Manfred Mayrhofer, Kurzgefaßtes etymologisches Wörterbuch des Altindischen. Heidelberg, Carl Winter, 3 vol., 1956–1976. Mărgărit, CES = Iulia Mărgărit, Comentarii etimologice şi semantice: note şi articole. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 27), 2007. Mărgărit, ISE = Iulia Mărgărit, Ipoteze şi sugestii etimologice. Note şi articole. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 18), 2005. Mărgărit, NCES = Iulia Mărgărit, Noi comentarii etimologice şi semantice. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 28), 2010. XXII Mărgărit, PED = Iulia Mărgărit, Probleme de etimologie dialectală. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 13), 2002. Mărgărit, VGMA = Iulia Mărgărit, Vocabularul graiurilor munteneşti actuale. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009. Mării, NSE = I. Mării, Note şi studii de etimologie lexicală dacoromână. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 17), 2005. MDA = Micul dicţionar academic. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Vol. I: A–C, 2001; vol. II: D–H, 2002; vol. III: I–Pr, 2003; vol. IV: Pr–Z, 2003. MDA – 2010 = Micul dicţionar academic. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Tiraj nou, în 2 volume. I: A–Me; II: Mi–Z. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010. Merriam-Webster = Merriam-Webster English Dictionary, online la https://www.merriam-webster.com. Meyer, EWA = Gustav Meyer, Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache. Strassburg, K. J. Trübner, 1891. Meyer-Lübke, RomGr = Wilhelm Meyer-Lübke, Grammatik der romanischen Sprachen. Leipzig, Reisland, 4 vol., 1890–1902. Mihail, EPE = Zamfira Mihail, Etimologia în perspectivă etnolingvistică. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 5), 2000. Mihail, TPP = Zamfira Mihail, Terminologia portului popular românesc în perspectiva etnolingvistică comparată sud–est europeană. Bucureşti, Editura Academiei, 1978. Mihăescu, CEL = Doru Mihăescu, Contribuţii etimologice şi lexicale. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 19), 2005. Mihăescu, IG = Haralambie Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea. Bucureşti, Editura Academiei, 1966. Mihăescu, Lg. Lat. = Haralambie Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe. Bucureşti, Editura Academiei / Paris, Les Belles Lettres, 1978. Mihăescu, Rom. = Haralambie Mihăescu, La romanité dans le Sud-Est de l’Europe. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993. Mihăilă, CELR = Gheorghe Mihăilă, Contribuţii la etimologia limbii române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 15), 2002. Mihăilă, CSCA = Gheorghe Mihăilă, Contribuţii la studiul cuvintelor de origine autohtonă în limba română. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010. Mihăilă, DLRV = Gheorghe Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X – începutul sec. XVI). Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974. Mihăilă, ÎVS = Gheorghe Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Bucureşti, Editura Academiei, 1960. Miklosich, EWSS = Franz Miklosich, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen. Viena, W. Braumüller, 1887. Miklosich, Lexicon = Franz Miklosich, Lexicon palaeoslovenico-greco-latinum. Viena, Guilelmus Braumueller, 1862–1865. Miklosich, SER = Fr. von Miklosich, Die slavischen Elemente im Rumunischen. Wien, aus der Keiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdruckerei, 1861. Miklosich – Kałužniacki = Franz von Miklosich, Emil Kałužniacki, „Über die Wanderungen der Rumunen in den dalmatinischen Alpen und den Karpaten”, în Denkschriften der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften, XXX, Viena, 1880, 1–66. Mitu, CELS = Mihai Mitu, Cercetări etimologice şi lexico-semantice. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 24), 2006. Mitu, SERS = Mihai Mitu, Studii de etimologie româno-slavă. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 10), 2001. Moroianu, DTE = Cristian Moroianu, Dublete şi triplete etimologice în limba română. Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005. XXIII MRS = Kelemen Béla, Szász Lőrinc (coord.), Magyar-román szótár. Dicţionar maghiar-român. Vol. I (A–J). Academia Română, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010. Nandris, Phon. = Octave Nandris, Phonétique historique du roumain. Paris, Klincksieck, 1963. Neiescu, DDI = Petru Neiescu, Dicţionarul dialectului istroromân. Bucureşti, Editura Academiei Române, 3 vol., 2011–2016. Nestorescu, CE = Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 3), 1999. Nestorescu, ERB = Virgil Nestorescu, Elemente româneşti în limba bulgară. Contacte lingvistice interbalcanice. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 12), 2002. Nestorescu, VCR = Virgil Nestorescu, Din viaţa cuvintelor româneşti. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 25), 2006. Niermeyer = J. F. Niermeyer, Mediae latinitatis lexicon minus. Leiden, Brill, 1976. Nocentini, VLI = Alberto Nocentini, L'Etimologico. Vocabolario della lingua italiana. Milano, Le Monnier, 2010. NŞDU = Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române. Chişinău/ Bucureşti, Litera Internaţional, 2006. OED = Oxford English Dictionary. Oxford, Oxford University Press (versiunea online oed.com) OLD = Oxford Latin Dictionary. Oxford, Clarendon Press, 1968. Omagiu Brâncuş = Gh. Chivu, Oana Bărbulescu (coord.), Studii de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuş. Bucureşti, Editura Uuniversităţii din Bucureşti, 2010. Omagiu Iordan = Al. Rosetti (coord.), Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Bucureşti, Editura Academiei, 1958. Omagiu Rosetti = Iorgu Iordan (coord.), Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani. Bucureşti, Editura Academiei, 1965. Omagiu Wald = Ana-Cristina Halichias, Tudor Dinu (coord.), Antic şi Modern. In honorem Luciae Wald. Bucureşti, Humanitas, 2006. Orël, AED = Vladimir Orël, Albanian Etymological Dictionary. Leiden, Brill, 1998. Papahagi, Notiţe etim. = Pericle N. Papahagi, „Notiţe etimologice”, în AA lit., seria II, tom XXIX, 1906–1907, p. 201–248. Pascu, Beiträge = Giorge Pascu, Beiträge zur Geschichte der rumänischen Philologie. Leipzig, Gustav Fock, 1920. Pascu, DEM = Giorge Pascu, Dictionnaire étymologique macédoroumain. Iaşi, Cultura Naţională, vol. I, Les éléments latins et romans, 1924; vol. II, Les éléments grecs, turcs, slaves, albanais, germaniques, hongrois, néologismes, créations immédiates, obscurs, 1925. Pascu, Elementele = Giorge Pascu, „Elementele romanice din dialectele macedo- şi megleno- române”, în AA lit., seria III, tom. XXXV, nr. 5, Bucureşti, Socec & C. Sfetea; Leipzig, Otto Harrassowitz; Viena, Gerold, 1913, p. 141–191. Pascu, Etim. rom. = Giorge Pascu, Etimologii româneşti. Iaşi, Editura Autorului, 1910. Pascu, Sufixele = Giorge Pascu, Sufixele româneşti. Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1916. PEW = Sextil Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache, vol. I: Lateinisches Element, mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen. Heidelberg, K. Winter, 1905. Philippide, Altgr. El. = Al. Philippide, Altgriechische Elemente im Rumänischen, Halle a.S., Max Niemeyer, 1905 (extras din Bausteine zur romanischen Philologie. Festgabe für Adolfo Mussafia). Philippide, ILR = Alexandru Philippide, Istoria limbii române. I. Principii de istoria limbii. Iaşi, Tipografia Naţională, 1894. Philippide, OR = Alexandru Philippide, Originea românilor. Iaşi, Tipografia Viaţa Românească, vol. I: 1923, vol. II: 1927. Pokorny, IEW = Julius Pokorny, Indogermanisches etymologisches Wörterbuch. Berna, München, A. Francke, 2 vol., 1959–1969. Poruciuc, CE = Adrian Poruciuc, Confluenţe şi etimologii. Iaşi, Polirom, 1998. XXIV Purdela-Sitaru, Vasiluţă, CE = Maria Purdela-Sitaru, Livia Vasiluţă, Cercetări etimologice (cu referire specială la împrumuturile de origine germană din limba română). Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 14), 2002. Puşcariu, C. S. = Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii. Ediţie îngrijită de Ilie Dan. Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Puşcariu, Îns. Et. Wb. = Sextil Puşcariu, Însemnările autorului de pe exemplarul propriu de lucru din Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Das lateinische Element, mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen (Heidelberg, Winter, 1905). Ediţie îngrijită de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1995. Puşcariu, LR = Sextil Puşcariu, Limba română. Vol. I: Privire generală, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”,1940; vol. II: Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei, 1959. Puşcariu, Locul limbii române = Sextil Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice. Discurs de recepţie la Academia Română. Bucureşti, Tipografia „Urbana”, 1920. Puşcariu, St. Ir. = Sextil Puşcariu, Studii istroromâne. Bucureşti, Editura Cultura Naţională, vol. I: Texte, 1906; vol. II: (în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byhan) Introducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, 1926; vol. III: Bibliografie critică, listele lui Bartoli, texte inedite, note, glosare, 1929. Reichenkron, Dak. = Günter Reichenkron, Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumänischen). Heidelberg, Carl Winter, 1966. Rev. fil. = Revista filologică. Organ al Cercului de studii filologice de pe lângă Facultatea de Filosofie şi Litere din Cernăuţi, director Al. Procopovici, Cernăuţi, 1927–1928. REW = W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch. Heidelberg, Carl Winters, 1936. RF = Romanische Forschungen, Frankfurt, Erlangen, 1882–. Robert = Paul Robert, Le Grand Robert de la Langue Française. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française. 2e édition entièrement revue et enrichie par Alain Rey. Paris, Le Robert, 9 vol., 1996. Rohlfs, EWUG = Gerhard Rohlfs, Etymologisches Wörterbuch der unteritalienischen Gräzität. Halle, Max Niermeyer, 1930. Rohlfs, HGIS = Gerhard Rohlfs, Historische Grammatik der italienischen Sprache und ihrer Mundarten. Bern, A. Francke AG, 3 vol., 1949–1954. Rohlfs, Quellen = Gerhard Rohlfs, Die Quellen des unteritalienischen Wortschatzes. Halle, Niemeyer, 1926. Rohr, KREW = Rupprecht Rohr, Kleines rumänisches etymologisches Wörterbuch. Vol. I, A–B, Frankfurt am Main, Haag und Herchen, 1999. Romania = Romania, recueil trimestriel consacré à l’étude des langues et des littératures romanes, Paris, 1871 ş.u. Rosetti, ILR = Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediţie definitivă. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. Rösler, GTBR = Robert Rösler, Die griechischen und türkischen Bestandteile im Rumänischen. Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften in Wien, Philosophisch- Historische Klasse 50, Viena, 1865. RRL = Revue roumaine de linguistique. Academia Română. Bucureşti, 1956–. RSJ = Rečnik srpskohrvatskog književnog i narodnog jezika. Belgrad, Institut za srpskohrvatski jezik, vol. I, 1959, ş.u. Russu, El. autoh. = I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970. Russu, Etnogeneza = Ion I. Russu, Etnogeneza românilor: fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. Russu, L. T. = I. I. Russu, Limba traco-dacilor. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967 (prima ediţie în 1959). Sala, CMI = Marius Sala, Cuvintele, mesageri ai istoriei. Bucureşti, Meronia, 2009. XXV Sala, Contrib. = Marius Sala, Contributions à la phonétique historique du roumain. Paris, Klincksieck, 1976. Sala, IELR = Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic („Etymologica” 2), 1999. Sandfeld, Ling. Balk. = Kristian Sandfeld, Linguistique balkanique. Problèmes et résultats. Paris, Édouard Champion, 1930. SAO = Svenska Akademiens Ordbok, 37 vol., 1898–2019, versiunea online https://www.saob.se/ Saramandu, RO = Nicolae Saramandu, Romanitatea orientală. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004. Sava 2012 = Cristinel Sava, Complementizatorii în limba română veche, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2012. Schuchardt, Rom. Et. = Hugo Schuchardt, Romanische Etymologieen. Viena, Kaiserliche Akademie der Wissenschaften, vol. I: 1898, vol. II: 1899. SCL = Studii şi cercetări lingvistice. Academia Română, Bucureşti, 1950–. SCŞ = Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie. Iaşi, 1950–1963. SDEM = N. Raevschi, M. Gabinschi (red.), Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Chişinău, Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, 1978. SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti. (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme). Ediţiunea întâia. Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939. Skok, ERHSJ = Petar Skok, Etimologijski rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika. Dictionnaire étymologique de la langue croate ou serbe. Rédacteurs Mirko Deanovič et Ljudevit Jonke, collaborateur Valentin Putanec. Zagreb, 4 vol., 1971–1974. SMFC = Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I–II, redactori responsabili Al. Graur şi Jacques Byck, 1959–1960; vol. III, redactor responsabil Al. Graur, 1962; vol. IV–V, redactori responsabili Al. Graur, Mioara Avram, 1967–1969; vol. VI, redactor responsabil Mioara Avram, 1972. SSW = A. Schullerus, B. Capesius, A. Tudt, S. Haldenwang et al., Siebenbürgisch–Sächsisches Wörterbuch. Editura Academiei, Bucureşti şi Walter de Gruyter & Co., Berlin.Vol. I (A–C): 1925, vol. II (D–F): 1926, vol. III (G): 1971, vol. IV (H–J): 1972, vol. V (K): 1975, vol. VI (L): 1997, vol. VII (M): 1998, vol. VIII (N–P): 2002, vol. IX (Q–R): 2007. Stanciu-Istrate, Calcul = Maria Stanciu-Istrate, Calcul lingvistic în limba română. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. Studi Romeni = Studi Rumeni. Roma, 1927 ş.u. Suciu, CRT = Emil Suciu, Cuvinte româneşti de origine turcă. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 21), 2006. Suciu, CTR = Emil Suciu, „Contacts linguistiques: turc et roumain / Sprachkontakte: Türkisch und Rumänisch”, în Gerhard Ernst, Martin-Dietrich Gleßgen, Christian Schmitt, Wolfgang Schweickard (eds), Histoire linguistique de la Romania / Romanische Sprachgeschichte, vol. 2, Berlin, Walter de Gruyter, 2006, p. 1673–1677. Suciu, IT = Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: Studiu monografic, 2009; vol. II: Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, 2010. Şăineanu, Elem. turc. = „Elemente turceşti în limba română. Influenţa orientală”, în Rev. ist., 1885. ŞIO = Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. Vol. I: Introducerea; vol. II: Vocabularul: 1. Vorbe populare, 2. Vorbe istorice, Bucureşti, Socec, 1900. Tamás, EW = Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen (Unter Berücksichtigung der Mundartwörter). Budapest, Akadémiai Kiadó, 1966. TDRG1 = H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch. Bukarest, Staatsdruckerei. Band I: 1903 (apărut pe fascicule în 1895–1903); Band II: 1911 (apărut pe fascicule în 1906–1910); Band III: 1925 (apărut pe fascicule în 1911–1925). TDRG2 = H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch. 2., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, Band I: 1986; Band II: 1988; Band III: 1989. XXVI TDRG3 = H. Tiktin, Rumänisch–deutsches Wörterbuch. 3., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron und Elsa Lüder, Cluj–Napoca, Clusium, Band I: 2000; Band II: 2003; Band III: 2005. Teaha, CLM = Teofil Teaha, Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti actuale. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 16), 2005. TLF = Trésor de la Langue Française. Dictionnaire de la langue du XIXe et du XXe siècle (1789–1960). Paris, 1972 ş.u. (versiunea online: atilf.atilf.fr). TLL = Thesaurus linguae latinae, versiunea online la http://www.thesaurus.badw.de/en/tll-digital/tll- open-access.html. Treccani = Dizionario della lingua italiana, pubblicato dall’Istituto dell’Enciclopedia Italiana fondata da Giovanni Treccani e Giunti T.V.P. editori, Firenze, 2014 (versiunea online: http://www.treccani.it/vocabolario/). Triandafillidis = Manolis Triandafillidis (coord.), Λεξικό της κοινής νεοελληνικής, Salonic, Ινστιτούτο Νεοελληνικών Σπουδών (Ίδρυμα Μανόλη Τριανταφυλλίδη), versiunea online: http://www.greek– language.gr/greekLang/modern_greek/tools/lexica/triantafyllides/index.html. Ursu, ÎL = N. A. Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760–1860). Iaşi, Editura Cronica, vol. I: Studiu lingvistic şi de istorie culturală, 2004; vol. II: Repertoriu de cuvinte şi forme, 2006, vol. III: Repertoriu de cuvinte şi forme – supliment, 2 părţi, 2011. Ursu, TŞ = N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962. de Vaan, EDLIL = Michiel de Vaan, Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages. Leiden, Boston, Brill, 2008. Vaillant, Gram. = André Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, vol. I: Lyon, I.A.C., 1950, vol. II: Lyon, I.A.C., 1958, vol. III: Paris, Klincksieck, 1966, vol. IV, Paris, Klincksieck, 1974, vol. V, Paris, Klincksieck, 1977. Vasmer, ESRJ = Max Vasmer, Etimologičeskij slovar´ russkogo jazyka (Russisches etymologisches Wörterbuch), Moscova, 4 vol., 1964–1973. Vasmer, GLSK = Max Vasmer, Die griechischen Lehnwörter im Serbo-Kroatischen. Akademie der Wissenschaften, in Kommission bei W. de Gruyter, Berlin, 1944. Vasmer, Greko-slavjanskije etjudy = Max Vasmer, Greko-slavjanskije etjudy. Sankt-Petersburg, 3 vol., 1907–1909. Vasmer, REW = Max Vasmer, Russisches etymologisches Wörterbuch. Heidelberg, Winter, Band 1: 1953; Band 2: 1955; Band 3: 1958. Vasmer, SAW = Max Vasmer, „Studien zur albanesischen Wortforschung”, I, în Acta et commentationes Universitatis Tartuensis (Dorpatensis), B, Humaniora, I, Tartu (Dorpat), 1921, p. 3–65. Vătăşescu, SRA = Cătălina Vătăşescu, Studii româno-albaneze. Note semantice şi etimologice. Bucureşti, Editura Academiei Române („Etymologica” 22), 2006. Vătăşescu, VLA = Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna. Bucureşti, Biblioteca Thracologica XIX, 1997. van Veen & van der Sijs = P. A. F. van Veen, N. van der Sijs, Etymologisch woordenboek: de herkomst van onze woorden. Ediţia a doua. Utrecht/Antwerpen, Van Dale Lexicografie, 1997 (disponibil online la http://www.etymologiebank.nl). Vox Romanica = Vox Romanica. Tübingen, 1936–. Vrabie, ERS = Emil Vrabie, Etimologii româneşti şi străine. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, („Etymologica” 11), 2001. Wagner, DES = Max Leopold Wagner, Dizionario etimologico sardo. Edizioni Cagliari, 1978. WP = Alois Walde, Vergleichendes Wörterbuch des indogermanischen Sprachen, herausgegeben und bearbeitet von Julius Pokorny. Berlin und Leipzig, Walter de Gruyter, vol. I: 1930, vol. II: 1927. Xhuvani, Çabej, Prapashtesat = Aleksandër Xhuvani, Eqrem Çabej, Prapashtesat e gjuhës shqipe. Tirana, 1962. Zafiu, CA = Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice. Bucureşti, Humanitas („Viaţa cuvintelor”), 2010. Zamfir 2015 = Dana-Mihaela Zamfir, „Adverbul adică în cursul istoriei limbii române. Schimbări XXVII semantice şi relaţii sinonimice. Modificări fonetice şi amplificări expresive”, în Caietele Sextil Puşcariu I. Actele Conferinţei Internaţionale „Zilele Sextil Puşcariu”, Ediţia I, Cluj-Napoca, 12–13 septembrie 2013, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2015, p. 183–208. Zamfir, Morf. = Dana-Mihaela Zamfir, Morfologia verbului în limba română veche. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 2005, vol. II: 2007. Zamfir, Puer = Dana-Mihaela Zamfir, „Termeni pentru noţiunile puer şi heres în limba română. Istoria schimbărilor de sens şi difuziune dialectală”, în Lucrările celui de-al XIV-lea Simpozion Internaţional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 16–17 septembrie 2010), Editura Argonaut-Scriptor, Cluj-Napoca, 2012, p. 450–516. ZBalk = Zeitschrift für Balkanologie. Wiesbaden, 1962 ş.u. ZRPh = Zeitschrift für romanische Philologie. Halle, 1876 ş.u. ZRPh, Bhft = Beihefte zur Zeitschrift für romanische Philologie, Halle, 1876 ş.u. XXVIII XXIX SURSE A = Material (manuscris) cules în anchetele dialectale efectuate de Institutele de Lingvistică ale Academiei Române: I: Valea Crişului Negru, 1959; II: Valea Sebeşului; III: Valea Jiului, 1954, 1956; IV: Ţara Haţegului, 1954; V: Valea Bistriţei, 1956–1958; VI: Valea Moldovei, 1957; VII: Oaş, Maramureş, Ugocea, 1957; VIII: Valea Sucevei, 1958; IX: Anchetă la ceangăi. AA ist. = Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice. Bucureşti. Seria II, 1878 ş.u.; seria III, 1923 ş.u.; seria IV, 1975 ş.u. AA lit. = Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii literare. Bucureşti. Seria II, 1878 ş.u.; seria III, 1924 ş.u.; seria IV, 1977 ş.u. AA şt. = Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii ştiinţifice. Bucureşti. Seria II, 1878 ş.u.; seria III, 1922–1923 ş.u; seria IV, 1977 ş.u. Aaron, A. = Vasilie Aaron, Anul cel mănos, bucuria lumei. Sibiu, Privileghiata Tipografie a lui Ioan Bart, 1820. Aaron, P. = Vasilie Aaron, Patimile şi moartea a Domnului şi Mântuitoriului nostru Isus Hristos. Braşov, Tipografia lui Gheorghie de Şobel prin Mihail Dir, 1805. Aaron, P. F. = Vasilie Aaron, Praxisul forumurilor bisericeşti. Manuscris din 1805 (Biblioteca Academiei Române, cota 862). Aaron, S. H. = Vasilie Aaron, Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet. Sibiu, Tipografia lui Gheorghie de Clozius, [1821]. F. Aaron, E. G. = Florian Aaron, Elementuri de gheografie pentru trebuinţa tinerilor începători. Bucureşti, 1834. F. Aaron, I. = Florian Aaron, Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti. Bucureşti, Tipografia lui I. Eliad, vol. I: 1835; vol. II: 1837; vol. III: 1838. F. Aaron, I. L. = F. Aaron, Elemente de istoria lumii pentru trebuinţa tinerimei începătoare din aşezămintele de învăţătură şi creştere publice şi private. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1847 (prima ediţie, în 1845). P. Aaron, P. = Petru Pavel Aaron, Păstoriceasca poslanie sau dogmatica învăţătură a Bisearicii Răsăritului cătră cuvântătoarea turmă. Tipărită la sfânta Troiţă în Blaj, de Petru Sibiianul, tipograf, 1760. T. Aaron, S. A. = Theodor Aaron, Scurtă apendice la „Istoria” lui Petru Maior carea prin adevărate mărturisiri a mai multor scriitori vechi, începutul românilor din romani adevăraţi, la mai mare lumină îl pune. Buda, Tipariul Crăieştii Universităţi din Pesta, 1828. ABC = ABC sau alphavit pentru folosul şi procopsala scoalelor celor normaleşti a neamului românesc. Blaj, Gedruckt mit dem Buchstaben des Seminars, 1783. ABC – EPM = Niţă Dobrotă (coord.), A.B.C.-ul economiei de piaţă moderne. Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Viaţa Românească, 1991. ABC mar. = ABC marinăresc. Vocabular de termeni marinăreşti în cinci limbi: româna, engleza, franceza, germana şi italiana. Bucureşti, Liga Navală Română. Publicaţiunea 51–a, [1942–1943]. ABC săn. = Theodor Burghele (coord.), ABC-ul sănătăţii. Enciclopedie medicală populară. Bucureşti, Editura Medicală, 1964. Abrudeanu, Rom. = Ion Rusu Abrudeanu, România şi războiul mondial. Bucureşti, Socec & Co., 1921. Acte Ardeal = Acte româneşti din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, Atel. Grafice Socec & Co., 1916 (extras din Bul. com. ist. II). Acte Bas. = Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia. I (1812–1830). Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993. XXX Acte jud. = Acte judiciare din Ţara Românească. 1775–1781. Ediţie întocmită de Gheorghe Cronţ, Alexandru Constantinescu, Ancuţa Popescu, Theodora Rădulescu, Constantin Tegăneanu. Bucureşti, Editura Academiei, 1973. Acterian, Jur. = Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932–1949). Ediţie îngrijită de Doina Uricariu. Bucureşti, Humanitas, 1991. Adam, N. = Ioan Adam, Năzuinţi. Povestiri. Bucureşti, Minerva, 1907. Adam, R. = Ioan Adam, Rătăcire. Roman. Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1926] (prima ediţie în 1902). Adam, S. = Ioan Adam, Sybaris. Roman. Bucureşti, Editura Autorului, 1902. Adamescu, R. = Gheorghe Adamescu, Manual de retorică. Bucureşti, Editura librăriei H. Steinberg, 1899. Adameşteanu, D. P. = Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută. Ediţia a III-a. Text definitiv. Bucureşti, Editura 100 + 1 Gramar, 1997 (prima ediţie 1975). Adev. lit. a. = Adevărul literar şi artistic. Supliment săptămânal al cotidianului Adevărul. Bucureşti, 1990–2005. Adev. (Iaşi) = Adevărul. Gazetă politică şi literară. Iaşi, 1871–1872. Adev. = Adevărul. Ziar, Bucureşti, 1888–1916; 1919–1937; serie nouă 1946–1951. Adevărul = Adevărul. Cotidian apărut în mai multe serii. Bucureşti, 1989 ş.u. A. doc. Şch. = Acte, documente şi scrisori din Şcheii Braşovului. Ediţie îngrijită de Vasile Oltean. Bucureşti, Editura Minerva, 1980. Afacerile = Emilian M. Dobrescu, Valeriu Ioan-Franc, Afacerile. Mică enciclopedie. Bucureşti, Editura Expert, 1997. Aga, Simb. bibl. = Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic (cu istorie, tradiţii, legende, folclor). Ediţia a II-a. Timişoara, Editura „Învierea”, 2005 (prima ediţie 1935). Agârbiceanu, O. = Ion Agârbiceanu, Opere. Ediţie începută sub supravegherea autorului (vol. I–IV) şi continuată sub supravegherea lui G. Pienescu (vol. V–XII). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 12 vol., 1962–1986. Agronomia = Agronomia. Publicaţie bilunară de agricultură şi economia rurală. Bucureşti, 1859–1861. Agrotehnica = G. Ionescu-Şişeşti, Irimie Staicu, Agrotehnica. Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. Bucureşti, Editura Agro-Silvică de Stat, 2 vol., 1958. Al Lupului, P. G. = Nicolae Al Lupului, Posada Gurenilor. Povestiri din alte vremi. Craiova, Editura Tiparul „Prietenii Ştiinţei”, [1929]. ALAS = Adevărul literar şi artistic. Revistă săptămânală. Bucureşti, 1920–1939. Albina = Albina, publicaţie periodică (de 2–3 ori pe săptămână), Viena (1866–1869), Pesta (1869–1876). Albina (Buc.) = Albina. Revistă enciclopedică populară. Bucureşti, 1897–1949; seria a II-a, 1949–1989; serie nouă, 1990 ş.u. Albina Carpaţilor = Albina Carpaţilor. Foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, cu ilustraţiuni. Sibiu, 1877–1880. Albineţ, Ist. M. = Ioan Albineţ, Manual de istoria Principatului Moldavei. Partea I. Iaşi, Institutul Albinei, 1845. Albineţ, M. = I. F. Sobernheim, Macroviotica sau regule pentru păstrarea sănătăţei şi prelungirea vieţei. Traducere din limba germană de Ioan T. Albineţ. Iaşi, Tipografia Albinei, 1838. Alboteanu, Gram. rom. = Ioan Alboteanu, Gramatică românească. Predată în Seminarul de la Socola începând cu anul 1804. Manuscris din anii 1809–1810 (Biblioteca Academiei Române, cota 539). Alecsandri, O. = Vasile Alecsandri, Opere. Ediţie îngrijită de G. C. Nicolescu (vol. I–II), Georgeta Rădulescu-Dulgheru (vol. I–VII), Marta Anineanu (vol. VIII–X). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 10 vol., 1966–1985. Alecsandri, P. = Vasile Alecsandri, Opere complete. Poesii. Vol. I: Doine şi lăcrămioare; vol. II: Mărgăritărele; vol. III: Pasteluri şi legende. Bucureşti, Socec, 1875. Alecsandri, S. = Vasile Alecsandri, Scrisori. Vol. I, Către T. Maiorescu, I. Negruzzi, A. Papadopol- Callimach şi Paulina Alecsandri. Publicaţie îngrijită de Il. Chendi şi E. Carcalechi, Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1904. XXXI Alecsandri, Poezii = Vasile Alecsandri, Poezii. Vol. II (Opere complete). Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Comp., 1896. Alexandrescu, A. = Voltaire, Alzira sau americanii. Traducere de Gr. Alexandrescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1834. Alexandrescu, E. N. = Florian, Eliezer şi Neftali. Traducere de Gr. Alexandrescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1832. Alexandrescu, M. C. = Grigore Mihail Alexandrescu, Memorial de călătorie, în Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Ştefan Rassidescu, 1863, p. I–LX (scris în 1842). Alexandrescu, Meropa = Voltaire, Meropa. Traducere de Gr. Alexandrescu. Bucureşti, Tipografia C. A. Rosetti şi Winterhalder, 1847. Alexandrescu, O. = Gr. Alexandrescu, Opere, vol. I. Ediţie îngrijită de I. Fischer. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957. Alexandria (1620) = Alexandria. Ediţie îngrijită de Florentina Zgraon, în CMVCP XI, p. 127–228 (text din 1620). Alexandria – an. (1717) = Alexandria. Anexe. Ediţie îngrijită de Florentina Zgraon, în CMVCP XI, p. 230–240 (text din 1717). Alexandria (1776) = Povestirea împăratului Alexandru de Machedonia. Manuscris din Banat–Transilvania, din 1776 (BAR, ms. rom. 3093, f. 92–144v). Alexandru, I. M. = Tiberiu Alexandru, Instrumente muzicale ale poporului român, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956. I. Alexandru, I. I. = Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Cartea Românească, 1984 (prima ediţie, 1983). I. Alexandru, I. = Ioan Alexandru, Imne (1964–1973). Bucureşti, Editura Eminescu, 1975. Alexi, DGR = Theochar Alexi, Dicţionar portativ germano-român. Bucureşti, Ioan Weiss, 1866. Alexi, DGR6 = Theochar Alexi, Dicţionar german-român. Deutsch-rumänisches Wörterbuch. Ed. VI, prelucrată şi completată. Braşov, Editura Librăriei Ioan I. Ciurcu, 1908. Alexi, DRG = Theochar Alexi, Dicţionar româno-german, Braşov, H. Zeidner, 1894. Alexi, DRG2 = Theochar Alexi, Dicţionar român-german. A doua ediţiune, prelucrată şi complectată, Braşov, H. Zeidner, 1906. Alexi, Gram. = Joannis [= Ioan] Alexi, Grammatica daco-romana sive valachica, Viennae, apud Bibliopolam Josephum Geistinger, 1826. Alexici, L. P. = Texte din literatura poporană română. Adunate de Dr. G. Alexici. Vol. I, Budapesta, Editura Autorului, (Tip. Franklin – Társulat) 1899 (culese între 1884 şi 1899); vol. II, ediţie îngrijită de Ion Muşlea. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1966 (culese între 1883 şi 1898). Alexie = Alexie, omul lui Dumnezeu. Ediţie îngrijită de Maria Stanciu-Istrate, în CMVCP V, p. 89–101 (text din 1676). Algebra VIII = Gh. Dumitrescu, Algebra. Manual pentru clasa a VIII-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Algebra IX = Gh. Dumitrescu, Algebra. Manual pentru clasa a IX-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Algebra X = Iacob Crişan, Alexandru Pop, Algebra pentru clasa a X-a reală. Manual. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. ALIL = Anuar de lingvistică şi istorie literară. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Institutul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor. Iaşi. 1964 ş.u. ALM = Atlasul lingvistic moldovenesc. Alcătuit de Vasile Melnic, Vasile Pavel. Chişinău. Vol. I: partea I. Fonetica, de Rubin Udler, 1968. Vol. I: partea II, Fonetica, de Rubin Udler, Morfologia, de Vasile Melnic, 1968. Vol. II: partea I, Lexicul, de Victor Comarniţchi, 1972. Vol. II: partea 2, Lexicul, de Vasile Melnic şi Vasile Pavel, 1973 (material cules în perioada 1957–1965). Almăşanu, Prog. gimn. = David Almăşanu, A noua programă a gimnaziului mare românesc de religiunea orth. orientale, pe an scol. 1868/9. Braşov, Tip. Römer & Kamner, 1869. XXXII Alm. muz. = Almanah muzical. Editat de Teodor Burada, 1877–1879. ALR – M. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş. Alcătuit de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1969, vol. II: 1971, vol. III: 1973, vol. IV: 1997. ALR – M. D. ms. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea. Material netipărit. ALR – M. D. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea. Bucureşti, Editura Academiei Române. Vol. I–II, de Teofil Teaha, Mihai Conţu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, 1996; vol. III, de Teofil Teaha, Mihai Conţu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, 2001; vol. IV, de Teofil Teaha (coord.), Ion Ionică, Bogdan Marinescu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, 2004; vol. V, de Teofil Teaha (coord.), Bogdan Marinescu, Nicolae Saramandu, 2007. ALR – T. ms. = Micul atlas lingvistic român pe regiuni. Transilvania. Material netipărit. ALR – T. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol I: 1992; vol. II: 1997; III: 2002; IV: 2002; V: 2006. ALR I ms. = Atlasul linguistic român. Partea I. Material netipărit din anchetele lui Sever Pop. ALR I/I, I/II = Atlasul linguistic român. Publicat sub Înaltul Patronaj al M. S. Regelui Carol al II-lea de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I (ALR I), vol. I: Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop, Cluj, Muzeul Limbii Române (Institutul cartografic „Unirea” Braşov), 1938; vol. II: Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, de Sever Pop. Sibiu, Muzeul Limbii Române, Leipzig, Otto Harrassowitz, 1942. ALR II ms. = Atlasul linguistic român. Partea II. Material netipărit. ALR II/I = Atlasul linguistic român. Publicat sub Înaltul Patronaj al M. S. Regelui Mihai I de Muzeul Limbii Române, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea II (ALR II), vol. I: A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi). B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători, de Emil Petrovici. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule. Sibiu, Muzeul Limbii Române. Leipzig, Otto Harrassowitz, 1940. ALR II/I – S. = Atlasul linguistic român. Publicat sub Înaltul Patronaj al M. S. Regelui Mihai I de Muzeul Limbii Române, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea II (ALR II), vol. I, Suplement: Termeni consideraţi obsceni, de Emil Petrovici, Sibiu, Muzeul Limbii Române. Leipzig. Otto Harrassowitz, 1942. ALR SN = Atlasul lingvistic român. Serie nouă. Întocmit de Institutul de Lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române. Sub direcţia acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Ioan Pătruţ. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: A. Agricultură. B. Morărit. C. Grădinărit. D. Pomărit. E. Viticultură. F. Cânepa. G. Albinărit, 1956; vol. II: A. Creşterea vitelor. B. Carul, căruţa, sania. C. Păsări de curte. D. Păstorit. E. Lâna, torsul, ţesutul. F. Meserii. G. Pădurărit, 1956; vol. III: A. Plante. B. Câinele, pisica. C. Animale sălbatice. D. Păsări sălbatice. E. Vânătoare. F. Târâtoare, amfibii. G. Pescuit. H. Insecte. I. Timpul. J. Configuraţia terenului. K. Ape, umiditate, navigaţie. L. Comunicaţii. M. Naţiuni, categorii sociale, administraţie, 1961; vol. IV: A. Şcoala. B. Armata. C. Conflicte, justiţie. D. Bani, comerţ. E. Măsuri, greutăţi. F. Bucătărie, mâncăruri, băuturi, alimente, coloniale. G. Tutun. H. Îmbrăcăminte, încălţăminte, farduri, podoabe, lucru de mână. I. Culori. J. Spălat, călcat, igienă, 1965; vol. V: A. Fire, caracter, sentimente. B. Petreceri, distracţii. C. Muzică. D. Jocuri de copii. E. Salutul. F. Varia. G. Nume de persoană. H. Superstiţii, 1966; vol. VI: A. Substantiv. B. Articol. C. Adjectiv. D. Pronume. E. Numeral. F. Adverb. G. Prepoziţie. H. Conjuncţie, 1969; vol. VII: Verbul, 1972. ALRM I/I, I/II = Micul atlas linguistic român. Publicat sub Înaltul Patronaj al M. S. Regelui Carol al II–lea de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I (ALRM I), vol. I: Părţile corpului omenesc şi boalele lui de Sever Pop. Cluj, Muzeul Limbii Române (Institutul Cartografic „Unirea” Braşov) 1938; vol. II: Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea de Sever Pop. Sibiu, Muzeul Limbii Române, Leipzig, Otto Harrassowitz, 1942. XXXIII ALRM II/I = Micul atlas linguistic român. Publicat sub Înaltul Patronaj al M. S. Regelui Mihai I de Muzeul Limbii Române, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea II (ALRM II), vol. I: A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi); B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători; C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule de Emil Petrovici. Sibiu, Muzeul Limbii Române, Leipzig, Otto Harrassowitz, 1940. ALRM SN = Micul atlas lingvistic român, serie nouă. Sub direcţia acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Ioan Pătruţ. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 1956; vol. II: 1967; vol. III: 1967; vol. IV: 1981. ALRR Bas. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Alcătuit de V. Pavel (vol. I–IV), V. Sclifos (vol. III–IV), C. Strugăreanu (vol. III), V. Corcimari, A. Dumbrăveanu, S. Spînu, R. Udler (vol. IV). Chişinău, 4 vol., 1993–2003. ALRT II = Emil Petrovici, Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul linguistic român II. Muzeul Limbii Române. Sibiu–Leipzig, 1943. Aman, L. = Alexandru Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumenturi legale, urmată de Logica conştiinţei. Bucureşti, Tip. C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1851. Amelio = Silvestro Amelio, Glossario italiano-moldavo (1719). Ediţie de Giuseppe Picillo, Catania, CUECM, 1982. Amfilohie, E. = Amfilohie Hotiniul, Elementi arithmetice arătate fireşti. Iaşi, Sfânta Mitropolie, 1795. Amfilohie, G. = Claude Buffier, De obşte gheografie. Traducere de Amfilohie Hotiniul. Iaşi, Sfânta Mitropolie, 1795. Amfilohie, G. F. = Gramatica fizicii. Traducere din limba italiană de Amfilohie Hotiniul. Manuscris de la 1780–1790 (Biblioteca Academiei Române, cota 1627). Amicul şcoalei = Amicul şcoalei, foaie pentru înaintarea învăţământului şi a educaţiei la români. Redactat de Visarion Roman, Sibiu, 1860–1865. Amzulescu, Balade = Balade populare româneşti. Antologie de Al. I. Amzulescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 3 vol., 1964. Anal. Bucov. = Analele Bucovinei. Publicaţie a Centrului de Studii „Bucovina” al Academiei Române. Bucureşti, Editura Academiei Române, Anul I (1994) ş.u. Anal. Dobr. = Analele Dobrogei. Revista Societăţii Culturale Dobrogene. Director Constantin Brătescu. Constanţa, 1920–1923; Cernăuţi, 1924–1938. Anania, Mem. = Valeriu Anania, Memorii. Iaşi, Editura Polirom, 2008. Anania, R. = Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi. Bucureşti, Cartea Românească, 1983. An. Arh. Folk. = Anuarul Arhivei de folklor. Publicat de Ion Muşlea. Cluj–Bucureşti–Sibiu, Academia Română, 1932–1945. Anastasie = Viaţa lui Anastasie. Ediţie îngrijită de Andrei Timotin şi Emanuela Timotin, în CMVCP VI, p. 151–154 (text din 1793). Anatef. = Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu. Editat de Dinu C. Giurescu, în SMIM, V (1962), p. 353–505 (documente dintre 1672 şi 1740). Andriescu, L. pres. = Alexandru Andriescu, Limba presei româneşti în sec. al XIX-lea. Iaşi, Junimea, 1979. Andrievici, A. = Fr. Močnik, Aritmetică. Conducere în computăciunea (hambacul) de rost pentru întâia clasă a scoalelor naţionale din Bucovina. Traducere din limba germană de Samoil Andrievici. Viena, Ediciunea c. r. Administraţiii de Cărţi Scolastice, 1850. Anestin, C. V. = Victor Anestin, În anul 4000 sau O călătorie la Venus. Ediţie îngrijită de Cornel Robu. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986 (prima ediţie în 1899). An. etnogr. = Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”. Serie nouă. Bucureşti, Academia Română. Anul I (1990) ş.u. Angelescu, A. D. = Nicolae I. Angelescu, În chestia alcoolului denaturat. Răspuns unor defăimători. Bucureşti, Tipografia „Speranţa”, 1904. Angelescu, C. E. = Nicolae I. Angelescu, Fabricarea şi comerciul cu esenţe. O chestiune de higienă publică. Bucureşti, Tip. G. A. Lăzăreanu, 1904 (extras din Buletinul Camerei de Comerciu şi Industrie din Bucureşti). XXXIV Angelescu, T. V. = N. I. Angelescu, Tariful vamal şi nartul lucrurilor de băcănie din 1776. Bucureşti, Tip. G. A. Lăzăreanu, 1907. S. Angelescu, C. = Silviu Angelescu, Calpuzanii. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987. Anghel – Iosif, S. = D. Anghel, St. O. Iosif, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ion Roman. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol, 1982. Anghel, P. = D. Anghel, Poezii. Ediţie îngrijită de M. I. Dragomirescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Anghel, Pr. = D. Anghel, Proză. Ediţie îngrijită de M. I. Dragomirescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Anino, El. an. = Edouard Anino, Elemente de anatomie descriptivă sau Destricţiunea trupului uman. Bucureşti, Tip. Naţională a lui I. Romanov şi Comp., 1857. An. Ist. Arh. = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie. Cluj, 1971–1989. An. Ist. Naţ. = Anuarul Institutului de Istorie Naţională. Publicat de Alex. Lapedatu şi Ioan Lupaş. Bucureşti-Sibiu-Cluj, (Universitatea Regele Ferdinand I, Cluj), 1922–1945. Anon. Brâncov. = Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717. (Cronica anonimă despre Brâncoveanu), în Cron. munt. II, p. 273–352 (scrisă la începutul sec. XVIII). Anon. Car. = Dictionarium valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis). Ediţie îngrijită de Gh. Chivu. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 (text din c.1650). An. S.-U. = Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane. Publicaţie de cercetări arheologice şi de istorie, sociologie şi etnologie, de istorie literară şi culturală. Sibiu, anul I (1994) ş.u. Ant. lit. pop. = Antologie de literatură populară. Ediţie întocmită de Institutul de Istorie Literară şi Folclor, Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1953, vol. II: 1956, vol. III: 1967 (publicate între 1906 şi 1948). Antim, D. = Antim Ivireanul, Didahii, în Antim, O., p. 1–238 (predici rostite dintre 1709 şi 1716). Antim, O. = Antim Ivireanul, Opere. Ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Antipa, D. = Gr. Antipa, Regiunea inundabilă a Dunării. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1910. Antipa, F. I. = Gr. Antipa, Fauna ichtiologică a României. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909. Antipa, P. = Gr. Antipa, Pescăria şi pescuitul în România. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea, Pavel Suru, Viena, Gerold & comp.; Berlin, R. Friedlaender & Sohn; Lipsca, O. Harrassowitz, 1916. Antonescu, D. = G. M. Antonescu, Dicţionar român. Mic repertor de cunoştinţe generali coprinzând vorbe streine cu etymologia, termini technici, numini proprie, notiţiuni historice ş.c.l. Bucureşti, Librar-editor George Ioannide. Imprimeria Naţionale a lui Stephan Rassidescu, 1862. Antonescu, NDFR = G. M. Antonescu, Nou dicţionari frances-român şi român-frances. Ediţia a doua, Bucureşti, H. Steinberg, Tipo-Litografia Dor. P. Cucu, 1894. C. Antonescu, P. = C. S. Antonescu, Peştii din apele Republicii Populare Române. Bucureşti, Editura Agro-Silvică de Stat, 1957. P. Antonescu, A. = Petre Antonescu, Amenajamentul pădurei după munţii statului. Muşuroaiele mari şi mici din judeţul Muscel. Bucureşti, Lito-Tipografia L. Motzatzeanu, 1903 (extras din Buletinul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor). P. Antonescu, S. = Petre Antonescu, Studiu general pentru punere în exploatare de complexe forestiere. Bucureşti, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1902 (extras din Buletinul Ministerului Domeniilor). Antoniade, F. B. = C. Antoniade, Filosofia lui Henri Bergson. Bucureşti, Noua Tipografie Profesională Dimitrie C. Ionescu, 1910. AO = Anumirea ofiţiilor sau caselor de vamă cele neguţătoreşti în ţările Galiţia şi Lodomeria şi în ceale lângă dânsele adunate, de intrare... Foaie volantă, Lemberg, 1778. AOD = Adunare de ofisuri şi deslegări în ramul judecătoresc. Iaşi, 1844. AP = Th. Buşniţă, I. Alexandrescu, Atlasul peştilor din apele R. S. Romania. Ediţia a II-a. Editura Ceres, Bucureşti, 1971 (prima ediţie 1963). XXXV Apolzan, P. I. = Lucia Apolzan, Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni. Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României (Sociologia României. 5. Biblioteca de sociologie, etică şi politică), 1944. I. Apolzan, U. = I. Apolzan, Uneltele de mână de la lemnărit. Partea primă. I: Rândelele. II: Dălţile. III: Ferestraele. Sibiu, Tipografia Ios. Drotleff (Biblioteca meseriaşului, nr. 1), 1908. Apostol, Lex. zool. = Odiseu Apostol, Lexicon zoologic. Partea I. Cluj, Tip. „Ardealul” (Biblioteca cercetaşului naturalist, no. 2), 1936. AR = Albina românească. Gazetă politică şi literală. Iaşi, Tipografia Albinei, 1829–1849. Arcan = Arcan sau învăţătură împrotiva călbeazii oilor. Foaie volantă, Sibiu, 1787. Archirie (1708) = Archirie şi Anadan. Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de Magdalena Georgescu, în CMVCP II, p. 157–168. Archiv = Archiv pentru filologie şi istorie. Revistă istorică, filologică şi literară. Redactor Timotei Cipariu. Blaj. 1867–1872. Ardeleanu, D. = C. Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa. Ediţia II-a. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1928 (prima ediţie în 1926). Ardeleanu, U. D. = C. Ardeleanu, Am ucis pe Dumnezeu. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1929. Ardeleanu, V. P. = C. Ardeleanu, Viermii pământului. Roman. Bucureşti, Adevărul, 1933. Argetoianu, Î. Z. = Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice. Ediţie îngrijită de Stelian Neagoe. Bucureşti, Editura Machiavelli, 10 vol., 1998–2009. Arghezi, O. = Tudor Arghezi, Opere. Ediţie îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu. Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. 10 vol., 2000–2011. Arghezi, S. = Tudor Arghezi, Scrieri. Ediţie începută sub îngrijirea autorului şi ulterior îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 45 vol., 1962–2005. Arh. Bas. = Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. Publicaţie trimestrială. Chişinău, 1929–1938. Arh. Olt. = Arhivele Olteniei. Publicaţie sub direcţiunea d-lui Dr. Ch. Laugier şi prof. C. D. Fortunescu. Anul I–XXII. Craiova, 1922–1943. Arh. rom. = Arhiva românească. Subt redacţia lui M. Kogălniceanu. Iaşi, 2 vol., 1841–1845. Arh. rom.2 = Arhiva românească. Subt redacţia lui M. Kogălniceanu. Ediţia a doua. Iaşi, 2 vol., 1860–1862. Arh. som. = Arhiva someşană. Revistă istorică-culturală. Năsăud, 1924–1940; serie nouă, 1972–1977. Arhiva = Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi. Iaşi. 1889–1916; 1921–1940. Aricescu, A. R. = C. D. Aricescu, Arpa română. Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1852. Aricescu, F. = C. D. Aricescu, Florica. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Winterhalder, 1847. Aricescu, I. = C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821. Craiova, Editura Tipografiei Române G. Chiţu şi I. Theodorian, 2 vol., 1874. Aricescu, P. E. = C. D. Aricescu, Procesul şi esilul meu la Snagov. Bucureşti, Tipografia Jurnalului Naţionalul, 1859. Aristia, Plut. = Plutarh, Parallela sau vieţele bărbaţilor illustri. Traducere din limba greacă de C. Aristia. Tomul I. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1857. Aristia, P. R. = C. C. Aristia, Prinţul român. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional Sfântul Sava, 1843. Aristia, Saul. = Alfieri, Saul. Traducere de C. Aristia. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1836. Aristia, Virg. = Alfieri, Virginia. Traducere de C. Aristia. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1836. Aritm. = Aritmetica sau ştiinţa socotelii. Manuscris din 1823 (Biblioteca Academiei Române, cota 1187). Artaxerxu = [Metastasio], Artaxerxu. Traducere din neogreacă făcută pe la 1780; manuscris din 1808 (Biblioteca Academiei Române, cota 445). Arvinte, R. = Vasile Arvinte, Român, românesc, România. Studiu filologic. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. Arvinte, Term. = V. Arvinte, „Terminologia exploatării lemnului şi a plutăritului”, în SCŞ, Iaşi, VIII (1957), fasc. I, p. 1–185. Asachi, A. lit. = Gh. Asachi, Adaos literar pentru domnii abonaţi la Monitorul oficial. Iaşi, Institutul Albinei Române, 1861. XXXVI Asachi, Alghebra = Gh. Asachi, Alghebra. Copie manuscrisă din 1818, după cursul tradus din limba franceză după Bézout, ţinut de Gh. Asachi între 1814–1818 la clasa de inginerie hotarnică (Biblioteca Academiei Române, cota 1789). Asachi, Aritmetica = Gh. Asachi, Aritmetica. Copie manuscrisă după cursul tradus din limba franceză după Bézout, ţinut de Gh. Asachi între 1814–1818 la clasa de inginerie hotarnică (Biblioteca Seminarului Matematic al Universităţii din Iaşi, cota 1916/1). Asachi, E. = Gh. Asachi, Elemente de matematică. Iaşi, Tipografia Albinei. Vol. I: Aritmetică, 1836; vol. II: Algebra, 1837; vol. III: Geometria elementară, 1838. Asachi, E. D. = Gh. Asachi, Elena Dragoş de Moldavia. Iaşi, Institutul Albinei Române, 1863. Asachi, G. = Gh. Asachi, Elementurile gheometriei teoreticeşti. Traducere manuscrisă, copie după cursul său de matematică tradus din limba franceză după Étienne Bézout şi predat la clasa de inginerie hotarnică de Gh. Asachi între anii 1814 şi 1818 (Biblioteca Academiei Române, cota 2496). Asachi, I. = Ivan Kaidanov, Istoria Imperiii rosiene. Traducere de Gh. Asachi. Iaşi, Privileghieta Tipografie a Albinei. Partea I, 1832; partea II, 1833. Asachi, L. = Gh. Asachi, Lexicon de conversaţie. Iaşi, Institutul Albinei, 1842. Asachi, L. M. = Gh. Asachi, Lupta moldovenilor cu cavalerii crucieri în Prusia, la 1423. Iaşi, Institutul Albinei, 1845. Asachi, N. = Felice Romani, Norma. Traducere de Gh. Asachi. Iaşi, Institutul Albinei, 1838. Asachi, O. = Gh. Asachi, Opere. Ediţie critică şi prefaţă de N. A. Ursu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1973–1981. Asachi, P. = Gh. Asachi, Poezii. Iaşi, Tipografia Albinei, 1836. Asachi, Ped. = A. von Kotzebue, Pedagogul. Prelucrare pentru Teatrul Naţional de aga Gh. Asachi. Iaşi, Tipografia Albinei, 1839. Asachi, T. B. = Gh. Asachi, Turnul Butului. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei Române, 1863. Asachi, V. = Gh. Asachi, Viersuri lirice. 1822. Manuscris, text autograf. (Biblioteca Academiei Române, ms. 3059). D. Asachi, T. = Dimitrie Asachi, Topografia sau elemente de inginerie aplicate la hotărârea moşiilor. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1854. E. Asachi, Î. = Silvio Pellico, Despre îndatorirele oamenilor. Traducere de Ermiona Asachi. Iaşi, Institutul Albinei, 1843. L. Asachi, B. = Bernardin de Saint-Pierre, Bordeiul indienesc. Traducere din limba franceză de Leon Asachi. Iaşi, 1821. L. Asachi, J. = Jucăreia norocului sau istorisirea pentru prinţipul Menşcikov, carele pe vremea lui Petru cel Mare au fost slăvit în toată Europa. Traducere de Leon Asachi. Iaşi, 1816. Aşez. = [Aşezământul lui Iosif II pentru cadastru]. Viena sau Sibiu, 1786. Atila, P. = F. R. Atila, Peştii şi pescuitul. Bucureşti, Editura Librăriei Frăţilă, 1916. Avramescu – Cândea, Intr. docum. = Aurel Avramescu, Virgil Cândea, Introducere în documentarea ştiinţifică. Bucureşti, Editura Academiei, 1960. Axinte Uricariul, Cron. = Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1993–1994 (scrisă c.1730). Babeş, O. A. = V. Babeş, Opere alese. Bucureşti, Editura Academiei Române, 3 vol., 1954–1960. Bacalbaşa, S. A. = Anton Bacalbaşa, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Virgiliu Ene. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1965. C. Bacalbaşa, Buc. = Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată. Bucureşti, Editura Universul, vol. I: 1927, vol. II: 1928, vol. III: 1930, vol. IV: 1932. Baciu, Ms. Vatican = Ana Baciu, Aspecte lexicale în manuscrisul VATICAN ROMENO 6 din Biblioteca Apostolica Vaticana. Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2006 (text din 1690). Baconsky, S. = A. E. Baconsky, Scrieri. Ediţie îngrijită de Pavel Ţugui. Bucureşti, Cartea Românescă, 2 vol., 1990. Bacovia, O. = G. Bacovia, Opere. Ediţie îngrijită de Cornelia Botez. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. XXXVII Bagav = Andreilu alŭ Bagavŭ, Carte de alégere. Societatea macedo-română Lumina. Bucureşti, Tipolitografia Dor . P. Cucu, 1887. Bakos = Ferenc Bakos, A magyar szókészlet román elemeinek története. Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1982. Baltag, E. = Cezar Baltag, Euridice şi umbra. Bucureşti, Editura Eminescu, 1988. Banuş, P. = Maria Banuş, Poezii. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. Barac, A. E. = Ioan Barac, Istoria prea frumosului Arghir şi a prea frumoasei Elena cea măiastră şi cu părul de aur. Adecă: O închipuire supt carea să înţăleage luarea ţării Ardealului prin Traian, chesariul Râmului. Ediţia a II-a. Braşov, Privileghiata Tipografie, 1809 (prima ediţie 1801). Barac, Hal. = O mie şi una de nopţi. Istorii arabiceşti sau Halima. Traducere din germană de Ion Barac. Braşov, Rodolf Orghidian, 5 vol., 1836. Barac, R. = Ioan Barac, Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, care s-au împlinit după cuvântul ce s-au zis că nu va rămânea piatră pre piatră. Scoasă din cartea lui Iosif Flavie pre scurt. Bucureşti, 1821. Barac, S. = Ioan Barac, [Scrieri în proză şi în versuri]. Manuscris din 1842–1845 (Biblioteca Academiei Române, cota 209). Baranga, C. = Aurel Baranga, Fii cuminte, Cristofor. Bucureşti, 1965. Baranga, R. F. = Aurel Baranga, Reţeta fericirii sau Despre ceea ce nu se vorbeşte. Piesă în trei acte. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957. Baranga, V. A. = Aurel Baranga, Vocea Americii. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1949. Barasch, B. = Iuliu Barasch, Manualul de botanică silvică. Bucureşti, Imprimeria Statului, 1861. Barasch, I. = Iuliu Barasch, Cursul de igienă populară. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1857. Barasch, I. F. = Iuliu Barasch, Despre unele din institutele filantropice în Europa. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1853. Barasch, I. N. = G. Beleze, Istoriea naturală potrivită pe înţelegerea copiilor, cu întrebări şi figuri. Traducere din limba franceză şi adăugiri de Iuliu Barasch. Ediţia a doua. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 3 vol., 1856 (prima ediţie, vol. I–II: 1854, vol. III: 1856). Barasch, M. = Iuliu Barasch, Minunele naturei. Conversaţiuni asupra deosebitelor obiecte interesante din ştiinţele naturale, fisică, chimie şi astronomie. Ediţia a II-a. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 3 tomuri, 1852 (prima ediţie, vol. I: 1850, vol. II–III: 1852). Barbu, I. = Eugen Barbu, Incognito. Bucureşti, vol. I, Editura Albatros, 1975; vol. II, Editura Eminescu, 1977; vol. III, Editura Eminescu, 1978; vol. IV, Editura Eminescu, 1980. Barbu, O. = Eugen Barbu, Opere. Ediţie îngrijită de Mihai Ungheanu. Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, 2 vol., 2006. G. Barbu, A. V. = G. Barbu, Arta vindecării în Bucureştii de odinioară. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. I. Barbu, P. = Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică. Ediţie îngrijită de Dinu Pillat. Bucureşti, Editura Minerva, 1987. Barcianu, D. = Sab. Pop. Barcianu, Dicţionar român-german şi german-român. Partea I-a: Română- germană. Sibiu, Institut tipografic, 1886. Republicat cu adăugiri în 1900. Barcianu, V. = Sab. Pop. Barcianu, Vocabulariu român-nemţesc. Sibiu, Tipariul şi Editura lui Teodoru Steinhaussen, 1868. Bariţiu – Munteanu, W. = Georg Baritz und Gabriel Munteanu, Deutsch-romänisches Wörterbuch. Herausgeber und Verleger Rudolph Orgidan. Kronstadt, Römer & Kamner. Vol. I: 1853, vol. II: 1854. Bariţiu, C. = George Bariţ şi contemporanii săi. Ediţie coordonată de Ştefan Pascu (I–VIII) şi Iosif Pervain (I–IV). Bucureşti, Editura Minerva, 8. vol., 1973–1987. Bariţiu, Gr. rom.-nem. = [George Bariţiu], Gramatică românească şi nemţască pentru tinerimea naţională. Braşov, Tipografia lui Ioan Gött, 2 vol., 1838–1839. Bariţiu, Ist. Transilv. = George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Sibiu, Tipografia W. Krafft. Vol. I: 1889; vol. II: 1890; vol. III: 1891. Bariţiu, S. A. = Gheorghe Bariţiu, Studii şi articole. Sibiu, Editura Asociaţiunii, 1912. XXXVIII Bariţiu, S. I. = George Bariţiu, Scrieri istorice. Ediţie îngrijită de Camil Mureşanu şi Nicolae Edroiu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009. Barnoschi, D. R. = D. V. Barnoschi, Originile democraţiei române. „Cărvunarii”. Constituţia Moldovei de la 1822. Iaşi, Viaţa Românească, 1922. Baronzi, C. = Al. Dumas, Contele de Monte-Cristo. Traducere de G. A. Baronzi. Bucureşti, Librar-editor George Ioanid, vol. I–IV: 1857, vol. V–VIII: 1858. Baronzi, I. C. = M. Guizot, Istoria civilisaţiunii în Europa (începând cu vol. III: Istoria civilisaţiunii în Francia). Traducere de G. Baronzi. Ediţiune nouă. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Romanov & Comp., vol. I–III: 1856, IV–V: 1858. Baronzi, I. G. = Al. Dumas, Iacobinii şi girondinii. Traducere de G. A. Baronzi. Bucureşti, Librar-editor George Ioanid, 1855. Baronzi, I. L. = Al. Dumas, Isaak Lakedem. Traducere de G. A. Baronzi. Bucureşti, Tipografia Bisericească, vol. I–III 1855, vol. IV 1856. Baronzi, L. = George Baronzi, Opere complecte. Vol. I: Limba română şi tradiţiunile ei. Galaţi, Tip. Trianglu, 1872. Baronzi, M. = Eugène Sue, Matilda sau memoriile unei femei june. Traducere de George Baronzi. Bucureşti, Imprimeria Sântei Mitropolie, vol. I: 1853, vol. II–IV: 1854. Baronzi, P. L. = Potpuri literar. Texte traduse de G. A. Baronzi. Bucureşti, C. A. Rosetti şi Winterhalder, 1852. Bart, S. = Jean Bart, Scrieri. Ediţie îngrijită de C. Mohanu. Bucureşti, Minerva („Restitutio”), 2 vol., 1974–1979. Bassarabescu, Dr. = I. A. Bassarabescu, Pe drezină. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Minerva, 1976. Batroch. = Batrochomyomachia lui Homerus, Bătaia braştilor cu şoarecii. Traducere de Koncz Jósi, din anul 1816, în Ungaria IV – 1895, p. 304–308, 323–328, 353–355, apud Tamás, EW. Băcescu, Păs. = Mihai C. Băcescu, Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român. Bucureşti, Editura Academiei, [1961]. Băcescu, Peş. = Mihai Băcescu, Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar român. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1947 (Institutul de Cercetări Piscicole al României. Monografia nr. 3, 1946). Băjescu, Chernoc = Eugène Sue, Chernoc, corsarul. Traducere de C. C. Băjescu. Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1852. Bălăcescu, B. ed. = Costache Bălăcescu, O bună educaţie, în Pr. dram., p. 121–173 (prima ediţie în 1845). Bălăiţă, L. = George Bălăiţă, Lumea în două zile. Bucureşti, Editura Eminescu, 1975. Bălăşescu, D. R.-Fr. = Nifon Bălăşescu, Zicionariu româno–frances. Volum I. Fascicul I. Bucureşti, Tipografia Mitropolitului Nifon, 1859. Bălăşescu, Gr. = N. Bălăşescu, Gramatica română pentru seminarii şi clase mai înalte (Grammatica daco-romana). Sibiu, Privileghiata Tipografie a lui Gheorghi de Clozius, 1848. Bălcescu, O. = N. Bălcescu, Opere. Ediţie îngrijită de C. Zane (vol. I, II, IV), Elena G. Zane (vol. I, II, IV), Daniela Poenaru (vol. III). Bucureşti, Editura Academiei, 4 vol., 1974–1990. Băncilă, O. = Vasile Băncilă, Opere. Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea. Brăila. Muzeul Brăilei. Editura Istros, 16 vol., 2003–2015. Bănulescu, O. = Ştefan Bănulescu, Opere. Ediţie îngrijită de Oana Soare. Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, vol. I, 2005. D. Bănulescu, Regi = D. Bănulescu, Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti. Bucureşti, Editura Nemira, 1998. Bănuţ, S. = A. P. Bănuţ, Scrieri. Ediţie îngrijită de Petronela Negoşanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Bărbătescu, C. Dr. Civ. = Joan Bărbătescu, Cursul dreptului civil român sau explicarea paragrafelor de legi civile dupe ordina pravilei lui Caragea. Bucureşti, Tipografia lui Iosef Copainig, 1849. Bărnuţiu, DPR = Simion Bărnuţiu, Dereptul public al Românilor. Iaşi, Tipariul Tribunei române, 1867. Bărnuţiu, I. F. = Simion Bărnuţiu, Istoria filosofiei. Ediţie princeps după manuscris, coordonată de Ioan Chindriş. Bucureşti, Romania press, 2 vol., 2000–2002 (curs ţinut între 1855 şi 1864; publicat postum). XXXIX O. Bârlea, A. P. = Antologie de proză populară epică. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 3 vol., 1966 (culese între 1950 şi 1962). B. darw. XI = Traian Tretiu, Bazele darwinismului. Manual pentru clasa a XI-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Belciugăţeanu, Gheogr. mat. = Ioan Belciugăţeanu, Gheografia matimatică, naturală, politică. Manuscris din 1837 (Biblioteca Academiei Române, cota 776) . Beldiman, A. = S. Gessner, Moartea lui Avel. Traducere din franceză de Alecu Beldiman. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1818. Beldiman, A. Z. = Amorven şi Zalida, romanţ chinezesc, traducere din limba franceză, după un autor încă neidentificat, făcută probabil de Alecu Beldiman în anul 1802 (Biblioteca Naţională a României, ms. inv. 11521, copie din 1804). Beldiman, Ahileu = [Metastasio], Ahileu la ostrovul Sirului. Traducere din neogreacă de Alecu Beldiman, în jurul anului 1783 (manuscris; Biblioteca Academiei Române, cota 1818). Beldiman, Alexii = Fr. G. Ducray Duminil, Alexii sau căsuţa din codru. Traducere din limba franceză de Alecu Beldeman. Manuscris din 1806 (Biblioteca Academiei Române, cota 1781). Beldiman, E. = Alecu Beldiman, Eterie sau jalnicile scene prilejite în Moldovia din rezvrătirile grecilor, prin şeful lor Alexandru Ipsilanti, venit din Rusia la anul 1821. Editată de banul şi cavaleriul Alecu Balica. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1861 (publicată postum). Beldiman, I. T. = Istoria lui Tarlo. Traducere din limba franceză de Al. Beldiman. Manuscris din 1786 (Biblioteca Academiei Române, cota 25). Beldiman, Ist. = Abatele Prévost, Istorie cavalieriului de Grie şi a iubitii sale Manon Lesco. Traducere din franceză de Alecu Beldiman. Manuscris, copie din anul 1815 de Costachi Borş (Biblioteca Academiei Române, cota 193). Beldiman, Ist. A. Z. = Vincent Voiture, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei. Traducere din limba franceză, de la 1783, de Alecu Beldiman. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 343). Beldiman, Ist. R. M. = Istorie lui Raimond şi a Mărinei, amorezaţi, şi a maică-sa Ameliei. Traducere din limba franceză de Alecu Beldiman, de pe la 1801–1802. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 445). Beldiman, Î. = Gh. A. Rückert, Învăţătură sau Povăţuire pentru facerea pânii cei de obşte mai neagră, pentru cea albă de casă, pentru făina cea spre întrebuinţarea bucatelor; pentru hrişi şi altele, din cartofle, pentru sămănatul lor, lucrarea şi păstrarea lor. Traducere din germană în greacă de Dimitrie Samurcaş şi din greacă în română de Al. Beldiman. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1818. Beldiman, M. = J. Fr. Regnard, Minegmii sau fraţii cei de gemine. Traducere din limba franceză făcută de Al. Beldiman. Manuscris, copie din 1805 (Biblioteca Academiei Române, cota 3095). Beldiman, Milosârdia = Metastasio, Milosârdia lui Tit. Traducere din neogreacă de Alexandru Beldiman. Manuscris din 1784 (Biblioteca Academiei Române, cota 181, f. 1–43). Beldiman, N. P. = Florian, Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii. Traducere din limba franceză de Alexandru Beldiman. Iaşi, 2 vol., 1820 (traducere din 1795). Beldiman, Or. = Voltaire, Tragodia lui Orest. Traducere din limba franceză de Alexandru Beldiman. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1820. Beldiman, Sap. = I. Fr. Regnard, Tragodia lui Sapor. Tradusă de Aleco Beldeman. Manuscris din 1801 (Biblioteca Academiei Române, cota 3106). Beldiman, Sib. = Elisaveta sau cei surguniţi în Siberia. Traducere de Al. Beldiman. Manuscris din 1815 (Biblioteca Academiei Române, cota 437). Beldiman, Siroe = Metastasio, Siroe. Traducere din neogreacă de Alexandru Beldiman. Manuscris din 1784 (Biblioteca Academiei Române, cota 181, f. 44–83). I. Beldiman, I. = Istorie a celor mai gingaşe amoruri a Parisului. Traducere din limba greacă de Ioan Beldiman. Manuscris, copie din 1818 de Costachi Borş (Biblioteca Academiei Române, cota 126). Belea, P. A. = Octavian Belea, Primul ajutor şi îngrijirea sănătăţii. Pentru activul Crucii Roşii. Bucureşti, Crucea Roşie a României, 1959. Bellu, A. C. = Petre Bellu, Apărarea are cuvântul. Bucureşti, Editura Ig. Hertz, 1934. XL Beniuc, D. P. = Mihai Beniuc, Despre poezie. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, [1953]. Beniuc, M. C. = Mihai Beniuc, Pe muche de cuţit. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. Beniuc, M. V. = Mihai Beniuc, Materia şi visele. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. Beniuc, V. A. = Mihai Beniuc, Versuri alese. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 2 vol., 1955. Benkö = Joszef Benkö, Nomina vegetabilium, în Ion Coteanu, Prima listă a numelor româneşti de plante. Bucureşti, Institutul de Linguistică Română, 1942, p. 13–34 (text din 1783). Berechet, Dr. rom. = Şt. Gr. Berechet, Istoria vechiului drept românesc. Vol. I: Izvoarele. Iaşi, Tip. Goldner, conc. Ţerek & Caminski, 1933. Berescu, Gr. Olt. = Ioan Berescu, „Graiul popular, în jurul ocupaţiunilor şi obiceiurilor ţăranului român de pe vatra Oltului în Transilvania”, în Ţara Oltului, I, 1907, nr. 25–30, III, 1909, nr. 12–36, 38, 44, 45, şi IV, 1910, nr. 2, 4. Berindei, D. = Mihai Berindei, Dicţionar de jazz. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. Bernea, G. P. = Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985. Bertoldo (1774) = Bertoldo. Ediţie îngrijită de Magdalena Georgescu, în CMVCP III, p. 157–224. Bertoldo (1799) = Giulio Cesare Croce, Viiaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorului lui dimpreună şi a lui Cacasino, nepotului lui. Transcriere şi note de Otilia Urs, în Şc. Ard. II, 1097–1115 (prima ediţie 1799). Bianu, D. S. = Vasile Bianu, Doctorul de casă sau Dicţionarul sănătăţii. Buzău, Imprimeria Al. Georgescu, 1910. I. Bianu, D. R. = Ioan Bianu, Documente româneşti reproduse după originale sau după fotografii. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 2 fasc., 1907. Biberi, A. S. = Ion Biberi, Arta suprarealistă. Privire critică. Bucureşti, Editura Meridiane, 1973. Bibicescu, P. P. = Poezii populare din Transilvania. Culese şi adnotate de I. G. Bibicescu. Bucureşti, Imprimeria Statului, 1893. Bibl. rom. = Bibliotecă românească. Tipărită de Zaharia Carcalechi. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1821, 1829, 1830, 1834. Biblia (1688) = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban-Vodă Cantacuzino, şi retipărită după 300 de ani în facsimil şi transcriere. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988. Biblia ms. 4389 = Biblia. Manuscris din 1665–1680, probabil traducerea lui Daniil Panoneanul (Biblioteca Academiei Române, cota 4389), în Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I: Genesis, Iaşi, 1988; Pars II: Exodus, Iaşi, 1991; Pars III: Leviticus, 1993; Pars IV: Numeri, 1994; Pars V: Deuteronomium, 1997 (Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi, Albert-Ludwigs-Universität–Freiburg). Biblia ms. 45 = Biblia. Manuscris din 1665–1685, copie revizuită a traducerii lui Nicolae Milescu Spătarul (Biblioteca Academiei Române Cluj, cota 45), în Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I: Genesis, Iaşi, 1988; Pars II: Exodus, Iaşi, 1991; Pars III: Leviticus, 1993; Pars IV: Numeri, 1994; Pars V: Deuteronomium, 1997 (Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi, Albert-Ludwigs-Universität-Freiburg). Biblia (1760–1761) = Biblia Vulgata. Blaj 1760–1761. Traducere de Petru Pavel Aron. Bucureşti, Editura Academiei Române, 5 vol., 2005. Biblia (1795) = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a cei Noao, toate care s-au tălmăcit de pre limba elinească pre înţălesul limbii româneşti. Traducere de Samuil Micu. Ediţie jubiliară. Roma, 2000 (prima ediţie, 1795). Biblia (1938) = Biblia adică Dumnezeiască Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament. Traducere după textele originale ebraice şi greceşti de Vasile Radu şi Gala Galaction. Bucureşti, Fundaţia „Regele Carol II” pentru Literatură şi Artă, 1938. Biblia (2001) = Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001. XLI Birou, Căraş = Virgil Birou, Oameni şi locuri din Căraş. Timişoara, Editura Astrei Bănăţene, 1940. Bis. doc. Olt. = I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt. Craiova, Ramuri, 1934. Bîrlea, C. P. = I. Bîrlea, Cântece poporane din Maramureş. Bucureşti, Editura Biblioteca Casei Şcoalelor, 2 vol., 1924. Bîrlea, Îns. Maram. = I. Bîrlea, Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, Socec & comp., 1909. Bîrlea, L. P. M. = Ion Bîrlea, Literatură populară din Maramureş. Ediţie îngrijită de Iordan Datcu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1968 (texte publicate în 1924). Blaga, Încerc. filos. = Lucian Blaga, Încercări filosofice. Ediţie îngrijită de Anton Ilica. Timişoara, Editura Facla, 1977. Blaga, O. = Lucian Blaga, Opere. Ediţie critică de George Gană. Bucureşti, Editura Minerva, 6 vol., 1982–1997. Blaga, G. = Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea. Ediţie îngrijită de George Ivaşcu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966. Blaga, T. cult. = Lucian Blaga, Trilogia culturii. Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969 (prima ediţie, vol. I: Orizont şi stil, 1935; vol. II: Spaţiul mioritic, 1936; vol. III: Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937). Blaga, T. cun. = Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943 (prima ediţie, vol. I: Eonul dogmatic, 1931; vol. II: Cunoaşterea luciferică, 1933; vol. III: Censura transcendentă, 1934). Blaga, T. val. = Lucian Blaga, Trilogia valorilor. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946 (prima ediţie, vol. I: Ştiinţă şi creaţie, 1939; vol. II: Gândire magică şi religie, 1941; vol. III: Artă şi valoare, 1942). Blaga, Z. E. = Lucian Blaga, Zări şi etape. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Blandiana, A. = Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest. Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Blandiana, C. E. = Ana Blandiana, Cine sunt eu? (Un sfert de secol de întrebări). Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001. Blandiana, C. M. = Ana Blandiana, Calitatea de martor. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970. Blandiana, P. = Ana Blandiana, Poezii. Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1974]. Blandiana, P. T. = Ana Blandiana, Proiecte de trecut. Proză. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982. Blecher, Î. = M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Bucureşti, Editura Vremea, [1936]. BO = Buletinul oficial al Republicii Populare Române, 1949–1964; din 1965 Buletinul oficial al Republicii Socialiste România, 1965–1989. Bobb, DRLU = Ioan Bobb, Dicţionariu rumânesc, lateinesc şi unguresc. Cluj, cu tipariul Tipografiii Colegiumului Reformaţilor, prin Stephan Török. Tom. I: A–L, 1822; tom. II: M–Z, 1823. Bobb, Î. = Ioan Bobb, Înştiinţare ... despre râdicarea capitulumului în Blaj la anul 1808. Blaj, cu Tipariul Seminariului, 1808. Bocăneţu, T. A. = Al. Bocăneţu, „Terminologia agrară în limba română”, în CC II–III, 1925–1926, p. 119–274. Boceanu, Gl. Meh. = Ion Boceanu, Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrasowitz, Viena Gerold & Comp., 1913 (extras din AA lit., seria II, tomul XXXV). Boerescu, Esplic. = V. Boerescu, Esplicarea condicei comerciale române. Bucureşti, Tipografia Jurnalului Naţional, 1859. Bogdan, Doc. Şt. = Documentele lui Ştefan cel Mare. Publicate de Ioan Bogdan. Bucureşti, Socec & Co. Societate anonimă, 2 vol., 1913. Bogdan, Org. arm. = Documentul râzenilor din 1484 şi organizarea armatei moldovene în secolul XV. Publicate de I. Bogdan. Bucureşti, Carol Göbl, 1908 (extras din AA ist., seria II, tomul XXX). D. Bogdan, Gl. = Damian P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române. Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1946. N. A. Bogdan, A. = N. A. Bogdan, Arta de a vorbi, recita şi declama. Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1899. N. A. Bogdan, C. M. = Din trecutul comerţului moldovenesc şi mai ales al celui ieşan. Documente culese şi editate de N. A. Bogdan. Iaşi, Institutul Modern de Arte Grafice N. V. Ştefăniu & D. Staierman, [1925]. XLII N. A. Bogdan, I. = N. A. Bogdan, Istoria neamului românesc povestită în zece şezători de Moş Andrei Gurăbogată. Bucureşti, Editura Socec & Co., [1937]. N. A. Bogdan, Pov. = N. A. Bogdan, Poveşti şi anecdote din popor. Iaşi, Editura Librăriei Fraţii Şaraga, 1893. Bogrea, P. ist.-fil. = Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice. Ediţie îngrijită de Mircea Borcilă şi Ion Mării. Cluj, Editura Dacia, 1971. Bogrea, S. V. = Vasile Bogrea, Sacra via. Ediţie îngrijită de Mircea Borcilă şi V. M. Ungureanu. Cluj, Editura Dacia, 1973. Bogza, A. Î. = Geo Bogza, Anii împotrivirii. Bucureşti, Editura Tineretului, 1953. Bogza, C. O. = Geo Bogza, Cartea Oltului. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1945. Bogza, M. S. = Geo Bogza, Meridiane sovietice. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1953]. Bogza, P. C. = Geo Bogza, Pagini contemporane, 1944–1956. Bucureşti, Editura Tineretului, 1957. Bogza, Ţ. = Geo Bogza, Ţara de piatră. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1951] (prima ediţie 1935). Bogza, V. J. = Geo Bogza, Oameni şi cărbuni în Valea Jiului. Bucureşti, Editura de Stat, 1947. Boia, I. M. = Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, Editura Humanitas, 1997. Boiagi, Gram. = Mihail G. Boiagi, Gramatică română sau macedoromână. Ediţie îngrijită de Pericle Papahagi. Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fiii, 1915 (prima ediţie în 1813). Boiu, Sem. = Zaharia Boiu, Seminţe din agrul lui Christos. Sibiu, Tipariul Tipografiei archidiecesane, Editura Autorului, vol. I–II: 1898, vol. III: 1899. Bojincă, A. = Damaschin T. Bojincă, Anticile romanilor – Antiquitates Romanorum. Buda, Tipariul Universitatei din Pesta, 2 vol., 1832–1833. Bojincă, D. = Damaschin T. Bojincă, Diregătoriul bunei creştere. Buda, Crăiasca Tipografia Universitatei Ungureşti, 1830. Bojincă, R. = Damaschin T. Bojincă, Respundere desgurzătoare la Cârtirea cea în Hale... făcută. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti din Pesta, 1828. Bolintineanu, O. = Dimitrie Bolintineanu, Opere. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Editura Minerva, 12 vol., 1981–1992. Bolintineanu, P. = Dimitrie Bolintineanu, Poezii. Bucureşti, 2 vol., 1889 (reeditări din 1855 şi 1865). Bolliac, P. N. = Cezar Bolliac, Poezii nouă. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1847. Bolliac, S. = Cezar Bolliac, Scrieri. Ediţie îngrijită de Andrei Rusu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1983. Bordeianu, Pom. = T. Bordeianu, Curs de pomologie. Partea III-a. Bucureşti, Editura Institutului Agronomic „N. Bălcescu”, 1957. Borza, D. = Al. Borza et alii, Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România. Bucureşti, Editura Academiei, 1968. Bostan, P. P. = Grigore Bostan, Poezia populară românească din spaţiul carpato-nistrean. Iaşi, Editura Cantes, 1998. Bota, Pov. = Ioan Bota, Culegere din cele mai frumoase poveşti. Ediţia II. Braşov, Editura Librăriei Ciurcu, 1910 (prima ediţie 1891). M. Bota, Versuri = Moisi Bota, Versuri îndemnătoare cătră deprinderea tinerimei româneşti întru învăţături. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1829. Botanica VIII = Ion Ciobanu, Eugen Ghişa, Traian Tretiu. Botanica. Manual pentru clasa a VIII-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Botez, A. = Dr. Pagliano, Arta vindecărei pentru părinţi sau Doctorul de casă. Traducere din limba germană de S. Botez. Iaşi, Tipografia „Minervei”, 1861. D. Botez, F. S. = Demostene Botez, Floarea soarelui. Versuri. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1953. D. Botez, S. = Demostene Botez, Scrieri. Ediţie de autor. Bucureşti, Editura Minerva, 4 vol., 1971–1973. I. Botez, B. = Ioachim Botez, Însemnările unui belfer. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, vol. I: 1935, vol. II: 1939. XLIII Botezat, U. = A. von Kotzebue, Uniforma feldmareşalului Velington. Traducere de Samuil Botezat. Iaşi, Tipografia Mitropoliei, 1835. Botta, S. = Emil Botta, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ioana Diaconescu (vol. I–II) şi Doina Uricariu (vol. III). Bucureşti, Editura Minerva, 3 vol., 1980–1987. Botzan, H. R. = Marcu Botzan, Hidronimie românească sau botezul apelor. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002. Boţulescu, S. = Vlad Boţulescu, Scrieri. Vol. I. Viaţa lui Scanderbeg. Traducere din italiană de Vlad Boţulescu. Ediţie de Emanuela Timotin şi Ovidiu Olar, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2013. Boureanu, S. = Radu Boureanu, Scrieri. Ediţie de autor. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1972. Brad, O. C. = Ion Brad, Mă uit în ochii copiilor. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962. Brad, T. = Ion Brad, Cu timpul meu. Bucureşti, Editura Tineretului, 1958. Bran, G. Săl. = Emiliu Bran, „Graiul românesc din Selagiu (Sălaj) de lângă Someş”, în Trib. 1889, nr. 121, p. 481–482. Brancovici, Cron. = Gheorghe Brancovici, Cronica românească (sau Cronica sloveanilor Illiricului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii). Ediţie critică de Damaschin Mioc şi Marieta Adam-Chiper. Bucureşti, Editura Academiei, 1987 (scrisă între 1684 şi 1687). Brandza, Fl. Dobr. = D. Brandza, Flora Dobrogei. Ediţiunea Academiei Române, îngrijită de Sabba Ştefănescu. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898 (text scris în 1887). Brandza, Fl. = D. Brandza, Prodromul florei române sau enumeraţiunea plantelor până astăzi cunoscute în Moldova şi Valachia. Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1879–1883. Bratosin, D. P. = Dinu Bratosin, Elemente de dinamica pământurilor. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002. Brăescu, O. A. = Gh. Brăescu, Opere alese. Ediţie îngrijită de Niculae Gheran. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1962. I. Brăescu, M. = Ion Brăescu, Măsurătoarea pământului la români, din vechime până la punerea în aplicare a sistemului metric. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1913 (extras din Buletinul Societăţii Regale Române de geografie, nr. 1 din 1913). Brătescu-Cernovodeanu, H. = Gheorghe Brătescu, Paul Cernovodeanu, Biciul holerei pe pământ românesc. O calamitate a vremurilor moderne. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002. Brătescu-Voineşti, O. = I. Al. Brătescu-Voineşti, Opere. Vol. I. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1994. Brătianu, E. = Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940. Brătianu, Trad. = Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1980 (prima ediţie în 1945). Br. blăn. = Breasla blănarilor din Botoşani. Catastihul şi actele ei. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1911 (extras din AA ist., seria II, tomul XXXIV). Breban, A. = Nicolae Breban, Animale bolnave. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Tineretului, 1969 (prima ediţie în 1968). Breban, Amf. = N. Breban, Amfitrion. Bucureşti, Editura Du Style, 3 vol., 1994. V. Breban, D. = Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane. De uz curent. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. V. Breban, D. G. = Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. Breslaşu, D. = Marcel Breslaşu, Dialectica poeziei sau Cântece despre cântec. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957. Brezoianu, A. = F. V. Raspail, Curs elementar de agricultură şi de economia rurală. Traducere de Ion Brezoianu. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1850. Brezoianu, Î. = Învăţătorul primar sau poveţe şi sfătuiri pentru a pregăti pe învăţătorii primari la cariera lor şi a-i călăuzi în lucrarea foncţiilor lor. Traducere din limba franceză de Ion Brezoianu. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1848. XLIV Brezoianu, Man. sănăt. = B. Raspail, Manualul sănătăţii sau medicina şi farmacia domestice. Traducere de Ion Brezoianu. Bucureşti, Tipografia Sântei Mitropolii, 1852. Brezoianu, R. = Marchisul de Travanet, Rudiment agricol universal prin întrebări şi răspunsuri sau Agricultura învăţată prin principii săi, aplicabili la a sa practică în toate ţărele şi climele. Traducere de Ion Brezoianu. Bucureşti, Tipografia lui Iosif Copainig, 1850. Brezoianu, V. inst. = Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României (1327–1866). Bucureşti, Typografia Ştefan Mihălescu, 1882. Brumaru, P. = Emil Brumaru, Poeme alese. 1959–1998. Braşov, Editura Aula, 2003. BRV = Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche. 1508–1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Vol. I: (1508–1716) Stabilimentul Grafic J. V. Socec, 1903; vol. II: (1716–1808) Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă, 1910; vol. III: (1809–1830), fasc. I–II, 1912; fasc. III–VIII, de Ioan Bianu şi Dan Simonescu, 1936; vol. IV: Adăogiri şi îndreptări de Ioan Bianu şi Dan Simonescu, Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1944. Bucavna = ABC sau bucavnă, spre folosul scolelor neamului romanesc. Sibiu, Gedruckt den Martin Hochmeister Kaisl. Königl. Priv. Buchdrucker und Buchhändler, 1783. Bucoavna = Bucoavna. Bălgrad 1699. Ediţie critică tipărită din iniţiativa şi cu binecuvântarea P. S. Emilian episcop al Alba Iuliei. Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, 1989. Bucovina = Bucovina. Gazetă românească pentru politică, religie şi literatură. Cernăuţi, Tipografia lui Ioan Ekhardt şi fiu, 1848–1850. Bucuţa, R. V. = Emanoil Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc. Bucureşti, Tip. Cartea Românească S. A., 1923. Bucuţa, S. = Emanoil Bucuţa, Scrieri. Ediţie de Luiza Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă. Bucureşti, Editura Minerva, vol. I, 1971; vol. II, 1977. Bucv. (1755) = Bucvari sau începere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti. Iaşi, Sfânta Mitropolie, 1755. Bucv. (1771) = Bucvar sau începere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti. Viena, Iosif Lavrentie Curţbec, 1771. Bucv. (1781) = Bucvariu pentru pruncii cei rumâneştii, carii să află în Crăia Ungurească şi hotarele ei împreunate. Viena, Iosif de Curţbec, 1781. Bud, P. P. = Tit Bud, Poezii populare din Maramureş. Bucureşti, 1908. Budai-Deleanu, Carte treb. = Carte trebuincioasă pentru dascalii şco-Deleanu, revizuită probabil de Vasile Balş. Vienna, Iosif Curţbec, 2 vol., 1785. Budai-Deleanu, Dasc. = Ion Budai-Deleanu, Dascalul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti. Manuscris, c.1815–1820 (Biblioteca Academiei Române, ms. 2427, f. 2–30). Budai-Deleanu, Înv. tăb. = Învăţătură pentru sămănătorii de tăbac din Bucovina. Traducere de I. Budai-Deleanu, Liov, 1793. Budai-Deleanu, Lex. = Ion Budai-Deleanu, Lexicon românesc–nemţesc. Manuscris din 1818 (Biblioteca Academiei Române, cotele 3728–3731). Budai-Deleanu, O. = Ion Budai-Deleanu, Opere. Ediţie îngrijită de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Bucureşti, 2011. Budai-Deleanu, Prav. = Pravilă de obşte asupra faptelor rele şi a pedepsirii lor. Traducere de Ion Budai-Deleanu. Viena, Iosif de Kurţbec, 1788. Budai-Deleanu, TGR = I. Budai-Deleanu, Temeiurile gramaticii româneşti. Manuscris din 1815–1820 (Biblioteca Academiei Române, ms. 2425–2426). Budai-Deleanu, T. V. = Ion Budai-Deleanu, Trei viteji, în Budai-Deleanu, O., p. 431–525 (text din 1801–1820). Budai-Deleanu, Ţ. (A) = Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, versiunea A, în Ion Budai–Deleanu, Opere. Ediţie critică de Florea Fugariu. Bucureşti, Minerva, 1975, vol. II, p. 7–268 (text din c.1800). Budai-Deleanu, Ţ. (B) = Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, versiunea B, în Budai-Deleanu, O., p. 3–429 (text din 1800–1812). Budelco, Usc. cer. = Dr. Budelco, [Învăţături pentru uscarea şi curăţirea cerealelor]. Foaie volantă. Sibiu, 1788. XLV Bughici, D. = Dumitru Bughici, Dicţionar de forme şi genuri muzicale. Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1974. Bugnariu, N. = Iuliu Bugnariu, Dicţionar poporal (Cuvinte româneşti din jurul Năsăudului, de popor grăite şi tot pentru popor alcătuite), în GT, 1887, nr. 251–265; 1888, nr. 48–52. Bujor, S. A. = Paul Bujor, Scrieri alese. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1951. Bujorean, B. L. = George Bujorean, Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română. Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra” (Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, an 26, nr. 229–233), 1936. Bujoreanu, Col. Leg. = Ioan. M. Bujoreanu, Collecţiune de Legiuirile României vechi şi nuoi, câte s-au promulgat până la finele anului 1870. Bucureşti, Noua Typographie a Laboratorilor Români, 1873. Bujoreanu, Col. Leg. App. = Ioan. M. Bujoreanu, Appendice la Collecţiunea de Legiuirile României vechi şi nuoi, câte s-au promulgat de la 1 ianuarie 1871 până la 1 ianuarie 1875 şi în continuaţiune. Bucureşti, Noua Typographie a Laboratorilor Români, 1875. Bul. com. ist. = Buletinul Comisiunii istorice a României, publicat de Ioan Bogdan (vol. I–II), apoi de N. Iorga. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co. Societate anonimă. 1915–1938. Bul. com. monum. = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. Sub auspiciile Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică. Editura Administraţiei Casei bisericei. Bucureşti. Tip. Carol Göbl, Gutenberg şi Cultura Naţională, 1908–1945. Bul. Grăd. Bot. = Buletinul de informaţii al Grădinii botanice şi Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj. Cluj, 1921–1948. Buletin, F. = Buletin. Foaie oficială. Iaşi, Institutul Albinei, 1833–1859. Buletin, G. = Buletin. Gazetă administrativă. Bucureşti, 1832–1859. Burada, Dobr. = Teodor Burada, O călătorie în Dobrogea. Iaşi, Tipografia naţională, 1880. Busuioc, M. R. = Monica Mihaela Busuioc, Munca şi răsplata ei (secolele XVII–XVIII). Studiu de terminologie. Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2 vol., 2001–2002. Butură, Etnobot. = Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Butură, Etnogr. = Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială. Cluj, Editura Dacia, 1978. Buzea, P. = Constanţa Buzea, Poeme. Bucureşti, Editura Albatros, 1977. Buznea, C. Î. = D. N. Darvar, Culegere de înţelepciune. Traducere din limba greacă de Iancu Nicolaie [Buznea] Moldovean. Bucureşti, Privileghiata Tipografie, 1827. Buznea, F. = Lord Chesterfield, Filosoful indian sau Chipul de a trăi cineva fericit în soţietate. Traducere din franceză de Iancu Buznea. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1834. Buznea, M. = Manual de patriotizm. Traducere adăugită de Iancu Nicola [Buznea]. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1829. Buznea, P. V. = Bernardin de Saint-Pierre, Pavel şi Virghinia. Traducere din limba franceză de Iancu Buznea. Iaşi, 1831. Buzura, Or. = Augustin Buzura, Orgolii. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977. Buzura, T. R. = A. Buzura, Tentaţia risipirii. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. Caba, Săl. = Vazul Caba, Szilágy vármegye román népe, nyelve és népköltészete. Viena, 1918. CAF = Caietele Arhivei de Folclor. Universitatea „Al. I. Cuza”; Institutul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor; Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1979–1991. Caiet = Caiet de istoria naturală şi botanică. Caiet pentru economia rurală. Note luate la lecţiile lui L. Filipescu de Ioan Cernătescu în 1842. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 43). Calafati, A. S. = Fr. Th. Marie de Baculard d’Arnaud, Adelson şi Salvini. Traducere din limba franceză de Fotis Calafati. Manuscris, copie din 1806 (Biblioteca Academiei Române, cota 558). Calend. Braşov = Calendari. Acum întâi rumânesc alcătuit de pe cel sârbesc... Braşov, 1733. Calend. Buc. (A) = Calendar popular românesc (din 1843, Calendar popular). Tipărit la Librarul Curţii, Fr. Walbaum, de C. A. Rosetti, E. Vinterhalder şi F. Ohn. Bucureşti, 1838–1854. Calend. Buc. (B) = Calendariu pe anul de la Hristos ... întocmit pe gradurile şi clima Ţării Ungureşti a marelui Prinţipat al Ardealului, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei... Alcătuit de Zaharia Carcalechi. Bucureşti, 1839–1850. XLVI Calend. Buda (A) = Calendariu pe anul de la Hristos ... întocmit pe gradurile şi clima Ţării Ungureşti a marelui Prinţipat al Ardealului, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei... Alcătuit de Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1806–1821. Calend. Buda (B) = Calendariu pe anul de la Hristos ... întocmit pe gradurile şi clima Ţării Ungureşti a marelui Prinţipat al Ardealului, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei... Alcătuit de Zaharia Carcalechi. Buda, la Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1817–1818. Calend. Buda (C) = Calendariu pe anul de la Hristos ... întocmit pe gradurile şi clima Ţării Ungureşti a marelui Principat al Ardealului, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei... Alcătuit de I. Teodorovici. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1824–1853. Calend. Iaşi (A) = Calendariu 1, pe anul de la Hristos 1821. În carele să cuprind 365 de zile. Arătând timpurile anului, cum şi în fieştecare zi ce vreame va fi... Iaşi, Tipografia Politicească, 1821. Calend. Iaşi (B) = Calendar nou pe anul de la Hristos ... Editat de Gheorghe Asachi. Iaşi, Institutul Albinei, 1835–1841. Calend. Iaşi (C) = Calendar pentru poporul românesc (devenit apoi Calendar pentru români). Cu suplimentul Almanah de învăţătură şi petrecere. Editat anual de Mihail Kogălniceanu, 1842– 1846 şi după 1847, de Gheorghe Asachi. Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, apoi Tipografia Institutului Albinei, 1842–1862. Calend. Sibiu = Calendari românesc vechi pă anul de la Hristos… întocmit pe gradurile şi pe clima Ardealului şi a altor ţări învecinate. Sibiu, în Chesaro-Crăiasca Privileghiata Tipografia a lui Ioann Bart, Tipografia lui Petre Barth, Gheorghe Clozius, W. Krafft, 1792–1911. Calend. Viena = Calendariu la anul de la naşterea lui Hristos 1794, cari e prost, cuprinzând în sine 365 de zile... Publicat de Paul Iorgovici. Viena, la Slaveno-Sârbeasca, Româneasca Privileghiata Tipografie. Calendariu (1814) = Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până în anul 1914. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1814. Calit. = Calitatea vieţii. Revistă de politici sociale. Academia Română. Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990–. Camilar, C. P. = E. Camilar, Cartea poreclelor. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957. Camilar, Cor. = Eusebiu Camilar, Cordun. Bucureşti, Editura Fundaţiilor, 1942. Camilar, N. = Eusebiu Camilar, Negura. Bucureşti, Editura de Stat, 2 vol., 1949–1950. Candrea, F. = I.-A. Candrea, Folklorul medical român comparat. Ediţie îngrijită de Lucia Berdan. Iaşi, Polirom, 1999 (prima ediţie în 1944). Candrea, Ţ. O. = I.-A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, Bucureşti, Atelierele Socec, 1907 (extras din BSF II). Canella, V. = Vocabular de câteva vorbe sinonime. Traducere de C. Canella. Bucureşti, Tipografia Naţională, 1867. Canta, L. = Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod (1741–1769), în Cronici moldoveneşti. Ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu. Bucureşti, Editura Minerva („Restitutio”), 1987, p. 155–187 (scris la c. 1773). Cantacuzino, A. = Montesquieu, Arsachie şi Ismenia. Traducere de Ioan Cantacuzino de la 1794. Manuscris, copie din 1803 (Biblioteca Academiei Române, cota 3099, f. 50r–87v). Cantacuzino, Machen = François-Thomas-Marie de Baculard D’Arnaud, Istoria lui Machen. Traducere de Ioan Cantacuzino de la 1794. Manuscris, copie din 1803 (Biblioteca Academiei Române, cota 3099, f. 1–49v). Cantacuzino, Narchis = J. J. Rousseau, Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine. Traducere de Ioan Cantacuzino de la 1794. Manuscris, copie din 1803 (Biblioteca Academiei Române, cota 3099, f. 88–123v). Cantacuzino, N. P. = Florian, Numa Pompilius, al doilea crai al Romii. Traducere din limba franceză de Ioan Cantacuzino, 1796. Manuscris de la începutul secolului al XIX-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 1550). XLVII Cantacuzino, P. = Ioan Cantacuzino, Poezii nouă. Ediţie îngrijită de Andrei Nestorescu. Bucureşti, 1993 (prima ediţie în 1792–1796). Cantacuzino, Plan = Ioan Cantacuzino, Plan sau formă dă oblăduire republicească aristodimocraticească. Manuscris, text din 1784–1787 (Biblioteca Academiei Române, ms. 409, f. 1–19). A. Cantacuzino, S. T. = Alecu Cantacuzino, Serile de toamnă la ţară. Ediţie îngrijită de Livia Grămadă. Cluj, Editura Dacia, 1973 (prima ediţie în 1855). C. Cantacuzino, Ist. Ţ. R. = Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cron. munt. I, p. 1–79 (scrisă în 1691–1699). C. Cantacuzino, N. Î. = Stolnicul Constantin Cantacuzino, [Note şi însemnări de pe vremea studiilor în Italia]. Manuscris, text din 1667–1669 (Biblioteca Academiei Române, ms. 1498). G. M. Cantacuzino, A. F. = G. M. Cantacuzino, Arcade, firide şi lespezi. Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1932]. G. M. Cantacuzino, I. P. = G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1934. G. M. Cantacuzino, S. arh. = George Mathei Cantacuzino, Introducere în studiul arhitecturii. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co. Societate Anonimă, 1926. M. Cantacuzino, Călăt. = Abatele Delaporte, A toată lume călătorie sau înştiinţare de lumea nouă şi cea veche. Traducere de Banul Mihai Cantacuzino (după versiunea rusească a operei Le Voyageur français, folosind şi originalul francez), manuscris în 4 vol. Vol. I–III: 1785, Biblioteca Universităţii Iaşi, cota IV–18; vol. IV: 1788, Biblioteca Academiei Române, cota 3771. M. Cantacuzino, G. = Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor. Ediţie îngrijită de N. Iorga. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902 (text din 1787). Cantemir, D. = Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul. Ediţie îngrijită de Virgil Cândea, în Cantemir, O., p. 101–314 (prima ediţie în 1698). Cantemir, Hr. = Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano–moldo–vlahilor. Ediţie îngrijită de Stela Toma, în Cantemir, O., p. 877–1509 (scris între 1717 şi 1723). Cantemir, I. I. = Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică. Ediţie îngrijită de Stela Toma, în Cantemir, O., p. 385–801 (scris în 1705). Cantemir, O. = Dimitrie Cantemir, Opere. I. Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2003. Cantuniari, L. M. = Şt. N. Cantuniari, Lexic mineralogic petrografic. Bucureşti, 1926 (extras din Analele Minelor din România, VIII–IX). Capidan, El. = Th. Capidan, Elementul slav în dialectul aromân. Bucureşti, Cultura Naţională, 1925. Cara, Ad. prav. = C. Armenopol, Îndămânoasă adunare a pravililor ce să numeşte exavivlos. Traducere din limba greacă de Toma Cara. Manuscris, copie din anul 1804 (Biblioteca Academiei Române, ms. 5282). Carabella, A. D. = A. D. Carabella, Animale dăunătoare agriculturii. Bucureşti, Casa Şcoalelor, [1943]. Caracostea, E. = D. Caracostea, Expresivitatea limbii române. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942. Carafoli, Aerodin. = Elie Carafoli, Aerodinamica. Bucureşti, Editura Tehnică, 1951. Carafoli – Oroveanu, M. F. = E. Carafoli, T. Oroveanu, Mecanica fluidelor. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 1952–1955. Caragea, L. = Legiuirea Caragea. Ediţie critică de Andrei Rădulescu (coord.), Bucureşti, Editura Academiei, 1955 (prima ediţie în 1818). Caragiale, M. = I. L. Caragiale, Momente. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1901. Caragiale, O. = I. L. Caragiale, Opere. Ediţie îngrijită de Stancu Ilin (vol. I–IV), Nicolae Bârna (vol. I–II), Constantin Hârlav (vol. I–IV). Bucureşti, Univers Enciclopedic, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 4 vol., 2000–2002. M. I. Caragiale, O. = Mateiu Ion Caragiale, Opere. Ediţie îngrijită de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001. XLVIII Caragiali, D. C. = Costache Caragiali, Doi coţcari sau Păziţi-vă de răi ca de foc, în Pr. dram., p. 273–298 (text din 1849). Caragiali, Î. P. = Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt, în Pr. dram., p. 243–272 (scriere postumă). Caragiali, R. M. = Costache Caragiali, O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi, în Pr. dram., p. 181–203 (prima ediţie în 1845). Caragiali, S. M. = Costache Caragiali, O soare la mahala sau Amestec de dorinţe, în Pr. dram., p. 205–241 (prima ediţie în 1847). Caraman, Col. = Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Studiu de folclor comparat. Ediţie îngrijită de Silvia Ciubotaru. Bucureşti, Editura Minerva, 1983 (publicat postum). Caraman, D. = Petru Caraman, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei. Studiu de folclor comparat. Ediţie îngrijită de Ion H. Ciubotaru. Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 1997 (publicat postum). Caraman, Studii = Petru Caraman, Studii de etnografie şi folclor. Ediţie de Ovidiu Bîrlea şi Ion H. Ciubotaru. Iaşi, Editura Junimea, 1997 (publicat postum). Caranfil, Asan. = Nicolae G. Caranfil, Asanarea lacurilor Colentinei, Bucureşti. Bucureşti, 1936. Carcalechi, C. M. = Zaharia Carcalechi (ed.), Carte de mână împreună cu calendariul pre anul 1825, carele se cuprinde din 365 de zile, cum şi ghenealoghia a împăraţilor, crailor şi a prinţipilor din Europa şi alte folositoare lucruri şi istorii. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1825. Cardaş, C. P. = Cântece poporane moldoveneşti. Publicate de Gh. Cardaş. Arad, Editura Librăriei Diecezane, 1926. Caribolu, C. D. = C. Caribolu, Carte de doftorii de orice boală, bună şi încercată întru toate. Manuscris din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 4743). Carte doftorii = Carte de doftorii foarte de mare folos cercate. Manuscris, text de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 1171). Cartojan, C. P. = N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. Vol. I: Epoca influenţei sud–slave. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1929; vol. II: Epoca influenţei greceşti, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938. Cartojan, C. P.2 = N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. Ediţie îngrijită de Alexandru Chiriacescu. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2 vol., 1974. Cartojan, I. L. R. V. = N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi. Vol. I: De la origini până la epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940; vol. II: De la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Şerban Cantacuzino şi D. Cantemir. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942; vol. III: Cronicarii moldoveni. Epoca lui Şerban Cantacuzino şi a lui Const. Brâncoveanu. Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1945. CAS = Curier de ambe sexe. Jurnal literar. Bucureşti, periodul I: 1836–1838, periodul II: 1838–1840, periodul III: 1840–1842, periodul IV: 1842–1844, periodul V: 1844–1847. CAS2 = Curier de ambe sexe. Jurnal literar. Ediţia a doua. Bucureşti, Tipografia Heliade şi asociaţi, 1862. Cat. man. = Catalogul manuscriptelor româneşti. Ediţiunea Academiei Române. Vol I: întocmit de Ioan Bianu, Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl. S-sor, Ioan St. Rasidescu, 1907; vol. II: întocmit de Ioan Bianu şi R. Caracaş, Bucureşti, Socec & Co. şi C. Sfetea, 1913; vol. III: întocmit de Ioan Bianu şi G. Nicolaiasa, Craiova, „Scrisul Românesc” S.A., 1931; vol. IV: întocmit de V. Ştrempel, Fl. Moisil, L. Stoianovici. Bucureşti, Editura Academiei 1967. Cazaban, Vr. = Al. Cazaban, Din vremea ceea... Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951. Cazimir, Gr. = Otilia Cazimir, Grădina cu amintiri şi alte schiţe. Bucureşti, Cartea Românească, 1929. Cazimir, L. U. = Otilia Cazimir, Lumini şi umbre. Iaşi, Editura Viaţa Românească, [1923]. Cazimir, P. = Otilia Cazimir, Poezii. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939. Căian, Ces. = Comentariele lui Caiu Juliu Cesare de belulu civile, urmate de Comentariile lui A. Hirtiu de belele alexandrinu si africanu, precumu si de comentariele de belulu ispanicu ale unui autoru anonimu. Traducere de D. Caianu. Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, 1877. XLIX Căian, P. = Demetrie Caian, Predică despre statul milităresc şi semnele lui de învingere. Blaj, 1827. Căian, Teol. = Teologhie dogmatică, după învăţătura bunilor credincioşi dascali întocmită. Traducere de Dimitrie Căian junior. Blaj, Tiparul Seminarului, vol. I–II: 1804, vol. III: 1811. Călinescu, B. = G. Călinescu, Estetica basmului. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. Călinescu, C. O. = G. Călinescu, Cronicile optimistului. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Călinescu, Ist. lit. rom. = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941. Călinescu, O. = G. Călinescu, Opere. Ediţie iniţiată sub supravegherea autorului, ulterior îngrijită de Andrei Rusu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 17 vol., 1965–1983. Călinescu, S. C. L. = G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară. Bucureşti, Editura Tineretului, 1966. M. Călinescu, E. = Matei Călinescu, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Căpăţineanu, B. = Bibliotecă desfătătoare şi plină de învăţătură. Traducere din limba franceză de Stanciu Căpăţineanu, 1830. Căpăţineanu, M. = Stanciu Căpăţineanu, Mitologhie pe limba rumânească. 1830. Căpăţineanu, M. R. = Montesquieu, Mărimea romanilor sau băgare de samă asupra pricinilor înălţării şi căderii lor. Traducere din limba franceză de Stanciu Căpăţineanu, 1830. Căpăţineanu, Sad. = Voltaire, Sadic sau ursitoarea. Traducere de S. Căpăţineanu. [Sibiu], 1831. Cărtărescu, F. S. = Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine. Bucureşti, Editura Humanitas, 2010. Cărtărescu, F. = Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile. Bucureşti, Editura Humanitas, 2004. Cărtărescu, L. = Mircea Cărtărescu, Levantul. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990. Cărtărescu, N. = Mircea Cărtărescu, Nostalgia. Bucureşti, Editura Humanitas, 1993. Cărtărescu, Or. = Mircea Cărtărescu, Orbitor. Bucureşti, Editura Humanitas. Vol. I: Aripa stângă, 1996; vol. II: Corpul, 2002; vol. III: Aripa dreaptă, 2007. Cărtărescu, P. R. = Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc. Bucureşti, Editura Humanitas, 1999. Cărtărescu, Trav. = Mircea Cărtărescu, Travesti. Bucureşti, Editura Humanitas, 1994. Cătană, B. = Balade poporale, din gura poporului bănăţean culese. Culese de G. Cătană. Braşov, Editura Librăriei Ciurcu, 1895. Cătană, P. B. = Poveştile Bănatului. Culese de G. Cătană. Tomul I–III. Gherla, Tipariul, editura şi proprietatea Tipografiei „Aurora” A. Todoran, vol. I–II: 1893, vol. III: 1895. Câmpeanu, Gnoz. = Petru Maller Câmpeanu, Introducere în gnoziologhie seau metafizică. Manuscris, curs predat la Academia Mihăileană din Iaşi în anii 1837–1838 (BCU Iaşi, ms. III–5). Câmpeanu, Gr. rom. = P. M. Câmpeanu, Gramatica românească. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1848. Câmpeanu, Gr. ung. = Emeric Salai, Gramatică ungurească. Traducere de Petru Maller Câmpeanu. Buda, Tiparul Universităţii Crăieşti, 1832. Cândea, R. D. = Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979. Cârlova, R. T. = Vasile Cârlova, Ruinurile Târgoviştii. Ediţie îngrijită de Marin Sorescu. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975 (publicate postum). Cârneci, H. = Magda Cârneci, Hipermateria. Bucureşti, Cartea Românească, 1980. C. blest. = [Carte de blestem contra celor care fac lux]. Iaşi, în Tipografia Sfintei Mitropolii, 1781. C. buc. = O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească. Ediţie îngrijită de Toma Constantinescu. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997 (text din 1749). CC = Codrul Cosminului. I–X. Buletinul Institutului de Istorie şi Limbă. Cernăuţi, Universitatea din Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice şi Editura Glasul Bucovinei. 1924–1939. C. crim. = Partea întâi şi a doua a Condicii criminaliceşti, ce s-au alcătuit în scurt pentru multa feliurime a faptelor criminaliceşti. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1826. Ceaslov rom. = O tipăritură munteană necunoscută din secolul al XVII-lea. Cel mai vechi ceaslov românesc. Ediţie îngrijită de Ştefan Paşca. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1939 (prima ediţie în 1640). Cerna, P. = P. Cerna, Poezii. Bucureşti, Minerva, 1910. L Cerne, D. M. = Titus Cerne, Dicţionar de muzică. Voci şi instrumente. Biserica, concert, teatru. Compoziţie şi istorie. Iaşi, Librăria „Viaţa românească”, vol. I: A–D, 1898; vol. II: E–L, 1899. CF = Cercetări filozofice. Revistă de filozofie. Academia Română. Bucureşti. 1954–1963. Cheia în. = Ioannykij Haleatovskyj, Cheia înţelesului. Traducere anonimă din slavonă de redacţie ucraineană. Ediţie îngrijită de Rodica Popescu. Bucureşti, Fundaţia culturală Libra, 2000 (text din 1678). Chendi, S. = Ilarie Chendi, Scrieri. Ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ (vol. I–X), Ion Spătan (vol. VI–X). Bucureşti, Editura Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 10 vol., 1988–2007. Chest. = Chestionar pentru un atlas lingvistic al limbei române. Chestionarul I–VIII. Sub redacţia lui Sextil Puşcariu. Muzeul Limbei Române. Vol. I: Calul. Cluj, Editura Ardealul, 1922; vol. II: Casa. Sibiu, Editura Dacia Traiană, 1926; vol. III: Firul. Cluj, Editura Ardealul, 1929; vol. IV: Nume de loc şi nume de persoană. Cluj, Editura Ardealul, 1930; vol. V: Stâna, păstoritul şi prepararea laptelui. Cluj, Editura Ardealul, 1931; vol. VI: Stupăritul. Cluj, Editura Ardealul, 1933; vol. VII: Instrumente muzicale. Cluj, Editura Cartea Românească, 1935; vol. VIII: Mâncări şi băuturi. Cluj, Editura Ardealul, 1937. Chihaia, B. = Pavel Chihaia, Blocada. Bucureşti, Editura Cultura Naţională, [1947]. Chim. an. calit. = Raluca Ripan, Ervin Popper, Candin Liteanu, Chimie analitică calitativă. Semimicroanaliza. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura Tehnică, 1957 (prima ediţie în 1954). Chimet, W. = Iordan Chimet, Western. Filmele Vestului îndepărtat. Bucureşti, Editura Meridiane, 1966. Chiriacopol, D. Î. = Necolaie Chiriacopol, Doaăsprezece învăţături folositoare. Pentru fimeile aceale îngrecate, pentru ceasul naşterii, pentru lehusia, pentru chipul a să hrăni copiii acei mici şi pentru boalele lor. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1827. C. Chiriţă, Cir. = Constantin Chiriţă, Cireşarii. Bucureşti, Editura Tineretului. Vol. I: 1956, vol. II: 1958, vol. III: 1965, vol. IV: 1968, vol. V: 1969. Chiriţescu, Gr. = M. I. Chiriţescu, Grănicerul. Bucureşti, Minerva, 1912. Chivu, VTR = Gheorghe Chivu, Vechi texte româneşti. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015. Ciauşanu – Fira – Popescu, Vâlcea = G. F. Ciauşanu, G. Fira, C. M. Popescu, Culegere de folclor din jud. Vâlcea şi împrejurimi. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. Ciauşanu, Gl. = G. F. Ciauşanu, Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea. Bucureşti, Regia Monitorul Oficial, Imprimeria Naţională, 1931. J. Cihac, I. N. = J. Ch. Cihac, Istoria naturală. Iaşi, Institutul Albinei, 1837. Cimpoeşu, S. L. = Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni. Bucureşti, Editura Compania, 2001. Cimpoiul = Cimpoiul. Săptămânal ilustrat. Director şi proprietar F. Damé. Bucureşti, 1877–1907. Cinema = Cinema. Revistă lunară de cultură cinematografică. Bucureşti, 1963–1989. Ciobanu, Pat. = Mircea Ciobanu, Patimile. Bucureşti, Editura Tineretului, 1968. Ciocanelli, Fis. = T. E. Ciocanelli, Estract de fisiognomonie, fisionomie şi patognomonică. După Lavater, Kiuro de la Şambru, la Porta, Lebrun şi alţi fisionomişti. Bucureşti, Tipografia Bisericească din Sfânta Mitropolie, 1855. Ciocârlan, Pl. = Ion Ciocârlan, Pe plai. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice M. Eminescu, [1903]. Ciocârlie, C. S. = Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat. Bucureşti, Cartea Românească, 1988. Cioculescu, C. = Şerban Cioculescu, Caragialiana. Bucureşti, Editura Eminescu, 1974. Cioculescu, I. C. = Şerban Cioculescu, Itinerar critic. Bucureşti, Editura Eminescu, vol. I: 1973; vol. II: 1976; vol. III: 1979; vol. IV: 1984; vol. V: 1989. Cioran, A. G. = Emil Cioran, Amurgul gândurilor. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 (prima ediţie în 1940). Cioran, C. A. = Emil Cioran, Cartea amăgirilor. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 (prima ediţie în 1936). Cioran, C. D. = Emil Cioran, Pe culmile disperării. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1934. Cioran, L. S. = Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi. Bucureşti, Editura Autorului, 1937. Cioran, R. = Emil Cioran, Revelaţiile durerii. Eseuri. Ediţie îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu. Cluj, Editura Echinox, 1990. LI Cioran, S. F. = Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Vremea, 1941 (prima ediţie în 1936). Cipariu, A. = Timotei Cipariu, Crestomatia seau Analecte literarie. Blaj, Tipariul Seminarului, 1858. Cipariu, O. = Timotei Cipariu, Opere. Ediţie îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 1987–1992. Ciprian, S. = G. Ciprian, Scrieri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1965. Circ. mon. = Circulare monetare. Foaie volantă, Cluj, 1810. Circ. monede = [Circulară privind regimul de folosire şi cursul monedelor de şapte creiţari şi de 15 solzi]. Foaie volantă, Viena, 1802. Cişman, Fiz. = Alexandru Cişman, Fizica generală. Bucureşti, Editura Tehnică, 2 vol., 1956–1957. Ciubotaru, Cat. Mold. = Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare. Iaşi, Editura Presa Bună, vol. I 1998, vol. II 2002, vol. III 2005. Ciubotaru, O. P. = Ion H. Ciubotaru, Ouăle de Paşti la români. Vechime, semnificaţii, implicaţii, ritual-ceremoniale. Iaşi, Editura Presa Bună, 2012. S. Ciubotaru, Folc. med. Mold. = Silvia Ciubotaru, Folclorul medical din Moldova. Tipologie şi corpus de texte. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005. S. Ciubotaru, Nu. = Silvia Ciubotaru, Nunta în Moldova. Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2000. Ciuchindel, F. = C. Ciuchindel, Folclor vechi românesc. Ediţie îngrijită de Constantin Ciuchindel. Bucureşti, Minerva, 1990. Ciupală, T. plut. = I. Ciupală, „Terminologia întrebuinţată la plutăria lemnelor pe Bistriţa”, în Rev. păd. XXVII, aug.-sept. 1913, p, 226–239. Cizek, L. L. = Eugen Cizek, Istoria literaturii latine. Bucureşti, Editura Adevărul, 2 vol., 1994. C. înţ. pop. = Cartea înţelepciunii populare. Ediţie îngrijită de Ion Dodu Bălan. Bucureşti, Editura Minerva, 1974. C. litur. = Matilda Caragiu-Marioţeanu, Liturghier aromânesc. Manuscris anonim inedit. Bucureşti, Editura Academiei, 1962 (text din 1770–1800). Clemens, W. = Andreas Clemens, Kleines walachisch-deutsch und deutsch-walachisches Wörterbuch. Hermannstadt, W. H. Thierry, 1823. Clemens, Wbl. = A. Clemens, Wörterbüchlein deutsch und wallachisches. Vocabularium nemţesc şi românesc. Sibiu, Tipograf Martin Hochmeister, 1822. CMVCP = Ion Gheţie, Al. Mareş (coord.), Cele mai vechi cărţi populare în literatura română. Bucureşti, Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 11 vol., 1996–2006. Cobâlcescu, G. = Gr. Cobâlcescu, Eleminte de geologie pentru clasele gimnaziale. Prelucrare a scrierii lui Beudant. Iaşi, Tipografia lui Goldner, 1859. Cocea, S. = N. D. Cocea, Scrieri. Ediţie îngrijită de Virgiliu Ene. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1969–1970. S. Cocea, S. C. = Sofia Cocea, Operile doamnei Sofia Chrisoscoleu, născută Coce. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Ştefan Rasidescu, 1862. Cod. Bratul = Codicele Bratul. Ediţie de text de Alexandru Gafton. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003 (text din 1559–1560). Cod. Calimach = Codul Calimach. Ediţie critică întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc condus de acad. Andrei Rădulescu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1958 (text din 1833). Cod. civil (1864) = Codul civil român. Conform textului oficial. Precedat de Constituţiune şi un index alfabetic. Publicat şi adnotat de Const. Hamangiu. Bucureşti, Carol Müller, 1897. Cod. civil (2011) = Codul civil. Bucureşti, Monitorul Oficial, 2011. Cod. comerc. = Codul comercial. Adnotat cu jurisprudenţa Curţii de Casaţie de la 1894 până la 1 ianuarie 1914 de George T. Ionescu. Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay & Co., Tiparul Inst. de Arte Grafice „Eminescu”, 1915 (textul principal din 1887). Cod. Dim. = Codex Dimonie. Editat de G. Weigand, în Jb. IV, V, VI (manuscris de la începutul sec. XIX). LII Cod. muncii (1972) = Codul muncii al Republicii Socialiste România, 1972. Publicat în BO nr. 140 din 1 decembrie 1972, p. 1168–1186, ediţia 1973. Cod. muncii (2003) = Codul Muncii al României. Bucureşti, Editura Moroşan, 2003. Cod. penal (1864) = Codul Penal, în Codul Penal. Codul justiţiei militare. Codul justiţiei marine. Codul silvic. Adnotate de C. Hamangiu şi N. M. Sotir. Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1903, p. 1–317. Cod. penal (1936) = Codul Penal „Regele Carol al II-lea”. Bucureşti, Editura Curierul Judiciar, 1936. Cod. penal (1948) = Codul penal al Republicii Populare Române. Adnotat de V. Papadopol, I. Stoenescu, V. Protopopescu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Juridică, 1948. Cod. penal (1968) = Codul penal al Republicii Socialiste România. Comentat şi adnotat. Vol. I: Partea generală. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975 (adnotări din 1952–1972); vol. II: Partea specială. Comentat şi adnotat de Teo Vasiliu (coord.), Doru Pavel (coord.), George Antoniu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977 (adnotări din 1949–1975). Cod. silv. = Cel mai vechi cod silvic românesc. Orânduiala de pădure pentru Bucovina, dată de împăratul Iosif al II-lea în 1786. [Traducere de Ion Budai-Deleanu.] Ediţie îngrijită de Gh. T. Kirileanu. Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, Joseph Göbl, 1908 (text din 1786). Cod. Tod. – Cod. Mar. = Două manuscripte vechi. Codicele Todorescu şi Codicele Marţian. Ediţie îngrijită de Nicolae Drăganu. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1914 (texte de la înc. sec. XVII). Cod. vor. = Codicele voroneţean. Ediţie îngrijită de Mariana Costinescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1981 (text din 1563–1583). Codex Sturdz. = Codex Sturdzanus. Ediţie îngrijită de Gheorghe Chivu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993. Codreanu, S. = Mihai Codreanu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Constantin Ciopraga şi Ilie Dan. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1968. Codrescu, Coliba = Hariet Beecher Stowe, Coliba lui Moş Toma sau Viaţa negrilor în sudul Statelor Unite din America. Traducere după versiunea lui León Pilatte de Th. Codrescu. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 2 vol., 1853. Codrescu, D. = Th. Codresco, Dicţionariu franceso-român, dupre ediţiunea Domnilor P. Poienaru, F. Aron şi G. Hill. Sporit şi adaugit cu latineşte de pe dicţionariul lui Boïste. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 2 vol., 1859. Codrescu, Gr. fr. = Th. Codrescu, Mică gramatică franţeză, pentru învăţătura tinerimei moldo-române. Dupre Noël şi Şapsal. Partea I. Iaşi, Institutul Albinei, 1841. Codru-Drăguşanu, P. T. = Ion Codru-Drăguşanu, Peregrinul transilvan. Ediţie îngrijită de Romul Munteanu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1956] (prima ediţie în 1865). Codru-Drăguşanu, R. = Ioanne Germaniu Codru [Drăguşanu], Rudimentele gramaticei române. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sântu-Sava, 1848. Coloşi, LWLH = Vasile Kolosy (= Coloşi), Lexicon Walachico-Latino-Hungaricum. Manuscris din 1805 (Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj). Columna = Columna lui Traian. Redactor B. P. Hasdeu. Bucureşti, 1870–1875; 1876–1877; 1882–1883. Com. sat. = Comoara satelor. Revistă lunară de folclor. Director Traian Gherman. Blaj, Tipografia Seminarului greco-catolic, 1923–1927. Coman, Gl. = Petre Coman, Glosar dialectal. Bucureşti, Monitorul oficial şi Imprimeria Naţională, 1939. Comarnescu, A. = Petru Comarnescu, America. Lume nouă – viaţă nouă. Bucureşti, Editura R. Cioflec, 1947. Comşa, N. Z. = Comşa, Nana Zamfira. Sibiu, Tipografia Cavaleriei, Editura Autorului, 1929. Conachi, L. = Tragodia Lentor. Traducere din limba franceză de C. Conachi. Manuscris din 1805 (Biblioteca Academiei Române, ms 4746). Conachi, S. A. = C. Conachi, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Ecaterina şi Alexandru Teodorescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963. Concordia = Concordia. Jurnal politic şi literar. Redactor C. A. Kreţulescu. Bucureşti, 1857. Cond. com. = Condica de comerciu cu anexele ei. Bucureşti, Tipografia lui I. Eliad, 1840. LIII Cond. doc. = [Condică de documente dintre anii 1769–1802, cele mai multe privitoare la relaţiile Moldovei şi Ţării Româneşti cu Rusia din timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1769–1774]. Manuscris, copie din jurul anului 1800 (Biblioteca Academiei Române, cota 348). Cond. Haţeg. = Un oraş românesc în Ardeal. Condica Haţegului. 1725–1847. Ediţie de N. Iorga. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1941. Cond. Mav. = Condica lui Constantin Mavrocordat. Ediţie îngrijită de Corneliu Istrati. Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 3 vol., 2008. Cond. ost. = Condică penală ostăşească, cu procedura ei şi osebit suplement pentru starea de împresurare. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1852. Cond. vist. = Condica de venituri şi cheltuieli a vistieriei de la leatul 7202–7212 (1694–1704). Publicată de C. D. Aricescu în Revista istorică a arhivelor României, vol. III, Bucureşti, 1873. Conofau, V. M. = Zisu Conofau, Descriere pentru boala vărsatului celui mare, pentru întinderea şi primejdiile ei şi pentru mântuitoarea aflare şi întrebuinţare a vacţinei sau a altoiului cu puroi de vacă. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1833. Const. (1866) = Constituţiunea. 1866. Publicată şi adnotată de Const. Hamangiu în Cod. civil (1864), p. IX–XL. Const. (1952) = Constituţia Republicii Populare Române. Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952. Const. (1991) = Constituţia României. Bucureşti, Monitorul oficial, 1991. Constant, O. C. = Paul Constant, Oameni cu cioc. Craiova, Editura Ramuri, 1939. Constant, R. = Paul Constant, Râia. Craiova, Editura Ramuri, 1936. Constante, E. I. = Lena Constante, Evadarea imposibilă. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993 (scrisă între 1990 şi 1992). Constante, E. T. = Lena Constante, Evadarea tăcută. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992. Constantinescu, S. = Pompiliu Constantinescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Minerva, 6 vol., 1967–1972. N. Constantinescu, R. = Nicolae Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexe în folclorul românesc. Bucureşti, Editura Academiei, 1987. Conta, O. F. = Vasile Conta, Opere filosofice. Ediţie îngrijită de Nicolae Petrescu. Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1922]. Contemp. = Contemporanul. Săptămânal politic, social, cultural. Bucureşti, 1946–1989. Contemporanul = Contemporanul. Revistă ştiintifică şi literară. Redactori: V. G. Morţun şi I. Nădejde. Iaşi, 1881–1891. Contribuţii = Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 1956; vol. II: 1958; vol. III: 1962. Conv. lit. = Convorbiri literare. Iaşi, apoi Bucureşti, 1867–1944. Corbea, A. = Dumitru Corbea, Anii tineri. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1951]. T. Corbea, D. = Teodor Corbea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione. Ediţie îngrijită de Alin-Mihai Gherman. Cluj-Napoca. Editura Clusium, 2001 (text din 1691–1697). T. Corbea, Ps. = Teodor Corbea, Psaltirea în versuri. Ediţie îngrijită de Alin-Mihai Gherman. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010 (text din c. 1705). Corcea, B. = Balade poporale. Culese de Avram Corcea. Caransebeş, Editura şi Tipariul Tipografiei şi Librăriei Diecesane, 1899. Coresi, Catehism = Catehismul lui Coresi. Text editat de Alexandra Roman Moraru, în Texte rom. (XVI), p. 101–105 (text din 1560). Coresi, Ev. = Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură (1581). Ediţie îngrijită de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici. Vol. I. Textul. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., 1914. Coresi, L. = Lucrul Apostolesc. Apostolul. Tipărit de diaconul Coresi. Bucureşti, Cultura Naţională, 1930, în Texte de limbă din secolul al XVI-lea, reproduse în fascimile, îngrijite de I. Bianu, vol. IV (text din 1566). Coresi, Lit. = Liturghierul lui Coresi. Ediţie îngrijită de Al. Mareş. Bucureşti, Editura Academiei, 1969 (text din 1570). LIV Coresi, Pravila = Pravila lui Coresi. Text editat de Gheorghe Chivu, în Texte rom. (XVI), p. 218–231 (text din c. 1560–1561). Coresi, Ps.1 = Psaltirea românească (1570), tipărită de diaconul Coresi la Braşov, în aparatul critic din Coresi, Ps. sl.-rom. Coresi, Ps.2 = Psaltirea slavo-română (1589), tipărită de Şerban Coresi, în aparatul critic din Coresi, Ps. sl.-rom. Coresi, Ps. sl.-rom. = Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. Ediţie critică de Stela Toma. Bucureşti, Editura Academiei, 1976. Coresi, T. Ev. – Mol. = Coresi, Tâlcul evangheliilor şi Molitvenic rumânesc. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998 (text din 1567–1568). Coresi, Tetr. = Tetraevanghelul tipărit de Coresi, Braşov, 1560–1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti, 1574. Ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1963. Cornea, E. = Dionisie Piru Tesaleanul, Encolpiul doctorilor sau medicina practică. Prelucrare a unui original grecesc de D. Cornea. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 2 vol., 1849. P. Cornea, R. = Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780–1840. Bucureşti, Editura Minerva, 1972. P. Cornea, T. L. = Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii. Bucureşti, Editura Minerva, 1988. Cornelli = Ioan Cornelli, Glosar, manuscris, c.1832. Coseriu, M. B. = Eugen Coseriu, „Material lingvistic basarabean”, în Arhiva, XLVII, 1940, p. 93–100. Coseriu, S. E. = Eugenio Coseriu, „Semantisches und Etymologisches aus dem Rumänischen”, în Verba et vocabula. Ernst Gamilscheg zum 80. Geburtstag. Herausgegeben von Helmut Stimm und Julius Wilhelm. München, Wilhelm Fink Verlag, 1968, p. 135–145. Cosmescu, Biog. = C. I. Cosmescu, Biografia învăţătorului Dimitri Gou Ghianci Cosmescu. Bucureşti, Tipografia Vocea Poporului Alexandru Agapie, 1912. Costache – Simionescu, Act. econ. = Nicolae Costache, Maria Simionescu, Activitatea economică în atenţia organizaţiilor de partid. Bucureşti, Editura Politică, 1968. L. Costin, Gr. băn. = Lucian Costin, Graiul bănăţean. Studii şi cercetări. Vol. I: Timişoara, Cartea Românească, 1926; vol. II. Turnu-Severin, Tipografia Luiza I. Niculescu şi Ion N. Bojneagu, 1934. L. Costin, M. B. = Mărgăritarele Banatului. Texte culese de Lucian Costin. Timişoara, Cartea Românească, 1925. M. Costin, Ist. cr. ung. = Miron Costin, Istorie de crăiia ungurească, în M. Costin, O., p. 277–314 (text din 1672–1674). M. Costin, L. = Miron Costin, Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, de unde este părăsit de Uréche vornicul de Ţara de Gios, în M. Costin, O., p. 41–201 (text din 1675). M. Costin, N. M. = Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, în M. Costin, O., p. 241–274 (text din 1686–1691). M. Costin, O. = Miron Costin, Opere. Ediţie critică de P. P. Panaitescu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. M. Costin, V. L. = Miron Costin, Viaţa lumii, în M. Costin, O., p. 318–325 (text din 1671–1673). N. Costin, C. = Antonio de Guevara, Ceasornicul domnilor. Traducere din limba latină de Nicolae Costin. Ediţie critică de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura Minerva, 1976 (text din 1703–1709). N. Costin, L. = Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601. Ed. Ioan Şt. Petre. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942 (scris între 1700 şi 1712). N. Costin, L.2 = Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711, în Nicolae Costin, Opere, I. Ediţie îngrijită de Const. A. Stoide şi I. Lăzărescu. Iaşi, Editura Junimea, 1976 (scris între 1700 şi 1712). Costinescu, V. = Ion Costinescu, Vocabular româno-frances. Bucureşti, Tipografia Naţională Antreprenor C. N. Rădulescu, 2 vol., 1870. A. Costinescu, Geometria = Al. Costinescu, Geometria pentru studenţii claselor colegia din Academia mihăileană. Manuscris din c.1840 (Biblioteca Academiei Române, cota 1814). LV Coşbuc, O. A. = George Coşbuc, Opere alese. Ediţie îngrijită de Gavril Scridon (vol. I–VI), Gh. Chivu (VII–VIII). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 1966–1988. Coteanu, E. D. = I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961. Coteanu, Gram. = I. Coteanu, Gramatica de bază a limbii române. Bucureşti, Editura Albatros, 1982. Coteanu, R. L. = I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961. Coteanu, S. E. = I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860). Bucureşti, Editura Academiei Române, 1981. Coteanu, S. F. = I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: Stil, stilistică, limbaj, 1973; vol. II: Limbajul poeziei culte, 1985. Cotruş, V. = Aron Cotruş, Versuri. Antologie de Ovidiu Cotruş. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. C. pict. bis. = O redacţiune mai veche anonimă a unei cărţi de pictură bisericească bizantină. Anexa 1, în Vasile Grecu, Cărţi de pictură bisericească bizantină. Cernăuţi, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1936, p. 317–404 (text de la sf. sec. XVIII). CPÎ = De lipsă cărtice pentru învăţătoriŭ a neuniţilor rumâneştilor mai mici şcoale în împărăteştile şi crăieştile ţări. Traducere anonimă. Viena, Iosif Curţbec, 2 vol., 1785. CPLR = Cărţile populare în literatura românească. Ediţie îngrijită de Ion C. Chiţimia şi Dan Simonescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1963. C. prav. = Carte de pravilă, ce cuprinde legele asupra faptelor răle şi a călcărilor grele de poliţie (pe vol. II: Carte de pravilă asupra grelilor călcări a politiceştilor orânduieli atârnătoare de poliţie). Cernăuţi, Peter Echard, 2 vol., 1807. CR = Curierul rumânesc. Gazetă politică, comercială şi literară. Sub conducerea lui Ion Heliade- Rădulescu. Bucureşti, 1829–1848. Crainic, M. = Nichifor Crainic, Memorii. Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, Vol. I: Zile albe, zile negre, ediţie îngrijită de Nedic Lemnaru, 1991; vol. II: Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu răspuns la actul meu de acuzare, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, 1996. Crainic, P. = Nichifor Crainic, Poezii. Ediţie de Aureliu Goci. Bucureşti, Editura 100 + 1 Gramar, 1998. Crainic, P. card = Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. Bucureşti, Editura Cugetarea, 1936. Crăiniceanu, Ig. = Gheorghe Crăiniceanu, Igiena ţăranului român. Bucureşti, Lito-tipografia Carol Göbl, 1895. Creangă, A. = Ion Creangă, Amintiri din copilărie, în Creangă, O. I, p. 153–225 (publicat în reviste între 1881 şi 1888). Creangă, O. = Ion Creangă, Opere. Ediţie îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1970. Crest. L. R. V. = Crestomaţia limbii române vechi. Vol. I (1521–1639). Coordonator Alexandru Mareş. Bucureşti, Editura Academiei Române Române, 1994. Crest. L. R. V.2 = Crestomaţia limbii române vechi. Volumul I (1521–1639). Ediţia a II-a revăzută şi adăugită de Liliana Agache, Alexandru Mareş, Cristinel Sava, Maria Stanciu-Istrate şi Emanuela Timotin. Coordonator: Alexandru Mareş. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2016. Creţeanu, M. = George Creţeanu, Melodii intime. Bucureşti, Imprimeria Sântei Metropolie, 1854. Critil = Critil şi Andronius. Traducere din limba franceză de arhimandritul Gherasim. Iaşi, Sfânta Mitropolie, 1794. Critil2 = Critil şi Andronius. Ediţie îngrijită de Stela Toma şi Coman Lupu. Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2018 (prima ediţie 1794). Crişan-Körösi, Cuv. = Ştefan Crişan-Körösi, Cuvântariu românesc-lătinesc-unguresc. Manuscris, 1802–1803 (BCU Iaşi, Ms.–VI–32). Crohmălniceanu, L. R. = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale. Bucureşti, Editura Minerva, vol. I: 1967, vol. II: 1974, vol. III: 1975. Cron. anon. Mold. = Cronica anonimă a Moldovei. 1661–1729. (Pseudo-Amiras). Ediţie critică de Dan Simonescu. Bucureşti, Editura Academiei Române Române, 1975 (text scris în 1726–1729). LVI Cron. anon. racov. = Cronica anonimă racoviţeană (Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia lui Istrati Dabija v.v. până la a triea domnie a lui Mihai Racoviţă v.v.), în Let. III, p. 5–82, atribuită greşit lui Muste, care a fost copistul textului (text din 1705–1732). Cron. munt. = Cronicari munteni. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1961. Cron. pov. rom. = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII–XVIII). Editate de Dan Simonescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1967. Cronţ, I. mediev. = Gheorghe Cronţ, Instituţii medievale româneşti. Înfrăţirea de moşie. Jurătorii. Bucureşti, Editura Academiei, 1969. CSP = Caietele Sextil Puşcariu, Cluj, Editura Scriptor, anul I 2013–2015 ş.u. Cuciuran, D. = Gh. Cuciuran, Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Ghermania, Englitera şi Franţia. Iaşi, Institutul Albinei, 1842. Cuciuran, M. = Gh. Cuciuran, [Memoriu pentru înfiinţarea spitalului de boli venerice]. Manuscris, Iaşi, 1849 (Biblioteca Academiei Române, cota 4488). Cuciuran, P. hol. = Gh. Cuciuran, Povăţuiri pentru sătenii Moldovei la tâmplare de holeră. Iaşi, Tipografia Institutul Albinei, 1848. Culianu, A. = N. Culianu, Curs elementar de algebră. Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1872. Culianu, C. cosm. = N. Culianu, Curs de cosmografie pentru usul şcoalelor secundare. Iaşi, Tipografia Naţională, 1895. I. P. Culianu, A. F. = Ioan Petru Culianu, Arta fugii. Bucureşti, Editura Polirom, 2002 (eseuri scrise în 1967–1972). Cult. cân. = Învăţătură despre cultura sau lucrarea cânepei. Buda, Tipografia Universitatei din Pesta, 1828. Cuparencu, Med. vet. = Ioan Cuparencu, Învăţătura practică a medicinei veterinare. Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1860. Curentul = Curentul. Cotidian politic. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, 1928–1944; serie nouă, 1997–. Curiosul = Curiosul. Gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi. Redactor: Cezar Bolliac. Bucureşti, 1836–1837. CV = Cum vorbim. Revistă pentru studiu şi explicarea limbii. Bucureşti. 1949–1952. Dacia lit. = Dacia literară. Redactor: Mihail Kogălniceanu. Iaşi, Cantora jurnalului. 1840. D. adm. publ. = Anton P. Parlagi, Dicţionar de administraţie publică. Bucureşti, Editura Economică, 2000. D. afac. = Ileana Constantinescu, Anca-Nicoleta Precup, Dicţionar de afaceri francez-român, român- francez. Bucureşti, Editura Milena Press, 2005. H. Daicoviciu, D. = Hadrian Daicoviciu, Dacii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965. Dalametra = I. Dalametra, Dicţionar macedo-român. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906. Damé, T. = Frédéric Damé, Încercare de terminologie poporană română. Bucureşti, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, 1898. Damian, Cel. = Mircea Damian, Celula No. 13. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, 1932. Dan, U. = Pavel Dan, Urcan bătrânul. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938. Daneliuc, M. = Mircea Daneliuc, Marilena şi câteva voluptăţi. Bucureşti, Editura Univers, 1999. Danielopolu, F. N. = D. Danielopolu, Probleme de farmacodinamie nespecifică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 1954. Danilov, C. N. = Nichita Danilov, Câmp negru. Bucureşti, Cartea Românească, 1982. Danovici, Cronograf = Cronograf. Traducere din limba greacă de Pătraşco Danovici. Ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1998–1999 (text din c. 1678–1689). DAP = Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Maria Bocşe, Dicţionar de artă populară. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985. DAR = Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme. Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2000. D. arg.1 = Anca Volceanov, George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare al limbii române. Bucureşti, Livpress, 1998. LVII D. arg.2 = George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române. Bucureşti, Editura Niculescu, 2007. D. arh. = Monica Mihaela Busuioc, Dicţionar de arhaisme. Bucureşti, Editura All Educational, 2005. D. artă = Mircea Popescu (coord.), Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice. Bucureşti, Editura Meridiane, vol. I: 1995, vol. II: 1998. DAS = Ducere de mână cătră aritmetică sau socoteală, pentru treaba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor ce se învaţă în şcoale cele mice. Viena, Iosif Curţbec, 1777. D. asig. = Gh. D. Bistriceanu, Fl. Bercea, E. I. Macovei, Dicţionar de asigurări. Chişinău, Editura Logos, 1993. D. astr. = Călin Popovici (coord.), Dicţionar de astronomie şi astronautică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. Datculescu, Hort. = C. C. Datculescu, Tratat de horticultură. Florile. Râmnicu-Sărat, Proprietatea şi editura autorului, 1882. Davidoglu, M. = Mihail Davidoglu, Minerii. Bucureşti, Editura de Stat, 1949. Davidoglu, O. C. = Mihail Davidoglu, Omul din Ceatal. Bucureşti, Editura Europolis, 1948. Davila, V. V. = Alexandru Davila, Vlaicu-Vodă şi alte scrieri despre teatru. Ediţie de Dumitru D. Panaitescu. Bucureşti, Editura Albatros, 1975. Dâmboviţa = Dâmboviţa. Foaie politică şi literară. Redactor responsabil: Dimitrie Bolintineanu. Bucureşti, 1858–1865. D. biol. = Teofil Crăciun, Virginia Crăciun, Mic dicţionar de biologie. Bucureşti, Editura Albatros, 1976. D. bot. poligl. = C. Váczy, Dicţionar botanic poliglot. Latină, română, engleză, germană, franceză, maghiară, rusă. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. D. burs. = Lucia Abil, Dicţionar bursier. Termeni în limbile română, engleză, franceză, germană şi italiană. Bucureşti, Editura Economică, [1994]. DC = Grigore Bălănescu (coord.), Dicţionar de chimie. Bucureşti, Editura Tehnică, 1964. D. calend. alm. = Georgeta Răduică, Nicodim Răduică, Dicţionar de calendare şi almanahuri. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. D. cinem. = Cornel Cristian, Bujor T. Rîpeanu, Dicţionar cinematografic. Bucureşti, Editura Meridiane, 1974. D. comunic. = Elena Aurelia Botezat, Emilian M. Dobrescu, Mirela Tomescu, Dicţionar de comunicare, negociere şi mediere. Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2007. DCR1 = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente (DCR). Bucureşti, Editura Albatros, 1982. DCR2 = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente (DCR2). Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Logos, 1997. DCR3 = Florica Dimitrescu, Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicţionar de cuvinte recente (DCR3). Ediţia a III-a. Bucureşti, Editura Logos, 2013. DCSR = Elena Dănilă, Andrei Dănilă, Dicţionar ilustrat de cuvinte şi sensuri recente în limba română. Bucureşti, Litera Internaţional, 2011. DDC = Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. D. dendr. = Milea Preda, Dicţionar dendrofloricol. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. DDIA = Mircea N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor. Bucureşti, Editura Lumina Lex, vol. I 1996, vol. II–III 1998. D. dipl. = Petre Bărbulescu, Ionel Cloşcă, Nicolae Ecobescu (coord.), Dicţionar diplomatic. Bucureşti, Editura Politică, 1979. DDP = Dumitru Rădescu, Dicţionar de drept privat. Bucureşti, Mondan ’94, 1997. D. dr. civ. = Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Hamangiu, 2007. DDRF = Frédéric Damé, Nouveau dictionnaire roumain-français. Bucarest, Imprimérie de l’État, vol. I: A–E, 1893; vol. II: F–L, 1894; vol. III: M–R, 1894; vol. IV: S–Z, 1895. DDRF2 = Frédéric Damé, Nouveau dictionnaire roumain-français. Nouvelle édition revue, corrigée et considérablement augmentée. Bucureşti, Socec & Co., 1905. LVIII D. dr. int. = Ionel Cloşcă (coord.), Dicţionar de drept internaţional public. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. D. dr. m. = Şerban Beligrădeanu, Ion Traian Ştefănescu, Dicţionar de drept al muncii. Bucureşti, Lumina Lex, 1997. D. dr. proc. = Mircea N. Costin (coord.), Dicţionar de drept procesual civil. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. D. drog. = Jenică Drăgan, Dicţionar de droguri. Bucureşti, Editura Naţional, 2000. DE = Nicolae Ionescu-Cruţan, Dicţionar economic. Englez-român. Român-englez. Bucureşti, Teora, 2006. DEC = Marcel-Teodor Ban, Manuel Miclea, Alin–Tavi Mireştean, Cristian Miclea, Dicţionar explicativ de calculatoare englez-român şi român-englez. Bucureşti, Editura Tehnică, 1994. D. ecol. = Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, Dicţionar de ecologie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. D. econ. = Anca Streinu, Dicţionar de economie. Bucureşti, Editura Niculescu, 2001. D. econ. p . = Georgeta Buşe, Spiridonia Crăiete, Silvia Bârsan, Dicţionarul complet al economiei de piaţă. Bucureşti, Informaţia Business Books, 1994. D. ec. pol. = N. N. Constantinescu (coord.), Dicţionar de economie politică. Bucureşti, Editura Politică, 1974. Decr. căr. = [Decretul cancelariei aulice pentru scăderea cărăuşiilor]. Viena, 1748. Decret or. bis. = Decretum cu diferite rânduiale. [Decret cu diferite orânduieli bisericeşti]. Foaie volantă, Sibiu, 1787. DEI = [Lăcrămioara Chihaia, Lucia Cifor, Alina Ciobanu, Mircea Ciubotaru, Doina Cobeţ, Eugenia Dima, Cristina Florescu, Maria Teodorovici, Constantin Teodorovici], Dicţionar enciclopedic ilustrat. Bucureşti, Editura Cartier, 1999. DEL = Georgeta Burlea, Marin Burlea (coord.), Roxana Cristina Milici, Anamaria Burlea, Antoaneta Zanfirache, Mihaela Mereuţă. Dicţionar explicativ de logopedie. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Iaşi, Polirom, 2011 (prima ediţie 2004). Delavrancea, O. = Barbu Delavrancea, Opere. Ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 9 vol., 1963–1974. Delavrancea, S. = Barbu Delavrancea, Sultănica. Bucureşti, Tipolitografia St. Mihalescu, 1885. C. Delavrancea, A. = Cella Delavrancea, Arpegii în ton major. Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1970. D. el. şt. = Măriuca Marcu, Ion Moga, Dicţionar elementar de ştiinţe. Matematică, fizică, astronomie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. Demetrescu, O. = Traian Demetrescu, Opere alese. Ediţie îngrijită de Geo Şerban. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951. Demetrius, A. = Lucia Demetrius, Album de familie. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură si Artă, 1945. Demetrius, C. M. = Lucia Demetrius, Cei de mâine. Trei generaţii. Arborele genealogic. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. Demetrius, Cump. = Lucia Demetrius, Cumpăna. Bucureşti, Editura de Stat, 1949. V. Demetrius, Str. = V. Demetrius, Strigoiul. Bucureşti, Editura Librăriei şi Tipografiei H. Steinberg, 1920. D. Emin. = T. Vianu (coord.), Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1968. DEN = Monica Mihaela Busuioc, Maria Păun, Zizi Ştefănescu-Goangă, Dicţionar esenţial de neologisme al limbii române. Bucureşti, Editura Corint, 2009. D. enc. = Dicţionar enciclopedic. Bucureşti, Editura Enciclopedică. Vol. I: A–C, 1993, vol. II: D–G, 1996, vol. III: H–K 2000, vol. IV: L–N, 2001, vol. V: O–Q, 2004, vol. VI: R–Ş, 2006, vol. VII: T–Z, 2009. D. enc. art. = Radu Florescu, Hadrian Daicoviciu, Lucian Roşu, Dicţionar enciclopedic de artă veche a României. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. LIX D. enc. iud. = Dicţionar enciclopedic de iudaism. Traducere de Viviane Prager, C. Litman şi Ţicu Goldstein. Schiţă de istorie a poporului evreu. Traducere de C. Litman. Bucureşti, Editura Hasefer, 2000. D. enc. m. = Constantin Pârvu (coord.), Dicţionar enciclopedic de mediu. Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2 vol., 2005. D. enc. mar. = Anton Bejan (coord.), Dicţionarul enciclopedic de marină. Bucureşti, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2006. D. enc. psih. = C. Gorgos (coord.), Dicţionar enciclopedic de psihiatrie. Bucureşti, Editura Medicală. Vol. I: 1987, vol. II: 1988, vol. III: 1989, vol. IV: 1992. Densusianu, L. A. = Ovid Densusianu, Limanuri albe. Bucureşti, Editura „Vieţei Nouă”, 1912. Densusianu, Ţ. H. = Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1915. N. Densuşianu, D. P. = Nicolae Densusianu, Dacia preistorică. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1913. DER = Dicţionar enciclopedic român. Bucureşti, Editura Politică. Vol. I: A–C, 1962, vol. II: D–J, 1964, vol. III: K–P, 1965, vol. IV: Q–Z, 1966. DERS = Gh. Bolocan (redactor responsabil), Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374–1600. Bucureşti, Editura Academiei, 1981. Desc. Am. = Joachim Heinrich Campe, Descoperirea Americii. Traducere de Nicola Nicolau. Tomul I... Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei din Peşta, 1816. Desen. arh. = Carol Wallenstein, Elemente de deseniŭ şi de arhitectură. Bucureşti, Litografia lui Walbaum şi Weisse, 1836. D. est. = Valeriu Şuteu (coord.), Dicţionar de estetică generală. Bucureşti, Editura Politică, 1972. Deşliu, C. G. = Dan Deşliu, Ceva mai greu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. Deşliu, G. = Dan Deşliu, Goarnele inimii. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor, 1949. Deşliu, M. = Dan Deşliu, Minerii din Maramureş. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951. Deşliu, N. = Dan Deşliu, În numele vieţii. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor, 1950. D. etnol. = Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie. I. Terminologie. II. Personalităţi. Bucureşti, Editura Albatros, 1979. DETS = Nicolae Andrei, Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (elemente de compunere greco- latine). Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Oscar Print, 2003. DET – UE = Iordan Gheorghe Bărbulescu, Daniela Râpan, Dicţionar explicativ trilingv al Uniunii Europene. Trilingual Dictionary of the European Union. Dictionnaire explicatif trilingue de l’Union Européene. Iaşi, Polirom, 2009. DEXI = Eugenia Dima (coord.), Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. Chişinău, Arc & Gunivas, 2007. D. fil. = Octavian Cheţan, Radu Sommer (coord. şt.), Dicţionar de filozofie. Bucureşti, Editura Politică, 1978. D. filat. = Marcel Dănescu, Dicţionar filatelic. Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1979. D. filos. = Fanu Al.-Duţulescu, Dicţionarul filosofiei. Craiova, Scrisul Românesc, 1945. D. fit. = Ana Hulea, E. Rădulescu, Vera Bontea, Dicţionar de termeni populari, tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. Bucureşti, Editura Ceres, 1983. D. fiz. = Ion Dima (coord.), Dicţionar de fizică. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972. DFLR = Gabriel Angelescu (coordonator), Emilia Mareş, Alexandru Muşina, Tania Muşina, Dicţionarul fundamental al limbii române, explicativ, morfologic, ortografic şi ortoepic, Editura Aula, 2008. DFT = Emil Vinţeler, Dicţionar de fizică teoretică. Bucureşti, Editura Encicopledică, 1999. DGDS = Maria Marin (coord.), Ion Ionică, Maria Marin, Anca Marinescu, Iulia Mărgărit, Teofil Teaha, Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: A–C, 2009; vol. II: D–O: 2010; vol. III: P–Z, 2011. LX DGLR = Eugen Simion (coord.), Dicţionarul general literaturii române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Vol. I: A–B, 2004; vol. II: C–D, 2004; vol. III: E–K, 2005; vol. IV: L–O, 2005; vol. V: P–R, 2006; vol. VI: S–T, 2007; vol. VII: Ţ–Z, 2009. D. geol. = N. Anastasiu, V. Mutihac, D. Grigorescu, Gh. C. Popescu, Dicţionar de geologie. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998. D. geomorf. = V. Băcăuanu, I. Donisă, I. Hârjoabă, Dicţionar geomorfologic cu termeni corespondenţi în limbile franceză, germană, engleză, rusă. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974. Diaconovici-Loga, Ch. = C. Diaconovici-Loga, Chiemare la tipărirea cărţilor romaneşti şi versuri pentru îndreptarea tinerilor. Buda, Tipariul Crăieştii Universităţii a Ungariei, 1821. Diaconovici-Loga, Gr. rom. = Constantin Diaconovici-Loga, Gramatica românească. Ediţie îngrijită de Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, Timişoara, Editura Facla, 1973 (text din 1822). Diaconovici-Loga, Ort. = C. Diaconovici-Loga, Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii romaneşti. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1818. Diaconu, P. Vr. = Ion Diaconu, Păstoritul în Vrancea. Bucureşti, 1930 (extras din GS). Diaconu, Ţ. V. = Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei. Etnografie. Folclor. Dialectologie. Vol. I–II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969; vol. III–IV Mioriţa, ediţie îngrijită de Paula Diaconu Bălan, Editura Minerva, 1989. Diamandi, D. = Sterie Diamandi, Galeria dictatorilor. Bucureşti, Editura Cugetarea, [1938]. Diamandi, O. P. = Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici. Bucureşti, Editura Cugetarea, [1935]. Diamandi, R. R. = Sterie Diamandi, Eroii revoluţiei ruse. Bucureşti, Editura Cugetarea, [1937]. Diariu = Diariu sau zioariu pe anul de la Hristos 1817, cel ce are 365 de zile. Acum întâia oară atât pentru poporul românesc cât şi pentru cel sârbesc tipărit, în româneşte şi sârbeşte. Buda, Chesaro-Crăiasca Tipografie a Universitatei din Pesta. Dicţ. biol. = Teofil Crăciun, Luana-Leonora Crăciun, Dicţionar de biologie. Bucureşti, Editura Albatros, 1989. Dicţ. ec. = Angelescu Coralia, Dumitru Ciucur et al., Dicţionar de economie. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura Economică, 2001. Dicţ. ecol. = Zoe Partin, Melania Cristina Rădulescu, Dicţionar ecologic. Bucureşti, Editura Garamond, 1995. Dicţ. gr.-rom. = Dicţionar grec-român după alfabet. Ediţie îngrijită de Lia Brad Chisacof. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005 (text din 1796). Dicţ. lit. rom. = [Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu (coord.)], Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1979. Dicţ. mar. = Ilie Manole, Gheorghe Ionescu, Dicţionar marinăresc. Bucureşti, Editura Albatros, 1982. Dicţ. mar.2 = Ilie Manole, Gheorghe Ionescu, Dicţionar marinăresc. Bucureşti, Editura Albatros, 1992. Dicţ. med. = Valeriu Rusu, Dicţionar medical. Ediţia a III-a revizuită şi adăugită. Bucureşti, Editura Medicală, 2007 (prima ediţie 2001). Dicţ. şt. ist. = Ionel Gal (coord.), Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. Diichiti, Cron. exp. = Constantin Diichiti, Cronica expediţiei turcilor în Moreea. 1715. Publicată de N. Iorga. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co. Societate anonimă, 1913. Dilema = Dilema (din 2004: Dilema veche). Revistă săptămânală editată de Fundaţia Culturală Română. Director Andrei Pleşu. Bucureşti, 1993–. DIM = Valeriu Bărbuceanu, Dicţionar de instrumente muzicale. Bucureşti, Editura Teora, 1999. Dima, L. C. = Alexandru Dima, Principii de literatură comparată. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972 (prima ediţie 1969). Dima – Dima, Trad. = Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Traducătorii români şi traducerile laice din secolul al XVIII-lea. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2016. LXI Dimineaţa = Dimineaţa. Cotidian de opinie democratică şi informare. Bucureşti, 1990–2005. Dimitrescu, C. ist. lb. = Dimitrescu Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. Dimitriu, Alcătuire = Alcătuire înaurită a lui Samuil Ravvi jidovului. Traducere din neogreacă de logofătul Toma Dimitriu de la Mitropolia Moldovei. Iaşi, 1771. Dimitriu, Etiopice = [Heliodor, Etiopice], traducere de pe la 1772 făcută de Toma Dimitriu, logofătul mitropoliei din Iaşi. Manuscris, 2 vol. (Biblioteca Academiei Române, vol. I, ms. 4837, f. 1–122, copie din 1784; vol. II, ms. 355, copie din 1772). Dimitriu, Leg. cond. = Învăţătură a însuşi stăpânitoarei măriri Ecaterinii II cătră orânduita epitropie preste alcătuirea arătării a unii noao legiuitoare condică. Traducere de Toma Dimitriu de la mitropolia Moldovei. Iaşi, 1773. Dimitriu, Ponturi = Ponturile contenirii armelor pentru adunarea marilor soli ai Rosiei, ai Ghermaniei, ai Prusiei, ai Porţii Otomaniceşti ... după războiul anilor 1769, 1770, 1772 Traducere de logofătul Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi, în anul 1772. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, ms. 499, f. 11r–12v). Dimitriu, Rug. = Giovanni del Turco, Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropa. Traducere din neogreacă de logofătul Toma Dimitriu de la Mitropolia din Iaşi, probabil în anul 1772. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, ms. 499, f. 2r–7r). Dimitriu, Telemah = Fénélon, Întâmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs. Traducere din limba greacă de Toma Dimitriu, în preajma anului 1772. Manuscris, 2 vol. (Biblioteca Academiei Române, partea I, ms. 342; partea II, ms. 262). Dimitriu, Toaca = Voltaire, Toaca împăraţilor şi Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokof, sfetnicul lui Olstein la pricinile ceste de acum. Traduceri din neogreacă şi din franceză făcute de logofătul Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi, probabil în anul 1772. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 499, f. 7v–10v). Dimitriu, T. pol. = Ambrosius Marlianus, Teatron politicon, privelişte politicească. Traducere din neogreacă de Toma Dimitriu, logofătul mitropoliei din Iaşi, pe la 1770–1775, manuscris (Biblioteca Academiei Române, ms. 1569, copie din anul 1787). Dimov, C. V. = Leonid Dimov, Carte de vise. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Dimov, S. D. = Leonid Dimov, Scrisori de dragoste. (1943–1953). Ediţie îngrijită de Corin Braga. Iaşi, Editura Polirom, 2003. Dimov, Texte = Leonid Dimov, Texte. Bucureşti, Editura Albatros, 1980. Dinescu, E. = Mircea Dinescu, Exil pe o boabă de piper. Bucureşti, Cartea Românească, 1983. Dinescu, I. N. = Mircea Dinescu, Invocaţie nimănui. Bucureşti, Cartea Românească, 1971. T. Dinu, Ţ. Olt. = Titu Dinu, „Graiul din Ţara Oltului”, în GS I, fasc. I, 1923, p. 107–139. D. inf. = [Tiberiu Popescu (coord.)], Dicţionar de informatică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. D. internet = Victor Pakondi, Dicţionar internet & tehnologii world wide web. Bucureşti, Editura Kondyli, 2000. Dionisie, H. = Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764–1815). Ediţie îngrijită de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1987 (text din 1814–1820). Dionisie Romano, B. = Bibliotica tinerilor începători sau culegere de întiele cunoştinţe trebuincioase pentru învăţătura copiilor ce încep a ceti. Traducere din limba franceză de ierodiaconul Dionisie Romano. Vol. I, Bucureşti, Zaharia Carcalechi, 1837; vol. II, Buzău, Şcoala Naţională, 1838. DIR = Mihail Roller (redactor responsabil), Documente privind istoria României în secolele XIII–XVII. Editura Academiei, Bucureşti. Seria A, Moldova: Veacul XIV, XV, 2 vol., Veacul XVI, 4 vol., Veacul XVII, 5 vol.; Seria B, Ţara Românească: Veacul XIII, XIV, XV, 1 vol., Veacul XVI, 6 vol., Veacul XVII, 4 vol.; Seria C, Transilvania: Veacul XI, XII, XIII, 2 vol., Veacul XIV, 3 vol., 1951–1957. Disp. Isus = Disputa lui Isus cu Satana. Ediţie îngrijită de Liliana Agache, în CMVCP V, p. 243–250 (text de la sf. sec. XVII). LXII DIV = D. M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. DÎ = Pentru descoperirea a multor împărăţii şi locuri, care s-au descoperit şi s-au aflat de portugali. Text din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, probabil traducere din franceză. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 3533). D. îmb. func. = Gheorghe Pricop, Marcu Clarian (coord.), Dicţionar de îmbunătăţiri funciare. Bucureşti, Editura Ceres, vol. I: 1987, vol. II: 1989. Djamo–Diaconiţă, LDSR = Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române din Ţara Românească din sec. XIV–XVI. Bucureşti, Editura Academiei, 1971. DJP = Emil Nicolcioiu (coord.), Dicţionar juridic penal. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. DJRP = Cristian Florin Popescu, Dicţionar de jurnalism, relaţii publice şi publicitate. Bucureşti, Editura Niculescu, 2007. Djuvara, I. rom. = Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Bucureşti, Editura Humanitas, 1999. Djuvara, Ist. adev. = Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Bucureşti, Editura Humanitas, 2004. DLRL = Aurel Sasu, Dicţionarul limbii române de lemn. Piteşti, Paralela 45, 2008. DLRLC = Dimitrie Macrea, Emil Petrovici (coord.), Dicţionarul limbii române literare contemporane. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: A–C, 1955; vol. II: D–L, 1956; vol. III: M–R, 1957; vol. IV: S–Z, 1958. DLRLV = Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640–1780). Termeni regionali. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. DLRM = D. Macrea (coord.), Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti, Editura Academie, 1958. D. Luc. = Marian Rodica, Şerban Felicia, Dicţionarul Luceafărului eminescian. Ediţie definitivă. Bucureşti, Ideea Europeană, 2007. D. man. = D. Fundătură (coord.), Dicţionar de management. Aprovizionare, depozitare, desfacere. Bucureşti, Editura Diacon Coresi, 1992. D. mar. = Anton Bejan, Mihai Bujeniţă, Dicţionar de marină. Bucureşti, Editura Militară, 1979. D. mark. = Petre Mâlcomete (red. resp.), Dicţionar de marketing. Iaşi, Editura Junimea, 1979. D. marketing = Florin D. Frone, Dicţionar de marketing (francez-englez-român). Bucureşti, Editura Oscar Print, [1999]. DMC = Ducerea de mână cătră cinstea şi direptatea adeacă la copiii rumâneştii neuniţii, cei ce în şcoale ceale mici să învaţă, spre cetanie rânduită cartea. Viena, Iosif de Curţbec, 1777. D. mec. = Caius Iacob (coord.), Dicţionar de mecanică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. D. med. = P. Simici (red. responsabil), Dicţionar medical. Bucureşti, Editura Medicală, 2 vol., 1969. D. muz. = Iosif Sava, Luminiţa Vartolomei, Dicţionar de muzică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. DN1 = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961. DN2 = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966. DN3 = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme. Ediţia a III-a. Bucureşti, Editura Academiei, 1978. Dobrogeanu-Gherea, O. C. = Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete. Ediţie coordonată de Ion Popescu-Puţuri şi Ştefan Voitec. Bucureşti. Editura Politică, Institutul de Studii Istorice, 7 vol., 1976–1980. Doc. agr. = Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: Ţara Românească, redactori V. Mihordea, Ş. Papacostea, Fl. Constantiniu, 1961. Vol. II: Moldova, redactori V. Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, 1966. Doc. bârl. = Documente bârlădene. Editate de Ioan Antonovici. Bârlad, Tipografia Neculai P. Peiu / Tipografia şi legătoria de cărţi Const. D. Lupaşcu / Huşi, Atelierele Zanet Corlăteanu, 5 vol., 1911–1926. LXIII Doc. Bist. = Documente româneşti din arhivele Bistriţei. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, Socec & Co., 2 vol., 1899–1900. Doc. bresle = Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830–1848). Documente editate de V. Diculescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1973. Doc. Buc. = Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti. Editate de George Potra, Bucureşti, Editura Academiei Române. Vol. I: 1961; vol. II: 1982. Doc. buc. Colţea = Documente bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirii Colţea. Publicate de I. Ionaşcu. Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1941. Doc. bucov. = Documente bucovinene. Publicate de Teodor Bălan. Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Glasul Bucovinei” / Tiparul Mitropolitul Silvestru, 5 vol., 1933–1939. Doc. Cal. = Documente privitoare la familia Callimachi. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva, 2 vol., 1902–1903. Doc. Cantac. = Documente privitoare la familia Cantacuzino. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1902. Doc. Câmp. = Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc. Editate de T. V. Ştefanelli. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1915. Doc. ec. = Documente privitoare la economia Ţării Româneşti. 1800–1850. Ediţie îngrijită de J. Cojocaru. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2 vol., 1958. Doc. farm. = Acte şi documente din trecutul farmaciei în Ţările Româneşti. Publicate de Nicolae I. Angelescu. Bucureşti, Tipografia Speranţa, 1904. Doc. ist. rom. = Documente privitoare la istoria românilor. Ediţie începută de Eudoxiu de Hurmuzaki şi continuată de Ion Nistor. Bucureşti, Editura Socec / Ed. Socec, Sander şi Teclu / Institutul de Arte grafice Carol Göbl, 21 vol., 1876–1913. Doc. ist. rom. – S. = Documente privitoare la istoria românilor. Urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki. Bucureşti, Editura Socec. Suplement I, 6 vol., 1885–1895; Suplement II, 3 vol., 1893–1900. Doc. Î. = Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. Ediţie îngrijită de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-Moraru. Bucureşti, Editura Academiei, 1979. Doc. Lăpuş. = Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. Publicate de Aurel V. Sava. Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1937. Doc. Orh. = Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului. Publicate de Aurel V. Sava. Bucureşti, 1944. Doc. putn. = Documente putnene. Publicate de Aurel V. Sava. Vol. I: Vrancea, Odobeşti, Câmpuri, Focşani, Tipografia „Cartea Putnei”, 1929; vol. II: Vrancea, Ireşti-Câmpuri, Chişinău, Tipografia Băncii Centrale Cooperative, 1931. Doc. Şch. = Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei. Publicate de Sterie Stinghe. Braşov, Tipografia Ciurcu & Comp., 5 vol., 1901–1906. Doc. T. V. = Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Editate de Andrei Oţetea, Nichita Adăniloaie, Nestor Camariano. Bucureşti, 5 vol., 1959–1962. Doc. Tel. = Documente de pe Valea Teleajenului. Publicate cu o introducere de N. Iorga. Vălenii de Munte, Tipografia „Datina Românească”, 1925. Doc. v. lb. rom. = N. Iorga, Câteva documente de cea mai veche limbă românească. (Sec. al XV-lea şi al XVI-lea). Bucureşti, Carol Göbl, 1906 (extras din AA lit. seria II, tom. XXVIII, p. 99–115). DOG = Stelian Pană, Stelian Pană jr., Dicţionar de obstetrică şi ginecologie. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995. Doinaş, A. P. = Ştefan Augustin Doinaş, Alfabet poetic. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Doine = 1000 Doine, strigături şi chiuituri, culese de mai mulţi învăţători zeloşi. Braşov, Editura Librăriei Ciurcu, 1891. Dombrowski – Linţia, Păs. I = Robert Ritter von Dombrowski, Păsările României (Ornis Romaniae). Traducere din limba germană, prelucrare şi completare de profesor Dionisie Linţia. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. LXIV Dombrowski – Linţia, Păs. II–III = [Robert Ritter von Dombrowski,] Dionisie Linţia, Păsările din RPR. Bucureşti, Editura Academiei, vol. II: 1954, vol. III: 1955. Dombrowski, M. = Ritter von Dombrowski, „Materialien zu einer Ornis Rumäniens”, în Buletinul Societăţii de Ştiinţe, Bucureşti, XII, 1903, p. 296–336. Donescu, Ep. = C. Donescu, Epistolariu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1840. Donici, Fab. = Al. Donici, Fabule. Vol. I, Iaşi, Cantora Daciei Literare, 1840; vol. II, Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, 1842. Donici, Fab.2 = Al. Donici, Fabule. Ediţie îngrijită de Cornelia Mosora. Bucureşti, Editura Tineretului, [1963]. DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc. Bucureşti, Editura Academiei, 1963. Dosoftei, Acatist = Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Traducere de mitropolitul Dosoftei. Uniev, 1673. Dosoftei, L. = Dosoftei, Dumnezăiasca liturghie. 1679. Ediţie îngrijită de N. A. Ursu. Iaşi, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1980. Dosoftei, Molit. = Molitvenic de-nţăles. Traducere de mitropolitul Dosoftei. Iaşi, Tiparniţa Sfintei Mitropolii, 1681. Dosoftei, O. = Dosoftei, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Dosoftei, Par. = Dosoftei, Parimiile preste an. Ediţie îngrijită de Mădălina Ungureanu. Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2012 (text din 1683). Dosoftei, Ps. = Dosoftei, Psaltirea în versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu. Iaşi, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1974 (prima ediţie în 1673). Dosoftei, Psalt. sl.-rom. = Dosoftei, Psaltirea slavo-română în proză, în aparatul critic al Psalt. Sch., ed. Candrea (text din 1680). Dosoftei, V. S. = Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor. Iaşi, Tiparniţa Svintei Mitropolii. Vol. I: lunile septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, 1682; vol. II: lunile ianuarie, februarie, 1683; vol. III: lunile martie, aprilie, mai, iunie, 1686; vol. IV: neterminat şi netipărit, lunile iulie şi august, 1686. DP = Zissu Karniol, Carol Neumann, Radu Ţiţeica, Dicţionar politehnic. Bucureşti, Editura Tehnică, 1957. DP2 = Radu Ţiţeica (coord.), Dicţionar politehnic. Ediţie revizuită şi completată. Bucureşti, Editura Tehnică, 1967. D. paraps. = Ioan Mamulaş, Corin Bianu, Dicţionar de parapsihologie. Bucureşti, Editura Corvin & Editura R.A.I., [1996]. DPBA = Alexe Potlog, Vasile Velican, Dicţionar practic de biologie agricolă. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974. D. ped. = Anghel Manolache, Dumitru Muster, Iulian Nica, George Văideanu (coord.), Dicţionar de pedagogie. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979. D. ped. cont. = Ştefan Bârsănescu (coord.), Dicţionar de pedagogie contemporană. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1969. D. pisc. = Laurenţiu Lustun, Ion Rădulescu, Vasile Voican, Dicţionar piscicol. Bucureşti, Editura Ceres, 1978. DPM = Ernest Lupan, Dicţionar de protecţia mediului. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997. D. pol. = Ionel Achim, Nae Androne et al., Dicţionar politic. Bucureşti, Editura Politică, 1975. D. politic = B. N. Ponomarev (coord.), Dicţionar politic. Bucureşti, Editura Politică, 1958. D. psih. = Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie. Bucureşti, Editura Albatros, 1978. D. psih. soc. = Ana Bogdan-Tucicov, Septimiu Chelcea, Mihai Golu, Pantelimon Golu, Cătălin Mamali, Petru Pânzaru, Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. Dragomir, O. M. = Nicolae Dragomir, „Din trecutul oierilor mărgineni din Sălişte şi comunele din jur”, în Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, II. Cluj, Tipografia „Ardealul”, 1926, p. 193–259. LXV M. Dragomir, Hron. = Mioara Dragomir, Hronograf den începutul lumii (Ms. 3517). Studiu lexicologic. Iaşi, Editura Doxologia, 2 vol., 2017. Dragomirescu, T. P. = Mihail Dragomirescu, Teoria poeziei. Ediţie refăcută şi completată. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1927 (prima ediţie 1906). DRAM = Dorin Ştef, Dicţionar de regionalisme şi arhaisme din Maramureş. (DRAM). Baia Mare, Editura Ethnologica, 2011. DRAM2 = Dorin Ştef, Dicţionar de regionalisme şi arhaisme din Maramureş. (DRAM). Ediţia a II-a [revăzută şi adăugită]. Baia Mare, Editura Ethnologica, 2015. Draşoveanu, Sint. = D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române. Cluj, Editura Clusium, 1997. Drăganu, Rom. = Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX–XIV, pe baza toponimiei şi a onomasticei. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1933. Drăghiceanu, Cosm. = Mathei M. Drăghiceanu, Elemente de cosmographia prelucrate în usul şcoalelor secundare. Bucureşti, Librăria H. C. Wartha, Tipografia St. Rasidescu, 1866. Drăghicescu, T. L. = Al. G. Drăghicescu, Tratat de literatură. Conţinând Stilul – Retorica. Poetica – Istoria literaturei române şi Modele de literatură română. Bucureşti, Tipografia modernă Gr. Luis, 1887. Drăghici, D. = V. Drăghici, Doctorul şi iconomul casnic sau Reţeti pentru tot soiul de boali omeneşti. Iaşi, Tipografia lui Adolf Bermann, 1858. Drăghici, R. = Robinson Cruzoe seau Întâmplările cele minunate a unui tânăr. Traducere de Vasile Drăghici. Iaşi, Tipografia Albinei, 1835. M. Drăghici, F. = Fisica sau ştiinţa firii. Traducere de Meletie Drăghici, partea I, din 1830; partea III, din 1840. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cotele 3304; 3305). Manolachi Drăghici, I. = Manolachi Drăghici, Iconomia rurală şi dumesnică sau învăţătură pentru lucrarea pământului şi îmbunătăţirea gospodăriei de câmp şi de casă. Iaşi, Tipolitografia Albinei, 1834. Manolachi Drăghici, Ist. = Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani, până în dzilele noastre. Iaşi, Tipografia Institutul Albinei, 2 vol., 1857. Manolachi Drăghici, R. = Reţete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert, întâiul bucătar a curţii Franţiei. Traducere de Manolachi Drăghici. Iaşi, Tipografia Institutul Albinei, 1846. Manolachi Drăghici, R.2 = Reţete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert, întâiul bucătar a Curţii Franţiei. Traducere de Manolachi Drăghici. Ediţie nouă de Olga Rusu şi Constantin Armand Vizitiu, Iaşi, Editura Opera Magna, 2005. DREI = George Marin, Alexandru Puiu (coord.), Dicţionar de relaţii economice internaţionale. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993. Dresda = Trista întâmplare a cetăţii Dresda. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1814. DREV = Luiza Seche, Mircea Seche (red. resp.), Dicţionarul limbii române pentru elevi. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983. DRH = Documenta Romaniae Historica. Bucureşti, Editura Academiei Române. Seria A. Moldova 28: vol., 1965–2006; Seria B. Ţara Românească, 39 vol., 1965–2010; Seria C. Transilvania 4 vol., 1977–2014; Seria D. Relaţii între Ţările Române, 1 vol., 1977. O. Drimba, Ist. C. C. = O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I: 1984, vol. II: 1987, vol. III: 1990, vol. IV: 1994. D. rock. = Daniela Caraman Fotea, Cristian Nicolau, Dicţionar rock, pop, folk. Bucureşti, Editura Humanitas, 1999. Druţă, P. = Ion Druţă, Povara bunătăţii noastre. Bucureşti, Minerva, 2 vol., 1992 (prima ediţie: vol. I: 1963, vol. II: 1968). DS = Aurelian Ionescu, Ştefan Sprangate. Dicţionar tehnic silvic (român-francez-german-englez- italian-ungar-rus). Bucureşti, Tip. Tirajul Popa Savu, 1936. D. sănăt. = Eugen A. Pora (coord.), Dicţionarul sănătăţii. Bucureşti, Editura Albatros, 1978. LXVI D. sem. med. = Dan Georgescu, Dicţionar de semiologie medicală. Bucureşti, Editura Naţional, 1999. D. soc. = Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie. Bucureşti, Editura Babel, 1993. D. soc. ec. = Emilian M. Dobrescu (coord.), Dicţionar de sociologie economică. Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2006. DSR = Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al limbii române. Bucureşti, Editura Academiei, 1982. DSR2 = Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999. D. stom. = Ioan Lixandru, Dicţionar de stomatologie. Termeni, simptome şi sindroame. Bucureşti, Editura Naţional, 2000. DŞL = Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe ale limbii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997. DŞL2 = Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti, Editura Nemira, 2001. D. şt. sol. = Ana Conea, Irina Vintilă, Andrei Canarache, Dicţionar de ştiinţa solului. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. DT = Paul Bunescu, Zissu Karniol, Radu Ţiţeica, Max Solomon, Dicţionar tehnic. Bucureşti, Editura Tehnică, 1953. DTAM = Lucreţia Titircă, Dicţionar de termeni pentru asistenţii medicali. Ediţia a 9-a, Bucureşti, Editura Viaţa Medicală Românească, 2008 (prima ediţie în 1999). DTEFB = Mihai Miroiu, Dicţionar de termeni economici financiari-bancari şi de bursă. Engleză, franceză, română. Alexandria, Editura Andreescu, 1992. D. term. jur. = Ion Pitulescu, Pavel Abraham, Emil Derşidan, Ion Ranete, Dicţionar de termeni juridici uzuali. Explicativ-practic. Bucureşti, Editura Naţional, 1997. D. term. lit. = Emil Boldan (coord.), Dicţionar de terminologie literară. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970. DTI = Mihaela Marinescu, Marius Popa, Mic dicţionar de termeni internaţionali intraţi în uzul limbii române. Bucureşti, Editura Vremea, 2007. DTL = Al. Săndulescu (coord.), Dicţionar de termeni literari. Bucureşti, Editura Academiei, 1976. DTLRd = Cristina Florescu (coordonator), Elena Dănilă, Laura Manea, Marius-Radu Clim, DTLRd, Bază lexicală informatizată. Derivate în -ime şi -işte. Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2008. DTM = Zeno Vancea (coord.), Dicţionar de termeni muzicali. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984. DTM2 = Gheorghe Firca (coord.), Dicţionar de termeni muzicali. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008. DTO = Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă. Ediţia a II-a revizuită şi completată. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994 (prima ediţie în 1981). DTT = Radu Ţiţeica (coord.), Dicţionar de termeni tehnici. Bucureşti, Editura Tehnică, 1972. Dulfu, I. P. = Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală. Bucureşti, Editura Tineretului, 1966 (prima ediţie în 1894). DULR = Elena Comşulea, Valentina Şerban, Sabina Teiuş, Dicţionarul uzual al limbii române. Piteşti, Editura Paralela 45, 2008. Dumistrăcel, Expr. = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe: expresii româneşti. Ediţia a II-a, revăzută şi augmentată. Iaşi, Institutul European, 2001 (prima ediţie în 1997). Dumistrăcel, Infl. lb. lit. = Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. Dumitrache, I. = Stolnicul Dumitrache, Istoria evenimentelor din Orient, cu referinţă la principatele Moldova şi Valahia, din anii 1769–1774. Editată, după copia lui Necolai Piteşteanul din anii 1782, de V. A. Urechia. Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1889 (extras din AA ist. seria II, tomul X, p. 353–479). Dumitraşcu, Str. = N. I. Dumitraşcu, Strigoii. Bucureşti, Cultura Naţională, 1929. LXVII Dumitriu, E. = Anton Dumitriu, Eseuri. Ştiinţă şi cunoaştere. Alétheia. Cartea întâlnirilor admirabile. Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Dumitriu, Ist. log. = Anton Dumitriu, Istoria logicii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975 (prima ediţie în 1969). D. Dumitriu, P. G. = Dana Dumitriu, Prinţul Ghica. Bucureşti, Cartea Românească, vol. I: 1982; vol. II: 1984; vol. III: 1985. P. Dumitriu, Cron. fam. = Petru Dumitriu, Cronică de familie. Ediţia a III-a. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 3 vol., 1993 (prima ediţie 1955). Dunăreanu, Ch. = N. Dunăreanu, Chinuiţii. Bucureşti, Minerva, 1907. Dunăreanu, R. = N. Dunăreanu, Răsplata. Bucureşti, Minerva, 1908. Duţu, C. Î. = Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română. Bucureşti, Editura Academiei, 1972. DZMV = Eugen Paştea (coord.), Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară. Bucureşti, Editura Agrosilvică, 1969. D. zoot. = Ion Dinu (coord.), Dicţionar enciclopedic de zootehnie. Bucureşti, Editura Ceres, 1982. Ec. agr. = Probleme de economie agrară. Culegere. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957. Eftimiu, O. = Victor Eftimiu, Opere. Ediţie îngrijită de Constantin Mohanu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 20 vol., 1969–2007. EGT = Elementuri despre gheometrie. Elementuri despre trigonometria dreptliniată. Manuscris din anii 1820–1830 (Biblioteca Universităţii din Iaşi, cota III–11 f. 1–69; f. 70–82). Eliade, C.A. = Mircea Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană. Bucureşti, Editura Vremea, 1937. Eliade, Jur. = Mircea Eliade, Jurnal. Ediţie îngrijită de Mircea Handoca. Bucureşti, Editura Humanitas, 2 vol., 1993. Eliade, Mem. = Mircea Eliade, Memorii. Ediţie îngrijită de Mircea Handoca. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Eliade, N.S. = Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene. Ediţie îngrijită de Mircea Handoca. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1991 (prima ediţie în română, 1971). Eliade, O. = Mircea Eliade, Opere. Ediţie îngrijită de Mihai Dascal şi Mircea Handoca. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1994–1997. Eliade, P.F. = M. Eliade, [Integrala prozei fantastice]. Ediţie îngrijită de Eugen Simion. Iaşi, Editura Moldova, 3 vol., 1994–1995. P. Eliade, L. = P. Eliade, Ce este literatura? Ediţie îngrijită de Alexandru George. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978 (prima ediţie 1903). ELR = Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001. Eminescu, O. = M. Eminescu, Opere. Ediţie îngrijită de Perpessicius, ulterior de un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” / Editura Academiei Române, 16 vol., 1939–1993. Enc. pers. = Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi Noul Testament. Caransebeş, Editura Diecezană, 2005. Enc. rom. = C. Diaconovich, Enciclopedia română. Sibiu, Editura şi tiparul lui W. Krafft. Tomul I: A–Copenhaga, 1898; tomul II: Copepode–Keman, 1900; tomul III: Kemet–Zymotic, 1904. Enc. tehn. = Nic. P. Constantinescu, Enciclopedia invenţiunilor tehnice. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, vol. I: 1939; vol. II: 1942; vol. III: 1946. Enc. vet. = Gr. Hortopan, Enciclopedie veterinară. Creşterea şi boalele animalelor domestice. Ediţia II-a. Bucureşti, Tipografia Revista Geniului, 1912. Episcupescu, A. = Ştefan Vasilie Episcupescul, Apele metalice ale Rumâniii mari. Buzău, Tipografia Sfintei Episcopii, 1837. Episcupescu, M. = Ştefan Piscupescul (= Episcupescu), Mijloace şi leacuri de ocrotirea ciumii. Bucureşti, 1824. Episcupescu, O.Î. = Ştefan Vasilie Episcupescul, Oglinda înţelepciunii, cunoştinţa sineşului, coprinzătoare de antropologhie şi cosmologhie, spre aflarea puterilor omului şi ale naturii. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1843. LXVIII Episcupescu, O. S. = Ştefan Vasilie Episcupescu, Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti. Mijloace şi leacuri de ocrotirea şi de îndreptarea stricăciunilor. Bucureşti, Tipografia de la Cişmea, 1829. Episcupescu, Practica = Ştefan Vasilie Episcupescu, Practica doctorului de casă, cunoştinţa apărării ş-a tămăduirii boalelor bărbăteşti, femeieşti şi copilăreşti. C-o prescurtare de hirurgie, de materia medică şi veterinerie, pentru doctor şi norod. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1846. Epoca = Epoca. Cotidian politic, scos de Partidul Conservator. Redactori: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Gr. Ventura. Bucureşti, 1885–1889, 1895–1916; seria II, Iaşi, 18 sept.–1 dec. 1918; seria III, Bucureşti, 2 dec. 1918–1923, 1926–1938. ER = [Curs de economie rurală], Manuscris moldovenesc din 1835–1855; probabil o traducere din limba franceză (Biblioteca Academiei Române, cota 785). Esop = Viaţa lui Esop. Ediţie îngrijită de Violeta Barbu. Bucureşti, Editura Minerva, 1999 (text din 1703). Etimol. = Tretaj pentru tihnologiia etimologhică. Fragment de gramatică. Text moldovenesc, semnat „Theofan, 1810”. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 3051). Eustatievici, Gr. rum. = Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească. 1757. Prima gramatică a limbii române. Ediţie îngrijită de N. A. Ursu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. Eustatievici, I. = Scurt izvod pentru lucruri de obşte şi de chilin în scrisori de multe chipuri. Traducere de Dimitrie Eustatievici. Sibiu, Chesaro-crăiasca Rumânească Privileghiata a Răsăritului Tipografie a lui Petru Bart, 1792. Eustatievici, Povăţ. = Ducere de mână sau povăţuire cătră aritmetică sau socoteală, pentru întrebuinţarea pruncilor rumâneşti celor neuniţi ce să învaţă în şcoalele cele mici. Traducere de Dimitrie Eustatievici. Sibiu, Tip. Petru Bart, 1789. Eustratie, Prav. = Pravila aleasă. Traducere de Eustratie, manuscris din 1632 (Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, cota 41). Eustratie, Prav.2 = Pravila aleasă. Traducere de Eustratie. Ediţie, studiu introductiv, note şi glosar de Alin-Mihai Gherman. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018 (text din 1632). Eustratie, Ş. taine = Şeapte taine a besearicii. Traducere de Eustratie. Iaşi, Tipariul cel domnesc, 1644. Eustratie, Ş. taine2 = Şeapte taine a besearecii. Iaşi. 1644. Traducere de Eustratie Logofătul. Ediţie critică, notă asupra ediţiei şi studiu filologico-lingvistic de Iulia Mazilu. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012. Everac, C. L. = Paul Everac, A cincea lebădă. Bucureşti, Editura Eminescu, 2 vol., 1982. Ev. înv. = Evanghelie învăţătoare (Govora, 1642). Ediţie de Alin-Mihai Gherman. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011. Ev. sl.-rom. = Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551–1553. Facsimile publicate de Emil Petrovici. Bucureşti, Editura Academiei, 1971. E. Zoocin. = Mitică Georgescu, George Cristian Georgescu, Enciclopedie zoocinegetică. Bucureşti, Editura Albatros, 1996. Fabian-Bob – Gusti, Geogr. = V. Fabian ( = Fabian-Bob), D. Gusti, Geografia nouă pentru shoalele începătoare. Partea astronomică şi fizică, de răposatul paharnic V. Fabian. Partea politică cu geografia Moldovei, de stolnicul D. Gusti. Ediţia a III-a. Iaşi, Institutul Albinei, 1843. Fabian-Bob, G. = V. Fabian-Bob, Gheografia elementară, cuprinzătoare preliminarelor şi descrierei ghenerale a celor cinci părţi a pământului. Ediţia a doua. Iaşi, Tipografia Albinei, 1840 (prima ediţie în 1834). Facca, C. V. = Costache Facca, Comodia vremii, în Pr. dram., p. 87–110 (text din 1833). Factor, M. = A. Factor, Manualul meu. Carte de obşte folositoare pentru economii de casă şi de câmp. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1837. Familia = Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni. Pesta, apoi Oradea Mare. Redactor responsabil: Iosif Vulcan. 1865–1906. Fauna rom. = Fauna Republicii Populare Române (ulterior Fauna Republicii Socialiste România şi Fauna României). Academia Română, 16 vol. (apărute pe fascicule), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1951–2015. Fauna rom. înd. = Fauna Republicii Populare Române. Îndrumător. Partea I. Bucureşti, Editura Academiei, 1951. LXIX Fătu, D. = A. Fătul, Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova. Iaşi, Tipografia Româno-Franceză, 1851. Fătu, M. = Anastasie Fătul, Manual pentru învăţătura moaşelor. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1852. F. dum. = Foaia duminecii, spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe. Alcătuite de o soţietate de învăţaţi. Braşov, Tipografia lui Ioan Gött, 1837. Filat. = Marcel Dănescu, Filatelia de la A la Z. Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1987. Filimon, O. = Filimon, Opere. Ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1975–1978. Filipescu, D. = Dascalul agronomiei seau Mânoducătorul practic în toate ramurile economiei. Traducere din limba germană şi adaosuri de Leon Filipescu. Iaşi, Institutul Albinei, 2 vol., 1844. Filipi = Goran Filipi, Atlasul lingvistic istroromân. Pula, Znanstvena Udruga Mediteran, 2002. Filitti, C. S. = I. C. Filitti, Clasele sociale în trecutul românesc. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., Soc. Anonimă, 1925 (extras din Conv. lit. LVII, februarie-martie). Filitti, Org. adm. = Ioan C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a principatelor române. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Imprimeria, 1929 (extras din Revista de Drept Public IV, nr. 2). Filocalia = Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi cari arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere din limba greacă de Dumitru Stăniloae. Sibiu, Tipografia Arhidiecezană / Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Roman, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor / Bucureşti, Editura Harisma, vol. I: 1946, vol. II: 1947, vol. III: 1948, vol. IV: 1948, vol. V: 1976, vol. VI: 1977, vol. VII: 1977, vol. VIII: 1979, vol. IX: 1980, vol. X: 1981, vol. XI: 1990, vol. XII: 1991. Fiziologul = Fiziologul. Ediţie îngrijită de V. Guruianu, în CMVCP II, p. 93–98 (text din 1693). FL = Foaie literară pe I semestru al anului 1838. Redactor G. Bariţiu. Anul I. Braşov, Ioan Gött. Fl. d. (1592–1604) = Floarea darurilor. Ediţie îngrijită de Magdalena Georgescu, în CMVCP I, p. 119–182. Fl. d. (1693) = Floarea darurilor. Text din 1693, manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 1436). Flacăra = Flacăra. Revistă social-politică şi literar-artistică. Bucureşti, 1952–2012. Flambura = Flambura. Revistă aromână tipărită la Salonic, vol. I: 1912, vol. II: 1914. Flechtenmacher, T. = I. Morison, Tractaţie despre izvorul sănătăţii şi pricina boalelor. Traducere de Cr. Flechtenmacher, Iaşi, din 1829–1831. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 3687). Flora Mold. = I. Szabo, Flora Prinţipatului Moldovei. Iaşi. Manuscris, text din 1840–1842, 3 vol., (Biblioteca Muzeului de Istorie Naţională al Universităţii din Iaşi, cota III 503). Flora Rom. = Flora Republicii Populare Române. Flora Reipublicae Popularis Romanicae (de la vol. XI, Flora Republicii Socialiste România). Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 1952; vol. II: 1953; vol. III: 1955; vol. IV: 1956; vol. V: 1957; vol. VI: 1958; vol. VII: 1960; vol. VIII: 1961; vol. IX: 1964; vol. X: 1965; vol. XI: 1966; vol. XII: 1972; vol. XIII: 1976. Florea, T. F. = Ion A. Florea, Terminologia fierăriei în mediul rural din Moldova şi Bucovina. Glosar. Iaşi, Tipografia Universităţii „Al . I. Cuza”, 1981. Florescu, G. = Florian, Gemenii din Bergam. Traducere de I. Florescu. Bucureşti, Tipografia lui I. Eliad, 1836. Florian, R. = Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii. Ediţie îngrijită de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu. Bucureşti, Editura Eminescu, 2 vol., 1983–1987 (publicat postum). FM = Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Revistă socială şi literară. Braşov, 1838–1865. FN = Foletul novel. Calendarul lui Constantin-Vodă Brâncoveanu. 1693–1704. Traducere anonimă din limba italiană. Publicat de Emil Vârtosu. Bucureşti, 1942. Foaia populară = Foaia populară. Revistă săptămânală. Bucureşti, 1898–1903. Foarţă, H. = Şerban Foarţă, Holorime. Bucureşti, Editura Litera, 1986. Fochi, D. E. = Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu. Bucureşti, Editura Minerva, 1976. LXX Fogarasi, Catehism = Fogarasi István, Catechismus, în Lajos Tamás, Kátéja, Cluj, 1942 (text din 1648). Folc. Dobr. = Folclor din Dobrogea. Culegere de Constantin Brăiloiu, Emilia Comişel şi Tatiana Găluşcă-Cârşmariu. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Folc. Mold. = Folclor din Moldova. Texte alese din colecţii inedite. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1969. Folc. Olt. – Munt. = Folclor din Oltenia şi Muntenia. Texte alese din colecţii inedite. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, vol. I–II: 1967; vol. III: 1968; vol. IV: 1969; vol. V: 1970. Folc. Transilv. = Folclor din Transilvania. Texte alese din colecţii inedite. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, vol. I–II: 1962; vol. III: 1967; vol. IV: 1969. Fontanin, C. = G. Mar. Fontanin, Curs elementariu de geografia fisică şi matematică. Bucureşti, Tipografia Collegiului Naţionale, 1855. Fotino, Ist. = Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei. Traducere din neogreacă a unui volum din 1818, de George Sion. Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui Iosef Romanov et Companie, 3 vol., 1859. Fragm. Tod. = Fragmentul Todorescu. Text îngrijit de Ion Gheţie, în Texte rom. (XVI), p. 336–343 (text din 1562–1571). Frâncu – G. Candrea, M. = Teofil Frâncu, George Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii). Bucureşti, Tipografia Modernă, 1888. Frâncu – G. Candrea, R. = Teofil Frâncu, George Candrea, Rotacismul la moţi şi istrieni. Bucureşti, Tipo-Litografia Dor. P. Cucu, 1886. C. Frâncu, Neol. Olt. = C. Frâncu, Neol. Olt. = Constantin Frâncu, „Neologisme juridico-administrative în documentele din Oltenia din timpul administraţiei austriece (1718–1739)”, în SCL, XXXVI, 1985, nr. 4, p. 307–319 şi nr. 6, p. 495–506. Friedwagner, R. V. = Mathias Friedwagner, Rumänische Volkslieder aus der Bukowina. I. Band: Liebeslieder. Mit 380 von Alex. Voievidca aufgezeichneten Melodien, 6 farbigen Bildern, einer Auswahl von 100 Liedern in deutscher Übersetzung und einer Karte herausgegeben. Würzburg, Konrad Triltsch Verlag, 1940. Frollo, V. = I. L. Frollo, Vocabular italiano-român, franceso-român şi româno-italiano-frances cu trei tractate gramaticale şi cu adăugerea numenilor proprie celor mai principale. Ediţiune sterotipă. Partea I. Vocabular italiano-român. Pesta, Stabilimentul Tipografic al Societăţii Deutsch, 1869. Frunză, S. = Eugen Frunză, Sub steagul vieţii. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1950. Frunză, Z. = Eugen Frunză, Zile slăvite. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1951]. Frunzetti, P. = Ion Frunzetti, Pegas între Meduza şi Perseu. Bucureşti, Editura Meridiane, 2 vol., 1985 (dat la tipar în 1943). Fulea, B. = Moisi Fulea, Bucoavnă de normă. Sibiu, 1815. Fulea, C.N. = [J. H. Campe], Cărticica năravurilor bune pentru tinerime. Traducere din limba germană de Moisi Fulea. Sibiu, Tipografia lui Ioann Bart, 1819. Fundam. = Fundamentalnice legi pentru graniţa militărească al Carlstadului, Varasdinului, Banalului, Slavoniei şi a Bănatului. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1808. Fundescu, L.P. = Literatura populară, basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori. Adunate de I. C. Fundescu. Ediţia a IV-a. Bucureşti, Tipo-Litografia Dor. P. Cucu / Editura Librăriei H. Steinberg, 2 vol., 1896–1897 (prima ediţie 1867). Fundoianu, P. = B. Fundoianu, Poezii. Ediţie îngrijită de Paul Daniel şi G. Zarafu. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Furnică, D. C. = Documente privitoare la comerţul românesc. 1473–1868. Publicate de Dumitru Z. Furnică. Bucureşti, Tipografia România Nouă, Theodor I. Voinea, 1931. Furnică, I. C. = Din istoria comerţului la români, mai ales băcănia. 1593–1855. Documente publicate de Dumitru Z. Furnică. Bucureşti, Socec & Co., Societate Anonimă, 1908. LXXI Furnică, Ind. = Industria şi desvoltarea ei în Ţările Româneşti. Lucrare făcută pe baza documentelor de Dumitru Z. Furnică. Bucureşti, Institut de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, 1926. Furtună, C. S. = Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende româneşti. Culese de Dumitru Furtună. Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, 1914. Furtună, V. Î. = Vremuri înţelepte. Povestiri şi legende româneşti. Culese de Dumitru Furtună. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea şi Librăria Naţională, 1913. Fuss = M. Fuss, „Alphabetarische Zusammenstellung der sächsischen, ungarischen, walachischen und deutschen Trivialnamen in Siebenbürgen wildwachsender oder allgemein cultivierter Pflanzen”, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, III, Hermannstadt, Verlag des Vereins, 1848, p. 177–208. G = Gândirea. Revistă literară, artistică şi socială. Cluj, apoi Bucureşti, 1921–1944. G. sp. = Gazeta sporturilor. Cotidian. Bucureşti, 1989–. Gafencu, Î. P. = Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929–1939. Ediţie îngrijită de Stelian Neagoe. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Galaction, O. = Gala Galaction, Opere. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Editura Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 10 vol., 1994–2005. Galan, B. = Valeriu Emil Galan, Bărăgan. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă / Editura Tineretului, 2 vol., 1954–1959. Galan, Z. R. = Valeriu Emil Galan, Zorii robilor. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951 (prima ediţie în 1950). Gane, S. = Nicolae Gane, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ilie Dan. Bucureşti, Editura Minerva, 1979. C. Gane, A. V. = C. Gane, Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane. Boieroaice din Moldova şi Ţara Românească în veacurile XVI–XIX. Bucureşti, Editura Modernă, 1943. C. Gane, T. V. = C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Bucureşti, Luceafărul S. A. / Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, vol. I: 1932; vol. II: 1935; vol. III: 1939. Gaster, Lit. pop. = Moses Gaster, Literatura populară română. Ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1983 (prima ediţie 1883). Gavra, L. = Alexandru Gavra, Lexicon de conversaţie istoricesc-religionariu. Tom întâi. A–B. Buda, Tipărit în Regeasca Tipografie, 1847. Gaz. săt. = Gazeta săteanului. Râmnicu Sărat, 1884–1894. Gârbea, Marx = Horia Gârbea, Cine l-a ucis pe Marx? Bucureşti, Editura Vinea, 2001. Gârleanu, S. A. = Emil Gârleanu, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1963. GBLR = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române. Bucureşti, Academia Română, Univers Enciclopedic Gold, 2010. GBLR – CE = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române: Caiet de exerciţii. Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2010. GCR = Chrestomaţie română. Alcătuită de M. Gaster. Leipzig / Bucureşti, F. A. Brockhaus / Socec & Co., 2 vol., 1891. Genilie, G. = I. Genilie, Geografie istorică, astronomică, naturală şi civilă a continentelor în general şi a României în parte. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1835. Genilie, Princip. = I. Genilie, Principe de geografie pentru tinerimea studioasă. Ediţia a doua. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1851 (prima ediţie în 1841). Geologia XI = Ion Băncilă, Geologia. Manual pentru clasa a XI-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Geom. sp. X = Cezar Coşniţă, Geometrie în spaţiu. Manual pentru clasa a X-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Geometrie VIII = Cezar Coşniţă, G. D. Simionescu, Geometrie. Manual pentru clasa a VIII-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Geometrie IX = G. D. Simionescu, Cezar Coşniţă, Geometrie. Manual pentru clasa a IX-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. LXXII Georgescu, R. M. = Al. Dumas, Regina Margot. Traducere de P. M. Georgescu. Bucureşti, George Ioanid, 3 părţi, 1856. Georgescu-Sachelarie, Jud. dom. – P. J. = Valentin Al. Georgescu, Ovid. Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611–1831). Partea a II-a: Procedura de judecată. Bucureşti, Editura Academiei, 1982. Georgescu-Strihan, Jud. dom. – O. J. = Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611–1831). Partea I: Organizarea judecătorească. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I 1979, vol. II 1981. Georgescu-Tistu, B. = Folklor din judeţul Buzău. Culegere de N. Georgescu-Tistu. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. Georgescu-Tistu, B.L.R. = Nicolae Georgescu-Tistu, Bibliografia literară română. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională 1932. Gergely, O. L. = Omu de lume seau Sontice regule cuviinţiei, graţiei, mai alesului mod a vieţei şi a adeveratelor blândeţe, spre întribuinţarea tinerimei româneşti. Traducere adăugită de Vasilie Gerghely de Csokotis. Viena, Tipografia lui Dimitrie Davidovici, 1819. Ghelase, T. pescuit. = Gh. I. Ghelase, Tehnica pescuitului. Bucureşti, Editura Tehnică, vol. I: 1949, vol. II: 1951. Gheogr. = Gheografie a tuturor stăpânirilor. Manuscris din 1834 (Biblioteca Academiei Române, cota 2771, f. 11–106v). Gheografia = Parte a doua a gheografiii. Fragment. Pentru arătare globului. Întâia orânduial[ă] a globului. Manuscris din 1802 (Biblioteca Academiei Române, cota 1152, f. 48r–51v). Gheom. – Trigon. = Începuturile gheometrii a lui Volfii, a căriia partea cea întâi arată începuturile a gheometriei ce să zice epipedos, adecă măsurare de câmp. Începuturile trigonometriii cei di pi câmp. Traducere din neogreacă, făcută în Moldova, în intervalul 1800–1820, probabil de dascălul Petru Stamatiadi de la Academia Domnească. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 923). Gheorgachi, Cer. = Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762. Studiu şi text de Dan Simonescu. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1939. Gheorghiu-Dej, Gosp. Agr. = Gh. Gheorghiu-Dej, Cuvântare rostită la Congresul fruntaşilor din gospodăriile agricole colective, 23 mai 1953. Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953. Gherasim, I. A. = Istoria Americăi. Traducere din limba franceză de Gherasim, arhimandrit al Mitropoliei Iaşului. Manuscris, copii din: tom I: 1800; tom II: 1795 (Biblioteca Universităţii din Iaşi, ms., cota IV–17). Gherasim, Ist. = Voltaire, Istoria craiului Şveziei Carol 12. Traducere din limba franceză de arhimandritul Gherasim din Iaşi, manuscris din 1792 (Biblioteca Universităţii din Iaşi, cota IV–5). Gherasim, Şt. stihii = Pentru ştiinţa stihiilor, unde să cuprindi şi alte ştiinţi. Traducere din limba franceză de arhidiaconul, apoi arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, pe la 1786–1788. Manuscris, copie din anul 1814 (Biblioteca Academiei Române, ms. 194). Gherasim, T. F. = Abatele Pérau, Taina francmasonilor. Traducere de arhimandritul Gherasim, din 1787. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 451). Gherasim, V. H. = Lesage, Viaţa domnului Heruvim de la Ronda. Traducere de arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, manuscris din anul 1793 (Biblioteca Academiei Române, ms. 46). Gherasim Putneanul, Gheografie = Gheografie noauă, care cearcă de obşte toată faţa a sferii idroghiu. Traducere din neogreacă făcută de ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului în 1770–1780. Manuscris, copie din 1780 (Biblioteca Arhivelor Statului, Iaşi, cota 121). Gherasim Putneanul, Haract. = Haractirurile lui Epictit. Traducere din limba franceză a unei versiuni comentate a Manualului şi altele, făcută de ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului. Manuscris, copie din anul 1779 (Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, cota 124). Gherasim Putneanul, Telemahos = Fénélon, Întâmplările lui Telemahos, fiiului lui Ulises. Traducere din limba franceză făcută de ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, pe la 1770. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 1576). LXXIII Gheţie, R. M. = Ion Gheţie, Dicţionar român-maghiar pentru şcoală şi privaţi. Román-magyar szótár. Budapest, Franklin – Társulat Magyar irod. intézet és kőnyvnyomda Kiadása, 1896. I. Gheţie, B. = Ion Gheţie, Biruitorii. Bucureşti / Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2 vol., 2002. I. Gheţie, B. D. = Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare. Bucureşti, Editura Academiei, 1975. I. Gheţie, Î. S. = Ion Gheţie, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filologice şi lingvistice. Bucureşti, Editura Academiei, 1974. I. Gheţie – Mareş, Gr. = Ion Gheţie, Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în sec. al XVI-lea. Bucureşti, Editura Academiei, 1974. I. Gheţie – Mareş, Intr. fil. = Ion Gheţie, Al. Mareş, Introducere în filologia românească. Probleme. Metode. Interpretări. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974. Ghibănescu, I. Z. = Ispisoace şi zapise. Documente slavo-române publicate de Gh. Ghibănescu, 6 vol. a câte 2 părţi, Iaşi, Tipografia Dacia / Goldner, 1906–1933. Ghibănescu, S. I. = Surete şi izvoade. Documente slavo-române. Publicate de Gh. Ghibănescu. Iaşi, Tipografia Dacia / Lumina Moldovei / Viaţa românească / Presa bună, Huşi, Atelierele Zanet Corlăţeanu / Tipografia „Leţcae” George Jorică, 25 vol., 1906–1933. Ghibu, O. bis. = Onisifor Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Nicolae Stroilă”, 1915. Ghica, O. = Ion Ghica, Opere. Ediţie îngrijită de Ion Roman. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 4 vol., 1967–1985. Ghica, Scr. Al. = Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri. Ediţie îngrijită de Radu Gârmacea, Bucureşti, Humanitas, 2004. Ghica – Sturdza, A. = Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, Ajutorul comerciantului, al agricultorului şi al ingineriului. Greutăţi şi măsuri etc. Formule întrebuinţate la comerciu, bancă, agricultură şi ingineria civilă. Bucureşti, Librăria Socec & Co., Viena, Tipografia Carol Gerold şi Fiii, 1873. Ghinoiu, P. R. = Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicţionar. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001. Giuglea – Vâlsan, R. S. = G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia. Culegere de literatură populară. Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fiii, 1913. C. Giurescu, St. ist. = C. Giurescu, Studii de istorie. Antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C. Giurescu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1993. C. C. Giurescu, D. = C. C. Giurescu, „Contribuţiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV şi XV”, în Bul. com. ist. V (1926), p. 1–176. C. C. Giurescu, I. R. = Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, vol. I: 1935; vol. II1–II2: 1937; vol. III1: 1942; vol. III2: 1946. C. C. Giurescu, Ist. şt. tehn. = Constantin C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV – începutul secolului XIX. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973. C. C. Giurescu, P. O. = Constantin C. Giurescu, Istoricul podgoriei Odobeştilor din cele mai vechi timpuri până la 1918. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1969. GÎ = Gazeta învăţământului. Organ al Ministerului Învăţământului, Culturii şi al Uniunii Sindicatelor din Instituţiile de Învăţământ şi Cultură. [Bucureşti], 1953–1971. Gîdei, Cron. mold. = Al. Gîdei, Studiu asupra cronicarilor moldoveni din punct de vedere al limbei, metodei şi cugetărei. Bucureşti, Editor Atanasie Niţeanu (Tip. E. Miulescu), 1898. GL = Gazeta literară. Organ săptămânal al Uniunii Scriitorilor. Bucureşti, 1954–1968. Gl. Munt. = Maria Marin, Iulia Mărgărit, Glosar dialectal. Muntenia, Bucureşti, Editura Academiei, 1999. Gl. Olt. = Boris Cazacu (coord.), Glosar dialectal. Oltenia. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1967. Glosele Bogdan = Glosele Bogdan. Ediţie îngrijită de Magdalena Georgescu, în Texte rom. (XVI), p. 422–438 (sec. XVI – înc. sec. XVII). Gl. reg. = V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional. Bucureşti, Editura Academiei, 1961. GM = Gazeta de Moldavia. Urma Albinei Româneşti, cu a ei foileton. Publicaţie periodică politică şi literară. Iaşi, 1850–1858. Goga, O. = Octavian Goga, Opere. Ediţie îngrijită de Ion Dodu Bălan. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1978. LXXIV Goga, O.2 = Octavian Goga, Opere. Ediţie îngrijită de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, Univers Enciclopedic, vol. I, 2011. Golescu, S. = Constantin Golescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1990. Golescu, Tract. = Adunare de tractaturile ce s–au urmat între preaputernica împărăţie a Russiii şi Nalta Poartă, însă acelea numai, care sunt pe seama Prinţipaturilor Valahiii şi Moldaviii. Tălmăcită de Constandin Radovici din Goleşti [= Dinicu Golescu]. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1826. I. Golescu, B. = Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticeşti. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1840. I. Golescu, Cond. = Iordache Golescu, Condica limbii rumâneşti. Manuscris în şapte volume, c.1832 (Biblioteca Academiei Române, cotele 844–850). I. Golescu, S. A. = Iordache Golescu, Scrieri alese. Teatru. Pamflete. Proză. Versuri. Proverbe. Traduceri. Excerpte din Condica limbii româneşti şi din Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticeşti. Ediţie îngrijită de Mihai Moraru. Bucureşti, Cartea Românească, 1990. I. Golescu, U. O. = A. von Kotzebue, Urârea de oameni şi pocăinţa. Traducere de Iordache Golescu după o versiune grecească, în 1816. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 2911). Gologan, C. R. = N. V. G. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerţului românesc din Braşov. Bucureşti, 1928. Goma, Jur. = Paul Goma, Jurnal. Bucureşti, Editura Nemira / Criterion Publishing / Editura Anamarol, 8 vol., 1997–2007. Goma, Ost. = Paul Goma, Ostinato. Bucureşti, Univers, 1992 (scrisă în 1966). Gorjan, H. = Halima sau povestiri mitologhiceşti arabeşti, pline de băgări de seamă, şi de întâmplări foarte frumoase şi de mirare. Traducere de I. Gherasim Gorjan. Bucureşti, vol. I–II: 1835, vol. III: 1837, vol. IV: 1838. Gorovei, Cim. = Cimiliturile românilor. Publicate de Artur Gorovei. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898. Gorovei, Cr. = Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., Pavel Suru, C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena Gerald & Comp., 1915. Gorovei, D. = Artur Gorovei, Descântecele românilor. Bucureşti, Regia M. O. Imprimeria Naţională, 1931. Gorovei – Lupescu, B. = Artur Gorovei, M. Lupescu, Botanica poporului român. Fălticeni, Tipografia Iosef Bendit, 1915. Gorun, S. A. = Ion Gorun, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Lidia Munteanu şi Vasile Netea. Bucureşti, Editura Minerva, 1983. Graiul = Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români. Publicate de I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Speranţia. Bucureşti, Socec & Co. Vol. I: 1906; vol. II: 1908. Gram. Mold. = Verb-scrib-reguleta sau Gramatica moldov-românească. Preascrise de-al doilea din cărţile d[sa]le d. Gheorghie Dimitriu, în Seminariia Socola. Manuscris din jurul anului 1840 (Biblioteca Academiei Române, cota 528). Gram. rom. = Dimitrie Macrea (coord.), Gramatica limbii române. Academia Română. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 1954. Gram. rom.2 = Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu (coord.), Gramatica limbii române. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Academia Română. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 1963. Gram. rom.3 = Valeria Guţu-Romalo (coord.), Gramatica limbii române. Academia Română Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 2005. Gram. rom.3 – 2008 = Valeria Guţu-Romalo (coord.), Gramatica limbii române. Tiraj nou, revizuit. Academia Română. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 2008. Grandea, S. = Grigore H. Grandea, Scrieri. Ediţie îngrijită de Pavel Ţugui. Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Grădişteanu, D. P. = Molière, Domnu Pursoniac. Traducere de Gr. Grădişteanul fiul. Bucureşti, Tipografia lui I. Eliad, 1836. LXXV Gr. băn. = Romul S. Molin, „Din graiul bănăţenilor”, în N. Rev. R., vol. VIII, 1910, nr. 13–14, p. 191–196. Greceanu, Î. = Polyzois Contos, Învăţături de multe ştiinţe, folositoare copiilor creştineşti cei ce vor vrea să înveaţe şi să ştie dumnezeiasca Scriptură. Traducere din limba greacă de Nicodim Greceanul. Sibiu, Tipografia lui Ioann Bart, 1811. R. Greceanu, Î. = Radu Greceanu, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, Io Costandin Brâncoveanu Basarab voievod, în Cron. munt. II, p. 5–272 (text din 1693–1714). Răducanu Greceanu, Cuv. = Fontenelle, Cuvântări pentru mulţimea lumilor. Traducere din neogreacă de Răducanu Greceanu. Manuscris de la începutul secolului al XIX–lea (Biblioteca Academiei Române, cota 1383). Grecescu, Fl. = Doctorul D. Grecescu, Conspectul florei României. Plantele vasculare indigene şi cele naturalizate ce se găsesc pe teritoriul României, considerate subt punctul de vedere sistematic şi geografic. Bucureşti, Tipografia „Dreptatea”, 1898. Gregorian, Cl. = M. Gregorian, Graiul din Clopotiva. Bucureşti, Socec, 1937 (extras din GS, VII, 1937, p. 132–193). Gridan, U. B. = Teofil Gridan, Universul bijuteriilor. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003. Grigore Râmniceanu, Fragm. = [Fragmente de algebră, aritmetică şi trigonometrie]. Text muntean din anul 1801, tradus probabil de Grigorie Râmniceanu, manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 1081). Grigore Râmniceanu, L. = Ioan Damaschin, Loghică. Traducere de episcopul Grigore Râmniceanu. Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1826. Grigore Râmniceanu, M. A. = [Manuil Glyzonie Hiotul, Manual de aritmetică practică]. Traducere din greacă de Grigorie Râmniceanu. Manuscris din 1793 (Biblioteca Academiei Române, cota 1316). Grigoriu, E. = S. Gessner, Erast. Traducere din limba greacă de sardăreasa Zoiţa Grigoriu. Iaşi, 1822. Grigoriu-Rigo, M. P. = Gr. Grigoriu-Rigo, Medicina poporului. Vol. I: Boalele oamenilor, vol. II: Boalele vitelor. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1907 (extras din AA lit. seria II, tomul XXX). Grigorovitza, C. G. = Em. Grigorovitza, Chipuri şi graiuri din Bucovina. Bucureşti, Editura Minerva, Institutul de Arte Grafice şi Editură, 1905 (prima ediţie în 1900). Grigurcu, C. R. = Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981. Groşan, C. C. = Ioan Groşan, Caravana cinematografică. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985. Groşan, P. O. = Ioan Groşan, O sută de ani de zile la porţile Orientului. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Aula, 2002 (prima ediţie în 1992). GS = Grai şi suflet. Revista Institutului de Filologie şi Folklor, publicată de Ovid Densusianu. Bucureşti, 1923–1934; 1937. GT = Gazeta de Transilvania (ulterior, Gazeta Transilvaniei, Gazeta transilvană). Publicaţie periodică, politică şi culturală. Braşov, 1838–1873; 1875–1945. GTN = Gazeta Teatrului naţional. Revistă literară. Condusă de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, 1835–1836. Guguţel = Guguţel, fiul vicleanului Meşter Perdaf, carte de tot glumeaţă şi amusantă, oricine o ceteşte nu mai isprăveşte a râde fireşte. Galaţi, Librăria, G. D. Nebunelly şi fiii, 1879. Gulian, B. C. = Constantin I. Gulian, Bazele istoriei şi teoriei culturii. Bucureşti, Editura Academiei, 1975. Gusti, G. V. = D. Gusti, Geografia veche. Pentru clasele colegiale din Academia Mihăileană. Iaşi, Inst. Albinei, 1843. Gusti, R. = Dimitrie Gusti, Ritorică română pentru tinerime. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1852. D. Gusti, P. A. = Dimitrie Gusti, Pagini alese. Ediţie îngrijită de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965. Gyr, P. = Radu Gyr, Poezii. Ediţie îngrijită de Simona Popa. Timişoara, Editura Marineasa, 3 vol., 1992–1994. H. = Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B. P. Hasdeu. Manuscris legat în 19 volume (Biblioteca Academiei Române, cotele 3418–3436). LXXVI Hamangiu – Nicolau, Dr. roman = C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, Dreptul roman. Volumul I. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., Societate anonimă, 1930. Haneş, Ţ. Olt. = V. V. Haneş, Din Ţara Oltului. Însemnări etnografice şi linguistice, culegere de texte, glosar de cuvinte şi mai multe clişee. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1922. P. Haneş, L. lit. = Petre V. Haneş, Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Bucureşti, Tipografia „Munca”, 1904. Hasdeu, I. C. = B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor. Pământul Ţărei Româneşti. Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Bucureşti, Editura Teora, 1999 (prima ediţie: vol. I: 1873, vol. II: 1875). Hasdeu, I. V. = B. Petriceicu-Hasdeu, Ion-Vodă cel cumplit. Bucureşti, Imprimeria Ministerului de Resbel, 1865. Hasdeu, O. = B. P. Hasdeu, Opere. Ediţie îngrijită de Stancu Ilin (vol. I–II, IV–VI), I. Oprişan (vol. II, VII) şi Crina Decusară Bocşan (vol. III). Bucureşti, Editura Minerva / Editura Floarea Darurilor / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 7 vol., 1986–2004. Hasdeu, Pub. P. = B. P. Hasdeu, Publicistica politică. 1869–1902. Ediţie critică, prefaţă, note şi comentarii de I. Oprişan. Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2 vol., 2001. Hasdeu, Pub. pol. = B. P. Hasdeu, Publicistica politică. Volumul I. 1858–1868. Ediţie critică de Stancu Ilin. Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 2002. Hasdeu, St. lingv. = B. P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie. Ediţie de Gr. Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1988. Heliade-Rădulescu, A. = Aritmetica lui L. B. Francoeur. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1832. Heliade-Rădulescu, B. = Marmontel, Bărbatul bun. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1832. Heliade-Rădulescu, D. C. = Miguel de Cervantes, Don Chishot de la Mancha. Traducere din limba franceză, după Florian, de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 2 vol., 1840. Heliade-Rădulescu, D. J. = Lord Byron, Don Juan. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1847. Heliade-Rădulescu, F. B. = Marmontel, Femeia bună. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1832. Heliade-Rădulescu, Gr. p. = Regulile sau gramatica poeziii. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, 1831. Heliade-Rădulescu, Gr. rom. = Ion Heliade-Rădulescu, Gramatică românească. Ediţie şi studiu de Valeria Guţu Romalo. Bucureşti, Editura Eminescu, 1980 (prima ediţie în 1828). Heliade-Rădulescu, Gr. rom. ms. = Ion Heliade-Rădulescu, Gramatică românească. Manuscris, copie din 1827 (Biblioteca Academiei Române, ms. 4796). Heliade-Rădulescu, Hr. = I. Eliad [=Heliade-Rădulescu], Hristianismu la începutul său. Ecstract din Cele din urmă zile ale lui Pompei. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1836. Heliade-Rădulescu, M. P. = A. de Lamartine, Meditaţii poetice. Traducere de I. Heliade-Rădulescu, Bucureşti, 1830. Heliade-Rădulescu, O. = Ion Heliade-Rădulescu, Opere. Ediţie îngrijită de D. Popovici. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 2 vol., 1939–1943. Heliade-Rădulescu, O.2 = Ion Heliade-Rădulescu, Opere. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 4 vol., 1967–1985. Heliade-Rădulescu, O.3 = Ion Heliade-Rădulescu, Opere. Ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu. Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2 vol., 2002. Heliade-Rădulescu, O. L. B. (A) = Din operile lui lord Byron. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, vol. I: 1837; vol. II1–II2: 1839 (Biblioteca Academiei Române). Heliade-Rădulescu, O. L. B. (B) = Din operile lui lord Byron. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, vol. I: 1837; vol. II1–II2: 1839 (Biblioteca Naţională). Heliade-Rădulescu, Paralelism = I. Heliade, Paralelism între limba română şi italiană (pe vol. II: Paralelism între dialectele român şi italian sau forma ori gramatica acestor două dialecte). Bucureşti, Tipografia lui Heliade, vol. I: 1840, vol. II: 1841. LXXVII Heliade-Rădulescu, S. L. B. = Din scrierile lui lord Byron. Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 3 vol., 1834. Heliade-Rădulescu, Speronare = Al. Dumas, Speronare (impresii de călătorie). Traducere de I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1847. Heliade-Rădulescu, V. = I. Eliade, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică: slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1847. Heliade-Rădulescu – Câmpineanu, F. = Lucrările Soţietăţii filarmonice de la 1 dechemvrie 1833 până la 1 aprilie 1835. [Editat de I. Heliade-Rădulescu şi I. Câmpineanu.] Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1835. Hepites, B.-A. = C. C. Epitis [ = Hepites], Însuşire fisică a apei minerale numită Balta-Albă. Bucureşti, La pitaru Zaharia Carcalechi, tipograful Curţii, 1847. Hepites, Pietr. M. = C. C. Hepites, Însemnări asupra pietrilor meteorice şi asupra puţurilor arteziane. Brăila. Manuscris din 1835 (Biblioteca Academiei Române, cota 2859). Herzog – Gherasim, M. = E. Herzog, V. Gherasim, „Glosarul dialectului mărginean”, partea I: A–cáškâ, în CC I, 1924, p. 355–399; partea II: Da–huzuri, în CC II–III, 1925–1926, p. 371–428; partea III: I–k’už, în CC IV–V, 1927–1928, p. 185–260; partea IV: l’–m, în CC VII, 1931–1932, p. 1–47. Hill, Gram. lat. = George Hill, Începuturi de gramatică latină pentru clasele de limba latină, în Colegiul Sfântul Sava. Bucureşti, Tipografia Colegiului, 1842. Hist. urb. = Historia Urbana. Revista Comisiei de Istorie a Oraşelor din România. Editura Academiei Române. Anul I (1993) ş.u. Hobana, S. F. – L. A. = Ion Hobana, [Scrieri], vol. I: Science fiction. Autori, cărţi, idei. Bucureşti, Editura Eminescu, 1983; II: Literatura de anticipaţie. Autori, cărţi, idei. Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Hodoş, C. băn. = Cântece bănăţene. Culese de E. Hodoş. Caransebeş, 1898. Hodoş, D. = E. Hodoş, Mic dicţionar. Cuprinde peste 15 mii de neologisme, cuvinte străine, unele provincialisme, arhaisme ş.a. Pentru şcoale şi particulari. Ediţia I. Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, [1929]. Hodoş, P. P. = Poezii poporale din Bănat. Culegere publicată de Enea Hodoş. 3 vol., vol. I: Caransebeş, 1892; vol. II: Balade. Sibiu, Editura „Asociaţiunii”, 1906; vol. III: Descântece. Sibiu, Editura „Asociaţiunii”, 1912. Hogaş, D. M. = C. Hogaş, Pe drumuri de munte. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, vol. I: 1944, vol. II: 1947. Hol. = Pentru holeră. Bucureşti, foi volante din 1829–1830 (Biblioteca Academiei Române, pachetul IX). Holban, R. = Maria E. Holban, „Un raport francez despre Moldova (1828) al consulului Lagan”, în Bul. com. ist. IX, 1930, p. 147–184. A. Holban, O. = Anton Holban, Opere. Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Elena Beram. Bucureşti, Editura Minerva, 3 vol., 1970–1975. Horea, C. = Ion Horea, Coloană în amiază. Versuri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. Horea, P. = Ion Horea, Poezii. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1956. Horga-Popovici, Og. = Nicolae Horga-Popovici, Oglindă arătată omului înţelept carea cuprinde în sine vechile ntâmplări cu pildă adusă cumu-i de lipsă omului a se cunoaşte şi celui de aproape îngăduit a fi din înţelepciunea sa. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1807. Hoţul = Hoţul. Revistă săptămânală. Bucureşti, 1887–1888. Hrisoverghi, A. = A. Dumas, Antoni. Traducere de A. Hrisoverghi. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1837. Hrisoverghi, P. = A. Hrisoverghi, Poezii. Ediţie completă. Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, 1843. Hrisovul = Hrisovul. Buletinul Şcoalei de arhivistică. Bucureşti, 1941–1947; serie nouă, 1995–2009. Huboţi, Î. = Ioan Huboţi, Oarecare învăţături pentru căutarea boalelor şi prăsirea vitelor domestice. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1842. Iacob, Mat. sup. = Caius Iacob, Curs de matematici superioare. Bucureşti, Editura Tehnică, 1957. Ianovici, Gram. rom. = Vasili Ianovici, Gramateca limbei româneşti, pentru a treia clasă a şcoalelor poporene. Viena, Leopold Grund, 1851. Iarcu, D. S. = J. Jaclot, Doppia scriptură sau ţinerea catastişelor, în partidă simplă şi în partidă îndoită. Traducere din limba franceză de D. Iarcu. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, vol. I: 1844, vol. II: 1845. LXXVIII Iarcu, M. G. = Mesuri şi greuteţi sau Aritmetica soţială. Culeasă şi tipărită de Dimitrie Iarcu. Bucureşti, Tipografia „Secolului”, 1857. Iarcu, Rom. glum. = Românul glumeţ. Basme, legende, tradiţiuni populare oraţiuni de Anul Nou şi de nuntă, cântece populare vechi, ghicitori, povestea vorbii sau proverburi etc. Culese de Dimitrie Iarcu. Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Tipografia Thiel & Weiss, 1874 (prima ediţie în 1857). I. B. = Informaţia Bucureştiului. Ziar, 1953–1989. Ibrăileanu, O. = G. Ibrăileanu, Opere. Ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Al. Piru. Bucureşti, Editura Minerva, 10 vol., 1974–1980. Ic. lum. = Icoana lumei. Foaie pentru îndeletnicirea moldo-românilor. Redactor responsabil: Gh. Asachi. Iaşi, Tipografia „Institutul Albinei”, 1840–1841; 1845–1846. I. Cr. = Ion Creangă. Revistă de limbă, literatură şi artă populară. Redactor: Tudor Pamfile. Bârlad, 1908–1921. Ieud = Manuscrisul de la Ieud. Ediţie îngrijită de Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie. Bucureşti, Editura Academiei, 1977 (text din 1622–1633). IL = Iaşul literar. Revistă a Uniunii Scriitorilor din România. Filiala Iaşi. 1954–1969. Ilarion, Ex. = Vasile cel Mare, Exaimeronul. Traducere şi comentarii de ieromonahul Ilarion de la Dragomirna, din 1774–1775. Manuscris, copie din jurul anului 1800 (Biblioteca mănăstirii Neamţ, ms. 198). Inochentie, E. = Ecaterina al doile. Istorie adunată a Împărăţiii rusăşti din ceputul ei pân’ la anul de acum. Împreună şi scriire împrejuru a Tavricescului Hersonescului ostrov şi a oraşului Hersonii. Traduceri din greceşte de ieromonahul Inochentie, egumenul mănăstirii Pângăraţi, probabil împreună cu logofătul Ioniţă Chira, în anul 1788. Manuscris, copie din anul 1793 (Biblioteca Academiei Române, ms. 3102). Inst. feud. = Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu (coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar. Bucureşti, Editura Academiei, 1988. Instit. Ling. Val. = Institutiones Linguae Valachicae. Ediţie îngrijită de Gh. Chivu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001 (text din c.1770). Instr. dez. (1796) = [Instrucţiuni pentru iertarea dezertorilor]. Foaie volantă. Cluj, 1796. Instr. dez. (1797) = [Instrucţiuni pentru iertarea dezertorilor]. Foaie volantă. Cluj, 1797. Instr. emigr. = [Instrucţiuni privitoare la emigraţie]. Foaie volantă. Sibiu, 1787. Instr. şc. = Inştrucţie pentru şcoalele romaneşti în Bănat. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1809. Instrucţii = Instrucţii [privitoare la emigraţia din Bucovina]. Foaie volantă. Traducere de I. Budai-Deleanu. Viena, 1787. Instrucţiuni = [Instrucţiuni pentru evidenţa populaţiei]. Foaie volantă. Sibiu, Tipografia lui Petru Barth, 1785. Intr. lingv. = Al. Graur (red. resp.), Introducere în lingvistică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958. Ioanovici, Tehn. = Liviu Ioanovici, Tehnologia mecanică. Ediţia a VII-a, Bucureşti, Editura de Stat, 1949. Ionescu, E. = Eugen Ionescu, Eu. Ediţie îngrijită de Mariana Vartic. Cluj, Editura Echinox, 1990. Ionescu, Nu = Eugen Ionescu, Nu. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 (prima ediţie în 1934). Ionescu, R. = Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistică românească. Ediţie îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu. Bucureşti, Editura Humanitas, 2 vol., 1992. G. Ionescu, C. T. = George Ionescu, Călăuza tipografului. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906. Gr. Ionescu, Ist. arhit. = Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii româneşti din cele mai vechi timpuri până la 1900. Bucureşti, Tiparul „Cartea Românească”, 1937. I. Ionescu, Agr. M. = Ion Ionescu [de la Brad], Agricultura română din judeţul Mehedinţi. Bucureşti, Imprimeria Statului, 1868. I. Ionescu, Agr. P. = Ion Ionescu [de la Brad], Agricultura română din judeţul Putna. Bucureşti, Imprimeria Statului, 1869. LXXIX I. Ionescu, B. C. = Ion Ionescu [de la Brad], Calendar pentru bunul cultivator. Ediţia a III-a. Adăugată cu elemente de meteorologie, agronomie şi mechanica agricolă, şi cu 54 de gravure reprezentând maşinile agricole cele mai însemnate. Bucureşti, Tipografia Statului Nifon, 1861 (prima ediţie în 1845). I. Ionescu, B. G. = Ioan Ionescu [de la Brad], Calendar pentru bunul gospodar. Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, 1845. I. Ionescu, D. = Ion Ionescu [de la Brad], Agricultura română din judeţul Dorohoi. Bucureşti, Imprimeria Statului, 1866. I. Ionescu, F. = I. Ionescu [de la Brad], Ferma modelă şi Institutul de Agricultură în Moldavia. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1847. I. Ionescu, V. A. = David Low, Vitele albe din Englitera. Traducere şi introducere de Ioan Ionescu de la Brad. Iaşi, la Institutul Albinei, 1842. R. Ionescu, C. = R. Ionescu, Cânturi intime. Bucureşti, Librăria A. Daniilopolu, 1854. T. V. Ionescu, E. = Theodor V. Ionescu, Electricitatea. Bucureşti, Editura Tehnică, 1957. Ionescu-Boteni, S. N. = Ion Ionescu-Boteni, Din satul nostru. Bucureşti, Minerva, 1908. Ionescu-Muscel, Fil. = Iosif Ionescu-Muscel, Curs de filatură. Bumbac, in cânepă, iută, lână, mătase. Bucureşti, Editura Tehnica Textilelor, 1947. Ionescu-Muscel, Ţes. = Iosif Ionescu-Muscel, Tratat de ţesătorie. Bucureşti, Editura Tehnica Textilelor, 1948. Ionescu-Rion, S. = Raicu Ionescu-Rion, Scrieri. Ediţie îngrijită de Florica Neagoe. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964. Ionescu-Teodosiu, J. Ş. = D. Ionescu, Gr. Teodosiu, Jocuri şcolare, pentru uzul familiilor şi al şcoalelor. Ediţia a II-a. Bucureşti, Steinberg, 1905. Ionică-Ciobanu, C. B. = Apostol Ionică, Ion R. Ciobanu, Compendiu de botanică. Bucureşti, Editura Medicală, 1977. Iordache, M. E. = Gheorghe Iordache, Mărturii etnolingvistice despre vechimea meseriilor populare româneşti. Studiu cu privire specială la Oltenia. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980. Iordachi Hagiu, Stih. = Xenia Iordachi Hagiu, Stihuri. Ediţie îngrijită de Eugenia Dima. Chişinău, Editura Gunivas, 2012 (text din 1826). Iordan, G. = Iorgu Iordan, Gramatica limbii române. Bucureşti, Cartea Românească, [1937]. Iordan, L. M. = Iorgu Iordan, „Lexicul graiului din sudul Moldovei”, în Arhiva XXVIII, 1921, p. 186–202. Iordan, L. R. = Iorgu Iordan, Limba română contemporană. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1954. Iordan, L. R. A. = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Socec & Co., 1948 (prima ediţie în 1943). Iordan, Mem. = Iorgu Iordan, Memorii. Bucureşti, Editura Eminescu, vol. I: 1976; vol. II: 1977; vol. III: 1979. Iordan, N. L. = Iorgu Iordan, Nume de locuri româneşti în Republica Populară Română. Volumul I. Bucureşti, Editura Academiei, 1952. Iordan, Stil. = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române. Bucureşti, Institutul de Linguistică Română, 1944 (Societatea Română de Linguistică. Seria II. Studii, 4). Iordan, Top. = Iorgu Iordan, Toponimia românească. Bucureşti, Editura Academiei, 1963. Iorga, A. M. = N. Iorga, Acţiunea militară a României. În Bulgaria cu ostaşii noştri. Vălenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc, 1913. Iorga, A. R. G. = Acte româneşti şi câteva greceşti din Archivele Companiei de comerţ oriental din Braşov. Publicate cu o introducere despre istoria Companiei de N. Iorga. Vălenii de Munte, 1932. Iorga, C. I. = N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane. Bucureşti, Minerva / Socec, vol. I–II: 1905, vol. III: 1906. Iorga, D. = N. Iorga, Discursuri parlamentare. 1907–1917. Antologie de Ion Constantinescu. Bucureşti, Editura Politică, 1981. Iorga, I. L. (XVIII) = N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688–1821). Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 2 vol., 1901. LXXX Iorga, I. L. (XIX) = N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului. Vol. I: Bucureşti, Editura „Minerva”, 1907; vol. II: Bucureşti, Editura „Minerva”, 1908; vol. III: Vălenii de Munte, Editura Tipografiei „Neamul Românesc”, 1909. Iorga, Ist. arm. = N. Iorga, Istoria armatei româneşti. Vol. I, Vălenii de Munte. Bucureşti, 1910, vol. II, Bucureşti, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, 1919. Iorga, Ist. bis. = N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor. Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, vol. I: 1908, vol. II: 1909. Iorga, Ist. com. = N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca veche. Bucureşti, Tipografia „Tiparul Românesc”, 1925. Iorga, Ist. ind. = N. Iorga, Istoria industriilor la români. Bucureşti, 1927. Iorga, Ist. înv. = N. Iorga, Istoria învăţământului românesc. Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1928. Iorga, L. R. = N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688. Bucureşti, Ateliere Grafice I. V. Socec, 1904. Iorga, Mem. = Iorga, Memorii. Bucureşti, Editura „Naţională”, S. Ciornei, vol. I–II: 1931; vol. III–VII: 1939. Iorga, N. rom. Ard. = N. Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească. Bucureşti, „Minerva” Institut de Artă Grafică şi Editură, 2 vol., 1906. Iorga, N. rom. Bas. = N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1905. Iorga, N. rom. Bucov. = N. Iorga, Neamul românesc în Bucovina. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1905. Iorga, Oriz. = N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1984 (prima ediţie în 1934). Iorga, P. A. = N. Iorga, Pagini alese. Antologie de M. Berza. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1965. Iorga, SBD = N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni. Ediţia a II-a, Vălenii de Munte, Aşezământul tipografic „Datina Românească”, 1925. Iorga, S. D. = Studii şi documente cu privire la istoria românilor. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, I. V. Socec / Socec & comp. / Tipografia „Neamul Românesc”, 29 vol., 1901–1914. Iorga, S. M. = Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România. Bucureşti, „Minerva” Institut de Artă Grafică şi Editură, 1905. Iorga, S. N. = Scrisori de negustori. Tipărite cu o prefaţă de Nicolae Iorga. Bucureşti, 1925. Iorga, V. F. = N. Iorga, Viaţa femeilor în trecutul românesc. Vălenii de Munte, „Neamul Românesc”, 1910. Iorgovici, Obs. = Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească. Ediţie îngrijită de Doina Bogdan-Dascălu şi Crişu Dascălu. Timişoara, Editura Facla, 1979 (text din 1799). Iosif, O. = St. O. Iosif, Opere. Ediţie îngrijită Ion Roman. Bucureşti, Editura Minerva, 4 vol., 1970–1981. Iovescu, N. = Ion Iovescu, Nuntă cu bucluc. Bucureşti, „Cugetarea”, [1936]. Ippocrat = Alegerile lui Ippocrat. Manuscris din a doua jumătate a secolului XVIII (Biblioteca Universităţii din Iaşi, cota VI–1). Irimia, L. E. = Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian. Iaşi, Editura Junimea, 1979. Irimie, Port. P. = Cornel Irimie, Portul popular din zona Perşanilor. Ţara Oltului. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1958]. Irineu, S. B. = Cora Irineu, Scrisori bănăţene. Bucureşti, Cultura Naţională, 1924. Isac, O. = Emil Isac, Opere. Ediţie definitivă, îngrijită de Miron R. Paraschivescu. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. Iser, V. = Andrei Iser, Walachisch-Deutsches Wörterbuch. Vocabular românesc-nemţesc. Kronstadt, Gebruckt bei Iohann Gött, 1850. Isis = Isis sau Natura. Jurnal pentru răspândirea ştiinţelor naturale şi esacte în toate clasele. Redactor: Iuliu Barasch. Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui I. Romanov et Comp., 1856–1862. Ispirescu, O. = Petre Ispirescu, Opere. Ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1969–1971. Ispirescu, U. = Petre Ispirescu, Poveştile unchiaşului sfătos. Bucureşti, 1879. LXXXI Ist. B.O.R. = Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii române. Manual pentru institutele teologice. Vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957. Ist. dr. rom. = Vladimir Hanga (redactor responsabil), Istoria dreptului românesc. Vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1980. Ist. l. rom. lit. = Ion Gheţie (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532–1780). Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997. Ist. lit. rom. = Istoria literaturii române. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400–1780), red. resp. Al. Rosetti, 1964; vol. II: De la Şcoala Ardeleană la Junimea, red. resp. Al. Dima, 1968; vol. III: Epoca marilor clasici, red. resp. Şerban Cioculescu, 1973. Ist. Rom. = Istoria României. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: Comuna primitivă. Sclavagismul. Perioada de trecere la feudalism, red. resp. C. Daicoviciu, 1960; vol. II: Feudalismul timpuriu. Feudalismul dezvoltat, în condiţiile fărâmiţării feudale şi ale luptei pentru centralizarea statului. Feudalismul dezvoltat, în condiţiile instaurării dominaţiei otomane (a doua jumătate a secolului al XVI-lea), red. resp. A. Oţetea, 1962; vol. III: Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Destrămarea feudalismului şi formarea relaţiilor capitaliste, red. resp. A. Oţetea, 1964; vol. IV: Formarea şi consolidarea orânduirii capitaliste (1848–1878), red. resp. P. Constantinescu-Iaşi, 1964. Ist. T. = Istoria teatrului în România. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: De la începuturi până la 1848, coord. George Oprescu, 1965; vol. II: 1849–1918, red. resp. Simion Alterescu, 1971; vol. III: 1919–1944, red. resp. Simion Alterescu, 1973. Istorii = Herodot, Istorii. Ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu. Prefaţă, studiu filologic, note, glosar de Liviu Onu. Indice de Lucia Şapcaliu. Bucureşti, Editura Minerva, 1984 (text din 1668–1670). Istrati, O. = Panait Istrati, Opere. Vol. I Povestiri, romane. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Academiei Române, Univers Enciclopedic, 2003. Istrati – Longinescu, Ch. = C. I. Istrati, G. G. Longinescu, Curs metodic de chimie şi mineralogie pentru licee şi cursuri speciale. Ediţia IV prelucrată conform cu noile programe analitice. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1908. Izvoraşul = Izvoraşul. Revistă muzicală populară. Redactor: Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa. Bistriţa (jud. Mehedinţi), apoi Bucureşti, 1919–1940. Ivasiuc, I. = Alexandru Ivasiuc, Interval. Roman. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Ivasiuc, Păs. = Alexandru Ivasiuc, Păsările. Roman. Bucureşti, Editura Minerva, 1970. Ivasiuc, Vest. = Alexandru Ivasiuc, Vestibul. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Ivănceanu, D. = Vintilă Ivănceanu, Până la dispariţie. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. C. Ivănescu, D. = Cezar Ivănescu, Doina. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983. M. Ivănescu, P. = Mircea Ivănescu, Poezii vechi şi nouă. Antologie. Bucureşti, Minerva, 1999. Ivela, D. M. = A. L. Ivela, Dicţionar muzical ilustrat. Bucureşti, Editura Librăriei „Universala” – Alcalay Co., 1927. I. z. = Informaţia zilei. Ziar, Satu Mare, online la: informatia-zilei.ro, 1990–. Izvoade = Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron Logofătul şi Vasile Demian. Publicate de C. Giurescu, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1915 (extras din Bul. com. ist. I, 163–214). Îndr. leg. = Îndreptarea legii. 1652. Ediţie întocmită de colectivul de drept vechi românesc condus de acad. Andrei Rădulescu. Bucureşti, Editura Academiei, [1962]. Îndr. moral. = Îndreptări moraliceşti, tinerilor foarte folositoare. Cu cheltuiala jupânului Ioann Logofet. Buda, Tipografia Universitatei Ungureşti din Peşta, 1813. Îndreptarea = Îndreptarea dregătoriilor de ţinerea sănătăţii de grije purtătoare şi a feţelor pe lângă contumaţii slujitoare. Foaie volantă. Cluj, 1831. Îns. ieş. = Însemnări ieşene. Revistă literară lunară. Iaşi, 1936–1940. Serie nouă. Iaşi, 1992–1993, 2004–2005, 2009–. LXXXII Îns. ms. = Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus editat de I. Caproşu şi T. E. Chiaburu. Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 4 vol., 2008–2009. Însemnare = Însemnare pentru câte doftorii să află întru această cărticică. Manuscris din preajma anului 1788 (Biblioteca Academiei Române, cota 3750). Înştiinţare = Înştiinţarea Soţietăţii Filosofeşti din Ardealul, în ŞA I, 199–202 (text din 1795). Întâmpl. = Întâmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscva. Traducere din limba germană de Ioan Teodorovici-Nica şi Nicola Nicolau. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1814. Înv. adev. = A. Szöts şi J. Eckstein, Învăţătură adevărată pre scurt a vindeca boala sfranţului. Traducere de Ioan Piuariu-Molnar. Sibiu, Petru Bart, 1803. Înv. cvit. = Învăţătură pentru cvitanţii. Foaie volantă. Sibiu, 1788. Înv. cop. = C. Grigorescu, I. Creangă, V. Receanu, Învăţătorul copiilor. Ediţia a V-a, corectată şi îmbunătăţită. Iaşi, Tipografia D. Gheorghiu, 1878. Înv. in. = Învăţătură despre sămănarea inului, pentru Bohemia, Moravia şi Silezia. Unterricht ueber den Flachsbau fuer Boehmen, Maehren und Schlesien. Liov, Iosef Ioan Piler, 1804. Înv. Isaia = Învăţătură despre vremea de apoi a prorocului Isaia. Ediţie îngrijită de Alexandru Mareş, în CMVCP VIII, p. 214–219 (text din 1673–1705). Înv. lucr. = Învăţătură pentru lucrătorii de tăbacă în Ţara Ungurească şi în Galiţia. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei din Peşta, 1823. Înv. şt. = Mult de lipsă şi folositoare învăţături şi ştiinţe despre mai multe lucruri. Traducere din limba greacă, din 1832. Manuscris (Biblioteca Universităţii din Cluj, cota 1938/85). Jarník – Bârseanu, D. = Doine şi strigături din Ardeal. Culese de Ioan Urban Jarník şi Andrei Bârseanu. Ediţie îngrijită de Adrian Fochi. Bucureşti, Editura Academiei, 1968 (prima ediţie în 1885). Jebeleanu, S. = Eugen Jebeleanu, Scrieri. Poezii. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1974. Jianu, C. L. = Nicolaie Jianu, Cumpăna luminilor. Bucureşti, Editura Tineretului, 1952. Jinga, B. S. = Constantin Jinga, Biblia şi sacrul în literatură. Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001. Jipescu, Op. = Gligore M. Jipescu, Opincaru, cum este şi cum tribuie să hie săteanu. Scriere-n limba ţăranului muntean. Bucureşti, Tip. Alessandru A. Grecescu, 1881. Jipescu, R. = Gligore M. Jipescu, Răurile oraşelor. Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii români), 1884. Jipescu, Suf. = Gligore M. Jipescu, Suferinţele ţărănimii şi vindecarea lor. Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1888. Jitia = Cele douăsprezece vise. Jitia a doaosprezecea vise. Ediţie îngrijită de Alexandru Mareş, în CMVCP VIII, p. 193–199 (text din jum. sec. XVIII). JN = Justiţia nouă. Revistă juridică democratică. Bucureşti, Editura Cooperativei Justiţia Nouă, 1945–1966. Joja, S. L. = Ath. Joja, Studii de logică. Bucureşti, Editura Academiei, 1960. Jud. Rom. soc. = Judeţele României Socialiste. Bucureşti, Editura Politică, 1969. Jurn. agr. = Jurnal de agricultură. Redactor Ioan Ionescu de la Brad, Iaşi, 1857–1858. Jun. lit. = Junimea literară. Revistă literară ştiinţifică sub direcţiunea unui comitet de redacţie. Editor şi redactor responsabil: Ion I. Nistor. Cernăuţi, Suceava. 1904–1939. Jurn. lit. = Jurnalul literar. Foaie săptămânală de critică şi informaţie literară. Redactor responsabil: G. Călinescu. Iaşi, 1 ianuarie – 31 decembrie 1939; serie nouă, Bucureşti, 1947–1948. Kernbach, D. M. = Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti, Editura Albatros, 1983. Kernbach, D. M.2 = Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. Kifalov, Pov. hol. = Povaţă nouă împotriva holerii, adecă măsuri de pază şi lecuire. Traducere de Mihail Kifalov. Bucureşti, Tipografia lui Iosif Copainig, 1847. Kiriţescu, G. = Alexandru Kiriţescu, Gaiţele şi alte piese de teatru. Studiu introductiv şi note de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. C. Kiriţescu, R. = Const. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916–1919. Bucureşti, România Nouă, vol. I: 1922, vol. II: 1924. LXXXIII Kogălniceanu, O. = M. Kogălniceanu, Opere. Ediţie îngrijită de Dan Simonescu (vol. I), Alexandru Zub (vol. II), Vladimir Diculescu (vol. III/I–III/III), Georgeta Penelea (vol. IV/I–IV/IV, V: I–V/V). Bucureşti, Editura Academiei Române / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, vol. I–V/V, 1974–2004. Kogălniceanu, Scris. = M. Kogălniceanu, Scrisori (1834–1849). Cu o prefaţă, un indice de lucruri, de nume proprii şi de cuvinte de Petre V. Haneş. Bucureşti, Institut de Arte Grafice şi Editura „Minerva”, 1913. Kretzulescu, A. = N. A. Kretzulescu, Manual de anatomie descriptivă. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1843. Kretzulescu, M. = F. E. Fodéré, Manual pentru îngrijitorii şi îngrijitoarele de bolnavi, pentru îngrijitoarele de femei lehuze, pentru moaşe şi pentru mume de familie îndeobşte. Traducere de N. A. Kretzulescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1842. L = Luceafărul. Revistă literară a Uniunii Scriitorilor. Bucureşti, 1958–1993; 1995–2008; (sub titlul Luceafărul de dimineaţă) 2009–. Labiş, P. I. = Nicolae Labiş, Primele iubiri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962. Lacea, Cod. puşc. = Codicele Puşcaşul. Studiu de Constantin Lacea, în Rev. fil. I, 1927, nr. 1–2, p. 67–84. Lahovari, Disc. = Alexandru Lahovari, Discursuri parlamentare. Vol. I: 1868–1872, culese de Al. G. Florescu, Bucureşti, Tipografia Dor. P. Cucu, [1909]; vol. II: 1888–1891, publicate de Al. G. Florescu, Petre V. Haneş şi Em. N. Lahovari. Bucureşti, Editura „Librăriei Şcoalelor” C. Sfetea, 1915. Lambrior, St. = A. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion Nuţă. Iaşi, Editura Junimea, 1976. Laurian, F. = A. Delavigne, Manual de filosofie. Traducere de A. T. Laurian. Bucureşti, Colegiul Naţional, 1846. Laurian, F. F. = W. Traug. Krug, Manual de filosofie şi literatură filosofică. Traducere de A. T. Laurian. Tomul I. Bucureşti, Tipariul Colegiului Naţional, 1847. Laurian, M. III = A. T. Laurian, Manual de geografie pentru clasa III a şcoalelor primare din Moldavia. Ediţiunea a doua. Iaşi, Tipografia lui Goldner, 1857 (prima ediţie, în 1855). Laurian, M. IV = A. T. Laurian, Manual de geografie pentru clasa IV a şcoalelor primare din Moldavia. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1857. Lazarini, M. = G. Lazarini, Matematică. Partea I-a. Aritmetica. Iaşi, Tipografia Româno-Francesă, 1854. Lazăr, A. = Gh. Lazăr, Aritmetică matematicească. Bucureşti. Manuscris din 1821 (Biblioteca Academiei Române, cota 2787). Lazăr, T. = Gh. Lazăr, Trigonometriia cea dreaptă. Bucureşti. Manuscris din 1821 (Biblioteca Academiei Române, cota 2788). Lăcusteanu, A. = Grigore Lăcusteanu, Amintirile colonelului Lăcusteanu. Ediţie îngrijită de Sande Vârjoghe. Galaţi, Editura Porto-Franco, Muzeul Literaturii Române, 1991 (text scris pe la 1874). Lăcusteanu, A. – An. = A. Lăcusteanu, Amintirile colonelului Lăcusteanu. Anexă, în Lăcusteanu, A., p. 152–156 (text din 1848). Lăncrănjan, C. = Ion Lăncrănjan, Cordovanii. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 3 vol., 1963. Lăzărescu, San. = A. Lăzărescu, Sanuto. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1851. LB = Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai multor ani s–au lucrat, seu: Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1825. Lecca, Cr. = A. von Kotzebue, Cruciaţii. Traducere de Constantin Lecca. Craiova, Tipografia lui Constantin Leca, 1839. Lef. boier. = Lefile şi veniturile boierilor Moldovei în 1776. Document de la Grigore A. Ghica Vv. Publicat cu o introducere de Petru Răşcanu. Iaşi, Tipografia Naţională, 1887. Leg. Dum. = Legendele Duminicii. Ediţie îngrijită de Emanuela Timotin, în CMVCP X, p. 313–394 (nouă texte dintre 1601 şi 1834). LXXXIV Leg. ec. pl. = Legislaţia economiei planificate. Bucureşti, Editura de Stat. Literatura Juridică, 1949. Lem. crucii = Lemnul crucii. Ediţie îngrijită de Emanuela Timotin, în CMVCP V, p. 193–199 (text din a doua jum sec. XVII). N. Leon, Med. = N. Leon, Istoria naturală medicală a poporului român. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl” S-sor I. St. Rasidescu, 1903 (extras din AA şt., seria II, tom. XXV). N. Leon, Zool. = Nicolae Leon, „Zoologia medicală a ţăranului român”, în Arhiva, VIII (1897), nr. 5–6, p. 249–278. Lesnea, V. = George Lesnea, Versuri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Lesnea, P. E. = Poeme de Serghei Esenin. Traduse de George Lesnea. A treia ediţie. Iaşi, Cartea Moldovei, 1943 (prima ediţie în 1937). Let. = Letopisiţile Ţării Moldovii. Publicate pentru întâiaşi dată de M. Kogălniceanu. Iaşi, la Cantora Foiei Săteşti, 3 vol. I: 1852; vol. II:1845; vol. III: 1846. Let.2 = Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. A doua ediţiune. Bucureşti, Imprimeria Naţională, vol. I–II: 1872; vol. III: 1874. Let. cantac. = Istoriia Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc), în Cron. munt. I, p. 81–224 (text din 1665–1690). Lettr. Bist. = Lettres roumaines de la fin du XVI-e et du début du XVII-e siècle tirées des archives de Bistritza (Transylvanie). Ediţie îngrijită de Alexandru Rosetti. Institutul de Filologie şi Folclor. Bucureşti, Socec & Co., 1926. Let. Ţ. Mold. = Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod (1733–1774), în Cronici moldoveneşti. Ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu. Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 1–153 (text de la sf. sec. XVIII). Leu, Patr. = Corneliu Leu, Patriarhii. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979. Lex. constr. = Lexicon de construcţii şi arhitectură. Bucureşti, Editura Tehnică. Vol. I: A–C, de Şt. Bălan, N. Mihăilescu, A. Teodoru, 1985; vol. II: D–M, de Şt. Bălan, N. Mihăilescu, 1986; vol. III: N–Z, de Şt. Bălan, N. Mihăilescu, 1988. Lex. cont. = Ion Agache, Lexicon contabil financiar. Bucureşti, Editura Moldova, 1995. Lex. mark. = Petre Mâlcomete, Lexicon de marketing intern şi internaţional. Iaşi. Editura Junimea, 1994. Lex. Mars. = Il „Lexicon Marsilianum”. Dizionario latino-rumeno-ungherese del sec. XVII. Ediţie îngrijită de Carlo Tagliavini. Bucureşti, Cultura Naţională, 1930 (text de la c. 1700). Lex. mat. tehn. = I. Ivanov, Al. Căpăţână, Lexicon de materiale tehnologice pentru industrie şi construcţii Vol. I. A–C. Bucureşti. Editura Tehnică, 1995. Lex. mil. = Stelian Staicu, Dumitru Atanasiu, Corneliu Soare, Vasile Gherghescu (coord.), Lexicon militar. Bucureşti, Editura Militară, 1980. Lexic reg. = Lexic regional. Vol. I, redactor coordonator Gh. Bulgăr, Bucureşti, Editura Academiei, 1960; vol. II, redactor coordonator Lucreţia Mareş, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. LFBA = Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări. Bucureşti, Editura Economică, 3 vol., 2001. LFCI = C. G. Demetrescu, E. I. Macovei, Gh. D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică financiar-contabilă. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2 vol., 1981. Liiceanu, Î. = Gabriel Liiceanu, Încercare în politropia omului şi a culturii. Bucureşti, Cartea Românească, [1981]. Liiceanu, Jur. = Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă. Ediţia a II-a revizuită şi completată. Bucureşti, Humanitas, 1991 (prima ediţie în 1983). Liiceanu, L. = Gabriel Liiceanu, Despre limită. Bucureşti, Humanitas, 1994. Liiceanu, U. I. = Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă. Bucureşti, Humanitas, 2002. Liiceanu, U. = G. Liiceanu, Despre ură. Bucureşti, Humanitas, 2007. Lit. antimonarhică = Din literatura antimonarhică. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din România, 1950. Litinschi, M. = D. Litinschi, Manual de agronomie practică pentru Moldova. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1853. LXXXV Liuba – Iana, M. = Sofronie Liuba, Aurelie Iana, Topografia satului şi hotarului Măidan. Caransebeş, Tipariul Tipografiei Diecesane, 1895. Livaditu, D. = I. H. Livaditu, Dicţionari de începători latino-românesc. Bucureşti, 1852. LM = A. T. Laurian, I. C. Massim, Dicţionariul limbei române. După însărcinarea dată de Societatea Academică Română. Elaborat ca proiect. Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor Români. Vol. I (A–H), 1871; vol. II (colaboratori Iosif Hodoş şi G. Bariţiu: I–Z), 1876. LM Gl. = A. T. Laurian, I. C. Massim, Dicţionariul limbei române. Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor Români. Tom. III: Glossariu, care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine îndoioasă, 1877. Lobiuc, C. ucr.-rom. = Ioan Lobiuc, Contactele lingvistice ucraino-române (pe baza Atlasului lingvistic român şi a tuturor celorlalte surse documentare). Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004. Lovinescu, C. = Eugen Lovinescu, Critice, vol. I, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1909; vol. II, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1910; vol. III, Bucureşti, Institutul de Editură şi Arte Grafice „Flacăra”, 1915; vol. IV, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, 1916; vol. V, Bucureşti, Editura Viaţa Românească, S. A., 1921; vol. VI, Bucureşti, Editura Ancora, 1921; vol. VII, Bucureşti, Editura Ancora, 1922; vol. VIII, Bucureşti, Editura Ancora, 1923; vol. IX, Bucureşti, Editura Ancora, 1923. Lovinescu, Ist. lit. = Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. Bucureşti, Editura „Aurora” S. Benvenisti & Co., vol. I–II: 1926, vol. III: 1927, vol. IV: 1928, vol. V: 1937, vol. VI: 1929. Lovinescu, O. = Eugen Lovinescu, Opere. Ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George. Bucureşti, Editura Minerva, 9 vol., 1982–1989. Lovinescu, S. = Eugen Lovinescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Eugen Simion, Bucureşti, Editura pentru Literatură / Minerva, 9 vol., 1969–1982. H. Lovinescu, T. = Horia Lovinescu, Teatru. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963. H. Lovinescu, T.2 = Horia Lovinescu, Teatru. Bucureşti, Editura Eminescu, 2 vol., 1978. M. Lovinescu, Jur. = Monica Lovinescu, Jurnal. Bucureşti, Humanitas, 6 vol., 2002–2006. V. Lovinescu, I. E. = Vasile Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti. Bucureşti, Cartea Românească, 1993. LRC = Ion Coteanu (coord.) Limba română contemporană. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. I: 1974; vol. II: 1975. LTR1 = Remus Răduleţ (coord. principal), Lexiconul tehnic român. Bucureşti, Editura Tehnică, vol. I: 1949, vol. II: 1950, vol. III: 1951, vol. IV 1952, vol. V: 1954, vol. VI–VII: 1955. LTR2 = Remus Răduleţ (coord. principal), Lexiconul tehnic român. Elaborare nouă. Bucureşti, Editura Tehnică, vol. I–II. 1957, vol. III–IV: 1958, vol. V: 1959, vol. VI–VII: 1960, vol. VIII–IX: 1961, vol. X–XI: 1962, vol. XII–XIII: 1963, vol. XIV–XV: 1964, vol. XVI–XVII: 1965, vol. XVIII: 1966, vol. XIX: Indice 1968. L. tr. văm. = Gheorghe Caraiani (coord. şt.), Lexicon de termeni în domeniul transporturilor şi vămuirii. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000. Luc. = Luceafărul. Revistă literară. Budapesta, 1902–1906; Sibiu, 1906–1914; Bucureşti, 1919–1920; serie nouă, Sibiu, 1941–1944. Lucaci, M. = V. Lucaci, Manual de epidemicile boale ale dobitoacelor. Bucureşti, Imprimeria Sântei Metropolie, 1855. Lucr. pământ. = Oarecare secreturi ale lucrării pământului şi ale meşteşugului sădirii. Tălmăcite dintru o carte a unui dascal vestit şi iscusit în meşteşugul lucrării de pământ, adecă al plugului. Tipărită de Dimitrie Râmniceanul, 1796. Lumina = Lumina. Revistă poporană a românilor din Imperiul Otoman. Bitolia, 1903–1908. Lungianu, Cl. = Mihail Lungianu, Clacă şi robot. Icoane din viaţa ţărănimei. Ediţia a treia. Bucureşti, Socec & Co., 1921 (prima ediţie în 1916). Lungianu, Cr. = Mihail Lungianu, La Cruci. Icoane de la ţară. Ediţia a II-a. Bucureşti. Editura Cartea Românească, 1923 (prima ediţie în 1911). LXXXVI Lungu, B. C. = Dan Lungu, Sunt o babă comunistă. Bucureşti, Editura Polirom, 2007. Lupaş, C. I. = Cronicari şi istorici români din Transilvania. Şcoala Ardeleană. Ediţie comentată de I. Lupaş. Craiova, Scrisul Românesc, 2 vol., 1933. Lupaş, DIT = I . Lupaş, Documente istorice transilvane. I (1599–1699). Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1940. Lupeanu-Melin, E. = Alexandru Lupeanu[-Melin], Evocări din viaţa Blajului. Blaj, Tipografia Seminarului, 1937. Lupescu, Buc. ţăr. = Mihai Lupescu, Din bucătăria ţăranului român. Studiu introductiv şi bibliografie de Maria Rafailă. Bucureşti, Editura Paideia, 2000 (prima ediţie în 1916). Lupta = Lupta. Ziar liberal-opoziţionist. Director: G. Panu. Iaşi, Bucureşti, 1884–1895. Lupta de clasă = Lupta de clasă. Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Bucureşti, 1920; (ilegal) 1926–1939; (legal) 1949–1972. M = Muzica. Revista Uniunii Compozitorilor din România şi a Ministerului Învăţământului şi Culturii. Bucureşti, 1950–1989; serie nouă: 1990–. Macarie, Gram. = Macarie arhimandritul, Gramatica moldovenească. Manuscris, Iaşi, text din 1772 (Biblioteca Academiei Române, cota 102). Macarie, Irm. = Irmologhion sau Catavasieriu musicesc, care cuprinde în sine catavasiile praznicilor împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, ale triodului şi ale penticostariului. Traducere din limba greacă de Macarie ieromonahul. Viena, 1823. Macarie, Izv. = Izvodul lui Macarie de pre elinogrecie. Carte numită Gramatică ori Ustav sau Erminie, în Cărţi de pictură bisericească bizantină. Traducere de Macarie ieromonahul de la Căldăruşani, după redacţiunea lui Dionisie din Furna. Ediţie îngrijită de Vasile Grecu. Cernăuţi, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1936, p. 43–313 (prima ediţie în 1805). Macarie, Lex. = Macarie ieromonahul, Păcurariul sau Lecsiconul păcurariului. Manuscris din 1778, pregătit pentru tipar la Bucureşti (Biblioteca Academiei Române, ms. 2252). Macarie, Theor. = Theoriticon sau Privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti după aşăzământul sistimii ceii noao. Traducere din limba greacă de Macarie ieromonahul. Viena, 1823. Macarovici, Ch. = Constantin Gh. Macarovici, Elemente de chimie generală. Cluj, Editura Cartea Românească, 1948. Macarovici, Chim. cant. = Constantin Gh. Macarovici, Manual de chimie analitică cantitativă. Gravimetria. Bucureşti, Editura Tehnică, 1956. Macedonia = Macedonia, revistă, Bucureşti, 1888–1889. Macedonski, O. = Al. Macedonski, Opere. Ediţie îngrijită de Adrian Marino (vol. I–VII) şi Elisabeta Brâncuş (vol. VI–VII). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Minerva, 7 vol., 1966–1980. Macrea, F. = Dimitrie Macrea, Probleme de fonetică. Bucureşti, Editura Academiei, 1953. Mag. Ist. Dacia = Magazin istoric pentru Dacia. Editori: A. T. Laurian şi N. Bălcescu. Bucureşti, vol. I: 1845, vol. II: 1846, vol. III: 1846, vol. IV: 1847 şi vol. V: 1847. Magazin = Magazin. Revistă săptămânală. Bucureşti, 1957–. Magazin ist. = Magazin istoric. Revistă de cultură istorică. Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România. Bucureşti, 1967–1989; serie nouă, 1990–. Maior, D. = P. Maior, Dialogu pentru începutul limbei română, în Maior, S. II, p. 302–333 (prima ediţie în 1819). Maior, D. Z. = Dissertaţie a lui Ioann Burgher M. D. despre zăhar, carele din must de tulei de cucuruz şi de jugastru se face. Traducere prescurtată de Petru Maior. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei Ungureşti din Peşta, 1813. Maior, Didahii = Petru Maior, Didahii, adecă Învăţături pentru creaşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1809. Maior, Didahii2 = Petru Maior, Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi (fragmente), în Maior, S. I, p. 59–92 (prima ediţie în 1809). LXXXVII Maior, Dis. limb. = Petru Maior, Dissertaţie pentru începutul limbei româneşti, în Maior, S. I, p. 296–313 (prima ediţie în 1812). Maior, Dis. lit. = Petru Maior, Dissertaţie pentru literatura cea veche a românilor, în Maior, S. I, p. 314–330 (prima ediţie în 1812). Maior, I. B. = Petru Maior, Istoria Besearicei românilor, atât a cestor dincoace precum şi a celor din colò de Dunăre. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei din Peşta, 1813. Maior, I. B.2 = Petru Maior, Istoria besericei românilor, atât acestor dincoace precum şi a celor din colò de Dunăre (fragmente), în Maior, S. II, p. 94–197 (prima ediţie în 1813). Maior, Ist. = Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1812. Maior, Ist.2 = Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia (fragmente), în Maior, S. I, p. 93–295 (prima ediţie în 1812). Maior, Înv. doft. = Învăţătură pentru ferirea şi doftoriia boalelor celor ce încing prin ţeară şi a celor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adecă pe ici, pe colo îmblătoare, ale vitelor celor cu coarne, precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor. [Traducere de Petru Maior]. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1816. Maior, Înv. frăg. = Ludvig Mitterpacher, Învăţătură despre cultura sau creşterea frăgarilor şi a vermilor de mătasă pentru întrebuinţarea şcoalelor naţionale. [Traducere de Petru Maior]. Buda, Crăiasca Tipografie a Universiteţii din Pesta, 1823. Maior, Înv. pom. = Fr. Heintl, Învăţătură pentru prăsirea pomilor. Traducere din limba germană de Petru Maior. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1812. Maior, Înv. vin. = Ludwig Mitterpacher, Învăţătură despre agonisirea viţei de vie şi despre măestriia de a face vin, vinars şi oţet. Întocmită de autorii Şaptal, Rozier, Parmentier şi Dussieux. Traducere prescurtată de Petru Maior. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei Ungureşti din Peşta, 1813. Maior, Înv. zăh. = I. Neuhold, Învăţătură de a face sirup şi zăhar din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules cucuruzul de pre ei. Traducere din limba germană de Petru Maior. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1812. Maior, Învăţătură = Învăţătură pentru ferirea şi doftoriia boalelor celor ce încing prin ţeară şi a celor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adecă pe ici, pe colo înblătoare, ale vitelor celor cu coarne, precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor. Traducere de Petru Maior. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1816. Maior, Pred. = Petru Maior de Diciosânmărtin, Prediche sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii din Peşta, vol. I: 1810; vol. II–III: 1811. Maior, Proc. = Petru Maior, Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înţălesul cel deplin şi desăvârşit al canoanelor şi a toată tocmeala besericească, spre folosul mai cu samă a românilor, în Maior, S. I, p. 1–36 (scris în 1783). Maior, Prop. = Petru Maior de Dicio Sânt-Mărtin, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1809. Maior, Răsp. = Petru Maior, Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra personei lui Petru Maior, autorului Istoriei ceii pentru începutul românilor în Dachia, în Şc. Ard. I, p. 790–814 (prima ediţie în 1814). Maior, S. = Petru Maior, Scrieri. Ediţie critică de Florea Fugariu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1976. Maior, S. Î. = Frăţilă Bene, Scurtă învăţătură pentru vărsatul cel mântuitor. Traducere de Petru Maior. Ediţia a II-a adăugită. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei de la Pesta, 1817 (prima ediţie în c. 1800). Maior, Tel. = Fénelon, Întâmplările lui Telemah, fiiului lui Ulise (Odissevs). Traducere din limba italiană de Petru Maior. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei din Pesta, 1818. Gr. Maior, I. = Gavriil Grigore Maer (= Grigore Maior), [Instrucţii la moartea Mariei Tereza]. Foaie volantă, Blaj, 1780. Gr. Maior, Lex. = Grigore Maior, Lexicon Compendiarium Latino-Valachicum (1759–1765), în Institutiones linguae Valachicae. Lexicon Compendiarium Latino-Valachicum, ediţie îngrijită de Alin-Mihai Gherman. Alba Iulia, Universitatea „1 Decembrie 1918”, 2 vol., 2001. LXXXVIII Maiorescu, J. E. = Titu Maiorescu, Jurnal şi Epistolar. Ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon. Bucureşti, Minerva, 9 vol., 1975–1989. Maiorescu, L. = Titu Maiorescu, Logica. Ediţia a cincea. Bucureşti, Editura Socec & Co., 1898 (prima ediţie în 1876). Maiorescu, O. = Titu Maiorescu, Opere. Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc. Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, 4 vol., 2005–2006. Maiorescu, P. F. = Titu Maiorescu, Prelegeri de filosofie. Ediţie îngrijită de Grigore Traian Pop şi Alexandru Surdu. Craiova, Scrisul Românesc, 1980. Man. Gött. = Manuscrisul italian-român din Göttingen. Editat de Ştefan Paşca în revista Studii italiene, II, 1935, p. 119–136 (text din 1770). Manifest = Manifestul Înălţiei Sale împăratului Austriei, craiul Ungariei şi al Bohemiei. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei Ungureşti, 1813. Man. ing. agr. = Manualul inginerului agronom. Bucureşti, Editura Tehnică. Vol. I–II, coord. de V. Rogojanu, H. Chisel, 1952; vol. III–IV, coord. de C. Băicoianu, H. Chisel, 1954; vol. V, coord. de H. Chisel, C. Bodea, 1956. Man. ing. chim. = Manualul inginerului chimist. Bucureşti, Editura Tehnică. Vol. I1, coord. de Costin D. Neniţescu, Viorica Ioan, 1951; vol. I2, coord. de Costin D. Neniţescu, Viorica Ioan, 1952; vol. II3, coord. princ. Em. Bratu, 1953; vol. II4, coord. princ. Em. Bratu, 1954; vol. III5, coord. de Edith Beral, 1956; vol. III6, coord. gen. de Edith Beral, 1957. Man. ing. forest. = Manualul inginerului forestier. Bucureşti, Editura Tehnică. Vol. 80–81, coord. de T. Bălănică, 1955; vol. 82, coord. de D. Sburlan, 1955; vol. 83, coord. de D. Sburlan, 1956; vol. 84, coord. de V. Stinghe, 1957; vol. 85, coord. de V. Stinghe, 1958. Man. ing. petr. = Manualul inginerului petrolist. Bucureşti, Editura Tehnică, vol. XLI–XLIII, 1957. Maniu, S. = Adrian Maniu, Scrieri. Versuri. Ediţie definitivă, îngrijită de autor. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1968. V. Maniu, O. R. = Vasile Maniu, Disertaţiune istorico-critică şi literară tractândă despre originea românilor din Dacia Trajană. Timişoara, Tipariul lui M. Hazay şi a fiului Guilomu, 1857. Man. jur. = Manualul juridic al lui Andronachi Donici. Ediţie întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei condus de acad. Andrei Rădulescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1959 (prima ediţie în 1814). Manoilescu, Corp. = Mihail Manoilescu, Filozofia şi doctrina corporatistă. Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1934. Manolescu, I. = N. Manolescu, Igiena ţăranului. Bucureşti, Lito-Tipografia Carol Göbl, 1895. N. Manolescu, A. N. = Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Bucureşti, Editura Minerva, vol. I: 1980; vol. II: 1982; vol. III: 1983. N. Manolescu, C. M. = N. Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970. N. Manolescu, Ist. crit. = N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Piteşti, Editura Paralela 45, 2008. N. Manolescu, M. P. = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Marcovici, C. = Culegere din cele mai frumoase nopţi ale lui Yung. Traducere de Simeon Marcovici. A doua ediţie. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1835 (prima ediţie în 1831). Marcovici, D. = Datoriile omului creştin. Întemeiate pe învăţăturile Sfintei Scripturi. Traducere de Simeon Marcovici. Bucureşti, Tipografia pitarului Constandin Pencovici, 1839. Marcovici, R. = Simion Marcovici, Curs de retorică. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1834. Marcovici, V. cont. = [M-me de Tencin,] Viaţa contelui de Comminj sau triunful virtuţii asupra patimii amorului. Traducere din franceză de Simeon Marcovici. Bucureşti, 1830. Marcovici, Vel. = Marmontel, Velisarie. Traducere din franceză de Simeon Marcovici. Bucureşti, Tipografia Curţii lui Fr. Valbaum, 1843. LXXXIX Marcu, A. = Alexandru Marcu, Valoarea artei în Renaştere. Craiova, Scrisul Românesc, 1942. Marcu, F. F. = Alexandru Marcu, Figuri femenine din Renaştere. Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 1939. Mardarie, L. = Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor din 1649. Ediţie de Grigorie Creţu. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900. Mareş, C. P. = Alexandru Mareş, Cărţi populare din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Contribuţii filologice. Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2006. Margela, Gram. = Ştefan Margela, Gramatică rusască şi rumânească. Dipartamentul Opşteştei Îmvăţări. Sankt Peterburg, 3 vol., 1827. Marian, B. = Simion Florea Marian, Botanica poporană română. Ediţie îngrijită de Aura Brădăţan. Suceava, Editura Muşatinii / Editura Academiei Române, vol. I: 2008, vol. II–III: 2010 (publicat postum). Marian, Ch. = S. Fl. Marian, Chromatica poporului român. Discurs de recepţiune, rostit în şedinţa Academiei Române de la 12 martie 1882. Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882 (extras din Analele Academiei Române, secţ. II: Memorii şi notiţii, seria II, tomul V). Marian, D. = Descântece poporane române. Culese de S. Fl. Marian. Suceava, Tipografia lui R. Eckhardt, 1886. Marian, H. = Hore şi chiuituri din Bucovina. Adunate de S. Fl. Marian. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Viena, Gerold & Comp., Lipsca, O. Harrassowitz, 1910 (publicat postum). Marian, Ins. = Sim. Fl. Marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1903. Marian, Î. = S. Fl. Marian, Înmormântarea la români. Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, Lito-tipografia Carol Göbl, 1892. Marian, Î.2 = S. Fl. Marian, Înmormântarea la români. Ediţie critică de Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Iluşiu. Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1995 (prima ediţie în 1892). Marian, Na. = S. Fl. Marian, Naşterea la români. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Lito-tipografia Carol Göbl, 1892. Marian, Na.2 = S. Fl. Marian, Naşterea la români. Ediţie critică de Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Iluşiu. Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1995 (prima ediţie în 1892). Marian, Nu. = S. Fl. Marian, Nunta la români. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1890. Marian, Nu.2 = S. Fl. Marian, Naşterea la români. Ediţie critică de Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Iluşiu. Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1995 (prima ediţie în 1890). Marian, Orn. = S. Fl. Marian, Ornitologia poporană română. Cernăuţi, Tipografia lui R. Eckhardt, 2 vol., 1883. Marian, P. P. = Poesii poporale despre Avram Iancu. Adunate şi publicate de Simeon Fl. Marian, Suceava, Editura Autorului, 1900. Marian, S. R. = Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2 vol., 1994 (prima ediţie: vol. I: 1898; vol. II: 1899; vol. III: 1901). Marian, Sa. = Satire poporane române. Adunate de S. Fl. Marian, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1893. Marian, Tr. = Tradiţii poporane române din Bucovina. Adunate de S. Fl. Marian, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1895. Marian, Vr. = Vrăji, farmece şi desfaceri. Adunate de S. Fl. Marian. Bucureşti, Lito-tipografia Carol Göbl, 1893 (extras din AA lit., seria II, tomul XV). Marian – Ţiţeica, Fiz. = Victor Marian, Radu Ţiţeica, Curs de fizică generală. Cluj, Editura Lepage, vol. I: 1947, vol. II: 1948. Marin – Mărgărit, Gr. Ung. = Maria Marin, Iulia Mărgărit, Graiuri româneşti din Ungaria. Studiu lingvistic. Texte dialectale. Glosar. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. XC Marin, Conv. geom. = Alexie Marin, Moş Pătru sau învăţătorul de sat. Convorbiri asupra geometriei. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1839. Marin, Conv. mec. = Alexie Marin, Moş Pătru sau învăţătorul de sat. Convorbiri asupra mecanicei. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1842. Marin, F. = D. Pouillet, Noţiuni generale de fisică şi de meteorologie spre usul junimei. Traduse de A. Marin. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1857. Marin, P. C. = A. Marin, Prescurtare de cunoştinţe uzuale. A doua ediţie. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1842 (prima ediţie în 1839). Marin, Pr. = T. J. Pelouze, E. Frémy, Prescurtare de himie. Traducere de Alexie Marin. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, vol. I: 1852, vol. II: 1854. D. Marin, Statute = Statutele şi reglementu al privilegiatului naţional-bancului austriacesc. Traducere din limba germană de Dimitrie Marin. Braşov, Tipografia lui Ion Gatt, 1836. S. Marin, C. B. = Sanda Marin, Carte de bucate. Ediţia a XV-a revăzută. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1946 (prima ediţie în 1936). Marinescu, P. A. = Gh. Marinescu, Pagini alese. Bucureşti, Editura Academiei, 1955. Marino, D. = Adrian Marino, Dicţionar de idei literare. Vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. Marino, E. = Adrian Marino, Pentru Europa: integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale. Iaşi, Editura Polirom, 1995. Marino, L. C. = Adrian Marino, Libertate şi cenzură în Romania. Începuturi. Iaşi, Polirom, 2005. Marino, M. = Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate. Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969. Marino, V. O. = Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Iaşi, Editura Polirom, 2010 (scris în 1999). Marketing – D. ex. = Constantin Florescu, Petre Mâlcomete, Nicolae Al. Pop (coord.), Marketing. Dicţionar explicativ. Bucureşti, Editura Economică, 2003. Marki, E. = Anton de Marki, Auszug aus der für Normal- und Hauptschulen vorgeschriebenen deutschen Sprachlehre in deutscher und wallachischer Sprache, enthaltend das Wichtigste der deutschen und wallachischen Sprache. Cernăuţi, Petrus Echardt, 1810. Marţian, S. ec. pol. = Dionisie Pop Marţian, Studii sistematice în economia politică. Partea primă: Economia socială. Bucureşti, Imprimeria Mitropolitului Nifon, 1858. Mat. dialect. = Materiale şi cercetări dialectale. Vol. I, Bucureşti, 1960 (Academia Română, Filiala Cluj, Institutul de Lingvistică). Mat. folk. = Materialuri folkloristice. Culese şi publicate de Gr. G. Tocilescu. Bucureşti, Tipografia Corpului Didactic, C. Ispirescu şi G. Brătănescu, 2 vol., 1900. Matcovschi, C. S. = Dumitru Matcovschi, Capul şi sabia. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993. Mateescu, B. = Balade. Adunate de C. N. Mateescu. Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1909. Mateevici, S. = Alexie Mateevici, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ion Nuţă. Iaşi, Editura Junimea, 1989. Mazilu, Neb. = Teodor Mazilu, Aceşti nebuni făţarnici. Ediţie îngrijită de Victor Parhon. Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Mazilu, T. = Teodor Mazilu, Teatru. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971. Mălăncioiu, P. T. = Ileana Mălăncioiu, Pasărea tăiată. Bucureşti, Editura Tineretului, 1967. Măn. Suceviţa = M. A. Musicescu, M. Berza, Mănăstirea Suceviţa. Bucureşti, Editura Academiei, 1958. Mărgăritare = Ioan Gură de Aur, Mărgăritare. Traducere de Radu Greceanu şi Şerban Greceanu. Ediţie îngrijită de Rodica Popescu. Bucureşti, Editura Libra, 2001 (text din 1691). Mărgineanu, C. U. = Nicolae Mărgineanu, Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973. Mărginenii = Cornel Irimie, Nicolae Dunăre, Paul Petrescu (coord.), Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985. Mândrescu, I. G. = Simion C. Mândrescu, Influenţa culturei germane asupra noastră. Influenţa germană asupra limbei române. Iaşi, Tipografia Editoare „Dacia”, Iliescu, Grossu & Comp., 1904. XCI Mândrescu, L. P. = Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos, comitatul Mureş-Turda (Transilvania). Publicate de Simeon C. Mândrescu. Bucureşti, Tipografia F. Göbl fiii, 1892. Mândrescu, Ung. = Simeon C. Mândrescu, Elemente ungureşti în limba română. Bucureşti, Tipografia F. Göbl fiii, 1892. MDBIG = Ştefan Brăgărea, Mic dicţionar de biotehnologie şi inginerie genetică. Bucureşti, Editura Zecasin, 1995. MDD = Mic dicţionar diplomatic român. Bucureşti, Editura Politică, 1967. MDEA = Ileana Constantinescu, Gabriela Dijmărescu, Anne-Laure Stamminger, Elena Bălan-Osiac, Irina Adrian, Mic dicţionar explicativ pentru afaceri (român-francez-spaniol-italian-englez-german). Bucureşti, Editura Niculescu, 1997. M. d. bibl. = Magdalena Timar, Constantin Olaru, Mic dicţionar biblic. Bucureşti, Editura Uranus, 1992. M. d. enc. = Mic dicţionar enciclopedic. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972. M. d. enc.2 = Mic dicţionar enciclopedic. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. M. d. jur. = Vladimir Hanga, Mic dicţionar juridic. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999. M. d. lingv. = Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică. Bucureşti, Editura Albatros, 1980. M. d. mod. = Doina Berchină, Mic dicţionar subiectiv de modă contemporană. Bucureşti, Editura Nemira, 1998. MDEP = Gheorghe Gorincu, Mic dicţionar al economiei de piaţă. Bucureşti, Editura Porto Franco, 1991. MDN (2000) = Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme. Ediţie revizuită, augmentată şi actualizată. Bucureşti, Editura Saeculum, 2000. MDN (2006) = Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme. Ediţia a VIII-a, revăzută, augmentată şi actualizată. Bucureşti, Editura Saeculum I. O. 2006. MDN (2008) = Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme. Ediţia a X-a, revăzută, augmentată şi actualizată. Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2008. MDT = Mic dicţionar tehnic. Bucureşti, Editura Tehnică, 1950. MDTI = Mihai Manea, Mic dicţionar de termeni istorici. Bucureşti, Editura All Educational, 1999. MEC = Mică enciclopedie de chimie. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974. MED = Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975. Mehedinţi, G. F. = S. Mehedinţi, Geografia fizică pentru clasa V-a secundară. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1901. Mehedinţi, O. A. = Simion Mehedinţi, Opere alese. Ediţie îngrijită de V. Mihăilescu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. Mehedinţi, O. M. = Soveja (= S. Mehedinţi), Oameni de la munte. Ediţia II. Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1921 (prima ediţie în 1920). Mehedinţi, Păm. = S. Mehedinţi, Pământul. Ediţia a III-a. Bucureşti, Editura Librăriei Leon & Alcalay, 1905. Mehedinţi, R. = S. Mehedinţi, România. Schiţă geografică. Bucureşti, Atelierele Socec & Co., 1907. Meitani, C. = G. G. Meitani, Cânturi intime. Bucureşti, Imprimeria Anunţătorului Român, Hanu Greci, 1860. Melchisedec, H. = Episcopul Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire. Bucureşti, Tipografia C. A. Rosetti, 1869. Melchisedec, R. = Episcopul Melchisedec, Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman. Bucureşti, Tipografia Naţională, vol. I: 1874, vol. II: 1875. Melik, G. = I. M. Melik, Elemente de geometrie. Ediţiunea a IX-a. Iaşi, Tipolitografia H. Goldner, 1897 (prima ediţie în 1869). Melinescu, C. I. = Gabriela Melinescu, Ceremonie de iarnă. Poezii. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. M. enc. agr. = C. Filipescu (coord.), Marea enciclopedie agricolă. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” / Editura P.A.S. Imprimeriile „Curentul”, vol. I: 1937; II: 1938; III: 1940; IV: 1942; V: 1943. XCII M. enc. fin. = Gheorghe D. Bistriceanu, Mică enciclopedie de finanţe, monedă, asigurări. Bucureşti, Editura Universitară, 3 vol., 2006. M. enc. hort. = Mică enciclopedie de horticultură. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. Mera, L. B. = Din lumea basmelor. Publicate de I. T. Mera. Bucureşti, Minerva, 1906. Meşt. doft. = Meşteşugul doftoriei. Ediţie îngrijită de Lia Brad Chisacof. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2017. Traducere din neogreacă a operei lui Fr. Páriz Pápai, Pax corporis. Editare a două manuscrise din 1760–1770, aflate la Biblioteca Academiei Române: ms. 933 BAR: p. 115–503; ms. 4841 BAR: p. 504–861. Met. scr. = I. Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu, A. Simionescu, Metodă nouă de scriere şi citire. Ediţia 22. Iaşi, Tipografia naţională, 1891. Meyer, Opisanie = Andrei Kazimirovici Meyer, Opisanie Očakovskija zemli. Sankt Petersburg, 1794. MG = Monografia geografică a Republicii Populare Române. I. Geografia fizică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1960. MH = Florian, Mirtil şi Hloe. Traducere manuscrisă; copie din 1819 (Biblioteca Academiei Române, cota 2364). Micu, C. R. = Samuil Micu, Carte de rogacioni, pentru evlavia omului creştin. Viena, Joseph de Kurzbek, 1779. Micu, D. = Samuil Klein (= Micu), Dictionarium Valachico-Latinum. Bevezető tanulmaanyal közzéteszi Gáldi László (Erdélyi Tudományos Intézet). Budapest, Királyi magyar egyetemi nyomada, 1944 (text din 1780–1801). Micu, Ist. rom. = Samuil Micu, Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor pre scurt, adaos la Calend. Buda (A), Crăiasca Tipografie a Universităţii din Peşta, 1806. Micu, Înv. = Samuil Klein (= Micu), Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi. Blaj, Tipariul Seminariului, 1784. Micu, L. = Friedrich Christian Baumeister, Loghica, adecă partea cea cuvântătoare a filosofiei. Traducere de Samuil Micu. Buda, Crăiasca Tipografie Orientalicească a Universitatei Peştii, 1799. Micu, L. F. = Friedrich Christian Baumeister, Legile firei, ihtica şi politica sau filosofiia cea lucrătoare. Traducere de Samuil Micu. Sibiu, Tipografia lui Petru Bart, 2 vol., 1800. Micu, Log. = [Friedrich Christian Baumeister,] Loghica. Traducere de Samuil Micu Clain. Ediţie îngrijită de Alin-Mihai Gherman. Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2007 (manuscris din 1781–1783) Micu, L. S. = [Legile saşilor din Ardeal]. Traducere de Samuil Micu, copiată de Simion Balomiri din Sas Sebeş în anul 1794 (reproduce manuscrisul din Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, cota 246). Micu, Prax. = Samuil Micu, Praxişul furumului bisericesc. Manuscris din jurul anului 1800 (Biblioteca Academiei Române, cota 414). Micu, St. = Statuta sau legile scaonelor săseşti din Ardeal care în toate ju[de]căţile şi rânduielile politiceşti să ţin în scaonele săseşti. Traducere de Samuil Micu. Manuscris din 1802 (Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române, cota 184). Micu, T. M. = Wenzel Schanza, Teologhiia moralicească sau Bogosloviia, carea cuprinde învăţătura năravurilor celor bune şi a vieţii creştineşti. [Prelucrare de Samuil Micu] Blaj, 2 vol., 1796 (vol. II: Cartea a doua a Teologhiei moraliceşti, carea cuprinde învăţătura despre contracturi şi osibite detorii a fiştecărui stat şi despre darul lui Dumnezeu şi Tainele Sfintei Beserici şi cealealalte). Mihai, L. = Mihai Logofătul, Lexicon slavo-român. Târgovişte, 1678–1683, manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 1348). Mihale, O. N. = Aurel Mihale, Ogoare noi. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1953]. Mihali, C. ist. nat. = Simeon Mihali, Compediu de istoria naturală pentru începători. Ediţia a II-a. Blaj, 2 vol., 1856 (prima ediţie în 1854). Mihalic, Obs. = C. Mihalic de Hodocin, Observaţii asupra stărei pădurilor din Valea Bistriţei de Sus. Iaşi, Institutul Albinei, 1840. Mihalic, Pr. = C. Mihalic de Hodocin, Proiect pentru băi publice şi o shoală de înotat şi Disertaţia despre folosul unui asemenea aşezământ. Iaşi, Institutul Albinei, 1843. XCIII Mihăescu, O. = Gib I. Mihăescu, Opere. Ediţie îngrijită de Al. Andriescu. Bucureşti, Editura Minerva, 5 vol., 1976–1985. D. Mihăescu, C. R. = Doru Mihăescu, Cronografele româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. Mihăilă, C. I. C. L. = G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi. Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Mihăilă, C. L. R. V. = G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Mihăilă, Or. – Occ. = G. Mihăilă, Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea. Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1999. Mihăilă, S. L. = G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. Mihăileanu = Ştefan Mihăileanu, Dicţionar macedo-român. Bucureşti, Carol Göbl, 1901. Mihăilescu, Geogr. = Vintilă Mihăilescu. Geografie Teoretică: Principii fundamentale, orientare generală în ştiinţele geografice, Bucureşti, Editura Academiei, 1968. Mihăilescu, Lit. rom. = Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism. Iaşi, Editura Polirom, vol. I 2004, vol. II 2006, vol. III 2007. Mihuţ, Man. = Manuductor pentru învăţătorii sholasticeşti sau îndreptare cătră cuviincioasa împlinire a diregătoriei învăţătoreşti. Traducere din germană de Ioan Mihuţ. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei Ungariei, 1818. Mil. instr. = Milostiva inştrucţie pentru maghistratualiştii carii regulaţia urbarialicească o vor duce în săvâşire (execuţie). Traducere din limba latină. Cluj, 1819, Milescu Spătarul, A. – O. = Ioan Cantacuzino, Patru apologii pentru religia creştină şi Patru oraţii. Traducere de Nicolae Milescu Spătarul. Ediţie critică de Eugenia Dima. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010 (texte din 1651–1680). Milescu Spătarul, Septuaginta = Vechiul Testament – Septuaginta. Versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române). Ediţie de text, prefaţă, notă asupra ediţiei, introducere, bibliografie, indice de cuvinte şi forme, indice de nume proprii de Eugen Munteanu (coordonator), Ana-Maria Gînsac, Ana-Maria Minuţ, Lucia-Gabriela Munteanu, Mădălina Ungureanu. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2016 (traducere din 1665–1685). Mille, S. A. = C. Mille, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Virgiliu Ene. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. Millo, B. H. = Matei Millo, Baba hârca, în Pr. dram., p. 371–416 (prima ediţie, în 1851). Millo, Î. = Matei Millo, Însurăţeii, în Pr. dram., p. 303–355 (publicat postum). Millo, P. R. = Matei Millo, Un poet romantic, în Pr. dram., p. 357–370 (prima ediţie, în 1850). M. Millo, A. = Matei Millo, Aritmetica. Arătare pentru pravilile întâie, pentru cele de alte feliuri, prifacere a celor mari în mai mici şi a celor mici în mai mari, cu povăţuiri la toate pravilele. Manuscris din 1795 (Biblioteca Academiei Române, cota 4566). Mineiul (1698) = Mineiul. Tipărit de episcopul Mitrofan. Buzău, 1698. Mineiul = Mineiul. Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1776–1780. Tipărite de episcopii Chesarie (oct. 1776; nov. 1778; dec., ian., febr., mar. 1779) şi Filaret (aprilie, mai, iunie, iulie, august: 1780). Minerva = Minerva. Enciclopedie română. Cluj, Editura Comitetului de Redacţie al Enciclopediei Române Minerva, 1930. Minulescu, O. = Ion Minulescu, Opere. Ediţie îngrijită de Emil Manu. Bucureşti, Editura Minerva, 4 vol., 1974–1983. Minulescu, R. = Ion Minulescu, Roşu, galben şi albastru. Roman. Ediţie îngrijită de Traian Radu. Bucureşti, Editura Minerva, 1991 (prima ediţie în 1924). Mioriţa = Adrian Fochi, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1964. Mironescu, S. = I. I. Mironescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ilie Dan. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. XCIV Missail, A. = G. Missail, Prescurtare de astronomie populară. Traducere din franceză. Bucureşti, Tipografia lui August Ruof, 1839. MLC = [Mircea Miclea], Mic lexicon de cadastru şi carte funciară. Bucureşti, Editura All Beck, 2000. MN = Muzeul naţional. Gazetă literală şi industrială. Suplement la Curierul Românesc. Redactor: I. Heliade-Rădulescu. Bucureşti, 1836–1838. MO = Monitorul oastei. Ziar oficial. Bucureşti, Tipografia Ministerului de Război, 1860–1862. Moaler, Simb. pl. = Petru Moaler, Simbolul plinelor de bucurie simţiri. Buda, Tipariul Crăieştii Universitate din Pesta, 1829. Mogoş – Ianculescu, C. = Gheorghe Mogoş, Alexandru Ianculescu, Compendiu de anatomie şi fiziologie a omului. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, [1972]. Moldovan, Ţ. N. = Silvestru Moldovan, Ţara noastră. Descrierea părţilor Ardealului de la Murăş spre miazăzi şi Valea Murăşului. Sibiu, Tipografia Archidiecesană, 1894. T. Moldovan, C. Leg. = Cartea legilor, pravililor de obşte pârgăreşti. Traducere de Toma Moldovan, revizuită de Ion Budai-Deleanu. Cernăuţi, Tipografia Bucovinii, 3 vol., 1812. Moldovanu, AS = Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Iulia şi Fagarasiu. Publicate de Ioan M. Moldovanu. Blaj, Tipografia lui S. Filtsch (W. Krafft), vol. I, 1869, vol. II 1872. Molière, Dandin = Molière, Gheorghii Dandin sau bărbatul cel sinhisit. Traducere anonimă, copie din anul 1827 (Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, ms. 219). Molin, Gr. băn. = Romul S. Molin, „Din graiul bănăţenilor”, în N. Rev. R. VIII, 1910, nr. 13–14, p. 191–196. Molin, R. B. = R. S. Molin, Românii din Banat. Timişoara, Craiova, Scrisul Românesc, 1928 (extras din Arh. Olt. VI, 1927, nr. 32–33, p. 281–289 şi nr. 34, p. 416–422). V. Molin, V. T. = Virgil Molin, Vocabularul tipografului român. Craiova, Editura Autorului, [Tiparul Scrisul Românesc], 1923. V. Molin, V. T.2 = Virgil Molin, Vocabularul tipografului. Ediţia a II-a. Craiova, Editura Grafica Română, 1928. V. Molin, V. T.3 = Virgil Molin, Vocabularul tipografului. Bucureşti, Editura Uniunea Camerelor de Muncă, 1940. Molitvenic = Un fragment din cel mai vechi molitvenic românesc. Publicat de Nicolae Drăganu în revista DR II, 1922, p. 254–326 (sec. XVII). Mon. of. = Monitorul oficial. Bucureşti, 1859–1949; 1989–. Montan, Str. = Gheorghie Montan, Străinul în Pesta. Adecă o vorbire între un străin din Ţara Turcească şi între un cetăţean din Pesta. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1816. Morariu, Pl. = Iuliu Morariu, „Noi numiri populare româneşti de plante”, în Arh. som., 1937, nr. 23, p. 453–468. L. Morariu, D. N. = Alexandru Leca Morariu, De la noi, Poveşti bucovinene. Suceava, Tipografia Societăţii „Şcoala Română”, 1915. Moroianu, C. S. = George Moroianu, Chipuri din Săcele. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, [1938]. Moxa, C. = Mihail Moxa, Cronica universală. Ediţie îngrijită de G. Mihăilă. Bucureşti, Editura Minerva, 1989 (text din 1620). Mozaicul = Mozaicul. Revistă culturală şi literară. Redactor: Constantin Lecca. Craiova, 1838–1839; serie nouă 1998–. Ms. = Manuscriptum. Revistă trimestrială, editată de Muzeul Literaturii Române. Bucureşti, 1970–. Mumuleanu, S. = Barbu Paris Mumuleanu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Rodica Rotaru. Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Munde, Descr. aşez. = Carol Munde, Descriere cu de-amănuntul asupra aşezământului de cură cu apă rece şi asupra metodului de tămăduire a lui Prisniţ de la Grefenberg. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1840. Muntean, P. R. = Proverbe româneşti. Antologie de George Muntean, Bucureşti, Editura Minerva, 1984 (prima ediţie, 1967). XCV Munteanu, Lex. bibl. = Eugen Munteanu, Lexicografie biblică românească. Bucureşti, Editura Humanitas, 2008. Mureşanu, I. = Cr. F. Salţman, Carol Han, Icoana creşterei rele cu mijloace de a o face şi mai rea. Traducere prelucrată de Andrei Mureşanu. Braşov, Tipografia lui Ioan Gött, 1848. Mureşanu, P. A. = Andrei Mureşanu, Poezii. Articole. Antologie de Ion Buzaşi. Bucureşti, Editura Minerva, 1988. Murgoci – Ludwig, M. = G. M. Murgoci, E. Ludwig, Noţiuni de mineralogie. Manual pentru clasa VI-a liceală. Bucureşti, Göbl, 1902. Murgu, C. F. = Eftimie Murgu, Curs de filosofie, ţinut la Academia Mihăileană. Iaşi, manuscris. Vol. I–II: 1834–1835; vol. III: 1835–1836 (Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, ms. III: 15, 16, 17). Murgu, C. F.2 = Eftimie Murgu, Curs de filosofie, ţinut la Academia Mihăileană. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Victor Ţârcovnicu. Timişoara, Editura Facla, 1986. Murnu, DMR = Ioan Murnu, Dicţionar macedo-român. Manuscris din secolul XIX, în 4 vol. (Biblioteca Academiei Române, cota 4822–4825). Murnu, Gr. = George C. Murnu, Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română. Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Göbl fiii, 1894. Murnu, I. = Homer, Iliada. Douăsprezece cânturi. Traducere în versuri de George Murnu. Budapesta, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Luceafărul”, 1906. Murnu, Odis. = Homer, Odiseea. Traducere de George Murnu. Bucureşti, Cultura Naţională, [1924]. Muşatescu, S. = Tudor Muşatescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Traian Radu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 9 vol., 1969–1990. Muşlea – O. Bârlea, F. = Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu. Bucureşti, Editura Minerva, 1970. Mutso, Ort. = Gh. Mutso, Scurtă ortografie a limbei dacoromână, cu stremoşeştile latineşti litere. Pesta, 1829. Myst. = Mystirio sau sacrament sau taine 2 den ceale 7, botezul şi sfântul Myr. Târgovişte, 1651. N. Rev. R. = Noua revistă română. Politică, literatură, ştiinţă şi artă. Director: C. Rădulescu-Motru. Bucureşti, 1900–1902; 1908–1916. N. Test. = Noul Testament. Tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei. Reeditat după 340 de ani din iniţiativa şi purtarea de grijă a Prea Sfinţitului Emilian, episcop al Alba Iuliei. Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1988. Nagy, P. = Nagy Jenö, Portul popular maghiar din Trascău. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1958]. NALR – B. = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Sub conducerea lui Petru Neiescu, întocmit de Eugen Beltechi, Ion Faiciuc şi Nicolae Mocanu. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1980; vol. II: 1997. NALR – C. = Noul Atlas lingvistic român. Crişana. Vol. I: Corpul omenesc (Părţile corpului, boli, însuşiri fizice şi morale), întocmit de Ionel Stan şi Dorin Uriţescu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996; vol. II: Familia (Rude, naştere, căsătorie). Casa (părţile casei, mobiliere, obiecte casnice), întocmit de Ionel Stan şi Dorin Uriţescu. Bucureşti, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, Editura Clusium, 2003; vol. III: Curtea, agricultura şi legumicultura; pomicultura, viticultura, apicultura; cânepa, de Dorin Uriţescu (coord.), Ionel Stan, Gabriela Violeta Adam, Lăcrămioara Oprea, Veronica Ana Vlasiu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011; vol. IV: Pădurea (flora şi fauna ei); vânătoare; pescuit; hrană; îmbrăcăminte; încălţăminte; timpul; fenomene atmosferice; terenul; relieful; şcoala; armata; administraţia; meserii; comerţ; diverse, de Dorin Uriţescu (coord.), Ionel Stan, Gabriela Violeta Adam, Lăcrămioara Oprea, Veronica Ana Vlasiu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018. NALR – M. B. = Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina. Vol. I, întocmit de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ. Iaşi, Editura Academiei XCVI Române, 1987; vol. II, întocmit de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ. Iaşi, Editura Academiei Române, 1997; vol. III, întocmit de Vasile Arvinte, Luminiţa Botoşineanu, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Doina Hreapcă, Ion Nuţă, Florin Theodor Olariu, Adrian Turculeţ. Iaşi, Editura Academiei Române, 2007; vol. IV, întocmit de Vasile Arvinte, Luminiţa Botoşineanu, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Doina Hreapcă, Ion Nuţă, Florin Theodor Olariu, Adrian Turculeţ. Iaşi, Editura Academiei Române, 2014. NALR – O. = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia. Întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1967; vol. II: 1970; vol. III: 1974; vol. IV: 1980; vol. V: 1984. Nandriş-Cudla, Sib. = Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 (publicat postum). Natura = Natura. Revistă ştiinţifică pentru răspândirea ştiinţei, publicată sub îngrijirea lui G. Ţiţeica şi G. G. Longinescu. Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1905–1916; 1922–1948; serie nouă 1949–1960. G. Naum, C. A. = Gellu Naum, Cărţile cu Apolodor. Ediţia a 4-a. Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2003 (prima ediţie în 1979). G. Naum, Z. = Gellu Naum, Zenobia. Bucureşti, Editura Humanitas, 2005 (prima ediţie în 1985). Naum Râmniceanu, C. I. = Naum Râmniceanu, Cronica inedită de la Blaj. Partea I-a. Text însoţit de un studiu introductiv de Şt. Bezdechi. Cluj – Sibiu, Tipografia „Cartea Românească”, 1944 (scris între 1800 şi 1802). Naum Râmniceanu, G. = [Naum Râmniceanu, Introducere în gramatica grecească şi românească]. Manuscris grecesc şi românesc din 1805 (Biblioteca Academiei Române, cota 1492, f. 2–46). Naum Râmniceanu, H. = Hristoitheia nea. Buna obicinuinţă noauă. Traducere de Naum Râmniceanu, manuscris românesc şi grecesc de la începutul secolului al XIX-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 1487). Naum, Ist. art. = Alexandru A. Naum, Istoria artei, de la începutul creştinismului până în secolul al XIX-lea. Vol. I: Vechea artă creştină în Apus. Bucureşti, Tipografia „Cultura”, 1925; vol. II: Vechea artă creştină în Răsărit. Iaşi, Tipografia „Presa Bună”, 1937. Nădejde, S. = Sofia Nădejde, Scrieri. Ediţie îngrijită de Victor Vişinescu. Iaşi, Editura Junimea, 1978. Năsturel, Varlaam – Ioasaf = Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf. Traducere de Udrişte Năsturel, în Maria Stanciu-Istrate, Reflexe ale medievalităţii europene în cultura română veche. Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2012 (text din 1648). Năsturel, Varlaam – Ioasaf, ed. Năsturel = Vieaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf. Tradusă din limba elenă la anul 1648 de Udrişte Năsturel de Fiereşti, al doilea logofăt. Tipărită pentru prima oară de Generalul P. V. Năsturel. Bucureşti, Stabiliment de Arte Grafice „Universala”, 1904 (textul reproduce o copie din 1675, prelucrată de grămăticul Fota, mss. 3339). NDN = Florin Marcu, Noul dicţionar de neologisme. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997. NDU = Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române. Bucureşti / Chişinău, Litera Internaţional, 2006. Neagoe, Înv. = Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Ediţie îngrijită de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1970 (text din prima jumătate a sec. XVII). V. Neagoe – Mărgărit, Gr. bulg. = Victorela Neagoe, Iulia Mărgărit, Graiuri dacoromâne din nordul Bulgariei. Studiu lingvistic. Texte dialectale. Glosar. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. Neagu, F. N. = Fănuş Neagu, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976. Neagu, Î. = Fănuş Neagu, Îngerul a strigat. Roman. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Neam. rom. pop. = Neamul românesc pentru popor. Fondator: Nicolae Iorga. Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1910–1916; 1920–1924; 1925–1940. Neculce, L. = Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat şi O samă de cuvinte, în Ion Neculce, Opere. Ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura Minerva, 1982 (text din 1743). Neculuţă, Ţ. D. = D. Th. Neculuţă, Spre ţărmul dreptăţii. Ediţie îngrijită de Mihu Dragomir. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor, [1950]. XCVII Nedelciu, A. = Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară. Antologie de autor. Bucureşti, Editura Paralela 45, 1999 (prima ediţie în 1979). Nedelciu – Babeţi – Mihăieş, F. = Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Femeia în roşu. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990. Nedelcovici, G. I. = Bujor Nedelcovici, Grădina Icoanei. Bucureşti, Editura Eminescu, 1977. Nedelcovici, T. H. = Bujor Nedelcovici, Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea. Bucureşti, Editura Allfa, 2003. Nedelcovici, Z. = Bujor Nedelcovici, Zile de nisip. Bucureşti, Cartea Românească, 1979. Negoescu, R. = Cristu S. Negoescu, Retorica. Ploieşti, Tipografia Progresul, 1883. Negoiţescu, S. M. = Ion Negoiţescu, Scriitori moderni. Ediţie îngrijită de Mihai Ungheanu. Bucureşti, Editura Eminescu, vol. I: 1996, vol. II: 1997 (prima ediţie în 1966; 1970). Negruzzi, O. = Costache Negruzzi, Opere. Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte. Bucureşti, Editura Minerva, vol. I: 1974, vol. II: 1984, vol. III: 1986. Negruzzi – Kogălniceanu, R. B. = C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti. Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, 1841. I. Negruzzi, S. = I. Negruzzi, Scrieri. Ediţie îngrijită de Andrei Nestorescu şi Nicolae Mecu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1980–1983. Negulescu, F. R. = P. P. Negulescu, P. Negulescu, Filosofia Renaşterii. Vol. I–II. Bucureşti. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, vol. I: 1910, vol. II: 1914. Negulescu, F. R.2 = P. Negulescu, Filosofia Renaşterii. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras / Cugetarea, vol. I: [1945]; vol II: [1946]; vol. III: [1947]. Negulescu, G. = P. P. Negulescu, Geneza formelor culturii. Priviri critice asupra factorilor ei determinanţi. Ediţie îngrijită de Z. Ornea. Bucureşti, Editura Eminescu, 1984 (prima ediţie în 1910). Negulici, E. = L. Aimé Martin, Educaţia mumelor de familie sau civilisaţia neamului omenesc prin femei. Traducere de I. D. Negulici. Bucureşti, Tipografia lui Fr. Walbaum, vol. I: 1844; vol. II: 1846. Negulici, V. = I. D. Negulici, Vocabular român de toate vorbele străbune repriimite până acum în limba română, şi de toate cele ce sunt a se mai priimi d-acum înainte, şi mai ales în ştiinţe. Bucureşti, Tipografia Colegiului, 1848. Nemişescu, Ist. Dachiei = Istoriia politicească a Dachiei şi a neamului românilor. Traducere din anul 1808 de Ioan Nemişescu, după sinteza lui Ludwig Albrecht Gebhardi, Allgemeine Weltgeschichte. Manuscris, partea I, Istoria Valahiei (Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cota IV–30); partea a II-a, Istoria Moldaviei (Biblioteca Academiei Române, cota 4702); partea a III-a, Istoria Bulgariei (Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cota III–18). Neniţescu, C. O. = Costin D. Neniţescu, Tratat elementar de chimie organică. Ediţia IV. Bucureşti, Editura Tehnică, vol. I: 1956; vol. II: 1958 (prima ediţie în 1928). Nica, L. Vam. = N. C. Nica, Lexicon vamal, cuprinzând: denumirea comercială (uzuală) a mărfurilor, prevăzute cu art. respectiv de taxare, cu taxele vamale şi modul de taxare, conform tarifului vamal român din 1929. Bucureşti, Craiova, Tiparul Scrisul Românesc, 1930. Nichifor, P. C. = Allgemeine Handlungs- und Wechsel-Ordnung sau Pravilă comerţială, care cuprinde regulile comerţiii, ale catastifelor şi ale vexelilor şi socoteala interesurilor ş.a. Traducere din germană de Emanoil Ioan Nichifor. Braşov, Tipografia lui Johann Gött, 1837. Nicodin, L. = Dinu Nicodin, Lupii. Bucureşti, Atelierele Grafice „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, III, 1933 (scris în 1931). Nicodin, R. = Dinu Nicodin, Revoluţia. Ediţie îngrijită de Ion Simuţ. Bucureşti, Editura Albatros, 2 vol., 2000 (prima ediţie 1943). Nicolau, P. N. = Pierre Blanchard, Plutarh nou sau pe scurt scrierea vieţilor celor mai vestiţi bărbaţi şi muieri a toate neamurilor, din ceale mai vechi vremi până în vremile noastre. Traducere de N. Nicolau. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 2 vol., 1819. Nicolăescu-Plopşor, Ce. = C. S. Nicolăescu-Plopşor, Ceaur. Poveşti olteneşti. Craiova, Tip. Craiova, 1928. Nicolăescu-Plopşor, V. O. = C. S. Nicolăescu-Plopşor, Vorbe olteneşti. Bucureşti, Tipografia Convorbiri Literare, 1922 (Extras din Conv. lit., LIV, 1922, nr. 2, p. 163–166 şi nr. 4, p. 363–372). XCVIII Niculescu, ILRLR = Niculescu Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. Vol. 1: Contribuţii gramaticale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965; vol. 2: Contribuţii socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; vol. 3: Noi contribuţii, Cluj-Napoca, Clusium, 1999; vol. 4: Elemente de istorie culturală. Cluj-Napoca, Clusium, 2003. Niculescu-Varone, Dicţ. joc. = G. T. Niculescu-Varone, Elena Costache Găinariu-Varone, Dicţionarul jocurilor populare româneşti. Bucureşti, Editura Litera, 1979. Niculiţă-Voronca, D. = Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român. Ediţie îngrijită de Victor Durnea. Iaşi, Editura Polirom, 2 vol., 1998 (prima ediţie în 1903). Nistor, H. W. = I. Nistor, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahrhunderts. Cernăuţi, K. K. Universitätsbuchhandlung H. Pardini, 1912. Nistor, Ist. bas. = Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Ediţie îngrijită de Stelian Neagoe. Bucureşti, Humanitas, 1991 (prima ediţie în 1923). Nistor, Ist. Bucov. = Ion Nistor, Istoria Bucovinei. Ediţie îngrijită de Stelian Neagoe. Bucureşti, Humanitas, 1991 (scrisă în 1942–1950). Niţescu, Şt. N. = A. von Kotzebue, Ştefu Nerod sau ce ştii, aceasta la ce e bună. Traducere de I. Niţescu. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1835. Noica, D. = Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2 vol., 1981. Noica, M. C. E. = Constantin Noica, Modelul cultural european. Bucureşti, Editura Humanitas, 1993. Noica, M. = Constantin Noica, Mathesis sau Bucuriile simple. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992 (prima ediţie în 1934). Noica, R. = Constantin Noica, Rostirea filozofică românească. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970. Noica, S. R. = Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei. Bucureşti, Editura Eminescu, 1978. Nom. min. = Nomenclatura minimală a produselor şi utilajului. Ediţia a II-a. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 2 vol., 1949 (prima ediţie în 1948). Nom. prof. = Nomenclatura profesiunilor şi întreprinderilor, cuprinzând şi codul profesiunilor. Bucureşti, 1933. Norme şi precizări = Terminologia ştiinţifică românească. I: Norme şi precizări generale. Ştiinţe matematice şi fizice. Academia Română. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1940. Novacovici, C. B. = Cuvinte bănăţene. Adunate de Emilian Novacoviciu. Vol. I, Oraviţa, Tipografia Felix Weiss, 1924–1925; vol. II, Oraviţa, Tipografia Iosif Kader, 1931. Nunta = Nunta la români. Antologie din poezia ceremonialului nunţii. Ediţie îngrijită de I. Moanţă. Bucureşti, Editura Minerva, 1977. Nuţă, D. V. = Ion Nuţă, Dicţionar de termeni viticoli. Vol. I: Denumiri pentru soiuri de struguri. Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi. Centrul de Lingvistică, Istorie, Literatură şi Folclor. Iaşi, 1989. Nylström, Mijlociri = Nyls Nylström, Mijlociri noauă aflate păntru stângerea focului. Traducere din limba germană. Liov, Tipariu lui Piller, 1794. OAI = [Orânduială privitoare la ajutorarea invalizilor de război]. Foaie volantă, Cluj, 1816. Oblăduirea = T. Thornton, Starea de acum din oblăduirea gheograficească, orăşenească şi politicească a Prinţipaturilor Valahiei şi a Moldaviei după îngrijirile făcute de o lăcuire de ani cincisprăzeace, atât în Ţarigrad, cât şi în Împărăţia Turcească. Traducere din franceză. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1826. Obradovici, Aritm. = Povăţuire cătră învăţătura socoatei sau Arithmetica spre trebuinţa şcoalelor celor româneşti. Traducere din germană de Gr. Obradovici. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii din Peşta, 1805. Obradovici, D. = Datorinţele a subdaţilor, adecă a suptpuşilor, cătră monarhul lor, spre întrebuinţarea în şcoalele cele româneşti naţionalnice. Traducere din germană şi adăugiri de Gr. Obradovici. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1805. Obradovici, Or. ec. = Carte de mână pentru bine orânduita economie, lucrarea câmpului şi pentru plămădirea şi pândirea a vitelor şi a pasărilor celor casnice. Tradusă de pre limba cea serbească prin Gr. Obradovici. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1807. XCIX Obradovici, Povăţ. înv. = Scurtă de mână povăţuire cătră modrul cel înainte scris de învăţătură, pentru învăţătorii cei de sate şi oraşă (vernaculi). Traducere din limba germană de Gr. Obradovici, în 1810, manuscris (Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române, fondul Oradea, cota 180). Obs. cult. = Observator cultural. Revistă săptămânală. Fondator şi redactor-şef: Ion Bogdan Lefter. Bucureşti, 2000–2004; serie nouă, redactor-şef: Carmen Silvia Muşat. Bucureşti, 2005–. Observatoriul = Observatoriul. Ziar politic, economic şi literar. Redactor responsabil: G. Bariţiu. Sibiu, 1878–1885. Odobescu, O. = Al. Odobescu, Opere. Ediţie îngrijită de G. Pienescu (vol. I), Marta Anineanu (vol. II), Mircea Babeş (vol. IV), Marian Ciucă (vol. V), Nadia Lovinescu (vol. VIII–XIII), Filofteia Mihai (vol. VIII–XIII), Rodica Bichis (vol. VIII–XIII). Bucureşti, Editura Academiei, 10 vol., 1965–1996. Odobescu, O. C. = Alexandru Odobescu, Opere complete, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafice „Minerva”, 2 vol., 1906–1908. Odobescu, S. = Alexandru Odobescu, Scrieri literare şi istorice. Bucureşti, Socec, 3 vol., 1887. Odobescu – Slavici, C. Cit. = Al. Odobescu, Ioan Slavici, Carte de citire. Ediţia a 22-a. Bucureşti, Socec, 1890. Ojog-Braşoveanu, B. M. = Rodica Ojog-Braşoveanu, Bună seara, Melania!. Cluj, Editura Dacia, 1975. Ollănescu-Ascanio, A. P. = Quintus Horatius Flaccus, Ad Pisones (Ars Poetica). Traducere de Dumitru Constantin Ollănescu[-Ascanio]. Bucureşti, Carol Göbl, 1891. Ollănescu-Ascanio, O. E. = Quintus Horatius Flaccus, Ode, Epode, Carmen Saeculare. Traducere de Dumitru Constantin Ollănescu[-Ascanio]. Bucureşti, Socec & Co., 1891. Ollănescu-Ascanio, P. T. P. = D. C. Ollănescu-Ascanio, Poezii. Teatru. Proză. Ediţie îngrijită de Florin Berindeanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1988. Olteanu – Şerban, M. = Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu. Bucureşti, Editura Academiei, 1969. Oncescu, G. = N. Oncescu, Geologia Republicii Populare Române. Bucureşti, Editura Tehnică, 1957. Onciul, Î. ort. = Dimitrie Onciul, Îndreptariu pentru ortografia română. Regule şi vocabulariu ortografic, în Scrieri istorice despre Bucovina şi Transilvania şi studii lexicografice. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010, p. 171–247 (text din 1893). Onciul, S. A. = Dimitrie Onciul, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Ştefan Ştefănescu, Dorina N. Rusu, Bogdan-Alexandru Halic. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. Onişor, Doine = Victor Onişor, Doine şi strigături din Ardeal. Partea I. Iaşi, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga (Stabilimentul Grafic „Miron Costin”), 1894. Oprea, T. F. = Ioan Oprea, Terminologia filozofică românească modernă. Studiu asupra epocii de formare. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996. Oprescu, A. M. = G. Oprescu, Consideraţii asupra artei moderne. Bucureşti, Editura Meridiane, 1966. Oprescu, I. A. = G. Oprescu, Manual de istoria artei. Ediţia II-a. Bucureşti, Editura „Universul”, vol. I: 1943, vol. II: 1945, vol. III–IV: 1946. Oprescu, S. = G. Oprescu, Scrieri despre artă. Bucureşti, Editura Meridiane, 1966. Orăşanu, M. M. = N. T. Orăşanu, Misterele mahalalelor sau Cronica scandaloasă a oraşului. Vol. I–V, Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov et Comp., 1857; vol. VI–IX, Bucureşti, Imp. Nifon Mitropolitul, 1858. Orăşanu, O. S. = Nicolae T. Orăşanu, Opere satirice. Bucureşti, Tipografia August Laurian, 1875. Vol. I: Satire vechi. 1859–1868; vol. II: Satire nuoi. 1868–1872; vol. III: Dicţionaru politic seau epoca pruso-ciocoiască, 1871. Orând. C. = [Orânduiala căsătoriei soţiilor foştilor militari, morţi sau dispăruţi în timpul războiului]. Foaie volantă, Sibiu, [1803]. Orând. P. = [Orânduiala paraclisurilor împărăteşti]. Iaşi, Tipografia cea Politicească a lui Mihail Strilbiţchi, 1789. Orbonaş, Mec. = I. Orbonaş, Manual de atelier mecanic. Bucureşti, Fundaţiunea pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935. Ord. cium. = [Ordonanţă împotriva ciumii]. Foaie volantă, Blaj, 1766. C Orescu, T. G. = Trataţie asupra geometriei descriptive. Traducere din limba franceză, după Louis Etienne Lefébure de Fourcy, de Alexandru Orescu. Bucureşti, 1851. Oreste = Voltaire, Oreste, fiul Clitimnestrii şi a lui Agamemnon. Traducere manuscrisă de la începutul secolului al XIX-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 3696). Org. săn. = T. Ilea, L. Grom, P. Pruteanu (coord.), Organizarea ocrotirii sănătăţii. Bucureşti, Editura Medicală, 1956. OTB = [Orânduieli în treburile bisericeşti, dintre anii 1758–1784, adunate şi tipărite sub nr. 7889]. Foaie volantă, Sibiu, 1785. Otescu, Cr. = I. Otescu, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, [1907] (extras din AA lit., seria II, tom. XXIX, p. 425–506). Oţelea, A. F. = Nicolae Oţelea, Alese fabule. Ediţie îngrijită de Mircea Popa. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985 (prima ediţie în 1784). Oţetea, R. = Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941. Oţetea, T. V. = Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în Ţările Româneşti, 1821–1822. Bucureşti, 1945 (Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice. Seria istorică, nr. 5). Oxenstiern, C. = Oxenstiern, [Cugetări]. Traducere din limba franceză, atribuită de N. A. Ursu lui Gherasim Putneanul, c.1770. Cartea I, copie din 1779 (manuscris, Biblioteca Academiei Române, cota 2773), cartea a II-a, copie din 1780 (manuscris, Biblioteca Academiei Române, cota 96). Paia – Minda, DM = Nicolae Paia, Teodor Minda, Dicţionar meglenoromân, ms., Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, terminat în 1968. Paleologu, L. = Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante. Ediţie îngrijită de Adriana Babeţi. Iaşi, Editura Polirom, 1997. Paleologu, S. L. = Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică. Bucureşti, Editura Eminescu, 1970. Paleologu, T. L. = Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978. Paler, A. G. = Octavian Paler, Apărarea lui Galilei. Dialog despre prudenţă şi iubire. Bucureşti, Cartea Românească, 1978. Paler, D. = Octavian Paler, Drumuri prin memorie. Versiune nouă. Bucureşti, Editura Albatros, 1999 (prima ediţie în 1972). Paler, V. P. = Octavian Paler, Viaţa pe un peron. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Albatros, 1991 (prima ediţie în 1981). Palia ist. = Palia istorică. Ediţie îngrijită de Alexandra Moraru şi Mihai Moraru, în CMVCP IV, p. 101–243 (text din sec. XVII). Palladi, C. I. = Teodor Palladi, Către toţi iubitorii de lumină compatrioţi, cinste şi închinăciune. Prospect la publicaţiunea Împrumutată învăţătură. Bucureşti, 1824. Pamfile, A. R. = Tudor Pamfile, Agricultura la români. Bucureşti, Librăriile Socec şi C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1913. Pamfile, B. = Tudor Pamfile, Basme. Ediţie îngrijită de V. Marian. Iaşi, Editura Junimea, 1976. Pamfile, B. L. = Tudor Pamfile, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinile şi credinţele poporului român. Adunate din comuna Ţepu (Tecuci). Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1911 Pamfile, C. Ţ. = Cântece de ţară. Adunate de Tudor Pamfile. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1913. Pamfile, Cer. = Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., Pavel Suru, C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1915. Pamfile, Cim. = Cimilituri româneşti. Introducţiune şi glosar de Tudor Pamfile. Academia Română. Bucureşti, [Institutul de Arte Grafice „Progresul” – Ploieşti], 1908. CI Pamfile, Cr. = Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul. Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1914. Pamfile, D. = Tudor Pamfile, Diavolul învrăjbitor al lumii, după credinţele poporului român. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1914. Pamfile, I. C. = Tudor Pamfile, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Bucureşti, Librăria Socec & Comp., Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1910. Pamfile, J. = Jocuri de copii. Adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci) de Tudor Pamfile. Vol. I, extras din AA lit., seria II, tom. XXVIII, 1906; vol. II, extras din AA lit. seria II, tom. XXIX, 1907; vol. III, Academia Română. Institutul de Arte Grafice „Progresul”, Ploieşti, 1909. Pamfile, Mit. = Tudor Pamfile, Mitologie românească. Vol. I: Duşmani şi prieteni ai omului. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp. 1916; vol. II: Comorile. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1916; vol. III: Pământul. După credinţele poporului român. Bucureşti, Cultura Naţională, 1924 (publicat postum). Pamfile, S. T. = Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1914. Pamfile, S. V. = Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1910. Pamfile, Văzd. = Tudor Pamfile, Văzduhul după credinţele poporului român. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1916. Pamfile – Lupescu, Cr. = Tudor Pamfile, Mihai Lupescu, Cromatica poporului român. Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & Comp., 1914. Panaitescu, C. R. = P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. Panaitescu, O. Ţ. = P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală. Bucureşti, Editura Academiei, 1964. Pandrea, P. C. = Petre Pandrea, Portrete şi controverse. Vol. I, Bucureşti, „Bucur Ciobanul” S. A., 1945; vol. II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. Pann, G. M. = Anton Pann, Mică gramatică musicală, teoretică şi practică, care coprinde în sine învăţătura a tuturor semnelor şi a scărilor musicii bisericeşti. Bucureşti, Tipografia A. Pann, 1854. Pann, Muz. bis. = A. Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică. Bucureşti, Întru a sa tipografie, 1845. Pann, N. E. = Anton Pann, Noul Erotocrit. Sibiu, Gheorghie de Clozius, 5 vol., 1837. Pann, S. L. = Anton Pann, Scrieri literare. Ediţie îngrijită de Radu Albala şi I. Fischer. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 3 vol., 1963. Panţu, Orchid. = Zach. Panţu, Orhidaceele din România. Bucureşti, Librăriile Socec & Co., 1915. Panţu, Pl. = Zach. C. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1906. Panţu, V. B. = Zach. C. Panţu, Vocabular botanic, coprinzând numirile ştiinţifice şi populare ale plantelor. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1902 (extras din Buletinul Erbariului Institutului Botanic din Bucureşti, anul I). I. Panţu, C. C. = I. C. Panţu, Curs complet de corespondenţă comercială cu esplicarea terminilor comerciali. Ediţia a doua prelucrată şi augmentată. Braşov, Tipografia Mureşianu, 1904 (prima ediţie în 1897). I. Panţu, L. M. = I. C. Panţu, Logofătul Matei. Braşov, Tipografia Alexi, 1887. I. Panţu, Pr. = I. C. Panţu, Procent, promil, interese şi teoria conturilor curente. Ediţia II-a prelucrată şi completată. Braşov, Editura Librăriei Ciurcu, 1910 (prima ediţie în 1898). I. Panţu, Sch. = I. C. Panţu, Schiţe. Braşov, Editura Ciurcu, 1893. CII Panu, A. = G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi. Vol. I, Bucureşti, Editura Societăţii Anonime pe Acţiuni Adevărul, 1908; vol. II, Bucureşti, Noua Tipografie Brozer & Parzer, 1910. Papacostea, Sof. = Cezar Papacostea, Sofiştii în Antichitatea greacă. Studiu însoţit de o traducere din Platon, Gorgias (481–506, 521–527). Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1934. Ş. Papacostea, Olt. = Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718–1739). Bucureşti, Editura Academiei, 1971. Papadat-Bengescu, O. = Hortensia Papadat-Bengescu, Opere. Ediţie îngrijită de Eugenia Tudor-Anton. Bucureşti, Editura Minerva, 5 vol., 1972–1988. Papahagi, B. = Pericle Papahagi, Basme aromâne şi glosar. Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, Institutul Carol Göbl, 1905. Papahagi, Gl. = Pericle Papahagi, „Glosar”, în Românii din Meglenia. Texte şi glosar. Bucureşti, Tipo-litografia Societatei „Tiparul”, 1900, p. 30–72. Papahagi, Lit. = Pericle Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor. Bucureşti, Tipografia Corpului Didactic, 1900. Papahagi, M2 = Pericle Papahagi, Megleno-românii. Studiu etnografic-filologic. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1902. Papahagi, P. A. = Per. Papahagi, Parallele Ausdrücke und Redensarten im Rumänischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen. Inaugural-Dissertation zur Erlangung der Doktorwürde der philosophischen Fakultät der Universität Leipzig. Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1908. Papahagi, Scr. = Pericle Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909. T. Papahagi, Ant. = Tache Papahagi, Antologie aromănească. Bucureşti, Tipografia „România nouă”, Theodor I. Voinea, 1922. T. Papahagi, C. A. = T. Papahagi, Cercetări în Munţii Apuseni. Bucureşti, Atelierele Socec & Co.,1925 (extras din GS II, p. 22–89). T. Papahagi, C. L. = T. Papahagi, Contribuţii lexicale. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., S. A., 1939. T. Papahagi, I. = T. Papahagi, Images d’ethnographie roumaine. Vol. I: Daco-roumaine et aroumaine. 471 photographies avec texte français et roumain. Publié sous les auspices de la Societatea Cultural-Naţională Apostol Mărgări. Bucureşti, 1928; vol. II: Daco-roumaine et aroumaine. 318 photographies avec texte français et roumain. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, 1930; vol. III: Banat. Oltenie. 361 photographies avec texte français et roumain. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, 1934. T. Papahagi, M. = T. Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului. Bucureşti, Cultura Naţională, 1925. Papazoglu, Dion = Din cuvântările lui Dion filosoful, ce s–au numit de greci Hrisostom, adecă Gură-de-Aur. Traducere din limba greacă de medelnicerul Ianache Papazoglu. Bucureşti, Privileghiata Tipografie, 1825. Papilian, N. = Victor Papilian, Nuvele olteneşti. Craiova, Editura Ramuri, 1946. Papu, M. L. = Edgar Papu, Motive literare româneşti. Bucureşti, Editura Eminescu, 1983. Papu, Protocron. = Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc. Bucureşti, Editura Eminescu, 1977. Paraclis = Cea mai veche carte rakóczyană. Ediţie îngrijită de N. Drăganu, în AIIN, I, 1921–1922, p. 244–263 (text din 1639). Parascheva, Oştirea = Oştirea franţezilor în Rosia la leat 1812. Traducere din limba greacă de clucerul de arie Parascheva. Bucureşti, Privileghiata Tipografie, 1826. Paraschivescu, S. = Miron Radu Paraschivescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de George Zarafu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1969. Parhon, B. = C. I. Parhon, Bătrâneţea şi tratamentul ei. Problema reîntineririi. Bucureşti. Editura de Stat pentru Literatura Medicală, 1948. Parhon, O. A. = C. I. Parhon, Opere alese. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1954; vol. II: 1957; vol. III: 1959; vol. IV: 1961; vol. V: 1962. CIII Pas, L. = Ion Pas, Lanţuri. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, vol. I: 1950; vol. II: 1951. Pas, Z. = Ion Pas, Zilele vieţii tale. Bucureşti, Editura de Stat, vol. I–II: 1949; vol. III–IV: 1950. Pascadi, A. = Ion Pascadi, Arta de la A la Z. Iaşi, Editura Junimea, 1978. Pascu, Cim. = Giorge Pascu, Despre cimilituri. Teză de doctorat tipărită cu ajutorul Fundaţiunii Universitare Carol I. Iaşi, 1909. Pascu, Ist. lit. = Giorge Pascu, Istoria literaturii şi a limbii române din secolul XVI. Bucureşti, Editura Cartea Românească Soc. Anon., 1921. Paşca, Gl. = Ştefan Paşca, Glosar dialectal. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. Paşca, N. = Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională Cartea Românească, 1936. I. Paşca, M. = Meşteşugul lungimei de viaţă prin doftoreasca grije a trupului şi a sufletului. Traducere din limba latină de Iosif Paşca. Manuscris din 1815 (Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, cota 449). Patapievici, C. L. = Horia-Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă. Ediţia a cincea revăzută. Iaşi, Editura Polirom, 2005 (prima ediţie în 1995). Patapievici, O. R. = Horia-Roman Patapievici, Omul recent. Bucureşti, Editura Humanitas, 2001. Patent = [Patent pentru ţinerea sărbătorilor]. Foaie volantă, Blaj, 1787. Patent tol. = [Patent de toleranţă]. Foaie volantă, Blaj, 1782. Pauleti, C. S. = Nicolae Pauleti, Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi feciorii jucând. Ediţie îngrijită de I. Muşlea. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962. Paulini, Gram. = V. Paulini, Gramatica româno-latină. Iaşi, Institutul Albinei, 2 vol., 1840. Pavel, P. M. = Emilia Pavel, Portul popular moldovenesc. Iaşi, Editura Junimea, 1976. Pavel, S. E. = Emilia Pavel, Studii de etnologie românească. Iaşi, Editura Junimea, 1990. Pavel, S. Ţ. = Emilia Pavel, Scoarţe şi ţesături populare. Bucureşti, Editura Tehnică, 1989. D. Pavel, Elem. alg. = M. Sonnet, Întâile elemente de alghebră. Traducere din franceză adăugită de Dimitrie Pavel. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1852. D. Pavel, El. arit. = Dimitrie Pavel, Elemente de aritmetică raţionată. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional din Sf. Sava, 1855. D. Pavel, Trigon. dr. = Elemente de trigonometrie drept-liniată şi sferică. Culeasă de Dimitrie Pavel. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1850. Eug. Pavel, C. T. = Eugen Pavel, Carte şi tipar la Bălgrad (1567–1702). Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001. Pavlescu, E. = Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova. Bucureşti, Fundaţia „Regele Carol I”, 1939. Pavlescu, M. N. = Eugen Pavlescu, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei (sec. XVII–XIX). Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970. Păcală, M. R. = Victor Păcală, Monografia comunei Răşinariu. Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1915. Păcală, R. = Victor Păcală, Din etnografia comunei Răşinari, în revista „Transilvania”, Sibiu, XLI, 1910, p. 57–84. Păcurariu, Ist. B.O.R. = Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Pentru Seminariile Teologice Liceale. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2006. Păcurariu, S. ist. B.O.R. = Mircea Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 2005, vol. II: 2009. Pământeanul = Pământeanul. Publicaţie politică şi literară. Bucureşti, 3 iulie – 25 septembrie 1839. Păsculescu, L. P. = Literatură populară românească. Adunată de Nicolae Păsculescu. Bucureşti, Librăria Socec & Co., Viena, Gerold et comp., Leipzig, O. Harrassowitz, 1910. Păstr. pr. = Păstrătorul prunciei şi tinereţii sau Mijloace de a se întrebuinţa la creşterea copiilor, de la naşterea lor până în vârsta de pubertate (junie). Traducere din limba franceză de G. Ioanid. Bucureşti, 1835. CIV Pătrăşcanu, O. A. = D. D. Pătrăşcanu, Opere alese. Ediţie îngrijită de Viorica Farcaşiu. Iaşi, Editura Junimea, 2 vol., 1971–1972. Păunescu, F. = Adrian Păunescu, Fântâna somnambulă. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Păunescu, U. = Adrian Păunescu, Ultrasentimente. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. Păun-Pincio, V. P. = Ioan Păun-Pincio, Versuri, proză, scrisori. Ediţie îngrijită de Andrei Rusu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. Pâcleanu, I. = Torquato Tasso, Ierusalimul liberat. Traducere de Atanasie N. Pâcleanu. Bucureşti, Tipografia lui Iosef Kopainig, 2 vol., 1852. Pârvan, G. = Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei. Bucureşti, Cultura Naţională, 1926 (extras din AA ist., seria III, tomul III, nr. 2). Pârvan, I. F. = Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice. Patru lecţii inaugurale. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1920. Pârvan, S. ist. = Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală şi modernă. Ediţie îngrijită de Lucian Nastasă. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990. Pârvescu, H. C. = Pompiliu Pârvescu, Hora din Cartal. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Progresul”, 1908. Pârvu, M. R. = Gogu Pârvu, Minerale şi roci. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. C. Pârvu, Univ. Pl. = Constantin Pârvu, Mică enciclopedie. Universul plantelor. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991. Pârvulescu, B. I. = Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic. Bucureşti, Humanitas, [2003]. Pârvulescu, I. S. = Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19. Bucureşti, Editura Humanitas, 2005. PBC = [Proclamaţia generalului Buccow pentru încetarea certurilor între românii ortodocşi şi cei uniţi cu biserica Romei]. Text în germană, maghiară şi română. Foaie volantă, Sibiu, 1761. Pelimon, C. I. = Al. Pelimon, Coliba indiană şi poesii diverse. Bucureşti, Tipografia lui Iosef Copainig, 1850. Pelimon, I. = Alexandru Pelimon, Impresiuni de călătorie în România. Ediţie îngrijită de Dalila-Lucia Aramă. Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984 (prima ediţie în 1858). Pelimon, Suliot. = Al. Pelimon, Suliotul. Grecia liberă. Poezii. Bucureşti, Tipografia lui Iosif Copainig, 1847. Peltz, C. V. = Isac Peltz, Calea Văcăreşti. Bucureşti, Cultura Naţională, 2 vol., 1933. Pen. Balc. = Peninsula Balcanică. Revistă lunară. Bucureşti, 1923–1930. Penescu, M. = I. Penescu, Manual de economia casnică sau Datoriile morale şi materiale ale stăpâniei de casă. Pentru învăţătura fetelor. Bucureşti, Tipografia lui Anton Pann, 1846. Penescu, Pr. = I. Penescu, Prinţipuri de agricultură, cu adăogire de cele patru lucrări din aritmetică cu numere întregi şi câteva sentenţii morale. Bucureşti, Tipografia lui Anton Pann, 1845. Perpessicius, O. = Perpessicius, Opere. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 6 vol., 1966–1973. Peşacov, S. = Gh. Peşacov, [Scrisoare către Zaharia Carcalechi]. Manuscris,1828 (BAR, ms. 1277, f. 117–121). Petică, S. = Ştefan Petică, Scrieri. Ediţie îngrijită de Eufrosina Molcuţ. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1970–1974. C. Petrescu, 1907 = Cezar Petrescu, 1907. Bucureşti, Editura „Cugetarea”, vol I: [1937]; vol. II: [1938]; vol. III: [1943]. C. Petrescu, A. = Cezar Petrescu, Aurul negru. Bucureşti, Editura „Naţionala” S. Ciornei, [1934]. C. Petrescu, A. R. = Cezar Petrescu, Ajun de revoluţie 1848. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954. C. Petrescu, A. Ş. = Cezar Petrescu, Aranca, ştima lacurilor. Proză fantastică. Postfaţă şi bibliografie de Ion Maxim. Bucureşti, Editura Minerva, 1973. C. Petrescu, C. V. = Cezar Petrescu, Calea Victoriei. Bucureşti, Editura „Naţionala” S. Ciornei, [1930]. C. Petrescu, Î. = Cezar Petrescu, Întunecare. Craiova, Editura Scrisul Românesc, vol. I: 1927; vol. II: 1928. C. Petrescu, O. P. = Cezar Petrescu, Oraş patriarhal. Bucureşti, Editura „Cugetarea”, 2 vol., [1932]. C. Petrescu, R. Dr. = Cezar Petrescu, Comoara regelui Dromichet. Bucureşti, Editura „Naţionala” S. Ciornei, 1931. CV C. Petrescu, S. R. = Cezar Petrescu, Scrisorile unui răzeş. Bucureşti, Cultura Naţională, [1922]. Camil Petrescu, B. = Camil Petrescu, Bălcescu. Bucureşti, Editura de Stat, 1949. Camil Petrescu, Nuv. = Camil Petrescu, Nuvele. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1953]. Camil Petrescu, O. = Camil Petrescu, Opere. Ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin. Bucureşti, Editura Minerva, 6 vol., 1973–1984. Camil Petrescu, T. = Camil Petrescu, Teatru. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, vol. I–II 1946, vol. III 1947. R. Petrescu, C. M. = Radu Petrescu, Catalogul mişcărilor mele zilnice. Jurnal. 1946–1951; 1954–1956. Bucureşti, Humanitas, 1999. R. Petrescu, M. I. = Radu Petrescu, Matei Iliescu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1970. R. Petrescu, Priz. = Radu Petrescu, Prizonier al provizoratului. Jurnal. 1957–1970. Ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă. Piteşti, Paralela 45, 2002. Petri, V. = S. Petri, Vocabular portativ românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc. Sibiu, Tipografia lui Gheorghie de Clozius, 1861. Petrovici, Ped. = Villaume, Pedagoghia şi methodica pentru învăţătorii shoalelor orăşeneşti şi săteşti. Traducere de Naum Petrovici. Buda, Crăiasca Tipografia a Universitatei Ungariei, 1818. E. Petrovici, St. = Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie. Ediţie îngrijită de I. Pătruţ, B. Kelemen, I. Mării. Bucureşti, Editura Academiei, 1970. I. Petrovici, A. = I. Petrovici, Amintirile unui băiat de familie. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938. I. Petrovici, Filos. C. = I. Petrovici, Filosofi contemporani. Ediţie îngrijită Alexandru Boboc. Bucureşti, Editura Garamond, 1997. I. Petrovici, I. M. = Ion Petrovici, Introducere în metafizică. Ediţia a II-a adăugită. Bucureşti, Editura Şcoalelor, 1929 (prima ediţie în 1924). I. Petrovici, L. V. = I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi. Amintiri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Philippide, O. A. = Alexandru Philippide, Opere alese. Editate de G. Ivănescu şi Carmen-Gabriela Pamfil. Bucureşti, Editura Academiei, 1984. Al. Philippide, S. = Alexandru A. Philippide, Scrieri. Ediţie de autor. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1976. Pilde filosoficeşti (1795) = Pilde filosofeşti. Traducere din neogreacă. Sibiu, Tipografia lui Petru Bart, 1795. Pillat, O. = Ion Pillat, Opere. Ediţie îngrijită de Cornelia Pillat. Bucureşti, Editura Eminescu, 3 vol., 1985–1986. Pitiş, Sărb. jun. = G. I. Pitiş, „Sărbătoarea junilor la Paşti. Obicei particular al românilor din Şchei, Braşov”, în Rev. nouă, II, 1889, nr. 7, p. 278–280; nr. 8, p. 299–303. Pitiş, Şch. = G. I. Pitiş, „Nunta în Şchei până pe la 1830”, în Rev. nouă, I, 1888, nr. 3, p. 104–112 şi nr. 4, p. 150–156. Piuariu-Molnar, D. = Ioan Piuariu-Molnar, Deutsch-walachische Sprachlehre. Wien, Joseph Edlen von Kurzbek, 1788. Piuariu-Molnar, E. S. = Ioan Piuariu-Molnar, Economiia stupilor. Viena, Iosif Curţbec, 1785. Piuariu-Molnar, I. = Claude-François-Xavier Millot, Istorie universală, adecă de obşte, care cuprinde în sine întâmplările veacurilor vechi. Traducere după originalul francez şi după versiunea germană de I. Piuariu-Molnar. Buda, Crăiasca Tipografie Orientalicească a Universitatei Peştii, 1800. Piuariu-Molnar, Începuturi = Claude-François-Xavier Millot, Începuturi temeinice ale istoriii de obşte. Istorii vechi. Partea dintâi. Traducere de Ioan Piuariu-Molnar. Sibiu, Tipografia lui Petru Bart, 1798. Piuariu-Molnar, Ret. = Ioan Molnar, Retorică, adecă învăţătură şi întocmirea frumoasei cuvântări. Buda, Crăiasca Tipografie Orientalicească a Universitatei Peştii, 1798. Piuariu-Molnar, W. = I. Piuariu-Molnar, Wörterbüchlein deutsch und wallachisches. Vocabularium nemţesc şi românesc. Sibiu, Martin Hohmaister, 1822. CVI Pl. med. = Gr. Constantinescu, Elena Maria Haţieganu, Plantele medicinale. Bucureşti, Editura Medicală, 1979. Platon, M. = Constantin Platon slugeriu, Manual de gramatică română. Compusă după scrierile celor mai buni autori. Iaşi, Institutul Albinei, 1845. Pleşoianu, A. = G. Pleşoianul, Abeţedar franţezo-românesc pentru tinerii începători. A doua ediţie. Sibiu, 1829. Pleşoianu, Ab. = G. Pleşoianu, Abeţedar înlesnitor pentru învăţătura copiilor. Sibiu, 1828. Pleşoianu, A. L. = Marmontel, Aneta şi Luben. Traducere din limba franceză de G. Pleşoianu. Bucureşti, 1829. Pleşoianu, A. M. = Abeţedar moral şi religios sau Lecţii scoase din Sfânta Scriptură. Traducere adăugită din limba franceză de G. Pleşoianu. Sibiu, 1833. Pleşoianu, Cun. = Pierre Blanchard, Cele dintâi cunoştinţe pentru trebuinţa copiilor care încep a citi. Traducere din limba franceză şi adăugiri de Grigorie Pleşoianu. Bucureşti, 1828. Pleşoianu, Gram. = M. Fournier, Limba franţuzească şi ortografia ei, arătată prin prinsipuri în 24 de lecţii; au Gramatecă franţuzească, prin ajutorul căria poate să înveţe cinevaşi, singur şi fără dascăl, a vorbi ş-a scri regulat. Traducere de G. Pleşoianu. Sibiu, 1830. Pleşoianu, Tel. = Fénelon, Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise. Traducere din limba franceză de G. Pleşoianu. Craiova, 4 vol., 1831. Pleşoianu – Libriér, Abeţedar = Grigorie Pleşoianu, Gheorghie Libriér, Abeţedar greco-român cu frumoase dialoguri, rugăciuni, legi moraliceşti, idei fiziceşti, gheograficeşti şi istoriceşti. Bucureşti, 1825. Pleşu, Com. = A. Pleşu, Comèdii la porţile Orientului. Bucureşti, Editura Humanitas, 2005. Pleşu, Î. = Andrei Pleşu, Despre îngeri. Bucureşti, Editura Humanitas, 2003. Pleşu, J. T. = Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani. Bucureşti, Editura Humanitas, 1993. Pleşu, M. M. = Andrei Pleşu, Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului. Bucureşti, Cartea Românească, 1988. Pleşu, O. L. = Andrei Pleşu, Ochiul şi lucrurile. Bucureşti, Editura Meridiane, 1986. PLR = Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste. Ediţie de I. Hangiu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1968. PO = Palia de la Orăştie. 1581–1582. Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil. Bucureşti, Editura Academiei, 1968 (text din 1582). Podariu, Fl. = Flori de pe câmpie. Poezii poporale, culese de T. Podariu. Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1929. Podoleanu – Luca, C. B. = Lucia Podoleanu, Thea Luca, Carte de bucate. Bucureşti, Editura Ceres, 1980. Poenaru, E. A. = Elemente de algebră, dupe Appeltauer. Traducere din latineşte, cu oarecare modificaţii, de P. Poenaru. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1841. Poenaru, G. = Elemente de geometrie, după Legendre. Traducere de P. Poenaru. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1837. Poenaru, Î. = P. Poenaru, Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătasă, adunate şi întocmite pe clima Ţării Româneşti. Bucureşti, Tipografia C. A. Rosetti şi Winterhalder, 1849. Poenaru – Aaron – Hill, V. = P. Poenaru, F. Aaron, G. Hill, Vocabular franţezo-românesc. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, Tomul I: A–H, 1840; tomul II: I–Z, 1841. I. Poenaru, D. L. = I. B. Henry (Des Vosges), Curs elementariu de desemnul liniariu de agrimensură (arpentage) şi de architectură. Traducere de I. M. Poenaru. A 5-a ediţiune. Bucureşti, Imprimeria Statului, 1865 (prima ediţie în 1852). Poeţii Văcăreşti = Poeţii Văcăreşti (Ienache, Alecu şi Nicolae). Opere. Ediţie îngrijită de Cornel Cârstoiu. Bucureşti, Editura Minerva, 1982. Poez. Văcăreştilor = Poeziile Văcăreştilor. Ediţie îngrijită de Al. Odobescu, Bucureşti, Socec & Co., 1908. Pogor, Henriada = Voltaire, Henriada. Traducere de Vasile Pogor. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1838. Pogor, S. = Vasile Pogor, Scrieri. Ediţie îngrijită de Vasile Sandu. Bucureşti, Editura Minerva, 1986. CVII Poliţion = Istoria lui Poliţion şi a Militinei. Ediţie îngrijită de Florina Racoviţă-Cornet, în CMVCP VII, p. 58–135 (text din 1794). Polizu, H. = G. A. Polizu, Mica hirurgie. Bucureşti, Tipografia Serdarului C. Pencovici, 1844. Polizu, P. anat. = G. A. Polizu, Prescurtare de anatomie descriptivă, cu scurte notiţe fisiologice, care desluşesc lămurit tot ce se petrece în om. Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui I. Romanov et Comp., 1859. Polizu, V. = G. A. Polizu, Vocabular româno-german. Îmbogăţit şi corectat de g. Bariţiu. Braşov, Tiparul Römer şi Kamner, 1857. Pompiliu, B. = Balade populare române. Adunate de Miron Pompiliu. Iaşi, Tipografia Societăţii Junimea, 1870. Pompiliu, Bih. = M. Pompiliu, „Graiul românesc din Biharea, în Ungaria”, în Conv. lit. XX, 1887, nr. 12, p. 993–1022. Pompiliu, L. = Literatură şi limbă populară. Culegere de Miron Pompiliu. Ediţie de Vasile Netea. Bucureşti, 1967. Poni, Ch. = Petru Poni, Curs de chimie elementară, fundat pe teoria atomică. Ediţiunea a treia. Iaşi, Tipografia Naţională, 1891 (prima ediţie în 1885). Poni, F. = Petru Poni, Elemente de fisică. Ediţia VII-a. Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1897 (prima ediţie în 1883). Pontbriant, D. = Raoul de Pontbriant, Dicţiunar româno-frances. Bucureşti şi Göttingen, Adolf Ulrich, Paris, Gustave Bossange & C-ia, Leipzig, E. F. Steinacker, 1862. Ponturi = Ponturi. Alcătuite prin obşteasca adunare de Preaosfinţitul mitropolit, cu dumnealor veliţii boieri, pentru urmarea ce are să se păzească a avaeturilor şi a împlinealelor i altele. Iaşi, 1815. A. Pop, Chirurg. = Alexandru Pop, Elemente de chirurgie. Sibiu, Editura H. Welther, 1943. D. Pop, M. = Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti. Satu Mare, Athenaeum, 1938. G. Pop, A. = D. G. Popp, Prescurtare de aritmetică spre întrebuinţarea şcoalelor începătoare. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1833. G. Pop, E. = L. B. Francoeur, Elemente de aritmetică raţionată. Traducere din franceză de slugerul G. Pop. Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1850. G. Pop, G. = L. M. Desdouits, Elemente de geometrie teoretică şi practică spre întrebuinţarea claselor elementare colegiale. Traducere din limba franceză de G. Pop. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1852. I. Pop, Gr. rom. = [Ioan Pop,] Grămatică românească. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1835. I. Pop, Gr. rom.12 = [Ioan Pop,] Gramatică românească. Primită în clasele de începători ale şcoalelor publice. A douăsprezecea ediţie. Bucureşti, Librăria lui A. Daniilopulul, 1853. I. Pop, L. = Lecţii de analisă logică. Traducere de Ioan Pop. Bucureşti, Tipografia lui Iosif Copainig, 1848. T. Pop, D. J. = Traian Pop, Dicţionar juridic român-maghiar şi maghiar-român. Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1921. Popa, B. = Victor Ion Popa, Bătaia. Bucureşti, Editura „Vremea”, [1942]. Popa, T. = V. I. Popa, Teatru. Ediţie îngrijită de Ştefan Cristea. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1958]. Popa, Vel. = Victor Ion Popa, Velerim şi Veler Doamne. Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1933. M. Popa, I. L. R. = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. Bucureşti, Editura Fundaţia Luceafărul, 2 vol., 2001. C. Popescu, T. V. = Chiriac Popescu, Memoriu despre mişcarea lui Tudor Vladimirescu [1862], în N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu. Bucureşti, Librăriile Cartea Românească şi Pavel Suru, 1921. C. T. Popescu, Trigr. = Cristian Tudor Popescu, Trigrama Shakespeare. Ficţiuni speculative. Antologie şi prefaţă de Mihai Iovănel. Bucureşti, Editura Corint, 2005. D. R. Popescu, O. Î. = D. R. Popescu, Oraşul îngerilor. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985. D. R. Popescu, T. = D. R. Popescu, Teatru. Ediţie îngrijită de Valentin Silvestru. Bucureşti, Editura Eminescu, 1985. CVIII D. R. Popescu, T. B. = Dumitru Radu Popescu, Viaţa şi opera lui Tiron B. Vol. I: Iepurele şchiop. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980; vol. II: Podul de gheaţă. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982. D. R. Popescu, V. R. = D. R. Popescu, Vânătoarea regală. Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. I. A. Popescu, Or. = Oraţii de nuntă. Colăcării, cântece şi strigături alese de pe Valea Someşului. Publicate de Ion Apostol Popescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1979. P. Popescu, G. P. = Petru Popescu, Dulce ca mierea e glonţul patriei. Roman. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971. R. Popescu, Ist. = Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, în Cron. munt. I, p. 225–577 (text din 1718–1729). R. Sp. Popescu, G. G. = Radu Sp. Popescu, Graiul gorjenilor de lângă munte. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980. Sp. Popescu, S. = Spiridon Popescu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ion Tiba. Bucureşti, Editura Minerva, 1977. Popescu-Scriban, Geogr. Dac. = Mică geografie a Daciei, Moldaviei şi a Ţărei Româneşti. Prelucrată de pitarul V. Popescu-Scriban. Iaşi, Tipografia Albinei, 1838. Popolul = Popolul suveran. Gazetă politică şi literară. Bucureşti, 1848. Popovici, Cuv. = Toma Popovici, Tristă cuvântare la îngroparea strelucitului şi înalt învăţatului domn Naum Petrovici. Buda, Tipariul Crăieştii Universitate din Pesta, 1824. D. Popovici, P. E. = D. Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu. Bucureşti, Editura Tineretului, 1969 (publicat postum). I. Popovici, R. D. = Iosef Popovici, Rumaenische Dialekte. Band I: Die Dialekte der Munteni und Pădureni im Hunyader Komitat. Halle, Max Niemeyer, 1905. T. Popovici, C. P. = Titus Popovici, Cartierul Primăverii. Cap sau pajură. Bucureşti, Editura, 1998 (publicat postum). T. Popovici, Se. = Titus Popovici, Setea. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. T. Popovici, St. = Titus Popovici, Străinul. Bucureşti, Editura Tineretului, 1955. Tim. Popovici, D. M. = Timotei Popovici, Dicţionar de muzică. Sibiu, Tipografia lui W. Krafft, 1905. Popovici-Bănăţeanul, L. = Ion Popovici-Bănăţeanul, În lume. Nuvele şi schiţe. Ediţie îngrijită de Nicolae Ţirioi. Timişoara, Editura Facla, 1973. A. Popovici – Kirileanu, B. = A. Popovici, Gh. T. Kirileanu, Descrierea moşiei regale Broşteni judeţul Suceva. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906. I. Popp, T. = Ioan Popp, Tractat de puntuaţiune. Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov & Comp., 1858. V. Popp, A. M. = Vasilie Popp, Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna şi despre întrebuinţarea aceloraşi în deschilinite patimi. Sibiu, Tipografia lui Ioan Bart, 1821. Pop-Reteganul, Ch. = Cine nu ştie striga cetească cartea asta, adecă chiuituri de care strigă feciorii în joc. Culese de Ion Pop-Reteganul. Gherla, Tiparul, Editura şi proprietatea Tip. „Aurora” A. Todoran, 1891. Pop-Reteganul, N. S. = Ioan Pop-Reteganul, Novele şi schiţe. Vol. I: Gherla, Tipografia „Aurora” A. Todoran, 1898; II: Sibiu, Tipografia „Societate pe Acţiuni”, 1899. Pop-Reteganul, Pov. = Zâna apelor. Poveşti ardeleneşti. Culese de Ion Pop-Reteganul. Ediţie îngrijită de Iordan Datcu. Bucureşti, Editura Minerva, 1997 (prima ediţie în 1888). Pop-Reteganul, Pov. p. = Poveşti din popor. Adunate de Ioan Pop-Reteganul. Sibiu, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, 1895. Pop-Reteganul, Pov. ţăr. = Ioan Pop-Reteganul, Povestiri din viaţa ţăranilor români. Sibiu, Editura Asociaţiunii, Tipariul Tipografiei Archidiecesane, vol. I: 1900, vol. II: 1901. Pop-Reteganul, Tr. = Trandafiri şi viorele. Culegere de poezii de Ioan Pop-Reteganul. Ediţia a II-a amplificată. Gherla, Tipariul şi Editura Tipografiei „Aurora” A. Todoran, 1891 (prima ediţie în 1884). Poronca Div. = Copii de pe poronca dumnealui deplin-împuternicitului prezident Divanurilor cătră înaltul comitet a stârpirei boalei molipsitoare. Foaie volantă, Iaşi, 1829–1830. CIX Porţile de Fier = Graiul din zona „Porţile de Fier”. Vol. I. Texte. Sintaxă. Publicate de Cornelia Cohuţ şi Magdalena Vulpe. Bucureşti, Editura Academiei, 1973. Porucic, E. = T. Porucic, „Lexiconul termenilor entopici din limba română din Basarabia”, în Arh. Bas. X (1930), nr. 1, p. 1–33, nr. 2, p. 186–202, nr. 3, p. 315–331, nr. 4, p. 467–476. Poruncă = [Poruncă pentru depunerea jurământului de cătră locuitorii din Bucovina]. Dată de Maria Thereza, împărăteasa Austriei. Foaie volantă. Tipografia Episcopiei Blajului din Ardeal, [1777]. Poteca, C. P. = Eufrosin Poteca, Cuvinte panighirice şi moralnice. Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1826. Poteca, F. = Ioannes Gottlieb Heineccius, Filosofia cuvântului şi a năravurilor, adecă loghica şi ithica elementare, cărora să pune înainte istoria filosoficească. Traducere din limba greacă de Eufrosin Poteca. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1829. Poteca, G. = Dimitrie Nicolae Darvari, Mai nainte gătire spre cunoştinţa de Dumnezeu prin privirea celor ce sânt. Traducere din limba greacă de Eufrosin Poteca. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1818. Poteca, I. = Eufrosin Poteca, Ideile faptelor mele pă anul 1828, până la april 1829. Pesta, manuscris din 1829 (Biblioteca Academiei Române, cota 1564). Potlog, D. A. = Alexe S. Potlog, Dicţionar practic de agronomie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Pov. ţăr. = Povestea ţărilor Asiei. Cosmografie românească veche. Ediţie de Cătălina Velculescu şi V. Guruianu. Bucureşti, Editura Vestala, 1997 (texte copiate între 1693 şi 1703). Povăţ. săn. = Povăţuitoriul sănătăţei şi a economiei. Foaie periodică pentru poporul românesc. Redactor: C. Vârnav. Iaşi, 1844–1845. Povăţ. tin. = Povăţuitoriul tinerimei cătră adevărata şi dreapta cetire. Sub îngrijirea lui Zaharia Carcalechi. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei a Ungariei, 1826. Povăţuiri = Povăţuiri pentru holera morbus. Foaie volantă. Iaşi, 1829–1830. P. Pr. = Lászlo Pál Baranyi, Pânea pruncilor sau Învăţătura credinţei creştineşti, strânsă în mică şumă. Traducere de Ianăş Duma. Ediţie îngrijită de Florina Ilis. Cluj-Napoca, Argonaut, 2008 (prima ediţie în 1702). Prale, Psalt. = Psaltirea prorocului şi împărat David. Traducere în versuri de Ioan Prale. Braşov, Tipografia D. Franţisc de Şobeln, 1827. Prav. cond. = Pravilniceasca Condica (1780). Ediţie critică întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei Române, condus de acad. Andrei Rădulescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1957. Prav. Gov. = Pravila aceasta iaste direptătoriu de leage, tocmeala sfinţilor apostoli tocmite de 7 săboară cătră aceasta şi a preacuvioşilor părinţi învăţătorilor lumie. Tipărită în vremea lui Matei Basarab la mănăstirea Govora, 1640. Prav. Lucaci = Pravila ritorului Lucaci. Ediţie îngrijiă de I. Rizescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1971 (text din 1581). Prav. Mold. = Carte românească de învăţătură. Ediţie critică întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei Române, condus de acad. Andrei Rădulescu. Bucureşti, Editura Academiei, [1961] (prima ediţie în 1646). Pravila Donici = Adunare cuprinzetoare în scurt din cărţile împărăteştilor pravile. Alcătuită de Andronache Donici. Iaşi, 1814. Pr. dram. = Primii noştri dramaturgi. Ediţie îngrijită de Al. Niculescu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1956]. Pr. drept = Principii de drept. Ministerul Justiţiei. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959. Precup, Păst. = Emil Precup, Păstoritul în Munţii Rodnei. Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926. Preda, O. = Marin Preda, Opere. Ediţie îngrijită de Victor Crăciun. Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 3 vol., 2002. Preda, V. P. = Marin Preda, Viaţa ca o pradă. Bucureşti, Editura Albatros, 1977. CX Predetici, D. = Anton Predetici Nasodi, Lexicon Germanico-Latino-Daco-Romanum (pe al doilea caiet: Dictionarium trium linguarum. Germano-Latina et Daco-Romana). Manuscris din 1792–1793, 3 vol. (Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, cota 457–459). Presc. ist. univ. = L. Domairon, Prescurtarea istoriii universale. Traducere din neogreacă, după At. Stagiritul. Bucureşti, Priveleghiata Tipografie, vol. I–II: 1826, vol. III–IV: 1827. Pretorian, D. C. = Alessandru Pretorian, Noţiuni de drept constituţional şi administrativ, pentru usul şcoalelor publice din ţară. Ediţiunea IV-a, corectată şi adăogită. Bucureşti, Alcalay, Tipografia „Dreptatea”, 1899 (prima ediţie în 1882). Prev. accid. = Prescripţiuni tehnice pentru prevenirea accidentelor de muncă. Bucureşti (Metalica Întreprindere naţionalizată), 1949. Probl. econ. = Probleme economice. Revistă de studii şi documentare. Organ al Consiliului Superior Economic. Redactor responsabil Radu Mănescu. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1948–1974. Probl. geogr. = Probleme de geografie. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1954, vol. II: 1955. Probl. lit. noi = Probleme ale literaturii noi în România. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1952]. Prodan, I. = David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea. Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. I: 1967, vol. II–III: 1968. Prodan, R. H. = David Prodan, Răscoala lui Horea. Ediţie nouă, revăzută. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2 vol., 1984 (prima ediţie în 1979). Prodan, S. L. V. = David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Ediţie nouă refăcută. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967 (prima ediţie în 1948). Prodan, Transilv. = David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Bucureşti, Editura Enciclopledică, 1992. Prodan, Urb. = David Prodan (ed.), Urbariile Ţării Făgăraşului. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 1970; vol. II: 1976. I. Prodan – Buia, F. I. = I. Prodan – Al. Buia, Flora mică ilustrată a Republicii Populare Române. Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. Bucureşti, Editura Agrosilvică de Stat, 1958. Propăşirea = Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară. Ediţie îngrijită de Mariana Costinescu şi Petre Costinescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1980 (prima ediţie în 1844). Protici, Pat. chir. = P. Protici, Studiu de patologia hirurgicală. Curs manuscris copiat de studentul Vasile Vlădesco. Bucureşti, manuscris din 1859 (Biblioteca Academiei Române, cota 1707). Protopopescu – Popescu, N. D. = E. Protopopescu şi V. Popescu, Nou dicţionar portativ de toate zicerile radicale şi streine reintroduse şi introduse în limbă, coprinzând şi termeni ştienţifici şi literari. Bucureşti, 1862, vol. I: Tipografia lui Toma Teodorescu, vol. II: Tipografia Oprea Demetrescu. D. Protopopescu, C. C. = Dragoş Protopopescu, Condamnaţi la castitate. Bucureşti, Editura Naţională Ciornei, [1933]. D. Protopopescu, F. E. = Dragoş Protopopescu, Fenomenul englez. Studii şi interpretări. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1936. Psalt. Alba Iulia = Psaltirea de la Alba Iulia 1651. Tipărită acum 350 de ani sub păstorirea lui Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului. Alba Iulia, Reîntregirea, 2001. Psalt. Hur. = Psaltirea Hurmuzaki. Ediţie de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 2005 (text din c.1500). Psalt. Sch. = Psaltirea scheiană. Publicată de prof. I. Bianu. Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1889 (text din 1573–1578). Psalt. Sch., ed. Candrea = Psaltirea Scheiană, comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte. Ediţie de I.-A. Candrea. Vol. II. Textul şi glosarele. Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., 1916 (text din 1573–1578). Psalt. Vor. = Slavisch-rumänisches Psalter Bruchstück. Herausgegeben von Constantin Găluşcă. Halle, Max Niemeyer, 1913 (text din 1551–1558). CXI Pseudo-Costin, L. = Pseudo Neculai Costin, Leatopiseţul Ţării Moldovii de la Ştefan sin Vasilie vodă, în Let. II, p. 3–77 (text din 1715). Publ. per. rom. = Publicaţiile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste). Vol. I: Catalog alfabetic, 1820–1906, de Nerva Hodoş şi Al. Sadi-Ionescu, Bucureşti, Socec şi C. Sfetea, 1913; vol. II: Catalog alfabetic, 1907–1918. Supliment, 1790–1906, de George Baiculescu, Georgeta Răduică şi Neonila Onofrei, Bucureşti, Editura Academiei, 1969; vol. III: Catalog alfabetic, 1919–1924, de Ileana Stanca Desa, Dulciu Morărescu, Ioana Patriche, Adriana Raliade şi Iliana Sulică, Bucureşti, Editura Academiei, 1987; vol. IV: Catalog alfabetic, 1925–1930, de Ileana Stanca Desa, Dulciu Morarescu, Ioana Patriche, Cornelia Luminiţa Radu, Adriana Raliade şi Iliana Sulică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004; vol. V: Catalog alfabetic, 1931–1935, de Ileana Stanca Desa, Elena Ioana Măluşanu, Cornelia Luminiţa Radu, Iliana Sulică şi Maria Buturugă, Bucureşti, Editura Academiei Române, Partea 1, 2009, Partea 2–3, 2017. Pumnul, Conv. = Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi între fiiul lui asupra limbei şi literelor româneşti. Cernăuţi, Tipografia lui Ioan Ekhardt şi fiiu, 1850. Purdela Sitaru, E. L. = Maria Purdela Sitaru, Etnomedicină lingvistică. Timişoara, Amarcord, 1999. Puşcariu, D. V. = Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906). Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Puşcariu, Mem. = Sextil Puşcariu, Memorii. Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe şi Ion Bulei. Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Puşchilă, Mol. = D. Puşchilă, Molitvelnicul lui Dosoftei. Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, 1914 (extras din AA lit., seria II, tom. XXXVI, 1913–1914, p. 1–114). P. v. rom. = Poezie veche românească. Antologie de Mircea Scarlat. Bucureşti, Editura Minerva, 1985. Racoce, Chrest. rom. = Chrestomaticul românesc sau adunare a tot feliul de istorii şi alte făptorii, scoase din autorii di pe osebite limbi. Parte întâia. Traducere de Teodor Racoce. Cernăuţi, Petru Ekart, 1820. Ralea, F. = Mihail Ralea, Cele două Franţe. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1956]. Ralea, Oc. = Mihai Ralea, În Extremul Occident. Note de drum din Antile, California, Canada. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. Ralea, S. = Mihail Ralea, Scrieri. Ediţie îngrijită de N. Tertulian (vol. I–III) şi Florin Mihăilescu (vol. IV–VII). Bucureşti, Editura Minerva, 7 vol., 1972–1989. Ralet, Suv. = Dimitrie Ralet, Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole. Ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Rădulescu, Silv. = Anton V. Rădulescu, Silvicultură generală. Bucureşti, Editura Agrosilvică, 1956. M. Rădulescu, L. det. = Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române de detenţie. Bucureşti, Editura Ramida, 2 vol., 1998. Rădulescu-Codin, Î. = Îngerul românului. Poveşti şi legende din popor. Publicate de C. Rădulescu-Codin. Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassovitz, Viena, Gerold & Comp., 1913. Rădulescu-Codin, L. = Legende, tradiţii şi amintiri istorice. Adunate din Oltenia şi din Muscel de C. Rădulescu-Codin. Bucureşti, Librăria Socec & Co. Leipzig, Otto Harrassovitz, Viena, Gerold & Comp., 1910. Rădulescu-Codin, L. P. = C. Rădulescu-Codin, Literatură populară. Vol. I. Ediţie îngrijită de Ioan Şerb şi Florica Şerb. Bucureşti, Editura Minerva, 1986. Rădulescu-Codin, L. tr. = C. Rădulescu-Codin, Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii-Muşcelului. Bucureşti, Atelierele Grafice „Cultura Naţională”, 1929. Rădulescu-Codin, M. = C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel. Ediţia I. Câmpulung, Tipografia şi Leg[ătoria] de Cărţi Gheorghe N. Vlădescu, [1901]. Rădulescu-Codin, M. C. P. = C. Rădulescu-Codin, Din Muscel. Cântece poporane, I. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Comp., 1896. Rădulescu-Codin, M. N. = C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru. I: Comuna Corbi şi locuitorii săi. Câmpulung, Tipografia, librăria şi legătoria de cărţi Gheorghe N. Vlădescu, 1922. CXII Rădulescu-Codin – Mihalache, Sărb. = Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele. Culegere din părţile Muscelului de C. Rădulescu-Codin, D. Mihalache. Bucureşti, Tipografia „Cooperativa”, 1909. Rădulescu-Motru, P. E. = C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic. Ediţie îngrijită de G. Pienescu, Bucureşti, 1984. Rădulescu-Motru, Psih. = C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român. Ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ. Bucureşti, Editura Albatros, 1999. Rădulescu-Motru, T. D. = C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin. Ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ. Bucureşti, Editura Minerva, 1997 (prima ediţie în 1940). Rădulescu-Niger, R. = N. Rădulescu-Niger, Rustice. Bucureşti, Librăria Socec, vol. I–II: 1893, vol. III: 1894, vol. IV: 1900. Rând. căs. = Rânduiala căsătoriilor. Foaie volantă. Sibiu, Tipografia lui Petru Bart, 1786. Rând. crim. = Obştească giudecătorească rânduială de criminal. Text paralel german-român, probabil traducere de Petru Aron. Liov, Tipografia Pilăreştilor, 1789. Rând. jud. = Rânduială judecătorească de obşte. Pentru Bohemie, Moravie, Silesie, Austrie de jos de Enţ şi de sus de Enţ, dimpreună cu hotarăle ei împreunată. Text paralel german-român. Traducere de Georg Oechsner, revizuită de Ion Budai-Deleanu. Viena, Iosif Kurţbec, 1787. Rând. neutr. = [Rânduiala despre neutralitate]. Foaie volantă. Sibiu, 1803. Rând. văm. = [Rânduiala cea nouă a vămilor]. Foaie volantă. Sibiu, 1784. Rând. vân. = [Rânduiala lui Iosif al II-lea pentru vânătoare]. Foaie volantă, text paralel german-român. Traducere de Ion Budai-Deleanu. Viena, 1786. Rebreanu, Jur. = Liviu Rebreanu, Jurnal. Ediţie îngrijită de Puia-Florica Rebreanu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1984. Rebreanu, O. = Liviu Rebreanu, Opere. Ediţie îngrijită de Niculae Gheran (vol. I–X), Nicolae Liu (vol. I–III). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 10 vol., 1968–1981. Reg. Ad-hoc. = Regulămîntul Adunării ad-hoc a Moldovei. Iaşi, Tipografia Buciumul Român, 1857. Reg. fin. = Regulament de finance. 1860. Noemvrie 29. Bucureşti, 1860. Reg. şcolast. = Regulele şcolasticeşti, care sânt orânduite şi aşezate pentru ţânearea şi procopseala şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească şi din părţile ei împreunate. Traducere din limba germană atribuită lui Gh. Şincai. Buda, tipărită cu cheltuiala Crăieştei Tipografii a Universităţei Ungureşti, 1806. Regl. ost. = Reglement ostăşesc de slujba infanteriii. Cartea întâia. Pentru slujba frontului. Traducere din limba rusă de căpitanul A. D. Macedonski. Bucureşti, C. A. Rosetti & Vinterhalder. Partea I, Eczersiţul de roată, 1850; partea a doua: Eczersiţiul de batalion, 1851. Regl. Shol. = Reglement a sholelor publice din Prinţipatul Moldovii. Iaşi, manuscris din 1835 (BCU Iaşi, ms. IV–60). Regl. telegr. = Reglementul instituţiei telegrafice a Moldaviei. Iaşi, Tipografia lui A. Bermann, 1858. Regul. Org. Mold. (1831) = [Regulamentul organic al Moldovei]. Traducere, după redacţia franceză, de Gh. Asachi. Manuscris din 1831 (Biblioteca Universităţii din Iaşi, cota VI–61). Regul. Org. Mold. (1837) = Regulamentul organic a Prinţipatului Moldovei. Iaşi, Tipografia Albinei, 1837. Regul. Org. Ţ. Rom. (1832) = Regulamentul organic [al Ţării Româneşti]. Bucureşti, 1832. Regul. Org. Ţ. Rom. (1847) = Regulamentul organic, întrupat cu legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1833 şi adăogat, la sfârşit, cu legiuirile de la anul 1834 până acum, împărţite pe fiecare an, precum şi cu o scară desluşită a materiilor. Bucureşti, Pitarul Z. Carcalechi tipograful Curţii, 1847. Regul. ost. = Regulament ostăşesc pentru miliţia pământenească a prinţipatului Valahiii. Bucureşti, 1831. Resmeriţă, D. = Alexandru Resmeriţă, Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române. Craiova, Institutul de Editură „Ramuri”, 1924. Ret. rom. = Retorica românească. Antologie. Ediţie îngrijită de Mircea Frînculescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1980. Reţ. hol. = Reţetă pentru boala ce să numeşte holera morbus. Foaie volantă. Iaşi, 1831. Reţ. med. = [Reţete medicale şi descântece]. Manuscris din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 1320, f. 20r–22v; 31–32). CXIII Rev. crit. = Revista critică. Director Giorge Pascu. Iaşi, 1927–1940. Rev. crit. lit. = Revista critică literară. Director Ar. Densusianu. Iaşi, 1893–1897. Rev. ist. = Revista pentru istorie, archeologie şi filologie. Sub direcţiunea lui Gregoriu G. Tocilescu. Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882–1885; 1887; 1891; 1894; 1902–1903; 1909–1915; 1922. Rev. istorică = Revista istorică. Dări de seamă, documente, notiţe. Publicată sub auspiciile Casei Şcoalelor de N. Iorga cu concursul mai multor specialişti. Bucureşti, 1915–1924; Vălenii de Munte, 1925–1946; serie nouă, red. resp. Ovidiu Cristea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990–. Rev. nouă = Revista nouă. Director B. P. Hasdeu. Bucureşti, 1887/1888–1894/1895. Rev. păd. = Revista pădurilor. Organ al Societăţii „Progresul silvic”. Bucureşti, 1881–1882; 1886– 1916; 1919–. RFR = Revista Fundaţiilor Regale. Revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală. Directori: D. Caracostea şi Al. Rosetti, Bucureşti, 1934–1945; serie nouă, director: Al. Rosetti, 1945–1947. RL = România liberă. Ziar. Bucureşti, 1944–. Rogoz, E. = Ion Rogoz, Ecologia faunei acvatice din Câmpia Olteniei. Bucureşti, Editura Academiei, 1979. Rom. lib. = România liberă. Cotidian politic şi literar. Bucureşti, 1877–1889. Rom. lit. = România literară. Foaie periodică, sub direcţia d-lui V. Alecsandri. Iaşi, Tipografia Franco-Română, 1855. Rom. = Românul. Cotidian. Arad, 1911–1916; 1918–1922; 1927–1932; 1935–1938. Romanescu, Ist. C. = Vasile Romanescu, Istoria unei cărţi. Operă completă. Bucureşti, Tiparul Cartea Românească, 1944 (prima ediţie în 1934–1936). România literară = România literară. Săptămânal de literatură şi artă. Editat sub egida Uniunii Scriitorilor. Bucureşti, 1968–. Românul = Românul. Ziariu politic, comercial, literar. Bucureşti, 1857–1864; 1865; 1866–1905; 1914–1915. Ronetti-Roman, M. = Ronetti-Roman, Manasse. Bucureşti, Editura Librăriei Şteinberg, 1900. Rosetti, C. relig. = Al. Rosetti, Colindele religioase la români. Bucureşti, Librăriile „Cartea Românească” şi „Pavel Suru”, 1920 (extras din AA lit., seria II, tom. XL). Rosetti, I. sl. = Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale asupra limbii române (sec.VI–XII). Bucureşti, Editura Academiei, 1954. Rosetti, L. descânt. = Al. Rosetti, Limba descântecelor româneşti. Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Rosetti, S. L. = Al. Rosetti, Studii lingvistice. Bucureşti, Editura Academiei, 1955. Rosetti – Byck, G. = Al. Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române. Ediţia a doua revăzută şi adăogită. Bucureşti, Editura Universul, 1945 (prima ediţie în 1943). Rosetti – Cazacu – Onu, I. L. R. = Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare. Vol. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Minerva 1971 (prima ediţie în 1961). C. A. Rosetti, C. = C. A. Rosetti, Ceasurile de mulţumire. Bucureşti, Tipografia Curţii a lui Fred. Walbaum, 1843. C. A. Rosetti, N. I. = C. A. Rosetti, Note intime. Adnotate şi publicate de Vintilă C. A. Rosetti. Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţii Marinescu & Şerban, 2 vol., 1902–1903. R. Rosetti, S. = Radu Rosetti, Scrieri. Ediţie îngrijită de Cătălina Poleakov. Bucureşti, Editura Minerva, 1980. Roşca, E. T. = D. D. Roşca, Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică. Ediţie de A. Mihu. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995 (text din 1934). RPL = [Rânduială în privinţa loteriei]. Foaie volantă. Cluj, 1813. R. Psih. = Revista de psihologie. Institutul de Psihologie. Bucureşti, Editura Academiei. 1955–. RRG = Revue Roumaine de Géologie, et de Géographie (din 1964: Revue Roumaine de Géologie, Géophysique, et de Géographie; din 1991 Revue Roumaine de Géologie), Bucureşti, Editura Academiei, 1957–1963; 1964–1989; 1991–. CXIV Rromathan = Rromathan. Studii despre rromi. Revistă apărută cu sprijinul Fundaţiei pentru o societate deschisă. Anul I, 1997. R. R. Term. = Alexandru Timotin, Florin T. Tănăsescu, Paraschiva Onica (coord.) Remus Răduleţ şi contribuţiile româneşti la dezvoltarea terminologiei electrotehnice. Bucureşti, Editura Agir, 2006. R. soc. = Revista română de sociologie. Serie nouă. Institutul de Sociologie „Dimitrie Gusti”. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996–. RT = Romanul Troadei. Manuscris din 1766 (Biblioteca Academiei Române, cota 2183). Rucăreanu, F. S. = Prinţesa Constanca de S., Douăzeci şi patru de ore ale unei femei simţibile sau O mare leţie. Traducere de N. Rucăreanu. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1843. Rucăreanu, I. = Nicolae Rucăreanu, Impresiuni d-un viagiu la Constantinopole. Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii români), 1886. Rudow, T. L. = Wilhelm Rudow, Neue Belege zu türkischen Lehnwörtern im Rumänischen, în ZRPh, XVII, 1893, p. 368–418. Rudow, R. W = Wilhelm Rudow, Neue Belege zu rumänischen Wörtern nichttürkischen Herkunft, în ZRPh, XXII, 1898, p. 217–242. Rus, I. = Ioan Rus, Icoana pământului sau carte de geografie. Ediţie de Florica-Elisabeta Nuţiu, Doina-Elena Horhoi, Adrian-Vasile Podar. Târgu-Lăpuş, Galaxia Gutenberg, 3 vol., 2011 (prima ediţie în 1842). Ruset, E. = Corneille, Eraclie, împărat al Răsăritului. Traducere din limba franceză de I. Ruset. Bucureşti, 1831. Ruset, Sg. = Molière, Sgârcitul. Traducere de I. Ruset. Bucureşti, Tipografia lui I. Eliad, 1836. Russo, S. = Alexandru Russo, Scrieri. Publicate de Petre V. Haneş. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1908. Russo, S. L. = Alecu Russo, Scrieri literare. Ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici. Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1996. Russu–Şirianu, M. = I. Russu-Şirianu, Milităreşte. Comedie într-un act. Braşov, Editura Librăriei Ioan I. Ciurcu, 1913. Rusu, L. F. = Liviu Rusu, Logica frumosului. Cluj, Editura Universităţii „Regele Ferdinand I”, 1946. S = Steaua. Revistă a Uniunii Scriitorilor din România. Cluj, 1954–. Sadoveanu, E = Mihail Sadoveanu, Evocări. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954. Sadoveanu, P. C. = Mihail Sadoveanu, Poezia cimiliturilor. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, [1949]. Sadoveanu, O. = Mihail Sadoveanu, Opere. Ediţie începută sub îngrijirea autorului, ulterior îngrijită de Constantin Mitru. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă / Editura Minerva, 22 vol., 1954–1973. I. M. Sadoveanu, S. V. = Ion Marin Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti. Ediţie îngrijită de I. Oprişan. Bucureşti, Editura Minerva, 1975 (prima ediţie în 1944). Sahia, S. A. = Alexandru Sahia, Scrieri alese. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960. Sandu-Aldea, A. M. = C. Sandu-Aldea, Ape mari. Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1910. Sandu-Aldea, D. N. = C. Sandu-Aldea, Două neamuri. Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1906. Sandu-Aldea, D. P. = C. Sandu[-Aldea], Drum şi popas. Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1904. Sandu-Aldea, S. C. = Constantin Sandu[-Aldea], Selecţiunea metodică a cerealelor şi bazele ştiinţifice ale selecţiunii. Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1907. Sandu-Aldea, U. P. = C. Sandu-Aldea, În urma plugului. Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1905. Sandu-Timoc, P. P. = Poezii populare de la românii din Valea Timocului. Culegere de C. Sandu- Timoc. Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1943. Sandu-Timoc, Pov. = Poveşti populare româneşti. Culegere de Cristea Sandu-Timoc. Bucureşti, Editura Minerva, 1988. CXV Sanielevici, R. = Alex. S. Sanielevici, Radioactivitatea. Vol. I. Bucureşti, Editura Academiei, 1956. Săghinescu, S. dicţ. = V. Săghinescu, Scrutare Dicţionarului universal al limbei române, de Lazăr Şăineanu. Iaşi, Tipografia-Editoare „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, 1898. Săghinescu, V. = V. Săghinescu, Vocabular românesc de vreo câteva mii cuvinte, cu o critică minuţioasă şi cu îndreptar erorilor „Dicţionarului universal al limbei române” de Lazăr Şăineanu. Iaşi, Tipografia Naţională, 1901. Săghinescu, V. – S. = V. Săghinescu, Suplement la Vocabularul limbei române de câteva mii de cuvinte. Iaşi, Tipografia Naţională, 1902. Săm. = Sămănătorul. Revistă literară săptămânală. Bucureşti, 1901–1910. Săm. vist. = Sămile Vistieriei Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de Ioan Caproşu. Iaşi, Casa Editorială Demiurg, vol. I: 1763–1784, 2010; vol. II: 1786–1798, 2010; vol. III: 1805–1826, 2011. Săptămâna = Săptămâna culturală a Capitalei. Redactor: Eugen Barbu. Bucureşti, 1962–1989. Sărmanul Klopştock, F. = Sărmanul Klopştock, Feciorul lui nenea Take Vameşul. Biblia unui trecut 1879–1925. Vol. I, Bucureşti, Editura „Naţională” S. Ciornei, 1932; vol. II, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935; vol. III, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1943. Săulescu, Gram. rom. = Gh. Săulescu, Gramatică românească seau Observaţii grămăticeşti asupra limbei româneşti. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, partea I–II: 1833; partea a III-a: 1834. Săulescu, Hr. = Gh. Săulescu, Hronologhia şi istoria universală. Iaşi, Tipografia Sf. Mitropolii, 2 vol., 1837. Săulescu, Î. = Gh. Săulescu, Întâiele cunoştinţe de litere şi de idei, pentru tinerimea şcoalelor începătoare. Iaşi, Tipografia Albinei, 1832. Săvulescu, M. U. = Traian Săvulescu, Monografia uredinalelor din Republica Populară Română. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2 vol., 1953. Săvulescu, Pat. veg. = Traian Săvulescu, Patologia vegetală. Bucureşti, 1946–1947 (curs litografiat). Săvulescu, Ustil. = Tr. Săvulescu, Ustilaginalele din Republica Populară Română. [Bucureşti], Editura Academiei, 2 vol., 1957. SB = Scrisul bănăţean. Revistă a Uniunii Scriitorilor din România. Timişoara, 1949–1963. Sbiera, F. S. = Ion G. Sbiera, Familia Sbiera, după tradiţiune şi istorie şi Amintiri din viaţa autorului. Cernăuţi, Tipografia Universitară a lui R. Eckhardt, 1899. Sbiera, Pov. = Poveşti poporale româneşti. Culese de Ion G. Sbiera. Cernăuţi, Editura Proprie, Tipografia Archiepiscopală, 1886. S. Braş. = Socotelile Braşovului şi scrisori româneşti către sfat în secolul al XVII-lea. Publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1899. Scară = Scară a cuvintelor celor streine şi a celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neapărat trebuinţa a să metahirisi în alcătuirea pravililor. Iaşi, 1815. Scavinschi, M. = Cristoph Wilhelm Hufeland, Macroviotică sau methodul a lungi viiaţa ominiască. Traducere din limba germană de D. Scavinschi. Manuscris de începutul secolului al XIX-lea (Biblioteca Academiei Române, cota 409). Scavinschi, Odă = D. Scavinschi, Odă din partea opştiei întru slava nunţii luminării sale prinţesii Elenco Sturza, ce să prăznuieşte astăzi, octomvrii 18. Anul 1825 (2 f.). Scânteia = Scânteia. Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist din România. Bucureşti, Tip. „Curierul”, 1944–1989. S. C. Geof. = Studii şi cercetări de geofizică (în 1963–1989: Studii şi cercetări de geologie, geofizică, geografie. Seria Geofizică). Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963–2006. Schelitti, R. M. = Reglement militar pentru oştirea Moldaviei. Slujba de garnizon. Traducere din rusă de P. Schelitti. Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, 1845. Schütz, Manual = [Manual de istorie universală], curs predat prin anii 1815–1819 în seminarul de la Socola din Iaşi. Traducere anonimă a primelor două volume ale lucrării lui J. B. Schütz, Allge- meine Weltgeschichte für denkende und gebildete Leser, Viena, 1805. Manuscris, copie din anul 1824 (Biblioteca Academiei Române, ms. 2791, f. 5–327). CXVI SCB = Studii şi cercetări de bibliologie (în 1964–1968, Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie). Biblioteca Academiei Române. Bucureşti, Editura Academiei, 1955–1968; serie nouă, 1969–1974. SCLF = Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1952–1963. SCŞt. (Cluj) = Studii şi cercetări ştiinţifice. Academia Română. Filiala Cluj. 1950–1955. SCŞt. (Iaşi) = Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie. Academia Română. Filiala Iaşi. 1950–1964. Scurtu, T. Î. = Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română. Bucureşti, Editura Academiei, 1966. Scutul cat. = Scutul catichizmuşului cu răspunsu den scrăptura svăntă. Bălgrad, 1656. Scutul cat.2 = Catehismul Calvinesc impus clerului şi poporului român sub domnia principilor Georgiu Rakoczy I şi II, 1656. Ediţie îngrijită de G. Bariţiu, Sibiu, Tipografia lui W. Kraft, 1879, a lucrării Scutul catichizmuşului cu răspunsu den scrăptura svăntă (Bălgrad, 1656). S. D. lit. = Studii şi documente literare. Publicate de I. E. Torouţiu. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, vol. I: în colaborare cu Gh. Cardaş, 1931; vol. II–III: 1932; vol. IV: 1933; vol. V: 1934; vol. VI: 1938; vol. VII: 1936; vol. VIII: 1939; vol. IX: 1940; vol. X: 1940; vol. XI: 1940; vol. XII: 1940; vol. XIII: 1946. SDR = Studii de drept românesc. Institutul de Cercetări Juridice. Bucureşti, Editura Academiei Române. 1989–2011 Sebastian, Jur. = M. Sebastian, Jurnal. 1935–1944. Text îngrijit de Gabriela Omăt. Bucureşti, Editura Humanitas, 1996. Sebastian, O. = M. Sebastian, Opere. Ediţie coordonată de Mihaela Constantinescu-Podocea. Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 7 vol., 2011–2015. Seche, S.I.L.R. = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, vol. I: 1966; vol. II: 1969. Selingher, Povăţ. = I. Selingher, Povăţuire pentru curăţeniia gurii şi păstrarea sănătăţii dinţilor şi a altor boale ale gurii. Bucureşti, Privileghiata Tipografie, 1828. Serrurie, P. = Grigorie Serrurie, Collecţiune de poezii scrise în esiliu. Bucureşti, Imprimeria Nifon Mitropolitul, 1858. Sevastos, A. P. = Elena Didia Odorica Sevastos, Anecdote poporane. Iaşi, Editura Librăriei Fraţii Şaraga, 1893. Sevastos, C. mold. = Cântece moldoveneşti. Publicate de Elena Didia Odorica Sevastos. Iaşi, Tipografia Naţională, 1888. Sevastos, N. = Elena Didia Odorica Sevastos, Nunta la români. Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1889. Sevastos, Pov. = Poveşti. Publicate de Elena Didia Odorica Sevastos. Iaşi, Editura Librăriei Fraţii Şaraga, Tipografia Naţională, [1892]. M. Sevastos, C. B. = Mihail Sevastos, Carte de bucate. Bucătăria românească, franceză, rusă, greacă, italiană, turcă, ungară, poloneză şi germană. Bucureşti, Editura „Cugetarea” – P. C. Georgescu Delafhas, [1939] Severin, Syn. = C. I. V. Severin, Synonymele limbii române cu radicali diferiţi în raport mai cu samă la lucrurile divine, la cult şi la terminologia eclesiastică. Vol. I. Iaşi, Atelierele Grafice Lumina Moldovei, 1923. Sf. rom. = Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti. Lucrare alcătuită din încredinţarea Sfântului Sinod sub directa purtare de grijă a înalt Prea Sfinţitului Nestor, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987. SG = Studii de gramatică. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I: 1956; vol. II: 1957; vol. III: 1961. Sibineanu, Com. = Despre vestita cometa anului 1834 şi despre sistema soarelui. Traducere de Ioan Sibineanu. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1833. Sibineanu, S. bărb. = I. Sebeni (= I. Sibineanu), Sculamentul bărbaţilor şi femeilor cu doctoriile sale apărătoare şi lecuitoare. Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1837. SIE = Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice. Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologie. Comisia de istorie economică şi istoria gândirii economice. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996–. CXVII Sihleanu, A. = Al. Sihleanu, Armonii intime. Bucureşti, Imprimeria lui Ferdinand Om, 1857. Sima, F. moţ. = Grigore Sima, Folclor din Ţara Moţilor. Ediţie îngrijită de Ioan Felea şi Mircea Popa. Cluj, Napoca Star, 2003. Sima, M. = Gr. Sima al lui Ion, „Materialuri de limbă”, în Rev. ist. II, 1884, p. 181–185. Sima, S. A. Moţ. = Scrieri alese din Ţara Moţilor. Culegere de Grigore Sima al lui Ion. Ediţie îngrijită de Ioan Felea. Cluj, Napoca Star, 2003. Simion Dascălul, Let. = Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359–1595), întocmit după Grigorie Ureche vornicul, Istratie logofătul şi alţii. Ediţie îngrijită de Const. Giurescu. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1916 (text din a doua jum. sec. XVII). Simion, D. P. = Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Simion, E. = Eugen Simion, Proza lui Eminescu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Simion, S. R. = Eugen Simion, Scriitori români de azi. Bucureşti, Editura Cartea Românească, vol. I: 1974, vol. II: 1976, vol. III: 1984, vol. IV: 1989. Simionescu, F. R. = I. Simionescu, Fauna României. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Caro II”, 1938. Simionescu, Fl. = I. Simionescu, Flora României. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939. M. Simionescu, I. = Mircea Horia Simionescu, Ingeniosul bine temperat. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Alfa, 5 vol., 2000 (prima ediţie: vol. I: 1969; vol. II: 1970; vol. III: 1976; vol. IV: 1980; vol. V: 1983). Sindipa (1703) = Sindipa. Ediţie îngrijită de Magdalena Georgescu, în CMVCP I, p. 249–315. Sindipa (1786) = Istoria lui Sindipa, filosoful. Manuscris din 1786 (Biblioteca Academiei Române, cota 830). Sion, C. M. = Gh. Sion, Ceasurile de mulţemire. Iaşi, Cantora Foaiei Săteşti, 1844. Sion, E. = Dimitrie Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor din Ţeara Muntenească. Traducere din limba grecească de G. Sion, în Operele Principelui Demetriu Cantemir, tom. V, Bucureşti, Typographia Curţii, proprietar F. Göbl, 1878, p. 7–31. Sion, F. = George Sion, 101 fabule. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1869. Sion, Ist. Ţ. R. = Fraţii Tunusli, Istoria politică şi geografică a Ţerei Românesci de la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774. Traducere din limba greacă de George Sion. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Stephan Rassidescu, 1863. Sion, M. = A. de Lamartine, Moartea lui Socrat. Traducere de Gheorghie Sion. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1847. Sion, S. C. = G. Sion, Suvenire contimpurane. Emanciparea ţiganilor. În archivele Kişineului. Fraţii Cuciuc. Din anul 1848. Din copilărie. Din tinereţe. Epilog. Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1888. Sîrbu, A. E. = Ion D. Sîrbu, Adio, Europa! Bucureşti, Editura Cartea Românească, vol. I: 1992, vol. II: 1993 (scrisă în 1980). Slavici, O. = Ioan Slavici, Opere. Ediţie îngrijită de Dumitru Pop (vol. I), Ion Şeulean (vol. I), Octavian Şchiau (vol. I), Teofil Teaha (vol. II–V), Ioan Dodu Bălan (vol. VI), C. Mohanu (vol. VII–XII), Gherasim Pintea (vol. XIII). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 14 vol., 1967–1987. Slătineanu, A. = Metastasio, Ahilefs la Schiro. Traducere din limba greacă de Iordache Slătineanu, în vol. Metastasio, Ahilefs la Schiro. Sibiu, Tipografiia lui Martin Hohmaister, 1797, p. 1–96. Slătineanu, Caton = [Metastasio], Caton. Traducere din neogreacă de Iordache Slătineanu, manuscris din c.1800, manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 3454, f. 59–86v). Slătineanu, I. S. = Istoria lui Sofronim. Greaca noao. Traducere din neogreacă de Iordache Slătineanu, în Metastasio, Ahilefs la Schiro. Sibiu, Tipografiia lui Martin Hohmaister, 1797, p. 97–120. Slătineanu, Mil. Tit. = [Metastasio], Milostivirea lui Tit. Traducere din neogreacă de Iordache Slătineanu, manuscris din c.1800 (Biblioteca Academiei Române, cota 3454, f. 1v–30). CXVIII Slătineanu, Siroiu = [Metastasio], Siroiu. Traducere din neogreacă de Iordache Slătineanu, manuscris din c.1800 (Biblioteca Academiei Române, cota 3454, f. 30v–58v). SMFC = Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română. Vol. I–VI. Bucureşti, Editura Academiei (Institutul de Lingvistică din Bucureşti), vol. I: 1959; vol. II: 1961; vol. III: 1962; vol. IV: 1967; vol. V: 1969; vol. VI: 1972. SMIM = Studii şi materiale de istorie medie. Academia Română, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Bucureşti, Editura Academiei, 1956–. Snoava = Snoava populară românească. Ediţie critică de Sabina-Cornelia Stroescu. Bucureşti, Editura Minerva, vol. I: 1984, vol. II: 1986, vol. III: 1987, vol. IV: 1989. Soare, Maş. = D. D. Soare, Elemente de maşini. Bucureşti, Institutul de Documentare Bibliografie şi Editura Tehnică, 1949. Sob. hris. = Sobornicescul Hrisov (1785, 1835, 1839). Ediţie critică întocmită de Colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei Române, condus de academicianul Andrei Rădulescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1958. Sobaru, Ec. plan. = Al. Sobaru, Economia şi planificarea comerţului socialist în R.P.R. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957. Soc. rom. = Sociologie românească. Director: D. Gusti. Bucureşti, Editura Institutului Social Român, 1936–1943; serie nouă, redactor-şef: Ion Ungureanu. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990–2006. Sociolingv. = Liliana Ionescu-Ruxădoiu, Dumitru Chiţoran (coord.), Sociolingvistica: orientări actuale. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975. Sol. rom. = Cristian Hera, Ioan Oancea (coord.), Folosirea raţională şi conservarea solurilor româneşti. Bucureşti Editura Academiei Române, 2002. Sorbul, T. = Mihail Sorbul, Teatru. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963. Sorescu, D. = Marin Sorescu, Descântoteca. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1976. Sorescu, I. = Marin Sorescu, Iona. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Sorescu, L. L. = Marin Sorescu, La Lilieci. Vol. I: Bucureşti, Editura Eminescu, 1973; vol. II: Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977; vol. III: Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980; vol. IV: Craiova, Scrisul Românesc, 1988; vol. V: Bucureşti, Editura Creuzet, 1995; vol. VI: Bucureşti, Fundaţia „Marin Sorescu”, 1998. Sorescu, O. = Marin Sorescu, Opere. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu Podocea. Bucureşti, Univers Enciclopedic, Editura Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 6 vol., 2002–2006. Sorescu, P. = Marin Sorescu, Poeme. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. Sorescu, S. P. = Marin Sorescu, Singur printre poeţi. Parodii. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Sorescu, Tuş. = Marin Sorescu, Tuşiti. Bucureşti, Editura Eminescu, 1970. Sorescu, U. = Marin Sorescu, Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti). Bucureşti, Editura Tineretului, 1966. SP = Gheografia sau scrierea pământului. Întocmită după orânduiala cea mai noao, aşezată pentru 4 părţi ale pământului, adecă: Evropa, Asia, Africa, America, cu tot cuprinsul lor. Traducere de de Nicola Nicolau şi Ioan Teodorovici. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, vol. I: 1814, vol. II: 1815. Sp. pop. = Sportul popular. Ziar pentru răspândirea sportului în marile mase populare. Organ al Comitetului pentru Cultură fizică şi sport de pe lângă Consiliul de Miniştri şi al C.G.M. Bucureşti, 1945–1967. Speranţia, A. P. = Th. D. Speranţia, [Anecdote populare]. Vol. I: Anecdote populare. Bucureşti, Editura Librăriei şi Tipografiei Şcoalelor, 1888; II: Alte anectode populare. Bucureşti, Editura Librăriei şi Tipografiei Şcoalelor, C. Sfetea, 1892; III: Tot anecdote populare. Bucureşti, Editura Librăriei H. Steinberg, 1893. Speranţia, Introd. = Th. D. Speranţia, Introducere in literatura popularǎ Românǎ: studiu comparativ. Bucureşti, Tipografia „Clementa”, 1904. CXIX Spic. = Spicuitorul moldo-român. Jurnal sţientific, literar şi industrial, rediguit de o soţietate de literaţi. Iaşi, Institutul Albinei, 4 vol., 1841. Sporer, Meşt. moş. = I. Sporer, Meşteşugul moşârii pentru învăţătura moaşelor la Institutul Maternităţii din Bucureşti. Bucureşti, Tipografia lui August Ruof, 1839. Sportul = Sportul. Ziar al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Bucureşti, 1968–1988. Staicu, Lex. = Grămăticul Staicu, Lexicon slavo–român, în B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Bucureşti, Tipografia Societăţii Academice Române, vol. I, 1878, p. 259–312 (manuscris c.1660–1670, Biblioteca Academiei Române, cota 312). Stamati, D. = T. Stamati, Disionăraş românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1851. Stamati, F. = Teodor Stamati, Fizica elementară pentru clasele colegiale din Prinţipatul Moldovei. Compilată după F. Crişu. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1849. Stamati, M. = T. Stamati, Manual de istoria naturală, prescurtată pentru tinerimea românească. Iaşi, Institutul Albinei, 1841. Stamati, Pep. = Teodor Stamati, Pepelea sau Trădiciuni năciunare româneşti. Partea I. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1851. Stamati, V. = Teodor Stamati, Vocabulariu de limba germană şi română, cu adăogirea celor mai obicinuite şi în conversăciune primite cuvinte streine. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1852. C. Stamati, M. = Constantin Stamati, Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei. Ediţie îngrijită de Ion şi Rodica Rotaru. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Stamati-Ciurea, R. = Constantin Stamati-Ciurea, Resunete din Basarabia. Cernăuţi, Editura H. Pardini, Societatea Tipografică Cernăuţeană, 1898. Stancu, D. = Zaharia Stancu, Desculţ. Roman. Ediţia a IV–a. [Bucureşti], Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952 (prima ediţie, în 1948). Stancu, M. I. = Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Stancu, P. S. = Zaharia Stancu, Poeme simple. 1923–1943. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957. Stancu, R. A. = Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, vol. I–IV: 1958, vol. V: 1959. Stancu, Ş. = Zaharia Stancu, Şatra. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969 (prima ediţie, în 1968). Stancu, URSS = Zaharia Stancu, Călătorind prin URSS. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1951] (prima ediţie în 1950). Stăncescu, B. = Basme. Culese de Dumitru Stăncescu. Bucureşti, Ig. Haimann, Librar–editor, 1892. Stănescu, C. R. = N. Stănescu, Cartea de recitire. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972. Stănescu, O. C. = N. Stănescu, Ordinea cuvintelor. Versuri. (1957–1983). Ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2 vol., 1985. Stănescu, R. = Nichita Stănescu, Respirări. Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1982. Stăniloae, O. R. = Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism. Ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ. Bucureşti, Editura Albatros, 1998 (scris în 1937). Stănoiu, C. I. = Damian Stănoiu, Călugări şi ispite. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1928. Stâncă, Med. soc. = Ştefan Stâncă, Mediul social ca factor patologic. Cu un studiu introductiv şi adnotări de Samuil Iszak. Bucureşti, Editura Academiei, 1956 (prima ediţie, în 1891). Steaua = Steaua Dunării. Jurnal politic, literar şi comercial. Sub redacţia lui M. Kogălniceanu. Iaşi. 1855–1856; 1858–1860. Steege, Ape min. = L. Steege, Apele minerale de la Slănic, în Moldova, în priivirea analogiilor cu ape minerale streine şi a lucrărei terapeutice. Iaşi, A. Hennig & comp., Institutul Albinei, 1854. Steinberg, D. = Adolphe Steinberg, Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tălmăcirea cuvintelor radicale şi zicerilor streine din limba română. Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1886. Steinhardt, Jur. = N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Ediţie îngrijită şi postfaţă de Virgil Ciomoş. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991 (scris la începutul anilor 1970; publicat postum). CXX Stere, O. = Constantin Stere, Opere. În preajma revoluţiei. Ediţie îngrijită de Victor Durnea. Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2 vol., 2010. Stere, Pub. = C. Stere, Publicistică. Vol. I. (1893–1905). Ediţie îngrijită de Victor Durnea. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010. Sterescu, N. = St. Sterescu, „Nărojii”. Poveste populară din Gorj, cu note lingvistice, în Conv. lit., XLVI, 1912, p. 1044–1055 şi 1164–1168. Stoenescu, F. = George Virgil Stoenescu, Fratele meu. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000. Stoian, Păst. = I. I. Stoian, „Păstoritul în Râmnicul Sărat”, în GS VI, 1933–1934, p. 41–74. I. M. Stoian, D. R. = Ion M. Stoian, Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare şi nume proprii. Bucureşti, Editura Garamond, 1994. Stoica, Vân. = Coriolan Stoica, Călăuza vânătorului. Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1937. N. Stoica, C. B. = Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului. Ediţie îngrijită de Damaschin Mioc. Ediţia a II-a revăzută. Timişoara, Editura Facla, 1981 (text din 1825–1829). N. Stoica, S. = Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Damaschin Mioc. Timişoara, 1984. Ş. Stoica, J. C. = Julie Cesar. Tragedie în cinci acte de William Shakspeare [sic!]. Tradusă de căpitanul S. [= Ştefan] Stoica. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1844. Ş. Stoica, Osândit = Victor Hugo, Zioa dupe urmă a unui osândit. Traducere din franceză de Ştefan Stoica. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1839. Stoicescu, C. R. = Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei, dovezile continuităţii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. Stoicescu, C. S. = Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române. Bucureşti, Editura Militară, 1968. Stoicescu, D. = Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV–XVII. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971. Stoicescu, S. D. = Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (Sec. XIV–XVII). Bucureşti, Editura Academiei, 1968. Stoilow, T. F. = S. Stoilow, Teoria funcţiilor de o variabilă complexă. Vol. I: Noţiuni şi principii fundamentale. Bucureşti, Editura Academiei, 1954; vol. II: Funcţii armonice. Suprafeţe riemanniene, în colaborare cu Cabiria Andreian Cazacu. Bucureşti, Editura Academiei, 1958. Streinu, P. C. = Vladimir Streinu, Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri. Ediţie începută sub îngrijirea autorului (vol. I–II) şi îngrijită ulterior de George Muntean (vol. III–V). Bucureşti, Editura pentru Literatură / Minerva, vol. I–II: 1968, vol. III: 1974, vol. IV: 1976, vol. V: 1977. Streinu, V. M. = Vladimir Streinu, Versificaţia modernă. Studiu istoric şi teoretic asupra versului liber. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Strilbiţki, Fiziogn. = Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din Fiziognomie. Traducere din limba rusă de Mihai Strilbiţki. Iaşi, 1785. Stud. fiziol. = Studii şi cercetări de fiziologie. Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică Bucureşti, Editura Academiei, 1956–1970. Studii = Studii. Academia Română, Bucureşti, 1948–1989. Stud. statist. = Studii de statistică. Lucrările consfătuirii ştiinţifice de statistică, 27–29 noiembrie 1961. Bucureşti, Direcţia Centrală de Statistică, 1962. Sturdza, E. = Demetriu A. Sturdza, La morminte de eroi. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1896. Sturdza, M. N. = Demetriu A. Sturdza, Memoriu asupra numismaticei româneşti. Bucureşti, Tipografia Societăţei Academice Române, 1878 (extras din Columna, 1877, no. 10–11). Sturdza, N. = Dimitrie A. Sturdza, Numismatica română. Bucureşti, Tipografia Naţională C. N. Rădulescu, 1878 (extras din Globul). S. Ţ. = Cei de obşte articuli pentru soţietăţile şi ţehurile de supt crăimea Ungariei. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei Ungureşti, 1813. Suceveanu, I. A. = W. Robertson, Istoria Americii. Traducere din limba greacă de C. Suceveanu. Manuscris în 4 vol., Iaşi, 1818–1820 (Biblioteca Universităţii din Iaşi, cota III–23). CXXI Suciu, S. B. = Moise Suciu, Semnul bucuriei şi a poftei inimei. Buda, Tipariul Crăieştii Universitate din Pesta, 1829. Suciu, DILT = Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 1967, vol. II: 1968. Sufl. olt. = Suflet oltenesc. Culegeri şi cercetări folcloristice. Publicaţie apărută la Craiova, 1927. Suţu, Not. = N. Suţu, Notiţii statistice asupra Moldaviei. Traducere cu adăugiri de Th. Codrescu. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1852. SVSR = Pandele Olteanu (coordonator), Gheorghe Mihăilă, Lucia Djamo-Diaconiţă, Emil Vrabie, Elena Linţa, Olga Stoicovici, Mihai Mitu, Slava veche şi slavona românească. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975. Synopsis = Synopsis, adecă adunare de multe învăţături care acum întâi s-au tipărit întru acestaş chip, cu osteneala şi toată chieltuiala a preosfinţitului Mitropolit al Moldovei, Chir Iacov. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1757. S. Z. = Scrisori şi zapise de meşteri români. Publicate de N. Iorga. Bucureşti, 1926. ŞA = Şcoala Ardeleană. Ediţie îngrijită de Florea Fugariu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1983. Şaguna, Ist. Bis. Ort. = Andrei Şaguna, Istoria Bisericei Ortodoxe Răsăritene Universale de la întemeierea ei, până în zilele noastre. Sibiu, Tipografia Diecesană, 2 vol., 1860. Şaguna, Pred. = Mitropolitul Andrei Şaguna, Predici. Cluj, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1945 (prima ediţie, în 1855). Şandru – Brînzeu, Jina = D. Şandru, F. Brînzeu, Printre ciobanii din Jina. Bucureşti, Atelierele Socec & Co., 1934 (extras din GS, vol. V, 1931–1932, VI, 1933–1934). Şandru, F. = Folclor românesc. Culegere de Dumitru Şandru. Ediţie îngrijită de Tudora Şandru Olteanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1987. Şăineanu, B. = Lazăr Şăineanu, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice. Ediţie îngrijită de Ruxandra Niculescu. Bucureşti, Minerva, 1978 (prima ediţie în 1895). Şăineanu, DRG = Lazăr Şăineanu, Dicţionar româno–german, conţinând Nomenclatura completă a Vocabularului român; termenii tecnici şi neologismele cele mai întrebuinţate; indicarea etimologiei şi a accentului, fraseologia şi expresiunile idiomatice. Bucureşti, Librăria Socec & Comp., 1889. Şăineanu, E. T. = L. Şăineanu, Elementele turceşti în limba română. Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1885. Şăineanu, S. = Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studie istorice despre transiţiunea sensurilor. Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1887. Şc. ard. = Şcoala Ardeleană. Antologie alcătuită şi coordonată de Eugen Pavel. Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 4 vol., 2018. ŞDU1 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. Craiova, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca, [1896]. ŞDU2 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A doua ediţiune cu totul prelucrată şi adăugită. Ortografia Academiei Române. Craiova, Institutul de Editură „Samitca”, I. Samitca şi D. Baraş, 1908. ŞDU4 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A 4-a ediţiune revăzută şi adăogită, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1922. ŞDU6 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A 6-a ediţiune revăzută şi adăogită, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1929. ŞDU8 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A opta ediţiune. Revăzut şi adăogit la ediţia VI–a. Ortografia Academiei Române. Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, [1930]. Şesan, G. = Dragoş Şesan, Glosar de cuvinte rare şi uitate. Bucureşti, Editura Universităţii, 2012. Şez. = Şezătoarea. Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare. Director: Artur Gorovei. Fălticeni, 1892–1899; 1901–1905; 1907–1916; 1922–1929. CXXII Şincai, Aritm. = Povăţuire cătră arithmetică sau învăţătura numerilor spre folosul şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească şi din părţile ei împreunate. Traducere din limba germană de Gh. Şincai. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1806. Şincai, Cat. = Gheorghie Gavriil Şincai, Catehismul cel mare, cu întrebări şi răspunsuri. Alcătuit şi întocmit pentru folosul şi procopsala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc. Blaj, Tipariul Seminariului, 1783. Şincai, D. sup. = Datorinţele supuşilor cătră monarhul lor. Traducere din limba germană de Gh. Şincai. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţei Ungureşti, 1806. Şincai, Economia = Povăţuire cătră economia de câmp, pentru folosul şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească şi din părţile ei împreunate. Traducere de Gh. Şincai. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţei Ungureşti, 1806. Şincai, Hr. = Gheorghe Şincai, Hronica românilor, în Opere. Hronica românilor. Ediţie îngrijită de Florea Fugariu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, vol. I: 1967, vol. II–III: 1969 (terminat în 1812). Şincai, I. nat. = Istoria naturei sau a firei. Traducere din limba germană, după Helmuth, de Gh. Şincai. Manuscris din 1806 (Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române, cota 422; descriere veche, făcută de N. A. Ursu: fondul Oradea, cota 40). Şincai, Î. = G. Şincai, Îndreptare cătră arithmetică. Întâia parte. Blaj, Tipariul Seminariului, 1785. Şincai, Înv. = Învăţătura firească spre surparea superştiţiei norodului. Traducere de Gh. Şincai. Ediţie îngrijită de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964 (text din 1804–1808). Şincai, P. princ. = Gh. Şincai, Prima principia latinae grammatices quae ad usum scholarum Valachico-nationalium propter maiorem incipientium puerorum facilitatem, adiecta Valachica lingua. Blaj, Tiparul Seminarului Diocezan, 1783. Şincai, V. ist. nat. = Gh. Şincai, Vocabularium pertinens ad tria Regna Naturae. Vocabulariu ce se ţine de istoria naturei. Manuscris din anii 1804–1808 (Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, cota 482; descriere veche, făcută de N. A. Ursu: fondul Oradea, cota 125). Şt. şi tehn. = Ştiinţă şi tehnică. Bucureşti, 1954–. Ştefănescu, C. compt. = Theodor Ştefănescu, Curs complect de comptabilitate în partidă dublă, pentru usul scoalelor, comercianţilor şi în general al persoanelor ataşate pe lângă secsiuni de comptabilitate. Ediţia IV. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1896 (prima ediţie în 1874). T. = Teatrul. Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor. Bucureşti, 1956–1989. Tafrali, Ist. art. = Oreste Tafrali, Manual de istoria artelor. Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, Atelierele C. Sfetea, vol. I [1922], vol. II: 1927. Tafrali, S. dobr. = O. Tafrali, Scene din viaţa dobrogeană. Bucureşti, Editura „Biroului Universal”, Athelier I. Niţeanu, Stabilimentul de Arte Grafice „Universala”, 1906. Tavernier, A. = Alcibiade Tavernier, Amărunturi apărătoare şi highienice pentru miserere sau holera-morbus şi alte boale epidemice. Bucureşti, Privileghiata Tipografie, 1831. Tărâţeanu, L. = Vasile Tărâţeanu, Litanii din Ţara de Sus. Timişoara, Editura „Augusta”, 1995. Tăutu, Priv. pol. = Pierre d’Herbigny, Privire politicească a Evropii toată din anu 1825, tradusă din limba franceză şi adnotată de comisul Ionică Tăutu, la Constantinopol, prin anii 1825–1826, copie de Costache Conachi (Biblioteca Academiei Române, ms. 5887). Tăutu, S. = Ionică Tăutu, Scrieri social-politice. Ediţie îngrijită de Emil Vîrtosu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974. Tâmpeanul, G. = Serdarul Scarlat Tâmpeanul, Gheografia Ţării Rumâneşti. Bucureşti, Tipografia pitarului Constandin Pencovici, 1840. T. dial. B.-N. = Texte dialectale şi glosar. Bistriţa-Năsăud. Publicate de Maria Marin şi Marilena Tiugan. Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1987. T. dial. D. = Texte dialectale şi glosar. Dobrogea. Publicate de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Nicolae Saramandu. Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1987. T. dial. M. = Texte dialectale. Muntenia. Bucureşti, Editura Academiei. Vol. I, coord. de Boris Cazacu, texte publicate de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, CXXIII Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, 1973; vol. II, coord. de Boris Cazacu, texte publicate de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, 1975; vol. III, texte publicate de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe, 1987. T. dial. M. B. = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale. Culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu. Vol. I, partea 1, Iaşi, Editura Academiei Române, 1993; partea a 2-a, Iaşi, Editura Academiei Române, 1995; vol. II, partea 1, texte culese de Ion-Horia Bîrleanu şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002; vol. III, texte publicate de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, Luminiţa Botoşineanu, Doina Hreapcă, Florin-Teodor Olariu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2007; vol. III. Supliment, cuprinzând materialul din punctele cu anchete privitoare la graiurile huţule din volumele I şi II ale NALR – Moldova şi Bucovina, de Adrian Turculeţ, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2007. T. dial. O. = Texte dialectale. Oltenia. Publicate sub redacţia lui Boris Cazacu de Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi Magdalena Vulpe. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1967. T. doc. Dâmb. = Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa (1418–1800). Ediţie îngrijită de George Potra. Târgovişte, Muzeul judeţean Dâmboviţa, 1972. TDR = Valeriu Rusu (coord.), Tratat de dialectologie românească. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984. Teaha, C. N. = Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului Negru. Bucureşti, Editura Academiei, 1961. Telegraful = Telegraful român. Gazetă de informaţie socială şi culturală. Sibiu, Editura şi Tiparul Tipografiei Diecesane, 1853–. Telegraful (Buc.) = Telegraful (ulterior: Telegraful de Bucureşti). Cotidian politic, istoric şi literar. Tipografia C. N. Rădulescu, 1871–1892. Tem. gheom. = Temeiurile gheometriii. Manuscris, probabil copii după cursul lui Gh. Lazăr, c. 1820, 2 caiete (Biblioteca Academiei Române, I: cota 1189; II: cota 3356). Tempea, Ist. b. Şch. = Radu Tempea, Istoria sfintei besereci a Şcheilor Braşovului. Ediţie îngrijită de Octavian Şchiau şi Livia Bot. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969 (publicată postum). R. Tempea, Gram. = Radu Tempea, Gramatică românească. Sibiu, Tipografia lui Petru Bart, 1797. Radu Tempea, O. S. = Radu Teampe, Oglinda statului bisericesc şi politicesc sau Învăţătura năravurilor celor bune şi a vieţii creştineşti. Braşov, Tipografia a lui Ioan Gött, 1835. Teodoreanu, O. A. = Ionel Teodoreanu, Opere alese. Ediţie îngrijită de Nicolae Ciobanu. Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 6 vol., 1963–1981. Al. O. Teodoreanu, H. = Al. O. Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc. Iaşi, Editura Junimea, 1989 (prima ediţie în 1928). E. Teodoreanu, B. = Elena Teodoreanu, Bioclimatologie umană. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002. Teodorescu, B. = Basme române. Culegere de G. Dem. Teodorescu. Ediţie îngrijită şi glosar de Rodica Pandele şi Petre D. Anghel. Bucureşti, Editura Vitruviu, 1996. Teodorescu, Înc. = G. Dem. Teodorescu, Încercări critice asupra unor credinţe, datine şi moravuri ale poporului român. Bucureşti, Tipografia Petrescu-Conduratu, 1874. Teodorescu, P. P. = Poezii populare române. Culegere de G. Dem. Teodorescu. Ediţie îngrijită de George Antofi. Bucureşti, Editura Minerva, 1982 (prima ediţie în 1885). A. Teodorescu, A. = A. Teodorescu, Aritmetică sau învăţătura socotelilor. Iaşi, Tipografia Sf. Mitropolii, 1839. Teodori, A. = Al. Teodori, Scurtă arătare despre om şi despre întocmirile lui, în Carcalechi, C. M., 1825, p. 55–86. Teodorovici, Alexandru = Johann Daniel Friedrich Rumpf, Arătarea stăpânirei şi a caracterului lui Alexandru I, împăratul a toată Rossia. [Traducere de Ioan Teodorovici]. Buda, Crăiasca CXXIV Tipografie a Universitatei Ungariei, 1815. Teodorovici, I. = Pavel Kengyllácz, Istoria universală sau a toată lumea. Traducere de Ioann Theodorovici. Buda, Tipariul Crăeştei Universitate din Pesta, 1824. Teodorovici, L. P. = Scurtă arătare despre luarea Parisului şi alte întâmplări, de la un iubitoriu de pace. [Traducere de Ioan Teodorovici]. Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1814. Teodorovici, M. = Moralnice sentenţii sau folositoare pilde. Traducere de Ioan Teodorovici. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1813. Teodorovici, Napoleon = Napoleon Bonaparte, ce au fost şi ce iaste. O întocmită arătare despre viiaţa şi faptele lui, dimpreună cu bătaia ce s-au întâmplat la luarea Parisului până la ducerea lui în insula Elba. [Traducere de Ioan Teodorovici]. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1815. Teodorovici, Piramida = Vreadnica de pomenire biruinţă, ce în vreamea noastră s-au făcut, sau Piramida cea din tunuri înălţată în marea cetate Moscva. [Traducere de Ioan Teodorovici] Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei, 1815. Teodorovici, Prunc. = Leopold Şimani, Pruncii cei părăsiţi, ajutoriului lui Dumnezeu şi purtării de grijă a unei bătrâne şi credincioasă crescătoare încredinţaţi. Traducere din limba franceză de Ioan Teodorovici. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei din Pesta, 1830. Tes. = Tesaur de monumente istorice pentru România, atât din vechi tipărite, cât şi manuscripte. Ediţie îngrijită de A. Papiu Ilarian. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Ştefan Rassidescu, vol. I: 1862, vol. II: 1863, vol. III: 1864. Teulescu, Ces. = A. de Lamartine, Istoria lui Cesar. Traducere de D. P. Teulescu. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Roman et C-nie, 1856. Teulescu, H. S. = Edmond About, Hagi-Stavros, regele munţilor. Traducere liberă din limba franceză de P. Teulescu. Bucureşti, Tipografia Naţională a lui I. Romanov et Comp., 1857. Teulescu, I. = George Sand, Indiana. Traducere de P. Teulescu. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1847. Texte rom. (XVI) = Ion Gheţie (coord.), Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Bucureşti, Editura Academiei, 1982. Texte uitate = Texte uitate – texte regăsite. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Bucureşti, Academia Română / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, vol. I: 2002, vol. II: 2003, vol. III: 2004, vol. IV: 2005. Theodorescu, V. A. = Cicerone Theodorescu, Versuri alese. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 2 vol., 1955. Tiktin, Gr. = Hariton Tiktin, Gramatica română pentru învăţământul secundar, teorie şi practică. Ediţia a doua. Vol. I, Etimologia; vol. II, Sintaxa, Bucureşti, Tipografia Nouă Grigorie Panaitescu, 1895 (prima ediţie în 1893). Timotin, Descânt. = Emanuela Timotin, Descântecele manuscrise româneşti (secolele al XVII-lea – al XIX-lea). Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010. Timp. = Timpul. Cotidian. Din 1877, director Titu Maiorescu. Bucureşti, 1876–1884; 1889–1900; 1923–1924. Timpul = Timpul. Jurnal politic-comercial. Prim-redactor: Gr. R. Bossueceanu. (Din 1857, titlul Secolul, iar din 1861 redevine Timpul). Bucureşti, 1854–1855; 1856–1857. Tin. Rom. = Sholasticescul fruct al tinerimei romane din libera crăiască cetate Pesta, carele în cursul de veară l-au făcut şi la publica examenare, în 2 septemvrie anul 1824, s-au arătat. Buda, Tipariul K. Universitatei din Pesta, 1824. Titel, Ţ. Î. = Sorin Titel, Ţara îndepărtată. Roman Bucureşti, Editura Eminescu, 1974. Titulescu, D. = Nicolae Titulescu, Documente diplomatice. Ediţie coordonată de George Macovescu. Bucureşti, Editura Politică, 1967. Tocilescu, Mon. = Monumentele epigrafice şi sculpturali ale Museului naţional de antichităţi din Bucureşti şi a altor colecţiuni particulare din Roumania. Publicate de Gr. G. Tocilescu. Partea I: Colecţiunea epigrafică a Museului până la anul 1881. Bucureşti, Tipografia „Corpului Didactic” C. Ispăşescu & G. Brătănescu, 1902; II: Colecţiunea sculpturală a Muzeului până la CXXV 1881. Noua tipografie Profesională Dim. C. Ionescu, 1908. G. Tocilescu, Pr. civ. = George G. Tocilescu, Curs de procedură civilă. (Organisaţiune judecătorească. Competinţă şi Procedura civilă propriu-zisă). Vol. I: Organisaţiunea judecătorească. Iaşi, Tipografia Naţională, 1887; vol. II: Competinţa juridicţiunilor civile. Iaşi Tipografia Naţională, 1889; vol. III: Procedura civilă propriu-zisă. Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1893. Todoran, Contr. = Romulus Todoran, Contribuţii la studiul limbii române. Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1998. Todoran, Gl. = Romulus Todoran, Mic glosar dialectal. Cluj, Cartea Românească, 1949 (manuscris din 1887). Tohăneanu, Cuv. rom. = Gheorghe Tohăneanu, Cuvinte româneşti. Timişoara, Editura Facla, 1986. Tohăneanu, V. L. = Gheorghe Tohăneanu, „Viaţa lumii” cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Timişoara, Editura Augusta, 1998. Tomescu, Gl. = Mircea Tomescu, Glosar din judeţul Olt. Slatina, Tipografia „Tiparul Oltului”, 1944. Tomici, C. A. = Cultura albinelor sau Învăţătura despre ţinerea stupilor în magaţinuri. Traducere de Ioan Tomici. Buda, Tipariul Crăieştei Universitătei din Pesta, 1823. Tomici, C. B. = Iosif Blaşcovici, Cultura bombiţelor sau Învăţătura despre ţinerea şi creşterea omidelor sau goangelor de mătasă. Traducere de Ioan Tomici. Buda, Tipariul Crăieştei Universitate din Pesta, 1823. Tomici, Î. = Ioan Tomici, Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimei română, precum şi nişte alease cântări beseariceşti şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti. Buda, Tipariul Crăeştei Universitate din Pesta, 1827. Topîrceanu, S. = G. Topîrceanu, Scrieri. Ediţie îngrijită de Al. Săndulescu. Bucureşti, Editura Minerva, 2 vol., 1983. Transilvania = Transilvania. Redactor: G. Bariţiu. Braşov, Tip. Römer & Kamner, 1868–1879; Sibiu, 1881–1946; Cluj, 1948–1969; serie nouă: redactor-şef Mircea Tomuş, 1972–1989, Ion Mircea, 1990–1999; Sibiu, 2002–. Trib. = Tribuna. Director: Ioan Slavici. Sibiu, Editura şi Tipariul „Institutului Tipografic”, 1884–1903. Trib. rom. = Tribuna românilor de peste hotare, revistă, Bucureşti, 4 vol., 1924–1927. Tribuna = Tribuna. Revistă. Săptămânal de cultură. Redactor-şef: Ioanichie Olteanu. Cluj. 1957–. Trigonom.-R. X = O. Sacter, Trigonometrie. Manual pentru clasa a X-a reală. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Trigonom.-U. X = Gheorghe Popescu, Alfred Schüszler, Trigonometrie. Manual pentru clasa a X-a umanistică. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1961. Tr. lingv. gen. = Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (red. resp.), Tratat de lingvistică generală. Bucureşti, Editura Academiei, 1971. Tudoran, Opt. = Radu Tudoran, Al optzeci şi doilea. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Tudoran, P. S. = Radu Tudoran, Toate pânzele sus! Bucureşti, Editura Tineretului, 1954. Tulbure, V. R. = Victor Tulbure, Vioara roşie. Bucureşti, Editura de Stat, 1948. Turcu, E. = Ioan Turcu, Escursiuni pe munţii Ţărei Bârsei şi ai Făgăraşului, din punctul „La om” de pe „Buceciu” până dincolo de „Negoiul”. Braşov, Tipografia A. Mureşianu, 1896. Turnescu, Chir. = N. Turnescu, Curs de clinică chirurgicală. Copie de Vasilie Vlădescu, Bucureşti, 1859. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 1706). Turnescu, Med. op. = N. Turnescu, Curs elementar de medicină operatorie sau de operaţie. Copie de Vasilie Vlădescu, Bucureşti, 1857. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 1705). Tuţescu – Danilescu, Catanele = Şt. St. Tuţescu, P. Danilescu, Monografia istorică, economică, culturală, socială a satului Catanele din districtul Doljiu. Craiova, Librăria şi Stabilimentul Grafic Fane Constantinescu, 1908. Tuţescu, Sf. = Şt. St. Tuţescu, O parte din sfinţii poporului. Craiova, Tipografia „Fulgerul”, 1908. Tzara – Pană = Tristan Tzara, Primele poeme şi Insurecţia de la Zürich prezentată de Saşa Pană. Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1971] CXXVI Ţ. N. = Ţara noastră. Revistă săptămânală, (din 1932) cotidian. Director Octavian Goga. Sibiu, 1907–1909; Cluj, 1922–1926; Bucureşti, 1927; Cluj, 1928–1930; Cluj, Bucureşti, 1931; Bucureşti, 1932–1938. Ţichindeal, A. M. = Dosithei Obradovici, Adunare de lucruri moraliceşti, de folos şi spre veselie. Traducere de Dimitrie Ţichindeal. Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1808. Ţichindeal, F. = Dimitrie Ţichindeal, Fabule şi moralnice învăţături. Ediţie îngrijită de Virgil Vintilescu. Timişoara, Editura Facla, 1975 (prima ediţie în 1814). Ţichindeal, Sf. = Dosithei Obradovici, Sfaturile a înţeleajerii cei sănătoase. Traducere de Dimitrie Ţichindeal. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii Orientalicească a Universitatii Peştii, 1802. Ţichindeal, St. inst. = D. Ţichindeal, Arătare despre starea acestor noao întroduse scolasticeşti instituturi ale naţiei rumâneşti, sârbeşti şi greceşti. Buda, Tipariul Crăieştei Tipografii a Universitatei Ungureşti din Peşta, 1813. Ţiplea, P. P. = Poezii populare din Maramureş. Adunate de Alexandru Ţiplea. Bucureşti, Carol Göbl, 1906 (extras din AA lit., seria II, tomul XXVII, p. 413–531). Ţiucra Pribeagul, P. R. = Petru Ţiucra Pribeagul, Pietre rămase. Contribuţie la monografia judeţului Arad. Bucureşti, Imprimeria Căilor Ferate Române, 1936. Ţoiu, G. = Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976. Ţoiu, Î. = Constantin Ţoiu, Însoţitorul. Bucureşti, Editura Eminescu, 1981. Ţopa, Contr. = Emilian Ţopa, „Contribuţiuni etnobotanice”, în Buletinul Facultăţii de Ştiinţe din Cernăuţi, XI, 1937, p. 217–224. Udrescu, Gl. = D. Udrescu, Glosar regional Argeş. Bucureşti, Editura Academiei, 1967. Ugliş-Delapecica, P. B. = Poezii şi basme populare din Crişana şi Banat. Culegere de Petre Ugliş-Delapecica. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Ulieru, C. M. = George Ulieru, Din carnetul unui medic de plasă. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1948. Unirea = Unirea. Foaie bisericească-politică. Redactor responsabil: V. Hossu; redactor: Al Grama. Blaj, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, 1891–1945. Unirea Pop. = Unirea poporului. Număr poporal al „Unirii”. Director: Alexandru-Lupeanu Melin, redactor responsabil: Iuliu Maior. Blaj, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, 1919–1948. Univ. = Universul. Noutăţi din toată natura, cultura, literatura. [Revistă săptămânală]. Editor şi redactor: I. Genilie. Bucureşti, 1845–1848. Univ. ap. = Dan Rădulescu, Cristina Tebeica, Universul apei. Mică enciclopedie. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. Universul = Universul. Cotidian de informaţie politică şi culturală, cu pagină literară. Directori: Luigi Cazzavillan (1884–1903), Stelian Popescu (1918–1948). Bucureşti, 1884–1916; 1918–1953. Urbariul = Urbariul [pentru Banat]. Viena, 1781. Ureche, L. = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei. Ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 (text din 1642–1647). Ureche, L.2 = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei. Ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, ediţia a doua revăzută. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958 (text din 1642–1647). Urechia, E. = V. Alecs. Urechia, Urechia, Despre elocinţa română. Oratoria forensă, amvonul, haranga. Oratorii moderni. Panu, Barbu Catargiu, Kogălniceanu, Brătianu & &. Lectură publică ţinută în 12 (21) Decembriu, 1866. Bucureşti, Tipografia Ioan Weiss, 1867. Urechia, I. R. = V. A. Urechia, Istoria românilor. Curs făcut la Facultatea de Litere din Bucureşti Lito-tipografia Carol Göbl / Institutul de Arte Grafice Carol Göbl / Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 13 vol., 1891–1902. Urechia, Leg. = Vasile A. Urechia, Legende române, Bucureşti, Socec, 1891. Urechia, S. L. = V. A. Urechia, Scrieri literare. Ediţie îngrijită de Alexandru George. Bucureşti, Minerva, 1976. Uricariul = Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor (vol. I–VII, cu titluri diferite). Documente publicate de Theodor Codrescu. Iaşi, Tipografia Buciumului Român. Vol. I: Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, anaforale şi alte acte, din suta a XVIII şi a XIX, 1852; vol. II: Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, firmanuri şi alte acte ale Moldovei, CXXVII 1852; vol. III: Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, firmanuri şi alte acte ale Moldovei, 1853; vol. IV: Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, anaforale, tratate şi alte acte de ale Moldo- Valahiei, 1857; vol. V: Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, tratate şi alte acte atingătoare de Moldo-Valahia, 1862; vol. VI: Uricariul cuprinzător de hrisoave, ispisoace, urice, anaforale, proclamaţiuni, hatişerife şi alte acte de ale Moldovei şi Ţărei Româneşti, de pe la anul 1461 şi până la 1854, 1875; vol. VII: Uricarul cuprinzătoriu de diverse acte care pot servi la istoria românilor, 1886; vol. VIII: 1886; vol. IX: 1887; vol. X: 1888; vol. XI–XV: 1889; vol. XVI–XIX: 1891; vol. XX–XXI: 1892; vol. XXII 1893; vol. XXIII–XXV: 1895. Urmuz, P. B. = Urmuz, Pagini bizare. Ediţie întocmită de Saşa Pană. Bucureşti, Editura Minerva, 1970. Ursachi, N. L. = Mihai Ursachi, Nebunie şi lumină. Bucureşti, Editura Nemira, 1998. Ursachi, Z. = Mihai Ursachi, Zidirea şi alte povestiri. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978. Ursu, C. ist. cult. = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti în secolul al XVII-lea. Studii filologice. Iaşi, Editura Cronica, 2003. Ursu, C. ist. lit. = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice. Iaşi, Editura Cronica, 1997. Vaida, Săl. = Vasilie Vaida, „Material jargon de dialect sălăgian”, în Trib. 1890, nr. 83, p. 329; nr. 84, p. 333; nr. 85, p. 337–338; nr. 86, p. 341–342; nr. 87, p. 345–346; nr. 88, p. 349; nr. 89, p. 353; nr. 90, p. 358; nr. 91, p. 361–362; nr. 92, p. 365–366; nr. 93, p. 369–370; nr. 94, p. 373–374; nr. 95, p. 378–379; nr. 96, p. 381–382; nr. 97, p. 385–386. Vaillant, V. = J. A. Vaillant, Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc, urmat de un mic vocabular de omonime. Bucureşti, Tipografia lui Friderih Valbaum, 1839. Varlaam, Caz. = Varlaam, mitropolitul Moldovei, Cazania (1643). Ediţie îngrijită de J. Byck. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943. Varlaam, Leastviţa = Ioan Scărarul, Leastviţa sau Scara raiului. Traducere de ierarhul Varlaam. Ediţie de Oana Panaite. Iaşi, Trinitas, 2007 (text din 1613). Varlaam, R. C. = Varlaam mitropolitul, Opere. Răspunsul împotriva catihismului calvinesc. Ediţie îngrijită de Mirela Teodorescu. Bucureşti, Editura Minerva, 1984 (prima ediţie în 1645). Varlaam – Sadoveanu = De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba şi stilul scriitorilor. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1958]. Vasici-Ungureanu, Antrop. = P. Vasici-Ungurean, Antropologhia sau Scurta cunoştinţă despre om şi despre însuşirile sale. Buda, Crăiasca Tipografia Universitatei Ungureşti, 1830. Vasici-Ungureanu, Dietet. = P. Vasici-Ungurean, Dietetica sau Învăţătura a păstra întreagă sănătate; a domoli boalele; a se feri de primejdia morţii şi a se mântui dintr-însa. Buda, Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungureşti, 1831. Vasici-Ungureanu, M. = Cr. W. Hufeland, Macroviotica sau măiestria a lungi viaţa. Traducere de Pavel Vasici[-Ungureanu]. Braşov, Tipografia lui Ioan Gött, vol. I: 1844, vol. II: 1845. Vasici-Ungureanu, Nep. vind. = P. Vasici[-Ungureanu], Neputinţa şi a ei totala vindecare cu mijloace simple cercate prin esperienţă şi aprobate de mulţi pătimaşi. Braşov, Tipografia lui Ioan Gött, 1846. Vasiliu, Cânt. = Cântece, urături şi bocete de-ale poporului. Adunate de Alexandru Vasiliu. Academia Română. Bucureşti, 1909. Vasiliu, P. L. = Poveşti şi legende. Culese de Alexandru Vasiliu. Academia Română. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. E. Vasiliu, I. = Emanuel Vasiliu, Introducere în teoria textului. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990. Vatra = Vatra. Foaie ilustrată pentru familie. Bucureşti. Directori: I. Slavici, I. L. Caragiale şi G. Coşbuc. 1894–1896; serie nouă: Târgu Mureş, 1971–. Văcărescu, Gr. = Ianache Văcărescu, Observaţii sau băgări-dă-seamă asupra regulelor şi orânduelelor grammaticii rumâneşti, în Poeţii Văcăreşti, p. 85–180 (text din 1787). Văcărescu, Ist. = Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească. Ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001 (text din 1794). Văcărescu, P. = Ianache Văcărescu, Poezii, în Poeţii Văcăreşti, p. 311–324 (text din 1793). A. Văcărescu, P. = Alecu Văcărescu, Poezii, în Poeţii Văcăreşti, p. 327–355 (texte din 1795). CXXVIII I. Văcărescu, O. = Iancu Văcărescu, Opere. Ediţie îngrijită de Cornel Cârstoiu. Bucureşti, Editura Minerva, 1985. N. Văcărescu, C. = Nicolae Văcărescu, Din corespondenţa lui ... către nepotul său Iancu Văcărescu, în Poeţii Văcăreşti, p. 383–391. N. Văcărescu, P. = Nicolae Văcărescu, Poezii, în Poeţii Văcăreşti, p. 379–382 (text ante 1825). Vătăşianu, Ist. A. E. = Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene. Vol. I: Epoca medie. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967; vol. II: Arta din perioada Renaşterii. Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Vătăşianu, Ist. A. F. = Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. Vol. I. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1959. Vâlsan, O. A. = George Vâlsan, Opere alese. Ediţie coordonată de Tiberiu Morariu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971. Vân. pesc. = Vânătorul şi pescarul sportiv (în 1990–1991: Revista vânătorilor şi pescarilor). Revista vânătorilor şi pescarilor sportivi din România. Bucureşti, 1953–1989; 1990–2001; 2006–. Vârnav, F. = Ch. Rollin, Frumseţile a istoriei romaneşti sau Tabla întâmplărilor cari au înveşnicit pe romani. Traducere din limba franceză de serdariul Vasilie Vârnav. Manuscris din 1823 (Biblioteca Academiei Române, cota 175). Vârnav, F. M. = Muratori, Filosofia moralicească. Traducere din limba greacă de Vasilie Vârnav. Manuscris din 1825, 2 vol. (Biblioteca Academiei Române, cotele 189 şi 183). Vârnav, G. P. = Chesar Vecaria, Pentru greşele şi pedepsi, politiceşte prăvite. Traducere din limba greacă de V. Vârnav. Manuscris din 1824 (Biblioteca Academiei Române, cota 185). Vârnav, L. = Condillac, Loghica sau Întâile tălmăcirile meşteşugului de a să socoti cineva bine. Traducere din limba greacă de banul Vasilie Vârnav. Manuscris din 1825 (Biblioteca Academiei Române, cota 425). Vârnav, S. M. = D. Cantemir, Scrisoarea Moldovei. Traducere de Vasile Vârnav, tip. Sfânta Monastire Neamţul, 1825. C. Vârnav, H. = Costachi Vârnav, Despre holera epidemiască sau Istoria ei în scurt, chipul în care să arată şi în care să lăţeşte, cât şi mijloacele de a să feri şi de a să vindeca de ea şi fără doftor. Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1848. C. Vârnav, Z. F. = G. Fr. Loredano, Zăbava Fandasiei. Traducere din limba greacă de Constantin Vârnav (în continuarea traducerii lui Toma Dimitriu). Iaşi, manuscris, copie din 1788, 2 vol. (Biblioteca Academiei Române, cotele 1793 şi 433). V. cotid. = Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800–1848. Publicate de Vl. Diculescu. Cluj, Editura Dacia, 1970. Ved. Dan. = Vedenia lui Chir Daniil. Ediţie îngrijită de Andrei Timotin şi Emanuela Timotin, în CMVCP VI, p. 155–168 (text din 1793). Ved. Sof. = Vedenia Sofianei. Ediţie îngrijită de Andrei Timotin şi Emanuela Timotin, în CMVCP VI, p. 133–163 (text de la sfârşitul sec. XVII – începutul sec. XVIII). Veisa, I. = [Dr. Tollhausen], Instrucţie în scurt de prinţipurile ighienismului sau a sistemii morizoniane şi de întrebuinţarea doftoriei universale de veghetaluri. Traducere din limba franceză de căminarul C. Veisa. Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropoliei, [1836]. Velini, C. M. = [Curs de metafizică]. Predat de Anton Velini la Seminarul de la Socola din Iaşi, prin anii 1844–1847. Manuscris (Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cota II–7). Velini, L. = Anton Velini [Curs de logică]. Predat la Seminarul de la Socola din Iaşi, prin anii 1844–1847. Manuscris (Biblioteca Academiei Române, cota 3043). Velini, M. P. = Antoniu Velini, Manual de metodică şi pedagogică pentru profesorii şcoalelor primarie. Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1860. Veress, Păst. = Andrei Veress, Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821). Bucureşti, Cultura Naţională, 1927. Vianu, O. = Tudor Vianu, Opere. Bucureşti, Editura Minerva, 14 vol., 1971–1990. Viciu, Col. = Colinde din Ardeal. Culegere de Alexiu Viciu. Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Gerold & comp., 1914. CXXIX Viciu, F. = Flori de câmp. Doine, strigături, bocete, balade. Publicate de Alexiu Viciu. Ediţie îngrijită de R. Todoran şi I. Taloş. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976. Viciu, Gl. = Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal. Bucureşti, Carol Göbl, 1906 (extras din AA lit., seria II, tomul XXIX). Viciu, S. Gl. = Alexiu Viciu, Suplement la „Glosar de cuvinte dialectale” din graiul viu al poporului român din Ardeal. Bucureşti, Cultura Naţională, 1925 (extras din AA lit., seria III, tomul III). Vida, Gram. = Gheorghie Vida, Gramatică practică romano-franţozască. Buda, Tipariul Crăieştii Universităţi, 1833. Vidmann, Apa miner. = Carol Vidmann, Despre apa minerală de la Balta Albă. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Winterhalder, 1847. Vieru, V. M. = Grigore Vieru, Văd şi mărturisesc. Bucureşti, Editura Minerva, 1996. Vinea, O. = Ion Vinea, Opere. Ediţie îngrijită de Elena Zaharia Filipaş. Bucureşti, Editura Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 8 vol., 1984–1995. Vineţchi, Lucr. fol. = Această cărticică, ce acum întâiaşi dată s-au tipărit şi s-au tălmăcit după limba leşască pre limba rumânească, care cuprinde întru sine multe lucruri spre folosul a toată obştea atât oamenilor, cât şi dobitoacelor. Traducere de Gavriil Vineţchi. Bucureşti, 1806. Vintilă, O. F. = Petru Vintilă, Oamenii şi faptele lor. Poeme. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din România, 1949. Vise şah. = Cele douăsprezece vise. Slujba Şahişului paratului. Ediţie îngrijită de Alexandru Mareş, în CMVCP VIII, p. 209–213 (text din a doua jumătate a sec. XVII). Vise Şaic = Cele douăsprezece vise. 12 vise a lui Şaic-Împărat. Ediţie îngrijită de Alexandru Mareş, în CMVCP VIII, p. 200–208 (text din 1643–1652). Vissarion, Fl. = I. C. Vissarion, Florica şi alte nuvele. Bucureşti, Librăria Nouă, 1916. Vissarion, Î. = I. C. Vissarion, Învietorul de morţi. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură, 1935. Vissarion, S. A. = I. C. Vissarion, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Viorica Florea. Bucureşti, Editura Minerva, 3 vol., 1983–1987. Vişniec, T. = Matei Vişniec, Teatru. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2 vol., 1996. Vîrcol, M. = V. Vîrcol, „Din graiul popular al judeţului Mehedinţi”, în N. Rev. R, vol. VIII, 1910, nr. 6, p. 84–88. Vîrcol, Vâlcea = V. Vîrcol, Graiul din Vâlcea. Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1910. Vlad, L. R. = Cezar Vlad, Litiaza renală. Răspândire. Cauza. Tratament. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004 (prima ediţie în 2000). Vlad Delamarina, P. B. = Victor Vlad Delamarina, Poesii bănăţeneşti. Întocmiri. Adunate de dr. Valeriu Branişte. Lugoj, 1902. Vlahuţă, S. A. = A. Vlahuţă, Scrieri alese. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi bibliografie de Valeriu Rîpeanu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 3 vol., 1963–1964. Vlasiu, A. P. = Ion Vlasiu, Am plecat din sat. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957 (prima ediţie în 1938). Vlasiu, D. = Ion Vlasiu, Drum spre oameni. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961 (prima ediţie în 1947). Vlădescu, M. = G. M. Vlădescu, Moartea fratelui meu. Cluj, Editura Dacia, 1971 (prima ediţie în 1934). Vocea Oltului = Vocea Oltului (în 1857 şi Oltul). Jurnal politic şi literar. Craiova, 1857–1860. Voiculescu, L. = V. Voiculescu, Toate leacurile la îndemână. Bucureşti, Fundaţia Principelui Carol, 1935. Voiculescu, P. = V. Voiculescu, Poezii. Ediţie îngrijită de I. Voiculescu şi V. Iova. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 2 vol., 1968. Voiculescu, Pr. lit. = V. Voiculescu, Integrala prozei literare. Ediţie îngrijită de Roxana Sorescu. Bucureşti, Editura Anastasia, 1998. Voinescu II, B. = Molière, Bădăranul boierit. Traducere de căpitanul I. Voinescu [II]. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1836. Voinescu II, M. = A. von Kotzebue, Misantropia şi pocăinţa. Traducere de maiorul I. Voinescu [II]. Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1837. A. Voinescu, J. = Alice Voinescu, Jurnal. 1929–1961. Ediţie îngrijită de Maria Ana Murnu. Bucureşti, Editura Albatros, 1997. CXXX Vornic, O. P. = Tiberiu Vornic, Oameni sub patrafir. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din România, [1950]. Vornic, Paj. = Tiberiu Vornic, Sub pajura împărăţiei. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954. Vorobchievici, A. M. = Isidor Vorobchievici, Manual de armonia musicală. Cernăuţi, Tipariul lui Rudolf Echardt, 1869. Voronca, S. = Ilarie Voronca, Scrieri. Ediţie îngrijită de Ion Pop. Bucureşti, Minerva, 3 vol., 1992–1996. Vrabie, B. P. = Gheorghe Vrabie, Balada populară română. Bucureşti, Editura Academiei, 1966. Vrabie, Pr. = Gheorghe Vrabie, Proza populară românească. Bucureşti, Editura Albatros, 1986. Vrănceanu, G. D. = Gheorghe Vrănceanu, Lecţii de geometrie diferenţială. Bucureşti, Editura Academiei, vol. I: 1951, vol. II: 1952. Vrănceanu, Geom. an. = Gh. Vrănceanu, Geometrie analitică şi proiectivă. Bucureşti, Editura Tehnică, 1954. V. rom. = Viaţa Românească. Revistă literară şi ştiinţifică. Iaşi, (din 1930) Bucureşti, 1906–1916; 1920–1940; 1944–1946, 1948–. V. Sf. Vasile = Viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi vămile văzduhului. Ediţie îngrijită de Maria Stanciu-Istrate, în CMVCP IX, p. 149–243 (text din dec. 4–5 ale sec. XVII). V. t. rom. = Ion Gheţie (coord.), Cele mai vechi texte româneşti. Bucureşti, Tipografia Universităţii, 1982. Vuia, Păst. = Romulus Vuia, Tipuri de păstorit la români (sec. XIX – începutul sec. XX). Bucureşti, Editura Academiei, 1964 (publicat postum). Vuia, Port. = Romulus Vuia, Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoara. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1958]. Vuia, Ţ. H. = R. Vuia, Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor. Cluj, Tiparul „Ardealul”, 1926 (extras din Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. II: 1924–1925, p. 35–152). Vulcan, T. = [Simion–Auguste André Tissot], Tractat despre vindecarea morburilor poporului de la ţară. Manuscris autograf al lui Samuil Vulcan, c.1820–1830 (Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române, cota 563; descrierea veche, făcută de N. A. Ursu: fondul Oradea, cota 283). I. Vulcan, Nov. = Iosif Vulcan, Novele. Pesta, Tipariul lui Alesandru Kocsi, vol. I–II: 1872, vol. III: 1873. I. Vulcan, S. = Iosif Vulcan, Scrieri. Ediţie îngrijită de Lucian Drimba. Bucureşti, Editura Minerva / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 4 vol., 1987–2002. Vulcănescu, D. R. = Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Zaharia Balica. Bucureşti, Editura Eminescu, 3 vol., 1996. Vulpescu, P. = Romulus Vulpescu, Poezii. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. I. Vulpescu, A. C. = Ileana Vulpescu, Arta conversaţiei. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. I. Vulpescu, C. P. = Ileana Vulpescu, Carnetul din port-hart. Bucureşti, Editura Eminescu, 1996 (prima ediţie în 1995). Vulpian, P. = Dimitrie Vulpian, Poesia populară pusă în musică. Bucureşti, Tipolitografia Ştefan Mihăilescu, 1886. Wachmann, M. = I. Wachmann, Principuri generale de muzică europeenească modernă. Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1846. Weigand, Ar. = Gustav Weigand, Die Aromunen – ethnographisch-philologisch-historiche Untersuchungen. Leipzig, Johann Ambrosius Barth, vol. I: 1895, vol. II: 1894. Weigand, B. B. = Gustav Weigand, Die Dialekte der Bukowina und Bassarabiens. Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1904. Weigand, S. = Gustav Weigand, Die Sprache der Olympo-Walachen. Leipzig, Metzer & Wittig, 1888. Wertheimer, Descr. ape. = M. Wertheimer, Descrierea tutulor apelor minerale din România şi unele din străinătate, cele mai cunoscute şi mai obicinuite, precum şi o indicaţie despre modul întrebuinţărei lor. Bucureşti, Tipografia Sântei Mitropolii, 1853. Wertheimer, Mat. medic. = M. Wertheimer, Manual de materie medicală. Bucureşti, 1858. Wertheimer, Parab. = M. Wertheimer, Wertheimer, Curs de parabolanologhie pentru formare de garde malade (îngrijitori de bolnavi). Adaptare după dr. Schmidt. Bucureşti, Imprimeria Nifon Mitropolitul, 1857. CXXXI Xenopol, I. R. = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. Iaşi, H. Goldner, vol. I: 1888, vol. II: 1889, vol. III: 1890, vol. IV: 1891, vol. V: 1892, vol. VI: 1893. Xenopol, I. R.2 = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. Bucureşti, Editura C. Sfetea, vol. I: 1913, vol. II–V: 1914. Xenopol, I. R.3 = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia III-a, postumă, îngrijită de I. Vlădescu. Bucureşti, Cartea Românească, vol. I–II: 1925, vol. III: 1926, vol. IV–V: 1927, vol. VI: 1928, vol. VII–IX: 1929, vol X–XIV: 1930 (reproduce ediţia a II-a, incompletă (vol. 1–5), şi 9 volume ms. ale autorului). N. Xenopol, B. P. = N. Xenopol, Brazi şi putregai. Moravuri provinciale. Ediţia a 3-a. Bucureşti, Tipografia „Voinţa naţională”, 1892 (prima ediţie în 1881). Ygrec, M. N. = Doctorul Ygrec, Medicul nostru. Dicţionar enciclopedic medical. Bucureşti, „Adevărul”, [1931]. Zaciu, Jur. = Mircea Zaciu, Jurnal. Cluj-Napoca, Editura Dacia / Bucureşti, Editura Albatros, vol. I: 1993; vol. II: 1995; vol. III: 1996; vol. IV: 1998. Zalomit, E. F. = A. Charma, Elemente de filosofie. Traducere de I. Zalomit. Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1854. Zamfirescu, L. N. = Duiliu Zamfirescu, Lume nouă şi lume veche. Bucureşti, Editura Librariei Carol Müller, 1895. Zamfirescu, O. = Duiliu Zamfirescu, Opere. Ediţie îngrijită de Mihai Gafiţa (vol. I–V), Ioan Adam (vol. V–VI/2), Georgeta Adam (vol. VI/1–VI/2), Al. Săndulescu (vol. VII–VIII). Bucureşti, Editura Minerva, 8 volume, 1970–1985. G. M. Zamfirescu, T. = G. M. Zamfirescu, Teatru. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1983. G. M. Zamfirescu, M. D. = George Mihail Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Bucureşti, Editura Naţionala Ciornei, 2 vol., 1933. G. M. Zamfirescu, Sf. M. = George Mihail Zamfirescu, Sfânta mare neruşinare. Bucureşti, Editura Cartea Românească, vol. I 1935, vol. II 1936. Zanne, Prov. = Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia. Bucureşti, Imprimeria Statului, Editura Librăriei Socec & Co. / Institutul de Arte Grafice, Carol Göbl, Editura Librăriei Socec & Co. / Stabilimentul Grafic I. V. Socec, Editura Librăriei Socec & Co., vol. I: 1895; vol. II: 1897; vol. III: 1899; vol. IV: 1900; vol. V: 1900; vol. VI: 1901; vol. VII: 1901; vol. VIII: 1900; vol. IX: 1901; vol. X: 1903. Zarifopol, A. L. = Paul Zarifopol, Pentru arta literară. Ediţie îngrijită de Al. Săndulescu. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, vol. I: 1997, vol. II: 1998. Zarifopol, I. G. = Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe. Bucureşti, Cultura Naţională, 1926. Zeletin, N. = Ştefan Zeletin, Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române. Ediţia a III-a îngrijită de C. D. Zeletin. Bucureşti, Editura Scripta, 1992 (prima ediţie în 1927). Zilot Românul, O. = Zilot Românul, Opere complete. Ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă. Bucureşti, Editura Minerva, 1996. Zimbrul = Zimbrul. Gazetă politică şi literară. (între 1 noiembrie şi 30 decembrie 1858 apare sub titlul Zimbrul şi Vulturul). Iaşi, 1850–1852; 1855–1856. Zoba, S. A. = Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur. Ediţie îngrijtă şi studiu introductiv de Anton Goţia. Bucureşti, Editura Minerva, 1984 (prima ediţie în 1683). Zoologia IX = Constantin Bogoescu, Emil Sanielevici, Coralia Niţescu Vernescu, Zoologia. Manual pentru clasa a IX-a. Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962. Zosim = Călătoria lui Zosim la blajini. Ediţie îngrijită de Maria Stanciu-Istrate, în CMVCP III, p. 55–65 (text din 1676). A A1 [ar., mr., ir.] prep., folosită ca marcă de infinitiv; cu unele verbe, exprimă un raport de asemănare, de comparaţie; marcă de genitiv cu numerale şi unii cuantificatori; (înv.) prep. locativă, finală, marcă de dativ analitic („la”) – marque de l’infinitif; avec certains verbes, exprime la similitude, la comparaison; marque de génitif avec des numéraux et certains quantifieurs; (vieilli) „à” (locatif, final, marque de datif) c.1500 (Psalt. Hur.). Lat. ad cu sensul local „la”, dar şi, târziu, marcă a unor construcţii echivalente cu dat. şi gen.; panrom. REW 136. Folosirea în construcţii distributive, cu numerale (de ex. trei pachete a 10 kg), după fr. à. Cf. abiá, adăpóst, adevắr, adíns, adínte, afáră, aídoma, aiévea, apói, aproápe, asúpra, atót-, atúnci, dấnsul, ar. deadún, adágio, ad-hoc, ad-ínterim, adío, aferát, ajúr, amónte, arierát, atú, avál1,2. A2 [ar., mr., ir.] interj. care exprimă surpriza, plăcerea, durerea etc. – interjection qui exprime la surprise, le plaisir, la douleur, etc. 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 90r). Lat. ā, āh sau creaţie spontană independentă. AALENIÁN s.n., adj. (geol.) „primul etaj al jurasicului mediu sau ultimul etaj al jurasicului inferior; care aparţine acestei perioade – aalénien” 1949 (LTR1 I). Fr. aalénien, nume dat de geologul elveţian Karl Mayer-Eymar, pe baza top. Aalen, oraş din sud-vestul Germaniei, din Jura Franconiană, situat într-o regiune unde s-au găsit formaţiuni geologice corespunzătoare acestei perioade. ABÁ1 s.f. „un fel de postav – (vêtement de) bure” 1621 (DIR B IV, 63), var. (Ban., Trans.) habá1, (h)ábă. Tc. aba (< pers. < arab ‘abā), dial. haba. Var. ábă < scr. aba, magh. aba. Var. hábă < scr. haba. Var. cu h-, posibil şi < ucr. haba. Fam.: abagér s.m. (Mold.) „fabricant sau negustor de aba” 1673 (var. abăgeár, doc. apud Pavlescu, E. 510) ← abagiu, încadrat în clasa derivatelor în -ar HEM I, 62, DA sau ← abagerie TDRG, DEX, Suciu, IT II, 29; abageríe s.f. „loc în care se produce sau se vinde aba; meseria de abagiu” 1705–1732 (var. abăgeríe, Cron. anon. racov. 9) ← abagiu TDRG, CADE, SDLR, DEX, Suciu, IT II, 29 sau ← abager DA; abageríţă s.f. „femeie care se ocupa cu fabricarea sau vânzarea abalei sau a hainelor de aba” 1742 (Cond. Mav. II, 470) ← abager; abagíu s.m. „fabricant sau negustor de aba” 1642 (Doc. Ist. Buc. 28, apud Suciu, IT II; atestarea 1582–1591, antrop. Abagi, Doc. Î. 156, dată de TDRG, este suspectă, apărând într-o listă ce conţine multe nume proprii străine), var. (înv.) abagéu, habagíu < tc. abacı; abăgerésc adj. (Olt.) „de abagerie, de abager” 1886 (HEM) ← abager. Cf. abaí. ABÁ 2 ABANDONÁ ABÁ2 (înv.) interj. care introduce o întrebare sau exprimă mirare, amestecată cu îndoială, mai ales în interogative – „Voyons! Dis donc! Dites donc!” 1887 (HEM I, 59), var. (Mold.) habá2. Probabil ← a2 + ba HEM I, 59, DA, ŞDU sau ← au1 + ba º // Onomatopee CDER 3, DEX, TDRG3. ABÁC s.n. „instrument de calculat alcătuit dintr-un cadru pe care se pot deplasa bile – abaque” 1678–1689 (var. ambác, Danovici, Cronograf II, 241), var. (înv.) ábacus (1842, Asachi, L. 6), hambác (1785, M. Cantacuzino, Călăt. II, 115v). Fr. abaque (DA, CADE, SDLR, CDER 5, DEX, TDRG3), lat. neol. abacus „tablă de joc împărţită în pătrăţele, eşichier; tablă de calcul; tăblie folosită ca suport sau ca ornament; partea superioară a capitelului unei coloane” < gr. ἄβαξ, ἄβακος. Var. ambac < ngr. άμπακος (< it.). Fam.: abácă s.f. (arhit.) „partea superioară a capitelului unei coloane” 1862 (Antonescu, D.) < fr. abaque; ambăcár s.m. (înv.) „om care numără (măsoară)” 1678–1689 (Danovici, Cronograf II, 179), var. hambăcár ← ambac (= abac). ABAGIÚBĂ s.f. (bot., hapax, Barcianu, V.) „măliniţă, lemn-câinesc (Ligustrum vulgare) – Troène commun” 1868. Et. nes., probabil înrudit cu lat. ziziphus, zizyphus (< gr. ζίζυφον), numele unui arbore cu fructe asemănătoare („Ziziphus jujuba”), moştenit în unele limbi romanice (fr. jujube < lat. *zizūpus, occ. jousibo < lat. *zuzīpus, it. giuggiola, cf. TLF, REW 9627); HEM I, 65 sugerează (cu rezerve) lat. arbor jujuba // Et. nec. DA, DEX. ABAÍ s.n. (înv.) „învelitoare (împodobită) care se pune sub şa – tapis de selle, chabraque” 1594 (Doc. Î. 192), var. (Ban.) abáie. Tc. abayi (< pers. ‘abā’ī, cuvânt de origine arabă). Var. abaie < scr. abaja (< tc.). Fam.: abăioáră s.f. (dim.) 1609 (scris abăiúră, D. Bogdan, Gl.) ← abaie (= abai). Cf. abá1. ABAJÚR s.n. „dispozitiv (decorativ) care se pune la o lampă pentru a dirija razele în direcţia dorită – abat-jour” 1854 (Baronzi, M. II, 602). Fr. abat-jour, iniţial folosit pentru ferestre care primeau lumina zilei de sus (< abattre „a doborî, a da jos” < lat. abbatt(u)ere < battuere „a bate” + jour „zi” < lat. diurnum < diēs „zi”). Cf. abatáj, abáte2, abatór, abatíză, báte1, batalión, bateríe, batóză, bătălíe, combáte, dezbáte1, zbáte, ajúr, ajurná, dejúr, jurnál, zi, azi, cotidián, diáríst, diúrn, meridionál, miazăzí, ziár. ABÁLDĂ s.f. (Trans.; înv.) „depozit de mărfuri – dépôt de marchandises” 1780–1801 (Micu, D. 275). Probabil germ. Ablade[raum] „(cameră de) depozitare” (abladen „a descărca” < laden „a încărca”) DA. Cf. ládă. ABANDONÁ vb. „a părăsi pe cineva; a renunţa la ceva – abandonner” 1842–1844 (CAS IV, 127). Fr. abandonner „a abandona; (înv.) a permite, a lăsa, a pune la dispoziţia cuiva, a aplica” < v.fr. a bandon „la dispoziţia, în puterea...” (cf. mettre à bandon „a pune la 2 ABANÓS 3 ABÁTE dispoziţia...”); bandon „putere (legală), autoritate” este probabil rezultatul contaminării francicului *bann (cf. lat. med. bannum „proclamaţie, poruncă sub ameninţarea unei pedepse”) cu baza germanică *band- „semn, stindard” (cf. lat. med. bandum), susţinută de existenţa în lat. med. a lui bandum cu sensul lui bannum TLF. Fam.: abandón s.n. (abstr.) 1842 (Asachi, L. 6) < fr. abandon. Cf. banál, bándă1. ABANÓS s.m. „arbore exotic cu lemnul dur, de culoare neagră – ébène” 1669 (doc. apud HEM). Tc. abanos (= abanoz) < arab abanūs < gr. ἔβενος (cuvânt de origine egipteană). Cf. ebén. ABATÁJ s.n. „operaţiune de extragere a unui minereu dintr-un zăcământ; loc în care se execută această operaţiune; doborâre a arborilor în exploatările forestiere; (rar) tăierea animalelor la abator – abattage” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.). Fr. abattage < abattre „a da jos, a doborî” < lat. abbatt(u)ere < battuere „a bate”. Fam.: preabatáj s.n. „galerie subterană într-o mină, executată în vederea începerii abatajului” 1949 (Nom. min. I). Cf. abajúr, abáte2, abatíză, abatór, batalión, báte1, bateríe, batóză, bătălíe, combáte, dezbáte1, zbáte. ABÁTE1 s.m. „stareţul unei mănăstiri catolice; titlu onorific dat unor preoţi, la catolici – abbé” 1806 (Beldiman, Alexii, 22r), var. (înv.) abát. It. ab(b)ate TDRG, CADE, CDER 9, SDLR, DEX, Ursu, ÎL II, MDA, lat. neol. abbās, abbātem (< gr. ἀββᾶ < aramaic ’abbā „tată”) DLRM, Ursu, ÎL II, MDA // Fr. abbé DA. Fam.: abatésă s.f. „călugăriţă care conduce o abaţie” 1822 (var. abatísă, Bobb, DRLU I), var. (înv.) abadésă < it. abadessa, cu -t- după abate; var. abatisă < lat. neol. abatissa; abaţiál adj. „care aparţine unei abaţii, de abaţie” 1859 (Codrescu, D. I, 2) < fr. abbatial; abaţíe s.f. „mănăstire catolică condusă de un abate sau de o abatesă” 1780 (Gherasim Putneanul, Gheografie, 99v) < it. abbazia DA, CADE, SDLR, DEX // ← abate1 TDRG3. Cf. ávă1. ABÁTE2 [ar. abátire, abăteáre] vb. „a (se) îndepărta (de la o direcţie, de la o normă etc.); a doborî (azi, în part. abătut (fig.) „deznădăjduit, trist”) – dévier; abattre” 1560–1561 (Coresi, Pravila, 4v). Lat. abbattere „a da jos, a doborî” (atestat în secolul VI în forma abattere (TLL I, 48) < *abbattuere < battuere „a bate”) PEW 2, CDDE 148, DA, CADE, REW 11, DEX, cf. it., eng., fr., occ., cat., sp., ptg. REW 11, cu evoluţie semantică pe teren românesc, explicabilă printr-un sens „a da la o parte (în mod violent)” (DA, observând o îndepărtare de sensul „a bate” şi la verbele străbate şi răzbate, sugerează influenţa v.sl. biti care, pe lângă „a bate”, avea în compuse şi sensul „a împinge”, cf. otŭbiti (º), razŭbiti). Sensul „a doborî” este neologic, după fr. abattre // Probabil ← bate CDER 8. Fam.: abătătoáre s.f. (Trans. înv., rar) „han” 1825 (LB), probabil calc după lat. deuersorium/diuersorium; abătătór adj. „(înv. Trans.) care derivă din; (Braşov) sârguincios” 1691–1697 (T. Corbea, D. 155); abătătúră s.f. (înv., rar) „cale lăturalnică” 1721 (T. Doc. Dâmb. 613); neabătút adj. „care îşi păstrează direcţia, nedeviat” 1682 (Dosoftei, V. S. dec. 201r). ABÁTE2 ABATÍZĂ 4 ABDICÁ Cf. abajúr, abatáj, abatíză, abatór, batalión, báte1, bateríe, batóză, bătălíe, combáte, dezbáte1, zbáte. ABATÍZĂ s.f. (mil.) „dispozitiv de apărare făcut din copaci tăiaţi şi culcaţi cu vârful spre inamic – abattis” 1949 (LTR1 I). Fr. abattis (< abattre „a da jos, a răpune” < lat. abbatt(u)ere < battuere „a bate”). Adaptarea sub forma -iză în loc de -iu (reflexul românesc normal al cuvintelor franceze în -is, cf. crochiu < croquis, şasiu < châssis) se explică prin influenţa unor împrumuturi din franceză similare ca semantism (desemnând diferite tipuri de construcţii, tehnici, amenajări etc.), din substantive în -ise, cf. ampriză, antepriză, asiză, baliză etc. Cf. abajúr, abatáj, abáte2, abatór, batalión, báte1, bateríe, batóză, bătălíe, combáte, dezbáte1, zbáte. ABATÓR s.n. „loc (cu instalaţii speciale) unde se taie vitele destinate consumului şi unde se prelucrează carnea proaspătă – abattoir” 1868 (var. abatóriu, Kogălniceanu, O. IV/I, 607). Fr. abattoir (< abattre „a da jos, a răpune” < lat. abbatt(u)ere < battuere „a bate”). Cf. abajúr, abatáj, abáte2, abatíză, batalión, báte1, bateríe, batóză, bătălíe, combáte, dezbáte1, zbáte. ABAZÍE s.f. „imposibilitate de a merge datorată unei tulburări a sistemului nervos – abasie” 1904 (Parhon, O. II 521). Fr. abasie, format pe baza gr. ἀ- privativ şi βάσις „mers” (< βαίνειν „a merge”). Fam.: disbazíe s.f. „tulburare a mersului” 1969 (D. med.) < fr. dysbasie, format pe baza gr. βάσις „mers” (< βαίνειν „a merge”), cu prefixul dys- < gr. δυσ- „rău”. Cf. báză, acrobát, adiabátic, anabátic, anevató, báseball, basídie, catabátic, diabáz, diabét, epibát, hiperbát. ABĂRLẮU s.n. (Trans.) „vas în care se strecoară laptele – vaisseau servant à filtrer le lait” 1805 (var. abârlắu, Coloşi, LWLH, apud Micu, D. 259), var. abarlắu. Magh. abárló „vas de opărit” (< abárol „a opări”). ABCÉS s.n. „acumulare de puroi într-un ţesut – abcès” 1842 (var. absţés, Asachi, L. 17), var. abscés. Fr. abcès, împr. din lat. abscessus, propriu-zis „retragere, îndepărtare” (< abscēdere „a se îndepărta, a se retrage” < cēdere „a merge, a se retrage, a pleca, a ceda”), cu sens medical după gr. ἀπόστημα (< ἀφιστάναι „a îndepărta”, intranz. şi „a se dizolva”). Var. absces < lat. neol. abscessus. Var. absţes < germ. Abszess şi lat. neol. abscessus cu pronunţie tipică Europei Centrale. Cf. accés, accesóriu, cedá, ancestrál, antecedént, decedá, excedá, intercéde, precedá, procedá, purcéde, recesív, recesiúne, secesiúne, succedá, succés. ABDICÁ vb. „a renunţa la tron – abdiquer” 1823 (var. abdicarisí, Vârnav, F. 35r, 130v; forma abdicá, 1831, AR, p. 80, col. 2). Fr. abdiquer, lat. neol. abdicare (< dicāre „a declara solemn, a dedica”, derivat de la radicalul verbului dīcere „a zice”). Var. abdicarisi, prin încadrare în clasa derivatelor în -arisi. ABDOMÉN 5 ABERÁŢIE Fam.: abdicáţie s.f. (abstr., înv.) 1830 (AR, p. 216, col. 1), var. abdicaţiúne < fr. abdication. Cf. dedicá, predicá, zíce, adícţie, condicţiúne, condíţie, contrazíce, dezíce1,2, dictá, dictón, dícţie, dicţionár, edíct, indicţiúne, interzíce, prezíce. ABDOMÉN s.n. „parte a corpului între torace şi bazin – abdomen” 1839 (Vaillant, V.). Fr. abdomen, lat. neol. abdomen. Fam.: abdominál adj. „referitor la abdomen” 1843 (Kretzulescu, A. 267) < fr. abdominal, lat. neol. abdominalis; postabdomén s.n. (zool.) „partea posterioară a abdomenului unor artropode, terminată cu un ac veninos” 1904 (Enc. rom. III, 916) < fr. postabdomen. ABDÚCŢIE s.f. „mişcare de îndepărtare a unui membru, efectuată de un muşchi; (log.) silogism în care dintr-o majoră sigură şi o minoră probabilă se deduce o concluzie probabilă – abduction” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 3), var. (înv.) abducţiúne. Fr. abduction, lat. neol. abductio, -onem (< abducere „a îndepărta” < ducere „a conduce, a duce”), cu sensul log. după gr. ἀπαγωγή. Fam.: abdúcere s.f. „abducţie” 1870 (Costinescu, V.) < fr. abduction, lat. neol. abductio, -onem (cu echivalarea sufixului); abductór adj., în sintagma muşchi ~ „care îndepărtează un membru de axul median al corpului sau două organe unul de altul” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 3) < fr. abducteur. Cf. dúce1,2, adúce, adúcţie, apedúct, conduítă, condotiér, dedúce, indúce, prodúce, rădúce, redúce, redútă, sedúce, tradúce. ABECEDÁR s.n. „manual elementar pentru învăţarea scrisului şi a cititului – abécédaire” 1822 (Bobb, DRLU), var. (înv.) abeţedár. Lat. neol. abecedarium, format pe baza primelor patru litere ale alfabetului, intrat şi prin fr. abécédaire, it. abecedario. Fam.: abeţédă s.f. (înv. Trans.) „alfabet” 1805 (Coloşi, LWLH, apud Micu, D. 261), format de la primele patru litere ale alfabetului latin, cu pronunţia latinei tipică Europei Centrale, cf. scr., ceh, slovac abeceda; neabeţedát adj. (înv.) „analfabet” 1832 (CR 213) ← ne- + *abeţedat (← abeţedă) probabil după fr. analphabète. ABERÁŢIE s.f. „abatere de la ceea ce este normal sau corect; inepţie, absurditate; (astron.) variaţie aparentă a poziţiei unui astru pe cer, ca urmare a mişcării Pământului în jurul Soarelui – aberration” 1842 (Asachi, L. 12), var. (înv.) aberaţiúne, aberăciúne. Fr. aberration, lat. neol. aberratio, -onem, propriu-zis „rătăcire” < aberrare „a se rătăci, a se abate” < errare „a rătăci”. Fam.: aberá vb. „a se îndepărta de adevăr; a spune prostii” 1906 (Alexi, DRG2) < lat. neol. aberrare sau ← aberant, aberaţie (der. regresiv); aberánt adj. „care se abate de la ceea ce este normal sau corect; absurd” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. aberrant, lat. neol. aberrans, -ntem; aberatív adj. (livr.) „departe de realitate, aberant” 1916 (Zamfirescu, O. VI/1, 207) < fr. aberratif; aberoscóp s.n. „instrument pentru observarea defectului de distorsiune pe care îl prezintă un ochi anormal” 1949 (LTR1 I) < fr. aberroscope. Cf. eroáre, erátă. ABÉŞ 6 ABÍL ABÉŞ adv. (Ban.) „într-adevăr – pour sûr” c.1650 (Anon. Car.). Probabil construit pe baza lui baş3 „chiar, tocmai” (< scr. baş, element turc) CDER 706, DA („et. nec., cf. baş3”), Boerescu, El. substr. 137 sau a1 + el. de substrat înrudit cu alb. besë „credinţă, încredere, jurământ, fidelitate” (unde -s- poate proveni dintr-un mai vechi č, cf. Orël, AED; cuvântul derivă probabil de la rădăcina i.-e. *bheid- „a avea încredere, a convinge”, ca şi bind „a convinge”, be „jurământ”) HEM I, 80–81, C. Poghirc, ILR II, 335, Brâncuş, VA, 131 (probabil). ABHORÁ vb. (rar) „a avea aversiune faţă de ceva sau de cineva – abhorrer” 1858 (Heliade-Rădulescu, O.3 II, 137). Fr. abhorrer, lat. neol. abhorrere < horrere „a fi zbârlit; (fig.) a fi îngrozit, a tremura de frică”. Cf. oroáre, urî́. ABIÁ [ar. aǵá, aγ́á, aγ́ía] adv. „cu greu, cu greutate; de curând; nu mai devreme de – à peine, avec peine; (temporel) juste, (avec des expressions temporelles) ce n’est que...que, pas avant” 1559-1560 (formele abiiá, abïe, Cod. Bratul, 246), var. abeá, (Ban.) abé(a), (Ban., Olt.) abí(a). Lat. ad uix (prep. ad + uix „cu greu, de-abia”) > abí, la care s-a adăugat -a adverbial HEM I, 85 (care însă îl explică pe -a printr-o presupusă diftongare a lui -i accentuat), CDDE 2 (care îl explică pe -a prin falsă analiză produsă înaintea verbelor în a-), DA, CADE, DEX, cf. v.fr., v.sp. REW 224 (forma simplă uix, păstrată în surselv. REW 9421) // V.sl., bg. abije „îndată” CDED II, 1, SDLR. Var. abé ← abeá ← abia. Var. abéa ← abé + -a. Fam.: abielúşa adv. (Munt.) „de curând, de foarte puţin timp” 1881 (Jipescu, O. 50) ← abia + suf. dim. -(l)uş (probabil după niţeluş) + -a adverbial; abielúşca adv. (Mold.) „de curând, de foarte puţin timp” 1884 (H. XII); abielúţa adv. (fam.) „de curând, de foarte puţin timp” 1838 (Pogor, S. 107); abiúţa adv. (Ban.) „de curând, de foarte puţin timp” 1895 (Liuba-Iana, M. 111). Cf. a1. ABIETACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului – abiétacée” 1930 (Minerva). Fr. abiétacée(s), lat. savant Abietaceae < abies, abietem „brad”. Fam.: abietín s.n. „substanţă răşinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă şi în alcool” 1898 (Enc. rom. I) < fr. abiétine; abietinée s.f. (mai ales la pl.) „abietacee” 1898 (Enc. rom. I) < fr. abiétinée(s) < lat. savant Abietineae. ABÍL adj. „îndemânatic, priceput – habile” 1846 (Laurian, F. 210), var. (înv.) ábil. Fr. habile (împr. din lat. habilis „uşor de mânuit, potrivit, adaptabil” < habēre „a avea”, cu sensul iniţial „a ţine”). Var. ábil < lat. neol. habilis, it. abile. Fam.: abilitá vb. „a califica o persoană (în urma unui examen) pentru un post universitar; (jur.) a împuternici” 1871 (LM), var. habilitá < fr. habiliter, germ. habilitieren; abilitáte s.f. (abstr.) 1846 (Laurian, F. 173) < fr. habileté, lat. neol. habilitas, -atem; abilitáţie s.f. (înv.) „abilitare” 1871 (LM) < fr. habilitation, germ. Habilitation; dizabilitáte s.f. ABÍS 7 ABITÍR „deficienţă fizică sau mentală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare” 1978 (R. Psih. 24, 111), var. (rar) disabilitáte < engl. disability „incapacitate, dizabilitate” (< ability „abilitate”, după disable „a face să nu fie în stare, a provoca o incapacitate” < engl. med. ablen „a face în stare, a face capabil” < able „în stare, capabil” < fr. (h)able „capabil, potrivit, agil” < lat. habilis); inabíl adj. „lipsit de abilitate” 1848 (Negulici, V.) < fr. inhabile; inabilitáte s.f. (abstr.) 1876 (LM, II, 33) < fr. inhabilité; neabíl adj. „lipsit de abilitate” 1876 (LM, II, 33); reabilitá vb. „(jur.) a repune, a reintegra pe cineva în drepturile pierdute; a restabili reputaţia cuiva; (despre construcţii, instalaţii) a restabili buna funcţionare, a recondiţiona; (preponderent în inf. lung reabilitare) a restabili sănătatea, mai ales în urma unor dependenţe sau afecţiuni psihice” 1854 (Baronzi, M. IV, 671) < fr. réhabiliter; reabilitáţie s.f. (înv.) „reabilitare” 1866 (doc. apud Kogălniceanu, O. IV/I, 99), var. reabilitaţiúne < fr. réhabilitation. Cf. aveá, abitáţie, coabitá, datór1, débit2, habitát, habitúdine. ABÍS s.n. „prăpastie adâncă, genune, hău – abysse” 1822 (Bobb, DRLU I). Fr. abysse, lat. neol. abyssus < gr. ἄβυσσος < ἀ- privativ + βυσσός (= βυθός) „fund (al mării)”. Fam.: abisál adj. „care ţine de regiunile adânci ale mărilor; (fig.) de o mare profunzime, fără limite” 1935 (Blaga, T. cult. 18) < fr. abyssal sau ← abis. ABISINIÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) din Abisinia (veche denumire a Etiopiei); (s.f.) limba vorbită de populaţia majoritară a Etiopiei, amhară; (s.f.) rasă de pisici domestice, cu părul scurt brun-auriu, cu corp suplu, picioare lungi şi urechi mari – Abyssinien” 1840 (forma abisineán, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 7). Fr. Abyssinien < Abyssinie „Abisinia” < Abyssin < it. Abissino sau lat. med. Abyssinus < gr. Ἀβασηνός < arab ḥabašat, ḥabaš. Fam.: abisín s.m., adj. (înv.) „abisinian” 1839 (var. abiseán, Vaillant, V.), var. abisián < fr. Abyssin; var. abisean, abisian, cu românizare; abisinésc adj. (înv.) „abisinian” c.1832 (I. Golescu, Cond.), var. abisenésc ← abisin sau < fr. Abyssin cu încadrare în clasa derivatelor în -esc; abisiniáncă s.f. „persoană din Abisinia” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 7). ABITÁŢIE s.f. „drept de folosinţă a unei case de locuit care este proprietatea altcuiva; (înv.) locuire, habitat – (droit d’) habitation” 1861 (var. abitaţiúne, Barasch, B. 232). Fr. habitation „locuire”, lat. neol. habitatio, -onem (< habitāre „a locui”, frecventativul lui habēre „a avea”, iniţial „a ţine”). Fam.: abitánt s.m. (înv., rar) „locuitor” 1864 (Bolintineanu, O. V, 445) < fr. habitant. Cf. coabitá, habitát, aveá, abíl, datór1, débit2, habitúdine. ABITÍR adv. (reg.; precedat de mai) „mai mult, mai tare (decât...) – encore plus, encore mieux, extra” 1855 (I. Dumitrescu, „Zmărăndiţa”, apud HEM). Tc. beter, (înv.) biter „mai rău; (înv.) mai mult, mai tare, (dial.) foarte, extrem de (bun, frumos etc.)” (< pers. bedter, better, comparativul lui bed, bet „rău”), cu proteza lui a G. Iogu, GS V, 181, CDER 14, DEX, Suciu, IT II, 31 // Turco-persan abeter, comparativul lui abe „clar, luminos, transparent”, L. Şăineanu, Rev. Ist. 4, 1885, 651, TDRG, DA (probabil), CADE, SDLR (cuvânt neatestat în tc. potrivit lui Suciu, IT II 31). ABITURIÉNT 8 ABLÁS ABITURIÉNT s.m. „(în sistemul şcolar german) persoană care urmează să susţină examenul de bacalaureat – (dans l’enseignement allemand) personne qui soutiendra le baccalauréat” 1842 (Asachi, L. 13). Germ. Abiturient < neolatin abituriens, -ntem, part. lui abiturire „a urma să plece (să părăsească şcoala)” < abiturus, part. viitor al vb. abire „a pleca” (< ab- + ire „a merge”), cf. Abitur „bacalaureat”. Cf. i, ieşí, pierí, suí, coít. ABJÉCT adj. „care inspiră repulsie, dispreţ – abject” 1843 (var. abiét, Heliade- Rădulescu, O.2 IV, 459). Fr. abject, împr. din lat. abiectus, part. perf. al lui abicere „a arunca, a da la o parte, a înjosi, a dispreţui” < ab- + iacere „a arunca”. Var. abiet < it. abbietto. Fam.: abjécţie s.f. (abstr.) 1846 (Negulici, E. II 51) < fr. abjection. Cf. aieptá2, înieptá, petréce, treáptă, tréce, adjectív, conjectúră, dejécţie, disjéct, ejaculá, ejécţie, injécţie, interjécţie, obiéct, proiéct, rejécţie, subiéct, traiéct, zăceá, adágio, adiacént. ABJUDECÁ vb. „a anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotărâre judecătorească – annuler, suspendre par une décision de justice” 1848 (Negulici, V.). Lat. neol. abiudicare (< ab- + iudicare < iudex „judecător” < ius „drept” + -dex „care arată, care spune”, pe radicalul lui dīcere „a spune”), infl. de judeca. Cf. judecá, adjudecá, prejudíciu, jur2, jurá, jurídic, just, ajustá, abjurá, adjurá, conjurá. ABJURÁ vb. (livr.) „a renega public o credinţă religioasă, o doctrină, o părere etc. – abjurer” 1844–1847 (CAS V, 153). Fr. abjurer, lat. neol. abiurare (< ab- + iurare „a jura” < ius, iuris „drept”). Fam.: abjuráţie s.f. (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 126r), var. (înv.) abjuraţiúne < fr. abjuration. Cf. jur2, jurá, just, adjurá, conjurá, injúrie, înjurá, jurídic, sperjúr, judecá, adjudecá, prejudíciu. ABLACTÁŢIE s.f. „(med.) oprirea lactaţiei la femei, pe cale medicală; (agr.) procedeu de altoire a unor pomi fructiferi şi a viţei-de-vie, în care un lăstar, netăiat, este introdus într-o crăpătură a unei plante vecine, iar după un număr de săptămâni este tăiat de planta-mamă; (la copii) trecere de la alimentaţia exclusiv lactată a sugarului la o alimentaţie diversificată – ablactation” 1862 (var. ablactaţiúne, Antonescu, D.). Fr. ablactation DN3, cu sensul referitor la copii, germ. Ablaktation DEX, engl. ablactation º (< lat. ablactatio < ablactare „a înţărca” < ab- + lac, lactis „lapte”). Fam.: ablactáre s.f. „ablactaţie” 1898 (Enc. rom. I, cu sensul agr.) ← ablactaţie (cu substit. finalei) sau fr. ablactation, cu echivalarea sufixului. Cf. lápte. ABLÁS s.m. (înv. Mehed., hapax, I. Ionescu, Agr. M. 185, în pl. ablaşi; despre ţărani) „birnic – contribuable” 1868. Et. nes., posibil germ. Ablass „indulgenţă”, de unde „persoană care se bucura de un drept de indulgenţă la plata birului” DA, cuvânt introdus în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei de la începutul sec. XVIII (CDER 15). ABLATÍV 9 ABÓ ABLATÍV s.n. (gram.) „caz care exprimă punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. – ablatif” 1783 (Şincai, P. princ. 179). Lat. neol. ablatiuus (termen introdus de Quintilian, format pe baza temei de supin ablātum a verbului auferre „a îndepărta” < ferre, tulī, lātum „a purta, a duce”), germ. Ablativ, fr. ablatif. Cf. ablaţiúne, colaţioná, delaţiúne, dilatóriu, ilatív, reláţie, superlatív, transláţie. ABLAŢIÚNE s.f. „(med.) îndepărtare chirurgicală a unui organ; (geol.) deplasare, prin acţiunea vântului, a apelor sau a rocilor dezagregate – ablation” 1848 (Negulici, V., cu sensul med.; cu sensul geol., 1898, Enc. rom. I), var. abláţie. Fr. ablation, împr. din lat. ablatio „înlăturare, îndepărtare”, derivat de la tema de supin ablātum a verbului auferre „a îndepărta” < ferre, tulī, lātum „a purta, a duce”. Cf. ablatív, colaţioná, delaţiúne, dilatóriu, ilatív, reláţie, superlatív, transláţie. ÁBLAUT s.n. (lingv.) „apofonie – apophonie, gradation vocalique” 1866 (Maiorescu, O. I, 362). Germ. Ablaut < ab- „de-, dez-” (prefix care arată îndepărtarea) + Laut „sunet”. Cf. úmlaut. ABLEGÁT s.m. (Trans.; înv.) „trimis al papei; (în Imperiul Austriac) deputat, delegat – ablégat; (dans l’Empire Autrichien) député, délégué” 1842 (Asachi, L. 13). Fr. ablégat, germ. Ablegat, lat. neol. ablegatus (< ab- + legatus „trimis, sol” < legare „a încredinţa o sarcină, a trimite în misiune, a delega”). Cf. alegá2, delegá, legá2, relegá, lége. ABLEPSÍE s.f. (med.) „cecitate – ablepsie” 1842 (Asachi, L. 13). Fr. ablepsie < gr. ἀβλεψία < ἀ- privativ + βλέψις „vedere, privire” < βλέπειν „a privi”. Cf. catoblépas, monoblepsíe, nifoblepsíe. ABLUŢIÚNE s.f. (rel.) „spălare rituală a corpului – ablution” 1842 (var. ablúţie, Asachi, L. 13). Fr. ablution, lat. neol. ablutio, -onem (< abluere „a curăţa prin spălare” < ab- + lauere (= lauāre) „a spăla”). Cf. aluviúne, colúviu, delúviu1, diluá, dilúviu, elúviu, la3, lavábil, lavabóu, loţiúne, prolúviu, spălá. ABNEGÁ vb. (rar) „a tăgădui, a se lepăda de cineva sau de ceva – renier” 1846 (Bariţiu, C. II, 330). Lat. neol. abnegare (< ab- + negare „a nega”, derivat de la o formă cu -g- a particulei negative nec, cf. negotium şi neglegere DELL). Fam.: abnegáţie s.f. „devotament (dus până la sacrificiu)” 1840 (Kogălniceanu, O. I, 223), var. (înv.) abnegaţiúne < fr. abnégation, lat. neol. abnegatio, -onem, propriu-zis „refuz, negare”, folosit în lat. creştină şi cu sensul „renunţare, detaşare de sine”. Cf. negá. ABÓ (înv. Ban.) interj. care exprimă mirarea – interjection qui exprime la surprise c.1650 (Anon. Car.). Et. nes., probabil ← aba2 (DA: cf. aba2). ABOLÍ 10 ABORDÁ ABOLÍ vb. „a desfiinţa (o instituţie, o stare sau anumite uzanţe); a anula oficial (o lege, o hotărâre etc.) – abolir” 1848 (Negulici, V.). Fr. abolir, împr. din lat. abolēre „a distruge, a nimici, a suprima; a abroga, a aboli”. Fam.: abolíţie s.f. (abstr., înv.) 1831 (Regul. Org. Mold. 185), var. aboliţiúne < fr. abolition, lat. neol. abolitio, -onem; aboliţionísm s.n. „mişcare politică apărută la sfârşitul sec. XVIII, care urmărea desfiinţarea sclaviei” 1871 (LM) < fr. abolitionnisme (< engl. abolitionism); aboliţioníst, -ă s.m., s.f., adj. „adept al aboliţionismului” 1839 (GT 781) < fr. abolitionniste, germ. Abolitionist (< engl. abolitionist). Cf. deleátur. ABÓLLA s.f. (ist., rar) „manta militară la romani – manteau militaire chez les Romains (abolla)” 1966 (DN2). Lat. neol. abolla. ABOMINÁBIL adj. „care provoacă oroare, repulsie, detestabil, îngrozitor – abominable” 1847 (Heliade-Rădulescu, O. II, 344). Fr. abominable, lat. neol. abominabilis (< abominari „a respinge ca fiind rău prevestitor, a respinge cu groază, a detesta” < ab- + omen, ominis „semn prevestitor”). Fam.: abomináţie s.f. (abstr.) 1847 (Heliade-Rădulescu, O. II, 344) < fr. abomination, lat. neol. abominatio, -onem. ABONÁ vb. „a face un abonament – abonner” 1830 (var. abonarisí, AR, 42; forma aboná, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 126r). Fr. abonner (v.fr. şi aborner, abourner, abosner), iniţial, „a fixa o limită”, de unde „a fixa o sumă de bani corespunzătoare datoriilor către senior, a supune printr-o convenţie la o redevenţă determinată plătită la anumite termene” < borne „limită” < v.fr. bodne < lat. târziu bodina, *botina (atestat sub forma butina la înc. sec. VII), probabil de origine celtică FEW I, 466. Var. abonarisí, prin încadrare în clasa derivatelor în -arisi. Fam.: abonamént s.n. „convenţie prin care, în schimbul unei taxe, se obţin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicaţii etc.; înscris prin care se certifică această convenţie” 1830 (AR, 254) < fr. abonnement; abonát, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care are un abonament” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 126r); dezaboná vb. „a desfiinţa un abonament, (refl.) a renunţa la un abonament” 1896 (ŞDU1) < fr. désabonner; reaboná vb. „a (se) abona din nou” 1887 (Hoţul, I, nr. 24, 190) ← re2- + abona sau < fr. réabonner. Cf. bórnă. ABORDÁ vb. „(despre nave) a acosta; a se alipi de o altă navă; a începe studierea unei probleme; a se apropia pentru a discuta, a iniţia o discuţie cu cineva – aborder” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 126r). Fr. aborder < bord „bord1, margine”, împrumut germanic, cf. v.nord., v.engl. bord, ol. boord, v. germ. de sus bort. Fam.: abordábil adj. „care poate fi abordat, uşor de abordat” 1847 (Bariţiu, C. IV, 272) < fr. abordable; abordáj s.n. (abstr., despre nave) 1856 (var. abordágiu, Teulescu, Ces. 152) < fr. abordage; îmbordá vb. (înv., rar) „a acosta” 1805 (Şc. Ard. II, 332) < fr. aborder, adaptat prin substituirea prefixului; inabordábil adj. „imposibil de abordat” 1858 ABORIGÉN 11 ABREVIÁ (Ralet, Suv. 99) < fr. inabordable; neabordábil adj. „inabordabil” 1868 (I. Ionescu, Agr. M. 317) ← ne- + abordabil (după fr. inabordable). Cf. bártă, bord1, bor2. ABORIGÉN, -Ă adj., s.m., s.f. „autohton, indigen – aborigène” 1658–1661 (var. avorighén, M. Dragomir, Hron. I, 116). Fr. aborigène, lat. neol. aborigines, nume dat iniţial primilor locuitori al Laţiului (posibil derivat din expresia ab origine „de la origine, de la începuturi”, sau deformare prin etim. pop. a unui nume etnic, cf. DELL). Var. avorighen < ngr. αβορίγινες, (rar) αβορίγενες. ABRACADÁBRA interj., s.n. (frecvent folosit ironic) cuvânt cabalistic căruia i se atribuie putere magică – „abracadabra” 1839 (Negruzzi, O. II, 295). Fr. abracadabra, it. abracadabra, cuvânt posibil atestat în lat. la înc. sec. III, explicat în diverse feluri (gr. ἀβραξάς, termen folosit de gnosticul Basilides pentru denumirea divinităţii supreme, la care s-a adăugat ebr. dabar „cuvânt” FEW XXIV, 47; cuvânt format prin citirea în sens invers a expresiei ebraice arba dak arba „patrul să-l distrugă pe patru”, adică „Atotputernicul să distrugă cele patru elemente” E. Katz, „Zeitschrift für die Geschichte der Juden” I, 1964, 179–187, apud TLF; gr. αὔρα κατ’αὔρα „spirit după spirit” P. Martino, Abracadabra, Roma, Il Calamo, 1998, apud Nocentini, VLI). Fam.: abracadabránt adj. „năucitor, ciudat” 1882 (Eminescu, O. XIII, 93) < fr. abracadabrant. ABRÁŞ adj. (Mold., Munt.) „(despre cai) nărăvaş; (despre oameni) rău, violent – (en parlant d’un cheval) rétif; (en parlant de l’homme) méchant, violent” 1857 (Polizu, V.), var. (invar.; Mold.) abráşa, (Munt.) iabráş, (Olt.) ibráş. Tc. abraş, (înv.) ebraş. Var. iabraş, probabil ← cai abraşi, prin falsă analiză º (DA, s.v. iabraş, o explică prin influenţa lui iapă). Fam.: cabráş adj. (Buzău) „(despre cai) cu ochii învărgaţi” 1885 (H. II, 137), probabil ← cal abraş DA. ABRAZIÚNE s.f. (med., tehn., geol.) „roadere a unui corp ca urmare a frecării lui de un alt corp – abrasion” 1871 (LM). Fr. abrasion, împr. din lat. abrasio, -onem < abradere „a răzui” < ab- + radere „a rade, a răzui”. Fam.: abrazáre s.f. „abraziune” 1957 (LTR2 I) ← abraziune (cu substit. sufixului); abrazív adj. „(despre materiale) care are proprietatea de a roade prin frecare” 1942 (Enc. tehn. II, 9) < fr. abrasif; abrazór s.n. „unealtă alcătuită dintr-un material abraziv, folosită la prelucrarea prin aşchiere” 1957 (LTR2 I, s.v. abrazare) ← abrazare sau ← abraziv sau ← abraziune (cu substit. sufixului). Cf. ráde, raclá. ABREVIÁ vb. „a prescurta un cuvânt, un titlu, o expresie – abréger” 1858 (Heliade-Rădulescu, O.3 II, 133). It. abbreviare, lat. neol. abbreuiare < breuis „scurt”. Fam.: abreviatív adj. (rar) „care indică o prescurtare” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. abréviatif; abreviatór s.m. „funcţionar al cancelariei papale; persoană care face o versiune ABROGÁ 12 ABSCÍZIE prescurtată a unor scrieri” 1842 (Asachi, L. 16) < fr. abréviateur; abreviatúră s.f. (rar) „semn sau literă care reprezintă un cuvânt abreviat” 1783 (ABC, 79) < germ. Abbreviatur º sau it. abbreviatura SDLR // şi fr. abréviature SDLR (cuvânt rar, deja învechit în sec. XIX, cf. TLF); abreviáţie s.f. „prescurtare” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 125r), var. (înv.) abreviaciúne, abreviaţiúne < fr. abréviation, lat. neol. abbreuiatio, -onem; abreviére s.f. „prescurtare” 1862 (Pontbiant, D.). Cf. brévă, brevét, breviár, brevilín, brevilocvénţă, briefing. ABROGÁ vb. „a anula o lege, o dispoziţie oficială – abroger” 1799 (Iorgovici, Obs. 210, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1848, Negulici, V., iar în texte, 1849, Bărbătescu, C. Dr. Civ. 167). Fr. abroger, lat. neol. abrogare < ab- + rogare „a cere în mod oficial, a propune o lege, a întreba, a ruga”. Fam.: abrogáţie s.f. (abstr., înv.) 1799 (Iorgovici, Obs. 210, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 125r), var. (înv.) abrogaţiúne < lat. neol. abrogatio, -onem, fr. abrogation; autoabrogáre s.f. (jur.) „abrogare de la sine a unei legi la termenul fixat în prevederile ei” 1988 (DEX–S) ← auto1- + abrogare. Cf. rugá, întrebá, arogá, derogá, interogá, prorogá, rogatóriu, subrogá, surogát. ABRUDEÁN, -Ă s.m., s.f., adj. „(persoană) din Abrud; (s.f.) dans popular din regiunea Abrud – (personne) originaire de la région d’Abrud ou qui habite cette région; danse populaire de la région d’Abrud” 1846 (Bariţiu, C. III, 95), var. abrudán, -ă. Top. Abrud. Fam.: abrudeánca s.f. art. (cor. pop.) 1931 (Niculescu-Varone, Dicţ. joc.). ABRÚPT adj. „(despre forme de relief, terenuri) care este în pantă foarte înclinată; (fig., despre gesturi, comportamente, vorbire, stil) brusc, lipsit de supleţe – abrupt” 1845 (Heliade-Rădulescu, O2. III, 120). Fr. abrupt, lat. neol. abruptus, part. perf. al lui abrumbere „a rupe (smulgând, desfăcând” < ab- + rumpere „a rupe”. Fam.: abruptaménte adv. (livr.) „pe neaşteptate, în mod brusc” 1939 (SDLR) < fr. abruptement º sau ← abrupt SDLR. Cf. rúpe, corúpe, disruptív, erúpe, irúmpe, rútă, derutá. ABSCÍSĂ s.f. „una dintre coordonatele carteziene, care, alături de ordonată, serveşte la stabilirea poziţiei unui punct – abscisse” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 125r). Fr. abscisse, împr. din lat. abscissa (linea), part. perf. fem. al lui abscindere „a despărţi, a separa prin tăiere” < ab- + scindere „a despica, a separa, a scinda”. Cf. scindá, abscízie. ABSCÍZIE s.f. „(med.) înlăturare a unei părţi a corpului, a unui organ sau a unui ţesut, prin tăiere; (bot.) detaşare naturală a unei părţi a unei plante (de exemplu, a frunzelor uscate, a fructelor coapte) − abscission” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D. I, 10), var. absciziúne. Fr. abscis(s)ion, împr. din lat. abscisio, -onem (< abscidere „a tăia, a separa prin tăiere” < caedere „a tăia”), contaminat cu lat. abscissio „smulgere, separare” (< abscindere „a smulge, a despărţi” < ab- + scindere „a sfâşia, a despica, a separa, a scinda”). ABSCÓNS 13 ABSOLÚT Cf. cemént1, cezúră, cimént1, circumcíde, cizelá, concís, decíde, discízie, incízie, precís, ucíde, abscísă, scindá. ABSCÓNS adj. (livr.) „greu de înţeles; ascuns, tainic – abscons” 1899 (Adev., nr. 3647, 17 sept., p. 1, col. 1). Fr. abscons, lat. neol. absconsus, part. perf. al lui abscondere „a ascunde” (în locul formei mai vechi absconditus, prin regularizare) < abs- „de la, separat” + condere „a pune împreună, a întemeia, a pune la adăpost, a pune într-un loc sigur”, de unde „a ascunde”, format cu prefixul con- de la radicalul i.-e. *dheH1- „a pune”, păstrat numai în compuse şi confundat cu radicalul lui dare „a da”. Fam.: absconsitáte s.f. (abstr., rar) 1922 (Ibrăileanu, O. I, 336), var. absconzitáte. Cf. ascúnde, condimént, condít, addénda. ABSÉNT adj. „care nu e de faţă, care lipseşte – absent” 1787 (Instrucţii, 9). Fr. absent, lat. neol. absens, -ntem, part. prez. al vb. absum, abesse, afui < ab- + sum, esse, fui „a fi”. Fam.: absentá vb. „a nu fi de faţă, a fi absent” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. s’absenter sau ← absent; absenteísm s.n. „absenţă frecventă şi nemotivată; neparticipare la alegeri sau la şedinţe politice; (înv.) absenţă îndelungată a deţinătorului unei proprietăţi funciare, pe care o exploatează printr-un intermediar” 1869 (Hasdeu, Pub. pol. I, 164) < fr. absentéisme; absenteíst adj. „care practică absenteismul” 1907 (Iorga, D. 129) < fr. absentéiste; absénţă s.f. (abstr.) 1787 (var. absénţie, Instrucţii, 10) < fr. absence, lat. neol. absentia. Cf. fi, esénţă, prezént1. ABSÍDĂ s.f. „nişă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane; încăpere semicirculară destinată altarului în biserici – abside” 1862 (Odobescu, O. II, 199). Fr. abside, împr. din lat. absida < gr. ἀψῖδα, forma de acuzativ sg. a lui ἀψίς „ochi de plasă, cercul roţii, boltă, absidă”, iniţial „îmbinare, articulaţie” < ἅπτειν „a ataşa, a prinde”. Fam.: absidiál adj. „de absidă” 1913–1914 (var. apsidál2, AA ist. II/36, 296), var. absidál < fr. absidial; var. absidal, apsidal2 < fr. absidal, apsidal; absidiólă s.f. „,mică absidă laterală” 1911 (Conv. lit. LVI III, 931) < fr. absidiole. Cf. apsídă. ABSÍNT s.n. „plantă amară şi aromatică, pelin (Artemisia absinthium); băutură alcoolică tare preparată din pelin, anason şi alte plante – absinthe” 1822 (var. absínthiu, Bobb, DRLU I). Fr. absinthe, lat. neol. absinthium „plantă aromatică cu gust amar” < gr. ἀψίνθιον. ABSOLÚT adj., s.n. „care este independent de orice condiţii şi relaţii, care nu este supus niciunei restricţii, care nu are limite, necondiţionat; (adv.) cu totul, cu desăvârşire – absolu; absolument” 1787 (var. asolút, Văcărescu, Gr. 120). Lat. neol. absolutus (part. perf. al lui absoluere „a dezlega, a lăsa liber, a achita” < ab-+ soluere „a desface, a elibera, a achita”), cu sensurile fr. absolu. Var. asolut < it. assoluto. Fam.: absolutaménte adv. (rar) „în mod absolut, cu totul, pe deplin” c.1863 (Bărnuţiu, I. F. I, 70) < fr. absolument, it. assolutamente, adaptate după absolut; absolutísm s.n. „regim ABSOLVÍ 14 ABSORBÍ politic în care monarhul are putere absolută” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 125r) < fr. absolutisme LM, TDRG, DA, CADE, DEX, germ. Absolutismus TDRG // ← absolut SDLR; absolutíst adj. „bazat pe absolutism, care ţine de absolutism” 1848 (Negulici, V.) < fr. absolutiste; absolutizá vb. „a atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută” 1936 (Cioran, S. F. 24) ← absolut DEX sau fr. absolutiser MDN. Cf. absolví1,2, dizolvá, rezolvá, solúţie. ABSOLVÍ1 vb. (mai ales jur.) „a ierta, a scuti de o pedeapsă – absoudre” c.1800 (var. absolvăluí, Micu, Prax. 5r; forma absolví, 1842, Asachi, L.), var. (înv.) absolvá. Lat. neol. absoluere „a dezlega, a lăsa liber, a achita”, în lat. creştină şi „a ierta” (< ab- + soluere „a desface, a elibera, a achita”), cu sensul după fr. absoudre. Var. absolvălui < magh. abszolvál. Fam.: absolutóriu1 adj. „care absolvă, care iartă (o vină)” c.1832 (var. absolutór, I. Golescu, Cond. I, 125r) < fr. absolutoire, lat. neol. absolutorius; absoluţiúne s.f. „(bis., la catolici) iertare (a păcatelor); (jur.) iertare de pedeapsă” c.1800 (var. absolúţie, Micu, Prax. 21r) < fr. absolution, lat. neol. absolutio, -onem. Cf. absolút, absolví2, dizolvá, rezolvá, solúţie. ABSOLVÍ2 vb. „a termina studiile, cu îndeplinirea anumitor condiţii, atestate printr-un certificat – achever (ses études)” 1814 (var. absolviruí, scris absorvirui, Ţichindeal, F. 204; forma absolví, 1827, Doc. farm. 70). Germ. absolvieren, lat. neol. absoluere „a dezlega, a lăsa liber, a achita”, de unde „a se achita de, a isprăvi” (< ab- + soluere „a desface, a elibera, a achita”). Fam.: absolutóriu2 s.n., adj. (Trans., Buc.) „certificat de absolvire a unei şcoli superioare” 1839 (var. absolutórium, Doc. Şch. III, 214) < germ. Absolutorium; absolvént s.m. „persoană care a absolvit un ciclu de studii” 1875 (Eminescu, O. XVI, 102) < germ. Absolvent, lat. neol. absoluens, -entem; absolvéntă s.f. 1875 (Eminescu, O. XVI, 151) ← absolvent; absolvénţă s.f. (abstr.) 1906 (Slavici, O. XI, 291) ← absolvent (cu substit. sufixului) şi ← absolvi2. Cf. absolút, absolví1, dizolvá, rezolvá, solúţie. ABSORBÍ vb. „a încorpora o substanţă; (fig.) a captiva, a preocupa – absorber” 1830 (Heliade-Rădulescu, M. P. 52), var. (înv.) absoárbe, absorbá, asorbí (scris şi assorbí). Fr. absorber, lat. neol. absorbere (< sorbere „a sorbi”), românizat după sorbi. Var. asorbi < it. assorbire. Fam.: absorbábil adj. (chim., biol.) „care poate fi absorbit” 1848 (Negulici, V.) < fr. absorbable; absorbánt adj., s.n. „(substanţă, obiect) care are proprietatea de a absorbi fluide, particule sau energie” 1852 (Marin, Pr. I, 49) < fr. absorbant; absorbitór adj. „care absoarbe”, s.n. „dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbţie a probelor de aer în scop analitic” 1844 (Vasici-Ungureanu, M. I, 185), var. (înv.) absorbatór, absorbătór; absorbtív adj. (despre substanţe, corpuri) „care absoarbe” 1848 (var. absorbitív, Negulici, V.), var. absorptív < fr. absorptif; absorbtivitáte s.f. „capacitate a unui corp, a unei substanţe de a absorbi (gaze, lichide, radiaţie), putere de absorbţie” 1859 (var. absorptivitáte, Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. absorptivité; absórbţie s.f. (abstr.) 1821 (V. Popp, A. M. 24), var. (înv.) absorbţiúne, absorpţiúne < fr. absorption, lat. neol. absorptio, -onem; fonoabsorbánt adj. ABSOLVÍ1 ABSTÁ 15 ABSTRÁGE „care are proprietatea de a absorbi sunetele” 1960 (LTR2 VII, 635) < engl. phonoabsorbant (< phono- < gr. φωνή „voce, sunet” + absorbant). Cf. adsorbí, sorbí, sórbţie. ABSTÁ vb. (înv., rar) „a se ţine la distanţă, a se abţine, a renunţa, a abandona – se tenir à l’écart, s’abstenir, renoncer, abandonner” 1870 (Costinescu, V.). Lat. neol. abstare „a sta la distanţă, a ţine la distanţă” (< ab- + stare „a sta”), cu sensurile germ. abstehen º. Cf. sta, adăstá, antíste, circumstánţă, constá, constatá, contrást, costá1, custá1, distánţă, instánţă, obstácol, rest, arestá, arét3, stabíl, stánţă, stat1,2, statív, statuá, statúie, statúră, stáţie, stául, substánţă. ABSTERGÉNT adj., s.n. (înv.) „(substanţă) care se foloseşte la ştersul rănilor – abstergent” 1842 (Asachi, L.). Fr. abstergent, împr. din lat. abstergens, -ntem, part. prez. al vb. abstergere „a şterge” < abs- + tergere „a şterge”. Fam.: abstergatív adj. (despre medicamente) „care curăţă rănile” 1848 (Negulici, V.) ← absterge, după purgativ; abstérge vb. „a şterge şi a curăţa o rană; a face purgaţie, a evacua intestinele” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. absterger; abstergénţă s.f. „purgaţie” 1842 (Asachi, L.) < fr. abstergence; abstérsie s.f. „curăţarea unei răni” 1848 (Negulici, V.), var. abstersiúne < fr. abstersion; abstersív adj. (despre medicamente) „care curăţă rănile” 1848 (Negulici, V.) < fr. abstersif. Cf. detergént, ştérge. ABSTRÁGE vb. „(fil., log.) a considera în mod izolat numai o parte, o însuşire (generală) a unui obiect, a unui fapt complex, a judeca în afara unui context; (refl., rar) a se izola de realitatea înconjurătoare, a se detaşa – abstraire” 1834–1835 (Murgu, C. F. I, 11v), var. (înv., rar) astráge. Lat. neol. abstrahere („a smulge, a îndepărta, a separa, (lat. med.) a abstrage” < abs- + trahere „a trage”), modificat după trage, cu accepţiunile fr. abstraire. Var. astrage < it. astrarre, românizat după trage. Fam.: abstráct1 adj. „care rezultă prin operaţia gândirii de separare şi generalizare a însuşirilor unui grup de obiecte sau de fenomene; (despre produse ale gândirii) aflat departe de datele experienţei nemijlocite; (despre artă) non-figurativ, care nu reprezintă realitatea exterioară, perceptibilă; (gram., s.n.) substantiv derivat dintr-un verb sau adjectiv, care exprimă acţiunea sau însuşirea” 1799 (Iorgovici, Obs. 267), var. (înv. Trans.) abştráct, (înv.) abstrát, astráct, astrát < germ. abstrakt, lat. neol. abstractus (part. perf. al vb. abstrahere, cu sensul „separat de obiectele materiale” apărut în lat. med.); var. abstrat < fr. abstrait; var. astrat < it. astratto; abstráct2 s.n. „rezumat” 1829 (AR, nr. 39, 155 şi nr. 60, 240, atestări izolate; ulterior, 1960, Avramescu – Cândea, Intr. Docum. 214) < engl. abstract < lat. med. abstractum (part. perf. al lui abstrahere, cu sensul „a extrage”); abstractísm s.n. „caracter abstract, (spec.) artă abstractă” 1922 (Vinea, O. V, 301) ← abstract1; abstractíst adj. „(despre artă) care are un caracter abstract”, s.m. „adept al artei abstracte” 1922 (Vinea, O. V, 301) ← abstract1, abstractism; abstractitáte s.f. (rar) „caracter abstract” 1870 (Conv. lit. IV, 20) ← abstract1; abstractív adj. „care realizează o abstractizare; bazat pe abstractizare”, (rar) s.m. „adept al abstractizării” 1804 (var. abştractív, ABSTRÚS 16 ABŢIGUÍ Căian, Teol. I, 120) < fr. abstractif; var. (înv., Trans.) abştractiv < germ. abstraktiv; abstractivitáte s.f. „capacitatea de a abstrage, de a opera abstractizări” 1934 (Ionescu, Nu, 27) < fr. abstractivité; abstractizá vb. „a face (mai) abstract” 1908 (Panu, A. I, 305) ← abstract1; abstractizánt adj. „care abstractizează” 1924 (Blaga, Încerc. filos. 131) ← abstractiza; abstractór s.m., adj. „(persoană) care abstrage, care realizează abstracţii; (în expr. ~ de chintesenţă) intelectual (scriitor, filosof, critic etc.) care foloseşte în exces abstracţii, speculaţii” 1848 (Negulici, V.) < fr. abstracteur; abstrácţie s.f. „operaţie a gândirii de separare şi generalizare a însuşirilor unui grup de obiecte sau fenomene şi rezultatul acestei operaţii; considerare în mod izolat a unei singure părţi sau însuşiri a unui obiect” 1821 (L. Asachi, B. 81), var. abstracţiúne < fr. abstraction, germ. Abstraktion; abstracţionísm s.n. „curent artistic care promovează arta abstractă” 1924 (Ibrăileanu, O. III, 142) < fr. abstractionnisme; abstracţioníst, -ă adj., s.m., s.f. „referitor la abstracţionism, adept al abstracţionismului” 1913 (Arghezi, S. XXIX, 95) < fr. abstractionniste. Cf. tráge, atráge, contráct, contractá1, contráge, detractór, distrá, distráge, extráge, retráge, sustráge, antrená, tărăgăná, tract, tractá, tratá, tren, trená, trénă, tréning. ABSTRÚS adj. (rar) „neclar, confuz, încurcat – abstrus” 1862 (Antonescu, D.). Fr. abstrus, lat. neol. abstrusus „ascuns, greu de pătruns”, part. perf. al lui abstrudere „a ascunde” < abs- + trudere „a împinge”. Cf. intrús, extrudá. ABSÚRD adj. „lipsit de logică, lipsit de sens; (s.n.) faptul de a fi lipsit de logică, lipsit de sens, (în expr. reducere la ~) metodă de demonstrare a unui adevăr prin derivarea unei consecinţe absurde din negarea lui – absurde” 1799 (Micu, L.152). Fr. absurde, lat. neol. absurdus „fără sens, absurd, nepotrivit”, iniţial „supărător la ureche, discordant”, cuvânt cu etimologie controversată: format, cu prefixul ab-, pe un radical prezent şi în susurrus „murmur, şuşotit” (DELL), sau derivat din surdus „surd”, de la un presupus sens „nemaiauzit” (De Vaan, EDLIL). Fam.: absurditáte s.f. „trăsătura de a fi absurd; lucru, enunţ absurd, idee absurdă” 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud Lupu, Lexicogr. rom. 70) < fr. absurdité, germ. Absurdität, lat. neol. absurditas, -atem. ABŢIBÍLD s.n. „imagine colorată care se lipeşte pe o suprafaţă netedă – image colorié, qu’on colle sur une surface” 1919 (var. acţibíld, Topîrceanu, S. II, 83). Germ. Abziehbild „decalc, abţibild” < abziehen „a scoate, a trage, a face o copie” (< ab- + ziehen „a trage”) + Bild „imagine”. Cf. abţiguí, bíldungsroman, ţug. ABŢIGUÍ vb. „(refl., fam.) a se îmbăta (uşor); (tranz., reg.) a bate (uşor), a înşela, a sustrage; (reg.) a pritoci vinul – (se) griser (légèrement); battre (légèrement), tromper, soustraire; transvaser le vin” 1930-1937 (ALR (SN) I, h. 246), var. (Munt.) abţigăí, abţigăiá, abţuguí, (Rădăuţi) hapţuguí. Et. nes.: cu sensurile „a pritoci vinul” şi „a se îmbăta”, probabil derivat din *abţug < germ. Abzug „scurgere, tragere, decantare, lichid (vin, rachiu etc.) tras, scos din butoi” (< abziehen „a scoate, a trage, a decanta vinul”) º (cf. P. Boerescu, LR 2009, 4, 467, care propune ca etimon direct verbul abziehen, abzog, abgezogen). Pentru sensul „a înşela, ABŢÍNE 17 ABUNDÁ a sustrage”, posibil germ. abziehen, abzog, abgezogen „a scoate, a trage (afară)”, infl. şi de derivatul nominal Abzug, Graur, ER, 51 // Posibil din expresia hapţighevezn „afacere necurată” (auzită de Al. Graur „în tinereţe”, „de obicei, la adresa evreilor”), formată pe baza verbelor germ. gehabt „avut” şi gewesen „fost” Graur, AER, 23; ← abţaig „lucru de puţin folos, acte cu care cineva încearcă să câştige un proces” < germ. Akzept „accept, poliţă acceptată” Ş. Binder, AUT, 1965, 3, 111. Cf. abţibíld, ţug. ABŢÍNE vb. refl. „a se reţine (de la ceva) – s’abstenir” 1846 (var. absţíne, Laurian, F. 89), var. (înv.) abstiná, abţineá. Fr. s’abstenir, lat. neol. abstinere (< abs- + tenere „a ţine”), românizate după ţine(a). Fam.: abstenţionísm s.n. (rar) „abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot; doctrină care susţine această atitudine” 1958 (D. politic) < fr. abstentionnisme < abstention „abţinere”, împr. din lat. abstentio, -onem; abstenţioníst, -ă adj., s.m., s.f. (rar) „privitor la abstenţionism; adept al abstenţionismului” 1885 (Rom. lib., nr. 2240, 1) < fr. abstentionniste; abstenţiúne s.f. (rar; jur.) „abţinere” 1842 (var. absténţie, Asachi, L.) < fr. abstention; abstinént, -ă adj., s.m., s.f. „care se abţine de la anumite plăceri (alcool, fumat etc.)” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. abstinent, lat. neol. abstinens, -ntem, part. prez. al vb. abstinere; abstinénţă s.f. (abstr.) 1844 (Vasici-Ungureanu, M. I, 119) < lat. neol. abstinentia, germ. Abstinenz, fr. abstinence. Cf. ţíne, aparţíne, atenánsă, aţíne, contení, conţíne, deţíne, întreţíne, menţíne, pertinént, reţíne, susţíne. ABULÍE s.f. „boală psihică, caracterizată prin lipsa voinţei – abulie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aboulie < gr. ἀβουλία „imprudenţă, lipsă de reflexie” (< ἄβουλος „imprudent, indiferent, ostil” < ἀ- privativ + βουλή „sfat, decizie, plan, voinţă” < βούλεσθαι „a dori, a vrea”), cu sensul „lipsă de voinţă” refăcut după βούλεσθαι. Fam.: abúlic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de abulie” 1923 (Ralea, S. VI, 6) < fr. aboulique. Cf. parabulíe. ABUNDÁ vb. „a fi din belşug – abonder” c.1832 (Cornelli, 20, apud TDRG3), var. (înv.) abondá. Fr. abonder, it. abbondare, lat. neol. abundare „a se revărsa, a fi din belşug, a avea din belşug” (< ab- + undare „a se revărsa, a se învolbura, a abunda, a văluri” < unda „undă”). Fam.: abundént adj. „care abundă” 1834–1835 (var. înv. abondánt, Murgu, C. F. I 125r), var. (înv.) abundánt, abondént < fr. abondant, lat. neol. abundans, -antem; abundénţă s.f. (abstr.) 1794 (var. abondánţă, Văcărescu, Ist. 126), var. (înv.) abondénţă, abundánţă < fr. abondance, it. abbondanza, lat. neol. abundantia; supraabundá vb. (înv.) „a fi exagerat de abundent” 1870 (Costinescu, V.), var. suprabundá ← supra2- + abunda, după fr. surabonder; supraabundént adj. „exagerat de abundent” 1910 (Dobrogeanu-Gherea, O. C. IV, 125, 127), var. (înv.) supraabundánt ← supra2- + abundent (după fr. surabondant); supraabundénţă s.f. (abstr.) 1870 (Costinescu, V.), var. (înv.) supraabundánţă ← supra2- + abundenţă (după fr. surabondance). Cf. úndă, inundá, ondulá, redundánt. ÁBUR 18 ABÚZ ÁBUR [ar.] s.m. „vapori de apă (formaţi din mici picături aflate în suspensie); ceaţă rară; exalaţie; (înv.) răsuflare – vapeur; buée; exhalaison; (vieilli) haleine” c.1500 (Psalt. Hur. 99), var. ábor, ábore, ábure. Probabil el. de substrat, cf. alb. avull „abur”, (înv.) avullë, (dial.) abull (termen autohton în alb., explicat fie din i.-e. *n̥ bh(u)l-, cf. lat. nebula, v. germ. de sus nebul „ceaţă” Orël, AED, fie din *av(ë), din i.-e. *h2eu̯h1- „a sufla”, cf. aft, afsh „suflu” Demiraj, Alb. Et.) HEM I, 100–102, TDRG (probabil), CADE, REW 15 (probabil), Puşcariu, LR I, 177–178 (probabil), C. Poghirc, ILR II, 335, Russu, Etnogeneza, 246, Brâncuş, VA, 28–30, DEX (DA: et. nec., probabil înrudit cu alb. avull). // Rom. aburí2 „a adia” (← boare < lat. boreas „vânt din nord”) Philippide, ILR, 33, 61, E. Petrovici, CL, 10, 1965, 357–358; rom. aburí1 „a scoate aburi” < lat. *abbūrīre (< ad- + *būrere „a arde”, refăcut din ambūrere < amb- + ūrere „a arde”, cf. combūrere „a arde”, bustum „rug”) sau lat. *abbulīre (< bullīre „a clocoti”) O. Densusianu, Romania, 25, 1896, 130–131; lat. *uapulus < uapor, -ōrem „abur”, cu v- dispărut ca în opaiţ < văpaiţ Pascu, Sufixele, 77; lat. *albulus (< albus „alb”, cf. lat. med. albulus „pată albă”, it. avolo „mreană”) CDER 28; lat. uapor, uapōrem LB, LM; lat. *a(b)bulus, provenit din contaminarea lat. albulus „alburiu” cu daco-moesianul *awolo „suflare” şi cu lat. *abbullus „abur fierbinte” (< (*ab)bullāre „a da în clocot”) P. Boerescu, ERC, 181–199. Fam.: abureálă1 s.f. (abstr.) 1760–1770 (Meşt. doft. 248), var. aboreálă ← aburi1; aburí1 vb. „a expune la aburi; a produce aburi, a exala; a (se) îmbăta; (fam.) a seduce (cu vorbele), a păcăli” 1589 (var. aburá1, Coresi, Ps.2 152v), var. aborí1; aburitór adj. „care produce aburi” 1691–1697 (T. Corbea, D. 534) ← aburi1; aburós adj. (rar) „plin de aburi” 1691–1697 (T. Corbea, D. 534); dezaburá vb. (înv., rar) „a degaja, a emana (despre alcoolul dintr-un lichid)” 1838 (CR, 18), var. desaburá, dezaburí2 ← abur, calc după fr. évaporer (împr. din lat. euaporare < ex- + uapor „abur, vapor”) º; dezaburí1 vb. „a înlătura aburul de pe geamuri, obiecte metalice etc.” 1927 (Bucuţa, S. I, 218) ← aburi1; dezaburitór s.n. „instalaţie împotriva aburirii geamurilor (la autoturisme)” 1986 (LR, nr. 4–6, 509) ← dezaburi; exaburá vb. (înv.) „a exala” 1840 (inf. lung exaboráre, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 640) ← abur, calc după fr. évaporer º. ABURCÁ vb. „a (se) urca, a ridica – monter” 1825 (var. buricá1, LB; forma aburcá, 1836, Asachi, O. I, 263), var. băricá, bârâcá. Et. nes., posibil lat. *arboricāre (< arbor) > *arbureca (cf. burica) > aburca (cu disimilarea totală a primului -r- şi sincopa lui -e-), cu sensul iniţial „a se urca într-un copac” DA, CADE, sau lat. *aboricāre < ab- + *oricāre (< orīrī „a se ridica”), păstrat în rom. urca TDRG1 („posibil ab-urca”), CDER 29 (posibil), P. Boerescu, LR 2017, 312, cu -b- păstrat înainte de -u- precum -v- în avui, avut º (CDER 29 emite ipoteze greu de acceptat pentru păstrarea lui -b-: existenţa unei forme *boricāre formată ca *burere, bustum < urere, sau o compunere cu ad-); legătura cu urca este admisă şi de SDLR („cf. urca”) şi DEX („et. nec., cf. urca”). Fam.: îmbârcá vb. (SE Trans.) „a ajuta pe cineva să se urce” 1906 (Viciu, Gl. 110) ← aburca (cu substituirea prefixului), infl. de cârcă DA. ABÚZ s.n. „întrebuinţare excesivă sau ilegală a unui lucru; ilegalitate comisă prin depăşirea atribuţiilor – abus” 1815 (Budai-Deleanu, O. 580). Fr. abus, lat. neol. abusus (< abuti „a folosi complet, a consuma, a abuza” < ab- + uti „a folosi”). AC 19 ACADEMÍE Fam.: abuzá vb. „a comite un abuz, a folosi excesiv sau ilegal, a comite o nedreptate profitând de o anumită situaţie; (tranz., mai ales în part. abuzat) a maltrata (o persoană vulnerabilă, dependentă)” 1847 (Aricescu, F. 72) < fr. abuser, cu sensul „a maltrata” (şi folosirea tranz.) după engl. abuse; abuzív adj. „care constituie un abuz; care abuzează” 1832 (Regul. Org. Ţ. Rom. 38) < fr. abusif, lat. neol. abusiuus. Cf. dezabuzá, ustensílă, utíl, uz, uzurpá. AC [ar., mr.; ir. åc] s.n. „mică ustensilă subţire de metal, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, folosită la cusut; numele altor piese de această formă; frunză îngustă, ascuţită, caracteristică coniferelor; organ de apărare şi de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit; macaz – aiguille; aiguillon; aiguilles de chemin de fer” 1508 (DERS). Lat. acus, cf. dalm., it., sd. REW 130 (format pe radicalul ac- din acēre „a fi acru, înţepător”, acidus „acru, înţepător”, ācer „acru”, aciēs „tăiş, linie de luptă”). Sensul „macaz”, după fr. aiguille, germ. Nadel. Fam.: acár1 s.m. „macagiu” 1901 (Săghinescu, V.); acár2 s.n. „cutie pentru ace” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 30); acár3 s.n. (reg.) „piesă de metal care susţine cocul” 1890 (Marian, Nu. 379); acárniţă s.f. „cutie pentru ace” 1839 (Vaillant, V.) ← ac sau ← acar2; acăríţă2 s.f. (Mold., Trans.) „cutie pentru ace” 1825 (LB) ← ac sau ← acar2; achéţ s.n. (Ban.) „cutie pentru ace” 1887 (HEM I, 203); acói s.m. (augm.) c.1650 (forma acóń, Anon. Car.); acóńiţă s.f. (Ban.) „cutie pentru ace” 1887 (HEM I, 203) ← acoń (= acoi); acós adj. (înv.) „ascuţit, înţepător” 1682 (Dosoftei, V. S. oct. 73v); aculéţ s.n. (dim.) 1839 (Vaillant, V.); acuşór s.n. (dim.) 1691–1697 (var. acşór, T. Corbea, D. 10); acúţ s.n. (dim.) 1870 (CDED I, 2). Cf. acícul, acuitáte, aculéu, acuminát, acupunctúră, acút, áţă. ACÁCIA s.f. „gen de arbuşti tropicali; (înv.) salcâm – acacia (le genre Acacia); (vieilli) faux-acacia (Robinia pseudoacacia)” 1848 (Negulici, V. cu sensul „salcâm”; cu sensul actual, 1871, LM). Fr. acacia, lat. neol. acacia (< gr. ἀκακία, probabil termen de origine orientală, desemnând un arbust provenit din Arabia). Termenul a fost folosit în fr., germ., it. şi pentru „salcâm”, arbore originar din America de Nord, care însă aparţine altui gen de plante (Robinia; numele ştiinţific este Robinia pseudoacacia). Fam.: acáţ s.m. (Trans.) „salcâm” 1783 (Benkö 28), var. acáţăn, acáţie s.f. 1857 (Polizu, V.), acáţiu, arcáţ < magh. akác < germ. Akazie „acacia; (pop.) salcâm”; var. acáţie < germ. Akazie; var. acáţăn ← acaţ, infl. de frasăn, mesteacăn; var. arcáţ ← acaţ, infl. de arţar. ACADEÁ s.f. „bomboană din zahăr topit, pusă pe un băţ – sorte de caramel” 1850 (Kogălniceanu, O. I, 96). Tc. akıde (= akide). Fam.: acadelár s.m. (înv.) „fabricant şi vânzător de acadele” 1894 (N. A. Bogdan, apud Pavlescu, E. 409). ACADEMÍE s.f. „instituţie culturală care reuneşte cei mai de seamă savanţi şi artişti; instituţie de învăţământ superior – académie” 1691–1697 (T. Corbea, D. 33), var. (înv.) académie, acadímie. Lat. neol. acadēmīa (< gr. Ἀκαδήμεια, numele unei grădini din împrejurimile Atenei unde şi-a stabilit şcoala Platon, de unde numele acestei şcoli filozofice < Ἀκάδημος, numele ACADIÁN 20 ACÁNT unui erou legendar), fr. académie. Var. académie < lat. neol. acadēmia (var. cu -i- scurt), it. accademia. Var. acadimie < ngr. ακαδήμεια. Fam.: academián s.m. (înv.) „membru al unei academii” c. 1770 (Oxenstiern, C. I, 113v) < fr. (înv.) académien; académic1 s.m. (înv.) „profesor într-o instituţie de învăţământ superior” 1667–1669 (C. Cantacuzino, N. Î. 128v) < lat. neol. academicus, it. accademico; académic2 adj. „care ţine de academie, privitor la academie; în stilul folosit în academii; (în unele expresii, după germ. akademisch) referitor la învăţământul superior” 1770–1775 (var. academicésc, Dumitriu, T. pol. 70v, 209r), var. (înv.) academíc, academiţắsc < fr. académique, lat. neol. academicus; academicéşte adv. (înv.) „în mod academic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 7) ← academic2 sau ← academicesc; academicián s.m. „membru al unei academii” 1825 (var. academisián, Vârnav, F. M. I, 131v), var. (înv.) academiţián < fr. académicien; academiciánă s.f. „membră a unei academii” 1923 (D. Gusti, P. A. 203) ← academician; academísm s.n. „stil promovat în academiile de artă, caracterizat prin imitaţia creaţiilor clasice; filozofia lui Platon şi a urmaşilor săi la conducerea Academiei” 1910 (Vlahuţă, S. III, 352) < fr. académisme; academíst, -ă adj., s.m., s.f. „referitor la academism, caracterizat prin academism; (înv., s.m.) elev al unei şcoli superioare” 1795 (Gherasim, I. A. II, 85v) < fr. académiste; antiacadémic adj. „care respinge principiile academice” 1966 (Contemp., 30 sept., p. 4, în DCR2) ← anti1- + academic2, posibil şi fr. antiacadémique; neacadémic adj. 1890 (GT, nr. 118, 27 mai, p. 3, col. 3) ← ne- + academic2. ACADIÁN1 adj. „referitor la o regiune din estul Canadei, fostă colonie franceză numită Acadie (mai ales referitor la dialectul fr. din această regiune)”, s.n., adj. (geol.) „(referitor la) a doua perioadă a cambrianului – acadien” 1904 (Enc. rom. III, 958, s.v. siluric). Fr. acadien < top. Acadie. ACAJÚ s.m. invar., s.n., adj. invar. „specie de arbore exotic, din regiunea tropicală a Americii, cu lemn considerat preţios (Swietenia mahagoni); (de) culoarea acestui arbore, maro-roşcat – acajou” 1862 (Antonescu, D.). Fr. acajou (prescurtat din acajoucantin < tupi acaiacatinga contaminat cu fr. acajou „anacardium occidentale, arbore de caju”, numele unui arbore din Brazilia cu fructe comestibile < tupi acayu TLF). Cf. cajú. ACALÉFĂ s.f. „clasă de celenterate care cuprinde meduzele – acalèphe” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.). Fr. acalèphe (< gr. ἀκαλήφη „urzică”, apoi „meduză”, animal care provoacă, la atingere, senzaţii înţepătoare). ACALMÍE s.f. „potolire temporară a mişcării (vântului sau valurilor) – accalmie” 1883 (Rom. lib., nr. 1834, 11 aug., p. 2, col. 3). Fr. accalmie (< s’accalmir „a se calma (despre mare)” < se calmir, var. normandă a verbului se calmer < calme „calm”). Cf. calm. ACÁNT s.m. „specie de plantă decorativă; ornament arhitectonic, asemănător frunzelor acestei plante – acanthe” 1865 (I. Poenaru, D. L. 54), var. acántă s.f. ACADIÁN1 ACANTOCEFÁL 21 ÁCAR Fr. acanthe (s.f.), lat. neol. acanthus (< gr. ἄκανθος < ἄκανθα „spin”). Fam.: acantacée s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante dicotiledonate al cărei tip este acantul” 1931 (CADE) < fr. acanthacée(s). Cf. acantocefál, acantoptér, acantóză, adragánt. ACANTOCEFÁL s.m. (mai ales la pl.) „clasă de viermi paraziţi cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare – acanthocéphale” 1898 (Enc. rom. I). Fr. acanthocéphale(s) (< acantho- < gr. ἄκανθα „spin” + -céphale < gr. κεφαλή „cap”). Cf. acánt, acantoptér, acantóză, cefálic, cefálo-, acefál, bicefál, chefál, cebocefál, ciclocefál, cinocefál, derencefál, encefál. ACANTOPTÉR adj., s.m. „(ordin de peşti) cu înotătoarea dorsală anterioară ghimpoasă – acanthoptère” 1939 (SDLR). Fr. acanthoptère (< acantho- < gr. ἄκανθα „spin” + -ptère < gr. πτερόν „aripă”). Fam.: acantopterigián s.m., adj. „acantopter” 1898 (Enc. rom. I, 424, 719) < fr. acanthoptérygien. Cf. acánt, acantocefál, acantóză, -pter, ptero-, aptér, arheoptérix, pterigótă. ACANTÓZĂ s.f. „boală de piele caracterizată prin prezenţa unor pete pigmentate – acanthose” 1956 (Parhon, O. A. IV, 58). Fr. acanthose < acantho- (< gr. ἄκανθα „spin”) + -ose (sufix caracteristic maladiilor), cu referire la faptul că această afecţiune implică inflamarea stratului „spinos” al epidermei – stratum spinosum – caracterizat prin celule cu formă de spin. Fam.: acantózic adj. „care ţine de acantoză” 1951 (Parhon, O. A. V, 533) < fr. acanthosique. Cf. acánt, acantocefál, acantoptér. ACAPARÁ vb. „a-şi însuşi mai mult decât este cuvenit, a-şi însuşi totul în dauna altora; (fig.) a atrage întreaga atenţie, întregul interes al cuiva, a ocupa tot timpul cuiva – accaparer” 1859–1869 (Heliade-Rădulescu, O.3 II, 930). Fr. accaparer, iniţial „a reţine o marfă plătind în schimb un acont” < it. (de nord) accaparrare < caparra „acont, gaj” < capo „cap” + arra „acont, gaj” < lat. arra, scurtat din arrabō < gr. ἀρραβών (sau gr. ἀρραβών pătruns printr-un intermediar etrusc), cuvânt de origine orientală, cf. egiptean ‘rb, ebraic ‘ērābōn Chantraine, DELG. Fam.: acaparánt adj. „care atrage întreaga atenţie, întregul interes al cuiva, ocupă tot timpul cuiva” 1913–1914 (AA ist. II, vol. 36, 186) < fr. accaparant; acaparatór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care acaparează” 1881 (Eminescu, O. XII, 353) ← acapara SDLR, DEX // fr. accapareur CADE. Cf. căpáră, cap1, arvúnă. ÁCAR4(-) el. de comp., (rar) conj., adv. (Trans.) „ori-; fie; deşi; măcar – n’importe (qui, quoi, comment, etc.); soit; quoique; au moins” 1648 (în forma acarcé, N. Test. 426; conj., c.1650, Anon. Car.). Magh. akár „sau, fie; ori-” < akar „a vrea” (cu aceeaşi evoluţie ca şi rom. oare, oare-, ori-). Fam.: acarcáre pron., adj. pron. „oricare” c.1650 (Anon. Car.); acarcấnd adv. „oricând” 1760–1761 (Biblia, V, 243); acarcất adj. pron., pron. „oricât” 1820–1830 ÁCAR4 ACARÉT 22 ACĂRÍŢĂ (Vulcan, T. în Şc. ard. IV, 545); acarcé pron., adj. pron. „orice” 1648 (N. Test. 426); acarcíne pron. „oricine” 1805 (Coloşi, LWLH); acarcúm adv. „oricum” 1783 (Maior, S. I, 35); acarúnde adv. „oriunde” 1820–1830 (Vulcan, T. în Şc. ard. IV, 1177). ACARÉT s.n. „construcţie auxiliară a unei proprietăţi; (înv.) bunuri imobile – immeuble attenant (à une maison, à une terre); (vieilli) bien-fonds” 1743 (Cond. Mav. III, 87), var. (înv.) ecarét. Tc. akaret „bunuri imobile” < arab ‘aqārāt, pl. lui ‘aqār „proprietate imobilă”. ACARIÁN s.m. (mai ales la pl.) „specie de arahnide mici – acarien” 1886 (Rom. lib., nr. 2649, 1). Fr. acarien(s) < acare, acarus „specie de parazit din ordinul acarienilor” < lat. savant acarus < gr. ἄκαρι, ἀκαρί < ἀκαρής „minuscul, mărunt”, iniţial „care nu se poate tunde” < ἀ- privativ + κείρειν „a tunde”. Fam.: acaricíd s.n., adj. „(substanţă) care omoară acarienii” 1949 (LTR1) < fr. acaricide (< acari- < acarien + -cide < lat. -cīda „care omoară” < caedere „a doborî, a izbi, a ucide”); acarióză s.f. „boală de piele provocată de acarieni” 1962 (DER) < fr. acariose (< acari- < acarien + -ose, sufix caracteristic numelor de boli). Cf. acăríţă. ACATALEPSÍE s.f. (în filozofia sceptică greacă) „îndoială absolută, care duce la renunţarea căutării adevărului – acatalépsie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 7). Fr. acatalepsie < gr. ἀκαταληψία „incomprehensibilitate” < άκατάληπτος „incomprehensibil” < καταλαμβάνειν „a prinde, a înhăţa, a înţelege” < κατα- + λαμβάνειν „a lua”. Fam.: acataléptic adj., s.m. „adept al acatalepsiei” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 7) < fr. acataleptique. Cf. catalepsíe, analepsíe, astroláb, dilémă, epanalépsă, epilepsíe, lémă, metalépsă, prolépsă, silépsă. ACATÍST s.n. „imn religios ortodox (în timpul căruia se stă în picioare); rugăciune făcută de preot pentru una sau mai multe persoane, ceea ce se dă preotului pentru a face această rugăciune – litanies (pendant lesquelles on reste debout); prière faite par un prêtre pour une ou plusieurs personnes, ce qu’on donne au prêtre pour faire cette prière” 1640 (var. acátist, Prav. Gov. 159r), var. acáftist, acátest. Ngr. ακάθιστος (numele unui imn bizantin închinat Fecioarei, în timpul căruia credincioşii trebuiau să stea în picioare: ακάθιστος „care nu se aşază” < α- privativ + καθίζειν „a se aşeza” < v.gr. κατα- „jos” + ἵζειν „a se aşeza”), slavon akathistŭ. Fam.: acatistiér s.n. „carte care conţine acatiste” 1746 (Bis. doc. Olt. 176), var. acaftistér, acatistér. Cf. cátismă. ACĂRÍŢĂ1 s.f. (entom.) „căpuşă – tique” 1825 (LB). Derivat diminutival de la un împrumut rom. (probabil *acárie) din ngr. άκαρι „căpuşă”. Cf. acarián. ACĂRÍŢĂ1 ACĂSTẮU 23 ACCELERÁ ACĂSTẮU s.n. (Trans., N Mold.) „spânzurătoare; schelă, construcţie – fourches patibulaires; echaffaudage, édifice” 1888 (Alexics, Magy. el. 18, apud Tamás, EW), var. căstắu. Magh. akasztó(-fa) < akasztó < akaszt „a spânzura” + fa „lemn, copac”. ACĂTÁRE pron., adj. pron. „(înv.) oarecare, oarece, vreun(ul), cineva; atare, asemenea, (rar) anumit; (azi, ca adj. invar., mai ales în forma acătắrii, mai ales precedat de mai) de seamă, de calitate – (vieilli) quelque, quelqu’un, (un) tel, certain; remarquable, de qualité” 1559–1560 (forma acătárele, Cod. Bratul, 352), var. (toate ca adj. invar.) acătắrea, acătắrei, acătắrilea, cătáre2, cătắrile. Lat. eccum „iată-(l)” + tālis „astfel de” (HEM I, 132, TDRG, SDLR, CDER 35) > *actare (cf. atare, ar. ahtare), cu -ă- apărut poate sub infl. unui el. de substrat (cf. alb. akë-) Densusianu, HLR, I, 352, Brâncuş, VA, 131 // Posibil ← acă- (< alb. akë) + tare (< lat. tālem) DA; lat. aeque talis CDED I, 278; lat. ad-que tale Cipariu, Gram. I, 260. Sensul (curent astăzi) „de seamă, de calitate” a apărut iniţial în expresii negative (cf. nu e (un) oarecare). Pentru formele acătării, acătărei, care au doar acest sens, se poate presupune contaminarea cu sintagma a cătare „de considerat, de avut în vedere, de apreciat”, care a putut determina tratarea ca un genitiv (a cătării/-ei). Contaminarea cu un substantiv verbal (neprecizat) este susţinută de CDER 35. DA propune o compunere românească a + cătare „vrednic de privit, de seamă” (cf. a mirare), fără legătură cu pronumele // ← a1 + cătare (< lat. *captāle < capitālem) I. A. Candrea, GS VII, 1937, 284–285. Cf. atáre, cutáre, táre. ACẮU s.n. (Trans.) „măsură de capacitate pentru lichide – mesure de capacité pour les liquides” 1767 (An. Ist. Arh. XXII, 315, apud TDRG3), var. (Ban., Mehed.) acóv. Magh. akó (împr. slav, cf. slovac, ceh okov „măsură de capacitate; găleată, vas de lemn”). Var. acov < scr. akov. ACCEÁ s.f. (înv.) „o veche monedă turcească – une ancienne monnaie turque” 1573 (forma acce, inscripţie pe o monedă din timpul lui Ion-Vodă cel Cumplit, apud HEM, atestare izolată; ulterior, în texte, 1836, Barac, Hal. II, 34). Tc. akça, akçe „monedă otomană valorând o treime dintr-o para; ban” ŞIO I, XVII– XVIII, DA, Suciu, IT II, 32 // Cuman akče „bani” HEM (care argumentează împotriva originii turce pe baza faptului că moneda turcă era de argint, iar cea a lui Ion-Vodă cel Cumplit, de aramă; însă extinderea semantică „ban de argint” > „ban” este un fenomen curent, care a avut loc chiar în turcă, cf. ŞIO loc. cit.). ACCELERÁ vb. „a mări viteza, a grăbi – accélérer” 1816 (scris acerăla, probabil eroare grafică, Maior, Învăţătură, 125), var. (înv.) acelerá. Fr. accélérer, împr. din lat. accelerare „a grăbi” < celerare „a grăbi” < celer „repede, iute”. Var. acelera < it. accelerare. Fam.: accelerándo adv. (muz.) „din ce în ce mai repede” 1905 (Tim. Popovici, D. M.) < it. accelerando; accelerát adj., s.n. „(tren) cu viteză mai mare decât a personalului” 1879 (Eminescu, O. X, 366); acceleratór adj. „care măreşte viteza unui proces”, s.n., s.m. „mecanism prin care se măreşte turaţia unui motor, accelerându-se mişcarea autovehiculelor; (fiz.) instalaţie care imprimă particulelor elementare viteze foarte ACCÉNT 24 ACCEPTÁ mari, sub acţiunea unor câmpuri electrice şi magnetice” 1848 (adj., Negulici, V.; ca s., 1928, Arghezi, O. V, 985) < fr. accélérateur; acceleráţie s.f. (abstr.) 1848 (Negulici, V.), var. (înv.) acceleraţiúne < fr. accélération; accelerográf s.n. „accelerometru” 1949 (LTR1) < fr. accélérographe; accelerométru s.n. „aparat cu care se măsoară acceleraţia, îndeosebi la vehiculele aeriene” 1949 (LTR1) < fr. accéléromètre; cardioacceleratór adj. (med., mai ales în sintagma nerv ~) „care accelerează ritmul bătăilor inimii” 1969 (D. med.) < fr. cardioaccélérateur, engl. cardioaccelerator. Cf. céler1, decelerá. ACCÉNT s.n. „proeminenţă prozodică atribuită unei silabe dintr-un cuvânt; semn grafic care notează această proeminenţă sau alte valori fonetice; fel particular de pronunţare specific unui grai sau unui vorbitor care are altă limbă maternă; (muz.) intonare a unei note cu intensitate sporită, semn care marchează această intonare; (fig.) importanţă, subliniere – accent” 1785 (var. acţént, CPÎ, II, 58). Fr. accent, it. accento, lat. neol. accentus (< ad- + cantus „cântec” < canere „a cânta”, calc după gr. προσῳδία „acompaniament muzical; accent” < προσῳδός „care cântă împreună cu, în armonie cu” < προσ- „la, ad-” + -ῳδός < ἀείδειν / ᾄδειν „a cânta”). Var. acţent < germ. Akzent, lat. neol. accentus cu pronunţare specifică Europei Centrale. Fam.: accentuá vb. „a pune, a folosi un accent; a sublinia, a pune în evidenţă” c.1832 (var. accentá, I. Golescu, Cond. I, 43r), var. (înv.) acentá, acţentuí < fr. accentuer, lat. neol. accentuare; var. acentá < it. accentare; accentuáţie s.f. (abstr., rar) 1833 (var. acentuáţie, Săulescu, Gram. rom. I, 14, 223) < fr. accentuation; var. acentuáţie < it. accentuazione. Cf. cântá, cánto, canţónă, discánt, încântá, şansonétă, şarm. ACCEPTÁ vb. „a fi de acord cu ceva; a primi – accepter” 1827 (var. acţeptuluí, Tomici, Î. 41; forma acceptá, 1859, Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. (înv.) acetarisí, aceptá 1846 (Laurian, F. 7), acetá, acitá 1839 (Vaillant, V.), acţeptá, acţeptarisí 1833 (Cod. Calimach, 623), aţeptăluí, aţetarisí, aţitá, aţitarisí. Fr. accepter, lat. neol. acceptare (< accipere „a primi, a accepta” < ad- + capere „a lua, a prinde”). Var. acţeptului, aţeptălui < magh. akceptál. Var. aceta, acita, acetarisi < it. accettare. Fam.: accépe vb. (înv., rar) „a accepta” 1799 (Iorgovici, Obs. 181, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1859–1869, Heliade-Rădulescu, O.3 II, 386) < lat. neol. accipere, românizat după pricepe, începe; accépt s.n. „act prin care cineva se obligă să achite o datorie la un anumit termen; consimţământ” 1851 (Stamati, D.), var. (înv.) acţépt < lat. neol. acceptum; var. acţept < germ. Akzept; acceptábil adj. „care poate fi acceptat” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. acceptable; acceptabilitáte s.f. (abstr.; frecvent în lingv., cu referire la enunţuri) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. acceptabilité, în lingv. şi < engl. acceptability; acceptánt s.m., adj. (înv.) „(persoană, parte) care semnează un accept, care acceptă o poliţă, un dar etc.” 1833 (Cod. Calimach, 731), var. (Trans.) aţeptánt < fr. acceptant; var. aţeptánt < germ. Akzeptant; acceptánţă s.f. (psih., sociol., fin., marketing) „acceptare” 1972 (I. Breazu, V. Maşek, I. Pascadi, „De gustibus disputandum”, 202) < engl. acceptance; acceptatór s.m., adj. (înv., rar) „(persoană) care acceptă, acceptant” 1926 (Vinea, O. VI, 249); acceptaţiúne s.f. (înv.) „consimţire legală de a primi ceva; asumarea unei obligaţii de plată; acceptare” 1821 (var. acţeptáţie, Acte Bas. I, 206), var. acceptáţie, acetáţie, aţeptáţie < fr. acceptation, lat. neol. acceptatio, -onem, germ. Akzeptation, rus ACCÉS 25 ACCESÓRIU akceptacija; var. acetáţie < it. accettazione; acceptór s.m., adj. (fiz.) „(atom) care poate primi un electron suplimentar; (substanţă) care poate fixa altă substanţă chimică; (firmă) care acceptă transferul unui client de la altă firmă furnizoare de servicii; (s.n., în sintagma ~ de monede/bancnote) aparat care verifică autenticitatea banilor introduşi, permiţând plata automată” 1949 (LTR1 I) < fr. accepteur, engl. acceptor, iniţial „persoană care acceptă o poliţă”, împr. din lat. acceptor (< accipere); accépţie s.f. „sens al unui cuvânt, luare a unui cuvânt cu un anumit sens” 1846 (var. acepciúne, Laurian, F. 86), var. accepţiúne < lat. neol. acceptio, -onem, propriu-zis „acceptare, admitere”, cu sensul „accepţie” apărut în lat. med. (< accipere „a primi, a accepta; a percepe, a înţelege într-un anumit fel, a interpreta”), fr. acception; inacceptábil adj. „care nu poate fi acceptat” 1877 (Eminescu, O. IX, 306) < fr. inacceptable; inacceptáre s.f. (rar) „refuz de a accepta, respingere” 1871 (LM I, 524) ← in- + acceptare (după fr. inacceptation); neacceptábil adj. „care nu poate fi acceptat” 1877 (Eminescu, O. IX, 306) ← ne- + acceptabil; neacceptáre s.f. „refuz de a accepta” 1884 (Telegraful (Buc.), nr. 3737, p. 3, col. 5) ← ne- + acceptare. Cf. agăţá, anticipá, apercépţie, cáblu, capábil, capacitáte, captá, captár, captív, capţiós, concépe, conţopíst, decépţie, emancipá, exceptá, excipiént, fórceps, incipiént, interceptá, încăpeá, încépe, ocupá, participá, percépe, precépt, pricépe, príncipe, princípiu, receptá, recuperá, reţétă, susceptíbil, uzucapiúne. ACCÉS s.n „posibilitate de a pătrunde într-un loc; posibilitatea de a dobândi o anumită situaţie, o anumită informaţie, posibilitatea de a folosi ceva; (med.) tulburare clinică bruscă – accès” 1794 (Calend. Viena, apud Chivu, VTR 284). Fr. accès, lat. neol. accesus < accedere „a ajunge, a veni, a surveni, a se apropia, a se alătura” < ad- + cedere „a merge, a ajunge, a se retrage”. Fam.: accéde vb. „a ajunge la ceva (mai ales fig.: la o anumită situaţie dorită)” 1799 (Iorgovici, Obs. 235) < lat. neol. accedere, fr. accéder; accesá vb. „(inform.) a intra într-o reţea, a deschide un program, o pagină de internet etc.; a utiliza o funcţie a unui aparat electronic (telefon, televizor etc.); a obţine o finanţare; (rar) a ajunge (la), a pătrunde; (rar) a utiliza un tratament” 1995 (Dilema, nr. 134, p. 14, în DCR2) < engl. access (< access „acces” < fr. accès, lat. med. accesus); accesíbil adj. „la care se poate ajunge (uşor); uşor de înţeles; uşor de dobândit, de procurat” 1846 (var. acesíbil, Laurian, F. 27) < fr. accessible, lat. neol. accessibilis; var. acesibil < it. accessibile; accesibilitáte s.f. (abstr.) 1848 (Brezoianu, Î. 17) < fr. accessibilité; accesít s.n. (înv.) „distincţie şcolară echivalentă cu menţiunea, acordată celor care s-au apropiat cel mai mult de cei premiaţi” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 8) < fr. accessit < lat. accessit (proxime) „s-a apropiat cel mai mult, a ajuns foarte aproape”; accesiúne s.f. (jur.) „mod de a dobândi o proprietate ce constă în încorporarea unui bun secundar în altul principal” 1848 (var. acesiúne, acésie, Negulici, V.), var. (înv.) accésie < fr. accession, lat. neol. accessio, -onem; var. acesiune, acesie < it. accessione; inaccesíbil adj. „la care nu se poate ajunge, în care nu se poate pătrunde; imposibil de înţeles” 1848 (Negulici, V.) < fr. inaccessible, lat. neol. inaccessibilis; inaccesibililitáte s.f. (abstr.) 1908 (Alexi, DGR6, 613) < fr. inaccessibilité. Cf. cedá, abcés, accesóriu, antecedént, decedá, excedá, intercéde, precedá, procedá, purcéde, recesív, recesiúne, secesiúne, succedá, succés. ACCESÓRIU adj., s.n. „(element) care constituie un element secundar; obiect mai puţin important folosit într-o anumită activitate, (spec.) piesă anexă a unui autovehicul, ACCIDÉNT 26 ACCÍZĂ element care completează o ţinută vestimentară – accessoire” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 8), var. (înv.) accesór. Fr. accessoire, lat. neol. accessorius, propriu-zis „care se adaugă la”, derivat, apărut în lat. med., de la accedere „a ajunge, a veni, a se alătura, a se adăuga la” (< ad- + cedere „a merge, a ajunge, a se retrage”). Fam.: accesorizá vb. „a dota un obiect (în special un autovehicul) cu accesorii; a completa ţinuta cu accesorii vestimentare; a însoţi un produs cu diverse accesorii” 1994 (LR, XLIII, 106) < engl. accessorize. Cf. accés, cedá, abcés, antecedént, decedá, excedá, intercéde, precedá, procedá, purcéde, recesív, recesiúne, secesiúne, succedá, succés. ACCIDÉNT s.n., (înv., azi doar muz.) s.m. „eveniment neprevăzut (în general, cu urmări nedorite); însuşire neesenţială, modificare întâmplătoare, neregularitate; (muz.) modificare a unei note, alteraţie – accident” 1799 (var. accidénte, Iorgovici, Obs. 181, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 43r, forma accidént), var. (înv.) accidínte, acidént. Fr. accident, it. accidente, lat. neol. accidens, -ntem, part. prez. al vb. accidere „a cădea (pe, asupra), a se întâmpla” (< ad- +cadere „a cădea”), folosit pentru a reda termenul fil. gr. συμβεβηκός „(fapt, proprietate) neesenţial(ă)”. Var. accidinte, prin românizare. Fam.: accidentá vb. „a provoca stricăciuni sau răniri printr-un accident” 1939 (SDLR) ← accident sau < fr. accidenter; accidentál adj. „întâmplător, neesenţial” c.1832 (Cornelli, 27, ap. TDRG3) < fr. accidentel, it. accidentale; accidentalitáte s.f. (rar) „caracter accidental, faptul de a fi accidental” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. accidentalité; accidentát adj. (despre terenuri, drumuri) „cu denivelări, greu de străbătut” 1847 (Heliade-Rădulescu, Speronare, 242) < fr. accidenté < accident cu sensul „ceea ce întrerupe mersul regulat, uniformitatea”, folosit despre relief; accidenţár s.m. „muncitor specializat în accidenţe” 1931 (CADE) ← accidenţă1; accidénţă1 s.f. „lucrare tipografică măruntă (afiş, invitaţie, carte de vizită, program etc.), executată în afara activităţii obişnuite (tipărirea de cărţi şi ziare); (înv., mai ales la pl.) venit suplimentar” 1888 (GT, nr. 271, cu sensul „câştig suplimentar”), var. (înv., pl.) accidénţii „venituri suplimentare” < germ. Akzidenz, sg. refăcut din Akzidenzien/Akzidenzia, pluralul latinizant al lui Akzidens „accident, lucru accesoriu, suplimentar” < lat. accidens, pl. accidentia „accident”; var. (pl.) accidenţii < germ. Akzidenzien/Akzidenzia; accidénţă2 s.f. (înv.) „(fil.) accident; accident de teren” 1799 (var. accidénţie, Iorgovici, Obs. 181, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1848, var. acidénţă, Negulici, V.) < fr. accidence, lat. neol. accidentia; antiaccidént adj. (tehn.) „care previne accidentele” 1967 (Flacăra, 14 ian., p. 20, în DCR2); autoaccidentá vb. refl. „a se accidenta pe sine” 1973 (Scânteia, nr. 9620, 4 sept., p. 5, col. 5) ← auto1- + accidenta. Cf. cădeá, scădeá, cadávru, cadénţă, cadúc, cascádă, cascadór, caz, căşuná, coincíde, decadént, deşéu, incidént, occidént, ocázie, recidívă, şánsă. ACCÍZĂ s.n. „impozit indirect asupra unor obiecte de consum; (înv.) taxă de consumaţie, de barieră şi vamală – accise” 1818-1828 (var. acţíz s.n., Acte Bas. I, 230), var. (înv.) accíz s.n. c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 43r), acsíz s.n. Fr. accise < ol. medie accijs, deformare a lui assijs, assise < v.fr. assise „şedinţă, decizie luată într-o şedinţă, determinare a unui impozit, impozit”, part. substantivat al vb. ACEDÍE 27 ACÉL (s’)asseoir „a (se) aşeza” < lat. *assedēre = assidēre < ad- + sedēre „a şedea” (în ol. cuvântul a putut intra şi prin intermediul lat. med. assisia, assisa; apariţia lui -cc- este explicată prin influenţa unor cuvinte lat. precum census „impozit, taxă” sau lat. excidere „a scoate tăind”) TLF, EWN, van Ween & van der Sijs. Var. acţiz, în Bas. din rus. akciz, în Trans. din germ. Akcis (= Akzise). Fam.: accizár s.m. (înv.) „funcţionar care încasa accizele” 1888 (Kogălniceanu, O. V/IV, 198). Cf. asiétă, asíză, aşezá, şedeá, asédiu, asesór, asíduu, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. ACEDÍE s.f. (bis., livr.) „stare de apatie, indiferenţă, lene (considerată ca un păcat) – acédie” 1848 (Negulici, V.), var. akedíe. Fr. acédie, lat. neol. acedia (< gr.), gr. neol. ἀκηδία < ἀ- privativ + κήδεσθαι „a avea grijă de, a fi îngrijorat”. ACEFÁL adj. „(despre unele animale inferioare; despre reprezentări antropomorfe) fără cap – acéphale” 1848 (Negulici, V.). Fr. acéphale (împr. din lat. acephalus < gr. ἀκέφαλος (mitologic) „fără cap” < ἀ- privativ + κεφαλή „cap”). Fam.: acefalíe s.f. „lipsă a capului (la unele animale inferioare sau ca malformaţie genetică)” 1870 (Costinescu, V.) < fr. acéphalie. Cf. cefálic, bicefál, chefál, cebocefál, ciclocefál, cinocefál, derencefál, encefál. ACÉL [ar. (a)ţél; mr. ţel; ir. (a)cel] adj. dem. de depărtare, (înv.) pron. dem. de depărtare – „ce... là, celui-là” c.1500 (Psalt. Hur. 42r). Lat. eccum „iată-(l)” + illum „acel(a)” PEW 9, CDDE 532, TDRG, DA, SDLR, cf. dalm., it., ret., sd., occ., cat., sp., ptg. REW 4266 sau lat. ecce „iată” + illum, cf. fr., occ. CDED I, 8, CDDE 532, DA, CADE, DEX; etimonul eccum-illum este mai probabil deoarece unele adverbe deictice nu se pot explica decât prin compunerea cu eccum: acolo < eccum+illōc, acum < eccum + modo; iniţiala a- se poate explica fonetic sau poate fi de dată latină, cf. cat. aquell, sp. aquel, ptg. aquelle, v.occ. aquel, explicabilă printr-o contaminare cu atque „şi” // posibil lat. atque + illum PEW 9, DA (improbabil din motive semantice, atque însemnând „şi”); lat. hic ille, haec illa, hoc illud LM. Fam.: acéla [mr. ţéla, ir. céla] pron. şi adj. dem. de depărtare c.1500 (Psalt. Hur. 92) ← acel + -a, -ia (cf. fem. v.rom. aceaia, ar. aţélue̯a „acela”) < illāc „(pe) acolo” CDED I, 8, PEW 9, CDDE 532, DA, Găzdaru, Dem. ille, 159–161, Giurgea, Or. art. 170, cu -ll- căzut între vocale ca şi în ea, *-ua, -o < illa(m) (CDDE, Giurgea, loc. cit.), ceea ce presupune pierderea accentului lui illāc, sau cu -l- redus prin haplologie la m.sg. *acelu-lá (DA), ceea ce nu explică, însă, f.sg. aceaea şi ar. aţélue̯a; mai puţin probabil, cu -a după acesta, unde -a < lat. hāc (Rosetti, ILR, 373), soluţie care nu explică formele cu -ea şi presupune existenţa unui adverb foarte scurt *a (de observat că lat. hīc şi hōc necompuse cu eccum s-au păstrat doar în forme cu -ce, v. aici, aoace) // ← acel + a, ia particulă deictică provenită, probabil, din substrat HEM I, 11–13; ← acel + art. hot. fem. sg. -a CDER 43; acélaşi pron. şi adj. dem. de identitate c.1500 (Psalt. Hur. 171), var. (înv.) célaşi ← acela + particula -şi; ar. aţelacló pron. şi adj. dem. „acela de acolo” 1932 (Capidan, Ar. 423), var. ţelacló ← (a)ţel + aclo „acolo”. ACERACÉE 28 ACÉST Cf. cel, al1, ăl, el, înăúntru, la; acést, ací (s.v. aíci), acoáce, acólo, acúm, aşá, atáre, acătáre, cutáre, atất, decínde. ACERACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante lemnoase dicotiledonate, din care face parte arţarul – acéracée” 1962 (DER). Fr. acéracée(s) < lat. savant Aceraceae < acer „arţar”. Cf. arţár. ACERATÉRIU s.m. „mamifer fosil neozoic, strămoş al rinocerului, caracterizat prin absenţa cornului – acérathérium” 1962 (var. acerathérium, DER). Fr. acérathérium, lat. savant Aceratherium < gr. ἀκέρως (< ἀ- privativ + κέρας „corn”) + θηρίον „animal sălbatic; animal”. Cf. carát, cerargirít, cerást, ceratít, chelicér, cheratínă, cheratítă, cladocér, díceras, dinocéras, rinocér, amfitériu, antracotériu, dinotériu, megatériu, paleotériu. ÁCERĂ [ar. áţiră] s.f. (reg., rar) „vultur – aigle” 1862 (Antonescu, D.), var. áciră. Lat. aquila HEM I, 160, CDDE 7, DA, CDER 44, DEX, panrom. REW 582 // Lat. neol. aquila, românizare savantă TDRG1 (probabil), SDLR (ipoteză contrazisă de prezenţa cuvântului în ar.). Dublet etim.: ácvilă. ACÉRB adj. „necruţător, aspru – acerbe” 1848 (Negulici, V.). Fr. acerbe, lat. neol. acerbus, iniţial „cu gust înţepător, acru, amar”, înrudit cu ācer „acru”, acētum „oţet”, acēre „a fi acru”, acidus „acru”. Fam.: acerbitáte s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. acerbité; exacerbá vb. „a intensifica, a accentua (mai ales despre stări negative)” 1871 (LM), var. (înv.) esacerbá < lat. neol. exacerbare, fr. exacerber; exacerbáţie s.f. (abstr.) 1870 (Costinescu, V.), var. (înv.) esacerbáţie, esacerbaţiúne, exacerbaţiúne < fr. exacerbation. Cf. acétic, acíd, ácru2, acridínă, acrílic, acroleínă, acrimoníe, oţét. ACÉST [ar. aţéstu; mr. ţist, ţest; ir. cest] adj. dem. de apropiere, (înv.) pron. dem. de apropiere – „ce, ce…ci, celui-ci” c.1500 (Psalt. Hur. 150), var. (înv.) cest3, cist2. Lat. eccum „iată-(l)” + istum „acest(a)” PEW 11, CDDE 103, TDRG, DA, SDLR, cf. it., ret., v. occ., cat., sp., ptg. REW 4553 sau lat. ecce „iată” + istum, cf. fr., occ. CDED I, 8, CDDE 103, DA, CADE, DEX; etimonul eccum-istum este mai probabil deoarece unele adverbe deictice nu se pot explica decât prin compunerea cu eccum: acolo < eccum+illōc, acum < eccum + modo; iniţiala a- se poate explica fonetic sau poate fi de dată latină, cf. cat. aquest, sp., ptg. aqueste, explicabilă printr-o contaminare cu atque „şi” // posibil lat. atque + istum PEW 11, DA (improbabil din motive semantice, atque însemnând „şi”); lat. hic iste, haec ista, hoc istud LM. Fam.: acésta [mr. ţísta, ţésta; ir. césta] pron. şi adj. dem. de apropiere, c.1500 (Psalt. Hur. 105), var. (înv.) césta ← acest + -a < hāc „(pe) aici” N. Drăganu, DR 9, 1936–1938, 263, Rosetti, ILR, 373, Giurgea, Or. art. 170, sau după acela PEW 11 // acest + a, ia particulă deictică provenită probabil din substrat HEM I, 11–13; acéstaşi pron. şi adj. dem. de identitate 1563–1583 (Cod. vor. 67r) ← acesta + particula -şi. Cf. ăst, acél, ací (s.v. aíci), acoáce, acólo, acúm, aşá, atáre, acătáre, cutáre, atất, decínde. ACETAZOLAMÍDĂ 29 ACÉTIC ACETAZOLAMÍDĂ s.f. „medicament cu efecte diuretice – acétazolamide” 1962 (DER I, 15). Fr. acétazolamide, engl. acetazolamide (< acet- „acetic” + -azol(e) „compus caracterizat printr-o grupare ce conţine cel puţin un atom de azot” + -amide „amidă”). Cf. acétic, amídă, azót. ACÉTIC adj. (chim.) „(acid organic) obţinut prin oxidarea alcoolului etilic – acétique” 1848 (Negulici, V.). Fr. acétique, format de chimiştii francezi Guyton de Morveau şi Lavoisier în 1787 pe baza lat. acetum „oţet”. Fam.: acetát s.m. „sare a acidului acetic, folosită în industria chimică şi farmaceutică; ester al acidului acetic, întrebuinţat ca dizolvant” 1822 (Bobb, DRLU I) < fr. acétate; acetificá vb. „a transforma alcoolul etilic în acid acetic” 1937 (M. enc. agr. I, 35) < fr. acétifier; acetíl s.m. „radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic” 1906 (Alexi, DRG2) < fr. acétyle, derivat de la baza lat. acetum „oţet” + -yle, sufixoid caracteristic radicalilor monovalenţi < gr. ὕλη „lemn, materie”; acetilacétic adj., în sintagma acid ~ „acid instabil care se descompune în acetonă şi bioxid de carbon” 1962 (DER I, 18) < fr. acétylacétique (< acétyle „acetil” + acétique „acetic”); acetiláre s.f. „proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic” 1949 (LTR1 I, 16) < fr. acétylation (< acétyle „acetil”), cu echivalarea sufixului; acetilénă s.f. „hidrocarbură gazoasă (cu formula C2H2), inodoră în stare pură, cu miros urât când e impură, explozibilă” 1898 (Enc. rom. I, 453, 467), var. (înv.) acetilén s.n. < fr. acétylène (cuvânt creat de chimistul francez Marcellin Berthelot în 1860, pe baza lui acétyle); acetilsalicílic adj., în sintagma acid ~ „aspirină” 1937 (M. enc. agr. I, 342) < fr. acétylsalicylique (< acétyle „acetil” + salicylique „salicilic” < salicyle „salicilat” < lat. salix, salicis „salcie” + -yle, sufixoid caracteristic radicalilor monovalenţi < gr. ὕλη „lemn, materie”); acetilúră s.f. „derivat al hidrocarburilor acetilenice” 1949 (LTR1 I, 18) < fr. acétylure (< acétyle „acetil”); acetofán s.n. „folie transparentă folosită ca suport pentru desenele animate” 1984 (Cinema, nr. 3, 9) < fr. acétophane (< acéto-, prefix folosit în chimie pentru a indica prezenţa radicalului CH3-CO < lat. acetum „oţet” + -phane < gr. -φανής „cu aspect de, care arată a...” < φαίνειν „a arăta, a lumina”, φαίνεσθαι „a apărea”); acetométru s.n. „aparat pentru măsurarea concentraţiei de acid acetic din oţet” 1886 (Steinberg, D.), var. acetimétru < fr. acétomètre, acétimètre; acetónă s.f. „lichid incolor, cu miros plăcut, foarte volatil, obţinut prin distilarea unui acetat, folosit ca dizolvant” 1862 (var. acetón s.n., Antonescu, D.) < fr. acétone (< acét(o)-, prefix folosit în chimie pentru a indica prezenţa radicalului CH3–CO < lat. acetum „oţet” + -one); acetonemíe s.f. „prezenţă anormală a acetonei în sânge” 1898 (Enc. rom. I, 23) < fr. acétonémie (< acétone + -(h)émie < gr. αἷμα „sânge”); acetonuríe s.f. „prezenţă anormală a acetonei în urină” 1957 (LTR2 I, 55) < fr. acétonurie (< acétone + -urie < gr. -ουρία < οὐρεῖν „a urina”); acetós adj. (înv.) „cu gust de oţet” 1822 (Bobb, DLRU I, 6) < fr. acéteux, împr. din lat. med. acetosus < acetum „oţet”; diacetíl s.m. „dicetonă alifatică cu patru atomi de carbon în moleculă” 1940 (M. enc. agr. III, 705) < fr. diacétyle; diacetilénă s.f.sg. „produs secundar obţinut la sinteza acetilenei, cu formula C4H2” 1956 (Neniţescu, C. O. I, 291) < fr. diacétylène; poliacetát s.m., în sintagma ~ de vinil „produs macromolecular obţinut prin polimerizarea acetatului de vinil” 1962 (LTR2 X, 175) < fr. polyacétate. ACETOFENÓNĂ 30 ACHINGÍU Cf. acetazolamídă, acetofenónă, cetónă, ceténă, acérb, acíd, ácru2, acridínă, acrílic, acroleínă, acrimoníe, aracét, oţét. ACETOFENÓNĂ s.f. „cetonă mixtă, folosită în industria farmaceutică şi a parfumurilor – acétophénone” 1949 (LTR1 I, 18). Fr. acétophénone (< acéto-, prefixoid folosit în chimie pentru a indica prezenţa radicalului CH3–CO < lat. acetum „oţet” + -phénone, sufixoid folosit pentru a indica prezenţa unui grup fenil < phén[yl] + -one). Cf. acétic, acetazolamídă, cetónă, ceténă, oţét, feníl. ACHÉNĂ s.f. „tip de fruct care nu se deschide, a cărui sămânţă nu este sudată de învelişul său tare – akène” 1837 (J. Cihac, I. N. 260). Fr. akène < lat. savant achena, termen creat de botanistul Noël Martin Joseph de Necker în 1790 pe baza gr. ἀ- prefix privativ şi χαίνειν „a se căsca, a sta deschis, a căsca”. Fam.: diachénă s.f. „fruct format din două achene lipite între ele” 1900 (Enc. rom. II) < fr. diakène; monoachénă s.f. „fruct format dintr-o singură achenă” 1949 (LTR1 I, 18, s.v. achenă) ← mono- + achenă; poliachénă s.f. „fruct format din mai multe achene” 1949 (LTR1 I, 18, s.v. achenă) < fr. polyakène; tetrachénă s.f. „fruct format din patru achene” 1904 (Enc. rom. III) < fr. tetrakène. ACHERÓNTIC adj. (rar) „subpământean, din Infern – achérontique” 1822 (Bobb, DRLU I). Fr. achérontique, lat. neol. Acheronticus < Acheron < gr. Ἀχέρων, -οντος „Acheron”, numele unui râu din Epir care în mitologia greacă era considerat unul dintre râurile din Infern. ACHIESÁ vb. „(jur.) a accepta condiţiile sau termenii unui contract; (livr.) a fi de acord – acquiescer” 1898 (Enc. rom. I, 24). Fr. acquiescer, împr. din lat. acquiescere „a se odihni, a se potoli, a fi liniştit, a-şi găsi plăcerea în...”, de unde „a aproba, a consimţi” (< ad- + quiescere „a se linişti”, format pe radicalul lui quiēs, -ētis „linişte, odihnă”). Cf. achitá, chietísm, chit1, inchietúdine, încét, recviém. ACHILÉE s.f. (mai ales pl.) „gen de plante din familia compozitelor – achillées” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. achillée(s), lat. savant Achillea < gr. Ἀχίλλειος „iarba lui Ahile” < n.pr. Ἀχιλλεύς. ACHILÍE s.f. „absenţă sau diminuare a secreţiilor digestive – achylie” 1910 (Bianu, D. S. 551). Fr. achylie, format pe baza gr. ἄχυλος „fără suc” < ἀ- privativ + χυλός „suc”. Cf. chil2, cir, diachíl. ACHILIMÍT adj. (Ban.) „înstărit – aisé” 1887 (HEM I, 170). Et. nes., posibil înrudit cu chimului (= chemului) (Trans.) „a chibzui” (< magh. kimel, kémel) Tamás, EW // magh. kellem „plăcere”, kellemiteni „a face plăcere” DA. ACHINGÍU s.m. (înv.) „călăreţ turc – cavalier turc” 1847 (Bălcescu, O. I, 208). Tc. akıncı < akın „raid, alergare” < akmak „a alerga, a curge”. ACHITÁ 31 ACÍCUL ACHITÁ vb. „a declara nevinovat printr-o hotărâre judecătorească; a plăti o obligaţie materială sau morală – acquitter” 1854 (Baronzi, M. II, 376). Fr. acquitter < quitte „eliberat de o obligaţie” < lat. med. quitus „achitat de o datorie, de o sarcină” < lat. quietus „liniştit”. Fam.: achít s.n. (jur.; înv.) „chitanţă plătită”, în expr. în ~ „care şi-a achitat obligaţiile” 1862 (scris acquit, Antonescu, D.; forma achít, 1894, Alexi, DRG) < fr. acquit (< acquitter). Cf. achiesá, chietísm, chit1, inchietúdine, încét, recviém. ÁCHIU1 s.m. „ţelină – céleri” 1861 (Odobescu, S. I, 235). Probabil creaţie a lui Al. Odobescu, după lat. apium. ACHÍU2 s.n. „tac la biliard; prima lovitură la jocul de biliard – queue de billard; acquit” 1789 (M. Strilbiţki, apud V. Vascenco, SCL IX, 1958, 239). Fr. acquit „prima lovitură la jocul de biliard”, specializare semantică a lui acquit „achitare a unei obligaţii” (< acquiter „a achita”); cu sensul „tac la biliard”, după rus. kij „tac la biliard” (< sl. com. *kyjĭ „ciocan, ciomag”). ACHIZÍŢIE s.f. „dobândire a unui bun – acquisition” 1837 (var. acvizíţie, Săulescu, Hr. II, 461), var. (înv.) achiziţiúne, acuiziţiúne. Fr. acquisition, lat. neol. acquisitio, -onem < acquirere, acquisiui, acquisitum „a dobândi, a câştiga” < ad- + quaerere „a căuta (să obţină), a cere, (rar) a obţine”, cu sensul „a dobândi” cu prefixe arătând rezultatul (ad-, con-). Fam.: achizitív adj. „(jur.) pe baza căruia se dobândeşte un drept sau un bun; de achiziţie, referitor la achiziţie” 1925 (Ralea, S. II, 560) < fr. acquisitif; achizitivitáte s.f. (abstr., rar) 1939 (SDLR) ← achizitiv; achizitór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care se ocupă cu achiziţiile” 1862 (Antonescu, D. 28, s.v. acquisiţiune) ← achiziţie (cu substit. finalei) sau < fr. acquisiteur; achiziţioná vb. „a face o achiziţie” 1923 (Ralea, S. 19); acquis s.n. (mai ales în expr. ~ comunitar) „ansamblul legilor şi hotărârilor judecătoreşti care constituie legislaţia comună a Uniunii Europene” 1997 („Evenimentul zilei”, 16 dec., p. 6, în DCR3) < fr. acquis „dobândit, totalitatea a ceea ce este dobândit” (part. substantivat al vb. acquérir < v.fr. aquerre < lat. *acquarere, refacere a lui acquīrere pe baza verbului simplu quaerere), în expr. acquis communautaire; coachizitoáre s.f. (rar) „femeie care cumpără ceva împreună cu altă persoană” 1978 (DN3) ← coachizitor; coachizitór s.m. (rar) „persoană care cumpără ceva împreună cu altă persoană” 1978 (DN3) ← achizitor; coachizíţie s.f. „achiziţie făcută de mai multe persoane” 1978 (DN3) ← co- + achiziţie sau fr. coaquisition. Cf. cére, anchétă, chestiúne, chéstor, chétă, conchétă, conchístă, cucerí1, inchizíţie, perchezíţie, rechizíţie. ACÍC s.n. (înv.) „navă turcească fără punte, în formă de luntre, folosită mai ales la navigaţia pe Dunăre – canot turc, utilisé surtout pour naviguer sur le Danube” 1693 (Cond. vist. 172). Tc. açık [gemi] „(navă) deschisă, descoperită (fără punte)” (< açmak „a deschide”). ACÍCUL s.m. „(bot.) spin mic, subţire şi drept; (zool.) fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi – acicule” 1962 (DER). Fr. acicule, împr. din lat. acicula = acucula, dim. lui acus „ac”. ACÍD 32 ACÍD Fam.: aciculár adj. (metal., bot.) „subţire şi ascuţit ca acul” 1839 (Vaillant, V.) < fr. aciculaire. Cf. ac, acuitáte, aculéu, acupunctúră, acút, áţă. ACÍD s.m., (înv.) s.n. „clasă de substanţe chimice caracterizate prin proprietatea de a elibera ioni H+, formând săruri în combinaţie cu bazele şi determinând, în soluţie apoasă, un gust acru sau înţepător”, adj. „care conţine o astfel de substanţă; (fig.) foarte critic, caustic – acide” 1813 (pl. acide, probabil accentuat ácide, Maior, Înv. vin. 87), var. (înv.) aţíd. Fr. acide, lat. neol. acidus, iniţial „acru” < acēre „a fi acru” (format pe radicalul ac- „ascuţit, înţepător” din acus „ac”, aciēs „tăiş, linie de luptă”, acētum „oţet”, ācer „acru”), folosit ca termen de chimie în lat. med. Fam.: acidifiánt adj., s.m. „(substanţă) care creşte aciditatea alimentelor” 1940 (M. enc. agr. III, 499) < fr. acidifiant; acidificá vb. „a face (să conţină) acid; a transforma în acid” 1848 (Negulici, V.), var. (înv.) acidifiá < fr. acidifier, cu adaptare după etimonul lat. al sufixului fr.; acidimetríe s.f. „măsurare a cantităţii de acid, prin neutralizare cu o bază” 1898 (Enc. rom. I, 27) < fr. acidimétrie; acidimétru s.n. „aparat pentru determinarea acidităţii unui lichid” 1937 (M. enc. agr. I, 41) < fr. acidimétre; aciditáte s.f. „cantitatea de acid dintr-o soluţie, proprietatea de a fi acid” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 13), var. (înv.) aţiditáte < fr. acidité; acidofíl adj. (despre substanţe, ţesuturi, organisme) „cu afinitate pentru un mediu acid” 1955 (Parhon, O. A. V, 76) < fr. acidophile; acidofilíe s.f. (abstr.) 1954 (Parhon, O. IV, 169) < fr. acidophilie; acidóză s.f. (med.) „creştere anormală a acidităţii sângelui” 1928 (Parhon, O. A. III, 379) < fr. acidose; acidulá vb. „a introduce acid într-un lichid” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 13) < fr. aciduler; anaciditáte s.f. „lipsă a acidităţii sucului gastric” 1957 (Parhon, O. IV, 440) < fr. anacidité sau ← an- + aciditate; antiacíd adj. „(despre medicamente) care neutralizează aciditatea gastrică; (despre materiale) rezistent la acţiunea acizilor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. antiacide; biacíd adj. (despre acizi) „care are doi atomi mobili de hidrogen ce pot fi înlocuiţi cu un metal” 1871 (LM) < fr. biacide; cetoacidóză s.f. „stare patologică caracterizată prin scăderea rezervei alcaline a sângelui, datorită acumulării de acetonă, acid acetilacetic etc.” 1969 (D. med.) < fr. cétoacidose (< céto- < cétone „cetonă” + acidose); dezacidá vb. (înv.) „a face să-şi piardă aciditatea” 1871 (LM) < fr. désacider; dezacidificá vb. „a face să-şi piardă aciditatea” 1871 (LM) < fr. désacidifier; dezaciduláre s.f. (tipogr.) „operaţia de înlăturare a oxizilor formaţi pe suprafaţa unei forme de tipar plan, făcută cu soluţii slabe de acid clorhidric, azotic, acetic sau formic” 1960 (LTR2) ← acidulare; hidracíd s.m. „acid compus dintr-un halogen sau un metaloid din grupa oxigenului şi unul sau doi atomi de hidrogen” 1930 (Minerva, 373) < fr. hydracide (< hydro- cu sensul „referitor la hidrogen”, după hydrogène + acide); hiperaciditáte s.f. „creştere excesivă a acidului clorhidric din secreţia gastrică” 1938 (M. enc. agr. II, 673) < fr. hyperacidité; hipoaciditáte s.f. „scădere a acidităţii gastrice sub valorile normale” 1938 (M. enc. agr. II, 673) < fr. hypoacidité; monoacíd adj. „care are în moleculă un singur atom de hidrogen” 1898 (Enc. rom. I, 470) < fr. monoacide; oxiacíd s.m. „acid care conţine oxigen în moleculă” 1949 (LTR1 I, 58) < fr. oxyacide, engl. oxyacid; peracíd s.m. „acid care conţine mai mult oxigen decât acidul obişnuit corespunzător” 1952 (LTR1 IV) < fr. peracide < per- (prefix de origine lat., cu sens intensiv, folosit în chimie pentru a indica prezenţa în exces a unui element sau a unei substanţe) + acide; poliacíd s.m. „acid care conţine în moleculă mai mulţi atomi de hidrogen înlocuibili cu atomi de metal” 1952 (LTR1 IV) < fr. polyacide; pseudoacíd s.m. ACÍL 33 ACIRÁ „substanţă care, fără a fi un acid, participă la unele reacţii caracteristice acizilor” 1965 (LTR2 XVII, s.v. trinitrometan) < fr. pseudo-acide, engl. pseudoacid. Cf. acíl, acérb, ácru2, acridínă, acrílic, acroleínă, acrimoníe, acétic, agasá, alchidál, oţét. ACÍL s.m. „radical monovalent al unui acid organic – acyle” 1957 (LTR2 I, 60). Fr. acyle (< ac[ide] „acid” + -yle, sufixoid folosit în chimie pentru a indica prezenţa unui radical < gr. ὕλη „lemn, materie”). Fam.: acilá vb. „a introduce un radical acil în molecula unui compus organic” 1949 (forma aciláre, LTR1 I, 20) < fr. acyler. Cf. acíd. ACÍN s.n. (anat.) „mică dilataţie, în formă de boabă de strugure, la capătul terminal al unei glande sau al unei bronhiole – acine” 1898 (var. ácinus, Enc. rom. I, 27). Fr. acine, lat. savant acinus, propriu-zis „boabă de strugure”, cu sens anatomic din sec. XVII. Fam.: acinós adj. „care prezintă acine; în formă de acin” 1898 (Enc. rom. I, 407) < fr. acineux. Cf. áfin1. ACIOÁIE s.f. „nume popular pentru diferite metale sau aliaje – laiton; bronze; alliage, airain” 1609-1618 (var. cioáie, Codex Sturdz. 297), var. ciuoáie. It. acciaio (< lat. târziu aciārium, substantivizat prin elipsă din expresia ferrum aciārium „fier de tăiat” < aciēs „tăiş”, format pe radicalul ac- „ascuţit, înţepător” din acus „ac”, acēre „a fi acru”, acidus, ācer „acru”) HEM I, 187, TDRG, CADE, SDLR, CDER 49, DEX // Probabil lat. cibus CDED II, 356–357; et. nec. DA. ACIPENSERÍD s.m. (mai ales la pl.) „familie de peşti răpitori, de talie mare, cu scheletul cartilaginos şi cu corpul fără solzi, sturion – esturgeon” 1898 (Enc. rom. I, 767). Lat. savant (pl.) Acipenseridae (< acipenser/acupenser/aquipenser „sturion”), fr. acipenséride, taxon propus de biologul francez Lucien Bonaparte în 1831 º (DEX: cf. lat. a c i p e n s e r ) . Fam.: acipénser s.m. (înv.) „acipenserid, sturion” 1859 (var. acipénse, Bălăşescu, D. R.-Fr.) < lat. savant Acipenser; acipensericultúră s.f. „ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea sturionilor” 1966 (DN2) ← acipenser(id) + cultură; acipenserifórme s.f.pl. „ordin de peşti răpitori, cu schelet cartilaginos, capul conic şi corpul alungit, cu cinci şiruri de plăci osoase, din care fac parte acipenserizii şi peştii-spatulă” 1962 (Zoologia IX, 112) < lat. savant, fr. Acipenseriformes. ACIRÁ vb. (Ban., Munt., Olt.; înv.) „a aştepta; a se ţine după cineva, deranjându-l – rester à attendre; importuner” 1581 (Coresi, Ev. 458), var. acerá, var. (Ialomiţa) aciná, (Olt.) aginá „a se ţine după cineva, linguşindu-l; a zăbovi (dimineaţa, în pat)”. Et. nes., posibil lat. acinārī, atestat în glose cu sensul „a zăbovi, a întârzia” A. Graur, BL IV, 1936, 64, CDER 45, TDRG2 // Rom. aceră D. Strungaru, SCL, 38, 1987, 38–45; împrumut foarte vechi din alb. qëlloj S. Puşcariu, DR 2, 1921, 592 (care atribuie cuvântului alb. şi un sens „a lua seama, a avea grijă”; sensurile de bază ale cuvântului alb. sunt „a lovi, ACIUÁ 34 ACNÉE a ţinti, a nimeri”), SDLR; lat. cēlāre „a ascunde” G. Giuglea, DR 3, 1922–1923, 1090; ← a- + cere HEM I, 159; lat. aspīrāre LM; et. nec. DA, DEX; var. aginá < magh. agyal, agyaz „a face patul” SDLR (faptul că este vorba de o variantă a lui acina, acira a fost notat de Graur, AER, 23–24). Fam.: acerát s.n. „aşteptare” c.1650 (Anon. Car.). ACIUÁ vb. „a (se) adăposti; a se odihni, a se linişti – (s’)abriter; se reposer, s’apaiser” 1581 (Coresi, Ev. 313), var. acioí, aciolá, aciuiá, aciuí. Et. nes., probabil lat. *accellāre (< lat. cella „cămară”) A. Philippide, ZRPh, 31, 287, DA (care admite şi posibilitatea suportului lui cēlāre „a ascunde”, devenit *cellāre prin influenţa lui cella), cf. it. dial., sp. REW 1802. Formele cu -u- ar proveni din formele cu accent pe radical (*accellat > *aceáuă), iar cele cu -ol- s-ar explica prin formele cu accent pe sufix (*accellāmus, *accellāre > *acelắm, *acelá), cu -o- prin contaminare cu restul paradigmei DA // Lat. *accubīliāre (< cubīle „culcuş, cuib”) CDDE 10, CADE, DEX; lat. târziu (ac)cīre (< ciēre) „a chema la sine, a lăsa să vină”, iniţial folosit despre strângerea vitelor CDER 50; lat. acquiēre „a se odihni, a sta liniştit” HEM I, 189–193; v.sl. utečati CDED II, 1. Fam.: acioálă (3 sil.) s.f. (Munt.) „adăpost, şopron” 1885 (H. XI, 265–270) ← aciola (= aciua) DA sau ← aciuială º; aciuáş s.n. (Buc.) „adăpost” 1886 (Sbiera, Pov. 217); aciuătór s.n. (înv.) „adăpost, refugiu” c.1500 (var. aciuotóriu, Psalt. Hur. 5v), var. aciotór; aciuiálă s.f. (rar) „liniştire, potolire; adăpost” 1780–1801 (var. acieálă, Micu, D. în Şc. Ard. II, 231). Cf. célla, celúlă, chilíe1, celár, chelár1, chélner, chilér. ACLAMÁ vb. „a primi cu strigăte de însufleţire, a ovaţiona – acclamer” 1834 (Săulescu, Gram. rom. III, 1). Fr. acclamer, lat. neol. acclamare (< clāmāre „a striga, a chema”). Fam.: aclamáţie s.f. (abstr.) 1829 (AR, 150), var. (înv.) aclamaţiúne < fr. acclamation, lat. neol. acclamatio, -onem. Cf. chemá, clamá, declamá, exclamá, proclamá, reclamá, reclámă, ar. şcl´imuráre. ACLÍNIC adj. „în care înclinaţia câmpului magnetic este nulă – aclinique” 1966 (DN2). Fr. aclinique < a- (< gr. ἀ- privativ) + clin- (< gr. κλίνειν „a se înclina”) + -ique. Cf. anteclíză, anticlinál, climactériu, clímax, clímă, clínic, clinográf, clinométru, clinorómbic, clinoterapíe, clísis, clític, diaclinál, diclín, monoclín, monoclínic, periclín, sinclinál, triclínic, triclíniu. ACLUOFOBÍE s.f. (psih.) „frică patologică de întuneric – achluophobie” 1987 (D. enc. psih. I). Engl. achluophobia, fr. achluophobie, format pe baza gr. ἀχλύς „întuneric” şi -φοβία < -φοβος < φοβεῖν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”. Cf. -fob, fobíe. ACNÉE s.f. „boală de piele, manifestată printr-o erupţie de coşuri – acné” 1852 (Brezoianu, Man. sănăt. 203). Fr. acné < engl. acne < lat. savant acne < gr. târziu ἄκνη. ar. ACÓ 35 ACOÁCE Fam.: acnéic adj. „referitor la acnee; (despre persoane) cu acnee” 1904 (Enc. rom. III, 145); acneifórm adj. „cu aspect de acnee” 1910 (Bianu, D. S. 679) < fr. acnéiforme. ar. ACÓ adv. (nord) „acolo – là(-bas), y” 1905 (Papahagi, B. 508). Et. nes., lat. eccum (particulă deictică, v. acést) + hōc „aici, încoace” CDDE 11, DDA, cf. sp., ptg. acó „aici” REW 4159, cu sensul „acolo” sub infl. lui aclo „acolo” sau dintr-un mai vechi sens „în apropierea interlocutorului”, cf. acia º, sau ← aclo prin simplificarea grupului consonantic º // Refăcut din acolea pe modelul aci – acilea PEW 14 (însă în ar. nu există vreo formă aţilea). Cf. acoáce, aíci, acólo. ACOÁCE adv. (înv., păstrat în compuse cu prepoziţii) „încoace, înspre vorbitor – ici (indiquant le déplacement vers le locuteur)” 1616 (în sintagma dentr-acoáce Doc. ist. rom. XV/2, 865; în sintagma în acoáce, 1630–1650, V. Sf. Vasile, 109v; în sintagma într-acoáce, 1682, Dosoftei, V. S. oct. 82r). Lat. eccum, particulă deictică + hōc(c)e = hōc „încoace” (format pe tema hi-/ho-/ha- a pronumelui dem. de apropiere hic, haec, hoc, cu particula deictică -ce; pentru -e final, v. aici) HEM II, 1251, TDRG, S. Puşcariu, ZRPh, 32, 1908, 478, DA, CDER 4381, cf. dalm. REW 4159 (eccum hōc păstrat şi în sp., ptg., hōc(c)e păstrat şi în sd., cf. REW 4159; pentru a-, v. acest) // Lat. eccum + *hāc(c)e (< hāc „(pe) aici”), cf. eccum-hāc păstrat în it., ret., sp., ptg. Philippide, ILR, 92, CDDE 851, SDLR, DEX, greu de admis deoarece ar implica păstrarea mai îndelungată a hiatului în *eccu/acu-ace (altfel, grupul -qu- înainte de a fie ar fi evoluat la -p-, fie ar fi pierdut apendicele labial), ceea ce este contrazis de evoluţia lui eccum în alţi compuşi (eccum hīc > aci, eccum istum > acest, eccum illum > acel). Pentru etimonul hōc(c)e pledează şi sensul de direcţie, ca şi păstrarea lui hōc în forma aoa (v. infra). De la tema hi-/ho-/ha-, româna a moştenit şi adverbul de loc hīc, în formele aici, aci, şi adverbul hinc „de aici”, în mr. dinţea şi ir. ânč; adverbul hāc este posibil să se fi păstrat în particula -a din acesta. Fam.: aoá [ar.; mr. ua] adv. (Crişana) „aici, în apropierea vorbitorului (în unele graiuri ar., opus lui aţia „în apropierea interlocutorului”); acum” 1925 (GS II, 55; ar. aoa, 1906, Dalametra) < lat. hōc, cu a- specific deicticelor, bazat pe a- din compusele cu eccum (cf. acolo, acum; pentru ataşarea lui a- la un element fără eccum, cf. aici, aiest, sp. ahí < hi) º sau reprezentând prepoziţia a (Capidan, Megl. III propune lat. ad hōc, însă ataşarea prepoziţiei nu poate fi de dată latină, deoarece consoana finală a lui ad s-a păstrat înainte de vocale în sintagme sudate de dată foarte veche, cf. adinte, adins şi dânsul, izolat din sintagma la-d-insu); diftongarea lui o final se poate explica prin pronunţarea deschisă, susţinută de a- precedent (în alte cazuri, -ó nu s-a diftongat: acolo < aculó < eccu+(i)llōc; acmo „acum” < eccum+modo; diftongarea în silabă finală, datorată pronunţării deschise, este atestată pentru -é: dea < det, bea < *be < bibit, nea < *ne < niuem) º; posibil şi refăcut din aoace după perechea aci/acice º // lat. ad + hāc, cu epenteza lui -u̯- între vocalele în hiat CDDE 115, DDA, Rosetti, ILR, 149; aoáce1 [ar. aoáţe; mr. uáţi; ir. oč „aici, încoace”] adv. (Crişana) „aici” 1887 (Pompiliu, Bih. 1004), var. aoáci1, oaci < lat. hōc(c)e (DA), cu a- reprezentând fie a- specific deicticelor, bazat pe a(c)- din eccum (v. aoa, aici) º, fie prepoziţia a1 < lat. ad (A. Philippide, ZRPh 31, 1907, 292: lat. ad + hoce; ataşarea prepoziţiei nu poate fi, însă, de dată latină, v. supra, s.v. aoá) // lat. ad + *hāc(c)e, cu epenteza lui -u̯- între vocalele în hiat CDDE 116, CADE, SDLR, Rosetti, ILR, 149 ar. ACÓ ACOLÁDĂ 36 ACOLÍT (inacceptabil deoarece -d din ad s-a păstrat înainte de vocale în sintagmele sudate de dată foarte veche, v. supra; în plus, nu avem alte exemple de epenteză a lui -u̯-); aoácea [ir. óča „aici, încoace”] adv. (Crişana) „aici” 1780–1801 (Micu, D. 284) ← aoace (pt. -a, cf. acía s.v. aíci); ar. aoáia adv. „aici” 1905 (Papahagi, B.) ← aoa + elementul deictic -ia (posibil provenit din lat. *illāc, cf. formele aceaia > aceea, ar. aţélue̯a „acela”, v. acela s.v. acel); ar. (nord), mr. coa adv. „încoace” 1905 (Papahagi, B. 383) ← încoa; dincoá [ar., mr.] adv. „dincoace” 1844–1847 (CAS V, 96) ← de + încoa sau ← dincoace, după perechea încoa/încoace; díncoace [ar. dincoáţe] adv. „în partea aceasta, în partea dinspre vorbitor; (cu accentul dincoáce) din partea aceasta” 1560–1561 (var. dencoace, în expr. dencoace şi dencolo „de o parte şi de alta”, Coresi, Tetr. 230r), var. dincoáce ← de + încoace; înacoáce adv. (reg.) „încoace” 1825 (LB); încoá [ar. ncoa; mr. (a)ncoá, (a)ncǫ̣́] adv. „încoace” 1829 (Doc. ec. 447) ← încoace (CDER 4381, Rosetti, ILR, 149, DEX), refăcut prin analogie, după modelul perechilor aci/acice, aoa/aoace // în + *cua < lat. eccum + hāc, cf. it., ret., sp., ptg. CDDE 850, DDA; lat. eccum + illāc „(pe) acolo”, cu sensul modificat sub infl. lui încoace S. Puşcariu, ZRPh 32, 1908, 479, DA; încoáce [ar. ncoáţe; mr. ăncoáţi; ir. âncóč] adv. „înspre vorbitor, înspre acest loc” c.1500 (Psalt. Hur. 150) ← în + (a)coace. Cf. aíci, ir. ânč, deci1, mr. dínţea, acél, acést, acólo, acúm, aşá, atáre, acătáre, cutáre, atất, decínde. ACOLÁDĂ s.f. „(ist.) îmbrăţişare a celui învestit cu titlul de cavaler; semn grafic în în forma a două fragmente de arc împreunate, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt luate împreună – accolade” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 37v). Fr. accolade, probabil < acolée „îmbrăţişare” < acoler „a îmbrăţişa (punând braţele în jurul gâtului)” < v.fr. col „gât” < lat. collum. Cf. col2, colán, colerétă, colét1,2, coliér, colportá, culáre, decoletá, decoltá, racolá, tortícolis. ACOLISÍ vb. refl. (înv.) „a insista pe lângă cineva, a se agăţa de cineva, cu intenţii rele – insister, s’accrocher à qqn., importuner, molester qqn.” 1581 (Prav. Lucaci, 245v, notă marginală; ulterior, 1631, doc. apud HEM), var. acolosí, ocolisí. Probabil ngr. κολλώ „a lipi”, aor. κόλλησα (< κόλλα „lipici”) TRDG, SDLR, DEX, cu a- după agăţa sau prin falsă analiză din s-a *colisit, eventual şi sub infl. ngr. ακολουθώ (aor. ακολούθησα) „a urmări” º; explicarea lui a- prin vechiul aorist εκόλλησα (TDRG, CADE, SDLR, DEX) este problematică deoarece augmentul, în ngr., a dispărut când nu era sub accent. Posibil şi ngr. ακολλώ „a lipi”, aor. ακόλλησα (DA), care însă este foarte puţin atestat (absent din Kriaras, LMED, LBG, Babiniotis; atestat în Carl Weigel, Teutsch- Neugriechisches Wörterbuch, Leipzig, 1804). Var. ocolisi, prin etim. pop. după ocol. Fam.: acolisitór adj. „care se agaţă de cineva, supărător, obraznic” 1646 (Uricariul, XX, 255); acolisitúră s.f. „insistenţă” 1648 (N. Test. 234). Cf. ancolá, coálă, colá2, colagén, colembólă, colenchím, colódiu, colografíe, coloíd, decolá. ACOLÍT s.m. „adept, părtaş; slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuţii legate de cult – acolyte” 1822 (Bobb, DRLU I). ACÓLO 37 ACOMODÁ Lat. neol. acolyt(h)us (< gr. ἀκόλουθος „însoţitor, persoană care urmează pe cineva, care face parte din suita cuiva” < …- „împreună, con-” + κέλευθος „drum”), fr. acolyte. Fam.: acolitát s.n. „funcţia de acolit” 1904 (Enc. rom. III, 472) < fr. acolytat, lat. neol. acolythatus. Cf. anacolút. ACÓLO [ar. acló, aculó, clo; mr. coló, culó; ir. coló] adv. deictic de depărtare („în acel loc îndepărtat de vorbitor”) – „là(-bas), y” c.1500 (Psalt. Hur. 166), var. acló, acoló, cólo, coló. Lat. eccum + illōc „(într-)acolo” (cu verbe de mişcare) < illō (derivat de la tema demonstrativului ille „acela” + particula deictică -ce); iniţiala a- se poate explica fonetic sau poate fi de dată latină, cf. demonstrativele iberoromanice cu aqu-. Var. etimologică este aculó (păstrată în ar.) > acoló prin asimilare vocalică > acólo. Lat. illōc a fost moştenit în dalm., v.sd., v.it., it. dial., v.fr., v.ptg. REW 4270. Fam.: ar. aclóia adv. „acolo” 1922 (T. Papahagi, Ant. 222) ← aclo + elementul deictic -ia (probabil provenit din lat. *illāc, cf. formele aceaia > aceea, ar. aţélue̯a „acela”, v. acela s.v. acel); ar. aculóţe [mr. clóţi] adv. „acolo” înc. sec. XIX (Cod. Dim. 111), var. aclóţe ← aculo, după perechea aoa / aoaţe CDDE 12 // lat. eccum + *illōc(c)e HEM I, 202, DA, DDA (problematic deoarece rezultatul fonetic aşteptat ar fi fost *aculoaţe, cum observă CDDE); acólea [ar. aculeá; mr. cóla; ir. colę́] adv. deictic indicând un grad intermediar de depărtare între aici şi acolo c.1500 (var. acoleá, Psalt. Hur. 146), var. acóle, cólea, coleá ← acolo (ILR2 I 549: posibil), pe modelul aici/aicea, aoace/aoacea º, sau lat. eccum + illāc „(pe) acolo” CDED I, 2, Philippide, ILR, 92, CDER 52, de unde *acolá (cf. mr. cola şi la < illāc + ad), cu finala modificată în -ea după forme ca aicea, aoacea º // ← acolo după acilea (← aci) PEW 14 (de fapt este mai probabil ca acilea să fi apărut pe modelul lui acolea); posibil lat. eccum + *illic (= illīc, cu -i- scurtat poate sub influenţa pronumelui illic) > *acolé, + -a adverbial DA; lat. eccum + illīc HEM I, 196 (imposibil deoarece l înainte de ī trebuia să evolueze la l´, apoi i̯); probabil lat. eccum + illīc + -a, cu -l- păstrat poate sub infl. lui illāc TDRG; ← acolo, cu finala modificată după adverbele v.sl. în -ě, precum kolě „când”, selě „acum” Densusianu, HLR I, 245, CDDE 12, SDLR; acoleşi adv. (acc. nec., înv.) „tot acolo” 1691–1697 (var. acoleaş, T. Corbea, D. 241) ← acolea + -şi; acolóşi adv. (înv.) „tot acolo” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. – Mol. 184) ← acolo + -şi; mr. cólaia adv. „acolo, încolo” 1935 (Capidan, Megl. III) ← cola (= acolea) + particula deictică -ia (v. acloia); dincólea [mr. díncola] adv. „dincolo” 1648 (var. dencolea, N. Test. 131r) ← de1 + încolea; díncolo [ar. dincló; mr. dioanculó] adv. „în partea cealaltă; în altă parte; (cu accentuarea dincólo) din acea direcţie” 1560–1561 (var. dencolo, în expr. dencoace şi dencolo „de o parte şi de alta”, Coresi, Tetr. 230r), var. dincólo ← de1 + încolo; încólea [ar. anculeá, (î)nculeá; mr. ăncuóla, (ă)ncóla] adv. „încolo” 1648 (var. încoleá, N. Test. 151v) ← în1 + colea (= acolea); încólo [ar. nc(u)ló; mr. ăncólo, nclo; ir. (â)ncoló] adv. „în acea direcţie, spre acel loc; mai târziu, apoi” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 63r/22), var. încoló ← în1 + colo (= acolo); mr. lănculó adv. „încolo” 1935 (Capidan, Megl. III) ← la + *(ă)nculó (forma mai veche a lui ăncolo şi nclo „încolo”). Cf. al, el, acél, cel, înăúntru, la; acést, ací (s.v. aíci), acoáce, acúm, aşá, atáre, acătáre, cutáre, atất, decínde. ACOMODÁ vb. (mai ales refl.) „a (se) adapta – (s’)accommoder” 1806 (Reg. şcolast. 27). ACOMPANIÁ 38 ACÓNT Fr. (s’)accommoder, it. accomodare/accomodarsi, lat. neol. accommodare (< ad- + commodāre „a ajusta; a pune la dispoziţie” < commodus „comod, măsurat, convenabil” < con- + modus „măsură”). Fam.: acomodábil adj. „care se acomodează cu uşurinţă; cu care te poţi acomoda uşor” 1848 (Negulici, V.) < fr. accommodable; acomodáj s.n. (înv.) „preparare, aranjare (a felurilor de mâncare, a părului sau a unei peruci)” 1848 (Negulici, V.), var. acomodágiu < fr. accommodage; acomodánt adj. „conciliant, tolerant” 1848 (Negulici, V.) < fr. accommodant; acomodamént s.n. (rar) „aranjament, înţelegere amiabilă” 1794 (Văcărescu, Ist.) < fr. accommodement; acomodáţie s.f. (abstr., înv.) 1842 (Asachi, Lex.) < fr. accommodation; inacomodábil adj. „care nu se poate acomoda, inadaptabil” 1876 (LM, II) < fr. inaccommodable. Cf. comód, comodát, acúm, mod, módă, modél, moderá, modést, módic, modificá. ACOMPANIÁ vb. „a însoţi; (muz.) a interpreta linii melodice secundare sau acorduri care însoţesc melodia principală dintr-o piesă muzicală – accompagner” 1794 (Calend. Viena, 30), var. (înv.) acompanerisí, acompaniarisí. Fr. accompagner (< v.fr. compain, caz oblic compagnon „tovarăş” < lat. târzie compāniō „tovarăş (iniţial, de arme)”, propriu-zis, „care împarte aceeaşi pâine” < con- + pānis „pâine”, calc după un cuvânt germanic, cf. got. gahlaifa < ga- + hlaifs „pâine”, v.germ. de sus galeipo FEW II, 968), it. accompagnare. Fam.: acompaniamént s.n. (muz.) „însoţire cu vocea sau cu un instrument a melodiei principale dintr-o piesă muzicală; linie sau linii melodice secundare care însoţesc melodia principală” 1836 (I. Văcărescu, O. 576) < it. accompagnamento; acompaniatoáre s.f. 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 9) ← acompaniator; acompaniatór s.m. (muz.) „persoană care acompaniază” 1848 (Negulici, V.) < fr. accompagnateur, it. accompagnatore. Cf. apanáj, companíe, pấine. ACONDROPLAZÍE s.f. „boală congenitală caracterizată prin oprirea creşterii oaselor membrelor, datorată absenţei cartilajului de creştere – achondroplasie” 1962 (DER). Fr. achondroplasie (< gr. ἄχονδρος „fără cartilaj” < ἀ- privativ + χόνδρος „materie granulară (obţinută prin măcinare); cartilaj”) + -plasie „formare, dezvoltare a unui organ sau ţesut” (< gr. πλάσις „alcătuire, formare, modelare” < πλάσσειν „a forma, a modela”). Cf. condro-, hipocóndru, ipohóndru, mitocóndrie, -plast, plástic, plásmă, -plazie, plăsmuí, aplazíe, cataplásmă. ACONÍT s.m. (bot.) „plantă cu florile albastre şi cu frunzele verde-închis, omag – aconit” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. aconit, împr. din lat. aconitum < gr. ἀκόνιτον, numele a diferite plante toxice. Fam.: aconític adj., în expr. acid ~ „acid ce poate fi extras din omag” 1937 (M. enc. agr. I, 45) < fr. aconitique; aconitínă s.f. „substanţă alcaloidă extrasă din omag, care provoacă inhibiţia centrilor nervoşi ai aparatului respirator, circulator şi vasomotor” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. aconitine. ACÓNT s.n. „parte plătită în avans dintr-o sumă de bani – acompte” c.1832 (Cornelli, 119, apud TDRG3), var. acómpt, acónto. ACOPERÍ 39 ACÓRD It. acconto, fr. acompte (< à compte „la socoteală”, adică „sumă ce trebuie inclusă în calculul unei sume de plătit”; compte < lat. târziu computus „socoteală” < computāre „a socoti” < con- + putāre „a estima, a calcula, a verifica o socoteală”, iniţial „a curăţa copacii, via”). Fam.: acontá vb. „a plăti un acont” 1926 (Arghezi, S. XXXIV, 171). Cf. computá, contá, contoár1, contór1, cúmpăt, amputá, deputát1, disputá, imputá, împutá, putatív, reputáţie, scontá. ACOPERÍ [ar. acoapiríre, acupiríre; mr. cuapiríri, cupiríri; ir. coperí, cuperí] vb. „a pune ceva peste un obiect, pentru a-l ascunde sau a-l proteja; a cuprinde în ceva o anumită regiune, o chestiune, o parte a unui domeniu (de ex., a asigura informaţia privitoare la o anumită zonă, a oferi produse sau servicii populaţiei dintr-o anumită zonă, a se aplica anumitor fenomene) – couvrir, voiler” c.1500 (Psalt. Hur. 98), var. acuperí, coperí, cuperí. Lat. cooperīre (< co(n) + operīre „a închide, a acoperi”) panrom. REW 2205. A- iniţial poate reprezenta prefixul lat. a(d)- (*accōperīre) CDED I, 2, PEW 15, CDDE 389, CADE, SDLR, DDA, DEX sau un a- protetic adăugat formei coperi DA, CDER 2379. Fam.: acoperămấnt [ar. acupirâmíndu; mr. cupirimínt] s.n. „ceea ce serveşte la acoperit; (înv.) cort, adăpost” c.1500 (Psalt. Hur. 98), var. acoperemấnt, coperemấnt, coperimấnt < lat. co(o)perīmentum, cf. it., sd., cat., ptg. REW 2204; pentru formele cu a-, v. supra; acopereálă s.f. „acoperământ” 1802–1803 (Crişan-Körösi, Cuv., în Şc. Ard. II, 1472); acoperemíş s.n. (reg.) 1951 (CV, nr. 3–4, 47) ← acoperământ + acoperiş (contaminaţie); acoperíş [ar. cupiríşu] s.n. „partea de deasupra a unei construcţii, care o acoperă, apărând-o de intemperii; învelitoare; capac” 1581 (var. coperíş, Coresi, Ev. 108; forma acoperíş, 1640, Prav. Gov. 44v), var. coporấş; acoperít s.n. (abstr.) 1570 (var. coperít, Coresi, Ps.1 205v); acoperitoáre1 s.f. „acoperământ” c.1650 (Anon. Car.); acoperitór, -toáre2 adj., s.m., s.f. „care acoperă; (înv.) ocrotitor, protector” c.1500 (Psalt. Hur. 147), var. coperitór; acoperitúră [ar. acupirâtúră; mr. cupiritúră] s.f. „acoperire; acoperământ” 1642 (Ev. înv. 319), var. coperitúră; coperioáră s.f. (suspect, hapax, Baronzi, L. 98) „capac” 1872 ← coperi; înacoperí vb. (înv.) „a ascunde, a acoperi” c.1500 (Psalt. Hur. 108); încoperí vb. (Munt.) „a acoperi” 1907 (CDDE 387) ← în- + coperi sau ← în- + [des]coperi; reacoperí vb. „a acoperi din nou, a acoperi la loc” 1868 (Barcianu, V. 214), calc după fr. recouvrir. Cf. copértă, cover, covérgă, covértă1, coviltír, cuvértă1,2, cuvertúră, descoperí. ACÓRD s.n. „armonie, potrivire, concordanţă; înţelegere, învoială; aprobare, acceptare; (gram.) concordanţă a formei unor cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; (muz.) emisie simultană a cel puţin trei sunete, care formează un anumit tip de armonie – accord” 1700–1712 (N. Costin, L.2 321). În Mold. sec. XVIII, cu sensul „învoială, înţelegere”: pol. akord (< fr. accord, lat. med. accordium), rus. akkord DÎLR. Ulterior, cu toate sensurile: fr. accord (DA, CADE, SDLR, DEX, Ursu, ÎL II), it. accordo (DEX, Ursu, ÎL II), germ. Akkord (Ursu, ÎL II). Fr. accord, it. accordo < accorder/accordare „a pune în acord, (refl.) a fi în acord” < lat. *accordāre < cor, cordis „inimă”, pe modelul lui concordāre „a fi în acord” TLF, FEW I, 87. Fam.: acordá vb. „a da (un drept, o distincţie, o favoare), a conferi; (gram.) a stabili acordul gramatical, (refl.) a fi în relaţie de acord; (muz.) a aduce sunetele unui instrument muzical la frecvenţa corectă; (tehn.) a regla frecvenţa unui aparat astfel încât să fie egală cu frecvenţa altui aparat” 1794 (Calend. Viena, 33), var. (înv.) acordarisí < fr. accorder; ACORDEÓN 40 ACOSTÁ acordábil adj. (mai ales muz.) „care poate fi acordat” 1848 (Negulici, V.) < fr. accordable sau ← acorda; acordáj s.n. „acordare a unui instrument muzical, mod în care este acordat un instrument muzical” 1956 (Alexandru, I. M. 103) < fr. accordage; acordánt1 s.m. (înv., rar) „persoană care execută lucrări în acord; arendaş” 1933 (Nom. prof. 14, 54), var. (Rădăuţi) acortánt < germ. Akkordant; acordánt2 adj. (rar) „care acordă; care se acordă, se potriveşte” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) ← acorda, cu sensul „care se acordă, se potriveşte” şi din fr. accordant sau după discordant; acordántă s.f. (înv., rar) 1958 (DLRM) ← acordant1; acordatór s.m. (înv.) „acordor1” 1839 (var. acordătór, Vaillant, V.) ← acorda, după fr. accordeur; acordătoáre s.f. (înv., rar) „acordor2” 1839 (Vaillant, V.) ← acorda, după fr. accordoir; acórdic adj. (muz.) „referitor la acorduri; bazat pe acorduri; (despre sunete) care intră în componenţa acordului” 1938 (RFR, nr. 5, 560); acórdică s.f. (muz.) „folosirea acordurilor, tehnica acordurilor, disciplina care studiază acordurile muzicale” 1960 (M, nr. 8, 12); acordór1 s.m. „persoană care acordează instrumentele muzicale” 1848 (Negulici, V.) < fr. accordeur; acordór2 s.n. „instrument pentru acordare” 1848 (var. acordóriu, Negulici, V.) < fr. accordoir; dezacórd s.n. „lipsă a acordului” 1848 (Negulici, V.) < fr. désaccord; dezacordá vb. (mai ales refl.) „(despre instrumente muzicale) a-şi pierde sau a face să-şi piardă consonanţa tonurilor” c.1832 (var. dăzacordá, I. Golescu, Cond. I, 40r) < fr. désaccorder; dezacordáj s.n. (rar) „dezacordare” 1966 (Contemp., nr. 1007, 7/2) < fr. désaccordage sau ← dezacorda, după acordaj; inacordábil adj. „care nu poate fi acordat” 1876 (LM) < fr. inaccordable. Cf. acordeón, cord1, anchiór, concordá, curáj, discordá, mizericórdie, racordá, recórd, recorder. ACORDEÓN s.n. „instrument muzical portabil, cu burduf, clape şi butoane – accordéon” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. accordéon (< germ.), germ. Akkordeon, iniţial Accordion, nume dat de inventatorul instrumentului, austriacul C. Demian, în 1829, format pe baza lui Akkord „acord”. Fam.: acordeoníst s.m. „persoană care cântă la acordeon” 1948 (Contemp., nr. 112, 5) < fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist sau ← acordeon; acordeonístă s.f. 1955 (DLRLC) ← acordeonist. Cf. acórd, cord1, anchiór, concordá, curáj, discordá, mizericórdie, racordá, recórd, recorder. ACORÍE1 s.f. „anomalie congenitală care constă în absenţa pupilei – acorie (absence congénitale de la pupille)” 1962 (DER I). Fr. acorie < a- (< gr. ἀ- privativ) + gr. κόρη „fată; pupilă” + -ie. Cf. coreclíză, coregón, coreométru, diplororíe, policoríe. ACORÍE2 s.f. „lipsa senzaţiei de saţietate la masă, care poate duce la apariţia obezităţii – acorie (absence de la sensation de satiété)” 1898 (Enc. rom. I). Fr. acorie < gr. ἀκορία „nesăturare” < ἄκορος „care nu se poate sătura” < ἀ- + κόρος „saţietate, săturare” < κορεννύναι „a sătura”. ACOSTÁ vb. „a (se) apropia de ţărm pentru debarcare; a opri pe cineva din drum pentru a i se adresa – accoster” 1842 (Asachi, L.). Fr. accoster < v.fr. coste „coastă”, iniţial „a se plasa lângă cineva; a naviga pe lângă ţărm”, cu -s- păstrat sub influenţa occ. accostar TLF. Cf. coástă, antricót, cotlét1. ACOSTAMÉNT 41 ACRÉŢIE ACOSTAMÉNT s.n. „fâşie laterală din platforma unei şosele, de obicei nepavată, situată la marginea părţii carosabile – accotement” 1949 (LTR1 I, 26). Fr. accotement (iniţial „suport, element de susţinere” (acostamentul servind la susţinerea carosabilului) < accoter „a sprijini”, v.fr. „(refl.) a se sprijini în coate, a se întinde sprijinindu-se pe coate, (intranz.) a se culca” < lat. târziu accubitāre „a sta pe pat, la masă (sprijinindu-se în coate)” < accubāre „a sta culcat lângă cineva, la masă” sau < cubitus „cot” TLF), cu -s- printr-o falsă etimologizare a termenului fr., prin apropiere de verbul acosta (contra explicaţiei fr. accotement din v.fr. acoster < coste „coastă”, cf. TLF). ÁCQUA-TOFÁNA s.f. (ist.) „otravă celebră în Italia în sec. al XVII-lea – acqua- tofana” 1838 (România, 206, 231). It. acqua tofana (acqua „apă” + Tofana, numele inventatoarei acestei otrăvi, Giulia Tofana). ACRATOPÉG adj. (despre apele minerale) „slab mineralizat şi rece – acratopège” 1937 (scris akratopege, „Buletinul Facultăţii de Ştiinţe din Cernăuţi”, nr. 11–12). Germ. Akratopege, format pe baza gr. ἄκρατος „pur, neamestecat” (< ἀ- privativ + κεραννύναι „a amesteca”) şi πηγή „izvor”, cu sensul „rece” prin opoziţie cu Akratotherme „acratotermă, apă termală pură, slab mineralizată”. Cf. acratotérm. ACRATOTÉRM, -Ă adj., s.f. „(apă minerală) termală slab minealizată – (eau minérale) acratotherme” 1898 (Enc. rom. I). Fr. acratotherme, germ. Akratotherme, termen savant format pe baza gr. ἄκρατος „pur, neamestecat” (< ἀ- privativ + κεραννύναι „a amesteca”) şi θερμός „cald”. Cf. acratopég, termo-, -term(ă), térmă, térmic, atermán. ACREDITÁ vb. „a împuternici o persoană sau o instituţie cu o anumită calitate, (spec.) a învesti cu drepturi de reprezentant diplomatic; a face să se creadă ceva, a prezenta o idee, o afirmaţie, o teorie, o informaţie ca demnă de încredere, sigură – accréditer” 1830 (part. substantivat acreditát, AR, 156). Fr. accréditer (< sp. acreditar < crédito „credit, încredere” < it. credito, împr. din lat. creditum „împrumut, datorie”, part. substantivat al vb. credere „a încredinţa, a da cu împrumut, a crede”). Fam.: acreditánt adj. (despre state) „care numeşte un reprezentant diplomatic” 1967 (MDD) < fr. accréditant; acreditár adj. (despre state) „în care este numit un reprezentant diplomatic” 1967 (MDD) < fr. accréditaire; acreditív s.n. „document financiar pentru decontare” 1851 (Stamati, D.) < fr. accréditif, germ. Akkreditiv. Cf. créde, crédit, creánţă, concréde, credénţ, credenţionál, delcrédere. ACRÉŢIE s.f. „(astron.) fenomenul prin care se formează şi se măresc corpurile cereşti ca urmare a atracţiei gravitaţionale exercitate asupra unei materii difuze (praf interstelar, corpuri mici aflate în preajma unui corp mare etc.); (geol.) creştere graduală a unor formaţiuni geologice (a crustei oceanice, a zonelor de uscat, a unor formaţiuni sedimentare etc.) – accrétion” 1977 (D. astr. 121). ACRIBÍE 42 ACRIMONÍE Engl. accretion, iniţial folosit, în ştiinţele naturii (deja la Francis Bacon), cu sensul „creştere (treptată) prin ataşarea unor elemente venite din afară”, ca opusă creşterii organice a fiinţelor vii (< lat. accretio, -onis < accrescere „a creşte, a se mări, a se adăuga” < ad- + crescere „a creşte”), posibil intrat şi prin fr. accrétion. Cf. créşte, concrét, concreţiúne, creá1, creól, crescéndo, créştet, croasánt, decremént, incremént. ACRIBÍE s.f. „exactitate, precizie meticuloasă în cercetarea ştiinţifică, în activităţile intelectuale – acribie, exactitude, précision méticuleuse” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Germ. Akribie (< lat. med. acribia < gr. ἀκρίβεια „exactitate” < ἀκριβής „exact”), fr. acribie (cuvânt mai rar în fr., neînregistrat în TLF, Larousse). Fam.: acribiós adj. (rar) „foarte exact, riguros, minuţios” 1980 (Contemp., 1 aug., p. 11, în DCR2); acribologíe s.f. (rar) „precizie, rigoare în alegerea cuvintelor” 1966 (DN2) < fr. acribologie, germ. Akribologie (< gr. ἀκριβολογία < ἀκριβής „exact” + -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”). ACRÍD s.m. (bot.; înv.) „viţă-de-vie sălbatică – vigne sauvage” 1898 (Grecescu, Fl. 146). Et. nes., probabil rom. aguridă, infl. de acru º // Ngr. ακρίδα „vin slab” DA, CADE. ACRÍDĂ s.f. (entom.) „cosaş – sauterelle” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Ngr. ακρίδα SDLR, CDED II, 632 // şi sl. akrida CDER 57; v.sl. akrida TDRG, DA, CADE. Fam.: acridián adj., s.m. „familie de insecte din ordinul ortopterelor săritoare, care cuprinde lăcustele” 1932 (Pillat, O. IV, 170) < fr. acridien. ACRIDÍNĂ s.f. „combinaţie organică, incoloră, care se găseşte în gudroanele cărbunilor de pământ, folosită în industria coloranţilor şi în farmaceutică – acridine” 1940 (M. enc. agr. III, 310). Fr. acridine (< germ.), germ. Acridin, termen creat de chimiştii germani Carl Graebe şi Heinrich Caro în 1870, pe baza lat. acer „acru, înţepător”, datorită acţiunii iritante a acestei substanţe asupra pielii. Cf. ácru2, acrílic, acroleínă, acrimoníe, acérb, acétic, acíd, oţét. ACRÍLIC adj. (chim.) „(în sintagma acid ~) lichid incolor, cu miros înţepător, obţinut prin oxidarea acroleinei şi folosit la fabricarea unor materiale sintetice; (despre produse industriale) obţinut pe baza acidului acrilic – acrylique” 1937 (M. enc. agr. I). Fr. [acide] acrylique, echivalare a germ. Akrylsäure „acid acrilic” (< acr- < Akrolein „acroleină” + -yl, sufixoid caracteristic radicalilor monovalenţi < gr. ὕλη „materie, lemn”). Fam.: acrilát s.m. „material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecţionarea protezelor, a diverselor aparate şi suporturi dentare” 1957 (LTR2 I, 82) < fr. acrylate. Cf. acroleínă, ácru2, acridínă, acrimoníe, acérb, acétic, acíd, oţét. ACRIMONÍE s.f. (livr.) „atitudine plină de ironie usturătoare, sarcasm – acrimonie” 1855 (Russo, S. 65). Fr. acrimonie, împr. din lat. acrimonia, propriu-zis „acreală” < acer „acru”. ACRINÍE 43 ACROFOBÍE Fam.: acrimoniós adj. „ironic, sarcastic” 1911 (V. rom. 202) < fr. acrimonieux; acrimoniozitáte s.f. (rar) „acrimonie” 1936 (RFR III, nr. 5, 25) ← acrimonios. Cf. ácru2, acridínă, acrílic, acroleínă, acérb, acétic, acíd, oţét. ACRINÍE s.f. „lipsă de secreţie a unei glande – acrinie” 1966 (DN2). Fr. acrinie < gr. ἀ- privativ + κρίνειν „a cerne; a secreta”. Cf. apocrisiár, critériu, crític1, críză, diácrisis, diacrític, ipocrít. ACRO- el. de comp. „extremitate, vârf – acro-”. Fr. acro-, gr. neol. ἀκρο- < ἄκρος „(adj.) vârf, extremitate a unui obiect” (folosit pe lângă un substantiv care indică obiectul respectiv, de ex. ἄκροι πόδες „vârful picioarelor”), cf. şi germ. akro-, it. acro-, engl. acro-. Cf. acrobát, acrocefál, acrofobíe, acrolít, acromaníe, acromegalíe, acromicríe, acromión, acrónic1, acroním, acrópolă, acrostól, acrotéră. ACROAMÁTIC adj. (în Grecia antică, despre doctrine filozofice) „transmis exclusiv pe cale orală unui cerc restrâns de discipoli – acroamatique” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. acroamatique, gr. neol. ἀκροαματικός < ἀκρόαμα „ceea ce este ascultat (lectură, muzică)” < ἀκρο‰σθαι „a asculta”. Fam.: acroátic adj. „acroamatic” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. acroatique, gr. neol. ἀκροατικός < ἀκρόασις „ascultare; lectură”. ACROBÁT s.m. „persoană care execută exerciţii de echilibristică – acrobate” 1831 (CR, 320). Fr. acrobate (< gr. ἀκρόβατος „care merge pe vârfurile picioarelor” < ἄκρος „extremitate, vârf” + -βατος < βαίνειν „a merge”). Fam.: acrobátă s.f. 1848 (Negulici, V.); acrobátic adj. „de acrobaţie” 1832 (Doc. bresle, 248) < fr. acrobatique; acrobaţíe s.f. „exerciţiu dificil de echilibristică, de gimnastică; (fig.) efort neobişnuit pentru a ieşi dintr-o situaţie grea, dintr-o încurcătură” 1886 (Telegraful (Buc.), nr. 4179, p. 2, col. 1) < fr. acrobatie. Cf. acro-, abazíe, adiabátic, anabátic, anevató, báză, baseball, basídie, catabátic, diabáz, diabét, epibát, hiperbát. ACROCEFÁL adj. „cu craniul ascuţit, conic – acrocéphale” 1930 (Minerva). Fr. acrocéphale (< acro- < gr. ἄκρος „extremitate, vârf” + -céphale < gr. κεφαλή „cap”). Fam.: acrocefálic adj. „acrocefal” 1969 (D. med.) < fr. acrocéphalique; acrocefalíe s.f. „malformaţie a craniului, constând în aspectul ascuţit, conic al cutiei craniene” 1900 (Enc. rom. II, 779) < fr. acrocéphalie. Cf. acro-, cefálic, cefalo-, bicefál, chefál, cebocefál, ciclocefál, cinocefál, derencefál, encefál. ACROFOBÍE s.f. „teamă patologică de locuri înalte – acrophobie” 1962 (DER). Fr. acrophobie < acro- (< gr. ἄκρος „vârf”) + -phobie (< gr. -φοβία < -φοβος < φοβεῖν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”). Cf. acro-, -fob, fobíe. ACROLEÍNĂ 44 ACRÓNIC ACROLEÍNĂ s.f. „aldehidă nesaturată, care se obţine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric (CH2=CH-CHO) – acroléine” 1898 (Enc. rom. I). Fr. acroléine (< germ.), germ. Akrolein, termen creat de chimistul german Rudolf Brandes în 1832, pe baza lat. ācer „acru, înţepător” şi olēre „a mirosi”, substanţa având un miros înţepător. Cf. ácru2, acridínă, acrílic, acrimoníe, acérb, acétic, acíd, oţét. ACROLÍT s.n. „statuie ale cărei extremităţi sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale – acrolithe” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. acrolithe < gr. ἀκρόλιθος < ἄκρος „extremitate, vârf” + λίθος „piatră”. Cf. acro-, lito-, -lit, litosféră, monolít, megalít. ACROMANÍE s.f. (rar) „grad extrem de nebunie – acromanie” 1966 (DN2). Fr. acromanie < acro- (< gr. ἄκρος „vârf, extremitate”, aici, în mod excepţional, cu sensul „exces”) + -manie (< gr. μανία „nebunie” < μαίνεσθαι „a fi cuprins de furie, delir”), cuvânt foarte rar. Cf. acro-, maníe. ACROMEGALÍE s.f. „boală endocrină care se manifestă prin dezvoltarea exagerată a capului şi a membrelor – acromégalie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. acromégalie < acro- (< gr. ἄκρος „extremitate, vârf”) + -mégalie (< gr. μέγας, μεγάλη, μέγα „mare” + -ie). Fam.: acromegál, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) car suferă de acromegalie” 1903 (Parhon, O. IV, 72) < fr. acromégale; acromegálic adj., s.m. „de acromegalie; (persoană) care suferă de acromegalie” 1903 (Parhon, O. IV, 72) < fr. acromégalique; acromegaloíd adj. „care prezintă acromegalie” 1919 (Parhon, O. II, 420) < fr. acromégaloïde. Cf. acro-, mega-, cardiomegalíe, cheiromegalíe, dactilomegalíe, hepatomegalíe, tiflomegalíe. ACROMICRÍE s.f. „stare patologică manifestată prin oprirea din creştere a capului şi a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei – acromicrie” 1937 (Parhon, O. A. II, 465). Fr. acromicrie < acro- (< gr. ἄκρος „extremitate, vârf”) + -micrie (< gr. μικρός „mic” + -ie). Cf. acro-, micro-. ACROMIÓN s.n. „apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula – acromion” 1843 (Kretzulescu, A. 44). Fr. acromion < gr. ἀκρώμιον < ἄκρος „extremitate, vârf” + ὦμος „umăr”. Cf. acro-, omoplát. ACRÓNIC1 adj. (astron.) „care se află, la răsărit sau la apus, în partea cerului opusă soarelui – acronyque” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 13). Fr. acronyque < gr. ἀκρόνυχος „de la căderea nopţii” < ἄκρος „extremitate, margine” + -νυχος, format pe radicalul lui νύξ, νυκτός „noapte”. Cf. acro-, nictaginacée, nictalfobíe, nictalgíe, nictalóp, nictemér. ACRÓNIC1 ACRONÍM 45 ACROŞÁ ACRONÍM s.n., (rar) adj. „(cuvânt, siglă) format(ă) din primele litere ale cuvintelor unui titlu, unei sintagme – acronyme” 1968 (SCB X, 265, 266). Fr. acronyme, germ. Akronym, termen recent format, probabil, iniţial în germană (cf. Merriam-Webster; cuvântul german este înregistrat în 1922 în enciclopedia „Brockhaus Handbuch des Wissens”), pe baza el. de comp. akro- (< gr. ἄκρος „vârf, extremitate”) şi -onym (< gr. -ωνυμος < ὄνομα „nume”, cf. ἀνώνυμος „anonim”, συνώνυμος „sinonim”). Cf. acro-, anoním, antoním, antonomáză, antroponím, asteroním, criptoním, omoním, onomasiologíe, onomástic, onomatopée, paroním, paronomáză, pseudoním, sinoním, toponím. ACRÓPOLĂ s.f. „citadelă în oraşele din Grecia antică, aşezată pe o înălţime şi adăpostind principalele edificii publice – acropole” 1862 (var. acrópol, Pontbriant, D.), var. acrópole, (înv.) acrópoli (cu -i vocalic). Fr. acropole, ngr. ακρόπολη (v.gr. ἀκρόπολις < ἄκρος „vârf, extremitate” + πόλις „cetate”). Cf. acro-, pólis, metrópolă, mitropolít, politéţe, polític, políţie. ACROSTÍH s.n. „poezie sau strofă în care literele iniţiale ale versurilor alcătuiesc unul sau mai multe cuvinte – acrostiche” 1698 (var. ahrósticon, Mineiul, 15r apud TDRG3), var. acróstih, acróstihon. Ngr. ακρόστιχον (refacere a lui ἀκροστιχίς, -ίδος, format deja în v.gr. < ἄκρος „vârf, extremitate” + στίχος „vers, linie”). Accentul acrostíh, după fr. acrostiche. Fam.: acrostihídă s.f. (înv.) „acrostih” 1796 (A. Văcărescu, P. 329) < ngr. ἀκροστιχίδα < v.gr. ἀκροστιχίς, -ίδος. Cf. acro-, stih. ACROSTÓL s.n. (ist.) „parte înaltă a extremităţilor unei corăbii – acrostole” 1966 (DN2). Fr. acrostole < gr. ἀκροστόλιον < ἄκρος „vârf, extremitate” + στόλος „element de rezistenţă care închide corpul unei nave la proră (etravă), proră”, propriu-zis „echipare, echipament”, de unde şi „expediţie, flotă” < στέλλειν „a echipa, a pregăti, a trimite”. Cf. acro-, anastáltic, apóstol, diástolă, epístolă, peristólă, sístolă, stol1, stólă. ACROŞÁ vb. „a agăţa; a prinde din mers, (sport) a intercepta mingea în aer; a lovi uşor, cu un autovehicul, un alt autovehicul, o persoană sau un obiect; (rar) a pune receptorul în furcă – accrocher” 1939 (Argetoianu, Î. Z. VI, 189). Fr. accrocher „a agăţa” < croc „cârlig” < francic *krōk (cf. v. nord. krōkr). Fam.: acróş s.n. (rar) „parte a unui text sau a unui anunţ publicitar menită să atragă atenţia” 1981 (Scânteia, nr. 12) < fr. accroche „agrafă, agăţătoare; (fig.) acroş”; acroşáj s.n. „acroşare; ţinere a adversarului, la box; (fam., rar) altercaţie; (min.) rampă de puţ, pe unde vagonetele sunt introduse în ascensor; acroş, element dintr-o reclamă menit să atragă atenţia” 1957 (LTR2 I) < fr. accrochage; acroşánt adj. (livr.) „care atrage atenţia, antrenant, palpitant” 1987 (V. Botez, „Comunicare şi valoare în presă”, 121) < fr. accrochant (cuvânt rar). Cf. crochét, crósă1, cróşă, croşétă, croşéu, decroşá. ACROTÉRĂ 46 ACT ACROTÉRĂ s.f. „mic piedestal aşezat în vârful sau la extremităţile unui fronton pentru a susţine vase, statuete sau alte ornamente – acrotère” 1840 (în forma acrotérii n.pl., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 15). Fr. acrotère, acrotérium (< lat.), lat. neol. acroteria (n.pl.) < gr. ἀκρωτήριον (pl. ἀκρωτήρια) „vârf, promontoriu, extremitate, acroteră” (< ἄκρος „vârf, extremitate”). Cf. acro-. ÁCRU1 s.m. „unitate de măsură pentru suprafeţe de teren – acre” 1829 (CR, 257). Fr. acre (împrumut germanic, cf. got. akrs, v.nord. akr, v.sax., v. germ. de sus akkar etc. „ogor”, în unele limbi şi cu sensul de unitate de măsură, cf. v. engl. æcer, germ. medie acker TLF). ÁCRU2 [ar., mr.] adj. „care are gustul caracteristic al oţetului, al lămâii etc. – aigre, âcre” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 45v). Lat. *ācrus, -a -um (= ācer, ācris, ācre, format pe radicalul ac- „ascuţit, înţepător” din acus „ac”, aciēs „tăiş, linie de luptă”, acētum „oţet”, acēre „a fi acru”), panrom. REW 92. Fam.: acreálă [mr. ăcreálă] s.f. „însuşirea de a fi acru; băutură sau mâncare cu gust acru” 1837 (Factor, M. 25) ← acru şi acri; acreáţă [mr. ăcrę́ţă] s.f. (abstr.) 1778 (Macarie, Lex., apud HEM) < lat. *acritia, cf. it. agrezza, v.fr. aigresse Pascu, Sufixele, 30 sau ← acru DA, CADE; acrí [ar. acríre; mr. ăcríri] vb. „a (se) face acru” c.1650 (Anon. Car.); mr. acríčcu adj. „acrişor” 1927 (Candrea, Gl. I, 176); acricél, -ícă adj. (dim.) 1840 (I. Golescu, B. 122); acriciós adj. „destul de acru, oarecum acru, acrişor” 1807 (Obradovici, Or. ec. 75); acriciúne s.f. (abstr.) 1778 (Macarie, Lex., apud HEM); acríme [ar.; mr. şi ăcrími] s.f. (abstr.) 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 58r); acríş1 [ar.] s.n. (Ban., Trans.) „zer înăcrit” 1887 (HEM); acrişór [ar.] adj. (dim.) 1691–1697 (T. Corbea, D. 10); acritoáre s.f. (înv., Mold.) „chelfăneală” 1887 (HEM) ← acri; acritór adj. „care acreşte” 1760–1770 (Meşt. doft. 560) ← acri; acritúră s.f. „aliment acru; (fig.) persoană ursuză, morocănoasă” 1760–1770 (Meşt. doft. 628) ← acri; acríu adj. (rar) „acrişor” 1814 (Ţichindeal, F. 56); mr. acrúnc adj. „acrişor” 1927 (Candrea, Gl. I, 176), var. ăcrúnc; acrúţ adj. (dim.) 1825 (LB); ar. anăcríciu s.f. „acreală” 1906 (Dalametra) ← anăcrire (= înacri); ar. anăcríme s.f. „acreală” 1908 (Lumina, IV, 245) ← anăcrire (= înacri); dezacrí vb. „a face să-şi piardă acreala” 1862 (Pontbriant, D.) ← acri; înăcreálă s.f. „substanţă acră cu care se înăcreşte o mâncare; mâncare acră” 1816 (Maior, Învăţătură, în Şc. ard. IV, 426), var. năcreálă ← înăcri; înăcrí [ar. anăcríre „a certa”; mr. (ă)năcríri] vb. „a acri” 1551–1553 (var. anacrí, Ev. sl.-rom. 45v), var. năcrí; înăcritór adj. „care acreşte” 1760–1770 (var. năcritór, Meşt. doft. 635) ← înăcri. Cf. acérb, acétic, acíd, acridínă, acrílic, acroleínă, acrimoníe, agasá, oţét. ACRÚM1 s.n. (înv., rar) „aftă; o boală de copii; un soi de medicament – aphte; une maladie infantile; une sorte de médicament” sf. sec. XVIII (ms. apud HEM). Ngr. (înv.) ακρούμι „o boală de copii” TDRG, DA, ŞDU, CADE, SDLR, CDER 60 // lat. acrumen (< acer „acru”), atestat în lat. med. cu sensul „lucru acru, acreală” (de unde it., fr. agrume) HEM I, 221; şi lat. neol. acrumen TDRG. ACT s.n. „manifestare a activităţii umane, acţiune, faptă; hârtie oficială, document; parte a unei piese teatrale – acte” 1787 (Rând. jud. 227). ACTÍNIC 47 ACTÍNIE Fr. acte, lat. neol. actum „faptă” (pl. acta „acţiunile unei autorităţi, de ex., ale senatului”, de unde „document oficial”), actus „acţiune, act al unei piese de teatru” < agere „a acţiona, a mâna, a pune în mişcare”. Fam.: ácta s.n.pl. „colecţie de documente” 1834–1835 (doc. apud Murgu, C. F. I, 23, nota 2) < lat. neol. (pl.) acta; áctă s.f. (înv., Mold.) „dosar” 1872 (Baronzi, L. 161) < lat. neol. (pl.) acta; actuár2 s.m. (înv., Trans., Buc.) „notar; grefier” 1807 (C. Prav. II, 157), var. actuárius < lat. neol. actuarius, germ. Aktuar; antráct s.n. „pauză între două acte sau între două părţi ale unei reprezentaţii” 1837 (AR, 263) < fr. entracte < entre „între” + acte „act”. Cf. actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, autodafé, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, excogitá, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ACTÍNIC adj. (fiz.) „(despre radiaţii) capabil să producă reacţii chimice – actinique” 1894 (Hasdeu, O. IV, 354). Fr. actinique < gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază” + -ique. Fam.: actiníd s.n. „fiecare dintre cele 14 elemente chimice situate, în sistemul periodic al lui Mendeleev, după actiniu, având proprietăţi asemănătoare cu ale acestuia” 1951 (Man. Ing. Chim. I1, 10) < fr. actinide(s), germ. Aktiniden, formate pe baza lui actinium (Aktinium) „actiniu”; actinísm s.n. „proprietate a anumitor raze luminoase de a avea un efect chimic intens” 1931 (CADE) < fr. actinisme; actíniu s.n. „element chimic radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul” 1914 (Marinescu, P. A. 34) < fr. actinium, nume dat de descoperitul acestui element, André-Louis Debierne, pe baza gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază”, cu sufixul -ium caracteristic numelor de elemente; actinográf s.n. „aparat care înregistrează energia radiaţiei luminoase, folosit în tehnica fotografică, în meteorologie etc.” 1930 (Minerva) < fr. actinographe (< engl.), engl. actinograph (termen creat de fizicianul englez Robert Hunt, în 1845, de la gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază” şi -γράφος < γράφειν „a scrie”, după modelul lui heliograph); actinografíe s.f. „procedeu de pregătire în tipografie a unui clişeu, folosind un negativ obţinut cu raze X; imagine obţinută cu un clişeu astfel pregătit” 1957 (LTR2 I) < fr. actinographie, germ. Aktinographie; actinométric adj. „referitor la actinometrie” 1884 (Rom. lib., nr. 2126, 1) < fr. actinométrique; actinometríe s.f. „măsurare a intensităţii radiaţiilor electromagnetice din atmosferă” 1931 (CADE) < fr. actinométrie; actinométru s.n. „aparat care măsoară intensitatea radiaţiilor electromagnetice, în particular cele luminoase” 1898 (Enc. rom. I, 33) < fr. actinomètre (< engl. actinometer, termen creat de John Herschel, în 1825, pe baza gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază” şi a lui -meter < gr. μέτρον „măsură”); actinón s.n. „izotop al radonului, obţinut prin dezintegrarea actiniului” 1949 (LTR1 I) < fr. actinon; actinoterapíe s.f. „tratament medical în care se folosesc radiaţii luminoase, ultraviolete sau infraroşii, aplicat în special în rahitism” 1930 (Minerva) < fr. actinothérapie. Cf. actínie, actinomicét, actinomórf, actinopterigián, actinót. ACTÍNIE s.f. „animal marin din încrengătura celenteratelor, cu aspect de floare şi cu orificiul bucal înconjurat de tentacule (anemonă-de-mare, dediţel-de-mare) – actinie” 1837 (J. Cihac, I. N. 246). Fr. actinie, construit pe baza gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază”, cu sufixul -ie. Cf. actínic, actinomicét, actinomórf, actinopterigián, actinót. ACTINOMICÉT 48 ACTÍV ACTINOMICÉT s.n. „grup de bacterii cu aspect filamentos – actinomycète” 1895 (Babeş, O. A. I, 507). Fr. actinomycète, lat. savant Actinomyces, pl. Actinomycetes < gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază” + μύκης, μύκητος „ciupercă”, nume dat deoarece la început aceste microorganisme au fost clasificate ca ciuperci. Fam.: actinomicóză s.f. „boală provocată de actinomicete” 1898 (Enc. rom. I) < fr. actinomycose. Cf. actínic, actínie, actinomórf, actinopterigián, actinót, micóză, ascomicétă, aureomicínă, basidiomicétă (s.v. basídie), discomicétă, eritromicínă, ficomicétă, macromicétă, micromicétă, mixomicétă, neomicínă, streptomicínă. ACTINOMÓRF adj. (despre flori) „cu simetrie radială – actinomorphe” 1898 (Enc. rom. I). Fr. actinomorphe < actino- (< gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος) + -morphe (< gr. μορφή „formă”). Cf. actínic, actínie, actinomicét, actinopterigián, actinót, -morf, -morfíe, amórf, morfologíe. ACTINOPTERIGIÁN s.m. „clasă de peşti osoşi, cuprinzând majoritatea speciilor actuale de peşti, caracterizaţi prin înotătoare susţinute de formaţiuni osoase sau cartilaginoase asemănătoare unor raze – actinoptérygien” 1957 (LTR2 I). Fr. actinoptérygien < lat. savant Actinopterygii (< gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος + πτέρυξ, πτέρυγος „aripă, înotătoare” < πτερόν „aripă”, format pe radicalul lui πέτεσθαι „a zbura”). Cf. actínic, actínie, actinomicét, actinomórf, actinót, -pter, ptero-, aptér, arheoptérix, pterigótă. ACTINÓT s.m. „silicat natural hidratat de calciu, magneziu şi fier din grupa amfibolilor, frecvent în şisturile cristaline – actinote” 1862 (Antonescu, D.). Fr. actinote, termen creat de mineralogul francez René Just Haüy, pe baza engl. actinolite, nume dat minereului de către savantul irlandez Richard Kirwan în 1794, din gr. ἀκτίς, ἀκτῖνος „rază” şi λίθος „piatră”, cu referire la aspectul fibros al cristalelor acestui mineral. Cf. actínic, actínie, actinomicét, actinomórf, actinopterigián. ACTÍV1 adj. „care participă efectiv la o acţiune; care se implică mult într-o acţiune, într-o ocupaţie; (mil.) care este în serviciul efectiv; (despre corpuri sau substanţe) care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect; (gram., despre diateză) care exprimă faptul că subiectul săvârşeşte acţiunea; (despre vocabular) care este folosit în mod frecvent în vorbire – actif” 1785 (CPÎ, II, 10). Fr. actif, lat. neol. actiuus (< agere, actum „a acţiona, a mâna, a pune în mişcare”), iniţial termen de filozofie şi gramatică, calc după gr. πρακτικός. Fam.: actív2 s.n. „totalitatea bunurilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice, parte a bilanţului contabil care cuprinde ce are de primit şi ce posedă o societate comercială; (în perioada comunistă) colectiv într-o organizaţie politică sau într-o instituţie, care îndeplinea sarcini de natură politică” 1831 (Regul. Org. Mold. 121r) < fr. actif; activá vb. „a desfăşura o anumită activitate; (tranz.) a face să fie activ, a pune în funcţiune (un aparat), a pune în vigoare o anumită dispoziţie juridică condiţionată” 1833 (var. activí, Săulescu, Gram. rom. II, 4; forma activá, 1851, Fătu, D. 29) < fr. activer; var. activi, posibil şi din germ. aktivieren; activánt adj., s.m. (chim.) „(substanţă) care conferă proprietăţi ACTÍV1 ACTÍV 49 ACTÍV active unei alte substanţe” 1894 (var. activánte, Antonescu, NDFR, I, 38) < fr. activant; activatór adj., s.n., s.m. (chim.) „(substanţă) care conferă proprietăţi active unei alte substanţe” 1935 (Parhon, O. V, 165) ← activa sau < fr. activateur; activísm s.n. „implicare activă în cauze de interes public (sociale, politice etc.); doctrină care susţine o asemenea implicare” 1884 (Slavici, O. XIV, 296) < fr. activisme, ulterior întărit şi de engl. activism; activíst s.m. „persoană implicată activ într-o cauză socială, politică, de interes public; adept al activismului; (în epoca comunistă) membru al unei organizaţii de partid, cu activitate exclusiv politică” 1884 (Slavici, O. XIV, 296) < fr. activiste (cu sensul „adept al activismului”), rus. aktivist (cu sensul din epoca comunistă), engl. activist (cu sensul actual „persoană implicată activ într-o cauză de interes public”); activístă s.f. 1951 (V. rom., nr. 12, 264) ← activist; activitáte s.f. „faptul de a fi activ; ansamblu de acţiuni, ocupaţie, îndeletnicire; măsura în care ceva este activ, (spec.) numărul de particule emise pe o unitate de timp de o sursă radioactivă” 1705 (Cantemir, I. I. 538, atestare izolată; ulterior, 1805, Obradovici, D., dedicaţie) < lat. neol. actiuitas, -atem, fr. activité, germ. Aktivität; activizá vb. (rar) „a face pe cineva să lucreze mai intens; a grăbi desfăşurarea unui proces, a unui fenomen” 1936–1938 (Gh. Adamescu, în AA lit. III/8, 114); activizatór adj., s.n. „(aparat) care activizează” 1963 („Documentare tehnică”, vol. XIII, 248) ← activiza; dezactivá vb. „a scoate din funcţiune, din starea activă un dispozitiv, un aparat; a trece în stare inactivă o anumită substanţă; a îndepărta substanţele radioactive” 1949 (LTR1 I, 764) < fr. désactiver; dezactivánt adj. „care dezactivează” 1964 (DER II) ← dezactiva; hiperactív adj. (med., psihol.) „care manifestă o activitate ce depăşeşte pragul normalităţii” 1937 („Revista ştiinţelor medicale”, 210) < fr. hyperactif, ulterior şi engl. hyperactive; hiperactivitáte s.f. (med., psihol.) „activitate a cărei intensitate depăşeşte pragul normalităţii” 1923 (Parhon, O. II, 94) < fr. hyperactivité, ulterior şi engl. hyperactivity; inactív adj. „care nu este activ” 1846 (Laurian, F. 81) < fr. inactif; inactivá vb. „a face să devină inactiv” 1903 (Babeş, O. A. II, 113) < fr. inactiver; inactivísm s.n. „mod de viaţă inactiv, atitudine care promovează inactivitatea” 1930 (Galaction, O. VIII, 158) < germ. Inaktivismus DEX sau ← inactiv, după activism º; inactivitáte s.f. „lipsă de activitate” 1846 (Laurian, F. 138) < fr. inactivité; neactív adj. (înv.) „inactiv” 1844 (Vasici-Ungureanu, M. I, 7, 35) ← activ, după fr. inactif; radioactív adj. (despre elemente) „cu proprietatea de a se dezintegra, degajând radiaţii corpusculare şi electromagnetice”, (despre substanţe, materiale, obiecte) „care conţine un astfel de element” 1905–1906 (Natura, 32) < fr. radioactif (< radio- < lat. radius „rază” + actif); radioactivitáte s.f. „proprietate a unor elemente de a emite, prin dezagregare spontană, radiaţii corpusculare şi electromagnetice” 1905–1906 (Natura, 271) < fr. radioactivité < radio- < lat. radius „rază” + activité, nume dat de soţii Pierre şi Marie Curie în 1898 acestui fenomen, care fusese descoperit cu doi ani înainte de către Henri Becquerel; reactivá vb. „a face să devină sau a deveni din nou activ” 1876 (Eminescu, O. IX, 262) < fr. réactiver; reactivánt adj. „care reactivează”, s.m. (spec.) „reactiv chimic folosit în industria extractivă pentru a da particulelor de minereu proprietatea de a pluti într-un lichid” 1954 (Danielopolu, F. N. II, 252) ← reactiva; retroactív adj. (jur.) „care are efect şi asupra unor fapte petrecute în trecut” c.1832 (I. Golescu, Cond. V, 304r) < fr. rétroactif; retroactivitáte s.f. (abstr.) 1881 (Eminescu, O. XII, 39) < fr. rétroactivité; supraactivitáte s.f. „activitate exagerat de intensă” 1909–1910 (Natura, 100) ← supra2- + activitate (după fr. suractivité). Cf. act, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, cugetá, decatá, excogitá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ACTÍV1 ACTÍV1 ACTÓR 50 ACTUÁL ACTÓR s.m. „artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; (fig.) participant (activ) la o acţiune sau un complex de acţiuni; (Trans.; înv.) reclamant – acteur” 1794 (Micu, L. S. 24, cu sens jur.; cu sensul „interpret”, 1802, Beldiman, A. Z. 87v, 88r), var. (înv.) actér, actiór, actóre, aft(i)ór, ahtiór. Lat. neol. actor, -orem (propriu-zis „persoană care acţionează, pune în mişcare, efectuează ceva”, de unde „persoană care acţionează într-o piesă de teatru” < agere „a acţiona”), fr. acteur. Var. actiór, aft(i)ór, ahtiór < rus. aktjor. Fam.: actoráş s.m. (dim.) 1881 (Literatorul, nr. 5, 802); actoricésc adj. „de actor, referitor la actori” 1884 (Rom. lib., nr. 1975, 3); actoricéşte adv. „în felul unui actor, ca un actor” 1926 (Vianu, O. XII, 221) ← actor sau ← actoricesc; actoríe s.f. „profesiunea de actor, arta actorului” 1842 (Asachi, L. 81); actoríme s.n. (col.) 1868 (Eminescu, O. XIV, 272); actoríţă s.f. (înv.) „artistă care interpretează roluri în piese de teatru” 1851 (Stamati, D.); actríţă s.f. „artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; (înv.) reclamantă” 1805 (Aaron, P. F. 38v, cu sens jur.; cu sensul „artistă”, 1830, Căpăţineanu, M. R. 202), var. (înv., rar) actríce „reclamantă; artistă”, actrísă „artistă” < fr. actrice (cu sensul „artistă”), lat. neol. actrix, -icis (cu sensul jur.). Cf. act, actív1, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, coagulá, cugetá, decatá, excogitá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ACTUÁL adj. „care există sau se petrece în prezent – actuel” 1794 (Calend. Viena, 18). Germ. aktuell (< fr.), fr. actuel (împr. din lat. actualis „care este în act, activ, eficace, efectiv” < actus „act, acţiune” < agere „a acţiona, a mâna”), modificate formal după lat. actualis (sensul temporal pare o dezvoltare internă a francezei, cf. TLF). Fam.: actualísm s.n. (geol.) „explicare a fenomenelor geologice din trecut pe baza studierii fenomenelor geologice actuale” 1930 (Minerva) < fr. actualisme; actualitáte s.f. „ceea ce este actual; faptul de a fi actual” 1837–1838 (Câmpeanu, Gnoz. 5) < fr. actualité; actualizá vb. „a face să fie actual, a (re)aduce în prezent; (fil., lingv.) a trece sau face să treacă de la virtualitate la act” 1909 (N. Rev. R. VII, nr. 4, p. 57) < fr. actualiser; actualizábil adj. „care se poate actualiza, care poate fi actualizat” 1943 (Vulcănescu, D. R. III, 188) ← actualiza sau < fr. actualisable; actualizatór adj. „care actualizează” 1928 (Vulcănescu, D. R. II, 83) ← actualiza sau < fr. actualisateur; actualménte adv. „în prezent” 1868 (Kogălniceanu, O. IV/I, 576) < fr. actuellement; dezactualizá vb. refl. (rar) „a-şi pierde actualitatea” 1937 (forma dezactualizáre, Stăniloae, O. R. 146) ← actualiza; inactuál adj. „care nu este actual, care este în afara intereselor, tendinţelor, gusturilor prezentului” 1917 (Arghezi, S. XLIV, 273) < fr. inactuel; inactualitáte s.f. (abstr.) 1907 (Ibrăileanu, O. IV, 151) < fr. inactualité sau ← inactual; neactuál adj. (rar) „inactual” 1934 (Zarifopol, A. L. I, 323); reactualizá vb. „a face să fie din nou actual, a readuce în actualitate” 1936 (Ionescu, R. II, 295) ← re2- + actualiza; radioactualitáte s.f. „emisiune radiofonică în care se transmit informaţii din actualitate” 1978 („Programul Radio-TV”, 8 febr., p. 8, în DCR1) ← radio2 + actualitate. Cf. act, actív1, actór, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, coagulá, cugetá, decatá, excogitá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ACTUÁR 51 ACŢIÚNE ACTUÁR1 s.m. „specialist în calcule statistice privitoare la asigurări şi, în general, la probleme financiare – actuaire” 1909 (CDDG). Fr. actuaire < engl. actuary, iniţial „notar, secretar” < lat. med. actuarius (clasic „stenograf, copist, contabil, intendent”; cf. dubletul actuar2 s.v. act) < actum, acta „act”. Fam.: actuariál adj. „de actuariat” 1943 (RFR, nr. 12, 673) < fr. actuariel; actuariát s.n. „funcţia actuarului; totalitatea operaţiilor şi a normelor pe baza cărora, folosind teoria probabilităţilor şi statistica matematică, se efectuează calcule financiare” 1909 (almanah, în D. calend. alm. 77) < fr. actuariat. Cf. act, actív1, actór, actuál, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, coagulá, cugetá, decatá, excogitá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ACŢIÚNE s.f. „faptul de a face ceva (în mod voluntar), faptă; desfăşurare a întâmplărilor într-o operă literară; exercitare a unei influenţe asupra unui obiect, a unui fenomen; (jur.) act prin care se cere deschiderea unui proces; proces; (econ.) hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă şi dinainte stabilită, a capitalului unei societăţi şi care dă deţinătorului dreptul să primească dividende – action” 1786 (var. ácţie, Aşez. 6), var. (înv.) acciúne, ácsie, acsión. Lat. neol. actio, -onem (< agere „a acţiona, a mâna, a pune în mişcare”), fr. action. Var. acţie < germ. Akzie (Aktie). Fam.: actánt s.m. (lingv.) „participant la evenimentul exprimat de verb”, (filol.) „protagonist, participant la acţiune (într-o naraţiune)” 1970 (V. rom. XI, 88) < fr. actant < action, cu substit. sufixului; acţioná vb. „a întreprinde, a desfăşura o acţiune; a exercita o influenţă asupra cuiva sau a ceva; a pune în mişcare, a face să funcţioneze un dispozitiv; (în expr. ~ în justiţie) a intenta un proces, a da în judecată” 1859 (Dâmboviţa, nr. 76, 308, col. 1), var. (înv.) acţiuná < fr. actionner „a pune în mişcare un dispozitiv, a intenta un proces”, extins semantic (pe baza lui acţiune) pentru a reda şi sensurile fr. agir (împr. din lat. agere), faţă de care action „acţiune” funcţionează ca abstract verbal; acţionábil adj. „(despre aparate) care poate fi acţionat; (jur.) care poate fi acţionat în justiţie” 1963 (LTR2 XIII, 172) ← acţiona; acţionál adj. (mai ales psih. şi gram.) „referitor la acţiune, de acţiune” 1871 (Bujoreanu, Col. Leg. App. 155, atestare izolată, în expr. capital ~; ulterior, 1957, Rev. psih. III, 39, 40) ← acţiune sau < fr. actionnel; acţionalísm s.n. (sociol.) „concepţie care pune în centrul explicării vieţii sociale conceptul de acţiune umană” 1971 (Rev. filoz. XVIII, 1364) < fr. actionnalisme; acţionalíst, -ă s.m., s.f., adj. „adept al acţionalismului; care ţine de acţionalism” 1978 (D. fil.) < fr. actionnaliste sau ← acţionalism, cu substit. sufixului; acţionánt adj. (rar) „care acţionează” 1901 (Zamfirescu, O. V, 402) ← acţiona; acţionár s.m. „deţinător de acţiuni la o societate comercială” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 43r), var. (înv.) acsionár, acsionér, acţionér, acţiunár < fr. actionnaire; acţionariál adj. „referitor la acţionari” 1997 (Th. Brateş, „Privatizarea, durerile facerii”, 524) ← acţionar, acţionariat (cf. notarial, managerial); acţionariát s.n. „totalitatea acţionarilor unei societăţi comerciale; (rar) calitatea de acţionar” 1924 (Ralea, S. IV, 385) < fr. actionnariat; acţionísm s.n. (rar) „concepţie (morală, filozofică, sociologică, artistică) care acordă o mare importanţă acţiunii; curent artistic de avangardă din Viena anilor 1960, care punea accentul pe acţiune ca eveniment artistic, în locul operei de artă ca obiect” 1908 (Săm. VII–VIII, 184) ← acţiune, eventual şi engl. actionism; cu sensul artistic < germ. Aktionismus, engl. actionism; acţioníst1 s.m. (înv.) „acţionar” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. actionniste; acţioníst2, -ă s.m., s.f., adj. „partizan al acţiunii sociale, civice; adept al acţionismului ACTUÁR1 ACUARÉLĂ 52 ACUARÉLĂ artistic” 1915 (V. rom. XXXIX, 187) ← acţiune, mai târziu posibil şi engl. actionist; cu sensul artistic, ← acţionism, cu substit. sufixului sau < engl. actionist; acţiós adv. (înv. rar) „activ” 1861 (Bariţiu, C. VII, 153) ← acţie (= acţiune); coacţionár s.m. „persoană care posedă acţiuni (la o societate comercială) împreună cu altcineva” 1879 (Eminescu, O. X, 356) < fr. co(-)actionnaire; coacţionáră s.f. 1988 (DEX–S) ← coacţionar; coacţiúne2 s.f. (rar) „acţiune făcută împreună cu altcineva” 1906 (Alexi, DRG2); inacţiúne s.f. „lipsa oricărei acţiuni” 1881 (Eminescu, O. XII, 263) < fr. inaction; interactív adj. „bazat pe interacţiune; cu caracter de interacţiune” 1951 (Studii, nr. 1, 238) < engl. interactive DEX, DCR3, mai puţin probabil şi fr. interactif (DCR3), cuvânt recent, probabil împr. din engl.; interacţioná vb. „a fi în raport de acţiune sau influenţă reciprocă” 1961 (LTR2 VIII, 207) ← interacţiune; interacţiúne s.f. „(fiz.) acţiune reciprocă între corpuri, fenomene, sisteme fizice; (p. ext.) influenţare reciprocă a faptelor, a fenomenelor” 1943 (Frunzetti, P. I, 123) < fr. intéraction (termen creat probabil la început în engl., cf. TLF); neacţiúne s.f. „lipsa oricărei acţiuni” 1869 (Heliade-Rădulescu, Anatolida, în O.2 I, 295) ← ne- + acţiune, după fr. inaction; reactánţă s.f. (fiz.) „mărime caracteristică circuitelor electrice care lucrează în flux de curent alternativ şi care conţin ca elemente reactive bobine sau condensatoare; bobină electrică a cărei reactanţă este sensibilă” 1953 (DT) < fr. réactance (< engl. reactance < react „a reacţiona”); reactív adj., s.m., s.n. „de reacţie, care reacţionează; (substanţă) care are proprietatea de a reacţiona specific într-o reacţie chimică” 1852 (Marin, Pr. I, 75, 132, 244) < fr. réactif (< réaction „reacţie”, cu substit. sufixului, după actif); reactivitáte s.f. (abstr.) 1954 (Danielopolu, F. N. II, 36) < fr. réactivité; reactór s.n. „dispozitiv în care se execută o reacţie chimică sau nucleară” 1957 (DLRLC) < fr. réacteur (< réaction „reacţie”, cu substit. sufixului); reácţie s.f. „acţiune făcută ca răspuns la un anumit fapt; (biol.) modificare a organismului, a materiei vii ca urmare a influenţei unui factor străin; (psihol.) răspuns al unui sistem psihic la o stimulare din exterior; (chim., fiz.) fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanţe sau particule sub acţiunea altor substanţe sau particule; (fiz., în forma reacţiúne) forţă (sau cuplu de forţe) care se opune unei acţiuni, fiind egală şi de sens contrar cu aceasta; (în forma reacţiúne) împotrivire (în general organizată) la schimbările politice şi sociale” 1832 (AR, 166, col. 2), var. (înv.) reácsie, (azi, specializat semantic) reacţiúne < fr. réaction (< lat. med. reactio < re- + actio); reacţioná vb. „a avea o reacţie, a răspunde într-un anumit fel la o excitare sau la o acţiune din afară; (chim., fiz.) a intra într-o reacţie” 1853 (Wertheimer, Descr. ape. 108), var. (înv.) reacţiuná ← reacţie, reacţiune, folosit pentru a reda fr. réagir; reacţionál adj. (psihol. şi biol.) „care ţine de reacţie, referitor la reacţii” 1948 (Parhon, B. 126) < fr. réactionnel; reacţionár, -ă adj., s.m., s.f. „care manifestă reacţiune politică, (persoană) care participă la reacţiune sau susţine reacţiunea” 1848 (Negulici, V.) < fr. réactionnaire; reacţionarísm s.n. (rar) „concepţie politică reacţionară” 1879 (Telegraful (Buc.), nr. 2100, 20 apr., p. 2, col. 1) ← reacţionar; retroacţiúne s.f. (mai ales fiz., tehn., inform.) „acţiune de răspuns la o altă acţiune, feed-back” c.1832 (var. retroácţie, I. Golescu, Cond. V, 304r) < fr. rétroaction. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, coagulá, cugetá, decatá, excogitá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ACUARÉLĂ s.f. „tehnică de pictură în care se folosesc culori diluate cu apă – aquarelle” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 40r), var. acvarélă. Fr. aquarelle < it. (înv.) acquarella = acquarello, acquerello < acqua „apă” < lat. aqua. ACUITÁTE 53 ACÚM Fam.: acuarelíst s.m. „pictor specializat în acuarelă” 1848 (Negulici, V.), var. acvarelíst < fr. aquarelliste; acuarelístă s.f. „pictoriţă specializată în acuarelă” 1939 (SDLR) ← acuarelist. Cf. acva-, acváriu, acvátic, adăpá, ápă, apedúct. ACUITÁTE s.f. „ascuţime, agerime (a simţurilor) – acuité” 1857 (Marin, F. 394). Fr. acuité < lat. med. acuitas < acuere „a ascuţi”, acutus „ascuţit” < acus „ac”. Cf. ac, acícul, aculéu, acupunctúră, acút, áţă. ACULÉU s.m. (biol.) „ghimpe, spin – aiguillon, épine” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Lat. neol. aculeus (dim. lui acus „ac”). Fam.: aculeát, -ă adj., s.f. „(despre insecte) care are ac” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < lat. savant aculeatus, fr. aculéate(s); aculeifórm adj. „în formă de ac, de ghimpe” 1898 (Grecescu, Fl. 267) < fr. aculéiforme; aculeól s.m. „ac mic al unor plante; ghimpe, spin” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aculéole. Cf. ac, acícul, acuitáte, acupunctúră, acút, áţă. ACÚM [ar. amó, amú; mr. (a)cmó, amú, mo; ir. (a)cmó, (a)hmó] adv. „în prezent, în momentul vorbirii – maintenant, à present” c.1500 (var. acmú, Psalt. Hur. 88), var. (reg.) acú, amú, (Ban.) acnú, acrú3, acrúm2. Lat. eccum, particulă deictică + modo „acum” (> *mo, cu aceeaşi cădere a lui -d- survenită şi în quomodo „cum”) < ablativul modō (> modo prin scurtare iambică) al lui modus „măsură; mod, fel”, cu sensul „după măsură, exact”, de unde (adverbializat) „doar” şi „tocmai; imediat; acum” HEM I, 233, CDED I, 2 TDRG, PEW 18, DA, CDDE 14, CADE, SDLR, DEX. Mo(do) păstrat şi în dalm. mut, v. it. şi it. dial. mo, ladin amó, sd. immó, immói, şi, în compunere cu eccum (ca în rom.), şi în sd. komó REW 5630, friul. kumó AIS. Pentru a- iniţial, v. acést, acél // Lat. *eccum hūc modo CDER 65. Formele româneşti presupun două accentuări ale lat. eccum mo(do): eccúmmo(do) > acúm; eccummó(do) > mr., ir. acmó, amó HEM I, 232–233, CDED I, 2, DA. Var. acmú ← acmo + acu, acum PEW 18, DA // ← acmo în poziţie atonă CDDE 14; lat. *eccum mo(do-h)ūc TDRG. Var. acnú, acrú3, acrúm2 ← acmu (printr-un accident fonetic) º sau ← acruma (← acnuma ← acu numa) CDDE 14 // forma acnú < lat. eccum + nunc „acum” HEM I, 195, DA (problematic deoarece nunc nu s-a moştenit în celelalte limbi romanice); forma acrúm2 < lat. *ecru (< eccere)-modo HEM I, 233–234. Var. acú ← acum, prin fonetică sintactică CDDE 14 // Lat. eccum + hūc „încoace” DA (posibil), CDER 65. Var. amó, amú ← acmo, acmu HEM I, 233, TDRG, DA // Lat. ad modo PEW 18, CDDE 57. Fam.: acúma adv. „acum” 1612 (DIR B II, 91), var. (Ban.) acúa; acúşa adv. „îndată” 1780–1801 (Micu, D. 276) ← acuşi; acúşi adv. (înv.) „îndată” 1562–1571 (var. acmúşi, Fragm. Tod. 1r), var. (înv.) acúmuşi, amúşi1; acuşíca adv. (dim.) 1838 (Gorjan, H. IV, 76) ← acuşi; ar. acmóţi, mr. cmóţi, ir. acmóce adv. „acum” 1902 (mr., Papahagi, M2, 156; forma ar., 1924–1925, GS II, 57), var. mr. móţi, ir. ahmóce, cmóce, hmóce ← acmo + -ce din adv. deictice (cf. aoa – aoaţe, ncoa – ncoaţe, aclo – acloţe, dr. aci – acice); acnúma adv. (Ban.) „chiar acum” 1896 (Jb. III, 312) ← acu + numa (contaminaţie); amúia2 ACUMBÉNT 54 ACUPUNCTÚRĂ [mr. acmóia „îndată”, (a)cmúă] adv. (Oaş) „acum” 1907 (Candrea, Ţ. O.), var. móia; amúma adv. (Olt.) „acum” 1907 (Pamfile, J. II, 130) ← amu + acuma (contaminaţie); mr. módicmo „deocamdată” 1935 (Capidan, Megl. III) ← mo di cmo. Cf. acél, acést, ací (s.v. aíci), acoáce, acólo, acúm, aşá, atáre, acătáre, cutáre, atất, decínde, mod, acomodá, comód, comodát, módă, modél, moderá, modést, módic, modificá. ACUMBÉNT adj. (bot., despre părţi ale plantelor) „culcat – accombant” 1898 (Grecescu, Fl.). Lat. savant accumbens, -ntem (cf. fr. accombant, engl. accumbent), part. prez. al vb. accumbere „a se culca” (ad- + *cumbere, păstrat numai în compuse, formă cu infix nazal construită pe radicalul cub- din cubāre „a sta culcat”). Cf. concubínă, cubículum, cuib, sculá, decúbit, incúb, incubá, incumbá, sucombá. ACUMÉTRU s.n. „aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă – acumètre” 1930 (Nica, L. Vam.). Fr. acoumètre (< germ.), germ. Akumeter, termen creat de savantul german Christian H. Wolke în 1802, pe baza gr. ἀκούειν „a auzi” şi μέτρον „măsură”, cf. H. Feldmann, „Laryngo-Rhino-Otologie” 71 (9), 1992, 477–482. Fam.: acumetríe s.f. „măsurare a acuităţii auditive cu ajutorul acumetrului” 1962 (DER) < fr. acoumétrie, engl. acoumetry. Cf. acústic, métru. ACUMINÁT adj. (bot.) „care se termină cu un vârf ascuţit – acuminé” 1898 (Grecescu, Fl. 62). Lat. savant acuminatus (< acumen „ascuţiş, vârf” < acus „ac”), fr. acuminé. Fam.: subacuminát adj. „care se termină cu un vârf uşor ascuţit” 1898 (Grecescu, Fl. 107) ← sub2- + acuminat. Cf. ac, acícul, acuitáte, aculéu, acupunctúră, acút, áţă. ACUPRESÚRĂ s.f. „metodă terapeutică (de origine chineză) constând în masarea anumitor puncte ale pielii – acupression (méthode thérapeutique d’origine chinoise, qui consiste en le massage de certains points de la peau)” 1987 (D. enc. psih. III, 114). Engl. acupressure < acu[puncture] „acupunctură” + pressure „presiune, apăsare” < lat. pressura < premere „a apăsa” (cuvântul acupressure mai apare, în engleză, cu sensul „metodă de a opri o hemoragie prinzând vasul de sânge cu ajutorul unui ac”, încă din sec. XIX; acest cuvânt, format pe baza lat. acus „ac” şi pressura „apăsare”, nu pare a avea vreo legătură etimologică cu acupressure „tip de masaj”). Cf. acupunctúră, presá, adprés, ampréntă, comprésă, comprimá, depresiúne, deprimá, exprimá, imprimá, împresurá, oprimá, présă1, reprimá, scréme, suprimá. ACUPUNCTÚRĂ s.f. „metodă terapeutică constând în înţeparea pielii cu ace subţiri – acupuncture” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 37r), var. (înv.) acupuntúră. Fr. acupuncture < lat. savant acupunctura < acus „ac” + punctura „înţepătură” < pungere „a înţepa, a împunge”. Fam.: acupunctór s.m. „specialist în acupunctură, medic care practică acupunctura” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. acupuncteur; acupuncturál adj. (rar) „de acupunctură” ACURÁT 55 ACÚSTIC 1995 (RL, 30 sept., p. 16, în DCR2); acupuncturíst s.m. „medic care practică acupunctura” 1984 (Flacăra, 21 sept., p. 8, în DCR2); electroacupunctúră s.f. „metodă de acupunctură în care acul primeşte impulsuri electrice” 1977 (RL, 31 nov., p. 6, în DCR1) < engl. electroacupuncture º // ← electro- + acupunctură DEX. Cf. ac, acícul, acuitáte, aculéu, acuminát, acupresúră, acút, áţă, apuntamént, împúnge, punct, púncţie, contrapúnct, poántă, pontá1,3, pointillísm. ACURÁT adj. „îngrijit; exact – soigneux; exacte” 1781–1783 (Micu, Log. 92r). Germ. akkurat, lat. neol. accuratus (part. perf. al lui accurare „a îngriji” < ad- + curare „a îngriji” < cura „grijă”), it. accurato. Fam.: acuratéţe s.f. (abstr.) 1821 (var. acuratés, Lazăr, T. 37v), var. (înv.) acoratéţă, acuratésă, acuratéţă < it. accuratezza; var. acurates < germ. Akkuratesse. Cf. curát1, chiurétă, cúră, curátor, curiós, curopalát, procurá, procúră, procurór, securitáte, sígur. ACÚRGE vb. (înv., Trans.) „a ajuta, a sări în ajutor, a veni în fugă – aider; accourir” 1825 (LB), var. acúre. Lat. neol. accurrere „a veni în goană, a alerga către, a sări în ajutor” (< ad- „la, spre” + currere „a fugi”), românizat după curge. Cf. cúrge, corídă, coridór, corsár, córso, curántă, curấnd, curént1, curiér, currículum, cúrsă1, cursív, cursór, curtiér, concurá, decúre1, decurént, decúrge, discúrs, excúrsie, incursiúne, intercurént, parcúrge, precursór, recúrge, recurént. ACÚSTIC adj. „care emite, transmite şi recepţionează sunete; referitor la auz – acoustique” 1825 (var. acusticésc, Vârnav, L. glosar final; forma acústic, 1831, AR, nr. 9, 36). Fr. acoustique < gr. ἀκουστικός „referitor la auz” < ἀκούειν „a auzi”. Fam.: acústică s.f. „parte a fizicii care se ocupă cu studiul sunetelor; calitatea unei încăperi de a propaga sunetele şi de a înlesni perceperea lor” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 40r) < fr. acoustique; acusticián s.m. „specialist în acustică” 1898 (Cerne, D. M. I, 23) < fr. acousticien; acusticiánă s.f. „specialistă în acustică” 1955 (DLRLC) ← acustician; acustomát s.n. „dispozitiv care declanşează înregistrarea pe o bandă magnetică de îndată ce percepe o undă sonoră şi opreşte automat înregistrarea când undele sonore încetează” 1988 (DEX–S) < germ. Akustomat (denumire comercială aparţinând firmei germane de electronică Uher); anacuzíe s.f. „surditate totală” 1969 (D. med.) < fr. anacousie (< a(n)- < gr. ἀ(ν) privativ + -acousie < gr. ἄκουσις „auz” < ἀκούειν „a auzi”); bioacústic adj. „referitor la bioacustică” 1982 (D. ecol. 345) ← bioacustică (der. regresiv); bioacústică s.f. „domeniu interdisciplinar care se ocupă cu studiul producerii, al structurii şi al funcţiei semnalelor acustice la organismele vii” 1978 (DN3) < fr. bioacoustique, engl. bioacoustics; diacústică s.f. „parte a fizicii care studiază propagarea sunetelor prin medii de densităţi diferite” 1862 (Antonescu, D.) < fr. diacoustique (< dia- < gr. δια- „prin” + acoustique); disacuzíe s.f. „deficienţă a auzului” 1969 (D. med.) < fr. dysacousie (< dys- < gr. δυς- „rău” + -acousie < gr. ἄκουσις „auz” < ἀκούειν „a auzi”); electroacústic adj. „referitor la electroacustică” 1940 (Puşcariu, LR I, 79) < fr. électro-acoustique, germ. elektroakustich; electroacústică s.f. „ramură a acusticii care studiază transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii electromagnetice şi invers” 1938–1941 (D. Macrea, DR X/1, 166) < fr. électro- acoustique, germ. Elektroakustik; hidroacústic adj. „referitor la hidroacustică” 1975 (I. B., ACÚT 56 ACUZÁ 9 dec., p. 4, în DCR3, 210) < fr. hydroacoustique, engl. hydroacoustic; hidroacústică s.f. „ramură a acusticii care se ocupă cu producerea şi propagarea sunetelor în apă” 1957 (LTR2 I, 111) < fr. hydroacoustique; hiperacuzíe s.f. „acuitate auditivă ieşită din comun” 1945 (D. filos.) < fr. hyperacousie (< hyper- < gr. ὐπερ- „peste” + -acousie < gr. ἄκουσις „auz” < ἀκούειν „a auzi”); hipoacúzic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de hipoacuzie” 1987 (D. enc. psih. I, 65) < fr. hypoacousique (< hypoacousie); hipoacuzíe s.f. „slăbire a acuităţii auzului” 1967 (SMFC IV, 17) < fr. hypoacousie (< hypo- < gr. ὐπο- „sub” + -acousie < gr. ἄκουσις „auz” < ἀκούειν „a auzi”); infraacústic adj. (despre vibraţii acustice) „a căror frecvenţă se află sub pragul de percepţie a sunetelor” 1961 (LTR2 IX, 277) < fr. infra-acoustique; paracuzíe s.f. „anomalie în percepţia sunetelor” 1967 (SMFC IV, 17) < fr. paracousie (< para- < gr. παρα- „pe lângă” + -acousie < gr. ἄκουσις „auz” < ἀκούειν „a auzi”); prezbiacuzíe s.f. „slăbire a auzului la oamenii în vârstă” 1969 (D. med.) < fr. presbyacousie (< presby- < gr. πρέσβυς „bătrân” + -acousie < gr. ἄκουσις „auz” < ἀκούειν „a auzi”); stereoacústică s.f. „percepţie a sunetelor cu identificarea direcţiei de unde vin acestea” 1955 (LTR1 VI) < fr. stéréo-acoustique (< stéréo- „referitor la volum, la corpuri tridimensionale” < gr. στερεός „solid” + acoustique); termoacústic adj. „referitor la termoacustică” 1965 (LTR2 XVII, 248) < fr. thermo-acoustique; termoacústică s.f. „parte a acusticii care se ocupă cu transformarea căldurii în energie sonoră” 1965 (LTR2 XVII) < fr. thermo-acoustique; ultraacústic adj. „referitor la ultraacustică, la ultrasunete” 1964 (LTR2 XV, 505) < fr. ultraacoustique; ultraacústică s.f. „parte a acusticii care se ocupă cu studierea ultrasunetelor” 1957 (LTR2 I, s.v. acustică) < fr. ultraacoustique (< ultra[son] „ultrasunet” + acoustique). Cf. acumétru. ACÚT adj. „(despre sunete) ascuţit, înalt; (despre accente) ascuţit; (despre boli, senzaţii) intens, brusc – (en parlant de sons, de maladies, de sensations, d’accents) aigu” 1815 (Budai-Deleanu, O. 611). It. acuto, lat. neol. acutus (part. perf. al lui acuere „a ascuţi” < acus „ac”). Fam.: acutizá vb. refl. „a deveni acut” 1963 (V. rom., nr. 10, 106); postacút adj., s.m. (med.) „(persoană) care a depăşit o stare maladivă critică” 1974 (RL, 15 mai, p. 1, în DCR1, 114) ← post3- + acut; subacút adj. (despre boli) „cu simptome relativ slabe” 1892 (Babeş, O. A. I, 293) ← sub2- + acut, după fr. subaigu; supraacút adj. (despre boli) „cu evoluţie foarte rapidă” 1910 (Bianu, D. S. 583) ← supra2- + acut, după fr. suraigu. Cf. ac, acícul, acuitáte, aculéu, acuminát, acupunctúră, agasá, ascuţí, áţă. ACUZÁ vb. „a învinui, a deschide o acţiune juridică împotriva cuiva, a imputa cuiva o vină, o faptă rea; (med., despre pacienţi) a declara existenţa unui simptom; (livr.) a vădi, a indica – accuser” 1776 (doc. apud Urechia, I. R. II, 302). Fr. accuser, it. accusare, lat. neol. accusare (< ad- + causa „motiv, cauză, proces”). Fam.: acuzábil adj. „care poate fi acuzat” 1848 (Negulici, V.) < fr. accusable; acuzát s.m. „persoană învinuită (într-un proces)” 1794 (Calend. Viena, 37); acuzátă s.f. „femeie învinuită (într-un proces)” 1875 (Mon. of., 21 mar.); acuzatór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care acuză” 1845 (Cipariu, apud Bariţiu, C. IV, 241) < fr. accusateur; acuzáţie s.f. (abstr.) 1837 (AR, nr. 55, 2372) < fr. accusation, lat. neol. accusatio, -onem; acúză s.f. (abstr.) 1856 (I. Maiorescu, apud Bariţiu, C. I, 394) ← acuza (der. regresiv); autoacuzá vb. refl. „a se acuza pe sine” 1966 (Scânteia, 7 oct., p. 6, în DCR2) < fr. ACUZATÍV 57 ACVANAÚT autoaccuser; autoacuzáţie s.f. (abstr.) 1934 (Ionescu, Nu, 102) < fr. auto-accusation; coacuzát s.m. „persoană acuzată împreună cu altcineva în acelaşi proces” 1906 (Alexi, DRG2) ← co- + acuzat, după fr. coaccusé; coacuzátă s.f. 1931 (CADE) ← coacuzat; contraacuzáţie s.f. „răspuns la o acuzaţie prin altă acuzaţie” 1936 (DA) < fr. contre- accusation; inacuzábil adj. „care nu poate fi acuzat” 1978 (DN3) < fr. inaccusable. Cf. acuzatív, cáuză, cozeríe, recuzá, scuzá. ACUZATÍV s.n. „caz gramatical a cărui funcţie specifică este complementul direct – accusatif” 1787 (ca adj. în expresia cădere acuzativă, Văcărescu, Gr. 101). Fr. accusatif, lat. neol. accusatiuus (casus), format pe baza lui accusare „a acuza” după gr. αἰτιατική (πτῶσις) „caz al efectului” < αἰτιατόν „efect” (neutrul adjectivului αἰτιατός „cauzat”) < αἰτιᾶσθαι „a acuza; a declara drept cauză” < αἰτία „cauză, acuzaţie”, αἴτιος „responsabil de”. În latină, cuvântul αἰτιατική a fost în mod greşit raportat direct la αἰτιᾶσθαι, luat cu sensul „a acuza” (de unde etim. pop. a lui Varro: casus accusandi). Cf. acuzá, cáuză, cozeríe, recuzá, scuzá. ACVA-, ACVI- el. de comp. „(referitor la) apă – aqua-, aqui-”. Lat. aqua-, aqui- (< aqua „apă”), intrat şi prin împrumuturi din fr., it. Cf. ápă, adăpá, apedúct, acuarélă, acvacultúră, acvadág, acvafórte, acvanaút, acváriu, acvátic, acvatíntă, acvatipíe, acvifér. ACVACULTÚRĂ s.f. „creştere a plantelor şi a animalelor acvatice în scopul comercializării lor – aquaculture” 1975 (RL, 21 apr., p. 6, în DCR2). Fr. aquaculture (probabil după engl. aquaculture). Cf. acva-, ápă, cultúră (s.v. cult1). ACVADÁG s.n. „soluţie de grafit coloidal folosită ca strat conductor la tuburile catodice – solution de graphite colloïdal utilisée comme couche conductrice dans les tubes cathodiques” 1951 (scris aquadag, Man. ing. chim. I, 767). Engl. Aquadag, nume comercial, abreviere din Aqueous Deflocculated Acheson Graphite „grafit defloculat apos, marca Acheson”. Cf. acva-, ápă. ACVAFÓRTE s.f. invar. „procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care, în prealabil, s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic – procédé de gravure à l’eau forte” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). It. acquaforte < lat. med. aqua fortis „acid azotic” (propriu-zis „apă tare”). Fam.: acvafortíst s.m. „gravor în acvaforte” 1906 (DA) < fr. aquafortiste, it. acquafortista; acvafortístă s.f. 1906 (DA) ← acvafortist. Cf. acva-, ápă, foárte, fort, fórţă, a fortióri, confórt, efórt. ACVANAÚT s.m. „specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin – aquanaute” 1967 (Şt. şi tehn., nr. 7, p. 36, în DCR3). Fr. aquanaute < aqua- (< lat. aqua „apă”) + -naute (< lat. nauta „navigator” < gr. ναύτης < ναῦς „navă, corabie”, dublet etim. al lat. nāuis). ACVÁRIU 58 ÁCVILĂ Fam.: acvanaútă s.f. 1988 (DEX–S); acvanaútic adj. „referitor la scufundările făcute cu scopul de a cerceta mediul marin” 1976 (Scânteia, 8 apr., p. 4, în DCR1) < fr. aquanautique. Cf. acva-, ápă, aeronaútic, argonaút, astronaút, cosmonaút, motonaútică, naútic. ACVÁRIU s.n. „bazin de sticlă în care se ţin plantele sau animalele acvatice – aquarium” 1822 (Bobb, DRLU I), var. acuáriu. Fr. aquarium, it. acquario, lat. neol. aquarium „rezervor de apă” (< aqua „apă”). Fam.: acvaríst s.m. „persoană care se ocupă cu creşterea vieţuitoarelor în acvariu” 1966 (RL, 21 dec., p. 2, în DCR2) < germ. Aquarist, fr. aquariste, sau ← acvariu; acvarístă s.f. 1978 (DN3) ← acvarist; acvarístică s.f. „creşterea vieţuitoarelor în acvariu” 1968 (I. B., 24 sept., p. 1, în DCR2) < germ. Aquaristik. Cf. acva-/acvi-, acuarélă, acvátic, adăpá, ápă, apedúct. ACVÁTIC adj. „de apă, care trăieşte în apă – aquatique” 1794 (var. acátic, Critil2, 45), var. acuátic. Fr. aquatique, it. acquatico, lat. neol. aquaticus (< aqua „apă”). Fam.: subacvátic adj. „care se află, se petrece sub apă; care se referă la mediul existent pe fundul apelor” 1942 (M. enc. agr. IV, 660) ← sub2- + acvatic, după fr. sous- aquatique, sau < fr. subaquatique. Cf. acva-/acvi-, acuarélă, acváriu, adăpá, ápă, apedúct. ACVATÍNTĂ s.f. „procedeu de gravură (de tipar) cu acid azotic, care imită desenul în tuş; gravură obţinută prin acest procedeu – aquatinte” 1840 (var. acuatínta, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 15), var. aqua-tinta. It. acquatinta < aqua „apă” (< lat. aqua) + tinta „vopsită”, part. lui tingere < lat. ting(u)ere „a muia, a îmbiba, a impregna, a colora”. Cf. acva-, ápă, acuarélă, acváriu, acvátic, adăpá, apedúct, întínge, tinctúră. ACVATIPÍE s.f. „procedeu de tipar folosit în artă, care imită pictura în acuarelă – aquatypie” 1957 (LTR2 I). Fr. aquatypie (cuvânt rar) < aquatype (numele unui aparat prezentat la Expoziţia universală de la Paris, în 1900, de tipograful P. Orsoni) < aqua- < lat. aqua „apă” + -type < gr. τύπος „marcă, amprentă”, posibil şi germ. Aquatypie, rus akvatipija. Cf. acva-, ápă, tip, -tipíe, tipár. ACVIFÉR adj. „care conţine apă – aquifère” 1900 (var. aquifer, Enc. rom. II, 77). Fr. aquifère < aqui- (< lat. aqui-/aqua- < aqua „apă”) + -fère (< lat. -fer < ferre „a purta”). Cf. acva-/acvi-, ápă, -fer. ÁCVILĂ s.f. „vultur – aigle” 1832 (var. áchilă, Bojincă, A. I, 93), var. (înv.) ácuilă. Lat. neol. aquila, it. aquila (< lat.). Fam.: acvilídă s.f. (mai ales la pl.) „familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila” 1931 (scris aquilide, pl., Anal. Dobr. 33) < lat. savant Aquilidae (pl.), fr. aquilidés; acvilín adj., în expr. nas ~ „nas de forma unui cioc de acvilă”, privire ~ă „privire ageră ca a acvilei” 1840–1842 (Heliade-Rădulescu, O.2, III, 85), var. acuilín < fr. aquilin, lat. neol. aquilinus, propriu-zis „de acvilă”. Dublet etim.: áceră. ACVILÓN 59 ADAMÁNT ACVILÓN s.n. (livr.) „vânt de miazănoapte, crivăţ; punctul cardinal nord – aquilon” 1703 (var. acfilón, FN, 119), var. acuilón, aquilón. Lat. neol. aquilo, -onem, fr. aquilon. ACVITANIÁN s.n., adj. (geol.) „primul etaj al miocenului – aquitanien” 1957 (LTR2 I, 112). Fr. aquitanien, denumire creată pe baza top. lat. Aquitania. ADACTILÍE s.f. „malformaţie congenitală care constă în absenţa tuturor degetelor – adactylie” 1969 (D. med.). Fr. adactylie, creat pe baza gr. ἀ-, prefix privativ, şi δάκτυλος „deget”. Cf. dactilo1-, -dactíl2, dactíl1, dactilítă. ADÁGIO adv., s.n. (muz.) „(în) tempo lent; piesă muzicală executată în acest tempo – adagio” 1838–1840 (Negruzzi, O. I, 51). It. adagio < ad agio, propriu-zis „cu comoditate” < fr.-prov. aize „comoditate” < lat. adiacens, part. prez. substantivizat al vb. adiacēre „a fi situat lângă, a se întinde lângă” < ad- + iacēre „a zăcea, a sta întins”, format pe acelaşi radical cu iacere „a arunca”. Fam.: adagiétto adv., s.n. „puţin mai repede decât adagio; piesă muzicală executată în acest tempo” 1905 (Tim. Popovici, D. M.) < it. adagietto. Cf. adiacént, zăceá, abjéct, aieptá2, înieptá, petréce, treáptă, tréce, adjectív, conjectúră, dejécţie, disjéct, ejaculá, ejécţie, injécţie, interjécţie, obiéct, proiéct, rejécţie, subiéct, traiéct. ADÁGIU s.n. „sentinţă, maximă – adage” 1667–1669 (var. adághiu, C. Cantacuzino, N. Î. 112r), var. adágheu. Lat. neol. adagium (format pe acelaşi radical ca aiō „a afirma, a spune da”), ulterior şi fr. adage. ADALÍU s.m. (înv., rar) „locuitor al unei insule, în raialele turceşti – habitant d’une île, dans les provinces turques” 1742 (Cond. Mav. II, 141), var. adalắu, adalấu. Tc. adalı < ada „insulă”. ADAMÁNT s.n. (înv.) „diamant – diamant” 1643 (Varlaam, Caz. 456), var. (Trans.) adiamánt, adiemánt, adimánt, aghimánt. Slavon adamanŭtŭ < gr. ἀδάμας, -αντος „metal foarte tare, oţel; diamant”, propriu-zis „neînvins” < ἀ- privativ + δαμνάναι „a învinge”. Var. adiemant, aghimant, adimant, prin încrucişare cu ghemant, diemant (< magh. gyémánt „diamant”). Var. adiamant, prin încrucişare cu diamant. Fam.: adamantín adj. „de diamant, strălucitor ca diamantul, (fig., la Dosoftei) (om) înzestrat cu o mare tărie de caracter; (med.) referitor la smalţul dentar” 1683 (Dosoftei, V. S. mart. 42v, atestare izolată; ulterior, 1844–1847, CAS, 205) < lat. neol. adamantinus (< gr. ἀδαμάντινος < ἀδάμας), fr. adamantin; adamantínă s.f. (anat.) „smalţ dentar” 1969 (D. med.) ← adamantin. Cf. almás, demantoíd, diamánt. ADAMÁSCĂ 60 ADAPTÁ ADAMÁSCĂ1 s.f. (bot.; Mold.) „barba-boierului – Ajuga Laxmanni” 1887 (HEM), var. adămeáscă. N.pr. Adam Avram, NCE, 19–20. Cf. adamí, adámic. ADAMÍ vb. refl. (rar) „a se îmbăta – se griser” 1901 (Zanne, Prov. VI, 469). N.pr. Adam. Cf. adamáscă, adámic. ADÁMIC adj. „care se referă la Adam, specific lui Adam; (fig.) originar – adamique” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 15). Fr. adamique < n.pr. Adam. Fam.: adamián adj., s.m. (rar) „adamit; adamic” 1862 (Antonescu, D.) < fr. adamien şi (pentru sensul „adamic”) ← n.pr. Adam; adamísm s.n. „doctrina adamiţilor; curent literar din Rusia, de la începutul sec. XX, care pleda pentru elementul biologic primitiv, natural, în opoziţie cu organizarea rigidă a societăţii” 1913 (Vinea, O. IV, 33) < fr. adamisme; adamít2 s.m. „membru al unei secte gnostice din primele secole ale creştinismului, caracterizată prin dorinţa de a imita viaţa lui Adam înainte de căderea în păcat, de unde refuzul de a purta haine”, adj. „adamic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 15) < fr. adamite, împr. din lat. med. Adamita(e) < gr. Ἀδαμῖται < n.pr. Ἀδάμ; adamítă s.f. 1966 (DN2) ← adamit2; adamiteán adj. (înv.) „adamit” 1678 (Cheia în. 56) < gr. neol. Ἀδαμίτης, adaptat la derivatele în -ean; adamític adj. (rar) „adamic; referitor la adamiţi” 1877 (Slavici, O. X, 33, 37) < fr. adamitique, germ. adamitisch; adămicésc adj. (înv., rar) „care se referă la Adam, specific lui Adam” 1826 (Iordachi Hagiu, Stih. 58) ← n.pr. Adam. Cf. adamáscă, adamí. ADAMÍT1 s.n. „arseniat hidroxid de zinc natural – adamite” 1983 (Pârvu, M. R.). Engl. adamite, fr. adamite, nume dat după mineralogul francez Gilbert-Joseph Adam. ADAMSÍTĂ s.f. „compus organic (C12H9AsClN) folosit ca gaz lacrimogen şi vomitiv – adamsite” 1949 (LTR1 I). Fr. adamsite < engl. Adamsite, de la numele chimistului american Roger Adams, care a sintetizat compusul în 1918. ADAPTÁ vb. „a (se) transforma pentru a corespunde anumitor cerinţe; a (se) obişnui, a (se) acomoda; (biol., despre organisme, refl.) a se transforma treptat, de-a lungul generaţiilor, pentru a putea trăi într-un anumit mediu – (s’)adapter” 1781 (Urbariul, 11). Lat. neol. adaptare (< ad- + aptare „a aplica, a echipa” < aptus „ataşat, legat”, part. perf. al vb. apere „a lega, a ataşa”), fr. (s’)adapter. Fam.: adaptábil adj. „care se poate adapta uşor” 1881 (Eminescu, O. XII, 54) < fr. adaptable; adaptabilitáte s.f. (abstr.) 1880 (Eminescu, O. XI, 252) ← adaptabil sau < fr. adaptabilité; adaptatív adj. (biol., psih.) „care ţine de adaptare” 1913 (V. rom. XXXI, 254) < fr. adaptatif, ulterior şi engl. adaptative; adaptatór s.m. „persoană care adaptează (o operă literară, o concepţie), (spec.) persoană care transpune în formă teatrală sau cinematografică o operă literară” 1886–1909 (Maiorescu, P. F. II, 299) < fr. adaptateur; adaptáţie s.f. (abstr.) 1876–1877 (Conta, O. F. 194), var. adaptaţiúne < fr. adaptation; ADAMÁSCĂ1 ADĂPÁ 61 ADĂPÓST adaptív adj. (rar) „de adaptare” 1912 (N. Rev. R. XIII, nr. 3, 38) < fr. adaptif; adaptométru s.n. „aparat care măsoară viteza de adaptare a retinei la variaţiile de intensitate a luminii” 1969 (D. med.) < fr. adaptomètre, posibil şi engl. adaptometer; adaptór1 s.n. „dispozitiv intermediar de conexiune directă între două (sau mai multe) sisteme sau subsisteme cu caracteristici diferite” 1955 (DLRLC) < engl. adaptor/adapter º // fr. adapteur DEX (dar cuvântul obişnuit în fr. este adaptateur); adaptór2 s.m. (rar) „persoană care adaptează, adaptator” 1920 (Pârvan, I. F. 81) < fr. adapteur, ulterior şi engl. adaptor/adapter; autoadaptá vb. „a se adapta fără ajutorul cuiva” 1962 (Contemp., 17 aug., p. 7, în DCR2) ← auto1- + adapta; dezadaptá vb. „a pierde sau a face să îşi piardă caracteristicile dobândite într-un proces de adaptare” 1907 (Ibrăileanu, O. IV, 206) < fr. désadapter; inadaptábil adj. „care nu se poate adapta” c.1880 (Eminescu, O. XIII, 568) < fr. inadaptable; inadaptabilitáte s.f. (abstr.) c.1880 (Eminescu, O. XIII, 568) ← inadaptabil sau < fr. inadaptabilité; inadaptáre s.f. „imposibilitate de a se adapta” 1926 (Lovinescu, Ist. lit. I, 23) ← in- + adaptare, după fr. inadaptation; inadaptát adj. „care nu s-a adaptat” 1928 (Lovinescu, Ist. lit. IV, 44) ← in- + adaptat, după fr. inadapté; neadaptáre s.f. „inadaptare” 1901 (Dobrogeanu-Gherea, O. C. III, 353) ← ne- + adaptare, după fr. inadaptation; readaptá vb. „a (se) adapta din nou” 1935 (Teodoreanu, O. A. V, 192) ← re2- + adapta. Cf. adépt, amént, apt, artilérie, coaptáţie, cópulă, cuplét, cúplu, inépt. ADĂPÁ [ar.; mr. (an)dăpári; ir. dapå] vb. „a da apă (unui animal); (refl., despre animale) a bea apă – abreuver, faire boire” c.1500 (Psalt. Hur. 117). Lat. adaquāre (< aqua „apă”), cf. it., sd., v.fr., occ., ptg. REW 147. Fam.: adăpát s.n. (abstr.) 1853 (Litinschi, M. 113); adăpăciúne s.f. (abstr., înv., rar) 1818 (Budai-Deleanu, Lex.); adăpătoáre s.f. „locul unde se adapă vitele” 1582 (PO, 103); adăpătór adj. „care (se) adapă” 1640 (Ceaslov rom. 104); adăpătós adj. „care adapă din belşug; bogat în apă” 1760–1761 (var. adăpăstós1, Biblia, I, 47) ← adăpat (supin); var. adăpăstos1, posibil după adăpăstos2 (= adăpostos); adăpătúră [ar.; mr. dăpătúră] s.f. (abstr., înv.) c.1650 (Anon. Car.); adăpói s.n. (mil.) „adăpat” 1939 (SDLR) ← adăpa º, poate infl. de rus. vodopoj „adăpătoare” SDLR. Cf. ápă, acva-, acvi-, acváriu, acvátic, apedúct. ADĂPÓST s.n. „loc ferit, menit să apere de intemperii, primejdii – abri” 1581 (Coresi, Ev. 45). Lat. ad dēpos(i)tum, propriu-zis „la loc sigur” (dēpositum < dēpōnere „a pune jos; a pune la loc sigur” < dē- + pōnere „a pune”) TDRG, PEW 21, DA, CADE, REW 2573, CDER 70, DEX; mai puţin probabil, din motive semantice, lat. ad-appos(i)tum (< appōnere „a pune lângă”) CDDE 15, SDLR, DEX // Lat. ad-pos(i)tum CDED I, 221, HEM I, 285. Fam.: adăpostá vb. (rar) „a adăposti” 1680 (Dosoftei, Psalt. sl.-rom. 48v); adăposteálă s.f. „adăpost; odihnă” 1643 (Varlaam, Caz. 45) ← adăposti; adăpostí vb. „a pune la adăpost” 1566 (Coresi, L. 150); adăpostít s.n. (abstr.) 1907 (DA) ← adăposti; adăpostitór adj. „care adăposteşte” 1639 (Paraclis, 245) ← adăposti; adăpostitúră s.f. „adăpost, adăpostire” (forma adăpostúră, poate greşeală de tipar DA) 1581 (Coresi, Ev. 45) ← adăposti; adăpostós adj. (înv., rar) „care adăposteşte” sf. sec. XVIII (var. adăpăstós2, Îns. ms. III, 92). ar. ADĂRÁRE 62 ADĂUGÁ Cf. depúne1,2, deponént1, depóu, depózit, púne, apozíţie, apúne, compóst1, compostá1, compót, compound, compúne, despúne, dispúne, expúne, impostór, impúne, post1, postúră, poză, pozitív, pozíţie, prepozíţie, presupúne, răpúne, spúne, supúne, transpúne. ar. ADĂRÁRE [mr. dărári] vb. „a face; a aranja – faire; arranger, parer” 1797 (Ucuta, „Νέα Παιδαγογία”, apud Papahagi, Scr. 79). Et. nes., probabil el. de substrat, de la radicalul i.-e. *der(ā)-, cf. gr. δρᾶν „a face”, lit. daryti „a face, a drege” Th. Capidan, Langue et littérature I, 1940, 95–100, Russu, Etnogeneza, 304–305 (care adaugă şi un posibil etimon i.-e. *dhē-l- < *dhē „a pune, a face”, cf. v.sl. dělo „lucru, treabă”). Posibil păstrat şi în dacorom. în subst. dară (NV Trans.) „treabă”. // Lat. dolāre „a ciopli”, de unde *(a)doaru > adaru Papahagi, Scr. 187 (însă acest verb s-a moştenit în forma durá2 „a construi, a alcătui”, mr. durári „a tăia lemne”); lat. *adarāre < arāre „a ara” S. Puşcariu, Conv. lit. 38, 250, CDDE 72. ADĂSTÁ [ar.] vb. (înv.) „a sta în aşteptare – être dans l’attente, attendre longuement” 1559–1560 (Cod. Bratul, 290). Lat. (târziu) adastāre (< ad- + astāre „a sta în picioare (lângă, la), a fi de faţă” < ad- + stāre „a sta”) TDRG, PEW 22, DA, CADE, SDLR, CDER 72, DEX, cf. v.it. REW 148 // Lat. astare (= adstare) CDED I, 263; lat. ad-ab-stare LM. Fam.: adăstát s.n. (abstr.) 1907 (DA); adăstătór adj. „care aşteaptă” 1793 (Urechia, I. R. V, 190). Cf. sta, abstá, antíste, circumstánţă, constá, constatá, contrást, costá1, custá1, distánţă, instánţă, obstácol, rest, arestá, arét3, stabíl, stánţă, stat1,2, statív, statuá, statúie, statúră, stáţie, stául, substánţă. ADĂTUÍ vb. (NV Trans., Criş., Mar.) „a înşela, a ademeni, a purta cu vorba; a aranja, a pune la punct; a întărâta, a aţâţa, a răscula – tromper, leurrer, attirer; arranger; inciter, exciter, ameuter” 1907 (Candrea, Ţ. O. 36, 47), var. adălí, adăluí, odătuí. Magh. vadít „a întărâta, a răscula” (< vad „sălbatic”) Tamás, EW. Var. adălui, prin substituirea finalei, după verbele în -ălui º. Var. adăli ← adălui. ADẮU s.n. (Trans., Ban.; înv.) „impozit – contribution, redevance” c.1650 (Anon. Car.), var. dău. Magh. adó (< ad „a da”). Cf. ademánă. ADĂUGÁ [ar. adávdzire, adăvdzeáre, adăvgáre, adavdzíre; mr. dávdziri] vb. „a pune în plus; a spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare – ajouter” c.1500 (var. adáuge, Psalt. Hur. 121), var. adăogá, adăugí, dăogá. Lat. adaugere (= adaugēre < ad- + augēre „a spori”), cf. v.fr. REW 149. Fam.: adáos s.n. „ceea ce se adaugă la ceva, supliment, completare” 1559–1560 (Cod. Bratul, 455), var. adáus ← adauge (= adăuga); adăosătúră [mr. dăfsătúră] s.f. (înv.) „adaos” 1567–1568 (var. adausătúră, Coresi, T. Ev. – Mol. 250r) ← adauge (part. adaos); adăosúră s.f. (înv.) „adaos” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 177r) ← adauge (= adăuga), part. adaos; adăoşág s.n. (înv.) „impozit suplimentar (pe vremea fanarioţilor)” 1743 (Neculce, ar. ADĂRÁRE ADĂÚŞ 63 ADẤNC L. 422) ← adaos; adăugăciós adj. (înv., rar, Trans.) „(modul) conjunctiv; adjectiv” 1822 (var. adăogăciós, Bobb, DRLU I), calc după lat. subiunctiuus sau coniunctiuus „conjunctiv” (< subiungere „a împreuna, a adăuga, a subordona” / coniungere „a lega împreună, a ataşa”), respectiv (nomen) adiectiuum „(nume) pus alături, adjectiv”; adăugămấnt [ar. adăvgămíntu] s.n. (înv.) „adaos” 1822 (var. adăogămấnt, Diaconovici-Loga, Gr. rom. 203); adăugătór adj., s.n. (înv.) „care (se) adaugă; adjectiv; (rar, despre moduri) conjunctiv” c. 1660–1670 (var. adăogătór, Staicu, Lex. 246r), var. adăogitór, adăugitór ← adăuga, cu sensul gram. „adjectiv” după gr. ἐπίθετον (ὄνομα), lat. (nomen) adiectiuum „(nume) pus alături”, cu sensul „conjunctiv” după it. congiuntivo, lat. subiunctiuus sau coniunctiuus (< subiungere „a împreuna, a adăuga, a subordona” / coniungere „a lega împreună, a ataşa”); adăugătúră [ar. adăvgătúră] s.f. (înv.) „adaos” 1639 (Paraclis, 244), var. adăogătúră, adăogitúră, adăugitúră; adăugeálă s.f. (rar) „adaos” 1905 (Iorga, N. rom. Bas. 74); supraadăugá vb. „a adăuga şi mai mult” 1910 (Antoniade, F. B. 36) ← supra2- + adăuga (după fr. surajouter). Cf. agurá, ar. amintáre, augmentá, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, autór, autoritáte, autorizá, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. ADĂÚŞ adj. (Bih., despre vite) „care respiră greu – haletant (se dit du bœuf)” 1896 (Rev. Crit. Lit. IV, 336). Et. nes., probabil magh. dühös „furios; în călduri” (< düh „furie”) DA. ADẤNC [ar.] adj., s.n. „(despre ape, cavităţi sau lucruri concave) al cărui fund se află la o distanţă mare de marginea de sus, de suprafaţă; aflat în ceva, la mare distanţă de suprafaţă sau de margine; (fig., despre senzaţii, sentimente) puternic, profund; (fig.) care ţine de esenţa, de fondul lucrurilor, temeinic, profund, serios; (despre sunete) grav, jos; (s.n.) parte a unui lucru situată la mare distanţă de suprafaţă (în jos) sau de margine – profond, bas” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 65r). Lat. *adancus < aduncus „încovoiat, curbat” (< uncus „încovoiat; cârlig, ancoră”; păstrat în cors. aonco REW 210a) + ancus, atestat cu sensul „cu braţul încovoiat, neputând fi îndreptat” (cu urmaşi romanici incerţi: cors., sd. anca „şold, gambă”, trataţi de REW 446 ca proveniţi din ancus, reprezintă probabil germanicul *hanka, cf. Wagner, DES) PEW 25, DA, REW 144 (probabil); formele ancus şi uncus provin de la acelaşi radical i.-e. (DELL). Evoluţia semantică a fost „curbat” > „concav” > „adânc”. Etimonul aduncus, fără influenţa lui ancus, a fost propus de TDRG, CDDE 17, SDLR, CDER 82, DEX, dar schimbarea vocalei este greu de explicat. CDDE 17 propune u>â în formele neaccentuate ale verbului adânca. CDER 82 citează lungo > lângă, dar în acest caz schimbarea se poate explica prin folosirea atonă, ca prepoziţie (ca în contra > cătră). Fam.: adâncá1 vb. (înv.) „a (se) adânci” 1551–1558 (Psalt. Vor. 115) < lat. *adancāre = aduncāre „a se încovoia” DA, CDDE 18 (doar aduncāre), cf. it. dial. (Lucca) aoncare REW 210, sau ← adânc CDER 82; ar. adâncá2 [mr. dăncá] adv. „adânc” 1905 (Papahagi, B. 186), var. adancá, dancá, dâncá; adâncát adj., s.n. (înv.) „adânc” 1532 (top. Adâncata, DERS) ← adânca1; adâncătúră s.f. (înv.) „adâncitură” 1559–1560 (Cod. Bratul, 251) ← adânca1; adâncél adj. (dim., rar) 1840 (I. Golescu, B. 129); adâncí vb. „a face ceva mai adânc; (refl.) a se cufunda în, a pătrunde în adâncime, (fig.) a se intensifica” 1678–1689 (Danovici, Cronograf, I, 192) ← adânca1 HEM I, 276, DA sau ← adânc TDRG, CDDE 17, CDER 82, DEX; adâncíme s.f. (abstr.) prima jum. a sec. XVII (Neagoe, ADDÉNDA 64 ADELFÍE Înv. 306); adâncitór adj., s.n. „care adânceşte; (tehn.) unealtă pentru prelucrarea suprafeţelor prin aşchiere” 1906 (DA) ← adânci; adâncitúră s.f. „parte adâncită, scobită a unei suprafeţe” c.1870 (Eminescu, O. VII, 304) ← adânci; adâncós [ar. şi aduncós] adj. (rar) „adânc” 1863 (Bolintineanu, O. VI, 400); adâncuşór adj. (dim., rar) 1906 (DA); adâncúţ adj. (dim.) 1870 (CDED I, 4). Dublet etim.: adúnc. ADDÉNDA s.f. „ceea ce se adaugă la o lucrare pentru a o completa – addenda” 1892 (Urechia, I. R. II, 519). Lat. neol. addenda „(lucruri) de adăugat”, n.pl. al gerundivului verbului addere „a adăuga”, format cu prefixul ad- de la radicalul i.-e. *dheH1- „a pune”, păstrat numai în compuse şi confundat cu radicalul lui dare „a da”. Cf. adiatór, adíţie, abscóns, ascúnde, condimént, condít. ADECVÁT adj. „corespunzător, potrivit – adéquat” 1842 (Asachi, L.), var. (înv.) adecuát. Fr. adéquat, cu forma după etimonul său, lat. adaequatus, part. vb. adaequare „a face egal, a egaliza, a egala, a compara”, de unde, în lat. creştină, „a corespunde exact” (< ad- + aequare „a nivela, a face egal” < aequus „egal”). Fam.: adecvá vb. „a deveni sau a face să devină adecvat; (refl.) a se potrivi” 1901 (Petică, S. II, 292) ← adecvat sau adecvare (der. regresiv); adecváre s.f. „potrivire” ante 1889 (var. adecuáre, Eminescu O. XIV, 276) < fr. adéquation, cu echivalarea sufixului; inadecváre s.f. „lipsă de adecvare” 1934 (Ionescu, Nu, 136) < fr. inadéquation, cu echivalarea sufixului; inadecvát adj. „care nu este adecvat” 1876 (var. inadecát, LM) < fr. inadéquat. Cf. echi-, echilíbru, echinócţiu, echitáte, echivalá, egál. ADELFÍE s.f. (bot.) „reunire a staminelor într-un mănunchi – adelphie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. adelphie, format pe baza lui -adelphe „referitor la stamine” < lat. savant -adelphus (< gr. ἀδελφός „frate” < *ἁδελφός < *sṃ- „acelaşi, împreună, con-” + δελφύς „uter”), folosit de Linné în compuse ca diadelphus, monadelphus. Fam.: diadélf adj., s.n. „(despre stamine) care sunt reunite în două fascicule; androceu în care staminele sunt unite în două fascicule” 1871 (LM) < fr. diadelphe, lat. savant diadelphus (termen folosit de Linné) < gr. δι- „dublu” + ἀδελφός „frate”; diadélfia s.pl. „clasa plantelor cu staminele reunite în două fascicule” 1842 (Caiet, 79r) < lat. savant diadelphia (n.pl.), termen din taxonomia lui Linné; diadelfíe s.f. „reunire a filetelor staminelor în două fascicule” 1879-1883 (scris 2-adelfie, Brandza, Fl. 105; scris diadelfíe, 1898, Enc. rom. I, s.v. adelfie) < fr. diadelphie < diadelphe; monadélf adj. „(despre stamine) reunite într-un mănunchi; (despre plante) cu staminele reunite într-un singur fascicul” 1879–1883 (scris 1-adelf(e), Brandza, Fl. 105), var. monoadélf < fr. monadelphe, lat. savant monadelphus (termen folosit de Linné) < gr. μόνος „singur” + ἀδελφός „frate”; monadélfia s.pl. „clasa plantelor cu staminele reunite în două fascicule” 1861 (scris monodelfia, Barasch, B. 26), var. monadelfíe < lat. savant monadelphia (n.pl.), termen din taxonomia lui Linné; var. monadelfíe s.f. < fr. monadelphie; monoadelfíe s.f. „reunire a filetelor staminelor într-un singur fascicul” 1898 (Enc. rom. I, s.v. adelfie) < fr. monadelphie, cu -o- refăcut după prefixul mono-; poliadélf adj. „(despre stamine) reunite în mai multe fascicule; (despre plante) cu staminele reunite în mai multe fascicule” 1898 ADEMÁNĂ 65 ADENÓM (Grecescu, Fl. 12) < fr. polyadelphe, lat. savant polyadelphus (termen folosit de Linné) < gr. πολύς „mult” + ἀδελφός „frate”; poliadélfia s.pl. „clasă de plante cu staminele reunite în mai multe fascicule” 1861 (Barasch, B. 26), var. poliadelfíe2 s.f. < lat. savant polyadelphia (n.pl.), termen din taxonomia lui Linné; var. poliadelfie2 < fr. polyadelphie; poliadelfíe1 s.f. „reunire a filetelor staminelor în mai multe fascicule” 1898 (Enc. rom. I, s.v. adelfie) < fr. polyadelphie < polyadelphe. Cf. diadelfít, didélf. ADEMÁNĂ s.f. (înv.; Trans.) „dar, mită; camătă – don, cadeau, pot-de-vin; usure” c.1500 (var. adămánă, Psalt. Hur. 97), var. adămán s.n. „cadou – cadeau”. Magh. adomány „dar” (< ad „a da”) CADE, SDLR, CDER 73, Tamas, EW, 54, TDRG2,3 // ← ademeni HEM I, 305, DA, TDRG1. Fam.: ademeneálă s.f. (abstr.) 1889 (Sevastos, N. 203) ← ademeni; ademení vb. „a tenta, a atrage pe cineva, de obicei cu vorbe înşelătoare” 1698 (Cantemir, D. 133), var. (înv.) adămăná, adămăní ← ademană DA, CADE, SDLR, CDER 73 // lat. ad-a manuo LB; lat. *admanuare (< ad manum „la mână”) HEM I, 305-306; cf. manus TDRG1; ← momi CDED II, 202; ademenít s.n. (abstr.) 1886 (Conv. Lit. XX, 137) ← ademeni; ademenitór adj. „care ademeneşte” 1807 (var. adămânetóriu, C. Prav. II, 132) ← ademeni; ademenitúră s.f. (abstr.) 1705 (Cantemir, I. I. 740) ← ademeni; neademenít adj. „incoruptibil” 1886 (Vlahuţă, S. A. II, 93) ← ne- + ademenit. Cf. adắu. ADEMPŢIÚNE s.f. (jur., înv.) „revocare a unui testament, a unei donaţii, a unui stipendiu – ademption” 1862 (Antonescu, D.), var. ademţiúne. Fr. ademption, împr. din lat. ademptio, -onem < adimere „a lua” < ad- + emere „a cumpăra”, iniţial „a lua”. Cf. dirimánt, exémplu, exémpt, perimá, prémiu, prompt, prómpter, redempţiúne, súmă. ADÉN(O)- el. de comp. „glandă – glande”. Fr. adén(o)-, gr. neol. ἀδήν „glandă”. Cf. adenóm, adenopatíe. ADENÓM s.n. (med.) „tumoare glandulară benignă, constituită din celule epiteliale – adénome” 1888 (var. adenóma, Mon. of., nr. 604). Fr. adénome (< adén(o)- < gr. ἀδήν „glandă” + -ome < gr. -ωμα). Var. adenoma < lat. savant adenoma. Fam.: adenítă s.f. „inflamaţie (acută sau cronică) a ganglionilor limfatici” 1894 (Bacalbaşa, S. A. I, 136) < fr. adénite (< gr. ἀδήν „glandă” + suf. -ite); adenoíd adj. „care aparţine ţesutului glandular” 1862 (Antonescu, D.) < fr. adénoïde (< adén(o) < gr. ἀδήν „glandă” + -oïde < gr. -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect”); adenoidítă s.f. „afecţiune provocată de o infecţie a ţesutului glandular din regiunea rino-faringiană” 1962 (DER) < fr. adénoïdite; adenotomíe s.f. (med.) „îndepărtare pe cale chirurgică a unui adenom” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. adénotomie < adéno- (< adénome) + -tomie (< gr. -τομία < -τόμος < τέμνειν „a tăia”, τομή „tăiere”); dacrioadenítă s.f. „inflamaţie a glandei lacrimale” 1964 (ABC săn.) < fr. dacryoadénite (< dacryo- < gr. δακρυο- < δάκρυ(ον) „lacrimă” + adénite); fibroadenóm s.n. „tumoare glandulară benignă, formată ADENOPATÍE 66 ADÉT din celule şi fibre conjunctive” 1935 (Parhon, O. V, 166) < fr. fibroadénome; hidradenóm s.n. „adenom sudoripar” 1969 (D. med.) < fr. hidradénome (< hidr(o)- < gr. ἱδρώς „sudoare” + adénome); limfadenítă s.f. „adenită” 1959 (Belea, P. A. 141) < fr. lymphadénite; limfadenóm s.f. „tumoare a ganglionilor limfatici” 1904 (Enc. rom. III, 1140) < fr. lymphadénome. Cf. aden(o)-, adenopátie. ADENOPATÍE s.f. (med.) „boală a glandelor sau a ganglionilor limfatici, care se manifestă prin creşterea în volum şi inflamarea acestora – adénopathie” 1910 (Bianu, D. S.). Fr. adénopathie < adén(o)- (< gr. ἀδήν „glandă”) + -pathie (< gr. -πάθεια, πάθος „ceva suportat, afect, suferinţă” < πάσχειν, aor. ϒπαθον „a fi afectat, a păţi, a suferi”). Cf. aden(o)-, adenóm, -patíe, antipatíe, apatíe, empatíe, pátimă, pátos, simpatíe. ADÉPT, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care aderă la o idee, la o doctrină etc., partizan – adepte” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 16). Fr. adepte, iniţial „(alchimist) iniţiat” < lat. med. adeptus, part. lui adipisci „a atinge, a dobândi” < ad- + apisci „a atinge, a dobândi” < (arhaic) apere „a ataşa”. Cf. adaptá, amént, apt, artilérie, coaptáţie, cópulă, cuplét, cúplu, inépt. ADERÁ vb. „a se lipi de ceva; a deveni adept al unei mişcări, al unei ideologii etc.; a deveni parte la un tratat – adhérer” 1856 (Teulescu, Ces. 178). Fr. adhérer, lat. neol. adhaerere < ad- + haerere „a fi lipit, prins de ceva”. Fam.: aderént adj. „care aderă” 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud Lupu, Lexicogr. rom. 70) < fr. adhérent, lat. neol. adhaerens, -entem; aderénţă s.f. (abstr.) 1846 (var. aderínţă, Laurian, F. 86) < fr. adhérence, lat. neol. adhaerentia; adeziúne s.f. „proprietatea unor corpuri de a se lipi unul de altul; solidarizare cu ceva” 1841 (var. adézie, scris adhésia, Ic. lum., nr. 4, 26 ian., 30) < lat. neol. adhesio, -onem, fr. adhésion; adezív adj., s.m. „(mai ales despre materiale) care stă strâns lipit de ceva, care aderă; produs chimic care permite lipirea a două suprafeţe” 1868 (Eminescu, O. XIV, 309) < fr. adhésif; adezivitáte s.f. (abstr.) 1949 (LTR1 I) < fr. adhésivité; autoadezív adj., s.n. „(material, în special hârtie) care se lipeşte fără a fi nevoie să fie gumată sau umezită” 1961 („Documentare tehnică”, XIII, 220) < fr. autoadhésif, it. autoadesivo; inaderént adj. „care nu aderă” 1934 (Ionescu, Nu, 132) < fr. inadhérent; inaderénţă s.f. (abstr.) 1934 (Ionescu, Nu, 191) ← inaderent (cu substit. sufixului); neaderént adj., s.m. „care nu este aderent; (persoană) care nu aderă” 1902 (Telegraful, nr. 124, p. 503, col. 2) ← ne- + aderent; neaderénţă s.f. (abstr.) 1935 (RFR, nr. 1, 154) ← ne- + aderenţă; semiaderént adj. „care nu se prinde bine de ceva, nu aderă suficient” 1957 (Parhon, O. A. II, 76) < fr. semi-adhérent. Cf. coerént, coerór, coeziúne, ezitá, inerént. ADERMÍNĂ s.f. „vitamina B6 – adermine” 1949 (LTR1). Germ. Adermin (nume dat în anii 1930, pe baza gr. ἀ- privativ şi δέρμα „piele”, datorită faptului că această vitamină previne dermatitele la şobolani), fr. adermine (< germ.). Cf. dérmă, -derm(ă), derm(at)o-. ADÉT s.n. (înv.) „obicei; impozit – coutume, tradition; impôt, taxe” 1590–1591 (Doc. Î. 168), var. adắtiu, adeátiu, adétiu, adít. Tc. âdet < arab ‘ādāt, pl. lui ‘āda „obicei, practică”. ADEVẮR, -ÁRĂ 67 AD-HOC ADEVẮR, -ÁRĂ s.n., (înv.) adj., adv., s.f. „concordanţă între reprezentări / cunoştinţe şi realitatea obiectivă; (înv., ca adj., adv.) care corespunde realităţii – vérité; (vieilli) vrai” c.1500 (Psalt. Hur. 90). Lat. ad + ad uērum (PEW 24, DA, REW 9262, CDER 77; în SDLR, scris, problematic: *ad-ad-uerus) sau + dē uērō (Philippide, ILR, 96, DA, Puşcariu, Îns. Et. Wb., CDER 77, DEX; în LM, TDRG, scris, problematic: *ad-de-uerus), sintagme cu sensul „într-adevăr” (< uērus „adevărat”). În favoarea lui ad+ad uērum pledează ar. di-aver „într-adevăr” (< de + ad uērum); forma adevăr se poate explica printr-o asimilare din *adăver (> *adever > adevăr prin transformarea regulată a lui e în ă după labiale). Adverbe bazate pe aceste sintagme se întâlnesc şi în alte limbi romanice (it. daddovero < da + *dovero < lat. dē uērō, sd. abberu < lat. ad uērum; cf. şi ptg. deveras „într-adevăr”). În română, adevăr a fost iniţial adverb, apoi adjectiv şi, de aici, substantiv. Adjectivul uērus s-a păstrat doar în subst. văr. // Lat. ad uerum CDED I, 4, HEM I, 316; ← adevăra CADE. Fam.: adevărát adj., adv. „conform cu realitatea” 1559–1560 (Cod. Bratul, 458) ← adevăra (= adeveri); adevărăciúne s.f. (înv., rar) „adevăr; confirmare” 1649 (var. adevericiúne, Mardarie, L. 154) ← adevăra, adeveri; adevărătáte s.f. (înv., rar) „adevăr” 1679 (Dosoftei, L. 138); adevereálă s.f. (abstr., înv.) 1705 (Cantemir, I. I. 658), var. adevăreálă ← adeveri, adevăra; adeverí vb. „a confirma, a constata exactitatea; a dovedi, a aduce dovezi; a mărturisi; a asigura; (refl., înv., jur.) a se obliga” 1560 (var. adevărá, Coresi, Catehism, 3v), var. dăvărá ← adevăr TDRG, DA // < lat. *addeuerare (pentru forma adevăra) CADE, SDLR, CDER 78; adevericiós adj. (înv., rar, Trans.) „probabil” 1780–1801 (Micu, D.) ← adeveri, calc după germ. wahrscheinlich „probabil” (< wahr „adevărat” + scheinen „a părea”), posibil şi după lat. uerisimilis; adeveríe s.f. (hapax, Coresi, Tetr. 222v) „adevăr” 1560–1561; adeverinţá vb. (înv.) „a adeveri” 1682 (Dosoftei, V. S. oct. 97r) ← adeverinţă; adeverínţă s.f. „atestare, confirmare, certificat; (înv.) adevăr” 1624 (DIR B IV, 386) ← adeveri; adeverít s.n. (înv.) „promisiune” 1620 (Moxa, C. 208) ← adeveri; adeveritór adj. „care confirmă, adevereşte” 1567–1568 (var. adevărătóriu, Coresi, T. Ev. – Mol. 224v) ← adeveri, adevăra; adeveritúră s.f. (abstr., înv.) 1566 (var. adevărătúră, Coresi, L. 367) ← adeveri, adevăra; ar. avér adv., în expr. di-aver „într-adevăr” 1894 (Weigand, Ar. II, 362) < lat. ad uērum; neadevắr s.n., (înv.) adj. „lucru fals, minciună; (înv.) neadevărat” a doua jum. sec. XVII (Simion Dascălul, Let. 48); neadevărát adj. „care nu corespunde realităţii, fals” 1642–1647 (Ureche, L.2 93) ← adevărat; neadeverínţă s.f. (înv.) „neconcordanţă, imprecizie” 1763 (Boţulescu, „Istorie de toată lumea”, apud Dima – Dima, Trad. 134) ← adeverinţă sau ← neadevăr. Cf. a1, văr, veracitáte, verídic, verificá, veritábil, verosímil. ADEVĂSÍ vb. (înv. şi reg.) „a risipi; a consuma, a istovi – disperser, gaspiller; épuiser” 1582 (var. adăvăsí, PO, 173), var. (Olt.) dăvăsí, (Apuseni) tăvăsí. Magh. odavesz „a se pierde, a dispărea” (< oda „încolo, acolo” + vészni „a se pierde, a se rătăci, a dispărea”) N. Drăganu, DR 4, 1924–1926, 753, Tamás, EW, 56 // Sl. do + vŭsějati TDRG; magh. távoz SDLR; lat. aduersum HEM I, 292; et. nec. DA. Fam.: adevestí vb. refl. (Trans.) „a se ivi (nepoftit), a se pripăşi” 1906 (Viciu, Gl.) < magh. odaveszt „a pierde, a rătăci”; în rom., sensul propriu-zis trebuie să fi fost „a se rătăci (într-un loc)” N. Drăganu, DR 4, 1924–1926, 753, Tamás, EW, 56. AD-HOC adv., adj. „creat pentru un anumit scop, într-o situaţie particulară; (ist., în expr. divan / adunare ~) fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 ADIÁ 68 ADIACÉNT în Moldova şi Ţara Românească şi au cerut unirea principatelor – ad hoc, à cet effet” 1850 (Brezoianu, A. 235), scris şi ad hoc. Lat. neol. ad hoc „pentru aceasta”. Cf. a1, aíci. ADIÁ [ar. adil´áre „a adia; a respira; a trăi; a mângâia”] vb. „(despre vânt) a sufla uşor; (înv.) a atinge uşor; (înv.) a mişca încoace şi încolo – (en parlant du vent) souffler légèrement; (vieilli) toucher légèrement; (vieilli) agiter, frétiller” 1668–1670 (Istorii, 475), var. (Trans.) aduiá, (înv.) adií. Et. nes., posibil (i) lat. *aduliāre (< adulārī „a se gudura”) DA, REW 204a, ILR2, 543 (posibil), (ii) lat. *adheliāre < adhālāre „a atinge cu răsuflarea” (var. aduia, după bg. dial. duja „a sufla”) G. Pascu, Rev. crit. 12, 1938, 169, (iii) lat. *adiliāre „a respira, a sufla”, din expr. *dūcere/trahere ad īlia = dūcere/trahere īlia „a sufla greu, a gâfâi” (< īlia „măruntaie, pântece”) CDDE 817, DDA, DEX, ILR2, 543 (posibil) // Lat. *adoliāre < adolēre „a exhala, a face să fumege” CDER 79; lat. *adillāre (< adīre) „a întâmpina cu blândeţe” HEM I, 343; lat. ad-*anheliāre < anhēlāre „a respira greu, a gâfâi” (> *adinel´a > * adinil´a > * adinl´a > adia) G. Giuglea, LL, 2, 1943, 39–42; el. de substrat (< i.e. *dheu- „a fi împins de o mişcare vie, a se învârti”) Russu, Etnogeneza, 247–248; cu forma de bază adií ← adv. *adil´í sau *adíl´i „încoace şi încolo” < lat. a(d)-dē-hīc-illīc, sensul de bază fiind „a agita” A. Philippide, ZRPh, 31, 1907, 289; scr. dujem, bg. duja „a sufla” SDLR; pol. odwiac, odwiewać „a sufla în faţă”, cf. v.sl. vějati „a sufla” CDED II, 1. Fam.: adiát1 [ar. adil´át „respiraţie”] s.n. (abstr.) 1907 (DA); adietór adj. „care adie” 1895 (Urechia, S. L. 201); ar. adil´átic s.n. „răsuflare” 1906 (Dalametra); ar. adil´ós adj. „duios” 1906 (Dalametra) ← adil´are (care are şi sensul „a mângâia”), posibil infl. de *dul´os „duios” (DDA: „lat. doliosus?”). ADIABÁTIC adj. (despre fenomene fizico-chimice) „produs în interiorul unui sistem închis, fără a ceda sau a primi căldură din exterior – adiabatique” 1908 (Natura, IV, 233). Fr. adiabatique < engl. adiabatic, termen creat de fizicianul scoţian William Rankine pe baza gr. ἀδιάβατος „de netrecut” < ἀ- privativ + διαβατός „care poate fi trecut, străbătut” < διαβαίνειν „a străbate, a trece prin” < δια- „prin” + βαίνειν „a merge”. Fam.: adiabátă s.f. „curbă care reprezintă grafic o transformare adiabatică” 1949 (LTR1) < germ. Adiabate DN3 sau fr. adiabate DEX. Cf. báză, abazíe, acrobát, anabátic, anevató, báseball, basídie, catabátic, diabáz, diabét, epibát, hiperbát. ADIACÉNT adj. „alăturat, vecin – adjacent” c.1832 (I. Golescu, Cond., apud Lupu, Lexicogr. rom. 153), var. (înv.) adiacénte. Fr. adjacent, it. adiacente, lat. neol. adiacens, -entem, part. prez. al vb. adiacēre „a zăcea alături, a se afla aproape de, a se învecina” < ad- + iacēre „a sta culcat, a zăcea, a se afla”. Fam.: adiacénţă s.f. (abstr.) 1928 (Arghezi, O. VII, 171) < fr. adjacence sau ← adiacent (cu substit. sufixului). Cf. adágio, zăceá, abjéct, petréce, tréce, conjectúră, dejécţie, disjéct, ejaculá, ejécţie, injécţie, interjécţie, obiéct, proiéct, rejécţie, subiéct, traiéct. ADIÁFOR 69 ADICHISÍ ADIÁFOR adj. (înv.) „nepăsător, indiferent – indifférent” 1776 (Acte jud. 156), var. adiáforos. Ngr. αδιάφορος < v.gr. ἀδιάφορος < ἀ- privativ + διάφορος „diferit” < διαφέρειν „a fi diferit, (propriu-zis) a duce în părţi diferite” < δια- + φέρειν „a duce, a purta”. Fam.: adiaforíe s.f. „nepăsare, indiferenţă” 1775 (Uricariul, VI, 456) < ngr. αδιαφορία; adiaforisí vb. „a fi indiferent” 1815 (doc. apud Gáldi 138) < ngr. αδιαφορώ (aor. αδιαφόρησα). Cf. -for, ámforă, anafór, anaforá, anafóră1, anaforéză, anáfură, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, disforíe, electroforéză, epifóră, euforíe, fotoforéză, metáforă, pliroforíe, trocofóră. ADIATÓR s.n. (înv.) „tip de calculator mecanic pentru efectuarea operaţiilor de adunare şi de scădere – type de calculatrice mécanique permettant de réaliser des additions et des soustractions” 1951 (LTR1 III, 825). Germ. Addiator, denumire comercială, formată pe baza lui addieren „a aduna” (< lat. addere „a adăuga”), Addition „adunare” º // Fr. adiateur DEX (cuvânt inexistent). Cf. addénda, adíţie, abscóns, ascúnde, condimént, condít. ADÍCĂ adv. „cu alte cuvinte; (înv., azi doar la românii din Ungaria) iată; (azi, mai ales în expr. la (o) ~) la urma urmei, în definitiv, (numai în expr. la o ~) la nevoie, dacă este să se întâmple – c’est-à-dire; (vieilli) voici; (surtout dans l’expression la (o) ~) en fin de compte, (dans l’expression la o ~) si c’est le cas” c.1500 (var. ádecă, c.1500, Psalt. Hur. 94), var. ádică. Et. nes., posibil lat. adest „este de faţă” > *ade „iată” + că, cf. iată că º (cf. Al. Procopovici, DR 10, 1941–1943, 79, care însă propune o sintagmă lat. adest eccum „este de faţă, iată”, cu -u devenit -e în combinaţii cu pronume clitice: adecă-te, adecă-le, adecă-mă, adecă-ne; pe lângă problema lui -u > -ă, prezenţa lui eccum este contrazisă de accentuarea ádecă, predominantă până în sec. XVIII, cf. DA) sau lat. *addicā = indicā „arată!” G. Subak, „Archeografo triestino” XXX, vol. 2, fasc. 2, p. 13, în DA // Lat. adde quod „adaugă că”, G. Ebeling, ZRPh, 25, 1901, 525, I.-A. Candrea, „Romania”, 31, 1902, 296–297, PEW 23, TDRG (greu de admis deoarece în textele vechi sensul era exclusiv „iată”, sensul „cu alte cuvinte” apărând abia pe la jumătatea sec. al XVII-lea, cf. DA, Zamfir 2015); lat. uide eccum „vezi, iată!”, cu v- căzut ca în iară, ori, şi cu e- aton > a- G. Creţu, în Mardarie, L. 304; lat. ad id quod „la aceasta că” SDLR; lat. ad quod „la care” CDED I, 32; lat. adaequē „deopotrivă, la fel” CDER 81; lat. ad dicam (< gr. δίκη „dreptate”) HEM I, 294; et. nec. DA, DEX. În sintagma la adică, apare şi cu haplologie în forma la dícă5 (DA), pe care HEM o considerase formă originară, din lat. ad dicam (< gr. δίκη). Fam.: adícăle adv. „adică” 1785 (Doc. putn. II, 27) ← adică + pron. le Al. Procopovici, DR 10, 1941–1943, 79; adícălea adv. „adică” 1877 (Creangă, O. I, 88) ← adicăle; adícăte adv. „adică” 1634 (var. adécăte, DRH B XXIV, 516) ← adică + pron. te Al. Procopovici, DR 10, 1938–1939, 79; adícătea adv. „adică” 1677 (var. adécătea, Doc. Orh. 138) ← adicăte; adícătele adv. „adică” 1825 (var. adécătele, LB) ← adicăte + adicăle Al. Procopovici, DR 10, 1938–1939, 79; adícătelea adv. „adică” 1880 (Slavici, O. II, 114) ← adicătele. ADICHISÍ vb. (înv.) „a nedreptăţi, a prejudicia – faire une injustice à quelqu’un, endommager, porter des préjudices” 1733 (T. doc. Dâmb. 629). ADÍCŢIE 70 ADINEÁORI Ngr. αδίκησα, aor. lui αδικώ < v.gr. ἀδικοῦν < ἄδικος „nedrept” < ἀ- privativ + δίκη „dreptate”. Cf. dicastérie, dicheofílax, dichéomă, dichíu1. ADÍCŢIE s.f. „dependenţă patologică de un drog, de o substanţă psihoactivă, (p. ext.) dependenţă de o anumită activitate (joc de noroc, jocuri pe calculator etc.) – addiction” 1987 (D. enc. psih. I). Engl. addiction „dependenţă, înclinaţie” < lat. med. addictio, -onem „adjudecare, atribuire, (despre persoane) punerea unui debitor rău-platnic într-o relaţie de dependenţă faţă de creditorul său” < addicere „a adjudeca, a atribui printr-o hotărâre judecătorească, a condamna (o persoană liberă la sclavie, pentru neplata datoriilor), a acorda, a consacra” < ad- + dicere „a zice”. Fam.: adíct1 s.m. (rar) „persoană dependentă de un drog, de o substanţă psihoactivă, de o anumită activitate” 2001 (Patapievici, O. R. 222, 377) < engl. addict (< lat. med. addictus, part. perf. al lui addicere); adíct2 adj. (înv. Trans.) „devotat” 1885 (GT, nr. 115) < lat. neol. addictus, part. lui addicere; adictív adj. „care produce adicţie; care ţine de adicţie” 1987 (D. enc. psih. I, s.v. adicţie) < engl. addictive; adictologíe s.f. (rar) „studiul şi tratamentul adicţiilor” 2007 (I. z., 3 oct., în DCR3) < engl. addictology. Cf. zíce, condicţiúne, condíţie, contrazíce, dezíce1,2, dictá, dictón, dícţie, dicţionár, edíct, indicţiúne, interzíce, prezíce, abdicá, dedicá, predicá. ADÍDAS s.m. „tip de încălţăminte comodă, sportivă – type de chaussure de sport” 1983 (RL, 7 apr., p. 3, în DCR3). Germ. Adidas, denumire comercială, firmă germană de încălţăminte numită după fondatorul ei Adolf (hipocoristic, Adi) Dassler. ADINEÁORI adv. „cu puţin timp înainte – il y a un instant, tout à l’heure” 1705 (var. dineáore, Cantemir, I. I. 606; forma adineáori, 1780–1801, Micu, D.), var. adineáură, adinioáră, adinióri, adineáuri, (înv.) deneáori, deneáuni, dineáoră, dineáori, dineáuri. Lat. dē + in illā hōrā „în acel moment, în acel timp” (CDDE 1273, TDRG – care admite şi posibilitatea dē + in eā hōrā –, DA, CDER 83) sau ad + in illā hōrā (º), de unde, cu pierderea accentului de pe substantiv, (a)dineáură/*(a)dineáoră (cf. ar. adineavra/ deaneavra, v. infra). Sensul „de curând” provine dintr-un sens „chiar în acel moment”, marcat prin accentuarea emfatică a demonstrativului. Dacă etimonul este dē + in illā hōrā, variantele cu a- se pot explica prin analogie cu alte adverbe deictice precum acolo/colo, aici/ici etc. CDDE 1273, sau prin ataşarea mai târzie a prepoziţiei a (PEW 26, DEX) // Lat. ad + dē ūnā (ūniā) hōrā „acum numai o oră” > *adeunoară sau *adeunioară > adinioară, cu mutarea accentului pe modelul lui púrure, alắture, altmíntere, aşíjdere etc. HEM I, 347 (greu de acceptat deoarece nu explică diftongul -ea- din (a)dineáoră, a cărui vechime este confirmată de ar. deaneavra; v. rom. deneoară/dănăoară stă la baza adverbului odinioară, cu un sens foarte diferit); ← dănăoară „odinioară, odată” (< lat. dē ūnā hōrā) SDLR; lat. (ad) dē in hōrā CDED I, 183. Var. adinioáră, probabil prin contaminare cu (o)dinioară (< lat. dē ūnā hōrā). Fam.: adineáorea [ar. adineávra, d(e)aneávra] adv. „cu puţin înainte” 1643 (var. dineáolea, Năsturel, Varlaam – Ioasaf, 103), var. adineáora, adineáura, adinioárea, (S Trans.) adineáunea, (înv.) deneáurea, dineáorea, dineáurea; adineáurelea adv. „cu puţin ADÍNS 71 ADINTÁ timp înainte” 1931 (CADE), var. adineáurlea ← adineauri (= adineaori); deneaórnic s.n. (gram., înv., rar) „perfect simplu” c.1770 (Macarie, Gram. 18r/15) ← deneaori (= adineaori). Cf. oáră1, óră, deoarecé, odinioáră, agurídă, orológiu. ADÍNS (înv., azi doar în sintagme prepoziţionale sudate) pron. de întărire (în general invar.), precedând forme de pronume personal (în general marcate cu -şi) cu sens reflexiv sau reciproc, putând substitui prepoziţii sau marca de dativ (de ex. adins voi(şi) „vouă înşivă/pe voi înşivă/(voi) unii altora/(voi) unii pe alţii/unii către alţii/între voi”) – pronom emphatique (en général invar.), précédant des formes du pronom personnel (en général pourvues de -şi) au sens réfléchi ou réciproque, pouvant remplacer des prépositions ou la marque de datif (p. ex. adins voi(şi) „(à) vous-même / les uns aux/les autres / entre vous”) 1559–1560 (Cod. Bratul, 394); adv. (aproape exclusiv în sintagme prepoziţionale sudate), în sintagmele înadins, într-adins, dinadins „intenţionat, cu un anumit scop – exprès”, cu tot dinadinsul „cu orice preţ – à tout prix”, deadins (înv.), dădins (înv.), cu deadins(ul) (înv.) „serios, cu stăruinţă, cu atenţie, cu grijă – sérieusement, attentivement, scrupuleusement, avec persistance”, în deadins (înv.) „intenţionat, premeditat – exprès”, mai cu dinadinsul (înv.) „înainte de toate – surtout” 1567–1568 (expr. cu deadins, Coresi, T. Ev. – Mol. 91v, 184v, 227r), var. adín (cu folosire pron., hapax, PO, 154; cu sensul „înadins”, în Sălaj, în expr. cu de-adin şi în adin). Lat. ad „la” + ipsum „însuşi” (HEM I, 355, PEW 870, TDRG (posibil), DA, CDDE 868), cu forma *insu(m) (cf. îns, dânsul) apărută probabil după prepoziţii terminate în nazale (CDDE 869, DA; o posibilă dovadă a intercalării unei nazale chiar în latină este forma inpsuius de pe o inscripţie din Salona, CIL III 2377, cf. Densusianu, HLR I, 144). Folosirea în sintagme prepoziţionale se bazează probabil pe un adverb *adins „cu intenţie, în mod serios”, provenit din sintagma lat. ad ipsum „chiar la/pentru aceasta, pentru chiar acest lucru” HEM I, 352. Adins în aceste sintagme a început să fie simţit ca un substantiv, putând căpăta articolul definit şi determinantul tot; apare independent ca s.n. şi adj. („serios, lucru serios”) doar la Budai-Deleanu. // Lat. ad id ipsum CDED I, 128, TDRG, SDLR, CDER 84; ad dē ipsō TDRG (posibil), CADE. Formele adin (PO, 154, Gen. 43.33, în contextul adin eişi mirară-se pre aceasta) şi aden (Codex Sturdz. 240, în contextul vă veţi giunghea aden voi) reprezintă var. ale lui adins, cu care coincid din punct de vedere funcţional º // lat. ad de in Densusianu, HLR I, 276. Forma adinsere din Tetr. 38v, în contextul obliceaşte el adinsere şi acela singur Matei 18.15 (unde textul grec înseamnă „ceartă-l în prezenţa doar a ta şi a lui”, lit. „între tine şi el singur”), reprezintă probabil o înţelegere greşită a expresiei adins sere (traducând slavon meždu soboǫ cu reflexivul interpretat greşit ca fiind de persoana a 3-a) dintr-un original rotacizant pierdut al traducerii coresiene, Al. Mareş, LR XXIII, 1974, 218–219; o altă posibilitate este ca originalul să fi avut sintagma adins tire DA, Densusianu, HLR II, 177 (TDRG: greşeală de tipar pentru adin(s) tene) // ← adins + -re adverbial HEM I, 355. Fam.: înadíns adj. (înv., rar) „special pentru un anumit scop” 1835 (Hurmuzaki, S. V. 136). Cf. a1, dấnsul, îns, î́nsă. ADINTÁ vb. (Mold., înv., rar) „a lua aminte – prêter attention” 1632 (Eustratie, Prav.2, 274). Et. nes., probabil lat. attendere, cu metateză (t–d > d–t) şi schimbare de conjugare G. Săulescu, „Buciumul român”, 1876, 253, Avram, NCE, 20–22, cf. it., sd., fr., occ., cat., ADÍNTE 72 ADISTÁ sp., ptg. (REW 763), sau lat. *adintuērī < ad- + intuērī „a privi cu atenţie, a-şi fixa privirea” HEM I, 357 // Lat. *adhiantare < hians, -ntem „căscat, care îşi cască gura” SDLR; et. nec. DA. Cf. atént, întínde. ADÍNTE adv. (Mar., Oaş) „adineauri, mai înainte – avant, tout-à-l’heure” 1899 (Jb VI, 75). Lat. *ad + ante DA (s.v. înainte) > *adânte > adinte sub influenţa lui *inte < (ab)ante „înainte”, cf. ainte, înainte Avram, SFI, 108–110 sau a1 + de1 + *inte Avram, SFI, 108–110 (CDDE, CADE: *ad-de-ante). Cf. a1, înaínte, întấi, î́ntre2, ante-, anteriór, antíc, antúm, aván2-, avansá, avantáj, devansá. AD-ÍNTERIM adj. invar. „care ţine locul titularului − intérimaire” 1859 (Alecsandri, O. VIII, 447). Lat. neol. ad „la, pentru” + interim „între timp, în acest răstimp, deocamdată” (< inter „între, în interior”). Fam.: ínterim adv., adj. invar., s.n. (înv.) „provizoriu; interimat” 1848 (Negulici, V.) < lat. neol. interim, cu sensul după fr. intérim; interimál adj. (înv., Trans.) „interimar” 1829 (Bibl. rom. II, 57) < lat. neol. interimalis; interimár adj., s.m. „(persoană) care exercită provizoriu o funcţie în locul titularului” 1857 (Baronzi, C. I, 82) < fr. intérimaire < intérim „interimat”, împr. din lat. interim; interimát s.n. „exercitare în mod provizoriu a unei funcţii în locul titularului; perioadă de timp în care cineva exercită această funcţie” 1881 (Kogălniceanu, O. V/II, 55) < fr. intérimat. Cf. a1, î́ntre1, inter-, interiór, intérn, intrá. ADÍO interj., s.n., formulă de salut pentru o despărţire mai lungă sau definitivă – „Adieu!” 1821 (L. Asachi, B. 70). It. addio < a Dio „(te încredinţez) Domnului”. Cf. a1, Dumnezéu, zeu. ADIPÓS adj. (biol.) „referitor la grăsime – adipeux” 1900 (Enc. rom. II, 118). Fr. adipeux, format pe baza lat. adeps, adipis „grăsime”. Fam.: adípic adj., în sintagma acid ~ „acid bibazic saturat, materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. adipique; adipóză s.f. „exces de grăsime într-un ţesut” 1898 (Enc. rom. I) < fr. adipose < adip[eux] + -ose (< gr. -ωσις), sufix caracteristic numelor de afecţiuni; adipozitáte s.f. „acumulare de grăsime într- un anumit ţesut” 1888 (Mon. of. 604) < fr. adiposité. ADIPSÍE s.f. (med.) „lipsă parţială sau totală a senzaţiei de sete – adipsie” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.). Fr. adipsie, format pe baza gr. ἄδιψος „căruia nu îi este sete” < ἀ- privativ + δίψα „sete”. Cf. anadipsíe, dipsác, dípsas, dipsomaníe, polidipsíe. ADISTÁ vb. (SV Trans.) „a repara, a ajusta – réparer, ajuster” 1906 (Viciu, Gl. 73), var. aghiustá. Et. nes., germ. adiustieren (< fr. ajuster, cu latinizare) DA sau magh. agyusztál (= adjustál), agyustiroz (< germ.) Tamás, EW. ADÍŢIE 73 ADJUDECÁ Fam.: distăluí vb. (Mar.) „a (se) dichisi” 1925 (T. Papahagi, M. 218) < magh. agyusztál (= adjustál). Cf. ajustá. ADÍŢIE s.f. (chim., biol., înv. şi mat.) „adăugare, adunare – addition” 1777 (DAS, în Şc. Ard. IV, 9), var. (înv.) adiţiúne. Lat. neol. additio, -onem (< addere „a adăuga”, format cu prefixul ad- de la radicalul i.-e. *dheH1- „a pune”, păstrat numai în compuse şi confundat cu radicalul lui dare „a da”), fr. addition. Fam.: adiruí vb. (mat., înv., Trans.) „a aduna” 1805 (Obradovici, Aritm. 22) < germ. addieren (< lat. addere); aditamént s.n. „(mat.) termen adiţional mic care serveşte la calculul logaritmului lungimilor laturilor din triunghiurile sferice mici, în triangulaţiile geodezice; (înv., Trans.) adaos, completare” 1843 (var. aditămént, Cipariu, apud Bariţiu, C. IV, 183) < germ. Additament, lat. neol. additamentum (format pe baza part. perf. additus al lui addere), ulterior posibil şi engl. additament; aditív adj., s.n. „(mat., chim., fiz., lingv.) referitor la operaţia de adunare, de adăugare; (despre funcţii) a cărei aplicare la o sumă de termeni dă acelaşi rezulat ca însumarea aplicării ei la fiecare termen; substanţă care se adaugă pentru a îmbunătăţi proprietăţile unor produse sau ale altor substanţe” 1855 (D. Pavel, El. arit. 71) < fr. additif < lat. savant additiuus „care se adaugă”, iniţial termen de gramatică; aditivitáte s.f. (abstr., mat.) 1956 (Sanielevici, R. 184) < fr. additivité; adiţioná vb. (mat., rar) „a aduna” 1848 (Negulici, V.) < fr. additionner; adiţionál adj. „care se adaugă, suplimentar” 1848 (Negulici, V.) < fr. additionnel. Cf. addénda, adiatór, adúct, abscóns, ascúnde, condimént, condít. ADJECTÍV s.n. „parte de vorbire cu flexiune nominală, desemnând însuşiri, relaţii, folosită pe lângă substantive sau ca nume predicativ – adjectif” c.1772 (Macarie, Gram. 17), var. (înv.) adiectív, (înv., rar, prin românizare) aieptív. Fr. adjectif, lat. neol. [nomen] adiectiuum (< adicere „a adăuga; a arunca spre, lângă” < ad- + iacere „a arunca”) „(nume) care se ataşează (altui nume)”, calc după gr. ἐπίθετον (ὄνομα). Fam.: adjectivá vb. „a (se) transforma în adjectiv” 1833 (var. adiectivá, Săulescu, Gram. rom. II, 91) < lat. neol. adiectiuare, fr. adjectiver; adjectivál adj. „de adjectiv, referitor la adjectiv” 1855 (var. adiectivále, Cipariu, O. II, 24) < lat. neol. adiectiualis, fr. adjectival; adjectivizá vb. „a (se) transforma în adjectiv” 1956 (forma adjectivizáre, SG I, 20). Cf. aieptá2, înieptá, petréce, treáptă, tréce, abjéct, conjectúră, dejécţie, disjéct, ejaculá, ejécţie, injécţie, interjécţie, obiéct, proiéct, rejécţie, subiéct, traiéct, zăceá, adágio, adiacént. ADJUDECÁ vb. „a atribui un bun la o licitaţie, printr-o hotărâre juridică sau a unui juriu de concurs – adjuger” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 132r), var. (înv.) adjudicá. Fr. adjuger, lat. neol. adiudicare „a atribui printr-o sentinţă juridică” (< ad- + iudicare „a judeca” < iudex „judecător” < ius „(ceea ce este) drept” + -dex „care indică, care pronunţă”), românizate după judeca. Fam.: adjudecatár s.m. „persoană căreia i se atribuie un bun scos la licitaţie” 1840 (var. adjudicătár, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 17) < fr. adjudicataire, adaptat după adjudeca; adjudecatáră s.f. 1878 (Mon. of. nr. 19, p. 401, col. 1) ← adjudecatar; adjudecáţie (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. II, 220v), var. (înv.) adjudecaţiúne, ADJÚNCT, -Ă 74 ADMINISTRÁ adjudicáţie, adjudicaţiúne < fr. adjudication, lat. neol. adiudicatio, -onem; adjudecătór, -toáre s.m., s.f., adj. „(persoană) care adjudecă bunuri (la o licitaţie)” (var. adjudicatór, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 17), var. adjudecatór s.m. < fr. adjudicateur, adaptat după adjudeca. Cf. judecá, abjudecá, prejudíciu, jur2, jurá, jurídic, just, abjurá, adjurá, conjurá. ADJÚNCT, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care are funcţia imediat subordonată titularului unui post de conducere; (lingv.) constituent opţional din componenţa unui grup sintactic – adjoint” c.1832 (var. adiúnct, Cornelli, 41r). Germ. Adjunkt, lat. neol. adiunctus, propriu-zis „persoană adăugată alteia într-o funcţie” (part. lui adiungere „a adăuga, a pune laolaltă” < ad- + iungere „a înjuga, a uni, a lega laolaltă”), cu sensul lingv. după engl. adjunct. Fam.: adjoncţiúne s.f. „(jur., lingv., log., fil.) unire, adăugare; (stil.) figură de stil în care mai multe propoziţii au în comun un element exprimat într-una dintre ele şi subînţeles în celelalte” 1840 (var. (azi, în log., lingv., jur.) adjúncţie, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 17), var. (înv.) adjuncţiúne < fr. adjonction, împr. din lat. adiunctio, -onem „legătură, unire, adaos” (< adiungere); var. adjuncţie (log., lingv.) < engl. adjunction. Cf. ajúnge, conjugá, conjugál, conjunctúră, conjúncţie, disjúnge, înjunghiá, joncţiúne, jug, jugulár, junctúră, júxtă, juxtapúne. ADJURÁ vb. (livr.) „a ruga în mod stăruitor, invocând divinitatea; a exorciza – adjurer” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 17). Fr. adjurer, împr. din lat. adiurare „a jura”, în lat. med. şi „a adjura” (< ad- + iurare „a jura” < ius, iuris „drept”). Fam.: adjuráţie s.f. „formulă a exorcismului care începe cu cuvintele lat. adiuro te; rugăminte insistentă, implorare” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 17), var. (înv.) adjuraţiúne < fr. adjuration. Cf. jur2, jurá, just, abjurá, conjurá, injúrie, înjurá, jurídic, sperjúr, judecá, adjudecá, prejudíciu. ADJUVÁNT adj., s.m., s.n. „(medicament secundar) care se asociază cu un alt medicament; (persoană) care ajută pe altele, într-o activitate; (înv.) adaos – adjuvant” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. adjuvant, împr. din lat. adiuuans, -antem „care ajută”, part. prez. al lui adiuuare < ad- + iuuare „a ajuta”. Cf. ajutá, aghiotánt. ADMINISTRÁ vb. „a conduce, a gospodări (o instituţie, o întreprindere etc.); a da unui bolnav un medicament, un tratament; (jur., în expr. a ~ o probă) a folosi un mijloc de probă într-un proces – administrer” 1742 (var. administrăluí, Moldovanu, AS, I, 147, 149; forma administrá, 1824, Popovici, Cuv., foaia de titlu), var. (înv., Trans.) administriruí, administruí. Fr. administrer, lat. neol. administrare < ad- + ministrare „a servi; a manevra, a conduce; a oferi, pune la dispoziţie” < minister „slujitor, servitor” < minor, minus „mai mic” (cf. magister „căpetenie, şef, maestru” < magis „mai mare”). Var. administrălui < magh. adminisztrál. Var. administrirui < germ. administrieren. ADMIRÁ 75 ADMÍTE Fam.: administrábil adj. „care poate fi administrat” 1909 (CDDG); administratív adj. „referitor la administraţie” 1829 (CR, 234) < fr. administratif; administratoáre s.f. 1883 (Delavrancea, O. IX, 412), var. administrátoră ← administrator; administrátor s.m. „persoană care administrează” 1787 (Decret or. bis. 7, 9), var. administratór < germ. Administrator º, lat. neol. administrator, fr. administrateur; administráţie s.f. „totalitatea instituţiilor care administrează un stat sau a personalului dintr-o instituţie care se ocupă cu administrarea acesteia; administrare” 1722 (Doc. agr. I, 304), var. (înv.) administraţión s.n., administraţiúne < germ. Administration, lat. neol. administratio, -onem, rus. administracija, ulterior întărit şi de fr. administration; autoadministrá vb. refl. sau tranz. cu dativ refl. „(despre o localitate sau instituţie) a se administra prin mijloace proprii; (despre bolnavi) a-şi da singur un tratament” 1935 (forma autoadministráre, RFR, nr. 3, 579) ← auto1- + administra; subadministrátor s.m. (înv.) „ajutor al unui administrator” 1855 (Laurian, M. III, 73) ← sub2- + administrator. Cf. minístru, amănúnt, diminuá, mărúnt, mínim, minór, mínus, minúscul, minút, minúţie. ADMIRÁ vb. „a privi ceva sau pe cineva cu încântare, aprobare, respect; a aprecia în mod deosebit – admirer” 1794 (Calend. Viena, 27). Fr. admirer, lat. neol. admirari < ad- + mirari „a se mira; a admira” < mirus „surprinzător, minunat”. Fam.: admirábil adj. „de admirat, excelent” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 132r) < fr. admirable, lat. neol. admirabilis; admirát s.n. (abstr.) 1907 (DA); admiratív adj. „care exprimă admiraţie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 17) < fr. admiratif; admiratoáre s.f. 1880 (Conv. lit. XIV, nr. 3, 87) ← admirator; admiratór s.m. „persoană care admiră” 1830 (var. amirătór, CR, 2342) < fr. admirateur, lat. neol. admirator; var. amirător < it. ammiratore; admiráţie s.f. (abstr.) 1834 (Marcovici, R. 138), var. (înv.) admiraţiúne < fr. admiration, lat. neol. admiratio, -onem. Cf. mirá1,2, míră, mirácol, mirífic. ADMÍTE vb. „a accepta, a primi (ca urmare a îndeplinirii unor condiţii), a permite; a considera ca adevărat, a fi de acord – admettre” 1799 (Iorgovici, Obs. 189, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1846, Laurian, F. 4, 13, 75, 99). Lat. neol. admittere „a da drumul, a lăsa să vină, să intre, a primi, a admite” (< ad- + mittere „a trimite, a da drumul”), fr. admettre. Fam.: admisíbil adj. „care poate fi admis” 1846 (Laurian, F. 51) < fr. admissible; admisibilitáte s.f. (abstr., rar) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. admissibilité; admísie s.f. „intrare dirijată a unui fluid într-o maşină care produce energie; (înv.) admitere” 1842 (Asachi, L. 47), var. admisiúne < fr. admission; admitánţă s.f. (fiz.) „mărime fizică egală cu raportul dintre valoarea curentului electric admis într-un circuit şi valoarea tensiunii de alimentare” 1949 (LTR1 I) < fr. admittance (< engl.), posibil şi engl. admittance, germ. Admittanz; inadmisíbil adj. „care nu poate fi admis” 1848 (Negulici, V.) < fr. inadmissible; inadmisibilitáte s.f. (abstr., rar) 1848 (Negulici, V.) < fr. inadmissibilité sau ← inadmisibil; neadmisíbil adj. (rar) „care nu poate fi admis” 1867 (Românul, 30 dec., p. 1111) ← admisibil (după fr. inadmissible); neadmisibilitáte s.f. (abstr., rar) 1868 (Kogălniceanu, O. IV/I, 356) ← neadmisibil sau ← ne- + admisibilitate; readmísie s.f. „nouă admitere” 1870 (Costinescu, V.), var. readmisiúne < fr. réadmission; readmíte vb. „a admite din nou” 1870 (Costinescu, V.) ← admite sau fr. réadmettre. ADMONESTÁ 76 ADOLESCÉNT Cf. armăsár, comís2,3, comisár, comísie, comisión, comisóriu, comisúră, comíte2, comitét, compromíte, demíte1,2, dímite, emíte, încumetá, mesáj, mésă, misiúne, omíte, permíte, promíte, remíte, submíte, transmíte, trimíte. ADMONESTÁ vb. „a certa, a mustra (în calitate oficială) – admonester” 1870 (Kogălniceanu, O. IV/II, 448). Fr. admonester < v.fr. a(d)monester „a îndemna; a avertiza; a reaminti; a mustra”, cuvânt cu etimologie neclară, răspândit şi în alte limbi romanice (v.occ., v.cat., v.sp. amonestar, v.ptg. amoestar, v.it., sd. ammonestare), având la bază lat. admonēre „a avertiza, a îndemna, a aminti”, posibil contaminat cu molestāre „a supăra, a necăji” TLF. Fam.: admonestáţie s.f. (abstr., înv.) 1882 (var. admonestaţiúne, Kogălniceanu, O. V/II, 83) < fr. admonestation; readmonestá vb. „a admonesta din nou” 1988 (DEX–S). Cf. admoniţiúne, monédă, monitór, monumént, premoníţie, mónstru, monstránţă, mustrá, demonstrá. ADMONIŢIÚNE s.f. (înv.) „admonestare; avertisment – admonition” 1822 (var. admoníţie, Bobb, DRLU I). Lat. neol. admonitio, -onem (< admonere „a avertiza, a îndemna, a aminti” < ad- + monere „a sfătui, a avertiza”), fr. admonition. Fam.: admoniá vb. (Trans., Buc., înv.) „a soma, a admonesta” 1742 (var. admonăluí, Moldovanu, AS I, 154; forma admoniá, 1865, Codru-Drăguşanu, P. T. 141) < lat. neol. admonēre; admonitív adj. (livr.) „care admonestează” 1871 (LM) < fr. admonitif. Cf. admonestá, monédă, monitór, monumént, premoníţie, mónstru, monstránţă, mustrá, demonstrá. ADNÁT adj. (bot., despre organe) „crescut pe un alt organ, ataşat unei alte părţi din planta respectivă – adné” 1862 (Antonescu, D.). Fr. adné < lat. savant adnatus < ad- + natus „născut” (formaţie mai recentă decât agnatus, apărută după pierderea lui g- din forma gnātus). Cf. agnát, cognát, cumnát, náşte, natál, naţiúne. ADNOTÁ vb. „a face însemnări pe marginea unui text – annoter” 1833 (Săulescu, Gram. rom. II, Prolog), var. (înv.) anotá1. Lat. neol. adnotare (< notare „a marca, a nota, a remarca” < nota „marcă, semn, notă”). Var. anota1 < fr. annoter, it. annotare, lat. neol. annotare. Fam.: adnotát s.n. (abstr.) 1909 (CDDG); adnotatoáre s.f. 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) ← adnotator; adnotatór s.m. „persoană care adnotează un text” 1840 (var. anotatór, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 56) < lat. neol. adnotator, fr. annotateur; adnotáţie s.f. „adnotare, notă pe marginea unui text” 1808 (Ţichindeal, A. M. 101), var. adnotaţiúne, (înv.) anotáţie, anotaţiúne < lat. neol. adnotatio, -onem; var. anotáţie, anotaţiúne < fr. annotation, it. annotazione, lat. neol. annotatio, -onem. Cf. nótă. ADOLESCÉNT s.m. „persoană cu vârsta cuprinsă între pubertate şi maturitate – adolescent” 1843 (Kogălniceanu, O. I, 316). Fr. adolescent, lat. neol. adulescens, -entem (târziu şi adolescens) < adolescere „a creşte” < alere „a hrăni, a creşte (pe cineva), (la pasiv) a creşte, a se dezvolta”. ADÓNIS 77 ADORMÍ Fam.: adolescéntă s.f. 1879 (Observatoriul, nr. 30, p. 119, col. 3); adolescentín adj. „de adolescent” 1945 (Eliade, Jur. I, 63) < it. adolescentino sau ← adolescent; adolescentinísm s.n. (rar) „comportament, caracter de adolescent” 1988 (DEX–S) ← adolescentin; adolescentísm s.n. (rar) „comportament, caracter de adolescent” 1958 (V. rom. I, 103) ← adolescent; adolescénţă s.f. (abstr.) 1844 (var. adoleşínţă, Negulici, E. I, 90; forma adolescénţă, 1859, Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. (înv.) adolescénţie, adolesţénţie, adoleşcénţie, adoliscénţă < fr. adolescence, lat. neol. adulescentia, it. adolescenza. Cf. adúlt, alimént, altán, altéţă, álthorn, álto, altitúdine, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, înált, proletár, proliferá. ADÓNIS s.m. (rar) „tânăr foarte frumos – adonis” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 18). Folosire figurată a antrop. mitol. Adonis. Fam.: adónic adj., s.m. „(metru, vers) format dintr-un dactil şi un spondeu sau un troheu, folosit în versificaţia greacă sau latină” c.1772 (var. adonicésc, Macarie, Gram. 134v; forma adónic, 1859, Codrescu, D. I, 23) < fr. adonique, creat pe baza lat. Adonius (uersus), Adonium (metrum) < gr. Ἀδώνιον (μέτρον); var. adonicesc, probabil ngr. Αδώνιον, încadrat în clasa adj. în -icesc. ADOPTÁ vb. „a înfia; a-şi însuşi (o părere, un comportament etc.) – adopter” 1815 (var. adoptisí, Scară, 1; forma adoptá, 1828, Bojincă, R. 18), var. (înv.) adoptarisí. Fr. adopter, lat. neol. adoptare „a alege (pentru sine), a adopta” < ad- + optare „a alege”. Fam.: adoptábil adj. „care poate fi adoptat” 1848 (Negulici, V.) < fr. adoptable; adoptánt, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care adoptă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. adoptant sau ← adopta; adoptatoáre s.f. (rar) 1931 (CADE) ← adoptator; adoptatór s.m. (rar) „persoană care adoptă” 1842 (Asachi, L. 48); adoptív adj. „(despre copii) primit în familie prin adopţie; (despre părinţi) care a adoptat” 1831 (AR, 1682) < fr. adoptif, lat. neol. adoptiuus; adópţie s.f. (abstr.) 1808 (Fundam. 25), var. adopţiúne < fr. adoption, lat. neol. adoptio, -onem. Cf. cooptá, optá. ADORÁ vb. „a iubi în cel mai înalt grad; a slăvi o divinitate, a venera – adorer” 1785 (CPÎ, II, 272), var. (înv., rar) adorarisí. Fr. adorer, lat. neol. adorare „a adresa cuvântul; a se adresa unui zeu, a implora; a slăvi o divinitate, a venera” < ad- + orare „a ruga, a rosti o formulă rituală” (posibil derivat de la os, oris „gură”, cf. de Vaan, EDLIL, ipoteză contestată de DELL). Fam.: adorábil adj. „plin de farmec, vrednic de a fi adorat” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 126v) < fr. adorable, lat. neol. adorabilis; adoratoáre s.f. 1867 (Bolintineanu, O. II, 193) ← adorator; adoratór s.m. „persoană care adoră” 1839 (Mozaicul, 500) < fr. adorateur; adoráţie s.f. (abstr.) 1840-1842 (CAS, 801), var. (înv.) adoraţiúne < fr. adoration, lat. neol. adoratio, -onem. Cf. urá, inexorábil, orácol, oráţie, perorá. ADORMÍ [ar. adurńíre] vb. „a trece sau a aduce pe cineva la starea de somn – (s’)endormir” c.1500 (var. adurmí, Psalt. Hur. 55v). Lat. addormīre (< ad- + dormīre „a dormi”), cf. v.it., it. dial., v.fr., occ., cat., sp., ptg. REW 157. ADPRÉS 78 ADRÉSĂ Fam.: adormít s.n. (abstr.) 1581 (Coresi, Ev. 95); adormitá vb. (înv.) „a adormi” 1573–1583 (var. adurmitá, Psalt. Sch. 237) < lat. *addormitāre < dormitāre „a dormita” SDLR sau ← dormita + adormi DA; adormitór adj. „care te adoarme” 1802–1803 (Crişan- Körösi, Cuv.); adormiţéle s.f.pl. (bot.) 1855 (HEM I, 366) „dediţei; (Trans.) zorele, volbură” ← adormit, nume dat dediţeilor fiindcă aceste flori se închid la apusul soarelui; adurmecá1 vb. (Mar., NV Trans.) „a adormi, a moţăi” 1925 (var. adurmăcá, T. Papahagi, M. 213) < lat. *addormicāre Loşonţi, CPE; neadormíre s.f. (înv.) „atenţie, grijă, veghe” 1774 (Uricariul, I, 176) ← adormire; neadormít adj. „care nu adoarme, mereu vigilent” 1581 (Coresi, Ev. 36), var. neadurmít ← adormit; readormí vb. „a adormi din nou” 1862 (Pontbriant, D.) ← re2- + adormi, după fr. se rendormir. Cf. dormí. ADPRÉS adj. (bot., rar, despre perişori) „alipit de tulpină – (à propos des poils) attaché à la tige” 1942 (M. enc. agr. IV, 36). Lat. savant adpressus, part. perf. al vb. adprimere (apprimere) „a strânge, a apăsa pe ceva” (< ad- + premere „a apăsa, a presa”). Cf. acupresúră, ampréntă, comprésă, comprimá, depresiúne, deprimá, exprimá, imprimá, împresurá, oprimá, presá, présă1, reprimá, scréme, suprimá. ADRAGÁNT s.n. „gumă vegetală secretată de un arbust spinos, folosită în farmacie – adragant” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. adragant, (vechi) dragant, împr. din lat. dragantum < tragacantum < tragacantha „astragal (plantă din care se produce această gumă)” < gr. τραγάκανθα < τράγος „ţap” + ἄκανθα „spin”. Cf. tragedíe, acánt. ADRENALÍNĂ s.f. „hormon produs de glandele suprarenale, care măreşte afluxul de sânge în muşchi, activitatea cardiacă şi nivelul de zahăr din sânge – adrénaline” 1910 (Bianu, D. S.). Fr. adrénaline < engl. adrenalin (< adrenal „glandă suprarenală” < ad- + renal „renal”), nume dat de savantul japonez Jokichi Takamine în 1901. Fam.: adrenérgic adj. „care provoacă secreţia de adrenalină” 1969 (D. med.) < fr. adrénergique; adrenocróm s.n. „produs de oxidare a adrenalinei, cu acţiune hemostatică şi tonifiantă asupra pereţilor vaselor sangvine” 1949 (LTR1 I) < fr. adrénochrome. Cf. renál, riníchi. ADRÉSĂ s.f. „indicaţie (pe scrisori, pe colete etc.) cuprinzând numele şi domiciliul destinatarului; date care indică precis localizarea domiciliului unei persoane, a sediului unei instituţii, a unei informaţii în memoria calculatorului, a unui site etc.; comunicare oficială făcută în scris către o instituţie – adresse” 1788 (var. adrés s.n., Piuariu-Molnar, D. 385). Fr. adresse < addresser „a (se) îndrepta, a adresa” < dresser „a pune în poziţie verticală, a îndrepta” < lat. *dīrectiāre < dīrectus „drept”, part. perf. al lui dīrigere „a îndrepta” < regere „a dirija, a conduce”. Var. adres < magh. adresz. Fam.: adresá vb. „a trimite un mesaj, a comunica ceva, indicând clar destinatarul; a viza, a destina, a se ocupa de o problemă” 1809 (var. adresarisí, doc. în Contribuţii, III, 83; forma adresá, 1829, CR, 14), var. (înv.) adresăruí, adresí, adresuí, adrisarisí < fr. ADSORBÍ 79 ADÚCE addresser, germ. adressieren; cu sensul „a viza, a destina, a se ocupa de o problemă”, după engl. address; adresábil adj. (mai ales inform.) „care poate fi adresat, accesat” 1969 („Prelucrarea electronică a informaţiei economice”, 216) ← adresa, în inform. < engl. addressable; adresabilitáte s.f. „calitatea de a se adresa unei mase largi, accesibilitate” 1962 (Stud. statist. 568) ← adresabil; adresánt s.m. „expeditor (al unei scrisori, al unui colet etc.); destinatar (persoană căreia îi este adresată o scrisoare, un colet etc.)” 1789 (M. Strilbiţki, apud V. Vascenco, SCL IX, 1958, 239) < germ. Adressant „expeditor”, posibil şi rus. adresant id.; sensul „destinatar”, prin confuzie cu adresat; adresántă s.f. 1870 (Costinescu, V.) ← adresant; adresát s.m. (înv.) „persoană căreia îi este adresat un mesaj, un colet etc., destinatar” 1863 (Bariţiu, C. IV, 383) < germ. Adressat. Cf. diréct, dirécţie, dirijá, drége, drept, dresá, alértă, arătá, coréct, erécţie, erijá, insurécţie, rect, rectitúdine, réctor, recţiúne, redresá, regént, regíe, regím, regimént, regiúne, reglá, régulă, ríglă, deraiá, resurécţie. ADSORBÍ vb. (despre substanţe) „a produce fixarea şi acumularea moleculelor unui gaz sau ale unui lichid pe suprafaţa unui corp – adsorber” 1949 (LTR1 I, 42). Fr. adsorber (< engl. adsorb sau germ. adsorbieren, formate pe baza lui absorb/absorbieren „a absorbi”, cu substit. prefixului), după sorbi. Fam.: adsorbánt adj., s.m. „(corp) pe suprafaţa căruia se fixează o substanţă prin adsorbţie” 1940 (RFR, nr. 6, 694) < fr. adsorbant; adsorbát s.m. „substanţă fixată prin adsorbţie pe suprafaţa unui corp” 1949 (LTR1) < fr. adsorbat, germ. Adsorbat; adsorbtív s.n. „substanţă adsorbită în suprafeţe” 1949 (scris adsorptív, LTR1) < fr. adsorbtif, engl. adsorptive; adsórbţie s.f. (abstr.) 1940 (RFR, nr. 6, 694), var. adsorbţiúne < fr. adsorption. Cf. absorbí, sorbí, sórbţie. ADÚCE [ar. aduţeáre, adúţire; ir. adúce] vb. „a lua cu sine un lucru sau o persoană şi a veni cu el undeva sau la cineva; a mişca ceva spre sine; a semăna cu; (fig.) a produce, a provoca – apporter, emmener; rapprocher (de soi-même); ressembler à; produire, causer” c.1500 (Psalt. Hur. 109). Lat. addūcere (< ad- + dūcere „a duce”), cf. it., ret., v.fr., fr. dial., occ., cat., sp., ptg. REW 160. În mr., prin căderea lui a-, verbul s-a confundat cu duţiri „a duce”. Fam.: ar. adúcă s.f. „asemănare” 1906 (Dalametra); aducătór adj. „care aduce”, s.m. (înv.) „persoană care aduce”, s.f. (înv.) „semn al citării, ghilimele (care «aduc» vorbele cuiva)” 1570 (Coresi, Lit. 139); aducătúră [ar. aducătúră „conduită”] s.f. (rar) „aducere; boală presupusă a fi adusă prin vrăji” 1892 (Zamfirescu, O. V, 385); adúcere s.f. (abstr.), (înv.) „jertfă, ofrandă” c.1500 (Psalt. Hur. 34r); adús s.n. (abstr.) 1581 (Coresi, Ev. 301); adúse s.f.pl. (înv., rar) „jertfe” 1570 (Coresi, Ps.1 73v); adusătúră s.f. „(înv.) aducere; (Buc.) boală (presupusă a fi adusă prin vrăji)” c.1650 (Anon. Car.; atestarea 1567, Coresi, Molitvenic rumânesc, ediţia Nerva Hodoş, 2v, din TDRG3, nu este confirmată în ediţia modernă, unde apare cuvântul adausătură „adaos”) ← adus; adusoáre s.f. (înv.) „aducere” 1683 (Dosoftei, Par. 317) ← adus; doadúce vb. (Ban.) „a termina de adus” 1925 (Novacovici, C. B. I, 9); neaducătór adj. (înv., rar, mai ales în sintagma ~ aminte) „care nu aduce (profit, rod), care nu-şi aduce (aminte)” 1648 (Năsturel, Varlaam – Ioasaf, 165) ← aducător; readucătór s.n. (tehn.) „dispozitiv de restabilire a condiţiilor iniţiale de funcţionare ale unui sistem tehnic sau de readucere a unei mărimi la o valoare cuprinsă în intervalul de reglare” 1954 (LTR1 V) ← aducător; readúce vb. „a aduce la loc, a aduce din nou” 1849 (Cornea, E. I, 203). ADÚCT 80 ADULMECÁ Cf. abdúcţie, adúcţie, apedúct, condotiér, condúce, conduítă, dúce1,2, dedúce, duct, indúce, prodúce, rădúce, redúce, redútă, sedúce, tradúce. ADÚCT s.n. „amestec cristalin în care o substanţă este înglobată în reţeaua cristalină a altei substanţe – adduit” 1957 (LTR2). Germ. Addukt (< Add[itionpro]dukt < Addition „adăugare, adiţie” + Produkt „produs” < lat. productum, part. perf. al vb. producere „a produce”), engl. adduct º // Fr. adducte DEX (de fapt forma franceză este adduit). Cf. adíţie, prodúce. ADÚCŢIE s.f. „construcţie hidrotehnică destinată transportării unui fluid; (anat.) mişcare a unui muşchi care apropie un membru de corp sau un organ de altul – adduction” 1843 (scris adducţie, Kretzulescu, A. 128), var. aducţiúne. Fr. adduction, împr. din lat. adductio, -onem „aducere” < adducere „a aduce” (< ad- + ducere „a duce”). Fam.: aductór adj., în sintagma muşchi ~ „muşchi care apropie un membru de corp sau un organ de altul” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 16) < fr. adducteur, format din adduction prin substit. sufixului, după lat. adductor „(persoană) care aduce”. Cf. adúce, abdúcţie, apedúct, condotiér, condúce, conduítă, dúce1,2, dedúce, duct, indúce, prodúce, rădúce, redúce, redútă, sedúce, tradúce. ADULÁ vb. „a flata pe cineva în mod servil – aduler” 1806 (forma aduláre, Şincai, I. nat. 30, apud TDRG3). Fr. aduler, lat. neol. adulari „a se gudura, a linguşi, a se prosterna în faţa cuiva”. Fam.: adulatív adj. (rar) „care ţine de adulaţie, linguşitor” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19) < fr. adulatif; adulatór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care adulează” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19) < fr. adulateur, lat. neol. adulator; aduláţie s.f. (abstr.) 1840 (var. adulaţiúne, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19) < fr. adulation, lat. neol. adulatio, -onem. Cf. adiá. ADULMECÁ vb. „a simţi sau a încerca să simtă, cu ajutorul mirosului, prezenţa unui animal sau urmele lăsate de acesta, o substanţă etc. – flairer, suivre à la piste” 1665–1685 (var. adulmăcá, Milescu Spătarul, Septuaginta, 442), var. adurmecá2, (Mold.) dulmecá. Lat. *adolmicāre (HEM I, 387, PEW 29, DA, SDLR (posibil)) < *adolmāre (cf. rom. adulma, v. infra) sau < *olmicāre (cf. ar. ulmicare) < *olmāre (cf. rom. ulma „a adulmeca”, olm „miros”) < *osmāre, *ormāre „a lua urma” (< gr. ὀσμᾶν „a adulmeca, a mirosi” < ὀσμή „miros”, cf. rom. urma şi alte forme romanice indicate în REW 6112), cu -l- după olēre „a mirosi (a avea un miros)” REW 6112 sau printr-un accident fonetic; derivarea directă din olēre pe baza unui *olmen „miros”, propusă de HEM I, 387 (acceptată ca posibilă de SDLR), este mai puţin probabilă. Legătura cu urmă a fost sesizată deja de CDED II, 720 (care, însă, include urmă între elementele albaneze – alb. gjurmë „urmă” – ceea ce este neverosimil) // et. nec. DEX. Var. adurmeca ← adulmeca, infl. de urmă HEM I, 387, TDRG, PEW 29, DA (o derivare directă din lat. *ormāre este mai puţin probabilă, deoarece cele mai vechi atestări româneşti prezintă forme cu -l-, iar aromâna are -l- în verbul simplu ulmicare). ADÚLT, -Ă 81 ADUNÁ Fam.: adulmá vb. (înv.) „a adulmeca” 1686 (Dosoftei, V. S. apr. 75r) < lat. *adolmare (< *olmare, cf. rom. ulma) HEM I, 387, PEW 29, DA; adulmecát s.n. (abstr.) 1907 (DA), var. adurmecát; adulmecătór adj. „care adulmecă” 1705 (var. adulmăcătór, Cantemir, I. I. 436), var. adurmecătór; adulmecós adj. (înv.) „adulmecător” 1705 (var. adulmăcós, Cantemir, I. I. 469); adúrmec s.n. (abstr., rar) 1896 (Coşbuc, O. A. V, 104) ← adurmeca (= adulmeca). Cf. ulmá, úrmă, anosmíe, disodíl, disosmíe, ósmiu, osmo-, osmóză. ADÚLT, -Ă adj., s.m., s.f. „(organism, persoană) care a ajuns la maturitate – adulte” c.1832 (Cornelli, 1r, apud TDRG3). Fr. adulte, lat. neol. adultus, part. perf. al vb. adolescere „a creşte” < alere „a hrăni, a creşte (pe cineva), (la pasiv) a creşte, a se dezvolta”. Cf. adolescént, alimént, altán, altéţă, álthorn, álto, altitúdine, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, înált, proletár, proliferá. ADULTÉR1, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care a încălcat fidelitatea conjugală – adultère” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19). Fr. adultère, lat. neol. adulter, der. regresiv din adulterāre „a strica, a corupe” < alterāre „a schimba, a altera, a falsifica” < alter „celălalt” (derivat din radicalul lui alius „altul”). Fam.: adultér2 s.n. „încălcarea fidelităţii conjugale” 1840 (var. adultérie s.f., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19) < fr. adultère (s.m.), lat. neol. adulterium; adulterá vb. (livr.) „a falsifica, a denatura” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19) < fr. adultérer, lat. neol. adulterare; adulterín, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) născută dintr-un adulter” 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud Lupu, Lexicogr. rom. 70) < fr. adultérin, lat. neol. adulterinus. Cf. alt, alterá, altercáţie, alterná, altruísm. ADUMBRÍ vb. (rar) „a face, a ţine umbră – ombrager” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. – Mol. 211), var. (înv.) adumbrá, dumbrí. Lat. adumbrāre (< umbra „umbră”), infl. de umbri, cf. it., fr., occ. REW 208. Fam.: adumbrít s.n. (abstr.) 1907 (DA); adumbritór adj. „care face, care ţine umbră” 1872 (Baronzi, L. 257); adumbritúră s.f. (abstr.) 1872 (Baronzi, L. 257). Cf. úmbră, umbrélă. ADUNÁ [ar. adunári; mr. dunári; ir. adurå] vb. „a strânge într-un loc ceea ce se află răspândit, a culege; a face suma unor numere; (despre persoane) a (se) strânge la un loc, formând un grup – ramasser, assembler, recueillir, accumuler; additionner; (se) rassembler, (se) réunir” c.1500 (Psalt. Hur. 87). Lat. (târziu) adūnāre (< ad- + ūnus „unu, unic”), cf. it., v.fr., occ., cat., sp., ptg. REW 209. Fam.: adunánţă s.f. (înv.) „adunare (de persoane)” 1844–1847 (CAS V, 255) < it. adunanza; adunáre s.f. „reunire a mai multor persoane, cu un scop comun (pentru a dezbate şi a lua decizii comune, pentru a manifesta etc.); (înv.) întovărăşire, companie; (înv.) întâlnire oficială; (înv.) comunitate, obşte” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. – Mol. 137r); adunát s.n. (abstr.) c.1500 (Psalt. Hur. 151); adunáta s.f. art. (cor. pop.) 1910 (Pamfile, S. V. 59); adunăciúne s.f. (abstr., înv.) 1818 (Budai-Deleanu, O. 722); adunătór adj., s.m. „(persoană) care adună, strânge; (înv.) (persoană) care participă la o adunare”; s.n. „maşină pentru recoltarea cerealelor şi a fânului” c.1500 (Psalt. Hur. 198); adunătúră s.f. „(peior.) ADVÁR 82 ADVENTÍST grup format prin adunarea, de obicei întâmplătoare, a diferite obiecte sau (mai ales) persoane de proastă calitate sau de origini diferite, nepotrivite între ele; (înv.) strânsură, ceea ce s-a adunat şi s-a pus deoparte; (înv.) adunare de persoane, reuniune” c.1500 (Psalt. Hur. 104); readuná vb. „a (se) aduna din nou” 1846 (CR, 42) ← re2- + aduna. Cf. un, împreúnă, ar. deadún, odinioáră, uni-, unaním, unifórm, unisón, univérs, anulá, nul. ADVÁR s.n. (înv.) „talisman – talisman” 1632 (var. avgár, Eustratie, Prav.2 357), var. agvár, avdár. Et. nes., probabil < antrop. Abgar (Avgar), numele autorului unei scrisori apocrife purtate ca talisman V. Bogrea, AIIN, I 1921, 318–326, SDLR, CDER 98, TDRG3 // Ebr. hadevarim „precepte, text sacru” HEM I, 409; posibil tc. devr, pl. edvar „inel” TDRG1 (de fapt, cuvântul tc. înseamnă „rotaţie, ciclu, circulaţie, epocă”); et. nec. DA. ADVÉCŢIE s.f. (meteor.) „mişcare a aerului în direcţie orizontală sau aproape orizontală – advection” 1949 (LTR1). Fr. advection, împr. din lat. aduectio „transport” (< ad- + uehere „a transporta”), cu sensul meteorologic prin diferenţiere faţă de convection „convecţie”. Cf. convécţie, evecţiúne, invectívă, véctor, vehemént, vehícul. ADVÉNT s.n. „perioadă de patru săptămâni înainte de Crăciun la catolici – Avent” 1800 (Iorga, S. D. I, 146, nota 2; atestare izolată 1559–1560, Cod. Bratul, 448, cu sensul „sosire”: Fereaşte-ne şi pre advent Duhului Sfânt părintelui tău). Lat. neol. aduentus (< aduenīre „a sosi” < ad- + uenīre „a veni”) DEX, MDN, germ. Advent MDN // şi fr. advent DEX (formă învechită, dispărută după sec. XVII; forma curentă este Avent). Cf. adventíce, adventíst, adventív, avení, aventúră, vení, convént, covenánt, contravení, cuvấnt, cuvení, devení, evenimént, eventuál, invénţie, prevení, provení, survení, viitór. ADVENTÍCE s.f., adj. (biol.) „(ţesut conjunctiv) care formează tunica externă a unui organ tubular – adventice” 1890 (Babeş, O. A. I, 165). Fr. adventice, propriu-zis „adăugat, venit din afară”, împr. din lat. aduenticius „venit din afară, dobândit” < aduenīre „a sosi” < ad- + uenīre „a veni”. Cf. advént, adventíst, adventív, avení, aventúră, vení, convént, covenánt, contravení, cuvấnt, cuvení, devení, evenimént, eventuál, invénţie, prevení, provení, survení, viitór. ADVENTÍST, -Ă adj., s.m., s.f. „adept al unui cult creştin neoprotestant, întemeiat în jurul anilor 1830 de predicatorul american William Miller, care predică apropierea celei de-a doua veniri a lui Cristos – adventiste” 1884 (GT, nr. 95, p. 2, col. 1). Fr. adventiste (< engl.), engl. adventist (< lat. aduentus „sosire”), germ. Adventist. Fam.: adventísm s.n. „cultul neoprotestant practicat de adventişti” 1912 (Conv. lit. XLVI) < engl. adventism, germ. Adventismus. Cf. advént, adventíce, adventív, avení, aventúră, vení, convént, covenánt, contravení, cuvấnt, cuvení, devení, evenimént, eventuál, invénţie, prevení, provení, survení, viitór. ADVENTÍV 83 ADVERTORIÁL ADVENTÍV adj. „(despre plante) originar din alte ţări sau continente şi care s-a răspândit fără a fi cultivat; (despre ţesuturi, organe) care se dezvoltă în alte locuri decât cele obişnuite; (geol., despre cratere) care are altă deschizătură decât craterul principal; (jur.) dobândit pe altă cale decât prin succesiune directă – adventif” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. adventif, împr. din lat. aduenticius (< aduenīre „a sosi” < ad- + uenīre „a veni”), cu echivalarea sufixului. Cf. advént, adventíce, adventíst, avení, aventúră, vení, convént, covenánt, contravení, cuvấnt, cuvení, devení, evenimént, eventuál, invénţie, prevení, provení, survení, viitór. ADVÉRB s.n. „parte de vorbire neflexibilă, care determină verbe, adjective sau alte adverbe – adverbe” 1691–1697 (var. advérbium, T. Corbea, D. 17). Fr. adverbe, împr. din lat. aduerbium < ad- + uerbum „verb” (calc după gr. ἐπίρρημα < ἐπι- „pe, peste” + ρῆμα „verb, spusă, cuvânt”). Var. adverbium < lat. neol. aduerbium. Fam.: adverbiál adj. „cu valoare de adverb, referitor la adverbe” 1827 (var. adverbál, Heliade-Rădulescu, Gr. rom. ms. 39r) < fr. adverbial, lat. neol. aduerbialis; adverbializá vb. „a (se) transforma în adverb” 1967 (SMFC IV, 108) < fr. adverbialiser sau ← adverbial. Cf. verb, provérb. ADVÉRS adj. „opus, potrivnic – adverse” 1799 (Iorgovici, Obs. 171, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1840, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19). Fr. adverse, lat. neol. aduersus „întors cu faţa spre, situat în faţa”, de unde „contrar” < ad- + uersus, part. perf. al vb. uertere „a întoarce, a îndrepta spre”. Fam.: adversár s.m. „persoană care luptă împotriva alteia sau împotriva unei concepţii, idei” 1799 (var. adversáriu, Iorgovici, Obs. 171, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, c.1832, Cornelli, 1r, apud TDGR3) < fr. adversaire, lat. neol. aduersarius; adversáră s.f. 1859–1869 (var. adversárie, Heliade-Rădulescu, O.3 II, 791) ← adversar; adversatív adj. (lingv.) „care exprimă o opoziţie” 1797 (R. Tempea, Gram. 170) < lat. neol. aduersatiuus, fr. adversatif; adversitáte s.f. (abstr.) 1799 (Iorgovici, Obs. 171, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1840, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 19) < fr. adversité, lat. neol. aduersitas, -atem. Cf. advertoriál, avérs, avérsă, aversiúne, avertizá, inadverténţă, bulversá, controvérsă, conversá, convertí, deversá, divérs, jos, ínvers, pervérs, retrovérs, revérs, subversiúne, sus, tergiversá, transversál, traversá, univérs, vărsá, vers, versánt, versát, versatíl, versiúne, vicevérsa, viers. ADVERTORIÁL s.n. „material publicitar cu stilul şi aspectul unui articol de informare – publireportage” 2004 („Ziua”, 16 ian., p. 1, în DCR3). Engl. advertorial < advertisment „publicitate, reclamă” + editorial „editorial, articol de informare”. Engl. advertisment, iniţial „anunţ public” < v.fr. a(d)vertir „a întoarce, (refl.) a observa, a-şi da seama”, de unde „a atrage atenţia” < lat. *aduertīre < aduertere „a întoarce spre; a fi atent, a observa (iniţial, în expresia animum aduertere)” < ad- + uertere „a întoarce, a îndrepta spre”. Cf. avertizá, advérs, avérs, avérsă, aversiúne, inadverténţă, bulversá, controvérsă, conversá, convertí, deversá, divérs, ínvers, jos, pervérs, retrovérs, revérs, subversiúne, AÉD 84 ÁER sus, tergiversá, transversál, traversá, univérs, vărsá, vers, versánt, versát, versatíl, versiúne, vicevérsa, viers. AÉD s.m. „poet epic recitator şi cântăreţ în Grecia antică – aède” 1861 (Odobescu, O. II, 13). Fr. aède < gr. ἀοιδός < ἀείδειν „a cânta”. Cf. ódă, comedíe, melodíe, palinodíe, rapsód, tragedíe. ÁER1 [ar. áir; ir. åier] s.n. „amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei şi care este absolut necesar vieţii; înfăţişare, aspect, atitudine; (înv.) arie muzicală – air” 1581 (Coresi, Ev. 357; incert 1390–1410, ms. slavon apud L. Djamo- Diaconiţă, SCL, XXXII, 1981, nr. 2, 155; cuvântul există în slavonă, dar forma aieru poate indica o origine românească). Lat. āēr, āerem (< gr. ἀήρ, ἀέρος), cf. v.it., ret., fr., occ., sp., cat., ptg. REW 240, cu sensul „înfăţişare, aspect, atitudine” după fr. air(s). Sensul „arie muzicală”, calc după fr. air, it. aria. Fam.: aerá vb. „a introduce aer în masa unui lichid, mai ales vâscos, sau a unor materiale granulate; a pune la soare haine sau alte lucruri pentru a le usca; (refl., rar) a-şi face vânt; (înv.) a aerisi” 1839 (var. aerí, Vaillant, V.) < fr. aérer; aeráj s.n. (tehn.) „introducere de aer prospăt într-un loc închis, ventilaţie” 1900 (Enc. rom. II, 496) < fr. aérage; aeratór s.n. „dispozitiv folosit pentru aeraţie” 1958 (DLRM) < fr. aérateur; aeráţie s.f. „(tehn.) introducere de aer într-un mediu închis, într-un lichid, în sol etc.; (înv.) aerisire” 1892 (var. aeraţiúne, GT, nr. 8, 6) < fr. aération; aereálă s.f. (înv.) „tărie, esenţă” 1903 (N. Leon, Med. 90); aerián adj. „care se află în aer; referitor la aviaţie; (fig.) diafan, transparent; (despre persoane, fig.) distrat, visător” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 24r) < fr. aérien; aeriseálă s.f. „împrospătare a aerului, aerisire” 1893 (DDRF) ← aerisi; aerisí vb. „a lăsa să pătrundă aer proaspăt într-o încăpere; a expune un obiect (de îmbrăcăminte) la aer; (refl.) a ieşi afară pentru a respira aer proaspăt” 1795 (Urechia, I. R. V, 422) < ngr. αερίζω, aor. αέρισα; aerós adj. (înv.) „vaporos” 1852 (Barasch, M. II, 6); antiaerián, -ă adj., s.f. „(artilerie) care luptă împotriva atacurilor aviatice” 1937 (Argetoianu, Î. Z. III, 50) < fr. antiaérien; dezaerá vb. „a elimina aerul aflat în materia primă fibroasă la fabricarea hârtiei; a evacua aerul dintr-o conductă sau dintr-un rezervor” 1949 (forma desaeráre, LTR1 I, 194) < fr. désaérer; dezaerisí vb. „a evacua aerul dintr-o conductă sau dintr-un rezervor; a înlătura substanţele toxice persistente (în special cele gazoase)” 1947 (Ionescu- Muscel, Fil. 501) ← aerisi; reaerisí vb. „a aerisi din nou” 1988 (DEX–S) ← re1 + aerisi; subaerián adj. „din straturile inferioare ale atmosferei” 1954 (Probl. geogr. I, 167) < fr. subaérien. Derivatul aeresc citat în DA ca atestat la Cantemir, I. I., este considerat a fi lecţiune greşită pentru ceresc în ediţiile moderne ale operei. Dublee etim.: áer2, árie2. Cf. aerób, aeri-/aero-, aerifér, aerifórm, aerobúz, aerocolíe, aerodínă, aerodróm, aerofagíe, aerofobíe, aerofór, aerogén, aerografíe, aerográmă, aerolít, aerologíe, aerometríe, aeronaútic, aeroscóp, aerosól, aerostát, aerotérmă, aerozínă, airbag, aneroíd. ÁER2 s.n. (bis.) „pânză cu care se acoperă vasele liturgice – voile dont on couvre le calice” 1570 (Coresi, Lit. 8r; atestarea 1390–1410, ms. slavon, apud L. Djamo-Diaconiţă, SCL, XXXII, 1981, nr. 2, 155, este problematică, deoarece cuvântul a pătruns, probabil, în română prin slavonă). ÁER2 AERÉL 85 AEROBÚZ Slavon aerŭ < m.gr. ἀήρ, ἀέρος „aer”, cu sensul „văl (al unui acoperământ de cap), urzeală a unei stofe, pânză cu care se acoperă vasele liturgice” apărut în m.gr. Dublet etim.: áer1. Cf. árie2. AERÉL1 s.sg. tantum (înv.) „substanţă cu miros şi gust neplăcute, întrebuinţată în medicină – ase fétide” 1898 (Enc. rom. I). Probabil ← aerel2 (= arel) „Lasserpitium latifolium”, datorită asemănării acestei plante cu planta Ferula assa foetida, din care se obţine aerelul º // dim. din aior2 (= alior) „numele unor plante din specia Euphorbia” CADE (datorită asemănării dintre florile de alior şi cele de Ferula assa foetida, planta din care se obţine aerelul); ← *aiorel < ai HEM I, 417; ← aer DA, CDER 101. AERI-, AERO- el. de comp. „(referitor la) aer; avion, aviaţie – air; avion, aviation”. Fr. aéri-, aéro- (< gr.), gr. neol. ἀερο- (< ἀήρ). Cf. áer1,2, aerifér, aerifórm, aerób, aerobúz, aerocolíe, aerodínă, aerodróm, aerodúct, aerofagíe, aerofobíe, aerofór, aerogén, aerográf1, aerografíe2, aerográmă, aerolít, aerologíe, aerométru, aeronaútic, aeroscóp, aerosól, aerostát, aerotérmă, aerozínă. AERIFÉR adj. „care poartă, care conduce aerul – aérifère” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. aérifère < aéri- (< lat. aer „aer” < gr. ἀήρ) + -fère (< lat. -fer < ferre „a purta”). Cf. aeri-/aero-, áer1, -fer. AERIFÓRM adj. „care are aspectul sau proprietăţile fizice ale aerului – aériforme” 1832 (AR, 236). Fr. aériforme < aéri- (< lat. aer „aer” < gr. ἀήρ) + -forme (< lat. -formis < forma „înfăţişare, aspect”). Cf. aeri-/aero-, áer1, -form, fórmă. AERÓB adj., (înv.) s.m. (biol.) „(organism) care nu poate trăi fără oxigen – aérobie” 1898 (pl. aerobi, Enc. rom. I), var. aeróbiu. Fr. aérobie < aéro- (< gr. ἀερο- < gr. ἀήρ „aer”) + -bie (< gr. βίος „viaţă”), termen creat de Louis Pasteur, după modelul lui amphibie (TLF). Forma primară a fost aerobiu, de unde, printr-o falsă interpretare a finalei, a rezultat un nou sg. aerob. Fam.: aeróbic adj., s.n. „gimnastică de întreţinere executată pe un fond muzical, cu mişcări alerte care cresc nevoia de oxigen a corpului; (ca adj.) referitor la acest tip de gimnastică” 1984 (I. B., 18 febr., p. 6, în DCR3) < engl. aerobics (termen propus de medicul american Kenneth Cooper, substantivare a adj. aerobic „aerob” < fr. aérobie cu substit. finalei prin sufixul -ic), posibil şi prin fr. aérobique (< engl.); anaerób adj. „care nu poate trăi în prezenţa oxigenului” 1898 (pl. anaerobi, Enc. rom. I, s.v. aerobi), var. anaeróbiu < fr. anaérobie < aérobie. Cf. aeri-/aero-, áer1, bio-, biologíe, amfíbiu, micrób. AEROBÚZ s.n. (înv., rar) „avion de pasageri de mare capacitate, pentru curse dese pe distanţe medii – aérobus” 1967 (Şt. şi tehn., nr. 6, p. 30, în DCR2). Fr. aérobus < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -bus (el. de comp. extras din omnibus „pentru toţi”, unde -bus reprezintă desinenţa latină de D. pl.). AERÉL1 AEROCOLÍE 86 AEROFOBÍE Fam.: airbus [ˈe(ə)rbʌs] s.n. (înv., rar) „aerobuz” 1967 (Scânteia, 4 nov., p. 1, în DCR2) < engl. airbus, iniţial substantiv comun, ulterior dispărut prin concurenţa cu numele de firmă Airbus. Cf. aeri-/aero-, áer1, autobúz, bibliobúz, electrobúz, hidrobúz, microbúz, omnibúz, troleibúz. AEROCOLÍE s.f. „acumulare de gaze în intestinul gros (care dă senzaţia de balonare a abdomenului) – aérocolie” 1962 (DER I). Fr. aérocolie < aérocolique < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + colique (împr. din lat. colica, substantivare a formei fem. a adj. colicus < gr. κωλικός < κῶλον, formă târzie pentru κόλον „colon1”, probabil prin confuzie cu κῶλον „membru”). Cf. aeri-/aero-, áer1, cólică, colón1. AERODÍNĂ s.f. „vehicul aerian mai greu decât aerul – aérodyne” 1957 (LTR2 I). Fr. aérodyne < engl. aerodyne < aero- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -dyne (< gr. δύναμις „putere”). Cf. aeri-/aero-, áer1, dinámic, autodínă, didinám, dinamítă, dinastíe, heterodínă. AERODRÓM s.n. „teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea şi staţionarea avioanelor – aérodrome” 1899 (Anestin, C. V. 157). Fr. aérodrome < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -drome (< gr. δρόμος „cursă, loc de alergare”, ulterior „drum” < δραμεῖ ν „a alerga”, aoristul vb. τρέχειν), pe modelul lui hippodrome (împr. din lat. hippodromus < gr. ἱ ππόδρομος). Cf. aeri-/aero-, áer1, -drom, drum, amfidrómic, desmodrómic. AERODÚCT s.n. „conductă specială cu rol de aerisire – conduit au rôle d’aération” 1966 (Contemp., 2 sept., p. 10, în DCR3). Engl. air duct „conductă de aer”, românizat prin folosirea prefixului aero-, după modelul lui apeduct. Cf. aeri-/aero-, áer1, apedúct, dúce1, duct. AEROFAGÍE s.f. „act reflex caracterizat prin înghiţirea, odată cu saliva sau cu alimentele ingerate, a unei cantităţi mari de aer – aérophagie” 1937 (M. enc. agr. I, 11). Fr. aérophagie < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -phagie (< gr. -φαγία < φαγεῖν „a mânca”, aoristul vb. ἐσθίειν). Cf. aeri-/aero-, áer1, -fag, -fagíe. AEROFOBÍE s.f. „teamă patologică de aer sau de vânt – aérophobie” c.1832 (I. Golescu, Cond.). Fr. aérophobie < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -fobie (< gr. -φοβία < -φοβος < φοβεῖν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”). Fam.: aerofób, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de aerofobie” c.1832 (I. Golescu, Cond.) < fr. aérophobe. Cf. aeri-/aero-, áer1, -fob, fobíe. AEROFÓR 87 AEROLÍT AEROFÓR s.n. „aparat care furnizează aerul necesar scafandrilor – aérophore” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aérophore < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -phore (< gr. -φορος „care poartă” < φέρειν „a purta”). Cf. aeri-/aero-, áer1, -for. AEROGÉN adj. „care este produs prin intermediul aerului – aérogène” 1964 (ABC săn. 34). Fr. aérogène < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -gène „care produce...” (< gr. γεννᾶν „a genera, a da naştere”, cf. -γενής „născut, produs”). Cf. aeri-/aero-, áer1, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. AEROGRÁF1 s.n. „pulverizator pentru culori lichide (folosit la desene, zugrăveli etc.) – aérographe” 1931 (CADE). Fr. aérographe (< engl.) CADE, DEX, engl. Aerograph, denumire comercială dată de inventatorul instrumentului, Charles Burdick, formată pe baza lui aero- (< gr. ἀήρ „aer”) şi -graphe (< gr. -γράφος < γράφειν „a desena, a scrie”) º. Fam.: aerografíe1 s.f. „desen, zugrăveală, aplicare a vopselei cu ajutorul aerografului” 1958 (Man. ing. forest. 328, 329). Cf. aeri-/aero-, áer1, -graf, grafíe. AEROGRAFÍE2 s.f. (înv.) „disciplină care se ocupă cu studierea aerului – aérographie” c.1832 (I. Golescu, Cond.). Fr. aérographie < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ) + -graphie (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”). Fam.: aerográf2 s.m. „savant care se ocupă cu aerografia” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aérographe. Cf. aeri-/aero-, áer1, -graf, grafíe. AEROGRÁMĂ s.f. „(meteor.) diagramă care reprezintă relaţii între temperatură şi presiune; (înv.) mesaj transmis prin telegrafie fără fir; scrisoare trimisă cu avionul – aérogramme” 1931 (CADE). Fr. aérogramme < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ) + -gramme (< gr. γράμμα „literă, scris, scriere” < γράφειν „a scrie”); cu sensul „mesaj transmis prin telegrafie fără fir”, format probabil după télégramme. Cf. aeri-/aero-, áer1, gram, -grámă, gramátică. AEROLÍT s.m., (înv.) s.n. „meteorit alcătuit preponderent din silicaţi, având aspectul unor roci eruptive; (înv.) meteorit (în general) – aérolithe” 1829 (pl. aerolíte, AR, 234). Fr. aérolithe < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -lithe (< gr. λίθος „piatră”), propriu-zis „piatră venită din aer”. Sensul actual „meteorit alcătuit mai ales din silicaţi, cu aspectul unei roci”, atestat şi în fr. aérolithe, engl. aerolithe, germ. Aerolith, a apărut prin diferenţiere faţă de siderit „meteorit metalic”, folosindu-se accepţiunea „piatră” a elementului -lith(e) º. Cf. aeri-/aero-, áer1, lito-, -lit. AEROLOGÍE 88 AEROSÓL AEROLOGÍE s.f. „ramură a meteorologiei care se ocupă cu studiul proprietăţilor atmosferei la diferite înălţimi, bazându-se pe măsurători efectuate cu instrumente ce plutesc sau se deplasează în aer; (înv.) parte a fizicii care studiază proprietăţile atmosferei – aérologie” 1780–1790 (var. aerologhíe, Amfilohie, G. F. 135r). Fr. aérologie < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -logie (< gr. -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”). Var. aerologhíe < ngr. αερολογία. Fam.: aerológ s.m. „specialist în aerologie” 1964 (Scânteia, 6 ian., p. 6, în DCR2) < fr. aérologue; aerológă s.f. 1978 (DN3) ← aerolog; aerológic adj. „referitor la aerologie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aérologique. Cf. aeri-/aero-, áer1, -logíe, lógos, léxic. AEROMÉTRU s.n. „aparat cu care se măsoară densitatea aerului – aéromètre” c.1832 (var. aerométr, I. Golescu, Cond., apud TDRG3). Fr. aéromètre < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -mètre (< gr. μέτρον „măsură”). Fam.: aerometríe s.f. (înv.) „ramură a fizicii care studiază proprietăţile aerului” c.1832 (I. Golescu, Cond.) < fr. aérométrie. Cf. aeri-/aero-, áer1, métru. AERONAÚTIC adj. „care se referă la vehiculele aeriene; (înv., s.m.) persoană care conduce un balon sau călătoreşte într-un balon – aéronautique; (vieilli) aéronaute” 1864 (Amicul şcoalei, V, 261). Fr. aéronautique < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + nautique „referitor la navigaţie, nautic”, împr. din lat. nauticus < gr. ναυτικός < ναύτης „navigator, marinar” < ναῦς „navă, corabie”. Fam.: aeronaút s.m. „persoană care conduce un balon sau călătoreşte într-un balon” c.1832 (var. aeronót, I. Golescu, Cond., apud TDRG3) < fr. aéronaute; aeronaútă s.f. 1907 (DA) ← aeronaut; aeronaútică s.f. „ramură a tehnicii care se ocupă cu construirea vehiculelor de transport aerian şi cu problemele navigaţiei aeriene” 1840 (CR, nr. 9, 34) < fr. aéronautique; aeronotătór s.m. (înv., rar) „aeronaut” 1829 (AR, 134) < fr. aéronaute, adaptat după înotător, interpretat prin etim. pop. ca „înotător în aer”. Cf. aeri-/aero-, áer1, acvanaút, argonaút, astronaút, motonaútică, naútic. AEROSCÓP s.n. „aparat cu care se colectează praful din aer (pentru a putea fi examinat la microscop) – aéroscope” 1886 (Steinberg, D.). Fr. aéroscope < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -scope (< gr. -σκόπος < σκέπτειν „a privi”). Cf. aeri-/aero-, áer1, -scop2, -scopie, schépsis, scop1, scéptic, epíscop. AEROSÓL s.m. „suspensie, în aer sau într-un alt gaz, a unor particule solide sau lichide foarte fine; sistem prin care se pot împrăştia în aer sau în alt gaz particule solide sau lichide – aérosol” 1949 (LTR1 I). Fr. aérosol < engl. aerosol < aero- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + sol „soluţie coloidală”, format pe modelul lui hydrosol de către savantul irlandez Frederick G. Donnan în anii Primului Război Mondial. Fam.: aerosoloterapíe s.f. „procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub formă de aerosoli, pe căile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare AEROSTÁT 89 AFAGÍE speciale” 1962 (DER I) < fr. aérosolothérapie º sau, mai puţin probabil, ← aerosol + terapie DEX. Cf. aeri-/aero-, áer1, hidrosól, solúţie, absolút, absolví1,2, dizolvá, rezolvá. AEROSTÁT s.n. „vehicul aerian compus dintr-un balon umplut cu un gaz mai uşor decât aerul şi o nacelă – aérostat” 1829 (CR, nr. 45, 197). Fr. aérostat < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -stat (< gr. στατός, -στάτης „stabil, fix”, construit pe rad. στα- al vb. ἱστάναι „a sta, a opri”). Fam.: aerostátic adj. „referitor la aerostatică” 1830 (AR, 209) < fr. aérostatique; aerostátică s.f. „ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul echilibrului aerului şi, în general, al gazelor, precum şi cu construirea şi dirijarea aerostatelor” 1862 (Antonescu, D.) < fr. aérostatique; aerostáţie1 s.f. (înv.) „ramură a aeronauticii care se ocupă cu studiul construcţiei şi al zborului aerostatelor” c.1832 (I. Golescu, Cond.), var. aerostaţiúne < fr. aérostation < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ) + station (împr. din lat. statio, -onem „stare, oprire” < stare „a sta, a se opri”). Cf. aeri-/aero-, áer1, -stat4, státic, stáză, anastasimatár, anastátic, apostát, apóstimă, astatíniu, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. AEROTÉRMĂ s.f., înv. (adj., despre aparate) „(aparat electric) de încălzire cu aer cald – aérotherme” 1949 (adj., Nomenc. prod. II, 13), var. aerotérm s.n. Fr. aérotherme < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + -therme (< gr. θερμός „cald”). Cf. aeri-/aero-, áer1, termo-, -term(ă), térmă, -termíe, térmic, atermán, diatermán. AEROZÍNĂ s.f. „carburant lichid pentru motoarele rachetelor – aérozine” 1977 (D. astr. 17). Fr. aérozine < aéro- (< gr. ἀερο- < ἀήρ „aer”) + [hydra]zine „hidrazină”. Cf. aeri-/aero-, áer1, hidrazínă. AETÍTĂ s.f. (înv.) „mineral format din peroxid de fier – aétite” 1840 (var. aetít s.n., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 20). Fr. aétite, împr. din lat. aetites < gr. ἀετίτης (λίθος), propriu-zis „piatră de vultur” (< ἀετός „vultur”), nume bazat pe credinţa că aceste pietre s-ar găsi în cuiburile vulturilor. Cf. aliét. AFÁBIL adj. „primitor, prietenos, amabil – affable” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 119r). Fr. affable, lat. neol. affabilis „căruia i se poate vorbi, prietenos, afabil” < affari „a se adresa cuiva, a vorbi cuiva” < ad- + fari „a vorbi”. Fam.: afabilitáte s.f. (abstr.) 1825 (Vârnav, F. M. II, 88r) < fr. affabilité, lat. neol. affabilitas, -atem. Cf. confesá, fábulă, fánte, fatál, inefábil, infantíl, profesiúne. AFAGÍE s.f. (med.) „incapacitate de a înghiţi – aphagie” 1898 (scris aphagia, Enc. rom. I). Fr. aphagie < a- (< gr. ἀ privativ) + -phagie (< gr. -φαγία < -φάγος < φαγεῖν „a mânca”, aoristul vb. ἐσθίειν). Cf. -fag2, -fagíe. AFÁN 90 AFECTÁ AFÁN s.n. (hapax, LM: „vorbă ... auzită în gura puţinor români din Moldavia”) „necaz – chagrin, souci” 1871. Et. nes., probabil ← afanisi º (HEM I, 419: probabil ngr., cf. αφανισμός, αφανίζω, de unde afanisi), sau, mai puţin probabil, lat. *a(f)fannum, cf. it. a(f)fanno „suflu greu, greutate, necaz”, v.occ. afan, v.fr. ahan „trudă, chin, efort”, cat. afany „chin”, v.sp. afaño „osteneală, muncă, necaz” DA (aceste cuvinte romanice au etimologie neclară; unii le consideră postverbale din *affanare „a trudi” (verb reprezentat în v.fr., v.occ., it., cat., sp.), v. REW 252, pus în legătură cu lat. afannae (atestat la Apuleius) „cuvinte încurcate, subterfugii” (> *„încurcătură, situaţie dificilă” > „necaz”), v. Corrominas, DCEC). AFANISÍ vb. (Mold.; înv.) „a nimici, a distruge – anéantir, détruire” 1774 (Pseudo- Enache Kogălniceanu, „Letopiseţul Ţării Moldovii”, BAR, ms. rom. 62, f. 169, apud Gáldi, 139), var. afinisí. Ngr. αφανίζω, aor. αφάνισα „a distruge” < ἀφανής „invizibil” < ἀ- privativ + -φανής „care (se) vede”, format pe acelaşi radical cu φαίνειν „a arăta, a lumina”, φαίνεσθαι „a apărea”. Fam.: afaniseálă s.f. (abstr.) 1939 (SDLR). Cf. apofántic, diafán, emfáză, epifaníe, fandosí, fandaxíe, fanerogámă, fantásmă, fantezíe, fantómă, fáză, fenomén, hierofaníe, profáză, sicofánt, teofaníe, triptofán, uranofán. AFÁRĂ [ar. afoáră; mr. fáră; ir. (a)fårę] adv. „dincolo de limitele unui spaţiu închis, în exterior; (în expr. (în) ~ de) cu excepţia – dehors, à l’extérieur; sauf” c.1500 (Psalt. Hur. 111). Lat. ad forās (< ad + forās „(în) afară”, iniţial acuzativul plural al unui dublet de declinarea I al lui forēs „poartă”, cf. şi ablativul plural forīs „afară”), cf. v.it., v.fr., sp., ptg. REW 265 (sintagma dē forīs este continuată în it., fr., occ., cat. REW 2520; forma de bază forās, în rom. fără, it., sd., occ., cat., sp., ptg., iar forīs, în eng., friul., fr. REW 3431). Fam.: dinafáră adv., în loc. pe ~ „pe de rost (apelând exclusiv la memorie, reproducând din memorie)” 1844 (Propăşirea). Cf. a1, fắră. AFAZÍE s.f. „pierdere a capacităţii de a vorbi – aphasie” 1878 (Eminescu, O. VII, 288). Fr. aphasie < a- (< gr. ἀ- privativ) + -phasie (< gr. -φασία < -φατος < φάναι „a spune”). Fam.: afázic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de afazie” 1885 (GT, nr. 158) < fr. aphasique. Cf. -fazíe, apofátic, fátic, bradifazíe, catafazíe, dactilofazíe, disfazíe, endofazíe, monofazíe, parafazíe, schizofazíe. AFÂNÁ vb. „a face ca un material granular să fie mai rar, mai puţin compact, a-i mări volumul prin săpare, fărâmiţare etc.; a rări, a înfoia – ameublir, raréfier” 1847 (part. afânat, Pann, „Povestea vorbii”, în S. L. II, 354). Lat. *affēnāre (< fēnum „fân”) HEM I, 443, CDDE 591, CDER 111, DEX sau ← fân TDRG, DA, REW 3247, SDLR. Fam.: afânătór s.n. „instrument folosit în industrie pentru afânarea diverselor amestecuri, aerator”, s.m. „substanţă pentru afânarea produselor alimentare” 1958 (DLRM). Cf. fân. AFECTÁ vb. „a produce asupra cuiva sau a ceva un efect negativ, a prejudicia, a impresiona neplăcut; a simula; a destina (o sumă de bani, o cantitate de materiale etc.) unui anumit scop – affecter” c.1832 (Cornelli, 54v, apud TDRG3). AFEDRÓN 91 AFERÁT Fr. affecter, împr. din lat. affectāre „(clasic) a aspira la, a încerca, (refl.) a simula; (lat. med.) a furniza, a destina (unui anumit scop)” (< afficere, affēcī, affectum „a face să aibă parte de, a atribui; a pune într-o anumită stare, a afecta, a impresiona” < ad- + facere „a face”), cu sensul „a produce un efect negativ, a impresiona” după lat. afficere şi derivatele sale affectus „afect” şi affectio „afecţiune” (> fr. affection). Fam.: aféct s.n. „stare emoţională” 1783 (Şc. ard. IV, 20) < germ. Affekt, lat. neol. affectus (< afficere); afectábil adj. „care poate fi afectat” 1876 (în derivatul neafectábil, Telegraful (Buc.), nr. 1368, 3); afectáţie s.f. „comportament artificial” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 937), var. (înv.) afectaţiúne < lat. neol. affectatio, -onem, fr. affectation; afectív adj. „referitor la sentimente, la emoţii” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 21) < fr. affectif, lat. neol. affectiuus (< afficere); afectivitáte s.f. „totalitatea proceselor afective, sensibilitate” 1871 (Conv. lit., nr. 11, 171) < fr. affectivité; afectuós adj. „care manifestă simpatie, dragoste” 1794 (Calend. Viena, apud Chivu, VTR, 288 ) < fr. affectueux, lat. neol. affectuosus; afectuozitáte s.f. (abstr.) 1871 (LM) < fr. affectuosité; afecţioná vb. (rar) „a manifesta afecţiune pentru cineva sau ceva” 1848 (Negulici, V.) < fr. affectionner; afecţiúne s.f. „simpatie, dragoste faţă de cineva; stare patologică, boală” 1794 (var. afecciúne, Calend. Viena, 36, var. (înv.) afécţie < fr. affection, lat. neol. affectio, -onem (< afficere); dezafectá vb. „a scoate din funcţiune, a nu mai folosi” 1927 (part. dezafectat, Teodoreanu, O. A. III, 153) < fr. désaffecter; dezafecţiúne s.f. (înv., rar) „pierdere a afecţiunii pentru cineva” 1873 (Ghica, O. II, 250) < fr. désaffection; socioafectív adj. „referitor la motivaţiile afective ale relaţiilor sociale” 1973 (V. rom., nr. 3, 153) ← socio- + afectiv. Cf. fáce, aferát, artifíciu, coféturi, confécţie, confétti, confiá1, deféct, defetísm, deficiént, edifíciu, eféct, eficiént, facíl, dificíl, facsímil, factíce, factitív, fáctor, facultáte, facţiúne, -fic, -ficá, infectá, ofíciu, perféct, preféct, suficiént. AFEDRÓN s.n. (înv., rar) „latrină; anus – latrine; anus” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 32v, 82r). Slavon afedronŭ „latrină” < gr. ἀφεδρών < ἀπο- + ἕδρα „scaun, tron, sediu, şedere” (derivat de la radicalul ἑδ- al verbului ἕζεσθαι „a se aşeza”). Sensul „anus”, prin interpretarea eronată a pasajului din Matei 15,17 prin care a pătruns cuvântul (sensul originalului gr. este „tot ce intră în gură ajunge în pântece şi este aruncat afară în hazna”; traducerea din Coresi, Tetr. este: tot ce întră în gură în maţe se mistuiaşte şi pre afedron iase). AFÉLIU s.n. „punctul cel mai îndepărtat de soare de pe orbita unei planete – aphélie” 1780–1790 (var. afélio, Amfilohie, G. F. 133v), var. afelíe s.f. Lat. neol. aphelium, format de către Johannes Kepler pe baza elementelor gr. ἀπο- (prefix arătând îndepărtarea) şi ἥλιος „soare”, pe modelul gr. ἀπόγειον (lat. apogaeum) „punctul cel mai îndepărtat de pământ al orbitei unei planete”, termen al astronomiei geocentrice a lui Ptolemeu. Var. afélio < it. afelio. Var. afelíe < fr. aphélie. Cf. apo-, helio-, heliác, heliánt, heliást, helióză, héliu, parhelíe, perihéliu. AFERÁT adj. „care este sau dă impresia că este foarte ocupat – affairé” 1885 (Rom. lib., nr. 2412, 2). Fr. affairé < affaire „afacere” < à faire „de făcut” (à < lat. ad şi faire < lat. facere). Cf. fáce, afectá, artifíciu, coféturi, confécţie, confétti, confiá1, deféct, defetísm, deficiént, edifíciu, eféct, eficiént, facíl, dificíl, facsímil, factíce, factitív, fáctor, facultáte, facţiúne, -fic, -ficá, infectá, ofíciu, perféct, preféct, suficiént. AFERÉNT 92 AFIDAVÍT AFERÉNT adj. „care este în legătură cu ceva, care depinde sau decurge din ceva; (jur.) care revine sau se cuvine cuiva; (anat., despre vase) care se varsă în altele sau pătrunde într-un organ, (despre nervi) care transmite excitaţiile periferice centrilor nervoşi – afférent” 1862 (var. afferínte, Antonescu, D.). Fr. afférent, cu sensul „care este în legătură cu ceva, ţine de ceva”, part. prez. al vb. v.fr. afférir „a aparţine, a se potrivi” < lat. *afferrīre = afferre „a aduce” (< ad- + ferre „a purta, a duce”); cu sensul anat., împr. din lat. afferens, part. prez. al vb. afferre. Fam.: aferentáţie s.f. (anat.) „transmitere a excitaţiei de la neuronii receptori periferici la neuronii centrali” 1962 (DER I) < fr. afférentation; deaferentá vb. (med.) „a secţiona rădăcinile posterioare ale măduvei spinării pentru a întrerupe căile nervoase aferente” 1964 (forma deaferentáre, DER II) < fr. déafférenter. Cf. -fer, conferí, deferént, deferí, diferí, inferénţă, oferí, preferá, proferá, referí, suferí, transferá. AFERÉZĂ s.f. „(med.) tăierea unei părţi a corpului; (fon.) căderea unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt – aphérèse” c.1832 (Cornelli, 54v, apud TDRG3). Fr. aphérèse, împr. din lat. aphaeresis < gr. ἀφαίρεσις „îndepărtare, eliminare, extragere” < ἀφαιρεῖν „a lua, a îndepărta” < ἀπο- (prefix care arată îndepărtarea, extragerea) + αἱρεῖν „a lua”. Cf. apo-, anerisí, dieréză, erezíe, exeréză, sineréză. AFERÍM interj. (înv.) „Foarte bine! Bravo! – Bravo! Parfait!” c.1650 (Anon. Car.), var. áferim, aferín. Tc. aferim, aferin (accentuat áferin) < pers. āferīn „laudă, elogiu, binecuvântare; bravo!”. În Ban., posibil prin scr. aferim. AFÉT s.n. „suport pe care se fixează ţeava unui tun – affût” 1789 (M. Strilbiţki, apud V. Vascenco, SCL, IX, 1958, 239). Germ. Lafette (< fr. l’affût), rus lafet (< germ.), cu iniţiala după etimonul acestuia, fr. affût „suport, suport de tun” (< affûter „a sprijini” < fût „bucată de lemn, obiect de lemn, trunchi, băţ, pat de armă” < lat. fustis „par, băţ, ciomag”). Cf. fúşte. AFGÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) din Afganistan, referitor la Afganistan; persoană care face parte dintr-o populaţie indo-europeană din Asia-Centrală, din grupul iranic, care locuieşte în Afganistan, paştun; (s.f.) limba acestei populaţii; (s.m.) unitate monetară din Afganistan – afghan” 1879 (Rom. lib., nr. 681, 2), var. grafică afghan, -ă. Fr. afghan < engl. afghan < pers. afghān „paştun”. AFÍD s.n. (entom.) „numele unor specii de insecte cuprinzând păduchii de plante mici, cu forme aripate şi nearipate – affide” 1918 (Conv. lit. LI, 374). Fr. aphide < lat. savant aphis, pl. aphides, termen creat de Linnaeus, cu origine incertă. AFIDAVÍT s.n. (jur., în dreptul anglo-saxon) „declaraţie sub jurământ – affidavit” 1893 (Lupta, nr. 2102, 2). Engl. affidavit (< lat. med. affidauit „a declarat sub jurământ”, ind. perf. pers. 3 sg. a vb. affidare „a încredinţa, a declara sub jurământ” < fidare < lat. clasic fidus „de încredere, sigur”, format pe radicalul verbului fidere „a se încrede”), fr. affidavit (< engl.). Cf. confidént, desfíde, difidént, fidél, fiduciár, sfidá. AFIEROSÍ 93 ÁFIN AFIEROSÍ vb. (înv.) „a (se) dedica, a (se) consacra cuiva; (despre averi) a risipi – (se) dédier, (se) consacrer; éparpiller (sa fortune)” 1691–1699 (C. Cantacuzino, Ist. Ţ. R. 7), var. afirosí. Ngr. αφιερώνω (aor. αφιέρωσα) < v.gr. ἀφιεροῦν < ἀπο- (arătând separarea, punerea deoparte) + ἱ εροῦν „a consacra” < ἱ ερός „sacru, sfânt”. Fam.: afieroseálă s.f. „risipă, cheltuire” 1752 (Doc. buc. Colţea, 150), var. afiroseálă, firoseálă. Cf. apo-, arhieréu, hierátic, hierofánt, hieroglífă, ierárh, ierarhíe, ierosí, irosí. AFÍF adj. (Mold., înv.) „fără bani, lefter – sans le sous, panné” 1852 (Alecsandri, O. V, 463). Tc. afif (= hafif) „uşor; (fam.) fără bani” (< arab hafīf). Fam.: ififlíu adj. (Munt.) „care a rămas fără niciun ban” 1868–1872 (var. ifilíu, Orăşanu, O. S. II, 40) < tc. hafifli „uşor” ŞIO I 9, DA, SDLR, DEX (Suciu, IT II, contestă originea tc. invocând lipsa atestărilor; cuvântul este, totuşi, atestat, sporadic, în surse turceşti disponibile online); var. ifiliu, prin haplologie. AFÍGE vb. (jur., înv.) „a afişa – afficher” 1853 (Bariţiu – Munteanu, W. I, 38). Lat. neol. affigere < ad- + figere „a înfige, a fixa”. Fam.: afípt s.n. (rar) „afiş” 1871 (LM), românizare a part. perf. affictum. Cf. afíş, afíx, antefíx, defíge, fix, infíx, înfíge, prefíge, prefíx, sufíx. AFÍL adj. (bot.) „lipsit de frunze – aphylle” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aphylle < gr. ἄφυλλος < ἀ- privativ + φύλλον „frunză”. Cf. calapắr, calomfír1, cariofilacée, chervắl, garoáfă, trandafír. AFILIÁ vb. „a (se) asocia la o societate, organizaţie etc. – (s’)affilier” 1813 (var. afiluí, S. Ţ. 30; forma afiliá, 1859, Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. affilier, iniţial „a adopta, a înfia” < lat. med. affiliare < filius „fiu”. Var. (înv., Trans.) afiluí < lat. neol. (din Imperiul Habsburgic) affiliare, termen care căpătase sensul fr. affilier. Fam.: afiliáţie s.f. „(rar) apartenenţă la o societate, organizaţie etc.; (înv.) faptul de a se afilia” 1813 (S. Ţ. 28), var. (înv.) afiliaţiúne < fr. affiliation, lat. neol. affiliatio, -onem. Cf. fiu, fiástru, fin1. ÁFIN1 [ar. afín] s.m. „arbust cu fructe comestibile din zona montană (Vaccinium myrtillus) – myrtille” 1804–1808 (Şincai, V. ist. nat.), var. afín1. Et. nes., probabil contaminare între lat. acinus „boabă” şi lat. *dafinus „laur” S. Puşcariu, DR 7, 1931–1933, 103–105, SDLR, TDRG2 sau lat. *dafinus (= daphne) HEM, cu d- dispărut prin deglutinare sau perceput ca prep., în sintagme ca baca dafini E. Herzog apud S. Puşcariu loc. cit., CDER 110 (cf. şi calabr. afina „laur”), TDRG2. Originea lat. este susţinută de formele cu rotacism (afir, afiră) S. Puşcariu, loc. cit. // Magh. afonya LM, CDED II, 475, TDRG1; et. nec. DA, DEX. Fam.: afinár s.m. (Haţeg) „tufă de afin” 1887 (HEM I, 435); afinátă s.f. „băutură alcoolică preparată din afine” 1955 (DLRLC) ← afină1 (după vişinată); áfină1 [ar. afínă1] s.f. „fructul afinului” 1783 (Benkö 20); ar. afíncă s.f. „afină1” sec. XIX (var. afíngă, Murnu, DMR); ar. afínche s.f. „afină” 1906 (var. afínghe, Dalametra), probabil ← *afince, ÁFIN1 AFÍN 94 AFÍŞ format cu suf. dim. -ce, cu transformarea nğ > n0 ca în nghios „jos” S. Puşcariu, DR 7, 1931–1933, 103; ar. afíncu s.m. „afin1” 1907 (com. Papahagi, în DA); afineá s.f. (dim.) 1939 (SDLR) ← afină1; afinét s.n. (Sibiu, col.) 1887 (HEM I, 435); afinícă s.f. (dim.) 1939 (SDLR) ← afină1 sau ← afinea; afiníş s.n. „loc pe care cresc afini” 1783 (Benkö 20). Cf. acín, dáfin. AFÍN2, -Ă2 s.m., s.f., adj. „(jur.) rudă prin alianţă; (livr.) asemănător, înrudit în spirit – parent par alliance, affin” 1855 (Asachi, O. II, 133). Lat. neol. affinis „vecin; părtaş; rudă prin alianţă” (< ad- + finis „graniţă”), fr. affin. Fam.: afinitáte s.f. „potrivire între oameni sau între manifestările lor, datorată unor înclinaţii care îi apropie; (chim.) proprietate a substanţelor de a intra în combinaţii chimice cu alte substanţe; (jur.) legătură de rudenie creată prin căsătorie între unul dintre soţi şi rudele celuilalt soţ” c.1832 (Cornelli, 52v, apud TDRG3) < fr. affinité, lat. neol. affinitas. Cf. fin2, fíne, confíniu, definí, infinitív. AFIÓN s.n. „substanţă narcotică extrasă, de obicei, din macul de grădină, opiu – opium” c.1650 (var. afióm, Anon. Car.). Ngr. αφιόνι (< tc.), tc. afyon (< arab afyun < gr. ὄπιον < ὀπός „suc, sevă”), scr. afijon. Var. afiom < magh. áfiom. Cf. ópiu. AFIRMÁ vb. „a susţine că ceva este adevărat, a declara în mod ferm; (refl.) a se remarca – (s’)affirmer” 1825 (var. afirmăluí, Vârnav, F. M. II, 38r; forma afirmá, 1827, Heliade-Rădulescu, Gr. rom. ms. 8v), var. (înv.) adfirmá. Fr. affirmer, lat. neol. affirmare „a întări, a confirma; a afirma, a declara” < ad- + firmare „a întări; a confirma, a asigura” < firmus „solid, rezistent, ferm”. Fam.: afirmatív adj. (despre un enunţ, o judecată) „care exprimă, conţine o afirmaţie” 1821 (L. Asachi, B. 94) < fr. affirmatif, lat. neol. affirmatiuus; afirmáţie s.f. (abstr.) 1815–1820 (var. afermáţie, Budai-Deleanu, TGR, 52r), var. (înv.) afirmaţiúne < fr. affirmation, lat. neol. affirmatio, -onem; autoafirmá vb. refl. „a se face remarcat prin forţe proprii, a-şi manifesta personalitatea” 1931 (Vinea O. VIII, 393) ← auto1- + afirma; contraafirmáre s.f. „afirmaţie opusă unei alte afirmaţii” 1866 (Maiorescu, O. I, 367) ← contra- + afirmare, după fr. contre-affirmation; reafirmá vb. „a afirma din nou” 1882 (Eminescu, O. XIII, 169) ← re2- + afirma. Cf. confirmá, ferm, férmă, fírmă, firmamént, infírm, infirmá. AFÍŞ s.n. „foaie (de hârtie), expusă la vedere, care cuprinde un anunţ – affiche” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 119r). Fr. affiche < afficher cu sensul „a fixa (pe ceva), a agăţa” < ficher „a ataşa, a fixa, a înfige” < lat. *fīccāre (cf. it., eng., occ., sp., ptg.) < *fīgicāre < fīgere „a înfige”. Fam.: afişá vb. „a expune, a lipi un afiş; (fig.) a manifesta în mod ostentativ o anumită atitudine” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 119r) < fr. afficher; afişáj s.n. „dispozitiv electronic pe care sunt afişate informaţii; (înv.) lipire de afişe” 1897 (Adev., nr. 2981, 2) < fr. affichage; afişiér s.n. „panou sau vitrină pe care se lipesc afişe” 1955 (DLRLC) ← afiş sau ← afişa; afişór s.m. „persoană care lipeşte afişe”, s.n. „dispozitiv electronic pe care sunt afişate informaţii” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 22), var. (înv.) afişér < fr. afficheur. Cf. afíge, afíx, antefíx, defíge, fix, infíx, înfíge, prefíge, prefíx, sufíx. AFÍN2, -Ă2 AFÍX 95 AFLUÉNT AFÍX s.n. „(lingv.) morfem ataşat unui radical, cu ajutorul căruia se derivă un cuvânt nou sau se exprimă anumite categorii gramaticale; (mat.) punct care reprezintă un număr complex într-un sistem de coordonate carteziene – affixe” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. affixe, împr. din lat. affixus „ataşat”, part. perf. al vb. affigere „a înfige pe ceva, a ataşa” < ad- + figere „a înfige”. Fam.: afixál adj. (lingv.) „realizat prin afixe” 1957 (SCL 8, 529) < fr. affixal. Cf. afíge, afíş, antefíx, defíge, fix, infíx, înfíge, prefíge, prefíx, sufíx. AFLÁ [ar. afláre; mr. (a)flári; ir. (a)flå] vb. „a lua cunoştinţă de ceva; (înv.) a găsi, a descoperi; (refl.) a se găsi, a fi (undeva), a exista – apprendre, prendre connaissance de; trouver, découvrir; se trouver, exister” c.1500 (Psalt. Hur. 90). Lat. afflāre „a sufla asupra, (despre vânt, soare, foc, lumină) a atinge” (< ad + flāre „a sufla”), cu sensul „a găsi” apărut în latina vulgară, păstrat în dalm., surselv., it. dial. de sud, sp., ptg. REW 261, HEM I, 456, TDRG, PEW 34, CDDE 19, DA, CADE, SDLR, CDER 114, DEX; evoluţia semantică este explicabilă prin vocabularul vânătorii, verbul fiind folosit cu referire la câinii care, adulmecând, găsesc vânatul, H. Schuchardt, ZRPh 32, 231–238, REW // M.gr. ἄλφειν, ἀλφαδέειν „a găsi” CDED II, 633; gr. ἄλφειν LB, LM. Fam.: aflát s.n. (abstr.) 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 33r); aflătór [ar.] adj., s.m. (rar) „care se găseşte; (înv.) care găseşte, descoperitor” c.1500 (Psalt. Hur. 150); izăflá vb. (Ban., SV Trans.; înv.) „a găsi; a născoci” c.1650 (Anon. Car.), var. izaflá, izeflá, (suspect, în HEM I, 456) esaflá ← iz- + afla DA // lat. exafflāre, cu iz- prin substituirea prefixului HEM I, 456–457; lat. neol. exafflare DLR (pentru forma esafla, literalizată ca exafla; atât forma rom. exafla, cât şi verbul lat. exafflare sunt neatestate); reaflá vb. (rar) „a afla din nou, a (se) regăsi” 1848 (CR, 13; forma răaflă, 1751, Uricariul, X, 106, este suspectă) ← re2- + afla. Cf. suflá, umflá, defláţie1,2, gonflá, infláţie. AFLICŢIÚNE s.f. „(livr.) durere mare; (jur.) pedeapsă directă – affliction” 1794 (var. aflicciúne, Calend. Viena, apud Chivu, VTR, 290). Fr. affliction, lat. neol. afflictio, -onem < affligere „a izbi, a doborî, a zdrobi” < ad- + fligere „a izbi”. Fam.: aflictív adj. (jur., despre pedepse) „care loveşte direct pe cel condamnat” 1878 (Telegraful (Buc.), nr. 1973, 2) < fr. afflictif. Cf. conflíct, inflicţiúne. AFLORIMÉNT s.n. (geol.) „loc unde apar la suprafaţa pământului rocile sau mineralele, deschidere geologică – affleurement” 1898 (Enc. rom. I). Fr. affleurement (< affleurer „a netezi, a nivela, a ajunge la acelaşi nivel cu” < expr. à fleur de „la nivelul”, de la fleur „floare” cu sensul „partea superioară, cea mai de sus”), românizat după floare. Cf. floáre, deflorá, eflorá, eflorescént, flóră, florétă, Floríi, florilégiu, florín, pasiflóră, spadiciflóră. AFLUÉNT s.m. „curs de apă considerat în raport cu altul, mai mare, în care se varsă – affluent” 1859 (Cobâlcescu, G. 5). Fr. affluent „care curge spre; afluent”, împr. din lat. affluens, -entem, part. prez. al vb. affluere „a curge spre; a veni în număr mare; a avea din belşug” < ad- + fluere „a curge”. AFÓN 96 AFRICÁN, -Ă Fam.: afluá vb. (rar) „a curge spre acelaşi punct” 1896 (ŞDU1) < fr. affluer (împr. din lat. affluere), var. afluí; afluénţă s.f. „mulţime de oameni care se îndreaptă spre acelaşi punct, aflux; abundenţă, belşug de produse” 1853 (var. afluínţă, Wertheimer, Descr. ape. 80) < fr. affluence, lat. neol. affluentia. Cf. defluí, fluént, flúviu, flux. AFÓN adj., s.m., s.f. „(persoană) care nu poate cânta corect, care nu are ureche muzicală; (persoană) fără glas, ca urmare a unei leziuni a laringelui; (despre sunete) care se articulează fără vibraţia coardelor vocale, surd – aphone” 1893 (DDRF), var. (înv.) áfon. Fr. aphone < gr. ἄφωνος „fără voce” < ἀ- privativ + φωνή „voce”. Accentuarea áfon, după gr. ἄφωνος. Fam.: afónic adj. (înv., despre sunete) „articulat fără vibraţia coardelor vocale” 1904 (Enc. rom. III, 689) < fr. aphonique; afoníe s.f. „boală care constă în pierderea glasului” c.1832 (I. Golescu, Cond., apud TDRG3) < fr. aphonie; afonizáre s.f. (lingv.) „asurzire” 1934 (Arh. Olt. XIII, nr. 71–73, 519). Cf. fono-, -fon, -foníe1, fonétic, fónic, antifón1, diafoníe, disfoníe, polifoníe, simfoníe. AFORÍSM s.n. „cugetare enunţată într-o formă concisă – aphorisme” a doua jum. a sec. XVIII (Ippocrat, 8r), var. aforísmă s.f., aforismós. Fr. aphorisme (împr. din lat.), lat. neol. aphorismus < gr. ἀφορισμός „definiţie; sentenţă, aforism” < ἀφορίζειν „a delimita, a defini” < ἀπο- prefix care arată separarea + ὁρίζειν „a delimita, a limita” < ὅρος „hotar, limită”. Var. aforismă < it. aforisma. Var. aforismos < ngr. αφορισμός. Fam.: aforíst s.m. (rar) „autor de aforisme” 1971 (V. Nemoianu, „Calmul valorilor”, 262) < fr. aphoriste, engl. aphorist; aforístic adj. „de aforism, în formă de aforism; care conţine aforisme” 1834–1835 (Murgu, C. F. II, 2r) < fr. aphoristique, germ. aphoristisch. Cf. afurisí, aoríst, orizónt, ursí, apo-. A FORTIÓRI adv., adj. invar. „cu atât mai mult; (despre raţionamente) care constă în trecerea de la o judecată la alta, pentru care există tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus – a fortiori” 1881 (Rom. lib., nr. 1248, 1). Lat. neol. a fortiori (a(b) „de la” + fortiori, ablativul lui fortior, comparativul lui fortis „puternic, tare”), termen scolastic. Cf. foárte, fort, fórte, fórţă, acvafórte, confortá, efórt. ar. AFREÁŢĂ s.f. „turtă – galette” 1906 (Jb. XII, 101). Lat. africia P. Papahagi, Jb XII, 1906, 101, REW 271. AFRETÁ vb. „a închiria o navă pentru transportul de mărfuri – affréter” 1902 (Adev., nr. 4491, 2). Fr. affréter < fret „costul transportului mărfurilor pe mare; chirie plătită pentru folosirea unei nave; încărcătura unei nave” < ol. medie vrecht, vracht. AFRICÁN, -Ă s.m., s.f., adj. „(persoană) din Africa – africain” 1665–1690 (Let. cantac. 19, antrop. Sţipio African; ca apelativ, 1682, Dosoftei, V. S. oct. 87r). Lat. neol. Africanus NDU (< Africa < Afer, pl. Afri, nume dat unei populaţii din regiunea Tunisiei actuale), posibil şi ngr. Ἀφρικανός º, ulterior întărit şi de fr. africain NDU // ← top. Africa DEX. AFRICÁT, -Ă 97 AFRODIZIÁC Fam.: africaníst s.m. „specialist în studiul limbilor şi civilizaţiilor africane” 1947 (Eliade, Jur. I, 102) < fr. africaniste; africanístă s.f. 1978 (DN3) ← africanist; africanístică s.f. „studiul limbilor şi al civilizaţiilor africane” 1969 („Revista română de studii internaţionale”, 1(5), 141) < germ. Afrikanistik; africanitáte s.f. „caracter specific (culturii) popoarelor africane” 1979 (D. etnol.) < fr. africanité; africanológ s.m. „specialist în studiul limbilor şi al civilizaţiilor africane” 1966 (DN2) < fr. africanologue sau ← africanologie (der. regresiv) // ← Africa DEX; africanológă s.f. 1982 (DOOM2) ← africanolog; africanologíe s.f. „studiul limbilor şi al civilizaţiilor africane” 1966 (DN2) < fr. africanologie º // ← Africa DEX; africăneán adj., s.m. (înv.) „african” 1691–1697 (T. Corbea, D. 23) < lat. Africanus, inclus în clasa derivatelor în -ean; africăneáncă s.f. (înv.) „africană” 1691–1697 (T. Corbea, D. 23) ← africănean; africănésc adj. (înv.) „african, din Africa” 1691–1697 (T. Corbea, D. 233) < lat. Africanus, inclus în clasa derivatelor în -esc; africănéşte adv. (înv.) „ca africanii” 1839 (var. africanéşte, Vaillant, V.); africésc adj. (înv.) „african” (T. Corbea, D. 270) ← top. Africa sau lat. neol. africus, inclus în clasa derivatelor în -esc; áfro2 adj. invar. „(despre coafuri) cu părul foarte încreţit, pe model african; (despre muzică şi alte arte) caracteristic afro-americanilor sau africanilor” 1981 (RL, 6 iun., p. 2, în DCR3) < engl. afro; panafricán adj. „care cuprinde, implică toată Africa” 1978 (DN3) < fr. panafricain (pan- < gr. πᾶς, πᾶσα, πᾶν „tot” + africain); panafricanísm s.n. „doctrină care promovează unitatea şi solidaritatea tuturor popoarelor africane” 1978 (DN3) < fr. panafricanisme; transafricán adj., s.n. „(şosea) care traversează Africa” 1928–1929 (Conv. lit. LXI, 111) ← trans- + african (după fr. transafricain). Cf. afrikaans, afro1-. AFRICÁT, -Ă adj., s.f. (lingv.) „(consoană) a cărei articulaţie începe cu o ocluziune şi se termină printr-o constricţie – affriqué(e)” 1894 (Philippide, ILR I, 296). Fr. affriqué(e), germ. Affrikate, Affrikata < lat. affricata, part. perf. fem. al vb. affricare „a freca (de ceva)” < ad- + fricare „a freca”. Fam.: africatizá vb. refl. „a se transforma într-o africată” 1914 (Arhiva, 152). Cf. frecá, fricatív, fricţiúne. AFRIKAANS (pronunţat africáns) s.n. „varietate a limbii olandeze, vorbită în Africa de Sud – afrikaans” 1962 (DER I). Engl. Afrikaans (< ol. Afrikaans „african”), fr. afrikaans. Fam.: afrikánder s.m. (rar) „persoană care face parte din populaţia de origine olandeză din Africa de Sud, bur” 1930 (Minerva), var. afrikáner, var. grafică afrikaander < engl. Afrikander < ol. din Africa de Sud Afrikaander „african (subst.)”; var. afrikaner < engl. Afrikaner < ol. Afrikaaner = Afrikaander. Cf. africán, afro1-. ÁFRO1- el. de comp. „referitor la Africa – afro-”. Engl. Afro-, fr. afro-. Cf. afro-americán (s.v. americán), afro-asiátic (s.v. asiátic), africán, afrikaans. AFRODIZIÁC adj., s.n. „(substanţă) care stimulează impulsurile sexuale – aphrodisiaque” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 62). AFRÓNT 98 AFUNDÁ Fr. aphrodisiaque < gr. ἀφροδισιακός „erotic, referitor la plăcerile dragostei” < ἀφροδίσιος „al Afroditei; erotic” < Ἀφροδίτη „Afrodita, zeiţa dragostei”. Fam.: afrodizíe s.f. (rar) „exacerbare a impulsurilor sexuale, a preocupărilor sexuale” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aphrodisie; anafrodiziác, -ă adj., s.n., s.m., s.f. „(substanţă) care face să înceteze dorinţele sexuale; (persoană) care nu are dorinţe sexuale” 1898 (Enc. rom. I, 684) < fr. anaphrodisiaque; anafrodizíe s.f. „lipsă a dorinţelor sexuale” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anaphrodisie. AFRÓNT s.n. „insultă, ofensă – affront” 1784 (Beldiman, Siroe, 51v), var. afrúnt. It. affronto (< affrontare „a înfrunta, a ataca”), fr. affront (< affronter „a înfrunta, a brava, a sfida, a ataca”, derivat posibil de dată lat. târzie, *affrontāre, de la frons, frontem „frunte”). Fam.: afrontá vb. „(înv.) a înfrunta; (med.) a apropia prin operaţie buzele unei plăgi, pentru o bună cicatrizare” c.1832 (I. Golescu, Cond. VII, 82r), var. afruntá < fr. affronter „a înfrunta; a pune (două lucruri) faţă în faţă, (spec., med.) a pune în contact buzele unei plăgi”, it. affrontare; var. afrunta, infl. de înfrunta. Cf. frunte, confruntá, front, frontál, frontiéră, frontispíciu, frontón, înfruntá. ÁFTĂ s.f. „mică ulceraţie produsă pe mucoasa gurii sau a faringelui – aphte” 1816 (Maior, Înv. doft. 74). Fr. aphte, lat. neol. aphta < gr. ἄφθα. Fam.: aftoíd adj. (med.) „cu aspect de aftă” 1969 (D. med.) < fr. aphtoïde; aftós adj. (despre boli) „caracterizat prin prezenţa aftelor” 1906 (DA) < fr. aphteux. AFTERSCHOOL (pronunţat aftărscúl) s.n. „program organizat de o instituţie de învăţământ în care copii mici, după orele de şcoală, desfăşoară diferite activităţi recreative sau educative – afterschool” 2005 (zf.ro, 4 nov., în DCR3). Engl. after-school, iniţial adj. (în expr. ~ activities, programs) < after „după” + school „şcoală”. AFUMÁ [ar.; mr. fumári] vb. „a expune ceva la fum, a umple cu fum, (refl.) a se înnegri de la fum; (fam.) a se îmbăta uşor – (s’)enfumer, exposer à la fumée; se griser” 1424 (antrop. Afumatu; în texte rom., c.1500, Psalt. Hur. 121r). Lat. *affūmāre HEM I, 458, PEW 35, DA, CDDE 679, CDER 115, cf. it, sd., occ., cat., sp., ptg. REW 268 // ← fum TDRG1. Fam.: afúm s.n. (rar) „miros caracteristic al afumăturilor” 1891 (Met. scr. 43) ← afuma (der. regresiv); afumát s.n. (abstr.) 1582 (PO, 245); afumătoáre [ar.] s.f. „instalaţie sau cameră specială pentru afumarea alimentelor; utilaj (metalic) pentru producerea fumului fără flacără, în vederea liniştirii familiei de albine când se lucrează în stup; (înv.) vas în care se ard mirodenii” 1777–1780 (Doc. Cal. II, 36), var. afumătór2 s.n.; afumătór1 adj. „care afumă” c.1650 (Anon. Car.); afumătoríe s.f. „instalaţie specială pentru afumarea cărnii” 1840 (Doc. ist. rom. – S. VI, 252) ← afumător; afumătúră [ar.] s.f. „produs alimentar conservat cu ajutorul fumului; afumare” 1698 (Cheia în. 99r). Cf. fum. AFUNDÁ [ar. afundáre] vb. „a pătrunde adânc, a (se) adânci, a (se) scufunda; (rar, fig.) a ponegri; (rar) a înfunda – (s’) enfoncer, (s’) ensevelir; immerger, plonger, couler bas; diffamer; (se) boucher” c.1500 (Psalt. Hur. 144). AFURCÁ 99 AGÁLE Lat. *affundāre (< ad- + fundus „fund”; atestat doar în lat. med.) HEM I, 469, CDDE 681, DA, CADE, REW 269 (posibil), SDLR (posibil), DEX, cf. it., v.fr., sp., ptg. REW 269 // ← afund TDRG1, CDER 116; ← fund (fără specificarea modului de derivare) CDED I, 104, REW 269 (probabil); ← a1 + fund SDLR (posibil). Fam.: afundát s.n. (abstr.) 1887 (HEM I, 472); afundătoáre s.f. (înv.) „ascunzătoare” c.1500 (Psalt. Hur. 83v); afundătúră s.f. (rar) „adâncitură, loc adânc” 1652 (Îndr. leg. 157); afundíş s.n. (rar) „loc adânc, adâncime” 1872 (Baronzi, L. 237), var. afunzíş ← afund DA, CADE, DEX sau ← afunda CDDE 681. Cf. fund, fond, fondá, fundál, fundamént, înfundá, latifúndie, profúnd. AFURCÁ vb. (mar.) „a ancora o navă cu ajutorul a două ancore – affourcher” 1901 (C. Bălescu şi C. Niculescu-Rizea, „Manualul gabierului”, Bucureşti, 1901, apud M. Bujeniţă, LR, XV, 1966, 295). It. afforcare DEX, fr. affourcher (propriu-zis „a pune în formă de furcă, a crăcăna” < fourche „furcă” < lat. furca) CADE, românizate după furcă (SDLR: ← furcă după fr. affourcher). Fam.: afúrcă s.f. „ansamblul de manevre şi cabluri folosite la afurcare; ancoră mică” 1886 (Steinberg, D.) ← afurca (der. regresiv). Cf. fúrcă. AFURISÍ vb. „a anatemiza, a excomunica; a blestema; (înv., refl.) a jura sub pedeapsa blestemului – anathématiser, maudire; faire serment sous peine d’être maudit” 1594 (Doc. Î. 104), var. (înv.) aforisí. Slavon afurisati, ngr. αφορίζω (aor. αφόρισα) < gr. ἀφορίζειν „a separa, a delimita” < ἀπο- prefix care arată separarea + ὁρίζειν „a delimita, a limita” < ὅρος „hotar, limită”. Fam.: afurisénie s.f. (abstr.) 1631 (var. afurisánie, DRH B XXIII, 324); afurisít s.n. (abstr.) 1907 (DA); dezafurisí vb. „a scoate din anatemă prin rugăciuni” 1870 (Costinescu, V.). Cf. apo-, aforísm, aoríst, orizónt, ursí. AFUZALÍ s.m. „soi de viţă de vie originar din Asia Mică – dattier (variété de raisin)” 1939 (Simionescu, Fl. 294, apud Suciu, IT II, 34), var. afuzalíe s.f., (Olt.) fuzalíe s.f. Tc. afuzali (= hafızali) < n.pr. Afuz-Ali Suciu, IT II, 34. AGABANÍU s.n. (înv., rar) „stofă orientală scumpă, folosită pentru turbane – sorte d’étoffe précieuse orientale” 1786 (pl. agabaníi, Iorga, S. D. VI, 194), var. agambaní, agambaníu. Tc. agabani. Formele cu -mb-, probabil printr-un intermediar ngr. neatestat. AGALACTÍE s.f. (med.) „absenţă a secreţiei lactate la femeia care a născut – agalactie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. agalactie, format pe baza gr. ἀγάλακτος „care nu are lapte” < ἀ- privativ + γάλα, γάλακτος „lapte”. Cf. galactorée, galactóză, galaxíe, hipogalactíe. AGÁLE adv. „fără grabă, domol – lentement, doucement” 1851 (Negruzzi, O. I, 204). Ngr. αγάλι(α) < m.gr. ἀγάλην < ἀγάληνα < ἀγαληνά < γαληνά < γαληνός „calm”. AGÁM 100 AGÁT AGÁM adj. (despre plante) „asexuat – agame” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 24). Fr. agame < gr. ἄγαμος „necăsătorit” < ἀ- + γάμος „căsătorie”. Cf. -gam, -gamie, gamét, alogamíe, autogámă, bigám, digám, fanerogámă, hierogamíe, monogám, poligám, trigám. AGÁPĂ s.f. (fam.) „ospăţ (la care participă prieteni, colegi) – agape” 1822 (Bobb, DRLU I). Fr. agape DA, CADE, DEX, iniţial „masă luată în comun de către primii creştini, în cursul căreia avea loc împărtăşania” < lat. creştină agape < gr. ἀγάπη „dragoste (frăţească), afecţiune” < ἀγαπᾶν „a primi prieteneşte, a trata cu afecţiune; a iubi” // şi ngr. αγάπη TDRG; şi lat. neol. agape DEX. AGÁR-AGÁR s.n. „substanţă gelatinoasă extrasă din alge – agar-agar” 1898 (Enc. rom. I, 59). Fr. agar-agar (< malaez agar-agar, probabil prin intermediar engl.), germ. Agar-Agar. AGAREÁN adj., s.m. (înv.) „nume al unei populaţii biblice, descendentă din Agar, o roabă a lui Avraam; musulman – Hagarien; musulman” c.1500 (Psalt. Hur. 157). Slavon Agarěninŭ, pl. Agarěne (< Agarŭ, după gr. ἀγαρηνός < Ἄγαρ „Agar” < ebraic Hagar); termen folosit pentru musulmani datorită tradiţiei potrivit căreia Ismail, fiul lui Agar, este strămoşul unor triburi arabe, printre care şi cel al lui Mahomed. Fam.: agareáncă s.f. „păgână” 1939 (SDLR); agarineán adj, s.m. „musulman” 1682 (Dosoftei, V. S. dec. 211v) < ngr. αγαρηνός, încadrat în clasa derivatelor în -ean; agarinésc adj. (înv.) „necreştin, musulman” 1682 (Dosoftei, V. S. sept. 25r); agăreníe s.f. „religia musulmană” 1682 (Dosoftei, V. S. dec. 221v). AGARÍCI s.m. (bot.) „un soi de ciupercă de copac – agaric” 1862 (var. agaríc, Antonescu, D.). Fr. agaric (cf. forma de la Antonescu, D.) º sau lat. savant agaricus (lat. clasic agaricum < gr. ἀγαρικόν, posibil derivat de la top. Ἀγαρία, regiune în Sarmaţia) DA, cu sg. refăcut după pl. // Lat. agaricus, cu -ci după plural HEM I, 487 (problematic din motive fonetice, rezultatul aşteptat fiind agárec(i)). Fam.: agaricacée s.f. (mai ales la pl.) „familie de ciuperci din care face parte agariciul” 1898 (Encl. rom. I, 59) < fr. agaricacée(s), lat. savant Agaricaceae. AGASÁ vb. „a irita, a enerva, a plictisi cu insistenţe – agacer” 1894 (Alexi, DRG). Fr. agacer < v.fr. aacier „a strepezi dinţii; a pune drojdie” (< lat. *adaciāre (< *adacidāre (prin disimilare) < acidus „acru” sau, mai puţin probabil < aciēs „ascuţiş”)), contaminat cu agace „coţofană” sau agu „ascuţit, picant” (< lat. acūtus) FEW I, 130, TLF. Fam.: agasánt adj. „iritant, care agasează” 1886 (Steinberg, D.) < fr. agaçant. Cf. acíd, ácru2, acút, oţét. AGÁT s.n. „mineral dur utilizat ca piatră semipreţioasă – agate” 1582 (var. acátes, PO, 311), var. acátie s.f., agátă s.f. (şi „literă tipografică cu floarea de şase puncte”), ahát. Fr. agate (împr. din lat. achates < gr. ἀχάτης, iniţial numele unui râu din Sicilia, unde a fost găsit acest mineral). Var. acates (scris şi achates), acatie < lat. neol. achates. Var. ahat < ngr. αχάτης. AGATẤRS 101 AGĂŢÁ Fam.: dendragát s.n. (rar) „agat care prezintă nervuri ramificate” 1832 (I. Golescu, Cond., cf. DLR) < fr. dendragathe < gr. δενδραχάτης (< δένδρον „copac” + ἀχάτης). AGATẤRS s.m. „numele unei populaţii scitice stabilite în Transilvania – Agathyrse” 1668–1670 (forma agathyrşi, Istorii). Gr. neol. (pl.) Ἀγάθυρσοι, lat. neol. Agathyrsi. AGÁVĂ s.f. „specie de plantă exotică erbacee – agave” 1862 (var. agáve, Antonescu, D.). Fr. agave < lat. savant Agave, nume dat de Linnaeus, pe baza gr. ἀγαυή, femininul adjectivului ἀγαυός „admirabil, magnific” < ἄγασθαι „a se mira, a admira”. ÁGĂ s.m. (înv.) „ofiţer sau comandant din armata otomană – officier ou commandant turc” 1599 (Doc. Î. 111), var. agá. Tc. aga (= ağa, probabil < mongol aga, aka „omagiu; frate mai mare” Eyuboğlu). Fam.: agésc adj. „de agă” 1700–1712 (N. Costin, L.2 301); agíe s.f. „funcţia de agă; prefectură de poliţie” 1675 (M. Costin, L. 298r); agiésc s.f. „de agie” 1776 (doc. apud ŞIO II/1, 12) ← agie; agoáie s.f. „soţia unui agă” 1840 (Doc. ist. rom. – S. VI, 275); baş-agá s.m. „comandant al unui detaşament din armata otomană” 1788 (doc. apud ŞIO II/2, 13) < tc. başağa; deli-agá s.m. „căpetenia deliilor” sec. XVIII (Cron. anon. racov., apud ŞIO II/2) < tc. deli-ağa. AGĂNẤU s.n. (Olt.) „un dans ţărănesc foarte vioi, jucat de bărbaţi – nom d’une danse paysanne très vive, dansée par les hommes” 1887 (HEM I, 490). Et. nec. DA (scris agănắu), TDRG2, DEX // Scr. agino (adj. neutru) „de agă” CDER 121; ← *agân < lat. ac. agōnem = agona < gr. ἀγών „întrecere sportivă, luptă”, cu -â- în loc de -u- aşteptat ca în plămân (< lat. pulmonem) HEM I, 491. AGĂRLẤC s.n. (înv.) „bagaj, calabalâc – bagage” 1693–1714 (R. Greceanu, Î. 37), var. agârlấc, angarlấc, ardalấc, argălấc, hargalấc, hargalíc. Tc. ağırlık „greutate, povară; bagaj” < ağır „greu”. Var. angarlâc ← agărlâc, infl. de angara. AGĂRNÍ vb. (hapax, Anon. Car.) „a acoperi – couvrir” c.1650. Scr. grnuti „a îngrămădi, a acoperi, a înfăşura” º // ← *gârnă < scr. garna „culme, partea de sus a unui lucru”, cf. scr. granati „a pune vârf” HEM I, 492 (însă scr. grana înseamnă „creangă, vlăstar; partea superioară a labei piciorului”, iar granati – „a da vlăstare, a se ramifica, a (se) dezvolta, a povesti multe, a scorni, a-şi mişca crengile, a da din mâini”); scr. granati „a pune vârf” DA. Fam.: agărnitúră s.f. (hapax, Anon. Car.) „acoperământ” c.1650. AGĂŢÁ [ar. (a)căţáre „a prinde; a ocupa; a începe; a înţelege; a zămisli; a socoti ca; a închiria; a prii”; mr. căţári „a prinde; a începe; a aprinde; a costa; (refl.) a se adeveri”; ir. (a)caţå „a prinde, a apuca; a atârna în cui; a înhăţa; a căpăta; a începe”] vb. „a atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a prinde fără voie o ţesătură într-un obiect ascuţit; (refl.) a se prinde de; (rar) a apuca, a înhăţa – accrocher, suspendre; s’accrocher à; saisir” 1581 (var. acăţá, Prav. Lucaci, 245v). AGÂMBÁ 102 AGEAMÍU Lat. *accaptiāre „a prinde” < *captiāre (< capere „a prinde, a lua”, part. captus, cf. captāre „a căuta să prindă”) Philippide, ILR, 43, TDRG (probabil), CDDE 6, DA, CADE, SDLR, CDER 34, DEX; forma *captiāre este moştenită în celelalte limbi romanice, cu sensul „a vâna” REW 1662; urma unei forme fără a- în română ar putea fi caţă1 (v. s.v.). CDER 34 sugerează, pentru pierderea lui -p-, influenţa unui cuvânt balcanic (citând bg. kacjă „a agăţa”, formă inexistentă, probabil eroare grafică pentru kačă = kačvam, kača „a (se) urca”, unde sensul „a agăţa” apare în compunere cu prefixe: okača, zakača), ceea ce nu este necesar, căci mai există cazuri de simplificare a grupurilor -pt-, -ct- (boteza < baptizare, vătăma < uictimare) // ← a1 + caţă1 HEM I, 128; lat. ad + cattus „pisică” LM; magh. akasztal CDED II, 475. Fam.: agăţát s.n. (abstr.) 1881-1882 (var. acăţát, Contemporanul, 310); agăţăciós adj. „care se agaţă uşor; care se tot agaţă, se poticneşte” 1822 (var. acăţăciós, Bobb, DRLU I); agăţătoáre s.f. „şiret sau lănţişor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui” 1691–1697 (var. acăţătoáre, T. Corbea, D. 382); agăţătór adj. „care se agaţă, căţărător” 1691–1697 (var. acăţătóri m.sg., T. Corbea, D. 539), var. acăţătór; agăţătúră [ar. acăţătúră; mr. căţătúră] s.f. (abstr.) 1857 (Polizu, V.), var. acăţătúră; acăţéle s.f.pl. „cârcei la viţa-de-vie” 1822 (Bobb, DRLU I); descăţătoáre s.f. (rar) „unealtă care serveşte la desfacerea unei undiţe agăţate” 1839 (Vaillant, V.) ← descăţa (= dezgăţa); dezgăţá vb. (pop.) „a (se) desprinde, a (se) desface” 1839 (var. descăţá, Vaillant, V.); mr. pricăţári vb. „a cuprinde cu mâinile” 1935 (Capidan, Megl. III). Cf. anticipá, apucá, cáţă1, căţărá, captá, acceptá, cáblu, capábil, capacitáte, captár, captív, capţiós, concépe, conţopíst, decépţie, emancipá, exceptá, excipiént, fórceps, incipiént, interceptá, încăpeá, încépe, ocupá, participá, percépe, precépt, pricépe, príncipe, princípiu, receptá, recuperá, reţétă, susceptíbil, uzucapiúne. AGÂMBÁ vb. (Mold., Trans.; rar) „a urmări, a merge pe urmele cuiva, a prinde din urmă, a apuca, a-l ajunge un rău – marcher sur les traces de quelqu’un, attraper quelqu’un, affliger” 1700–1712 (var. gâmbá, N. Costin, L.2 197). Lat. *aggambāre (< gamba = camba „picior”, clasic „partea dinapoi a genunchiului (la animale, în special la cal), picior de animal” < gr. καμπή „articulaţie, îndoitură, cotitură” < κάμπτειν „a îndoi, a curba”) DA, REW 1539 // Probabil lat. *aggimbāre (< *gimbus < gibbus „cocoaşă”), cf. calabr. agghimbare „a se îndoi, a se cocoşa” CDER 131. Var. gâmba ← agâmba cu afereză º sau < lat. *gambāre DA // ← găbui, cu infix nazal sau prin încrucişare cu rădăcina expresivă gâng- CDER 3762; cf. găbui, gâmbosi SDLR. Fam.: agâmbálă s.f. (Trans.) „epilepsie” 1887 (Bugnariu, N.); gấmbă s.f. (Someş) „epilepsie” 1925 (Viciu, S. Gl.) ← gâmba (= agâmba), der. regresiv; îngâmbá vb. (Olt.) „a înşfăca” 1782–1785 (Axinte Uricariul, Cron. 235, aparat critic) ← [a]gâmba sau gâmba º sau < lat. *ingambāre DA. Cf. gámbă, jambón. AGEÁG s.n. (Trans., Bih., Mar.) „lut, argilă – glaise, argile” 1890 (var. agheág, Vaida, Săl.), var. ajág. Magh. agyag. AGEAMÍU, -ÍE adj., s.m., s.f. „începător, novice; (om) nepriceput – débutant, novice, inexpérimenté” 1779 (Arh. Olt. IV, 189), var. (Mold.) agemíu. AGEÁT 103 AGÉNT Tc. acami = acemi „novice, neexperimentat, stângaci” < arab a‘jam(ī) „ne-arab, barbar”, de unde „grosolan, ignorant, stupid”. Cf. agém. AGEÁT s.n. (înv. Munt., Mold.) „dorinţă, intenţie – désir, envie” 1845 (var. agít, doc. în HEM I, 502, s.v. áget), var. ageá s.f. Tc. hacet „nevoie, dorinţă” (< arab ḥājāt, pl. lui ḥāja „nevoie”) º // Der. regresiv dintr-un verb moştenit din lat. agitare, cf. cugeta, pregeta Gh. Săulescu, apud HEM I, 502; et. nec. DA. AGÉM adj., s.m. (înv.) „persan; ţesătură persană – Persan; sorte d’étoffe orientale” 1681 (doc. apud HEM I, 495), var. hagém. Tc. Acem „persan” < arab a‘jam „ne-arab”. Var. hagem, infl. de hagiu. Fam.: agemésc adj. „persan” 1681 (doc. apud HEM I, 495), var. hagimésc; hagemíş s.n. „covor persan” 1905 (Iorga, C. I. I, 128) ← hagem (= agem). Cf. ageamíu. AGÉNDĂ s.f. „carnet în care se notează, pe zile, lucrurile planificate; planificare – agenda” 1851 (Stamati, D., 28), var. agénda. Fr. agenda, lat. neol. agenda „(lucruri) de făcut”, n.pl. al gerundivului vb. agere „a mâna, a acţiona”. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, excogitá, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. AGÉNT s.m. „reprezentant (oficial) al unei instituţii, al unei organizaţii etc., persoană însărcinată, instituţional, cu îndeplinirea anumitor activităţi; factor activ, care provoacă diferite fenomene fizice, chimice, patologice; (fil., lingv.) autorul unei acţiuni, persoană care acţionează – agent” 1716–1742 (var. aghént, Tempea, Ist. B. Şch., 89r). Fr. agent, lat. neol. agens, -ntem, part. prez. al vb. agere „a mâna, a acţiona”. Var. aghent < germ. Agent, rus. agent. Fam.: agéntă s.f. 1907 (M. I. Caragiale, O. 524); agentúră s.f. „(în epoca comunistă, azi, fam.) serviciu de spionaj, grupare secretă infiltrată într-un stat, într-o instituţie; (înv.) agenţie” 1824 (var. aghentúră, Tăutu, S. 123) < germ. Agentur, întărit de rus agentura; agenţíe s.f. „reprezentanţă, filială sau sucursală a unei instituţii, a unei firme, situată în alt punct decât acela în care se află sediul principal; întreprindere, instituţie care oferă un serviciu determinat; (spec.) reprezentanţă diplomatică; (spec.) serviciu de spionaj” 1792–1793 (Predetici, D. I, 65), var. (înv.) agénţă, aghenţíe < it. agenzia (< agente); var. agénţă < fr. agence (< it.); var. aghenţíe < germ. Agentie (< it.); subagént s.m. „persoană sau întreprindere care lucrează pe contul şi în numele unui agent mandatar” 1932 (Eftimiu, O. XIII, 73) ← sub2- + agent (după fr. sous-agent). Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, áger, agíl, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, excogitá, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ÁGER 104 AGHIÁŞ ÁGER adj., adv. „iute în mişcări, sprinten; isteţ – agile” 1582 (PO, 175). Lat. agilis „uşor de mişcat; sprinten, ager” (< agere „a mâna, a acţiona”) HEM I, 496, TDRG, CDDE 20, DA, CADE, SDLR, CDER 127, păstrat numai în rom. REW 280 // Lat. acer CDED I, 3. Fam.: ageréşte adv. (înv.) „sprinten, vioi” 1691–1697 (T. Corbea, D. 27); agerí vb. (rar) „a (se) face ager (la minte)” 1691–1697 (T. Corbea, D. 94); ageríe s.f. (abstr.; înv.; reg.) 1651–1680 (Milescu, A. – O. 92v); ageríme s.f. (abstr.) 1691-1697 (T. Corbea, D. 255). Dublet etim.: agíl. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, excogitá, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. AGÉST s.n. (Trans.; rar) „îngrămădire de buşteni, crengi etc. aduse de ape (la cotul unui râu) – tout ce que l’eau charrie et dépose (au tournant d’une rivière)” 1558 (DERS), var. (Buc.) agéstru. Lat. aggestus sau aggestum < aggerere „a căra într-un loc, a îngrămădi” < ad- + gerere „a căra, a purta” (cf., pentru sens, aggestio „îngrămădire de nisip, aluviune”), păstrat numai în rom. REW 277b (alte derivate de la aggerere cu sensuri asemănătoare sunt valon ažir „grămadă de crengi” < *aggeries, ven. arzare, it. argine „baraj, stăvilar” < agger(em) REW 277, 277a). Fam.: agestá vb. (hapax, Frâncu – G. Candrea, R. 48) „a proteja” 1886 (de la sensul „stavilă, baraj” al lui agest); agestí vb. „a (se) îngrămădi, a (se) opri, a (se) aşeza într-un loc” 1883 (var. agestrí, Marian, Orn. I, 55). Cf. congéstie, digerá, digest1, digéste, gest, gestáţie, gestiúne, ingerá, sugerá. AGFACOLÓR adj., în sintagma procedeu ~ „procedeu de obţinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile – méthode d’obtenir l’image en couleurs par la superposition de trois couches photosensibles” 1949 (Nom. min. I, 511). Germ. Agfakolor, denumire comercială (< Agfa, acronim pentru Aktien-Gesellschaft für Anilinfabrikation + -kolor „color”). AGHEÁSMĂ s.f. (în religia creştină) „apă sfinţită – eau bénite” 1656 (var. aghiázmă, Scutul cat.2 16), var. aiásmă, aiázmă, (Ban.) iásmă1. Slavon agiazma (< gr. ἁγίασμα „lucru consacrat, sfinţit, sanctuar, apă sfinţită” < ἁγιάζειν „a consacra, a sfinţi” < ἅγιος „sfânt”). Var. aiazmă, iasmă < bg. (a)jazma, ngr. αγίασμα. Fam.: agheasmatár s.n. „vas liturgic pentru agheasmă; clădire destinată sfinţirii agheasmei; carte de rugăciuni” 1792 (Urechia, I. R. II, 481), var. aiasmătár < ngr. αγιασματάριο(ν); aghesmuí vb. „a stropi cu apă sfinţită; (ironic) a bate, (refl., fam.) a se îmbăta” 1871 (Alecsandri, O. V, 234); aghesmuít s.n. (abstr.) 1887 (var. aiesmuít, HEM I, 504) ← ahgesmui. Cf. aghiós, hagiográf, hagiologíe, hagioním. AGHÉU s.n. (NV Trans., Mar.) „tun – canon” c.1872–1873 (scris adéu, poezie pop. de cătănie, în Eminescu, O. VI, 216). Magh. ágyú. AGHIÁŞ s.n. (Bih.) „strat de flori; snopi de cereale împrăştiaţi pe arie pentru a fi treieraţi (cu vitele) – plate-bande; gerbes étalées sur l’aire en vue d’étre battues” 1888 (Alexics, Magy. el.). Magh. ágyás < ágy „pat” Tamás, EW. AGHIÓS 105 AGITÁ AGHIÓS s.n. „numele unei cântări liturgice care începe cu cuvintele «aghios, aghios» («sfânt, sfânt»); (pl., în sintagma a trage la aghioase) sforăituri – chant liturgique qui commence par les mots «aghios, aghios» («saint, saint»); ronflement” 1632 (Eustratie, Prav.2 370), var. ághios. Ngr. άγιος „sfânt”. Fam.: aghiúţă s.m. (fam.) „drac” 1835 (Heliade-Rădulescu, Amfitrion, în O.2 IV, 90) ← aghios DA, SDLR, CDER 130 // ← *Ague (< tracă), cf. alb. gheg Ago, art. Agoja „Dumnezeu” HEM I, 511. Cf. agheásmă, hagiográf, hagiologíe, hagioním. AGHIOTÁNT s.m. „ofiţer ataşat unui comandament sau unui şef militar – aide-de- camp, adjudant” 1715 (var. înv. adiutánt, Pseudo-Costin, în Let. II, 72), var. (înv.) adiotánt, adjutánt(e), aghitánt. Germ. Adjutant (< fr. adjudant sau sp. ayudante, adaptate după etimonul îndepărtat, lat. adiutans, -ntem, part. prez. al vb. adiutare „a ajuta”), pol. adjutant, rus. adjutant. Formele cu -0 -, prin pronunţie dial. Var. adjutánt, infl. de fr. adjudant. Cf. ajutá, adjuvánt. AGÍL adj. „care se mişcă uşor şi repede – agile” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. agile, împr. din lat. agilis „uşor de mişcat; sprinten, ager” (< agere „a mâna, a acţiona”). Fam.: agilitáte s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. agilité. Dublet etim.: áger. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, agitá, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, excogitá, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ÁGIO s.n. „diferenţă cu care preţul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depăşeşte valoarea nominală a acesteia – agio” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 25), var. ágiu1, var. grafică aggio. It. aggio (probabil < gr. biz. ἀλλάγιον „schimb” < v.gr. ἀλλαγή „schimbare, schimb” < ἀλλασσειν „a schimba” < ἄλλος „altul”, cf. v.ven. lazo, abr. lajjë G. Alessio, Paideia 3, 1948, 145–146, DELI), fr. agio (< it.). Fam.: agiotá vb. „a face speculă cu valoarea sau cu marfa al cărei preţ este variabil” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. agioter (< agiot = agio); agiotáj s.n. (abstr.) 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 25) < fr. agiotage (< agioter); agiotatór s.m. (înv.) „agiotor” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 25) ← agiota, după fr. agioteur; agiotór s.m. „persoană care agiotează” 1893 (DDRF) < fr. agioteur. Cf. dialág, diságio, paraláxă, alo3-, alandála, alegoríe, alélă, alergíe, alótrii, dialélă, paralél. AGITÁ vb. „a (se) mişca repede încoace şi încolo; a (se) frământa, a (se) zbuciuma; a aţâţa, (spec.) a incita la revoltă – agiter” 1846 (Laurian, F. 70). Fr. agiter, lat. neol. agitare, frecventativul lui agere „a mâna, a acţiona”. Fam.: agitatór1, -toáre s.m., s.f., adj. „(persoană) care face agitaţie (mai ales politică)” 1837 (AR, 257) < fr. agitateur; agitatór2 s.n. „dispozitiv sau aparat care serveşte la omogenizarea unui amestec de substanţe” 1937 (M. enc. agr.) < fr. agitateur; agitatóric AGLÍCĂ 106 AGLUTINÁ adj. (rar) „referitor la agitaţia politică” 1899 (Sbiera, F. S.) ← agitator (după germ. agitatorisch); agitáţie s.f. (abstr.) 1794 (var. aghitaţióne, Calend. Viena, 27), var. (înv.) aghitáţie, agitaţiúne, agităciúne < fr. agitation, lat. neol. agitatio, -onem, germ. Agitation. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, ambíguu, atitúdine, caşerá, caşétă, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, excogitá, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. AGLÍCĂ s.f. (bot.) „plantă erbacee din familia rozaceelor (Filipendula vulgaris); ciuboţica-cucului (Primula officinalis) – filipendule; primevère” 1783 (var. aglíci s.m, Benkö 15), var. (Olt.) aglíce, aglíş s.m., anglícă, anglíci s.m., (Ban.) agríce, iglíce, (Munt.) oglíce. Bg. aglika (= iglika) „Primula veris, Primula vulgaris” CDED II, 1, CADE, SDLR, CDER 132, DEX, scr. jaglika „ciuboţica-cucului” CDED II, 1, DA, SDLR, DEX // Gr. ἀγλίς „căţel de usturoi” HEM I, 518. Fam.: aglicél s.m. (dim.) 1881 (Jipescu, Op. 74, apud HEM I, 519), var. anglicél ← aglici (= aglică); agriceá s.f. (Ban.) „ciuboţica-cucului” 1881 (Calendar, apud HEM I, 519) ← agrice (= aglică). AGLOMERÁ vb. „a (se) strânge la un loc în număr mare; a (se) îngrămădi – agglomérer” 1848 (Negulici, V.). Fr. agglomérer, împr. din lat. agglomerare „a strânge laolaltă, a îngrămădi” < glomus, -eris „ghem”. Fam.: aglomerát s.n. „(min.) bucăţi de mineral lipite împreună; (p. ext.) grup eterogen de indivizi sau de elemente” 1865 (Codru-Drăguşanu, P. T. 129) < fr. agglomérat; aglomeránt s.m. „substanţă care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâşiile care compun un material; (înv., lingv.) aglutinant” 1930 (Minerva, 30) < fr. agglomérant; aglomeráţie s.f. „îngrămădire, număr mare de oameni, de vehicule într-un spaţiu prea mic” 1848 (Negulici, V.), var. aglomeraţiúne < fr. agglomération; dezaglomerá vb. (despre un loc, un spaţiu) „a (se) elibera de (o parte din) mulţimea înghesuită de oameni, de vehicule” 1921 (Vinea, O. V, 245); supraaglomerá vb. „a (se) aglomera peste măsură” 1923 (Papadat-Bengescu, O. II, 23) ← supra2- + aglomera; supraaglomeráţie s.f. „aglomeraţie excesivă” 1928 (G 8–9, 324) ← supra2- + aglomeraţie. Cf. conglomerá, ghem, glomerúlă. AGLOSÍE s.f. „malformaţie congenitală care constă în lipsa limbii – aglossie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aglossie < gr. ἀγλωσσία „lipsă a limbii (fig.: lipsă de elocinţă)” < ἄγλωσσος „lipsit de limbă” < ἀ- privativ + γλῶσσα „limbă”. Cf. glósă, diglosíe, glosítă, gloso-, hipoglós, izoglósă, pahiglosíe, aloglót, glótă, gloto-, poliglót. AGLUTINÁ vb. „(despre particulele unor materiale, bacterii, formaţiuni anatomice, morfeme) a se lipi unele de altele – s’agglutiner” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. agglutiner, împr. din lat. agglutinare „a alipi” < ad- + glutinare „a lipi” < gluten, -inis „clei; (fig.) legătură”. Fam.: aglutinánt adj. „care are proprietatea de a aglutina; (despre limbi, morfologie) caracterizată prin afixe cu grad ridicat de independenţă, specializate pentru exprimarea unei AGNÁT 107 AGNÓSTIC, -Ă singure categorii sau trăsături gramaticale şi ataşate succesiv, adesea în şiruri lungi, la o anumită bază”, (înv.) s.m. „plasture medicinal care se lipeşte tare de piele” 1862 (Antonescu, D. 40) < fr. agglutinant; aglutinatív adj. (med.) „care serveşte la lipit”, (lingv., rar) „aglutinant” 1876 (Conv. lit. IX) < fr. agglutinatif; aglutináţie s.f. (abstr.) 1859 (var. aglutinaţiúne, Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. agglutination, lat. neol. agglutinatio, -onem; aglutinínă s.f. (med.) „anticorp conţinut de unele seruri, care provoacă aglutinarea unor microbi sau a globulelor roşii” 1924 (Conv. lit. 56, p. 694) < fr. agglutinine; aglutinogén s.m. (med.) „substanţă care stimulează producerea aglutininei” 1924 (Conv. lit. 56, p. 695) < fr. agglutinogène. Cf. conglutiná, deglutiná, dezbiná, glutámic, glutén. AGNÁT s.m. (ist., în dreptul roman) „rudă în linie paternă – agnat” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26). Lat. neol. agnatus, substantivare a part. perf. al vb. agnasci „a se naşte alături de” < ad- + gnasci = nasci „a se naşte”. Fam.: agnátă2 s.f. 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.); agnátic adj. „referitor la agnaţi, la rudenia pe linie paternă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26) < fr. agnatique; agnaţiúne s.f. „legătură de rudenie în linie paternă” 1840 (var. agnáţie, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26) < lat. neol. agnatio, -onem. Cf. adnát, cognát, cumnát, náşte, natál, natúră, naţiúne. AGNÁTĂ1 s.f. „clasă de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior – agnathe” 1957 (LTR2 I). Fr. agnathe, format pe baza gr. ἀ- privativ şi γνάθος „falcă”. Cf. gnatostóm, prognát, retrognatísm. AGNÉŢ s.n. (bis.) „bucată de prescură folosită la împărtăşanie – hostie, agnus” 1560–1561 (Coresi, Pravila, 8v), var. ágneţ. Slavon agnĭcĭ, dim. lui agnę „miel”. AGNÓMEN s.n. (ist.) „supranume, poreclă purtată de romani în urma unor fapte deosebite – agnomen” 1833 (var. anúme2, Bojincă, A. II, 205), var. (înv.) agnóme, agnúme. Lat. neol. agnomen < ad- + nomen „nume”, cu -g- pe modelul unor cuvinte cu gn- > n-, unde -g- se păstrează după prefixul ad- (cf. agnatus – natus, agnoscere – noscere; acelaşi -g- neetimologic în cognomen, după perechi precum cognatus – natus, cognoscere – noscere). Var. anume2, agnume, prin românizare. Cf. núme, anomíe2, cognómen (Addenda vol. III), ignominíe, nomenclatór, nominatív. AGNÓSTIC, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care susţine imposibilitatea cunoaşterii esenţei realităţii şi, în special, imposibilitatea de a stabili dacă Dumnezeu există sau nu – agnostique” 1884 (Contemporanul, nr. 20, 770). Fr. agnostique (< engl.), engl. agnostic, termen creat de Thomas Huxley în 1869 pe baza gr. ἀ- privativ şi γνωστικός „referitor la cunoaştere, capabil de cunoaştere, cunoscător, gnostic” (cf. şi engl. gnostic „gnostic”) < γνῶσις „cunoaştere” < γιγνώσκειν „a cunoaşte”. Fam.: agnosticísm s.n. „doctrină care susţine imposibilitatea cunoaşterii esenţei realităţii şi, în special, imposibilitatea de a stabili dacă Dumnezeu există sau nu” 1898 (Enc. rom. I) < fr. agnosticisme; semiagnóstic adj. „parţial agnostic” 1966 (DN2) ← semi- + agnostic. AGNOZÍE 108 AGONISÍ Cf. agnozíe, anagnóst, diagnóstic, gnómic, gnomón, gnoseologíe, gnóstic, gnozíe, pirognostíe, prognóză, pronostíc. AGNOZÍE s.f. „pierdere sau tulburare a funcţiunilor intelectuale de recunoaştere – agnosie” 1947 (RFR, nr. 5, 59). Fr. agnosie < gr. ἀγνωσία „necunoaştere” < ἄγνως, -ωτος „ignorant” < ἀ- privativ + γιγνώσκειν (aor. ἔγνων) „a cunoaşte”. Cf. agnóstic, anagnóst, diagnóstic, gnómic, gnomón, gnoseologíe, gnóstic, gnozíe, pirognostíe, prognóză, pronostíc. AGÓGICĂ s.f. „teorie care se ocupă cu schimbările de tempo în interpretarea muzicală – agogique” 1898 (Enc. rom. I). Fr. agogique (< germ.), germ. Agogik, termen creat în 1884 de muzicologul german Hugo Riemann pe baza gr. ἀγωγή „transport, mânare, ghidare, conducere, (muz.) mişcare” (< ἄγειν „a mâna, a conduce”). Cf. agoníe, agonisí, anagogíe, antagoníst, antanagógă, apagógic, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. AGONÁLE s.f.pl. (ist., la romani) „sărbătoare în cinstea lui Ianus – agonales” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26), var. agonálii. Lat. neol. agonalia, fr. agonales. AGÓNĂ1 s.f. „linie de pe suprafaţa pământului ale cărei puncte nu prezintă declinaţie magnetică – ligne sans déclinaison magnétique” 1898 (var. agóne, Enc. rom. I). Fr. (ligne) agone, propriu-zis „(linie) fără unghiuri”, format pe baza gr. ἀ- privativ şi -γωνος < γωνία „unghi”. Cf. -gon, diagonál. AGONÍE s.f. „stare a organismului care precedă moartea; (p. ext.) suferinţă extremă – agonie” 1818 (Budai-Deleanu, O. 718). Fr. agonie, lat. neol. agonia „angoasă, chin mare; agonie” < gr. ἀγωνία „luptă sportivă; luptă; luptă a sufletului, zbucium, angoasă” < ἀγών „întrecere sportivă, jocuri”, iniţial „reuniune, adunare; adunare pentru jocurile publice” < ἄγειν „a mâna, a conduce”. Fam.: agónă2 s.f. (înv., doar la Cantemir, în expr. agona/agoana morţii) „agonie” 1705 (Cantemir, I. I. 518), var. agoánă < lat. neol. agona (ac. grecesc), în expresia agon mortis < gr. ἀγών, cu aceeaşi evoluţie sem. ca agonia; agónic adj. „referitor la agonie; care este în agonie” 1904 (Bacovia, O. 6) ← agonie (cu substit. finalei), după germ. agonisch; agonizá vb. „a fi în agonie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26) < fr. agoniser; agonizánt adj. „care este în agonie” 1847 (Heliade-Rădulescu, D. J. 129) < fr. agonisant. Cf. agonisí, agonístic, antagoníst, antanagógă, apagógic, agógică, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. AGONISÍ vb. „a dobândi, a câştiga în timp, prin muncă asiduă – gagner laborieusement, acquérir par le travail” c.1500 (Psalt. Hur. 117). AGONÍSTIC, -Ă 109 AGRAMÁT, -Ă M.gr. ἀγωνίζομαι, aor. ἀγώνισα (< v.gr. ἀγωνίζεσθαι, iniţial „a concura în întrecerile sportive” < ἀγών „întrecere sportivă, jocuri”, iniţial „reuniune, adunare; adunare pentru jocurile publice” < ἄγειν „a mâna, a conduce”) DA, SDLR, CDER 134 // Ngr. αγωνίζομαι DEX. Fam.: agoniseálă s.f. „ceea ce agoniseşte cineva, câştig dobândit prin muncă asiduă” 1616 (Varlaam, Leastviţa, 19v); agonisíe s.f. (înv., rar) „agoniseală” 1893 (Bibicescu, P. P. 290); agonisít s.n. (abstr.) 1806 (Şincai, Economia, 121); agonisítă s.f. (înv.) „agoniseală, câştig” c.1500 (Psalt. Hur. 149); agonisitór adj. „care agoniseşte” 1613 (Varlaam, Leastviţa, 186r). Cf. agoníe, agonístic, antagoníst, antanagógă, agógică, apagógic, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. AGONÍSTIC, -Ă adj., s.f. (rar) „referitor la luptele atletice ale vechilor greci; (p. ext.) referitor la luptă, care implică sau recomandă lupta, întrecerea, rivalitatea; (ca s.f.) disciplina întrecerilor atletice, la vechii greci – agonistique” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26). Fr. agonistique < gr. ἀγωνιστικός (adj.), ἀγωνιστική (s.f., subînţeles ... τέχνη) < ἀγωνιστής „atlet” < ἀγωνίζεσθαι „a concura în întrecerile sportive” < ἀγών „întrecere sportivă, jocuri”, iniţial „reuniune, adunare; adunare pentru jocurile publice” < ἄγειν „a mâna, a conduce”. Fam.: agón s.n. (rar) „competiţie sportivă la vechii greci” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26) < fr. agone, gr. neol. ἀγών; agonál adj. (rar) „agonistic” 1945 (Pandrea, P. C. I, 82) < fr. agonal < lat. agonalis < agon < gr. ἀγών; agonotét s.m. (ist.) „magistrat care prezida întrecerile sportive la vechii greci” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26) < fr. agonothète, gr. neol. ἀγωνοθέτης (< ἀγών + -θέτης < τιθέναι, aor. θεῖναι „a pune, a rândui”). Cf. agoníe, agonisí, antagoníst, agógică, antanagógă, apagógic, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. AGORÁ s.f. „piaţă publică în oraşele Greciei antice – agora” 1862 (Antonescu, D.), var. agóra. Fr. agora, gr. neol. ἀγορά, iniţial „adunare a poporului; loc al acestei adunări” < ἀγείρειν „a aduna”. Fam.: agorafobíe s.f. „teamă de spaţiile publice” 1912 (Conv. lit. XLVI, II, 1057) < fr. agoraphobie. Cf. alegoríe, categoríe, dimigoríe, parigoríe. AGRÁFĂ s.f. „obiect cu ajutorul căruia se prinde sau se fixează o haină, părul, foile etc. – agrafe” 1829 (AR, 98). Fr. agrafe < agrafer „a agăţa, prinde cu o agrafă” < fr. med. graffer „a prinde cu un cârlig, un crampon” < v.fr. graffe „cârlig” < v. germ. de sus chrapfo. AGRAMÁT, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face greşeli elementare de limbă; (înv.) lipsit cu totul de învăţătură – inculte, illettré” 1848 (Codru-Drăguşanu, R.), var. agrámat, agrámatos. AGRÁR 110 AGREGÁ Ngr. αγράμματος „analfabet, needucat” (< v.gr. < ἀ- privativ + γράμμα, -ατος „literă, scriere” < γράφειν „a scrie”) DA, CADE, CDER 135. Sensul actual „care face greşeli elementare de limbă”, infl. de gramatică º // Lat. neol. agrammatos DEX. Fam.: agramatísm s.n. „necunoaştere a vorbirii şi a scrierii corecte, greşeală de limbă; (med.) incapacitate de exprimare gramaticală corectă” 1898 (Enc. rom. I) ← agramat (pentru primul sens) º şi, cu sensul medical, < fr. agrammatisme, germ. Agrammatismus. Cf. -graf, (-)grafíe, gram, -grámă, gramátică. AGRÁR adj. „care se referă la proprietatea funciară; (despre state, economii) bazat pe agricultură, în care predomină agricultura – agraire” 1823 (Vârnav, F. 80r). Fr. agraire, lat. neol. agrarius < ager „ogor, teren cultivat”. Fam.: agrarián adj. „partizan al unei doctrine politice care acordă o mare importanţă agriculturii (în detrimentul industriei şi al dezvoltării urbane)” 1907 (V. rom. V, 307) < fr. agrarien; agrarianísm s.n. „doctrină politică ce acordă o mare importanţă agriculturii” 1927 (Zeletin, N.) ← agrarian. Cf. agri-, agro-, ágru, agrést, agríş. AGREÁ vb. „a simpatiza; a accepta, a fi de acord – agréer” 1879 (Caragiale, O. III, 267). Fr. agréer < gré „asentiment, voie, plac” < lat. grātum, neutrul substantivat al adj. grātus „plăcut”. Fam.: agreábil adj. „plăcut, simpatic” 1805 (Obradovici, D. prefaţă) < fr. agréable; agremént s.n. „distracţie, divertisment; (jur.) consimţământ, aprobare, (spec.) încuviinţare dată de un stat la numirea reprezentanţilor diplomatici ai altui stat; (în expr. ~ tehnic) autorizaţie; (înv.) calitate a unui obiect plăcut” 1862 (Antonescu, D.) < fr. agrément, cu sensul recent „autorizaţie” după engl. (technical) agreement (º); agrementá1 vb. „a acorda agrementul tehnic, a autoriza” 1997 (forma agrementáre, Mon. of. 1 sept.) ← agrement „autorizaţie” (în expresia agrement tehnic) º; agrementá2 vb. (livr.) „a da culoare, relief, a înfrumuseţa prin adăugarea unui accesoriu plăcut” 1894 (Vlahuţă, S. A. II, 609) < fr. agrémenter; dezagreá vb. (rar) „a nu fi de acord cu ceva; a-i displăcea” 1906 (Alexi, DRG2) < fr. désagréer; dezagreábil adj. „neplăcut, supărător” 1862 (forma desagreábile, Antonescu, D.) < fr. désagréable; dezagremént s.n. (livr.) „neplăcere, neajuns” 1862 (Antonescu, D.) < fr. désagrément. Cf. gratificá, grátis, gratulá, gráţie, ingrát. AGREGÁ vb. refl. (despre molecule, corpuri) „a se uni (într-un tot), a se alipi – agréger” 1859 (Codrescu, D. I, 36). Fr. agréger, lat. neol. aggregare „a aduna la un loc, a uni, a asocia” < grex, gregis „turmă”. Fam.: agregát1 s.m. (înv., în sintagma profesor ~) „cadru didactic asociat, în sistemul universitar” 1871 (LM) < fr. (professeur) agrégé „asociat”; agregát2 s.n. „un tot rezultat din reunirea strânsă a mai multor elemente distincte; (geol.) concreştere de minerale în diferite formaţiuni naturale; material alcătuit din granule, fibre sau fâşii, care intră în compoziţia betoanelor, a mortarelor etc.; (ind.) grup de maşini care lucrează împreună pentru realizarea unei anumite operaţii” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 27) < fr. agrégat, cu sensul „grup de maşini” după rus. agregat; agregáţie s.f. (înv.) „agregare; concurs pentru postul de profesor agregat” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 27), var. agregaţiúne < fr. agrégation, lat. neol. aggregatio, -onem; autodezagregábil adj. „care se AGRESIÚNE 111 AGRICULTÚRĂ dezagregă de la sine” 1967 (RL, 13 ian., p. 3, în DCR2) ← auto1-+ dezagregabil; dezagregá vb. refl. „a se desface în părţile constitutive, a se dezintegra” 1876–1877 (Conta, O. F. 203) < fr. désagréger; dezagregábil adj. „care se poate dezagrega” 1966 (LTR2 XVIII, 661) < fr. désagrégable sau ← dezagrega; dezagregánt adj. „care provoacă un proces de dezagregare, care distruge coeziunea” 1859 (Cobâlcescu, G. 54) ← dezagrega; dezagregatór s.n. (rar) „maşină folosită în turnătorie pentru afânarea amestecului de formare” 1957 (LTR2 I, 182) < fr. désagrégateur; dezagregáţie s.f. (înv.) „dezagregare” 1876–1877 (var. dezagregaţiúne, Conta, O. F. 203) < fr. désagrégation; turboagregát s.n. „agregat acţionat de o turbină” 1964 (LTR2 XIV, 343) ← turbo- + agregat. Cf. congregáţie, gregár, segregá. AGRESIÚNE s.f. „atac împotriva unei persoane sau a unui stat, a unei comunităţi etc. – agression” 1836 (AA ist. II, 31), var. (înv., rar) agrésie. Fr. agression, lat. neol. agressio, -onem < aggredi „a merge către, a se adresa, a ataca” < ad- + gradi „a păşi, a merge”. Fam.: agresá vb. „a ataca, a supune unei agresiuni” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 27) < fr. agresser (format de la tema aggress- din aggression, aggresif, provenită din tema de part. aggressus a vb. lat. aggredi); agresív adj. „care atacă, căruia îi place să atace” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 27) < fr. agressif; agresivitáte s.f. (abstr.) 1926 (Arh. Olt. V, 277) < fr. agressivité; agresór, -oáre s.m., s.f., adj. „atacator” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 27) < fr. agresseur, lat. neol. aggressor; neagresiúne s.f. (în relaţiile internaţionale) „absenţa oricărei agresiuni” 1922 (Conv. lit. LIV, 477) ← ne- + agresiune (după fr. non-agression); neagresív adj. „care nu este agresiv” 1890–1891 (Kogălniceanu, O. V/V, 234) ← ne- + agresiv; neagresivitáte s.f. (abstr.) 1988 (DEX–S) ← neagresiv sau ne- + agresivitate. Cf. congrés, grad, digresiúne, ingresiúne, progrés, regrés, retrográd, tardigrád, transgresá, unguligrád. AGRÉST adj. (rar) „câmpenesc, rustic – agreste” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 27). Lat. neol. agrestis (< ager „ogor, câmp”), fr. agreste. Cf. agri-, agro-, ágru, agrár, agríş. AGRI-, AGRO- el. de comp. „(referitor la) ogor, teren agricol, agricultură – agri-, agro-”. Gr. neol. ἀγρο- < ἀγρός „ogor”, lat. neol. agri < ager, agri (ambele din acelaşi cuvânt i.-e. *agros). Cf. agricultúră, agrimensúră, agroalimentár (s.v. alimént), agrobiologíe (s.v. biologíe), agrocenóză (s.v. cenóză), agrochimíe (s.v. chimíe), agrologíe, agronomíe, agrogeologíe (s.v. geologíe), agrotéhnică (s.v. téhnică), ágru, agrár, agrést, agríş. AGRICULTÚRĂ s.f. „cultivarea pământului; (p. ext.) creştere a plantelor şi a animalelor – agriculture” 1813 (Maior, D. Z. 4). Fr. agriculture, lat. neol. agricultura (< ager „ogor” + cultura < colere, part. perf. cultus „a cultiva, a se îngriji de”). Fam.: agrícol adj. „referitor la agricultură” 1830 (CR, 68) < fr. agricole, iniţial s. „agricultor, cultivator”, împr. din lat. agricola (< ager + colere); agricultoáre s.f. 1932– 1933 (Vianu, O. VIII, 408) ← agricultor; agricultór s.m. „persoană care se ocupă cu agricultura” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 33r) < fr. agriculteur, împr. din lat. agricultor < AGRIMENSÚRĂ 112 AGRONOMÍE ager + cultor „cultivator” < colere; neagrícol adj. „care nu ţine de agricultură, care nu foloseşte agricultura” 1940 (M. enc. agr. III, 400) ← ne- + agricol. Cf. agri-, agro-, agrár, agrést, ágru, cult1,2. AGRIMENSÚRĂ s.f. „tehnica măsurătorilor topografice şi cadastrale simple ale terenurilor agricole – agrimensation” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Lat. neol. agrimensura (< ager „ogor” + mensura „măsurare, măsură” < metiri, mensus sum „a măsura”) DA, CADE, SDLR, it. agrimensura DEX. Fam.: agrimensór s.m. „specialist în agrimensură” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < it. agrimensore, lat. neol. agrimensor „măsurător al ogorului”. Cf. agri-, agro-, ágru, măsúră, comensurábil, dimensiúne, iméns. AGRIOTIMÍE s.f. „tendinţă patologică de a comite acte de nebunie furioasă – agriothymie” 1966 (DN2). Fr. agriothymie, termen savant format pe baza gr. ἄγριος „sălbatic; crud” (iniţial, „de la câmp, care trăieşte în câmp” < ἀγρός „câmp”) şi -θυμία < θυμός „suflet, partea pasională, afectivă a sufletului”, cf. ἀγριόθυμος „cu temperament sălbatic”. Cf. timíe, alexitimíe, ciclotimoe, lipotimíe, schizotimíe. AGRIPNÍE s.f. (med.) „insomnie – agrypnie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 28). Fr. agrypnie < lat. savant agrypnia < gr. ἀγρυπνία < ἄγρυπνος „insomniac” < ἀγρεῖν „a vâna, a urmări” + ὕπνος „somn”. Cf. hipno-, hipnagógic, hipnóză. AGRÍŞ s.m. „arbust cu ramuri ghimpoase şi cu fructe comestibile (Ribes grossularia); (înv.) strugure necopt, aguridă – groseillier-à-maquereau; (vieilli) raisin vert, verjus” c.1650 (var. ágreş, Anon. Car.), var. acríş2, aghiréş, agréş, agríj, ágriş. Magh. egres „Omphax; Vitis labrusca; Ribes grossularia” (< it. de nord, friul. agrest „strugure acru, aguridă” < lat. agrestis „sălbatic; câmpenesc” < ager „câmp, ogor”) DA, CADE, CDER 136, Tamás, EW, 58, DEX // ← agrişă (< magh. egres) SDLR; ← acriş ← acru + -iş HEM I, 529; lat. *acricius (< acer „acru”) CDED I, 3 (LM: lat. acer). Var. acriş2, după acru. Fam.: agríşă s.f. „fruct al agrişului” 1870 (CDED I, 3), var. aghiréşă, ágrişă ← agriş DA // < magh. egres SDLR. Cf. agri-, agro-, ágru, agrár, agrést. AGROLOGÍE s.f. „ştiinţă agricolă care se ocupă cu studiul solului – agrologie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. agrologie < agro- (< gr. ἀγρο- < ἀγρός „câmp”) + -logie (< gr. -λογία „vorbire despre, ştiinţă” < -λογος < λέγειν „a vorbi”). Cf. agro-, -logíe, lógos, léxic. AGRONOMÍE s.f. „ştiinţa cultivării pământului – agronomie” 1835 (AR, 14 mart., 77). Fr. agronomie < agronome „agronom” < gr. ἀγρονόμος „magistrat (la Atena) însărcinat cu supravegherea zonelor rurale, de câmp” < ἀγρός „câmp” + -νόμος < νέμειν „a distribui, a atribui, a administra”. ÁGRU 113 AGÚST Fam.: agronóm s.m. „specialist în agronomie” 1829 (CR, nr. 18, 273) < fr. agronome; agronómă s.f. 1951 (V. rom., nr. 10, 225) ← agronom; agronómic adj. „referitor la agronomie” 1839 (Vaillant, V.) < fr. agronomique. Cf. agro-, antinomíe, anomíe1, antonomáj, astronomíe, autonóm, clironóm, economíe, gastronomíe, geonomíe, heteronóm, nomád, nómă2, nomocanón, nomográf, nomográmă, olonóm, taxonomíe, zoonomíe. ÁGRU [ar., mr.] s.n. (înv.) „ogor – champ (labouré), guéret” 1551–1558 (Psalt. Vor. 141). Lat. agrum (acuzativul lui ager), cf. it. dial., v.fr., occ., cat., v.sp., galic. REW 276. Cf. agri-, agro-, agrár, agrést, agríş. AGÚDĂ s.f. „dudă – mûre” 1719 (Amelio, 69r apud TDRG3), var. agútă, (Mehed.) iagódă. V.sl. agoda (= jagoda) „boabă” (termen folosit în limbile slave şi cu sensurile particulare „căpşună”, „fragă”, „mură”, „afină”) HEM I, 535, SDLR, DEX // ← agud DA, CDER 138. Var. iagodă < bg., scr. jagoda „fragă, căpşună, mură”. Fam.: agúd s.m. „dud” 1643 (Varlaam, Caz. 378v), var. agút, (Mehed.) iagód ← agudă (der. regresiv) HEM I, 534, CADE, SDLR, DEX, TDRG2 // V.sl. *agoda CDER 138; scr. jagoda DA; tc. ağacı doud „arborele dud” CDED II, 542. AGURÁ vb. (Bih.) „a prezice – prédire” 1896 (Rev. crit. IV, 336). Lat. *agurāre (= augurāre < augur „preot care interpreta semnele prevestitoare (auguria)”, probabil un vechi derivat de la rădăcina verbului augēre „a spori”, cu sensul iniţial „sprijin dat de zei pentru o acţiune”), cf. it. dial., occ., sp., ptg. REW 784. Dublet etim.: augurá. Cf. augúr, inaugurá, ogúr1, ursúz, adăugá, ar. amintáre, augmentá, autór, áugust1, augúst2, agúst, agustós, autoritáte, autorizá, auxiliár. AGURÍDĂ s.f. „strugure necopt, acru – raisin vert, verjus” 1631 (antrop., DRH B XXIII, 381; ca apelativ, c.1650, Anon. Car.). Ngr. αγουρίδα (m.gr. ἀγουρίς, -ίδος < ἄγουρος „necopt” < ἄγωρος < v.gr. ἄωρος „căruia nu i-a venit vremea sau i-a trecut vremea” < ἀ- privativ + ὥρα „sezon, perioadă de timp”) TDRG, DA (m.gr. ἀγουρίδα), CADE, CDER 140 (m.gr. ἀγουρίδα), DEX, posibil şi prin bg. agorida (= jagorida) DA. Fam.: agurijoáră s.f. (bot.; reg.) „plantă erbacee decorativă, cu flori mari (Portulaca grandiflora)” 1906 (Bassarabescu, Dr. 171), var. agrijoáră; aguridár s.m. (bot.; reg.) „viţă sălbatică” 1887 (var. agurizár, HEM I); agurizá vb. (hapax, Biblia (1688), 464) „a rodi struguri acri” 1688; înaguridá vb. refl. (reg., despre struguri) „a rămâne acri” (Pontbriant, D.) 1862. Cf. oáră1, óră, adineáori, deoarecé, odinioáră, orológiu. AGÚST [ar. águstu] s.m. sg. tantum (pop.) „august – août” 1595–1597 (Doc. Î., 197; în texte slave, forme de tipul agust – atestate încă de la c.1000, cf. Mihăilă, DLRV), var. agóst, agústru, gust2. Lat. pop. agustus (= Augustus, nume dat lunii Sextilis în anul 8 î.Hr., în cinstea împăratului Augustus), panrom. REW 786; ar. águstu, accentuat după ar. ávγustu (< m.gr. Αὔγουστος). AGUSTÓS 114 AHT Fam.: gustár s.m. sg. tantum (pop.) „august” 1881 (Jipescu, Op. 16) ← gust2 (= agust); gústea s.m. sg. tantum (Mold.) „august” 1894 (DDRF II) ← gust2 (= agust). Dublet etim.: áugust1, augúst2. Cf. agustós. AGUSTÓS s.m. „soi de struguri timpurii – sorte de raisin” 1887 (HEM). Tc. ağustos [üzümü] „(strugure) de august” Vl. Drimba, SCL, 43, 1992, 561 // ← agust [= august] HEM I, 540, TDRG, DA, CDER 141. Cf. agúst, áugust1, augúst2. AGUTÍ s.m. „mic animal rozător din America de Sud şi Oceania – agouti” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26). Fr. agouti (< tupi şi guarani akuti, aguti). AH interj. care exprimă durerea, supărarea, şi, în general, o emoţie bruscă – „Ah! Hélas!” 1691–1697 (T. Corbea, D. 26). Creaţie spontană. AHÁ interj. care exprimă satisfacţia de a fi găsit un răspuns, un lucru căutat – „Eh bien! Voilà!” 1691–1697 (T. Corbea, D. 26). Creaţie spontană. AHÉU s.m. „una dintre cele patru diviziuni etnice ale vechilor greci; nume dat grecilor în general, la Homer – achéen” 1668–1670 (Istorii, 59). Gr. neol. Ἀχαιός, lat. neol. Achaeus. Fam.: aheeán, -ă adj., s.m., s.f. „aheu; specific aheilor, referitor la ahei” 1866 (Bolintineanu, O. VI, 410) < fr. achéen. AHÓ interj. prin care se opresc boii înjugaţi la car sau (p. ext.) o persoană – „Holà! Ohé!” 1852 („Urare cu plugul”, în Alecsandri, O. III, 119), var. hahó, ho. Creaţie spontană. AHÓTĂ s.f. (Mold.; înv., rar) „pasiune, poftă – ardeur, ferveur, passion” 1840 (Alecsandri, O. IV, 713). Rus. ochota (< chotet´ „a dori”). Fam.: ahótnic adj. „doritor, lacom” 1844 (Propăşirea, 546) < rus. ochotnik CDED II, 272, TDRG, DA, CDER 143, ucr. ochotnyk CADE, SDLR // şi pol., ceh. ochotnik CDER 143. Cf. poftí. AHT s.n. (înv.) „oftat, suspin; suferinţă, chin; poftă, dor – soupir; souffrance; envie” 1728 (R. Popescu, Ist. 482), var. aft. Ngr. άχτι „mânie, ranchiună, dorinţă puternică” (< tc. ahit, ahdi „promisiune, jurământ (către Dumnezeu)” < arab ‘ahd) DEX // ← ah HEM I, 548, CDED II, 542, DA, SDLR, CDER 142 (pare infl. de ngr. άχτι), TDRG2. Fam.: ahtiá vb. refl. (încă în uz, mai ales în part. ahtiát2 „care râvneşte, doreşte cu ardoare”) „a dori, a râvni” 1820 (part. ahtiát2, Mumuleanu, S. 27); ahtiát1 s.n. (rar) „dorinţă puternică” 1893 (DDRF). Cf. ahtinameá. AHTAPÓD 115 AÍCI AHTAPÓD s.m. (înv.) „caracatiţă – poulpe” 1911 (Conv. lit. XLV, 932). Ngr. αχταπόδι (< m.gr. ὀκταπόδιον < v.gr. ὀκτάπους, -οδος „cu opt picioare” < ὀκτώ „opt” + πούς, ποδός „picior”), tc. ahtapot (< ngr.). Cf. -pod2, anápoda, apogiatúră, octo-. AHTINAMEÁ s.f. (înv.) „tratat al Imperiului Otoman cu o putere creştină – traité de paix de la Porte avec les pays chrétiens” 1672–1674 (M. Costin, O. 291), var. actinameá, ahtinám s.n., atnám s.n. Tc. ahitname, ahtname < ahit, ahdi „angajament, promisiune” (< arab ‘ahd) + name „scriere” (< pers. nāma). Var. atnam < magh. atnam Suciu, IT II, 38. Cf. aht, nameá, emrinameá, ruznameá. AI1 [ar. ál´u; mr. al´; ir. ål´] s.m. (Trans., Ban., Buc.) „usturoi – ail” c.1650 (Anon. Car.). Lat. alium, panrom. REW 376. Fam.: aiá vb. (Ban., Trans.) „a usturoia” c.1650 (Anon. Car.), var. aí2; aiór1 s.m. „leurdă (Allium ursinum)” 1868 (Barcianu, V.); aiós adj. „cu usturoi” 1794–1812 (Budai- Deleanu, O. 309); aişoáră s.f. (bot.) „usturoiţă” 1887 (HEM), var. aiuşoáră; aişór s.m. (bot.) „usturoiţă; crin-de-pădure; ghiocel; dalac” 1783 (Benkő 414, apud TDRG3), var. aiuşór; aíte s.f. pl. tantum (Mold., Buc., Trans.) „piftie” 1825 (LB) ← aí2 (= aiá); aitúră s.f., mai ales la pl. (Mold., Buc., Trans.) „piftie” 1780–1801 (Micu, D.) ← aí2 (= aiá); aiúş1 s.m. (bot.) „Allium silvestre” c.1650 (Anon. Car.). Cf. alicínă, alíl, aióli, mujdéi. AI3 s.m. „mic mamifer arboricol din America de Sud şi Madagascar – aï” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aï (împr. din tupi). AI4 interj. prin care se exprimă durerea, insatisfacţia, (înv.) mirarea – „Ah! Aïe!” c.1650 (Anon. Car.). Creaţie spontană. AI5 interj. prin care se cere o confirmare – „Hein?” 1863 (Filimon, O. II, 126). Creaţie spontană. AIÁN s.m. (înv.) „primar turc (al unei raiale, al unui oraş); (Dobr.) persoană de vază, notabilitate locală – maire turc; notable” 1794 (Văcărescu, Ist. 126), var. aghián, haián. Tc. ayan (< arab a‘yān, pl. lui ‘ain „ochi”, cu folosire fig. „ochii stăpânirii” ŞIO II/2). Fam.: aienésc adj. „de aian” 1887 (HEM). AIÁR s.n. (înv., rar) „verificarea cântarelor; mercurial; verificare; model, etalon – jauge, étalonnage; fixation des prix des denrées; essaie; modèle, étalon” 1776 (doc. apud ŞIO II/1, 13). Tc. ayar, cu sensul iniţial „etalon, standard” < arab ‘iyār. AÍCI adv. deictic de apropiere „în acest loc (în apropiere de vorbitor) – ici” 1560–1561 (var. aíce, Coresi, Tetr. 228r). AÍDOMA 116 AÍDOMA Lat. hīc(c)e (cf. forma ice atestată într-o inscripţie creştină, ThLL VI 2752) < hīc „aici” (< *hei, fost locativ de la tema hi-/ho-/ha- a pronumelui dem. hic, haec, hoc, cu particula deictică -ce), cu -e final explicabil fie prin remarcarea cu particula -ce, a cărei formă plină se mai păstra în forme ca huiusce, hōsce etc., fie prin augmentarea corpului fonetic al cuvintelor monosilabice terminate în consoană, cf. miere < mel +-e, fiere < fel + -e, cine < *quen < quem + -e, it. spene < *spen < spem; forma hīc(c)e se regăseşte şi în adverbul clitic it. ci şi în compuşi romanici cu *eccum-: dalm. čaiko, v. it. quici REW 4129. A- iniţial reprezintă fie un element de întărire specific deicticelor, bazat pe a(c)- din eccum, cf. acest, acel, acum, acolo, atât (pentru ataşarea lui a- la un element fără eccum, cf. aiest < a- + *iest < lat. istum, sp. ahí < hi Meyer-Lübke, RomGr III §475, Corominas, DCEC) DA, fie prepoziţia a1 (< lat. ad) Philippide, ILR 92, CDDE 26, SDLR, CDER 148, DEX; în a doua ipoteză, ataşarea prepoziţiei nu poate fi de dată latină, deoarece consoana finală a lui ad s-a păstrat înainte de vocale în sintagme sudate de dată foarte veche, cf. adinte, adins şi dânsul (izolat din sintagma la-d-insu). De la tema hi-/ho-/ha-, româna a moştenit şi adverbele hōc „încoace”, în formele acoace, încoace, aoa(ce), şi hinc „de aici”, în mr. dinţea şi ir. ânč; adverbul hāc este posibil să se fi păstrat în particula -a din acesta. Fam.: ací [mr. aţí, áţi, ắţi; ir. ci] adv. „aici; (Olt., V Munt.) în apropierea interlocutorului (diferenţiat de aici)” c.1500 (Psalt. Hur. 166), var. ci3 < lat. eccum (particulă deictică) + hīc TDRG, PEW 12, CDDE 8, DA, REW 4129, cf. it., eng., v.occ., cat., sp., ptg. REW 4129 sau lat. ecce + hīc CDED I, 6, CDDE 8, DA, CADE, cf. occ., cat., v.fr. REW 4129 (pentru chestiunea elementului iniţial, v. acel, acest); acía [ar. (a)ţía, aţíe (pindean) „acolo”, (grămostean, fărşerot) „în apropierea interlocutorului” (opus lui aoá „în apropierea vorbitorului”); ir. (a)cía] adv. „aici” c.1500 (Psalt. Hur. 144), var. (înv.) acíe, acíi, cía, cíi ← aci + -a < lat. hāc „(pe) aici”, cf. eng. (ac)quia DA sau cu -a deictic apărut iniţial la dem. de depărtare acela (unde provine din illāc; cf. acesta, pentru care PEW 11 presupune preluarea lui -a de la acela) // ← aci + -a „prin legături sintactice, cf. abi a venit” CDDE 8; aci + a, ia particulă deictică provenită probabil din substrat HEM I, 11–13, 551; lat. eccum/atque + hīc + ibi pentru varianta acii DA (improbabil deoarece ibi însemna „acolo”; fr. ici pe care DA îl derivă din hīc ibi a primit alte explicaţii, cf. TLF); acíaşi adv. (înv.) „îndată” 1560–1561 (var. acíiş, Coresi, Pravila, 12r), var. acíeşi ← acia + particula -şi (probabil de la un sens de identitate „în acelaşi loc/timp”, cf. valoarea lui -şi în acelaşi, v.rom. acestaşi); acícea adv. (reg.; înv.) „aici” c.1500 (Psalt. Hur. 199), var. cíce(a) < lat. eccum (particulă deictică) + *hīcce + -a (pentru care vezi acia; pentru iniţială, vezi aci, acest, acel) HEM I, 184, TDRG, PEW 13, DA, CDDE 9, SDLR; mai puţin probabil ← aci + aice(a) CDER 48; acílea adv. „aici” 1613 (var. acíle, Uricariul, IX, 436) ← aci, după acolea, formă mai veche şi atestată cu accent pe finală HEM I, 197, Densusianu, HLR I, 245, CDDE 8 sau ← aci + -le(a) adverbial (cf. aiurilea, altmintrelea) TDRG, DA; aí6 adv. (Mar.) „aici” 1925 (T. Papahagi, M. 61) ← aici prin trunchierea specifică graiului (S. Puşcariu, DR 6, 1929–1930, 305: posibil) // mai probabil lat. ad + hīc S. Puşcariu, DR 6, 1929–1930, 305, CDER 148; aícea adv. „aici” 1599 (Iorga, SBD, 39) ← aici + -a (pentru -a, vezi acia); ícea [ir. íča] adv. „aici” 1593 (Doc. Î. 204) ← ici + -a (pentru -a, vezi acia); ici adv. „aici” 1600 (Doc. Î. 134) < lat. hīc(c)e DA, SDLR, DEX sau ← aici cu afereză CDDE 26, CDER 148 (var. a lui aici). Cf. acoáce, ir. ânč, deci1, mr. dínţea. AÍDOMA adv. „la fel, ca şi; aievea, într-adevăr – (tout) semblable, tel quel; véritablement” 1678–1689 (var. avídoma, Danovici, Cronograf I, 173), var. (înv.) avídomă, (Munt.) ídoma. AIEPTÁ 117 AÍNDERE Rom. a1 (< lat. ad) + *vidom (< v.sl. vidomŭ „vizibil”, iniţial part. prez. medio-pasiv de la viděti „a vedea”) + -a adverbial CDED II, 3, TDRG, DA, CADE, SDLR, CDER 149. Aidoma ← avidoma, după aievea Avram, NCE, 23 // „Rest dacic?” HEM I, 554; gr. εἶδος, εἴδωλον LM. AIEPTÁ1 [ir. al´eptå] vb. (înv., rar) „a ademeni – allécher, tenter, séduir” 1825 (LB). Lat. allectāre „a atrage, a îmbia”, frecventativul lui allicere < ad- + lacere „a ademeni”, cf. it., ret., v.fr. REW 355. Cf. delectá, delicát, delíciu, diletánt. AIEPTÁ2 vb. (Trans., N Olt., NV Munt.) „a arunca; (refl.) a-şi lua avânt, a se îndrepta; (refl., fig.) a se făli; a îndrepta, a aranja; a conduce; a indica, a arăta; a ghici – lancer; (refl.) s’élancer, prendre l’essor, se dresser; (réfl., fig.) se venter; redresser, dresser, ajuster; diriger, conduire; indiquer; deviner” 1788 (Piuariu-Molnar, D. 254). Lat. ēiectāre „a arunca afară” (< ēicere, supin ēiectum < ex- + iacere „a arunca”) PEW 42, DA, REW 2835 (care citează şi ptg. enjeitar „a respinge”, dar acesta poate reprezenta *iniectāre = rom. îniepta), SDLR, CDER 151. Pentru absenţa africatizării lui -i̯-, cf. treaptă < trāiecta, baieră < baiula; pentru e- aton > a-, cf. arici < ēricius, amnar < ignārium, al1 < illum art. antepus, ar. asbunari < exbonāre etc. // Lat. *adiectāre (< adicere, supin adiectum „a arunca spre” < ad- + iacere „a arunca”) CDED I, 5, CDDE 27, CADE, Rosetti, ILR, 113, DEX (puţin probabil, deoarece nu se cunosc alte cazuri de evoluţie -di̯- intervocalic > -i̯-); gr. ἰάπτειν „a lansa, a trimite”, cu prefixul a- (< ad-) C. Diculescu, DR 4, 1924–1926, 463; acelaşi cu aiepta1 < lat. allectāre HEM I, 583. Fam.: aiépt s.n. „avânt” 1896 (Coşbuc, O. V, 144), der. regresiv; aieptát s.n. „avânt” 1907 (DA); aieptătór adj. „care aruncă, (se) îndreaptă, indică” 1907 (DA). Cf. înieptá, ejécţie, abjéct, adjectív, conjectúră, dejécţie, disjéct, ejaculá, injécţie, interjécţie, obiéct, petréce, proiéct, rejécţie, subiéct, traiéct, treáptă, tréce, zăceá, adágio, adiacént. AIÉVEA adv. „în realitate, cu adevărat – réellement, en vérité” c.1500 (var. aiáve, Psalt. Hur. 129), var. aiávea, aiéve. Rom. a1 + *iave(a) < v.sl. javě „clar, vizibil”. AÍNDERE adv. (Ban., V Trans.) „în altă parte – ailleurs” 1825 (var. aíndine, LB). Forma aínde, dată ca intrare în HEM (şi preluată de dicţionarele ulterioare), nu are atestări în sursele primare. Lat. aliunde (< ali- < alius „alt” + unde „de unde”) + elementul -re prezent şi în aiurea (v. s.v. aiurea, cf. şi altminteri, (pre)tutindere); pentru var. aindine, cf. (pre)tutindeni < (pre)tutindere; etimonul aliunde a fost propus pentru presupusa formă ainde de PEW 45 şi acceptat de SDLR, REW 348, CDER 153 (posibil); lat. aliunde a fost moştenit şi în occ. alhondre, alhonz, v.eng. altluonder, v.sp. algondre REW 348 // V.sl. inŭde CDED II, 2 (soluţie care nu este total exclusă de CDER 153); lat. eccum + inde (+ -re/-ne adverbiale) HEM I, 555 (care pleacă de la un sens „de cealaltă parte” şi compară decinde, mr. dinde). Fam.: aínderea adv. „în altă parte” 1780–1801 (var. aíndenea, Micu, D.), var. aấnderea, alínderea; ánderete adv. (Bih.) „în alt loc” 1887 (Pompiliu, Bih. 1004), var. AIEPTÁ1 AINÚ 118 AIÚREA andiléte, ándirete, andiréte ← *ainderéte ← aindere + -te adverbial (cf. (pre)tunderete „pretutindeni”), Avram, NCE, 27-28 // et. nec., pare a fi germ. anderwärts DA. Cf. aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri, alt, únde. AINÚ s.m., adj. „numele populaţiei autohtone din insula Hokkaido a Japoniei şi din insula Sahalin; limba (izolată) vorbită de această populaţie – Aïnou” 1898 (var. ainó; forma ainú, 1937, RFR, nr. 10, 152). Fr. Aïnou, Aïno < ainu ainu „om”. AIÓLI s.n. „tip de sos pe bază de usturoi şi ulei de măsline (eventual şi gălbenuş şi zeamă de lămâie), specific bucătăriei mediteraneene – aïoli” 1946 (S. Marin, C. B. 45). Occ. alholi, aioli (< alh, ai „usturoi” + oli „ulei”), intrat prin fr. aïoli, ulterior şi engl. aioli. Cf. ai1, alicínă, alíl, mujdéi, uléi, apiól, oleo-/olei-, oleaginós, oléic, olívă. AIRÁN s.n. „băutură tradiţională turcească bazată pe iaurt amestecat cu mentă – ayran (boisson turque à base de yaourt)” 1937 (M. enc. agr. I), var. grafică ayran. Tc. ayran. AIRBAG (pronunţat érbeg) s.n. „dispozitiv de siguranţă la autoturisme constând într-o pernă dintr-un material subţire şi rezistent, care, în cazul unui impact, se umflă instantaneu, protejând persoanele din maşină – airbag” 1998 („Libertatea”, 19 iun., p. 8, în DCR3). Engl. airbag < air „aer” (< v.fr. air < lat. aer < gr. ἀήρ) + bag „sac” (< v. nord. bagge „pachet”, probabil înrudit cu v.fr. bague „bagaj”), denumit astfel deoarece primele versiuni erau bazate pe aer comprimat. Cf. áer1,2, aeri-/aero-, árie2, aneroíd, bagáj, pachét. ÁISBERG s.n. „bloc (mare) de gheaţă plutitor, desprins din calotele glaciare polare – iceberg” 1901 (scris iceberg, Mehedinţi, G. F. 52). Engl. iceberg < ol. ijsberg < ijs „gheaţă” + berg „munte”. Cf. áisfild, banchíză. ÁISFILD s.n. (geogr.) „câmp de gheaţă de dimensiuni mari, format prin unirea mai multor gheţari, în special în zonele muntoase – ice-field (champ de glace)” 1972 (M. d. enc.). Engl. icefield < ice „gheaţă” + field „câmp”. Cf. áisberg, banchíză. AIÚREA [ar. al´úrea; mr. l´úrea] adv. „în alt loc, undeva, altundeva; (şi ca adj. invar.) iraţional, fără rost, aberant – ailleurs, dans un autre endroit; sans raison, aberrant” 1561 (Coresi, Tetr. 207r), var. aírea. Rom. aiure + -a adverbial. Aiure (ir. (a)l´úre) < lat. aliubi (< ali- < alius „alt” + ubi „unde”) CDED I, 6, PEW 48, TDRG, CDDE 29, DA, DEX, cu finala -re insuficient explicată, prezentă şi în cat. enlloure, sp. alubre, allure, alumbre, asturian dayures, ptg. alhures REW 347 (pentru formele ibero-rom., Meyer-Lübke, RomGr II §627 propune infl. lui siempre; pentru rom. -re, S. Puşcariu, DR 3, 1922–1923, 402–406, propune fie lat. -libet, element de formare a pron. şi adv. nehot., fie lat. *alitre < aliter, cf. aimintre < aliā AIURÍT 119 AJÚN ment(e) + -re; după H. Tiktin, ZRPh XII, 458 şi TDRG, -r- ar fi apărut în loc de -b/v- căzute intervocalic, pentru evitarea hiatului, ca în are < habet, Dunăre < *Dunave, cf. mgr. Δούναβις; CDER 155 mai sugerează şi lat. -(uo)let, în loc de uis, ca element de formare a pron. şi adv. nehot.; ILR II 105 propune lat. rē, ablativul lui rēs „lucru”, ceea ce este problematic din motive sintactico-semantice) // Lat. alibi LM, HEM I, 605, CDER 155 (considerând forma de bază airea, dar această formă este un regionalism din Trans., folosită în zone în care se spune şi inde în loc de unde DA); lat. aliorsum Cipariu, Gram. 364, SDLR. Fam.: aiurá [ar. al´uráre] vb. „a delira; a visa cu ochii deschişi” 1838 (var. aiurí2, Gorjan, H. IV, 18); aiúre [ir. (a)l´úre] adv. (înv.) „în altă parte, aiurea” 1619 (Codex Sturdz. 116v), var. aiúri3 < lat. aliubi + -re (v. supra); aiureálă1 s.f. „delir, vorbire fără sens” 1847 (Alecsandri, O. VIII, 101) ← aiuri2 (= aiura); aiúrile adv. (înv.) „aiurea” 1582 (PO, 6), var. aiúrle; aiúrilea adv. (înv.; Trans.) „aiurea” 1646 (var. aiúrelea, DRH A XXVIII), var. aiérlea, aírilea, aiúrlea ← aiurile; aiuríst adj., s.m. (înv., ironic) „(persoană) care vorbeşte aiurea, aiurit1” ante 1926 (Bogrea, S. V. 178) ← aiurea, posibil infl. de aiurit1; aiurístic adj. (fam., mai ales despre idei, comportamente, atitudini) „aiurea; ciudat, excentric; zăpăcit” 1942 (Băncilă, O. VI, 17) ← aiurea sau ← aiurist; aiurít2 s.n. „delir” 1876 (Eminescu, O. I, 69) ← aiuri2 (= aiura); aiuritór2 s.m., adj. (înv., rar) „(om) care aiurează” 1880 (Alecsandri, O. VI, 702) ← aiuri2 (= aiura); ar. nal´úrea adv. „aiurea” 1905 (Papahagi, B. 304) ← în + al´urea. Cf. iúă, încotró, nicăiéri, ubícuu, aínde, álias, alibí, aliená, alicuántă, altmínteri, alt, aiurít1. AIURÍT1 adj. „zăpăcit – ahuri, étourdi” 1867 (Alecsandri, O. V, 736). Fr. ahuri (part. perf. al lui ahurir „a zăpăci, a năuci”, iniţial „a zbârli părul” < hure „căpăţână de animal, cap ciufulit”, probabil cuvânt de origine germanică TLF), apropiat prin etim. pop. de aiuri2 < aiurea Puşcariu, LR I, 379 (citând pe I. Iordan, BIFR I, 111, care afirmă că part. vb. aiuri2 „începe a fi confundat cu fr. ahuri”), DEX. Fam.: aiureálă2 s.f. „zăpăceală” 1897 (Caragiale, O. III, 652) ← aiuri1; aiurí1 vb. „a zăpăci” 1899 (Caragiale, O. II, 893) < fr. ahurir, apropiat prin etim. pop. de aiuri2, sau der. regresiv din aiurit1; aiurisánt adj. (rar) „stupefiant” 1930 (Arh. Olt. IX, 295) < fr. ahurissant; aiuritór1 adj. „stupefiant” 1910 (N. Rev. R., nr. 7, 152) ← aiuri1. AJDÉR s.m. (înv.) „balaur – dragon” 1777 (Cron. pov. rom. 195). Tc. ajder (= ejder) < pers. aždar. AJÚN [ir. jun] s.n. „zi care precedă o sărbătoare religioasă; (p. ext.) zi sau perioadă de timp care precedă un eveniment important; (înv.) zi de post, post – veille; (vieilli) jeûne” c.1500 (Psalt. Hur. 182). Rom. ajuna „a posti” < lat. ieiūnāre, iaiūnāre (< ieiūnus „nemâncat”) TDRG1 (posibil), PEW 49, REW 4581, CDDE 31, DA, CADE, SDLR, DEX. Vocalismul -a- în prima silabă, atestat în Itala (şi, pentru adjectiv, la Plaut), este întâlnit şi în alte limbi romanice (sp. ayunar, v.nap. yagiuna, v.piem. şi genov. zazun, sd. campidanez giaùnu) şi în forme împrumutate de alte limbi (irl. aoine, alb. agjeroj) Corominas, DCEC I, 428. Pierderea lui i̯- este explicabilă prin disimilare (DA, care presupune rezultatul *ēiūnāre). Pentru română, se poate admite şi evoluţia fonetică e- aton > a-, plecând de la forma *ēiūnāre (pentru a- < e- neaccentuat, cf. arici < ēricius, amnar < ignārium, astâmpăra < extemperāre, ar. asbunari < exbonāre etc.). CDDE 31 propune o formă *aiūnāre, AIURÍT1 AJÚNGE 120 AJÚR considerată rezultatul unei contaminări (mai degrabă, improbabile) între ēiūnāre şi iaiūnāre. // Lat. ieiūnum, neutrul adj. ieiūnus („nemâncat”), folosit ca abstract („post”, sens neatestat, pentru care lat. clasică folosea substantivul ieiūnium) TDRG1 (posibil), problematic deoarece presupune omonimia cu adjectivul, care s-a păstrat în toate limbile romanice (cf. REW 4582), inclusiv în ar. agiun (v. infra); lat. iaiūnus = ieiūnus CDER 157; lat. *adiunum (= ieiunium) HEM I, 612; ad + ieiunium CDED I, 6. Fam.: ar. agiún adj. „flămând” 1901 (Mihăileanu, 14) < lat. ieiūnus; ar. agiunáme s.f. (sg. tantum) „foame” 1906 (Dalametra, 5) ← agiun; ar. agiunátic s. (sg. tantum) „foame; post” 1901 (Mihăileanu, 13) ← agiun; ar. agiuneáţă s.f. „foame” 1905 (Papahagi, B. 513) ← agiun; ajuná [ar. agiunáre] vb. (azi, rar) „a posti; (fig.) a îndura foamea” 1560–1561 (Coresi, Pravila, 9v) < lat. *eiūnāre/*aiūnāre < ieiūnāre/iaiūnāre (v. supra) TDRG, CDDE 31, CADE (< lat. *aiunāre), panrom. REW 4581 // ← ajun CDER 157; lat. *adiunare DEX; ajunát s.n. (abstr.) 1570 (Coresi, Ps.1 125v) ← ajuna; ajunătór adj., s.m. (înv.) „(persoană) care posteşte” 1590–1602 (Codex Sturdz. 52v) ← ajuna. Cf. dejuná, dinéu. AJÚNGE [ar. agiúndzire, agiundzeáre; mr. júngiri] vb. „a sosi, a atinge capătul unui drum; a se întinde până la...; a fi suficient; (tranz.) a întâlni, venind din urmă, o persoană sau un obiect aflate în mişcare, a prinde din urmă; a nimeri, a da peste (mai ales despre rele); a deveni; (refl., înv.) a se învoi, a se înţelege – arriver; suffire; rattraper; atteindre; devenir, aboutir, parvenir; (vieilli, réfl.) s’entendre, se mettre d’accord” c.1500 (Psalt. Hur. 100). Lat. adiungere „a uni, a ataşa, a înjuga, a adăuga, a aplica” (ad- + iungere „a înjuga, a uni, a lega laolaltă”), cf. it., sd., v.fr., occ., v.cat. REW 171. Evoluţia de sens explicabilă în forma reflexivă: „a se uni în urma unei mişcări de apropiere” > „a se întâlni, a se atinge”, de unde, tranz., „a întâlni, a atinge” DA; sensul rom. se regăseşte în v. it. de nord şi în dialectul din Poitou (REW 171). Fam.: ajungătór adj. (înv.) „care ajunge, suficient; (fig.) tenace, îndrăzneţ” 1691– 1697 (T. Corbea, D. 87); ajúns s.n. „ajungere; (înv.) înţelegere tainică” 1820 (Uricariul, X, 267); ajunsătúră s.f. (înv.) „înţelegere tainică, mituire” 1754 (Doc. agr. II, 312); ajunsíe s.f. (înv., rar) „suficienţă; adecvare” 1815–1820 (Budai-Deleanu, O. 625) ← part. ajuns, calc după lat. sufficientia; îndeajúns adv. „suficient” 1794-1821 (Budai-Deleanu, O. 422) ← ajuns; neajúngere s.f. „faptul de a nu ajunge; (înv.) sărăcie, insuficienţă” 1642 (Ev. înv. 464) ← ne- + ajungere; neajúns1 s.n. „lipsă, neplăcere” 1771 (Doc. agr. II, 440) ← ajuns; neajúns2 adj. (înv.) „insuficient” 1815 (Uricariul, I, 334) ← ne- + part. ajuns (după fr. insuffisant, it. insuficiente); neajunsíe s.f. (înv., rar) „lipsă” 1815–1820 (Budai-Deleanu, O. 635) ← ajunsie, calc după lat. insufficientia; mr. prijúngiri vb. „a ajunge pe cineva” 1935 (Capidan, Megl. III). Cf. adjúnct, conjugá, conjugál, conjunctúră, conjúncţie, disjúnge, înjunghiá, joncţiúne, jug, jugulár, junctúră, juxtă, juxtapúne. AJÚR s.n. „broderie pe o ţesătură obţinută prin scoaterea firelor din urzeală sau din bătătură – ajour” 1850 (Alecsandri, O. V, 169). Fr. ajour < (percé) à jour „cu goluri, prin care trece lumina” < à „la” (< lat. ad) + jour „zi; lumina zilei” (< lat. diurnum, n. substantivat al adj. diurnus „de zi” < diēs „zi”). Fam.: ajurá vb. „a lucra un obiect de pânză cu ajururi, a aplica unui obiect mici goluri prin care trece lumina” 1887 (Odobescu, O. IV, 893) < fr. ajourer. AJURNÁ 121 AJUTÁ Cf. a1, abajúr, ajurná, dejúr, jurnál, zi, azi, cotidián, diaríst, diúrn, meridionál, miazăzí, ziár. AJURNÁ vb. (înv.) „a amâna – ajourner” 1839 (Heliade-Rădulescu, O.2, IV, 354), var. adjurná. Fr. ajourner, iniţial „a fixa un termen, în justiţie” < jour „zi” (< lat. diurnum, n. substantivat al adj. diurnus „de zi” < diēs „zi”). Var. adjurna, prin latinizare (fr. a- < lat. ad-). Cf. abajúr, ajúr, dejúr, jurnál, zi, azi, cotidián, diaríst, diúrn, meridionál, miazăzí, ziár. AJUSTÁ vb. „a adapta, a potrivi o piesă la un ansamblu, un obiect de îmbrăcăminte pe corp etc. – ajuster” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. (Trans., înv.) adjustá „a adapta, a potrivi; a pregăti, a aranja – ajuster; préparer, arranger”. Fr. ajuster < juste „drept, corect”, împr. din lat. iustus < ius, iuris „drept, ceea ce se cuvine”. Var. adjusta < germ. adiustieren (care în germ. austriacă are şi sensurile „a pregăti, a pune în ordine”). Fam.: ajustábil adj. „care poate fi ajustat” 1949 (Nom. min. II, 214); ajustáj s.n. „ajustare; (tehn.) mărime care măsoară cât de bine se potrivesc două piese” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. ajustage; ajustát s.n. (abstr.) 1907 (DA); ajustoáre s.f. „muncitoare calificată care ajustează piesele unei maşini” 1955 (DLRLC) ← ajustor; ajustór s.m. „muncitor calificat care ajustează piesele unei maşini, (înv.) muncitor care ajustează monedele, dându-le greutatea potrivită” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. ajusteur; reajustá vb. „a ajusta din nou” 1874-1877 (Eminescu, O. XIV, 373) < fr. réajuster. Cf. adistá, ajutáj, just, abjudecá, abjurá, adjudecá, adjurá, conjurá, judecá, jur2, jurá, jurídic, prejudíciu. AJUTÁ [ar. agiutáre; mr. jutári; ir. (a)jutå] vb. „a oferi sprijin, a fi de folos – aider” c.1500 (Psalt. Hur. 103). Lat. adiūtāre (< adiuuāre < ad- + iuuāre „a ajuta, a fi folositor, a face plăcere”), panrom. REW 172. Fam.: ajtezắu interj. (înv.) „Doamne-ajută!” 1852 (Pann, S. L. III, 101), var. aştezắu ← ajute Zău; ajutăréţ adj. (înv., gram., despre verbe) „auxiliar” 1818 (Budai-Deleanu, Lex.), calc după lat. auxiliaris; ajutătór adj. „care ajută” c.1500 (Psalt. Hur. 102); ajutătoríe s.f. (înv., rar) „ajutorare” 1581 (Coresi, Ev. 317) ← ajutător; ajutór, -toáre [ar. agiutór; mr. jutór] s.n. „faptul de a ajuta, acţiune făcută pentru a ajuta; bun oferit cuiva pentru a-l ajuta; (şi s.m., s.f.) persoană care o ajută pe alta într-o anumită activitate, fiind subordonată acesteia” c.1500 (Psalt. Hur. 92) < lat. adiūtōrium, păstrat numai în rom. REW 173; ajutorá vb. „a ajuta pe cineva din punct de vedere material; (înv.) a proteja, a sprijini” 1635 (DRH A XXIII, 32), var. (înv.) ajuturá, ajutorí ← ajutor CDER 161, DEX // < lat. *adiūtulāre (< adiūtāre) HEM I, 649, DA; lat. *adiūtōriāre CADE; ajutoríe s.f. (înv.) „ajutorare” 1581 (Coresi, Ev. 409) ← ajutor; ajutorínţă s.f. (înv.) „ajutor; numele unui impozit din sec. XVIII din Ţara Românească şi Moldova” 1673 (Dosoftei, Ps. 185) ← ajutori (= ajutora); ajutoritór adj., s.m. (înv.) „(persoană) care vine în ajutor” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 185v) ← ajutori (= ajutora); ajutórnic adj. (înv.) „gata să dea ajutor” 1650 (Anon. Car. 72) ← ajutor; întrajutá vb. refl. (înv., rar) „a se ajuta reciproc” 1848 (Brezoianu, Î. 107) ← între + ajuta, după fr. s’entraider º; întrajutorá vb. refl. „a se ajuta AJUTÁJ 122 AL reciproc” 1957 (Probl. econ. X, nr. 1–6, 85) ← întrajutorare (der. regresiv) DEX sau ← între + ajutora, după fr. s’entraider º; întrajutoráre s.f. „ajutor reciproc” 1937 (Soc. rom. II, 109) ← între + ajutorare, după fr. entraide º // ← întru + ajutorare DEX; neajutătór adj. „care nu ajută” 1969 (V. rom., nr. 7, 32) ← ne- + ajutător; neajutoráre s.f. „neputinţă, nepricepere, neîndemânare” 1956 (V. rom. febr. 34) ← ne- + ajutorare, cu sensul după neajutorat; neajutorát adj. „lipsit de sprijin, de resurse; care nu se poate descurca singur” 1665–1685 (var. neajutorít, Milescu Spătarul, Septuaginta, 477) ← ajutora. Cf. adjuvánt, aghiotánt. AJUTÁJ s.n. (tehn.) „tub scurt, executat astfel încât curgerea fluidelor să se producă în fiecare secţiune la presiunile sau la vitezele dorite – ajoutage” 1949 (LTR1 I). Fr. ajoutage < ajutage (infl. de ajouter „a adăuga”) < ajuster „a ajusta”. Cf. ajustá. AKẤN s.m. „poet, recitator şi cântăreţ popular la kazahi şi kirghizi – akyn (poète et chanteur populaire chez les Cosaques et les Kirghizes)” 1962 (DER). Rus akyn < kazah akyn. AKKADIÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „populaţie semitică care a trăit în Antichitate în Mesopotamia, în regiunea Akkad; (s.f.) limba vorbită de această populaţie, cea mai veche limbă semitică scrisă – accadien” 1876 (var. grafică acadián2, -ă, Columna VII, nr. 2, febr., 94–96). Fr. akkadien, accadien (< top. Akkad). AL1, A3 [ar., mr., ir. a3 invar.] articol posesiv (acordat cu numele regent; invar. în graiurile daco-române nordice şi în dial. sud-dunărene, în forma a); element de formare a numeralelor ordinale – article possessif (qui introduit les génitifs et les possessifs et s’accorde avec le nom-tête; invar. dans les parlers daco-roumains du nord et dans les dialectes sud-danubiens); marque des ordinaux 1425 (doc. apud Mihăilă, DLRV, 70). Lat. illus (= ille), illa (cu funcţia unui articol proclitic) CDED I, 7, Philippide, ILR, TDRG, PEW, DA, Găzdaru, Dem. ille, CDER 162, DEX, panrom. REW 4266. Al a fost iniţial articol al numelui regent, ceea ce explică acordul cu acesta şi faptul că încă funcţionează ca morfem al determinării când apare la începutul grupului nominal (ex. ai ţării bravi ostaşi). Apărând doar în anumite configuraţii sintactice (de ex., cu atribute posesive şi ordinale antepuse regentului sau cu elipsa numelui regent: al meu, ai mei părinţi, al doilea an), al a fost reanalizat ca marcă a acestor atribute (în afară de posesive, genitive şi ordinale, al mai apare înainte de alt în forma alalt, v. s.v. alt, şi în alde, v. infra), cf. Giurgea, Or. art. 111–161 şi RRL 57, 2012, 1, 35–65. Iniţiala a- în loc de ie- se explică prin folosirea atonă (pentru a- < e- neaccentuat, cf. arici < ēricius, amnar < ignārium, astâmpăra < extemperāre, ar. asbunari < exbonāre, ar. asperdiciune < *experditiōnem etc.). A invariabil este mai recent, cum o dovedeşte faptul că cele mai vechi texte din graiurile nordice prezintă încă exemple de acord // ← a1 (< lat. ad) + -lu (< lat. illum) HEM I, 660, CDDE 1, CADE, Rosetti, ILR, 134 (imposibil deoarece, în această ordine, -lu (illum) ar fi trebuit să se acorde cu numele în genitiv). În mr., a invariabil (< al1, a5) apare sudat cu articolul hotărât de genitiv-dativ, în formele ăl, al (< a lui). AL1, A3 ÁLA-BÁLA 123 ALABÁŞ Fam.: álde adj. pron. invar. (pop.) „(urmat de un nume propriu sau nume de rudenie la singular) persoana respectivă alături de familia ei; (precedat de de partitiv) oameni ca...”, folosit şi ca termen de reverenţă, când precedă un nume propriu sau un termen de rudenie 1672 (forma ăi de, Dosoftei, V. S. sept. 6r), var. ánde1 ← al + de genitival, cu sensul iniţial „cel/cei al/ai lui...”, al păstrând încă forme variabile în limba veche: ai/ăi de (Dosoftei, V. S. 6r, 59v, 79r, 99r, 225v, 241v); alsắu s.n. (înv.) „însuşire” 1683 (Dosoftei, Par. 127r) ← al + său (după ngr. ιδιότης sau slavon svojstvo); alsăuí vb. (înv.) „a însuşi” 1825 (LB) ← alsău; alsăuíre s.f. (înv.) „proprietate, însuşire” 1709–1716 (Antim, D. 62) ← al + său + -ire, calc după ngr. ιδíωμα (contextul în care apare cuvântul fiind „idiomata adecă alsăuiri”) º. Cf. ăl, el, acél, cel, acólo, înăúntru, la. ÁLA-BÁLA s. invar., doar în formule rimate din jocuri de copii şi în expr. ce mai ~ „ce se mai petrece? ce atâta discuţie?” – nom invariable utilisé dans des formules rimées des jeux d’enfants et dans l’expression ce mai ~ „quoi de nouveau? à quoi bon toute cette discussion?” 1882 (Ispirescu, „Legende sau basmele românilor”, în O. I, 171), var. (în jocuri de copii şi în ghicitori) álea-málea, hála-bála, hálea-bálea, hálea-málea, hálea-pálea. Et. nes., probabil creaţie spontană DEX, CDER 3976, eventual, pornind de la primele litere ale alfabetului, I. Iordan, BIFR 1, 1934, 112 // ala, ba ala TDRG; arab ‘alā bāb allāh „la poarta lui Allah”, cu sensul „cu ocrotirea lui Allah” (Lokotsch 59: probabil), prin intermediar tc. CDER 165; et. nec., cf. alandala DA. ALABALẤC s.m. (suspect) „păstrăv-de-mare – truite de mer” 1909 (Antipa, F. I. 14), var. alâbâlấc. Tc. alabalık < ala „cu pete, pestriţ” + balık „peşte”. Calificat de Antipa F. I. 14 ca termen turcesc, a fost totuşi inclus în indicele lucrării şi apoi preluat de dicţionare (CADE, SDLR). Cf. alabáş, aláci, alageá, balâc, balâcdíş. ALABANDÍNĂ s.f. „sulfură naturală de mangan, care se prezintă ca o masă compactă negricioasă, cu luciu metalic – alabandine” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr. 37). Fr. alabandine, iniţial „tip de granat de culoare roşie-brună, almandin”, împr. din lat. Alabandina < n.pr. Alabanda, oraş din Anatolia de unde era extras acest mineral. Sensul modern „sulfură de mangan” a fost impus de chimistul francez François Sulpice Beudant, în prima parte a sec. XIX. Fam.: almandín s.n. „aluminosilicat de fier, de culoare roşie-brună, folosit ca abraziv sau ca piatră semipreţioasă” 1859 (var. almadínă s.f., Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. almandínă s.f. (1862, Antonescu, D.) < fr. almandine < alemandine, împr. din lat. Alamandina, deformare a lui Alabandina. ALABÁSTRU s.n. „varietate de ghips asemănătoare marmurii albe – albâtre” 1648 (var. alavástru, N. Test. 164). Lat. neol. alabastrum (< gr. ἀλάβαστρος < ἀλάβαστος, prin analogie cu alte derivate în -τρος, probabil împr. de origine egipteană Chantraine, DELG). Var. alavastru < ngr. αλάβαστρο(ν). ALABÁŞ s.m. (Munt., Dobr.) „nap; gulie – navet; rave” 1927 (Bucuţa, S. I. 231). Tc. alabaş „nap, gulie” (< ala „pătat” + baş „cap”), bg. alabaš „gulie” (< tc.). Cf. alabalấc, aláci, alageá, baş1-2. ALÁC 124 ALALAGMÓN ALÁC1 s.n. „specie de grâu care se cultivă în regiunile de munte (Triticum spelta); orz de toamnă – épeautre; sorte d’écourgeon” 1683 (Dosoftei, Par. 350). Etimonul îndepărtat este probabil lat. alica „alac” (< gr. ἄλιξ, ac. ἄλικα); o formă cu asimilare (*alaca) se putea oricând produce pe teren latin sau romanic, cf. sp. álaga „alac”; principala problemă pentru moştenirea din lat. o reprezintă păstrarea lui -l- intervocalic; de aceea, este de presupus un reîmprumut după încetarea transformării -l- > -r-, dar nu se cunoaşte sursa; în limbile învecinate, cuvântul mai apare doar în magh., în forma alakor, care însă ar putea proveni din rom. (EWU consideră posibil ca finala -or să provină prin disimilare din -ol < articolul rom. -ul) CDER 166 (SDLR: cf. lat. alica, sp. alaga; TDRG: cf. lat. alica, magh. alakor) // Magh. alakor CDED II, 475; et. nec., cf. magh. alakor DA, DEX; el. de substrat < gr. λάχανον „legumă, verdeaţă (de grădină)”, cf. alb. lakër(ë) „varză; verdeaţă (de grădină)”, cu forma etimologică *(a)lacru HEM I, 667; cf. alb. lakër(ë) „varză; verdeaţă” (< gr. λάχανον) Philippide, OR II, 696, N. Drăganu, DR 7, 1931–1933, 201. ALÁCI adj. (Buc., Mar., Sălaj; înv.) „(despre vite) pestriţ, bălţat – bigarré, bariolé” 1886 (Marian, D. 30), var. alác2. Tăt. alača ŞIO II/1, 13–14, HEM I, 669 (scris alač) < tc. alaca „pestriţ, multicolor” < ala „pătat”, posibil întărit şi de tc. alaca (considerat etimon direct în DA, CADE, SDLR, CDER 169). Var. alac2, refăcută din pl. alaci DA, CDER 167 // ← alac1 HEM I, 662. Cf. alabalấc, alageá, alabáş. ALAGEÁ s.f. (înv.) „stofă vărgată, ţesută din fire de in şi de mătase; (fig.) păţanie, încurcătură; gălăgie, tărăboi – sorte d’étoffe orientale rayée, sorte d’indienne; problème, embarras; vacarme” 1761 (doc. în Arh. rom. II, 323), var. alăgeá, halageá. Tc. alaca „pestriţ, multicolor” < ala „pătat, pestriţ”. Cu sensurile „încurcătură” şi „gălăgie”, probabil din tc. alacalɩk „vrajbă, scandal” Suciu, IT II, 39. Fam.: alagícă s.f. „alagea” 1890 (var. alăgícă, Marian, Nu. 351) ← alagea, cu substit. finalei. Cf. alabalấc, aláci, alabáş. ALÁI s.n. „cortegiu, suită, pompă – suite, cortège, pompe” 1672–1674 (M. Costin, Ist. cr. ung. 297), var. (Munt.) halái. Tc. alay „alai; mulţime; regiment” (posibil < m.gr. αλλάγιον „regiment”, cf. ESTJ). Fam.: alai-ceaúş s.m. „fiecare dintre cei trei-patru (în Ţările Române) sau doisprezece (în Imperiul Otoman) ofiţeri care păşeau în fruntea alaiului oficial” 1783 (doc. apud ŞIO II/2, 5) < tc. alay çavuşu, (înv.) alay çauş; baş-alai-ceaúş s.m. „şeful alai-ceauşilor” 1776 (doc. apud ŞIO II/2, 13) ← alai-ceauş. ALAÍT s.n. „mineral rar de culoare roşie, care se găseşte în Asia Centrală – alaïte” 1966 (DN2). Fr. alaïte < n.pr. Alai, numele unor munţi din Asia Centrală. ALALAGMÓN s.n. (înv.) „strigăt de bucurie, chiot – cri de joie” 1680 (Dosoftei, Psalt. sl.-rom. 202). Ngr. αλαλαγμός, ac. αλαλαγμόν „strigăt de luptă; zgomot puternic” < v.gr. ἀλαλαγμός < ἀλαλάζειν „a scoate strigăte de luptă” < ἀλαλή „strigăt de luptă”, de origine onomatopeică. ALÁC1 ALALÍE 125 ALAMBÍC Fam.: alalagmosí vb. „a striga de bucurie, a chiui” 1680 (Dosoftei, Psalt. sl.-rom., 198) ← *alalagmon, cu substit. finalei; alalagmuí vb. „a striga de bucurie, a chiui” 1680 (Dosoftei, Psalt. sl.-rom. 203) ← alalagmon, cu substit. finalei. ALALÍE s.f. (med.) „incapacitate de a vorbi sau de a pronunţa unele sunete – alalie” 1862 (Antonescu, D.). Fr. alalie < a- (< gr. ἀ- privativ) + -lalie (< gr. λαλιά „vorbăraie; conversaţie; vorbire”, λαλεῖν „a pălăvrăgi; a vorbi”, verb de origine onomatopeică). Cf. -lalie, bradilalíe, coprolalíe, dislalíe, ecolalíe, glosolalíe, idiolalíe, palilalíe, paralalíe, tahilalíe. ALAMÁN1 s.n. (Dobr.) „unealtă de pescuit (alcătuită dintr-un sac central cu aripi) pentru peştii marini – sorte de filet (formé d’un sac central pourvu d’ailes) pour les poissons marins” 1951 (Ghelase, T. pescuit. II, 316). Tc. dial. alaman (din expresia alamana ağı „năvod”, propriu-zis „plasă de barcă de pescuit”: alamana „barcă de pescuit” + ağ „plasă”) Suciu, IT II. ALAMÁN2 s.m. (mai ales la pl. alamáni) „nume al unor triburi germanice, care au ocupat în Antichitatea târzie sud-vestul Germaniei şi estul Elveţiei actuale – Alamans” 1678–1689 (Danovici, Cronograf I, 16), var. alemán. Lat. neol. Alamanni / Alemanni, ngr. Αλαμαν(ν)οί, ulterior şi germ. Alemanne(n), fr. Alamans / Alémans. Numele însemna în v.germ. „toţi oamenii” (cf. germ. alle Männer), folosit probabil cu referire la o confederaţie de triburi. Cf. allemándă, almándă. ALÁMĂ s.f. „aliaj de cupru şi zinc, galben-auriu – laiton, cuivre jaune” 1712 (N. Costin, în Let. II, 73). Et. nes., probabil it. lama HEM I, 674–675, TDRG, DA (poate prin scr. lama, lim), SDLR, DEX, probabil infl. de aramă Hristea, PE, 336–337. It. lama < fr. lame < lat. lamina „foiţă (de metal)” // Lat. lamna (lamina) CDED I, 8; ngr. μάλαμα „aur” (cf. şi ar. malamă) CDER 171. Fam.: alămár s.m. „persoană care face obiecte de alamă; negustor de alămuri” 1820 (doc. apud N. A. Bogdan, C. M. 101); alămăríe1 s.f. „obiecte de alamă, alămuri” 1881 (Telegraful (Buc.), nr. 2729, 3); alămăríe2 s.f. „atelier unde lucrează alămarul, prăvălie de obiecte de alamă” 1852 (Stamati, V. 515) ← alămar sau ← alamă; alămí vb. „a acoperi cu un strat subţire de alamă” 1885 (Teodorescu, P. P. 347), var. alămá (în part. alămát); alămíu adj. „de culoarea alamei” 1838 (Albineţ, M. 186); alămuí vb. „a alăma” 1888 (Sevastos, C. mold. 270). Cf. lámă1, laminá. ALAMBÍC s.n. „instalaţie metalică pentru distilare, compusă dintr-o căldare acoperită şi un condensator – alambic” 1705 (var. lembíc, Cantemir, I. I. 397), var. (înv.) limbíc. Fr. alambic < lat. med. alambicus, „vas de distilat; (p. ext.) loc ascuns”, termen din vocabularul alchimiştilor < arab al-anbīq (al art. hot. + anbīq < gr. ἄμβιξ, ἄμβικος „cupă, vas”). Var. limbic, lembic < it. limbicco, lembicco (< arab). Fam.: alambicá vb. „a distila cu ajutorul alambicului; (fig.) face prea subtil, a complica” 1874 (Kogălniceanu, O. IV/III, 380) < fr. alambiquer. ALANDÁLA 126 ALAÚN ALANDÁLA adv. (fam.) „la întâmplare, în dezordine – pêle-mêle, d’une manière désordonnée” 1851 (var. alantála, Negruzzi, O. I, 204), var. (pop.) halandála. Ngr. άλλ’άντ’άλλα „unul în locul altuia”. Cf. alo3-, ágio, alegoríe, alélă, alergíe, alótrii, dialág, dialélă, paraláxă, paralél, anti1-. ALÁN s.m. (mai ales la pl.), adj. „populaţie de origine iranică, strămoşii oseţilor; (adj.) referitor la această populaţie – Alain” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 936). Lat. neol. Alani, gr. neol. Ἀλανοί, împr. dintr-o formă locală (*allan > oset allon) a etnonimului arya- al indo-iranienilor (cu trecerea -ry- > -l- întâlnită în osetă), probabil de la forma de caz oblic plural vechi iranic aryānām (Vasmer, în „Reallexikon der Vorgeschichte” XII, 242), sau de la un adj. derivat vechi iranic *aryana, cf. avestic airyana (Abaev, „Istoriko-ètimologičeskij slovar´ osetinskogo jazyka”, I, 47). Cf. arián2, iranián. ALANÍNĂ s.f. „aminoacid care intră în componenţa celor mai multe proteine, cu formula CH3CH(NH2)COOH – alanine” 1949 (LTR1 I). Fr. alanine < germ. Alanin < Al[dehyd] + -an- + -in, sufix specific denumirilor de substanţe chimice. Cf. aldehídă. ALANTOÍDĂ s.f. „una dintre anexele embrionare la reptile, păsări şi mamifere, constituind iniţial o prelungire a intestinului embrionului, care la mamifere face parte din placentă – allantoïde” c.1832 (I. Golescu, Cond., apud Lupu, Lexicogr. rom. 155). Fr. allantoïde < allanto- (< gr. ἀλλᾶς, ἀλλᾶντος „cârnat”) + -(o)ïde (< gr. -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect”). Cf. idée, ídol, -oid. ALÁRMĂ s.f. „anunţare a unui pericol; semnal sonor prin care se anunţă un pericol; semnal sonor care are rolul de a atrage atenţia; (fig.) nelinişte – alarme” 1794 (Calend. Viena, 28), var. (înv.) alárm s.n. Fr. alarme (< it.), it. allarme (< all’arme „la arme!”, comandă militară). Fam.: alarmá vb. „a pune în stare de alertă; a (se) nelinişti” 1851 (Stamati, D.) < fr. (s’)alarmer; alarmánt adj. „care alarmează; neliniştitor” 1876 (Eminescu, O. IX, 110) < fr. alarmant; alarmíst, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care îi alarmează nejustificat pe alţii, de obicei cu intenţia de a produce panică; (persoană) care se alarmează uşor” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 26) < fr. alarmiste DEX // ← alarmă SDLR. Cf. ármă, lármă. ALÁŞ s.n. (Trans.) „schelă; adăpost (pentru vite) – échafaudage; abri (pour le bétail) dans une auberge” 1788 (Budai-Deleanu, Prav. 20). Magh. állás „fundaţie, construcţie; staul” < áll „a sta, a se aşeza”. ALAÚN s.n. (chim.) „sulfat dublu de aluminiu şi potasiu folosit în tăbăcărie, farmaceutică, medicină, piatră-acră – alun” 1785 (var. aláun, CPÎ, II, 226), var. alún2. Germ. Alaun < germ. medie de sus alūn < lat. alumen. Var. alun2 < fr. alun (< lat.). Cf. alumíniu, alunít. ÁLĂ 127 ALB ÁLĂ1 s.f. (ist.) „unitate romană de cavalerie, care acoperea flancurile – cavalerie qui couvrait les ailes de l’infanterie romaine” 1878 (Odobescu, O. V, 162). Lat. neol. ala „aripă”, iniţial „articulaţia umărului cu braţul sau a aripii cu corpul” < *axla, derivat de la radicalul lui axis „osie, axă” DELL. Cf. áxă, axílă. ALẮM s.m. (Mold.; înv.) „dare plătită în trecut de tătarii stabiliţi în Moldova – redevance que payaient autrefois les Tartares établis en Moldavie” 1726–1729 (Cron. anon. Mold. 97), var. alấm. Tăt. alym HEM I, 682, TDRG, DA, CADE, SDLR // şi tc. alım DA, CADE, SDLR. ALĂMÓJNĂ s.f. (Crişana, SV Trans.; înv.) „pomană – aumône” 1601 (CMVCP, X, 317). Magh. alamozsna (= alamizsna), împr., posibil printr-un intermediar slav catolic, din lat. med. alamosina < eleemosyna „milă; pomană” (< gr. ἐλεημοσύνη < ἐλεήμων „căruia îi este milă” < ἐλεεῖν „a-i fi milă” < ἔλεος „milă”). DA şi CADE propun şi slavonul almužĭno pentru o presupusă formă almojnă, dar această formă reprezintă de fapt o lectură greşită a lui alămojnă din „Legenda duminicii”, în Hasdeu CB II 62, cf. Tamás, EW. Fam.: almojneán s.m. (Serbia) „sărac” 1900 (Jb. VII, 62, 82). Cf. alimójdii. ALB [ar. álbu; mr.; ir. åb] adj., s.n., s.m. „care are culoarea zăpezii, a laptelui; culoarea albă; persoană aparţinând rasei albe; (ist.) conservator – blanc” 1389 (antrop. Albul, DERS). Lat. albus, panrom. REW 331. Sensul „conservator”, după fr. blanc. În expresii neologice (armă albă, carne albă, noapte albă), după fr. blanc, blanche. Fam.: álba s.f. art. (rar) „zorile” 1882 (Ispirescu, O. I, 271); ar. albát adj. „alb” 1923 (An. Dobr. IV, nr. 1, 92) < lat. albatus „albit”, cf. v.fr., v.occ., cat. REW 319a; albatáriţă s.f. (med. pop.) „leac contra cataractei” 1887 (HEM I, 728) et. nes., probabil ← *albaţariţă ← albaţă (= albeaţă) „cataractă” + -ariţă DA // ← *albat (< lat. albatus) + -ariţă HEM I, 728; ar., mr. álbă s.f. „rachiu; variolă” 1901 (Mihăileanu); albấi adj. (înv.) „albicios” 1615 (hidronim Albâia, doc. apud HEM I, 726; ca apelativ, 1683, pl. albâi, Dosoftei, Par. 19v), atestat doar în forme de pl. şi de f.sg. (HEM şi DA reconstituie un m.sg. albấu), probabil < lat. albineus (-ń- s-ar putea regăsi în formele hidronimului Albâia din documentele slavone din sec. XV–XVI (do) Albini, Albineju, pe care însă DLRV le consideră atestări pentru albin, v. infra) º // ← albiu DA; albeálă1 s.f. „acţiunea de a albi” 1868 (I. Ionescu, Agr. M. 437) ← albi; albeálă2 s.f. „proprietatea de a fi alb; (înv.) tencuială, var” 1822 (Bobb, DLRU I, 30) ← alb; albeáţă [ar.; mr. şi ălbeáţă] s.f. „culoarea albă, proprietatea de a fi alb; (med. pop.) cataractă” înc. sec. XVII (Lettr. Bist. 62), var. albéţe < lat. *albitia (= albities) HEM I, 727, Pascu, Sufixele, 30; albéi adj., s.m. (reg.) „blond; câine alb; (bot.) Panicum dactylon (un fel de iarbă albicioasă)” 1607 (antrop. Albeaiu, Iorga, S. D. VI, 641); albél adj. (dim., rar, pop.) 1893 (Bibicescu, P. P. 346); ar. albér adj. „blond” 1901 (Mihăileanu); albescénţă s.f. (livr.) „albeaţă, albiciune” 1966 (DN2) < fr. albescence, împr. din lat. târziu albescentia < albescere „a albi”; albéţ adj. (reg.) „albicios”, s.n. „strat de lemn tânăr, de culoare albicioasă, aflat imediat sub scoarţă” 1710 (Antrop. Albăţ, Doc. Şch. I, 48) ← alb HEM I, 735, CDDE 36, DA, TDRG // < lat. *albicius CDED I, 8; albí [ar. alg´íre, alg´áre; mr. albíri, ălbíri] vb. „a face sau a deveni alb; a încărunţi; (înv.) a se face ziuă; (fig.) a face ÁLĂ1 ALB 128 ALB să pară cinstit, nevinovat” c.1650 (Anon. Car. 72) < lat. *albīre (= albēre „a fi alb”) şi albescere „a deveni alb” PEW 57, DA, CDDE 41, CDER 176, REW 320 (cf., pentru albescere, sic. arbísciri, calabr. bríscire, sd. albeskere) sau ← alb CDED I, 8, HEM I, 735, SDLR, CDER 176, DEX; albícă adj. f. (dim., rar) 1877 (HEM I, 736) ← albel (cu substit. sufixului); mr. albícăv adj. „albicios” 1927 (Candrea, Gl., în GS I, 177), var. ălbícăv; albicél, -eá adj. (dim.) 1907 (comunicare S. Fl. Marian în DA); mr. albicíc adj. „albicios” 1927 (Candrea, Gl., în GS I, 177), var. albcíc, ălbicíc; albiciós [ar.] adj. „care bate în alb, aproape alb” 1705 (Cantemir, I. I. 647) ← albeaţă Pascu, Sufixele, 75 (-icios a fost extras din combinaţii -eaţă/-ici/-ate + -(i)os Pascu, loc. cit.) // ← alb HEM I, 737, TDRG, CDDE 36, DA, CDER 176; < lat. *albiciosus CDED I, 8; ← albit SDLR; albiciúne s.f. (abstr.) 1665–1685 (Milescu Spătarul, Septuaginta, 477) ← alb HEM I, 738, CDDE 36, CDER 176, DEX, TDRG2 sau ← albi DA, CADE; albíe2 s.f. (abstr., înv.) 1682 (Dosoftei, V. S. oct. 81r); ar. álbile s.f.pl. „ielele” 1900 (Papahagi, Lit. 231); albilíţă s.f. (entom.) „fluture alb, ale cărui omizi distrug foile de varză şi pomii fructiferi” 1903 (Marian, Ins. 258, 259); albíme s.f. (abstr., rar) 1822 (Bobb, DLRU, I, 30); albín adj. (rar) „albicios” 1907 (despre vaci, com. S. Fl. Marian, în DA; incert hidronim 1428 DLRV 71: ar putea reprezenta forma Albińa, dat fiind că astăzi pârâul se numeşte Albâia) ← alb sau < lat. albīnus (o origine veche ar fi susţinută de existenţa mai multor derivate de la baza albin-, v. infra); albineálă s.f. „convalescenţă” 1901 (Rădulescu-Codin, M.) ← albini; albinéţ adj. „palid; bălan” 1682 (Dosoftei, V. S. ian. 46v), var. albenéţ ← albin HEM I, 753, DA sau ← alb CDDE 36 (după gălbineţ), CADE, SDLR, DEX, TDRG // < lat. *albinicius CDED I, 8; albiní vb. (reg.) „a da la iveală; a creşte, a se dezvolta; (despre un bolnav) a merge spre însănătoşire” 1901 (Rădulescu-Codin, M.) ← albin DA sau ← alb CDDE 36, CADE; albiníu adj. (Buc.) „albui” 1882 (Marian, Ch. 50) ← albin; albiór adj. (dim.) 1870 (CDED I, 7) ← alb DA, DEX // < lat. *albeolus CDED I 7; albişór1 adj. (dim.) 1632 (antrop. Albişorul, DRH B XXIII, 490; ca apelativ, 1691-1697, T. Corbea, D. 28) ← alb DA, DEX // < lat. *albiciolus CDED I, 8; albişór2 s.m. „ban de argint” 1893 (Bibicescu, P. P. 277); albişoáră s.f. „peştele Ciprinus alburnus; peşte mic alb; varietate de strugure alb; varietate de prune albe-gălbui” 1887 (HEM I, 756–757), var. ablişoáră, albişór3 s.m. ← alb; var. ablişoară ← albişoară ← alb HEM I, 756, DA, CDDE 36, CADE, CDER 176, TDRG, DEX sau < *abla < *albla < lat. albula S. Puşcariu, DR 3, 1922–1923, 826, REW 328; albitór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care albeşte” 1691–1697 (T. Corbea, D. 388, 504) ← albi; albitoríe s.f. „atelier în care se albesc produsele” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) ← albitor; albitúră [ar. al0itúră] s.f. „albire; lucruri albe (legume, rufe, peşti etc.)” prima jum. a sec. XVII (Neagoe, Înv. 198) ← albi; albíţă s.f. „peştele Cyprinus alburnus; mică plantă din familia cruciferelor” 1868 (Barcianu, V.); albíu adj. (rar) „alburiu, albicios” 1780–1801 (Micu, D. 280) ← alb DA // < lat. *albiuus CDED I, 8; alboáre s.f. (rar) „lucire albă” 1854 (R. Ionescu, C. 85) < lat. albōrem, cf. it. dial., v.fr., occ., sp., ptg. REW 324; albói adj. (augm.) 1609 (antrop. Alboe, DIR A, II, 230); albúi adj. „albicios” 1869 (Bolliac, S. II, 289); albuiét adj. (Arad) „albăstrui” 1897 (Jb. IV, 325) ← albui (pentru evoluţia sem., cf. albastru); albuléţ adj. (dim.), s.n. (reg.) „strat de lemn tânăr, de culoare albicioasă, aflat imediat sub scoarţă” 1594 (incert, antrop. [Al]buleţov, DERS; ca apelativ, 1691–1697, T. Corbea, D. 488) ← alb // < lat. *albulicius CDED I, 8; albumeálă s.f. (bot.) „floarea- reginei” 1898 (Enc. rom. I, 125) ← albumiţă (cu substit. sufixului) DA sau ← *albumea ← *albume (< lat. albūmen) º (CDDE 40, CDER 181: lat. albūmen + -eală); albumíţă s.f. (bot.) „floarea-reginei” 1879 (Brandza, Fl.) ← *albume < lat. albūmen; alburí vb. (rar) ALBÁDĂ 129 ALBANÉZ, -Ă „a răspândi o lumină alburie; a pudra cu alb” 1881 (Jipescu, Op. 75) ← alboare; alburíu adj. „de o culoare foarte apropiată de alb” 1780–1801 (Micu, D. 280) ← alboare; albúş [ar.] s.n. „partea albă a oului; albul ochiului” c.1650 (Anon. Car. 72) ← alb, CDDE 36, DA, CADE, SDLR, CDER 176, DEX // < lat. albuceus CDED I, 8; albuşéu s.m. (iht., reg.) „obleţ” 1898 (Şez. V, 25) ← albuş; albúţ adj. (dim., rar) 1572 (antrop. DERS) ← alb DA, DEX sau < lat. albūceus (atestat ca nume de plantă: albucium; cf. şi Albucius antrop.) CDED I, 8; ar. ál0i s.m.pl. „bani” 1900 (Papahagi, Lit. 420); dalb adj. (în poezia pop. şi în limbajul literar de inspiraţie pop.) „alb (imaculat, frumos, strălucitor)” 1868 (Conv. lit. I, nr. 24, 15 febr., p. 350) ← alb, probabil cu d- (← de1) folosit în poezia pop. fără sens special, înaintea unor cuvinte care încep cu vocală DA; dalbazánă s.f. (Dobr.) „cireaşă albă” 1929– 1938 (ALR SN I, h. 208/682) ← dalb; dalbél adj. (dim., rar) 1907 (DA I, 97) ← dalb; dálbeş adj. (Ban.) „dalb” 1927–1928 (DR V, 524) ← dalb; dalbinéţ adj. (Trans.) „dalb” 1902 (Jb. IX, 198), var. dalbănéţ ← dalb (după albineţ); dalboşél adj. (dim., Apuseni) 1939 (An. Arh. Folk. V, 138) ← dalb; dălbíc adj. (dim., rar) 1853 (Alecsandri, O. I, 162) ← dalb; dălbiná vb. (Buzău, Braşov) „a slăbi” 1944 (forma dălghiná, DA) ← dalb „gingaş” DA; dălbiór adj. (rar, dim.) 1852 (Alecsandri, O. I, 77) ← dalb; dealbáţie s.f. (înv.) „transformare a vopselei negre în vopsea albă prin acţiunea focului” 1862 (var. dealbaţiúne, Protopopescu – Popescu, N. D.) < fr. déalbation, împr. din lat. dealbatio < dealbare „a albi” (< de- + albus); înalbitoríe s.f. „albitorie” 1870 (CDED I, 9) ← înălbi, după albitorie; înălbél adj. (dim., rar, pop.) 1892 (Mândrescu, L. P. 217) ← albel, după înălbi; înălbí [mr. nălbíri] vb. „a albi” 1570 (Coresi, Ps.1 95r), var. nălbí; înălbít s.n. (abstr.) 1825 (Doc. ec. I, 341) ← înălbi; înălbitór s.m. „(produs) care albeşte” 1691–1697 (T. Corbea, D. 506), var. nălbitór ← înălbi; înălbitúră [mr. nălbitúră] s.f. (înv.) „albitură” 1862 (Pontbriant, D.) ← înălbi; îndálb adj. (rar, în poezia pop.) „dalb” 1910 (Păsculescu, L. P. 47) ← dalb; nalbár s.m. (reg.) „specie de fluture alb, numit şi albiliţă” 1903 (Marian, Ins. 258, 260); realbí vb. „a albi la loc, a albi din nou” 1862 (Pontbriant, D.) ← re2- + albi; supraalbí vb. (rar) „a albi foarte mult” 1961 (I. B., 31 dec., p. 2, în DCR1) ← supra2- + albi. Dublet etim.: albúm. Cf. albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, albít, alborádă, albumén, albumínă, albúrn. ALBÁDĂ s.f. „alboradă (cântec spaniol interpretat în zori) – alborade” 1966 (DN2). Sp. albada < alba „zori”, iniţial f.sg. al vechiului adj. albo „alb” (înlocuit prin blanco) < lat. albus. Cf. alb, albaspínă, albástru, albédo, albinós, albít, alborádă, albúm, albumén, albumínă, albúrn. ALBANÉZ, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face parte din populaţia de bază a Albaniei; (s.f.) limba vorbită de această populaţie; privitor la Albania – Albanais” 1763 (Boţulescu, S. 107). It. albanese, fr. albanais (< lat. med. Albanenses, (rar) Albani, iniţial numele unui trib ilir ce trăia în Albania de astăzi). Numele acestei populaţii se regăseşte în v.alb., alb. dial. arbën/arbër „albanez; Albania”; de la această bază cu -rb- au provenit, pe diverse filiere, formele româneşti arbănaş, arvanit şi arnăut (v. infra). Fam.: albán adj., s.m. (înv., rar) „albanez” 1856 (Bolintineanu, O. I, 187) < lat. neol. Albanus; albanésc adj. (înv., rar) „albanez” 1847–1848 (Cipariu, O. I, 32) < germ. albanisch, lat. neol. albanicus, cu echivalarea sufixului; albanéşte adv. (înv., rar) „în limba albaneză” 1882 (B. P. Hasdeu, Columna, nr. 10–12, 534) ← albanesc; albanezísm s.n. (rar) ALBASPÍNĂ 130 ALBÁSTRU „cuvânt (sau alt element) de origine albaneză” 1940 (Puşcariu, LR I, 270); albanísm s.n. (rar) „cuvânt (sau alt element) de origine albaneză” 1882 (B. P. Hasdeu, Columna, nr. 7–9, 528) ← alban sau ← albanez cu substituţia sufixului; albaníst s.m. „specialist în studiul limbii şi al culturii albaneze” 1933 (Arh. Olt. XII, 462) < it. albanista sau ← albanez cu substit. sufixului; albanístică s.f. „studiul limbii şi al culturii albaneze” 1968 (Hristea, PE, 54) < germ. Albanistik sau ← albanist, alban[ez]; albanológ s.m. „specialist în studiul limbii şi al culturii albaneze” 1903 (Rev. ist., nr. 9, 184) < fr. albanologue, germ. Albanologe; albanologíe s.f. „studiul limbii şi al culturii albaneze” 1956 (CL, 104) < fr. albanologie, germ. Albanologie; arbănáş s.m. (înv.) „albanez” 1595–1596 (antrop. Doc. Î. 105; ca apelativ, 1620, Moxa, C. 128r), var. arbanáş < bg. arbanas, scr. arbanas (incluse în clasa cuvintelor în -aş), împr. dintr-o formă albaneză bazată pe toponimul / etnonimul (v. alb., alb. dial.) arbën, probabil chiar dintr-o veche formă *arbënes/*arbanes a cuvântului albanez atestat arbënesh/arbëresh „albanez”, în care -s- nu trecuse la -sh-, cf. forma aromână arbinés „albanez” º; sufixul -esh, specific numelor de locuitori, poate proveni din lat. -ensis (Jokl, Archivum Romanicum XXIV, 137); Skok, ERHSJ I, 55 propune o derivare cu sufixul alb. -as întâlnit şi în Tiranas „locuitor al Tiranei”, ceea ce este problematic deoarece o formă *Arbënas nu este atestată în albaneză; arnăút s.m. „(înv.) albanez; (înv., ist.) soldat mercenar (iniţial, de origine albaneză), angajat în garda domnească din Ţările Române; (şi adj., în sintagma grâu ~) specie de grâu de primăvară; numele unui dans popular” 1715 (Diichiti, Cron. exp. 58) < tc. Arna(v)ut < m.gr. Ἀρβανίτης (cf. arvanit, v. infra), cu metateza v..n > n..v(>u); sensul „soi de grâu” < tc. Arna(v)ut [buğdaγı]; arnăuţél s.m. (dim., înv.) 1852 (Alecsandri, O. III, 209) ← arnăut; arnăuţésc, -eáscă adj., s.f. (înv.) „de arnăut; (s.f. mai ales art. arnăuţeásca) numele unui dans popular (luat în secolul al XVIII-lea de la arnăuţii din garda domnească)” 1762 (Gheorgachi, Cer. 109) ← arnăut; arnăuţéşte adv. (înv.) „ca arnăuţii” 1801–1820 (Budai-Deleanu, O. 493) ← arnăuţesc sau ← arnăut; arnăuţíme (col., înv.) post 1824 (Zilot Românul, O. 114) ← arnăut; arvanít, -ă s.m., s.f., adj. (înv.) „albanez” 1727 (var. alvanít, DRH A XXIII, 47) < ngr. Αρβανίτης, Αλβανίτης < proto-alb. *arban- = v.alb., alb. dial. arbën/arbër „Albania; albanez” + sufixul de nume de locuitor -ίτης; dalbănáş s.m. (Dobr., într-o colindă) „albanez” 1880 (Burada, Dobr. 80) ← arbănaş, probabil infl. de dalb. ALBASPÍNĂ s.f. (bot.) „păducel (Crataegus monogyna) – aubépine” 1852 (pl. albepíne, Băjescu, C. 106). Fr. aubépine (< v.fr. albe (e)spine < lat. alba spīna, propriu-zis „spin alb”), refăcut după etimonul său latin, posibil şi it. albaspina. Cf. alb, albádă, albástru, albédo, albinós, albít, alborádă, albúm, albumén, albumínă, albúrn, spin1, spináre. ALBÁSTRU [ar.] adj., s.n. „care are culoarea cerului senin – bleu” 1588 (Doc. Î. 163). Lat. albaster „albicios”, cu evoluţia semantică explicabilă prin izolare din expresia vânăt albastru „albastru-deschis” (vânăt < lat. uenetus „albastru-închis”) DA. Fam.: albăstrấn adj. (hapax, Teodorescu, P. P. 341) „îmbrăcat orăşeneşte” 1885; albăstreá s.f. (bot.) „Centaurea cyanus” 1839 (Asachi, O. II, 542); albăstreálă s.f. „calitatea de a fi albastru; vopsea albastră; substanţă de culoare albastră, care are proprietatea de a descompune culoarea galbenă şi care se foloseşte în gospodărie şi în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte” 1872 (Baronzi, L. 224); albăstrél adj. (dim.) 1849 (Alecsandri, O. I, 36); albăstrí vb. „a (se) face albastru” c.1830 (Poez. ALBATRÓS 131 ALBÍNĂ Văcăreştilor, 97); albăstrícă s.f. „albăstrea”, adj.f. (dim.) 1882 (Marian, Ch. 50) ← albăstrea (cu substit. sufixului); albăstríme s.f. (abstr.) a doua jum. a sec. XVIII (Ippocrat, apud Chivu, VTR 230); albăstriór adj. (dim.) 1907 (DA); albăstríţă s.f. (bot.) „albăstrea” ante 1907 (Hasdeu, O. I, 254); albăstríu adj. „de o nuanţă apropiată culorii albastre” 1838 (Pogor, Henriada, 170); albăstrúi adj. „de o nuanţă apropiată culorii albastre” 1839 (Vaillant, V.); înălbăstrí vb. „a albăstri” 1852–1853 (var. înalbăstrí, Alecsandri, O. III, 288); nalbástru [ar. nalbástru „sur”] adj. (hapax, Micu, D.) „albastru-deschis, azuriu” 1780–1801 ← în albastru. Cf. alb, albádă, albaspínă, albédo, albinós, albít, alborádă, albúm, albumén, albumínă, albúrn. ALBATRÓS s.m. „pasăre marină – albatros” 1862 (Antonescu, D.). Fr. albatros < engl. albatros, alterare a lui algatross sub infl. lat. albus (dată fiind culoarea păsării); algatross < sp., ptg. alcatraz, probabil < arab al (art. hot.) + ghaṭṭās „specie de vultur marin”. ALBÉDO s.n. (fiz.) „mărime care indică fracţiunea din energia luminoasă incidentă care este reflectată (difuz) de un corp – albédo” 1949 (LTR1 I). Fr. albédo, cu pronunţia după etimonul său, lat. albedo „albeţe” < albus „alb”. Cf. alb, albádă, albaspínă, albástru, albinós, albít, alborádă, albúm, albumén, albumínă, albúrn. ALBIÁN s.n., adj. „prima perioadă a cretacicului mijlociu; care se referă la această perioadă – albien” 1949 (LTR1 I). Fr. albien, derivat de la numele latinizat (Alba) al departamentului francez Aube. ÁLBIE1 s.f. „vas lunguieţ de lemn, covată; matca unui râu – auge; lie d’une rivière” 1529 (top. DERS), var. (Buc., Trans.) álvie. Lat. *aluea < alueum = alueus (înrudit cu aluus „vintre, cavitate abdominală; stup”), cf. it. dial., fr. REW 392; celelalte forme romanice provin din forma lat. târzie albeus; forma română poate proveni atât dintr-o formă cu -lb- cât şi dintr-o formă cu -lu- (cf. nalbă < malua, sălbatic < siluaticus şi evoluţia -ru- > -rb-). Fam.: albiér s.m. „persoană care confecţionează albii” 1887 (HEM I, 740); albií vb. (rar) „a lua forma unei albii” 1874 (Alecsandri, O. I, 359); albioáră s.f. (dim.) 1887 (HEM I, 741) ← albie HEM I, 755, DA, CDER 178, DEX sau lat. *alueola = alueolus CDDE 44, CADE, SDLR; albiúţă s.f. (dim.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Cf. albínă, alveólă, alvín. ALBIGÉNS s.m (ist.) „adept al unei secte din Evul Mediu cu centrul în oraşul Albi – albigeois” 1860 (Filimon, O. I, 155), var. albigénz. Lat. neol. Albigensis, germ. Albigenser. ALBÍNĂ [ar. al0ínă; mr. şi ălbínă; ir. albírę] s.f. „insectă din familia apidelor, care produce miere – abeille” c.1500 (Psalt. Hur. 187). Lat. aluīna „stup” (< aluus „vintre, cavitate abdominală; stup”), cf. it. dial., ret. LEI 454–455. ALBATRÓS ALBÍNĂ ALBINÓS, -OÁSĂ 132 ALBÚM Fam.: albinár [ar. al0inár; mr. şi ălbinár] s.m. „crescător de albine” 1853 (Bariţiu – Munteanu, W. I, 172); mr. albinárnic s.n. „prisacă, stupină” 1927 (Candrea, Gl. I, 177), var. ălbinárnic ← albinar; albinărél (ornit.) „prigoare (Merops apiaster)” 1877 (S. Fl. Marian în S. D. lit. I, 273) ← albinar; albinăríe1 s.f. „ocupaţia de apicultor” 1818 (Budai- Deleanu, Lex. apud HEM I, 751) ← albinar; albinăríe2 s.f. „mulţime de albine” 1853 (Bariţiu – Munteanu, W. I, 172) ← albină; albinărít1 s.n. „creşterea albinelor, ocupaţia de apicultor” 1839 (Vaillant, V.) ← albinar; albinărít2 s.n. (înv.; ist.) „impozit pe albine” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) ← albină; albineá s.f. (dim., rar) 1887 (HEM I, 748); albinét s.n. (col.) 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud HEM I, 751); albinícă s.f. (dim.) 1778 (ms. 2252 BAR, apud HEM I, 751); albinioáră s.f. (dim.) 1778 (ms. 2252 BAR apud HEM I, 751); albiníş s.n. „loc bogat în albine” 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud HEM I, 751); albiníşă s.f. (dim., rar) 1903 (Marian, Ins. 174); albiníţă s.f. (dim.) 1778 (ms. 2252 BAR apud HEM I, 751); albinúşă s.f. (dim., rar) 1903 (Marian, Ins. 174); albinúţă s.f. (dim.) 1778 (ms. 2252 BAR, apud HEM I, 751); ar. alǵináme s.f. (col.) 1905 (Papahagi, B. 138). Cf. álbie, alveólă, alvín. ALBINÓS, -OÁSĂ s.m., s.f., adj. „(om, animal) cu pielea şi părul depigmentate genetic – albinos” 1839 (Vaillant, V.). Fr. albinos < sp. albino < (v.sp.) albo „alb” < lat. albus. Fam.: albinísm s.n. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. albinisme. Cf. alb, albádă, albaspínă, albástru, albédo, albít, alborádă, albúm, albumén, albumínă, albúrn. ALBÍT s.n. „mineral folosit în ceramică, specie de feldspat – albite” 1883–1884 (Contemporanul, III, 340), var. albítă s.f. Fr. albite < suedez albit (poate prin germ. Albit), nume dat de către chimiştii suedezi Johann Gotlieb Gahn şi Jöns Jakob Berzelius în 1815, pe baza lat. albus, de la culoarea minereului. Cf. alb, albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, alborádă, albúm, albumén, albumínă, albúrn. ALBORÁDĂ s.f. „compoziţie muzicală de inspiraţie folclorică spaniolă; (în Spania) cântec interpretat în zori – composition instrumentale d’inspiration folklorique espagnole; (en Espagne) chanson interprétée à l’aube” 1966 (DN2). Sp. alborada „zori; cântec interpretat în zori” < albor „zori; albeaţă” < lat. albor, -ōrem < albus „alb”. Cf. alb, alboáre (s.v. alb), albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, albúm, albumén, albumínă, albúrn. ALBÚM s.n. „caiet (cu foile dintr-o hârtie specială) în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poştale etc.; volum conţinând ilustraţii, fotografii; colecţie de melodii ale unui muzician, înregistrate pe disc; (înv.) caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiţează desene – album” 1830 (var. albóm, CR, 48), var. (Trans., înv.) álbum. Fr. album, iniţial „caiet purtat într-o călătorie, în care persoanele (importante) întâlnite erau rugate să scrie câteva cuvinte înţelepte şi să se semneze” < germ. Album < lat. album (amicorum) < album „tablă albă pentru afişat anunţuri” (neutrul adj. albus „alb”). Var. accentuală álbum < germ. Album. ALBUMÉN 133 ALCÁLDE Dublet etim.: alb. Cf. albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, alborádă, albumén, albumínă, albúrn. ALBUMÉN s.n. „ţesut vegetal din seminţele unor plante, în care se depozitează substanţele nutritive de rezervă şi care serveşte embrionului ca hrană în timpul germinaţiei – albumen” 1862 (var. albúme, Antonescu, D.), var. albúmen. Fr. albumen, împr. din lat. albumen „albuş” < albus „alb”. Fam.: albuminát adj. (despre seminţe) „cu albumen” 1898 (Enc. rom. I, 88) < fr. albuminé; exalbuminát adj. (despre seminţe) „fără albumen” 1898 (Enc. rom. I, 88) < fr. exalbuminé. Cf. albumínă, alb, albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, albít, alborádă, albúm, albúrn. ALBUMÍNĂ s.f. „substanţă din grupul proteinelor, care intră în compoziţia sângelui şi a altor lichide organice – albumine” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 34), var. albumín s.n. Fr. albumine, termen ştiinţific creat pe baza lat. albumen „albuş” (< albus „alb”). Fam.: albuminoíd adj., s.n. „cu aspect de albumină; proteină existentă în ţesuturile cartilaginoase” 1882 (Contemporanul II, 501) < fr. albuminoïde; albuminométru s.n. „aparat care măsoară cantitatea de albumină dintr-un lichid organic” 1966 (DN2) < fr. albuminimètre, cu -o- după alte compuse cu -metru; albuminós adj. „care conţine albumină” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 34) < fr. albumineux DA, CADE, DEX, TDRG2 // ← albumină SDLR; albuminuríe s.f. „prezenţa albuminei în urină” 1896 (ŞDU1) < fr. albuminurie (< albumine + -urie < gr. -ουρία < οὐρεῖν „a urina”); albumóză s.f. „derivat necoagulabil al albuminei” 1949 (LTR1 I) < fr. albumose; dezalbumináre s.f. „îndepărtare a substanţelor albuminoase dintr-o soluţie, cu ajutorul unui reactiv chimic” 1950 (scris desalbuminare, LTR1 I) < fr. désalbumination, cu echivalarea sufixului. Cf. albumén, alb, albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, albít, alborádă, albúm, albúrn. ALBÚRN s.n. (bot.) „strat de lemn tânăr, mai moale şi de culoare albicioasă, aflat între scoarţa şi inima trunchiului unui copac – aubier” 1806 (Şincai, I. nat. 4). Lat. neol. alburnum (< albus „alb”, cf. rom. albeţ, albuleţ) DA, CADE, DEX, posibil şi it. alburno DEX. Cf. alb, albádă, albaspínă, albástru, albédo, albinós, albít, alborádă, albúm, albumén, albumínă. ALCÁIC adj. „tip de vers antic, de 11 silabe, format dintr-o anacruză, un troheu, un spondeu, un dactil şi încă o silabă – alcaïque” 1757 (var. alcaicésc, Eustatievici, Gr. rum. 121v; forma alcáic, 1834, Săulescu, Gram. rom. III, 22). Gr. neol. ἀλκαϊκός (< n.pr. Ἀλκαῖος (Alceu), poet liric din epoca arhaică), lat. neol. alcaicus, fr. alcaïque. ALCÁLDE s.m. „magistrat municipal în Spania – alcalde” 1795 (pl. alcádzi, Gherasim, I. A. II, 85v), var. alcád, alcáde. Sp. alcalde (< arab al art. hot. + qāḍī „judecător”). Var. alcad, alcade < fr. alcade (< sp. alcade = alcalde). Cf. cadíu. ALCÁLIU 134 ALCARÁZAS ALCÁLIU s.n. „(chim.) bază (compus chimic caustic, care colorează în albastru hârtia roşie de turnesol şi, în combinaţie cu un acid, formează o sare); plantă marină din a cărei cenuşă se produce sodă – alcali” 1806 (var. alcál, Şincai, I. nat. 35), var. alcalí. Germ. Alkali, fr. alcali < lat. med. alcali < arab al art. hot. + qalī (= qily) „sodă” < qaly- „a frige, a coace”. Fam.: alcalescént adj. (înv.) „care capătă proprietăţi alcaline” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alcalescent; alcalescénţă s.f. (înv.) „proprietatea de a fi alcalescent” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alcalescence; alcálic adj. (înv.) „alcalin” 1804–1808 (Şincai, V. ist. nat.) < germ. alkalisch; alcalicitáte s.f. (înv.) „alcalinitate” 1848 (Negulici, V.) ← alcalic; alcalimetríe s.f. „măsurare a concentraţiei alcaliilor” 1898 (Enc. rom. I) < fr. alcalimétrie; alcalimétru s.m. „aparat pentru determinarea gradului de concentraţie a alcaliilor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alcalimètre; alcalín adj. (despre substanţe chimice) „care are proprietăţile alcaliilor, albăstrind hârtia roşie de turnesol şi neutralizând acizii” 1804–1808 (var. alcálin, Şincai, V. ist. nat. 17) < fr. alcalin; var. alcálin, probabil după germ. alkalisch; alcalinitáte s.f. (abstr.) 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.) < fr. alcalinité DA, CADE, DEX // ← alcalin SDLR; alcalinizá vb. „a face să capete proprietăţi alcaline” 1884 (part. alcalinizát, Contemporanul IV, 485) < fr. alcaliniser CADE, DEX // ← alcalin SDLR; alcalinizánt adj. „care face să capete caracter alcalin, care reduce aciditatea” 1940 (M. enc. agr. III, 499) < fr. alcalinisant sau ← alcaliniza; alcalinizáţie s.f. (abstr.) 1850 (Brezoianu, A., 16), var. alcalinizaţiúne < fr. alcalinisation; alcalíno- pământós adj. (despre metale) „care face parte din grupa a II-a a sistemului periodic al elementelor” 1949 (LTR1 I) ← alcalin + pământos (după fr. alcalino-terreux); alcalizá vb. „a alcaliniza” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 34) < fr. alcaliser DA, CADE // ← alcali SDLR; alcalizáţie s.f. (abstr., înv.) 1848 (Negulici, V.), var. alcalizaţiúne < fr. alcalisation; alcaloíd s.m. „substanţă alcalină azotată de origine vegetală sau obţinută sintetic, toxică, folosită în doze mici ca medicament” 1871 (LM) < fr. alcaloïde; alcalóză s.f. „creştere anormală a rezervei alcaline din sânge cauzată de unele tulburări funcţionale” 1949 (LTR1 I) < fr. alcalose; dezalcalinizáre s.f. „operaţia de îndepărtare a hidroxidului de sodiu din materialul textil” 1960 (LTR2) ← dez- + alcalinizare. ALCÁM s.n. (Trans.; înv.) „viclenie – ruse” 1566 (Coresi, L. 180). Magh. alkalom „ocazie” (format pe radicalul alk- al verbului alkot „a potrivi, a alcătui, a crea”) DA, CADE, SDLR, CDER 182 // Lat. arcanum LM. Cf. alcătuí1,2. ALCÁN s.n. (chim.) „nume generic dat hidrocarburilor aciclice saturate (în care toate legăturile carbon-carbon sunt simple) – alcane” 1953 (DT). Fr. alcane, germ. Alkan, format de la alkyl „alchil” prin substituirea sufixului -yl cu sufixul -an(e), folosit pentru hidrocarburile care au doar legături simple C-C (metan, etan, butan etc.). Fam.: cicloalcán s.m. „hidrocarbură ciclică saturată (în care toate legăturile carbon- carbon sunt simple)” 1958 (LTR2) < fr. cycloalcane. Cf. alchénă, alchíl, alchínă, alcoól. ALCARÁZAS s.n. (rar) „vas poros de pământ în care se răceşte un lichid, datorită evaporării prin pereţii lui – alcarazas” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. alcarazas < sp. alcarazza < arab al art. hot. + karrāz „borcan cu gâtul îngust” TLF. ALCAZÁR 135 ALCHÍL ALCAZÁR s.n. „palat fortificat în stil maur, construit în Evul Mediu în principalele oraşe spaniole – alcazar” 1896 (ŞDU1). Fr. alcazar, sp. alcázar < arab al art. hot. + qaṣ r „fortăreaţă, palat” < lat. castrum „castru”. Cf. cástru, castél. ALCĂTUÍ1 vb. „a face, a construi, a compune, a aranja; (înv., refl.) a se potrivi – former, constituer, composer, arranger; (vieilli, refl.) passer, se conformer à” 1581 (Coresi, Ev. 435). Magh. alkot (derivat cu sufixul cauzativ -t- de la radicalul alk-). Fam.: alcătuiálă s.f. „alcătuire, compunere; structură, construcţie” 1691–1697 (T. Corbea, D. 484); alcătuínţă s.f. (înv.) „compunere, structură” 1825 (LB); alcătuít adj. (înv.) „potrivit, bine întocmit” 1691–1697 (T. Corbea, D. 425); alcătuitór, -toáre adj. „care alcătuieşte, compune ceva, care intră în compoziţia unui lucru”, s.m., s.f. (înv.) „persoană care alcătuieşte, creează ceva” 1691–1697 (T. Corbea, D. 132); dezalcătuí vb. (înv.) „a (se) descompune, a se dezagrega” 1818 (Asachi, Alghebra, 19r); nealcătuít adj. (înv.) „rău întocmit, nepotrivit” 1691–1697 (T. Corbea, D. 305). Cf. alcám, alcătuí2. ALCĂTUÍ2 vb. (înv.) „a cădea la învoială – convenir” 1776 (Mineiul, oct., 8, 2/2). Magh. alkud(ozik) (format pe radicalul alk- al lui alkot „a alcătui1”), influenţat de alcătui1 DA sau ← alcătui1, după tocmi „a întocmi; a cădea la învoială” Tamás, EW, 62. Este posibilă şi infl. lui alcăzui (v. infra). Fam.: alcăzuí vb. refl. (Trans.) „a cădea la învoială” 1780–1801 (Micu, D.), var. alcăzí, alcăzl(u)í < magh. alkuszik, format pe radicalul alk- al lui alkot „a alcătui1, a potrivi”. Cf. alcătuí1, alcám. ALCÉE s.f. (bot.) „numele unei plante din familia malvaceelor – alcée” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. alcée, împr. din lat. alcea „specie de nalbă” < gr. ἀλκέα. ALCHÉNĂ s.f. (chim.) „nume generic dat hidrocarburilor nesaturate care conţin cel puţin o legătură dublă C=C – alcène” 1951 (Man. ing. chim. I, 322). Germ. Alkene, engl. alkene, format de la alkyl „alchil” prin substituirea sufixului -yl cu sufixul -ene, folosit pentru hidrocarburile care au cel puţin o legătură dublă C=C. Fam.: cicloalchénă s.f. „hidrocarbură ciclică nesaturată care conţine cel puţin o legătură dublă C=C” 1951 (Man. ing. chim. I, 324) < engl. cycloalkene. Cf. alchán, alchíl, alchínă, alcoól, diénă. ALCHIDÁL s.m. (ind.) „răşină sintetică folosită la prepararea unor lacuri şi vopsele – alkyde” 1949 (LTR1 I). Germ. Alkydal (denumire comercială) < alkyd „poliester modificat prin adăugarea unor acizi graşi şi a altor componente”, termen creat de R. H. Kienle în 1927 (iniţial în forma alcid), pe baza lui alcohol „alcool” şi acid „acid”. Fam.: alchídic adj., în expr. răşină ~ „alchidal” 1950 (LTR1 II, 742) < fr. alkydique. ALCHÍL s.m. (chim.) „radical organic monovalent obţinut prin îndepărtarea unui atom de hidrogen dintr-un alcan – alkyle” 1930 (Minerva). ALCHIMÍE 136 ALCOÓL Fr. alkyle, germ. Alkyl (cuvânt creat de chimistul german Johannes Wislicenus pe baza lui Alk[oholradicale] „radical alcoolic”, cu sufixul -yl (< gr. ὕλη „materie”) folosit deja în numele unor alchili – etilul, metilul şi amilul). Fam.: alchiláre s.f. „introducere a unui alchil în molecula unui compus organic” 1949 (LTR1 I) < fr. alkylation (cu echivalarea sufixului). Cf. alcán, alchénă, alchínă, alcoól. ALCHIMÍE s.f. „formă de studiere empirică, experimentală a naturii, îmbinată cu elemente de astrologie şi misticism, care urmărea prefacerea metalelor în aur şi găsirea elixirului vieţii – alchimie” 1792–1793 (scris alchimia, Predetici, D. I, 68), var. (înv.) alhimíe, alşimíe. Germ. Alchimie, lat. neol. alchimia < arab al art. hot. + kīmiyā’ < gr. χημ(ε)ία, χυμεία, care provine probabil din Χημία „Egipt”, cu sensul iniţial „artă egipteană” (< copt K(h)ēme „Egipt”, propriu-zis „Ţara Neagră, ţara cu pământ negru”: k(h)ēme = „negru”), scris şi cu -υ- prin apropiere de χυμός „suc”, χύμα „vărsare” Liddell – Scott, OED. Var. alşimie < fr. alchimie. Fam.: alchímic adj. „care ţine de alchimie” c.1832 (var. alşímic, I. Golescu, Cond. I, 54r), var. (înv.) alhímic < lat. neol. alchimicus, fr. alchimique; alchimíst s.m. „practicant al alchimiei” 1705 (var. alhimísta, Cantemir, I. I. 392), var. (înv.) alhimíst, alşimíst < lat. neol. alchimista, fr. alchimiste. Cf. chimíe. ALCHÍNĂ s.f. (chim.) „nume generic pentru hidrocarburile nesaturate care conţin cel puţin o legătură triplă C≡C – alcyne” 1957 (LTR2). Germ. Alkine, engl. alkyne, format de la alkyl „alchil” prin substituirea sufixului -yl cu sufixul -yne/-ine, folosit pentru hidrocarburile care au cel puţin o legătură triplă C≡C. Cf. alcán, alchénă, alchíl, alcoól. ALCIÓN s.m. „pasăre marină mitică; specie de celenterate care au capul înconjurat de tentacule – alcyon” 1822 (var. alchión, Bobb, DRLU I). Fr. alcyon, lat.neol. alcyon < gr. ἀλκυών. Var. alchion < germ. Alkyon. Fam.: alcionián adj. „cele şapte zile de dinainte şi de după solstiţiul de iarnă, în care, potrivit unei legende antice, alcionul îşi face cuibul şi marea este liniştită” 1939 (SDLR) < fr. alcyonien; alciónic adj. „alcionian” 1909 (CDDG) < fr. alcyonique (cuvânt rar) sau germ. alkyonisch. ALCMANIÁN adj. „numele unui vers grecesc (tetrametru dactilic catalectic) – alcmanien” 1939 (SDLR). Fr. alcmanien < n.pr. gr. Ἀλκμάν, poet liric din secolul VII î.Hr., din Sparta. Fam.: alcmánic adj. „alcmanian” 1757 (var. alcmanicésc, Eustatievici, Gr. rum. 120r; forma alcmánic, 1772, Macarie, Gram. 136v) < ngr. αλκμνανικός. ALCOÓL s.n. „derivat obţinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril; alcool etilic (lichid incolor, inflamabil, cu miros şi gust specific, preparat prin fermentarea zahărului din cereale, fructe sau cartofi şi folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant sau combustibil) – alcool” 1813 (var. alcohól, Maior, Înv. vin. 62). ALCÓV 137 ALDĂMÁŞ Fr. alcool, cuvânt care iniţial desemna o pudră fină folosită ca medicament (< sp. alcohol < arab al art. hot. + kuḥ(u)l „pudră de antimoniu folosită ca fard”). Sensul „esenţă obţinută prin distilare; alcool etilic” a apărut în lat. savantă, reprezentând probabil o creaţie a lui Paracelsus (TLF). Var. alcohol < germ. Alkohol. Fam.: alcoolát s.m. „derivat al alcoolului, obţinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alcoolate; alcoolemíe s.f. „cantitatea de alcool prezentă în sânge” 1969 (D. med., s.v. alcoolism) < fr. alcoolémie (< alcool + -(h)émie < gr. αἷμα „sânge”); alcoólic, -ă adj. „care conţine alcool”, s.m., s.f. „persoană care consumă, în mod obişnuit, băuturi alcoolice în exces, persoană dependentă de consumul de alcool” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 35), var. alcohólic < fr. alcoolique; var. alcoholic < germ. alkoholisch; alcoolísm s.n. „abuz continuu de băuturi alcoolice, dependenţă de consumul de alcool” 1886 (Barcianu, D.), var. alcoholísm < fr. alcoolisme; var. alcoholísm < germ. Alkoholismus; alcoolizá vb. „a pune alcool într-un lichid, a mări concentraţia de alcool dintr-o soluţie; (refl.) a consuma alcool (în exces); a deveni alcoolic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 35), var. alcoholizá < fr. alcooliser; var. alcoholizá < germ. alkoholisieren; alcoolmetríe s.f. „determinarea concentraţiei de alcool dintr-o soluţie” 1859 (var. alcoolometríe, scris alcoolometria, Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alcoolomètrie; alcoolmétru s.n. „instrument cu care se măsoară concentraţia de alcool dintr-o soluţie” 1850 (var. alcoolimétru, Brezoianu, A. 618), var. alcoolométru, alcoométru ← alcool + metru (după fr. alcoolimètre, alcoolomètre); var. alcoolimetru < fr. alcoolimètre; var. alcoometru < fr. alcoomètre; var. alcoolometru < fr. alcoolomètre; alcoolscóp s.n. „instrument pentru determinarea alcoolemiei” 1975 (RL, 24 nov., p. 6, în DCR1) ← alcool + -scop (cf. bronhoscop, stetoscop, telescop etc.); alcoolscópic adj. „făcut cu alcoolscopul, referitor la alcoolscop” 1973 (RL, 1 aug., p. 5, în DCR3) ← alcoolscop; alcooltést s.n. „test pentru stabilirea concentraţiei de alcool în sânge; aparat pentru măsurarea alcoolemiei” 1967 (I. B., 14 dec., p. 2, în DCR3) < fr. alcooltest; antialcoólic adj. „care combate alcoolismul; care combate consumul de alcool” 1908 (DA) < fr. antialcoolique; antialcoolísm s.n. „luptă împotriva alcoolismului” 1908 (DA) < fr. antialcoolisme; alcoxíd s.m. „alcoolat” 1951 (Man. ing. chim. I, 330) < fr. alcoxide, engl. alkoxide (< alko[ol] + oxide); dezalcoolizá vb. „a supune un alcoolic unui tratament pentru a-l scoate de sub dependenţa de alcool” 1960 (Călinescu, O. VII, 430) ← alcooliza; dialcoól s.m. compus organic cu două grupe hidroxil în moleculă” 1942 (M. enc. agr. IV, 124) < fr. dialcool (< di- < gr. δι- „dublu, de două ori” + alcool); nealcoólic adj. „care nu conţine alcool; care nu consumă băuturi alcoolice” 1951 (LTR1 III, 695) ← ne- + alcoolic; polialcoól s.m. „alcool care conţine două sau mai multe grupări hidroxil” 1949 (LTR1 I, 67) < fr. polyalcool. Cf. alcán, alchénă, alchidál, alchíl, alchínă, aldehídă. ALCÓV s.n. „despărţitură dintr-o cameră de dormit, unde se aşază patul; (fig.) loc intim pentru raporturi amoroase – alcôve” 1831 (Conachi, S. A. 186), var. alcóvă. Fr. alcôve (s.f.) < sp. alcoba < arab al art. hot. + qubba „cupolă; cameră mică adiacentă unei săli”. Cf. cubeá. ALDĂMÁŞ s.n. „băutură oferită de cineva după încheierea unei tranzacţii – le vin du marché” 1505 (var. aldamáş, DERS), var. adălmáş, altămáş. ALDEHÍDĂ 138 ALEÁN Magh. áldomás, înv. şi áldamás „jertfă; băutură ce întăreşte încheierea unei tranzacţii; binecuvântare” < áld „a jertfi, a binecuvânta”, cf. Tamás, EW, 64. Fam.: aldămăşár s.m. (înv.) „părtaş la aldămaş; martor” 1579 (DERS). Cf. aldovăní, alduí. ALDEHÍDĂ s.f. (chim.) „substanţă organică obţinută prin oxidarea unor alcooli – aldéhyde” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aldéhyde < germ. Aldehyd, cuvânt creat de chimistul german Justus von Liebig, ca abreviere pentru alkohol dehydrogenatum. Fam.: acetaldehídă s.f. „aldehidă acetică” 1949 (LTR1 I) < fr. acétaldéhyde; aldól s.m. „aldehidă-alcool provenită din polimerizarea unei aldehide” 1949 (LTR1 I, 766) < fr. aldol < ald[éhyde alco]ol; aldóză s.f. „monozaharidă având în moleculă gruparea carbonil caracteristică aldehidelor” 1949 (LTR1 I) < fr. aldose < ald[ehyde] + -ose; dialdehídă s.f. „compus organic având în moleculă două grupări aldehidice” 1960 (LTR2 VI, 343) < fr. dialdéhyde < di- (< gr. δι- „de două ori, dublu”) + aldéhyde. Cf. alanínă, alcoól, aldosterón, hidrogén. ALDÍN, -Ă adj., s.n., s.f. „(caracter tipografic) care are conturul mai gros decât al literelor obişnuite, bold – (caractère typographique) gros” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 35). It. aldino < n.pr. Aldo Manuzio, tipograf şi editor veneţian din sec. XVI. ALDOSTERÓN s.m. „hormon cu structură steroidă, asemănătoare corticosteronului, extras din glanda suprarenală – aldostéron” 1958 (var. aldosterónă s.f., Neniţescu, C. O. II, 906). Fr. aldostérone < aldo- < aldéhyde „aldehidă” + stérone „steron” < stérol (cu substit. sufixului), extras din cholestérol „colesterol”. Cf. aldehídă, colesteról, steról, androsterón, progesterón, testosterón. ALDOVĂNÍ vb. refl. (hapax, PO, 214) „a se jertfi – se sacrifier” 1582. Probabil scr. dial. aldovati se (cf. part. aldovan „jertfit” şi abstractul aldovanje) < aldov „jertfă” < magh. áldó, part. lui áldoz „a jertfi” º. Densusianu, HLR II, 538 propune o contaminare între magh. áldoz şi scr. aldovanje. Provenienţa exclusiv din magh., de la gerunziul aldván, propusă de V. Pamfil, CL III, 234, este contestată de Tamás, EW. Cf. aldămáş, alduí. ALDUÍ vb. (Trans.) „a binecuvânta – bénir” 1559–1560 (Cod. Bratul, 443). Magh. áld HEM I, 792, DA, CADE, SDLR // Lat. allaudo LB. Fam.: aldáş s.m. „binecuvântare” 1660 (ms. apud Tamás, EW, 63) < magh. áldás; alduiálă s.f. (abstr.) 1683 (Zoba, S. A. 10). Cf. aldămáş, aldovăní. ALEÁN s.n. (Trans.; înv.) „(în expr. în(tr)-aleanul, de-a aleanul) împotriva; duşmănie, ranchiună; suferinţă, durere sufletească (din cauza unei dorinţe neîmplinite) – contre; aversion, inimitié, rancune; chagrin, tristesse” c.1500 (Psalt. Hur. 210). Magh. ellen „contra, împotriva” HEM I, 819, TDRG, DA, CADE, SDLR, CDER 186, DEX // V.sl. alinŭ „insidios”, cf. magh. ellen CDED II, 2; lat. alienus LB. ALEATÓRIU 139 ALÉGE Fam.: aleáneş s.m. (Trans., înv.) „duşman” 1562–1571 (var. aleániş, Fragm. Tod. 1r) < magh. ellenes; alenşúg s.n. (Trans.) „duşmănie” 1562–1571 (var. alenşíg, Fragm. Tod. 1v) < magh. ellenség. ALEATÓRIU adj. „întâmplător, supus hazardului – aléatoire” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. aleatór. Fr. aléatoire, împr. din lat. aleatorius „referitor la jocul de zaruri” < alea „zar, joc de zaruri”. Fam.: aleatóric adj. „aleatoriu; (despre un tip de muzică modernă) bazat pe hazard (în privinţa compoziţiei sau a interpretării)” 1882 (Telegraful (Buc.), nr. 2909, p. 2, col. 4) < fr. aléatorique, germ. aleatorisch; aleatorísm s.n. „curent artistic de avangardă, în care se acordă un loc important hazardului în procesul de creaţie” 1968 (V. rom., nr. 8, 124) < fr. aléatorisme. ALÉE s.f. „drum îngust (mai ales pentru pietoni) în parcuri, grădini sau printre case – allée” 1788 (M. Cantacuzino, Călăt. IV, 24r). Fr. allée, iniţial „mers, călătorie” < aller „a merge” < lat. târziu *amlāre < ambulāre „a umbla” (moştenit în rom. umbla). Fam.: contraalée s.f. (înv.) „alee laterală, paralelă alteia principale” 1896 (ŞDU1) < fr. contre-allée. Cf. umblá, alúră, ambulácru, ambulánt, andánte, dánă1, funambúl, noctambúl, plimbá, preambúl, somnambúl. ALEGÁ1 vb. refl. (înv. şi reg.) „a se lega, a se ţine de capul cuiva – s’en prendre à quelqu’un, s’attaquer à quelqu’un” 1892 (Ispirescu, O. I, 24). Lat. alligāre (< ad- + ligāre „a lega”), cf. it., fr. REW 363. Dublet etim.: aliá1. Cf. legá1, cârneleágă, câşlégi, coligáre, deligáţie, ligamént, ligatúră, obligá. ALEGÁ2 vb. (jur.) „a invoca probe în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei acţiuni – alléguer” c.1800 (var. alegăluí, Micu, Prax. 6r; forma alegá, 1862, Pontbriant, D.). Fr. alléguer, lat. neol. allegare „a invoca (un fapt, un argument, o autoritate)”, iniţial „a trimite” (< ad- + legāre „a încredinţa o sarcină, a trimite în misiune, a delega”). Var. alegăluí < lat. neol. allegare, adaptat după verbele în -ălui. Fam.: alegáţie s.f. (abstr.) c.1800 (Micu, Prax. 26v), var. alegaţiúne < fr. allégation, lat. neol. allegatio, -onem. Cf. ablegát, delegá, legá2, relegá, lége. ALEGĂDUÍ vb. (Trans.; rar) „a mulţumi, a îndestula – contenter, satisfaire” 1593 (Doc. Î. 205), var. alegădí. Magh. eléged < elég „destul”. ALÉGE [ar. aleádzire, alidzeáre; mr. leáziri] vb. „a prefera ceva sau pe cineva; (spec.) a desemna pe cineva prin vot; a distinge; a separa; (refl.) a rămâne cu ceva de pe urma unui fapt, a unei împrejurări – choisir, élire; distinguer; séparer; (refl.) obtenir (suite à un évènement)” c.1500 (Psalt. Hur. 36r). ALEGORÍE 140 ALÉGRU Lat. allegere (< ad- + legere „a culege, a alege, a citi”) PEW 60, CDDE 47, DA, CADE, SDLR, CDER 188, DEX, cf. dalm., v.it. REW 364 // Lat. eligere HEM I, 808–809, TDRG. Fam.: alegătór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care alege, (spec.) persoană care are dreptul să-şi aleagă reprezentanţii politici prin vot” 1691–1697 (T. Corbea, D. 187); alegătúră s.f. (înv.) „alegere; separarea părului în cărare” 1870 (Costinescu, V.); alegấnd adv., prep. (înv.) „în afară de” 1551–1558 (Psalt. Vor. 245); alegúţ interj. (Buc.) „În lături!”, folosit pentru îndepărtarea viţeilor de vaci în timpul mulsului 1907 (DA), de la sensul „a (se) separa”; aleguţá vb. (Buc.) „a lua viţelul de la vacă” 1907 (DA) ← aleguţ; alés1 s.n. (abstr.) 1581 (Coresi, Ev. 493); alés2 adj. „remarcabil, deosebit”, s.m. „persoană aleasă într-o funcţie; persoană aleasă de Dumnezeu (pentru mântuire)” c.1500 (Psalt. Hur. 88r); alesătór s.m. (înv.) „boier însărcinat cu hotărnicia moşiilor” 1642–1647 (Ureche, L. 76) ← tema de part. ales; alesătúră s.f. „(înv.) alegere; separarea părului în cărare; procedeu de ornamentare a ţesăturilor populare” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. – Mol. 187v) ← tema de part. ales; alesúră s.f. „separarea părului în cărare” 1870 (Costinescu, V.) ← tema de part. ales; realége vb. „a alege din nou” 1841 (Poenaru – Aaron – Hill, V. II, 513) ← alege, după fr. réélire. Cf. coléctă, colectív, colécţie, colhóz, culége, diléct, diligént, diligénţă1, electív, elegánt, inteléct, înţelége, lectúră, lécţie, legéndă, neglijá, prediléct, prelégere, recóltă, selectá. ALEGORÍE s.f. „procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete (imagini, întâmplări, poveşti); operă artistică în care se întrebuinţează acest procedeu – allégorie” 1776 (var. aligoríe, Mineiul, oct., în BRV II, 216). Fr. allégorie, lat. neol. allegoria < gr. ἀλληγορία < ἄλλος „altul” + ἀγορεύειν „a vorbi (într-o adunare), a anunţa, a declara” (< ἀγορά „adunare (a poporului)” < ἀγείρειν „a aduna”). Var. aligorie < ngr. αλληγορία. Fam.: alegóric adj. „caracteristic alegoriei; care reprezintă o alegorie” 1787 (var. aligoricésc, Gherasim, T. F. 41v; forma alegóric, 1818, Budai-Deleanu, Lex.), var. (înv.) alegoricésc < lat. neol. allegoricus, fr. allégorique; var. aligoricesc < ngr. αλληγορικός, cu adaptarea sufixului; alegoricéşte adv. (înv.) „în mod alegoric” 1800 (Piuariu-Molnar, I. 217) ← alegoricesc; alegorísm s.n. „exprimare prin alegorii; folosire excesivă a alegoriilor” 1848 (Negulici, V.) < fr. allégorisme; alegoríst, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face alegorii; (persoană) care explică alegoriile” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 38) < fr. allégoriste; alegorizá vb. „a reprezenta o idee printr-o alegorie” 1822 (Bobb, DRLU I) < lat. neol. allegorizare, fr. allégoriser; alegorizánt adj. „care alegorizează” 1946 (Vianu, O. IV, 181) ← alegoriza. Cf. alo3-, ágio, alandála, alélă, alergíe, alótrii, dialág, dialélă, paraláxă, paralél, agorá, categoríe, dimigoríe, parigoríe. ALÉGRU adj., adv. (livr.) „vioi; allegro – allègre; allegro” 1837 (Pann, S. L. I, 201). Fr. allègre (v. fr. şi (h)aliegre) < lat. *alacru, *alecru = alacer (forma allègre în loc de aliegre, posibil după it. allegro). Sensul „allegro”, după it. allegro. Fam.: alegréţe s.f. (livr.) „vioiciune, sprinteneală (a tonului, a exprimării)” 1825 (var. alegréţie, Vârnav, F. M. II, 55r), var. (înv.) alegrésă, alegréţă < fr. allégresse, it. allegrezza; allegrétto adv., s.n. (muz., despre tempo) „vioi, dar mai moderat decât allegro; compoziţie caracterizată prin acest tempo” 1839 (Vaillant, V.) < it. allegretto (dim. din allegro); allégro adv., s.n. (muz., despre tempo) „vioi, rapid; compoziţie caracterizată prin acest tempo” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 38) < it. allegro < lat. *alecru = alacer. ALÉI 141 ALERGÁ ALÉI interj. care introduce o invocaţie cu o puternică nuanţă afectivă – „Ah! Hélas!” 1852 (Alecsandri, O. III, 46), var. alelé, álele, aleléi, aleléle, aleléu. Creaţie spontană. Interjecţii cu elementul -le- apar şi în alte limbi înconjurătoare: bg. olele (DA: „înrudit cu bg. olele”), scr. lele. Var. aleléu, prin contaminare cu aoléu. Fam.: daléi interj. 1870 (var. dalé, Costinescu, V.), daleléi, daleléle, dáli, construit cu d- protetic specific poeziei pop., cf. daleu (s.v. aoleu), dalb (s.v. alb). Cf. aoléu. ALÉLĂ s.f. (biol.) „fiecare dintre formele sub care poate exista o genă ce ocupă acelaşi locus în cromozomii omologi, fiind asociată cu o anumită variantă a unei trăsături – allèle” 1942 (M. enc. agr. IV, 109). Fr. allèle (< engl.), engl. allele, prescurtat din allelomorph, creat de către geneticienii britanici William Bateson şi Edith Rebecca Saunders pe baza gr. ἀλληλο- „reciproc” (< ἀλλήλους, -ας, -α pron. reciproc, format prin reduplicare de la ἄλλος „alt(ul)”). Fam.: pseudoalélă s.f. (biol.) „genă care se comportă asemenea alelelor, dar se manifestă ca o singură unitate funcţională” 1969 (D. med.) < fr. pseudo-allèle, engl. pseudoallele. Cf. alo3-, ágio, alandála, alegoríe, alergíe, alótrii, dialág, dialélă, paraláxă, paralél. ALELÚIA interj. care apare ca un refren de laudă în cântări bisericeşti – „Alléluia!” 1551–1558 (var. alilúia, Psalt. Vor. 219). În forma aliluia < slavon aliluja < gr. biblică ἀλληλουία < ebraic hallelu-Yah „lăudaţi-l pe Domnul” (hallelu, imperativ 2 pl. al vb. hillel „a lăuda” + Yah, formă scurtată a lui Yahve). Forma aleluia, probabil după lat. Alleluia. Cf. ler. ALÉM s.n. (înv.) „semilună sau stea fixată în vârful minaretului unei moschei; steag otoman – croissant ou étoile placée au sommet d’une mosquée; étendard” 1718–1729 (R. Popescu, Ist., 280), var. alám, aleám. Tc. alem < pers. alam < arab ‘alam „semn, steag” < 'alima „a şti, a afla”.. ALEMÍ vb. (rar, doar în poezia pop., în contexele altul şoimi îmi alemeşte, Teodorescu, P. P. 96 şi alemeşte limbi de şoimi, ibid. 30) „a pregăti? (sens atribuit de Teodorescu, P. P.); a stârni şoimii din culcuş? (sens atribuit de HEM) – préparer? dénicher les faucons?” 1885 (Teodorescu, P. P. 30). Et. nec. // Derivat cu prefixul ad- de la lat. lama „baltă, groapă”, de unde un rom. *lâmă (cf. pl. *lâmi reinterpretat ca limbi în versul alemeşte limbi de şoimi), care s-ar fi aplicat la găurile unde îşi fac culcuşul şoimii HEM I, 816–818. ALERGÁ [ar. alagáre „a alerga, a umbla, a cutreiera”; mr. lăgári] vb. „a merge repede, a fugi; a goni, a face să fugă – courir; chasser, faire courir” 1551–1558 (Psalt. Vor. 221). Lat. *allargāre < largus „abundent, generos; (târziu, sens perpetuat în limbile romanice) larg”, de unde „departe” (cf. ar. largu „departe”, alb. larg „departe”) TDRG, PEW 61, DA, CDDE 952, CADE, SDLR, DEX, cf. genovez allargarse, sd. allargarese „a se îndepărta” REW 352, cu -e- în loc de -a-, în dr., după merge Meyer-Lübke, RomGr I §273, PEW 61, CDDE 952, DA. Pentru evoluţia de sens, DA propune o folosire iniţială factitivă „a face să se îndepărteze, a alunga”, ceea ce este problematic deoarece verbul este ALERGÍE 142 ALÉRTĂ intranz. în cele mai vechi atestări şi în dialectele sud-dunărene; de aceea este mai probabil un sens iniţial „a se duce departe”, propus de TDRG, sau provenienţa din lat. (militar) largāre „a rupe rândurile, a se dispersa” (manevră executată repede, în pas de fugă) Mihăescu, Lg. lat. 25 // Din expresia lat. ad largum (uadere) „a hoinări”, atestată în lat. med. HEM I, 831, dificil din punct de vedere semantic; probabil lat. allegāre < legāre „a porunci, a trimite” CDER 192; magh. nyargal, nyargaló sau it. allegro, alla larga CDED II, 475–476. Fam.: ar. adălăgáre vb. „a alerga” înc. sec. XIX (Cod. Dim. 12v), var. dălăgáre < lat. ad- + *allargare; ar. alágă s.f. „fugă” 1906 (Dalametra); alérg s.n. (rar) „alergare” 1899– 1913 (Coşbuc, O. VII, 158) ← alerga (der. regresiv), probabil creaţie personală a lui Coşbuc; alergáci s.m. (înv.) „alergător, curier” 1870 (Costinescu, V.); alergát s.n. (abstr.) c.1650 (Anon. Car.); alergăríşte s.f. (înv.) „alergare de cai” 1686 (Dosoftei, V. S. iun. 482v); alergătoáre1 s.f. „(înv.) alergare, cursă; (înv.) loc pentru cursele de cai; (reg.) depănătoare; piatră de moară care se învârteşte” 1830 (N. Stoica, S. 123); alergătór, -toáre2 [mr. lăgătór] adj., s.m., s.f. „(persoană) care aleargă” 1566 (Coresi, L. 548); alergătúră [mr. lăgătúră] s.f. (abstr.) 1566 (Coresi, L. 432); alergắu s.m. (înv.) „curier” 1825 (LB); ar. dălága adv. „repede” 1901 (Mihăileanu, 138); dealergá vb. (Mar., într-o poezie pop., hapax, Bîrlea, C. P. 131) „a se duce undeva în fugă” 1924, formaţie ocazională, cu d(e)- protetic caracteristic poeziei pop.; mr. zălăgári vb. „a alerga după cineva” 1935 (Capidan, Megl. III). Cf. larg. ALERGÍE s.f. (med.) „mod special de a reacţiona al unui organism faţă de un agent microbian, chimic etc., producând simptome neplăcute – allergie” 1930 (Minerva). Fr. allergie < germ. Allergie, termen creat de pediatrul austriac Clemens von Pirquet pe baza gr. ἄλλος „altul” şi -εργεια < ἔργον „lucru, acţiune” (cf. ἐνέργεια „acţiune”). Fam.: alergén adj., s.n. „(substanţă) care provoacă o alergie” 1957 (LTR2 I, 247) < fr. allergène (< aller[gie] + -gène „-gen” < gr. γεννᾶν „a genera, a da naştere”, cf. -γενής „născut, produs”); alérgic adj. „care ţine de alergie; (despre persoane) care manifestă o alergie” 1957 (LTR2 I, 247) < fr. allergique; alergológ s.m. „specialist în alergologie” 1965 (Stud. fiziol. X, 371) ← alergologie; alergológic adj. „referitor la alergologie” 1961 (I. B., 23 mar., în DCR3) < fr. allergologique; alergologíe s.f. „parte a medicinei care studiază alergiile” 1964 (ABC săn. 338) < fr. allergologie; alergogén adj. „care provoacă alergie” 1981 (Scânteia, 29 iul., p. 5, în DCR3) < fr. allergogène sau germ. allergogen; antialérgic adj., s.n. „(medicament) care previne sau suprimă o alergie” 1957 (LTR2 I) < fr. antiallergique; fotoalergíe s.f. „alergie la lumină” 1978 (DN3) < engl. photoallergy, germ. Photoallergie, fr. photoallergie. Cf. alo3-, ágio, alandála, alegoríe, alélă, alótrii, dialág, dialélă, paraláxă, paralél, anergíe, energíe, ergo-, -ergíe, argát, argón, argós, orgán, órgă. ALÉRTĂ s.f. „alarmă – alerte” 1940 (Argetoianu, Î. Z. VIII, 136). Fr. alerte < expr. à l’erte „a fi în gardă, a fi vigilent” < it. all’erta, propriu-zis „pe o ridicătură (pentru a putea observa în jur)”, folosit în limbajul militar < erta „pantă abruptă, urcuş”, fem. adjectivului erto „abrupt; ridicat”, part. perf. al lui ergere < lat. ērigere „a ridica” < ex- + regere „a îndrepta, a dirija”. ALESÍDĂ 143 ALEVÍN Fam.: alért adj. „vioi, prompt” 1862 (Antonescu, D.) < fr. alerte; alertá vb. „a preveni pe cineva asupra unui pericol; (înv.) a grăbi” 1892 (Bariţiu, C. VII, 211) < fr. alerter; alertéţe s.f. (livr.) „vioiciune” 1961 (var. alertéţă, DN1) < it. allertezza. Cf. drége, drept, adrésă, arătá, coréct, diréct, dirécţie, dirijá, dresá, erécţie, erijá, insurécţie, rect, rectitúdine, réctor, recţiúne, redresá, regént, regíe, regím, regimént, regiúne, reglá, régulă, ríglă, deraiá, resurécţie. ALESÍDĂ s.f. (înv.) „lănţişor întrebuinţat la ceasornicele de buzunar sau ca podoabă în jurul gâtului – chaîne de montre, collier” 1834 (var. alăsídă, Kogălniceau, Scris. 49), var. alisídă. Ngr. αλυσίδα < m.gr. ἁλυσίδιον, dim. lui ἁλύσιον < v.gr. ἅλυσις „lanţ”. ALESTẤNCĂ s.f. (Mold.) „numele unei ţesături de bumbac – le nom d’un tissu en coton” ante 1848 (var. halastíncă, V. cotid. 270), var. alastấncă, alestíncă, halastấncă. Rus. cholstinka (< cholst „pânză”), de unde halastincă > halastâncă. ALÉU1 s.n. (Trans.) „arvună – arrhes, gage” 1825 (LB), var. alắu1. Magh. elő[pénz] „bani daţi înainte” (elő „înainte, anterior”). Cf. alitắu, aluáş. ALEURÍT s.n. „rocă sedimentară neconsolidată – aleurite” 1962 (DER I). Fr. aleurite, germ. Aleurit, termen ştiinţific creat de geologul rus A. N. Zavarickij, pe baza gr. ἄλευρον „făină” (rus alevrit), cu referire la aspectul acestor roci. Fam.: aleurític adj. „specific aleuritelor” 1955 (LTR1 VI, 506) < fr. aleuritique sau ← aleurit; aleurolít s.n. „rocă sedimentară aleuritică, compactă” 1962 (DER I) < fr. aleurolite (< aleuro- + -lite < gr. λίθος „piatră”). Cf. aleurónă. ALEURÓNĂ s.f. (biol.) „substanţă proteică – aleurone” 1898 (Enc. rom. I, 87). Fr. aleurone < germ. Aleuron, nume dat de biologul german Theodor Hartig în 1856, pe baza gr. ἄλευρον „făină”. Fam.: aleurométru s.n. „aparat care măsoară cantitatea de gluten din făină” 1898 (Enc. rom. I) < fr. aleuromètre; aleuronát s.n. „produs alimentar bogat în proteine, obţinut din gluten, din care se fac preparate culinare dietetice pentru bolnavii de diabet” 1904 (Enc. rom. III, 517) < germ. Aleuronat, nume dat de inventatorul acestui produs, Johannes Hundhausen, în 1880; aleurónic adj. (despre ţesuturi) „bogat în aleuronă” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. aleuronique. Cf. aleurít. ALEVÍN s.m. „larvă de peşte – alevin” 1937 (M. enc. agr. I). Fr. alevin < lat. *alleuīmen < *alleuāmen < alleuāre „a uşura, a ridica”, presupunând un sens neatestat „a creşte” apărut prin confuzie cu ēleuāre (fr. élever), cf. v.fr. alever „a creşte un copil” TLF. Fam.: alevináj s.n. „îngrijire şi hrănire a puietului de peşte” 1942 (M. enc. agr. IV, s.v. piscicultură) < fr. alevinage. Cf. luá, ar. alináre, aluát, uşór, elév, elevát, levánt, levátă, leviér, levitáţie, reliéf, basoreliéf, relevá, relevéu. ALEXANDRÍN 144 ALEXITIMÍE ALEXANDRÍN adj., s.m. „care ţine de civilizaţia elenistică din Alexandria; (persoană) din Alexandria antică; vers clasic de 12 silabe – alexandrin” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 1184). Fr. alexandrin, lat. neol. Alexandrinus < top. Alexandria < gr. Ἀλεξάνδρεια < n.pr. Ἀλέξανδρος (Alexandru Macedon, întemeietorul acestui oraş). Sensul din prozodie, apărut în fr., de la titlul poemului Roman d’Alexandre. Fam.: alexandrésc adj. (înv., rar) „alexandrin, din Alexandria antică” 1566 (Coresi, L. 23) < slavon aleksanŭdrĭskŭ; alexandrineán adj., s.m. „(persoană) din Alexandria” 1877 (Căian, Ces., 125) < lat. Alexandrinus, încadrat în seria derivatelor în -ean; alexandrinísm s.n. „ansamblu de manifestări ale civilizaţiei elenistice din Alexandria; sistem filozofic al şcolii alexandrine; stil ornat, subtil şi uneori obscur, propriu poeţilor greci din epoca alexandrină; (p. ext.) caracter rafinat, erudit şi decadent al unei arte, al unei filozofii” 1923 (Ralea, S. II, 273) < fr. alexandrinisme; alexandreánin s.m. (înv.) „locuitor al Alexandriei” 1566 (Coresi, L. 87) < slavon Aleksandrěninŭ. ALEXANDRÍT s.n. (min.) „o varietate de pietre preţioase – alexandrite” 1930 (Minerva). Germ. Aleksandrit (nume dat în onoarea ţarului Alexandru I al Rusiei), fr. alexandrite. ALEXĂNDREÁN adj., s.m. „(persoană) din oraşul românesc Alexandria – personne de la ville roumaine d’Alexandria” 1926 (Galaction, O. IX, 242). Top. Alexandria. Fam.: alexăndrineán s.m., adj. „alexăndrean” 1988 (DEX–S) ← alexandrinean „locuitor al Alexandriei din Egipt”, reinterpretat ca derivat din top. rom. Alexandria º sau ← Alexandria (DEX), după cuvinte cu -ean ataşat unei finale -in(a); alexăndrineáncă s.f. „femeie din Alexandria” 1988 (DEX–S) ← alexăndrinean. ALEXÍE s.f. (med.) „incapacitate (patologică) de a înţelege limbajul scris – alexie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. alexie < a- (< gr. ἀ- privativ) + -lexie (< gr. λέξις „vorbire, vorbă, cuvânt” < λέγειν „a vorbi”), specializat pentru incapacitatea de a citi prin asociere cu lat. legere „a citi” şi derivatele sale împrumutate în fr. (lecture, lection, lecteur etc.) O formă alezie cu acelaşi sens, atestată în dicţionare începând cu DN1, nu pare a avea o circulaţie reală (etimonul propus de DN2 şi DEX, fr. alésie, nu există). Cf. dislexíe, léxic, -log, -logie, lógos. ALÉXII s.f. pl. tantum „ziua Sf. Alexie (17 martie) – fête du saint Alexios” 1893–1896 (Fochi, D. E.). N. pr. Alexie. ALEXÍNĂ s.f. „specie de anticorp aflată în serul sangvin – alexine” 1915 (V. rom. 216). Fr. alexine < germ. Alexin, nume dat de descoperitorul acestei substanţe, savantul german Hans Büchner, pe baza gr. ἀλέξειν „a ţine la distanţă de, a proteja”. ALEXITIMÍE s.f. (psih.) „incapacitate de a identifica şi a descrie emoţiile proprii sau ale altor persoane – alexithymie” 1982 (RL, 21 iun., p. 6, în DCR3). ALEZÁ 145 ALFABÉT Engl. alexithymia, termen creat de psihiatrii americani John Νemiah şi Peter Sifneos în 1970 pe baza gr. ἀ- privativ, λέξις „vorbire” şi -θυμία < θυμός „suflet, partea pasională, afectivă a sufletului”. Cf. timíe, agriotimíe, ciclotimíe, lipotimíe, schizotimíe. ALEZÁ vb. „a prelucra interiorul unei piese cilindrice, dându-i diametrul cerut – aléser” 1949 (LTR1 I). Fr. aléser < v.fr. alaisier „a lărgi, a lăţi” < lat. *allātiāre < lātus „lat”. Fam.: alezáj s.n. (abstr.) 1949 (LTR1 I) < fr. alésage; alezór s.n. „unealtă aşchietoare de formă cilindrică sau conică utilizată la alezare” 1949 (LTR1 I) < fr. alésoir. Cf. lat, dilatá, laticlávă, latifúndiu, latitúdine. ÁLFA1 s.m. „numele primei litere a alfabetului grecesc; (fig., în expr. ~ şi omega) început; (fiz., în sintagma particulă ~) particulă alcătuită din doi protoni şi doi neutroni, emisă de unele substanţe radioactive; (în sintagma mascul ~) mascul dominant într-un grup de animale – alpha” 1648 (N. Test. 304r). Ngr. άλφα (v.gr. id. < fenician ’ālep, propriu-zis „bou”; semnul provine probabil de la o hieroglifă ce reprezenta un cap de bou, fiind folosit apoi pentru fonemul ’ pe baza faptului că substantivul ’ālep începea cu acest fonem, şi reinterpretat de greci ca reprezentând vocala a), cu sensuri neologice după fr., engl. alpha. Fam.: alfatrón s.n. (fiz.) „vacuummetru bazat pe efectul ionizant al radiaţiei alfa” 1961 (LTR2 IX, 630) < fr. alphatron, engl. alphatron (< alpha + -tron < gr. -τρον, sufix de instrument). Cf. alfabét. ÁLFA2 s.m. „specie de plantă graminee care creşte în sud-estul Spaniei şi Africa de Nord – alpha” 1898 (Enc. rom. I). Fr. alfa < arab ḥalfā. ALFABÉT s.n. „totalitatea literelor, aşezate într-o ordine convenţională; (înv., în forma alfavíta) abecedar – alphabet; (vieilli) abécédaire” 1705 (var. alfavíta, Cantemir, I. I., 712; forma alfabét, 1818, Budai-Deleanu, Lex. I, 16v), var. (înv.) alfavít, alfáviton. Fr. alphabet, germ. Alphabet, lat. neol. alphabetum < gr. ἀλφάβητος, de la numele primelor două litere ale alfabetului, ἄλφα şi βῆτα. Var. alfavita < ngr. αλφαβήτα; var. alfaviton < ngr. αλφάβητον. Fam.: alfabetár s.n. „set cu literele alfabetului (decupate) folosit pentru predarea scrisului şi a cititului; (în arhivistică) listă alfabetică; (înv.) abecedar” c.1832 (var. alfavitár, I. Golescu, Cond. I, 124v); alfabétic adj. „aşezat în ordinea literelor alfabetului; (despre sisteme de scrieri) care reprezintă fonemele prin litere” 1800 (var. alfaviticésc, Piuariu- Molnar, I; forma alfabétic, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 54r), var. (înv.) alfabeticésc 1824 (BRV III, nr. 1212) < fr. alphabétique; var. alfaviticésc < ngr. αλφαβητικός; alfabeticéşte adv. „în ordinea alfabetului” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, I. 40) ← alfabet sau ← alfabeticesc; alfabetizá vb. „a învăţa să citească şi să scrie o persoană adultă sau un grup social” 1955 (DLRLC) < fr. alphabétiser sau ← alfabet sau ← alfabetizare (der. regresiv); alfabetizáre s.f. (abstr.) 1946 (RFR, nr. 6, 430) < fr. alphabétisation (cu echivalarea sufixului); analfabét, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care nu ştie să citească şi să scrie” ALFENÍD 146 ALGÉBRĂ c.1832 (I. Golescu, Cond., apud TDRG3) < fr. analphabète (împr. din lat. analphabetus < gr. ἀναλφάβητος < ἀ(ν)- privativ + ἀλφάβητος), germ. analphabet; analfabetísm s.n. „necunoaştere a scrisului şi a cititului” 1931 (Bănuţ, S. 163) < fr. analphabétisme; dezanalfabetizá vb. „a scoate din analfabetism” 1948 (Iordan, LRA, 515) ← analfabet; semianalfabét, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care cunoaşte insuficient cititul şi scrisul” 1935 (Sahia, S. A. 243) ← semi- + analfabet. Cf. álfa1, béta. ALFENÍD s.n. „aliaj alb compus din aramă, zinc, nichel şi fier, alpaca – alfénide” 1898 (Enc. rom. I). Fr. alfénide, de la numele inventatorilor, fraţii Halphen. ALFIÓR s.m. (bot.; reg.) „nume de plantă – nom de plante” 1783 (Benkö 417). Et. nes., probabil contaminaţie între alior şi afion Avram, NCE, 23–24 // Contaminaţie între alior şi alifie sau fior HEM I, 891, DA. ALGARÁDĂ s.f. (înv.) „atac neaşteptat – algarade” 1847 (Heliade-Rădulescu, D. J. 62). Fr. algarade < sp. algarada < algara < arab al art. hot. + ghāra Corominas, DCEC. ÁLGĂ s.f. „categorie de plante acvatice inferioare – algue” 1806 (Şincai, I. nat., în Şc. ard. IV, 146). Fr. algue, lat. neol. alga. Fam.: algínă s.f. „substanţă mucilaginoasă extrasă din anumite alge marine şi folosită pentru apretare în industria pielăriei” 1957 (LTR2 I, 253) < fr. algine; algológ s.m. „cercetător al algelor” 1978 (DN3) < fr. algologue; algológă s.f. „cercetătoare a algelor” 1978 (DN3) ← algolog; algológic adj. „referitor la algologie” 1938 (Anal. Dobr., nr. 1, 229) < fr. algologique; algologíe s.f. „ramură a biologiei care se ocupă cu studierea algelor” 1962 (Botanica VIII, 109) < fr. algologie. ALGÉBRĂ s.f. „ramură a matematicii care studiază operaţiile aritmetice independent de valorile numerice, folosind simboluri (în loc de cifre) pentru mărimile necunoscute – algèbre” 1793 (var. alghevră, Gherasim, V. H. 9v; forma algebră, 1837, Asachi, E. II), var. (înv.) álgebră, alghébră (1818, Asachi, Alghebra). Fr. algèbre (< lat. med. algebra < arab al art. hot. + jabr „reducere, restabilire”, scurtare din expresia ‘ilm al-jabr wa l-muqābala „ştiinţa reducerilor şi a comparaţiilor”, popularizată printr-un tratat din sec. IX al lui Al-Khwārizmī, intitulat al-Kitāb al-mukhtaşar fī ḥisāb al-jabr wal-muqābala „Compendiu de calcul prin reducere şi comparaţie”). Var. alghebră < lat. neol. algebra, germ. Algebra. Var. álgebră < lat. neol. algebra. Var. alghevră < ngr. άλγεβρα. Fam.: algebráic adj. (înv.) „algebric” 1801 (var. alghebraicésc, Grigore Râmniceanu, Fragm. 217r; forma algebráic, 1837, Asachi, E. II, 3) < germ. algebraisch; algébric adj. „de algebră” 1818 (var. alghebricésc, Asachi, Alghebra, 7v; forma algébric, 1839, Vaillant, V.), var. (înv.) algebricésc < lat. neol. algebricus, fr. algébrique, it. algebrico; algebricéşte adv. (înv.) „în mod algebric” 1832 (Heliade-Rădulescu, A. 124) ← algebric sau ← algebricesc; algebríst s.m. „specialist în algebră” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, I, 36) < fr. algébriste; algebrístă s.f. 1939 (SDLR) ← algebrist; alghebraicéşte adv. (înv.) „în mod algebric” 1801 (Grigore Râmniceanu, Fragm. 216r) ← alghebraicesc (= algebraic). ALGERIÁN 147 ALGÍE ALGERIÁN s.m., s.f., adj. „persoană care face parte din populaţia de bază a Algeriei; din Algeria, care ţine de Algeria – algérien” 1839 (var. algereán, Vaillant, V.). Fr. algérien (< top. Algérie). ALGEZÍE s.f. (med.) „capacitatea de a simţi durerea – algésie” 1969 (D. med.). Germ. Algesie, fr. algésie < gr. ἄλγησις < ἀλγεῖ ν „a durea” < ἄλγος „durere”. Fam.: algezimetríe s.f. „determinare a intensităţii excitaţiei necesare provocării unei senzaţii dureroase” 1962 (DER I) < fr. algésimétrie; algezimétru s.n. „instrument care măsoară excitaţia necesară provocării unei senzaţii dureroase” 1900 (Enc. rom. II, 242), var. algeziométru < fr. algésimètre; algeziológ s.m. „specialist în terapia durerii (algeziologie)” 2012 („Viaţa medicală”, 15 iun.) ← algeziologie (der. regresiv); algeziologíe s.f. „disciplină medicală care se ocupă cu studiul durerii şi al posibilităţilor de prevenire şi combatere a acesteia” 2000 (Ostin C. Mungiu, „Algeziologie specială”) < engl. algesiology; analgeziánt adj. (rar) „analgezic” 1988 (DEX–S) < fr. analgésiant < analgésie „analgezie”; analgézic adj., s.n. „(medicament) care atenuează sau suprimă temporar durerea” 1900 (Enc. rom. II, 749) < fr. analgésique < analgésie „analgezie”; analgezíe s.f. „lipsă a sensibilităţii la durere” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. analgésie < gr. ἀναλγησία < ἀνάλγητος „insensibil la durere” < ἀ(ν)- privativ + ἀλγεῖν „a durea”; analgezínă s.f. (rar) „un medicament folosit ca analgezic, antipirină” 1909 (CDDG) < fr. analgésine; hiperalgezíe s.f. „sensibilitate exagerată la durere” 1957 (Parhon, O. II 231) < fr. hyperalgésie; hipoalgezíe s.f. „sensibilitate diminuată la durere” 1957 (Parhon, O. II 207) < fr. hypoalgésie; psihoanalgezíe s.f. „calmarea senzaţiilor dureroase prin psihoterapie” 1969 (D. med.) < fr. psycho-analgésie, engl. psychoanalgesia; termoanalgezíe s.f. „insensibilitate la durerea produsă de temperaturi extreme” 1969 (D. med.) < fr. thermo-analgésie, engl. thermoanalgesia. Cf. algíe, algocalmín, algofobíe, algogén, algomaníe, nostalgíe. ALGÍD adj. (med., despre boli) „însoţit de senzaţia de frig – algide” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. algide, împr. din lat. algidus „rece, îngheţat”, derivat din radicalul lui algēre „a-i fi frig”. Fam.: algiditáte s.f. (abstr.) 1910 (Bianu, D. S.) < fr. algidité. ALGÍE s.f. (med.) „durere (localizată), care, în general, nu este asociată unei leziuni evidente – algie” 1969 (D. med.). Fr. algie, extras din compusele cu -algie < gr. -αλγία < -αλγής „care suferă o durere de...” < ἄλγος „durere”. Fam.: abdominalgíe s.f. „durere abdominală” 1969 (D. med.) < fr. abdominalgie; antálgic adj. „care calmează durerea” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. antiálgic < fr. ant(i)algique (< ant(i)- < gr. ἀντ(ι)- + algie), ulterior şi anti- + -algic; antinevrálgic adj., s.n. „(medicament) care combate nevralgiile” 1909 (CDDG) < antinévralgique; artralgíe s.f. „durere a articulaţiilor” 1910 (Bianu, D. S. 678) < fr. arthralgie (< arthr- < gr. ἄρθρον „articulaţie” + -algie); cardialgíe s.f. „durere acută în zona inimii” 1838 (var. cardialghíe, Albineţ, M. 126, 148, 223) < fr. cardialgie < gr. καρδιαλγία < καρδία „inimă” + -αλγία; var. cardialghie < ngr. καρδιαλγία; cauzalgie s.f. „senzaţie dureroasă de arsură, localizată, de obicei, la mâini sau la picioare” 1949 (Studii, nr. 2, 241) < fr. causalgie < gr. καῦσις ALGOCALMÍN 148 ALGOCALMÍN „arsură” (< καίειν „a arde”) + -algie; cefalalgíe s.f. „durere de cap” c.1832 (I. Golescu, Cond. VII, 123v) < fr. céphalalgie < gr. κεφαλαλγία < κεφαλή „cap” + -αλγία; cistalgíe s.f. „durere a vezicii urinare” 1910 (Bianu, D. S.) < fr. cystalgie < cyst- < gr. κύστις „vezică” < -algie; costalgíe s.f. „nevralgie intercostală” 1966 (DN2) < fr. costalgie; coxálgic adj. „de coxalgie” 1904 (Enc. rom. III, 915) < fr. coxalgique; coxalgíe s.f. „durere a articulaţiei şoldului” 1904 (Enc. rom. III, 483) < fr. coxalgie (< lat. coxa „coapsă” + -algie); dermatalgíe s.f. „nevralgie a pielii” 1900 (Enc. rom. II, 136) < fr. dermatalgie (< dermat- < gr. δέρμα, δέρματος „piele” + -algie); dorsalgíe s.f. „durere în regiunea dorsală” 1969 (D. med.) < fr. dorsalgie; enteralgíe s.f. „durere intestinală” 1900 (Enc. rom. II) < fr. entéralgie < entéro- (< gr. ἔντερον „intestin”) + -algie; epigastralgíe s.f. „durere în regiunea epigastrului” 1931 (CADE) < fr. épigastralgie; gastralgíe s.f. „durere de stomac” 1886 (Steinberg, D.) < fr. gastralgie < gr. γαστραλγία < γαστήρ „stomac” + -αλγία; hemialgíe s.f. „durere care afectează o jumătate a corpului” 1969 (D. med.) < fr. hémialgie; hepatalgíe s.f. „durere de ficat” 1870 (var. epatalgíe, Costinescu, V.) < fr. hépatalgie (< hépat- < gr. ἧπαρ, ἥπατος „ficat” + -algie); hiperalgíe s.f. „sensibilitate exagerată la durere” 1969 (D. med.) < fr. hyperalgie; histeralgíe s.f. „durere de uter” 1969 (DZMV) < fr. hystéralgie < hystér(o)- (< gr. ὑστέρα „uter, matrice”) + -algie; ischialgíe s.f. „nevralgie sciatică, durere localizată în ischion” 1969 (D. med.) < fr. ischialgie < ischio- (< gr. ἰσχίον „ischion, şold”) + -algie; lombalgíe s.f. „durere localizată în regiunea lombară” 1969 (D. med.), var. lumbalgíe < fr. lombalgie < lombes „şale” + -algie; mialgíe s.f. „durere musculară” 1904 (scris myalgia, Enc. rom. III) < fr. myalgie < myo- „referitor la muşchi” (< gr. μῦς, μυός „şoarece; muşchi”) + -algie; nefralgíe s.f. „durere de rinichi” 1904 (scris nephralgia, Enc. rom. III) < fr. néphralgie < néphr(o)- (< gr. νεφρός „rinichi”) + -algie; nevralgíe s.f. „durere (acută) localizată pe traiectul unui nerv senzitiv” 1859 (Codrescu, D. II, 367), var. neuralgíe < fr. névralgie < névr(o)- < gr. νεῦρον „nerv, fibră” + -algie; nictalgíe s.f. „durere care se manifestă noaptea” 1969 (D. med.) < fr. nyctalgie < nyct(o)- (< gr. νύξ, νυκτός „noapte”) + -algie; odontalgíe s.f. „durere de dinţi” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. odontalgie < gr. ὀδονταλγία < ὀδούς, ὀδόντος „dinte” + -αλγία; ostealgíe s.f. „durere de oase” 1876 (LM) < fr. ostéalgie < osté(o)- (< gr. ὀστέον „os”) + -algie; otalgíe s.f. „durere de urechi” 1876 (LM) < fr. otalgie < gr. ὠταλγία < οὖς, ὠτός „ureche” + -αλγία; plantalgíe s.f. „durere a tălpii” 1969 (D. med.) < fr. plantalgie < lat. planta „talpă” + -algie; proctalgíe s.f. „durere a anusului” 1978 (DN3) < fr. proctalgie < proct(o)- (< gr. πρωκτός „anus”) + -algie; rahialgíe s.f. „durere de-a lungul coloanei vertebrale” 1870 (Costinescu, V.) < fr. rachialgie < rachi- (< gr. ῥάχις „coloană vertebrală”) + -algie; sinalgíe s.f. „durere resimţită într-un organ sănătos ca reflex al altei dureri” 1969 (DZMV) < fr. synalgie (< syn- < gr. συν- „împreună, con-” + -algie); spinalgíe s.f. „durere localizată în coloana vertebrală” 1969 (D. med.) < fr. spinalgie; tarsalgíe s.f. „durere în regiunea tarsiană” 1904 (Enc. rom. III) < fr. tarsalgie < tarse „tars” (< gr. ταρσός „leasă, împletitură, şirul degetelor de la picioare, tars”) + -algie; telalgíe s.f. „durere care apare la distanţă de locul leziunii” 1969 (D. med.) < engl. telalgia < tel(e)- (< gr. τηλε- < τῆλε „departe”) + -algia, posibil şi fr. télalgie; tenalgíe s.f. „durere a tendoanelor” 1904 (Enc. rom. III) < fr. ténalgie < gr. τένων „tendon” + -algie. Cf. algezíe, algocalmín, algofobíe, algogén, algomaníe, nostalgíe. ALGOCALMÍN s.n. „medicament nonsteroidal antiinflamator, întrebuinţat în mod curent ca analgezic – nom d’un médicament analgésique, anti-inflammatoire, basé sur le métamizole” 1964 („Farmacia”, 693). ALGOFOBÍE 149 ALGORÍTM Rom. algo- (< gr. ἄλγος „durere”) + calma + -in, denumire comercială. Cf. algezíe, algíe, algofobíe, algogén, algomaníe, nostalgíe. ALGOFOBÍE s.f. (med.) „teamă patologică de durere – algophobie” 1969 (D. med.). Fr. algophobie < algo- (< gr. ἄλγος „durere”) + -fobie (< gr. -φοβία < -φοβος „care se teme...” < φοβεῖν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”). Cf. algezíe, algíe, algocalmín, algogén, algomaníe, nostalgíe, -fob, fobíe. ALGOGÉN adj. „care provoacă durere – algogène” 1966 (DN2). Fr. algogène < algo- (< gr. ἄλγος „durere”) + -gène „care produce...” (< gr. γεννᾶν „a genera, a da naştere”, cf. -γενής „născut, produs”). Cf. algezíe, algíe, algocalmín, algofobíe, algomaníe, nostalgíe, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. ALGÓL s.n. (inform.) „numele unui limbaj de programare – algol” 1972 (DTT). Engl. algol < Algo[rithmic] L[anguage] „limbaj algoritmic”. Cf. algorítm, límbă. ALGOMANÍE s.f. „căutare a plăcerii în durere – algomanie” 1966 (DN2). Fr. algomanie < algo- (< gr. ἄλγος „durere”) + -manie (< gr. μανία „nebunie” < μαίνεσθαι „a fi cuprins de furie, delir”). Cf. algezíe, algíe, algocalmín, algofobíe, algogén, nostalgíe, -man, maníe. ALGONKIÁN1 adj., s.m. „numele unui trib amerindian din Canada, de pe valea râului Ottawa; numele unei familii de limbi amerindiene cu largă răspândire în America de Nord – algonquin” 1884 (var. algonquín, Ghica, O. III, 114), var. algonchín, var. grafice algonchián, algonquián, algonkín. Engl. Algonkian, Algonquian (< fr. canadiană Algonquin/Algoumequin < top. algonkian Algumakin „loc unde se pescuieşte cu harponul” < algum „harpon” TLF sau din expresia din limba Maliseet-Passamaquody elakómkwik „ei sunt rudele noastre” Merriam- Webster). Var. algonquin, algonchin, algonkin < engl. Algonquin, Algonkin, fr. Algonquin, Algonkin. Fam.: algonkián2 s.n., adj. „numele unei ere geologice (partea superioară a precambrianului), cuprinsă între arhaic şi cambrian” 1949 (LTR1 I) < fr. algonkien (< engl.), engl. Algonkian, nume folosit pentru a caracteriza anumite roci din zona Lacului Superior, dintr-un teritoriu al unei populaţii algonkiene. ALGORÍTM s.m. „ansamblu de reguli pentru efectuarea unei serii de operaţii într-o ordine dată în vederea rezolvării unor probleme – algorithme” 1862 (var. algorísm, Antonescu, D.). Fr. algorithme, (înv. şi) algorisme, iniţial „calcul ce folosea cifrele arabe” < v.sp. alguarismo < n.pr. Al-Khwārizmī, supranumele unui matematician iranian din sec. IX (Muḥammad ibn Mūsā), însemnând „din Khorezm” (regiune actualmente în Uzbekistan). Fam.: algorítmic adj. „de algoritm, bazat pe algoritm” 1907 (DA) < fr. algorithmique. Cf. algól. ALGRAFÍE 150 ALIBÍ ALGRAFÍE s.f. „procedeu de executare a formelor de imprimare pe plăci de aluminiu, folosit pentru tiparul plan – algraphie” 1955 (LTR1 VI). Fr. algraphie, germ. Algraphie < al- < Al[uminium] „aluminiu” + -graphie „-grafie”, nume dat de inventatorul acestui procedeu, Karl Scholz (care a patentat invenţia în anii 1892–1893). Fam.: cromoalgrafíe s.f. „algrafie folosită pentru forme de tipar multicolore” 1959 (LTR2 V) < germ. Chromoalgraphie º // fr. chromoalgraphie DEX (cuvânt a cărui existenţă nu a putut fi confirmată). Cf. alumíniu, grafíe. ALGUAZÍL s.m. „agent de grad inferior al poliţiei spaniole – alguazil” 1840 (var. algazíl, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 36). Fr. alguazil (< sp.), sp. alguacil < arab al art. hot. + wāzir „ministru”. Cf. vizír. ALIÁ1 vb. „(refl., despre state, formaţiuni de putere) a încheia o înţelegere, pe baza unui tratat, pentru a acţiona în comun, a se ajuta reciproc, în special în caz de conflict; (p. ext.) a se asocia cu cineva în condiţiile unui conflict; (tranz.) a topi împreună anumite metale sau metale cu metaloizi – (s’)allier” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 47v). Fr. allier, iniţial „a se asocia, a se lega” < lat. alligāre < ad- + ligāre „a lega”. Fam.: aliáj s.n. „produs metalic obţinut prin topirea laolaltă a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi” 1839 (Vaillant, V.), var. aliágiu < fr. alliage; aliánt s.m. (înv.) „aliat” 1792 (Gherasim, Ist. 27r), var. aleánt ← alianţă, aleanţă (cu substit. sufixului); aliánţă s.f. (abstr.) c. 1770 (var. aliánţie, Oxenstiern, C. I, 50r), var. aleánţă < fr. alliance; var. aleanţă < it. alleanza; aliát adj., s.m. „putere, stat aflat într-o alianţă cu altul” 1794 (part. aliát, Cantacuzino, A. 83v), var. aleát < fr. allié, it. alleato; feroaliáj s.n. „aliaj de fier cu alte metale sau metaloizi” 1950 (LTR1 II) < fr. ferro-alliage; interaliát adj. „comun mai multor aliaţi, stabilit sau existent între aliaţi” 1938 (Diamandi, D. 70) < fr. interallié (termen apărut în contextul Primului Război Mondial); microaliá vb. „a alia metale (sau metaloizi) în cantităţi extrem de reduse” 1965 (LTR2 XVII, s.v. transistorul microaliat) ← micro1 + alia. Dublet etim.: alegá1. Cf. legá, cârneleágă, câşlégi, coligáre, deligáţie, ligamént, ligatúră, obligá. ALIÁ2 s.f. „imigrarea evreilor în Israel; comunitate de imigranţi din Israel caracterizată prin ţara de origine – aliyah, alya” 1991 („Secolul 20”, nr. 346–348, p. 91, în DCR3). Ebr. aliyah, propriu-zis „urcare, ascensiune”. ÁLIAS adv. „zis şi – alias” 1868 (Bariţiu, C. II, 219). Lat. neol. alias „altfel”, acuzativ plural adverbializat al adj. alius „alt(ul)”. Cf. aínde, aiúrea, alibí, aliená, alicuántă, altmínteri, alt. ALIBÍ s.n. „dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data săvârşirii infracţiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârşirii ei – alibi” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. alibíu1. Fr. alibi, împr. din lat. alibi „altundeva” < alius „alt(ul)” (cu sufixul locativ prezent şi în ubi „unde”, ibi „acolo”). Cf. aínde, aiúrea, álias, aliená, alicuántă, altmínteri, alt. ALICÁNTE 151 ALIDÁDĂ ALICÁNTE s.n. „soi de viţă-de-vie; vin produs din acest soi – alicante” 1943 (M. enc. agr. V). Fr. alicante < top. (sp.) Alicante. ALÍCĂ s.f. „proiectil sferic de plumb folosit pentru încărcarea unor cartuşe de vânătoare; (înv.) pietricică – plomb de chasse; (vieilli) caillou” 1688 (var. pl. halíce2, Biblia, 439, Proverbe, 20), var. (h)alíc s.n., halíce1, halíci1 s.n. Ngr. χαλίκι, propriu-zis „pietricică” (< m.gr. χαλίκιον, dim. de la χάλιξ, χάλικος „piatră mică; molon”) CDED II, 662, HEM I, 875, TDRG, DA, CADE, SDLR, CDER 198, DEX // Probabil lat. alica LM. Fam.: alicăríe s.f. „material de construcţie din bucăţi de cărămidă sau pietre” (Arghezi, S. 28); alicí2 vb. „a întări tencuiala introducând în ea mici bucăţi de ţiglă; (rar) a răni cu alice” 1895 (forma alicíre, Manolescu, I. 22). ALICÍ1 [ar. alăncíre, alincíre] vb. refl. (Olt.) „a începe să se distingă, a se ivi; (despre vreme) a se îndrepta – paraître, apparaître (vaguement); s’éclaircir, se remettre au beau (en parlant du temps)” 1882 (Ispirescu, O. I, 288), var. halicí2. Probabil v.sl. *ličiti, cf. slavon ličiti sę „a se forma, a se arăta cumva, a simula”, bg. liča „a se arăta, a se ivi” Th. Capidan, DR 3, 754, CDER 199 // ← interj. lic DA, s.v. licări; lat. allūcēre HEM I, 866, REW 370 (problematic deoarece forma ar. ar fi trebuit să aibă ţ, Capidan, ibid.); acelaşi cu alici2 ← alică DEX. ALICÍNĂ s.f. „compus organic prezent în usturoi, responsabil de mirosul specific – allicine” 1955 (LTR1 VII, 595). Fr. allicine, engl. allicin, nume dat de descoperitorii substanţei, chimiştii americani Chester Cavallito şi John Bailey, pe baza lat. alium „usturoi”. Cf. ai1, alíl, aióli, mujdéi. ALICÓT, -Ă adj., s.f. (mat.) „(parte) care se cuprinde exact, de un anumit număr de ori, într-o cantitate dată – aliquote” 1832 (Heliade-Rădulescu, A. 65), var. (înv.) alicuótă, alicvótă. Fr. aliquote, împr. din lat. aliquot „un anumit număr de, câţiva, câteva” < alius „alt(ul), unul (din mai mulţi)” + quot „câţi, câte”. Cf. aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicuántă, altmínteri, alt, cotidián, coţiént. ALICUÁNTĂ adj.f. (mat.), în sintagma parte ~ „care nu se cuprinde exact, de un anumit număr de ori, într-o cantitate dată – aliquante” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 37). Fr. aliquante, împr. din lat. aliquanta (pars) „(parte) de o anumită mărime”, fem. lui aliquantus < alius „alt(ul), unul (din mai mulţi)” + quantus „cât, cât de mare”. Cf. aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, altmínteri, alt, cantitáte, cât1, cuántum, neşchít. ALIDÁDĂ s.f. „instrument care serveşte la măsurarea unghiurilor – alidade” 1838 (var. alidád s.n., Asachi, E. III, 39). Fr. alidade, lat. neol. alidada < arab al art. hot. + ‘iḍāda „stâlp vertical al uşii; riglă a astrolabului”. ALIENÁ 152 ALIGATÓR ALIENÁ vb. „(jur.) a transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc., a înstrăina; (refl., fig.) a se simţi străin (de mediul înconjurător) – aliéner” 1822 (Bobb, DRLU I). Fr. aliéner, lat. neol. alienare < alienus „străin” < alius „alt(ul)”. Fam.: abaliená vb. (jur., înv.) „a înstrăina” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < lat. neol. abalienare; abalienaţiúne s.f. (jur., înv., abstr.) 1939 (SDLR) < lat. neol. abalienatio, -onem; alienábil adj. (jur.) „care poate fi înstrăinat” 1859 (Bălăşescu, D.R-Fr.) < fr. aliénable; alienabilitáte s.f. (jur., abstr.) 1877 (Kogălniceanu, O. V/IV, 105) < fr. aliénabilité; alienát, -ă adj., s.m., s.f. „care şi-a pierdut minţile, nebun” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.); alienáţie s.f. „demenţă, boală mentală gravă; (înv.) înstrăinare” 1851 (Stamati, D.), var. (înv.) alienaţiúne < fr. aliénation, lat. neol. alienatio, -onem; alieníst s.m. (înv.) „(medic) specialist în boli mintale, psihiatru” 1876–1877 (Conta, O. F. 234) < fr. aliéniste; dezaliená vb. „a scoate din starea de alienare, de înstrăinare de lume” 1961 (forma desalienare, V. rom., nr. 5, 157) < fr. desaliéner sau refăcut din dezalienare, adaptare a fr. désaliénation; dezalienánt adj. „care face să înceteze starea de alienare, de înstrăinare” 1969 (T., ianuarie, 116) ← dezaliena; inalienábil adj. (jur.) „care nu poate fi înstrăinat” 1859 (Boerescu, Esplic. 24) < fr. inaliénable; inalienabilitáte s.f. (abstr.) 1855 (Rom. lit. 338) < fr. inaliénabilité; inalienáre s.f. (jur.) „imposibilitate de înstrăinare” 1978 (DN3) < fr. inaliénation (cu echivalarea sufixului); nealienábil adj. „inalienabil” 1862 (Pontbriant, D.) ← alienabil, după fr. inaliénable; nealienabilitáte s.f.. „inalienabilitate” 1862 (Pontbriant, D.) ← nealienabil, după fr. inaliénabilité. Cf. aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri, alt. ALIÉT s.m. (ornit.) „pescar-de-mare – mouette rieuse, mouette pigmée” 1939 (SDLR). Ngr. αλιάετος „specie de vultur (vultur de mare)” < m.gr. ἁλιάιετος < ἅλς, ἁλός „sare; mare” + ἀ(ι)ετός „vultur” º // Ngr. αλιευτής „pescar” SDLR. Cf. aetítă, alurghídă, halo2-, halogén. ALIFÁTIC adj. (chim.) „format din atomi de carbon legaţi între ei în formă de lanţ liber la ambele capete – aliphatique” 1930 (Minerva, 18). Fr. aliphatique, germ. aliphatisch, termen ştiinţific internaţional format pe baza gr. ἄλειφαρ, ἀλείφατος „grăsime; ulei” < ἀλείφειν „a unge”. Cf. alifíe. ALIFÍE s.f „preparat de consistenţă moale, destinat întrebuinţării externe în medicină şi în cosmetică – pommade” 1649 (var. alífie, Mardarie, L. 195), var. (pop., înv.) alefíe, alefíu s.n. Ngr. αλοιφή < v.gr. ἀλοιφή „grăsime, ulei, alifie” < ἀλείφειν „a unge”. Fam.: alifiós adj. (înv., rar) „unsuros” 1877 (LM Gl.). Cf. alifátic. ALIGATÓR s.m. „o specie de crocodil – alligator” 1806 (var. aligátor, Şincai, I. nat. 71). Fr. alligator (< engl. alligator < sp. el lagarto „caimanul”, propriu-zis „şopârla” < lat. *lacartus = lacertus). Var. aligátor < germ. Alligator. Cf. lacertilián. ALIGNÍ 153 ALIMÓJDII ALIGNÍ1 vb. (Mold., Buc.) „a adia, a începe să sufle – souffler (en parlant du vent)” 1888 (Sevastos, C. 296). Ucr. lygnuty „a lovi”, cu a- după adia, alina (pentru sens, cf. pală de vânt, bate vântul) Avram, NCE, 24–25 // Et. nec., cf. magh. legyezni „a face vânt”, legyinteni „a atinge uşor” DA; ngr. λιχναίνω, cf. lihni CDER 201; cf. lihni SDLR; et. nec. TDRG. ALIGOTÉ s.n. „soi de viţă-de-vie originar din Franţa – aligoté” 1914 (V. rom. XXXIV, 244). Fr. aligoté. ALÍL s.m. „radical organic monovalent, cu un lanţ de trei atomi de carbon – allyle” 1910 (Bianu, D. S. 493). Fr. allyle < germ. Allyl, termen creat de chimistul german Theodor Wertheim în 1844 pe baza lat. allium „usturoi”, deoarece în esenţa de usturoi au fost descoperiţi compuşi conţinând acest radical. Fam.: dialíl s.m. „ radical organic care conţine două grupări alil” 1960 (LTR2 VI) < fr. diallyle. Cf. ai1, alicínă, aióli, mujdéi. ALIMÉNT s.n. „produs în stare naturală sau prelucrat care serveşte drept hrană – aliment” c.1832 (Cornelli, 6v, apud TDRG3). Fr. aliment, lat. neol. alimentum < alere „a hrăni”. Fam.: agroalimentár adj. „referitor la produse alimentare provenite din agricultură” 1970 (Form. cuv. I, 185) ← agro- + alimentar; alicamént s.n. (rar) „aliment recomandat ca având şi un rol terapeutic, de susţinere a sănătăţii” 2006 (http://www.mct-excelenta.ro) < fr. alicament < aliment + médicament; alimentá vb. „a da să consume alimente; (p. ext.) a furniza în mod regulat resursele necesare funcţionării (unui aparat); (fig.) a întreţine (stări neplăcute sau conflictuale); a depune bani într-un cont” 1848 (Negulici, V.) < fr. alimenter; alimentár adj. „de alimente, privitor la alimente” 1856 (Barasch, I. N. II, 184) < fr. alimentaire, lat. neol. alimentarius; alimentáră s.f. „magazin în care se vând alimente” 1952 (V. rom. XII, 236) ← (prăvălie) alimentară; alimentatór adj., s.n. „care alimentează; dispozitiv care serveşte la alimentarea unui aparat cu materie primă sau curent electric” 1909 (CDDG) < fr. alimentateur; alimentáţie s.f. „asigurare a organismului cu hrană; ansamblul alimentelor consumate de o persoană; aprovizionare” 1851 (Stamati, D.), var. (înv.) alimentaţiúne < fr. alimentation; realimentá vb. „a alimenta din nou” 1957 (DL III) ← re2- + alimenta; subalimentá vb. „a alimenta în mod insuficient” 1938 (Călinescu, O. III, 142) ← sub2- + alimenta, eventual după fr. sous-alimenter; subalimentáţie s.f. (abstr.) 1922 (Gorun, O. M. 196) ← sub2- + alimentaţie, după fr. sous-alimentation; supraalimentá vb. „a alimenta în exces” 1925 (Ralea, S. II, 595) ← supra2- + alimenta, după fr. suralimenter; supraalimentáţie s.f. (abstr.) 1927 (Papadat-Bengescu, O. III, 208), var. supraalimentaţiúne ← supra2- + alimentaţie, după fr. suralimentation. Cf. adolescént, adúlt, altán, altéţă, álthorn, álto, altitúdine, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, înált, proletár, proliferá. ALIMÓJDII s.f. pl. tantum (Munt.) „fleacuri – bagatelles” 1896 (Rev. crit. IV, 85). Et. nes., probabil rom. alămojnă „pomană” CDER 212 (care citează o formă alimojnă, neconfirmată) // Rom. hălămujdie „dezordine, gălăgie” SDLR; et. nec., cf. scr. almoštvo „pomană” DA (problematic deoarece cuvântul este învechit în sârbă). ALIGNÍ1 ALIMÓN 154 ALINIÁ ALIMÓN s.m. (bot.; Dobr., Munt.; rar) „lemnul-Domnului – aurone, armoise citronelle” 1880 (Burada, Dobr. 241). Bg. ălimon (= limon) „lămâi” º (CADE: bg. limon) // Ngr. λιμόνι HEM I, 874, TDRG, DA. Cf. lămấie, limonádă, limonít, limoníu. ALIMÓRI s.m.pl. (Trans., Ban.) „numele unei sărbători populare – nom d’une fête populaire” 1882 (Mangiucă, Călindar, apud HEM I, 875). Nume derivat de la strigătul alimori pronunţat de tineri în timpul sărbătorii, când fac un cerc de foc din tăciuni şi paie aprinse < bg. ale more! „uite, măi!” DA, CDER 204 // Lat. ad Lemures, roata de foc fiind folosită la îndepărtarea spiritelor rele HEM I, 876. Cf. măi. ALINÁ1 vb. „a (se) potoli, a (se) linişti; a mângâia; (refl., reg.) a se culca – (se) calmer, (s’)apaiser, (se) tempérer; caresser, consoler; se coucher, s’endormir” 1581 (Coresi, Ev. 365), var. aliní (refl.) „a se culca”. Lat. *allēnāre (< lēnis „lin1”) HEM I, 880, PEW 62, CDDE 989, DA, CADE, SDLR, CDER 205, DEX, cf. it., sd. allenare DA // Rom. lin TDRG. Fam.: alín adv. (rar, livr.) „domol” 1869 (Alecsandri, „Concertul în luncă”, în O. I, 343) ← lin1, infl. de alina1 TDRG (posibil), CADE // posibil şi ← lin infl. de alene TDRG; ← alina1 DEX (der. regresiv); ← a1 + lin HEM I, 883, DA; alinătór adj. „care alină, care calmează” 1829 (Episcupescu, O. S. 256); alinătúră s.f. (rar, abstr.) 1870 (CDED). Cf. lin1. ar. ALINÁRE vb. „a (se) urca; a se ridica; (fig.) a lăuda – monter, gravir; s’élever; louer, vanter” 1894 (Weigand, Ar. II, 142). Probabil lat. *alleuināre „a ridica” < alleuāre (< leuāre „a uşura, a ridica” < leuis „uşor”), cf. aluat < alleuātum Papahagi, Scr. 190 // Lat. *annināre „a legăna” (< ninna „leagăn”), de unde un sens „a atârna leagănul de grindă” > „a agăţa” > „a se căţăra” > „a urca” PEW 89; lat. *alenāre „a răsufla greu” (metatezat din anhelāre) S. Puşcariu, DR 3, 1922–1923, 661. Cf. alevín, aluát, aniná, elév, elevát, levánt, levátă, leviér, levitáţie, luá, reliéf, basoreliéf, relevá, relevéu, uşór. ALINEÁT s.n. „rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând – alinéa” 1831 (var. alinée s.f., AR, 33), var. (înv.) alinea, aliniát, alínii f.pl. Fr. alinéa (< lat. med. a linea „(retras) de la linie”), cu -t analogic. Var. aliniat, infl. de alinia. Cf. línie, aliniá, in, íe, delínt, línters, linţóliu. ALINIÁ vb. „a (se) aşeza în linie dreaptă – aligner” 1840 (var. alineá, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 37). Fr. aligner (< ligne „linie” < lat. linea „fir de in; sfoară; linie” < lineus „de in” < linum „in”). Fam.: aliniamént s.n. „poziţia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte; (spec.) limitele laterale ale arterelor de circulaţie, care delimitează spaţiul public de spaţiul privat” 1852 (var. alinimént, G. Pop, G. 154) < fr. alignement; nealiniát adj. „care ALINTÁ 155 ALIŞVERÍŞ nu face parte dintr-o alianţă (mai ales cu referire la cele două blocuri antagoniste din timpul Războiului Rece)” 1977 (V. rom. II, 44) ← ne- + aliniat (după fr. non-aligné); nealiniére s.f. „politică de neutralitate faţă de cele două blocuri antagoniste (occidental şi comunist) din timpul Războiului Rece” 1973 (V. rom. I, 126) ← ne- + aliniere (după fr. non-alignement). Cf. línie, alineát, in, íe, delínt, línters, linţóliu. ALINTÁ vb. „a dezmierda, a mângâia; a răsfăţa; (înv.) a (se) potoli – caresser, cajoler; gâter (un enfant); (vieilli) apaiser, (se) calmer” 1673 (Dosoftei, Ps. 799). Et. nes., lat. *allēnitāre (cu sincopa lui -i-) < lēnitāre, frecventativul lui lēnīre „a calma, a potoli” < lēnis „lin, blând, potolit” CDDE 990 (cf. şi HEM I, 885, care îl tratează ca frecventativ al lui *allēnāre > alina) sau lat. *allentāre = lentāre „a îndoi, a încovoia; a prelungi; a potoli, a muia” (< lentus „mlădios, flexibil; lent, greoi”) TDRG, PEW 64, DA, SDLR, cf. it. allentare „a încetini”, dial. it. din Arcevia allentare „a înceta (despre ploaie)”, sd. allentare, v.fr. alenter, v.occ. alentar „a încetini” REW 357 (dar aceste forme ar putea fi derivate pe teren romanic, deoarece toate aceste limbi au moştenit pe lentus, cf. FEW, DELI), cu evoluţia semantică „a face flexibil” > „a îmblânzi” DA. CDER 207 sugerează că allentāre (< lentus) a fost reinterpretat ca frecventativ al lui *allēnāre. Fam.: alínt s.n. (abstr.) 1893 (Coşbuc, O. A. I, 13) ← alinta (der. regresiv); alintătór adj. „care alintă” 1870 (CDED); alintătúră s.f. (abstr.) 1698 (Cantemir, D. 28v). Cf. aliná, lin1, lent. ALIÓN s.m. (ornit.; Mehed.) „presură sură (Emberiza miliaria) – proyer” 1887 (HEM I, 888). Et. nes., posibil antrop. Alion (= Leon) HEM I, 888, DA. ALIOTMÁN s.n. (înv., rar) „mulţime de turci – foule de Turcs” 1794 (var. aliosmán, Văcărescu, Ist. 13). Tc. âli Osman „dinastia lui Osman, otomanii”. Cf. osmanlấu, otomán. ALIPUÍ vb. (Bih.; rar) „a aşeza, a pune – ranger, placer” 1899 (Alexici, L. P.). Magh. állapít „a aşeza, a pune” Tamás, EW, 70 // Magh. alapít „a întemeia” DA. ALISMATACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante acvatice monocotiledonate – alismacée” 1943 (M. enc. agr. V, 233). Lat. savant Alismataceae (format pe baza gr. ἄλισμα, ἀλίσματος „limbariţă”), fr. alismatacée(s). Fam.: alismacée s.f. (mai ales la pl.) „alismatacee” 1898 (Enc. rom. I, 170) < lat. savant Alismaceae (format pe baza gr. ἄλισμα, ἀλίσματος „limbariţă”), fr. alismacée(s). ALIŞPÁN s.m. (Trans., înv.) „subprefect – sous-préfet” 1887 (GT, nr. 201, p. 2, col. 3). Magh. alispán < al- „sub” + ispán „prefect” (împr. slav, cf. scr., slovac župan). Cf. fişpán, işpán, jupán, jupấn. ALIŞVERÍŞ s.n. (reg.; rar) „negoţ, afaceri – commerce, affaires” 1741 (Iorga, S. D. VI, 446), var. aleşveríş, (Munt.) arişveríş. Tc. alışveriş (< alış „luare” + veriş „dare”), calc după it. dare-avere (cf. daraveră). ALITẮU 156 ALIVĂNÍ ALITẮU s.n. (Crişana, Ungaria) „astupător al cuptorului – bouchoir, plaque de cheminée” 1926 (var. halitắu, Chest. II, 323). Magh. elitő = előte, előtő < elő „înainte, în faţă” Tamás, EW. Cf. aléu1, aluáş. ALITERÁŢIE s.f. „procedeu stilistic care constă în repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succedă – allitération” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 49r), var. (înv.) aliteraţiúne. Fr. allitération, împr. din lat. savant allitteratio < ad- + littera „literă”, probabil după adnominatio „paronomază” CODEE. Fam.: aliterá vb. (rar) „a forma o aliteraţie” 1909 (CDDG) < fr. allitérer; aliteratív adj. „cu aliteraţii” 1930 (Minerva, 630) < fr. allitératif; aliteráre s.f. (rar) „aliteraţie” 1907 (DA) ← aliteraţi(un)e, cu substit. sufixului (DA) sau < fr. allitération (cu echivalarea sufixului). Cf. líteră. ALIVÁNCĂ s.f. (Mold., Buc.) „plăcintă din mălai, lapte bătut şi brânză; (pl.) un fel de horă – sorte de gâteau de farine de maïs au fromage; sorte de danse populaire” 1838 (Negruzzi, O. I, 222), alivénci s.n. (sg. refăcut). Probabil dintr-un derivat slav al verbului nalivati/naliti „a turna în, a umple” (< livati/liti „a turna”), cf. ceh. (na)lívanec, nalívenec, nalévanec „mică prăjitură turnată în formă” CDED II, 2, ucr. nalyvanyj „turnat, umplut; dolofan” (part. lui nalyty), nalyvanka „tip de cârnat” º (HEM 901 propune o formă pol. sau ucr. înrudită cu ceh. lívanec/lévanec). TRDG şi DA propun o formă slavă *livanŭka (< part. livanŭ al lui livati) // Poate înrudit cu alivanta < ngr. άλλα βάντα, eventual contaminat cu un cuvânt sl. CDER 210; poate sl. *olivenka, cu referire la Muntele Măslinilor, cf. sinonimul lui alivancă, ghismană < Ghetsemani V. Bogrea, DR 3, 1922–1923, 724. ALIVÁNTA adv. (Mold., Olt., înv.; cu verbe ca a da, a cădea, a trânti, a veni, sau folosit exclamativ) „peste cap, răsturnat; (arg.) pleacă! – à la renverse, culbute; (arg.) va-t’en!” 1844 (Alecsandri, O. VI, 21), var. (doar în LM şi HEM, fără citate) alivánda. Et. nes., probabil ngr. αλλαμπάντα [ala'banda] (despre corăbii) „(care se înclină) pe o parte”, folosit ca exclamaţie când o corabie este gata să se răstoarne < it. [andare] alla banda (despre corăbii) „a se lăsa pe o parte”, (fig.) „a sta să cadă; a se ruina” (banda „latură”) HEM I, 897, SDLR, CDER 210, DEX (urmându-l pe HEM, dicţionarele româneşti dau o formă ngr. άλλα βάντα [ala'vanda], care însă nu este atestată; it. banda a fost împrumutat în ngr. cu oclusiva păstrată, în forma μπάντα, iar forma m.gr. βάντα citată de HEM este probabil o grafie pentru [banda], cf. Kriaras, LMED, Dimitrakou) // Et. nec., pare a fi o contaminare între a se alivăni şi it. avanti DA; acelaşi cu alivancă, de la modul de preparare al plăcintei, prin rulare CDED II, 2. Cf. alivăní. ALIVĂNÍ vb. (Mold., Munt., înv., mai ales refl.) „a (se) răsturna; a se duce în lume, pierzându-şi urma – rouler, culbuter, renverser; se perdre dans le monde, errer” 1903 (Săm. II, 503). Et. nes., probabil înrudit cu alivanta CDER 210 // Et. nec., poate legat de sl. liti, polivati „a turna”, cu aceeaşi evoluţie semantică ca la rom. răsturna DA; var. a lui alimăni (← liman) SDLR (care îi atribuie lui alivăni sensul „a se pripăşi”). ALIZARÍNĂ 157 ALMICANTARÁT ALIZARÍNĂ s.f. „colorant roşu, extras în trecut din rădăcina roibei, astăzi preparat sintetic – alizarine” 1896 (ŞDU1). Fr. alizarine < alizari „rădăcină de roibă” < ngr. ριζάρι < ρίζα „rădăcină”. Cf. rizo-, rizóm. ALIZÉU s.n. „vânt care suflă în tot timpul anului în regiunile tropicale – alizé” 1839 (Vaillant, V.). Fr. alizé, cuvânt cu etimologie incertă, posibil de la baza lisser „a netezi”, lisse „neted” (cf. dial. din Berry alizer „a netezi, a uniformiza”, v.occ. lis „neted; (despre vreme) frumos”, occ. dial. alisa „a netezi”) TLF. Fam.: contraalizéu s.n. „vânt regulat care bate deasupra alizeelor, în sens contrar acestora” 1949 (LTR1 I) < fr. contre-alizé. ALLEMÁNDĂ s.f. „vechi dans de origine populară germană – allemande” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 38). Fr. allemande, fem. adj. allemand „german” < lat. Allamānus, Allemānus „alaman2”. Cf. alamán2, almándă. ALMANÁH s.n. „calendar care cuprinde informaţii de popularizare din diferite domenii; publicaţie periodică (de obicei, anuală) care cuprinde articole dintr-un anumit domeniu de activitate – almanach” 1701 (var. almanác, FN, 89). Fr. almanach (< lat. med.), germ. Almanach, lat. neol. almanach(us) (< arab din Spania al (art. hot.) manākh „calendar, almanah”, cuvânt cu origine incertă, posibil din siriac l-manhaï „anul viitor” TLF sau acelaşi cu manākh „oprire într-o călătorie”, de unde „semn al zodiacului” Corominas, DCEC). Var. almanac < it. almanacco sau lat. neol. almanach(us). ALMÁNDĂ s.f. (înv.) „fard lichid de albit obrazul – eau allemande” 1939 (SDLR), var. almán, olmán. Fr. [eau] allemande, propriu-zis „apă germană” (fr. allemand < lat. Allamānus/Allemānus „alaman2”). Cf. alamán2, allemándă. ALMÁS s.n. (înv.) „diamant – diamant” 1594 (Doc. Î. 194), var. olmáz. Tăt. almas º sau tc. (înv., dial.) almas (= elmas) DA, SDLR, CDER 5865 (s.v. olmaz), Suciu, IT II, 42 < arab al mās „diamant(ul)” (< gr. ἀδάμας, -αντος, cu iniţiala interpretată ca art. hot.), cuvânt pătruns din limbile turcice în majoritatea limbilor balcanice şi în limbile slave de est. Cf. adamánt, demantoíd, diamánt. ALMÉE s.f. (înv.) „cântăreaţă, dansatoare orientală – almée” 1855 (Bolintineanu, P. I, 240). Fr. almée < arab ‘ālima, iniţial „femeie instruită, cultă”, derivat pe rădăcina verbului ‘alima „a şti”. Cf. além, halimá. ALMICANTARÁT s.m. (înv.) „cerc al sferei cereşti paralel cu orizontul – almicantarat” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. almicantará. ÁLNIC 158 ALÓDIU Fr. almicantarat < arab al art. hot. + muqanṭarat, formă de fem. a part. muqanṭar „arcuit, boltit” < qanṭara „a arcui, a bolti”. ÁLNIC adj. (Trans.; înv.) „viclean – insidieux, perfide” 1582 (PO, 18). Magh. álnok (< ál „fals, înşelător”, împrumut turcic), cu substit. finalei după derivatele în -nic. Fam.: alnicíe s.f. „viclenie” 1582 (PO, 117). ALÓ1 interj. (Trans.) „Du-te!; Fereşte-te! – Allez-vous-en! Va-t’en! Allons!; Gare-toi!” 1853 (Bariţiu – Munteanu, W. 433). Germ. hallo! DA, interj. folosită pentru a atrage atenţia, a asmuţi câinii, a exprima surpriză, satisfacţie etc. Cf. aló2. ALÓ2 interj., exclamaţie convenţională prin care se cheamă sau se răspunde la telefon, (p. ext.) exclamaţie pentru atragerea atenţiei – „Allô!” 1907 (DA). Fr. allô (< engl. hallo/hello, interj. folosită pentru a atrage atenţia, popularizată odată cu răspândirea telefonului). Cf. aló1. ALO3- el. de comp. „alt – autre, allo-”. Fr. allo-, gr. neol. ἄλλο- < ἄλλος „alt(ul)”. Cf. alofón, alogamíe, alogén, aloglót, alohtón, alopatíe, alotropíe, alozóm, agio, alandála, alegoríe, alélă, alergíe, alótrii, dialág, dialélă, paraláxă, paralél. ALOBRÓG s.m. (mai ales la pl.) „populaţie celtică din SE Franţei de azi – Allobroge” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 39). Fr. Allobroge(s), lat. neol. (pl.) Allobroges. ALOCÁŢIE s.f. „sumă de bani prevăzută într-un buget pentru un anumit scop – allocation” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 39), var. (înv.) alocaţiúne. Fr. allocation, împr. din lat. med. allocatio < allocare „a plasa; a atribui o sumă de bani pentru un anumit scop” (< locare „a pune într-un loc” < locus „loc”), sensuri dezvoltate şi în verbul fr. moştenit allouer. Fam.: alocá vb. „a prevedea într-un buget o sumă de bani pentru un anumit scop” 1867 (Kogălniceanu, O. IV/I, 135), adaptare a fr. allouer după alocaţie; alocábil adj. „care poate fi alocat” 1958 (DLRM) ← aloca. Cf. loc, colocá, culcá, cuş1, cuşétă, locáţie. ALOCUŢIÚNE s.f. „scurtă cuvântare ocazională, către o adunare – allocution” 1838 (AR, 368), var. (înv.) alocúţie. Fr. allocution, lat. neol. allocutio, -onem < alloqui „a se adresa, a vorbi cuiva” < loqui „a vorbi”. Cf. brevilocvént, colócviu, elocvént, grandilocvént, locuţiúne, locváce. ALÓDIU s.n. (ist., în Evul Mediu) „proprietate funciară liberă, scutită de orice sarcini de vasalitate – alleu” 1812 (Şincai, Hr. III, 363). ALÓE 159 ALOHTÓN Lat. neol. allodium < francic *alōd < al „tot, complet” + *ōd < germanic *auda- „bun, proprietate” (cf. got. auda-, v.sax. ōd, v.engl. ēad, v.germ. de sus ōt). Fam.: alodiál adj. „care face parte dintr-un alodiu; referitor la alodiu” 1789 (Rînd. imp. 15) < lat. neol. allodialis, fr. allodial; alodialitáte s.f. „formă de proprietate bazată pe alodiu” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 39) < fr. allodialité. ALÓE s.f. „plantă exotică din familia liliaceelor, din ale cărei frunze se extrage o substanţă întrebuinţată în medicină – aloès” 1560–1561 (var. alói, Coresi, Tetr. 231v), var. alóes. Fr. aloès, lat. neol. aloe(s) < gr. ἀλόη. Var. aloi < slavon aloj (< gr.). Fam.: aloétic adj. „care conţine extras de aloe” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aloétique. ALOFÓN s.n. „variantă poziţională a unui fonem – allophone” 1961 (CL VI). Fr. allophone < engl. allophone, termen creat de lingvistul englez Benjamin Lee Whorf pe baza gr. ἄλλο- < ἄλλος „alt” şi -phone „-fon, sunet” < gr. -φωνος < φωνή „voce, sunet”. Cf. alo3-, fono-, -fon, -foníe1, fonétic, fónic, afón, antifón1, diafoníe, disfoníe, polifoníe, simfoníe. ALOGAMÍE s.f. „fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeaşi specie – allogamie” 1952 (LTR1 IV, 721). Fr. allogamie < allo- (< gr. ἄλλο- < ἄλλος „alt”) + -gamie (< gr. -γαμία < -γαμος < γάμος „căsătorie”). Fam.: alogám, -ă adj., s.f. „(plantă) a cărei fecundare se face prin alogamie” 1961 (LTR2 IX, 58) < fr. allogame. Cf. alo3-, -gam, -gamie, agám, autogámă, bigám, fanerogámă, gamét, hierogamíe, monogám, poligám, trigám. ALOGÉN adj. „care se deosebeşte prin natură şi origine de mediul în care se află – allogène” 1919 (Iorga, Mem. II, 228). Fr. allogène < gr. ἀλλογενής „de alt neam, de alt soi” < ἄλλος „alt” + γένος „neam, gen, soi”. Fam.: alogenétic adj. „alogen” 1962 (LTR2 XI, 113) < fr. allogénétique < allo- (< gr. ἄλλος „alt”) + génétique „genetic” (< gr. γεννητικός < γέννησις „geneză, generare, naştere” < γεννᾶν „a naşte”). Cf. alo3-, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. ALOGLÓT adj. „(persoană) care vorbeşte altă limbă (decât cea comună într-o anumită regiune) – alloglote” 1937 (RFR, nr. 5, 296). Fr. alloglotte < allo- (< gr. ἄλλος „alt”) + -glotte (< gr. -γλωττος < γλῶττα „limbă”). Fam.: aloglótic adj. „aloglot” 1927 (Philippide, OR II, 216). Cf. alo3-, glótă, gloto-, poliglót, aglosíe, diglosíe, glósă, glosítă, gloso-, hipoglós, izoglósă, pahiglosíe. ALOHTÓN adj. (geol.) „(despre roci) care a suferit deplasări faţă de locul iniţial de formare – allochtone” 1949 (LTR1 I). Fr. allochtone < allo- (< gr. ἄλλος „alt”) + [auto]chtone „autohton”. Cf. alo3-, autohtón, htonián. ALÓNJĂ 160 ALOZÓM ALÓNJĂ s.f. „piesă demontabilă care serveşte la prelungirea unor obiecte – allonge” 1933 (Călinescu, O. I, 219). Fr. allonge < allonger „a alungi” < long „lung” < lat. longus. Cf. lung, alungá, elongáţie, longánim, longevív, longitúdine, prolongáţie, şezlóng. ALOPATÍE s.f. „tratament medical cu substanţe contrare naturii bolii – allopathie” 1851 (Stamati, D.). Fr. allopathie < germ. Allopathie, termen creat de medicul german Samuel Hahnemann în 1816 ca antonim al lui Homöopathie „homeopatie”, pe baza gr. ἄλλος „alt” şi -pathie < gr. -πάθεια < -παθής < πάθος „ceva suportat, suferinţă, afect” < πάσχειν, aor. ἔπαθον „a fi afectat, a păţi, a suferi”. Fam.: alopát s.m., adj. „medic care tratează prin alopatie; bazat pe alopatie” 1857 (Polizu, V.) < fr. allopathe; alopátic adj. „bazat pe alopatie, de alopatie” 1857 (Polizu, V.), var. (înv.) alopaticésc < fr. allopathique; alopáticeşte adv. (înv.) „în mod alopat” 1857 (Polizu, V.) ← alopatic(esc). Cf. alo3-, -patíe, antipatíe, apatíe, empatíe, pátimă, pátos, simpatíe. ALOPECÍE s.f. „boală constând în căderea temporară a părului – alopécie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. alopécie < gr. ἀλωπεκία < ἀλώπηξ, ἀλώπεκος „vulpe” (nume dat bolii prin analogie cu năpârlirea vulpii). ALÓTRII s.f.pl. (livr.; înv.) „lucruri în afara subiectului – choses étrangères au sujet” 1882 (Maiorescu, O. I, 569), var. alótria. Germ. Allotria < gr. ἀλλότρια, n.pl. al adj. ἀλλότριος „străin, din afară, care aparţine altuia” < ἄλλος „alt”. Cf. alo3-, agio, alandála, alegoríe, alélă, alergíe, dialág, dialélă, paraláxă, paralél. ALOTROPÍE s.f. „proprietate a unui element chimic de a exista în două sau mai multe forme care diferă între ele prin proprietăţile fizice – allotropie” 1898 (scris allotropie, Enc. rom. I). Fr. allotropie < germ. Allotropie, termen creat de Berzelius (întâi în suedeză, allotropi, în 1840), pe baza gr. ἀλλότροπος „de alt fel” < ἄλλος „alt” + τρόπος „mod, fel, manieră” < τρέπειν „a (se) întoarce, îndrepta spre”. Fam.: alotróp adj. „care prezintă alotropie” 1950 (LTR1 II) < fr. allotrope; alotrópic adj. „care prezintă alotropie; de alotropie” 1900 (Enc. rom. II, s.v. fosfor) < fr. allotropique. Cf. trop1, -trop3, anemotróp, apotropáic, entropíe, epitróp, izotróp, trópic, troposféră. ALOXÁN s.n. „substanţă derivată prin oxidare din acidul uric – alloxane” 1962 (DER). Fr. alloxane, germ. Alloxan < All[antoin] „alantoină (produs de oxidare al acidului uric)” + Oxal(säure) „acid oxalic”, termen creat de chimiştii germani Justus von Liebig şi Friedrich Wöhler în 1838. Cf. oxálic. ALOZÓM s.m. „cromozom implicat în determinarea sexului, făcând parte din singura pereche de cromozomi care pot fi diferiţi unul de altul – allosome” 1937 (M. enc. agr. I, 364). ALPACÁ 161 ALT Fr. allosome (< engl.), engl. allosome, termen creat de biologul american Thomas Harrison Montgomery Jr. în 1906, pe baza el. de comp. allo- „diferit” (< gr. ἄλλος) şi -some < chromosome „cromozom”. Cf. alo3-, cromozóm, autozóm, somátic. ALPACÁ1 s.f. (zool.) „animal rumegător cu lână fină, lungă şi subţire, care trăieşte în America de Sud – alpaca, alpaga” 1859 (var. alpagá1, Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. alpáca1. Fr. alpaca, alpaga < sp. alpaca, probabil împr. din limba aymara, vorbită într-o regiune andină. ALPACÁ2 s.f. „aliaj de nichel, cupru şi zinc – argentan” 1887 (GT, 22 ian.), var. alpagá2. Germ. Alpaka (denumire comercială). AL PÁRI loc. adv. „cu preţ egal cu valoarea nominală – au pair” 1867 (Kogălniceanu, O. IV/I, 277). Germ. al pari < it. al pari „în acelaşi mod, egal” < al (prep. a „la” + art. hot.) + pari „egal” (< lat. par, paris). Cf. par. ÁLPENŞTOC s.n. „baston lung, cu vârf metalic ascuţit, folosit în alpinism – alpenstock” 1908 (pl. alpenstockuri, V. rom. IX, 114). Germ. Alpenstock < Alpen „Alpi” + Stock „baston, băţ”. Cf. alpín, stoc, ştoc. ALPÍN adj. „care aparţine sau care este caracteristic munţilor Alpi sau regiunilor muntoase înalte – alpin” 1850 (Brezoianu, A. 412). Fr. alpin, lat. neol. alpinus < Alpes „Alpi”. Fam.: alpéstru adj. „alpin” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 40) < fr. alpestre, posibil şi it. alpestre; álpic adj. (înv.) „alpin” 1858 (Bolintineanu, O. I, 215) < lat. neol. alpicus; alpinísm s.n. „sport constând în ascensiuni pe culmi muntoase greu accesibile” 1899 (Caragiale, O. II, 875) < fr. alpinisme; alpiníst s.m. „practicant al alpinismului” 1896 (ŞDU1) < fr. alpiniste; alpinístă s.f. „practicantă a alpinismului” 1909 (CDDG) ← alpinist; cisalpín adj. „care, din punctul de vedere al Romei, se află dincoace de Alpi” c.1832 (I. Golescu, Cond. VII, 133r) < lat. neol. cisalpinus (< cis „dincoace” + alpinus); subalpéstru adj. (rar) „subalpin” 1958 (Călinescu, C. O. 248) ← sub2- + alpestru, posibil după fr. sous-alpestre; subalpín adj. „situat în regiunea imediat inferioară celei alpine, la poalele unor munţi înalţi” 1869 (Hasdeu, St. lingv. I, 101) < fr. subalpin; transalpéstru adj. (rar) „care traversează Alpii” 1909 (V. rom. XIII, 499) ← alpestru; transalpín adj. „care, din punctul de vedere al Romei, se află dincolo de Alpi” 1865 (Codru-Drăguşanu, P. T. 64) < lat. neol. transalpinus (< trans „dincolo de” + alpinus), fr. transalpin. Cf. álpenştoc. ALSACIÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „(locuitor) din Alsacia – alsacien” 1874 (Kogălniceanu, O. IV/III, 357). Fr. alsacien < Alsace „Alsacia”. ALT [ar. alt(u); mr.; ir. åt] pron. şi adj. pron. care arată non-identitatea – „autre” c.1500 (Psalt. Hur. 137) [în ar., DDA înregistrează şi o formă váltu, în exemplul care valtu ALPACÁ1 ALTÁIC 162 ALTÂNGÍC va s’u făţea (Cosmescu, Biog. 61), tradus prin „cine altul ar fi făcut-o?”; mai degrabă este vorba de pronumele careva, cu o contragere în fonetică sintactică: careva altu > carevaltu, segmentat greşit care valtu]. Lat. alter, clasic „celălalt, unul din doi, (un) al doilea” (derivat cu sufixul -ter- de la rădăcina lui alius „alt”), folosit în toate limbile romanice cu sensul lui alius, cf. REW 382. Fam.: aístalalt adj. pron., pron. dem. care arată non-identitatea (Mold.) 1863 (Alecsandri, O. V, 627), var. aistalált, ístalalt, ístalant, (a)ístlalt, (a)ístlant ← aist (= aiest) + alalt; alált [ar. şi alántu, anántu; mr. lált(u), lánt(u)] adj. pron., pron. dem. (înv.) „celălalt” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 58v), var. (reg.; înv.) alánt ← al1 cu sens de art. hot. + alt, cf. Giurgea, Or. art. 116; alteritáte s.f. „faptul de a fi altul, de a fi diferit” 1937 (Vulcănescu, D. R. I, 161) < lat. neol. alteritas, -tatem, fr. altérité; ar. auáltadz adv. „alaltăieri” 1914 (Flambura II, 5, 4), var. auáltaz ← *aualtă, veche formă de fem. a lui alaltu „celălalt” + dzî „zi” (DDA: a1 + altă + dzî); ắlălalt adj. pron., pron. dem. care arată non- identitatea (pop.) 1682 (dat. pl. aloralalţi, Dosoftei, V. S. I, 35v), var. alalált, ălalált, ălalánt, ălălánt, ăllált, (h)ăl(ă)lált ← ăl(a) + alalt; ắstălalt adj. pron., pron. dem. care arată non-identitatea (pop.) 1892 (Hodoş, P. P. I, 194), var. astălált, astălánt, ăstalált, ắstalalt, ăstălált, ăstălánt, ăstlált ← ăst(a) + alalt; célălalt adj. pron., pron. def. care arată non- identitatea 1581 (var. célalalt, Coresi, Ev. 118), var. céllalt, célalant, célălant, céllant, célalan, (înv.) acélalalt, acélălalt ← (a)cel + alalt; céstălalt adj. pron., pron. dem. care arată non-identitatea (înv.) 1675 (var. céstalalt, M. Costin, L. 243), var. acéstalalt ← cest (= acest) + alalt; neáltul pron. (rar), în expr. ca ~ „ca nimeni altul” 1881 (Eminescu, O. XII, 216). Cf. adultér, aláltăieri (s.v. ieri), alterá, altercáţie, alter ego, alterná, altruísm, laoláltă, aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri. ALTÁIC adj. „din Altai, caracteristic munţilor Altai – altaïque” 1882–1883 (Contemporanul II, 307). Fr. altaïque < top. Altaï. ALTÁN s.n. (rar) „terasă, balcon – balcon, terrasse” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Germ. Altan(e) < it. altana < v.it. altano „înalt” < alto „înalt” < lat. altus º // Ngr. ἀλτάνα < it. altana CDER 217. Cf. înált, álto, altéţă, álthorn, altitúdine, adolescént, adúlt, alimént, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, proletár, proliferá. ALTÁR [ar. şi altáre; mr. şi ăltár] s.n. „parte a bisericii, despărţită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia – autel” c.1500 (forma altáriu, Psalt. Hur. 107). Lat. altarium sau altare HEM I, 927, DA, CDDE 49, CADE, SDLR, CDER 218, DEX, TDRG2, panrom. LEI 239, clasic altaria n.pl. „partea superioară a altarului, pe care se ardeau jertfele”, probabil înrudit cu adolēre „a cinsti pe zei prin arderi de jertfe” DELL, de Vaan, EDLIL // Neologism TDRG1. Fam.: altăráş s.n. (dim.) 1904. Cf. oltár. ALTÂNGÍC s.n. (bot.; Dobr., Mold.) „condurul-doamnei – la capucine” 1887 (HEM), var. altanấc, atingíc, aptangíc, atlangíc. Tc. altıncık „monedă de aur; nume de floare” < altın „aur”. Fam.: altângeá s.f. „altângic” 1887 (HEM) ← altângic (cu substit. finalei) HEM I, 929. ÁLTER ÉGO 163 ALTERNÁ ÁLTER ÉGO s.m. „persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui; persoană în care poţi avea încredere ca în tine însuţi – alter ego” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Lat. neol. alter ego „un al doilea eu”. Cf. alt, eu. ALTERÁ vb. „a suferi sau a face să sufere transformări sub acţiunea mediului extern, (spec.) a (se) descompune, a (se) strica – (s’) altérer” c.1832 (Cornelli, apud TDRG3). Fr. altérer, lat. neol. alterare < alter „celălalt, unul din doi, un al doilea”. Fam.: alterábil adj. „care se poate altera” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 41) < fr. altérable; alterabilitáte s.f. (abstr.) 1931 (CADE) < fr. altérabilité; alteránt adj. „care alterează” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. altérant; alteratór, -toáre adj., s.m., s.f. (înv.) „care alterează” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. altérateur; alteratív adj. (rar) „care alterează; care provoacă o modificare, o alterare” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 41) < fr. altératif; alteráţie s.f. „(muz.) ridicare sau coborâre a unui sunet (cu un semiton sau cu un ton) marcată printr-un semn convenţional; (înv.) alterare” 1822 (Bobb, DRLU I), var. (înv.) alteraţiúne < fr. altération DA, CADE, DEX, posibil şi it. alterazione TDRG2; dezalterá vb. (înv.) „a-şi potoli setea” 1862 (Protopopescu-Popescu, N. D.) < fr. désaltérer < altérer „a altera; a tulbura, a afecta, (spec.) a face sete”; inalterábil adj. „care nu se poate altera” 1848 (Negulici, V.) < fr. inaltérable; inalterabilitáte s.f. (abstr.) 1876 (LM) < fr. inaltérabilité; nealterábil adj. „care nu se poate altera” 1854 (Baronzi, M. IV, 555) ← ne- + alterabil, după fr. inaltérable. Cf. alt, adultér, altercáţie, alterná, altruísm, laoláltă, aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri. ALTERCÁŢIE s.f. „dispută violentă – altercation” 1859 (var. altercaţiúne, Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. altercation, lat. neol. altercatio, -onem < altercari „a avea un schimb de cuvinte, a dezbate în contradictoriu (mai ales, cu referire la procese)” < *altercus „pe rând, cu schimbul” < alter „celălalt, unul din doi, un al doilea”. Cf. alt, adultér, alterá, alterná, altruísm, laoláltă, aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri. ALTERNÁ vb. „a reveni sau a face să revină succesiv, a lua pe rând unul locul altuia – alterner” c.1832 (Cornelli, 8r, apud TDRG3). Fr. alterner, lat. neol. alternare < alternus „pe rând, alternativ” < alter „celălalt, unul din doi, un al doilea”. Fam.: altérn adj. (geom., despre unghiuri; bot., despre frunze sau flori) „aflat de o parte şi de alta” 1837 (Poenaru, G. 38) < fr. alterne, lat. neol. alternus; alternábil adj. (rar) „care poate alterna” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.); alternánt adj. „care alternează” 1887 (GT, nr. 224) < fr. alternant, lat. alternans, -antem (part. prez. al vb. alternare); alternánţă s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alternance; alternatív adj. „care alternează” 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud Lupu, Lexicogr. rom. 70) < fr. alternatif, lat. neol. alternatiuus; alternatívă s.f. „situaţie în care există două căi de urmat care se exclud reciproc; una din două soluţii, căi de urmat care se exclud reciproc” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 41) < fr. alternative; alternatór s.n. „generator electric care produce curent alternativ” 1912–1913 (Natura VIII, 309) < fr. alternateur; alternaţiúne s.f. (înv., abstr.) ALTÉŢĂ 164 ALTÍŢĂ 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. alternáţie < fr. alternation; subaltérn, -ă adj., s.m., s.f. „(despre persoane) subordonat; (log., despre două propoziţii) care sunt astfel încât din adevărul uneia decurge adevărul celeilalte, dar nu invers, (spec.) propoziţie particulară, în raport cu propoziţia universală corespunzătoare” 1766 (var. subaltérnuş, Ord. cium. 2) < lat. neol. subalternus (iniţial, termen de logică, < alternus „alternativ”), fr. subalterne; var. subalternuş < lat. neol. subalternus cu pronunţare magh.; subalternáre s.f. (log.) „raport între judecăţile universale şi judecăţile particulare de aceeaşi calitate” 1876 (Maiorescu, L. 59) < fr. subalternation º, germ. Subalternation MDN (< lat. med. subalternatio, -onem) cu echivalarea sufixului // ← sub2- + alternare DLR; subalternitáte s.f. (înv.) „raport de subordonare, faptul de a fi subaltern” 1848 (Negulici, V.) < fr. subalternité; turboalternatór s.n. „turbogenerator de curent alternativ” 1966 (LTR2 XVIII) < fr. turbo-alternateur. Cf. alt, adultér, alterá, altercáţie, altruísm, laoláltă, aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri. ALTÉŢĂ s.f. „titlu dat principilor şi principeselor dintr-o casă domnitoare – altesse” 1815 (var. altése, Teodorovici, Napoleon, 4), var. altésă. It. altezza, propriu-zis „înălţime” (< lat. târziu altitia < altus „înalt”). Var. altesă, altese < fr. altesse. Cf. înált, altán, álthorn, álto, altitúdine, adolescént, adúlt, alimént, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, proletár, proliferá. ÁLTHORN s.m. „un fel instrument de suflat de alamă – sorte de corne, corne de contralto” 1905 (D. muz., 129), var. althórn. Germ. Althorn < Alt „alto” (< it. alto < lat. altus „înalt”) + Horn „corn”. Cf. álto, înált, altán, altéţă, altitúdine, adolescént, adúlt, alimént, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, proletár, proliferá. ALTITÚDINE s.f. „înălţime a unui punct de pe suprafaţa Pământului în raport cu nivelul mării – altitude” 1848 (Negulici, V.). Fr. altitude, lat. neol. altitudo, -inem „înălţime” < altus „înalt”. Fam.: altigráf s.n. „altimetru care înregistrează în timpul zborului înălţimile atinse de avion” 1949 (LTR1 I) < fr. altigraphe < alti[tude] „altitudine” + -graphe (< gr. -γράφος < γράφειν „a scrie”); altimétric adj. „de altimetrie” 1924–1925 (Anal. Dobr. 108) < fr. altimétrique; altimetríe s.f. „ramură a topografiei care se ocupă cu stabilirea altitudinilor punctelor de teren faţă de un nivel de referinţă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. altimétrie < alti[tude] „altitudine” + -mètrie (< gr. -μετρία < μέτρον „măsură”); altimétru s.n. „instrument cu care se măsoară altitudinea faţă de un nivel de referinţă” 1848 (Negulici, V.) < fr. altimètre < alti[tude] „altitudine” + -mètre (< gr. μέτρον „măsură”); altitudinál adj. „referitor la altitudine” 1937 (M. enc. agr. I, 663) < fr. altitudinal; radioaltimétru s.n. „instalaţie montată la bordul unui avion, care foloseşte undele radiofonice pentru a determina înălţimea la care se găseşte avionul” 1949 (LTR1 I, 85) < fr. radioaltimètre, rus. radioaltimetr. Cf. înált, altán, altéţă, álthorn, álto, adolescént, adúlt, alimént, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, proletár, proliferá. ALTÍŢĂ s.f. „porţiune ornamentală în partea de sus a mânecilor iei – épaulette des chemises paysannes ornée de broderies” sec. XVII (doc. apud HEM I, 932), var. látiţă, latíţă, lătíţă „colier de mărgele”. ALTMÍNTERI 165 ÁLTO V.sl. *latica (cf. bg., scr. dial. latica) Mihăilă, CELR, 143 sau scr. latica „petală; clin (la subţioara cămăşii)” (înrudit cu latak „ţesătură, stofă”, v.rus, ceh lata, pol. łata „petic”, rus laty „armură”, formaţie pe baza radicalului vb. v.sl. latiti „a prinde” Skok, ERHSJ II, 274, ESSJ), cu metateză CDED II, 2, DA, CADE, SDLR // Lat. altitia CDER 219 (inadmisibil deoarece rezultatul aşteptat este *alteaţă); dim. din *lat „margine, căpătâi, umăr” < lat. latus „parte laterală a corpului, coastă”, (târziu şi) „umăr” HEM I, 932 (care susţine că termenii scr. provin din rom.). Var. (Ban., SV Trans., V Olt.) latiţă < scr. latica. Fam.: lătiţár s.n. (Ban., SV Trans., Munt.) „podoabă de mărgele mărunte pentru gât” 1885 (var. lăteţár, H. VII, 8). ALTMÍNTERI adv. „altfel – autrement” 1559–1560 (var. aimíntre, Cod. Bratul, 187), var. aimínteri, almíntere, almínteri, almíntrine, altmínte, amíntere, amíntre. Forma de bază aimintre < lat. aliā mente „în alt chip” (cu folosirea ablativului lui mens „minte” în loc. adv. foarte răspândită în alte limbi romanice), cu -r- probabil prin contaminare cu *alitre < aliter DA sau cu -re < -libet (folosit la formarea pron. şi adv. nehot., care ar explica şi sufixul adv. -le) S. Puşcariu, DR 3, 1922–1923, 403–405; forme cu -mentre pentru -mente apar şi în v.ven., v.sp., pentru care Meyer-Lübke, RomGr II §627 sugerează infl. lui duminterim (> it. mentre, v.sp. mientre, v.fr. dementre). Formele ar. şi mr. (cu -a adverbial: ar. al´úmtrea; mr. l´umínterea, l´umíntrea, v. infra) prezintă un -u- datorat probabil influenţei lui al´urea „aiurea” (< lat. aliubi + -re), care poate explica şi mutarea accentului în ar. (*al´úmintrea > al´úmtrea) DDA. Formele cu iniţiala alt- sunt refăcute după alt şi compusele cu alt- (altceva, altcineva), apărând abia la sf. sec. XVIII (altmintere 1785, Sob. Hris.) HEM I, 934–935, DA // < lat. alterā mente CDED I, 167, TDRG, PEW 44, CDDE 1134, CADE, SDLR, DEX; lat. aliā mente contaminat cu alterā mente CDER 220. Fam.: aimíntrea [ar. al´úmtrea; mr. l´umínterea, l´umíntrea] adv. „altminteri” 1521 (Doc. Î. 95), var. aimínterea, aimíntirea, altmínterea, altmíntrea, amínterea, amíntirea ← aimintre, altminteri (şi alte var.) + -a adverbial; aimíntrile adv. „altminteri” c.1650 (Anon. Car.), var. almíntrele, altmíntrele, amíntele, amínterle, amíntrele ← aimintre (şi alte var.); aimíntrilea adv. „altminteri” 1592–1604 (Fl. d. 102v), var. almíntrelea, altmíntrelea, (Ban.) altmíntrenea, amíntrelea ← aimintrile, altmintrele (şi alte var.) + -a adverbial. Cf. aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicuántă, alt, mínte. ÁLTO s.m., adj. invar. „voce (de femeie sau de copil) cu timbru grav, situată ca registru între sopran şi tenor, a doua voce ca înălţime; (despre instrumente) cu registru situat între sopran şi tenor, (spec., rar) violă – alto” 1829 (CR, 258). It. alto, propriu-zis „înalt” (< lat. altus). Cu sensul „violă” < fr. alto. Fam.: altíssimo adv. „(cântat) foarte sus” 1909 (CDDG) < it. altissimo; altíst s.m. „persoană cu voce de alto; instrumentist care cântă la violă” 1852 (Stamati, V. 36) < fr. altiste, germ. Altist; altístă s.f. „femeie cu voce de alto; instrumentistă care cântă la violă” 1898 (Enc. rom. I, 86) ← altist; contrált s.m. „bărbat cu voce de contralto” 1857 (var. contraált, Polizu, V.) < it. contralto; var. contraalt < germ. Kontraalt; contráltă s.f. „femeie cu voce de contralto” 1886 (Steinberg, D.), var. contraáltă ← contralt sau it. contralta; contrálto s.n. „voce feminină sau de copil cu registrul cel mai grav” 1836 (Gh. Asachi, în GTN, XIII) < it. contralto (< contra + alto „înalt”). ALTÓI 166 ALUÁŞ Cf. înált, altán, altéţă, álthorn, altitúdine, adolescént, adúlt, alimént, alúmn, coalescént, coalíţie, exaltá, proletár, proliferá. ALTÓI1 s.n. „vlăstar detaşat dintr-o plantă mamă introdus într-o altă plantă pentru a-i îmbunătăţi calitatea; (înv.) vaccin – greffon” 1646 (var. ultoán, Prav. Mold., glava X, 88), var. altoáie s.f., altoán, altoánă s.f., altón, hultoán, hultoánă s.f., hultói1, hultón, oltoán, oltói1, oltón, ultoánă s.f., ultói. Magh. olt(o)ván (= olt(o)vány < olt „a altoi”) CDED II, 519, TDRG, DA, CADE, SDLR, Tamás, EW, 72, DEX, de unde formele cu -n-, care sunt mai vechi şi predomină în Trans. Variantele cu -i (altoi1, hultoi, oltoi1, ultoi) se explică dintr-un *oltoń (Munt.) < magh. oltvány (Tamás, EW, 72–73); formele cu a- iniţial, explicabile prin disimilare (< oltoi, olton) Tamás, EW // Postverbal din altoi2 CDER 221; var. altoi < magh. oltó „altoitor” (> *altău, modificat pentru a fi diferenţiat de pronumele al tău) HEM I, 937; cu sensurile „altoire; vaccin”, postverbal din altoi2 DA (dar citatele nu susţin suficient existenţa unui substantiv abstract altoi diferit de altoi1). Fam.: altoí2 vb. „a introduce o ramură a unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însuşirile altoiului; (înv.) a vaccina” 1646 (var. ultuí, Prav. Mold., glava X, 88), var. altuí, hultoí2, hultuí, oltoí2, oltoní, oltuí, ultoí < magh. olt, cu unele var. după altoi şi variantele sale; altoiálă s.f. (abstr.) 1691–1697 (var. altuiálă, T. Corbea, D. 387), var. hultuiálă, oltuiálă, ultoiálă ← altoi2; altoít s.n. (abstr.) 1806 (Şincai, Economia, 127), var. oltonít, ultoít ← altoi2; altoitór s.m., adj. „(persoană) care altoieşte, (înv.) care vaccinează” 1691–1697 (var. altuitór, T. Corbea, D. 262), var. hultuitór, oltoitór, oltuitór, ultuitór ← altoi2; altoitúră s.f. „altoi1, altoire” 1820–1830 (var. hultuitúră, Conachi, S. A. 279), var. oltoitúră, oltuitúră, ultoitúră, ultuitúră ← altoi2; hultoián s.m. (rar) „arbore altoit” 1909 (Vasiliu, Cânt.) ← hultoi1 (= altoi1); portaltói s.n. „plantă pe care are loc operaţia altoirii” 1931 (CADE) ← port3- + altoi1 (după fr. port-greffe); realtoí vb. „a altoi din nou” 1931 (part. realtoit, Ciauşanu, Gl.) ← altoí2. ALTRUÍSM s.n. „dispoziţia sufletească de a acţiona dezinteresat în favoarea altora – altruisme” 1859–1869 (Heliade-Rădulescu, O.3 II, 825). Fr. altruisme, format (probabil de Auguste Comte) după modelul lui egoisme pe baza fr. autrui „altul, altă persoană”, cu -l- după etimonul lat. al acestuia (lat. *altrui(us), forme flexionare târzii de gen. şi dat. sg. ale lui alter „celălalt, (târziu) altul”). Fam.: altruíst adj. „care manifestă altruism” 1883 (Eminescu, O. XIII, 281) < fr. altruiste. Cf. alt, adultér, alterá, altercáţie, altérn, laoláltă, aínde, aiúrea, álias, alibí, aliená, alicót, alicuántă, altmínteri. ALŢÁR s.n. (Ţara Moţilor) „scrin (în care se păstrează documentele şi banii) – armoire dans laquelle on garde les documents et l’argent” 1888 (Frâncu – G. Candrea, M. 97). Et. nes., posibil deformare a lui arţar, cu folosire metonimică º // Et. nec. DA. ALŢIÉR s.m. (hapax, Doine, 113) „nume de plantă – nom de plante” 1891 (Doine). Probabil var. a lui arţar, din motive prozodice. ALUÁŞ s.m. (Sălaj) „lacheu, fecior în casă – laquais” 1890 (Vaida, Săl.). ALTÓI1 ALUÁT 167 ALÚMN Et. nes., probabil magh. elős, elüős „cel care merge în faţă” N. Drăganu, DR 3, 1922– 1923, 1089 // Magh. al „sub, jos” + -aş (cf. magh. alattas „subaltern”) DA; magh. lovas „călăreţ, călare” G. Giuglea, DR 3, 1922–1923, 1089, N. Drăganu, DR 6, 1929–1930, 245–246. Cf. aléu1, alitắu. ALUÁT [ar.; mr. lǫt; ir. aluåt] s.n. „pastă din făină amestecată cu apă şi alte ingrediente (sare, grăsime, zahăr etc.), din care se prepară pâine şi produse de patiserie; maia – pâte; levain” 1551–1553 (forma aluvát, Ev. sl.-rom. 45v). Lat. alleuātum, part. perf. al lui alleuāre „a ridica” (< leuāre „a uşura, a ridica” < leuis „uşor”), verb păstrat în it., v.fr., cat. (REW 359); pentru evoluţia semantică „a (se) ridica” > „a dospi” la această bază verbală, cf. lat. leuamentum „ferment, maia” (> eng. alvamaint REW 4999), fr. levain, friul. levam, v.ven. levame „maia” (< lat. leuāmen) REW 4998, ret. alvó, levá, it. dial. de nord le(v)a(t), nap. levatǝ, occ. levat, cat. llevat „aluat, maia” CDDE 1008, Densusianu, HLR I, 192, DA. Fam.: aluăţél [mr. luţǫ́l] s.n. „plămădeală”, s.m. nume de plantă (probabil varietate de Ophrys) c.1650 (var. aloţél, Anon. Car.), var. alăuţél. Cf. ar. alináre, alevín, elév, elevát, levánt, levátă, leviér, levitáţie, luá, reliéf, basoreliéf, relevá, relevéu, uşór. ALUMÍNIU s.n. „metal uşor, ductil şi maleabil, de culoare argintie, folosit în industrie şi în tehnică – aluminium” 1862 (Pontbriant, D.), var. alumínium. Fr. aluminium < engl. aluminium, termen creat de descoperitorul acestui element, chimistul englez Humphrey Davy în 1812, pe baza engl. alumina „oxid de aluminiu, alumină”, creat pe baza lat. alumina, pl. lui alumen „piatră-acră, alaun (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu)”, probabil întâi în fr. alumine (folosit de Guyton de Morveau în 1782). Fam.: aluminát s.n. „sare în care alumina joacă rol de acid” 1871 (LM) < fr. aluminate; alumínă s.f. „oxid natural de aluminiu” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 41) < fr. alumine, nume dat de chimistul francez Guyton de Morveau în 1782, pe baza lat. alumen „piatră-acră, alaun”; aluminifér adj. (despre terenuri, roci) „care conţine aluminiu sau alumină” 1978 (DN3) < fr. aluminifère; aluminizá vb. „a acoperi suprafaţa unui metal cu un strat protector de aluminiu” 1953 (DT, în forma aluminizáre); aluminós adj. „care conţine aluminiu sau compuşi ai aluminiului” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 41) < fr. alumineux; aluminotermíe s.f. „producere de temperaturi înalte prin reacţia dintre pulberea de aluminiu şi un oxid metalic” 1930 (Minerva) < fr. aluminothermie; feroalumíniu s.n. „aliaj de fier şi aluminiu” 1950 (LTR1 II) < fr. ferro-aluminium. Cf. alaún, algrafíe, alunít. ALÚMN s.m. „(înv., Trans., Mold.) elev de internat; (rar, livr.) elev, discipol; (astăzi) absolvent, fost elev – (vieilli, Trans., Mold.) élève dans un internat; (livr., rare) disciple, élève; (aujourd’hui) ancien étudiant, ancien élève” 1851 (Stamati, D). Germ. Alumnus, lat. neol. alumnus „elev” (iniţial, „copil alăptat de doică, crescut de altcineva decât părinţii naturali” < alere „a creşte”). Cu sensul „absolvent” < engl. alumnus, (pl.) alumni. Fam.: alumnát s.n. (înv.) „internat şcolar (în Germania şi în Statele Unite ale Americii)” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < germ. Alumnat; alúmnă s.f. 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.); alumnéu s.n. (înv.) „internat, pension (în Imperiul Habsburgic)” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < germ. Alumneum. ALÚNĂ 168 ALUNGÁ Cf. adolescént, adúlt, alimént, altán, altéţă, álthorn, álto, altitúdine, coalescént, coalíţie, exaltá, înált, proletár, proliferá. ALÚNĂ [ar. şi lúnă2; mr. lúnă2; ir. alúrę] s.f. „fruct comestibil al unui arbust din familia betulaceelor – noisette” 1691–1697 (T. Corbea, D. 4). Lat. *abellōna = abellāna (nux), propriu-zis „nucă de Abella (oraş în Campania)”, panrom. REW 17. Fam.: alún1 [ar. (a)lún; mr. lun; ir. alúr] s.m. „arbust din familia betulaceelor” 1525 (top. Alun, DERS) ← alună (der. regresiv); aluná vb. (rar, înv.) „a holba ochii” 1887 (Contemporanul VII, 470); ar. alunáme s.f. (col.) 1906 (Dalametra) ← alun1; alunár1 s.n „tufă de alun” 1825 (LB) ← alun1; alunár2 s.m. „vânzător de alune; gaiţă de munte; mic şoarece de pădure” 1883 (Marian, Orn. II, 407); alunáş s.m. (dim.; cor. pop.) 1887 (HEM I, 947) ← alun1; alunát s.n. (col., rar) 1906 (Ţiplea, P. P. 62) ← alun1; alunăreásă s.f. 1907 (DA) ← alunar2; aluneá [ar.] s.f. „alună; aluniţă; (pl. alunéle) coada-şoricelului, baraboi” 1892 (Hodoş, P. P. I, 32); aluneásca s.f.art. (cor. pop.) 1955 (DLRLC); alunél s.m. (dim.; cor. pop.) 1852 (Alecsandri, O. III, 370) ← alun1; alunét s.n. (col.) 1825 (LB) ← alun1; alunícă s.f. „alună mică; aluniţă” 1792-1793 (Predetici, D. II, 83); aluníş s.n. (col.) 1529 (top. Aluniş, DERS) ← alun1; aluníţă s.f. „mică excrescenţă pigmentată pe piele” 1839 (Vaillant, V.) ← alună TDRG, DA, DEX // bg. lunica S. Puşcariu, DR 1, 1920–1921, 225, SDLR; ← alunică ← lună CADE; aluníu adj. „de culoarea alunei” 1841 (Poenaru – Aaron – Hill, V. II, 238); alunúc s.m. (dim.) 1894 (Şez. III, 156) ← alun1; alunúţă s.f. (dim.) 1894 (Şez. III, 63); mr. luníčcă s.f. (dim.) 1935 (Capidan, Megl. III). ALUNECÁ [ar. alunicáre, arunicáre; mr. luricári] vb. „a-şi pierde echilibrul călcând pe o suprafaţă lucioasă; a se mişca lin pe o suprafaţă, fără a întâmpina vreo rezistenţă; a cădea pierzându-şi echilibru; (despre obiecte) a se deplasa de la locul unde era aşezat, fixat, susţinut; (înv., refl., în var. lunecá) a păcătui, a greşi – glisser; (vieilli, réfl.) pécher” c.1500 (forma lunrecáre, Psalt. Hur. 47v), var. lunecá. Lat. lūbricāre „a face alunecos; a fi alunecos” (< lūbricus „alunecos”), cf. v.fr., fr. dial. REW 5132, de unde *lureca (cf. mr. luricári), cu -n- apărut prin disimilarea lichidelor, cf. asemănare, suspinare Avram, NR, 151. Fam.: alunecát s.n. (abstr.) c.1500 (var. lunecát, forma lunrecát, Psalt. Hur. 100r); alunecătór adj. „care alunecă”, s.n. „piesă mobilă, la unele maşini şi aparate, care se deplasează prin alunecare” 1643 (var. lunecătór, Varlaam, Caz. 337v); alunecătúră [ar. arunicătúră] s.f. (abstr.) 1688 (Biblia, 933); alunecós [ar. arunicós; mr. luricós] adj. „pe care se alunecă uşor; care alunecă uşor; (fig.) nestatornic, pe care nu te poţi baza, ipocrit” c.1500 (var. lunecós, forma lunrecós, Psalt. Hur. 28v); alunecúş s.n. „loc alunecos, gheţuş; (rar) alunecare” 1673 (var. lunicúş, Dosoftei, Ps. 126), var. lunecúş. Cf. lúbric, lubrifiá. ALUNGÁ vb. „a obliga pe cineva să părăsească un loc, a izgoni – chasser” 1680 (Dosoftei, Psalt. sl.-rom. 266). Lat. *allongāre (= ēlongāre „a alungi, a prelungi; a îndepărta, a se depărta” < longus „lung”, longē „departe”), cf. v.it., fr., occ. REW 2853. Fam.: alungát s.n. (abstr.) 1907 (DA); alungătór adj. „care alungă” 1886 (Vlahuţă, S. A. II, 55); alungătúră s.f. (abstr.) 1909 (CDDG). ALUNÍT 169 ALVĂLÚC Cf. lung, alónjă, elongáţie, longánim, longevív, longitúdine, prolongáţie, şezlóng. ALUNÍT s.m. „sulfat natural hidratat de aluminiu şi potasiu, alb-gălbui, sticlos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – alunite” 1898 (Enc. rom. I), var. alunítă s.f. Fr. alunite < alun „alaun” < lat. alūmen. Cf. alaún, alumíniu. ALÚRĂ s.f. „fel de a se mişca, înfăţişare – allure” 1896 (ŞDU1). Fr. allure < aller „a merge” < lat. târziu *amlāre < ambulāre „a umbla” (moştenit în rom. umbla). Cf. umblá, alée, ambulácru, ambulánt, dánă1, funambúl, noctambúl, plimbá, preambúl, somnambúl. ALURGHÍDĂ s.f. (Mold., înv.) „manta de purpură – manteau de pourpre” 1682 (Dosoftei, V. S. sept. 146v), var. alorghídă. Ngr. αλουργίδα < v.gr. ἁλουργίς, -ίδος < ἁλουργής „de purpură”, propriu-zis „făcut cu un produs al mării” < ἁλο- (< ἅλς „sare; mare”) + -εργής „făcut, produs” (< *werg-, cf. ἔργον „lucru, lucrare”, ἔρδειν „a face, a produce”, -ουργός „lucrător”). Cf. aliét, halo2-, halogén, energíe, ergo-, -ergíe, orgán, órgă. ALUVIÚNE s.f. „material format din mâl, nisip şi pietriş, transportat de apele curgătoare – alluvion” 1851 (var. alúvie, Stamati, D), var. (înv.) aluvión s.n. Lat. neol. alluuio, -onem (< alluere „a uda, a scălda” < ad- + lauere (= lauāre) „a spăla”), fr. alluvion. Fam.: aluviál adj. „format din aluviuni” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. alluvial; aluvionár adj. „format din aluviuni” 1904 (Enc. rom. III, 454) < fr. alluvionnaire; aluvionáre s.f. „formare de aluviuni” 1915 (Vâlsan, O. A., 229) < fr. alluvionnement, cu echivalarea sufixului; alúviu s.n. (geol., înv.) „a doua perioadă a erei cuaternare (holocen)” 1930 (Minerva) < germ. Alluvium < engl. alluvium < lat. alluuium „aluviune” (< alluere), nume dat de geologul britanic William Buckland în 1823 pentru a desemna perioada de după potopul biblic, caracterizată prin aluviuni. Cf. abluţiúne, colúviu, delúviu1, diluá, dilúviu, elúviu, la3, lavábil, lavabóu, loţiúne, prolúviu, spălá. ALÚZIE s.f. „cuvânt sau expresie prin care se face indirect referire la cineva sau ceva, apropo – allusion” 1823 (var. aluzión s.n., Vârnav, F. 142r; forma alúzie, 1840, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 40), var. (înv.) aluziúne. Fr. allusion, împr. din lat. allusio, -onem „joc, glumă; joc de cuvinte, aluzie” < alludere „a se juca, a glumi, a face aluzie la” < ludere „a se juca”. Fam.: aluzív adj. „care conţine o aluzie” 1926 (scris alusiv, V. rom. 49) < fr. allusif. Cf. deluzoríu, eludá, ilúzie, lúdic, prelúdiu. ALVĂLÚC s.n. (Ban.) „aldămaş – vin du marché” 1909 (var. alvalúcă s.f., CDDG), var. alvalúc, alvălúcă s.f., arvălúc, arvălúcă s.f. Scr. halvaluk, iniţial „bani de cumpărat halva” < tc. helvalık < helva „halva” Gămulescu, ES, 80. Cf. halvá. ALVEÓLĂ 170 AMÁNDEA ALVEÓLĂ s.f. „(geol., bot., anat., arhit.) cavitate mică, (spec.) cavitate sferică în maxilar, în care creşte dintele; celulă din fagurele de miere; intrând format prin retragerea de la aliniamentul unei artere de circulaţie – alvéole” 1843 (Kretzulescu, A. 109). Fr. alvéole, împr. din lat. alueolus, dim. lui alueus „albie (de spălat); albie a unui râu”. Fam.: alveolár adj. „referitor la alveole; care prezintă alveole; (lingv., despre sunete) care se articulează cu limba lipită de alveolele gingiei interioare de sus” 1843 (var. alveolér, Kretzulescu, A. 109) < fr. alvéolaire; alveolát adj. „cu alveole” 1907 (DA) < fr. alvéolé; alveolítă s.f. „inflamaţie a alveolelor” 1937 (M. enc. agr. I, 653) < fr. alvéolite. Cf. álbie1, albínă, alvín. ALVÍN adj. (med.) „relativ la abdomen, la intestin – alvin” 1907 (DA). Fr. alvin, împr. din lat. aluinus „care are diaree” < aluus „burtă, cavitate abdominală; stup”. Cf. álbie1, albínă, alveólă. AMÁ interj. (Munt., Olt., Ban.; înv.) „Zău că...! Zău aşa! – Ma foi! En vérité! En voilà!”, conj. „în schimb, însă – mais, toutefois” 1814 (var. amán2 conj., Ţichindeal, F. 110), var. áma. Tc. am(m)a „dar, totuşi; într-adevăr, zău”, posibil şi prin ngr. αμά DA, bg., scr. ama Suciu, IT II, 43. Forma aman2, întâlnită doar la Ţichindeal, pare a fi o confuzie între ama şi aman1 DA. AMÁBIL adj. „prietenos, politicos – aimable” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 58r). Fr. aimable, lat. neol. amabilis < amare „a iubi, a-i plăcea”. Fam.: amábile adv. (muz.) „graţios” 1905 (Tim. Popovici, D. M.) < it. amabile; amabilitáte s.f. (abstr.) 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 42) < fr. amabilité, lat. neol. amabilitas, -atem; neamábil adj. „care nu este amabil” 1987 (LR, nr. 4-6, 577). Cf. amánt, amatór, amiábil, amíc, amór. AMALGÁM s.n. „aliaj de mercur cu alt metal; amestec de elemente disparate – amalgame” 1837 (J. Cihac, I. N. 411), var. (înv.) amalgámă s.f. Fr. amalgame < lat. med. amalgama (iniţial, termen de alchimie) < arab ‘amal al jama‘a „acţiune a uniunii (carnale)”, pe baza analogiei făcute de alchimişti între combinarea mercurului cu metalele şi uniunea carnală, cu -g- pentru -j- datorat redării grafice a lui -j- arab prin -g- TLF. Fam.: amalgamá vb. „a alia mercurul cu alt metal; a face un amestec din elemente disparate, eterogene” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 42) < fr. amalgamer; amalgamáţie s.f. (înv.) „amalgamare” 1837 (J. Cihac, I. N. 412), var. amalgamaţiúne < fr. amalgamation. AMÁN1 interj. „Îndurare! Iertare! – Misericorde! Grâce! Pardon!” 1743 (Neculce, L. 629). Tc. aman < pers. amān „siguranţă, pace, protecţie” < arab amān (format pe radicalul vb. amuna „a fi de încredere”). Fam.: amán-zamán interj. (Munt.; înv.) „Îndurare! Iertare” 1901 (var. amánz-amánz, Rădulescu-Codin, M.) < tc. aman zaman [dilemek] „(a cere) milă”. Cf. amanét. AMÁNDEA interj. (Mold.; înv.) „Fuga! Repede! – Sus à (ou sur) quelqu’un! Vite!” 1833 (Săulescu, Gram. rom. I, 170), var. amandeá. AMANDÍNĂ 171 AMÁR Tc. amade „gata, pregătit” ŞIO II/1, 19, DA, CADE, DEX, Suciu, IT II, 44 // Tc. hemende „imediat” CDER 229; tc. *yagmande HEM I, 987, SDLR. Fam.: amándilea adv. „în fugă, năpustindu-se” 1893 (var. amándela, Rudow, T. L., 381), var. amándila. AMANDÍNĂ s.f. „prăjitură cu cremă de ciocolată şi (iniţial) migdale – amandine; sorte de gâteau au chocolat” 1949 (LTR1 I, s.v. conglutină). Fr. amandine, substantivare a femininului adj. amandin „de migdale” < amande „migdală” < lat. târziu amandula < amygdala < gr. ἀμυγδάλη. Cf. amigdálă, amigdaléu, migdál. AMANÉT s.n. „gaj, garanţie – gage, nantissement” 1594 (var. amanát, Doc. Î., 193), var. (înv.) emanát, emanét. Tc. amanet (= emanet < pers. amānat „gaj, încredere, siguranţă” < arab amāna „încredere”, pl. amānāt, format pe radicalul vb. amuna „a fi de încredere”), ngr. αμανέτι (= αμανάτι). Fam.: amanetá vb. „a pune ceva ca amanet, a da în gaj” 1833 (Doc. Bârl. IV, 310), var. (înv.) emanetá; amanetár, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care primeşte ceva ca amanet” 1833 (Cod. Calimach, apud ŞIO II/1), var. (înv.) emanetár; amanetarí vb. (înv., rar) „a amaneta” 1866 (I. Ionescu, D. 267); amanetarisí vb. (înv.) „a amaneta” 1835 (Uricariul, VIII, 141/26); amanetarisitór s.m. (înv.) „amanetar” 1909 (CDDG) ← amanetarisi; amanetát s.n. (abstr.) 1909 (CDDG) ← amaneta; amanetatór s.m. „amanetar” 1833 (Cond. Calimach, apud ŞIO II/1) ← amaneta. Cf. amán1. AMÁNT s.m. „bărbat care întreţine relaţii de dragoste cu cineva în afara căsătoriei – amant” 1794 (Calend. Viena, 29), var. (înv.) amánte. Fr. amant „iubitor; amant”, iniţial formă de part. prez. a v.fr. amer (= aimer) „a iubi” < lat. amare. Var. amante < it. amante. Fam.: amántă s.f. „femeie care întreţine relaţii de dragoste cu cineva în afara căsătoriei” 1794 (Calend. Viena, 28) < fr. amante; amá vb. (înv., livr., mai ales în part. amát) „a iubi” 1794 (Calend. Viena, 29) < lat. neol. amare. Cf. amábil, amatór, amiábil, amíc, amór. AMÁR [ar.; mr. (ăn)már; ir. amår] adj., s.n. „care are gustul fierii, al pelinului, al chininei; (fig.) neplăcut, chinuitor; tristeţe, necaz; (urmat de prep. de) cantitate mare, mulţime – amer; amertume; beaucoup de” 1430 (top. Amarul, DERS). Lat. amārus, cf. it., ret., fr., occ. REW 406. Fam.: amarétto s.n. „lichior italian cu aromă de migdale” 2005 („Unica”, XII, p. 156, în DCR3) < it. amaretto; amárnic adj., adv. „crunt, cumplit, grozav; (înv.) vrednic de milă, amărât” 1620 (var. márnic, Moxa, 9r); ar. amăráme s.f. „amărăciune” 1906 (Dalametra); amărăciós adj. (înv.) „amărui” 1691–1697 (T. Corbea, D. 23), var. amărâciós < lat. *amāritiōsus (< amāritia, păstrat în ar. amăreaţă) PEW 74 sau ← amar sau ← amărî DA, CADE, CDER 233; amărăciúne [ar. amărâciúni; mr. mărăciúni] s.f. (abstr.) c.1500 (Psalt. Hur. 93), var. (înv.) amărâciúne, amăriciúne ← amar sau ← amărî; amărălúţă s.f. „plantă din familia gentianaceelor” 1872 (Baronzi, L. 225) ← amărea sau ← amăreală; AMARÁ 172 AMARILIDACÉE amărăşteán s.m. „(rar) locuitor din Amărăşti; (fam.) amărât, sărăntoc” 1984 (SCL, 193; cu sensul fam., 1990, Voicu Bugariu, „August – decembrie”, 288) ← top. Amărăşti, cu sensul fam. prin asociere cu amărât; amărătăciúne s.f. „plantă erbacee cu tulpină înaltă şi cu flori galbene” 1939 (Simionescu, Fl. 94) ← amărât; amărấme [ar.] s.f. (înv.) „amărăciune” 1566 (Coresi, L. 229), var. amăríme; amărất, -ă adj., s.m., s.f. „trist, mâhnit; sărac” 1581 (Coresi, Ev. 27) ← amărî; amărâtór adj. (înv.) „care provoacă necaz, amărăciune” 1581 (Coresi, Ev. 342) ← amărî; amărâtúră [mr. mărătúră] s.f. (înv., abstr.) 1680 (Dosoftei, Psalt. sl.-rom. 198) ← amărî; amăreá s.f. (bot.) „Carduus marianus” 1825 (LB); amăreálă s.f. „gust amar; (bot.) Polygala vulgaris” 1784 (var. amărálă, Micu, Înv. 62) ← amărî sau ← amar; ar. amăreáţă s.f. (abstr.) 1813 (Boiagi, Gram., apud Pascu, Sufixele) < lat. amāritia (= amāritiēs) PEW 76, CDDE 54, Pascu, Sufixele, 30, cf. it., ret., occ. REW 403; amărél adj. (dim.) 1872 (Baronzi, L. 225); amăríe s.f. (hapax, Alecsandri, O. VI 432) „amărăciune” 1857, creaţie din motive prozodice DA; amăríu adj. „cu gust uşor amar” 1872 (Baronzi, L. 225); amărî́ [ar.] vb. „a căpăta sau a face să capete gust amar; a (se) întrista, a (se) supăra, a (se) mâhni” 1573–1578 (var. amărí, Psalt. Sch. ed. Candrea, 93) < lat. *amārīre, amārēscere PEW 75, REW 400, DA // ← amar CDED I, 4, HEM I, 999, CDER 233; amărnicít adj., adv. (Mold.) „amarnic” 1924 (Snoava II, 175) ← *amărnici ← amarnic; amărúi adj. „cu gust uşor amar” 1882–1897 (Sima, S. A. Moţ. 92); amărúş s.m. (bot., Buc.) „călin” 1862 (Alth, „Hauptbericht f. Bucovina”, p. 91, apud HEM I, 1036); amărúţ adj. (dim.) 1872 (Baronzi, L. 225); amărúţă s.f. (bot.) „amărăluţă; iarba-gaiei” 1879–1883 (Brandza, Fl. 310); mr. mărós „amar” 1935 (Capidan, Megl. III). AMARÁ vb. „a lega o ambarcaţiune, cu un cablu, de ţărm sau de altă navă – amarrer” 1906 (Alexi, DRG2). Fr. amarrer < ol. medie marren (pentru prefix, TLF presupune un ol. *ænmarren). Fam.: amaráj s.n. (abstr.) 1894 (Alexi, DRG) < fr. amarrage; amáră s.f. „parâmă” 1896 (ŞDU1) < fr. amarre. Cf. demará. AMARÁNT s.m. „plantă erbacee cu inflorescenţă în formă de spic, cu flori mici, purpurii, galbene sau albe; colorant roşu-albăstrui obţinut din această plantă; lemn de culoare violacee, provenit de la un arbore tropical din familia leguminoaselor – amarante” 1826 (Alexi, Gram. 236), var. amarántă s.f. Fr. amarante, lat. savant amarant(h)us < gr. ἀμάραντος „care nu se ofileşte; amarant” < ἀ- privativ + μαραίνειν „a se ofili, a (se) distruge”; grafiile cu -th-, după gr. ἄνθος „floare”; termenul a fost aplicat, în franceză, unui soi de lemn datorită asemănării culorii acestuia cu cea a florilor de amarant. Fam.: amarantacée s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescenţe” 1898 (Enc. rom. I) < fr. amarantacée(s), lat. savant Amaranthaceae. AMARILIDACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb şi cu ovar inferior, din care fac parte crinii – amaryllidacée” 1910 (Bianu, D. S. 802). Fr. amaryllidacée(s), lat. savant Amaryllidaceae < Amaryllis, -idis „crin de cameră” < n.pr. Amaryllis, păstoriţă cântată în Eclogele lui Vergilius (< gr. Ἀμαρυλλίς, -ίδος, personaj al lui Theocrit). Fam.: amarilidée s.f. „amarilidacee” 1898 (Enc. rom. I) < fr. amaryllidée. AMÁSĂ 173 AMAZONÍT AMÁSĂ s.f. (Mold.) „soi de corcoduşă vânătă – fruit du prunier cerise” 1939 (SDLR), var. amánsă. Et. nec. // Ngr. αμάς „coajă de nucă” SDLR. AMATÓR, -TOÁRE adj., s.m., s.f. „(persoană) căreia îi place ceva, care are predilecţie sau pasiune pentru ceva; persoană care se ocupă cu o meserie, cu o artă, cu o disciplină, fără a avea o pregătire profesională adecvată – amateur” 1829 (CR, 48). Fr. amateur, iniţial „iubitor de”, împr. din lat. amator < amare „a iubi, a-i plăcea”. Fam.: amatorísm s.n. „practicare a unui sport, a unei arte sau a unei meserii ca amator” 1922 (Barnoschi, D. R. 272) < fr. amateurisme; amatorístic adj. „neprofesionist, făcut de un amator” 1958 (V. rom., nr. 12, 102); cineamatór, -toáre adj., s.m., s.f. „cineast amator; cinefil” 1961 (Contemp., 17 nov., p. 5, în DCR3) ← cine3- + amator; cineamatorísm s.n. (abstr.) 1961 (Contemp., 17 nov., p. 5, în DCR3) ← cineamator; radioamatoáre s.f. 1978 (DN3) ← radioamator; radioamatór s.m. „persoană care, ca amator, stabileşte legături între o staţie de radio proprie şi o staţie de radio străină” 1966 (DER IV, s.v. radioamatorism) < radio-amateur, germ. Radioamateur; radioamatorísm s.n. (abstr.) 1966 (DER IV) ← radioamator sau < fr. radioamateurisme. Cf. amábil, amánt, amiábil, amíc, amór. AMAURÓZĂ s.f. (med.) „diminuare sau pierdere a vederii – amaurose” 1842 (var. amavrosis, Huboţi, Î. 23; forma amauroză, 1851, Fătu, D. 39). Fr. amaurose < gr. ἀμαύρωσις < ἀμαυροῦν „a întuneca, a face să dispară” < ἀμαυρός „întunecat, greu de distins, obscur, orb”. Var. amavrosis < ngr. αμαύρωσις. AMAZOÁNĂ s.f. „femeie aparţinând unui trib războinic legendar, din care erau excluşi bărbaţii – Amazone” 1693 (FN, 21), var. (înv.) amazónă. Lat. neol. Amazon, pl. -ones (< gr.), gr. neol. Ἀμάζων, pl. Ἀμάζονες (posibil, la origine, numele unui trib iranian, *ha-mazan- „războinici”, cf. pers. hamazakaran glosat de Hesychios ca „a purta război”), ulterior şi fr. amazone. Fam.: amazoneán adj. (înv.) „referitor la amazoane” 1691–1697 (T. Corbea, D. 16v). Cf. amazonián, amazonít. AMAZONIÁN adj. „referitor la regiunea fluviului Amazon, din regiunea fluviului Amazon – amazonien” 1968 („Natura”, seria geografie-geologie, 88). Fr. amazonien < top. Amazone < sp. (Rio de las) Amazonas, propriu-zis „fluviul amazoanelor”, nume dat acestui râu de exploratorul Francisco de Orellana, posibil prin interpretarea unui cuvânt băştinaş prin etim. pop. Cf. amazoánă, amazonít. AMAZONÍT s.n. „varietate de feldspat verde-albăstrui – amazonite” 1898 (Enc. rom. I), var. amazonítă s.f. Fr. amazonite, format de la numele fluviului Amazon. Cf. amazonián, amazoánă. AMĂGÍ 174 AMBALÁ AMĂGÍ vb. „a înşela, a ademeni – décevoir, duper, leurer” 1582 (PO, Exod 22.16). Lat. *ammagīre Densusianu, HLR I, 200, CDDE 52, CADE, SDLR, Mihăescu, IG, 54, DEX < gr. μαγεύειν „a face vrăji” (< μάγος „mag, preot la perşi, vrăjitor” < v.pers. maguš, iniţial etnonim) Densusianu, HLR I, 200, CDDE 52, DA („gr. μαγεύειν intrat în limbă înainte de prefacerea lui -g- în -ǧ-”), CADE, SDLR, Mihăescu, IG, 54, CDER 227 (care presupune ca intermediar lat. *magīre/*magāre), sau derivat în lat. din magīa „magie” (< gr. μαγεία), magus „mag, vrăjitor” (< gr. μάγος) º. Alte verbe romanice ce ar putea fi de dată latină sunt sic. ammagari „a vrăji” (< lat. *ammagāre) şi log. ammayare „a vrăji” (< lat. *ammagiāre) CDDE 52, Mihăescu, IG, 54 (însă forma log. este considerată de Wagner, DES ca derivată din mayia < lat. magīa) // ← *măgi < m.gr. μαγεύειν HEM I, 1008–1009 (care susţine că este mai probabilă intrarea cuvântului în perioada bizantină, ceea ce ar fi valabil şi pentru sic. ammagari; totuşi, fonetismul formei române indică pătrunderea într-o fază de limbă considerată, convenţional, ca aparţinând latinei); magh. ámítgat, ámít CDED II, 542. Fam.: amăgeálă s.f. (abstr.) 1654 (GCR I, 171); amăgélnic adj. (înv.) „amăgitor” 1698 (Cantemir, D. 3v) ← amăgi sau ← amăgeală; amăgéu s.m., adj. (înv.) „impostor, şarlatan; iluzoriu” 1643 (Varlaam, Caz. 131), probabil împrumut vechi al unui gr. *μαγεύς „vrăjitor” < μαγεύειν HEM I, 1001 („gr. μαγευ[τής]”) TDRG1, DA, SDLR (gr. μαγεύς „frământător de pastă”, contaminat cu μαγευτής „vrăjitor”), cu a- după amăgi SDLR // ← amăgi CDDE 35, CADE (problematic din cauza lipsei unui sufix vechi -eu); amăgiáş s.n. (hapax, Şez. I, 34) „amăgire” 1892; amăgíe s.f. (înv., abstr.) 1620 (Moxa, C. 93r); amăgişág s.n. (Buc., abstr.) 1905 (DDRF2); amăgít s.n. (abstr.) 1885 (Jarník – Bârseanu, D.); amăgitór, -toáre adj., s.m., s.f. „care amăgeşte, iluzoriu; (s.f., Mold.) pasăre care imită cântecul altor păsări pentru a le prinde şi a le mânca, berbecel” 1643 (Varlaam, Caz. 29); amăgitorésc adj. (înv.) „de amăgitor” 1705 (Cantemir, I. I. 534) ← amăgitor; amăgitúră s.f. (înv., abstr.) 1628 (doc. apud HEM I, 1014); autoamăgí vb. refl. „a se amăgi pe sine” 1954 (Studii, nr. 2, 116) ← auto1- + amăgi; dezamăgí vb. „a face pe cineva să-şi piardă speranţele, iluziile în legătură cu o persoană sau un lucru” 1786–1788 (Gherasim, Şt. stihii, 7v), var. (înv.) disamăgí, calc după fr. désillusionner, germ. enttäuschen º (SDLR: „după deziluziona”); dezamăgitór adj. „care dezamăgeşte” 1862 (Pontbriant, D.) ← dezamăgi; neamăgéu adj. (hapax, M. Costin, N. M. 246; notat în mod eronat în DLR ca neamăgeţ) „care nu amăgeşte” 1686–1691 ← ne- + amăgeu; sinamăgí vb. refl. (înv., Trans.) „a se înşela pe sine” 1900 (Barcianu, D.), calc după germ. selbsttäuschen º. Cf. mag. AMÂNDÓI [ar. amindó(i)ľi; ir. amindói] num. „şi unul şi altul, cei doi – (tous) les deux” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 24r). Lat. *aminduī < ambī duī (= ambō duō, cu regularizarea flexiunii) panrom. LEI 585– 586, REW 411; forma *aminduī, *aminduōs (cu nazalizare progresivă) păstrată şi în v.it. amendue, eng. amenduos. Fam.: ar. şamindói [mr. şámi(n)doi, şími(n)doi] num. „amândoi” 1905 (Papahagi, Basme, 706), var. şamişdól´i, şandói, şimindóil´i ← şi1 + amindo(ľ)i (de unde s-a extras un el. de comp. şamin-, şamiş-, care formează numerale colective). Cf. dói, îmbi, ámbii, ambidéxtru, ar. şamin-. AMBALÁ vb. „a împacheta; a face un motor să depăşească turaţia normală; (refl.) a se lăsa în voia unei emoţii puternice (mânie, entuziasm etc.), a se agita, (înv., despre cai) a scăpa din frâu – (s’)emballer” 1868 (I. Ionescu, Agr. M. 395). AMBARASÁ 175 AMBETÁ Fr. emballer (< balle „pachet, balot”, împr. francic, cf. v.germ. de sus balo (= germ. Ballen) „balot, pachet”, înrudit cu Ball „minge, sferă, glob”), cu sensul „a scăpa din frâu” (de unde „a se lăsa în voia unei emoţii”) probabil dezvoltat de la sensul „a băga în trăsură, (refl.) a porni cu trăsura”. Fam.: ambaláj s.n. „material sau obiect în care se împachetează ceva” 1846 (AR, nr. 37, p. 146, col. 2), var. (înv.) ambalágiu < fr. emballage; ambalát s.n. (abstr.) 1907 (DA); ambalatór, -toáre s.m., s.f., adj. „(persoană) care se ocupă cu ambalarea produselor” 1933 (Nom. prof. 90); dezambalá vb. „a scoate ambalajul; a face ca un motor ambalat să revină la turaţia normală; (refl.) a se potoli” 1978 (DN3) < fr. désemballer; preambalá vb. „a ambala mărfuri înainte de vânzarea lor” 1970 (Scânteia, nr. 8, 385); reambalá vb. „a împacheta din nou” 1930 (DA s.v. colet). Cf. bal2, balón1, balót, báschetbal, baseball, fótbal, hándbal. AMBARASÁ vb. (rar, mai ales în part. ambarasát) „a pune în încurcătură, a deranja – embarrasser” 1870 (part. ambarasát, Bolliac, S. II, 327). Fr. embarrasser < sp. embarazar „a împiedica, a deranja” < leonez sau ptg. embaraçar < baraça „laţ, cordon”, baraço „coardă făcută din păr de animal, laţ”, termen preroman. Fam.: ambarasánt adj. (rar) „deranjant” 1894 (Alexi, DRG) < fr. embarrassant. Cf. debarasá, debará. AMBARDÁ vb. (despre nave) „a se îndepărta brusc de la drumul urmat, în mod involuntar, din cauza curenţilor marini sau a vântului – embarder” 1909 (CDDG). Fr. embarder < occ. embarda, propriu-zis „a se împotmoli” < bard, bart „noroi”. Fam.: ambardée s.f. (abstr.) 1909 (CDDG) < fr. embardée. AMBASÁDĂ s.f. „reprezentanţă diplomatică pe lângă guvernul unei ţări străine – ambassade” 1837 (Negruzzi, O. III, 177). Fr. ambassade < it. ambasciata < v.occ. ambayssada < ambaissa < lat. med. ambascia „serviciu, sarcină” < *ambactia, împr. germanic, cf. got. andbahti „sarcină”, v. germ. de sus ambahti < andbahts (got.), ambaht (v. germ. de sus) „servitor” < celtic ambacto- „sclav” (transcris în lat. în forma ambactus). Fam.: ambasadoáre s.f. „reprezentantă diplomatică; (înv.) soţie de ambasador” 1907 (DA) ← ambasador; ambasadór s.m. „reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt; persoană trimisă cu o misiune specială pe lângă un stat sau un for internaţional; (fam.) persoană trimisă pe lângă cineva cu o anumită însărcinare” 1794 (var. ambaşadór, Văcărescu, Ist.), var. (înv.) ambasadóre, ambaşatór < fr. ambassadeur; var. ambaşator, ambaşador < it. ambasciatore, (înv.) ambasciadore (< occ. ambaissador); ambasadoreásă s.f. (înv.) „soţie de ambasador” 1839 (Vaillant, V.) ← ambasador; ambasadríţă s.f. (înv.) „soţie de ambasador; (fam.) femeie trimisă pe lângă cineva cu o anumită însărcinare” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 43) < fr. ambassadrice. AMBETÁ vb. (livr.) „a plictisi, a fi dezagreabil cu cineva – embêter” 1868 (Eminescu, O. VIII, 437). Fr. embêter < bête „animal, dobitoc” < v.fr. beste, împr. din lat. bestia. Fam.: ambetánt adj. „deranjant, supărător” 1909 (CDDG) < fr. embêtant. Cf. béstie1. AMBIÁNT 176 ÁMBITUS AMBIÁNT adj. „înconjurător – ambiant” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 43), var. ambiént2. Fr. ambiant, împr. din lat. ambiens, -entem, part. prez. al vb. ambire „a merge de jur împrejur” < amb(i)- + ire „a merge”. Var. ambient2, după etimonul lat. al cuvântului fr., posibil şi it. ambiente. Fam.: ambiánţă s.f. „mediu social, cultural” 1921 (V. rom. 119) < fr. ambiance; ambiént2 s.n. „mediu (natural sau cultural)” 1900 (Enc. rom. II, 151) < it. ambiente (împr. din lat. ambiens, -entem), engl. ambient; ambientál adj. „(despre opere de artă, muzică, decoruri) „care are rolul de a crea o ambianţă specifică; referitor la ambient, la mediul înconjurător” 1943 (Frunzetti, P. I, 70) ← ambient sau it. ambientale; ambiofoníe s.f. „metodă de modificare a acusticii unei săli (prin mijloace electroacustice) pentru crearea ambianţei sonore adecvate unui anumit gen de program” 1975 („Munca”, 28 iun., p. 7, în DCR3) < fr. ambiophonie < ambi[ant] „ambiant”, ambi[ance] „ambianţă” + -phonie (< gr. -φωνία < -φωνος < φωνή „voce”). Cf. i, ámbitus, ambíţie, circuít, coít, cómis1, cónte1, deperí, éxitus, ieşí, iniţiál, itinerár, preterít, pierí, sediţiúne, subít, suí, tránzit. AMBIDÉXTRU, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care foloseşte cu aceeaşi îndemânare ambele mâini – ambidextre” 1859 (var. ambidéstru, Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. ambidextre, împr. din lat. ambidexter < ambō „amândoi” + dexter „drept” (calc după gr. ἀμφιδέξιος). Var. ambidestru < it. ambidestro. Fam.: ambidesteritáte s.f. (abstr., înv., rar) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < it. ambidesterità; ambidextríe s.f. (abstr.) 1962 (DER I) < fr. ambidextrie. Cf. amândói, ámbii, îmbi, dexteritáte, déxtra, dextrínă, dextro-, dextrogír. AMBÍGUU adj. „care are mai multe înţelesuri, interpretări – ambigu” c.1832 (var. ambíg, I. Golescu, Cond. I, 63r). Lat. neol. ambiguus „cu două feţe, nehotărât, ezitant, ambiguu” < ambigere „a sta la îndoială, a ezita, a se contrazice”, iniţial „a împinge în părţi diferite” < ambi- + agere „a mâna, a pune în mişcare, a duce, a acţiona”. Fam.: ambiguitáte s.f. (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 63r) < fr. ambiguïté, lat. neol. ambiguitas, -atem; ambiguizá vb. „a face să devină ambiguu” 1972 (forma ambiguizáre, LR, 460); dezambiguizá vb. „a elimina ambiguitatea” 1974 (forma dezambiguizáre, LR, 115) < fr. désambiguiser. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, atitúdine, autodafé, caşerá, caşétă, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, exigént, exíguu, excogitá, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ÁMBII num. „amândoi – les deux, tous les deux, l’un et l’autre” 1813 (Ţichindeal, St. inst. 10). It. ambi, lat. neol. ambo, -ae. Dublet etim.: î́mbi. Cf. amândói, ambidéxtru. ÁMBITUS s.n. „intervalul între sunetul cel mai grav şi cel mai înalt (al unui instrument, al unei voci, al unei melodii) – ambitus” 1898 (Enc. rom. I). Fr. ambitus < lat. med. ambitus, iniţial „circuit, înconjur” < ambire „a merge de jur împrejur, a face înconjurul” < amb(i)- + ire „a merge”. AMBÍŢIE 177 AMBLISTÓMA Fam.: ámbit s.n. (înv., mai ales Trans.) „circuit, parcurs; contur; coridor, gang, galerie” 1850 (Iser, V.) < lat. neol. ambitus. Cf. ambiánt, ambíţie, andánte, dánă1, i, circuít, coít, cómis1, cónte1, deperí, éxitus, ieşí, iniţiál, itinerár, preterít, pierí, sediţiúne, subít, suí, tránzit. AMBÍŢIE s.f. „dorinţă puternică de a realiza ceva, urmărită cu tenacitate – ambition” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 877), var. (înv., azi ironic) ambíţ s.n., (înv.) ambiţiúne. Lat. neol. ambitio, -onem („dorinţă de a avea succes politic, de a dobândi popularitate”, iniţial „demersuri spre a obţine voturi la alegeri” < ambire „a merge de colo colo, a merge de jur împrejur” < amb(i)- + ire „a merge”), fr. ambition, it. ambizione. Fam.: ambiţioná vb. „a stimula ambiţia cuiva; (refl.) a avea o ambiţie, o dorinţă puternică de a realiza ceva” 1835 (Negruzzi, O. III, 27) < fr. ambitionner; ambiţiós adj. „plin de ambiţie” 1800 (var. ambiţióz, Piuariu-Molnar, I. 362) < fr. ambitieux, it. ambizioso, lat. neol. ambitiosus. Cf. ambiánt, ámbitus, i, circuít, coít, cómis1, cónte1, éxitus, ieşí, iniţiál, itinerár, preterít, pierí, sediţiúne, subít, suí, tránzit. AMBIVALÉNT adj. „care comportă simultan două aspecte, orientări, semnificaţii diferite, opuse – ambivalent” 1949 (V. rom. V–VI, 352). Fr. ambivalent < germ. ambivalent „care reuneşte două porniri sau comportamente contradictorii”, termen creat de psihologul elveţian Eugen Bleuler în 1910, pe baza lat. ambi- „în părţi diferite” + ualens, -ntem „care are o anumită capacitate” (part. prez. al lui ualēre „a fi în putere, a fi în stare”). Fam.: ambivalénţă s.f. (abstr.) 1927–1928 (CC IV–V, 263) < fr. ambivalence (< germ.), germ. Ambivalenz, termen creat de psihologul elveţian Eugen Bleuler în 1910, pe baza lat. ambi- „în părţi diferite” + ualentia „capacitate, putinţă”. Cf. devaluá, echivalént, evaluá, prevalá, valábil, valénţă, valíd, valoáre, valútă. AMBLIÓP, -OÁPĂ adj., s.m., s.f. „(persoană) cu vederea slăbită, în urma unei boli – amblyope” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. amblyope < gr. ἀμβλυωπός < ἀμβλύς „slab, tocit” + ὤψ „vedere” (< οπ- „a vedea”, cf. ὄψομαι „voi vedea”, ὄπωπα „am văzut”). Fam.: ambliopíe s.f. (abstr.) 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 43) < fr. amblyopie < gr. ἀμβλυωπία. Cf. amblipód, amblistóma, óptic, ametróp, autopsíe, catóptrică, ciclóp, dióptru, diplopíe, emetróp, hipermetróp, mióp, nictalóp, -opsíe, prosóp, prosoplegíe, prosopométru, prozopopée. AMBLIPÓD s.n. „clasă de mamifere erbivore fosile, din grupa copitatelor, cu picioare scurte şi îndesate, terminate cu cinci degete scurte – amblypode” 1962 (DER I). Fr. amblypode, lat. savant Amblypoda (< gr. ἀμβλύς „slab, tocit” + πούς, ποδός „picior”). Cf. amblióp, amblistóma, -pod2. AMBLISTÓMA s.f. „gen de amfibieni cu corpul lung de 15-25 cm, de culoare cărămizie cu pete mari deschise, răspândiţi în America de Nord – amblystome” 1898 (Enc. rom. I). Fr. amblystome, lat. savant Amblystoma (< gr. ἀμβλύς „tocit, bont” + στόμα „gură”). AMBRÁSĂ 178 AMBRÓZIE Cf. amblióp, amblipód, stomátă, stomatologíe, anastomóză, anchilostóm, ciclostóm, distóm, gnatostóm, peristóm, plagiostóm. AMBRÁSĂ s.f. (rar) „cordon cu care se ţine strâns mijlocul unei perdele sau draperii – embrasse” 1931 (CADE). Fr. embrasse < embrasser „a îmbrăţişa” < bras „braţ” < lat. brachium. Cf. bras, brasárdă, braţ. AMBRAZÚRĂ s.f. „deschizătură în pereţii unei fortificaţii, prin care se execută trageri – embrasure” 1831 (var. ambrazúr, Buznea, P. V. 11). Fr. embrasure < embraser „a lărgi deschiderea unei ferestre, unei uşi, urmând un plan oblic”. ÁMBRĂ s.f. „substanţă ceroasă, brună-cenuşie, cu miros de mosc, formată în intestinul unei specii de caşalot şi care se foloseşte în parfumerie (chihlimbar cenuşiu); (azi, în sintagma ~ galbenă) chihlimbar – ambre gris; ambre jaune” 1691–1697 (var. ámberă, T. Corbea, D. 35), var. (înv.) ámbru s.n., ámvră. It. ambra (< arab ‘anbar, propriu-zis „caşalot”). Var. amberă < tc. amber, infl. de it. ambra. Var. ambru < fr. ambre (s.m.). Var. amvră < ngr. άμβρα (< it.). Cf. ambribói. AMBREIÁ vb. „a cupla, prin intermediul unui dispozitiv special, un motor cu mecanismul pe care îl antrenează – embrayer” 1949 (LTR1 I, s.v. ambreiaj). Fr. embrayer < braie „traversă de lemn pusă la moara de vânt” (propriu-zis „pantaloni” < lat. braca). Fam.: ambreiáj s.n. „dispozitiv prin care se realizează cuplarea şi decuplarea unui mecanism la un motor” 1939 (Enc. tehn. I) < fr. embrayage; debreiá vb. „a desface legătura dintre două mecanisme cuplate printr-un ambreiaj” 1949 (LTR1 I, s.v. ambreiaj) < fr. débrayer; debreiábil adj. „care se poate debreia” 1959 (SMFC I, 95) < fr. débrayable; debreiáj s.n. (abstr.) 1938 (M. enc. agr. II, 196) < fr. débrayage; dezambreiá vb. „a debreia” 1988 (DEX–S). Cf. bráce, dezbrăcá, îmbrăcá. AMBRIBÓI s.m. (reg., înv.) „numele unei plante orientale ornamentale, de culoare roşu-închis – ambrette-jaune” 1794 (Meyer, Opisanie, 168), var. abribói. Tc. amberbuy (propriu-zis „aromat, cu parfum de ambră” < pers. ambarboy < ambar „ambră” + bū, bo „parfum” ), ngr. αμπερμπόϊ. Cf. ámbră. AMBRÓZIE s.f. „hrana zeilor din Olimp; gen de plante erbacee sau de arbuşti, aparţinând familiei Asteraceae, cu efect alergenic – ambroisie” 1691 (var. amvrosia, Mărgăritare, în BRV I, 319), var. amvrozíe, ambrozíe. Lat. neol. ambrosia (< gr. ἀμβροσία < ἄμβροτος „nemuritor” < ἀ- privativ + βροτός „muritor”, iniţial *μ(β)ροτός), it. ambrosia; ca termen botanic, nume dat de Linnaeus, probabil cu referire la folosirea medicală a speciei Ambrosia maritima. AMBULÁCRU 179 AMBUSCÁDĂ Var. amvrosia < ngr. αμβροσία. Fam.: ambroziác adj. „de ambrozie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. ambrosiaque, lat. neol. ambrosiacus; ambrózic adj. (înv., rar) „de ambrozie” 1852 (Stamati, V., s.v. ambrosisch) ← ambrozie (după germ. ambrosisch). AMBULÁCRU s.n. „(arhit.) galerie; (zool.) organ în formă de tub subţire, terminat de obicei cu o ventuză, caracteristic echinodermelor şi servind la locomoţie, respiraţie şi pipăit – ambulacre” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.; cu sens zool., 1884–1885, Contemporanul IV, 868). Fr. ambulacre, iniţial „loc de plimbare”, împr. din lat. ambulacrum < ambulare „a se plimba, a umbla”. Fam.: ambulacrár adj. „de ambulacru, care are caracter de ambulacru” 1950 (LTR1 II, 309) < ambulacraire. Cf. umblá, alée, alúră, ambulánt, andánte, dánă1, funambúl, noctambúl, plimbá, preambúl, somnambúl. AMBULÁNT adj. „care îşi exercită activitatea sau profesiunea deplasându-se dintr-un loc în altul – ambulant” 1837 (AR, 186). Fr. ambulant, împr. din lat. neol. ambulans, -antem, part. prez. al vb. ambulare „a umbla”. Fam.: ambulánţă s.f. „vehicul special amenajat pentru transportul la spital al persoanelor rănite sau bolnave; (înv.) spital militar ambulant” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 63r) < fr. ambulance, posibil şi it. ambulanza; ambulanţiér s.m., adj. „şofer pe ambulanţă; persoană care lucrează într-o ambulanţă; care ţine de sistemul de ambulanţe” 2001 (N. Steiner, D. Mănăstireanu, „Managementul medical al dezastrelor”, 96) < fr. ambulancier sau ← ambulanţă; ambulanţiéră s.f. „persoană care lucrează într-o ambulanţă” 2020 (ICSO I) ← ambulanţier; ambulatóriu adj., s.n. „(despre tratamente medicale) care nu necesită spitalizare; instituţie medico-sanitară în care se acordă bolnavilor asistenţă medicală, fără internare; (zool.) care serveşte la mers; (înv.) care nu are sediu fix, schimbător, care se desfăşoară în mers, în timpul unei plimbări” 1855–1864 (Bărnuţiu, I. F. II, 49) < lat. neol. ambulatorius „din mers, fără un loc fix, schimbător, de plimbare”, fr. ambulatoire „fără sediu fix; referitor la mers, care serveşte la mers; ambulatoriu (despre tratamente medicale)”; deambulá vb. (livr.) „a merge fără un scop anume, a se plimba” 1964 (Călinescu, C. O. 64) < fr. déambuler, împr. din lat. deambulare < ambulare; deambulatóriu adj., s.n. (livr.) „de plimbare; galerie semicirculară a unei biserici catolice situată între altar şi absidă” 1932 (Călinescu, O. XI, 236; anterior, forma deambulatorium, 1926, Arhiva, nr. 3–4, 290) < lat. neol. deambulatorium (< deambulare „a se plimba” < ambulare), fr. déambulatoire; deambuláţie s.f. (livr.) „mers, plimbare” 1939 (var. deambulaţiúne, RFR, nr. 1, 201) < lat. neol. deambulatio, fr. déambulation. Cf. umblá, alée, alúră, ambulácru, andánte, dánă1, funambúl, noctambúl, plimbá, preambúl, somnambúl. AMBUSCÁDĂ s.f. „acţiune de luptă în care inamicul este atacat prin surprindere – embuscade” 1863 (Bolintineanu, O. VI, 359). Fr. embuscade < it. imboscata < imboscare „a se aşeza la pândă pentru a ataca prin surprindere” < bosco „pădure” < v.germ. (longobard) *bosk (= germ. Busch, engl. bush). Fam.: ambuscá1 vb. (mil.) „a aşeza în ambuscadă; (fam., mai ales la part. ambuscát) a (se) pune într-un post cu sarcini uşoare, fără pericole (pe timp de război)” 1906 (Alexi, DRG2) < fr. embusquer „a aşeza în ambuscadă; (refl.) a se plasa într-o poziţie militară AMBUŞÚRĂ 180 AMELIORÁ favorabilă (de unde vezi fără să fii văzut), (fam., mil.) a-şi găsi un post cu sarcini uşoare, fără pericole (pe timp de război)”; ambuscá2 vb. (rar) „a surprinde în ambuscadă” 2007 („Prahova”, 3 iul., în DCR3), der. regresiv. Cf. boschét, buchét, buşón. AMBUŞÚRĂ s.f. „parte a unui instrument muzical de suflat prin care se suflă aerul – embouchure” 1966 (DN2). Fr. embouchure < emboucher „a duce la gură un instrument de suflat” < bouche „gură” < lat. bucca „gură (fam.); (la pl.) obraz”. Fam.: îmbucătúră2 s.f. (înv.) „ambuşură” 1905 (Tim. Popovici, D. M.) < it. imboccatura, cu românizare. Cf. bucátă, búcă, buceá, debuşéu. AMBUTEIÁJ s.n. „blocare a circulaţiei rutiere sau navale – embouteillage” 1949 (LTR1 I, 523). Fr. embouteillage < embouteiller „a pune într-o sticlă; a pune într-un loc închis; a bloca circulaţia” < bouteille „sticlă” < lat. târziu buticula < buttis „vas de lemn”, înrudit cu gr. βοῦτις, βυτίνη, πυτίνη. Fam.: ambuteiá vb. „a bloca circulaţia prin numărul prea mare de vehicule” 1982 (DCR1) < fr. embouteiller. Cf. búte, butélcă, butélie, pútină. AMBUTISÁJ s.n. „prelucrare prin deformare plastică, la cald sau la rece, a unui semifabricat din tablă – emboutissage” 1949 (LTR1 I, 64). Fr. emboutissage < emboutir „a prelucra o folie de metal lovind-o cu un ciocan pentru a o deforma sau a o rotunji” < bout „capăt; (înv. şi) lovitură” < bouter „a împinge, a lovi” < francic *bōtan (cf. germ. medie de jos bōten, v. germ. de sus bozzan, v.engl. beatan, v.nord. bauta). Fam.: ambutisá vb. „a prelucra prin deformare plastică, la cald sau la rece, un semifabricat din tablă” 1949 (LTR1 I, s.v. ambutisare) ← ambutisare (der. regresiv); ambutisáre s.f. „ambutisaj” 1949 (LTR1 I) < fr. emboutissage (cu echivalarea sufixului); ambutisór s.m. „muncitor care execută lucrări de ambutisare” 1949 (LTR1 I) < fr. emboutisseur. Cf. beat2. AMELIORÁ vb. „a (se) îmbunătăţi – améliorer” 1834 (forma amelioráre, Uricariul, IX, 415). Fr. améliorer < v.fr. ameillorer (< meilleur „mai bun” < lat. melior), refăcut după lat. melior „mai bun”, meliorare „a îmbunătăţi”. Fam.: ameliorábil adj. „care poate fi îmbunătăţit” 1942 (Vianu, O. IX, 313) ← ameliora sau < fr. améliorable; amelioránt adj. „care ameliorează” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. améliorant; amelioratív adj. „care ameliorează” 1936 (Stere, O. II, 826) < fr. amélioratif; amelioratór adj. (rar) „care ameliorează” 1909 (CDDG); amelioráţie s.f. (abstr., rar) 1851 (Stamati, D.), var. (înv.) amelioraţiúne < fr. amélioration; hidroamelioráre s.f. „îmbunătăţire a calităţii solului prin lucrări hidrotehnice” 1970 (Form. cuv. I, 139) ← hidro- + ameliorare (după fr. hydroamélioration, rus. gidroamelioracija); hidroamelioratív adj. „referitor la hidroamelioraţie” 1955 (LTR1 VII, s.v. hidroamelioraţie) ← hidroamelioraţie, AMENAJÁ 181 AMENINŢÁ cu substit. sufixului; hidroamelioratoáre s.f. „specialistă în hidroamelioraţii” 1978 (DN3) ← hidroameliorator; hidroamelioratór s.m. „specialist în hidroamelioraţii” 1958 (Agrotehnica I, 6) ← hidroamelioraţie, cu substit. sufixului; hidroamelioráţie s.f. (mai ales la pl.) „lucrarea hidrotehnică cu scopul de a menţine în sol un raport favorabil între apă şi ceilalţi factori ai fertilităţii solului, reducând excesul sau deficitul de apă” 1955 (LTR1 VII) ← hidro- + amelioraţie, după rus. gidroamelioracija; silvoamelioráţie s.f. (mai ales la pl.) „ansamblu de lucrări menite să combată degradarea terenurilor forestiere” 1966 (DER IV, s.v. silvicultură) ← silvo- + amelioraţie. Cf. melioratív. AMENAJÁ vb. „a aranja (un spaţiu) în vederea unei anumite utilizări – aménager” 1870 (var. amenageá, Costinescu, V.). Fr. aménager < ménage (v.fr. mesnage, mainage) „locuinţă; administrare a bunurilor; ansamblul ustensilelor domestice; menaj” < v.fr. manoir „a locui” (< lat. manēre „a rămâne, a poposi”), contaminat cu maisnée „familie” (< lat. *mansiōnāta < mansiō, -ōnem „şedere, rămânere, popas; loc de popas; locuinţă” < manēre „a rămâne, a poposi”) TLF. Fam.: amenajábil adj. „care poate fi amenajat” 1960 (LTR2 VII, 238) < fr. aménageable; amenajamént s.n. (mai ales despre păduri, adesea în expr. ~ silvic) „sistem de măsuri pentru organizarea exploatărilor forestiere, pentru întreţinerea şi ameliorarea păşunilor sau pentru a preveni stricăciunile provocate de ape” 1850 (Brezoianu, A. 501) < fr. aménagement; reamenajá vb. „a amenaja din nou” 1950 (SCL I, 235) ← re2- + amenaja. Cf. menáj, mâneá, rămấne, remanént. AMÉNDĂ s.f. „pedeapsă în bani – amende” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 58r). Fr. amende < amender „a repara, a corecta, a plăti pentru un prejudiciu” < lat. ēmendāre < mendum, menda „defect; greşeală”. Fam.: amendá1 vb. „a pedepsi cu amendă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 44) ← amendă DEX // acelaşi cu amenda2 (< fr.) DA; amendá2 vb. „a îmbunătăţi, (spec.) a modifica o lege” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 44), var. (înv., Trans.) amândá < fr. amender; amendábil adj. „care se poate îmbunătăţi” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 58r) < fr. amendable; amendamént s.n. „modificare sau propunere de modificare a unei legi, a unui tratat; operaţie de îmbunătăţire a proprietăţilor fizice ale pământului cultivat, substanţă folosită pentru ameliorarea solului” c.1832 (var. amandamént, I. Golescu, Cond. I, 58r) < fr. amendement; subamendamént s.n. „propunere de modificare a unui amendament făcută de altă persoană decât cea care a propus amendamentul” 1870 (Costinescu, V.) ← sub2- + amendament (după fr. sous-amendament). Cf. emendá. AMENINŢÁ vb. „a arăta intenţia de a face rău cuiva, (fig., despre obiecte, situaţii) a indica posibilitatea unui rău viitor, a constitui o primejdie; (înv.) a face semn, a face un gest poruncitor, a porunci, a acorda, a indica, a menţiona – menacer; (vieilli) faire signe, donner un ordre, accorder, indiquer, mentionner” 1581 (var. amerinţá, Coresi, Ev. 254), var. (înv.) amăninţá, amelinţá, ameliţá, meliţá2, meninţá. Et. nes. Se propune în general lat. *ammināciāre „a ameninţa” (< minācia „ameninţare” < mināx, -ācis „ameninţător” < minārī „a ameninţa” < minae „ieşituri în afară ale zidurilor, stâncilor, surplombe; (fig.) ameninţări”, derivat de la radicalul lui minēre AMENITÁTE 182 AMERICÁN „a ieşi în afară”) HEM I, 1046 (scris amminatiare), TDRG, PEW 77, DA, CDDE 56, CADE, CDER 242, DEX, verb păstrat în nap., sic., sd., cat., sp., ptg. (forma simplă mināciāre, păstrată în it., fr., occ., cat., v.sp.) CDDE 56, REW 5584; lat. *ammināciāre > *amenăţa > *amenenţa prin asimilarea vocalei ă şi propagarea nazalităţii CDDE 65, DA. Evoluţia semantică este problematică, deoarece sensul etimonului latin „a arăta intenţia de a face rău cuiva”, deşi curent astăzi, este rar în limba veche, fiind atestat abia spre finalul sec. XVII. Sensurile din limba veche se grupează în jurul noţiunii „a face un semn (poruncitor, arătător)”, iar în sensul „a arăta intenţia de a face rău cuiva” se construieşte şi cu dativul sau cu asupra, către (pe când urmaşii romanici ai lui *ammināciāre sunt verbe tranzitive). DA presupune contaminarea cu un alt verb, însă verbul propus, lat. *amminiciāre (< *minicius < minārī), ar fi trebuit să fie sinonim cu *ammināciāre (DA presupune că minārī ar fi fost păstrat cu un sens mai vechi „a ridica mâna”, sens neconfirmat lexicografic). Se poate presupune evoluţia semantică „a indica un rău viitor” > „a indica ceva viitor, o posibilitate”, cf. evoluţia lat. minārī, atestat şi cu sensul „a lăsa să se prevadă (inclusiv ceva favorabil)” // Lat. *amminentiāre sau *ēminentiāre < ēminens „proeminent” SDLR; lat. *adminitāre (= minitārī „a ameninţa”) CDED I, 166; pentru sensul „a menţiona”, în forma ameliţa < ngr. μελετώ „a studia, a medita, a menţiona” CDER 240 (improbabil deoarece sensul „a indica” apare şi la variantele amelinţa, amerinţa, sensul obişnuit al verbului ngr. nu este „a menţiona”, iar forma aşteptată ar fi fost *meletisi). Fam.: ameninţát s.n. (abstr.) 1907 (DA); ameninţătór adj. „care ameninţă” 1800 (var. amerinţătór, Piuariu-Molnar, I. 95); ameninţătúră s.f. (abstr., înv.) 1717–1723 (var. amelăţătúră, Cantemir, Hr. 1220), var. ameliţătúră, amerinţătúră; ameninţeálă s.f. (abstr., înv.) 1683 (var. meliţálă, Dosoftei, V. S. febr. 56r). Cf. îndemná, mâná, eminént, iminént, proeminént. AMENITÁTE s.f. „amabilitate, atitudine binevoitoare – aménité” 1843 (E. Asachi, Î. 166). Fr. aménité, împr. din lat. neol. amoenitas, -atem „frumuseţe, farmec, aspect încântător” < amoenus „plăcut, agreabil, încântător”. AMÉNT s.m. (bot.) „inflorescenţă în formă de ciorchine – inflorescence sous forme de grappe” 1861 (Barasch, B. 79). It. amento, lat. savant am(m)entum, (clasic) „curea de piele aplicată la mijlocul suliţei, în care se băgau degetele pentru ca, prin rotire în jurul axului, suliţa să fie aruncată cu mai multă putere” (derivat de la rădăcina verbului apere „a ataşa”), folosită ca termen botanic prin analogie între axul în jurul căruia sunt dispuse florile şi suliţa înconjurată de curea. Fam.: amentacée s.f. (bot.; mai ales la pl.) „familie de plante lemnoase cu inflorescenţă în amenţi” 1856 (Barasch, I. N. 218) < fr. amentacée(s). Cf. adaptá, adépt, apt, artilérie, coaptáţie, cópulă, cuplét, cúplu, inépt. AMERICÁN adj., s.m. „din America, care aparţine unuia sau ambelor continente americane; (spec.) din Statele Unite ale Americii, (persoană) care face parte din populaţia de bază a Statelor Unite ale Americii – américain” 1800 (Piuariu-Molnar, I. în ŞA, I, 514). Fr. américain, lat. neol. Americanus < top. America, nume atribuit de cartograful german Martin Waldseemüller continentului sud-american, pe o hartă din 1507, în onoarea exploratorului italian Amerigo Vespucci (latinizat Americus Vespucius), care, în urma unor expediţii în America de Sud, demonstrase că teritoriile descoperite de Columb nu aparţineau Asiei; numele a fost extins de cartograful flamand Gerardus Mercator în 1538 şi la continentul nord-american. AMERÍCIU 183 AMERIZÁ Fam.: afro-americán, -ă adj., s.m., s.f. „american(că) de origine africană; referitor la populaţia americană de origine africană” 1979 (D. etnol., s.v. Herskovits) < engl. Afro-american; americáncă s.f. 1888 (Conv. lit. XXII, 585) ← american; americanísm s.n. „particularitate de limbaj sau de comporament tipică americanilor” 1877 (Eminescu, O. X, 216), var. americănísm < fr. américanisme sau ← american; americaníst s.m. „specialist în studiul limbilor, culturilor şi civilizaţiilor americane” 1896 (ŞDU1) < fr. américaniste; americanístică s.f. „studiul limbilor, culturilor şi civilizaţiilor americane” 1970 (Eliade, Jur. II, 5) < germ. Amerikanistik, fr. américanistique, engl. americanistics; americanizá vb. „a dobândi sau a face să dobândească trăsături tipic americane” 1880 (Eminescu, O. XI, 28) < fr. américaniser; américă s.f. (înv.) „pânză de bumbac de calitate inferioară” 1858 (Pelimon, I. 84) < top. America; americănésc adj. (fam.) „de american, specific americanilor” 1839 (var. americanésc, Vaillant, V.) ← american; americănéşte adv. „în felul americanilor” 1839 (var. americanéşte, Vaillant, V.) ← american sau ← americănesc; americúţă s.f. „o specie de muşcată” 1893 (DDRF) ← top. America; antiamericán adj. „care se opune Statelor Unite ale Americii” 1948 (Contemp., nr. 106, p. 8); antiamericanísm s.n. „atitudine de opoziţie faţă de Statele Unite ale Americii” 1957 (V. rom., nr. 8, 239) ← antiamerican, posibil şi fr. anti-américanisme; nord-americán adj., s.m. „care aparţine Americii de Nord sau populaţiei sale; locuitor al Americii de Nord” 1843 (Kogălniceanu, O. II, 388) < fr. nord-américain, eventual şi după germ. Nordamerikaner, nordamerikanisch; nord-americáncă s.f. „femeie din America de Nord” 1971 (DLR) ← nord-american; panamericán adj. „care aparţine întregii Americi, ambelor continente americane” 1911 (V. rom. 165) < fr. panaméricain; panamericanísm s.n. „doctrină care urmăreşte să dezvolte o mai strânsă colaborare între statele americane” 1921 (V. rom. 449) < fr. panaméricanisme (< engl. americană Pan-Americanism); panamericaníst, -ă adj., s.m., s.f. „adept al panamericanismului” 1978 (DN3) ← pan-+ american sau < fr. panaméricaniste; proamericán adj. „favorabil americanilor, Statelor Unite ale Americii” 1949 (Studii IV, 209); sud-americán adj., s.m. „care aparţine Americii de Sud sau populaţiei sale; locuitor al Americii de Sud” 1890 (Bariţiu, Ist. Transilv. II, 584) < fr. sud- américain, eventual şi după germ. Südamerikaner, sudamerikanisch; sud-americáncă s.f. „femeie din America de Sud” 1994 (DLR) ← sud-american. Cf. ameríciu, amerindián. AMERÍCIU s.n. „element chimic radioactiv sintetic, din familia elementelor transuranice, care se prezintă ca un metal alb-argintiu – américium” 1949 (LTR1 I), var. amerícium. Fr. américium, engl. americium, nume dat elementului pe baza top. America, pornind de la faptul că se află sub europiu în tabelul periodic al elementelor. Cf. americán, amerindián. AMERINDIÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care aparţine populaţiilor băştinaşe din America – amérindien” 1882 (Ghica, O. III, 469). Fr. amérindien (< engl.), engl. amerindian < amer[ican] + indian. Cf. americán, ameríciu, indián. AMERIZÁ vb. „(despre aeronave) a coborî pe suprafaţa unei ape – amerrir” 1930 (Minerva, s.v. hidroplan). AMESTECÁ 184 AMETRÓP, -Ă Fr. amerrir (a- + mer „mare”, pe modelul lui atterrir „a ateriza”), adaptat la verbele în -iza, după ateriza. Fam.: amerizáj s.n. (abstr.) 1949 (var. amerisáj, LTR1 I) < fr. amerrissage (cu -z- după ameriza); amerizór s.n. „dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolării şi amerizării” 1957 (var. amerisór, LTR2 I) < fr. amerrisseur (cu -z- după ameriza). Cf. máre2. AMESTECÁ [ar. (a)misticáre; mr. misticári] vb. „a pune la un loc obiecte sau substanţe diferite, făcând să se întrepătrundă (în mod neordonat sau producând un tot omogen); (fig.) a confunda; (refl.) a interveni (nechemat) într-o acţiune, discuţie etc.; (înv.) a ponegri, a calomnia – mêler, melanger; se mêler; (vieilli) dénigrer, diffamer” c.1500 (var. mestecá2, Psalt. Hur. 144). Lat. *ammixticāre (< mixtus „amestecat”, part. perf. al vb. miscēre „a amesteca”) CDDE 1086, DA, CADE, CDER 244, DEX, cf. dalm., v.it., it. dial. REW 5617 // ← a1 + mesteca2 (< lat. *mixticāre) SDLR; ← a1 (< lat. ad) + mesteca1 (< lat. masticāre) CDED I, 162, HEM I, 1056. Var. mesteca2, fie prin afereză, fie < lat. *mixticāre. Fam.: améstec s.n. „tot format prin amestecare, reuniune dezordonată de lucruri diverse; amestecare; intervenţie în treburile altora, într-o acţiune, conversaţie etc.” 1566 (var. meástec, Coresi, L. 361), var. méstec, der. regresiv; amestecát s.n. (abstr.) 1833 (Cod. Calimach, 251), var. mestecát2; amestecăciúne s.f. (înv.) „raport sexual” 1682 (var. mestecăciúne, Dosoftei, V. S. sept. 38v); amestecătór1 s.n. „unealtă sau aparat folosit la amestecat” 1825 (LB); amestecătór2 adj., s.m. (înv.) „care se amestecă; intrigant, calomniator” 1580 (var. mestecătór2, Coresi, Ev. 440); amestecătúră [ar. (a)misticătúră] s.f. „amestec” 1567–1568 (var. mestecătúră, Coresi, T. Ev. – Mol. 14v); amestecăţíş s.n. (înv., rar) „lucruri amestecate” 1688 (Biblia, 553) ← amestecat (part.); amestecúş s.n. (rar) „amestec” c.1800 (var. mestecúş, Budai-Deleanu, Ţ. (A) 91) ← amestec; dezaméstec s.n. „separare, prin difuziune, a unui lichid sau a unui cristal în două componente” 1960 (LTR2 VI) ← amestec; dezamestecá [ar. dizmisticáre] vb. (înv., rar) „a separa (ceva amestecat), a descurca, a clarifica” 1862 (Pontbriant, D.), var. dezmestecá ← dez- + (a)mesteca, după fr. démêler; mestecár s.n. (reg.) „făcăleţ” 1894 (DDRF III) ← mesteca2; mestecălắu s.n. (Trans., Ban.) „făcăleţ” 1937 (Chest. VIII) ← mesteca2; mestecắu1 s.n. „făcăleţ” 1780–1801 (Micu, D.), var. măzdăgắu ← mesteca2; neaméstec s.n. „faptul de a nu se amesteca, de a nu interveni” 1848 (Lăcusteanu, A. – An. 154) ← ne- + amestec. Cf. imixtiúne, melánj, miscelanéu, mixt, promíscuu. AMETÍST s.n. „piatră preţioasă de culoare violetă – améthyste” 1582 (var. amatis, acc. neprecizat, PO, 311), var. ametístă s.f. Slavon ametistŭ, amatistŭ, ngr. αμέθυστος (< v.gr. ἀμέθυστος, propriu-zis „fără beţie, care înlătură beţia” < μεθύω „a fi beat” < μέθυ „băutură alcoolică, vin, bere”, nume dat pietrei datorită culorii, care ar fi semănat cu cea a vinului amestecat cu apă, Chantraine, DELG), lat. neol. amethystus. Var. ametistă < fr. améthyste. AMETRÓP, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de o tulburare a vederii provocată de un viciu de refracţie în mediile transparente ale ochiului – amétrope” 1898 (Enc. rom. I, s.v. ametropie). AMEŢÍ 185 AMFÍBIU Fr. amétrope < gr. ἄμετρος „fără măsură” (< ἀ- privativ + μέτρον „măsură”) + -ωψ, -ωπος „ochi, aspect, privire” (< οπ- „a vedea”, cf. ὄψομαι „voi vedea”, ὄπωπα „am văzut”). Fam.: ametropíe s.f. „tulburare a vederii provocată de un viciu de refracţie în mediile transparente ale ochiului” 1898 (Enc. rom. I) < fr. amétropie. Cf. métru, óptic, amblióp, anizometropíe, autopsíe, catóptrică, ciclóp, dióptru, diplopíe, emetróp, hipermetróp, mióp, nictalóp, -opsíe, prosóp, prosoplegíe, prosopométru, prozopopée. AMEŢÍ vb. „a (se) zăpăci, a-şi pierde capul – étourdir, perdre la tête” c.1650 (Anon. Car.), var. amăţí, amoţí. Et. nes., probabil lat. *amma(t)tīre (< ma(t)tus „beat”, posibil < maditus, part. perf. al lui madēre „a fi umed”) DA, CADE, DEX, REW 5428 (legătura dintre lat. mat(t)us „umed, beat, trist” şi it. matto „nebun”, susţinută de DA, este contestată de REW 5401) sau lat. *ammetiscere/*ammetīre < gr. μεθύσκειν „a îmbăta”, μεθύειν „a fi beat” (LM: gr. μεθύσκειν), cf. amăgi pentru ataşarea prefixului a(d)- la un verb de origine gr. // El. de substrat, de la radicalul i.-e. *menth-/*meth- „a amesteca, a mişca învârtind, a agita” Russu, Etnogeneza, 249; lat. āmittere HEM I, 1062; lat. *ammatteāre (< mattea „băţ, par”), cf. it. ammazare „a omorî”, sp. mazar, ptg. maçar CDER 245; et. nec., cf. lat. amittere, v.gr. μεθύω SDLR; et. nec., poate v.sl. męsti „a turba” TDRG. Fam.: ameţeálă s.f. (abstr.) c.1650 (Anon. Car.); ameţít s.n. (abstr., rar) 1898 (Gorovei, Cim. 394); ameţitór adj. „care ameţeşte” 1832 (Asachi, I. I, 226), var. amăţitór; ameţitúră s.f. (abstr., rar) 1870 (CDED I, 167); dezameţeálă s.f. (abstr., înv.) 1870 (Costinescu, V.) ← dezameţi; dezmeţí vb. (înv., reg.) „a (se) trezi din ameţeală, a se dezmetici” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 106v), var. dăzmeţí, dezameţí, dizmeţí; dezmeţitór adj. (înv., reg.) „care trezeşte din ameţeală” 1862 (Pontbriant, D.), var. dezameţitór(iu) ← dezmeţi. AMFETAMÍNĂ s.f. „substanţă care excită scoarţa cerebrală, înlăturând temporar somnul şi foamea – amphétamine” 1957 (LTR2 I). Fr. amphétamine < engl. amphetamine, prescurtare din a[lpha]-m[ethyl]ph[en]et[hyl]amine (nume dat de chimistul american Gordon Alles în 1927). Cf. amínă, etíl, fenól, metíl. AMFI- el. de comp. „de ambele părţi, în două direcţii – amphi-”. Gr. ἀμφι-, intrat prin diverse filiere moderne. Cf. amfíbiu, amfibolíe, amfibráh, amficţioníe, amfidrómic, amfigoníe, amfimácru, amfimixíe, amfineurián, amfióx, amfipód, amfiprostíl, amfitériu, ámforă. AMFÍBIU adj., s.m. „care poate trăi (sau funcţiona, acţiona) şi pe apă, şi pe uscat; (înv., s.m.) amfibian – amphibie; (vieilli) amphibien” 1806 (Şincai, I. nat., în ŞA I, 668), var. amfíbie s.f. „amfibian; autovehicul care se deplasează atât pe apă cât şi pe uscat”, (înv.) amfíviu. Lat. neol. amphibius (< gr. ἀμφίβιος < ἀμφι- „de ambele părţi” + βίος „viaţă”), fr. amphibie. Var. amfiviu < ngr. αμφίβιος. Fam.: amfibián adj., s.m. „clasă de animale vertebrate cu temperatura corpului variabilă, care pot trăi în apă şi pe uscat” 1898 (Enc. rom. I, 818) < fr. amphibien; autoamfíbiu s.n. „automobil care se poate deplasa atât pe uscat, cât şi pe apă” 1962 AMFIBOLÍE 186 AMFIDRÓMIC (DER I) ← auto2- + amfibiu, după fr. auto-amphibie (numele vehiculului creat de Ulysse Texier de La Caillerie în 1932). Cf. amfi-, bio-, biologíe, aerób, micrób. AMFIBOLÍE s.f. „(log.) eroare logică care apare din ambiguitatea construcţiei gramaticale; (înv.) ambiguitate, echivoc, îndoială – amphibolie” 1718–1729 (var. amfivolíe, R. Popescu, Ist. 490). Fr. amphibolie, împr. din lat. amphibolia < gr. ἀμφιβολία < ἀμφίβολος „ambiguu” < ἀμφι- „de ambele părţi, în două direcţii” + -βολος < βάλλειν „a arunca”. Var. amfivolie < ngr. αμφιβολία. Fam.: amfiból s.m. „mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicaţi hidrataţi de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu” 1862 (var. amphibólă s.f., Antonescu, D.) < fr. amphibole, iniţial (adj.) „echivoc, ambiguu” < gr. ἀμφίβολος; amfibológic adj. (lingv., log.) „echivoc, ambiguu” 1839 (Vaillant, V.) < fr. amphibologique; amfibologíe s.f. (lingv., log.) „enunţ ambiguu” 1834–1835 (var. amfibologhíe, Murnu, C.F.2 125) < lat. neol. amphibologia (haplologie din amphibolologia < gr. ἀμφιβολολογία < ἀμφίβολος „ambiguu” + -λογία „vorbire”), fr. amphibologie. Cf. amfi-, anabolísm, balístă, catabolísm, colembólă, diávol, discoból, emblémă, embolíe, hipérbolă, metabolísm, parábolă, parlamént, periból, problémă, simból. AMFIBRÁH s.m., (înv.) s.n. „unitate ritmică formată dintr-o silabă lungă, precedată şi urmată de câte o silabă scurtă – amphibraque” 1757 (var. amfivrahéu, Eustatievici, Gr. rum. 133), var. (înv.) amfibráhiu. Lat. neol. amphibrachus < gr. ἀμφίβραχυς < ἀμφι- „de ambele părţi” + βραχύς „scurt”. Var. amfivrahéu < ngr. αμφίβραχυς, -εος. Fam.: amfibráhic adj. (despre ritm, versuri) „format din amfibrahi” 1892 (scris amfibrachic, Rev. nouă, 118) < fr. amphibrachique. Cf. amfi-, brahi-, -brah. AMFICŢIONÍE s.f. (în Grecia antică) „uniune de triburi sau asociaţie de oraşe- state, grupate în jurul unui sanctuar comun – amphictyonie” 1840 (var. amfictioníe, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 48). Fr. amphictyonie, împr. din gr. ἀμφικτυονία < ἀμφικτύονες „delegaţi trimişi de cetăţi la reuniunile ligii” (probabil identic cu ἀμφικτίονες „locuitori din preajmă, din jurul unei cetăţi” < ἀμφι- „împrejur” + κτι-, radicalul verbului κτίζειν „a întemeia, a stabili într-un loc”). Fam.: amficţión s.m. „membru al unei amficţionii” 1839 (var. amfictión, Asachi, O. II, 573) < fr. amphictyon (< gr. ἀμφικτύων, ἀμφικτύονος); amficţiónic adj. „referitor la o amficţionie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 48), var. (înv.) amfictiónic < fr. amphictyonique. Cf. amfi-, ctítor. AMFIDRÓMIC adj., în sintagma punct ~ „punct teoretic, de maree nulă, în jurul căruia pivotează curenţii de maree – amphidromique” 1951 (LTR1 III 623). Fr. amphidromique, format pe baza gr. ἀμφίδρομος „care aleargă sau curge în două direcţii” < ἀμφι- „de ambele părţi” + -δρομος < δραμεῖν „a alerga”, aoristul vb. τρέχειν „a alerga”. Cf. amfi-, -drom, drúm, desmodrómic. AMFIGONÍE 187 AMFIPÓD AMFIGONÍE s.f. (biol.) „înmulţire sexuată în care gameţii uniţi provin de la indivizi deosebiţi – amphigonie” 1898 (scris amphigonia, Enc. rom. I). Germ. Amphigonie (termen creat de biologul german Ernst Haeckel, pe baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi” şi -γονία < -γονος, din radicalul *gen-/gon- al verbului γίγνεσθαι „a se naşte”) º, posibil şi fr. amphigonie DEX (care este însă rar). Cf. amfi-, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe, arhegón, perigón, sporogón. AMFIGÚRIC adj. (livr.) „obscur, neinteligibil – amphigourique” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 48). Fr. amphigourique < amphigouri „vorbire sau scriere obscură, incomprehensibilă”. AMFIMÁCRU s.n. „unitate ritmică formată din trei silabe, dintre care prima şi ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurtă – amphimacre” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. amphimacre, lat. neol. amphimacrus < gr. ἀμφίμακρος < ἀμφι- „de ambele părţi” + μακρός „lung”. Cf. amfi-, macro-. AMFIMIXÍE s.f. (biol.) „tip de înmulţire în care fecundaţia se realizează prin unirea a două celule provenite de la indivizi diferiţi, reproducere sexuată – amphimixie” 1910 (Negulescu, G. 393). Fr. amphimixie < germ. Amphimixis, termen creat de biologul german August Weismann în 1891 pa baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi” şi μίξις „amestec, contopire” < μιγνύναι „a amesteca, a contopi”. Cf. amfi-, panmixíe. AMFINEURIÁN s.m. (mai ales la pl.) „clasă de moluşte marine primitive, caracterizată prin două corzi nervoase laterale şi două ventrale – amphineure” 1951 (LTR1 III, s.v. moluşte). Fr. amphineure(s), lat. savant Amphineura (termen creat pe baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi” şi νεῦρον „nerv, fibră”), de unde rom. (pl.) amfineure (atestat 1898 Enc. rom. I, 813: moluşte amphineure), la care s-a ataşat sufixul -(i)an, după batracian, amfibian etc. Cf. amfi-, neur(o)-/nevro-, neurón, aneuríe, aneurínă, nevráx, nevricós, nevróm, nevróză. AMFIÓX s.m. „animal marin acraniat, cu corpul transparent, în formă de suveică, al cărui schelet este format doar din notocord – amphioxus” 1898 (Enc. rom. I, 741). Fr. amphioxus, lat. savant Amphioxus, termen creat de biologul englez William Yarrel în 1836 pe baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi” şi ὀξύς „ascuţit” (cu referire la forma animalului, ascuţit la ambele capete). Cf. amfi-, oxicefál, oxigén, oximorón, oxitón, oxiúr. AMFIPÓD s.n. (mai ales la pl.) „clasă de crustacee cu două feluri de picioare, unele servindu-le la sărit şi altele la înotat – amphipode” 1898 (Enc. rom. I, 275). Fr. amphipode(s), lat. savant Amphipoda < gr. ἀμφι- „de ambele părţi” + πούς, ποδός „picior”. Cf. amfi-, -pod2. AMFIPROSTÍL 188 AMHÁR, -Ă AMFIPROSTÍL s.n. „templu care are un portic pe faţada anterioară şi unul pe cea posterioară – amphiprostyle” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. amphiprostyle < gr. ἀμφιπρόστυλος < ἀμφι- „de ambele părţi” + πρόστυλος „colonadă în partea din faţă a unui edificiu” < προ- „în faţă” + στῦλος „coloană”. Cf. amfi-, stíl2, areostíl, diastíl, epistíl, eustíl, hexastíl, hipostíl, monostíl, peristíl, prostíl. AMFITÉRIU s.m. „mamifer din jurasic – amphithérium” 1962 (DER I). Fr. amphithérium, nume creat de biologul francez Henri de Blainville, în 1838, pe baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi, în două părţi diferite, împrejur”, luat cu sensul „ambiguu”, şi θηρίον „animal”, pentru a marca nesiguranţa cu privire la clasificarea fosilei ca mamifer sau reptilă. Cf. amfi-, aceratériu, antracotériu, dinotériu, megatériu, paleotériu. AMFITRIÓN s.m. (livr.) „gazdă a unui ospăţ – amphitryon” 1839 (Vaillant, V.). Fr. amphitryon, apelativ glumeţ pentru gazda unui ospăţ sau cel care suportă cheltuielile unui ospăţ, cu referire la două versuri din comedia Amphitryon de Molière (Le véritable Amphitryon / est l’Amphitryon où l’on dîne). N.pr. Amphitryon < gr. Ἀμφιτρύων, personaj mitologic. ÁMFORĂ s.f. „vas de pământ ars cu o formă specială, folosit în Antichitate – amphore” 1832 (Bojincă, A. I, 146). Lat. neol. amphora < gr. ἀμφορεύς < ἀμφιφορεύς < ἀμφι- „de ambele părţi” + -φορ- < φέρειν „a purta”, cu referire la faptul că vasul avea două toarte, fiind aşadar ţinut de ambele părţi. Fam.: amforétă s.f. (dim.) 1960 (Ist. Rom. I, 108) < it. amforetta. Cf. ampolozitáte, ámpulă, amfi-, -for, adiáfor, anafór, anaforá, anafóră1, anaforéză, anáfură, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, electroforéză, epifóră, fotoforéză, metáforă, trocofóră. AMFOTÉR adj. „care are proprietatea de a reacţiona ca un acid în prezenţa unei baze şi ca o bază în prezenţa unui acid – amphotère” 1904 (Enc. rom. III, 54). Fr. amphotère < gr. ἀμφότερος „şi unul şi celălalt” (în general la dual sau pl. „amândoi”) < ἄμφω „amândoi”. Cf. amfotoníe. AMFOTONÍE s.f. „stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic şi a celui parasimpatic – amphotonie” 1954 (Danielopolu, F. N. II, 251). Fr. amphotonie < ampho- (< gr. ἄμφω „amândoi”) + -tonie (< gr. -τονία < τόνος „tensiune, forţă, intensitate” < τείνειν „a întinde”). Cf. amfotér, ton1, -tonie, baríton, oxitón, tónus. AMHÁR, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face parte din populaţia majoritară a Etiopiei; limba semitică vorbită de această populaţie – Amhara; amharique” 1964 (DER II, 304). Fr., engl. Amhara(s) (< top. Amhara, regiune din Etiopia) º // N.pr. Amhara DEX. AMIÁBIL 189 AMÍDĂ Fam.: amhárică adj., s.f. „limbă semitică, vorbită de amhari” 1898 (Enc. rom. I, 51) < fr. amharique. AMIÁBIL adj. „(despre modul rezolvării unor diferende) prin negociere, de comun acord, fără a recurge la o înfruntare (juridică, militară etc.); (despre relaţii, comportamente) prietenesc, binevoitor – amiable” c.1832 (var. amiábl, I. Golescu, Cond. I, 58v), var. (înv.) amicábil. Fr. amiable < lat. târziu amīcābilis „prietenesc, prietenos” < amīcus „prieten” < amāre „a iubi”. Var. amicabil, după amic sau lat. neol. amicabilis. Cf. amábil, amánt, amatór, amíc, amór. AMIÁNT s.n. „varietate de azbest – amiante” 1822 (Bobb, DRLU I), var. amiántă s.f. Fr. amiante < gr. ἀμίαντος (λίθος) „fără murdărie, pur” < ἀ- privativ + μιαίνειν „a murdări”. AMÍBĂ s.f. „animal microscopic cu corpul lipsit de membrană, care-şi schimbă uşor forma – amibe” 1896 (ŞDU1), var. (înv.) amébă. Fr. amibe < lat. savant Amiba, termen creat de naturalistul francez Jean-Baptiste Bory de Saint-Vincent, în 1822, pe baza gr. ἀμοιβή „schimbare” (< ἀμείβειν „a schimba”). Var. amebă < germ. Amöbe, lat. savant Amoeba, modificare a numelui genului propusă de naturalistul german Christian Gottfried Ehrenberg în 1830 (pentru o mai mare apropiere de cuvântul grecesc). AMÍC s.m. (fam.) „prieten – ami” 1794 (Calend. Viena, 28). It. amico, lat. neol. amicus (< amare „a iubi”). Fam.: amicál adj. „prietenesc” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 58v) < fr. amical, lat. neol. amicalis; amícă s.f. 1794 (Calend. Viena, 36) < lat. neol. amica; amicíe s.f. (abstr., înv.) 1794 (Calend. Viena, 30); amicíţie s.f. (abstr.) 1822 (Bobb, DRLU I) < it. amicizia, lat. neol. amicitia; inamíc, -ă adj., s.m., s.f. „duşman, adversar” 1824 (var. inimíc, Teodorovici, I. 128), var. inemíc < lat. neol. inimicus, cu -a- după amic; inamicíe s.f. (înv.) „vrăjmăşie” 1848 (Negulici, V.), var. inemicíe ← inamic; inamicíţie s.f. (abstr.) 1848 (var. inimicíţie, Negulici, V.) < lat. neol. inimicitia, cu -a- după amic, amiciţie; neamíc s.m. (înv., rar) „duşman” 1794 (Calend. Viena, 26) ← ne- + amic după lat. inimicus; neamícă s.f. (înv., rar) „duşmană” 1863 (Asachi, E. D. 33) ← neamic; neamicíe s.f. (înv.) „duşmănie” 1848 (Negulici, V.) ← neamic; nemíc2 s.m. (înv.) „duşman” 1805 (Obradovici, D. 2) < it. nemico. Cf. amábil, amánt, amatór, amiábil, amór. AMÍDĂ s.f. (chim.) „compus organic obţinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid – amide” 1882 (Contemporanul II, 638). Fr. amide < am- (< ammoniac) + -ide. Fam.: acetamídă s.f. „amidă a acidului acetic” 1930 (Minerva, s.v. amide) < fr. acétamide; amidáză s.f. „enzimă care realizează hidroliza amidelor” 1949 (LTR1 I) < fr. amidase; amidínă1 s.f. „compus rezultat prin substituirea oxigenului dintr-o amidă cu radicalul =NH” 1949 (LTR1 I) < fr. amidine; amidúră „compus chimic obţinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal” 1949 (LTR1 I) < fr. amidure; AMIDÓL 190 AMIGDALÉU, -ÉE carbodiamídă s.f. „uree, substanţă care conţine două grupări NH2 legate printr-o grupare CO” 1904 (Enc. rom. III, 1174) < fr. carbo-diamide, germ. Carbodiamid; diamídă s.f. „substanţă care conţine doi radicali de tip amidă” 1950 (LTR1 II, 107) < fr. diamide; poliamídă s.f. „clasă de polimeri de sinteză care conţin în moleculă gruparea –CO–NH–” 1951 (LTR1 III, 637) < fr. polyamide; poliamídic adj. „de poliamidă, fabricat dintr-o poliamidă” 1951 (LTR1 III, 636) ← poliamidă sau fr. polyamidique. Cf. acetazolamídă, amoniác, amínă, glutámic. AMIDÓL s.n. „substanţă folosită ca developator în fotografie (hidroclorid de diaminofenol) – amidol” 1949 (LTR1 I). Fr. amidol, germ. Amidol, denumire comercială. AMIDÓN s.n. „substanţă hidrocarbonată care se găseşte în celulele plantelor – amidon” 1760–1770 (var. ámilon, Meşt. doft. I, 58v), var. (înv., rar) amil2. Fr. amidon < lat. med. amidum < amylum < gr. ἄμυλον, neutrul substantivat al adj. ἄμυλος „nerâşnit” < μύλη „moară”. Var. amilon < ngr. άμυλον. Var. amil2 < lat. neol. amylum. Fam.: amidínă2 s.f. „varietate de dextrină obţinută din amidon, întrebuinţată ca apret” 1949 (LTR1 I) < fr. amidine < amid[on] + -ine; amidoná vb. „a amesteca cu amidon” 1898 (part. amidonát, Enc. rom. I, 789); amidoneríe s.f. „fabrică în care se prelucrează cerealele pentru a extrage amidonul” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 45) < fr. amidonnerie. Cf. amíl1. AMIEZÍTĂ s.f. „strat de beton asfaltic, folosit la pavarea drumurilor – couche de béton asphaltique” 1949 (LTR1 I). Engl. amiesite, denumire comercială, creată pe baza numelui inventatorului, americanul Joseph Hay Amies º, posibil intrat prin intermediul fr. amiésite. AMIGDÁLĂ s.f. „fiecare dintre cele două glande de natură limfatică, în formă de migdală, situate de o parte şi de alta a omuşorului – amygdale” 1843 (Kretzulescu, A. 278). Fr. amygdale, împr. din lat. amygdala, propriu-zis „migdală” (cu sensul anatomic apărut în lat. med., prin analogie cu forma fructului) < gr. ἀμυγδάλη. Fam.: amigdalectomíe s.f. (med.) „operaţie de extirpare a amigdalelor” 1942 (Parhon, O. IV 144) < fr. amygdalectomie (< amygdale + -ectomie < gr. ἐκτομή „îndepărtare prin tăiere” < ἐκτέμνειν < ἐκ- „ex-” + τέμνειν „a tăia”); amigdalián adj. „referitor la amigdale” 1905 (Babeş, O. II 159) < fr. amygdalien; amigdalítă s.f. (med.) „boală manifestată prin inflamarea (acută sau cronică) a amigdalelor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. amygdalite. Cf. amandínă, amigdaléu, migdál. AMIGDALÉU, -ÉE adj., s.f. (bot.) „(specie de plantă) din familia migdalului – amygdalé” 1908 (Tuţescu – Danilescu, Catanele). Fr. amygdalé, lat. savant Amygdaleae < amygdala „migdal(ă)” < gr. ἀμυγδάλη „migdală”. Fam.: amigdaloíd adj., s.m., s.n. „în formă de migdală; (min.) rocă eruptivă conţinând formaţiuni cu aspect de migdală” 1840 (amigdaloídă s.f., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 49) < fr. amygdaloïde. Cf. amandínă, amigdálă, migdál. AMÍL 191 AMÍNĂ AMÍL1 s.n. „radical organic monovalent cu formula C5H11, din componenţa unor alcooli – amyle” 1910 (Bianu, D. S.). Fr. amyle, format pe baza lat. amylum „amidon”, nume dat pornind de la prezenţa acestui radical în alcoolul provenit din amidon (alcool amylique). Fam.: amilacéu adj. „care conţine sau care este constituit din amidon” 1898 (Grecescu, Fl. 19) < fr. amylacé, format pe baza lat. savant amylum „amidon”; amiláză s.f. „substanţă azotată neutră produsă de pancreas, care transformă amidonul în maltoză şi glucoză” 1930 (Minerva, 443) < amylase, format pe baza lat. savant amylum „amidon”; amílic adj. (în sintagma alcool ~) „alcool aciclic saturat, derivat din pentan” 1895 (Crăiniceanu, Ig. 294) < fr. amylique, format pe baza lat. savant amylum „amidon”; amilográf s.n. „aparat care măsoară consistenţa gelului de amidon dintr-o făină, pentru a determina capacitatea de panificaţie a acesteia” 1949 (LTR1 I) < fr. amylographe, germ. Amylograph (termen creat de inventatorul său, Carl Wilhelm Brabender < amylo- < lat. savant amylum „amidon” + -graph); amilográmă s.f. „diagramă înregistrată la amilograf” 1949 (LTR1 I) < fr. amylogramme, germ. Amylogramme (< amylo- < lat. savant amylum „amidon” + -gramme); amiloíd adj. „care seamănă cu amidonul” 1895 (Crăiniceanu, Ig. 240) < fr. amiloïde (< amylo- < lat. savant amylum „amidon” + -ïde < gr. -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect”); amiloidóză s.f. „fenomen patologic ce constă în depunerea în unele organe şi ţesuturi a unei substanţe proteice amorfe asemănătoare cu amidonul” 1949 (Studii, nr. 2, 140) < fr. amyloïdose (< amyloïde „amiloid”); amilóză s.f. „component solubil al amidonului” 1930 (Minerva, s.v. amilopectina) < fr. amylose (< amylo- < lat. savant amylum „amidon”). Cf. amidón. AMIMÍE s.f. „stare patologică constând în incapacitatea de exprimare a stărilor afective prin mimică – amimie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. amimie, format pe baza gr. ἀ- privativ şi μιμεῖσθαι „a imita”. Cf. mim, ecomimíe, fonomimíe, paramimíe. AMÍN interj. „Aşa să fie! – Amen! Ainsi soit-il!” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 11r), var. (rar) ámen. Slavon aminŭ, v.sl. aminŭ < gr. ἀμήν < ebraic āmēn „adevărat, într-adevăr”, folosit ca formulă de confirmare la sfârşitul unui discurs, al unei rugăciuni. Var. ámen < lat. neol. amen. AMÍNĂ s.f. „compus organic derivat al amoniacului, în care atomii de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali carbonici – amine” 1904 (Enc. rom. III, 693). Fr. amine < am[moniac] + -ine. Fam.: amíno s.n., adj. (în expr. grup ~) „grupare funcţională monovalentă rezultată prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului” 1930 (Minerva, 60) < fr. amino; aminoacíd s.m. „acid organic care conţine un grup de tip amină, un grup acid carboxil şi un lanţ organic variabil, constituent principal al materiei vii, intrând în compoziţia proteinelor” 1908 (V. rom. IX, 446) < fr. aminoacide; aminoacidemíe s.f. „prezenţa aminoacizilor în sânge, cantitatea de aminoacizi prezentă în sânge” 1950 (Parhon, O. A. V, 613) < fr. aminoacidémie (< aminoacide + -(h)émie < gr. αἷμα „sânge”); aminoaciduríe s.f. „prezenţa aminoacizilor în urină; cantitatea de aminoacizi prezentă în urină” 1969 (D. med.) < fr. aminoacidurie; aminoalcoól s.m. „alcool care conţine o grupare amino” 1950 (LTR1 II, 659) < fr. aminoalcool; aminoplást s.n. „răşină sintetică obţinută AMÍL1 AMINOPIRÍNĂ 192 AMIRÁL prin reacţii de policondensare între formaldehidă şi compuşi cu grupare amino” 1949 (LTR1 I) < fr. aminoplaste, germ. Aminoplast (< amino- + plast[isch] „plastic”); aminozaháruri s.n. pl. tantum „derivaţi cu amină ai zaharurilor” 1949 (LTR1 I) ← amino + zaharuri (după fr. amino-sucres, germ. Amino-zucker); cloramínă s.f. „compus organic cu puternice proprietăţi oxidante şi antiseptice” 1949 (LTR1 I) < fr. chloramine; dezaminá vb. „a înlătura amoniacul sau o amină dintr-un compus organic” 1949 (LTR2 I, 101) < fr. désaminer; dezamináză s.f. „enzimă care catalizează procesul de dezaminare” 1949 (LTR1 I, s.v. adenozin-desaminaza) < fr. désaminase. Cf. amfetamínă, amídă, aminopirínă, amofós, amoniác, auramínă, glutámic, vitamínă. AMINOPIRÍNĂ s.f. „medicament contra febrei şi a durerii, piramidon – aminopyrine” 1963 (LTR2 XII, 415). Fr. aminopyrine < amino- (< amine „amină”) + [anti]pyrine „medicament contra febrei” (< germ. Antipyrine, denumire comercială < antipyr[etisch] „antipiretic” + -ine, substanţă descoperită de chimistul german Ludwig Knorr). Fam.: amidopirínă s.f. „aminopirină” 1957 (LTR2 I) < fr. amidopyrine < aminopyrine. Cf. amínă, piramidón, pirétic, pirítă, pir(o)-, piróză. ar. AMINTÁRE vb. „a câştiga, a dobândi; a naşte – gagner; naître, accoucher” 1888 (Weigand, S. 29). Lat. augmentāre „a spori” < augmentum „spor, creştere” < augēre „a spori, a creşte”. Dublet etim. augmentá. Cf. adăugá, agurá, autór, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, autoritáte, autorizá, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. AMIOTROFÍE s.f. „atrofie a unui grup de muşchi – amiotrophie” 1890 (Babeş, O. A. I, 147). Fr. amyotrophie, format pe baza gr. ἀ- privativ, μῦς, μυός „muşchi” (propriu-zis „şoarece”) şi -τροφία < -τροφος „care se hrăneşte (cu), care hrăneşte” < τρέφειν „a hrăni”. Cf. mio1-, mióm, -trof, -trofie, trófic, atrepsíe, atrofíe. AMIRÁ s.m. (înv.) „împărat (în ţările orientale); guvernator – empereur; gouverneur” 1678–1689 (pl. amirádzi, Danovici, Cronograf II, 69), var. (doar la Dosoftei, V. S.) amirán. Ngr. αμιράς (pl. αμιράδες) < arab amīr „comandant, prinţ, emir, şef de trib” < amara „a porunci, a comanda”. Var. amiran, probabil din raţiuni morfologice (apare în forma articulată amiranul, altfel substantivul apare neflexibil, ca un nume propriu) º // Posibil ← *amirar DA. Fam.: amiroánă s.f. (Săcele, înv., pronunţat amńiroánă, hapax, G. Moroianu în Săm. I, 121) „împărăreasă, boieroaică” 1901 (Săm. I 121), probabil < ar. amiroańe O. Densusianu, GS II, 348–350 sau ← var. amiran, cu finala după cucoană º. Cf. amirál, emír. AMIRÁL s.m. „cel mai înalt grad de ofiţer în marina militară – amiral”, adj. (despre nave) „pe care este îmbarcat amiralul, (p. ext.) care coordonează acţiunile unei flote – amiral” 1678–1689 (Danovici, Cronograf II, 345), var. (înv. Trans., Buc., Mold.) admirál. AMNÁR 193 AMNEZÍE Ngr. αμιράλις (< it.), fr. amiral (< arab amīr „comandant”, cu finala -al reprezentând articolul unui atribut postpus: amīr al-raḥl „comandant al flotei”, amīr al-baḥr „comandant al mării”, amīr al-‘ālī „comandant suprem”; în primele atestări are sensul „comandant arab”; sensul „comandant al flotei” a apărut în Regatul Normand al Siciliei, cf. TLF, OED), it. ammiraglio. Var. admiral < germ. Admiral (< fr. admiral, grafie învechită a cuvântului, prin asociere cu lat. admirabilis), rus. admiral. Fam.: amiralát s.n. „demnitatea de amiral” 1939 (SDLR) < fr. amiralat sau ← amiral; amiraleásă s.f. (rar, fam.) „soţie de amiral” 1839 (Vaillant, V.); amiralitáte s.f. „comandament suprem al marinei militare” 1792–1793 (var. admiralitá, Predetici, D. 63), var. (înv.) admiralitáte ← amiral (după fr. amirauté); var. admiralita, admiralitate < germ. Admiralität, cu latinizarea sufixului; contraamirál s.m. „grad de ofiţer în marina militară, corespunzător gradului de general-maior din trupele de uscat” 1833 (Asachi, I. II, 283) < fr. contre-amiral; viceamirál s.m. „grad de ofiţer în marina militară, inferior amiralului şi superior contraamiralului” 1792 (var. viţeamirál, Gherasim, Ist. 208v) < fr. vice-amiral. Cf. amirá, emír. AMNÁR [ar. amnári, amneár, mân(e)ár; mr. şi mănár] s.n., s.m. „unealtă de oţel cu care se scot scântei din cremene; (Ban., Munt.) piesă de fier din structura plugului, cu care se ridică sau se lasă fierul lat; (Mold.) stâlp de lemn aşezat la colţul casei; (Mold.) parte a războiului de ţesut folosită pentru a învârti sulul dinainte; (Mold.) spetează la capătul loitrei căruţei – briquet, pierre à fusil; sorte de regulateur en forme de tige métallique qui sert à hausser et à baisser le soc de la charrue; poteau cornier; pièce du métier à tisser qui sert à faire tourner le rouleau de devant; traverse à l’extrémité d’une ridelle du chariot” 1508 (DERS), var. amânár. Lat. *ignārium (= igniārium < ignis „foc”) LB, LM, CDED I, 11, Philippide, ILR, 46, SDLR. Unele variante (amânar, ar. mânear, mr. mănar) şi unele sensuri (piesă la războiul de ţesut, spetează), probabil infl. de mână // Lat. manuāle sau manuārium (n. substantivat al adjectivelor manuālis, respectiv manuārius „de mână”), cu sensurile reprezentând particularizări ale sensurilor generale „obiect purtat în mână, obiect care are funcţia unei mâini” (de unde piesa de la războiul de ţesut), „obiect cu formă ramificată” (de unde termenul de arhitectură, cu referire la aşezarea în furcă a bârnelor) HEM I, 1090–1098; lat. manuāle, cu a- după expresia a mână CDDE 1123; posibil < lat. manuārius „de mână” (PEW 82, CDER 252), substantivat (prin elipsa substantivului clāuus), iar cu sensul „stâlp aşezat la colţul casei” ← mână, comparându-se aceşti stâlpi cu nişte mâini (braţe) care susţin casa DA; posibil legat de lat. manus TDRG1. Fam.: amnărél s.n. (dim.) 1899 (Corcea, B. 127); amnărí vb. (Haţeg) „a se ameţi” 1895 (Rev. crit. lit. III, 86); amnărúş s.n. (dim.) „amnar la războiul de ţesut” 1898 (Şez. V, 25). Cf. ignifúg, igníţie, ignipunctúră. AMNEZÍE s.f. „pierdere totală sau parţială a memoriei – amnésie” 1846 (Univ. 200). Fr. amnésie < lat. med. amnesia < gr. ἀμνησία < ἀ + -μνησις (numai în compuse) „amintire”, derivat de la radicalul verbului μιμνήσκειν „a aminti”. Fam.: amnézic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de amnezie” 1928 (Sebastian, O. III, 300) < fr. amnésique. Cf. amnistíe, anamnéză, catamnéză, dismnezíe, hipermnezíe, hipomnezíe, mnemotéhnic, mnézic, paramnezíe. AMNIÓS 194 AMONIÁC AMNIÓS s.n. (anat.) „membrana care înveleşte fătul, în formă de sac care conţine lichid – amnios” 1825 (var. ámnion, Teodori, A., 78), var. ámnios. Fr. amnios (< gr. ἀμνειός, ἄμνιος < ἀμνός „miel” Chantraine, DELG). Var. amnion < ngr. άμνιον. Fam.: amniót, -ă adj., s.f. (zool.) „(vertebrat) al cărui embrion are amnios şi alantoidă” 1898 (Enc. rom. I, s.v. alantois) < fr. amniote; amniótic adj. (mai ales în sintagma lichid ~) „referitor la amnios; (lichid) aflat în interiorul amniosului, care apără fătul” 1882 (Contemporanul II, 197) < fr. amniotique; anamniótă s.f. (mai ales la pl.) „grup de vertebrate al căror embrion nu are amnios şi alantoidă” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. anamniotes; hidramniós s.n. „exces de lichid amniotic” 1937 (M. enc. agr. I, 719) < fr. hydramnios (< hydr(o)- < gr. ὕδωρ „apă” + amnios). AMNISTÍE s.f. „act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune săvârşită – amnistie” 1782 (var. amnestie, Dumitrache, I. 451), var. amnístie. Lat. neol. amnestia, amnistia (< gr. ἀμνηστία „iertare; amnistie” < ἄμνηστος „iertat; uitat” < ἀ- privativ + -μνησ-, extindere a radicalului mnē- al verbului μιμνήσκειν „a aminti”), ngr. αμνηστία, fr. amnistie. Fam.: amnistiá vb. „a acorda o amnistie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 46) < fr. amnistier; amnistiábil adj. „care poate fi amnistiat” 1955 (DLRLC) < fr. amnistiable. Cf. amnezíe, anamnéză, catamnéză, dismnezíe, hipermnezíe, hipomnezíe, mnemotéhnic, mnézic, paramnezíe. AMÓC s.n. „boală psihică, care se manifestă prin accese subite de violenţă extremă, fără explicaţie, observată întâi în Malaezia; (fam.) furie – amok” 1898 (scris amok, Enc. rom. I). Fr. amok < engl. amok < ptg. amouco, amuco < malaez amuk. AMOFÓS s.n. „îngrăşământ chimic obţinut din amoniac şi acid fosforic – ammophos” 1949 (LTR1 I). Fr. ammophos sau engl. ammophos < ammo[nia] „amoniac” + phos[phor] „fosfor”, phos[phate] „fosfat”. Cf. amoniác, amídă, amínă, fósfor. AMONIÁC s.n. „gaz incolor cu miros înţepător, compus din azot şi hidrogen – ammoniac” 1829 (Episcupescu, O. S. 281). Fr. ammoniac, iniţial (sal) ammoniac „clorură de amoniu (mineral din care se extrage amoniacul)”, împr. din lat. ammoniacum, sal ammoniacus < gr. ἀμμωνιακόν, n. adjectivului ἀμμωνιακός „al lui Amon, din ţinutul lui Amon”, cu referire la templul lui Amon din oaza Siwa (actualmente în vestul Egiptului), de unde se extrăgea această sare. Fam.: amoniacál adj. „care conţine amoniac” 1850 (Brezoianu, A. 48) < fr. ammoniacal; amoniát s.m. „combinaţie a amoniacului cu un oxid metalic” 1900 (Enc. rom. II, 796) < fr. ammoniate; amonificáre s.f. „proces de formare a amoniacului prin descompunerea proteinelor şi a altor compuşi organici din sol sub acţiunea microorganismelor” 1937 (M. enc. agr. I 332) < fr., engl. ammonification, cu echivalarea sufixului º // după fr. ammonisation DEX; amóniu s.n. „radical monovalent NH4, care, în combinaţiile sale, se comportă ca un metal alcalin” 1853 (var. amónium, Litinschi, M. 19) < fr. ammonium < lat. savant ammonium, der. regresiv din ammoniacus; amoniuríe s.f. AMONÍT 195 AMÓRF „prezenţa amoniacului în urină” 1966 (DN2) < fr. ammoniurie; dezamoniacalizá vb. (tehn.) „a îndepărta amoniacul din gazele de pirogenare ale cărbunilor” 1960 (LTR2 VI, 26) ← amoniacal; diamoniacál adj. „care conţine doi atomi de amoniac” 1958 (Agrotehnica I, 191) < fr. diammoniacal. Cf. amídă, amínă, amofós, amonít, glutámic, vitamínă. AMONÍT s.m. „ordin de moluşte cefalopode fosile, cu cochilia spiralată împărţită în compartimente – ammonite” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. ammonite < lat. savant Ammonitis, termen creat de biologul german Johann Philipp Breyne în 1732, pe baza n.pr. Ammon, zeu egiptean, datorită asemănării formei cochiliei cu cornul de berbec cu care era reprezentat acest zeu. Cf. amoniác. AMÓNTE s.n., în loc. adv. în ~ „în susul apei – amont” 1861 (Ghica, O. III 304). It. a monte, propriu-zis „la munte”. Cf. a1, múnte. AMÓR s.n. „(fam.) dragoste (sexuală); (livr., înv.) dragoste (în general) – amour” c. 1770 (Oxenstiern, C. I, 93r), var. (înv.) amére s.f. (doar 1794, Calend. Viena 28, 30), amoáre s.f., amúr. Lat. neol. amor (< amare „a iubi”), it. amore. Var. amoare, prin românizare. Var. amere, prin includerea în clasa derivatelor în -ere (cf. plăcere, durere). Var. amur < fr. amour. Fam.: amoráş s.m. „reprezentare, în artele plastice, a zeului dragostei (Cupidon) ca un copil gol cu aripi” 1830 (I. Văcărescu, O. 329), probabil după it. amoretto º; amoréz s.m. (azi, fam.) „îndrăgostit, adorator” 1786 (Beldiman, I. T. 59r), var. (înv., rar) amuréz < fr. amoureux; amorezá vb. refl. (azi, fam.) „a se îndrăgosti” 1794 (Poliţion, 32r), var. (înv., rar) amurezá ← amorez; amoréză s.f. (azi, fam.) „iubită” 1786 (Beldiman, I. T. 108r), var. (înv.) amoreáză, amureáză < fr. amoureuse; amorós adj. „de dragoste (mai ales erotică)” 1827 (Buznea, C. Î. 16) ← amor (după fr. amoureux sau it. amoroso); amoróso adv. (muz., pronunţat amorózo) „care trebuie interpretat cu duioşie, cu căldură” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < it. amoroso; amór-própriu s. sg. tantum „stimă de sine, orgoliu” 1859 (var. amóre próprie, Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. amour-propre; înamorá vb. refl. (livr., azi fam.) „a se îndrăgosti” 1837 (Negruzzi, O. III, 152) ← amor (după fr. s’enamourer). Cf. amábil, amánt, amatór, amiábil, amíc. AMÓRF adj. „fără o formă precisă, definită – amorphe” 1852 (Marin, Pr. I, XXXIV). Fr. amorphe < gr. ἄμορφος < ἀ- privativ + μορφή „formă”. Fam.: amorfíe s.f. (abstr., rar) 1931 (CADE) < fr. amorphie; amorfísm s.n. (abstr.) 1919 (Ibrăileanu, O. II, 309). Cf. -morf, -morfíe, anamorfóză, catamorfísm, ciclomorfóză, citomorfóză, deuteromorfóză, dimórf, metamorfóză, morfologíe, pseudomorfóză. AMORÍT 196 AMORŢÍ AMORÍT s.m. (mai ales la pl.) „populaţie semitică din Antichitate, care a trăit în Siria şi Mesopotamia în mileniile III–II î.Cr., menţionată şi în Biblie printre vechile popoare din Canaan – Amorrite” 1582 (var. amoriteán, PO, 48). Magh. Amorrita(k), ulterior fr. Amorrite(s) < lat. med. Amor(r)ita(e), refacere cu sufixul -ita- a lui Amorr(h)aeus < gr. Ἀμορραῖος (< ebr. Ĕmōrī; numele populaţiei este atestat în akkadiană în forma Amurrūm). Fam.: amoréu s.m. (mai ales la pl.) „amorit” 1582 (PO, 186) < slavon (pl.) Amorěi, gr. neol. Ἀμορραῖος. AMÓRSĂ s.f. „dispozitiv pentru aprinderea unei încărcături de exploziv; strat aderent aplicat pe pereţi pentru a asigura aderenţa următorului strat; (rar) nadă – amorce” 1874 (Lăcusteanu, A. 71). Fr. amorce, iniţial „nadă, momeală”, part. substantivat al verbului v.fr. amordre „a muşca” < lat. *ammordere = ammordēre < ad- + mordēre „a muşca”. Fam.: amorsá vb. „a pregăti condiţiile pentru declanşarea unui fenomen pirotehnic, a unui proces tehnic, a unei reacţii chimice; a da cu amorsă pe pereţi” 1914 (forma amorsáre, Marinescu, P. A. 45) < fr. amorcer; dezamorsá vb. „a scoate amorsa unui proiectil (pentru a-l împiedica să explodeze)” 1949 (LTR1 I, 216) < fr. désamorcer. Cf. mursecá, mordáce, mordánt, mordént1. AMORTIZÁ vb. „a împiedica propagarea unui zgomot, a unui şoc; a stinge o datorie, prin plăţi succesive sau prin răscumpărarea creanţelor, a recupera o investiţie – amortir” 1863 (Bariţiu, C. VIII, 35). Fr. amortir, cu sensul general „a slăbi încetul cu încetul, a atenua” < lat. *ammortīre < mortuus „mort” < morī „a muri”. Fam.: amortíbil adj. „amortizabil” 1898 (Epoca, 10 apr.), probabil ← amortiza (cu substit. finalei), după fr. amortir (fr. amortible este foarte rar); amortismént s.n. „stingere treptată a unei datorii” 1852 (D. Pavel, Elem. alg. 231) < fr. amortissement; amortizábil adj. (fin.) „care se poate amortiza” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. amortissable; amortizáţie s.f. (abstr., înv.) 1830 (CR, 6), var. (înv.) amortizaţiúne ← amortiza sau < germ. Amortisation, it. ammortizzazione; amortizór s.n. „dispozitiv care serveşte la amortizarea unui şoc, a unui zgomot sau a unui fenomen de oscilaţie la un sistem tehnic” 1930 (Nica, L. Vam. 8) < fr. amortisseur; amortizuí vb. (Trans.; înv.) „a amortiza” 1812 (T. Moldovan, C. Leg. III, 30) < germ. amortisieren, încadrat în clasa verbelor în -ui. Dublet etim. amorţí. Cf. murí. AMORŢÍ [ar. amurţấre; mr. murţǫ̣́ri] vb. „(despre părţi ale corpului) a deveni, temporar, inert, imposibil de mişcat, mai puţin sensibil; (fig., despre senzaţii, sentimente, activităţi) a-şi pierde vigoarea, a slăbi în intensitate; (înv.) a încremeni, (rar tranz.) a face să încremenească, a face să înceteze, a diminua – (s’)engourdir; (s’)émousser, (s’)apaiser; (vieilli) demeurer perclus, rester pétrifié, pétrifier, faire cesser, diminuer” 1582 (PO, 229), var. (înv.) amurţí. Lat. *ammortīre (< mortuus „mort” < morī „a muri”), panrom. REW 186. Fam.: amorţeálă s.f. (abstr.) c.1650 (var. amurţeálă, Anon. Car.); amorţít s.n. (abstr.) 1908 (DA); amorţitór adj. (înv., rar) „care provoacă amorţirea” 1822 (Bobb, AMOVÍBIL 197 AMPENÁJ DRLU I); amorţitúră [ar. amurţătúră; mr.] s.f. (abstr., înv.) 1898 (Marian, S. R. I, 173); mr. ănmurţǫ̣́ri vb. „a amorţi” 1927 (Candrea, Gl. I, 181), var. ămurţǫ̣́ri; dezmorţeálă s.f. (abstr.) 1870 (Costinescu, V.) ← dezmorţi; dezmorţí [ar. dizmurţấre; mr. dizmurţǫ̣́ri] vb. „a ieşi sau a scoate din amorţeală” 1812 (Şincai, Hr. I, 112), var. dezamorţí, dezmurţí; mr. murţǫ̣́nă s.f. „gură-cască” 1935 (Capidan, Megl. III). Dublet etim. amortizá. Cf. murí. AMOVÍBIL adj. „(despre funcţionari) care poate fi concediat sau mutat; (despre piese, părţi ale unor mecanisme) care poate fi separat de restul ansamblului fără ca acesta să se defecteze – amovible” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 58v). Fr. amovible (< lat. med. amouibilis < amouere „a îndepărta” < ab- + mouere „a mişca, a deplasa”), it. amovibile. Fam.: amovibilitáte s.f. (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 58v) < fr. amovibilité, it. amovibilità; inamovíbil adj. „(despre funcţionari) care nu poate fi destituit sau mutat; (despre piese, părţi ale unor mecanisme) care nu poate fi separat de restul ansamblului fără ca acesta să se defecteze” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 183r) < fr. inamovible; inamovibilitáte s.f. (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 183r) < fr. inamovibilité. Cf. comóţie, emóţie, mobíl, móbilă, motór, moţiúne, momént, promová. AMPATAMÉNT s.n. (tehn.) „distanţa dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul – empattement” 1949 (LTR1 I). Fr. empattement, iniţial „ceea ce serveşte de suport” < empatter „a susţine cu un suport” < fr. patte „labă”, formaţie onomatopeică întâlnită şi în alte limbi romanice. Cf. ar. pátă2, epatá, patínă1, patrúlă. AMPELIDACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante dicotiledonate, din care face parte viţa-de-vie – ampélidacée” 1871 (LM, s.v. cissu). Fr. ampélidacée(s) < lat. savant Ampelidaceae, format pe baza gr. ἄμπελος „viţă-de-vie”. Fam.: ampelidée s.f. „familie de plante din care face parte viţa-de-vie” 1862 (Antonescu, D., s.v. vitacee) < fr. ampélidé(e) < lat. savant Ampelideae. Cf. ampelografíe. AMPELOGRAFÍE s.f. „ştiinţă care se ocupă cu studiul genurilor, al speciilor şi al soiurilor de viţă-de-vie – ampélographie” 1900 (Enc. rom. II, 581). Fr. ampélographie, format pe baza gr. ἄμπελος „viţă-de-vie” + -graphie (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”). Fam.: ampelográf s.m. „specialist în ampelografie” 1937 (M. enc. agr. I, 78) < fr. ampélographe; ampelográfă s.f. „specialistă în ampelografie” 1978 (DN3) ← ampelograf; ampelográfic adj. „de ampelografie” 1938 (M. enc. agr. II, 43) < fr. ampélographique. Cf. ampelidacée, grafíe. AMPENÁJ s.n. „dispozitiv al unui avion amplasat în spatele fuzelajului, care serveşte la stabilitatea avionului sau la schimbarea direcţiei – empennage” 1933 (Camil Petrescu, O. III 313). Fr. empennage, iniţial „garnitura de pene ataşată la coada săgeţii” < empenner „a pune pene” < penne „pană” < lat. pinna. Cf. depaná, pánă1,2. AMPÉR 198 AMPLEXIÚNE AMPÉR s.m. „unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric – ampère” 1897 (Poni, F. 258). Fr. ampère, de la numele fizicianului francez André-Marie Ampère. Fam.: amperáj s.n. „intensitatea unui curent electric exprimată în amperi” 1930 (Minerva, 360) < fr. ampérage; ampermétru s.n. „instrument de măsură a intensităţii curentului electric, gradat în amperi” 1930 (Minerva, 360) < fr. ampermètre; amperóră s.f. „unitate de măsură a curentului electric care trece printr-un circuit într-un interval de timp, egală cu cantitatea de curent de un amper care trece într-o oră” 1949 (LTR1 I) ← amper+oră, după fr. ampère-heure; amperormétru s.n. „instrument pentru măsurarea sarcinii electrice care trece într-un interval de timp printr-un circuit” 1949 (LTR1 I) ← amperoră + -metru, după fr. ampèreheuremètre; amper-spíră s.f. „unitate de măsură a tensiunii magnetice, egală cu tensiunea magnetică în lungul unei linii închise, produsă de o spiră prin care trece un curent electric cu intensitatea de un amper” 1949 (LTR1 I); kiloampér s.m. „unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu 1000 de amperi” 1957 (LTR2 I, s.v. ampermetru) < fr. kiloampère; kiloampermétru s.n. „instrument pentru măsurarea curenţilor electrici de mare intensitate, gradat în kiloamperi” 1961 (LTR2 IX, 342) < fr. kiloampermètre; microampér s.n. „unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu o milionime de amper” 1957 (T. V. Ionescu, E. 123) < fr. microampère; microampermétru s.m. „instrument pentru măsurarea curenţilor electrici de foarte mică intensitate, gradat în microamperi” 1950 (LTR1 II, 341) < fr. microampèremètre; miliampér s.n. „unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu o miime de amper” 1910 (Bianu, D. S. 561) < fr. milliampère; miliampermétru s.m. „instrument pentru măsurarea curenţilor electrici de mică intensitate, gradat în miliamperi” 1939 (Enc. tehn. I) < fr. milliampèremètre. AMPICILÍNĂ s.f. „antibiotic cu spectru larg – ampicilline” 1969 (DZMV, s.v. penicilină). Engl. ampicillin, scurtat din am[inobenzyl]p[en]icillin (substanţă descoperită în anii ’60 în laboratoarele Beecham). Cf. penicilínă, novocilínă. AMPLASAMÉNT s.n. „loc destinat unei construcţii, unui obiect, unui dispozitiv – emplacement” 1868 (Românul, 5–6 aug., p. 667, col. 1). Fr. emplacement < v.fr. emplacier „a amplasa, a destina” < place „loc; piaţă” < lat. platea „stradă largă; piaţă publică” (printr-o formă intermediară plattea, probabil sub influenţa lui *plattus „plat”) < gr. πλατεία, fem. substantivat al adj. πλατύς „larg”. Fam.: amplasá vb. „a aşeza o instalaţie sau o construcţie într-un anumit loc” 1936 (Caranfil, Asan. 74) ← amplasament (der. regresiv); reamplasá vb. „a amplasa din nou, la loc” 1963 (V. rom. IV, 47) ← re2- + amplasa. Cf. deplasá, piáţă, plasá, plat. AMPLEXIÚNE s.f. (livr.) „îmbrăţişare; cuprindere (a unui subiect) – amplexion” 1933 (Călinescu, O. I, 267). Fr. amplexion, împr. din lat. amplexio < amplecti „a îmbrăţişa, a cuprinde” < am(b)- + plectere „a împleti”. Fam.: amplectív adj. (bot., despre părţi ale unei plante) „care îmbrăţişează complet alte organe” 1966 (DN2) < fr. amplectif; amplexicául, -ă adj., s.f. (bot.) „(frunză) care AMPLOIÁT 199 AMPRÉNTĂ îmbrăţişează tulpina” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. amplexicaule (< amplexi- < lat. amplexus, part. perf. al lui amplecti + lat. caulis „tulpină”); amplexiflór adj. (bot., despre frunze) „care îmbrăţişează floarea” 1966 (DN2) < fr. amplexiflore. Cf. compléx1, perpléx. AMPLOIÁT s.m. (înv.) „funcţionar – employé” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 63r), var. amploaiát. Fr. employé < employer „a folosi, a avea pe cineva în serviciu”, înv. şi „a încredinţa; a aplica (lovituri); a pune în acţiune” < lat. implicāre „a înfăşura, a încolăci, a împleti; a răspândi, a vârî” < in + -plicāre < *plecāre „a îndoi, a plia” (forma simplă plicāre refăcută din compuse, cf. applicāre, explicāre, implicāre etc.; de la aceeaşi rădăcină plec- provin şi plectere „a împleti”, -plex, cf. simplex „simplu”, duplex „dublu”). Cf. aplicá, complicá, complíce, explicá, impiegát, implicá, plecá, plex, pliá, replicá, símplu. ÁMPLU adj. „larg, întins, dezvoltat (din punct de vedere cantitativ) – ample” 1816 (Maior, Învăţătură, 65). Fr. ample, lat. neol. amplus. Fam.: amplificá vb. „a da sau a căpăta amploare; a mări intensitatea unor fenomene fizice (sunet, curent electric etc.)” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 49) < fr. amplifier, it. amplificare, lat. neol. amplificare; amplificánt adj. (tehn., rar) „care amplifică” 1939 (SDLR) ← amplifica; amplificatív adj. (rar) „care amplifică” 1887 (HEM I, 555) < fr. amplificatif; amplificatór adj., s.m., s.n. „(aparat) care amplifică” 1848 (Negulici, V.) < fr. amplificateur; amplificáţie s.f. (abstr., înv.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I 63r), var. amplificaţiúne < fr. amplification, lat. neol. amplificatio, -onem; amplitúdine s.f. „(fiz.) distanţa dintre poziţiile extreme ale unui corp care oscilează; (mat.) mărimea unui arc; întindere, amploare” 1857 (Marin, F. 25) < fr. amplitude, it. amplitudine, lat. neol. amplitudo, -inem; amploáre s.f. (abstr.) 1909 (CDDG) < fr. ampleur; bioamplificatór s.n. (med.) „aparat electronic folosit pentru amplificarea biopotenţialelor musculare” 1988 (DEX–S) ← bio- + amplificator, după engl. bioamplifier º // < fr. bioamplificateur DEX (cuvânt rar, neatestat anterior cuvântului românesc); preamplificatór s.n. „amplificator utilizat într-un lanţ de transmisie înaintea unui amplificator principal, pentru a-i ridica nivelul semnalului de intrare” 1955 (LTR1 VII, 771) ← pre1- + amplificator, după engl. preamplifier, fr. préamplificateur; radioamplificáre s.f. „amplificarea semnalelor radio” 1954 (LTR1 V) ← radio1 + amplificare. AMPOLOZITÁTE s.f. (livr.) „exprimare bombastică, grandilocventă – emphase, grandiloquence” 1946 (Călinescu, O. XVI 26). It. ampollosità < ampolloso „bombastic, grandilocvent, prolix” < lat. med. ampullosus < ampulla „mică amforă, vas mic cu două toarte, flacon; (fig.) exprimare bombastică” < amphora „amforă” < gr. ἀμφορεύς. Cf. ámforă, ámpulă. AMPRÉNTĂ s.f. „imagine a unui obiect întipărită prin presare pe o suprafaţă, (spec.) urmele lăsate de degete pe o suprafaţă, folosite ca mijloc de identificare a unei persoane, (med.) model al formei dinţilor, folosit în stomatologie – empreinte” c.1860 (Hasdeu, O. III, 482). AMPRÍZĂ 200 AMUZÁ Fr. empreinte, part. f. substantivat al vb. empreindre „a imprima, a marca” < lat. imprimere < in- + premere „a apăsa”. Fam.: amprentá vb. „a lua amprentele (urmele lăsate de degete); a imprima o amprentă, a realiza un model prin apăsare pe o suprafaţă plastică; (fig.) a marca, a-şi pune amprenta; (med.) a confecţiona o amprentă dentară” 1969 (forma amprentáre, D. med. I, 67); amprentologíe s.f. „studiul amprentelor digitale” 1966 (DN2) < fr. empreintologie. Cf. imprimá, acupresúră, adprés, comprésă, comprimá, deprimá, exprimá, împresurá, oprimá, presá, présă1, reprimá, scréme, suprimá. AMPRÍZĂ s.f. „lăţimea fâşiei de teren care se expropriază în vederea executării unui drum; lăţime a fâşiei de teren pe care urmează să se construiască o şosea, o cale ferată, un dig etc. – emprise” 1949 (LTR1 I). Fr. emprise „confiscare de către stat a unei proprietăţi private; (înv.) întreprindere” < emprendre (înv.) „a întreprinde; a interveni (contra), a se lua de; a lua dintr-o proprietate” < lat. *impre(he)ndere < pre(he)ndere „a apuca, a prinde”. Cf. impresár, antrepríză, aprehensiúne, aprínde, comprehensiúne, cuprínde, deprínde, întreprínde, prínde, príză, surprínde. ÁMPULĂ s.f. „(zool.) organ de mers al echinodermelor; (anat.) dilatare a unor vase, canale; fiolă – ampoule” 1840 (var. ampúlă, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 49). Fr. ampoule < lat. ampulla „flacon, fiolă; vas mic cu două toarte”, dim. lui amphora „amforă” < gr. ἀμφορεύς. Cf. ámforă, ampolozitáte. AMPUTÁ vb. „a tăia un membru al corpului – amputer” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 49). Fr. amputer, împr. din lat. amputare „a tăia, a reteza, a amputa” < am(b)- + putare „a curăţa (arborii)”. Fam.: amputáţie s.f. (abstr., înv.) 1816 (Maior, Învăţătură, 111), var. amputaţiúne < fr. amputation, lat. neol. amputatio, -onem; reamputá vb. „a amputa încă un segment al unui membru” 1924 (Resmeriţă, D.) ← re1- + amputa. Cf. acónt, computá, cónt1, contá, contoár1, contór1, cumpătá, deputát1, disputá, imputá, împutá, putatív, reputáţie, scontá. AMULÉTĂ s.f. „talisman, mic obiect purtat de oameni cu credinţa că îi va proteja de rele – amulette” c.1832 (var. amulét s.n., I. Golescu, Cond. I, 60r). Fr. amulette (s.f. şi s.m.), împr. din lat. amuletum. Var. amulet, în Trans. şi Buc., < germ. Amulett, lat. neol. amuletum. AMUZÁ vb. „a (se) distra, a provoca bună dispoziţie, veselie – (s’)amuser” 1852 (Stamati, V. 39). Fr. amuser, iniţial „a distrage, a păcăli, a face să piardă timpul” < muser „a sta gură-cască, a sta degeaba, a hoinări” < v.fr. mus(e) „bot” < lat. târziu mūsus. Fam.: amuzamént s.n. (abstr.) 1857 (Barasch, I. 178) < fr. amusement; amuzánt adj. „care amuză” 1852 (Stamati, V. 39) < fr. amusant; amuzatór, -toáre adj., s.m., s.f. (înv.) „(persoană) care amuză” 1900 (Petică S. II, 255) ← amuza (după fr. amuseur). AMUZÍE 201 AN AMUZÍE s.f. „pierdere sau tulburare a funcţiilor de înţelegere, elaborare şi exprimare muzicală – amusie” 1945 (D. filos.; atestare izolată cu sensul „incultură (mai ales muzicală)”, 1859, Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. amusie < germ. Amusie, termen tehnic introdus de neurologul german August Knoblauch în 1888 pe baza gr. ἀμουσία „incultură (mai ales muzicală)” (< ἄμουσος „lipsit de cultură” < ἀ- privativ + μοῦσα „muză”). Cu sensul „incultură (mai ales muzicală”) < lat. neol. amusia, gr. neol. ἀμουσία. Cf. múză, muzéu, múzică. AMVÓN s.n. „construcţie (ca un balcon) într-o biserică, de unde se predică sau se citeşte evanghelia – ambon” 1643 (var. ambón, Varlaam, Caz. 11v), var. (înv.) advón2, amvoánă s.f., amvónă s.f. Slavon am(ŭ)bonŭ, amvonŭ < m.gr. ἄμβων. Fam.: advón1 s.n. „nartex, pronaos” 1800 (Iorga, S. D. XV, 351), probabil deformare a lui amvon (cf. advon2 „amvon”, atestat în CMVCP VI, 160), cu evoluţia semantică insuficient explicată (DA, DEX: cf. amvon). AN [ar., mr.; ir. ån] s.m. „perioadă de timp care corespunde unei revoluţii a Pământului în jurul Soarelui; (adverbial, înv., pop.) acum un an, anul trecut – année, an; (adv.) l’année dernière” c.1500 (Psalt. Hur. 111). Lat. annus, panrom. REW 487. Folosirea adverbială continuă ablativul lat. annō, atestat în acest sens în latină şi păstrat în it. dial. Fam.: anişór s.m. (dim.) 1878 (Conv. lit. XI, 90); aniversá vb. „a sărbători împlinirea unui număr de ani de la un eveniment” 1911 (V. rom. XXIII, 130) ← aniversare (der. regresiv); aniversár, -ă adj., (înv.) s.f. „(zi) care marchează trecerea unui număr de ani de la un eveniment” 1829 (CR, 12), var. (înv.) aniversáriu < fr. anniversaire, lat. neol. anniuersarius „care revine în fiecare an” (< annus + uertere, uerti, uersum „a (se) întoarce”); aniversáre s.f. „împlinire a unui număr de ani de la un anumit eveniment” 1847 (Aricescu, F. 137) ← (zi) aniversară/aniversarie, reinterpretat ca infinitiv lung; an-lumínă s.m. (astron.) „unitate de măsură a distanţelor, egală cu distanţa străbătută de lumină într-un an” 1913 (Natura IX, 17) ← an + lumină după fr. année-lumière sau germ. Lichtjahr (termen internaţional ce pare a fi fost folosit pentru prima dată în germană, de Otto Ule în 1851); annátă s.f. (ist.) „redevenţă percepută de papalitate de la episcopii şi abaţii nou instalaţi, echivalând cu veniturile lor pe un an” 1840 (scris anátă, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 55) < fr. annate, lat. neol. annata (cuvânt apărut în lat. med., derivat din annus); anotímp s.n. „fiecare dintre cele patru diviziuni ale anului, care prezintă caractere specifice de climă şi de lumină” 1837 (Săulescu, Hr. XIII) ← an + timp, după germ. Jahreszeit TDRG, DA, CADE, SDLR, CDER 260, DEX // lat. anni tempus, anni tempora CDED I, 12; anţắrţ [ar. şi andzắrţu; mr. şi anţǫ̣́rţ] adv. (reg.) „acum doi ani” c.1650 (var. anţérţ, Anon. Car.), var. ánţărţ < lat. annō tertiō (propriu-zis „anul al treilea”), cf. ret., sd. REW 8679; anuál adj. „care are loc în fiecare an sau o dată pe an; care corespunde unui an” 1815 (Piramida, 10) < fr. annuel, lat. neol. annualis; anualizá vb. „a calcula modificarea în decurs de un an a unei valori” 1997 (Mon. of. 6) < engl. annualize, eventual şi fr. annualiser; anuár s.n. „publicaţie anuală” 1836 (MN, 11) < fr. annuaire; anuitáte s.f. „sumă de bani plătită anual, spre a rambursa o datorie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 57) < fr. annuité; anúţ s.m. (dim., Mar.) 1906 (Ţiplea, P. P., Glosar); bianuál adj. „care are ANÁ 202 ANACÁRD loc de două ori pe an; (despre plante) cu ciclu de vegetaţie de doi ani” 1907 (Conv. lit. XLI, 901) ← bi- + anual (după fr. bisannuel); multianuál adj. „desfăşurat pe mai mulţi ani” 1938 (M. enc. agr. II, 4) ← multi- + anual. Cf. mulţumí, anále, bienál, cvadrienál, decéniu, miléniu, septenál, trienál. ANÁ1 s.f. (Dobr., S Munt.) „frânghie, prevăzută cu plute, care se agaţă de marginea superioară a plasei de pescuit; curentul principal al unei ape curgătoare; frunză de tutun de la mijlocul tulpinii – palangre; courant d’eau au milieu d’une rivière; feuille de tabac attachée au milieu de la tige” 1916 (doc. apud Suciu, IT II, 45). Tc. ana „principal” (< ana „mamă”), folosit în expresiile ana halat „frânghie, parâmă principală” (de unde tc. dial. ana „frânghie principală”, prin elipsă), ana akıntı „curent principal”, ana yaprak „frunză principală” Suciu, CTR, 136. Cf. babadám, anasấna, anateftér. ANA2- el. de comp. care arată mişcarea de jos în sus, mişcarea înapoi, opoziţia, întinderea de-a lungul unui spaţiu, repetiţia – „ana-”, var. an3-. Gr. ἀνα-, intrat prin diverse filiere moderne. Cf. anabátic, anabolísm, anacronísm, anacrúză, anadiplóză, anadipsíe, anafór, anaforá, anáforă1, anaforéză, anáfură, anaglífă, anagnóst, anagogíe, anagrámă, anahorét, analécte, analepsíe, analíză, analóg1,2, anamnéză, anamorfóză, anapést, anápoda, anaptíxă, anasárcă, anastáltic, anastasimatár, anastátic, anastomóză, anastrófă, anatémă, anatocísm, anatolián, anatomíe, anerisí, anevató, anión, anód, antanacláză, anabaptísm s.v. baptíst. ANABÁTIC adj. (meteor., despre mişcări ale aerului) „de jos în sus – anabatique” 1955 (LTR1 VII, 366). Fr. anabatique (< gr. ἀναβατικός „referitor la urcare” < ἀνάβασις „urcare, ascensiune” < ἀναβαίνειν „a urca” < ἀνα- + βαίνειν „a merge”), posibil şi engl. anabatic, germ. anabatisch. Cf. ana2-, abazíe, acrobát, adiabátic, anevató, báză, báseball, basídie, catabátic, diabáz, diabét, epibát, hiperbát. ANABOLÍSM s.n. „fază a metabolismului în care materiile nutritive introduse în organism sunt transformate în substanţe proprii acestuia – anabolisme” 1938 (M. enc. agr. II, 14). Fr. anabolisme (termen ştiinţific internaţional) < métabolisme „metabolism” (< gr. μεταβολή „schimbare, transformare” < μεταβάλλειν „a (se) transforma” < μετα- + βάλλειν „a arunca”), prin substituirea pref. méta- cu ana- „în sus” < gr. ἀνα-, cf. antonimul catabolism. Fam.: anabolizánt adj., s.n. „(substanţă) care stimulează anabolismul, antrenând o creştere a masei musculare” 1969 (D. med.) < fr. anabolisant. Cf. ana2-, amfibolíe, balístă, catabolísm, colembólă, diávol, discoból, emblémă, embolíe, hipérbolă, metabolísm, parábolă, parlamént, periból, problémă, simból. ANACÁRD1 s.n. „fruct comestibil al unui arbust tropical din America, caju – anacarde” 1840 (var. anacárdă s.f., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 50). Fr. anacarde < lat. med. anacardium (fructul), anacardus (arborele), iniţial desemnând o plantă medicinală, deformare pe teren gr. (cf. m.gr. ἀνακάρδιον) sau latin a lui onocardion, gr. ὀνοκάρδιον < ὄνος „măgar” + καρδία „inimă”, aplicat arborelui tropical datorită asemănării dintre forma miezului fructului şi o inimă. ANÁ1 ANACÁRD1 ANACOLÚT 203 ANACRÚZĂ Fam.: anacárd2 s.m. „arbust tropical din America, cu fructe comestibile (Anacardium occidentale)” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 50); anacardiacéu, -ee adj., s.f. (bot., mai ales la pl.) „familie de arbori din regiunile tropicale, având ca tip anacardul” 1936 (DS) < fr. anacardiacées; anacardiér s.m. „anacard2” 1870 (Costinescu, V.) < fr. anacardier. Cf. cardi(o)-, cardiác, cárdium. ANACOLÚT s.n. „discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze – anacoluthe” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. (înv.) anacolútă s.f. Fr. anacoluthe, lat. neol. anacoluthon < gr. ἀνακόλουθον, n. adjectivului ἀνακόλουθος „care nu urmează (în mod logic)” < ἀκολουθεῖν „a urma” < ἀκόλουθος „însoţitor, persoană care urmează pe cineva, care face parte din suita cuiva” < α- „împreună, con-” + κέλευθος „drum”. Cf. acolít. ANACÓNDA s.f. „specie de şarpe semiacvatic, de mari dimensiuni (până la 10–12 m. lungime), din America Centrală şi din America de Sud – anaconda” 1898 (Enc. rom. I). Fr. anaconda < engl. anaconda, iniţial desemnând un piton din Ceylon, probabil < singhalez henakandayā „specie de şarpe” Merriam-Webster. ANACREÓNTIC adj. „în genul poemelor atribuite poetului grec Anacreon; tip de vers de trei picioare şi jumătate, considerat a fi introdus de Anacreon – anacréontique” 1757 (var. anacreonticésc, Eustatievici, Gr. rum. 118r; forma anacreóntic, 1822, Asachi, V. 2v). Lat. neol. anacreonticus (< n.pr. Anacreon, -ontis, gr. Ἀνακρέων, -οντος), it. anacreontico. Fam.: neoanacreóntic adj. „referitor la poezia lirică cultivată de imitatori târzii ai lui Anacreon” 1942 (Caracostea, E. 22) < fr. néo-anacréontique; pseudoanacreóntic adj. „care imită poezia lui Anacreon” 1975 (DEX). ANACRONÍSM s.n. „nepotrivire în raport cu o anumită perioadă de timp; obicei sau opinie perimată – anachronisme” 1812 (var. anahronísm, Şincai, Hr. I, 450). Germ. Anachronismus (< lat.), fr. anachronisme. Var. anahronism < lat. neol. anachronismus < gr. ἀναχρονισμός < ἀναχρονίζειν „a atribui o dată anterioară celei reale” < ἀνα- „în sus” + χρόνος „timp”. Fam.: anacrónic adj. „nepotrivit în raport cu o anumită perioadă de timp” 1918 (Conv. lit. LI, 290) < fr. anachronique; anacronístic adj. (înv.) „anacronic” 1874 (Odobescu, O. C. I, 99) < germ. anachronistisch ° // ← anacronic (cu substit. sufixului) DEX; ← *anacronist (← anacronism cu substit. sufixului) + -ic DA. Cf. ana2-, cronaxíe, crónic, crónică, crono-, cronofág, cronográf1, cronográmă, cronologíe, cronométru, diacrónic, homocrón, izocrón, metacronísm, pancrónic, paracronísm, protocronísm, sincrón. ANACRÚZĂ s.f. „notă sau grup de note care formează o măsură incompletă la începutul unei compoziţii muzicale; prima silabă neaccentuată a unui vers – anacrouse” 1869 (var. anacrúsă, Vorobchievici, A. M. 23). Fr. anacrouse < gr. ἀνάκρουσις „preludiu (la un instrument); anacruză (în vers)” < ἀνακρούειν „a începe să cânte la un instrument cu coarde” < ἀνα- + κρούειν „a lovi; a ciupi coardele unui instrument, a cânta la un instrument cu coarde”. Fam.: anacrúzic adj. (muz.) „cu anacruză” 1899 (var. anacrúsic, Cerne, D. M. II, 177). Cf. ana2-. ANADIPLÓZĂ 204 ANAFÓRĂ ANADIPLÓZĂ s.f. „figură retorică prin care se începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la sfârşitul frazei precedente – anadiplose” 1859 (Bălăşescu, D. R-Fr.). Fr. anadiplose, împr. din lat. anadiplosis (< gr.) sau gr. ἀναδίπλωσις < ἀναδιπλοῦν „a dubla, a repeta” < ἀνα- + διπλοῦν „a dubla” < διπλοῦς „dublu” < δι- (formă a radicalului lui δύο „doi”, folosită în compunere şi în δίς „de două ori”) + -πλοος (de la o rădăcină înrudită cu lat. -plo- şi -plec din duplus, simplex, got. tweifls etc.). Cf. ana2-, diplo-, diplóe, díplomă, haplo-, aplá, aplíe, aplít. ANADIPSÍE s.f. (med.) „sete exagerată – anadipsie” 1966 (DN2). Fr. anadipsie, format pe baza gr. ἀνα- şi δίψα „sete” (după polydipsie, adipsie). Cf. ana2-, adipsíe, dipsác, dípsas, dipsomaníe, polidipsíe. ANAFÓR s.n. (Dunărea de Jos) „vârtej, vâltoare – vertige” 1912 (Conv. lit. XLV, 933). Tc. anafor „contracurent” (< ngr. αναφόρι „contracurent”, propriu-zis „drum în sus” < gr. ἀνωφέρεια „mişcare ascendentă”, ἀνώφορος „care urcă” < ἄνω „în sus” + φέρειν „a purta, a duce”) A. Scriban, Conv. lit. XLV, 933. Fam.: anafórniţă1 s.f. „vâltoare” 1902 (Tocilescu, Mon. 241) ← anafor, după viforniţă º // acelaşi cu anaforniţă2 (← anafură) DA. Cf. ana2-, -for, ámforă, anaforá, anafóră1, anaforéză, anáfură, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, electroforéză, epifóră, fotoforéză, metáforă, trocofóră. ANAFORÁ s.f. (înv.) „raport făcut domnitorului – rapport adressé au prince regnant” 1754 (Doc. Buc. I, 426). Ngr. αναφορά „raport, menţionare, referinţă” < v.gr. ἀναφορά „referire, referinţă, atribuire, recurs, raport” < ἀναφέρειν „a duce înapoi, a readuce, a raporta (la), a se referi” < ἀνα- + φέρειν „a purta, a duce”. Cf. ana2-, -for, ámforă, anafór, anafóră1, anaforéză, anáfură, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, electroforéză, epifóră, fotoforéză, metáforă, trocofóră. ANAFÓRĂ1 s.f. „procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază; (lingv.) relaţie prin care o expresie îşi ia referinţa sau sensul de la o expresie folosită anterior (în propoziţie sau în discurs), expresie care îşi ia referinţa sau sensul prin acest procedeu – anaphore” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 51), var. anáforă1. Fr. anaphore, împr. din lat. anaphora < gr. ἀναφορά „referire, referinţă, atribuire, recurs, raport” < ἀναφέρειν „a duce înapoi, a readuce, a raporta (la), a se referi” < ἀνα- + φέρειν „a purta, a duce”. Var. anáforă < lat. neol. anaphora, germ. Anapher. Fam.: anafóric adj. „care reia o noţiune, o idee exprimată anterior; (lingv.) care îşi ia referinţa de la un termen menţionat anterior” 1894 (Densusianu, O. I, 105) < fr. anaphorique. Cf. ana2-, -for, adiáfor, ámforă, anafór, anaforá, anáfură, anaforéză, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, electroforéză, epifóră, fotoforéză, metáforă, trocofóră. ANAFÓRĂ1 ANAFORÉZĂ 205 ANAGOGÍE ANAFORÉZĂ s.f. (fiz.) „deplasare a particulelor dintr-o soluţie coloidală spre anod sub acţiunea unui curent electric – anaphorèse” 1949 (LTR1 I, 110). Fr. anaphorèse (< ana-, aici în sensul „spre anod” + -phorèse < gr. φόρησις „transport, deplasare” < φορεῖν „a transporta, a duce”, derivat de la radicalul verbului φέρειν „a purta, a duce”). Cf. ana2-, -for, adiáfor, ámforă, anafór, anaforá, anafóră1, anáfură, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, electroforéză, epifóră, fotoforéză, metáforă, trocofóră. ANÁFURĂ s.f. „pâine binecuvântată care se împarte creştinilor ortodocşi la sfârşitul liturghiei – pain bénit” 1560–1561 (var. náfură, Coresi, Pravila, 7v), var. anáforă2, náforă. Slavon (a)nafora, ngr. αναφορά < v.gr. ἀναφορά „ofrandă”, iniţial „ridicare, ducere în sus” < ἀναφέρειν „a ridica, a duce în sus” < ἀνα- + φέρειν „a purta, a duce”. Fam.: anafórniţă2 s.f. „vas pentru anafură” 1697 (Iorga, S. D. XV, 192), var. nafórniţă; năfurár s.n. (pop.) „vas pentru anafură” 1913 (Pamfile, C. Ţ. 196) ← nafură (= anafură); năfurícă s.f. (bot.) „plantă din familia compozeelor, cu frunze penate şi cu flori gălbui, dispuse în capitule mici (Artemisia annua)” 1907 (Marian, B. II, 418) ← nafură (= anafură). Cf. ana2-, -for, adiáfor, ámforă, anafór, anaforá, anafóră1, anaforéză, canefóră, catafóră, cataforéză, diaforá, diafóră, diaforéză, electroforéză, epifóră, fotoforéză, metáforă, trocofóră. ANAGLÍFĂ s.f. „lucrare de sculptură în (baso)relief, realizată prin cizelare; procedeu pe baza căruia se obţine imaginea în relief a unui obiect fotografiat – anaglyphe” 1859 (var. anaglíf s.n., Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anaglyphe, împr. din lat. anaglyphus „sculptat în relief, prin cizelare” < gr. ἀνάγλυφος id., ἀναγλυφή „relief (sculptat)” < ἀναγλύφειν „a cizela, a sculpta în relief” < ἀνα- + γλύφειν „a sculpta, a grava”. Fam.: anaglíptă s.f. „anaglifă” 1859 (var. anaglípt s.n., Bălăşescu, D.R.-Fr.) < fr. anaglypte, împr. din lat. anaglypta (pl.) „basoreliefuri” < gr. ἀνάγλυπτος (adj.) „sculptat în basorelief” < ἀναγλύφειν; anaglíptic adj. „imprimat în relief pentru a putea fi urmărit cu degetele de către orbi” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anaglyptique, iniţial „cu anaglife”, împr. din lat. anaglypticus. Cf. ana2-, dactilioglíf, diglíf, glíptic, hieroglífă, petroglífă, triglíf. ANAGNÓST s.m. „(ist.) sclav însărcinat cu lectura în Roma antică; (înv.) cititor la biserică – anagnoste” 1682 (Dosoftei, V. S. dec. 218v), var. anagnóstis. Slavon anagnostŭ (< gr. ἀναγνώστης „cititor” < ἀναγιγνώσκειν, aor. ἀνέγνων „a recunoaşte; a citi” < ἀνα- + γιγνώσκειν „a cunoaşte”), lat. neol. anagnostes (< gr.), fr. anagnoste. Var. anagnostis < ngr. αναγνώστης. Cf. ana2-, agnóstic, agnozíe, diagnóstic, gnómic, gnomón, gnoseologíe, gnóstic, gnozíe, pirognostíe, prognóză, pronostíc. ANAGOGÍE s.f. „interpretare a Bibliei care se ridică de la sensul literal al textului la cel mistic – anagogie” 1859 (Bălăşescu, D. Fr.- R.). ANAGRÁMĂ 206 ANALÉCTE Fr. anagogie < lat. med. anagogia < gr. ἀναγωγή „ridicare; înălţare a sufletului” < ἀνάγειν, aor. ἀνήγαγον „a ridica, a conduce în sus” < ἀνα- + ἄγειν „a mâna, a conduce”. Fam.: anagógic adj. „referitor la anagogie” 1859 (Bălăşescu, D. Fr.- R.) < fr. anagogique. Cf. ana2-, agógică, agoníe, agonisí, antagoníst, antanagógă, apagógic, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. ANAGRÁMĂ s.f „schimbare a ordinii literelor unui cuvânt pentru a obţine un alt cuvânt; cuvânt obţinut prin această schimbare – anagramme” 1794-1821 (Budai-Deleanu, O. 9), var. (înv.) anagrám s.n. Lat. neol. anagramma (format pe baza gr. ἀναγραμματίζειν „a transpune literele unui cuvânt astfel încât să se obţină un alt cuvânt” < ἀνα- + γράμμα, -ατος „literă, scriere” < γράφειν „a scrie”), fr. anagramme, it. anagramma. Var. anagram < germ. Anagramm. Fam.: anagramá vb. „a face o anagramă” 1961 (DN1) ← anagramă sau < fr. anagrammer; anagramátic adj. „care formează o anagramă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anagrammatique; anagramatizá vb. „a face o anagramă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anagrammatiser. Cf. ana2-, -graf, grafíe, gram, -grámă, gramátică. ANAHORÉT s.m. „pustnic – anachorète” 1683 (var. anahorít, Dosoftei, V. S. ian. 18r), var. anacorét. Lat. neol. anachoreta (< gr. ἀναχωρητής < ἀναχωρεῖν „a se retrage, a da înapoi, a se îndepărta” < ἀνα- + χωρεῖν „a face loc, a se da înapoi, a se deplasa” < χώρα „spaţiu”), fr. anachorète. Var. anahorít < ngr. αναχωρητής. Fam.: anahorétă s.f. 1888 (Sion, S.C., 464); anahorétic adj. „de anahoret” 1908 (Hogaş, D. M. I, 233) < fr. anachorétique. Cf. ana2-, anemocór, autocór, hidrocór, izocór, zoocór. ANALCÍD s.n. „insecticid puternic, întrebuinţat mai ales pentru distrugerea păduchilor, a ploşniţelor, a puricilor şi a ţânţarilor – insecticide puissant” 1949 (LTR1 I, 110). Denumire comercială (cu finala reprezentând elementul -cid „care omoară” < lat. -cida). ANÁLE s.f. pl. tantum „scriere istorică în care sunt înregistrate an cu an evenimentele din viaţa unui popor; publicaţie anuală a unei instituţii – annales” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 1059). Lat. neol. annales (< annus „an”), fr. annales. Fam.: analíst1 s.m. „autor de anale” 1787 (M. Cantacuzino, G. 59), var. (înv.) analísta < lat. neol. annalista, it. annalista, fr. annaliste. Cf. an, bienál, cvadrienál, decéniu, miléniu, mulţumí, septenál, trienál. ANALÉCTE s.f. pl. tantum „culegere de fragmente din opera unui autor sau din operele mai multor autori – analectes” 1812 (Maior, S. I, 310). Fr. analectes, lat. neol. analecta < gr. ἀνάλεκτα, n.pl. al adj. ἀνάλεκτος „ales, selectat” < ἀναλέγειν „a alege, a colecta, a culege” < ἀνα- + λέγειν „a culege, a alege” (sensul primar de unde s-au dezvoltat sensurile „a enumera, a povesti, a vorbi”). Cf. ana2-, analóg1,2, antologíe, catalécte, léxic, -log, -logie, lógos. ANALEPSÍE 207 ANALÍZĂ ANALEPSÍE s.f. „revenire a forţelor după o boală – analepsie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. analepsie, împr. din lat. analepsia < gr. ἀνάληψις < ἀναλαμβάνειν „a recăpăta” < ἀνα- + λαμβάνειν „a lua”). Fam.: analéptic adj., s.n. „(medicament) cu acţiune stimulatoare asupra sistemului nervos central, în special asupra centrilor nervoşi respiratori şi circulatori” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 50) < fr. analeptique; psihoanaléptic adj., s.n. „(substanţă) cu acţiune psihotonică, euforizantă” 1987 (D. enc. psih. I) < fr. psychoanaleptique, engl. psychoanaleptic. Cf. ana2-, acatalepsíe, astroláb, catalepsíe, dilémă, epanalépsă, epilepsíe, lémă, metalépsă, prolépsă, silépsă. ANALÍZĂ s.f „activitate de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte; (p. ext.) examinare amănunţită a unei probleme – analyse” 1781 (var. análisis s.n., Micu, Log. 136), var. (înv.) analísă, analíz s.n. Fr. analyse. Var. analis, analisis < ngr. ανάλυσις (< gr. ἀνάλυσις, propriu-zis „desfacere”, specializat cu sensul „metodă de rezolvare a unei probleme prin separarea componentelor” în filozofia lui Aristotel < ἀναλύειν „a desface, a elibera, a dizolva” < ἀνα- + λύειν „a desface, a dezlega”), lat. neol. analysis. Fam.: analisí vb. (înv.) „a analiza” 1795 (Gherasim, I. A. II, 101v), var. analizí < ngr. αναλύω, conjunctiv aor. (να) αναλύσω; var. analizi, după analiză; analíst2 s.m. „specialist în analiză” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 51) < fr. analyste; analístă s.f. „specialistă în analiză” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) ← analist; analític adj. „care se bazează pe analiză, care procedează prin analiză” 1799 (var. analiticésc, Micu, Log. 99; forma analític, 1829, Poteca, F. 67) < ngr. αναλυτικός, lat. neol. analyticus, fr. analytique; analiticéşte adv. (înv.) „în mod analitic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 51) ← analitic(esc); analitísm s.n. „caracter analitic” 1943 (M. enc. agr. V, 563) ← analitic (cu substit. sufixului); analizá vb. „a cerceta un întreg, un obiect sau un fenomen, examinându-i fiecare element în parte” c.1832 (var. analisá, I. Golescu, Cond. I, 64r) < fr. analyser < analyse; analizábil adj. „care poate fi analizat, descompus” 1825 (Vârnav, L. 131v) < fr. analysable; analizatór adj., s.n., s.m. „(aparat) care analizează; (biol.) sistem al organismului animal (format dintr-un organ de simţ, din nervi şi din celule ale creierului) care culege, transmite şi prelucrează senzaţiile; (înv.) persoană care analizează” 1870 (Costinescu, V.) ← analiza; analizór s.n. „instrument cu ajutorul căruia se realizează o analiză” 1949 (LTR1 I, 113) < fr. analyseur; autoanalizá vb. „a se analiza pe sine sau o parte a propriei persoane” 1932 (Constantinescu, S. V, 12) ← auto1- + analiza; autoanalíză s.f. „analizare a propriei persoane” 1931 (Conv. lit. LXIV, 83) ← auto1- + analiză; electroanalíză s.f. „analiză chimică în care se folosesc fenomene electrice” 1950 (MDT) < germ. Elektroanalyse, fr. électro-analyse; inanalizábil adj. „care nu poate fi analizat” 1925 (Ralea, S. II, 518) < fr. inanalysable; microanalíză s.f. „analiză chimică în care se lucrează cu cantităţi foarte mici de substanţă” 1949 (LTR1 I, 113) < fr. microanalyse; narcoanalíză s.f. „metodă psihanalitică de investigare a subconştientului în condiţii de narcoză” 1969 (D. med.) < fr. narcoanalyse; neanalizábil adj. „care nu poate fi analizat” 1875–1879 (Conta, O. F. 522) ← ne- + analizabil; neopsihanalíză s.f. „orientare în teoria psihanalizei, apărută după Freud, care pune accentul pe factorii sociali şi culturali, renunţând la exclusivitatea factorilor sexuali şi ai psihismului infantil” 1988 (DEX–S) < engl. neopsychoanalysis (adaptat după psihanaliză); psihanalíst s.m. „persoană care se ocupă cu psihanaliza” 1925 ANALÓG 208 ANAMNÉZĂ (var. psihoanalíst, Ralea, S. VI, 33) < fr. psychanalyste, psycho-analyste; psihanalístă s.f. „femeie care se ocupă cu psihanaliza” 1957 (DLRM) ← psihanalist; psihanalític adj. „referitor la psihanaliză” 1925 (var. psihoanalític, Ralea, S. VI, 29) < fr. psychanalytique; psihanalíză s.f. „metodă de analiză psihologică şi de tratament al bolilor neuropsihice, bazată pe relatarea evenimentelor din copilărie, a viselor, şi pe tehnici vizând accesarea inconştientului” 1924 (var. psihoanalíză, Conv. lit. LVII, 646) < fr. psychanalyse, psycho- analyse (cuvânt creat în 1896 de Sigmund Freud, simultan în fr. şi germ.); reanalizá vb. „a analiza din nou” 1966 (V. rom. IV, 146) ← re2- + analiza. Cf. ana2-, -liză, autolíză, catalíză, dialíză, electrolíză, fotolíză, frontolíză, glicolíză, hemolíză, hidrolíză, histolíză, lipolíză, paralizíe, pirolíză, steatolíză, termolíză. ANALÓG1 s.n. „pupitru înalt, mobil, pe care se pun cărţile de cult spre a fi citite la oficierea slujbei în Biserica Ortodoxă – lutrin (pupitre dans une église, sur lequel on met les livres liturgiques)” c. 1730 (var. analóghi, Axinte Uricariul, Cron. I, 137), var. (înv.) analóghion. Slavon analogij, ngr. αναλόγιον (< mgr. ἀναλόγιον < ἀναλέγομαι „a culege; a citi” < ἀνα- + λέγειν „a culege”). Cf. ana2-, analécte, léxic, -log, -logie, lógos. ANALÓG2 adj. „asemănător, corespunzător – analogue” 1818 (Asachi, Alghebra, 4v), var. análog3. Ngr. ανάλογος (< v.gr. ἀνάλογος „proporţional, echivalent, analog” < ἀνα- + λόγος „socoteală, raţiune, vorbire, discurs” < λέγειν „a vorbi; a calcula”), lat. neol. analogus, fr. analogue. Fam.: análog3 s.n. (înv.) „taxă ce se impunea fiecăruia şi se aduna prin cotizaţie” 1780 (Prav. Cond. 150), var. análogon, análogos < ngr. ανάλογον, substantivarea adj. ανάλογος „proporţional, echivalent, analog”; analogár s.m. (Munt., înv., rar) „ţăran care a încheiat cu boierul o învoială agricolă” 1939 (SDLR) ← analog3; analoghíe1 s.f. (înv.) „proporţie, cotă-parte, impozit, taxă” 1780 (Prav. cond. 142) < ngr. αναλογία; analoghisí vb. (Mold.; înv.) „a repartiza (în mod egal, proporţional)” 1798 (forma analoghisíre, Doc. agr. II, 692) < ngr. αναλογίζω, aor. αναλόγισα; analógic adj. „întemeiat pe analogie; (electron., despre semnale) a cărui valoare poate fi reprezentată printr-o funcţie continuă în timp” 1818 (var. analoghicésc, Petrovici, Ped. 135; forma analógic, 1839, Vaillant, V.), var. (înv.) analóghic 1830 (AR, 198) < lat. neol. analogicus, ngr. αναλογικός, fr. analogique; analogicéşte adv. (înv.) „în mod analogic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 50), var. analoghicéşte ← analog sau ← analogic, analoghicesc; analogíe s.f. „asemănare (parţială, dintr-un anumit punct de vedere) între două sau mai multe noţiuni, obiecte, situaţii” înc. sec. XIX (var. analoghíe2, Răducanu Greceanu, Cuv. 12r) < fr. analogie, lat. neol. analogia; var. analoghie2 < ngr. αναλογία; analogísm s.n. „raţionament prin analogie, gândire analogică; (lingv.) teorie a lui Aron Pumnul, care propunea adaptarea neologismelor pe baza analogiei cu evoluţia fonetică a cuvintelor moştenite” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. analogisme. Cf. ana2-, apologíe, catalóg, dialóg, epilóg, léxic, -log, -logie, lógos, logorée, monológ, omológ, orológiu, prológ, dialéct, dialéctică, idioléct. ANAMNÉZĂ s.f. „totalitatea datelor pe care medicul le capătă interogând bolnavul cu privire la apariţia şi evoluţia bolii de care suferă şi la antecedentele ei – anamnèse” 1898 (var. anamnesis, Enc. rom. I; forma anamnéză, 1913, Parhon, O. A. II, 353). 1 ANAMORFÓZĂ 209 ANÁPODA Fr. anamnèse < gr. ἀνάμνησις „reamintire, amintire” < ἀναμιμνήσκειν „a (-şi) reaminti” < ἀνα- + μιμνήσκειν „a (-şi) aminti”. Cf. amnezíe, amnistíe, catamnéză, dismnezíe, hipermnezíe, hipomnezíe, mnemotéhnic, mnézic, paramnezíe. ANAMORFÓZĂ s.f. „imagine deformată (dată de o oglindă curbă); desen deformat care dă o imagine corectă numai dacă e privit dintr-un anumit punct sau într-o oglindă sau lentilă specială; tip de metamorfoză în care larva are un număr mai mic de segmente faţă de adult; (mat.) transformare a unei figuri prin multiplicarea absciselor şi a ordonatelor cu factori diferiţi; (cinem.) procedeu optic folosit pentru comprimarea imaginii, astfel încât să se poată înregistra pe pelicula cinematografică normală o imagine corespunzătoare ecranului lat – anamorphose” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 51), var. (înv.) anamorfós s.n. Fr. anamorphose, format pe baza gr. ἀναμορφοῦν „a transforma” < ἀνα- + μορφοῦν „a da o formă” < μορφή „formă”. Fam.: anamorfozá vb. „a deforma o imagine sau a transforma o figură matematică prin anamorfoză” adj. 1949 (LTR1 I) < fr. anamorphoser; dezanamorfóză s.f. (cinem.) „operaţie inversă anamorfozei, care permite restituirea proporţiilor normale ale imaginilor proiectate pe ecran” 1988 (DEX–S; 1978 forma dezamorfóză DN3, eroare grafică sau var. cu haplologie) < fr. désanamorphose. Cf. ana2-, -morf, -morfíe, amorf, catamorfísm, ciclomorfóză, citomorfóză, deuteromorfóză, dimórf, metamorfóză, morfologíe, pseudomorfóză. ANANÁS s.m. „plantă erbacee cultivată în zonele tropicale, cu frunze lungi şi tulpină scurtă, cu fructe comestibile; fructul comestibil al acestei plante, cu coaja tare, cărnos, cu gust dulce-acrişor şi foarte aromat – ananas” 1796 (Iorga, S. D. VIII, 35). Fr. ananas < tupi-guarani (a)naná. ANÁNGHIE s.f. (fam.) „nenorocire, situaţie dificilă – misère, situation difficile” 1790 (var. anánghe, T. Doc. Dâmb. 877). Ngr. ανάγκη „nevoie”. ANAPÉST s.m. „picior metric format din două silabe scurte urmate de una lungă – anapeste” 1691–1697 (T. Corbea, D. 39). Lat. neol. anapestus (< gr. ἀνάπαιστος < ἀναπαίειν „a lovi din nou, a ricoşa” (< ἀνα- + παίειν „a lovi”), cu referire la faptul că accentul metric este la sfârşitul piciorului), ngr. ανάπαιστος, fr. anapeste. Fam.: anapéstic adj. „format din anapeşti” 1757 (var. anapesticésc, Eustatievici, Gr. rum. 139; forma anapéstic, 1840, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 51) < ngr. αναπαιστικός, lat. neol. anapaesticus, fr. anapestique. Cf. ana2-. ANÁPODA adv., adj. „pe dos; altfel decât trebuie – à l’envers, de travers” c. 1830–1831 (Zilot Românul, O. 31), var. (Mold.) anápăda. Ngr. ανάποδα < mgr. ἀνάποδα < ἀνά „în sus” + πόδα, ac. sg. al lui πούς „picior”. Cf. ana2-, -pod2, antipód, apód, apogiatúră. ANAPTÍXĂ 210 ANARTRÍE ANAPTÍXĂ s.f. „apariţie accidentală a unei vocale între două consoane – anaptyxe” 1960 (Mat. dialect. 61). Fr. anaptyxe, germ. Anaptyxe < gr. ἀνάπτυξις „desfacere, despăturire” < ἀναπτύσσειν „a desface, a despături” < ἀνα- + πτύσσειν „a plia, a împături, a îndoi”. Cf. ana2-. ANARGHIRÍE s.f. (jur., înv.) „acţiunea prin care cineva se recunoaşte debitor al unei sume care nu a fost primită sau care a fost primită parţial – l’action par laquelle on se reconnaît débiteur d’une somme qu’on n’a pas reçue, ou qu’on n’a reçue qu’en partie” 1776 (var. anargheríe, Acte jud. 616). Ngr. αναργυρία (< m.gr. < ἀνάργυρος „fără bani” < ἀ(ν)- privativ + ἄργυρος „argint; ban de argint; bani”). Cf. arghirofilíe, arginínă, argirísm, hidrargír, litargír, pirargirít. ANÁRH adj. (înv.) „fără început – sans commencement” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 875). Ngr. άναρχος „fără început” (< v.gr. ἄναρχος < ἀ(ν)- privativ + ἄρχειν „a începe; a conduce”, ἀρχή „început”). Cf. anarhíe, arcóză, arhe(o)-, arhetíp, arhi-, arhitéct, arhívă, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ANARHÍE s.f. „stare de dezordine într-un stat, datorată lipsei, slăbiciunii sau fragmentării puterii politice; (p. ext.) dezorganizare, haos într-o instituţie, într-o comunitate – anarchie” 1776 (Acte jud. 170), var. (înv.) anarchíe, anárhie, anarşíe. Ngr. αναρχία (< v.gr. ἀναρχία „lipsă a unei conduceri politice; anarhie” < ἄναρχος „fără conducător” < ἀ(ν)- privativ + ἄρχειν „a conduce; a începe”), germ. Anarchie. Var. anarşie < fr. anarchie. Var. anárhie < lat. neol. anarchia, posibil şi rus. anarhija. Var. anarchie < it. anarchia, fr. anarchie. Fam.: anárhic adj. „care se caracterizează prin anarhie, car ţine de anarhie” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 63v), var. (înv.) anarhicésc, anárşic < fr. anarchique, ngr. αναρχικός, germ. anarchisch; anarhísm s.n. „doctrină politică, apărută în sec. XIX, care pledează pentru suprimarea statului; atitudine de promovare a anarhiei” 1848 (Negulici, V.) < fr. anarchisme, germ. Anarchismus, rus. anarhism; anarhíst, -ă adj., s.m., s.f. „partizan al anarhismului” c. 1832 (I. Golescu, Cond. I, 63v), var. (înv.) anarşíst < fr. anarchiste, germ. Anarchist, rus. anarhist; anarhizá vb. (rar) „a da sau a căpăta un caracter anarhic” 1909 (forma anarhizáre, Ibrăileanu, O. IV, 284) < fr. anarchiser; anarhizánt adj., s.m. (rar) „(persoană) care anarhizează, care produce anarhie” 1928 (Ralea S. VII, 162) < fr. anarchisant sau ← anarhiza; anarhosindicalísm s.n. „curent anarhist, apărut la începutul sec. XX, care atribuie sindicatelor rolul de a realiza dobândirea controlului muncitorilor asupra economiei” 1955 (DLRLC) < fr. anarcho-syndicalisme, rus. anarhosindikalizm; anarhosindicalíst, -ă s.m., s.f., adj. „adept al anarhosindicalismului; referitor la anarhosindicalism” 1955 (DLRLC) < rus. anarhosindikalist; semianarhíst adj. (rar) „parţial anarhist” 1954 (Studii, nr. 2, 122) ← semi- + anarhist. Cf. anárh, arcóză, arhe(o)-, arhetíp, arhi-, arhitéct, arhívă, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ANARTRÍE s.f. „incapacitate patologică de a articula cuvintele – anarthrie” 1898 (scris anarthria, Enc. rom. I). Fr. anarthrie < gr. ἀναρθρία, abstractul adj. ἄναρθρος „lipsit de articulaţii, nearticulat, fără vigoare” < ἀ(ν)- privativ + ἄρθρον „articulaţie”, derivat de la rădăcina verbului ἀραρίσκειν „a potrivi (într-un întreg)”. Cf. artrítă, artropód, artróză, armoníe, artiodactíl, disartríe. ANÁRT 211 ANASTASIMATÁR ANÁRT s.m., adj. „(persoană) care făcea parte dintr-o populaţie celtică din antichitate, care a trăit şi pe teritoriul Daciei – Anarte” 1923 (Philippide, OR I, 543). Lat. neol. Anartus. ANASÁRCĂ s.f. (med.) „infiltraţie generalizată de lichid seros în ţesutul conjunctiv – anasarque” 1760–1770 (forma anasarca, Meşt. doft. II, 35r). Ngr. ανάσαρξ, acuzativ ανάσαρκα (< v.gr. < ἀνάσαρξ < ανα- arătând dispersia + σάρξ, σαρκός „carne”), fr. anasarque, germ. Anasarka. Fam.: anasarhíe s.f. „anasarcă” 1966 (DN2) < germ. Anasarkie < gr. ἀνασαρκία. Cf. ana2-, sarcásm, sarcocél, sarcofág, sarcolémă, sarcóm, sarcópt. ANASẤNA s. invar. (Munt.; înv.), în expr. a lua cu ∼, a duce cu ∼ „a lua/a duce cu forţa – emmener de force” 1908 (DA; atestările mai vechi – anasiní, anasấni – date de HEM, ŞIO I, DA sunt cuvinte turceşti, fiind explicit atribuite unor turci). Tc. anasını [siktim], înjurătură turcească formată din anasını „pe mama ta” şi siktim, formă de pers. 1 sg. perfect a vb. sikmek „a întreţine relaţii sexuale” HEM, ŞIO I, 131–132. Cf. anateftér, aná1, babadám. ANASÓN s.m. „plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor – anis vert” 1696-1697 (Anatef. 95), var. (Mold., E Trans.) alisión, alisón, anesón, anisón. Tc. anason, anısun (< arab anīsūn < gr.). Var. anison (alision, alison, aneson) < ngr. άνισον < v.gr. ἄνησον, ἄνηθον „mărar; anason”. Fam.: anasoná vb. (rar; azi, mai ales în part. anasonát) „a condimenta cu anason, a da gust de anason” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 55), var. (Mold.) anisoná; anís s.m. (Trans.) „anason” c.1650 (var. aníş), var. ágniş, hánăş, (Mold.) (h)ános < germ. Anis, lat. neol. anisum; var. aniş < magh. ánis (= ánizs). Cf. anisól, anizétă. ANASTÁLTIC adj., s.n. „(medicament) cu acţiune astringentă puternică – anastaltique” 1862 (Antonescu, D.). Fr. anastaltique < gr. ἀνασταλτικός (posibil prin intermediul lat. savant anastalticus) < ἀναστέλλειν „a pune la loc carnea (într-o operaţie chirurgicală), a retrage, a ţine în loc, a respinge” < ἀνα- + στέλλειν „a trimite, a aranja, a pregăti”. Cf. ana2-, acrostól, apóstol, diástolă, epístolă, peristólă, sístolă, stol1, stólă. ANASTASIMATÁR s.n. „carte cu cântări despre învierea lui Hristos – livre de cantiques sur la résurrection de Jésus-Christ” 1818 (var. anastasimatári, Îns. ms. 429), var. anastasimár. Ngr. αναστασιματάριον (< αναστάσιμος „referitor la înviere” < ανάστασις „înviere” < v.gr. ἀνάστασις „ridicare; înviere” < ἀνιστάναι „a (se) ridica” < ἀνα- + ἱ στάναι „a (se) opri, a sta (în picioare), a pune în poziţie verticală”) Gáldi, 146 // derivat din ngr. αναστάσιμος, cu acelaşi sufix ca în agheasmatar DA; ngr. αναστάσιμος CDED II, 634, TDRG, CADE, CDER 269, SDLR. Cf. anastátic, ana2-, -stat4, státic, stáză, apostát, apóstimă, astatíniu, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. ANASTÁTIC 212 ANATÉMĂ ANASTÁTIC adj. „care reproduce (în mod exact) o tipăritură, prin imprimare sau gravare – anastatique” 1940 (V. Molin, V. T.3). Fr. anastatique, format pe baza gr. ἀνάστασις „ridicare; înviere” (< ἀνιστάναι „a (se) ridica” < ἀνα- + ἱστάναι „a (se) opri, a sta (în picioare), a pune în poziţie verticală”), probabil cu referire la reînnoirea, repunerea în circulaţie a unei vechi tipărituri. Cf. anastasimatár, ana2-, -stat4, státic, stáză, apostát, apóstimă, astatíniu, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. ANASTOMÓZĂ s.f. (med., anat.) „comunicaţie naturală sau artificială (chirurgicală) între două vase sangvine, între două organe cavitare etc. – anastomose” 1862 (Antonescu, D.). Fr. anastomose < gr. ἀναστόμωσις „deschizătură, gură a unui râu” < ἀναστομοῦν „a face o deschizătură, o gură de evacuare” < ἀνα- + στόμα „gură”. Fam.: anastomótic adj. „de anastomoză” 1905 (Babeş, O. A. II, 536) < fr. anastomotique; anastomozá vb. „a face o anastomoză” 1870 (Costinescu, V.) < fr. anastomoser; enteroanastomóză s.f. „operaţie chirurgicală prin care se stabileşte o legătură între două anse intestinale” 1966 (DN2) < fr. entéro-anastomose (< entéro- < gr. ἔντερον „intestin” + anastomose). Cf. ana2-, stomátă, stomatologíe, amblistóma, anchilostóm, ciclostóm, distóm, gnatostóm, peristóm, plagiostóm. ANASTRÓFĂ s.f. „procedeu stilistic care constă în inversarea ordinii obişnuite a cuvintelor într-o propoziţie, cu scopul de a atrage atenţia asupra unui element – anastrophe” 1787 (var. anast[r]ofí, Văcărescu, Gr. 130). Fr. anastrophe (< lat. anastrophe < gr. ἀναστροφή „inversare, răsturnare, reîntoarcere” < ἀναστρέφειν „a întoarce, a răsturna” < ἀνα + στρέφειν „a întoarce”), germ. Anastrophe. Var. anastrofi < ngr. αναστροφή. Cf. ana2-, apostróf1, apostrófă1, catastrófă, diastrofísm, epistrófă, extrofíe, iconostróf, streptocóc, streptomicínă, strófă. ANATEFTÉR s.n. (înv.) „registru în care se înregistrau veniturile şi cheltuielile statului – registre matricule” 1714 (R. Greceanu, Î. 134). Tc. (înv.) anatefter < ana „mamă; (adj.) principal” + tefter „registru”. Cf. aná1, anasấna, teftér. ANATÉMĂ s.f. „excludere, ostracizare a cuiva de către biserică; (înv., cu naloare adj.) blestemat – anathème; (vieilli) maudit” 1560–1561 (var. anátema, Coresi, Pravila, 4v), var. anáf(t)emă, anátemă, anátima, (Olt.) nátemă, nátimă. Slavon anatema, anaf(t)ema, anathema, ngr. ανάθεμα (< v.gr. ἀνάθεμα, ἀναθέματος „obiect dedicat, consacrat (unei divinităţi); (gr. biblică) om sau lucru blestemat (ucis sau distrus ca ofrandă adusă divinităţii), blestem”, după ebr. ḥerēm Nocentini, VLI, Babiniotis, de unde „excomunicare însoţită de blestem”; ἀνάθεμα < ἀνατιθέναι „a pune (ridicat, în picioare), a pune sus, a dedica”). Var. nátemă < bg. dial. natema. Accentuarea anatémă, după fr. anathème. Fam.: anatemá vb. (înv.) „a exclude din sânul bisericii” 1581 (Prav. Lucaci, 206r); anatematizá vb. „a exclude din sânul bisericii” 1682 (var. anatematisí, Dosoftei, V. S. oct. 11, 61r; forma anatematizá, 1857, Polizu, V.) < fr. anathématiser (împr. din lat. ANATOCÍSM 213 ANCABLÚRĂ anathematizare < gr. ἀναθεματίζειν < ἀνάθεμα, ἀναθέματος), germ. anathematisieren; var. anatematisí < ngr. αναθεματίζω, aor. αναθεμάτισα; anatemisí vb. (înv.) „a exclude din sânul bisericii” 1679 (var. anatemesí, Dosoftei, L. 191), var. anatimisí; anatemizá vb. „a exclude din sânul bisericii” 1845 (Heliade-Rădulescu, O.2 III, 126) ← anatemă CDER 270, DEX sau < it. anathemizzare, lat. neol. anathemizare º // după germ. DA; după fr. anathématiser CADE. Cf. ana2-, apotémă, chichíţă, diatéză, epitét, ipotéză, metatéză, protéză, sintéză, teácă, -tecă, témă, téză. ANATOCÍSM s.n. (rar) „operaţie financiară prin care dobânda obţinută la o sumă dată cu împrumut este transformată în capital – anatocisme” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anatocisme, împr. din lat. anatocismus < gr. ἀνατοκισμός < ἀνα- + τοκισμός „împrumut cu dobândă” < τοκίζειν „a împrumuta cu dobândă” < τόκος „produs, naştere, fiu, dobândă” < τίκτειν „a naşte, a produce”. Cf. ana2-, distocíe, eutocíe, toco-, tocologíe. ANATOLIÁN adj. „din Anatolia, referitor la Anatolia; (despre limbi) familie de limbi indo-europene vorbite în mileniul II î.Hr. în Anatolia, din care face parte hittita – anatolien” 1924 (Resmeriţă, D., s.v. nadolean). Fr. anatolien sau top. Anatolia, cuvânt format în lat. med. (Anatolia) pe baza gr. ἀνατολή „răsărit, Orient” (< ἀνατέλλειν „a răsări, a se ivi, a se ridica” < ἀνα- + τέλλειν „a produce, a îndeplini, (medio-pas.) a se ivi”), folosit cu referire la Anatolia în adj. ἀνατολικός (aplicat unei diviziuni administrative a Imperiului Bizantin). Fam.: anadól s.n. (înv.) „tip de blană confecţionată în Anatolia” 1870 (doc. apud ŞIO II/2) < tc. (înv.) Anadol [kürkü] „(blană de) Anatolia”; anatoleán adj. (înv.) „anatolian, din Anatolia” 1652 (Îndr. leg. 352), var. anadoleán, nadoleán ← top. Anatol (< ngr. Ανατολή); var. anadolean ← top. Anadol (< tc. Anadol < gr.); anadolésc adj. (înv.) „din Anatolia” 1824 („Tabla Mişeliilor”, apud V. Alecsandri, Conv. lit. II, 8), var. nadolésc ← top. Anadol (< tc. Anadol < gr.); nadoleáncă s.f. „găină de Anatolia” 1879 (CDED II, 208) ← nadolean (= anatolian). Cf. ana2-. ANATOMÍE s.f. „ştiinţă care studiază structura organismelor vii (animale sau vegetale) – anatomie” 1780–1790 (Amfilohie, G. F. 268v). It. anatomia, lat. neol. anatomia (< gr. ἀνατομή „disecţie” < ἀνατέμνειν „a diseca, a deşira” < ἀνα- + τέμνειν „a tăia”), fr. anatomie. Fam.: anatómic1 s.m. (înv.) „medic” 1705 (Cantemir, O. 391) < ngr. ανατομικός, lat. neol. anatomicus; anatómic2 adj. „referitor la anatomie” 1760–1770 (var. anatomicésc, Meşt. doft. 211; forma anatómic2, 1829, AR, 134) < ngr. ανατομικός, lat. neol. anatomicus, fr. anatomique; anatomicéşte adv. (înv.) „în modul anatomiei” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 52) ← anatomic2; anatomizá vb. (livr.) „a diseca” 1840 (var. anatomisí, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 52) < fr. anatomiser; anatomíst s.m. „specialist în anatomie” 1839 (Vaillant, V.) < fr. anatomiste DA, CADE, DEX // ← anatomic SDLR. Cf. ana2-, atóm, diatomée, dihotomíe, -ectomíe, epitómă, politomíe, tom, -tomíe. ANCABLÚRĂ s.f. „unitate de măsură pentru lungime egală cu a zecea parte dintr-o milă marină – encablure” 1942–1942 (ABC mar. 28). ANCADRAMÉNT 214 ANCHÉTĂ Fr. encablure < câble „cablu”, această lungime reprezentând lungimea medie a unui cablu de ancorare. Cf. cáblu. ANCADRAMÉNT s.n. „chenar decorativ în relief care înconjoară o uşă, o fereastră etc. – encadrement” 1906 (G. Ionescu, C. T. 298). Fr. encadrement < encadrer „a încadra, a pune un cadru” < cadre „cadru”. Cf. cádru, cvadri-, cadríl, cadrilát, caréu, cariéră2, caróu, carúră, pătrát. ANCASTRAMÉNT s.n. „locaş în zidăria unui chei pentru fixarea unei pasarele, a unei schele etc. – encastrement” 1949 (LTR1 I, 115). Fr. encastrement < encastrer „a încastra, a pune un obiect în altul astfel încât să se potrivească precis, să stea fix” < it. incastrare < lat. *incastrāre, probabil < castrāre „a tăia, a castra”, de unde, cu prefixul in-, „a face o secţiune într-un obiect” Nocentini, VLI, DELI (TLF preferă raportarea la lat. castrum „fortăreaţă”). Cf. încastrá. ÁNCĂR s.n. (înv.) „şerveţel pe care îl ţin în mână sau sub braţ chelnerii – serviette que portent les garçons de restaurant” 1931 (CADE). Germ. austriac Hangerl (< hangen „a atârna”). ÁNCEPS adj. invar., s.n. „(silabă) care, în schema metrică a unui vers, poate fi atât lungă, cât şi scurtă – (syllabe) anceps” 1869 (Almăşanu, Prog. gimn. 27). Lat. neol. anceps, -item, propriu-zis „cu două capete, de ambele părţi; ambiguu” (< amb(i) „în două direcţii opuse, în ambele părţi” + caput, capitis „cap”). Dicţionarele moderne româneşti, începând cu DN2, înregistrează cuvântul cu un sens inexistent „semn care marchează cantitatea unei silabe”, probabil datorat confuziei cu lat. apex „semn care marca lungimea vocalelor”. Cf. cap1, bíceps, occipitál, precipitá. ANCESTRÁL adj. „strămoşesc – ancestral” 1893 (Conv. lit. XXVII, 24). Fr. ancestral < ancêtre „strămoş”, v.fr. ancestre < lat. antecessor „predecesor, persoană care merge înainte” < antecēdere „a merge înainte, a depăşi” < ante- + cēdere „a merge; a se retrage”. Cf. antecedént, ante-, abcés, accés, accesóriu, cedá, decedá, excedá, intercéde, precedá, procedá, purcéde, recesív, recesiúne, secesiúne, succedá, succés. ANCHÉTĂ s.f. „cercetare ordonată sau efectuată de o autoritate publică pentru a clarifica împrejurările în care s-a produs un fapt, bazată (în general) pe culegerea de informaţii de la diferite persoane şi pe administrarea probelor; cercetare ştiinţifică bazată pe culegerea de informaţii de la diferite persoane – enquête” 1862 (Pontbriant, D.). Fr. enquête < v.fr enqueste, part. f. substantivat al vb. enquerre (= fr. mod. enquérir) „a ancheta, a se informa” < lat. târziu inquaerere (part. inquaesitus), refacere a clasicului inquīrere după verbul de bază quaerere „a întreba, a cere, a căuta să obţină”. Fam.: anchetá vb. „a cerceta un fapt sau o persoană (posibil vinovată) printr-o anchetă” 1884 (Kogălniceanu O. V/III, 77) < fr. enquêter; anchetatoáre s.f. 1933 (Nom. prof. 76) ← anchetator; anchetatór s.m. „persoană care face o anchetă” 1910 ANCHILOSTÓM 215 ANCILÁR (Dobrogeanu-Gherea, O. C. IV, 133) ← ancheta; contraanchétă s.f. (jur.) „anchetă făcută cu scopul de a verifica sau a infirma o anchetă anterioară” 1925 (Vinea, O. VI, 175) < fr. contre-enquête; microanchétă s.f. „anchetă limitată la un număr mic de subiecţi” 1967 (I. B., 26 iul., p. 2, în DCR1) ← micro1- + anchetă. Cf. cére, achizíţie, chestiúne, chéstor, chétă, conchétă, conchístă, cucerí1, inchizíţie, perchezíţie, rechizíţie. ANCHILOSTÓM s.m. „vierme intestinal care perforează vasele de sânge din intestin – ankylostome” 1898 (var. anchilostómă s.f., Enc. rom. I, 199). Fr. ankylostome < lat. savant ankylostoma, format pe baza gr. ἀγκύλος „curb, încovoiat” şi στόμα „gură”. Fam.: anchilostomiáză s.f. „boală provocată de anchilostom, caracterizată prin inflamarea mucoasei intestinale şi scăderea hemoglobinei” 1949 (LTR1 I, 115) < fr. ankylostomiase. Cf. anchilóză, stomátă, stomatologíe, anastomóză, ciclostóm, distóm, gnatostóm, peristóm, plagiostóm. ANCHILÓZĂ s.f. „suprimare parţială sau totală a mişcărilor într-o articulaţie – ankylose” 1852 (Brezoianu, Man. sănăt. 205). Fr. ankylose < gr. ἀγκύλωσις < ἀγκυλοῦν „a îndoi, a curba” < ἀγκύλος „curb, încovoiat”. Fam.: anchilozá vb. „a căpăta sau a produce o anchiloză” 1893 (DDRF) < fr. ankyloser TDRG, DA, CADE, DEX // ← anchiloză SDLR. Cf. anchilostóm. ANCHIÓR adj. „(despre bluze, pulovere, tricouri, rochii) cu decolteu în forma literei V – (en parlant des vêtements) en cœur”, s.n. „decolteu în forma literei V – décolté en cœur” 1912 (scris en cœur, Pătrăşcanu, O. A. I, 219), var. encoeur [an'kœr]. Fr. en cœur „în formă de inimă; (despre decolteuri) în forma literei V; (despre piese de vestimentaţie) cu decolteu în forma literei V”. Cf. cord1, acórd, acordeón, concordá, curáj, discordá, mizericórdie, racordá, recórd, recorder. ANCHÍR s.n. (Buc.) „cameră de oaspeţi – chambre d’hôtes” 1903 (Niculiţă- Voronca, D. II, 451). Ucr. ankyr = alkyr < pol. alkierz < v. ceh. alkéř < v. germ. de sus arkēre „anexă a unei clădiri, închisă, prevăzută cu ferestre” < v.fr. arquiere „ambrazură, deschizătură pentru tragerea cu arcul” < lat. *arcuārium < arcus „arc” (ESUM, Brückner, SEJP, Duden). Fam.: anchiráş s.n. (dim.) 1900 (Grigorovitza, C. G., apud CDDG) ← anchir CADE // Germ. Einkehrhaus CDDG, SDLR. Cf. arc. ÁNCIE s.f. „lamă elastică aşezată la gura unui instrument de suflat, care, intrând în vibraţie sub acţiunea unui curent de aer, produce un sunet – anche” 1898 (Cerne, D.M. I, 46). It. ancia < fr. anche, iniţial „jgheab, gât de sticlă, ţeavă, cep” < francic *ankya „canalul din interiorul osului”. ANCILÁR adj. (livr.) „de slugă, subordonat, supus – ancillaire” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. ancillaire, împr. din lat. ancillaris < ancilla „servitoare, sclavă”. ANCLANŞÁ 216 ANCÓŞĂ ANCLANŞÁ vb. „a angrena un mecanism în vederea declanşării – enclencher” 1957 (LTR2 I, 412). Fr. enclencher < clenche „clanţă”, împr. germanic, cf. germ. medie de jos klinke. Cf. declanşá. ANCLÚZ s.m. (Buc., în credinţele populare) „ban fermecat care poate atrage alţi bani sau care se întoarce la cel care l-a cheltuit – argent ensorcelé, qui peut attirer d’autre argent ou qui revient à celui qui l’a dépensé” 1903 (Niculiţă-Voronca, D. I, 402). Ucr. ankljuz = inkljuz < pol. inkluz, inkluza „spirit închis într-un obiect; spirit care se credea că locuieşte în bani; bani fermecaţi”, iniţial „călugăr claustrat” < lat. inclusus, part. perf. al lui includere „a închide” (< claudere „a închide”) A. I. Ionescu, SCL 27, 4, 1976, 193–194. Cf. claus, claustrá, cláuză, cloazón, closét, conclúde, deschíde, exclúde, inclúde, închíde, recluziúne. ANCOLÁ vb. (rar) „a lipi cu clei – encoller” 1951 (Studii, nr. 3, 98). Fr. encoller < colle „lipici” < lat. pop. colla < v.gr. κόλλα. Fam.: ancoláj s.n. (abstr.) 1949 (LTR1 I, 115) < fr. encollage; dezancolá vb. „a dezlipi” 1960 (LTR2 VI) < fr. désencoller. Cf. acolisí, coálă, colá2, colagén, colembólă, colenchím, colódiu, colografíe, coloíd, decolá. ANCOMBRÁNT adj. (livr.) „care încurcă trecerea printr-un spaţiu; (fig.) deranjant – encombrant” 1935 (Stere, O. II, 528). Fr. encombrant, part. prez. al vb. encombrer „a ocupa un spaţiu în exces, a încurca trecerea, a incomoda, a încărca” < v.fr. combre „baraj în albia unui râu”, probabil de origine celtică. Fam.: ancombramént s.n. (livr.; tehn.) „îngrămădire care împiedică trecerea; spaţiu ocupat de un obiect masiv, spaţiu necesar pentru aşezarea unui utilaj” 1949 (LTR1 I, 115) < fr. encombrement. ÁNCORĂ s.f. „piesă grea de metal cu braţele ca nişte gheare, care este coborâtă de pe o navă pe fundul apei, unde se fixează pentru a ţine nava în loc – ancre” 1829 (CR, 213). It. ancora, lat. neol. anc(h)ora (< gr. ἄγκυρα, posibil prin intermediar etrusc DELL). Fam.: ánchiră s.f. (înv.) „ancoră” 1559–1560 (Cod. Bratul, 254), var. anchíră, ánghiră < slavon an(ŭ)kira, an(ĭ)gira, ngr. άκγυρα; ancorá vb. „a fixa o navă sau un corp plutitor de fundul apei cu ajutorul unei ancore; a lega un sistem tehnic de un altul sau de pământ” 1829 (CR, 30) ← ancoră sau < it. ancorare; ancoráj s.n. (abstr.) 1859 (var. ancorágiu, Bălăşescu, D. R.-Fr.) < it. ancoraggio sau fr. ancrage, adaptat după ancora; ancorát s.n. (abstr.) 1870 (Costinescu, V.) ← ancora; ancoratór s.n. „dispozitiv folosit la navele cu vele pentru coborârea ancorei” 1909 (CDDG) ← ancora; ancorót s.n. „ancoră mică” 1898 (Enc. rom. I, 165) < it. ancorotto; dezancorá vb. „a elibera un vas prin ridicarea ancorei” 1928–1929 (Arghezi, S. XXV, 94) ← ancora. ANCÓŞĂ s.f. „decupare făcută pe marginea peliculei fotografice pentru a declanşa anumite operaţiuni în procesul de developare; canal într-o piesă metalică în care se introduc conductorii electrici – encoche” 1949 (LTR1 I, 118). Fr. encoche < encocher „a cresta” < coche „mică tăietură, crestătură”. ANCRASÁ 217 ANDEZÍN ANCRASÁ vb. (tehn.) „a (se) acoperi de impurităţi (zgură, ulei, rugină etc.) care împiedică buna funcţionare a unui dispozitiv – encrasser” 1949 (LTR1 I, 118). Fr. encrasser < crasse „strat de murdărie”, substantivare a adj. cras, crasse „gras, unsuros” < lat. crassus. Cf. cras1, gras. ANDABÁT s.m. „gladiator a cărui cască nu avea deschizături pentru ochi, fiind astfel obligat să lupte orbeşte – andabate” 1848 (Negulici, V.). Fr. andabate, lat. neol. andabata (posibil împrumut celtic, compus unde prima parte poate reprezenta corespondentul celtic al sanscr. andháḥ „orb” DELL). ANDALÚZ, -Ă s.m., s.f., adj. „(locuitor) din Andaluzia – andalou” 1840 (Heliade- Rădulescu, D. C. 13). Fr. andalou, -se < sp. andaluz < arab (al)-Andalus, nume dat Spaniei islamice. Fam.: andaluzián adj., s.m. „(persoană) din Andaluzia” 1794 (var. andaluzién, Critil2, 89) < fr. andalousien; andaluzít s.n. (min.) „silicat natural de aluminiu cristalizat” 1898 (var. andaluzítă s.f., Enc. rom. I) < fr. andalousite < Andalousie „Andaluzia”, unul dintre teritoriile în care se găseşte acest mineral. ANDÁNTE adv., s.n. (muz.) „în ritm lent; compoziţie sau parte a unei compoziţii executată în acest ritm – andante” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 52). It. andante, part. vb. andare „a merge”, probabil < lat. *ambitāre, frecventativul lui ambīre „a merge de jur împrejur” (< amb(i)- + īre „a merge”), cu -t- > -d- în it. de nord G. Rohlfs, ZRPh 40, 337, REW 409, FEW XXIV, 401 (s-a mai propus andare < lat. târziu *amlāre < ambulāre „a umbla” (cf. fr. aller, friul. lâ), cu -d- în loc de -l- după formele moştenite din lat. uadere, care furnizează o parte a paradigmei lui andare, Nocentini, VLI, LEI). Fam.: andantíno adv., s.n. (muz.) „(piesă muzicală executată) cu o mişcare puţin mai rapidă decât andante” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 52) < it. andantino. Cf. ambiánt, ámbitus, ambíţie, dánă1, i, circuít, coít, cómis1, cónte1, deperí, éxitus, ieşí, iniţiál, itinerár, preterít, pierí, sediţiúne, subít, suí, tránzit. ANDĂLÍ vb. (Trans.) „a pleca; a începe; a rătăci, a pierde vremea – partir, s’en aller; commencer; errer, perdre son temps” c. 1650 (var. înduluí, Anon. Car.; forma andălí, 1870, Pompiliu, B. 28), var. îndăluí „a pleca; a începe – partir; commencer”, undulí „a pleca; a urzi o intrigă – partir; ourdir une intrigue”. Magh. indul „a porni, a pleca”. Fam.: duluí vb. „a pleca” 1888 (Alexics, Magy. el.) ← îndălui (= andăli). ANDEZÍN s.n. „mineral alcătuit din silicat de sodiu şi de calciu – andésine” 1898 (var. andézină s.f., scris andesina, Enc. rom. I). Fr. andésine < Andes „Anzi”. Fam.: andezít s.n. „rocă vulcanică folosită în construcţii, care conţine andezin” 1898 (var. andezítă s.f., scris andesita, Enc. rom. I) < fr. andésite; andezític adj. „de andezit” 1904 (Enc. rom. III, 647) < fr. andésitique. Cf. andín. ANDÍN 218 ANDROCÉU ANDÍN adj. „din Anzi, care aparţine munţilor Anzi – andin” 1900 (Enc. rom. II, 345). Fr. andin (< top. Andes sau < sp. andino < top. Andes, probabil < quechua anti „est”). Cf. andezín. ANDÍVĂ s.f. „plantă erbacee cu frunze albe, cărnoase, comestibile – endive” 1749 (var. andídie, C. buc. 49v), var. amdídie, andívie, endívie. Fr. endive < lat. med. endiuia < m.gr. ἐντύβιον < ἔντυβον, ἴντυβον, ἴντυβος < lat. intubus. Var. andivie < ngr. αντίβι(ον), αντίβια. Var. andidie < ngr. αντίδι(ον). Var. endivie < germ. Endivie, ngr. εντίβια. ANDOSÁ vb. „a indica, pe versoul unui cec, numele persoanei împuternicite să încaseze contravaloarea cecului – endosser” 1840 (var. îndosá, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 572). Fr. endosser „a pune pe spate” < dos „spate” < lat. vulg. dossum < dorsum. Fam.: andosánt s.m. „persoană care andosează o poliţă” 1955 (DLRLC) < fr. endossant. Cf. dorsál, dos, dosár. ANDREÁ1 [ar. (a)ndreáuă, undreáuă; mr. ăndreáuă, ăndreáuă] s.f. „ac lung şi gros, folosit la împletit; ac de cusut – aiguille à tricoter ou à coudre” 1688 (var. undreá, Biblia, 137), var. (reg.) andreáuă, indreá, indreáuă, îndreá2, undreáuă. Et. nes., probabil lat. *endrella (< gr. ἔνδρυον) „tijă, cui de lemn” G. Giuglea, RF, 2, 1928, 64 // El. de substrat (cf. i.-e. *ardh- „bară, tijă” Reichenkron, Dak. 85, CL, 13, 1968, 350; i.-e. *andher „vârf ascuţit, nuia” C. Poghirc, LR, 16, 1967, 419; cu forma de bază undrea < lat. dun. *undrella < tracic *und-r- < i.e. u̯endh- „a învârti, a răsuci, a împleti” Russu, Etnogeneza, 409); v. germ. nādala (germ. Nadel) HEM II, 1177–1178; tc. ibre CDED II, 588; antrop. Andrei SDLR, CDER 9060; lat. intrare LM; et. nec. TDRG, DEX. Fam.: îndrelá vb. „(Buc., în forma îndrilá) a face din mai multe lucruri slabe ceva bun, a înfiripa, a înjgheba; (Olt., var. undrelí) a coase cu andreaua” 1930 (var. îndrilá, DA) ← îndrea2, undrea (= andrea1); undrelár s.n. (N Munt.) „cutie pentru instrumentele de cusut” 1885 (H. IX, 310) ← pl. undrele (= andrele); undreléşte adv. (Olt.), în expr. a coase ~ „a coase grosolan” 1931 (Ciauşanu, Gl.) ← undrele, pl. lui undrea (= andrea1). ANDRO- el. de comp. „bărbat; masculin – homme; masculin”. Fr. andro-, gr. neol. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”. Cf. -andru, androcéu, androgín, androíd, andropáuză, androsterón, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru. ANDRÓC s.n. (Trans., Munt.) „fustă ţărănească din postav de casă – jupe en laine que portent les paysannes pendant l’hiver” 1873 (Hasdeu, I. C. 612), var. androácă s.f., handróc, ondroácă s.f., ondróc. Săs. ondǝr-rock, angderrock „jupon” < ondǝr „sub” (= germ. unter) + Rock „haină, fustă”. Cf. róchie, târtán1, underground. ANDROCÉU s.n. (bot.) „totalitatea organelor masculine (staminelor) unei flori – androcée” 1883 (Brandza, Fl.). ANDROFOBÍE 219 ANDROLOGÍE Fr. androcée < lat. savant androeceum, format pe baza gr. ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat” şi οἰκίον „locuinţă, cuib, căsuţă” < οἶκος „casă”. Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, dichisí, diocéză, ecologíe, economíe, ecuménic. ANDROFOBÍE s.f. „aversiune patologică faţă de bărbaţi – androphobie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. androphobie < andro- (< gr. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”) + -phobie (< gr. -φοβία < -φοβος < φοβεῖν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”). Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, -fob, fobíe. ANDROGÉN adj. „care provoacă în organism modificări cu caracter masculinizat – androgène” 1942 (Parhon, O. IV, 149). Fr. androgène < andro- (< gr. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”) + -gène „care produce...” (< gr. γεννᾶν „a genera, a da naştere”, cf. -γενής „născut, produs”). Fam.: androgenéză s.f. „geneză a unui organism, pe cale asexuală, dintr-o celulă care posedă numai material genetic patern” 1937 (M. enc. agr.) < fr. androgenèse. Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. ANDROGÍN adj., s.m. „(bot.) floare care are atât androceu, cât şi gineceu; (zool., med.) hermafrodit, organism care atât caractere sexuale masculine, cât şi feminine; fiinţă fabuloasă din mitologia greacă, jumătate femeie, jumătate bărbat – androgyne” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. androgyne < gr. ἀνδρόγυνος „hermafrodit, care este atât bărbat, cât şi femeie” < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat” + γυνή „femeie”. Fam.: androginíe s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. androgynie. Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, ginecéu, ginecologíe, misogín. ANDROÍD s.m., adj. „care prezintă caractere masculine; robot cu aspect uman – androïde” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. androïde < andro- (< gr. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”) + -ïde (< gr. -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect” < ἰδεῖν „a vedea”, aorist). Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, -oid, caleidoscóp, idée, ídol. ANDROLOGÍE s.f. „ramură a medicinei care studiază fiziologia şi patologia organelor sexuale masculine – andrologie” 1962 (DER I, 126). Fr. andrologie < andro- (< gr. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”) + -logie (< gr. -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”). Fam.: andrológ s.m. „specialist în andrologie” 1997 (NDN); andrológic adj. „referitor la andrologie” 1957 (Parhon, O. IV, 439). Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, -logíe, lógos, léxic. ANDROMEDÍDĂ 220 -ANDRU ANDROMEDÍDĂ s.f. „ploaie periodică de meteoriţi, datorată cometei lui Biela, care se produce pe la mijlocul lunii noiembrie din direcţia constelaţiei Andromeda – andromédides” 1949 (pl. andromedíde, LTR1 I, 118). Sg. refăcut din pl. andromedide < fr. andromédides < n.pr. Andromède „(constelaţia) Andromeda”. ANDROPÁUZĂ s.f. „perioadă de involuţie a funcţiei sexuale masculine, însoţită de tulburări neurovegetative – andropause” 1969 (D. med.). Fr. andropause < andro- (< gr. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”) + pause „pauză” (< lat. pausa < gr. παῦσις < παύειν „a calma, a înceta”), după ménopause „menopauză”. Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, menopáuză, páos, páuză, răposá, repáus. ANDROSTERÓN s.m. „hormon sexual masculin, care are o activitate mai slabă decât a testosteronului – androstérone” 1948 (var. androsterónă s.f., Parhon, O. V, 150). Fr. androstérone < andro- (< gr. ἀνδρο- < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”) + -sterone < stero[l], cu -one după hormone. Cf. andro-, -andru, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru, colesteról, steról, aldosterón, progesterón, testosterón. -ANDRU el. de comp. (bot.) „referitor la stamine – -andre”. Lat. neol. -andrus, fr. -andre < gr. -ανδρος < ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”, folosit de Linné cu referire la stamine. Fam.: anándru adj. (înv.) „cu flori fără părţi masculine” 1908 (DA) < fr. anandre < lat. savant anandrus < gr. ἄνανδρος „fără bărbat” < ἀ(ν)- privativ + ἀνήρ, ἀνδρός „bărbat”; decándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având zece stamine” 1862 (Antonescu, D. 288) < lat. savant decandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. δέκα „zece” şi -ανδρος; decándru, -ă adj., s.f. „(clasă de plante cu flori) cu zece stamine” 1870 (Costinescu, V.) < fr. décandre, lat. savant decandrus, format pe baza gr. δέκα „zece” şi -ανδρος; diándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având două stamine” 1837 (J. Cihac, I. N. 264), var. (înv., rar) diandrie (acc. nec.; forma diandríe s.f.sg., dată ca intrare în DLR, este îndoielnică, nu este confirmată de sursele disponibile şi nu corespunde modului de desemnare a claselor de plante, care foloseşte pluralul) < lat. neol. diandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. δι- „di-, dublu, doi” şi -ανδρος; diándric adj. (despre flori sau plante) „care are două stamine” 1870 (Costinescu, V.) < fr. diandrique; diándru, - ă adj., s.f. „(clasă de plante) cu flori având două stamine” 1870 (Costinescu, V.) < fr. diandre, lat. savant diandrus, format pe baza gr. δι- „di-, dublu, doi” şi -ανδρος; dodecándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având douăsprezece stamine” 1837 (J. Cihac, I. N. 264), var. (înv., rar) dodecandrie (acc. nec.; forma dodecandríe s.f.sg., dată ca intrare în DLR, cu sensul „caracteristică a unor plante de a avea douăsprezece stamine pe pistil”, nu este confirmată de sursele disponibile) < lat. neol. dodecandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. δώδεκα „doisprezece” şi -ανδρος; dodecándru adj. „cu douăsprezece stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. dodécandre, lat. savant dodecandrus, format pe baza gr. δώδεκα „doisprezece” şi -ανδρος; enándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având nouă stamine” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. enneandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. ἐννέα „nouă” şi -ανδρος; eneándru adj. „cu nouă ÁNDRUC 221 ANDURÁNŢĂ stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. ennéandre, lat. savant enneandrus, format pe baza gr. ἐννέα „nouă” şi -ανδρος; eptándru adj. „cu şapte stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. heptandre < lat. savant heptandrus, format pe baza gr. ἑπτά „şapte” şi -ανδρος; exándru adj. „cu şase stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. hexandre < lat. savant hexandrus, format pe baza gr. ἕξα- < ἕξ „şase” şi -ανδρος; heptándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având şapte stamine” 1870 (var. eptandrie, acc. nec., Costinescu, V.) < lat. neol. heptandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. ἑπτά „şapte” şi -ανδρος; hexándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având şase stamine” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. hexandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. ἕξα- < ἕξ „şase” şi -ανδρος; icosándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având douăzeci de stamine sau mai multe” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. icosandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. εἴκοσι „douăzeci” şi -ανδρος; monándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având o singură stamină” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. monandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. μόνος „singur” şi -ανδρος; monándru adj. „cu o singură stamină” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. monandre, lat. savant monandrus, format pe baza gr. μόνος „singur” şi -ανδρος; octándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având opt stamine” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. octandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. ὀκτώ „opt” şi -ανδρος; octándru adj. „cu opt stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. octandre, lat. savant octandrus, format pe baza gr. ὀκτώ „opt” şi -ανδρος; pentándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având cinci stamine” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. pentandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. πεντα- < πέντε „cinci” şi -ανδρος; pentándru adj. „cu cinci stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. pentandre, lat. savant pentandrus, format pe baza gr. πεντα- < πέντε „cinci” şi -ανδρος; poliándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având un număr mare de stamine (în jur de 100)” 1837 (var. poliandrie, acc. nec., J. Cihac, I. N. 264) < lat. neol. poliandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. πολύς „mult” şi -ανδρος; poliándru adj. „cu un număr mare de stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. polyandre, lat. savant polyandrus, format pe baza gr. πολύς „mult” şi -ανδρος; tetrándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având patru stamine” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. tetrandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. τετρα- < τέσσαρες/τέτταρες „patru” şi -ανδρος; tetrándru adj. „cu patru stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. tetrandre, lat. savant tetrandrus, format pe baza gr. τετρα- < τέσσαρες/τέτταρες „patru” şi -ανδρος; triándria s.f.pl. „clasă de plante cu flori având trei stamine” 1861 (Barasch, B. 38) < lat. neol. triandria, termen din taxonomia lui Linné creat pe baza gr. τρι- „trei” şi -ανδρος; triándru adj. „cu trei stamine” 1898 (Enc. rom. I, 170) < fr. triandre, lat. savant triandrus, format pe baza gr. τρι- „trei” şi -ανδρος. Cf. andro-, androcéu, ginandríe, misandríe, poliandríe, scafándru. ÁNDRUC s.n. (tipogr.) „tipar de probă – patron d’essai” 1968 (scris andruck, LTR2 XIX, 554). Germ. Andruck < andrucken „a scoate tipare de probă” < drucken „a tipări” (iniţial, var. a lui drücken „a apăsa, a presa”). ANDURÁNŢĂ s.f. „rezistenţă în exploatare (a unui motor, a unui vehicul etc.); capacitate de a rezista la eforturi fizice – endurance” 1945 (RFR, nr. 2, 407). Fr. endurance < endurer „a îndura, a suporta” < lat. indūrāre „a întări” < dūrus „dur”. Cf. îndurá, dur, durá1, mr. dúră. ANECDÓTĂ 222 ANEMOCÓRD ANECDÓTĂ s.f. „istorioară hazlie; fapt divers, mai puţin cunoscut, din viaţa unei personalităţi – anecdote” 1818 (Diaconovici-Loga, Ort. 26), var. (înv.) anecdót s.n., anécdotă. Fr. anecdote, iniţial „fapt inedit” < gr. ἀνέκδοτα, n.pl. al adj. ἀνέκδοτος „nepublicat, inedit” (< ἀ(ν)- privativ + ἐκδιδόναι „a publica, a livra, a produce” < ἐκ „în afară, ex-” + διδόναι „a da”), folosit ca titlu al unei culegeri de povestioare din viaţa privată a curţii bizantine de către Procopiu din Cezareea. Var. anécdotă < ngr. ανέκδοτο(ν). Fam.: anecdótic adj. „cu caracter de anecdotă” c. 1832 (Cornelli, 10v, apud TDRG3) < fr. anecdotique TDRG, DA, CADE, DEX // ← anecdotă SDLR; anecdotíst s.m. (rar) „autor sau povestitor de anecdote” 1890 (Maiorescu, O. I, 655); anecdotístă s.f. 1978 (DN3) ← anecdotist. Cf. antidót, apodóză, dóză, epidót, peridót, prodót. ANECOÍD adj. (despre încăperi, spaţii etc.) „lipsit de ecou – anéchoïde” 1958 (LTR2 III, 321). Fr. anéchoïde, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi écho „ecou” (< gr. ἠχώ). Cf. ecóu, catehísm. ANELÍD s.n. (mai ales la pl.) „încrengătură de viermi cu corpul cilindric – annélide” 1856 (Barasch, I. N. 225), var. anelídă s.f. Fr. annélide(s), lat. savant Annelida < anellus, dim. lui anulus „inel”. Cf. inél, anulár. ANEMÍE s.f. „boală determinată de scăderea numărului de globule roşii din sânge – anémie” 1854 (Steege, Ape min. 32). Fr. anémie < gr. ἀναιμία „lipsă de sânge” < ἄναιμος „lipsit de sânge” < ἀ(ν)- privativ + αἷμα, -ατος „sânge”. Fam.: anemiá vb. „a ajunge sau a face să ajungă într-o stare de anemie” 1900 (N. Rev. R., nr. 1, p. 8) < fr. anémier sau ← anemie; anémic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de anemie; (fig.) fără vlagă, fără energie” 1857 (Ursu, ms., apud TDRG3) < fr. anémique. Cf. -emie, hemato-, hemo-. ANEMO- el. de comp. „vânt – vent”. Fr. anémo-, gr. neol. ἄνεμος „vânt”. Cf. anemocór, anemocórd, anemofíl, anemografíe, anemométru, anemoscóp, anemostát, anemotróp. ANEMOCÓR, -Ă s.f., adj. „(plantă) care are fructe sau seminţe adaptate pentru a fi răspândite de vânt – anémochore” 1938 (pl., scris anemochore, M. enc. agr. II, 758). Fr. anémochore < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -chore „referitor la modul de răspândire a seminţelor, a sporilor” (< gr. χωρεῖν „a face loc, a se deplasa” < χώρα „spaţiu”). Cf. anemo-, anahorét, autocór, hidrocór, izocór, zoocór. ANEMOCÓRD s.n. „armoniu cu corzi, instrument la care vibraţiile corzilor sunt determinate de un sistem pneumatic – anémocorde” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anémocorde < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + corde „coardă” (< lat. chorda < gr. χορδή). Cf. anemo-, coárdă, cord2, cordát1, cordeá, cordeliér, cordítă1, cordón, clavicórd, curdisí. ANEMOFÍL 223 ANEMOTRÓP ANEMOFÍL adj. (despre plante) „ale căror flori se polenizează prin intermediul vântului – anémophile” 1898 (Enc. rom. I, 884). Fr. anémophile < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -phile (< gr. -φίλος „iubitor” < φιλεῖν „a iubi” < φίλος „prieten, drag, propriu”) Fam.: anemofilíe s.f. (abstr.) 1942 (M. enc. agr. IV, 690) < fr. anémophilie. Cf. anemo-, -fil, filo-. ANEMOGRAFÍE s.f. „disciplină care se ocupă cu studierea vânturilor – anémographie” 1780–1790 (var. animografíe, Amfilohie, G. F. 144r). It. anemografia, fr. anémographie < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -graphie „scriere” (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”). Fam.: anemográf s.n. „instrument care înregistrează puterea vântului” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < anémographe; anemográmă s.f. „diagramă de înregistrare a unui anemograf” 1949 (LTR1 I) < fr. anémogramme < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + gramme (< gr. γράμμα „literă, scris, scriere” < γράφειν „a scrie”). Cf. anemo-, grafíe. ANEMOMÉTRU s.n. „instrument pentru măsurarea vitezei gazelor în conducte, a aerului în atmosferă, a unui avion în aer – anémomètre” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 53). Fr. anémomètre < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -mètre (< gr. -μέτρης „care măsoară” < μετρεῖν „a măsura” < μέτρον „măsură”). Fam.: anemométric adj. „referitor la anemometrie” 1939 (SDLR) < fr. anémométrique; anemometríe s.f. „ştiinţa măsurării vitezei gazelor în conducte, a aerului în atmosferă, a unui avion în aer” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anémométrie; termoanemométru s.n. „aparat pentru determinarea vitezei vântului prin măsurarea rezistenţei electrice a unui filament încălzit” 1966 (DER IV) < fr. thermo-anémomètre. Cf. anemo-, métru. ANEMÓNĂ s.f. „plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase şi cu flori mari, albastru-violet – anémone” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anémone, lat. neol. anemona < gr. ἀνεμώνη. ANEMOSCÓP s.n. „instrument care indică direcţia vântului – anémoscope” 1780–1790 (var. animoscóp, Amfilohie, G. F.). It. anemoscopeo, fr. anémoscope < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -scope (< gr. -σκόπος < σκέπτειν „a privi”). Cf. anemo-, -scop2, -scopie, schépsis, scop1, scéptic, epíscop. ANEMOSTÁT s.n. „aparat folosit pentru difuzarea aerului cald dintr-o instalaţie de încălzire centrală în încăperi – anémostat” 1949 (LTR1 I). Fr. anémostat < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -stat (< gr. στατός, -στάτης „stabil, fix”, construit pe rad. στα- al vb. ἰστάναι „a sta, a opri”). Cf. anemo-, -stat4, státic, stáză, anastasimatár, anastátic, apostát, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. ANEMOTRÓP s.n. „motor eolian – anémotrope” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). ANERGÍE 224 ANESTEZÍE Fr. anémotrope < anémo- (< gr. ἄνεμος „vânt”) + -trope (< gr. -τρόπος < τρέπειν „a (se) întoarce, îndrepta spre”). Cf. anemo-, trop1, trop3-, apotropáic, entropíe, epitróp, trópic, troposféră. ANERGÍE s.f. „lipsă de reacţie a organismului la agenţi nocivi – anérgie” 1962 (DER I). Fr. anérgie < lat. savant anergia, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi -εργεια < ἔργον „lucru, acţiune”, cf. ἐνέργεια „acţiune”. Cf. ergo-, -ergíe, alergíe, energíe, argát, argón, argós, orgán, órgă. ANERISÍ vb. (Mold., înv.) „a anula, a desfiinţa – annuler” 1732 (doc. apud Gáldi, 147), var. anirisí. Ngr. αναιρώ (aor. αναίρεσα) < v.gr. ἀναιρεῖν „a ridica, a înlătura, a distruge” < ἀνα- + αἱρεῖν „a lua”. Cf. aferéză, dieréză, erezíe, exeréză, sineréză, ana2-. ANEROÍD adj., în sintagma barometru ~ „barometru metalic de măsurare a presiunii atmosferice – anéroïde” 1879–1883 (Brandza, Fl.). Fr. anéroïde, termen creat de savantul francez Lucien Vidi (care a brevetat acest aparat în 1844), pe baza gr. ἀν- privativ, ἀήρ „aer” (fr. air) şi -οειδής (fr. -oïde), cu referire la faptul că instrumentul conţine un recipient rotund în care se face vid TLF. Cf. áer1. ANESTEZÍE s.f. „suprimare temporară a sensibilităţii corpului cu ajutorul unor substanţe, pentru efectuarea unor proceduri medicale – anesthésie” 1857 (Polizu, V.). Fr. anesthésie < engl. anaesthesia < gr. ἀναιθησία „lipsă de sensibilitate, de percepţie” < ἀναίσθητος „lipsit de sensibilitate, de percepţie” < ἀν- privativ + αἰσθάνεσθαι „a simţi, a percepe”. Fam.: anesteziá vb. „a provoca suprimarea temporară a sensibilităţii corpului cu ajutorul unor substanţe” 1908 (ŞDU2) < fr. anesthésier sau ← anestezie; anesteziánt adj., s.n. „(substanţă) care provoacă o anestezie” 1955 (V. rom. V, 223) < fr. anesthésiant; anestézic adj., s.n. „(substanţă) care provoacă o anestezie” 1857 (Turnescu, Med. op. 5r) < fr. anésthésique; anestezimétru s.n. (rar) „aparat care măsoară cantitatea de anestezic inhalat” 1988 (DEX-S) < engl. anesthesimeter º, posibil şi fr. anesthésimètre DEX; anesteziológ s.m. „specialist în anesteziologie” 1967 (Scânteia, 9 sept., p. 6, în DCR1, 391) ← anesteziologie (der. regresiv); anesteziológă s.f. 1996 (DEX2) ← anesteziolog; anesteziológic adj. „care ţine de anesteziologie” 2008 (MDN) ← anesteziologie; anesteziologíe s.f. „disciplină medicală care se ocupă cu anestezia” 1964 (ABC săn.) < fr. anesthésiologie, engl. anesthesiology; anestezíst s.m. „medic specialist în practica anesteziei” 1963 (Scânteia, 7 apr., p. 2, în DCR1) < fr. anesthésiste; anestezístă s.f. 1975 (DEX) ← anestezist; electroanestezíe s.f. „anestezie bazată pe folosirea curenţilor electrici” 1973 (Magazin, 11 aug., p. 1, în DCR1) < fr. électro-anesthésie, engl. electroanesthesia; hemianestezíe s.f. „pierdere a sensibilităţii pe o jumătate laterală a corpului” 1900 (Enc. rom. II, 947) < fr. hémi-anesthésie; preanestezíe s.f. „pregătire a bolnavului înaintea anesteziei propriu-zise” 1969 (D. med. I, 92) < fr. préanesthésie; rahianestézic adj., s.n. „(medicament, substanţă) cu acţiune anestezică locală, care se injectează în canalul rahidian” 1966 (DER IV) ← rahianestezie; rahianestezíe s.f. ANEURÍE 225 ANÉXĂ „anestezie obţinută în urma unei injectări, prin puncţie, în canalul rahidian a unei substanţe anestezice” 1958 (DLRM) < fr. rachianesthésie. Cf. chinestezíe, estétic, estezíe, sinestezíe. ANEURÍE s.f. „slăbire a funcţiilor nervoase – aneurie” 1898 (Enc. rom. I). Germ. Aneurie, fr. aneurie, formate pe baza gr. ἄνευρος „lipsit de nervi; slab” < ἄ- privativ + νεῦρον „nerv, fibră”. Fam.: aneuróză s.f. (atestat exclusiv lexicografic) „aneurie (sens suspect); absenţa congenitală a nervilor” 1966 (DN2) < fr. aneurose „absenţa nervilor”. Cf. neur(o)-/nevro-, neurón, amfineurián, aneurínă, nevráx, nevricós, nevróm, nevróză. ANEURÍNĂ s.f. „vitamina B1 – aneurine” 1949 (LTR1 I). Fr. aneurine < engl. aneurin, nume dat de chimiştii olandezi Barend Jansen şi Willem Donath (care au izolat această substanţă în 1926), ca abreviere a sintagmei anti- neuritic vitamin, această substanţă fiind folosită cu succes în tratarea polinevritei (engl. polyneuritis). Cf. neur(o)-/nevro-, neurón, amfineurián, aneuríe, nevráx, nevricós, nevróm, nevróză. ANEVATÓ s.n.sg. (înv.) „broderie în relief – plumetis” 1893 (DDRF). Ngr. ανεβατό(ν), neutrul substantivat al adj. ανεβατός „umflat, ridicat” < v.gr. ἀναβατός „de ridicat; uşor de urcat” < ἀναβαίνειν „a se urca” < ἀνα- + βαίνειν „a merge”. Cf. ana2-, abazíe, acrobát, adiabátic, anabátic, báseball, basídie, báză, catabátic, diabáz, diabét, epibát, hiperbát. ANEVRÍSM s.n „dilatare patologică a pereţilor unei artere – anévrisme” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 53), var. (înv.) aneurísm. Fr. anévrisme, împr. din lat. aneurysma, anevrisma < gr. ἀνεύρυσμα < ἀνευρύνειν „a dilata, a lărgi” < ἀνα- + εὐρύνειν „a lărgi” < εὐρύς „larg” (pronunţia cu -vr-, posibil după pronunţia m.gr. şi ngr. a secvenţei vocală + -υρ-). Fam.: anevrismál adj. „care ţine de anevrism” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 53) < fr. anévrismal; anevrismátic adj. „care ţine de anevrism, afectat de anevrism” 1939 (SDLR) < fr. anévrismatique. Cf. euribár, euribiónt, euritérm. ANÉXĂ s.f. „ceea ce este alăturat sau alipit, ca element secundar sau dependent, pe lângă altceva mai important – annexe” c.1832 (var. anéx2 s.n., I. Golescu, Cond. I, 67r), var. (înv.) anés2 s.n. Fr. annexe, iniţial adj. „ataşat”, împr. din lat. annexus, part. perf. al vb. annectere „a lega de, a ataşa, a uni” < ad- + nectere „a înnoda, a împleti, a lega”. Var. anex2 < lat. neol. annexum. Fam.: anéx1 adj. „alăturat” 1852 (var. anés1, Stamati, V.) < fr. annexe, lat. neol. annexus; anexá vb. „a ataşa la ceva (un document); a îngloba un teritoriu într-un stat” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 67r), var. anectá, anesá < fr. annexer; var. anecta, după lat. annectere; anexionísm s.n. „politică a unor state de a anexa alte teritorii” 1918 (Iorga, Mem. I, 227) ← anexiune, anexionist sau < fr. annexionnisme; anexioníst s.m. „adept al ANFILÁDĂ 226 ANGARÁ anexionismului” 1881 (Eminescu, O. XII, 303) < fr. annexionniste; anexítă s.f. (med.) „inflamaţie a anexelor uterine (ovare şi trompe uterine)” 1938 (Parhon, O. A. II, 86) < fr. annexite (< annexe „anexă”); anexiúne s.f. „anexare (a unui teritoriu)” 1852 (var. anesiúne, Stamati, V.) < fr. annexion; dezanexá vb. „a retroceda un teritoriu anexat” 1917 (forma dezanexáre, Iorga, Mem. I, 209) < fr. désannexer; metroanexítă s.f. (med.) „inflamaţie cronică sau acută a uterului şi a anexelor acestuia (trompe şi ovare)” 1959 (Belea, P. A. 376) < fr. métro-annexite < métro- „referitor la uter” (< gr. μήτρα „uter”) + annexite. Cf. conéx1, nex. ANFILÁDĂ s.f. (rar) „şir de clădiri, de porticuri sau de colonade care se succedă în linie dreaptă – enfilade” 1932 (Stere, O. I, 119). Fr. enfilade < enfiler „a înşira” < fil „fir, şir” < lat. fīlum „fir”. Cf. fir, defilá, defiléu, filá, filamént. ANFRACTUOZITÁTE s.f. (înv., rar) „linie sucită, întortocheată, adâncitură neregulată – anfractuosité” 1909 (CDDG). Fr. anfractuosité, împr. din lat. anfractuositas < anfractuosus „cu îndoituri, cu cotituri” < anfractus „încovoitură, îndoitură, ocol” (posibil < an-/am- + fractus < frangere „a frânge” sau împrumut din oscă, dintr-un compus format din *amfr- = lat. ambi- şi participiul corespunzător lat. actus DELL). ANGAJÁ vb. „a (se) încadra într-un loc de muncă; (refl.) a-şi asuma o obligaţie; (tranz.) a implica răspunderea cuiva; a aloca o sumă de bani; a antrena într-o acţiune; (refl.) a porni pe un anumit drum; (înv.) a lua cu chirie un vehicul; (înv.) a amaneta – (s’)engager” 1801 (Micu, Ist. rom. I, 414 (ms. 1801, BAR Cluj), apud TDRG3), var. (înv.) angagiá, angajaresí, angajarisí, angajuí. Fr. (s’)engager, iniţial „a da o garanţie” (de unde „a-şi asuma o obligaţie”) < gage „garanţie, gaj” < francic *waddi, cf. ol. medie wedde, v. germ. de sus wetti (= germ. Wette), intrat în Trans. şi prin germ. engagieren. Var. angajaresí, angajarisí, prin încadrare în clasa derivatelor verbale în -arisí; var. angajuí, prin încadrare în clasa derivatelor verbale în -uí. Fam.: angajamént s.n. „obligaţie luată din proprie iniţiativă; (înv.) contract care prevede condiţiile de angajare într-un loc de muncă” 1854 (GM, 1), var. (înv.) angajamấnt < fr. engagement; angajánt adj. „care atrage pe cineva într-o acţiune, ispititor” 1928 (Arghezi, O. VI, 11) < fr. engageant; angaját1 s.m. „persoană încadrată într-un loc de muncă, printr-un contract” 1875 (Mon. of.); angaját2 s.n. (abstr.) 1909 (CDDG); angajátă s.f. „femeie încadrată într-un loc de muncă, printr-un contract” 1932 (Eftimiu, O. XIII, 117); angajatoáre s.f. 1909 (CDDG) ← angajator; angajatór s.m. „persoană sau instituţie care angajează pe cineva într-un loc de muncă” 1909 (CDDG); dezangajá vb. „a scoate (pe cineva) sau a ieşi dintr-un angajament, dintr-o implicare, dintr-o activitate” 1958 (forma dezangajáre, V. rom. IV, 8) < fr. désengager; reangajá vb. „a angaja din nou (într-un loc de muncă)” 1908 (Gârleanu, S. A. II, 420) ← re2- + angaja sau < fr. réengager. Cf. gaj, degajá. ANGARÁ s.f. „(înv.) dare, corvoadă; (fam., mai ales la pl.) necaz, greutăţi financiare – corvée, impôt; malheur, ennui pécuniaire” 1616 (var. anghereá, în pl. angheréli, DIR. A IV/50), var. (înv.) angareá, (Sălaj) angárie, (Mold.) angaríe, (h)angăreá, angăríe (şi, mai ales la pl.) „pasăre de curte”, angheríe, hangará. ANGẤŞ 227 ÁNGHEMAHT Tc. angara (= angarya < ngr. αγγαρεία) E. Suciu, SCL 38, 1987, 142, Vl. Drimba, SCL, 43, 1992, 561. Var. angarea, (h)angărea < tc. angare. Var. angarie, angherie < ngr. αγγαρεία < gr. ἀγγαρεία < ἀγγαρεύειν „a obliga la prestarea unei munci neremunerate, în folos public” (iniţial, cu referire la întreţinerea serviciului poştal) < ἄγγαρος „curier (în Imperiul Persan)”, cuvânt de origine orientală, posibil înrudit cu ἄγγελος „mesager; înger”. Sensul „pasăre de curte” al var. angărie se poate explica de la acela de „contribuţie în păsări de curte” (DA), cf. gloabă. ANGẤŞ s.n. (Dobr.; înv.) „loitră (lungă), corlată; car sau căruţă cu asemenea loitre – sorte de ridelle; chariot” 1887 (HEM). Tc. (dial.) angıç ŞIO II/1, 395, DA, CDER 287, Suciu, CRT, 20–21 (care, pe baza variantei ankış, reconstituie un tc. *angış) sau tăt. anγyš Vl. Drimba, LR, 12, 1963, 46. Fam.: angấşlă s.f. „loitră” 1887 (HEM), probabil < tc. angıçlı, ankışlı, *angışlı „cu loitră, cu corlată”, Suciu, CRT, 21, sau tc. angıçla „cu carul”, Vl. Drimba, LR 12, 1963, 46. ANGEÍTĂ s.f. „inflamaţie a vaselor sangvine – angéite” 1962 (DER I). Fr. angéite, format pe baza gr. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”, cu sufixul -ite, caracteristic numelor de boli (< gr. -ῖτις). Cf. angio-. ÁNGEL s.m. (înv.) „înger – ange” 1643 (var. ánghel, Varlaam, Caz.; forma ángel, 1842, Heliade-Rădulescu, „Ierusalimul eliberat”). Lat. neol. angelus (< gr. ἄγγελος „mesager; (gr. biblică) mesager al lui Dumnezeu, înger”, posibil împrumut dintr-o limbă orientală, cf. ἄγγαρος „curier în Imperiul Persan”, v. angara), it. angelo. Var. anghel < slavon angelŭ, ngr. άγγελος. Fam.: angélic adj. „de înger” 1829 (var. anghelicésc, Poteca, F. 45; forma angélic, 1847, Gavra, L. 125–126) < fr. angélique, it. angelico, lat. neol. angelicus; var. anghelicesc < ngr. ἀγγελικός, cu adaptarea sufixului; angelolatríe s.f. „adorare a îngerilor” 1898 (Enc. rom. I) < fr. angélolâtrie (< gr. ἄγγελος + λατρεία „slujire; adorare a zeilor” < λατρεύειν „a sluji, a lucra pentru un salariu” < λάτρον „plată, salariu”); angelolátru adj., s.m., s.f. „adorator al îngerilor” 1966 (DN2) < fr. angélolâtre (< gr. ἄγγελος „înger” + -λάτρης „adorator” < λατρεύειν „a sluji, a lucra pentru un salariu”); angelologíe s.f. „parte a dogmaticii care tratează despre îngeri” 1898 (Enc. rom. I) < fr. angélologie; ángelus s.n. „rugăciune catolică în cinstea Bunei Vestiri” 1898 (Enc. rom. I) < lat. neol. angelus; anghelícă s.f. „plantă erbacee aromatică, cu frunze mari şi flori albe-verzui, a cărei rădăcină se foloseşte în industria farmaceutică (Angelica archangelica)” 1749 (C. buc. 160), var. angelícă, anghélică < ngr. αγγελική, αγγέλικα (< lat. savant), lat. neol. angelica, f. substantivat al adj. angelicus „angelic”; var. angelícă < fr. angélique, lat. neol. angelica; anghelínă s.f. (bot., rar) „anghelică” 1749 (C. buc.), var. (Trans.) angelínă ← anghelică (cu substit. finalei) după n.pr. Anghelina DA. Dublet etim.: î́nger. Cf. anghilést, arhánghel. ÁNGHEMAHT s.n. „mâncare cu carne (de pui sau miel) gătită în sos alb de lămâie – plat à la viande (de poulet ou d’agneau) à la sauce de citron” 1844 (Kogălniceanu, O. I, 74), var. anghemáht. Germ. Eingemachte, part. perf. substantivat al verbului einmachen „a face conserve, a mura, a face dulceţuri, compoturi, a prepara” < ein „în” + machen „a face”. ANGHÍLĂ 228 ANGIOGRAFÍE ANGHÍLĂ s.f. „peşte migrator cu corpul în formă de şarpe, ţipar – anguille” 1792– 1793 (Predetici, D., în Şc. Ard. II, 152). Fr. anguille, lat. neol. anguilla, dim. de la anguis „şarpe”. ANGHILÉST s.n. „octoih – livre des huit modes (de la musique religieuse orientale)” 1588 (var. anghiréte, Catastiful mănăstirii Galata 5v, în Doc. Î. 164), var. anghelés, angherést, anghilíst. Slavon angelĭskŭ „de înger”, cf. Angel´skija, numele unor cântări bisericeşti ruseşti; finala -st este explicabilă ca sg. refăcut din pl. angheleşti HEM II, 1203 // „stricat din rus. angeľskia” SDLR; probabil, slavon angelĭ jest „îngerul este”, cu care trebuie să fi început unul dintre imnurile octoihului CDER 283 (supoziţie neconfirmată). Cf. ángel, arhánghel, î́nger. ANGHINÁRE s.f. „plantă erbacee spinoasă cultivată pentru inflorescenţa sa, care este, în parte, comestibilă, şi folosită şi ca plantă medicinală – artichaut” 1719 (Amelio, apud TDRG3), var. anghenár s.m., anghenáră, anghenáre, anghinár(iu) s.m., anghináră. Ngr. αγκινάρα (< v.gr. κίναρα). Var. anghinar, anghenar, posibil din bg. anginar. ANGÍNĂ s.f. „inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor, care împiedică înghiţirea şi respiraţia – angine” 1816 (var. anghínă1, Maior, Învăţătură, 16). Fr. angine (împr. din lat.), lat. neol. angina (< gr. ἀγχόνη „strangulare, ştreang” < ἄγχειν „a strânge, a strangula”). Var. anghină1 < germ. Angina. Fam.: anginós adj., s.m. „(bolnav) de angină” 1939 (SDLR) < fr. angineux. ANGIO- el. de comp. (anat.) „vas sanguin sau limfatic – angio-”. Gr. neol. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”, fr. angio-. Cf. angeítă, angiogeníe, angiografíe, angiologíe, angióm, angiopatíe, angiospérm, angiotomíe. ANGIOGENÍE s.f. (anat.) „formarea şi dezvoltarea vaselor sangvine – angiogénie” 1966 (DN2). Fr. angiogénie < angio- (< gr. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”) + -génie (< gr. -γένεια < -γενής „născut, produs” < γεννᾶν „a genera, a da naştere”, γίγνεσθαι „a se naşte”). Cf. angio-, -gen2, -geníe, génă, genéză, -goníe. ANGIOGRAFÍE s.f. „studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sangvine după introducerea unor substanţe radioopace; (înv.) angiologie (parte a anatomiei care se ocupă cu studiul vaselor sangvine şi limfatice) – angiographie; (vieilli) angiologie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill V. I, 53, cu sensul „angiologie”; cu sensul modern, 1962, DER). Fr. angiographie (< angio- < gr. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”) + -graphie (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”). Fam.: angiográf s.n. „aparat pentru efectuarea angiografiilor” 1999 (RL, 4 mar., p. 24, în DCR3, s.v. angiografie), der. regresiv; angiográfic adj. „de angiografie” 1978 (DN3) < fr. angiographique. Cf. angio-, grafíe. ANGIOLOGÍE 229 ÁNGLI ANGIOLOGÍE s.f. „parte a anatomiei care se ocupă cu studiul vaselor sangvine şi limfatice – angiologie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 53). Fr. angiologie < gr. ἀγγειολογία < ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge” + -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”. Fam.: angiológic adj. „referitor la angiologie, de angiologie” 1978 (DN3) < fr. angiologique. Cf. angio-, -logíe, lógos, léxic. ANGIÓM s.n. „tumoare benignă a vaselor sangvine sau limfatice – angiome” 1898 (forma angioma, s.f., Enc. rom. I). Fr. angiome, format pe baza gr. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”, cu sufixul -ome (< gr. -ωμα). Fam.: limfangióm s.n. „tumoare beningă a vaselor limfatice” 1904 (Enc. rom. III, 599) < fr. lymphangiome; limfangioplastíe s.f. „operaţie de refacere a circulaţiei limfatice împiedicate de limfangiom, prin introducerea unor fire tubulare lungi de mătase în ţesutul subcutanat” 1969 (D. med.) < fr. lymphangioplastie. Cf. angio-. ANGIOPATÍE s.f. „afecţiune a vaselor sangvine – angiopathie” 1969 (D. med.). Fr. angiopathie < angio- (< gr. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”) + -pathie (< gr. -πάθεια, πάθος „ceva suportat, afect, suferinţă” < πάσχειν, aor. ἔπαθον „a fi afectat, a păţi, a suferi”). Cf. angio-, -patíe, antipatíe, apatíe, empatíe, pátimă, pátos, simpatíe. ANGIOSPÉRM, -Ă adj., s.f. (bot.) „(plantă) la care seminţele sunt închise în fruct – angiosperme” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 54). Fr. angiosperme < lat. savant Angiospermae, termen creat în 1690 de botanistul german Paul Hermann, pe baza gr. ἀγγεῖον „vas, recipient” + σπέρμα „sămânţă” (< σπείρειν „a risipi, a presăra, a însămânţa”). Cf. angio-, diaspór1, diásporă, spérmă, spor2. ANGIOTOMÍE s.f. „disecţie a vaselor sangvine – angiotomie” 1939 (SDLR). Fr. angiotomie < angio- (< gr. ἀγγεῖον „vas, recipient; vas de sânge”) + -tomie (< gr. -τομία < -τόμος < τέμνειν „a tăia”, τομή „tăiere”). Cf. angio-, tom, -tomíe. ÁNGLI s.m.pl. „populaţie vest-germanică stabilită iniţial în regiunea numită astăzi Schleswig-Holstein, care, în secolul al V-lea, a cucerit estul Marii Britanii, stând, împreună cu saxonii, la baza poporului englez; (înv.) englezi – Angles” 1847–1848 (Cipariu, O. I, 27). Lat. neol. Angli (= v.engl. Engle, Ængle, nume pus în legătură cu top. Angel (dan.)/Angeln (germ.), peninsulă în regiunea Schleswig, explicat prin v.sax., v.engl. angul „undiţă, cârlig de prins peşte” (v.nord. ǫngull, germ. Angel), cf. Harper, ED), fr. Angles. Fam.: angléşte adv. (înv.) „englezeşte” 1847–1848 (Cipariu, O. I, 86); ánglic adj. (înv.) „englez(esc)” 1812 (var. anglicésc, Şincai, Hr. I, 337; forma ánglic, 1847–1848, Cipariu, O. I, 152) < lat. neol. anglicus; anglicán, -ă adj., s.m., s.f. „referitor la religia de stat a Angliei; adept al religiei de stat a Angliei; (înv.) englez(esc)” 1717–1723 (Cantemir, ANGLO- 230 ANGLOMANÍE Hr. 884) < lat. neol. anglicanus (< anglicus „referitor la angli; englez, referitor la englezi” < Angli „angli”, nume extins ulterior la întreaga populaţie provenită din valul invadator anglo-saxon), fr. anglican; anglicanísm s.n. „religia de stat a Angliei, de sorginte protestantă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anglicanisme; anglicísm s.n. „cuvânt de origine engleză, împrumutat într-o altă limbă; structură sau locuţiune specifică limbii engleze” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 71r) < fr. anglicisme < engl. anglicism „particularitate de vorbire engleză; cuvânt englez trecut în altă limbă”, format pe baza lat. anglicus „englez” (< Angli „angli; englezi”); anglicíst s.m. (rar) „anglist” 1972 (V. rom. II, 52) < fr. angliciste; anglicístă s.f. 1978 (DN3) ← anglicist; anglicizá vb. „a da sau a căpăta un caracter englezesc” 1917 (Arghezi, S. XLIV, 254) < fr. angliciser; anglíe s.f. (înv. Mold., Trans.) „un tip de stofă; oţel englezesc” c.1700 (Iorga, S.D. XII, 10), var. (Trans.) ánglie < magh. anglia Tamás, EW, 74, posibil şi top. Anglia DA; anglíst s.m. „specialist în studiul limbii, al culturii şi al civilizaţiei engleze” 1929 (Arhiva XXXVI, 292) < germ. Anglist º, eventual şi fr. angliste DEX (cuvânt rar); anglístă s.f. 1978 (DN3) ← anglist; anglístică s.f. „studiul limbii, al culturii şi al civilizaţiei engleze” 1932 (Arhiva XXXIX, 123) < germ. Anglistik º, ulterior posibil şi engl. anglistics (< germ.) DEX; angliúş s.n. (înv., Trans.) „englez; stofă englezească; oţel englezesc” 1816 (var. anglúş, Batroch. 307) < magh. ánglus, ánglius (< lat. Anglus) Tamás, EW, 74 // după magh. angolos DA; danglíe s.f. (înv. Trans.) „tip de stofă” 1887 (HEM II) ← de + anglie HEM II, 1204. Cf. anglo-, engléz. ANGLO- el. de comp. „care se referă la engleză, la englezi, la Anglia – anglo-”. Fr. anglo-. Cf. ángli, engléz, anglofilíe, anglofobíe, anglomaníe. ANGLOFILÍE s.f. „simpatie pentru englezi şi pentru tot ce este englezesc – anglophilie” 1927 (V. rom. 180). Fr. anglophilie < anglo- + -philie (< gr. φιλία „prietenie, dragoste” < φίλος „prieten, drag, propriu”). Fam.: anglofíl, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care aprobă, admiră, iubeşte tot ce este englezesc sau vine de la englezi” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anglophile. Cf. ángli, anglo-, engléz, -fil, -filie. ANGLOFOBÍE s.f. „aversiune faţă de englezi şi faţă de tot ce este englezesc – anglophobie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anglophobie (< anglo- + -phobie (< gr. -φοβία < -φοβος < φοβεῖ ν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”), posibil după engl. anglophobia). Fam.: anglofób, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care manifestă aversiune faţă de englezi şi faţă de tot ce este englezesc” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anglophobe. Cf. ángli, anglo-, engléz, fobíe. ANGLOMANÍE s.f. „admiraţie exagerată faţă de englezi şi faţă de tot ce este englezesc – anglomanie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 54). Fr. anglomanie < anglo- + -manie (< gr. μανία „nebunie” < μαίνεσθαι „a fi cuprins de furie, delir”). ANGOÁSĂ 231 ÅNGSTRÖM Fam.: anglomán, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care manifestă admiraţie exagerată faţă de englezi şi faţă de tot ce este englezesc” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 54) < fr. anglomane. Cf. ángli, anglo-, engléz, maníe. ANGOÁSĂ s.f. „nelinişte, tulburare cauzată de o teamă puternică, uneori fără un motiv identificabil – angoisse” 1936 (C. Delavrancea, A. 36). Fr. angoisse < lat. angustia „loc strâmt, strâmtorare, dificultate, situaţie critică” < angustus „îngust” < angor (iniţial, temă în -s-), derivat abstract al verbului angere „a strânge, a sufoca”. Fam.: angoasá vb. „a provoca angoasă” 1937 (part. angoasat, A. Voinescu, J. 113) < fr. angoisser; angoasánt adj. „care provoacă angoasă” 1939 (A. Voinescu, J. 143) < fr. angoissant. Cf. îngúst, angusticláv, anxietáte. ANGOLÉZ, -Ă s.m., s.f., adj. „(locuitor) din Angola – angolais” 1962 (DER I). Fr. angolais < top. Angola < ptg. Angola < mbundu ngola, titlu purtat de regii din regiunea Ndongo. Fam.: angolán s.m. (înv.) „locuitor al coloniei portugheze Angola” 1930 (Minerva) < top. Angola sau ptg. angolano (cf. şi germ. Angolaner, engl. Angolan). ANGÓRA s.f. „specie de animale (pisică, iepure, capră) cu păr lung şi mătăsos – angora” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. angora < top. Angora (< it. Angora „Ankara” < m.gr. Ἄγκυρα). ANGRENÁ vb. „a participa sau a face pe cineva să participe la o acţiune; a face ca dinţii unei roţi să intre între dinţii alteia spre a transmite o mişcare de rotaţie – engrener” 1906 (G. Ionescu, C. T. 239). Fr. engrener, iniţial „a pune grâu în coşul unei mori” de unde „a porni ceva” < grain „grăunte, bob” < lat. grānum. Fam.: angrenáj s.n. „sistem de roţi şi de pinioane care se angrenează unele în altele; (fig.) înlănţuire, concurs de împrejurări strâns legate unele de altele” 1875 (var. angrenágiu, Mon. of., 19 febr.) < fr. engrenage; dezangrená vb. „a scoate din angrenaj” 1933 (Arghezi, O. VII, 1142) < fr. désengrener. Cf. grăúnte, grâu. ANGRÓ adv., s.n. „în cantitate mare; cu ridicata; depozit pentru desfacerea mărfurilor cu ridicata – en gros” 1800 (Furnică, I. C. 430), var. angrós. Fr. en gros „în mare” (gros „mare, gros” < lat. târziu grossus „gras; grosier, rudimentar”). Fam.: angrosíst, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană, întreprindere) care face comerţ angro” 1883 (Kogălniceanu, O. V/II, 407). Cf. gros1-2, degrosisá, degroşá, groş, groştéi, grosismént. ÅNGSTRÖM [ˈaŋgstrœm] s.m. „unitate de măsură pentru lungimi de undă egală cu a zecea milioana parte dintr-un milimetru – angstrœm” 1949 (LTR1). ANGULÁR 232 ANIHILÁ Fr. ångström, de la numele fizicianului suedez Anders Jonas Ångström, unul dintre inventatorii spectroscopiei. ANGULÁR adj. „în formă de unghi; referitor la unghiuri, unghiular – angulaire” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 54). Fr. angulaire, lat. neol. angularis < angulus „unghi”. Fam.: angulós adj. (înv., rar) „angular; colţuros” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anguleux, lat. neol. angulosus; superangulár adj., în sintagma obiectiv ~ „obiectiv fotografic cu unghi de deschidere mai mare decât cel obişnuit, fiind utilizat pentru peisaje vaste, pentru interioare etc.” 1962 (LTR2 XI, 567) ← super- + angular, după fr. super- angulaire, engl. super angular. Cf. unghi, rectangulár. ANGUSTICLÁVĂ adj.f. (în expr. tunică ~), s.f. „tunică tivită cu o bandă de purpură îngustă, pe care o purtau, la romani, tribunii militari plebei – angusticlave” 1862 (var. angusticláv s.n., Antonescu, D.). Lat. neol. angusticlauus < angustus „îngust” + clauus „cui; bară; bandă de purpură cusută pe partea din faţă a tunicii”. Cf. îngúst, angoásă, anxietáte, clávus, clou, încheiá, laticlávă. ANHÍDRU adj. (chim., despre săruri) „din care a fost îndepărtată apa, lipsit de apă – anhydre” 1896 (ŞDU1), var. (înv.) anídru. Fr. anhydre < gr. ἄνυδρος „fără apă” < ἀ(ν)- privativ + ὕδωρ „apă”. Fam.: anhidrídă s.f. „substanţă anorganică din care, în reacţie cu apa, se formează un acid; substanţă organică rezultată din eliminarea unei molecule de apă din două grupări carboxil” 1885 (Poni, Ch. 32), var. (înv.) anidrídă < fr. anhydride; anhidrít s.m. „sulfat natural de calciu, utilizat în industria materialelor de construcţie şi la confecţionarea unor obiecte de artă” 1898 (var. anhidrítă s.f., Enc. rom. I, 253, 272) < fr. anhydrite. Cf. hidro-, clepsídră, hidránt, hidrargír, hidraúlic, hídră, hidrocór, hidrogén, hidrolíză, hidromél. ANHIDRÓZĂ s.f. „stare patologică, congenitală sau dobândită, caracterizată prin reducerea sau suprimarea transpiraţiei – anhidrose” 1859 (var. anidróză, scris anidrosa, Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anhydrose < gr. ἀνίδρωσις < ἀ(ν)- privativ + ἵδρωσις „transpiraţie” < ἱ δροῦν „a transpira” < ἱ δρώς „sudoare”. Cf. hidropedéză, hidrorée, hidróză. ANIHILÁ vb. „a înlătura efectul unui lucru, acţiunea cuiva sau a ceva; a nimici – annihiler” 1862 (Pontbriant, D.). Fr. annihiler (împr. din lat.), lat. neol. annihilare (= adnihilare) < ad- + nihil „nimic” < ne (vechea formă a particulei de negaţie) + hilum „pic, cât de puţin, o foarte mică parte” (folosit aproape exclusiv în contexte negative; substantiv fără etimologie, al cărui sens concret s-a pierdut). Fam.: anihilatór adj. „care anihilează” 1846 (Univ. 53) < fr. annihilateur; anihiláţie s.f. (abstr.) 1851 (Stamati, D.), var. (înv.) anihilaţiúne, anihilăciúne < fr. annihilation. Cf. nihilísm. ANÍL 233 ANIMÁL ANÍL s.n. „plantă exotică din care se extrage indigoul – anil” 1894 (Antonescu, NDFR). Fr. anil < ptg. anil < arab an- art. hot. (= al, cu asimilare) + nīl < pers. nīl < sanscr. nīlī < nīlaḥ „albastru-închis”. Fam.: anilínă s.f. „substanţă chimică cu aspect de lichid uleios, obţinută prin distilarea indigoului sau, industrial, prin reducerea nitrobenzenului, şi utilizată în industria coloranţilor şi a medicamentelor” 1875 (Mon. of. 21 iun.) < fr. aniline, germ. Anilin, termen creat de farmacistul german Carl Julius Fritzsche în 1841; anilísm s.n. „intoxicaţie cu anilină” 1898 (var. anilísmus, Enc. rom. I) < fr. anilisme < aniline, cu substit. sufixului; var. anilismus < germ. Anilismus. Cf. antranílic. ANIMÁ vb. „a (se) face mai activ; a (se) însufleţi – animer” 1794 (Calend. Viena, 29). Lat. neol. animare „a da viaţă; a da vigoare; a da curaj” (< anima „suflu vital; suflet”, animus „suflet, spirit”), ulterior şi fr. animer. Fam.: animát adj., s.n. „însufleţit, viu, activ; (în expr. desen ~) film bazat pe o suită de desene, proiectate în succesiune foarte rapidă, care dă impresia de mişcare; (lingv., şi s.n.) (cuvânt sau categorie lingvistică) care denumeşte fiinţe vii” 1846 (Laurian, F. 81); expr. desen ~, după fr. dessin animé; sensul lingv., după fr. (genre) animé, introdus în 1897 de A. Meillet; animáto adv. (muz.) „cu însufleţire, cu vioiciune” 1898 (Enc. rom. I) < it. animato; animatór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care face mai dinamică o activitate, în special un spectacol; (s.f.) damă de companie” 1862 (adj. animătóriu, s.m. animatór, Pontbriant, D.) < fr. animateur, lat. neol. animator; animáţie s.f. „însufleţire, vivacitate; forfotă; (în expr. film de ~) desen animat” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 55), var. (înv.) animaţiúne < fr. animation; animé s.n. „gen de desene animate japoneze” 2006 (Obs. cult., 16 febr., în DCR3) < engl. anime < japon. anime, scurtat din animēshion < engl. animation (Merriam-Webster); animísm s.n. „credinţă care atribuie suflet obiectelor şi fenomenelor naturii; (în trecut) teorie ştiinţifică potrivit căreia fenomenele fiziologice şi psihologice au la bază sufletul, considerat entitate imaterială” 1883 (Contemporanul, III, 930) < fr. animisme; animíst, -ă adj., s.m., s.f. „adept al animismului; care ţine de animism” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 55) < fr. animiste; animozitáte s.f. „atitudine ostilă faţă de cineva” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 67r) < fr. animosité, împr. din lat. animositas, -atem „ardoare, însufleţire; (în lat. creştină) ostilitate” < animosus „curajos; mândru, orgolios; (despre vânt) violent” < anima; cineanimáţie s.f. „cinematografie de animaţie” 1967 („Cinema”, în SMFC V, 68) ← cine3- + animaţie; inanimát adj. „lipsit de suflet” 1862 (Antonescu, D. 327) < fr. inanimé; neanimát adj. „(înv.) inanimat; (rar) care nu este vioi” 1860 (Filimon, O. I, 140) ← ne- + animat, după fr. inanimé; reanimá vb. „a anima din nou; a readuce la viaţă prin diverse procedee terapeutice” 1859–1860 (Filimon, O. I, 171) ← re2- + anima; sensul „a anima din nou”, după fr. ranimer; sensul med., după reanimare şi fr. réanimer; reanimáre s.f. „restabilire a funcţiilor vitale prin procedee medicale” 1951 (CV III–IV, 55) < fr. réanimation (< réanimer), cu echivalarea sufixului; reanimatór s.m. „medic specialist în reanimare” 1964 (ABC săn. 33) < fr. réanimateur. Cf. ínimă, animál1, longánim, magnánim, nămáie, pusilánim, unaním. ANIMÁL1 s.n. „fiinţă înzestrată cu facultatea de a simţi şi de a se mişca; (biol.) organism complex, multicelular, heterotrof; (p. restr.) fiinţă vie înzestrată cu facultatea de a ANÍL ANIMÁL1 ANINÁ 234 ANIÓN simţi şi de a se mişca, alta decât omul; (fig.) om cu comportament iraţional, brutal, grosolan – animal” 1800 (Piuariu-Molnar, I. 97, 99), var. (înv.) animálă s.f. Lat. neol. animal (substantivare a adj. n. animalis „însufleţit” < anima „suflu vital; suflet”, animus „suflet, spirit”), ulterior şi fr. animal. Var. animală, posibil infl. de vită „animal1” DA sau refăcut din pl. º Fam.: animál2 adj. „de animal1” 1836 (MN, 18) < fr. animal, lat. neol. animalis; animálcul s.n., s.m. (înv.) „animal microscopic; spermatozoid” 1848 (var. animalcúlă s.f., Negulici, V.), var. animalcúl, animalícul < fr. animalcule < lat. savant animalculum, dim. lui animal; animalculíst s.m. (ist.) „adept al biologiei preformiste (sec. XVII–XVIII), potrivit căreia în spermatozoid s-ar fi aflat, miniaturizat, viitorul organism” 1848 (Negulici, V.) < fr. animalculiste; animálic adj. „de animal, specific animalelor; (înv.) organic” 1842 (Caiet, 104r, 104v), var. (înv.) animalicésc ← animal1 (după germ. animalisch); animaliér adj., s.m. „care se referă la animale, de animal; (despre opere de artă) care reprezintă animale; (despre plasticieni) care înfăţişează animale în operele lor” 1867 (Maiorescu, O. I, 36) < fr. animalier; animalitáte s.f. „stare, atitudine, comportare de animal” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 67r) < fr. animalité; animalizá vb. „a deveni sau a face să devină asemănător animalelor, a (se) abrutiza, a (se) degrada” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 67r) < fr. animaliser. Dublet etim.: nămáie. Cf. ínimă, animá, longánim, magnánim, pusilánim, unaním. ANINÁ [ar. alináre] vb. „a prinde de ceva, a agăţa, a atârna – attacher à, accrocher, suspendre” 1705 (Cantemir, I. I. 497), var. (Olt., Ban.) aliná2. Et. nes., lat. *alleuināre „a ridica” < alleuāre (< leuāre „a uşura, a ridica” < leuis „uşor”), cf. aluat < alleuātum, acelaşi cu ar. alinare „a (se) urca; a se ridica” Pascu, DEM, 110, CADE, sau lat. *annināre „a legăna” (cf. v. berg. anina, sic. ninnare, eng. niner, friul. niná, sd. (an)ninare „a legăna”) < ninna „leagăn”, de unde un sens „a atârna leagănul de grindă” PEW 89, DA, REW 5817, SDLR, CDER 291, DEX // Lat. *haerināre < haerēre „a fi prins, fixat, a rămâne pe loc” G. Giuglea, DR 4, 1924–1926, 1554; legat de lat. libra G. Giuglea, DR 4, 1922–1923, 1090; magh. nyul „a întinde mâna, a atinge” CDED II, 476. Fam.: aninát s.n. (abstr.) 1852 (Alecsandri, O. III, 160); aninăciós adj. (rar, înv.) „care se anină uşor” 1887 (HEM II, 1213); aninătoáre s.f. „colţ de stâncă de care se agaţă un animal urmărit de vânător” 1874 (Odobescu, O. C. I, 158); aninătór adj. (rar, înv.) „care anină” 1887 (HEM II, 1213); aninătúră s.f. (abstr., înv.) 1887 (HEM II, 1213); dezniná vb. (S Ban.) „a lua (un obiect) din locul în care este agăţat” ante 2007 (com. din Sasca Montană – Moldova Nouă, în DLR) ← dez- + [a]niná; forma desnină dintr-o cimilitură – Rădăcină-mpleticină, rar voinic care-o desnină (= cartea), Gorovei, Cim. 44 – citată de DLR s.v. dezniná, reprezintă de fapt o var. a lui dezghină „dezbină”, prin asimilare sau infl. de anina, Pascu, Cim. 150. Cf. ar. alináre, aluát, luá. ANIÓN s.m. „ion cu sarcină negativă – anion” 1930 (Minerva, 413). Fr. anion < engl. anion < gr. ἀνιόν, part. prez. act. al vb. ἀνιέναι „a urca” (< ἀνα- „în sus” + ἰέναι „a merge”), folosit cu sensul „înspre anod”, cuvânt creat de Faraday în 1834 (împreună cu cation şi ion). Fam.: anionactív adj. (despre substanţe) „care face schimbul de ioni” 1957 (LTR2 I, 188) < fr. anionactif º, germ. anionaktiv MDN // ← anion + activ DEX; anionít s.m. „substanţă producătoare de anioni” 1955 (LTR1 VII, 592) < fr. anionite, rus. anionit, germ. Anionit. Cf. anód, ana2-, catión, ión. ANISÓL 235 ANÓD ANISÓL s.m. „eter metilic al fenolului – anisole” 1930 (Minerva). Fr. anisole < anis „anason” (împr. din lat. anisum < ἄνησον, ἄνηθον „mărar; anason”), datorită mirosului similar. Cf. anasón, anizétă. ANIZÉTĂ s.f. „licoare spirtoasă fabricată cu esenţă de anason – anisette” 1909 (CDDG), var. anisét s.n. Fr. anisette < anis „anason” (împr. din lat. anisum < ἄνησον, ἄνηθον „mărar; anason”), datorită mirosului similar. Cf. anasón, anisól. ANIZOCITÓZĂ s.f. „tulburare care apare în anemiile grave, caracterizată prin inegalitatea în dimensiuni a globulelor roşii – anisocytose” 1962 (DER I). Fr. anisocytose, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ, ἶσος „egal” şi κύτος „cavitate, scobitură” (folosit cu sensul „celulă”), cu sufixul -ose (< gr. -ωσις), specific numelor de boli. Cf. izo-, cito-. ANIZOMETROPÍE s.f. „inegalitate a puterii vizuale a celor doi ochi – anisométropie” 1966 (var. anisometropíe, DN2). Fr. anisométropie < gr. ἀνισόμετρος „cu măsură inegală” (< ἀ(ν) privativ + ἰσόμετρος „de aceeaşi măsură” < ἶσος „egal” + μέτρον „măsură”) + -ωπια (< -ωψ, -ωπος „cu ochi, aspect, privire...” < οπ- „a vedea”, cf. ὄψομαι „voi vedea”, ὄπωπα „am văzut”). Cf. izo-, métru, óptic, amblióp, ametróp, autopsíe, catóptrică, ciclóp, dióptru, diplopíe, emetróp, hipermetróp, mióp, nictalóp, -opsíe, prosóp, prosoplegíe, prosopométru, prozopopée. ANLUMINÚRĂ s.f. „desen sau pictură pe un manuscris medieval, cu rol de ilustraţie sau de ornament – enluminure” 1932 (Arghezi, O. VII, 884). Fr. enluminure < enluminer „a lumina; a colora, a decora”, împr. din lat. illuminare (< lumen „lumină”), cu adaptarea prefixului. Cf. lúme, lumínă. ANOCÁTO adv. (Mold., înv., fam.) „de-a valma, anapoda – sans dessus dessous” 1857 (Alecsandri, O. V, 568), var. anucát. Ngr. ανωκάτω < άνω „în sus” + κάτω „în jos”. Cf. ana2-, cata-, anápoda. ANÓD1 s.m. „electrod pozitiv – anode” 1900 (Enc. rom. II, 273), var. (înv.) anódă s.f. Fr. anode < engl. anode < gr. ἄνοδος „drum în sus, urcare” < ἀνα- „în sus” + ὁδός „drum”, termen introdus de Faraday, în 1834, cu referire la o celulă electrolitică orientată astfel încât sensul convenţional al curentului să corespundă deplasării est-vest a soarelui, caz în care polul pozitiv corespunde răsăritului. Fam.: anód2 adj., în sintagma placă anodă „placă cu rol de electrod pozitiv” 1939 (SDLR) < fr. [plaque] anode; anódic adj. „care ţine de anod, care provine de la anod” 1927 (Arghezi, O. V, 654) < fr. anodique. Cf. ana2-, anión, catód, dinódă, diódă, electród, exód, metódă, sinód. ANÓD 1 ANODÍN 236 ANOMÍE ANODÍN adj. „fără importanţă sau valoare, fără urmări, tern, banal; (înv., med.) care potoleşte durerea – anodin” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 57). Fr. anodin, iniţial, despre leacuri, „care calmează durerea” (< gr. ἀνώδυνος < ἀν- privativ + ὀδύνη „durere”), apoi „care doar calmează, fără a vindeca”, de unde (fig.) „fără efect, fără importanţă, tern, banal”. Cf. miodiníe. ANODÓNTĂ s.f. „scoică de lac, cu şarniera lipsită de dinţi – anodonte” 1904 (Enc. rom. III, 317). Fr. anodonte < gr. ἀνόδους, ἀνόδοντος „fără dinţi” < ἀν- privativ + ὀδούς, ὀδόντος „dinte”. Cf. odont(o)-, -odont, creodóntă, dicinodón, heterodónt, iguanodón, mastodónt, odontalgíe, odontologíe, ortodonţíe, parodontóză, pteranodón. ANOFÉL adj., în expr. ţânţar ~ „ţânţar care poartă microbul malariei – anophèle” 1910 (Bianu, D. S. 366, 367, 469). Fr. anophèle < lat. savant anopheles < gr. ἀνωφελής „inutil; dăunător” < ἀν- privativ + ὄφελος „folos” < ὀφέλλειν „a spori, a face să prospere”. Fam.: anofelogén adj. (despre locuri) „propice dezvoltării ţânţarilor anofeli” 1957 (LTR2 I) < fr. anophélogène; dezanofelizáre s.f. „eradicare a ţânţarilor anofeli, prin folosirea unor insecticide” 1969 (D. med.). Cf. folós. ANOMÁL adj. „neregulat, care se abate de la o regularitate – anomal” 1783 (Şincai, P. princ. 34), var. anómal. Lat. neol. anomalus (< gr. ἀνώμαλος „inegal; neuniform, neregulat” < ἀ(ν)- privativ + ὁμαλός „egal, uniform” < ὁμός „asemănător, comun”), germ. anomal, fr. anomal. Var. anómal < ngr. ανώμαλος, lat. neol. anomalus. Fam.: anomalíe s.f. (abstr.) 1705 (Cantemir, I. I. 532) < lat. neol. anomalia, ngr. ανωμαλία, ulterior şi fr. anomalie. Cf. (h)omo-, homeo-. ANOMÍE1 s.f. (sociol., polit.) „lipsă de reguli, de norme – anomie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anomie < gr. ἀνομία „ilegalitate; absenţă a legilor” < ἄνομος „fără legi, ilegal” < ἀ(ν)- privativ + νόμος „lege, normă” < νέμειν „a atribui, a repartiza”, νέμεσθαι „a-şi primi partea”. Cf. agronomíe, antinomíe, antonomáj, astronomíe, autonóm, clironóm, economíe, gastronomíe, geonomíe, heteronóm, olonóm, nomád, nómă2, nomocanón, nomográf, nomográmă, taxonomíe, zoonomíe. ANOMÍE2 s.f. (med.) „tulburare în evocarea numelor de persoane, localităţi, obiecte etc. – anomie (trouble du langage, dans lequel le patient a de la difficulté à trouver les noms de personnes, lieux, objets etc.)” 1969 (D. med.). Fr. anomie, format pe baza gr. ἀ- privativ şi nom „nume” (< lat. nōmen), eventual şi it. anomia. Cf. núme, agnómen, cognómen (Addenda vol. III), ignominíe, nomenclatór, nominatív. ANOMÍE2 ANONÍM 237 ANÓST ANONÍM adj., s.m., s.f. „(persoană, autor) cu nume necunoscut, cu identitate necunoscută – anonyme” 1705 (var. anónim, Cantemir, I. I. 446). Fr. anonyme, împr. din lat. anonymus < gr. ἀνώνυμος < ἀ(ν)- privativ + ὄνομα „nume”. Var. anónim < ngr. ανώνυμος, lat. neol. anonymus. Fam.: anonimát s.n. (abstr.) 1893 (Hasdeu, O. II, 90) < fr. anonymat; anonimitáte s.f. (abstr., înv.) 1844 (FM, 283); anonimizá vb. „a face anonim, a da un caracter anonim” 1934 (Băncilă, O. VII, 218); dezanonimizá vb. „a face să nu mai fie anonim” 1947 (RFR, nr. 1, 197) ← anonimiza. Cf. acroním, antoním, antonomáză, antroponím, asteroním, criptoním, omoním, onomasiologíe, onomástic, onomatopée, paroním, paronomáză, pseudoním, sinoním, toponím. ANOREXÍE s.f. „lipsă (patologică) a poftei de mâncare – anorexie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anorexie < lat. savant anorexia < gr. ἀνορεξία < ἀ(ν)- privativ + ὄρεξις „poftă, apetit, dorinţă” < ὀρέγειν „a întinde”, (diateză medie) „a se întinde (spre)”. Fam.: anoréctic, -ă adj., s.m., s.f. (rar) „(persoană) care suferă de anorexie” 1978 (DN3) < engl. anorectic º, posibil şi fr. anorectique DEX (care este însă mai rar decât anorexique); anoréxic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de anorexie; care ţine de anorexie” 1987 (D. enc. psih. I, 214) < fr. anorexique, engl. anorexic. Cf. disorexíe, oreximaníe, parorexíe. ANORHIDÍE s.f. „lipsă a testiculelor (congenitală, accidentală sau prin extirpare chirurgicală) – anorchidie” 1962 (DER I). Fr. anorchidie < anorchide „lipsit de testicule”, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi ὄρχις „testicul”. Cf. criptorhidíe, orhidée. ANORTÍT s.n. „tip de mineral (feldspat plagioclaz cu calciu) întâlnit în rocile eruptive şi în unele şisturi cristaline – anorthite” 1898 (var. anortítă s.f., Enc. rom. I). Fr. anorthite, germ. Anorthit, cuvânt creat în 1823 de mineralogul german Gustav Rose, pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi ὀρθός „drept”, cu referire la faptul că acest cristal nu are o axă dreaptă de simetrie. Cf. orto-, ortocér, ortodonţíe, ortodóx, ortogonál, ortopéd, ortoptér, ortoscopíe. ANOSMÍE s.f. „diminuare sau lipsă a simţului mirosului – anosmie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anosmie, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi -οσμία < -οσμος „care miroase..., cu miros...” < ὀσμή „miros” < ὄζειν „a mirosi, a avea un miros”. Cf. adulmecá, disosmíe, disodíl, ósmiu, osmo-, osmóză, ulmá, úrmă. ANÓST adj. „plicticos, searbăd – insipide” 1762 (var. invar. ánosto, Gheorgachi, Cer. 304), var. (înv.) ánost. Ngr. άνοστος < v.gr. ἄνοστος „care nu se întoarce; neproductiv, care nu dă rod” (< ἀ- privativ + νόστος „întoarcere” < νέομαι „a veni, a se întoarce”), cu sensul modificat după antonimul νόστιμος „gustos, delicios” (v.gr. şi „care se poate întoarce; productiv, fertil, util”). ANOXEMÍE 238 ANSERIFÓRM, -Ă Fam.: anosteálă s.f. (înv.) „plictiseală; persoană plicticoasă” 1868 (Barcianu, V.) ← anosti CADE, DEX // ← anost SDLR, CDER 293, TDRG; aností vb. (înv.) „a (se) plictisi” 1877 (LM Gl.); anostíe s.f. (înv.) „lucru plictisitor, insipid, plictiseală” 1874 (Alecsandri, O. VI, 361) < ngr. ανοστία sau ← anost. Cf. nóstim. ANOXEMÍE s.f. „lipsă a unei bune oxigenări a sângelui – anoxémie” 1928 (Parhon, O. III, 381). Fr. anoxémie < an- privativ (< v.gr. ἀν-) + -ox- (< oxygène „oxigen”) + -(h)émie (< gr. αἷμα, -ατος „sânge”). Cf. oxigén, anoxíe, anemíe, -emie, hemato-, hemo-. ANOXÍE s.f. „tulburare patologică provocată de scăderea, sub valorile normale, a oxigenului din ţesuturile organismului – anoxie” 1962 (DER I). Fr. anoxie < an- privativ (< v.gr. ἀν-) + -ox- (< oxygène „oxigen”) + sufixul -ie. Cf. oxigén, anoxemíe. ANROBÁ vb. (tehn.) „a înveli componentele unui agregat cu o peliculă subţire de liant, a înveli un corp solid cu un material aflat în stare plastică – enrober” 1949 (LTR1). Fr. enrober „a înveli, a acoperi cu un strat protector” < robe „rochie, îmbrăcăminte” (iniţial, „pradă de război” < germanic *rauba „pradă”). Cf. derobá, róbă. ANROCAMÉNT s.n. „îngrămădire de bolovani, de pietre, de beton sau alte materiale, care formează diguri sau platforme de întărire – enrochement” 1931 (Arh. Olt. X, 173). Fr. enrochement (< roche „rocă, stâncă”, termen preroman de origine necunoscută, cf. sp. roca, cat. roca, it. dial. rocca), românizat după rocă. Cf. rócă, derocá. ANSÁMBLU s.n. „tot unitar rezultat din unirea unor elemente – ensemble” 1898 (Enc. rom. I, 927). Fr. ensemble, substantivare a adv. ensemble „împreună” < lat. *insemul = insimul „în acelaşi timp” < simul „deodată, în acelaşi timp”, format pe radicalul i.-e. *sem- „unu”. Fam.: subansámblu s.n. „ansamblu care reprezintă o parte componentă a unui ansamblu mai mare” 1950 (LTR1 II, 928) ← sub2- + ansamblu, după fr. sous-ensemble. Cf. asamblá, asemăná, asimilá, disimulá, semăná2, semelfactív, similár, símplu, simulá, simultán, verosímil. ÁNSĂ s.f. „toartă la un recipient; formaţiune anatomică în formă de buclă sau inel; fir de platină terminat cu un laţ, care serveşte la însămânţări de germeni în diferite medii de cultură; conductor de cupru folosit ca vârf pentru lipit la pistolul electric – anse” 1859 (Codrescu, D. I, 78). Fr. anse, împr. din lat. ansa „toartă”. ANSERIFÓRM, -Ă s.f., adj. „ordin de păsări înotătoare acvatice sau semiacvatice, din care fac parte gâştele, lebedele şi raţele – ansériforme” 1962 (anzerifórme s.f.pl., DER I). ANSILÁJ 239 ANTANACLÁZĂ Fr. ansériforme(s), lat. savant Anseriformes < anser „gâscă” + -formis „cu formă de” < forma „formă”. Cf. -fórm, fórmă. ANSILÁJ s.n. „operaţie de conservare a nutreţurilor verzi, prin punere în siloz – ensilage” 1937 (M. enc. agr. I). Fr. ensilage < ensiler „a pune spre conservare în siloz” < silo „siloz, cavitate sau construcţie făcută pentru conservarea produselor agricole” < sp. silo < lat. sīrus „groapă de păstrat grâu” < gr. σειρός, σιρός. Cf. silóz. ANŞOÁ s.m. „peşte mic care trăieşte în Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic – anchois” 1927 (scris anchois, Papadat-Bengescu, O. III, 260). Fr. anchois < v.occ. anchoia < genovez anciöa < lat. *apiua (atestat sub forma apyia, CGL III, 256) < gr. ἀφύη „peşte mărunt, plevuşcă”. ANTABLAMÉNT s.n. „element de arhitectură aşezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei construcţii, ieşit în afară, care susţine acoperişul – entablement” 1949 (LTR1). Fr. entablement < entabler „a face un planşeu, o suprafaţă plană” < table „masă, suprafaţă plană, tăblie” < lat. tabula „tăblie, tăbliţă, tablă”. Cf. tabél, táblă1,2, tablóu. ANTAGONÍST adj., s.m. „aflat în conflict ireductibil – antagonique” 1825 (Vârnav, F. M. II, 44v). Fr. antagoniste < gr. ἀνταγωνιστής „adversar, rival” < ἀνταγωνίζεσθαι „a se lupta cu, a lupta contra” < ἀντι- „contra” + ἀγωνίζεσθαι „a lupta, a concura, a se întrece” < ἀγών „întrecere sportivă, jocuri”, iniţial „reuniune, adunare; adunare pentru jocurile publice” < ἄγειν „a mâna, a conduce”. Fam.: antagónic adj. „aflat în conflict ireductibil” 1907 (V. rom. XIX, 41) < fr. antagonique; antagonísm s.n. „contradicţie, opoziţie ireductibilă; (med.) opoziţie între acţiunea a două organe, între efectul a două substanţe, medicamente” c.1832 (Cornelli, 13r, apud TDRG3) < fr. antagonisme, iniţial anat., despre muşchi < gr. ἀνταγώνισμα „opoziţie, conflict” < ἀγωνίζεσθαι; antagonístic adj. „aflat în conflict ireductibil” 1846 (Episcupescu, Practica, 310) < germ. antagonistisch; antagonizá vb. „a face să-i fie ostil; a contracara efectul unei substanţe, al unui medicament” 1965 (LTR2 XVI, 168) < engl. antagonize; neantagónic adj. „care nu se află în contradicţie, în conflict” 1964 (Călinescu, C. O. 395) ← antagonic; neantagoníst adj. „care nu se află în contradicţie, în conflict” 1948 (Studii, nr. IV, 175). Cf. agoníe, agonisí, protagoníst, agógică, anagogíe, antanagógă, apagógic, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. ANTÁL s.n. (Mold.) „vas mare de stejar – grand tonneau” 1844 (Asachi, O. I, 348). Ucr. antal (< magh. antalag, átalag, antal) DA (posibil), CADE, SDLR, DEX // şi rus. antal, pol. antal DA, SDLR. ANTANACLÁZĂ s.f. „figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt, folosit cu un sens diferit – antanaclase” 1857 (var. antanaclás s.n., Polizu, V.). ANTANAGÓGĂ 240 ANTE- Fr. antanaclase < gr. ἀντανάκλασις „ecou, reverberaţie, reflexie; repetare a unui cuvânt, cu alt sens” < ἀντι- + ἀνάκλασις „reverberaţie, reflexie” < ἀνακλᾶν „a îndoi, a frânge trăgând înapoi, a repercuta, a (se) răsfrânge” < ἀνα- + κλᾶν „a frânge, a rupe, a îndoi”. Cf. ana2-, anti1-, catacláză, clástic, clastomaníe, diacláză, iconoclást. ANTANAGÓGĂ s.f. (retor., rar) „răspuns la o acuzaţie, contraargument – antanagoge” 1859 (var. antanagóge, Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. (înv.) antanagoge „întoarcere a unei acuzaţii împotriva celui care a formulat-o; răspuns la o acuzaţie printr-o altă acuzaţie”, format pe baza gr. ἀντανάγειν (al cărui abstract ar trebui să fie ἀνταναγωγή) „a trimite (flota) împotriva cuiva, a ataca pe cineva” < ἀντι- + ἀνάγειν „a conduce (în largul mării), a ridica, a aduce înapoi” < ἀνα- + ἄγειν „a conduce, a mâna”. Cf. agógică, agoníe, agonisí, anagogíe, antagoníst, apagógic, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. ANTÁNTĂ s.f. (ist.) „denumire dată unor alianţe politice şi militare între state (în special cu referire la alianţa între Franţa, Anglia şi Rusia din timpul Primului Război Mondial) – entente” 1917 (G. Zamfir, „Războiul cel mare”, 44). Fr. entente „înţelegere, acord” < lat. *intendita (TLF) sau intenta, part. f. substantivat al vb. intendere „a întinde, a îndrepta spre” (< tendere „a întinde”), cu aceeaşi evoluţie sem. ca şi în verbul entendre „a auzi, a percepe, a (se) înţelege”. Cf. tínde, antretoáză, atént, contenciós, contenţiúne1, destínde, deténtă, extínde, intendént, inténţie, întínde, ostentáţie, pretínde, tensiúne, tíndă, tindéche, ţíne. ANTÁRT s.m. (înv.) „haiduc grec – antarte” 1908 (V. rom. VIII, 270, 274). Ngr. αντάρτης „rebel, revoltat” < v.gr. ἀντάρτης < ἀνταίρειν „a (se) ridica împotriva” < ἀντι- + αἴρειν „a ridica”. Cf. meteór. ÁNTĂ s.f. (arhit.) „pilastru de secţiune pătrată, aşezat în prelungirea unui zid, cu care face corp comun – ante” 1949 (LTR1; în forma anta (lat.), 1898, Enc. rom. I). Fr. ante, împr. din lat. anta „stâlp; contrafort”. ANTĂNĂSÍI s.f. pl. tantum (Olt., Ban.) „zilele de 17 şi 18 ianuarie (a Sfântului Antonie şi a Sfântului Atanasie) care, după credinţa populară, sunt aducătoare de boli (la copii) – les journées de 17 et 18 janvier (la fête du Saint Antoine le Grand et celle du Saint Athanase d’Alexandrie), qui, selon la croyance populaire, apportent des maladies d’enfants” 1896 (var. Antanasíi, ŞDU1). N.pr. Antonie + Atanasie. Cf. antonícă. ANTE- pref. care indică anterioritatea spaţială şi temporală – préf. qui indique l’antériorité spatiale et temporelle, var. anti2-. Lat. ante. Var. anti2- < fr. anti-, it. anti-. Cf. înaínte, întấi, î́ntre2, adínte, ancestrál, antecedént, antefíx, anteriór, antíc, antíste, antúm, avan2-, avansá, avantáj, devansá. ANTECEDÉNT 241 ANTÉRĂ ANTECEDÉNT adj., s.n. „(fapt) anterior altui fapt, cu care se află în raport cauzal sau de asemănare; (log.) primul termen al unei judecăţi ipotetice; (gram.) termen de la care îşi ia referinţa un termen anaforic – antécédent” c.1800 (anteţidéns s.n., Micu, Prax. 51r; forma antecedént, 1828, Heliade-Rădulescu, Gr. rom. 123), var. (înv.) antecedénd, antecedínt, antecedínte, anteţedént, anticedént. Fr. antécédent, lat. neol. antecedens, -tem, part. prez. al vb. antecedere „a preceda, a merge înainte” < ante- + cedere „a merge; a se retrage”. Fam.: antecedénţă s.f. (abstr.) 1846 (var. antecedínţă, Laurian, F. 9, 176) < fr. antécédence; antecesoáre s.f. (livr.) 1871 (LM) ← antecesor; antecesór s.m. (livr.) „predecesor, premergător” 1792 (var. anteţésor, Gherasim, Ist. 12r, 42v; forma antecesór, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 71r), var. (înv.) anteţăsór, anticesór < lat. neol. antecessor, -orem (< antecedere), it. antecessore, fr. antécesseur. Cf. ancestrál, ante-, abcés, accés, accesóriu, cedá, decedá, excedá, intercéde, precedá, procedá, purcéde, recesív, recesiúne, secesiúne, succedá, succés. ANTECLÍZĂ s.f. (geol.) „zonă bombată a unei platforme continentale, care se întinde pe o suprafaţă mare şi are flancurile slab înclinate – antéclise” 1957 (LTR2 I, 447). Rus. antekliza (termen creat de geologul rus V. A. Terjaev în 1915, în forma antikliza, pe baza elementelor savante gr. ἀντι- „anti-” şi κλίσις „pantă, înclinaţie”, după antiklinal „anticlinal” < fr., engl. anticlinal) º, posibil şi fr. antéclise DEX (cuvânt rar). Cf. aclínic, anticlinál, climactériu, clímax, clímă, clínic, clinográf, clinométru, clinorómbic, clinoterapíe, clísis, clític, diaclinál, diclín, monoclín, monoclínic, periclín, sinclinál, triclínic, triclíniu. ANTEFÍX s.n. „ornament de pământ ars (mai rar de marmură), folosit în arhitectura clasică, aşezat la marginea inferioară a acoperişului – antéfixe” 1908 (V. rom. XI, 231). Fr. antéfixe, împr. din lat. antefixum (folosit mai ales la pl.) < ante- + fixus, part. perf. al vb. figere „a înfige, a fixa”. Cf. afíge, afíş, afíx, defíge, fix, infíx, înfíge, prefíge, prefíx, sufíx. ANTÉNĂ s.f. „organ de simţ în formă de fir la artropode şi anelide; conductă sau ansamblu de conducte electrice aeriene care formează un circuit electric; bară lungă, mobilă, prinsă transversal de catarg, de care se fixează pânzele – antenne” 1805 (Şincai, I. nat. 50). Lat. neol. antenna (< antemna) „antenă de corabie”, fr. antenne. Fam.: antenáte s.f. pl. tantum „subîncrengătură a artropodelor, caracterizată prin prezenţa antenelor” 1964 (Fauna rom. IV, 93) < lat. savant Antennata, fr. antennates, germ. Antennaten. ANTÉP s.m. (înv., rar) „vişin turcesc – sorte de griottier (Prunus mahaleb)” 1823 (Doc. T. V. III, 306, apud TDRG3), var. (Mold.) antíp. Tc. antep HEM II, 1227, TDRG, DA, CADE, SDLR, CDER 297 // „Alterarea tc. mahaleb” CDED II, 543. ANTÉRĂ s.f. (bot.) „mică umflătură din vârful staminelor, care conţine polen – anthère” 1806 (Şincai, I. nat. 6). ANTERIÓR 242 ANTÍC Lat. neol. anthera (iniţial, „salbă de petale; medicament făcut pe bază de petale” < gr. ἀνθηρός „înflorit, cu flori” < ἄνθος „floare”), fr. anthère. Fam.: anterídie s.f. „organ de înmulţire la plante, în care iau naştere celulele sexuale masculine” 1898 (Enc. rom. I, 128) < fr. anthéridie; anterozoíd s.m. „celulă sexuală masculină la plante, formată în anteridie” 1898 (Enc. rom. I, 238) < fr. anthérozoïde (< anthéro- < anthère + -zoïde (extras din spermatozoïde) < gr. ζωΐδιον, dim. lui ζῷον „animal” sau ζῷον + -ειδής „cu aspect de”). Cf. antocián, antofítă, antologíe, antonomáj, antozoár, calaicán, calcantít, crizantémă. ANTERIÓR adj. „precedent; aflat pe partea dinainte; (fon.) articulat în partea din faţă a cavităţii bucale – antérieur” 1837 (Săulescu, Hr. II, 83, 110). Fr. antérieur, lat. neol. anterior < ante „înainte, în faţă”. Fam.: anterioritáte s.f. (abstr.) 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 58) < fr. antériorité, lat. neol. anterioritas, -atem. Cf. înaínte, întấi, î́ntre2, adínte, ante-, aván2-. ANTERÍU s.n. „haină lungă purtată de preoţii ortodocşi, sutană; (înv.) haină lungă, orientală, pe care o purtau boierii, (p. ext.) nume a diferite haine ţărăneşti – robe de prêtre; sorte de robe d’homme, d’origine orientale, que portaient les boyards; nom de différents types de pardessu paysan” c.1730 (var. Mold. anteréu, Axinte Uricariul, Cron. II, 113, 169), var. (Munt.) antiréu, (Munt.) antiríu, (Olt.) hantiríu. Tc. anteri (= entari) < arab ‘antarī. Fam.: antereiáş s.n. (dim., înv.) 1840 (var. anteriáş, I. Golescu, B. 123); anterlíc s.n. (înv., Mold.) „bucată de stofă pentru anteriu” 1761 (Tarif, apud ŞIO, II/1, 22) < tc. (înv. şi dial.) anterilik. ANTÉT s.n. „indicaţie tipărită în partea de sus a unei foi de hârtie sau a unui plic, cuprinzând numele şi adresa unei instituţii sau persoane – en-tête” 1926 (Arh. Olt. V, nr. 23, 316). Fr. en-tête, lit. „în cap” (tête < lat. testa „pământ ars, vas de pământ ars, ţeastă, craniu”). Cf. ţeástă, ţest. ANTI1- pref. care indică opoziţia – préfixe qui indique l’opposition. Gr. ἀντι-, în împrumuturi din slavonă, latină sau din limbi moderne. Cf. antagonísm, antanacláză, antárt, anteclíză, anticlinál, antidót, antifármac, antifón1, antigél, antigén, antihréză, antilogíe, antimís, antinomíe, antipát, antipatíe, antipirínă, antipód, antipricón, antischéting, antiscián, antizímic, antoním, alandála. ANTÍC adj. „care aparţine primei mari perioade din istoria lumii civilizate (Antichitatea); străvechi – antique” c.1772 (var. anticésc, Dimitriu, Etiopice I, 45v; forma antic, 1827, Buznea, C. Î. 64), var. (uzual) ántic. Fr. antique, it. antico, lat. neol. antiquus „străvechi, din vechime” (< *anti = ante „înainte”, compus, probabil, cu radicalul i.-e. *h3kw- „vedere, ochi” (> „orientat spre...”), cf. DELL, de Vaan, EDLIL). Var. ántic, forma curentă în limbă, după adjectivele cu sufixul -ic. ANTICIPÁ 243 ANTICLINÁL Fam.: anticár2 s.m. „vânzător sau colecţionar de cărţi şi alte obiecte vechi; (înv.) cercetător al lucrurilor vechi, al obiectelor antice; (înv., adj.) care ţine de studiul obiectelor antice, arheologic” 1830 (CR, 60 bis), var. (înv.) anticáriu, anticuár, (înv., Trans.) anticvár < fr. antiquaire, germ. Antiquar, lat. neol. antiquarius „cunoscător sau iubitor de antichităţi” (sensul „vânzător de obiecte vechi” a apărut în limbile moderne la înc. sec. XIX, posibil mai întâi în germană, cf. TLF); anticariát s.n. „magazin în care se vând cărţi vechi sau obiecte de artă vechi” 1840 (var. anticuariát, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 60), var. (înv.) anticvariát < germ. Antiquariat; anticát adj. (înv., Trans.) „învechit” 1847–1848 (Cipariu, O. I, 7), var. anticuát, anticvát ← antic, după germ. antiquiert; antícă s.f. (înv.) „obiect de artă din Antichitate” 1808 (var. ántică, Nemişescu, Ist. Dachiei III, 6v), antícuă < fr. antique; anticărésc adj. (rar) „de anticar” 1913–1914 (Vinea, O. IV, 122) ← anticar2; anticăríe s.f. (înv.) „anticariat; obiect vechi” 1839 (Vaillant, V.), var. anticuăríe, anticvăríe ← anticar2; antichitáte s.f. „(scris astăzi cu majusculă) prima perioadă din istoria lumii civilizate; vechime mare; (mai ales la pl.) obiect (de artă) foarte vechi” 1821 (var. anticvitá, L. Asachi, B. 93; forma antichitáte, 1826, Golescu, S. 109), var. (înv.) anticitáte (1829, AR, 123), anticuitáte, anticvitáte (1828, Bojincă, R. 26) < fr. antiquité, it. antichità, adaptate după etimonul lor, lat. antiquitas, -atem; var. anticitate, prin românizare, după antic; antichizá vb. „a da aspect antic; a da aspect vechi” 1913–1914 (AA ist. II, nr. 36, 759) ← antic sau fr. antiquiser, astăzi cu sensul „a da aspect vechi”, întărit de engl. to antique, antiqued (DCR3, s.v. antichizát: cf. engl. antiqued); antichizánt adj. (despre artă, stil) „inspirat de Antichitate sau care are unele trăsături specifice Antichităţii clasice” 1934 (Zarifopol, A. L. I, 395), var. anticizánt < fr. antiquisant; var. anticizant, prin românizare; antícvă s.f. „tip de litere de tipar asemănătoare cu cele folosite la inscripţiile de pe monumentele din vechea Romă” 1923 (scris antiqua, V. Molin, V. T.) < lat. neol. antiqua (littera) „(literă) veche”. Cf. ante-, adínte, ancestrál, antecedént, antefíx, anteriór, aván2-, avansá, avantáj, devansá, înaínte, întấi, î́ntre2. ANTICIPÁ vb. „a face sau a spune ceva înainte de un anumit moment – anticiper” 1799 (Iorgovici, Obs. 183, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1844, FM, 126), var. (înv.) antiţipá. Lat. neol. anticipare (format cu prefixul ante- de la radicalul lui capere „a prinde”, probabil prin intermediul unui derivat nominal, cf. particeps/participare, de Vaan, EDLIL), it. anticipare, fr. anticiper. Fam.: anticipánt adj. (rar) „care anticipează” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anticipant, ulterior posibil şi ← anticipa; anticipatív adj. „care anticipează” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anticipatif; anticipatór adj. „care anticipează” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anticipateur; anticipáţie s.f. (abstr.) 1799 (Iorgovici, Obs. 183, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 70r), var. (înv.) anticipaţiúne < lat. neol. anticipatio, -onem, fr. anticipation. Cf. ante-, acceptá, agăţá, cáblu, capábil, capacitáte, captá, captár, captív, capţiós, concépe, conţopíst, decépţie, emancipá, exceptá, excipiént, fórceps, incipiént, interceptá, încăpeá, încépe, ocupá, participá, percépe, precépt, pricépe, príncipe, princípiu, receptá, recuperá, reţétă, susceptíbil, uzucapiúne. ANTICLINÁL s.n. „parte a unei cute geologice ridicată în formă de boltă – anticlinal” 1930 (Minerva). ANTIDÓT 244 ANTIGÉN Fr. anticlinal < engl. anticlinal, format pe baza gr. ἀντι- şi a lui κλίνειν „a se înclina, a sta înclinat”, cu referire la straturile de roci sedimentare înclinate în sensuri opuse faţă de o axă centrală. Cf. anti1-, aclínic, anteclíză, climactériu, clímax, clímă, clínic, clinográf, clinométru, clinorómbic, clinoterapíe, clísis, clític, diaclinál, diclín, monoclín, monoclínic, periclín, sinclinál, triclínic, triclíniu. ANTIDÓT s.n. „substanţă care neutralizează acţiunea unei otrăvi, unei substanţe nocive sau a unui virus din corp; (fig.) remediu – antidote” 1705 (Cantemir, I. I. 500). Ngr. αντίδοτο(ν) (< v.gr. ἀντίδοτον, substantivarea adj. ἀντίδοτος „dat împotriva...” < ἀντιδιδόναι < ἀντι- + διδόναι „a da”), lat. neol. antidotum, fr. antidote. Cf. anti1-, anecdótă, apodóză, dóză, epidót, peridót, prodót. ANTIFÁRMAC s.n. (înv.) „antidot – antidote” 1705 (Cantemir, I. I. 471). Ngr. αντιφάρμακο(ν) < v.gr. ἀντιφάρμακον < ἀντι- + φάρμακον „leac”. Cf, anti1-, farmacíe, fármec. ANTIFÓN1 s.n. (bis.) „verset din psalmi, cântat alternativ de două coruri – psaume chanté à deux chœurs se répondant” 1570 (var. antífonă s.f., Coresi, Lit. 13v), var. antífon1. Slavon antifonŭ, ngr. αντίφωνον < v.gr. ἀντίφωνος „(voce) care răspunde, care acompaniază” < ἀντι- + φωνή „voce”. Var. antífonă, probabil sg. refăcut. Fam.: antifonár s.n. „carte în care sunt notate antifoanele” c.1832 (Cornelli, 12v, apud TDRG3) < ngr. αντιφωνάριον; antifónic1 adj. „care se cântă alternativ” 1899 (Cerne, D. M. II, 311) < fr. antiphonique; antifoníe s.f. „nume dat în muzica antică modului de a cânta pe mai multe voci alternativ” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. antiphonie. Cf. anti1-, fono-, -fon, -foníe1, fonétic, fónic, afón, diafoníe, disfoníe, polifoníe, simfoníe. ANTIGÉL s.n. „soluţie care coboară punctul de îngheţ al apei de răcire din motoarele cu ardere internă – antigel” 1949 (LTR1, 132). Fr. antigel < anti- (< gr. ἀντι-) + gel „îngheţ” (< lat. gelu). Cf. anti1-, congelá, degerá, gel, gelatínă, gelív, ger. ANTIGÉN s.m., (înv.) s.n. „substanţă proteică determinând, la introducerea în organism, crearea unui anticorp – antigène” 1910 (Babeş, O. II, 337, 338, 340, 341, s.n.), var. antigénă s.f. Fr. antigène, termen introdus de savantul ungur Ladislas Deutsch (Laszlo Detre) în 1891, format pe baza lui anticorps (germ. Antikörper) „anticorp” şi -gène „care produce...” (< gr. γεννᾶν „a genera, a da naştere”, cf. -γενής „născut, produs”), cf. J. Lindenmann, „Scandinavian Journal of Immunology” 19, 281–285, 1984. Fam.: antigénic adj. „referitor la antigeni, cu proprietăţi de antigen” 1943 (M. enc. agr. V, 683) < fr. antigénique; autoantigén s.n. „antigen care stimulează formarea de anticorpi care atacă propriul corp, în bolile autoimune” 1969 (D. med.) < fr. auto-antigène. Cf. anti1-, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. ANTIHRÉZĂ 245 ANTINOMÍE ANTIHRÉZĂ s.f. (jur.; înv.) „contract prin care se dă în folosinţă creditorului un bun imobil care aparţine debitorului – antichrèse” 1768 (var. andicris, Acte jud. 756), var. andíhrisis, anticréză, antíhrisis. Fr. antichrèse, lat. neol. antichresis < gr. ἀντίχρησις „folosire a unui lucru în locul altuia” < ἀντι- + χρῆσις „folosire” < χρῆσθαι „a folosi, a împrumuta, a întreprinde”. Var. andicris, andíhrisis, antíhrisis < ngr. αντίχρησις. Cf. anti1-, catahréză, catáhrisis. ANTIHRÍST s.m. „personaj escatologic, reprezentând principiul răului în religia creştină – Antéchrist” 1559–1560 (Cod. Bratul, 324, 334), var. anticríst, (reg.) antehấrs(t), antihấrs(t), antihấrţ. Ngr. αντίχριστος (< v.gr. Ἀντίχριστος < ἀντι- + Χριστός, propriu-zis „uns” < χρίειν „a unge”, calc după ebraicul māšīaḥ „unsul lui Dumnezeu, Mesia”), slavon an(ŭ)tichristŭ. Var. anticrist < lat. neol. antichristus. Cf. anti1-, cấrstă, cârstátă, cârstăneásă, cârstítel, cârstóv, crấsnic1, crâstác, crem1, crémă, crémşnit, crestátă1, creştín, cretín, críjmă1, cristélniţă, crístic. ANTILOGÍE s.f. (log., fil., stil., rar) „contradicţie între două idei sau între două expresii – antilogie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 60). Fr. antilogie < gr. ἀντιλογία < ἀντι- + λόγος „vorbă, discurs” < λέγειν „a vorbi”. Cf. anti1-, -logíe, lógos, léxic. ANTILÓPĂ s.f „mamifer rumegător care trăieşte în ţările calde; pielea tăbăcită a acestui animal, material care imită acest tip de piele – antilope” 1837 (J. Cihac, I. N. 48). Fr. antilope < engl. antelope, iniţial, numele unui animal fabulos (< v.fr. antelop < lat. anthalopus < gr. ἀνθόλωψ), aplicat antilopelor din India în jurul anului 1600. ANTIMÍS s.n. „pânză pusă în altar pentru a aşeza pe ea pâinea sfinţită şi potirul – corporal” 1570 (var. andimís, Coresi, Lit. 21v). Slavon antimisŭ, ngr. αντιμήνσιο(ν) < m.gr. ἀντιμήνσιον, iniţial „pânză care ţine loc de masă sfinţită” < αντι- + -μηνσιον < lat. mensa „masă”. Cf. anti1-, másă. ANTIMÓNIU s.n. „element chimic metaloid, alb-cenuşiu, cu numărul atomic 51 (stibiu) – antimoine” 1760–1770 (var. antimónion, Meşt. doft. 693), var. (înv.) antimón, antimónie s.f., antimónio. Ngr. αντιμόνιον (< lat. med.), lat. neol. antimonium (termen atestat începând cu sec. XI, cu etimologie nesigură, posibil adaptare a arabului ithmid), it. antimonio. Fam.: antimoniál adj. (înv.) „care conţine antimoniu” 1855 (Lucaci, M. 106) < fr. antimonial (împr. din lat. antimonialis); antimoniát s.m. „sare a acidului antimonic” 1854 (Marin, Pr. II, 53) < fr. antimoniate; antimónic adj., în sintagma acid ~ „acid al antimoniului” 1854 (Marin, Pr. II, 303) < fr. antimonique. ANTINOMÍE s.f. (fil., log.) „contradicţie între două teze care se exclud reciproc şi care sunt considerate la fel de adevărate – antinomie” 1818 (Budai-Deleanu, Lex. I, 228v). Germ. Antinomie (< lat. antinomia < gr. ἀντινομία „contradicţie între legi” < ἀντι- „anti-” + νόμος „lege, regulă, normă”), fr. antinomie. ANTIPÁT 246 ANTIPRICÓN Fam.: antinómic adj. „care formează o antinomie; referitor la antinomie” 1906 (Alexi, DRG2) < fr. antinomique. Cf. anti1-, agronomíe, anomíe1, antonomáj, astronomíe, autonóm, clironóm, economíe, gastronomíe, geonomíe, heteronóm, nomád, nómă2, nomocanón, nomográf, nomográmă, olonóm, taxonomíe, zoonomíe. ANTIPÁT s.m. (înv.) „proconsul – proconsul” 1566 (Coresi, L. 58). Slavon anthipatŭ, ngr. ανθύπατος < v.gr. ἀνθύπατος < ἀντι- „în loc de” + ὕπατος „suprem, cel mai înalt; consul” (adjectiv superlativ format de la radicalul lui ὑπέρ „deasupra”, ὑπό „dedesubt, sub, (iniţial) de dedesubt, de jos în sus”). Cf. anti1-, hiper-, hipo-. ANTIPATÍE s.f. „sentiment de neplăcere, de respingere faţă de cineva sau ceva – antipathie” 1705 (var. antipáthie, antepáthie, Cantemir, I. I. 497, 391), var. (înv.) andipátie, antipátie. Lat. neol. antipathia (< gr. ἀντιπάθεια < ἀντιπαθής „care are sentimente sau proprietăţi opuse” < ἀντι- + πάθος „ceva suportat, afect, sentiment, pasiune” < πάσχειν, aor. ἔπαθον „a fi afectat, a păţi, a suferi”), fr. antipathie. Var. antipát(h)ie, antepáthie, andipátie < ngr. αντιπάθεια. Fam.: antipátic adj. „care inspiră antipatie” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 70v) < fr. antipathique, it. antipatico; antipatizá vb. „a simţi antipatie faţă de cineva sau ceva” 1923 (Ralea, S. VI, 9). Cf. anti1-, -patíe, apatíe, empatíe, pátimă, pátos, simpatíe. ANTIPIRÍNĂ s.f. „medicament folosit împotriva febrei – antipyrine” 1894 (Bacalbaşa, S. A. II, 118). Fr. antipyrine (< germ.), germ. Antipyrine, denumire comercială (substanţă descoperită de chimistul german Ludwig Knorr) < antipyr[etisch] „antipiretic” (< lat. savant antipyreticus sau fr. antipyrétique, termen savant format pe baza gr. ἀντι- şi πυρετικός „referitor la febră” < πυρετός „febră” < πῦρ „foc”) + -ine. Cf. anti1-, piramidón, pirétic, pirítă, pir(o)-, piróză, barút. ANTIPÓD s.m. „loc de pe suprafaţa Pământului diametral opus altuia; (înv.) persoană ocupând pe suprafaţa Pământului un punct diametral opus – antipode” 1770-1780 (var. (pl.) antípodes, Gherasim Putneanul, Gheografie, 13v, andípodes, ibid. 6r). Fr. antipode (< lat. (pl.) antipodes < gr. ἀντίπους, pl. ἀντίποδες < ἀντι- „contra” + πούς, ποδός „picior”, cu referire la faptul că oamenii aflaţi la antipozi au picioarele îndreptate în sens opus), it. antipode. Var. antípodes < ngr. αντίποδες, lat. neol. antipodes. Var. andípodes < ngr. αντίποδες. Fam.: antipodál adj. „care se găseşte la antipozi” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. antipodal; antipódic adj. „diametral opus; care se găseşte la antipozi” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. antipodique. Cf. anti1-, -pod2, anápoda, apód, apogiatúră. ANTIPRICÓN s.n. (jur., înv.) „bunuri care înlocuiesc zestrea – l’échange de l’immeuble dotal” 1865 (Caragea, L. 288). ANTISCHÉTING 247 ANTOFÍTĂ Ngr. αντίπροικον „dar dat de mire în schimbul zestrei” < m.gr. ἀντίπροικον < ἀντι- „în schimbul” + προῖ κα „zestre” < v.gr. προίξ, προικός „dar; zestre” < προ- „înainte, în faţă” + rădăcina ἱ κ- din ἵκειν, ἱ κνεῖσθαι „a sosi, a atinge”, ἱ κέτης „persoană care vine cu o rugăminte”, cu un sens iniţial „întindere a mâinii înainte, pentru a da”, cf. προΐκτης „cerşetor” Chantraine, DELG. Cf. anti1-. ANTISCHÉTING s.n. „dispozitiv de reglaj la pick-upuri pentru compensarea forţei centripete – antiskating” 1988 (DEX–S). Engl. anti-skating < anti- + skating „patinare” < skate „a patina” < skate „patină” < ol. schaats (sg. reinterpretat în engl. ca pl.) < picard escache „picioroange” (= fr. échasse) < francic *skakkja < *skakan „a merge clătinându-se” (cf. v.engl. sceacan „a clătina, a zdruncina; a fugi” (> engl. shake), v.nord. skakan „a clătina, a zdruncina”) EWN. Cf. anti1-. ANTISCIÁN adj. „aflat pe acelaşi meridian, de o parte şi de alta a ecuatorului (propriu-zis, care lasă în acelaşi moment umbră în direcţii opuse) – antécien” 1840 (s.m.pl. antisciéni, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 60). Fr. antiscien (= antécien) < gr. ἀντίσκιος „care lasă umbră în direcţia opusă” < ἀντι- + σκιά „umbră”. Cf. anti1-. ANTÍSTE s.m. (înv.) „(Trans.) primar comunal; (Buc.) epitrop – maire d’une commune; marguillier” 1786 (doc. în DA), var. antíst. Lat. neol. antistes, propriu-zis „fruntaş, căpetenie” (< anti- = ante- + stare „a sta”), introdus de latinişti ca echivalent pentru germ. Vorsteher DA. Fam.: antístie s.f. (Trans.; înv.) „primărie, municipalitate” 1862 (Bariţiu, C. V, 373). Cf. ante-, sta, abstá, adăstá, circumstánţă, constá, constatá, contrást, costá1, custá1, distánţă, instánţă, obstácol, rest, arestá, arét3, stabíl, stánţă, stat1,2, statív, statuá, statúie, statúră, stáţie, stául, substánţă. ANTIZÍMIC adj., s.n. „(substanţă) care împiedică fermentaţiile – antizymique” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. antizymique, format pe baza gr. ἀντι- şi ζυμοῦν „a face să fermenteze, (diateza medie) a fermenta” < ζύμη „drojdie”. Cf. anti1-, ázimă, enzímă, lizozímă, zimáză, zimogén. ANTOCIÁN s.m. „pigment din sucul plantelor care dă florilor, fructelor şi frunzelor culoarea roşie, albastră sau violetă – anthocyane” 1949 (LTR1 I). Fr. anthocyane < antho- (< gr. ἄνθος „floare”) + -cyane (< gr. κύανος „albastru-închis”). Cf. antéră, antofítă, antologíe, antonomáj, antozoár, calaicán, calcantít, crizantémă, cián, cianoficée, cianométru, cianopsíe, cianotipíe, cianóză. ANTOFÍTĂ s.f. (în unele taxonomii) „plantă cu flori – anthophyte” 1930 (scris anthophyte, Minerva, 437). Fr. anthophyte, lat. savant (pl.) Anthophyta < gr. ἄνθος „floare” + φυτόν „plantă” (< φύειν „a creşte, a rodi, a da naştere”). ANTOLOGÍE 248 ANTONOMÁZĂ Fam.: antofitóză s.f. „boală a plantelor provocată de unele plante parazite sau semiparazite cu flori” 1949 (LTR1) < fr. anthophytose, rus. antofitoz. Cf. antéră, antocián, antologíe, antonomáj, antozoár, calaicán, calcantít, crizantémă, -fită. ANTOLOGÍE s.f. „culegere de texte (mai ales literare), florilegiu – anthologie” 1830 (var. antologhíe, AR, 47; forma antologíe, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 71r). Fr. anthologie < gr. ἀνθολογία, propriu-zis „culegere de flori” < ἄνθος „floare” + λέγειν „a culege, a alege” (sensul primar de unde s-au dezvoltat sensurile „a enumera, a povesti, a vorbi”). Var. antologhíe < ngr. ανθολογία, lat. neol. anthologia. Fam.: antologá vb. „a include într-o antologie” 1936 (I. Iordan, BIFR III, 184); antologábil adj. „care poate fi inclus într-o antologie” 1973 (România literară, 14 iun., p. 11, în DCR1) ← antologa; antológhion s.n. (înv.) „antologie” 1705 (GCR) < ngr. ανθολόγιον; antológic adj. „(rar) de antologie, care cuprinde sau constituie o antologie; (p. ext., curent) remarcabil, demn de a fi pomenit” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. anthologique. Cf. antéră, antocián, antofítă, antonomáj, antozoár, calaicán, calcantít, crizantémă, analóg1, léxic, -log, -logie, lógos. ANTONÍCĂ s.f. (Mold.) „plantă erbacee din familia umbeliferelor (Chaerophyllum aromaticum); anghelică (Angelica archangelica) – Chérophylle aromatique; Angélique-des- jardins” 1887 (HEM II), var. antonígă. Et. nes., probabil ← (sfântul) Anton HEM II, 1247 (posibil), DA (sigur). Cf. antănăsíi. ANTONÍM s.n. „cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ – antonyme” 1900 (ŞIO II/1, 108). Fr. antonyme (< ant(i)- < gr. ἀντι- + -onyme < gr. -ωνυμος < ὄνομα „nume”), format pe modelul lui synonyme „sinonim” < gr. συνώνυμος. Fam.: antonímic adj. „care se află în raport de antonimie” 1947 (Oprescu, S.) < fr. antonymique, germ. antonymisch; antonimíe s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. antonymie. Cf. anti1-, acroním, anoním, antonomáză, antroponím, asteroním, criptoním, omoním, onomasiologíe, onomástic, onomatopée, paroním, paronomáză, pseudoním, sinoním, toponím. ANTONOMÁJ s.n. „operaţie de distrugere a gărgăriţelor florilor de măr – anthonomage” 1949 (LTR1 I). Fr. anthonomage < anthonome „gărgăriţa florilor de măr” < lat. savant anthonomus < gr. ἀνθονόμος „care se hrăneşte cu flori” < ἄνθος „floare” + -νόμος < νέμεσθαι „a paşte”, forma medie a lui νέμειν „a repartiza, a distribui, (spec.) a repartiza unei turme un loc de păscut”. Cf. antéră, antocián, antofítă, antologíe, antozoár, calaicán, calcantít, crizantémă, agronomíe, anomíe1, antinomíe, astronomíe, autonóm, clironóm, economíe, gastronomíe, geonomíe, heteronóm, olonóm, nomád, nómă2, nomocanón, nomográf, nomográmă, taxonomíe, zoonomíe. ANTONOMÁZĂ s.f. „figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau invers – antonomase” 1798 (var. antonomásie, Piuariu-Molnar, ANTOZOÁR 249 ANTRANÍLIC Ret. 179; forma antonomásă, 1840, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 61), var. (înv.) antonomás s.n., antonomasíe. Fr. antonomase, împr. din lat. antonomasia < gr. ἀντονομασία < ἀντονομάζειν „a înlocui numele” < ἀντι- „în schimbul” + ὀνομάζειν „a numi” < ὄνομα „nume”. Var. antonomásie < lat. neol. antonomasia. Var. antonomasíe < it. antonomasia, gr. neol. ἀντονομασία. Cf. anti1-, acroním, anoním, antoním, antroponím, asteroním, criptoním, omoním, onomasiologíe, onomástic, onomatopée, paroním, paronomáză, pseudoním, sinoním, toponím. ANTOZOÁR s.n. (mai ales la pl.) „clasă de celenterate care cuprinde polipii izolaţi sau grupaţi în colonii – anthozoaire” 1884–1885 (Contemporanul IV, 867). Fr. anthozoaire(s) < antho- (< gr. ἄνθος „floare”) + -zoaire (< -zo(o)- < gr. ζῷον „animal”) + sufixul taxonomic -aire(s). Cf. antéră, antocián, antofítă, antologíe, antonomáj, calaicán, calcantít, crizantémă, zoo-, -zoár, -zóic, azóic, azót, zoologíe. ANTRACÍT s.n. „cărbune de pământ de calitate superioară, de culoare neagră- lucioasă, foarte bogat în carbon – anthracite” 1837 (var. antraţít, J. Cihac, I. N.), var. (înv.) antracítă s.f. Fr. antracite (< gr. ἀνθρακῖτις „soi de cărbune” < ἄνθραξ (mai ales la pl. ἄνθρακες) „cărbune de lemn”), germ. Anthrazit. Fam.: antracén s.m. „substanţă din clasa hidrocarburilor aromatice, cristalizată, obţinută prin distilarea gudronului de huilă, folosită pentru fabricarea unor coloranţi şi ca antiseptic” 1898 (Enc. rom. I, 116), var. antracénă s.f. < fr. anthracène < gr. ἄνθραξ „cărbune” + -ène; antrachinónă s.f. „substanţă organică derivată din antracen, alcătuită din cristale gălbui, folosită pentru fabricarea unor coloranţi” 1930 (Minerva) < fr. anthraquinone < anthra[cène] „antracen” + quinone „chinonă”, după germ. Anthrachinon; antracóză s.f. „boală contractată în urma inhalării prafului de cărbune şi a infiltrării lui în plămâni” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. anthracose; antranól s.m. „alcool obţinut prin reducerea antrachinonei cu staniu şi acid acetic, care se foloseşte în industria materiilor colorante” 1949 (LTR1 I) < fr. anthranol < anthra[cène] „antracen” + -ol, sufixul caracteristic alcoolilor (< alcool). Cf. ántrax, antracotériu, antranílic. ANTRACOTÉRIU s.m. „mamifer artiodactil fosil, de talia unui rinocer, din care s-a dezvoltat porcul mistreţ – anthracothère” 1898 (forma anthracothérium, Enc. rom. I). Fr. anthracotherium, nume dat de naturalistul francez George Cuvier în 1822, pe baza gr. ἄνθραξ „cărbune” şi θηρίον „animal sălbatic, fiară; animal” (< θήρ „animal sălbatic; animal”), cu referire la faptul că primele specimene au fost descoperite în depozite de cărbune. Cf. antracít, ántrax, aceratériu, amfitériu, dinotériu, megatériu, paleotériu. ANTRANÍLIC adj., în sintagma acid ~ „pulbere cristalină, incoloră, solubilă în apă şi în alcool, ai cărei derivaţi sunt folosiţi în parfumerie – anthranilique” 1949 (LTR1 I). Fr. anthranilique < germ. Anthranil[säure] „acid antranilic” < Anthra[cen] „antracen” + Anil[in] „anilină” (cf. Merriam-Webster, s.v. anthranilic acid). Cf. antracít, aníl. ÁNTRAX 250 ANTREPRÍZĂ ÁNTRAX s.m. „(med.) boală infecţioasă, produsă de microbi foarte virulenţi, manifestată prin abcese care cuprind toate straturile pielii, sau, mai rar, prin leziuni viscerale; (înv.) piatră preţioasă de culoarea cărbunelui aprins – anthrax” 1688 (Biblia, Isaia, LIII), var. (înv., med.) antráxă, s.f., anthráxi. Ngr. άνθραξ (< v.gr. ἄνθραξ „cărbune de lemn; (fig.) piatră preţioasă de culoarea cărbunelui; boală manifestată prin abcese asemănătoare cărbunilor”), lat. neol. anthrax (pentru sensul „piatră preţioasă”), ulterior şi fr. anthrax (pentru sensul medical). Fam.: antracnóză s.f. „boală a unor plante provocată de ciuperci parazite, manifestată prin pete brune-roşietice sau galbene-portocalii pe frunze, tulpini şi fructe” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. anthracnose (format din elementele gr. ἄνθραξ şi νόσος „boală”). Cf. antracít, antracotériu. ANTRENÁ vb. „a (se) pregăti, prin exerciţii metodice, pentru o activitate (mai ales sportivă); a atrage sau a se lăsa atras într-o acţiune, într-o discuţie; a trage după sine într-o mişcare, (refl.) a se pune în mişcare sub efectul altei mişcări – entraîner” 1858 (Ralet, Suv. 118). Fr. entraîner < traîner „a trage, a duce cu sine, a târî” (< lat. *tragīnāre < *tragere = trahere „a trage”), cu sensul sportiv după engl. train (< fr. med. traîner). Fam.: antrén s.n. „însufleţire, avânt, animaţie” 1884 (Bariţiu, C. IV, 65) < fr. entrain; antrenamént s.n. „pregătire pentru o activitate (mai ales sportivă) prin exerciţii metodice” 1924 (Minulescu, R. 135) < fr. entraînement; antrenánt adj. „care atrage într-o activitate” 1913 (Slavici, O. X, 804) < fr. entraînant; antrenoáre s.f. 1955 (DLRLC I) ← antrenor; antrenór s.m. „persoană calificată care se ocupă cu antrenarea sportivilor” 1906 (Alexi, DRG2) < fr. entraîneur; antrenorát s.n. „calitatea de antrenor, meseria de antrenor” 1973 („Viaţa studenţească”, 17 oct., în DCR1) ← antrenor; supraantrenamént s.n. „antrenament fizic excesiv, care provoacă surmenaj şi scăderea capacităţii funcţionale a sportivului” 1964 (ABC săn.) ← supra2- + antrenament (după fr. surentraînement). Cf. tráge, tărăgăná, tren, trená, trénă, tréning, abstráge, atráge, contráct, contractá1, contráge, detractór, distrá, distráge, extráge, retráge, sustráge, tract, tractá, tratá. ANTREPÓZIT s.n. „clădire amenajată pentru depozitarea stocurilor de mărfuri sau de materiale pentru o anumită perioadă (între achiziţie şi vânzarea mai departe) – entrepôt” 1837 (var. antrepó, AR, 53; forma antrepózit, 1853, Codrescu, Coliba I, 184, 189), var. (înv.) întrepózit. Fr. entrepôt (< entreposer „a pune între; a depozita provizoriu” (< entre- „inter-, între” < lat. inter- + poser „a pune” < lat. pausāre „a înceta, a se opri”), derivat pe modelul lui dépôt „depozit”, fr. med. depost, în care radicalul -pos- provenit din tema de supin pos-it- a lat. pōnere a fost asociat radicalului verbului poser < lat. pausāre), adaptat după depozit. Fam.: antrepozitár s.m. „cel care are mărfuri depuse în antrepozit” 1909 (CDDG). Cf. depózit, apropó, páos, páuză, răposá, repáus. ANTREPRÍZĂ s.f. „executare a unei lucrări, sub contract, de către o societate comercială, în schimbul unui preţ determinat; societate comercială (care execută astfel de lucrări) – entreprise” 1843 (Buletin, F. 150, 310), var. (înv.) întrepríză. Fr. entreprise „antrepriză; întreprindere” < entreprendre „a întreprinde” < entre- (< lat. inter-) + prendre „a lua, a apuca, a prinde” < lat. pre(he)ndere. Fam.: antreprenoáre s.f. 1908 (V. rom., nr. 9, 436) ← antreprenor; antreprenór s.m. „persoană care administrează o antrepriză, persoană care iniţiază şi gestionează o ANTRESÓL 251 ANTROPO-, -ANTROP afacere” 1837 (AR, 267) < fr. entrepreneur; antreprenoriál adj. „de antreprenor, de întreprinzător” 1993 (P. Drucker, „Inovaţia şi sistemul antreprenorial”) < engl., fr. entrepreneurial; antreprenoriát s.n. „calitate de antreprenor, activitate de antreprenor, gestionarea unei antreprize” 1994 („Revistă de filozofie şi drept”, 44) < fr. entrepreneuriat sau ← antreprenor; subantreprenór s.m. „antreprenor care execută o parte dintr-o lucrare contractată integral de altul” 1875 (scris sub-antreprenor, Mon. of.) ← sub2- + antreprenor (după fr. sous-entrepreneur); subantrepríză s.f. „subcontractare de către un antreprenor general a executării anumitor obiective parţiale ale unei lucrări” 1969 (Scânteia, nr. 8, 200) ← sub2- + antrepriză. Cf. întreprínde, ampríză, aprehensiúne, aprínde, comprehensiúne, cuprínde, deprínde, impresár, întreprínde, prínde, príză, surprínde. ANTRESÓL s.n. (înv., rar) „mezanin – entresol” 1839 (Ş. Stoica, Osândit, 136). Fr. entresol, iniţial „apartament sau încăpere construite prin divizarea pe verticală a unui nivel al unei case” < sp. entresuelo < entre- „între” + suelo „sol, podea, planşeu, etaj” (< lat. solum). Cf. sol1, asolamént. ANTRETOÁZĂ s.f. „fiecare dintre grinzile transversale care leagă grinzile principale ale unui pod; bară care serveşte la legarea a două piese dintr-un mecanism – entretoise” 1909 (CDDG). Fr. entretoise, probabil < entre- „între” + toise „stânjen; (înv.) şipcă” (< lat. tensa, part. perf. f. al lui tendere „a întinde”) TLF. Cf. întínde, antántă, antretoáză, atént, contenciós, contenţiúne1, destínde, deténtă, extínde, intendént, inténţie, ostentáţie, pretínde, tensiúne, tíndă, tínde, tindéche, ţíne. ANTRÉU s.n. „prima încăpere, de dimensiuni mici, a unei locuinţe, în care se intră venind de afară, vestibul – entrée” 1844 (var. antrét, Negruzzi, O. II, 343), var. (înv.) antreá s.f. Fr. entrée „intrare; antreu” < entrer „a intra” < lat. intrāre. Fam.: antrelúţă s.f. (dim.) 1900 (Caragiale, O. I, 352) ← antrea (= antreu); antreţél s.n. (dim.) 1916 (Pascu, Sufixele) ← antret (= antreu). Cf. intrá. ANTRICÓT s.n. „carne de vacă, de oaie sau de porc provenită din regiunea intercostală – entrecôte” 1922 (Gorun, S. A. 129). Fr. entrecôte < entre- „între” + côte „coastă” < lat. costa. Cf. coástă, acostá, cotlét. ANTRÓPIC adj. „determinat de acţiunea omului – anthropique” 1970 (V. rom. XII, 157). Fr. anthropique < gr. ἀνθρωπικός „omenesc” < ἄνθρωπος „om”. Cf. antropo-/-antrop. ANTROPO-, -ANTROP el. de comp. „referitor la om – qui concerne l’homme, anthropo-”. Gr. neol. ἄνθρωπος „om”, de obicei, prin împrumuturi moderne din fr. sau lat. ANTROPOFÁG 252 ANTROPOLATRÍE Cf. antrópic, antropofág, antropofób, antropogén, antropografíe, antropoíd, antropolatríe, antropologíe, antropometríe, antropomórf, antroponím, antropopitéc, antropozofíe, eoantróp, filantróp, licantróp, mizantróp, paleantróp, pitecantróp, sinantróp, zoantróp. ANTROPOFÁG, -Ă adj., s.m., s.f. „care se hrăneşte cu carne de om – anthropofage” 1800 (Piuariu-Molnar, I. VII). Fr. anthropophage, lat. neol. anthropophagus < gr. ἀνθρωποφάγος < ἄνθρωπος „om” + -φάγος < φαγεῖν, aor. lui ἐσθίειν „a mânca”. Fam.: antropofagíe s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anthropophagie. Cf. antropo-/-antrop, -fag2. ANTROPOFÓB, -Ă adj., s.m., s.f. „care se teme de oameni – anthropophobe” 1908 (DA). Fr. anthropophobe < anthropo- (< gr. ἄνθρωπος „om”) + -phobe (< -φοβος < φοβεῖν „a înspăimânta”, iniţial „a pune pe fugă”, φόβος „frică; fugă” < φέβεσθαι „a fugi de frică”). Fam.: antropofobíe s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anthropophobie. Cf. antropo-/-antrop, -fob, fobíe. ANTROPOGÉN adj. „datorat acţiunii omului – anthropogène” 1939 (Arh. Som. 410). Fr. anthropogène < anthropo- (< gr. ἄνθρωπος „om”) + -gène < „care produce...” (< gr. γεννᾶν „a genera, a da naştere”, cf. -γενής „născut, produs”). Fam.: antropogenétic adj. „referitor la antropogeneză; bazat pe antropogeneză” 1962 (V. rom. 170) < fr. anthropogénétique DEX sau ← antropogeneză; antropogenéză s.f. „procesul apariţiei şi dezvoltării omului, a speciei umane” 1962 (DER I) < fr. anthropogenèse (< gr. ἄνθρωπος „om” + γένεσις „naştere, geneză” < γίγνεσθαι „a se naşte”, aor. ἐγενόμην), germ. Anthropogenese; antropogeníe s.f. „antropogeneză; (înv.) ştiinţă generală despre om, antropologie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anthropogénie (< anthropo- < gr. ἄνθρωπος „om” + -génie < gr. -γένεια < -γενής „născut, produs” < γεννᾶν „a genera, a da naştere”, γίγνεσθαι „a se naşte”), germ. Anthropogenie. Cf. antropo-/-antrop, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. ANTROPOGRAFÍE s.f. (înv.) „ştiinţă care studiază trăsăturile fizionomice specifice raselor şi tipurilor umane – anthropographie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. anthropographie, germ. Anthropographie < lat. savant anthropographia < gr. ἄνθρωπος „om” + -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”. Fam.: antropográfic adj. „referitor la antropografie” 1871 (LM) < fr. anthropographique. Cf. antropo-/-antrop, grafíe. ANTROPOÍD, -Ă adj., s.f., s.m. „(fiinţă, robot) cu aspect uman; (biol.) subordin de maimuţe superioare, asemănătoare cu omul – anthropoïde” 1875 (Hasdeu, I. C. II, 4). Fr. anthropoïde(s) < lat. savant Anthropoidea, termen creat de biologul englez St. George Jackson Mivart în 1864 pe baza gr. ἄνθρωπος „om” şi -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect” < ἰδεῖ ν „a vedea” (aorist). Cf. antropo-/-antrop, -oid, caleidoscóp, idée, ídol. ANTROPOLATRÍE s.f. „adorare a omului, caracteristică ereziei nestoriene a adorării lui lisus Hristos ca om, nu ca divinitate; (p. ext.) adorare a omului ca pe o divinitate – anthropolâtrie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). ANTROPOLOGÍE 253 ANTROPOMÓRF Fr. anthropolâtrie CADE, gr. neol. ἀνθρωπολατρεία DA < ἀνθρωπολάτρης „adorator al omului” < + ἄνθρωπος „om” + -λάτρης „adorator” < λατρεύειν „a sluji, a lucra pentru un salariu” < λάτρον „plată, salariu”’. Fam.: antropolátru s.m. „adept al antropolatriei, adorator al omului” 1848 (Negulici, V.) < fr. anthropolâtre CADE, gr. neol. ἀνθρωπολάτρης DA. Cf. antropo-/-antrop, -latríe, -látru. ANTROPOLOGÍE s.f. „ştiinţă care studiază originea, evoluţia şi variabilitatea biologică a omului în corelaţie cu condiţiile naturale şi socioculturale – anthropologie” 1785 (var. antropologhíe, Strilbiţki, Fiziogn. 3). Fr. anthropologie < lat. savant anthropologia (< gr. ἄνθρωπος „om” + -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”), termen creat de savantul german Magnus Hundt, în jurul anului 1500, iniţial cuprinzând anatomia umană şi psihologia; termen specializat pentru studiul variabilităţii biologice a oamenilor prin lucrările savantului german Johann Friedrich Blumenbach, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ulterior extins la studiul variabilităţii psihologice şi culturale de către savantul german Theodor Waitz şi savantul englez Sir Edward Burnett Tylor, în secolul al XIX-lea. Var. antropologhie < germ. Anthropologie. Fam.: antropológ s.m. „specialist în antropologie” 1871 (LM) < fr. anthropologue; antropológic adj. „referitor la antropologie” 1818 (var. antropológhic, Mihuţ, Man. 103) < fr. anthropologique; var. antropologhic < germ. anthropologisch, cu echivalarea sufixului; antropologísm s.n. „concepţie filozofică care atribuie un statut primordial în ontologie omului (în locul spiritului, ideilor etc.; în marxism, cu referire la materialismul premarxist, considerat a nu ţine seama suficient de relaţiile sociale în continuă schimbare în decursul istoriei)” 1930 (Minerva, 443) < fr. anthropologisme, germ. Anthropologismus; antropologíst s.m. (înv.) „antropolog” 1875 (Hasdeu, I. C. 2) < engl. anthropologist, posibil şi fr. anthropologiste; paleoantropológ s.m. „specialist în antropologie” 1978 (DN3) < fr. paléoanthropologue; paleoantropológă s.f. 1978 (DN3) ← paleoantropolog; paleoantropológic adj. „care ţine de paleoantropologie” 1979 (D. etnol., s.v. mulare) < fr. paléoanthropologique; paleoantropologíe s.f. „parte a antropologiei care studiază omul preistoric” 1904 (Enc. rom. III) < fr. paléoanthropologie (< paléo < gr. παλαιός „vechi, străvechi” + anthropologie). Cf. antropo-/-antrop, -logíe, lógos, léxic. ANTROPOMETRÍE s.f. „disciplină care se ocupă cu măsurarea corpului omenesc, a părţilor sale şi a relaţiilor dintre aceste măsuri – anthropométrie” 1859 (Bălăşescu, D.-Fr.). Fr. anthropométrie, probabil din lat. savant anthropometria (termen atestat în sec. XVII la Johann Sigismund Elsholtz) < gr. ἄνθρωπος „om” + -μετρία < μέτρον „măsură”. Fam.: antropométric adj. „de antropometrie” 1896 (ŞDU1) < fr. anthropométrique. Cf. antropo-/-antrop, métru. ANTROPOMÓRF adj., s.n. „cu aspect uman; (înv.) ordinul primatelor superioare – anthropomorphe” 1879 (Conta, O. F. 388). Fr. anthropomorphe(s) < gr. ἀνθρωπόμορφος < ἄνθρωπος „om” + μορφή „formă”, ca termen biol., din lat. savant Anthropomorfa, termen introdus de Linné. Fam.: antropomórfic adj. „antropoform; care ţine de antropomorfism” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. anthropomorphique; antropomorfísm s.n. „reprezentare a ANTROPONÍM 254 ANTURÁJ zeilor, a divinităţii sub înfăţişare omenească; tendinţă de a atribui însuşiri umane unor realităţi non-umane” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 59) < fr. anthropomorphisme; antropomorfíst, -ă s.m., s.f., adj. „adept al antropomorfismului” 1902 (Rev. ist., nr. 8, 244) < fr. anthropomorphiste; antropomorfizá vb. „a atribui unui lucru, unui fenomen, unei divinităţi însuşiri umane” 1876 (Columna, 249) < fr. anthropomorphiser, germ. anthropomorphisieren. Cf. antropo-/-antrop, -morf, amorf, morfologíe. ANTROPONÍM s.n. (lingv.) „nume de persoană – anthroponyme” 1959 (Rusu, L. T. 21). Fr. anthroponyme < anthrop(o)- (< gr. ἄνθρωπος „om”) + -onyme (< gr. -onyme < gr. -ωνυμος < ὄνομα „nume”, cf. συνώνυμος). Fam.: antroponímic adj. „de antroponimie; (înv., s.n.) antroponim” 1943 (BIFR IX, 210) < fr. anthroponymique, germ. anthroponymisch; antroponimíe s.f. „ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană; totalitatea numelor de persoană dintr-o regiune sau dintr-o limbă” 1935 (Arh. Olt. XIV, 374) < fr. anthroponymie, germ. Anthroponymie. Cf. antropo-/-antrop, acroním, anoním, antoním, antonomáză, asteroním, criptoním, omoním, onomasiologíe, onomástic, onomatopée, paroním, paronomáză, pseudoním, sinoním, toponím. ANTROPOPITÉC s.m. (înv.) „primată dispărută, considerată intermediară între maimuţă şi om – anthropopithèque” 1909 (CDDG). Fr. anthropopithèque < lat. savant anthropopithecus, iniţial folosit pentru ordinul de maimuţe care cuprinde cimpanzeul (numit astăzi Pan), termen creat de biologul francez Henri-Marie Ducrotay de Blainville, pe baza gr. ἄνθρωπος „om” şi πίθηκος „maimuţă”. Cf. antropo-/-antrop, australopitéc, cercopitéc, driopitéc, galeopitéc, parapitéc, pitecantróp. ANTROPOZOFÍE s.f. „curent ezoteric, fondat de austriacul Rudolf Steiner la începutul secolului XX, care atribuie omului posibilitatea de a-şi cunoaşte esenţa divină, prin exerciţii spirituale; (înv.) cunoaştere a naturii umane – anthroposophie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.; cu sensul actual, 1937, Vianu. O. IV, 17). Fr. anthroposophie, germ. Anthroposophie, iniţial cu sensul „cunoaştere filozofică a omului” (< lat. savant anthroposophia < gr. ἄνθρωπος „om” + σοφία „înţelepciune”, după philosophia), folosit de Steiner pentru propria doctrină după Theosofie „teozofie”. Cf. antropo-/-antrop, filozofíe, sofíst, teozofíe. ANTÚM adj. „publicat în timpul vieţii autorului – anthume” 1940 (RFR, nr. 5, 356). Fr. anthume DN3, format pe baza lat. ante „înainte”, după posthume „postum” (< lat. postumus) // Cf. lat. ante DEX. Cf. ante-, postúm. ANTURÁJ s.n. „totalitatea persoanelor care constituie mediul social particular al cuiva, care înconjoară în mod obişnuit pe cineva – entourage” 1843 (Bălcescu, O. IV, 36), var. (înv.) anturágiu. Fr. entourage < entourer „a înconjura” < entour „împrejurime; în preajma” < en + tour (v.fr. turn) „mişcare circulară, înconjur, tur” < tourner < lat. tornāre „a învârti, a întoarce”, iniţial „a da la strung (pentru rotunjire)” < tornus „cuţit de strunjit, strung” < gr. τόρνος. ANULÁ 255 ANVELÓPĂ Cf. turná, detorní, înturná, răsturná, contúr, conturná, deturná, returná, tornádă, tur1, túră1, turísm1, turnéu, turnír, turnúră. ANULÁ vb. „a declara nul, a desfiinţa – annuler” 1833 (var. anularisí, Cod. Calimach 381; forma anulá, 1846, Laurian, F. 51). Fr. annuler, împr. din lat. med. annullare < lat. târzie adnullare „a nimici, a anihila; a dispreţui, a considera nul” < nullus „niciunul, niciun; nul, fără valoare” < particula negativă ne + ullus „vreun(ul)”. Var. anularisí, prin încadrare în clasa verbelor în -arisi. Fam.: anulábil adj. „care poate fi anulat” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. annulable; anulabilitáte s.f. (abstr., rar) 1864 (Cod. civil, 480) < fr. annulabilité; anulatív adj. (jur., despre sentinţe) „prin care se anulează” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. annulatif; anuláţie s.f. (rar, înv.) „anulare” 1848 (Negulici, V.), var. anulaţiúne < fr. annulation. Cf. núl. ANULÁR adj. (anat.; astron.; geol.) „cu formă de inel; (rar, despre degete) inelar – annulaire” 1825 (Carcalechi, C. M. 34). Fr. annulaire, lat. neol. anularis < anulus „inel”. Cf. inél, anelíd. ANUNŢÁ vb. „a înştiinţa – annoncer” 1794 (var. anunţiá, Calend. Viena, 12), var. (înv.) anonsá, anonsarisí (1834, AR), anonţá. Lat. neol. annuntiare (< nuntiare < nuntius „mesager; anunţ, mesaj”, nuntium „mesaj”), it. annunziare, fr. annoncer. Fam.: anunciatór s.n. (tehn.) „aparat care anunţă modificări sau abateri în timpul funcţionării unui sistem tehnic” 1949 (LTR1 I) < fr. annonciateur; anúnţ s.n. „faptul de a anunţa; ceea ce se anunţă” 1851 (var. anónsă s.f., Stamati, D.), var. (înv.) anóns, anónţ, anúnciu, anúns, anúnţie s.f., anúnţiu < fr. annonce, adaptat după anunţa; anunţătór adj., (înv.) s.m. „(persoană) care anunţă” 1840 (var. anunciatór, s.m., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 56; forma anunţător, 1844, Heliade-Rădulescu, „Mihaida”, în O2. I, 120). Cf. denunţá, enunţá, núnţiu, pronunţá, renunţá. ANÚRĂ s.f. „ordin de amfibieni lipsiţi de coadă în stadiul de adult, cu membrele adaptate pentru salt – anoure” 1898 (Enc. rom. I). Fr. anoure, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi οὐρά „coadă”. Cf. colúr1, diplúră, protúră, urodél. ANURÍE s.f. „încetare patologică a urinării – anurie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. anurie, format pe baza gr. ἀ(ν)- privativ şi -ουρία < οὐρεῖν „a urina”. Cf. -uríe, diurétic, urétră. ÁNUS s.n. „orificiu terminal al intestinului gros – anus” 1830 (Vasici-Ungureanu, Antrop. 71). Lat. neol. anus, fr. anus. Fam.: anál adj. „care se referă la anus, din regiunea anusului” 1859 (Turnescu, Chir. 40v) < fr. anal. ANVELÓPĂ s.f. „înveliş de protecţie al camerei de aer a unei roţi de vehicul sau a unei mingi, confecţionat din cauciuc; (constr.) totalitatea elementelor de construcţie care ANVERGÚRĂ 256 AOÁCE delimitează spaţiul interior al unei clădiri de mediul exterior; supracopertă; (înv.) plic de scrisoare – enveloppe” 1875 (Mon. of., nr. 17). Fr. enveloppe „învelitoare, înveliş, plic” < envelopper „a înveli, a înconjura” < v.fr. voloper, derivat de la o temă romanică productivă în domeniile italo-roman, galo-roman şi ibero-roman, de origine străină, atestată în lat. doar într-o glosă, în forma faluppa „pai mărunt, vlăstar mărunt”; formele cu v-, ca it. viluppo „încâlceală de fire, panglici etc., talmeş-balmeş”, v.fr. voloper, v.sp. volopar, v.it. avoluper „a înfăşura”, manifestă probabil infl. lat. uoluere „a rostogoli, a învârti, a desfăşura” FEW III, 400–401, REW 3173. Fam.: anvelopá vb. „a acoperi o clădire cu material termoizolant” 2010 (Adevărul, 19 aug., p. 10, în DCR3) ← anvelopă cu sensul „înveliş exterior al unei clădiri”, folosit în sintagma anvelopă termică, după engl. thermal envelope, fr. enveloppe thermique º // fr. envelopper DCR3 (inadmisibil deoarece termenul francez nu are acest sens specializat, ci înseamnă „a înveli, a înconjura”). Cf. developá. ANVERGÚRĂ s.f. „distanţa între vârfurile aripilor unui avion sau ale unei vietăţi zburătoare; (p. ext., curent) cuprindere (mare), amploare, importanţă – envergure” 1922 (Vinea, O. V, 313). Fr. envergure, iniţial „desfăşurare a unei pânze pe vergă”, de unde „întinderea unei pânze de-a lungul vergii” < enverguer „a fixa o pânză pe o vergă, a înverga” < vergue „vergă” (variantă normandă sau picardă a lui verge „vergea, vargă” < lat. uirga). Cf. várgă, vérgă. ANVIZAJÁ vb. (livr.) „a avea în vedere, a lua în considerare, a plănui – envisager” 1892 (Bacalbaşa, S. A. II, 84). Fr. envisager, iniţial „a privi în faţă” < visage „faţă, chip” < v.fr. vis „chip” < lat. uīsus „vedere, aspect; (târziu) chip” < uidēre „a vedea”. Cf. devizajá, vedeá, avíz, avizó, belvedére, evidént, improvizá, intervíu, providénţă, provizóriu, prudént, revístă, revízie, televiziúne, vis, víză1,3, vizitá, viziúne. ANXIETÁTE s.f. „stare de nelinişte, îngrijorare (în general puternică, uneori patologică) – anxiété” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 71v). Fr. anxiété, împr. din lat. anxietas, -atem < anxius „neliniştit, îngrijorat, frământat” < angere „a strânge, a sufoca”. Fam.: anxiolític adj., s.n. „(substanţă) care încearcă să diminueze sau să înlăture anxietatea” 1962 (DER) < fr. anxiolytique < anxio- (< anxieux, anxiété) + -lytique „referitor la descompunere, dizolvare, disoluţie, distrugere” < gr. -λυτικός, el. de comp. adjectival asociat abstractelor în (-)λυσις „desfacere, dezlegare” (< λύειν „a desface, a dezlega” şi compusele sale); anxiós adj. „cuprins de anxietate” 1859 (var. ansiós, cu un sens „care deranjează, care tulbură” Bălăşescu, D. R.-Fr.; cu sensul actual, 1871, LM, tot forma ansiós) < fr. anxieux, it. ansioso, împr. din lat. târziu anxiosus. Cf. angoásă, angusticláv, îngúst. AOÁCE2 adv. (Bih., rar) „acolo – là-bas” 1887 (Pompiliu, Bih. 1004), var. aoáci2. Probabil acelaşi cu aoace1 „aici” (Philippide, ZRPh 31, 1907, 292), care circulă în aceeaşi regiune, cu sensul de depărtare apărut prin diferenţiere faţă de aici // Lat. *illāc(c)e (< illāc „(pe) acolo”) DA, CDER 314, păstrat numai în rom. REW 4265 (problematic AOÁCE2 AOLÉU 257 AÓRTĂ deoarece -ll- s-a păstrat înainte de accent; Puşcariu, ZRPh 32, 1908, 479 şi DA explică tratamentul special al lui illāc-ce prin pronunţia velară, în latină, a lui -ll- din formele construite pe radicalul lui ille; totuşi l din illāc este păstrat în prepoziţia la < illāc ad şi în lăuntru < illāc intrō); HEM II, 1252 presupune că aoáce1 „aici” a fost greşit înţeles de Miron Pompiliu (cel care raportează cuvântul în Conv. lit. 1887, p. 1004) ca însemnând „acolo”; dar sensul „acolo” apare şi într-un glosar bihorean în Rev. crit. lit. IV, 336. AOLÉU interj. care exprimă durerea, spaima, mirarea, surpriza – „Oh! Ah! Aïe! Hélas! Oh là là!” c.1650 (var. ălió, Anon. Car. 35, glosat „vox irridentis”), var. aleó, (Mold.) aléu2, aoileó, aoleá, (Munt.) aoleó, áoleo, áoleu, (Trans.) auléu, aulíu, oléi1, olelé, oleléu, oleó, oléu2. Et. nes., probabil interj. au + elementul -le- prezent şi în valeu, alei º sau ← interj. au + -le din lele DA. Fam.: aoleálă s.f. (abstr.) 1887 (HEM II) ← aoli; aolí vb. „a se văicări, a (se) jeli, a deplânge” 1686 (var. hăolí, Dosoftei, V. S. mart. 42v), var. aulí, hăulí; aolícă interj. (glumeţ) post 1828 (I. Golescu, B. V. 58), var. aulícă; daléu interj. (în poezia pop.) 1843 (Alecsandri, O. I, 45, 46), var. daleó ← aléu, aleó (= aoléu) + d- protetic specific poeziei pop., cf. daléi (s.v. aléi), dalb (s.v. alb); dăoleálă s.f. (abstr.) 1887 (HEM II, s.v. aoleo) ← dăoli (= dăuli); daolícă interj. (glumeţ) 1887 (HEM II, s.v. aoleo) ← aolică, cu d- protetic; dălacaít s.n. (Munt., Olt.) „văitat” 1930–1935 (Folc. Olt. – Munt. I, 410) ← *dălăcăi ← delecăi, dolecăi (= olecăi); dăulí vb. „a se văicări” 1887 (HEM II, s.v. aolesc), var. dăolí, probabil ← *dăoleu, *daoleu, cf. daleu, daleo; olecăí vb. refl. sau intranz. (înv., reg.) „a se văita” prima jum. a sec. XVII (Neagoe, Înv. 211r), var. delecăí (1899, Alexici, L. P. 207), dolecăí, olecuí, olicăí, olicăiá, oligăí, oricăí ← oleo, oleu2 (= aoleu); olecăiálă s.f. (abstr., înv.) 1691–1697 (T. Corbea, D. 387) ← olecăi; olecăiós adj. (înv., rar) „tânguitor” 1705 (Cantemir, I. I. 577) ← olecăi; olecăít s.n. (abstr., înv.) 1717–1723 (Cantemir, Hr. 973) ← olecăi; olecăitór adj. (înv.) „care se tânguie, bocitor” 1691–1697 (T. Corbea, D. 388) ← olecăi; olecăitúră s.f. (abstr., înv.) 1683 (Dosoftei, V. S. ian. 256v), var. olicăitúră ← olecăi; olicărí vb. refl. (Munt.) „a se văita” 1911 (var. oligărí, TDRG1), var. oricărí ← olecăi, cu substit. sufixului. Cf. aléi, valéu. AORÍST s.n. „formă verbală, în unele limbi, care exprimă trecutul perfectiv sau aspectul perfectiv în general – aoriste” 1812 (Maior, Ist. 318). Fr. aoriste, gr. neol. ἀόριστος, propriu-zis „nedefinit” (< ἀ- privativ + ὁρίζειν „a delimita” < ὅρος „hotar, limită”), termen aplicat de gramaticii stoici aoristului pentru că timpul aorist al indicativului nu apare într-o pereche prezent/trecut. Cf. aforísm, afurisí, orizónt, ursí. AÓRTĂ s.f. „artera principală care duce sângele oxigenat de la inimă în tot corpul – aorte” c.1790 (Amfilohie, G. F. 265v). It. aorta, fr. aorte, lat. neol. aorta < gr. ἀορτή < ἀείρειν „a ataşa, a agăţa, a suspenda”. Fam.: aórtic adj. „care ţine de aortă” 1843 (Kretzulescu, A. 528) < fr. aortique; aortítă s.f. „inflamaţie a (tunicii externe a) aortei” 1908 (DA) < fr. aortite. Cf. artéră, artimón. APAGÓGIC 258 APARÁT APAGÓGIC adj. (log.) „care demonstrează ceva prin reducere la absurd – apagogique” 1834–1835 (Murgu, C. F. II 54r). Fr. apagogique < apagogie „reducere la absurd” < gr. ἀπαγωγή „îndepărtare, ducere (dintr-un loc)”, cu sensul din logică în expresia ἡ εἰς τὸ ἀδύνατον ἀπαγωγή „(re)ducere la imposibil” < ἀπάγειν „a duce (dintr-un loc), a îndepărta” < ἀπο- + ἄγειν „a conduce, a mâna”. Fam.: apagógice adv. (înv.) „în mod apagogic” 1855 (Bărnuţiu, I. F. I, 102) < lat. neol. apagogice; apagogíe s.f. (rar) „demonstraţie prin reducere la absurd” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill. V. I, 61) < fr. apagogie. Cf. apo-, agógică, agoníe, agonisí, anagogíe, antagoníst, antanagógă, colagóg, demagóg, epagóg, emenagóg, hidragóg, hipnagógic, mistagóg, pedagóg, protagoníst, psihagóg, ptialagóg, sinagógă, stratég. APÁLT s.n. (înv., rar) „arendare – ferme, bail” 1813 (doc. în AA ist. II/22, 298). It. appalto, probabil < v.fr. apaut, *apalt < lat. *appactum (< pāctum, cf. pl. pācta „acord, contract”, part. perf. al lui pangere „a înfige, a fixa”), cu trecerea neobişnuită a grupului -ct- la -lt- Nocentini, VLI (care compară şi germanul Pfacht, Facht id. < lat. pāctum). Cf. pact. APANÁJ s.n. „(ist.) domeniu feudal acordat fiilor din casele domnitoare; (p. ext.) prerogativă; proprietate, însuşire exclusivă a unei persoane sau (mai rar) a unui lucru – apanage” 1832 (Asachi, I. I, 20), var. (înv.) apanágiu. Fr. apanage < apaner „a acorda o dotă unui fiu (care nu este moştenitorul principal) sau unei fiice”, iniţial „a hrăni” (cf. v.occ. apanar) < lat. târziu appanare < ad- + pānis „pâine”. Var. apanagiu < it. appanagio. Fam.: apanagíst s.m. (înv.) „persoană care posedă un apanaj” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill. V. I, 62) < fr. apanagiste. Cf. acompaniá, companíe, pấine. APARÁT s.n. „sistem integrat de piese care serveşte unui anumit scop, care realizează anumite operaţiuni; (biol.) totalitatea organelor care servesc la îndeplinirea unei funcţii; ansamblul instituţiilor (şi al personalului acestora) care realizează o anumită funcţie a statului; (în expr. ~ critic) totalitatea notelor şi a comentariilor care însoţesc o ediţie critică; (azi, mai ales în sintagma de ~) desfăşurare solemnă, pompă, fast – appareil; apparat” 1829 (AR, 126). Germ. Apparat < lat. apparatus „pregătire, ansamblu de instrumente cu un anumit scop; fast, lux, pompă” (< apparare „a pregăti” < ad- + parare „a pregăti, a procura”), posibil şi lat. neol. apparatus (folosit pentru a echivala fr. appareil). Cu sensul „pompă, fast”, şi fr. apparat. Fam.: aparatáj s.n. „ansamblu de aparate” 1947 (Arghezi, O. IX, 1518) ← aparat (după fr. appareillage); aparátcic s.m. (peior.) „persoană cu o funcţie în cadrul partidelor comuniste” 1982 (D. R. Popescu, T. B. II, 434), var. grafică aparatcik < rus apparatčik; aparatúră s.f. „ansamblu de aparate” 1877 (Kogălniceanu, O. IV/IV, 401) < germ. Apparatur DEX // ← aparat SDLR; fotoaparát s.n. (rar) „aparat de fotografiat” 1966 (DN2) < rus. fotoapparat. Cf. apărá, cumpărá, dezampará, pará2, para4-, prepará, repará, separá, sevráj. APARITÓR 259 APÁŞ APARITÓR s.m. (înv.) „subaltern (secretar, scrib, lictor, herald) al magistraţilor romani; funcţionar inferior la tribunale şi universităţi – appariteur” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 66). Fr. appariteur, împr. din lat. apparitor < appārēre „a apărea; a sta la dispoziţia cuiva (ca subaltern)” < ad- + pārēre „a apărea; a apărea la ordinul cuiva; a sta la dispoziţia cuiva (ca subaltern); a asculta de”. Cf. apăreá, compárs, compăreá, dispăreá, păreá. APARTAMÉNT s.n. „ansamblu de camere şi dependinţe (destinat locuirii unei familii, unei persoane) care face parte dintr-un imobil de locuinţe sau dintr-un palat – appartement” 1794 (Cantacuzino, Machen, 30r). Fr. appartement (< it.), it. appartamento < sp. apartamiento < apartar „a îndepărta, a despărţi, a separa” < aparte „aparte, deoparte” < a „la” + parte „parte” < lat. pars, partem. Cf. párte, apartheid, compartimént, depárt, departajá, departamént, depárte, despărţí, participá, particípiu, partíd, partídă, partítă, partitúră, repartizá. APÁRTHEID (pronunţat şi əˈpɑːɾt(h)eɪd, əˈpɑːɾt(h)aɪd) s.n. „politică de segregaţie rasială, practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populaţiei de culoare din ţară – apartheid” 1962 (DER I). Engl. apartheid < Afrikaans apartheid < apart „separat, aparte” < v.fr. a part < lat. ad + partem „parte”. Cf. párte, apartamént, compartimént, depárt, departajá, departamént, depárte, despărţí, participá, particípiu, partíd, partídă, partítă, partitúră, repartizá. APARŢÍNE vb. „a ţine de cineva sau de ceva; a fi în posesiunea, în proprietatea cuiva – appartenir” 1819 (Doc. ec. I, 195), var. (înv.) aparţineá. Fr. appartenir (după ţine) < lat. appertinēre (cu -a- sub influenţa lui pars, partem „parte”) < ad- + pertinēre „a se întinde până la; a se raporta la, a reveni cuiva, a aparţine” < per- + tenēre „a ţine; a ţine întins, a îndrepta spre”. Fam.: apartenént adj. „care aparţine” 1903 (Conv. lit. XXXVII, 229) < fr. appartenant; apartenénţă s.f. „faptul de a aparţine; (înv.) dependinţă” 1862 (var. apartenínţă, în pl. apartenínţe „anexe ale unei gospodării” Kogălniceanu, O. III/II, 191) < fr. appartenance; aparţinătór, -toáre adj. „care aparţine cuiva; (azi, s.m., s.f.) persoană care are în responsabilitate juridică un bolnav (în caz că acesta nu poate lua decizii singur) şi care are dreptul de a primi informaţii asupra stării de sănătate a acestuia, (p. ext.) vizitator (rudă, prieten) al unui bolnav, într-un spital” 1898 (Enc. rom. I, 46). Cf. pertinént, ţíne, abţíne, atenánsă, aţíne, contení, contáiner, contént, contenţiúne1, continént1, continénţă, contínuu, conţíne, deţíne, întreţíne, menţíne, reţíne, susţíne. APÁŞ, -Ă s.m., s.f., adj. „populaţie amerindiană din sud-vestul Statelor Unite; (înv.) răufăcător, bandit – apache” 1909 (Anestin, Călăt. 260, cu sensul „răufăcător”; cu sensul actual, 1939, SDLR). Fr. apache < engl. Apache < sp. apache (atestat la 1620 în forma Apachu), cu origine incertă, probabil din zuni ʔa·paču „Navajo” (pluralul lui paču „membru al tribului Navajo”) sau din yawapai ’axwáača „apaş”, cu -p- prin confuzie cu ʔǝpáčǝ „oameni” M. Oppler, în APÁŞ, -Ă APATÍE 260 ÁPĂ „Handbook of North American Indians”, Washington, D.C. Smithsonian Institution, vol. X „Southwest”, 385. Etnonimul a fost aplicat de presa franceză din jurul anului 1900 răufăcătorilor din Paris, cu referire la violenţa triburilor apaşe, popularizată prin romane (TLF). APATÍE s.f. „stare de indiferenţă, lipsă de interes, atitudine pasivă faţă de tot ce e împrejur; (ist., fil.) ideal moral, la stoici, care consta în înăbuşirea oricărei pasiuni – apathie” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 71v). Fr. apathie (< gr. ἀπάθεια < ἀπαθής „care nu este afectat de ceva, care nu simte, nu suferă” < ἀ- privativ + πάθος „ceva suportat, afect, suferinţă” < πάσχειν, aor. ἔπαθον „a fi afectat, a păţi, a suferi”), it. apatia. Fam.: apátic adj. „aflat în apatie” 1840 (Dacia lit. 361) < fr. apathique, it. apatico. Cf. -patíe, antipatíe, empatíe, pátimă, pátos, simpatíe. APATÍTĂ s.f. „fosfat natural de calciu, sticlos, utilizat la fabricarea îngrăşămintelor minerale şi la extragerea fosforului – apatite” 1806 (var. apatít s.n., Şincai, O. I, CLXIII). Fr. apatite < germ. Apatit, nume creat de geologul german Abraham Gottlob Werner în 1786, pe baza gr. ἀπατᾶν „a înşela”, ἀπάτη „păcăleală, înşelăciune”, cu referire la faptul că transparenţa mineralului îl face să fie confundat cu o piatră preţioasă TLF. Var. apatit < germ. Apatit. ÁPĂ [ar.; mr. ápă, ápu1; ir. åpę] s.f. „lichid incolor, fără gust şi fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul dintre învelişurile Pământului – eau” 1213 (top., Suciu, DILT, 404). Lat. aqua, panrom. REW 570. Fam.: apár s.m. (înv.) „sacagiu; corăbier” 1667 (Melchisedec, H. Appendice, 74) ← apă CDDE 60, DA, CADE, SDLR, CDER 316, DEX, TDRG2, REW 577 sau < lat. aquārius HEM II, 1259, PEW 92, REW 577 (păstrat numai în rom.); apáre s.f. (înv.) „vas pentru apă” 1679 (Dosoftei, L. 217) < lat. aquālis DA, TDRG3 // ← apă HEM II, 1294, CDDE 60; ápă-álbă s.f. „cataractă” 1815 (Uricariul, VII, 69); apă-boteáză s.f. (reg.; înv.) „Bobotează” 1875 (Hasdeu, St. lingv. II, 67); ápă-neágră s.f. „glaucom” 1815 (Uricariul, VII, 69); apăráie s.f. (col.) 1890 (Creangă, O. I, 276); apărésc adj. (înv.) „de apar” c.1730 (Let.2 III, 92) ← apar; apăríe s.f. (col.) 1696 (Anatef., 441); apărít s.n. (Mold.) „apărie” 1908–1921 (I. Cr., apud CADE) ← apărie (cu substit. finalei); ápă-táre s.f. „acid azotic” 1804–1808 (Şincai, Înv. 100), după lat. neol. aqua fortis, fr. eau-forte, it. acqua-forte; apătát adj. (înv., rar) „ud, udat” 1691–1697 (T. Corbea, D. 161) ← *apăta „a uda” ← *apat „ud” < lat. aquātus (eventual verbul derivat deja în lat.: *aquatāre, cu -p- în loc de -c- aşteptat, sub influenţa bazei apă) CDDE 61 // probabil formaţie ocazională din apătos TDRG1 (s.v. apătát, citând forma negativă neapătát); apătós [ar., mr.] adj. „bogat în apă” c.1500 (Psalt. Hur. 151) < lat. *aquātōsus (contaminare din aquōsus şi aquātus) DA, TDRG1 (care derivă pe aquātōsus din aqua explicând secvenţa -at- prin aquāticus, aquātilis), DEX (posibil) sau ← apătat CDDE 61, CADE // ← apă DEX (posibil); apătoşá vb. (înv.) „a (se) umple cu apă; a lăsa apă, a secreta un lichid apos; (în var. apătoşí) a se lichefia, a se topi” c.1500 (Psalt. Hur. 176) ← apătos; ar. apătusíre vb. refl. „a se umple cu apă; a se muia” 1906 (Dalametra) ← apătos; mr. apíčcă s.f. (dim.) 1935 (Capidan, Megl. III, 25); apométru s.n. „aparat pentru măsurarea volumului de apă scurs printr-o conductă” 1932 (Arghezi, O. VII, 888) ← apă + metru; após, -oásă [ar., mr.] adj. „bogat în apă; care APĂRÁ 261 APĂREÁ seamănă cu apa; (s.f., la Dosoftei) mare” 1673 (Dosoftei, Ps. 801) < lat. aquōsus; apşoáră s.f. (dim.) 1691–1697 (T. Corbea, D. 36, 50), var. (rar) apuşoáră; neapătát adj. „care nu s-a udat” 1885 (Teodorescu, P. P, 82) ← apătat. Cf. acva-/acvi-, acuarélă, acváriu, acvátic, adăpá, apedúct. APĂRÁ [ar. apăráre; mr. apărári (în expr. s-apără Domnul!); ir. aparå] vb. „a interveni în sprijinul cuiva sau a ceva pentru a-l susţine împotriva unei acţiuni ostile; a pune la adăpost de o primejdie, a ocroti; (jur.) a interveni în sprijinul cuiva, combătând învinuirile care i se aduc; a susţine (o idee), respingând contraargumentele; (înv.) a opri de la ceva, a împiedica, a interzice, a refuza, (refl.) a se împotrivi, a refuza, a se eschiva; (reg., păstorit) a abate animalele de la un drum greşit – défendre” c.1500 (Psalt. Hur. 191), var. (înv.) părá. Lat. apparāre „a pregăti” (cu evoluţia semantică „a se pregăti contra” > „a opri de la, a apăra”, sensuri întâlnite doar în română, dar atestate la verbul de bază parāre, în it., sd. parare, cat., ptg. parar REW 6229), cf. it., v.fr., fr. dial., occ., sp., ptg. REW 534. Var. înv. păra, foarte rară, ← apăra cu afereză º sau < lat. parāre N. Drăganu, DR 3, 1922–1923, 700, DLR. Fam.: apărábil adj. (rar) „care poate fi apărat” 1913 (V. Rom. I, 40); apărát1 s.n. „apărare; (înv.) oprire de la ceva, interdicţie (în Coresi, Ps.1, Ps. sl.-rom. şi Psalt. Sch., Ps. 103:7, sens confirmat de alte versiuni ale Psalmilor din acea perioadă (de ex. Coresi, Ps.2), probabil prin apropierea slavonului zaprěštenije „certare, reproş” cu slavonul zaprenije, zaprěnije „oprire, împiedicare”; DA, pe baza unor traduceri moderne ale Psalmilor, atribuie un sens „certare, ameninţare”)” 1570 (Coresi, Ps.1, 199r); apărát2 s.n. (Trans.) „păşune sau pădure interzisă, oprită de la folosire”, substantivare a part. perf., cu sensul vechi al verbului „a opri de la, a interzice” 1887 (HEM II, 1309); apărămấnt s.n. (înv.) „apărare, protecţie” 1611 (DIR B II, 13); apărătór, -toáre [ar.] adj., s.m., s.f., s.n. „(persoană) care apără; (s.f., s.n.) instrument de apărare; (s.f.) plantă erbacee cu flori purpurii, somnişor, busuiocul cerbilor (care se credea că apără de boli); (s.n., înv.) evantai” 1570 (Coresi, Ps.1 27v); apărătúră [ar.] s.f. (înv.) „piedică, obstacol; apărare; întăritură, fortificaţie”, (Tutova) „pădure oprită de la folosire” 1581 (Coresi, Ev. 451); autoapăráre s.f. „apărare a propriei persoane, fără ajutorul altcuiva” 1933 (Peltz, C. V. 170) ← auto1- + apărare (după fr. autodéfense); neapărát adv. „în mod absolut necesar”, adj. (înv., azi doar în expr. neapărată nevoie) „de care nu te poţi lipsi, indispensabil; care nu poate fi împiedicat, oprit” c.1500 (Psalt. Hur. 120) ← part. apărat; neapărătór adj. (înv., rar) „indispensabil, necesar” 1581 (Coresi, Ev. 436) ← neapărat. Cf. aparát, cumpărá, dezampará, pará2, para4-, prepará, repará, separá, sevráj. APĂREÁ vb. „a se arăta în faţa cuiva, a deveni vizibil, (p. ext.) a lua naştere, a începe să existe; a se arăta cuiva sub o anumită înfăţişare, a părea – apparaître” 1848 (Negulici, V.). Fr. apparaître, lat. neol. apparēre (< ad- + parēre „a apărea”), infl. de părea. Fam.: aparént adj., adv. „care pare a fi într-un anumit fel (fără a fi într-adevăr astfel); care se poate vedea, manifest; (doar adv.) posibil, pe baza dovezilor disponibile” 1840 (Heliade-Rădulescu, Paralelism, I, 73), var. (înv.) aparínte < fr. apparent; aparénţă s.f. „înfăţişare exterioară (şi adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva” 1840 (var. aparínţă, Heliade-Rădulescu, Paralelism, I, 73) < fr. apparence; aparíţie s.f. (abstr.) 1840 (Heliade-Rădulescu, Paralelism, I, 73), var. (înv.) apariţiúne < fr. apparition, lat. neol. APĂSÁ 262 APELÁ apparitio, -onem; reaparíţie s.f. (abstr.) 1848 (Asachi, L. 54), var. reapariţiúne < fr. réapparition; reapăreá vb. „a apărea din nou” 1851 (Serrurie, P. 131) ← re2- + apărea, după fr. réapparaître. Cf. păreá, aparitór, compăreá, compárs, dispăreá. APĂSÁ vb. „a exercita o presiune asupra unui corp; (fig.) a asupri, a face să sufere; (înv.) a trage în jos, a cântări – presser, appuyer sur; opprimer; accabler, tourmenter; (vieilli) peser” c.1500 (Psalt. Hur. 136). Lat. *appensāre (< pensāre „a cântări” < pendere „a atârna; a cântări”), cf. v.fr., fr. dial., occ. REW 544. Aceeaşi exprimare a noţiunii de „a apăsa” pornind de la „a atârna greu” se întâlneşte în ar. (a)ngricári (< lat. *ingreuicāre). Fam.: apắs s.n. (înv.) „asuprire; nevoie, necaz” 1678–1689 (Danovici, Cronograf I, 142), der. regresiv; apăsát s.n. (abstr.) 1908 (DA); apăsătór adj. „chinuitor, opresiv”, s.n. (Bih.) „mai, instrument cu care se bătătoreşte vatra casei” c.1650 (Anon. Car.); apăsătúră s.f. (abstr., înv.) c.1650 (Anon. Car.). Cf. păsá1, apéndice, compéndiu, compensá, depénsă, depínde, dispensá, pendúl, pénsie, pensiúne, ponderá, spânzurá, suspendá. APEDÚCT s.n. „sistem de conducte prin care se aduce apa de la locul de captare până la locul de consum – aqueduc” 1812 (var. apedús, Şincai, Hr. I, 211), var. (înv.) achedúc, acuedúc, acuedúct, acvadúc, apadúc, apadúcere s.f., apadúct, apădúc, apădúcere s.f., apedúc, (doar la pl.) apeadúse, apedúceri, apodúcere s.f. Lat. neol. aquaeductus (< aquae, G. sg. al lui aqua „apă” + ductus „ducere, conducere” < ducere „a duce”), cu românizare parţială, după apă. Var. apaducere, apeduceri, apoducere, apedus, apeaduse, cu românizarea ambelor părţi (elementul -duct- fiind echivalat fie cu abstractele ducere, dus, fie cu part. adus). Var. acheduc, acueduc < fr. aqueduc; var. acvaduc < fr. aqueduc, cu prima parte modificată după lat. aqua; var. apaduc, apăduc, apeduc < fr. aqueduc, cu prima parte românizată după apă. Cf. ápă, dúce1,2, aerodúct, abdúcţie, adúcţie, condotiér, condúce, conduítă, dedúce, duct, indúce, prodúce, rădúce, redúce, redútă, sedúce, tradúce. APELÁ vb. „a se adresa cuiva cu o rugăminte, cu o cerere; (jur.) a se adresa unei instanţe judecătoreşti superioare spre a cere anularea unei sentinţe date de o instanţă inferioară – faire appel à; appeler d’un jugement, interjeter appel” 1794 (Calend. Viena, 32), var. (înv.) apelarisí. Lat. neol. appellare „a se adresa cuiva; a se adresa cu rugăminţi; a face apel la autorităţi, a reclama, a soma” (< ad- + *pellāre, format cu sufixul intensiv-durativ -ā- de la pellere „a pune în mişcare, a împinge”, cu un sens iniţial „a se îndrepta spre”, cf. interpellāre DELL) Ursu, ÎL II, SDLR, fr. appeler „a chema; a face apel (în justiţie)” DA, CADE, SDLR, DEX, Ursu, ÎL II. Var. apelarisí, prin încadrare în clasa derivatelor în -arisi. Fam.: apél s.n. „chemare, îndemn, (mai ales în expr. a face ~ la) a se adresa cuiva cu o rugăminte, a invoca ceva (sentimente, însuşiri personale) în scop persuasiv; citire cu glas tare a numelor unor persoane dintr-un colectiv, spre a verifica prezenţa lor într-un anumit loc; (jur.) cerere de revizuire a unei sentinţe, adresată unei instanţe superioare; iniţierea unui contact telefonic sau telegrafic” 1829 (CR, 23) < fr. appel (< appeler „a chema” < lat. appellāre); apelábil adj. „(jur.) în privinţa căruia se poate face apel; care poate fi contactat APÉLLA 263 APERCÉPŢIE telefonic” 1862 (Pontbriant, D. 463) < fr. appelable; apelánt, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face apel împotriva unei sentinţe judecătoreşti; persoană care iniţiază un apel telefonic” 1831 (Regul. Org. Mold. 195) < fr. appelant, lat. neol. appellans, -ntem; apelatív s.n., adj. „substantiv comun; (jur., înv., despre instanţe) care judecă apelurile” 1787 (Văcărescu, Gr. 14r) < fr. appellatif, it. appellativo, lat. neol. appellatiuus; apeláţie s.f. (înv.) „apel (juridic), adresare cu rugăminte, chemare la...” 1733 (Doc. agr. I, 338), var. apelaţiúne2 < lat. neol. appellatio, -onem, germ. Appellation Ursu, ÎL II // fr. appellation DA (care nu separă apeláţie de apelaţiúne1; dar sensul „apel” era deja în curs de dispariţie în franceză în sec. XVIII, fiind înlocuit de appel, potrivit TLF); apelaţiúne1 s.f. „(rar) denumire, calificare; (spec.) indicaţie a originii unui produs (mai ales cu referire la vinuri)” 1882 (Rev. ist. I, 188) < fr. appellation; contraapél s.n. (jur.) „al doilea apel, cu scopul de a controla exactitatea celui dintâi” 1896 (ŞDU1) ← contra- + apel, după fr. contre-appel; inapelábil adj. (jur.) „care nu poate fi modificat printr-un apel” 1851 (Buletin XIX, 145) < it. inappellabile, fr. inappelable; reapelá vb. „a apela din nou” 1794 (Calend. Viena, apud Chivu, VTR, 289). Cf. interpelá, compulsá, expulzá, impúls, propulsá, puls, repúlsie. APÉLLA s.f. „nume dat adunării poporului din Sparta antică – assemblée du peuple dans la Sparte antique” 1962 (DER I). Gr. neol. ἀπέλλα (termen doric, atestat în pl. ἀπέλλαι în inscripţii şi la Hesychios). APELPISÍ vb. (înv., fam.) „a duce la disperare, (refl.) a ajunge la disperare – désespérer, faire désespérer” 1861 (Heliade-Rădulescu, O. III, 504). Ngr. απελπίζω (aor. απέλπισα) < v.gr. ἀπελπίζειν < ἀπο- + ἐλπίζειν „a spera” < ἐλπίς, ἐλπίδος „speranţă” < ἔλπομαι „a se aştepta la; a spera”. Fam.: apelpiseálă s.f. (abstr.) 1908 (DA); apelpisíe s.f. (abstr.) 1705 (Cantemir, I. I. 466) < ngr. απελπισία; apelpisít adj., s.m. „(om) deznădăjduit, disperat” 1831 (var. apilpisít, Doc. ec. II, 487). Cf. apo-. APÉNDICE s.n., (înv.) s.f. „parte secundară a unui obiect, care se prezintă ca o prelungire sau ca o completare a acestuia; (mai ales în var. apendíce) mică prelungire a tubului intestinal, în partea de jos a cecului; (bot., zool.) prelungire a unui organ sau organ secundar ataşat altuia – appendice” 1787 (s.f., M. Cantacuzino, G. 233), var. apendíce, apéndix. Lat. neol. appendix, -icem „ceea ce atârnă de ceva, supliment, accesoriu, apendice” (< ad- + pendix < pendere, (intranz.) pendēre „a atârna”), it. appendice, fr. appendice. Fam.: apendicítă s.f. „boală manifestată prin inflamarea apendicelui” 1900 (N. Rev. R., nr. 12, 546) < fr. appendicite; apendícul s.n., s.m. (biol.) „mic apendice” 1889 (Transilvania, nr. 12–13, 104) < fr. appendicule; apendiculár adj. (biol., despre organe) „care formează un apendice” 1886 (Barcianu, D.) < fr. appendiculaire; apendiculát adj. (biol.) „care prezintă unul sau mai multe apendice” 1879–1883 (Brandza, Fl. 88) < fr. appendiculé. Cf. apăsá, compéndiu, compensá, depénsă, depínde, dispensá, păsá1, pendúl, pénsie, pensiúne, ponderá, spânzurá, suspendá. APERCÉPŢIE s.f. „(fil.) la Leibniz, percepţie clară, pe deplin conştientizată (prin opoziţie cu percepţiile difuze, care nu sunt conştientizate); la Kant, conştiinţă primară a sinelui, implicată în orice experienţă, asigurând unitatea experienţelor; (psih.) la Wundt, reprezentare care intră în câmpul central al privirii, în centrul atenţiei; la Herbart, proces APERITÍV 264 APETÍT mental care constă în integrarea percepţiilor în experienţa individuală anterioară; modul de trăire a realităţii curente în raport cu experienţele trecute – aperception” 1846 (var. apercepciúne, Laurian, F. 32), var. (înv.) apercepţiúne, aperţepciúne. Fr. aperception (< apercevoir „a zări, a observa, a-şi da seama” < percevoir „a percepe, a sesiza” < lat. percipere „a cuprinde, a căpăta, a cuprinde cu simţurile, a percepe” < per- + capere „a prinde, a apuca, a lua”), termen creat de Leibniz în „Principes de la nature et de la Grâce fondés en raison”. Fam.: apercépe vb. (rar) „(fil., psih.) a percepe clar, a conştientiza; (înv.) a percepe, a sesiza” 1794 (Şc. ard. II, 1050), var. (Trans., înv.) apercepá < germ. apperzipieren (pentru sensul fil., psih.) DA, CDER 328, fr. apercevoir (pentru sensul înv. „a percepe”) SDLR, cu românizare // ← apercepţie (der. regresiv), după percepe CADE; aperceptíbil adj. „care poate fi perceput clar” 1893 (Rev. nouă, nr. 3–4, 174) < fr. aperceptible; aperceptibilitáte s.f. (abstr.) 1909 (CDDG) < fr. aperceptibilité; aperceptív adj. „referitor la apercepţie, care ţine de apercepţie” 1898 (Enc. rom. I, 205) < fr. aperceptif. Cf. percépe, pricépe, acceptá, agăţá, anticipá, cáblu, capábil, capacitáte, captá, captár, captív, capţiós, concépe, conţopíst, decépţie, emancipá, exceptá, excipiént, fórceps, incipiént, interceptá, încăpeá, încépe, ocupá, participá, percépe, precépt, pricépe, príncipe, princípiu, receptá, recuperá, reţétă, susceptíbil, uzucapiúne. APERITÍV adj., s.n. „(băutură, gustare) care se ia înainte de masă sau la începutul mesei; (înv.) medicament purgativ sau diuretic – apéritif” 1848 (Negulici, V.). Fr. apéritif, iniţial „medicament care deschide căile de eliminare”, ulterior „(băutură, aliment) care stimulează apetitul” < lat. med. aperitiuus < lat. târzie apertiuus < aperire „a deschide”. Cf. apertúră, ar. apiríre, uvertúră. APERTÚRĂ s.f. „grad de deschidere a canalului fonator în timpul emiterii vocalelor; (mat., optică) grad de deschidere (al unui unghi); (biol., fiz.) deschizătură – aperture” c.1820 (Tem. gheom. I, 11r). Fr. aperture (împr. din lat. apertura „deschidere” < aperire „a deschide”), it. apertura. Fam.: apertométru s.n. „instrument pentru determinarea aperturii obiectivelor microscoapelor; aparat pentru măsurarea câmpului vizual al măştilor de gaze” 1949 (LTR1 I) < fr. apertomètre, engl. apertometer. Cf. aperitív, ar. apiríre, uvertúră. APETÉNŢĂ s.f. „înclinaţie (către o activitate, către satisfacerea unei plăceri) – appétence” 1862 (var. apetínţă, Antonescu, D.). Fr. appétence, împr. din lat. appetentia „dorinţă, poftă, pornire către ceva” < appetere „a căuta să apuce, a căuta să câştige, a râvni” < ad- + petere „a se îndrepta spre, a căuta să atingă, a căuta să obţină”. Fam.: inapeténţă s.f. „lipsă a poftei de mâncare; lipsă de interes faţă de ceva” 1880 (Romniceanu, „Manual de pathologie chirurgicală”, 64) < fr. inappétence. Cf. apetít, competénţă, competíţie, impetuós, petíţie, peţí, repetá. APETÍT s.n. „poftă (de mâncare), dorinţă – appétit” 1788 (Piuariu-Molnar, D. 401). Lat. neol. appetitus (< appetere „a căuta să apuce, a căuta să câştige, a râvni” < ad- + petere „a se îndrepta spre, a căuta să atingă, a căuta să obţină”), fr. appétit, germ. Appetit. ÁPEX 265 ar. APIRÍRE Fam.: apetisánt adj. „care stimulează pofta de mâncare; (p. ext.) atrăgător” 1883 (Eminescu, O. XIII, 324) < fr. appétissant; apetiţiúne s.f. (înv.) „dorinţă vie” 1855–1864 (Bărnuţiu, I. F. II, 23) < fr. appétition. Cf. apeténţă, competénţă, competíţie, impetuós, petíţie, peţí, repetá. ÁPEX s.m. „(biol.) capăt, extremitate (ascuţită) a unui organ; (astron.) punctul (de pe bolta cerească) spre care este orientată mişcarea Soarelui în cadrul galaxiei; semn grafic, asemănător unui accent, folosit de romani pentru a marca lungimea vocalelor – apex” 1866 (Maiorescu, O. I, 330). Fr. apex, lat. neol. apex „vârf”. Fam.: antápex s.n. (astron.) „punctul de pe bolta cerească diametral opus apexului” 1949 (LTR1 I, s.v. apex) < fr. antapex (< ant(i)- < gr. ἀντι- + apex), germ. Antapex; apicál adj. „(anat., med.) situat la extremitatea unui organ; (lingv.) articulat prin apropierea vârfului limbii de dinţi, de alveole, de bolta palatului” 1877-1883 (Brandza, Fl. 59) < fr. apical; apiculát adj. (bot.) „care se termină cu un vârf scurt şi ascuţit” 1877–1883 (Brandza, Fl. 4) < fr. apiculé. APÍCOL adj. „care ţine de creşterea albinelor – apicole” 1873 (Hasdeu, I. C.2 366), var. apicól. Fr. apicole < api- (< lat. apis „albină”) + -cole (< lat. -cola „care cultivă”, cf. agricola, siluicola < colere „a cultiva, a se îngriji de”). Fam.: apicultoáre s.f. 1908 (DA) ← apicultor; apicultór s.m. „persoană care se ocupă cu apicultura” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. apicúltor < fr. apiculteur; apicultúră s.f. „creşterea albinelor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. apiculture; apiterápic adj. „de apiterapie” 1980 (RL, 16 mai, p. 5, în DCR2) ← apiterapie; apiterapeútic adj. „care utilizează produse apicole în scop terapeutic” 1981 (RL, 24 dec., în DCR3) ← api- + terapeutic, după apiterapie; apiterapíe s.f. „tratament medical bazat pe veninul de albine sau pe alte produse apicole” 1969 (D. med.) < fr. apithérapie MDN, posibil şi germ. Apitherapie º // ← api[col] + terapie DEX. Cf. apídă, acvacultúră, agricultúră, avicultúră, carpicultúră, coloníe1, coprocultúră, cult1,2, cuniculicultúră, hemocultúră, hidrocultúră, horticultúră, motocultúră, ostreicultúră, rizicultúră, sericicultúră, urocultúră, viticultúră, zoocultúră. APÍDĂ s.f. (mai ales la pl.) „familie de insecte himenoptere din care fac parte albinele şi bondarii – apide” 1900 (Enc. rom. II, 749). Fr. apide(s), lat. savant Apidae < apis „albină”. Cf. apícol. APIÓL s.n. „ulei extras din seminţele de pătrunjel – apiol” 1898 (Enc. rom. I). Fr. apiol, nume dat de farmaciştii francezi E. M. F. Joret şi E. Homolle (cei care au sintetizat substanţa pe baza seminţelor de pătrunjel) în 1847, construit din lat. apium „ţelină; pătrunjel” şi oleum „ulei”. Cf. oleo-/olei-, uléi, aióli, oleaginós, oléic, olívă. ar. APIRÍRE [mr. (a)piríri] vb. „a se face ziuă – le jour point” 1901 (Mihăileanu, 34). Lat. aperīre „a deschide”, panrom. REW 515. ar. APIRÍRE APLÁ 266 APLECÁ Fam.: ar. apirítă s.f. „zori de zi” 1901 (Mihăileanu 34); ar. apiríşu s.n. „zori de zi” 1974 (DDA2); mr. apirít s.n. „revărsatul zorilor” 1900 (Papahagi, Gl. 32), var. pirít. Cf. aperitív, apertúră, uvertúră, apriát. APLÁ adv. (înv.) „cu simplitate – tout simplement” 1787 (M. Cantacuzino, G. 23). Ngr. απλά, n.pl. adverbializat al adj. απλός „simplu” < v.gr. ἁπλοῦς < ἁ- (< i.-e. *sm- „unu”) + -πλο-ος (probabil înrudit cu elementul -pl- din lat. simplus, duplus, got. tweifls „îndoială”). Fam.: aplós adv. „chiar, simplu” 1705 (Cantemir, I. I. 468) < ngr. απλώς; aplótită s.f. „simplitate” 1814-1820 (Dionisie, H. 9v) < ngr. απλότητα. Cf. aplié, aplít, haplo-, haploíd, haplologíe, diplo-. APLANÁ vb. „a face să dispară o neînţelegere, un conflict; (înv.) a egaliza, a nivela, a înlătura o diferenţă – aplanir” 1850 (Bariţiu, C. VII, 51), var. (înv.) aplaní. Fr. aplanir, propriu-zis „a nivela, a netezi” (< plain „neted, plat” < lat. plānus). Cf. esplanádă, pián, piáno, plan1,2. APLAUDÁ vb. „a bate din palme în semn de mulţumire, de aprobare, de admiraţie – applaudir” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 82r), var. (înv., rar) apláude, aplaudí, aplodá. Fr. applaudir (împr. din lat. applaudere, propriu-zis „a lovi” < ad- + plaudere „a bate, a lovi, a bate din palme, a aplauda”), it. applaudire. Var. apláude < lat. neol. applaudere. Fam.: aplaudác s.m. (ironic, fam.) „persoană care aplaudă din interes sau din obligaţie, nu ca manifestare a unei aprobări sincere (de obicei, în context politic); (spec.) figurant în unele emisiuni de televiziune, care are rolul de a aplauda” 1991 (RL, 6 iun., p. 2, în DCR3); aplaudatór s.m. (rar) „persoană care aplaudă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 68); apláudă s.f. (abstr., înv.) 1838 (România, 138), der. regresiv; apláuz s.n. (abstr., azi, mai ales la plural) 1821 (L. Asachi, B. 32), var. (înv.) apláos, apláus < it. applauso (pl. applausi), lat. neol. applausus; aplauzá vb. (înv., rar) „a aplauda” 1844 (Alecsandri, O. VI, 785) ← aplauz(e). Cf. explózie, implózie, plauzíbil. APLAZÍE s.f. „atrofiere a unui ţesut sau a unui organ prin întreruperea procesului de dezvoltare – aplasie” (1913, Parhon, O. II, 132). Fr. aplasie, format pe baza gr. ἀ- privativ şi πλάσις „alcătuire, formare, modelare” < πλάσσειν „a forma, a modela”. Fam.: aplázic adj. „care prezintă aplazie; de aplazie” 1969 (D. med. I, 70) < fr. aplasique. Cf. -plazie, cataplásmă, plásmă, -plast, plástic, plăsmuí. APLECÁ [ar. aplecáre; mr. plicári] vb. „a (se) înclina (spre pământ); (refl.) a se preocupa de ceva, a avea o înclinaţie pentru...; (refl. impers. cu dativul) a i se face greaţă; (înv.) a alăpta; (înv., rar) a aplica – (se) pencher; alaiter; avoir la nausée; (vieilli, rare) appliquer” c.1500 (Psalt. Hur. 198). Lat. applicāre „a propti; a ataşa, a aplica; a îndrepta corabia spre..., a face să acosteze”, în trecerea spre română preluând sensul verbului de bază plicāre „a plia, a îndoi” APLICÁ 267 APLICÁ (la origine, verbul simplu avea forma *plecāre, fiind format pe radicalul din plectere; forma -plicāre a apărut în mod regulat în compuse, cf. applicāre, complicāre, explicāre, implicāre); lat. applicāre a fost moştenit cu alte sensuri în celelalte limbi romanice: calabr. akkikare „a ajunge”, v.fr. aployer, fr. dial. aplié, aplayé „a pune boii la jug”, occ. aplegá „a aduna, a strânge; a se retrage”, cat. aplegar „a strânge, a aduna; a ajunge”, sp. allegar „a aduna, a strânge; a apropia; a adăuga”, ptg. achegar „a (se) împerechea; a fi suficient” REW 548. Sensurile „a se preocupa de ceva, a avea o înclinaţie pentru...”, după fr. pencher à, germ. zu etwas neigen DA. Sensul „a aplica”, la scriitori latinizanţi, după lat. applicāre. Fam.: aplecát s.n. (abstr.) 1682 (Dosoftei, V. S. sept. 26v); aplecăciúne s.f. (înv.) „înclinaţie către ceva, dispoziţie; plecăciune” 1799 (Iorgovici, Obs. 63); aplecătór, -toáre [ar. aplicătoáre s.f. „(oaie, capră) care alăptează”; mr. plicătoári s.f. „femeie sau oaie care alăptează”] adj. „care se apleacă”, s.f. (Mold., Trans., Ban.) „(femeie, oaie) care alăptează”, s.m. (înv., livr.) „persoană care creşte copii” 1648 (N. Test. 160); aplecătúră s.f. (rar) „alăptare; greaţă” c.1650 (Anon. Car.); aplecúş1 s.m. (Munt.) „miel care suge” 1908 (DA); aplecúş2 s.n. (Munt.) „povârniş, pantă” 1887 (HEM II); aplecuşát adj. „aplecat, gârbovit” 1814 (Ţichindeal, F. 34) ← aplecuş2 „înclinare” (eventual printr-un verb *aplecuşa) HEM II, 1326, sau, mai puţin probabil, ← apleca, infl. de gheboşat TDRG, DA, CADE, CDER 332; mr. plicáčcă s.f. „femeie care alăptează” 1935 (Capidan, Megl. III). Dublet etim.: aplicá. Cf. plecá, pliá, amploiát, complicá, explicá, exploatá, impiegát, implicá, replicá, compléx1, complíce, perpléx, plex, símplu. APLICÁ vb. „a pune un lucru peste altul pentru a le fixa; a pune în practică, a întrebuinţa ceva cu un anumit scop; (intranz., recent) a depune un proiect, o candidatură spre evaluare (într-o competiţie); (înv., refl.) a se dedica unei activităţi – appliquer; postuler (à un emploi), soumettre un projet à l’évaluation; (vieilli, réfl.) s’appliquer à” 1786 (var. aplicăluí, Aşez.; forma aplicá, 1819, Nicolau, P. N. II, 231). Fr. appliquer, it. applicare, lat. neol. applicare „a propti; a ataşa, a aplica; a îndrepta corabia spre..., a face să acosteze” (< ad- + *plecāre = plicāre (formă refăcută după compuse) „a plia, a îndoi”). Cu sensul „a depune un proiect, o candidatură spre evaluare (într-o competiţie)”, după engl. apply. Fam.: aplicábil adj. „care poate fi aplicat” 1799 (var. aplicábile, scris applicabile, Iorgovici, Obs. 201, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1839, Ş. Stoica, Osândit, 92, forma aplicábil) < it. applicabile, lat. neol. applicabilis, fr. applicable; aplicabilitáte s.f. (abstr.) 1868 (Albina, nr. 66, 3) < fr. applicabilité; aplicánt s.m. „persoană care depune un proiect, o candidatură, o cerere spre evaluare” 1967 (Al. Roşca (ed.), „Psihologia muncii industriale”, 253, 261) < engl. applicant; aplicatív adj. „(despre unele ştiinţe, domenii sau metode de cercetare) care îşi găseşte o aplicaţie imediată, care este legat nemijlocit de viaţa practică; (lingv., şi ca s.n.) categorie verbală folosită, în unele limbi, pentru a introduce un argument suplimentar (beneficiar, destinatar, loc etc.)” 1868 (Românul, 10–11 iun., 496) < fr. applicatif; aplicativitáte s.f. (abstr.) 1968 (Studii, nr. 2, 359) ← aplicativ; aplicáţie s.f. „punere în practică; întrebuinţare practică (a unei idei, a unui obiect, a unui produs); aşezare a unui lucru pe altul, (spec.) broderie sau bucată de stofă cusută pe alt material; aptitudine, talent; înscriere, (dosar de) candidatură (la un post, într-o competiţie etc.); program informatic destinat unei sarcini specifice; (înv.) râvnă, silinţă, dedicare” 1808 (Ţichindeal, A.M. 35), var. (înv.) aplicaţiúne, aplicăciúne < fr. application, lat. neol. applicatio, -onem, it. applicazione, cu sensurile recente „candidatură”, „program” după engl. application; aplícă s.f. „ornament (de obicei, de APLÍE 268 APOCALÍPSĂ metal) care se fixează pe suprafaţa unui obiect (vas, mobilă, legătură de carte, perete); corp de iluminat fixat pe un perete” 1913–1914 (AA. ist. 307) < fr. applique; inaplicábil adj. „care nu poate fi aplicat” 1864 (Cod. penal, 216) < fr. inapplicable; inaplicabilitate s.f. (abstr.) 1887 (Rom. lib., nr. 2980, 1) < fr. inapplicabilité sau ← inaplicabil; neaplicábil adj. „care nu poate fi aplicat” 1856 (Baronzi, I. C. I, 220) ← ne + aplicabil, după fr. inapplicable; neaplicabilitáte s.f. (abstr.) 1893 (Unirea, nr. 32, 262) ← neaplicabil sau ← ne- + aplicabilitate. Dublet etim.: aplecá. Cf. plecá, pliá, amploiát, aplicá, explicá, impiegát, implicá, replicá, compléx1, complíce, plex, símplu. APLÍE s.f. (înv.) „frânghie care serveşte la înălţarea unei pânze sau a unui steag – corde utilisée pour lever une voile ou un drapeau” 1939 (SDLR). Ngr. aπλή „frânghie trecută o singură dată printr-un singur troliu, care serveşte la ridicarea părţilor uşoare ale velaturii”, substantivare a femininului adj. απλός „simplu” (< v.gr. ἁπλοῦς). Cf. aplá, aplít, haplo-, haploíd, haplologíe, diplo-. APLÍT s.n. „rocă eruptivă de culoare deschisă, cu aspect granular fin – aplite” 1898 (Enc. rom. I). Fr. aplite, germ. Aplit, termen creat de geologul german A. J. Retz, pe baza gr. ἁπλοῦς „simplu”, cu referire la constituţia mineralogică simplă a acestui tip de rocă. Cf. aplá, aplíe, haplo-, haploíd, haplologíe, diplo-. APLÓMB s.n. „siguranţă excesivă sau îndrăzneală (adesea nejustificată) manifestate în comportarea cuiva; (zool.) poziţie şi direcţie a membrelor unor animale în raport cu pământul şi cu planul median al corpului – aplomb” 1848 (var. aplúmb, Negulici, V.). Fr. aplomb, propriu-zis „poziţie exact verticală, aşa cum o indică firul cu plumb” < à „cu” (< lat. apud > *abu > ab) + plomb „plumb”. Cf. ápud, plumb. APNÉE s.f. „oprire temporară a respiraţiei – apnée” 1898 (var. apnóe, Enc. rom. I). Fr. apnée < gr. ἄπνοια „apnee; lipsă de vânt, calm” < ἄπνοος „lipsit de suflu” < ἀ- privativ + πνεῖν „a sufla, a respira”. Var. apnoe < germ. Apnoe. Fam.: apnéic adj. „care suferă de apnee; referitor la apnee” 1954 („Buletin ştiinţific. Secţiunea de Ştiinţe Medicale”, VI, 776) < fr. apnéique. Cf. dipnói, dispnée, eupnée, pneu, pneumátic, pneumatolíză, pnéumă, polipnée, tahipnée. APO- el. de comp. care arată separarea, depărtarea, pierderea, diferenţa – „apo-”. Gr. ἀπο-, intrat şi prin diverse filiere moderne. Cf. apocalípsă, apocinacée, apocópă, apocríf, apocrisiár, apodíctic, apodóză, apofántic, apofátic, apofíză, apoftégmă, apogamíe, apogéu, apologíe, apoplexíe, aposcorachínţă, apostát, apóstimă, apóstol, apostróf1, apostrófă1, apotécă, apotémă, apoteóză, apotropáic, aféliu, aferéză, afierosí, aforísm, afurisí, apagógic, apelpisí. APOCALÍPSĂ s.f. „carte din Noul Testament în care este înfăţişat în chip alegoric sfârşitul lumii; sfârşitul lumii, (fig.) eveniment catastrofal – apocalypse” 1645 (var. apocalipsis, APOCINACÉE 269 APODÍCTIC Varlaam, R. C. 28v; var. apocalíps, 1678, Cheia în. 12r; forma apocalípsă, 1840, Heliade- Rădulescu, O.3 I, 465). Ngr. αποκάλυψις (< v.gr. ἀποκάλυψις „dezvăluire” < ἀποκαλύπτειν „a dezvălui, a descoperi” < ἀπο- + καλύπτειν „a acoperi”), slavon apokalipsisŭ. Forma apocalípsă, probabil < fr. apocalypse. Fam.: apocalíptic adj. „de apocalipsă, catastrofal” c.1832 (Cornelli, 16r, apud TDRG3) < fr. apocalyptique, germ. apokalyptisch. Cf. apo-, eucalípt. APOCINACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante erbacee sau lemnoase care secretă un suc lăptos – apocynacée” 1879–1883 (Brandza, Fl. 366). Fr. apocynacée(s), lat. savant Apocynaceae < apocynum, numele unei plante cu flori, otrăvitoare pentru câini” < gr. ἀπόκυνον < ἀπο- + κύων, κυνός „câine”. Cf. apo-, cínic, cino-, cinantropíe, cinegétic, cinegétic, cinozúră, dicinodón. APOCÓPĂ s.f (lingv.) „cădere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârşitul unui cuvânt – apocope” 1757 (var. apocopi, Eustatievici, Gr. rum. 106r), var. (înv.) apócopă. Lat. neol. apocopa, apocope (< gr. ἀποκοπή, propriu-zis „tăiere, retezare” < ἀποκόπτειν „a separa prin tăiere, a reteza” < ἀπο- + κόπτειν „a izbi, a reteza, a tăia”), fr. apocope. Var. apocopi < ngr. αποκοπή. Fam.: apocopá vb. „a produce o apocopă” 1871 (LM) < fr. apocoper, germ. apokopieren. Cf. apo-, cómă2, copán1, diacopíe, pericópă, sincópă. APOCRÍF, -Ă adj., s.n., s.f. „(scriere) care a fost atribuită altui autor decât celui adevărat, (scriere) a cărei autenticitate este pusă la îndoială (mai ales cu referire la texte religioase) – apocryphe” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 1066; anterior, 1683, Apocrifa n.pr.pl., titlu al unor cărţi ale Bibliei, Apostol, în BRV I, 260). Lat. neol. apocryphus (< gr.), gr. neol. ἀπόκρυφος, propriu-zis „ocult, secret, ascuns” (specializat în limbajul creştin pentru cărţile religioase necanonice, care nu erau citite în biserici datorită suspiciunii de neautenticitate < ἀποκρύπτειν „a ascunde” < ἀπο- + κρύπτειν „a ascunde”), fr. apocryphe. Cf. apo-, cripsión, críptă, críptic, cripto-, kriptón. APOCRISIÁR s.m. (rar) „dregător în Imperiul Bizantin, însărcinat cu transmiterea răspunsurilor şi a edictelor împăratului – apocrisiaire” 1678–1689 (var. apocrisáriu, Danovici, Cronograf II, 359). Ngr. αποκρισιάριος (< ἀπόκρισις „răspuns” < ἀποκρίνεσθαι „a răspunde” (la activ ἀποκρίνειν „a separa”) < απο- + κρίνειν „a tria, a decide, a aprecia”), lat. neol. apocrisiarius. Cf. acriníe, critériu, crític1, críză, diácrisis, diacrític, ipocrít. APÓD adj. (zool.) „lipsit de picioare – apode” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 63). Fr. apode < ἄπους, ἄποδος „fără picioare” < ἀ- privativ + πούς, ποδός „picior”. Cf. -pod2, anápoda, antipód, apogiatúră. APODÍCTIC adj. (log.) „care exprimă raporturi şi legături necesare între lucruri sau fenomene – apodictique” 1834–1835 (Murgu, C. F. II, 54r). APODÓZĂ 270 APOGAMÍE Fr. apodictique, lat. neol. apodicticus < gr. ἀποδεικτικός „doveditor” < ἀπόδειξις „demonstraţie” < ἀποδεικνύναι „a arăta clar, a declara, a demonstra” < ἀπο- + δεικνύναι „a arăta”. Cf. apo-, deíxis, epidíctic, paradígmă. APODÓZĂ s.f. (lingv., log.) „partea a doua a unei perioade condiţionale, care conţine consecinţa primei părţi – apodose” 1818 (var. apódosis, Diaconovici-Loga, Ort., în Şc. ard. II, 625). Fr. apodose. Var. apodosis < ngr. απόδοσις < v.gr. ἀπόδοσις „restituire, retribuţie; apodoză” < ἀποδιδόναι „a da înapoi, a restitui” < ἀπο- + διδόναι „a da”. Cf. apo-, anecdótă, antidót, dóză, epidót, peridót, prodót. APOFÁNTIC adj. (log., rar) „asertiv, care conţine o afirmaţie, putând fi adevărat sau fals – apophantique” 1964 (V. rom. VI, 143). Fr. apophantique < gr. ἀποφαντικός (termen aristotelic) < ἀποφαίνειν „a arăta; a declara” < απο- + φαίνειν „a arăta”. Cf. apo-, afanisí, fáză, fantezíe, fantásmă, fantómă, fandosí, fandaxíe, diafán, emfáză, epifaníe, fanerogámă, fenomén, hierofaníe, profáză, sicofánt, teofaníe, triptofán, uranofán. APOFÁTIC adj., adv. (teol., fil., cu referire la vorbirea despre divinitate) „care constă doar în negaţii, realizat prin negaţii – apophatique” 1947 (Filocalia, II, 159). Fr. apophatique, gr. neol. ἀποφατικός, propriu-zis „negativ” < ἀπόφασις „negaţie” < ἀποφάναι „a nega” < ἀπο- + φάναι „a spune”. Cf. apo-, fátic, afazíe, -fazíe. APOFÍZĂ s.f. „parte proeminentă a unui os – apophyse” 1843 (scris apofisă, Kretzulescu, M. 18). Fr. apophyse, lat. neol. apophysis < gr. ἀπόφυσις „lăstar; apofiză” < ἀποφύειν, ἀποφύεσθαι „a creşte, a-i creşte ramurile, a se ivi din ceva” < ἀπο- + φύειν, φύεσθαι „a creşte, a rodi, a da naştere”. Cf. apo-, -fită/-fit, fito-, fízic, fizio-, diafíză, difizísm, emfiteóză, epifíză, hipofíză, monofizísm, neofít, parafíză, simfíză. APOFTÉGMĂ s.f. (livr.) „maximă, vorbă memorabilă rostită de o personalitate – apophtegme” 1705 (var. apóftegma, Cantemir, I. I. 392). Fr. apophtegme. Var. apóftegma < gr. neol. ἀπόφθεγμα < ἀποφθέγγεσθαι „a declara răspicat, a enunţa (o sentenţă), a cânta un imn” < ἀπο- + φθέγγεσθαι „a rosti, a vorbi, a exprima, a emite un sunet”. Fam.: apoftegmátic adj. „cu caracter de apoftegmă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. apophtegmatique. Cf. apo-, diftóng, monoftóng, triftóng. APOGAMÍE s.f. „formare a embrionului vegetal fără fecundare – apogamie” 1898 (Enc. rom. I). Fr. apogamie < germ. Apogamie, termen creat de biologul german Heinrich Anton de Bary în 1878, pe baza gr. ἀπο- (cu sens privativ) şi -γαμία < -γαμος < γάμος „căsătorie”. Cf. apo-, -gam, -gamie, agám, gamét. APOGÉU 271 APOLOGÍE APOGÉU s.n. „punctul cel mai depărtat de Pământ la care se află un astru pe orbita sa; (fig., curent) punct culminant (în desfăşurarea unui fenomen, a unei acţiuni) – apogée” 1834 (var. apóghium, Gheogr. 18r). Fr. apogée (< lat. savant apogeum < gr. ἀπόγειον, n. substantivizat al adj. ἀπόγειος „depărtat de Pământ; care vine din Pământ” < ἀπο- + γῆ „Pământ”), it. apogeo. Var. apoghium < lat. neol. apogeum. Cf. apo-, geo-, epigéu, geometríe, geografíe, geologíe, hipogéu, perigéu. APOGIATÚRĂ s.n. „ornament melodic constituit dintr-o notă scurtă care precedă o notă principală de altă înălţime – appogiature” 1848 (Negulici, V.). It. appoggiatura < appogiare „a propti, a sprijini” < lat. *appodiāre < podium „piedestal” < gr. πόδιον „picioruş; picior de vas” < πούς, ποδός „picior”. Cf. -pod2, anápoda, antipód, apód. APÓI [ar., ir.] adv. „după aceea – puis” c.1500 (Psalt. Hur. 94), var. apắi, ápoi, ápu2. Lat. ad „la” + post „în urmă, după, apoi”, cf. v.it., it.dial., v.sd. REW 195. Forma simplă post păstrată doar în poimâine (v. s.v. mâine). Fam.: ar. ápoia [mr. póia] adv. „apoi” 1901 (Mihăileanu, 35), var. apoáia; apoiţ (acc. nec.) adv. (M. Apuseni) „mai apoi” 1888 (Frâncu – G. Candrea, M. 262), var. apoiţi, format probabil cu suf. dim. -iţă DA; ar. deapóia adv. „apoi” 1794 (Daniil Moscopoleanul, „Εισαγωγική διδασκαλία”, 116, apud Papahagi, Scr. 207); înapói1 [ar., mr. năpói; ir. rapói] adv. „în spate, în urmă, în sens invers” c.1500 (Psalt. Hur. 115), var. (î)năpói, napói ← în + apoi; înapóia1 adv. „înapoi” c.1500 (Psalt. Hur. 203), var. napóia1 ← înapoi1; înapoiá2 [ar. năpuíre; mr. năpoíri] vb. „a da înapoi; a face să se întoarcă din drum; (refl.) a se întoarce de undeva” 1819 (Doc. ec. I, 197), var. înapoí2, napoiá2 ← înapoi1; înapoíşurea adv. (înv.) „înapoi” 1683 (Dosoftei, Par. 37v) 1688 ← *înapoíş ← înapoi1 (cu sufixul adverbial -iş) HEM II, 1334; napoíşilea adv. (Ban.) „înapoi” 1914 (CDDE) ← *înapoíş (cf. înapoişurea) ← înapoi1. Cf. a1, dúpă, post3-, posteriór, postúm, apostílă. APOLÍNIC adj. „caracterizat printr-o contemplare senină, detaşată, printr-o orientare spre ordine, măsură şi armonie – apollinien” 1922 (Conv. lit. LIV, 751). Germ. apollinisch (< lat. Apollo, Apollinis „zeul Apollo” < gr. Ἀπόλλων), termen folosit de Nietzsche (în „Naşterea tragediei din spiritul muzicii”) în opoziţie cu dionysisch „dionisiac”, cu referire la atitudinea existenţială a vechilor greci, reflectată în artă. APOLOGÍE s.f. „scriere sau discurs de apărare a cuiva; elogiu, laudă (adesea exagerată) a cuiva sau a ceva – apologie” 1787 (var. apologhíe, Gherasim, T. F. 160v). Fr. apologie, lat. neol. apologia < gr. ἀπολογία „scriere sau discurs de apărare a cuiva” (< ἀπο- indicând îndepărtarea + -λογία „vorbire” < -λογος < λέγειν „a vorbi”). Var. apologhie < ngr. απολογία. Fam.: apológ s.n. (rar) „povestire alegorică scurtă, care conţine o învăţătură morală” 1829 (CR, 210) < fr. apologue, lat. neol. apologus < gr. ἀπολόγος „povestire detaliată; fabulă”; apologét s.m. „persoană care apără prin scrierile sau discursurile sale o idee, o credinţă, o altă persoană etc., (spec., despre autorii creştini timpurii) apărător al religiei creştine împotriva celor ce o combăteau” 1852 (Stamati, V.) < germ. Apologet, APOPLEXÍE 272 APÓRT it. apologeta, substantiv refăcut din adj. apologetico (germ. apologetisch), împr. din lat. apologeticus (< gr. ἀπολογητικός „de apărare, apologetic” < ἀπολογεῖσθαι „a (se) apăra (prin vorbe), a pleda”), prin interpretarea elementului -(e)t- ca reprezentând sufixul grec de agent -(η)τη-ς; apologétic adj. „care constituie o apologie” (var. apologhiticésc, 1829, Poteca, F. 119; forma apologétic, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 75r) < fr. apologétique, lat. neol. apologeticus; var. apologhiticésc < ngr. απολογητικός, cu adaptarea sufixului; apologétică s.f. „parte a teologiei care are ca scop apărarea religiei creştine” 1686 (var. apologhítică, Dosoftei, V. S. iun. 137v) < fr. apologétique, lat. neol. apologetica; var. apologhítică < ngr. απολογητικά (n. pl. substantivizat al adj. ἀπολογητικός „apologetic, de apărare”); apologetísm s.n. (rar) „caracter apologetic, (despre autori sau lucrări) tendinţă de a apăra cu orice preţ o teză, o persoană” 1950 (Studii, I, 124) ← apologet[ic] º sau apologet DEX; apologíst s.m. „apologet” 1831 (var. apologhíst, Pleşoianu, Tel. I, 45; forma apologíst, 1832, I. Golescu, Cond. I, 75r) < fr. apologiste; apologizá vb. (rar) „a face apologia a ceva, a lăuda excesiv” 1943 (forma apologizáre, Frunzetti, P. I, 292) < fr. apologiser º sau ← apologie DCR1, DEX. Cf. apo-, -logie, -log, analóg1,2, catalóg, dialóg, epilóg, léxic, lógos, logorée, monológ, omológ, orológiu, prológ, dialéct, dialéctică, idioléct. APOPLEXÍE s.f. (med.) „pierdere bruscă a cunoştinţei şi a posibilităţii de mişcare, cauzată, de obicei, de o hemoragie cerebrală – apoplexie” 1700–1712 (forma apoplexia, N. Costin, L.2 57), var. (înv.) apoplixíe. Lat. neol. apoplexia (< gr. ἀποπληξία < ἀπόπληκτος „lovit de apoplexie, paralizat” < ἀποπλήσσεσθαι „a fi lovit de apoplexie, a-şi pierde cunoştinţa” < ἀπο- + πλήσσειν „a lovi”), pol. apopleksija, fr. apoplexie. Var. apoplixie < ngr. αποπληξία. Fam.: antiapopléctic adj., s.n. „(medicament) care se foloseşte împotriva apoplexiei” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 59) < fr. antiapoplectique; apopléctic, -ă adj., s.m., s.f. „de apoplexie; (om) predispus la apoplexie” 1822 (Bobb, DRLU I) < lat. neol. apoplecticus, fr. apoplectique. Cf. apo-, cataplexíe, plágă, pléctru, -plegie. APORÍE s.f. „dificultate de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat – aporie” 1705 (Cantemir, I. I. 419). Gr. neol. ἀπορία „dificultate de a străbate, lipsă de resurse, situaţie dificilă, problemă, aporie” (< ἄπορος „de netrecut, insurmontabil; dificil; aflat în dificultate” < ἀ- privativ + πόρος „trecere, pasaj, mijloc de a obţine ceva, resursă”, derivat din radicalul lui πείρειν „a trece prin, a străpunge, a traversa”), fr. aporie. Fam.: aporétic adj. „de aporie, cu caracter de aporie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aporétique. Cf. por, diapír. APÓRT1 s.n. „contribuţie adusă de cineva într-o acţiune comună – apport” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. apport < apporter „a aduce” < lat. apportāre < ad- + portāre „a purta, a transporta, a aduce”. Fam.: apórt2 interj. cu care se îndeamnă un câine să aducă vânatul împuşcat sau un obiect aruncat 1842 (Donici, Fab. II 30) < fr. apporte!, imperativul verbului apporter; APÓRT1 APOSCORACHÍNŢĂ 273 APÓSTIMĂ aportá vb. (despre câinii de vânătoare) „a aduce vânatul împuşcat sau un obiect aruncat” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. apporter; aportát s.n. (abstr.) 1908 (DA) ← aporta. Cf. purtá, colportá, comportá, deportá, exportá, importá, port2-, portofél, portmonéu, portofóliu, raportá, reportá, suportá, teleportá, transportá, port1, poártă, oportún. APOSCORACHÍNŢĂ s.f. (înv.) „îndepărtare, respingere – écartement, rejet” 1673 (Dosoftei, Ps. 179). Creaţie a lui Dosoftei, pe baza ngr. αποσκορακίζω „a îndepărta, a respinge” (< v.gr. ἀποσκορακίζειν „a trimite la naiba, a alunga cu mânie sau dispreţ”, format cu preverbul ἀπο-, indicând îndepărtarea, de la expresia εἰς κόρακας „la corbi”, imprecaţie, cu referire la un cadavru lăsat pradă corbilor), al cărui abstract αποσκορακισμός a fost transpus în română prin încadrare în clasa derivatelor în -inţă, din necesităţi prozodice. APOSTÁT adj., s.m. „(persoană) care a renunţat public la o credinţă; (p. ext., înv.) răzvrătit, rebel – apostat” 1682 (Dosoftei, V. S. oct. 93), var. (înv.) apóstata. Ngr. αποστάτης (< v.gr. ἀποστάτης < ἀφίστaσθαι, aor. ἀπέστην „a se îndepărta de...” < ἀπο- + ἵστασθαι, aor. ἔστην „a se plasa, a sta”), fr. apostat. Var. apostata < lat. neol. apostata. Fam.: apostazíe s.f. „renunţare publică la o anumită credinţă religioasă; (p. ext.) renegare a unei doctrine sau concepţii” 1693–1714 (var. apostasíe, R. Greceanu, Î. 179) < ngr. αποστασία, fr. apostasie. Cf. apo-, -stat4, státic, stáză, anastasimatár, anastátic, apóstimă, astatíniu, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. A POSTERIÓRI loc. adj., loc. adv. (fil.) „dobândit în urma experienţei – à posteriori” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Lat. neol. a posteriori, propriu-zis „din ceea ce este posterior” (opus lui a priori), termen scolastic popularizat prin filozofia lui Kant, intrat prin texte scrise în germ. şi fr. Fam.: aposteriorísm s.n. „concepţie filozofică potrivit căreia toate cunoştinţele se dobândesc ca urmare a experienţei, neexistând cunoştinţe a priori” 1945 (D. filos.) < germ. Aposteriorismus, fr. apostériorisme. Cf. posteriór, apói, dúpă, apostílă, post3-, postúm. APOSTÍLĂ s.f. „rezoluţie scrisă pe o petiţie, pe un raport sau pe un alt act oficial; (p. ext.) semnătura pusă pe un asemenea act – apostille” 1848 (var. apostíl s.n. Doc. farm. 138), var. (înv.) apostílie. Fr. apostille < apostiller „a adnota; a scrie o recomandare pe o petiţie” < v.fr. postille „notă marginală, glosă, explicaţie” < lat. med. postilla < post illa uerba (Sacrae Scripturae) „după acele cuvinte (ale Sfintei Scripturi)” FEW. Fam.: apostilá vb. (rar) „a însemna cu o apostilă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 64) < fr. apostiller. APÓSTIMĂ s.f. (înv.) „abces – apostème” 1836 (Veisa, I, 57; var. apostémă, ibid. 167). Ngr. απόστημα < v.gr. ἀπόστημα „distanţă; abces” < ἀφίστaσθαι, aor. ἀπέστην „a se îndepărta de..., (med.) a se separa, a se dezagrega, a se exfolia, a se separa prin formarea unui abces” < ἀπο- + ἵστασθαι, aor. ἔστην „a se plasa, a sta”. Var. apostemă < fr. apostème. APÓSTOL 274 APOSTRÓFĂ Cf. apo-, apostát, -stat4, státic, stáză, anastasimatár, anastátic, astatíniu, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. APÓSTOL s.m. „nume dat celor doisprezece discipoli ai lui Hristos, trimişi de El în lume pentru a propovădui Evanghelia; (fig.) adept şi propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. – apôtre” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 59v), var. apóstul. Slavon apostolŭ, ngr. απόστολος < v.gr. ἀπόστολος, iniţial „trimis, sol” < ἀποστέλλειν „a trimite” < ἀπο- + στέλλειν „a pregăti, a echipa, a trimite”. Fam.: apostolát s.n. „misiune de apostol, activitatea de propovăduire a Evangheliei, (p. ext.) activitatea de propagare a unei doctrine, a unor idei” 1852 (Stamati, V. 63) < fr. apostolat, lat. neol. apostolatus; apóstolă s.f. „propovăduitoare a Evangheliei sau (p. ext.) a unei idei, doctrine” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 124r); apostolésc adj. „care provine de la apostoli, în acord cu învăţătura apostolilor; de apostol” 1559–1560 (Cod. Bratul, 2); apostoléşte adv. „în felul apostolilor; (fam., în expr. a merge/a o lua ~) a merge pe jos (ca apostolii)” 1590–1602 („Apocalipsul Maicii Domnului”, în Codex Sturdz. 255) ← apostolesc sau ← apostol; apostolí vb. (rar) „a face apostolat, a propaga o idee, o doctrină” 1921 (CL LIII, 76); apostólic adj. „de apostol; care se trage de la apostoli; papal” c.1832 (I. Golescu, Cond., apud TDRG3) < fr. apostolique, lat. neol. apostolicus; apostolicésc adj. (înv.) „în acord cu învăţătura apostolilor; de apostol” 1688 (Biblia, Prefaţă, XXIX) < ngr. αποστολικός, cu adaptarea sufixului; apostolicéşte adv. 1825 (LB) ← apostolic sau ← apostolicesc; apostolicitáte s.f. „caracter apostolic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 64) < fr. apostolicité; apostolíe s.f. „apostolat” c.1643 (Varlaam, Caz. 307v); apostolizá vb. (rar) „a face apostolat, a propaga o idee, o doctrină” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 64) < fr. apostoliser. Cf. acrostól, anastáltic, diástolă, epístolă, peristólă, sístolă, stol1, stólă. APOSTRÓF1 s.n. „semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absenţa în rostire a unor sunete – apostrophe” 1757 (var. apóstrof1, Eustatievici, Gr. rum. 18, 23), var. apóstrofă2, apostrófă2. Ngr. απόστροφος s.f. (< v.gr. ἀπόστροφος „întors înapoi, întors de la...”, folosit ca s.f., pentru semnul ortografic, prin elipsă din expresia ἀπόστροφος προσῳδία „accent întors, curbat” (TLF) < ἀποστρέφειν „a întoarce de la..., înapoi” < ἀπο- + στρέφειν „a răsuci, a întoarce”), lat. neol. apostrophus, fr. apostrophe s.f. Fam.: apostrofí vb. (înv.) „a elida” 1779 (Micu, C. R. apendice) < germ. apostrophieren. Cf. apo-, anastrófă, apostrófă1, catastrófă, diastrofísm, epistrófă, extrofíe, iconostróf, streptocóc, streptomicínă, strófă. APOSTRÓFĂ1 s.f. „figură retorică prin care oratorul adresează o mustrare pe un ton violent – apostrophe” 1705 (var. apostróf2 s.n., Cantemir, I. I. 484). Gr. neol. ἀποστροφή „întoarcere de la...”, de unde „interpelare, adresare către o persoană anume, abătând destinaţia discursului de la celelalte persoane” (< ἀποστρέφειν „a întoarce de la..., înapoi” < ἀπο- + στρέφειν „a răsuci, a întoarce”), lat. neol. apostrofa, fr. apostrophe. Fam.: apostrofá vb. „a adresa cuiva o apostrofă, a mustra” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 64) < fr. apostropher. APOSTRÓFĂ1 APOTÉCĂ 275 APOTROPÁIC Cf. apo-, anastrófă, apostróf1, catastrófă, diastrofísm, epistrófă, extrofíe, iconostróf, streptocóc, streptomicínă, strófă. APOTÉCĂ s.f. (Trans., Buc.) „farmacie – pharmacie” 1691–1697 (var. pătícă, T. Corbea, D. 447), var. (Buc.) aftícă, (Trans.) apotícă, (Mold., Buc.) aptícă, (Trans.) potícă2. Germ Apotheke, lat. neol. apotheca, iniţial „depozit”, de unde „depozit sau magazin de mirodenii, parfumuri, medicamente”, specializat ulterior pentru „farmacie” < gr. ἀποθήκη „depozit, magazie” < ἀποτιθέναι „a pune deoparte, a depozita” < ἀπο- + τιθέναι „a pune”. Var. aptică < ucr. aptika. Var. potică2 < magh. patika. Fam.: apotecár s.m. (Buc., Trans.) „farmacist” 1648 (Năsturel, Varlaam – Ioasaf, 220v), var. (Trans.) apoticár, păticár, poticár < lat. neol. apothecarius, eventual şi rus. ap(o)tekar´, ulterior şi ← apotecă, după germ. Apotheker; var. păticar ← pătică; var. poticar ← potică2; apotecăríe s.f. (înv., Trans.) „farmacie” c.1700 (var. petecăríe, Iorga, S. N. 107), var. apoticăríe ← apotecar; poticaraşíţă s.f. (Trans.) „farmacistă” 1961 (Teaha, C. N. 256) ← poticarăş; poticárăş s.m. (Trans.) „farmacist” 1796 (var. poticáreş, Micu, T. M. II, 210), var. apoticárăş, paticáriş, păticárăş, poticároş, potricáraş < magh. patikárius (< lat. apothecarius); poticáş s.m. (Trans.) „farmacist” 1930–1937 (ALR II/I h. 112/95) ← potică sau < magh. patikás; poticăríţă s.f. (Trans., Ban.) „farmacistă” 1960 (Mat. dialect. I, 188), var. păticăríţă ← poticar, păticar. Cf. apo-, teácă, -tecă, anatémă, apotémă, chichíţă, diatéză, epitét, ipotéză, metatéză, protéză, sintéză, témă, téză. APOTÉMĂ s.f. „segment de dreaptă care uneşte centrul unui poligon regulat cu mijlocul unei laturi; segment de dreaptă care uneşte vârful unei piramide regulate cu mijlocul unei laturi a bazei – apothème” 1814–1818 (var. apótemă, Asachi, G. 34r, 84r). Fr. apothème, lat. neol. apothema, format pe baza gr. ἀποτιθέναι „a pune deoparte, a pune jos” (< ἀπο- + τιθέναι „a pune”), cu referire la o linie trasă în jos, pornind dintr-un punct, probabil pe modelul lui ὑπόθεμα „bază”, cf. Nocentini, VLI. Cf. apo-, anatémă, chichíţă, diatéză, epitét, ipotéză, metatéză, protéză, sintéză, teácă, -tecă, témă, téză. APOTEÓZĂ s.f. „(ist.) divinizare a unei persoane; (p. ext.) preamărire, glorificare – apothéose” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 75r), var. (înv.) apoteós s.n., apoteósis s.n. Fr. apothéose, lat. neol. apotheosis < gr. ἀποθέωσις < ἀποθεοῦν „a pune în rândul zeilor” < ἀπο- + θεός „zeu”. Fam.: apoteótic adj. „cu caracter de apoteoză” 1887 (Rom. lib., nr. 3015, 2) < fr. apothéotique; apoteozá vb. „a diviniza o persoană” 1848 (Negulici, V.) < fr. apothéoser. Cf. apo-, teísm, teo-, atéu, teobromínă, teocraţíe, teodicée, teofaníe, teogoníe, teologíe, teomahíe, teomanţíe, teozofíe. APOTROPÁIC adj. (livr.) „care (se crede că) înlătură răul, influenţele malefice, prin mijloace magice – apotropaïque” 1902 (var. apotropéic, Tocilescu, Mon. I, 474). Fr. apotropaïque, format pe baza gr. ἀποτρόπαιος < ἀποτροπή „îndepărtare, deviere” < ἀποτρέπειν „a întoarce de la..., a deturna, a îndepărta” < ἀπο- + τρέπειν „a întoarce, a îndrepta spre”. Cf. trop1, trop3-, alotropíe, anemotróp, entropíe, epitróp, trópic, troposféră. APOZÍŢIE 276 APREHENSIÚNE APOZÍŢIE s.f. „atribut care se ataşează unui grup nominal referenţial şi are aceeaşi referinţă cu acesta – apposition” 1799 (Iorgovici, Obs. 205, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1833, Săulescu, Gram. rom. II, 40, 138), var. (înv.) apoziţiúne. Lat. neol. appositio, -onem (propriu-zis „adaos; aplicare, punere” < apponere, supin appositum „a pune la, lângă..., a adăuga” < ad- + ponere „a pune”), fr. apposition. Fam.: apozitív adj. „cu valoare de apoziţie” 1895 (var. apositív, Tiktin, Gr. II 60, 63, 65) < fr. appositif; apoziţionál adj. „cu valoare de apoziţie” 1910 (DA, vol. II, 413) < fr. appositionnel. Cf. púne, adăpóst, apúne, compóst1, compostá1, compót, compound, compúne, deponént1, depóu, depózit, despúne, depúne1,2, dispúne, expúne, impostór, impúne, post1, postúră, poză, pozitív, pozíţie, prepozíţie, presupúne, răpúne, spúne, supúne, transpúne. APPASSIONÁTO adv. (muz.) „cu pasiune, plin de însufleţire – appassionato” 1920 (R. Rosetti, S. 245). It. appassionato, part. perf. al lui appassionare „a trezi însufleţire, pasiune” < passione „pasiune” < lat. passiō, -ōnem < patī „a suporta, a suferi”. Cf. păţí, compatíbil, pasíbil, pasiúne. APRECIÁ vb. „a emite o opinie asupra unei mărimi (în general exprimată în termeni numerici), a evalua; a atribui valoare unui lucru sau unei persoane, a avea o părere bună despre cineva sau ceva; a fi de părere, a considera; (refl., despre valute, acţiuni etc.) a dobândi o valoare mai mare – apprécier” 1846 (var. apreţiá, Laurian, F. 4), var. (înv.) apreţuí 1848 (Negulici, V.). Fr. apprécier, împr. din lat. appretiare „a determina, a evalua” < pretium „preţ”. Var. apreţia, după etimonul lat. al formei franceze. Var. apreţui, prin românizare, după preţui. Sensul „a dobândi o valoare mai mare”, prin asociere antonimică cu deprecia (DCR3). Fam.: apreciábil adj. „mare, considerabil; care merită apreciat, admirat” 1848 (var. apreţiábil, Negulici, V.) < fr. appréciable „care poate fi perceput; care poate fi evaluat; care are o anumită importanţă, nu poate fi neglijat, considerabil; care merită apreciat, admirat”; apreciatív adj. „care exprimă o estimare sau o aprobare” 1848 (var. apreţiatív, Negulici, V.) < fr. appréciatif; apreciatór, -toáre adj., s.m., s.f. (rar) „(persoană) care apreciază” 1848 (var. apreţiatór, Negulici, V.), var. (înv.) apreţuitór ← aprecia sau < fr. appréciateur; apreciáţie s.f. (abstr., înv.) 1846 (var. apreţiăciúne, Laurian, F. 4), var. (înv.) apreciaţiúne, apreţiáţie < fr. appréciation; autoapreciá vb. „a se aprecia pe sine” 1919 (forma autoapreciére, Parhon, O. II, 421) ← auto1- + aprecia; inapreciábil adj. „care nu poate fi evaluat, măsurat, datorită micimii; care nu poate fi îndeajuns de preţuit, foarte valoros, inestimabil” 1846 (var. inapreţiábil, Laurian, F. 188) < fr. inappréciable; neapreciábil adj. (rar) „inapreciabil” 1856 (Teulescu, Ces. 243) ← ne- + apreciabil, după fr. inappréciable; subapreciá vb. „a atribui o valoare mai mică decât cea reală” 1946 (RFR, nr. 10, 214) ← sub2- + aprecia, posibil după sous-apprécier; supraapreciá vb. „a atribui o valoare mai mare decât cea reală” 1942 (Agârbiceanu, O. XI, 325) ← supra2- + aprecia, posibil după sur-apprécier. Cf. depreciá, dispréţ, preţ. APREHENSIÚNE s.f. „frică nedesluşită – appréhension” 1880 (Eminescu, O. XI, 72). Fr. appréhension, iniţial „înţelegere, cuprindere cu mintea, idee despre ceva”, specializat începând cu sec. al XVI-lea cu sensul „anticipare însoţită de teamă”, împr. din APRETÁ 277 ÁPRIG lat. apprehensio, -onem „apucare; înţelegere, concepere” < apprehendere „a prinde, a apuca, a cuprinde; a cuprinde cu mintea, a cunoaşte” < ad- + prehendere „a prinde”. Fam.: aprehensív adj. „care resimte aprehensiune” 1942 (Vulcănescu, D. R. I, 129) < fr. appréhensif. Cf. aprínde, prínde, ampríză, antrepríză, comprehensiúne, cuprínde, deprínde, impresár, întreprínde, prínde, príză, surprínde. APRETÁ vb. „a aplica un apret, a scrobi – apprêter” 1852 (Stamati, V. 63). Fr. apprêter „a pregăti; a apreta” < lat. *appraestāre < praestō „la îndemână, pregătit” (probabil < prae- „în faţă” + un radical verbal, cel din stare „a sta” sau cel din sinere, situs „a plasa, a lăsa”, cf. DELL). Fam.: aprét s.n. „substanţă cu care se tratează ţesăturile sau fibrele textile pentru a le da asprime, rigiditate, luciu, pentru a le face impermeabile, neşifonabile” 1949 (Nom. Min. II, 19) < fr. apprêt; apretoáre s.f. 1955 (DLRLC) ← apretor sau ← apreta; apretór s.m. „persoană care apretează” 1933 (Nom. Prof. 35) < fr. apprêteur sau ← apreta; apretúră s.f. „apretare; instalaţie pentru apretare” 1852 (Stamati, V. 63) < fr. apprêture, germ. Appretur; dezapretá vb. „a îndepărta apretul” 1948 (Ionescu-Muscel, Ţes. 56). Cf. prestá. APRIÁT adj., adv. (înv., Trans., Buc., rar Munt.) „făţiş, manifest; clar, limpede – clair, déclaré, manifeste; clairement” 1675 (Năsturel, Varlaam – Ioasaf, ed. Năsturel, 131). Et. nes., posibil participiul unui verb *ap(e)ria < lat. *aperiāre = aperīre „a deschide” (păstrat în ar. apirire) P. Boerescu, LR LXVI, 2017, 304; pentru schimbarea neobişnuită de conjugare, cf. muia < *molliāre = mollīre // Lat. ad + prīuātim „în taină; în special, anume” > *apriate Densusianu, LR XVII, 167 (improbabil din motive semantice); cf. dalm. apiart „deschis” Pascu, Elementele; lat. apertātus, part. vb. apertāre = aperīre „a deschide” CDED I, 13; deformat din lat. apertus „deschis” LM; v.sl. prijatŭ „gratus” (cf. scr. prijatan „agreabil, plăcut”) cu a-, ca în anevoie, alene etc. HEM II, 1354; et. nec., probabil creaţie a şcolii latiniste DA (care nu cunoaşte atestarea din Năsturel, Varlaam – Ioasaf); it. aprire „a deschide”, cu sufixul de participiu -at („deschis” > „pe faţă, lămurit”), prin analogie cu adevărat, curat I. Iordan, Arhiva, 30, 1923, 221, SDLR; et. nec., aminteşte de it. pria „întâi, înainte”, lat. prius „mai înainte, anterior, altădată”, dar derivarea nu este clară CDER 346. Cf. ar. apiríre. ÁPRIG adj. „înflăcărat, impetuos, înverşunat; crunt, aspru, nemilos; (fig., despre conformaţii geografice) sălbatic, greu de urcat – impétueux, fougueux, indomptable; dur, implacable, impitoyable; avide; âpre, escarpé” 1678–1689 (Danovici, Cronograf I, 192), var. (înv.) ápreg, var. ápric. Et. nes., probabil lat. aprīcus „expus la soare” (moştenit şi în v.sd., v.it. dial., v.sp., cf. REW 561), de unde „înfierbântat, aprins” LB, CDED I, 13, LM, HEM II, 1355, SDLR, CDER 347, ceea ce presupune însă o schimbare de accent insuficient explicată (P. Boerescu, LR 4/2009, 468 propune influenţa lui Africus „vânt din Africa” şi asper „aspru”) // Lat. *apricus „sălbatic” (< aper „mistreţ”) sau Africus (uentus) „vânt din Africa, din sud-vest (care suflă cu putere)” TDRG; el. de substrat, de la o temă *apr- formată pe radicalul i.-e. *op- „a lucra, a înfăptui; produs al muncii, bogăţie”, cf. ved. āprá- „activ, harnic, zelos”, v.isl. öfr „violent, zelos”, afl „putere, ajutor” şi numele de trib dacic Appuli Russu, APRÍLIE 278 APRÍNDE Etnogeneza, 251; probabil lat. *arpege(m) (< harpax, -agem „hrăpăreţ, lacom” < gr. ἅρπαξ) DA (care propune pentru aprig un sens primar „lacom, avid”; dar exemplele oferite au întotdeauna o complinire cu la, de ex. aprig la câştig, la plăcere, la prăzi, şi se pot subsuma sensului „înflăcărat, înverşunat”, cf. G. Giuglea, DR 10, 1941–1943, 407–408, CDER 347); lat. *aprigus/*apridus „crud, necopt” (< gr. ἄπληρος „necopt”) G. Giuglea, DR 10, 1941–1943, 407–408; lat. *apprex, -icem „doritor de a avea ceva” (< apprecārī „a ruga”) Subak, „Archeografo triestino”, 30, II, 2, p. 14. Fam.: aprigí vb. refl. (înv.) „a deveni aprig” 1679 (Dosoftei, L. 192); aprigíme s.f. (înv.) „vehemenţă” 1870 (CDED I, 13); aprijúne s.f. (înv.) „vehemenţă” 1855 (var. aprigiúne, A. Cantacuzino, S. T. 83). APRÍLIE s.m. „a patra lună a anului – avril” 1593 (prescurtarea ap, Doc. Î. 183), var. apríl. Slavon Aprilij, Aprilĭ (< m.gr. Ἀπρίλιος < lat. Aprīlis) HEM II, 1357 (posibil), TDRG, DA (posibil), CADE (posibil), CDER 348, DEX // posibil şi m.gr. Απρίλιος HEM II, 1357, TDRG, DA, CADE; ngr. Απρίλιος SDLR; lat. Aprīlis CDED I, 13. Dublet etim.: priér. APRÍNDE [ar. apríndiri, aprindeáre; mr. príndiri] vb. „a da foc, a face să ardă; a face să lumineze (un aparat); (refl.) a lua foc, a începe să ardă; (fig., refl.) a se înflăcăra, a se înfuria; (refl., despre cereale, fân, alimente) a începe să fermenteze – allumer, mettre le feu; (réfl.) prendre feu; (réfl.) s’échauffer, se mettre en colère; (réfl., en parlant de céréales, foin, aliments) s’échauffer, fermenter” c.1500 (Psalt. Hur. 88). Lat. appre(he)ndere „a prinde, a apuca, a cuprinde” (< ad- + pre(he)ndere „a prinde, a apuca”), cf. it. dial. de nord aprender „a aprinde”, în alte limbi (it., fr., occ., cat., sp., ptg.) moştenit cu sensul „a cuprinde cu mintea, a învăţa, a afla” REW 554, cu evoluţia semantică pornind de la expresii de tipul „focul cuprinde ceva” sau „ceva prinde/ia foc”, atestate în lat. pentru compusul comprehendere (chiar cu elipsa termenului „foc, flacără”), iar pentru apprehendere, la Grégoire de Tours (în ex. flante uento adprehendit domus incendio, Densusianu, HLR I, 186); cf. şi expresiile fr. prendre feu, it. prender fuoco, il fuoco è appreso „focul a prins, s-a aprins” şi v.fr. emprendre, dalm. inprandro „a aprinde” DA. Fam.: aprinjór s.n. (Trans., Ban.) „chibrit” 1865 (pl. aprinjoáre, Codru-Drăguşanu, P. T. 148), var. aprinjoáră s.f. ← aprinde, probabil după germ. Zündhölzchen „beţişor de aprins” sau magh. gyúfa DA; apríns s.n. (abstr.) c.1650 (Anon. Car. 73); aprinsătúră s.f. (înv., rar, abstr.) c.1650 (Anon. Car. 73) ← tema de part. aprins; aprinsoáre s.f. (Buc.), în expr. pe la aprinsori „pe la aprinsul lumânărilor, spre seară” 1905 (Grigorovitza, C. G., apud CADE); aprinsúră s.f. (înv., Trans., Mold.) „inflamaţie; incendiere” 1703–1709 (N. Costin, C. 526); aprinzăciós adj. (rar) „uşor inflamabil” 1760–1770 (Meşt. doft. 509); aprinzătór, -toáre s.m., s.n., adj. „(persoană, obiect) care aprinde, (înv., s.f.) chibrit; (înv.) care se aprinde uşor; (înv., despre alimente) excitant, tonic” 1651 (Psalt. Alba Iulia 307); aprinzătúră s.f. (rar, abstr.) 1870 (CDED I, 218); aprinzeálă s.f. (înv.) „febră” 1829 (Episcupescu, O. S. 195); autoapríndere s.f. „aprindere de la sine a combustibililor, în anumite condiţii de presiune şi temperatură” 1949 (LTR1 I, 163) ← auto1- + aprindere, după fr. auto-allumage; electroapríndere s.f. „aprindere prin scânteie electrică a combustibilului din amestecul carburant în cilindrul unui motor cu ardere internă” 1951 (LTR1 III, 1069) ← electro- + aprindere; preapríndere s.f. „aprindere prematură a A PRIÓRI 279 APROÁPE combustibilului în cilindrii unui motor cu ardere internă” 1957 (LTR2 I, 540) ← pre1- + aprindere, posibil după fr. préallumage; reaprínde vb. „a (se) aprinde din nou” 1858 (Baronzi, C. VII, 232) ← re2- + aprinde, după fr. rallumer; termoapríndere s.f. „aprindere a combustibilului provocată de o zonă caldă a cilindrului motor cu cap de aprindere” 1955 (LTR1 VI, 218) ← termo- + aprindere, posibil după fr. thermo-allumage. Cf. prínde, aprehensiúne, ampríză, antrepríză, comprehensiúne, cuprínde, deprínde, impresár, întreprínde, príză, surprínde. A PRIÓRI loc. adj., loc. adv. (fil., despre cunoştinţe, cunoaştere) „anterior experienţei, independent de experienţă – a priori” 1829 (Poteca, F. 68). Lat. neol. a priori, propriu-zis „din ceea ce precedă, de dinainte” (opus lui a posteriori), termen scolastic popularizat prin filozofia lui Kant, intrat prin texte scrise în germ. şi fr. Fam.: aprióric adj. (despre cunoştinţe, cunoaştere) „anterior experienţei, independent de experienţă” 1867 (Maiorescu, O. I, 36) < germ. apriorisch; apriorísm s.n. „concepţie filozofică potrivit căreia ar exista cunoştinţe apriorice” 1890 (Dobrogeanu-Gherea, O. C. VI, 270) < fr. apriorisme, germ. Apriorismus; aprioríst, -ă adj., s.m., s.f. „adept al apriorismului” 1890 (Dobrogeanu-Gherea, O. C. VI, 256) < fr. aprioriste sau ← apriorism, cu substit. sufixului; apriorístic adj. „care ţine de apriorism” 1886 (S. D. lit. I, 395) < germ. aprioristisch; aprioritáte s.f. „caracter aprioric” 1867 (Conv. lit., an 1, nr. 5, 70) < fr. apriorité, germ. Apriorität. Cf. priór1, prioritáte, prim1, primár1, prímă1. APRISTUÍ vb. (Trans.) „a procura, a câştiga – procurer, fournir” 1559–1560 (Cod. Bratul, 58). Disimilat din *apristrui < v.sl. pristroiti „a pregăti, a procura” < stroiti „a pregăti, a aranja, a administra”. Cf. perestróika, stroi. APROÁPE [ar.; mr. proápi, própi; ir. (a)própe] adv. „la mică distanţă, în preajmă; cam, aproximativ – près, proche; à peu près, presque” c.1500 (Psalt. Hur. 115). Lat. ad prope (< ad „la” + prope „aproape”), cf. it. dial., sd., v.fr., occ., cat. REW 197. Fam.: aproápele s.m. art. „orice om, considerat în raport cu altul, semen” c.1500 (Psalt. Hur. 96), calc după slavon bližĭnĭ (< blizĭ „aproape”); ar. aproápea adv. „aproape” 1905 (Papahagi, B. 455); apropiá1 [ar. apruk´áre; mr. pruk´ári] vb. „a aduce (mai) aproape, (refl.) a veni aproape, a ajunge (mai) aproape; (refl.) a se asemăna” c.1500 (Psalt. Hur. 107) < lat. appropiāre, cf. sd., fr., v.occ, cat. REW 557; apropiáş s.m., adj. (rar) „vecin; aflat aproape” 1870 (CDED I, 14) ← apropia1; apropiát1 s.n. (abstr.) c.1650 (Anon. Car. 73) ← apropia1; apropiát2 adj. „aflat aproape; (despre persoane) aflat într-o legătură strânsă (de prietenie) cu alta; (înv.) afabil, prietenos” 1570 (Coresi, Ps.1 69v) ← apropia1; apropiélnic adj. (rar, înv.) „accesibil, afabil, de care te poţi apropia” 1840 (I. Golescu, B. 117) ← apropia1; apropietór adj., s.m. (înv.) „(persoană) care se apropie; aproximativ” 1570 (Coresi, Ps.1 101v) ← apropia1; cu sensul „aproximativ” (înc. sec. XIX), calc după fr. approximatif; apropietúră s.f. (rar, înv.) „locul unde se apropie, se întâlnesc sau se îmbină două lucruri” 1900 (Caragiale, O. I, 238) ← apropia1; apropişór adv. (rar, dim.) 1892 (Marian, Na. 436); deaproápele s.m. art. (înv.) „aproapele, vecin” 1643 APROBÁ 280 APROPRIÁ (Varlaam, Caz. 5v) ← de aproape, calc după slavon bližĭnĭ (< blizĭ „aproape”); neapropiát adj. „care nu se află aproape; (înv.) inaccesibil, inabordabil” prima jum. a sec. XVII (Neagoe, Înv. 213r) ← apropiat2; reapropiá vb. „a (se) apropia din nou; (înv.) a apropia” 1848 (CR, 32) ← re- + apropia1; cu sensul „apropia”, întâlnit în sec. XIX, românizare a fr. rapprocher. Cf. a1, próxim, aproximá. APROBÁ vb. „a accepta, a fi de acord – approuver” 1718–1739 (var. aprobăluí, doc. apud Ş. Papacostea, Olt. 300; forma aprobá, 1794, Calend. Viena, apud Chivu, VTR, 289). It. approbare, lat. neol. approbare (< ad- + probare „a încerca dacă e bun, a verifica; a recunoaşte ca bun, a aproba” < probus „bun, de bună calitate”). Var. aprobăluí < magh. aprobál. Fam.: aprobát s.n. (abstr.) 1908 (DA); aprobatív adj. „care conţine sau exprimă o aprobare” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 69) < fr. approbatif; aprobatór adj. „care aprobă” 1691–1697 (T. Corbea, D. 59), var. (înv.) aprobătór < lat. neol. approbator, fr. approbateur; aprobáţie s.f. (înv.) „aprobare” 1718–1739 (doc. apud Ş. Papacostea, Olt. 300), var. aprobaţiúne < lat. neol. approbatio, -onem, germ. Approbation, fr. approbation; dezaprobá vb. „a considera rău, criticabil, inacceptabil” c.1832 (I. Golescu, Cond. V, 277r) ← dez- + aproba, după fr. désapprouver; dezaprobatív adj., adv. (rar) „care exprimă dezaprobare” 1877 (Kogălniceanu, O. V/V, 262) ← dezaproba; dezaprobatór adj., adv. „care dezaprobă, care exprimă dezaprobare” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D. 181), var. (înv.) dezaprobătór ← dezaproba; dezaprobáţie s.f. (înv., abstr.) 1848 (Negulici, V.), var. dezaprobaţiúne < fr. désapprobation. Cf. probá, probábil, probitáte, reprobá. APRÓD s.m. (înv.) „dregător al curţii domneşti în Moldova şi Ţara Românească, cu atribuţii variate (iniţial, fiu de boier trimis la curte pentru a îndeplini diferite slujbe, în aşteptarea boieririi); perceptor, executor judecătoresc, portărel, uşier – fonctionnaire de la cour princière, en Moldavie et en Valachie; page; percepteur, huissier” 1443 (DERS; în texte româneşti, 1551–1553, Ev. sl.-rom. 48v). Magh. apród „mic, copil; ucenic; paj” < apró „mărunt, mic”. Fam.: aprozél s.m. (dim.) 1884 (Teodorescu, P. P. 66); aprozíe s.f. „demnitatea sau slujba de aprod” 1762 (Gheorgachi, Cer. 269). APROPÓ adv., s.n. „fiindcă veni vorba, în legătură cu acest subiect; bine că mi-am adus aminte; (s.n.) aluzie la adresa cuiva, propunere făcută cuiva pe ocolite – à propos” 1799 (Iorgovici, Obs. 205, scris a propo), var. (înv.) apropós, (s.n., înv.) apropónt, apropóu. Fr. à-propos < à „la” (< lat. ad) + propos „propunere; (mai ales la pl.) vorbe, spuse; subiect de conversaţie” < proposer „a propune, a intenţiona, a expune”, adaptare a lat. proponere (< pro- + ponere „a pune”) după poser „a pune” (< lat. pausāre „a înceta, a se opri”). Var. apropont, infl. de pont. Fam.: apropózito adv. (înv.) „apropo” 1856 (Timpul, nr. 3, 2) < it. approposito, a proposito. Cf. propúne, púne, antrepózit, depózit, páos, páuză, răposá, repáus. APROPRIÁ vb. (folosit cu clitic reflexiv în dativ) „a-şi însuşi un lucru străin, (p. ext., despre cunoştinţe, abilităţi etc.) a-şi face propriu, a asimila – s’approprier” 1788 (Budai-Deleanu, Prav. 79, 84), var. apropiá2. APROXIMÁ 281 APT Fr. s’approprier, lat. neol. appropriare < proprius „propriu”. Var. apropiá2, prin confuzie cu apropiá1. Fam.: apropriát adj. „potrivit pentru un anumit scop, adecvat” 1869 (Kogălniceanu, O. IV/II, 91) < fr. approprié; apropriáţie s.f. (rar, înv., abstr.) 1848 (Negulici, V.), var. apropriaţiúne < fr. appropriation; dezapropriá vb. (rar, înv.) „a lua cuiva dreptul de proprietate” 1870 (Costinescu, V.) < fr. désapproprier; dezapropriáţie s.f. (înv., abstr.) 1862 (var. dezapropiáţie, Protopopescu – Popescu, N. D.), var. dezapropriaţiúne < fr. désappropriation. Cf. própriu. APROXIMÁ vb. „a încerca stabilirea valorii unei mărimi (care nu poate fi cunoscută exact) cât mai aproape de valoarea precisă – approximer” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 84r), var. (înv.) aprosimá. Fr. approximer, iniţial „a (se) apropia”, împr. din lat. approximāre < proximus „cel mai apropiat, foarte apropiat”, format pe radicalul lui prope „aproape”. Fam.: aproximatív adj., adv. „stabilit prin aproximaţie, aproape exact; cam, circa” 1838 (Asachi, E. III, 271) < fr. approximatif; aproximatór s.m., (rar) adj. „(persoană) care aproximează; (lingv.) element care exprimă aproximarea” 1939 (RFR, nr. 3, 645); aproximáţie s.f. (abstr.) 1820–1830 (EGT, 31v) var. (înv.) aproximaţiúne < fr. approximation, iniţial „apropiere”, împr. din lat. med. approximatio. Cf. próxim, aproápe. APROZÁR s.n. „magazin cu produse agroalimentare – magasin de produits agroalimentaires” 1959 (SMFC I, 173). Apro[vizionare] + zar[zavat], prescurtare utilizată ca firmă a acestor magazine, în perioada comunistă. Fam.: aprozaríst s.m. „vânzător într-un aprozar” 1988 (DEX-S); aprozarístă s.f. „vânzătoare într-un aprozar” 1988 (DEX–S) ← aprozarist; aprozăríţă s.f. „vânzătoare într-un aprozar” 1975 (Scânteia, 20 mai, p. 2, în DCR2). APSÍDĂ s.f. „fiecare dintre extremităţile axei mari ale orbitei unui corp ceresc – apside” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 71), var. (înv.) apsíd s.m. Fr. apside, împr. din lat. apsida (var. a lui absida „absidă”) = apsis, -idem < gr. ἀψῖδα, forma de acuzativ sg. a lui ἀψίς „ochi de plasă, cercul roţii, boltă, absidă, orbită”, iniţial „îmbinare, articulaţie” < ἅπτειν „a ataşa, a prinde”. Fam.: apsidál1 adj. „referitor la apsidă, (despre linii) care uneşte apsidele” 1949 (LTR1 I, 165) < fr. apsidal. Cf. absídă. APT adj. „potrivit, capabil – apte” 1846 (Laurian, F. 11). Fr. apte, lat. neol. aptus, propriu-zis „legat, fixat, bine ataşat”, part. perf. al verbului apere „a ataşa”. Fam.: aptitudinál adj. „de aptitudine, referitor la aptitudini” 1946 (Teodoreanu, O. VI, 372) ← aptitudine şi (ulterior) < engl. aptitudinal; aptitúdine s.f. „însuşire individuală care determină obţinerea de rezultate bune într-o anumită activitate” 1808 (var. aptitúdă, Ţichindeal, A. M. 46) < fr. aptitude, lat. neol. aptitudo, -inem; inápt adj. APTÉR 282 APUCÁ „incapabil, lipsit de o anumită aptitudine” 1868 (Conv. lit., nr. 2, 28) < fr. inapte; inaptitúdine s.f. „lipsă de aptitudine, nepricepere” 1879 (Rom. lib., nr. 629, 1) < fr. inaptitude. Cf. adaptá, adépt, amént, artilérie, coaptáţie, cópulă, cuplét, cúplu, inépt. APTÉR adj. (biol.) „lipsit de aripi – aptère” 1806 (Şincai, I. nat. 79). Fr. aptère, lat. neol. apterus < gr. ἄπτερος < ἀ- privativ + πτερόν „aripă” (format pe radicalul lui πέτεσθαι „a zbura”). Cf. -pter, ptero-, actinopterigián, arheoptérix, pterigótă. APŢIÁN s.n., adj. „subdiviziune a cretacicului inferior; care aparţine apţianului – aptien” 1949 (LTR1 I). Fr. aptien, nume creat de paleontologul francez Alcide D’Orbigny pe baza top. Apt, localitate din sud-estul Franţei, unde au fost descoperite fosile din această perioadă. APUCÁ [ar. ap(u)cáre; mr. pucári] vb. „a prinde cu mâna sau cu altă parte a corpului (dinţi, gheare etc.), a lua în mână; (refl.) a se prinde cu mâinile de ceva; (despre stări psihice sau fizice, cu obiectul desemnând o persoană) a-l cuprinde; (despre evenimente nedorite, perioade de timp, cu obiectul desemnând o persoană, ca urmare a întârzierii unei acţiuni) a surprinde; a ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva (care urmează să plece sau să nu mai fie disponibil), a fi în viaţă într-o anumită perioadă, în momentul unui eveniment, a fi contemporan cu o persoană (într-un anumit moment al vieţii); (urmat de propoziţii cu conjunctivul) a avea timp pentru o activitate; (refl., cu conjuncţia să sau cu prepoziţia de) a începe; (cu un obiect care desemnează un drum, sau cu cliticul o şi un complement de direcţie) a începe să meargă pe un anumit drum, într-o anumită direcţie; (Trans.) a deveni; (înv.) a scăpa pe cineva de undeva; (înv.) a pune stăpânire (pe un lucru al altuia) – prendre, empoigner, saisir; s’accrocher; surprendre; parvenir à attraper, ne pas manquer, trouver (place); avoir vécu du temps de quelqu’un ou de quelque chose, voir de son vivant, voir le jour d’un évènement; avoir le temps pour; se mettre à, commencer; s’engager sur une voie, prendre une direction; (Trans.) devenir; (vieilli) délivrer quelqu’un (d’un danger); (vieilli) s’emparer” 1551–1558 (Psalt. Vor. 167). Et. nes., probabil lat. *aucupārī „a prinde păsări; a căuta să prindă, a vâna” (< auceps, aucupis „vânător de păsări” < auis „pasăre” + capere „a prinde”), cu simplificarea diftongului iniţial şi metateză, V. Burlă, „Studii filologice”, 1880 (apud PEW 103, DA, CDER 355), PEW 103 (cu rezerve), S. Puşcariu, DR 4, 1924–1926, 641–642, REW 776 (posibil), DDA, Rosetti, ILR, 175, Mihăescu, Lg. Lat. 28, DEX // Lat. occupāre „a lua în stăpânire, a ocupa” LB, CDED I, 14, CDER 355 (care explică trecerea lui o- iniţial la a- prin influenţa prefixului a(d)- şi a verbului aucupāre, comparând cu calabr. accupari „a strânge; a umbri”), ipoteză problematică din motive semantice, neexplicând sensul concret „a prinde”, care pare a sta la baza tuturor celorlalte; lat. *aboccupāre „a lua de la cineva; a lua din ceva” (< ab- + occupāre), probabil prin intermediul unei forme *auccupāre Avram, NCE, 28–31; lat. *accupāre < ad- + capere, format pe modelul lui occupāre, metatezat la *appucāre LM; lat. *apūcāre, derivat de la radicalul lui apere „a ataşa, a prinde de” şi apīscī „a dobândi, a obţine, a ajunge”, cu un sufix -ūc- întâlnit şi în mandūcāre, *battūcāre HEM II, 1391; ← interj. *puc (cf. poc, boc, buc, pac, pic) L. Spitzer, DR 3, 1922–1923, 645–646; *apoca ← interj. poc SDLR; et. nec. DA. Fam.: apucát1 s.n. (abstr.) 1717–1723 (Cantemir, Hr. 1296); apucát2 adj. „posedat de diavol; nebun, ieşit din minţi, necontrolat” 1870 (Eminescu, O. VI, 325); apucătór, ÁPUD 283 APUNTAMÉNT -toáre adj., s.n., s.f., s.m. „care apucă, cu care se apucă; (s.n.) parte a unui aparat cu care se apucă o greutate pentru a o ridica sau a o transporta; (s.f.) falcă, la un instrument de apucat; lacom; (înv.) prădător” 1643 (Varlaam, Caz. 1v); apucătúră s.f. „prindere cu mâna; (azi, peior.) deprindere; (pl.) tertipuri; (înv.) jaf, furt; (Trans., rar) avere; (Mold., Munt.) boală care provoacă spasme: colici, epilepsie” 1665–1685 (Milescu Spătarul, Septuaginta, 641); mr. pripucári vb. „a preîntâmpina” 1935 (Capidan, Megl. III, 235); reapucá vb. „a relua; a apuca din nou” 1853 (Codrescu, Coliba, I, 156, 186) ← re2- + apuca, după fr. reprendre. Cf. agăţá, încépe, pricépe, auspíciu, aviáţie, avicultúră. ÁPUD prep., introducând autorul de la care provine, indirect, un citat, o informaţie – „apud” 1877 (Columna, ian., 33). Lat. neol. apud „la, lângă” (probabil intrat prin scrieri în limbile moderne). Cf. aplómb. ÁPUL s.m. (mai ales la pl.) „trib dacic situat în centrul Transilvaniei – tribu dace de la Transylvanie centrale” 1873 (Hasdeu, I. C. I, 434). Lat. neol. Apulli (sg. Apullus). Accentuarea neetimologică ápuli, recomandată de dicţionare, pentru evitarea apropierii de un cuvânt considerat obscen. APÚNE [ar. apúnire, apuneáre „a pune (jos), a culca, (refl.) a se aşeza; a apune; a potoli – mettre, (s’)asseoir, (se) coucher; se coucher en parlant des astres; apaiser”] vb. „a asfinţi – (en parlant du soleil, des astres) se coucher” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 70r). Lat. appōnere „a pune (alături, peste)” (ad- + pōnere „a pune”) > „a pune jos, a (se) culca”, sens păstrat în ar., cf. it., v.fr., fr., fr. dial., occ., v.sp., ptg. REW 551. Pentru evoluţia semantică, cf. şi fr. se coucher, sp. el sol se pone, lat. târziu (sol) ponens „apus”, de unde occ. ponen (> fr. ponant), it. ponente, sp. poniente, ptg. poente DA. Fam.: apunătór adj. „care apune, este pe cale să apună” 1834 (var. apuitór, C. Stamati, M. 49); apús s.n. „trecere a unui astru sub orizont (mai ales a Soarelui); unul dintre cele patru puncte cardinale, în care apune soarele (vest); partea de vest a continentului european, Occident; (fig.) declin, dispariţie” c.1500 (Psalt. Hur. 129); apuseán adj., s.m. „occidental” 1703 (FN, 118) ← apus; neapunătór adj. (rar) „care nu apune” 1698 (var. neapuitóriu, Cantemir, D. 222); neapús adj. (rar) „care nu trece, nu apune” 1643 (Varlaam, Caz. 245r). Cf. púne, adăpóst, apozíţie, compóst1, compostá1, compót, compound, compúne, deponént1, depóu, depózit, depúne1,2, despúne, dispúne, expúne, impostór, impúne, post1, postúră, poză, pozitív, pozíţie, prepozíţie, presupúne, răpúne, spúne, supúne, transpúne. APUNTAMÉNT1 s.n. (înv.) „salariu – salaire” 1848 (var. apontamént, Doc. Ec. II, 952). Fr. appointements (DA, CADE, SDLR), iniţial (la sg.) „reglare a unui diferend”, de unde „înţelegere, tocmeală”, (pl.) „salariu” (< appointer „(înv.) a aranja, a regla, a cădea la învoială, a conveni” < point „punct; (spec.) punct al unui acord”, cf. şi expr. à point „în starea dorită” < lat. punctum „înţepătură, gaură mică, pată mică, punct” < pungere „a împunge, a înţepa”). Forma română, prin adaptare după etimonul lat., posibil şi prin it. appuntamento (SDLR). Cf. punct, acupunctúră, împúnge, contrapúnct, poántă, pointillísm, pontá1,3, púncţie. APUNTAMÉNT1 AR 284 ARÁB, -Ă AR1 s.m. „unitate de măsură pentru suprafeţele de teren, egală cu 100 m2 – are” 1832 (Heliade-Rădulescu, A. 58). Fr. are, format pe baza lat. area „suprafaţă, teren, arie”. Fam.: centiár s.n. „unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, reprezentând a suta parte dintr-un ar (1 m2)” 1850 (Brezoianu, A. 630), var. (înv.) centiáră s.f. < fr. centiare CADE, DEX // ← centi + ar1 SDLR; decár2 s.m. „unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, egală cu zece ari” 1949 (Contemp., nr. 161, 11/3) ← deca-1 (< gr. δέκα „zece”) + ar1 (după hectar); deciár s.m. „unitate de măsură pentru suprafeţe egală cu a zecea parte dintr-un ar” 1832 (Heliade-Rădulescu, A. 58), var. (înv.) deciáră s.f. < fr. déciare; hectár s.n., s.m. „unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, reprezentând o sută de ari” 1831 (AR, 194) < fr. hectare (< hect(o)- < gr. ἑκατόν „o sută” + are). Dublet etim.: árie1. Cf. areólă. ARÁ [ar. aráre1; mr. (ă)rári; ir. arå] vb. „a răsturna cu plugul brazde de pământ în vederea pregătirii solului pentru cultivare – labourer” 1560-1561 (Coresi, Tetr. 158v). Lat. arāre, panrom. REW 508. Fam.: arábil adj. (despre pământ, teren) „care se poate ara, dedicat agriculturii” 1848 (Negulici, V.) < fr. arable; arát1 s.n. „acţiunea de a ara; (rar) arătură; pluguşorul” 1806 (Şincai, Economia, 15) < lat. arātus CDDE 68; arát2 [ar. arát, arátru, mr. arát, arátur, ărát „plug”] s.n. (Muscel, pl., cu sg. refăcut arátă) „parte a războiului de ţesut (braţele vatalelor)” 1929 (C. Lacea, DR 6, 340; pentru ar., forma arátru, 1887, Bag. 75) < lat. arātrum, panrom. REW 602; înlocuirea, în dacoromână, a termenului moştenit aratru „plug” cu împrumutul slav plug se poate explica prin faptul că ultimul denumea plugul cu lama de fier, care a înlocuit plugul cu lama de lemn (desemnat prin aratru), cf. Mihăilă, ÎVS, 18; arátru s.n. (înv.) „plug” 1822 (Bobb, DRLU I), probabil < lat. neol. aratrum CDDE 69 (nefiind atestat în texte populare, este greu de admis ipoteza moştenirii); aratóriu adj. (înv.) „de arat, care slujeşte la arat” 1862 (Antonescu, D. 85), var. arătóriu < fr. aratoire; arărít s.n. (înv.) „impozit pe produsele agricole” 1857 (Polizu, V.); arătór [ar., mr.] adj. „(despre boi) care se foloseşte la arat; (înv.) arabil; (înv., s.m.) plugar” 1582 (PO, 74) < lat. arātōrius, cf. v.it., v.fr., v.ptg. REW 601; arătúră [ar., mr.] s.f. „arat1; recoltă; pământul care s-a arat sau trebuie arat” 1551-1553 (var. aratúră, Ev. sl.-rom. 84r) < lat. arātūra, cf. it., sd., eng., v.fr., cat., sp., ptg. REW 602a. ARÁB, -Ă adj., s.m., s.f. „populaţie semitică, originară din Peninsula Arabică, cu mare răspândire în Orientul Mijlociu şi nordul Africii; (s.f.) limba vorbită de această populaţie – arabe” 1665–1685 (var. aráv, Milescu Spătarul, Septuaginta, 152; forma aráb, 1822, Bobb, DLRU I, 55). Fr. arabe, lat. neol. Αrabus, Arabs/Arabis (< gr. Ἄραψ, Ἄραβος < arab ‘arab, probabil de la rădăcina ‘-r-b cu sensul de bază „deşert”). Var. arav < slavon Aravŭ, gr. neol. Ἄραψ, Ἄραβος. Fam.: arabésc s.n. „ornament specific decoraţiunilor arabe” 1830 (CR, 385), var. arabéscă s.f. < it. arabesco, fr. arabesque; arábic adj. „care ţine de arabi, provenit de la arabi sau din Arabia; (în expr. gumă arabică) substanţă vâscoasă obţinută din lichidul secretat de unele specii de salcâm (sau pe cale sintetică) şi folosită ca liant în industria alimentară, farmaceutică, a hârtiei, în pictura cu acuarele” 1771 (var. aravicésc, Dimitriu, Alcătuire, 171; var. arabicésc, 1800, Piuariu-Molnar, I. 64; var. arávic, 1829, AR, 141; forma arábic, 1832, Săulescu, Î. 87) < ngr. αραβικός, lat. neol. arabicus, fr. arabique; AR1 ARÁC 285 ARÁC arabínă s.f. „substanţă organică prezentă în guma arabică” 1900 (Enc. rom. II, 507) < fr. arabine < [gomme] arabique; arabínic adj., în expr. acid ~ „substanţă organică prezentă în guma arabică” 1950 (LTR1 II, 921) < fr. arabinique < arabine „arabină”; arabinóză s.f. „monozaharidă cu cinci atomi de carbon în moleculă” 1904 (scris arabinósă, Enc. rom. III, 41) < fr. arabinose < arabine „arabină”; arabísm s.n. „cuvânt sau expresie proprie limbilor arabe; particularitate a civilizaţiei arabe; doctrină politică ce urmărea unirea tuturor popoarelor arabe” 1855 (Russo, S. 89) < fr. arabisme; arabíst s.m. „specialist în studiul limbii, istoriei, culturii popoarelor arabe” 1878 (Columna, 95) < germ. Arabist, it. arabista; arabístică s.f. „studiul limbii, al istoriei şi al culturii popoarelor arabe” 1956 (Studii, nr. 5, 151) < germ. Arabistik NŞDU // ← arabist DEX; arabizá vb. „a da un caracter arab” 1891 (forma arabizáre, Onciul, S. A. 169) < fr. arabiser; aráp s.m. (înv.) „arab; (p. ext.) african, negru; (peior.) ţigan; (Buc.) soi de lăcustă de culoare neagră” 1587 (antrop. Arapul, DERS), var. haráp, hăráp < tc. Arap (înv. Arab), bg. (ch)arap, scr. (h)arap; arápcă s.f. (înv.) „arăboaică; africană, negresă” 1643 (Varlaam, Caz. 51v), var. harápcă < bg. (ch)arapka, scr. (h)arapka DA, SDLR // ← arap HEM II, 1457, TDRG1, CDER 365; arapínă s.f. „poreclă dată ţiganilor” 1862 (P. Ispirescu, în „Ţăranul român”, cf. Ispirescu, O. I, 172), var. harapínă < scr. (h)arapina DA, CADE, SDLR, bg. (ch)arapina CADE // tc. arabi, cf. ngr. αραπήνα CDER 365; aravleán s.m. (înv.) „arab” 1566 (Coresi, L. 8) < slavon Aravljane (sg. Aravljaninŭ); arăbésc adj. „care ţine de arabi, provenit de la arabi sau din Arabia” 1691–1697 (var. araviésc, T. Corbea, D. 313); arăbéşte adv. „în felul arabilor; pe limba arabă” 1837 (Gorjan, H. III, 111) ← arăbesc sau ← arab; arăboáică s.f. „femeie de origine arabă” 1858 (Ralet, Suv. 69); arăbói s.m. (peior.) „arab” 1998 (D. Bănulescu, Regi, 68); arăpésc, -eáscă adj. (înv.) „arab; african, referitor la negri”, s.f. „numele unui dans popular din Dobrogea” 1620 (Alexandria, 99), var. hărăpésc ← arap; arăpéşte adv. (înv.) „în felul arabilor” 1705 (Cantemir, I. I. 433) ← arăpesc sau ← arap; arăpíe s.f. (înv.), în loc. adv. pe ~ „arăbeşte” sf. sec. XVIII (Let.2 III, 285) ← arap; arăpílă s.m. (înv.) „brunet” 1852 (Alecsandri, O. 138) ← arap; arăpíme s.f. (col., înv.) 1688 (Biblia (1688)2, 129) ← arap; arăpoáică s.f. (înv.) „arăboaică; negresă” 1845 (Alecsandri, O. VI, 118), var. hărăpoáică ← arap; panaráb adj. „referitor la totalitatea ţărilor de limbă arabă şi de civilizaţie musulmană” 1988 (DEX-S) < fr. panarabe; transarábic adj., s.n. „(drum) care traversează Peninsula Arabică” 1963 (Scânteia, 13 nov., p. 3, în DCR3) < fr. transarabique. Cf. cioropínă. ARÁC1 s.m. „par folosit pentru susţinerea viţei-de-vie sau a unor plante agăţătoare; (în var. hărág) băţ cu ajutorul căruia ciobanii măsoară cantitatea de lapte pe care o dă o oaie la mulsoare; (înv., în var. harác, harág) unealtă de trasat linii – échalas; bâton avec lequel les bergers mesurent la quantité du lait; jambage” 1796 (var. harác, Dicţ. gr.-rom. 215), var. arág, harág, hărác, hărág. Ngr. χαράκι < v.gr. χάραξ, χάρακος, iniţial „lemn ascuţit” < χαράσσειν „a ascuţi, a face o incizie, a cresta”. Cu sensul „riglă” < ngr. χάρακας (< v.gr. χάραξ, χάρακος). Fam.: arăcél s.m. (dim.) 1898 (var. hărăgél, Gorovei, Cim. 140); arăcí vb. „a pune pe araci” 1683 (var. hărăcí, Dosoftei, Par. 117), var. hărăgí; arăcít s.n. (abstr.) 1773 (var. hărăgít, Uricariul, XXI, 363) ← arăci; deshărăceálă s.f. (abstr., E Munt.) 1881 (H. I, 384) ← *deshărăci = *dezărăci (verbul deshărăci figurează în DLR, dar fără indicarea unei surse primare); dezărăcít s.n. (reg.) „scoaterea aracilor de la viţa-de-vie” 1885 (H. XII, 69), var. deshărăcít ← *dezărăci (← arăci) sau ← arăcit; haracosí vb. (înv., rar) „a linia” 1857 ARÁC 1 ARÁC 1 ARÁC 286 ARAHNÍDĂ (Polizu, V.) < ngr. χαρακώνω, aor. χαράκωσα; hărăceálă s.f. (abstr.) 1885 (H. II, 58) ← hărăci (= arăci); hărăgícă s.f. (bot.; Mold.) „zorele” 1885 (H. I, 57) ← harag (= arac1). Cf. caractér, hărăxí. ARÁC2 s.n. „băutură spirtoasă, preparată din orez fermentat, amestecat cu zahăr şi cu nuci-de-cocos – arack” 1821 (L. Asachi, B. 41). Fr. arack < arab arak „sudoare; sevă a palmierului (în expr. ‘araq at-tamr)”, de unde „băutură spirtoasă pe bază de orez fermentat, zahăr, nuci-de-cocos etc.”. Cf. rachíu. ARÁC3 s.n. (NV Trans.) „şanţ unde se scurge apa – fossée” 1833 (Alexics, Magy. el.), var. aróc. Magh. árok. ARACÉT s.n. „pastă fluidă, acetat de polivinil, folosită ca adeziv – sorte de glu” 1980 (M. Simionescu, I. IV, 25). Denumire comercială, abreviere de la a[deziv] r[omânesc pe bază de] acet[at de (poli)vinil], substanţă produsă la Combinatul Chimic Râşnov, cf. www.revistadinlemn.ro. Cf. acetát s.v. acétic. ARAGÁZ s.n. „maşină de gătit sau reşou pe bază de gaz – réchaud ou cuisinière à gaz” 1947 (Ionescu-Muscel, Fil. 268, în MDA). Denumire comercială, din rom. A.R.A. (Asociaţia Româno-Americană) + gaz FC I 153 sau A.R. (Astra Română) + gaz DEX. Cf. gaz. ARAGONÉZ, -Ă1 adj., s.m., s.f. „persoană originară sau locuitor din Aragon; din Aragon, care aparţine Aragonului sau aragonezilor; (s.f.) dans de origine aragoneză – Aragonais” 1794 (Critil, 69). Fr. aragonais < top. Aragon. Cf. aragonít. ARAGONÍT s.n. „mineral alcătuit din carbonat de calciu cristalizat, din care se fac obiecte ornamentale – aragonite” 1898 (var. aragonítă s.f., Enc. rom. I). Fr. aragonite < top. Aragon, provincie spaniolă unde a fost descoperit acest mineral, în 1775, TLF. Cf. aragonéz. ARAHÍDĂ s.f. „fructul unei plante tropicale din familia leguminoaselor (originară din America de Sud), numit şi alună americană sau alună de pământ – arachide” 1883 (forma arachidă, Rom. lib., nr. 1934, 3). Fr. arachide < lat. savant Arachis, Arachidis, format pe baza gr. ἀράχιδνα „plantă leguminoasă (Lathyrus amphicarpos)”, ἄραχος „plantă leguminoasă (Vicia Sibthorpii)”. ARAHNÍDĂ s.f. „clasă de animale nevertebrate din încrengătura artropodelor, cuprinzând păianjenii, scorpionii, acarienii – arachnide” 1837 (J. Cihac, I. N. 203). Fr. arachnide (lat. savant Arachnida), termen introdus de biologul francez Jean Baptiste de Lamarck în 1815, format pe baza gr. ἀράχνη „păianjen”. Cf. arahnoídă. ARÁC 2 ARAHNOÍDĂ 287 ARAMEEÁN ARAHNOÍDĂ s.f. (anat.) „membrană mijlocie care înveleşte creierul şi şira spinării – arachnoïde” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 72). Fr. arachnoïde < gr. ἀραχνοειδής „asemănător cu o pânză de păianjen” (cu folosire anatomică deja la Herophilos din Calcedonia) < ἀράχνη „păianjen; pânză de păianjen” + -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect” < ἰδεῖν „a vedea” (aorist). Fam.: arahnoidítă s.f. „inflamaţie a arahnoidei” 1962 (DER I) < fr. arachnoïdite. Cf. arahnídă. ARALẤC s.n. (înv.) „interval, distanţă; răgaz; luminiş – intervalle, distance, espace; délai; clairière” 1794 (Urechia, I. R. V, 233). Tc. aralık < ara „interval, spaţiu, coridor”. ARALIACÉE s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante dicotiledonate umbelifore, multe dintre ele tropicale, cuprinzând arbori şi arbuşti – arialiacée” 1898 (Enc. rom. I, 227). Fr. araliacée(s), lat. savant Araliaceae < Aralia (cuvânt de origine necunoscută, folosit în jurul anului 1700 pentru un arbust din Canada adus directorului grădinii regale franceze Guy-Crescent Fagon). ARÁMĂ [ar.] s.f. „cupru – cuivre” c.1500 (var. aráme, Psalt. Hur. 100). Lat. *arāmen (= aerāmen „obiect de bronz; bronz, cupru” < aes, aeris „bronz; cupru”), panrom. REW 242. Fam.: araméturi s.n. pl. tantum „lucruri, podoabe de aramă” 1909 (CDDG); arămár s.m. „persoană care lucrează sau vinde obiecte de aramă” 1686 (Dosoftei, V. S. iun. 144r); arămăríe1 s.f. „obiecte de aramă” 1837 (Almanahul Statului, p. 124 sqq, apud HEM II, 1468) ← aramă; arămăríe2 s.f. „atelier sau prăvălie de obiecte din aramă; meseria arămarului” 1862 (Pontbriant, D.) ← arămar; arămeásă s.f. (înv.) „un fel de măsură de capacitate, făcută din cupru” 1863 (Filimon, O. II, 158); arămí vb. „a acoperi un obiect de metal cu un strat de aramă; a da sau a căpăta culoare arămie” 1691–1697 (part. arămít, T. Corbea, D. 21), var. (înv.) arămá; arămíe s.f. (Munt.) „vas de aramă” 1887 (HEM II, 1468–1469) ← aramă HEM II, 1468, CDDE 73, CDER 363, TDRG2 // < bg. aranija DA (infl. de aramă), CADE (cuvânt neatestat în sursele disponibile); arămioáră s.f. (înv.) „ban mărunt de aramă” sec. XVII (ms. apud HEM II, 1451) ← aramă, probabil după slavonul mědǐnikǔ DA; arămít s.n. (abstr.) 1908 (DA) ← arămi; arămíu adj. „de culoarea galbenă- roşcată a aramei” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 407); arămói s.n. (S Mold.) „căldare de aramă” 1939 (SDLR); arămós adj. (rar) „care conţine aramă; ca arama” 1691–1697 (T. Corbea, D. 80); arămuí1 vb. „a arămi” 1839 (Vaillant, V.); arămúi2 adj. (înv.) „arămiu” ante 1857 (Polizu, V. ms., apud TDRG1); arămuít s.n. (abstr.) 1908 (DA) ← arămui1; dezarămíre s.f. „îndepărtare a stratului de cupru de pe un obiect” 1957 (LTR2 I, 262) ← dez- + arămíre. ARAMEEÁN adj., s.m., s.f. „(persoană) care aparţine unei populaţii semitice nomade care a trăit în Antichitate în Palestina, Siria şi Mesopotamia; (s.f.) limba vorbită de această populaţie, folosită ca lingua franca în Imperiul Assirian şi ca limbă oficială în Imperiul Persan, curentă în Palestina în timpul lui Hristos – araméen” 1940 (Cartojan, I.L.R.V. 12). ARANEÍDĂ 288 ARAUCÁRIA Fr. araméen, adaptare a lat. Aramaeus < gr. Ἀραμαῖος, format pe baza ebr. Aram, numele unor popoare din Siria şi Mesopotamia. Fam.: aramáic, -ă adj., s.f. „(referitor la) limba vorbită de arameeni” 1898 (var. araméic, Enc. rom. I, 740) < germ. aramäisch, ulterior şi engl. Αramaic º // cf. arameean DEX. ARANEÍDĂ s.f. (mai ales la pl.) „ordin de arahnide care cuprinde păianjenii – aranéide” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.). Fr. aranéide(s), lat. neol. Araneidae < araneus „păianjen”. Fam.: araneologíe s.f. (rar) „parte a entomologiei care se ocupă cu studiul păianjenilor” 1848 (Negulici, V.) < fr. aranéologie; aranéu s.m. (înv., rar) „păianjen” 1656 (var. arán, atestare izolată, Scutul cat. 46v; forma aranéu, 1822, Bobb, DRLU I, 56; atestată exclusiv lexicografic) < lat. neol. araneus. Cf. rấie. ARANJÁ vb. „a pune în ordine; a face ca ceva să funcţioneze în bune condiţii; a se înţelege cu cineva pentru realizarea unei acţiuni, a unui plan; (fam.) a face cuiva un rău; (refl.) a-şi face un rost în viaţă; (muz.) a transcrie o bucată muzicală pentru a fi interpretată la alte instrumente decât în varianta originală – arranger” 1836 (var. aranjuí, Asachi, E. I, 132), var. (înv.) arangiá. Fr. arranger < rang „rând; rang” < francic *hring „cerc, inel; linie de soldaţi dispusă în formă de cerc”, cf. v.engl., v. frizon, v.germ. de sus hring (engl. ring, germ. Ring), v.nord. hringr. Fam.: aranjamént s.n. „faptul de a aranja (într-un anumit fel); felul în care este aranjat ceva; acord, învoială, înţelegere; prelucrare a unei bucăţi muzicale pentru a fi interpretată la alte instrumente decât în varianta originală” 1836 (Asachi, E. I, 130) < fr. arrangement; aranját s.n. (abstr.) 1908 (DA); aranjatór adj., s.m. (rar) „(persoană) care aranjează” 1908 (DA), var. (înv.) arangiatór; aranjoáre s.f. 1973 (D. R. Popescu, V. R. 76) ← aranjor; aranjór s.m. „persoană care aranjează, (spec.) persoană care face un aranjament muzical” 1908 (DA) < fr. arrangeur; rearanjá vb. „a aranja din nou” 1951 (forma rearanjáre, LTR1 I) ← re1- + aranja (după fr. réaranger). Cf. deranjá, rang, ring. ARASTÁ s.f. (Munt., înv., rar) „piaţă (de mărfuri), alee cu tarabe – marché, allée avec des magasins” 1875 (var. harastá, Mon. of. 29 mai). Tc. arasta „alee cu tarabe, şir de magazine (într-un bazar), iarmaroc” (< pers. rāstā „drum” < rāst „drept”). ARAUCÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „populaţie amerindiană din Chile şi Argentina; (adj.) care aparţine acestei populaţii; limba vorbită de această populaţie – Araucan” 1898 (Enc. rom. I, 233, s.v. Arauco). Fr. Araucan < sp. araucano, lat. savant Araucanus < top. (sp.) Arauco, regiune din Chile, locuită de această populaţie. Cf. araucária. ARAUCÁRIA s.f. invar. „specie de conifer originar din America de Sud şi din Australia – araucaria, pin-de-Chile” 1898 (Enc. rom. I, 233). Fr. araucaria, sp. araucaria < top. Arauco. ÁRĂ 289 ARĂTÁ Fam.: araucariacée s.f. (mai ales la pl.) „familie de plante din încrengătura gimnospermelor, din care face parte araucaria” 1962 (DER) < fr. araucariacée(s), lat. savant Araucariaceae. Cf. araucán. ÁRĂ1 s.f. „o specie de papagal – ara” 1898 (Enc. rom. I, 219). Fr. ara, scurtat din arara, cuvânt tupi. ARĂDEÁN s.m., adj. „(persoană) din Arad – (personne) originaire d’Arad” 1848 (Bariţiu, C. II, 358). Top. Arad. Fam.: arădeáncă s.f. 1988 (DEX-S). ARĂDUÍ vb. (Trans.) „a pleca, a porni – se mettre en marche” înc. sec. XVIII (An. Arh. Folk. V, 84). Magh. ered. Cf. arăstuí. ARĂMÍZ s.n. (Ban.) „mătase – soie” 1909 (CDDG). Et. nec. P. Boerescu, LR 2017/3, 304 propune magh. aranymáz „lustru auriu”, contaminat cu arămiu, soluţie dificilă, totuşi, din punct de vedere semantic. ar. ARĂSPEÁSE s.f.pl. „lucruri repetate, (spec.) accese intermitente de febră – choses qui reviennent, qui se répètent, accès intermittents de fièvre”, adv. (în forma aruspeáse) „din timp în timp – de temps en temps” 1901 (var. aruspeáse, Mihăileanu). Et. nes., probabil ← *a răspase „la intervale” (cf. dr. răspas „răgaz, răstimp, interval de timp, distanţă între două lucruri”, pentru care s-au propus răs- + *spaţ < lat. spatium, cf. var. răspaţ, Puşcariu, ZRPh XXVIII, 685, sau < răs- + pas CDED I, 196, DLR), cu -ea- după spes „des” º sau, mai puţin probabil, derivat de la lat. spissus „des, compact, gros” (cf. it. spesso „des, adesea”, ar. spes „des”) cu prefixul re- Th. Capidan, DR 3, 1922–1923, 755, DDA (Capidan, loc. cit., semnalează o posibilă legătură cu dr. răspas, dar o consideră problematică din motive fonetice). ARĂSTÓS interj., s.n. în expr. a-şi lua ~ (Bih.) „adio!, rămas-bun! – adieu!” 1896 (Rev. crit. lit. IV, 337). Et. nes., probabil prescurtare din ră[mâi] s[ănă]tos DA. ARĂSTUÍ vb. (Mar., NV Trans.) „a transmite; a anunţa o căsătorie – transmettre; publier les bans (à l’église)” sf. sec. XVIII (însemnare pe un penticostar, apud N. Drăganu, DR 4, 1084). Magh. ereszt „a trimite, a lăsa”, derivat cauzativ de la rădăcina verbului ered „a porni, a pleca”. Cf. arăduí. ARĂTÁ [ar. arătáre; ir. (a)ratå] vb. „a lăsa să se vadă; a indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenţia; a da dovadă de; a explica, a face o expunere pentru a lămuri, a dovedi, a convinge; (cu nume predicative sau cu prepoziţia a) ÁRĂ1 ARBALÉTĂ 290 ARBALÉTĂ a avea înfăţişarea de; (refl.) a ieşi la iveală, a apărea; (refl.) a se înfăţişa sub un aspect neadevărat, a se da drept – montrer; indiquer; témoigner, manifester, dévoiler; avoir l’air” c.1500 (Psalt. Hur., scris consecvent cu -rr-), var. (rar) aretá2. Et. nes., probabil lat. *arrectāre (< rectus „drept”) „a face drept, a îndrepta”, cu evoluţia semantică „a se îndrepta” > „a se ridica” (cf. fr. dresser) > „a se ivi” > (tranz.) „a da la iveală” (DA) sau „a îndrepta un obiect, o parte a corpului spre cineva” > „a arăta ceva cuiva” (º), cu -e- trecut la -ă- după -rr- şi grupul -ct- simplificat la -t- înainte de accent (cf. vătăma < uictimāre) CDED I, 82, DA, SDLR, DEX, cf. sp. REW 671. Un etimon cu -e- în radical este susţinut de formele cu -e- din Psalt. Hur. (de ex. arretu 101v, arreta-va 49r) şi din graiul din Lăpujul de Sus (vezi D. Şandru, BL III, 123); flexiunea cu 1sg. arat, întâlnită în ar., ir. (aråt) şi dial. în dr., este explicabilă prin analogie // Lat. ēlātāre „a da la iveală, a face cunoscut ceva” W. Meyer-Lübke, ZRPh, 19, 1895, 574, PEW 108, I. I. Russu, DR 9, 1948, 218–222 (această ipoteză nu poate explica formele cu -rr- şi -e- din limba veche); lat. *ērectāre G. Weigand, KJb, 1901, I, 92 şi 1904, I, 90, Pascu, Beiträge, 9 (ipoteză contrazisă de formele cu -rr- din limba veche); lat. ad- + *reptāre (< reputāre „a socoti, a calcula, a reflecta”), cf. sp. reptar, retar „a acuza, a sfida”, occ. reptar „a imputa, a blama”, v.fr. reter HEM II, 1557 (dificil din punct de vedere semantic); lat. *ad-reiterāre „a repeta, a expune, a istorisi” I.-A. Candrea, GS III, 1927–1928, 423–424; lat. *arratāre < ratus „stabilit, fixat, determinat” I.-A. Candrea, Romania, 31, 1902, 301; lat. *ratāre (< ratus) „a fixa, determina” cu a- ataşat fie în lat. (= ad-), fie în română CDER 369; lat. ēlitāre < litāre „a face semne (magice), a se manifesta (în exterior) prin semne (bune)” P. Boerescu, LR 4/2009, 468; lat. balcanică *arretāre „a înfăţişa” < v.gr. ῥέθος „membru, corp” > „aspect, chip” G. Giuglea, DR 4, 1924–1926, 377–379. Fam.: arătánie s.f. „monstru, nălucă, pocitanie” 1882 (Conv. lit. XVI, 205); arătáre s.f. „faptul de a arăta; nălucă, monstru, pocitanie; (înv.) declaraţie, denunţ, dovadă, reprezentaţie teatrală” c.1500 (Psalt. Hur. 125r), cu sensul „reprezentaţie teatrală”, după germ. Schauspiel, Vorstellung DA; arătát s.n. (abstr.) 1682 (Dosoftei, V. S. oct. 50r); arătătór adj., s.n. „degetul al doilea de la mână (cu care se arată); (înv.) care arată; (înv., Trans.) limbă de ceas; (înv., gram.) (modul) indicativ, (pronume) demonstrativ; (înv., mat.) exponent” 1581 (Coresi, Ev. 198), cu sensul „limbă de ceas” după germ. (Uhr)zeiger, cu sensul „indicativ” după lat. indicatiuus, cu sensul „demonstrativ” după lat. demonstratiuus; arătătós adj. (Trans.) „arătos” 1868 (Barcianu, V.) ← arătat + arătos (contaminaţie) DA; arătătúră s.f. (înv.) „indicaţie; nălucire; monstru” 1566 (Coresi, L. 287); arătós adj. „care arată bine” 1698 (Cantemir, D. 108); arătoşíe s.f. (abstr., rar) 1870-1878 (Eminescu, O. VII, 309) ← arătos; nearătós adj. „care nu arată bine” 1698 (Cantemir, D. 108) ← arătos. Cf. drége, drept, adrésă, alértă, coréct, diréct, dirécţie, dirijá, dresá, erécţie, erijá, insurécţie, rect, rectitúdine, réctor, recţiúne, redresá, regént, regíe, regím, regimént, regiúne, reglá, régulă, ríglă, deraiá, resurécţie. ARBALÉTĂ s.f. „armă de aruncat săgeţi sau proiectile, folosită în trecut – arbalète” 1836–1838 (Negruzzi, O. II, 148). Fr. arbalète < lat. arcuballista < arcus „arc” + ballista „balistă”. Fam.: arbaletriér1 s.m. „soldat care luptă cu arbaleta” 1836–1838 (var. arbaletiér, Negruzzi, O. II, 148) < fr. arbalétrier; arbaletriér2 s.n., s.m. „parte a acoperişului care susţine învelitoarea propriu-zisă” 1937 (M. enc. agr. I, 46–47) < fr. arbalétrier, propriu-zis „soldat care luptă cu arbaleta”, cu sensul „parte a acoperişului” prin analogie cu modul de ARBÍTRU 291 ÁRBORE tensionare a arbaletei, când se sprijină pe umăr; arcubalistár s.m. (înv.) „soldat armat cu arbaletă” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < lat. neol. arcuballistarius; arcubalístă s.f. (înv.) „arbaletă” 1705 (Cantemir, I. I. 579) < lat. neol. arcuballista. Cf. arc, balístă. ARBÍTRU1 s.m. „persoană desemnată pentru a judeca un diferend, un litigiu; persoană care conduce desfăşurarea unei competiţii sportive – arbitre” 1814 (Pravila Donici, 14). Lat. neol. arbiter, arbitri (iniţial, „martor”), fr. arbitre. Fam.: arbitrá vb. „a soluţiona un litigiu în calitate de arbitru; a conduce desfăşurarea unei competiţii sportive” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. arbitrer; arbitragíst s.m. (fin.) „persoană care practică arbitrajul (pe pieţele financiare)” 1994 (var. arbitrajíst, D. burs.) < fr. arbitragiste; arbitráj s.n. „judecare a unui diferend de către terţe persoane autorizate pentru aceasta; hotărâre dată de arbitri; conducere de către un arbitru a unei competiţii sportive; (fin.) operaţiune de cumpărare şi vânzare de valori sau bunuri pentru a profita de diferenţele de curs între diferite pieţe” 1832 (Heliade-Rădulescu, A. 105), var. (înv.) arbitrágiu < fr. arbitrage; arbitrál adj. (jur.) „hotărât de un arbitru; alcătuit din arbitri” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 101r) < fr. arbitral; arbitrár adj. „care porneşte dintr-o decizie personală care nu ţine seama de criterii obiective; făcut, ales la întâmplare; (s.n.) fapt arbitrar” 1799 (var. arbitráriu, Iorgovici, Obs. 127) < lat. neol. arbitrarius („de arbitru”, de unde „care depinde de bunul-plac al cuiva, arbitrar”), fr. arbitraire; arbitraricéşte adv. (înv.) „în mod arbitrar” 1865 (Kogălniceanu, O. IV/I, 66) ← arbitrar; arbitrarietáte s.f. (abstr.) 1837 (var. arbitraritáte, Săulescu, Hr. II 45, 105) ← arbitrar; arbítră s.f. 1960 (Studii, nr. 5, 97); arbítru2 s.n., în expr. liber ~ „voinţă proprie” 1825 (Vârnav, L. 131v), var. arbítriu < fr. arbitre (împr. din lat. arbitrium); var. arbitriu < lat. neol. arbitrium; rearbitrá vb. (jur.) „a arbitra din nou (după invalidarea unui arbitraj precedent)” 1975 (DEX) ← arbitra; superarbitrá vb. „a acţiona ca superarbitru” 1896 (Gheţie, R. M.) ← arbitra, după superarbitru; superarbítru s.m. „(jur.) persoană desemnată să hotărască într-o situaţie în care arbitrii au păreri deosebite; persoană desemnată să îndrume desfăşurarea unei competiţii sportive fără a se substitui arbitrului principal, având dreptul de a interveni numai în caz de reclamaţii” 1845 (Ghica, O. I, 214) ← super- + arbitru1, după fr. surarbitre; supraarbitrá vb. „a acţiona ca supraarbitru” 1896 (Gheţie, R. M.) ← arbitra, după supraarbitru; supraarbítriu s.n. (înv.) „supraarbitrare” 1868 (Barcianu, V.) ← arbitriu (= arbitru2); supraarbítru s.m. „(jur.) persoană desemnată să hotărască într-o situaţie în care arbitrii au păreri deosebite; persoană desemnată să îndrume desfăşurarea unei competiţii sportive fără a se substitui arbitrului principal, având dreptul de a interveni numai în caz de reclamaţii” 1868 (I. Ionescu, Agr. M. 166) ← supra2- + arbitru1, după fr. surarbitre. ARBÍU s.n. (înv.) „vergea de curăţat arme de foc – baguette de fusil” 1857 (var. alibíu2, Polizu, V.), var. (înv.) arbír. Tc. harbi ŞIO II/1, 24, DA, CADE, CDER 373, DEX, TDRG3 // Tc. harbı CDED II, 543, HEM II, 1480, TDRG1; bg., scr. arbija SDLR. Fam.: arbiáş s.n. (dim.) 1900 (ŞIO II/1, 401). ÁRBORE [ar. árbur(e); mr. árbur; ir. årbur(e), arbúre] s.m. „plantă cu trunchiul lemnos, înalt şi ramificat, copac; catarg; organ de maşină care primeşte şi transmite o ARBÍTRU1 ARC 292 ARC mişcare prin rotaţia în jurul axei sale – arbre” 1471 (antrop. Arbure, DERS; ca apelativ, 1551–1553, var. árbure, Ev. sl.-rom. 45r), var. árbor, (hapax, PO, 211, la pl.) árbuni, (reg., înv.) hárbur. Lat. arbor, -em, cf. dalm., it., friul., fr., occ., cat., sp., ptg. REW 606. Cu sensurile „catarg” şi „axul unui mecanism”, după fr. arbre. Fam.: arborá vb. „a ridica un steag; a monta catargele unei nave; a înălţa ceva drept ca un arbore; (fig., cu obiecte care indică ţinuta, atitudinea) a etala cu ostentaţie” 1830 (var. arborí, CR, 46) < fr. arborer (iniţial, „a pune catarge” < it. arborare); arborádă s.f. „ansamblul catargelor şi al vergilor unei nave” 1898 (Enc. rom. I, 235); arboráş s.m. (dim.) 1887 (HEM II, 1482); arborél s.m. (dim.) 1848 (var. arburél, Negulici, V.); arborescént adj. „cu aspect de arbore; ramificat” 1859 (Cobâlcescu, G. 105) < fr. arborescent; arborescénţă s.f. (abstr.) 1908 (DA) < fr. arborescence; arborét1 s.n. (col.) 1822 (Bobb, DRLU I, 56) < lat. neol. arboretum sau ← arbore; arborét2 s.n. „partea de sus a catargului” 1909 (CDDG) < it. alberetto, infl. de arbore; arborícol adj. (biol., despre animale) „care trăieşte pe arbori sau printre arbori” 1915 (V. rom. XXXVI, 235) < fr. arboricole (format pe baza lat. arbor şi -cola „care cultivă, care ocupă un teritoriu” < colere „a cultiva, a se îngriji de”); arboricultór s.m. „persoană care se ocupă cu arboricultura” 1908 (DA) < fr. arboriculteur (format pe baza lat. arbor şi cultor „cultivator” < colere „a cultiva”); arboricultúră s.f. „disciplină care studiază cultura arborilor şi a arbuştilor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. arboriculture (format pe baza lat. arbor şi cultura „cultivare” < colere „a cultiva”); arborizát adj. (despre roci) „care prezintă arborizaţie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 73) < fr. arborisé; arborizáţie s.f. (min.) „desen natural sugerând ramuri de arbori, în unele minerale sau format pe geamuri când îngheaţă” 1908 (DA), var. arborizaţiúne < fr. arborisation; ar. arburét s.n. „pădure de stejar” 1906 (Dalametra, 22) < lat. arborētum, cf. it., sd., v.fr., sp., ptg. REW 607; ar. arburíc s.m. (dim.) 1906 (Dalametra, 22); mr. arburími s.f. „arboret” 1900 (Papahagi, Gl. 32); arbúst s.m. „plantă lemnoasă mai mică decât arborele” 1850 (Brezoianu, A. 8) < fr. arbuste, lat. neol. arbustum, iniţial adj. „plantat cu arbori” (< arbos-, tema substantivului arbor înainte de trecerea lui -s- intervocalic la -r-, cf. varianta de nominativ arbōs), de unde sensul „copac mic, ca într-o pepinieră”; dezarborá vb. „a demonta arborada unei nave” 1870 (Costinescu, V.) < fr. désarborer sau ← arbora; semiarbúst s.m. „plantă cu partea de jos lemnoasă, iar cu cea superioară ierboasă” 1949 (Nom. min. II, 62) ← arbust; subarborét s.n. „totalitatea arbuştilor care cresc într-un arboret” 1904 (Enc. rom. III, 1033) ← sub2- + arboret; subarbúst s.m. „arbust mic, cu tulpina lemnoasă numai la bază; plantă care face trecerea între arbuşti şi plantele erbacee” 1898 (Enc. rom. I, 454) ← arbust. ARC [ar. árcu; mr. arc] s.n. „armă de aruncat săgeţi, alcătuită dintr-o vargă flexibilă uşor încovoiată şi o coardă prinsă de extremităţile vergii, care când se întinde lansează săgeata; (p. ext.) obiect în formă de arc, (spec.) parte în formă de arc a unei construcţii, (mai ales în sintagma ~ de triumf) construcţie monumentală de forma unui mare portic arcuit; porţiune dintr-o circumferinţă sau dintr-o linie curbă; organ metalic elastic al unei maşini sau al unui mecanism; (rar, pop.) arcuş – arc; ressort; archet” c.1500 (Psalt. Hur. 94). Lat. arcus, panrom. REW 618, cu sensurile din matematică, arhitectură, tehnică, după fr. arc. Fam.: arcádă s.f. „element arhitectural în forma unui arc susţinut de coloane; partea curbată în formă de arc a osului frontal, deasupra ochiului” 1817 (Doc. Buc. I, 718) < fr. arcade; arcár s.m. (înv.) „persoană care lucrează sau vinde arcuri” c.1690 (Iorga, S. D. ARCÁ 293 ARCÁN VII, 105) < lat. arcuārius sau ← arc; arcáş s.m. „soldat înarmat cu arc” c.1650 (Anon. Car.); arcát adj. (rar) „arcuit” 1852 (Stamati, V.) ← arc, după fr. arqué DA // < lat. arc(u)ātus CADE, SDLR; arcatúră s.f. „şir de arcade” 1868 (Barcianu, V.) < fr. arcature; arcăríe s.f. (înv.) „cartier al arcarilor” 1715 (Uricariul, XXII, 361) ← arcar; arcăşél s.m. (dim.) 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 74) ← arcaş; arcăşíe s.f. (înv.) „arta de a trage cu arcul” 1865 (Hasdeu, O. II, 173) ← arcaş; arcéşte adv. (înv.) „purtat de-a curmezişul pieptului, în bandulieră” 1870 (Conv. lit. IV, 62); arcí vb. (înv.) „a arcui” 1691–1697 (T. Corbea, D. 52); arcíş adv. (Buc.) „în bandulieră” 1903 (TDRG1); arcós adj. (înv.) „arcuit” 1705 (Cantemir, I. I. 442); arcuí vb. „a îndoi în formă de arc” 1691–1697 (T. Corbea, D. 52); arcuá vb. (înv., livr., mai ales în part. arcuát) „a se curba în formă de arc” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < lat. neol. arcuare, part. arcuatus, it. arcuare; arcuít1 adj. „în formă curbată, de arc” 1822 (Bobb, DRLU I) ← arcui; arcuít2 s.n. (abstr.) 1908 (DA) ← arcui; arcuitór adj. (rar, tehn.) „care se arcuieşte” 1908 (DA) ← arcui; arcuitúră s.f. (rar) „parte a unui obiect (încovoiat) în formă de arc” 1862 (Pontbriant, D.) ← arcui; arculéţ s.n. (dim.) 1862 (Pontbriant, D.); arcúş s.n. (muz.) „vergea de lemn între capetele căreia se întind fire de păr de cal, care serveşte la producerea sunetelor unor instrumente cu coarde” 1691–1697 (T. Corbea, D. 449); arc(u)şór s.n. (dim.) 1840 (I. Golescu, B. 123); arcúţ s.n. (dim.) 1887 (HEM II, 1506); înarcát adj. (înv.) „în formă de arc” 1904 (Şez. VIII, 109). Cf. anchír, arbalétă, arcosólium, arhivóltă. ARCÁ s.f. „(înv.) protector, mijlocitor, (spec.) protector al domnilor români la Înalta Poartă; (Munt.) temelie, fundaţie, zid de piatră, înalt de 60–100 cm, dintre temelia şi tălpile casei ţărăneşti – protecteur, médiateur, protecteur des voïvodes roumain auprès de la Sublime Porte; fondement, soubassement d’une maison paysanne” 1649 (Mardarie, L.), var. harcá. Tc. arka, propriu-zis „spate”, de unde „suport, protecţie, protector” şi „zidul din spate al unei case”. Fam.: arcalíu s.m. (înv.) „protejat; influent” sf. sec. XVIII (Let. Ţ. Mold. 440r) < tc. arkalı. Cf. arcadáş. ARCÁCI s.m. (S Mold., Dobr., NE Munt.) „depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte (unde sunt adăpostite, vara, oile sau vitele); ţarc sau grajd improvizat; îngrăditură făcută de pescari în apă în vederea reţinerii şi păstrării peştelui în bălţi, în timpul iernii – terrain abrité; abri, parc à bestiaux, écurie improvisée; clayonnage fait par les pêcheurs dans un cours d’eau, pour garder les poissons pendant l’hiver” 1592 (top. Arcaciul lui Buture, Doc. Î. 176). Tc. arkaç DA, SDLR, CDER 378 // Turanic, probabil cuman. HEM II, 1492. Fam.: arcán3 s. (Mold., rar) „staul la stână unde dorm oile noaptea” 1931 (Chest. V, 8), var. harcán2 ← arcaci, cu substit. finalei, Loşonţi, CPE. ARCADÁŞ s.m. (înv., rar) „tovarăş, prieten – compagnon, copain” 1835 (Gorjan, H. I, 143). Tc. arkadaş „prieten” (probabil < arka „spate; protecţie”). Cf. arcá. ARCÁN1 s.n. „laţ; numele unui dans popular – sorte de lasso; nom d’une danse paysanne” 1594 (antrop. Arcanul, DIR XVI B, VI, 125; ca apelativ, 1726–1729, Cron. anon. Mold. 271r), var. (reg.) harcán1. ARCÁN1 ARCÁN 294 ARCHÍŞ Tăt. arkan HEM II, 1492, TDRG, DA, SDLR, CDER 379, DEX, posibil şi ucr. arkan SDLR, DEX // Tc. argan, organ CDED II, 543; identificat (greşit) cu arcan2 „viclenie, intrigă; secret, mister” < lat. arcanum LM. Fam.: arcaná s.f. (Vrancea; cor. pop.) 1889 (Sevastos, N. 280), var. (Trans.) arcaneá; arcăní vb. „a prinde cu arcanul” 1875 (Alecsandri, O. II, 76). ARCÁN2 s.n. (livr.) „viclenie; secret – arcane” 1787 (Arcan). Lat. neol. arcanum, substantivare a adj. arcanus „secret, ţinut ascuns” < arca „cufăr, ladă”. Cf. árcă. ÁRCĂ s.f. „corabia lui Noe; (înv.) ladă – arche de Noë; (vieilli) coffre” 1813 (Ursu, ms. apud TDRG3). It. arca, lat. neol. arca „ladă, scrin, cufăr” (probabil construit pe radicalul lui arcēre „a ţine deoparte”), în lat. creştină aplicat corabiei lui Noe, după gr. κιβωτός. Cf. arcán2. ARCÉR1 s.n. (reg.) „cute (din lemn pietrificat), folosită pentru a ascuţi briciul sau coasa – affiloir” 1691–1697 (forma arceári, T. Corbea, D. 294), var. (Trans., Mar., Mold.) alcér, (Trans.) hălcér. Et. nes., posibil derivat cu sufixul -er de la o bază provenită din lat. īlex, īlicem „soi de stejar” + -er S. Puşcariu, DR 9, 1936–1938, 442, ceea ce însă presupune următoarele accidente fonetice: mutarea accentului *ílece > *iléce şi pronunţarea deschisă a lui i- (*e- > a-), rezultând o formă *areace, la care s-a ataşat sufixul -ariu > *areceariu > arceari(u). S-a mai propus o legătură cu arţar1, pornind de la folosirea lemnului de arţar pentru fabricarea acestei unelte, însă explicaţiile sunt dificile din punct de vedere fonetic: lat. acernum „din arţar” HEM II, 1500, ceea ce presupune modificarea unei forme mai vechi *acernu; var. a lui arţar1 (< lat. *arceārius) CDER 434, problematic deoarece lat. -ci̯a- a evoluat în rom. la -ţa- // Lat. *ratiārium (lignum) „lemn din plute”, cf. (Colonia) Ratiāria (> bg. Arčer) P. Boerescu, LR, 50, 2001, 265–268 (problematic din motive semantice şi formale – rezultatul aşteptat al lui ratiārium este *răţar); probabil it. acciario „oţel (folosit la ascuţirea cuţitelor)” TDRG; it. acciaro „oţel; spadă” şi acciarino „cute de oţel” SDLR; lat. acies, cf. it., sp., v.ptg. CDED I, 15; et. nec. DA. ARCÉRE s.f. (Buc.) „drum adâncit (în săpătură) făcut peste un deal – chemin creusé, sur une colline” 1939 (SDLR). Et. nec. ARCHEBÚZĂ s.f. „veche armă de foc, asemănătoare cu puşca – arquebuse” 1856 (scris arcuebusă, Georgescu, R. M. II, 196). Fr. arquebuse < fr. med. haquebusse < ol. Haakbus, (la Fribourg) germ. Hakenbüchse < Haken „cârlig” + Büchse „armă de foc; cutie cilindrică” (< lat. buxis „cutiuţă” < gr. πυξίς). Fam.: archebuziér s.m. „soldat înarmat cu archebuză” 1859 (var. archebusiár, Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. (înv.) archebusár < fr. arquebusier. Cf. bax, bóxă, búcşă, búxă, píxă, pixídă, píxis, púşcă. ARCHÍŞ s.m. (reg.) „ienupăr (Juniperus communis) – genévrier” 1879–1883 (Brandza, Fl. 432). ARCÁN2 ARCHÍT 295 ARDẮU Ucr. artyš < tăt. artyš (= azer ardyǧ, tc. ardıç, cf. ESUM) º (DA: rus. artyš) // Probabil var. a lui archit HEM II, 1502; var. a lui archit, cf. archieft CADE. ARCHÍT s.m. (bot.) „ienupăr (Juniperus communis); viţă albă (Clematis vitalba) – genévrier; vigne blanche” 1688 (var. arché(f)t, scris archieth, Biblia (1688)2, 246, 260). Ngr. (şi gr. biblică) ἄρκευθος CDED II, 635, HEM II, 1502, CADE (pentru forma archieft), SDLR (pentru forma archieft) // Et. nec. DA (care nu cunoaşte forma arche(f)t din Biblia, 1688). ARCIÓR (3 sil.) s.m. (Mold., hapax, Sevastos, N. 190) numele unei plante neidentificate – nom de plante 1889. Et. nes., posibil deformat din ariór (= aliór) º sau legat de arţár (HEM sugerează un dim. al lat. vulg. *arce „arţar”, care a dat, cu sufixul -ārius, rom. arţar). ARCOSÓLIUM s.n. „nişă funerară arcuită, într-o catacombă sau într-o biserică – arcosolium” 1898 (Enc. rom. I, 752). Lat. neol. arcosolium < arcus „arc, boltă” + solium „tron; sarcofag” (< *sodium, format de la radicalul lui sedēre „a şedea”), termen apărut în lat. târzie (cf. Giuseppe Marchi, „Monumenti delle arti cristiane primitive nella metropoli del cristianesimo”, p. 85). Cf. arc. ARCÓZĂ s.f. „gresie bogată în feldspaţi – arkose” 1898 (forma arcosa, Enc. rom. I, 241). Fr. arkose, nume introdus de savantul francez Alexandre Brongniart în 1823, pe baza gr. ἀρχαῖος „străvechi”, cf. Klaus Neuendorf, „Glossary of Geology”, 2005, p. 36. Cf. arhe(o)-, arháic, anárh, arhetíp, arhi-, arhitéct, arhívă, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ÁRCTIC adj. „situat în regiunea Polului Nord; (înv., s.n.) Polul Nord – arctique; (vieilli) le Pôle Nord” 1705 (Cantemir, I. I. 518), var. (înv.) arcticésc 1811 (Greceanu, Î. 116), arcticós 1770–1780 (Gherasim Putneanul, Gheografie, 6v). Lat. neol. arcticus (< gr. ἀρκτικός < ἄρκτος „urs, (fem.) ursoaică; constelaţia Carul Mare, (de unde, la fem.) Polul Nord”), ngr. αρκτικός, fr. arctique. Fam.: antárctic adj. „situat în regiunea Polului Sud” 1705 (Cantemir, I. I. 518; ca top., 1693–1703, în sintagma Polos Andarcticos, Pov. ţăr. 86), var. andárctic < lat. neol. antarcticus (< gr. ἀνταρκτικός „opus regiunii arctice, austral” < ἀντι- + ἀρκτικός), fr. antarctique; var. andarctic < ngr. ανταρκτικός; subantárctic adj. „situat între zona antarctică şi zona de climă temperată” 1962 (DER I, 864) ← sub- + antarctic, după subarctic sau după fr. sous-antarctique; subárctic adj. „situat între zona arctică şi zona de climă temperată” 1937 (M. enc. agr. I, 48) ← sub- + arctic, după fr. sous-arctique. ARDĂMĂLÍ vb. (Trans.) „a merita, a fi vrednic – mériter, être digne” 1890 (var. erdemlí, Vaida, Săl. 349), var. adărmălí, ardămlí, dărmălí, dermelí3, erdemelí. Magh. érdemel Tamás, EW, 79 // Var. dermeli3 ← dârvări DA, DLR. ARDẮU adj., s.m. (Trans.) „paznic de pădure – gardien de forêt”, (N Mold.) „ardelean – transylvain” 1893 (Şez. II, 22b), var. hardắu. ÁRDE 296 ÁRDE Magh. erdő-óvó „paznic de pădure” (< erdő „pădure” + óvó, part. prez. al vb. óv „a păzi”) Tamás, EW, 79. Sensul „ardelean”, prin apropiere de top. Ardeal // Magh. erdélyi „ardelean” DA (care nu cunoaşte decât sensul „ardelean” al rom. ardău). Fam.: ardeván s.m. (Mold.) „ardelean” 1892 (Şez. I, 10), probabil ← *ardăvan ← *ardăuan. Cf. ardeleán. ÁRDE [ar. ardeáre, árdire; mr. árdiri; ir. årde] vb. „(intranz.) a fi aprins, cuprins de foc, a se consuma prin acţiunea focului; a răspândi căldură mare, lumină; a fi foarte cald, a avea febră; (tranz.) a da foc, a menţine focul; a strica o mâncare expunând-o prea mult la acţiunea focului; a expune acţiunii focului, sau unei temperaturi ridicate; (tranz. şi refl.) a provoca sau a suferi o durere vie la atingerea cu ceva fierbinte, (fig.) a produce o durere puternică, ca cea provocată de un obiect fierbinte, (fam.) a lovi; (cu dativul persoanei şi prepoziţia de sau conjuncţia să) a avea chef de ceva; (Trans.) a-şi da seama, a-i veni un gând neaşteptat – brûler, flamber; briller; laisser brûler; cautériser, calciner; désirer ardemment, avoir envie; piquer; cingler, frapper; (Trans.) être frappé (d’un fait), se rendre compte” c.1500 (Psalt. Hur. 119). Lat. ardēre (din aceeaşi rădăcină ca arēre „a fi uscat”), panrom. REW 620, cu trecerea la conj. a III-a probabil de dată lat., fiind întâlnită şi în it., sd., friul., eng., v.fr., occ. Fam.: mr. ardámi s.f. „usturime, iuţime” 1927 (Capidan, Gl. I, 184); ardeáscă s.f. (Mold.) „dans ţărănesc în jurul focului, în ziua de Bobotează” 1898 (Marian, S. R. 157) ← arde Marian, S. R. 157 // et. nec. DA; ardéi s.m. „plantă erbacee, provenită din America de Sud şi introdusă în Europa începând cu sec. XVI, cu flori albe şi cu fructe verzi, roşii sau galbene, întrebuinţate în alimentaţie (Capsicum annuum)” 1665–1690 (Let. cantac. 187) ← arde (de la gustul ardeiului iute) HEM II, 1515, TDRG, DA, CDDE 78, CADE, SDLR, DEX // lat. *ardiuus CDED I, 15; ardeiá vb. „a condimenta cu ardei iute; a avea gust iute; (refl., fam.) a se mânia” 1857 (Polizu, V.) ← ardei; ardeiáş s.m. (dim.) 1922 (Gorun, S. A. 268) ← ardei; ardéică s.f. (Trans.) „ardei” 1887 (HEM II, 1515) ← ardei, probabil după piparcă „ardei”; ardeietúră s.f. „condimentare (cu ardei); ardei pisat, condiment” 1897 (Şez. IV, 133b/14) ← ardeia; árdere s.f. „(înv.) jertfă; (chim.) oxidare rapidă a unei substanţe, însoţită de dezvoltare de căldură, (spec.) proces de descompunere prin oxidare a substanţelor vii din organism, prin care se produce energia necesară vieţii” 1570 (Coresi, Ps.1 96r; cu sensul modern, c.1880, Eminescu, O. XIV, 965) ← arde, cu sensul chim. şi biol. după fr. combustion, germ. Verbrennung; ardíşte s.f. (Zarand) „teren de pe care a ars pădurea” 1887 (HEM II, 1532, 1748); ar. arduríe s.f. „usturime” 1905 (Mihăileanu, 40); ars s.n. „faptul, acţiunea de a arde; (înv.) arşiţă” 1673 (Dosoftei, Ps.); arsătúră s.f. „ardere; arsură; (înv.) jertfă” 1582 (PO, 307); ársă s.f. (mai ales la pl., înv.) „jertfe” c.1500 (Psalt. Hur. 142); arsoáre s.f. (Ban.) „arşiţă” 1907 (CDDE) ← ars; arsúră s.f. „leziune produsă prin ardere (prin foc, prin contactul cu un agent chimic, prin expunerea la soare sau la alte surse de radiaţii); senzaţie de usturime, de durere vie; (reg.) loc ars de soare, uscat; ofilire a grânelor datorată căldurii; (înv.) ardere, incendiu, arşiţă” 1451 (top. Arsura, DERS) < lat. arsūra, cf. it., sp. REW 682; árşiţă s.f. „căldură mare; parte a muntelui expusă la soare; (Trans., Buc.) ţânţar cu muşcătura foarte usturătoare” 1675 (M. Costin, L. 249r), var. árşeţă, arşíţă < lat. *arsīcia (calor) „(căldură) arzătoare”, substantivare a adj. *arsīcius, cf. it. arsiccio CDED I, 15, PEW 129, CDDE 78, DA, SDLR, CDER 430, DEX // ← ars HEM II, 1747; arzăciós adj. (rar, înv.) „inflamabil; arzător” 1760–1770 (Meşt. doft. 568); ARDELEÁN, -Ă 297 ARDÉZIE arzătór [mr.] adj., s.n. „care arde; (fig.) înfocat, intens; urgent; aparat care serveşte la declanşarea focului prin amestecarea cu aer a combustibililor” 1577 (Coresi, Ps. sl.-rom. 9v); arzătúră [mr. şi ărzătúră] s.f. „arsură; (înv.) jertfă” 1582 (PO, 298); arzíme s.f. (reg., rar) „febră” 1900 (Mat. folk., apud CDDG); arzói adj. (rar) „dogoritor; iute”, s.n. „fel de mâncare din lapte fiert şi mămăligă” 1857 (Odobescu, O. I, 68) ← arde HEM II, 1535, DA (posibil), CDDE 78, TDRG3 // probabil < tc. *arzü (formă redusă a lui arzülü „dornic”) CDER 448; lat. arsōnius CDED I, 15 (care citează forma arsoi); arzós adj. (înv.) „arzător” 1683 (Dosoftei, V. S. II, 128); arzúică s.f. (Ban.) „joc de copii” 1909 (CDDG); arzuríu adj. (hapax, Mardarie, L. 275), probabil cu sensul „negru (african)”, traducând cuvântul chamĭ „Ham; hamit” 1649 ← arde (CADE), cu sufixul -uriu folosit pentru nume de culori, cf. tuciuriu, zmeuriu, gălburiu, verzuriu etc. º // ← arzuliu (< tc. arzulu „doritor”, infl. de arde) DA (CADE consideră de asemenea că arzuliu şi arzuriu sunt variante, ceea ce este îndoielnic deoarece arzuriu pare specializat pentru culoare, iar arzuliu se explică prin tc. arzulu); mr. ărdărími s.f. „condiment” 1968 (Paia – Minda, DM); mr. ărdărós adj. „iute, piperat” 1968 (Paia – Minda, DM); mr. ărdós adj. (despre ardei) „iute” 1927 (Candrea, Gl. I, 184), var. ardós; deárde vb. (înv., livr.) „a mistui prin foc” 1889 (Bariţiu, Ist. Transilv. I, 241) < lat. neol. deardēre, românizat după arde º // ← de- + arde DLR; mr. duárdiri vb. „a arde peste tot” 1935 (Capidan, Megl. III, 26). Cf. ardént, aríd. ARDELEÁN, -Ă adj., s.m. s.f. „(locuitor, persoană originară) din Transilvania, care aparţine Transilvaniei – de Transylvanie, transylvain” 1592 (Doc. Î. 142). Top. Ardeal < magh. Erdély < erdő „pădure”. Fam.: ardeleána s.f. art. (cor. pop.) 1887 (HEM II, 1523); ardeleáncă s.f. 1853 (Alecsandri, O. III, 330); ardelenáş s.m. (dim.) 1887 (HEM II, 1521); ardelencúţă s.f. (dim.) 1887 (HEM II, 1521) ← ardeleancă; ardelenésc adj. „care aparţine Ardealului sau ardelenilor, de ardelean” 1802–1803 (Crişan-Körösi, Cuv.); ardelenéşte adv. „în felul ardelenilor” 1802–1803 (Crişan-Körösi, Cuv.) ← ardelenesc sau ← ardelean; ardelenísm s.n. „cuvânt sau expresie caracteristică ardelenilor” 1855 (Russo, S. 48); ardelenitáte s.f. „caracter ardelenesc; faptul de a fi ardelean” 1998 („Altera”, VII, 72); ardelenúţă s.f. (dim.) 1887 (HEM II, 1521) ← ardeleană. Cf. ardắu. ARDENÉZ, -Ă s.m., s.f., adj. „persoană din Ardeni; care aparţine regiunii Ardeni sau ardenezilor; rasă de cai mari, puternici, de tracţiune – Ardennais” 1937 (M. enc. agr. I, 425). Fr. Ardennais < top. Ardennes. ARDÉNT adj. „înfocat, pasionat – ardent” 1847 (Aricescu, F. 32), var. (înv.) ardínte. Fr. ardent, lat. neol. ardens, -ntis, part. prez. al vb. ardēre „a arde”. Fam.: ardénţă s.f. (abstr.) 1929 (Arghezi, S. XXVII, 246) ← ardent (cu substit. sufixului); ardoáre s.f. „înflăcărare, pasiune” 1799 (Iorgovici, Obs. 71) < fr. ardeur, lat. neol. ardor, -em < ardēre „a arde”. Cf. árde, aríd. ARDÉZIE s.f. „rocă argiloasă tare, care se întrebuinţează la acoperişuri, la confecţionarea tăbliţelor de scris etc. – ardoise” 1840 (var. ardoáză, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 76). ARDOÁN 298 ARÉNDĂ It. ardesia < v.fr. ardeise (= fr. ardoise), cuvânt cu etimon incert, probabil celtic, cf. galic *ard(u)- „înalt” (de unde top. Arduenna > Ardennes „Ardeni”, regiune unde se găsesc cariere de ardezie) TLF. Var. ardoază < fr. ardoise. Fam.: ardeziéră s.f. „carieră de ardezie” 1896 (ŞDU1, scris ardesieră) ← ardezie (după fr. ardoisière). ARDOÁN (3 sil.) s.m. (V Trans.) „un soi de struguri – sorte de raisin” 1887 (var. (Haţeg) ardioáie s.f., HEM II, 1531), var. ardioáne s.f., iordovánă, iorgovánă. Magh. dial. járdovány, (j)árdány, probabil iniţial acelaşi cu járdovány, orgovány „(planta) liliac” < scr. jorgovan, jargovan, jergovan Tamás, EW, EWU. Forma iorgovánă, probabil după iorgovan „liliac”. Cf. iorgován. ARÉIC adj. (geol., despre terenuri, regiuni) „lipsit de cursuri de apă – aréique” 1949 (LTR1 I, 179). Fr. aréique, termen propus de geologul francez Emmanuel de Martonne în 1928 (cf. D. geomorf.), format pe baza gr. ἀ- privativ şi ῥεῖν „a curge”. Cf. catár1, catarói1, dacriorée, diarée, galactorée, gonorée, leucorée, logorée, menorée, reumatísm, seborée, sialorée. ARÉL s.n. (bot., Buc.) „zmeoaică (Laserpitium latifolium) – laser à feuilles larges” 1862 (Alth, „Hauptbericht f. Bucovina”, apud HEM II, 1539), var. aerél2. Probabil ← aréu „Euphorbia” (pl. aréi > sg. refăcut arél) sau arior „Euphorbia”, cu substit. finalei º. Var. aerel2, infl. de aer º // Poate lat. arum (latifolium) + suf. -el HEM II, 1539; et. nec. DA. ARÉNĂ s.f. „loc circular aşternut cu nisip, din mijlocul unui amfiteatru, pe care se desfăşurau spectacolele; spaţiul din mijlocul unui circ modern, pe care se desfăşoară reprezentaţiile; stadion; (fig.) spaţiu de dezbateri, controverse – arène” 1770–1780 (Gherasim Putneanul, Gheografie, 219r). Lat. neol. arena „nisip; arenă”, it. arena, fr. arène. Dublet etim.: arínă. ARÉNDĂ s.f. „cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri (mai ales funciare), în schimbul unei plăţi – bail, ferme” 1737 (Doc. agr. I, 368), var. (Trans., Buc.) arấndă, aríndă, (înv. Mold.) orấndă2, oréndă, oríndă. Magh. árenda (< lat. med. arenda < a(r)rendare „a arenda” < renda = rendita „rentă, arendă, venit”, substantivare a part. târziu *renditus al vb. *rendere = reddere „a da înapoi, a da în schimb” (< red- + dare „a da”), cu -n- după prendere „a lua”, cf. it. rendere, fr. rendre şi substantivele it. rendita, fr. rente „venit, rentă”), pol. arenda (în Mold.), rus. arenda (în Mold. şi Munt.). Var. cu o- < ucr. orenda. Var. arândă se poate explica prin magh. árenda, cf. rândului < rendel Tamás, EW, 80, sau prin infl. lui rând DA. Fam.: arendá vb. „a da sau a lua în arendă” 1812 (T. Moldovan, C. Leg. II, 319), var. (Trans.) arândá, (Mold.) orândá; arendár s.m. (înv.) „arendaş” 1742 (var. orândár, Bul. com. ist. I, 224); arendáş s.m. „persoană care ia în arendă (un bun agricol)” 1772 AREÓLĂ 299 AREOPÁG (Iorga, S. D. XII, 186), var. (înv., Mold.) orândáş ← arendă sau < magh. árendás; arendáşă s.f. 1939 (SDLR) ← arendaş; arendát s.n. (abstr.) 1908 (DA), var. (Trans.) orândát ← arenda; arendatór s.m. „persoană care dă în arendă” 1737 (Doc. agr. I, 368), var. (înv.) arendátor, (înv. Mold.) orândatór < lat. neol. arendator, germ. Arendator, ulterior ← arenda; arendatoríe s.f. (înv.) „arendăşie” 1833 (Cod. Calimach, 63), var. orândatoríe ← arendator; arendăluí vb. (înv.) „a arenda” 1866 (var. arândăluí, I. Ionescu, D. 354) ← arendă sau < magh. dial. árendál Tamás, EW; arendăşél s.m. „arendaş al unui teren mai mic” 1908 (DA) ← arendaş; arendăşésc adj. „de arendaş” c.1830 (Zilot Românul, O. 103), var. (Trans.) arândăşésc ← arendaş; arendăşéşte adv. „în felul arendaşilor” 1908 (DA), var. (Trans.) arândăşéşte ← arendăşesc sau ← arendaş; arendăşí vb. (rar) „a fi arendaş” 1906 (Sandu-Aldea, D. N. 211) ← arendaş; arendăşíe s.f. „ocupaţia de arendaş, exploatare a unui teren agricol prin luare în arendă” 1857 (Polizu, V.), var. (Trans.) arândăşíe ← arendaş; arendăşít s.n. (abstr., rar) 1908 (DA) ← arendăşi; arendăşíţă s.f. „nevastă de arendaş; femeie care ia în arendă” 1908 (DA), var. (Trans.) arândăşíţă ← arendaş; arendăşoáică s.f. (înv.) „nevastă de arendaş” 1862 (Odobescu, O. II, 197), var. (Trans.) arândăşoáică ← arendaş; arendăşói s.m. (peior.) 1856 (Neam. rom. III, 1856) ← arendaş; arenduí vb. (înv.) „a arenda” 1810 (Marki, E. 355), var. (Trans.) arânduí; exarendá vb. (înv.) „a da în arendă” 1889 (Bariţiu, Ist. Transilv. I, 659) < lat. neol. exarendare º // ← ex- + arenda DLR; subarendá vb. „a transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun arendat pentru o perioadă determinată, în schimbul unei plăţi” 1891 (Kogălniceanu, O. II, 613) ← sub2- + arenda; subarendáş s.m. „persoană care ia în arendă exploatarea unui bun de la alt arendaş (şi nu direct de la proprietar)” 1812 (T. Moldovan, C. Leg. II, 321) ← sub2- + arendaş; subarendatór s.m. (înv., rar) „subarendaş” 1868 (Barcianu, V.) ← sub2- + arendator. Cf. réntă, rendez-vous, da2, dátă1, datív, dătóm, dedá1, editá, pardoná, piérde, tradíţie, trădá, vínde, doná, dótă. AREÓLĂ s.f. (anat.) „suprafaţă de piele diferit colorată de cea a tegumentelor din jur – aréole” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. aréole, lat. neol. areola, propriu-zis „suprafaţă mică”, dim. lui area „suprafaţă”. Fam.: areolár adj. (anat.) „cu areole sau în formă de areolă”, (mat.) „referitor la arie”, (sociologie, despre sondaje) „bazat pe împărţirea unui teritoriu în mici arii” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aréolaire; areolát adj. (anat.) „care are areole” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aréolé. Cf. ar1, árie1. AREOMÉTRU s.n. „aparat care serveşte la determinarea densităţii unui lichid sau a concentraţiei unei soluţii – aréomètre” 1780–1790 (var. areométreo, areométrio, Amfilohie, G. F. 30r; forma areométru, 1813, Maior, Înv. vin. 96). Fr. aréomètre (format pe baza gr. ἀραιός „rar” şi μέτρον „măsură”), germ. Aräometer. Var. areometreo, -io < it. (înv.) areometrio. Fam.: areométric adj. „referitor la măsurarea densităţii lichidelor sau a concentraţiei soluţiilor” 1871 (LM) < fr. aréométrique; areometríe s.f. „parte a fizicii care studiază măsurarea densităţii lichidelor sau a concentraţiei soluţiilor” 1871 (LM) < fr. aréométrie. Cf. areostíl, métru. AREOPÁG s.n. „consiliu şi tribunal suprem din Atena antică – aréopage” 1648 (var. ariopág, N. Test. 343). AREOSTÍL 300 ARÉT Fr. aréopage, lat. neol. areopagus < gr. Ἄρειος πάγος „colina lui Ares (top. în Atena); consiliul care îşi avea sediul pe această colină”. Var. ariopag < slavon ariopagŭ. Fam.: areopagít s.m. „membru al Areopagului” 1566 (n.pr. Dionisie Areopaghit, Coresi, L. 83; în formă articulată, 1682, Dosoftei, V. S. oct. 42r) < slavon areopagitŭ, gr. neol. ἀρειοπαγίτης, ulterior (în formele cu -gi-), fr. aréopagite, lat. neol. areopagita; areopaghiteán s.m. (înv.) „areopagit” 1691–1697 (T. Corbea, D. 52) < slavon areopagitŭ, gr. neol. ἀρειοπαγίτης, încadrate în clasa derivatelor în -ean. AREOSTÍL s.n. (arhit.) „colonadă spaţiată – aréostyle” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. aréostyle, împr. din lat. araeostylos < gr. ἀραιόστυλος „cu coloane rare” < ἀραιός „rar” + στῦλος „coloană”. Cf. areométru, stíl2, amfiprostíl, diastíl, epistíl, eustíl, hexastíl, hipostíl, monostíl, peristíl, prostíl. ARESTÁ vb. „a priva pe cineva de libertate în urma (suspiciunii) comiterii unei infracţiuni, în vederea unui proces sau unor cercetări judiciare – arrêter (mettre en état d’arrestation)” 1787 (var. areşteluí, Instr. emigr. 12; forma arestá, 1794, Calend. Viena, 37), var. (Trans., înv.) arestăluí, arestuí, areştuí (1807, C. prav. II, 119). Lat. neol. arrestare (< v.fr. arester, it. arrestare „a opri, a împiedica; a aresta” < lat. *arrestāre < restāre „a rămâne, a rezista” < stāre „a sta”) Ursu, ÎL III, ulterior şi ← arest, după fr. arrêter DA, CADE, SDLR, DEX. Var. arestălui < magh. árestál, lat. neol. arrestare; var. areştui, după areşt. Fam.: arést s.n. „deţinere sub pază legală a unei persoane; locul unde sunt ţinuţi cei arestaţi” 1728 (Iorga, S. D. X, 419), var. (Trans.) aréşt, taréşte, aréşti, aríşt, aríştă, aríşte < germ. Arrest (< lat. med. arrestum < arrestare) DA, CADE (posibil), ŞDU, SDLR, DÎLR, DEX, rus. arest CADE (posibil), SDLR, magh. arest, áristom (pentru formele cu -ş-) DÎLR; var. arişte, infl. de derivatele în -işte // şi it. arresto DEX; it. arrestare, cu semnificaţia juridică a fr. arrêter CDER 384; arestánt s.m. (înv.) „arestat” 1788 (Budai- Deleanu, Prav. 22) < germ. Arrestant; arestántă s.f. (înv.) „arestată” 1794 (Calend. Viena, apud Chivu, VTR, 283) ← arestant; arestáţie s.f. (înv.) „arestare” 1833 (AR, 3), var. arestánţie, arestaţióne, arestaţiúne < fr. arrestation. Cf. arét3, rest, sta, abstá, adăstá, antíste, circumstánţă, constá, constatá, contrást, costá1, custá1, distánţă, instánţă, obstácol, stabíl, stánţă, stat1,2, statív, statuá, statúie, statúră, stáţie, stául, substánţă. ARÉT1 s.n. (Mold., Munt., înv.) „pază (armată), apărare – garde (militaire), défense, rempart” 1633 (DRH B XXIV, 212). Et. nes., posibil v.pol. *ret(a) (= rata) „salvare, ajutor” (cf. ceh reta) < germ. retten „a salva”, în expresia *na ret(u) (cf. ceh na retu volati „a chema în ajutor”), reanalizată ca (î)n aret N. Drăganu, DR 6, 1929–1930, 251–259, CDER 385 // Et. nec., poate acelaşi cu aret2, postverbal din arăta DA; lat. *arreptum < *reptum, cf. sp. reto „sfidare, ameninţare”, formaţii de la verbele *arreptāre/*reptāre < reputāre, de unde şi rom. arăta HEM II, 1557. ARÉT1 ARÉT 301 ARÉU ARÉT2 s.n. (Ban., Trans., Buc.) „preajmă, vecinătate – parage, alentours” 1818 (var. áret2, Budai-Deleanu, Lex.), folosit frecvent în expresia în aretul + genitiv, var. aleát(ul), aléti(ul). Et. nes., magh. előtt „în faţa, înaintea” N. Drăganu, DR 4, 1924–1926, 751 (doar pentru var. aleát(ul), aléti(ul)), Tamás, EW, 69, sau lat. halitus „suflare”, din expresia în aretul cuiva „în imediata apropiere a cuiva (cât să-i simţi răsuflarea)”, cf. cors., sic. alitu V. Bogrea, DR 1, 1920–1921, 257 (care citează expr. în aretul vântului), SDLR, REW 4004a, Loşonţi, SSE, 19–24, P. Boerescu, LR, 4/2009, 469 // Rom. arie1 (< lat. ārea) cu sufixul -et ca în préjmet < preajmă CDER 406; posibil postverbal de la arăta, cu sensul „(în) regiunea pe care cineva o stăpâneşte cu privirile” DA; magh. érret < erre it „de această parte” HEM II, 1543; acelaşi cu arét1, iniţial „(de) pază”, de unde „la îndemână” > „în apropiere” N. Drăganu, DR 6, 1929–1930, 258. ARÉT3 s.n. (despre câini de vânătoare, mai ales în sintagma câine de ~) „oprire atunci când simte sau zăreşte vânatul – arrêt” 1929 (Sadoveanu, O. X, 499). Fr. arrêt < arrêter „a opri” < lat. *arrestāre < restāre „a rămâne, a rezista” < stāre „a sta”. Fam.: aretá1 vb. (rar, despre câinii de vânătoare) „a rămâne pe loc imediat ce zăreşte sau simte vânatul” 1929 (Sadoveanu, O. X, 497) < fr. arrêter. Cf. arestá, rest, sta, abstá, adăstá, antíste, circumstánţă, constá, constatá, contrást, costá1, custá1, distánţă, instánţă, obstácol, stabíl, stánţă, stat1,2, statív, statuá, statúie, statúră, stáţie, stául, substánţă. ARÉTE [ar. areáte; mr. (a)reáti; ir. arét4, aréte] s.m. (Ban., Trans., N Mold.) „berbec de prăsilă; (înv.) berbece (de război) – bélier” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. – Mol. 48), var. arét4, haréte. Lat. aries, -etem, cf. dalm., it. dial., occ., fr. dial. REW 645. Fam.: areţár s.m. (Ban., Haţeg) „paznic de berbeci” 1887 (HEM II, 1547) ← pl. areţi; ariói2 s.m. (Trans.) „grup de oi despărţit de turmă” 1906 (Viciu, Gl.) ← arete (cu substit. finalei). ARÉU [ar. (a)réu s.n. „Euphorbia cyparissias”] s.m. (bot.; Ban., Olt., Munt.) „laptele-câinelui (Euphorbia helioscopia) – réveille-matin” 1862 (Pontbriant, D.), var. ariéu, (Ban., Haţeg, Prahova) aríu. Et. nes., probabil lat. aureus „de aur, de culoarea aurului”, cu referire la culoarea florilor, R. Todoran, CL, 33, 1988, 30–33, ceea ce presupune însă deplasarea accentului în forma latină (neîntâlnită la alte cuvinte în -eus) // Refăcut din arior (= alior) „laptele- câinelui; chimen” HEM II, 1675 (problematic deoarece cuvântul există şi în ar., unde nu există forma în -ior); et. nec., cf. alior DA. Fam.: aliór s.m. „nume dat mai multor specii de plante din familia Euphorbia” 1783 (Benkö, 417), var. aiór2, (Mold.) aleór, (E Munt.) aléur, alíur, (Buc.) alinór, (Trans.) ariór ← areu R. Todoran, CL, 33, 1988, 30–33 sau lat. aureolus „de aur, aurit”, cf. occ. auriolo „alior” (< lat. aureola) I.-A. Candrea, GS III, 1928, 423, CADE, CDER 208, DEX, SDEM // lat. helleborus „spânz” HEM I, 890, PEW (posibil), SDLR; dim. de la ai (< lat. alium) CDDE 25; lat. allium LM; et. nec. DA, TDRG. Cf. áur, auramínă, aureólă, aureomicínă, daliór, dorádă, orpimént. ARÉT2 ARGÁN 302 ARGEÁ ARGÁN s.m. „arbust tropical din familia sapotaceelor, originar din Maroc, din ale cărui fructe se extrag uleiuri întrebuinţate în cosmetică – argan” 2010 (ziare.com, în DCR3). Fr. argan < berber argan. ARGÁT s.m. (înv.; ist.) „servitor, angajat pentru diverse munci – valet de ferme” 1652 (Îndr. leg. 414), var. (Mold.) hargát, hărgát. Bg. argat(in), ngr. αργάτης (= εργάτης) „muncitor, lucrător” < v.gr. ἐργάτης < ἔργον „lucru, lucrare”. Fam.: argátă s.f. 1794–1821 (ŞA II, 102, „Ţiganiada”); argăţél s.m. (dim.) 1866 (Alecsandri, O. III, 144); argăţésc adj. „de argat” 1887 (HEM II, 1572); argăţéşte adv. „ca un argat, în felul argaţilor” 1908 (DA) ← argăţesc sau ← argat; argăţí vb. „a fi angajat ca argat; a folosi pe cineva ca argat” 1847 (S. L. II, 223), var. (Buc.) hargăţí, hărgăţí; argăţíe s.f. (abstr.) 1863 (var. argaţíe, Alecsandri, O. V, 621); argăţíme s.f. (col.) 1863 (Alecsandri, O. I, 249); argăţít s.n. (abstr.) 1887 (HEM II, 1570) ← argăţi. Cf. ergo-, -ergíe, alergíe, anergíe, argón, argós, energíe, orgán, órgă. ARGĂSÍ vb. „a tăbăci, a prelucra pielea brută, transformând-o într-un produs moale şi rezistent – tanner” c.1650 (var. arghisí, Anon. Car. 328). Ngr. αργάζω (aor. άργασα) < v.gr. ὀργάζειν „a muia, a frământa, a tăbăci” (pus în legătură cu ὀργάς „pământ gras, fertil”, ὀργᾶν „a fi plin de sevă” Bailly, DGR, sau cu radicalul *werg-/worg- din ἔργον „lucru, lucrare” Chantraine, DELG, Babiniotis). Fam.: argăsár s.m. „persoană care se ocupă cu argăsitul, tăbăcar” 1862 (Pontbriant, D.) ← argăsitor (cu substit. sufixului) Mărgărit, CES, 30 sau ← argăsi; argăsăríe s.f. „meseria de argăsar; atelierul argăsarului, locul unde se argăsesc pieile” 1862 (Pontbriant, D.) ← argăsar; argăsăríţă s.f. „femeie care se ocupă cu argăsitul; nevastă de argăsar” 1908 (DA) ← argăsar; argăseálă s.f. „argăsit; materia folosită la argăsit” c.1650 (var. arghiseálă, Anon. Car. 328); argăsít s.n. (abstr.) 1887 (HEM II, 1568); argăsitór s.m. „tăbăcar” 1691–1697 (var. argăsâtór, T. Corbea, D. 78); argăsitoríe s.f. „loc unde se argăsesc pieile; meşteşugul de argăsitor” 1566 (Coresi, L. 84) ← argăsitor; argăsitúră s.f. „piele argăsită” 1862 (Pontbriant, D.). ARGEÁ s.f. „(Munt.) construcţie rudimentară (groapă acoperită cu stuf, baracă de lemn) în care se aşază, vara, războiul de ţesut; (Munt.) război de ţesut; (Munt.) policioarele care unesc în sens transversal extremităţile războiului de ţesut; (N Trans., Mold.) schelet de lemn al unei case; (Mold.) grinzile laterale ale unei plute, care ţin unită structura unei plute; (Mold.) boltă a unei clădiri, firidă – sorte de hutte ou baraque (parfois bâtie en partie dans la terre) où l’on met le métier à tisser pendant l’été; métier à tisser; planchette du métier à tisser; charpente (en bois), ferme, comble (d’une construction); poutre latérale d’un radeau; voûte, ceintre, niche voûtée” 1605 (Ghibănescu, S. I. II, 378, top. vârful Argealii, Argeaoa). Et. nes., posibil fie (i) el. de substrat, cu un sens iniţial „construcţie rudimentară”, cf. maced. ἄργελλα, cimerian ἀργίλλα „locuinţă sub pământ”, alb. ragal „colibă”, Hasdeu, IC, II, 46–52, HEM II, 1579–1580, TDRG, Densusianu, HLR, I, 35, Philippide, OR II, 696–697, G. Giuglea, DR 3, 1922–1923, 608 (autohton), Rosetti, ILR, 244, 739, 741, C. Poghirc, ILR II, 328, Russu, Etnogeneza, 252, Brâncuş, VA, 30-31, Çabej, SEFS VII, 325 (posibil), fie (ii) cu un sens iniţial „război de ţesut” (de unde „schelet de lemn al unei clădiri, al unei plute etc.” sau „loc unde se ţine războiul de ţesut”), element latin de origine ARGENTINIÁN, -Ă 303 ARGÍLĂ gr., probabil *ergella < *ergatella, cf. lat. ergata „scripete, vârtelniţă” (< gr. ἐργάτης, propriu-zis „lucrător” < ἔργον „lucru, lucrare”), it. dial. din Bari árgata, ardya, tarentin ardya „război de ţesut”, nap. arda „scripete”, argatella „război de ţesut” şi, de la aceeaşi bază v.gr. ἐργ-, ngr. ἀργαλειός/ἐργαλειός „război de ţesut” (< m.gr. ἀργαλεῖον/ἐργαλεῖον < v.gr. ἐργαλεῖον „instrument, aparat”) G. Giuglea, DR 10, 1943, 409–411, Fapte de limbă, 64–67 (soluţie intuită şi de Cihac, care trimite în CDED II 636 la gr. ἐργαλεῖον); evoluţia semantică „război de ţesut” > „schelet de grinzi al unei construcţii, cadru de lemn” este întâlnită şi la cuvântul război (de ţesut) // Posibil împr. dintr-o limbă turcică, cf. ceagatai arǧa „cutie” (de unde „schelet de lemn”, „bordei (în care se ţese)”, „război de ţesut”) DA, CDER 390 (dificil din punctul de vedere al evoluţiei semantice); lat. argella „lut” sau lat. arca „cutie” LM; et. nec. DEX. Fam.: argelúşă s.f. (dim.) 1900 (Mat. folk. 246); argelúţă s.f. (dim.) 1896–1913 (Rădulescu-Codin, L. P. 104). ARGENTINIÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care aparţine Argentinei sau populaţiei ei; din Argentina – argentin, Argentin” 1881 (Eminescu, O. XII, 340). Top. Argentina. Fam.: argentiniáncă s.f. 1935 (Sahia, S.A. 173). ARGEŞEÁN adj., s.m. „(persoană) din judeţul Argeş, din regiunea râului Argeş – (habitant) du départament d’Argeş, de la région d’Argeş” 1776 (Doc. agr. I, 461). Top. Argeş. Fam.: argeşeáncă s.f. „femeie din Argeş; numele unei hore; nume de peşte” 1931 (Niculescu-Varone, Dicţ. Joc.). ARGHEZIÁN adj. „referitor la Arghezi – appartenant au poète Arghezi, à la manière d’Arghezi” 1934 (Conv. lit., LXVII, 134). Antrop. Arghezi. ARGHIROFILÍE s.f. (livr.) „lăcomie de bani – avidité d’argent” 1898 (Enc. rom. I; cuvântul este menţionat de Gáldi, 47, într-o listă de împrumuturi atribuite sec. XVIII, dar fără indicarea vreunei surse; prezenţa cuvântului în epoca fanariotă nu este confirmată de datele disponibile). Gr. neol. ἀργυροφιλία (rar, întâlnit la Evagrie Ponticul) < ἄργυρος „argint; bani” + φιλία „prietenie, dragoste” < φίλος „prieten, drag, propriu”. Fam.: arghirofíl adj. „avid de bani” 1915 (Delavrancea, O. VII, 374) ← arghirofilie, der. regresiv. Cf. anarghiríe, arginínă, argirísm, hidrargír, litargír, pirargirít. ARGÍLĂ s.f. „rocă sedimentară întrebuinţată în olărie, la lucrări de construcţie, în sculptură etc., lut – argile” 1780–1801 (Micu, D.), var. (înv.) argíl. Fr. argile, lat. neol. argilla < gr. ἄργιλ(λ)ος. Fam.: argilifér adj. (despre pământ) „care conţine argilă” 1961 (DN1) < fr. argilifère; argilít s.n. „rocă rezultată din recristalizarea argilei” 1904 (var. argilítă, s.f., Enc. rom. III, 386) < fr. argilite; argilós adj. (despre pământ) „care conţine argilă” 1806 (Şincai, I. nat. 28) ← argilă sau < lat. neol. argillosus, fr. argileux; dezargilá vb. „a separa fracţiunile fine ARGINÍNĂ 304 ARGÍNT argiloase, mai ales din apele de spălare, folosite în spălătoriile de cărbuni” 1960 (LTR2 VI, 190); dezargilór s.n. (tehn.) „instalaţie folosită la dezargilare” 1960 (LTR2 VI, 190) ← dezargila. ARGINÍNĂ s.f. (biol.) „aminoacid din proteine care participă la sinteza ureii în ficat – arginine” 1937 (M. enc. agr. I). Fr. arginine < germ. Arginin, nume dat de chimiştii germani Ernst Schulze şi Ernst Steiger, descoperitorii acestei substanţe, în 1887, pe baza gr. ἄργυρος „argint”, datorită culorii albe a substanţei. Fam.: argináză s.f. „enzimă solubilă conţinută în cantitate mare în ficatul mamiferelor” 1949 (LTR1 I) < fr. arginase. Cf. anarghiríe, arghirofilíe, argirísm, hidrargír, litargír, pirargirít. ARGÍNT [mr. (rar) arzínt, răzínt; ir. arzínt] s.n. „metal preţios de culoare albă strălucitoare, maleabil şi ductil; (s.m.) monedă de argint – argent” c.1500 (Psalt. Hur. 97). Lat. argentum (format pe un radical i.-e. cu sensul „strălucitor, a străluci” prezent şi în arguere, argumentum, argutus), cf. it., sd., ret., fr., occ., cat. REW 640. Fam.: argentán s.n. „varietate de alpaca (aliaj)” 1898 (Enc. rom. I, 823) < fr. argentan; argentifér adj. (despre terenuri, roci) „care conţine argint” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. argentifère; argentín s.n. „praf de staniu, de culoare gri, folosit la imprimarea textilelor” 1898 (Enc. rom. I) < fr. argentine; argentít s.n. (min.) „minereu constând din sulfură naturală de argint” 1898 (Enc. rom. I) < fr. argentite, germ. Argentit; argentométru s.n. „instrument pentru măsurarea conţinutului de argint al unei soluţii” 1957 (LTR2 II, 44) < fr. argentomètre; argentotipíe s.f. (tehn.) „procedeu de multiplicare prin fotoreproducere în care developarea se face succesiv în soluţie de nitrat de argint şi de oxalat de potasiu” 1957 (LTR2 II, 44) < germ. Argentotypie º // fr. argentotypie DEX (cuvânt foarte rar); argintá vb. (folosit mai ales la part.) „a acoperi un obiect cu un strat subţire de argint” c.1500 (var. arginţí, la part. f.pl. arginţíte, Psalt. Hur. 5v; forma argintá, în part. argintát, 1673, Dosoftei, Ps. 445) ← argint TDRG, DA, CDDE 82, CADE, CDER 393, DEX; fixarea variantei de conj. I se poate datora influenţei fr. argenter // < lat. argentāre HEM II, 1615; argintár [mr. (rar) arzintár, răzintár] s.m. „persoană care lucrează sau vinde obiecte de argint” 1648 (N. Test. 346) < lat. argentārius sau ← argint; argintáriţă s.f. (bot.) „coada-racului (Potentilla anserina)” 1887 (HEM II, 1615); argintát s.n. (abstr.) 1908 (DA), var. argintít, arginţít ← arginta; argintăreásă s.f. „nevastă de argintar” 1908 (DA) ← argintar; argintăríe1 s.f. (col.) 1718–1729 (R. Popescu, Ist. 564); argintăríe2 s.f. „meserie de argintar; atelierul argintarului” 1870 (Costinescu, V.) ← argintar; argintăríţă s.f. „nevastă de argintar” 1780–1801 (Micu, D.) ← argintar; arginteálă s.f. „arta de a polei cu argint; strat subţire de argint de pe un obiect” 1906 (Mateevici, S. 63) ← arginti; argintíu adj. „de culoarea argintului” 1837 (Heliade-Rădulescu, L.B. I, 225), var. arginţíu; argintós adj. „care conţine argint; (înv.) argintiu” 1691–1697 (T. Corbea, D. 53); argintuí vb. (înv.) „a arginta” 1828 (Heliade-Rădulescu, O2 II, 19); argintuít s.n. (abstr., înv.) 1908 (DA) ← argintui; argintuitór s.m. (înv.) „meseriaş care argintează obiecte” 1857 (Polizu, V.) ← argintui; argintúră s.f. (bot.; Ban.) „coada-racului (Potentilla anserina); urechelniţă (Sempervivum tectorum)” 1887 (HEM II, 1616); argintúţ s.n. (dim., rar, doar în poezia pop.) 1887 (HEM II, 1618); argínt-víu s.n. „mercur” c.1650 (Anon. Car.), calc după lat. argentum uiuum; arginţél s.n. (doar în poezia pop.) „argint; culoare argintie; ban de argint” 1822 (Bobb, DRLU I); arginţícă s.f. (bot.) „mic arbust din familia rozaceelor (Dryas ARGIRÍSM 305 ARGUMÉNT octopetala)” 1887 (HEM II, 1616), var. argintícă; dezargintá vb. „a îndepărta stratul de argint de pe un obiect” 1862 (Pontbriant, D.) ← arginta; înargintí vb. (înv.) „a arginta” 1870 (Pompiliu, B.); reargintá vb. „a arginta din nou” 1988 (DEX-S) ← arginta. Cf. argumént, argúţie. ARGIRÍSM s.n. (med.) „intoxicaţie cu săruri de argint – argyrisme” 1962 (DER I). Fr. argyrisme, format pe baza gr. ἄργυρος „argint”. Fam.: argiróză s.f. „intoxicaţie cu săruri de argint” 1949 (LTR1 IV, 8) < fr. argyrose, germ. Argyrose, formate pe baza gr. ἄργυρος „argint”, cu sufixul -ose (< gr. -ωσις), caracteristic maladiilor. Cf. anarghiríe, arghirofilíe, arginínă, hidrargír, litargír, pirargirít. ARGÓN s.n. „element chimic care se prezintă ca un gaz incolor şi inodor, din grupa gazelor nobile, prezent în atmosferă (într-o proporţie foarte redusă) şi care serveşte la umplerea unor becuri electrice – argon” 1898 (Enc. rom. I). Fr. argon < engl. argon, nume dat de descoperitorii acestui gaz, chimiştii englezi John Rayleigh şi William Ramsay, în 1894, pe baza gr. ἀργόν, neutrul adjectivului ἀργός „inactiv” (< ἀ- privativ + ἔργον „lucru, lucrare, activitate”), datorită faptului că nu participă la reacţii chimice. Cf. argós, ergo-, -ergíe, alergíe, anergíe, argát, energíe, orgán, órgă. ARGONAÚT s.m. „nume dat eroilor mitici greci care au călătorit pe corabia Argo spre Colchida; specie de moluscă cefalopodă din apele tropicale – argonaute” c. 1770 (var. argonáfti pl., Oxenstiern, C. II, 56v), var. argonáut. Fr. argonaute, lat. neol. argonauta < gr. ἀργοναύτης < Ἀργώ + ναύτης „marinar” < ναῦς „corabie”. Var. argonaft < ngr. sau gr. neol. ἀργοναύτης (cu pronunţare ngr.). Fam.: argonaútic adj. „referitor la argonauţi” 1886 (Conv. lit. XX, 192), var. argonáutic < fr. argonautique. Cf. acvanaút, aeronaútic, astronaút, cosmonaút, motonaútică, naútic. ARGÓS adj., s.m. (bis.; înv.) „(preot) suspendat – (prêtre) suspendu” 1678–1689 (Danovici, Cronograf I, 211). Ngr. αργός „inactiv” < v.gr. ἀργός < ἀ- privativ + ἔργον „lucru, lucrare, activitate”. Fam.: argosí vb. „a suspenda un preot (ca pedeapsă canonică)” 1840 (Negruzzi, O. I, 243). Cf. argón, ergo-, -ergíe, alergíe, anergíe, argát, energíe, orgán, órgă. ARGÓU s.n. „limbaj convenţional, folosit de către vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înţeleşi de ceilalţi – argot” 1839 (var. argót, Ş. Stoica, Osândit, 53). Fr. argot, iniţial „comunitatea cerşetorilor”, de unde „lume interlopă; limbaj ascuns folosit de răufăcători”, (p. ext.) „argou”. Fam.: argótic adj. „care ţine de argou” 1934 (BIFR I, 168) < fr. argotique. ARGUMÉNT s.n. „raţionament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmaţii; (mat., log.) variabilă independentă a unei funcţii; (rar) rezumat al subiectului unei piese ce urmează să fie reprezentată – argument” 1691–1697 (var. arguméntum, pl. arguménturi, T. Corbea, D. 39, 519), var. (înv.) argomént, argumấnt (pl. argumínte). ÁRGUS 306 ARHÁIC Lat. neol. argumentum (< arguere „a arăta, a face cunoscut, a declara, a demonstra, a acuza”, derivat de la un radical i.-e. *arg- „strălucitor; clar, vizibil” prezent şi în argentum, gr. ἄργυρος „argint” şi argūtus „expresiv, amănunţit, vorbăreţ”), fr. argument. Var. argoment < it. argomento. Var. argumânt, prin românizare. Fam.: argumentá vb. „a aduce argumente, a susţine o idee prin argumente” 1691–1697 (var. argumentuluí în forma argumentuluíre, T. Corbea, D. 182; forma argumentá, 1829, Poteca, F. 176), var. (înv.) argumentí 1822 (Bobb, DRLU I), argumentiruí 1808 (Ţichindeal, A. M. 13), argumentuí 1705 (Cantemir, I. I. 715) < lat. neol. argumentari, fr. argumenter; var. argumentirui < germ. argumentieren; argumentát s.n. (abstr.) 1908 (DA) ← argumenta; argumentatór s.m. (înv.) „persoană care argumentează în exces” 1822 (var. argumentătóriu, Bobb, DRLU I) < lat. neol. argumentator, fr. argumentateur; argumentáţie s.f. „expunere de argumente” 1808 (Ţichindeal, A. M. 77), var. (înv.) argumentaţiúne < lat. neol. argumentatio, -onem, fr. argumentation; contraargumént s.n. „argument care se opune altui argument” 1863 (Maiorescu, O. I, 819) < fr. contre-argument; contraargumentá vb. „a aduce contraargumente” 1905 (forma contraargumentáre, Maiorescu, O. I, 1100) ← contraargument. Cf. arguţíe, argínt. ÁRGUS s.m. (livr.) „om cu privire ageră (care păzeşte ceva) – argus” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 77). Fr. argus, lat. neol. Argus < gr. Ἄργος (< ἀργός „strălucitor; rapid, agil”, format de la aceeaşi rădăcină ca şi ἄργυρος „argint”), personaj mitologic, uriaş cu 100 de ochi, pus de Hera s-o păzească pe Io transformată în vacă. ARGUŢÍE s.f. (livr.) „argumentare sofistică bazată pe fapte nesemnificative sau nesigure – argutie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 77), var. argúţie. Fr. argutie, împr. din lat. argutiae (pl.) „expresivitate, vivacitate; fineţe, subtilitate; subtilităţi sofistice” < argutus „expresiv, vioi, sonor, subtil, vorbăreţ” (format pe rădăcina argu- „strălucitor, clar” prezentă şi în arguere „a arăta, a face cunoscut, a declara, a demonstra”). Var. argúţie < lat. neol. argutia(e). Cf. argumént, argínt. ARHÁIC adj. „foarte vechi – archaïque” 1868 (Heliade-Rădulescu, O. II, 376), var. (înv.) arcáic. Fr. archaïque, it. arcaico, împr. din lat. târziu archaicus < gr. ἀρχαϊκός < ἀρχαῖος „antic, străvechi” < ἀρχή „început” < ἄρχειν „a face primul pas, a începe, a conduce”. Fam.: arhaísm s.n. „cuvânt sau expresie învechită, ieşită din uz” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 97r), var. (înv.) arcaísm < fr. archaïsme, it. arcaismo; arhaístic adj. (rar, înv.) „care imită exprimarea sau stilul celor vechi” 1873 (Eminescu, O. XV, 486), var. (înv.) arcaístic < germ. archaistisch; arhaitáte s.f. (abstr.) 1941 (Călinescu, Ist. lit. rom., 379) ← arhaic (cu substit. sufixului); arhaizá vb. „a da aspect arhaic (stilului, limbii)” 1878 (Ghica, O. III, 393) < fr. archaïser sau germ. archaisieren < gr. ἀρχαΐζειν (< ἀρχαῖος „antic, arhaic”); arhaizánt adj. (despre stil) „cu aspect arhaic, care recurge la arhaisme” 1870 (Conv. lit. III, 326) < fr. archaïsant (part. prez. al vb. archaïser < gr. ἀρχαΐζειν) sau germ. archaisierend (part. prez. al vb. archaisieren < gr. ἀρχαΐζειν), cu echivalarea sufixului; semiarháic adj. „care are în parte caractere arhaice” 1945 (Constantinescu, S. VI, 265). ARHAMÁC 307 ARHEOLOGÍE Cf. arhe(o)-, anárh, anarhíe, arcóză, arhetíp, arhi-, arhitéct, arhívă, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ARHAMÁC s.m. (N Trans., Mold., Dobr.) „cal de rasă; armăsar – cheval de bonne race; étalon” 1884 (Contemporanul IV, 268). Tăt. arğamak Suciu, CRT, 227 // Tc. argamak ŞIO I, 83, DA. Cf. armíg. ARHÁNGHEL s.m. „căpetenie a îngerilor – archange” 1535 (top., DRH B III, 36; ca apelativ, 1566, Coresi, L. 210), var. (Ban.) aránghel, (Mold.) arcángel, h(a)ránghel. Slavon archangelŭ, ngr., gr. neol. ἀρχάγγελος < ἀρχι- „arhi-” (< ἄρχειν „a merge în frunte, a comanda, a conduce”) + ἄγγελος „mesager; (gr. biblică) mesager al lui Dumnezeu, înger”. Fam.: arhanghelésc adj. „de arhanghel” 1686 (Dosoftei, V. S. aug. 112v); arhanghélic adj. (înv.) „de arhanghel” 1699 (Bucoavna, 155), var. arhanghelicésc 1805 (ŞA I, 581) < ngr. αρχανγελικός. Cf. arhi-, ángel, anghilést, î́nger. ARHEGÓN s.n. (bot.) „organ feminin de reproducere, caracteristic pentru muşchi, ferigi şi gimnosperme – archégone” 1898 (var. archegónă s.f., Enc. rom. I; var. archegóniu s.n., Enc. rom. I, 408). Fr. archégone (< germ.), germ. Archegonium, lat. savant archegonium, termen propus de botanistul german Gottlieb Wilhelm Bischoff, format pe baza gr. ἀρχή „început” (< ἄρχειν „a face primul pas, a începe, a conduce”) şi γόνος „procreare, naştere” (< γίγνεσθαι, aor. ἐγενόμην „a se naşte”), cu referire la caracterul primitiv al acestui organ de reproducere. Cf. arhe(o)-, arháic, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe, perigón, sporogón. ARHE(O)- el. de comp. „vechi – archéo-”. Gr. neol. ἀρχαιο-, ἀρχαῖος „vechi” (< ἀρχή „început” < ἄρχειν „a face primul pas, a începe, a conduce”), intrat şi prin diferite filiere moderne. Cf. arhegón, arheografíe, arheologíe, arheoptérix, arheozóic. ARHEOGRAFÍE s.f. (rar) „disciplină care se ocupă cu descoperirea, studierea şi publicarea textelor vechi; (înv.) descriere a monumentelor vechi – archéographie” 1862 (Pontbriant, D.; cu sensul actual, 1953, SCL IV, 60). Fr. archéographie < archéo- (< gr. ἀρχαιο-, ἀρχαῖος „vechi”) + -graphie (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”). Cu sensul „disciplină care se ocupă cu descoperirea şi publicarea textelor vechi” < rus arheografija º. Fam.: arheográf s.m. „specialist în arheografie” 1951 (Studii, nr. 1, 212) < fr. archéographe sau ← arheografie (der. regresiv); arheográfic adj. „referitor la arheografie” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. archéographique, rus arheografičeskij. Cf. arhe(o)-, grafíe. ARHEOLOGÍE s.f. „ştiinţă care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza urmelor materiale păstrate – archéologie” 1825 (var. arheologhíe, Papazoglu, Dion, 202), var. (înv.) archeologíe, arhiologíe. ARHEOPTÉRIX 308 ARHIERÉU Fr. archéologie (< gr. ἀρχαιολογία „relatare (istorică sau legendară) despre fapte petrecute de demult” < ἀρχαῖος „vechi” + -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”), it. archeologia. Var. arheologhie < ngr. αρχαιολογία. Fam.: arheológ s.m. „specialist în arheologie” 1830 (var. arhiológ, CR, 67), var. (înv.) archeológ < fr. archéologue, posibil şi it. archeologo, germ. Archäolog; arheológă s.f. 1935 (Stere, O. II, 187) ← arheolog; arheológic adj. „care ţine de arheologie” 1829 (var. arheológhic, AR, 170), var. (înv.) archeológhic, arheologicésc < fr. archéologique, posibil şi it. archeologico, germ. archäologisch; var. arheologhic < ngr. αρχαιολογικός; arheologicéşte adv. (înv.) „ca arheologii; printr-o metodă arheologică” 1857 (Polizu, V.) ← arheologic(esc); paleoarheologíc adj. „care ţine de paleoarheologie” 1988 (DEX–S) < fr. paléoarchéologique; paleoarheologíe s.f. „arheologie a epocilor preistorice” 1978 (DN3) < fr. paléoarchéologie (< paléo- < gr. παλαιός „vechi” + archéologie), engl. paleoarchaeology. Cf. arhe(o)-, arháic, árhon, arhónte, -logíe, lógos, léxic. ARHEOPTÉRIX s.f. „animal fosil care face trecerea de la reptile la păsări, având caracteristici comune atât cu dinozaurii cu pene, cât şi cu păsările moderne – archéoptéryx” 1905–1906 (AA ist. II/28, 345). Fr. archéoptéryx, lat. savant Archaeopteryx, nume dat de paleontologul german C. E. Hermann von Meyer, în 1861, pe baza gr. ἀρχαῖος „vechi” şi πτέρυξ, -υγος „aripă; pasăre” (< πτερόν „aripă”, format pe radicalul lui πέτεσθαι „a zbura”). Cf. arhe(o)-, pter(o)-, -pter, actinopterigián, aptér, pterigótă. ARHEOZÓIC adj., s.n. „perioadă geologică în care au apărut primele semne de viaţă – archéozoïque” 1966 (DN2). Fr. archéozoïque < engl. archeozoic, termen introdus de geologul american James Dana în 1872 (v. „Corals and coral islands”, p. 373), format pe baza gr. ἀρχαῖος „străvechi, de la începuturi” (< ἀρχή „început”) şi ζωή „viaţă”. Cf. arhe(o)-, arháic, zoo-, -zoár, -zóic, zoologíe. ARHETÍP s.n. „model, tip iniţial – archétype” 1812 (Şincai, Hr. 399), var. archetíp. Lat. neol. archetypum (< gr. ἀρχέτυπον, n. substantivat al adj. ἀρχέτυπος „original, care constituie modelul a ceva” < ἄρχειν „a începe, a conduce” + τύπος „marcă, amprentă, imagine, expresie” < τύπτειν „a lovi”), fr. archétype. Fam.: arhetipál adj. „care constituie un arhetip” 1944 (RFR, nr. 2, 448); arhetípic adj. „care constituie un arhetip” 1931 (Blaga, T. cun. 111). Cf. arhe(o)-, arhi-, arháic, anárh, anarhíe, arcóză, arhitéct, arhívă, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh, tip, -tipíe, tipár. ARHI- el. de comp. care exprimă ideea de superlativ sau de preeminenţă – „archi-” Gr. neol. ἀρχι- (< ἄρχειν „a merge în frunte, a comanda, a conduce”), intrat pe diverse filiere. Cf. arhánghel, arhieréu, arhimandrít, arhitéct, arháic, anárh, anarhíe, arcóză, arhívă, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ARHIERÉU s.m. „denumire generală pentru gradele superioare ale clerului; arhipăstor, ierarh – prélat” 1500 (DERS), var. (înv.) arhieréi, arhiréu. ARHILÓC 309 ARHITÉCT Slavon arhierej, ngr. αρχιερεύς < v.gr. ἀρχιερεύς < ἀρχι- (< ἄρχειν „a merge în frunte, a comanda, a conduce”) + ἱ ερεύς „preot” (< ἱ ερός „sacru, sfânt”). Fam.: arhierátic s.n. „carte cuprinzând ceremoniile arhiereşti” 1859–1869 (Heliade- Rădulescu, O3 II, 432), var. arhieraticón < ngr. αρχιερατικόν; arhierésc adj. „care ţine de arhierei” 1652 (Îndr. leg. 48); arhieréşte adv. „în felul arhiereilor” 1777–1782 (Furnică, I. C. 54) ← arhiereu sau ← arhieresc; arhieríe s.f. „rangul de arhiereu; eparhie condusă de un arhiereu; reşedinţă a unui arhiereu” 1652 (Îndr. leg. 76) < ngr. αρχιερεία; dezarhierí vb. (rar) „a scoate din funcţia de arhiereu” 1812 (Şincai, Hr. III, 329). Cf. arhi-, afierosí, hierátic, hierofánt, hieroglífă, ierárh, ierarhíe, ierosí, irosí. ARHILÓC adj., s.n. „(vers) format din patru dactili şi trei trohei sau din doi dactili şi încă o silabă – archiloquien” 1962 (DER I). Lat. neol. archilochium [metrum] < gr. Ἀρχιλόχειος < Ἀρχίλοχος, poet liric din insula Paros, din perioada arhaică. ARHIMANDRÍT s.m. „titlu dat stareţului unei mănăstiri mari sau unor călugări cu slujbă înaltă pe lângă o episcopie – archimandrite” 1643 (Varlaam, Caz. 352). Slavon arhimandritǔ, ngr. αρχιμανδρίτης < αρχι- (v.gr. ἀρχι- < ἄρχειν „a merge în frunte, a comanda, a conduce”) + μάνδρα „mănăstire; (iniţial, v.gr.) loc închis printr-un gard, grajd, staul”. Fam.: arhimandríe s.f. „mănăstirea condusă de un arhimandrit; demnitatea de arhimandrit” 1632 (DRH B XXIII, 517) < slavon arhimandrija (< m.gr. ἀρχιμανδρεία sau ἀρχιμανδρεῖον) º (atestarea slavonului arhimandrija în 1529, într-un document slavo- român, cf. SCL 35, 143, face puţin probabilă derivarea pe teren românesc susţinută de HEM II, 1633) // M.gr. ἀρχιμανδρεία TDRG, DA, SDLR, CDER 399. Cf. arhi-. ARHIPELÁG s.n. „grup de insule apropiate dintr-o mare sau dintr-un ocean – archipel” 1693–1704 (FN, 9), var. (înv.) arcipeleág, arhipél, arşipelág. Ngr. αρχιπέλαγος (< it. arcipelago, iniţial desemnând „Marea Egee” < m.gr. Αἰγαῖον πέλαγος „Marea Egee”, cu iniţiala infl. de prefixul arci- „arhi-” Treccani). Var. arcipeleag < it. arcipelago. Var. arhipel < fr. archipel (< it.). Var. arşipelag ← arhipelag, infl. de fr. archipel. Cf. pelágic. ARHITÉCT s.m. „specialist în arta de a construi clădiri – architecte” 1691 (var. arhitécton, BRV I, 323), var. (înv.) arşitéct. Lat. neol. architectus (< gr. ἀρχιτέκτων „constructor, inginer, arhitect, conducător al unei lucrări” < ἀρχι- „arhi-” + τέκτων „tâmplar, dulgher, meseriaş”), germ. Architekt, fr. architecte. Var. arhitecton < ngr. αρχιτέκτων. Fam.: arhitéctă s.f. 1934 (Conv. lit. LXVII, 199); arhitectónic, -ă adj. „care aparţine arhitecturii; (s.f.) construcţie sistematică a unui şir de idei; (înv.) arhitectură” c.1772 (arhitectónică s.f. „arhitectură”, Dimitriu, Telemah I, 36v; ca adj., acelaşi an, în var. arhitectonicésc, Dimitriu, Telemah II, 5r; adj. arhitectónic, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 9v) < ngr. ἀρχιτεκτονικός (fem. ἀρχιτεκτονική [τέχνη] „arhitectură”), lat. neol. architectonicus (architectonica „arhitectură”), fr. architectonique; arhitectonicéşte adv. (înv.) „după ARHITRÁVĂ 310 ARHIVÓLTĂ regulile arhitecturii” 1909 (CDDG) ← arhitectonic sau arhitectonicesc; arhitectoníe s.f. (rar, înv.) „arhitectură” 1770–1780 (var. architectónie, Gherasim Putneanul, Gheografie 58v) < ngr. αρχιτεκτωνία; arhitéctor s.m. (înv.) „arhitect” 1822 (Bobb, DRLU I) < lat. neol. architector (< architecton < gr. ἀρχιτέκτων), asimilat derivatelor de agent în -tor; arhitectorésc adj. (înv.) „de arhitect” 1828 (Acte Bas. 135) ← arhitector; arhitectoréşte adv. (înv.) „în felul arhitecţilor” 1857 (Polizu, V.) ← arhitectoresc sau ← arhitector; arhitecturál adj. „care ţine de arhitectură, referitor la arhitectură” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 75) < fr. architectural; arhitectúră s.f. „arta de a construi clădiri; planul, stilul unei clădiri; (p. ext.) structura unei opere artistice” c.1770 (Gherasim Putneanul, Telemahos, 80v), var. (înv.) architectúră, arhitetúră, arşitectúră < lat. neol. architectura, fr. architecture, it. architettura. Cf. arhi-, tectónic. ARHITRÁVĂ s.f. „partea inferioară a coronamentului unui edificiu, care se sprijină pe capitelurile coloanelor – architrave” 1836 (var. arhitráv, Desen. arh. 13), var. (înv.) architrávă. Fr. architrave < it. architrave < archi- „arhi-” (TLF, DELI, Nocentini, VLI) sau arco „arc” (Treccani) + trave „bârnă, grindă” (< lat. trabs, trabem). Cf. arhi-, arc, travée. ARHÍVĂ s.f. „totalitatea actelor sau a documentelor unei instituţii, ale unui oraş etc., care se referă la activitatea lor trecută; birou, cameră, instituţie unde se păstrează asemenea acte – archives” c.1785 (pl. arhíve, Cond. doc. 119r; forma arhívă, 1786, Beldiman, I. T. 350), var. (înv.) arhív s.n., arhívii (pl.), ar(c)hívum s.n., arşív s.n., arşívă. Fr. archives. Var. ar(c)hivum < lat. neol. archiuum, archium (pl. archiua) < gr. ἀρχεῖον „birou al unui magistrat”, pl. ἀρχεῖα „registrul actelor publice, arhivă” < ἀρχή „autoritate, magistratură; început” < ἄρχειν „a face primul pas, a începe, a conduce”. Var. arhiv < germ. Archiv, lat. neol. archiuum. Var. arhivii < it. archivio, pl. archivi. Fam.: arhivár s.m. „funcţionar însărcinat cu păstrarea şi ordonarea documentelor într-o arhivă” 1792–1793 (Predetici, D. 121) < lat. neol. archiuarius, germ. Archivar DA, CADE, TDRG3, ulterior posibil şi ← arhivă TDRG1, DA, SDLR, CDER 402, DEX; arhivăráş s.m. (înv., rar) „mic funcţionar într-o arhivă” 1814 (scrisoare a episcopului Moga, în DA) ← arhivar; arhivíst s.m. „arhivar; specialist în arhivistică” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 98v) < fr. archiviste; arhivístică s.f. „disciplină care se ocupă cu studiul şi organizarea sistematică a arhivelor” 1898 (scris archivistică, Enc. rom. I, 766) < fr. archivistique DEX, germ. Archivistik DN3. Cf. arhe(o)-, arhi-, anárh, anarhíe, arcóză, arháic, arhitéct, árhon, arhónte, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ARHIVÓLTĂ s.f. „decoraţie din partea superioară a unei arcade – archivolte” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 75). Fr. archivolte < it. archivolto, cu et. neclară, fie < arco „arc” + volta „boltă” Nocentini, VLI, fie format pe modelul v.fr. arvol, arc volt „arcadă” TLF (< lat. arcus „arc” + *uoluitus = uolūtus, part. perf. al vb. uoluere „a răsuci, a rostogoli, a desfăşura”, cf. it. volta, (dial.) volto, fr. voûte „boltă”). ÁRHON 311 ARIÁN Cf. arc, bóltă, bulbucá, convolút, convolvulacéu, devolút, dezinvólt, dezvoálbe, dezvoltá, evoluá, holbá, involuá, involúcru, învoálbe, revoltá, revolúţie, revolvér, vâltoáre, vâlvoáre, vólbură, vóltă, volúbil, volúm, volútă, vólvulus. ÁRHON s.m. (înv., folosit mai ales la vocativ, ca titlu de politeţe) „boier, domn – boïard, seigneur (surtout utilisé comme titre de politesse: monsieur)” 1717–1723 (pl. árhondi, Cantemir, Hr. în O. I, 1377), var. árhonda. Ngr. άρχων/άρχοντος < v.gr. ἄρχων „conducător, magistrat”, part. prez. al vb. ἄρχειν „a face primul pas, a începe, a conduce”. Var. arhonda < ngr. άρχοντας (forma nouă a lui άρχων). Fam.: arhondár s.m. „călugăr care are în grijă casa de oaspeţi a unei mănăstiri” 1862 (Pontbriant, D.), var. arhontár < ngr. αρχοντάρης „călugăr care are sarcina de a se ocupa de vizitatorii unei mănăstiri” (< m.gr. ἀρχονταρεῖον „camera de oaspeţi a unei mănăstiri; (iniţial) sala unde împăratul bizantin îi primea pe nobili” < άρχων); arhondaríc s.n. (Mold.) „casă de oaspeţi la mănăstire” 1640 (Doc. Buc. I, 225), var. arhontaríc < ngr. αρχονταρίκιον (< ἀρχονταρεῖον); arhondăreásă s.f. „călugăriţă care administrează casa de oaspeţi a unei mănăstiri” 1870 (Costinescu, V.), var. arhontăreásă ← arhondar; arhondăríe s.f. (Munt.) „casă de oaspeţi la mănăstire” 1835 (Hurmuzaki, S. V, 323), var. arhontăríe < ngr. αρχονταρείον DA, DEX sau ← arhondar CADE, TDRG // ← arhondaric SDLR; arhondăríţă s.f. „călugăriţă care administrează casa de oaspeţi a unei mănăstiri” 1939 (SDLR) ← arhondar; arhondologíe s.f. „istoricul familiilor boiereşti; registrul familiilor boiereşti” c.1790 (var. arhontologhíe, Cron. pov. rom. 276), var. arhondologhíe, arhontologíe < ngr. αρχοντολογία; arhoníe s.f. (înv.) „boierie” 1868 (I. Ionescu, Agr. M. 439); arhontológiu s.n. (înv.) „cartea nobilimii, registrul familiilor boiereşti din ţară” 1847 (var. arhontológhion, Pr. dram. 231) < ngr. αρχοντολόγιον. Cf. arhónte, arhe(o)-, arhi-, anárh, anarhíe, arcóză, arháic, arhitéct, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ARHÓNTE s.m. (în Atena antică) „fiecare dintre cei nouă magistraţi supremi, aleşi anual – archonte” 1840 (var. arhónt, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 75). Fr. archonte, lat. neol. archon, -ontem, gr. neol. ἄρχων, ἄρχοντος, part. prez. al vb. ἄρχειν „a face primul pas, a începe, a conduce”. Fam.: arhontát s.n. „demnitatea de arhonte” 1857 (Heliade-Rădulescu, O.2 III, 185) < fr. archontat. Cf. árhon, arhe(o)-, arhi-, anárh, anarhíe, arcóză, arháic, arhitéct, chiriárh, exárh, ierárh, monárh, oligárh, patriárh, tetrárh. ARIÁN1, -Ă1 adj., s.m., s.f. „adept al doctrinei creştine eretice a teologului alexandrin Arie, care nega identitatea de substanţă dintre Dumnezeu şi Iisus Hristos (considerându-l pe Iisus creat şi aflat într-o poziţie de subordonare faţă de Dumnezeu-Tatăl) – arien” 1600 (var. areiánăş, cu referire la unitarieni, Doc. Î. 23; forma arián, 1643, Varlaam, Caz. 40v). Slavon arijanŭ, ulterior şi fr. arien. Var. areianăş < magh. ariánus. Fam.:; arianísm s.n. „erezia lui Arie” 1812 (Şincai, O. II, 298) < fr. arianisme; arienésc adj. (înv.) „care ţine de arianism sau de arieni” 1652 (Îndr. leg. 449); arieníe s.f. (înv.) „erezia lui Arie” 1682 (Dos., V. S. oct. 98v), var. arianíe. ARIÁN1, -Ă1 ARIÁN 312 ARÍCI ARIÁN2, -Ă2 adj., s.m., s.f. „(rar) indo-iranian, (persoană) care aparţine ramurii indo-europene din India şi Iran; (înv.; azi ist., cu referire la concepţiile rasiale naziste) indo-european – aryen” 1866 (Bolintineanu, O. VI, 465). Fr. aryen < engl. Aryan < sanscr. ā́ryaḥ, etnonimul indo-iranienilor (cf. avestic airyō), legat de áryaḥ „stăpânul casei”, aryàḥ „stăpân, domn; gazdă”. Fam.: áric adj. (rar) „arian, care ţine de arieni” 1866 (Bolintineanu, O. VI, 465) < germ. arisch. Cf. alán, iranián. ARICHÍŢĂ s.f. (Olt.) „parte a zerului care se depune pe fundul vasului când se prepară urda – ce qui reste du petit-lait après en avoir extrait le fromage blanc” 1887 (HEM II, 1643). Et. nes., posibil el. de substrat, cf. alb. ajkë, alkë, „smântână; usuc (unsoare pe lâna oilor)” Brâncuş, VA, 132, presupunând o formă lat. *alicula > *ariche, la care s-a ataşat sufixul -iţă (HEM II, 1643 propune aceeaşi evoluţie, doar că îl explică pe *alicula prin lat. alica „alac”, ceea ce este dificil din punct de vedere semantic; HEM presupune un sens intermediar „fiertură de alac, un fel de zeamă proastă”) // Lat. *alicula < gr. ἄλλιξ, ἄλλικος „tunică” C. Diculescu, DR 6, 1924–1926, 453; var. a lui răchită, explicabil prin obiceiul de a pune brânza pe o împletitură de răchită CDER 7013; et. nec. DA. ARÍCI1 [ar.; mr. şi rici] s.m. „animal mamifer insectivor, cu botul ascuţit şi corpul gros, acoperit cu ţepi; sistem de închidere a genţilor, buzunarelor, pantofilor, bazat pe două benzi cu ţepi fini care se întrepătrund – hérisson; système de fermeture des sacs-à-main, des serviettes, des poches, des chaussures, qui utilise des piquants qui s’interpénètrent” 1529 (antrop., în DERS), var. aríce. Lat. ērīcius (= ēricius < ēr, ēris) CDED I, 16, TDRG, CDDE 85, DA, CADE, SDLR, CDER 404, DEX, cf. it., sd., ret., occ., cat., sp., ptg. REW 2897, cu finala -ci în loc de -ţ aşteptat (cf. braţ, negoţ, puţ, preţ, soţ etc.) insuficient explicată; pornind de la faptul că evoluţia ci̯-, ti̯- > č este normală înainte de o, u accentuate (cf. urcior, fecior, tăciune etc.), Sala, Contrib. 122–136 consideră că evoluţia din arici, întâlnită şi în poci(u) „(eu) pot”, este cea regulată, formele cu -ţ- fiind refaceri analogice după forme flexionare în care ci-̯ şi ti̯- apăreau înainte de a, e, i, însă această explicaţie este greu de extins la toate cazurile (v. judeţ, preţ, puţ, negoţ, folosite mai ales la sg., sau, cu sonoră, orz < hordeum), cf. Avram, SFI, 220; pentru arici, s-a propus substituirea sufixului -iţ prin -ici (Pascu, Beiträge, 9), greu de justificat, sau apariţia regulată a lui -č- la forma de plural, Densusianu, HLR II, 37 // Lat. *ērix Philippide, ILR, 180; lat. *ērīk´k´u < *ēriculus PEW 116, S. Puşcariu, Jb XI, 149–150. Fam.: ariceálă s.f. „o boală de piele a cailor şi a vitelor; o boală a viţei-de-vie” c.1780 (ms. apud HEM II, 1643) ← aricí2 DA, CDDE 85, CADE, DEX, TDRG3 // ← aríci1 TDRG1, SDLR, CDER 404; aricél s.m. (dim.) 1848 (I. Văcărescu, O. I, 275); aricí2 vb. refl. „a se comporta ca un arici; a se zbârli (ca ţepii ariciului); a se îmbolnăvi de ariceală” 1682 (part. aricít, Dosoftei, V. S. sept. 19r); aricioáică s.f. „femela ariciului” 1848 (I. Văcărescu, O. I, 275); aricioáie s.f. (Ban., forma aricioáńe) „femela ariciului” 1886 (Hasdeu, O. VII, 817); ar. aricióń s.m. (augm.) 1963 (DDA); aricitúră s.f. (înv.) „ariceală” 1872 (Baronzi, L. 226) ← arici2; ar. ariciuíre vb. refl. „a se înfuria” 1912 (Flambura I, 3, 5); ar. ariciusíre vb. refl. „a se zbârli” 1914 (Flambura II, 7, 18). Cf. capríciu. ARIÁN2, -Ă2 ARÍCI1 ARICÓR 313 ARIERÁT ARICÓR s.m. (bot.) „cornişor, ploşnicar (Ceratocephalus orthoceras) – nom d’une plante de la famille des Ranunculacées (Ceratocephalus orthoceras)” 1898 (Grecescu, Fl. 30). Et. nes., posibil < magh. alakor „alac” DA sau deformat din arior (= alior) º. ARÍD adj. „uscat, neroditor, sterp – aride” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. árid. Fr. aride, împr. din lat. aridus (adj. asociat vb. arēre „a fi uscat”, derivat de la acelaşi radical ca şi ardēre „a arde”). Var. árid < lat. neol. aridus. Fam.: ariditáte s.f. (abstr.) 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aridité, lat. neol. ariditas, -atem; semiaríd adj. „parţial arid” 1930–1935 (Vâlsan, O. A. 519). Cf. árde, ardént. ÁRIE1 [ar.; mr. ári, ári̯ă] s.f. „loc de treierat, (p. ext.) bătătură, suprafaţă de teren sau platformă pe care se aşază cărămizile la uscat, se montează unele elemente de construcţii etc.; suprafaţă, mărimea unei suprafeţe – aire de battage, terrain battu autour de la maison, cour, platforme où on laisse sécher les briques, on assemble des éléments de constructions etc.; aire (superficie)” 1560–1561 (Coresi, Pravila, 3v), var. (reg.; înv.) áre. Lat. ārea „teren, spaţiu liber, arie de treierat, (mat.) arie, suprafaţă” (cf. it., ret., fr., cat., sp., ptg. REW 626), cu sensul „suprafaţă, mărimea unei suprafeţe” (atestat începând cu 1821, Lazăr, A. 12v) prin calc după lat. savant area (Ursu, TŞ, 106), întărit şi de fr. aire (DA: după fr. aire). Fam.: areál s.n. „arie de răspândire (a unei specii, a unui fenomen); (înv.) întindere, suprafaţă” 1865 (Codru-Drăguşanu, P. T. 297), var. (înv.) ariál < germ. Areal (< lat. med. arealis, areale „suprafaţă, teren, parcelă” < area); var. ariál, infl. de arie1; areologíe „(lingv.) studiu al distribuţiei ariilor dialectale pe un anumit teritoriu; (biol.) disciplină care studiază arealul de răspândire a speciilor de plante” 1968 (Mihăilescu, Geogr. 219) < fr. aréologie (cu sensul lingvistic) DEX; cu sensul biol., probabil format în română º; mr. áric s.m. „curte” 1935 (Capidan, Megl. III); ariói1 s.n. (rar) „arie mare; vraful de pleavă ce se strânge grămadă în jurul unui par la arie, când se treieră” 1931 (CADE). Dublet etim.: ar1. Cf. areólă. ÁRIE2 s.f. „compoziţie muzicală vocală, pentru solişti (eventual, cu acompaniament), ce reprezintă un fragment dintr-o lucrare mai amplă (operă, operetă, oratoriu, cantată) – air (en musique)” 1825 (LB). Germ. Arie (< it.), it. aria „aer; atmosferă, expresie; arie2” < lat. aera < gr. ἀέρα, acuzativul lui ἀήρ „aer”. Fam.: ariétă s.f. „arie scurtă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 78) < it. arietta, fr. ariette; arióso adv., s.n. „fragment dintr-o operă sau operetă, cu trăsături intermediare între arie şi recitativ” 1869 (Vorobchievici, A. M. 205) < it. arioso. Dublet etim.: áer1. Cf. áer2, aeri-/aero-. ARIERÁT, -Ă adj., s.m., s.f. „rămas în urmă, (mai ales) înapoiat mintal, insuficient dezvoltat psihic – arriéré” 1856 (Bolintineanu, O. XI, 167). Fr. arriéré, part. vb. (înv.) (s’)arriérer „a rămâne în urmă, a face să rămână în urmă” < arrière „înapoi, în urmă” < lat. ad retrō. Fam.: arieráte adj., s.f.pl. „(datorii) restante” 1881 (Eminescu, O. XII, 58) < fr. arriérés; arieráţie s.f. (abstr., med.) 1969 (D. med.) < fr. arriération. ARIERBÉC 314 ARÍNĂ Cf. arier- (în arierbéc, ariergárdă s.v. gárdă), îndărắt, retro1-, retrográd, retrogresiúne, retrospécţie, retrovérs. ARIERBÉC s.n. „partea dinspre aval a unei pile de pod – arrière-bec” 1936 (Caranfil, Asan. 152). Fr. arrière-bec < arrière „înapoi” + bec „cioc; obiect ascuţit, extremitate ascuţită a picioarelor unui pod”. Cf. arierát. ÁRIL s.m. (chim.) „radical organic monovalent, obţinut dintr-o hidrocarbură aromatică prin îndepărtarea unui atom de hidrogen – aryle” 1949 (LTR1 I, 187). Fr. aryle < ar[omatique] „aromatic” + sufixul chimic -yle (< gr. ὕλη „materie”). Cf. arómă. ARIMÁ vb. „a repartiza şi a fixa încărcătura la bordul unei nave sau aeronave pentru a menţine echilibrul acesteia – arrimer” 1942–1943 (ABC mar.). Fr. arrimer < engl. medie rimen „a debarasa, a face loc” < v.engl. ryman (înrudit cu v. sax. rūmian, v.germ. de sus rūman, germ. räumen) < *rūmjan < rūm „spaţiu”. Fam.: arimáj s.n. (abstr.) 1931 (CADE) < fr. arrimage; dezarimá vb. (despre mărfurile din magazia unei nave) „a scoate din locul unde a fost stivuit şi fixat” 1978 (DN3) < fr. désarrimer. ARÍN [ar. áren, árin, arín, anín; mr. rin] s.m. „nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dinţate, şi cu flori verzui-roşiatice – aune” 1528 (var. anín, DERS), var. ainíne, aníne, árin, aríne, (Bih.) arínde. Et. nes., fie lat. alnīnus „de arin” (atestat în Lex Salica) < alnus „arin”, cu asimilarea -ln- > -nn- (cf. balneum > *bańńe > baie) > -n-, de unde anín şi, cu disimilare, arín W. Meyer-Lübke, ZRPh VIII, 147, HEM II, 1205, PEW 90, DA (posibil), SDLR, DEX (probabil), D. Loşonţi, CSP II, 2015, 206–207, fie lat. *alinus = alnus „arin” (cf. sd. alinu, care însă se poate explica şi printr-o epenteză tipică limbii sarde, cf. aliga < alga, ulumu < ulmu, v. DA), de unde árin, formele cu -n- fiind explicate prin asimilare I. A. Candrea, Conv. lit. XXXIX, 120, DA (posibil), S. Puşcariu, DR 4, 1924–1926, 1386; CDER 290 pleacă de la *alnīnus, dar propune ca formă intermediară *alīnus (cu pierderea lui -n- din grupul -ln- prin disimilare) > arin, explicând aşadar var. anin prin asimilare, precum Candrea // Gr. din sudul Italiei ἀλάνη „arin” (< lat. alnus), de unde *árăn ca nume al arborelui şi *árănă ca nume al fructului, cu -ă- trecut la -e- şi apoi la -i- în formele de plural (*árăni > árini, *árăne > arine) G. Giuglea, DR 10, 1941–1943, 412–413. Fam.: anináş s.m. (dim.) „arin mic; liliac de munte” 1578 (DERS) ← anin (= arin); aninăríe s.f. „loc unde cresc mulţi arini” 1931 (CADE) ← anin (= arin); arináş s.m. „arin negru (Alnus glutinosa)” 1870 (CDED I, 16); arínă2 s.f. „fructul arinului; lăstăriş, pădurice” 1882 (Marian, Ch. 45, 52), var. anínă2; arinésc adj. (hapax, Hodoş, P. P. 225) „de arin” 1892; arinét s.n. (col.) 1887 (HEM II, 1213), var. aninét; ariníş2 s.n. „pădure de arini” 1392 (top. Aniniş, DRH B I, 40), var. aniníş; arínişte s.n. „loc cu arini, pădure de arini” 1878 (Eminescu, O. I, 102), var. anínişte. ARÍNĂ1 [ar., mr.] s.f. (M. Apuseni, V. Nistrului; înv.) „nisip – sable” c.1500 (Psalt. Hur. 203), var. anínă1. Lat. arēna, cf. it., sd., v.fr., occ., cat., sp., ptg. REW 630. ARÍNĂ1 ÁRIPĂ 315 ARÍSTĂ Fam.: ariná vb. (înv.) „a presăra nisip; a curăţa cu nisip” 1825 (LB) < lat. *arēnāre DA sau ← arină HEM II, 1662, DA, CDDE 87, CDER 408; arináriţă s.f. (bot.) „studeniţă (Arenaria serpyllifolia)” 1900 (Barcianu, D.) ← arină (fiind o plantă care creşte în terenuri nisipoase, cf. numele francez sabline şi cel german Sandkraut) DA (posibil), CADE sau ← *arinare < lat. arēnāria (fem. adj. arēnārius „de nisip”) DA (posibil); ariníş1 s.n. „loc nisipos, deşert” 1848 (Negruzzi, O. I, 287); arinós [ar.] adj. (înv.) „nisipos” 1668–1670 (Istorii) < lat. arēnōsus sau ← arină1; ariní vb. (Trans.) „a curăţa cu nisip” 1906 (Viciu, Gl.). Dublet etim.: arénă. ÁRIPĂ [ar. areápită, áripă, arípită, árpă1, árpită; mr. şi iáripă, reápă] s.f. „organ al păsărilor, al unor insecte şi al unor mamifere, care serveşte la zbor; parte a avioanelor cu forma şi funcţia acestor organe; parte a unei construcţii care se prezintă ca o prelungire laterală (în raport cu partea centrală); flanc al unei trupe, al unei turme; (fig.) facţiune din cadrul unui partid, al unei organizaţii etc.; (morărit) părţile morii care, sub acţiunea apei sau a vântului, pun în mişcare roata; apărătoare de deasupra roţilor unei căruţe, care împiedică împroşcarea cu noroi; streaşina de la turnul unei biserici – aile; aube d’une roue hydraulique; garde-crotte” c.1500 (var. árepă, Psalt. Hur. 98), var. arípă, ar(e)ápă, árpie, hárpă2. Lat. alapa „palmă (lovitură)” (termen colocvial, cu et. nec.), cu un sens „paletă, obiect care fâlfâie” presupus de formele romanice: calabr. alapa, fr. aube, occ. aubo, arbro „aripă a unei mori de apă”, sp. álabe „aripă a unei mori, dinte de roată; scoarţă a unei căruţe; streaşină”, ptg. aba „margine, bor de pălărie, aripă a unei clădiri, coastă de munte” DA, CADE, REW 310, DEX; forma rom. presupune o var. cu e în locul lui a aton, fenomen care apare şi la alte cuvinte moştenite (cânepă < cannapa = cannabis, broatec < brotachus, paltin < platanus) S. Puşcariu, DR 3, 1922–1923, 395–396 // Lat. alipes, -edis „cu aripi la picioare, (fig.) iute” LB, HEM II, 1672, SDLR, CDER 409, TDRG3; derivat neclar, în a cărui primă parte se recunoaşte lat. āla (PEW 123), cu un sufix prezent şi în înfiripa TDRG; lat. *alipa < ala + suf. gr. -ιφο(ς), cf. alapa < ala + suf. gr. -αφο(ς) Diculescu, Elementele, 435; magh. röp „zbor, aripă” CDED II, 476. Var. ar. areápită, arípită ← pl. areapite al lui areapă (← árepă cu deplasarea accentului), format după cap, capete DA. Fam.: aripá vb. (poetic, rar) „a da aripi; (refl.) a căpăta aripi, a-şi lua zborul” 1855 (Bolintineanu, „Mehrube”, în O. I, 21); aripát adj. (înv.) „înzestrat cu aripi; (despre păsări) împuşcată în aripă” 1686 (Dosoftei, V. S. apr. 132v); aripăríţă s.f. „oaie care merge în aripa (= marginea) turmei” 1898 (Damé, T. 68); aripí vb. „a-şi întinde aripile; a căpăta boala numită «aripi» (convulsii)” 1688 (Biblia, 534); aripioáră s.f. (dim.) 1652 (Îndr. leg. 145); aripít adj. (rar) „înaripat” 1887 (HEM II, 1673); aripós adj. (înv., rar) „înaripat; în formă de aripă” 1691–1697 (var. arăpós, T. Corbea, D. 30); dezaripát adj., s.m. „(livr.) care şi-a pierdut aripile; (bot., despre seminţe) care este lipsit de membrana necesară răspândirii seminţei cu ajutorul vântului” 1921 DA (Voiculescu, P. I, 83) ← aripat; înaripá vb. (mai ales la part. înaripát „înzestrat cu aripi”) „a înzestra cu aripi, (fig.) a da avânt, a însufleţi, (refl.) a lua avânt, a prinde aripi” 1649 (Mardarie, L.); întraripá vb. (înv.) „a (se) înaripa” 1682 (part. întraripát, Dosoftei, V. S. 65r). ARÍSTĂ s.f. (bot.) „pai de la spicele unor graminee – paille des épis de certaines graminées” 1898 (Enc. rom. I). Lat. neol. arista „spic”. ARISTOCRAŢÍE 316 ARISTOTÉLIC Fam.: aristát adj. „prevăzut cu aristă” 1898 (Enc. rom. I) < fr. aristée, lat. savant (în nume de plante) aristatus; dezaristatór s.n. „parte componentă a batozelor sau a unor combine de cereale păioase care are rolul de a îndepărta aristele şi paleele rămase pe boabe după treierat” 1964 (DER II). ARISTOCRAŢÍE s.f. „grup social care se bucură de privilegii datorate originii şi averii, nobilime; (înv.) formă de guvernare în care puterea este deţinută de un grup restrâns – aristocratie” 1678 (var. aristocráţie, Cheia în. 31r), var. (înv.) aristocrátie, aristocratíe. Slavon de redacţie ucr. aristokracija (< pol. < lat.) º, ulterior lat. neol. aristocratia „formă de guvernare în care puterea este deţinută de un grup restrâns” (< gr. ἀριστοκρατία < ἄριστος „cel mai bun; (mai ales la pl.) cei mai buni ca naştere şi rang, nobili” + κρατ-, radicalul lui κράτος „putere”, κρατεῖν „a stăpâni”), fr. aristocratie. Var. aristocratíe < ngr. αριστοκρατία. Fam.: antiaristocrátic adj. „îndreptat împotriva aristocraţiei” 1868 (Hasdeu, Pub. P. 150) < fr. antiaristocratique; aristocrát s.m. „membru al aristocraţiei, nobil” 1794–1821 (Budai-Deleanu, O. 337) < fr. aristocrate, germ. Aristokrat; aristocrátă s.f. 1862 (Bolintineanu, O. V, 140) ← aristocrat; aristocrátic adj. „propriu aristocraţiei; în care puterea este deţinută de aristocraţie” 1770–1780 (var. aristocraticésc, Gherasim Putneanul, Gheografie, 223v; forma aristocrátec, 1818, Budai-Deleanu, Lex. I, 239v; forma aristocrátic, 1829, Buznea, M. 2) < ngr. αριστοκρατικός, lat. neol. aristocraticus, fr. aristocratique, germ. aristokratisch; aristocraticéşte adv. (înv.) „ca aristocraţii” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 78) ← aristocratic(esc) sau ← aristocrat; aristocratísm s.n. „tendinţă politică favorabilă aristocraţiei; atitudine, concepţie aristocratică” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aristocratisme, ulterior (în perioada comunistă) şi rus. aristokratizm; aristocratizá vb. „a intra sau a face să intre în rândul aristocraţiei” 1879 (Eminescu, O. X, 323) < fr. aristocratiser; aristocraţíme s.n. (col., rar, înv.) 1884 (Contemporanul IV, 846). Cf. aristolochíe, -craţìe, autocrát, democraţíe. ARISTOFÁNIC adj. (livr.) „în felul comediilor lui Aristofan, satiric – aristophanique” 1757 (var. aristofanicésc, Eustatievici, Gr. rum. 118r; forma aristofánic, 1834, Săulescu, Gram. rom. III, 30). Ngr. αριστοφανικός (< n.pr. Ἀριστοφάνης), fr. aristophanique. ARISTOLÓCHIE s.f. (bot.) „curcubeţică – aristoloche” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Lat. neol. aristolochia < gr. ἀριστολοχία < ἄριστος „cel mai bun” + λόχος „naştere” (nume datorat credinţei că această plantă ajută naşterile, bazată pe asemănarea formei florilor cu forma uterului). Cf. aristocraţíe. ARISTÓN s.n. „vechi aparat muzical care, acţionat cu o manivelă, execută mecanic ariile înregistrate pe cilindri sau pe discuri – ariston” 1897 (Caragiale, O. III, 778). Germ. Ariston, denumire comercială, articolul fiind produs la fabrica Leipziger Musikwerke între 1880 şi 1910 º, posibil intrat în română şi prin fr. (DEX: fr. ariston). ARISTOTÉLIC adj. „care aparţine filozofiei lui Aristotel, bazat pe ideile lui Aristotel – aristotélique” 1834–1835 (Murgu, C.F. I, 39v). ARITENOÍD 317 ARITMOGRÍF Fr. aristotélique, împr. din lat. Aristotelicus < gr. ἀριστοτελικός < n.pr. Ἀριστοτέλης. Fam.: antearistotélic adj. „anterior lui Aristotel” 1908 (DA, s.v. ante-); aristotelésc adj. (înv.) „aristotelic” 1829 (Poteca, F. 8, 32, 44) ← n.pr. Aristotel; aristotelián, -ă adj., s.m., s.f. „aristotelic; adept al lui Aristotel” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 78) ← n.pr. Aristotel (după fr. aristotélicien); aristotelísm s.n. „concepţia filozofică a lui Aristotel” 1839 (Vaillant, V.) < fr. aristotélisme. ARITENOÍD s.n. (anat.) „cartilaj mobil al laringelui care întinde coardele vocale – aryténoïde” 1894 (Antonescu, NDFR, 271). Fr. aryténoïde < gr. ἀρυταινοειδής, propriu-zis „în forma unui căuş, a unui vas de scos lichid” < ἀρύταινα „căuş, vas de scos lichid” (< ἀρύειν „a scoate un lichid”) + -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect” < ἰδεῖν „a vedea” (aorist). Cf. -oid, idée, ídol. ARITMÉTICĂ s.f. „parte a matematicii care studiază proprietăţile elementare ale numerelor raţionale – arithmétique” 1682 (var. arithmitichí, Dosoftei, V. S. dec. 192r; forma arithmétică, 1705, Cantemir, I. I. 777). Lat. neol. arithmetica (< gr. ἀριθμητική [τέχνη] „(arta, meşteşugul) numerelor”, substantivare a femininului adj. ἀριθμετικός „referitor la numere” < ἀριθμός „număr”), fr. arithmétique. Var. (înv.) arithmitichi < ngr. αριθμητική. Fam.: aritmétic1 s.m. (înv.) „aritmetician” 1678 (Cheia în. 168) < slavon de redacţie ucr., pol. arytmetyk, lat. neol. arithmeticus; aritmétic2 adj. „referitor la numere, la aritmetică” 1795 (forma arithmétic, Amfilohie, E.), var. (înv.) aritmeticésc < lat. neol. arithmeticus, fr. arithmétique, it. aritmetico; aritmeticéşte adv. (înv.) „potrivit regulilor aritmeticii” 1801 (Grigore Râmniceanu, Fragm. 216r) ← aritmeticesc sau ← aritmetică; aritmeticián s.m. „specialist în aritmetică” 1870 (Costinescu, V.) < fr. arithméticien; aritmeticiánă s.f. 1939 (SDLR) ← aritmetician. Cf. aritmo-. ARITMO- el. de comp. „referitor la numere – arithmo-”. Gr. neol. ἀριθμός „număr”, fr., germ. arithmo-. Cf. aritmográf, aritmogríf, aritmométru, aritmétică. ARITMOGRÁF s.n. „aparat care efectuează şi înregistrează mecanic operaţiuni aritmetice – arithmographe” 1904 (Enc. rom. III, 219). Fr. arithmographe < arithmo- (< ἀριθμός „număr”) + -graphe (< gr. -γράφος < γράφειν „a scrie”). Cf. aritmo-, aritmétică, -graf, grafíe. ARITMOGRÍF s.n. „joc de cuvinte încrucişate, la care literele cuvintelor căutate sunt reprezentate fiecare prin câte o cifră – arithmogriph” 1884 (Contemporanul IV, nr. 32, 332). Germ. Arithmogriph < gr. ἀριθμός „număr” + γρῖφος „plasă de pescuit; (fig.) lucru încâlcit, ghicitoare”. Cf. aritmo-, aritmétică, logogríf. ARITMOMÉTRU 318 ARM ARITMOMÉTRU s.n. „aparat care efectuează (manual sau mecanic) operaţii aritmetice – arithmomètre” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. arithmomètre < arithmo- < gr. ἀριθμός „număr” + -mètre < gr. μέτρον „măsură”. Cf. aritmo-, aritmétică, métru. ARIÚŞ adj. (Ban., SV Trans., NV Olt.) „soi de măr timpuriu – espèce de pommes précoces” 1887 (HEM II, 1674), var. ariúg, (Olt.) ariúşă s.f. Et. nes., probabil scr. jaruh „de primăvară” N. Drăganu, DR 5, 1927–1928, 328 sau scr. jar(u)ša „soi de pere timpurii” º, sau ← areu „auriu” (păstrat ca nume de plantă, v. s.v.) < lat. aureus (cf. Ioana Anghel, CL 38, 1993, 23–25, care însă presupune o formă *ariu „galben” < lat. aureus) // Posibil magh. erős „tare, vârtos” HEM II, 1674, DA. ARIVÍST s.m. „persoană care caută, prin orice mijloace, să ajungă la o situaţie în societate, să parvină – arriviste” 1907 (V. rom. VII, 110). Fr. arriviste < arriver „a ajunge, a sosi”, iniţial „a ajunge la mal” < lat. *arrīpāre < rīpa „mal”. Fam.: arivísm s.n. (abstr.) 1913 (Maiorescu, O. IV, 1073) < fr. arrivisme; arivístă s.f. 1943 (Constantinescu, S. VI, 212). Cf. rấpă. ARLECHÍN s.m. „personaj comic din vechile farse italiene – arlequin” 1828 (var. arlechén, Heliade-Rădulescu, O. II 188), var. (Trans.) harlechín. Fr. arlequin, it. arlecchino < fr. mediu Hellequin „demon (în teatrul medieval)”, iniţial „conducătorul unei oşti sălbatice, demonice, numite mesniee Hellequin (în lat. med. şi familia Herlechini, milites Herlewini)”, termen de origine germanică pentru care s-au propus mai multe explicaţii: v.engl. *Her(e)la kyning „regele Herle”, cf. v.germ. Herilo, nume de rege, sau cu un prim element legat de v.fr. harele „tumult”, herler „a face tapaj” (< francic *hara „pe aici”) TLF, sau germanic *harjalejka „jocul cetei” (cf. got. harjis „oaste, ceată războnică” şi laiks „dans”, laikan „a sări, a sălta”, v.nord. leikr „joc, întrecere”) Nocentini, VLI. Var. harlechin < germ. Harlequin. Fam.: arlechinádă s.f. „farsă” c.1832 (I. Golescu, Cond., apud TDGR3) < fr. arlequinade. ARM [ar. ármu] s.m., s.n. (reg.; înv.) „parte a piciorului din spate al unui patruped, cuprinsă între crupă şi gambă; (la om) coapsă, şold – partie des pattes d’arrière entre la croupe et la jambe; cuisse, hanche” c.1650 (Anon. Car.), var. ármur(e). Lat. armus „(la animale) spată, coapsă; (la om) umăr, braţ” (derivat de la o rădăcină i.-e. cu sensul „a îmbina, a potrivi”, ca şi artus „articulaţie”, arma „arme”, ars, „meşteşug”), cf. sd., it. dial., fr. REW 661. Var. ármur(e), după pl. armuri HEM II, 1676, DA, CDDE 89, CDER 411 // Lat. *armulus CDED I, 16, PEW 124. Fam.: armáriu s.m. (bot.) „Silybum marianum” 1893 (DDRF) ← armurar2 (= rmurare); armuráre s.f. „dalac, boală a vitelor manifestată prin inflamaţii, umflături, adesea la picioarele dinapoi, putând duce la paralizia picioarelor dinapoi; plantă erbacee din familia compozitelor (Silybum marianum, Carduus marianus), întrebuinţată ca leac pentru această boală” 1780–1801 (Micu, D.), var. armurár2 s.m., (azi, bot. „Silybum marianum”) armuráriu(m), harmurár s.m. ← pl. armur HEM II, 1712, CADE, SDLR, sau < lat. ARMÁ 319 ARMÁR *armorālis „(boală) de armuri” DA; numele plantei, în forma armurár, s-ar putea explica prin haplologie din *armurărar (← armurare) DA; forma recentă armurarium, prin falsă latinizare º (lat. armurarium citat de DCR3 nu există; numele ştiinţific al plantei este Silybum marianum); armuráriţă s.f. „armurare, dalac” 1788 (ms. apud HEM II, 1713), var. armurăríţă ← armur sau ← armurare. Cf. armilár. ARMÁ2 vb. „a întări o construcţie cu o structură metalică; a fixa în ţel mecanismul de aprindere al unei arme de foc astfel încât, la atingerea trăgaciului, cocoşul să lovească sau să mişte percutorul – armer (un bâtiment, une arme à feu)” 1949 (LTR1 I, 192). Fr. armer „a înarma, a întări; a pune o maşinărie în stare de funcţionare” (< lat. armāre < arma, -ōrum „arme”). Fam.: armătúră2 s.f. „totalitatea barelor metalice prinse între ele care întăresc o construcţie; înveliş protector al unui cablu electric, al unei butelii etc.; totalitatea pieselor metalice ale unei instalaţii alcătuite din ţevi sau conducte; totalitatea aparatelor şi a dispozitivelor de comandă şi de siguranţă montate la o instalaţie, la o maşină; carcasă metalică, rigidă, pe care se încarcă treptat argilă sau pastă de ipsos în modelarea unei sculpturi” 1840 (var. armatúră3, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 78) < fr. armature. Cf. ármă, armá3, armár, armatól, armatúră1, armistíţiu, jandárm. ARMÁ3 vb. „a pune pentru prima dată în serviciu o navă, cu întreg utilajul necesar – armer (un navire)” 1862 (Pontbriant, D.). Fr. armer „a înarma; a echipa o navă” (< lat. armāre < arma, -ōrum „arme”). Fam.: armamént2 s.n. (înv.) „echipare a unei nave” 1864 (Cod. civil, 208) < fr. armement; armatór s.m. „cel care echipează un vapor cu toate cele necesare, proprietar de companie maritimă” 1833 (Cod. Calimach, 793) < fr. armateur (< it.), it. armatore < armare „a arma (o navă)”. Cf. ármă, armá2, armár, armatól, armatúră1, armistíţiu, jandárm. ARMÁN1 s.n. (reg.) „loc unde se cară şi se treieră recolta, (p. ext.) loc împrejmuit în apropierea casei, folosit la depozitarea cerealelor, a fânului sau la alte treburi gospodăreşti, pătul; (rar, în forma armeán2) cerc, rotocol; (doar în var. harmán) amestec de diferite soiuri de tutun – aire de battage; enclos, près de la maison, où l’on garde les céréales, le foin etc.; cercle; mélanges de différentes variétés de tabac” 1862 (Pontbriant, D.), var. armeán2, harmán. Tc. harman < pers. xarman „recoltă, grămadă de cereale netreierate”. Fam.: armangíu s.m. (înv.) „zilier sau paznic la un arman” 1857 (Polizu, V.) < tc. harmancı; armănít s.n. „treierat la arman” 1898 (Damé, T. 56) ← *armăní ← arman DA. ARMÁR [ir. (a)rmår] s.n. (Trans., Ban.) „dulap în care se păstrează haine sau vase – armoire” 1788 (forma armáriu, Piuariu-Molnar, D. 373), var. almár(iu) 1780–1801 (Micu, D.). Et. nes., etimonul îndepărtat este cu siguranţă lat. armārium (< arma, -ōrum „arme”, fiind probabil iniţial folosit la păstrarea armelor, cf. DELL). Posibilitatea moştenirii este susţinută de CDED I, 17, PEW 66, DA, REW 652, CDER 211, DEX, T. Teaha, FD 24–26, 2005–2007, p. 232–236, însă argumente de ordin geografic, cronologic şi istoric susţin şi posibilitatea unui împrumut din magh. almáriom, almárium, armárium (< lat. med. armarium, almarium) HEM I, 904, TDRG, CADE, Tamás, EW, 70. Ir. armår/rmår poate fi ARMÁ2 ARMATÁN 320 ÁRMĂ împrumut din scr. din Istria rmar (= ormar, armar). Cuvântul latin a fost moştenit în dalm. (REW 652), it. (Faré, DELI), friul. (LEI), posibil şi cat., sp. (FEW I, 262, Garcia de Diego apud Teaha, loc. cit.) şi împrumutat în unele limbi balcanice (scr. armar, ormar, orman Skok, ERSHJ I, 61, m.gr. ἀρμάριον). Fam.: armăroáie s.f. „lădiţă” 1906 (Viciu, Gl.). Dublet etim. ormán. Cf. ármă, armá2,3, armatól, armatúră1, armistíţiu, jandárm. ARMATÁN s.n. „vânt fierbinte şi uscat, care suflă în sudul Saharei – harmattan” 1961 (DN1). Fr. harmattan < fanti (limbă din Ghana) haramata TLF. ARMATÓL s.m. (ist., în Imperiul Otoman) „membru al unor trupe de miliţie greceşti însărcinate cu apărarea zonelor greu accesibile afectate de banditism – armatole” 1898 (Enc. rom. I). Ngr. αρματολός, probabil < *αρματολόγος „persoană care se ocupă cu armele” < m.gr. ἄρμα, ἄρματος „armă” (< lat. arma, -ōrum) + -λογος „-log”. Cf. ármă, armá2,3, armár, armatúră1, armistíţiu, jandárm. ARMATÚRĂ1 s.f. (muz.) „totalitatea semnelor de alteraţie puse la începutul unui portativ – armature” 1898 (Enc. rom. I, 430). It. armatura „armament, structură de susţinere, armătură2, armatură” (< lat. armātūra < armāre „a înarma” < arma, -ōrum „arme”), fr. armature. Cf. ármă, armá2,3, armár, armatól, armistíţiu, jandárm. ÁRMĂ [ar.] s.f. „obiect sau dispozitiv folosit pentru a ucide sau a răni, sau a se apăra într-o luptă – arme” c.1500 (Psalt. Hur. 92). Lat. arma, -ōrum (iniţial, folosit pentru armele defensive, care se ajustează pe corp; derivat de la o rădăcină i.-e. cu sensul „a îmbina, a potrivi” ca şi armus „umăr, braţ, (la animale) spată, coapsă”, artus „articulaţie”, ars „,meşteşug”), folosit ca f.sg. deja în lat. târzie (gen. sg. armae atestat la 570, cf. Corominas, DCEC), panrom. REW 560. Fam.: armá1 vb. (înv.) „a (se) înarma” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 636) < lat. armāre DA, CDDE 91, CADE, SDLR, panrom. REW 651 // ← armă CDER 412, TDRG; armádă1 s.f. (ist.) „flotă de război spaniolă” 1898 (Enc. rom. I) < fr. armada (< sp.), sp. armada; armamént1 s.n. „totalitatea armelor; (înv.) înarmare” 1869 (Kogălniceanu, O. IV/II, 125) < fr. armement; armamentáriu s.n. (înv.) „depozit de arme, fabrică de arme, arsenal” 1792– 1793 (Predetici, D. III, 550) < lat. neol. armamentarium, it. armamentario; armáş s.m. (înv.) „jandarm; (Mold.) dregător domnesc însărcinat cu paza închisorilor şi îndeplinirea execuţiilor; (Ţara Românească) dregător domnesc care avea în grijă artileria şi robii domneşti” 1456–1459 (D. Bogdan, Gl. 26, 27); armátă s.f. „ansamblu organizat de persoane înzestrate cu arme, care participă sau sunt pregătite pentru a participa la lupte; (înv., în forma armádă) flotă militară” 1675 (M. Costin, L. 167v), var. (înv.) armádă2, (înv. Trans., Mold.) armáde, armádie, (înv. Mold.) harmátă < pol. armata (< lat. med. armata), it. armata (substantivare a part. fem. al vb. armare „a înarma”), ngr. αρμάτα (< it.), ulterior, posibil şi ← armă, după fr. armée; var. armadă < ngr. αρμάδα „armată; flotă de război” (< ven. armada); var. armadie, armade < magh. armádia; var. harmată („armată; artilerie; tun”) < pol. (h)armata; armăríe s.f. (înv.) „arsenal” 1698 (Cantemir, D. 295); armăşél ÁRMĂ 321 ÁRMĂ s.m. (înv.) „jandarm, soldat sau ofiţer aflat în subordinea marelui-armaş” 1588 (DERS) ← armaş; armăşésc adj. (înv.) „de armaş” 1786 (Doc. Buc. II, 29) ← armaş; armăşéşte adv. (înv.) „ca armaşii” 1909 (DA) ← armăşesc sau ← armaş; armăşí vb. (înv.) „a numi în funcţia de armaş; a tortura” (Varlaam, Caz. 262v) ← armaş; armăşíe s.f. (înv.) „funcţia de armaş; jandarmerie; asuprire, tortură” 1643 (Varlaam, Caz. 228v) ← armaş; armăşoáie s.f. „nevastă de armaş” 1739 (Cond. Mav. II, 621) ← armaş; armătúră1 s.f. (înv.) „totalitatea armelor, mai ales defensive, armură, armament; arsenal; (doar la pl.) stemă, blazon” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 17), var. armatúră2 < pol. armatura, lat. neol. armatura, în limba veche, posibil şi lat. armātūra (PEW 127, CDDE 92, DA); sensul „stemă, blazon”, calc după fr. armoiries; armấnt s.n. (Mold., rar) „armament” 1898 (pl. armínturi, cu sens incert, Şez. V; sg. armấnt, 1913, Pamfile, C. Ţ. 47) ← *armământ < lat. armāmentum V. Bogrea, An. Ist. Naţ. I, 311, 407, Puşcariu, Îns. Et. Wb. (sigur), SDLR (sigur), cf. sd. REW 650; ármie s.f. (înv.) „armată” 1712 (N. Costin, în Let. II, 67) < pol. armja (< germ. Armee < fr. armée, part. f. substantivat al vb. armer „a înarma” < lat. armāre), rus. armija (< germ. Armee sau fr. armée); armigér adj., s.m. (înv., livr.) „purtător de arme; cel care poartă armele stăpânului, scutier” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < lat. neol. armiger (< arma + gerere „a purta”); armioáră s.f. (dim., rar) 1896 (Rădulescu-Codin, M. C. P. 16); armoaríi s.f. pl. tantum „stemă, blazon (la origine reprezentând arme)” 1840 (var. armărií, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79), var. armoríi (şi la sg. armoríe) < fr. armoiries (iniţial, în fr. med., „arme”, şi la sg. armoierie „armament; arsenal” < armoyer „a purta armele” < arme „armă”); var. armării, infl. de armă; armoriál adj., s.n. „(carte) care cuprinde blazoane” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79) < fr. armorial; armoríst s.m. (înv.) „heraldist” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79) < fr. armoriste; armurár1 s.m. (înv.) „armurier” 1862 (Pontbriant, D.) ← armură, după fr. armurier; armúră s.f. „îmbrăcăminte metalică, cu rol de apărare, a războinicilor din Evul Mediu; (p. anal.) mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură într-o ţesătură; înveliş protector al unui cablu electric; (muz.) armatură1” 1831 (Căpăţineanu, Sad. 93) < fr. armure (< lat. armātūra „ansamblul armelor purtate de un soldat”); armurăríe1 s.f. (înv.) „meseria de armurier” 1909 (DA) < fr. armurerie sau ← armurar1; armurăríe2 s.f. „loc unde se fabrică, se repară sau se vând arme; obiecte produse de armurier” 1885 (GT, nr. 46) < fr. armurerie; armuriér s.m. „persoană care fabrică, repară sau vinde arme (de foc); persoană însărcinată cu păstrarea şi cu întreţinerea armamentului într-o unitate militară” 1840 (var. armăriár, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79) < fr. armurier (< armure „armură”); var. armăriar, prin românizare după armă; dezarmá vb. „a-i lua cuiva armele, a sili pe cineva să-şi predea armele; (fig.) a pune pe cineva în imposibilitatea de a riposta” 1786–1788 (Gherasim, Şt. stihii, 16v), var. (înv.) dăzarmá, disarmá < fr. désarmer; var. disarma < it. disarmare; dezarmamént s.n. (înv.) „dezarmare” 1887 (Cod. comerc. 225) < fr. désarmement; dezarmánt adj. „care face pe cineva să renunţe la o împotrivire, la o obiecţie” 1933 (Constantinescu, S. IV, 303) < fr. désarmant; dezarmáţie s.f. (înv., rar) „dezarmare” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.), var. dezarmaţiúne ← dezarma; înarmá vb. „a înzestra cu arme, (refl.) a se echipa cu arme” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 118); întrarmá vb. (înv.) „a (se) înarma” 1582 (PO, 175); portármă s.f. „purtare, deţinere a unei arme de foc” 1930 (Agârbiceanu, O. X, 72) ← port1- + armă; rearmá vb. (înv.) „a (se) reînarma” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. réarmer º; reînarma vb. „a (se) înarma din nou” 1933 (forma reînarmáre, Titulescu, D. 518) ← înarma. Cf. armá2,3, armár, armatól, armatúră1, armistíţiu, jandárm, ormán. ARMĂSÁR 322 ARMÍNDEN ARMĂSÁR s.m. „cal mascul necastrat – étalon” 1588 (var. armasáriu, Doc. Î. 165), var. (Mold., Trans.) hărmăsár, (Mehed.) armăcsár. Lat. *armissārius (cf. armessarius atestat în Lex Salica, CDDE 93) < [equus] admissārius „(cal) de prăsilă” < admittere „a lăsa să se apropie, a admite, (despre animale domestice) a trimite masculul la femelă, a lăsa masculul să se apropie de femelă” < ad- + mittere „a trimite”, cf. sd. ammesarzu REW 177. O formă cu -rm- a fost împrumutată şi de alb. (harmëshuar). Var. armăcsar, posibil prin contaminare cu armig CDDE 93. Fam.: armăsăráş s.m. (dim.) 1887 (HEM II, 1691); armăsărél s.m. „armăsar tânăr; cui de la jug” 1887 (HEM II, 1691); armăsărésc adj. „de armăsar” 1903 (TDRG1); armăsăréşte adv. „ca armăsarii” c.1880 (Gligore Jipescu, „Răurile oraşelor”, apud TDRG3) ← armăsăresc sau ← armăsar; armăsărít s.n. „montă; taxă pentru montă” 1824 (Iorga, S. D. VIII, 172) ← *armăsărí sau ← armăsar DA; armăsărúş s.m. (dim.) 1840 (I. Golescu, B. 121). Cf. admíte, comís2,3, comisár, comísie, comisión, comisóriu, comisúră, comíte2, comitét, compromíte, demíte1,2, dimíte, emíte, încumetá, mesáj, mésă, misiúne, omíte, permíte, promíte, remíte, submíte, transmíte, trimíte. ARMEÁN1, -Ă adj., s.m., s.f. „populaţie de limbă indo-europeană, stabilită mai ales în regiunea dintre munţii Caucaz şi Taurus; limba vorbită de acestă populaţie – Arménien, arménien” 1456 (top. Armeane DERS; ca apelativ, 1593, Doc. Î. 179), var. (Mold.) armán2. M.bg., v.scr., v.ucr. arměninŭ (pl. arměni) < m.gr. Ἀρμένιος. Fam.: armeáncă s.f. 1490 (antrop. Armeanca, DERS; ca apelativ, 1804, V. cotid. 171); armenésc, -eáscă adj. „de armean, care aparţine armenilor; (s.f.) numele unui dans popular” 1593–1597 (Doc. Î. 188), var. armăneáscă s.f.; armenéşte adv. „în felul armenilor; pe limba armeană” 1814 (Doc. Buc. I, 687) ← armenesc sau ← armean; armeníme s.f. (col.) 1742 (top., Cond. Mav. III, 175). ARMÍG s.m. (Ban., Criş., V Trans.) „armăsar – étalon” 1886 (Vulpian, P. 34), var. armíc, harmíg. Et. nes., probabil scurtat din arhamac (< tăt. arğamak), cu finala după sufixul -ic (cf. şi termenii mic, voinic folosiţi cu referire la cai) º; HEM II, 1708–1709, care nu cunoaştea cuvântul arhamac, l-a comparat pe armig cu termenii turcici din care provine arhamac, gândindu-se la o origine cumană, pecenegă sau avară; eventual intrat prin ucr. (ŞIO I, 83), unde există formele arhamak şi rumak // ← *arnic, dim. dintr-un împrumut de dată lat. din v.gr. ἀρνός „miel (mascul)”, cu -m- după armăsar G. Giuglea, DR 10, 1941–1943, 414; et. nec. DA. Cf. arhamác. ARMILÁR adj. în expr. sferă armilară „obiect sferic compus din inele de dimensiuni apropiate ce reprezintă cercurile fundamentale ale sferei cereşti (ecuator, ecliptică, meridiane, orizont etc.), folosit în trecut pentru a determina poziţia astrelor pe cer, la diferite momente – armillaire” 1835 (Genilie, G. 65). Fr. armillaire, împr. din lat. armillarius < armilla „brăţară” < armus „braţ”. Cf. arm. ARMÍNDEN s.m. „nume popular al zilei de 1 mai; pom sau crengi verzi care se pun în ziua de 1 mai la poarta, uşa sau ferestrele caselor – nom populaire du jour du 1er mai; mai ARMISTÍŢIU 323 ARMONÍE (arbre qui, le 1er mai, décore les portes cochères)” 1780–1800 (Micu, D.; atestat indirect la 1749 prin împrumutul magh. ármingyin, Bakos, 249), var. (S Mold.) armấnder, (Mold.) armendín, (s.f. art.) armendína, armínder. Slavon Jeremiinŭ dĭnĭ (denĭ) „ziua Sfântului Ieremia (serbată pe 1 mai)” HEM II, 1711, TDRG, DA, CADE, SDLR, CDER 416 // şi scr. Jeremijev dan DA. Fam.: armindár s.m. (Mold.) „arminden” 1872 (Baronzi, L. 159) ← arminden (cu substit. finalei). ARMISTÍŢIU s.n. „suspendare temporară a acţiunilor militare în urma unui acord încheiat între părţile beligerante – armistice” 1699 (var. armistíţie s.f., FN, 85), var. (înv.) armistíţi, armistríţie s.f., armistríţiu. Lat. neol. armistitium (format în lat. med. din arma „arme” + -stitium „oprire” (cf. solstitium „solstiţiu”, iustitium „vacanţă a tribunalelor”) < stāre „a sta”), it. armistizio, fr. armistice. Cf. ármă, armá2,3, armár, armatól, armatúră1, jandárm, interstíţiu, solstíţiu, sta. ARMONÍE1 s.f. „potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg; bună înţelegere în relaţiile dintre persoane, colectivităţi; (muz.) potrivire plăcută între sunete (simultane sau succesive), bazată pe anumite relaţii matematice între frecvenţele lor – harmonie” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 119r), var. armónie1. Ngr. αρμονία (< v.gr. ἁρμονία, iniţial „îmbinare”, derivat de la radicalul ar- „a potrivi, a îmbina”, cf. ἀρμός „îmbinare”, ἀρμή „ajustare, îmbinare”, ἄρμα, -ατος „car”, ἀραρίσκειν „a potrivi, a îmbina”), lat. neol. harmonia, it. armonia, fr. harmonie. Fam.: armoniá vb. (înv., rar) „a se afla în armonie cu ceva” 1844 (Ş. Stoica, J. C. 47) < fr. harmonier; armónic adj. „aflat în armonie” 1793 (var. harmonicós, Gherasim, V. H. 13v) < lat. neol. harmonicus, fr. harmonique; var. harmonicos < ngr. αρμονικός; armónică1 s.f. „acordeon de dimensiuni mai reduse, acţionat cu butoane; muzicuţă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 794), var. harmónică < germ. (Zieh-, Mund-)harmonika, it. armonica (nume dat întâi de Benjamin Franklin unui instrument muzical inventat de el, bazat pe mici cupe de cristal umplute cu apă – engl. harmonica – şi folosit apoi pentru alte instrumente); armónică2 s.f. (fiz.) „oscilaţie de frecvenţă egală cu un multiplu întreg al frecvenţei fundamentale a unui sistem oscilant, (spec.) sunet care însoţeşte un sunet fundamental şi a cărui frecvenţă reprezintă un multiplu al frecvenţei sunetului fundamental” 1898 (Enc. rom. I) < fr. harmonique; armónie2 s.f. (Mold., înv., rar) „acordeon” 1907 (Săm. VI, 376) < pol. harmonia º; armoniós adj. „plin de armonie” 1825 (var. harmoniós, Scavinschi, Odă, 2) < fr. harmonieux, it. armonioso; armoniruí vb. (înv.) „a armoniza” 1814 (Ţichindeal, F. 196), var. (h)armoní 1825 (part. harmonít, LB), armonií < germ. harmonieren; armoníst1 s.m. „specialist în armonie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 794) < fr. harmoniste; armoníst2 s.m. „acordeonist” 1857 (Polizu, V.) < germ. Harmonist; armóniu s.n. „instrument muzical cu claviatură, asemănător cu o orgă mai mică, în care ţevile sunt înlocuite prin lame libere” 1882–1883 (var. harmónium, Contemporanul II, 514), var. armónium < germ. Harmonium, fr. harmonium; armonizá vb. „a (se) pune în armonie; a compune acompaniamentul unei melodii, în acord cu legile armoniei” 1825 (var. harmonizá, LB) < fr. harmoniser, it. armonizzare; armonográf s.n. (tehn.) „aparat mecanic care, cu ajutorul unor pendule care mişcă un creion, desenează diferite tipuri de curbe” 1988 (DEX–S) < fr. harmonographe; dezarmoniá vb. (înv., rar) „a strica armonia” 1848 (scris desarmonia, ARMONÍE1 ARNÉU 324 ARNÍCI Negulici, V.); dizarmónic adj. „lipsit de armonie” 1869 (var. disarmónic, Vorobchevici, A. M. 124), var. (înv., rar) dezarmónic < fr. disharmonique/dysharmonique, germ. disharmonisch; dizarmoníe s.f. „lipsă de armonie” 1812 (var. disarmoníe, Şincai, Hr. I, 390), var. (înv., rar) dezarmónie, disharmoníe < fr. disharmonie/dysharmonie, germ. Disharmonie; dizarmoniós adj. „lipsit de armonie” 1863 (Hasdeu, O. III, 186), var. (înv.) desarmoniós, disarmoniós ← armonios, după dizarmonie; enarmónic adj. (muz., despre sunete) „care diferă printr-un interval foarte mic (de o comă) şi sunt identificate prin procedeul temperării (de exemplu, fa diez şi sol bemol)” 1845 (Pann, Muz. bis. 80) < fr. enharmonique, împr. din lat. en(h)armonicus < gr. ἐναρμόνιος (< ἐν- „în-” + ἀρμονία); enarmoníe s.f. „raport între două sunete enarmonice” 1939 (RFR, nr. 8, 329) < fr. enharmonie (< enharmonique, după harmonie); enarmonísm s.n. „enarmonie” 1899 (Cerne, D. M. II, 14) < fr. enharmonisme º // ← enarmonie + -ism DLR; enarmóniu s.n. „instrument cu ancii libere asemănător cu armoniul, care are şi clape albe” 1899 (Cerne, D. M. II), var. enharmónium < germ. Enharmonium, numele unui instrument inventat şi înregistrat de muzicianul japonez Shohé Tanaka în timpul şederii sale la Berlin º // it. enarmonio DLR; inarmoníe s.f. (rar) „lipsă de armonie” 1978 (DN3) < fr. inharmonie; inarmoniós adj. (rar) „lipsit de armonie” 1848 (Negulici, V.) < fr. inharmonieux; nearmoniós adj. „lipsit de armonie” 1848 (Negulici, V.) ← ne- + armonios; sinarmonísm s.f. (fon.) „asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvânt, armonie vocalică” 1957 (E. Petrovici, CL II, 157) < fr. synharmonisme (< syn- < gr. συν- „împreună, con-” + harmon[ie] + -isme); subarmónică s.f. (fiz.) „componentă a unei vibraţii complexe, a cărei frecvenţă este un submultiplu al frecvenţei armonicii principale” 1955 (LTR1 VII) ← sub2- + armonică (după fr. sous-harmonique). Cf. anartríe, artiodactíl, artrítă, artropód, artróză, disartríe. ARNÉU s.n. (Ban., Trans.) „coviltir – bâche” c.1650 (scris arnieu, Anon. Car.), var. (Haţeg) arinéu, (Sălaj, Năs.) hernéu, irnéu. Magh. ernyő. ÁRNICĂ s.f. „plantă erbacee medicinală, cu flori galbene-portocalii – arnica” 1862 (Antonescu, D. 330), var. arnícă. Lat. savant arnica, germ. Arnika. Var. arnícă < fr. arnique (= arnica). ARNÍCI s.n. (pop.) „bumbac răsucit într-un singur fir, întrebuinţat la cusutul înfloriturilor, pe cămăşi, pe ştergare etc. – fil de coton teint” 1691 (Anatef. 446), var. (hapax, Clemens, W.) arníc, harníci, (Mehed.) arnígi. Et. nec. // Lat. *arniccus, dim. al lui *arnus „miel” (< gr. ἀρνός), cf. armic/armig „armăsar” (< *arnic cu -m- după armăsar) cu evoluţia sem. „miel” > „motiv decorativ cusut cu tort de lână (mai târziu, bumbac)” > „fire de tort colorate folosite la aceste motive” > „bumbac răsucit întrebuinţat la cusutul înfloriturilor pe cămăşi, ştergare” (folosit mai ales la pl., de unde sg. refăcut arníci) Al. Ionaşcu, SCL 38, 1987, 208–211; derivat adjectival din *arn „miel” (< gr. ἀρνός, cf. lat. arhaic arna = agna), cuvânt care ar sta şi la baza top. Arnota HEM II, 1722; cf. scr. jarenica „lână de miel” CADE, SDLR, DEX; posibil deformare populară de la urşinic „catifea” CDER 420. Cuvântul există şi în bg. (dial. arnič), unde ar putea fi împr. din rom. (Ionaşcu, loc. cit.); BER îl explică însă prin ngr. αρνήσιος „de miel” < αρνός „miel”. AROGÁ 325 AROMÍ AROGÁ vb. (folosit cu dativul reflexiv) „a-şi atribui în mod abuziv o calitate, un drept – s’arroger” 1799 (Iorgovici, Obs. 211, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1849–1852, Bălcescu, O. III, 145). Lat. neol. arrogare „a cere în plus; a-şi aroga; a(-şi) asocia” (ad- + rogare „a se adresa cuiva, a întreba, a cere”), fr. s’arroger. Fam.: arogánt adj. „care-şi atribuie mai mult decât se cuvine, trufaş, sfidător, impertinent” 1799 (var. arogánte, Iorgovici, Obs. 211, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1847, Teulescu, I. 231, forma arogánt) < lat. neol. arrogans, -ntem, fr. arrogant, it. arrogante; arogánţă s.f. (abstr.) 1799 (var. arogánţie, Iorgovici, Obs. 213, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1808, Ţichindeal, A. M. 47) < lat. neol. arrogantia, fr. arrogance, it. arroganza. Cf. rugá, întrebá, abrogá, derogá, interogá, prorogá, rogatóriu, subrogá, surogát. ARÓL s.n. „aversul unei monede – avers d’une monnaie” 1907 (Dunăreanu, Ch. 20), var. arólă s.f. Rus. orël „pajură” Mitu, SERS, 148-151 // Et. nec. DA. ARÓMĂ s.f. „miros plăcut; substanţă care dă unui produs (alimentar) miros sau gust plăcut – arôme” 1813 (Maior, Înv. vin. 65). Fr. arôme, germ. Aroma, lat. neol. aroma < gr. ἄρωμα, ἀρώματος. Fam.: aromát1 s.n. (înv.) „mirodenie, aromă, mireasmă” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 177r), var. arómat, aromátă s.f. 1648 (N. Test. 263) < slavon aromatǔ (< m.gr. ἄρωμα, pl. ἀρώματα); var. aromată < ngr. αρώματα (pl. lui άρωμα); aromát2 adj. „mirositor, plin de aromă” 1838 (Albineţ, M. 117); aromátic adj. „care conţine arome; (chim.) care are în moleculă un ciclu de 5–6 atomi cu o structură specifică” 1785 (var. aromaticésc, M. Cantacuzino, Călăt. II, 2v; forma aromátic, 1813, Maior, Înv. vin. 57; în compusul bot. calamo-aromático, 1749, C. buc. 56r), var. (înv.) aromaticós < ngr. ἀρωματικός, lat. neol. aromaticus, it. aromatico, fr. aromatique; aromatizá vb. „a da un miros sau un gust plăcut unei substanţe, unui aliment” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79) < fr. aromatiser; aromít adj. (Mold.) „afumat cu mirodenii” 1907 (Grigoriu-Rigo, M. P. II), probabil ← aromă º // part. verbului aromí „a ameţi, a adormi, a aţipi” DA. Cf. aríl, aromí. AROMÍ vb. (înv.) „a (se) ameţi; a ameţi prin somn, a adormi; a seduce, a ispiti; (intranz.) a adormi uşor, a aţipi – (s’)étourdir; endormir; séduire; sommeiller, dormir un peu” 1613 (var. arumí, Varlaam, Leastviţa, 4r, cu folosire tranz. neobişnuită: arumi un somn), var. (rar) aromá „a adormi, a aţipi” 1831 (Heliade-Rădulescu, O.2 II, 38). Et. nes., probabil derivat de la un împrumut vechi (poate chiar de dată lat.) din gr. ἄρωμα „aromă”, cf. tămâia „a afuma cu tămâie” > „a ameţi cu linguşiri” DA, SDLR // ← *(o)rómă „vis” < lat. (h)orama „viziune, vis” < gr. ὅραμα „ceea ce se vede, spectacol” HEM II, 1726; ← *ajmuri (cf. ajumi „a clipi, a aţipi”, jumi „a miji”), împr. slav, cf. cr. žmuriti, žmirati, žmiriti CDED II, 195; et. nec. DEX. Fam.: aromeálă s.f. „amăgire; stare de somnolenţă, de somn uşor” 1675 (var. arumeálă, GCR I, 222); aromitór adj. „amăgitor; adormitor, care te face să aţipeşti” 1620 (var. arumitór, Moxa, C. 93r). Cf. arómă. ARÓN 326 ARPÉGIU ARÓN1 s.m. sg. tantum (bot.; şi în compusul barba-lui-Aron) „rodul-pământului (Arum maculatum) – gouet tacheté” 1840 (var. arum, acc. nec., Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 84; forma arón, 1879–1883, Brandza, Fl. 463), var. arúmă s.f. Germ. Aron sau ngr. άρον (în compus, prin etim. pop. după antrop. Aron). Var. arum, arumă < lat. savant arum (< gr. ἄρον), fr. arum. ARONDÁ vb. „a repartiza cartiere, instituţii, locuitorii unui cartier unui anumit centru administrativ sau de servicii publice (spitale, şcoli etc.); (înv.) a împărţi un teritoriu în unităţi administrative; (înv., rar) a-şi rotunji, întregi teritoriul – répartir (des cartiers, des institutions, la population d’un cartier) à un certain centre administratif ou de services publiques; diviser un térritoire en unités administratives; arrondir son territoire” 1876 (forma arondáre, Eminescu, O. IX, 264). Probabil germ. arrondieren „a rotunji; a comasa terenuri; a redesena, a ajusta hotarele” (< fr. arrondir „a rotunji; a da o întindere suficientă, potrivită unui teritoriu” < rond „rotund” < lat. *retundus < rotundus, format pe radicalul lui rota „roată”), cele mai vechi atestări fiind din Transilvania sau cu referire la Transilvania; specializarea de sens din română, după arondisment (v. infra) º // Fr. arrondir DEX. Fam.: arondismént s.n. „diviziune teritorial-administrativă în Franţa (mai mică decât departamentul), în trecut şi în România şi Transilvania austro-ungară – arrondissement” 1870 (Costinescu, V. II, 304) < fr. arrondissement „rotunjire; acţiunea de a da o întindere suficientă unui teritoriu”, de unde „diviziune teritorială, arondisment” < arrondir „a rotunji”. Cf. rond, rotúnd, rúndă, roátă. ARPACÁŞ s.n. „produs alimentar obţinut prin decorticarea boabelor de grâu, orz sau mei – gruau” 1754 (Iorga, S. D. XII, 67), var. árpăcaş. Magh. árpakása < árpa „orz” (vechi împrumut turcic) + kása „terci”. Cf. arpagíc, arpalấc. ARPAGÍC s.n. „bulb mic de ceapă obţinut din sămânţă şi care, răsădit, dă ceapa obişnuită – ciboulette” 1840 (var. arbagíc, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 278), var. (reg.) arpacíc, (h)arbagícă s.f., (h)arpacícă s.f., harpagíc, (h)arpagícă s.f. Tc. arpacık (soğanı), lit. „ceapă (soğanı) mică precum un bob de orz (arpa)”, bg. arpağik. Var. arpacic < tc. dial. arpaçik. Formele fem., probabil după ceapă şi pătlăgică Suciu, IT II, 54. Cf. arpacáş, arpalấc. ARPALẤC s.n. (înv.) „venit suplimentar – revenu supplémentaire” 1718–1729 (R. Popescu, Ist. 262). Tc. arpalık „câmp de orz; raţie de orz; (ist.) venit suplimentar, indemnizaţie” < arpa „orz”. Cf. arpacáş, arpagíc. ARPÉGIU s.n. „executare succesivă a notelor unui acord – arpège” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79), var. arpégio, arpéj. It. arpeggio < arpeggiare „a cânta la harpă; a face arpegii” < arpa „harpă” < lat. târziu harpa. Var. arpej < fr. arpège. Fam.: arpegiá vb. „a executa arpegii” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 79). Cf. hárpă1. ARÓN1 ARPENTÓR 327 ARSENÍC ARPENTÓR s.m. „specialist în întocmirea planurilor topografice – arpenteur” 1840 (var. arpantór, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 80). Fr. arpenteur < arpenter „a măsura suprafaţa unui teren (iniţial, folosind măsura numită „arpent”, aproximativ egală cu un pogon)” < arpent < lat. ar(a)pennis/ar(e)pennis, cuvânt de origine celtică. Fam.: arpentáj s.n. „măsurătoare a unei bucăţi de pământ” 1840 (var. arpantágiu, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 80) < fr. arpentage. ÁRSA s.f. (Trans.), în loc. adv. cu ~ „cu toptanul – en gros” 1819 (Petru Maior, „Orthographia Romana siue Latino-Valachica...”, în Şc. Ard. II, 650). Et. nec. DA // ← part. ars al lui arde, folosit adverbial cu sensul „iute, degrabă, prompt” HEM II, 1735, SDLR; lat. āuersa, part. f.sg. al vb. āuertere, sau gr. ἄρδην „cu ridicata, cu totul” (< αἴρειν „a ridica”), ἄρσις „ridicare” sau part. ars al lui arde, cu un sens „a lua tot, ca focul” LM Gl.; lat. āuersiō, prin sincopă LB; magh. árszabás „taxă” CDED II, 723. ARSENÁL s.n. „loc în care se fabrică, se depozitează, se repară armament; (fig.) totalitatea mijloacelor de care se serveşte cineva într-o acţiune, în exercitarea unei profesiuni etc. – arsenal” 1770–1780 (var. arsanál, Gherasim Putneanul, Gheografie, 63r; forma arsenál, 1785, M. Cantacuzino, Călăt. I, 5v; ibid. şi formele arsănál, arsinál). Ngr. αρσενάλιν (< fr.), rus. arsenal (< fr.), fr. arsenal, iniţial „loc unde se construiesc, se repară, se aprovizionează sau se înarmează navele” < ven. arsenal (formă savantă), arsenà, arzanà < arab dār aṣ-ṣinā‛a „casă de manufactură, atelier” (cf. v. genovez darsenà, it. dàrsena) < dār „casă” + ṣinā‛a < ṣanā‛a „a face”; în Trans., posibil şi germ. Arsenal. Fam.: arsaná s.f. (înv.) „debarcader” 1747 (GCR II, 41) < ngr. αρσανάς (< ven.). Cf. darsénă, daruşifá, tersaná. ARSÉNIC1 s.n. (chim.) „pulbere fină, albă, cu miros de usturoi, foarte toxică (trioxid de arsen); (înv.) arsen (element chimic din clasa metaloidelor, ai cărui compuşi sunt otrăvitori) – arsenic” 1691–1697 (T. Corbea, D. 56), var. (înv.) arseníc1. Lat. neol. arsenicum (clasic arrhenicum), nume dat iniţial unei sulfuri de arsen < gr. ἀρσενικόν/ἀρρενικόν < siriac zarnīkā < iranic *zarnīk „auriu” (cf. persan zarnīx, zarnīq „arsenic”), apropiat prin etim. pop. de adj. ἀρρενικός/ἀρσενικός „bărbătesc, mascul” (< ἄρρην/ἄρσην „mascul”). Var. arseníc < fr. arsenic. Fam.: arsén s.n. „element chimic cu numărul atomic 33, din clasa metaloidelor, ai cărui compuşi sunt otrăvitori” 1864 (Maiorescu, O. I, 860) < germ. Arsen; arseniát s.m., s.n. „sare a acidului arsenic” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. arsenát < fr. arséniate; var. arsenat < engl. arsenate, germ. Arsenat; arsénic2 adj., în sintagma acid ~ „acid rezultat din combinarea arsenului cu acid azotic” 1852 (Marin, Pr. I, 95) < fr. arsénique; arsenicál adj. „de arsenic, care conţine combinaţii de arsenic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83) < fr. arsenical; arsenicát s.m. (rar) „arseniat, sare a acidului arsenic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83) ← arsenic, după fr. arséniate, sau germ. (înv.) Arsenikat; arseniós adj. (despre acizi, anhidride) „de arsen” 1852 (Marin, Pr. I, 38) < fr. arsénieux; arsenít s.m. „sare a acidului arsenios” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. arsénite; arseniúră s.f. „combinaţie a arsenului cu un metal” 1898 (Enc. rom. I, 414) < fr. arséniure. ARSENÍC3 s.m. (Mold., Trans.) „plantă erbacee, originară din Orient (Lychnis chalcedonica) – Croix-de-Jérusalem” 1879–1883 (var. arşinic, acc. neprecizat, Brandza, Fl.), var. arsenícă s.f., arsiníc, arşínic, arşiníc, urşiníc2. ARSENÍC3 ÁRŞĂ 328 ÁRTĂ Et. nes., probabil ← urşinic1 „catifea” SDLR // Lat. arsinicum (cf. Du Cange) < arsineum „podoabă de cap femeiască (de culoare roşie)”, cu referire la culoarea roşie sau la forma florii de arsenic HEM II, 1737. ÁRŞĂ s.f. (Mold., Buc.) „bici cu pleasnă – fouet à mêche (à claquer)” 1893 (Şez. II, 126). Et. nes., probabil ← onomatopeea harş, care imită zgomotul produs prin spintecarea cu putere a aerului (lovind, plesnind, retezând ceva) P. Boerescu, LR 2017/3, 308, sau ← arsă („lovitură”), part. lui arde DA („pare a sta în legătură cu verbul «a arde» (ars)”). ARŞÍC s.n., s.m. (reg.) „os al articulaţiei piciorului la cornute; (pl.) numele unui joc de copii la care se folosesc aceste oase – osselet; jeu aux osselets” 1760–1770 (var. arşấc, Meşt. doft. 325), var. arşícă s.f., (Mold.) aşíc. Tc. aşık. Epenteza lui r este un fenomen care mai apare în grupul aş- în alte cuvinte, la nivel dialectal Suciu, IT II, 54. Fam.: arşicár s.m. „jucător de arşice” 1871 (LM, 295). ARŞÍN s.m., s.n. (Mold., Dobr.) „un anumit număr de sculuri de tort; veche unitate de măsură pentru lungime – un certain nombre d’écheveaux; ancienne mesure de longueur” 1705 (Cantemir, I. I. 515). Tc. arşın „cot; vârtelniţă” < arış „cot” < pers. arš (v. pers. arašnīš), eventual şi prin ucr. aršyn. ÁRTĂ s.f. „activitate a omului care are drept scop crearea unor valori estetice şi care foloseşte mijloace de exprimare cu caracter specific; activitate umană care presupune învăţarea unor tehnici, reguli, procedee; îndemânare deosebită într-o activitate, măiestrie – art” 1823 (var. art, s.n., Vârnav, F. 124r), var. (înv.) árte. Fr. art, lat. neol. ars, -tem „meşteşug, pricepere dobândită prin învăţare, domeniu de activitate (în care se exercită o asemenea pricepere)”, derivat de la o rădăcină i.-e. cu sensul „a îmbina, a potrivi”, ca şi artus „articulaţie”, armus „umăr, braţ, (la animale) spată, coapsă”, arma „arme”. Var. arte < it. arte, lat. neol. ars, -tem. Fam.: antiártă s.f. „curent în avangarda artistică, cu caracter contestatar faţă de arta academistă; producţie pretins artistică, fără valoare estetică” 1959 (Contemp. 648, 8/1) < fr. anti-art; cu al doilea sens, posibil şi creaţie internă; antiartíst s.m. „persoană lipsită de talent, dar care pretinde a fi artist” 1901–1902 (Zamfirescu, O. II, 499) ← artist; antiartístic adj. „care nu respectă principiile artistice consacrate” 1909 (Zamfirescu, O. VI/I, 48) ← artistic; art decó s.n. „stil artistic (în design, arhitectură, arte plastice) de la începutul secolului XX, bazat pe ornamente cu forme geometrice, folosind mult sticla, feroneria” 1981 (Contemp., 31 mai, în DCR3) < fr. Art déco < art decóratif, după numele unei expoziţii internaţionale de la Paris, din 1925; artíst s.m. „creator de artă” 1829 (CR, 269) < fr. artiste, it. artista, lat. neol. artista; artístă s.f. 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 84) ← artist; artístic adj. „care ţine de artă; făcut cu artă” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 97v) < fr. artistique, it. artistico; artisticéşte adv. (înv.) „în mod artistic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 84) ← artistic; artisticitáte s.f. (abstr.) 1934 (Vulcănescu, D. R. II, 284) ← artistic; neartístic adj. „lipsit de artă” 1886 (Dobrogeanu-Gherea, O. C. VI, 286) ← artistic; pseudoartíst s.m. „fals, pretins artist” 1885 (Maiorescu, O. I, 586) ← pseudo- + artist; pseudoartístă s.f. 1961 (DN1) ← pseudoartist. Cf. artifíciu, artizán, inért. ARTÉLNIC 329 ARTÍCOL ARTÉLNIC s.m. (înv.) „soldat care împarte pâinea în regiment – soldat qui distribue le pain” 1894 (Bacalbaşa, S. A. I, 205). Rus. artel´ščik (< artel´ „cooperativă, companie”) SDLR, adaptat după derivatele româneşti în -elnic. ARTÉRĂ s.f. „vas sangvin care asigură circulaţia sângelui de la inimă la diverse organe şi ţesuturi; cale importantă de comunicaţie şi de transport – artère” 1760–1770 (var. artiríe, Meşt. doft. I, 24r), var. (înv.) artérie, (înv., rar) artíră. Fr. artère (împr. din lat. arteria < gr. ἀρτηρία „arteră; trahee” < ἀείρειν „a ataşa, a agăţa, a suspenda”). Var. artérie < lat. neol. arteria, germ. Arterie, posibil şi it. arteria, rus arterija (Ursu, TŞ). Var. artiríe < ngr. αρτηρία. Fam.: arteriál adj. „de arteră” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83) < fr. artériel; arteriectomíe s.f. (med.) „rezecţie a unei porţiuni dintr-o arteră” 1966 (DN2) < fr. artériectomie; arteriografíe s.f. „radiografie a arterelor; (înv.) descrierea arterelor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. artériographie; arteriólă s.f. „ramificaţie subţire a unei artere” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83) < fr. artériole; arteriologíe s.f. „ramură a anatomiei care studiază arterele” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83) < fr. artériologie; arteriopatíe s.f. „afecţiune a pereţilor unei artere” 1969 (D. med.) < fr. artériopathie; arteriós adj. (înv.) „de arteră, arterial” 1830 (Vasici-Ungureanu, Antrop. 91); arterioscleróză s.f. „boală caracterizată prin îngroşarea şi sclerozarea pereţilor arterelor” 1895 (Babeş, O. A. I, 447) < fr. artériosclérose; arteriotomíe s.f. „secţionare chirurgicală a unei artere” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83) < fr. artériotomie; arterítă s.f. „boală care constă în inflamarea unei artere” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. artérite; endarterítă s.f. „inflamaţie a tunicii interne a unei artere, care poate produce astuparea acesteia” 1895 (Babeş, O. A. I, 440) < fr. endartérite; periarterítă s.f. „inflamaţie a tunicii externe a unei artere” 1948 (Parhon, B. 16) < fr. périartérite. Cf. aórtă, artimón. ARTEZIÁN adj. (despre fântâni) „cu apă care ţâşneşte cu presiune din pământ – artésien” 1832 (AR, 88). Fr. artésien, propriu-zis „din regiunea Artois”, unde au fost săpate puţuri din care apa ţâşneşte cu presiune mare (cf. expresia puit artésien). ARTÍCOL s.n. „expunere scrisă (de proporţii mai reduse) cu caracter publicistic sau ştiinţific; diviziune într-un document oficial; obiect care se vinde în comerţ; (biol.) segment component al unor organe; (gram.) parte de vorbire care individualizează substantivul; (înv., în forma artícul) articulaţie; (înv., în forma artícul) rostire clară, articulare a cuvintelor – article; (vieilli) articulation” 1646 (var. artíc1 „plângere, petiţie; articol al unui text”, Prav. Mold. 153; forma artícol, 1787, Văcărescu, Gr. 17), var. (înv.) artíclu 1812 (Maior, Ist. 242, 310), artícul 1691 (Mărgăritare, 158r), (înv., Trans.) articulúş „articol de lege” 1699 (Lupaş, DIT, 481). Lat. neol. articulus „articulaţie, încheietură; secţiune (iniţial: segment al unui membru, între două încheieturi), punct al unei expuneri, (gram., calc după gr. ἄρθρον) cuvânt pronunţat separat, pronume, articol” (< artus „articulaţie”, derivat de la o rădăcină i.-e. cu sensul „a îmbina, a potrivi” ca şi armus „umăr, braţ, (la animale) spată, coapsă”, arma „arme”, ars „,meşteşug”), it. articolo, fr. article. Var. artic1 (înv., Mold., Ban.) < pol. artykuł CADE, SDLR, prin falsă analiză a finalei -ul º, ulterior posibil şi refăcut prin falsă analiză din articul (< lat. neol.). Var. articulúş < magh. artikulus. ARTIFÍCIU 330 ARTIFÍCIU Fam.: articliér s.m. (livr.) „autor de articole de ziar” 1939 (RFR, nr. 2, 432) < fr. articlier; articliéră s.f. (livr.) 1976 („România literară”, 8 apr., p. 8, în DCR3) ← articlier; articoláş s.n. (dim.) 1847 (Bălcescu, O. IV, 64); articulá vb. „a (se) lega prin articulaţii; (fig.) a (se) lega într-un tot coerent; a pronunţa; (gram.) a adăuga articolul” 1822 (part. articulát, Bobb, DRLU I) < fr. articuler, lat. neol. articulare (cu sensul iniţial „a pronunţa distinct, clar”, cf. sensul „cuvânt pronunţat separat” al lui articulus); articulár adj. „privitor la încheieturile corpului” 1822 (Bobb, DRLU I) < fr. articulaire, lat. neol. articularis sau articularius; articulatóriu adj. „referitor la articularea sunetelor” 1911 (Al. Philippide, V. rom. VI, vol. XXIII, 78), var. articulatór < fr. articulatoire; articuláţie s.f. „legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor), încheietură; legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod; (p. ext.) legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotaţia lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct; rostire, pronunţare a sunetelor vorbirii; (p. ext.) execuţie clară şi frazare exactă în muzica instrumentală; (înv., gram.) articulare (aplicarea articolului)” 1839 (Vaillant, V.), var. (înv.) articulaţióne, articulaţiúne, articulăciúne < fr. articulation, lat. neol. articulatio, -onem; articúş s.n. (Trans.) „datină, obicei” 1887 (Todoran, Gl.) ← articuluş; coarticulá vb. (fon.) „a suprapune (în pronunţie) mişcările articulatorii ale unor sunete succesive” 1940 (Puşcariu, LR I, 68) < fr. coarticuler; coarticuláţie s.f. „(fon.) începutul articulării unui sunet înainte ca articularea celui precedent să fi luat sfârşit; (anat., înv.) sinartroză, articulaţie fixă între două oase” 1862 (var. coarticulaţiúne, Antonescu, D., cu sens anat.) < fr. coarticulation; dezarticulá1 vb. „a amputa un membru sau o parte a lui la nivelul unei articulaţii; (refl., despre oase) a ieşi din articulaţii, a se disloca; (refl., fig.) a-şi pierde coeziunea, unitatea” 1862 (var. dearticulá, Antonescu, D.) < fr. désarticuler; dezarticulá2 vb. (rar, lingv.) „a suprima articolul unui cuvânt; a pronunţa separat foneme sau silabe” 1929 (Resmeriţă, D.) ← articula; cu sensul „a pronunţa separat foneme sau silabe” probabil prin substituţie de prefix din coarticula; dezarticuláţie s.f. (abstr., înv.) 1871 (var. desarticulaţiúne, LM) < fr. désarticulation; inarticulábil adj. (despre sunete sau, fig., despre idei) „care nu poate fi pronunţat sau clar exprimat” 1978 (DN3) < fr. inarticulable; interarticulár adj. „care se află între articulaţii” 1969 (D. med. I, 258) < fr. interarticulaire; înarticulá vb. (înv., Trans.) „a introduce un articol de lege într-un cod de legi” 1882 (Eminescu, O. XIII, 68) < germ. austriac inartikulieren; monoarticulár adj. (anat., med.) „cu o singură articulaţie, care se referă la o singură articulaţie” 1969 (D. med. II, 404) < fr. monoarticulaire; nearticulát adj. „care nu este rostit clar; (gram.) lipsit de articol; (anat.) lipsit de articulaţii” 1841 (Poenaru – Aaron – Hill, V. II, 18) ← ne- + articulat, după fr. inarticulé; poliarticulár adj. (anat., med.) „care se referă la mai multe articulaţii, care afectează mai multe articulaţii” 1910 (Bianu, D. S. 99) < fr. polyarticulaire; semiarticuláţie s.f. (tehn.) „articulaţie între două corpuri, care permite şi o deplasare relativă a acestora în lungul unei axe” 1955 (LTR1 VI) ← semi- + articulaţie. ARTIFÍCIU s.n. „procedeu ingenios folosit pentru a da altă înfăţişare unui lucru, a da o aparenţă de frumuseţe sau de corectitudine; (mai ales la pl.) amestec de substanţe care, aruncate în aer, iau foc uşor, producând efecte variate de lumină şi culori – artifice” 1794 (pl. artifícii, Calend. Viena, 27), var. (înv.) artifície s.f., artifíţie s.f., artifíţiu. Fr. artifice (iniţial, „măiestrie, meşteşug”), lat. neol. artificium „măiestrie; meserie; viclenie, artificiu; teorie, reguli; lucrare de artă” < artifex „meşter, maestru, creator” < ars, artis „meşteşug” + facere „a face”. ARTÍG 331 ARTIMÓN Fam.: artefáct s.n. „produs făcut de mâna omului; (în ştiinţele experimentale) efect artificial datorat procedeelor folosite în experiment” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. artéfact (< engl. artefact < lat. arte factum „făcut prin meşteşug/artă”); artificiál adj. „făcut de mâna omului; făcut astfel încât să imite natura; prefăcut, nesincer; făcut după criterii subiective, arbitrare” 1813 (var. artificiále, Maior, Înv. vin. 34), var. artifiţiál < fr. artificiel, lat. neol. artificialis; artificialísm s.n. (abstr., rar) 1911 (N. Rev. R. X, nr. 5, 79) ← artificial; artificialitáte s.f. (abstr.) 1873 (Hasdeu, I. C. 350) ← artificial; artificializá vb. „a face sau a deveni artificial” 1904 (Chendi, S. III, 18) ← artificial; artificialménte adv. (înv.) „în mod artificial” 1852 (Marin, Pr. I, 170) < fr. artificiellement; artificiér s.m. „muncitor sau militar specializat în manipularea explozivelor; muncitor specializat în fabricarea artificiilor” 1839 (var. artifiţér, Vaillant, V.), var. (înv.) artificiár, artifiţiér < fr. artificier; artificiós adj. (peior.) „bazat pe artificii, nenatural” 1834–1835 (var. artifiţiós, Murgu, C. F. I, 65v) < fr. artificieux, lat. neol. artificiosus; artificiozitáte s.f. (abstr.) 1925 (Ralea, S. II, 520) ← artificios; neartificiál adj. „care nu este artificial” 1885 (GT, XLVIII, nr. 69) ← artificial. Cf. ártă, artizán, inért, fáce. ARTÍG s.n. (Ban., Olt.) „bucată mare dintr-un animal, tăiată pentru a fi mâncată, halcă, ciozvârtă – quartier d’un animal abbatu, gros morceau de viande” 1884 (Familia, 79), var. artíc2, hartíc, hartíg. Et. nes., posibil ← (h)artan id., cu substit. finalei (DA: cf. hartan, hărtău) sau tc. artık „rest” SDLR, CDER 437, eventual prin intermediul bg. artăk (SDLR: cf. bg., tc.) // ← *art (< lat. artus „articulaţie, membru”) + -ic (cf. artan, artău „halcă”, formate de la aceeaşi bază, cu alte sufixe) HEM II, 1750; lat. med. *articus (< lat. articulus, cf. prunc < *pueruncus < puerunculus), de unde ulterior (h)artan, (h)ărtău, cu substit. finalei N. Drăganu, DR 6, 1929–1930, 259–261; lat. articulus S. Mangiuca „Familia” (Pesta), 1884, 79. ARTILÉRIE s.f. „ansamblu de arme de foc care servesc la aruncarea de proiectile grele la distanţă; diviziune a armatei care foloseşte aceste arme – artillerie” 1715 (Pseudo- Costin, L. 70). Pol. artyleria, rus. artillerija, fr. artillerie < artillier „a echipa” < atillier „a aranja, a ajusta”, infl. de art „meşteşug” < lat. *apticulāre < aptāre „a potrivi, a ajusta, a pregăti” < aptus „legat, fixat, pregătit, potrivit, apt” TLF. Fam.: artilér s.m. „artilerist” c.1832 (var. artilier, I. Golescu, Cond. I, 97v) < fr. artilleur; artileríst s.m. „militar dintr-o unitate de artilerie” 1808 (Fundam. 42) < germ. Artillerist, rus. artillerist. Cf. apt, adaptá, adépt, amént, coaptáţie, cópulă, cuplét, cúplu, inépt. ARTIMÓN s.n. „catarg de la pupa unei nave cu pânze – artimon” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 83). Fr. artimon, iniţial „pânza cea mai mare a unei corăbii” < it. artimone (probabil dintr-o formă dial. genoveză, cf. lat. med. artimonus atestat la Genova) < lat. artemō, -ōnem „pânză mică de corabie” < gr. ἀρτέμων < ἀρτεῖν = ἀρτᾶν „a atârna, a ataşa” < ἀείρειν „a ataşa, a agăţa, a atârna”. Cf. aórtă, artéră. ARTIODACTÍL 332 ARTROPÓD ARTIODACTÍL s.n., adj. (ordin de animale mamifere erbivore) cu picioarele cu număr par de degete, dintre care sunt folosite, pentru sprijin degetele 3 şi 4 – artiodactyle” 1898 (Enc. rom. I, 439). Fr. artiodactyle, lat. savant Artiodactyla < gr. ἄρτιος „potrivit, corespunzător, par” (< ἄρτι „exact, precis, imediat, tocmai”, derivat de la rădăcina verbului ἀραρίσκειν „a potrivi (într-un întreg), a ajusta”) + δάκτυλος „deget”. Cf. dactíl1, dactílo1-, -dactíl2, adactilíe. ARTIZÁN s.m. „meşteşugar (care execută produse de artă, obiecte lucrate manual), (fig.) autor, realizator a ceva – artisan” 1834 (AR, 138). Fr. artisan < it. artigiano < arte „,meşteşug, artă” < lat. ars, artem. Fam.: artizanál adj. „de artizan, realizat de un artizan” 1937 (RFR, nr. 4, 135) < fr. artisanal; artizanát s.n. „activitatea, profesia de artizan; magazin unde se vând produsele unui artizan; (rar, ist.) breaslă” 1934 (Vianu, O. VI, 90) < fr. artisanat „breaslă; producţie artizanală”; artizánă s.f. 1946 (RFR, nr. 11, 156); semiartizanát s.n. (rar) „sistem de muncă ce combină producţia industrială cu cea artizanală” 1966 (DN2) ← semi- + artizanat. Cf. ártă, artifíciu, inért. ÁRTOS s.n. „pâine pentru împărtăşanie – pain bénit, pain consacré” 1679 (Dosoftei, L. 24). Ngr. άρτος „pâine”. Fam.: artofór s.n. (înv.) „anaforniţă, chivot” c.1750 (var. artofóri, Iorga, S. D. XII, 54), var. artofórion, artofóri(u) < ngr. αρτοφόριο(ν) < v.gr. ἀρτοφόριον „coş cu care se transporta pâine” < ἀρτοφόρον < ἄρτος + φέρειν „a purta”. ARTRÍTĂ s.f. „boală care se manifestă prin inflamarea articulaţiilor – arthrite” 1830 (var. artrítis, AR, 240). Ngr. αρθρίτις (v.gr. ἀρθρῖτις < ἄρθρον „articulaţie”, derivat de la radicalul lui ἀραρίσκειν „a potrivi (într-un întreg), a ajusta”), lat. neol. arthritis, fr. arthrite. Fam.: antiartrític adj., s.n. „(medicament, tratament) folosit contra artritei” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. antiarthritique; artrític, -ă adj., s.m., s.f. „(cauzat) de artrită; persoană care suferă de artrită” 1829 (AR, 68) < ngr. αρθριτικός, lat. neol. arthriticus, fr. arthritique; artritísm s.n. „predispoziţie constituţională la unele boli articulare şi de nutriţie” 1891 (Stâncă, Med. soc. 182) < fr. arthritisme; osteoartrítă s.f. „inflamaţie care cuprinde atât articulaţia, cât şi partea osoasă din jur” 1942 (M. enc. agr. IV, 326) < fr. ostéo- arthrite (< ostéo < gr. ὀστέον „os” + arthrite); periartrítă s.f. „inflamaţie a ţesuturilor din jurul unei articulaţii” 1959 (Belea, P. A. 476) < fr. périarthrite; poliartrítă s.f. „boală caracterizată prin inflamaţia concomitentă a mai multor articulaţii” 1894 (Babeş, O. A. I, 365) < fr. polyarthrite. Cf. anartríe, artiodactíl, artropód, artróză, disartríe. ARTROPÓD s.n. (mai ales la pl.), s.m., adj. „încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul format din inele articulate, cu membre perechi, simetrice şi articulate, şi cu schelet extern, chitinos – arthropode” 1898 (Enc. rom. I, 146). Fr. arthropode(s), lat. savant Arthropoda < gr. ἄρθρον „articulaţie” + πούς, ποδός „picior”. Cf. anartríe, artiodactíl, artrítă, artróză, disartríe, -pod2, anápoda, apogiatúră. ARTRÓZĂ 333 ARTÚT ARTRÓZĂ s.f. „boală articulară cronică – arthrose” 1955 (Parhon, O. A. V, 101). Fr. arthrose, format de la baza gr. ἄρθρον „articulaţie” (cf. arthrite „artrită”) cu sufixul -ose specific numelor de boli (< v.gr. -ωσις), pe baza compuselor dysarthrose, néarthrose, pseudarthrose, desemnând maladii legate de articulaţii (gr. ἄρθρωσις înseamnă „articulare, articulaţie”). Fam.: amfiartróză s.f. „articulaţie care permite doar mişcări limitate” 1843 (Kretzulescu, A. 129) < fr. amphiarthrose (format pe baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi, ambi-” şi -arthrose din synarthrose „sinartroză”, diarthrose „diartroză”, cu referire la faptul că amfiartroza este intermediară între sinartroză şi diartroză); artrografíe s.f. „radiografie a unei articulaţii” 1969 (D. med.) < fr. arthrographie, engl. arthrography; artrologíe s.f. „ramură a anatomiei care studiază articulaţiile” 1843 (Kretzulescu, A. 126) < fr. arthrologie; artropatíe s.f. „boală articulară” 1898 (Enc. rom. I) < fr. arthropathie; artroscóp s.n. „aparat care examinează endoscopic o cavitate articulară” 1969 (D. med.) < fr., engl. arthroscope; artroscopíe s.f. „examinare a leziunilor dintr-o articulaţie cu ajutorul artroscopului” 1969 (D. med.) < fr. arthroscopie, engl. arthroscopy; artrózic, -ă adj., s.m., s.f. „(bolnav) de artroză” 1969 (D. med. I, 365) < fr. arthrosique; coxartróză s.f. „artroză a articulaţiei şoldului” 1969 (D. med.) < fr. coxarthrose (< cox(o)- < lat. coxa „şold” + arthrose); diartróză s.f. „articulaţie mobilă dintre oase” 1862 (var. diartróze, scris diarthrose, Antonescu, D. 87) < fr. diarthrose < gr. διάρθρωσις < διαρθροῦν „a ajusta articulaţiile, a (se) dota cu articulaţii regulate, a articula complet” < δια- + ἀρθροῦν „a articula” < ἄρθρον „articulaţie”; disartróză s.f. „mobilitate anormală a unei articulaţii, conformaţie greşită a unei articulaţii” 1862 (var. disartróze, scris dysarthrose, Antonescu, D. 193) < fr. dysarthrose (format pe baza gr. δυς- „rău” şi arthrose); discartróză s.f. „artroză care afectează discurile intervertebrale” 1969 (D. med.) < fr. discarthrose; hemartróză s.f. „acumulare de sânge într-o articulaţie, cauzată de lovituri, fracturi sau boli” 1969 (D. med.) < fr. hémarthrose (hém(o)- < gr. αἷμα „sânge” + arthrose < gr. ἄρθρωσις „articulaţie”); hidrartróză s.f. „acumulare de lichid (purulent sau seros) în articulaţii” 1969 (D. med.) < fr. hydrarthrose (< hydr(o)- < gr. ὕδωρ „apă” + arthrose < gr. ἄρθρωσις „articulaţie”); lombartróză s.f. „artroză a articulaţiilor vertebrelor lombare” 1966 (DN2) < fr. lombarthrose; neoartróză s.f. „articulaţie nouă, anormală, formată între două extremităţi osoase” 1904 (var. neartróză, scris nearthrosa, Enc. rom. III, 382) < fr. néarthrose (format pe baza gr. νέος „nou” şi ἄρθρωσις „articulaţie”); forma neoartroză, refăcută cu prefixoidul neo-; pseudartróză s.f. „articulaţie anormală, formată la nivelul unei fracturi neconsolidate” 1904 (scris pseudarthrosa, Enc. rom. III, 689) < fr. pseudarthrose (< pseud(o)- „fals” < gr. ψεῦδος „minciună, înşelăciune” + ἄρθρωσις „articulaţie”); sinartróză s.f. „articulaţie fixă între două oase” 1843 (Kretzulescu, A. 129) < fr. synarthrose < gr. συνάρθρωσις < συν- „împreună, con-” + ἄρθρωσις „articulaţie” (opus lui διάρθρωσις „diartroză, articulaţie mobilă”). Cf. anartríe, artiodactíl, artrítă, artropód, disartríe. ARTÚT adj. (Trans., rar) „isteţ, sfătos – perspicace, sagace” 1906 (Viciu, Gl.). Et. nes., posibil lat. astūtus „isteţ, priceput”, prin contaminare cu argūtus „vorbăreţ”, cf. it. astuto REW 751 // Probabil lat. *artūtus < artus „membru”, cu un sens iniţial „sprinten, ager” DA; derivat din lat. ars, -tem REW 679; posibil o deformare locală a săs. hart CDER 442. Cf. astúţie. ARŢÁR 334 ARUNCÁ ARŢÁR1 s.m. „arbore cu lemnul alb şi tare, rezistent, cu frunze opuse şi fructe aripate, înrudit cu paltinul – plane” 1579 (var. arčáriu, DERS, apelativ), var. (suspect) arceár, (suspect) arcér2, aţár, harţár. Probabil lat. *arceārium < *arce < *acre < acer, aceris „arţar” (Burlă, Studie, 137, HEM II, 1758, PEW 131) sau metatezat din *acerārium (< acer) sau *acreārium (< *acre) º; sp. arce, invocat pentru reconstituirea lat. *arce, poate fi o formă mai nouă rezultată în sp. din acre, cf. Corominas, DCEC; pentru lat. *acre, cf. lombard agre, Arbedo (Ticino) agru, Val Sesia eigu REW 91 // Lat. *arceārius < arcus „arc” (lemnul de arţar fiind folosit la fabricarea arcurilor) Puşcariu, Îns. Et. Wb., CDER 434; el. de substrat, dintr-un i.-e. *aḱar(n)os/*alḱar(n)os/*arḱar(n)os, cf. lat. acer, germ. Alhorn Ivănescu, ILR, 260; lat. *ēriciārius (< ēricius „arici”), pe baza asemănării frunzelor palmate ale arţarului cu ţepii ariciului (cf. it. acero riccio „arţar creţ”) sau de la sensul „grindă prevăzută cu ţepi de fier, folosită şi ca armă” al lui ēricius, cu referire la lemnul din care se făceau aceste obiecte, P. Boerescu, LR 50, 2001, 263–265; poate lat. acer arborem, cf. fr. érable TDRG; et. nec. DEX. Fam.: arţăráş s.m. (dim.) c.1873 (Alexandrescu, O. I, 383); arţărél s.m. (dim.) 1888 (Sevastos, C. mold. 173). Cf. aceracée. ARŢÁR2 s.n. (Ban.) „stână mică – petite bergerie” 1887 (HEM II, 1759). Et. nes., posibil ← *areţar ← arete HEM II, 1759 // Et. nec., cf. alţar „scrin” DA. ARUNCÁ [ar. aru(n)cáre, arcáre; mr. ru(n)cári] vb. „a imprima o mişcare iute unui obiect (în prealabil ţinut), făcându-l să se îndepărteze sau să ajungă într-un anumit loc sau la o anumită persoană; (refl.) a se năpusti, a se repezi – jeter, lancer” c.1500 (forma arruncá, Psalt. Hur. 33r, 124r). Et. nes., probabil lat. *arruncāre < ēruncāre „a plivi, a smulge buruienile”, cu substit. prefixului, cf. tosc. arroncare, abr. arrongá „a plivi” (< lat. *arruncāre = ēruncāre cu schimbare de prefix Battisti – Alessio) HEM, M. Negraru, LR 43, 1994, 47–49 (lat. ēruncāre, propus de CDED I, 17, Şăineanu, S. 159, TDRG, CADE, SDLR, REW 2908, CDER 443, DDA, DEX, este problematic din punct de vedere formal, deoarece textele vechi – Psalt. Hur., Cod. vor., Glosele Bogdan – au forme cu -rr-, cf. P. Boerescu LR 2017/3, 308), cu evoluţia semantică „a smulge, îndepărtând” > „a îndepărta” > „a arunca”, sau lat. auerruncāre „a îndepărta (un rău)” LB, LM, Philippide, ILR, 44, PEW 132, DA, Capidan, Megl. III, Rosetti, ILR, 175 (problematic deoarece acest termen, ce aparţinea vechiului vocabular religios, nu a mai fost moştenit în altă limbă romanică). Într-o glosă medievală şi în dicţionarul lui Papias (sec. XI) este atestat un verb lat. arruncare (arruncat: auertit, alienat „îndreaptă în altă parte, îndepărtează” CGL V, 169; arruncare: euertere, eradicare, alienare „a răsturna, a distruge, a eradica, a îndepărta” Papias, „Vocabularium latinum”; o formă aparent prefixată a acestui verb apare în CGL V, 435 (ms. din sec. X; cf. M. Iliescu, RL 5, 320): abaruncit: alienat, auertit „îndepărtează, înstrăinează”). Acest verb este interpretat de HEM ca derivat din runcāre, dar ar putea reprezenta şi o contragere târzie din auerruncāre (de care este mai apropiat semantic), cum crede Rosetti, ILR, 175 (fapt susţinut şi de modul asemănător în care Papias glosează verbul aueruncare: auertere, eruncare, eradicare „a îndepărta, a eradica”). În orice caz, este plauzibilă ipoteza că această formă (arruncare) reflectă etimonul lat. al rom. arunca, evoluţia semantică, în ambele ipoteze, fiind „a îndepărta” > „a îndepărta imprimând o mişcare violentă, a arunca”. ARŢÁR1 ARVÁT 335 ARVÚNĂ Fam.: arúnc s.n. (înv., Trans.) „impozit (extraordinar)” 1885 (GT XLVIII, nr. 194), der. regresiv; aruncát s.n. (abstr.) 1796 (Budai-Deleanu, „Ţiganiada” varianta A, în ŞA I, 281); aruncătór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care aruncă; atlet specializat în aruncarea discului, suliţei sau greutăţii”, s.n. „armă de foc cu care se aruncă mine, grenade, flăcări; (în expr. de spumă) dispozitiv de stingere a incendiilor care produce dioxid de carbon încorporat într-o masă spumoasă; (înv., după fr. jet d’eau) fântână arteziană”, adj. (înv., despre arme) „de aruncat” c.1650 (Anon. Car.); aruncătúră [ar.] s.f. „aruncare; distanţa până la care ajunge un obiect aruncat; (pop.) vrajă îndreptată împotriva cuiva; (Trans., la pl.) lemne uscate, de aruncat în foc; (înv.) literă suprascrisă, în scrierea chirilică” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 172v); aruncăturí vb. refl. (Trans., despre lemn) „a putrezi parţial, încât nu mai poate fi bun decât la aruncat în foc” 1906 (part. aruncăturít, Viciu, Gl.) ← pl. aruncături „lemne de aruncat în foc”. ARVÁT1 s.m. (înv.) „croat – croate” 1700–1712 (N. Costin, L.2 70; ca antrop., 1569, doc. apud HEM II, 1782), var. harvát 1718–1729 (R. Popescu, Ist. 312). Slavon (pl.) charvati < v.sl. chrŭvat-. Cf. croát, cravátă. ARVÁT2 (iht.; Ialomiţa) „obleţ (Alburnus lucidus) – ablette” 1887 (HEM II, 2153). Et. nes., probabil var. a lui avát = haút „Aspius aspius; Aspius rapax” (< tc. havut, haut) HEM II, 2153 // Et. nec. DA. ÁRVĂ1 s.f. art. (Dobr.) nume al unui dans popular – nom d’une danse populaire 1887 (HEM II, 1780). Et. nec., posibil acelaşi cu arvă2 (= harvă). ARVÉLE s.f.pl. (hapax, DDRF) „conuri (de pin, brad etc.) – pommes de pin” 1893. Et. nes., probabil împrumut dintr-un termen preroman răspândit în zona alpină (*arwo-/*al(a)wo- „pin”, *arwa/*al(a)wa- „con de pin, fruct de conifere”, cf. germ. elveţian Arve, Arbe „pin elveţian”, fr.-prov. din Savoia, Dauphiné alevo, aleve, erevu, Piemont elvu, ervu „specie de pin”, fr.-prov. din Alpi alèvo, álva, áwva, árva „con de pin, fruct de conifere”), pătruns în limbă după transformarea -rv- > -rb- din elementele moştenite, Hubschmid, Praeromanica, 28-34; finala -(e)le reprezintă probabil sufixul -ea/- ele (lat. -ella) şi nu art. def. cum crede Hubschmid (DDRF nu precizează accentul) // Poate cuvânt savant introdus de farmacişti Giuglea, CR, 234; et. nec. DA. Cf. arvúne. ARVÚNĂ s.f. „acont – acompte” 1581 (Coresi, Ev. 303), var. (înv.) aravón s.n., arăvón s.n., (Ban.) arón2 s.n., (înv.) aravónă, arăvónă, arvoánă, arvón1 s.n., arvónă, arvún1 s.n., ravúnă. Ngr. αρραβώνας < gr. ἀρραβών, cuvânt de origine orientală, cf. egiptean ‘rb, ebraic ‘ērābōn Chantraine, DELG. Var. ravună < bg. dial. ravona. Fam.: arăvonisí vb. (înv., rar) „a arvuni” 1683 (Dosoftei, apud HEM II, 1787), var. arvunisí < ngr. αρραβωνίζω (aor. αρραβώνισα); arvuní vb. (pop.) „a plăti un acont; a angaja, a tocmi pe cineva, dându-i o plată în avans; (p. ext.) a câştiga pe cineva de partea sa, în schimbul unei favori acordate” 1632 (var. arăvoní, Eustratie, Prav.2 275), var. (înv.) ARVÁT1 ARVÚNE 336 AS aravoní, arvoní, arvuná (1780–1801, Micu, D.); arvunít s.n. (abstr.) 1909 (DA), var. arvonít ← arvuni; arvunitór adj. (înv.) „care arvuneşte; (despre bani) de arvună, acont” 1892 (Urechia, I. R. II, 19, în expr. bani arvunitori), var. arvonitór ← arvuni. Cf. acapará, căpáră. ARVÚNE s.m. (înv., doar în poveşti şi poezii populare) „o specie neprecizată de arbori – nom d’arbre” 1885 (Hasdeu, O. VII, 390), var. arvánt, arvấnt, arvón2, arvún2, iarvánt. Et. nes., posibil de la aceeaşi bază preromană *arw- „pin, specie de conifer” ca şi arvele (v. acest cuvânt) Hubschmid, Praeromanica, 32–33 // V.sl. *avornŭ, *javornŭ (> prin metateză *arvon, *iarvon), formă anterioară a v.sl. (j)avorŭ „platan”, presupusă de etimonul acestuia, germanicul āhorn (cf. v.germ. de sus āhorn, germ. Ahorn) N. Drăganu, DR 5, 1927–1928, 328–329 (pentru etimologia germană a termenului slav, cf. Berneker, SEW I, 35, care explică pierderea lui -n- prin interpretarea lui -n- ca reprezentând sufixul adjectival slav -ĭn-; ESSJ I, 97 admite totuşi un etimon germ. *ēhura/*āhor, fără -n-); v.sl. javorŭ „platan” cu metateză (> *javro, *jarvo) şi finala după arvună, arvonă V. Bogrea, DR 2, 1921–1922, 441; forma arvấnt < lat. *laurentum (< laurus), cf. n.pr. Arvinte < Avrentie < Lavrentie, iar forma arvún < *arvín < lat. laurinum (< laurus), cu finala după gorun(e) şi slădun(e) HEM II, 1790; et. nec. DA. Fam.: arvunél s.m. (dim.) 1885 (Teodorescu, P. P. 59). ARZ s.n. (înv.) „plângere adresată de către domnii şi boierii români sultanului sau marelui vizir – réclamation adressée par les princes régnants ou par les boïards roumains au sultan ou au grand vizir” 1700–1712 (var. ardzu, N. Costin, L. 317), var. harz. Tc. arz „petiţie; prezentare, expunere” < pers. arz < arab ‘arḍ „lărgime; prezentare, demonstraţie, expunere, propunere”. Fam.: arzihál s.n. „petiţie, plângere adresată sultanului sau marelui vizir” 1675 (var. ardzahál, ardzehál, M. Costin, L. 118), var. argihál, arzavál, arzehál, (h)arzovál, arzuhál < tc. arzıhal, arzoval, arzuhal (< pers. arzi hāl „expunere a situaţiei” < arab ‘arḍ hāl; cf. hal); arzmahzár s.n. „petiţie colectivă” 1693–1714 (var. arzumagzár, R. Greceanu, Î. 144), var. argimagzár, armazár, arzmarzár, arzumazár < tc. arzimahzar, arzımahzar, arzumahzar DA, SDLR, DEX. ARZULÍU adj. (rar) „arzător, vioi, focos – ardent, brûlant, vif” 1649 (var. arzuríu, Mardarie, L. 275). Tc. arzulu „dornic, pofticios”, infl. semantic de arde DA, SDLR, CDER 448, încadrat în seria derivatelor adj. în -iu // ← arde CADE. Fam.: arzúi adj. „ardent, vioi” 1886 (Macedonski, O. VI, 37), refăcut cu substituirea finalei, după albăstrui, albui, gălbui, verzui etc. AS s.m. „(ist.) monedă romană de aramă sau de bronz (iniţial, cu greutatea unei livre, apoi, redus ca valoare); carte de joc cu valoarea unu, reprezentând, în general, cartea cea mai valoroasă dintr-o culoare; (fig.) persoană care se distinge într-un domeniu – as” 1691–1697 (T. Corbea, D. 462). Lat. neol. as, assem „unitate monetară” (iniţial, unitate de măsură: livră, divizată în 12 uncii); cu sensul „carte de joc”, fr. as (iniţial, despre zaruri: „faţă a zarului marcată cu un punct” (sec. XII), posibil bazat pe sensul lat. „unitate numerică”, atestat începând cu Vitruviu, FEW I, 400), posibil intrat şi prin ngr. άσος (< it. asso < fr.). Cf. decusáţie. ASÁLT 337 ASASÍN, -Ă ASÁLT s.n. „atac (militar) decisiv pentru cucerirea unui obiectiv – assaut” 1794 (Văcărescu, Ist. 21). It. assalto < lat. *assaltus (= assultus) < *assalīre (cf. it., lat. med. assalire) = assilīre, cu -a- după verbul de bază salīre „a sări”. Fam.: asaltá vb. „a ataca un obiectiv militar; (fig.) a se năpusti, în număr mare” 1834 (I. Văcărescu, O. 485) < it. assaltare (DA, CADE, SDLR, DEX), ulterior, posibil şi ← asalt (HEM II, 1794–1795, CDER 451); asaltatór s.m. (înv.) „atacant” 1840 (var. asaltătór, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 94). Cf. sărí, săltá, exultá, insultá, rezultá. ASAMBLÁ vb. „a reuni, a îmbina (piese într-un mecanism, obiecte) pentru a forma un tot unitar – assembler” 1818 (Budai-Deleanu, Lex., apud Lupu, Lexicogr. rom. 70). Fr. assembler „a reuni, a aduna laolaltă, a asambla” < lat. *assimulāre < simul „deodată, în acelaşi timp”, format pe radicalul i.-e. *sem- „unu”. Fam.: asambláj s.n. „sistem format din două sau mai multe elemente tehnice îmbinate sau articulate” 1862 (var. assamblágiu, assemblágiu, Protopopescu – Popescu, N. D.) < fr. assemblage; asamblór s.m. „muncitor care asamblează (piese)”, s.n. (inform.) „program care realizează traducerea unui anumit limbaj simbolic de programare în limbaj cod-maşină” 1978 (DN3) < fr. assembleur, în inform., şi engl. assembler; dezasamblá vb. „a demonta, a desface un asamblaj” 1957 (LTR2 II, 101) < fr. désassembler. Cf. ansámblu, asemăná, asimilá, disimulá, semăná2, semelfactív, similár, símplu, simulá, simultán, verosímil. ASANÁ vb. „a înlătura surplusul de ape dintr-o regiune, pentru a elimina focare de boală sau pentru a da anumite folosinţe terenurilor; (med.) a înlătura un focar de infecţie din corp (prin diverse tratamente) sau dintr-un teritoriu; (înv.) a face o localitate mai prielnică sănătăţii; (înv.) a însănătoşi (din punct de vedere moral) – assainir” 1880 (forma asanáre, Eminescu, O. XI, 165). Fr. assainir < sain „sănătos” < lat. sānus. Fam.: asanatór, -toáre s.m., s.f., adj. (rar) „(persoană) care asanează” 1909 (CDDG). Cf. sănătós, sunătoáre, ar. sân, sanatóriu, sanitár. ASASÍN, -Ă s.m., s.f. „persoană care omoară premeditat pe cineva, ucigaş”, adj. (rar, mai ales în expr. mână asasină) „care ucide” – „assassin” 1801 (var. assasén, Barac, A. E., introducere, p. 2). Fr. assassin (< it.), it. assassino, iniţial „membru al unei secte musulmane din Siria care asasina căpeteniile creştine, în timpul cruciadelor” < arab *Hašīšiyyīn, pl. al lui hašīšiyya „fumător de haşiş” (< hašiš „haşiş”). Fam.: asasiná vb. „a omorî pe cineva cu premeditare; (fig., fam.) a enerva, a plictisi foarte rău” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 783) < fr. assassiner; asasinánt adj. (rar, înv.) „enervant, supărător” 1870 (Costinescu, V.) < fr. assassinant; asasinát s.n. „omor cu premeditare” 1847 (Heliade-Rădulescu, D. J. 125) < fr. assassinat; asasinatór s.m., adj. (înv., rar) „asasin, ucigaş” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) ← asasina; asasinie s.f. (hapax, Budai-Deleanu, Prav. 53; fără accent, probabil accentuat asasínie) „asasinat” 1788 < lat. neol. assassinium (< it. assassinio) º. Cf. haşíş. ASAÚL 338 ASCÉT ASAÚL s.m. (Mold.; înv.) „grad militar inferior hatmanului, la cazacii zaporojeni – grade militaire chez les Cosaques zaporogues” 1675 (M. Costin, L. 135). Ucr. asaul (HEM II, 1801, DA posibil, SDLR) < tăt. *jasaul, jasoul, cf. tc. yasaul „intendent al hanilor din Turkestan” // posibil direct din tăt. DA; tăt. asaul CDER 453, TDRG3; tc. yasaul TDRG1, CADE. ASCARÍD s.m., s.n. „limbric – ascaride” 1806 (var. ascáride, Şincai, I. nat. 83), var. ascarídă s.f., (înv.) ascáridă s.f., áscaris. Fr. ascaride, împr. din lat. ascaris, -idis sau ascarida < gr. ἀσκαρίς, -ίδος. Var. ascáride, áscaris < lat. neol. ascaris, -idem. Var. ascáridă < lat. neol. ascarida. Fam.: ascaridióză s.f. „boală provocată de prezenţa limbricilor în intestin” 1912 (Enc. vet. 31) < fr. ascaridiose. ÁSCĂ s.f. „celulă producătoare şi purtătoare de spori interni, specifică unor ciuperci – asque” 1898 (forma asca, Enc. rom. I; forma áscă, 1937, M. enc. agr. I). Fr. asque < gr. ἀσκός „burduf, sac”. Cf. ascídie, ascítă, ascomicétă. ASCENDÉNT adj., s.m., s.n. „urcător, crescător, care se dezvoltă progresiv; rudă în linie directă care face parte dintr-o generaţie anterioară; (s.n.) autoritate morală; (astron.) înălţare a unui astru deasupra orizontului; (astrol.) parte a cerului aflată deasupra orizontului estic în momentul naşterii cuiva – ascendant” 1852 (Stamati, V.), var. (înv.) ascendánt, ascendénte. Fr. ascendant, lat. neol. ascendens, -entem, part. prez. al vb. ascendere „a se urca, a sui” (< ad- + scandere „a se urca”). Fam.: ascendénţă s.f. „linie ascendentă de rudenie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.), var. (înv., cu românizare) ascendínţă < fr. ascendance; ascensionál adj. „ascendent, suitor; (fiz., despre forţe) care imprimă o mişcare ascendentă” 1862 (var. ascensiunál, Pontbriant, D.) < fr. ascensionnel (< ascension „ascensiune”); ascensiúne, s.f. „urcare (pe un munte); înălţare în atmosferă cu balonul; (fig.) dezvoltare, evoluţie a cuiva (pe scara profesională, socială)” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. ascension, împr. din lat. ascensio, -onem < ascendere; ascensór s.n., „cabină sau platformă cu ajutorul căreia se transportă, pe linie verticală, persoane sau mărfuri” 1896 (ŞDU1) < fr. ascenseur, termen propus de inventatorul primului tip de ascensor (un aparat hidraulic), Félix Léon Édoux, în 1867, pe baza derivatului de agent ascensor al vb. lat. ascendere. Cf. condescendént, desánt1, descínde, deştínge, scandá, scáră, scálă. ASCÉT s.m. „pustnic, sihastru, persoană care caută apropierea de divinitate printr-o viaţă austeră şi retrasă, plină de privaţiuni autoimpuse – ascète” 1683 (var. aschít, Dosoftei, V. S. ian. 43r), var. aschét. Fr. ascète < lat. med. asceta < gr. ἀσκητής „persoană care exercită o activitate; persoană care îşi întăreşte trupul prin exerciţii, atlet; (de unde, în limba creştină) ascet” < ἀσκεῖν „a lucra, a fasona; a exersa, a-şi întări trupul prin exerciţii, a-şi dezvolta, prin exerciţiu, calităţile morale”. Var. aschet, aschit < ngr. ασκητής. Fam.: ascétă s.f. 1909 (DA) ← ascet; ascétic adj. „de pustnic, de ascet” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 85) < fr. ascétique, lat. neol. asceticus; ascetísm s.n. ASCHÉR 339 ASCLEPIÁDĂ „doctrină religioasă sau morală care preconizează asceza; mod de viaţă caracterizat prin asceză” 1852 (Stamati, V.) < fr. ascétisme; ascetizá vb. „a (se) priva de plăcerile vieţii, a deveni ascetic” 1927 (V. rom. 445); ascéză s.f. „efortul de a se apropia de divinitate, de a atinge desăvârşirea morală, bazat pe mortificare, pe o viaţă austeră, plină de privaţiuni” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. ascèse (< gr. ἄσκησις „exerciţiu; (în limba creştină) asceză” < ἀσκεῖν); aschitác s.m. (hapax, Dosoftei, V. S., Predoslovie) „ascet” 1682, adaptare a ngr. ἀσκητής (DA propune ngr. ασκητικός (adj.), contrazis de contextul substantival); aschiteán s.m. (înv.) „ascet” 1652 (Îndr. leg. 444, apud Murnu, Gr. 7) < ngr. ασκητής, încadrat în clasa derivatelor substantivale în -ean; aschitésc adj. (înv.) „de ascet” 1822 (Bobb, DRLU I, 69) ← aschit (= ascet). ASCHÉR s.m. (înv.) „corp de oaste otomană; soldat turc – armée ottomane; soldat turc” 1778 (forma aschériu, P. v. rom. 173), var. (Mold.) aşchériu. Tc. asker „soldat; serviciu militar; trupă” < pers. askar „armată” < arab ‘askar. Fam.: ascherlíu s.m. (înv.) „soldat turc” 1774 (Uricariul, VI, 437) < tc. (înv.) askerlü ŞIO II/2, 9, TDRG1, DA // tc. askeri „milităresc” SDLR. ASCHIMÓDIE s.f. (peior.) „persoană excesiv de slabă sau de statură foarte mică – personne très maigre, très petite” 1965 (N. Pădurariu, LR XIV, nr. 5, 557). Ngr. ασκημάδι, ασκημάδα (= ασχημάδι, ασχημάδα) „urâţenie” < άσχημος „urât” (< v.gr. ἄσχημος „diform” < ἀ- privativ + σχῆμα „mod de a fi, formă, postură” < tema de aorist σχ- a verbului ἔχειν „a ţine, a avea”) sau ngr. *ασχημώδης < άσχημος „urât” Graur, AER // cf. ngr. aσχημοσύνη „urâţenie” DEX. Cf. schémă, schímă, şteámăt, ştímă2, dadúc, épocă. ASCÍDIE s.f. „clasă de animale marine inferioare, cu corpul în formă de sac – ascidie” 1881 (Contemporanul I, 296), var. ascídiu s.n. Fr. ascidie, lat. savant ascidium (pl. ascidia) < gr. ἀσκίδιον, dim. lui ἀσκός „burduf, sac”. Cf. áscă, ascítă, ascomicétă. ASCÍTĂ s.f. „acumulare de lichid în peritoneu – ascite” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. ascite, împr. din lat. ascites < gr. ἀσκίτης < ἀσκός „burduf, sac”. Fam.: ascític, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de ascită; referitor la ascită” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. ascitique. Cf. áscă, ascídie, ascomicétă. ASCLEPIÁD adj., s.m. „(vers antic) format dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi şi un iamb – asclépiade” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 85). Fr. asclépiade, lat. neol. asclepiadeus (uersus) < gr. Ἀσκληπιάδειον (μέτρον) < n.pr. Ἀσκληπιάδης, poet grec din secolul al III-lea î.Hr. < Ἀσκλήπιος (Asclepios), zeul medicinei la greci. Cf. asclepiádă. ASCLEPIÁDĂ s.f. (bot.) „iarba-fierului – asclépiade” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 85). Fr. asclépiade, împr. din lat. asclepias, -adis < gr. ἀσκληπιάς, -άδος < n.pr. (mitol.) Ἀσκλήπιος, zeul medicinei la greci. Cf. asclepiád. ASCOMICÉTĂ 340 ASCÚNDE ASCOMICÉTĂ s.f. „clasă de ciuperci care se caracterizează prin înmulţirea cu spori produşi de o ască – ascomycète” 1898 (Enc. rom. I, forma Ascomycete). Fr. ascomycète, lat. savant Ascomycetes < gr. ἀσκός „burduf, sac” + μύκης, μύκητος „ciupercă”. Cf. áscă, ascídie, ascítă, micóză, actinomicét, aureomicínă, basidiomicétă (s.v. basídie), discomicétă, eritromicínă, ficomicétă, macromicétă, micromicétă, mixomicétă, neomicínă, streptomicínă. ASCÓRBIC adj., în sintagma acid ~ „numele ştiinţific al vitaminei C – (acide) ascorbique” 1937 (M. enc. agr. I, 262). Fr. ascorbique (< engl.), engl. ascorbic, nume propus de chimiştii Walter Norman Haworth şi Albert Szent-Györgyi în 1934, pe baza gr. ἀ- privativ şi lat. savant scorbuthus „scorbut”, cu referire la proprietăţile antiscorbutice ale vitaminei C. Cf. scorbút. ASCULTÁ [ar. ascultáre; mr. scultári; ir. (a)scutå] vb. „a-şi încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a fi atent la ceea ce se spune sau se cântă; a examina oral un elev; a lua în consideraţie cele spuse de cineva, a se conforma unui ordin, unui sfat – écouter” c.1500 (Psalt. Hur. 89). Lat. ascultāre (= auscultāre, compus pe baza radicalului aus- din auris „ureche”), panrom. REW 802. Fam.: ascultát s.n. (abstr.) 1581 (Coresi, Ev. 25) ← asculta DA sau < lat. a(u)scultatus CDDE 96; ascultăciúne s.f. (hapax, Budai-Deleanu, Lex.) „ascultare” 1818; ascultămấnt s.n. (înv.) „ascultare, supunere” 1563–1583 (Cod. vor. 69v); ascultăréţ adj. (hapax, Budai-Deleanu, Lex.) „ascultător” 1818; ascultătoáre2 s.f. (înv.) „loc de unde se poate asculta” 1870 (Costinescu, V.); ascultătór, -toáre1 [ar.] adj., s.m., s.f. „(persoană) care ascultă; docil” 1563–1583 (Cod. vor. 54v); ascultătúră s.f. (înv., abstr.) 1566 (Coresi, L. 374); ascultói adj., s.m. (înv.) „ascultător, supus” 1602–1613 (Leastviţa, în Crest. L.R.V.2, 172); neascultá vb. (înv.) „a nu asculta sfaturile sau poruncile cuiva” 1688 (Biblia, 91) ← neascultare sau ← neascultător (der. regresiv); neascultáre s.f. „faptul de a nu asculta” 1620 (Moxa, C. 9v) ← ne- + ascultare; neascultătór adj. „care nu ascultă sfaturile sau poruncile cuiva” prima jum. a sec. XVII (Neagoe, Înv. 34v) ← ne- + ascultător; neascultói adj. (înv.) „neascultător, nesupus” 1673 (Dosoftei, Ps. 895) ← ne- + ascultoi; radioascultáre s.f. „ascultare a emisiunilor de radio” 1978 (DN3) ← radio1- + ascultare; radioascultătoáre s.f. „ascultătoare a emisiunilor de radio” 1978 (DN3) ← radio1- + ascultătoare sau ← radioascultător; radioascultătór s.m. „ascultător al emisiunilor de radio” 1978 (DN3) ← radio1- + ascultător; mr. zăscultári vb. refl. „a auzi” 1935 (Capidan, Megl. III). Dublet etim.: auscultá. Cf. uréche, aurículă1. ASCUMÁ vb. (Ban.) „a aţâţa – attiser; inciter” 1909 (com. Liuba, în DA). Et. nes., probabil *asmuca (= asmuţa) Avram, CIE, 16 // Posibil lat. *as-scommāre (< scomma „vorbă înţepătoare” < gr. σκῶμμα) DA. ASCÚNDE [ar. ascundeáre, ascúndire; mr. scúndiri; ir. (a)scúnde] vb. „a (se) aşeza într-un loc în care să nu poată fi văzut şi găsit; a face să nu fie cunoscut – cacher” c.1500 (Psalt. Hur. 101). ASCUŢÍ 341 ASCUŢÍ Lat. abscondere, panrom. (REW 41) < abs- + condere „a pune împreună, a întemeia, a pune la adăpost, a pune într-un loc sigur”, de unde „a ascunde”, format cu prefixul con- de la radicalul i.-e. *dheH1- „a pune”, păstrat numai în compuse şi confundat cu radicalul lui dare „a da”. Fam.: ar. ascumtá adv. „pe ascuns” 1905 (Papahagi, B.) ← part. ascumptu; ar. ascumtál´u s.n. „ascunziş” 1770-1800 (C. litur. 60, 124) ← part. ascumptu; ar. ascúmtalui adv. „pe ascuns” 1905 (Papahagi, B.) ← part. ascumptu; ar. ascumtátic s.n. „ascunziş” 1901 (Mihăileanu, 49) ← part. ascumptu; ar. ascumtíci s.n. (dim.) „cotlon” 1928 (Pen. Balc. VI, 100) ← part. ascumptu; ar. ascuntíş s.n. „ascunziş” 1906 (Dalametra) ← part. ascumptu; ar. ascumtíşalui adv. „pe ascuns” 1900 (Papahagi, Lit.) ← part. ascumptu; ar. ascumtós adj. „ascuns” 1906 (Dalametra) ← part. ascumptu; ascúns s.n. (abstr.) c.1500 (Psalt. Hur. 108); ascúnsă s.f. (înv.) „taină” c.1500 (Psalt. Hur. 98, 101) ← part. ascuns; ascunsoáre s.f. (înv.) „ascunzătoare” 1566 (Coresi, L. 419) < lat. *absconsōria (cf. absconsōrium id.); ascunzătoáre s.f. „loc în care se poate ascunde cineva sau poate fi ascuns ceva” 1836 (Ruset, Sg. 21); ascunzătór adj., (înv.) s.m. „care se ascunde; (înv.) în care se ascunde; (înv.) persoană care ascunde” 1691–1697 (T. Corbea, D. 138, 340); ascunzătúră s.f. (înv.) „ascundere; ascunzătoare” 1857 (Polizu, V.); ascunzíş s.n. „ascunzătoare; loc tainic, ascuns” 1886 (Conv. lit. XX, 404, apud HEM III, Addenda, XXVI); mr. scunǧóş adv. „pe ascuns” 1935 (Capidan, Megl. III), var. scunjóş. Cf. abscóns, condimént, condít. ASCUŢÍ vb. „a face mai tăioasă lama unei arme sau a unei unelte (de tăiat); a face unui obiect un vârf înţepător; (fig., adesea cu referire la simţul auzului, la procese mentale) a face sau a deveni mai intens, mai acut, mai ager; (refl., reg.) a vorbi cu ton ridicat, a ameninţa; (înv., refl.) a se pregăti; (înv.) a inventa – aiguiser, appointer, affiler, affûter; rendre plus aigu, intensifier, devenir tranchant, sagace; (rég.) élever la voix, menacer; (vieilli) se préparer, inventer” c.1500 (Psalt. Hur. 52r). Et. nes., fie (i) lat. *excōtīre „a ascuţi folosind cutea” (< cōs, cōtem „cute”), cf. cuţit < *cōtītus (part. unui verb *cōtīre) şi derivatele romanice de la baza cōs/cōtem: it. dial. akkotá „a şlefui, a ascuţi”, log. ankodare „a şlefui” (REW 2275) HEM II, 1835, TDRG, PEW 140, O. Densusianu, Romania, 38, 1904, 273, REW 2275, SDLR, CDER 459, DEX, fie (ii) lat. *exacūtīre (< exacūtus „ascuţit”, part. lui exacuere „a ascuţi” < acuere „a ascuţi” CDDE, CADE sau < *acūtīre < acūtus „ascuţit” º, cf. un alt posibil etimon al lui cuţit, lat. *acūtītus), cu sincoparea vocalei -a- CDDE 99, CADE, M. Sala, ILR II, 200. DA propune contaminarea între *excōtīre „a da pe cute” şi *acūtiāre „a ascuţi” (< acūtus, verb moştenit în it., sd., ret., fr., occ., cat., sp., ptg.), însă de la *excōtīre, forma ascuţi se obţine prin evoluţie regulată (cf. arici < ēricius, amnar < ignārium, al1 < illum art. antepus, ar. asbunari < exbonāre etc.) // Lat. *acūtiāre LB; derivat din lat. acūtus CDED I, 18. Fam.: ascuţeálă s.f. (înv.) „ascuţire; acuitate, perspicacitate” 1691–1697 (T. Corbea, D. 12); ascuţíme s.f. „faptul de a fi ascuţit; acuitate, perspicacitate” 1820–1830 (Conachi, S. A., 266); ascuţíş s.n. „tăiş; vârf al unui obiect ascuţit” 1825 (LB); ascuţít1 [ar. ascuţất „curat”] adj. „cu un vârf foarte subţire, lunguieţ, înţepător; cu muchie tăioasă; (despre simţuri, minte) pătrunzător, ager, perspicace; (despre senzaţii şi sentimente neplăcute) intens; (despre sunete) înalt, strident; (înv., despre priviri sau vorbe) înţepător, critic, sever; (geom., despre unghiuri) mai mic de 90 de grade; (despre accent, ca semn grafic) reprezentat de o liniuţă oblică, înclinată spre dreapta” 1581 (Coresi, Ev. 238), cu sensul ASÉDIU 342 ASEMĂNÁ referitor la accente, după lat. acūtus (şi fr. aigu), iniţial marcând un ton înalt (lat. accentus acutus, calc după gr. ὀξεῖα προσῳδία); ascuţít2 s.n. „ascuţire; (înv.) ascuţiş, tăiş” 1566 (Coresi, L. 568); ascuţiţél adj. (înv., dim.) 1691–1697 (T. Corbea, D. 12) ← ascuţit; ascuţitoáre s.f. „unealtă (sau aparat, maşină) cu care se ascut obiecte tăioase, se face vârf la creioane etc.” 1825 (LB); ascuţitór s.m., adj. „persoană specializată în ascuţitul uneltelor tăioase; care ascute” 1691–1697 (T. Corbea, D. 31); ascuţitoríe s.f. „atelier sau secţie a unei fabrici unde se ascut obiecte tăioase” 1951 (Scânteia, nr. 1950) ← ascuţi sau ← ascuţitor; ascuţitúră s.f. „parte ascuţită a unui obiect; ascuţire” 1686 (Dosoftei, V. S. apr. 424v); mr. scuţǫ́tă s.f. „botul luntrii” 1935 (Capidan, Megl. III), substantivare a part. fem. Cf. acút, cúte, cuţít, custúră1. ASÉDIU s.n. „încercuire şi atacare cu forţe armate a unui loc întărit, pentru a-l cuceri – siège” 1794 (Văcărescu, Ist. 33). It. assedio < lat. med. assedium, refacere a clasicului obsidium (< obsidēre „a asedia” < ob- + sedēre „a şedea”), posibil printr-o formă *absedium (REW 6021) sau după v.fr. assieger (< lat. *assedicāre). Fam.: asediá vb. „a încercui şi a ataca cu forţe armate un loc întărit pentru a-l cuceri” 1794 (var. asedií, Văcărescu, Ist. 33) < it. assediare; asediatór adj., s.m. „(armată, persoană) care asediază” 1849–1852 (Bălcescu, O. III, 36) ← asedia; disasediá vb. (înv., rar) „a scoate din asediu” 1837 (Săulescu, Hr. I, 201) < it. disassediare; înasedií vb. (înv., rar) „a asedia” 1794 (Văcărescu, Ist. 57). Cf. aşezá, şedeá, accíză, asesór, asiétă, asíduu, asíză, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. ASELENIZÁ vb. „a se aşeza pe suprafaţa Lunii – alunir” 1961 (DN1). Format de la gr. σελήνη „lună (de asemenea personaj mitologic, Selene)”, după ateriza. Cf. selenár. ASÉLGHIE s.f. (înv., rar) „desfrânare – débauche” 1682 (Dosoftei, V. S. oct. 53r). Ngr. ασέλγεια < v.gr. ἀσέλγεια „neruşinare, insolenţă, desfrânare” < ἀσελγής „neruşinat, grosolan, desfrânat”. Fam.: aselghicésc adj. „desfrânat” 1683 (Dosoftei, Par. 16r); aselghiciúne s.f. „desfrânare” 1683 (Dosoftei, V. S. febr. 320v). ASEMĂNÁ vb. „(tranz.) a considera că două sau mai multe persoane, lucruri, fapte au trăsături comune; (refl.) a avea trăsături comune cu cineva sau cu ceva, a semăna; (înv., despre terenuri, grămezi) a nivela; (înv.) a se face asemănător cu, a se conforma, a se lua după; (înv.) a interpreta un vis (prin comparaţii) – (trans.) considérer semblable, assimiler; (réfl.) (se) ressembler; (vieilli) aplanir, nivéler; (vieilli) se conformer; (vieilli) interpréter un songe (au moyen de comparaisons)” c.1500 (Psalt. Hur. 108, forma asămănrá) var. (suspect) asemá (înv., în textele cu rotacism) asemărá. Lat. assimilāre (= assimulāre „a imita, a simula, a compara, a asemăna” < similāre „a semăna, a fi asemănător”, similis „asemănător”, format pe radicalul i.-e. *sem- „unu”), cf. it. LEI 1867–1871, posibil devenit încă în latină *assimināre, cf., pentru verbul simplu similāre (> rom. semăna), v.milanez sumna, fr. dial. de nord şi est sanner, sonner Densusianu, HLR I, 168. ASENTÁ 343 ASESÓR Fam.: adevăr-asemănáre s.f. (înv., rar) „probabilitate, verosimilitudine” 1834–1835 (Murgu, C. F. II, 63r), calc după lat. uerisimilitudo; adevăr-asemeníme s.f. (înv., rar) „verosimilitudine” 1852 (Gusti, R. 259), calc după lat. uerisimilitudo; asemănát1 s.n. „asemănare” 1909 (DA); asemănát2 adv. (înv.) „potrivit cu, conform cu” 1849–1852 (Bălcescu, O. III 163); asămănăciúne s.f. (înv.) „asemănare” 1679 (Dosoftei, L. 45) < lat. assimilātiōnem sau ← asemăna; asemănătór adj. „care se aseamănă” 1709–1716 (Antim, D. 55r); asemănătúră s.f. (înv., rar) „asemănare” 1582 (PO, 25, Geneza 5, 3); aséme adv. (înv.) „asemenea” 1649 (Mardarie, L.) ← asemene; asémene adj., adv. (înv.; reg.) „asemănător; în mod asemănător, la fel” 1590–1602 (Codex Sturdz. 260), var. (adj. invar., adv.) asémeni1, asémine < lat. assimilis, -e; asémenea adj. invar., adv. „asemănător; în mod asemănător, la fel; (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale şi laturile corespunzătoare proporţionale” c.1500 (Psalt. Hur. 133) ← asemene; asémenele adv. (înv.) „asemenea” 1590–1602 (Codex Sturdz. 263) ← asemene; asemení2 vb. (Trans.; rar) „a aduce la acelaşi nivel” 1906 (Mera, L. B. 219) ← asemene(a) sau ← asemăna; asemenínţă s.f. (Trans., înv.) „asemănare” 1886 („Foişoara din Sibiiu”, 5, apud HEM II, 1851) ← asemeni2; neasemănáre s.f. „lipsa asemănărilor” 1868 (Barcianu, V.) ← ne- + asemănare; neasemănát adj. „care nu poate fi asemănat cu nimic, depăşind limitele, însuşirile obişnuite” 1643 (Varlaam, Caz. 357v) ← ne- + asemănat; neasémenea adj. invar., adv. „care nu se aseamănă; în mod diferit” 1827 (Tomici, Î. 38) ← ne- + asemenea. Dublet etim.: asimilá. Cf. semăná2, disimilá, similár, simulá, verosímil, ansámblu, asamblá, semelfactív, símplu, simultán. ASENTÁ vb. „(Trans., înv.) a recruta; (rar) a consimţi – recruter; assentir” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Germ. assentieren „a aproba; (austriac, înv.) a declara apt pentru serviciul militar” < lat. assentari „a aproba”, derivat cu prefixul ad- de la radicalul verbului sentīre „a simţi”. Cu sensul „a consimţi” < fr. assentir. Cf. simţí, conséns, consimţí, disensiúne, sentimént, sens, sensíbil, sentínţă, senzáţie, resimţí. ASERŢIÚNE s.f. (log., lingv.) „enunţ care este dat ca adevărat, afirmaţie – assertion” 1840 (var. asérţie, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 87). Fr. assertion, lat. neol. assertio, -onem „declaraţie, revendicare, aserţiune” < asserere „a ţine de mână în faţa judecătorului, declarând pe cineva ca om liber sau ca sclav al său; (p. ext.) a susţine, a apăra; a afirma” < ad- + serere „a lega în şir, a înşira, a ataşa”. Fam.: asertá vb. „a afirma, a face o aserţiune” 1960 (Joja, S. L. 102, 108) < engl. assert; asertív adj. „cu caracter de aserţiune, afirmativ” 1983 (CL XXVIII, nr. 1, 17) < fr. assertif, engl. assertive; asertóric adj. „cu caracter de aserţiune” 1955 (DLRLC I) < fr. assertorique; asertóriu adj. „asertiv” 1871 (LM) < lat. neol. assertorius. Cf. deşért1, dezertá, disertáţie, inserá, série. ASESÓR s.m. (în unele sisteme administrative) „magistrat alăturat pe lângă un judecător spre a-l ajuta şi înlocui; funcţionar subordonat, fără drept de decizie, cu rolul de a ajuta sau suplea un funcţionar superior – assesseur” sec. XVII (var. aşấşor, aşúşor, Iorga, S. D. XII, 233), var. asésor. Fr. assesseur (împr. din lat. assessor, propriu-zis „persoană care stă alături” < assidēre „a şedea alături; a sta alături ca asesor (la o judecată)” < ad- + sedēre „a şedea”), germ. Assesor. Var. asésor < lat. neol. assessor, -orem. Var. aşâşor, aşuşor < magh. asszesszor. ASEZONÁ 344 ASIÁTIC, -Ă Fam.: asesoáre s.f. 1953 (D. Botez, F. S. 66) ← asesor; asesoriál adj. „de asesor” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. assessorial. Cf. aşezá, şedeá, accíză, asédiu, asíduu, asíză, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. ASEZONÁ vb. „a pune ingrediente aromate, picante într-o mâncare – assaisonner” 1926 (Teodoreanu, O. A. II, 70). Fr. assaisonner, iniţial „a regla, a adapta activităţile agricole după anotimp”, de unde „a potrivi laolaltă (elemente diverse)” < saison „anotimp, sezon” < lat. satiō, -ōnem „semănat”, de unde „timp de semănat, sezon propice unei activităţi” < serere, sēuī, satum „a semăna”. Cf. sezón, sămấnţă, semăná1, diseminá, seminál, seminár. ASFÁLT s.n. „amestec de bitum cu materiale minerale, întrebuinţat mai ales la pavarea drumurilor; rocă sedimentară, brună-neagră, formată prin bituminizarea unor substanţe organice sau prin oxidarea şi polimerizarea petrolului – asphalte” 1780–1790 (var. asfálto, Amfilohie, G. F. 201r). It. asfalto, germ. Asphalt, fr. asphalte, iniţial „bitum solid, asfalt ca tip de rocă”, împr. din lat. asphaltus < gr. ἄσφαλτος, probabil derivat cu α- privativ de la σφάλλειν „a face să cadă, să alunece”, cu un sens iniţial „care împiedică alunecarea”. Fam.: asfaltá vb. „a acoperi cu asfalt” 1876 (I. Negruzzi, S. II, 203) < fr. asphalter, germ. asphaltieren; asfaltát s.n. (abstr.) 1909 (DA) ← asfalta; asfáltic adj. (despre roci, materiale) „care conţine asfalt” 1871 (LM) < fr. asphaltique; asfaltór s.m. „muncitor care asfaltează drumuri” 1955 (DLRLC I) < fr. asphalteur; dezasfaltá vb. „a îndepărta asfaltul şi răşinile dintr-un produs petrolier” 1978 (DN3) ← dez- + asfalta. ASFIXÍE s.f. „stare de sufocare datorată înecării, strangulării, gazelor toxice etc. – asphyxie” 1820–1830 (scris asphyxie, Vulcan, T. 494), var. (înv.) asfisíe, asfíxie. Fr. asphyxie < gr. ἀσφυξία „întrerupere a pulsului” < ἄσφυκτος „lipsit de puls” < ἀ- privativ + σφύζειν „a palpita, a fi agitat”. Var. asfisie < it. asfissia. Fam.: asfixiá vb. „a produce asfixie, (refl.) a-şi pierde respiraţia” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 85) < fr. (s’)asphyxier; asfixiánt adj. „care asfixiază” 1882 (Eminescu, O. XIII, 173) < fr. asphyxiant. ASFODÉL s.n. „plantă liliacee, cu flori albe sau galbene – asphodèle” 1760–1770 (Meşt. doft. 778). Ngr. ασφόδελος, ulterior şi fr. asphodèle (împr. din lat. asphodelus < gr. ἀσφόδελος). ASIÁTIC, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face parte din una dintre populaţiile de bază ale Asiei; privitor la Asia – asiatique” 1691–1699 (C. Cantacuzino, Ist. Ţ. R. 9), var. (înv.) asiaticésc, asieticésc (1705, Cantemir, I. I. 731), aziátic. Ngr. ασιατικός, lat. neol. asiaticus (< gr. ἀσιατικός < top. Ἀσία), fr. asiatique. Fam.: afro-asiátic adj. „care este comun Africii şi Asiei; (despre limbi) care face parte dintr-o familie răspândită în nordul Africii şi sud-vestul Asiei, cuprinzând limbile semitice, berbera, vechea egipteană şi altele” 1962 (DER I, 700, scris afroasiatic) < fr. afro-asiatique; asián adj. (înv.) „asiatic” 1563–1583 (Cod. vor. 8r) < slavon asijanŭ, ASIBILÁ 345 ASIGNÁ ngr. ασιανός; asianísm s.n. „stil literar apărut în epoca elenistică, caracterizat prin emfază, patos, folosirea unor artificii retorice” 1962 (Vianu O. XII, 506) < fr. asianisme, germ. Asianismus, construite pe baza lat. asiaticus „asiatic” < gr. ἀσιατικός, nume aplicat acestui stil deoarece primii săi reprezentanţi erau originari din cetăţile din Ionia şi se opunea folosirii exclusive a formelor dialectului atic (acest stil se opune celui numit aticism); asiát adj., s.m., s.f. (rar) „asiatic” 1967 (Baconsky, S. II, 45) < fr. asiate; asiaticéşte adv. (înv.) „în felul asiaticilor” 1839 (Vaillant, V.) ← asiatic(esc); asienésc adj. (înv.) „asiatic” 1691–1697 (T. Corbea, D. 473) < lat. neol. asianus, ngr. ασιανός, încadrate în clasa adjectivelor în -esc; asiésc adj. (înv.) „asiatic” 1563–1583 (Cod. vor. 42r), var. aziésc ← top. Asia; transasiátic adj. „care străbate Asia” 1941 (Oţetea, R. 108) < fr. transasiatique. ASIBILÁ vb. (fon.) „a face să capete sau a căpăta caracterele unei consoane africate – (s’)assibiler” 1877 (Columna, 603). Fr. assibiler, împr. din lat. assibilare „a şuiera (la, către)” < ad- + sibilare „a şuiera, a fluiera”. Fam.: asibiláţie s.f. (abstr.) 1923 (Philippide, OR I, 362) < fr. assibilation; sibilánt adj. (despre consoane) „siflant, şuierător” 1871 (LM) < fr. sibilant, împr. din lat. sibilans, -antem, part. vb. sibilare. Cf. şuierá, siflánt. ASÍDUU adj. „perseverent, tenace – assidu” 1862 (Pontbriant, D.). Fr. assidu, lat. neol. assiduus „care stă (de obicei) într-un loc, pe lângă cineva, insistent, stăruitor, continuu, permanent” < assidēre „a şedea alături” < ad- + sedēre „a şedea”. Fam.: asiduitáte s.f. (abstr.) 1848 (Negulici, V.) < fr. assiduité, lat. neol. assiduitas, -atem. Cf. aşezá, şedeá, accíză, asédiu, asesór, asiétă, asíză, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. ASIÉTĂ s.f. „înclinare longitudinală a unei nave sau aeronave (datorată repartizării neuniforme a încărcăturii); mod de fixare a impozitelor; (înv.) aranjare, mod de organizare – assiette” 1878 (Maiorescu, O. III, 500). Fr. assiette, iniţial „aşezare”, de unde „repartizare a impozitelor”, şi „situaţie, stabilitate” < lat. *assedita, part. substantivat al vb. *assedēre „a (se) aşeza”, refacere a clasicului assīdere după verbul de bază sedēre „a şedea”. Cf. aşezá, şedeá, accíză, asédiu, asesór, asíduu, asíză, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. ASIGNÁ vb. (rar) „a atribui, a stabili; a afecta un fond pentru plata unei datorii; (înv., jur.) a transfera o datorie, a emite mandat de plată – assigner” 1833 (Cod. Calimach, 623), var. (Trans., înv.) asemná. Fr. assigner, germ. assignieren, lat. neol. assignare, iniţial „a pune pecetea, a pune un semn” < signum „semn”. Var. asemna, prin românizare, după semn. Fam.: asignánt s.m. (înv.) „debitor care dă o asignaţie, emitent al unui mandat de plată” 1833 (Cod. Calimach, 623) < fr. assignant, germ. Assignant º // ← asigna sau ← asignaţie (cu substit. sufixului), cu sensul „emitent” după germ. Anweiser DA; asignát1 ASIMILÁ 346 ASIMPTÓTĂ s.n., s.m. „(înv.) atribuire a unui venit dintr-o moştenire, plătit sub formă de redevenţă; (ist.) bancnotă franceză emisă în timpul Revoluţiei din 1789, destinată vânzării proprietăţilor naţionale” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 88) < fr. assignat; asignát2 s.m. (înv.) „persoană care se angajează să plătească o datorie în locul altei persoane” 1833 (Cod. Calimach, 623) < fr. assigné; asignatár s.m. (înv.) „creditor care primeşte o asignaţie, un mandat de plată, mandatar al unei datorii” 1833 (Cod. Calimach, 623) < fr. assignataire º, germ. Assignatar MDA // ← asigna, după mandatar DA; asignáţie s.f. (înv.) „transfer al unei datorii către o altă persoană, mandat de plată, poliţă; bancnotă” 1748 (Decr. căr. 1v), var. asemnaţiúne, asignaţiúne < lat. neol. assignatio, -onem, germ. Assignation, fr. assignation. Cf. semn, consemná, desémn1, desemná1, desená, design, insígnă, insignifiánt, resemná, semnál, sigíliu, signalétic, signét. ASIMILÁ vb. „a considera identic, egal cu ceva; a se integra sau a face să se integreze în alt grup social sau naţional prin pierderea trăsăturilor proprii (limbă, obiceiuri etc.); (fiziol.) a transforma materiile nutritive introduse în organism în substanţe proprii organismului; a-şi însuşi cunoştinţe, idei; (fon., despre sunete) a (se) transforma sub influenţa unui sunet vecin, în sensul apropierii de acesta – assimiler” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 88). Fr. assimiler, împr. din lat. assimilare (formă târzie a lui assimulare, refăcută după adj. de bază similis) „a considera asemănător; a face asemănător” < similis „asemănător”, format pe radicalul i.-e. *sem- „unu”. Fam.: asimilábil adj. „care se poate asimila” 1850 (Brezoianu, R. 25) < fr. assimilable; asimilatív adj. (rar) „care asimilează” 1893 (HEM III, 2520) < fr. assimilatif; asimilatór adj. „care asimilează, care ţine de asimilare” 1875 (Conv. lit. 114) ← asimila sau < fr. assimilateur; asimiláţie s.f. (abstr.) 1838 (Albineţ, M. 110), var. (înv.) asimilaţiúne < fr. assimilation, lat. neol. assimilatio, -onem; asimilaţionísm s.n. „politică de asimilare etnică” 1998 („Problema iugoslavă: studii şi marginalii”, 124) ← asimilaţionist (cu substit. sufixului) sau engl. assimilationism; asimilaţioníst adj. „care duce, denotă, susţine o politică de asimilare a minorităţilor, a altor popoare” 1988 (V. rom. 38) ← asimila sau engl. assimilationist; dezasimilá vb. (despre substanţele complexe din organism) „a (se) transforma în substanţe mai simple şi nespecifice, pe care organismul le elimină” 1907 (V. rom., nr. 5, 260) < fr. désassimiler; dezasimilatór adj. „care produce dezasimilare” 1907 (V. rom., nr. 5, 256) ← dezasimila sau < fr. désassimilateur; dezasimiláţie s.f. (fiziol., abstr.) 1890 (Contemporanul, an VII, nr. 9, 204), var. înv. dezasimilaţiúne < fr. désassimilation; disimilá vb. (lingv., despre sunete) „a (se) transforma sub influenţa unui sunet vecin, în sensul diferenţierii de acesta” 1893 (Rev. ist., nr. 1, 85) < fr. dissimiler < assimiler, cu substit. prefixului; disimiláţie s.f. (lingv., abstr.) 1874 (var. disimilaţiúne, Hasdeu, St. lingv. I, 170) < fr. dissimilation < assimilation, cu substit. prefixului; inasimilábil adj. „care nu poate fi asimilat” 1897 (Slavici, O. XI, 172) < fr. inassimilable; neasimilábil adj. „care nu poate fi asimilat” 1852 (Brezoianu, Man. sănăt. 32) ← ne- + asimilabil, după fr. inassimilable. Dublet etim.: asemăná. Cf. semăná2, similár, simulá, verosimíl, ansámblu, asamblá, disimulá, semelfactív, símplu, simultán. ASIMPTÓTĂ s.f. (geom.) „linie (dreaptă) de care se apropie o curbă, dar pe care nu o atinge niciodată – asymptote” 1840 (var. asimtótă, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 91). ASÍN 347 ASISTÁ Fr. asymptote < gr. ἀσύμπτωτος < συμπίπτειν „a cădea atingând ceva, a se arunca în, a se întâlni, a coincide” < συν- „con-” + πίπτειν „a cădea”. Fam.: asimptótic adj. „care se referă sau reprezintă o asimptotă; (adv.) în felul unei asimptote” 1840 (var. asimtótic, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 91) < fr. asymptotique. Cf. peripeţíe, simptóm. ASÍN [ir. åsir] s.m. „măgar – âne” 1560 (var. ásin, Coresi, Catehism 3r), var. ásen. Lat. asinus, cf. it., sd., fr., occ., sp., ptg. REW 704, cuvânt folosit până prin sec. XVIII şi reintrodus în sec. XIX de scriitorii latinizanţi. Accentuarea asín, analogică, se explică prin faptul că termenul nu a mai avut circulaţie orală. Fam.: asináş s.m. (dim., înv.) 1778 (Macarie, Lex.); asínă [ir. åseră] s.f. „măgăriţă” 1551–1553 (var. ásină, Ev. sl.-rom. 77v, 78r) < lat. asina; asinél s.m. (dim., înv.) 1778 (Macarie, Lex.). ASINDÉT s.n. „figură de stil constând în suprimarea conjuncţiilor, parataxă – asyndète” 1862 (Antonescu, D., scris asyndet), var. asindétă s.f., asíndeton. Fr. asyndète. Var. asindeton < lat. neol. asyndeton, gr. neol. ἀσύνδετον, n. substantivat al adj. ἀσύνδετος < ἀ- privativ + συνδεῖν „a lega împreună” < συν- + δεῖν „a lega”. Cf. demét, diadémă. ASIRIÁN, -Ă s.m., s.f., adj. „populaţie semitică din nordul Mesopotamiei antice, care a creat un imperiu în secolele X–VII î.Hr.; referitor la această populaţie, la statul şi la cultura ei; populaţie de limbă neoaramaică (din grupa limbilor semitice), care trăieşte în Iraq, Iran, Siria şi Transcaucazia – assyrien” 1581 (Coresi, Ev. 155). Top. Asiria (< slavon Asirija < gr. Ἀσσυρία < asirian Aššūrāyu, derivat de la numele oraşului Aššur), ulterior şi fr. assyrien. Fam.: asír adj. (rar) „asirian” 1873 (Eminescu, O. I, 54), der. regresiv sau lat. neol. Assyrius, pl. Assyrii; asiriáncă s.f. 1691–1697 (T. Corbea, D. 60); asirienésc adj. (înv.) „asirian” 1668–1670 (Istorii, 87); asiriológ s.m. „specialist în studiul Asiriei” 1884 (Conv. lit. XVIII, 154) < fr. assyriologue; asiriológă s.f. (rar) 1977 (L. Vasiliu, în LR, nr. 2, 147) ← asiriolog; asiriologíe s.f. „studiul istoriei, al culturii şi al limbii Asiriei” 1884 (Conv. lit. XVIII, 154) < fr. assyriologie; asíriu s.m. (înv., mai ales la pl. asírii) „asirian” 1573–1583 (Psalt. Sch., ed. Candrea, 150) < slavon asirij (< gr. Ἀσσύριος);. Cf. sirián. ASISTÁ vb. „a fi de faţă; a lua parte, a ajuta – assister” 1842 (Cuciuran, D. 10; atestare izolată 1699, var. asistăluí, FN, 87). Fr. assister, împr. din lat. assistere „a se aşeza lângă, a fi prezent, a asista” < ad- + sistere „a face să stea, a opri”, derivat de la radicalul verbului stare „a sta”. Var. asistălui < it. assistere, încadrat în clasa derivatelor în -ălui DÎLR. Fam.: asistént, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care asistă, persoană subordonată unui specialist; cadru medical auxiliar doctorului; prima treaptă didactică în învăţământul universitar; (mai ales în expr. ~ social, ~ maternal) persoană care se ocupă cu sprijinul (moral, medical, juridic, material) al unor persoane sau familii defavorizate, al copiilor abandonaţi sau fără părinţi etc.” 1842 (Cuciuran, D. 9, 43) < fr. assistant, germ. Assistent, lat. neol. assistens, -ntem; asisténţă s.f. „sprijin, ajutor (material, medical etc.); totalitatea ASÍZĂ 348 ASMUŢÍ persoanelor care asistă la un curs, un spectacol, o conferinţă, un eveniment social” 1805 (var. asisténţie, Aaron, P. F. 638r, 639r) < fr. assistance, it. assistenza; asistenţiál adj. „referitor la politica de asistenţă socială, (despre state) care oferă (importante) servicii publice (educaţie, asigurări de sănătate, protecţie socială etc.), sprijinind astfel persoanele defavorizate” 1984 (O. Trăsnea, N. Marin, „Sistemul politic al capitalismului internaţional”, 189) < fr. assistantiel (assitanciel); interasisténţă s.f. „asistenţă reciprocă, întrajutorare” 1978 (DN3) ← inter2- + asistenţă. Cf. sistá, consistá, consistóriu, desistá, existá, insistá, rezistá, subzistá, sta. ASÍZĂ s.f. „strat orizontal de material (cărămidă, mortar etc.) în construcţia unui zid – assise” 1949 (LTR1 I). Fr. assise, part. f. substantivat al vb. asseoir „a (se) aşeza” < lat. *assedēre, refacere a clasicului assīdere după verbul de bază sedēre „a şedea”. Cf. aşezá, şedeá, accíză, asédiu, asesór, asíduu, asiétă, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. ASLÁM s.n. (Mold., înv.) „camătă – usure” 1573–1578 (Psalt. Sch., Psalm XIV, 5, 19r). Tăt. aslam „profit, creştere” (DA, CDER 470), posibil printr-un intermediar v.ucr. (cf. rus oslam) ŞIO I, XVIII, DA, SDLR // Cuman. ast(e)lan HEM II, 1864–1866, TDRG, CADE. ASLÁN s.m. (zool.; înv., rar) „leu – lion” 1817 (Pitarul Hristachi, „Istoria lui Mavrogheni”, apud HEM II, 1865; anterior, doar ca antrop.), var. arslán. Tc. a(r)slan. ASMÁN s.m. (Dobr., S Mold., rar) „berbec sau ţap castrat – bélier ou bouc castré” 1887 (HEM II, 1868), var. hasmán, hazmán1. Tc. azman „foarte mare, enorm; (dial.) berbec sau ţap castrat”, Vl. Drimba, SCL, 36, 1985, 408, Suciu, IT II, 57 (cf. ŞIO II/1, 395, CADE, care însă nu semnalează sensul dial. din tc.) // Probabil tc., poate înrudit cu asma „viţă tăiată” HEM II, 1869; et. nec., pare a sta însă în legătură cu tc. hasi „castrat” DA. ÁSMĂ1 s.f. (Dobr.; Olt., înv.) „lăstar de viţă-de-vie, viţă crescută după tăierea tulpinii – jeune pousse de vigne” 1887 (HEM II, 1868), var. hazmá, hazmán2 s.n. Tc. asma „viţă” (asma çubuğu „lăstar de viţă”) HEM II, 1868, DA, Suciu, IT II, 57, în Olt., posibil şi scr. dial. asma (< tc.) º. Cf. hasmaţúchi. ASMUŢÍ [ar. azmuţấre, azmuţáre doar Murnu, DMR, suspect] vb. „a îndemna (prin strigăte) un câine să atace pe cineva; a instiga la acţiuni violente – exciter, inciter un chien contre quelqu’un; inciter quelqu’un, instiguer” 1646 (var. amuţá, Prav. Mold. 61; forma asmuţí, 1705, Cantemir, I. I. 458), var. asmuţá. Et. nes., cel mai probabil moştenit, dar cu et. discutabilă, cu siguranţă de la aceeaşi bază ca şi sumuţa şi muţa (v. infra). Etimologii posibile: (i) lat. *exmucciāre < *mucciāre < *muccius, *muccia „bot” (< muccus „muc”), cf. ar. muţ, muţă „bot”, muţa „a suge”, cu un sens iniţial „a ţuguia buzele pentru a fluiera”, de unde „a stârni câinii prin fluierat” (cf. sensul ASOCIÁ 349 ASOCIÁ „a scoate sunete specifice, prin ţuguierea buzelor, pentru a-şi manifesta simpatia sau în descântece” al lui sumuţa) PEW 1146, DA, CDER 473, caz în care var. amuţa ar proveni din *ammucciāre (PEW 1146, DA); (ii) ← amuţa < lat. *ammōtiāre „a pune în mişcare” (< *mōtiāre < mōtus „mişcare; mişcat”, part. şi abstract al lui mouēre „a mişca”), cf. fr. meute, v.fr. muete, mote „haită de câini de vânătoare; mişcare; agitaţie, tulburare” (< lat. *mouita, part. târziu al lui mouēre, cf. şi v.it. motta „mişcare; alunecare de teren”, v.sp. muebda „mişcare; mulţime”, cat. mota „ceată”, cf. FEW I, 171) TDRG, CDDE 1196–1998, CADE, caz în care muţa ar putea proveni din lat. *mōtiāre, iar iniţiala as- (din asmuţa, asmuţi) s-ar explica fie prin contaminarea lui amuţa cu sumuţa (< lat. *submōtiāre) CDDE 1198, fie prin ataşarea prefixului a- la *submōtiāre (> sumuţa) TDRG, fie de la un *exmōtiāre (º); (iii) bazat pe lat. mut(t)īre „a mârâi”, păstrat în forme prefixate şi cu schimbare de conjugare (sub-muttīre > sumuţi, de unde, cu prefixul ad-, asmuţi; ad-muttīre > *amuţi > amuţa) LB, HEM II, 1870, ŞDU8. Fr. dial. (Poitou) amoisser, (Anjou) amo(i)cer „a chema câinii în apărare; a asmuţi”, citate de PEW 1146 în sprijinul lat. *ammuciāre şi de CDDE 1197 în sprijinul lat. *ammōtiāre, nu sunt comparabile cu formele rom. din motive fonetice (v. FEW I, 566, care le explică prin expresia à moi „la mine”) // V.sl. (sŭ)męsti, (sŭ)mętǫ, (sŭ)mǫtiti „a tulbura, a agita” (formele sumuţa, muţa tratate ca variante), aceeaşi bază care a dat şi sminti CDED II, 352 (imposibil din motive fonetice); et. nec. DEX. Fam.: asmuţeálă s.f. (abstr., rar) 1862 (Pontbriant, D.); asmuţít s.n. (abstr.) 1909 (CDDG), var. amuţát, asmuţát; asmuţitór adj. „care asmute” 1857 (Polizu, V.), var. asmuţătór; asmuţitúră s.f. (abstr.) 1705 (var. amuţătúră, Cantemir, I. I. 611; forma asmuţitúră, 1857, Polizu, V.), var. asmuţătúră; muţá vb. (Trans., rar) „a asmuţi” 1825 (LB) ← amuţa, asmuţa cu afereză º, sau direct din baza lat. a acestor verbe (*mucceāre PEW 1146, *mōtiāre CDDE 1196 sau *mut(t)īre, cu schimbare de conjugare HEM II, 1870) // formaţie onomatopeică DLR; sumuţá vb. (reg.) „a asmuţi, a întărâta; a îndemna calul să pornească; a hăitui (vânatul); (p. ext.) a întărâta o persoană, a instiga; a scoate sunete specifice, prin ţuguierea buzelor, pentru a-şi manifesta simpatia faţă de un copil sau de un animal; (în descântece) a scoate sunete asemănătoare cu cele ale săruturilor zgomotoase, cu buzele apropiate de faţa cuiva, fără a o atinge, pentru a îndepărta deochiul, duhurile rele; (refl.; Mold., Munt., prin confuzie cu semeţi) a înfrunta pe cineva cu vorba; (Munt., poate prin confuzie cu sumeca) a strânge (o haină sau o încălţare)” c.1650 (Anon. Car.), var. sămuţá, sumuţí, et. nes.: (i) lat. *submucciāre PEW 1146; (ii) lat. *submōtiāre TDRG, CDDE 1198, DLR; (iii) lat. *submuttīre HEM II, 1870 (în ultimele două ipoteze, sensul referitor la ţuguirea buzelor ar putea avea caracter onomatopeic). ASOCIÁ vb. „(refl.) a se uni cu cineva pentru atingerea unui scop comun; a atrage pe cineva într-o acţiune comună; a pune în legătură (idei, imagini) – associer” 1802–1803 (var. asoţiá, Crişan-Körösi, Cuv.). Fr. associer, it. associare, lat. neol. associare < ad- + socius „tovarăş, aliat”. Fam.: asociábil adj. „care se poate asocia” 1877 (Columna, 453) < fr. associable; asociabilitáte s.f. (abstr., rar) 1888 (GT, nr. 84) ← asociabil sau fr. associabilité; asociát, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care s-a unit cu alta (sau cu altele) pentru atingerea unui scop comun; (persoană) care face parte dintr-o asociaţie” 1829 (var. asoţiát, CR, 210) ← asocia, după fr. associé; asociatív adj. „bazat pe asociere; privitor la o asociaţie; (despre operaţii matematice) care duce la acelaşi rezultat, independent de modul în care au fost grupate ASOLAMÉNT 350 ASOMÁ elementele unui grup ordonat” 1903 (Luc., nr. 1, 14) < fr. associatif; asociativitáte s.f. (abstr., mat., psih.) 1949 (LTR1 I) < fr. associativité; asociáţie s.f. „grup de persoane creat în vederea unui scop comun şi organizat pe baza unui statut, asociere; grup de plante de diferite specii, specifice unui anumit biotop; grupare de corpuri (molecule, stele etc.) cu însuşiri comune; legătură între senzaţii, imagini, concepte, sentimente prin care unele atrag apariţia celorlalte” 1830 (var. asoţiáţie, AR, 184), var. (înv.) asociaţióne, asociaţiúne, asoţăciúne, asoţiaţiúne < fr. association; var. asoţăciune, cu românizare, după soţ; asociaţionísm s.n. „concepţie în filozofie (ulterior, în psihologie) potrivit căreia procesele mentale sunt bazate pe asociaţiile dintre diverse stări şi fenomene psihice elementare” 1910 (V. rom., nr. 18, 326) < fr. associationnisme (< engl. associatonism, folosit iniţial cu referire la filozofia empiristă a lui Locke şi Hume); asociaţioníst, -ă adj., s.m., s.f. „care ţine de asociaţionism; adept al asociaţionismului” 1886-1909 (Maiorescu, P. F. 181) < fr. associationniste; coasociát s.m. „membru al unei asociaţii, considerat în raport cu ceilalţi” 1887 (Cod. comerc. 41) ← co- + asociat (după fr. coassocié); coasociátă s.f. 1966 (DN2) ← coasociat; dezasociá vb. „a ieşi sau a scoate dintr-o asociere, dintr-o asociaţie” 1848 (var. desasoţiá, Negulici, V.) < fr. désassocier; disociá vb. „a separa, a delimita între ele noţiuni, probleme, idei care erau înainte asociate; (chim.) a descompune temporar şi reversibil o combinaţie; (înv.) a rupe o alianţă, o asociaţie” 1871 (LM) < fr. dissocier, lat. neol. dissociare „a rupe o alianţă, a dezbina, a despărţi” (< dis- + socius); disociábil adj. „care poate fi disociat” 1871 (LM) < fr. dissociable; disociabilitáte s.f. (abstr., rar) 1949 (LTR1 I, 20) < fr. dissociabilité; disociatív adj. „care disociază” 1926 (Lovinescu, Ist. lit. II, 267) < fr. dissociatif; disociáţie s.f. (abstr.) 1871 (var. disociaţiúne, LM) < fr. dissociation, lat. neol. dissociatio, -onem; reasociá vb. „a (se) asocia din nou” 1957 (Vianu, O. IV, 225) ← re2- + asocia. Cf. soţ, sociál, socio-. ASOLAMÉNT s.n. „tehnică de repartizare prin rotaţie a culturilor agricole pe un anumit teren – assolement” 1842 (var. asolemént, I. Ionescu, V. A. 2). Fr. assolement < assoler „a diviza terenul agricol în parcele, pentru a practica alternanţa anumitor culturi, într-o ordine determinată” < sole „parcelă pe care se practică asolamentul”, propriu-zis „piesă de lemn orizontală, grindă, planşeu” < lat. *sola < solea „sanda” (sub infl. lui solum „sol”) < solum „fund, pardoseală, talpă, sol”. Fam.: asolá vb. (rar) „a practica asolamentul” 1939 (SDLR) < fr. assoler. Cf. sol1, antresól. ASOMÁ vb. „(zoot., mai ales în abstractul asomáre) a sacrifica un animal destinat consumului printr-o lovitură puternică şi bruscă, care produce o moarte rapidă; (livr., înv.) a lovi de moarte; (rar, fig.) a plictisi rău, a enerva – assommer” 1875 (Mon. of., şedinţa Camerei de la 1 febr.). Fr. assommer, cuvânt cu et. controversată, fie < v.fr. somme „somn” < lat. somnus, cu sensul iniţial „a adormi, a face să-şi piardă cunoştinţa” FEW XII, 93, 95, TLF (probabil) (sensul „a adormi” este însă atestat în sec. XV, în v.fr. fiind atestate doar sensurile „a ucide” şi „a copleşi (sufleteşte), a năuci”), fie < v.fr. assommer „a isprăvi, a duce la bun sfârşit” (< somme „punctul cel mai înalt; sumă” < lat. summa, fem. lui summus „cel mai de sus, cel mai înalt”) Bloch – Wartburg, REW 8454. Cuvântul a mai fost explicat şi prin v.fr. somme „samar, sarcină a unui animal” (< lat. sauma < sagma < gr.), cu un sens iniţial „a copleşi sub o sarcină grea” Diez, TLF (posibil), dificil din punct de vedere semantic. ASONÁNŢĂ 351 ASPECTOMÁT Fam.: asománt adj. (livr.) „foarte enervant, pisălog” 1894 (Vlahuţă, S. A. III, 44) < fr. assommant. ASONÁNŢĂ s.f. „rimă imperfectă, în care se repetă doar vocalele (începând cu vocala accentuată) – assonance” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 89), var. (înv.) asunánţă. Fr. assonance < sp. asonancia < asonar „a fi în asonanţă, a avea un sunet asemănător” < lat. assonāre „a răspunde printr-un sunet asemănător” < sonāre „a suna”. Fam.: asonánt adj. „aflat în asonanţă” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 89) < fr. assonant. Cf. suná, consoánă, consonánt1, disonánţă, răsuná, rezonánţă, son, sonátă, sonór. ASORTÁ vb. „a aşeza laolaltă diverse lucruri pentru a forma un tot armonios – assortir” 1851 (var. asortí, Stamati, D.). Fr. assortir < sorte „fel”, împr. din lat. sors, sortem „sorţ; soartă; condiţie, rang, (de unde, mai târziu) categorie”. Fam.: asortát s.n. (abstr.) 1909 (CDDG); asortéu s.n. „asortare, ţinută asortată” 2004 (Cornel Cotuţiu, „Spate în spate”, 41); asortimént s.n. „ansamblu de mărfuri sau produse de aceeaşi categorie, dar de forme şi calităţi diferite” 1851 (Stamati, D.) < fr. assortiment, it. assortimento; dezasortá vb. „a strica asortarea unui ansamblu” 1978 (DN3) ← asorta; inasortábil adj. „care nu se poate asorta” 1963 (Contemp., 13 dec., p. 2, în DCR2) ← asorta DCR2 // fr. inassortable DEX (cuvânt a cărui existenţă nu a putut fi confirmată); neasortábil adj. „care nu se poate asorta” 1926 (Arh. Olt. V, 153). Cf. sort, soártă, sorţ, consórt, sortilégiu. ASPARÁGUS s.m. „plantă ornamentală din familia liliaceelor (Asparagus silvestris) – asparagus” 1935 (var. asparág1, I. Botez, B. I, 135). Fr. asparagus, lat. neol. asparagus „sparanghel; familie de plante din care face parte sparanghelul” < gr. ἀσπάραγος. Cf. sparánghel. ASPÉCT s.n. „fel de a se prezenta al unei fiinţe sau al unui lucru, înfăţişare; punct de vedere sub care este considerat ceva, care evidenţiază o anumită parte a însuşirilor unui lucru sau ale unei fiinţe; categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul, gradul de realizare al acţiunii exprimate de verb la un anumit moment – aspect” 1844 (Vasici-Ungureanu, M. 15), var. (înv.) aspét. Fr. aspect, germ. Aspekt, lat. neol. aspectus < aspicere „a privi” < ad- + specere „a privi”. Fam.: aspectuál adj. (gram.) „referitor la aspect; care exprimă categoria aspectului” 1964 (CL IX, 47) < fr. aspectuel; aspectuós adj. „cu aspect plăcut, prezentabil, arătos” 1940 (M. enc. agr. III, 583). Cf. aşteptá, auspíciu, circumspéct, conspéct, expectatívă, extispíciu, extrospécţie, haruspíce, inspectá, introspécţie, perspectívă, perspicáce, prospéct, respectá, retrospectív, speciál, spécie, specimén, spectácol, spéctru, spécul, speculá, suspectá. ASPECTOMÁT s.n. (ieşit din uz) „proiector de diapozitive cu telecomandă – diaprojecteur avec télécommande” 1978 (DN3). Germ. Aspektomat/Aspectomat, denumire comercială, formată de la Aspekt „aspect” şi finala -omat de la Automat „automat”, cf. Tonomat „tonomat”. ASPÉNCHI 352 ASPÍDĂ ASPÉNCHI s.m. (Trans.) „specie de ferigă, numită şi părul-fetei (Adiantum capillus- veneris) – cheveux de Vénus” 1868 (Barcianu, V.). Et. nes., probabil deformare din lat. savant asplenium, care desemnează tot un soi de ferigi DA // deformare din lat. asplenium, cu sufixul dim. -culum HEM II, 1874. ar. ASPERDICIÚNE s.f. „pervertire, pierzanie – corruption, perversion” înc. sec. XIX (Cod. Dim. 116). Lat. *experditiōnem < experdere „a distruge (cu totul)” < ex- + perdere „a distruge, a pierde”. Cf. piérde. ASPERSIÚNE s.f. „stropire a unei culturi agricole cu un dispozitiv care aruncă apa sub formă de picături, asemenea unei ploi; (şi în alte domenii, ca termen tehnic) stropire (cu picături fine) – aspersion” 1851 (var. asperziúne, Fătu, D. 31). Fr. aspersion, împr. din lat. aspersio, -onem „stropire” < aspergere „a răspândi, a stropi” < ad- + spargere „a arunca (răspândind), a împrăştia, a risipi, a stropi”. Fam.: aspersáre s.f. „aspersiune” 1975 (Scânteia, 16 dec., p. 6, în DCR1) < fr. aspersion (cu adaptarea sufixului) sau ← aspersor (cu substit. finalei), aspersór s.n. „dispozitiv de pulverizare a apei folosit la irigarea prin aspersiune” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. aspersoir. Cf. spárge, dispérsie. ASPÍC1 s.m. (bot.; Trans.) „levănţică (Lavandula spica) – aspic” 1848 (Fuss 194). Fr. aspic < v.occ. espic „spic; levănţică” < lat. spīcum (= spīca) „spic”. Cf. spic. ASPÍC2 s.n. „substanţă gelatinoasă obţinută din suc de oase şi de carne, folosită la unele mâncăruri – aspic” 1896 (ŞDU1). Fr. aspic, probabil specializare sem. a lui aspic „viperă” (< v.fr. aspis, împr. din lat. aspis, -idem „aspidă”), pentru care s-au propus diverse explicaţii (de la un sens „picant”, cuvântul ca termen culinar apărând prima dată cu referire la un sos FEW XXV, 500, sau la forma vaselor în care era turnat aspicul, sau la culorile variate ale aspicului TLF). Cf. aspídă1. ASPÍDĂ1 s.f. (rar) „o specie de şarpe veninos din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, (p. ext.) viperă (inclusiv fig.) – sorte de vipère” c.1500 (Psalt. Hur. 135), var. áspis s.m., (Mold.) aşchídă, áşpiş s.m. Slavon aspida, ngr. ασπίδα < v.gr. ἄσπις, -ιδος, probabil specializare sem. a lui ἄσπις, -ιδος „mic scut rotund”, bazată pe forma rotundă, umflată a gâtului cobrei egiptene când atacă, Chantraine, DELG. Var. áspis < lat. neol. aspis, -idem. Var. aşpiş < magh. áspis (< lat.) DÎLR. Fam.: aspíd adj. (Bih.) „răutăcios” 1906 (Mera, L. B. 108). Cf. aspíc2, aspídă2. ASPÍDĂ2 s.f. (rar, înv.) „scut, pavăză – bouclier” 1837 (Pann, S. L. I, 235). Ngr. ασπίδα < v.gr. ἄσπις, -ιδος. Cf. aspídă1. ASPÍDĂ2 ASPIRÁ 353 ÁSPRU ASPIRÁ vb. „a trage aerul în plămâni; (despre pompe, aparate) a trage în sus un lichid, un gaz, praful etc.; a năzui, a dori (intens) atingerea unui anumit ţel; (fon.) a adăuga unui sunet un suflu expirator – aspirer” 1833 (Săulescu, Gram. rom. I, 204), var. (înv.) adspirá. Fr. aspirer, lat. neol. aspirare „a sufla (către, asupra), a expira, a fi favorabil, a sprijini, a năzui; a adăuga unui sunet un suflu expirator” (< ad- + spirare „a sufla, a respira”); sensul „a trage aerul în plămâni”, atestat în fr. şi it. începând cu sec. XIV. Fam.: aspiránt, -ă adj., s.m., s.f. „care aspiră (aerul, apa); persoană care aspiră la ceva, care doreşte să obţină ceva; (înv.) absolvent de facultate, care se pregătea pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţe; (înv.) primul grad de ofiţer în marina militară” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 109r) < fr. aspirant, cu sensul universitar după rus. aspirant; aspirantúră s.f. (înv.) „stadiu în care absolvenţii de facultate se pregăteau pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţe” 1951 (Studii, nr. 1, 164) < rus. aspirantura; aspirát, -ă adj., s.f. (fon.) „(consoană) a cărei pronunţare este însoţită de o emisie puternică de aer” 1854 (Cipariu, O. I, 205) ← aspira, după fr. aspiré(e), germ. aspiriert; aspiratór adj., s.n. „(aparat) care aspiră (praf, gaze, fum, lichide etc.) 1852 (Marin, Pr. I, 59) < fr. aspirateur; aspiráţie s.f. (abstr.) 1815–1820 (Budai-Deleanu, Dasc. 16v), var. (înv.) adspiráţie, aspiraţióne, aspiraţiúne, (cu românizare) aspirăciúne < fr. aspiration, lat. neol. aspiratio, -onem. Cf. spírit, spirt, conspirá, expirá, inspirá, respirá, spiránt, transpirá. ASPIRÍNĂ s.f. „acid acetilsalicilic, folosit ca medicament antipiretic şi analgezic – aspirine” 1910 (Bianu, D. S.). Fr. aspirine (< germ.), germ. Aspirin, denumire comercială dată de chimistul german Heinrich Dreser (pentru compania farmaceutică Bayer), de la sintagma a[cetylierte] Spir[säure] + sufixul -in caracteristic numelor de substanţe chimice. Germ. Spirsäure, termen mai vechi pentru Salicylsäure („acid salicilic”), se bazează pe lat. savant Spiraea, plantă din care se extrăgea în trecut acest acid. ÁSPRU1 (înv.) s.m. „monedă turcească de argint, care a circulat în Ţările Române începând din sec. al XV-lea – aspre (ancienne monnaie turque)” 1482–1496 (DERS, forma aspru; în texte rom., 1563–1564, Doc. Î. 96), var. (pl., f.) áspre. M.gr., ngr. άσπρον < lat. asper „aspru; (despre monede) bună, al cărei relief se simte la pipăit”. Var. pl. aspre ← *aspră (< ngr. pl. άσπρα). Fam.: asprişór1 s.m. (dim., înv., în poezia pop.) c. 1777–1780 (Şc. Ard. II, 998). Dublet etim.: áspru2. ÁSPRU2 [mr.] adj. „cu suprafaţa zgrunţuroasă; (fig.) supărător, neplăcut, (despre vin) acru, înţepător; sever – âpre” 1618 (DIR A XVII, IV, 293). Lat. asper, -a, -um, panrom. REW 708. Fam.: asperitáte s.f. „proprietatea de a fi aspru; parte aspră a unei suprafeţe” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. aspérité, lat. neol. asperitas, -atem; aspreálă1 s.f. (abstr., rar) 1802– 1803 (Crişan-Körösi, Cuv. 14); aspreálă2 s.f. (Trans.) „scrobeală” 1825 (LB) ← asprí; aspréte s.m. „peşte cenuşiu-brun, mic, acoperit cu solzi aspri şi mărunţi” 1963 (AP, 134); aspréţe s.f. (abstr., creaţie ocazională, din motive prozodice) 1865 (Bolintineanu, P. I, 117); asprí vb. „a deveni sau a face aspru; (Trans., rar) a scrobi” 1825 (LB); aspríme s.f. (abstr.) 1698 (Cantemir, D. 199); asprişoáră s.f. (bot.; Ban.) „turiţă-mare (Agrimonia eupatoria)” 1868 (Barcianu, V.); asprişór2 adj. (dim.) 1884 (Jipescu, R. 2); aspríu adj. (Trans.) „destul ÁSPRU2 ASTÁR 354 ASTENÍE de aspru” 1870 (CDED I, 18); asprói adj. (Sălaj) „aspriu” 1890 (Vaida, Săl.) ← aspriu (cu substit. sufixului) sau ← aspru2; înăsprí vb. „a face să devină sau a deveni aspru; a (se) agrava, a (se) înrăutăţi” 1680 (var. năsprí, Dosoftei, Psalt. sl.-rom., 198); înăspríme s.f. (înv., rar) „asprime” 1851 (Pann, S. L. VIII) ← înăspri; înăsprít s.n. (abstr., rar) 1929 (DA) ← înăspri; înăspritór adj. (înv., rar) „care înăspreşte” 1929 (DA) ← înăspri. Dublet etim.: áspru1. ASTÁR s.n. (înv.) „pânză groasă, folosită mai ales pentru căptuşeli; căptuşeală, dublură (la haine) – sorte de toile grossière, utilisée surtout pour les doublures, étamine; doublure” 1509 (D. Bogdan, Gl.). Tc. astar < pers. astār. Fam.: astaragíu s.m. „fabricant sau negustor de astar” 1784 (doc. apud ŞIO II 27); astăreálă s.f. „căptuşeală (la haine; la acoperiş)” 1827 (Doc. Buc. 309), var. astereálă ← astări; astărí vb. „a căptuşi cu astar” 1870 (Costinescu, V.). ASTATÍNIU s.n. „element chimic radioactiv din grupul halogenilor, cu numărul atomic 85 – astatine” 1955 (LTR7). Fr. astatine, germ. Astatine < engl. astatine, nume dat de savanţii Dale Corson, Kenneth Ross MacKenzie şi Emilio Segrè, care au sintetizat acest element în 1940, la Universitatea Berkeley, pe baza gr. ἄστατος „instabil” (< ἀ- privtativ + στατός „stătător, stabil”, derivat de la rad. στα- al vb. ἱστάναι „a sta, a opri”), datorită faptului că acest element se dezintegrează foarte repede. Cf. -stat4, státic, stáză, anastasimatár, anastátic, apostát, apóstimă, catástasis, citostátic, diastáză, diastémă1, epistát, extáz, iconostás, ipostáză, metastáză, parastás. ASTÂMPĂRÁ vb. „a (se) linişti, a (se) potoli – (s’)apaiser, (se) tempérer” 1581 (var. stâmpărá, Coresi, Ev. 63, 108, 179, 256). Lat. *extemperāre (< temperāre „a amesteca în proporţii juste, a prepara potrivind, a conduce cum trebuie, a modera, a potoli, a tempera”, posibil format de la tempus, -oris „timp”, care la origine va fi însemnat „întindere”, de unde un verb „a măsura” De Vaan, EDLIL) HEM II, 1898, TDRG, DA, CDER 486, SDLR, DEX, păstrat numai în rom. REW 3082 (în celelalte limbi romanice s-a păstrat forma simplă temperāre, REW 8627) // Lat. attemperāre CDED I, 264. Fam.: astấmpăr s.n. (abstr.) 1830 (I. Văcărescu, O. 213), der. regresiv; astâmpărát s.n. (abstr., rar) 1909 (DA); astâmpărătór adj. (rar) „care astâmpără” 1857 (Polizu, V.); neastấmpăr s.n. „nelinişte, agitaţie” 1839 (Marcovici, D. 3) ← ne- + astâmpăr; neastâmpărát adj. „agitat, lipsit de astâmpăr, zvăpăiat” 1642–1647 (Ureche, L. 47r) ← ne- + astâmpărat; neastâmpărătór adj. „(înv.) care provoacă tulburări, agitaţie; (Munt., rar) neastâmpărat” 1775 (Acte jud. 18) ← astâmpărător, după neastâmpăr, neastâmpărat; neastâmpărătúră s.f. (reg.) „neastâmpăr” 1913 (com. Marian, în DLR) ← neastâmpărat. Cf. temperá, temperamént, temperatúră, timp. ASTENÍE s.f. (med.) „stare patologică de oboseală, de lungă durată – asthénie” 1846 (Episcupescu, Practica, 107). Fr. asthénie < gr. ἀσθένεια < ἀσθενής „lipsit de putere, de vlagă, slăbit” < ἀ- privativ + σθένος „putere, forţă”. ASTENOSFÉRĂ 355 ASTERONÍM Fam.: asteniá vb. „a (se) asteniza” 1969 (D. med. II, 443) < fr. asthénier sau ← astenie; asténic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de astenie” 1849 (Cornea, E. I, 2) < fr. asthénique; astenizá vb. „a provoca astenie; (refl.) a se îmbolnăvi de astenie” 1966 (DN2) < fr. asthéniser º sau ← astenie DEX; astenizánt adj. „care produce astenie” 1959 (Parhon, O. A. III, 124) ← asteniza sau fr. asthénisant; neurasténic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de neurastenie; referitor la neurastenie” 1898 (var. nevrasténic, Enc. rom. I, 361) < fr. neurasthénique; neurasteníe s.f. „formă clinică de nevroză manifestată prin dureri de cap, insomnie, oboseală, depresie psihică, anxietate, palpitaţii, sufocări” 1904 (Enc. rom. III) < fr. neurasthénie; neurastenizá vb. „a provoca neurastenie; (refl.) a se îmbolnăvi de neurastenie” 1935 (Sahia, S. A. 189) < fr. neurasthéniser º sau ← neurastenie DEX; psihasténic, -ă adj., s.f., s.m. „(persoană) care suferă de psihastenie” 1957 (Parhon, O. A. II, 98, 99) < fr. psychasthénique; psihasteníe s.f. „stare psihică morbidă care se manifestă printr-o nehotărâre extremă, nesiguranţă de sine, obsesii şi fobii” 1957 (Parhon, O. A. II, 98) < fr. psychasthénie. Cf. astenosféră, sténic. ASTENOSFÉRĂ s.f. „partea superioară a mantalei Pământului, alcătuită din magmă vâscoasă, situată imediat sub litosferă – asthénosphère” 1961 (LTR2 IX, 420). Fr. asthénosphère (< engl.), engl. asthenosphere, termen creat de geologul american Joseph Barrell în 1914, pe baza gr. ἀσθενής „lipsit de putere, de vlagă, slăbit” (< ἀ- privativ + σθένος „putere, forţă”) şi σφαῖρα „sferă”. Cf. asteníe, sténic, sféră, atmosféră, batisféră, emisféră, litosféră, noosféră, oosféră, stratosféră, troposféră. ASTÉRIE s.f. (zool.) „stea-de-mare – astérie” 1862 (Pontbriant, D.). Fr. astérie, lat. savant asterias < gr. ἀστερίας „(animal) în formă de stea, peştele Squalus stellaris” < ἀστήρ, ἀστέρος „stea”. Cf. asterísc, asteroíd, asteroním, astro-, ástru, dezástru. ASTERÍSC s.n. „semn grafic în formă de steluţă – astérisque” 1818 (Diaconovici- Loga, Ort. 32), var. asteríc. Fr. astérisque, lat. neol. asteriscus < gr. ἀστερίσκος, dim. lui ἀστήρ, ἀστέρος „stea”. Cf. astérie, asteroíd, asteroním, astro-, ástru, dezástru. ASTEROÍD s.m. „corp ceresc, mai mic decât o planetă, care se roteşte în jurul Soarelui – astéroïde” 1852 (Barasch, M. II, 123). Fr. astéroïde < engl. asteroid, termen creat în 1802 de astronomul F. W. Herschel, pe baza gr. ἀστεροειδής „asemănător unei stele” < ἀστήρ, ἀστέρος „stea” + -ειδής „care arată ca...” < εἶδος „formă, aspect” < ἰδεῖν „a vedea” (aorist). Cf. astérie, asterísc, asteroním, astro-, ástru, dezástru, -oid, caleidoscóp, idée, ídol. ASTERONÍM s.n. „steluţă, grup de steluţe sau litere urmate de steluţe care înlocuiesc într-o operă numele autorului sau al unui personaj – astéronyme” 1973 (V. rom. 179). Fr. astéronyme, format pe baza gr. ἀστήρ, ἀστέρος „stea” şi -ονυμα < ὄνομα, ὀνόματος „nume”. ASTIGMATÍSM 356 ASTRĂGÁCI Cf. astérie, asterísc, asteroíd, astro-, ástru, dezástru, acroním, anoním, antoním, antonomáză, antroponím, criptoním, omoním, onomasiologíe, onomástic, onomatopée, paroním, paronomáză, pseudoním, sinoním, toponím. ASTIGMATÍSM s.n. „aberaţie a unui sistem optic; defect al ochiului omenesc sau al lentilelor, constând într-o abatere de la forma sferică – astigmatisme” 1898 (Enc. rom. I). Fr. astigmatisme < engl. astigmatism, termen creat de fizicianul englez William Whewell în 1819, pe baza gr. ἀ- privativ şi στίγμα, -ατος „înţepătură, marcă, semn, tatuaj, punct” (< στίζειν „a înţepa, a imprima (un semn), a puncta”), cu referire la dificultatea focalizării. Fam.: anastigmát adj., s.n. „(obiectiv) care are proprietatea de a corecta astigmatismul” 1909 (CDDG) < fr. anastigmat; anastigmátic adj. „anastigmat” 1909 (CDDG) < fr. anastigmatique; anastigmatísm s.n. „lipsă de stigmatism (a unui sistem optic)” 1909 (CDDG) < fr. anastigmatisme; astigmátic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de astigmatism” 1898 (Enc. rom. I, 298) < fr. astigmatique º, germ. astigmatisch DN3 // ← astigmatism SDLR, DEX; astigmométru s.n. (med.) „aparat care măsoară gradul de astigmatism” 1978 (DN3) < engl. astigmometer, fr. astigmomètre. Cf. stigmát. ASTM s.n. „boală care se manifestă prin dificultate în respiraţie – asthme” 1760–1770 (forma astma, Meşt. doft. I, 98v; forma astm, 1820–1830, Vulcan, T. 32), var. ásmă2 s.f., ástmă s.f. Ngr. άσθμα (< v.gr. ἄσθμα, -ατος), lat. neol. asthma, ulterior şi fr. asthme. Var. asmă2 < it. asma. Fam.: antiastmátic adj., s.n. „(medicament) care combate astmul” 1964 (ABC săn. 37, 73, 370) < fr. antiasthmatique; astmátic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de astm; cauzat de astm” 1840 (var. asmátic, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 91) < fr. asthmatique, lat. neol. asthmaticus; var. asmatic < it. asmatico. ASTRAGÁL s.n. „(anat.) unul dintre cele două oase mai mari ale tarsului; (arhit.) element decorativ de secţiune semicirculară, care separă fusul coloanei de capitel – astragale” 1843 (Kretzulescu, A. 81). Fr. astragale, it. astragalo, lat. neol. astragalus < gr. ἀστράγαλος „vertebră, oscior, astragal” (construit pe radicalul lui ὀστέον „os”, ὄστρακον „cochilie”). ASTRAHÁN s.n. „pielicică cu părul mătăsos şi buclat, obţinută de la mieii de rasa caracul; haină confecţionată din această piele – astrakan” 1868 (I. Ionescu, M. 701). Top. Astrahan, oraş la Marea Caspică, azi în Rusia, care a fost capitala unui hanat mongol. ASTRALÍT s.n. „exploziv detonant de siguranţă, folosit în unele mine – astralite (type d’explosif)” 1949 (LTR1 I), var. astralítă s.f. Germ. Astralit, denumire comercială (creată de firma Dynamit A. G. Nobel din Hamburg). Var. astralită, după dinamită sau < fr. astralite. ASTRĂGÁCI s.n. (înv.) „instrument de cizmărie folosit la întins talpa sau la întors cizmele pe faţă, după ce au fost cusute – un instrument de cordonnerie en forme de bêche, avec lequel le cordonnier étire la semelle” 1881 (I. Creangă, Conv. lit. XV, 449), var. (Mold.) aftărăgáci. ASTRINGÉNT 357 ASTROLATRÍE Et. nes., probabil bg. stărgač, cu metateză *străgač (cf. forma dial. srăgač) „răzuitor” (< stărža, aor. stărgax „a strunji, a răzui, a pili”) A. Byhan (apud DA), DEX // Magh. esztergáz „a întoarce”, modificat după trăgaci CDER 489; ← *astrage (< lat. extrahere „a trage afară, a scoate”) + -aci A. Philippide, ZRPh, 1907, 294; probabil germ., cf. şi rus. ostrgat´ „a gelui”, sau magh. esztergáz „a întoarce” SDLR; tc. ihtirâc, istihrâc „a scoate, a trage” + agac „lemn, băţ” TDRG1. ASTRINGÉNT adj., s.n. (med.) „care contractează ţesuturile organismului; substanţă sau medicament folosit pentru combaterea secreţiilor organice exagerate – astringent” 1837 (var. adstringhént, J. Cihac, I. N. 390, 415), var. (înv.) adstringént. Lat. neol. a(d)stringens, -entem (part. prez. al vb. a(d)stringere „a strânge, a lega strâns” < stringere „a strânge”), fr. astringent. Fam.: astringénţă s.f. (abstr.) 1858 (Wertheimer, Mat. medic. 22) < fr. astringence. Cf. strấnge, strâmt, constríctor, constrấnge, detrésă, distríct, restrấnge, strict, stringént. ASTRO- el. de comp. „stea, astru; referitor la stele, la corpurile cereşti – astro-”. Gr. αστρο−, ἄστρον, intrat prin diverse filiere moderne. Cf. astrodróm, astrografíe, astroláb, astrolatríe, astrologíe, astrometríe, astronaút, astronomíe, astroscóp, ástru, asterísc, astérie, asteroíd, asteroním, dezástru. ASTRODRÓM s.n. „loc de decolare şi aterizare a navetelor spaţiale – astrodrome” 1970 (Form. cuv. I, 141). Compus din astro- (cu sensul după astronaut(ic)) + -drom „pistă” (din aerodrom, cosmodrom, hipodrom) < fr. -drome (< gr. δρόμος „cursă, loc de alergare”, ulterior „drum” < δραμεῖν „a alerga”, aoristul vb. τρέχειν „a alerga”) º sau fr. astrodrome DEX (cuvânt rar). Cf. astro-, -drom, drum, amfidrómic, desmodrómic. ASTROGRAFÍE s.f. „ramură a astronomiei care se ocupă cu descrierea stelelor – astrographie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. astrographie < astro- (< gr. ἄστρον „astru”) + -graphie (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”). Fam.: astrográf s.n. „lunetă astronomică fotografică, folosită la determinarea poziţiei aştrilor” 1898 (Enc. rom. I, 299) < fr. astrographe. Cf. astro-, ástru, grafíe. ASTROLÁB s.n. „instrument folosit în trecut pentru măsurarea poziţiei aştrilor, apoi, în topografie, pentru măsurarea unghiurilor – astrolabe” 1705 (var. astroláv, Cantemir, I. I. 392, var. astroláviu, ibid. 738), var. (înv.) astrolábion, astrolávion, astrolábiu, astroláviu. Fr. astrolabe (împr. din lat. astrolabium < gr. ἀστρολάβιον, dim. lui ἀστρολάβος < ἄστρον „astru” + -λάβος < λαμβάνειν „a lua”). Var. astrolabiu < lat. neol. astrolabium. Var. astrolav < ngr. αστρολάβος. Var. astrolavion, astrolaviu < ngr. αστρολάβιον. Cf. astro-, ástru, acatalepsíe, analepsíe, catalepsíe, dilémă, epanalépsă, epilepsíe, lémă, metalépsă, prolépsă, silépsă. ASTROLATRÍE s.f. (rar) „adorare a stelelor – astrolâtrie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). ASTROLOGÍE 358 ASTRONAÚT Fr. astrolâtrie, format din astro- (< gr. ἄστρον „astru”) + -lâtrie (< gr. λατρεία „slujire; adorare a zeilor” < λατρεύειν „a sluji, a lucra pentru un salariu” < λάτρον „plată, salariu”). Cf. astro-, ástru, -latríe, -látru. ASTROLOGÍE s.f. „prezicere a viitorului pe baza studierii poziţiei aştrilor – astrologie” 1682 (var. astrológhie, Dosoftei, V. S. dec. 192v), var. (înv.) astrologhíe. Ngr. αστρολογία (< v.gr. ἀστρολογία „ştiinţa astrelor, astronomie” < ἄστρον „astru” + -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”, ulterior aplicat şi prezicerii pe baza observării aştrilor), lat. neol. astrologia, fr. astrologie. Fam.: astrológ s.m. „persoană care se ocupă cu astrologia” 1652 (Îndr. leg. 596), var. (înv.) astrólog < ngr. αστρολόγος, lat. neol. astrologus, it. astrologo, pol. astrolog, ulterior şi fr. astrologue; astrológă s.f. 1694 (FN, 24, în expresia Pallade Astrologa) ← astrolog, posibil şi it. astrologa; astrologhicéşte adv. (înv.) „ca astrologii” 1705 (Cantemir, I. I. 921) ← astrologhicesc sau ← astrolog; astrológic adj. „care ţine de astrologie” 1705 (var. astrologhicésc, Cantemir, I. I. 431; forma astrológic, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 113r), var. (înv.) astrológhic, astrologicésc < lat. neol. astrologicus, ngr. αστρολογικός, fr. astrologique, germ. astrologisch. Cf. astro-, ástru, -logíe, lógos, léxic. ASTROMETRÍE s.f. „ramură a astronomiei care se ocupă cu stabilirea poziţiei stelelor – astrométrie” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. astrométrie < astro- (< gr. ἄστρον „astru”) + -métrie (< gr. -μετρία < μέτρον „măsură”). Fam.: astrométric adj. „referitor la astrometrie” 1957 (LTR2 II, 138) < fr. astrométrique, engl. astrometric; astrométru s.n. (rar) „aparat folosit la determinarea dimensiunii astrelor” 1839 (Vaillant, V.) < fr. astromètre, ulterior (în astronomia contemporană) şi engl. astrometer. Cf. astro-, ástru, métru. ASTRONAÚT s.m. „persoană care călătoreşte în spaţiul cosmic cu o astronavă – astronaute” 1961 (DN1). Fr. astronaute < astro- (< gr. ἄστρον „astru”) + gr. ναύτης „navigator, marinar” (< ναῦς „navă, corabie”), pe modelul lui aéronaute „aeronaut”. Fam.: astronaútă s.f. 1973 (RL, 4 nov., p. 6, în DCR3); astronaútic adj. „referitor la călătoriile în spaţiul cosmic” 1939 (Enc. tehn. I) < fr. astronautique; astronaútică s.f. „ştiinţa şi tehnica zborurilor în spaţiul cosmic” 1949 (LTR1 I, 219) < fr. astronautique; bioastronaútic adj. „referitor la bioastronautică” 1988 (DEX–S) ← bioastronautică; bioastronaútică s.f. „ramură a biologiei care studiază condiţiile vieţii în cosmos şi metodele pentru trimiterea oamenilor în spaţiul cosmic” 1978 (DN3) < engl. Bioastronautics, germ. Bioastronautik, fr. bio-astronautique; paleoastronaút s.m. „pretins astronaut (de origine extraterestră) care ar fi intrat în contact cu civilizaţiile terestre din vechime” 1988 (DEX–S) ← paleo- (< gr. παλαιός „vechi”) + astronaut; paleoastronaútic, -ă adj., s.f. „referitor la pretinse mărturii ale unor contacte străvechi cu astronauţi (de origine extraterestră); pseudo-ştiinţă care se ocupă cu studierea acestor contacte” 1973 (V. rom. XI, 184) ← paleo- (< gr. παλαιός „vechi”) + astronautic(ă) º // fr. paléoastronautique DEX (cuvânt extrem de rar). ASTRONOMÍE 359 ASTRUCÁ Cf. astronávă s.v. návă, astro-, ástru, acvanaút, aeronaút, argonaút, motonaútică, naútic. ASTRONOMÍE s.f. „ştiinţă care se ocupă cu studiul corpurilor cereşti – astronomie” 1683 (var. astronómiia, Dosoftei, V. S. I, 64r). Ngr. αστρονομία (< v.gr. ἀστρονομία < ἀστρονόμος „astronom” < ἄστρον „astru” + -νόμος < νέμειν „a distribui, a atribui, a administra”), lat. neol. astronomia, fr. astronomie. Fam.: astronóm s.m. „savant care se ocupă cu astronomia; (înv.) astrolog” 1651–1680 (Milescu Spătarul, A. – O. 32v), var. (reg., înv.) hastronóm < lat. neol. astronomus, ngr. αστρονόμος, it. astronomo, pol. astronom, fr. astronome; astronómă s.f. 1909 (Lovinescu, C. I, 299) ← astronom; astronomésc adj. (înv.) „de astronomie, astronomic” 1700–1712 (N. Costin, L.2 291) ← astronom; astronoméşte adv. (înv.) „în felul astronomilor” 1675 (M. Costin, L. I, 250) ← astronom; astronomí vb. (înv.) „a citi în stele” 1703 (Sindipa, 80r) ← astronom; astronómic adj. „referitor la astronomie, de astronomie” 1770–1780 (var. astronomicésc, Amfilohie, G. F. 131r; forma astronómic, 1829, AR, 141) < ngr. αστρονομικός, lat. neol. astronomicus, it. astronomico, fr. astronomique; astronomicéşte adv. (înv.) „prin metode astronomice, în felul astronomilor” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 91) ← astronomicesc sau ← astronom; radioastronóm s.m. „savant care se ocupă cu radioastronomia” 1966 (scris radio-astronom, Contemp., 7 oct., p. 8, în DCR1, 44) < fr. radioastronome sau ← radioastronomie (der. regresiv); radioastronómic adj. „referitor la radioastronomie” 1962 (LTR2 XI, 398) < fr. radioastronomique sau ← radioastronomie; radioastronomíe s.f. „ramură a astronomiei care studiază corpurile şi fenomenele cereşti pe baza undelor radio venite de la acestea” 1954 (LTR1 V) < fr. radio-astronomie, germ. Radioastronomie, engl. radioastronomy. Cf. astro-, ástru, agronomíe, antinomíe, anomíe1, antonomáj, astronomíe, autonóm, clironóm, economíe, gastronomíe, geonomíe, heteronóm, nomád, nómă2, nomocanón, nomográf, nomográmă, olonóm, taxonomíe, zoonomíe. ASTROSCÓP s.m. „telescop astronomic folosit pentru examinarea sumară a mişcării aştrilor dintr-o anumită zonă – astroscope” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 91). Fr. astroscope < astro- (< gr. ἄστρον „astru”) + -scope (< gr. -σκόπος < σκέπτειν „a privi”). Cf. astro-, ástru, -scop2, -scopie, schépsis, scop1, scéptic, epíscop. ÁSTRU s.m., s.n. „corp ceresc – astre” 1836 (Heliade-Rădulescu, O. I, 569). Fr. astre, lat. neol. astrum < gr. ἄστρον „astru; stea; constelaţie” < ἀστήρ, ἀστέρος „stea”. Fam.: astrál adj. „de astru, care provine de la aştri” 1839 (Vaillant, V.) < fr. astral, lat. neol. astralis; interastrál adj. „care se află între aştri” 1913 (V. rom. XXX, 236) < fr. interastral. Cf. astérie, asterísc, asteroíd, asteroním, astro-, dezástru. ASTRUCÁ vb. (reg.; înv.; 1sg. astrúc şi (înv., Mold.) astróc) „a acoperi, a înveli; a acoperi cu pământ, a îngropa; (refl., Buc.) a se arunca (pe cal) – (se) couvrir; couvrir avec de la terre, enterrer; se jeter (sur un cheval)” 1642–1647 (Ureche, L. 95v), var. (Mold.) astruncá, astrupá, (Buc.) asturcá „a se aşeza pentru culcare”. Lat. *astru(i)cāre < astruere „a construi (peste, alături)” (< ad- + struere „a pune în ordine (aşezând lucruri unul peste altul), a construi”), luat şi cu sensul lui obstruere ASTUPÁ 360 ASTURIÁN „a baricada, a construi blocând” Candrea, Romania XXI, 302, DA, CDDE 106, CADE, SDLR, CDER 494, DEX, păstrat numai în rom. REW 748 (legătura cu lat. obstruere a fost deja făcută în LB, LM, HEM II, 1909; ultimul apropie şi termenii romanici de la baza *astracu- „pavaj, podea”, presupunând un prototip *ástracu-/*ástrocu-/*astrúcu- şi un sens iniţial al verbului „a acoperi cu o lespede”, însă aceşti termeni au fost explicaţi mai târziu de la gr. ὄστρακον „cochilie”, cf. REW 6118) // V.sl. sŭkryti CDED II, 3. Var. astrunca, infl. de arunca. Var. astrupa, infl. de astupa. Fam.: astrucát s.n. (abstr.) 1675 (M. Costin, Let.1 I, 269); astrucămấnt s.n. (Ban.) „acoperiş” 1907 (CDDE); astrucătoáre s.f. „acoperitoare” c.1650 (Anon. Car.); astrucúş s.n. „acoperiş” 1887 (HEM II, 1907); destrucá vb. „a da la o parte” 1899 (Alexici, L. P. I, 247) ← des- + [a]struca. Cf. construí, distrúge, instruí, obstruá, structúră. ASTUPÁ [ar. astupári; mr. stupári] vb. „a acoperi, a înfunda un orificiu – boucher” c.1500 (Psalt. Hur. 135). Lat. *asstuppāre „a astupa cu câlţi” < stup(p)a „câlţi” TDRG, HEM II, 1912, PEW 154 (care acceptă ca etimoane şi formele *exstuppāre şi *stuppāre), DA, CADE, CDER 495, DEX, cf. (de la baza *stuppāre), it. stoppare, sp., ptg. estopar REW 8333, v.fr. estoper FEW XII, 316; o formă romanică cu ad- ar putea fi indicată şi de lat. med. astopāre HEM II, 1912. Fam.: astupát s.n. (abstr.) 1806 (Şincai, Economia, 149); astupătoáre [ar.] s.f. „obiect cu rolul de a astupa” c.1650 (Anon. Car.); astupătór adj. „care astupă” c.1650 (Anon. Car.); astupătúră [ar.] s.f. „astupare; starea de a fi astupat; groapă astupată; (Trans.) constipaţie” 1814 (Calendariu, 169); astupúş s.n. (înv.; reg.) „dop” 1780–1801 (Micu, D.); destupá [ar. distupáre; mr. distupári] vb. „a scoate dopul unei sticle sau capacul unui vas înfundat; a da la o parte ceea ce acoperă un obiect, o gaură, o deschizătură, a dezveli; a deschide; (înv.) a desţeleni” 1643 (Varlaam, Caz. 447) ← de(s)- + [a]stupa; destupătór, -toáre adj., s.n. „(unealtă) cu care se destupă ceva, tirbuşon; (înv., s.f.) canal prin care se scurge apa de prisos adunată într-un loc” 1839 (Vaillant, V.) ← destupa; destupătúră s.f. „(înv.) destupare; (S Trans.) locul unde o vale iese dintre munţi” 1682 (Dosoftei V. S. oct. 68r) ← destupa; mr. năstupári vb. „a îndopa” 1935 (Capidan, Megl. III); mr. nistupát adj. „nesătul”, s. „decembrie” 1935 (Capidan, Megl. III). Cf. stúpă. ASTURCÁN s.m., adj. (rar, înv.) numele unei rase de cai – nom d’une race de chevaux 1812 (var. asturcón, Şincai, Hr. III, 22; var. astrucán, Şincai, Hr. II, în DA). Sp. asturcón „cal mic de rasă asturiană” (cf. V. Bogrea, DR 2, 1921–1922, 650–651, W. Schweickard, ZRPh 129 (3), 2013, 863–864), intrat printr-o filieră neidentificată (cuvântul exista în lat. în forma asturco, -onem; această rasă se bucura de apreciere în Evul Mediu) // Et. nec. DA. Cf. asturián. ASTURIÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „(persoană originară) din Asturia; (s.f.) dialect ibero- romanic vorbit în Asturia – asturien” 1840 (Heliade-Rădulescu, D. C. 114). Fr. asturien < top. Asturies. Cf. asturcán. ASTÚŢIE 361 ASÚPRA ASTÚŢIE s.f. (livr.) „vicleşug – astuce” 1822 (Bobb, DRLU I, 83), var. astuţíe. Lat. neol. astutia (< astutus „şiret, isteţ” < astus „abilitate, şiretenie”), fr. astuce. Fam.: astuţiós adj. „viclean” 1856 (Heliade-Rădulescu, O3, 1251) < fr. astucieux. Cf. artút. ASUDÁ [ar.; mr. (an)sudári] vb. „a transpira – suer” 1620 (doc. AA ist. II II/36, 159). Lat. assūdāre (atestat în forma adsūdāre) DA, CDDE 107, CADE, CDER 496, DEX sau lat. exsūdāre SDLR (< sūdāre „a transpira”), păstrate numai în rom. REW 3076 (în celelalte limbi romanice s-a moştenit verbul simplu sūdāre). Fam.: asúd s.n. (înv.; reg.) „sudoare; materie grasă secretată de pielea ovinelor, care le impregnează lâna” 1783 (Benkő, 424), der. regresiv; asudát s.n. (abstr.) 1804–1808 (Şincai, Înv., 147); asudătoáre s.f. (înv.) „baie de aburi” 1851 (Fătu, D. 67); asudătór adj. (înv.) „care asudă, care transpiră mult; care provoacă transpiraţie” 1691–1697 (T. Corbea, D. 381); asudătúră s.f. (rar) „transpiraţie” 1691–1697 (T. Corbea, D. 549); asudeálă s.f. (înv.) „sudoare” 1829 (Episcupescu, O. S. 290); asudoáre s.f. (Trans.) „sudoare” 1891 (Pop-Reteganul, Tr. 76) ← asuda, după sudoare; desudá vb. (înv., atestat exclusiv lexicografic) „a asuda, depunând mari eforturi” 1862 (Antonescu, D.) < lat. neol. desudare (< sudare) º // ← de- + (a)suda DLR. Cf. sudoáre, desudáţie, exsudát, sudáţie. ASUMÁ vb. „a lua ceva asupra sa, a se angaja să îndeplinească ceva; a accepta ca ipoteză o judecată, pentru a constata consecinţele care rezultă din ea – assumer” 1871 (var. asúme, LM). Fr. assumer, lat. neol. assumere < ad- + sumere „a lua”, cu sensul din logică după engl. assume. Fam.: asúmpţie s.f. „ipoteză luată ca punct de plecare într-un raţionament” 1870 (var. asómţie2, asomţiúne2, asumţiúne2, Costinescu, V.) < engl. assumption; var. asumţiune2, asomţiune2, asomţie2 < fr. assomption, lat. neol. assumptio, -onem. Cf. asumpţiúne, consumá, prezúmpţie, rezumá. ASUMPŢIÚNE s.f. „Adormirea Maicii Domnului, la catolici – Assomption” 1870 (var. asómţie1, asomţiúne1, asumţiúne1, Costinescu, V.). Lat. neol. assumptio, -onem < assumere „a lua cu sine, a lua asupra sa”, folosit în lat. creştină cu referire la primirea Fiului şi a Fecioarei la sânul Domnului. Var. asomţiune, asomţie < fr. Assomption. Cf. asumá, consumá, prezúmpţie, rezumá. ASÚPRA prep., (înv.) adv. „apropiindu-se de, venind în contact cu; împotriva; cu privire la, despre; (azi, rar) peste, deasupra; (temp., înv. şi reg.) aproape de, către; (înv.) pe lângă, în plus – vers, sur, envers, contre; au sujet de, concernant; au-dessus; en plus (de)” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 90v), var. (înv.) asúpră2, (înv. rar) asúpre, (înv.) súpra2, (înv.) súpră. Lat. ad + suprā „deasupra” (< super „deasupra, peste”), cf. it. dial., sd. REW 200 (pentru forma suprā, cf. it., sd., ret., v.sp. REW 8456, FEW XII, 433) > asupră; -a din forma asupra reprezintă art. hot. (cf. Puşcariu, Îns. Et. Wb.), ataşat în folosirile prepoziţionale, pentru a introduce un nume în genitiv. Prepoziţia a s-a ataşat probabil în română, cum se vede din faptul că dialectele sud-dunărene folosesc alte prepoziţii (disupră, prisupră, v. infra). AŞ 362 ÁŞCHIE Fam.: asúpră1 s.f. (înv.) „camătă” 1573–1583 (Ps. Sch. 168/19); asupreálă s.f. (înv.) „nedreptate, asuprire” 1574 (D. Bogdan, Gl. 221) ← asupri; asuprélnic adj. (înv.) „asupritor” 1703–1709 (N. Costin, C. 496) ← asupreală sau ← asupri; asuprénie s.f. (înv.) „asuprire” 1617 (D. Bogdan, Gl. 221) ← asupri; asuprí vb. „a pune asupra cuiva o povară, a oprima, a împila; (înv.) a exagera; (înv.) a ataca prin surprindere” 1581 (Coresi, Ev. 47); asupriciúne s.f. (înv.) „asuprire” 1566 (Coresi, L. 368) ← asupri; asuprít s.n. (înv.) „cantitate care depăşeşte necesarul” 1566 (Coresi, L. 368) ← asupri; asupritór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care asupreşte” 1581 (Coresi, Ev. 106) ← asupri; asupritúră s.f. (înv.) „asuprire” 1566 (Coresi, L. 368) ← asupri; deasúpra adv., prep. „în partea de sus, peste (ceva)” 1623–1626 (DRH A XVIII, 159; folosit consecvent într-un text, 1642–1647, Ureche, Let.), var. dasúpra, dăsúpra, (înv.) deasúpră ← desupra (< lat. dē + suprā, v. mai jos), infl. de asupra; deasupríme s.f. (rar, înv.) „suprafaţă” 1814–1818 (Asachi, G. 95r) ← deasupra; desúpra [ar. disúpră; mr. disúpra, disúpră, disúpru; ir. desúpra, desúprę] adv. (înv. în dr.) „deasupra” 1551–1553 (var. desúpra, Ev. sl.-rom. 115v) < lat. dē + suprā; ar. prisúpră „(pe) deasupra” 1906 (Dalametra) ← pri (< lat. per) + *supră (< lat. suprā). Cf. a1, supra1-, súpra2, super1-, déspre, pe, péste, spre, sopránă, superiór, suprém, suverán. AŞ interj. „Da’ de unde! – Bah!” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 115), var. (înv.) áşa2. Tc. hâşâ „Doamne fereşte! E de neconceput! Nicidecum!” (< arab ḥāšā < ḥašā „a ţine departe, a evita, a exclude”) Löbel, Contribuţii, 8, DA, Suciu, IT II, 58 // Scurtare din adv. aşa1 TDRG; et. nec., cf. alb. as (particulă de negaţie) HEM II, 1960. AŞÁ1 [ar. acşí(a), acşé; mr. şa; ir. (a)şå] adv., adj. invar. „astfel – ainsi, comme ça, tel, pareil” c.1500 (Psalt. Hur. 122), var. (reg.) aşí, şa. Lat. eccum (particulă deictică) + sīc „aşa” > acşí > aşí, la care s-a adăugat particula deictică -a (pentru care v. acéla, acía, s.v. aíci) HEM II, 1977, TDRG, DA, CADE, SDLR, DEX, cf. it. così, it. dial. de sud akkussì, eng. aschia, cat. assi, sp. así, ptg. assím REW 7892 // Lat. ac sīc (> acşi) + -a PEW 133, CDER 450 (improbabil din motive semantice, ac însemnând „şi”; pentru a- iniţial, v. acel); lat. aeque-sic CDED I, 274–275. Fam.: aşadár adv., conj. „prin urmare, ca atare” ante 1849 (Conachi, S. A. 164) ← aşa + dar1; aşáşi adv. (înv.; Buc.) „astfel, încă, pe loc, cu totul” c.1500 (forma aşeáşi, Psalt. Hur. 116), var. aşắşi, aşéşi, aşíşi, şaşi ← aşa + adv. şi. Cf. şi, aşíjderi, deşí, acél, acést, ací (s.v. aíci), acoáce, acólo, acúm, atáre, acătáre, cutáre, atất, decínde. AŞẮU s.n. (Trans., Ban.) „hârleţ, cazma – bêche” 1788 (var. hărşắu, Piuariu-Molnar, D.), var. arsắu, arşắu, arşéu, arşóv, aşéu, harşéu, hăşéu, hârşéu. Magh. ásó (< ás „a săpa, a scurma”). În cazul variantelor cu -r-, este posibilă o infl. sârbească (cf. scr. aršov). Var. cu h-, infl. de hârleţ Tamás, EW. ÁŞCHIE [ar. áşcl′e; mr. iáşcl′ă] s.f. „bucată mică, subţire, care se desprinde dintr-un material prin cioplire – copeau” 1567–1568 (Coresi, T. Ev Mol. I, 142r), var. áşche, háşchie, iáşchie, iéşchie. AŞCHIÚT 363 AŞEZÁ Lat. ascla < *astla (cf. astula) < *asla < assula (dim. din assis „scândură”), cf. dalm., it. dial. de sud, sd., fr. dial., occ., cat., ptg. REW 736. Fam.: aşchiá [ar. aşcl′áre] vb. „a rupe sau a tăia în aşchii, a prelucra un obiect înlăturând (sub formă de aşchii) surplusul de material” 1802–1803 (Crişan-Körösi, Cuv.), var. aşchií ← aşchie CDDE 94, DA (posibil), CADE, SDLR, CDER 456, DEX, TDRG3 sau < lat. *asclāre, cf. v.occ., cat. asclar PEW 137, DA (posibil); aşchietór, -toáre adj., s.m., s.f. „(persoană) care prelucrează prin aşchiere” 1952 (LTR1 IV, 59) ← aşchia; aşchioáră s.f. (dim.) 1796 (Însemnări Ţara Moldovei, 88); aşchiós adj. „care se desface cu uşurinţă în aşchii” 1909 (DA); aşchíţă s.f. (Trans., Ban.; dim.) 1825 (LB 33), var. ieşchíţă; aşchiúţă s.f. (dim.) 1882 (Hasdeu, O. VII, 527); mr. iăşclicícă s.f. (dim.) 1935 (Capidan, M. III, 153). Cf. atélă, ateliér. AŞCHIÚT s.m. (Mar., Bih., înv.) „ajutor de jurat – assistant d’un juré” înc. sec. XIX (var. aştút, Bîrlea, Îns. Maram. apud Tamás, EW). Magh. esküdt (< eskü „jurământ”). AŞEZÁ vb. „a (se) pune pe ceva sau undeva, pentru a şedea; a (se) stabili undeva; a pune într-o anumită ordine, a aranja; a se depune, (despre lichide) a se limpezi; (refl., fig.) a se linişti, a se stabiliza; (înv.) a dispune, a decreta, a stabili – s’asseoir; placer, poser, ranger, (s’)installer, (s’)établir; s’apaiser, se stabiliser; se déposer, (en parlant des liquides) se clarifier; (vieilli) décider, établir, fixer” 1563–1583 (Cod. vor. 56r). Lat. *assediāre (cf. sp. asear, ptg. aseiar REW 721), derivat de la radicalul verbului sedēre „a şedea” probabil pe baza unui nume *sedium sau *sedia „scaun, loc de şezut, amplasament” (cf. it. seggio, seggia, sic. sija, v. genovez sedzo, sd. seiu şi lat. clasic sedēs) HEM II, 1994, TDRG, PEW 142, DA, CADE (care trimite la lat. sedēs), SDLR. Clasicul (as)sīdere „a se aşeza” a fost înlocuit în lat. pop. cu diferite formaţii în care raportul formal cu baza sedēre este mai clar, cf. (pe lângă *assediāre): *assedēre (> fr. asseoir, v.it. asedere), *asseditāre (> it. assettare, occ. asetar), *sedicāre (> v.fr. siegier, occ. setjar). Fam.: aşezát s.n. (abstr.) 1806 (Şincai, Economia, 160); aşezăláş s.n. (Mar.) „aşezământ” 1906 (Ţiplea, P. P. 36) ← aşeza + suf. -ălaş, după sălaş DA; aşezămấnt s.n. „instituţie, fundaţie (cu scop cultural, social, religios); (înv.) aşezare a unui popor, colonizare, domiciliu, amplasament, organizare, calmare, înţelegere, învoială, acord, dispoziţie, regulament, statut, repartiţie a impozitelor” 1682 (Dosoftei, V. S. nov. 150v) ← aşeza + -ământ, cu sensul „instituţie” după fr. établissement, cu sensul „organizare, repartiţie a impozitelor” după fr. assiette; aşezământár s.m. (înv.) „funcţionar însărcinat cu stabilirea impozitelor” 1804 (doc., în Tes. II, 329) ← aşezământ; aşezătór adj., s.m. (înv.) „locuitor; întemeietor, ctitor; împăciuitor; persoană care aşază literele la tipar” 1620 (AA ist. II/36, 162); aşezătúră s.f. „(reg.) loc mai jos decât cele înconjurătoare, depresiune; (înv.) aşezare, aranjament, acord” 1582 (PO, 4); neaşezáre s.f. (înv.) „dezordine, răzvrătire” 1642–1647 (Ureche, L.2 72) ← ne- + aşezare; neaşezământ s.n. (înv.) „conflict, dezordine” 1705 (Cantemir, I. I, 787) ← ne- + aşezământ; reaşezá vb. „a aşeza din nou, a aşeza la loc” 1846 (CR, 32 bis1/34). Cf. şedeá, accíză, asédiu, asesór, asíduu, asiétă, asíză, disidént, insidiós, obsedá, posedá, prezidá, rezidá, rezíduu, sedá, sedentár, sedimént, sédiu, sesiúne, subsídiu, şa, şedínţă. AŞÍJDERI 364 AŞTÉRNE AŞÍJDERI adv. (azi, fam.) „tot aşa, la fel; asemenea – pareil” c.1500 (Psalt. Hur. 143, scris aceájderi), var. aşájdere, aşắjdere, aşíjdere, aşíjdire. Rom. aşiş (< aşí = aşá + adv. şi), cu finala după slavonul takožde (že) „la fel”, cu pronunţia lui že ca re după scr., cf. scr. također (HEM II, 2004), probabil pătruns pe cale cultă, prin textele bisericeşti DA. Fam.: aşíjderea adv. „la fel, asemenea” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. 181v), var. aşíjdirea; aşíjderele adv. „la fel, asemenea” 1610 (var. aşíjderile, doc. apud HEM II, 2003); aşíjderelea adv. „la fel, asemenea” 1688 (Biblia, 306) ← aşijderele. Cf. aşá1, şi, deşí. AŞRÁM s.n. „lăcaş de meditaţie şi iniţiere în spiritualitatea indiană – ashram” 1933 (scris ashram, Eliade, O. II, 84). Sanscr. āśramaḥ, -ṃ (< śramaḥ „trudă” < śrāmyati „a trudi, a se obosi”), intrat şi prin engl. ashram. AŞTEPTÁ [ar. aştiptáre; mr. ştitári; ir. (a)şteptå] vb. „a sta undeva până să se producă un eveniment, până să vină o persoană; (mai ales refl.) a anticipa – attendre” c.1500 (Psalt. Hur. 102). Lat. *astectāre (cf. tarent., sic. astittari, calabr., apul. astettare, v.it. stettare, v.sd. usettare, friul. setá REW 3039) < a(d)spectāre „a privi cu atenţie, a observa” (frecventativul lui aspicere < ad- + specere „a privi”), care în lat. pop. a luat sensul lui expectāre „a aştepta” (cf. it. aspettare, occ. aspeitar, REW 3039). Fam.: aşteptát s.n. (abstr.) c.1650 (Anon. Car.); aşteptătór adj. (înv., rar) „care aşteaptă” 1559-1560 (Cod. Bratul, 346/20); aşteptătúră s.f. (înv., rar, abstr.) c.1650 (Anon. Car.); neaşteptáte adv., în loc. pe ~ „prin surprindere, în mod neprevăzut” 1833 (Cod. Calimach, 401) ← aşteptat; neaşteptătór adj. (înv.) „nerăbdător” 1865 (Bolintineanu, O. I, 447) ← ne- + aşteptător. Cf. aspéct, auspíciu, circumspéct, conspéct, expectatívă, extispíciu, extrospécţie, haruspíce, inspectá, introspécţie, perspectívă, perspicáce, prospéct, respectá, retrospectív, speciál, spécie, specimén, spectácol, spéctru, spécul, speculá, suspectá. AŞTÉRNE [ar. aşteárnire, aştirn(e)áre; mr. şteárniri; ir. (a)ştérne] vb. „a întinde ceva pe o suprafaţă, (spec.) a pregăti patul pentru culcare, masa pentru mâncare, a pune paie pentru odihna animalelor; a (se) culca la pământ; (refl., fig.) a se apuca temeinic de o treabă – (s’)étendre, (s’)étaler par terre, (se) coucher, faire le lit, mettre un couvert; se mettre à” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 78r). Lat. a(d)sternere (< ad- + sternere „a aşterne”); în celelalte limbi romanice s-a moştenit verbul de bază sternere (REW 8248). Fam.: aşternătór adj. (rar) „care aşterne” 1870 (Cihac I, 19); aşternătúră s.f. (înv., rar, abstr.) 1862 (Pontbriant, D.); aşternút [ar. aştirnút; mr. ştirnút] s.n. „faptul de a aşterne; ceea ce se aşterne pe pat pentru a-l pregăti de dormit; învelitoare de pat; culcuş pentru animale; (tipogr.) înveliş de materiale elastice cu care se acoperă cilindrul preselor de tipar” c.1500 (Psalt. Hur. 90); ar. aştirnămíntu [mr. ştirnămínt „aşternere”] s.n. „cuvertură (pentru cai)” 1906 (Dalametra), var. ar. (a)ştirnumíntu < lat. *asternimentum; deştérne1 vb. (înv., reg.) „a strânge ceea ce a fost aşternut” sf. sec. XVIII – înc. sec. XIX (Iorga, S. D. XVI, 136) ← des- + [a]şterne DLR, DEX (pentru substituirea lui a- prin dez-/des-, AT 365 ATAMÁN cf. destupa, dezmorţi, dezmeţi); dezaştérne vb. (hapax, Miercurea Ciuc) „a lua aşternutul animalelor” 1930–1937 (ALR I ms. 646/1943). Cf. strat, strati-/strato-. AT s.m. (înv.) „armăsar, cal turcesc, cal dobrogean – étalon, cheval de Turquie, cheval de Dobroudja” c.1780 (Let2 III, 212), var. hat3. Tc. at „cal”, în Ban. şi la românii din Bulgaria, probabil şi scr. (h)at, respectiv bg. at, Suciu, IT II, 58. Fam.: atlíu s.m. (rar) „cavalerist turc” 1788 (Doc. III 222, apud ŞIO II/2) < tc. atlı; atoáică s.f. „iapă” 1821 (var. hatoáică, doc. apud ŞIO II/1). ATACÁ vb. „a începe o luptă, a face un act de agresiune (contra unei persoane, a unei armate, a unui stat); a lua atitudine potrivnică, trecând la acţiune, faţă de o situaţie, o idee, o instituţie etc.; a contesta în justiţie o hotărâre judecătorească, o lege, un decret etc.; a aborda (cu îndrăzneală) un subiect, o problemă, a începe execuţia unei bucăţi muzicale – attaquer” 1794 (în forma participială atecat, probabil greşeală de tipar, Calend. Viena), var. (înv.) atacarisí, (înv., rar) atacuí, atăcá. Fr. attaquer (< it.), it. attaccare „a ataşa, a agăţa; a iniţia, a se apuca de; a ataca”, cuvânt cu et. controversată, probabil < v.occ. atacar, v.fr. attacher „a ataşa” (< estachier, cu substit. iniţialei prin prefixul a- < estache „ţăruş” < francic *stakka) DELI (posibil); explicaţia ca derivat din taccare „a marca” < tacca „tăietură, crestătură, semn” (DELI) este dificilă din motive semantice; derivarea din staccare „a desprinde” cu substit. prefixului (Battisti – Alessio, Treccani) este problematică datorită atestării mai târzii a lui staccare şi lipsei unei etimologii plauzibile a acestui verb, care mai curând provine el însuşi din attacare (DELI). Fam.: atác1 s.n. „faptul de a ataca, mişcare ofensivă împotriva cuiva sau a ceva; (despre boli) acces, manifestare bruscă şi puternică” c.1800 (Piuariu-Molnar, I. 209) < fr. attaque, it. attacco; atacábil adj. „care poate fi atacat” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 94) < fr. attaquable; atacabilitáte s.f. (abstr., rar) 1909 (DA) ← atacabil; atacánt, -ă s.m., s.f., (rar) adj. „(persoană) care atacă; (spec.) jucător care face parte din linia de atac a unei echipe sportive” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 94) < fr. attaquant; atacatoáre s.f. 1955 (DLRLC) ← atacator; atacatór s.m. „persoană care atacă” 1870 (Costinescu, V.); contraatác s.n. „ripostă ofensivă desfăşurată de o unitate militară aflată în apărare” 1873 (Maiorescu, O. I, 278) < fr. contre-attaque; contraatacá vb. „a executa un contraatac” 1921 (Conv. lit. LIII, nr. 1, 191, scris contra-ataca) < fr. contre-attaquer; inatacábil adj. „care nu poate fi atacat” 1870 (Costinescu, V.) < fr. inattaquable; inatacabilitáte s.f. (abstr.) 1902 (Murgoci – Ludwig, M. 63) ← inatacabil; neatacábil adj. „care nu poate fi atacat” 1861 (Odobescu, O. II, 164) ← ne- + atacabil, după fr. inattaquable; neatacabilitáte s.f. (abstr.) 1863 (Hasdeu, Pub. P. 112) ← neatacabil. Cf. staccáto, ataşá, detaşá. ATAMÁN s.m. „(înv.) căpetenie de cazaci; (Dobr.) şef al unei echipe de pescari – hetman (ataman) de Cosaques; chef d’une équipe de pêcheurs” 1675 (M. Costin, L. 293). Rus., ucr. ataman, probabil împr. din tăt. odaman „căpetenie de păstori, căpetenia unei trupe de cazaci” (cf. tăt. oda „trupă de soldaţi, tabără de soldaţi”) Vasmer, ESRJ, sau din tăt. ataman „căpetenie de păstori” (< ata „tată”) ESUM, fără legătură etim. cu pol. hetman (< germ.; v. hatmán) Brückner, SEJP. ATARAXÍE 366 ATAVÍSM ATARAXÍE s.f „(fil.) stare de perfectă linişte sufletească, obţinută prin detaşarea de frământările lumii, considerată un ideal de viaţă în unele şcoli filozofice antice; (med.) stare patologică de inactivitate a unui organ sau a unei funcţii – ataraxie” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 91). Fr. ataraxie < gr. ἀταραξία < ἀτάρακτος „lipsit de tulburare” < ἀ- privativ + ταράσσειν „a agita, a tulbura, a îngrijora”. Fam.: ataráxic s.n. „medicament cu puternică acţiune calmantă a sistemului nervos central” 1934 (Roşca, E. T. 29) < fr. ataraxique. ATÁRE [ar. şi ahtáre, aftáre; mr. (f)tári] adj. nehot. (de obicei, invar.), (înv.) pron. nehot. „astfel, asemenea; (în expr. ca ~) în consecinţă; (înv., Trans.) vreun(ul), (un) oarecare – tel, pareil; (dans l’expression ca ~) par conséquant, comme tel; (vieilli) quelque, quelqu’un, un tel” 1567–1568 (Coresi, T. Ev. – Mol. 105v). Lat. eccum (particulă deictică) + tālis „astfel de, asemenea” > *actare (cf. acătare) > ahtare, atare HEM II, 2033–2034, TDRG, PEW 159 (posibil), CADE, SDLR, CDER 502 (probabil), DEX, cf. it. cotale; o formaţie paralelă din eccum tālis, prin căderea vocalei iniţiale, este cutáre; pentru a- iniţial, v. acél, acést // Posibil şi lat. atque + tālis PEW 159 (improbabil din motive semantice, atque însemnând „şi”); lat. tālis, cu adăugarea unui a- neexplicat încă DA. Expresia ca atare, după fr. comme tel. Cf. acătáre, cutáre, táre, acél, acést, ací (s.v. aíci), acoáce, acólo, acúm, aşá, atất, decínde. ATAŞÁ vb. „a alătura (un obiect altuia) printr-o legătură mai mult sau mai puţin solidă, a anexa; (refl.) a dezvolta un sentiment de afecţiune pentru cineva, a se lega sufleteşte de cineva – attacher” 1844 (C. A. Rosetti, N. I. 18). Fr. attacher < v.fr. estachier „a ataşa, a agăţa, a prinde (de un par)” (cu substit. iniţialei prin prefixul a-) < estache „par, ţăruş” < francic *stakka (cf. v.engl. staca, v. frizon staka). Fam.: atáş s.n. „anexă de metal prinsă de un vehicul (mai ales de o motocicletă), cu care se transportă obiecte sau persoane” 1935 (Vissarion, S. A. I, 381) < fr. attache; ataşábil adj. „care poate fi ataşat” 1934 (Holban, O. II, 292); ataşamént s.n. „afecţiune puternică şi durabilă pentru cineva sau ceva; fişier anexat unui mesaj electronic” 1842 (Alecsandri, O. VIII, 29) < fr. attachement; cu sensul din informatică, după engl. attachment; ataşánt adj. (rar) „captivant, seducător” 1934 (RFR, nr. 2, 417) < fr. attachant; ataşát s.m. „funcţionar diplomatic auxiliar” 1851 (Alecsandri, O. VIII, 176) < fr. attaché; neataşábil adj. „care nu poate fi ataşat; nesociabil, care nu se ataşează de oameni” 1988 (DEX–S) ← ne- + ataşabil. Cf. detaşá, atacá. ATAVÍSM s.n. „prezenţa la un organism, la o persoană, a unor particularităţi fizice sau psihice proprii ascendenţilor îndepărtaţi, adesea nemanifestate la ascendenţii direcţi – atavisme” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.). Fr. atavisme, termen creat probabil de botanistul francez Antoine-Nicolas Duchesne (cf. Harper, ED) pe baza lat. atauus „tatăl străbunicului sau al străbunicii; (la pl.) strămoşi” < atta, vechi termen fam. pentru „bunic” + auus „bunic” DELL. Fam.: atávic adj. (despre însuşiri ale unui organism, ale unei persoane) „transmis de la ascedenţi îndepărtaţi, primitiv” 1887 (Dobrogeanu-Gherea, O.C. II, 246) < fr. atavique. Cf. aúş, únchi. ATAXÍE 367 ATÂRNÁ ATAXÍE s.f. „(med.) tulburare a coordonării mişcărilor voluntare; (înv.) dezordine, deranj, confuzie – ataxie; (vieilli) désordre, ennui, confusion” 1786 (Doc. Buc. II, 328). Cu sensul medical, fr. ataxie < gr. ἀταξία „dezordine” < ἄτακτος „lipsit de ordine, care nu este la locul lui” < ἀ- privativ + τάσσειν „a pune în ordine, a rândui”. Cu sensul înv. „dezordine, deranj” < ngr. αταξία. Fam.: atáxic, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care suferă de ataxie; (despre bolile psihice) cu manifestări intermitente, neregulate” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 92) < fr. ataxique. Cf. táctic, tacticós, taxá, diátă, hipotáxă, paratáxă, sintáxă, taxidermíe, taximétru, taxologíe, taxonomíe. ATÂRDISÍ vb. (înv.) „a supralicita – surenchérir” 1775 (var. artorosí, doc. apud ŞIO II/1, 28), var. artârdisí, arterisí, artirisí, artirosí, artorisí, arturisí, aterdisí, atirdisí. Ngr. αρτηρ(δ)ίζω (aor. αρτήρ(δ)ισα) < tc. artırmak „a spori, a adăuga, a supralicita”. Fam.: atârdiseálă s.f. (abstr.) 1857 (var. artoriseálă, Polizu, V.); atârdisitór adj., s.m. „(persoană) care supralicitează” 1839 (Vaillant, V.), var. artârdisitór, artirositór, artorisitór, atirdisitór. ATÂRNÁ vb. „a sta suspendat, fiind prins de ceva; a suspenda, agăţând, prinzând de ceva (de un cârlig, de un cui etc.); (refl.) a se agăţa de cineva, (fig., reg.) a stărui cu rugăminţi; a se apleca spre pământ sub o povară sau din lipsă de putere; a trage greu la cântar, (fig.) a avea importanţă; a depinde; (refl., înv.) a şovăi, a sta la îndoială, a zăbovi; (înv.) a proveni; (înv.) a avea aplecare, înclinaţie spre – pendre, être suspendu; suspendre, accrocher; (fig.) prier quelqu’un instamment; se pencher; peser, valoir; hésiter, temporiser, différer; dépendre; provenir; pencher, être enclin” 1691 (Mărgăritare, 13r). Et. nes., fie (i) creaţie internă, ipoteză problematică din punct de vedere formal (derivatele nu urmează, în general, conjugarea I tare): ← târn „spin, mărăcine” (< v.sl. trŭnŭ), cu un sens iniţial „a rămâne agăţat în ceva” (de unde „a (se) agăţa de”), infl. de acăţa (= agăţa) DA, DEX, sau ← târnă „coş (care se atârnă pe umăr sau pe spate)”, cf. atăgârţa „a atârna” < tăgârţă HEM II, 1890, ŞDU2, SDLR; fie (ii) cuvânt moştenit: lat. *attraganāre < *traganāre (moştenit în forma trăgăna) = *tragīnāre (< trahere), moştenit în it., fr., sp., ptg. REW 8837, cu evoluţia sem. „a trage într-o direcţie” > „a trage în jos” şi evoluţia formală *atrăna > atărna º sau lat. *attrabenāre „a prinde de o grindă” < *trabena < *traberna < trabs, trabis „grindă”, cf., pentru ataşarea sufixului -erna la trabs, forma taberna „magherniţă de scânduri, prăvălie, tavernă” (< *traberna) R. Merlo, CSP, 4, 2019, 176–199 // Gr. *ἀρτάνειν (= ἀρτᾶν „a atârna”, cf. ἀρτάνη „ştreang”) > lat. *artanāre > *artăná > atărná C. Diculescu, DR 4, 1924–1926, 492–493 (cf. LM: gr. ἀρτάειν, ἀρτάνη); lat. ad- + tru(ti)nāre „a cântări” (< trutina „acul balanţei, balanţă”) G. Giuglea, DR 3, 1922–1923, 1090; posibil lat. *adtornāre (< tornāre „a întoarce”) CDER 519; magh. átér „a întinde pe, a se întinde până la” CDED II, 476. Sensul „a depinde”, după lat. dependere (fr. dépendre), germ. abhängen. Fam.: atârnát s.n. (abstr.) 1909 (DA); atârnáţi s.m.pl. (Râmnicu-Sărat) „stâlpi care sprijină streaşina” 1898 (Damé, T. 95) ← part. atârnat; atârnătoáre s.f. „loc unde ciobanii îşi atârnă hainele şi obiectele ude; cuier; loc de culcare al oilor” 1887 (HEM II, 2065); atârnătór adj. (înv.) „dependent, care ţine de; important” 1804 (ŞA I, 568), calc, cu sensul „dependent”, după lat. dependens, fr. dépendant, germ. abhängend, cu sensul „important”, ATẤT 368 ATEIÁ după germ. wichtig (< Wichte „greutate” < wiegen „a cântări”) º; atârnătúră s.f. (înv., rar) „atârnare; lucru care atârnă” 1857 (Polizu, V.); atârnăţél adj. (hapax, T. Corbea, D. 488, în forma atârnăţăl) „greuleţ” 1691–1697 ← part. atârnat; destârná vb. (S Olt.) „a dezlega” 1960 (Lexic reg. I, 35) ← [a]târná, cu substit. prefixului; neatârnáre s.f. (înv.) „independenţă” 1830 (CR, 128), calc după fr. indépendance, germ. Unabhängigkeit; neatârnát adj. (înv.) „liber, independent” 1826 (Tăutu, S. 158), calc după fr. indépendant, germ. unabhängig. ATẤT [ar. ahắt, ah(t)ấndu; mr. tắntu; ir. acất] pron., adj. pron. nehot., adv. „în asemenea măsură, având un asemenea număr, de o asemenea cantitate, aşa (de) – tant, autant, tellement” 1675 (Năsturel, Varlaam – Ioasaf, ed. Năsturel, 85). Lat. eccum (particulă deictică) + tantum, (pl.) tantī „atât, atâţi”; în restul Romaniei, s-a moştenit forma tantum (REW 8562); doar în it. se găseşte şi o formă compusă cu eccum: cotanto. Ir. acât < *actât < lat. eccum tantum. Pentru căderea lui -u- din eccum şi simplificarea grupului -c- + consoană, cf. aşá1. Pentru dispariţia nazalei, cf. cât. Fam.: atătấnd adv. (hapax, PO, 231) „pe atât” 1582, et. nes., lat. eccum deictic + tantundem „tot atâta” HEM II, 2045–2046, TDRG3 sau ← atât + tând SDLR; atấta [ir. acấta, cấta] pron., adj. pron. nehot., adv. „atât” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 18v) ← atât + -a deictic (pentru care v. acéla s.v. acél); atấtelea [ir. acắtile „atât de mare”], în sintagma al ~ adj. nehot. (ordinal), corelativ cu (al) câtelea 1903 (Niculiţă-Voronca, D. I, 126); atâtíca adv. (dim.) 1847 (Alecsandri, O. V, 302); atâticúţa adv. (dim., rar) 1909 (DA) ← atâtica; atâtúca adv. (dim., rar) 1909 (DA); atâtúţ(a) adv. (dim., rar) 1825 (LB). Cf. acél, acést, ací (s.v. aíci), acoáce, acólo, acúm, atáre, acătáre, cutáre, aşá1, decínde. ATEBRÍNĂ s.f. „medicament folosit în profilaxia şi în tratamentul malariei – atébrine” 1949 (LTR1 I, 221). Fr. atébrine, engl. atebrin, denumire comercială (marcă înregistrată în Statele Unite). ATEIÁ vb. (Ban., Olt.) „a (se) îmbrăca de sărbătoare; a(-şi) schimba hainele murdare – se vêtir de fête; changer de vêtements” 1884 (Familia, 67). Et. nes., posibil rom. *hăteia (← *hăiet ← *haie < scr. halja „haină”) Avram, CIE, 16–18 sau lat. *aptīculāre „a potrivi, a ajusta” (< aptāre < aptus), cf. v.fr. atilier, v.occ. atilhar „a aranja, a ajusta” (cf. REW 564) Al. Graur, BL V, 95 (apropierea de v.occ. atilhar, atillar „a aranja, a dispune” şi it. attillare „a (se) îmbrăca” – ultimul, împrumut din domeniul galo-romanic – a fost deja făcută de S. Mangiuca, Familia, 1884, 67 şi Al. Philippide, ZRPh XXXI, 294–295); P. Skok, ZRPh L, 1930, nr. 3, 265 propune un alt etimon de la aceeaşi bază, lat. *aptābiliāre (< aptābilis „potrivit, convenabil” < aptāre „a potrivi, adapta, pregăti”) > *atăeia > ateia, cu mai puţine dificultăţi de evoluţie fonetică, dar fără paralele romanice // ← tei, cu un sens iniţial „a se încinge cu un curmei de tei”, cu prefixul a- L. Spitzer, BL 6, 1938, 235–236; < lat. *attiliāre < tilia „alburnul teiului”, cu un sens iniţial „a curăţa trunchiul teiului de scoarţă, pentru a ajunge la stratul curat al fibrelor alburnului” (pentru evoluţia sem., cf. fr. habiller „a îmbrăca” < v.fr. abiller „a (se) pregăti, a (se) aranja” < bille „bucată de trunchi”) P. Boerescu, LR 2017/3, 308–309; lat. *attiliāre „a prinde cu ace” sau „a curăţa” < *[dēs]tiliāre „a desprinde” (< stilus „băţ ascuţit, tulpină, condei, ţepuşă”, cf. occ. dial. (din Aveyron) destel´a „a cădea înainte de a se coace” REW ATELÁJ 369 ATENÉU 2604) S. Puşcariu, ZRPh XXXVII, 112, REW 2604 (Nachträge); gepid *tēwian „a aranja” (cf. got. ga-tēwjan), cu prefixul a- (lat. ad-) C. Diculescu, ZRPh XLIX, 405; et. nec. DA, CDER 505. Fam.: ateietúri s.f.pl. (Ban.) „haine de sărbătoare” 1887 (HEM I, 143). ATELÁJ s.n. „ansamblu format din animale de tracţiune şi harnaşamentul lor – attelage” c.1832 (I. Golescu, Cond., apud TDRG3), var. (înv.) atelágiu. Fr. attelage < atteler „a înhăma, a înjuga” < lat. *attēlāre < [prō]tēlāre „a conduce până la capăt”, cu un sens (neatestat) agricol după substantivul prōtēlum „opinteală (a animalelor de tracţiune), tracţiune, ataş al unui atelaj” (< *prō-ten-slo-, de la rădăcina ten- a verbelor tendere „a întinde”, tenēre „a ţine”). ATELÁNĂ s.f. „farsă populară romană, originară din Atella – atellane” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 92). Lat. neol. atellana < top. Atella, oraş osc situat între Capua şi Neapole. ATÉLĂ s.f. „piesă folosită pentru a imobiliza în mod provizoriu membrele fracturate – attelle” 1937 (M. enc. agr. I, 347). Fr. attelle, iniţial „mică bucată de lemn” < v.fr. astelle < lat. astella „aşchie”, provenit, cu substit. sufixului, din *astla „aşchie” (cf. astula) < *asla < assula (dim. din assis „scândură”). Cf. áşchie, ateliér. ATELIÉR s.n. „local în care se desfăşoară o muncă meşteşugărească sau industrială; încăpere în care îşi desfăşoară activitatea un pictor sau un sculptor; reuniune într-un grup de lucru, seminar – atelier” 1832 (var. atelié, AR, 129). Fr. atelier, la origine „atelier unde se prelucrează lemnul” < v.fr. astelier < astelle „mică bucată de lemn, aşchie” < lat. astella „aşchie” < *astla „aşchie” (cf. astula), cu substit. sufixului < *asla < assula (dim. din assis „scândură”). Sensul recent „reuniune într- un grup de lucru, seminar”, după engl. workshop. Fam.: autoateliér s.n. „atelier instalat pe un automobil, folosit la depanări şi reparaţii de vehicule” 1955 (LTR1 VII, 422) ← auto2- + atelier; miniateliér s.n. „atelier de dimensiuni reduse” 1977 (RL, 14 ian., 3) ← mini1- + atelier. Cf. atélă, áşchie. ATENÁNSĂ s.f. „parte secundară a unei locuinţe – attenance” 1859 (var. atenánţă, Kogălniceanu, O. III/I, 109). Fr. attenance, împr. din lat. med. attinentia „dependinţe” (< part. prez. al vb. attinere „a ţine de; a ţine în loc” < ad- + tenere „a ţine”), refăcut după tenir. Cf. aţíne, ţíne, abţíne, aparţíne, contení, conţíne, deţíne, întreţíne, menţíne, pertinént, reţíne, susţíne. ATENÉU s.n. „clădire publică în care au loc manifestări culturale – athénée” 1822 (Bobb, DRLU I, 85). Fr. athénée, lat. neol. athenaeum, iniţial „templu al Atenei, în care poeţii şi oratorii îşi citeau operele” (la Roma, un asemenea templu a fost ridicat de împăratul Hadrian) < gr. ATENIÁN 370 ATENUÁ Ἀθηναῖον, n. substantivat al adj. Ἀθηναῖος < n.pr. Ἀθηνᾶ „(zeiţa) Atena” (< Ἀθηναία < gr. com. *Athānā). Cf. atenián. ATENIÁN adj., s.m., s.f. „(locuitor) al Atenei; referitor la Atena – athénien” ante 1806 (SA I, 708). Fr. athénien, împr. din lat. Atheniensis < Athenae < gr. Ἀθῆναι (s.pl.) < Ἀθήνη (= Ἀθηνᾶ) „zeiţa Atena”. Fam.: ateneán s.m. (înv.) „atenian” ante 1820 (Budai-Deleanu, O. 1063) < top. Atena (lat. Athenae); atineán, -ă s.m., s.f., adj. (înv.) „atenian(ă)” 1648 (N. Test. 158r) < slavon (pl.) athinjane; atinéi s.m.pl. (înv.) „atenieni” 1559–1560 (var. atiníi, Cod. Bratul, 187) < slavon athinei < gr. (pl.) Ἀθηναῖ οι; atineiésc adj. „atenian” 1559–1560 (Cod. Bratul, 187) < slavon athinějskŭ. Cf. atenéu. ATÉNT adj. „care urmăreşte concentrat ceva; care ia în considerare dorinţele, sentimentele cuiva – attentif” 1848 (Heliade-Rădulescu, O.2 II, 303). Lat. neol. attentus (part. perf. al lui attendere „a întinde spre, a-şi îndrepta atenţia spre, a fi atent” < ad- + tendere „a întinde”), it. attento. Fam.: atentív adj. (înv.) „atent” 1846 (Laurian, F. 14, 22) < fr. attentif; aténţie s.f. (abstr.) 1794 (var. atănciúne, Calend. Viena, 30; forma aténţie, 1814, Ţichindeal, F. 24), var. (înv.) atenţiúne < lat. neol. attentio, -onem, fr. attention, it. attenzione; atenţioná vb. „a atrage atenţia, a face pe cineva atent la ceva” 1934–1935 (I. Iordan, BIFR I, 224) ← [a atrage] atenţia Hristea, PE, 140 // fr. attentioner DEX (cuvânt rar cu sensul din rom.; în general, înseamnă (folosit reflexiv) „a acorda atenţie, a se interesa, a se ocupa de”); neatént adj. „care nu este atent” 1893 (DDRF); neaténţie s.f. (abstr.) 1897 (Familia, XXXIII, nr. 29, 346), var. (înv.) neatenţiúne ← ne- + atenţie. Cf. adintá, tínde, antántă, antretoáză, contenciós, contenţiúne1, destínde, deténtă, extínde, intendént, inténţie, întínde, ostentáţie, pretínde, tensiúne, tíndă, tindéche, ţíne. ATENTÁ vb. (cu prep. la şi nume abstracte: viaţă, onoare, drept) „a face o tentativă criminală, a pune în primejdie ceva valoros – attenter” 1848 (Negulici, V.). Fr. attenter, iniţial „a face o tentativă, a încerca”, împr. din lat. attemptare/attentare „a încerca; a încerca să surprindă, să corupă, a ataca” < ad- + temptare „a pipăi, a atinge, a încerca, a căuta să câştige de partea sa, a tenta, a ataca, a încerca să cucerească”, probabil confundat în sensurile fig. cu tentare („a tinde spre”), derivat de la radicalul ten- al lui tendere „a întinde spre, a tinde”, tenēre „a ţine”. Fam.: atentát s.n. (abstr.) 1794 (Calend. Viena, 38), var. (înv.) atantát < fr. attentat, it. attentato; atentatór, -toáre s.m., s.f., adj. „(persoană) care comite un atentat” 1862 (Pontbriant, D.). Cf. tentá, intentá, tentácul. ATENUÁ vb. „a micşora intensitatea unui fenomen, importanţa sau gravitatea unui fapt – atténuer” 1862 (Pontbriant, D.). Fr. atténuer, lat. neol. attenuare, propriu-zis „a subţia, a slăbi” < tenuis „subţire” (formaţie de dată i.-e. de la rădăcina ten- „a întinde” din tendere, tenēre). ATERÍNĂ 371 ATESTÁ Fam.: atenuánt adj. (mai ales jur., în sintagma circumstanţă atenuantă) „care atenuează, (jur.) care contribuie la micşorarea gravităţii unui delict, şi ca atare a pedepsei” 1859 (Bollliac, S. II, 157) < fr. atténuant; atenuatór adj., s.n. „(obiect, dispozitiv) care atenuează; circuit electric introdus într-un lanţ de transmisiune în scopul atenuării undelor de anumite frecvenţe” 1949 (LTR1 I) < fr. atténuateur; atenuătóriu adj. (înv., jur.) „atenuant” 1862 (Pontbriant, D.) ← atenua, după fr. atténuant. Cf. extenuá, înţiná, tenuitáte. ATERÍNĂ s.f. „peştişor marin de culoare argintie, aproape transparent – Atherina (petit poisson marin)” 1904 (Enc. rom. III, 813). Ngr. αθερίνα < v.gr. ἀθερίνη < ἀθήρ „vârf (ascuţit), spic, extremitate ascuţită a capului unor peşti”. ATERIZÁ vb. (mai ales despre aeronave) „a lua contact cu pământul coborând din zbor; (sport) a lua contact cu solul după o săritură; (fig.) a veni pe neaşteptate; (înv., despre nave) a acosta – atterrir” 1909 (var. aterisá, cu sens maritim, CDDG; cu sensul actual, 1939, SDLR). Fr. atterrir (< terre „pământ”), cu sufixul -iza prin echivalarea secvenţei -iss- din flexiunea verbului francez. Fam.: aterizáj s.n. (abstr.) 1930 (Minerva, în forma aterisaj) < fr. atterrissage DA, DEX // ← ateriza CADE, CDER 511; aterizór s.n. „dispozitiv al unui avion care serveşte la preluarea şocurilor în cursul aterizării, tren de aterizare” 1949 (var. aterisór, LTR1 I) < fr. atterrisseur; radioaterizáre s.f. „aterizare în cursul căreia avionul este dirijat cu ajutorul unor radioemiţătoare situate la sol, din cauza lipsei vizibilităţii” 1954 (var. radioaterisáre, LTR1 V, 103) ← radio1- + aterizare (după fr. radio-atterrissage). Cf. ţáră, teréstru, foxteriér, subterán, teracótă, terásă, terén, terínă, teritóriu. ATERMÁN adj. (fiz.) „care nu permite trecerea căldurii – athermane” 1897 (Poni, F. 146). Fr. athermane, format pe baza gr. ἀ- privativ şi θερμαίνω „a încălzi” < θερμός „cald” (derivat pe radicalul vb. θέρομαι „a se încălzi”). Cf. termo-, -term(ă), térmă, térmic, -termíe, diatermán. ATERÓM s.n. (med.) „depozit de substanţe grase pe pereţii arterelor – athérome” 1895 (Babeş, O. A. I, 440). Fr. athérome, împr. din lat. savant atheroma < gr. ἀθήρωμα „chist sebaceu” < ἀθήρα = ἀθάρα „fiertură de făină”. Fam.: aterogenéză s.f. „formare a unor depuneri de substanţe grase pe pereţii arterelor” 1963 („Studii şi cercetări de biochimie” VI, 201) < fr. athérogenèse (< athéro[me] + genèse); ateromatós, -oásă adj., s.m., s.f. „(persoană) care prezintă un număr mare de ateroame” 1895 (Babeş, O. A. I, 452) < fr. athéromateux; ateromatóză s.f. „boală caracterizată prin prezenţa mare de ateroame” 1908 (Babeş, O. A. II, 237) < fr. athéromatose. ATESTÁ vb „a face dovada, a confirma, a dovedi existenţa unui lucru – attester” 1798 (var. atestăluí, Cipariu, A. 737 în DA). ATÉU, -ÉE 372 ATÍNGE Lat. neol. attestari (< testari „a depune mărturie, a proba, a atesta” < testis „martor” < *tri-st-i/o-, confirmat de forme italice, construit pe radicalul numeralului trēs „trei”, desemnând un „al treilea” faţă de cele două părţi implicate într-un proces), fr. attester. Fam.: atestát1 s.n. „certificat, adeverinţă” 1782 (var. atestátum, Patent tol., 4; forma atestát, 1788, Piuariu-Molnar, D. 442) < lat. neol. attestatum, germ. Attestat; atestát2 s.n. (abstr.) 1909 (DA); atestatór adj. (rar) „care atestă, dovedeşte” 1862 (var. atestătór, Pontbriant, D.); atestáţie s.f. (înv.) „atestat, adeverinţă” 1724 (var. atiştáţie, Doc. Şch. I, 177), var. (înv.) adestaţión, adistaţión, atestaţiúne, atestăciúne, ateştáţie, atistáţie < lat. neol. attestatio, -onem, germ. Attestation, fr. attestation; var. ateştaţie, atiştaţie < magh. attestacio Tamás, EW; atestăluít s.n. (Trans.; înv.) „atestat1” 1767 (Iorga, S. D. XIII, 264). Cf. contestá, detestá, protestá, test, testamént, testimóniu. ATÉU, -ÉE adj., s.m., s.f. „(persoană) care neagă existenţa lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi – athée” c.1770 (var. ateos, Oxenstiern, C. II, 3v, 46v), var. (înv.) atéi, áteu. Fr. athée, împr. din lat. atheos/atheus < gr. ἄθεος < ἀ- privativ + θεός „zeu”. Var. áteu < lat. neol. atheus. Var. ateos < ngr. άθεος. Fam.: ateísm s.n. (abstr.) c.1770 (var. ateismós, Oxenstiern, C. I, 51r) < lat. neol. atheismus, fr. athéisme; var. ateismos < ngr. αθεϊσμός; ateíst adj., (înv.) s.m. „de ateu; (înv.) ateu” 1693–1704 (FN, 30), var. (înv.) ateísta < it. ateista, lat. neol. atheista, pol. ateista, fr. athéiste; ateístic adj. (rar, înv.) „care ţine de ateism” 1859 (Bălăşescu, D. R.-Fr.) < fr. athéistique. Cf. teísm, teo-, apoteóză, teobromínă, teocraţíe, teodicée, teofaníe, teogoníe, teologíe, teomahíe, teomanţíe, teozofíe. ÁTIC adj., s.n., (ist.) s.m. „caracteristic Aticii antice sau locuitorilor ei, (spec.) dialectul vechi grecesc vorbit în Atica; persoană din Atica; partea superioară a unui edificiu, împodobită, de obicei, cu pilaştri, care maschează acoperişul, etaj scund situat imediat sub acoperiş – attique” 1691–1697 (var. atticésc, T. Corbea, D. 63; forma átic, scris attic, 1705, Cantemir, I. I. 504). Ngr. αττικός, lat. neol. atticus, fr. attique (cu sensul arhitectural apărut cu referire la coloanele care aminteau de templele greceşti). Fam.: aticéşte adv. (înv.) „în dialect atic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 96); aticísm s.n. „stil caracterizat prin măsură, eleganţă şi rafinament, care, în Antichitate, se baza pe imitarea limbii clasicilor atenieni; particularitate lingvistică a dialectului atic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 96) < fr. atticisme, lat. neol. atticismus; aticíst, -ă s.m., s.f., adj. „adept al aticismului” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 96) < fr. atticiste, it. atticista. ATÍNGE vb. „a lua contact direct (uşor, în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafaţă; (fig.) a aduce prejudicii, a leza, a ofensa; (fig.) a impresiona; (fig.) a pomeni în treacăt; a ajunge la o anumită distanţă (în spaţiu sau în timp) sau la o anumită limită; (refl., înv.) a se potrivi cu, a semăna, a se referi la – toucher; atteindre; porter atteinte, léser, offenser; (vieilli) correspondre, ressembler, concerner” c.1500 (Psalt. Hur. 174). Lat. attingere (< ad- + tangere „a atinge”), cf. it. REW 768, cu sensul „a impresiona”, după fr. toucher. Fam.: atingătór adj. (înv.) „referitor la; jignitor, supărător; înduioşător, emoţionant” 1785 (Uricariul, I, 119); atingătúră s.f. (înv., rar, abstr.) 1857 (Polizu, V.); atingíme ATITÚDINE 373 ATLÁNTIC s.f. (creaţie ocazională din raţiuni prozodice) „delicateţe” 1820–1830 (Conachi, S. A. 266); atíns s.n. (abstr.) 1887 (HEM II, 2056); atinsătúră s.f. (înv., abstr.) c.1650 (Anon. Car.); atinsúră s.f. (înv., abstr.) 1643 (Varlaam, Caz. 318r). Cf. contáct, contagiúne, contíguu, contingént, tact1, tangént. ATITÚDINE s.f. „comportare, poziţie luată faţă de cineva sau de ceva; (înv.) ţinută sau poziţie a corpului (care corespunde unei anumite dispoziţii sufleteşti) – attitude” c.1832 (var. atitúdă, I. Golescu, Cond. I, 115r), var. (înv.) atitúdină. It. attitudine (probabil < lat. *actitūdinem < actitāre, frecventativ al lui agere „a acţiona” TLF sau < actus „act, activitate, mişcare a corpului” DELI, Treccani), fr. attitude (< it.). Fam.: atitudinál adj. (rar) „referitor la atitudine” 1921 (Arhiva XXIX, 154) ← atitudine, posibil şi it. attitudinale. Cf. act, actív1, actór, actuál, actuár1, acţiúne, agéndă, agént, áger, agíl, agitá, ambíguu, autodafé, caşerá, caşétă, cheag1, coacţiúne1, cugetá, decatá, exáct, exacţiúne, exámen, excogitá, exigént, exíguu, intransigént, prodíg, redácţie, soáge, tranzácţie. ATLÁNT s.m. „statuie reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, care susţine antablamentul unui edificiu; (mitol.) locuitor al Atlantidei – atlante” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 92), var. (înv.) atlántă s.f., atlánte1. Fr. atlante < it. atlante, folosire metonimică a n.pr. (mitol.) Atlante < gr. Ἄτλας, Ἄτλαντος „Atlas (titan pus de Zeus, ca pedeapsă, să susţină pe umerii lui cerul)”, reprezentat adesea în statui cu rol de coloane (unde este folosit şi la pl.: Ἄτλαντες), nume explicat de unii cercetători ca derivat de la rădăcina tlā- a verbului τλῆναι „a lua asupra sa, a suporta, a purta” (cf. Chantraine, DELG; respins de Beekes, EDG). Var. atlante < it. atlante. Fam.: atlás1 s.n. „colecţie de hărţi (geografice, astronomice, lingvistice, istorice)” 1719 (var. atlánta, Doc. Cantac. 200; forma atlas, 1795, Amfilohie, G. 79), var. (înv.) atlánte2 < fr. atlas (< n.pr. lat. Atlas, nume dat de geograful şi matematicianul flamand Mercator unei colecţii de hărţi publicate în 1585); var. atlanta < ngr. άτλαντα; var. atlante2 < it. atlante; atlás2 s.n. „prima vertebră cervicală, care se articulează cu occipitalul şi cu axisul” 1843 (Kretzulescu, A. 27) < fr. atlas < gr. Ἄτλας, nume dat acestei vertebre datorită faptului că poartă greutatea craniului (precum Atlas purta cerul). Cf. atlántic. ATLÁNTIC adj., s.n. „(mai ales în sintagma Oceanul ~) numele unuia dintre oceanele Terrei; privitor la acest ocean sau la ţările din jurul lui – atlantique” 1691–1697 (var. atlanticésc, în sintagma Marea Atlanticească, T. Corbea, D. 84; forma atlántic, 1780–1790, Amfilohie, G. F. 147r), var. (înv.) atlándic. Lat. neol. atlanticus, ngr. Ατλαντικός (< v.gr. Ἀτλαντικός, propriu-zis „care ţine de Munţii Atlas” < Ἄτλας, Ἄτλαντος „Atlas (titan pus de Zeus, ca pedeapsă, să susţină pe umerii lui cerul)”, folosit ca top. pentru Munţii Atlas din Africa de nord-vest, consideraţi ca stâlpi ai cerului, posibil refacere prin etim. pop. a berberului adrār, cf. Chantraine, DELG, Beekes, EDG), fr. atlantique, it. atlantico. Fam.: euroatlántic adj. „referitor la Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord; referitor la relaţiile Alianţei Atlanticului de Nord cu unele state europene” 1992 (scris euro-atlantic, MO, hotărâre de guvern din 15 febr.) ← euro- + atlantic; nord-atlántic adj. „referitor la Alianţa Atlanticului de Nord” 1951 (Studii, nr. 2, 178) ← nord + atlantic; ATLÁZ 374 ATMOSFÉRĂ transatlántic adj., s.n. „(vapor) care traversează Oceanul Atlantic” 1882 (Ghica, O. II, 484) < fr. transatlantique. Cf. atlánt. ATLÁZ s.n. „ţesătură de mătase lucioasă pe o singură faţă – satin” 1462–1463 (var. atláză s.f., DERS; în texte rom., 1588, Doc. Î. 164), var. aclás, acláz, agláz, atlás3, (Trans.) átlas3. Tc. atlaz, atlas (< arab aṭlas) ŞIO II/1, 29, DA (posibil), SDLR, CDER 522, DEX, Suciu, IT II, 58–59 // Ngr. ατλάζι ΗΕΜ 2066, DΑ (posibil). Var. átlas < germ. Atlas sau magh. atlasz, Suciu, IT II, 59. Fam.: atlăjél s.n. (înv.) „sortiment inferior de atlaz, combinaţie de atlaz şi bumbac” 1792 (doc. apud ŞIO II/1, 29). ATLÉT s.m. „sportiv care practică anumite exerciţii fizice individuale, (ist.) participant la întrecerile sportive ale vechilor greci – athlète” 1800 (var. atlétă2 s.f., în pl. atlétele, Piuariu-Molnar, I. 220; forma atlét, 1819, Nicolau, P. N. I, 34). Fr. athlète (împr. din lat. athleta < gr. ἀθλητής < ἀθλεῖν „a lupta, a participa la o competiţie” < ἆθλος < ἄεθλος „luptă; încercare; întrecere sportivă”), germ. Athlet. Var. atletă2 < lat. neol. athleta. Fam.: atlétă1 s.f. „sportivă care practică anumite exerciţii fizice individuale” 1909 (CDDG); atlétic adj. „de atlet” 1822 (var. athleticésc, Bobb, DRLU I; forma atlétic, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 115v) < fr. athlétique, lat. neol. athleticus; atlétică s.f. (azi, în sintagmele ~ grea „haltere”, ~ uşoară „atletism”) „sport practicat de atleţi” 1839 (Vaillant, V.) < fr. athlétique, lat. neol. athletica, germ. Athletik; atletísm s.n. „ramură a sportului care cuprinde diverse probe fizice (alergări, marş, sărituri, aruncări), la care participă atleţii” 1907 (V. rom. XIX, 56) < fr. athlétisme. Cf. biatlón, decatlón, heptatlón, octatlón, pentatlón, poliatlón, tetratlón, triatlón. ATM (pronunţat atemé) s.n. „automat bancar – guichet automatique bancaire” 1995 (Magazin ist., nr. 12, 81). Engl. ATM < Automated Teller („funcţionar bancar, casier”) Machine. ATMIŞCEÁ s.m. (înv., rar) „un tip de blană – sorte de fourrure” 1620 (doc. Munt., apud HEM II, 2067). Tc. (top.) Akmesçit „Simferopol”, probabil referindu-se la originea acestui tip de blană, adaptat după împrumuturile turceşti în -ea. ATMOSFÉRĂ s.f. „înveliş gazos care înconjoară Pământul sau alte corpuri cereşti; (fig.) stare de spirit care se creează în jurul cuiva sau a ceva, ambianţă; unitate de măsură a presiunii gazelor – athmosphère” 1770–1780 (Gherasim Putneanul, Gheografie, 5v). Lat. neol. atmosphaera (cuvânt creat de astronomul olandez Willebrord Snellius în 1608, pe baza gr. ἀτμός „vapor de apă” şi σφαῖρα „sferă”, pentru a traduce ol. dampcloot „sferă de vapori”, termen creat de savantul flamand Stimon Stevin pentru a desemna stratul din jurul Pământului a cărui capacitate de a reflecta razele Soarelui era explicată prin prezenţa vaporilor, a exhalaţiilor umede din fizica aristotelică, C. Martin, „Studies in History and Philosophy of Science” 52, 2015, 44–54), intrat în română şi prin ngr. ατμόσφαιρα, germ. Atmosphäre, it. atmosfera, fr. athmosphère. ATÓL 375 ATÓM Fam.: atmosféric adj. „care ţine de atmosferă, care are loc în atmosferă” 1811 (var. atmosfericésc, Greceanu, Î. 147; forma atmosféric, 1813, Maior, Înv. vin. 67) < fr. atmosphèrique, lat. neol. atmosphericus, germ. atmosphärisch; extraatmosféric adj. „aflat în afara atmosferei terestre” 1966 (RL, 10 sept., p. 4, în DCR2) < fr. extra-athmosphérique, engl. extraatmospheric. Cf. sféră, astenosféră, batisféră, emisféră, litosféră, noosféră, oosféră, stratosféră, troposféră. ATÓL s.m. „insulă în formă de inel, formată în mările calde din schelete de corali – atoll” 1884 (Contemporanul IV, 656). Fr. atoll < engl. atoll < divehi (limbă indo-ariană din Maldive) atholhu, propriu-zis „palmă” OED. ATÓM s.m., (înv.) s.n. „particulă (formată din nucleu şi electroni), reprezentând cea mai mică parte a unui element chimic; (în filozofia şi ştiinţa veche) particulă indivizibilă considerată a fi element minimal constitutiv al tuturor corpurilor – atome” 1694 (var. átom, FN, 22), var. (înv.) atómă s.f. It. atomo, lat. neol. atomus (< gr. ἄτομος „corp indivizibil”, termen creat de filozoful Leucip sau de discipolul său Democrit, substantivare a adj. ἄτομος „indivizibil”, folosit ca fem. după expresiile ἄτομος ἰδέα „formă, specie indivizibilă” sau ἄτομος φύσις „natură indivizibilă” < ἀ- privativ + -τομος < τέμνειν „a tăia”), ngr. άτομο(ν), fr. atome. Fam.: antiatóm s.m. „atom constituit din antiparticule” 1962 (DER I) < engl. antiatom; antiatómic adj. „care este împotriva armelor atomice; care serveşte la apărarea de efectele bombelor atomice” 1957 (LTR2 I, 126) < fr. antiatomique sau ← anti- + atomic; atómic adj. „referitor la atomi; bazat pe energia eliberată de reacţiile în care sunt implicate nucleele atomilor” 1836 (var. atomicésc, Veisa, I. 167; forma atómic, 1885, Poni, Ch. 3) < fr. atomique; atomicitáte s.f. „număr de atomi din care este formată o moleculă; (econ.) prezenţă a unui număr mare de agenţi economici de putere aproximativ egală; (înv.) valenţă atomică” 1885 (Poni, Ch. 146) < fr. atomicité; atomísm s.n. „(ist.) doctrină care considera că la baza tuturor lucrurilor stau particule indivizibile şi eterne; (p. ext.) concepţie ştiinţifică care reduce faptele la combinarea unor elemente simple” 1871 (LM) < fr. atomisme; atomíst, -ă s.m., s.f., adj. „adept al atomismului; care ţine de atomism; specialist în fizica atomică” 1705 (Cantemir, I. I. 687) < lat. neol. atomista, fr. atomiste; atomístic adj. „care ţine de atomism; în felul atomismului” 1855–1864 (Bărnuţiu, I. F. I, 48) < fr. atomistique, germ. atomistisch; atomístică s.f. (înv.) „teorie care susţine existenţa atomilor, atomism” 1855–1864 (Bărnuţiu, I. F. I, 108) < fr. atomistique; atomizá vb. „a separa în părţi foarte mici, a fărâmiţa; (spec.) a transforma un lichid în picături foarte fine, a pulveriza” 1879–1881 (Eminescu, O. XIII, 245) < fr. atomiser; atomizatór s.n. „aparat pentru pulverizarea fină a unui lichid” 1955 (DLRLC) ← atomiza; atomizór s.n. „aparat pentru pulverizarea fină a unui lichid” 1957 (LTR2 II) < fr. atomiseur; atomoeléctric adj. „care produce electricitate pe baza energiei atomice” 1959 (V. rom. VII, 78) ← atom + electric º // < fr. atomoélectrique DEX (cuvânt atestat exclusiv în texte scrise de români); biatómic adj. „(despre o substanţă) cu molecula formată din doi atomi; (despre o moleculă) formată din doi atomi” 1915 (V. rom. XXXIV, 99) < fr. biatomique; diatómic adj. „biatomic” 1950 (MDT) < fr. diatomique; interatómic adj. „aflat între doi sau mai mulţi atomi; (despre forţe, interacţiuni) care se exercită între doi sau mai mulţi atomi” 1914 (V. rom. XXXIV, ATÓT- 376 ATRIBUÍ 74) < fr. interatomique; intraatómic adj. „care se află, se petrece în interiorul atomului” 1939 (Enc. tehn. I, 98) < fr. intra-atomique; monoatómic adj. „(despre o moleculă) formată dintr-un singur atom; (despre o substanţă) cu molecula formată dintr-un singur atom” 1915 (V. rom. XXXIV, 99) < fr. monoatomique; poliatómic adj. „(despre o moleculă sau un radical) format din mai mulţi atomi; (despre o substanţă) cu molecula formată din mai mulţi atomi” 1952 (LTR1 IV) < fr. polyatomique; subatómic adj. „care intră în compoziţia atomului; referitor la particulele şi procesele care au loc în interiorul atomului” 1950 (MDT) < fr. subatomique, engl. subatomic. Cf. tom, -tomíe, anatomíe, diatomée, dihotomíe, -ectomíe, epitómă, politomíe. ATÓT- el. de comp. „complet, pe deplin, care se aplică tuturor (lucrurilor, fiinţelor) – tout(e)”, var. atoáte-. A1 + tot, după slavon vĭse-, lat. neol. omni-, fr. tout(e)-, germ. All-. Cf. atotcuprinzătór (s.v. cuprínde), atotfăcătór (s.v. fáce), atotputérnic (s.v. puteá), atotştiutór (s.v. şti), atotţiitór (s.v. ţíne), atoatevăzătór (s.v. vedeá) etc., tot, a1, atú. ATRABILÁR adj. (livr., înv.) „trist, posac, melancolic – atrabilaire” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 93). Fr. atrabilaire < atrabile „bilă (fiere) neagră, considerată cauză a melancoliei” < lat. savant atra bilis, calc după gr. μελαγχολία (< μελάγχολος „cu bila neagră; melancolic” < μέλας/μέλαινα/μέλαν „negru” + χολή „bilă”). Cf. atróce. ATRÁGE vb. „a apropia de sine, a face să vină spre sine; a ademeni; a stârni interes, admiraţie, iubire – attirer” 1788 (M. Cantacuzino, Călăt. IV, 44r). Rom. a- + trage, calc după fr. attirer < a- + tirer „a trage”. Fam.: atractív adj. (azi, doar cu sens fig.) „care atrage” c.1832 (I. Golescu, Cond. VI, 296r) < fr. attractif, împr. din lat. attractiuus < attrahere, supin attractum „a atrage” < ad- + trahere „a trage”; atrácţie s.f. (abstr.) 1820–1830 (Conachi, S. A. 259), var. (înv.) atrácsie, atracţióne, atracţiúne < fr. attraction, împr. din lat. attractio, -onem (< attrahere „a atrage”); atracţiós adj. (rar) „atrăgător, seducător” 1924 (Resmeriţă, D. 227) ← atracţie; atracţiozitáte s.f. (rar) „caracter seducător, atrăgător” 1959 (GL, apud Hristea, PE, 35) ← atracţios; atrăgătór adj. (azi, doar cu sens fig.) „care atrage” 1830 (M. Drăghici, F. I, 3r, 7v); interatrácţie s.f. (biol.) „atracţie reciprocă” 1978 (DN3) < fr. interattraction; neatrăgătór adj. „care nu atrage, care nu suscită interes, admiraţie” 1885 (Gane, S. 306) ← atrăgătór. Cf. tráge, abstráge, antrená, contráct, contráge, contractá1, detractór, distrá, distráge, extráge, retráge, sustráge, tărăgăná, tract, tractá, tratá, tren, trená, trénă, tréning. ATREPSÍE s.f. (med.) „tulburare de nutriţie la sugari – athrepsie” 1910 (Bianu, D. S.). Fr. athrepsie, cuvânt creat de medicul francez Jules Joseph Parrot, pe baza gr. ἀ- privativ şi θρέψις „hrănire” (< τρέφειν „a hrăni”). Cf. -trof, -trofíe, trófic, atrofíe, distrofíe, limitróf, mixotróf, oligotróf, orfanotrofíe. ATRIBUÍ vb. „a acorda, a conferi; a considera ca fiind propriu (cuiva sau a ceva) – attribuer” 1829 (Poteca, F. 288, 290), var. (înv.) atrebuí, atribuá. ATRÍŢIE 377 ATROPÍNĂ Fr. attribuer, lat. neol. attribuere < ad- + tribuere „a distribui, a acorda, a atribui” < tribus „trib, diviziune a poporului roman” (cu sensul iniţial „a repartiza pe triburi”). Fam.: atribuíbil adj. „care poate fi atribuit” 1929 (Vianu, O. IX, 509); atribút s.n. „însuşire (a unui obiect), (spec.) însuşire esenţială, semn distinctiv; (gram.) parte secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia; (înv.) atribuţie, competenţă” 1825 (Vârnav, L. 132v, 150r; anterior, în forma de pl. latinesc atributa, 1787, Gherasim, T. F. 42v, 59v) < fr. attribut, lat. neol. attributum; atributív adj. (gram.) „cu funcţie de atribut” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 98) < fr. attributif; atribúţie „competenţă, drept conferit unei funcţii; (înv.) faptul de a atribui; (înv., gram., rar, în forma atribuciúne) atribut” 1832 (Regul. Org. Ţ. Rom. 188, 189), var. (înv.) atribuciúne, atribuţiúne < fr. attribution, lat. neol. attributio, -onem; reatribuí vb. „a atribui din nou” 1988 (DEX–S). Cf. contribuí, distribuí, retribuí, trib, tribún, tribunál, tribúnă, tribút. ATRÍŢIE s.f. „(med., tehn.) uzură prin frecare (a dinţilor, a pavajului), abraziune, atrofiere; (lingv.) degradarea cunoaşterii unei limbi care nu mai este folosită curent de o persoană; (teol.) remuşcare pricinuită de teama de pedeapsa veşnică – attrition” 1898 (var. atriţiúne, Enc. rom. I). Fr. attrition (împr. din lat. attritio, -onem „frecare, uzură; reprimare a viciilor; remuşcare, regret pentru propriile păcate” < atterere „a freca (de ceva), a uza, a zdrobi” < ad- + terere „a freca, a pisa, a fărâma, a toci, a roade”), ulterior engl. attrition (cuvântul a devenit mai frecvent şi mai diversificat semantic în perioada recentă). Cf. contriţiúne (v. Addenda vol. III), cutreierá, detrimént, detrítus, treierá, tribuláţie. ÁTRIUM s.n. „încăpere principală a caselor romane, prevăzută în general cu o deschidere în tavan pe unde intrau lumina şi apa de ploaie, în care dădeau alte încăperi; portic la intrarea unei biserici catolice; (mai ales în forma átriu) fiecare dintre cele două compartimente superioare ale inimii, auricul – atrium” 1822 (var. átriu, Bobb, DRLU I). Lat. neol. atrium, fr. atrium. ATRÓCE adj. „cumplit, fioros, foarte crud – atroce” 1846 (Laurian, F. 63). Fr. atroce, it. atroce, lat. neol. atrox, -ocem, format pe radicalul lui ater „negru” cu elementul -ōc- provenit de la o rădăcină i.-e. cu sensul „aspect, vedere” (cf. gr. -ωψ, -ωπος). Fam.: atrocitáte s.f. (abstr.) 1794 (pl. atrocitéţi, Calend. Viena, 32, pl. atroţitéţi, ibid. 38) < fr. atrocité, lat. neol. atrocitas, -atem; var. în -itét-, probabil după germ. Atrozität. Cf. atrabilár. ATROPÍNĂ s.f. (med.) „alcaloid extras din unele plante din familia solenaceelor (mătrăgună, măselariţă etc.), folosit ca dilatant al pupilei şi ca antispastic – atropine” 1888 (Conv. lit. XXII, 941). Fr. atropine < lat. savant atropa [belladona] (numele ştiinţific al mătrăgunei) < gr. Ἄτροπος, numele Parcei care tăia firul vieţii, cu referire la caracterul veninos al plantei. Fam.: atropísm s.n. „intoxicaţie cu atropină” 1978 (DN3) < fr. atropisme. ATÚ 378 AŢÍNE ATÚ s.n. „carte (sau culoare) de joc socotită a avea cea mai mare valoare; (fig.) element care oferă cuiva un avantaj sau o şansă în plus – atout” 1840 (var. atút, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 93), var. atá s.f. (azi, doar în pl. atále). Fr. atout, propriu-zis „la tot” < a (< lat. ad) + tout (< lat. tōtus). Forma atá (pl. atále), fem. refăcut după carte (de joc) DA. Cf. tot, atót-, a1. ATÚNCI [ir. atúnce] adv. „în momentul acela – alors” c.1500 (var. atúnce, Psalt. Hur. 87). Lat. ad + *tunc(c)e < tunc „atunci” (cu -e explicabil fie prin reîntărirea cu particula deictică -ce, a cărei vocală finală se mai păstra în forme ca huiusce, hōsce etc., fie prin augmentarea corpului fonetic al cuvintelor monosilabice terminate în consoană, cf. miere < mel +-e, fiere < fel + -e, cine < *quen < quem + -e, it. spene < *spen < spem). Sintagma ad tunc este atestată în lat. târzie (Densusianu, HLR I, 171). Lat. tunc s-a mai moştenit în it. dial. de nord, sp., ptg. DA, REW 8983, 4518. Fam.: atúncea [ar. (a)túmţea; mr. túmţea, túnţea] adv. „atunci” 1620 (Moxa, C. 119v) < atunce + -a deictic (pentru care v. acéla s.v. acél, acésta s.v. acést, acía s.v. aíci); atúnceşi adv. (înv.) „tot atunci, în acelaşi timp” 1620 (Moxa, C. 43r, 59v, 71v), var. atúnceaşi, atúncişi; atúncine adv. (rar, Sălaj) „atunci” 1907 (CDDE) ← atunci + -ne adverbial DA sau < lat. *ad tunc(c)e-ne CDDE 113, CADE; atúncinea [ar. atúmţinea] adv. (reg.) „atunci” 1894 (Philippide, ILR, 95) ← atuncine. Cf. a1. ATV (pronunţat atevé) s.n. „vehicul cu motor pentru terenuri denivelate, fără caroserie, cu trei sau patru roţi late – quad” 2001 (www.libertatea.ro, 8 aug.). Engl. ATV < a[ll] t[errain] v[ehicle] „vehicul pentru toate terenurile”. ÁŢĂ [ar., mr.; ir. pl. åţę] s.f. „fir subţire (de bumbac, de in, de cânepă) folosit la cusut şi la fabricarea ţesăturilor; fir care seamănă cu aţa; fibră, fâşie subţire şi rezistentă – fil (à coudre); fibre, filament” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 184v). Lat. acia (< acus „ac”), cf. it., ret., v.fr. REW 102. Fam.: aţícă s.f. „aţă subţire; pânză subţire de bumbac” 1857 (Polizu, V.); mr. aţíčcă (dim.) 1935 (Capidan, Megl. III); aţişoáră s.f. (dim.) 1760–1770 (Meşt. doft. 215); aţós adj. „fibros, care se poate uşor desface în fibre; (fig.) lipsit de flexibilitate, încăpăţânat” 1802–1803 (Crişan-Körösi, Cuv. 2); aţúcă s.f. (Trans., dim.) 1907 (CDDE). Cf. ac, acícul, acuitáte, aculéu, acuminát, acupresúră, acupunctúră, acút. AŢÂŢÁ vb. „a înviora focul; (fig.) a întărâta, a stârni – attiser le feu; inciter” 1582 (var. aţiţá, PO, 251). Lat. *attītiāre (< lat. tītiō, -ōnem „tăciune”), cf. it., fr., occ., cat., sp., ptg., REW 769. Fam.: aţâţát s.n. (abstr.) 1909 (DA), var. (înv.) aţiţát; aţâţătór adj., s.m. „(persoană) care aţâţă; instigator” 1642–1647 (var. aţiţătór, Ureche, L.2 160); aţâţătúră s.f. (abstr., înv.) c.1650 (var. aţiţătúră, Anon. Car.); reaţâţá vb. „a aţâţa din nou” 1868 (Barcianu, V.). Cf. tăciúne. AŢÍNE vb. „(mai ales în expr. a aţine calea sau refl.) a pândi trecerea cuiva (cu un anumit scop); (refl., înv.) a urmări pe cineva, a se ţine, a se lua după cineva; (refl., cu prep. la, înv.) a fi mereu cu gândul la ceva; (refl., înv.) a fi sau a sta gata (pentru a prinde un AŢIPÍ 379 AUDIÉNŢĂ obiect care este gata să scape), a fi cu luare-aminte (pentru a reacţiona la timpul potrivit) – guetter (quelqu’un au passage), être aux aguets; être sur les pas de quelqu’un; être prêt (à attraper, à ne pas laisser s’échapper); avoir la tête à quelque chose” 1640 (var. aţineá, Ceaslov rom. 2r). Lat. *attenēre, refacere a clasicului attinēre după verbul de bază tenēre „a ţine”, cf. it., v.fr., v.occ., cat., sp., ptg. REW 767. Fam.: aţinătór adj., s.m. „(persoană) care pândeşte, stă în calea cuiva” 1909 (DA). Cf. ţíne, abţíne, aparţíne, atenánsă, contení, conţíne, deţíne, întreţíne, menţíne, pertinént, reţíne, susţíne. AŢIPÍ vb. „a fi pe cale să adoarmă; a fi cuprins de un somn uşor – s’assoupir” 1577 (Coresi, Ps. sl.-rom. 3r). Lat. *attepīre şi *attepescere < lat. tepēre „a fi călduţ”, tepescere „a se face călduţ, a se încălzi, a se potoli, a se calma”, de unde „a se moleşi” CDDE 109, CADE, CDER 517, DEX. Pentru evoluţia semantică, nu este exclusă o contaminare cu un *asupí, rezultat al verbului latin *assopīre (< sopīre) „a aţipi, a adormi”, cf. fr. assouvir CDER 517 // Lat. *asstipescere = *asstupescere < stupescere „a încremeni, a înlemni” HEM II, 2090; formaţie de la o bază onomat. ţip întâlnită şi în ţip „şipot”, ţipa „a arunca; a striga” L. Spitzer, DR 3, 1922–1923, 646–648, SDLR; v.sl. sŭpati „a dormi”, zasŭpati CDED II, 3; et. nec. DA, TDRG3. Fam.: aţipeálă s.f. (abstr.) 1802–1803 (Crişan-Körösi, Cuv. 2); aţipít s.n. (abstr.) 1909 (DA). Cf. tepidárium. AU1 [ar.] adv. interog., conj. disjunctivă (înv.; azi, Trans., Ban.) „oare?; sau, ori – est-ce que?; ou, ou bien”, (înv., rar) marcă a relativelor de alegere liberă (de tipul compuselor cu „ori-”) – marque des relatives de choix libre, c.1500 (Psalt. Hur. 91), var. (Ban., Trans.) o2. Lat. aut „sau”, panrom. REW 810. AU2 adv. (Dobr., hapax, HEM II, 2102) „da – oui” 1887. Et. nes., posibil forma verbală au, cf. modalitatea de a răspunde afirmativ prin repetarea verbului, larg folosită altădată în română (cf. discuţia s.v. da) – citatul dat de HEM are un verb la perfectul compus º // Posibil lat. aut cu un sens afirmativ confirmat de vb. autumāre „a afirma” HEM II, 2102; et. nec. DA. AU3 interj., exclamaţie care exprimă durerea sau alte stări sufleteşti (mirare, exasperare etc.) – „Aïe! Ahi!” 1857 (Polizu, V.). Lat. au (citat şi de HEM II, 2102) sau creaţie spontană independentă (DA: „sunet reflex”). ÁUĂ [ar. şi aúă; mr. ú(v)ă] s.f. (Olt., SV Munt.; înv.) „strugure – raisin” 1551–1553 (pl., scris au, Ev. sl.-rom. 15v), var. aúă. Lat. uua, cf. dalm., it., sd., ret., sp., ptg. REW 9104, cu evoluţia fonetică explicabilă prin adăugarea unui a- protetic (*úă > aúă > áuă) CDDE 117. AUDIÉNŢĂ s.f. „întrevedere acordată unui solicitant de către o autoritate, o persoană care deţine o funcţie de răspundere; (înv., azi folosit doar în sintagma infracţiuni de ~) şedinţă (publică) a tribunalului, în care sunt ascultate părţile şi pledoariile; numărul de AUDIO(-) 380 AUDIO(-) persoane care ascultă o anumită emisiune radiofonică, un post de radio, (p. ext.) emisiuni sau posturi de televiziune – audience” 1690 (Iorga, SBD, 93), var. (înv.) audénţă, audiénţie, audiínţă. It. audienza, fr. audience, împr. din lat. audientia, propriu-zis „ascultare; atenţie la cuvintele cuiva; ansamblul celor care ascultă” < audiens, audientem, part. prez. al vb. audīre „a auzi”. Var. audienţie < lat. neol. audientia, pol. audjencja. Fam.: audiá vb. „(jur.) a asculta depoziţia unui martor; a asculta cursuri universitare, conferinţe, prelegeri, concerte, emisiuni la un post de radio” 1930 (Camil Petrescu, O. II, 27) ← audienţă, auditor, audiţie DEX (der. regresiv) // < lat. neol. audire SDLR; audíbil adj. „care poate fi auzit, perceput prin auz” 1862 (Pontbriant, D.) < fr. audible, lat. neol. audibilis (< audire „a auzi”); audibilitáte s.f. (abstr.) 1949 (LTR1 I) < fr. audibilité; audiént s.m. „persoană care ascultă cursurile unei universităţi, fără a fi înscris” 1870 (LM) < germ. Audient, lat. neol. audiens, -entem; audiéntă s.f. 1909 (CDDG) ← audient; audít s.n. „examinare profesională a unor informaţii (mai ales de natură contabilă) cu scopul de a verifica respectarea procedurilor legale, a unor criterii prestabilite” 1995 („PC World Romania”, nr. 6, p. 48, în DCR2), var. áudit < engl. audit < lat. auditus „auzire, ascultare; (lat. med.) examinare judiciară a conturilor” < audire „a auzi”; auditá vb. „a efectua un audit” 1994 (forma auditáre, „Revista 22”, nr. 38, p. 8, în DCR3; folosit verbal, 1997, DPM, s.v. pre-audit) < engl. (to) audit, posibil şi auditing, pentru substantivul auditáre; auditív adj. „referitor la auz” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 99) < fr. auditif (împr. din lat. med. auditiuus < audire „a auzi”); audítor1 s.m. (înv.) „judecător militar” 1715 (Pseudo-Costin, L. 73) < pol. audytor, lat. neol. auditor (propriu-zis „persoană care ascultă”, de unde „judecător” < audire „a auzi”), germ. Auditor; auditór2 adj., s.m., s.f. „ascultător” 1825 (Papazoglu, Dion, 204) < fr. auditeur, împr. din lat. auditor; auditór3 s.m. „persoană autorizată să efectueze operaţiuni de audit” 1995 („PC World Romania”, nr. 6, p. 48, în DCR3) < engl. auditor (împr. din lat. med. auditor, specializat cu sensul „verificator de conturi”); auditóriu s.n. „sală în care se ţin cursuri, conferinţe, concerte; totalitatea persoanelor care ascultă o conferinţă, un curs, un concert” 1795 (var. auditórie s.f., Gherasim, I. A. II 5v), var. (înv., Trans.) auditórium (1822, Bobb, DRLU I, 89) < lat. neol. auditorium (< auditor „ascultător” < audire „a auzi”), germ. Auditorium, fr. auditoire; audíţie s.f. „ascultare a unei piese muzicale; probă de selecţie pentru participarea la un film, o emisiune de televiziune, un spectacol; (med.) auz; (tehn., despre aparate care reproduc sunete) recepţionare de semnale audio; (tehn., rar) ansamblu al caracteristicilor unei încăperi care determină gradul de inteligibilitate al sunetelor emise în acea încăpere, acustică” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 99), var. (înv.) audiţiúne < fr. audition, împr. din lat. auditio, -onem „auz, ascultare” (< audire „a auzi”), cu sensul „probă de selecţie pentru participarea la un film, un spectacol, o emisiune”, după engl. audition; inaudíbil adj. „care nu se poate auzi” 1942 (Călinescu, O. II, 206) < fr. inaudible; reaudiá vb. (jur.) „a audia din nou, a supune unui nou interogatoriu” 1955 (DLRLC) ← audia. Cf. auzí, audio(-), obediént. AUDIO(-) el. de comp., adj. invar. (accentuat aúdio) „referitor la auz; care serveşte la perceperea auditivă; transmis pe calea sunetelor, referitor la semnale sonore – audio(-)” 1957 (adj. invar., LTR2 II). Engl. audio(-), fr. audio-, format pe baza lat. audire „a auzi”, probabil la început în compusul fr. audiomètre, engl. audiometer (cf. Merriam-Webster). AUDIOFÓN 381 AUGÚR Cf. audiofón, audiofonologíe (s.v. fónic), audiográmă, audiométru, audiovídeo, audiovizuál (s.v. vedeá), audiénţă, auzí, obediént. AUDIOFÓN s.n. (rar) „aparat folosit pentru amplificarea sunetelor la persoanele cu auz slab – audiophone” 1910 (Bianu, D. S. 713). Fr. audiophone, engl. audiophone, iniţial audiphone, termen creat de inventatorul american Richard Silas Rhodes pe baza lat. audire „a auzi” şi gr. φωνή „voce, sunet”. Cf. audio-, auzí, -fon, -foníe1, fono-, fonétic, fónic. AUDIOGRÁMĂ s.f. „grafic care indică acuitatea auditivă a unei persoane – audiogramme” 1957 (LTR2 II). Fr. audiogramme < audio- (< lat. audire „a auzi”) + -gramme (< gr. γράμμα „literă, scris, scriere” < γράφειν „a scrie”). Cf. audio-, auzí, gram, -grámă, gramátică. AUDIOMÉTRU s.n. „aparat cu ajutorul căruia se determină acuitatea auditivă a unei persoane – audiomètre” 1898 (Enc. rom. I). Fr. audiomètre, iniţial audimètre < audi- (< lat. audire „a auzi”) + -mètre (< gr. μέτρον „măsură”). Fam.: audiométric adj. „referitor la audiometrie” 1962 (DER I) < fr. audiométrique; audiometríe s.f. „măsura acuităţii auditive” 1962 (DER I) < fr. audiométrie. Cf. audio-, auzí, métru. AUDIOVÍDEO adj. invar. (despre mijloace de informare) „care se bazează pe radiodifuziune şi televiziune – audio-visuel” 1975 (DEX). Rom. audio(-) + video(-). Cf. audio(-), auzí, video(-), vedeá. AUGMENTÁ vb. „a mări, a spori – augmenter” 1822 (part. augmentát, Diaconovici-Loga, Gr. rom.). Fr. augmenter, lat. neol. augmentare < augmentum „sporire, adăugare” < augere „a spori”. Fam.: augmént s.n. „(lingv.) prefix gramatical care indică, în unele limbi indo- europene, trecutul; afix care lărgeşte o temă, un cuvânt; (jur., înv.) parte din moştenire care revine soţiei după moartea soţului” 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.) < fr. augment (împr. din lat. augmentum, cu sensul gram. după gr. αὔξησις < αὐξάνειν „a creşte”); augmentatív adj., s.n. (lingv., despre sufixe sau cuvinte) „care indică o dimensiune mare (uneori, cu o conotaţie suplimentară peiorativă)” 1847 (var. aumentatív, Heliade-Rădulescu, O.2 III, 161) < fr. augmentatif, it. aumentativo; augmentatór adj. (înv.) „care augmentează” 1909 (CDDG) < fr. augmentateur; augmentáţie s.f. (abstr., înv.) 1862 (Protopopescu – Popescu, N. D.), var. augmentaţiúne < fr. augmentation. Dublet etim. ar. amintáre. Cf. adăugá, agurá, autór, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, autoritáte, autorizá, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. AUGÚR1 s.m. (în Antichitatea clasică) „preot căruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul după zborul şi cântecul păsărilor – augure” 1819 (Nicolau, P. N. I, 87). Fr. augure, lat. neol. augur, vechi derivat la augēre „a spori, a întări”, cu un sens iniţial (atestat doar în derivatul augurium) „prezicere favorabilă, care indică sprijinul divin pentru o acţiune” DELL. AUGÚR 1 ÁUGUST 382 ÁULĂ Fam.: augúr2 s.n. (cu pl. augúrii) „auspiciu, semn prevestitor” c.1832 (I. Golescu, Cond.), var. (înv., rar) augúră s.f., augúrie s.f., augúriu, ogúr2 < fr. augure, împr. din lat. augurium; var. auguriu, augurie < lat. neol. augurium; var. ogur2, omonimă cu dubletul ogur1 „noroc, prevestire favorabilă” (< tc. oğur/uğur < m.gr. < lat. augurium), reprezintă un împrumut fr. în folosiri ca de bun/rău ~; de asemenea, forma ogur din unele traduceri din fr. (cf. Gherasim, V. H. 32r, ms. din 1793, apud Ursu, ÎL III) poate reprezenta ogur2; augurá vb. (rar) „a prevesti” 1822 (var. augurí, Bobb, DRLU I), var. (înv., rar) ogurá < lat. neol. augurari (dublet etim.: agurá), fr. augurer; augurál adj. „de augur1” 1832 (Bojincă, A. I, 161) < lat. neol. auguralis, fr. augural. Cf. agurá, inaugurá, ogúr1, ursúz, adăugá, ar. amintáre, augmentá, áugust1, augúst2, agúst, agustós, autór, autoritáte, autorizá, auxiliár. ÁUGUST1 s.m. „a opta lună a anului – août” 1593 (var. ávgust1, Doc. Î. 179), var. (reg.) augústru, aust (acc. nec.), (înv.) avgúst1, (reg.) ogúst. Lat. neol. augustus (de la supranumele Augustus al împăratului roman Octavian), cu accentuarea după varianta mai veche ávgust, care provine din slavonul avgustŭ, ngr. αύγουστος. Var. augustru, prin încrucişare cu agustru (v. dubletul moştenit agúst). Dublet etim.: agúst. Cf. augúst2, agustós. AUGÚST2, -Ă adj., s.m., s.f. „(ist.) titlu de cinste dat împăraţilor romani, începând cu Octavian; (livr.) preaslăvit, venerabil, maiestuos, măreţ – auguste” 1678–1689 (var. avgust2, Danovici, Cronograf I, 164). Lat. neol. augustus, propriu-zis „sacru, venerat, maiestuos” (iniţial, „consacrat prin augurii favorabile”, format de la vechea temă *augos- a lui augur şi augurium < augēre „a spori, a întări”, termenul indicând iniţial sprijinul divin pentru o acţiune). Var. avgust2 < ngr. αύγουστος. Fam.: avgustésc adj. (înv.) „împărătesc” 1717–1723 (Cantemir, Hr. 1055) ← avgust2 (= august2). Dublet etim.: agúst. Cf. aúgust1, augustín, agustós, agurá, augúr1, inaugurá, ogúr1, ursúz, adăugá, ar. amintáre, augmentá, autór, autoritáte, autorizá, auxiliár. AUGUSTÍN, -Ă adj., s.m., s.f. „(călugăr) din Ordinul Sfântului Augustin – augustin” 1848 (Negulici, V.). Lat. neol. augustinus (< n.pr. Augustinus < augustus „august”), fr. augustin. Cf. augúst2. AÚL s.n. „sat fortificat, construit în general în zone montane, în Crimeea, Caucaz şi Asia Centrală – aoul” 1868 (C. Stamati, M. 145). Rus. aul < tăt., kazah aul „sat, tabără de corturi”. ÁULĂ s.f. „sală mare într-o clădire publică, destinată festivităţilor, conferinţelor, spectacolelor – amphithéâtre” 1851 (Stamati, D.). Germ. Aula, lat. neol. aula, iniţial „curte interioară; curte a unui monarh, palat” < gr. αὐλή „curte; curte a unui palat, palat”. Fam.: aúlic adj. „care aparţine curţii unui suveran” 1819 (var. avlicésc, doc. în Caragea, L. 223; forma aulic, 1839, Vaillant, V.) < fr. aulique, lat. neol. aulicus; var. avlicesc < ngr. αυλικός, cu adaptarea sufixului. Cf. avlíe. ÁUGUST1 ÁUR 383 AURAMÍNĂ ÁUR [ir.] s.n. sg. tantum „metal preţios, strălucitor, de culoare galbenă, foarte maleabil şi ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede; (înv., rar, s.m., cu pl. áuri) ban de aur – or; (vieilli) monnaie d’or” c.1500 (Psalt. Hur. 38v), var. (reg.) áor. Lat. aurum, panrom. LEI 2530. Fam.: aurá vb. (înv.) „a auri” 1679 (part. aurát, Dosoftei, L. 26; la indicativ, 1691–1697, T. Corbea, D. 65) ← aur DA sau < lat. aurāre CADE, CDDE 120 (pentru part. aurat: < lat. aurātus), ulterior, în sec. XIX, posibil şi după fr. dorer DA; aurár s.m. „bijutier; miner într-o mină de aur” 1484 (DERS) < lat. aurārius sau ← aur; aurátă s.f. (bot.) „plantă erbacee din familia compozitelor (Leucanthemum), numită şi ochiul-boului, mărgărită etc.” 1879 (Brandza, Fl. 284) ← aurat DA, CADE, posibil după germ. Goldblume TDRG2; aurăreásă s.f. (rar) „soţie de aurar” 1871 (LM) ← aurar; aurăríe1 s.f. „mină de aur; atelier unde se lucrează obiecte de aur” 1800–1812 (Budai-Deleanu, Ţ. (B), 44) ← aur sau ← aurar; aurăríe2 s.f. „obiecte de aur” 1870 (CDED I, 22); aurăríme s.f. (rar) „obiecte de aur; cantitate mare de aur” 1893 (Rădulescu-Niger, R. II, 109, apud TDRG3); aureálă s.f. (rar) „aurire” 1882 (Rom. lib., nr. 1438) ← auri; aurél s.n. sg. tantum (dim., rar) „aur, culoarea aurie”, s.m. „soi de struguri albi”, adj. „ca aurul, de culoarea aurului” 1865 (adj., Bolintineanu, O. I, 66), var. (în poezia pop.) daurél; aurí vb. „a polei cu aur; a face să strălucească” c.1500 (part. aurít, Psalt. Hur. 38v) < lat. aurescere/*aurīre PEW 172, DA sau ← aur CDDE 118, SDLR, DEX, TDRG3; aurícă1 s.f. (bot.) „numele unor specii de arbuşti decorativi din familia verbenaceelor, originari din America de Sud şi Malaezia, cu flori galbene-portocalii (Lantana camara, Lantana aculeata, Lantana scabrida)”, adj.f. (pop.) „ca aurul, de culoarea aurului” 1852 (adj., Alecsandri, O. III, 42; ca s.f., bot., 1906, Panţu, Pl.) ← aurel (cu substit. sufixului); aurifér adj. (despre terenuri, roci, râuri) „care conţine aur” 1848 (Negulici, V.) < fr. aurifère, lat. neol. aurifer (< aurum + ferre „a purta”); aurít s.n. (abstr.) 1886 (Rucăreanu, I. 46) ← auri; auritór s.m., adj. (rar) „(înv.) aurar; (livr.) care aureşte” 1760–1761 (Biblia, III, 690) ← auri; auritúră s.f. „aurire; lucru aurit, ţesătură cu aur” 1708 (Doc. bârl. III, 293) ← auri; auríu adj. „de culoarea aurului” 1837 (Pann, S. L. 200); aurós1 adj. (înv.) „bogat în aur; auriu” 1691–1697 (T. Corbea, D. 65); daurá vb. (înv., livr.) „a auri” 1839 (Rădulescu, O.2 IV, 374), var. daurí ← aur, după fr. doré DA; daurít adj. (în poezia pop.) „aurit” 1885 (Teodorescu, P. P. 31) ← aurit, cu epenteza lui d- specifică poeziei populare; destraurí vb. (Trans.) „a face să nu mai fie aurit” 1888 (Pop-Reteganul, Pov. 258) ← întrauri (cu substit. prefixului); dezaurí vb. (înv.) „a îndepărta stratul de aur cu care a fost acoperit un obiect” c.1832 (var. dăzaurí, I. Golescu, Cond. în DLR), var. dezaurá ← auri/aura sau ← aur; înaurá vb. (înv., rar) „a auri, (fig.) a face să strălucească” 1876 (LM, II) ← aur, după fr. dorer; înaurél adj. (în poezia pop.) „ca aurul, de culoarea aurului” 1892 (Mândrescu, L. P. 220) ← aurel, infl. de înauri; înaurí vb. (înv.) „a auri, (fig.) a face să strălucească” (1771, Dimitriu, Alcătuire); întraurél adj. (înv., rar) „ca aurul, de culoarea aurului” 1907 (CDDE) ← aurel, infl. de întrauri; întraurí vb. (înv.) „a auri” 1812 (Şincai, Hr. 124); întraurít s.n. (abstr., înv.) 1804–1808 (Şincai, Înv. 69) ← întrauri. Cf. aréu, auramínă, aureólă, aureomicínă, daliór, dorádă, orpimént. AURAMÍNĂ s.f. „colorant galben folosit pentru materiale textile – auramine” 1898 (Enc. rom. I, 883). Fr. auramine, germ. Auramin, format pe baza lat. aurum „aur” şi germ. Amin „amină”. Cf. áur, aréu, aureólă, aureomicínă, daliór, dorádă, orpimént, amínă, amoniác. ÁURĂ 384 AURÍGA ÁURĂ s.f. „(în ştiinţa veche) emanaţie care ar înconjura un corp, o fiinţă, (de unde) atmosferă (subtilă) care înconjură ceva (ex. aură de mister), (ocultism) câmp energetic care ar înconjura o fiinţă, (med.) stare premergătoare unei crize epileptice; (livr.) adiere – aura; brise (légère)” 1799 (ŞA I, 355), var. (înv.) áure. Lat. neol. aura „adiere, briză, mireasmă, suflu, lumina zilei” (< gr. αὔρα), folosit în lat. savantă în sintagma aura uitalis cu sensul „suflu vital” de către Van Helmont (sec. XVII) şi în sintagma aura epileptica în limbajul medical, sens apărut deja în v.gr. αὔρα (la Galenus); intrat în română şi prin fr. aura. Dublete etim.: mr. áură, ar. ávră. Cf. oráj. AUREÓLĂ s.f. „cerc luminos care înconjură capetele sfinţilor în unele reprezentări picturale; halo în jurul unui astru; zonă mai puţin luminoasă care înconjură o flacără, un arc electric; (tehn.) efect de lumină de forma unui inel – auréole” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 27v). Fr. auréole, lat. neol. (corona) aureola „coroană de aur” (< aureus „de aur” < aurum „aur”). Fam.: aureolá vb. „a înconjura cu o aureolă; (fig.) a glorifica” 1899 (part. aureolát, Anestin, C. V. 119) < fr. auréoler. Cf. áur, aréu, auramínă, aureomicínă, daliór, dorádă, orpimént. AUREOMICÍNĂ s.f. „pulbere gălbuie, extrasă dintr-o ciupercă din clasa streptomicetelor, folosită ca antibiotic – auréomycine” 1955 (LTR1 VII, 475). Fr. auréomycine, engl. aureomycin, denumire comercială dată substanţei clortetraciclină, descoperită de Benjamin Duggar în laboratoarele Lederle, din Statele Unite, în 1948, pe baza numelui ciupercii, Streptomyces aureofaciens. Cf. áur, aréu, auramínă, aureólă, daliór, dorádă, orpimént, micóză, actinomicét, ascomicétă, basidiomicétă (s.v. basídie), discomicétă, eritromicínă, ficomicétă, macromicétă, micromicétă, mixomicétă, neomicínă, streptomicínă. AURÍCULĂ1 s.f. „(anat.) pavilionul urechii; (azi, în var. aurícul) fiecare dintre cele două cavităţi din partea superioară a inimii; (bot.) apendice în formă de ureche, situat la baza frunzelor, a petalelor sau a staminelor unor plante – auricule” 1862 (Antonescu, D.), var. (înv.) auríclu s.n. „pavilionul urechii” 1862 (Antonescu, D.), aurícul s.n. (doar cu sensul „cavitate a inimii”). Fr. auricule, lat. neol. auricula, dim. lui auris „ureche”. Fam.: auriculár adj. „referitor la ureche; referitor la auriculele inimii; (şi s.n.) degetul mic; (jur., înv., despre martori) care a auzit cu propriile urechi” 1859 (Polizu, P. anat. 115) < fr. auriculaire, împr. din lat. auricularius, cu sensul „degetul mic” (fr. doigt auriculaire) de la uşurinţa de a introduce acest deget în canalul auditiv; auriculát adj. (bot.) „înzestrat cu auricule” 1879–1883 (Brandza, Fl. 8) ← auriculă (după fr. auriculé); aurículă2 s.f. (înv., Trans.) „urechea-ursului (Primula auricula)” 1783 (var. auríchel, Benkö), var. aurícă2 < lat. neol. (primula) auricula, germ. Aurikel. Dublet etim.: uréche. Cf. ascultá, auscultá. AURÍGA s.m. „conducătorul unui car de curse, în Antichitate – aurige” 1871 (LM). Lat. neol. auriga. AUROLÁC 385 AUSTÉR AUROLÁC s.n. „lac pentru vopsit, conţinând solvenţi cu efecte halucinogene – marque de laque qui contient des solvants à effets hallucinogènes”, s.m. „persoană (mai ales copil al străzii) care se droghează cu aurolac – personne (surtout enfant sans abri) qui utilise ce laque pour se droguer” 1990 (Adevărul, 3 febr., p. 2, în DCR3). Denumire comercială, formată pe baza lui lac2. AURÓRĂ s.f. „interval de timp înainte de răsăritul soarelui, când există o lumină difuză în atmosferă; (în sintagmele ~ polară, boreală, australă) lumină difuză, verde sau roşiatică, vizibilă în timpul nopţii pe bolta cerească, în regiunile polare – aurore” 1796 (var. avróră, Cantacuzino, N. P. 23v). Fr. aurore, lat. neol. aurora. Fam.: aurorál adj. „referitor la auroră; (biol., despre specii) activ în zori; (fig., livr.) de început” 1891 (Adev., nr. 745, 2) < fr. auroral. AUSCULTÁ vb. (med.) „a asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii şi ale plămânilor, în vederea stabilirii unui diagnostic; (înv., rar) a asculta – ausculter; (vieilli) écouter” 1830 (N. Stoica, S. 85, cu sensul „a asculta”; cu sens med., 1862, Antonescu, D.). Fr. ausculter, lat. neol. auscultare, compus pe baza radicalului aus- din auris „ureche”. Fam.: auscultánt s.m. (înv., Trans., Buc.) „funcţionar începător la judecătorie” 1870 (Transilvania, nr. 13) < germ. Auskultant; auscultáţie s.f. (abstr.) 1855 (var. auscultaţiúne, Lucaci, M. 100) < fr. auscultation, lat. neol. auscultatio, -onem. Dublet etim.: ascultá. Cf. uréche, aurículă1. AUSPÍCIU s.n. „(în Antichitatea romană) prevestire făcută de auguri pe baza comportamentului păsărilor; (fig., cu prepoziţia sub: sub auspiciile..., sub asemenea auspicii) împrejurare care duce la un rezultat (în general favorabil), protecţie, garanţie – auspice” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 27v), var. (înv.) auspíţiu. Lat. neol. auspicium (< auspex, auspicis „prezicător după zborul păsărilor” < auis „pasăre” + specere „a privi”), cu sensul fig. după fr. auspice. Cf. apucá, aviár, aviáţie, avicultúră, aspéct, aşteptá, circumspéct, conspéct, expectatívă, extispíciu, extrospécţie, haruspíce, inspectá, introspécţie, perspectívă, perspicáce, prospéct, respectá, retrospectív, speciál, spécie, specimén, spectácol, spéctru, spécul, speculá, suspectá. AUSTENÍTĂ s.f. (metal.) „soluţie solidă de carbură de fier în fier gamma, cu reţea cristalină cubică, constituent structural al anumitor oţeluri – austénite” 1949 (LTR1 I). Fr. austénite < engl. austenite, nume dat în cinstea metalurgistului englez William Chandler Roberts-Austen. AUSTÉR adj. „lipsit de podoabe, de confort, de plăceri, (despre persoane) care se mulţumeşte cu strictul necesar, sobru, cumpătat, sever – austère” 1800 (Piuariu-Molnar, I. 170). Fr. austère, lat. neol. austerus „aspru la gust, întunecat; sever, aspru, auster” < gr. αὐστηρός, iniţial „aspru la gust, amar, sec”. Fam.: austeritáte s.f. (abstr.) 1848 (Negulici, V.) < fr. austerité, lat. neol. austeritas, -atem. AUSTRÁL 386 AÚŞ AUSTRÁL adj. „situat în emisfera sudică, în zona Polului Sud – austral” 1822 (Bobb, DRLU I). Fr. austral, lat. neol. australis „sudic” < auster, austri „vânt care suflă dinspre sud”. Fam.: australián, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) din continentul/statul Australia” 1875 (Hasdeu, I. C. 568) < fr. australien sau ← top. Australia (nume bazat pe lat. [terra] australis, folosit cu referire la un ipotetic continent din emisfera sudică, apoi folosit sporadic pentru noi teritorii descoperite în emisfera sudică şi popularizat în forma Australia de către exploratorul englez Matthew Flanders, la începutul secolului XIX, pentru continentul numit până atunci „Noua Olandă”); australiáncă s.f. „femeie originară din Australia” 1960 (SMFC II, 220) ← australian; australoíd, -ă s.m., s.f., adj. „populaţie negroidă din Australia şi Oceania; referitor la această populaţie” 1904 (Enc. rom. III, 729) < fr. australoïde. Cf. aústru, australopitéc. AUSTRALOPITÉC s.m. „maimuţă fosilă care a trăit în Africa de sud-est, considerată o verigă în genealogia speciei umane – australopithèque” 1961 (DN1). Fr. australopithèque, lat. savant Australopithecus, termen creat de antropologul australian Raymond Dart în 1925 (care a descoperit prima fosilă de Australopithecus africanus), pe baza lat. australis „austral, meridional” şi gr. πίθηκος „maimuţă”. Fam.: australopitecíne s.f.pl. „subfamilie de hominide fosile, cuprinzând australopitecii şi prehominienii” 1960 (Ist. Rom. I, 5) < engl. australopithecine, lat. savant Australopithecinae. Cf. austrál, aústru, antropopitéc, cercopitéc, driopitéc, galeopitéc, parapitéc, pitecantróp. AUSTRIÁC, -Ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care face parte din populaţia de bază a Austriei sau este originară de acolo, (în trecut) referitor la Imperiul Habsburgic – Autrichien” 1726 (var. austricésc, Iorga, S. D. XIV, 41; forma austriác, 1794, Văcărescu, Ist. 124), var. (înv.) austriacésc, austriecésc. It. austriaco, lat. neol. Austriacus, latinizare a v.germ. Ostarrîchi (= germ. Österreich) „teritoriul de est” (< ostar „estic” + rîchi „teritoriu, ţinut”), nume dat unei mărci a ducatului Bavariei create în 976, apărând în lat. med. în sintagma Marchia austriaca (de unde, ulterior, top. Austria, derivat regresiv în latină). Fam.: austrián adj., s.m. (înv.) „austriac” 1770–1780 (Gherasim Putneanul, Gheografie, 214r) ← top. Austria; austriecéşte adv. (înv.) „ca austriecii, ca în Austria” 1857 (Polizu, V.) ← austriecesc sau ← austriac; aústro-ungár adj. „referitor la statul dualist creat prin reorganizarea Imperiului Habsburgic în 1867” 1869 (Bolintineanu, O. I, LXXX) ← austro- (< Austria) + ungar. Cf. est. AÚSTRU s.m. „vânt secetos care bate din sud; (înv.) sud; (reg.) numele altor vânturi – vent du midi; (vieilli) midi; autres noms de vents” c.1500 (Psalt. Hur. 197), var. áustru. Lat. auster, austrum, cf. it., v.fr., occ. REW 807. Cf. austrál, australopitéc. AÚŞ [ar., mr.] s.m. (reg.; înv.) „moş, moşneag – vieillard” 1555 (antrop. Auşul, DERS), var. aiúş2. AUT 387 AUTÉNTIC Rom. *au (< lat. auus „bunic; strămoş”, cf. it. dial. REW 839) + -uş. Fam.: ar. auşáme s.f. „bătrânet” 1900 (Papahagi, Lit. 825), var. auşeáme; ar. auşeáşte adv. „bătrâneşte” 1900 (Papahagi, Lit. 825) ← auşescu; ar. auşeátic s.n. „bătrânet; bătrâneţe” 1901 (Mihăileanu, 57); auşél s.m. „mică pasăre insectivoră cu penele măslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pată galbenă-roşcată pe cap (Regulus regulus); pasăre din familia piţigoiului, cu coada şi aripile negre, cu spatele roşu-aprins, cu creştetul şi guşa albe (Aegithalus pendulinus)” 1883 (Marian, Orn. I, 326) ← auş HEM II, 2140, TDRG, DA, CDDE 123, CADE, CDER 536, DEX // probabil lat. aucellus (< *auicellus, dim. lui auis „pasăre”) SDLR; ar. auşéscu adj. „vechi; bătrânesc” 1905 (Papahagi, B. 545); ar. auşíre vb. „a îmbătrâni” 1887 (Bagav, 52); ar. auşítă s.f. „îmbătrânire; bătrâneţe” 1906 (Dal. 34) ← auşire; deáoş adj., adv. (reg.; înv.) „neaoş; (în)tocmai, exact, chiar” 1812 (Şincai, Hr. I, 67), var. deaúş ← de auş. Cf. neáoş. AUT adv., s.n. (în sport) „în afara terenului de joc; ieşirea mingii în afara terenului de joc – out, hors jeu” 1930 (scris şi out, Minerva). Engl. out „afară”. Cf. output, outsider. AUTARHÍE s.f. „stare de autosuficienţă, autoizolare economică a unui stat, a unei comunităţi; (în filozofia cinică) independenţa individului faţă de convenţiile sociale, considerate ca străine naturii – autarcie, autarchie” 1927 (Zeletin, N. 169; anterior, cu sensul „autocraţie, putere absolută”, 1898, Enc. rom. I, 328), var. (înv.) autarchíe, scris şi autarkíe. Fr. autarchie < germ. Autarkie „autosuficienţă, independenţă (a unei persoane) de influenţele exterioare; autosuficienţă a unui stat, autarhie” (< gr. αὐτάρκεια „autosuficienţă”, termen filozofic < αὐταρκής „autosuficient” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + ἀρκεῖν „a ţine departe, a rezista, a fi suficient”), cu finala modificată după -archie „putere, guvernare” (cf. monarchie, anarchie, oligarchie etc.), probabil prin confuzie cu autarchie „autoguvernare” (< engl. autarchy, iniţial „putere absolută” < gr. αὐταρχία, cu sensul refăcut după elementele componente auto- „sine” şi -archy „putere”) FEW XXV, 1088–1089; fr. autarchie cu sensul „autosuficienţă economică a unui stat” a fost folosit începând cu 1918. Var. autarchie < germ. Autarkie, gr. neol. αὐτάρκεια. Fam.: autárhic adj. „caracterizat prin autarhie” 1934 (Conv. lit. LXVII, 39), var. (înv.) autárchic ← autarhie (cu substit. sufixului) º sau fr. autarchique (º), it. autarchico DEX; var. autarchic < germ. autarkisch. Cf. auto1-. AUTÉNTIC adj. „care corespunde cu ceea ce se pretinde a fi, veritabil – authentique” 1717–1723 (var. avténtic, scris avthéntic, Cantemir, Hr. 997; forma auténtic, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 27v). Fr. authentique, lat. neol. authenticus (< gr. αὐθεντικός < αὐθέντης „care acţionează din proprie iniţiativă, responsabil, făptaş, autor, stăpân” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + *ἕντης „care înfăptuieşte, realizează” < ἁνύειν „a realiza, a înfăptui” Chantraine, DELG). Var. avtentic < ngr. αυθεντικός. Fam.: autenticá vb. (Trans.; înv.) „a autentifica” c.1800 (var. autenticăluí, Micu, Prax. 14v; forma autenticá, 1813, Maior, I. B. 142) < lat. neol. authenticare; autenticáţie AUTÍSM 388 AUTOBÚZ s.f. (înv.) „autentificare” c.1800 (Micu, Prax. 17r, 18r, 18v) < lat. neol. authenticatio; autenticéşte adv. (înv., rar) „în mod autentic” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 102); autenticitáte s.f. (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 27v) < fr. authenticité; autentificá vb. (jur.) „a garanta autenticitatea unui act, a stabili ca fiind autentic, prin proceduri legale” 1881 (Eminescu, O. XIII, 305) < fr. authentifier, germ. authentifizieren; avtendevsí vb. (înv.) „a autentifica” c.1785 (Cond. doc. 30r) < ngr. αυθενδεύω (aor. αυθένδευσα); inauténtic adj. „care nu este autentic” 1932 (Ionescu, R. I, 36) < fr. inauthentique; inautenticitáte s.f. (abstr.) 1933 (Ionescu, R. I, 50) < fr. inauthenticité; neauténtic adj. „care nu este autentic” 1868 (Eminescu, O. XIV, 225). Cf. auto1-. AUTÍSM s.n. „tulburare psihică de dezvoltare ce constă în diminuarea sau ruperea legăturilor cu lumea exterioară, afectând comunicarea şi interacţiunile sociale – autisme” 1921 (V. rom. 450). Germ. Autismus, cuvânt creat în 1911 de psihologul elveţian Eugen Bleuler, pe baza gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, sine” º, posibil intrat şi prin fr. autisme (DEX). Fam.: autíst, -ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care suferă de autism” 1945 (RFR, nr. 2, 380) < fr. autiste; autístic adj. „de autist, referitor la autism” 1921 (V. rom. 450) < germ. autistisch. Cf. auto1-. AUTO1- el. de comp. „însuşi, singur, prin mijloace proprii – auto-”. Gr. αὐτο- < αὐτός „însuşi; el”, intrat prin fr., lat. neol., germ. auto-. Cf. autarhíe, auténtic, autísm, auto2(-), autoclávă, autocór, autocrát, autodínă, autofagíe, autogámă, autogén, autogír, autográf, autohtón, autolíză, automát, automobíl, autonóm, autopsíe, autoscopíe, autotélic, autotipíe, autotomíe, autozóm. ÁUTO2(-) el. de comp., adj. invar. „referitor la automobil, maşină – auto(-)” 1953 (adj. invar., Scânteia, nr. 2685, în DLRLC), var. (ca adj.) aúto2. Fr. auto(-) < automobile. Cf. automobíl, autobúz, autodróm, autoturísm, autoamfíbiu (s.v. amfíbiu), autoateliér (s.v. ateliér), autobetoniéră (s.v. betón), autoblindát (s.v. blindá), autobréc (s.v. brec1), autocamión (s.v. camión), autocaravánă (s.v. caravánă1), autocistérnă (s.v. cistérnă), autodríc (s.v. dric), autodúbă (s.v. dúbă), autodumper (s.v. dumper), autogáră (s.v. gáră), automodél (s.v. modél), autopómpă (s.v. pómpă1), autosalváre (s.v. salvá), autosanitáră (s.v. sanitár), autoscáră (s.v. scáră), autoscréper (s.v. scréper), autoservice (s.v. service), autospeciálă (s.v. speciál), autospórt (s.v. sport), autostáţie (s.v. stáţie), autostóp (s.v. stop), autostrádă (s.f. strádă), autostropitoáre (s.v. stropí), autoşenílă (s.v. şenílă), autotranspórt (s.v. transportá), autotún (s.v. tun), autotúrn (s.v. turn), autoutilitáră (s.v. utíl), autovehícul (s.v. vehícul). AUTOBÚZ s.n. „automobil cu caroseria închisă, folosit pentru transportul în comun al unui număr mare de persoane – autobus” 1912 (var. autobús, V. rom., nr. 26, 378). Fr. autobus < auto[mobile] „automobil” + [omni]bus „omnibuz, vehicul (iniţial, tras de cai) pentru transport în comun” < adj. omnibus „pentru toţi” (folosit pe lângă voiture „vehicul”), împr. din lat. omnibus, dativul plural al lui omnis „tot”. AUTOCLÁVĂ 389 AUTODAFÉ Cf. auto2-, automobíl, aerobúz, bibliobúz, electrobúz, hidrobúz, microbúz, omnibúz, troleibúz. AUTOCLÁVĂ s.f. „vas închis ermetic, folosit la sterilizări sau la reacţii chimice sub presiune – autoclave” 1913 (V. rom., nr. 30, 314), var. (înv.) autocláv s.n. Fr. autoclave „închis ermetic; autoclavă”, format pe baza pref. auto- „auto1-” şi lat. clauis „cheie”. Fam.: autoclavizát adj. (despre beton) „fabricat în autoclavă” 1957 (LTR2 II, 185). Cf. auto1-, chéie, cheotoáre, capicláriu, cavílă, clavecín, claviatúră, clavicórd, clavículă, clavír, concláv, descheiá, enclávă, încheiá. AUTOCÓR, -Ă adj., s.f. (bot.) „(plantă) care îşi împrăştie singură fructele sau seminţele – autochore, (plante) dont les graines sont dispersées par une action mécanique de la plante elle-même” 1962 (DER I). Germ. Autochore < gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + χωρεῖν „a face loc, a se deplasa” (< χώρα „spaţiu”). Fam.: autocoríe s.f. „răspândire a fructelor sau a seminţelor prin mijloace proprii (ale plantei)” 1938 (M. enc. agr. II, 615) < germ. Autochorie, fr. autochorie. Cf. auto1-, anahorét, anemocór, hidrocór, izocór, zoocór. AUTOCRÁT s.m., adj. „conducător al unui stat, cu puteri absolute – autocrate” 1818 (Budai-Deleanu, Lex. 260r). Germ. Autokrat, fr. autocrate < gr. αὐτοκρατής „stăpân absolut” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + κράτος „putere”. Fam.: autocrátic adj. „(despre guverne, conducători) cu puteri absolute; (despre state) condus de autocraţi” 1819 (var. autocraticésc, Uricariul, I, 130; forma autocrátic, 1832, Asachi, I. 15) < fr. autocratique; autocraticéşte adv. (înv.) „în mod autocratic” 1857 (Polizu, V.) ← autocratic(esc) sau ← autocrat; autocratísm s.n. „autocraţie; doctrină politică care susţine autocraţia” 1871 (I. M. Moldovan, apud Bariţiu, C. V, 278) < fr. autocratisme, germ. Autokratismus; autocrátor s.m. (înv.) „suveran absolut; împărat” 1682 (var. aftocrátor, Dosoftei, V. S. nov. 146v), var. (înv.) avtocrátor < ngr. αυτοκράτωρ (< v.gr. αὐτοκράτωρ „care nu depinde decât de sine, independent; cu puteri depline; dictator (la Roma), suveran absolut, împărat roman” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + -κράτωρ, format de la κράτος „putere”, probabil prin modificarea lui -κρατής după numele de agent în -τωρ, cf. Chantraine, DELG), ulterior şi lat. neol. autocrator; autocratóric adj. (înv.) „de autocrat, de împărat” 1769 (var. autocratoricésc, Arh. rom. I, 216), var. (înv.) aftocratoricésc, avtocratóric, avtocratoricésc < ngr. αυτοκρατορικός (< αυτοκράτωρ); autocratoríe s.f. (înv.) „conducere absolută, autocraţie” c.1772 (var. aftocratorie, avtocratórie, Dimitriu, Rug. 5v, apud Ursu, ÎL, III/1, 98) ← autocrator sau < ngr. αυτοκρατορία (< αυτοκράτωρ); autocraţíe s.f. „formă de guvernare în care toate puterile statului sunt concentrate în mâna unei singure persoane, guvernare absolutistă, despotică” 1815 (var. avtocrátie, Rumpf, 10, 60) < fr. autocratie; var. avtocrátie < ngr. αυτοκράτεια. Cf. auto1-, -craţie, aristocraţíe, democraţíe. AUTODAFÉ s.n. „citire şi executare publică a sentinţei Inchiziţiei (spaniole), prin care ereticii erau arşi pe rug – autodafé” 1778 (M. Cantacuzino, Călăt. IV, 141r), var. autodáfă s.f., autodaféu. AUTODÍNĂ 390 AUTOGÍR Fr. autodafé < ptg. auto da fe (= sp. auto de fe) „act de credinţă” (auto < lat. actus „act” + fe < lat. fides) DA, DEX, TDRG2 // Sp. CADE. Cf. act, fidél. AUTODÍNĂ s.f. „montaj de radiorecepţie care foloseşte acelaşi tub electronic ca detector şi oscilator – autodyne” 1939 (Enc. tehn. I, 183). Fr. autodyne < engl. autodyne, format pe baza lui heterodyne „heterodină” (< hetero- < gr. ἕτερος „altul (din doi), celălalt” + -dyne < gr. δύναμις „putere”), invenţie a savantului american Edwin Howard Armstrong, în 1914. Cf. auto1-, dinámic, aerodínă, didinám, dinamítă, dinastíe, heterodínă. AUTODRÓM s.n. „teren special amenajat pentru exerciţii de conducere a automobilului – autodrome” 1930 (Minerva). Fr. autodrome < auto[mobile] „automobil” + -drome (< gr. δρόμος „cursă, loc de alergare”, ulterior „drum” < δραμεῖν „a alerga”, aoristul vb. τρέχειν „a alerga”), pe modelul lui hippodrome (împr. din lat. hippodromus < gr. ἱππόδρομος). Cf. auto2-, automobíl, autobúz, -drom, drum, amfidrómic, desmodrómic. AUTOFAGÍE s.f. „consumare a propriilor ţesuturi ale unui organism supus inaniţiei – autophagie” 1910 (Bianu, D. S. 234). Fr. autophagie < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -phagie (< gr. -φαγία < φαγεῖν „a mânca”, aoristul vb. ἐσθίειν). Cf. auto1-, -fag, -fagíe. AUTOGÁMĂ s.f., adj. „(plantă) care se caracterizează prin fecundarea între doi gameţi proveniţi de la acelaşi organism – autogame” 1900 (Enc. rom. II, 697). Fr. autogame < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -game (< gr. γάμος „căsătorie”). Fam.: autogamíe s.f. „fecundarea între doi gameţi proveniţi de la acelaşi organism” 1898 (Enc. rom. I) < fr. autogamie. Cf. auto1-, -gam, -gam!e, agám, alogamíe, bigám, fanerogámă, gamét, hierogamíe, monogám, poligám, trigám. AUTOGÉN adj. (rar) „care se generează de la sine, prin propriile puteri”, (tehn.) în sintagma sudură ~ „sudură a două piese metalice cu ajutorul unui metal topit la o flacără oxiacetilenică”, (psih., despre terapii, antrenamente) „bazat pe autosugestie” – „autogène” 1930 (Minerva, 17). Fr. autogène, propriu-zis „care se generează de la sine” (< gr. αὐτογενής < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + -γενής „născut, produs” < γίγνεσθαι, aor. ἐγενόμην „a se naşte”), folosit în expresii ca soudure autogène, entraînement autogène; în psih., posibil şi germ. autogen, în sintagma autogenes Training, creată de psihiatrul german Johannes Heinrich Schultz. Cf. auto1-, -gen2, génă, genéză, -geníe, -goníe. AUTOGÍR s.n. „aeronavă prevăzută cu o elice de propulsie antrenată de un motor şi cu o elice de suspensie care se învârteşte în jurul unui ax vertical prin forţa realizată de AUTOGRÁF 391 AUTOLÍZĂ deplasarea aeronavei, permiţând, în caz de avarie, o coborâre lină – autogire” 1930 (scris auto-gir, Minerva). Fr. autogire < sp. autogiro, nume creat de inventatorul aparatului, Juan de la Cierva, în 1923, pe baza lui auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + giro „mişcare circulară” (< lat. gyrus < gr. γῦρος „cerc, înconjur”). Cf. auto1-, giro-, gir, jur1, înconjurá, dextrogír, exogíră, levogír. AUTOGRÁF adj., s.n. „(text, semnătură, document etc.) scris de mâna autorului – autographe” 1813 (S. Ţ. 47). Fr. autographe, germ. Autograph, împr. din lat. autographus < gr. αὐτόγραφος < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + γράφειν „a scrie”. Fam.: autografiá vb. „a reproduce prin autografie” 1906 (G. Ionescu, C. T. 59) < fr. autographier; autográfic adj. „de autografie; realizat prin autografie” 1832 (AR, 94) < fr. autographique; autografíe s.f. „procedeu prin care un text sau un desen este reprodus pe o piatră litografică, pentru copiere” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 102) < fr. autographie < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -graphie „scriere” (< gr. -γραφία < -γράφος < γράφειν „a scrie”); autográmă s.f. (înv.) „scrisoare sau semnătură autografă” 1909 (DA) < germ. Autogramm < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -gramm (< gr. γράμμα „literă, scris, scriere” < γράφειν „a scrie”), după Autograph; teleautográf s.n. „instalaţie cu ajutorul căreia mişcările unui creion condus cu mâna în punctul de emisie se transmit fidel, prin mijloace de telecomunicaţie, unui instrument de scris aflat în punctul de recepţie” 1902 (Arhiva XIII, 127) < fr. téléautographe, germ. Teleautograph. Cf. auto1-, -graf, grafíe. AUTOHTÓN, -Ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care aparţine primei populaţii care a locuit într-un ţinut, băştinaş; specific populaţiei originare dintr-o anumită regiune – autochtone” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 102). Fr. autochtone < gr. αὐτόχθων, -ονος „indigen, (propriu-zis) născut spontan din pământ” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + χθών „pământ”. Fam.: autohtoníe s.f. (abstr.) 1885 (Onciul, S. A. 38) < fr. autochtonie sau ← autohton; autohtonísm s.n. „concepţie care acordă o importanţă deosebită trăsăturilor originare ale unui popor sau ale strămoşilor lui; teorie care susţine caracterul autohton al unei populaţii” 1922 (Arhiva XXIX, 334); autohtoníst s.m., adj. „adept al autohtonismului” 1922 (Arhiva XXIX, 337); autohtonitáte s.f. (abstr., rar) 1966 (V. rom., nr. 11, 76) ← autohton sau < it. autochtonità; autohtonizá vb. „a da sau a căpăta caracter autohton” 1930–1931 (Vianu, O. IX, 690). Cf. auto1-, alohtón, htonián. AUTOLÍZĂ s.f. „dezintegrare a celulelor şi a ţesuturilor vegetale şi animale sub acţiunea enzimelor proprii – autolyse” 1914 (V. rom., nr. 34, 87). Fr. autolyse < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -lyse (< gr. λύσις „desfacere, dezlegare” < λύειν „a desface, a dezlega”, intrat prin analyse, catalyse, dialyse). Fam.: autolític adj. „de autoliză” 1951 (LTR1 III, 244) < fr. autolytique. Cf. auto1-, analíză, catalíză, dialíză, electrolíză, fotolíză, frontolíză, glicolíză, hemolíză, hidrolíză, histolíză, lipolíză, paralizíe, pirolíză, steatolíză, termolíză. AUTOMÁT 392 AUTONÓM AUTOMÁT adj., s.n. „(aparat) care este acţionat printr-un dispozitiv mecanic, care nu necesită intervenţia directă a omului; (adesea adverbial) care se face, se execută de la sine, fără participarea raţiunii sau a voinţei – automate; automatique, automatiquement” 1829 (CR, 237). Fr. automate (s.), lat. neol. automatus (adj. şi s.) < gr. αὐτόματος „care se mişcă de la sine”, derivat cu prefixul αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” de la rădăcina men/mon/mn̥ (i.-e.) „a gândi”, folosită în gr. cu sensuri ca „a dori” (perf. μέμονα), „suflet, principiu al vieţii, principiu al voinţei” (derivatul substantival μένος). Fam.: automátic adj. (azi, rar) „automat” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 102) < fr. automatique CADE, DEX, TRDG2 // ← automat SDLR; automátică s.f. „disciplină care se ocupă cu studiul proceselor tehnice realizate fără participarea directă a omului” 1957 (LTR2 II, 194) < fr. automatique; automaticéşte adv. (înv.) „în mod automat” 1881 (Telegraful (Buc.), nr. 2638, 18 febr., p. 3, col. 2) ← automatic; automatísm s.n. „comportament executat fără controlul conştiinţei, însuşire a sistemului nervos de a organiza anumite mişcări succesive fără a mai fi nevoie de o dirijare conştientă a lor; însuşirea de a fi automat, mişcare de automat sau ca de automat” 1884 (Lupta, nr. 8, 5 aug., p. 1, col. 1) < fr. automatisme; automatíst s.m. „specialist în automatică, automatician” 1968 (Costache – Simionescu, Act. econ. 109) < fr. automatiste; automatizá vb. „(despre procese, operaţii) a face să se efectueze automat, (despre activităţi, întreprinderi, sisteme tehnice) a dota cu utilaje automate; (refl., despre mişcări, gesturi) a deveni automat, a căpăta caracter de automatism” 1904 (Albina (Buc.), nr. 27–28, 4–11 apr., 654) < fr. automatiser; semiautomát adj. „parţial automat, parţial automatizat” 1949 (LTR1 I, 239) ← semi- + automat; semiautomátic adj. „parţial automat, parţial automatizat” 1975 (DEX) < fr. semi-automatique, engl. semiautomatic. Cf. auto1-, ATM, maníe, méntor. AUTOMOBÍL s.n., adj. „(vehicul) cu roţi pneumatice, mişcat de un motor cu explozie internă – automobile” 1899 (Anestin, C. V. 154), var. (înv.) otomobíl. Fr. automobile, iniţial folosit ca adj. „care se mişcă de la sine” < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + mobile (împr. din lat. mobilis „mobil” < mouēre „a (se) mişca”), izolat din expresiile voiture automobile, véhicule automobile. Fam.: automobilísm s.n. „sport practicat cu automobilul; (înv.) activitatea de a conduce un automobil, tehnica construcţiei de automobile” 1897 (Epoca, nr. 367, 4 febr., p. 2, col. 5), var. (înv.) otomobilísm < fr. automobilisme; automobilíst s.m. „conducător de automobil; persoană care practică automobilismul (ca sport)” 1898 (Adev., nr. 3069, 28 ian., p. 2, col. 4) < fr. automobiliste; automobilístă s.f. 1900 (Adev., nr. 3918, 24 iun., p. 1, col. 7) ← automobilist; automobilístic adj. „de automobil; referitor la conducerea automobilului, la automobilism” 1903 (Adev., nr. 4990, 22 iun., p. 1, col. 4) < it. automobilistico; miniautomobíl s.n. „automobil de mici dimensiuni” 1978 (DN3) ← mini1- + automobil. Cf. auto2-, autoturísm, auto1-, mobíl. AUTONÓM adj. „care nu depinde de nimeni, liber, independent; (despre părţi ale unor state, colectivităţi) care se bucură de un anumit grad de independenţă în raport cu autoritatea centrală – autonome” c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 27v). AUTOPSÍE 393 AUTORITÁTE Fr. autonome, împr. din lat. autonomus < gr. αὐτόνομος „independent, autonom” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + -νόμος < νέμειν „a distribui, a atribui, a administra”, cf. şi νόμος „lege”. Fam.: autonomíe s.f. (abstr.) 1779 (var. avtonomíe, Mineiul, ianuarie, prefaţă) < lat. neol. autonomia, fr. autonomie; var. avtonomie < ngr. αυτονομία; autonomísm s.n. „curent politic care militează pentru autonomia unei regiuni, a unei comunităţi” 1929 (Arhiva XXXVI, nr. 1, 68) < fr. autonomisme; autonomíst, -ă s.m., s.f., adj. „partizan al autonomiei (unei regiuni, a unei comunităţi)” 1866 (I. Antonelli, apud Bariţiu, C. III, 231) < fr. autonomiste, germ. Autonomist; autonomístic adj. (înv., rar) „de autonomist” 1899 (Sbiera, F. S. 155) < germ. autonomistisch; autonomizá vb. „a deveni sau a face să devină autonom” 1937 (Vulcănescu, D. R. I, 161) < fr. autonomiser sau ← autonom. Cf. auto1-, agronomíe, antinomíe, anomíe1, antonomáj, astronomíe, clironóm, economíe, gastronomíe, geonomíe, heteronóm, nomád, nómă2, nomocanón, nomográf, nomográmă, olonóm, taxonomíe, zoonomíe. AUTOPSÍE s.f. „disecţie a unui cadavru şi examinare anatomică a organelor lui interne pentru a stabili cauza morţii; (în filozofia medievală) stare de contemplare mistică a divinităţii – autopsie” 1829 (Negruzzi, O. I, 25). Fr. autopsie < gr. αὐτοψία „vedere cu propriii ochi; viziune” < αὐτόπτης „care vede cu propriii ochi” < αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii” + ὀπ- „a vedea”, cf. ὄψομαι „voi vedea”, ὄπωπα „am văzut”. Fam.: autopsiá vb. „a face autopsia unui cadavru” 1904 (Babeş, O. A. II, 131) < fr. autopsier; autopsiér s.m. „medic sau asistent medical specializat în autopsii” 1929 (Ardeleanu, U. D. 110). Cf. auto1-, -opsie, amblióp, ametróp, catóptrică, ciclóp, dióptru, diplopíe, emetróp, hipermetróp, mióp, nictalóp, prosóp, prosoplegíe, prosopométru, prozopopée. AUTÓR s.m. „persoană care creează o operă literară, artistică, ştiinţifică sau publicistică; persoană care comite o faptă, agent – auteur” 1691–1697 (T. Corbea, D. 25), var. (înv.) aftór, auctór, autóre, avtór. Lat. neol. au(c)tor, -em (< augere „a spori”, cu un sens iniţial puţin atestat „care face să crească”, de unde „sprijinitor, garant, persoană care conferă autoritate, vânzător cu drepturi depline asupra obiectului vândut”, de unde „persoană care conferă autoritate unei informaţii, sursă de informaţie, autor al unui text, autor, creator, agent” OLD), fr. auteur. Var. autore < it. autore. Var. aftor, avtor, prin analogie cu împrumuturi gr. ca avtocrator DA, posibil şi rus. avtor DÎLR. Fam.: auctoriál adj. „referitor la autor” 1964 (AUB – LLR, XIII, 355) < germ. auktorial, posibil şi engl. auctorial; autoáre s.f. 1864 (Bolintineanu, O. XI, 59), var. (înv.) autoáră; autoráş s.m. (peior.) 1859–1869 (Heliade-Rădulescu, O.3 II, 306); coautoáre s.f. 1955 (DLRLC) ← coautor; coautór s.m. „persoană care participă la crearea unei opere (literare, artistice etc.) împreună cu alte persoane; persoană care comite o faptă împreună cu alte persoane” 1876 (Maiorescu, O. III, 309) < fr. coauteur. Cf. autoritáte, autorizá, adăugá, agurá, ar. amintáre, augmentá, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. AUTORITÁTE s.f. „drept, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare; instituţie a statului care se bucură de asemenea drepturi, într-un anumit domeniu; influenţă a unei persoane, întemeiată pe calităţile sale – autorité” 1684–1687 AUTORIZÁ 394 AUTOTIPÍE (var. avtóritas, Brancovici, Cron. 43), var. (înv.) auctoritáte, (înv., rar) autoritáş, avtoritáte, otoritáte. Lat. neol. au(c)toritas, -atem „împuternicire, autorizaţie, drept de proprietate; îndemn; autoritate a unei instituţii (a senatului, a magistraţilor); ordin; valoare a unei mărturii, credit, influenţă a unei persoane, prestigiu” (< auctor „sprijinitor, garant, persoană care conferă autoritate, vânzător cu drepturi depline asupra obiectului vândut” < augere „a spori”), fr. autorité. Var. avtoritas, avtoritate, cu pronunţarea diftongului lat. -au- după regulile pronunţării ngr. Var. autoritaş, după pronunţarea magh. a lat. autoritas. Fam.: autoritár adj. „(despre instituţii, puteri ale statului) care uzează sau abuzează de autoritatea lor; (despre regimuri politice) caracterizat prin lipsa unor mecanisme democratice de control şi prin nerespectarea unor limite legale ale puterii; (despre persoane) care vrea să-şi impună voinţa, care uzează sau abuzează de autoritatea sa” 1874 (Aricescu, I. 348) < fr. autoritaire; autoritarísm s.n. „caracter autoritar (al unei puteri politice sau al reprezentanţilor ei), sistem politic autoritar” 1870 (Hasdeu, Pub. P. II, 41) < fr. autoritarisme; autoritaríst s.m., adj. „adept al autoritarismului; care denotă autoritarism, care ţine de autoritarism” 1937 (Vulcănescu, D. R. I, 147) ← autoritarism, cu substit. sufixului. Cf. autór, autorizá, adăugá, agurá, ar. amintáre, augmentá, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. AUTORIZÁ vb. „a împuternici în mod legal o persoană, o instituţie, o organizaţie pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unei acţiuni – autoriser” 1818 (var. autorisí, Budai-Deleanu, Lex. I, 259v; forma autorizá, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 27v). Fr. autoriser < lat. med. auctorizare „a confirma, a garanta, a autoriza, a recunoaşte un act ca fiind valabil” < auctor „garant, persoană care conferă autoritate” < augere „a spori”. Var. autorisi < germ. autorisieren. Fam.: autorizábil adj. „care poate fi autorizat” 1931 (CADE) < fr. autorisable; autorizáţie s.f. (abstr.) c.1832 (I. Golescu, Cond. I, 27v), var. (înv.) autorizaţiúne < fr. autorisation. Cf. autór, autoritáte, adăugá, agurá, ar. amintáre, augmentá, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. AUTOSCOPÍE s.f. „experienţa (halucinatorie) de a se vedea pe sine din afară; (fig., livr.) examinare a propriei persoane, autoanaliză – autoscopie” 1912 (N. Rev. R., nr. 8, 122). Fr. autoscopie < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, sine”) + -scopie (< gr. -σκοπία „privire, examinare a...” < -σκόπος < σκέπτειν „a privi”), termen creat de medicul francez Charles Féré. Fam.: autoscópic adj. „care ţine de autoscopie” 1936 (Călinescu, O. XIII, 297) < fr. autoscopique. Cf. auto1-, -scop2, -scopie, schépsis, scop1, scéptic, epíscop. AUTOTÉLIC adj. (fil., psih.) „care conţine în sine scopul, cu finalitate lăuntrică – autotélique” 1934 (Vianu, O. VI, 93). Fr. autotélique, format pe baza gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, sine” şi τέλος „scop”, cf. gr. αὐτοτελής „care îşi are scopul în sine”. Cf. auto1-, télos. AUTOTIPÍE s.f. „procedeu de executare a unui clişeu zincografic care redă nuanţele de umbră şi lumină prin descompunerea imaginii în puncte de diverse mărimi – autotypie” 1898 (Enc. rom. I). AUTOTOMÍE 395 AUXÍNĂ Fr. autotypie < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -typie (< -type < gr. τύπος „marcă, amprentă”). Cf. auto1, -tipíe, tip, tipár. AUTOTOMÍE „detaşare a unor părţi (regenerabile) ale unui organism (coadă, cleşti etc. la unele animale, cu scopul de a scăpa de un pericol; ramuri care nu mai sunt neccesare, la plante) – autotomie” 1937 (M. enc. agr. I). Fr. autotomie < auto- (< gr. αὐτο- „auto1-, însuşi, prin mijloace proprii”) + -tomie (< gr. -τομία < -τόμος < τέμνειν „a tăia”, τομή „tăiere”). Cf. auto1-, tom, -tomíe. AUTOTURÍSM s.n. „automobil (destinat transportului unui număr mic de persoane) – automobile” 1940 (Puşcariu, LR, 388). Rom. auto[mobil de] turism, sintagmă folosită în opoziţie cu autovehiculele de marfă şi de transport în comun. Fam.: turísm2 s.n. (ieşit din uz) „autoturism” 1949 (LTR1 I, 243). Cf. automobíl, auto2-, turísm1. AUTOZÓM s.m. (biol.) „cromozom făcând parte din cele 22 de perechi de cromozomi care nu sunt implicaţi în determinarea sexului, nefiind diferenţiaţi între masculi şi femele – autosome” 1937 (M. enc. agr. I, 363). Fr. autosome (< engl.), engl. autosome, termen creat de biologul american Thomas Harrison Montgomery Jr. în 1906, prin opoziţie cu allosome, pe baza el. de comp. auto- (< gr. αὐτο- < αὐτός „însuşi”, ὀ αὐτός „acelaşi”) + -some < chromosome „cromozom”. Fam.: autozomál adj. (despre trăsături ereditare) „al cărui factor ereditar este localizat într-un autozom” 1937 (var. autosomál, M. enc. agr. I, 363). Cf. auto1-, alozóm, cromozóm, somátic. AUTUMNÁL adj. (livr.) „de toamnă, tomnatic – automnal” 1870 (var. automnál, Costinescu, V.). Lat. neol. autumnalis (< autumnus „toamnă”), fr. automnal. Cf. toámnă. AUXILIÁR adj., s.n. „(element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar faţă de ceva principal; (gram., despre verbe) care ajută la formarea timpurilor şi a modurilor compuse – auxiliaire” 1818 (Budai-Deleanu, Lex. I, 134r), var. (înv.) auziliár. Lat. neol. auxiliaris, auxiliarius (< auxilium „ajutor”, format pe rădăcina verbului augēre „a spori, a întări”), fr. auxiliaire. Var. auziliar < it. ausiliare. Fam.: semiauxiliár adj., s.n. (gram., despre verbe) „categorie intermediară între verbele autonome şi cele auxiliare, care exprimă valori modale şi aspectuale” 1948 (Iordan, LRA, 148, 151, scris semi-auxiliar) < fr. semi-auxiliaire. Cf. adăugá, agurá, ar. amintáre, augmentá, augúr, áugust1, augúst2, agúst, agustós, autór, autoritáte, auxiliár, inaugurá, ogúr1, ursúz. AUXÍNĂ s.f. „substanţă hormonală vegetală care condiţionează creşterea plantelor – auxine” 1939 (Parhon, O. III, 77). AUXO- 396 AUZÍ Fr. auxine, format pe baza gr. αὔξειν „a spori, a creşte”, cu sufixul -ine specific numelor de substanţe. Fam.: heteroauxínă s.f. „hormon vegetal de creştere, care se găseşte în drojdii, porumb, cu acţiune mai slabă decât a auxinei” 1939 (Parhon, O. III, 77), var. eteroauxínă < fr. hétéroauxine (< hétéro- < gr. ἕτερος „altul (din doi), celălalt” + auxine). Cf. auxo-. AUXO- el. de comp. „referitor la creştere – auxo-”. Element al vocabularului ştiinţific internaţional bazat pe gr. αὔξειν „a creşte”, αὔξη „creştere”. Cf. auxínă, auxocróm, auxologíe, auxometríe, auxopatíe, auxospór s.v. spor2. AUXOCRÓM adj., s.n. (despre grupuri de atomi) „care, introdus în molecula unei substanţe, determină intensificarea culorii acesteia – auxochrome” 1949 (LTR1). Fr., engl. auxochrome < auxo- (< gr. αὔξειν „a creşte”, αὔξη „creştere”) + -chrome (< gr. χρῶμα „culoare”). Cf. auxo-, auxínă, crom(o)-,-crom, crom, cromátic, cromozóm. AUXOLOGÍE s.f. „ştiinţă care studiază creşterea organismelor – auxologie” 1969 (D. med.). Fr. auxologie < auxo- (< gr. αὔξειν „a creşte”, αὔξη „creştere”) + -logie (< gr. -λογία < -λογος < λέγειν „a vorbi”), posibil şi germ. Auxologie, it. auxologia. Cf. auxo-, auxínă, -logíe, lógos, léxic. AUXOMETRÍE s.f. „disciplină care se ocupă cu măsurarea creşterii arborilor – discipline qui a pour objet le mesurage de la croissance des arbres, auxométrie” 1967 (V. Giurgiu, „Studiul creşterilor la arborete. Auxometrie cu elemente de auxologie”). It. auxometria (< auxo < gr. αὔξειν „a creşte”, αὔξη „creştere” + -metria < gr. -μετρία < μέτρον „măsură” ), posibil şi fr. auxométrie (cuvânt foarte puţin atestat cu acest sens). Fam.: auxométru s.n. „aparat folosit în auxometrie” 1967 (D. Parascan, „Fiziologia plantelor”, 195), probabil it. auxometro. Cf. auxo-, métru. AUXOPATÍE s.f. (med.) „tulburare a creşterii unui organism – auxopathie” 1969 (D. med.). It. auxopatia (< auxo < gr. αὔξειν „a creşte”, αὔξη „creştere” + -patia < gr. -πάθεια, πάθος „ceva suportat, afect, suferinţă” < πάσχειν, aor. ἔπαθον „a fi afectat, a păţi, a suferi”), posibil şi prin fr. auxopathie. Cf. auxo-, auxínă, -patíe, antipatíe, apatíe, empatíe, pátimă, pátos, simpatíe. AUZÍ [ar. avdzấre; mr. avzíri, uzíri; ir. avzí] vb. „a percepe sunetele cu ajutorul simţului auditiv; (Mold., rar, refl.) a avea un anumit miros (urât) – entendre; (Mold., rare) sentir (mauvais)” c.1500 (Psalt. Hur. 88). Lat. audīre, panrom. LEI 2271. Fam.: aúdere s.f. (hapax, T. Corbea, D. 64) „auzire” 1691–1697, derivat de la tema aud- (din 3 sg. aude), pe modelul créde / crédere, purcéde / purcédere etc.; aúz s.n. „simţ AVAÉT 397 AVALÍM cu ajutorul căruia se percep sunetele; faptul de a auzi” c.1500 (Psalt. Hur. 100), der. regresiv; auzít1 s.n. (abstr.) 1566 (Coresi, L. 181) < lat. audītus DA, CDDE 125, CADE, cf. it., occ., sp., ptg. REW 680 sau ← auzi DEX; auzít2 s.n. (înv.) „veste; renume” 1551–1553 (Ev. sl.-rom. 42v) ← part. auzit; auzitór adj., s.m. (înv.) „(persoană) care aude, care poate auzi; (jur., despre martori) care a auzit cu propriile urechi; (persoană) care ascultă, auditor” 1688 (Biblia2, 652) < lat. audītōrius sau ← auzi; auzitúră [mr.] s.f. (rar, înv.) „auzire” c.1650 (Anon. Car.); ar. avdzấtă s.f. „voce, rezonanţă” 1928 (Pen. Balc. VI, 100); ar. avdzấtu adj. „renumit” 1906 (Dalametra, 34); nemaiauzít adj. „care este atât de ieşit din comun încât nu a mai fost vreodată pomenit, relatat” 1863 (Filimon, O. II, 93) ← ne- + mai1 + part. auzit; ar. niavdzất adj., s.m. „nemaipomenit; dracul” 1906 (Dalametra, 144); mr. niuzǫ́t adj. „care nu aude” 1935 (Capidan, Megl. III); mr. priuzǫ́t adj. „faimos, renumit” 1935 (Capidan, Megl. III). Cf. audiénţă, audio(-), obediént. AVAÉT s.n. (înv.) „impozit, dare în epoca fanariotă, plătită moşierului, bisericii, starostelui breslei sau statului – impôt, redevance de l’époque fanariote, payée au seigneur, à l’Église, au prévôt d’une corporation, à l’État” 1749 (Doc. agr. I, 49), var. (înv.) havaét, havalét. Tc. avait, avaid „venit, rentă; taxă plătită contra unui serviciu; cadou, bacşiş” < arab ‘awā’id, pl. lui ‘āda „obicei, practică, (pl.) taxe”. Var. havalet, prin contaminare cu havalea, Suciu, IT II, 59. AVÁL1 s.n., în loc. adv. în ~ „în josul apei – aval” 1909 (Antipa, F. I. 38). Fr. aval < à val „la vale” (à < lat. ad + val < lat. uallis). Cf. a1, vále, avalánşă. AVÁL2 s.n. „angajament luat de o terţă persoană de a plăti preţul unui efect, în locul debitorului – aval” 1870 (Costinescu, V. I, 86). Fr. aval, probabil abreviere din formula à valoir „în contul...” (à < lat. ad; valoir „a valora” < lat. ualēre) TLF. Fam.: avalíst s.m. „persoană care garantează printr-un aval” 1898 (Enc. rom. I, 186) < fr. avaliste; avalizá vb. „a garanta printr-un aval” 1887 (Cod. comerc. 129) < fr. avaliser. Cf. a1, valíd, valoáre. AVALÁNŞĂ s.f. „masă de zăpadă care se desprinde de pe coasta unui munte şi se rostogoleşte la vale – avalanche” 1873 (Alecsandri, O. I, 395). Fr. avalanche, iniţial termen dial. din zona alpină < lavanche „avalanşă; torent” (probabil < lat. târziu lābīna „prăvălire, surpare, alunecare de teren” < lābī „a aluneca”, cu substit. sufixului), contaminat cu avaler „a coborî, a o lua la vale” (< aval „la vale, aval1”) TLF. Cf. cólaps, labíl, lápsus, avál1. AVALÍM interj. (hapax, cântec din Covurlui, apud HEM II, 2141) „Bravo! – Bravo!” 1887. Tc. eyvallah „bine, de acord; mulţumesc” (< arab ī „da” + wallāhi < wa „şi, cu; (în jurăminte) pe” + Allāhi, genitivul lui Allāh), infl. de aferim „bravo, minunat” ŞIO I, LXIII, DA (probabil), Suciu, IT II, 59 // Deformare din tc. aferim HEM II, 2142. AVÁN 398 AVANTÁJ AVÁN1 adj., adv. (înv.) „cumplit, crud, violent; rău, perfid – cruel, épouvantable, impitoyable, violent; méchant, perfide” 1686 (Dosoftei, V. S. III, 426r), var. (Trans., Buc.) avám şi cu sensul „sărac, mişel”. Tc. (h)av(v)an (< arab khawwān „infidel, perfid, trădător”) ŞIO II/1, 30, DA, CADE, SDLR, CDER 546, DEX, posibil intrat şi prin ngr. αβάνης (CDED II, 637, DA, SDLR, DEX), scr. avan (DA, SDLR) // Turcic hagan „han (conducător al popoarelor năvălitoare turcice şi mongole)”, împrumut foarte vechi, preotoman HEM II, 2152. Fam.: avaníe s.f. (mai ales la pl.) „stoarcere de bani, vexaţiune” 1705 (Cantemir, I. I. 786), var. avăníe < ngr. αβανία; avániţă (acc. probabil) s.m. (Ban.) „venetic; aventurier” 1893 (Rudow, T. L. 385) < scr. avanica; avănít adj. (Năs.) „sărac, mişel” 1888 (Bugnariu, N.) ← *avăni (< avan1) DA. AVÁN2- el. de comp. „înainte – avant-”, var. avánt2-. Fr. avant- < avant „înainte” < lat. ab ante. Cf. avanbéc, avangárdă s.v. gárdă, avanpóst s.v. post, avanpremiéră s.v. premiéră, avanscénă s.v. scénă, înaínte, adínte, ante-, anteriór, antíc, antúm, avansá, avantáj, devansá, întấi, î́ntre2. AVANBÉC s.n. „partea din amonte a unui picior de pod – avant-bec” 1949 (var. avantbéc, LTR1 I, 246). Fr. avant-bec < avant „înainte” + bec „cioc”. Cf. aván2-, bec1. AVANSÁ vb. „a înainta, a continua mişcarea către o anumită ţintă; (tranz. şi intranz.) a promova într-un grad, într-o funcţie; (despre sume de bani, bunuri) a da cu anticipaţie – avancer” 1805 (var. avanţeruí, Iorga, S. D. VIII, 168; forma avansá, 1857, „Jurnal de agricultură”, 21, apud Ursu, ÎL II), var. (înv., rar, Trans.) avanjeluí, avangiruí, (înv., rar, Munt.) avansarisí, (înv.) avanţá. Fr. avancer (< lat. *abantiāre < ab ante „înainte”, cf. fr. avant). Var. avanţa, posibil şi it. avanzare. Var. avanţerui < germ. avancieren. Var. avangirui, probabil infl. de girui (= gira). Fam.: aváns s.n. „plată anticipată a unei părţi dintr-o sumă datorată” 1844 (FM, 363) < fr. avance. Cf. aván2-, avantáj, devansá, înaínte, adínte, ante-, anteriór, antíc, antúm, întấi, î́ntre2. AVANTÁJ s.n. „folos pe care îl obţine cineva (în raport cu altcineva); superioritate (a cuiva sau a ceva) bazată pe o împrejurare favorabilă; aspect pozitiv al unui obiect, al unei situaţii – avantage” 1824 (var. avantágiu, C. Negruzzi, „Pirostia Elenei”, în Rev. istorică IV, 44; forma avantáj, c.1832, I. Golescu, Cond. I, 31r). Fr. avantage < avant „înainte” < lat. ab ante. Var. avantagiu, şi it. avvantaggio. Fam.: avánt1 s.n. (Dolj, hapax, Graiul I, 49) „avantaj” 1906, deformare ocazională prin trunchiere; avantajá vb. „a conferi un avantaj” 1862 (var. avantagiá, Protopopescu – Popescu, N. D. I, 109) < fr. avantager; avantajánt adj. (rar) „care avantajează” 1972 (LR, nr. 3, 197) ← avantaja; avantajós adj. „care conferă un avantaj” 1847 (Teulescu, I. 25), var. (înv.) avantagiós < fr. avantageux; var. avantagios, şi it. avvantaggioso; dezavantáj s.n. „aspect nefavorabil, nedorit (al unei situaţii, al unui obiect), inconvenient; situaţie de inferioritate a unei persoane, în raport cu alta” 1848 (var. dezavantágiu, Negulici, V.) < fr. AVÁN1 AVÁR 399 ÁVĂ désavantage; dezavantajá vb. „a crea cuiva un dezavantaj” 1910 (Dobrogeanu-Gherea, O. C. IV, 267) < fr. désavantager; dezavantajós adj. „care dezavantajează” 1859 (Boerescu, Esplic. 20) < fr. désavantageux. Cf. aván2-, avansá, devansá, înaínte, adínte, ante-, anteriór, antíc, antúm, întấi, î́ntre2. AVÁR1, -Ă1 s.m., s.f., adj. „numele unei populaţii migratoare de origine asiatică aşezate în Câmpia Panoniei la începutul Evului Mediu; (s.f.) limba (azi, dispărută) vorbită de această populaţie – Avar” 1683 (Dosoftei, V. S. febr. 78v). Ngr. Άβαρος, lat. neol. Auarus, ulterior şi fr. Avar. AVÁR2 adj. „zgârcit – avare” 1822 (Bobb, DRLU I, 91). Fr. avare, lat. neol. auarus (format pe rădăcina verbului auēre „a dori puternic, a fi avid de”). Fam.: avaríţie s.f. (abstr.) 1818 (Maior, Tel. 226), var. (înv.) avaríţă < fr. avarice, lat. neol. auaritia. Cf. avíd. AVÁRIE s.f. „stricăciune, deteriorare (însemnată) suferită de o navă, o maşină, o construcţie, o instalaţie, un aparat – avarie” 1840 (var. avaríe, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 107). Fr. avarie, iniţial „pierderi datorate aruncării în mare a mărfurilor unei nave în pericol de naufragiu” < genovez avaria „aruncare peste bord a mărfurilor unei nave în pericol de naufragiu; calculul pierderilor astfel suferite” < arab ‘awārīya „marfă deteriorată (de apa de mare)” < ‘awār „defect, lipsă” < ‘awar „a vătăma, a produce o pagubă”. Accentuarea avárie, de dată recentă, posibil după rus. avarija º. Fam.: avariá vb. „a produce sau a suferi o avarie” 1879 (I. Panţu, C. C. 290) < fr. (s’)avarier. AVÁŞ s.n. (înv., Mold.) „loc curăţat de tufe şi de mărăcini – terrain défriché” 1905 (I. Antonovici, „Istoria comunei Bogdana”, Bârlad, apud CDDG). Et. nes., probabil magh. avas „pădure cu vegetaţie îmbătrânită” (< avas „bătrân, vechi”) CADE (sigur), SDLR (sigur). AVATÁR s.n. „(în religia hindusă) încarnare a fiinţelor divine în formă de om sau de animal; (fig.) ipostază (diferită de altele precedente) în care se manifestă o persoană, un fenomen, un obiect, (rar) metamorfoză (repetată); (inform.) imagine miniaturizată aleasă de un utilizator pentru a-l reprezenta în jocurile video, în forumuri, în aplicaţii de mesagerie – avatar” 1864 (Hasdeu, O. II, 30). Fr. avatar < sanscr. avatāra, propriu-zis „coborâre” < avatarati „a coborî” < ava „în jos” + tarati „a traversa, a trece, a ajunge”. Sensul inform., după engl. avatar. ÁVĂ1 s.m. (rar, înv.) „părinte, tată; nume dat călugărilor bătrâni – père; nom donné aux vieux moines” 1560–1561 (var. ávva, Coresi, Tetr. 103r). Slavon avva, ngr. αββά < gr. biblică ἀββᾶ „tată” < aramaic ’abbā. Fam.: avvádie s.m. (dim.) 1683 (pl. avadii, Dosoftei, V. S. ian. 13v; sg. reconstituit eronat în DA avvad) < ngr. αββάδιον. Cf. abáte1. AVÁR1, -Ă1 ÁVĂ1 ÁVĂ 400 AVENÍ ÁVĂ2 s.f. (Dobr.) „plasă de pescuit – filet (pour la pêche)” 1887 (HEM II, 2154). Tc. dial. av (= ağ) „plasă” Vl. Drimba, SCL, 43, 1992, 563, Suciu, IT II, 60, sau detaşat din sintagma balık av ağı „plasă pentru (prins) peşte” (unde -ğ- intervocalic nu se pronunţă) Vl. Drimba, SCL, 43, 1992, 563 // Tc. av „vânătoare, pescuit” DA (care admite şi posibilitatea unui intermediar bg.), CADE, CDER 543. AVEÁ [ar. aveáre; mr. veári, şi impersonal cu sensul „a exista”; ir. (a)vę́] vb. „a poseda, a deţine; a conţine (drept parte componentă); a purta, a ţine; a prezenta o anumită caracteristică, însuşire, stare fizică, psihică; (cu nume de evenimente) a i se întâmpla ceva, a participa la un eveniment; (cu complemente de loc, de ex. am în spate, în faţă...) a servi de reper pentru situarea unui obiect, a unei fiinţe; (cu nume de profesiuni, de instituţii, de unităţi comerciale etc.) a beneficia de serviciile cuiva sau a ceva; (cu elemente predicative suplimentare) a folosi drept; (cu nume de activităţi şi complemente de timp) a planifica, a stabili (pentru un anumit moment de timp); (cu complemente care indică o durată) a dispune de un anumit timp pentru o activitate; (cu complemente indicând permisiune, obligaţie, interdicţie etc.) a i se aplica o anumită regulă; (cu verbe la supin, înv. şi la infinitiv şi conjunctiv) a trebui; (cu verbe la infinitiv, înv.) a putea; (cu propoziţii relative al căror verb este la subjonctiv sau la infinitiv fără a) a exista, astfel încât să se poată îndeplini un anumit scop; (înv.) a considera (pe cineva cumva, drept ceva); (refl., înv., Mold.) a fi; (refl., înv.) a se simţi cumva – avoir”, folosit ca vb. auxiliar pentru viitor (cu subjonctivul, înv. şi cu infinitivul), pentru perfectul indicativului (în forme scurte, cu participiul; în ar., mr. şi pentru indicativ mai-mult-ca-perfect, conjunctiv perfect şi mai-mult-ca-perfect; formele de auxiliar ale condiţional-optativului provin mai probabil de la imperfectul verbului vrea) c.1500 (Psalt. Hur. 209). Lat. habēre, panrom. REW 3958. Fam.: avére [ar.; mr. veári] s.f. „totalitatea bunurilor posedate de o persoană, o colectivitate, o instituţie; bogăţie, bunuri posedate de valoare considerabilă” 1581 (Coresi, Ev. 6); avút1 s.n. „totalitatea bunurilor posedate de o persoană, o colectivitate, o instituţie; (înv.) posesiune, obiect posedat” 1563–1583 (Cod. vor. 236); avút2 [ar.] adj. „cu avere considerabilă, bogat” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 56r); avutór s.m. (înv.) „posesor” 1817 (Bujoreanu, Col. Leg. I, 434) ← avut; ar. avuţáme s.f. „avuţie” 1905 (Papahagi, B. 93); avuţí [ar.] vb. (înv.) „a înavuţi” 1881 (Jipescu, Op. 82) ← avut2; avuţíe [ar. avuţấl´e; mr. vuţíiă] s.f. „avere; avere mare” c.1500 (Psalt. Hur. 128) ← avut2; înavuţí vb. „a (se) îmbogăţi” 1868 (Barcianu, V.) ← avut2; înavuţitór adj. (înv., rar) „care îmbogăţeşte” 1866 (I. Ionescu, D. 262) ← înavuţi; neavére [ar. niaveáre] s.f. (înv.) „sărăcie” 1581 (Coresi, Ev. 363) ← ne- + avere; neavút adj. (înv.) „sărac” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 56r) ← ne- + avut2. Cf. abíl, abitáţie, coabitá, datór1, débit2, habitát, habitúdine. AVÉN s.n. (geol.) „puţ natural, format prin dizolvarea materialului calcaros, care poate comunica cu o peşteră, o galerie subterană – aven” 1957 (LTR2 II, 216), var. avénă s.f. Fr. aven, termen dialectal din regiunea Rouergue, probabil de origine celtică, de la baza ab- „apă, râu”, cf. galic Abono-, Abona (nume de râuri), galez afon, irlandez abann „râu” TLF. AVENÍ vb. (înv.) „a dospi – lever, fermenter” 1582 (PO, 219). Probabil lat. aduenīre „a sosi, a ajunge” (< ad- + uenīre „a veni”) DA, CADE (sigur), SDLR (sigur), cf. it., v.fr., occ., cat., v.sp., ptg. REW 216. Evoluţia semantică se poate explica printr-un sens „a veni în număr mare, a se revărsa”, atestat în sp. DA. ÁVĂ 2 AVENTÚRĂ 401 AVÉRSĂ Fam.: avenít adj., s.n. (înv.) „(pâine) dospită” 1582 (PO, 216). Cf. advént, adventíce, adventíst, adventív, aventúră, vení, convént, covenánt, contravení, cuvấnt, cuvení, devení, evenimént, eventuál, invénţie, prevení, provení, survení, viitór. AVENTÚRĂ s.f. „acţiune îndrăzneaţă şi riscantă; întâmplare neprevăzută prin care trece cineva; legătură amoroasă spontană, de scurtă durată – aventure” 1794 (var. avenitúră2, Calend. Viena, 31), var. (înv.) avantúră, avântúră, eventúră. Fr. aventure (iniţial, „ceea ce urmează să se întâmple, soartă; întâmplare neprevăzută” < lat. aduentūra, f. substantivat al part. viitor al vb. aduenīre „a sosi, a ajunge” < ad- + uenīre „a veni”), it. avventura (< fr.). Var. avenitură, prin românizare după veni (part. venit). Fam.: aventurá vb. refl. „a întreprinde o acţiune riscantă” 1852 (Baronzi, P. L. 25), var. (înv.) avanturá < fr. aventurer, it. avventurare; aventurár s.m. (înv.) „aventurier” 1868 (Barcianu, V.); aventuriér s.m. „persoană care obişnuieşte să se implice în acţiuni riscante” 1835 (var. avanturiér, AR, 147), var. (înv.) aventuriár < fr. aventurier; aventuriéră s.f. 1860 (Filimon, O. I, 160) ← aventurier; aventurísm s.n. „înclinaţia de a lua decizii riscante, de a iniţia sau a lua parte la aventuri” 1944 (RFR, nr. 11, 433) < fr. aventurisme; aventuríst adj. „înclinat spre acţiuni riscante; specific unui aventurier” 1950 (Studii, nr. 1, 85) < fr. aventuriste; aventurós adj. „plin de aventuri; care constituie o aventură; (despre oameni) căruia îi plac acţiunile îndrăzneţe şi riscante, aventurier” 1840 (var. aventuriós, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 108) < fr. aventureux. Cf. advént, adventíce, adventíst, adventív, avení, aventurínă, vení, convént, covenánt, contravení, cuvấnt, cuvení, devení, evenimént, eventuál, invénţie, prevení, provení, survení, viitór. AVENTURÍNĂ s.f. (geol.) „varietate de cuarţ, de culoare galben-închis, cu puncte aurii – aventurine” 1840 (var. avanturínă, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 108), var. aventurín s.n. Fr. aventurine, care se aplică şi la materialul format prin aruncarea piliturii de aramă pe sticlă topită; s-a presupus că acest material a fost numit pierre d’aventure „piatră (preţioasă) obţinută în mod întâmplător”, ipoteză citată de TLF, dar considerată incertă. Cf. aventúră. AVÉRS s.n. „faţa unei monede sau a unei medalii – avers” 1862 (Antonescu, D.). Fr. avers, împr. din lat. aduersus „întors cu faţa spre”, part. perf. al lui aduertere „a întoarce spre, a îndrepta spre” < ad- + uertere „a întoarce”. Cf. advérs, advertoriál, avérsă, aversiúne, avertizá, inadverténţă, bulversá, controvérsă, conversá, convertí, deversá, divérs, ínvers, pervérs, retrovérs, revérs, subversiúne, tergiversá, transversál, traversá, univérs, vărsá, vers, versánt, versát, versatíl, versiúne, vicevérsa, viers, sus, jos. AVÉRSĂ s.f. „ploaie torenţială de scurtă durată – averse” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 108). Fr. averse < [pleuvoir] à (la) verse „a ploua cu găleata (cu vărsare)”; verse < verser „a vărsa, a turna, a răsturna” < lat. uersāre, frecv. lui uertere „a întoarce”. Cf. advérs, advertoriál, avérs, aversiúne, avertizá, bulversá, controvérsă, conversá, convertí, deversá, divérs, inadverténţă, ínvers, pervérs, retrovérs, revérs, AVERSIÚNE 402 AVIÁR subversiúne, tergiversá, transversál, traversá, univérs, vărsá, vers, versánt, versát, versatíl, versiúne, vicevérsa, viers, sus, jos. AVERSIÚNE s.f. „sentiment de antipatie profundă – aversion” 1799 (var. avérsie, Iorgovici, Obs. 171, într-o listă de propuneri de cuvinte noi; ulterior, 1848, Negulici, V., s.v. animositate). Lat. neol. auersio, -onem (propriu-zis „întoarcere cu spatele” < auertere „a (se) întoarce de la, a (se) abate” < a(b)- + uertere „a întoarce”), fr. aversion, it. avversione. Cf. advérs, advertoriál, avérs, avérsă, avertizá, bulversá, controvérsă, conversá, convertí, deversá, divérs, inadverténţă, ínvers, pervérs, retrovérs, revérs, subversiúne, tergiversá, transversál, traversá, univérs, vărsá, vers, versánt, versát, versatíl, versiúne, vicevérsa, viers, sus, jos. AVERTIZÁ vb. „a atrage atenţia cuiva asupra posibilităţii unui pericol, a preveni – avertir” 1859 (Alecsandri, O. VIII, 433). Fr. avertir, iniţial „a întoarce, (refl.) a observa, a-şi da seama”, de unde „a atrage atenţia” < lat. *aduertīre < aduertere „a întoarce spre; a fi atent, a observa (iniţial, în expresia animum aduertere)” < ad- + uertere „a întoarce, a îndrepta spre”. Fam.: avertismént s.n. „prevenire, avertizare; act sau declaraţie (cu valoare juridică) prin care se atrage atenţia unui contravenient că va fi sancţionat la o nouă abatere” 1864 (Cod. penal, 166) < fr. avertissement; avertizór, -oáre s.n., adj. „(aparat) care avertizează, aparat de semnalizare optică sau acustică, folosit în scopul prevenirii accidentelor, a avariilor”, s.m., s.f. (mai ales în expr. ~ de integritate) „persoană care avertizează, atrage atenţia asupra unei nereguli” 1935 (Sebastian, O. VIII, 1135) < fr. avertisseur, cu sensul aplicat persoanelor, apărut recent (pentru a reda noţiunea numită în engl. whistleblower şi în fr. lanceur d’alerte). Cf. advérs, advertoriál, avérs, avérsă, aversiúne, inadverténţă, bulversá, controvérsă, conversá, convertí, deversá, divérs, ínvers, pervérs, retrovérs, revérs, subversiúne, tergiversá, transversál, traversá, univérs, vărsá, vers, versánt, versát, versatíl, versiúne, vicevérsa, viers, sus, jos. AVESTÍŢA n.pr. f. „duh rău care, după credinţele poporului, îi omoară pe copii în pântecele mamei sau după naştere; (înv., în cărţile populare) duh rău care dorea să împiedice naşterea lui Hristos – démon qui tue les petits enfants; (vieilli) démon qui voulait empêcher la naissance de Christ” 1752 (ms. apud M. Mazilu, LR 62 (4), 2013, 492), var. vestíţa. Slavon vĕštica „vrăjitoare” (cf. şi v.scr. vještica, bg. veštica) < věštĭ „cunoscător, înţelept” (cf. şi věštĭcĭ „vrăjitor”) < věděti „a şti” HEM II, 2164. AVGÍU s.m. (înv.) „vânător la curtea domnească – chasseur de la Cour des voïvodes roumains” 1715 (Pseudo-Costin, în Let. II, 38). Tc. avcı „vânător” < av „vânătoare”. Fam.: avgí-başá s.m. „căpitan de avgii” 1791 (doc. apud ŞIO II/2) < tc. avcı-başı. AVIÁR adj. (med. vet.) „referitor la păsări – aviaire” 1895 (Babeş, O. A. I, 530). Fr. aviaire, împr. din lat. auiarius < auis „pasăre”. Cf. auspíciu, aviáţie, avicultúră. AVIÁŢIE 403 AVÍD AVIÁŢIE s.f. „disciplină care se ocupă cu construcţia şi funcţionarea avioanelor; tehnica zborului cu avionul; (în expr. ~ civilă, militară, sanitară etc.) totalitatea avioanelor care servesc la un anumit scop – aviation” 1908 (var. aviaţiúne, N. Rev. R., nr. 8, 125). Fr. aviation, termen creat de Gabriel de La Landelle şi Gustave Ponton d’Amécourt pe baza lat. auis „pasăre” (de la care au derivat şi un verb avier „a zbura”). Fam.: aviasán s.n. „organizaţia aviaţiei sanitare din România” 1988 (DEX–S) ← avia[ţie] san[itară]; aviátic adj. „de aviaţie” 1932 (Eftimiu, O. XIII, 75) < germ. aviatisch; aviatoáre s.f. 1909 (DA) ← aviator; aviatór s.m. „pilot de avioane” 1899 (Anestin, C. V. 157; anterior, ca s.n., cu sensul „aparat de zbor”, 1894, Vatra, nr. 16) < fr. aviateur, iniţial „aparat de zbor”, termen creat de Gabriel de La Landelle şi Gustave Ponton d’Amécourt pe baza lat. auis „pasăre”; aviofón s.n. „tub acustic folosit de membrii echipajului unui avion pentru a comunica în timpul zborului” 1957 (LTR2 II, 217) < fr. aviophone, termen creat de aviatorul francez Joseph Thoret (cf. „Flight”, 1930, 14 febr., p. 214); avión s.n. „vehicul aerian cu aripi, mai greu decât aerul, pus în mişcare de motoare” 1910 (Natura, 294) < fr. avion, termen creat de inventatorul francez Clément Ader în 1875, pe baza lat. auis „pasăre”; avionétă s.f. (înv.) „avion de mici dimensiuni, pentru zboruri scurte” 1942 (Argetoianu, Î. Z. X, 558) < fr. avionette (< avion, posibil format întâi în sp. avioneta TLF); giravión s.n. „vehicul aerian la care sustentaţia se obţine prin mişcarea circulară a unor rotoare cu axă verticală” 1950 (LTR1 II, 848) < fr. giravion/gyravion < gire-/gyre- (< lat. gyrare „a (se) mişca în cerc, a (se) învârti < gyrus < gr. γῦρος „cerc, înconjur”) + avion; hidroaviáţie s.f. „ramură a aeronauticii care se ocupă cu studiul hidroavioanelor; aviaţie dotată cu hidroavioane” 1957 (LTR2 II, 426) ← hidro- (< gr. neol. ὑδρο- < ὕδωρ „apă”) + aviaţie (după fr. hydraviation); hidroavión s.n. „avion înzestrat cu dispozitive care îi permit să folosească suprafaţa apei pentru decolare şi amerizare” 1950 (LTR1 II, 961) ← hidro- (< gr. neol. ὑδρο- < ὕδωρ „apă”) + avion (după fr. hydravion); portavión s.n. „navă de luptă de mare tonaj, construită special pentru a permite gararea, decolarea şi aterizarea avioanelor” 1957 (V. rom., nr. 10, 175) < fr. porte-avions (< porte- < porter „a purta” + avion). Cf. auspíciu, aviár, avicultúră. AVICULTÚRĂ s.f. „ştiinţă care se ocupă cu creşterea păsărilor de curte – aviculture” 1896 (ŞDU1). Fr. aviculture, format pe baza lat. auis „pasăre” şi cultura „cultivare” (< colere „a cultiva, a se îngriji de”). Fam.: avícol adj. „care ţine de creşterea păsărilor” 1927 (Arghezi, O. V, 819) < fr. avicole, format pe baza lat. auis „pasăre” şi -cola < colere „a cultiva, a se îngriji de”; avicultoáre s.f. 1909 (DA) ← avicultor; avicultór s.m. „specialist în avicultură; persoană care creşte păsări de curte” 1886 (Steinberg, D.) < fr. aviculteur, format pe baza lat. auis „pasăre” şi cultor „cultivator” < colere „a cultiva, a se îngriji de”. Cf. auspíciu, aviár, aviáţie, cult1,2, coloníe1. AVÍD adj. „stăpânit de dorinţe puternice, lacom – avide” 1848 (Negulici, V.). Fr. avide, lat. neol. auidus, derivat de la radicalul verbului auēre „a dori puternic, a fi avid de”. Fam.: aviditáte s.f. (abstr.) 1848 (Negulici, V.) < fr. avidité, lat. neol. auiditas, -atem. Cf. avár2. AVIVÁ 404 AVOCÁT AVIVÁ vb. (rar) „a da o nuanţă mai vie culorii ţesăturilor sau a pieilor – aviver” 1930 (forma aviváre, Arghezi, O. VI, 1014). Fr. aviver „a face mai viu, a înviora” < vif „viu” < lat. uiuus. Cf. viu, convíct, convív, victuálii, vipt, vitál, vitamínă, vítă. AVÍZ s.n. „înştiinţare scrisă cu caracter oficial – avis” 1817 (V. cotid. 226). Fr. avis „opinie, părere; aviz, înştiinţare” < locuţiunea être à vis (+ dativul) „a fi de părere, a i se părea”, refacere a locuţiunii être vis + dativul < lat. uisum esse + dativul (unde uisum este part. perf. n. al lui uidere „a vedea”, folosit la pasiv cu sensul „a părea”). Fam.: avizá vb. „a înştiinţa printr-un aviz, a face cuiva o comunicare oficială; a-şi exprima părerea autorizată într-o chestiune solicitată, a autoriza” 1817 (V. cotid. 224) < fr. aviser; avízie s.f. (Mold., înv.) „aviz” c.1730 (Axinte Uricariul, Cron. II, 280) < pol. awizy (< it. avviso < fr. avis); aviziér s.n. „panou pe care se fixează diverse anunţuri” 1957 (Arvinte, Term. 115); neavizát adj. (despre persoane; despre opinii) „neinformat, în necunoştinţă de cauză” 1924 (Resmeriţă, D.) ← ne- + avizat; preavíz s.n. „înştiinţare prealabilă de concediere făcută unui angajat; înştiinţare prealabilă făcută de un angajat, în care îşi exprimă intenţia de a demisiona” 1939 (Pavlescu, E. 389) < fr. préavis; preavizá vb. (rar) „a da un preaviz” 1946 (Muşatescu, S. II, 28) < fr. préaviser. Cf. avizó, vedeá, anvizajá, belvedére, devizajá, evidént, improvizá, intervíu, providénţă, provizóriu, prudént, revístă, revízie, televiziúne, vis, víză1,3, vizitá, viziúne. AVIZÓ s.n. (ieşit din uz) „vas de război mic şi rapid, folosit pentru comunicare (transmiterea ordinelor, a poştei etc.) sau în misiuni de recunoaştere – aviso” 1840 (Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 109), var. avízo. Fr. aviso < sp. aviso < avisar „a informa, a avertiza” < fr. aviser < avis „aviz, înştiinţare; opinie, părere”. Cf. avíz, vedeá, anvizajá, belvedére, devizajá, evidént, improvizá, intervíu, providénţă, provizóriu, prudént, revístă, revízie, televiziúne, vis, víză1,3, vizitá, viziúne. AVLÍE s.f. (Ban., Criş., S Trans.) „curte; cimitir – cour; cimetière” 1887 (HEM II, 1270). Scr. avlija (< tc. avli < ngr. αυλή < v.gr. αὐλή „curte; curte a unui palat, palat”) ŞIO I, LXXXI, DA (posibil), E. Suciu, CTR, 235 // Tc. (h)avlı CDED II, 544, HEM II, 2169, TDRG1, DA (posibil), CADE, CDER 555; ngr. αυλή, tc. havlı TDRG3. Cf. áulă. AVOCÁDO s.m. „arbore tropical din familia lauraceelor, originar din emisfera vestică; (şi s.n.) fructul comestibil al acestui arbore, de culoare verde-gălbuie, asemănător cu o pară – avocat (fruit), avocatier” 1964 (LTR2 XV, 444). Sp. avocado (< aguacate „fructul avocado” < nahuatl āhuacatl, infl. de abogado „avocat”), intrat şi prin engl. avocado. AVOCÁT s.m. „persoană care are profesiunea de a acorda asistenţă juridică – avocat” 1667–1669 (var. avucát, C. Cantacuzino, N. Î. 128v), var. (înv.) advocát. Ngr. αβοκάτος, αβουκάτος (< it.), it. avvocato (< lat. aduocātus, substantivare a part. perf. al vb. aduocāre „a chema (la), a convoca, a face apel, a recurge la” < ad- + uocāre „a chema” < uōx „voce”), fr. avocat. Var. advocat < lat. neol. aduocatus, germ. Advokat. AVORTÁ 405 ar. ÁVRĂ Fam.: advocáţie s.f. (înv., rar) „profesiunea de avocat, activitate de avocat” 1822 (Bobb, DRLU I, 20), var. advocaţiúne < lat. neol. aduocatio, -onem; advocăteásă s.f. (fam., înv.) „soţie de avocat; femeie avocat” 1885 (GT, nr. 208); advocăţíe s.f. (înv.) „profesiunea de avocat” 1870 (Alecsandri, O. VI, 238), var. avocăţíe; avocatlấc s.n. (fam., înv.) „truc de avocat, tertip, stratagemă” 1836 (Grădişteanu, D. P. 87), var. advocatlấc; avocátă s.f. „femeie avocat” 1881 (var. advocátă, Eminescu, O. XII, 67); avocatúră s.f. „profesiunea de avocat” 1787 (var. advocatúră, Rând. jud. 381) < germ. Advokatur TDRG, CADE, DEX // ← avocat DA, SDLR, CDER 160; avocaţiál adj. (rar) „de avocat” 1924 (var. advocaţiál, Conv. LVIII, 415); avocăţél s.m. (dim., peior.) 1879 (var. advocăţél, Eminescu, O. X, 211); avocăţésc adj. (fam.) „de avocat” 1859 (var. advocăţésc, Bălăşescu, D. R.-Fr.); avocăţéşte adv. (fam.) „în felul avocaţilor” 1885 (Caragiale, O. II, 176), var. (înv.) advocăţéşte ← avocăţesc sau ← avocat; avocăţíme s.f. (col., fam.) 1862 (var. advocaţíme, Pontbriant, D.), var. (înv.) advocăţíme. Cf. avuábil, boáce, vóce, convocá, echivóc, evocá, invocá, provocá, revocá, vocabulár, vocálă, vocatív. AVORTÁ vb. „a elimina fătul înainte ca acesta să poată trăi în afara corpului mamei – avorter” 1848 (Negulici, V.), var. (înv., rar) abortá, aburtá (1848, Negulici, V.). Fr. avorter < lat. abortāre < abortus „avort; făt eliminat înainte de a putea trăi independent”, probabil < ab- + ortus „naştere” (< orīrī „a se ridica, a lua naştere”; verbul aborīrī însemna „a pieri”, sensul „a avorta” fiind secundar, probabil după abortus). Var. aborta < lat. neol. abortare. Fam.: abortív adj., s.n. (biol.) „care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime; (substanţă sau mijloc) care provoacă avortul” 1842 (Asachi, L. 14) < fr. abortif, lat. neol. abortiuus (format pe baza lui abortus); abórţie s.f. (înv., rar) „avort” 1848 (Negulici, V.), var. abúrţie < lat. neol. abortio, -onem; forma aburţie, probabil infl. de burtă; avórt s.n. (abstr.) 1842 (var. abórt, Asachi, L. 14; forma avórt, 1887, Cod. penal (1864), 198) < lat. neol. abortus, cu -v- după avorta DA; avortamént s.n. (înv.) „avort” 1842 (I. Ionescu, V. A. 7) < fr. avortement; avortón s.m. „făt eliminat înainte de a putea trăi independent; (fig., peior.) persoană insuficient dezvoltată fizic sau intelectual, creaţie, operă artistică nereuşită” 1848 (Negulici, V.) < fr. avorton. Cf. oriént, orígine, urcá. AVRÁD interj. (înv.) înjurătură din epoca fanariotă – injure utilisée à l’époque phanariote 1817 (Pitarul Hristache, „Istoria lui Mavroghene”, apud HEM II, 2170), var. avrádini. Tc. avrad[ını siktim], format din avradını „pe nevastă-ta” (avrad „nevastă”) şi siktim, pers. 1 sg. perfect a vb. sikmek „a întreţine raporturi sexuale”. AVRÁMĂ s.f. (Mold.) „o varietate de prună – sorte de prune” 1887 (HEM II, 2174). Ngr. αβράμηλο < v.gr. βράβυλον „prună sălbatică” SDLR, CDER 557, DEX // Ngr. αργάμηλον TDRG3; probabil ← antrop. Avram (nume de grădinar) DA; antrop. Avraam TDRG1; ← *auran (creat prin analogie cu goldan) HEM II, 2174. Fam.: avrám s.m. „varietate de prun” 1887 (HEM II, 2174) ← avramă (der. regresiv). ar. ÁVRĂ [mr. áură3] s.f. „adiere, răcoare – brise, souffle léger du vent” 1900 (Mihăileanu). ar. ÁVRĂ AVRĂMEÁSĂ 406 ÁXĂ Lat. aura (< gr. αὔρα), cf. it., ret., v.fr., occ., cat. REW 788. Fam.: ar. avráre [mr.] „a răcori” 1906 (Dalametra); ar. avrós [mr. aurós2] „răcoritor” 1906 (Dalametra). Dublet etim.: dr. áură. Cf. oráj. AVRĂMEÁSĂ s.f. (bot.) „veninariţă (Gratiola officinalis) – l’herbe-au-pauvre-homme” 1886 (Uricariul, XII, 440, 445). Et. nes., probabil rom. *avram (< ucr. avran (º), bg., rus. avran, probabil împr. turcic ESUM) + -easă (sau -ească, cf. avrămească, substituit ulterior cu -easă), apropiat de n.pr. Avram DA, CDER 558 // ← *aurăneasă (refăcut după numele biblic Avram) ← *aurănă < lat. *aurina (= *aurīna, de unde germ. Aurin „Gentiana centaurium”, occ. aurin „auriu”) < aurum „aur” HEM II, 2181–2184. Fam.: avrămeáscă s.f. „avrămeasă” 1792–1793 (Predetici, D. 147v) ← avrămeasă (cu substit. sufixului) sau ← *avram (< ucr. avran (º), bg., rus. avran) + -ească. AVUÁBIL adj. (livr.) „care poate fi mărturisit – avouable” 1880 (C. Istrati, „O pagină din istoria contimpurană a României”, 378). Fr. avouable < avouer „a mărturisi, a recunoaşte, a declara”, iniţial „a recunoaşte pe cineva ca senior (feudal)” < lat. aduocāre „a chema (la), a convoca, a face apel, a recurge la” (< ad- + uocāre „a chema” < uōx „voce”), de unde, în Evul Mediu, sensul „a recunoaşte ca senior” TLF. Fam.: dezavuá vb. „a dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva” 1861 (Bariţiu, C. V, 197) < fr. désavouer; dezavuábil adj. „care poate sau trebuie să fie dezavuat, condamnabil” 1935 (Sebastian, O. VI, 273) < fr. désavouable; inavuábil adj. „de nemărturisit” 1875 (MO) < fr. inavouable; neavuábil adj. (rar) „inavuabil” 1880 (Eminescu, O. XI, 232), după fr. inavouable. Cf. avocát, boáce, vóce, convocá, echivóc, evocá, invocá, provocá, revocá, vocabulár, vocálă, vocatív. AVULSIÚNE s.f. „(med.) îndepărtare prin smulgere a unei formaţiuni anatomice; (jur.) smulgere de către ape a unei porţiuni din pământul unui proprietar riveran şi alipirea acesteia la pământul altui proprietar riveran – avulsion” 1897 (Cod. civil, 130; cu sensul med. 1939, SDLR). Fr. avulsion, împr. din lat. auulsio, -onem „smulgere” < auellere „a smulge” < ab- + uellere „a smulge, a trage de”. Cf. convúlsie, divúlsie, evulsiúne, revúlsie. ÁXĂ s.f. „dreaptă imaginară care trece printr-un corp, în jurul căreia acesta se roteşte; (mat.) dreaptă în jurul căreia se învârteşte o figură plană pentru a da naştere unui corp geometric; dreaptă care se consideră orientată într-un anumit sens; linie imaginară care împarte un corp sau o suprafaţă în părţi simetrice; (anat., în forma ax) linie imaginară care separă o parte a corpului, un organ în părţi simetrice; (azi, mai ales în forma ax) piesă a unui mecanism, de formă cilindrică, care susţine elementele în mişcare de rotaţie – axe” 1835 (var. ax s.n., Genilie, G. 84; forma áxă, 1840, Poenaru – Aaron – Hill, V. I, 111), var. (înv.) ásse. Fr. axe, împr. din lat. axis „osie; ax mecanic” (< i.-e. *aksi-, de unde, prin sl., şi rom. osie), cu sens mat. şi astron. după gr. ἄξων. Var. asse < it. asse. AXÍLĂ 407 AXIÓMĂ Fam.: abaxiál adj. (biol.) „orientat în sens contrar unei linii axiale; situat în afara liniei axiale” 1969 (D. med.) < fr. abaxial, engl. abaxial (formate pe baza lat. ab- „de la” şi axial); adaxiál adj. (biol.) „orientat spre o linie axială” 1976 (D. biol.) < fr. adaxial, engl. adaxial (formate pe baza lat. ad- „către” şi axial); axá vb. „a aduce o piesă cilindrică în poziţia în care axa ei de simetrie sau de rotaţie coincide cu o axă dată; (fig., mai ales refl.) a (se) orienta, a (se) concentra către atingerea unui scop” 1916 (Atila, P. 297) < fr. axer; axiál adj. „care se referă la o axă, în raport cu o axă” 1898 (Enc. rom. I, 191) < fr. axial; axiométru s.n. „dispozitiv care indică unghiul de cârmă al navei” 1898 (Enc. rom. I) < fr. axiomètre; áxis s.n. „a doua vertebră cervicală” 1898 (Enc. rom. I, 704) < fr. axis, lat. neol. axis, nume dat acestei vertebre deoarece în jurul ei se poate roti prima vertebră, determinând mobilitatea gâtului; áxon2 s.n. (înv.) „axă (a Pământului)” 1698 (Cantemir, D. 102), var. axón, axóna < gr. neol. ἄξων, -ονος (derivat de la acelaşi radical i.-e. *aks-, cu un sufix nazal), ngr. άξονα; axonométric adj. „privitor la axonometrie, bazat pe axonometrie” 1949 (LTR1 I) < fr. axonométrique; axonometríe s.f. „metodă de reprezentare a obiectelor spaţiale pe un plan, raportând punctele obiectului la proiecţia sistemului de trei axe rectangulare” 1949 (LTR1 I) < fr. axonométrie, format pe baza gr. ἄξων „axă” şi -métrie < gr. -μετρία < μέτρον „măsură”; coaxiál adj. „care are aceeaşi axă cu alt corp” 1949 (LTR1 I, 410) < fr. coaxial; dezaxá vb. „(tehn.) a face să iasă de pe o axă; (fig., refl.) a se abate de la linia normală de comportare, a-şi pierde echilibrul moral sau mental” 1938 (Botta, S. III, 60) < fr. désaxer; monoáx adj. „cu o singură axă” 1961 (LTR2 VIII, 268) ← mono- (< fr. mono-, gr. neol. μόνος „singur”) + axă º sau fr. monoaxe (cuvânt rar, atestat mai ales în cristalografie); monoxiál adj. „cu o singură axă” 1909 (V. rom., nr. 14, 215) < fr., engl. monoaxial; semiáxă s.f. „semidreaptă considerată orientată într-un anumit sens; jumătate din axa unui corp geometric” 1938 (M. enc. agr. II, 762) ← semi- + axă (după fr. semi-axe). Cf. álă1, axílă, axón1. AXÍLĂ s.f. (anat.) „subsuoară – axile” 1898 (Grecescu, Fl. 130), var. áxilă. Fr. axile, lat. neol. axilla, iniţial „articulaţia umărului cu braţul” < axis „osie, axă” DELL. Fam.: axilár adj. „care se află la subsuoară; (bot.) care se află în locul unde se împreunează o ramură cu trunchiul sau o frunză cu ramura” 1843 (Kreţulescu, A. 376) < fr. axillaire. Cf. áxă, álă. AXIOLOGÍE s.f. „disciplină filozofică având drept obiectiv studiul valorilor – axiologie” 1926 (Conv. lit. LVIII II, 553). Germ. Axiologie, fr. axiologie, termen creat de filozoful german Eduard von Hartmann, atât în germană, cât şi în franceză (cf. „L’axiologie et ses divisions” în „Revue de la France et de l’étranger” XXX, 1890, 466–479), pe baza gr. ἄξιος „valoros, demn de, care merită...” (iniţial, „care cântăreşte cât altceva, echilibrând cântarul” < ἄγειν „a mâna, a împinge, a apăsa, a trage la cântar” Chantraine, DELG) şi -λογία „ştiinţă” < -λογος < λέγειν „a vorbi”. Fam.: axiológic adj. „referitor la axiologie” 1926 (Conv. lit. LVIII II, 554) < germ. axiologisch. Cf. axiómă, axión, -logíe, lógos, léxic. AXIÓMĂ s.f. „adevăr fundamental admis fără demonstraţie, propoziţie luată drept punct de plecare într-un domeniu şi pentru care nu se cere demonstraţie – axiome” 1705 (var. axíomă, Cantemir, I. I. 418, 424), var. (rar, înv.) asiómă s.f., axióm s.n. AXIÓN 408 AZALÉE Lat. neol. axioma (< gr. ἀξίωμα „valoare; ceea ce este considerat valabil, corect; axiomă” < ἀξιοῦν „a considera demn de, valabil, a evalua” < ἄξιος „valoros, demn de, care merită”), fr. axiome. Var. axíomă < gr. neol. ἀξίωμα. Var. asiomă < it. assioma. Fam.: axiomátic, -ă adj. „care are caracter de axiomă; bazat pe axiome; (s.f.) disciplină care studiază sistemele de axiome folosite de o ştiinţă” 1867–1868 (Conv. lit. I, 264) < fr. axiomatique; axiomatizá vb. „a elabora un sistem de axiome pentru un anumit domeniu ştiinţific” 1940 (forma axiomatizáre, I. Barbu, P. 178) < fr. axiomatiser. Cf. axiologíe, axión. AXIÓN s.n. (bis.) „imnul Cuvine-se cu adevărat în liturghia lui Ioan Gură-de-Aur – hymne religieux qu’on chante pendant la messe” 1679 (var. áxion, Dosoftei, L. 321). Gr. bis. ἄξιός (ἐστιν) „vrednic este” (începutul imnului bisericesc cu acest nume). Cf. axiologíe, axiómă. AXOLÓT s.m. „larvă a unei specii de amblistomă din Mexic, care se înmulţeşte în stadiul larvar – axolotl” 1898 (var. axolotl, Enc. rom. I; forma axolot, 1926, Parhon, O. A. III, 154). Fr. axolotl < aztec axolotl. AXÓN1 s.m. (anat.) „prelungire unică a neuronului, de forma unui fir de mare lungime, prin care se transmit semnale electrice către alţi neuroni – axone” 1939 (Parhon, O. A. III, 103). Fr. axone < engl. axon < gr. ἄξων „axă”. Cf. áxă. AYATOLLÁH s.m. „conducător al religiei musulmane şiite – ayatollah” 1979 (Scânteia, 2 febr., p. 6, în DCR1). Fr., engl. ayatollah < pers. āyatollāh < arab āyat Allāh < āya „semn; minune” + Allāh. AYURVÉDA s.f. „sistem de medicină tradiţională indiană – Ayurveda” 1937 (RFR, nr. 12, 648). Sanscr. āyurvedaḥ „ştiinţa vieţii, medicină” (< āyuḥ „forţă vitală, viaţă” + vedaḥ „cunoaştere, ştiinţă”), intrat şi prin fr., engl. Ayurveda. Fam.: aiurvédic adj. „specific ayurvedei” 1992 („Femeia”, nr. 12, p. 22, în DCR3), var. grafică ayurvédic < engl. ayurvedic sau ← Ayurveda. Cf. védic. AZ s.m., pron. (înv.) „numele primei litere a alfabetului chirilic; (în formule juridice) eu – nom de la première lettre de l’alphabète cyrillien; (dans des formules juridiques) je” 1642 (doc. apud GCR I, 102). Slavon azŭ „eu”, folosit şi ca nume al literei a. Cf. azbúche. AZALÉE s.f. „numele mai multor specii de arbuşti ornamentali exotici cu flori roşii, roz sau albe – azalée” 1867 (Negruzzi, O. II, 236). Fr. azalée < lat. savant azalea < gr. ἀζαλέα, f.sg. al adj. ἀζαλέος „uscat, arid”. AZÁP 409 AZERBAIDJÁN, -Ă AZÁP s.m. (înv.) „soldat din armata Imperiului Otoman – soldat dans l’armée de l’Empire Ottoman” c.1812 (var. azapízi pl., în forma azapidzii, Şincai, Hr. II, 40; anterior, doar ca n.pr.: 1626 antrop. Hazap, DRH B XXI, 106; 1517 top. Azăpeani, DERS), var. (Trans.) hăzáp „mâncău” 1906 (Viciu, Gl.). Tc. azap, (înv.) azab, azeb, iniţial „celibatar” < pers. azab < arab ‘azab. Var. pl. azapizi < ngr. αζαπίδες. Var. (Trans.) hăzap, posibil şi < magh. azap, scr. azap Suciu, IT II, 61 // et. nec. DA. Var. asab (atestată la Eminescu) ← azap (Suciu, IT II, 61: var. a lui azáp), prin metateza sonorităţii º // et. nec. DEX. AZBÉST s.n. „minereu fibros şi mătăsos, de culoare albă, din care se fac diferite piese şi ţesături neinflamabile şi izolatoare – asbeste, amiante” 1804–1808 (var. asbést, Şincai, I. nat. 32). Fr. asbeste, germ. Asbest, lat. neol. asbestus, asbestos < gr. ἄσβεστος „care nu poate fi stins” (< ἀ- privativ + σβεννύναι „a stinge”), [λίθος] ἄσβεστος „(piatră) care nu poate alimenta focul”, devenit nume de mineral. Fam.: azbestóză s.f. (med.) „boală pulmonară provocată de inhalarea particulelor de azbest” 1957 (var. asbestóză, LTR2 II, 103) < fr. asbestose, germ. Asbestose; azbocimént s.n. „material de construcţie obţinut dintr-un amestec de ciment cu fibre de azbest” 1953 (var. asbocimént, DT) ← azb(est) + ciment. AZBÚCHE s.f. (înv.) „alfabet – alphabet” 1613 (Varlaam, Leastviţa, 196r). Slavon azŭbuky < azŭ „eu; litera A” + buky „fag; literă; litera B”. Fam.: azbucoávnă s.f. (înv.) „abecedar” 1792–1793 (Predetici, D. în Şc. ard. II, 152) < slavon azŭbukovĭno. Cf. az, búche. AZEOTRÓP adj. (chim., despre amestecuri de lichide) „ai cărui componenţi fierb la aceeaşi temperatură – azéotrope” 1949 (LTR1 I, 96). Fr. azéotrope < engl. azeotrope, iniţial azeotropic, termen creat de chimiştii englezi John Wade şi Richard Willliam Merriman, pe baza gr. ἀ- privativ, ζεῖν „a fierbe” şi -trope „varietate, formă (sub care se prezintă o substanţă)” < gr. τρόπος „mod, fel, manieră” < τρέπειν „a (se) întoarce, a (se) îndrepta spre”. Fam.: azeotrópic adj. „azeotrop” 1949 (LTR1 I, 257) < fr. azéotropique; azeotropíe s.f. (abstr.) 1949 (LTR1 I, 257) < fr. azéotropie; azeotropísm s.n. „azeotropie” 1949 (LTR1 I, 257) < fr. azéotropisme. Cf. zeámă, zeolít, trop1, -trop3, alotropíe, apotropáic, entropíe, epitróp, trópic, troposféră. AZERBAIDJÁN, -Ă adj., s.m., s.f. „care aparţine statului Azerbaidjan; (persoană) care face parte din etnia majoritară a Azerbaidjanului, răspândită şi în nord-vestul Iranului; limba turcică vorbită de această populaţie – azerbaïdjanais, azéri” 1946 (RFR, nr. 5, 240). Probabil din n.pr. Republica (Sovietică Socialistă) Azerbaidjană, unde finala -an a n.pr. Azerbaidjan a fost asimilată sufixului adjectival -an (în rusă, numele este Azerbajdžanskaja Respublika). Numele Azerbaidjan (azer Azærbayğan, rus Azerbajdžan), care a fost dat statului independent apărut în 1918 şi incorporat în URSS în 1920, era folosit AZI 410 ÁZIMĂ înainte pentru a desemna o provincie din nord-vestul Iranului (locuită de aceeaşi populaţie); el provine din pers. Āzarbāydžān < pers. med. Āturpātākān < v.pers. Ātǝrǝpātakāna „Atropatena” (gr. Ἀτροπατηνή), numele unui regat întemeiat de nobilul persan (din timpul lui Darius al III-lea) Ātǝrǝpāta (gr. Ἀτροπάτης); acest antroponim este format din ātar-, ātǝrǝ „foc, foc sacru” şi pāta „protejat” (însemnând „protejat de focul sacru”). Fam.: azér, -ă adj., s.m., s.f. „azerbaidjan” 1981 (Sala-Vintilă-Rădulescu, LB) < rus. azer, nume creat în perioada sovietică prin trunchierea n.pr. Azerbajdžan (anterior, populaţia se autodesemna ca türki „turc”). AZI [ar. á(d)z(ă); mr. as, áz(ă); ir. åze] adv. „astăzi, în ziua de faţă – aujourd’hui” 1784 (Acte Ardeal, 216). Probabil lat. hodiē (păstrat în toate celelalte limbi romanice, format de la tema dem. de apropiere hīc, haec, hoc şi ablativul subst. diēs „zi”), cu -a- în loc de -o- refăcut prin acord în gen cu subst. diē(s), ceea ce presupune o analiză há(c) die „în ziua aceasta” PEW 176, REW 4163, DA; etimonul hāc diē, fără vreo referire la adv. hodiē, a fost susţinut de TDRG (posibil), CADE, SDLR, DEX; considerarea unei sintagme adj. + subst. (há(c) die ) ca punct de plecare, în locul adverbului gramaticalizat încă din faza latină, este problematică deoarece accentul în sintagmă ar fi căzut pe nume (reflexul aşteptat fiind o formă accentuată pe i), în timp ce adoptarea ca etimon a adv. hodiē concordă cu accentuarea ázi; la aceasta se adaugă faptul că hīc a dispărut din folosire adjectivală în limbile romanice (şi deci o sintagmă care să-l conţină este greu de admis pentru faza latină târzie); CDER 563 propune o contaminare între hāc diē şi hodiē // Posibil prescurtat din astăzi TDRG (deşi cuvântul este atestat târziu, existenţa unei forme de acelaşi tip cu dr. azi în toate cele trei dialecte sud-dunărene este greu de conciliat cu ideea unei refaceri târzii); lat. ad diem HEM II, 1895, TDRG (posibil) (inadmisibil datorită accentului). Cf. zi, abajúr, ajúr, ajurná, cotidián, dejúr, diaríst, diúrn, jurnál, meridionál, miazăzí, ziár. AZÍL s.n. „loc de refugiu, unde unei persoane urmărite i se garantează (legal) protecţia; instituţie de asistenţă socială pentru întreţinerea bătrânilor, a infirmilor, a bolnavilor psihic, a copiilor orfani – asile” 1794 (var. ásil, Văcărescu, Ist. II, 17v), var. (înv.) asíl, (înv., rar) asíliu. Fr. asile, lat. neol. asȳlum „loc de refugiu (unde cineva nu putea fi arestat, vătămat), loc inviolabil” < gr. ἄσυλον, substantivare a adj. ἄσυλος „inviolabil, care nu poate fi jefuit” < ἀ- privativ + συλᾶν „a lua armele unui duşman învins; a prăda; a sechestra”. Var. ásil < ngr. άσυλο(ν). Fam.: azilánt s.m. „persoană care a obţinut azil politic în altă ţară” 1989 (Goma, Jur. II, 13) < germ. Asylant. ÁZIMĂ s.f. „pâine de aluat nedospit consumată de mozaici la Paşte şi folosită de catolici şi de Biserica armeană la împărtăşanie; turtă făcută din aluat nedospit şi coaptă, de obicei, sub spuză – azyme; galette (de froment) sans levain” 1551–1553 (forma adzima, Ev. sl.-rom. 106r), var. ázămă, (Olt.) ázmă. M.gr. ἄζυμα, n.pl. substantivat al adj. ἄζυμος „nedospit” < ἀ- privativ + ζύμη „drojdie, ferment”, posibil intrat şi prin filieră slavonă (unde totuşi nu acesta era termenul curent; se întâlnesc formele v.scr. azimĭstvo „întrebuinţarea pâinii nedospite” şi v.rus. azimǔ). AZIMÚT 411 AZÓT Fam.: ázim adj. (Trans.) „nefermentat; (despre legume) neacrit, nemurat; (despre murături) neacrit bine” 1825 (LB), var. ázăm, ázâm, ázem, (Olt., Trans., adj. invar.) ázmă; azimioáră s.f. „turtiţă din aluat nedospit; (bot.) varietate de bureţi” 1840 (I. Golescu, B. 122), var. az(ă)mioáră; azimít s.n. (rel.; înv.) „sărbătoarea azimelor în religia iudaică” 1560–1561 (Coresi, Tetr. 101r), folosit mai ales la pl. azimíte < gr. bis. αζυμίτης, folosit şi la pl. αζυμίται; azimíu adj. (rar) „din aluat nedospit” 1876 (var. azămíu, Alecsandri, O. IV, 284); azmicioáră s.f. (Olt.) „turtiţă din aluat nedospit” 1900 (Jahresber. VII, 71) ← azmă (= azimă). Cf. antizímic, enzímă, lizozímă, zimáză, zimogén. AZIMÚT s.n. „unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un alt plan vertical care trece prin locul respectiv – azimut” 1818 (Budai- Deleanu, Lex., apud Lupu, Lexicogr. rom. 70). Fr. azimut < sp. acimut < arab as- (art. hot.) + sumūt, pl. lui samt „drum”. Fam.: azimutál adj. „referitor la azimut” 1870 (Costinescu, V.) < fr. azimutal. ÁZLU s.n. (înv.) „destituirea sau mazilirea domnitorului de către Poartă – déposition ou destitution du prince regnant par le gouvernement turc” 1802 (Uricariul, III, 175). Tc. azl (= azil, posesiv (pers. a III-a) şi acuzativ azli) „demitere, concediere” < arab ‘azl < ‘azala „a înlătura, a demite”. AZÓIC adj. (biol., despre mediu) „lipsit de viaţă animală – azoïque” 1898 (Enc. rom. I, 738). Fr. azoïque, format pe baza gr. ἀ- privativ şi ζωή „viaţă” (cf. gr. ζωϊκός „referitor la animale”), derivat de la radicalul verbului ζῆν „a trăi”. Cf. zoo-, -zoár, -zóic, antozoár, azót, zoologíe. AZÓT s.n. „element chimic gazos, care constituie cea mai mare parte componentă a aerului – azote” 1830 (var. azou, Vasici-Ungureanu, Antrop. 11). Fr. azote (nume dat acestui gaz de chimistul francez Guyton de Morveau, pe baza gr. ἀ- privativ şi ζωή „viaţă”, cf. ζωτικός „referitor la viaţă, care dă viaţă”, cu referire la faptul că acest gaz, obţinut prin eliminarea oxigenului din aer, nu întreţine viaţa), germ. Azot. Var. azou < ngr. άζως. Fam.: azotát1 s.m., (înv.) s.n. „sare a acidului azotic” 1852 (Marin, Pr. I, 81) < fr. azotate; azotát2 adj. „care conţine azot” 1850 (Brezoianu, R. 73) < fr. azoté; azotemíe s.f. „cantitatea de azot din sânge; creştere anormală a acestei cantităţi” 1937 (M. enc. agr. I) < fr. azotémie (< azote + -(h)émie < gr. αἷμα „sânge”); azótic adj. „de azot (frecvent în sintagma acid ~); (înv., în sintagma gaz ~) azot” 1827 (var. azóticum, în sintagma gaz azoticum, Chiriacopol, D. Î. 2; forma azótic, în sintagma gaz ~, 1832, AR, 236) < fr. azotique; var. azoticum < lat. savant azoticum; azotít s.m. „sare a acidului azotic” 1852–1854 (Marin, Pr. II, 385) < fr. azotite; azotobactér s.n. „bacterie aerobă care foloseşte în nutriţia sa azotul atmosferic, transformându-l în azot organic” 1950 (MDT), var. azotobactérie s.f. < fr. azotobacter; azotós adj. (mai ales în sintagma acid ~) „de azot; care conţine azot” 1852–1854 (Marin, Pr. I, 111) < fr. azoteux; azotúră s.f. „compus chimic al azotului cu un metal” 1852–1854 (Marin, Pr. II, 84) < fr. azoture; azoturíe s.f. „prezenţă excesivă de compuşi azotaţi în urină” 1898 (Enc. rom. I) < fr. azoturie (< azote + -urie < gr. -ουρία < οὐρεῖν AZTÉC 412 ĂL „a urina”); diazoderivát s.m. „compus organic cu doi atomi de azot în moleculă, cu structura generală R-N=N-R´” 1949 (LTR1 I, 855) ← di- + azo(t) + derivat, după fr. dérivé diazoïque, germ. Diazoverbindung º sau fr. diazodérivé DLR (cuvânt rar); diazóniu s.n. „compus organic caracterizat printr-un radical cu doi atomi de azot, de forma R-N≡N+” 1950 (LTR1 II) < fr. diazonium, germ. Diazonium < di- + Azo(t) + -(o)nium (extras de la alţi termeni chimici, cf. Ammonium); diazotá vb. „a sintetiza un compus organic cu doi atomi de azot, prin tratarea aminelor aromatice primare cu acid azotos” 1904 (Angelescu, C. E. 32) < fr. diazoter, germ. diazotieren; hipoazotídă s.f. „bioxid de azot (NO2)” 1952 (LTR1 IV, 164), var. hipoazotítă < fr. hypoazotide, nume dat acestei substanţe deoarece conţine mai puţini atomi de azot (raportat la oxigen) decât alţi oxizi ai azotului. Cf. acetazolamídă, zoo-, -zoár, -zóic, antozoár, azóic, zoologíe. AZTÉC, -Ă s.m., s.f., adj. „(persoană) care făcea parte dintr-un popor amerindian din Mexic, care a creat una dintre civilizaţiile precolumbiene; referitor la civilizaţia şi cultura acestui popor – Aztèque” 1862 (Antonescu, D.). Fr. Aztèque < sp. Azteca < nahuatl aztecatl (pl. aztecah) „originar din Astlan” < top. Astlan, patria legendară a unora dintre grupurile etnice din Imperiul Aztec. Termenul a fost folosit pentru populaţia care a întemeiat statul aztec (al cărei nume, în nahuatl, era mēxihcah) şi extins la întreaga civilizaţie a Imperiului Aztec în lucrările lui Alexander von Humboldt şi ale istoricului american William Prescott, la începutul secolului al XIX-lea. AZÚR s.n., (înv.) adj. „(de) culoare albastru-deschis – (bleu d’)azur; (vieilli) de couleur bleu-ciel” 1787 (Gherasim, T. F. 116r). Fr. azur (s.), it. azzurro (adj., s.), iniţial „lapislazuli” < arab lāzūrd = lāzuward < pers. lāzward. Fam.: azurá vb. „(tehn.) a albăstri uşor produsele textile albe pentru a îndepărta slaba coloraţie galbenă pe care acestea o au la început; (înv., livr., mai ales în part. azurát) a da culoarea azurie” 1848 (Negulici, V.), var. (înv., livr.) azurí „a da culoarea azurie” < fr. azurer; azurít s.m. (chim.) „carbonat natural de cupru, cristalizat, de culoare albastră, întrebuinţat ca piatră de ornament, ca materie colorantă şi ca minereu de cupru” 1898 (Enc. rom. I, 363), var. azurítă s.f. < fr. azurite; azuríu adj. „albastru-deschis” 1835 (AR, 154). Cf. lapislazúli. Ă ĂL1, A6 art., pron. dem. (Munt., Olt., S Trans., Ban.) „cel – celui, le, ce(...là)” c.1650 (var. hăl, Anon. Car. 89; forma ăl, la pl. ăi, 1787, Văcărescu, Gr. 114), var. al2, (S Trans., rar) el2. Refăcut din acel, prin analogie cu perechea acest/ăst, unde formele ăst, astă etc. (care nu sunt forme primare, ci provenite din aiest prin contragere) au fost interpretate ca variante scurte ale demonstrativului acest (M. Iliescu, RRL XII, 1967, 59–60, Giurgea, Or. art.). Faptul că demonstrativele de tipul ăl1 (al2) sunt refăcute relativ târziu este dovedit de caracterul lor excepţional în limba română veche (unde ariile dialectale actuale ale lui ăl sunt acoperite de forma general dacoromână acel) precum şi de absenţa lor din dialectele sud-dunărene. // Lat. illum, illa dem. de depărtare (CDED I, 7, PEW 53, TDRG, CDDE ĂL1, A6 ir. ÂNČ 413 ĂST 531, DA, CADE, CDER 163, DEX), care însă a dat în română, sub accent, pronumele personal el, ea, şi în folosire atonă, articolele -l, -a şi al1, a5. Adoptarea soluţiei illum se asociază cu absenţa diferenţierii între demonstrativele ăl1 (al2), a6 şi articolele al1, a5, cu ignorarea faptului că ăl1/ăla se deosebeşte de al1 prin faptul că este accentuat şi prin valoarea demonstrativă; revenirea accentului pe un cuvânt aton folosit ca articol nu este verosimilă. Lat. ille şi-a pierdut, probabil, sensul demonstrativ încă din faza latină, fiind moştenit în limbile romanice ca pron. pers. şi art. hot. Sensul demonstrativ a fost preluat de compusul ecce/eccum-ille, care a dat în română acel, singura formă de demonstrativ de depărtare existentă în dialectele sud-dunărene şi în cele mai vechi texte dacoromâne. Fam.: ắla adj. şi pron. dem. de depărtare (fam.; Munt., Olt., Dobr., S Trans., Ban.) înc. sec. XVII (m. pl. áia, Cod. Tod. – Cod. Mar. 93r), var. (Trans., Mar., Munt., Olt.) ála, (Ban.) aắla, (Trans., Ban.) ahắla, (S Trans., rar) aiéla, apărut prin analogie cu perechea acesta/ăsta (diferitele variante, ca aắla, ahắla, aiéla, se explică prin variantele lui ăsta: aắsta, (a)hắsta, aiésta). Cf. al1, cel, el, acél, acólo, înăúntru, la. ir. ÂNČ adv. „aici – ici” 1895 (var. âns, St. Nanu, „Der Wortschatz des Istrischen”, apud A. Byhan, Jb. VI, 296), sudat cu prepoziţiile de şi pre în formele denč, prenč. Lat. *hinc(c)e „de aici” (pentru finală, v. aici; pentru evoluţia fonetică a segmentului iniţial, cf. îns < *insu, *impsu; *hinc(c)e păstrat şi în mr. dínţea) CDDE 842 (pentru compusul denče; forma ânč nu este notată în acest dicţionar); *hinc(c)e păstrat şi în it. quinci (< eccum + *hinc(c)e) REW 4134 // ← ånč, în poziţie atonă A. Byhan, Jb. VI, 296, Puşcariu, St. Ir. II, 215, Frăţilă – Bărdăşan. Fam.: ånč adv. „aici” 1880 (Miklosich, „Über die Wanderungen der Rumunen in der dalmatinischen Alpen und den Karpaten”, apud A. Byhan, Jb. VI, 296) ← a- deictic (cf. aici) + ânč º sau a1 + ânč (CDDE 842, ILR2 I: lat. ad + *hinc(c)e; însă ataşarea prepoziţiei nu poate fi de dată latină, deoarece consoana finală a lui ad s-a păstrat înainte de vocale în sintagme sudate de dată foarte veche, cf. adinte, adins şi dânsul, izolat din sintagma la-d-insu) // lat. *hācce (< hāc „(pe) aici”), cu inserarea târzie a unui -n- Puşcariu, St. Ir. II, 215, Frăţilă – Bărdăşan; ← *åč (← ací < lat. eccum hīc, cu schimbare de accent) A. Byhan, Jb. VI, 296–298; ånča adv. „aici” 1895 (St. Nanu, „Der Wortschatz des Istrischen”, apud A. Byhan, Jb. VI, 296) ← ånč (pentru -a, cf. acía s.v. aíci); ấnča adv. „aici” 1899 (var. ấnsa, A. Byhan, Jb. VI, 296), sudat cu prepoziţiile de şi pre în formele dénča, prénča; pentru -a, cf. acía s.v. aíci. Cf. acoáce, aíci, deci1, mr. dínţea, a1. ẮRA interj. (Mold., Buc.), exclamaţie care exprimă mirare, ciudă etc. – „Ah, mon Dieu!” 1886 (Sbiera, Pov. 112), var. î́ra. Et. nes., probabil prescurtare a expresiei ăraca-n (= săraca-mi) de mine HEM II, 2221, DA, CADE. ĂST [ar. aést(u), aíst(u), (după vocale, în fonetică sintactică) éstu, ístu, (cu substantive care indică timpul, de ex. noapte, toamnă, dată) astă-; mr. éstu, iéstu, ístu, stu] adj. dem. (Olt., Munt.) „acest – celui-ci, ce” 1551–1553 (fem. astă în astă noapte, Ev. sl.-rom. 107v; masc., var. aést 1591, Doc. Î. 172, var. ahắst, 1621, DIR B IV, 49), var. (N Trans., Apuseni, Mold.) aiést, (înv.) ast, (S Trans., Ban., rar) hăst, (rar) iast, (mai ales după vocale, în fonetică sintactică) iest, ist. ir. ÂNČ ĂST 414 ĂST Lat. istum, ista, dem. al persoanei a II-a, cf. v.it., v.fr., sp., ptg. REW 4553, de unde rezultatul aşteptat este *iest(u), *iastă. Formele rom. se explică prin adăugarea unui a-, probabil pe modelul demonstrativelor acest şi acel, aşadar variantele etimologice sunt aiest(u), aiastă. De aici, formele astă, ast au apărut prin căderea lui -i- urmată de contragere; ai̯est > aest > aăst (prin asimilare) > ăst (prin contragere), cu var. reg. ahăst, în ariile în care se dezvoltă un -h- înainte de iniţială vocalică sau între două vocale în hiat, Giurgea, Or. art. 181–183. Cele mai multe studii derivă formele scurte ăst, astă din lat. iste fără a presupune ca stadiu intermediar formele aiest, aiastă, dar explicaţia oferită pentru evoluţia fonetică nu este satisfăcătoare: (i) *est > ăst în fonetică sintactică, după -u (*omu(lu) estu > omu(lu) ăstu) CDDE 102, DA (dar forma ăst este foarte târzie, atestată după aiest şi ast; cea mai veche formă scurtă este f.sg. astă, întâlnit şi în ar. în adverbele de timp, iar această formă se explică mai simplu din aiastă, prin căderea lui -i- urmată de contragere); (ii) *est > ăst în folosire atonă, Rosetti, ILR, 138 (dar demonstrativul, în general, are accent, v. şi folosirea pronominală a lui ăsta); (iii) formele în ast- apărute iniţial la cazurile oblice, prin transformarea regulată e- aton > a-: astúi, astéi, astóru DA (însă este greu de admis influenţa cazurilor oblice asupra formei de nominativ-acuzativ, care este mult mai frecventă); (iv) fem. astă apărut prin căderea lui -i- după -a în poziţie postnominală (casa iasta > casa asta) CDDE 102 (problematic deoarece demonstrativul este folosit frecvent pronominal şi prenominal, iar cele mai vechi atestări ale formei astă sunt prenominale: astăzi, întâlnit şi în ar. ástădz, astă noapte în Ev. sl.-rom. 107v etc.). Fam.: ắsta [ir. sta] pron. dem. de apropiere (fam.; Olt., Munt., Dobr., Ban., S Trans.) 1587 (f. aiásta, Doc. Î. 161; forma ắsta, 1787, Văcărescu, Gr. 112), var. (V Olt.) aắsta, (Mar., Criş., N Trans., Buc., înv. şi Munt.) aiésta, (Mold., N Trans.) aísta, (Ban.) hắsta, (Apuseni) hắstra, (Mold.) ísta ← aiest + -a deictic (< hāc „(pe) aici” sau după acela, cf. acésta s.v. acést, acéla s.v. acél); ar. éstan adv. „anul acesta” 1794 (Daniil Moscopoleanul, „Εισαγωγική διδασκαλία”, apud Papahagi, Scr. 212) ← estu + an, unde estu poate reprezenta o reducere din aestu sau chiar păstrarea lat. istum (fără proteza lui a-); estímp adv. (înv.; reg.) „anul acesta; în timpul acesta, între timp” 1588 (Doc. Î. 165), var. ăstímp, estémp, estím, éstim < lat. istum tempus (CADE, DLR, DEX) sau ← a(i)est timp, cu afereza foarte timpurie a lui a- º. Cf. ástăzi (s.v. zi), acést. INDICE DE CUVINTE A A1 a1 [ar., mr., ir.] v. a1 A2 a2 [ar., mr., ir.] v. a2 a3 [ar., mr., ir.] v. al1 AALENIÁN aắla v. ăl1 aắsta v. ăst aấnderea v. aíndere åb [ir.] v. alb ABÁ1 ABÁ2 ABÁC abácă v. abác ábacus v. abác abadésă v. abáte1 abagér v. abá1 abageríe v. abá1 abageríţă v. abá1 abagéu v. abá1 Abagi (antrop.) v. abá1 abagíu v. abá1 ABAGIÚBĂ ABAÍ abáiei v. abaí ABAJÚR ABÁLDĂ abaliená v. aliená abalienáre v. aliená abalienaţiúne v. aliená abandón v. abandoná ABANDONÁ ABANÓS abarlắu v. abărlắu abát v. abáte1 ABATÁJ ABÁTE1 ABÁTE2 abatésă v. abáte1 abátire [ar.] v. abáte1 abatísă v. abáte1 ABATÍZĂ ABATÓR abatóriu v. abatór abaţiál v. abáte1 abaţíe v. abáte1 abaxiál v. áxă ABAZÍE ábă v. abá1 abăgeár v. abá1 abăgerésc v. abá1 abăgeríe v. abá1 abăioáră v. abaí abăiúră v. abaí abănát v. bănuí1 ABĂRLẮU abătătoáre v. abáte2 abătătór v. abáte2 abătătúră v. abáte2 abăteáre [ar.] v. abáte2 abârlắu v. abărlắu ABCÉS ABDICÁ abdicarisí v. abdicá abdicáţie v. abdicá abdicaţiúne v. abdicá ABDOMÉN abdominál v. abdomén abdominalgíe v. algíe abdúcere v. abdúcţie abductór v. abdúcţie ABDÚCŢIE abducţiúne v. abdúcţie abé v. abiá abeá v. abiá abéa v. abiá ABECEDÁR aberá v. aberáţie aberánt v. aberáţie aberatív v. aberáţie ABERÁŢIE aberaţiúne v. aberáţie aberăciúne v. aberáţie aberoscóp v. aberáţie 416 ABÉŞ abeţedár v. abecedár abeţédă v. abecedár ABHORÁ abí v. abiá ABIÁ abía v. abiá abielúşa v. abiá abielúşca v. abiá abielúţa v. abiá ABIETACÉE abietín v. abietacée abietinée v. abietacée abiiá v. abiá ABÍL ábil v. abíl abilitá v. abíl abilitáte v. abíl abilitáţie v. abíl abiogén v. biogén abiogenéză v. biogén abiologíe v. biologíe abiótic v. biótic abiotrofíe v. trófic abióză v. biótic ABÍS abisál v. abís abiseán v. abisinián abisenésc v. abisinián abisián v. abisinián abisín v. abisinián abisinésc v. abisinián ABISINIÁN, -Ă abisiniáncă v. abisinián abitánt v. abitáţie ABITÁŢIE abitaţiúne v. abitáţie ABITÍR abituál v. habitúdine abitúdine v. habitúdine ABITURIÉNT abiúţa v. abiá ABJÉCT abjécţie v. abjéct ABJUDECÁ ABJURÁ abjuráţie v. abjurá abjuraţiúne v. abjurá ablactáre v. ablactáţie ABLACTÁŢIE ablactaţiúne v. ablactáţie ABLÁS ablaşi (pl.) v. ablás ABLATÍV abláţie v. ablaţiúne ABLAŢIÚNE ÁBLAUT ABLEGÁT ABLEPSÍE ablişoáră v. alb ablúţie v. abluţiúne ABLUŢIÚNE ABNEGÁ abnegáţie v. abnegá abnegaţiúne v. abnegá abnórm v. nórmă abnormalitáte v. nórmă abnormitáte v. nórmă ABÓ ABOLÍ abolíţie v. abolí aboliţionísm v. abolí aboliţioníst, -ă v. abolí aboliţiúne v. abolí ABÓLLA ABOMINÁBIL abomináţie v. abominábil ABONÁ abonamént v. aboná abonarisí v. aboná abonát, -ă v. aboná abondá v. abundá abondánt v. abundá abondánţă v. abundá abondént v. abundá abondénţă v. abundá ábor v. ábur ABORDÁ abordábil v. abordá abordágiu v. abordá abordáj v. abordá ábore v. ábur aboreálă v. ábur aborí1 v. ábur ABORIGÉN, -Ă abórt v. avortá abortá v. avortá abortív v. avortá abórţie v. avortá ABRACADÁBRA abracadabránt v. abracadábra ABRÁŞ abráşa v. abráş 417 abrazáre v. abraziúne ABRAZIÚNE abrazív v. abraziúne abrazór v. abraziúne ABREVIÁ abreviaciúne v. abreviá abreviatív v. abreviá abreviatór v. abreviá abreviatúră v. abreviá abreviáţie v. abreviá abreviaţiúne v. abreviá abreviére v. abreviá abribói v. ambribói ABROGÁ abrogáţie v. abrogá abrogaţiúne v. abrogá abrudán, -ă v. abrudeán ABRUDEÁN, -Ă abrudeánca v. abrudeán ABRÚPT abruptaménte v. abrúpt abscés v. abcés ABSCÍSĂ ABSCÍZIE absciziúne v. abscízie ABSCÓNS absconsitáte v. abscóns absconzitáte v. abscóns ABSÉNT absentá v. absént absenteísm v. absént absenteíst v. absént absénţă v. absént absénţie v. absént absidál v. absídă ABSÍDĂ absidiál v. absídă absidiólă v. absídă ABSÍNT absínthiu v. absínt absoárbe v. absorbí ABSOLÚT absolutaménte v. absolút absolutísm v. absolút absolutíst v. absolút absolutizá v. absolút absolutór v. absolví1 absolutóriu1 v. absolví1 absolutóriu2 v. absolví2 absolúţie v. absolví1 absoluţiúne v. absolví1 absolvá v. absolví1 absolvăluí v. absolví1 absolvént v. absolví2 absolvéntă v. absolví2 absolvénţă v. absolví2 ABSOLVÍ1 ABSOLVÍ2 absolviruí v. absolví2 absorbá v. absorbí absorbábil v. absorbí absorbánt v. absorbí absorbatór v. absorbí absorbătór v. absorbí ABSORBÍ absorbitív v. absorbí absorbitór v. absorbí absorbtív v. absorbí absorbtivitáte v. absorbí absórbţie v. absorbí absorbţiúne v. absorbí absorptív v. absorbí absorptivitáte v. absorbí absorpţiúne v. absorbí absorvirui v. absolví2 ABSTÁ absténţie v. abţíne abstenţionísm v. abţíne abstenţioníst, -ă v. abţíne abstenţiúne v. abţíne abstergatív v. abstergént abstérge v. abstergént ABSTERGÉNT abstergénţă v. abstergént abstérsie v. abstergént abstersiúne v. abstergént abstersív v. abstergént abstiná v. abţíne abstinént, -ă v. abţíne abstinénţă v. abţíne abstráct1 v. abstráge abstráct2 v. abstráge abstractísm v. abstráge abstractíst v. abstráge abstractitáte v. abstráge abstractív v. abstráge abstractivitáte v. abstráge abstractizá v. abstráge abstractizánt v. abstráge abstractór v. abstráge abstrácţie v. abstráge abstracţionísm v. abstráge abstracţioníst, -ă v. abstráge abstracţiúne v. abstráge 418 ABSTRÁGE abstrát v. abstráge ABSTRÚS absţés v. abcés absţíne v. abţíne ABSÚRD absurditáte v. absúrd abştráct v. abstráge abştractív v. abstráge ABŢIBÍLD abţigăí v. abţiguí abţigăiá v. abţiguí ABŢIGUÍ ABŢÍNE abţineá v. abţíne abţuguí v. abţiguí abúlic, -ă v. abulíe ABULÍE ABUNDÁ abundánt v. abundá abundánţă v. abundá abundént v. abundá abundénţă v. abundá ÁBUR ábur [ar.] v. ábur aburá1 v. ábur ABURCÁ ábure v. ábur abureálă1 v. ábur aburí1 v. ábur aburitór v. ábur aburós v. ábur aburtá v. avortá abúrţie v. avortá ABÚZ abuzá v. abúz abuzív v. abúz AC ac [ar., mr.] v. ac åc [ir.] v. ac ACÁCIA ACADEÁ acadelár v. acadeá academián v. academíe academíc v. academíe académic1 v. academíe académic2 v. academíe academicésc v. academíe academicéşte v. academíe academicián v. academíe academiciánă v. academíe ACADEMÍE académie v. academíe académien v. academíe academisián v. academíe academísm v. academíe academíst, -ă v. academíe academiţắsc v. academíe academiţián v. academíe ACADIÁN1 acadián2, -ă v. akkadián acadímie v. academíe acáftist v. acatíst acaftistér v. acatíst ACAJÚ ACALÉFĂ ACALMÍE acaná v. hacaná ACÁNT acantacée v. acánt acántă v. acánt ACANTOCEFÁL ACANTOPTÉR acantopterigián v. acantoptér ACANTÓZĂ acantózic v. acantóză ACAPARÁ acaparánt v. acapará acaparatór, -toáre v. acapará acár1 v. ac acár2 v. ac acár3 v. ac ÁCAR4- acarcáre v. ácar4- acarcấnd v. ácar4- acarcất v. ácar4- acarcé v. ácar4- acarcé v. ácar4- acarcíne v. ácar4- acarcúm v. ácar4- ACARÉT ACARIÁN acaricíd v. acarián acarinátă v. carénă (Addenda la vol. III) acarióză v. acarián acárniţă v. ac acarúnde v. ácar4- acásă v. cásă1 acatafazíe v. catafazíe (Addenda la vol. III) acatagrafíe v. grafíe acataléctic v. cataléctic (Addenda la vol. III) ACATALEPSÍE acataléptic v. acatalepsíe 419 acátes v. agát acátest v. acatíst acátic v. acvátic acátie v. agát ACATÍST acátist v. acatíst acatistér v. acatíst acatistiér v. acatíst acáţ v. acácia acaţå [ir.] v. agăţá acáţăn v. acácia acáţie v. acácia acáţiu v. acácia acául v. cáulis (Addenda la vol. III) ACĂRÍŢĂ1 acăríţă2 v. ac ACĂSTẮU ACĂTÁRE acătárele v. acătáre acătắrea v. acătáre acătắrei v. acătáre acătắrii v. acătáre acătắrilea v. acătáre acắtile [ir.] acăţá v. agăţá acăţáre [ar.] v. agăţá acăţát v. agăţá acăţăciós v. agăţá acăţărá v. căţărá acăţărát v. căţărá acăţărătór v. căţărá acăţărătúră v. căţărá acăţătoáre v. agăţá acăţătór v. agăţá acăţătóri v. agăţá acăţătúră [ar.] v. agăţá acăţătúră v. agăţá acăţéle (pl.) v. agăţá acăţerá v. căţărá ACẮU acârmấz v. cârmấz acất [ir.] v. atất acấta [ir.] v. atất acce v. acceá ACCEÁ accéde v. accés ACCELERÁ accelerándo v. accelerá accelerát v. accelerá acceleratór v. accelerá acceleráţie v. accelerá acceleraţiúne v. accelerá accelerográf v. accelerá accelerométru v. accelerá ACCÉNT accentá v. accént accentuá v. accént accentuáţie v. accént accépe v. acceptá accépt v. acceptá ACCEPTÁ acceptábil v. acceptá acceptabilitáte v. acceptá acceptánt v. acceptá acceptánţă v. acceptá acceptatór v. acceptá acceptáţie v. acceptá acceptaţiúne v. acceptá acceptór v. acceptá accépţie v. acceptá accepţiúne v. acceptá ACCÉS accesá v. accés accesíbil v. accés accesibilitáte v. accés accésie v. accés accesít v. accés accesiúne v. accés accesór v. accesóriu ACCESÓRIU accesorizá v. accesóriu ACCIDÉNT accidentá v. accidént accidentál v. accidént accidentalitáte v. accidént accidentát v. accidént accidénte v. accidént accidenţár v. accidént accidénţă1 v. accidént accidénţă2 v. accidént accidénţie v. accidént accidénţii (pl.) v. accidént accidínte v. accidént acciúne v. acţiúne accíz v. accíză accizár v. accíză ACCÍZĂ aceájderi v. aşíjderi ACEDÍE ACEFÁL acefalíe v. acefál ACÉL acél [ir.] v. acél acéla v. acél 420 acélalalt v. alt acélaşi v. acél acélălalt v. alt acelerá v. accelerá acentá v. accént acentuáţie v. accént acepciúne v. acceptá aceptá v. acceptá acerá v. acirá ACERACÉE acerát v. acirá ACERATÉRIU acerathérium v. aceratériu ÁCERĂ acerălá v. accelerá ACÉRB acerbitáte v. acérb acesíbil v. accés acésie v. accés acesiúne v. accés ACÉST acésta v. acést acéstalalt v. alt acéstaşi v. acést acetá v. acceptá acetaldehídă v. aldehídă acetamídă v. amídă acetarisí v. acceptá acetát v. acétic acetáţie v. acceptá ACETAZOLAMÍDĂ ACÉTIC acetificá v. acétic acetíl v. acétic acetilacétic v. acétic acetiláre v. acétic acetilén v. acétic acetilénă v. acétic acetilsalicílic v. acétic acetilúră v. acétic acetimétru v. acétic acetofán v. acétic ACETOFENÓNĂ acetométru v. acétic acetón v. acétic acetónă v. acétic acetonemíe v. acétic acetonuríe v. acétic acetós v. acétic acfilón v. acvilón achedúc v. apedúct ACHÉNĂ ACHERÓNTIC achéţ v. ac ACHIESÁ áchilă v. ácvilă ACHILÉE ACHILÍE ACHILIMÍT achindíe v. chindíe achinezíe v. cinétic (Addenda la vol. III) ACHINGÍU achít v. achitá ACHITÁ ÁCHIU1 ACHÍU2 achizitív v. achizíţie achizitivitáte v. achizíţie achizitór, -toáre v. achizíţie ACHIZÍŢIE achiziţioná v. achizíţie achiziţiúne v. achizíţie ací v. aíci acía [ir.] v. aíci acía v. aíci acianopsíe v. cianóză (Addenda la vol. III) acíaşi v. aíci ACÍC acícea v. aíci acíclic v. cíclu ACÍCUL aciculár v. acícul ACÍD acide (pl.) v. acíd acidént v. accidént acidénţă v. accidént acidifiá v. acíd acidifiánt v. acíd acidificá v. acíd acidimetríe v. acíd acidimétru v. acíd aciditáte v. acíd acidofíl v. acíd acidofilíe v. acíd acidorezisténţă v. rezistá acidóză v. acíd acidulá v. acíd acíe v. aíci acieálă v. aciuá acíeşi v. aíci acíi v. aíci acíiş v. aíci ACÍL acilá v. acíl 421 acíle v. aíci acílea v. aíci ACÍN aciná v. acirá acinós v. acín acintúş v. iacínt ácinus v. acín ACIOÁIE acioálă v. aciuá acioí v. aciuá aciolá v. aciuá aciotór v. aciuá acipénse v . acipenseríd a c i p é n s e r v . acipenseríd acipensericultúră v . acipenseríd ACIPENSERÍD acipenserifórme (pl.) v . acipenseríd ACIRÁ áciră v. áceră acitá v. acceptá ACIUÁ aciuáş v. aciuá aciuătór v. aciuá aciúgă v. hăciúgă aciuí v. aciuá aciuiá v. aciuá aciuiálă v. aciuá aciuotóriu v. aciuá ACLAMÁ aclamáţie v. aclamá aclamaţiúne v. aclamá aclás v. atláz acláz v. atláz acl ́imári [ar.] v. chemá aclimatá v. clímă aclimatáţie v. clímă aclimataţiúne v. clímă aclimatizá v. clímă ACLÍNIC acló [ar.] v. acólo acló v. acólo aclóia [ar.] v. acólo aclóţe v. acólo ACLUOFOBÍE acmó [ir.] v. acúm acmó [mr.] v. acúm acmóce [ir.] v. acúm acmóia [mr.] v. acúm acmóţi [ar.] v. acúm acmú v. acúm acmúă [mr.] v. acúm acmúşi v. acúm ACNÉE acnéic v. acnée acneifórm v. acnée acnú v. acúm acnúma v. acúm ACÓ [ar.] ACOÁCE acoapiríre [ar.] v. acoperí acói v. ac ACOLÁDĂ acóle v. acólo acoleá v. acólo acólea v. acólo acoleaş v. acólo acoleşi v. acólo acolíe v. colecíst ACOLISÍ acolisitór v. acolisí acolisitúră v. acolisí ACOLÍT acolitát v. acolít ACÓLO acoló v. acólo acolosí v. acolisí acolóşi v. acólo acomerciál v. comérţ ACOMODÁ acomodábil v. acomodá acomodágiu v. acomodá acomodáj v. acomodá acomodamént v. acomodá acomodánt v. acomodá acomodáţie v. acomodá acompanerisí v. acompaniá ACOMPANIÁ acompaniamént v. acompaniá acompaniarisí v. acompaniá acompaniatoáre v. acompaniá acompaniatór v. acompaniá acómpt v. acónt acóń v. ac ACONDROPLAZÍE ACONÍT aconític v. aconít aconitínă v. aconít acóńiţă v. ac ACÓNT acontá v. acónt acónto v. acónt acoperămấnt v. acoperí acopereálă v. acoperí acoperemấnt v. acoperí acoperemíş v. acoperí 422 ACOPERÍ acoperíş v. acoperí acoperít v. acoperí acoperitoáre1,2 v. acoperí acoperitór v. acoperí acoperitúră v. acoperí acoratéţă v. acurát ACÓRD acordá v. acórd acordábil v. acórd acordáj v. acórd acordánt1 v. acórd acordánt2 v. acórd acordántă v. acórd acordarisí v. acórd acordatór v. acórd acordătoáre v. acórd acordătór v. acórd ACORDEÓN acordeoníst v. acordeón acordeonístă v. acordeón acórdic v. acórd acórdică v. acórd acordór1 v. acórd acordór2 v. acórd acordóriu v. acórd ACORÍE1 ACORÍE2 acorporál v. corp acortánt v. acórd acós v. ac ACOSTÁ ACOSTAMÉNT acotiledón v. cotiledón acotiledonát v. cotiledón acóv v. acắu ÁCQUA-TOFÁNA acquis v. achizíţie acquít v. achitá acraniát v. crániu ACRATOPÉG ACRATOTÉRM, -Ă acreálă v. ácru2 acreáţă v. ácru2 ACREDITÁ acreditánt v. acreditá acreditár v. acreditá acreditát v. acreditá acreditív v. acreditá acrescămấnt v. créşte acrescént v. créşte ACRÉŢIE acrí v. ácru2 ACRIBÍE acribiós v. acribíe acribologíe v. acribíe acríčcu [mr.] v. ácru2 acricél, -ícă v. ácru2 acriciós v. ácru2 acriciúne v. ácru2 ACRÍD ACRÍDĂ acridián v. acrídă ACRIDÍNĂ acrilát v. acrílic ACRÍLIC acríme [ar., mr.] v. ácru2 acríme v. ácru2 ACRIMONÍE acrimoniós v. acrimoníe acrimoniozitáte v. acrimoníe ACRINÍE acríre [ar.] v. ácru2 acríş1 [ar.] v. ácru2 acríş2 v. agríş acrişór [ar.] v. ácru2 acritoáre v. ácru2 acritór v. ácru2 acritúră v. ácru2 acríu v. ácru2 ACRO- ACROAMÁTIC acroátic v. acroamátic ACROBÁT acrobátă v. acrobát acrobátic v. acrobát acrobaţíe v. acrobát ACROCEFÁL acrocefálic v. acrocefál acrocefalíe v. acrocefál acrocianóză v. cianóză (Addenda la vol. III) ACROFOBÍE ACROLEÍNĂ ACROLÍT ACROMANÍE acromát v. cromátic acromátic v. cromátic acromatísm v. cromátic acromatizá v. cromátic acromatopsíe v. cromátic acromegál, -ă v. acromegalíe acromegálic v. acromegalíe ACROMEGALÍE acromegaloíd v. acromegalíe 423 ACROMICRÍE acromíe v. cromátic ACROMIÓN ACRÓNIC1 acrónic2 v. crónic ACRONÍM acroparestezíe v. parestezíe acrópol v. acrópolă ACRÓPOLĂ acrópole v. acrópolă acrópoli v. acrópolă acrospór v. spor2 ACROSTÍH acróstih v. acrostíh acrostihídă v. acrostíh acróstihon v. acrostíh ACROSTÓL acróş v. acroşá ACROŞÁ acroşáj v. acroşá acroşánt v. acroşá ACROTÉRĂ acrotérii (n. pl.) v. acrotéră ácru [ar., mr.] v. ácru2 ÁCRU1 ÁCRU2 acrú3 v. acúm ACRÚM1 acrúm2 v. acúm acrúnc [mr.] v. ácru2 acrúţ v. ácru2 ácsie v. acţiúne acsión v. acţiúne acsionár v. acţiúne acsionér v. acţiúne acsíz v. accíză acşé [ar.] v. aşá1 acşí [ar.] v. aşá1 acşía [ar.] v. aşá1 acşór v. ac ACT ácta (pl.) v. act actánt v. acţiúne actér v. actór actinameá v. ahtinameá ACTÍNIC actiníd v. actínic ACTÍNIE actinísm v. actínic actíniu v. actínic actinográf v. actínic actinografíe v. actínic actinométric v. actínic actinometríe v. actínic actinométru v. actínic ACTINOMICÉT actinomicóză v. actinomicét ACTINOMÓRF actinón v. actínic ACTINOPTERIGIÁN ACTINÓT actinoterapíe v. actínic actiór v. actór ACTÍV1 actív2 v. actív1 activá v. actív1 activánt v. actív1 activánte v. actív1 activatór v. actív1 activí v. actív1 activísm v. actív1 activíst v. actív1 activístă v. actív1 activitáte v. actív1 activizá v. actív1 activizatór v. actív1 ACTÓR actoráş v. actór actóre v. actór actoricésc v. actór actoricéşte v. actór actoríe v. actór actoríme v. actór actoríţă v. actór actríce v. actór actríţă v. actór ACTUÁL actualísm v. actuál actualitáte v. actuál actualizá v. actuál actualizábil v. actuál actualizatór v. actuál actualménte v. actuál ACTUÁR1 actuár2 v. act actuariál v. actuár1 actuariát v. actuár1 actuárius v. act acţént v. accént acţentuí v. accént acţépt v. acceptá acţeptá v. acceptá acţeptarisí v. acceptá acţeptáţie v. acceptá 424 acţeptuluí v. acceptá acţibíld v. abţibíld ácţie v. acţiúne acţioná v. acţiúne acţionábil v. acţiúne acţionál v. acţiúne acţionalísm v. acţiúne acţionalíst, -ă v. acţiúne acţionánt v. acţiúne acţionár v. acţiúne acţionariál v. acţiúne acţionariát v. acţiúne acţionér v. acţiúne acţionísm v. acţiúne acţioníst1 v. acţiúne acţioníst2, -ă v. acţiúne acţiós v. acţiúne acţiuná v. acţiúne acţiunár v. acţiúne ACŢIÚNE acţíz v. accíză acú v. acúm acúa v. acúm ACUARÉLĂ acuarelíst v. acuarélă acuarelístă v. acuarélă acuáriu v. acváriu acuátic v. acvátic acuatínta v. acvatíntă acuedúc v. apedúct acuedúct v. apedúct acufundá v. cufundá1 ácuilă v. ácvilă acuilín v. ácvilă acuilón v. acvilón ACUITÁTE acuiziţiúne v. achizíţie aculeá [ar.] v. acólo aculeát, -ă v. aculéu aculeifórm v. aculéu aculeól v. aculéu aculéţ v. ac ACULÉU aculmá v. cúlme aculó [ar.] v. acólo aculóţe [ar.] v. acólo aculturáţie v. cult1 ACÚM acúma v. acúm ACUMBÉNT acumetríe v. acumétru ACUMÉTRU ACUMINÁT acumpăráre [ar.] v. cumpărá acumpráre [ar.] v. cumpărá acumtináre [ar.] v. contení acumulá v. cúmul acumulatív v. cúmul acumulatór1 v. cúmul acumulatór2 v. cúmul acumuláţie v. cúmul acumulaţiúne v. cúmul acúmuşi v. acúm acuperí v. acoperí acupirâmíndu [ar.] v. acoperí acupirâtúră [ar.] v. acoperí acupiríre [ar.] v. acoperí acuplá v. cúplu acupláj v. cúplu acupláre v. cúplu ACUPRESÚRĂ acupunctór v. acupunctúră acupuncturál v. acupunctúră ACUPUNCTÚRĂ acupuncturíst v. acupunctúră acupuntúră v. acupunctúră ACURÁT acuratés v. acurát acuratésă v. acurát acuratéţă v. acurát acuratéţe v. acurát acúre v. acúrge ACÚRGE ACÚSTIC acústică v. acústic acusticésc v. acústic acusticián v. acústic acusticiánă v. acústic acustomát v. acústic acúşa v. acúm acúşi v. acúm acuşíca v. acúm acuşór v. ac ACÚT acutizá v. acút acutrupí v. cotropí acúţ v. ac ACUZÁ acuzábil v. acuzá acuzát v. acuzá acuzátă v. acuzá ACUZATÍV acuzatór, -toáre v. acuzá acuzáţie v. acuzá 425 acúză v. acuzá ACVA-, ACVI- ACVACULTÚRĂ ACVADÁG acvadúc v. apedúct ACVAFÓRTE acvafortíst v. acvafórte acvafortístă v. acvafórte acvamarín v. máre2 ACVANAÚT acvanaútă v. acvanaút acvanaútic v. acvanaút acvapárc v. parc acvaplán v. plan1 acvaplanáre v. plan1 acvarélă v. acuarélă acvarelíst v. acuarélă acvaríst v. acváriu acvarístă v. acváriu acvarístică v. acváriu ACVÁRIU ACVÁTIC ACVATÍNTĂ ACVATIPÍE acvatubulár v. tub ACVIFÉR ÁCVILĂ acvilídă v. ácvilă acvilín v. ácvilă ACVILÓN ACVITANIÁN acvizíţie v. achizíţie ADACTILÍE adágheu v. adágiu adághiu v. adágiu adagiétto v. adágio ADÁGIO ADÁGIU adalắu v. adalíu adalấu v. adalíu ADALÍU ADAMÁNT adamantín v. adamánt adamantínă v. adamánt ADAMÁSCĂ1 adamáscă2 v. damásc ADAMÍ adamián v. adámic ADÁMIC adamínte v. mínte adamísm v. adámic ADAMÍT1 adamít2 v. adámic adamítă v. adámic adamiteán v. adámic adamític v. adámic ADAMSÍTĂ adancá v. adấnc adáos v. adăugá ADAPTÁ adaptábil v. adaptá adaptabilitáte v. adaptá adaptatív v. adaptá adaptatór v. adaptá adaptáţie v. adaptá adaptaţiúne v. adaptá adaptív v. adaptá adaptométru v. adaptá adaptór1 v. adaptá adaptór2 v. adaptá adáuge v. adăugá adáus v. adăugá adausătúră v. adăugá adáuza v. zi adávdzire [ar.] v. adăugá adavdzíre [ar.] v. adăugá adaxiál v. áxă adălăgáre [ar.] v. alergá adălí v. adătuí adălmáş v. aldămáş adăluí v. adătuí adămán v. ademánă adămánă v. ademánă adămăná v. ademánă adămăní v. ademánă adămânetóriu v. ademánă adămésc v. damásc adămicésc v. adámic adăogá v. adăugá adăogăciós v. adăugá adăogămấnt v. adăugá adăogătór v. adăugá adăogătúră v. adăugá adăogitór v. adăugá adăogitúră v. adăugá adăorát v. oáră1 adăosătúră v. adăugá adăosúră v. adăugá adăoşág v. adăugá ADĂPÁ adăpá [ar.] v. adăpá adăpát v. adăpá adăpăciúne v. adăpá 426 adăpăstós1 v. adăpá adăpăstós2 v. adăpóst adăpătoáre v. adăpá adăpătór v. adăpá adăpătós v. adăpá adăpătúră [ar] v. adăpá adăpătúră v. adăpá adăpói v. adăpá ADĂPÓST adăpostá v. adăpóst adăposteálă v. adăpóst adăpostí v. adăpóst adăpostít v. adăpóst adăpostitór v. adăpóst adăpostitúră v. adăpóst adăpostós v. adăpóst adăpostúră v. adăpóst adărág v. hădărág ADĂRÁRE [ar.] adărmălí v. ardămălí ADĂSTÁ adăstá [ar.] v. adăstá adăstát v. adăstá adăstătór v. adăstá adắtiu v. adét ADĂTUÍ ADẮU ADĂUGÁ adăugăciós v. adăugá adăugămấnt v. adăugá adăugătór v. adăugá adăugătúră v. adăugá adăugeálă v. adăugá adăugí v. adăugá adăugitór v. adăugá adăugitúră v. adăugá adăúnăzi v. zi adăurá v. oáră1 ADĂÚŞ adăvăsí v. adevăsí adăvdzeáre [ar.] v. adăugá adăvgáre [ar.] v. adăugá adăvgămíntu [ar.] v. adăugá adăvgătúră [ar.] v. adăugá ADẤNC adấnc [ar.] v. adấnc adâncá1 v. adấnc adâncá2 [ar.] v. adấnc adâncát v. adấnc adâncătúră v. adấnc adâncél v. adấnc adâncí v. adấnc adâncíme v. adấnc adâncitór v. adấnc adâncitúră v. adấnc adâncós v. adấnc adâncós [ar.] v. adấnc adâncuşór v. adấnc adâncúţ v. adấnc ADDÉNDA adducţie v. adúcţie adeátiu v. adét ádecă v. adícă adécăte v. adícă adécătea v. adícă adécătele v. adícă adecuáre v. adecvát adecuát v. adecvát adecvá v. adecvát adecváre v. adecvát ADECVÁT ADELFÍE ADEMÁNĂ ademeneálă v. ademánă ademení v. ademánă ademenít v. ademánă ademenitór v. ademánă ademenitúră v. ademánă ADEMPŢIÚNE ademţiúne v. adempţiúne ADÉN(O)- adenítă v. adenóm adenocarcinóm v. carcinóm (Addenda la vol. III) adenofibróm v. fíbră adenohipofíză v. hipofíză adenoíd v. adenóm adenoidítă v. adenóm ADENÓM adenóma v. adenóm ADENOPATÍE adenotomíe v. adenóm ADÉPT, -Ă ADERÁ aderént v. aderá aderénţă v. aderá aderínţă v. aderá ADERMÍNĂ adés v. des adése v. des adésea v. des adéseori v. des adeseóri v. des adestaţión v. atestá 427 adésul v. des ADÉT adétiu v. adét adetór v. datór1 adetoráş v. datór1 adetoríe v. datór1 adéu v. aghéu ADEVẮR, -ÁRĂ adevărá v. adevắr adevăr-asemănáre v. asemăná adevăr-asemeníme v. asemăná adevărát v. adevắr adevărăciúne v. adevắr adevărătáte v. adevắr adevărătóriu v. adevắr adevărătúră v. adevắr adevăreálă v. adevắr adevărsemănáre v. semăná2 ADEVĂSÍ adevereálă v. adevắr adeverí v. adevắr adevericiós v. adevắr adevericiúne v. adevắr adeveríe v. adevắr adeverinţá v. adevắr adeverínţă v. adevắr adeverít v. adevắr adeveritór v. adevắr adeveritúră v. adevắr adevestí v. adevăsí adézie v. aderá adeziúne v. aderá adezív v. aderá adezivitáte v. aderá adfirmá v. afirmá adhésia v. aderá AD-HOC ad hoc v. ad-hoc ADIÁ adiabátă v. adiabátic ADIABÁTIC ADIACÉNT adiacénte v. adiacént adiacénţă v. adiacént ADIÁFOR adiaforíe v. adiáfor adiaforisí v. adiáfor adiáforos v. adiáfor adiamánt v. adamánt adiát1 v. adiá adiát2 v. diátă adiátă v. diátă ADIATÓR adíba v. díba1 ADÍCĂ ádică v. adícă adícăle v. adícă adícălea v. adícă adícăte v. adícă adícătea v. adícă adícătele v. adícă adícătelea v. adícă ADICHISÍ adíct1 v. adícţie adíct2 v. adícţie adictív v. adícţie adictologíe v. adícţie ADÍCŢIE ADÍDAS adiectív v. adjectív adiectivá v. adjectív adiectivále v. adjectív adiemánt v. adamánt adietór v. adiá adií v. adiá adil´áre [ar.] v. adiá adil´át [ar.] v. adiá adil´átic [ar.] v. adiá adil´ós [ar.] v. adiá adimánt v. adamánt adimensionál v. dimensiúne adín v. adíns adinámic v. dinámic adinamíe v. dinámic adineáora v. adineáori adineáorea v. adineáori ADINEÁORI adineáori v. adineáori adineáunea v. adineáori adineáura v. adineáori adineáură v. adineáori adineáurelea v. adineáori adineáuri v. adineáori adineáurlea v. adineáori adineávra [ar.] v. adineáori adinioáră v. adineáori adinioárea v. adineáori adinióri v. adineáori ADÍNS ADINTÁ ADÍNTE AD-ÍNTERIM ADÍO adiotánt v. aghiotánt adípic v. adipós 428 ADIPÓS adipóză v. adipós adipozitáte v. adipós ADIPSÍE adiruí v. adíţie ADISTÁ adistaţión v. atestá adít v. adét aditamént v. adíţie aditămént v. adíţie aditív v. adíţie aditivitáte v. adíţie ADÍŢIE adiţioná v. adíţie adiţionál v. adíţie adiţiúne v. adíţie adiúnct v. adjúnct adiutánt v. aghiotánt ADJECTÍV adjectivá v. adjectív adjectivál v. adjectív adjectivizá v. adjectív adjectivizáre v. adjectív adjoncţiúne v. adjúnct ADJUDECÁ adjudecatár v. adjudecá adjudecatáră v. adjudecá adjudecáţie v. adjudecá adjudecaţiúne v. adjudecá adjudecătór, -toáre v. adjudecá adjudicá v. adjudecá adjudicatór v. adjudecá adjudicáţie v. adjudecá adjudicătár v. adjudecá ADJÚNCT, -Ă adjúncţie v. adjúnct adjuncţiúne v. adjúnct ADJURÁ adjuráţie v. adjurá adjuraţiúne v. adjurá adjurná v. ajurná adjustá v. ajustá adjutánt v. aghiotánt adjutánte v. aghiotánt ADJUVÁNT ad lítteram v. líteră admigrá v. migrá admigráre v. migrá admigrát v. migrá admigráţie v. migrá ADMINISTRÁ administrábil v. administrá administratív v. administrá administratoáre v. administrá administratór v. administrá administrátor v. administrá administrátoră v. administrá administráţie v. administrá administraţión v. administrá administraţiúne v. administrá administrăluí v. administrá administriruí v. administrá administruí v. administrá ADMIRÁ admirábil v. admirá admirál v. amirál admiralitá v. amirál admiralitáte v. amirál admirát v. admirá admiratív v. admirá admiratoáre v. admirá admiratór v. admirá admiráţie v. admirá admiraţiúne v. admirá admisíbil v. admíte admisibilitáte v. admíte admísie v. admíte admisiúne v. admíte admitánţă v. admíte ADMÍTE admonăluí v. admoniţiúne ADMONESTÁ admonestáţie v. admonestá admonestaţiúne v. admonestá admoniá v. admoniţiúne admonitív v. admoniţiúne admoníţie v. admoniţiúne ADMONIŢIÚNE ADN v. dezoxiribonucléic ADNÁT ADNOTÁ adnotát v. adnotá adnotatoáre v. adnotá adnotatór v. adnotá adnotáţie v. adnotá adnotaţiúne v. adnotá adoára [ar.] v. oáră1 adoáră [ar.] v. oáră1 adoáră v. oáră1 adogmátic v. dógmă adogmatísm v. dógmă adoí v. doi ADOLESCÉNT adolescéntă v. adolescént 429 adolescentín v. adolescént adolescentinísm v. adolescént adolescentísm v. adolescént adolescénţă v. adolescént adolescénţie v. adolescént adolesţénţie v. adolescént adoleşcénţie v. adolescént adoleşínţă v. adolescént adoliscénţă v. adolescént adónic v. adónis adonicésc v. adónis ADÓNIS ADOPTÁ adoptábil v. adoptá adoptánt, -ă v. adoptá adoptarisí v. adoptá adoptatoáre v. adoptá adoptatór v. adoptá adoptisí v. adoptá adoptív v. adoptá adópţie v. adoptá adopţiúne v. adoptá ADORÁ adorábil v. adorá adorarisí v. adorá adoratoáre v. adorá adoratór v. adorá adoráţie v. adorá adoraţiúne v. adorá adórlea v. oáră1 ADORMÍ adormít v. adormí adormitá v. adormí adormitór v. adormí adormiţéle (pl.) v. adormí ADPRÉS ADRAGÁNT ADRENALÍNĂ adrenérgic v. adrenalínă adrenocróm v. adrenalínă adrés v. adrésă adresá v. adrésă adresábil v. adrésă adresabilitáte v. adrésă adresánt v. adrésă adresántă v. adrésă adresarisí v. adrésă adresát v. adrésă ADRÉSĂ adresăruí v. adrésă adresí v. adrésă adresuí v. adrésă adrisarisí v. adrésă adsorbánt v. adsorbí adsorbát v. adsorbí ADSORBÍ adsorbtív v. adsorbí adsórbţie v. adsorbí adsorbţiúne v. adsorbí adsorptív v. adsorbí adspirá v. aspirá adspiráţie v. aspirá adstrát v. strat adstringént v. astringént adstringhént v. astringént adúcă [ar.] v. adúce aducătór v. adúce aducătúră [ar.] v. adúce aducătúră v. adúce ADÚCE adúce [ir.] v. adúce adúcere v. adúce ADÚCT aductór v. adúcţie ADÚCŢIE aducţiúne v. adúcţie aduiá v. adiá ADULÁ aduláre v. adulá adulatív v. adulá adulatór, -toáre v. adulá aduláţie v. adulá adulaţiúne v. adulá adulmá v. adulmecá adulmăcătór v. adulmecá adulmăcós v. adulmecá ADULMECÁ adulmecát v. adulmecá adulmecătór v. adulmecá adulmecós v. adulmecá ADÚLT, -Ă ADULTÉR1, -Ă adultér2 v. adultér1 adulterá v. adultér1 adultérie v. adultér1 adulterín, -ă v. adultér1 adumbrá v. adumbrí ADUMBRÍ adumbrít v. adumbrí adumbritór v. adumbrí adumbritúră v. adumbrí ADUNÁ adunánţă v. aduná adunáre v. aduná 430 adunári [ar.] v. aduná adunát v. aduná adunáta v. aduná adunăciúne v. aduná adunătór v. aduná adunătúră v. aduná aduncós [ar.] v. adấnc adurå [ir.] v. aduná adurmăcá v. adormí adúrmec v. adulmecá adurmecá1 v. adormí adurmecá2 v. adulmecá adurmecát v. adulmecá adurmecătór v. adulmecá adurmí v. adormí adurmitá v. adormí adurńíre [ar.] v. adormí adús v. adúce adusătúră v. adúce adúse (pl.) v. adúce adusoáre v. adúce aduţeáre [ar.] v. adúce adúţir [ar.] v. adúce ad valórem v. valoáre ADVÁR ADVÉCŢIE ADVÉNT ADVENTÍCE adventísm v. adventíst ADVENTÍST, -Ă ADVENTÍV ADVÉRB adverbál v. advérb adverbiál v. advérb adverbializá v. advérb advérbium v. advérb ADVÉRS adversár v. advérs adversáră v. advérs adversárie v. advérs adversáriu v. advérs adversatív v. advérs adversitáte v. advérs ADVERTORIÁL advocát v. avocát advocátă v. avocát advocatlấc v. avocát advocatúră v. avocát advocaţiál v. avocát advocáţie v. avocát advocaţíme v. avocát advocaţiúne v. avocát advocăteásă v. avocát advocăţél v. avocát advocăţésc v. avocát advocăţéşte v. avocát advocăţíe v. avocát advocăţíme v. avocát advón1 v. amvón advón2 v. amvón ádz [ar.] v. azi ádză [ar.] v. azi adzima v. ázimă AÉD ÁER1 ÁER2 aerá v. áer1 aeráj v. áer1 aeratór v. áer1 aeráţie v. áer1 aeraţiúne v. áer1 aereálă v. áer1 AERÉL1 aerél2 v. arél aerí v. áer1 AERI-, AERO- aerián v. áer1 AERIFÉR AERIFÓRM aeriseálă v. áer1 aerisí v. áer1 aerlíft v. lift AERÓB aerobi (pl.) v. aerób aeróbic v. aerób aerobióză v. biótic aeróbiu v. aerób AEROBÚZ aerocartográf v. cartografíe (Addenda la vol. III) aerocartografíe v. cartografíe (Addenda la vol. III) aeroclúb v. club1 AEROCOLÍE aerocósmic v. cósmos aerodinám v. dinámic aerodinámic v. dinámic aerodinámică v. dinámic AERODÍNĂ AERODRÓM AERODÚCT aeroelasticitáte v. elástic AEROFAGÍE aerofár v. far aerofilatélic v. filatelíe aerofilatelíe v. filatelíe aerofób, -ă v. aerofobíe 431 AEROFOBÍE AEROFÓR aerofotográfic v. fotografíe aerofotografíe v. fotografíe aerofotográmă v. fotográmă aerofotogrametríe v. fotográmă AEROGÉN aerogeneratór v. generá aerogeologíe v. geologíe aeroglisór v. glisá AEROGRÁF1 aerográf2 v. aerografíe2 aerografíe1 v. aerográf1 AEROGRAFÍE2 AEROGRÁMĂ aeroión v. ion aeroionizatór v. ion aeroionoterapíe v. ion AEROLÍT aerolíte (pl.) v. aerolít aerológ v. aerologíe aerológă v. aerologíe aerologhíe v. aerologíe aerológic v. aerologíe AEROLOGÍE aeromecánică v. mecánic aerométr v. aerométru aerometríe v. aerométru AEROMÉTRU aeromobíl v. mobíl aeromodél v. modél aeromodelísm v. modél aeromodelíst v. modél aeromotór v. motór aeronaút v. aeronaútic aeronaútă v. aeronaútic AERONAÚTIC aeronaútică v. aeronaútic aeronavál v. návă aeronávă v. návă aeronót v. aeronaútic aeronotătór v. aeronaútic aeroplán v. plan1 aeroplanctón v. planctón aeroplaníe v. plan1 aeroplaníst v. plan1 aeropórt v. port1 aeroportuár v. port1 aeropoştál v. poştă aeropurtát v. purtá aeroreactór v. reácţie aerós v. áer1 AEROSCÓP AEROSÓL aerosoloterapíe v. aerosól aerospaţiál v. spáţiu AEROSTÁT aerostátic v. aerostát aerostátică v. aerostát aerostáţie1 v. aerostát aerostáţie2 v. stáţie aerostaţiúne v. aerostát aerotaxáţie v. táxă aerotáxi v. taxí aerotéhnică v. téhnic aeroterapíe v. terapíe aerotérm v. aerotérmă AEROTÉRMĂ aerotopográf v. topografíe aerotopografíe v. topografíe aerotranspórt v. transportá aerovehícul v. vehícul AEROZÍNĂ aést [ar.] v. ăst aést v. ăst aéstu [ar.] v. ăst aetít v. aetítă AETÍTĂ AFÁBIL afabilitáte v. afábil afabuláţie v. fábulă afácere v. fáce afacerísm v. fáce afaceríst v. fáce AFAGÍE AFÁN afaniseálă v. afanisí AFANISÍ AFÁRĂ afårę [ir.] v. afáră afázic, -ă v. afazíe AFAZÍE AFÂNÁ afânát v. afâná afânătór v. afâná afebríl v. fébră aféct v. afectá AFECTÁ afectábil v. afectá afectáţie v. afectá afectaţiúne v. afectá afectív v. afectá afectivitáte v. afectá afectuós v. afectá 432 afectuozitáte v. afectá afécţie v. afectá afecţioná v. afectá afecţiúne v. afectá AFEDRÓN afelíe v. aféliu afélio v. aféliu AFÉLIU afemeiát v. feméie AFERÁT AFERÉNT aferentáţie v. aferént AFERÉZĂ AFERÍM áferim v. aferím aferín v. aferím afermáţie v. afirmá AFÉT afferínte v. aferént AFGÁN, -Ă afghán, -ă v. afgán AFÍD AFIDAVÍT afieroseálă v. afierosí AFIEROSÍ AFÍF AFÍGE AFÍL AFILIÁ afiliáţie v. afiliá afiliaţiúne v. afiliá afiluí v. afiliá afín [ar.] v. áfin1 ÁFIN1 afín1 v. áfin1 AFÍN2, -Ă2 afiná v. fin2 afináj v. fin2 afinánt v. fin2 afinár v. áfin1 afinátă v. áfin1 afínă1 [ar.] v. áfin1 áfină1 v. áfin1 afíncă [ar.] v. áfin1 afínche [ar.] v. áfin1 afíncu [ar.] v. áfin1 afineá v. áfin1 afinét v. áfin1 afíngă [ar.] v. áfin1 afínghe [ar.] v. áfin1 afinícă v. áfin1 afinisí v. afanisí afiníş v. áfin1 afinitáte v. áfin2 afinór v. fin2 afióm v. afión AFIÓN afípt v. afíge AFIRMÁ afirmatív v. afirmá afirmáţie v. afirmá afirmaţiúne v. afirmá afirmăluí v. afirmá afiroseálă v. afierosí afirosí v. afierosí AFÍŞ afişá v. afíş afişáj v. afíş afişér v. afíş afişiér v. afíş afişór v. afíş AFÍX afixál v. afíx AFLÁ aflå [ir.] v. aflá afláre [ar.] v. aflá aflári [mr.] v. aflá aflát v. aflá aflătór [ar.] v. aflá aflicciúne v. aflicţiúne aflictív v. aflicţiúne AFLICŢIÚNE AFLORIMÉNT afluá v. afluént AFLUÉNT afluénţă v. afluént afluí v. afluént afluínţă v. afluént aflúx v. flux afoáră [ar.] v. afáră afocál v. focál AFÓN áfon v. afón afónic v. afón afoníe v. afón afonizáre v. afón aforisí v. afurisí AFORÍSM aforísmă v. aforísm aforismós v. aforísm aforíst v. aforísm aforístic v. aforísm 433 A FORTIÓRI AFREÁŢĂ [ar.] AFRETÁ AFRICÁN, -Ă africanéşte v. africán africaníst v. africán africanístă v. africán africanístică v. africán africanitáte v. africán africanológ v. africán africanológă v. africán africanologíe v. africán africáns v. afrikaans AFRICÁT, -Ă africatizá v. africát africăneán v. africán africăneáncă v. africán africănésc v. africán africănéşte v. africán africésc v. africán afrikaander v. afrikaans AFRIKAANS afrikánder v. afrikaans afrikáner v. afrikaans ÁFRO1 afro2 v. africán afro-americán, -ă v. americán afro-asiátic v. asiátic afroasiatic v. asiátic AFRODIZIÁC afrodizíe v. afrodiziác AFRÓNT afrontá v. afrónt afrúnt v. afrónt afruntá v. afrónt aft v. aht aftáre [ar.] v. atáre ÁFTĂ aftărăgáci v. astrăgáci AFTERSCHOOL aftícă v. apotécă aftiór v. actór aftocrátor v. autocrát aftocratoricésc v. autocrát aftocratorie v. autocrát aftoíd v. áftă aftór v. actór aftór v. autór aftós v. áftă afúm v. afumá AFUMÁ afumá [ar.] v. afumá afumát v. afumá Afumatu v. afumá afumătoáre v. afumá afumătoáre [ar.] v. afumá afumătór1 v. afumá afumătór2 v. afumá afumătoríe v. afumá afumătúră v. afumá afumătúră [ar.] v. afumá afumegá v. fum afúnd v. fund AFUNDÁ afundá [ar.] v. fund afundá [ar.] v. afundá afundát v. afundá afundătoáre v. afundá afundătúră v. afundá afundíş v. afundá afundós [ar.] v. fund afúndu [ar.] v. fund afunducós [ar.] v. fund afundusí [ar.] v. fund afunzíme v. fund afunzíş v. afundá AFURCÁ afúrcă v. afurcá afurisánie v. afurisí afurisénie v. afurisí AFURISÍ afurisít v. afurisí AFUZALÍ afuzalíe v. afuzalí agá v. ágă aǵá [ar.] v. abiá aγ́á [ar.] v. abiá agabaníi (pl.) v. agabaníu AGABANÍU agabarític v. gabarít AGALACTÍE AGÁLE AGÁM agambaní v. agabaníu agambaníu v. agabaníu AGÁPĂ AGÁR-AGÁR AGAREÁN agareáncă v. agareán agaríc v. agaríci agaricacée v. agaríci AGARÍCI agarineán v. agareán agarinésc v. agareán 434 AGASÁ agasánt v. agasá AGÁT AGATẤRS agathyrşi v. agatấrs AGÁVĂ agáve v. agávă ÁGĂ agădăí v. îngăduí agăduí v. îngăduí AGĂNẤU agăreníe v. agareán AGĂRLẤC AGĂRNÍ agărnitúră v. agărní AGĂŢÁ agăţát v. agăţá agăţăciós v. agăţá agăţătoáre v. agăţá agăţătór v. agăţá agăţătúră v. agăţá AGÂMBÁ agâmbálă v. agâmbá agârlấc v. agărlấc ageá v. ageát AGEÁG AGEAMÍU, -ÍE AGEÁT AGÉM agemésc v. agém agemíu v. ageamíu agénda v. agéndă AGÉNDĂ agenezíe v. genéză AGÉNT agéntă v. agént agentúră v. agént agénţă v. agént agenţíe v. agént ÁGER ageréşte v. áger agerí v. áger ageríe v. áger ageríme v. áger agésc v. ágă AGÉST agestá v. agést agestí v. agést agestrí v. agést agéstru v. agést AGFACOLÓR aggio v. ágio agheág v. ageág agheasmatár v. agheásmă AGHEÁSMĂ aghént v. agént aghentúră v. agént aghenţíe v. agént aghesmuí v. agheásmă aghesmuít v. agheásmă AGHÉU aghián v. aiá AGHIÁŞ aghiázmă v. agheásmă aghimánt v. adamánt AGHIÓS ághios v. aghiós AGHIOTÁNT aghiréş v. agríş aghiréşă v. agríş aghistín v. ghistínă aghistínă v. ghistínă aghitánt v. aghiotánt aghitáţie v. agitá aghitaţióne v. agitá aghiustái v. adistá aghiúţă v. aghiós aγ́ía [ar.] v. abiá agíe v. ágă agiésc v. ágă AGÍL agilitáte v. agíl aginá v. acirá ÁGIO agiográf v. hagiografíe agiografíe v. hagiografíe agiotá v. ágio agiotáj v. ágio agiotatór v. ágio agiotór v. ágio agít v. ageát AGITÁ agitatór1, -toáre v. agitá agitatór2 v. agitá agitatóric v. agitá agitáţie v. agitá agitaţiúne v. agitá agităciúne v. agitá ágiu1 v. ágio agíu2 v. hagíu agiún [ar.] v. ajún agiunáme [ar.] v. ajún agiunáre [ar.] v. ajún agiunátic [ar.] v. ajún 435 agiundzeáre [ar.] v. ajúnge agiúndzire [ar.] v. ajúnge agiuneáţă [ar.] v. ajún agiutáre [ar.] v. ajutá agiutór [ar.] v. ajutá agláz v. atláz AGLÍCĂ aglíce v. aglícă aglicél v. aglícă aglíci v. aglícă aglíş v. aglícă AGLOMERÁ aglomeránt v. aglomerá aglomerát v. aglomerá aglomeráţie v. aglomerá aglomeraţiúne v. aglomerá AGLOSÍE AGLUTINÁ aglutinánt v. aglutiná aglutinatív v. aglutiná aglutináţie v. aglutiná aglutinaţiúne v. aglutiná aglutinínă v. aglutiná aglutinogén v. aglutiná AGNÁT AGNÁTĂ1 agnátă2 v. agnát agnátic v. agnát agnáţie v. agnát agnaţiúne v. agnát AGNÉŢ ágneţ v. agnéţ ágniş v. anasón agnóme v. agnómen AGNÓMEN AGNÓSTIC, -Ă agnosticísm v. agnóstic AGNOZÍE agnúme v. agnómen agoáie v. ágă agoánă v. agoníe agód v. ogód agodí1 v. cagodí agodí2 v. ogód AGÓGICĂ agón v. agonístic agonál v. agonístic AGONÁLE agonálii v. agonále AGÓNĂ1 agónă2 v. agoníe agóne v. agónă1 agónic v. agoníe AGONÍE agoniseálă v. agonisí AGONISÍ agonisíe v. agonisí agonisít v. agonisí agonisítă v. agonisí agonisitór v. agonisí AGONÍSTIC, -Ă agonizá v. agoníe agonizánt v. agoníe agonotét v. agonístic AGORÁ agóra v. agorá agorafobíe v. agorá agóst v. agúst AGRÁFĂ agrafíe v. grafíe agrámat v. agramát AGRAMÁT, -Ă agramaticál v. gramátică agramaticalitáte v. gramátică agramatísm v. agramát agrámatos v. agramát agranulocitóză v. granulocít AGRÁR agrarián v. agrár agrarianísm v. agrár agravá v. grav agravánt v. grav agrăí v. grăí agrămădí v. grămádă AGREÁ agreábil v. agreá AGREGÁ agregát1 v. agregá agregát2 v. agregá agregáţie v. agregá agregaţiúne v. agregá agremént v. agreá agrementá1 v. agreá agrementá2 v. agreá agresá v. agresiúne agrésie v. agresiúne AGRESIÚNE agresív v. agresiúne agresivitáte v. agresiúne agresór, -oáre v. agresiúne AGRÉST agréş v. agríş ágreş v. agríş 436 AGRI-, AGRO- agríce v. aglícă agriceá v. aglícă agrícol v. agricultúră agricultoáre v. agricultúră agricultór v. agricultúră AGRICULTÚRĂ agríj v. agríş agrijoáră v. agurídă agrimensór v. agrimensúră AGRIMENSÚRĂ AGRIOTIMÍE AGRIPNÍE AGRÍŞ ágriş v. agríş ágrişă v. agríş agríşă v. agríş agroalimentár v. alimént agrocenóză v. cenóză agrochímic v. chimíe agrochimíe v. chimíe agrochimíst v. chimíe agrogeológ v. geologíe agrogeológic v. geologíe agrogeologíe v. geologíe agroindustriál v. indústrie AGROLOGÍE agrometeorológ v. meteorologíe agrometeorológic v. meteorologíe agrometeorologíe v. meteorologíe agromínim v. mínim agronóm v. agronomíe agronómă v. agronomíe agronómic v. agronomíe AGRONOMÍE agropensiúne v. pensiúne agrosílvic v. sílvic agrotéhnic v. téhnic agrotehnicián v. téhnic agroterásă v. terásă agroturísm v. turísm1 agroturístic v. turísm1 agrozootéhnic v. zootehníe agrozootehnicián v. zootehníe agrozootehníe v. zootehníe ÁGRU ágru [ar., mr.] v. ágru agúd v. agúdă AGÚDĂ AGURÁ aguridár v. agurídă AGURÍDĂ agurijoáră v. agurídă agurizá v. agurídă agurizár v. agurídă AGÚST AGUSTÓS agústru v. agúst águstu [ar.] v. agúst agút v. agúdă agútă v. agúdă AGUTÍ agvár v. advár AH AHÁ ahandá [ar.] v. fund ahát v. agát ahắla v. ăl1 ahắst v. ăst ahắt [ar.] v. atất ahândá [ar.] v. fund ahândós [ar.] v. fund ahấndu [ar.] v. atất ahândusí [ar.] v. fund aheeán, -ă v. ahéu AHÉU ahmó [ir.] v. acúm ahmóce [ir.] v. acúm AHÓ AHÓTĂ ahótnic v. ahótă ahromátic v. cromátic ahromatísm v. cromátic ahróstihon v. acrostíh AHT AHTAPÓD ahtáre [ar.] v. atáre ahtấndu [ar.] v. atất ahtiá v. aht ahtiát1 v. aht ahtiát2 v. aht ahtinám v. ahtinameá AHTINAMEÁ ahtiór v. actór AI1 aí2 v. ai1 AI3 AI4 AI5 aí6 v. aíci ai7 v. háide AIÁ aiá v. ai1 437 áiai (pl.) v. ăl1 AIÁR aiásmă v. agheásmă aiasmătár v. agheásmă aiásta v. ăst aiáve v. aiévea aiávea v. aiévea aiázmă v. agheásmă aíce v. aíci aícea v. aíci AÍCI áida v. háide aidamác v. haidamác aidắu v. haidắu1 áide v. háide AÍDOMA aidúc v. haidúc aiéla v. ăl1 aiépt v. aieptá2 AIEPTÁ1 AIEPTÁ2 aieptát v. aieptá2 aieptătór v. aieptá2 aieptív v. adjectív åier [ir.] v. áer1 aiérlea v. aiúrea aieru v. áer1 aiesmuít v. agheásmă aiést v. ăst aiésta v. ăst aiéve v. aiévea AIÉVEA aimaná v. haimaná aimínterea v. altmínteri aimínteri v. altmínteri aimíntirea v. altmínteri aimíntre v. altmínteri aimíntrea v. altmínteri aimíntrile v. altmínteri aimíntrilea v. altmínteri aínde v. aíndere aíndenea v. aíndere AÍNDERE aínderea v. aíndere aíndine v. aíndere ainíne v. arín ainó v. ainú aínte v. înaínte AINÚ ainú v. ainú AIÓLI aiór1 v. ai1 aiór2 v. aréu aiós v. ai1 áir [ar.] v. áer1 AIRÁN AIRBAG airbus v. aerobúz aírea v. aiúrea aírilea v. aiúrea ÁISBERG ÁISFILD aíst [ar.] v. ăst aísta v. ăst aístalalt v. alt aistalált v. alt aístlalt v. alt aístlant v. alt aístu [ar.] v. ăst aişoáră v. ai1 aişór v. ai1 ait v. hait1 aíte v. ai1 aitúră v. ai1 aiuiú v. iu1 aiurá v. aiúrea aiúre v. aiúrea AIÚREA aiureálă1 v. aiúrea aiureálă2 v. aiurít1 aiúrelea v. aiúrea aiurí1 v. aiurít1 aiurí2 v. aiúrea aiúri3 v. aiúrea aiúrile v. aiúrea aiúrilea v. aiúrea aiurisánt v. aiurít1 aiuríst v. aiúrea aiurístic v. aiúrea AIURÍT1 aiurít2 v. aiúrea aiuritór1 v. aiurít1 aiuritór2 v. aiúrea aiúrle v. aiúrea aiúrlea v. aiúrea aiurvédic v. ayurvéda aiúş1 v. ai1 aiúş2 v. aúş aiuşoáră v. ai1 aiuşór v. ai1 ajág v. ageág AJDÉR ajtezắu v. ajutá ajumeálă v. jumí 438 ajumí v. jumí ajumít v. jumí ajumíta v. jumí AJÚN ajuná v. ajún ajunát v. ajún ajunătór v. ajún ajungătór v. ajúnge AJÚNGE ajúns v. ajúnge ajunsătúră v. ajúnge ajunsíe v. ajúnge AJÚR ajurá v. ajúr AJURNÁ AJUSTÁ ajustábil v. ajustá ajustáj v. ajustá ajustát v. ajustá ajustoáre v. ajustá ajustór v. ajustá AJUTÁ ajutå [ir.] v. ajutá AJUTÁJ ajutăréţ v. ajutá ajutătór v. ajutá ajutătoríe v. ajutá ajutór, -toáre v. ajutá ajutorá v. ajutá ajutorí v. ajutá ajutoríe v. ajutá ajutorínţă v. ajutá ajutoritór v. ajutá ajutórnic v. ajutá ajuturá v. ajutá AKẤN akedíe v. acedíe AKKADIÁN, -Ă akratopege v. acratopég AL1, A3 ål´ [ir.] v. ai1 al´ [mr.] v. ai1 al2 v. ăl1 ála v. ăl1 ÁLA-BÁLA ALABALẤC ALABANDÍNĂ ALABÁSTRU ALABÁŞ ALÁC1 alác2 v. aláci ALÁCI alagáre [ar.] v. alergá alágă [ar.] v. alergá ALAGEÁ alagícă v. alageá ALÁI alai-ceaúş v. alái ALAÍT ALALAGMÓN alalagmosí v. alalagmón alalagmuí v. alalagmón alalált v. alt ALALÍE alált [ar.] v. alt alált v. alt aláltăieri v. iéri aláltămâne v. mấine aláltăseară v. seáră alám v. além ALAMÁN1 ALAMÁN2 alamáni (pl.) v. alamán2 ALÁMĂ ALAMBÍC alambicá v. alambíc ALÁN ALANDÁLA ALANÍNĂ alánt v. alt alantála v. alandála ALANTOÍDĂ alántu [ar.] v. alt alárm v. alármă alarmá v. alármă alarmánt v. alármă ALÁRMĂ alarmíst, -ă v. alármă alastấncă v. alestấncă ALÁŞ alát v. halát aláture v. látură aláturea v. látură ALAÚN aláun v. alaún aláur v. láur1 alavástru v. alabástru ÁLĂ1 álă2 v. hálă2 alăgeá v. alageá alăgícă v. alageá ALẮM alămá v. alámă 439 alămár v. alámă alămát v. alámă alămăríe1 v. alámă alămăríe2 v. alámă alămấi v. lămấie alămấie v. lămấie alămâioáră v. lămấie alămâíţă v. lămấie alămí v. alámă alămíu v. alámă ALĂMÓJNĂ alămuí v. alámă alăncíre [ar.] v. alicí1 alăptá v. lápte alăsídă v. alesídă alătrá v. lătrá alătrătór v. lătrá alăturá v. látură alăturáş v. látură alắture v. látură alắturea v. látură alắturi v. látură alăturíş v. látură alắu1 v. aléu1 alắu2 v. halắu1 alăutár v. lăútă alăutáş v. lăútă alăútă v. lăútă alăuţél v. aluát alâbâlấc v. alabalấc alấm v. alắm ALB alb [mr.] v. alb álba v. alb ALBÁDĂ albán v. albanéz albanésc v. albanéz albanéşte v. albanéz ALBANÉZ, -Ă albanezísm v. albanéz albanísm v. albanéz albaníst v. albanéz albanístică v. albanéz albanológ v. albanéz albanologíe v. albanéz ALBASPÍNĂ ALBÁSTRU albástru [ar.] v. albástru albát [ar.] v. alb albatáriţă v. alb ALBATRÓS álbă [ar., mr.] v. alb albăstrấn v. albástru albăstreá v. albástru albăstreálă v. albástru albăstrél v. albástru albăstrí v. albástru albăstrícă v. albástru albăstríme v. albástru albăstriór v. albástru albăstríţă v. albástru albăstríu v. albástru albăstrúi v. albástru Albăţ v. alb albấi v. alb Albâia v. alb albấu v. alb albcíc [mr.] v. alb Albeaiu v. alb albeálă1 v. alb albeálă2 v. alb albeáţă [ar., mr.] v. alb albeáţă v. alb ALBÉDO albéi v. alb albél v. alb albenéţ v. alb albepíne (pl.) v. albaspínă albér [ar.] v. alb albescénţă v. alb albéţ v. alb albéţe v. alb albgardíst v. gárdă albí v. alb Albia v. álbie1 ALBIÁN albícă v. alb albícăv [mr.] v. alb albicél, -eá v. alb albicíc [mr.] v. alb albiciós [ar.] v. alb albiciúne v. alb ÁLBIE1 albíe2 v. alb albiér v. álbie1 ALBIGÉNS albigénz v. albigéns albií v. álbie1 álbile [ar.] v. alb albilíţă v. alb albíme v. alb albín v. alb albinár v. albínă albinárnic [mr.] v. albínă 440 ALBÍNĂ albínă [mr.] v. albínă albinărél v. albínă albinăríe1 v. albínă albinăríe2 v. albínă albinărít1 v. albínă albinărít2 v. albínă albineá v. albínă albineálă v. alb albinét v. albínă albinéţ v. alb albiní v. alb albinícă v. albínă albinioáră v. albínă albinísm v. albinós albiníş v. albínă albiníşă v. albínă albiníţă v. albínă albiníu v. alb ALBINÓS, -OÁSĂ albinúşă v. albínă albinúţă v. albínă albioáră v. álbie1 albiór v. alb albírę [ir.] v. albínă albíri [mr.] v. alb albişoáră v. alb albişór1 v. alb albişór2 v. alb albişór3 v. alb Albişorul v. alb ALBÍT albítă v. albít albitór, -toáre v. alb albitoríe v. alb albitúră v. alb albíţă v. alb albíu v. alb albiúţă v. álbie1 alboáre v. alb Alboe v. alb albói v. alb albóm v. albúm ALBORÁDĂ álbu [ar.] v. alb albúi v. alb albuiét v. alb Albul v. alb albuléţ v. alb ALBÚM álbum v. albúm albúme v. albumén albumeálă v. alb ALBUMÉN albúmen v. albumén albumín v. albumínă albuminát v. albumén ALBUMÍNĂ albuminoíd v. albumínă albuminométru v. albumínă albuminós v. albumínă albuminuríe v. albumínă albumíţă v. alb albumóză v. albumínă alburí v. alb alburíu v. alb ALBÚRN albúş [ar.] v. alb albuşéu v. alb albúţ v. alb alcá v. halcá alcád v. alcálde alcáde v. alcálde alcádzi (pl.) v. alcálde ALCÁIC alcaicésc v. alcáic alcál v. alcáliu ALCÁLDE alcalescént v. alcáliu alcalescénţă v. alcáliu alcalí v. alcáliu alcálic v. alcáliu alcalicelulóză v. celulóză (Addenda la vol. III) alcalicitáte v. alcáliu alcalimetríe v. alcáliu alcalimétru v. alcáliu alcalín v. alcáliu alcálin v. alcáliu alcalinitáte v. alcáliu alcalinizá v. alcáliu alcalinizánt v. alcáliu alcalinizát v. alcáliu alcalinizáţie v. alcáliu alcalinizaţiúne v. alcáliu alcalíno-pământós v. alcáliu ALCÁLIU alcalizá v. alcáliu alcalizáţie v. alcáliu alcalizaţiúne v. alcáliu alcaloíd v. alcáliu alcalóză v. alcáliu ALCÁM ALCÁN ALCARÁZAS ALCAZÁR ALCĂTUÍ1 ALCĂTUÍ2 441 alcătuiálă v. alcătuí1 alcătuínţă v. alcătuí1 alcătuít v. alcătuí1 alcătuitór, -toáre v. alcătuí1 alcăzí v. alcătuí2 alcăzlí v. alcătuí2 alcăzluí v. alcătuí2 alcăzuí v. alcătuí2 ALCÉE alcér v. arcér1 ALCHÉNĂ ALCHIDÁL alchídic v. alchidál ALCHÍL alchiláre v. alchíl alchimia v. alchimíe alchímic v. alchimíe ALCHIMÍE alchimíst v. alchimíe ALCHÍNĂ alchión v. alción ALCIÓN alcionián v. alción alciónic v. alción ALCMANIÁN alcmánic v. alcmanián alcmanicésc v. alcmanián alcohól v. alcoól alcohólic v. alcoól alcoholísm v. alcoól alcoholizá v. alcoól ALCOÓL alcoolát v. alcoól alcoolemíe v. alcoól alcoólic, -ă v. alcoól alcoolimétru v. alcoól alcoolísm v. alcoól alcoolizá v. alcoól alcoolmetríe v. alcoól alcoolmétru v. alcoól alcoolometria v. alcoól alcoolometríe v. alcoól alcoolométru v. alcoól alcoolscóp v. alcoól alcoolscópic v. alcoól alcooltést v. alcoól alcoométru v. alcoól alcorán v. corán ALCÓV alcován v. elcován alcóvă v. alcóv alcoxíd v. alcoól alcurán v. corán aldamáş v. aldămáş aldán v. hăldán aldáş v. alduí ALDĂMÁŞ aldămăşár v. aldămáş álde v. al1 ALDEHÍDĂ ALDÍN, -Ă aldól v. aldehídă ALDOSTERÓN aldosterónă v. aldosterón ALDOVĂNÍ aldóză v. aldehídă ALDUÍ alduiálă v. alduí aleádzire [ar.] v. alége aleám v. além álea-málea v. ála-bála ALEÁN aleáneş v. aleán aleániş v. aleán aleánt v. aliá1 aleánţă v. aliá1 aleát v. aliá1 aleát v. arét2 aleatór v. aleatóriu aleatóric v. aleatóriu aleatorísm v. aleatóriu ALEATÓRIU aleátul v. arét2 alebárdă v. halebárdă alebardiér v. halebárdă ALÉE alefíe v. alifíe alefíu v. alifíe ALEGÁ1 ALEGÁ2 alegáţie v. alegá2 alegaţiúne v. alegá2 alegădí v. alegăduí ALEGĂDUÍ alegăluí v. alegá2 alegătór, -toáre v. alége alegătúră v. alége alegấnd v. alége ALÉGE alegní v. lihní alegóric v. alegoríe alegoricésc v. alegoríe alegoricéşte v. alegoríe 442 ALEGORÍE alegorísm v. alegoríe alegoríst, -ă v. alegoríe alegorizá v. alegoríe alegorizánt v. alegoríe alegrésă v. alégru alegréţă v. alégru alegréţe v. alégru alegréţie v. alégru ALÉGRU alegúţ v. alége aleguţá v. alége ALÉI ALÉLĂ alelé v. aléi álele v. aléi aleléi v. aléi aleléle v. aléi aleléu v. aléi ALELÚIA ALÉM alemán v. alamán2 ALEMÍ alénă v. halénă aléne v. léne alenşíg v. aleán alenşúg v. aleán aleó v. aoléu aleór v. aréu al´eptå [ir.] v. aieptá1 alérg v. alergá ALERGÁ alergáci v. alergá alergát v. alergá alergăríşte v. alergá alergătoáre1 v. alergá alergătór, -toáre2 v. alergá alergătúră v. alergá alergắu v. alergá alergén v. alergíe alérgic v. alergíe ALERGÍE alergogén v. alergíe alergológ v. alergíe alergológic v. alergíe alergologíe v. alergíe alért v. alértă alertá v. alértă ALÉRTĂ alertéţă v. alértă alertéţe v. alértă alés1 v. alége alés2 v. alége alesătór v. alége alesătúră v. alége ALESÍDĂ ALESTẤNCĂ alestíncă v. alestấncă alesúră v. alége aléş v. leş2 aleşuí v. leş2 aleşuitór v. leş2 aleşuitúră v. leş2 aleşveríş v. alişveríş aléti v. arét2 alétiul v. arét2 ALÉU1 aléu2 v. aoléu aléur v. aréu ALEURÍT aleurític v. aleurít aleurolít v. aleurít aleurométru v. aleurónă aleuronát v. aleurónă ALEURÓNĂ aleurónic v. aleurónă alevéş v. léveş ALEVÍN alevináj v. alevín alexandreánin v. alexandrín alexandrésc v. alexandrín ALEXANDRÍN alexandrineán v. alexandrín alexandrinísm v. alexandrín ALEXANDRÍT ALEXĂNDREÁN alexăndrineán v. alexăndreán alexăndrineáncă v. alexăndreán ALEXÍE ALÉXII ALEXÍNĂ ALEXITIMÍE ALEZÁ alezáj v. alezá alezór v. alezá ÁLFA1 ÁLFA2 ALFABÉT alfabetár v. alfabét alfabétic v. alfabét alfabeticésc v. alfabét alfabeticéşte v. alfabét alfabetizá v. alfabét alfabetizáre v. alfabét 443 alfanuméric v. númăr alfatrón v. álfa1 alfavít v. alfabét alfavíta v. alfabét alfavitár v. alfabét alfaviticésc v. alfabét alfáviton v. alfabét ALFENÍD ALFIÓR ALGARÁDĂ alg´áre [ar.] v. alb algazíl v. alguazí ÁLGĂ algebráic v. algébră ALGÉBRĂ álgebră v. algébră algébric v. algébră algebricéşte v. algébră algebríst v. algébră algebrístă v. algébră algereán v. algerián ALGERIÁN ALGEZÍE algezimetríe v. algezíe algezimétru v. algezíe algeziológ v. algezíe algeziologíe v. algezíe algeziométru v. algezíe alghebraicésc v. algébră alghebraicéşte v. algébră alghébră v. algébră alghebricésc v. algébră alghevră v. algébră álǵi [ar.] v. alb ALGÍD algiditáte v. algíd ALGÍE alǵináme [ar.] v. albínă alǵinár [ar.] v. albínă alǵínă [ar.] v. albínă algínă v. álgă alǵíre [ar.] v. alb alǵitúră [ar.] v. alb ALGOCALMÍN ALGOFOBÍE ALGOGÉN ALGÓL algológ v. álgă algológă v. álgă algológic v. álgă algologíe v. álgă ALGOMANÍE algonchián v. algonkián1 algonchín v. algonkián1 ALGONKIÁN1 algonkián2 v. algonkián1 algonkín v. algonkián1 algonquián v. algonkián1 algonquín v. algonkián1 algorísm v. algorítm ALGORÍTM algorítmic v. algorítm ALGRAFÍE ALGUAZÍL alhímic v. alchimíe alhimíe v. alchimíe alhimíst v. alchimíe alhimísta v. alchimíe alí v. halí ALIÁ1 ALIÁ2 aliágiu v. aliá1 aliáj v. aliá1 aliánt v. aliá1 aliánţă v. aliá1 aliánţie v. aliá1 ÁLIAS aliát v. aliá1 aliát v. aliá1 ALIBÍ alibíu1 v. alibí alibíu2 v. arbíu alíc v. alícă alicamént v. alimént ALICÁNTE ALÍCĂ alicăríe v. alícă ALICÍ1 alicí2 v. alícă alíci3 v. hilíci1 alicí4 v. hilíci1 ALICÍNĂ alicíre v. alícă alicneálă v. lihní ALICÓT, -Ă ALICUÁNTĂ alicuótă v. alicót alicvótă v. alicót alidád v. alidádă ALIDÁDĂ alidzeáre [ar.] v. alége ALIENÁ alienábil v. aliená 444 alienabilitáte v. aliená aliénable v. aliená alienát, -ă v. aliená alienáţie v. aliená alienaţiúne v. aliená alieníst v. aliená ALIÉT alifánt v. elefánt ALIFÁTIC ALIFÍE alífie v. alifíe alifiós v. alifíe ALIGATÓR aligátor v. aligatór aligná v. lihní ALIGNÍ1 aligní2 v. lihní aligoricésc v. alegoríe aligoríe v. alegoríe ALIGOTÉ ALÍL alilodidáctic v. didáctic alilodidáctică v. didáctic alilúia v. alelúia alimán v. limán alimăná v. limán alimăní v. limán alimănít v. limán alimbá v. limb ALIMÉNT alimentá v. alimént alimentár v. alimént alimentáră v. alimént alimentatór v. alimént alimentáţie v. alimént alimentaţiúne v. alimént ALIMÓJDII ALIMÓN alimonít v. limán ALIMÓRI alimpí v. limp alín v. aliná1 ALINÁ1 aliná2 v. aniná aliná2 v. lihní ALINÁRE [ar.] alináre [ar.] v. aniná alinătór v. aliná1 alinătúră v. aliná1 alincíre [ar.] v. alicí1 alínderea v. aíndere alinea v. alineát alineá v. alinía ALINEÁT alinée v. alineát aliní v. aliná1 ALINÍA aliniamént v. alinía aliniát v. alineát alínii (pl.) v. alineát alinimént v. alinía alinór v. aréu alínt v. alintá ALINTÁ alintătór v. alintá alintătúră v. alintá ALIÓN aliór v. aréu aliosmán v. aliotmán ALIOTMÁN alipí v. lipí ALIPUÍ alisídă v. alesídă alisión v. anasón alismacée v. alismatacée ALISMATACÉE alisón v. anasón alistấncă v. halastấncă ALIŞPÁN ALIŞVERÍŞ ALITẮU aliterá v. aliteráţie aliteráre v. aliteráţie aliteratív v. aliteráţie aliteratúră v. líteră ALITERÁŢIE aliteraţiúne v. aliteráţie alíur v. aréu ALIVÁNCĂ alivánda v. alivánta alivánt v. lavándă ALIVÁNTA ALIVĂNÍ alivénci v. aliváncă ALIZARÍNĂ ALIZÉU allegrétto v. alégru allégro v. alégru ALLEMÁNDĂ allotropie v. alotropíe almadínă v. alabandínă almán v. almándă almanác v. almanáh 445 ALMANÁH ALMÁNDĂ almandín v. alabandínă almandínă v. alabandínă almár v. armár almáriu v. armár ALMÁS ALMÉE almicantará v. almicantarát ALMICANTARÁT almíntere v. altmínteri almínteri v. altmínteri almíntrele v. altmínteri almíntrelea v. altmínteri almíntrine v. altmínteri almojneán v. alămójnă ÁLNIC alnicíe v. álnic ALÓ1 ALÓ2 ALO3- ALOBRÓG alocá v. alocáţie alocábil v. alocáţie ALOCÁŢIE alocaţiúne v. alocáţie alocromátic v. cromátic alocromatísm v. cromátic alócurea v. loc alócuri v. loc alocúţie v. alocuţiúne ALOCUŢIÚNE alodiál v. alódiu alodialitáte v. alódiu ALÓDIU ALÓE alóes v. alóe aloétic v. alóe ALOFÓN alogám, -ă v. alogamíe ALOGAMÍE ALOGÉN alogenétic v. alogén alogénic v. génă alógic v. lógic alogísm v. lógic ALOGLÓT aloglótic v. aloglót ALOHTÓN alói v. alóe ALÓNJĂ alopát v. alopatíe alopátic v. alopatíe alopaticésc v. alopatíe alopáticeşte v. alopatíe ALOPATÍE ALOPECÍE aloralalţi (pl.) v. alt alorghídă v. alurghídă alós v. hálă2 alotransplánt v. transplantá alótria v. alótrii ALÓTRII alotróp v. alotropíe alotrópic v. alotropíe ALOTROPÍE aloţél v. aluát ALOXÁN ALOZÓM ALPACÁ1 alpáca1 v. alpacá1 ALPACÁ2 alpagá1 v. alpacá1 alpagá2 v. alpacá2 AL PÁRI alpenstockuri (pl.) v. álpenştoc ÁLPENŞTOC alpéstru v. alpín álpic v. alpín ALPÍN alpinísm v. alpín alpiníst v. alpín alpinístă v. alpín ALSACIÁN, -Ă alsắu v. al1 alsăuí v. al1 alsăuíre v. al1 alşímic v. alchimíe alşimíe v. alchimíe alşimíst v. alchimíe ALT alt [ar., mr.] v. alt ALTÁIC ALTÁN altanấc v. altângíc ALTÁR altár [ar., mr.] v. altár altáre [ar.] v. altár altáriu v. altár altăcevá v. ce1 (Addenda la vol. II partea a II-a) altădátă v. da2 altămáş v. aldămáş altăoáră v. oáră1 altăráş v. altár 446 altângeá v. altângíc ALTÂNGÍC altcarevá v. cáre altcândvá v. când altcevá v. ce1 áltceva v. ce1 altcinevá v. cíne1 áltcineva v. cíne1 altcúm v. cum áltcum v. cum altcumvá v. cum áltcumva v. cum álteori v. oáră1 ÁLTER ÉGO ALTERÁ alterábil v. alterá alterabilitáte v. alterá alteránt v. alterá alteratív v. alterá alteratór, -toáre v. alterá alteráţie v. alterá alteraţiúne v. alterá altéră v. hálteră ALTERCÁŢIE altercaţiúne v. altercáţie alteritáte v. alt altérn v. alterná ALTERNÁ alternábil v. alterná alternánt v. alterná alternánţă v. alterná alternatív v. alterná alternatívă v. alterná alternatór v. alterná alternáţie v. alterná alternaţiúne v. alterná altésă v. altéţă altése v. altéţă ALTÉŢĂ áltfel v. fel ÁLTHORN althórn v. álthorn altigráf v. altitúdine altimétric v. altitúdine altimetríe v. altitúdine altimétru v. altitúdine altíssimo v. álto altíst v. álto altístă v. álto altitelemétru v. telemétru altitudinál v. altitúdine ALTITÚDINE ALTÍŢĂ altîncotró v. încotró altmínte v. altmínteri altmínterea v. altmínteri ALTMÍNTERI altmíntrea v. altmínteri altmíntrele v. altmínteri altmíntrelea v. altmínteri altmíntrenea v. altmínteri ÁLTO altoáie v. altói1 altoán v. altói1 altoánă v. altói1 altocúmulus v. cúmulus altogravúră v. gravá ALTÓI1 altoí2 v. altói1 altoiálă v. altói1 altoít v. altói1 altoitór v. altói1 altoitúră v. altói1 altón v. altói1 altoreliéf v. reliéf altostrátus v. strátus ALTRUÍSM altruíst v. altruísm altu [ar.] v. alt altucevá v. ce1 altuí v. altói1 altuiálă v. altói1 altuitór v. altói1 áltunde v. únde áltundeva v. únde ALŢÁR ALŢIÉR ál´u [ar.] v. ai1 ALUÁŞ ALUÁT aluát [ar.] v. aluát aluåt [ir.] v. aluát aluăţél v. aluát aluciná v. haluciná alucináţie v. haluciná alucinaţiúne v. haluciná aluminát v. alumíniu alumínă v. alumíniu aluminifér v. alumíniu ALUMÍNIU alumínium v. alumíniu aluminizá v. alumíniu aluminizáre v. alumíniu 447 aluminós v. aluminizá aluminotermíe v. aluminizá ALÚMN alumnát v. alúmn alúmnă v. alúmn alumnéu v. alúmn alumosilicát v. silíciu al´úmtrea [ar.] v. altmínteri alún1 v. alúnă alún2 v. alaún alún [ar.] v. alúnă aluná [ar.] v. alúnă alunáme v. alúnă alunár1 v. alúnă alunár2 v. alúnă alunáş v. alúnă alunát v. alúnă ALÚNĂ alúnă [ar.] v. alúnă alunăreásă v. alúnă aluneá [ar.] v. alúnă aluneásca v. alúnă ALUNECÁ alunecát v. alunecá alunecătór v. alunecá alunecătúră v. alunecá alunecós v. alunecá alunecúş v. alunecá alunél v. alúnă alunéle (pl.) v. alúnă alunét v. alúnă ALUNGÁ alungát v. alungá alungătór v. alungá alungătúră v. alungá alungí v. lung alunicáre [ar.] v. alunecá alunícă v. alúnă aluníş v. alúnă ALUNÍT alunítă v. alunít aluníţă v. alúnă aluníu v. alúnă alunizá v. lúnă alunúc v. alúnă alunúţă v. alúnă alúr [ir.] v. alúnă al´uráre [ar.] v. aiúrea ALÚRĂ al´úre [ir.] v. aiúrea alúrę [ir.] v. alúnă al´úrea [ar.] v. aiúrea ALURGHÍDĂ alusiv v. alúzie aluvát v. aluát aluviál v. aluviúne alúvie v. aluviúne aluvión v. aluviúne aluvionár v. aluviúne aluvionáre v. aluviúne alúviu v. aluviúne ALUVIÚNE ALÚZIE aluzión v. alúzie aluziúne v. alúzie aluzív v. alúzie alvá v. halvá alvalúc v. alvălúc alvalúcă v. alvălúc alvanít v. albanéz ALVĂLÚC alvălúcă v. alvălúc alveolár v. alveólă alveolát v. alveólă ALVEÓLĂ alveolér v. alveólă alveolítă v. alveólă álvie v. álbie1 ALVÍN alviţár v. halvá alvíţă v. halvá alviţăríe v. halvá AMÁ áma v. amá amá v. amánt AMÁBIL amábile v. amábil amabilitáte v. amábil amaínte v. înaínte AMALGÁM amalgamá v. amalgám amalgamáţie v. amalgám amalgamaţiúne v. amalgám amalgámă v. amalgám AMÁN1 amán2 v. amá amanát v. amanét amandamént v. améndă AMÁNDEA amandeá v. amándea amándela v. amándea amándila v. amándea amándilea v. amándea 448 AMANDÍNĂ AMANÉT amanetá v. amanét amanetár, -ă v. amanét amanetarí v. amanét amanetarisí v. amanét amanetarisitór v. amanét amanetát v. amanét amanetatór v. amanét amánsă v. amásă AMÁNT amántă v. amánt amánte v. amánt amán-zamán v. amán1 amánz-amánz v. amán1 AMÁR amár [ar.] v. amár amår [ir.] v. amár AMARÁ amaráj v. amará AMARÁNT amarantacée v. amaránt amarántă v. amaránt amáră v. amará amarétto v. amár AMARILIDACÉE amarilidée v. amarilidacée amárnic v. amár amartizá v. marţián Amarul v. amár AMÁSĂ amatis v. ametíst AMATÓR, -TOÁRE amatorísm v. amatór amatorístic v. amatór AMAURÓZĂ amavrosis v. amauróză AMAZOÁNĂ amazónă v. amazoánă amazoneán v. amazoánă AMAZONIÁN AMAZONÍT amazonítă v. amazonít amazúchi v. hasmaţúchi amăgeálă v. amăgí amăgélnic v. amăgí amăgéu v. amăgí AMĂGÍ amăgiáş v. amăgí amăgíe v. amăgí amăgişág v. amăgí amăgít v. amăgí amăgitór, -toáre v. amăgí amăgitorésc v. amăgí amăgitúră v. amăgí amăhăí v. măhăí amăninţá v. ameninţá amănúnt v. mărúnt amănunţí v. mărúnt amănunţíme v. mărúnt amănunţít v. mărúnt amărálă v. amár amăráme [ar.] v. amár amărăciós v. amár amărăciúne v. amár amărălúţă v. amár amărăşteán v. amár amărătăciúne v. amár amărâciós v. amár amărâciúne v. amár amărâciúni [ar.] v. amár amărấme [ar.] v. amár amărất, -ă v. amár amărâtór v. amár amărâtúră v. amár amăreá v. amár amăreálă v. amár amăreáţă [ar.] v. amár amărél v. amár amărí v. amár amăriciúne v. amár amăríe v. amár amăríme [ar.] v. amár amăríu v. amár amărî́ [ar.] v. amár amărnicít v. amár amărúi v. amár amărúnt v. mărúnt amărunţélul v. mărúnt amărunţí v. mărúnt amărunţíme v. mărúnt amărunţít v. mărúnt amărúş v. amár amărúţ v. amár amărúţă v. amár amăţí v. ameţí amăţitór v. ameţí amâná v. mấine amânár v. amnár amânát v. mấine amấnă v. mấnă amânăciós v. mấine amânătá v. mấine amânătór v. mấine 449 AMÂNDÓI ambác v. abác AMBALÁ ambalágiu v. ambalá ambaláj v. ambalá ambalát v. ambalá ambalatór, -toáre v. ambalá ambár v. hambár AMBARASÁ ambarasánt v. ambarasá ambarasát v. ambarasá AMBARDÁ ambardée v. ambardá AMBASÁDĂ ambasadoáre v. ambasádă ambasadór v. ambasádă ambasadóre v. ambasádă ambasadoreásă v. ambasádă ambasadríţă v. ambasádă ambaşadór v. ambasádă ambaşatór v. ambasádă ambăcár v. abác ámberă v. ámbră AMBETÁ ambetánt v. ambetá AMBIÁNT ambiánţă v. ambiánt ambidesteritáte v. ambidéxtru ambidéstru v. ambidéxtru ambidextríe v. ambidéxtru AMBIDÉXTRU, -Ă ambiént2 v. ambiánt ambiént2 v. ambiánt ambientál v. ambiánt ambíg v. ambíguu ambigén v. gen1 ambiguitáte v. ambíguu ambiguizá v. ambíguu ambiguizáre v. ambíguu AMBÍGUU ÁMBII ambiofoníe v. ambiánt ámbit v. ámbitus ÁMBITUS ambíţ v. ambíţie AMBÍŢIE ambiţioná v. ambíţie ambiţiós v. ambíţie ambiţióz v. ambíţie ambiţiúne v. ambíţie AMBIVALÉNT ambivalénţă v. ambivalént AMBLIÓP, -OÁPĂ ambliopíe v. amblióp AMBLIPÓD AMBLISTÓMA ambón v. amvón AMBRÁSĂ ambrazúr v. ambrazúră AMBRAZÚRĂ ÁMBRĂ AMBREIÁ ambreiáj v. ambreiá AMBRIBÓI ambroziác v. ambrózie ambrózic v. ambrózie AMBRÓZIE ambrozíe v. ambrózie ámbru v. ámbră ambulacrár v. ambulácru AMBULÁCRU AMBULÁNT ambulánţă v. ambulánt ambulanţiér v. ambulánt ambulanţiéră v. ambulánt ambulatóriu v. ambulánt ambuscá1 v. ambuscádă ambuscá2 v. ambuscádă AMBUSCÁDĂ AMBUŞÚRĂ ambuteiá v. ambuteiáj AMBUTEIÁJ ambutisá v. ambutisáj AMBUTISÁJ ambutisáre v. ambutisáj ambutisór v. ambutisáj amdídie v. andívă amébă v. amíbă amelăţătúră v. ameninţá amelinţá v. ameninţá AMELIORÁ ameliorábil v. ameliorá amelioránt v. ameliorá amelioráre v. ameliorá amelioratív v. ameliorá amelioratór v. ameliorá amelioráţie v. ameliorá amelioraţiúne v. ameliorá ameliţá v. ameninţá ameliţătúră v. ameninţá ámen v. amín AMENAJÁ amenajábil v. amenajá amenajamént v. amenajá 450 amendá1 v. améndă amendá2 v. améndă amendábil v. améndă amendamént v. améndă AMÉNDĂ AMENINŢÁ ameninţát v. ameninţá ameninţătór v. ameninţá ameninţătúră v. ameninţá ameninţeálă v. ameninţá AMENITÁTE amenorée v. menorée AMÉNT amentacée v. amént amére v. amór AMERICÁN americáncă v. americán americanésc v. americán americanéşte v. americán americanísm v. americán americaníst v. americán americanístică v. americán americanizá v. americán américă v. americán americănésc v. americán americănéşte v. americán americănísm v. americán AMERÍCIU amerícium v. ameríciu americúţă v. americán amerindá v. merínde AMERINDIÁN, -Ă amerinţá v. ameninţá amerinţătór v. ameninţá amerinţătúră v. ameninţá amerisáj v. amerizá amerisór v. amerizá AMERIZÁ amerizáj v. amerizá amerizór v. amerizá améstec v. amestecá AMESTECÁ amestecát v. amestecá amestecăciúne v. amestecá amestecătór1 v. amestecá amestecătór2 v. amestecá amestecătúră v. amestecá amestecăţíş v. amestecá amestecúş v. amestecá ametabólă v. metabolísm AMETÍST ametístă v. ametíst AMETRÓP, -Ă ametropíe v. ametróp ameţeálă v. ameţí AMEŢÍ ameţít v. ameţí ameţitór v. ameţí ameţitúră v. ameţí AMFETAMÍNĂ AMFI- amfiartróză v. artróză amfibián v. amfíbiu amfíbie v. amfíbiu AMFÍBIU amfiból v. amfibolíe AMFIBOLÍE amfibologhíe v. amfibolíe amfibológic v. amfibolíe amfibologíe v. amfibolíe amfibrachic v. amfibráh AMFIBRÁH amfibráhic v. amfibráh amfibráhiu v. amfibráh amfictión v. amficţioníe amfictiónic v. amficţioníe amfictioníe v. amficţioníe amficţión v. amficţioníe amficţiónic v. amficţioníe AMFICŢIONÍE AMFIDRÓMIC AMFIGONÍE AMFIGÚRIC AMFIMÁCRU AMFIMIXÍE AMFINEURIÁN AMFIÓX AMFIPÓD AMFIPROSTÍL amfiteátron v. teátru amfiteátru v. teátru AMFITÉRIU AMFITRIÓN amfíviu v. amfíbiu amfivolíe v. amfibolíe amfivrahéu v. amfibráh ÁMFORĂ amforétă v. ámforă AMFOTÉR amfotéră v. amfotér AMFOTONÍE AMHÁR, -Ă amhárică v. amhár 451 AMIÁBIL amiábl v. amiábil AMIÁNT amiántă v. amiánt amiáză v. miazăzí amiazăzá v. miazăzí amiazăzí v. miazăzí amiázi v. miazăzí AMÍBĂ AMÍC amicábil v. amiábil amicál v. amíc amícă v. amíc amicíe v. amíc amicíţie v. amíc amidáză v. amídă AMÍDĂ amidínă1 v. amídă amidínă2 v. amidón AMIDÓL AMIDÓN amidoná v. amidón amidonát v. amidón amidoneríe v. amidón amidopirínă v. aminopirínă amidúră v. amídă amielínic v. mielínă amiezá v. miazăzí amiezăzá v. miazăzí amiezí1 v. miazăzí amiézi2 v. miazăzí AMIEZÍTĂ AMIGDÁLĂ amigdalectomíe v. amigdálă AMIGDALÉU, -ÉE amigdalián v. amigdálă amigdalítă v. amigdálă amigdaloíd v. amigdaléu amigdaloídă v. amigdaléu amijí v. mijí amíjloc v. míjloc AMÍL1 amil2 v. amidón amilacéu v. amíl1 amiláză v. amíl1 amílic v. amíl1 amilodextrínă v. dextrínă amilográf v. amíl1 amilográmă v. amíl1 amiloíd v. amíl1 amiloidóză v. amíl1 ámilon v. amidón amilopectínă v. pectínă amilóză v. amíl1 AMIMÍE AMÍN AMÍNĂ amindói [ir.] v. amândói amindóiľi [ar.] v. amândói amindóľi [ar.] v. amândói amíno v. amínă aminoacíd v. amínă aminoacidemíe v. amínă aminoaciduríe v. amínă aminoalcoól v. amínă AMINOPIRÍNĂ aminoplást v. amínă aminosí v. mirós aminozaháruri v. amínă AMINTÁRI [ar.] amínte v. mínte amíntele v. altmínteri amíntere v. altmínteri amínterea v. altmínteri amínterle v. altmínteri amintí v. mínte amintíre v. mínte amíntirea v. altmínteri amintitór v. mínte amíntre v. altmínteri amíntrele v. altmínteri amíntrelea v. altmínteri AMIOTROFÍE AMIRÁ amirádzi (pl.) v. amirá AMIRÁL amiralát v. amirál amiraleásă v. amirál amiralitáte v. amirál amirán v. amirá amiráre v. mirá amirárea v. mirá amirătór v. admirá amiroánă v. amirá amirosá v. mirós amiroseálă v. mirós amirosí v. mirós amirositór v. mirós amirositúră v. mirós amiruí1 v. mir amiruí2 v. miruí2 amisticáre [ar.] v. amestecá amisticătúră [ar.] v. amestecá amistuí v. mistuí 452 amitóză v. mitóză AMNÁR amnár [mr.] v. amnár amnári [ar.] v. amnár amnărél v. amnár amnărí v. amnár amnărúş v. amnár amneár [ar.] v. amnár amńerosí v. mirós amnestie v. amnistíe amnézic, -ă v. amnezíe AMNEZÍE amńinusí v. mirós ámnion v. amniós AMNIÓS ámnios v. amniós amniót, -ă v. amniós amniótic v. amniós amńiroánă v. amirá amnistiá v. amnistíe amnistiábil v. amnistíe AMNISTÍE amnístie v. amnistíe amó [ar.] v. acúm amoáre v. amór AMÓC AMOFÓS amói v. moále amok v. amóc AMONIÁC amoniacál v. amoniác amoniát v. amoniác amonificáre v. amoniác AMONÍT amóniu v. amoniác amónium v. amoniác amoniuríe v. amoniác AMÓNTE AMÓR amorál v. morál1 amoralísm v. morál1 amoralíst v. morál1 amoralitáte v. morál1 amoráş v. amór amoreáză v. amór amóre próprie v. amór amoréu v. amorít amoréz v. amór amorezá v. amór amoréză v. amór AMÓRF amorfíe v. amórf amorfísm v. amórf AMORÍT amoriteán v. amorít amorós v. amór amoróso v. amór amorózo v. amór amór-própriu v. amór amorsá v. amórsă AMÓRSĂ amortíbil v. amortizá amortismént v. amortizá AMORTIZÁ amortizábil v. amortizá amortizáţie v. amortizá amortizaţiúne v. amortizá amortizór v. amortizá amortizuí v. amortizá amorţeálă v. amorţí AMORŢÍ amorţít v. amorţí amorţitór v. amorţí amorţitúră [mr.] v. amorţí amorţitúră v. amorţí amoţí v. ameţí AMOVÍBIL amovibilitáte v. amovíbil AMPATAMÉNT AMPELIDACÉE ampelidée v. ampelidacée ampelográf v. ampelografíe ampelográfă v. ampelografíe ampelográfic v. ampelografíe AMPELOGRAFÍE AMPENÁJ AMPÉR amperáj v. ampér ampermétru v. ampér amperóră v. ampér amperormétru v. ampér amper-spíră v. ampér amphibólă v. amfibolíe amphigonia v. amfigoníe AMPICILÍNĂ amplasá v. amplasamént AMPLASAMÉNT amplectív v. amplexiúne amplexicául, -ă v. amplexiúne amplexiflór v. amplexiúne AMPLEXIÚNE amplificá v. ámplu amplificánt v. ámplu amplificatív v. ámplu 453 amplificatór v. ámplu amplificáţie v. ámplu amplificaţiúne v. ámplu amplitúdine v. ámplu amploaiát v. amploiát amploáre v. ámplu AMPLOIÁT ÁMPLU AMPOLOZITÁTE amprentá v. ampréntă amprentáre v. ampréntă AMPRÉNTĂ amprentologíe v. ampréntă AMPRÍZĂ ampróor v. próor amprúăr v. próor ÁMPULĂ AMPUTÁ amputáţie v. amputá amputaţiúne v. amputá amsí v. hamsíe amú [ar.] v. acúm amú [mr.] v. acúm amú v. acúm amuia1 v. moále amúia2 v. acúm amulét v. amulétă AMULÉTĂ amúma v. acúm amuníţie v. muníţie amúnte v. múnte amúr v. amór amureáză v. amór amuréz v. amór amurezá v. amór amúrg v. murg1 amurgí v. murg1 amurgít v. murg1 amurţătúră [ar.] v. amorţí amurţấre [ar.] v. amorţí amurţeálă v. amorţí amurţí v. amorţí amúş v. hămúş amúşi1 v. acúm amuşí2 v. hămúş amuşí3 v. hămúş amuşiná v. muşiná amuşluí v. muşiná amuşuluí v. muşiná amuţá v. asmuţí amuţát v. asmuţí amuţătúră v. asmuţí amuţeálă v. mut amuţí v. mut amuţít v. mut AMUZÁ amuzamént v. amuzá amuzánt v. amuzá amuzatór, -toáre v. amuzá AMUZÍE amvoánă v. amvón AMVÓN amvónă v. amvón ámvră v. ámbră amvrosia v. ambrózie amvrozíe v. ambrózie AN an [ar., mr.] v. an ån [ir.] v. an ANÁ1 ANA2- ANABÁTIC anabióză v. biótic ANABOLÍSM anabolizánt v. anabolísm ANACÁRD1 anacárd2 v. anacárd1 anacárdă v. anacárd1 anacardiacéu, -ee v. anacárd1 anacardiér v. anacárd1 anacíclic v. cíclu anaciditáte v. acíd anaclorhidríe v. clor ANACOLÚT anacolútă v. anacolút ANACÓNDA anacorét v. anahorét ANACREÓNTIC anacreonticésc v. anacreóntic anacrí v. ácru2 anacrónic v. anacronísm ANACRONÍSM anacronístic v. anacronísm anacrúsă v. anacrúză anacrúsic v. anacrúză ANACRÚZĂ anacrúzic v. anacrúză anacuzíe v. acústic ANADIPLÓZĂ ANADIPSÍE anadól v. anatolián anadoleán v. anatolián anadolésc v. anatolián anaerób v. aerób 454 anaerobi (pl.) v. aerób anaerobiótic v. biótic anaerobióză v. biótic anaeróbiu v. aerób anafáză v. fáză anáfemă v. anatémă anafiláctic v. filaxíe anafilaxíe v. filaxíe ANAFÓR ANAFORÁ ANAFÓRĂ1 anáforă1 v. anafóră1 anáforă2 v. anáfură ANAFORÉZĂ anafóric v. anafóră1 anafórniţă1 v. anafór anafórniţă2 v. anáfură anafrodiziác, -ă v. afrodiziác anafrodizíe v. afrodiziác anáftemă v. anatémă ANÁFURĂ anagenéză v. genéză anaglíf v. anaglífă ANAGLÍFĂ anaglíptă v. anaglífă anaglíptic v. anaglífă ANAGNÓST anagnóstis v. anagnóst anagógic v. anagogíe ANAGOGÍE anagrám v. anagrámă anagramá v. anagrámă anagramátic v. anagrámă anagramatizá v. anagrámă ANAGRÁMĂ ANAHORÉT anahorétă v. anahorét anahorétic v. anahorét anahorít v. anahorét anahronísm v. anacronísm anál v. ánus ANALCÍD ANÁLE ANALÉCTE ANALEPSÍE analéptic v. analepsíe analfabét, -ă v. alfabét analfabetísm v. alfabét analgeziánt v. algezíe analgézic v. algezíe analgezíe v. algezíe analgezínă v. algezíe anális v. analíză analisá v. analíză analísă v. analíză analisí v. analíză análisis v. analíză analíst1 v. anále analíst2 v. analíză analísta v. anále analístă v. analíză analític v. analíză analiticésc v. analíză analiticéşte v. analíză analitísm v. analíză analíz v. analíză analizá v. analíză analizábil v. analíză analizatór v. analíză ANALÍZĂ analizí v. analíză analizór v. analíză ANALÓG1 ANALÓG2 análog3 v. analóg2 análog3 v. analóg2 analogár v. analóg2 analóghi v. analóg1 analóghic v. analóg2 analoghicésc v. analóg2 analoghicéşte v. analóg2 analoghíe1 v. analóg2 analoghíe2 v. analóg2 analóghion v. analóg1 analoghisí v. analóg2 analoghisíre v. analóg2 analógic v. analóg2 analogicéşte v. analóg2 analogíe v. analóg2 analogísm v. analóg2 análogon v. analóg2 análogos v. analóg2 anamnesis v. anamnéză ANAMNÉZĂ anamniótă v. amniós anamorfós v. anamorfóză anamorfozá v. anamorfóză ANAMORFÓZĂ ANANÁS anándru v. -andru anánghe v. anánghie ANÁNGHIE anántu [ar.] v. alt anápăda v. anápoda 455 ANAPÉST anapéstic v. anapést anapesticésc v. anapést anaplástic v. plástic anaplastíe v. plástic ANÁPODA ANAPTÍXĂ anarchíe v. anarhíe anargheríe v. anarghiríe ANARGHIRÍE ANÁRH anárhic v. anarhíe anarhicésc v. anarhíe ANARHÍE anárhie v. anarhíe anarhísm v. anarhíe anarhíst, -ă v. anarhíe anarhizá v. anarhíe anarhizánt v. anarhíe anarhizáre v. anarhíe anarhosindicalísm v. anarhíe anarhosindicalíst, -ă v. anarhíe anárşic v. anarhíe anarşíe v. anarhíe anarşíst v. anarhíe ANÁRT anarthria v. anartríe ANARTRÍE anasarca v. anasárcă ANASÁRCĂ anasarhíe v. anasárcă ANASẤNA ANASÓN anasoná v. anasón ANASTÁLTIC anastasimár v. anastasimatár ANASTASIMATÁR anastasimatári v. anastasimatár ANASTÁTIC anastigmát v. astigmatísm anastigmátic v. astigmatísm anastigmatísm v. astigmatísm anastomótic v. anastomóză anastomozá v. anastomóză ANASTOMÓZĂ ANASTRÓFĂ anastrofí v. anastrófă anátă v. an anatămisí v. anatémă ANATEFTÉR anatemá v. anatémă anátema v. anatémă anatematisí v. anatémă anatematizá v. anatémă ANATÉMĂ anátemă v. anatémă anatemisí v. anatémă anatemizá v. anatémă anátima v. anatémă anatimisí v. anatémă ANATOCÍSM anatoleán v. anatolián ANATOLIÁN anatómic1 v. anatomíe anatómic2 v. anatomíe anatomicésc v. anatomíe anatomicéşte v. anatomíe ANATOMÍE anatomisí v. anatomíe anatomíst v. anatomíe anatomizá v. anatomíe anatomopatológ v. patologíe anatomopatológic v. patologíe anatomopatologíe v. patologíe anatoxínă v. tóxic anăcríciu [ar.] v. ácru2 anăcríme [ar.] v. ácru2 anăcríre [ar.] v. ácru2 ånč [ir.] v. ânč ånča [ir.] v. ânč ANCABLÚRĂ ancadrá v. cádru ANCADRAMÉNT ANCASTRAMÉNT ÁNCĂR ÁNCEPS ANCESTRÁL anchetá v. anchétă anchetatoáre v. anchétă anchetatór v. anchétă ANCHÉTĂ ANCHILOSTÓM anchilostómă v. anchilostóm anchilostomiáză v. anchilostóm anchilozá v. anchilóză ANCHILÓZĂ ANCHIÓR ANCHÍR anchiráş v. anchír anchíră v. áncoră ánchiră v. áncoră anchois v. anşoá 456 ÁNCIE ANCILÁR ANCLANŞÁ anclávă v. enclávă ANCLÚZ ancǫ̣́ [mr.] v. acoáce ancoá [mr.] v. acoáce ANCOLÁ ancoláj v. ancolá ancombramént v. ancombránt ANCOMBRÁNT ancorá v. áncoră ancorágiu v. áncoră ancoráj v. áncoră ancorát v. áncoră ancoratór v. áncoră ÁNCORĂ ancorót v. áncoră ANCÓŞĂ ANCRASÁ ancrielát [mr.] v. créier anculeá [ar.] v. acólo ancuńáre [ar.] v. încuiá ancurunári [mr.] v. cunúnă ANDABÁT ANDALÚZ, -Ă andaluzián v. andalúz andaluzién v. andalúz andaluzít v. andalúz andaluzítă v. andalúz ANDÁNTE andantíno v. andánte andárctic v. árctic Andarcticos v. árctic ANDĂLÍ andăpári [mr.] v. adăpá ánde1 v. al1 ánde2 v. înde2 ánderete v. aíndere andesina v. andezín andesita v. andezín ANDEZÍN andézină v. andezín andezít v. andezín andezítă v. andezín andezític v. andezín andicris v. antihréză andídie v. andívă andíhrisis v. antihréză andiléte v. aíndere andimís v. antimís ANDÍN andipátie v. antipatíe andípodes v. antipód andiréte v. aíndere ándirete v. aíndere ANDÍVĂ andívie v. andívă andocá v. doc2 ANDOSÁ andosánt v. andosá ANDREÁ1 andreá2 v. îndreá1 andreáuă [ar.] v. andreá1 andreáuă v. andreá1 andrişeá v. indruşaím andrişíe v. indruşaím ANDRO- androácă v. andróc ANDRÓC ANDROCÉU ANDROFOBÍE ANDROGÉN androgenéză v. androgén ANDROGÍN androginíe v. androgín ANDROÍD andrológ v. andrologíe andrológic v. andrologíe ANDROLOGÍE ANDROMEDÍDĂ andromedíde v. andromedídă ANDROPÁUZĂ ANDROSTERÓN androsterónă v. androsterón -ANDRU ÁNDRUC andruck v. ándruc ANDURÁNŢĂ andzắrţu [ar.] v. an aneantizá v. neánt aneávra [ar.] v. adineáori anecdót v. anecdótă ANECDÓTĂ anécdotă v. anecdótă anecdótic v. anecdótă anecdotíst v. anecdótă anecdotístă v. anecdótă ANECOÍD anectá v. anéxă anelát v. inél ANELÍD anelídă v. anelíd 457 anemiá v. anemíe anémic, -ă v. anemíe ANEMÍE ANEMO- anemochore (pl.) v. anemocór ANEMOCÓR, -Ă ANEMOCÓRD ANEMOFÍL anemofilíe v. anemofíl anemográf v. anemografíe ANEMOGRAFÍE anemográmă v. anemografíe anemométric v. anemométru anemometríe v. anemométru ANEMOMÉTRU ANEMÓNĂ ANEMOSCÓP ANEMOSTÁT ANEMOTRÓP anencefalíe v. encefál ANERGÍE ANERISÍ ANEROÍD anés1 v. anéxă anés2 v. anéxă anesá v. anéxă anesiúne v. anéxă anesón v. anasón anesteziá v. anestezíe anesteziánt v. anestezíe anestézic v. anestezíe ANESTEZÍE anestezimétru v. anestezíe anesteziológ v. anestezíe anesteziológă v. anestezíe anesteziológic v. anestezíe anesteziologíe v. anestezíe anestezíst v. anestezíe anestezístă v. anestezíe aneuploíd v. euploíd aneuploidíe v. euploíd ANEURÍE ANEURÍNĂ aneurísm v. anevrísm aneuróză v. aneuríe ANEVATÓ anevóie v. nevóie anevoínţă v. nevóie anevoiós v. nevóie ANEVRÍSM anevrismál v. anevrísm anevrismátic v. anevrísm anéx1 v. anéxă anéx2 v. anéxă anexá v. anéxă ANÉXĂ anexionísm v. anéxă anexioníst v. anéxă anexítă v. anéxă anexiúne v. anéxă ANFILÁDĂ ANFRACTUOZITÁTE angagiá v. angajá ANGAJÁ angajamấnt v. angajá angajamént v. angajá angajánt v. angajá angajaresí v. angajá angajarisí v. angajá angaját1 v. angajá angaját2 v. angajá angajátă v. angajá angajatoáre v. angajá angajatór v. angajá angajuí v. angajá ANGARÁ angareá v. angará angaríe v. angará angárie v. angará angarlấc v. agărlấc angăreá v. angará angăríe v. angará ANGẤŞ angấşlă v. angấş ANGEÍTĂ ÁNGEL angélic v. ángel angelícă v. ángel angelolatríe v. ángel angelolátru v. ángel angelologíe v. ángel ángelus v. ángel angér v. hangér ánghel v. ángel anghelés v. anghilést anghelícă v. ángel anghélică v. ángel anghelicésc v. ángel anghelínă v. ángel ÁNGHEMAHT anghemáht v. ánghemaht anghenár v. anghináre anghenáră v. anghináre anghenáre v. anghináre 458 anghereá v. angará angheréli (pl.) v. angará angherést v. anghilést angheríe v. angará ANGHÍLĂ ANGHILÉST anghilíst v. anghilést anghinár v. anghináre anghináră v. anghináre ANGHINÁRE anghináriu v. anghináre anghínă1 v. angínă anghínă2 v. nanghín anghinét v. nanghín ánghiră v. áncoră anghiréte v. anghilést ANGÍNĂ anginós v. angínă ANGIO- angiocolítă v. colón1 angiofluorografíe v. fluor ANGIOGENÍE angiográf v. angiografíe angiográfic v. angiografíe ANGIOGRAFÍE angiológic v. angiologíe ANGIOLOGÍE ANGIÓM angioma v. angióm ANGIOPATÍE angiospásm v. spasm ANGIOSPÉRM, -Ă ANGIOTOMÍE anglaise v. engléz angléşte v. ángli ÁNGLI ánglic v. ángli anglicán, -ă v. ángli anglicanísm v. ángli anglícă v. aglícă anglicél v. aglícă anglicésc v. ángli anglíci v. aglícă anglicísm v. ángli anglicíst v. ángli anglicístă v. ángli anglicizá v. ángli anglíe v. ángli ánglie v. ángli angl ́igáre [ar.] v. cheag1 anglíst v. ángli anglístă v. ángli anglístică v. ángli angliúş v. ángli ANGLO- anglofíl, -ă v. anglofilíe ANGLOFILÍE anglofób, -ă v. anglofobíe ANGLOFOBÍE anglomán, -ă v. anglomaníe ANGLOMANÍE anglo-saxón v. saxón anglúş v. ángli angoasá v. angoásă angoasánt v. angoásă angoasat v. angoásă ANGOÁSĂ angóbă v. engóbă angolán v. angoléz ANGOLÉZ, -Ă ANGÓRA ANGRENÁ angrenágiu v. angrená angrenáj v. angrená ANGRÓ angrós v. angró angrosíst, -ă v. angró ÅNGSTRÖM ANGULÁR angulós v. angulár angusticláv v. angusticlávă ANGUSTICLÁVĂ anhidrídă v. anhídru anhidrít v. anhídru anhidrítă v. anhídru ANHIDRÓZĂ ANHÍDRU anicónic v. icoánă anidrídă v. anhídru anidrosa v. anhidróză anidróză v. anhidróză anídru v. anhídru ANIHILÁ anihilatór v. anihilá anihiláţie v. anihilá anihilaţiúne v. anihilá anihilăciúne v. anihilá ANÍL anilínă v. aníl anilísmus v. aníl ANIMÁ ANIMÁL1 animál2 v. animál1 animálă v. animál1 459 animalcúl v. animál1 animálcul v. animál1 animalcúlă v. animál1 animalculíst v. animál1 animálic v. animál1 animalicésc v. animál1 animalícul v. animál1 animaliér v. animál1 animalitáte v. animál1 animalizá v. animál1 animát v. animá animáto v. animá animatór v. animá animatór, -toáre v. animá animáţie v. animá animaţiúne v. animá animătór v. animá animé v. animá animísm v. animá animíst, -ă v. animá animografíe v. anemografíe animoscóp v. anemoscóp animozitáte v. animá anín [ar.] v. arín anín v. arín ANINÁ anináş v. arín aninát v. aniná anínă1 v. arínă1 anínă2 v. arín aninăciós v. aniná aninăríe v. arín aninătoáre v. aniná aninătór v. aniná aninătúră v. aniná aníne v. arín aninét v. arín aniníş v. arín anínişte v. arín ANIÓN anionactív v. anión anionít v. anión anirisí v. anerisí anís v. anasón anisét v. anizétă ANISÓL anisometropíe v. anizometropíe anisón v. anasón anisoná v. anasón anistóric v. istórie anistorísm v. istórie aníş v. anasón anişór v. an aniversá v. an aniversár, -ă v. an aniversáre v. an aniversáriu v. an ANIZÉTĂ ANIZOCITÓZĂ anizogamíe v. izogám ANIZOMETROPÍE anizotróp v. izotróp anizotropíe v. izotróp an-lumínă v. an ANLUMINÚRĂ annátă v. an ANOCÁTO ANÓD1 anód2 v. anód1 anódă v. anód1 anódic v. anód1 ANODÍN ANODÓNTĂ ANOFÉL anofelogén v. anofél anoftalmíe v. oftálmic ANOMÁL anómal v. anomál anomalíe v. anomál ANOMÍE1 ANOMÍE2 ANONÍM anónim v. anoním anonimát v. anoním anonimitáte v. anoním anonimizá v. anoním anóns v. anunţá anonsá v. anunţá anonsarisí v. anunţá anónsă v. anunţá anónţ v. anunţá anonţá v. anunţá anoréctic, -ă v. anorexíe anoréxic, -ă v. anorexíe ANOREXÍE anorgánic v. orgán ANORHIDÍE anormál v. nórmă anormalitáte v. nórmă ANORTÍT anortítă v. anortít ános v. anasón ANOSMÍE ANÓST ánost v. anóst 460 anosteálă v. anóst aností v. anóst anostíe v. anóst ánosto v. anóst anoşcấnd v. când anotá1 v. adnotá anotá2 v. înotá anotatór v. adnotá anotáţie v. adnotá anotaţiúne v. adnotá anotímp v. an ANOXEMÍE anoxibióză v. biótic ANOXÍE ANROBÁ ANROCAMÉNT ANSÁMBLU ÁNSĂ ANSERIFÓRM, -Ă ANSILÁJ ansiós v. anxietáte ansudári [mr.] v. asudá ANŞOÁ anta v. ántă ANTABLAMÉNT antagónic v. antagoníst antagonísm v. antagoníst ANTAGONÍST antagonístic v. antagoníst antagonizá v. antagoníst ANTÁL antálgic v. algíe antanaclás v. antanacláză ANTANACLÁZĂ ANTANAGÓGĂ antanagóge v. antanagógă Antanasíi v. Antănăsíi ANTÁNTĂ antápex v. ápex antárctic v. árctic ANTÁRT ÁNTĂ ANTĂNĂSÍI ANTE- antearistotélic v. aristotélic antebélic v. belicós antebráţ v. braţ antecálcul v. cálcul1 antecalculá v. cálcul1 antecalculáţie v. cálcul1 antecámeră v. cámeră antecedénd v. antecedént ANTECEDÉNT antecedént v. antecedént antecedénţă v. antecedént antecedínt v. antecedént antecedínte v. antecedént antecedínţă v. antecedént antecesoáre v. antecedént antecesór v. antecedént ANTECLÍZĂ anteconştiént v. conştiínţă antedatá v. dátă1 antedátă v. dátă1 antedecembríst v. decémbrie antedevíz v. devíz antedevíz v. devíz1 antediluvián v. dilúviu ANTEFÍX antegárdă v. gárdă antehấrs v. antihríst antehấrst v. antihríst antemăsurătoáre v. măsúră antemergătór v. mérge antemeridián v. meridián antenatál v. natál antenáte (pl.) v. anténă ANTÉNĂ antenupţiál v. nupţiál anteocupaţiúne v. ocupá ANTÉP antepáthie v. antipatíe antepenúltim v. últim antepórt v. port1 anteprogramát v. prográm anteproiéct v. proiéct antepronunţá v. pronunţá antepúne v. púne ANTÉRĂ antereiáş v. anteríu anteréu v. anteríu anteriáş v. anteríu anterídie v. antéră ANTERIÓR anterioritáte v. anteriór ANTERÍU anterlíc v. anteríu anteroposteriór v. posteriór anterozoíd v. antéră antesóclu v. sóclu antestabilí v. stabíl antestépă v. stépă ANTÉT antetítlu v. títlu 461 antetrén v. tren antetrúpiţă v. trúpiţă anteţăsór v. antecedént anteţedént v. antecedént anteţésor v. antecedént anteţidéns v. antecedént antevorbitór v. vorbí anthophyte v. antofítă anthracothériu v. antracotériu anthráxi v. ántrax ANTI1- antiacadémic v. academíe antiaccidént v. accidént antiacíd v. acíd antiaerián, -ă v. áer1 antialcoólic v. alcoól antialcoolísm v. alcoól antialérgic v. alergíe antiálgic v. algíe antiamericán v. americán antiamericanísm v. americán antianticórp v. corp antiapopléctic v. apoplexíe antiaristocrátic v. aristocraţíe antiártă v. ártă antiartíst v. ártă antiartístic v. ártă antiartrític v. artrítă antiastmátic v. astm antiatóm v. atóm antiatómic v. atóm antibacterián v. bactérie antibalístic v. balístă antibiográmă v. biótic antibiótic v. biótic antibióză v. biótic antibronşític v. brónhie antiburghéz v. burg ANTÍC ántic v. antíc anticalofíl v. calofíl anticalofilíe v. calofíl anticámeră v. cámeră anticanónic v. canón anticapitalíst v. capitál1 anticár1 v. car1 anticár2 v. antíc anticariát v. antíc anticáriu v. antíc anticát v. antíc anticatalíză v. catalíză (Addenda la vol. III) anticatód v. catód (Addenda la vol. III) antícă v. antíc ántică v. antíc anticărbunós v. cărbúne anticărésc v. antíc anticăríe v. antíc anticedént v. antecedént anticéntru v. céntru anticésc v. antíc anticesór v. antecedént antichímic v. chimíe antichitáte v. antíc antichizá v. antíc antichizánt v. antíc anticiclón v. ciclón anticiclonál v. ciclón anticiclónic v. ciclón ANTICIPÁ anticipánt v. anticipá anticipatív v. anticipá anticipatór v. anticipá anticipáţie v. anticipá anticipaţiúne v. anticipá anticitáte v. antíc anticizánt v. antíc anticlericál v. cler anticlericalísm v. cler anticlímax v. clímax ANTICLINÁL anticlór v. clor anticoagulánt v. coagulá anticolesteról v. colesteról anticolonialísm v. coloníe1 anticolonialíst v. coloníe1 anticomerciál v. comérţ anticomunísm v. común anticomuníst v. común anticoncepţionál v. concépe anticonformísm v. conformá anticonformíst v. conformá anticongelánt v. congelá anticonstituţionál v. constituí anticonvulsív v. convúlsie anticorodál v. corodá anticorozív v. corodá anticórp v. corp anticorúpţie v. corúpe anticreştín v. creştín anticreştinésc v. creştín anticréză v. antihréză anticriptogámic v. criptogám anticríst v. antihríst anticristianísm v. crístic 462 anticrític v. crític1 anticrítică v. crític1 anticriticísm v. crític1 anticríză v. críză anticuár v. antíc anticuariát v. antíc anticuát v. antíc antícuă v. antíc anticuăríe v. antíc anticuitáte v. antíc anticulturál v. cult1 anticultúră v. cult1 anticvár v. antíc anticvariát v. antíc anticvát v. antíc antícvă v. antíc anticvăríe v. antíc anticvitá v. antíc anticvitáte v. antíc antideflagránt v. deflagráţie antidemocrátic v. democraţíe antidemográfic v. demografíe antidepresív v. depresiúne antiderapánt v. derapá antidetonánt v. detoná1 antidetonánţă v. detoná1 antidiabétic v. diabét antidialéctic v. dialéctică antidiftéric v. difteríe antidinástic v. dinastíe antidiurétic v. diurétic antidogmátic v. dógmă antidogmatísm v. dógmă antidóping v. dopá ANTIDÓT antidróg v. drog antidumping v. dumping antielectrón v. eléctric antiemétic v. emétic antienzímă v. enzímă antiepidémic v. epidemíe antieróu v. eróu antiestétic v. estétic antifading v. fad ANTIFÁRMAC antifascísm v. fáscie antifascíst v. fáscie antifebríl v. fébră antifebrínă v. fébră antifermént v. fermént antifeudál v. feúdă antifilistinísm v. filistín antifilozófic v. filozóf antiflogístic v. flogístic ANTIFÓN1 antífon1 v. antifón1 antifón2 v. fónic antifoná v. fónic antifonár v. antifón1 antífonă v. antifón1 antifónic1 v. antifón1 antifónic2 v. fónic antifoníe v. antifón1 antiformánt v. fórmă antifráudă v. fráudă antifráză v. fráză antifricţiúne v. fricţiúne antifumát v. fum antifúrt v. furá ANTIGÉL ANTIGÉN antigénă v. antigén antigénic v. antigén antiglónţ v. glonţ antigramaticál v. gramátică antigrecésc v. grec antigríndină v. gríndină antigripál v. grípă antigrizutós v. grizú antiguvernamentál v. guvérn antihaló v. halóu antihalóu v. halóu antihấrs v. antihríst antihấrst v. antihríst antihấrţ v. antihríst antihelmíntic v. helmínt antihemorágic v. hemoragíe antihemoroidál v. hemoroíd antihistamínic v. histamínă antihitleríst v. hitleríst antiholéric v. holéră antihormón v. hormón ANTIHRÉZĂ antíhrisis v. antihréză ANTIHRÍST antiimperialísm v. impériu antiimperialíst v. impériu antiincéndiu v. incéndiu antiinfecţiós v. infectá antiinflamatór v. inflamá antiinflaţioníst v. infláţie antiintelectualísm v. inteléct antiintelectualíst v. inteléct antiistorísm v. istórie 463 antiînghéţ v. gheáţă antijóc v. joc antijunimísm v. júne antijunimíst v. júne antilegál v. lége antiliberál v. líber antiliteratúră v. líteră antilogarítm v. logarítm ANTILOGÍE ANTILÓPĂ antiluétic v. lúes antimagnétic v. magnét antimaláric v. malárie antimarxíst v. marxíst antimaterialíst v. matérie antimatérie v. matérie antimălúric v. mălúră antimăluríre v. mălúră antimefític v. mefític antimemórii v. memórie antimetábolă v. metábolă antimicrobián v. micrób antimilitarísm v. militár antimilitaríst v. militár antiministeriál v. minístru ANTIMÍS antimitótic v. mitóză antimón v. antimóniu antimonárhic v. monárh antimonarhíst v. monárh antimoniál v. antimóniu antimoniát v. antimóniu antimónic v. antimóniu antimónie v. antimóniu antimónio v. antimóniu antimónion v. antimóniu ANTIMÓNIU antimonopolíst v. monopól antimuncitorésc v. múncă antinaţionál v. naţiúne antinefrétic v. nefrítă antinefrític v. nefrítă antineutríno v. neútru antineutrón v. neútru antinevrálgic v. algíe antinicotínic v. nicotínă antinómic v. antinomíe ANTINOMÍE antinucleár v. nucléu antioccidentál v. occidént antioxidánt v. oxíd antioxigén v. oxigén antíp v. antép antipalúdic v. paludísm antipápă v. pápă1 antipapísm v. pápă1 antiparalél v. paralél antiparazít v. parazít antiparazitár v. parazít antiparlamentár v. parlamént antipartículă v. partículă antipartínic v. partíd ANTIPÁT antipáthie v. antipatíe antipátic v. antipatíe ANTIPATÍE antipátie v. antipatíe antipatizá v. antipatíe antipatriót v. pátrie antipatriótic v. pátrie antiperistáltic v. peristáltic antiperistaltísm v. peristáltic antipersonál v. persoánă antipestilenţiál v. péstă antipiésă v. piésă antipirétic v. pirétic ANTIPIRÍNĂ ANTIPÓD antipodál v. antipód antípodes (pl.) v. antipód antipódic v. antipód antipoém v. poezíe antipoétic v. poezíe antipoezíe v. poezíe antipoléi v. poleí1 antipoliomielític v. mielínă antipolític v. polític antipoluánt v. poluá antipoluáre v. poluá antipopulár v. popór antipórno v. pornografí́e ANTIPRICÓN antiprogresíst v. progrés antiprotón v. protón antipruriginós v. prurígo antipsoriázis v. psoriázis antipsóric v. psoriázis antipublicitár v. públic antipúrici v. púrice antiputríd v. putríd antiqua v. antíc antirábic v. rábie antirachétă v. rachétă antirádar v. rádar 464 antirahític v. rahític antiraţionál v. raţiúne antirăzbóinic v. răzbói1 antirealísm v. reál1 antirealíst v. reál1 antireclámă v. reclámă antiregalíst v. rége antireligiós v. relígie antirepublicán v. repúblică antiréu v. anteríu antireumátic v. reumatísm antireumatismál v. reumatísm antirevoluţionár v. revolúţie antirezonánt v. rezoná1 antirezonánţă v. rezoná1 antiríd v. rid antiríduri v. rid antiríu v. anteríu antiromán v. román2 antiromấn v. romấn ANTISCHÉTING ANTISCIÁN antisciéni (pl.) v. antiscián antisclavagíst v. sclav antiscorbútic v. scorbút antiscrofulós v. scrófulă antiseísmic v. seísm antisemít v. semít antisemitísm v. semít antisepsíe v. séptic antiséptic v. séptic antisér v. ser antisifilític v. sífilis antisociál v. sociál antisolár v. soáre antisoviétic v. soviét antispasmátic v. spasm antispasmódic v. spasm antispást v. spasm antispástic v. spasm antisportív v. sport antispumánt v. spúmă antíst v. antíste antistatál v. stat1 antistátic v. státic antistatizáre v. státic ANTÍSTE antístie v. antíste antistrés v. stres antistrófă v. strófă antisubmarín v. máre2 antisudorífic v. sudoáre antişóc v. şoc antişomáj v. şomá antiştiinţífic v. şti antitabác v. tabác antitabácic v. tabác antitánc v. tanc antiteátru v. teátru antitéhnic v. téhnic antitérmic v. térmic antitéro v. teroáre antiterorísm v. teroáre antiteroríst v. teroáre antitetánic v. tetános antitetános v. tetános antitétic v. téză antitéză v. téză antitífic v. tífos antitiroíd v. tiroídă antitiroidián v. tiroídă antitón v. ton1 antitóxic v. tóxic antitoxínă v. tóxic antitranspiránt v. transpirá antitrinitár v. trinitáte antitrinitarísm v. trinitár antitrúst v. trust antituberculós v. tuberculóză antitusív v. túse antiţânţári v. ţânţár antiţipá v. anticipá antiumán v. umán antiumanísm v. umán antiumanitár v. umán antiunioníst v. un(u) antivariólic v. variólă antivedétă v. vedétă antivedetísm v. vedétă antivenéric v. venéric antivenín v. venín antiveninós v. venín antivibratór v. vibrá antivirál v. vírus antivírus v. vírus antivitamínă v. vitamínă antivomitív v. vomá antizgómot v. zgómot ANTIZÍMIC ANTOCIÁN ANTOFÍTĂ antofitóză v. antofítă antologá v. antologíe antologábil v. antologíe 465 antologhíe v. antologíe antológhion v. antologíe antológic v. antologíe ANTOLOGÍE ANTONÍCĂ antonígă v. antonícă ANTONÍM antonímic v. antoním antonimíe v. antoním ANTONOMÁJ antonomás v. antonomáză antonomásă v. antonomáză antonomasíe v. antonomáză ANTONOMÁZĂ ANTOZOÁR antracén v. antracít antracénă v. antracít antrachinónă v. antracít ANTRACÍT antracítă v. antracít antracnóză v. ántrax ANTRACOTÉRIU antracóză v. antracít antráct v. act ANTRANÍLIC antranól v. antracít antraţít v. antracít ÁNTRAX antráxă v. ántrax antreá v. antréu antrelúţă v. antréu antrén v. antrená ANTRENÁ antrenamént v. antrená antrenánt v. antrená antrenoáre v. antrená antrenór v. antrená antrenorát v. antrená antrepó v. antrepózit ANTREPÓZIT antrepózit v. antrepózit antrepozitár v. antrepózit antreprenoáre v. antrepríză antreprenór v. antrepríză antreprenoriál v. antrepríză antreprenoriát v. antrepríză ANTREPRÍZĂ ANTRESÓL antrét v. antréu ANTRETOÁZĂ antreţél v. antréu ANTRÉU ANTRICÓT ANTRÓPIC ANTROPO-, -ANTROP antropobiologíe v. biologíe antropocéntric v. céntru (Addenda la vol. III) antropocentrísm v. céntru (Addenda la vol. III) ANTROPOFÁG, -Ă antropofagíe v. antropofág ANTROPOFÓB, -Ă antropofobíe v. antropofób ANTROPOGÉN antropogenétic v. antropogén antropogenéză v. antropogén antropogeníe v. antropogén antropogeografíe v. geografíe ANTROPOGRAFÍE ANTROPOÍD, -Ă ANTROPOLATRÍE antropolátru v. antropolatríe antropológ v. antropologíe antropológhic v. antropologíe antropologhíe v. antropologíe antropológic v. antropologíe ANTROPOLOGÍE antropologísm v. antropologíe antropologíst v. antropologíe antropométric v. antropometríe ANTROPOMETRÍE ANTROPOMÓRF antropomórfic v. antropomórf antropomorfísm v. antropomórf antropomorfíst, -ă v. antropomórf antropomorfizá v. antropomórf ANTROPONÍM antroponímic v. antroponím antroponimíe v. antroponím antroponomástic v. onomástic antroponomástică v. onomástic ANTROPOPITÉC ANTROPOZOFÍE ANTÚM anturágiu v. anturáj ANTURÁJ anţắrţ [ar., mr.] v. an anţắrţ v. an ánţărţ v. an anţérţ v. an anţǫ̣́rţ [mr.] v. an anuál v. an anualizá v. an anuár v. an 466 anucát v. anocáto anuitáte v. an ANULÁ anulábil v. anulá anulabilitáte v. anulá ANULÁR anularisí v. anulá anulatív v. anulá anuláţie v. anulá anulaţiúne v. anulá anumărá v. númăr anúme v. núme anúme2 v. agnómen anúmea v. núme anumít v. núme anunciatór v. anunţá anunciatór v. anunţá anúnciu v. anunţá anúns v. anunţá anúnţ v. anunţá ANUNŢÁ anunţătór v. anunţá anunţiá v. anunţá anúnţie v. anunţá anúnţiu v. anunţá ANÚRĂ ANURÍE ÁNUS anuşcấnd v. şti anúţ v. an anvelopá v. anvelópă ANVELÓPĂ ANVERGÚRĂ ANVIZAJÁ ANXIETÁTE anxiolític v. anxietáte anxiós v. anxietáte anzerifórme (pl.) v. anserifórm aoá [ar.] v. acoáce aoá [ar.] v. aíci aoá v. acoáce aoáce1 v. acoáce AOÁCE2 aoácea v. acoáce aoáci1 v. acoáce aoáci2 v. aoáce2 aoáia [ar.] v. acoáce aoáltari [ar.] v. iéri aoáre v. oáră1 aoárea v. oáră1 aoártari [ar.] v. iéri aoáţe [ar.] v. acoáce aoileó v. aoléu aoleá v. aoléu aoleálă v. aoléu aoleó v. aoléu áoleo v. aoléu AOLÉU áoleu v. aoléu aolí v. aoléu aolícă v. aoléu áor v. áur aórea v. oáră1 AORÍST AÓRTĂ aórtic v. aórtă aortítă v. aórtă apadúc v. apedúct apadúcere v. apedúct apadúct v. apedúct APAGÓGIC apagógice v. apagógic apagogíe v. apagógic APÁLT apanagíst v. apanáj apanágiu v. apanáj APANÁJ apáos v. páos apár v. ápă aparå [ir.] v. apărá APARÁT aparatáj v. aparát aparátcic v. aparát aparatúră v. aparát apáre v. ápă aparént v. apăreá aparénţă v. apăreá aparínte v. apăreá aparínţă v. apăreá APARITÓR aparíţie v. apăreá apariţiúne v. apăreá APARTAMÉNT apárte v. párte apartenént v. aparţíne apartenénţă v. aparţíne apartenínţă v. aparţíne apartenínţe (pl.) v. aparţíne apartéu v. párte APÁRTHEID aparthotél v. hotél apreschí v. schi apartiníre v. párte 467 APARŢÍNE apărţinătór, -toáre v. aparţíne aparţineá v. aparţíne APÁŞ, -Ă apátic v. apatíe APATÍE apatít v. apatítă APATÍTĂ apatríd v. pátrie apatridíe v. pátrie ÁPĂ ápă [ar.] v. ápă ápă [mr.] v. ápă ápă-álbă v. ápă apă-boteáză v. ápă apădúc v. apedúct apădúcere v. apedúct apắi v. apói ápă-neágră v. ápă APĂRÁ apărábil v. apărá apăráie v. ápă apăráre [ar.] v. apărá apărári [mr.] v. apărá apărát1 v. apărá apărát2 v. apărá apărămấnt v. apărá apărătór, -toáre [ar.] v. apărá apărătúră [ar.] v. apărá apărătúş v. păráţ APĂREÁ apărésc v. ápă apăríe v. ápă apărít v. ápă apắs v. apăsá APĂSÁ apăsát v. apăsá apăsătór v. apăsá apăsătúră v. apăsá apăştí v. pestí1 ápă-táre v. ápă apătát v. ápă apătós [ar., mr.] v. ápă apătoşá v. ápă apătusíre [ar.] v. ápă apcáre [ar.] v. apucá åpę [ir.] v. ápă apeadúse (pl.) v. apedúct apedúc v. apedúct apedúceri v. apedúct APEDÚCT apedús v. apedúct apél v. apelá APELÁ apelábil v. apelá apelánt, -ă v. apelá apelarisí v. apelá apelatív v. apelá apeláţie v. apelá apelaţiúne1 v. apelá apelaţiúne2 v. apelá APÉLLA apelpiseálă v. apelpisí APELPISÍ apelpisíe v. apelpisí apelpisít v. apelpisí APÉNDICE apendíce v. apéndice apendicítă v. apéndice apendícul v. apéndice apendiculár v. apéndice apendiculát v. apéndice apéndix v. apéndice apépsic v. pepsínă apepsíe v. pepsínă apéptic v. pepsínă apercepá v. apercépţie apercepciúne v. apercépţie apercépe v. apercépţie aperceptíbil v. apercépţie aperceptibilitáte v. apercépţie aperceptív v. apercépţie APERCÉPŢIE apercepţiúne v. apercépţie aperiódic v. perioádă APERITÍV apertométru v. apertúră APERTÚRĂ aperţepciúne v. apercépţie apestí v. pestí1 apeştí v. pestí1 apetál v. petálă APETÉNŢĂ apetínţă v. apeténţă apetisánt v. apetít APETÍT apetiţiúne v. apetít ÁPEX apicál v. ápex apíčcă [mr]. v. ápă APÍCOL apiculát v. ápex apicultoáre v. apícol apicultór v. apícol 468 apicultúră v. apícol APÍDĂ apilpisít v. apelpisí APIÓL apipăí v. pipăí apirétic v. pirétic apirexíe v. pirétic APIRÍRE [ar.] apiríri [mr.] v. apiríre apiríşu [ar.] v. apiríre apirít [mr.] v. apiríre apirítă [ar.] v. apiríre apiterapeútic v. apícol apiterápic v. apícol apiterapíe v. apícol APLÁ aplacentár v. placéntă APLANÁ aplaní v. aplaná apláos v. aplaudá aplatizá v. plat APLAUDÁ aplaudác v. aplaudá aplaudatór v. aplaudá apláudă v. aplaudá apláude v. aplaudá aplaudí v. aplaudá apláus v. aplaudá apláuz v. aplaudá aplauzá v. aplaudá aplázic v. aplazíe APLAZÍE APLECÁ aplecáre [ar.] v. aplecá aplecát v. aplecá aplecăciúne v. aplecá aplecătór, -toáre v. aplecá aplecătúră v. aplecá aplecúş1 v. aplecá aplecúş2 v. aplecá aplecuşát v. aplecá APLICÁ aplicábil v. aplicá aplicábile v. aplicá aplicabilitáte v. aplicá aplicánt v. aplicá aplicatív v. aplicá aplicativitáte v. aplicá aplicáţie v. aplicá aplicaţiúne v. aplicá aplícă v. aplicá aplicăciúne v. aplicá aplicăluí v. aplicá aplicătoáre [ar.] v. aplecá APLÍE APLÍT aplodá v. aplaudá aplologíe v. haplologíe APLÓMB aplós v. aplá aplótită v. aplá aplúmb v. aplómb APNÉE apnéic v. apnée apnóe v. apnée APO- apoáia v. apói apocalíps v. apocalípsă APOCALÍPSĂ apocalipsis v. apocalípsă apocalíptic v. apocalípsă APOCINACÉE apocopá v. apocópă APOCÓPĂ apocopi v. apocópă APOCRÍF, -Ă Apocrifa v. apocríf apocrisáriu v. apocrisiár APOCRISIÁR apocromát v. cromátic apocromátic v. cromátic APÓD APODÍCTIC apódosis v. apodóză APODÓZĂ apodúcere v. apedúct apoétic v. poezíe APOFÁNTIC APOFÁTIC apofisă v. apofíză APOFÍZĂ apofoníe v. fónic apóftegma v. apoftégmă apoftegmátic v. apoftégmă APOFTÉGMĂ APOGAMÍE APOGÉU apóghium v. apogéu APOGIATÚRĂ APÓI apói [ar., ir.] v. apói ápoi v. apói ápoia [ar.] v. apói apoiţ v. apói 469 apoiţi v. apói APOLÍNIC apolític v. polític apolitísm v. polític apológ v. apologíe apologét v. apologíe apologétic v. apologíe apologétică v. apologíe apologetísm v. apologíe apologhíe v. apologíe apologhíst v. apologíe apologhítică v. apologíe apologhiticésc v. apologíe APOLOGÍE apologíst v. apologíe apologizá v. apologíe apologizáre v. apologíe apométru v. ápă aponevrótic v. nevróză aponevróză v. nevróză apontamént v. apuntamént1 apopléctic, -ă v. apoplexíe apoplexia v. apoplexíe APOPLEXÍE apoplixíe v. apoplexíe aporétic v. aporíe APORÍE APÓRT1 apórt2 v. apórt1 aportá v. apórt1 aportát v. apórt1 após, -oásă [ar., mr.] v. ápă APOSCORACHÍNŢĂ apositív v. apozíţie apostasíe v. apostát APOSTÁT apóstata v. apostát apostazíe v. apostát apostémă v. apóstimă A POSTERIÓRI aposteriorísm v. a posterióri apostíl v. apostílă apostilá v. apostílă APOSTÍLĂ apostílie v. apostílă APÓSTIMĂ APÓSTOL apostolát v. apóstol apóstolă v. apóstol apostolésc v. apóstol apostoléşte v. apóstol apostolí v. apóstol apostólic v. apóstol apostolicésc v. apóstol apostolicéşte v. apóstol apostolicitáte v. apóstol apostolíe v. apóstol apostolizá v. apóstol APOSTRÓF1 apóstrof1 v. apostróf1 apostróf2 v. apostrófă1 apostrofá v. apostrófă1 APOSTRÓFĂ1 apostrófă2 v. apostróf1 apóstrofă2 v. apostróf1 apostrofí v. apostróf1 apóstul v. apóstol apotecár v. apotécă APOTÉCĂ apotecăríe v. apotécă APOTÉMĂ apótemă v. apotémă apoteós v. apoteóză apoteósis v. apoteóză apoteótic v. apoteóză apoteozá v. apoteóză APOTEÓZĂ apoticár v. apotécă apoticárăş v. apotécă apotícă v. apotécă apoticăríe v. apotécă APOTROPÁIC apotropéic v. apotropáic apozitív v. apozíţie APOZÍŢIE apoziţionál v. apozíţie apoziţiúne v. apozíţie APPASSIONÁTO applicabile v. aplicá apráxic v. práctic apraxíe v. práctic aprânjór v. prânz aprấnz v. prânz APRECIÁ apreciábil v. apreciá apreciatív v. apreciá apreciatór, -toáre v. apreciá apreciáţie v. apreciá apreciaţiúne v. apreciá ápreg v. áprig APREHENSIÚNE aprehensív v. aprehensiúne aprét v. apretá 470 APRETÁ apretoáre v. apretá apretór v. apretá apretúră v. apretá apreţiá v. apreciá apreţiábil v. apreciá apreţiatív v. apreciá apreţiatór v. apreciá apreţiáţie v. apreciá apreţiăciúne v. apreciá apreţuí v. apreciá apreţuitór v. apreciá APRIÁT ápric v. áprig aprichí v. prití ÁPRIG aprigí v. áprig aprigíme v. áprig aprigiúne v. áprig apriimí v. primí aprijúne v. áprig apríl v. aprílie APRÍLIE APRÍNDE aprindeáre [ar.] v. aprínde apríndiri [ar.] v. aprínde aprinjoáră v. aprínde aprinjoáre (pl.) v. aprínde aprinjór v. aprínde apríns v. aprínde aprinsătúră v. aprínde aprinsoáre v. aprínde aprinsúră v. aprínde aprinzăciós v. aprínde aprinzătór, -toáre v. aprínde aprinzătúră v. aprínde aprinzeálă v. aprínde A PRIÓRI aprióric v. a prióri apriorísm v. a prióri aprioríst, -ă v. a prióri apriorístic v. a prióri aprioritáte v. a prióri APRISTUÍ aprití v. prití APROÁPE aproápe [ar.] v. aproápe aproápea [ar.] v. aproápe aproápele v. aproápe APROBÁ aprobát v. aprobá aprobatív v. aprobá aprobatór v. aprobá aprobáţie v. aprobá aprobaţiúne v. aprobá aprobăluí v. aprobá aprobătór v. aprobá APRÓD aprofundá v. profúnd aprofundát v. profúnd aprópe [ir.] v. aproápe apropiá1 v. aproápe apropiá2 v. apropriá apropiáş v. aproápe apropiát1 v. aproápe apropiát2 v. aproápe apropiélnic v. aproápe apropietár v. própriu apropietór v. aproápe apropietúră v. aproápe apropişór v. aproápe apropitár v. própriu APROPÓ a propo v. apropó apropónt v. apropó apropós v. apropó apropóu v. apropó apropózito v. apropó APROPRIÁ apropriát v. apropriá apropriáţie v. apropriá apropriaţiúne v. apropriá aprosimá v. aproximá aprová v. próvă aprovizioná v. provízie aprovizionát v. provízie APROXIMÁ aproximatív v. aproximá aproximatív v. próxim aproximatór v. aproximá aproximáţie v. aproximá aproximaţiúne v. aproximá APROZÁR aprozaríst v. aprozár aprozarístă v. aprozár aprozăríţă v. aprozár aprozél v. apród aprozíe v. apród apruk´áre [ar.] v. aproápe aprumutá v. împrumutá apsíd v. apsídă apsidál1 v. apsídă apsidál2 v. absídă 471 APSÍDĂ apşoáră v. ápă APT aptangíc v. altângíc APTÉR apterigótă v. pterigótă aptícă v. apotécă aptitúdă v. apt aptitudinál v. apt aptitúdine v. apt APŢIÁN ápu1 [mr.] v. ápă ápu2 v. apói APUCÁ apucáre [ar.] v. apucá apucát1 v. apucá apucát2 v. apucá apucătór, -toáre v. apucá apucătúră v. apucá ÁPUD apuitór v. apúne ÁPUL apunătór v. apúne APÚNE apuneáre [ar.] v. apúne apúnire [ar.] v. apúne apuntá v. púnte apuntáj v. púnte APUNTAMÉNT1 apuntamént2 v. púnte apuntizáre v. púnte apupá v. púpă apúrurea v. púruri apúruri v. púruri apús v. apúne apusát v. páos apuseán v. apúne apúst v. opúst apuşoáră v. ápă apuţí v. puţí apuţít v. puţí apuţitúră v. puţí aquadag v. acvadág aquapárc v. parc aqua-tinta v. acvatíntă aquifer v. acvifér aquilide (pl.) v. ácvilă aquilón v. acvilón AR1 ar2 v. iar1 ARÁ arå [ir.] v. ará aráb v. aráb ARÁB, -Ă arabá v. harabá arababúră v. harababúră arabagiésc v. harabá arabagíu v. harabá arabésc v. aráb arabéscă v. aráb arábic v. aráb arabicésc v. aráb arábil v. ará arabínă v. aráb arabínic v. aráb arabinóză v. aráb arabísm v. aráb arabíst v. aráb arabístică v. aráb arabizá v. aráb arabizáre v. aráb ARÁC1 ARÁC2 ARÁC3 aracán v. sărác ARACÉT arachidă v. arahídă arág v. arác1 ARAGÁZ ARAGONÉZ, -Ă1 ARAGONÍT aragonítă v. aragonít ARAHÍDĂ ARAHNÍDĂ ARAHNOÍDĂ arahnoidítă v. arahnoídă ARALẤC ARALIACÉE arám v. harám aramáic, -ă v. arameeán ARÁMĂ arámă [ar.] v. arámă arambáşă v. harám aráme v. arámă ARAMEEÁN araméic v. arameeán araméturi v. arámă aramín v. haramínă aramínă v. haramínă arán v. araneídă aránă v. hránă ARANEÍDĂ araneologíe v. araneídă aranéu v. araneídă aránghel v. arhánghel arangiá v. aranjá 472 ARANJÁ aranjamént v. aranjá aranját v. aranjá aranjatór v. aranjá aranjoáre v. aranjá aranjór v. aranjá aranjuí v. aranjá aráp v. aráb arápă v. áripă arápcă v. aráb arapínă v. aráb arápnic v. harápnic Arapul v. aráb arár1 v. rar arár2 v. harár aráre [ar.] v. ará aráre v. rar aráreori v. rar ARASTÁ arát [ar.] v. ará arát [mr.] v. ará arát1 v. ará arát2 v. ará aratå [ir.] v. arătá aratóriu v. ará arátru v. ará arátru [ar.] v. ará arátur [mr.] v. ará aratúră v. ará ARAUCÁN, -Ă ARAUCÁRIA araucariacée v. araucária aráv v. aráb arávic v. aráb aravicésc v. aráb araviésc v. aráb aravleán v. aráb aravón v. arvúnă aravónă v. arvúnă aravoní v. arvúnă arázna v. rázna ÁRĂ1 áră2 v. iar1 arăbésc v. aráb arăbéşte v. aráb arăboáică v. aráb arăbói v. aráb arăcél v. arác1 arăcí v. arác1 arăcít v. arác1 arăcsí v. hărăcsí ARĂDEÁN arădeáncă v. arădeán arădúce v. rădúce ARĂDUÍ arămá v. arámă arămár v. arámă arămăríe1 v. arámă arămăríe2 v. arámă arămấn v. romấn arămânáş v. romấn arămânésc v. romấn arămânéşte v. romấn arămâníme v. romấn arămeásă v. arámă arămí v. arámă arămíe v. arámă arămioáră v. arámă arămít v. arámă arămít v. arámă arămíu v. arámă ARĂMÍZ arămói v. arámă arămós v. arámă arămuí1 v. arámă arămúi2 v. arámă arămuít v. arámă arăpésc, -eáscă v. aráb arăpéşte v. aráb arăpíe v. aráb arăpílă v. aráb arăpíme v. aráb arăpoáică v. aráb arăpós v. áripă arăriél v. otrăţél arărít v. ará ARĂSPEÁSE [ar.] ARĂSTÓS ARĂSTUÍ árăşi v. iar1 ARĂTÁ arătánie v. arătá arătáre [ar.] v. arătá arătáre v. arătá arătát v. arătá arătătór v. arătá arătătós v. arătá arătătúră v. arătá arătór [ar., mr.] v. ará arătóriu v. ará arătós v. arătá arătoşíe v. arătá arătúră [ar., mr.] v. ará arăţél v. otrăţél 473 arăvón v. arvúnă arăvónă v. arvúnă arăvoní v. arvúnă arăvonisí v. arvúnă arâmbáşă v. harám arândá v. aréndă arấndă v. aréndă arândăluí v. aréndă arândăşéşte v. aréndă arândăşíe v. aréndă arândăşíţă v. aréndă arândăşoáică v. aréndă arânduí v. aréndă arbagíc v. arpagíc arbagícă v. arpagíc ARBALÉTĂ arbaletiér v. arbalétă arbaletriér1 v. arbalétă arbaletriér2 v. arbalétă arbanáş v. albanéz arbănáş v. albanéz arbiáş v. arbíu arbír v. arbíu arbitrá v. arbítru1 arbitragíst v. arbítru1 arbitrágiu v. arbítru1 arbitráj v. arbítru1 arbitrajíst v. arbítru1 arbitrál v. arbítru1 arbitrár v. arbítru1 arbitraricéşte v. arbítru1 arbitrarietáte v. arbítru1 arbitraritáte v. arbítru1 arbitráriu v. arbítru1 arbítră v. arbítru1 arbítriu v. arbítru1 ARBÍTRU1 arbítru2 v. arbítru1 ARBÍU árbor v. árbore arborá v. árbore arborádă v. árbore arboráş v. árbore ÁRBORE arborél v. árbore arborescént v. árbore arborescénţă v. árbore arborét1 v. árbore arborét2 v. árbore arborí v. árbore arborícol v. árbore arboricultór v. árbore arboricultúră v. árbore arborizát v. árbore arborizáţie v. árbore arborizaţiúne v. árbore árbuni (pl.) v. árbore árbur [ar.] v. árbore årbur [ir.] v. árbore árbur [mr.] v. árbore árbure [ar.] v. árbore arbúre [ir.] v. árbore årbure [ir.] v. árbore Arbure v. árbore árbure v. árbore arburél v. árbore arburét [ar.] v. árbore arburíc [ar.] v. árbore arburími [mr.] v. árbore arbúst v. árbore arbúz v. harbúz arbuzăríe v. harbúz ARC arc [mr.] v. arc ARCÁ ARCÁCI Arcaciul v. arcáci ARCADÁŞ arcádă v. arc arcáic v. arháic arcaísm v. arháic arcaístic v. arháic arcalíu v. arcá ARCÁN1 ARCÁN2 arcán3 v. arcáci arcaná v. arcán1 arcaneá v. arcán1 arcángel v. arhánghel Arcanul v. arcán1 arcár v. arc arcáre [ar.] v. aruncá arčáriu v. arţár1 arcáş v. arc arcát v. arc arcatúră v. arc arcáţ v. acácia ÁRCĂ arcăní v. arcán1 arcăríe v. arc arcăşél v. arc arcăşíe v. arc arceár v. arţár1 arceári v. arcér1 474 ARCÉR1 arcér2 v. arţár1 ARCÉRE arcéşte v. arc archebusár v. archebúză archebusiár v. archebúză ARCHEBÚZĂ archebuziér v. archebúză archéft v. archít archegónă v. arhegón archegóniu v. arhegón archeológ v. arheologíe archeológhic v. arheologíe archeologíe v. arheologíe archét v. archít archetíp v. arhetíp archieth v. archít ARCHÍŞ ARCHÍT architectónie v. arhitéct architectúră v. arhitéct architrávă v. arhitrávă archivistică v. arhívă archívum v. arhívă arcí v. arc ARCIÓR arcipeleág v. arhipelág arcíş v. arc arcós v. arc arcosa v. arcóză ARCOSÓLIUM ARCÓZĂ arcşór v. arc ÁRCTIC arcticésc v. árctic arcticós v. árctic árcu [ar.] v. arc arcuá v. arc arcubalistár v. arbalétă arcubalístă v. arbalétă arcuebusă v. archebúză arcuí v. arc arcuít1 v. arc arcuít2 v. arc arcuitór v. arc arcuitúră v. arc arculéţ v. arc arcúş v. arc arcuşór v. arc arcúţ v. arc ardalấc v. agărlấc ardámi [mr.] v. árde ARDĂMĂLÍ ardămlí v. ardămălí ARDẮU ÁRDE årde [ir.] v. árde ardeáre [ar.] v. árde ardeáscă v. árde ardéi v. árde ardeiá v. árde ardeiáş v. árde ardéică v. árde ardeietúră v. árde ARDELEÁN, -Ă ardeleána v. ardeleán ardeleáncă v. ardeleán ardelenáş v. ardeleán ardelencúţă v. ardeleán ardelenésc v. ardeleán ardelenéşte v. ardeleán ardelenísm v. ardeleán ardelenitáte v. ardeleán ardelenúţă v. ardeleán ARDENÉZ, -Ă ARDÉNT ardénţă v. ardén árdere v. árde ardesieră v. ardézie ardeván v. ardắu ARDÉZIE ardeziéră v. ardézie ardicá v. ridicá ardínte v. ardént ardioáie v. ardoán ardioáne v. ardoán árdire [ar.] v. árde árdiri [mr.] v. árde ardíşte v. árde ARDOÁN ardoáre v. ardén ardoáză v. ardézie ardós [mr.] v. árde arduríe [ar.] v. árde ardzahál v. arz ardzehál v. arz áre v. árie1 areál v. árie1 areápă v. áripă areápită [ar.] v. áripă areáte [ar.] v. aréte areáti [mr.] v. aréte aréci v. haréci areflexíe v. refléx areiánăş v. arián1 475 ARÉIC ARÉL áren [ar.] v. arín ARÉNĂ arendá v. aréndă arendár v. aréndă arendáş v. aréndă arendáşă v. aréndă arendát v. aréndă arendatór v. aréndă arendátor v. aréndă arendatoríe v. aréndă ARÉNDĂ arendăluí v. aréndă arendăşél v. aréndă arendăşésc v. aréndă arendăşéşte v. aréndă arendăşí v. aréndă arendăşíe v. aréndă arendăşít v. aréndă arendăşíţă v. aréndă arendăşoáică v. aréndă arendăşói v. aréndă arenduí v. aréndă areolár v. areólă areolát v. areólă AREÓLĂ areologíe v. árie1 areométreo v. areométru areométric v. areométru areometríe v. areométru areométrio v. areométru AREOMÉTRU AREOPÁG Areopaghit v. areopág areopaghiteán v. areopág areopagít v. areopág AREOSTÍL árepă v. áripă arést v. arestá ARESTÁ arestánt v. arestá arestántă v. arestá arestánţie v. arestá arestáţie v. arestá arestaţióne v. arestá arestaţiúne v. arestá arestăluí v. arestá arestuí v. arestá aréşcă v. ríşcă aréşt v. arestá areşteluí v. arestá aréşti v. arestá areştuí v. arestá ARÉT1 ARÉT2 áret2 v. arét2 ARÉT3 arét4 [ir.] v. aréte arét4 v. aréte aretá1 v. arét3 aretá2 v. arătá ARÉTE aréte [ir.] v. aréte areţár v. aréte areţél v. otrăţél ARÉU aréu [ar.] v. aréu árfă v. hárpă1 arfoníst v. hárpă1 ARGÁN ARGÁT argátă v. argát argaţíe v. argát argălấc v. agărlấc argăsár v. argăsí argăsăríe v. argăsí argăsăríţă v. argăsí argăsâtór v. argăsí argăseálă v. argăsí ARGĂSÍ argăsít v. argăsí argăsitór v. argăsí argăsitoríe v. argăsí argăsitúră v. argăsí argăţél v. argát argăţésc v. argát argăţéşte v. argát argăţí v. argát argăţíe v. argát argăţíme v. argát argăţít v. argát ARGEÁ Argealii v. argeá Argeaoa v. argeá argelúşă v. argeá argelúţă v. argeá argentán v. argínt argentifér v. argínt argentín v. argínt ARGENTINIÁN, -Ă argentiniáncă v. argentinián argentít v. argínt argentométru v. argínt argentotipíe v. argínt 476 ARGEŞEÁN argeşeáncă v. argeşeán arghelár v. herghelíe arghélă v. herghelíe arghelegíu v. herghelíe ARGHEZIÁN arghirofíl v. arghirofilíe ARGHIROFILÍE arghiseálă v. argăsí arghisí v. argăsí argihál v. arz argíl v. argílă ARGÍLĂ argilifér v. argílă argilít v. argílă argilítă v. argílă argilós v. argílă argimagzár v. arz argináză v. arginínă ARGINÍNĂ ARGÍNT argintá v. argínt argintár v. argínt argintáriţă v. argínt argintát v. argínt argintát v. argínt argintăreásă v. argínt argintăríe1 v. argínt argintăríe2 v. argínt argintăríţă v. argínt arginteálă v. argínt argintícă v. argínt argintít v. argínt argintíu v. argínt argintós v. argínt argintuí v. argínt argintuít v. argínt argintuitór v. argínt argintúră v. argínt argintúţ v. argínt argínt-víu v. argínt arginţél v. argínt arginţí v. argínt arginţícă v. argínt arginţít v. argínt arginţíte (pl.) v. argínt arginţíu v. argínt ARGIRÍSM argiróză v. argirísm argomént v. argumént ARGÓN argonáfti (pl.) v. argonaút ARGONAÚT argonáut v. argonaút argonaútic v. argonaút argonáutic v. argonaút ARGÓS argót v. argóu argótic v. argóu ARGÓU argumấnt v. argumént ARGUMÉNT argumentá v. argumént argumentát v. argumént argumentatór v. argumént argumentáţie v. argumént argumentaţiúne v. argumént argumentătóriu v. argumént argumentí v. argumént argumentiruí v. argumént argumentuí v. argumént argumentuluí v. argumént argumentuluíre v. argumént arguméntum v. argumént arguménturi (pl.) v. argumént argumínte (pl.) v. argumént ÁRGUS ARGUŢÍE argúţie v. arguţíe ARHÁIC arhaísm v. arháic arhaístic v. arháic arhaitáte v. arháic arhaizá v. arháic arhaizánt v. arháic ARHAMÁC ARHÁNGHEL arhanghelésc v. arhánghel arhanghélic v. arhánghel arhanghelicésc v. arhánghel ARHE(O)- ARHEGÓN arheochimíe v. chimíe (Addenda la vol. III) arheográf v. arheografíe arheográfic v. arheografíe ARHEOGRAFÍE arheológ v. arheologíe arheológă v. arheologíe arheológhic v. arheologíe arheologhíe v. arheologíe arheológic v. arheologíe arheologicésc v. arheologíe arheologicéşte v. arheologíe 477 ARHEOLOGÍE ARHEOPTÉRIX ARHEOZÓIC ARHETÍP arhetipál v. arhetíp arhetípic v. arhetíp ARHI- arhicunoscút v. cunoáşte arhidiácon v. diácon arhidiaconát v. diácon arhidiaconíe v. diácon arhidiecezán v. diecéză arhidiecéză v. diecéză arhiducál v. dúce2 arhiducát v. dúce2 arhidúcă v. dúce2 arhidúce v. dúce2 arhiducésă v. dúce2 arhiepíscop v. epíscop1 arhiepiscopál v. epíscop1 arhiepiscopát v. epíscop1 arhiepiscopésc v. epíscop1 arhiepiscopéşte v. epíscop1 arhiepiscopíe v. epíscop1 arhierárh v. ierárh arhierátic v. arhieréu arhieraticón v. arhieréu arhierăţí v. ierárh arhieréi v. arhieréu arhierésc v. arhieréu arhieréşte v. arhieréu ARHIERÉU arhieríe v. arhieréu arhifoném v. fonétic ARHILÓC arhimandríe v. arhimandrít ARHIMANDRÍT arhimilionár v. milión arhimitropolít v. mitropolít arhiológ v. arheologíe arhiologíe v. arheologíe arhipăstór v. păstór arhipăstorésc v. păstór arhipăstoríe v. păstór arhipél v. arhipelág ARHIPELÁG arhiplín v. plin arhiréu v. arhieréu arhisinagóg v. sinagógă arhisinagógă v. sinagógă arhistratég v. stratég arhistratíg v. stratég arhisuficiént v. suficiént ARHITÉCT arhitéctă v. arhitéct arhitécton v. arhitéct arhitectónic, -ă v. arhitéct arhitectónică v. arhitéct arhitectonicésc v. arhitéct arhitectonicéşte v. arhitéct arhitectoníe v. arhitéct arhitéctor v. arhitéct arhitectorésc v. arhitéct arhitectoréşte v. arhitéct arhitecturál v. arhitéct arhitectúră v. arhitéct arhitetúră v. arhitéct arhitráv v. arhitrávă ARHITRÁVĂ arhív v. arhívă arhivár v. arhívă ARHÍVĂ arhivăráş v. arhívă arhíve (pl.) v. arhívă arhívii (pl.) v. arhívă arhivíst v. arhívă arhivístică v. arhívă ARHIVÓLTĂ arhívum v. arhívă ÁRHON árhonda v. árhon arhondár v. árhon arhondaríc v. árhon arhondăreásă v. árhon arhondăríe v. árhon arhondăríţă v. árhon árhondi (pl.) v. árhon arhondologhíe v. árhon arhondologíe v. árhon arhoníe v. árhon arhónt v. arhónte arhontár v. árhon arhontaríc v. árhon arhontát v. arhónte arhontăreásă v. árhon arhontăríe v. árhon ARHÓNTE arhontologhíe v. árhon arhontológhion v. árhon arhontologíe v. árhon arhontológiu v. árhon ári [mr.] v. árie1 ariál v. árie1 478 ARIÁN1, -Ă1 ARIÁN2, -Ă2 arianíe v. arián1 arianísm v. arián1 ár˜ă [mr.] v. árie1 áric [mr.] v. árie1 áric v. arián2 aríce v. aríci1 ariceálă v. aríci1 aricél v. aríci1 ARICHÍŢĂ aríci [ar., mr.] v. aríci1 ARÍCI1 aricí2 v. aríci1 aricioáică v. aríci1 aricioáie v. aríci1 aricioáńe v. aríci1 aricióń [ar.] v. aríci1 aricít v. aríci1 aricitúră v. aríci1 ariciuíre [ar.] v. aríci1 ariciusíre [ar.] v. aríci1 ARICÓR ARÍD árid v. aríd aridicá v. ridicá ariditáte v. aríd ÁRIE1 árie1 [ar.] v. árie1 ÁRIE2 arienésc v. arián1 arieníe v. arián1 ARIERÁT, -Ă arieráte (pl.) v. arierát arieráţie v. arierá ARIERBÉC ariergárdă v. gárdă ariétă v. árie2 ariéu v. aréu ÁRIL ARIMÁ arimáj v. arimá arimbáşă v. harám ARÍN arín [ar.] v. arín árin [ar.] v. arín árin v. arín ariná v. arínă1 arináriţă v. arínă1 arináş v. arín ARÍNĂ1 arínă1 [ar., mr.] v. arínă1 arínă2 v. arín aríndă v. aréndă arínde v. arín arindeáua v. rindeá aríne v. arín arinésc v. arín arinét v. arín arinéu v. arnéu aríngă v. héring ariní v. arínă1 ariníş1 v. arínă1 ariníş2 v. arín arínişte v. arín arinós [ar.] v. arínă1 ariói1 v. árie1 ariói2 v. aréte ariopág v. areopág ariór v. aréu arióso v. árie2 aripá v. áripă aripát v. áripă ÁRIPĂ áripă [ar., mr.] v. áripă arípă v. áripă aripăríţă v. áripă aripí v. áripă aripioáră v. áripă aripít v. áripă arípită [ar.] v. áripă aripós v. áripă aristát v. arístă ARÍSTĂ aristocrát v. aristocraţíe aristocrátă v. aristocraţíe aristocrátec v. aristocraţíe aristocrátic v. aristocraţíe aristocraticésc v. aristocraţíe aristocraticéşte v. aristocraţíe aristocratíe v. aristocraţíe aristocrátie v. aristocraţíe aristocratísm v. aristocraţíe aristocratizá v. aristocraţíe ARISTOCRAŢÍE aristocráţie v. aristocraţíe aristocraţíme v. aristocraţíe ARISTOFÁNIC aristofanicésc v. aristofánic ARISTOLÓCHIE ARISTÓN aristotelésc v. aristotélic aristotelián, -ă v. aristotélic 479 ARISTOTÉLIC aristotelísm v. aristotélic aríşt v. arestá aríştă v. arestá aríşte v. arestá arişveríş v. alişveríş ARITENOÍD arithmétică v. aritmétică arithmitichí v. aritmétică aritmétic1 v. aritmétică aritmétic2 v. aritmétică ARITMÉTICĂ aritmeticésc v. aritmétică aritmeticéşte v. aritmétică aritmeticián v. aritmétică aritmeticiánă v. aritmétică arítmic v. ritm aritmíe v. ritm ARITMO- ARITMOGRÁF ARITMOGRÍF ARITMOMÉTRU aríu v. aréu ariúg v. ariúş ARIÚŞ ariúşă v. ariúş arivísm v. arivíst ARIVÍST arivístă v. arivíst arlechén v. arlechín ARLECHÍN arlechinádă v. arlechín armá1 v. ármă ARMÁ2 ARMÁ3 armádă1 v. ármă armádă2 v. ármă armáde v. ármă armádie v. ármă armamént1 v. ármă armamént2 v. armá3 armamentáriu v. ármă ARMÁN1 armán2 v. armeán armangíu v. armán1 ARMÁR armår [ir.] v. armár armáriu v. armár armáriu v. armă1 armasáriu v. armăsár armáş v. ármă ARMATÁN armátă v. ármă ARMATÓL armatór v. armá3 ARMATÚRĂ1 armatúră2 v. ármă armatúră3 v. armá2 armazár v. arz ÁRMĂ ármă [ar.] v. ármă ARMĂ1 armăcsár v. armăsár armăneáscă v. armeán armănít v. armán1 armăriár v. ármă armăríe v. ármă armăríi v. ármă armăroáie v. armár ARMĂSÁR armăsăráş v. armăsár armăsărél v. armăsár armăsărésc v. armăsár armăsăréşte v. armăsár armăsărít v. armăsár armăsărúş v. armăsár armăşél v. ármă armăşésc v. ármă armăşéşte v. ármă armăşí v. ármă armăşíe v. ármă armăşoáie v. ármă armătúră1 v. ármă armătúră2 v. armá2 armấn v. romấn armânáş v. romấn armấncă v. romấn armấnder v. armínden armânésc v. romấn armânéşte v. romấn armâníme v. romấn armấnt v. ármă ARMEÁN1, -Ă armeán2 v. armán1 armeáncă v. armeán armelín v. hermelín armelínă v. hermelín armendín v. armí armendína v. armí armenésc, -eáscă v. armeán armenéşte v. armeán armeníme v. armeán armíc v. armíg ármie v. ármă 480 ARMÍG armigér v. ármă ARMILÁR armindár v. armí ARMÍNDEN armínder v. armí armínturi (pl.) v. ármă armioáră v. ármă armistíţi v. armistíţiu armistíţie v. armistíţiu ARMISTÍŢIU armistríţie v. armistíţiu armistríţiu v. armistíţiu armoaríi (pl.) v. ármă armoní v. armoníe1 armoniá v. armoníe1 armónic v. armoníe1 armónică1 v. armoníe1 armónică2 v. armoníe1 ARMONÍE1 armónie1 v. armoníe1 armónie2 v. armoníe1 armonií v. armoníe1 armoniós v. armoníe1 armoniruí v. armoníe1 armoníst1 v. armoníe1 armoníst2 v. armoníe1 armóniu v. armoníe1 armónium v. armoníe1 armonizá v. armoníe1 armonográf v. armoníe1 armoriál v. ármă armoríe v. ármă armoríi v. ármă armoríst v. armă ármu [ar.] v. arm ármur v. arm armurár1 v. ármă armurár2 v. arm armuráre v. arm armuráriţă v. arm armuráriu v. arm armurárium v. arm armúră v. ármă armurăríe1 v. ármă armurăríe2 v. ármă armurăríţă v. arm ármure v. arm armuriér v. ármă ARN v. ribóză arnăút v. albanéz arnăuţeásca v. albanéz arnăuţél v. albanéz arnăuţésc, -eáscă v. albanéz arnăuţéşte v. albanéz arnăuţíme v. albanéz ARNÉU arníc v. arníci ÁRNICĂ arnícă v. árnică ARNÍCI arnieu v. arnéu arnígi v. arníci aróc v. arác3 AROGÁ arogánt v. arogá arogánt v. arogá arogánte v. arogá arogánţă v. arogá arogánţie v. arogá ARÓL arólă v. aról aróld v. heráld aromá v. aromí arómat v. arómă aromát1 v. arómă aromát2 v. arómă aromátă v. arómă aromátic v. arómă aromaticésc v. arómă aromaticós v. arómă aromatizá v. arómă ARÓMĂ aromấn v. romấn aromânáş v. romấn aromấnă v. romấn aromấncă v. romấn aromânésc v. romấn aromânéşte v. romấn aromâníme v. romấn aromeálă v. aromí AROMÍ aromít v. arómă aromitór v. aromí ARÓN1 arón2 v. arvúnă ARONDÁ arondáre v. arondá arondismént v. arondá ARPACÁŞ arpacíc v. arpagíc arpacícă v. arpagíc 481 ARPAGÍC arpagícă v. arpagíc arpagón v. harpagón ARPALẤC arpantágiu v. arpentór arpantór v. arpentór árpă1 [ar.] v. áripă árpă2 v. hárpă1 árpăcaş v. arpacáş arpegiá v. arpégiu arpégio v. arpégiu ARPÉGIU arpéj v. arpégiu arpentáj v. arpentór ARPENTÓR árpie v. áripă árpită [ar.] v. áripă arruncá v. aruncá ars v. árde ÁRSA arsaná v. arsenál arsanál v. arsenál ársă v. árde arsănál v. arsenál arsătúră v. árde arsắu v. aşắu arsén v. arsénic1 ARSENÁL arsenát v. arsénic1 arseniát v. arsénic1 ARSÉNIC1 arseníc1 v. arsénic1 arsénic2 v. arsénic1 ARSENÍC3 arsenicál v. arsénic1 arsenicát v. arsénic1 arsenícă v. arseníc3 arseniós v. arsénic1 arsenít v. arsénic1 arseniúră v. arsénic1 arsinál v. arsenál arsiníc v. arseníc3 arsít v. hârsí arslán v. aslán arsoáre v. árde arsúră v. árde arşá v. harşá ÁRŞĂ arşắu v. aşắu arşấc v. arşíc arşelúţă v. harşá árşeţă v. árde arşéu v. aşắu ARŞÍC arşícă v. arşíc ARŞÍN arşinic v. arseníc3 arşiníc v. arseníc3 arşínic v. arseníc3 arşipelág v. arhipelág arşitéct v. arhitéct arşitectúră v. arhitéct árşiţă v. árde arşíţă v. árde arşív v. arhívă arşívă v. arhívă arşóv v. aşắu arştioágă v. hărştioágă art v. ártă artán v. hartán ÁRTĂ artăní v. hartán artârdisí v. atârdisí artârdisitór v. atârdisí art decó v. ártă árte v. ártă artefáct v. artifíciu ARTÉLNIC ARTÉRĂ arteriál v. artéră artérie v. artéră arteriectomíe v. artéră arteriografíe v. artéră arteriólă v. artéră arteriologíe v. artéră arteriopatíe v. artéră arteriós v. artéră arterioscleróză v. artéră arteriotomíe v. artéră arterisí v. atârdisí arterítă v. artéră ARTEZIÁN artíc1 v. artícol artíc2 v. artíg articliér v. artícol articliéră v. artícol artíclu v. artícol ARTÍCOL articoláş v. artícol artícul v. artícol articulá v. artícol articulár v. artícol articulát v. artícol articulatór v. artícol 482 articulatóriu v. artícol articuláţie v. artícol articulaţióne v. artícol articulaţiúne v. artícol articulăciúne v. artícol articulúş v. artícol articúş v. artícol artificiál v. artifíciu artificiále v. artifíciu artificialísm v. artifíciu artificialitáte v. artifíciu artificializá v. artifíciu artificialménte v. artifíciu artificiár v. artifíciu artifície v. artifíciu artificiér v. artifíciu artifícii (pl.) v. artifíciu artificiós v. artifíciu artificiozitáte v. artifíciu ARTIFÍCIU artifiţér v. artifíciu artifiţiál v. artifíciu artifíţie v. artifíciu artifiţiér v. artifíciu artifiţiós v. artifíciu artifíţiu v. artifíciu ARTÍG artilér v. artilérie ARTILÉRIE artileríst v. artilérie artilier v. artilérie ARTIMÓN ARTIODACTÍL artíră v. artéră artiríe v. artéră artirisí v. atârdisí artirosí v. atârdisí artirositór v. atârdisí artíst v. ártă artístă v. ártă artístic v. ártă artisticéşte v. ártă artisticitáte v. ártă ARTIZÁN artizanál v. artizán artizanát v. artizán artizánă v. artizán artofór v. ártos artofóri v. ártos artofórion v. ártos artofóriu v. ártos artoí v. fărtoí artoriseálă v. atârdisí artorisí v. atârdisí artorisitór v. atârdisí artorosí v. atârdisí ÁRTOS artralgíe v. algíe ARTRÍTĂ artrític, -ă v. artrítă artrítis v. artrítă artritísm v. artrítă artrografíe v. artróză artrologíe v. artróză artropatíe v. artróză ARTROPÓD artroscóp v. artróză artroscopíe v. artróză ARTRÓZĂ artrózic, -ă v. artróză arturisí v. atârdisí ARTÚT arţág v. hárţă arţagáş v. hárţă ARŢÁR1 ARŢÁR2 arţăgáş v. hárţă arţăgós v. hárţă arţăráş v. arţár1 arţărél v. arţár1 arţi v. harţi arţibúr v. harţibúrie arţibúră v. harţibúrie arţi-úrţi v. harţibúrie arţivúr v. harţibúrie arţivúriu v. harţibúrie arţivúrţ v. harţibúrie arţún v. harţún arucáre [ar.] v. aruncá arúgă [ar.] v. rúgă1 arum v. arón1 arúmă v. arón1 arumấn v. romấn arumânáş v. romấn arumấncă v. romấn arumânésc v. romấn arumânéşte v. romấn arumâníme v. romấn arumeálă v. aromí arumí v. aromí arumitór v. aromí arúnc v. aruncá ARUNCÁ aruncáre [ar.] v. aruncá 483 aruncát v. aruncá aruncătór, -toáre v. aruncá aruncătúră [ar.] v. aruncá aruncăturí v. aruncá aruncăturít v. aruncá arunicáre [ar.] v. alunecá arunicătúră [ar.] v. alunecá arunicós [ar.] v. alunecá aruspeáse [ar.] v. arăspeáse aruspíce v. haruspíce arúspice v. haruspíce arvanít, -ă v. albanéz arvánt v. arvúne ARVÁT1 ARVÁT2 ÁRVĂ1 árvă2 v. hárvă arvălúc v. alvălúc arvălúcă v. alvălúc arvấnt v. arvúne ARVÉLE arvoánă v. arvúnă arvón1 v. arvúnă arvón2 v. arvúne arvónă v. arvúnă arvoní v. arvúnă arvonitór v. arvúnă arvún1 v. arvúnă arvún2 v. arvúne arvuná v. arvúnă ARVÚNĂ ARVÚNE arvunél v. arvúne arvuní v. arvúnă arvunisí v. arvúnă arvunít v. arvúnă arvunitór v. arvúnă ARZ arzavál v. arz arzăciós v. árde arzătór [mr.] v. árde arzătúră v. árde arzătúră v. árde arzehál v. arz arzihál v. arz arzíme v. árde arzínt [ir.] v. argínt arzínt [mr.] v. argínt arzintár [mr.] v. argínt arzmahzár v. arz arzmarzár v. arz arzói v. árde arzós v. árde arzovál v. arz arzuhál v. arz arzúi v. arzulíu arzúică v. árde ARZULÍU arzumagzár v. arz arzumazár v. arz arzuríu v. árde arzuríu v. arzulíu AS as [mr.] v. azi ASÁLT asaltá v. asált asaltatór v. asált asaltătór v. asált ASAMBLÁ asambláj v. asamblá asamblór v. asamblá ASANÁ asanáre v. asaná asáră v. seáră ASASÍN, -Ă asasiná v. asasín asasinánt v. asasín asasinát v. asasín asasinatór v. asasín asasinie v. asasín ASAÚL asămăluí v. seámă asămănăciúne v. asemăná asămănrá v. asemăná asămuí v. seámă asbést v. azbést asbestóză v. azbést asbocimént v. azbést asca v. áscă ASCARÍD ascarídă v. ascaríd ascáridă v. ascaríd ascáride v. ascaríd ascaridióză v. ascaríd áscaris v. ascaríd ÁSCĂ áscă v. áscă ascendánt v. ascendént ASCENDÉNT ascendénte v. ascendént ascendénţă v. ascendént ascendínţă v. ascendént ascensionál v. ascendént ascensiunál v. ascendént 484 ascensiúne v. ascendént ascensór v. ascendént ASCÉT ascétă v. ascét ascétic v. ascét ascetísm v. ascét ascetizá v. ascét ascéză v. ascét ASCHÉR aschériu v. aschér ascherlíu v. aschér aschét v. ascét ASCHIMÓDIE aschít v. ascét aschitác v. ascét aschiteán v. ascét aschitésc v. ascét ASCÍDIE ascídiu v. ascídie ASCÍTĂ ascític, -ă v. ascítă ASCLEPIÁD ASCLEPIÁDĂ ASCOMICÉTĂ ASCÓRBIC ascrumá v. scrum ASCULTÁ ascultáre [ar.] v. ascultá ascultát v. ascultá ascultăciúne v. ascultá ascultămấnt v. ascultá ascultăréţ v. ascultá ascultătoáre2 v. ascultá ascultătór, -toáre1 [ar.] v. ascultá ascultătúră v. ascultá ascultói v. ascultá ASCUMÁ ascumtá [ar.] v. ascúnde ascumtál´u [ar.] v. ascúnde ascúmtalui [ar.] v. ascúnde ascumtátic [ar.] v. ascúnde ascumtíci [ar.] v. ascúnde ascumtíşalui [ar.] v. ascúnde ascumtós [ar.] v. ascúnde ASCÚNDE ascúnde [ir.] v. ascúnde ascundeáre [ar.] v. ascúnde ascúndire [ar.] v. ascúnde ascúns v. ascúnde ascúnsă v. ascúnde ascunsoáre v. ascúnde ascuntíş [ar.] v. ascúnde ascunzătoáre v. ascúnde ascunzătór v. ascúnde ascunzătúră v. ascúnde ascunzíş v. ascúnde ascutå [ir.] v. ascultá ascuţất [ar.] v. ascuţí ascuţeálă v. ascuţí ASCUŢÍ ascuţíme v. ascuţí ascuţíş v. ascuţí ascuţít1 v. ascuţí ascuţít2 v. ascuţí ascuţitoáre v. ascuţí ascuţitór v. ascuţí ascuţitoríe v. ascuţí ascuţitúră v. ascuţí ascuţiţél v. ascuţí aseáră v. seáră asecá v. sec asecurá v. sígur asediá v. asédiu asediatór v. asédiu asedií v. asédiu ASÉDIU aseísmic v. seísm aseismicitáte v. seísm ASELENIZÁ aselghicésc v. asélghie aselghiciúne v. asélghie ASÉLGHIE asemá v. asemăná asemăluí v. seámă ASEMĂNÁ asemănát1 v. asemăná asemănát2 v. asemăná asemănătór v. asemăná asemănătúră v. asemăná asemărá v. asemăná aséme v. asemăná asemeluí v. seámă asémene v. asemăná asémenea v. asemăná asémenele v. asemăná asémeni1 v. asemăná asemení2 v. asemăná asemenínţă v. asemăná asémine v. asemăná asemná v. asigná asemnaţiúne v. asigná asemuí v. seámă asemuít v. seámă ásen v. asín 485 ASENTÁ asentimént v. sentimént asepsíe v. séptic aséptic v. séptic aseptizá v. séptic åseră [ir.] v. asín asertá v. aserţiúne asertív v. aserţiúne asertóric v. aserţiúne asertóriu v. aserţiúne asérţie v. aserţiúne ASERŢIÚNE aserví v. serví asesoáre v. asesór ASESÓR asésor v. asesór asesoriál v. asesór asexuát v. sex ASEZONÁ ASFÁLT asfaltá v. asfált asfaltát v. asfált asfáltic v. asfált asfálto v. asfált asfaltór v. asfált asfíndzire[ar.] v. desfíndzire asfínte v. sfânt asfinţí v. sfânt asfinţít v. sfânt asfisíe v. asfixíe asfixiá v. asfixíe asfixiánt v. asfixíe ASFIXÍE asfíxie v. asfixíe ASFODÉL ashram v. aşrám asián v. asiátic asianísm v. asiátic asiát v. asiátic ASIÁTIC asiaticésc v. asiátic asiaticéşte v. asiátic ASIBILÁ asibiláţie v. asibilá asiduitáte v. asíduu ASÍDUU asienésc v. asiátic asiésc v. asiátic ASIÉTĂ asieticésc v. asiátic ASIGNÁ asignánt v. asigná asignát1 v. asigná asignát2 v. asigná asignatár v. asigná asignáţie v. asigná asignaţiúne v. asigná asigurá v. sígur asigurábil v. sígur asigurát v. sígur asiguratór v. sígur asigurătór v. sígur asiguripsí v. sígur asíl v. azíl ásil v. azíl asíliu v. azíl asimétric v. simetríe asimetríe v. simetríe ASIMILÁ asimilábil v. asimilá asimilatív v. asimilá asimilatór v. asimilá asimiláţie v. asimilá asimilaţionísm v. asimilá asimilaţioníst v. asimilá asimilaţiúne v. asimilá asimptomátic v. simptóm ASIMPTÓTĂ asimptótic v. asimptótă asimtótă v. asimptótă asimtótic v. asimptótă asimţí v. simţí ASÍN ásin v. asín asináş v. asín asínă v. asín ásină v. asín asincrón v. sincrón asincrónic v. sincrón asincronísm v. sincrón ASINDÉT asindétă v. asindét asíndeton v. asindét asinél v. asín asinergíe v. sinergíe asiómă v. axiómă åsir [ir.] v. asín asír v. asirián ASIRIÁN, -Ă asiriáncă v. asirián asirienésc v. asirián asírii (pl.) v. asirián asiriológ v. asirián 486 asiriológă v. asirián asiriologíe v. asirián asíriu v. asirián ASISTÁ asistăluí v. asistá asistént, -ă v. asistá asisténţă v. asistá asistenţiál v. asistá asisténţie v. asistá asistólic v. sístolă asistolíe v. sístolă ASÍZĂ ASLÁM ASLÁN asmaciúc v. hasmaţúchi ASMÁN asmátic v. astm asmaţíu v. hasmaţúchi asmaţúc v. hasmaţúchi asmaţúchi v. hasmaţúchi asmaţúic v. hasmaţúchi ÁSMĂ1 ásmă2 v. astm asmăciúc v. hasmaţúchi asmăţél v. hasmaţúchi asmăţúi v. hasmaţúchi asmoníe v. iasomíe asmuţá v. asmuţí asmuţát v. asmuţí asmuţătór v. asmuţí asmuţătúră v. asmuţí asmuţeálă v. asmuţí ASMUŢÍ asmuţitór v. asmuţí asmuţitúră v. asmuţí asmuţitúră v. asmuţí ASOCIÁ asociábil v. asociá asociabilitáte v. asociá asociál v. sociál asociát, -ă v. asociá asociatív v. asociá asociativitáte v. asociá asociáţie v. asociá asociaţióne v. asociá asociaţionísm v. asociá asociaţioníst, -ă v. asociá asociaţiúne v. asociá asogá v. soáge asolá v. asolamént ASOLAMÉNT asolemént v. asolamént asolút v. absolút ASOMÁ asománt v. asomá asomáre v. asomá asómţie1 v. asumpţiúne asómţie2 v. asumá asomţiúne1 v. asumpţiúne asomţiúne2 v. asumá asonánt v. asonánţă ASONÁNŢĂ asoníe v. iasomíe asorbí v. absorbí asoreálă v. soáre asorí v. soáre asorít v. soáre ASORTÁ asortát v. asortá asortéu v. asortá asortí v. asortá asortimént v. asortá asoţăciúne v. asociá asoţiá v. asociá asoţiát v. asociá asoţiáţie v. asociá asoţiaţiúne v. asociá asparág1 v. asparágus ASPARÁGUS ASPÉCT ASPECTOMÁT aspectuál v. aspéct aspectuós v. aspéct ASPÉNCHI ASPERDICIÚNE [ar.] asperitáte v. áspru2 aspersáre v. aspersiúne ASPERSIÚNE aspersór v. aspersiúne asperziúne v. aspersiúne aspét v. aspéct asphyxie v. asfixíe ASPÍC1 ASPÍC2 aspíd v. aspídă1 ASPÍDĂ1 ASPÍDĂ2 ASPIRÁ aspiránt, -ă v. aspirá aspirantúră v. aspirá aspirát, -ă v. aspirá aspiratór v. aspirá aspiráţie v. aspirá aspiraţióne v. aspirá 487 aspiraţiúne v. aspirá aspirăciúne v. aspirá ASPIRÍNĂ áspis v. aspídă1 áspre (pl.) v. áspru1 aspreálă1 v. áspru2 aspreálă2 v. áspru2 aspréte v. áspru2 aspréţe v. áspru2 asprí v. áspru2 aspríme v. áspru2 asprişoáră v. áspru2 asprişór1 v. áspru1 asprişór2 v. áspru2 aspríu v. áspru2 asprói v. áspru2 ÁSPRU1 ÁSPRU2 áspru2 [mr.] v. áspru2 aspumá v. spúmă assamblágiu v. asamblá assasén v. asasín ásse v. áxă assemblágiu v. asamblá assorbí v. absorbí ast v. ăst astá v. sta ASTÁR astaragíu v. astár astáră v. seáră astátic v. státic ASTATÍNIU astă v. ăst astă- [ar.] v. ăst astălált v. alt astălánt v. alt astăreálă v. astár astărí v. astár astăurá v. stăurá astăví v. stăví ástăzi v. zi astấmpăr v. astâmpărá ASTÂMPĂRÁ astâmpărát v. astâmpărá astâmpărătór v. astâmpărá asteniá v. asteníe asténic, -ă v. asteníe ASTENÍE astenizá v. asteníe astenizánt v. asteníe ASTENOSFÉRĂ astereálă v. astár asteríc v. asterísc ASTÉRIE ASTERÍSC ASTEROÍD ASTERONÍM ástfel v. fel astigmátic, -ă v. astigmatísm ASTIGMATÍSM astigmométru v. astigmatísm ASTM astma v. astm astmátic, -ă v. astm ástmă v. astm astráct v. abstráge ASTRAGÁL astráge v. abstráge ASTRAHÁN astrál v. ástru ASTRALÍT astralítă v. astralít astrát v. abstráge ASTRĂGÁCI astrăiná v. străín astrấnge v. strấnge astreiná v. străín astriená v. străín ASTRINGÉNT astringénţă v. astringént ASTRO- astrobiológ v. biologíe astrobiologíe v. biologíe astroclimát v. clímă ASTRODRÓM astrofízică v. fízic astrofizicián v. fízic astrofotometríe v. fotometríe astrográf v. astrografíe ASTROGRAFÍE ASTROLÁB astrolábion v. astroláb astrolábiu v. astroláb ASTROLATRÍE astroláv v. astroláb astrolávion v. astroláb astroláviu v. astroláb astrológ v. astrologíe astrólog v. astrologíe astrológă v. astrologíe astrológhic v. astrologíe astrologhicésc v. astrologíe astrologhicéşte v. astrologíe astrologhíe v. astrologíe astrológhie v. astrologíe 488 astrológic v. astrologíe astrologicésc v. astrologíe ASTROLOGÍE astrométric v. astrometríe ASTROMETRÍE astrométru v. astrometríe ASTRONAÚT astronaútă v. astronaút astronaútic v. astronaút astronaútică v. astronaút astronávă v. návă astronóm v. astronomíe astronómă v. astronomíe astronomésc v. astronomíe astronoméşte v. astronomíe astronomí v. astronomíe astronómic v. astronomíe astronomicésc v. astronomíe astronomicéşte v. astronomíe ASTRONOMÍE astronómiia v. astronomíe ASTROSCÓP ÁSTRU astrúc v. astrucá ASTRUCÁ astrucán v. asturcán astrucát v. astrucá astrucămấnt v. astrucá astrucătoáre v. astrucá astrucúş v. astrucá astruncá v. astrucá astrupá v. astrucá ASTUPÁ astupári [ar.] v. astupá astupát v. astupá astupătoáre [ar.] v. astupá astupătór v. astupá astupătúră [ar.] v. astupá astupúş v. astupá asturcá v. astrucá ASTURCÁN asturcón v. asturcán ASTURIÁN, -Ă ASTÚŢIE astuţíe v. astúţie astuţiós v. astúţie asúd v. asudá ASUDÁ asudá [ar.] v. asudá asudát v. asudá asudătoáre v. asudá asudătór v. asudá asudătúră v. asudá asudeálă v. asudá asudoáre v. asudá ASUMÁ asúme v. asumá asúmpţie v. asumá ASUMPŢIÚNE asumţiúne1 v. asumpţiúne asumţiúne2 v. asumá asuná v. suná asunánţă v. asonánţă asunătoáre v. sănătós asunătór v. suná asúnet v. suná ASÚPRA asupravení v. vení asúpră1 v. asúpra asúpră2 v. asúpra asuprăluáre v. luá asúpre v. asúpra asupreálă v. asúpra asuprélnic v. asúpra asuprénie v. asúpra asuprí v. asúpra asupriciúne v. asúpra asuprít v. asúpra asupritór, -toáre v. asúpra asupritúră v. asúpra asurzeálă v. surd asurzí v. surd asurzíme v. surd asurzít v. surd asurzitór v. surd asurzitúră v. surd asyndet v. asindét AŞ aşå [ir.] v. aşá1 AŞÁ1 áşa2 v. aş aşadár v. aşá1 aşájdere v. aşíjderi aşáşi v. aşá1 aşắjdere v. aşíjderi aşắşi v. aşá1 AŞẮU aşấşor v. asesór áşche v. áşchie aşchériu v. aschér aşchiá v. áşchie aşchídă v. aspídă1 ÁŞCHIE aşchietór, -toáre v. áşchie aşchií v. áşchie 489 aşchioáră v. áşchie aşchiós v. áşchie aşchíţă v. áşchie AŞCHIÚT aşchiúţă v. áşchie aşcl′áre [ar.] v. áşchie áşcl′e [ar.] v. áşchie aşeáşi v. aşá1 aşéşi v. aşá1 aşéu v. aşắu AŞEZÁ aşezát v. aşezá aşezăláş v. aşezá aşezămấnt v. aşezá aşezământár v. aşezá aşezătór v. aşezá aşezătúră v. aşezá aşí v. aşá1 aşíc v. arşíc aşíjdere v. aşíjderi aşíjderea v. aşíjderi aşíjderele v. aşíjderi aşíjderelea v. aşíjderi AŞÍJDERI aşíjderile v. aşíjderi aşíjdire v. aşíjderi aşíjdirea v. aşíjderi aşíşi v. aşá1 áşpiş v. aspídă1 AŞRÁM aşteámăt v. şteámăt aşteárnire [ar.] v. aştérne AŞTEPTÁ aşteptå [ir.] v. aşteptá aşteptát v. aşteptá aşteptătór v. aşteptá aşteptătúră v. aşteptá aşternătór v. aştérne aşternătúră v. aştérne AŞTÉRNE aştérne [ir.] v. aştérne aşternút v. aştérne aştezắu v. ajutá aştiptáre [ar.] v. aşteptá aştirnáre [ar.] v. aştérne aştirnămíntu [ar.] v. aştérne aştirneáre [ar.] v. aştérne aştirnumíntu [ar.] v. aştérne aştirnút [ar.] v. aştérne aştút v. aşchiút aşungá v. şfung aşúşor v. asesór AT åt [ir.] v. alt atá v. atú atác1 v. atacá atác2 v. iatác ATACÁ atacábil v. atacá atacabilitáte v. atacá atacánt, -ă v. atacá atacarisí v. atacá atacatoáre v. atacá atacatór v. atacá atacuí v. atacá atále (pl.) v. atú ATAMÁN atantát v. atentá ataráxic v. ataraxíe ATARAXÍE ATÁRE atáre [ar.] v. atáre atáş v. ataşá ATAŞÁ ataşábil v. ataşá ataşamént v. ataşá ataşánt v. ataşá ataşát v. ataşá atávic v. atavísm ATAVÍSM atáxic, -ă v. ataxíe ATAXÍE atăcá v. atacá atăgârţá v. tăgấrţă atănciúne v. atént atătấnd v. atất atârdiseálă v. atârdisí ATÂRDISÍ atârdisitór v. atârdisí ATÂRNÁ atârnát v. atârná atârnáţi (pl.) v. atârná atârnătoáre v. atârná atârnătór v. atârná atârnătúră v. atârná atârnăţăl v. atârná atârnăţél v. atârná ATẤT atấta v. atất atấtelea v. atất atâtíca v. atất atâticúţa v. atất atâtúca v. atất atâtúţ v. atất atâtúţa v. atất 490 ATEBRÍNĂ atéhnic v. téhnic atéi v. atéu ATEIÁ ateietúri (pl.) v. ateiá ateísm v. atéu ateismós v. atéu ateíst v. atéu ateísta v. atéu ateístic v. atéu atelágiu v. ateláj ATELÁJ ATELÁNĂ ATÉLĂ atelié v. ateliér ATELIÉR atemporál v. timp atemporalitáte v. timp ATENÁNSĂ atenánţă v. atenánsă ateneán v. atenián ATENÉU ATENIÁN ATÉNT ATENTÁ atentát v. atentá atentatór, -toáre v. atentá atentív v. atént aténţie v. atént atenţioná v. atént atenţiúne v. atént ATENUÁ atenuánt v. atenuá atenuatór v. atenuá atenuătóriu v. atenuá ateos v. atéu aterdisí v. atârdisí ATERÍNĂ aterisá v. aterizá aterisór v. aterizá ATERIZÁ aterizáj v. aterizá aterizór v. aterizá ATERMÁN atérmic v. térmic aterogenéză v. ateróm ATERÓM ateromatós, -oásă v. ateróm ateromatóză v. ateróm ATESTÁ atestát1 v. atestá atestát2 v. atestá atestatór v. atestá atestátum v. atestá atestáţie v. atestá atestaţiúne v. atestá atestăciúne v. atestá atestăluí v. atestá atestăluít v. atestá atestătór v. atestá ateştáţie v. atestá áteu v. atéu ATÉU, -ÉE athleticésc v. atlét ÁTIC aticéşte v. átic aticísm v. átic aticíst, -ă v. átic atímp v. timp atineán, -ă v. atenián atinéi (pl.) v. atenián atineiésc v. atenián atingătór v. atínge atingătúră v. atínge ATÍNGE atingíc v. altângíc atingíme v. atínge atiníi v. atenián atíns v. atínge atinsătúră v. atínge atinsúră v. atínge atípic v. tip1 atipíe v. tip1 atirdisí v. atârdisí atirdisitór v. atârdisí atistáţie v. atestá atişeríf v. hat2 atiştáţie v. atestá atitúdă v. atitúdine atitudinál v. atitúdine atitúdină v. atitúdine ATITÚDINE atlándic v. atlántic atlangíc v. altângíc ATLÁNT atlánta v. atlánt atlántă v. atlánt atlánte1 v. atlánt atlánte2 v. atlánt ATLÁNTIC atlanticésc v. atlántic atlás1 v. atlánt atlás2 v. atlánt atlás3 v. atláz átlas3 v. atláz 491 ATLÁZ atláză v. atláz atlăjél v. atláz ATLÉT atlét v. atlét atlétă1 v. atlét atlétă2 v. atlét atlétic v. atlét atlétică v. atlét atletísm v. atlét atlíu v. at ATM ATMIŞCEÁ ATMOSFÉRĂ atmosféric v. atmosféră atmosfericésc v. atmosféră atnám v. ahtinameá atoáică v. at atoáte- v. atót- atoatecreatór v. creá1 atoatevăzătór v. vedeá atocmá1 v. tócmai atócma2 v. tócmai atocmí v. tócmai ATÓL ATÓM átom v. atóm atómă v. atóm atómic v. atóm atomicésc v. atóm atomicitáte v. atóm atomísm v. atóm atomíst, -ă v. atóm atomístic v. atóm atomístică v. atóm atomizá v. atóm atomizatór v. atóm atomizór v. atóm atomoeléctric v. atóm atomoterapíe v. terapíe atón1 v. tónus áton1 v. tónus atón2 v. ton1 áton2 v. ton1 atonál v. ton1 atonalísm v. ton1 atonalitáte v. ton1 atónic v. tónus atoníe v. tónus ATÓT- atotbiruitór v. biruí atotcotropitór v. cotropí atotcreatór v. creá1 atotcunoscătór v. cunoáşte atotcuprinzătór v. cuprínde atotfăcătór v. fáce atotmâncătór v. mâncá atotpărínte v. părínte atotprezént v. prezént1 atotprezénţă v. prezént1 atotpribeág v. pribeág atotputére v. puteá atotputérnic v. puteá atotputernicíe v. puteá atotputínţă v. puteá atotrăbdătór v. răbdá atotstăpânitór v. stăpấn atotştiínţă v. şti atotştiitór v. şti atotştiutór v. şti atotţiitór v. ţíne atotvăzătór v. vedeá atotvoitór v. voí2 atóxic v. tóxic ATRABILÁR atrácsie v. atráge atractív v. atráge atrácţie v. atráge atracţióne v. atráge atracţiós v. atráge atracţiozitáte v. atráge atracţiúne v. atráge ATRÁGE atrăgătór v. atráge atrăţél v. otrăţél atrebuí v. atribuí ATREPSÍE atribuá v. atribuí atribuciúne v. atribuí ATRIBUÍ atribuíbil v. atribuí atribút v. atribuí atributív v. atribuí atribúţie v. atribuí atribuţiúne v. atribuí atristá v. trist ATRÍŢIE atriţiúne v. atríţie átriu v. átrium ÁTRIUM ATRÓCE atrocitáte v. atróce atrocitéţi (pl.) v. atróce 492 atrofiá v. trófic atrofiánt v. trófic atrófic v. trófic atrofíe v. trófic ATROPÍNĂ atropísm v. atropínă atroţitéţi (pl.) v. atróce attic v. átic atticésc v. átic attosecúndă v. secúndă ATÚ atúmţea [ar.] v. atúnci atúmţinea [ar.] v. atúnci atúnce [ir.] v. atúnci atúncea v. atúnci atúnceaşi v. atúnci atúnceşi v. atúnci ATÚNCI atúncine v. atúnci atúncinea v. atúnci atúncişi v. atúnci atút v. atú ATV aţápcă v. ţeápă aţapóc v. ţeápă aţapúcă v. ţeápă aţár v. arţár1 ÁŢĂ áţă [ar., mr.] v. áţă AŢÂŢÁ aţâţát v. aţâţá aţâţătór v. aţâţá aţâţătúră v. aţâţá åţę [ir. pl.] v. áţă aţél [ar.] v. acél aţelacló [ar.] v. acél aţeptánt v. acceptá aţeptáţie v. acceptá aţeptăluí v. acceptá aţéstu [ar.] v. acést aţetarisí v. acceptá aţí [mr.] v. aíci áţi [mr.] v. aíci aţía [ar.] v. aíci aţícă v. áţă aţíčcă [mr.] v. áţă aţíd v. acíd aţiditáte v. acíd aţíe [ar.] v. aíci aţigán v. ţigán aţinát v. înţiná aţinătór v. aţíne AŢÍNE aţineá v. aţíne aţintá v. ţíntă aţintát v. ţíntă aţintătór v. ţíntă aţintí v. ţíntă aţintít v. ţíntă aţintitór v. ţíntă aţipeálă v. aţipí AŢIPÍ aţipít v. aţipí áţiră [ar.] v. áceră aţişoáră v. áţă aţitá v. acceptá aţitarisí v. acceptá aţiţá v. aţâţá aţiţát v. aţâţá aţiţătór v. aţâţá aţiţătúră v. aţâţá aţmaciúc v. hasmaţúchi aţmaţúchi v. hasmaţúchi aţós v. áţă aţúcă v. áţă au v. áuă AU1 au1 [ar.] v. au1 AU2 AU3 auáltadz [ar.] v. alt auáltaz [ar.] v. alt ÁUĂ áuă [ar.] v. áuă aúă v. áuă aúă [ar.] v. áuă auctór v. autór auctoriál v. autór auctoritáte v. autoritáte audénţă v. audiénţă aúdere v. auzí audiá v. audiénţă audíbil v. audiénţă audibilitáte v. audiénţă audiént v. audiénţă audiéntă v. audiénţă AUDIÉNŢĂ audiénţie v. audiénţă audiínţă v. audiénţă AUDIO(-) AUDIOFÓN audiofonologíe v. fónic 493 AUDIOGRÁMĂ audiométric v. audiométru audiometríe v. audiométru AUDIOMÉTRU AUDIOVÍDEO audiovizuál v. vizuál audít v. audiénţă áudit v. audiénţă auditá v. audiénţă auditáre v. audiénţă auditív v. audiénţă audítor1 v. audiénţă auditór2 v. audiénţă auditór3 v. audiénţă auditórie v. audiénţă auditóriu v. audiénţă auditórium v. audiénţă audíţie v. audiénţă audiţiúne v. audiénţă augmént v. augmentá AUGMENTÁ augmentát v. augmentá augmentatív v. augmentá augmentatór v. augmentá augmentáţie v. augmentá augmentaţiúne v. augmentá AUGÚR1 augúr2 v. augúr1 augurá v. augúr1 augurál v. augúr1 augúră v. augúr1 augurí v. augúr1 augúrie v. augúr1 augúrii (pl.) v. augúr1 augúriu v. augúr1 ÁUGUST1 AUGÚST2, -Ă AUGUSTÍN, -Ă augústru v. áugust1 auí v. vuí1 auiálă v. vuí1 auít v. vuí1 auitór v. vuí1 AÚL ÁULĂ auléu v. aoléu aulí v. aoléu aúlic v. áulă aulícă v. aoléu aulíu v. aoléu aulmá v. ulmá aumentatív v. augmentá auneóri v. oáră1 ÁUR áur [ir.] v. áur aurá v. áur AURAMÍNĂ aurár v. áur aurát v. áur aurátă v. áur ÁURĂ áură3 [mr.] v. ávră aurăreásă v. áur aurăríe1 v. áur aurăríe2 v. áur aurăríme v. áur áure v. áură aureálă v. áur aurél v. áur aureolá v. aureólă aureolát v. aureólă AUREÓLĂ AUREOMICÍNĂ aurí v. áur áuri (pl.) v. áur aurícă1 v. áur aurícă2 v. aurículă1 auríclu v. aurículă1 aurícul v. aurículă1 auriculár v. aurículă1 auriculát v. aurículă1 AURÍCULĂ1 aurículă2 v. aurículă1 aurifér v. áur AURÍGA auripigmént v. orpimént aurít v. áur aurít v. áur auritór v. áur auritúră v. áur auríu v. áur aurmá v. ulmá aúrmă v. úrmă AUROLÁC aurorál v. auróră AURÓRĂ aurós1 v. áur aurós2 [mr.] v. ávră aurpigmént v. orpimént AUSCULTÁ auscultánt v. auscultá auscultáţie v. auscultá auscultaţiúne v. auscultá AUSPÍCIU auspíţiu v. auspíciu aust v. áugust1 494 AUSTENÍTĂ AUSTÉR austeritáte v. austér AUSTRÁL australián, -ă v. austrál australiáncă v. austrál australoíd, -ă v. austrál AUSTRALOPITÉC australopitecíne (pl.) v. australopitéc AUSTRIÁC, -Ă austriacésc v. austriác austrián v. austriác austricésc v. austriác austriecésc v. austriác austriecéşte v. austriác aústro-ungár v. austriác AÚSTRU áustru v. aústru AÚŞ aúş [ar., mr.] v. aúş auşáme [ar.] v. aúş auşeáme [ar.] v. aúş auşeáşte [ar.] v. aúş auşeátic [ar.] v. aúş auşél v. aúş auşéscu [ar.] v. aúş auşíre [ar.] v. aúş auşítă [ar.] v. aúş AUT autárchic v. autarhíe autarchíe v. autarhíe autárhic v. autarhíe AUTARHÍE autarkíe v. autarhíe AUTÉNTIC autenticá v. auténtic autenticáţie v. auténtic autenticăluí v. auténtic autenticéşte v. auténtic autenticitáte v. auténtic autentificá v. auténtic AUTÍSM autíst, -ă v. autísm autístic v. autísm AUTO1- aúto2 v. áuto2 ÁUTO2(-) autoabrogáre v. abrogá autoaccidentá v. accidént autoacuzá v. acuzá autoacuzáţie v. acuzá autoadaptá v. adaptá autoadezív v. aderá autoadministrá v. administrá autoadministráre v. administrá autoafirmá v. afirmá autoamăgí v. amăgí autoamfíbiu v. amfíbiu autoanalizá v. analíză autoanalíză v. analíză autoantigén v. antigén autoapăráre v. apărá autoapreciá v. apreciá autoapreciére v. apreciá autoapríndere v. aprínde autoaprovizioná v. provízie autoaprovizionát v. provízie autoáră v. autór autoáre v. autór autoateliér v. ateliér autobalsám v. balsám autobasculántă v. bascúlă autobáză v. báză autobénă v. bénă autobetoniéră v. betón autobiográfic v. biografíe autobiografíe v. biografíe autoblindát v. blindá autobréc v. brec1 autobús v. autobúz AUTOBÚZ autocamión v. camión autocamionétă v. camión autocár v. car1 autocefál v. cefálic autocefalíe v. cefálic autocistérnă v. cistérnă autocláv v. autoclávă AUTOCLÁVĂ autoclavizát v. autoclávă autocolánt v. colá2 autocoloánă v. coloánă autocombínă v. combiná autocondúcere v. condúce autoconservá v. conservá autocontról v. contról autocopiá v. cópie1 autocopiatív v. cópie1 autocópie v. cópie1 AUTOCÓR, -Ă autocoríe v. autocór AUTOCRÁT autocrátic v. autocrát autocraticésc v. autocrát 495 autocraticéşte v. autocrát autocratísm v. autocrát autocrátor v. autocrát autocratóric v. autocrát autocratoricésc v. autocrát autocratoríe v. autocrát autocraţíe v. autocrát autocrític v. crític1 autocrítică v. crític1 autocunoáşte v. cunoáşte autocunoáştere v. cunoáşte autodáfă v. autodafé AUTODAFÉ autodaféu v. autodafé autodeclanşá v. declanşá autodeclanşáre v. declanşá autodeclará v. declará autodefiní v. definí autodemascá v. máscă autodenúnţ v. denunţá autodenunţá v. denunţá autodepaná v. depaná autodepăşí v. pas autodesfiinţá v. fi autodeterminá v. determiná autodetermináre v. determiná autodezagregábil v. agregá autodezvoltá v. dezvoltá autodezvoltáre v. dezvoltá autodiagnosticá v. diagnóstic autodictáre v. dictá autodidáct v. didáctic autodidáctic v. didáctic AUTODÍNĂ autodisciplínă v. disciplínă autodistrúge v. distrúge autodizolvá v. dizolvá autodotá v. dótă autodrezínă v. drezínă autodríc v. dric AUTODRÓM autodrúm v. drum autodúbă v. dúbă autodumper v. dumper autoechilibrá v. echilíbru autoeducá v. educá autoeducáţie v. educá autoelogiá v. elógiu autoencomiástic v. encómion autoevaluá v. evaluá autoexcavatór v. excavá autoexcitáţie v. excitá autoexigénţă v. exigént AUTOFAGÍE autofecundá v. fecúnd autofecundáţie v. fecúnd autoficţiúne v. ficţiúne autofinanţá v. finánţe autoflagelá v. flagél autoflageláţie v. flagél autofón v. fónic autofoníe v. fónic autofrânáre v. frấnă autofréză v. fréză1 autofurajá v. furáj autofurgón v. furgón autofurgonétă v. furgón AUTOGÁMĂ autogamíe v. autogámă autogáră v. gáră AUTOGÉN autogenétic v. genéză autogenéză v. genéză autogestionár v. gestiúne autogestiúne v. gestiúne autoghidát v. ghid AUTOGÍR autogól v. gol2 autogospodărí v. gospodár AUTOGRÁF autografiá v. autográf autográfic v. autográf autografíe v. autográf autográmă v. autográf autogréder v. gréder autogréfă v. gréfă autogunoiéră v. gunói autoguverná v. guvérn autoháltă v. háltă autohemoterapíe v. terapíe AUTOHTÓN, -Ă autohtoníe v. autohtón autohtonísm v. autohtón autohtoníst v. autohtón autohtonitáte v. autohtón autohtonizá v. autohtón autoignorá v. ignorá autoiluzioná v. ilúzie autoimpúne v. impúne autoimpúnere v. impúne autoimún v. imún autoimunitáte v. imún autoindúcţie v. indúce autoinstruí v. instruí autointitulá v. títlu 496 autoironíe v. ironíe autoironizá v. ironíe autoîmpuşcáre v. púşcă autoîncărcătór v. încărcá autoîncântáre v. încântá autoînsămânţáre v. sămấnţă autolaboratór v. laboratór autolibrăríe v. librăríe autoliniştí v. línişte autolític v. autolíză AUTOLÍZĂ automacará v. macará automagazín v. magazín1 AUTOMÁT automátic v. automát automátică v. automát automaticéşte v. automát automatísm v. automát automatíst v. automát automatizá v. automát automăturătoáre v. mắtură automedicáţie v. médic1 automişcáre v. mişcá automnál v. autumnál AUTOMOBÍL automobilísm v. automobíl automobilíst v. automobíl automobilístă v. automobíl automobilístic v. automobíl automodél v. modél automodelísm v. modél automodelíst v. modél automotór v. motór automulţumíre v. mulţumí automutilá v. mutilá AUTONÓM autonomíe v. autonóm autonomísm v. autonóm autonomíst, -ă v. autonóm autonomístic v. autonóm autonomizá v. autonóm autonumí v. numí autoobservá v. observá autoobserváţie v. observá autopastişá v. pastíşă autopastíşă v. pastíşă autoperfecţioná v. perféct autopérie v. périe autopersiflá v. persiflá autopilót v. pilót autoplástic v. plástic autoplastíe v. plástic autopolenizá v. polén autopómpă v. pómpă1 autoporníre v. porní autoportrét v. portrét autoprezentá v. prezént autoprezentáre v. prézent autoproclamá v. proclamá autopropulsá v. propulsá autopropulsát v. propulsá autopropúlsie v. propulsá autopropulsór v. propulsá autoprotectór v. protejá autoprotécţie v. protejá autoprotejá v. protejá autopsiá v. autopsíe AUTOPSÍE autopsiér v. autopsíe AUTÓR autorapíd v. rapíd autoráş v. autór autóre v. autór autoreácţie v. reácţie autoreclámă v. reclámă autorecuzá v. recuzá autoreferát v. referí autoreferenţiál v. referí autoregenerá v. generá autoreglá v. reglá autoregláj v. reglá autorelaxá v. relaxá autorisí v. autorizá autoritár v. autoritáte autoritarísm v. autoritáte autoritaríst v. autoritáte autoritáş v. autoritáte AUTORITÁTE AUTORIZÁ autorizábil v. autorizá autorizáţie v. autorizá autorizaţiúne v. autorizá autorutiér v. rútă1 autosalvá v. salvá autosalváre v. salvá autosanitáră v. sanitár autoscáră v. scáră autoscópic v. autoscopíe AUTOSCOPÍE autoscréper v. scréper autoselectór v. selécţie autoserví v. serví autosérvice v. serví autoservíre v. serví 497 autosesizá v. sesizá autosifón v. sifón autosomál v. autozóm autospeciálă v. speciál autospórt v. sport autostáţie v. stáţie autostivuitór v. stívă autostóp v. stop autostopíst v. stop autostrádă v. strádă autostropitoáre v. stropí autosuficiént v. suficiént autosuficiénţă v. suficiént autosugéstie v. sugerá autosugestioná v. sugerá autosupravegheá v. vegheá autosuspendá v. suspendá autosusţíne v. susţíne autoşasíu v. şasíu autoşenílă v. şenílă autoşenilétă v. şenílă autotaxá v. táxă autotaxáre v. táxă AUTOTÉLIC AUTOTIPÍE AUTOTOMÍE autotoxínă v. tóxic autotractór v. tractá autotracţiúne v. tractá autotráiler v. tráiler autotransformatór v. fórmă autotransfúzie v. transfúzie autotransplánt v. transplantá autotranspórt v. transportá autotransportór v. transportá autotrén v. tren autotreníst v. tren autotróf v. trófic autotrofíe v. trófic autotún v. tuná AUTOTURÍSM autotúrn v. turn autoutilá v. utíl autoutilitáră v. utíl autovaccín v. vaccín autovacciná v. vaccín autovehícul v. vehícul AUTOZÓM autozomál v. autozóm AUTUMNÁL AUXILIÁR AUXÍNĂ AUXO- AUXOCRÓM AUXOLOGÍE AUXOMETRÍE auxométru v. auxometríe AUXOPATÍE auxospór v. spor2 aúz v. auzí AUZÍ auziliár v. auxiliár auzít1 v. auzí auzít2 v. auzí auzitór v. auzí auzitúră [mr.] v. auzí avád v. haút avadii (pl.) v. ávă1 AVAÉT avái v. havái AVÁL1 AVÁL2 AVALÁNŞĂ avaleá v. havaleá AVALÍM avalíst v. avál2 avalizá v. avál2 aválma v. válmă avalmáş v. válmă aváloma v. válmă avám v. aván1 AVÁN1 AVÁN2- aván3 v. haván AVANBÉC avancrónică v. crónică avangárdă v. gárdă avangardísm v. gárdă avangardíst v. gárdă avangiruí v. avansá avanguárdie v. gárdă avangvárdie v. gárdă avaníe v. aván1 avániţă v. aván1 avanjeluí v. avansá avanpórt v. port1 avanpóst v. post1 avanpremiéră v. premiéră aváns v. avansá AVANSÁ avansarisí v. avansá avanscénă v. scénă avant-gárdă v. gárdă avánt1 v. avantáj 498 avánt2- v. aván2- avantagiá v. avantáj avantagiós v. avantáj avantágiu v. avantáj AVANTÁJ avantajá v. avantáj avantajánt v. avantáj avantajós v. avantáj avantbéc v. avanbéc avantóp v. haván avantrén v. tren avanturá v. aventúră avantúră v. aventúră avanturiér v. aventúră avanţá v. avansá avanţeruí v. avansá AVÁR1, -Ă AVÁR2 avariá v. avárie AVÁRIE avaríe v. avárie avaríţă v. avár2 avaríţie v. avár2 AVÁŞ avát v. haút AVATÁR ÁVĂ1 ÁVĂ2 avălmăşíe v. válmă avăníe v. aván1 avănít v. aván1 avăţói v. haút a-vânát v. vâná avânătúră v. vení avấnt v. vânt avântá v. vânt avântătór v. vânt avântúră v. aventúră avdár v. advár avdzấre [ar.] v. auzí avdzấtă [ar.] v. auzí avdzấtu [ar.] v. auzí AVEÁ aveáre [ar.] v. aveá avę́ [ir.] v. aveá avecérne v. vecérnie avecérnie v. vecérnie avedére v. vedeá avedérea v. vedeá AVÉN avénă v. avén AVENÍ avenít v. avení avenitúră1 v. vení avenitúră2 v. aventúră aventurá v. aventúră aventurár v. aventúră AVENTÚRĂ aventuriár v. aventúră aventuriér v. aventúră aventuriéră v. aventúră aventurín v. aventurínă AVENTURÍNĂ aventuriós v. aventúră aventurísm v. aventúră aventuríst v. aventúră aventurós v. aventúră avér [ar.] v. adevắr avére v. aveá avére [ar.] v. aveá AVÉRS AVÉRSĂ avérsie v. aversiúne AVERSIÚNE avertismént v. avertizá AVERTIZÁ avertizór, -oáre v. avertizá AVESTÍŢA avgár v. advár avgí-başá v. avgíu AVGÍU avgúst1 v. áugust1 ávgust1 v. áugust1 avgúst2 v. augúst2 avgustésc v. augúst2 AVIÁR aviasán v. aviáţie aviátic v. aviáţie aviatoáre v. aviáţie aviatór v. aviáţie AVIÁŢIE aviaţiúne v. aviáţie avícol v. avicultúră avicultoáre v. avicultúră avicultór v. avicultúră AVICULTÚRĂ AVÍD aviditáte v. avíd avídoma v. aídoma avídomă v. aídoma aviofón v. aviáţie avión v. aviáţie avionétă v. aviáţie avitaminóză v. vitamínă 499 AVIVÁ aviváre v. avivá AVÍZ avizá v. avíz avízie v. avíz aviziér v. avíz AVIZÓ avízo v. avizó avlicésc v. áulă AVLÍE AVOCÁDO AVOCÁT avocátă v. avocát avocatlấc v. avocát avocatúră v. avocát avocaţiál v. avocát avocăţél v. avocát avocăţésc v. avocát avocăţéşte v. avocát avocăţíe v. avocát avocăţíme v. avocát avór v. ivóriu avorighén v. aborigén avórt v. avortá AVORTÁ avortamént v. avortá avortón v. avortá AVRÁD avrádini v. avrád avrám v. avrámă AVRÁMĂ avráre [ar.] v. ávră avráre [mr.] v. ávră ÁVRĂ [ar.] AVRĂMEÁSĂ avrămeásă-cresteneásă v. cârstăneásă avrămeáscă v. avrămeásă avrémi v. vréme avróră v. auróră avrós [ar.] v. ávră avtendevsí v. auténtic avténtic v. auténtic avthéntic v. auténtic avtochéfalos v. cefálic avtocrátie v. autocrát avtocrátor v. autocrát avtocratóric v. autocrát avtocratoricésc v. autocrát avtocratórie v. autocrát avtonomíe v. autonóm avtór v. autór avtóritas v. autoritáte avtoritáte v. autoritáte AVUÁBIL avucát v. avocát AVULSIÚNE avút1 v. aveá avút2 [ar.] v. aveá avutór v. aveá avuţáme [ar.] v. aveá avuţấl´e [ar.] v. aveá avuţí [ar.] v. aveá avuţíe v. aveá avúz v. havúz ávva v. ávă1 avvad v. ávă1 avvádie v. ávă1 avzí [ir.] v. auzí avzíri [mr.] v. auzí ax v. áxă axá v. áxă ÁXĂ axiál v. áxă axilár v. axílă AXÍLĂ áxilăi v. axílă axiológic v. axiologíe AXIOLOGÍE axióm v. axiómă axiomátic, -ă v. axiómă axiomatizá v. axiómă axiomatizáre v. axiómă AXIÓMĂ axíomă v. axiómă axiométru v. áxă AXIÓN áxion v. axión áxis v. áxă AXOLÓT axolotl v. axolót axón v. áxă AXÓN1 áxon2 v. áxă axóna v. áxă axonométric v. áxă axonometríe v. áxă AYATOLLÁH ayran v. airán AYURVÉDA ayurvédic v. ayurvéda AZ áz [ar.] v. azi az [mr.] v. azi azaghíu v. iasác azagíu v. iazagíu 500 AZALÉE AZÁP azapízi (pl.) v. azáp azárd v. hazárd áză [mr.] v. azi áză [ar.] v. azi azăduşí v. zădúf ázăm v. ázimă ázămă v. ázimă azămioáră v. ázimă azămíu v. ázimă ázâm v. ázimă AZBÉST azbestóză v. azbést azbocimént v. azbést AZBÚCHE azbucoávnă v. azbúche åze [ir.] v. azi azeáce v. zéce azeaciuíre v. zéce ázem v. ázimă AZEOTRÓP azeotrópic v. azeotróp azeotropíe v. azeotróp azeotropísm v. azeotróp azér, -ă v. azerbaidján AZERBAIDJÁN, -Ă AZI aziátic v. asiátic aziésc v. asiátic AZÍL azilánt v. azíl ázim v. ázimă ÁZIMĂ azimioáră v. ázimă azimíu v. ázimă AZIMÚT azimutál v. azimút azi-noápte v. noápte ÁZLU ázmă v. ázimă azmicioáră v. ázimă azmioáră v. ázimă azmuţáre [ar.] v. asmuţí azmuţấre [ar.] v. asmuţí azná v. hazná AZÓIC azonál v. zónă azoospermíe v. spérmă AZÓT azotát1 v. azót azotát2 v. azót azotemíe v. azót azótic v. azót azóticum v. azót azotít v. azót azotobactér v. azót azotobactérie v. azót azotós v. azót azotúră v. azót azoturíe v. azót azou v. azót AZTÉC, -Ă AZÚR azurá v. azúr azurát v. azúr azurí v. azúr azurít v. azúr azuríu v. azúr azvântá v. zvântá azvârlí v. zvâr azvârlítă v. zvâr azvârlitór v. zvâr azvârlitúră v. zvâr Ă ăcreálă [mr.] v. ácru2 ăcręţă [mr.] v. ácru2 ăcrími [mr.] v. ácru2 ăcríri [mr.] v. ácru2 ăcrúnc [mr.] v. ácru2 ăi (pl.) v. ăl1 ăi de v. al1 ĂL1, A6 ắla v. ăl1 ălalált v. alt ălalánt v. alt ắlălalt v. alt ălălált v. alt ălălánt v. alt ălbeáţă [ar., mr.] v. alb ălbícav [mr.] v. alb ălbicíc [mr.] v. alb ălbinár [mr.] v. albínă ălbinárnic [mr.] v. albínă ălbínă [mr.] v. albínă ălbíri [mr.] v. alb ălió v. aoléu ăllált v. alt ăllált v. alt ăltár [mr.] v. altár ămurţri v. amorţí ănăcríri [mr.] v. ácru2 501 ăncălár [mr.] v. căláre ăncălzămínt [mr.] v. cald ăncălzătúră [mr.] v. cald ăncălzri [mr.] v. cald ăncinuşári [mr.] v. cenúşă ăncl ́igári [mr.] v. cheag1 ăncoáţi [mr.] v. acoáce ăncóla [mr.] v. acólo ăncólo [mr.] v. acólo ăncri˜ lát [mr.] v. créier ăncuntinát [mr.] v. contení ăncuóla [mr.] v. acólo ăncurunátic [mr.] v. cunúnă ăndreáuă [mr.] v. andreá1 ăngl ́igári [mr.] v. cheag1 ănmár [mr.] v. amár ănmurţǫri [mr.] v. amorţí ẮRA ărári [mr.] v. ará ărát [mr.] v. ará ărdărími [mr.] v. árde ărdărós [mr.] v. árde ărdós [mr.] v. árde ărzătúră [mr.] v. árde ĂST ắsta v. ăst ăstalált v. alt ắstalalt v. alt ăstălált v. alt ắstălalt v. alt ăstălánt v. alt ăstímp v. ăst ăstlált v. alt ắţi [mr.] v. aíci ăuí v. vuí1  ÂNČ [ir.] ấnča [ir.] v. ânč âncl ́egå [ir.] v. cheag1 âncóč [ir.] v. acoáce âncoló [ir.] v. acólo âns [ir.] v. ânč ấnsa [ir.] v. ânč B baş-agá v. ágă baş-alai-ceaúş v. alái băricá v. aburcá bârâcá v. aburcá biacíd v. acíd bianuál v. an biatómic v. atóm bioacústic v. acústic bioacústică v. acústic bioamplificatór v. ámplu bioastronaútic v. astronaút bioastronaútică v. astronaút buricá1 v. aburcá C cabráş v. abráş carbodiamídă v. amídă cardialghíe v. algíe cardialgíe v. algíe cardioacceleratór v. accelerá caţå [ir.] v. agăţá cauzalgíe v. algíe căstắu v. acăstắu cătáre2 v. acătáre cătắrile v. acătáre căţáre [ar.] v. agăţá căţári [mr.] v. agăţá căţătúră [mr.] v. agăţá cấta [ir.] v. atất cefalalgíe v. algíe cel [ir.] v. acél céla [ir.] v. acél célalalt v. alt célalan v. alt célalant v. alt célaşi v. acél célălalt v. alt célălant v. alt céllalt v. alt céllant v. alt centiár v. ar1 centiáră v. ar1 cest [ir.] v. acést cest3 v. acést césta v. acést césta [ir.] v. acést céstalalt v. alt céstălalt v. alt cetoacidóză v. acíd ci [ir.] v. aíci ci3 v. aíci cía [ir.] v. aíci cía v. aíci 502 cíce v. aíci cícea v. aíci cicloalcán v. alcán cicloalchénă v. alchénă cíi v. aíci cineamatór, -toáre v. amatór cineamatorísm v. amatór cineanimáţie v. animá cioáie v. acioáie cisalpín v. alpín cist2 v. acést cistalgíe v. algíe ciuoáie v. acioáie clo [ar.] v. acólo cloramínă v. amínă clóţi [mr.] v. acólo cmo [ir.] v. acúm cmo [mr.] v. acúm cmóce [ir.] v. acúm cmóţi [mr.] v. acúm cmúă [mr.] v. acúm coa [ar., mr.] v. acoáce coachizitoáre v. achizíţie coachizitór v. achizíţie coachizíţie v. achizíţie coacţionár v. acţiúne coacţionáră v. acţiúne coacţiúne2 v. acţiúne coacuzát v. acuzá coacuzátă v. acuzá coarticulá v. artícol coarticuláţie v. artícol coarticulaţiúne v. artícol coasociát v. asociá coasociátă v. asociá coautoáre v. autór coautór v. autór coaxiál v. áxă cóla [mr.] v. acólo cólaia [mr.] v. acólo colę́ [ir.] v. acólo coleá v. acólo cólea v. acólo coló [ir.] v. acólo coló [mr.] v. acólo coló v. acólo cólo v. acólo contraacuzáţie v. acuzá contraafirmáre v. afirmá contraalée v. alée contraalizéu v. alizéu contraált v. álto contraáltă v. álto contraamirál v. amirál contraanchétă v. anchétă contraapél v. apelá contraargumént v. argumént contraargumentá v. argumént contraargumentáre v. argumént contraatác v. atacá contraatacá v. atacá contra-ataca v. atacá contrált v. álto contráltă v. álto contrálto v. álto coperemấnt v. acoperí coperí [ir.] v. acoperí coperí v. acoperí coperimấnt v. acoperí coperioáră v. acoperí coperíş v. acoperí coperít v. acoperí coperitór v. acoperí Coperitúră v. acoperí coporấş v. acoperí costalgíe v. algíe coxálgic v. algíe coxalgíe v. algíe coxartróză v. artróză cromoalgrafíe v. algrafíe cuapiríri [mr.] v. acoperí cu de-adin v. adíns culó [mr.] v. acólo cuperí v. acoperí cuperí [ir.] v. acoperí cupirimínt [mr.] v. acoperí cupiríri [mr.] v. acoperí cupiríşu [ar.] v. acoperí cupiritúră [mr.] v. acoperí D dacrioadenítă v. adenóm dalb v. alb dalbazánă v. alb dalbănáş v. albanéz dalbănéţ v. alb dalbél v. alb dálbeş v. alb dalbinéţ v. alb dalboşél v. alb dalé v. aléi daléi v. aléi daleléi v. aléi 503 daleléle v. aléi daleó v. aoléu daléu v. aoléu dáli v. aléi dancá v. adấnc daneávra [ar.] v. adineáori danglíe v. ángli daolícă v. aoléu dapå [ir.] v. adăpá dasúpra v. asúpra daurá v. áur daurél v. áur daurí v. áur daurít v. áur dávdziri [mr.] v. adăugá dădins v. adíns dăfsătúră [mr.] v. adăugá dălacaít v. aoléu dălága [ar.] v. alergá dălăgáre v. alergá dălbíc v. alb dălbiná v. alb dălbiór v. alb dălghiná v. alb dăncá [mr.] v. adấnc dăogá v. adăugá dăoleálă v. aoléu dăolí v. aoléu dăpári [mr.] v. adăpá dăpătúră [mr.] v. adăpá dărári [mr.] v. adăráre dărmălí v. ardămălí dăsúpra v. asúpra dău v. adắu dăulí v. aoléu dăvărá v. adevắr dăvăsí v. adevăsí dăzacordá v. acórd dăzaurí v. áur dăzmeţí v. ameţí dâncá v. adấnc deadins v. adíns deadinsul v. adíns deaferentá v. aferént deaferentáre v. aferént dealbáţie v. alb dealbaţiúne v. alb dealergá v. alergá deambulá v. ambulánt deambulatóriu v. ambulánt deambuláţie v. ambulánt deáoş v. aúş deapóia [ar.] v. apói deaproápele v. aproápe deárde v. árde dearticulá v. artícol deasúpra v. asúpra deasúpră v. asúpra deasupríme v. asúpra deaúş v. aúş debreiá v. ambreiá debreiábil v. ambreiá debreiáj v. ambreiá decándria (pl.) v. -andru decándru, -ă v. -andru decár2 v. ar1 deciár v. ar1 delecăí v. aoléu deli-agá v. ágă dencoace v. acoáce dencolea v. acólo dencolo v. acólo dendragát v. agát deneáori v. adineáori deneaórnic v. adineáori deneáuni v. adineáori deneáurea v. adineáori dermatalgíe v. algíe dermelí3 v. ardămălí desaburá v. ábur desagreábile v. agreá desalbuminare v. albumínă desalienare v. aliená desarmonia v. armoníe1 desarmoniós v. armoníe1 desarticulaţiúne v. artícol desasoţiá v. asociá descăţá v. agăţá descăţătoáre v. agăţá deshărăceálă v. arác1 deshărăcít v. arác1 destârná v. atârná destraurí v. áur destrucá v. astrucá destupá v. astupá destupătór, -toáre v. astupá destupătúră v. astupá desudá v. asudá desúpra v. asúpra desúpra v. asúpra desúpra [ir.] v. asúpra desúprę [ir.] v. asúpra deştérne1 v. aştérne dezaboná v. aboná 504 dezaburá v. ábur dezaburí1 v. ábur dezaburí2 v. ábur dezaburitór v. ábur dezacidá v. acíd dezacidificá v. acíd dezaciduláre v. acíd dezacórd v. acórd dezacordá v. acórd dezacordáj v. acórd dezacrí v. ácru2 dezactivá v. actív1 dezactivánt v. actív1 dezactualizá v. actuál dezactualizáre v. actuál dezadaptá v. adaptá dezaerá v. áer1 dezaerisí v. áer1 dezafectá v. afectá dezafectat v. afectá dezafecţiúne v. afectá dezafurisí v. afurisí dezaglomerá v. aglomerá dezagreá v. agreá dezagreábil v. agreá dezagregá v. agregá dezagregábil v. agregá dezagregánt v. agregá dezagregatór v. agregá dezagregáţie v. agregá dezagregaţiúne v. agregá dezagremént v. agreá dezalbumináre v. albumínă dezalcalinizáre v. alcáliu dezalcătuí v. alcătuí1 dezalcoolizá v. alcoól dezaliená v. aliená dezalienánt v. aliená dezalterá v. alterá dezamăgí v. amăgí dezamăgitór v. amăgí dezambalá v. ambalá dezambiguizá v. ambíguu dezambiguizáre v. ambíguu dezambreiá v. ambreiá dezaméstec v. amestecá dezamestecá v. amestecá dezameţeálă v. ameţí dezameţí v. ameţí dezameţitór v. ameţí dezameţitóriu v. ameţí dezaminá v. amínă dezamináză v. amínă dezamoniacalizá v. amoniác dezamorfóză v. anamorfóză dezamorsá v. amórsă dezamorţí v. amorţí dezanalfabetizá v. alfabét dezanamorfóză v. anamorfóză dezancolá v. ancolá dezancorá v. áncoră dezanexá v. anéxă dezanexáre v. anéxă dezangajá v. angajá dezangajáre v. angajá dezangrená v. angrená dezanofelizáre v. anofél dezanonimizá v. anoním dezapretá v. apretá dezaprobá v. aprobá dezaprobatív v. aprobá dezaprobatór v. aprobá dezaprobáţie v. aprobá dezaprobaţiúne v. aprobá dezaprobătór v. aprobá dezapropiáţie v. apropriá dezapropriá v. apropriá dezapropriáţie v. apropriá dezapropriaţiúne v. apropriá dezarămíre v. arámă dezarborá v. árbore dezargilá v. argílă dezargilór v. argílă dezargintá v. argínt dezarhierí v. arhieréu dezarimá v. arimá dezaripát v. áripă dezaristatór v. arístă dezarmá v. ármă dezarmamént v. ármă dezarmánt v. ármă dezarmáţie v. ármă dezarmaţiúne v. ármă dezarmoniá v. armoníe1 dezarmónic v. armoníe1 dezarmónie v. armoníe1 dezarticulá1 v. artícol dezarticulá2 v. artícol dezarticuláţie v. artícol dezasamblá v. asamblá dezasfaltá v. asfált dezasimilá v. asimilá dezasimilatór v. asimilá dezasimiláţie v. asimilá 505 dezasimilaţiúne v. asimilá dezasociá v. asociá dezasortá v. asortá dezaştérne v. aştérne dezaurá v. áur dezaurí v. áur dezavantágiu v. avantáj dezavantáj v. avantáj dezavantajá v. avantáj dezavantajós v. avantáj dezavuá v. avuábil dezavuábil v. avuábil dezaxá v. áxă dezărăcít v. arác1 dezgăţá v. agăţá dezmestecá v. amestecá dezmeţí v. ameţí dezmeţitór v. ameţí dezmorţeálă v. amorţí dezmorţí v. amorţí dezmurţí v. amorţí dezniná v. aniná diacetíl v. acétic diacetilénă v. acétic diachénă v. achénă diacústică v. acústic diadélf v. adelfíe diadélfia (pl.) v. adelfíe diadelfíe v. adelfíe dialcoól v. alcoól dialdehídă v. aldehídă dialíl v. alíl diamídă v. amídă diamoniacál v. amoniác diándria (pl.) v. -andru diándric v. -andru diandrie v. -andru diándru, -ă v. -andru diarthrose v. artróză diartróză v. artróză diartróze v. artróză diatómic v. atóm dinadins v. adíns dinafáră v. afáră dincló [ar.] v. acólo dincoá [ar.] v. acoáce dincoá [mr.] v. acoáce díncoace v. acoáce dincoáce v. acoáce dincoáţe [ar.] v. acoáce díncola [mr.] v. acólo dincólea v. acólo díncolo v. acólo dincólo v. acólo dineáolea v. adineáori dineáoră v. adineáori dineáore v. adineáori dineáorea v. adineáori dineáori v. adineáori dineáurea v. adineáori dineáuri v. adineáori dioanculó [mr.] v. acólo disacuzíe v. acústic disamăgí v. amăgí disarmónic v. armoníe1 disarmoníe v. armoníe1 disarmoniós v. armoníe1 disartróză v. artróză disartróze v. artróză disasediá v. asédiu disbazíe v. abazíe discartróză v. artróză disharmoníe v. armoníe1 disimilá v. asimilá disimiláţie v. asimilá disimilaţiúne v. asimilá disociá v. asociá disociábil v. asociá disociabilitáte v. asociá disociatív v. asociá disociáţie v. asociá disociaţiúne v. asociá distăluí v. adistá distupáre [ar.] v. astupá distupári [mr.] v. astupá disúpra [mr.] v. asúpra disúpră [ar.] v. asúpra disúpră [mr.] v. asúpra disúpru [mr.] v. asúpra dizabilitáte v. abíl dizarmónic v. armoníe1 dizarmoníe v. armoníe1 dizarmoniós v. armoníe1 dizmeţí v. ameţí dizmisticáre [ar.] v. amestecá dizmurţấre [ar.] v. amorţí dizmurţǫ̣́ri [mr.] v. amorţí doadúce v. adúce dodecándria (pl.) v. -andru dodecandrie v. -andru dodecándru v. -andru dolecăí v. aoléu 506 dorsalgíe v. algíe duárdiri [mr.] v. árde duluí v. andălí dumbrí v. adumbrí dunári [mr.] v. aduná dysarthrose v. artróză E ecarét v. acarét el2 v. ăl1 electroacupunctúră v. acupunctúră electroacústic v. acústic electroacústică v. acústic electroanalíză v. analíză electroanestezíe v. anestezíe electroapríndere v. aprínde emanát v. amanét emanét v. amanét emanetá v. amanét emanetár v. amanét enándria (pl.) v. -andru enarmónic v. armoníe1 enarmoníe v. armoníe1 enarmonísm v. armoníe1 enarmóniu v. armoníe1 en cœur v. anchiór encoeur v. anchiór endarterítă v. artéră endívie v. andívă eneándru v. -andru enharmónium v. armoníe1 enteralgíe v. algíe enteroanastomóză v. anastomóză epatalgíe v. algíe epigastralgíe v. algíe eptandrie v. -andru eptándru v. -andru érbeg v. airbag erdemelí v. ardămălí erdemlí v. ardămălí esacerbá v. acérb esacerbáţie v. acérb éstan [ar.] v. ăst estémp v. ăst estím v. ăst éstim v. ăst estímp v. ăst éstu [ar.] v. ăst éstu [mr.] v. ăst eteroauxínă v. auxínă euroatlántic v. atlántic euro-atlantic v. atlántic eventúră v. aventúră exaburá v. ábur exacerbá v. acérb exacerbáţie v. acérb exacerbaţiúne v. acérb exalbuminát v. albumén exándru v. -andru exarendá v. aréndă extraatmosféric v. atmosféră F fáră [mr.] v. afáră fårę [ir.] v. afáră feroaliáj v. aliá1 feroalumíniu v. aluminizá fibroadenóm v. adenóm firoseálă v. afierosí flå [ir.] v. aflá flári [mr.] v. aflá fonoabsorbánt v. absorbí fotoalergíe v. alergíe fotoaparát v. aparát ftári [mr.] v. atáre fumári [mr.] v. afumá fuzalíe v. afuzalí G gastralgíe v. algíe gâmbá v. agâmbá gấmbă v. agâmbá giravión v. aviáţie gust2 v. agúst gustár v. agúst gústea v. agúst H habá1 v. abá1 habá2 v. abá2 habagíu v. abá1 hábă v. abá1 habilitá v. abíl hagém v. agé hagemíş v. agé hagimésc v. agé hahó v. ahó haián v. aiá hála-bála v. ála-bála halageá v. alageá 507 halái v. alái halandála v. alandála halastấncă v. alestấncă halastíncă v. alestấncă hálea-bálea v. ála-bála hálea-málea v. ála-bála hálea-pálea v. ála-bála halíc v. alícă halíce1 v. alícă halíce2 (pl.) v. alícă halíci1 v. alícă halicí2 v. alicí1 halitắu v. alitắu hambác v. abác hambăcár v. abác hánăş v. anasón handróc v. andróc hangará v. angará hangăreá v. angará hános v. anasón hantiríu v. anteríu hapţuguí v. abţiguí harác v. arác1 haracosí v. arác1 harág v. arác1 haránghel v. arhánghel haráp v. aráb harapínă v. aráb harastá v. arastá harbagícă v. arpagíc hárbur v. árbore harcá v. arcá harcán1 v. arcán1 harcán2 v. arcáci hardắu v. ardắu haréte v. aréte hargalấc v. agărlấc hargalíc v. agărlấc hargát v. argát hargăţí v. argát harlechín v. arlechín harmán v. armán1 harmátă v. ármă harmíg v. armíg harmoní v. armoníe1 harmónică v. armoníe1 harmonicós v. armoníe1 harmoniós v. armoníe1 harmonít v. armoníe1 harmónium v. armoníe1 harmonizá v. armoníe1 harmurár v. armă1 harníci v. arníci harpacícă v. arpagíc harpagíc v. arpagíc harpagícă v. arpagíc hárpă2 v. áripă harşéu v. aşắu hartíc v. artíg hartíg v. artíg harţár v. arţár1 harvát v. arvát1 harz v. arz harzovál v. arz hasmán v. asmán hastronóm v. astronomíe háşchie v. áşchie hat3 v. at hatoáică v. at havaét v. avaét havalét v. avaét Hazap v. azáp hazmá v. ásmă1 hazmán1 v. asmán hazmán2 v. ásmă1 hăl v. ăl1 hălălált v. alt hălcér v. arcér1 hăllált v. alt hăolí v. aoléu hărác v. arác1 hărág v. arác1 hăráp v. aráb hărăceálă v. arác1 hărăcí v. arác1 hărăgél v. arác1 hărăgí v. arác1 hărăgícă v. arác1 hărăgít v. arác1 hărăpésc v. aráb hărăpoáică v. aráb hărgát v. argát hărgăţí v. argát hărmăsár v. armăsár hărşắu v. aşắu hăst v. ăst hắsta v. ăst hắstra v. ăst hăşéu v. aşắu hăulí v. aoléu hăzáp v. azáp hârşéu v. aşắu hectár v. ar1 hemartróză v. artróză 508 hemialgíe v. algíe hemianestezíe v. anestezíe hepatalgíe v. algíe heptándria (pl.) v. -andru hernéu v. arnéu heteroauxínă v. auxínă hexándria (pl.) v. -andru hidracíd v. acíd hidradenóm v. adenóm hidramniós v. amniós hidrartróză v. artróză hidroacústic v. acústic hidroacústică v. acústic hidroamelioráre v. ameliorá hidroamelioratív v. ameliorá hidroamelioratoáre v. ameliorá hidroamelioratór v. ameliorá hidroamelioráţie v. ameliorá hidroaviáţie v. aviáţie hidroavión v. aviáţie hiperaciditáte v. acíd hiperactív v. actív1 hiperactivitáte v. actív1 hiperacuzíe v. acústic hiperalgezíe v. algezíe hiperalgíe v. algíe hipoaciditáte v. acíd hipoacúzic, -ă v. acústic hipoacuzíe v. acústic hipoalgezíe v. algezíe hipoazotídă v. azót hipoazotítă v. azót histeralgíe v. algíe hmo [ir.] v. acúm hmóce [ir.] v. acúm ho v. ahó hránghel v. arhánghel hultoán v. altói1 hultoánă v. altói1 hultói1 v. altói1 hultoí2 v. altói1 hultoián v. altói1 hultón v. altói1 hultuí v. altói1 hultuiálă v. altói1 hultuitór v. altói1 hultuitúră v. altói1 I iabráş v. abráş iagód v. agúdă iagódă v. agúdă iáripă [mr.] v. áripă iarvánt v. arvúne iásmă1 v. agheásmă iast v. ăst iáşchie v. áşchie iáşcl′ă [mr.] v. áşchie iăşclicícă [mr.] v. áşchie ibráş v. abráş íča [ir.] v. aíci ícea v. aíci iceberg v. áisberg ici v. aíci icosándria (pl.) v. -andru ídoma v. aídoma iest v. ăst iéstu [mr.] v. ăst iéşchie v. áşchie ieşchíţă v. áşchie ififlíu v. afíf ifilíu v. afíf iglíce v. aglícă inabíl v. abíl inabilitáte v. abíl inabordábil v. abordá inacceptábil v. acceptá inacceptáre v. acceptá inaccesíbil v. accés inaccesibililitáte v. accés inacomodábil v. acomodá inacordábil v. acórd inactív v. actív1 inactivá v. actív1 inactivísm v. actív1 inactivitáte v. actív1 inactuál v. actuál inactualitáte v. actuál inacţiúne v. acţiúne inacuzábil v. acuzá inadaptábil v. adaptá inadaptabilitáte v. adaptá inadaptáre v. adaptá inadaptát v. adaptá inadecát v. adecvát inadecváre v. adecvát inadecvát v. adecvát inaderént v. aderá inaderénţă v. aderá inadmisíbil v. admíte inadmisibilitáte v. admíte inalienábil v. aliená inalienabilitáte v. aliená 509 inalienáre v. aliená inalterábil v. alterá inalterabilitáte v. alterá inamíc, -ă v. amíc inamicíe v. amíc inamicíţie v. amíc inamovíbil v. amovíbil inamovibilitáte v. amovíbil inanalizábil v. analíză inanimát v. animá inapelábil v. apelá inapeténţă v. apeténţă inaplicábil v. aplicá inaplicabilitate v. aplicá inapreciábil v. apreciá inapreţiábil v. apreciá inápt v. apt inaptitúdine v. apt inarmoníe v. armoníe1 inarmoniós v. armoníe1 inarticulábil v. artícol inasimilábil v. asimilá inasortábil v. asortá inatacábil v. atacá inatacabilitáte v. atacá inaudíbil v. audiénţă inauténtic v. auténtic inautenticitáte v. auténtic inavuábil v. avuábil indreá v. andreá1 indreáuă v. andreá1 inemíc v. amíc inemicíe v. amíc infraacústic v. acústic inimíc v. amíc inimicíţie v. amíc interactív v. acţiúne interacţioná v. acţiúne interacţiúne v. acţiúne interaliát v. aliá1 interarticulár v. artícol interasisténţă v. asistá interastrál v. ástru interatómic v. atóm interatrácţie v. atráge ínterim v. ad-ínterim interimál v. ad-ínterim interimár v. ad-ínterim interimát v. ad-ínterim intraatómic v. atóm iordovánă v. ardoán iorgovánă v. ardoán irnéu v. arnéu ischialgíe v. algíe ist v. ăst ísta v. ăst ístalalt v. alt ístalant v. alt ístlalt v. alt ístlant v. alt ístu [ar.] v. ăst ístu [mr.] v. ăst izaflá v. aflá izăflá v. aflá izeflá v. aflá Î îmbârcá v. aburcá îmbordá v. abordá îmbucătúră2 v. ambuşúră înacoáce v. acoáce înacoperí v. acoperí în adin v. adíns înadins v. adíns înadíns v. adíns înaguridá v. agurídă înalbăstrí v. albástru înalbitoríe v. alb înamorá v. amór înapói [ar.] v. apói înapói1 v. apói înapoí2 v. apói înapóia1 v. apói înapoiá2 v. apói înapoíşurea v. apói înarcát v. arc înargintí v. argínt înaripá v. áripă înarmá v. ármă înarticulá v. artícol înasedií v. asédiu înaurá v. áur înaurél v. áur înaurí v. áur înavuţí v. aveá înavuţitór v. aveá înăcreálă v. ácru2 înăcrí v. ácru2 înăcritór v. ácru2 înălbăstrí v. albástru înălbél v. alb înălbí v. alb înălbít v. alb 510 înălbitór v. alb înălbitúră v. alb înăpói v. apói înăsprí v. áspru2 înăspríme v. áspru2 înăsprít v. áspru2 înăspritór v. áspru2 încoá v. acoáce încoáce v. acoáce încoleá v. acólo încólea v. acólo încoló v. acólo încólo v. acólo încoperí v. acoperí înculeá [ar.] v. acólo îndálb v. alb îndăluí v. andălí îndeajúns v. ajúnge îndosá v. andosá îndreá2 v. andreá1 îndrelá v. andreá1 îndrilá v. andreá1 înduluí v. andălí îngâmbá v. agâmbá într-adins v. adíns întrajutá v. ajutá întrajutorá v. ajutá întrajutoráre v. ajutá întraripá v. áripă întraripát v. áripă întrarmá v. ármă întraurél v. áur întraurí v. áur întraurít v. áur întrepózit v. antrepózit întrepríză v. antrepríză J jun [ir.] v. ajún júngiri [mr.] v. ajúnge jutå [ir.] v. ajutá jutári [mr.] v. ajutá jutór [mr.] v. ajutá K kiloampér v. ampér kiloampermétru v. ampér L lált [mr.] v. alt láltu [mr.] v. alt lánt [mr.] v. alt lántu [mr.] v. alt latíţă v. altíţă látiţă v. altíţă lăgári [mr.] v. alergá lăgătór [mr.] v. alergá lăgătúră [mr.] v. alergá lănculó [mr.] v. acólo lăteţár v. altíţă lătiţár v. altíţă lătíţă v. altíţă leáziri [mr.] v. alége lembíc v. alambíc limbíc v. alambíc limfadenítă v. adenóm limfadenóm v. adenóm limfangióm v. angióm limfangioplastíe v. angióm lombalgíe v. algíe lombartróză v. artróză lǫt [mr.] v. aluát lumbalgíe v. algíe l´umínterea [mr.] v. altmínteri l´umíntrea [mr.] v. altmínteri lún [ar.] v. alúnă lun [mr.] v. alúnă lúnă2 [ar.] v. alúnă lúnă2 [mr.] v. alúnă lunecá v. alunecá lunecát v. alunecá lunecătór v. alunecá lunecós v. alunecá lunecúş v. alunecá luníčcă [mr.] v. alúnă lunicúş v. alunecá lunrecáre v. alunecá lunrecát v. alunecá lunrecós v. alunecá l´úre [ir.] v. aiúrea l´úrea [mr.] v. aiúrea luricári [mr.] v. alunecá luricós [mr.] v. alunecá luţl [mr.] v. aluát M mar [mr.] v. amár márnic v. amár mănár [mr.] v. amnár mărăciúni [mr.] v. amár mărătúră [mr.] v. amár mărós [mr.] v. amár 511 măzdăgắu v. amestecá mânár [ar.] v. amnár mâneár [ar.] v. amnár meástec v. amestecá meliţá2 v. ameninţá meliţálă v. ameninţá meninţá v. ameninţá méstec v. amestecá mestecá2 v. amestecá mestecár v. amestecá mestecát2 v. amestecá mestecăciúne v. amestecá mestecălắu v. amestecá mestecătór2 v. amestecá mestecătúră v. amestecá mestecắu1 v. amestecá mestecúş v. amestecá metroanexítă v. anéxă mialgíe v. algíe microaliá v. aliá1 microampér v. ampér microampermétru v. ampér microanalíză v. analíză microanchétă v. anchétă miliampér v. ampér miliampermétru v. ampér miniateliér v. ateliér miniautomobíl v. automobíl misticáre [ar.] v. amestecá misticári [mr.] v. amestecá misticătúră [ar.] v. amestecá mo [mr.] v. acúm módicmo [mr.] v. acúm móia v. acúm monadélf v. adelfíe monadélfia (pl.) v. adelfíe monadelfíe v. adelfíe monándria (pl.) v. -andru monándru v. -andru monoachénă v. achénă monoacíd v. acíd monoadélf v. adelfíe monoadelfíe v. adelfíe monoarticulár v. artícol monoatómic v. atóm monoáx v. áxă monodelfia (pl.) v. adelfíe monoxiál v. áxă móţi [mr.] v. acúm multianuál v. an murţnă [mr.] v. amorţí murţri [mr.] v. amorţí muţá v. asmuţí myalgia v. algíe N nadoleán v. anatolián nadoleáncă v. anatolián nadolésc v. anatolián náforă v. anáfură nafórniţă v. anáfură náfură v. anáfură nalbár v. alb nalbástru [ar.] v. albástru nalbástru v. albástru nal´úrea [ar.] v. aiúrea napói v. apói napóia1 v. apói napoiá2 v. apói napoíşilea v. apói narcoanalíză v. analíză nátemă v. anatémă nátimă v. anatémă năcreálă v. ácru2 năcrí v. ácru2 năcríri [mr.] v. ácru2 năcritór v. ácru2 năfurár v. anáfură năfurícă v. anáfură nălbí v. alb nălbíri [mr.] v. alb nălbitór v. alb nălbitúră [mr.] v. alb năpói [mr.] v. apói năpói v. apói năpoíri [mr.] v. apói năpuíre [ar.] v. apói năsprí v. áspru2 năstupári [mr.] v. astupá nclo [ar.] v. acólo nclo [mr.] v. acólo ncǫ [mr.] v. acoáce ncoa [ar.] v. acoáce ncoá [mr.] v. acoáce ncoáţe [ar.] v. acoáce ncóla [mr.] v. acólo ncoló [ir.] v. acólo nculeá [ar.] v. acólo nculó [ar.] v. acólo ndreáuă [ar.] v. andreá1 neabătút v. abáte1 512 neabeţedát v. abecedár neabíl v. abíl neabordábil v. abordá neacadémic v. academíe neacceptábil v. acceptá neacceptáre v. acceptá neactív v. actív1 neactuál v. actuál neacţiúne v. acţiúne neadaptáre v. adaptá neademenít v. ademánă neaderént v. aderá neaderénţă v. aderá neadevắr v. adevắr neadevărát v. adevắr neadeverínţă v. adevắr neadmisíbil v. admíte neadmisibilitáte v. admíte neadormíre v. adormí neadormít v. adormí neaducătór v. adúce neadurmít v. adormí neafectábil v. afectá neagresiúne v. agresiúne neagresív v. agresiúne neagresivitáte v. agresiúne neagrícol v. agricultúră neajúngere v. ajúnge neajúns1 v. ajúnge neajúns2 v. ajúnge neajunsíe v. ajúnge neajutătór v. ajutá neajutoráre v. ajutá neajutorát v. ajutá neajutorít v. ajutá nealcătuít v. alcătuí1 nealcoólic v. alcoól nealienábil v. aliená nealienabilitáte v. aliená nealiniát v. alinía nealiniére v. alinía nealterábil v. alterá neáltul v. alt neamábil v. amábil neamăgéu v. amăgí neaméstec v. amestecá neamíc v. amíc neamícă v. amíc neamicíe v. amíc neanalizábil v. analíză neanimát v. animá neantagónic v. antagoníst neantagoníst v. antagoníst neapărát v. apărá neapărătór v. apărá neapătát v. ápă neapătát v. ápă neaplicábil v. aplicá neaplicabilitáte v. aplicá neapreciábil v. apreciá neapropiát v. aproápe neapuitóriu v. apúne neapunătór v. apúne neapús v. apúne nearătós v. arătá nearmoniós v. armoníe1 nearthrosa v. artróză nearticulát v. artícol neartificiál v. artifíciu neartístic v. ártă neartróză v. artróză neascultá v. ascultá neascultáre v. ascultá neascultătór v. ascultá neascultói v. ascultá neasemănáre v. asemăná neasemănát v. asemăná neasémenea v. asemăná neasimilábil v. asimilá neasortábil v. asortá neastấmpăr v. astâmpărá neastâmpărát v. astâmpărá neastâmpărătór v. astâmpărá neastâmpărătúră v. astâmpărá neaşezáre v. aşezá neaşezământ v. aşezá neaşteptáte v. aşteptá neaşteptătór v. aşteptá neatacábil v. atacá neatacabilitáte v. atacá neataşábil v. ataşá neatârnáre v. atârná neatârnát v. atârná neatént v. atént neaténţie v. atént neatenţiúne v. atént neatrăgătór v. atráge neauténtic v. auténtic neavére v. aveá neavizát v. avíz neavuábil v. avuábil neavút v. aveá nefralgíe v. algíe nemaiauzít v. auzí 513 nemíc2 v. amíc neoanacreóntic v. anacreóntic neoartróză v. artróză neopsihanalíză v. analíză nephralgia v. algíe neuralgíe v. algíe neurasténic, -ă v. asteníe neurasteníe v. asteníe neurastenizá v. asteníe nevralgíe v. algíe nevrasténic v. asteníe niavdzất [ar.] v. auzí niaveáre [ar.] v. aveá nictalgíe v. algíe nistupát [mr.] v. astupá niuzǫt́ [mr.] v. auzí nord-americán v. americán nord-americáncă v. americán nord-atlántic v. atlántic O o2 v. au1 oaci v. acoáce oč [ir.] v. acoáce óča [ir.] v. acoáce ocolisí v. acolisí octándria v. -andru octándru v. -andru odătuí v. adătuí odontalgíe v. algíe oglíce v. aglícă ogúr2 v. augúr1 ogurá v. augúr1 ogúst v. áugust1 olecăí v. aoléu olecăiálă v. aoléu olecăiós v. aoléu olecăít v. aoléu olecăitór v. aoléu olecăitúră v. aoléu olecuí v. aoléu oléi1 v. aoléu olelé v. aoléu oleléu v. aoléu oleó v. aoléu oléu2 v. aoléu olicăí v. aoléu olicăiá v. aoléu olicăitúră v. aoléu olicărí v. aoléu oligăí v. aoléu oligărí v. aoléu olmán v. almándă oltoán v. altói1 oltói1 v. altói1 oltoí2 v. altói1 oltoitór v. altói1 oltoitúră v. altói1 oltón v. altói1 oltoní v. altói1 oltonít v. altói1 oltuí v. altói1 oltuiálă v. altói1 oltuitór v. altói1 oltuitúră v. altói1 ondroácă v. andróc ondróc v. andróc orândá v. aréndă orândár v. aréndă orândáş v. aréndă orândát v. aréndă orândatoríe v. aréndă orấndă2 v. aréndă oréndă v. aréndă oricăí v. aoléu oríndă v. aréndă ostealgíe v. algíe osteoartrítă v. artrítă otalgíe v. algíe otomobíl v. automobíl otoritáte v. autoritáte out v. aut oxiacíd v. acíd P paleoantropológ v. antropologíe paleoantropológă v. antropologíe paleoantropológic v. antropologíe paleoantropologíe v. antropologíe paleoarheologíc v. arheologíe paleoarheologíe v. arheologíe paleoastronaút v. astronaút paleoastronaútic, -ă v. astronaút panafricán v. africán panafricanísm v. africán panamericanísm v. americán panamericaníst, -ă v. americán panaráb v. aráb paracuzíe v. acústic paticáriş v. apotécă 514 părá v. apărá păticár v. apotécă păticárăş v. apotécă pătícă v. apotécă păticăríţă v. apotécă pentándria (pl.) v. -andru pentándru v. -andru peracíd v. acíd periarterítă v. artéră periartrítă v. artrítă petecăríe v. apotécă piríri [mr.] v. apiríre pirít [mr.] v. apiríre plantalgíe v. algíe plicáčcă [mr.] v. aplecá plicári [mr.] v. aplecá plicătoári [mr.] v. aplecá póia [mr] v. apói poliacetát v. acétic poliachénă v. achénă poliacíd v. acíd poliadélf v. adelfíe poliadélfia (pl.) v. adelfíe poliadelfíe1 v. adelfíe poliadelfíe2 v. adelfíe polialcoól v. alcoól poliamídă v. amídă poliamídic v. amídă poliándria (pl.) v. -andru poliandrie v. -andru poliándru v. -andru poliarticulár v. artícol poliartrítă v. artrítă poliatómic v. atóm portaltói v. altói1 portármă v. ármă portavión v. aviáţie postabdomén v. abdomén postacút v. acút poticár v. apotécă poticaraşíţă v. apotécă poticárăş v. apotécă poticáreş v. apotécă poticároş v. apotécă poticáş v. apotécă potícă2 v. apotécă poticăríţă v. apotécă potricáraş v. apotécă preabatáj v. abatáj preambalá v. ambalá preamplificatór v. ámplu preanestezíe v. anestezíe preapríndere v. aprínde preavíz v. avíz preavizá v. avíz prezbiacuzíe v. acústic pricăţári [mr.] v. agăţá prijúngiri [mr.] v. ajúnge príndiri [mr.] v. aprínde pripucári [mr.] v. apucá prisúpră [ar.] v. asúpra priuzǫ́t [mr.] v. auzí proamericán v. americán proápi [mr.] v. aproápe proctalgíe v. algíe próp [mr.] v. aproápe própe [ir.] v. aproápe pruk´ári [mr.] v. aproápe pseudarthrosa v. artróză pseudartróză v. artróză pseudoacíd v. acíd pseudoalélă v. alélă pseudoanacreóntic v. anacreóntic pseudoartíst v. ártă pseudoartístă v. ártă psihanalíst v. analíză psihanalístă v. analíză psihanalític v. analíză psihanalíză v. analíză psihasténic, -ă v. asteníe psihasteníe v. asteníe psihoanaléptic v. analepsíe psihoanalgezíe v. algezíe psihoanalíst v. analíză psihoanalític v. analíză psihoanalíză v. analíză pucári [mr.] v. apucá R radioactív v. actív1 radioactivitáte v. actív1 radioactualitáte v. actuál radioaltimétru v. altitúdine radioamatoáre v. amatór radioamatór v. amatór radioamatorísm v. amatór radioamplificáre v. ámplu radioascultáre v. ascultá radioascultătoáre v. ascultá radioascultătór v. ascultá radioastronóm v. astronomíe radio-astronom v. astronomíe radioastronómic v. astronomíe 515 radioastronomíe v. astronomíe radioaterisáre v. aterizá radioaterizáre v. aterizá rahialgíe v. algíe rahianestézic v. anestezíe rahianestezíe v. anestezíe rapói [ir.] v. apói rári [mr.] v. ará ratå [ir.] v. arătá ravúnă v. arvúnă răaflă v. aflá răzínt [mr.] v. argínt răzintár [mr.] v. argínt reabilitá v. abíl reabilitáţie v. abíl reabilitaţiúne v. abíl reaboná v. aboná reacoperí v. acoperí reácsie v. acţiúne reactánţă v. acţiúne reactív v. acţiúne reactivá v. actív1 reactivánt v. actív1 reactivitáte v. acţiúne reactór v. acţiúne reactualizá v. actuál reácţie v. acţiúne reacţioná v. acţiúne reacţionál v. acţiúne reacţionár, -ă v. acţiúne reacţionarísm v. acţiúne reacţiuná v. acţiúne reacţiúne v. acţiúne readaptá v. adaptá readmísie v. admíte readmisiúne v. admíte readmíte v. admíte readmonestá v. admonestá readormí v. adormí readucătór v. adúce readúce v. adúce readuná v. aduná reaerisí v. áer1 reafirmá v. afirmá reaflá v. aflá reajustá v. ajustá realbí v. alb realége v. alége realtoí v. altói1 realtoit v. altói1 reambalá v. ambalá reamenajá v. amenajá reamplasá v. amplasamént reamputá v. amputá reanalizá v. analíză reangajá v. angajá reanimá v. animá reanimáre v. animá reanimatór v. animá reaparíţie v. apăreá reapariţiúne v. apăreá reápă [mr.] v. áripă reapăreá v. apăreá reapelá v. apelá reaprínde v. aprínde reapropiá v. aproápe reapucá v. apucá rearanjá v. aranjá rearanjáre v. aranjá rearbitrá v. arbítru1 reargintá v. argínt rearmá v. ármă reasociá v. asociá reaşezá v. aşezá reáti [mr.] v. aréte reatribuí v. atribuí reaţâţá v. aţâţá reaudiá v. audiénţă reînarma v. ármă reînarmáre v. ármă retroactív v. actív1 retroactivitáte v. actív1 retroácţie v. acţiúne retroacţiúne v. acţiúne réu [ar.] v. aréu ríci [mr.] v. aríci1 rin [mr.] v. arín rmår [ir.] v. armár rucári [mr.] v. aruncá runcári [mr.] v. aruncá S sămuţá v. asmuţí scultári [mr.] v. ascultá scúnde [ir.] v. ascúnde scúndiri [mr.] v. ascúnde scunǧóş [mr.] v. ascúnde scunjóş v. ascúnde scutå [ir.] v. ascultá scuţtă [mr.] v. ascuţí semiaderént v. aderá semiagnóstic v. agnóstic semianalfabét, -ă v. alfabét semianarhíst v. anarhíe 516 semiarbúst v. árbore semiarháic v. arháic semiaríd v. aríd semiarticuláţie v. artícol semiartizanát v. artizán semiautomát v. automát semiautomátic v. automát semiauxiliár v. auxiliár semiáxă v. áxă sibilánt v. asibilá silvoamelioráţie v. ameliorá sinalgíe v. algíe sinamăgí v. amăgí sinarmonísm v. armoníe1 sinartróză v. artróză smuţít v. asmuţí socioafectív v. afectá spinalgíe v. algíe sta [ir.] v. ăst stâmpărá v. astâmpărá stereoacústică v. acústic stu [mr.] v. ăst stupári [mr.] v. astupá subacuminát v. acuminát subacút v. acút subacvátic v. acvátic subadministrátor v. administrá subaerián v. áer1 subagént v. agént subalimentá v. alimént subalimentáţie v. alimént subalpéstru v. alpín subalpín v. alpín subaltérn, -ă v. alterná subalternáre v. alterná subalternitáte v. alterná subaltérnuş v. alterná subamendamént v. améndă subansámblu v. ansámblu subantárctic v. árctic subantreprenór v. antrepríză sub-antreprenor v. antrepríză subantrepríză v. antrepríză subapreciá v. apreciá subarborét v. árbore subarbúst v. árbore subárctic v. árctic subarendá v. aréndă subarendáş v. aréndă subarendatór v. aréndă subarmónică v. armoníe1 subatómic v. atóm sud-americán v. americán sud-americáncă v. americán sudári [mr.] v. asudá sumuţá v. asmuţí sumuţí v. asmuţí superangulár v. angulár superarbitrá v. arbítru1 superarbítru v. arbítru1 súpra2 v. asúpra supraabundá v. abundá supraabundánt v. abundá supraabundént v. abundá supraabundénţă v. abundá supraactivitáte v. actív1 supraacút v. acút supraadăugá v. adăugá supraaglomerá v. aglomerá supraaglomeráţie v. aglomerá supraalbí v. alb supraalimentá v. alimént supraalimentáţie v. alimént supraalimentaţiúne v. alimént supraantrenamént v. antrená supraapreciá v. apreciá supraarbitrá v. arbítru1 supraarbítriu v. arbítru1 supraarbítru v. arbítru1 suprabundá v. abundá súpră v. asúpra Ş şå [ir.] v. aşá1 şa [mr.] v. aşá1 şa v. aşá1 şámidoi [mr.] v. amândói şamindói [ar.] v. amândói şámindoi [mr.] v. amândói şamişdól´i [ar.] v. amândói şandói [ar.] v. amândói şaşi v. aşá1 şímidoi [mr.] v. amândói şímindoi [mr.] v. amândói şimindóil´i [ar.] v. amândói şteárniri [mr.] v. aştérne şteptå [ir.] v. aşteptá ştérne [ir.] v. aştérne ştirnămínt [mr.] v. aştérne ştirnumíntu [ar.] v. aştérne ştirnút [mr.] v. aştérne ştitári [mr.] v. aşteptá 517 T taréşte v. arestá tári [mr.] v. atáre tarsalgíe v. algíe tắntu [mr.] v. atất tăvăsí v. adevăsí telalgíe v. algíe teleautográf v. autográf tenalgíe v. algíe termoacústic v. acústic termoacústică v. acústic termoanalgezíe v. algezíe termoanemométru v. anemométru termoapríndere v. aprínde tetrachénă v. achénă tetrándria (pl.) v. -andru tetrándru v. -andru transafricán v. africán transalpéstru v. alpín transalpín v. alpín transarábic v. aráb transasiátic v. asiátic transatlántic v. atlántic triándria (pl.) v. -andru triándru v. -andru túmţea [ar.] v. atúnci túmţea [mr.] v. atúnci túnţea [mr.] v. atúnci turboagregát v. agregá turboalternatór v. alterná turísm2 v. autoturísm Ţ ţel [ar., mr.] v. acél ţéla [mr.] v. acél ţelacló v. acél ţest [mr.] v. acést ţésta [mr.] v. acést ţía [ar.] v. aíci ţist [mr.] v. acést ţísta [mr.] v. acést U ua [mr.] v. acoáce uáţi [mr.] v. acoáce úă [mr.] v. áuă ultoán v. altói1 ultoánă v. altói1 ultoí v. altói1 ultói v. altói1 ultoiálă v. altói1 ultoít v. altói1 ultoitúră v. altói1 ultraacústic v. acústic ultraacústică v. acústic ultuí v. altói1 ultuitór v. altói1 ultuitúră v. altói1 undreá v. andreá1 undreáuă [ar.] v. andreá1 undreáuă v. andreá1 undrelár v. andreá1 undreléşte v. andreá1 undrelí v. andreá1 undulí v. andălí urşiníc2 v. arseníc3 úvă [mr.] v. áuă uzíri [mr.] v. auzí V váltu [ar.] v. alt vę [ir.] v. aveá veári [mr.] v. aveá vestíţa v. avestíţa viceamirál v. amirál viţeamirál v. amirál vuţíiă [mr.] v. aveá Z zălăgári [mr.] v. alergá zăscultári [mr.] v. ascultá