J J s. m. invar. .1. — A zecea literă a alfabetului şi sunetul pe care-1 reprezintă: sibilantă palatală fonică (corespunzând afonicei ş). [Se rosteşte ji şi je; în alfabetul chirilic se numea «jivete»]. JÂB, -Ă adj., adv. v. jib. JÂBă s. f. 1°. Maladie des animau®. 2°. Interj. Allez coucher ! 1°. Boală la vite (H. II 122; IV 91; XVII 22), la boi şi vaci (ib. XVII 75) ; la câni (Com. A. to-MIAC) ; un fel de vărsat de care suferă în anul întâiu al vârstei lor (costinescu, cf. pamfile, J. I) ; la oi: când oaia se culcă mereu şi carnea îi este vânătă (dam£, t. 69), cf. broască II IV 2°. Interj. Se zice cânilor spre a-i goni (PAMFILE, J. i), ţibă ! cf. j a v r ă, jigodie. [Şi: (+javră): jâbră s. f. H. xviii 36], —- Din bulg. zaba «broască» (animalul şi boala). -Cf. jabin, jabină. japiţă, japcă, japşă. JÂBGHIE s. f. (Bot.) v. jabie. .IABGHIŢĂ s. f. v. japiţă1. JÂBGHIU s. m. (Bot.) v. jabie. JÂBIE s. f. (Bot.) Sorte de mousse (Polytrichum perigoniale). — Un fel de muşchiu, care creşte prin păşunile alpine şi păduri. [Cu rostire dialectală: jabghie (Buceci). panţu, pl. | Şi: jâb(gh)iu s. m. = muşchiu care creşte pe pământ, în pădure şi prin fâneţe (Bran). viciu, GL. Jos printre firicelele de iartă pământul este acoperit de un jabiu (muşchiu) des şi yros. TURCU. Esc. 118]. — Din slav. zabija (trava) propriu : «iarba broaştei» (cf. sârb. zabija trava «arthemi.3 cotula şi austriaca»), JÂB1U s. m. (Bot.) v. jabie. JÂBLĂ s. f. v. jimblă1. JÂBRA s. f. v. jabă şi javră. JABRÂC s. m. Yaurien, crapule. ■— Om de nimic, mişel (Com. tomiac), om ticălos, potlogar (Bucovina, Vicovul de sus. Com. Cârstean). De ţi-ar fi mintea capul, Nu te-ar iubi tăt jăbracul. şez. XIX 55Ae. [Şi : jăbrâc s. m. | Abstract: jăbră-ele s. f. = mişelie, faptă rea. Com. tomiac]. — Derivat din jabră cu suf. -ac. JABRÂC s. m. v. jabrac. JABRINĂ s. f. (Bot.) Algue. — (Bucov., de obi-ceiu în compusul pleonastic) Jabrina broaştei = alge, numite de obiceiu mătasea- s. lâna-broaştei. MARIAN, sa. 374/,, cf. VR. 90. [Şl: jebrină s. f. = plantă pe ape stătătoare; unde este ea, sânt bolovanii lucii; e bună ca leac pentru fript (Vicovul-de-sus). Com. G. NISTOR; — jebrenă s. f. (accentul ?) = plantă verde, care se întinde într’o apă stătătoare, locaşul broaştelor (Bilca). Com. G. tofan], — Din rut. zaburina (bulg. zabina), idem. Cf. j a n g h i 11 â, j u gh i n ă, jamnă. JAC s. a. v. jaf. JÂC s. m. v. jic. JÂCĂ s. f. Besace. — Sac scurt, săculeţ, traistă (pamfile, J. III). Şi pleacă Ţiganul cu feciorul de’mpărat într’o jacă. rădulescu-codin, î. 11, 34. Luând câte o geacă mare, ne duserăm la acele oeniţi. gorjan, H. IV 112. Să plec... de acasă, să-mi iau o jacă de mălaiu şi ceva legumă. SĂM. IV 729. | Spec. (La stână, în Mold.) Pânză rară, îndoită în formă de corn, în care se pune caşul, urda, brânza de vacă ; sac îngust, din pânză, cu care se duce porumbul la moară, lungianu, cl. 227. [Şi : geacă s. f.] — Din ung. zsâk «sac». Cf. tripletele j a c şi s a c. JĂCAŞ, JACĂş, JÂCAş, -Ă subst., adj. v. jăcaş. JĂCÂŞ, -Ă subst., adj. Pillard. — (Mold.) Jefuitor, prădător, hrăpăreţ, spoliator. (S 11 b s t.) Ja-eaşii, carii jăcuisă pre acei Balgii... LET. 11 365/,8. Jăcaşii lor şi până la Rodostos... au agiuns. CAN-TEMIK, HR. 415/5. Uciga/şi şi jacaşi... se fac cete. URICARIUL, XIX 347/23, IORGA, S.D. XXII 9. Jacaşi şi năpăstuitori. E. VĂCĂRESCU, IST. 277/2. Un jacaş domnitor, donici, F. II 22. Pe cei răpitori şi jacaşi nu vor mai îngădui. BELDIMAN, tr. 118.-Jacaş fiind de moarte, A luat pielea de pe sărman, alecsandri, T. 548. || (Adj.) Iubirea jacaşelor stăpâniri. KONAKI, P. 49. [Cu rostire dialectală: jacaş. j Ca adjectiv şi: jâcăş, -ă (jacâş, jăcaş TDRG.) Şoldan, cu un jacâş ce au fost... (a. 1718). URICARIUL; iii 56/e. Letini fără suflet, lume jacăsă ! contemporanul vt, voi. I 492], — Derivat din jac, cu suf. -aş. JĂCE vb. 11. v. zăcea. JACHfiT s. a. (îmbrac.) v. jachetă. JACHETĂ s. f. (îmbrăc.). Jaquette (1° de citadin; 2° de paysan ; d’enfant). 1°. (La oraş) Haină bărbătească neagră, croită pe talie, cu poalele dindărăt ajungând până subt genunchi. Imbodoliţi în surtuce şi jachete, c. NE-GRUZZi, 1 105. Unde mi-e jacheta f — Care jachetă ? caragiale, M. 30. Spcctatori... în smoching şi în jachetă, c. PETRESCU, C. V. 78. | P. anal.. Haină femeiască, croită pe talie, care se poartă pe stradă, peste bluză. 2°. ( Pe alocuri, la ţară) Un fel de haină (H. II Dicţionarul limbii române. 1. III. 1936. II. II. 1. JAGHEŢICĂ JAF 147) bărbătească (H. II .31), femeiască (H. VII 407) s. de copii, costinescu. [Şi: jachet s. a. H. vii 407, jaghetă s. f. H. ii 31. j Diminutive: .jachetuţă s. f. Purtau unii redingotă, alţii jachetuţă scurtă, caragiale, m. 215; — jacheţică s. f. Slabă, micuţă, blondă,., într’o jaclieţică de lutru, Lilica îşi aştepta rândul procesului, chiritescu, ap. cokv. lit. xlii ji 145]. — N. după fr. JACHEŢICĂ s. f. 1 % JACHETUŢĂ 8. f. I ambrac-) v- Jacheta- JACHI ! interj. Flic-flac. — Interjecţie care imită zgomotul produs de o lovitură, cf. jap. Atunci apuc o prăjină şi jachi! peste cergă. DRĂ-GHICI, R. 155. [Kostit monosilab. [ Şi: jărchi ! jărchi ! Şi jărchi ! una. ion CR. iii 205. Nu i-am mai spus nici un cuvânt, ci jărchi ! două nuiele peste spinare, pamfile, j. ii]. — Onomatopee. Cf. jap! JâCHILA s. f. v. jechilă. JĂCMÂN s. a. Pillage. — Jaf (mare). S’au apucat de aşa jăcman. zilot. CRON. 70. Ţara căzii în jăomanul Grecilor, id. ap. DDRF. [Plur. -ma-nuri. I Verb (cf. ung. zsâkmănyolni): jăcmăni (jecmăni, jăgmăni CADE., jennăni) IVa = a jefui, a prăda, a fura (rădulescu-codin, l. 104), a despoia (Com. st. popescu). Despre altă parte, ei umbla tot jăcmănind. mag. ist. ii 148/m. Jăc-mănea vite, cai, boi. DIONISIE, c. 174. Jăcmăni şi pârjoli toate cetăţile, ispirescu, L. 17/22. Jer-măneşte de stinge pământul. BOCEANU, GL. Turcii ... jecmăneau tot ce găsiau în drumu-le. ION cr. în 38. | Abstracte: jăcmănfe f (jecmă-nie t) s. f. = jăcman. Şi nespuse jăcmănii şi răutăţi săracilor au făcut. MAG. IST. II 194A0; — jăcmăneâlă (jecmăneală) s. f. = jefuială, pradă mare. Si-au venit la jăcmăneâlă. păsctjlescu, l. p. 193], — Din ung. zsâkmâny, idem (iar acesta din it, saccomanno, din germ. Saclcmann «valet d’armee, gonjat, pillard», propriu «om cu sac», cihac, II 155). JĂCMĂNEÂLĂ S. f.| JĂCMĂNI vb. IVa > v. jăcman. JĂCMĂNlE f S. f. J JACOBfN s. m. adj. = iacobin. înscenări de imitaţie jacoMnă. maiorescu. r>. ii 41. cf. m 80. JĂCUl vb. IV3 v. jăfui. •jAcCţ s. m. 1 jAcI'ŢÂU s. f. i v. execuţie. jăcCţie S. f. I JAD s. a. Jade. — Piatră scumpă, foarte tare, de culoare măslinie. Mandarinul... locueşte un măreţ palat de vară,. Plin de monştri albi de fildeş şi de jaduri preţioşi. alecsandri, p. iii 83. [Plur. jaduri], — N. după fr. t JÂD- v. jid- JAF s. a. 1°. Pillage, sac; butin. 2°. Gaspil-lage. Jaf a înlocuit în parte pe vechiul «pradă», fiind mai expresiv decât acesta. Se găseşte adesea ală- turi de cuvinte înrudite, precum «pradă», «dobândă», «măcel», etc. 1°. (De obiceiu cu sens abstract) Prădare şi devastare (mai ales din partea trupelor în timp de războiu, a năvălitorilor, asupritorilor) : (mai rar cu sens concret) lucruri jefuite, [iradă (de războiu), pleaşcă, plean. Adevăr, la jac ei [Tătarii...] au intrat [în ţară] (a. 1621). iorga, D. B. 39. Păţî... jacuri bucatelor, dosof-TEIU, V. S. 2261. îşi lasă oastea fără nici o pază, la băuturi şi la jacuri, let. I U9/3v. Aducând mult jac şi dobândă, de la Unguri, ib. 177/24; cf. cante-mir, he. 451/o. Sânt Moldovenii gata la jacuri. ib. II 353/20. Va minţi cătră aproapele-şi pentru... jahu. biblia (1688) 73. Va da înapoi jafulu ce au jefuit, ib. 73. Ce răutăţi... au făcut Vlahii... cu aceste a lor prăzi şi jacuri ! cantemir, HR. 432/®; cf. simion dasc., let. 74, 1. negruzzi, 1 78. Trăi din jacu, furtişag şi războiu. HERODOT, 276/32. Era săracilor ca un jac. URICARIUL, I 292/28. De jacuri ţara se cutremura. BELDIMAN, tr. 65. Nemulţumirea şi chiar jaful ee i-au venit pre capul lor. I. IONESCU, M. 148. Târgul îi în jac. Leşîi pradă. c. NEGRUZZI, I 169. Se întoarseră la locul luptei, spre a culege jaful. BĂLCESCU, M. V. 392/23. Ţara... lăsată jaf şi măcel Başibuzu-cilor. odobescu, iii 408/28. Văzând ieu dela o vreme că nu mai încetează cu jafurile... CREANGĂ, A. 159. 4ţ Jaf = (s. pagubă) în ciuperci! se zice când sântem ameninţaţi de o pagubă pe care o ţinem de neînsemnată, zanne, P. i 141. De m’o răpune şi pe mine, atâta jaf în ciuperci ! ISPIRE-SCU, L.' 342. Cf. ZANNE IV 402, viii 203. A fi de (s. în f) jaf = de pradă, de exploatare, de batjocură. Casa lui va fi în jah. biblia (1688 ) 339. Copiii noştri vor fi în jaf. ib. 105i2. Românul... a ajuns a fi de jac. alecsandri, t. 165, cf. 47/u. Doar nu4 ţara’n jac! se zice când ceri sau vrei să iei un lucru care ţi se refuză. ZANNE, P. vi 349. A face jaf == a jefui, a prăda, a despoia. Mari răutăţi şi jacuri au făcut, cantemir, HR. 301/28. Cf. LET. iii 276/io. Să temea să nu să facă... jafu. MINEIUL (1776) 1612/i. Şi prin ţară face jac. alecsandri, p. p. 113/4. Cf. sevastos, n. 206/os. f A da jaf (la ceva) = a se repezi la pradă. Temându-să să nu dea jaf nărodul la sv[i]ntele moştii. DOSOFTEIU, V. s. 160. Clisiar-hul temându-să c'or da jacii argintului, au amăgit pre nărod. id. 87/2. A da în (s. de) jaf = a lăsa pradă, a lăsa ca cineva să fie jefuit, despoiat. L-au datu-l Maxvmian în jacii şi i-au tăiat capul. DOSOFTEIU, v. s. 44. Năvăliră în Polonia şi de-teră în jaf provinciile Volynia şi Podolia. BĂLCESCU, M. V. 202 ; cf. MINEIUL (1776) 24 V,. Ţara o au dat în jah. mag. ist. 1 132/». Ungurii au dat Ardealul de giaf şi Moldovenilor şi Muntenilor. şincai, HR. 11 52/20. t A lua cu jacul = a răpi. Vru şi el să ia cu jacul muiere dela Greci. HERODOT, 4/18. 2?. (Rar) Pradă, risipă. A făcut jaf în bucate. [Plur. jafuri. \ Scris şi giaf. \ Şi: jah t s. a., (Mold.) jac s. a., (Ban.) jau (Fădimac). Com. MICULA]. — în ultima analiză, cuvântul e de origine romană şi anume ital. sacco «sac» în expresii ca metter a sacco, de unde şi fr. mettre ă sac = sac-cager (it. saccheggiare), cf. şi germ. Beute «pradă» şi Beutel «traistă». Forma jac ne-a venit sau prin Unguri (zsâc «sac», care. însă numai în derivatele zsăkolni «a jefui» şi zsâkmâny «jăcmă-neală» are un sens analog) sau prin Poloni (zak «jaf», care e însă un cuvânt dialectal şi rar întrebuinţat şi poate fi împrumutat de la noi) ; forma jah (din care s’au desvoltat jaf şi jau) o avem dela Ruteni (zah «groază, spaimă»), Cf. JĂFUÎ — 3 JALE CIHAC, II 155; St. Wţdkiewicz, Mitteilun-gen d. rum. Inst. Wien, p. 266. Cf. jăcaş, jefui, jăcmăni JÂFUl vb. iva v. jefui. JÂG s. a. v. jeg. JÂG s. a. v. jig. JAGÂJNE s. f. (Pese.) v. jegajnie. JÂGĂrIţA s. f. v. jigâriţă. JAGHETĂ s. f. (îmbrac.) y. jachetă. JAGI s. m. pl. Vers.— (Transilv.) Viermi. Du oile aceste şi prin holde, dacă poţi; numai ui grijă că te văd oamenii, că umblă ca «jagi[i]» (= ca viermii). viciu, gl. jAgmAn! vb. iva v. jăcman. JAGUÂR s. m. (Zool.) Jaguar. — Animal carnivor (Felis onca) foarte feroce, din America, semănând cu o panteră mare cu pielea < pătată. [Pronunţ, -gu-ar], — N. după fr. JÂGUBlNĂ s. f. v. şugubină. JAH t s. a. v. jaf. JAHUÎ vb. iva v. jefui. JÂICĂ s. f.^Peau de loup. — Pielea lupului. H. II 41. Mă plătim eu cântecul, Ca şi lupul ou crângul. Cât umblă de-l dobândeşte, Tocma ’n dos că-l nimereşte, Dă jaica şi se plăteşte, ib. JÂIE s. f. (Bot.) v. jales. > JAIU s. m. (Pese.) Fretin. — Pui de peşte de tot felul care rămâne pe malul gârlelor, când scade apa (Brăila). antipa, p. 782. JAJÂU s. a. JĂJfiU s. a. J jAl- v. jel- JÂL- v. jil- jălAlnic, -A jAlâne s. f. jAlAnIe s. f. jAlArIe s. f. jălAtâte s. f. JAI.ÂJj s. a. v. gelău. jAlbA s. f. Placet, requcte, suppUgue. — Plângere (PRÂNCU-CANDREA, r. 55), ponos, greo-mânt, plânsoare (LB), reclamaţie (în scris), petiţie (ALECSANDRI, T. 1^80),’ suplică, cf. instanţă. Jalba se dâ; se face, se spune s. se scrie; cineva vine cu o jalbă. Să nu poată grăi cătră giudeţ să-şi spue jaloba. PRAV. MOLD. 8/2. La judecată să nu vă priciţi, ca nu cumva, neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi : cu nedreptate, neag-oe-vodă, ap. GCR. I I69/37. N’au trecut săptămâna şi veni jaloblăj. M, costiN, ib. 199/i9. Au făcut jalobă la eram v. jale. v. jujeu. adj., adv. v. jalnic. | v. jelanie. pre (— în contra lui) Bogdan Vodă. id., ap. GÂ-dei. De pururea jaloba şi greale pâri cătră corb trimetea, cantemir, ist. 231. Judecata o cerea ...cu îngăduială, de-şi puteă spune săracii jalbele lor. let. III 34/io. Să ne spunem jalba ce avem de vrăjmaşul nostru, antim, P. 151. Nu conteneau a supăra pe Măria Ta cu jălbi mincinoase (a. 1783). BUL.'COM. ist. IV 112. Şi făcea aeeaste triste jalobe. critil şi andronic, ap. GCR. ii 151/33. Când venea acasă, venea şi jalbile după el. BARAC, T. 8. Gialoba ce prefector au dat înălţimii Tale cu arătare împotriva gialobilor (a. 1801). IORGA, s. D. 1 147. Jaluba ce au dat cătră Domniea me[a]... URICARIUL, IV 145/is. Ja-loba-i era in chipul următor. DONici, F. 11 51. Jalobe, oftări şi plângeri, beldiman, tr. 14. Le-a făcut o jalbă lungă. c. NEGRUZZI, I 280. Jalbă câinele a dat. alexandrescu, m. 309. Vine cineva cu jalbă [la isprăvnicie]. alecsandri, t. 528. Am să dau jalbă, coşbuc, B. 66. S’au vorbit intre dânşii să dee jalobă asupra lui. I. negruzzi, 225, cf. 150. Am cerut o coală de hârtie şi am început să scriu jalba. AGÂrbi-ceanu, L. t. 220. începu citirea jalbei semnată «un monah», d, stănoiu, C. i. 104. Jalba ce a căpătat. TEODORESCU, P. P. 479b. Cum e jalba, nene Ioane ? = ce mai e nou? pamfile, j. ii. A veni cu jalba în proţap (după obiceiul vechiu de a apărea cu o reclamaţie scrisă, în vârful unei prăjini, spre a atrage atenţia Domnului s. înaltului demnitar ce venea prin partea locului) = a se plânge sus şi tare, într’un mod ostentativ şi zgomotos, zanne P. v. §60. A dat jalbă la car-vasar, s’a plâns în zadar. ib. 151. Din jalbă nu ieşi cu cămeşa albă. pamfile, J. II. [Plur. jălbi (jelbi), mai rar jalbe (art. -bele şi jalbile) şi jelburi (conv. lit. . XIX 810). | Şi: (Mold. < rus. s. polon, mloba) jalobă (jâlubă, BUL. COM. ist. IV 88) s. f. | Derivat: jălbar (jal-bâr) s. m. = scriitor de jalbe; unul care veşnic e nemulţumit (pamfile, J. II) şi face reclamaţii. Hotărî dar a se da la brasla condeiului... se făcu jalbar. filimon, c. ii 346. Are acest jalbar o întorsătură de condeiu... SADOVEANU, B. 82. într’o 2:i un jalbar veni la ea. tafrali, d. 84. | Verb: jălbui IVa = a face o jalbă, a se plânge în scris, a petiţiona. DICŢ.]. — Din paleosl. Jaliba s. bulg. zalba, idem. JÂI.bA s. f. 1°. Pirole (Pyrola secunda) 2°. Maladie des ani/maux. 1°. (Bot.) Jalbă,-albă = Plantă: Pyrola secunda. păcală, M. R. 10. 2°. Boală la vite (H. XIv 163); bube dulci (se vindecă cu jalbă-albă. păcală, M. R. 254). Cu,pierea sau d’a jalba. H. IV 163. JALBĂR s. m. 1 . .... > v. jalba1. JALBUI vb. IV» J JÂLE s. f. 1° Vrsu, souhait. 2°. Affliction, dou-lour. 3°. Deuil. 1°. (Vechiu şi pop.) Dor mare, dorinţă fierbinte, cf. jelanie (I), poftă, p 1 ă c e r e. Nu pri-dădi mere (= pe mine), Doamne, de deşideratul (= dorul dos., jalea vor., pohta hur.) mieu. psalt. 291/37. Foarte cu inimă fierbinte şi Cu jale aprinsă de mult jeluiiă la această lu-\ minată carte, coresi, EV. 5/ai. Pofta lăcomiii şi jealea mărimei numelui, cantemir, ist. 29. jelea mândrei rău mă strică. JARNIK-BÂRSEA- 1 nu, D. 138. Să trăese eu cu jalea ta. mândrescu, L. P. 32/m. # A-i fi jale (cuiva) de cineva s. ceva) — a-i fi dor, â dori (pe cineva s. ceva), 1 a-i duce dorul. Sărmane prietene ! mi-e jale de ' tine. c. NEGRUZZI, i 63. Jele mi-i, zău,- mare- II. II. 1* JALE — 4 — JALNIC jele De frunzuţa munţilor, jarnik-bârseanu, D. 311. Atâta mi-i de jele de casă ! (Bilca, în Bu-_ covina). Com. tofan. 2°. (Adesea în legătură cu «amar», «supărare», «întristare», «plâns», «dor», etc.) întristare (în urma unei dureri mari), cf. tristeţe, mâhnire, supărare. Construcţii : mi-e jale = simt o mare întristare, o mare părere de rău. compătimesc (pe cineva) pentru starea nenorocită în care se află; mă eivprmde jalea = mă întristez tare; cu jale s. a jale = plin de tristeţe ; de jale = din cauza tristeţii mari : jalnic, de plâns, lugubru. Ou jale plângu. mar-DARIE, L. 725. Jeale şi amar va cădea pre păcătoşi. VARLAAM, C. 27A. Tatăl, cându-şi va găsi fata curvind,... pentru direaptă jale şi de la inimă durere de va omorî pre curvariu..., să sa cearte mai puţin. PRAV. 999. Cătră tine... strig cu jale. DOSOFTEIU, PS. 50. Lumii cânt cu jale cumplită viaţa. M. COSTIN, ap. GCR. I 202/u. Nu-i era lui Lascarachi atâta jale de moarte. LET. II 282/23. Pentru aceasta, mare jale şi supărare au căzut preste toţi. muşte, ap. GCR. II 25/3. Fămeaia avea jale nemângâiată. MINEIUL (1776) 5Vi. Nu te bucura de calea Care să-mi aducă jalea, barac, ar. 14. Antonie cel năcăjit şi gol şi vrednec de jale. GCR. II 197/is. Sta Maica cu jele plângând, s. clain, ap. GCR. II I86/22. Oftând cu jale, îşi frânge mânile. DRĂ-GHICI, R. 88. Trăi-va cu plâns şi jele. KONAKI, P. 268. Ce privelişte de jale! id. ib. 87. Ce... jale în inima soţiei sale ! C. NEGRUZZI, I 41. Cornul plm de jale sună dulce, sună greu. '>em’i-NESCU, P. 105. I-a cuprins o jale pe amândoi. COŞBUC, F. 70. La noi atâţia fluturi sânt Şi-atâta jale’n-'casă! GOGA, p. 10. Striga ou jale. CREANGĂ, P. 226. Toată împărăţia era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Tot jele şi întristare era’n toată împărăţia. RETEGANUL, I 34/u. Toţi cu mamă. şi cu nene, Numai eu trăesc cu jăle. mat. FOLC. 1342/t. Doamne sfinte, 'nu ţi-i jele De ti-nereţele melef Jarnîk-bârseanu, ii 101. Plân-ge-mă maică cu jele. MAT. FOLC. 799/7. De amar şi de grea jele, Facu-mi ochii, fântânele. HODOŞ, P. P. 537/9. Glas a jale = plângător. DDRF. Când l-aud, de jale mor. ŞEZ. i 115/i0. Surdului d&. giabă îi cânţi de jale. PANN, I 86/5. Moartea fără jale, ca o nuntă fără cântare, zanne, p. ii 625. 3°. Doliu. LB. In Legiuirea lui Caragea... cetim, că «de se va mărită femeia în anul jalei, să piarză darul dinaintea nunţii». MARIAN, î. 407. Veşmânt de jeale. LB. [Plur., rar, jăle, art. jalele (rostit şi jalile). Jalele la cel ce moare, cinstea Im cea mai mare. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. viii 203. Oh, desehi-de-ţi braţăle, De-tni, primeaşte jalile (a. 1820). GCR. II 230/s2. | Şi: (dial.) jeale, jele (j6U, jăle) s. f. | Derivate: jelîe s. f. = jale, supărare. Gel roşu-i de bătălie Şi cel negru de jelie. BUD, P. P. 41;— (după vaiet) jâlet = jale. Vria marea de jaletul lor. GORJAN, h. i 132, cf. IV 153; — jălă-tâte s. f.=jale. Dar el cânt’a jălătate. hodoş, p. p. I8I/3; — « paleosl. zalostî) jâloste f s. f. = jale. To-pitu-me-au jalostea ta (= jalea HUR., DOS.) psalt. 261/2; — jălărie s. f. = jale, jalanie. pamfile. | Adjective: ( v. jandarm. JANDABNIC t s. m. J JÂNEÂPĂN s. m. (Bot.) v. jneapăn. JĂNGHINĂ s. f. Maladie du cheval. — (Sensul primitiv pare a fi acela de: boală a cailor, provenită din murdărie. Cuvântul e atestat numai ca) Termen de ocară pentru cai. H. X. 354. [Şi: joân-ghilă s. f. = vită mare şi slabă. COM. sat. iii 79; — joânghină, (+ bojoghină) bojoănghină s. f. = carne tare şi slabă, bojoghină. ion CR. v. 374. | Adjectiv: jănghinos (jănghinos), -oâsă (şî substantivat) = (om) murdar (Com. V. şoarec) ; p. ext. (om) păcătoşit de ticăloşii,, decăzut (Schei. com. I. C. PANŢU) ; parvenit, fudul, sec (pamfile, J. III) ; f ig. om care aşteaptă să fie mult rugat (Com. v. şoarec), care «face pe râiosul». Să’ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, ja.nghinosule şi răiosule ? caragia-LE, s. 33. N’atn să mă rog mult unui jănghinos ca. el (Piatra Neamţu). Com. v. şoarec]. —- Pare a fi o rostire regională pentru *-jabină, din bulg. zabina «mătasea broaştei». Cf. j a b ri -nă, jaghină, japchin. jAghiţA, JÂNGHIŢA s. f. V. japiţă1. JĂNGOL s. m. Colosse (se dit de l’homme et des animaux). — Bărbat sau animal înalt, gras şi gros. REV. crit. IV. 85. [îeminin: jângoliţă s. f. = femeie înaltă, grasă şi groasă, ib.] Cf. jan-ghină. JÂNGOLIŢĂ s. f. v. jangol. JANÎL s. a. (Comerţ) v. janilie. JANÎLIE s. f. (Comerţ) Chemlle. — Pasmanterie de catifea, întrebuinţată de obiceiu la împodobit hainele s. unele obiecte, cf. c e a p r a z. Un mammţoiu de janilie fără un picior. I. A. BASSA-RABESCU, ap. CADE. [Şi: jenilă s. f. H. xviii 26; janiT'S. a. Se împistrese [pe opreg] diferite flori cu mătase, cu fir de aur sau cu janil. LIUBA-IANA, M. 17], — Din fr. chenille, probabil prin mijlocirea altei limbi. JANSENISM s. a. v. jansenist. JANSENlST s. m. Jans4niste. — Partizan al jansenismului ; p. ext. persoană de o severitate dusă la extrem. Aici el dădea ambasadorului francez, un, jansenist, o mărturie despre credinţa Bisericii Răsăritului, iorga, L. R. 175. [Familia : (fr. jansdnisme) jansenism s. a. = doctrina episcopului olandez Jansen(ius) (1585—1638;, care credea în predestinaţiune, tăgăduia libertatea voinţei şi propăvăduia evlavia cea mai severă], — N. după fr. JANŢ s. a. Roche. — (Oltenia, Banat) Stâncă, colţ de piatră CADE. Aci se. face var şi se vinde la Severin şi chiar la Graiova. Pentru a se face văr, trebue să se ducă, omul la janţiu ( = stâncă) şi să scoată piatra, de var. I. 10NESCU, M. 422. [Plur. janluriJ. JANŢ — 7 — JAPCĂ JANŢ s. a. (Păst.) Babeurre. — Zerul care se mai scurge din caş, când îl frământă pe crintă şi stă subt teasc (Bran-Muscel). Oom. C. lacea. Caşul proaspăt, după ce iese zerul din el, se frământă şl se pune la teasc, lăsând din el un lichid galben, unsuros, numit janţ, şi care se strânge’n putinei, făcându-se unt din el. lungi anu, CL. 227. După ce a stors baciul caşul cât a putut cu manile, se pune a doua oară şi-l frământă, apoi aşezându-1 într’o pânză, îl pune sub teasc, când apoi curge janţul, care conţine mult unt. viciu GL. Jeant, = un fel de unt de oaie, pe care-1 caută foarte mult ofticoşii. H. vil 262. Janţul este... zer unturos pe care-1 dobândim astfel: îndată după ce am luat caşul fără zer din crintă, îl frământăm aşa dulce şi ceea ce s’a scurs se numeşte janţ. H. XII 173. Partea mai apoasă a caşului se numeşte janţ. ib. I 252, cf. I 139, III 49, 153, 401, IV 223, V 54, VII 336, 484, XI 275, XII 13, 172, XIII 207, 234, 258, XV 99, XVII 140, 349, 392, 425. Janţ = ţ i ţ e i u. H. xv. 264. Brânza- lor, laptile, caşca-valu’, janţu’... ce foloase nu ţi-ar da? jipescu, o. 48/20. A mâncat, aseară janţ. păsculescu, L. p. 276. Mâncările obişnuite la stână sânt: mămăliga cu brânză, urda, caşul sărat, janţul. diaconu, P. 19. ,|| (Confundat cu) Jintiţă. Din zerul rămas de la caş se pune în cazan, se fierbe încet, se amestecă cu linguroiul spre a nu se arde şi în această stare zerul a devenit jintiţă (janţ). H. XY 149. [Şi: jânţă s. f.=zerul care se scurge din crintă (H. XVII 232), zerul rămas după alegerea untului (H. XVII 121). Janţa fiartă dă urda bătută sau „urdă de ja,nţă“ (ib.) După scoaterea caşului din ciubăr, rămâne «zărul», care fierbându-se împreună cu janta, substanţă ce curge la stoarcere în crintă, dă «urda», dragomir, o. M. 207; jân-tiţă s. f. (citat între termenii ciobăneşti, alături de ,,janţ“). H. iii 140]. —• Raportul etimologic dintre janţ şi jintiţă, jin-tui nu e clar. JÂNX- v. JINT- JÂNTĂ s. f. Mauvaise fenvme. — Muiere rea. H. .XVII 232. — Cf. ung. zsana «femeie certăreaţă, lărmui-toare». JÂNŢ (Păst.) s. f. v. janţ2. . jAnteţA s. f. (Păst.) v. jintiţă. JÂNTIŢĂ s. f. (Păst.) v. janţ1. JÂNTIŢĂ s. f. (Pese.) Fretin. — (Oltenia) Tot felul de peştişori mici de tot care abia se văd în apă. antipa, p. 782. Când peştele foarte mic de abia se zăreşte prin apă se zice jantiţă. H. v. 4. [Şi: jantiţă s. f. H. v. 16]. JÂNTIŢĂ s. f. (Păst.) v. jintiţă, (Pese.) v. jantiţă. JĂNTIŢE s. f. (Păst.) v. jintiţă. JÂNTUIÂLĂ S. f. 1 t , .... ? (Past.) v. .imiiii. JANTUIT S. 0. J JAP ! interj. Flic-flac. — (Mold.) Interjecţie care imită zgomotul produs de lovirea cu un corp elastic (nuia, biciuşcâ, etc.) sau de o lovitură (trân-teală) dată cu repeziciune şi putere; cf. jart. Jap o iuşcă peste coada motanului! vlahuţă, cl. 119. Ajunge la el şi jap! încă, una. ŞEZ. I 266/24. Şi de-odată, jap! la pământ. PAMFILE, J. II. [Şi: joap! (exprimă izbirea unui corp ce cade repede, pe neprevăzute). Ursul făcu numai joap! în cup-toriul de foc. sbiera, p. 205/27, cf. 250As, 308/23. | Substantive postinterjecţionale: jap s. a. (cu plur. japuri,) = distanţă cât bate o piatră asvârlită cu o forţă oarecare. Merse cât... jap de loc. PĂSCULESCU, L. p. 173; — jâpă s. f. = nuia (vasiliu, L. P. 259) subţire şi elastică (Răhău, în Transilv. paşca, GL.), sucită, ju jău (ION CR. viii 188), vargă: dă-i cu japa! (Blaj, viciu, gl.), jărdie (pamfile, j. ii) ; p. ext. bătaia dată cu o astfel de nuia: a mâncat japă bună (jud. Neamţ, ion cr. viii 188) ; — joâpă s. f. = nuia, vargă (Haţeg), viciu, GL. j Verbe: jăpăî IVa = a se bate (despre frunză). Jăpăe frunza, hasnaş, săm. i. 39; — jepi IVa = a arde una (cu biciul). Pune mâna pe ghiciu şi jep-cheşte-o! (Cergău, în Transilv.). dr. v 50; — jopăî IV* (Bucov.) = a lovi, a îmblăti, a bate. Ai jopăit bine snopii? Să jopăeşti perinile până ce a ieşi tot colbul din ele. Amuşi te-oiu jopâi, că nu-i şti încotro s'apuci! Com. G. TOFAN; — (prin a-propiere de jwp) jupăi IVa = a bate. Au prins a-l jupăi. sbiera, p. 288/». Jupăia într’însul ca'n-tr’un snop de paie. id. ib. 198; (cu abstractul) jupăitură s. f. = bătaie, snopeală. [Dosul] îi... fierbinte de atâta jupăitură. sbiera, p. 288A; — (derivat cu suf. -oti) jopoti IVa = a bate. LB.; — juptî IVa = jopoti. LB.; — (derivat dintr’un neatestat japiţă, diminutivul lui japă) jăpiţâ Ia = a lovi cu nuiaua pe cineva, a jostări (Criscior, în Munţii Apuseni). Com. P. nişca]. — Onomatopee (cf. ung. csapni «a păli»). Cf. jachi. JAP s. a. v. jap1. JAP s. m. Ramolii, — (In batjocură) Moşneag neputincios, chiag, căzătură ( creangă, 94), javră, javră bătrână, v o a z ă ( şez. iii 91/34, V. 103), bac cea, babalâc, hodo-roagă. Ucigă-l crucea japu dracului! ib. V. 41/,. [Derivat: japalâu s. m. = om bătrân, neputincios, ib. xxxil 107]. — Probabil, în legătură etimologică cu interjecţia jap, cf. căzătură. JAP, JAP s. m. sing. v. jep şl jip. JÂpA s. f. 1 . , > V, ifl,D JAP AI vb. IV (a) / JAPALÂU s. m. v. jap3. JAPANICESC, -EAscA t v. japonez. JĂPCA s. f. v. jap1 şi japşă. JAPCA s. f. Voi, marau.de. — Hoţie şi înşelăciune ; p. ext. avere făcută prin hoţie şi înşelăciune (PAMFILE, J. Iii). (Cu deosebire în loc. a d v.) Cu japca = cu de-a-sila (Com. şt. popes-cu), cu forţa (muscel, 98), cu violenţă şi pe nedrept, hoţeşte, cf. cu h a p c a. Să nu poată lua cineva cu japca, din aceste merişoare. ispirescu, U. 60/s, 74/n». Iar de n’ai vrea 'nici aşa, Eu cu japca ţi l-oiu lua. MUSCEL 98. [Derivate: jăpcân, jăpcâş s. m. = care ia, umblă cu japca (PAMFILE, J. iii), jefuitor. Lăcomia jăpcanilor nu m,ai avea hotar, ispirescu, m. v. 5/i. Curăţa ţările de japca,ni. id. u. 73/23;— jăpcăni (jepcăni) vb. XV» = a lua cu japca, a jăcmăni, a jefui. Cu cât jepcăncsc mai. mult averea politică... jipescu, ap. TDRG.; — (cu adjectivele) jăpcănit (jepcă-nit),-ă = jefuit, jăcmănit ; jăpcănitor (jepcăni-tor), -oare = care ia cu japca, jăpcan, jăpcaş, jăc- JAPCAN — 8 — JAR mănitor, jefuitor. (S u b s t a 111 i v a t) Păcat de străngători... că-şi pierd şi gustu’ de muncă şt sânt mereu cu frica ’n sân din pricina oţilor ş’a jăpcănitorilor, id. 94 ; — (şi cu a b s t r a c t e 1 e) jăpcănîre (jepcănîre), jăpcăneâlă (jepcăneâlă) s. f. = luare cu japca, jăcmăneâlă, jaf. Marture la toate jepcănelile [yt la] despoiarea... victimelor. id. ap. TDRG] — Din bulg. zapka «laţ, cursă», th. capidan. Cf. hapca. JAPCAN s. m. JĂPCĂNEÂI.A s. f. JĂPCĂNÎ vb. IVa JĂPCÂŞ s. m. JAPCHIN s. m. sing. (Patol.) Bouton. — (Braşov) Bubuliţe pe corp. Cf. jep. Gând e copilu’ de se’ngraşe, prinde japchin, bumburele aşa pe trup ca «pielea-găinii» ; atunci îi pune în baie păsat... pitiş, conv. lit. xxxvi 551. [Şi: jâpchină s.f. = rană mare, la care pielea-i julită cât pe colo, julitură mare. şez. v 103. | Adjectiv: jăpchi-nos, -oâsă adj. = care are japchin, plin de bubuliţe ; (fig.) urît. Lăsai nevastă frumoasă Şi iubii o jăpehinoasă. şez. V 15b]. Cf. jaaghină. JĂPCHINA s. f. v. japchin şi jarchină, JAPCHINOS,-oAsA adj. v. japchin, JAPCIER s. m. v. jepciu. JĂPIŢĂ s. f. Valet de la flfeche de la charrue.— Bucată de lemn îndoit («încocărjat») s. de fier de-asupra proţapului, formând scobitura («urechea») în care se prinde plugul, cf. cătuşă, armăsar. Cf. DAMfi, T„ PAMFILE, I. C. 137, I. IONESCU, M. 710, ION CR. VIII 89, H. V 152, 221, 281, IX 155, 188, 201, 231, XI 76, XIV 210, XVI 22, 31. Cuiul japiţei. PAMFILE, A. 78/23. [Şi: jâmpiţă PAMFILE, I. c. 137, H. îl 29, 62, 118, 221, iv 56, 132, 254, vil 30, XI 401, jânchiţă s. f. DAME, .T. PAMFILE, I. C. 137, H. I 140, IV 139, VII 184, XII 31, jănghiţă s. f. dame, t., ii. vii 337, XII 118, jănghiţă (jănghiţă; accentul?) s. f. PAMFILE, I. c. 137, h. III 140, jâbghiţă s. f., jeâpiţă s. f. H. v 430, (+ joapă), joâpiţă s. f. DAMfi, T. 12, PAMFILE, I. C. 137, C. C. II—III 150, jîmbiţă s. f. ib.]. — Din bulg. zabica, idem (propriu «broscuţă»), G. Weigand, Jahresbericht XIX 137. — Cf. jabă, jabin, jabină. JAPIŢĂ s. f. v. jap 1 şi japă1. JĂPIŢ vb. Ia v. jap JĂPIU s. a. Panneau (coussinet place sous Ies bandes de l’argon d’une selle). — Aşternutul de subt şea, pătură. Cf. i b â n c ă. Dat-am... Coarnele la pieptănari, Iar pielea la tăbăcari, Să~tni fac japiu bun pe cal. teodorescu, p. p. 69b. Cf. GHETIE, R. M. 226. [Plur. japmr%\. JĂPIU s. m. 1°. Gourmand. 2°. Parvenu. 1°. Găman (Buzău). Com. şt. popescu. 2°. Ciocoiu. CHIRU-NANOV, CONV. LIT. XLIV2, 396. [Accentul ?] JAPLÂN, JĂPIjÂN s. m. v. zaplan. JAPON s. m. Garde-champetre. — (In batjocură) Japoni = Poreclă dată de săteni la agenţii rurali (Dorohoi), ION CR. VI 30. — Pare a fi o formaţie glumeaţă în care s’a contaminat jupui cu Japonia. JAPONEZ,-A adj. şi subst. Japonais. — Adj. Din Japonia. Poporul japonez. | Subst. Cel care face parte din naţiunea japoneză. [Plur. -nezi şi -ne/i. | Derivat: japanicesc, -eâscă + adj. Hârtie... japanicească. DRĂGHici, R. 155]. — N. după it. giapponese, idem. JĂPSĂ s. f. Grosse chaleur. — (Gorj). Căldură mare, zăpuşeală. CONV. lît. LIV 366. — Cf. z ă-p u ş i. JĂPŞĂ s. f. (Topogr.) Mare, etang. — Baltă mai mică, lăcuşor mic (H. XIV 348), groapă cu apă rămasă din înnec (CHIRIŢ'ESCU, GR.) ; o localitate (= formaţie de teren?) ce seamănă cu 0 covată (ION CR. I 60). Dacă... apa e mai mare. ei [peştii] preferă să se refugieze pe depresiunile şi prin japşele de pe terenurile proaspăt inundate. antipa, p. 618, 213/n. Cf. 194. Toate privalurile, toate jăpşile, toate grindurile, toate trecătorile de la plute de papură. SANDU-ALDEA, a. m. 5, cf. U. P. 197. în amurg soarele arunca dâre de sânge pe suprafaţa apei. O privighetoare de apă cânta într’un ţipirig, un bâtlan cădea greoiu în japşă. DUNĂREANU, săm. vi 370. Ciompurile... zac revărsate pe renia tărcată de jăpşi şi de privaturi. CONV. LIT. XLIII 920. [Plur. japşe şi jăpşi. | Şi: jepşă = lac lungăreţ şi neadânc în regiunea inundabilă a Dunării. PORUCIC, E. 188. | Cu alte sufixe: jâpcă (plur. jepci) s. f. = loc jos, pădinos, padină, loc care ţine apă (ciau-şanu, V.), adâncitură în şes (conv. lit. LIV 366), mlaştină, băltoagă. Prinderea peştelui prin jepeile cu apa mică (Ostrov, Tulcea). Com. GH. Cârnd ; jepcă s. f. = lac lungăreţ şi neadânc în regiunea inundabilă a Dunării. PORUCIC, E. 188]. — Etimologia necunoscută, (antipa, p. 558 a înregistrat din gura pescarilor ruşi, un îepotina= baltă cu malurile de grind). Cf. j e p ş i. JAK s. a. Jalon. — Jalon făcut dintr’o tufă cioplită (în pădure), cf. ţiu. ciauşanu, V. [Plur. jaruri. [ Verb: jerui vb. IVa = a pune jaruri în pădure; (cu abstractul) jermre s. f. =acţiunea de a pune jaruri sau jaloane în pădure, id.]. JAR s. a. Braise, brasier. Feiv. — Cărbune s. cărbuni aprinşi (în unele regiuni : în cantitate mai mare), jăratec (v. HANEŞ, T. o. 118). Tigaie de jar. LB. [Materiile aprinse din pământ...] să răvarsă şi boraşte jar cu volvoare de foc. pis-CUPESCU, o. 58.' Roşi ca jarul. GORJAN, H. IV 99. Am luat ibricul şi l-am pus pe jar. D. STĂNOIU, C. I. 118. Ia o oală eu jar, pe care pune tămâie. marian, SE. II 225. Se ia [apă], se... sloboade câte un jar cu mâna. GRIGORIU-RIGO, med. i 51. Inima-mi arde ca jarul. JARNIK-BÂRSEANU, D. 133. Că nainte este foc Şi’ndărăt este jar. bibi-cescu, P. P. 22. Se prăjeşte pe jar. şez. v 52A2. îndată au si luat jar. sbiera, p. 44/i2. Cf. ŞEZ. 1 192A, li '35A, III 141/2, v 52/12, 6I/25. # Fiecare trage jar la oala lui, omul mai mult îngrijeşte de el decât de altul, zanne, P. IV 22. Cf. şez. 1 219/23, BARAC, ar. 42. Jarul potolit te arde, se zice despre cel ascuns ce se arată blând. ZANNE, P. IX 480. || P. e x t. Foc, arşiţă, dogoare; fig. suferinţă arzătoare. Pe uliţa noastră-i jar. mândrescu, L. P. 53/23. Gură dulce... Să-mi stâmpăr. focul şi jarul. frâncu-cAndrea, M. 94. [Pluralul jaruri e rar şi se întrebuinţează aproape numai în regiunile în care singularul însemnează o bucată de cărbune aprins (nu «cărbuni» colectiv) ]. Jar — 9 JARDINIERĂ — Din paleosl. zaru, idem. Cf. jăratec, j a -rişte, jerui, pojar. JĂR- V. JER- JÂR- s. a. v. JIR- jArA s. f. (In poezia populară cu caracter mistic, cu sens neprecizabil). Cu jare de broască. MARIAN, VR. 199. jArAgÂIU s. a. 1° Braise, brasier. 2° Brulure. 1». Cărbuni aprinşi (BOCEANU, GL., 12. V 1), jar (paşca, gl.) de la un foc mare (PĂCALĂ, M. R. 140), jăratec (ION CR. IV 159) mult (RĂ-DULESCU-CODIN), spuză, cenuşe vie (ION CR. I 251) ; foc mare, foc de zmei, bocşe, cărbujani, foc haiducesc (ciauşanu, V.). Măcar d’ai fi părpă-Ut-o pe jerăgaiu. DELAVRANCEA, s. 229. Ce fierbi acolo, nevastă, cu atâta foc în oala aia? Nu mi-i aprinde casa cu atâta jărăgaiu ? T. cercel, Săm. IV 768. Să-ţi dau un blid de mălaiu Şi două de jărăgaiu. marian, ins. viii. I-a aruncat pielea pe jerăgai. pamfile, S. t. 70. Svârle pe babă în sobă, în mijlocul jerăgaiului. RĂDULE-SCU-CODIN, L. 24Ai. Să nu dea eu jărăgaiu. TEO-dorescu, P. P. 3356. A sta (parcă s. ca) pe jerăgaiu — a sta ca pe jar (jăratec), foarte nerăbdător. Parcă stai pe jărăgaiu, de vrei să pleci. iz. v 1. Mai trage niţel jeregaiu la burta oalii să fiarbă mai tare. boceanu, gl. Lasă surcelele să ardă, să se facă jeregai. paşca, gl. Copiii nu ştiu ce frigeau pe jeregaiu. PLOPŞOR, C. 42. 2°. (Pat.) Foc pe gât, arsuri (rădulesu-CO-din) ; pirogă, jig, jigărale, jegăl; spec. arsuri după jo beţie. Baba simţea un «jărăgai» în gât. chiriţescu, conv. lit. xliv, voi. 11 431. Cum simte beţivul jărăgaiul vinului băut în ajun. id. ib. XLV 371. [Plur. -gaiuri. Rădulescu-codin, l. | Şi : jerăgaiu, jeregaiu s. a.] — Avem a face cu un derivat al slavului legaţi «a arde», apropiat de jar. în sensul 2° se întâlneşte şi forma nemetatezată jegăraie (cf. j i-g ă r a i u, jig, jegăl). JÂrAitor s. a. v. jărui. JĂRÂP s. m. \ t, , . _ > (Bot.) v. meapau. JARAPĂN s. m. / JAKÂTEC s. a. v. jăratec. JArATEC s. a. Braise, brasier. — (Prin cele mai multe părţi ale Transilvaniei cuvântul e cunoscut numai diu literatură). Cărbuni aprinşi, j a r. I-au turnatu-i jeratecu preste cerbice. dosofteiu, v. s. 20.. Infierbăntându-te ca un jeratecu. MINEIUL (1776) 1002/i, cf. (jărăteeu) 262/2. Am tăiat... scrisoarea şi răvăşelele... şi le-am pus pe jăratecul din eăţuie. c. negruzzi, 1. 66. Ochii... Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jaratici. ALECSANDRI, P. iii 210. L-oiu hrăni cu jăratec. EMINESCU, N. 27. Lumine roşi... Rănesc întunecvniea ca pete de jeratic, id. P. 210. Răsare luna ca o vatră de jaratic. id. P. 183. Ochii îi luceau ca jăratecul, id. N. 56. Dogoreala jăraticului. odobescu, iii 32/24. Ai aruncat jaraticul aprins în inima mea. I. negruzzi, VI 20. Un bălaur... care vărsa jăratec pe gură. creangă, P. 121. Răscolea jaratecul cu o ţandăra de lemn. ISPIRESCU, L. 248. Pn jăratec ca o mare de foe. sbiera, P. 7/i. # A sta (a şedea s. a fi pus) (ca) pe jăratec — foarte nerăbdător. Şedea ca pe spini şi jaratec. slavici, N. ii 308. Părea că este pus pe jeratec. ISPIRESCU, U. 77/s. Cf. ŞEZ. III 112/o. Fiecare trage jăratec (s. jar) la (mat. FOLC. 1 716) s. sub (zanne, p. iv 22) oala lui = fiecare e preocupat în primul rând de interesele sale. Jăratecul stă şi sub cenuşă, se zice când u primejdie e gata să izbucnească, ib. IX 481. Parcă îi arde jăratec (s. foc) sub tălpi = fuge repede, ib. 11 144, cf. v 191. A mânca jăratec (ca, în poveşti, despre caii năzdrăvani) = a fi iute. ib. I 200. [Plur. jărateee (jărateci) e rar. | Şi : jăratic, jaratec, jarâtic, jerâtec, jeratic s. a.] — Din paleosl. zaratuku (zeratuku) idem. Cf. j ar1. JARÂTIC, JĂRATIC s. a. v. jăratec. JARCA s. f. 1°. Peau (de mouton) usee. 2°. Bre-bis maigrc. 3°. Vieţile femme. — (Termen batjocoritor în Mold. şi Bucov.) 1°. Piele de oaie (ŞEZ. XXXII 137) în stare proastă (H. XVI 233), veche şi roasă (Com. G. NISTOR), ciuruită (şez. III I8/1), urîtă şi puturoasă (ion CR. IV 50/h), fără păr (Com. CÂRS-teanu, cf. PAMFILE, C. T. 54), cf. tuhoarcă. Puşcaşul mi-l doborăşte, Dă jarea şi se plăteşte. pamfile, c. ţ. 54. Să-ţi iau pielea trupului. Să fac jareă murgului, vasiliu, c. 62. 2°. Fig. Oaie slabă (vasiliu, C.), vită de calitate proastă (Com. tomiac). 3°. Fig. Femeie bătrână (şez. iii I8/1), gură rea (mat. folc. 1209). [Şi: jârcă =-• piele: vită (în sens rău). Com. A. TOMIAC, G. NISTOR. | Derivate: jarcalau s. a. = cojoc făcut din piei de calitate rea. şez. v. 103, cf. pamfile, 1. c. 48/i,; — jarcalete s. m. = vlăjgan (bătrân), haimana, lungan (ciauşanu, v.), desmăţău, orbete, bendereu (id. GL.) ; — jârchină s. f. = haină ponosită (Com. v. şoarec), cojoc de piele proastă, jarcă; p. ext. bucată de ceva, dărăb: O jârchină de slănină, ion CR. IV 123. Îmbrăcat prost cu o jârchină, o jareă, o eojoleancă uzată, din care curg flendurile. dr. iv 825/23; (cu adjectivul: jărchinos (jerchi-nos ap. TDRG.) -oâsă = rupt, jerpelit. Jerpelit şi jarpan, jărchinos, se zice în Moldova la cel îmbrăcat prost. BOGREA, DR. IV 825/23. | Verbe: jărcui (jercui) vb. IVa = a bate. pamfile, a. ; jărcăni (jercăni) vb. IVa = a sfâşia, a jupui, a juli : Mi-am jărcănit piciorul, hainele (Buzău). a. scriban], — Probabil, din jarpeă, înrudit cu j e r p e 11 sl jarpan. JÂRCA s. f. v. jarcă. JARCALÂU s. a. ]- JARCALETE s. in. i v. jarcă, jArcăn!iv“ J JARCHI, jARCHI ! interj, v. jachi. jARCHIN s. f. Ro'ndin. — Ciomag. Am luat, o jârchină = am luat un ciomag, ion CR. TV 306. [Şi : jâpchină s. f. ib.] jârchină s. f. j y . JÂRCHINOS, -OASA adj. J JĂRCUI vb IVa V. jarcă. JÂRDIE s. f. v. joardă. JARDINIERA s. f. Jardiniere. —• (Franţuzism) Mobilă de podoabă, cu s. fără picioare, de lemn s. alt material (ca faianţă, porţelan, etc.) şi având un loc liber în care se pun ghiveciuri cu fiori s. JĂREAPINE — 10 — JĂRUI ciubere cu plante ornamentale; cf. g h e ridon. [Pronunţ, -nie-~]. — N. după fr. JĂREĂPINE s. m. (Bot.) v. jneapăn. JABEL s. m. v. jder. JARETIERĂ (îmbrac.) s. f. v. jartieră. JĂRFl vb. IVa v. jertfi. JARGON s. m. Jargon. — (Filol.) Graiu artifi cial — cu cuvinte luate în alt sens decât cel convenţional şi cu forme corupte — întrebuinţat de un grup de oameni care doresc să nu fie înţeleşi de alţii. Jargonul hoţilor, al 'bărbierilor. | Spec. Limba «idiş» a Evreilor (din România). Vorbeşte in jargon. | P. ext. Limbă stricată (STAMATI), neînţeleasă de toţi. Zice, în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cât e de nostim ! C. negruzzi, I 16. O literaturjl.., din limba Franţezilor... şi a jargonului neînţeles din Ardeal. Russo, s. 48/i. | (Impropriu) Dialect. Gal-lia, Italia, Spania... au giar goane peste giargoane. hasdeu, I. C. 307. [Plur. -goane şi -gonuri]. — N. din fr. Cf. ger g. JĂRÎ, JĂRÎ vb. IVa V. jărui. JĂRIŞTE s. f. 1°. Braise. 2°. Decombres (apres un inc-endie). 3°. Terre calcinee (par l’incendie d’une foret). — (Mold.) 1°. t Jăratec, foc ; p. ext. vatră ; spec. locul pe care se aşează jăratecul pentru o jertfă. Răs-t-urnându-i jerâştea cu jărtvele idoleşti. dosofteiu, v. S. 112/t. | F i g. Arşiţă, dogoare, foc. Ja-riştea iubirei pe nesimţite ii schimba gândurile. CONTEMPORANUL V, voi. II 492. 2°. Locul unde a ars o casă, loc pustiit de pârjol (NECULCE, CR.) ardişte; p. ,ext. ruină. I-au răsipit casele... de au rămas numai jărişte. LET. II 316/s. Au ars târgul... de au rămas jărişte. ib. 65/». Au rămas [din Episcopie] numai piatra in jărişte. URICARIUL . v 250. Piste jăriştea Caselor Domneşti până in Bahlui. uricariul x 220/ji. In grădina de la Ţigăneşti, din jăriştea caselor... KONAKI, P. 204. 3°. Loc de pădure arsă de curând, cu pământ încă cald. PORUCIC, T. E. 330. [Şi: jărişte s. f., jerişte (jerâşte) s. f.] — Derivat din jar cu suf. loc.-col. -işte. JÂRIŞTE s. f. v. jărişte. JÂRLA s. f. v. şarlă. JÂRLÂU s. n. 1 NÂU s. a. } V' JARNĂU JĂRPĂLÂU s. m. 1 JARP.4N s. m. / v- Jărpan- JARPĂN s. m. Haridellc. — (Mold.) Cal slab (alecsandri, t. 1757), mârţoagă; gloabă; fig. om îmbrăcat prost cuojarcliină (jarcă) (BOGREA, dr. IV 825) ; f i g. nume de batjocură dat vechilor moşneni (H. XVI 267). Chiriţa (la surugii) : Pornit-aţi, jărpanilor f ALECSANDRI, T. 394. Hi, hi bălan... hi, hi, jărpan. id. 533. [Şi: jarpăn s. m., jerpân s. m. TDRG. | Cu alt sufix : jărpălâu s. m. (Transilv.) = om care nu face nici o treabă nicfiiri. H. XVII 175]. — Derivat din tulpina onomatopeică jarp dela care derivă, probabil, şi jerpeli şi jareă. JART ! interj. Interjecţie imitând lovitura palmelor date cuiva. S’auzea câte un jart, trosc, pleosc, aoleo ! delavrancea, h. t. 106, cf. 102. JARTÂVNIC t s. a. \ JĂRTFELN1C s. a. J v jertfe,nîc- JARTlfiRĂ s. f. (Îmbrac.) Ja-rretiere. — Panglică de elastic, cu care se leagă şi se ţin întinşi ciorapii pe picior, calţavetă. li cade o jaretieră. VLAHUŢĂ, D. 114. Un picior descoperit în întregime, ceva mai jos de coapsă, acolo unde ciorapul e prins în jartierele centurei. teodoreanu, M. II 235. Ordinul Jaretierii: ordin englez de cavalerie instituit de Eduard III (1349). Al jaretierii or dim, nu mă ’mpodobeşte. GORUN, F. 184. [Şi: jaretieră s. f.] — N. după fr. JÂRTVA, JÂRTVA s. f. V. jertfă. JĂRTVEÂNIC s. a.. 1 jArtvenic s. a. J V' jertfelmc- jArxvî vb. iva 1 . JARTVUÎ vb. IV» J v- H‘r i’ JĂRUI vb. iii. 1° Attiser le fcu, tisonner, four-gonner. 2°. Luire. 3°. jfigrat-igner. 4°. Plier (la toile). 1°. Tran s. A răscoli, a zgândări, a scociorî, a scurma jarul (LB.) de pe foc sau din vatră (pamfile, j. iii), a scormoni focul, spre a da la o parte cenuşa şi a face ca să se încălzească cărbunii (id. A.), a «înghiţi» focul, ca să se lase cenuşa sub cărbuni, să se înmulţească cărbunii (id. vĂSD.),a trage jarul în gura cuptorului... ars pentru pâne (ŢARA oltului, iii nr. 36). Au început a jărî cenuşa cu mare râvnă... socotind că doar ar găsi vreo scânteie de foc. DRĂghici, R. 178. Ojognl e un băţ cu care se jâreşte focul când nu are cineva cleşte. ŞEZ. viii 91. Tu Măriuţo ! jărueşte cuptorul, eă-i dospită pânea. i. BEBE-SCU, ■ ŢARA OLTULUI III nr. 36. Cf. REV. CR1T. III 158. 2°. Intrans. A lumina făcând jar. Să nu vii prin şură Cu luleaua ’n gură, Luleaua a jări,_ Puica te-a, zări, La tine a veni. sevastos, e. 64/^. .. 3". T r a n s. (Prin asemănare cu impungerea în jăratic cu, «jăruitorul») A zgâria pielea' unei vite împungând-o eu coarnele. Cf. j ă r u i t. 4“. Trans. A îndoi pânza în lungul ei (cu ajutorul jăruitorului). Gata cu ţesutul, pânzele se fierb, apoi se nălbesc şi, uscate apoi, le jarueşie, adică pânza se îndoeşte în tot lungul ei în doua. Bărbatul se pune pe faţa casei cu g(h)enuncliii pe ea, dă capul ( = capătul) de de-asupra boresei (= nevestei), ea ţine, şi el, cu jăruitorul (un băţ crepat în două), care îmbucă pânza în doua, trage în sus şi în jos până ajunge (= este destul) ; şi aşa se jărueşte toată pânza, brebenel, GR. P. [Şi: jerui vb. IVa; jărî (jerî) vb. IVa; jercul vb. IVa LB. | Adjective: jăruit (jeruît), -ă = (ad 1°; despre jar s. focul din vatră) scurmat, scormonit ; (ad 2°; despre vite, în Transilv.) sgâriat cu cornul (păcală, M. R. 140), sgâriat mai afund şi în mai multe locuri ; se zice şî de vita care are vergi de împunsături pe piele (viciu, GL.), faşchiat; — jârît (jerît),-ă = despre oamenii cărora incendiul le-a distrus tot avutul) rămas pe drumuri; p. ext. ai rămas jerit = ai JĂRU1T0R — 11 — JBRANŢ cheltuit tot, ai dus tot, de nu mai ai nimic. ION CR. IV 188. | Substantiv verbal (cu sens instrumental) jăruitor (jeruitor, jârăitor, jertui- tor paşca, GL.) = prăjină («pocia» de lemn) cu care se scormoneşte focul în cuptor (rev. crit. iii 158, H. XVII 176), cociorbă; p. anal. bucată de lemn crăpat, cu care se îmbucă pânza când se îndoaie de-alungul (ţara oltului, iii nr. 36, cf. jărui 4°). Am venit la d-voastră călare pe un jârăitor. MEEA, L.B. 198], — Derivat din jar cu suf. -ui (cf. slav. zariti «a frige»), JĂRUITOR s. .a v. jărui. JASCÂU s. a. v. jaşcău. JAŞCĂU s. a. Bourse, blague. — (Ungurism în Transilv. şi Mold. de Nord.) Pungă sau săculeţ de piele (cu gura încreţită prin două băieri care se trag în sens invers pamfile, i. c. 50/34) pentru tutun sau bani; este făcută din băşică de bou (şez. li 41/23, Iii 18/u.) sau din pielea care în-vălue testiculele berbecelui (ib. vil 162, ţara OLTULUI nr. 12) s. buhaiului (şez. vii 162) ; chimir (ib. XIX 43), băşcăneţ (VICIU, GL.), tărşug (PAMFILE, S. c. 56/i3). Am o pipă ş-un jaşcău. marian, sa. 133. Jaşcău de tabac. BUG-NARIU, NĂs. Bănuţ, T. p. 81. Aveam bani în jaşcău. RETEGANUL, CH, 29, cf. DOINE 97/s, VAIDA, BREBENEL, GR. P., STAN, M. 255, MAT. FOLC. 1902. [Plur. -cade. | Şi: jăşcâu s. a. mân-DRESCU, UNG. 86; (poate numai grafic :) jas-câu s. a.] — Din ung. zsâcsko, idem (diminutivul lui zsăk «sac»), ^ JĂŞCÂU s. a. v. jaşcău. JASP s. m. sing. (Miner.) Jaspe. — Varietate de cvarţ opac şi dur, de o coloare* foarte vie, întrebuinţat ca piatră scumpă, iaspis. — N. după fr. JĂST s. f. Hâte, precipitation. — (Sârbism în Banat) Repezeală, grabă. M-a luat d'a jasta i:i a surprins. LIUBA. Fără jastă = fără veste ; unde te prinde jasta — unde te prinde vestea ? H. XVIII 174. — Apropierea cu «veste» s’ a făcut prin etimologie populară. Cuvântul, înrudit cu jestoc, vine din sârbeşte, cf. zest/ina «aprindere, vivacitate, avânt», zestiti se «a se aprinde, a-şi ieşi din fire», zesta «spirt». jÂSTÂCt vb. IV” refl. = a se fâstâci. I. iordan, ARHIVA a. 1921, p. 197. JĂŢ s. a. v. jeţ. JĂTC s. f. Outil, d,e tisserand. — Unealtă de ţesut (H. xvill 26), nedefinită mai de aproape. JÂTCĂ s. f. v. jidan. JÂTIE s. f. v. jitie. JĂTIU s. a. v. jeţ. JAU s. a., JĂUl vb. XVa v. jaf. JAVALÂIU s. a. v. jigală. JAVELÎNĂ s. f. Javeline. — (Franţuzism rar). Suliţă lungă şi subţire. Sagitarii... înarmaţi cu proaste scuturi şi eu şapte javeline. alecsandri, P. III 93. — N. după fr. JÂVLĂ s. f. v. javră. JAVRĂ s. f. 1°. Cliien liargneux, roquet. 2°. Mau-vaise langue. 3°. Paresseux. 1°. (Termen de ocară pentru) Câne (H. X 355) ; spec. câne bătrân (Com. A. tomiac), care nu latră (H. IX 123) ; (în alte părţi) câne prost care latră mereu în vânt (COSTINESCU), care bate mult ( marian ) ; câne rău care muşcă ( marian ), cf. jigodie. Toate javrele îl latră, pann, p. v. III 155. Lua-te-ar dracul de javră ! caragiale, M. 331. De la o colibă, o javră de câine veni spre mine, lătrând. DUNĂREANU, CH. 135. Ho ! javră spurcată! ŞEZ. V 41/?. Lupul când îmbătrâneşte, toate javrele îl latră, zanne, I 514. 2°. F i g. Termen de ocară dat oamenilor răi, mai ales bătrânilor (şez. III 18/s, CREANGĂ, GL.) care vorbesc pe alţii de rău (marian), s. bătrânilor şi oamenilor leneşi (Com. A. tomiac), bâr-fitorilor flecari, clefăitorilor (LB.) ; femeie care j ă v r ă e ş te multe din gură (brebenel, gr. P.) ; cal bătrân, neputincios, slab şi netrebnic (dr. v 206. Javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă... aţa de la picior. CREANGĂ, A. 57. Javre hiclene ce sânteti! şez. i 258/4, cf. iii lS/3, 91/31. [Plur. javre şi jevre marian. | Şi: jâvlă s. f. = jigodie de câine, puşlă. ciauşanu, v.; jâbră s. f. = cal bătrân, dr. v 206. | Verb: jăvrăi (jăvri, jevri LB.) vb. IVa = a lătra ca o javră, a chelălăi, a scheuna, a behăi (LB.) ; fig. a Îndruga verzi şi uscate, a ilencănî, a flecări, a cicăli, a locoti, a defăî (LB.). Poporul zice despre muieri, care jăvrăesc multe din gură — javre — că le umblă, gura ca melniţa. brebenel, gr. P. | Alt derivat: jevroâică s. f. = javră, femeie limbută, caba, săt.]. — Din rut. zavra (zevra, zerva) «câne (care muşcă)». (Dacă cumva în ruteneşte cuvântul nu-i împrumutat dela noi). JĂVRĂI vb. IVa 1 JĂVRl vb. IVa / '• javra- JAZZ s. a. (Muzică) Jazz(band). — Stil muzical, caracterizat prin sincope şi printr’un ritm sălbatec şi grotesc, cu melodii insinuante şi sentimentale : p. ext. bucată muzicală cântată în acest stil ; bandă (numită şi jazzband) de muzicanţi, care execută astfel de bucăţi cu instrumente nouă, deosebite unul de altul (ca banjo, saxofon, tamburină, etc.) ; orchestra alcătuită din astfel de instrumente. Jazzbandul urlă. c. petrescu, î. II 191. [Plur. jazzuri, jazebanduri]. — Cuvânt nou, intrat în limbă, împreună cu muzica numită astfel, de pe la 1918 încoace. JAZZBĂND s. a. v. jazz. JBÂRC s. a. Carne vânoasă. şez. IX 156. [Plur. jbârcuri] — Cf. j bâ r coti, sfârc. JBĂRCOTl vb. IVa Teter. — (Despre viţel) A suge la o vacă mulsă, după ce i s’a gătit laptele din pulpă. şez. IX 156. — Cf. j b â r c. JBERGHELlT, -A adj. Răpi. — Jerpelit. Com. furtună. JBRĂNŢ s. a. Lien. — Legătură (Straja, in Bucov.). Com. a. tomiac. JDEAV — 12 — JEFUI JDEÂV s. a. (în poezia populară cu caracter mistic ; cu sens neprecizabil ; poate, «jghiab»). Eu de mână te luaiu, La jdeavu lu Iordan te dur săiu, Şi te curăţăm, Şi te limpezim de toate deocheturile. ŞEZ. xn iso. JDER s. m. şi a. 1°. Martre (Mustela martes). 2°. Peau de martre. 3°. Gheval bai-brun. io. (Zool.) Mamifer patruped carnivor, asemănător cu dihorul, a cărui blană este foarte căutată. Of. H. IX 33, x 150, li 26. Veveriţa, jderul, sobolul, cânele. CANTEMIR, ist. 179. Ea care opreşte’n goană, cu a săgeţilor lovire Jderii, cerbii alungaţi, ollănescij, ii. o. 300. II Specie: Jderul de baltă = Putorinus lutreola. antipa, P. 782. 2°. Blana jderului. Cu cabaniţă cu jder şi cu hulpi îmbrăcaţi. LET. I. 257/z». Când m’am părît... drept Moreani, am dat 6 jderi şi ug. (a. 1610). IORGA, s. D. v 13/s. Malote cu jderi (a. 1777). ib. vi 107. Oiubeaoa Ilincăi este cu jder. ib. VIII I8/25. Un beniş blănit cu jderu. URICARIUL, XVII 61/s. Două blane de jder. alecsandri, T. 432. Cu căciulită de jder. PĂSCULESCU, L. p. 256. Ş’a cumpărat firuri, Zarafiruri, Jde-ruri, şi paî>uci. SEVASTOS, N. 126/;». 3°. F i g. Cal «vânăt». ŞEZ. VIII 167. [Plur. jderi ; în sensul 2°, mai rar, şi jderuri «diferite blăni de jderi». | Şi : jdir s. m. h. X 207; — ( + di(h)or) jdior (rostit monosilab) s. m. VICIU, GL. |Diminutiv: jdrel (şi, probabil, greşa-lă de tipar: jarel) s. m. (ad 2°). Cela înalt şi subţirel Poartă căciulă de jdrel. mat. folc. 45. Cu cojocelu’ de miel, Cu căciulită de jarel. ib. 867/is]. — Pin--sârb. SSdero «găman, mare mâncăcios» (dela iderati, «a mânca lacom»), cihac, ii 157. JDIOR s. m. ) JDIR s. m. > (Zool.) v. jder. JDREL, s. m. j JDRELÎ vb. iva v. zdreli. JDRIjLE s. f. plur. Pate. — (Transilv.) Aluatul sucit pe fus (şi apăsat pe spată) ce se bagă în zeamă acră. viciu, gl.. JEÂCTE s. m. (Iht.) Sorte de poisson. — Nume de peşte (H. xvi 10) nedefinit mai de aproape. JEALE s. f. v. jale. JEĂMLA s. f. v. jimblă1. JEĂMNA s. f. (Iht.) v. jamnă. JEĂPIXA s. f. v. japiţă1. JEÂUCA s. f. Chien mechant. — Câine rău ; f i g. 0111 flecar, păcală, m. r. 140. JEB s. a. Poche. — (Ungurism, prin Transilv. de nord) Buzunar, caba, s., stan, M., vaida. Făcutn-şi-au jeb pe poale, doine, 292/2. în jeburi galbini băga. şez. xii 69, cf. RETEGANUL, p. iii 17/as. ŢIPLEA, P. P. 79. [Plur. jeburi. \ Şi: jep s. a. îmi fă trii (= trei) jepuri la haină. PAŞCA, GL.] — Din ung. zseb, idem. JEBRENA s. f. ) ^ . . . _ JEBRfNA s. f. } (BOt) V' •,abnl,a- jebruicA s. f. v. zăbrea. JECEÂR t m. zeţar. JECHIlA s. f. 1°. Besace. 2°. Attirail (du berber) . 3°. Coussinet de selle. —- (Mold.). 1°. Traistă de merinde, pojijie (ŞEZ. III I8/10). 8’a- băgat moşu’n cămară, şi-a uitat jă-chila-afară [= Bastonul]. GOROVEI, c. 29. 2°. Toate uneltele de care este nevoie la o stână, ef. tărhat (ŞEZ. VII 181), bagajul ciobanului (pe care-1 poartă măgarul în spate) H. XIV 446; lucrurile trebuincioase la câmp plugarului (ION cr. Iii 187) ; bagajul (Com. A. tomiac) drumeţilor (şez. XXXII 137) pe care-1 poartă în spate (com. G. nistor) ; bagajul cu care pleacă plutaşul la plute, compus de obiceiu din traista cu merinde, sumanul, toporul, sfredelul, şpranga . şi ţiiacul (Com. v. şoarec) ; lucrurile pe care le pune ţăranul în căruţă: un suman, o piele de oaie, etc. (11. viii 120). Păzitorul vitelor nu are salaş statornic, ci rătăceşte prin păduri, mutându-şi de la o zi la alta puţina jăchilă păstorească la adăposturile arborilor bătrâni. COD. silvic 5. Moşneagul şi băietul se deteră pe jos, lăsând pe măgar numai jăchila. şez. v 41/u, cf. 40/». 3°. (La şea) îmbrăcămintea de deasupra tar-niţei, poclada de deasupra. Com. FURTUNĂ. [Şi: jâchilă, s. f. | Cu pronunţare dialectală : jâghilă, scris şî jetilă s. f. = toate lucrurile din casă: Ia-ţi jetila şi cară-te dm casă. marian]. — Din germ. Săcbel «traistă» (probabil, prin intermediar unguresc), cf. jac, jaşcău, ţ i -e h e r ă. JECMĂNf vb. IVa (ş. d.) v. jăcman ş. d. JECUÎ vb. IVa v. jaful. JEFUI vb. IVa. 1°. Pilier, saccager, mettre au pillage, devaliser. 2°. Pilier, plagier. 3°. Ravir. 4°. Devaster. Simţindu-se mai expresiv, jefui înlocueşte adesea pe prăda, pe care unii îl întrebuinţează mai mult în sensul de «risipi, prăpădi». 1°. (Despre năvălitori, armate, tâlhari s. exploatatori) A b s o 1. şi trans. (complementul e persoana s. locul prădat, mai rar obiectul răpit) A lua cu sila şi a-şi însuşi în mod abuziv averea altuia, a prăda şi a devasta (o ţară, un oraş, o casă, omorînd, violând, incendiind, etc.) ; cf. jăcmăni, devaliza. I-au giu[n]s durmind •in. sălaş noaptea, de acii i-au tăiat şi-au jecuit ş’au lăsat mult în nume de mort (înc. sec. XVII). iorga, B. 1 15. Jecuiră-l pr’ins . [hoţii]. VARLAAM, c. 347. Oricarele să va face a vâna pre* lângă drum şi de va găsi ceva îndemână să fure ■iau să jecuiască pre .cineva..., să-l cearte. prav. MOLD. I8/1. Pre silnicul ai legat şi vasele lui ai jecuit. MOLITVELNIC, ap. GCR. i 228/«. Au şi triimis în toate părţile, pe la casăle boierilor fugiţi, armaşi a jăcui, a bate prisăcile. BUL. COM. ist. IV 56. Cetatea ta jăcueşte şi avuţiia ta pradă, herodot 38/2. Hatmanul... au jăcuit be-searica. dosofteiu, v. s. 105. Acolo s’au odihnit până a şepte[a] zi, prădând şi jăcuind. LET. 1. 119/32. I-au jăcuit cu feluri de feluri de obicee. ib. 11 308/s. Jecuesc nu numai prin case, ce şi pre’ călători, ib. II 148A. Sclavinii... au ars şi au jecuit Oreţia. cantemir, HR. 317/i2. Be deaderă a jăhui. mag. ist. iv 287/ai. Jăcuindu şi stricând tot ce si-au găsit. ib. III IO/23. Fiii lui Israil jefuiră pre Egipteani. biblia (1688) 48. Jăcuiră toată tabăra. ib. 271. Au intrat pe o fereastră în casă şi au început a jăcui. axinte uricariul, ap.. GCR. II 19/is. Au îngăduit armatei sale să gefuiască toată ţara. şincai, hr. ii 321/,, Alţii jăcuesc, pradă, omoară, beldiman, tr. 5. Lupii... De tot •JEFUIÂL — 13 — JELANIE ne jecuesc. DONICI, F. 42. Jăcuiau şi chinuiau pe bieţii ţărani. BĂLCESCU, M. V. 26. A jăfuit pe stăpânii/ meu până la cămaşă, ispirescu, l. 290. Să nu întârzii, că te-or jăcui pe drum! (Bilca, în Bucov.). Com. G. tofan. | Construit cu prep. tla şi de). Norodul să nu jăcuiască la argint. DOSOFTEIU, v. s. 87/2. îl jăfuia de haina ce purta. MINEIUL (1776) 19 Vi. 2°. Fig. A trage foloase exploatând. Să jăfu-iască streinii osteneala lor. mag. ist. i 128/2S. | (Modern) A fura (plagia) dela un autor ideile, frazele sale ('ŞĂINEANU, D. U.), cf. despoia, spolia. 3°. t (Impropriu) A răpi, a silui (o femeie). Alexandru, jăeuind muiare[a] lui Menelau, s’au fost ducând pre Marea acasă, herodot, 122. Acesta lucru, a jăcui muieri, iaste... fapt de oameni nu drepţi, ib. 4/V 4°. A devasta (refl. = pasiv). în toate chipurile se pustiesc şi se jecuesc pădurile, cod. silvic, 29. [Şi: jăfui, jăhui, (Mold.) jecui, jăcui, (Banat) jăiii (CADE) vb. IVa. | Adjectiv: jefuit (cu negativul nejefuit), -ă = prădat; p. ext. spoliat, exploatat. Jehuiţi fură tarii cu inima. CCR. 108. Măgariul tău jăfuit dela tine. biblia (1688) 146/2. Săntem jăcuiţi din toate părţile, alecsandri, t. 1445. Avea cineva cap... fără să fie jăfuit. CREANGĂ, P. 119. Locuitorii Moldovii mai sărace, mai rău populate... şi în sfârşit jecuite de două ori. iorga, L. I 112; — jefuitor,-oare (întrebuinţat şi substantivat) = (cel) care je-fueşte, prădător; p. ext. hrăpăreţ, spoliator. Je-fuitoriu (traducând pe sl. hiătnilcu) mardarie, L. 4068. De la jăcuitori talharii au furat, donicî, F. îl. 37. Pentru dânşii creştinul ca şi păgânul va fi un jăcuitor. iorga, L. i 442. | Abstracte: jefuire = prădare; jaf, pradă; spoliare. Jefuire (traducând pe sl. histenie) mardarie, L. 4067. Luminat eşti şi mărit den m.unţii jehuirei. COR. 108. Am zdrobit măsealele nedirepţilor... jăfui-rea am scos. biblia (1688) 375. Nu lacomi spre jăfuirea cea deşartă, alfavita, ap. GCR. II 148/3r,-3o. Erau necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoe. c. negruzzi, i 150. Inţelep-ci.unea lor e minciuna.... isteciunea lor jăfuirea. Bălcescu, M. v. 574. Jărtfe a urei politice şi a jăfuirei. russo, S. lll/28-»,. Cf. zanne, p. 11 375: — jefuit = jefuire, jaf. Se îndreptară spre Pipirig după jăfuit. creangă, A. 20; — jefuiâlâ s. f. — jefuire, jaf. DICŢ.J. — Derivat din jaf (jah), sau din rut. zekuvati, zakuvati «a jefui». (Cf. ung. zsălcolni «a jefui»). JEFUIÂLĂ s. f. V. jefui. JEG s. a. 1°. Brasier. 2°. Crasse. 1°. (Banat şi regiunile vestice ale Transilv. şl Munteniei) Jar, cărbuni aprinşi, jeregaiu. BOCEANU, gl., H. XVII 5, XVIII 317. Scg = lat. pruna. LEX. MAR. Bagă la.nţn’ a doua oară Golo’n jegul de sub pară. ItETEGaNUL, TR. 42/2. 2°. (Munt.) Murdărie ce se face pe pielea omului din cauza sudorii şi a prafului ce se depune pe ea, lip, jip, slin (COM. SAT. 50). S’a scăldat şi a rămas jegul pe putină. [Plur. jeguri nu se prea întrebuinţează. | Cu rostire dialectală jăg (ad 1°) DENSUŞIANU, ţ. H. 294, REV. CRIT. III 158; com. M. roşca; (a’d 2° Buzău) . Com. ST. POPESCU. | Şi : (ad 1°; cf. sârb. zeă «sete mare», în Banat) jeghiu s. a. Bidiviu e un cal ce mănâncă jeghiu. LIUBA-IANA, M. 78, cf. 99 ; —- (ad 2° + jip, lip, cf. însă şi jig1) jig s. a. (rostit jăg) = un fel de materie gălbie şi ceroasă ce se află în lâna oilor (şez. III 14/»), “suc. | Adjectiv: (ad 2°) jegos, -oâsă = plin de jeg, murdar. Oricât de jegoasă ar fi [pielea]... ap. TDRG. |Alt derivat: jeguiâţă s. f. = jeg (1°). BOCEANU, GL. şi MEH.] — Din paleosl. zegu (bulg. sârb. Sega) «fierbinţeală». Sensul 2° s’a desvoltat din’ cel de «sudoare», iar acesta din «fierbinţeală». Cf. j i g. JEGĂJNE s. f. (Pese.) v. jegajnie. JEGÂJNIE s. f. (Pese.). Traîneau, seine. — (Olt.) Unealtă de pescuit. Are formă de plasă de mână. Jegajnea este un sac lung şi ascuţit la capăt, a cărui gură... este prinsă de o parte şi de alta pe câte un «par», cum se leagă capetele unei plăşi de mână. antipa, p. 112, ,cf. 45, dam£, t. 123. [Şi : jigâşnie, jicâsnă h. v 368, jigâsnie, jegâjne H. v. 368, jigâjne, jigajneâ, jegâzniţă, je-giisniţă, jegâjniţă, jegârniţă, jigarniţă (antipa, P. 112, 113, 141, 147, 449, 662), jegsniţă (Mehedinţi) DAM£, T. 123, PAMFILE, I. C. 66/7, jigâş- niţă (rostit jâgâşnilă) H. V 381]. — Din sârb. zâgaznja, idem. CADE. Cf. zăgaş-t i n ă, zăgaz. JEGÂJNIŢĂ s. f. (Pese.) v. jegajnie. JEGAl s. a. sing. (Pat.) Pyrose. — Arsuri pe gât, piroză, jig, jigărain, jărăgaiu. leon, med. 135. [Cu rostire regională: jâgăl], — Din bulg. zeglo «arşiţă» (Cf. segovina «piroză»). jegăsnitA S. f. 1 ■ l (Pese.) v. jegajnie. JEGÂZNIŢĂ s. f. J JEGHIU s. a. v. jeg. JEGNI vb. IV® v. jigni. JEGOS, -OĂSĂ adj. v. jeg. JEGSNIŢĂ s. f. (Pese.) v. jegajnie. JEGI I vb. IVa \ .. , 1 V 112 JEGUIALĂ S. f. J JEGUIÂŢĂ s. f. v. jeg. JEJĂ subst. Terme de derision. — Cuvânt cu care te . adresezi (în derâdere) cuiva. Măi jejo ! Oe te îmboldeşti aşa, ori ţi-i frică că amu ’ngheţi? (Sâlişte, în Transilv.). VICIU, GL. JELÂICĂ s. f. v. jeleaică. JELÂN, -A adj. v. jale. JELÂNIE s f I Passion. II. 1°. Douleur. 2°. La-mentation. 3°. Denii. I. t Dor aprins, dorinţă fierbinte, jale (1°) ; dragoste, iubire, devotament. Căzută în jelania necuvioasă şi fără preceapere şi în pohtele fără de leage şi în dulceţi. coresi, EV. 416/i, cf. 226/s, PS. 279. Am avutu jelanie peîntru sfintele cărţi. id. ap. BV. I 45, cf. palia, ap. GCR. I 37/i. Văzu prea cinstita jelaniea îngerilor, cuv. D. BĂTR. 11 348. [Sfânta Parasclieva) era aprinsă de jelanie dumnezăiască. VARLAAM, c. ii 122... Lăsând toate pentru jelania ce avea cătră D[u]mn[e]zău, DOSOFTEIU, V. S. II. 1°. Jale (2°), durere adâncă. Bietul om m’ascultă Ou jălanie... multă, konaki, P. 163. Di ci codru ’ngălbineştif... Di sunetu armilor, Di alian voinicilor, Di jalania. mândrilor, şez. VII 42. Vine doamna crăiasă Cu trii steaguri de mătasă... Cel JELAT — 34 JELNICI roşu-i a bătălie, Cel negru a jălanie, Şi cel alb a bucurie, bugnariu, NĂs. 439. 2°. Tânguire cu plânsete şi vaiet, bocet. Ce ja-lanie saraca, ce ţipete n’a făcut! beldiman, tr. 87. Să tragi clopotul tare... Că aci-i mare jălane. marian, î. 279. Se făcu... o plângere şi o jelanie. ispirescu, L. 177. Jălania şi tristeţa bân-tuiau. şez. iv 186/e. în ziua de Sân-Ziene, Moarte mare cu jelene. reteganul, TR. 67/V. Dacă moare, Jalanie n’are. pamfile, c. 18. 3°. Doliu, jale (3°). Un an după moartea băr-batulwl ei, care se cheamă anul jălaniei. pravila (1814) 100. Să-l îmbrac de bucurie, O (— ori) dv mare jelanie ? tiplea, ,P. P. 16. [Şi: jălânie (jplănie) s. f., jălăne s. f., jelene s. £., jălănie s. f.] — Din paleosl. zelanije «desiderium», în parte cu sensul paleosl. zelenije «luctus». JELÂT s. m. v. gelat. beldiman, o. 10. .JELCUI vb. IVa v. jelui şi jale. JELE s. f. v. jale1-3. JELEÂICA s. f. Hypocrite. — Femeie făţarnică (propriu: care poartă doliul numai de ochii lumei). Ce jeleaică de muiere (Uricarii. Jiu) viciu, OL. [Şi: jelâică s. f. DR. IV 1038], — Din bulg. zalejka «doliu, haină de doliu». JELEÂRIU t s. m. v. jeler. JELENE s. f, v. jelanie. JELER s. m. 1°. Serf, manant. 2°. Colon. — 1°. (In Transilv. şi Ungaria dinainte de 1848) Clăcaş fără moşie proprie, (lat. inquillinus), având numai casă, curte şi o grădiniţă, sau stând în casa altora, cărora le presta. în loc de chirie, muncă cu palma (cf. lipitură), sau mutându-se din loc în loc, ca lucrător cu ziua şi braţele. Cf. ENCICL. ROM., VAIDA, STAN, M., CABA, SĂL. JelearU carii lăcuesc în casa mea, şi slugile meale, aşea mă ţin pre mine ea pre un striin. SICRIUL DE AUR, ap. CCR. 118. Ne dobitocul teu, nece jeliarii carii simtu din lăuntrul portei tale... catechis-MUL CALVINESC, ap. VAIDA. Cf. (a. 1767) IORGA, s. D. XIII 265/23, (a. 1737) XIII 185/6. Poporaţiu-nea ţării Făgăraşului înainte de 1848 a fost împărţită în următoarele clase: Magnaţi... boieri,... iobagi şi jeleri. TURCU, E. 93. 2°. Om aşezat pe moşia altuia, colonist. în su-burbiul Maieri (din Alba Iulia) sânt mulţi urmaşi de-ai foştilor jeleri (coloni) ai episcopatului catolic. MOLDOVAN, Ţ. N. 373. [Şi: jeleâriu f, jileriu t s. m. c. c. ii—iii 668; — (apropiat prin etim. pop. de zi, cu plur. zile, prin Transilv.) ziler s. m. = muncitor cu ziua. Cei mai mulţi [Brăneni] merg la lucru în România ea zileri. TURCU, E. 36. Rău o duce zilerul răşinărean. păcală, m. R. 116. | Femininul: jelerîţă f .s. f. = ţărancă fără drept de locuinţă proprie. LB. | Abstract: jelerie t s. f. = faptul de a locui un loc fără drept de proprietate. LB.] — Din ung. zseller, idem (în legătură cu germ. «siedeln», iar acesta din lat. sedile), trecut şi la Sârbi (ielir, ziljer) şi Cehi (zelir). cihac, li 509. JELERlE t JELERlTĂ s 5'ff' } V' ■'eI°r' JELfiTCA s. f. v. jiletcă. plaindre, se lamenter. 3°. Porter le deuil, 3tre en deuil. 4°. Regretter. 5°. Compatir, plaindre. 1°. T r a n s. A plânge un mort (p. ext. un lucru scump pe care l-ai pierdut), a plânge la stâlp, cf. boci. Toţi l-au gelit, ca pre un prea bun părinte, şincai, HR. I 12/i5. Tu ai murit..., toată zidirea te jăleşte. marcovici, c. 28/i5. Cânt... jelind-o pe crăiasă. EMINESCU, p. 214. Bietele surori jeleau pe soacră-sa. creangă, p. 11. Maica Precista s’a dus să-l jălească (= să plângă la stâlp), ion cr. II 58/22. Cf. PAMFILE, S. T. 25/35. îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, ispirescu, L. 42, Cf. JARNIK-BÂRSEANU, D. 139, doine, 158/», şez. 46/i2. Pare că-şi jăleşte părinţii ! ZANNE, p. iv 544. | Intrans. (construit cu d u p ă s. d e). Numai ea, biata, era plânsă, prizărită, şi amărîtă,,.. pentrucă jălea după Teiu-legănat. sbiera, p. 88/u. S’o strâns fraţii... Şi jălese de-o surioară, şez. iv 225b/«. | A b s o 1. Cu mare amar jeleaşte. barac, AR. 25. Jelesc dela inimă. jarnIk-bârşeanu, d. 309. 2°. (Refl.) A se plânge (tânguindu-se), a s e j e -lui (I 4°), a se tângui, a se lamenta. Jelescu^nă. mardarie, l. 3946. Să jelea strigând cu amar. MINEIUL (1776) 15Vi. Ah cum va fi suspinând şi s’a fi jălind biata maică^ne! dră-GHICI, R. 88. 3°. T rans. şi absol. A purta haine cernite după un mort, a fi în doliu: p. ext. a nu se mai putea bucura de plăcerile vieţii din cauza pierderii unei fiinţe iubite, a fi tot trist. Nu mai jeli CU portul. JARNIK-BÂRSEANU, D. 11. Şi nime n’o mai jeleşte Fără (= numai) Ion cu capul gol. hodoş, p. P. 270.C«f trăeşte Tot jeleşte, şez. iii 163/4. 4°. Trans. A-i părea rău de ceva, a jelui (13°), a regreta. Cu toată inima ta jeleaşte păcatele tale. varlaam, c. 336/2. Aceste sânt su-venirile oare le jălese. RUSSO, s. 19/«. Cât jălese vrem,ea pierdută, c. NEGRUZZI, I 75. N’am ce jăli de-oiu muri. alecsandri, p. ii 100. 5°. Trans. A da expresie durerii s. milei ce o simţi faţă de cineva s. ceva, a jelui 12°, a deplânge, a compătimi. Să jăUţi soarta cea rea a fraţilor voştri, drăghici, R. 159. , [Şi: jăli vb. IVa. | Adjectiv: jelit (jălit, cu negativul: nejelit, îiejălit) ,-ă= (de) plâns; în doliu ; regretat; (şi cu înţelesul) care merită compătimire, sărman, biet (PAMFILE, CRÂC. 15) ; p. ext. vagabond (com. izverniceanu) . Rămase casa jelită, jarnik-bârseanu, D. 319. Ta/ică’mbă-trănit şi foarte jelit. ib. 503. Supărată, jălită şi despletită, şez. i 229/i5; — jelitor (jălitdr),-oare (adesea substantivat) = care jeleşte s. produce jale, jalnic, cf. tânguitor. Doină jălitoare. alecsandri, P. i. 94. G-las de clopot jălitor. id. iii. Că ţi-i casa jelitoare Şi de pâne şi de sare. marian, sa. 9. ] Abstracte: jelire (jălire) s. f. = plângere, lamentare, doliu. Femeia de va purceade îngreonată în anul jălirei, piarde ipo-volon. pravila (1814) 128. Se aude o jălire’ntris-tă,toare. alecsandri, p. II 19. Auzirăm jălirea mamei, sbiera, f. 92; jelit (jălit) s. a.=jelire; de jelit = (vrednic) de compătimire. De atunci ar fi rămas şi jelitul la morţi. ŞEZ. IX 6. Pă jelit mi se puneau, ib. III 214 b/„. Doamne fereşte de omul nebun, eă tare-i de jălit. creangă, p. 243. Să vezi cât eşti de jălit. alecsandri, p. p. ii 379/e]. — Din paleosl. zaliti, idem. JELfE s. f. v. jale. s ff’ | y. velişte. JELIŞTE s. jeutA s. JELf vb. IVa 1°. Pleurer (sur) quelqu’un. 2°. Se JELNICI vb. IVa v. jalnic. JELNIŢĂ 15 — JELUI JIÎLNrrA s. f. v. veliste, JELŢ s. a. • \ JELŢUREL s. a. j V' J®-‘ JELUI vb. IV\ I. 1°. S’affliger. 2°. Plaindre, avoir pitie de. 3°. Dăplorer. 4°. Se plaindre de. II. 1“. Se plaindre â qqn. 2". Se plaindre de qqn, porter plainte contre qqn. III. Convoiter, avoir gran-dc envie. I. 1°. f Eef 1. a se întrista, (Mold.) a se scârbi. Văzură megiiaşii lui ce fu şi se jelui (în tâlc : se scârbiră, în biblia 1688: se întristară) vârtos. CORESI, EV. 281/i. 2°. Traa s.. A avea milă de cineva, a compătimi pe cineva, a jeli. Jeluindu-o de foame, îi dediu să mănânce, dosofteiu, v. s. 83i. Şi jelui pre[a] sfânta Maria. cuv. n. bătr. ii 318. Cu toţii mă jeluesc. JARNIK-BÂRSEANU, D. 177. 3°. A avea părere de rău, a-i părea rău, a jeli (4°), a regreta. Trans. Jeluind greşala. dosofteiu, V. s. 14, cf. 1562. | Intrans. (construit cu de s. absolut) Jeluindu mai vârtosu de eu-ventele cealea ce dzise. COD. vor. 24A. Ucenicii jeluia şi le părea rău, în ce chip va treace svenţiia sa cătră lume. varlaam, C. 259. Şi văzură păcătoşii şi jăluiră. CUV. d. bătr. II 346. înfrângerea inimii iaste căndu jeluiaşte ncştine şi să obiduiaşte şi-i pare rău pentru păcatele ce-au făcuţii. evstratie, ap. GCR. I 115/2o. Veni Avram ea să plângă pre Sarra şi să jăluiască. biblia (1688). 4°. Refl. A da expresie durerii, revoltei, nemulţumirii sale, a se plânge, a se jeli (2), cf. a se tângui. Strigă, jcluindu-se, bătrânul Isiod. ţichindeal, ap. GCR. II 212/s6. Să mă jeluesc n’a-m, gură. konaki, p. 128. | (Construit cu de s. cu o complinire) Sluga nu se va jălui de stăpân, şi aeesta de slugă. I. ionescu, c. 247. Nu poate face un pas fără a se jălui că-i ostenit. alecsandri, t. 610. (Prin către s. printr’un dativ se arată cui se adresează plângerea) Un cizmariu se jeluia, cătră un vecin al său. barac, t. 39. Oiu veni Ţie a mă jelui, marian, v. 186. Şi mă jălui vântului, teodorescu, p. P. 279b. Jelui-m’aş jelui Şi n’am oui. HODOŞ, P. P. 154. Cf. JARNÎK-BÂr'sEANU, D. 3, ŞEZ. III 135/io, ZANNE, P. III 72. II. 1° f P. e x t. Refl. A face cuiva o plângere, jalbă, cerând dreptate, a se plânge cuiva. Se jeluiră vârtos şi vineră, spuseră, Domnului tot ce fu. tetraev. 232. Şi mă jeluii Măriei sale lu Crai Racolţi Gheorghe de acestu lucru, evanghelie (1641), ap. BV. 1 115/9. Să jăluiră lui Alee-sandru. alexandria, ap. GCR. II 132/31-32. Se jăluiră Porţii de astă călcare a dreptului naţiilor. C. negruzzi, I 242. Văzând pre cuconiţa într’un cerdac, ei începură să se jeluiască. ISPIRESCU, L. 180. Toţi de el să, jăluia. La Domnul, la Cara-gea. alecsandri, P. p. 159/i3. |j Intrans. (cu acelaşi sens) Vorbind şi jeluind cătră un someş, l-au învăţat să margă la un sihastru, dosofteiu, v. s. Iii. Viu să jeluesc de acest ticălos Ce sufletul mi-a scos. alexandrescu, m. 378. 2°. t (Jur.) A reclama, a pârî, a acuza. Refl. (construit uneori cu prep. pentru) Ştiind bărbatul că curveaşte muiarea... s’au şi jăluit. PRAV. IMOLD. 74. Jăluitu-s’au şi pentru moartea lui. let. I 167/si. | Trans. Au jăluit pre Duea-Vodă la Împărăţie foarte tare. let. ii 220/8, cf. 427/as, 334/17. Jelui... pe nişte oameni rezeşi. uricariul, X> 204/j.e, cf. XXII 409/1. [ Intrans. (construit cu prep. pentru s. cu dativul) Jăluese Mării Tale pentru popa Matei (a. 1793). iorga, s. d. Xiv 142/23. Cu lacrimi le-au arătat şi le-au jăluit (a. 1736). uricariul, 1 355/io. III. 1°. f (Pe alocuri şi azi în popor) A-i fi jale (1°), dor mare de ceva, a dori fierbinte, a pofti, a se gândi cu jind la ceva, f deşidera Intrans. (construit a b s o 1. s. cu prep. către, la, de s. spre).,/ehiiţi [= poftiţi N. testament 1648; pohtiţi biblia 1688] şi nu aveţi. cod. vor. 174/4. în ce chip deşiră cerbul la izvoarele apeloru, aşa jeluiaşte [pohtiaşte HUR., doriaşte dos.] sufletul mieu cătră tire. psalt. 8O/4. Ca vulturul coperi cuibul său, şi spre puii săi jelui [jeluia COR., dori dos.], ib. 314/i». Jăluii şi ded de le tipării, coresi, ev. 1/m. Dumnezeu pururea jeluiaşte spre spăsenia oamenilor. ib. 46/2i. Foarte cu inimă fierbinte şi eu iale aprinsă de mult jeluiea la această luminată carte, palia, ap. GCR. I 33/M. într’a cărui suflet Domnul lăcuiaşte, acela de nimica nu mai jălu-iaştc. M. costin, ib. 206/m. Acela... tot jăluia cătră Dumnezeu. HERODOT, 19/*>. | Trans. (s. construit cu s ă...) Argintu sau aura sau veş-mente neee de la urulu n’anm jeluitu [= n ' am p o h t i t fi N. testament 1648; biblia 1688] cod. VOR. 23/i. Iubi sufletul mieu se jeluiască [= să dorească dos.; a îndrăgi HUR.] giudeaţele tale în toată, vremea, psalt. 252/a. Poruncile tale jeluiu [pohtiiu HUR.; am dorit dos.], ib. 263/e. Nu jeluesc mişeii (= săracii) nevoia. coresi, EV. 430/is. Jeluiia (poftiia biblia 1688) să se sature de fărâme, ib. 361/u, cod. tod. 97r/0. Jeluiaşte... să vază pristanişte. MOXA. 400/i. Jeluiai să bei şi să mănânci, cuv. D. bătr. II 450. Astăzi mă despărţesc, nu de nestatornicie, ei de eâte-ţi jăluese. konaki, p. 123. Judecata care jeluesti prea tare... pop, ap. GCR. II 347A. 2°. f 1111 r a n s. (construit cu dativul) A năzui, a tinde spre..., a aspira. Multei şi nesupuseei bogăţiei a lui, să jeluim întru inimile noastre. CORESI, EV. 313/.,. [Ind. prez. jeluesc şi jiluiu (jăluiu). | Şi; jălui vb. IVa; jului vb. IVa. Jului-m’aş munţilor De dorul părinţilor. JARNIK-BÂRSEANU, D. 192/3; — jelcui vb. IVa (Maramureş) = jelui. Jelcuim’aş jelcui, Jeleui-m’aş cătr’o piatră... bârlea, ap. CADE. | Adjectiv: jeluit (jăluit),-ă. Ţara jeluită (lat. desiderabilem). coresi, PS. 297. Şi ocăriră ţeara deşiderată '[= dorită HUR., DOS., jeluită COR., COR2]. PSALT. 225/33. Ţara era iertată şi jeluită, (= compătimită) de la împărăţie. MAG. IST. iii 58/n. Pe-un pat ei aşază pe mult jăluitul (= jelitul, plânsul). COŞBUC, JE. HO/30. .Şă mai văd pe maiea mea, Amărîtă, jeluită (= plină de jale), hodoş, P. P. 222; — jeluitor (jăluitor),-oare (adesea substantivat) = (cel) care (se) jeleşte, jalnic; (cel) care se prezintă cu o jalbă, suplicant, petiţionar, reclamant, pârîtor. S’au înfăţoşat... înaintea domniei mele... «w numiţii jăluitori. URICARIUL, II l/«, cf. GCR. 11 75/h, PRAVILA (1814) 7. Jăluitoarea se vede iscălită cu condeiul bărbatului său. IORGA, s. D. vi 50. Jăluitorii au îmbiat, fugari, şez. iv 18/s. (A d v.) Ea se uita oarecum jăluitor în ochii lui. slavici, N. 11 298. [ Abstracte: jeluire (jă-iuire) s. f. = acţiunea de a jelui; plângere, jale, doliu; pâră, reclamaţie, jalbă; dorinţă, poftă. Să nu-şi facă răsplătire însuşi, ei să se arate cu jă-luire. drăghici, R. 280. Muierile îşi iau în semn de jeluire cârpe (mărămi) negre pe cap. marian, I. 404. Veniţi toţi de ascultaţi a maicilor 'tânguire şi amara jeluire, şez. viii 41; — jeluit (jăluit) s. a. = jeluire. Nu de jăluit, ce de poftit au fost risipa Troadei. CANTEMIR, HR. 102/i; — jeluiâlă (jăluiâlă) s. f. = jeluire. N’att venit la jălu-ială. păsculescu, L. p. 193. Şepte boieri de ţară. Să mergem la jăluiâlă. MAT. FOLC. 97]. -- Din paleosl. zalovati «a jeli» (care s’a simţit ca derivat din jale). JELUIAL — 16 — JEP(I) JELUIÂLA s. f. v. jelui. jfiMBLĂ s. f. JEMÎŞCĂ S. f. JEMLA S. f. jfiMLĂRfTA s. f. v. jimblă1. JEMI.l «A s. f. (Iht.) Saumon (Salmo salar).— (Transilv.) Lostriţă. LB. — Etimologia necunoscută. (In LB. se dă cq echivalent unguresc zsemling, înregistrat în dicţionare numai subt forma szemling „saumon", din germ. Sălmling. TDRG.). jfiîMNA s. f. JEMNlŞCA s. f. } V' jimblă1. JENĂ vb. Ia 1°. Gener. 2°. titre g6ne, se gener; avoir honte de..., Msiter â... 1°. Trans. A pricinui cuiva o jenă. o neplăcere (fizică s. morală), a stânjeni, stingheri, cf. incomoda. O indiferenţă..., care pe Maria... o jenează, c. petrescu, î. II 57. | A supăra (puţin), a strânge, a apăsa, a împiedica mişcările corpului (COSTINESCU), cf. bate, glodi. Mă jenează gheata. Mi-a intrat ceva în ochiţi şi mă jenează. 2°. Ref 1. (Construit cu s ă, prep. des. absolut) A simţi o jenă oarecare. Se jena de ea insăşk MAIORESCU, CR. II 341/ Dan se jena, ’ntotdeauna să ceară’nainte. vlahuţă, d. 45. Scrisorile ei puteau să-l facă să zâmbească, sa se jeneze. TEO-DOREANU, M. II 226, cf. 213. [Adjective: (fr. g€ne) jenat,-ă = stin- gherit, stânjenit, cf. incomodat, indispus: încurcat, strâmtorat (din lipsă de bani) ; strâns, apăsat. îi jenat moşneagul, ea, un tânăr de 18* - ani. alecsandri, T. 1683. Mă simt cam jenat, în desvoltarea interpelării mele. MAIORESCU, D. IV. 295/m. Dan avea mişcările jenate şi nesigure. vlahuţă, . D. 15. Mihai tăcea, jenat de păcla aceea de neînţelegere. D. ZAMFIRESCU, R. 30. Tăcere jenată, ca între două streine care s’au cunoscut la o vizită, c. PETRESCU, C. V. 225 ; — (fr. g&nant) jenant,-ă (cu înţeles activ) = care jenează, supărător, cf. incomod. Jenanta stăruinţă a oratorului de a-şi sublinia statornicia intr’o idee. c. petrescu, curentul, an. iii (1930) 17 Sept.]. — N. după fr. jfiNĂ s. f. G&ne. — Indispoziţie şi sfială pe care cineva o simte când se găseşte stingherit, stânjenit, lipsit de parale; stinghereală, stânjeneală, sfială; strâmtorare, lipsă (momentană) de bani. Tocmai această jenă şi neîndemânare a lui, [Dan] îl făceau mai... simpatie. VLĂHUŢĂ, D. 15. Jena momentană... este în mare parte vina împrejurărilor. MAIORESCU, D. I 576. Oomăneşteanu avu pornirea de a-l întreba de soarta celorlalţi, dar un ciudat sentiment de jenă îl opri. D. ZAMFIRESCU, R. 273. Nu pusese mâna în pungă, numai fiindcă îi fusese jenă de tovarăşi, c. PETRESCU, î. II 139. S’ar putea remedia... şi jena financiară prin care trece „Astra“. universul, a. 1930, 16 Noembrie. — N. după fr. Cf. jena. JENANT, -Ă adj. v. jena. JENCUI t ob. IVa. Planter, replanter. — (Numai la Dosofteiu) A sădi, a răsădi. Gale feceşi într’ânsu şi răsădişi [= răsădi HUR., sădişi COR.2, ai jencuit DOS.] rădăcirriile ei. psalt. 166 A,. JENDAR s. m. JENDÂKM s. m. . . , . \ v. jandarm. JENDARMERIE S. f. ' JENDAR6IU s. m. JENl t s. f. v. jenie. J15NIE t subst. G6nie. — Geniu. Astă jenie a lor Le-este rău vătămător. LOGHICA (a. 1825), ap. GCR. II 25lAs. [Şi: jeni f s. f. (Armată) Gheneral director al lucrărilor de jeni şi al fortificaţiei. CALENDARUL (1844) 29]. — N. după fr. cf. geniu. JKNil.A s. f. (Comerţ) v. janilie. JENTUl vb. IVa ) , .. . . !• (Pastor.) v. Jintm. JENTUIT s. a. J JENTUREL s. a. v. jeţ. JENţjî vb. IVa Soupsonner. — (Ungurism în Transilv.) A suspiciona (vaida), a bănui (pe cineva). [Şi: jinui vb. IVa =a bănui, caba, săl. | Abstract: (ung. gyanu) jinâu s. a. (plur. -naie) = bănuială, prepus. LB., vaida, stan, m. Am jinău, că el mi-ar fi furat banii. FRÂNCU-CANDREA, M. 55; Cf. PAŞCA, GL.]. —■ Din ung. gyanu «bănuială, suspiciune», derivat cu suf. -ui. JEP s. m. sing. Boutons sur la peau (des co-chons). Salete. — Bube pe pielea porcilor (RĂ-DULESCU-CODIN) ; p. ext. murdărie, jeg. [Rostit regional jăp s. m. sing. = slin, murdărie (Oltenia) com. sat. I 50. | Şi : (+ lip) jip (jâp ION CE. vil 252) s. m. sing. — murdărie (grămădită) pe pielea Omului, animalului, jeg, slin, rap (CIAU-ŞANU, GL.), lip. Stă jipu’ de o palmă pe gâtu-i. BOCEANU, MEH. Stă jipul pe el ca pe porc. paşca, gl. | Adjectiv: jepât (jipât),-ă = care are bube pe piele. Pentru un purcel,uş jepat, Nici o para nu mi-a dat. RĂDULESCU-CODIN. Porcul î,i jipat. ION CR. IV. 243. Veni un purcel jipat. mat. folc. 1453]. — Cf. jeg1. JEP s. a. v. jeb. JKPALl I vb. IVa V. jupeii. JEPCA s. f. (Topogr.) v. japsă. JEPCAnI vb. IV* ş. d. v. japca ş. d. JEPCIU s. a. Gilet tise. —■ Pieptar sau cojoc vechiu, ros, rupt (Straja). Com. TOMIAC, (Vico-vul de sus). Com. NISTOR. [Derivat: japcier s. ru. (pronunţ, -ci-er) = cojocar, cârpaciu. Com. A. TOMIAC]. JEP(I) s. m. (plur.) 1°. Sapin de montagne (Pinus Pumilio). 2°. Panouille de mais. 1°. (Bot.; Munt. şi Transilv. de sud) Soiu de pin cu tulpina ramificată de la bază şi ramurile lăsate spre pământ, formând un desiş de nepătruns ; se găseşte în regiunea alpină, în care nici un alt copac nu mai creşte, pe munţii noştri înalţi; se mai numeşte jneapăn, căţân, pin pitic, dur zău (PANŢU, PL.) ; p. ext. loc cu tufăriş de jepi (PORUCIC, E. 330). Nu toţi putem avea pielea, atât de groasă, spre a înfrunta... pe la munte... jepii. F. R. atila, 80. 2°. P. ext. (Banat) Tuleiu de porumb. VICIU, GL. 25, 33. Jep de cucuruz (Oraviţa). Com. COCA. [Şi: (ad 1°) jipi s. m. plur. PANTU, PL., cf. H. IX 493; jup s. m. DDRF.] JEPI — 17 — JERTFĂ — Cuvânt străvechiu, de aceeaşi ougme pre-romană, probabil celtică (jupikellos «jneapăn») ca şi gep, zip, zup, ziip, etc. din Alpii romanici (unde însemnează «Rhododendron ferrugineum şi hirsutum»), DR. V 798—799. JEPI vb. IVa v. jopăi şi jap1. JEPŞA s. f. (Topogr.) v. japşă. JEPŞi vb. IVa Remplir, bourrer. — A umplea, a ticsi, a înţesa, a înfunda cu ceva. CIAUŞANU, V. [Adjectiv: jepşît,-ă = umplut, ticsit, înţesat. Sacii erau jepşiţi cu drugi de Jurat ! CIAUŞA-nu, V.] — Poate, derivat din japşă, dacă sensul originar era : «a umplea, a îmbiba cu apă». JEPUl vb. IV8 v. jupui. •JKIiA subst. Nom de boeuf. — (Sârbism în Banat, unde se rosteşte jăra) Nume de bou (H. XVIII 141) mare (H. XVIII 141). — Cf. sârb. zerav «bou mare cu părul sur». JERĂGÂIU s. a. v. jărăgaiu. JERÂTEC, JERÂTIC s. a. v. jăratec. JâRBĂ s. f. G-erbe. — (Franţuzism) Mănunchiu de flori. | F i g. Distribui la câteva mese o jerbă de surâsuri, c. PETRESCU, C. V. 63, cf. I. II 53. [Şi : (prin apropiere de jirebie), jerbie s. f. Ideal ascuns în ceriuri, din mă/nunchiul tău de aur, Las’o jerbie să pice pe al patriei altar. A. naum, v. 177 ]. — N. din fr. .JERIiĂ s. f. vierbă. JERBIE s. f. v. jerbă. JERCANl vb. IVa \ . JERCHINOS, -OÂSA adj. j V' ',arCa' JERCUi vb. IVa v. jarcă şi jărui. JfîRDlE s. f. V. joardă. JEIÎEUIB S. f. JEREBICţA s. f. JEREGÂIU s. a. v. jărăgaiu. JEREME s. f. = geremea. Fără a lua vreun ban de la cineva jeremea. URICARIUL II 24/25. JERFA s. f. v. jertfă. JERGHIE s. f. v. joardă. JERIŞTE s. f. v. jărişte şi jar. JERlT, -A adj. v. jar. JERJELÎE s. f. = herghelie DR. V. 197. JERMAnI vb. IVa v. jăcman. JERPÂN s. m. v. jărpan. JERPELI vb. IVa Voler, pilier, abîmer.—Trans. \ desbrăca (de haine), a jefui. Şi el, Doamne, că-nvi pleca... Şi cu Martin din Podgorii, Ce ne-a jerpelit pe toţi. GIUGLEA-VÂLSAN, r.’ s. IOI/12. [Mai ales : adjectiv: jerpelit, -ă = jefuit; v. jirebie. p. ext. (despre obiecte uc piele s. de pânză, s. despre haine) învechit şi rupt, sdrenţuit; (despre oameni) rupt, sdrenţuros, rău îmbrăcat (cu haine subţiri şi ponosite, în timpul iernii. Com. V. ŞOAREC); XJn factor jerpelit, sandu-aldea, a. m. 190. lin Ţigan uscat, cu ilic petecit, cu căciuli^ jerpelită în cap. sadoveanu, luc. vi 98. învăţători,... cu legături pestriţe şi geamandane jerpelite. c. PETRESCU, 1. 11 126. Trecură prin gări, îndărătul cărora aşteptau trăsuri jerpelite, teo-doreanu. m. II 240. Nu-i venea a pleca de lângă copiii lui jerpeliţi. ION CR. IV 197. Care mai bine ’nţoliţi, Care rupţi şi jerpeliţi. TEODORESCU, P. P. 527. Cf. 552b. | Abstract: jerpelîre s. f. = acţiunea de a (se) jerpeli: starea unui obiect s. unei persoane jerpelite. [Jeţurile] străluceau prim jer-pelirea lor. teleor, ap. TDRG.] — Etimologia necunoscută. Ca şi în jărpan şi jarcă — din *jarpcă — se pare că avem a face cu 0 tulpină onomatopeică jarp- (cf. interjecţia jarp!) imitând ruperea, sfâşierea (unei pânze). Prin *jerpi şi *jerpeală s’a putut ajunge la jerpeli. Cf. jerpeliţă, jberghelit. JERPELITA s. f. (Păst.) — Un fel de produs al laptelui (citat alături de «urdă» şi «jintiţă»), H. IV 10, 56. [Şi: jorpeliţă s. f. H. IV 28].’ Cf. jerpeli. JERSTVĂ s. f. Calcaire troue. — (Rusism îu Basar.) Calcar găunos, cristalin (deci tare). PORUCIC, E. 325. — Din rus. /.erstva «prundiş». JERTFA s. f. 1°. Offrande, oblation, sacrifice. 2°. Don ă l’(5glise. 3°. Sacrifice (fig.). 4°. Victime. 5°. Abondance. 1°. Prinos (constând de obiceiu dintr’un animal înjunghiat — cf. victimă — s. din bucate şi roade — cf. pârgă, primiţii —) pe care popoarele păgâne le aduceau divinităţii; cf. sacrificiu, cumândare, ofrandă, oblaţiu-ue, holocaust, t ardere-de-tot. Jertfa se jertfeşte, se face s. se aduce. Jertfă omenească = om sacrificat pe altar, p. ext. pentru un scop înalt. Strângea oile cealea ce vrea să fie de jărtvă. coresi, EV. 145/o. Ce iaste milostenie voiu, nu jărtvă. tetraev. 213. Jirtvele ar-suriloru. palia, ap. BV. I 94/w. Făcu jărtvă Domnului tătăni-său lu Isacu. ib. 132/?. Jărtvele drăceşti. .JMOLITVELNIC, ap. GCR. I. 84/w. Jărtve mari preste tot anul îi fac. HERODOT 211/m. Să să ferească ei de earele-su jărtvile Idoliloru (= de cumăndari COD. VOR.; de j â r t v a idoliloru BIBLIA 1688). N. TESTAMENT 33. Mâneară cu-măndarile morţilor (= jirtvele DOS.), psalt. 225/ss. Pre creştini îi făcea jărtvă Lăzilor. LET. iii, 132/24. Vecinice jirtve să facă iaste datoare, can-TEMiR, hr. IO6/28. Jâ-rtva cea din poruncă nu era să se facă lui Isaac. E. VĂCĂRESCUL, ist» 248/as. Tulie... făcea slujba jărtvii ceîi mai aleasă. beldiman, N. P. I. 4. Drept jertfă, pe-un altar înalt să moară. EMINESCU, p. 306. Atunci numai ce văzu cum se deschise cerul şi-i primi jărtfa. SBIERA, P. 7. 2°. P. ext. (Popular) Darul care se dă la biserică. Sărută banul ce-l dă• la aiscos,... crezând că numai atunci este primită jertfa lui. gorovei, CR. 165. 3°. Fig. (Literar, cu o nuanţă arhaizantă) Sacrificiu. Ne hotărăşte a face binele cu verice jertfă. MARCO Viei, C. 5/i. Spre răsplata tuturor acestor jertfe, o asvărliţi cu dispreţ, c. NEGRUZZI, 1 49. Numai pe tine, ţară de jărtfă, pământ de sânge şi de durere, nu te cunosc! RUSSO, S. 134/u. Roadele jertfelor aduse pe câmpul de răsbovu. Dicţionarul limbii române. 1. IV. 1936. II. II. 2. JERTFELNIC — 18 — JESTOC MAIORESCU, r>. II 213. Din pricina ei se fac a-tâtea jertfe. CREANGĂ, P. 232. 4°. (Literar) Victimă. Bogdăneşti, Cuzăşi şi alte jărtf e a urei politice şi a jăfuirei. RUSSO, s. iii/m. Nu vei face o jertvă din fiica frăţini-meu. C. NEGRUZZI, III 146/a. 5°. (Popular) Prisos, belşug (în bucate, vin, etc.), berechet. La nuntă era jertfă ( = bucate, vin). CIAUŞIANU, V. Copilul născut in lună plină va trăi în jărtfă de toate, nu va duce, adică, lipsă de nimic, pamfile, C. 86/5. Să mulţumim lui Dumnezeu o’a dat jirfa (= belşug, îndestulare) asta ! RĂDULESCU-CODIN. [Şi: jertvă, s. f.; jerfă s. f.; jârtvă s. f.; jart vă s. f.; jîrtvă t s. f•; jirfă s. f.]. — Din paleosl. zrutva (pentru formele cu je-, cf. bulg. zertva), idem, cf. jertfi, jertfui, jertfelnic. JERTFELNIC s. a. 1°. Aulei de saerifices. 2°. Ore-dence. 1°. (La păgâni) Masă de sacrificiu, altar. Ia-cov puse jărtăvniculu acolo şi se închină lu Dumnezeu. CORESI, ev. 160/ad. Mai grase dobitoace junghia şi aprindea pre jărtfcinic. let. I 43/». Au urzit acolo Avraam jârtăvnicul. BIBLIA (1688) 15. Jărtveanicile le-ai zdrobit, apostole. mineiul (1776) 36Vi. Jărtveanicul oarele avea focu aprins. MUCENICUL VARLAAM, ap. GCR. II 204/i„. Iar Perşii... bozuri şi biserici şi jirtvenie nu fac. herodot, 56. Inima... P’al lui jărtfelnic sta’mpiro-nată. 1. VĂCĂRESCU, P. 96/2« Numa... înalţă un jertvcanic. beldiman, n. p. i 112. Un jărtf elnic gătit spre jărtfirea unui ţap. gorjan, H. iv 197. L’al amorului jertvenic... slujesc, pann, E. I 118. Amoriu! la al tău jertfelnic iarăşi oiu să mă închin. konaki, P. 219. Nu încetează... a trimite mii de oameni la jertfelnicul nesăţioasei morţi, mar-coVici, C. I6/10. Şi-l junghie... d’asupra chiar a jertfelnicului nelegiuirilor sale. ispirescu, U. 693. 2°. S p e c. (Bis.) Masa din altar, aşezată în colţ, în dreptul uşei din stânga, pe care se pregătesc sfintele daruri. Rugăciunea pentru sfântul jertfelnic spurcat de eretici, molitvenic, ap. BV. I 28. De frica Francilor pomeniia Grecii pre papa la jărtăvnică. moxa, 400/2». [lm']părăţia Cerului şi al sfântul[ui\ jirtăvnic (a. 1642). IORGA, S. D. XV 272. Cinstitele moştii le puseră în be-seareoă la svântul jertăvnic. varlaam, c. II 842. Să stea la jărtveanieu. MINEIUL (1776) 932/». Aeeea ce face preotul în toate zilele în sfântul jărtvenic... antim, p. 63. Sânt datori ca să-i facă sărindar nelipsit la sf. jărtf cinic, uricariul v 257/ 24. Să fie pomeniţi la sfântul jertvelnic în veci (a. 1819). BUL. COM. IST. 156. [Şi: jertvelnic, jertvenic, jertveănic, jărtf elnic, jărtvenic, jărtveânic, jertâvnic, jirtâvnic, jirtevnie, jărtâvnic s. a. | Comp u s (artificial): subt-jărtâvnic t s. a. = vas pus subt jertfelnic spre a se scurge în el sângele victimei. Iară, subt tocitoare fira, subtujărtăvnicu, ce intru el sângele jertfeU prîjeniia-l. coresi, ev. 298/«]. — Din paleosl. Zrutvîniku, idem. JERTFI vb. IV11. 1°. Sacrifier, immolvr. 2". (Se) sacrifier, se devouer. 1°. Trans. A aduce o jertvă; a sacrifica, t a înjunghia (2°), f a junghia cumândare. Iară eu cu glas de ispovedanie jirtvescu ţie. PSALTIRE DE BELGRAD, ap. GCR. i 156/is. Să slobo[a]ze pre creştini să fie volnici a jărtvui lui Dumnezeu eu inimă curată. LET. 11 27/28. Tnconjurat-am sjl jărtvit-am în cortul lui jărtvă de laudă. DOSOFTEIU, ap. GCR. 1 247/ss. Şi înjunghiară (=jărt-viră DOS.) fiii săi şi, fiele sale dracilor, psalt. 226/28. Ţie giungliiu (= voiu jărtvi DOS.) cu- măndare laudă, şi numele Domnului chema. ib. 246/ss. Cela ce jărtvuiaşte Dumnezeilor, să piară. BIBLIA (1688) 55. Să jărtveşti Dumnezeilor, mineiul (1776) 852/x. N’ai vrut ca să jărvueşti dracilor. ib. 98/zi. Jărtvesc dobitoace lui Zevs. beldiman, H. p. 1 23. Jărtf im pe altar un miel. RUSSO, S. 21/io. Şi bucate să-i jertfeşti, păsculescu, l. p. 201. 2°. F i g. T r a n s. şi (mai ales) refl. A (se) sacrifica, a se devota, a se consacra. Eu... cătră ai mei patrioţi am jărtvit ostenealele mele. pravila (1814) XVI. Să ne jertfuim cu toţii, Să ne laude nepoţii, barac, ap. GCR. II 241/25. Să meargă la Turci să4 jervească (a. 1823). IORGA, s. N. 190. Fieşeare spre îndestularea toată Jertfeşte averi. konaki, p. 282. Ţie unuia voesc a jertfi acest an nou. marcovici, D. 2. O, patria mea, jărt-feşte-te! russo, S. 136/m. El a jertfit amorul său. c. NEGRUZZI, 1 56. Românii... se jertfiră ea nişte martiri pentru apărarea civilizaţiei. BĂL-CESCU, M. v. 8/m. Viaţa noastră să jertfim ! alecsandri, P. II 7. Ne făgăduim chiar a ne jertfi, ispirescu, l. 12. Ca un rob să te jertfeşti pentru binele obştesc. ZANNE, P. VIII 212. [Şi: jertvi (jervi) vb. IVa; jirtvi vb. IVa; jărtvi (jărfi) vb. IVa; — (paleosl. zrtvovati, idem) jertfui (jărtvui) vb. IVa. | Adjectiv: jertfit (cu negativul nejertfit),-ă = adus-jertfă, sacrificat, devotat, consacrat, închinat. Un fiu întru toate supus şi jertfit, marcovici, D. 5/ss. Ori moare de vreo boală, ori jertvit de cineva. PANN, E. I 98. Cazacii însă erau cu totul jertfiţi lui Mihai. băl-CESCU, m. v. 479; — jertfitor, -oare (mai des substantivat) (cel) care jertfeşte. Pre jirtviloriul acela... cu moarte îl pedepsea, istoria ruşilor, ap. GCR. II 51A,S. Ecatomba (a) bărbaţilor celor jertvitori. thoma, ib. 88/u. Un taur... pe care de abia 20 de jărtvitori ar fi putut să-l oprească, beldiman, H. p. i 63. | A fost r a c t e : jertfire, jertfuîre s. f. = acţiunea de a jertfi, sacrificiu. Jârtvuire D[o]mnuVui. BIBLIA (1688) 60. Fac o jărtvire. AXENTIE, ap. GCR. II 48/a. Aducându-te lui H[risto]s ca o jărtvă... prin... jărtvuîre vie priimită şi bine plăcută. mineiul (1776) 13A. Ar fi aşteptat în pace sângeroasa sa jertfire ? KONAKI, P. 262. Jărtfirea ce a făcut de zece mii coli gratis. I. IONESCU, c. VIII. Vitejiei tale o s’adue jertvire. PANN, E. 11, 106. Mântuitorul... ne arată legea practică..., legea jertfirei. BĂLCESCU, M. v. 2/«;— jertfit s. a.] ;— Derivat din jertfă. JERTFUI vb. IVa v. jertfi. JEBTUITOR s. a. v. jărui. JERTVĂ s. f. v. jertfă. JERTVEĂNIC s. a. 1 JERTVELNIC s. a. I v. jertfelnic. JERTVENIC s. a. J JîîRTVÎ vb. IV» V. jertfi. JEBUÎ vb. IVa v. jărui. JERVi vb. IV v. jertfi. JESTOC t adj. m. Rude, dur, michant. — Aspru, crud, rău, aprig. De n’are avea bărbatul altă nici o vină, ce numai aceasta vrăjmăşia, cându-i jestoc şi mânios. DOSOFTEIU, V. s. 86. Cf. PRAV. MOLD. 589, 614. Soţul... iaste foarte jestocu şi fără omenie, dosofteiu, V S. 167.. JESTRILĂ — 19 — JGHIAB — Din paleosi. zestoku «durus» s. rut. zestok «praeceps». Of. jastă. JESTRILĂ s. f. (Bot.) firable (Acer tataricum). — (Sârbism) Gladiş, verigar, (Pecienecica, jud. Se-verin). BORZA, BUL. GRĂD. BOT. XI 51. — Din sârb. zestila, idem. JEŢ s. a. 1°. Fauteuil, trâne. 2°. Banquette. 3°. Pre. 1°. Scaun încăpător, cu spetează (înaltă) şi braţe, fotoliu; spec. tron (LB.). Om den jeţiu şezându-şi. EVANGHELIE ÎNVĂŢĂTOARE (1644). BV. 145/<. IU Preutul şedea în jilţu. DOSOFTEIU, V. S. 2053. N’au rămas la... mănăstiri niee clopote, nice uşi, nice un her şi... jilţuri. LET. 11 123/3. Să nu şază la jeţuri. BIBLIA (1688) 1752. In uliţă mi se punea mie jăţiul. ib. 375. Jeţuri de aur. MINEIUL (1776) 292/i. Şi supt dânsul era un jăţiu mare de aur curat. ARAVIOON, ap. GCR. 11 130/25. Alexandru... avea voinici tineri împrejurul jeţului, alexandria, 28. (F i g.) Oreerii capului... este jăţul (— sediul) minţii. piscupescu, o. 120. Se puse pe un jilţ, unde şezii absorbită în gânduri, c. NEGRUZZI, I 27. Pe jilţu-mi lângă masă... scriu,, alecsandri, P. iii 4. Şezând... fără grijă răsturnat în jeţul meu... ODO-BESCU, iii 77/u. Pe un jeţ tăiat în stâncă stă... preotul cel păgân. EMINESCU, P. 204. Jeţul... de muşama în cancelaria poliţiei. CARAGIALE, m. 281. Şedea mereu pe jeţul ce-i dăruise... ginerei său. slavici, N. 207. Doamna primeşte... stând într’un jeţ. IORGA, 1. R. I 154. Oferi curtenitor femeilor jâlţurile de paie. C. PETRESCU, î. I 12. Boierul... şedea pe un jâlţ, în mijlocul ţăranilor. CREANGĂ, a. 164. Va sta Ohristos în jeţ, Ga să judece pe toţi. marian, î. 477, cf. TEODO-RESCU, P. P. 19. Şi şedeam la noi pe jeţ. BlBlt cpscu, 60. Numai jeţuri seoborîte. PĂSCULESCU, L. P. 36. | Jâlţ = laviţă cu spate. Com. V. BUCUR. 2°. Lăvicioară mobilă, îmbrăcată în piele, mai adesea cu răzemătoare, care se pune la căruţă, ca să şezi pe ea, leagăn. Cf. capră. Cf. PAŞCA, GL.,' com. VULCU. 3°. (Topogr. jud. Mehedinţi) Luncă fertilă, Trecând dealul sau culmea cea mai înaltă a văii sq,u luncei Motrului, dăm peste o mulţime de pa-rae care formează văi şi lunci frumoase şi fertile... care se numesc jelţuri. I. ionescu, M. 72. [Plur. jeţuri. \ Şi: jâlţ s. a., jeţiu (jăţiu, jăţ) s/a.; (Mold.) jelţ (jâlţ) s. a.; (Transilv.) jiţ s. a., jilţ s. a., jinţ s. a. viciu, COL. | Diminutive: jelţurel (jenţurel, jeţurel pamfile, crc. 63) s. a. La un colţ de masă scrisu-i jelţurel, Jelţ de aurel. teodoeescu, P. P. 24b. Prejur de mese Jelţurele drese. ib. 23b; — jălţiuâş s. a. ap. TDRG. | Derivat: jălţuît, -ă = în formă de jeţ. Seaun zugrăvit, Pe jos jălţmt (glosat prin: dres, aranjat, lustruit frumos). Pe jelţ bumbi de aur. PĂSCULESCU, L. P. 13]. — Din germ. Sitz, probabil prin mijlocirea altei limbi (în formele cu l pare a se fi amestecat germ. Sessel, cf. TDRG.). •îKŢÂn s. m. (Tip.) v. zeţar. JETILĂ s. f. v. jechilă. JâŢIU s. a. v. jeţ. JETON s. a. Jeton. — Fisă; fig. (mai ales complinit) : jeton de prezenţă = sumă de bani ce se plăteşte membrilor unei societăţi ca onorariu pentru fiecare şedinţă la care asistă. Regulamentul a fixat jetoane de prezenţă. MAIORESCU, D. I 86/2). Funcţionarii de orice categorie, delegaţi în consiliile de administraţie ale Regiilor, vor primi pentru zilele ce lucrează la consiliu un jeton de prezenţă. UNIVERSUL a. 1930, 3 Dec. — N. după fr. JETUl vb. IVa, refl. Se bourrer, se gorger. — (La Mărginenii din Transilv.) A se îndopa de mâncare. Com. c. LACEA. JETUl vb. IVa v. zeţuî. JEŢUIiEL s. a. v. jeţ. JEVfiNIE s. f. v. jivină. JKVUE s. f. v. gevrea. JEVRI vb. IVa 1 jevroâicA s. f. j Javră- JEVRtJICĂ s. f. Oeil-de-boeuf. — (Şimleu) Fereastră de formă rotundă în păretele din dosul casei : Nime ’n lume nu-l aude, Numa-o mândră de nevastă, Pe jevruieă de fereastră. VAIDA. JEZUÎT s. m. (ş. d.) v. iezuit. JEZURtNĂ s. f. v. vizuină. JGÂŢ s. m. Gosse. — Copil mic şi iute. E un jgâţ numai cât o ridiche (jud. Fălticeni). com SAT. iii 79. — Cf. zgâtie (de fată). JGÂTĂ s. f. Goître. —- (Sângeorz-Băi în Trans.) Umflătură la grumaz, guşă, orice umflătură pe cap. PAŞCA, gl. — Cf. gât. JGHEAB s. a. JGHEB vb. Ia JGHEBÂTtJR s. f. JGHEBÎŢĂ s. f. JGHEBUl vb. IVa v. jghiab. JGHIAB s. a. 1°. Canal, conduit. 2°. Auge. 3°. Dalie. 4°. Abde. 5°. Maie, fouloir. 6". Rigole. 7°. Rai-nure. Rigole. 8°. Gorge, deflU. Rocher. Terre sterile. 9». Essieu. 10°. Filet.. 11°. Cercueil. 12°. Communs. 1". Canal, conductă pentru scurgerea apei. L-au aruncat în jghiabul cetăţii cel eu gratie, pre unde <ă seură poghoiul. DOSOFTEIU, v. s. 104. Au mutat curgerea ei, ca printr’uln] jgheab. GCR. II 93/si. Ploua— de vărsa ca din jghiaburi apa. DIONISIE, c. 179. (F i g.) Cataractă. Jghiaburile ceriului s’au deşohis. biblia (1688) 5,2, cf. c. NEGRUZZI, II 5. 2°. S p e c. Albie săpată într’un trunchiu dt copac s. în piatră, servind pentru scurgerea apei dintr’o fântână (izvor, puţ, budăiu) s. ca adăpătoare pentru vite, teu că (DAMfi, T. 179), vă- 1 ă u. Umplură jghiaburile ea să adape oile. BIBLIA (1688) 40. Se duce... la fântână şi umple jghiabul. marian, î. 397. Să spălăm sghiaburile, Să adă-păm vitele. TEODORESCU, P. P. 672. [ P. anal. Trunchiu scobit în care se presară sare ori tărâţe pentru ca să le lingă oile. şez. iii 87/32. 3°. Scoc de lemn (s. în timpul din urmă şi de tinichea) de-alungul straşinii casei, pentru scurgerea apei de pe coperiş, uluc, 4°. (La moară) Scoc (DAMfi, T. 149, ŞEZ. VIII 187, cf. H. IX 60, XVIII 26, 28). Când nu este de măcinat la moară..., apa se sloboade pe o ierugă... ce se numeşte jghiab. liuba-iana, m. 104, cf. H. XVIII 143. Sghiaburile pe care vine apa de învârteşte roata cu cupele... H. IV 156. | Sgheab este acela care este pus să cure în el măcinişul. H. XIV 177. II. 11. 2* JIAN - 20 — JIDAN 5°. (La preparatul vinului) Călcător (damiS, T. 80). în nişte jghiaburi mari de lemn [poama] o calea cu picioarele. DRĂGIIICI, R. 28. Toarnă boştina... în sgheab(u). I. IONESCU, P. 252. Călcător sa/u, jghiab... făcut din scânduri, pamfile, i. c. 219/29. 6°. Şănţuleţ care serveşte la udatul semănăturilor, mai ales a zarzavaturilor, rigolă. Cu jghiaburi şi cu mănile îmbla de le udă. herodot, 79/33. 7°. Scobitură în formă de canal făcută de ploi în stânci s. de mână omenească în lemn s. piatră. O lespede lată, culcată în chip de masă şi brăzdată de jghiaburi netede, adâncite de mână de om. C. PETRESCU, R. D. 55. || Spec. Scobitură în bârnele din care se construesc pereţii caselor ţărăneşti (DAMfi, T. 95), jghebături. | Şanţul (găvanul, ulucul) mesii dulgherului, în care se ţin uneltele. DAMfi, t. 114. 8”. Locul cuprins între două picioare de munte (ŞEZ. III 189), drum îngust şi adânc între două dealuri (PORUCIC, T. E. 318), înfundătură (H. X 353). Trece în curmezâşu piste jgheabu, unde iaste iară piatră hotaru în pieioru cel mari (a. 1804). STEFANELLI, D. c. 320. Pământul se lăsa la vale... până se cufunda în jghiaburile mult umbrite ale Râmnicului şi Râmnicelului. ODOBE-scu, III 195/m. Mai jos, în jghiab pietros, într’o roată de mesteceni se strângea apa părăului într’o Saltă limpede, sadoveanu, săm. vi 339. Peste munţi şi. peste sghiaburi. teodorescu, p. p. 171. || Colţ de stâncă. LB., PORUCIC, t. e. 197. Sub stânca sau jgheabul în care bate apa. F. R. ati-LA, 70. || P. e x t. (Bran) Loc sărac, care nu produce nimic. Cf. VICIU, GL. 9°. S p e c. Osia vagonetului cu care se scoate piatra din paie (=mină). paşca, gl. 10°. (Transilv.) Un fel de plasă de pescuit, p 1 e ş c ă. LB. 11°. (Transilv.) Sicriu. LB. Secriul numit almin-trelea... în Transilvania... sghiag... se face totdeauna după starea mortului. MARIAN, î. 235. Cf. PAMFILE, I. c. 157/s. 12°. (Plur.) Toate clădirile unei gospodării s. aşezări, cu casă cu tot: Multe jghiaburi bune are. viciu, GL. Cf. acaret, heiuri. [Plur. jghiaburi. | Şi: (grafic): sghiab, şghiab s. a. | Diminutiv: jghebuleţ s. a. = vas lungueţ din care se adapă vitele. Şi’n sghebuleţ că-l punea. Păsculescu, L. P. 174. | Derivate: jghebiţă s. f. = jghiabul de la moară, pe unde curge făina măcinată. N. rev. R. xiv 349; — jghebătură s. f. = (Arhit.) îndoitură, ciubuc. TDRG. | Verb: jghebâ vb. Ia = înjgheba; — jghebul vb. IVa = a face cu dalta ori cu tesla borte în lemnele ce se folosesc la clădiri, a le scobi. Jghebueşte grinzile, cununile. VICIU, GL.]. —- Din paleosl. zlebu «canal». Cf. înjgheba. JIÂN s. m. (Cor.) 1°. Chanson populaire. 2°. Dan-se populaire. 1°. Numele unui cântec popular. H. II 14. Când eram flăcău... cântam şi eu v’o câteva cântice... : oltu, jiianu. jipescu, o. 91/5. 2°. Numele unei hore. pârvescu, h. 42, cf. H. IV 12. [Derivate: jiâncă s. f. = horă, dans. H. v 117, 434; IX 484, XVI 14. | Pronunţ. ji-a-J. —■ La origine, numele haiducului vestit Iancu «Jianu. JIANCĂ s. f. (Cor.) v. jianu. JIB, -A adj. Grand, fort, bien bâti. 2°. Beau-coup. 3°. Vite. — (Transilv. de nord). l.°. Adj. (Despre o persoană sau un lucru) Bine desvoltat, tare, puternic, zdravăn, mare. Ce jib te-ai făcut! paşca, gl. CABA, săl. Ce dărab jib de mălaiu ţi-ai tăiat. VICIU, gl. Cf. VAIDA, DR. V. 207. 2°. Adv. Mult, foarte mult. Când îs supărată jîb, Atunci fac voie şi râd. ţiplea, p. p. 38. 3°. Adv. Repede. Au venit tare jib. bran, S. [Cu rostire dialectală: jâb,-ă adj., adv.]. — Poate, din ung. zsib «comediant». JIC s. m. în expresia: jâe de om = om tinerel voinic. ION CR. III 345. [Cu rostire dialectală : jâe]. JICĂSNĂ s. f. (Pese.) v. jegajne. JICNt vb. IV v. jigni. JICNICKK t s. m. 1 ... > v. jitnita. JICNITĂ s. f. J JICOAlA s. f. v. vieol. JfD s. m. Juif. — (în Transilv. de nord şi Mold.) Jidan. întră în dugheana jidului. BĂNUŢ1, T. P. 113. Cu cuţitul lui Mihai taie capul jidului. c. S. V, 5. Este-un popă din doi jizi, Cunună pe ce# fugiţi. PAMFILE, CER. 150/2. Cf. BUD, P. P. 11. — Din rut. (pol.) zyd (colectiv: zydova), idem. Cf. j i t c ă, jidan, jidov, j i d ă u. JIDAN s. m. 1°. Juif. 2°. Sorte de scarabee (Me-loe proscarabaeus). 3°. Sorte de corvid6 (Nyctico-rax europaeus). 1°. Nume popular (adesea cu înţeles dispreţuitor) dat Evreilor, jid, jidău, jidov, (t) j i-dovin, ovreu, cf. iudeu, iudă, israelit,, semit, iuflă, iucman, târtan, jupân. Judanul e din fire speculant, c. negruzzi, i 324. Mă întorc la rusnaeii şi jidanii mei. petrescu, î. II 132. Un jidan leşesc, contemporanul ir 220. Măi jidane, măi jupâne, Nu-i schimba calu cu mine? MAT. FOLC. 1279/8, io. Decât slugă la jidan, Mai bine la oi cioban, şez. i 71b/24. Jidanul cu neagră barbă Duce pe dracu la iarbă. BAROZZI, L. 85/13. Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine. GOROVEI, CR. 1791. Jidan botezai = creştin cu apucături rele. zanne, p. VI 177. Are cap de jidan = umblă cu înşelăciuni, ib. 178. Parcă se bat jidanii în gura lui = vorbeşte repede şi cam nedesluşit, ib. Când vor ieşi jidanii la secere = niciodată, pamfile, CRC. 16, cf. 185, 192, 194. 2°. (Entom.) Jidov 3°. marian, ins. 82. 3°. (Ornit.) Corb-de-noapte. CADE. [Cu rostire dialectală: jădăn s. m. Şi: judân s. m. | Feminin: jidancă s. f. = ovreică, p. ext. numele unui joc (SEVASTOS, n. 281b/a«; PAMFILE, J. iii). Cf. jidancă, j i d o a f c ă. îmbrăcaţi... ca... jidani, jidance, pamfile, CRC. 192/35. Să vă duceţi la jidance. TEODORESCU, P. P. 367. Colo’n vale la priloage, Ţin orânda trei jidance, lit. pop. ap. HEM. 1541/15. Cf. sevas-TOS, P. P. 243A, ŞEZ. I 14/s. | Diminutive: jidănâş s. m. = jidan mic, tânăr, pipernicit, sărac, zdrenţuros. Privesc toate de pe lângă vreun Ji-dănaş. iorga, b. 33; — jidăncuţă s. f. = jidancă tânără şi frumuşică; p. ext. numele unui joc (cântec) cu lăutari (sevastos, n. 281b/se, PAMFILE, I. III 9, H. VI 51, X 278), cf. jidaucă, jidofeuţă. După capră încep să joace jidanii cântându-le lăutarii un anumit cântec: jidăneuţa. pamfile, CRC. 193/27. | Augmentativ: jidănoiu s. m. = jidan mare, bătrân. Vreun jidănaş sau jidănoiu cu laibăr. IORGA, B. 33. | Adjectiv: jidănesc, -eâscă adj. = de JIDĂNAŞ — 21 — JIDOV jidan, jidovesc, evreesc. | Adverb: jidă-neşte = în felul s. în limba jidănească, evreeşte, jidoveşte şi (s p e e. un fel de a înnota (cf. pamfile, j. i). | Colectiv: jidănime s. f. = neamul, totalitatea jidanilor, mulţime de jidani, jidov im e, evreime. Amestec de ungurime şi de jidănime patriotică, iorga, n. r. a. i 236.]. — Cu schimb de sufix din jidău s. derivat din jid, cu suf. augm. -an. Cf. jidău, jidov, j i t c ă. JIDĂNÂŞ s. m. JIDANCA s. f. jidAnci rA s. f. JIDÂNfiSC, -EÂSCĂ adj. V. jidan. JIDĂNEŞTE adv. JIDĂNIME s. f. JIDĂNOI! s. m. JIDÂU s. m. Juif. — (Ungurism rar în Transilv.) Jidan, VISKI, câmp. 222. [Mai răspândit, şi prin Moldova, femininul: jidâucă s. f. = jidancă, jidovoaică, evreică, pamfile, j. ii, crc. 192.1. — Din ung. zsido, idem. Cf. j i d, jidan, jidov, j i t c ă. JIDÂUCĂ s. f. v. jidău. JlDAVĂ s. f. v. jidovină. JIDOĂFCĂ s. f. JIDOĂICĂ s. f. JIDOÂVCĂ s. f. v. jidov. JIDOFCCţA s. f. JIDOUCĂ s. t JlDOV s. m. 1°. Juif. 2°. Geant, oolosse. Ri-chard. 3". Sorte de scarabee (Meloe proscara-baeus) 1°. (întrebuinţat mai ales în literatura veche şi în Transilvania) Jidan, evreu. E jidovilorn [jidovii N. testament 1648; jidovi biblia 1688) şi Eliniloru sile nu proaste făcea. COD. VOR. 4/5. Petru... rudă de jidovi... era. coresi, ev. 210/u. Se muncescu într’însu jidovii. CUV. D. bătr. II 348. Au prins pre câţiva jidovi şi i-au pus la închisoare. LET. II 4OO/23. Cum, tu fiindu jidovii, dela mene ceri să beai? varlaam, ap. ■GCR. I IO8/2. De are fi vraciul şi jidov, vom cAeade mai mult. prav. 506. Eretic şi jidov împotriva creştinilor nu să primesc spre mărturia. PRAVILA (1814) 75. Au luat cu dobândă de ia jidovi, c. negruzzi, 1 87. Pedeapsa jidovului rătăcitor. ODOBESCU, iii IO/10. (Ahasverus, personaj legendar, osândit să rătăcească veşnic pe pământ, fiindcă insultase pe Isus când purta crucea în spinare). Maica Domnului era fata lui David şi slujia la un Jidov, pamfile, CRC. 117/as. Câinii de jidovi îl chinuiau [pe Isus], mat. FOLC. 1073/31. Domnul Hristos a fost tot jidov mar&i şez. iii 29/s. Jidovii de aceea îs «chistrui»..., pen-trucă ei, după moartea lui Hristos, să fi tăiaturi cocoş. GOROVEI, CR. 1790. Prin unele părţi se crede că dacă de la Sântă-Măria-mare fi până la Sântă-Maria-cea-mică nu cade brumă, se împut jidovii, pamfile, S. t. 37. Cf. zanne, P. 1 71. Du-te ’n jidovi!: du-te dracului (Sibiu). Com. LAZĂR. 2°. (Mit. pop.) Fiinţă supranaturală, uriaş (RĂ-DULESCU-CODIN), om mare şi bine făcut, tare (VICIU, GL.), om înspiţat, voinic, rupt din mal, hojmalău (CIAUŞANU, v.). Se mai aflau comorile îngropate de jidovi, c. petrescu, r. dr. 138. Dar cele mai multe comori ne sânt rămase de la acel soiu de oameni oare a trăit înaintea noastră, adică de la uricşi sau jidovi, ramfile, com. 8/13. | (Predicativ, cu funcţiune adjectivală) Omu ăsta aşa-i de jidov, ca un urs ! viciu, gl. # De când cu jidovii = adică în vechime, de când erau oamenii mari, jidovi. ZANNE, P. VI 181. A fi rupt din jidovi, adică om voinic, corpolent, ib. 180. II Om chiabur, bogat ; putred de avut, gros la pungă; cu chiag la punga, cald la pungă, cu său la rărunchi, stup de bani, stup neretezat. CIAUŞANU, V. 3°. (Entom., în Bucov. şi Transilv.) Un fel de gândac trândav şi moale în trup, care lasă de Ia încheeturile picioarelor un fel de suc galben şi puturos. Se mai numeşte şi: jidan, marian, Ins. S2/j3. Jidov = goangă puturoasă, păcală, m. r. 32. [Cu rostire regională: jâdov s. m. | Şi: jiduv (cu plur. dialectal jâdugi). Iuda la jâdugi mergea Şi din gur’ aşa zâcea... pamfile, crc. 65. j Formă literară slavă: jidovin f s. m. Eu amu sântu omu jidovinu (= jidovu n. testament 1648; BTBLIA 1688). COD. vor. 36/4, cf. 78/s. | Feminine: (rus. zidovka), jidovcă (jidoâfcă, jidoucă arh. folk. 1 199, jidovcă f s. f. = evreică, jidancă. Şi de să vor împreuna cu jidovcă (= ovreică MUNT.) să cliiamă mestecare de sânge. prav. 1021. Trei Nemţoaice, trei jidoafce. MAT. FOLC. 373/s. Cf. ŞEZ. 288/u. Joacă dracu pe parate cu jidoavca dc ureche (= Umbra). GOROVEI, c 380 ; — jidoâică s. f. Trei nemţoaice, trei jidoaice. MAT. FOLC. 265/ao; — jidovoaică s. f. (DICŢ.) ; — jidoveâncă s. f. = joc cu lăutari. pamfile, J. Iii, 19. [ Diminutiv: jidofcuţă s. f. = jidancă mică şi drăguţă, j i d o v e a sc a. cu lăutari, cf. jidăncuţă, jidoveasca. pamfile, j. II 284/,. [ Augmentativ: jido-voc s. m. = uriaş, namilă, monstru. Cel jidovoc mare cu neagra suliţă... alexici, L. p. 148/,. | Adjectiv: jidovesc,-eâscă adj. = jidănesc, evreesc, ebraic; uriaş, ce trece peste puterile omeneşti ; p. ext. nelegiuit, spurcat. Rătezare jidovească. mardarie, l. 4232. Nîirodului jidovescu. CORESI, EV. Cu mare muncă scoasem den limbă jidovească... pre lim,bă românească, palia, ap. GCR. 1 37/21. Auziră că evreiască limbă (limbă jidovească N. testament 1648 ; limba jidovească biblia 1688) glăsi cătr’ inşii. cod. vor. 38/s. Coconii jidoveşti, popa ioan DIN VINŢI, ap. GCR. I 287/1. Slove elineşti şi jidoveşti, alexandria, ib. II 167/2o. Caftan jidovesc. eminescu. N. 78. Bubă jidovească. PAMFILE, B. I8/43. Căruţa jidovească. SEVASTOS. P. P. 75. Neamul jidovesc, îndrăcit şi diavolesc. MAT. folc. 1462/so 4^ Ooţ jidovesc = cot mare. ZANNE, P. v 209, cf. ŞEZ. IV 175/is. Muncă jidovească — muncă mare, grea. ZANNE, P. VI 182, cf. ispirescu. L. 207. (Substantivat) jidoveasca s. f. art.=joc cu lăutari, cf. jidofcuţă, jidăncuţă. pamfile, crc. 129, cf. sevastos n. 281bAo; — jidovetic adj. în expresia: om jido-vetic = care vorbeşte ca jidanii, e fricos şi bicisnic. şez. iii 69/22. Cf. lei ba. | Adverb: jidoveşte adv. = evreeşte, jidăneşte; numele unui joc cu lăutari, cf. jidăneşte. pamfile, J. iii 9. Lui i se cântă jidoveşte de lăutari, pamfile, CRC. 192/i4, Cf. 67/is, H. III 388, SEVASTOS, N. 28IV20. | Colectiv: jidovime s. f. = neamul jidovesc : totalitatea jidovilor, evreime, jidănime. Ştiut iaste D[u]mnedzău în jidovime. DOSOFTEIU, ap. gcr. 1 212/27. | Abstract: jidovie t s. f. = lege jidovească, iudaism; (concretizat, ad 2°) lucru uriaş (RĂDULESCU-CODIN, M. N. XLIII). Ţî-indu-să... cu jidoviia— DOSOFTEIU, V. s. 1792. | Verb: «paleosl. Mdoviti se) jidovi IVa refl. = a se face, a deveni Jidov, a trece la iudaism. Mulţi 3 JIDOVCĂ 22 JIGANIE dentru limbi... să jidoviia pentru frica Jidovilor. biblia (1688) 361,!; (cu adjectivul uneori substantivat) jidovît,-ă = care a ajuns, a devenit jidovesc ; ajuns în mânile jidanilor, exploatat de jidani, care serveşte interesele lor, cf. filosemit. Acum ţara-i jidovită Şi amar precupeţită. ALECSANDRI, ap. TDRG.] —• Din poleosl. zidovinu, idem. (Sensul de «uriaş» îl are şi bulg. zid). Cf. jidovinu t. JIDOVCĂ S. f. JIDOVEÂNCĂ s. f. JIDOVEÂSCĂ s. f. JIDOVESC,-EĂSCĂ adj. JIDOVEŞTE adv. JIDOVfiTIC.-Ă adj. JIDOVI vb. IV» JIDOVIE s. f. JIDOVlME s. f. JIDOVlN t s. m. v. jidov. JIDOVlNĂ s. f. Defile. — (Mold.) Drum între două dealuri (ŞEZ. XXXI 11 ; H. X 475), drum care are distanţa cea mai scurtă de la un loc până la altul (Com. tomiac), tăietură naturală într’un mal, pe care coboară un drum (BRĂESCU, M. 67), năruitură, surpătură de mal (ŞEZ. XTXXll), râpă greu de străbătut (Com. furtună), tăietură mai mare în pământ ce pare a nu fi naturală (PORUCIC, E. 32), movilă foarte mare făcută de oameni foarte de mult (id. 26). Eu miros friptura şi-mi pândesc flăcăul într’o jâdovină. i. NEGRUZZI, V 443. [Cu rostire regională: jâdovină, jâdogină. jidogină s. f. | Cu alt sufix: jidavă s. f. = loc care pare a fi o veche aşezare omenească, straşnic zidită şi uriaş proiectată; p. gener. ceva tare şi mare. PORUCIC, T. E. 473]. — Derivat din jidov (2°) «uriaş», cu suf. local -ină. JIDOVOĂICĂ 6 JIDOVOC s. m. JIDCV s. m. f. v. jidov. JIENEÂSCĂ s. f. art. Norn d’une danse paysan-ne. — Numele unei hore. Jucau Jienii «jieneasca». dragomir, o. M. 214. [Pronunţ, ji-e]. — Derivat din jian («locuitor din regiunea Jiului»), cu suf. adj. -esc. JIG s. a. 1°. Marque au fer rouge. 2°. Pyrose. 3°. Esquinancie, 4tranguillon des chevau-x. 1“. (Banat) Semn făcut cu fierul roşu pe corpul animalelor (gr. băn.), semn cu care se înfierează oile şi caprele, ca să se cunoască, într’ o parte sau alta a urechii s. a botului. LIUBA-IANA. m. 112, Com. A. COCA. 2°. (Patol.; Transilv., Bucov., Mold. de sud) O arsură ce se simte une-ori în piept (esofag) câteva ore după mâncare, jărăgaiu, j i g ă r a i e, (în medicină) pirosis (leon, med. 305/»), arsură pe piept (H. xvii 5), arsură de stomac (caba, SĂl.) ; o acreală ce-ţi vine pe gât după ce-ai mâncat (Zahareşti, în Bucov., com. G. nistor), mân-eărimea căpătată pe gâtiţă prin mâncări acre (Straja, în Bucov., com. A. tomiac) ; un fel de râgâială ce ustură în gât şi în piept (şez. iii 14). Femei îngreunate... având... mare jig. marian, na. 12. Cei ce voesc să n’aibă gâlci şi să nu-i taie jâgul... id. se. ii 264. 3°. (Veter.) Inflamaţia amigdalelor la cai, cf. ş o p a r 1 a i ţ ă, guşter, cihac. [Plur. (aproape neîntrebuinţat în sensul 2°—3°; jiguri. | Cu rostire regională: jăg. | Verb: (sârb. zigovati «a înfiera») jig ui (jâgui), jegui (jăgui) IV» = (ad 1° trans.) a arde cu fierul roşu, a înfiera: Am jâguit boul (Oraviţa). Com. a. coca;— (ad 2°, u n i p e r s.) a avea jigăraiu, a-1 arde pe cineva pe gât: mă jăgue. REV. CRIT. III 158. | Abstract: (ad 2°) jeguiâlă (jiguiâlă) s. f. = arsură pe gât (Oltenia, CONV. lit. 366), ojic (A. O. VII 158). îmi vine o jiguială (tip. jigneală) pe gât, de ciorba dela prânz. BOCEANU, GL.]. — în sensul 1° din sârb. iig, idem. Pentru sensul 2°, cf. jeg2, j i g ă r a i e. JIG s. a. v. jeg1. JIG s. a. (Băeş.) Granit. — (în Munţii Apuseni) Piatră tare, granit (Criscior). Com. ST. PAŞCA. Cf. c i o r ă s c. — Poate, la origine, «piatră care dă scântei», în legătură etimologică cu slav. zegati «a arde». jigAjne 8. f. JIGAJNE s. f. JIGĂJNIE S. f. JIGÂJNITĂ s. f. v. jegajnie. JIGÂI.A s. f. Fer rouge. — Ţeapă de fier care se înfierbântă în foc spre a arde cu ea, cf. frigare. Fură arşi cu jigale înfocate de her. dosofteiu, v. s. 90. [Şi: jivâlă (jiveâlă) t s. f. Bagă o jivală înfocată în ureache. id. ib. 36. Ji-veale înfocate, id. ib. cf. 34, 36; — juvâlă s. f. = cu iu cârligat la vârf şi înfierbântat, cu care se bortesc ciubucele sau se scobeşte în lulea. ŞEZ. V. 103. Asta-i juvală de făcut ciubuce din târş de brad alb. conv. lit. xliv, voi. I 658; — jihâlă s. f. (rostit jâlială) şi jihâc s. a. (rostit jâhac) = sârmă groasă cu care se scoate măduva de soc sau cu care se fac borţi (= găuri) prin felurite obiecte de lemn (Straja, în Bucov.). Com. A. TOMIAC; — juhâlă s. f. = sulă groasă pentru jupit cruşala şi îngurzit opinci (Vicov, în Bucov.). Com. G. NISTOR. | Derivat: (aluzie la ţepele înroşite în foc, cu care muncesc dracii pe păcătoşi în iad) juva-lâie s. f. (javalâiu s. a. şez. v. 103) = mulţime mare de draci, p. ext. de ţigani s. oameni «ţigă-netici» (şez. V. 103), sperlaraie (Com. FURTUNĂ) . Cf. harmalaie. Când s’o pornit o ju-valaie de draci din cei negri, să se risipească pământul, nu alta! (Botoşani). Com. FURTUNĂ.]. Din rus. zigalo, idem rut. zihalo «sârmă de fier înfierbântată, care se vâră prin ţeava pipei» (din slav. zeg- «ard»). JIGĂLÎA s. f. art. Danse paysanne. unui dans popular. H. II 320. Numele JIGÂNIE s. f. 1°. Insecte părăsite. 2°. (Sale) bete, monstre. 1°. Insectă parazită (păduche, ploşniţă, purece, etc.) Să stârpească păduchii de lemn, puricii, li-bărcile şi toate jigăniile de prin casă. grigoritt-RIGO. MED. II 17. 2°. P. ext. Animal disgustător, scârbos, spurcat (şerpi, şopârle, broaşte MARIAN, se. ii 194), monstruos (balauri, scorpii, etc.) ; p. ext. orice animal (LB.), spec. fiară slăbatică (H. iii 48), animal feroce (PAMFILE, J. II), care se dă la om şi rupe vitele (urs, lup RĂDULESCU - codin) ; bală, dihanie, jivină, lighioaie; (mai ales în glumă şi dispreţ) animal domestic (câne, pisică, ciauşanu, v.) jigodie. Zise Domnul: rodească pământul jigănii după firea sa, dobitoace jiganii. palia, ap. GCR. I 34/3B. Dobitocul \şi jâgă-niile. coresi, ev. 377/as. Porumbul..., această jiga-nie. id. ib. 510/27. Jigăniile toate... le ţin sfinte..., iar JIGĂNIUŢĂ % — 23 — JIGHITJŢĂ cine va omorî jâganie..., moartea îi iaste judecata. HERODOT 11 l/u. Va îngropa curse pentru să vi-neaze jiganii. PRAV. 10/2. Şarpile este o jiganie mai înţeleaptă şi mai cuminte decât toate jigăniile. neagoe-vodă, ap. GCR. I 166/si. Jiganii... cutnu-8 culbecii, broaştele. EUSTATIE. ib. 117/V Lăsară să-l mănânce jigăniile şi pasările. DOSOFTEIU, V. s. 311. Toate jigăniile târîtoare câte era cu dânsul în chivot... biblia (1688) 5. Leul... mai tare şi mai vrăjmaş decât toate jigăniile. CANTEMIR, IST. 25. Aceaste jiganii (doi băl,auri mari şi groaznici)... au deschis aripile lor. ARA-VICON MITOLOGICON, ap. GCR. II 130/i,. [Albinele] se apără... de oameni, de dobitoace şi de orice feliu de jiganii sau jivini. economia 174. Ge făcea el văzându-se de atâte jiganii împresorat ? ţichindeal, F. 8. Jiganie sălbatică şi spurcată. GORJAN. H. 13. Ga de nişte jiganii s’au îngrozit. PANN, E. II 32. Mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii. CREANGĂ,’ P. 94. Avea nouă limbi acea jiganie. ispirescu, l. 343. Scorpia e jiganie urîtă, uneori cu trup de şarpe. RĂDULESCU-CO-DlN, F. 323/20. Jigănii şi Hghioni de ale pădurii. id. ib. 12/m. Jigăniile vor năvăli la sate. pamfile, v 8/23. Să le ferească D-zeu... de jigănii (lupi, urşi etc.) PRECUP, P. 26/32. Să nu dai în nimeni cu căpăstru, că4 rău de jigănii. gorovei, CR. 627. Pământul e şi el tot o jiganie mare cu gură. şez. III IOO/7. Cf. VII 51, XXX 12. Jiganîa, cât de mare, are stăpânul ei = nu e nimeni fără stăpân. ZANNE, P. IX 632. Cf. I 496, III 561. [Cu rostire regională: jâgânie. | Plur. -gănii coresi, EV. 133/29 şi -ganii ib. 133/32. | Şi: (+ ji-gSiraie) jigărânie s. f. = jiganie. LB. | Diminutiv: jigăniuţă s. f. (atestat numai la CANTEMIR). Mica si de nimica jigăniuţă ce se chiamă liliac. IST. 5ir Cf. 31, 56, 149; HR. 24/®!. — Dintr’un slav *zeganije «arsură, pişcătură, muşcătură (de insectă)» din zeg- «ard, pişe (despre insecte, cf. rus. zigalka «mouche-piqueuse»)», cu sensul modificat după dihanie. JIGĂNltJŢĂ s. f. jiganie. JIGĂRĂIE s. f. 1°. Maladie des chiens. Oîseaux. 2°. Pyrose. 1°. (Mold.) Boala cânilor ale cărei simptome sânt oboseala, tristeţea, bale la gură, tuse, cf. j i -goare, jigodie. ŞEZ. IV 126, v 193, X 25. Cf. xxxi 112 ; H. XII 279, 303. Gând să intru pe poartă, sar deodată nişte câni la mine... apu-ca4-ar jăgăraia ! alecsandri, t. 100. || Fig. Cuvânt de ocară pentru câni. Ţibă, jigăraie, de aici! TDRG. Ce jigăraie de câni costelivi! CARA-GIALE, S. N. 112. Cf. H. X 355, XII 301. || P. e x t. (Transilv.; mai ales la plur.; la început, probabil, în sens dispreţuitor, cf. cobai e) Tot felul de păsări, galiţe. LB. O pădure frumoasă, pliră (= plină) de tot felul de jigărăi. FRÂNCU-CAN-drea, M. 277. 2°. (Med.) Arsură pe care o simte omul în esofag după beţii s. mâncări grase, grele, jig, j e g ă 1 (LEON, MED. 135, cf. bianu, D. s.), j e g u i a 1 ă, p i r o z ă, arsuri. [Cu rostire regională : jâgăraie, jigamie, jâga-raie. | Şi: (t jiganie) jigărânie s. f. = jiganie. LB. | Cu alte sufixe: jigoâre (jâgoare) s. f. (Ban.) = boală de câni; arsuri pe piept, novacovici, c. B. 24. Mi-i jigoare s. am jigoare — am arsuri pe gât. Com. A. coca. Baia’nvie de răchie, Moşu’ moare de jigoare! ZANNE, P. IV 99. Mânca-te-ar jigoarea! H. XVII 317; — jigărâiniţă s. f. = jigăraie. Com. MARIAN; — jighineâlă s. f. (Mold.) = usturime de gât; fig. greşală (paMfile, c.), boroboaţă, pocinog (CADE). Pân nu-mi făcuşi jighireala, nu te lăsaşi! FLORINI, ap. CADE.]. — Pentru sensul l°-2° cf. bulg. zegari «câne cu limba scoasă din cauza căldurii», ung. zsigora «boală de câni»; în sensul 3° înrudit cu jig1 (jeg2), jegăl, jeguială. JIGĂRÂINIŢĂ s. f. 1 .... , . V v. jigaraie. JIGĂRÂNIE S. f. I JIGĂREÂLĂ s. f. v. jigări. JIGĂRI vb. IVa refl. Maigrir, dep6rir. — A slăbi (după o boală s. din cauza unei boli cronice ori din lipsă de hrană suficientă), rămânând fără vlagă, palid şi uscat la faţă, fără puteri, pipernicit, prăpădit, numai piele şi oase, (despre vite şi) fără păr, etc. Când... n’ăi mai cumpăra dela jidov... ovreiu’ se jigărieşte. JIPESCU,O. 84. [Şi: jigări vb. XVa. | Mai ales sub forma de p a r t.-a d j.: jigărit (jigărit rădulescu-codin, f. 208/m, în Mold. şi ţigărit, ţigărît) -ă = tras la faţă, slab, palid, uscat (rev. crit. iii 158), fără vlagă RUSSO, S.), nedesvoltat, slăbit, pipernicit, prăpădit, plin de răni (rădulescu-codin, f. 206) ; murdar, urît (paşca, gl.), hărsit (H. XVII 117). [In acel pământ rădăcinile crese] mai jigărite. economia 6. Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au rădicat astă literatură ţigărită. RUSSO s. 50/i2. Sănteţi... ţigăriţi şi gingaşi, c. NEGRUZZI, I 245. Jigărit, sfrejit şi galben. CARAGIALE, s. 68/ie. Neamul lui jigărit şi spălăcit. IORGA, N. R. A. I 353. îmbrăcat civil, jigărit ca un motan, teo-doreanu, M. II 57, cf. ispirescu, L. 285. O familie de pisici jigărite, petrescu, C. v. 15. Te-i osteni şi îi arăta ţâgărîtă şi prizărită. SBIERA, ap. TDRG. Scăldători... pentru copii jigăriţi, leon, med. 41. Ctbcu... Mititel şi jigărit, mat. folc. 373. Veni un jigărit de bou, slab şi izinit. radulescu-CODIN, F. 208. Unui om slab, unei vaci slabe căreia, îi cade părul, i se zice jigărit, şez. xxxi 112. Cf. XVII 176. I Abstracte: jigărîre (ţigărire) s. f. = acţiunea de a se jigări; — jigăreâlă s. f. -boală a plantelor jigărite, alteraţiune din lipsa luminii necesare vegetaţiunii lor. costinescu]. — Din ung. szigâr (szikâr, cigâr) «slab», apropiat de jigodie, jigăraie, etc. Cf. cihac, li 510. JIGÂRICIOÂRĂ s. f. v. jigărită. JIGĂRITĂ s. f. Abatis. — (Banat) Plămâni (Com. COCA) de vite cornute (viciu, GL.) ; p. ext. toate măruntaiele din care se face drobul de miel (Com. A. cosma). [Rostit: jăgăriţă s. f. j Diminutiv: jigârieioâră s. f.=plămâni. Izdat... Din ini/mioare, Din jigărieioare, Din fiere... Ieşi din toate închieturUe (Oraviţa). marian, na. 40]. — Din sârb. gigarica «plămâni» ; cf. c i g h i r1. JIGÂRNIŢĂ s. f. JIGĂSNIE s. f. JIGÂŞNIE s. f. JIGAŞNÎE S. f. J1GÂSNITĂ s. f. (Pese.) v. jegajnie. JIGHÎR s. a. v. cighir1. JIGHIR vb. la. — Attiser. — A scurmă cu ceva în spuza focului, pamfile, J. ii. [Cu rostire dialectală: jâghirâ vb. IVa"J. — Din aceeaşi familie ca jeg, jegăraie, etc. JIGHIREÂLĂ s. f. v. jigăraie. JIGHIUŢĂ s. f. ficheveau. — (La tors) Jurubiţă de 30 de fire. încrucişerile se numesc rost şi rostul e de 10 jighiuţi; o jighiuţă de 10 verbe, o vearbă JIGLĂ — 24 — JILAV are S fire. şez. IX 44, pamfile, i. c. 211. Pânza se împarte în gherbe, mateale. jăghmţe. H. Xiv 437, of. X 357. [Pronunţ, -ghi-u-, \ Cu rostire dialectală jâghiuţă, jâghiuţă. [ [Plur. -uţe şi -uţi.1. ■liiilA s. f. Cheville (du joug,). — (Oltenia; la car) Bulfeu, giglete (dam£, t. 13). Bulfeiele... sau jiglele sânt late. PAMFILE, l. c. 138/u, cf. A. 44/u. Frânghie legată de... resteu, sau jiglă. ION CR. IV 218. Of. H. V 16, 152, N. REV. R. XIV 349 (Mehed.). [Cu rostire dialectală: jâglă = o stinghie de la jug, între gâtul boului şi caiul ce intră prin jug şi proţap. ION CR. 347.]. —- Din bulg. zegla (zegalu), idem. Cf. j u g 1 e i e. JIGNĂ s. f. v. jignea. JIGNEA s. f. Forge. — Locul unde fierarul înroşeşte fierul, şi care se numeşte şi c u ş i\ i ţ ă. DAMfi, T. 108. [Şi: jignă s. f. H. I 24, x 539.]’ — Cf. sârb. vignja «coşul fierarului» (şi ţigăneşte vignja) TDRG. JIGNI vb. IVa. I. 1°. Frapper, toucher. 2°. Leser. 3°. Offenser, blesser. II. Raneir, aigrir. I. T r a n s. 1°. A lovi, a atinge. Turcii... lă’n-grijau de ceea parte pre unul a nu jigni [cu tunul]. BELDIMAÎT, TR. 57. 2°. F i g. A aduce o atingere, un prejudiţiu, a lovi în ceva. Au jignit dreptatea. URICARIUL VIII 141/25. Hrisoavele nu să pot jigni întru nimica din cuprinderea lor. URICARIUL V 9/28. Drept... care jicnea aşezămintele cele vechi, odo-BESCU, 11 24. 3°. A atinge pe cineva în demnitatea s. onoarea sa, a-i aduce o ofensă, a ofensa. Să nu jicneşti prin ele vreo^persoană, c. NEGRUZZI, 11 253/25. îi spusese... să nu-i mai vorbească de asta, că-l jigneşte. CONTEMPORANUL V, voi. II 493. II. Eef 1. (Despre alimente) A căpăta un miros s. gust rău (din cauză că s’au învechit s. au fost păstrate la loc închis), cf. a s e încinge. Spec. (despre făină, bucate) a se strica. Se jignesc bucatele şi făina, dacă stau multă vreme închise în coşuri. I. BERESCU, ţara oltului, iii nr. 36. S’a jignit făina, a căpătai un miros. H. XVIII 177. | (Despre untdelemn, untură, etc.) A avea un miros greu, urît, un duhnet rău. CIAUŞANU, V. | (La Braşov, despre salamul vechiu) A avea un gust care face să ţi se încleşteze fălcile câjid îl mănânci. [Cu rostire dialectală: jăgni. | Şi: jicni vb. IVa, jegni vb. IVa = a răni uşor. LB. | Adjectiv: jignit (jicnit, jecnit a. o. vii 158), -ă = lovit, atins; prejudiţiat.; ofensat, vătămat; cu un miros s. gust particular. (Ad I). Să deşteptară sv[i]nţii şi rnvisără (= înviară) ; nice leac [de la] jigniţii] de putregiune. dosofteiu, V. s. 762. Poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale. C. NE-GRUZZI, I 284. Nu e poveste, domnule, — întâmpina Duţu jignit, slavici, N. II 331. Numai de-un lucru era baba cu inima jignită, că nu poate să le zică tată şi mamă. CREANGĂ, P. 76; (ad II) Salamul, untdelemnul e jignit. | Abstracte: jignire (jicnire) s. f. = acţiunea de a jigni; lovire, atingere ; prejudiţiu ; ofensă, vătămare ; mustrare. Fără jignire de cuget [greu vor da foc], beldi-MAN, TR. 60. Ar fi o jignire a dogmelor bisericeşti. c. NEGRUZZI, I 242; — jigneâlă s. f. = faptul de a fi jignit ((II) ; carne stricată, mucegăită. A. o. VII 158. Jigneală capătă bucatele necoapte sau făina, dacă stau grămadă, tara oltului III nr. 36.]. —Din slav. zignuti «a arde, a aprinde, a lovi» (cf. sârb. Signuti «a da o împunsătură», rus. iig-nuti «a lovi, păgubi»). JIGNICEIt t s. m. ) _ JIGNITA s. f. } 1 J!tn,ţ;i- JIGOAre s. f. v. jigăraie. JIGODIE s. f. .1°. Maladie^ des chiens. 2°. Sale bete. 1°. Boală cănească (care-i face să icnească de la inimă. CIAUŞANU, v.), cf. jigăraie, rapăn. Cf. H. V 195, 396, XVIII 104. Tremuri ca un căţel bolnav de jigodie. DELAVRANCEA, s. 196. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului ! CARAGIALE, M. 332. Se bănueşte că jigodia vine la câine, dacă doarme în cenuşă. GRIGORIU-RIGO, med. ii 11. Jigodia sau rapănul omoară numai câinii, id. ib. De jigodie se dă unt proaspăt de vacă amestecat cu ardeiu de pe un pieptene, gorovei, CR. 386. Nu e bine să laşi cânelui coada netăiată, pentru că capătă boala cea rea, jigodia. Com. v. lazar. 2°. Termin dispreţuitor dat câinilor (slabi, bolnavi) , p. e x t. şi altor animale, mai rar oamenilor (H. IX 90), jiganie, sălbătăciţiu o (Com. V. BUCUR). Ce frumos era Hector acum câteva luni şi acum e o jigodie ! Com. V. şoarec. Toate jigodiile câte ’n baltă le vedea Pe toate că le prindea. MARIAN, sa. 259. Dar acum ce mă necăjeşte mai rău de vreo două săptămâni încoace, e o jigodie de purcel pe care l-a adus un creştin. D. STĂNOIU, c. I. 116. Cf. H. IX 90. [Adjectiv: jigodit, -ă = bolnav de jigodie. l~le-ăi fi jigodit, să-ţi treacă; De-ăi fi turbat, să iei câmpii ! CIAUŞANU, v.]. — Cf. ung. zsigora «boală de câni (colici)». PONTBRIANT. JlGODfT. -A adj. v. jigodie. JIHÂC s. a. JIIlAl.A s. f. JIJÂU s. a. v. jujeu. JÎJIE s. f. Abondamment. — în expresia: curge (s. are nasul) jijie = curge în abundenţă; îi curg mucii ca apa. ION CR. IV 22. —1 De la numele râului Jijia. JUlNĂ s. f. Salete. — Murdărie (mai ales cea de pe faţă, mâni, vase, etc.) (Sălişte). Com. ban-Ciu. — Cf. i z i n ă. JIJlŢA s. f. Sarments, — Viţă, vrej, curpen. loază de hameiu, mazăre, castraveţi. LB. — Pentru etimologie, cf. viţă (rostit în unele regiuni jiţă) şi bulg. Mea «fir». JIL s. f. Yeine. — Vână (la cal). Jâla de sub piept. DE. V 308. [Rostit: jâlă]. — Din bulg. zila, idem. JILÂU s. a. Iiabot. — Gealău (gilău), rindea. H. XVIII 104. [Verb: jilăi = jelui; (cu pan. adj.) jilăit, -ă = dat la rindea. Bâta-i... Jilăită’n patru dungi. STAN, M. 255], JILAV, -A adj. I. 1°. Humide, moite. 2°. Fort, vi-goureux. II. Prairie maricageuse. I. Adj. Deosebirea dintre «umed» şi jilav e mai mult regională: Muntenia păstrează cuvântul vechiu «umed», jilav fiind neuzitat; în Moldova cuvântul mai nou, jilav, a înlocuit pe «umed», care e mai mult literar. Acolo unde se găsesc — ca în Ardeal — amândouă cuvintele, ele sânt sau sinonime, sau s’a stabilit o diferenţiare de sens care variază dela loc la loc sau chiar dela individ la jigală. JILĂVEALĂ — 25 — JIMB individ. Mai răspândită pare a fi prin Ardeal deosebirea care este şi între ungurescul «nedves» şi «nyirkos»: umezeala e mai mult. la suprafaţă şi se usucă mai repede, jilav e un obiect în care apa a pătruns mai adânc şi l-a făcut moale, lunecos, cleios, vâscos (cf. etimologia !). Dimineaţa, iarba necosită e umedă (s. udă) de rouă; iarba cosită, dacă a fost plouată mai mult timp, e jilavă. Geamul aburit (s. asudat) e umed (nu e jilav!). Un zid plin de igrasie e jilav (dar şi umed). 1°. Umed, pătruns de umezeală s. igrasie. Să se dea oilor mâncare uscată, nici de cum jilavă. CALENDARIU (1814) 186/23. Frunzele... jilave [ale trifoiului pre rouă], economia 72. [Iarba] nu strâns’o cam jilavă. DRĂGHICI, R. 121. Car-toflele... dacă nu vor fi jilave... i. IONESCU, C. 216. O humă sură şi jilavă, odobescu, III 187/m. Dimineaţa era rece şi jilavă, contemporanul, IV 392. Două mânuţe încă jilave de apă. teodo-REANU, M. II 116. Poteca rar umblată, mă înfundă în tufişuri jilave, petrescu, s. 20. Lemnu-şele erau jilave. RETEGANUL, P. iii 42/». Grăunţele jilave nu le putem duce la măcinat. Com. G. ’toFAN. Cf. PAMFILE, A. I8/10. 2°. (Ban.) Tare, care nu se poate frânge, vâri* jos (NOVACOVICI, C. B. 24), neelastic, nefiert. LIUBA. II. Substantivat subt forma feminină: .Tilavă =~ luncă bogată în mlaştini. PORUCIC, T. E. 186. [Abstract: (rar, neîntrebuinţat) jilăvîe s. f. = jilăveală, umezeală. DICŢ.] — Din bulg. zilavîi «lipicios, cleios, lutos» şi «elastic, vânjos», în Banat din sârb. zilav «vânosi-. .JII.AVK.VI..1 s. f. v. jilavi. JILAVETE s. m. Gourdin. — Reteveiu, scurtătură de lemn (ciauşanu, V.) cărăveiu de lemn (BOCEANU, MEH.), ciomag (BARONZI, L. 111/.), prăjină, bogată lungă (Gorj, PAŞCA, GL.) ; lemn luat în grabă de la gard ori de^ aiurea, atunci când se bat oamenii. (ION CR. iii, 347). Au apucat carii bâte, carii prăjini, cari căt[e] un jilă-veate şi începură în lung şi.... lat a-l măsura. Ţl-CHINDEAL, F. 110. Na jiloveaţa aceasta din nu-ele legate la olaltă. reteganul, p. 1 74/x. Când te-oiu croi cu jilovetele ăsta pe spate, mă cunoşti tu cine sânt! BOCEANU, meh. [Şi: jilovete s. m., jiloveâtă s. f. paşca gl., jiloveâtă s. f.; — ji-rovete s. m. - bâtă noduroasă, zdravănă, ion cr. vii 155]. — Derivat (probabil pe teren slav) din jilav «vânjos, neelastic» cu sufixul -eţ (= -ete). JILĂVl vb. Mouiller. — Trans. şi refl. A (se) face jilav, a (se) umezi. Iarba fie cât de uscată, în porcani se jilăveşte, se tocmeşte bine. IONESCU, C. 113. | Intrans. A se umezi. Iarna nice odată nu plouă [în Tataria] ; de-abîa jă-loveşte pământul. SIMEON DASCĂLUL, ap. TDRG. [Şi: jilovi vb. IVa. | Adjectiv: jilăvit,-ă = umezit. ( Abstracte: jilăvîre s. f. = umezire. La jilăvire se aprinde [fânul] şi mucezăşte. I. 10-nescu, c. 114 ; jilăveală s. f. = umezeală. Este cu putinţă... jîlăveala să se aprindă t DRĂGHICI, R. 122. Noaptea era jilavă şi rece ; în jilăveala aceasta, târgul părea amortit. sadoveanu, ap. TDRG.] — Derivat din jiîav. jii,AvîK s. f. v. jiîav. JILfiRIU f s. m. v jeler. JIUETCA s. f. (îmbrac.) Gilet. — Veşmânt scurt şi fără mâneci, purtat de bărbaţi (în unele regiuni şi la ţară (H. 11 31, 118, 126, 147, XII 105, 600, mai ales în zile de sărbătoare şi la ceremonii pamfile, 1. c. 356/4) subt haină, vestă. Vestit prin fasonul jiletcilor, c. NEGRUZZI, I 238. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii. RUSSO, S. 17/iit. încins eu sabia... peste jiletcă, caragiale, M. 280. Pe jiletca domnului primar luceşte lanţ de aur. sa-DOVEANU, M. 166. # în jiietcă = fără haină. Un domn gras, în jiletcă, îşi citeşte gazeta. G. vâlsan, conv. lit. xlii 141. [Şi: jeletcă s. f. cu rostire regională : jâletcă s. f., ap. TDRG. ; jaletcă s. f. pamfile, i. c. 356/<; giUtcă s. f. H. IV 57. | Diminutiv: jiletcel s. a. Şî-l căutaţi în jiletcel. PĂSCULESCU, L. P. 46], — Din rus. s. bulg. ziletka, idem (din fr. gilet). JILETCEL s. a. (îmbrăc.) v. jiletcă. JîlfA s. f. v. julfă. JILtP s. 111. 1°. Biez du tnoulin. 3°. Troupeau (de boeufs). (Transilv.) 1°. Construcţie din bârne şi scânduri, pe care e condusă apa care se varsă pe roata morii s. a şteampurilor ori la piuă, cf. jghiab, lăptoc, ce ternă. Apa vine de la iaz pe jîlip, un pat construit din bârne şi scânduri, iar de pe jilip curge pe seoc. păcală, M. r. 460. Pe jilipul de pe leasă, pe care apa se scurge treptat. F. Rt ATILA, 132. Cf. H. XVII 8, 17, 236, VICIU GL. 96. i! Stavilă, caba, s. 98. 2". Construcţie din buşteni pe povârnişul unei coaste, pe care alunecă la vale buştenii tăiaţi în pădurile din munţi. îndemna oamenii săi... la împinaerea... buştenilor spre jilip. N. ureche, ap. CADE. 3n. (Atestat numai în LB.) Ciurdă, ciopor. Jilip de boi. LB. [Plur. -lipuri. | Şi (ad 2°): jlip = loc pripor şi lunecos, închis pe ambele părţi, prin mijlocul căruia li se dă drumul butucilor la vale (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac]. — Din ung. zsilip idem (1°—2°). JÎLIŞTE s. f. v. velişte. JILOVEÂTĂ s. f. 1 JILOVEÂţA S. f. I V. jilăvete. JILOVETE S. m. j JILŢ s. a. v. jeţ. JIMB,-A adj. 1°. Arque. 2°. (Bouche) de tra-vers. 3°. isdente. — (Transilv. şi Mold.) 1°. Strâmb. LB. Are picioarele jămbe (Criscior, în Munţii Apuseni). Com. st. paşca. || Adverb. Strâmb. LB. 2°. S p e c. Strâmb la gură. LB. 3°. Ştirb, căruia îi lipsesc din dinţii [de] dinainte. mai ales din cei de de-asupra. rev. crit. tii 158. [Cu rostire regională, mai ales jâmb,-ă. | Adjectiv: jimbât,-ă = strâmbat ; cu gura strâmbată ; (prin apropiere de zâmbat) colţat, cu dinţii afară, care are dinţi nepotriviţi ori două rânduri de dinţi (şez. m’l8/is), care are dinţii de dinainte călăriţi, crescuţi peste olaltă (Sălişte, j. Sibiu, com. A. BANCIU). Gura largă şi jimiba-tă. vlahuţă, N. 16. Jămbată i se zice unei femei cu maxilarul inferior strâmbat (Poiana, jud. Năsăud). Com. s. pop. | Verbe: jimbâ t r ana şi refl. 1 = a (se) strâmba (LB.) ; spec. a (-şi) strâmba gura. Numai lucrurile de tinichea şi de fier moale se jâmbă (Frata, în Câmpia Ardealului). Com. v. BUCUR. I s’o jâmbat gura = i s'a JIMBA — 26 — JIND strâmbat (unui invalid de războiu lovit de glonte). Copilul se jambă oătră altul, când scoate limba şi-şi schimonoseşte faţa. Jâmbă-lemne (Mitol. pop.) s. m. = Strâmbă-lemne (Crişcior, în Munţii Apuseni) Com. st. paşca; — înjimbă înjâmba) 1 = a strâmba, a curba (Straja, în Bucov.) Com. A. tomiac; — jimbi (jinghi, jânghi) IVa = despre dinţi) a cădea ; (prin apropiere de zâmbi) a zâmbi, a omizi (LB.) A jimM a râde = a zâmbi a râde (propriu : a-şi strâmba gura ca şi când ai vrea să râzi). Li sânt dinţii lănci... şi li-i limba spată iute... Dinţii să li să jimbască Şi limba să să tâmpască ! DOSOFTEIU, PS. 186. Esop, jimbind a râde, zice... esop (a. 1812). ap. GCR. II 209/is, cf. BARAC, ar. 78; — (prin etimologie populară) înjunghia Ia. Se înjunghia a râde = zâmbeşte a râde (Cândeşti, în Mold.). Com. T. naum (cf, şi exemplul citat — greşit subt înjunghia B"). | Abstracte: jimbîre (junghire) s. f. = zâmbire, zâmbet, LB. Ochii privesc cu jinghire. BARAC, AR. 19. Drăgălaşă la jinghire. id. ib. 74; — jimbătură s. f. = strâmbătură (LB.) ; s p e c. locul unde apa e mai a-dâncă, având încreţituri la suprafaţă (Com. M. sadoveanu). Mie nu-mi place când văd asemenea jimbătură a apei. SADOVEANU, î. A. 144; junghet s. a. Privindu^mă cu un junghet de râs, îmi făcu semn să-l urmez. I. ciocârlan, p. P. 41. | Alt derivat: jimbor s. m. = omul ai cărui dinţi sânt crescuţi unul peste altul. BUGNARIU, NĂS., com. N. DRĂGANU.]. — Etimologia necunoscută. (Cuvântul se găseşte şi la Aromâni: jimbu şi jumbu «ştirb», încât el nu poate veni din ungureşte, cum credea cihac II 510. Aduce aminte pe alb. dhâmbo «ştirb» (subst.), dhâmbol şi dhumboll «ştirb» (adj.) dhâmbac (tosc. dhembac) «cu dinţi lungi, zâmbat», derivate de la geg. dhâmb, tosc. dhemb «dinte», dar corespondentul j- pentru alb. dli- e neobişnuit. Cf. şi jimi. Cu sârb. îumba «găurice» cu greu poate fi adus în legătură). > JIMB vb. I 1 .. . > v. jimb. JIMBI vb. IVa J JÎMBIŢĂ s. f. v. .i ap iţă1. JIMBLA s. f. Petit pain. — Pânişoară din făină albă (pe alocuri: de calitate mai puţin fină decât franzela), bulcă. Mestecă, trei măsuri de făină de jemble şi coace pâine, palia (1582), cf. 65. ManZi decât jemna mai frumoasă, dosofteiu. PS. 275. Voiu pune înaintea ta jămnă de pâine. BIBLIA (1688) 218. Am dat... pentru jăble... sim-brîia moşului (a. 1682). iorga, s. d. xii 102 4 pite, 10 jimbre (a. 1800). ib. 130. Vor scoate pâine şi jămnă de vânzare (a. 1826). URICARIUL V. 169/u. Doă jimble pe zi şi 8 pâini proaste, ib. v. 35/». în toată ziua se da merticuri, jimblă, vin şi mâncare la familii. GOLESCU, î. 107. Ce jimblă, ce cozonac! pann, p. v. iii 89. Jămle făcute cu făină aprinsă, alecsandri, t. 1353. Pitarii... se ocupau... cu fabricarea pânei şi a jemnelor. bogdan, c. M. 102. Făcea cinste cu covrigi şi jimble. marian, nu. 744. Nuna cea mare ia o jemlă. ib. 600. Bulei sau jemne. id. na. 136. Vinul boierilor,... jimbla cocoanelor, teodorescu, p. p. 204. Pâne bună ca jamla. stan, m. 255. [Şi: jimbră s. f., jâmlă s. f., jâblă s. f.; (Transilvania) jemblă s. f., jemlă (jâmlă) s. f., (Mold.) jemnă (jămnă) s. f. marian, nu. 648, sevas-tos, nu. 398/m, jâmblă s. f. caba, săl. 98, jeâmlă s. f. LB. | Diminutive: jimbluţă s. f. (Tran-silv.) jemluţă s. f. LB; jimbluţă s. f. Care jimblule numai să fie coapte tare (a. 1795). iorga, s. D. viii 31; (Banat) jemnîşcă (jemişcă CADE, jimîşcă IRINEU, s. B. 55, jămişcă Com. A. cosma) s. f. CADE. | Nomen agentis: jimblâr (jâmhlâr, jimlâr, jămlâr iorga, s.d. vi 186, jâmlâr, jem-lar(iu) LB.) s. m. = brutar (fin) ; vânzător de jimblă. Carte de orânduire vătafului de jâmblari. CAT. man. 118, 274. Călugări jimlari (a. 1805). iorga, s. d. vii 11. 73 lei pe an doi jâmlari a curţii gospod (a. 1776). URICARIUL XIX 393/2. De la 2 jimblari. ib. XIX 341/i4; — (cu femini-n u 1) jimblăreâscă (jemlărîţă LB.) s. f. = bru-tăreasă, vânzătoare de jimblă. DICŢ. | Local: jimblărie s. f. = brutărie (fină). DICŢ.j. — Din ung. zsemlye (cf. şi pol. zemla), care vine din germ. Semmel (iar acesta din lat. simila). JlMBLĂ s. f. (Iht.) v. jamnă. JIMBLÂR s. m. 1 jimblAreâsA s. f. I ............... JIMBLĂRÎE S. f. V- JUnWa- jimblijţA s. f. J JIMBOR s. m. v. jimb. JIMBRĂ S. f. 1 .. ... . , V v. jimbla1. JIMBULIŢA s. f. J JIMl vb. IVa. Grouiller. — A mişuna, a viermui, a foi. Fiiarse (= fierbu COR.; fierbea Cs, HUR.; jimi DOS.) ţeara lorii de broaşte, psalt. 220/38. Jâmăsc (verbul se întrebuinţează numai la persoana 3) =sânt foarte mulţi (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac. [Cu rostire regională: jâmi]. — Etimologia necunoscută. (Aduce aminte pe alb. dhem-ez, dzem-iee «vierme», cf. însă şi j u -medie, jumet). JIMIGĂIU s. m. sing. Rebut. — Rămăşiţa c-are se aruncă, «lepădătură». Jimigaiu de peşte, jimi-gaiu de varză. RĂDULESCU-CODIN. [Şi: jumu-gâiu s. m. sing. = peşte mic, juvete. PĂSCULESCU, Lş p. (subt juvete)]. — Cf. jimi. JIMÎŞCĂ s. f. 1 .. , > v. jimbla. JIMLÂR s. m. J JîMIjI vb. IV. Fouger. — (Transilv. de vest şi Banat; despre porci) A râma, a scormoni, a răscoli pământul cu râtul. REV. CRIT. 158. Porcul jimue cu flitul în pământ. Com. COCA. [Şi: jumuli vb.'’ IVa, jumurlui vb. IVa = a scurma în noroiu după grăunţe (despre porci), şez. vil 181]. — Probabil, înrudit cu jumuli1 (în ungureşte existând şi variantele gyim şi gyom). JINÂCĂLI vb. IVa. Mouttler. — A muia în apă rufele, înainte de a le pune la zolit în obroc. Am fost la, părău şi am jinăcălit cămeşile şi mi-au îngheţat mâinile (Bilca, în Bucov.) Com. G. tofan. JINĂPĂN s. m. (Bot.) v. jneapăn. JINÂR subst. (Bot.) Numele unei plante de apă (?). paşca gl. [Diminutiv: jinăreă s. f. nume de buruiană îl. XII 286.]. JINĂRE s. f. (Bot.) v. jinar. JINÂU s. a. v. jenui. JlNCHIŢĂ s. f. (Păst.) v. .jintiţă. JIND s. a. sing. Dăsir, envie. — Dorinţă mare (încât îţi «lasă gura apă»), poftă; dor puternic (şez. vin 8) (mai ales după ceva greu de ajuns JINDĂ — 27 — JINTIŢĂ s. de căpătat). Cu jind = plin de dorinţă, cu dor; duc jindul — duc dorul, doresc. Inima-m[i] cu jând te cere. I. văcărescu, P. 238/m. Să nu mai ducem jăndul. PANN, E. V. 142. Spre bolţile tăriei Cu jind la ce să mai cătăm ? VLAHUŢĂ, P. 51. Şi jindului nesăţios I s’a ’mbia ospăţ îmbelşugat. GORUN, F. 77. Brăncoveanu a privit cu jind spre frumuseţa veche a bisericii din Argeş. IORGA, c. I. II 43. Zise ţiganul cu jând... SBIERA, p. 284/u. Tot cu dorul şi cu jindul după -feciorul cel mic... RĂDULESCU-CODIN, î. 151. Să-şi mai potolească jindul. TEODORESCU, P. P. 172b. Să se sature de joc, că destul n’or mai juca toate paresimile — 7 săptămâni ducând jind jocului ! MUSCEL 28. Ele se uitaţi cu jind la dânsul, ispt-RESCU, L. 150, cf. 66, 343; U. 98/», SLAVICI, N. 262, FUNDESCU, L. P. 66/e.. Găseam câte o codiţă de peşte şi mâneam cu jând. şez. VI 141. [Cu rostire regională: jând. | Şi: jîndă s. f. pamfile, a.]. — Postverbal de la jindul. JÎNDĂ s. f. v. jind. JINDÂK(IU) s. m. v. jandarm. JINDIOS, -OÂsA adj. v. jindul. JÎNDIŢĂ s. f. (Păst.) v. jintiţă. JINDUf vb. IVa. 1°. Ddsirer, avoir envie de, con-voiter. 2°. Stre prive de. lp. Trans. A dori ceva cu poftă mare, a-i lăsa gura apă după ceva, a pofti tare (lucrul altuia Com. v. şoarec), a duce jindul, a râvni (rămni) ceva, a se uita' cu jind la ceva, a fl ahtiat după ceva. Mulţi ochi au jinduit-o. DELAVRANCEA, s. 9. Maimuţe şi copii o să te admire, De jindueşti o cinste-aşa aleasă. GORUN, F. 26. Când un flăcău are boi, îl jinduesc fetele. ION CR. IV 130. | I n-'.rans, (construit cu prep. la)’ Scaunul de la Târgovîşte, la care jinduia de atâta vreme... vlahuţă, ap. CADE. | A b s o 1. Nu jindui... şi nu fii la’ndoială. PANN, E. IV 83. Prin negura de aburi... umplând casa de miros, iar motanul, purceii şi căţelul, jinduind, aleargă... M. florian, săm. i 387. Cine trăeşte nădăjduind, moare jinduind. ROMÂNUL GLUMEŢ, 8/,o. 2". R e f 1. (Rar) A regreta. DICŢ. Cine trăeşte nâdăjduindu-se, moare jinduindu-se. pann, p. v. iii 73. \ Cu rostire regională: jândui vb. IVa. | Adjective: jinduit (jănduit), -ă = (cu înţeles pasiv) poftit, râvnit; (cu înţeles activ) care duce jindul, (construit cu prep. d e) jinduitor, dorit, ahtiat (l. GOL. c. I 122°) ; lipsit de ceva. Acea mulţumită de care sânt jânduită, de atâta vreme... GORJAN, H. I 80, cf. 77. Acadele şi covrigi, după care sfârâiţi inima lui de copil jinduit de toate, sandu-aldea, LUC. VI 451. — jinduitor (jânduitor), -oare = care jindueşte; poftitor, doritor, ahtiat. Firea făm,eiască este mândră şi foarte jinduitoare. piscupescu, O. 126. Priviri jinduitoare. IORGA, L. II. 1; — jindios (jăndios), -ă = jinduitor, care duce jindul, dorul (pamfile) ; duşmănos (RĂ-DULESCU-CODIN) (la origine : invidios). | Abstracte: jinduire (jănduire) s. f. = acţiunea de a jindui ; dorinţă, poftă mare după ceva ; invidie (COSTINESCU). Omul... arată mai mare şi mai multă jănduire şi nemulţumire în stare avută.. decât în stare rea. piscupescu, o. 114 ; — jin-duiâlă (jânduiălă) s. f. = jinduire. DICŢ.) — Din paleosl. *zţdovati (derivat din zşdati, «cupere». A. Byhan, Jahresber. V, 341. JINDUIÂLĂ s. f. v. jindui. JINGAŞ,-Ă adj. = gingaş. STAN, M. 256. tJINOIi s. a. v. şinor. JINŢ s. a. v. jeţ. JINTĂLÂU s. a. Moussoir. — (Transilv.) Un lemn, cam de un metru de lung, care la un capăt poartă un cerc ; cu el păcurarii bat laptele cel închegat când fac caşul (bugnariu, NĂS.), un disc de lemn, cu o coadă înţepenită la mijloc ; cu această unealtă [se] sfarmă laptele închegat în putină (Suciul-de-sus. VICIU, gl.), bătător, brighidău, mâtcă. Cu jântalăul se bate laptele închegat pănă devine fluid ca laptele dulce. PRECUP, P. 14/». [Plur. -laie. | Cu rostire regională: jântălâu s. a., gintălău s. a. VICIU, gl., jintaleu s. a. După ce laptele se închiagă, se mestecă cu sterţu (lemn de mestecat), apoi se bate cu jintaleul. H. xviii 228]. — Derivat din jintui, cu suf. instr. -ălău. jlNTERĂ s. f. (Bot.) Joubarbe. — Urechelniţă. BULET. GRĂD. bot. v. nr. 3-4, 67. Cf. J i n ţ u r’ă. jlNTEŢĂ, JINTEŢE s. f. (Păst.) v. jintiţă. JINTIŢĂ s. f. 1°. Sorte de laitage, prepare avec le deuxidme petit-lait. 2°. Sorte de potage prepare aux oeufs d’abeille. 1°. (Păst.) Mâncare ciobănească făcută din «janţ» fiert, numită pe alocuri şi : (în Haţeg) duruele, (în Jiu) bamburi, lapte covăsit. viciu, gl. Zerul ce rămâne din caş, dacă se fierbe, se îngroaşe, făcând urdă. Se ia zer dfi acesta, cu urdă, se bate cu prepeleacul ca să se. sfarme bulgării şi se lasă să se înăcrească, făcând jintiţă, un fel de lapte foarte recoritor. LUNGEANU, CL. 227. Se ia zărul de sub caş (jân-tuitul), se pune într’ o căldare la fiert şi cât fierbe se tot mestecă cu un tăujeri (băţ), ca să nu se prindă pe fund şi să se afume ; din jântuitul acesta căpătăm jintiţă. şez. vii 113. Zărul ce rămâne cu puţine bucăţi de urdă într’ însul se chia-mă jintiţă H. vii 358. Jintiţă = partea din zăr ce se depune pe fundul căldării la prepararea ur-•dei din zăr. ION CR. A^ll 154. Jintiţă — urdă caldă nestrecurată, adică cu zer la un loc. cum fierbe la foc. marian. Caşul se face din lapte, punându-se chiag; din rămăşiţă se scoate urda, punându-se la fiert, iar rămăşiţa dela urdă se numeşte jântiţă. H. viii 46. Zerul rămas în bu-dacă dela caş se fierbe încetul cu pază, se mestecă până ce se alege o materie groasă de-asupra, pe care o ia în strecurătoare cu lingura, când se numeşte jintiţă, şi, după ce s’a stors de zer bine, urdă. H. X 109. Cf. H. I 100, 252, II 117. 145, etc., iii 71, 309, etc., IV 86, 145 etc., V 381, 394. VI 30. 50 etc., vil 262, 358, etc. viii 154, 336, etc., JX 143, 194, etc., x 188, 210, etc., XI 6, 98, etc., XII 96, 172, etc., XIII 126, 135, etc., XIV 176, 489, etc., XV 4, 400, etc., xvi 160, 226, etc., XVII 8, 425, etc. Jintiţă felii. H. xil 30. Dacă jintiţă dulce se pune într’o putină, expusă mai mult timp (ca 12 ore, cel puţin) la o temperatură ridicată, se acreşte şi astfel, în această stare, avem jintiţă acră. h. xil 172, cf. I 269, VIII 260, x 32, xvil 392. Din jintiţă răcită în timp de 14 ore şi amestecată cu alta, căldicică, se face ţiţeiul (jintiţă acră), foarte răcoritoare şi întăritoare. H. iii 71. Zerul dulce amestecat cu urda dulce se numeşte jintiţă sau şi gunoaie. H. xvil 149. Jintiţă = janţ. H. xv 149. Jintiţă de urdă. precup. P. 20. 2°. P. anal. Jântiţă = mâncare (supă) pregătită din clocitură de trântori. Com. v. halip. JINTUI Câ.nd mănânci jâtnitâ de albine... ion CR. III 149. [Plur., rar jintiţi. H. vili/s 228. | Scris şi : sintiţă H. XVII 140, rostit în unele regiuni : gin-tiţă H. XV 508, 368, jântiţă. j Şi: jinchiţă (jân-ehiţă H. XVIII 45) s. f., jînteţă (jânteţă) H. m 49, X 505, s. f. XVI 133, jinteţe s. f. H.' viii 449. jindiţă s. f. H. IV 155, 223, vii 506, XII 117, jântiţă (scris santiţă H. XV 503) s. f. H. Vin 260, xiv 224, jântiţe s. f. h. x 208, 538, jânteţă s. f. H. Vlll/s 73, X 400], — Dintr’un paleosl. *ăţîtica (derivat din zqti, cu prez. Mm- «storc»), păstrat în sârb. (în Her-ţegovina) zetica, «zer» (cf. şi slov. ozimdelc «un fel de brânză», rut. vyzymoh, rus. Himera «ceea ce s’a stors, boştină», cf. jumară ; pentru sensul 2°, cf. Mmka «fagur de miere»). Prin păstori români cuvântul a intrat în ungureşte (zsendicze, zsin-czicza, zsenzice, zsengice), la Slovaci (Mncica, zin-tica, zentica), Ruteni (cyntiia), Cehi (zindice), Poloni (zynczyca, zyntyca, zentyea, zetyca, zen-oica, Sencyca) şi în unele dialecte germane din Ungaria (Schentitze «lapte fiert de oaie»). St. Wedkiewiez, Mitteiltmgen d. rum. Inst. Wien, 281—284 ; P. S k o k, Zeitschrift f. slav. Phil. xxxv (1013), 348; Miklosich, Etym. Wb. 411. Cf. jintui, j i n t ă 1 ă u, jumară. JINTUÎ vb. IV (a) 1°. Pressurer le fromage frais pour en extraire le deuxieme petit lait. 2°. Agitcr, secouer. 3°. Pressurer (f i g.). 1°. (Păst.) T r a n s. A stoarce caşul de «janţ», frământându-1 pe «crintă». pamfile, i. c. 34, şez. iii 18/u, H. I 139. După ce au strecurat caşul în budac, îi dă chiag, apoi îl bate cu brighi-dăul, îl învârteşte cu lopăţica, apoi îl strânge cu mâinile, îl jântueşte (adică îl frământă bine), îl dă la ceatlău... H. vin 260. Cf. 298, vni/2 200. 2°. P. anal. T r a n s. A clătina mereu un vas, pentruca lichidul din el să se mişte s. să se amestece bine. Cf. FKÂNCU-CANDEEA, m. 102. Spre a se aerisi mai apoi, când schimbarea [apei] nu e posibilă, vasul [cu peşti] se va mişca mereu, se va jintui sau se va împroşca adesea cu o pompă in el. F. R. atila 145, cf. 273. |l A scurge dintr’un vas într’altul. Nu mai jintui atâta zama, că o turburi cu totul ! (Auzit în Braşov). || A întoarce moarea din jada cu curechiu (butea cu varză), ca să se înăcrească (viciu, GL.), cf. a pritoci. 3°. Fig. A bate, a stoarce de avere. şez. iii 18/u. [Ind. prez. jintue-sc şi jintuiu (mai ales la pers. 3: jintue). | Cu rostire regională: jântui vb. IVa. ( Şi: jentui vb. IVa (Ad 1°). Dăm chiag laptelui..., ii stoarcem, apoi îl frământăm, adică jentuim.. H. XVI 207. | Adjective: jintuit (jantuit, jentuit), -ă ; jintuitor (jântuitor), -oâre. (Substantivate): jintuît s. a. = zerul gras (de culoare ceva mai albă) care iese din a doua frământare şi stoarcere a caşului (cf. janţ) ; laptele ce iese din caş după ce odată se stoarce zarul (BUGNARIU, NÂS.), scursură groasă din caşul dulce frământat (CREANGĂ, GL.), esenţa groasă a caşului din care se scoate untul (după ce caşul a fost stors de zăr, se frământă şi apoi se stoarce jântuitul şez. iii 18/»), zeama dulce ce rămâne după facerea caşxilui (ib. Vil 98). Din jintuit se face urdă (H. X 505) şi unt (MARIAN). Untul din lapte de oi se face [aşa]: se ia jîntuit de sub caş... se pune în budacă... se lasă să se prindă ori să se înăcrească şi apoi, punându-se în budălău, se bate cu brighidăul până se alege untul. ŞEZ. VII 98, cf. H. VIII 21, 77, 260, VIII/2 183, X 21, 45 etc., XII 327, 462 etc., XV 425. Din lapte închegat şi adunat se ia zarul cu lingura, apoi se sfarmă mărunt cu mânile şi se apasă cu mâna către fundul budăcii, ca să iasă din el jân- 28 — JIR tuitul. PRECUP, P. 19/22. Din jintuit se prepară mâncarea ţărănească numită balmnş. Cf. şez. VII 152, CREANGĂ, GL.; jintuftă (jântuită) s. f. H. XII 375. Jântuită, din care se scoate untul. H. X 465; jantuit s. a. H. X 208; (+ janţ) jenţuît s. a. H. xv 100 ; — jintuitoăre s. f. = unealtă de ciobănie (H. X 538) care serveşte la jintuit. I Abstracte: jintuire (jântuire) s. f.; jintuît s. a. ; — jintuiâlă (jântuiâlâ, gintuiălă). s. f. = stoarcerea caşului de janţ (PAMFILE, 1. c. 34) ; (concretizat, mai ales prin Transilv.) zer gras stors din caş (LB.), zer acru (H. XVII 5), zer de după urdă, zer acru (viciu GL.), zerul de desubt.ul spumei din care se face caşul (H. Vili 328, 151, cf. X 254, XII 552, XVII 343), jintu it. Gintuiala, care e pregătită tot din zer, care nu se fierbe, ci-l ţin într’un anumit vas, până când se înăcreşte şi pregătesc bucate, cu deosebire salata cea verde. H. xvn 368. O oală de jântuială. marian, sa. 165]. — Dintr’un paleosl. zţştovati (din *z$ti «a stoarce» ), cf. jintiţă, jintălău. JINTUIÂLĂ s. f. JINTUÎT s. a. JINTUÎTĂ s. f. JINTUITOÂRE S. f. (Păst.j v. jintui. JÎNŢUKĂ s. f. (Bot.) Joubarbe. — Urechelniţă PANTU, PL. — Rostire dialectală pentru ghinţură. Cf. j i n-t e r ă. JlNUf vb. IVa v. jenui. JIP s. a. v. jep şi jup. JIP s. m. 1°. Pieu. 2°. Nu. — (Ban.) 1°. Par. Com. izverniceanu. 2°. Adverbial. Gol. M’a lăsat jâp — gol (Oraviţa). Com. A. coca. [Rostit : jâp. j Derivat: jipân s. m. = prăjină, lemn mai lung şi subţire, lipsit de crengi (Com. a. coca) ; tufan, stejar (şez. IX 6) ; f ig. om mare, spătos, novac (CIAUŞANU, V.) Nu ştiu cine mi-o fi tăiat doi jipani. BOCEANU, GL. Ajunge în pădurea mare la un jipan mare. GRI-GORIU-RIGO, MED. I 183]. JIP s. m. sing. v. jep. JIP subst. Boulingrin. — (Ungurism) Pajişte (VAIDA, CABA, SĂL.)-, ierbiş (PORUCIC, E. 318). [Pluralul? | Şi: jupă s. f. = ierbiş des, regiune cu Ierbiş, fâneaţă. POROCIC, E. 318]. — Din ung. gyep, idem. JIPÂN s. m. v. jip2. JIPÂT,- Ă adj. v. jep1. JIPI s. m. (Bot.) v. jepi. JIPUÎ t vb. IVa v. jupui. JIR s. a. Faine (fruit du hâtre). — Fructul s. rodul fagului (GOROVEIU, C., H. x 205), întrebuinţat ca nutreţ pentru porci. Au dăruit... Dum-nedzău jiru (a. 1609-15). ROSETTI, B. 81. împăratul... cu gliganii în munte păştea în jiru. dosofteiu, v. s. 38s. 1Ţârul ce se va face p[r]in dumbrăvi şi p[r]in codri. URICARIUL IV 43/22. Pădure de jâr (a. 1827). ib. xxv 53, cf. XVI 48/i». Ghinde... jir. economia (1806) 98. Ghinda şi iirul din păduri vin într’ajutorul ţinerei cu putină cheltuială a porcilor, I. ionescu, M. 363. Turma dusă la jir. slavici, N. 127. Fagului îi treb să-ş la « Sb0( din TEG floa- puşi păsc CR. sfori a m< DUL [r de j: nut ung. jîrişl după lav: (sări jirov a da XIV. Să f când A cu de U 49], JII JII (Trai 1». 158. 2°. sever, [Şi lesee» JIR — 29 — J1RFA trebue o vară de cel puţin cinci luni, pentru ca să-şi îndeplinească perioada sa de vegetaţie, de la mugur până la jir. MEHEDINŢI, G. F. 164. Sboară... [gaiţa] căutânduişi nutreţul, ce constă din jir, alune, castane... MARIAN, o. II 68, cf. reteganul, P. I. 45/io. Dacă primăvara este multă floare de jâr, toamna va fi bună, recolta de po-puşoiu. GOROVEI, CR. 3019. Jir şi ghindă mi-am păscut, teodorescu, P. P. 135. Oloi de jâr. ion CR. iii 56/2. # A mâna porcii la jir = a dormi sforăind. Se aşterne pe somn şi unde nu începe a mâna porcii la jir... creangă, P. 226; cf. RĂ-DULESCU-CODIN, î. 5, 8, 19. [Pluralul jiruri e rar şi însemnează «varietăţi de jir». | Cu rostire regională: jâr s. a. | Diminutiv: jirişor s. m. Serisor = lat. glandula ung. makocska. LEX. MARS. | Colectiv-local: jirişte s. f. = pădure de fagi, în care Ies porcii după jir. Mistreţ doborît la jiriştca pădurilor. DE LAVRANCEA, s. 172, cf. V. V. 201. [ Abstracte: (sârb. zirovina «chirie pentru păscutul jirului») jirovină s. f., jirovnicie s. f. = învoială, drept de a da porcii la jir (cf. BRĂESCU, M., IORGA, s. D. XIV. p. XLIII), (chirie pentru) păşunatul de jir. Să fie vitele slobode să păşuneze... prin păduri..., când se va face jirovină. I. IONESCU, M. 291. A cumpărat cu... 1000 fl. şi cedarea dreptului de lemnărit, păşunat, jirovină. liuba-iana, M. 49], JIR s. a. v. jur. JIRÂV, - adj. 1°. Dabile. 2°. Dur, impatient. — (Transilv.). 1°. Slab; alegător la mâncare REV. crit. iii 158. 2°. Iute la fire' (şez. vii 181), aspru, neîndurat, sever, (despre un bolnav) nerăbdător (LB). [Şi: jirnâv, -ă adj. = convalescent. în convalescenţă. RĂDULESCU-CODIN.]. - Rostire dialectală pentru ghirav (= firav). JIREĂDĂ s. f. = gireadă, grămadă de jipi... încărcaţi de lemne, pamfile, i. c. 152. Grâul, fânul... se grămădesc în jârăzi. liuba-iana, m. 108. [Cu rostire dialectală : jâreadă. jâradă — mai multe clăi (Banat), zanne, p. IX 446], JIREĂBEN s. m. (Bot.) v. jneapăn. (Bot.) v. jneapăn. JIREĂPĂN s. m-JIREÂPET s. m. JIREBE S. f. JIREBl vb. TVa v. jirebie. JIREBIE s. f. i. 1°. ficheveau. 2°. Loque. 3°. Fem-me jeune et vive. II. Bande de terre. I. 1°. (Ţes.; Transilv., Mold., Bucov.) Treizeci de fire de tort (Com. I. GRĂMADĂ, A. tomiac) formând o unitate de măsură; cf. j u r u b i ţ ă. Sculele şi torturile au, după împrejurări, mai multe sau mai puţine jirebii; fiecare jirebie are zece numărături, iar o numărătură are trei fire. marian, CROM. 32, cf. PAMFILE, I. c. 258, cf. ŞEZ. II 41»/», ION CR. IV 121, II 189. Jos e vârtelniţa cu jerebia de tort. slavici, N. 33. 2°. F i g. Ferfeniţă. Este cu cămaşa făcută ju-rebii = făcută şufile (şofile), ferfeniţe; făcută praf (din praf), dărăpănată, despănată, parc’a fost să facă frunzare (în pădure). ciauşanu, V. || Jirebii şi jlrebghii se zice, în bătaie de joc, cailor slabi şi mari. DR. V. 207. 3°. Fig. (Transilv.) Femeie tânără, vioaie. PAŞCA, GL. II. (Mold. şi Bucov.) Bucată de pământ (MARIAN), mai mult lungă şi îngustă (brăescu, M., WEIGAND, B. B.) considerată şi ca măsură de teren; spec. (Basarab.) bucată de pământ dată prin împărţire la prima colonizare (PORUCIC, T. E. 3.17). Iţ[i] voiu da... jireabia ta (: lat. funiculum) cea măsurată, dosofteiu, PS. 361. Au mai fostă vândut o jirebie lui Anghelu (a. 1675). IORGA, S. D. XXII 236. Cumpărăturile lui Adrian... s’au venit 15 jirebie pol. uricariul viii 2/24. Am vândut giumătate de jirebie din U-păeşti, drept 20 lei. ib. xi 284/23. Acea bucăţică este... de la deal şi la mijlocul jerebiei din cinci prăjini de lată (a. 1800). STEFANELLI, d. c. 281. întăreşte stăpânire peste 6 jerebii din Băişeşti. ^.aT. man. 111, 247. Doaă jirebii şi jumătate din sat din Lî.păeşti. BUL. COM. ist. iv 20. Făcând satul jerebii, au venit cumpărăturile lui Miron Costin 27 jerebii. BRĂESCU, M. 21. (| Adverbial. în formă de făşie lungă şi îngustă. O muche de dâmb... merge jurebie printre cas[a] lui Erhan (a. 1759). ŞTEFANELLI, D. C. 60. [Pronunţ, -bi-e. j Şi: jirebe s. f.; (dial.: jirebghie, jârebghie s. f.) ; jerebie (t jireâbie) s. f.; jurebie s. f. | Diminutive: jurubîţă (pe la Braşov: jurebiţă, jureghiţâ) s. f.= (adll°) scul mic de fire de lână, aţă, bumbac, mătase, peteală, sârmă, etc., cf. păpuşică; pânza iţelor; a patruzecea parte dintr’un arşin (l. golescu, C. i. 104). Desfăşurau jurubiţele d.e peteală, le depănau şi le făceau... podoaba miresii. I. ghica, ap. TDRG. (ms.). Se împiedeca... în jurubiţă de sârm,e. caragiale, ap. CAD13. Pe vârtelniţă pun femeile jurubiţele sau sculurile de depănat. H. li 31, cf. IV 157. Jurubiţe de velinţă. pamfile - lupescu, cr. 65/i0; — jirbiuţă, jerbiuţă, jărăbiuţă (dial. jir-ghiuţă, jârghiuţă) s. f. (pronunţ, -bi-u-). (Ad II) Făşie îngustă de pământ. Proprietatea împărţită în nişte fâşii subţiri ca nişte jirbiuţi. IONESCU, D. 204. Răzeşii... sânt împărţiţi in jerbiuţe. id. ib. Cf. 420. Ogorul meu e îngust ca o jirghiuţă sau delniţă. H. I 54; (ad I 1°) jurubiţă; plasa s. pânza iţelor, cocleţi, ostreţe (DAMfi, T. 135, pamfile, i. c. 267, cf. 41/22). Mătasa... se face jâră-biuţe. economia 221. | Verb: jirebi IVa = a strânge ceva (sfoară, pânză) în îndoituri cât braţul de .lungi. Ca să pescuim [cu prostovolul]... îl jirebim, adică strângem sfoara şi apoi pânza în mâna stângă în îndoituri cât braţul de lungi, F. R. atila, 112.] — în sensul II cuvântul vine din rut. zerebij «bucată. de pământ» (cf. polon, zerebie «certaine etendue de terrain»), la origine «1 o t de pământ» (cf. rus. z4rebej «bucată ce revine cuiva prin tragere ia sorţi»), sens păstrat şi la noi în Basarabia. Specificarea «bucată de pământ lungă şi îngustă» e ulterioară, prin apropierea de celalalt sens al lui jirebie (cf. «funie s. sfoară de moşie»). înţelesul I se găseşte şi în ungurescul zsereb (din care voia să-l derive CIHAC, II 510), care însă e cunoscut numai la Secui — termenul curent fiind pâszma — şi este de sigur, ca şi diminutivul zsiribiea, împrumutat de ei dela Români. în româneşte el e vechiu, căci îl găsim şi la Aromâni (zireagl'ă «jurubiţă de 30 de fire») şi la Megleniţi (zireagă, «jurubiţă de 60 de fire») ; nu există însă la Slavii de sud, unde continuatorii paleosl. zrebij «sors» au numai înţelesul de «soartă, sorţi» (bulg. zrebij, sârb. idreb). Se pare deci că avem a face cu două cuvinte de origine deosebită. Cf. şi v i e r b ă (jerbă, iarbă Iii) şi j i g h i u ţ ă. JlRBlCŢĂ s. f. V. jirebie. jlKFĂ s. f. v. jertfă. JIRIŞOR — 30 — JITNIŢĂ JIRIŞtiR s. m. v. jir1. JIRIT t s. a. = gherid, «un fel de suliţă, de lance», i. golescu, c. i. JIRiJLU s. a.Torrent. Ravin. — Şiroiu, apărie (şăineanu, D. u.), şuvolu de apă, torent; râpă foarte lungă cu maluri înlerbite (PORUCIC, T. e. 197, 473). [Cu rostire dialectală; jârlău s. a. PORUCIC, T. E. 197. | Şi: jarnâu s. a. = părău făcut în scopul de a scurge apa. bugnariu, năs.] — Cf. ş i r 1 ă u. JIRNÂV,-A adj. v. jirav. JIROVETE s. *m. v. jilăvete. jirovInă S. f. JIROVNIClE s. f. j v. jir. JÎRTVĂ s. f. V. jertfă. JIRTVl vb. IVa v. jertfi. JIŢ s. a. v. jeţ. jIţA s. f. Filon, veine. — (Sârbism în Banat). Fir, vână. A doua [ocnă] este lângă ogaş şi să vorbeşte că ar avea o jâţă de rudă de argint de 17 policari. LIUBA-IANA, M. 33. [Cu rostire regională: jâţă]. — Din sârb. zică «sârmă, vână». jitAnie s. f. V. jitie. JITÂR s. m. Garde-champetre. — (Mold., Tran-silv.) Păzitor la' poarta ţarinei (CREANGĂ, GL., cf. ŞEZ. IX 35) care păzeşte să nu intre vitele în sămănături, pândar (chiriţescu, GR.). Să-şi puie Sşi jitari, oameni vrednici. URICARIUL IV 51/2i . Cf. XIX 353/21. Chema... şi pe jitar. donici, F. 38. O ţară de jac, satu’ lui iCremine, fără câni şi fără jitari. alecsandri, t. 47. Rămân... holdele fără jitar şi nime nu se atinge de ele. CREANGĂ, a. 72. Jitari pentru paza ţarinelor. N. A. BOGDAN, c. M. 67. Jitarul împărătului era Pruna, alexici, L. P. 225/3. Iată că un păcătos de jâtari, cum, şedea la o poiată... şez. VIII 57. Cf. I 97/i, 261/i. [Cu rostire regională: jâtar(iu). \ Şi: jutâriu s. m. LB. Doi vornici (jutari). PĂCALĂ, M. R. 345. | Feminin: jităriţă s. f. (MARIAN) s. f.. jităreâsă s. f. (DICŢ.) s. f. = soţia jitarnlui. [ Verb: jitări (jutări) IVa = a fi jitar, a împlini funcţiunea de jitar. De când s’au pomenit..., tot jitari au fost... De zece ani, de când jătăreşte şi el, vede că n-u a brodit-o rău. agârbiceanu, D. ţ. 98. | Abstracte: ji-tărîe s. f. = coliba sau bordeiul în care locueşte jitarul; intrare în sat (PORUCIC, T. E. 318); plata s. dijma jitarului, cf. jitărit, pândă -rit; ocupaţiunea jitarului. (H. II 118, XII 32). Am făcut hăisa pe după gardul jităriei. ALEC-SANDRI, T. 723. Gând jitarii nu şi-au luat încă partea lor, jităria. pamfile, A. 186. De obiceiu, du'pă ce toţi oamenii şi-au isprăvit secerea, se dă drumul jitarilor ca să-şi ia jităria sau pândăritul. id. 139. Au adunat la jitărie dijma. ŞEZ. 1 261/2; cf. 98/M; ion CR. 111 259; — jitărit s. a. = dijma jitarului, cf. j i t ă r i e]. — Din rus. zitai'î, idem. JITĂREÂSĂ s. f. JITĂRf vb. IVa JITĂRIE s. f. JITĂRlT s. a. jitAriţă s. f. v. jitar. JÎTCA s. f. Sobriquet donne aux Juifs. — (Cu rostire dialectală) Jâtcă — porecla jidanilor. RUSSO, S. — Derivat (probabil, pe teren slav) din jid, cu suf. -că. JITIE s. f. 1°. Biographie. 2°. Histoire, anecdote, plaisanterie. 3°. Maladie chronique, tare. 1°. t (Bis.) Istoria vieţii unui sfânt, biografie. Spune în jitia svenţiei sale de aoeastea. var-LAAM, c. p. 32. Aliwandru scrisă jitia sa. ALEXANDRIA, ap. GCR. 11 133/i2. 2°. (Mold.) Povestea unor lucruri trăite de cineva, anecdotă, snoavă, glumă (ŞEZ. XXXII 137), poznă, minciună (pamfile, j. ii), păţanie, pătăranie, tirişenie. Şi-am mai încălecat pe o roată şi v’am spus jitîea toată. CREANGĂ, p. 34. Atunci au spus el toată jitiea. sbiera, p. 236/29, cf. 13». Dacă nu crezi, ian ascultă jâtia me[a]. şez. xxxi şi xix 137. Cf. 46. 3°. Boală cronică (ion CR. vii 252), rău ce nu şe mai poate îndrepta (rădulescu-codin) . rană, beteşug (lungianu, GL. 228), defect, nevoie (Com. tomiac), pricină. Sufere de vr’un beteşug, de vre o jitie, muscel 55. Ce jâtie ai de eşti aşa scârbit t Com. tofan. [Cu rostire regională: jâtie s. f. | Şi: (+ păţanie) jitânie s. f. = rău ce nu se mai poate îndrepta. RĂDULESCU-CODIN ; — (+ chestiune) jitiune s. f. = istorie, întâmplare, chestiune, socoteală, păţanie, pătăranie. I povesteşte toată ii-tiimea cu capra. VASlLlu, P. L. 222. Cf. 51, 139, 205], — Din slav. bis. zitije «viaţă (de sfânt»), JITIE s. f. PaUlasson. — Rogojină. Paturile [viermilor de mătase] se pot face sau în forma scărilor... sau îngrădiţi cu papură; sau iarăşi în forma scărilor, ci acoperite cu rogojine (jitie). economia 219. De brumă [pomii] se păzesc prin acoperitul cu rogojini (jitie), ib. 140. [Accentul?]. JITICNE s. f. V. jitie1. JITNICER f s.. m. JITNICEROÂIE t S. f v. jitniţă. JITNIŢĂ s. f. Grenier, grange. — Magazie de grâu, grânar, hambar. Aduna-va grâul... în jitniţe, e pleavele va arde în focul nestins. TETRAEV. (1574) 204. Sparge-voiu jitniţă mea. CORESI, EV. 396/27, cf. 215/s, 401/s, 459/2=. împăratul avea jitniţe... pline de pane. moxa 394/,,. Plugariul... scoate sămânţa din jitniţă, de o samănă. VAR-LAAM, c. 323. I-au omorît... dinaintea jitniţeî ce era în lontru în curte. let. i 300/so. Pânea să ia cu sila la jicnită, cum lua la alţi domni... ib. II 99/a. Au făcut... jitniţă şi vistierie. MAG. IST. IV 256/24. Jicniţe de roadele grâului. biblia (168S) 330. Din... jicniţă au luat grăunţele ce împrăştie, cantemir, hr. 367/2®. Dar să o şi care la jignîţele stăpânilor. URICARIUL 11 146/2i. Jitniţele cu bucate, dionisie, c. 220. Puţinteale... grăunţe să adaogti cătră jătniţele ceale pline. cat. MAN. 166, 372. Yalahia... e grădina şi jitniţă Ţarigradului. şincai, HR. III 27/i». Alexandru... muri... în ţara Ierusalemului... unde a zidit losef... ceale şapte jâtniţe. alexandria, 170. Aceea ce ar trebui să adunăm în jâgniţi. 1. IONESCU, C. 129. Jigniţi pline de boabe de porumb. GORJAN, H. 11 78. In sus pe deal... [era] jicnîţa cu toată zahareaoa. odobescu, ii 126/is. Alte seminţe... pot să se păstreze... în jitniţe sau în pod. cod. silvic, 22. La vară mi se pare că umplem jignita cu grâu. BOCEANU, GL. Cf. H. IX, 82. I în fundul JITNIŢARIU 31 — JNEAMĂT hambarului era jitniţa, un fel de ladă uriaşă). COMŞA, N. Z. 11. [Plur. jitniţe şi (Mold.) jitniţi. | Cu rostire regională: jâtniţă. | Şi: jîcniţă s. f., jignită (jâg-niţă) s. f. | Nomen agentis: jitnicer (jic-nicer, jignicer, rar: jitniţâr LB.) t s. m. = administratorul grânarelor domneşti (având rang de boierie), mare magazioner care strângea grâne pentru Curtea domnească şi pentru cetăţile turceşti mărginaşe (şăineanu, d. V.). Costache vel Jicniceriu. LET. I 344/su. Moţoe Jicnicerul. ib. II 366/2;t. Bogdan Jicniceriul. mag. ist. iii 37/28. lane vel slugeriu i Pătraşco jicnicear (a. 1641). doc. ap. GCR. I, 91/23. Şi Grigorie jitnicearmt cel mare (a. 1651). ib. 152/0. Grama V. Jitnicer. URICARIUL vii, 43/2(. Boiariulu nostru... Radulă Racoviţă bivu velu jieniceriu (a. 1729). BUL. COM. ist. ii 197. Jicnicerul Simeon Durac e un bătrân... vesel C. negruzzi, i 301. . Jignicerul Vadră ot Nicoreşti. alecsandri, t. 1112. | F e-minin: jitniceroâie f = soţie, nevastă de jit-lucer. Dumneaei Al aria jitnlceroaia. le cere pe an de la fiecare casă câte un leu (a. 1763). stefa-nelli, d. c. 69]. — Din paleosl. zituniea, idem. Cf. în jitniţa. JITNIXÂKIU 4. g f v jitniţă. JIVÂLĂ f s. f. v. jigală. JIVÂN s. m. Bandit. — (Ungurism în Sălaj). Bandit, caba, s. 98. — Din ung. zsivâny, idem. JIV^TE s. m. Nom de la sixtâme lettre de l'al-phabet cyrillique. — Numele literei a şasea a alfabetului chirilic. — Din paleosl. âiivete, idem. JIVfNĂ s. f. titre vivant, animal. — Fiinţă, vietate, suflare (creangă, gl.), animal ; spec. fiară sălbatecă (rădulescu-codin, şez. v 103), (la plur.) mici animale (viermi, gândaci, muşte LB.), (prin Transilv.) galiţe, hoare (viciu, G.L.), orătănii. Cf. lighioaie, dihanie, bală, jiganie. Jivinile sălbatice de pădure, leviticus, ap. GCR. 1 4/10. Omul... să domnească pre peştii mării... şi jiviniloru şi a totii pământului, palia 16/s. Jivinile reale. cuv. D. bătr. i 17. [Dumnezeu] au zis să scoată apele jivine vii. varlaam, c. 253,,. Scuturând jivina (ş arpele cod. vor., j i g a n i e a biblia 1688) în foc nece un rău nu păţi. n. testament, ap. COD. vor. 97. Pre acolo sânt şerpi mulţi şi alte jivini. let. i 81/®. Nu te-au făcută... jivină, ci om. alfavita, ap. GCR. II 147/20. Jiganii sau jivini. ECONOMIA 174. Dobitoacele capătă acest feliu de jivini [păduchi], CALENDARIU (1814) 180/is. [Taina împreună- rii]... a păsărilor şi jivinilor. PISCUPESCU, O. 137. Nici o jivină moartă nu mănâncă, ţichindeal, f. 234. Cea mai scârnavă jivină, konaki, p. 267. Jivina ce trăieşte în ape, pe pământ, c. negruzzi, ii 276/h. Vânătorii [pândeau] mişcările jivinei. ALECSANDRI, P. III 204. E groaznic de a vedea cum aceste jivine [e vorba de vulturi] se răped la stârvuri, odobescu, iii 16/7. Toate jivinele cuvântau omeneşte, delavrancea, s. 240. Aste ploşniţi, aste lacome juvine. contemporanul i 896. S’au adunat toate jivinile din împărăţiea sa. creangă, P. 91. Cine vrea ca oarăle sau orăteniile (jivinele) să nu-i strice holdele... păcală, m. R. 192. Vara însă vin din ţările calde o sumă de pasări călătoare ; se deşteaptă şi ceata jivinelor mărunte, mehedinţi, g. f. 183. Aş-teptă să crape pereţii şi să între în chilie tot felul de jivini închipuite. D. STĂNOIU, C. i. 185. Cucuie, jivină rea! alecsandri, p. p. 298b. Să dăm om pentru mâncare acestei jivine, ispirescu, L. 341. Noi am plecat după jivini. alexici, l. P. 267/f». Jivinile rele, ca lupu şi şarpele, şez. IV I8O/3. Când ies juvinile din pământ, gorovei, CR. 32, cf. 667. || Fig. Om de altă naţie (RĂDU-LESCU-CODIN), străin. [Plur. -vine şi -vini. | Cu rostire regională : jâ-vină. | Şi: juvină s. f. marian, se. i 256, gorovei, cr.* 35; joâvină s. f. densusianu, ţ. h. 22, GR. BĂN., STAN, M., POPOVICI, R. D. 116. | Derivat: jivinie (jevenie) s. f. = jivină. Ji-viniile dator este a le îmblânzi. I. VĂCĂRESCU, p. 44/2a. Gunoiul îl aruncă... ca să... nu se facă jevenii. MARIAN, SE. II 197/i3. Vitele şi oile să fie scutite de jivini. DAN p. 261. | Diminutiv: jiviiiuţă s. f. LB. | Verb: jivini t IVa refl. = a se umplea de viermi. Trupul... în boale... şi în rane a se jivini tocmeaşte-l. CORESI, ev. 57/u]. — Din bulg. zivina, idem. JIVINI t vb. IV» JIVINIE S. f. jivinCţA s. f. JIVOKNIŢ s. f. v. viforniţă. JUF s. a. v. jilip. JMAC interj. Exclamaţie care imită zgomotul produs prin căderea bruscă a unui lemn, a unui om, etc. ŞEZ. v. 103. [Verb: jmăcni (cu rostire regională: jmăcni) vb. IVa = a pica cu putere la pământ. Com. A. tomiac]. — Onomatopee. JMÂC s. a. Lacet, filet. — (Bucov.) Laţ de prins pasări. Com. A. tomiac. Au dat doi piţigoi în jmăc. Com. G. NISTOR. JMĂCNI vb. IVa v. jmac. JMALŢ s. a. v. smalţ. JMETELiNĂ s. f. Mais. — (Maramureş) Porumb ■ (Rogna-de-jos) ; rădăcina de porumb care rămâne pe câmp după ce a fost cules şi tăiat. T. papahagi, m. — Cf. mt smat, smatina «bucată ruptă din ceva, fragment». JMOC s. a. v. smoc. JMONT s. a. (Băieş.) Limon. — (Munţii Apuseni) Mâlul, nămolul ce se depune pe canalul de scurgere a apei dintr’o mină. paşca, GL. — Din germ. Schmand (Schmund), idem. JNAP interj. Clac. — Interjecţie care imită zgomotul unei lovituri. — Onomatopee. JNĂPĂl vb. IVa. Battre, cogner. — Trans. A bate cu băţul. CREANGĂ, gl. Şi iar lua mama nănaşa din coardă şi iar ne jnăpăia. creangă, a. 40. Jnăpui de câteva ori iapa cu un par de« gorun, mera, B. 163. | Intrans. Cu biciuşti, cu beţe... Jnepăiau să meargă. Caii nici gândeau. contemporanul ii 691. [Şi; jnepăi vb. IVa, jnă-pui vb. IVaj. — Derivat din interj, jnap ! JnApi.Î vb. IVa v. jnăpăi. JNEAMĂT s. a. Tas de bois, de fumier, etc. De-sordre. Tombe (dans la forgt).— (Mold.) Grămadă v. jivina. JNEAP 32 — JOARDĂ de lemne, gunoaie, mâl, etc., aduse de apă (şez. II 41b/ia) ; lucruri trântite la un loc, neregulă, desordine (ION CE. V 152). îngrămădelii acesteia de lemnărie, care incliide Bistriţa la vreme de puhoiu, îi. zic oamenii jneamăt. popovici-KI-RILEANU, BROŞTENI, 65. || Mormânt (în pădure s. pe câmp) pe care fiecare trecător aruncă ceva (un lemn, o piatră, etc.), crezând că astfel i se iartă mortului un păcat. ŞEZ. iii 18. — Cf. n ă -m e t e. JNEAp s. m. 1°. Coin. 2°. Or and morceau (de galette, etc.) 1°. (Transilv.) Pană de lemn, «ic, cuiu, nadă» LB. 2°. Codru mare de turtă, de mămăligă, d ă r a b. ION CR. IV 306, cf. V. 280. JNEÂP s. m. (Bot.) v. jneapăn. JNEApAN s. m. 1°. Genevrier (Juniperus com-munis). 2°. Juniperus nana. 3°. Pinus Pumilio. 4°. Pinus Mughus. 1°. Ienupăr (pantu, pl., şez. ii 41b/2s) ; bor-sică; p. ext. fructul lui (întrebuinţat la fabricarea unor esenţe volatile). Sămânţa cea de brad sau şneapănul. ECONOMIA, 89. Şneapănul este un soiu de brad pitic. TURCU E. 17. Jneap: are frunze ca bradul, dar mai spinoase; pe aiurea-l numesc jireaben. H. XVIII 40. Cf. X 419, XII 90. Oleu de şneapân = uleiu de ienupăr. LB. Vinars de şneapăn = rachiu de ienupăr, ib. 2°. Ienupăr-pitic. pantu, pl. 3°. Jepi. Se mai numeşte şi şneapăn-mare. ib. (Cu acest sens auzit în Buceci). 4°. O plantă cu frunze lungi şi flori galbene (H. X 496, cf. X 3, 43, 259, 465), numită şi scop. Femeile de-'prin Transilvania iau o oală, o umplu ou jar, pun deasupra tămâie sfinţită şi şneapân (Pinus Mughus). pamfile, jd. 193, cf. marian, SE, II 207. [Variante : jinâpăn, jireâpăn, jireaben, jă-rapăn (jahresb. ix 168), jareâpine, jneapăr, jneâpen, jnepen, juepene, jnepere, jnepine; şneâ-păn, jneap, şneâp h. 419, etc., (Banat) jărâp (CDDE. nr. 903) ; cu alt sufix: (Banat) jireâpeţ (CDDE nr. 903). j Colectiv-local: jnepenîş ş. a. (plur. -nişuri şi -nişe) = desiş de jnepeni; loc unde cresc jnepeni mulţi.]. — Din lat. juniperus, -uni (cu varianta popuLiră jeniperus), idem. JNEÂpAiî s. m. «JNEÂPEN S. m. (Bot.) v. jneapăn. JNEPAt vb. IVa v. jnăpăi. JNfiPEN(E) s. m. JNEPENÎŞ s. a. JNlCPERE S. rn JNfcPINE s. m. (Bot.) v. jneapăn. JOĂCĂ s. f. tleu,, jouet. — (Mold.) Joc (1°), jucărie, petrecere copilărească, glumă, lucru uşor, neserios, bagatelă. [Băiatul] feace (= făcu) o gioacă cu alţi cuconi. dosofteiu, ap. TDRG. (ms). Prindea muştele nu pentru hrană, ce pentru gioaică le prindea, cantemir, ist. 208. Ne înţelegeam de minune şi la treabă şi la joacă. VLA-HUŢĂ, ap. TDRG. îşi făcea de joacă pe acolo. SANDU-ALDEA, A. M. 183. Războiul ce a fost rămâne ca o joacă de copii. C. PETRESCU, î. XI 268. Hai la harţă voinicească Şi la gioacă războiască. ALECSANDRI, p. P. 70, nota. Acolo închisă cu mai multe soaţe, Cu ca copile şi soţii de joacă. EMINESCU, L1T. POP. 157. Joaca băieţilor din satul Drăceni. ŞEZ. II 57As. Cf. I 19/2». Eu mor de treabă şi ţie ţi-i de joacă, pamfile, J. II. In joacă (= în glumă, când te joci cu copiii) să nu se bată copiii mici cu palmele peste tălpile picioarelor. gorovei, CR. 915. Joaca aduce tărbaca = adeseori petrecerile se isprăvesc cu bătăi. ZANNE, P. IV 408. — Postverbal de la juca. JOÂGĂK s. a. 1°. Scie ventrue, scie ă deux., 2°. Scierie mecanique (mue par une chute d’eau). 1°. Ferăstrău mare pentru tăiatul trunchilor, cu 0 pânză lungă până la doi metri şi cu dinţi mari şi prevăzut cu două mânere de care trag în sens contrar doi inşi, beschie, babiţă. Cf. PAMFILE I. C. 122, APOLZAN, U., RĂDULESCU-CODIN. Prinse apoi jogarul..., tovarăşa prinse fierul de celalt capăt şi lucrul începu. I. ciocârlan, săm. iii 330. 2°. Ferestrău (de munte) mânat de apă, pentru tăierea buştenilor şi a butucilor (DAME, T. 173) în scânduri şi laţi, gater. Ghizduri, doage şi alte multe unelte de joagăr. odobescu, 1 148/j5. Dincolo de podişcă şi de joagăr stă casa pădurii. IRINEU, S. B. 21. De la joagăre sau fe-restraie se aruncă direct în apă mormane întregi de rumeguş. F. R. atila 176, cf. PĂCALĂ M. R. 460. [Formele: jogar (Gorj) şi giogar (Prahova) la DDRF. sânt suspecte, j Nomina agenţis: jogărâr s. m. = tăietor cu joagărul; — jogăreân s. m. = jogărar. Jogărenii sânt ca la 35 inşi, cari lucrează în cele 11 ferestraie din sat... PĂCALĂ, M. R. 312. | Abstract: jogărit s. a. = meseria jogărarului, cherestrărit H. xvil, 235]. — Dintr’un săsesc *zâger corespunzând germanului Săger (cf. sag şi sog «ferestrău» JAHRES-ber. X 194). JOÂGNĂ s. f. Coups, volee. — (Transilv., în sens batjocnritor) Lovitură, bătaie. Du-te, să nu-ţi dau vreo două, joagne (Zagra). Com. I. corbu. JOÂIE s. f. (Bot.) Sauge. — Salvie de câmpuri (Salvia pratensis) şi Cinsteţ (Salvia glutinosa).— Cf. joia n1. JOAMPă s. f. Fondridre, gouffre, prticipice. ■— Mâncătură făcută de apă, afundătură într’un drum, într’o apă (liuba), cufundătură uriaşă (frâncu-candrea, M.- 102), groapă; loc neted pe coasta muntelui (şez. v 103), prăpastie (A. tomiac). [Şl: jomp s. a. = un fel de vârtej (o spărtură de jos în sus) scurt (în minele de aur). PAŞCA, GL.]. v. janghină. joAnghijlA s. f. joAnghinA S. f. JOAP ! interj, v. jap. JOÂPA s. f. v. jap. JOâPIŢA s. f. v. japiţăJ. JOÂEDĂ s. f. 1°. Gaule, badine, bâton. 2°. Ba-guettes. 1°. Smicea, vargă lungă, nuia (LB.) tânără (Com. N. grămadă) lungă şi subţire (ŞEZ. XIX 11), de salcie, de vie, etc. (ION CR. VIII 187), lăstar de pom (ION CR. III 347), vărguţă cu care se bat copiii (obraznici, ŞEZ. IX 156), viţeii, căţeii (CREANGĂ, GL., ŞEZ. IX 156), mlajă (CIAUŞANU, v.), (pe alocuri) nuia groasă pentru gard (Com. liuba), nuieluşe (liuba), pătăchie (pamfile, crc. 5), fuştel, vergea (ion cr. iv 26), japă (pamfile, j. ii), băţ, botă, ci^ ST CI s t vc L-ap vă sp în SC\ im jOi da va H. pâ vâ ID/ H. V. TC nn ,jor de mă Bă jor LB jiu ven nnj tJ J băr per buc D. cap De VL, Bu< lari J sar< d’ee 1< dist mai j. ] id. Sf. soci în 1 bue de i inof = S tre Jqcii ceri, în t: teca urm; sânt a-i f ţa. j vârş Di JOAVINĂ — 33 — JOC ciomag (Vicovul-de-sus, în Bucov., com. P. CĂR- I STEANU), creangă stufoasă, prăjină lungă (ION CR. IV 26, vaida), cf. tămănjer, jăjău, strămurare. Spec. Nuia pentru bătutul eo-voarelor. Sorda = lat. virga. lex. marş. 251. L-au Izgonit... cu beţe şi cu jerdii. dosofteiu, ap. TDRG. Cu jărdia în mână: DONICI, F. 38. Acuişi vă ard câteva, jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul, creangă, a. 128. Cu jordia de alun in mână. tafrali, v. D. 103. Bubuiau jărdiile scuturând scoarţe, c. petrescu, R. M. 115. Le îndemna cu joarda. dragomir, O. M. 206. Vnde-i joardaf A ars-o focul, hodoş, c. 113. Rupe joar-da’ntreagă. ion cr. ii 262. Ia-ţi o jordie şi mână vaca în ţarină. Com. TOFAN. Taie joarde de viţă. H. XVI 41. L-o măsurat cu jordia (— l-a bătut) până, n’o mai văzut. şez. xxxi 11. 2°. S p e c. (plur., la războiul de ţesut) Beţele vârîte între firele natrei, cf. fuse ei, vergele. DAMfi, T. 135. [Plur. joarde şi jorzi (com. liuba). | Şi: jordă S. f. Com. IZVERNICEANU, VAIDA, A. TOMIAC, h. ix 85; jordie s. f.; jerdie (jerghie) s. f. şez. V. 103 ; jârdie ION CR. li 135, IV 26 (jărglvie). Com. tomiac s. f. [ Diminutive: jordeâ s. f. = nuia (GR. s. v. 124), smicea (ciauşanu, GL.) ;— jordiţă s. f. O vrut mama să mă bată C’o jordiţă de briboi. hodoş, P. P. 93. Preste pieptul cu mărgele Cu jordiţa de smincele. doine, 109/». Bătuiu mâţa cu jordiţa. şez. xii 146. | Verb: jordăni (jordăi DDRF) IVa = a bate cu joarda LB.]. — Din paleosl. îrudi «prăjină» (rus. zerdi «prăjină lungă şi subţire», ăordoSka «prăjină mică»), venit la noi (subt forma jo(a)r dă) şi prin mijlocire ungurească (zsorda, idem). Cf. î n j â r d a. JOÂVINĂ s. f. v. jivină. JOBEN s. a. Chapeau liante forme. '— Pălărie bărbătească, tare şi foarte înaltă, de obiceiu cu peri negri şi lucioşi; cilindru. Cu părul negru, buclat la tâmple, cu jobenul pe ceafă, vlahuţă, d. 41. îi sărea ochilarii din ochi şi glubenul din cap. CARAGIALE, T. II 8/21. [Şi: giuben s. a. [ Derivat: înjobenât adj. = cu joben pe cap. VLĂHUŢĂ, P. 274], — Din Jobin, numele unui pălărier francez din Bucureşti, care a introdus la noi acest fel de pălării. JOC s. a. 1°. Jeu. 2". Derision. 3°. Jeu (de ha-sard). 4°. Jeu (d’un acteur). 5°. Jeu (de lumiere, d’eau). 6°. Danse. 1°. Acţiunea de a se juca (I 3°) ; petrecere distractivă după anumite reguli convenţionale, mai ales între copii. Jocuri de copii, pamfile, j. III. La copiii mici se fac jocuri de speriat. id. ib. 1. Jocul acesta este îndătinat mai mult la Sf. Vasile. id. ib. 4. | (Modern, după fr. jeu de societe, jeu de mots) Joc de societate = petrecere în familie, în care se pun chestiuni la care tre-bue să se dea un răspuns potrivit, ori se dau de rezolvit probleme, etc., aplicându-se sancţiuni inofensive celor ce nu le pot rezolva. Joc de cuvinte = glumă întemeiată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înţeles diferit, calambur. Jocuri olimpice = exhibiţii sportive (lupte, întreceri, alergări, etc.), la vechii Greci, reluate şi în timpurile moderne. 4}= A fi în joc = a fi amestecat s. angajat într’o afacere s. împrejurare c-u urmări nesigure, sau chiar periculoase. Nu mai sânt în joc ! MAIORESCU, D. 11 139. A-şi pune (s. a-i fi cuiva) capul s. viaţa în joc = a-şi risca viaţa. M-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvârşit-o, fiindu-mi capul în joc. ispirescu, L. 27. Şezând aici cu voi, viaţa îmi este în joc. GCR. II 354/™. 2°. Glumă dureroasă, haz făcut pe seama cuiva. (Numai în expresiile :) a-şi bate joc de cineva = a-1 lua în râs, a-1 batjocori, a-1 face de râsul lumii, de ocară; (despre o fată) a necinsti. Bătaie de joc = batjocură, derâdere, ocară. (Exemple subt bate V şi bătaie II 50). 3°. Acţiunea de a juca (II 1”), de a lua parte cu alţii la diferite distracţii în care unii pierd şi alţii câştigă, riscând adesea sume mari de bani. Spec. Jocuri de cărţi : bac, bacara, barageancă, bridge, calabrias, concina, douăzeci-şi-unu, durac, ecarte, ferbăr, galaţanca, ghiurdum, maca, maus, pichet, pocher, porcu’, preferans, şapte-jumătate, stos, treizeci-şi-una, vist, etc. într’o seară juca vist... Ce joc monoton ! C. NEGRUZZI, I 74. Ca să petreacă, inventară un joc de cărţi, emi-NESCU, N. 67. Petreaceţi dară vreamea cu jocul. lit. POP., GCR. 11 348/e. S’au prins la joc de cărţi, reteganul, P. II 74/s. Jocul la noroc te aruncă în foc. ZANNE, P. VIII 204. Jocul de şah oboseşte. Joc de noroc s. de hazard. Casă de joc = în care se practică asemenea jocuri de noroc. | Felul de a juca. Are un joc strâns, riscant. | Obiectul ce serveşte celor ce joacă, rând de cărţi. Un joc de şali, loto, table. Jocul de cărţi era măsluit. || P. anal. Joc de bursă = speculare a valorilor cotate la bursă. 4°. Acţiunea şi felul de a j u c a (II 2°) teatru, o piesă, un rol. Are un joc neîntrecut în rolurile comice. N’are joc de scenă. 5”. Acţiunea de a j u c a (III 1°) ; mişcare oscilatoare, tremurare ; fig. schimb, alternare. O pădure îndepărtată părea în jocul tremurat al căldurii ca un nor albăstriu. SANDU-ALDEA, U. P. 58. Jocul între a şi ă în fac-făcut se datoreşte accentului. [Fig. Jocul patimilor celor neînfrânate. MARCOVICI, D. 207. Liberul joc al fantaziei. MAIORESCU, CR. 1 72. (După fr. jeux de lumiere, d’eau) Jocuri de lumină = reflexe mobile, ape, produse de lumină pe suprafaţa lucie a unui obiect. Jocuri de apă = mişcări felurite şi combinate ale apei ce ţâşneşte din fântâni săritoare. 6°. Acţiunea de a juca (IV 1°), dans, danţ; felul, mişcările dansului; petrecerea la care se dansează şi locul unde se face dansul. Jucătorii se prind s. i 111 r ă în joc; fetele se duc s. se scot la joc (la horă). Giocurile şi danturile vese-liîă-l. VARLAAM, c. 330-, Şi păzia jocurile şi berile şi mâncările. MOXA, ap. GCR. I 6I/25. Nu mearge la sbori şi la jocuri. GRECEANU, ib. 291) ». Să cade creştinii să facă jocuri. ANTIM, ib. II 29/20. Prin adunări, şi, prin jocuri. ISTORIA RUŞILOR, ib. 11 51/21. Umblând pre la jocuri... şi făcând, curvii. MINEIUL (1776) 442/«. Un joc bărbătesc cu... glasuri ciudate. DRĂGHICI, R. 166. Le dau învăţături de joc, de zugrăvie şi de muzică. MARCOVICI, D. 233. Aplaudă frenetic schi-me, cântece şi jocuri. EMINESCU, p. 246. Pe Barbă-cot... l-a pus la joc. coşbuc, B. 22. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. D-ta să te prinzi în joc lăng'o fată care ţi-a plăcea. CREANGĂ, P. 163. Cf. 165. Fata mare... o scoate la joc. marian, NU. 5. Aşa-i jocu’ românesc Cu strigăt ardelenesc. JARNIK-BÂRSEANU, D. 359. Jocul ei dumineca îmi robeşte inima. ib. 33. # Plăcerile jocurilor, schimonosirea trupului. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 204. La joc şi la beţie se cunoaşte Românul. ib. VI 282. Nu zice : hop ! Până a nu intra în joc — nu te bucura înainte de a vedea sfârşitul. ZANNE, P. iv 403. Cf. 407. Dac’ai intrat în joc, trebue să joci ! = dacă te-al angajat odată la ceva, nu mai poţi da înapoi. | Jocul de mână s. al miresei, nevestei, hangiului, dracilor, de doi, în Dicţionarul limbii române. 1. V. 1936. II. II. 3. JOC AN — 34 — JOI basmale, de brâu, perinei, etc.) = joc cu lăutarii, horă. Of. PAMFILE, J. III 9, 13, 15, 22; SEVAS-TOS, N. 281b/w. 39; H. x 512, 521. Jocul căluşeri-lor. ŞEZ. Vin 296. | (în glumă) Jocul lui Adam si Evei — jocul strămoşesc de dragoste, zanne, P. vi 467. [Plur. jocuri. | Diminutive: jocuţ s. a. Şi joacă’n jocuţul meu, Iubeşte ce iubesc eu. reti;-GANUL, tr. 29/u; — joculeţ s. a. DICT.; — joc (u) şor s. a. ap. CDDE. Cf. DDRF. | Verb: jocuri f vb. IV (atestat numai la m. costin) = a. trata ceva uşor, ca pe o jucărie. Aşa giocureaşte împărăţiile, lumea aşa prăvăleaşte. GCR. I 204/u]. — Din lat. jocus, -ura «glumă». înţelesul de «dans» se datoreşte influenţei slave (cf. igra în bulg. şi sârb. cu înţelesul «joc» şi «dans»). JOCÂN s. m. Nom de boeuf (ne un jeudi). — Nume de bou (născut joia), joian. Când fată vaca, i se pune viţelului un nume : Duman, Du-mana, Lunea, Marţolea, Jocan, Joeana. DAMfi, T. 29. [Feminin: jocână s. f. = nume de viţea (născută Joia), ib.]. — în loc de joiean (masculinul dela joica), derivat din joi. JOCÂNĂ s. f. v. jocan. JOCHEI (U) s. m. v. jocheu. JOCHEU s. m. 1°. — 2°. Jockey. 1°. t (Mold., unde se confunda cu «ciocoiu» (II, 1), prin care-1 şi traduce stamati) Slugă, cf. lacheu, valet. într’un cuvânt, a să fie joJceiu. —• Ciocoiu ! — Jokeiu am zis, care-i o zicere englezească ce însemnează mai tot aceea. C. NEGRUZ-zi, I 298. Un drăcşor mititel şi frumuşel ce împlinea slujba de jochei (ciocoiu), pregăti toate cele trebuitoare, id. 88. Cf. III 172/V Parcă-i văd cmn urmează primblarea împreună... jocheul rămâne cine ştie unde. I. j^egruzzi, iv 333. 2°. (în limbajul curselor de cai) Călăreţ de profesie care încalecă caii de curse. Iapă sură, pe care o încăleca un jocheu a nu ştiu cărui domn. C. NEGRUZZI, i 42. Caschetă de jocheu fără cozoroc. c. PETRESCU, c. v. 46. Jockey-club : societate care se ocupă cu îmbunătăţirea rasei ca-valine, cu aranjarea alergărilor de cai; club în care se întâlnesc membrii acestei societăţi (recrutaţi mai ales dintre aristocraţi, sportsmeni, bogătaşi). [Şi : jochei(u) s. m., scris (cu ortografie englezească) şl jockey s. m.'J — N. din engl. jockey (diminutivul numelui Joclc, forma scoţiană a lui Jaclc = tr. Jacques). JOCKîîY s. m. v. jocheu. JOCNl vb. IVa Tomber par terre. — A cădea, a pica la pământ (Straja, în Bucov.). Com. AR. tomiac. — Onomatopee. Cf. pocni, jocot. JOCOBt t Vb. IV v. joc. JOCOT s. a. Cambade, saut. — Săritură, joc. Jocole copilăreşti, râsete, poftă de joc, incuri, incote, hârjoane, obrăznicii, sbenghiueli. CREANGĂ, GL. Ia’n mai staţi, flăcăi, mai staţi Şi din joeote ’neetaţî ! şez. xn 35. De drag nu mai putea, Numa'n joco.te mi-l lua, De să mira lumea GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 176. — Pare a fi un derivat cu suf. -ot din acelaşi verb onomatopeic din care derivă şi jocni şi apropiat, prin etimologie populară, de joc. Cf. şi j o -p o t i şi j u h ă t. JOCŞOR s. a. JOCUI^Ţ s. a. JOCUŞOR s. a. JOCLŢ s. a. JOFA s. f. v. julfâ. JOGĂRÂR s. m. JOGĂREAN s. m. JOGÂRlT s. a. JOI s. f. I0.—2°. Jeudi. 1°. Subst. A cincea zi din săptămână (începutul socotindu-se de Duminică), între miercuri şi vineri. Postiea fariseiul doao zile in săptămână, luni şi joi. CORESI, EV. 16/k. Joi în 30 zile a lui Septemvrie, let. II 401/2t. Auzi, bade, acuma joi, Pune clopote la boi. JARNlK-BÂRSEA-nu, D. 68. Apoi joile-s legate, N’oiu lucra să-mi fac păcate, ib. 426. într’o joi după Crăciun, La cătane m’a luat. ib. 319. #De joi până mai apoi CREANGĂ, P. '141. IJită de joi până mai apo-i. BARONZI, L. 65/ia. Da, de eând te-ai deprins, măi badeo ? De gioi pân’ mai apoi ? ALECSANDRI, T. 922. A a/şteptat de joi pân’ mai apoi. pamfile, J. ii. Joi mai de apoi s. joi după Paşte = la Pastele calului = niciodată (se spune spre a se arăta că ceva nu se va întâmpla). ZANNE, P. IX 409, I 42. De Joi în Paşti = rar, la intervale de timp mari. ib. I 43. Joia-mare, joimăre s. m. joimâri s. in. plur., joimâr s. m., s. joia-patimilor: joia ultimă din păresimi (postul-mare). şez. vi 21, 22, XVIII 204, MARIAN, SE. II 207, GORO-VEI, CR. 70. învăţătură la gioi-mari noaptea. VAR-LAAM, C. ICO-, în gioi mare. DOSOFTEIU, V. S. 852. Noaptea, spre joi-mari, din săptămâna cea mare. PAMFILE, COM. 28. Cf. S. V. 76, D. 103, 105. în spre joi-mari se dă foc la gunoaie. ŞEZ. III 49/u. Cf. 105/21, 122/26. Din joia joimarilor, Din Vinerea Paştilor. MATEESCU, B. 38, cf. TEODORESCU, P. P. 584b. Obiceiu în ziua joimarilor. A. v 396. în seara joimarului. H. IV 91. Joimarele... înainte de Paşti. MARIAN, î. 383. A îndruga ca de joi-mare = a flecări, a spune verzi şi uscate, zanne, I 87. Joia-verde = joia din săptămâna Rusaliilor. COSTINESCU, cf. ŞEZ. XII 168. Prin unele părţi din Oltenia precum şi prin jud. Muscel [a noua joi] se chema Joia-verde. pamfile, s. v. 4. Joia-verde este sărbătoare poporală. COMOARA - SATELOR v 2. Joia furnicilor = joia din săptămâna albă (MARIAN, SE. 1 256) s. a brânzii (muscel 27). Joia-apelor. şez. xiii 165, Joia-iepelor = joia din săptămâna mare (muscel, 30), de dinaintea lui Sân-Toader (PAMFILE, B. 35) ; se mai numeşte şi t â r g u 1-i e p e 1 o r. Cei ce muncesc la Joia-iepelor, numită şi târgulAepelor... pamfile, B. 35. Joia mânioasă : a noua joi după Paşti. Sătenii o ţin pentru ca piatra să nu le strice holdele, h. ii 303. Pentru marea ei ură cu care loveşte în cei ce-i nesocotesc ziua, poporul român din părţile Moldovei de jos... numeşte [a noua joi] Joia mânioasă, pamfile, s. v. 4. Joia tuturor jivinelor = joia din săptămâna brânzii. marian, se. 1 256. Joia nepomenită (s. necurată) = (în Banat) joia din săptămâna albă. id. 255. Cele Joi (s. Joile grele s. Joile păzite) sânt cele din urmă două joi din cele nouă ale cinzecimii luminate, pamfile, s. v. 1. | (Mitol. pop.) Sfânta Joi e, în poveştile noastre, o zână binevoitoare. Cf. şez. xiii 1. 2°. Adverb (Adesea subt forma articulată joia) în ziua s. zilele de joi. Orice lucru să-l începi joia. şez. 1 126/39. Joia-i rău de dobitoace. ib. 11 136/is, cf. I 13/k, III 200/13. v. joc. v. joagar. JOî — 35 — JOIMĂRIŢĂ — Din lat. Jovis [dies] «ziua lui Joie». Cf. j oi-rn ă r i ţ ă. JOt vb. IVa. 1°. Gontenter, rassasîer. 2°. 8uffire ă. 3°. Resister, tenir. — (Banat, Transilv., Mold.). 1°. Trans. A mulţumi, a îndeplini, a satisface, a intra în voie cu ceva (ion CR. IV 59) ; spec. a sătura (de apă, de sare, etc.), a avea de ajuns (şez. v 75/i). Şi cu mare cheltuială stătu ţărei, nepu-tăndu-l geui cu cât îi da. LET. iii 37. Să poată geui şi trebuinţele Domniei sale. mag. ist. iii 70/i.,. Un om... mânca pe zi câte trei care de păne şi dea câte trei bttţi de vin, încât femeia lui cocea toată ziua şi toată noaptea la păne şi abia îl putea giui. SBIERA, P. 167/ss. Nu-l putem jioi (= sătura) cu rachiul (Putna). conv. lit. XLIV, voi. II 268. 8ă4 bată focu’ de copchîi, că, cât le dau, şi nu-i mai pot giui! ion CR. IV 59. Aşa-i de bun fânu', de nu le mm pot gioi [vitele] cu el. ŞEZ. V. 75A. N'am cu ce-l gioi = n’am de ajuns. ib. || Refl. (Despre porcii de îngrăşat) A nu mai primi mâncare, a se sătura de mâncare. Porcii s’or joit. FRÂNCU-CANDREA, R. 102. 2°. Intrans. (construit a b s o 1. sau cu prep. cu ori cu conj. să) şi refl. A birui (LB.), a se ajunge eu ceva, a ieşi la capăt (DR. IX 757), a răzbi, a prididi, a dovedi. Nu mai ajuesc popii şi dascării (= dascălii) cu predicele şi învăţăturile, să-i aducă la breazdă după voia lor. MARIAN, INS. 133. N’am bani, nu gioesc să-mi ţin copiii la şcoală (Maramureş). DR. IV 757. Nu mă joiesc (cu lucru) (Lipova). Com. V. ONIţiu. | Trans. A învinge, birui. Nu mai pot joi lucrul acesta (Arad). Com. I. BODEA. 3°. A suporta, a răbda, a îndura. De când ne-am luat noi, tot aice dormi/m în poiată şi eu nu mai .pot giui acuma, căci n’am fost învăţată aşa. SBIERA, P. 43/29. [Şi: geoi vb. IVa, giui vb. IVa anon. car., jui vb. IVa LB.; — ajui vb. IVa; — jori (giori şez. v 75/0 vb. IV»]. — Din ung. gyonni, gyunni (dialectal pentru jonni, prez. jovok şi cu sensul lui kijonni = germ. auskommen = venir â bout). N. D r ă g a n u, Da-coromania IV, 756-758. JOIÂN s. in. Nom de bwuf (n6 un jeudi).— Nume de bou fătat joia. rădulescu-codin, f. Cf. H. II 117, 131, 382, iii 226, 472, X 44. [Feminin: jolână (gen. dat. joienei) = nume de vacă fătată joia. Dacă fată o vacă joia, i se pune numele Joiana. MUSCEL, 110. ...vacilor să le zici... mărtîna, miercureana, miercana, joiana, vinerica... JIPESCU, o. 49. Lasă să-l mânce, lua-l-ar dracu’ că face joiana altu’. ŞEZ. IX, 91. I crescu un corn cât al joienei noastre. RETEGANUL, P. 11 78/M. Cf. III 83A; H. II 120, 131, 243; IX 54; x 44; XI 505. [ Diminutive : joienei s. m. = numele unui viţel şi bou fătat joi. marian ; — Joenică s. f. = numele unei viţele şi vaci fătate joi, id.]. —• Derivat din joi cu suf. -(e)an. JOIÂN s. m. (Bot.) Oenanthe-safranee.— Plantă ierboasă cu flori albe. Rădăcinile acestei plante conţin un suc galbin-portocaliu. panţu, pl. [Şi : joină s. f. = Oenanthe silaifolia şi Phellandrium. panţu, PL.2] — Cf. j o a i e. JOIÂNĂ s. f. v. joian1. JOIĂNĂ s. f. (Cor.) Danse paysanne. — Joc ţărănesc, ion CR. 1 155; Cf. părvescu, h„ jipescu, O 52, H. III 80 Cf. 11 82, 290; IV 90, 203; vi 233; vil 426; IX 128; 376. — Cf. jian ă. JOÎCĂ s. f. — Nom de vache (nee un jeudi).-— Nume de vacă fătată joia. marian, h. xviii 141. [Diminutiv: joichiţă s. f. H. XVIII 141], —Derivat din joi, cu suf. -că. Cf. joia n1. JOICHÎŢă s. f. v. joică. JOIENfiL s. m. JOIENlCĂ s. f. } V' J01aiî' JOIMĂR s. m. 1 JOIMÂRE s. m. \ v. joi. JOIMĂRI s. m. plur. j JOIMĂRÎC s. .f (Mitol. pop.) v. joimăriţă. JOIMĂRIŢĂ s. f. v. joimir. JOIMĂRIŢĂ s. f. (Mitol. pop.). 1°. Mechante fee qui punit Ies jeunes filles qui n’ont pas acheve leur ouvrage. ăpcnwantail. Femme errdnte. 2°. Trou-pe de jeunes gens dont 1’ un se d^guise en fee mal-veillante. 3°. Hibou (Strix bubo). — (Munt.). 1°. Fiinţă mitologică având înfăţişarea unei femei urîte şi spurcate, cu cap mare şi cu părul despletit, cu dinţii mari şi rânjiţi, după credinţa unora chiar sfânta Joi (H. 1 314), după a altora o ţigancă urîtă (H. I 173, PAMFILE, duş. 108), care apare ca o fantomă (H. 1. 493) sau nălucă (H. 11 83), spre a controla dacă fetele şi femeile tinere au terminat de dărăcit (H. IV. 14) sau de tors până în ziua de Joi-mari toată cânepa, inul şi lâna. Pe cele ce le găseşte rămase în urmă cu lucrul le pedepseşte asprii, fie că le fură ouăle de subt cloşcă (H. III 439), sau pune foc cânepii şi lânii (H. 11 126), ori dă foc la câlţii netorşi (H. IV 46, 91), fie că pârleşte chiar pe femeile leneşe (H. IV 14), le frige (H. 11 4) şi le taie unghiile (H. II 103), cu degete cu tot (H. 11 15), ori le «ucide» degetele cu un ciocănaş de fier şi le pune mânile să se frigă (H. III 314). Cf. MARIAN, SE. II 267, PAMFILE, DUŞ. 103, 105, CR. 170. Joimăriţele sânt nişte femei şi se fac bivol, negură, câne şi vin pe la clăci, seara, hodorogesc şi întorc lucrurile de prin pod, intră chiar în casă şi aprind caierele femeilor. H. 320. Dracu... şedea în casă pustie... cu Muma-pădwri[î], m Joimăriţă. jipescu, o. 115; cf. 9. ] Joimăriţă e o femeie cu o tigaie cu cărbuni aprinşi, care torturează pe femeile ce lucrează spre Vineri, punându-le cu ochii pe cărbuni. H. 11 258. c^ef Joimărico ! — vorba să fie, nu se poate! H. IX 9. || Copiii ce plâng sau fac gălăgie sânt speriaţi cu venirea Joimăricăi. pamfile, duş. 108. | P. ext. Sperietoare, ciuhă. Mărită-mâ, măiculiţă, C’am ajuns o joimăriţă. TEODORESCU, P. P. 337 | P. anal. Despre o femeie care nu doarme noaptea şi îmbla în toate părţile se zice că îmblă ca o joimăriţă. H. 11 90. 2°. Obiceiu, în ziua joimarilor (H. V 396), numit pe alocuri şi câţ-mâţ (H. XI 180). Joimăriţă este umblatul ce fac flăcăii prin sat din casă îu casă, unde este fată mare; unde găsesc în seara joimarului cânepă sau in sau lână netoarsă până atunci, le iau şi le pun pe foc ca să arză, iar fata, ca să nu-i arză cânepa ori inul, le dă ouă. Acest umblat se zice: am fost cu joimăriţă; vin flăcăii cu joimăriţă; a plecat cu joimăriţă. H. XI 9. Joi-marica este un obiceiu că joi seara, în ziua joimarilor (săptămâna mare), umblă băieţi prin sat ca să strângă ouă pe la fiecare casă, pe la fete, strigând: Câţi-câţi, Tors-ai căiţi? Două ouă’ncon-deiete, Puse bine pe perete. Măi vorbeşte poporul că în acea seară au căutat Jidovii să prinză pe Domnul Hristos. H. V. 396. | în ziua de joimari era obiceiul să se travestească o femeie sau uu II. II. 3* JOIMARŢI — 36 — JOLUB bărbat glumeţ. Aceasta se numea joimăriţă. Ea umbla din casă In casă pe la cei ce aveau fete şi băieţi şi chiar pe la femeile mai proaste făcea o aspră inspecţie asupra lucrului din iarna trecută. H. Iii 76. | în ziua de joia-mare, făcând foc de bozii, femeile în revărsatul zorilor ocolesc de trei ori cu un colac cu lumânare şi cu tămâie aprinsă, pe care-1 dau de pomană ursindu-1 joi-măriţei. H. IV 91. 3°. (Ornit.) Bubă, bufniţă, polizu, ap. marian, O. I 208. [Şi: joimărică s. f. H. II 4, 15, 34, 83, 103, 126, III 314, 439, IV 14, v 396, XI 180 (cu plur. joi-mărele marian, se. II 273, H. xvm 270), care mai însemnează şi: o sărbătoare cu pericol (= primejdioasă pentru cei ce n’o ţin) înaintea Rusaliilor (!) H. II 208 ; — (prin etim. pop., după marţi) joimarţi s. m. plur. jahresber. XIX-XX 49, PAMFILE,’.!. II 264, 398.]. — Derivat din joimar(i), cu suf. -iţă (-ică). JOIMARŢI s. f. (Mitol. pop.) v. joimăriţă. JOIMIR s. m. 1°. Mercenaire. 2°. Vaurien. — 1°. f Mercenar polonez. Iar Potoski au fost strâns la vro patru mii de jolnir[i] (a. 1635—45)- IORGA, D. b. 53. Cf. XVI 106. Pusă ighemonul doi jolniri de-l uciseră venind asupră4. dosofteiu, v. s. 220. Cf. 29a, 2442. Şi mulţi joimiri au scos şi pre toţi i-au tăiat. M. COSTIN, ap. gÂdei. Au aşezat oaste joimiri Moldoveni şi Leşi. let. ii 263/20. Joimirii în Ţara-leşească, ee mănâncă gospodarii casei, mănâncă şi ei. ib. 229/». Veni din Ţeara-leţşeaseă cu 800 de joimiri. mag. ist. IV 305/e. Cf.’ I 242/» III 23/m, v 163/s. Şi Matein Sturdza toai(ă) viiaţa lui au petre[cu]t-o pen ţării] streine... fiind joimir la steaguri (a. 1701). IORGA, s. D. VI 268. Scuteşte de orice bir pe joimirii roşii de la steagul cel mare agese ' (a. 1736). CAT. MAN. I 237 (509). Râvna fanaticea-sco... înalţă făr’ de ruşine drept Dumnezei toţi joimirii. KONAKI, P. 303. Supt conducerea acestuia, un podghiaz de câteva sute de joimiri soseşte într’o dimineaţă fără de veste. c. GIURESCU, BUL. COM. IST. I 188. Peste douăzeci de ani, Polonii cuceriră Ţara de sus şi Joimirii, Cazacii lor statură fi în Putna, poruncind şi jăcuind. IORGA, B. 137. 2”. Ştrengar. Să ţiu eu patru joimiri în easă ! ŞĂINEANU, D. V. Cf. DDRF. [Şi: jolnîr f s. m., jomir s. m. DDRF. | Feminin: (prin apropiere de joimăriţă) joimărî-ţă s. f. = soţia joimirului. BRĂESCU, H. 67]. — Din rut. zovnir, idem = pol. zotnierz, iar acesta din germ. Soldner «mercenar»; cf. BOGDAN, O. 375. Cf. dubletul joldunar. JOINĂ s. f. (Bot.) v. joian2. JOJÂR s. m. sing. în expresiunea : peştele e jojar ! = peştele e prost de tot : e putred ; coa-da-i mişcă, capu-i pică ! CIAUŞANU, V. JOLD s. a. 1°. Corvee, prestation cn nature. 2°. Salaire. 1°. Muncă fără plată, corvadă, cf. gloabă, clacă. Shold = stipendium. anon. car. Vor fi scutiţi posluşnicii de caii de olac... de podvoadv., de joldure (a. 1595). iorga, s. d. xvi 158. Dc jold = fără plată, de geaba. Să aveţi a-i lăsa în pace de dajde, de zloţi,... de unt, de miere, de său, de piei, de cară, de jold, de podvoadă şi dc cai de olac, de desetină, de stupi (a. 1673), id. ib. V. 235. 4j= (A ajunge) de jold = de batjocură, de ocară. De jold: de ocară obştească s’au zis. prale, PS.; ap. CA. 658. 2°. în expresia slavă: na jold cuvântul îşi păstrează înţelesul etimologic : «cu leafă». Boierii şt curtenii căpătau soldă de la domn, ei mergeau, cum se zicea atunci, în leafă «na jold». BOGDAN, o. 407, cf. 409. [Plur. joldure]. — Din pol. zold «leafă» sau ung. zsold «leafă» (germ.. Sold dânsul, biblia (1688) 682. [Buza] din jos. MINEIUL (1776) 284. Nu mi^au venit încă buţile cu vin de la viile din jos. c. NEGRUZZI, I 82. Când bate vântul din jos, Umple casa de miros. jarnIK-BÂRSEANU, D. 17/15. (Prin prep. d e se arată locul situat mai sus s. mai la deal, faţă de care poziţia este inferioară) Pădurea din jos de casa ta să fie tăiată. RETEGANUL, p. V 48. Ţundrele sânt până din jos de genunchi. FRÂNCU-CANDREA, ap. TDRG. Pe din jos, arată aceeaşi direcţie, dar mai puţin precizată. Pe din jos de Orăştie, Vin doi fraţi din cătănie. JARNlK-BÂRSEANU, d. 310/i. Pe din jos de ochişori, Rumeiorii obrăjori Sânt tocwyai ca doi bujori, ib. 136/i2. Pe jos, arată o situaţie, neprecizată mai de aproape, la o înălţime mai mică; pe pământ, pe podele; spec. (în opoziţie cu pe cal, în căruţă, etc.) pe picioare, umblând, pedestru. Nime nu s’ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi după ce înnopta, c. NE-gruzzi, I 15. Fugând pe întrecute, când pe sus, când pe jos. CREANGĂ, p. 273. Pene împrăştiete pe jos. id. ib. 11. Tu-i mere pe sus cântând, Iară eu pe jos plângând. JARNlK-BÂRSEANU, D. 301/i2. 38 — JOS De pe jos = de jos, de la pământ. Şi acum pareă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, p. 148. # Chilipir de om pe jos = afacere bună la care se poate ajunge uşor: câştig de care nu ştii să te foloseşti, zanne, P. V., 166. 2°. Fig. (Adesea: de jos, pre jos) Subt limita, într’o situaţie (socială s. materială) puţin înaltă. (cu deosebire la comparativ) inferior; (atributiv) umil, de rând, din popor; prost. Den cei mai de josu înceape Domnul de se sue spre. mai marile. CORESI, EV. 345/21. Nu era mai de giosu cu bunătăţile ( = mai puţin bun). DOSOFTEIU, V. S. 201. Băgând în de giosu sama (= desconsiderând)... bucuriile lumeşti... id. ib. 223. De va fi om mai de gios, să-l bată ca pre un fur. PRAV. MOLD. 18». Slugă, ce să dzice om de gios. ib. I82. întru nimica n’au fost mai jos decât cei de frunte. SIMEON DASCĂLUL, ap. GCR. I 143/28. Postav mai de jos (= de calitate proastă), doi zloţi cotu'. Doc. (a. 1775), ap. TDRG. Fiind om de gios, cerşu să-l facă tiran la Mitilina. LET. 11 250As. Acest nume este puţin... mai de gios decât a unui craiu. ib. 337/35. Nu este mai gios decât) tată-său la darul vredniciei. E. VĂCĂRESCUL, IST. 253/ie. Clasele poporului de jos. EMINESCU, N. 39. Cântecul... este... cu mult mai pre jos de ingenioasa improvizaţiune a vânătorului. ODOBESCU, III 10/o. # A fi s. a rămânea (mai) (pe) jos = a fi întrecut de cineva. S’au bătut bine... băieţii noştri..., dar şi noi n’am fost mai pe jos. GHICA, ap. TDRG. Nu rămâne pe jos în frumuseţe. IRINEU, s. B. 17. A nu se lăsa mai pe jos = a voi să fie egal cu cineva; a nu ceda, a nu se lăsa întrecut de cineva. 3°. (Mai ales la comparativ, despre un pasaj din-tr’o carte, o iscălitură) Mai încolo, în cele următoare, la urmă; (despre locurile de la o masă) la coadă. Au domnit Alexandru-vodă, carele se va pomeni mai jos. GR. URECHE, ap. GCR. I 70/M. Ne-am pus deagitele mai jos, ca s[ă se] ştie. HRISOV (a. 1638). ib. I 87/is. Şedzu la masă mai gios decât alţâi. dosofteiu-, V. S. 472. Se vede condeiul gios-iseălitului Nicolae. CAT. MAN. 146 (335). 4°. (Despre voce) Gros, profund. Cântă prea jos. .P. MAIOR, IST. 133. 5°. (Despre vârstă; şi: în jos) Puţin, mic. De doi ani şi mai în jos. TEODORESCU, P. P. 105. 6°. (Despre preţ) Ieftin, scăzut, puţin. Preţul sării... rămâne să fie socotit mult mai jos. URICARIUL, 1 217/oe. Să deie... câte 15 ughi... sau mai jos, precum le-a fi tocmala. ib. 11 35/2S. I-au spus jambaşul că mai jos decât cu 100 fiorini nu poate să-l dea. barac, t. 49. S'au dat cel puţin cu 2000 de galbeni mai jos decât face. 1. ionescu, D. 355/i. Cât dai chila? — Cu două şuşte. — N’o dai mai jos? (Auzit în Cernăuţi). 7. (Despre lună şi soare) La apus, aproape de asfinţit. Ies afară, luna-i jos. JARNlK-BÂRSEANU, D. 134/7. 8°. (Geogr.) La s. spre miază-zi. Ţara-de-jos = regiunile sudice ale Moldovei după vechea împărţire administrativă. Hai... Tocmai în Ţara-de-jos! JARNlK-BÂRSEANU, D. 62. 9°. (După franţuzeşte?) în regiunea organelor genitale (la femei). E bolnavă■ jos. O doare jos. 10°. (Eliptic, în exclamări, după fr.) Pălăria jos! = scoate pălăria din cap. Jos (eu el)! se strigă, în semn de desaprobare unui adversar, unui orator nesimpatic, etc. Jos guvernul! Jos tirania ! II. A d j. 1°. Care nu este înalt, scund. Casă plină de copii, care mănâncă mămăligă la măsuţa joasă, cu mânile mânjite, teodoreanu, M. II 282. în cămaşă... cu guler jos. id. ib. II 58. Coliba aceea era... joasă, sbiera, p. 219/2$. JOSAN 39 ■— JUBILEU 2°. De rând, din popor, comun. Pe cât ea are o naştere de joasă. şez. i 103/,,. 3°. (Despre glas) Profund, de bas. Are o voce joasă. !| t P. anal. (Despre vocale) închis. Slova a. are doao sonuri: unul chiar (= limpede) şi deschis..., altul tâmpit, apus, mai jos. P. MAIOR, IST. 133. i. (Despre preţ) Ieftin, mic. Un ■preţ mai jos decât acel ce costiseşte în Moldova, uricariul, viii, 135/m. III. Subst. 1°. Partea din vale a unui loc. partea inferioară a unui lucru. După ce ieşi din josul scărei întrebă pe soră-sa. D. zamfirescu, R. 59. Partea din josul vadului treime căutată să fie destul de adâncă. F. R. atila, 47. || Spec. Partea mal coborîtă a terenului. PORUCIC, T. e. 20. 2°. Partea de la sfârşit cu care se termină o scrisoare, un document, articol, etc. şi se pune iscălitura). îl întâlnim... în josul uricelor pe care el le compune şi pe care le iscăleşte. IORGA, L. 132, Semnătura îi apărea rar şi atunci numai în josul unor, articole de culise politice. C. PETRESCU, c. v. 62. [Şi: în a josulea adv. = (pe apă) în jos. Şi se Iţită ştiuca în a josulea, iute ca fulgerul, de se turbura apa pârâului pe unde trecea. MERA, b. 164. Cf. în aljos. | Diminutiv: josişor (jo-şişor) adv. = ceva mai jos. De acolo mai gioşişor... s’au pus doi stâlpi (1753, Dorohoi). IORGA, S. D. vii 152. | Adjective: joseân (josân),-ă adj., -că subst. = (om) care locueşte în partea de jos a unui ţinut, a unui sat; spec. (Mold.) locuitor din Ţara dejos; (la plur.) partea de jos a unui sat; fig. om de jos (I 2°), servitor de rând (BARONZI, l. 111/u). Au trimis Ştefan-vodă pre Petre... şi cu toţi josenii, let. 153/20. Carele strângând den josu — carii să zic joseni — an veniţii la Iaşi şi mare gălceavă au făcut Ducăi-Vodă. MAG. ist. i 361/21. Ţăranii, mai cu samă Josenii..., cei din ţara de jos. BĂLCESCU, M. v. 648. A treia, (bere) a josenilor. MÂNDRESCU, L. P. 207/,. Am fost în joseni = în partea de jos a satului (Teiuş). Com. I. bălan ; (cu derivatul) josăneâscă s. f. = nume de danţ H. VI 228; — josnic, -ă adj. = comun, nedemn, ordinar, trivial, abject. Zeiţă... Tu care poţi de odată în vârfuri de mărire Să urci pe cel mai josnic din oameni... ollănescu, H. o. 109. Poporul cel josnic în gânduri, coşbuc, M. 14/m. Suflet josnic. CONTEMPORANUL, I, 686. Streină de orice calcul josnic. C. petrescu, C. V. 97. | Abstracte: josîme s. f. = pătura de jos a poporului; josnicie. Ce fire naltă, măreaţă! Ş’apoi cu câtă josime !... KONAKI, P. 274 ; — (derivat de la josnic) josnicie s. f. = faptă josnică, caracter josnic. Deci fie ! Iată, poţi să te apuci Să smulgi ăst suflet dela obârşie Şi dacă poţi să-l prinzi şi să-l aduci Pe calea ta de josnicie. GORUN, F. 17. | Compus: (neobişnuit) josculcâre t s. f. = culcare pe jos. Posturi şi privigheri şi giosculcări. DOSOFTEIU, V. S. 59].. — Din lat. pop. deosurn (clas. deorsum), idem. JOSÂN adj., s. m. JOSANEÂSCA s. f. (Cor..) JOSCULCÂRE t S. f. JOSEÂN adj., s. m. V. JOS. JOSIME s. f. JOSIŞOR, JOŞIŞOR adv. JOSNIC,-Ă adj. JOSNICIE s. f. JOŞTÂRl vb. IVa. Rosser. — A jâpiţa, a lovi cu nuiaua pe cineva (Criscior, în Munţii Apuseni). PAŞCA, GL. JdSULEA adv. v. jos. JOTÂN s. m. 1°. Chaton. 2°. Libvre. — (Bucov.) 1°. Cotoiu, mâţ. || Fig. Om care seamănă la cap cu mâţul. Com. ar. tomiac. 2°. Iepure, id. JOTÂT, -A adj. Cuvânt cu înţeles neprecizabil, în poezia pop. cu caracter mistic. Poate, greşeală în loc de «rotat». Păunii-s jotaţl (glosat prin «frumos»), frumos îs gătaţi. VICIU, GL. JOTCĂ s. f. 1°. Cicatrice, 2°. Enflure. — (Transilv.) 1°. Pielea rămasă goală, după ce s’a stors vreo bolfă s. umflătură, ce a avut-o vita (VICIU, GL.). 2°. Umflătură la gât, gâlcă (paşca, GL.), bol-f â, j o 1 u d ă. Cf. j o 1 n ă. JOVIÂL adj. Jovial. Jovialement. — Căruia îi place voia bună, glumele, veselia, «voios, foarte vesel» (STAMATI). Cantemir apare natural, uneori jovial, din când în când poetic. IORGA, L. 1. 285. Cu monoclul în arcada sprincenei, părul alb, jovial şi satisfăcut, petrescu, î. ii 191. Lefegii joviali cu sute de mii de lei pe lună. CECRO-PIDE, UNIVERSUL (1930), 20 Noemvrie. | Adv. Bea şi mănâncă jovial, teodoreanu, M. II 49. [Abstract: «fr. jovialitâ) jovialitate s. f. = voioşie, veselie COSTINESCU), fire de om jovial, dispoziţie voioasă. | Pronunţ, -vi-al]. — N. din fr. «it. gioviale). JOVIALITATE s. f. v. jovial. jfiA s. f. v. jumătate- JUBE s. f. = giubea. LB. O jube cu mi[e]lu. URICARIUL, XIV 234/u. Una jtibe de maltin. ib. XV 347/s. [ Şi: jubă s. f. H. x 357. | Derivat: jubeică = giubeică. viciu, gl.]. JUBIL vb. Ia Jubiler. — Intrans. A simţi o mare satisfacţie şi a-şi manifesta (cu exlamări, strigăte, aplause, etc.) bucuria, a se bucura foarte mult ; cf. triumf a. Dar, când am auzit că infama întreprindere burgheză... a fost părlită cu o aşa de frumoasă sumă rotundă... drept să spun, am jubilat, caragiale, s. n. 182. Şi tu scrii f jubilă Dănuţ, bătând din palme. I. teodoreanu, M. II 157. în faţa unei asemenea situaţii, avocaţii nu jubilează,... magistraţii rămân uluiţi văzând că păsurile n’au putut evita dezastrul moral. UNIVERSUL din '23 Ian. 1931. [La Românii din vechea Austro-Ungarie, învechit (după germ. jubi-lieren) iubila vb Ia = intran s. jubila; trans. a serba jubileul cuiva. Voiau şi ei să iubileze. sbiera, F. 247. | Abstract: jubilare s. f.] — N. după fr. (lat. jubilo,-are). JUBSLEl s. a. I0.—3°. Jtibile. 1°. (La vechii Evrei) Sărbătoare mare ce se serba la 50 de ani odată şi în care se iertau datoriile şi se da libertate sclavilor. 2°. (La catolici) Indulgenţă deplină şi universală pe care papa o acorda, la început, la fiecare 100 de ani, mai târziu, la fiecare 50 de ani, astăzi, la fiecare 25 de ani, şi, in anumite împrejurări, la epoci nedeterminate. 3°. (Sensul obişnuit) Sărbătoare ce se face în onoarea unei persoane care a împlinit un număr mai mare (de obiceiu 50) de ani de căsătorie, de domnie, de împlinire a unei funcţiuni, etc. ; serbare comemorativă a unui eveniment important. Aniversarele şi jnbileele aflărei artei tipografice. URICARIUL, XIII 341/26. Austria serbează a tris- JUBILAR — 40 — JUCA tei Bucovine răpire dureroasă... E jubileu de moarte, căci preţul de trădare S’au numărat pe racla lui Ghiea Domn, ucis ! alecsandri, p. III 338. [Plur. -lee, rar -leuri. | La Românii din vechea Austro-Ungarie, mai de mult şi în Ţara veche, învechit (după germ. Jubilăum) şi : iubileu s. a. STAMATI, sbiera, F. 4. Iubileu naţional, odo-BESCU, I 506. | Adjectiv: (fr. jubilaire) ju-biiâr (şi, derivat din jubileu: jubiliar),-ă = de jubileu, care se dă s. se oferă cu ocazia unui jubileu. Numărul jubiliar al Convorbirilor. MAIORE-scu, CR. II 345. Medalia jubilară.]. JUBILÂR,-A adj. JUBILIAR,-A adj. v. jubileu. JCbrA s. f. Exantheme. — (Banat, Transilv.) Zgaibă, bubă (NOVACOVICI, c. B. 24), sgrăbunţă, puşche (LB.). Toate bubele Şi toate jubrele. GRI-GORIU-RIGO, MED. I 36. — Din ung. zsebre, idem. JtJBRED, -A adj. v. şubred. JUCA vb. I. I 1°. Jouer, plaisanter. 2°. Se jouer de, railler. 3°. Jouer avec. II. 1°. Jouer (ă un jeu). 2°. Jouer (au tli£âtre). III. 1°. Jouer, remuer, se mouvoir. 2°. Agiter. IV. 1°. Danser. 2°. Faire dan■ ser. V. Manosuvrer, jouer, duper. VI. Jouer (un morceau de musique). I. Refl. (construit absolut s. cu prep. c u). 1°. A glumi, a petrece glumind, a nu lua în serios, a se desfăta, a se distra. Nu te juca, soro, boala n'alege ! caragiale, n. 63/s. Vino, joa-oă-te cai. mine, eu norocul mieii ! EMINESCU, P. 252. Eu mă joc eu mândra mea. reteganul, tr. 62/32. Învaţă juoându-se = fără eforturi. 4)= A- se juca cu banii = a fi foarte bogat, zanne, P. v 71 (propriu : a nu le da importanţă). A se juca cu viaţa, cu sănătatea = a nu se îngriji de sănătate, ca şi când ai putea glumi cu ea. Cine se joacă eu dracu’, dă şi peste tată-său : o mică greşeală te împinge spre alta, mai mare. ib. VI 576. Nu te juca eu focul : cu dragostea, ib. I 177. Nu te juca cu tichia chelului: eu dracul. Cf. ib. III 397. Te joci (— crezi că poţi glumi, că-ţi poţi măsura puterile) cu Evropa f 2°. P. e x t. A face haz de cineva s. ceva, a-şi râde de..., cf. a-şi bate joc. A, voi vă jucaţi eu mine ! c. NEGRUZZI, i 161. 3°. S p e c. A-şi petrece timpul amuzându-se cu ceva, a se distra cu jucării, a se amuza cu distracţii. uşoare (ca nişte copii). Se joacă in arişiee. Copiii se joacă de-a ascunsul, de-a baba-oarba, etc. Scoţând nişte metanii..., începu a se juea eu ele. C. NEGRUZZI, I 18. Primăvara... fluturii încep a se giuca. Russo, S. 99. Se juca cu nuiaua in apă. ISPIRESCU, L. 34. Se jucau ca doi copii. JARNlK-BÂRSEANU, D. 300. Daeă-i copil, să se joace; Daeă-i cal, să tragă ; Dacă-i popă, să citească !. zanne, p. 11 82. f A se juca cu o femeie = a avea relaţii sexuale, gorovei, cr. 128. t A juca curvia = A se ţinea de curvăsării. Gmect curma şi toate păcatele făcea, varlaam, c. 1 4». | t (Construit cu dativul pronumelui; cu acelaşi sens) Doi cuconi giueăndu-şi eu gineă/riile sale, s’au mâniat unul pe altul. PRAV. MOLD. 1432. | t I n t r a 11 s. (cu acelaşi sens). Cuconul sta... giuoând eu mânuşiţele. DOSOFTEIU, V. S. 72z. II. 1°. (Sens împrumutat, mai de mult numai la clasele culte) Intrans. (construit cu prep. în s. de-a şi t r a n s. (complementul fiind jocul s. cartea) A-şi petrece vremea împreună cu alţii cu jocuri de societate s. de hazard, la care unii pierd şi alţii câştigă. Unii juca în tavlii, alţii dormea. HERODOT 25/32. Joacă cărţile, şah, biliard, popice. Joacă pe bani. Ce joc se joacă ? Joacă la bursă = speculează cu valori cotate la bursă. Joacă ia loterie. Alteţa sa... nu învoeşte supuşilor săi să joace jocuri de hasard. C. NE-GRUZZI, I 326. Juea vist. id. I 74. Vezi de joacă bine. alexandrescu, M. 265. Jucăm în cărţi. RETEGANUL, P. II 74»3. Cine joacă de-a duraeu’, Nu-şi mai umple sacu’! se spline celor cărora le place jocul de cărţi, zanne, P. IV 357. | (Mai rar) refl. (cu acelaşi sens). Ne-am jucat în cărţi. || Trans. A ieşi cu o carte. Joacă asul de cupă! | Intrans. A ponta pe o sumă de bani. Pe cât jucăm? | A b s o 1. (la jocurile de cărţi la care se licitează) Joc (din mână), fără să ridic talonul. 2°. (Modern) Intrans. şi trans. (complementul fiind piesa sau rolul) A reprezenta pe o scenă. Vodevil... ce s’a jucat la teatru’ Iaşilor. C. NEGRUZZI, 1 69. Actorul X joacă în fiecare seară. Joaeă roluri serioase. || Refl. A se pregăti. Se joacă o drăcie = nu-i lucru curat, a intervenit o putere supranaturală, zanne, p. VI 632. 4N (După fr. jouer un role). A juca un rol (f rolă) = a fi factor hotărîtor într’ o afacere, a îndeplini un lucru de mare importanţă, a avea o mare însemnătate. Doritor de a juca o rolă strălucită... mar-covici, D. 468. Juea un rol. I. teodoreanu, M. 11 -504. III. 1°. Intrans. (Despre obiecte, părţile trupului) A nu sta bine (ţeapăn, solid) şi a se mişca încoace şi încolo, a umbla, a face mişcări oscilatoare s. ritmice, a se bate, a se clătina s. a tremura, (despre colori) a avea sclipiri jucăuşe (cf. fr. une serrure qui ne joue pas; des eoulewrs qui jouent). îi joaeă dinţii în gm'ă. LB. Capul îi giuca în dreapta 'şi în stânga. Russo, s. 30. Prin nouri joaeă lună. eminescu, p. 204. li joacă’n lacrimi ochii,, coşbuc, F. '96. Toate îi joaeă acum înaintea ochilor ? PETRESCU, I. li 190. Trebue să bată leaţ/urile oare s’au uscat şi joacă. id. ib. II 205. Dacă sehimbătoriul scapă, plugul joaeă, şărpu-ieşte şi brazda nu-i oablă. brebenel, gr. p. Toată casa juea în aur. reteganul, p. ii 13/32. Fiecare roiu, când. iese din ştiubeiu, prinde mai întâiu a juca dinaintea acestuia, marian, ins. 162., îi juea limbile în gură ca fulgerul, ispirescu, L. 343. Mic mititel, joaeă fulgerii pe el (= Soaţele) . gorovei, c. 351. jj Dnipers. A.-i juca cuiva eeva = a i se mişca fără voie, a i se bate. Când îţi joacă un ochiţi... id. CR. 2874. 4^ A-i juca cuiva, ochii în cap, arată pe cel rău şi viclean cu privire nesigură s. pe cel isteţ, cu scânteieri de inteligenţă în priviri. Un puişor de fată, căreia îi jucau ochii în cap, ca la o şerpoaică, creangă, p. 167. îi joacă paraua (s. banii) = i se găsesc mereu bani în casă, nu e om lipsit. CIAUŞANU, gl. A juca feţe = a schimba s. a face (feţe) feţe. Joacă seceta, se zice când, din cauza secetei mari, se văd tremurări ale aerului dogorit de căldură. A-i juca cuiva coliva în piept = a fi aproape de ducă, bolnav de moarte, zanne, P. vi 524. || S p e c. (Despre copilul din pântecele mamii) Intrans. şi refl. A face mişcări, a sălta. Jucă Ioanu în pântecele mumâni-sa. coresi, EV. 493/s, cf. paraclis (1639) ll/o. Jucă-se tânărul, bucură-se în maţele meale. coresi, EV. 491/iS. | (Despre o comoară, bani). A face vâlvătăi, flăcări. Banii îi piteau în comori şi în borcane şi-i băgau în pământ. Când fierbe cocleala... joacă comorile. PAMFILE, COM. 5. Au stat oamenii la pândă, nopţi întregi, să vază: joacă ori nu joacă comoara acolo. ib. 10. || F 1 g. (Despre fiinţe) A oscila, a şovăi, a nu se putea fixa, hotărî. Dela rău la bunătate câtu-i de scurtă cărarea! între ele omul joaeă şi îşi cumpăneşte starea. KONAKl, P. 283. 2°. Trans. (f a c t.) A face să se mişte, a mişca în ai pc Ci ju c:. ţa sin II (P ■ea AI nu în pU int Nn G-ii ma tr ocl DE bot car cui se DO la Nu Joa de inti 335 nie, joai (co « h Ară 105, P. I lovi 448. a st?, 2e dan: SEA V.ii joac fetei 53/si rii... # ^ neva P. 1 lasă■ V. melo ce v la st (cf. fr. ! păcă să-i CĂRI neg: DRI, ChiV' SÂN] mâţa Greci TEO] «a ji la m pe ci voie. JUCA _ 41 _ JUCA încoace şi îneolo, a sălta, a clătina, a scutura; a arunca puţin şi a prinde din nou. Suliţa... ca o pană uşurică în mâna sa o juca. PANN, E. II 113. •Copilul... îl joci pe braţe, coşbuc, F. 43. Emil... juca între degete un lanţ cm chei prinse m verigă. C.PETRE seu, R. D. 209. Alexandru... juca brăţara în palmă. id. ib. 64. Vomicelul intră jucând sita cu darurile miresei, sevastos, n. 125/3. || Spec. (Pese.) A purta mişcând pe faţa apei (pluta undiţei). Ea [năluca] are o aţă scurtă pe •care o ţine în mână şi «o joacă» mereu în apă. antipa, p. 67. IV. 1°. (Despre oameni; p. anal. despre animale) Intrans. A dansa, a dănţui, a se mişca în ritm. Mearse fata aceaia a Irodiadei şi jueă şi plăcu lu Irod. CORESI, EV. 541/,. Bucura-vă-veţi într’acea zi şi veţi juca. id. ap. GCR. I 19/2s. Numai ce bea şi mânca şi juca. moxa, ib. 62/7, ■Giuca frumos, herodot 351/m. Calul bătrân nu mai învaţă a juca (variantă: a umbla în b u e s-t r u). C. NEGRUZZI, i 250. Tânăra împărăteasă... ochii fărmeca de zi/m,bea. sau de juca. alecsandri, P. II 180. Iar noi să mai, jucăm un pic şi la botez. COŞBUC, B. 23. Se prinseră în horă [si jucară. ISPIRESCU, L. 39. Ar hi jucat la nunta dracului. ap. GCR. II 261/'ii. Au prins a juca de .se sfărma. sbiera, p. 8/32. în hore jucai. TEODORESCU, P. P. 217. Zis-a badea să nu joc Pân’ la storsu vinului. JARNlK-BÂRSEANU, D. 142., Nu juca, mândro, aşa măreaţă. DOINE, 127/». Joacă scuturat, şez. iv 233/5. Tot juca prin curte, de părere de bine. reteganul, P. v. 6/si. # Cine intră în danţ, trebue să ştie juca. zanne, p. IV 335. Cf. v 382, ix 58. | P. anal. A umbla pe funie, făcând fel de fel de figuri. Panglicari..., care joacă ca pe funii. eminescu,_P. 246. || Trans. (complementul este dansul) începe a chiui... şi ■a, juca horodinca şi casaciuca. creangă, p. 310. Ardeleanca ştiu juca. doine, 126/e, cf. şez. I 105/j. Fete-mari tot hori jucând, teodorescu, p. P. 54/o. 41= Joacă verbuncul, se spune când unul, lovindu-se, sare în sus de durere, zanne, P. IV 448. A juca dragaica = a sări, a sălta, a fi neastâmpărat. id. ib. 335. 2°. Trans. A lua la joc şi a face pe cineva să danseze. Să joc fata cea frumoasă. jarnIk-bâr-SEANU, d. 361. Am venit să joc o fată. hodoş, p.>p. 444. Saidaţi fete la căline, Dacă nu 'vă-joacă nime. reteganul, p. p. 107. Junii joacă fetele, De le pică penele, doine, 128/.,; cf. şez. iii 53/ao. | P. anal. (Obiectul este un animal) Tătarii... îşi joacă armăsarii, alecsandri, p. iii 282. 41r A-şi juca calul — a-şi face toate voiele cu cineva (cf. ital. Face correre la cavalUna. zanne, P. 1 349). De demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul,, creangă, p. 219. V. T r a n s. A face pe cineva să danseze după melodia pe care i-o cânţi, (deci:) a-1 sili să facă ce vrei, a-1 supune voinţei tale (şi, prin revenire la sensul I) a înşela, a trage pe cineva pe sfoară (cf. şl ital. giocare qd. s, giocarsi una persona... fr. se jouer d’une personne, a purta de nas, a păcăli). Mai mult grija ca să joace pe Nemţi şi să-i aducă în stare de. a pierde războaiele. E. VĂ-CĂRESCUL, ist. 295/42. Las că te-oiu juca eu! C. NEGRUZZI, I 10. I-am jucat pe degete. ALECSANDRI, T. 64. Spargem uşa şi năvălim înăuntru: Chiva fugise... Atunci înţelesei cum fusesem jucat... SANDU-ALDEA, A, M. 35. Să-l joci cum joacă mâţa şoricelul, lit. pop. ap. GCR. 11 362/12. Grecii dă-i pe mâna mea Să-i joc, ca pe-o brebenea. TEODORESCU, P. P. 480. || A lua la bătaie, a bate, «a jupti» (LB.) Lup flămând cu trei cojoace, Hai la maica să te joace! coşbuc, F. 79. 41= A-1 juca pe cineva în ciur s. în palmă = a-1 duce după voie. ZANNE, P. 185, II 387. A juca pe sfoară = a trage pe sfoară, id. iv 185. A i-o juca cuiva = a-şi râde de cineva, a-1 păcăli, a-1 înşela, zanne, P. 413. Las’ că le-oiu juca-o eu bună, dacă-i aşa. alecsandri, t. 681. t A juca cuiva vicleşug (s. un lucru neplăcut) = a-1 înşela, a-1 trage pe sfoară. Păzeaşte-te, zieea ; să nu-ţi pară rău, dea-că-ţi va juca vro dată vreun lucru neplăcut, ba-rac, T. 65. Să-i joace un astfel de vicleşug, pann, p. v. I 64. A juca (s. face) cuiva festa (s. renghiul) = a-1 păcăli, înşela. El îi un hâtru d^n cei crestaţi Ce alungă neveste şi joacă feste, Feste drăcoase, la cei bărbaţi, alecsandri, t. 201. Aşa n’a apucat să afle de renghiul jucat amicului său Niculae. giuca, s. IX. Se temură să nu le fi jucat iarăşi vr’un renghiu. ispirescu, L. 249, fc. 356. A-şi juca (s. face) mendrele = a-şi îndeplini toate capriciile. Nu şi-a juca el mendrele îndelung, OjSa cred eu! CREANGĂ, P. 266. VI. (Franţuzism, ieşit din uz) Intrans. (construit cu prep. cu s. din) şi trans. (complementul e cântarea) A cânta (o melodie, la piano, etc.), a zice (din fluier, etc.), a trage (din vioară, etc.). Bande de lăutari jucau hore şi doine. c. NEGRUZZI, l 107. Lăutari ce juca[u] din vioare. id. ib. I 30. [Se conjugă: joc, joci, joacă, jucăm... | Abstracte: (rare): jucăre s. f. = acţiunea de a (se) juca ; j o c. Jucări şi cântece curveşti. MOXA, 395/®; cf. CORESI, ev. 493/i0; — jucat s. a. = joc. Se puse la jucat stos. C. negruzzi, i 84. Cu mine v’aţi găsit de jucat ? CREANGĂ, P. 304. Să ne mai lăsăm de jucate, reteganul, p. ii 45/3t. Acuma m’am turburat La jucat şi la strigat. JARNlK-BÂRSEANU, d. 361. Când eşti la jucat, joacă, zanne, p. iv 4.13. | Adjective: jucat (cu negativul ne jucat ),-ă == care a fost luat la joc; reprezentat. Să te joc, să fii jucată. JARNfK-bârseanu, D. 3. O dramă ne jucată; — jucător, -oare (întrebuinţat şi substantivat) = (cel) care joacă, căruia îi place jocul, dansator, cf. j u-c ă u ş. De vrea fi cerşut (= cerut) şi capul, tău, o nebune Irode, acea fără de ruşine jucătoare, fi-ţi-l-vrei dat ei ? coresi. ev. 546A. Eu sânt To-derică, jucătorul de cărţi. c. negruzzi, i 87. în genere, aceste păsări sânt sălbatice, puţin jucătoare,. mai mult triste. ODOBESCU, III 27/io. Trăncănirea jucătorilor de domino. EMINESCU, n. 35. Jucător pe funie = germ. Seiltânzer. TDRG. Porumbeii se mai, numesc : guţ/i, buni, jucători. h. IV 54. Cf. iii 307. Gruiul îngropat în osia din na/inte, în mijlocul căruia se află locul jucător al ini/mei. H. I 36; (substantivat subt forma feminină) jucătoare s. f. = adunare de tineri ca să încure caii, sa se întreacă la alergare. Scoase cai la jucătoare (Ialomiţa), păsculescu. l. p. 51:— jucăuş, -ă (întrebuinţat şi substantivat) = jucător, dansator; p. e x t. pe care nu te poţi bizui, nestatornic, şugubăţ ; spec. (despre frunze, lumină, flacără, etc.) care nu stă locului, oscilează, tremură, se bate, etc. Se’mpleteşte noapte din neguri, jucăuşe, goga, p. 107. Clătinând din cap, ca un copil jucăuş. PETRESCU, î. 21. Privirile lui jucăuşe, ca sclipirea râului, agârbiceanu, P. MÂN, 25. Prinse a arde [pe comoară] un foc giucăuş. N. REV. R. III 409. Să trăeşti.. să fii bună jucăuşă, marian, na. 26Q.Fata mamvi jucăuşă Cu gu.noiu’ păn’la uşă. marian, sat. 35. La mândruţa jucăuşă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 420. Cf. şez. IX 158; — jucâş, -ă f = jucăuş. Era un om fără frica, lui Dumnezeu, jucaş, curvar, mincinos. MAG. IST. II 30/io.]. — Din lat. *joco, -are (clasic: jocor,-ari «a glumi»). în limbile romanice se găsesc şi sensurile II-III. Sensul IV — care se poate explica din sensul III — e decalcat la noi după slavul igrati cjouer» şi «danser». Cf. joc, juc ă r ie. de j u c a. JUCĂREIE — 42 JUDE JUtARlilK S. f. JUCĂRELE s. f. plur. v. jucărie. JUCĂRIE s. f. Plaisanterie, bagatelle. Jouet. — Glumă, lucru fără importanţă, de nimic, neserios, fleac-, servind numai ca distracţie, bagatelă; joc de copii; (concretizat şi întrebuinţat mai des la plur.) obiect cu care se joacă (I 3°) copiii. Au aflat... multe giucării. HEEODOT 41/3. Să le săltăm din glod afară ca pe o jucărie. URICARIUL, XIV 145/ 23» Multe din g%ucarii,le, lor cu bucurie le-ar fi lepădat. DRĂGHICI, R. 106. Toate sânt jucării pentru dânşii. MARCOVICI, D. 116. Amorul de jucărie îl aveai în gândul tău. pann, E. i 93. El era o adevărată, jucărie a naturii, c. NEGRUZZI, I 206. Toate nainte-i jucării sânt. alexandres-CU, M. 345. Norocul şi iubirea să ne pară jucării. eminescu, P. 112. Corabia ajunse jucăria vânturilor. TDRG. Să fac o jucărie mm ştiu eu. CREANGĂ, P. 310. începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. ISPIRESCU, L. 307. Ce crezi că-i jucărie treaba astaf pamfile, j. i. 4# A strica jucăria cuiva = a-i dejuca planurile. Se speriase... toată boierimea că le va strica giucăria Enicer-Aga. NECULCE, ap. TDRG. [Şi: (Transilv., Mold., Vâlcea, cf. şi arom. giucăreal'e) jucăreie s. f. = jucărie, ciocândie (VICIU, GL., CIAUŞANU, V.), lucru fără de osteneală (LB.). Doi cuconi giucându-ş[i] cu giucăreile sale, s’au mâniat unul pre altul. PRAV. MOLD. 1432. Ca o giucărei i era şi ca o ispită. HERODOT, 491/j. Jurământul... îl socoti ca o jucăreaie copilărească. MINEIUL (1776) 1432/». Darie... îi trimise [lui Alexandru] jucărei mici de cocon, alexandria, 29. Jucărei şi marafeturi ale părerii, gorjan, H. i 97. Zărind Frumoasa jucărele, Aprinşii-i ochi mai mult s’ aprind. COŞBUC, B. 40. Vnde-s ăouâ trei femei Dracu-şi face jucărei. bud, p. p. 57; — jucureia s. f. art. = nume de capră. DENSUŞIANU, Ţ. H. 83. | Cu alt sufix : jucăreie s. f. plur. = jucărie, pamfile, j. iii. Aveau jucărele. SLAVICI, N. 304, cf. l. NEGRUZZI, ap. TDRG. | Diminutiv: jucărioară s. f. (pronunţ. -rl-oa-J = jucărie mică s. pentru copii mici s. ieftenă. DICŢ. | Nomen agentis: jucărier s. m. (pronunţ, -ri-er) = vânzător (şăineanu, d. u.) s. fabricant de jucării.] — Derivat din juca, cu suf. abstr. -ărie. JUCĂRlfiR s. m. JUCARltlŢĂ s. f. JUCÂŞ, -Ă t subst. JUCĂTOARE s. f. JUCAtŞ, -A adj., subst. v. jucărie. v. juca. JUCHEL s. m. Pon. — (Mold.) Păduche (făra să aibă înţelesul pejorativ al acestuia). TDRG. — Din (rut.) zuk «gândac» cu sufixul din pă-duchel. JUClif vb. IVa v. execuţie. JUCUREIA s. f. art. v. jucărie. Jl.’CUŢ s. m. JUCUŢÂU s. m. JUCUŢfiL s. m. JUCUŢIE S. f. JUCUTlRE s. f. v. execuţie. JUDÂIC, -A adj. Judaique. — Care se raportă la Evrei, evreesc, jidovesc, jidănesc, cf. semit. [Şi, tot atât de întrebuinţat, iudaic, -ă, adj. [ Pronunţ. -da-ic], — A'. după fr. JUDAISM s. m. Judaisme. — Religiune judaică [Şi, tot atât de întrebuinţat: iudaism s. m. | Pronunţ. -da-ism]. — N. după fr. JUDÂN s. m. v. jidan. JdDE s. m. 1°. Dignitaire ayant des attributions judiciaires. 2°. Homme libre. 3°. Prince, seigneur. 4°. Juge. 5°. Maire. 6°. Chef. 7°. Chef des Tsiganes. 1°. f în vechea noastră organizare de stat, demnitar cu atribuţii judecătoreşti şi administrative, greu de stabilit şi care s’au schimbat în cursul veacurilor. Faptul că în actele oficiale scrise sla voneşte judele e numit cu acest cuvânt românesc (un Neagăş jude e atestat în Moldova la 1409), nc face să credem că el nu se identifica cu «cneazul», numit cu acest cuvânt slavon în documente contemporane. Unele sate, împărţite în două sau chiar trei judecii, aveau doi şi trei judeci. Pe la mijlocul sec. al XV-lea, aceste judecii se dădeau în Moldova pe viaţă şi cu drept de moştenire. Domnii confereau jiidecilor dreptul de a aduna oameni din ţară şi din ţări streine spre a întemeia sate nouă, scutite un timp oarecare de dări. Cf. ION bogdăn, despre cnejii români. 2°. t în Muntenia, cuvântul jude apare numai în documente româneşti, în cele slavone fiind redat prin corespondentul «sudec» (astfel un Manea elucear TJnte sudec la 1594). Ca şi «cneaz», el a-junge să însemneze «ţăran liber» (cf. m e g i a ş. moş nean), în opoziţie cu «rumân». Cf. l. bogdan, op. Cit., C. GIURESCU, DESPRE BOIERI, 104 sqq., ODOBESCU, iii 475/21. Oameni judeci şi cu oomele lor (a. 1665), ap. I. bogdan, op. cit. 40. Judeci pre pământul nostru (a. 1640). ib. 3°. t în cele mai vechi texte bisericeşti, jude are înţelesul de «principe», corespunzând lui aQxwv grecesc, «princeps» latinesc, «cnSzu» slav şl fiind redat de alţi traducători prin «judeţ», «domn» sau «boier». Tot astfel în glosare: slav. knjaz = judele. CUV. D. bătr. I 286. Giudeci (giudeaţele HUR., domnii cor.2; boiaril dos.) oame-rilor adurară-se. psalt. (SCH.) 91/i. Puseşi giu-deci (=giudeţe hur. ; d o m n i cor.; boiari DOS.) .prespre tot pământul, ib. 88/5. Varsă-se ocară, spre giudecii ( = giudeţele HUR. ; asupra cneajilor dos.) lor. ib. 232/32. Şi vine J[sw]s în casa judelui (: â la maison du chef de la s y n a g o g u e) şi o văzu răposată şi gloatele vo-rovind. TETRAEV. (1574) 214. în vreamea aceaia întreabă un jude pre Isus. coresi, EV. 431/«n. Judecii (= stăpânulu biblia 1688; sl. knjazi) dracilor, ib. 250/i. Judecii şi împăraţii şi domnii, ib. 500/k. Să intrăm bucurându-ne... ea... domnii şi giudecii. cod. tod. 5. Cărţâle giu-decilor (lemma pentru giudeaţelor) dosofteiu, V. S. 3. Graf şi jude Cum,anilor. CALENDARTTt (1844), II 28. 4°. t Judecător, judeţ (2°). Şi judeciloru aeeş-tiia ce fură într'însu. coresi, ap. cp. 129. Cu boiarii şi eu giudecii, oamenilor, psalt. alba IULIA, ib. Lăudaţi pre Domnul... boiari, giudeei (: judices), năroadele toate, dosofteiu, ps. 493. Au spartu posturile... şi nem[i,]l[o]stivi,i şi ciudecii. COD. TOD. 43. Toţi voru învii... şi păcătoşii şi ciudecii strâmbi, ib. 77. | (Cu acest sens întrebuinţat încă prin Transilv., mai rar în Ţara veche) L-am văzut ca jude şezănd. pann, h. 35. Gută Mereuţă, jude de şedinţă, adus în Capitală la ultima mişcare în magistratură, c. petrescu, c. v. 182. 5°. (Transilv.; pentru răspândirea de azi, cf. dr. viii 68) Primar, birău, chinez, judeţ (4°), f onogiu, tată-de-vecin. Judele şi Cozma... ne lungă (= alungă) oamerii (= oamenii), ca să JUDEÂSĂ — 43 — JUDECA nu pontă sosi la domnia ta. ROSETTI, b. 30/23. Şi când am scris aici, au fost... de faţă şi judele Rad[u] Laslă (a. 1699). IORGA, s. D." xm 152/35. Fiind jude Oprea Stanciu (a. 1778). ib. 99/26. Treime pus în sat chinez (birău sau jude). ŢICHIN-deal, F. 66. în prag se iveşte fata judelui Zăbun, cea mare. GOGA, p. 66. Că şi hrana judelui E’n spinarea satului. MARIAN, SAT. 128. Bme-i ţine... Ca un jude’mpodobit. BIBICESCU, P. P. 236. Jude-mare = primar; jude-mic =viceprimar (=ajutor de primar). Afacerile comunale le conduce primarul (jude-mare). Păcală, m. R. 345. Ajutaţi în funcţiunea lor [primarul şi notarul] de un vice-primar (jude-mic). id. ib. 6°. (La colindători) Conducător, căpetenie, vătaf, birău. Şi-şi aleg... un jude sau birău pentru ţinerea ordinei. pamfile, crc. 166/si. Judele colindătorilor, adică cel ales de toţi ca să le fie cap, zice... id. 124/m, cf. 36/u, 168/w. 7°. Căpetenie, vătaf de Ţigani. [Plur. juei e relativ nou: Giudzi domneşti şi.. giudzi boiereşti (a. 1757). IORGA, s. D. v. 109. Mai de mult pluralul de la jude era — corespunzând întocmai latinescului judiees—judeci, de la oare s’a format pe alocuri un singular nou judec s. m. fazi în Boiţa, j. Sibiiu) DR. VII 68 şi judece s. m. COŞBUC, m. 250/ss. | Feminine: ju-deceâsft s. f. = (Transilv.) soţia judelui. Ce te ţii, bade, făleţ, Că tată-to nu-i judeţ, Nici mumă-ta judeceam, Nîei soru-ta preuteasă. VICIU gl. Cf. mat. folc.. 1019/is; — (în poezia pop. cu caracter mistic şi): judeâsă s. f. = judeceasă. Ce judeasă, Ce doamn’aleasă? marian, VR. 125. | Verb: judeci tvb. IVa trans. şi refl. = a (se) răscumpăra de «rumânie», a face s. a deveni ţăran liber. 1. BOGDAN, op.-'Cit. 40. M'am tocmit cu ei dă (= de) i-arn judecit (a. 1670). IORGA, s. D. xiv 325. j Abstract: judecîe t s. f. = funcţiunea de jude (cu acest sens, într’un act scris slavoneşte la Suceava în 1934) ; circumscripţie înlăuntrul căreia judele îşi exercită dreptul său de judecată. 1. bogdan, op. cit. 16, 31. Stărostia oraşului, cum dzâcem noi: pârcălăbia sau giudecia. dosofteiu, V. s. 232. Să lăsaţi buieeia, Să vă, căutaţi giudeciia. id. ps. 277. Cărţi de judeeie = zapise de răscumpărare de românie. GIURESCU, op. cit. 107. La capătul judeciii C’acolo şi noi vom fi. viciu, COL. XLVI, 29. — Din lat. judex,-îcem (în Logudoro, în Sardinia, yuige însemna în evul mediu «capul statului»). JUDEÂSĂ s. f. v. jude. JUDEC s. m. JUDECE s. m. JUDEC vb. I l°-2°. Juger. 3°. Condamner. 4°. litre en proces, faire juger une cause. II. R6gner sur. III. 1°. Porter un jugement. Juger, apprecier. 2°. Reflechir, ne pas oublier. 3°. Considdrer. 4°. Es-timer. 5°. Deeider. 6°. Juger, apprecier (quelqu’un ou quelque chose). 7°. Critiquer, blâmer. 8°. Gron-der; rosser. Contenir. I. (Jur.) 1°. A examina în calitate de judecător o cauză şi a da o hotărî re judecătorească, a pronunţa o sentinţă; spec. (despre Judecătorul suprem) a hotărî, la judecata de-apoi, cine va intra în raiu şi cine în iad. A b s o 1. Se venei cându veri giudeca. PSALT. (sch.) 98/i3. Cu ce judecată veţi judeca, eu aceaia fi-veţi. coresi, ev. 18/u. Giudeţul giudeeă... şi în potriva pravilei, prav. 148. Fiul omenesc... va giudeca în direptate. varlaam, C. 337. Judecau... în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10/i. [Mircea-Vodă] a căutat şi a judecat. ODOBESCU, III 475/22. (Com- plinit) Să vor afla judeeându eu sfatu. pravila (1780), ap. GCR. 11 124/-,.. || Trans. (complementul e persoana, pricina) Va veni cu slava a judeca viii şi morţii, palia, ap. GCR. I 3220. Iaste în putearia giudeţului să-l giudece. PRAV. 1078. După voia giudeţului să giudece bătaia ucenicului. ib. 888. Să te judecăm pre dreptate. NEAGOE-vodă, ib. 170/3. iŞ[i-]aw gătatu şi scaun Domnul pre giudeaţe să giudece lumea. id. PS. 30. I-am trimis înaintea... părintelui Vlădicăi, de i-au ju-deeatu. iorga, b. R. 187/23. (Refl. = pasiv) Mâne se va jtnleca cauza mea. BARCIANU. Nu mă mai judece nime, Că m’o judeca odată, Când va fi la judecată. jarnIk-bârseanu, d. 190/2-3. 4^ Turcul te bate, Turcul te judecă. Lupul te pâ-răşte, lupul te judecă, nu poate fi decât strâm-bătat.e, când judecătorul este şi parte în cauză. ZANNE, p. 1 518. Pe oricine să judeci ca [?£] când ai fi pus tu în locul lui. I. GOLESCU, ib. Vin 210. | (La vechii traducători, construit cu dativul s. cu prep. a) în numele tău spăseaşte-me şi... sila ta giudecă-mi. psalt. (SCH.) 103/5. Că giu-decă Domnul oameniloru săi. ib. 282/3. Să giudece a săracu şi a plecatul, ib. 16/3. Are a veni din ceriu ca fulgerul, cu tărie şi cu slavă multă, să judece tuturora. CORESI, EV. 531/i7. Giudecă-mi şi mie cu a ta direptate. dosofteiu, ps. 25. || P. e x t. A hotărî, a decide ca arbitru. Acest diferend îl va judeca arbitrul. 2°. Intrans. (construit cu între cineva, în treaba cuiva) şi t trans. (complementul e dreptatea) A (se) pronunţa în calitate de judecător s. arbitru. Şedzându-ţi în scaun giu-deci dreptate. DOSOFTEIU. PS. 29. Să judece între dânsul şi şarpe. şez. v. 50/22. Să judece în treaba (= în pricina ce o avea) cu şarpele, ib. 50/iS. 3°. Trai s. (prin prep. la, de, t spre, tpre se arată felul pedepsei) A condamna, a osândi pe cineva. Sudek = lat. condemno. LEX. MARS. Judec pre cineva spre moarte = lat. capitis, ad mortem damno. LB. Şi judeca-vor el spre moarte şi da-vor el păgânilor, coresi, EV. 85/3i. Să nu mă judece împotriva lucrului meu (= faptei mele) în locul cela de muncă. cuv. d. bătr. ii 450. îl giu-decară pre moarte, dosofteiu, v. s. 143. Să-l judecaţi de moarte, teodorescu, p. p. 118b. [ t (Cu acuzativ dublu) Tu singur te giudecî moarte, herodot, 19/23. | (Construit cu s ă) Deci noi aşa am judecat să-i plătească, iorga, b. r. 186/2«. 4°. Refl. (cu sens reciproc) A se duce la judecată, a. fi în proces cu cineva. Haide să ne judecăm şi cum a zice judecata, aşa să rămăie. creangă, a.. 135. Ani întregi m’am giudecat Şi nimic n’am câştigat, alecsandri, p. p. 227b. La stele ne-om judeca, şez. i 47b/ai. O să mă judec până în pânzele albe ! DDRF. Cine se judieă, adeseori 'pierde un bou şi câştigă o pisică, zanne, p ,v. 363. Judecătorul cănd îţi e potrivnic, cu cine 0 să te judeci? id. ib. V 369. II. (în vechime puterea judecătorească era în mâna stăpânitorilor; urme ale acestui obiceiu se găsesc în datinele populare din unele regiuni ale Transilvaniei, unde feciorii îşi aleg un eraiu judecător, cf. n. drăganu, revista filologică 1 105-116). A stăpâni, a domni. într’aceia vreame judeca Ierusalimul leremia Proroeul. alexandria, 49/2. Asta-i, Stoian Bulibaşa, Care-mi ju-dcsă Craina. GIUGLEA-VÂLSAN, r. s. 44/n. III. P. ext. (Nu mai e vorba de o instanţă judecătorească) . 1°. Intrans. şi trans. A-şi forma o judecată despre cineva s. ceva, cumpănind motivele, cântărind argumentele, ţinând seama de împrejurări s. de urmări şi a căuta să discerni binele (frumosul, ceea ce e moral) de rău (urît, imoral), a chibzui, a reflecta, a crede, a gândi. v. jude. JUDECA — 44 — JUDECATĂ Omul acela au sămăluit ş’au giudecatu că acesta lucru iaste o socoteală dumnădzăiască. dosofteiu, v. s. II. Să judece orice om intâmplarea acestui Domn! e. kogălniceanu, ap. GCR. II 112/is. Judec’o ş’o cumpămeşte! konaki, p. 264. Acestea... făcură pe... Shaziman să judece în si-ne-şi cumcă >şi fratele său este tot într’aşa stare. GORJAN, H. i 5/». Le-au judecat el cuvenitele cuvinte. DRĂGHICI, R. 147. Căuta să judece lucrurile de-a fir a, păr. creangă, p. 223. Aşa se poate înşela omul de multe ori... dacă nu \ştie a, judeca bine. id. A. 61. Judecă tu, ou mintea ta, şi spune! Cine puţin judecă, orice aude crede. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 211. [ Refl. A-şi face socoteala. Tot m’am judecat cu mine: Să dau... iubitei crezământ? coşbuc, F. 23. 2°. Intrans. (construit cu după s. c â) A ţinea seama. Judecă că după viaţă e şi moarte ! C. NEGRUZZI, 1 146. Judecând după aparenţe, îţi vine să crezi că... || Refl. A-şi da seama despre sine, a se găsi bun s. rău, a găsi că a făcut bine sau rău. Sta apoi de se giudeca şi îş[i] găsea cusurul. DRĂGHICI, R. 153. Pune-ţi căciula înainte şi te judecă singur! zanne, P. v. 363. 3°. Trans. A considera, a socoti drept... Totdeauna judecă nebuneşti lucrurile. DRĂGHICI, R. 141. Veselă, sburdatecă, judecând amorul o trecere de vreme... c. NEGRUZZI, 1 55. |j Refl. A se considera, a se crede. Se judeca însăşi pe. ea,şi că e nedestoinică. CORESI, EV. 325/20. 4°. Trans. s. intrans. (construit cu dacă, d e s. c ă) A ajunge la concluzia că..., a conchide despre..., a socoti (UB.). Ochiul, carele din toate vede nu/mai părticică, Poate judeea de este potrivit mare sau mică? konaki, p. 261. Omul se uită înjaţă şi îţi judecă viaţa, pann, p. v. 150. Judecaţi, la cât ajunge omul când patimile îi întunecă mintea! DRĂGHICI, R. 162. Acei mai rezonabili judecau că ea trebue să fie vr’o nenorocită păcătoasă, id. ib. 44. 5°. t Intrans. (construit cu să...) A hotărî, a decide. Au giudeca,tu să meargă la Ierusalim. DOSOFTEIU, V. s. 179,». Refl. A se hotărî, a se decide. S’au giudecatu să-ş[i] împartă averea la mişei ( = săraci), id. ib. 101. 6°. T î' a n s. şi intra ns. (construit mai ales cu după) A-şi forma o opinie despre..., a aprecia, a preţui; a califica, a măsura. Puteţi judeca, câtă vreme şi osteneală trebue... DRĂGHICI, R. 148. Bonjuriştii... vom fi giudecaţi nu după ceea ce am făcut... RUSSO, S. 13/20. Ah! am strigat, poţi a mă judeca acest fel? c. NEGRUZZI, i 49. Nu-i pot judeca purtarea = fr. je ne peux qualifier sa conduite. pontbriant. A judeea pe cineva după sine = mesurer Ies autres â son aune. id. A judeca bine despre sine = avoir bonne opinion de soi. ib. Cum judecaţi pricina? = fr. comment considerez-vous l’affaire? Judecaţi prea aspru,! 41= Omul după sine judecă pe ceilalţi. 1. GOLESCU, ap. zanne, p. Vin 207. Nu după suman trebue judecat omul! ib. Iii 389. 7°. Intrans. şi trans. A-şi exprima o opinie (rea) despre..., a crede (bun s. rău), a-şi da părerea despre..., a opina; a censura, a critica, a cârti împotriva..., a condamna ceva, a osândi ceva. Cetiţi şi nu judecareţi! palia, ap. GCR. I 37/». Oamenii nu trebue să judece despre ceea ce face Dumnezeu, reteganul, p. iv 25/»». A judeca o carte, o piesă de teatru. | Refl. A avea o opinie rea despre sine, a se crede rău. Nu mă mai judece nime, Că mă judec eu pe mine, Mă judec şi mă frământ... JARNfK-BÂRSEANU, D. 189/is. 8°. Trans. A trage la răspundere, a cere socoteală; a dojeni, a mustra, a ocărî, a certa; p. ext. a-i trage cuiva o bătaie. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea,’ntreagă. Şi cum sta şi-l giudeca, Inim,a î-o despica... alecsandri, P. p. 56b. Şi-l judeca cu vorba. TEODORESCU, P. P. 508. Cu gura m,i-l judeca, reteganul, tr. 18/m. La fântâna cea de piatră, Judecă-un fecior pe-o fată. jarnîk-bÂrseanu, d. 415. Mă judecă cum îi place, Tot fiere ş’oţet, mă face. epure, p. 11. Măicnţa mă judeca, Să mă las de bădiţa. şez. 11 I8V22. Pe acest dela margine l-am regulat, ia să-l judec şi pe celălalt, dela părete. Şi începe a bate iar în sfântul Petrea. ib. I 264/ir,. 9°. Spec. (Băieş. în Munţii-Apuseni). Intrans. A conţinea. Toana de vână judecă vr’o 35 de grame de aur. paşca, gl. [Şi: judieâ vb. I. [ Abstract: judecare (ju-dicâre) s. f. = acţiunea de a judeca; f judecată ; condamnare, osândă; ceartă, dojană. Şezu spre giudecare. COD. VOR. 66. [Domnul] spuse... judecările sale lu Israil. CORESI, PS. 400. De judecările tale temui-mă. id. ev. 28/m. Giudecări direapte faţa lui priveaşte. dosofteiu, PS. 36. Le deade giudecare. de sabie. id. V. S. 9». Trăeşte cu supărare De la fraţi cu judecare. JARNl,K-BÂrseanu, d. 175/o. Joi, în prânzu~mare, E Gruia de judecare, bibicescu, P. p. 287. [ A d-jectiv: judecat (cu negativul nejudecat),-ă = asupra căruia s’ a dat o hotărîre judecătorească • condamnat. (Jur.) Este lucru judecat (lat. res indicata) atunci când a, doua cerere în judeca,tă are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi contra lor în aceeaşi calitate, hamangiu, C. c. 299. A plecărilor din fire mişcările aţâţate, Sânt şi mai tari si mai dese decât cele judecate, konaki, P. 277. Când o văd la joc schimbată, Inima mi-i judecată, marian, nu. 7.] — Din lat. judîco, -are, idem. Cf. judecată, jude e â t. o r, des judec a, răsjudeca. JUDECATĂ s. f. I, 1°. Jugemcnt, sentence, ar-ret. 2". Satisfaction, 3°. Juridiction. 4°. Proces. II. Jugemcnt, raison, bon sens. I (Jur.) 1°. Acţiunea s. faptul de a judeca, j u-decare; hotărîre, deciziune, sentinţă rostită de un judecător s. de un tribunal, t judeţ; p. ext. osândă, condamnare, pedeapsă, cf. sancţiu n e. Cu ce judecată veţi judeca cu aceaia judecaţi fi-veţi. coresi, EV. I8/11. Vinovat iaste judecatei.. id. ib. 313/io. Nu cuteza a aduce judecata cu Milă. praxiul, ap. GCR. 1 II/33. Dupre al lui lucru pri-mi-va judecată. EPITAF, ib. 44/lc. Tot o-mul ce se mânie spre fratele său, vinovat iaste judecăţiei. MfiLETH, ib. 113/h. Giudeţul... D[u]m[ne]dzău arş trei judecate, varlaam, c. 25. De veţi... greşi la judecată... pentru că nu veţi fi înţeles judecata..., să nu vă pae că vă fac ruşine, nea*-goe-vodă, ap GCR. 1 170/3,5. Vor avea judecată direaptă. iorga, b. r. 178/15. De-acum rămâne judecata (= sentinţa definitivă, a. 1699). ib. 188/s. Aceaia giudecată nu să cade să fie desăvârşită. prav. 1006. Cei bătrâni ştiu judecata (xţjtjxa, iudicium). biblia (1688) 376». Deate... asupra lor judecata cea de istov, mineiul (1770) 115V». Pravili ce Sânt mai tribuincioase spre po-vaţa judecăţiloru. pravila lui ipsilante, ap. GCR. 11 124/20-27. Fără judecată porunci să o bage într’o peşteră. ISPIRESCU, L. 134. Transac-ţiile scrise şi giudeeăţile se făceau româneşte. RUSSO, S. 82/22. Haide să ne judecăm şi, cum o zice judecata, aşa să rămăie. creangă, a. 145. Când o fi la judecată (= judecare), Ş’oiu lua faptele ’n braţe.... jarnîk-bârseanu, d. 190. 4(= Nu-i eu lopata, ci-i cu judecata! pamfile, J. 11. Mai bine o împăcare strâmbă decât o judecată dreaptă, zanne, P. V 331. Să te ferească Dumnezeu de judecata femeiască şi de bătaia prostului. ib. vi 671. Cine plânge înaintea judecăţii, îşi JUDECATĂ — 45 — JUDECĂTOR pierde lacră,mile. ib. V 367. Judecat,a-i cu na.su' de ceară : nu ştii cui o să se dea dreptate, ib. V 364. Judecata lui Papuc = judecată proastă, ib. vi 253. A face judecată = a judeca, a da o ho-tărîre, o deciziune, o sentinţă judecătorească. Să-i fac[i] dereptate şi judecat[ă]... cum facem şi noi judecat [ă] oamenilor, iorga, b. R. 174/2». Să facă judecată dreaptă între el şi soru-sa. ISPIRESCU, L. 346A. Judecălile... se făceau în împărăţia lui. STĂNCESCU, B. I86/9. Judecata-i şi făcută, Strânge-o’n braţe ş’o sărută ! jarnik-BÂRSEANU, D. 415/M. Nu căutând la faţă faceţi judecată! zanne, p. v 363. t Judecată de moarte = osândă la moarte, lat. judicium capitis. LB. Carte de judecată v. carte. Judecata lui Dumnezeu (s. înfricoşată, cea mare, cea din s. de pe urmă, cea de apoi) = hotărirea supremă dată de Dumnezeu la sfârşitul lumii despre vii şi morţi. Dumnezeu va învia pe toţi morţii şi în faţa tuturora va face judecata cea mare, judecând pe fiecare în parte şi dând plata: la cei ce au făcut bine, bine, iar la cei ce au făcut rău, rău. H. II 5. ^um vei scăpa de judecata lui Dlulmnezeu ? MELETII, ap. GCR. 1 113/=4-."5. Să fim... izgoniţi la înfricoşata a ta judecată, neagoe - vodă, ib. 169/m. La cea înfricoşată.’., judecată, biblia (1688) 4 LJ-, 32. Judecata cea din urmă. şez. ii 27/21. La judecata de apoi. ib. III 238/u. Cf. H. 11 5. Scaun de judecată = tribunal (LB.), sediul instanţei judtcătoreşti. Slav. Prestolu = scaun de judecată. mardarie, l. 2713. Strămutau scaunul de judecata, iorga, b. R. 173/32. 2°. Satisfacţie, răsplată, răscumpărare. Să vie la giudeţ şi -să-şi ceară răscumpărare (MUNT. ; judecată), prav. 897. 3°. Putere judecătorească, dreptul de a aduce sentinţe judecătoreşti, jurisdicţie. Alături de judecata domnească, su/puşii Braşovului sânt supuşi... judecăţii negustoreşti sau... judecăţii mitropolitului. iorga, b. R. 174/it. 4°. Proces, price (LB.), pricină, treabă. La mine va veni tot omul la carele va fi price ■şi judecată, biblia (1688), ap. TDRG. Gând să întâmpla între vecini prici sau judecăţi, el... hotăra. BERTOLDO, ap. GCR. II 169/ls. ’ 8 lei.... au cheltuit în 2 rânduri la /eş[i], având judecăţi cu neşte vecini dela Părteşti. BUL. COM. IST. I 239. Nu te vârî în judecăţi, c. negruzzi, i 248. Se mai fac încă descântece de către cei cu judecăţile. şez. iii 177. # A da în s. t de (s. a trage, a chema, a soroci LB., a merge cu cineva la) judecată = a intenta acţiune sau proces în contra cuiva. Şi aşa îl chiema la giudecată. HERODOT, 334/21. Chiemându-i la judecat,[ă] aicea la noi. iorga, b. r. 184/is-io. Părinţii nu să trag la judecată. pravila lui ipsilante, ap. GCR. 11 125/m. L-au dat neguţitorii pe Ivan cu zapisul... de Judecată (a. 1644). iorga, B. R. 176/e. A închide judecata = a stinge procesul. Feciorul venit eu bună înţelegere, să facă pace şi să închidă judecăţile. c. petrescu, R. dr. 243. II. (în clasele culte, adesea după fr. jugement) Facultatea de a judeca (III), de a discerne şi de a-şi forma o opinie; pricepere, inteligenţă, raţiune, minte (sănătoasă) ; părere, idee, socotinţă, socoteală (LB.) ; (Logică) actul prin care’ spiritul afirmă sau neagă ceva. După judecata mea = lat. meo judicio, mea opinione. LB. Judecata este exprimarea raportului între două noţiuni. MAIORESCU, L. 41. Mirosul duce pre câne printr’o judecată iute. KONAKI, P. 269. Gândirea zămisleşte judecata. PISCUPESCU, o. 169. Acestea mă umplură de multe judecăţi şi înţelepciuni. GOR-JAN, H. IV 200. Natura a înzestrat pe oameni cu trup şi judecată, c. NEGRUZZI, II 198/io. jEi aveau talent şi... giudecată. RUSSO, S. 66/22. Ori- cât le-ai stoarce, nit poţi scoate din ele un dram de judecată generală, brătescu-voineşti, l. d. 124. Judecata este în capu-l omului. românul glumeţ, I 55/t. Om de judecată = care are minte sănătoasă, judecă bine, socoteşte, cumpăneşte, raţionează eu pricepere. Oamenii de giudecată... nu pic[ă] în asemine copilării. RUSSO, s. 57/6. Cf. 8O/1. Cu judecată (opus: fără judecată) = judicios, socotit, priceput, cu minte, circumspect, cu măsură, cu bun simţ. Părintele Petru... era om cu multă giudecată. RUSSO, S. 60/,. Fata cea mai mare era, mai tăcută, şi mai cu judecată, ispirescu, l. 175. Un tânăr... fără giudecată. DRĂ-GHlci, R. 30. Judecată dreaptă = minte sănătoasă, care distinge binele de rău. Să le socoteşti... cu judecată dreaptă, antim, p. xxiii/23. Le lipseşte... dreapta giudecată. DRĂGHICI, R. 39. Conştiinţa fiecăruia... se chiamă giudecata dreaptă. RUSSO, S. 54/2a. Tocmai giudecata dreaptă, simţul firesc... au lipsit din început, id. 48/m. Judecata publică = părerea pe care şi-o formează şl o admite ca justă obştea despre cineva s. ceva, cf. o p i n i e publică. Poate brava judecata publică. c. negruzzi, 1 289. [Plur. -căli. t -cate. 1 — Din lat. judicata (pluralul lui judicatum «chose jugee, jugement, opinion», devenit singular feminin). JUDECĂTOARE s. f. v. judecăt6r. JUDECĂTOARE t s. f. Tribunal. — Judecătorie. Prinseră toţi, Elenii Sostena începătoriulu zborului, \şi,-l batea îraintca giudecătoareei ( = giudecăţii N. testament 1648; divanului biblia 1688) 2/Vis. Au nu bogaţii... vă tragă, spre giudecătoare ? ( = la 1 e a g e N. testament 1648; la judecăţi 1688) 118/i. — Din lat. judicatoria (sedes), femininul substantivat al adjectivului judîcatorius, -a, -um «judecătoresc». JUDECĂTORĂŞ s. m. JUDECĂTOREÂSĂ S. f. l v. judecător. JUDECĂTORESC, -BASCĂ adj. JCDECĂTOREŞTE adv. JUDECĂTOR s. ni. 1°. Juge, magistrat. 2°. Juge (chez Ies Hebreux). 3°. Le Souverain juge. 4°. Ar-bître, juge. 1". (Jur.)’ Magistrat însărcinat să judece pricinile dintre oameni, cf. jude, judeţ, t d r e g ă-t o r. învăţ,aţi-vă toţi giudecătorii pământului. psalt. (sch.) 3/3. Să (= dacă) va giudeca la alt giudecătoriu... prav. MOLD. 124. Judecăto-riului i se cade, să-ş[i] aducă aminte de eeaste... lucru,re. pravila de târgovişte, ap. GCR. I 159/31. Sîsamnis, fiind giudecători[u] împărătesc... HERODOT, 283/2o. Să-i apuce şi să-i duc[ă] la judecător să-i, pue la închisoare. IORGA, B. R. 184/22. Judecători,ul... nu poate să greşască. BIBLIA (1688), 4 pr. 33. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. c. negruzzi, 1 248. Ispitele sânt strâmbătatea giudeeăt orilor. RUSSO, S. 146/u. La ziua şi oara hotărîtă, asupra raportului judecătorului... hamangiu, c. c. 63. Se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, creangă, a. 146. Să le fie judecător înfumuratul de Midas. ISPIRESCU, U. IO9/24. Judecător fără mită. zanne, p. viii 208. Prieteşugul judecătorului e pe genunchi, ca al Turcului. ib. VI 416. Nu se cuvine cel pârîtor să fie şi judecător. I. golescu, ib. VIII 210. (După fr. juge de paix, dHnstruction). Judecător de pace (s. de ocol) = magistrat care conduce o judecă- JUDECĂTORIE — 46 — JUDEŢ torie de pace. Judecător de instrucţie = judecător de tribunal cu însărcinarea specială de a face instrucţia în materie penală. Judecător de şedinţă = judecător de tribunal care judecă în şedinţă. 2°. (La vechii Evrei) Nume dat magistraţilor supremi, dela moartea lui Moise până la începutul domniei lui Saul; ei erau şi şefi militari. Cartea judecătorilor (din vechiul testament) = istoria acestor judecători, precedată de o expunere a stării politice şi religioase. ?>'. (Bis.) Dumnezeu (care le vede toate şi le judecă). Dumnezeu, giudecătoriu dreptu şi tare. PSALT. (SCH.) 10/i. Blagoslovenie să aveţi de la Domnul Dumnezeu şi să vă spodobiţi (= învredniciţi) de-a dreapta judecătoriului drept a sta. CORESI, EV. 7/a. Să ne rugăm cu cuget curat judecătoriului celui . nefăţarnic. neâgoe-vodă, ap. GCR. I 170/21. Să dau samă la prea înălţatul judecătorul. OXISTERI, ib. 11 47/w. 4°. P. anal. Cel care îşi dă părerea într’o chestiune; s p e c. arbitru. Iată domnul P., unul din judecătorii câmpului. C. NEGRUZZI, I 40. Aici. nu mai aflăm povestitori, ci critici, judecători... IORGA, L. II 73. [Diminutiv: judecătorâş-s. m. = judecător mic, inferior, fără însemnătate. MAIORESCU, D. III 155. | Feminine: (ocazional) judecătoare s. f. = femeie care face slujbă de judecător. Odată judecătoare Era o mOmi.ţă. donici, p. 18; jtide-cătoreâsă s. f. = soţia judecătorului. O judecă-toreasă la hal. I. NEGRUZZI, 11 53. | Adjectiv: judecătoresc, -eâscă adj. = de judecător, judiciar. Puterea judecătorească se exercită de curţi şi tribunale. HAMANGIU, C. c. XX, 38. | Adverb: judecătoreşte adv. = ca judecătorii: în formă judiciară, după' lege]. — Substantivul verbal al lui judecă (cf. lat. judicatorius -a, -um «judecătoresc»). JUDECĂTORIE s. f. 1°. Fonction de juge. 2°. Tribunal. 1°. (Rar) Dregătoria s. funcţiunea de judecător. 2°. (Sens curent) Sediul unui judecător, locul unde se face judecata. Cf. tribunal, divan. Judecătoria ţărei... unde se află pârîtul. PRAVILA (1814) 8. Unindu-se şi socotinţa judecătoriei... (a. 1815). URICARIUL, 11 10/si’. Fă hârtia de dăruire... şi să mergem s’o întărim la judecătorie. c. NEGRUZZI, I 302. Cum. ajung într’un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului. creangă, A. 146. | S p e c. Judecătorie de pace (s. de ocol) = prima treaptă a ierarhiei judiciare, cu atribuţiuni anumite şi limitate; (mai înainte) judecătorie comunală = instanţă judiciară în comunele rurale, compusă din primar şi doi juraţi. — Derivat din judecător, cu suf. abstr. -loc. -ie. JUDECEÂSA s. f. -j JUDECI t vb. IVa > v. jude. JUDEClE t S. f. J JUDEŢ s. a. şi m. 1°. Jugement. 2°. Tribunal. 3°. Juge. 4°, Chef, gouverneur, prince, seigneur. 5°. Maire. 6°. Depart.em.ent. 7°. District. 1°. S. a. Judecată ; hotărîre judecătorească : spec. judecata (din urmă, înfricoşată, a) Domnului. Dereptu învierea morţiloru cu giudeţu (= giudecatăN. testament 1648; mă j u-decu biblia 1688) preemescu dila voi. COD. VOR. 62/o. Dereapte-su giudeaţele tale. PSALT. (SCH.) 257/o. Judeţii (: iudicium) şi derep-tate în Iacov tu feaceşi. coresi, PS. 270. Teamăt de înfricoşatul judeţ. CORESI, EV. 4/ao, cf. URICARIUL, x 84/», GCR. I 170/23, I80/1, 288/33. Giu- deţulu lui Dumnezeu are trei giudecate : întăiu pre ispravnicii lumiei aceştia, a doa giudecată iaste când singur Dumnedzău giudecă, a treia giudecată va hi după svârşitul aceştii lumi. VAR-LAAM, C. 25. S’au fost despărţit de muiarea cea eretică cu giudeţul (judecata MUNT.) besea-ricii. PRAV. 576. Să pârască la giudeţ (j ude-cată MUNT.). ib. 959. Androfaghii... nici au pravile, nici ştim giudeţ. HERODOT, 240/«. Au giu-decat cu mâzdă giudeţ strâmb, ib. 283/29. Ziua de judeţu. CUV. D. BĂTR. II 236. Va ieşi marea de foc înaintea giudeţului. COD. tod. 80. De multe ori la ospeţe omoria fără judeţ. LET. I 145/o. Giudeaţele-ţi sânt... direapte. DOSOFTEIU, PS. 59. Vei putea fi gata... pre dare de samă la zua giudeţului. IOAN DIN VINŢ, ap. GCR. I 275/35. Mă cutremur de judeţulu fiiului tău. mineiul (1770) 422/i. Prin tine se fiu aparat în zioa judeţului. KLAIN, ap. GCR. II 187/st. Fiind el străin i-am întors banii cu giudeţ şi am luat satili. BUL. COM. IST. IV 33. De a pururea să afla gata a să înfăţoşa înfricoşatului judeţ, beldiman, n. p. I 166,’ cf. MARCOVICI, D. 385. Şi nu uita judeţul şi ceasul de apoi! C. NEGRUZZI. 11 279/i». Luă cartea lui Zoroastru... şi începu a ceti judeţul pământului. EMINESCU, N. 65. Hai şi-om merge la judeţ, La popa din Soloneţ! marian, sat. 57. Lumea’n veac vi s’a fârşi, Judeţul ni s’a găti. pamfile, crc. 75/ao, cf. GCR. 11 141/20. Fac s. dau judeţ = fac judecată, aduc o sentinţă judecătorească, judec. Vestit iaste Domnul de giudeţ ii ce face. DOSOFTEIU, PS. 31. Deaderă giudeţu. id. ib. 59. Dumnedzău iubeaşte pre giudeţu să facă (= amat iudicium). DOSOFTEIU, PS. 124. Feciu giudeţu şi dereptate. psalt. (SCH.) 262/5. Iar să-i nu-i ver facle] judeţ să-ş[i] ia bucatele (te la ei. IORGA, B. R. 174/3». Care sat aw fost au gâlceava şi au dat giudeţul de l-au luat Evda. BUL. COM. IST. IV 29. 2°. S. a. t Locul unde se judecă, tribunal. înainte domnilor şi nainte judeţelor. CUV. D. bătr. ii 383. 3°. S. m. F i g. (vechiu şi pop. în Moldova şi Transilv.) Cel ce rosteşte sentinţa, judecător (GR. S. 1 139), magistrat; spec. Judecătorul din cer. într’ un document slavon din Roman, din anul 158Ş, e vorba de Cârstea giudeţ ot Balomireşti. 1. BOGDAN, DESPRE CNEJI, 25. Giudeţu (= g i u-decătoriu n. testament 1648; ’ judecă-toriu BIBLIA 1688) eu acelora nu voiu se fiu. cod. vor. 1/7. Zeul giudeţu (: j u d e x) este. psal. SCH. 235. Judeci şi toate judeaţele (: judices) pământului, coresi, PS. 402. Urgie a judeţului nefăţarnic. CORESI, ev. 36/4. Aeeast[ă] scriem... vileat... Dim. jude/ţiu. HRISOV DE judecata (a. 1626), ap. GCR. I. 74/u. Hiece giudeţu în locul lui D[u]m[ne]dzău giudecă. VARLAAM, c. 252. Cela se nu să va pleca supt învăţătura giudeţului ( = judecătoriului munt.) , face greşală. PRAV. 255. O va da pre mâna giudeţului (= j u -decătoriului MUNT.). ib. 541. Eu, cătră... Dumnezeu, judeţulu mieu, mă duc să stau de-nainte judeţului. MOLITVELNIC, ap. GCR. I 184/*,. Vrând giudeţulu să le facă pre deala lor, sv[â]ntul să rugă... să li să iarte vina. DOSOFTEIU, V. S. 148. Toţ[i] într’o voie şi cu de-avalma giudeţu îl suiră în scaun. id. ib. 145. Cărtâle giudeaţelor (lemma: giudecilor). id. ib. 3. El aleargă ’ndata mare la judeţ şi-i spune fapta, contemporanul, V2 511. Cf. I 14. El... va fi judeţul ceasului de mâne... Cu mâna lui... Zdrobi-va cartea legilor bătrâne. GOGA, p. 120. Judeca^m’a judeţul, Când, oiu merge la dânsul. BUD, p. p. 27. 4°. S. m. t Mai marele locului, căpetenie, guvernator, domn, principe, conducător, ocârmuitor, f biruitor, t despuitor, f jude, fruntaş, staroste. Giude-ţ-ului (= mai marelui N. TESTAMENT 1648; JUDEŢEAN — 47 — JUG biruitori ului BIBLIA 1688) oameriloru tăi să nu-i zici rău. COD. VOR. 48/*. Dezlegă elw, giu-dele (= giudeţu HUR.; d o m n u COR.»; boia-riu DOS.) oamerilor. psal. 219/3«. Zise oarecine judeţului de gloate. CORESI, EV. 384/23. Vithleeme,... den tine... eşi-va judeţu (= purtătoriu N. TESTAMENT 1648 ; povăţuitoriu BIBLIA 1688; slav. vozi «conducător»). ib. 499/. Chenezeu ...era giudeţu a un neamu. dosofteiu, v. S. 23». 5°. S. in. (vechiu şi pop. în Ardeal) Primul dregător al unui oraş (s. sat), ajutat de mai mulţi pârgari (de regulă 12), primar; cf. j u d e. Eu jupânul Hârjil Lucaci, judeţulu den cetatea Braşovului, coresi, ev. 5/». Cf. PALIA, ap. GCR. I 33/13-11. Plecatul priiaten bun de aproape, Crăs-tiian Rotompan ce iaste giudeţ la Margine (a. 1604—18). rosetti, B. 101. Au luat cu dânsul pre judeţul de la Braşovu cu pârgarii. MAG. IST. I 99/2. De naintea judeţului. CUV. D. BĂTR. I 61. Dumnealui jupan. Andreiaş, birăul şi judeţul a cinstitei cetăţi a Bistriţei (a. 1638). iorga, d. b. 62. Adecă eu Dima, biv Judeţ de aicea. URICARIUL, vii 14/is; cf. I 136/2B, vil 22/32. Matei-vodă către marele-judeţ Mihai (a. 1644). iorga, b. R. 174/22, cf. 175/s. Jupân Mihai. judeţul-cel-mare (a. 1644). ib. 179/»i. 6°. S. a. împărţire administrativă a ţării, pusă sub conducerea unui prefect, (în Ardeal) comitat, v a r m e g h e, (în Bucov.) b e ţ â r c, (în Basarabia) uiezd (cf. dr. vii 62-66), cf. ţinut, departament, canton, district. Judeţul Mehedinţilor, cuv. D. bătr. i 114. Fiecare sat... nu să mai gândeşte la judeţul de care atârnă, marcovici, D. 463. Găsi permutarea lui (a o altă plasă, într'un judeţ departe, c. NE^ gruzzi, 1 111. La reşedinţa judeţului, maiore-scu, D. 11 173^ Au găsit cu cale să cheme la adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, creangă, a. 161. Şi se plimbă... Ca. ispravnicii ’n judeţe. TEODORESCU, p. p. 305. Focul tău când s’o aprinde, Şapte judeţe nu-l stinge. MAT. FOLC. 220. Capitală de judeţ. 7°. P. ext. District. S’a botezat apili Şi toate judăţile. GIUGLEA-VÂLSAN, r. s. 247/,. [în sensul 1°, 2° şi 6°, 7° plur. judeţe, mai rar, judeţuri (DR. vil 64) ; în sensurile 3°-5° judeţi. | Femininul: judeţeâsă (dial. judeţasă) s. f. = soţia judeţului. Măi bădiţa albimeţ, Ce te ţii aşa măreţ, Că tată-to nu-i judeţ, Nici maieă-ta judeţeâsă, Nici soru-ta preuteasă. viciu, GL., cf. (judeţasă) jahresber. ix 198. | Adjectiv: judeţean, -ă adj. = care se referă la judeţ. Consiliul judeţean. Şosea judeţeană.] — Din lat. judicium, care, pe lângă înţelesul de «judecată», avea şi sensul de «judecător» şi de «locul unde se judecă». JUDEŢEAN, -A adj. ] . JUDEXEAsA s. f J v‘ Ju e ' JUDICĂ vb. l v. judeca. JUDICIAR, -A adj. Judiciaire. — Privitor la justiţie, la judecată (I 1°), la judecătorie; judecătoresc. Depozit judiciar, hamangiu, c. C. 1633. Mărturisire judiciară, ib. 1206. Sechestru judiciar, ib. 1626. Consiliu judiciar, ib. 458. Cesiunea bunurilor e voluntară sau judiciară, ib. 269. Numeşte un comitet judiciar pentru cercetarea alegerii, maiorescu, d. ii 118. Cf. IV 228. Sânt • ofiţer de poliţie judiciară, petrescu, î. ii 172. Reformă jud/iciară. Cronică judiciară = dare de seamă a proceselor şi desbaterilor înaintea justiţiei. Vânzare, anchetă judiciară — făcută prin autoritatea justiţiei. CADE. [Pronunţ. -ci-ar.] — N. din fr. JUDICIOS,-A adj., adv. Judicieum. Judicieuse-ment. — Care judecă bine, cu judecată (II) sănătoasă, cu minte, cu bun simţ, înţelegător, cf. rezonabil. întâmpinări judicioase şi dictate de cea mai candidă virtute. ODOBESCU, III 49/5. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judicioasă socoteală... CARAGIALE, M. 171. Aceste judicioase reflecţii... TEODOREANU, m. II 161. Constantin Stolnicul, un învăţat mult mai judicios decât Ni-colae Costin, nu începe de la Facerea Lumii. IORGA, L. I 165. || A d v. După cum observă foarte judicios dl. Lit'tre. ODOBESCU. ii 396/iS. — N. după fr. JGfA s. f. 1 . JUFLĂ s. f. / V' •’Ulfa- JUFTUI vb. IV3. Schauder. — (Bucov.) A opări. (Straja). Com. AR. tomiac, Cf. ju pur lui. JUG s. a. I. 1°. Joug. 2°. Pârtie superieure du joug. 3°. Nuque. 4". Paire de boeufs. 5°. Charretee de paille. 6°. Mesure agraire. II. Joug, esclavage. III. 1°. Tribart, talbot. 2°. Collier. 3°. Cadre de la scie mecanique. 4°. La plus haute des poutres transversales de la maison. 5°. Verrou de la ma-chine â tisser. 6°. Perche soutenant la nasse. 7°. Cadre du moulin â foulon. 8°. Arbre de la hftche 9°. Broderie. I 1°. Unealtă de lemn care se pune cu partea arcuită pe gâtul boilor (s. bivolilor) ca să tragă câte doi. Părţile jugului sânt: ceafa (cerbi-cea, butucul, grindeiul, drugul de jug, dreava de sus, jugul), şi poliţa (p o d-horniţa), bulfeiele (jiglele, fiulare-le), resteiele, policioara şi cuiul ju-g u lu i (armăsarul), dame, t. 13, cf. pamfile, 1. c. 138, H. 11 50, III 118, x 69, 500 Sug = lat. iugum. lex. marş. Dobitoacele tale să nu le încaleci cu alt jug. biblia (1688) 85. Un plug şi un giug. herodot, 210/33. Ştie a face raliţe, juguri. MINEIUL (1770) Si 14. Juncii... trebue învăţaţi în jug. ECONOMIA, 81. Codrul mi-l lăsaţi, Giugul mi-apucaţi (= lăsaţi-vă de haiducie şi apucaţi-vă de munca câmpului). ALECSANDRI,. P. P. 67b. La maică-ta te-oiu duce Când... a faee Jugul mugur (— niciodată). TEODORESCU, P. P. 271. Jugul boilor să nu-l pui pe foc ! ŞEZ. 1 19/g. Boi, vite de jug. (Of. lat. iumentum din *ioug-s-mentum). 2°. P. rest r. Ceafa jugului. DAM£, t. 13, H. XVIII "142, c. C. II-III 198. 3°. P. ext. Partea grumazului pe care se aşează jugul, ceafă. (în descântece) Brâncă albă... teşi... din creierii capului, Din zgârciu’ nasului, Din jugu’ gâtului ! GRAIUL, I 137/is. 4°. O pereche de boi. ŞĂINEANU, D. u. 5°. Un jug de paie = un car bun de paie. FURTUNĂ, V. Un jug de lemne = un car de lemne_ CREANGĂ. GT,. 6°. Măsură de Dământ. cam de o jumătate de falce (ion CR. V 61), cât se poate ara într’o zi cu o pereche de boi (brăescu, m. 10), cf. i u-g ă r. Plătind de jug câte lJf lei pe an. 1. ionescu, P. 363. II. F i g. Robie, sclavie, apăsare, dominaţiune, supunere, umilinţă. (La popoarele italice, învinşii trebuiau să treacă, în semn de umilinţă, pe subt nişte prăjini care închipuiau un jug). Supt jugul dragostei să le punem. CORESI, EV. 338/32. Jugul a gromazilor voştri am frânt. LEVITICUS, ap. GCR. I 4/is. Cei vinovaţi şi cei nevinovaţi vor trage giugul robiii. herodot, 359/is. Ne rugăm... să fim scoşi de sub jugul acesta. URICARIUL, I 147/28. Din inimă dorea să lepede jugul Dachilor de pe grumajii Romanilor, şincai, hr. i 3/19. JUG 48 JUGAN Omule,... Mergi de supune la jugu-ţi orice este cu suflare, konaki, p. 299. Mântui pre... supuşii săi de giugul cel greu a[7,] păgânilor, c. NEGRUZ-zi, II 141/s. Ca roiul ce se luptă c’un jug neo-menos... alexandrescu, M. 68. Greutatea jugului turcesc. BĂLCESCU, M. V. 42. Măritatu-i jug de fier, Până-i trăi eşti cu el! jarnik-bârseanu, d. 278/w. # I-a pus jugul după cap = l-a stăpânit cu totul, zanne, P. v. 370. cf. 369, VIII 204. 205. Trage în jug de fier = se luptă din greu cu viaţa, vai (de) mama lui. e la mare ananghie, a intrat la apă, în vâltoare. ciauşanu, GL. III. P. a n a 1. 1°. Aparat în formă de triunghiu (făcut din trei bucăţele de lemn) care se pune în gâtul porcilor şi viţeilor (mai rar al câinilor), spre a-i împiedica să treacă prin garduri, j u j e u. Jugul de porci, numit in Ardeal jugeu sau jujeu, se pune în gâtul porcilor (câte odată şi într’al câinilor şi viţeilor) ca să nu poată pătrunde prim, găuri şi grădini, eoteneţe, etc. pamfile, i. c. 146. îi şiret ca oaia cea cu jug. zanne, P. i. 572. 2°. (La cai) Colac de lemn îmbrăcat în piele ce se pune în gâtul calului şi prin care trec hamurile. [La arie] jugul pentru cai se face dintr’o gură de ham şi o bucată de lemn, în care se poate prinde funia cu ajutorul unui ş o-mu 1 a c de paie. Jugul de cai nu-i alt ceva decât o scândură care are câte o ureche la fiecare capăt... PAMFILE; A. 204. Cf. I C. 146. || Un jug de cal bătrân (sau numai) jug = cal slab, bătrân, neputincios, urît, netrebnic, dr. v 107. 207. 3°. (La ferestrău s. joagâr) Fiecare din cele două verigi de fier numite sbanţuri (sbal-ţii i i), de care e prinsă pânza ferestrăului (numită custură). J,ugul este de lemn. La mijlocul lui se află custura sau pânza ferăstrăului, ţinută la ambele capete de nişte verigi de fier. pamfile, I. C. 112. Cf. DAM£, T. 175, PĂCALĂ, M. R. 405. 461. 4°. (La casă) Dintre bârnele din care se compun păreţii casei, cele două deasupra, mai groase ca celelalte bârne transversale, se lasă mai lungi şi se profilează în formă de ciubuc. Una din bârnele aceste două, cea superioară, se numeşte jug. PĂCALĂ, M. R. 405. 5°. (La războiul de ţesut) Bucata de lemn de la sulul dinainte al războiului, prin care intră găurarul; amnar, densuşianu, t. H. Amnarul numit şi... jug, jugşor... are forma unei lopă-ţele al cărei capăt intră în gaura sulului, pamfile, i. c. 274/is. Jug = un purtător la vătale (Maram.). ŞEZ. viii 147. Cf. X 466, xvm 34, 288. 6°. (La pescuit; întrebuinţat mai des la plur. juguri) Nişte grinzi de stejar pe care se pune coşul de la gardul cu leasă. Pentru ca coşul (de la gardul cu leasă) să poată fi ridicat şi scoborît... este nevoie de un mecanism...; acesta se face cu ajutorul unei serii de aparate... numite juguri, care din distanţă în distanţă cuprind coşul pe dedesubt ca nişte chingi şi-l ţin în suspensiune la orice înălţime voită, antipa, p. 596, cf. pamfile, I. c. 105/* 7°. (La piuă) Partea numită şi rezemătoa-r e, de la spatele maielor. DAMf;, T. 168. Cf PAMFILE, I. c. 307/j6. 8°. (La moară) O parte a morii, care ţine pos-tava. H. II 29. 9°. (Transilv.) Broderie, cusuturâ, flori. Cămaşă cu jug la guler = cusută cu flori pe guler. VICIU, GL. [Plur. juguri. ] Diminutive; jugurel s. a. Jugurel de daurel. MARIAN, nu. 754; juguşor (jugşor) s. a. (La războiul de ţesut) = amnar (cf. jug 6°.) Amnarul numit şi... jugşor. pam- file, I. c. 274/is, şez. viii, 148; — juguţ s. a. [Unii]... bagă [pe viţei] într’un juguţ. ECONOMIA 80; — jugăleţ s. a. = unealtă de plugărie (nedefinită). H. XIV 224 ; — jugălete s. m. — sculă de plugărie (nedefinită). ib. xil 261. | Adjectiv: .jugos, -oâsă = (despre grumazi) gros. paşca, gl. ; — jugâş s. m. DICŢ. şi (lat. jugarius,-a,-um) jugâr,-ă adj. = de jug, care poate fi pus la jug. Haitele, boii plugari şi argaţii să fie gata a se apuca de muncă. I. IONESCU, ap. TDRG. Pe noi mai tari, Cai de jugari. sevastos, N. 397b/»- ! Alte derivate: jugăriţă s. f. = (Ban.) jug (III 5°) CDDE. nr. 913; — jugurel s. a. şi m. == (Ban.) jug (III 5°) CDDE. nr. 913; (Bot.) dumbeţ (Teucrium Chamaedrys). PANŢU, PL.; — jugăreţ = (Bot.) dumbeţ (Teucrium Chamaedrys) . panţu, pl. ; — jugărlt s. a. = plata unui jug de_ lemne (unni car de lemne) ; locul unde se plăteşte «jugăritul», la ieşirea din pădure. CREANGĂ, gl. Venitul jugăritului. URICARIUL, V 207/»*. Cine are trebuinţă de... nuiele plăteşte jugăritul. i. ionescu, d. 432. Taxa de jugărit. I. ionescu, p. iii. Să strâng un ştiubeiu plin de galbeni ca părintele Chirilaş de la jugărit. CREANGĂ, a. 121 ; — jugălit,-ă adj. = (despre vită) muncit, purtat. Boii, tăi sânt prea jugăliţi. REV. CRIT. IV 144. I Verb: (înjugui IVa = a supune, a deprinde. L-a juguit bine ! (Suceava). şez. IX 148; — (cu derivatele) înjugu-ire s. f., juguluire s. f. = robire, subjugare. Lă-cuitorii, din multa juguire ce au avut şi nelumi-nare, nu-şi cunoaşte nici datoria... Neînvăţătura şi înjuguirea prosteşte pe om. golescu, î. 112. Omul N’avea nici o cunoştinţă de acea juguluire. konaki, P. 300; — juguitoriu f s. m. = cel care se găseşte subt jug, subjugat (traducând pe grecescul v'itoţiiYiog). Striga. dupre juguitoriu. BIBLIA (1688) 173.] — Din lat. jugum (şi cu sensul de «pereche», «măsură de pământ», «robie», «jug de cai», «parte a războiului de ţesut».) Cf. înjuga, de j u g a, subjuga. JUGĂIOK s. m. v. jugari. JUGĂLEŢ s. a. JUGĂLETE s. m. JUGĂLIT, -A adj. v. jug. JUGAn adj. şi s. m. 1°. Hongre. Cheval de trois ans. 20'.’ Mouton. 1°. Cal jugan şi mai ales jugan = cal jugănit (LB.) ; spec. cal (H. I 383, XI 84) de la doi până la trei ani (H. iii 438, IV 138., VII 51, 132, IX 265). Trimitem un bun turcesc cal... şi alt' cal jugan, bun (a. 1647). IORGA, S. D. IV 27. Ar vrea şi el doi, jugani (a. 1787). ib. VIII 15/». Mai mare de şapte ani să nu fie, ori jugani ori armăsari (a. 1811). ib. viii 53/no. Frumos e juganul tău. Mă laşi să-l mângăiuf CONV. LIT. XLIV, voi. I 208. Jugan/ii ne-au stătut şi potcoavele-au pierdut. lit. POP. ap. GCR. II 311/4. Cu ochiul arcanului Prinzi muma juganului. teodorescu, P. p. 299. Pe cal o punea, Pe calul bălan, Jugan de cinci, ani. păsculescu, l.p. 301. Tot căpestre de bumbac, Cum şade la jugani drag. MAT. folc. 124/so, cf. 409/i3, 186/w, 656. Nu cumva... telegari, jugani... te dau de jugubinăf JIPESCU, O. 48/i*. O adus doisprâzăci giugani giugănit[i]. VASILIU, C. 185. 2°. P. ana 1. Berbece jugănit (Câmpia Ardeleană în Transilv.) Com. V. BUCUR. [Acelaşi cuvânt pare a fi juigani adj. m. pl.: O lupoaică cu lupehi juigani (glosat prin: «pui de lupi»), COM. sat. V. 73. | Diminutive: jugă- JL’GĂNAR — 49 — JUJEU niş s. m. Jugănaşii nu-mi mai vin. TEODORESCU, P. P. 691; jugănei s. m. Trei jugănei pripăşea, Trei jugănei gălbiori, Cu dungi negre pe spinare. păsculescu, L. p. 308; jugăior s. m. Avea şapte iugăiori, Cum ţi-este drăguţ de ei. MAT. FOLC. 390J. — Derivat din jug, eu suf. -au, cu înţelesul primitiv de «făcut bun de pus la jng prin castrare». JUGĂNÂR s. m. v. jngănî. •li <;Anaş s. m. v. jugan. jugAneâlă s. f. v. jugăni. JUGăNEL s. m. y. jugan. •R GAnI vb. IV*. Chătrer, hongrcr. — (Mal ales despre mânz, dar şi despre viţel, porc şi berbece) A scoate testiculele spre a face animalul steril (şi în acelaşi timp mai blând, mai docil s. mai capabil de a se îngrăşa), a c a s t r a, a curaţi, a s c o p i, a herel (u) i, a întoarce, a î n-turna, a suci, a bate, a toca; p. ext. (şi despre femele) a le face sterile, a steriliza. Bonţii cari se cresc de jug, cu cât mai tineri se ju-gănesc. economia, 81. Şi verii şi scroafele se ju-gănesc. ib. 100. Am jugănit astăzi doi mascuri. Com. TOFAN. [Adjectiv: jugănit (cu negativul: ne-,jugănit),-ă = castrat. Cu opt jugani jugăniţi. TEODORESCU, P. p. 139». | Abstracte: jugă-nire, jugănit s. a., jugăneâlă s. f. (costinescu) , jugănitură (LM.) s. f. = scopire, castraţie. j Substantive verbale: jugănitor s. m., jugănâr s. m. = cel care jugăneşte, se pricepe să jugă-nească. Pătraşco giugănitornl de pre Moldova (a. 1629). IORGA, D. B. 45. Jugănari sânt doi. PĂCALĂ, M. R.. 313/se]. — Derivat din jugan. JUGĂNITtJRĂ s. f. V. jugăni. JliGÂK, -A adj. v. jug. ' JUGĂR s. a. v. ingăr. jugAreu s. a. şi m. JUGĂREŢ s. m. (Bot.) JUGÂRtT s. a. v. jug. JUGĂrIţA s. f. (Bot.) JUGĂŞ s. m. JUGÂSTRU s. m. (Bot.) Vrabie champetre. — Arbore (H. II 11, IV 83, 104, X 419, 464, 517) cu scoarţa roşietică, cu lemnul alb şi tare, care creşte prin păduri şi tufişuri, pantu, pl. Jugastru (a. 1563). CUV. D. BĂTR. 248. într’o movilită care iaste supt Gropa-boului... s’au făcut boor într’un giugastru (a. 164.4). DOC., ap. HEM. 1417/i«. Teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri. ODOBESCU, I 147/i5. Să caut un jugastru. sbiera, F. 36/V Cf. RETEGANUL, tr. 103/34. Se fac focuri prin curţi cu lemne de jugastru. pamfile, DUŞM. 80/s. Un galben jugastru. PĂSCULESCU, L. P. 53. [Şi (cu inetateză) : jugrâst = acer eampestre (Be-lioara, jud. Turda). BORZA, BUL. GRĂD. BOT. XI. 511. • — Din lat. pop. *jugaster, -astrurn (derivat diii jugum, pentru că din lemnul acestui arbore se făceau juguri, cf. grec. tvyta «ulmus campestris»). JUGÂU s. a. 1 ( v. jujeu. JI’GEIJ s. a. J JUGHEÂLĂ s. f. (Bot., Crom.) v. jolteală. «JUGHILĂN s. m. v. juglan. JUGHtNĂ s. f. Salete; homme sale. — Murdărie (de pe om), cf. j e g, lip; p. ext. om murdar (Săcele, lângă Braşov). Com. G. GIUGLEA. [V erb: jughini IVa refl. = a se scărpina de murdărie, a se freca de jeg. Com. G. giuglea], — Probabil, cu rostire dialectală (poate şi prin apropiere de jeg), în loc de jubină, iar acesta din bulg. zabina «mătasea broaştei» (care se vede pe apă, ca o murdărie). G. giuglea. Cf. jabrină, j a nghin ă.. JUGHINI vb. IV“ v. jughină. JUGLĂN s. m. 1°. Dadais. 2°. Sans calegon. 1°. (Cu înţeles peiorativ) Flăcăuandru. BOGREA. dr. iv, 818. 2°. (Bucov.) Fără izmene (Straja). Com. AR. TOMIAC. [Şi: julân s. m., juvlâu s. m.; juglâu s. m. = om morocănos, care nu prea deschide gura. COM. SAT. III 79; — jughilân s. m. Un haram de ju-ghilan (glosat —• probabil, greşit — prin «juncan») S’o spăriat d’un ciocârlan, ion CR. IV 5.J — Din bulg. zuglan «om înspăimântător, grozav, urît». Cf. DR. iv 818. , JUGI/ÂU s. m. v. juglan. JUGLÂU s. a. v. jujeu. JUGLEIE s. a plur. Jambes. — Picioarele de la genuchi în jos ; picioare lungi şi descoperite. Cu jugleiele goale, ion cr. hi 376, cf. 377. [Şi: gio-gleie s. a. plur. = picioare, oase. pamfile, j. ii.] — Derivat din jiglă, cu suf. -eiu. (Sensul figurat de «picioare» îl are şi bulgărescul Segli). JUGLU t s. m. v. junglă. JUGRÂST s. m. (Bot.) v. jugastru. JUGRĂVÎ vb. 1V» v. zugrăvi. JUGŞ6R . s. a. v. jug. JUGUBlNĂ s. f. v. şugubină. JUGUÎ vb. IVa v. jug. JUGULAll,-A adj. (Med.) Jugulaire. — Oare se referă la gât. Vână jugulară. — N. după fr. JUGULUIRE s. f. JUGUITORIU t s. m. JUGURfiL s. m. JUG fi i' s. m. JUHÂLĂ s. f. v. jigală. «r JtJHAT s. a. Bruit confus. — (Transilv.) Vuiet, freamăt. Nu se putu hodini De juhătul frunzelor. viciu, 33. — Cf. jocot. JUI vb. IVa v. joi. JUIGÂNI adj. m. pl. v. jugan. JUJÂU s. a. v. jujeu. JUJ15U s. a. 1°. Tribart. 2°. Supplice inflige aux chiens le dernier jour avant le careme. 3°. Verge.— (Muntenia şi Transilv.) 1°. Un fel de jug mic triunghiular, făcut dintr’o v. jug. Dicţionarul limbii române. 1. VI 1936. II. II. 4. JUJUB — 50 — JULI erăcană şi o bucata de lemn, pusă transversal, care se pune în gâtul porcilor (câinilor, viţeilor, etc.) ca să-i împiedece să treacă prin garduri sau prin găuri în grădini, coteneţe, etc., h ă d ă r ă u, aug (III 1°). Jugul de porci, numit în Ardeal■ jugeu sau jujeu se pune în gâtul porcilor. PAMFILE, I. C. 146. Atât de treabă ce este, Numai, jujeu îi lipseşte, pann, p. v. iii 39. Cf. zanne, 371. Să puie vulpii hădărău (jijău), Că prea tumblă noaptea rău. mat. folc. 99. 2". Aparat de torturat cânii; p. ext. datin» din cea dintâi luni a postului mare de a da pe cani în tărbacă, adică a-i hic&i, a-i bate şi a-1 cliinui. MARIAN, S. II 9. Cf. vălări t. în comun? Tonea, jud. Ialomiţa, jujeul se face întocmai c? un leagăn, iar în mijloc se fixează o funie îndoită, unde se pxme cânele, marian, s. ii 11. A doua zi [după lăsatul secului] fac jujău, adecă un fel de învârtitoare pe roată pentru câni, până ameţesc. H. xiv 450. Spre lăsatul de carne, poporul de aici torturează cânii cu ferestraie de lemn lg coadă, apoi le dă tărâţe cu apă şi în fine îi ridică în furci de lemn, numindu-se această tortură : daţi la jăj.eca să nu turbeze câinii vara, sau ca să alunge iarna, să vină primăvara. H. II 252. Jujeul pentru câni. şez. i 42/i». 3°. Nuia lungă şi subţire, japă. ion CR. VIII 188. [Şi: jijeu (jâjeu) s. a., jugeu s. a. VICIU, gl. ; (+ jug) jugâu TDRG.; — jaj&u s. a. = jărdie scurtă şi groasă, tămânjer. ion cr. II 135: - - (prin confuzie, cu juglău = juglan) juglâu s. a. (Mâţău, j. Muscel). Com. coman.] — Din slav (cf. paleosl. iezilî «collare», bulg. zezălu «cârjă», sârb. zezelî «bâtă, hădărag, lemn de care se leagă cânii»). JUJUB s. m. (Bot.) Jujubier. — Mic arbust spinos, originar din Siria, al cărui fruct e întrebuinţat în medicină în contra guturaiului şi tusei. [Feminin: jujubă s. = fructul jujubului], — N. din fr. jujube «fructul jujubului» (lat. zizyphum, din greceşte). •JUJClîA s. f. (Bot., Med.) v. jujub. JCiLĂ s. f. Femme dont la coiffure est relevee et tiree en arriere; femme mal habillee qui fait des manieres. — Femeie cu părul pieptenat în-dărăpt, de i se văd tâmplele şi fruntea goală, cf. beleujet, (şez. iii 69/0) ; p. ext. femeie sărăcăcios îmbrăcată, care totuşi voeşte să se ţină şi face mutre (REV. crit. III 158). [Derivat: juleândră s. f. = fată, femeie înaltă, voinică şi cu mers bărbătesc (şez. xxxii 106) ; — şuleân-dră s. f. = femeie care poartă pe cineva de nas, îl .mână de pe o zi pe alta (marian) ; curvă, buleandră, fleoarcă, haită. (LB.) ] — Cf. ung. suli «tuns, retezat tare», şi «viclean, perfid». JULÂN s. m. v. juglan. • JtlLF s. f. 1°. Chenevis. 2°. Plat prepari} au chenevis. 3°. Sobriquet. 1°. Sămânţă de cânepă, panţu, pl., pamfile, i. C. 241. 2°. Mâncare de post făcută din sămânţă de cânepă (creangă, gl.). Se prepară în mai multe feluri: în Moldova, sămânţa de cânepă se pisează în piuă, până se face turtă; se încălzeşte puţin la foc într’o strachină mare, se pune în ea puţină apă fierbinte şi se mestecă. Când credem că s’a muiat totul, se umple strachina cu apă călduţă şi căpătăm un lapte dulce care se strecoară prin sitişcă sau prin sită, ca să rămâie hoaspa. Laptele acesta se pune într’o oală la foc de fierbe. în timpul fiertului, laptele se încheagă puţin ca jintiţă şi căpătăm astfel jolfa, în care se pune puţină sare. Jolfa se poate face şi din truşnic, turtele ce rămân de la oloiu (făcut din sămânţă de cânepă), dar nu-i gustoasă şi dulce, pamfile, i. c. 241. Cf. şez. iii 18/26, viii 33, marian, se. 1 163. în Ardeal julfa, numită jufă, este o turtă de făină din sâmburi de bostan fiartă la foc (bugnariu, NĂs.) ; la Lupşa însemnează «bal-tnojul» care nu se ’ntoarce din hârb, când vrea să-l toarne, fiindcă nu-i untos şi stă lipit de hârb (VICIU, gl.). Gătitu-le-aţi ceva bob fiert, găluşte, turte eu julfă şi vărzare ? creangă, a. 10. Cf. marian, se. i 177. XJrluială fiartă cu iolfă de cânepă, ion CR. iii 290. Julfă de sămânţă de cânepă fiartă cu- lapte, leon, med. 28. Peste acest strat de turte se presară zahăr pisat, amestecat cu miez de nucă, asemenea pisat, sau numai jolfă (julfă, jofă sau juflă) de sămânţă-de cânepă, pamfile, crăc. 17/m. Dacă... peste păsat, fiert bine, turnăm julfă... şez. viii 33. Cf. H. X 33, 414, 508, 512, 540; xil 289, 302; MAT. FOLC. 1209. 3°. (Bucovina) Poreclă ce se dă unui om. Com. MARIAN. [Şi: jolfă, s. f., juflă s. f., jofă s. f., jufă s. f. jîlfă s. f. = zeama ce se face din sămânţa de cânepă pusă la fiert. ION CR. I 146.] — Probabil din ung. zsufa «gras», sămânţa de cânepă fiind oleaginoasă şi din ea extrăgându-se uleiul de cânepă. Forma originară ar fi deci jufă întrebuinţată în Transilv.; redarea lui u prin ul în cuvinte de origine ungurească e un fenomen cunoscut la noi. Dimpotrivă, ung. zsufa în înţelesul de «mâncare» (din lapte covăsit sau zeamă de carne de porc sau miel, cu tăiţei), întrebuinţat numai în Secuime, pare a fi reîmprumutat din româneşte. JULGHEĂLĂ s. f. (Bot., Crom.) v. jolteală. JULl vb. IVa 1°. S’ ecorcher. 2°. S’erafler, se mettre au vif. 3°. Se bruler. 1°. (Mold. şi Transilv.) Refl. şi ptonom. (construcţia: mă julesc la picior sau îmi julesc piciorul). A se răni uşor prin lovire cu un corp tare s. ascuţit, astfel ca să se ia pielea de pe locul rănit. Julirea e deci mai mult decât sgârie-r e a, dar mai puţin decât belirea şi e sinonim cu sdrelirea şi jupuirea (ŞEZ. XXXII 137). Fiind la vânătoare, după ce au ucis un gligan sălbatic..., s’au julit puţinei eu lancea la mână. cantemir, hr. 389,/s. Mulţi pentru dorinţa slavei nasurile îşi julesc. c. NEGRUZZI, II 289/u. [Iapa] se giulea de garduri, caragiale, S. 42/m. Oă mima. ce s’o julit la un deget. D. stănoiu, C. I. 52. | (Mai rar). Trans. A produce cuiva o julitură. Pulpile să nu4 julească. cantemir, HR. ist. 90. 2°. (Mai ales prin Banat şi Vestul Transilv.) Refl. şi p r o n o m. A se roade (la piele), a se răni frecându-se, a se bate, a se glodi, a se dubi (BUGNARIU, NĂs.). M’a julit botina; calul e julit de ham. REV. crit. III 158. Mi s’a julit pielea, talpa, (p. ext.) eăputul (— mantaua). Com. a. coca. Creanga stângă a trup iţei [plugului] carea umblă pre pământ ca să nu să ju-tcască (= să să mănânce de pământ), se înădeşte cu o nadă de fier. liuba-iana, m. 107. 3°. (Gorj) Refl. A se arde, a se frige. M'am julit la mână eu apă fiartă, paşca, gl. [Adjectiv: julît (cu negativul nejulit),-ă. A venit dela joc cu cotul julit. | Abstracte: julîre s. f., julit s. a. = acţiunea de a se jull. înţepături, juliri, sdreliri, ciupituri. F. R. ATILA 71. (F i g.) Iietejirea şi julirea cinstii, a slăvii numelui. CAN- J1 TEI prin r ia de v ] Ban JI JI JI înşe (c i JI JI JI (Ba: gem; poai jum< JI mau 1°' ce r s’a ( se t cărn de-o SA. om : (ŞE2 gras 2°. ouă (în ruml (Tra IV 1 C. II [P I Şi: topii măm untu tută gaie junii mari mere inert din cea: deosi origî (piui a fo; de Ie inţei cu g cută zdrol pătri subt idem JU JU JULITURĂ — 51 — JUMĂTATE temir, IST. 31; — julitură s. f. = rana produsă prin julire; locul unde s’a julit pielea, eico-r ia ţie. Julituri pe pielea pieptului... sânt semne de buboaie. L. FILIPESCU, ap. TDRG. Cf. ŞEZ. V 103, BIANU, D. 9], — Din bulg. zulja «apăs, strivesc, frec» şi (în Banat) sârb. zul(j)iti «a freca». JULITURĂ s. f. v. julî JULUÎ vb. IVa v. jelui. JULUMI vb. IVa. Trmnper. — (Mehedinţi) A înşela. N: REV. crit. 1910, 86. — Cf. c iu meii (c i ni i 1 i). JUMA s. f. jumătate. JUMÂLŢ s. m. (ş. d.) v. zmalţ (ş. d.) JUMĂNĂrAT, -A adj. Amu; branches geminees.— (Banat) Crescut din aceeaşi tulpină, în formă de gemănare, îngemănărat, îngemănat. O poamă, un pom de geamăn, adecă dui>lu, se zice jumănărat. Com. liuba. — Derivat din gemănare, cu suf. participial -at. JUMÂRĂ s. f. 1°. Grattons, rillons. Homme tres maigre. 2°. Oeufs brouilhis. 1°. (Mai ales la plur.) Bucăţile de carne s. piele ce rămân din osânza, slănina sau seul din care s’a topit toată grăsimea. LB., H. XVI 261. Osânza... se topeşte... Scot jumările («giumerile»), partea cărnoasă, pamfile, i. c. 60/zt. Varză... Murată de-o săptămână O’o jumară, de slănină, marian, sa. 40. Cf. H. xvi 267. || Fig. Poreclă dată unui om foarte slab şi hiteon (marian), om uscăcios (şez. v. 103) (propriu : «stors, lipsit de orice grăsime»). 2°. (Munt., la plur. jumări) Mâncare făcută din ouă bătute şi puse la prăjit în unt sau grăsime (în care pe alocuri se amestecă şi făină de porumb, cf. manolescu, I 331), (Mold.) scrob, (Transilvania) p ă p a r ă. Cf. costinescu, H. IV' 12. Ouă pentru ochiuri şi jumări. FILIMON, C. II 341. [Plur. -mări şi -meri (ALEX.), -mere (MARIAN). | Şi: jumeră s. f. = cojile uscate ce rămân de la topirea unturei, seului, etc. ŞEZ. 103 ; (Banat) mămăligă făcută în unsoarea rămasă din topirea untului cu zară (liuba), făină de păpuşoiu bătută cu lapte şi ouă, pe urmă pârjolite într’ o tigaie la foc (Com. IZVERNICEANU). [ Derivate: jumârcă s. f. (şi mai ales plur. jumerci) = jumară. Com. LIUBA. A topit clisă şi a făcut jumerci (Lătunaş, lângă Vârşeţ). viciu, GL.; — ju-mereţe s. a. plur. = bucăţele de grăsime de porc din care se stoarce unsoarea. Com. izvernl-CEANU, H. XVIII 174.] — Avem, pe cât se pare, a face cu două cuvinte deosebite. în sensul 1°, jumară (jumarcă) e de origine slavă, cf. bulg. zumerki, idem, sârb. zmire (plur.), idem, rus. zimera, zemera, zomera «ceeace a fost stors, tescovină», care, toate, sânt derivate de la zîm- «storc» (deci înrudit cu j i n t i ţ ă). în înţelesul 2° se pare, dimpotrivă, că avem a face cu germ.-austr. Schmarn «un fel de prăjitură făcută din griş sau din aluat de clătite, care se zdrobeşte în tigaie înainte de a se aduce la masă» pătruns şi în ungureşte (zsumorka şi, metatezat subt influenţa lui morzsa «sfărmitură», morzsolca, idem). JUMÂRCĂ s. f. v. jumară. JUMĂT s. f. v. jumătate. JUMĂTĂTE s. f. I. 1°. Mintie, demi(e), mi. 2°; A moitie, demi (invariable), mi. II. I0.. Moitii, milieu; 2°. A- moiti4. III. I0., Demi-litre, chopine. 2°. Sou-liers bas. 3°.. Demi-semelle. 4°. Bâton d’arpenteur (constituant une mesure). 5°. Demi-meule. 6°. Me-sure (de 600 brins de chanvre). 7°. Moitie, epouse. I. (Adesea în opoziţie cu «tot» sau «întreg»). 1°. Substantiv (ca franc, «moitie», une-ori şi «demi», germ. «Iialfte») Fiecare din cele două părţi de mărime egală în care poate fi despărţită o unitate (corespunzând, aritmetic, lui y2 şi, în finanţe, lui 50%). Nu am vrut jumătate ; acuma In’]avem nemica ! ţichindeal, ap. GCR. II 212/o. Să te bată, bade, bată... Slujbele din nouă sate, De nu toate, jumătate! jarnIk-Bârseanu, d. 262/10. Dă două jumătăţi pe una întreagă. ZANNE, p. v. .371. O jumătate îmi ajunge. Acest pendul sună orile şi jumătăţile. COSTINESCU. Mă mulţumesc eu jumătate. TDRG. Jumătatea dreaptă e mai frumoasă decât jumătatea stângă. | (Prin «şi» se indică plusul care întrece cu o parte egală cu 14 ; une-ori acest «şi» poate fi însă — ca în germanul zwei ein halb — şi omis). Doao mile şi jumătate, coresi, ev. 97/i3. Un leu şi jumătate. URICARIUL, xiv 36/21. Nouă ani şi giumătate. RUSSO, S. 99/(0. Acele şi jumătate dacă le vei cere, ţi le va da. reteganul, p. ii 43/23. Un metru, un cot, un stânjen şi jumătate. de. vii 215. E ora douăsprezece jumătate, c. petrescu, î. 242. # Un măgar (dobitoc, prost, hoţ, drac, porc de câne, ramolit, etc.) şi jumătate = unul care întrece pe toţi măgarii (dobitoacele, proştii, etc.) în măgărie (dobitocie, prostie, etc.). (Tot aşa în limbile balcanice: n.-gr. "Evaţ YaCSapog xai niaoţ; alb. eshte gomar e gjusme; bulg. magare i polovina PAPAHAGI, p. a. 135; dar şi în franţuzeşte : â corsaire, corsaire et demi). G-âlceseu nu e aşa cum îl cred ei, ci e un om şi jumătate ( = în toată firea). TELEOR, ap. TDRG. Primar şi jumătate (= foarte capabil, energic), mă! Cum mai puse botniţa la toţi! rădulescu-niger, ib. Eşti un prost şi jumătate (= mare), şez. III I86/1.3. (Totul din care jumătatea face parte se arată printr’un genitiv s. prin prep. de, din). O jumătate de ceas. coresi, EV. 408/7. Jumătate den avu.ţiia lor împart, id. ib. 303/ss. Să-i dea şi partea lui..., giumătate din comoară, prav. 308. I-am. vândut o jmn[ă]tate de pogon, hrisov (a. 1650), ap. GCR. I 135/5. Giumătate de sat (a. 1660). BUL. com. ist. iv 16. I-am vândut partea mea... jumătate din Ghelemeiu. uricariul, XX 179. Gimătate'de palmă [de loc], economia, 153. Cincizeci giumătăţi de coaie scrisă (= scrise). CAT. MAN. iii, 7. Am reprodus... jumătate numai a articolului. Russo, s. 61/32. Aceasta îmi dă drept a spune că aci are numai o jumătate del cunoştinţă. MAIORESCU, D. I 284/27. (Repetat) Jumătate din mere erau coapte şi jumătate crude. TDRG. GheorgJie se aşează p’o jumătate de scaun, rădulescu-niger, ap. TDRG. Să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, creangă, p. 228. | Jumătate de are uneori înţelesul latinescului semi — sau franc, mi — în cuvinte compuse. Sânt şi jumătăţi de strigoi, mai ales de strigoaice. pamfile, DUŞM. 129. Erau şi jumătăţi de zei (= semizei), ispirescu, u. 4/„. ^ Cu jumătate de gură (cf. ngr. he iuoo atona; alb. me gjusme goje; bulg. s polovina usta papahagi, P. a. 135, dar şi’ fr.: ă demi-voiw) = fără convingere, fără voie s. hotărîre, nu cu toată inima. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu jumătate de gură. creangă, P. 197. Jumătate-de-om (Mitol. pop.) = fiinţă omenească închipuită, numai cu o mână, cu un picior şi cu un ochiu, care poate muri şi învia mereu. Acei munte este moşia lui Jumătate-de-om. ispirescu, l. 41. Jumătate de naş = II. II. 4* JUMĂTATE — 5: JUMĂTATE cineva care fără să fie naşul (sau naşa), retează părul copilului, marian, na. 410. Jumătate-de-pasăre = codobatură, marian, o. i 327. Jumă-tate-de-pită = o constelaţie constând din trei stele în formă de triunghiu. H. XVII 125. [ (Rar) Prin jumătate loc. adj. = înjumătăţit. Intrând regi-m,entu’ întreg în foc, ieşind înapoi prin jumătate... (Muscel). G.-tistu, B. 20. 2°. Adjectival şi adverbial (în opoziţie cu «tot» şi «întreg», jumătate ajunge să se întrebuinţeze fără prepoziţie, în juxtapuneri, ca atribut, înainte sau după un substantiv s. adjectiv, sau ca determinare a predicatului, având sensul germ. «halb» sau al francezului «demi» indecli-nabil, cf. însă şi franc, moittâ, alături de ă moitte în : «il est moitie roumain, moitie frangais». în această întrebuinţare, jumătate stă în concurenţă cu locuţiunile adverbiale şi adjectivale de jumătate, pe jumătate — cf. d e t o t, p e d e-a’ n t r e g u 1 ■— şi, rar, în jumătate. Se întrebuinţează, ca şi aces-. tea, adesea repetat). De e de jumătate stricat, necurat pare-i-se-va că va fi... [De] e de tot stricat..., nădejde de curăţie n’are. CORESI, EV. 427/a. Jumătate viu lăsară, id. ib. 392/s. (Chiar şi articulat) Jumătatea omul întru... moarte căzu. id. ib. 392/5. Se vădzură... cu obrazele negre, unora de giumătate, altora de tot. dosofteiu, v. S. 148. Are (= ar) putea fi jiimătate tot poleiţi. GEOGRAFIA, ap. GCR. I 178/2i. Sumetate nyamcs — lat. semigermanus; sumetate gol = lat. seminu-dus. LEX. MARS. 245. Spre îndestularea slujbii cuviincioase la asemine locuri, să, fie hotărîre, ca, împreună cu în jumătate numărul de scutel-nici,... să aibă şi deplin numărul de breslasi. URICARIUL, IV 186/3. Nici pe jumătate copaciul nu săpase. DRĂGHICI, R. 154. Gale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă), c. negruzzi. ] 36. Alţii, pe giumătate învăţaţi... RUSSO, S. 6/21. A vorbit... numai în jumătate cunoştinţă de cauză. MAIORESCU, D. I 284/3.*Hainele curate, jumătate de târgoveţ, jumătate de ţăran, dovedeau bunăstare. c. PETRESCU, î. II 141. Eu pot mărturisi cu luceferii nopţii Şi cu stele jumătate Că de cai nu avuiu parte Făr (= ci numai) de stare jumătate Şi de mânzi a treia parte, bibicescu, P. P. 163. Dă-ţi mânia, după spate, Ga să bem în jumătate (unul cât altul, când unul când altul, în deplină armonie). ALECSANDRI, p. P. 73/22. Muierea cât de puternică, bărbat pe jumătate. ZANNE, P. II 280. Cme hainele şi le păstrează, le are pe jumătate, ib. III 184. # Cu gura (s. glasul) jumătate = cu jumătate de gură. A răspuns fata cu glasul jumătate. FUNDESCU, B. 119/is. Cu jumătate preţ (şi în jumătate preţul COSTINESCU) = fr. ă moitie prix. pontbriant. II. 1°. Substantiv şi loc. a d v. şi adj. Mijloc, miez. Duşmanii nici până la jumătatea apei [nu] ajimsese. drăghici, R. 167. Şi mă cală, mamă, cată... La tabăra jumătate (la= mijlocul taberii). Jarnîk-bÂrseanu, d. 324/l Mâne pe la ziuă jumătate... h. iv 6b. La calea (drumul) jumătate s. la jumătate calea (drumul) s. la jumătatea căii (drumului) = la egală distanţă şi de locul de unde ai pornit şi de locul unde vrei să ajungi. Eu plec cu sacu’n spate ■— La calea jumătate Cer plata, coşbuc, B. 33. Ajungând... Pân la jumătate cale... TEODORESCU, P. P. 163b. A se opri la calea jumătate — a nu termina s. a termina rău ceea ce a fost început bine. zanne, p. 34. 2°. Adverbial. Mai mult, în mare parte, aproape de tot. Sântem morţi jumătate. BARAC, ap. GCR. II 174/n. Ochii... pe jumătate închişi. EMINESCU, N. 8. Cine are cal ticălos, jumătate (propriu: jumătate din drum) umblă pe jos. ZANNE, P. I 344, III. Spec. 1°. (Eliptic din jumătate de litru s. oca) Măsură de capacitate de V2 litru (s. oca), cf. halbă (de bere), fârtal, sfert. Sătulr încălzit de jumătatea de vin, prinse din nou cu raj. c. PETRESCU, C. V. 39. Mai adu o jumă--tate ! 2°. (La plur.; eliptic din jumătăţi de ghete s. în loc de cioboţică H. x 261, probabil după germ. Halbschuhe s. fr. demi-bottine) Pantofi (în opoziţie cu «ghetele», care-s întregi). Mi-am cumpărat nişte jumătăţi. 3°. (Cism.) Partea de dinainte a ghetei, cuprinzând pingeaua (talpa), pe alocuri şi faţa. Am, trimis ghetele să le pună jumătăţi. 4°. (Agric., Mold., eliptic din jumătate de prăjină) Nuiaua cu care se măsură pământul, băţ. (Are 12 palme s. 3 m. 36 şi două jumătăţi fac o prăjină) Câte jumătăţi ai? Com. T. naum. 5°. (Agric., Mold.) Jumătatea (de claie) e compusă dintr’un număr de snopi, care variază (7, 9, 10, 13, 15, 17, 20) după regiuni, aşezaţi unul peste altul în formă de cruce şi cu spicele înăuntru. Se mai numeşte şi cârstă, cârstac, clă-iţă, cruce, petiţâ. Cf. pamfilje, a. 133/i», 134/4, i3, 25, 135/t. Facerea jumătăţilor de clăi. I. IONESCU, C. 134. Holda mândră... Se ridică’n snopi de aur, Se clădeşte’n jumătăţi, alecsandri, P. III 67. Treisprezece snopi alcătuesc o jumătate. ION CR. III 258. La făcutul jumătăţilor se pune un snop jos. pamfile, a. 133/25. 6P. (Ţes.) Măsură de 20 de jărebii sau 600 fire de tort. Com. tomiac. în alt ciubăr mare... se pune un rând de seule (că'lepe, torturi ori jumătăţi). PAMFILE-LUPESCU, CR. 167/is. 7°. (Mai mult în glumă, cf. germ. «die bessere Hălfte») Soţie, nevastă. Vino să te prezint jumă-tăţei mele, care mă respectă aşa de puţin. d. zam-FIRESCU, R. 22. Ce ţi s’a întâmplat babo? zise el, cum îşi văzu jumătatea. ISPIRESCU, L. 96. | Forme scurtate: (prin haplologie) : jumâte s. f. Am, prins nouăzeci şi nouă jumate, conv. lit. XLIV li 73. Slujesc de nouă ani jumate. mat. folc. 160. Pe jumate s’o golească, teodo-RESCU, P. P. 5S3, cf. ŞEZ., v 103; — (prin haplologie din jumătate de) jumătâ de... şi juma de__50 franci pe jimiăta de an ş’un rând de straie bune. CONV. lit. xliv, voi. I 649. A mai fost şi, oameni jumăta-dă-om..., o’o jumăta dă gură, e’o jumăta dă nas. ŞEZ. iii 30/2», cf. IV 197/i2-i3. Satul nostru ie jumătă Bulgari, jumăta Rumâni. GRAIUL, I I68/17. Pentru, o jumă, de falee i-an (= am) muncit, ib. 391/2o; — juă s. f. Pun o juă de rublă. CONV. LIT. XLIV II 74, cf. CHIRIŢESCU, GR. 250. | Verb.: jumătăţă t vb. Ia şi jumătăţi t vb. IV8 PONTBRIANT = înjumătăţi, (cu derivatele: jumătăţâre t s. f. — înjumătăţire. Nu mă duce pre mine întru jumatăţarea zilelor meale. KLAIN, ap. GCR. II 186/',.;; jumătăţât, -ă t adj. = înjumătăţit. Şi ’ntru jumătăţate zilele meale nu mă piarde. molitvelnic, ap. GCR. I 82/is]. — După cum a arătat F r. Miklosich, Ru-munische Untersuchungen I 269 şi Bei,trage 11 12, cuvântul e de origine albaneză : gjymes «pe jumătate», gjymesii «jumătate», care — după N. Jokl — sânt forme derivate cu suf. -io dintr’un mai vechiu *gjumSte, ale cărui reflexe se păstrează până azi în dialectul geg (gjymet «pe jumătate plin s. gol, ciuntit», gjymte «râpos, cu povârnişuri», gjymt.oj «împuţinez»). Forma veche românească a primit sufixul —(t)ate (ca în noutate, bogătate, dreptate), poate prin încrucişare cu reflexul pierdut din limbă al latinescului dimidietas, -atem (O. D e n s u ş i a n u, Hist. I. roum. I 295) sau medietas,-atem (Tiktin, Dicţ. rom.-germ.). La Aromâni, alături de formele dzumitate (megl. JUMĂTĂŢ JUNC 2imitati), dzumitat, ăzumitd, întâlnim şi derivatul cu alt sufix: dzumetoc(ă) «măsură de l/± de oca». —- 'Of. înjumătăţi. JUMĂTĂŢ t vb. Ia 1 .JUMĂTĂŢI t vb. lVa !• v. jumătate. JUMÂTE s. f. j JUMEDIE s. f. Foule d’enfants. — (Bucov.) Copii mulţi, p o j ă d i e. şez. XXXI 11. Era odată un om sărac şi gol ca degetu’ şi cu o jumedie de vopchii pe capu lui. ib. XXIII 52. [Şi: jumet s. m. sing. = popor, mulţime, (h) alâmustie. Mult fumăt de om. uricariul, X 403, cf. GHE-tie, R. M. 228.] — Jumet e derivat din jimî, cu suf. col. -et; jumedie e modificat după sumedenie. JUMEIîA s. f. ’j JUMfcKCI s. f. plur. \ v. jumară. JUMEBEŢE s. f. plur. j JUMET s. in. sing. v. jumedie. JUMIîTCĂ s. f. v. miji. JUMI vb. IV» = ' (Transilv.) miji. pamfile, j. iii 5/ie. Cf. ajumi. [Abstract: j urnit s. a. = mijit. De-a-jumitul = de-a-mijitul (cf. ajumit). Peste Olt, în Banat, Haţeg şi Zarand [jocul] se chia-mă şi ajumitnl, de-a-jumitul, d’a-ajumita, ju-mctcă, mijit, pamfile, J. iii 5/u. De-a-jumitul = joc copilăresc. H. XVII 256. Copiii se joacă : «de-a-jumitub> = de-a mija (Brad). VICIU, gl. | Derivat: jumetcă s. f. = de-a-jumitul, de-a-mija, baba-oarba. pamfile, j. iii 5/u. Cf. hem. 609/2i, H. XVIII 6.] — Din bulg. îumja «mijesc». Cf. m i j i. JUMUGÂIU s. m. sing. v. jimigaiu. JUMULEÂLĂ ss. f. V. jumuli. JUMULI vb. IVa trans. 1°. Plumer. lîpiler. De-pouiller. Muer. 2°. Plumer, depouiller (figure). 3°. Rosser. 1°. (Complementul : penele) A smulge penele (GOROVEI, CR.) s. fulgii de pe o pasăre ; (complementul : pasărea) a curaţi de pene, de fulgi o pasăre tăiată (CREANGĂ, GL..). Cf. ciupeli, c i u p ă r ă. Jumulea o gâscă nevastă-mea. ISPIRESCU, L. 368. Treime a-i jumuli penele de pe cap. ŞEZ. Iii 119/31. Şi mi-o opărea Şi mi-o jumulea. teodorescu, P. P. 144. Gând tai un cocoş, să-i jumoli din penele aripelor, gorovei, CR. 994. Cf. şez. Xil 158. || P. anal. (La om şi animale) A smulge părul din rădăcină (Păsculescu, L. P.). Am căptuşit nişte iepuroi şi am de gând să-i jumulesc. CREANGĂ, p. 304. Palma că-şi trăgea, Păru-şi jumulea. PĂSCULESCU, L. P. 155. | A goli, a despoia (de fructe), a lăsa golit, despoiat. Şi era să-mi jumulesc eu grădina ca să-i dau lui cu ce să-şi împodobească salonul la primirea prefectului ! BRĂtescu-VOINEŞTI, L. D. 246. Cineva jumuleşte pomul de mere. ispirescu, l. 74. || (Neobişnuit) Refl. (Despre păsări) A năpârli, a-şi pierde penele. COSTINESCU. 2°. Fig. A despoia pe cineva de bani, a jefui. Dăduse nişte hoţi peste tovarăşii lui. şi4 bătură, şi-i jumuliră, de i-o lăsat cum i-o făcut mă-sa. şez. VI 151. îl jumuleşte ca p’un puiu de găină. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. IX 59. 3°. A bate (COSTINESCU) pe cineva smulgân-du-i părul, a f 1 o c ă i. înşfacă iedul de urechi şi-l flocăeşte şi-l jumuleşte... de-i merg petecile. creangă, p. 24. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa..., ştiu că i-aş cămosi si jumuli, id. ib. 21. [Ind. prez. jumulesc, (regional) jumol. | Adjective: jumulit (cu negativul ne jumulit), -ă — smuls de pene, curăţit de pene ; pănuşit (nova-covici, c. B. 24), cu penele căzute, năpârlit ; (despre om şi animale) cu părul smuls; despoiat de bani, jefuit. Căutând.... prin iarbă, el dete peste păsărică rănită şi jumulită. ODOBESCU, III 190/w. Ca plocon se aducea : carne de porc, unu or doi purcei «jumuliţi», două ploşti de vin şi doi colaci, pitiş, sch. 106. Ademenea zburătoarele — şi jumulite, nejumulite, ţi le păpă. CREANGĂ, p. 247. [Ţăranii] fripţi de dări, scorojiţi de nevoi. jumuliţi de oricine i-o ieşi ’nainte. JIPESCU, o. 9 ; —jumulitor, -oare (şi substantivat) = (cel) care jumuleşte, jefuitor. | Abstracte: jumulire s. f. = acţiunea de a jumuli; — jumulit s. a. = jumulire ; (despre vie) prăşit H. xil 225. Gâscă de jumulit = prost, care se lasă uşor exploatat, jefuit. ZANNE, p. i 482. Când le cădea ’n palmă câte o gâscă de jumulit. VLĂHUŢĂ, d. 267. — jumuleâlă s. f. = jumulire, jumulit, Trăeşte din jafuri, din jwmuleli, din apucături, jipescu, ap. TDRG. ; — jumulitură s. f. = jumulire. DICŢ.] — Probabil din ung. gyomlâlni «a plivi, a smulge din rădăcină» (şi cu sensul special : «a rupe tot al treilea lăstar nou de viţă, toamna»). A. SCRIBAN. — Cf. j i m u i, jumuli, jumurlui, jimigaiu. JUMULI vb. IVa v. jimui. JUMULITURĂ s. f. v. jumuli. JUMULTUI vb. IVa v. smalţul. JUMURLUI vb. IVa v. jitnuî. JUNC s. m. Bouvillon. — Taur s. bou tânăr, nepus la jug (păsculescu, L. p.), de la 2 la 3 ani. La doi ani [viţelului] i se zice june. ION CR. iv 131. Boul când îi mic i se zice viţel, la uu an mânut, la doi ani june. H. III 143, cf. 139, II 17, IV 247, X 465. Giunc = juvencus. ANON. car. Doară mărâneu carne de giAmeu (= ciuncu hur.; tauri DOS.) PSALT. 96/i,. Juncii miei... hrăniţi jungheaţi şi totu e gata. tetraev (1574) 238. Junei graşi ţinură-mă. CORESI, PS. 52. Sângele juncilor. id. ev. 392/15. Şi-m[i] adu... giunci ca să giunghem. palia, ap. GCR. I. 66/i5. Foarte mulţi şi mari ■junei aduce la jărtvă. NĂSTUREL, ib. 132/s-r. Inima [evn]sănătoasă, însă foarte mare ca de giuncul înterţiu. LET. II 37/4. GiuncU şi cu tauri mă’m.presoară. DOSOFTEIU, Ps. 66. Un june de boi. biblia (1688) 206/i2. Se împung ca doi, junei, alexandria, 149. Dacă moare juncul, se răpune jugul, pann, p. v. 133. Cf. zanne, p. i. 497. Să mâncăm carne de june. JARNlK-BÂRSEA-NU, D. 317/22. Apoi mai vreau... De ameazi un june gras. PĂSCULESCU, L. P. 252/as. La grădina cu doi nuci Să dau iarbă la doi giunci. VASILIU, C. 103. June gonitor. H. II 79. | (Atribut la «bou»). Numai doi boi junei d’avea. ALEXlci, L. p. 95/2i. [Grafia ciuncu în psalt. hur. e greşită. | F e-m i n i n : «lat. juvenca -am) juncă s. f. = vă- cuţă tânără între 2 şi 3 ani (pe alocuri între 3 şi 4 ani), junice, j u n i n c ă. Zăpreteaşte gadine-lor din trestie; zboru de giunci între giunci (= giuncile HUR.; vacile DOS.). PSALT. 130. Au adus... pentru jărtvă măntuirei junce doao. biblia (1688) 99/i2. în curte, pe lângă două junct şi 4 berbeci,... era. c. negruzzi, i 151. Nu scapi nici cu giunca asta de mine. CREANGĂ, A. 57. JUNCĂ 54 JUNE l-an dat copilului o juncă. SBIERA, p. 188/2e. Şi de fiecare casă Câte un miel ş’o giuncă grasă. alecsandri, P. P. 113/j». Juncă gonitoare. h. ii 79. | Diminutive: juncuşor s. m. Are şi doi juncuşori frumuşei şi buni. ŞEZ. IV 231/1; — jun-culeăn s. m. CDDE. nr. 921; — .juncuţ s. m. = viţel de un an. ION CR. IV. 131, cf. LB.;— juncuţă s. f. = viţea dela 2-4 ani. MARIAN. Spuneţi-mi unde mi-i juncuţa. sbiera, p. 189 A. 1 — Din lat. juvencus, -um «taur tânăr». Cf. juncan. JUNCĂ s. f. v. june. JUNCAN s. ni. BouviUon (jusqu’ă 3 ou 4 ans).— Bou tânăr (între 3 şi 4 ani), june mai măricel. Cf. DAMfi, T. 29, ION CR. IV 131, H. X 497. După vârstă, boii se numesc: viţel, mânzat, gonitor, juncan. H. X 535. Vitele aduse până acum pe această moşie sunt... 170 de juncani, gonitori şi mănzaţi. I. IONESCU, II 399/»t. Tămâia şi juncanul ce-am jertfit. OLLĂNESCU, H. o. 112. 0 păreche de juncani tinerei. CONTEMPORANUL, III 657. Şi-om da vaci Pe la săraci Şi juncani Pe la sărmani, marian, s. A. 37. Ce ştie ghiţelul..., gonitori, juncani.. . dă beldiea ta ? jipescu, O. 48/i». Dă-mi giuncanii tăi drept vamă. ALECSANDRI, P. P. 99/23. Carni di giuncan. VASILIU, C. 18. Puse plugul la perete, Juncanii la iarbă verde, păsculescu, L. P. 25/ss. Nouă juncani jugăniţi, ib. 21/12. Şi dă sare la juncani. ŞEZ. IV 233/u. Lasă juncii la juncani, ib. Y 43. Am un juncan frumos şi gras... Când îl smânceşte, tot satul clocoteşte [= clopotul], GOROVEI c. 89. Cf. H. iii 287, X 535. [Feminin: juncână (giuncănă) s. f. = vacă tânără în anul al patrulea. H. x 497, cf. iii 287; juncâncă s. f. Îşi ţesăla şi îşi peria juncancele. C. PETRESCU, C. V. 174. | Diminutive: juncănâş s. m. Doi jnncănaşi, o vacă. delavrancea, s. 4. I-au juruit un juncănaş. sbiera, P. 153/i2. Carul cu doi juncănaşi slabi şi mititei. ŞEZ. I 258/201. Cf. graiul II 388; — juncănel s. m. Ş’am adus 12 juncanei. ION CR. IV 4.] — Derivat din june cu suf. augm. -an. JUNCANĂ e. f. JUNCĂNÂŞ s. m. JUNCÂNCĂ s. JUNCĂNEL s. , f. I . m. ) v. juncan. JUNCŢ1UNE s. f. Jonction. — împrejurare, legătură, unire; p. ext. locul de împreunare. [Şi: (franţuzism) joncţiune s. f. Joncţiunea cu vechea Românie prin pasul Timiş-Predeal... deveni fapt împlinit. GOLOGAN, C. R. 80.] — N. după fr. (lat. junctio, -onem, idem). JUNCUJLEAN s. m. JUNCUŞOR s, m. JUNCUŢ,-A subst. v. june. JUNE, -Ă adj. 1°. Jeune homme. Jeune. 2°. Fiance. 3°. Celibataire, garson. 4°. Jeune homme membre d’une societe destinde ă fSter Ies Păques. 1°. Subst. mase. (în opoziţie cu «copil» şi «bătrfin») Tânăr de sex bărbătesc, în puterea vârstei şi neînsurat, adolescent, fecior (3"), flăcăii (ST AM ATI). Lăudaţi Domnul... junii. CORESI, PS. 402. Qiune curat [despre evanghelistul Ioan], DOSOFTEIU, v. s. 28. Că ’ntreci pre toţi giunii. id. ps. 147. Voinic adecă june iaste, den doazeoi şi trei până în Jf2 [de ani], pravila ..(a^i 1652). GCR. 179. Junele iubeşte viaţa numai ppntru frica morţii. MARCOVICI, d. 151. Dorobanţii se recrutează dintre cei mm de frunte juni «,[*] familiilor cu avere. I. IONESCU, M. 267. Junii ziceau inchinându-se către 'bătrâni: cinste fie părinţilor noştri. RUSSO, S. 129/i?.. Un june brwnet care de pe barbetă şi mustăţi se cunoştea că era străin. C. NEGRUZZI, 1 37. Sicriul era purtat de juni nobili. BĂLCESCU, M. V. 395/». Vreun june, în dreapta-i jaluzie, Se va mira d’atâta nemeritat favor. ALEXANDRESCU, M. 131. Anecdota pudicului june. VLAHUŢĂ, D. 111. Nevastă... June tu nu-mi luaşi. MARIAN, î. 133. Să îngrozească pe juni, ca şă nu vie în petit. ISPIRESCU, L. 102. Se făcu un drag de june ca un brad. RETEGANUL, P. iii 31/3i. Cine o zis că-i bine june, Ala minte ca s’un câine. MAT. FOLC. 952. Eu am fost june şi tu fată Şi ne-am iubit la olaltă. pop., ap. GCR. II 307/32. Ţi-au venit juni d’ăi buni. TEODORESCU, P. P. 18b. Noi juni, cu ăi bătrâni Ieşirăm la câmpul mare. ib. 139. El e june de’nsurat. DOINE, 154/7. Junele atunci e june, Când briciu pe barbă nu pune. ib. 35/o. Câţi sânt juni şi feciori... ib. 34/u. De-aş mai fi odată june, Ştire-aş peana cum se pune! jarnîk-bârseanu,’ d. 397/5. A fost dragoste curată, Tot d’un june şi de-o fată. reteganul, tr. 102/is. Dragostea junelui E ca umbra plopului. DOINE, 4/s. Cf. BIBICESCU, L. P. 46, PĂSCULESCU, L. P. 51. Juni cartofori, bătrâni cerşetori, zanne, p. iv 300. | Rar subst. f e m. Fată tânără nemăritată, fecioară. Alăuta zice din strună Oh! ce frumuşică jună. Iar toba zice: lasă, lasă, C’a s’o vedem şi mireasă, zanne, iv 244. || (Literar; probabil după fr. jeune) Adj. (despre fiinţe) Tânăr. Cei mai juni se apărau cu turbare, ’c. NEGRUZZI, I 152. P’aiei... Intră o jună Doamnă frumoasă şi fugând. alexan-DRESCU, M. 11. O cadână... jună. alecsandri, P. iii 4. Astfel noi, mai juni, care până atunci nu intrasem în politică..., am zis... maiorescu, D. I 320. Au nu ai fost jună? EMINESCU, P. 60. Jună sunt, de nimeni nu depănă, caragiale, t. ii 28/h. România jună, societatea studenţilor români din Viena. | (F i g.) Un popor june. URICARIUL, 1 I8O/25. Juna generaţiune română, maiorescu, cr. 1., iii. 2°. S. m. (Banat, Bucov.) Logodnic, mire. Qiune = sponsus. anon. car. [Mirelui] în Banat [i] se zice. numai «june», marian, nu. 176. 3°. S. m. Burlac, holteiu, becher, flăcău (tomnatic). Rău îmi. stă june bătrân... Rău îmi stă june cu barbă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 459A, ». 4°. S. m. (La plur. în Braşov) Corporaţie de bărbaţi, neînsuraţi sau căsătoriţi («juni bătrâni»), care,'în săptămâna Paştilor serbează patimile şi învierea lui Hristos prin diferite întruniri şi procesiuni. (Pentru amănunte şi originea obiceiului, cf. G. I. Pitiş în Revista Nouă a. 1889, p. 278 şi 299; St. Stinghe în Jahresber. VIII, 9-18; C. L a c e a, Dacoromania IV 366; I. M u ş-lea, Obiceiul junilor braşoveni, Cluj, 1930). [Feminin: jună, (cu diminutivul) ju-niţă s. f. Oiu trăi pentru-o juniţu Care cere-a mea guriţă. EPURE, P. 94. ] Diminutive (deJa masculin) junei s. m. = tinerel, adolescent; (Banat) logodnic. Giunel = sponsulus. anon. car. Şi şedea lângă o zăbleală un giurelu (= v o i n i c u tânăru N. testament 1648; tinerel BIBLIA 1688) (ce-i) era numele Evtihu. cod. vor. 16A, cf. 51. Giurelu [ = giare HUR., tinerel DOS.; lat. aduleseentnlus] sântu eu şi ocărit. psalt. (SCH.) 264/s. Bătrânii şi cu juneii să laude numele Domnului. CORESI, ps. 402. Vei vedea... dama cum înalţă spre cer rugi curioase Pentr’un junei. c. negruzzi, 11 134/22. Tare-mi vine d’un junei, D’un junei p’un căluşel, ion cr. III 106. Tot junei D’ăi tinerei. TEODORESCU, P. P. 54b. De păzit, cine le păzea? Un junei eu o fată mare. MAT. FOLC. 1253A; — junelâş s. m. = (Banat) tine- JUNEAPĂN JUNGHIU rel ; logodnic ; june ( = flăcău) bătrân. (Com. liuba). Giunelaş = sponsulus. ANON. CAR. De cum îl văzuse pe junelaşul osândit, i-a căzut tronc la inimă. MERA, B. 266. Să mă mânce-un junelaş. HODOŞ, P. P. 57/jo, cf. VICIU, COL.; — junecut s. m. = tinerel. Eu mai bine l-am văzut, Era tânăr junecut. bibicescu, P. P. 239; — junişan (cu plur. -şani şi seni) s. m. = (Transilv.) tinerel, fecior care a intrat întâia oară în joc (Sibiu). Com. L. blaga, holteiu (LB.), cf. horghidan. Crezi că eşti junişan şi acum ? agârbiceanu, luc. III 102. Să trăiască toţi mesenii, Bătrâni, tineri, junişenii. MARIAN, NU. 507. Cf. sa. 126. S’o’ntâmplat în vecini c’o murit ficior junişan. GRAIUL II 101/o; — junigâş s. m. = tinerel, flăcău. Un tânăr junigaş, la vârstă de 19 ani (a. 1812). IORGA, s. D. xii 202; — junişcăn s. m. = june, flăcău de însurat (Poiana Sibiului, în Transilvania). paşca, gl. ; — junişor s. m. = [Băiatul] când a ajuns în etate de peste 18 ani [se numeşte] june, junişan, junişor. marian, na. 348. Copilul... era acum cotăngan (junişor, prăseau). RETEGANUL, P. V. 82/33-3*; — junişel S. HI. = junişor, tinerel, pamfile, duşm. | Adjectiv: (rar) junesc, -eâscă = de tânăr, juvenil. D1CŢ. | Adverb: juneşte = ca junii, în felul junilor. LB.] — Din lat. juvenis, idem (La Aromâni gione însemnează «tare, vânjos, curajos, voinic»), Cf. juneţă, juni, j u n i e, junime. JUNEÂPĂN s. m. (Bot.) v. jneapăn. JUNECIJT s. m. 1 JUNEL adj., subst. > v. june. N'KI.ÂŞ s. m. " J JUNERE s. m. v. ginere. JUNESC,-EÂSCĂ adj. 1 > v. june. JIJNEŞTE adv. J JUNEŢE s. f. Jeunesse. — (Cuvânt literar în a doua jumătate a sec. XIX) Tinereţe, (pop.) j u-n i e. Tot focul amorului, tot delirul juneţei... l-am cheltuit în ademenirile unei cochete, c. ne-gruzzi, i 55. Eleganţă şi juneţe, Graţie şi frumuseţe. alexandeescu, M. 187. Sublimul entuziasm al juneţei. ODOBESCU, iii 323/18. [Şi : juneţă s. f.] — Derivat din june cu suf. abstr. -eţe (după fr. jeunesse). JUNGHER s. a. Poignard. ■— Pumnal, stilet, j un ghiu. La brâu [aveau] satâr şi jungher. odobescu, I 65,/ia. Un jungher îi pătrunse pieptul şi sângele i se opri la inimă, sadoveanu, m. 120. Jungherul, un fel de cuţit nevăzut, ca şi celelalte unelte tăioase ale morţii... pamfile, duşm. 347/i. — Derivat (literar ?) din junghiâ s. din junghiu (3°), cu suf. instrum. -ar. JUNGHEROS, -OÂSĂ adj. v. junghiu. JCNGHET s. a. v. jimb. JUNGHETURĂ s. f. I. 1°. tgorgement. 2°. Point de cote, point. 3°. Victime (d’un sacrifice). II. Ar-ticulation du cou, nuque. I. 1°. în junghere, înjunghetură. O lovi cu cuţitul cu trei giunglieturi. dosofteiu, v. S. 142. 2°. Junghiu, durere, când te ’njunghie. Să-l ştergeţi de jungheturi. TEODORESCU, P. P. 391b. 3°. f Dobitoc înjunghiat şi adus ca jertfă. Va mustra pe carele mănâncă carne..., mortăcină şi junglietură dela idoli, pravila, ap. CADE. II. (Anat.) Articulaţia coloanei vertebrale cu baza craniului, încheietura gâtului cu trunchiul corpului (PĂSCULESCU, L. P.); p. ext. grumaz, gât (H. XVIII 317). Luă un lemn şi-l lovi după cap de-i frânsă giunghetura. DOSOFTEIU, V. S. 174. S’a plecat scu/rt cu bărbia ’n piept parcă i-a trosnit junghetura. caragiale, M. 49/s. Unuia îi înfundă ţeasta..., altuia îi frănse junghietura (glosat greşit prin: «mijloc»), CHIRIŢESCU, GR. 40 şi 250. Şi-a dat de mult coastili cu duşmanu, să ne răpue capu’ — rupi-i s’ar junghietura gâtului! jipescu, O. 83. Capul îi bănănăia într’o parte şi într’alta, de parcă îşi rupsese junghietura. ispirescu, L. 106. Junghietura i-o frângea. bibicescu, P. p. 306. Junghetura gârbiţei. PĂSCULESCU, L. P. 247. Numai să-l prind, că-i rump junghietura, i-o sfârtic ! H. XVIII 317. [Şi: junghietură s. f.] — în sensurile de subt I, derivat românesc din junghia, cu suf. abstr. -ătură; în înţelesul II pare a fi lat. pop. «jugulatura (din jugulo «egorger», care la rândul său e derivat din jugulum «endroit ou le cou se joint aux âpaules», propriu: locul unde se aşează jugul). JUNGHI vb. I v. înjunghia. JUNGHlETtiRĂ s. f. v. junghetura. JUNGHIU s. a. 1°. Coup. 2°. Point de cote, point. Pneumonie. 3°. Poignard. 1°. (Rar) împunsătură cu o armă ascuţită; înjunghetură. Of! taci, preoteasă, taci. Necredinţa lui Mihaiu şi neascultarea lui sânt pentru mine junghiuri de cuţit. rădulescu-NIGER, ap. TDRG. (ms.). Ochii tăi cuţite n’au: mă mir, junghiuri cu ce-mi dau ? şez. vii 45. 2°. Durere vie şi pătrunzătoare (mai ales la piept, în spate sau pe la încheieturi), ca şi când te-ar înjunghia cineva cu o armă ascuţită. Junghiu. mardare, L. 370. S’au aşezat junghiurile şi s’au sfârşit chinurile, barac, ar. 84. Se... aseamănă durerea, colicei cu junghiul, piscupescu, o. 294. Simţi atunci tristeţea însinuindu-se în pieptu-ţi, ca un junghiu de ghiaţă. c. negruzzi, i 243. Părea un junghiu că-i curmă, suflare şi viaţă. EMINESCU, P. 209. Junghiurile în picioare... ODOBESCU, iii 13/ia. A simţit că-i trece junghiul pe sub coaste, coşbuc, F. 106. Ano ! te gândeşte că-mi trece ea un junghiu prin inimă când te văd tristă ori măhnită. slavici, ii 121. Şi nici tu junghiu, nici tu. friguri, nici o altă boală nu s’a lipit de noi. creangă, a. 28. Cineva poate căpăta junghiu din vânt, din răceală, din apă rece, băută pe nerăsuflate, ba şi din joc, jucat necumpănit. GRIGORIU-RIGO, MED. l 93. Junghiu se tă-mădueşte. pamfile, V. 74/23. Mi-a pierit junghiul din spate. TEODORESCU, P. P. 324b. Mă cuprinde junghiu să mor. doine, 131 A. Mi s’a stârnit un junghiu. şez. 11 212/» Gel mai năprasnic din toate soiurile este însă junghiul morţii, de oare nu mai este chip de scăpare, pamfile, B. 40. | Spec. Pneumonie. Junghiu capeţi când te scalzi asudat... Junghiul te apucă totdeauna printre coaste. LEON, med. 135. Cf. H. îl 122, 155, 208; X 268, 491. 3°. Pumnal, jungher. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghiu cu pluselele de aur. c. NE-gruzzi, l 148. Are arme! Luaţi-i junghiul! I. negruzzi, VI 572. Se apropie de femeie şi voi s’o cuprindă. Ea se smuci şi apucă un junghiu de pe masă. sadoveanu, săM. ii 747. A băgat un junghiu în mine. TEODORESCU, P. P. 347. [Plur. junghiuri, j Diminutiv: junghiuleţ JUNGHIULEŢ — 56 — JUP s. a. (Ad 2") Bune de jun,ghiulele. PĂSCULESCU, L. P. 94. | A d j e c t i v: junghiuros (şi, prin apropiere de jungher, jungheros), -oâsă adj. = care provoacă, dă junghiuri (2°). Dela... cutare De dânsele junghiuroase. GRIGORIU-RIGO, MED. I 65. Să tăiaţi orbalţull] eel jungheros. ib. 23.] — Postverbal din junghia. JUNGHIULEŢ s. a. * ... . . > v. junghiu. JUNGHIUROS,-OASA adj. / JUNGLĂ s. £. Jungle. — Regiune necultivată, de obiceiu mlăştinoasă — mai ales în Indii — acoperită de trestii, bambu, plante căţărătoare, etc., în care trăesc fiare sălbatice. Cartea junglei de Rudyard, Kipling (1894). [Neobişnuit: juglu t s. m. Şerpi gigantici stau în jugli tupilaţi. alecsandri, P. III 28.] — N. din fr. «engl. jungle, iar acesta din in-dostanul jangal). JUNI vb. IVa intrans. Vwre en celibataire, en garson. — A trăi anii la junie, a rămânea june necăsătorit (LB.) Cf. a feti. Săracii cioriceii mei, C’o junit tata eu ei, Şi-o junit şi frati-meui Şi-acum să junesc şi eu! mat. folc. 1031/13-i5. Rupe, măndro, şi feteşte, Că şi eu, oiu mai juni, Şi-amândoi tot ne-om iubi. RETEGANUL, CH. 24. [Adjectiv : junit, -ă = care a rămas june necăsătorit. Voi îţi fi mânate... De june junit. den-SUŞIANU, Ţ. H. 283/14]. — Derivat din june. JUNICĂ s. f. \ JUNlCE s. f. / v ■ium,,C:l- JUNlE s. f. 1°. Jeunesse. 2°. Virginite. 1°. Starea s. vârsta de june, tinereţe, ju-neţă; p. ext. starea de flăcău necăsătorit, holteie, celibat (LB.). Noi-se-va ca- vulturului tire-reaţele [ = giuriia hur.] alte. psalt. 211/.». Cf. 82/»o. Hotărăsc, a-şi petrece viaţa în junie. marcovici, D. 118. Toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea. c. NEGRUZZI, I 07. Junia ne ’nvaţă Să trecem în viaţă Ca pasărea’ n sbor. alecsandri, p. 1 170. 'Din junie... păn’ la bătrâneţe. I. negruzzi, ii 70. Copilăria şi giunia sânt singurele chei pentru deslegarea... HASDEU, 1. c. vii. Deprins cu ele din junie. GORUN, f. 34. Patima ei din fetie, Ş’a badiului din junie. mat. Folc. 1052/1=. N’ar putea nime să scrie Al meu bine din junie. reteganul, tr, 94/21. 2°. Virginitate, feciorie, fetie. I-a luat junia = a desfetit-o, şi-a bătut joc de ea, a desvirginat-o. I-a pus 5 pogoane drept junia ei, despre un văduv când se însoară cu o fecioară şi îi face dar pentru virginitatea, ei. ciauşanu, gl. — Derivat din june, cu suf. abstr. -ie. JUNIGÂŞ s. m. v. june. JUNlME s. f. 1°. Jeunesse. 2°. Nom d’une societe litteraire fondee ă Iassy en 1867 et d’une asso-ciation d’etudiants ă Cernăuţi. 1°. Tinerime (STAMATI), tineret. Pentru cultura junimei. URICARIUL, vil 173/23. Desbateri încurcate Care plac junimei noastre... eu eapete stricate, alexandrescu, ,M. 172. O nemernică junime! OLLĂNESCU, o. 194. Junimei generoase, domnişoarelor... Le arăt eă lumea vis e. emines-CU, N. 43. Trebue ea profesorul să, fie un om cu maturitate... pentru a expune junimei ştiinţa sa. MAIORESCU, D. I 358/ioo . 2°. S p e c. Numele societăţii literare, înfiinţate la Iaşi în 1867. | Numele unei societăţi studenţeşti fondate în 1878 la Cernăuţi. [D e r i vate: junimist, -ă adj., subst. = care făcea parte din societatea «Junimea» de la Iaşi s. din partidul politic ieşit din ea s. care se rapoartâ la ele. Am discutat încă de la 1881, ideile junimiste. MAIORESCU, D. IV 642/28. Guvernul «junimist» este în esenţă un guvern conservator, id. 30/ai. De la 1857 încoace, junimiştii au fost, de la intrarea lor în acţiunea politică, monarhiei şi dinastici, id. I 51/2S-24; — junimeân s. m. = (Bucovina) membru al societăţii studenţeşti «Junimea» din Cernăuţi. S’au găsit junvmeni (căci aşa se numeau membrii acestei societăţi) care au luat în serios scopul societăţii, sbiera, f. 383]. — Derivat din june, cu suf. col. -inie. JUNIMEÂN s. m. JUNIMIST, -A adj., subst. JUNÎNC s. f. Genisse. — Viţea tânără (de la 1-2 ani, pe alocuri şi mai bătrână), care n’a fătat încă, june ă. Cf. LB., H. IX 4, XVII 67. Junice. CUV. D. BĂTR. I 286. Câte 2 zloţi juninci. DIO-nisie, c. 193. Junincele nu trebue date la taur. economia, 83. O sută de juninci jertvă. ţi-CHINDEAL, F. 4-76. Cerul e dulce, junicele albe, ,şi pământul roditor, bălcescu, M. v. 565. Tăind ceruta de lege junincă... coşbuc, JE- 57/m. Iar ochii umezi, mari, ca de junică, Privesc aşa de blând, vâlsan, săm. III 261. îşi dă... vacile pe juninci. MARIAN NU. 61, JARNIIC-BÂRSEANU, D. 386. Ce şlie ghiţelul, junicea, mânzatu? jipescu, o. 48/u. Opincu’ţă de junică. MAT. folc. i 466. Zece vad şi o junincă. jarnIk-bÂrseanu, D. 280. Numără părul de pe o junice. rădulescu-codin, f. 242. Iar dragostea de Româncă cu carnea... de junincă. reteganul, CH. 79. O vacă şi o junincă Şi-un ol de purtat pălincă. BUD, p. P. 40. O junincă, vacă grasă, Nici-un ban n’a pus pe masă ! păsculescu, l. p. 259/.». [Şi: (Maramureş, Sălaj) jurincă s. f. H. XVIII 92, 19, TIPLEA, P. P. 100, CABA, SĂL. ; VAIDA ; jll-nică s. f. H. XI 230; junice s. f. CUV. D. BĂTR. 1 286, H. IV 247; junince s. f. MOLNAR, ap. CDDE. nr. 922; (+ paleosl. junica, idem) juniţă s. f. Ca juniţa lângă viţea sade. zanne, p. IX 210. j Diminutive : junincuţă s. f. LB. Ţi-a da o junineuţă. marian, NU. 146; juninceâ s. f. LB.]. — Din lat. junix, -icem, idem. JUNINCE s. f. j JUNINCE s. f. > v. junincă. junincUţA s. f. > JUNIŞCAN s. m. \ JUNIŞKI. s. .111. J v. june. JUNIŞOR s. m. ) JUNÎŢĂ s. f. v. june şi junincă. JUP s. m. Gerbe. — (Transilv.) Snop (Com. A tomiac) de paie (CABA, săl., LB., STAN, M.), după ce spicele au fost treierate (VAIDA) ; legătură de strnjeni (şez. XXXII 137). Judii = mal-duri, snopi mici. ion cr. III 156. Pre fieştecare cojnUţă trebue pus câte un jup de rogoz, economia, 207. Să-mi împrumutaţi vr’o trei jupi de săeară. com. tofan. [Şi: jip s. m. = legătură, mănunchiu (de paie, fân, răchită) LB., GR. S. V. 46; st.rujeni, tuleie, bâlii. Pun... asemenea lemne şi încarcă pe el jipi (bâlii); grămada de jipi, aşa încărcată pe lemne, se numeşte jireadă. VICIU, GL. 33.] — Din ung. zsup, idem. I v. junime. JUP JUPAN JUP s. m. (Bot.) v. jepi. JUPA s. f. v. jip4. JCpA s. f. (îmbrac.) Jupe. — (Franţuzism vechiu, pătruns şi la ţară) Fustă purtată de femei la oraş (p. ext. şi la ţară H. v 134), f o i. 20 jupe hune carmajin (a. 1771). IORGA, s. D. XXI 86/s. O damă înaltă, cu o bluză verzuie şi cu jupă. caragiale, M. 170. O văd scoţând... de sub jupa scurtă un pacheţel de hârtie. BOTEZ, B. 118. [D i -m i n u t i v : (fr. jupon) jupon s. a. (învechit ; plur. -poane) = fustă îmbrăcată pe dedesubtul jupei).] — N. din fr. Cf. dubletul g i u b e ă. JUPĂt vb. IV> ) jupăitCkă s. f. / T' jap' JUPÂN t s. m. 1°. Titre serbe d’un gouverneur ■de province. 2°. Sire, titre que prenaient Ies bo-yards. 1°. Titlu care se dădea de Sârbi persoanei puse în fruntea unei unităti teritoriale, numite «jupa». DR. I 147. 2°. (în stilul de cancelarie din veacurile trecute) Titulatură pe care boierii români o puneau înaintea numelui, când se iscăleau în acte, j u p â n. CADE. Jupan Şărban Kantacuzino vel paharnicii (a. 1702). GCR, l 143 (cf. ib. 344/®). Jupam, Radu vel Agă. mag. ist. i 126/s. | (Arhaizant) Boier; cetăţean. Jupanii atunci cu feciorii lor, ca nişte ■domni feodali, -se ridicau cu banierele lor. BĂL-CESCU, M. v. 609. Boierii... se numeau jupani, adică cetăţeni, id. ib. 11. [Femininul^ (paleosl. zupaniea «soţie de jupan») jupâniţă t s. f. = jupâniţă (2°). Supt această piatră odihneseu-se oasele roabei lui D-zei), jupaniţii Ghiajnei ca,rea au fost jupaneasa [sic!] jupanului Ivaşeo vel armdş (a. 1641). DOC., ap. TDRG. Elegantele noastre domniţe şi jupaniţe din fiecolii trecuţi. ODOBESCU, I 417]. — Din zupan «conducător; stăpânul unei regiuni». Cf. dubletul jupân. JUPÂN s. m. I. 1°. Sire, messire: titre donne aux s-rands dignitaires, puis par eSctension aux boyards. Parfois ironique. 2°. Maitre, seigneur, terme de respect; patron. 3°. Maitre. 4°. Terme de respect donne par la femme ă son <5poux; homme, amant. II. Chef serbe. înţelesul originar — probabil un înalt demnitar — al acestui cuvânt, învechit în cele mai multe regiuni şi întrebuinţat, acolo unde se mai foloseşte, ca termen cu care ne adresăm, în mod cuviincios, unei persoane sus puse, nu se cunoaşte. I. 1°. (în textele din veacul al XVI—XVII-lea şi pe alocuţi şi azi, in poezia populară) Denominaţie onorifică, titlu de politeţă (întrebuinţat — ca şi franc, messire — izolat s. înaintea titlului s. numelui personal) dat persoanelor cu slujbe s. ranguri de conducători în viaţa publică (d. ex. — în Transilv. — «judeţul», «birăul» s. «pârcălabul» cetăţii Bistriţa; sau — în Munt. şi Mold. —• «judeţul», «vornicul», «aga», «vistierul», «paharnicul», «medelnicerul», etc.) Cu ajutoriul lui Dumnezeu... eu jupânulu Hâ/rjilu Lucaciu judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Bârsei, jăluii şi ded (= dă-duiu) de le tipării, coresi, ev. 1/M. Gvupănul Frăncu Giurgiu, birăul de cetate Bistriţii (a. 1604-1618). ROSETTl, B. 74. Multă, sănătate dumitale giupăne birău den Bistriţă, ib. 64. G-iupănul pârcălabul de Bistriţa, ib. 67. Zise cătră giudeţ, giupăne Pompilie. VAR.LAAM, c. 61/2. [Jumătate de Chiujdeşti] dumisale Medelnicerului celui mare, giupânului Isar [pe 66 galbeniJ. BUL. COM. ist. IV. 166. Măi jupăne pârcălabe, Tu din lanţuri mă sloboade. jarnIk-bÂrseanu, d. 215. |, P. a n a 1. Titlu de politeţă dat (în oraţiile de nuntă) vorni-celului. Mulţămesc şi dumitale, jupâne vornicele! GCR. II 317. || P. e x t. Titulatură pusă înaintea numelui oricăror personagii de seamă din ierarhia socială (d. ex. înaintea numelui marilor proprietari, al boerilor). Atunci când a,u dat giupă-rul Macrai Istioan cu muma Mării sale... nu o au deis că, au fost marha lui Fodotski (a. 1608). rosetti, B. 78. [Martori într’un hrisov de vânzare] Eu Cozma, eu jypânul Standul ot Bucureşti, eu Calin (a. 1691). GCR. I. 92. Dumnealui jupănul I. Gantacuzino. uricariul, XX, 367. Dumnealui jupân Ionu Maree (a. 1749). iorga, s. D. XII 51/it. || (Ironic) Om scăpătat, dar mândru. De azi până. mâne, N’imiai pentru-o păne, Numai sâ-i zici jupâne. ZANNE, p. IV 414. Jupân frige-linte = cel ce vrea să facă pe boierul, şi el trage pe dracul de coadă (LUNGIANU, cf. 228). | (Ironic şi familiar) Titlu dat cu scopul de a diminua prestigiul unui personaj de seamă. Toate vor fi după voia mea..., nu după voia lui jupân. Sultan, GORJAN, H. IV 58. 2°. P. gene r. (Mai ales la vocativ) Titlu de respect, ca «domnule», «[cu] coane», «boerule» M ARD ARIE, L. 751, LB., GORJAN, H. II 143, DDRF), t «chir», pe care-1 adresează : a) Omul de jos (ţăranul) unei persoane (in. ales streine şi îmbrăcate în haine nemţeşti) de condiţiune superioară. Ţăranul zise: bine vei face jup[ă]ne! (a. 1705). GCR. i. 352/M. Bate-l, jup[â]-ne, că au făcut plăcintele subţiri, ib. 352/» (cf. şi 352/so). Jupâne, facă-ţi-se milă de un săi-ac! (a. 1760). ib. îl 69/r,. De vânzare ai oul ăsta, prietene? — De vânzare, jupăne. ispirescu, L. 267. Stăi, giupăne, nu mai da, Că ţi-oiu spune tot ce ştiu ! alecsandri, p. p. 130. Ţuică, jupăne, am avut şi am beut-o. GIUGLEa-vâlsan, r. s. 357. | La Braşov, cântăreţilor de la biserică li se zice jupanii cantori. DR. V 10. b) (Pe la Braşov, Sibiu, Bistriţa) Ţăranii români, Saşilor. c) Cumpărătorii (mai ales ţărani) negustorilor (mai ales streini) ; spec. ucenicii şi calfele patronului (POLIZU, DDRF, TDRG). Noi îţi plătim cât ne-ai,• cerut, jupâne argintar. GCR. II 356. Jupân Dumitrache Titircă Inimă-rea (numele unui negustor), caragiale, t. ii 5. Tu s’alergi la prăvălie Tocmai la jupân Ilie. mat. FOLC. 46. Cioc seleam de la jupân Ibriam, că şi-a făcut căciula şalvari, zanne, p. iii 43 (VI 156). Mulţămesc dumitale jupanilor! [au zis iei, că au gândit că sânt negustori], giuglea-vâlsan, R. S. 355. d) (Ironic, în Mold.) Românii Evreilor (DDRF, TDRG). Mai dă, Române. — Mai lasă, jupâne! zanne, p. v. 241. Jupănul Ştrul aducea pentru hatârul călugărilor şi-a călugăriţelor tot ce li trebuia. creangă, a. 112. Se măritase ea după Iţic, feciorul lui jupân Ştrul. ib. 114. e) O persoană de condiţie socială mai mult s. mai puţin bună (dar nu ţăran) unei alte persoane de condiţie egală s. (chiar) inferioară. Am întrebat pe comisarul pentru jup[ă]nu Gârstea (a. 1745). IORGA, s. D. XII 51. [Vizirul] începu a zice: jupân ghicitor... pann, ş. xii 51. (Ironic) E, jupâne, te dete şăitănică pe manele noastre! GORJAN, H. IV 50. f) F i g. (ironic) Titulatură la adresa dracului sau a unor animale personificate, etc. Slugele alerg îndată Pe jupân [măgarul], îl ciomăgesc. ALEXAN-drescu, M. 287 Puneţi mâna, copii, pe jupănul ista [= dracul] ! creangă, A. 59. După bucluc iambii... măi jupâne Scaraoschi! ib. 306. Le iese’n oale jupănul Pogan [zmeul], reteganul, P. iii 45. JUPÂNĂ — 58 — JUPÂNEASĂ 3". (Mold.) Stăpân (în opoziţie cu slugă, argat, servitor) Sluga, ce va, fura, în casa giupânu-său [Munt. : stăpânu-său] ...să nu să ceartc. EEAV. 180. Cela, ce va, dzice giupânu-său [Munt.: stăpânu-său] ...să nu-i vorovască cu m,ui,a-rea, şi el tot va, vorovi..., să-l ucigă. ib. 410. Ba, [sclava] măngăindu-l [pe stăpânul ei] îi zicea, : bucură-te, giupâne! DOSOFTEIU, V. S. 45, cf. 70. Cum are slugă jupanul, îşi are şi el stăpânul. pann, P. v. II 35. | (Mold.) Titulatură dată de un credincios unui sfânt. Şerbul lui dzău şi al mieu giupân Dimitrie. varlaam, c. ii 19. 4°. Titlu de respect pe care-1 dă soţia, bărbatului. Ca Sara, îngăduia lui Avraam, chemându-l pre el giupănu [ = dumnezeu cod. vor. ; = domn BIBLIA (1688)] N. TESTAM. (1648), ap. COD. VOR. 153. Astă toamnă era bine, Că-mi ■zicea mândra «jupăne». jarnIk-bârseanu, d. 72 (cf. ib. 183). | P. ext. (Tronic) Bărbat, amant. I-a venit jupânul cu chef... c. PETRESCU, î. li 221. II. (Românizarea literară a cuvântului) Jupan. [Sârbii] au căpetenii, pre care le chiamă jupani. P. MAIOR, ist. 188. [Rostit regional giupân, (în textele rotacizante) jupâr (giupăr) t s. m. j Femininul: (rar) jupână s. f. = soţia jupânului, jupâneasă (v. c.). (Ad I 3°) La jupână gazda’n casă într’o cruce de fereastră. GCR. II 330; jiipânîţă s. f. = boereasă (tânără) ; fată de boer. şăineanu, d. U. După cină boieri şi jupâniţe se prinseră in horă. odobescu, i 77. | Colectiv: jupânime t s. f. = totalitatea celor care trăesc la oraş; spec. corpul patronilor (meseriaşi şi negustori), pont-briant], — Etimologia necunoscută. Forma cuvântului (rostirea dialectală cu giu-, rot.ac-ismul şi redarea finalului -an prin -ăn, ca în elementele latine) ne împiedică să-l considerăm ca un împrumut din paleosl. iupanu «stăpânul unei regiuni (zupa)». Mai probabil şi Slavii — precum indică şi răspândirea cuvântului la ei — şi noi l-am împrumutat dela Avari (care ne-au dat — prin mijlocire slavă — şi pe ban), cf. P. Skok, în Jugoslavenski isto-riski Casopis II (1936), 1 ş. u. Cf. jupâneasă. JUPÂNA s. f. v. jupân. jupâneâsA s. f. 1°. Grande dame, epouse dc boyard. 2°. Dame. 3°. Patronne, maîtresse. 4°. Femme de juif. 5°. Bourgeoise. 6°. Madame (terme de politesse employe meme pour une paysanne). 7°. Gouvernante, femme de eharge. 8°. Nom de chien-ne. 1°. (învechit) Soţia jupânului, nevasta (s. văduva) unui boer (spre deosebire de «doamnă», cum se numea soţia voevodului ţării). DDRF, TDRG. Ce],a 6c va lua doâ muieri şi amândoauă giupâ-nease [Munt.: jupânease], să se ciarte. prav. mold. 514. Se duse giupâneasa lui [a boerului] de ruga, călugării să vie. varlaam, c. 24. O fată din ţara jidovească sluja la giupâneasa lui. ib. li 367. Tată-său luo o jupâneasă... fată de boiari mare. gavril, nif. 10. Să culca cu jupâneasele şi cu featele lor (a. 1654). ib. ap. GCR. I 171/i2. Zi.'eră toţi boiarii şi jupâneasele plângere pentru losia. biblia (1688) 333,2. Şopti la urechile ju-pâneasei (a. 1705). GCR. I 352/15. Ne-arn adunat toii... cu jupânesele noastre. E. văcărescul, ist. 285. Schimbătură de la... Postelnicul şi giupâneasa lui. bul. com. ist. iv 22. Jupăneasa lui... foarte să bucură (a. 1760). GCR. II 68/m. Boierii şi ju-pănesele lor nu erau scutiţi, de omor şi, siluire. bălcescu, M. v. 26. Logofăt Solomon Bârlă-dcanul, şi, jupăneasa sa. c. negruzzi, i 318. | (La vocativ) Denominaţie cu care soţul se adresează soţiei, «[co]coană». Au zis tată-său către fămeaia lui : soţul mieii jupâneasă ! (a. 1760). GCR. îl 68/u. 2°. P. ext. (învechit) Femeie de condiţie socială înaltă, cucoană, doamnă, boieroaică, cf. matroană. O mutare giupâneasa ce o chemă, Eusevia ...trecea pre acel loc. VARLAAM, C. 59. O giupâneasă, anume Cleopatra, l-au unsu-l cu miruri scumpe, dosofteiu, V. S. 73/2. Giupă-nease, care «matrone» le dzăc. ib. 155/2. Trimise Brăncovanul Vodă pre fiică-sa, domniţa Maria, cu unchiu-său... cu mulţi alţi boieri şi giupănese. let. ii 248. întru acea cetate era, o jupâneasă de neam mare. mineiul (1776) 144y2. Au venit înaintea noastră şi, înaintea boierilor noştri jupăneasa, Irina... şi fratele lor Isae... feciorii... biv-Log. Bâr-lădeanul. uricariul, i 158/oţ. Nu hălăduia de răul lui nici o jupâneasă, dacă era frumoasă, c. negruzzi, I 144. Cine te-a trezit aşa de dimineaţă? — Lacrimile jupâ,nesel,or văduve care se varsă la uşa mea. ib. 146. Eehipajurile giupănesilor era im car în doi sau îm, patru boi. RUSSO, s. 20. Românii nu aveau madame şi cucoane, ci giupâne-sele. ib. 108. Socoteşte trenţăroasă că este jupă-neasă, adecă fiecare, fie cât de mic, socoteşte pe sineşi de om mare. zanne, P. iv 415. (Ironic, unei fete). Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupâneasă, zise părintele de tot posomorit, creangă, a. 3. Dacă mama nu mă, lasă Să-i duc leneşă in casă, Cum eşti tu, măi jupâneasă. JARNlK-BÂR-SEANU, D. 427. (Fig. în fabule şi în cimilituri) Zise leul: jupâneasă vulpe (a. 1705). GCR 11 353. Iară, vulpea zise: o jupâneasă maimuţă, ib. 354. în pădure naşte, în pădure creşte, Vine-acasă Şi ea e mai mare jupâneasă [ = masa ]. gorovei, c. 218. 3°. Titlu de politeţă dat stăpânei unei întreprinderi comerciale s. industriale, patroană. Jupâ-i\casă, crâ.şmăriţă, Cunoşti astă căciulită? ZANNE, p. v 212.' 4". Soţie de Evreu. Lasă-mă jupâneasă, cu cărţile cele a d,-voastre în pace, că eu ştiu ce şti io. creangă* a. 118 (cf. ib. 136). 5°. Orăşeancă-, târgoveaţă îmbrăcată «nemţeşte» (în opoziţie cu «ţărancă»). PONTBRIANT. Condurul nu se potrivea... la nici o cucoană, la nici o jupâneasă, la nici o ţărancă, ispirescu, l. 306. 6°. P. ext. Titlu de politeţă dat unei femei de la ţară (LB., DDRF, păsculescu, L. P.), care are o situaţie mai bună s. e îmbrăcată, «nemţeşte» ; spec. (Transilv.) Săsoaică (de la oraş s. de la sat). Galbeni curgea, Şi jupânul cu căciula-mi, stingea: Şi jupânesei gazda în poale-mi turna. GCR. 11 333. Destul te-i sătura De jupâni eu jupânese. jarnik-bârseanu, d. 468. Vnde-s tufele mai dese, [Sânt] Mormântwri. de giupănese. ALECSANDRI, P. P. 35. 7°. Spec. (Sensul curent, une-ori completat prin în s. din casă). Femeie (mai în vârstă) angajată spre a conduce şi a supravegliia bunul mers al unei gospodării (considerată ca o căpetenie a slugilor) ; ea împarte ordinele primite de la stăpâni, păstrează cheile de la hambare şi magazii, face conserve, dulceţuri pentru iarnă, etc; menajeră, madamă; p. ext. (în Muntenia) servitoare, fată în casă. Tocmim pe loc jupânese slugi... pann, P. v. 11 155. Ta,tăi meu, văzându-se flăcău tomnatic, se’nsură cu jupăneasa Măriea. c. ne-gruzzi, 1 246. Era o rochie grea. de catifea, cusută de mâna giupăneselor. russo, s. 108 (cf. şi ib. 16, 22, 36, 103). Nu s’a dat pe faţa pământului o jupineasă mai iscusită decăt Angheluşa. alecsandri, t. 13. Luă, cheile... cămării din mâna jupânesii. filimon, c. ii 65. Intr’o seară... era singură cu jupăneasa Floarea. 1. negruzzi, i 140. Jupânesele se îndreptau spre piaţă. I. teodoreanu, M. 11 123. A dat Sf. Vasile la jupa- nei ca, 52Î im LE 7 IX [ jur s. (pl Ju1 da J j ji opă gh: LB. p(u <*.l JI JI JI JI JI JI Jl Jl 2°. j 4°. ) 1°. pe c ades* pe u corp a,tun DRE zino piuit stăte piele 3?*. 21 le^an BAN să-l j jupi 8/10. poak s’a, hâşti pea, piele. ■ juchi jupoi puia. DRI, II 21 După zani JUPÂNEŞICĂ -- 59 — JUPUNEÂSĂ neasa din casă. şez. iii 243. A da de-a dreptul ca jupâneasa (s. baia) cea chioară. ZANNE, P. II 522. I-au cununat pe cei îndrăgostiţi fără lege, cu jupâneasa■ Vişina, adusă din Câmpina. RĂDU-LESCU-CODIN, î. 300. 7°. (Muscel) Nume de căţea (ciobănească). H. IX 438. [Şi: jupuneâsă s. f. biblia (1688) 177, (Mold.) jupeneâsă s. f. n. gane, ap. TDRG., jupineâsă s. f. | Diminutiv: (Mold.) jupâneşică s. f. (plur. -şele) = cocoană tânără şi drăguţă. polizu. Jupâneşică Maica, unde-a fi... deal mare, s’a mai da şi pe jos. CREANGĂ, A. 116, cf. 119, 127.] — Derivat de la jupân cu suf. moţion. -easă. jupâneşică s. f. v. jupâneasa. jupânIme s. f. jupân. JUPÂNIŢĂ t s. f. v. jupan. JUPÂNIŢĂ s. f. v. jupân. JUPELÎ vb. IV3. Eehauder. — (Transilv.) A opări o pasăre şi a o curaţi de pene (barcianu, ghetie, R. M.), a jumuli. [Şi: jepălui vb. IVa LB.; jupurlui vb. IVa LB. (subt ciupelesc).] — Contaminare între ciupăli (ciupăra) şi ju-p(u)i. JUPENEÂSĂ s. f. v. jupâneasa. JUPI vb. IVa (ş. d.) v. jupui. JUPINEÂSĂ s. f. v. jupâneasa. JUPOI vb. IX. JUPOI vb. I. JUPOIÂLĂ s. f JUPON s. f. (.îmbrac.) v. jupă2. JUPTf vb. IYa v. jap1. JUPUI vb. IV 1°. Ecorcher, depouiller; se peler. 2°. Peler, ecorcer. 3°. (Fig.) Depouiller, ecorcher. 4°. Battre, maltraiter. 1°. Trans. (Complementul e pielea) A trage de pe corp; (complementul e un animal s. un om ; adesea complinit prin «de piele») a lua pielea de pe un animal (CREANGĂ, GL.) s. de pe o parte a corpului omenesc, a beli; cf. a j u 1 i. Câinii atunci sosiră Şi’ngrab ţi-l jupuiră. alexan-drescu, M. 330. Capetele (lui Ştefan Cantacu-zino şi Stolnicul Constantin) fură jupuite, umplute cu bumbac şi trimese la Adrianopol, unde stătea Curtea. IORGA, ch. I. 28. Să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg, creangă, i>. 225. Mai puţin pricepui decât el, eu mai mult le-am jupuit [prepeliţele] decât jumulit. CAZA-ban, UNIVERSUL, 20’oct. 1930. Se făcea că vrea să-l jupoaie de viu. ispirescu, L. 108. Dacă mi-ar jupi atuneia pielea de pe spate... sbiera, p. 8/io. Furând un bou, se duseră amândoi să-l jupoaie. FUNDESCU, L. P. 165/2s. Pielea, după ce s’a jupit (juehit), jupuit sau belit, se numeşte'-hâştioagă. pamfile-lupescu, cr. 204/i3. Vulpea, după, ce o prinzi şi o jupoi, poţi să o sari pă piele. HEM. 1569,/»i. într’un vârf de deal, Şi-a juehit un cal. mat. folc. 1507/s. De piele să te jupoiu. TEODORESCU, P. P. 295b. Unii la oi ju-puia. id. 'Sil*». Trupu-i de piele jupea. alecsIan-DRI, P. P. 212b/i- Fu pe dracu’ l-am jupit. ŞEZ. II 217b/5. Doi jupeau, o gonitoare. ib. III 154/e jur = jur împrejur, de toate părţile. Un chioşc cu stâlpi şi arabescuri De jur împodobit. alecsandri, p. iii 76. Jur de jur. = jur împrejur. viciu, col. Jur prejur (cf. pre jur) = de jur împrejur. Jur prejur că se uită. teodorescu, P. P. 440. Jur prejur de mese. ib. 23b. Jur pre jurul patului, ib. 273b. Jur prejurul poalelor scrisă-i marea turbure, lit. POP., ap. GCR. II 326/,. (De s. tliii) jur împrejur (v. împrejur) = împrejur, de toate părţile. Se pun din giur împregiurul parului din mijloc un rând de snopi. i. ionescu, c. 185 /,*. Luceafărul... jur împrejur de sine văzu... emi-NESCU, P. 276. Şi jur împrejur căta. JARNÎK-bârseanu, D. 48S. Făclii de jur împrejur... ardeau în sfeşnice, ispirescu, l. 237. Se face de jur împrejurul unghiei... LEON, med. 148. La mijloc pune, de jur împrejur,... bozii. H. IV. 67. [Plur. jururi. | Şi: gir s. a. pontbriant, po-lizu (. | Refl. (După paleosl. kleti^se) A face un jurământ (nu însă în înţeles juridic) ; spec. a avea obiceiul de-a face jurăminte fără loc. costinescu. Să nu te juri... de năprasnă, coresi, ev. 546/27. întru numele lui, să te juri. MINEIUL (1776) 67/]. Măn-druliţă, mă jur p’asta cruciuliţă Să te ţin... alecsandri, p. 1 5. S’a jurat pe părul său eă nu mi-a spări copilaşii, creangă, p. 28. Mă giur pe Dumnezeu! alecsandri, p. p. 59b/m. Foaie r,erde lemn uscat, Tare, mândră, te-ai jurat, jarnik-bârseanu, d. 243A». Badea cu m.usteaţa neagră Se joară că nu-i, sânt dragă, hodoş. c. '•>'!. Şi eu, una, m’am jurat, Şi tot nu-i adevărat. RETEGANUL, TR. 26/33. Să, nu te giuri c’ai să te spânzuri. ŞEZ. I 278/i». S’a jurat pe vin să nu mai bea rac-hiu. zanne, p. IV 180. | A promite, sub jurământ, că vei păstra credinţă cuiva. Cu toţi priimiiră aceaste cuvinte şi i să, jurară. SIMEON DAŞCĂLUL, ap. GCR. I 144/os. Te-ai jurat către toate. RETEGANUL, TR. 150/io. 2°. R e f 1. A se afurisi, a se blestema. Ba a prins a se jură: De-oi fi dat gura cuiva, Uşte-mi-se cununa. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 243/». Şi ’ncepu a se jura: Biserica tremura, ib. 241/w. Amar te\ jurai.’BIBICESCU, P. P. 52 (cf. participiul-adjeetiv jurat). 3°. A fi' ispitit să faci un jurământ, a crede cu tărie că..., a avea o încredere oarbă în cineva, a-şi pune mâna în foc pentru cineva. Cum sta, ai jura că-i zugrăvită, vlahuţă, ap. DDRF. Să jori că în tot Iwngul Tărnavelor... nu găseşti... o fată oare să cânte aşa. AGÂRBICEANU, luc. v. 35. Prea jură în vorbele magistrului! (lat. iurare in verba magistri). 4". T r a n s. (Cuprinsul jurământului se arată prin complementul, care e un abstract — credinţă, iubire, etc. — s. o propoziţie secundară introdusă prin că s. să. A făgădui în mod solemn, a asigura, încredinţa, a se lega prin jurământ. Au doar nu mi-aţi jurat- şi mie credinţăf C. NEGRUZ-zi, I 140. Am jurat că peste dânşii să trec falnic fără păs. eminescu, P. 240. îi jură credinţă ş; supunere. CREÂNGĂ, p. 207. Preoteasa de pe vatră jură că sluga-i dereaptă. JARNlK-BÂRSEANU, d. 469/o. O juram pe sfânta lună Că cu mine se cunună. ION CR. III 154. (Figură etimologică cf. lat. jusjurandum jurare) Jurământu’ ce-oi jura Pe capul tău va cădea! ib. 241. Hai să -jurăm jurământul mare. teodorescu, P. P. 463. 5°, T r a 11 s. (cu complementul persoanei, urmat mai juri asct 1 5! GÂ] l-au juri GOI (= deli lega Şi ■ 256, 6” mai a c 1 tei l-au bei tris, virt-, nene bire Şi-o ZI, o la 31/t P. 1 Pa .1 i cuiv ŞEZ 7°. pâri r ă t n jori, gioa pal negs făcu risit v.), DOS Inin fulu. st.ă-p ...nu jura nu : ca o o ii giur una, B. 2 nina jura putr* GOR RUS c-ioşi — ■ (' cuit jurăi v a t pent: jură jură tori l căluţ GA, i torit (181' Ţifei se pi Jeleg JURĂ — 61 — JURĂMÂNT mai ales de să...) A obliga, a lega pe cineva prin jurământ, a-1 pune să jure. Deci-l jurară ca să asculte d’inşii cumu-l voiu învăţa, moxa, ap. GCR. i 59/m. Şi aşa jurară pre Tomşa. M. costin, ap. GÂDEI. Iar Themison socoti cum l-au înşălat de l-an, giurat. herodot, 257/2t. Jurându-o cu toate jurământurile ceale mari şi grele, erotocrit, ap. GCR. IX 179/ii>ts. L-a jurat Neamţul sub steagt ( = l-a înrolat, după ce i-a luat jurământul de fidelitate). DOINE, 229Ar., cf. 162/is. II Refl. A se lega prin jurământ. Vin, mândră, să ne jurăm Şi să nu ne mai lăsăm. jarnIk-bârseanu, d. 256/s. 6". Trans. (cu complementul persoanei, urmat mai ales de s ă...) A ruga pe cineva cu stăruinţă, a conjura. începu a ne giura şi a zice. dosofteiu, V. s. 81. L-au dodeît şi l-au giurat până l-au înduplecat, ib. 196. Pamen foarte m’a jurat. beldiman, o. 43. 11 jură... să-i spue pricina întristării. gorjan, ii. i 5/34. Te jur, frate, a fi virtuos .' marcovici, C. 107. Te jur pe toţi Dumnezeii, te jur, Lydio, să-mi spui Dece cauţi cu iubire pe Sybaris să-l răpui? ollănescu, h. o. 45. Şi-o roagă şi-o jură şi cere al ei amor. I. negruz-zi, 11 158. Mă jură pe ce am mai scump... să nu o las la smei. ispirescu, l. 301, cf. sbiera, p. 31/d. Te giur cu pistolu’n piept, alecsandri, p. p. 162b/i. Juru-te... eu numele marelui Dumnezeu, fa să nu mai intri. TEODORESCU, P. P. 381b/2. .1 jurat-o pe ne,vastă-sa, ca nu cumva, să spme*' cuiva... Ea i-a făgăduit că n’a spune nimănui. şez. 11 112/2. 7°. (Neobişnuit) Trai s. A înjura. Cei ce-şi jură părinţii şi-i va bate. dionisie, c. 168. (Cf. j u -r ă tură). [Ind. prez. jur şi (în Transilv. şi Banat) jor, jori, joară. Sor = iuro. lex. mars. 221. Să-l gioare curm nu s’au Uns la marha priatnicului său. palia, ap. OCR. 70. j Adjectiv: jurat (cu negativul nejurat),-ă = (cu sens activ) care a făcut un jurământ; legat prin jurământ; afurisit (polizu), blestemat, alimănit (CIAUŞANU, v.), rău (POLIZU). Slujnice crezute şi gi,urate. dosofteiu, v. s. 29/2. (După fr. ennemi jure) Inimici juraţi (= neîmpăcaţi, de moarte) ai Prinţului străin. MAIORESCU, CR. III. 95. Juratul, de stăpân mă bătea în toate zilele, russo, S. 3. Dacă ...nu poate muri... se crede că... a fost de cineva jurat sau blăstemat. marian, î. 40. Unii bani nu sânt curaţi, adică sânt blestemaţi ori juraţi, ca, oricine î,i va scoate, cu ei să, nu poată face nici o ispravă, pamfile, com. 12/20. Gel cumnat aiurat, hain. alecsandri, p. p. 131/„. Numai una n’o sufăr: O jurată de şerpoaică, mateescu, b. 39. C/ăl jurat cu chip drăguţ... e şarpe nve-ninut. TEODORESCU, p. P. 442b. Lucru-afurisit jwrat. Şez. v 151/s. Când un mort se găseşte neputrezit, se crede că-i, jurat (=blăstemat, afurisit). GOROVEI, CR. 1819. Fire,-ar jurat! (Blestem). RUSSO, S. Fraţi juraţi, = prieteni intimi, credincioşi. BARCIANU. (Cf. substantivul jurat s. v.) ; — (din lat. juratorius «de jurământ», care a înlocuit pe jurator «cel ce prestează un jurământ») jurător, -oare (întrebuinţat mai des substantivat) = (cel) care (se) jură; obişnuit să jure pentru orice; (în Transilv. şi Bucov.) martor care jură în faţa judecăţii (viciu, s. GL.) ; (cel) care jură pe alţii (DB.). Aceşti boieri... făţarnici, jură,-tori pentru fiece. LET. 11 .313/30.Jurător[i] au fost: călugărul Mihai Botar, Andreiaş din Drăguş. iorga, S. D. XIII 92/«. Pârîtul poate înaintea judecătorilor să ceaie de la jurători dovezi. PRAVILA (1814), 10. între jurători însă se găsea un anume Ţifescul, care spuse lui Cantemir ce auzise şi ce se petrecuse, iorga, l. i 317. Când se iveau neînţelegeri, judecata se făcea prin jurători. BRĂESCU, M. 50. Şi-am, jurat cu jurători. marian, sa. 113, cf. JARNlK-BÂRSEANU, D. 440/u, RETEGANUL, TR. I67/20, viciu, GL. Jurător strâmb = sperjur. pontbriant. | Abstracte: jurâre s. f. = acţiunea de a jura; jurământ, afurisenie, blestem. Jurări, nădejdi, dulci sărutări, i. VĂCĂRESCU, P. 202/o. Începu, a zice nişte jurări fermecător eşti. GORJAN, H. II 207; giurâtu t s. a. = jurământ. Ce svătui, lu Avraamu şi, giura,tul (= giură-mântui HURM. dos. cor.2) său lu Isacu. psal. (SCH.) 218/u. Pomeni... giuratul său lu Isaac. coresi, PS. 289; — jurătură s. f. = înjurătură. Şi, a-i dezbăra de... jurături. IORGA, S. D. xil 207/is; — (p o s t v e r b a 1, rar, în poezia pop.) jur s. a. (plur. jururi1) = jurământ. Acasă să mergem, Femeilor să nu spunem... Ei nu mai răbda Şi jur îl (probabil: jur n-l) călca, Fiecare spunea La femeia sa. păsculescu, l. p. 189.] — Din lat. juro, -are, idem. JURĂ! intei'j. Viens! — (Ungurism în Albac, în Munţii Apuseni) Vino! Jură Oacea, să-ţi spun ceva ! — Ca şi iură, e împrumutat din ung. jere (rostit şi gyere) «vino !» JURĂMÂNT s. a. 1°. Serment. 2°. Juron, blas-pheme. 1°. Afirmare (încredinţare, confirmare, făgă-duială) solemnă — spec. înaintea unui for judecătoresc — luând de mărturie pe Dumnezeu s. cele sfinte( ca o rămăşiţă din vremurile străbune, şi: soarele, cerul, etc.) s. condiţionând viaţa, fericirea, norocul unei fiinţe iubite (părinţi, copii, etc.) ori integritatea unui lucru scump (lumina ochilor, etc.) de adevărul afirmaţiei. Jurământul se face, se dă, se depune, se prestează, se deferă, i se ia cuiva; cel ce nu-şi ţine jurământul (dosofteiu, ps. 36) fără să fie d e s 1 e g a t de el (cf. herodot, 272/0, îşi calcă jurământul; cu jurământul te legi ; cel ce face un jurământ strâmb (custrâmbul VARLAAM, c. 277), minciunos (CORESI, EV. 287/i2, prav. 1033, etc.) s. (modern) fals, e un spevjur. Şi jurăminte fără socotire facw-se. CORESI, EV. 548/is. Nu voru folosi giurămentele. CP. 377. Faptele ceale întunecate, carile sunt : făţăriile, vicleşugurile, giurământurile. VARLAAM, C. 378/2. Va, da giurămănt să dzică câte lucruri i-au furat. prav. 222. Şi făgădui cu giurămănt Xerxis cum ii va da. herodot, 508/4-b. Scăpară toţi de cursa Mihniei, călcătoriului de jurămăntu. gavriil, ap. GCR. I 172. L-au apucatu-l cu giu-rământuri să-i spue unde au fost. dosofteiu, v. s. 14/o. Căsătoria... să să facă cu jurământ (a. 1675), ap. GCR. I 217/,-u. Făcând giurămănt strâmb, să întoarseră, herodot, 68/23. Au rămas cu jurământul şi, cu bucatele luate (a. 1708), ap. IORGA, B. R. .172/27. Am mărturisit într’auzul tuturor eu jurămăntu mare. HRONOGRAF (a. 1760), ap. GCR. 11 74/ai. Cu jurământuri întăresc. TICHIN-deal, ap. GCR. 11 213/si. Să facă jurământ atât jăluitorul..., cum şi părîtul. PRAVILA (1814) 10. Jură/mânt îţi fac din suflet, konaki, p. 102. Care Dumnezeu va suferi să se calce astfel jurămintelef C. negruzzi, I. 51. Na! aşa trebue să păţească, cine calcă jurământul. CREANGĂ, P. 278, cf. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 258/ir„ RETEGANUL, TR. 151/i. Pus-am gând şi jurământ să-l las. JARNtK-BÂrseanu, D. 44/u. I-am spus cu jurământ că... ib. 147/o. AţS lăsa cu jurământ. ALECSANDRI, P. p. 276bA. Să fugi dă jurământ ca dă un cuptor aprins! i.golescu, ap. zanne, p. viii 206. | Spec. (Jur.) A-i da cuiva jurământ = a-i da dreptul de a jura. Să-i dea giurămănt să mărturisească... prav. 1186. Jtirămănt ăecisoriu (HAMANGIU, C. JURASIC — 62 — JURISDICŢIUNE C. 1208-1218), dat din oficiu (ib. 1219-1222), suple-toriu (ib. 1219-1222), de credulitate (ib. 1906), zenobian (ib. 1222). 2°. Afurisenie, blestem. Făcu şi cărţi de jurământ şi de afurisanie. gavriil (a. 1654), ap. GCR. I 171/». Citeşte preotul rugămintea de deslegarea jurămintilor ce pot fi asupra lui. gorovei, cH-1819. [Plur. (în vechime şi azi în limba literară) -minte (jurământe CORESI, EV. 549/«, jurămente cp. 377), adesea -mânturi (H. IV 76), rar -minţii. — Din lat. juramentum, idem. JURASIC,-A subst. şi adj. (Geol.) Jurassique. — (Teren) sedimentar din epoca secundară, al cărui tip este foarte desvoltat în munţii Jura. — N. din fr. (derivat din Jura). JURĂT s. m. 1°. Conseiller municipal, jurat. 2°. Fabricien. 3°. Maire. 4°. Sous-prefet. 5°. Gtarde-frontiere. II. Jure. I. (Sensuri populare). 1°. (Transilv.) Consilier comunal. Com. V. la-ZĂR. Am luat de la Săpănţai Vasilie, giwratul oraşului de sus... (a. 1690). IORGA, S. D. xil 233/u. Fiind... jurat Oprea Pociumpu, Ion Comărdici... (a. 1748). ib. 143/1S. Cf. 99/s, 257/ss, 255/u>, 262/3. Păzitorul şi cu toţi juraţii sânt toţi morţi de beaţi. BARAC, T. 11. Era tocmai aşa ca şi când ar sări un jurat la bătaie împotriva unui sat întreg. 'MARIAN, t. 125. Şi juratul satului Căra apă dracului. id. 72. Tot umblând să fiu jurat, Ge-am avut tot am mâncat. jarnIk-bârseanu, d. 462/s. Iar la uşa iadului, Stau juraţii satului. doine, 182/u. | (Mai înainte) Judecător sătesc care, dimpreună cu primarul, judeca neînţelegerile dintre s'âteni, formând judecătoria comunală. 2°. Membru al comitetului bisericesc (jarnik-Bârseanu, d. 476), cf. epitrop, efor. La anu’ 862 s’au legat această Găzanie cu cheltuiala... gocimianului şi a juraţilor (a. 1699). iorga, S. d. xiii 139/2. Casa Iavului, juratului bisearicii (a. 1765). ib. 257 /25, cf. 255/,», xn 197/i. Iscălesc... juratul eparhii (a. 1790). ib. 227/4. 3°. Primar. îl poţi pune şi jurat (= birău). reteganul, ch. 11. Jurat mare — ajutor de primar. viciu, COL. Dăm această testimonie prea cinstitului domn în varmedea (= judeţul) Maramureşului... Soplontai Pavel, giuratu-mare (a. 1801). IORGA, s. D. Xil 238/o. 4°. (Maram.) Subprefect, administrator de plasă, «pretor». BUD, P. p. (s. v. jură tor iu).. Nu se tem de spânzurat, Nice de domnul jurat. BUD, P. P. 44. 5°. (Bucov.) Plăieş, străjer (Straja). Com. AR. TOMIAC. II. (Jur.; modern, după fr.) Cetăţean chemat să ia parte la judecarea unui acuzat, învinovăţit pentru acte criminale, delicte politice sau de presă. Hotărîrea juraţilor este definitivă, ea nu se poate ataca decât în recurs, pretorian, dr. C. 115. Curtea cu juraţi. [Derivat: jurătoiu s. m. = pretor, administrator de plasă. Că eu am cu ce te umplea : Cu juraţi, cu jurătoi. BUD, P. P. 27; — jurătoâie s. f. = soţia pretorului (juratului). Vine-un jurat C'o jurătoâie Şi-un vornic c’o vorniciţă (Stupea, în Bucov.). PÂRVESCU, H. 73, cf. MARIAN, VR. ISO.] — Din lat. juratus, -a, -uni «jurat» (întrebuinţat ca substantiv) ; în sensul 11 după fr. jure. jurAtoAie s. f. 1 . . w , l v. jurat. jurAtoiu s. m. / JUKATURA s. f. V. jură. clURBA s. f. 1°. Souci. 2°. Supplique. 1°. (Banat) Grijă (Com. (LIUBA), muncă, lucru (Com. COCA). Am multă jurbă până gat cutare lucru. Com. LIUBA. 2°. (Transilv.) Jalbă, paşca, gl. [ Verb: jurbi vb. IVa trans. = a da cuiva mult de lucru, a obosi. Mult m’or jurbit în cătănie (Oraviţa). Com. A. coca], — Din sârb. zurba «grabă; îmbulzeală». JCRCA s. f. Femme nuc. — (Bucov.) Femele goală, fără haine, desbrăcată. Com. A. tomiac. — Cf. rus. zurlca, cuvânt cu care se strigă porcii. JUREBIŢĂ s. f. v. jirebie. .JURIDIC, A adj. Juridique. — Care priveşte dreptul, care se rapoartă la legi, cf. legiuit, legal. După toate acestea, rămâne drept şi adevărat următoriul principiu juridic... (a. 1844). URICARIUL, iii 44/h. Sub toate raporturile: giuridic, economic. HAŞDEU, I. C. VIII. îi anulează existenţa juridică. MAIORESCU, c. Iii 89. Studiu juridic. Procedură juridică. Act juridic. Persoană juridică, v. persoană. [La Românii din foasta monarhie austro-ungară mai de mult, după germ. juridisch, şi iuridic,-ă adj.] — N. după fr. s. lat. juridicus, -a, -ran, idem. JURinfCŢIE s. f. (Jur.) v. jurisdicţiune. JURIDICŢIONÂU adj. Juridictionnel. — Privitor la jurisdicţiune. Teritoriul juridicţional al Cartei apelative, hamangiu, c. c. 414. — N. după fr. JURIDICŢICNE s. f. (Jur.) v. jurisdicţiune. JURÎNCĂ s. g. v. junincă. JURISCONSULT s. m. (Jur.). Jurisconsulte. — Persoană care cunoaşte bine legile, cunoaşte bine ştiinţa dreptului şi e chemată să dea sfaturi s. să se pronunţe în chestiuni de drept; cf. j u -rist, legist, pravilist (STAMATI). Tutorele nu va putea precurma prim, transigere pricini atingătoare de interesul minorelui, decât numai cu autorisarea consiliului de familie şi după avizul a trei jurisconsulţi, hamangiu, C. c. 106. — -N. după fr. s. lat. jurisconsultus «cunoscător al dreptului». JURISDICŢIE s. f. (Jur.) v. jurisdicţiune. JURISOICTlUNE s. f. (Jur.) Juridiction. — Puterea s. competenţa judecătorului sau a aceluia care are dreptul de a judeca; p. ext. resortul, întinderea locului în care un judecător s. tribunal are dreptul de a judeca; corpul judecătoresc. Nu supune pe Mitropolit nici de'cum jurisdicţiei sau judecăţei patriarhului. URICARIUL, v 155/23. Clerul şi mănăstirile... erau cu totul sub juridicţia Statului. BĂLCESCU, M. v. 10/9. Vornicul îşi întindea jurisdicţia sa asupra ţării întregi. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 89. I se luă jurisdicţiunea, în afacerile matrimoniale. sbiera, F. 213. Nici o jurisdicţiune nu se poate înfiinţa, decât numai în puterea unei anume legi. hamangiu, c. C. XXXIII. J urisdicţiunea civilă, militară. Aceasta nu se ţine de jurisdicţiunea lui. Judecătorul aparţine ’cutărei jurisdicţiuni. [Şî : jurisdicţie s. f.; — (învechit, . Vine-a sice Niţ-n vine, da-i-aş tot- ce mu pe mine, Cine-a zice c’a venit, Da-i-a-ş ce m’am juruit. alecsandri, t. 1577. 4°. Intrans. (Basar.) A vrăji, a fermeca. WEIGAND, B. B. 94. [Rostit de obiceiu: giurui. \ Şî: (ad 4°) jurăî (giurăi) vb. IV8 WEIGAND, b. 94. ] Adjectiv: juruit, -ă = logodit, făgăduit (ă) de soţ (ie) ; făgăduit, promis. Mi-au fost juruită mie Din mica copilărie, sevastos, C. 279/w. Fiece prune iaste giuruit lui Dumnezeu, varlaam, c. ii 53. Ţara... carea-i, giurui,tă ilui Iacov. dosofteiu, ps. 154. Vedea-vei cetatea şi malul eel juruit,, coşbuc, je. 17/is. De-om câştiga mii de lei, Juruiţi să fie a.i tăi. pamfile, C.' T. 89/4. E-ste-un cuţit mistuit, De la mă-ta juruit. BIBICESCU, P. P. 324. (Substantivat, feminin) Logodnică. Satul... unde... neveste, copii sau giurui-ta■ îi aştepta [pe soldaţi;]. N. A. BOGDAN, ap. TDRG. | A b s t r a c t e : juruire s. f. = acţiunea de a jurui; făgăduinţă, promisiune. Voiu trimite spre voi giuruirea părintelui mieu. varlaam, c. 180. Giuruirea ce au giuruit [Dumnezău] lui Avraam. id. II 43»; — juruită (giuruită) s. f. = fâgăduială, promisiune; răsplată făgăduită, lucru promis. Aşteaptă numai ce e de la tire giuruitele (= ce le veri zice N. TESTAMENT 1648 ; făgăduinţă BIBLIA 1688). COD. VOR. 54/3, cf. 74. Să-şi ia giuruită de la Jidovi ce-i giuruisără. dosofteiu, v. s. 68, cf. PS. 454. Au primit nu numa/i juruita, ci încă şi câte un bacşiş bun. sbiera, p. 69. A păţit ea şi mai nainte cu juruita lui. id. ib. 155/si. Cf. ION CR. III 63; — juruinţă s. f. = legământ faţă de Dumnezeu ; promisiune solemnă, făgăduinţă cu jurământ. Pre lângă juruinţa dentăiu ce-i juruise... LET. 1 158/i5. Giuruinţe cari le-au giuruit Dumnezău. VARLAAM, C. 328. De are giurui neştine orice giuruinţă... prav. mold. 141, cf. 110. Cu giuruinţă şi măguli-turi l-au făcut de s’au întors înapoi, cantemir, HR. 312. Nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase? c. negruzzi, VI 177. Grea juruinţă ai pus înaintea lui Dumnezeu şi, a oamenilor, d. STĂNOIU, c. I. 149. Dacă vei face... juruinţă tare înaintea, acestui altar... marian, t. 192. Trage nebunul nădejde de juruinţă, spânul de barbă, şi prepeliţa de coadă, zanne, P. i 617], —- Apropierea de jura s’a făcut ulterior, prin etimologie populară. Cuvântul e de origine ungurească şi vine din gyuru «inel», cf. ung. (el) gyu-ruzni,«& logodi» (şi despre intrarea în călugărie), «a făgădui». Sensul 4° poate sta în legătură cu. rolul inelului în vrăji şi farmece. N. Drăganu, Dacoroma,nia IV 759-762. JURUt vb. IV» 1 JURUlALĂ s. f. j V- ,U'' JUHUÎNŢA s. f. 1 . JURUITĂ s. f. J V' JU1U1- JUST, -A adj. I-II. Juste. III. 1°. Justement, au juste. 2°. Tont juste, exactement. I. Adj. 1°. Drept, conform cu dreptatea, cf. echitabil. Conciuziunile nu sânt juste. MAIORESCU, L. 11. Deprinşi eu argumentările juste... id. CR. iii 371. Cel ce câştigă cu bună credinţă şi ■printr’o justă cauză un nemişcător determinat. HAMANGIU, C. C. 479. 2°. (Despre o persoană) Drept, care judecă si lucrează după dreptate. Om just şi temător de Dumnezeu-. COSTINESCU. Vă ştiu om just! SA-DOVEANU, B. 132. 3°. Legitim, întemeiat. Noi, Românii din Dacia Traiană,... am conservat, cu o justă mândrie naţională limba, legile şi tradiţiunile nobililor noştri suitori. URICARIUL, X 370/u. 4°. Potrivit, nimerit, aşa cum trebue să fie. Comparările... să fie juste. MAIORESCU, CR. I 34. Şi vezi- doi îngeraşi cât două libelule, ţinuţi pe degetul unui înger de juste proporţii, teodoreanu, M. II 32. II. Subst. Ceea ce este drept, echitabil. Din just scoate absurd, din binefaceri, chin. GORUN, FAUST 82. III. A d v. 1°. Drept, în tocmai, cum se cuvine s. se cere. D. ministru de externe ne-a arătat în şedinţa de astăzi just şi patriotic motivele. MAIORESCU, D. II 209. 2°. Exact, tocmai, taman. Just, la orele când puneam ziarul... subt presă... caragiale, n. s. 71/1». — Ţf. din fr. (lat. justus, -a, -um, idem). Cf. justeţe, justifica, justiţie, injust. JUSTEţA s. f. v. justeţe. JUSTEŢE s. f. l°-2°. Justesse. 1°. Calitatea sau însuşirea a ceea ce este just, (bună) dreptate, cf. adevăr. Eram... convins despre justeţea celor ce susţinea d-sa. MAc IORESCU, D. I 232. S’a argumentat... cu justeţă. id. L. 11. [Dosarul] de la districtul Botoşani o-cu,pă, după, părerea mea, rândul întâiu sub raportul justeţei observaţiunilor. ODOBESCU, II 161. 2°. Nimerire, potrivire, exactitate, precisiune. Jus-teţa compa,raţiunilor, maiorescu, cr. I 30. [Şi: justeţă s. f.] — N. după fr. JUSTIFICA vb. I. lu-3°. (Se) lustiner. 1°. Trans. A arăta că ceva este just, drept, legitim, îndreptăţit, motivat, adevărat; ef. motiva, îndreptăţi, legitima. Cu cartea d-sale în mână, Rusia şi-ar putea justifica subjugarea .JUSTIFICABIL — 65 — JUVELNIC .Basarabiei, şi ar putea justifica o subjugare a României întregi, maiorescu, cr. m 159. Se înţelege că nu poate justifica cu nimic această datare arbitrară. I. bogdan, bul. com. ist. i 127. Lipsa unei asemenea scrieri în limba română cred că, justifică apariţia articolului de faţă. d. russo, ib. III 5. .2°. (Despre o persoană) A arăta, a dovedi nevinovăţia, inocenţa cuiva, a declara nevinovat, inocent. | Refl. A proba nevinovăţia sa, a se des-vinovăţi, a se disculpa. 3°. S p e c. (Despre acte justificative) A prezenta chitanţe pentru dovedirea întrebuinţării juste (legale) a unei sume. N’am, putut, justifica, sumele întrebuinţate. [ Adjectiv: justificat (cu negativul nejustificat),-ă = dovedit ca just, drept, legitim, îndreptăţit ; desvinovăţit. A fost căderea ministerului conservator justificată...? maiorescu, ii. ii 1. Rezerva este eu atât mai justificată, cu cât Descrip-tio Moldaviae... cuprinde şi inexactităţi sau erori. c. GIURESCU, BUL. com. IST. v 108. | Abstract: justificare s. f. = acţiunea de a justifica; desvi-novăţire, disculpare, îndreptăţire. Numai continuarea aspiraţiilor naţionale de la Divanul ad-hoc ii dă justificarea de care are trebuinţă, maiorescu, d. iv'587/s-s. Iubirea este singura justificare a vieţii, I. TEODOREANU, M. II 193. j Familia: (după fr. justifiable) justificabil,-ă adj. = care se poate justifica, îndreptăţi, desvinovăţi. Căci împrumuturile ce se fac pentru a se întrebuinţa productivemente sunt singurele justificabile. I. ionescu, M. 298; — (. Ţi-ai luat urît pe-o noapte Şi ţi-o fi până la moarte. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 247. Dela începutul până la sfârşitul vieţii = în tot cursul -vieţii. Sânt oameni care au trăit până la 120 de ani. 2°. (înaintea unui numeral) a..) (Urmat de «ani») la arată vârsta atinsă de cineva s. la care i s’a întâmplat cuiva ceva. Ajunse la vârsta de 20 de ani. mineiul (1776) 189-/-. Văduvă de doi bărbaţi la 21 de ani. c. NEGRUZ-Zi, ţ 57. A murit la \o de ani. b.) La arată o dată. Moamet... s’a născut la 560. E. VĂCĂRESCUL, IST. 247/2. La 1765, Aprilie 12, Jung a dat lumii vecinica sărutare. MARCOVICI, c. 4/w. La 5 ale lunii, polizu. c.) La arată timpul (ora zilei). La trei ceasuri. pontbriant. La nouă ore. polizu. Când bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu’; Când bătea ceasul la doi [în limba literară: la două, înţele-gându-se «ore»]. Eram cu mândr’amândoi, jarnik-BÂrseanu, d. 300. 3°. (înainte de noţiuni temporale, p. ext. înainte de abstracte cu înţeles temporal). a.) în timpul, la data... La Paşti. LB. La revărsatul zorilor, odobescu, iii 9/u. La sfântul-aşteaptă (= niciodată) s’a împlini dorinţa lui. creangă, p. 188. Mai la ziuă. teodorescu, p. p. 120. Nu cânta la mice de lună. doine, 129/9. Adună la tinereţe, ca să ai la bătrâneţe. ZANNE, P. V 10. b.) în momentul în care ceva se întâmplă. în viaţă şi la moartea lui te roagă, konaki, p. 273. j xlcest moment se redă de obiceiu prin când fi’ (s. a fost s. era) la + o noţiune temporală s. un abstract verbal; în cazul din urmă construcţia are sensul lui «când să...». Când au fost la datul banilor, n’au avut. uricariul, Xxi 155/b. Când fu la înfăşat..., se află că e fămeaie. mineiul (1776) 12. Când fu la ceasul morţii... ispirescu, L. 41. Vând fu la facere... id. ib. 286/». Când am. fost la sărutat, Bună palmă-am căpătat. JARNlK-Bârseanu, D. 377. c.) (în legătură cu abstracte) Cu ocazia..., cu prilejul..., în caz s. în timp de... Nu vor învie necuraţii la judeţ. PSAL. SCH. 2/17. La boala mea-mi trimete [Dumnezeul mila sa cea multă, dosofteiu, ps. 3. Aceasta am făcut la tălmăcirea aveştii sfinte scripturi, biblia (1688) 4/pr. 40. Numai odată, la o bătaie, au prins -!iO de tâlhari. LET. 11 258/24. La nenorocire ne întăreşte, marcovici, C. 5/v S’omoâre p’un flăcău la joc. COŞBUC, F. 72. Nu ai trebuinţă de slugă la drum ( = în cursul călătoriei) ? creangă, P. 199. La cununie şi la masă. ISPIRESCU, L. 39. | în unire cu un abstract verbal corespunde verbului respectiv. Mai lungă-mi pare ealea acum la ’ntors (= când mă întorc) acasă, alecsandri, p. iii 445. Nu mai este cum era la plecare (= când a plecat). ispirescu, l 30. d.) f Pe timpul..., în vremea... Au venit aice în ţară la domnia lui Ilieş-Vodă. let. ii 210/lo. | (Eliptic, înaintea numelui unui domnitor) Pe timpul lui... Acesta l-au tăiatu-l la Traian împărat. DOSOFTEIU, V. s. 9. Temându-se să nu scoale ţara asupra lui cum s’au sculat la Duca. LET. ap. DDRF. e.) Anul, ziua, ceasul, etc. viitor. E mai bine acum un ou decât la anul un bou. c. negruzzi, i 248. La noapte iar or veni după dânsul. SBIERA, p. 266/23. Ba s’a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la vară, ba iar l,a toamnă, creangă, p. 141. Sânt trei ai la primă,vară. şez. v 89 6/27. Da la noapte ce să faci? bibicescu, p. p. 182. Şi la anul să trăiţi! alecsandri, P. p. 391/«. La mulţi ani cu sănătate! teodorescu, P. p. 17. (Cf. mulţă-mi). La noapte (ziuăt) = în noaptea ce va veni, când va fi, când se va face s. s’a făcut noapte. El să se întoarcă înapoi la noapte, let. ii 354/17. La dzuă au chemat pre/uţi de i-au întrebat, dosofteiu, v. s. 17. f.) Când s’a împlinit s. se va împlini anul, ziua, etc., după un an, etc. Au căzut în zăcere de boală, din care la săptămâna au şi murit. let. II 84/«a. Iară la amil după aceasta au mers Turcii cu oaste. ib. 232/m. La săptămâna, Duminecă în amiazi, au luat Turcii cetatea, mag. ist. II 15/20. La anul după aceea... economia, 210. La patru luni după ce se mărită, născu o fată. c. NEGRUZ-zi, 1 246. La trei ani mi-a şi murit. TEODORESCU, p. P. 281 b. g.) în s. pe fiecare an, etc., la un interval de timp anumit. (în vechime şi în poezia pop., substantivul an putea fi şi articulat). Să dea bir la anul un florint de argint, moxa, 370/u. Se ducea... La luna, la săptămâna, Ca să vadă grâul de4 copt. ŞEZ. III 242 6/,, TEODORESCU, P. P. 139b. S’a dus la lună, la săptămână. MARIAN, SE. I 27. Nu vii seara la mine, Batăr la două, trei zilef jarnik-bârseanu, D. 499. Se scutură... la şepte ani odată, creangă, p. 218. Se va lua din medicament la trei ceasuri o linguriţă.. 4°. în concurenţă cu «în» şi «pe»: Am bătut un ciocoiu la vremea Moscalilor. LET. II 455/®. Ld zioa dintâiu dvorind copilul. MINEIUL (1776) 192 V». îngerii care la ceasul morţii îl mângâie. marcovici, C. 45/s. La zioa judecăţii, când iar ne vom întâlni... c. negruzzi, i 29. Scrie odată la o lună. c. petrescu, î. II 235. Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. creangă, p. 230. Nu m’ai lăsat să pier la ceasul naşterii, ispirescu, l. 55. Mă-sa l-a făcut... La o mare sărbătoare. TEODORESCU, P. P. 204. La alt an mă duc şi eu cu tine. alexici, L. P. 255/w. f La... la... = din... în.. Bolnavul... să bea la ceas la ceas doctoria. piscupescu, o. 251. 5°. în unire cu alte prepoziţii şi particule: Pe la arată timpul în mod vag, neprecis. Când era... pe la scăpătatul soarelui... ISPIRESCU, L. 326/32. Aseară pe la sfinţit... JARNÎK-BÂRSEANU, D. 247. LA 6°. în locuţiuni: La început = când începi; Ia sfârşit = când sfârşeşti. La început se pare greu, dar te vei deprinde, c. negeuzzi, i 9. La urmă (Ia urma urmelor s. la cea de pe urmă s. Ia cea de apoi) = în sfârşit. La cea de apoi s’au înstrăinat de neamul său. LET. II 351/w. Pompî-Ue... cu tot sângele ce curgea din el..., au ajuns la cea de pre urmă la capişt&a aceasta, beldiman, N. P. I 17. La urmă apiwă cordela. c. NEGRUZZI, I 60. Cu amar are să-i vină şi lui la urma urmelor. ISPIRESCU, L. 27. Cine râde mai la urmă, râde mai cu folos. id. ib. 36. La caz că s. când... = pentru cazul când. La caz când unul din ei s’ar săvârşi din viaţă... URICARIUL, v 27/». La vreme = din timp. îţi voiu spune-o la vreme. C. NEGRUZZI, I 9. A trece (timpul, vremea, zilele, etc.) la mijloc : arată intervalul de timp scurs. Trecând multă vreme la mijloc (= după multă vreme)... LET. III 204/n, cf. uricariul, XXI 198/iî. Nu treceau două trei, zile la mijloc şi se trezea la uşa ei cu Danilă. creangă, P. 38. III. în alte sensuri. 1°. Din sensul local s’a născut cel final: pune alifia la rană exprimă numai un raport local; în alifia e bună la rană se arată scopul; în alte exemple şi intenţia. (Cf. lat. utilis ad... facere âd...) Stă în concurenţă cu «pentru». Nu... cru-ţaiu den avere... a da la acest lucru. coresi!, EV. 6/u. Zilele nu ajung la durerile mele. marcovici, C. 7/h. Aţi dat semnalul la libertatea sa. alexandrescu, M. 28. Oftatu-i lucru mare Şi e bun la supărare. jarnIk-bÂrseanu, d. 466. Candidează la preşidenţia Camerei. Folositor la toate. Ceaiul de ismă e bun la dureri de stomac. j în legătură cu abstracte (verbale) exprimă aceiaşi lucru ‘Ca şi conjunctivul verbului respectiv: s’a dtis la pândă = să pândească. Herilor ( = fiarelor) o aruncară la mâncare, dosofteiu, V. S. 19. S’a dus la vânat, gorjan, H. i 3/s. Să, mâncăm, şi apoi la culcat! drăghici, R. 18. Hai la luptă! eminescu, n. 18. Icoană ’ntr’un altar s’o pui La închinat, coşbuc, B. 16. Mere noaptea la câştig, jarnîk-bârseanu, d. 286. # Nu umbla la’mprunuitare. ZANNE, P. IV. 288. La ce = pentru ce. Nu avea la ce veni. LET. II 294/2. Dar la ce oftez? MARCOVICI, C. 19/23. La ce-ţi trebue s’o ştii ? eminescu, N. 18. 2°. Mai rar, cauzal «din cauza, din pricina, pentru»: Să nu se cearte nicecum la greşala ce va fi făcut. prav. mold. 160,2. Mirarea îmi este destul de mare la acest lucru. GORJAN, H. IV 4. La cea mai mică greşeală dregătorească, capul vinovatului se spânzura, c. negruzzi, i 143. 3°. Serveşte spre a determina s. a preciza ceva mai de aproape, arătându-se partea la care se referă acţiunea s. însuşirea exprimată prin verb, adjectiv sau numeral (cf. şi I 2° c): «cu privire la, în privinţa... cu referire la..., din punct de vedere...» ; une-ori în concurenţă cu «de». Ales-au 'din toţi boierii ţării mai de treabă la voroavă pre Miron Cost-in. LET. ii 221/as. întrecea... pre toţi... la mărimea trupului, mineiul (1776) 160. Fiica lui Laz-oglu... vestită la frumuseţe. E. VĂCĂRES-CUL, ist. 256/s. Întreg la minte, konaki, p. 267. Ai dreptate la aceasta, fătul meu. drăghici, R. 68. Ne credem nemuritori, nu la fapte bune, ci la asupriri, marcovici, C. 16/23. La regula luptei era foarte ştiutori, pann, e. ii 85. Adu-nându-se boerii 7/7 la număr. c. negruzzi, i. 150. Străin la vorbă şi la port. eminescu, P. 265. La vânătorie... eu mă pricep, odobescu, iii 9/u. De trup eşti 'mărunţel,... dar la fire eşti mare. creangă, p. 150. Pasările cele mai agere la sbor. ISPIRESCU, L. 75. La copii avea destul noroc. SBIERA, P. I87/30. Amândoi ne potrivim... Şi la ochi şi la uitat, jarnîk-bârseanu, D. 49. To- LA varăş la câştig. ZANNE, p. IV 230. Plăcut la gust. BARCIANU. 4°. Mai rar, distributiv; în concurenţă cu «de». Să-mi dai la vită câte un leu. şez. V 46. |[ Spec. (La socotirea dobânzilor) De fiecare... Dobânda se socoteşte... cu atâta la sută. CLIME-SCU, L. 265. 5°. în unire cu un număr, arată aproximaţia (sens născut din noţiunea de apropiere de...): «cam», «aproape». Au mai şezut la pază, până s’au plinit la 8 luni. LET. II 129/ss. Se făcuse care la o mie şi cinci sute. ib. II 285/». Erau la 8000 de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20/i5. Un teanc de destemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, iii 824. | De obiceiu aproximaţia se exprimă şi prin «vreo», urmând pe te, sau prin «aproape», «mai» s. «ca», «cam», precedând pe la. Fu Maria cu Elisaftha ca la trei luni. CORESI, ev. 498/it. Dormi,t-au acolo ca la 5 ani. let. II 19/t. Au fost mai bine de 5000, mai la 6000. ib. 390/22. Ieşi din cetate ca la trei proaşte. dosofteiu, v. s. 5. Au pierit la vreo trei mii. LB. O strujiia... ca la trei, ceasuri, mineiul (1776) 1462/2. Făcu ca la o sută de paşi. ISPIRESCU, L. 44. | în unire cu un numeral nehotărît exprimă acelaşi lucru ca şi aceeaşi construcţie fără prep. la. La vr’o câteva zile după, aceasta, împăratul arătă... CREANGĂ, P. 216. 6°. Exprimă un raport de d a t i v. (Această funcţie, ca şi aceea a prep. na în unele limbi slave, s’a desvoltat din cea locală, în exemple ca cele următoare: Let calic slujeşti, calic rămâi, creangă, p. 200. Să faci... două scânduri la pat. ispirescu, l. 64. La unii mumă Şi la alţii ciumă, zanne, P. IV 475 etc.). La noi au grăitu. coresi, EV. /12. Au făcut milostenie la săraci şi la robi şi la beseareci. VARLAAM, C. 7. Au zis la şoltuzul,: pas să ţi-o plătească, let. ii 206/27. Alţi oameni spunea la împăratul... cuv. D. bătr. ii 147. Face milă la săraci, dosofteiu, V. S. 222. Greşiia norodul la D[u]rnn[e]zău. biblia (1688) 6 pr. 47. Să rugă la D\_u]mn[e]zeu. mineiul (1776) 169. Mărturisesc la toţi. antim, pr. xxiv/os. Ei la toţi se lăuda, donici, F. 37. Au venit... şi s’au închinat la împăratul. E. VĂCĂRESCUL, ist. 255/». Le dete împărăţia la Aldin, gorjan, H. I I/22. Se găsesc oaaneni de se închină, la foc. drăghici, R. I 75. Cererile voastre să fie cunoscute la Dumnezeu. marcovici, D. 1. Corb la corb nu scoate-ochii. c. negruzzi, 1 248. Preferă răul la bine! bălces-CU,..m. v. 4/u. A mea viaţă la zeii tăi se’nchină. eminescu, p. 205. li... umblă ochii, ca la şerpi. coşbuc., B. 9. îţi spun ca la un frate, creangă, p. 200. Se supuneau la porunca lui. ispirescu, l. 31. Iar la cea măicuţă Să nu spui. alecsandri, p. P. 3b/5. Să dea la boi de mâncare, jarnîk-bârseanu, d. 514. Dumnezeu nu-i la nime duşman, zanne, P. vi 653. Nu poţi sluji la doi domni. ib. IV 343. ^ A fi la cineva = a-i fi cuiva, a avea cineva. Nu putem arăta câtă, frică era la bieţii creştini. LET. 111 272/30. La dânsul, este obiceiul... ispirescu, l. 12. 7°. Mai rar exprimă un raport care se redă de obiceiu printr’un genitiv, stând în concurenţă cu de. Această întrebuinţare s’a desvoltat tot din cea locală, care se mai recunoaşte în exemple ca: Se vârî... în odaie la Ivan. CREANGĂ, P. 303. Să mă reped acasă la mine. id. ib. 132. O fată singură la părinţi, ispirescu, L. 33 în dosul la o căpiţă = în dosul unei căpiţe. Com. T. naum. Ale cui sânt vitele? — La nişte oameni (Bran). Raport genetival, ca la prep. a 5°, avem înainte de numerale: M’a făcut maica ’ntre meri, Ibovnică la doi veri. jarnIk-bârseanu, D. 406. 8°. Alături de construcţia cu acuzativul: ascultă lăutarii, se poate zice şi ascultă la lăutari, care — 70 — LA — 71 — LA la origine înseamnă «îşi îndreaptă auzul spre lăutari». Tot astfel alături de suge ţâţă, etc., e-xistă construcţia suge la ţâţă, în care la e la origine local şi stă în concurenţă cu din (cf. I 3°). Din exemple ca cel din urmă s’a născut o funcţiune nouă a lui la, asemănătoare cu aceea a lui «du», «de la» partitiv francez. Numai că 6ea la vin nu însemnează numai «il boit du vin», ci «il boit bien» sau «souvent» sau «toujours du vin» sau «beaucoup de vin»: la înainte de un acuzativ nearticulat, după verbe transitive, arată că acţiunea exprimată prin verb se repetă adesea, mereu, în mod regulat, etc., sau că ceea ce se arată prin complement se găseşte în număr mare, e de multe feluri, etc. Acest la se poate reda une-ori prin «câte... toate». Lascarachi... tot trimetea la sute de pungi de bani. LET. II 259/35. încep la veselie, la jocuri de bucurie, baeac, AR. 77. Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12. Croieşte la minciuni, c. negruzzi, ii 203/ie. Ambii... Cosesc la vieţi în floare pe straturi sângerate, alecsandri, p. iii 291. Vnu-ş.i mănâncă averea dumicând la turdi graşi. ODO-BESCU, III 25/u. De SO de ani încurajăm, la oameni nechemaţi. MAIORESCU, CR. I 275. Şi mănâncă fata la plăcinte şi mănâncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Spărgea la alune pe nicovală, ispirescu, l. 91. Mânca calul la jar mai pogan de cum ar mânca alţii ovăs. reteganul, p. II 10/0. Vindea la pietri scumpe, sbiera, p. 245/si. Ei tăia la Turci, tăia. ALECSANDRI, P. P. 146D/28. Bolboceanul bea la vin. teodorescu, p. p. 602. Ş’aş vinde la dor şi gură. jarnîK-bârseanu, D. 92. Că beau vin şi mâne la mure. reteganul, tr. 188/2. Lelea seceră la grâu. Mândrescu, L. p. 92. ^ — Din lat. illâc «acolo». Acest adverb întrebuin-ţându-se din ce în ce mai des pe lângă prepoziţia a, ca o întărire demonstrativă a acesteia (merg la a munte însemna la origine «merg acolo, la munte#), a sfârşit prin a forma, prin contracţie (cf. clasa a patra, rostit: clasa patra), un singur corp cu prepoziţia a, pe care a înlocuit-o anoi aproape cu totul, şi încă din timpuri vechi (căci la în loc de a se găseşte şi la Aromâni, Megleniţi şi Istroromâni). LA s. m. invar. (Muzică) La. — A şasea notă a gamei lui do. — N. din fr. LA vb. I. I. (Se) laver. II. 1°. Lessiver. 2°. (Se) laver la, tete, (se) peigner, faire sa toilette (en, parlant du chat). 3° Rineer (le linge). 4°. Blanchir (la filasse). Verbul la e necunoscut în Transilvania de sud, într’o parte a Munteniei (cuprinzând şi Capitala) şi în cea mai mare parte a Banatului şi Olteniei. Această dispariţie e veche: Coresi înlocueşte în «Cartea cu învăţătură» pe la din evanghelii prin «spăla». I. t T r a n s. şi refl. A (se) spăla. Lau = lavo. anon. car., LB. TJsteniiu în suspirile meale şi lari [: s p ă 1 u HUR.; voiu spăla, dos.] î,n toate nopţi stratul mieu. psalt. (sch.) 8/2. Măruţe (= mânile) sale lă [ •' la-va HUR.; spală COR.; spăla-va DOS.] in sângele păcătosului. ib. lll/6, cf. 44/so, 98/o8, 144/.». (F i g.) Mai vârtos mă lă (: amplius lava me) de fărăleagile meale. CORESI, PS. 134. La-mă-veri şi inălbi-mă-voki. ib. 135. Unge capul tău şi faţa ta o lă. tetraev. (1574) 208. Adă lăutoriul şi lă oaspete acestuia picioarele, cuv. D. bătr. ii 191. La-va în vin veşmântul său. PALIA (a. 1582), ap. CP. 208. Să-şi lea (:speale palia 1582 şi biblia 1688) cămăşile lor. dosofteiu, ap. CP. 158. Lău-se şi se rase. palia (1582), ap. CP. 158. | (Păstrat In Ţara Oaşului) M’oiu la ( = spăla) şi m'oiu ştimba [= schimba] Şi la tine n’oiu cota [= căuta, privi], arh. folk. i 170. II. Astăzi la se întrebuinţează numai în sensuri speciale: 1°. (Bucov.) Trans. A spăla cu leşie. HERZ.-gher., M. viii 3. Face degrabă leşie, pregăteşte de seăldătoare..., lă purcelul, îl scaldă, creangă, p. 7t>. 2°. Trans. şi ref 1. A (se) spăla pe cap (odată pe săptămână, de obiceiu sâmbăta), cu leşie (mai ales în partea nordică a ţării) sau cu lăutoare (Bucovina şi Basarabia), cu apă şi săpun (Bucovina, Basarabia şi restul ţării), cu uncrop (Basarabia), cu flori de fân şi apă caldă (Bihor) sau cu unsoare (= unt de oaie s. de vacă, în Maramureş şi Satu-Mare). Prin Maramureş se face deosebire între mă lau, cu unt, în toate duminicile şi mă spăl pe cap, cu săpun şi leşie. Prin Bucovina şi Dobrogea a (se) la se zice numai despre spălatul capului şi a se spăla despre al corpului şi mai ales al feţii. în Basarabia mă lau înseamnă spălatul cu apă caldă, mă spăl acela cu apă rece. în Muscel se zice mă lau numai la spălatul cu iarbă-mare, în ziua de Mucenici. Prin Ardealul de nord şi Bucovina, dar şi în Ialomiţa, se lă numai femeia; bărbatul se spală. în Tutova numai «boierii» se spală, ţăranii se lau pi cap. Com. s. POP (după anchetele pentru Atlasul Lin-guistic al României). Sinonim: a se leş ia (Banat) H, XVIII 314. De cu seară [în ajunul zilei de 1 Maiu] fetele se lau, flăcăii se piaptănă. RUSSO, S. 21. Deosebirea între mamă şi fiu era aşa de mare, încât, la un concediu, al acestuia, femeia nu îndrăzni să-l mai lea. d. zamfirescu, conv. lit. xliii 917. Copii, veniţi, mama să vă, leie. creangă, P.289. Mămica îşi wscă părul la soare. Se lăuse. teodoreanu, m. ii 69. întâia leşie... curge’n găletar... Femeia, îşi e.hiamă bărbatul şi copiii ca să se leic. Bărbatul se lă, întâiu, singur, se şterge... şi se piaptă,nă. Tot singuri se lă şi flăcăii. Pe cei mici îi lă mama. După pieptănare se primenesc... Femeile şi fetele... se lau Sâmbătă seara, se despletesc întâiu, iar după ce s’au lat (lăut) îşi adună■ părul în frunte. PAMFILE, I. o. 370. Se îmbolnăvesc de brâncă eei ce fac baie şi se lau Marţia şi Joia. id. B. 16. Cu iarba-mare se laie oamenii în ziua de Sf. Toader (Dâmboviţa) H. iv 52. La Probejenii nu c bine să se laie fetele, căci nu le mai cresc coadele. MUSCEL, 83. îl lă, [părul] în, toată, Sâmbăta cu fel de fel de buruieni. sevastos, N. 4/i. Fetele se scoală de cu noapte şi se lau (se spală pe eap). MARIAN, SE. II 52. în ziua de Sf. Toader fetele se lau ca stron, de la vite, ca să le crească părui. şez. i 128, cf. 13/is, 99/i, 11 196/j3, iii 149/o, 200/22. Şapte ani de când se la Şi lăută nu era. ib. II 214/s. Puse toanta să se lea... Să se leie Sâmbăta, şez. v 15b, cf. 11 217 b, TEODORESCU, P. p. 172b. M’oiu la când a ploua. ib. IV 231. Ileana pe cap se la. bibices-CU, P. P. 271, Cf. RETEGANUL, CH. 85, VAIDA. Lumea piere de belea, Lelea pune să se lea. zanne, p. iii 200 (cf. satul arde şi baba se piaptănă). | (Mai rar nevasta spală pe cap pe bărbat). Sâmbătă seara, î,l la nevasta cu leşie. D. zamfirescu, conv. LIT. XLIII 915. # Pe bărbat mi-l lau din Paşti în Paşti, iar pe ibovnic din săptămână in săptămână, zanne, p. iv 255. Lă-mă mamă şi pe mine Şi mă fă frumos ca tine se zice despre cel leneş. ib. III 200. (Substantivat) Lă-mă-mamâ = prost, lâlău. pamfile J. 11. Dacă găseşte vreun lă-mă mamă, ...Nu vede, n’aude şi nu-i bagă seamă, pann, p. v. ii 97. Măritată de curând după un văduvoiu bătrân ş’un «lă-mă-mamă». CREANGA, A. 96. || P. e x t. (Transilv. de nord, unde fe- LA — 72 — LABĂ meile se piaptănă atunci când se spală pe cap). A se pieptăna (cu pieptenele). Com. s. pop, bran, s. Ileana pe cap se la, Pe fereastră se .uita. vaida. | P. anal. (Despre pisică) A se netezi pe cap cu laba linsă, a se spăla. Dacă mâţa se lă pe cap... SEZ. XVIII 114, cf. PAMFILE, V. 7, ION CR. II 210. 3°. T r a n s. şi r e f 1. (în partea nordică a Ardealului, mai rar în Bucov.) A spăla rufe s. haine. VAIDA, bran, s., com. I. CORBU. Rufele (s. cămăşile) se spală când se limpezesc şi se lau când se bat cu maiul (Năsăud). Com. s. pop. Albiturile se lau numai atunci când se bat cu maiul, la vale sau când se dă cu un «şuiu» (= greutate) în ele (jud. Satu-Mare). Com. s. pop. Prin Bihor, rufele se lau cu maiul, la fântână, dar se spală în casă cu brâncile' (= manile). Com. s. POP. Dacă opăreşti (lai sau speli.) haine... marian, o, II 395. Să viu să-ţi lau cămeşa, t. papahagi, h. 66/ls. !| A la tortul = a-1 înălbi (fierbându-1). BARCIANU. 4°. Trans. A scălda (copilul), a îmbăia (RĂ-DULESCU-CODIN, î.) ; refl. a se scălda (polizu). Fântâna din care luându-să (lemma: s c ă 1-dândn-să) acei heretici oameni... dosofteiu, v. s. 129. bau copilul, U dau ţâţă... alecsandri, P. P. 308 b/2. [Şi: (rar) Iăuâ vb. I. pontbriant. începe a-i laua. com. sat. V 97. Vechea conjugare lau,^lai, lă, lăm (ca dau, dai...) s’a păstrat prin Mold. De la pers. 2 lai s’a născut, după modelul lui tu tai, eu taiu, în Ardeal, Banat şi Muntenia, o conjugare: laiu, lai, laie, lăiem..., cu noul infinitiv Iăiă vb. I JAHRESBER. hi, 320, CDDE. Avem, prin urmare, la con.j, să lea, să leie (ca să dea, deie) şi să laie (ca să,taie) şi la imper. lă, la şi lea. zanne, P. III, 199-200, ger. lând, aor. lăuiu. CORESI, PS. 02. 193. Pa.rticipiile lat pamfile, i. c. 370 şi lăiat (JAHRESBER. III 320) sânt formate din nou (după dat, tăiat); forma veche e lăut, care deriva dirfect din lat. laiitus şi care a atras după sine şi aoristul lăuiu. Participiul lăut se găseşte şi ca substantiv: Vinerea... nu-i... bine de lăut, nici de tăiat unghiile (Bacău), pamfile, d. 117, cf. şez. îi 136/2o. 8’apucă de spălat, De lăut şi pieptănat, marian, sa. 108, şi ca adjectiv lăut, -ă, adj. = spălat, spec. spălat pe cap. Şi-a văsuţ copiii lăuţi frumos. creangă, p. 289. Dragă mi-i lelea lăută. marian, sa. 335. Gă de-ai fi femeie iute, Poalele ţi-ar fi lăute, bud, p. p. 62b. (Mai.des e întrebuinţat, chiar şi în regiuni în care verbul la s’a pierdut, negativul) nelăut, -ă = nespălat (LB.), murdar, spec. nespălat pe cap, (despre rufe, nespălat, murdar, negru (LB.) ; (f i g.) nedo.ie-nit, nebâtut (costinescu). în Ban. cu asimilare: nălăut, -ă = immundus, non lotus. anon. car. şi, cu metateză: lănăut, -ă = nespălat (Fădimac, în Banat). Com. MicuLA; în Oltenia nelăiât. -ă — neîmbăiat. RĂDULESCU-CODIN, F. 187. De 26 de ani, de când erau însuraţi, numai Sâmbula dintâiu scăpase nelăut. d. zamfirescu. CONV. LIT. XLIII 9.15, cf. marian, SE. II 53. Negrc-s hainele pe mine; Nu-s negre eă-s nălăute, Gi-s negre de gânduri multe (Oraviţa, Lugoş). Com. a. COCA. (Cu derivatul rar) nelăuţi vb. IV» = a murdări (rufele). LB. I Alte derivate: (rar) lăutură s. f. (plur. -hori): spălare (polizu), fig. săpuneală, refenea... Lăutura capului... cu vin cald. PISCUPESCU, O. 307. Am să-i trag o lăutură, Să se’nveţe cum -să-mi pună 'altădată frâu la gură. T. SPERANTIA, CONTEMP. VI, I, 207; — lău-toâre s. f. = spălatul capului; baie pentru cap spec. apă fiartă sau leşie pentru spălatul capului (COSTINESCU) ; (Transilv. de nord) lespedea pe care se bat rufele cu maiul la râu (Zagra, jud. Năsăud. Com. 1. CORBU). La spălatul din toate zilele sau la o lăutoare. IORGA. L. R. 34. Lău-toarea, în care obicinuesc a se la în această zi, nu, o. fac ea de altă dată în decursul anului ditif apă şi cenuşă, marian, SE. II 54. întâiu şi ’ntâiu face lăutoare. CREANGĂ, P. 289! Babele sfătuesc pe cel ee are mătreaţă ca să facă o lăutoare. GRI-GORIU-RIGO, m. p. ’i 107. Cu leşie de omag se fac lăutori, cu credinţa că face de creşte părul, leon, med. 54. Una-i pune lăutoare, Ca să-i fie. opări-toare. alecsandri, P. P. 372/„. Cei ce se lau tot într’o lăutoare, se văd pe lumea cealaltă, şez. iii 47/so- | Instrument: lăutoriu f s. a. = vas de spălat. Adă lăutoriul şi lă oaspele acestuia picioarele. CUV. D. Bătr. II 191. ! Pronunţ, lă-u-]. — Din lat. lavo, lavi, lautuni, lavare «a spăla, n scălda». — Cf. lături, spăla. IjÂB s. a. Arncnt. moreeau de terre. — (Ungu-rism) întindere de pământ care se poate am într’o zi, iugăr (LB.), tablă, întindere plană de pământ (paşca, gl.). Am arat un lab, am cosit un lab (Valea Someşului). Com. N. drăgan. [Plur. laburtf. — Din ung. iâb, idem (propriu «picior»). Cf. labă. LÂB s. f. I. l0^0. Patte. II Employe plaisam-ment, comme le frangais patte pour designer la jambe, le pied ou la main de l’homme. III. 1°. Ca/me. 2°. Nom de chienne. I. (La animale). 1°. (Mai rar) Picior, cu deosebire la câne, urs, lup, pisică (şez. IX 156) s. la insecte. Labă — pes. anon. car. Purcelusi cu coada sfredel şi eu be-ţe’n loc de labe. eminescu, p. 192. Fiecare gân-ganie şi gâjulie... după ce învie, trebue să dea măcar odată dintr’o labă sau dintr’o aripă. MARIAN, SE. II 197. il S p e c. Labe = picioarele de dinapoi în care se sprijineşte ursul s. cânele când se înalţă în două picioare. Ursu... s’a pus în labe. jipescu, ap. GCR. II 261. U Piciorul calului. Omul se adresează calului: Laba. ridică laba! (Munţii Apuseni), dr. v 296. [ Glesna calului (Săvârşin, jud. Arad), dr. v 302. 2°. (De obiceiu) P. restr. Partea, piciorului de la glesnă în jos, la patrupede şi p. anal. partea. Diciorului pe care calcă păsările palmipede (marian, o. II 375). Cf. brâncă. Bâtlanul printre nuferi stă’n labă neclintit, alecsandri, p. iii 277. [Câinele] Scormon se ridica cu labele pe umerii ei. slavici, n. i 36. Ursul începu a striga: Nu mă omorî..., ei mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat în labă. ispirescu, l. 326, cf. creangă, P. 186. Am gătit de cină Două labe de găină, alecsandri, p. p. 274. Laba gâştei. teodorescu, P. p. 263. Patru labe de câne. marian, s. 226. «Noroc bun, cumătră vulpe» [zise lupul]... şi dădură labele, şez. iii 112/2i. #= (Şl despre oameni) A pune laba pe cineva = a-1-prinde, înhăţa, a-1 ajunge şi a-1 strâmtora. Cf. costinescu. Lupii... văzând că nu pot să puie labele pe pradă... marian, tr. 131. A-i încăpea în labă = a-1 prinde cu ceva. zanne, p. IX .632. Cu botul pe labe = umilit, supus (Cf. ib. I 325, IX 632, ion CR. iii 252). Desamăgit se întoarse la loc, cu botul... pe labe. c. PETRESCU, T. I 17. || Compuse: Laba- (s. talpa) gâştei = scrisoare urîtă, inegală (ca la oamenii care nu ştiu să scrie). HERZ.-GHER., M. vil 3; (Bot.) a.) mică plantă ierboasă (Geranium dissectum), care creşte în tufişuri lângă drumuri panţu, pl. ; — b.) Gra-nat (Chrysanthemum Parthenium). bulet. GRĂD. BOT. v nr. 3—4 56. Cf. ion CR. îl 69; H. li 125, 207; IV 84. (Mold.) Laba-mâţei (Bot.) = a.) bureţi de conopidă (Clavaria eoralloî-des) panţu, PL. Cf. bianu, D. s.; H. X 419; — 1 l l a a c r 1 ■V f b c s c< s b il il il ( îr d Ci U‘ in T l>' nt s. Ol pi Cl m Si N' Fa D Cl ci F\ de şt< 1. ci* 22 în R. pe so IS. ac lilî Cc s. ,nu bu na 14' tă oâ: pa mG SCI lai (di un RI I LABĂ — 73 — LABARUM b.) Creasta-eocoşului (Glavaria flavaj pantu, pl. (Munt.) Laba-pisicii (Bot.) = i a r b ă lânoasă. i. golescu, C. I. Laba-ursului (Bot.) a.) = Crucea pământului. (Heraeleum Sphondylium). Se toacă mărunt laba-ursului şi amestecată în tărâţe, îi bună pentru vite. GRI,-GORIU-RIGO, M. II 6, cf. 15. Laba-ursului = bu-ruiană cam păroasă, având forma unei labe. H. IX 141. Cf. II 125; IX 446, 472; XI 230; XVI 42; Viciu, gl. ; — b.) ciupercă (Glavaria aurea) din familia clavariacaeelor; creşte prin pădurile de brad. Se mai numeşte: bureţi-degetar, c r e a s t a-c u c o ş u 1 u i, (Bucovina) t o g m ă -giori. panţu, PL. — c.) ciupercă (Glavaria condensata) din aceeaşi familie, numită şi crea-sta-cucoşului, degetar, ib.; — d.) (Bucov.) bureţi-de -conopide (Glavaria eorălloides) ib.; — e.) (Munt.) cucuruz (Petasit.es albuş) ib.; — f.) pedicuţă (Lycopodium elavatum) ib. Laba-ursului-roşie (Bot.) ib. = captalan (Petasites officinalis). II. Fig. (La oameni). 1°. (Munţii Apuseni) Picior de om (insă numai în glumă). DR. v 296. || Spec. Partea piciorului - Să nu hie lacomi la strănsură. CUVÂNT PENTRU CURĂŢIE, ap. GCR. I 47/n. Unul mai lacom la hani, au luat banii şi l-au tăiat, dosofteiu, ib. 258/is-u. Firea îi era de grec, lacom la cinste, let. ii, 302/u, cf. 436/«. La sânge nu era lacom vărsător, ib. 274/J0. Nesăţioasa şi laccnna slava numelui. CANTEMIR, IST. 152. De ochii miei aceşti lacomi au vrut să fie ascuns, beldiman, O. 42. O plântă foarte lacomă de îngrăşare. I. ionescu, C. 14. Neguţitoriul lacom, konaki, P. 282. Au început a ocări pe oamenii cei lacomi, drăghici, R. 70. Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul... eminescu, p. 247. Acel om este lacom din fi,re. odobescu, iii 39/„. Ochii noştri lacomi şi dornici. VLAHUŢĂ, N. 160. Nici lacom de avere, nici de cinuri, creangă, a. 135. Intră deci în hasna şi 'fiind mai lacom, luă căli galbeni putu el duce. ispirescu, l. 372. Grecul lacom, răspundea, alecsandri, p. p. 135b. Banul e tare lacom, sbiera, p. 271/«. Baba, lacomă, să vadă ce-i acolo... ib. 278/i». Aşa se pedepsesc, oamenii cei lacomi la mâncări şi băuturi, reteganul, p. 11 61/12-13. Lacom ca ' un lup. H. 11 61. Lacom la1 bogăţie şi sărac la minte, zanne, P. V 95. || A d v. Cu lăcomie, lăcomeşte. Cum ajunge la fântână, începe a bea lacom la apă. creangă, p. 214. Aţi mâncat prea lacum. sbiera, p. 242/i». S’a uitat cam lacom în fundul paharului = a băut cam mult. zanne, p. iv 40. || Subs t. Om lacom. Scris iaste ca lacomii şi iubitorii de avuţie nu se pot derepta. coresi, EV. 53/i. Să nu vă amestecaţi... cu lacomii la avuţie. CUVÂNT PENTRU CURĂŢIE, ap. GCR. I 46/u. Lacomul, şi sătul flămând este. zanne, p. iii 586. Lacomul, ca lupul, orice găseşte, înghite. I. go-LESCU, ib. IX 79. [Şi: (Mold., rar) lâcum, -ă. | Negativul: nelacom, -ă adj. = lipsit de lăcomie, de aviditate, moderat. Cam rar Domn au fost şi a LĂCOMAŞ 77 — LĂCĂSTEU mai fi ca Antioh-Vodă in Moldova; nelacom, nici la sânge, nici la hani, nici la minciuni, ci iubitor la dreptate, iorga, l. i 262. | Adjective derivate: (rar) lăcomăş,-ă adj. = #lacom. Şi streini, şi lăcomaşi. pamfile, c. t. 48; lăcomos, -oâsă = care are firea unui om lacom, lacom (LB.), avar (herz.-gher., m. vii 4), nesăturat, lupicos (CIAUŞANU, V.). îşi sfarmă mândrul gândurile lăcomoase. KONAKI, p. 242. Mult rugatu-m’ am de ei Să nu fie lăcomoşi După oameni de ăi frumoşi. doine, 202/so. Ochii mei îs lacomoşi După voinicei frumoşi, hodoş, p. p. 85,/3. El nu era lăcomos la averi, reteganul,, p. IV 74/23. Am fost lăcomos. Mi-a plăcut tot ee-i frumos, marian, sat. ii. Cf. şez. iii 55/m. | Adverb: lăcomeşte = lacom, cu lăcomie. Stă, îmbucă lăcomeşte, Ga. un lup când se pripeşte, zanne, P. iii 579]. — Din paleosl. s. bulg. lakomu, idem. Cf. 1 ă -corni, lacomi e. LĂCOMÂŞ, -A adj. LĂCOMEŞTE adv. lacom. LĂCOMI vb. IVa. fstre glouton; băfrer; avoir envie. C.tre avide, convoiter. — (Construit absolut s. cu s â s. t cu dativul ori cu prep. 1 a, mai rar cu spre) Intrans. şi pron. s. refl., t şi tran s. A fi lacom, a pofti ceva cu lăcbmie; a mânca s. a se purta cu lăcomie (ciauşanu, gl. ) : a avea fire s. pornire lacomă, a râvni, a jindui (tare) ; a dori să ai ceea ce aparţine de drept altuia, a se bucura de un lucru care nu-ţi aduce mulţumire. Lănomeaşte spre avuţie. coresi, ev. 52/», cf. 83/». Cine nu lăcomeaşte avuţia... id. ib. j33./so, cf. 52/35. Nu lăcomireţi hainelor şi aurului, epitaf (a. 1610),ap. GCR. I 44/is. Va lăcomi să ia ceva dentr’ a ceale bucale. prav. mold. 1392. Lăcomindu-să pre tepsia sv[â']ntului. DOSOFTEIU, V. S. 117». Lăeomind la a altuia, sosesc de perd şi al său. LET. I 277/w, S’au lăcomit de au luat bani dela Tomşa. ib. 184/25. De n’ar fi lăcomit să ia mulţi galbeni... ib. II 143/w. Spre lucrurile streine nu lăcomesc. cantemir, ist. 153. Lăeomind la bani, s’au bucurat. DIONISIE, C. 192. Aşa hrăpim şi lăcomim.. ANTIM, PR. 146. S’a dovedi acolo, c’au lăcomit la moşie fără dreptate, uricariul, xvh 267/». Nu lăcomi spre jăfuirea cea deşartă, alfavita (a. 1785), ap. GCR. II 148/». Cu aceea neîndestulin-du-se, lăcomea la mai mult. ţici-iindeal, f. 272. Plugarii moldoveni se lăcomesc a sămăna, mai multă sămânţă deeât se cuvine. 1. ionescu, C. 177. Strâmbătatea care lăcomeşte la bunul altuia... bălcescu, M. v. 561. Să mă lăcomesc eu la dreptul unei slugi...? ALECSANDRI, T. 1723. Un Sfran-ţuz, dând cu ochii dă, ghinu Drăgăşanului, a lăcomit de a băut pân’ s’a turtit, jipescu, o. 53. Cine nu se lăcomeşte la o fată, isteaţă? sbiera, p. 220/15. Să nu lăcomeşti la nimic! reteganul, p. 1 4/2. Lăcomit-am lăcomit, Lăcomit la şase boi. jarnIk-bârseanu, D. 181. O lăcomit la avere, De m’o dat şi’n veci n’oiu mere; Şi-o lăcomit la iosag, M’o făcut pă veci pribeag, ţiplea. p. p. 11. Am lăcomit la locul din faţă, căci am crezut că va fi bun, dar e stărp (câmpia Ardealului). Com. v. BUCUR. A-i lăcomi ochii cuiva = a dori mult. zanne, P. II 352. | Intrans. (construit cu 1 a) A i se face gust de ceva, a-i veni gustul să mănânce s. să bea ceva. De multe ori lăcomesc la bere. (Auzit în Bran). [Adjectiv: lăcomit, -ă. Avere lăcomită. | Abstracte: lăcomire s. f.; lăcomit s. a.] — Derivat din lacom, sau din paleosl. lakomiti se «cupere» s. bulg. lakomjâ se, idem. LĂCOMIE s. f. Gourmandise, gloulonnerie, avi-dile, convoitise, cupidite; avarice. — (Adesea la plural) Dorinţă nestăpânită, poftă mare de a mânca s. bea (mult) ; f i g. râvnă necumpătată de a avea s. a poseda cât mai mult (mai ales: avere, câştig, glorie), aviditate, cupiditate, n e -sa ţiu; p. e x t. avariţie (HERZ.-GHER. M. vil 4). Loc. a d v. Cu lăcomie = lacom; din lăcomie = îndemnat, mânat de lăcomie. Saţ,iul iaste tată do-sădireei şi lăcomiei, coresi, EV. 16/3*. De lăcomia avuţiei, cuvânt pentru curăţie, ap. GCR. I 50/m. Casa cea de lăcomii... stătu de fu casă lui D[umne]zău. VARLAAM, C. 382». Au murit... pentru nesocotinţa lui, ce să dziee pentru lăcomia, lui, şi pentru poftele trupului, prav. 495. Beţiile şi curviile şi lăcomiile. CUV. D. bătr. ii 227. Lăcomie nu avea mare. LET. II 333/25. Au potolit lăcomia Turcilor, ib. II 143/», cf. 415/*, 204/7. Avea o lăcomie mare peste măsură, mag. ist. iv 29/s. Să ne punem împotrivă lăcomiilor (a. 1689), ap. GCR. I 285/.,. Nu din lăcomie s’au făcut aceasta, muşte, ib. II 25/s. Nesăturarea şi lăcomia mii de răutăţi aduce, tichindeal, ib. îl 212/si. li mânca cu o mare lăcomie, drăghici, r. 158. înghite cu lăcomie, konaki, p. 278. Ou ee vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ? c. negruzzi, i 140. Nu se m.ai aude de vitejie... ci, de lăcomie şi nedreptate. BĂLCESCU, M. v. 580/6. Ospăta dintr’însele cu lăcomie, creangă, p. 245. Au sprinceana cam gălbie făcută spre lăcomie. jarnIk-bârseanu, D. 28. Lăcomia pierde omenia. zanne, p. viii 316. # A-i fi cuiva lăcomie de ceva = a-i cere inima tare, a-i lăsa gura apa, a jindui tare ceva. Acestuia îi era lăcomie de atâta mărire şi frumuseţe. MERA, P. 40. — Derivat din lacom, cu suf. abstr. -ie, sau de-a dreptul din paleosl. lakomije «ingluvies», bulg. lakomija, idem. LĂCOMOS,-OÂSĂ adj. v. lacom. LACONEŞTE t adv. v. laconic. LACONIC,-Ă adj., adv. Laconique. Laconiquement. — (Despre vorbire s. stil) Adj. în puţine cuvinte, pe scurt (dar concis şi cuprinzător), «în scurt, în două cuvinte» stamati; (despre persoane) scurt la vorbă. Acesta e limbajul adevăratului amor ! laconic şi înfocat, c. negruzzi, i 61. Proectul de faţă e foarte laconic. RUSSO, S. 119/32. Iată de ce ei sânt limbuţi, când e vorba de nimicuri şi laconici. ■când povestesc evenimente foarte importante. D. RUSSO, BUL. COM. IST. II 83. Eşti cam laconic, Radule, c. petrescu, î. h 266. | Adv. Povesteşte laconic. [Adverbe (neîntrebuinţate): laconeşte t, laconiceşte t (costinescu, pontbriant) = laconic. A ceasului strâmtoare laeoneaşte a ritorisi mă învăţa, cantemir, IST. iii. | Abstract: «fr. laeonisme) laconism s. a. = felul de a vorbi s. de a scrie laconic, coneiziune de stil, «vorbă scurtă», stamati. Laconism telegrafic. C. petrescu, C. v. 47. Acel jurnal, din eauza laconismului, şi a proastei redactări, dând loc 1a, diferite comentarii... universul, a. 1930, 22 Noem.]. — N. din fr. (din lat. laconicus, -a, -um şi acesta din gr. XazGmxâc; «din Laconia, cum vorbeau Lacomi (= Spartanii»), LACONICfiŞTE f adv. LACONISM s. a. laconic. LĂCOS, -OÂSĂ adj. v. lac.1 LĂCĂSTElJ s. a. Sens necunoscut. Vai, săracul mânzul meu, doarme noaptea’n lăcăsteu, Dimineaţa cată rău. mat. folc. I 492. LĂCOVIŞTE — 78 — LACRIMĂ LĂCOVIŞTE s. £. 1°. Marecage. 2°. Nasse. 1°. Loc apă tos, cf. barăcii. Cf. H. XI 362. Când ajunse la o lăcovişte, el înnămoli calul, ispirescu, L. .169. Dete prin smârcuri şi lăcovişte. id. L. 214. 2°. Un fel de leasă de pescuit care seamănă cu chipcelul. CADE. [Şi: lăcovişte s. f. (accentul?)]. — Se pare că avem a face — cel puţin in sensul 1° — cu un derivat în -işte din bulg. s. sârb. lokva «băltoacă, bărăcii», apropiat mai târziu de cuvântul lac. Cf. P. Skok, Revue des iStudes Sla-ves, iii (1923), 71. LÂCRĂ s. f. (ş. d.) v, raclă (ş. d.) LACRĂM- v. Iacrim- LĂCRÂMĂ s. f. LĂCRĂMÂŢIE s. f. LĂCKÂT, -A adj. D&fait (en parlant d’une cou-ture). — (Despre o cusutură) deschis, lărgit, no-vacovici, C. B. 13. — Probabil, din lacră (= raclă), cu suf. adj. -at. LACRIMĂ s. f. 1°. Larme. 2”. Pleurs, denii ; plainte. 1°. Secreţiune ce se scurge din glandele lacrimale ale ochilor, în formă de picături (picuri, stropi), în urma unei impresii fizice, emoţii psihice s. dureri mari. Din cauză că sânt străvezii şi sărate (iuţi), se întrebuinţează în comparaţii: curat s. limpede şr amar ca lacrima■■ Lacrimile u m-p 1 u ochii; ele umplu, podidesc s. îneacă pe cel ce nu le stăpâneşte; ele ies, p o r-n e s c, pică, ciuruesc s. curg din ochi. Omul când piânge (une-ori şi când râde) varsă lacrimi ; celui ce nu mai poate plânge, i s’ a sleit isvorul lacrămilor. Expresii hiperbolice, spre a arăta plânsul produs de o durere mare: varsă, lacrimi fierbinţi, amare, cât pumnul (zanne, p. ii 425), zece rânduri de lacrimi (ib. II595), face o vadră de lacrimi, îi curg păraie s. şiroaie de lacrimi, (şi mai puternic:) varsă lacrimi de sânge(BARAC, ar. 65, marian, v.. 130). Lacrimă = lacryma. anon. car., Lucrând Domnului cu toată smerita mândrie şi cu multe la-orămi [ = laerăme n. testament 1648], cod. VOR. 19/u-20/i. Izbăvit-ai ochii mei de lacrămi. psalt. sch. 108/s. Opreaşte-te de plâns şi lasă lacrămele. coresi, Ev. 347/m. Văz... den mulţi ochi curând laerăme. silvestru, ap. GCR. I 99/u. Primitu-mi-au în jale lacrămi ovilite, dosofteiu, ps. 24. Spăl în nopţile toate perinile meale cu lacrimile meale. id. ib. 23. Lacrămile lui... atâta să fie fost de fierbinţi şi de iuţi... cantemir, ap. GCR. I 361/h. Postorele ( = posturile) să le ţineţi eu milostenie şi cu lacrămi. cuv. D. bătr. ii 50. Lacrămile mă îneacă, beldiman, o. 30. Gu amară lacrămi. EROTOCRIT, ap. GCR. li 179/3i-K. Vezi păraiele de lacrimi, konaki, p. 86. L-au umplut lacrimele de jale. drăghici, R. 80. La-, erimile îi umplură ochii. c. negruzzi, i 50. Râde doar’ cu ocM’n lacrămi. eminescu, P. 193, cf. 202, N. 3, (lacrimile) 255,189, N. 71. Simţea c’o îneacă lacrâmile. vlahuţă, N. 69. Apă limpede cum îi lacrima, creangă, p. 290. S’aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a4 spune. id. ib. 26. Scorpia se rugă cu lacrămi. ispirescu, L. 6, cf. 4, 9, (lacrimi) 6, 17. Găte lacrimi am plâns eu! alecsandri, p. p. 19. Tot plânge şi lăcrămi stoarce, teodorescu, P. p. 2856. Lacrămi ciu- rulau. ib. 28. Din ochi lacrimile-mi pică. jarnîk-bârseanu, D. 175. Şterge lacrimile! ib. 252. Lacrimile l-or porni. ib. 296. îi curgeau lacrămile ca bobul pe ohraz la vale. reteganul, p. i 56/m>. Lacrimile săracilor nici soarele nici vântul nu le poate usca., zanne, P. V. 557. Râde cu lacrimi, polizu. Vin ca lacrima = cel mai bun, excelent. LB. (Literar, modern, după fr. larmes de crocodile) Lacrimi de crocodil = nesincere, înşelătoare. || P. anal. Lacrima viţei = lichidul care se scurge primăvara din viţa de vie. costinescu. Lacrima miresii (Bot.) = lăcrămioară (Convallaria majalis viciu, gl. Lacrăma cerului (Bot.) = albină (Ophrys cornuta, germ. Frauentrăne). barcianu. Lacrămile lui Iov (Bot.) = iarbă lăcrimoasă, ib. 2°. Fig. Plâns; p. ext. durere, doliu ; plângere. Lacrămile sau plângerile lui Jung. marcovici, C. 4/is. Se va îndura de lacrimile slugilor sale. bălcescu, M. v. 581/s. Trecut-au ani de lacrimi. alecsandri, p. i 120. îşi muşcă mâna stângă ca să-şi stăpânească lacrămile. brătescu-voi-neşti, I. 231. # A aduce lacrimi = a provoca plânsul, zanne, p. I 300. (După fr. en pleurs?) în lacrimi = plângând de durere. Ai lăsat în lacrimi... soţie, rude şi copii, alecsandri, p. i. 230. [Şi: (rar) lâcremă s. f., (mai des şi în textele _ vechi aproape exclusiv) lacrămă s. f., (prin Mold. şi) lâcrâmă. | Plur. lacrimi (lacrămi coresi, EV. 77/s, 78/4, 80/,, 8I/2, 2OO/12, etc., lacrâmi şez. 103) şi (învechit) lacrime jarnîk-bârseanu, d. 208 (laerăme coresi, EV. 423„, 51/27, 549/u, dosofteiu, ps. 59), neobişnuit lacrimi mase.: Eu m’am dus cioban la oi Tu verşi lacrimii şiroiu. precup, p. 35/21. | Diminutive (mai mult în poezia pop.): lăcrimeâ (lăcrămeă) s. f. A mea inimă nu-i bună, Că-i încinsă cu curele La mijloc cu lăcri-mele. marian, o. ii 124. [Haine] le spală în lăcri-mele. jarnîk-bârseanu, . D. 317/3. Om serie eu lacrămele. reteganul, tr. 59/io. Părăoaş de lă-crămele. t. papahagi, M. 45/m ; — lăcrimiţă (lă-crămiţă) s. f. = lacrimă mică; f i g. (Bot.) plantă care creşte prin păduri umbroase şi face flori albe, numită şî umbrăvioară (Majanthemum bi-foliuin). panţu, PL. Vărsând lăcrămiţele.. bibicescu, p. P. 137; — lăcrimuţă (lăcrămuţă) s. f. Vărsând lăcrimuţele Pe toate uliţele. JARNîk-bârseanu, d. 322. Ţ-oiu trimeti, sorâ, cârti, Scrisă ...cu lăcrămuţîle mele. VASILIU, C. 154; — lăcrimioară (lăcrămioară, pronunţ, -mi-oa- şi mioa-) s. f. = lacrimă mică; fig. (la plur; Bot. în Mold.) mărgăritărele (Convallaria majalis). Lecre-myoară = lilium convallium; lacrimula. anon. car. Gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor. CAN-’ temir, ist. 262. Iată zambile... lavantu, lăcrimioare. c. negruzzi, I 97. Primeşte... aceste lăcrimioare. ALECSANDRI, I 121, cf. EMINESCU, N, 28. Flori de lăcrimioare. ALECSANDRI, p. 249b/io. Frunză verde, lăcrimioară. MARIAN, NU. 599, cf. HODOŞ, P. P. 105, GCR. II 320/4, (lăcrimioară) marian, ins. 350. Gel Colceag paşa bătrân... Prin oştire se plimba, Lăcrimioare-l podidea. GIUGLEA-vÂlsan, R. s. 277/23. Şi' mi-o spală’n lăcrimioare Usuc-o la ţâţâşoare. şez. ix 59. Au nu vezi în lăcrimioare Ochii tăi cum pătimesc? doine, ap. GCR. 11 307/is; — lăcrămuşă s. f. (Zool.) = nume de oaie. DENSUSIANU, T. H. 82. | Adjective: «lat. lacrimosus,-a,-um) lăcrimos (lăcrămos), -oâsă adj. = de lacrimi; plin de lacrimi, înlăcră-mat (PAMFILE, J. 11) ; care produce lacrimi, jalnic, (vrednic) de plâns; plângăcios, care plânge uşfor (DICŢ.). Saturi-nă de păre lăcrămată [= l&-crămoasă COR.2 ; de lacrămi HUR., DOS.] PSALT. I65/37. Ochii lăcrimoşi. MOXA, 396/u. Mare şi lăerămoasă jalobă făcând... CANTEMIR, IST. 241/iz. Văzură privelişte lăcrimoasă şi fură privi- l v. lăcrima. LACRIMĂ 79 — LACRIMOGEN tori ai nenorocite/i bătălii. băLCESCU, M. V. 515. Lăcrimoasele ei pene. eminescu, p. 305. De jale plină, privirea lăerămoasă. I. NEGRUZZI, II 131. Cerşind cit ochi lăcrimoşi... c. PETRESCU, î. II 188. întoarse nişte ochi lăcrămoşi. ISPIRESCU, L. 241.; Albeaţă lăerămoasă. marian, d. 14; — (ne-obişnuit) Iăcrămicios, -oâsă adj. = care produce lacrimi. Ce mi-ai mânecat Dis de dimineaţă, Pe rouă, pe ceaţă, Vreme turburoasă Şi lăcrămicioasă mat. folc. 67 ; —(Anat., fr. laerymal) lacrimal,-ă adj. = care produce s. prin care se scurg lacrimile. Suferinţa tor nu se refugiază in muşchii feţii, nici în glandele lacrimale, ci cade în adâncimile sufletului,, teodoreanu, m. ii 517. Canalul lacrimal. \ Alt derivat; (neobişnuit; numai în poezia pop.) lăcrămeâsă s. f. O plantă? Verde, verde lăcrămeâsă... păsculescu, l. p. 215]. — Din lat. lacrima, idem. Cf. lăcrima, 1 a-crimoge n. LACRIM vb. I‘. 1°. Avoir Ies larmes aux yeux, larmoyer; digoutter, suinter. Faire pleurer. 2U. Pleurer, gemi/r sur, deplorer. 3°. Se plaindre, re-clamer. 1°. Intrans. (Despre ochi) A produce lacrimi, a fi ud de lacrimi; (despre om s. animal) a avea lacrimi în ochi, a-i da lacrimile. Lacremcz = la-crymo. anon. car. îndată ce vedem că la vrun dobitoc încep ochii a-i lăcrăma... calendari-u (1814) 179/10. Cine mănâncă ceapă, şi nu lăcrămează... zanne, p. iii 518. Ochiul, când se loveşte, îndată lăcrămează, ib. 11 329. îmi lăcrimează ochiul stâng. || Fig. A se scurge în picături (ca lacrimile), a picura. [Î11 ţinuturile ecuatoriale] curge şi izvorăşte necontenit, de mărimea rodirii, aroma şi tănlâioasa! lăcrămează smirna şi tămâia, balsamul şi saeâzul. piscupescu, o. 61. [Membrana himenului] se rupe în făşioare mărunte, din oare lăcrămează apoi o lingură de... sânge. id. ib. 102. | (Despre vase de pământ s. de lemn) A asuda, a lăsa năstrapi. ciauşanu, V. || T r a n s. (fac t, în poezie) A umplea de lacrimi, a stropi cu lacrimi. Nu-ţi mai lăcrima ochii! alecsandri, P. P. 234; cf. sevastos, p. P. 231/20, vasiliu, C. 56. Bradul,e! Nu te supăra Că voi-nieu-mi are TJn dulce de tată, O dulce de mamă, Şi fraţi şi surori... Şi te-or lăcrăma, De nu te-i usca. marian, î. 103. 2°. Intra n s. (Despre om) A vărsa lacrimi, a plânge; fig. a deplânge, a jeli. Chenuiţi şi lăclă-maţi! [ = j e 1 i ţ i n. testament 1648; biblia 1688]. cod. VOR. 130/s. Lăcrăma prea sfânta. CUV. d. Bătr. ii 328. întâiu te, fericişi, mai apoi lăcrămaşi, herodot, 376/i«. îi zisă să nu lăcră-meaze după dânsul, dosofteiu, v. s. 9. Au lăcrămat icoana Maicei, Preeiste. let. ii 219Ai, cf. mag. IST. iii 14/4. Tot poporul... lăcrima şi plângea. let. Iii 62A. Cu dânsul, se bucurară şi lă-erămiar[ă]. prologul, ap. GCR. 1 225/m. Au zis lăcrămând... mineiul (1776) 210-/i. Lăcrămând de fericire, eminescu, n. 12. Gheneralul... au şi lăcrimat de bucurie. ODOBESCU, 1 270. A plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. CREANGĂ, p. 99. Se despărţi de calul ei, lăcrimând, ispirescu, l. 22. Plângeţi ochi şi lăcrămaţi. MÂN-DRESCU, L. P. 42/o, cf. MARIAN, D. 62. Din ochi negri-a,m lăcrămat. DOINE, 102/*,. Cf. PĂSCULESCU, L. p. 219, şez. V 90/is, (lăcrimând), alecsandri, p. P. 2 b/=o. II f Refl. (cu acelaşi sens). Lăcrămă-se Isus. CORESI, ev. 96/,. 3°. Intrans. (Prin etimologie populară, în loc de;) A reclama (herz.-gher., m. vii. 4), a face jalbă, a se duce cu jalba’11 proţap, a se jelui (ciauşanu, v.), «a face poftire» (com. MARIAN). Dacă nici acu n’o înţelege, lăcrămaţi la judeţ! jipescu, O. 64. Ni-o spus: «du-ti şi lăeramă la procuror». GRAIUL I 401. || Refl. (cu acelaşi sens). Mă due pân’la luminatu’ împăratu Să mă lacrăm ceva la el. giuglea-vÂlsan, r. s. 368/i3. [Şi lăcrăma vb. I(a) (cu prez. lăcrămez, rar: lacrăm) şi (cu asimilarea l-ryi-l) lăclămă f vb. Ia; — înlăcrima (înlăcrăma) vb. Ia (ad 1°). Ceapa... înlăcrimează prunci şi mame chiar, pann, p. V. I 121. | Adjectiv: lăcrimat (lăcremat, lăcrămat, înlăcrimat, înlăcrămât),-ă: udat, scăldat în lacrimi, plin de lacrimi; (despre oameni) plâns, cu ochii plânşi; p. anal. (despre lână, oaie) cu picăţele. Saturi-nă de păre (= pâne) lăcrămată [= laere-mată sch. ; lăerămoasă COR»; de lacrămi HUR., dos.], psalt. 165/iz. Cu lăcrămate elip&le ochii... konaki, P. 77. Cf. (înlăcrimate) 153. Ah! zise Zoe înturnându-şi lăcrimaţii ochi spre el. C. negruzzi, i 18. Cu faţa lăcrimată, odobescu, iii 205/s. Cu ochii înlăcrimaţi. KOGĂlniceanu, dacia lit. 40. Strălucirea’nlăcrămată A dimineţilor de vară. GOGA, p. 7. Opt oi şi anume: una eernă..., mia mărcuşe, una lăcrămată cu roşu. mon. of. (1907 ) 7598. (Substantivat) Lăcrămată = numire ce dau ciobanii oilor spre a le deosebi. H. xil 30. Cf. II 131; — lăcrimător (lă-crămător),-oâre adj. = care lăcrimează, plânge; p. ext. întristat, trist, jalnic. Boierii... au zugrăvit starea ţării cu un chip lăcrămătoriu. beldiman, tr. 98. Vă fac ace[a] aducere aminte întru deplină întristare a întregii şi lăcrămătoarii familiei mele (a. 1835). N. iorga, S. d. xxi 525. Cum mă privea cu ochi lăcrimători. c. negruzzi, 1 62. Ochiul său cel negru, duios, lăcrămător. 1. negruzzi, 11 176. Substantivat: (Archeol., neologism literar, din lat. lacrimatorium) lacri-matoriu s. a. = vas de formă alungită servind la păstrarea untdelemnului parfumat. AL. naum, i. a. 171. Un archeolog pasionat... descopere şi el... un mâner de vas... casnic, pe care-l botează de lacrimatoriu. odobescu, ii 297/s. | Abstracte: lăcrimâre (lăcrămâre) s. f. = acţiunea de a lăcrăma ; plâns; plângere, jalbă, reclamaţie, «tuj-bă» (GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 39). El nici nu ascultă Acea lăcrămâre multă. BARAC, ar. 32. Ea ploaie varsă de lăcrămâre. I. văcărescu, p. 97A. Cu adevăr starea lu/i era vrednică de lăcrămâre. DRĂGHICI, R. 114. Lui îi vine lăcrămâre (= să plângă), pann, E. i 35; — lăcrimat (lăcrămat), s. a. Lăcrimatul ochilor; — (rar) lăcrimătură (lăcrămătură) s. f. = lăcrimâre, lăcrimat; câteva lacrimi vărsate. Dragostea ei... nu-i dragoste de atins cu un oftat şi cu o lăcrămătură pe furiş. SANDU-ALDEA, ap. CADE.; — (prin etimologie populară, din reclamaţie) lăcrămâţie s. f. = reclamaţie. HERZ.-GHER., M. VII 4, cf. ion CR. IV 306. Să dai câţiva gologănei pântru scrierea lăcrămaţii. jipescu, o. 63. Să, fi poftit la mine, la despărţire, cu lăcrămâţie. caragiale, t. II ll/so; — (postverbal din lăcrăma = reclama) lăcrăma s. f. = reclamaţie. Lăcrama mea a dat-o la poliţie s’o cerceteze. GRAIUL, l 485.] — Din lat. lacrîmo, -are, idem. Cf. lacrimă. LACRIMAL -ă adj. v. lacrimă. LACRIMATORIU s. a. (Arheol.) 1 ... * . . „ > v. lacrima. lAcrimAtură S. f. J LACRIMEA S. f. 1 LĂCRIMIOARA s. f. j- v. lacrimă. lAcrimIţă s. f. J LACRIMOGEN,-A adj. Lacrymogţne. — (Despre gaze) care produce lacrimi. Au făcu/t uz de gaze LĂCRIMOS — 80 — LACUSTRU lacrimogene împotriva adversarilor, curentul., a. 1931,' 30 Ian. — N. din fr. (formaţie savantă modernă din lat. lacrima şi din geno = gigno «nasc, produc»), LĂCRIMOS, -OÂSĂ adj. 1 . * , t. lacrima. LĂCRIMUŢĂ s. f. J LĂCROS.-OÂSĂ adj. Tendre. — (Despre plante) Fraged, care se rupe uşor. REV. crit. iii 158. — Cf. lacră. LÂCŞĂ s. f. 'Nouilles. — (Ungurism în Ban.) Tăeţei, tocmagi. Lakshe. anon. car. — Din ung. laksa (laslca), idem. LĂCŞÂG t s. a. v. locui. LĂCŞOR s. a. v. lac1. LACTÂX, -Ă adj., s. a. Lactate. — Adj. (Med.) Făcut, format din lapte. Regim lactat s. dietă lactată = în care hrana principală s. exclusivă (a bolnavului) e laptele. !! Substantivat (Chim.) lactat s. a. =sare formată prin combinarea acidului lactic cu o bază. Lactat de fier. — A7, din fr. LACTEE adj. f. (Astr.) (Voie) lactee. — în expresia: Calea lactee = calea laptelui, drumul robilor, culian, c. 53. — N. din fr. (lat. via lactca). LÂCTIC,-A adj. (Chim.) Lactique. — Care provine din lapte, se formează în lapte. Acid lactic — acid organic care se găseşte în laptele înăcrit; se întrebuinţează în medicină, bianu, d. s. — N. din fr. LACTOMETRU s. a. Lactom&tre. — Aparat cu care se constată puritatea laptelui. — N. din fr. LACTOZĂ s. f. Laetose. — Substanţă incoloră, dulce şi solidă, extrasă din lapte şi întrebuinţată în medicină ca diuretic, zahăr de lapte. BIANU, D. S. — N. după fr. LACUNĂ s. f. Lacune. — Spaţiu gol în continuitatea unui corp ; spec. întrerupere într’un text, lipsă într’un document; p. anal. lipsă de şir, de urmare, de legătură în idei, în vorbe, etc.; p. gener. lipsă, gol, vid. Lacună, = spărtură, bortă, stamati. Spre a îndeplini această lacună, a(u) trebuit o d.in nou cercetare a monumentelor istorice, uricariul, V. 142/u. Completând, lacunele sau coregănd erorile, hasdeu, i. c. ix. Profitam de răgazurile ce-mi da temporizările procesului... spre a împlini multe lacune ee constatasem, spre a pune opera mea... în deplinul curent al ştiinţei actuale, odobescu, iii 639. în vorbirea d-sale asupra amendamentului a rămas o lacună tocmai în această parte, maiorescu, d. iv 363. De vom găsi într’un manuscript,... lacmie, greşeli şi, îndreptări... putem afirma cu toată siguranţa, că nu e originalul, ci tot o copie. c. giurescu, bul. com. ist. II 160. îl făcea... să aibă lacune în şirul explicaţiilor. I. teodoreanu, m. ii 55. [Adjectiv: (după fr. lacunqire): lacunar, -ă = cu lacune, cu lipsuri, cu întreruperi. El s’a păstrat în două manuscripte, amândouă copii lacunare. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. I 168], — N. din fr. (lat. lacuna, -am, idem). LACUNÂR. -A adj. v. lacună. LĂCUSTĂ s. f. (Entom.) 1°. Sauterelle (Pachy-tylus migratorius L.) 2°. Homme glouton; homme Ieste. 3°. Sorte de jouet d’enfants. 1°. Insectă aripată din familia ortopterelor, de culoare verzuie, cu picioarele de dinapoi lungi; sare foarte uşor. Invaziile acestor insecte în mase mari, arătându-se ca nişte nori, pricinuiesc pagube mari (Cf. marian, ins. 56) ; se mai numeşte şi cal-de-iarbă (BRANDSCH, l. W.). Lăcustă = locusta. ANON. CAR., LEX. mars. 225. Şi deade rugiriei, (.= ruginei) rodul lor, şi muncile lor lă-custcloru. psalt. I6O/1. Vom tremete ierni greale... şi foamete şi lăcuste, legenda duminicei, ap. GCR. 1 8/24. în zilele acestui Domn, Ştefan-vodă, au fost foamete mare..., că au venit lăcuste multe de au mâncat toată roada; şi pentru aceea l-au poreclit şi i-au zis Lăcustă-vodă. let. i 167/*. Pune lăcuste, le usucă la soare şi, apoi le pisează şi le amestică cu lapte şi le mănâncă. HERODOT, 263. Cu stomah ca de lăcustă, barac, ar. 37. Seceta şi lăcustele potopiseră toate semănăturile, c. negruzzi. 1 292. Lăcustele când or trcce... alecsandri. p. P. 233. Ba lăcuste, ba potop, toate relele pe capul lui cădea, ispirescu, l. 206. Ca şi o halăcustă, aşa mânca. HEM. I 669. Să lasă lăcu-stili pi sămănături. herz.-gher., m. vii 4. A A fi, ca lăcustele: mulţi şi mâncăcioşi. marian, .lns. 511. Au tăbărît ca lăcustele: la mâncare. zanne, P. IX 632. Jidanul eu balabusta Sânt ca lăcusta: pe unde trec. unde se aşează, e foc şi pârjol, ibid. VI 176. Cf. I 497, ix 632. || Specii: Lăcustă-vânătă (Pachytylus cinerascens). Despre lăcusta aceasta, spun Românii din Transilvania că cel ce o vedea-o, acela va fi om bogat, marian, ins. 515. Lăcustă-roşie (s. roşietică) = pârâi-toare (Psophus stridulus), ib. 516. Lăcustă-de-iarbă = căluşel (Decticus verrucivorus L.) ib. 225. Lăcustă-verde = căluţ (Locusta viridissima L.) ib. 518, cf. 519. 2°. F i g. Om care mănâncă tot ce-i stă la îndemână; om lacom (Straja). Com. AR. tomiac. Lun-gă-i ţara şi îngustă Ga şi tine, măi Lăcustă, se zice unui om lung, subţire şi foarte lacom, marian, INS. 511. || Om- sprinten. PAMFILE, J. I. 3°. Jucărie de copii făcută dintr’un lemn, pentru asvârlit pietre.. Cf. şez. ix 131; pamfile, j. i. [Cu scriere latinizantă, mai de mult şi: locustă. | Şi (Banat; poate prin contaminare cu hală): ha-Iăcustă s. f. | Derivate: lăcustoiu s. m.: masculul lăcustei TDRG.; lăcustâr s. m. (Ornit.). Pasăre (Pastor roscus) de vreo 22 cm., care se adăposteşte prin găuri în stână şi se hrăneşte cu lăcuste s. alte insecte; e neagră-violetă pe cap, gât, pulpe şi coadă şi trandafirie pe restul corpului; are un moţ de pene pe creştet. CADE.] — Din lat. lăcustă,-am (pentru locusta), idem. LĂCUSTÂR s. m. (Ornit.) V. lăcustă. LACUSTOIU s. m. (Entom.) v. lăcustă. LACUSTRU, -A adj. Lacustre. — (Animale s. plante) care trăesc, se ţin s. cresc în lacuri. (Ar-heol.) Cetăţi s. locuinţe lacustre = clădite pe stâlpi la margine de lacuri de oamenii din epoca preistorică s. de popoare pe jumătate sălbatice în zi.sle noastre. (Geol.) Teren lacustru, formaţiune lacustră, care seamănă a fi născută prin depozitări pe fundul apei dulci. Cf. palustru. Bass-reliefurile Colu/mnei Traiane ar lăsa a se bănui şi în ţările danubiene antica existenţă a aşa numitelor pa-lafite sau locuinţe lacustre. HASDEU, I. C. 230, cf. ODOBESCU, II 147, CRĂINICEANU, IG. 38. (Geogr.) în toate aceste forme ale uscatului: şesuri marine (zidite de mări vechi), şesuri fluviale (zidite de fluvii, d. e. şesul Dunării) şi şesuri lacustre (cari LADĂ — 81 — LADO I L î Îşi datoresc origina lor lacurilor) netezimea îşi are una şi aceeaşi cauză externă, mehedinţi, G. F. 32. [Plur. -cuştri, -tre]. — N. din fr. lacustre, idem. LiÂD s. f. 1°. Caisse. 2P. Coffrc; icrim,, coffret; coffre (d’une voiture) ; boite (â ordures). 3°. Cereticii. 4°. Tiroir. 5°. Danse paysanne. 1°. Cutie mare făcută din scânduri, în care se împachetează, se păstrează s. se transportă o-biecte. 2°. Mobilă de lemn în formă de cutie mare, lungăreaţă, în care se păstrează haine, rufe, etc.; cf. lacră. Lade = cista, arca. anon. car., LEX. MARS. 191. Le-avem tot în ladă şi le ţinem tot ascunse. LET. iii 284/«. Cine vreodată norocul supt lacata şl norocirea în ladă şi-au încuiat? cantemir, ist. 97. încredinţăm, la mâna dumnealor cinstiţilor neguţători a cinstităi Cumpănii Sibiului i la lada Cumpănii... fi. 2.208 (a. 1751). iorga, s. D. XII. 59. Pecetluite Iadele cu pecetea Domnească. MAGAZ. IST. I 1270. Să-i deschisă lada lui. BAR AC, T. 75. Biblioteca tatălui meu... era într’o ladă mare. c. negruzzi, i 10. El scoase din fundul unei lăzi hârbuite... o cute, o perie şi o năframă. EMINESCU, N. 21. începură a scoate din lada babei valuri de pânză. CREANGĂ, P. 14. Să aducă fel de fel de cutii, de tronuri şi de lăzi. ISPIRESCU, L. 349. Să-i pună chiar pe fundul lăzii. reteganul, P. iv 26/0. Bate, Doamne, pe lelea, De ce ş'a pierdut cheia, C’a rămas lada'ncuiată Şi ea umblă neschimbată. jarnIk-bârseanu, D. 424, cf. MÂNDRESCU, L. P. 30/A trăi ou banii’n ladă: bine, fericit şi în linişte. ZANNE, P. V 68. A nu avea ladă cu cineva — a trăi rău cu cineva, a nu fi în termeni buni. ib. Iir 203. L-a prim la ladă = cu mata ’n sac. pamfile, j. ii. Lada la mine şi cheia la tine = a fi la dispoziţia cuiva. ZANNE, P. iii 202. || Spec. Ladă de Braşov: zugrăvită frumos pe dinafară şi adesea şi pe dinăuntru. Lada de zestre = în care se pune şi se păstrează zestrea miresei. Pe alocuri se mai numeşte tron. Zestrea se compune din ladă şi zestrea propriu zisă, care cuprinde şi ea pânzeturi ţi pe-rini. pamfile, I. c. 409. Zestrea şade în ladă Şi el cu sluta în vatră — când unul se însoară numai pentru zestre, ib. iv 693, cf. I 555, iii 201, IV 492. | (Transilv.) Lada bisericii = casa în care se tine averea bisericii. CADE. | Ladă de bani s. de fier = casă de Bani s. de fier. polizu, CADE. | Ladă de gunoiu s. gunoaie) : în care se adună gunoaiele dintr’o casă. Jos se zăreşte lada de gunoaie. c. PETRESCU, C. V. 215. [ (Bucov.) Lada oraşului = casa primăriei. Contribuţii din lada oraşului. SBIERA, F. 365. | Ladă de hingheri: în care hingherii închid câinii prinşi. BOTEZ, B. 25. | (La moară) Postavă (în care curge făina). pamfile, i. c. 186, cf. H. X 130, 413, 436, 506. | (La trăsură) Cutia de scânduri care stă la spatele trăsurii. Boneta şi celelalte sunt în lada dela trăsură. CONTEMPORANUL, ii 245. | (La luntre) Câ'ciu. DAMfe, T. 126, PAMFILE, I. c. 72. | (La teasc) Coş. ib. 222. || P. e x t. Conţinutul unei lăzi. O ladă de cărţi, şăineanu, D. u. 3°. (Prin Transilv. şi la Românii din Iugoslavia) Sicriu, coşciug. GIUGLEA-VÂLSAN, K. S. 360, CABA, SĂL. Copârşeul (li sic mai mult „lada") se face numai din scânduri late de brad. DENSUSIANU, Ţ. H. 246. Pune sicriul (lada) în car. şez. I 53/21. 4°. (Prin Transilv. si Banat) Saltar, cutie (a mesei), chichiţă. Lada mesei = cutia mesei. LB. Lada căruţei = chichiţa. Com. c. lacea. 5°. (Mold.) Joc ţărănesc. H. X 490. [Plur. şi gen.-dat. sing. (neart.) lăzi, rar lade. | Diminutive: (cf. sârb. ladica) lădiţă s. f. (plur. -diţe, prin Mold. -diţi) = ladă mică; spec. saltar, cutie, chichiţă; (la albinărit) coşniţă, uleu (Braşov). Com. aron. Ladicze = cista, arca. anon. dAR. Fura tingirile cu bucate... şi le ascundeau în lădiţa trăsurei. GHICA, s. 76. Să vadă de-s închise... lădiţa, portofoliul, c. negruzzi, II 209/1». Papagalul alb... de pe lădiţa caterincei. c. petrescu, î. II 122. Să-mi descuiu lădiţele. teodorescu, P. P. 193, cf. ŞEZ. III 237/n, 239/is, GOROVEJ, C. 265; -— (mai puţin întrebuinţate:) lăduţă s. f. L’au întâlnit cele nouă fete Cu a lor lăduţe ’n spete. MARIAN, D. 280, cf. TEODORESCU, P. P. 366b; lădicioâră s. f. Ladicsoare = cistula, arcula. ANON. CAR.; Iădişodrăs.f.=cutie (mică). HERZ.-GHER. ; lăduie s. f. = ladă, lădiţă (Jina, în Transilv.) gr. s. vi 239; — lădioâră s. f. (pronunţ. -di-oa-f) — parte a luntrei. H. II 319; — lădăţuie (lădăţîe LB.) şi lădăţuică (plur. -ţuici) s. f. — ladă mică (PAMFILE), casetă. O lădăţui... cu scrisori (Moldova). IORGA, S. D. XX. 139. Lădăţui de scândură. ECONOMIA, 211. O lădăţuie de argint. ŞINCAI, HR. III 160/sa. Pe velinţa lădăţuii era o mână de parate. SĂM. I 218. Să dea ostaşilor (lui Trebellie) lădăţuici de aur şi de argint, şincai, HR. I 136A. j Augmentativ: lădoiu s. a. = ladă mare (LB. T. papahagi, m.) ; mobilă care serveşte ziua ca bancă, iar noaptea ca pat (PĂCALĂ, M. R. 415) ; ladă, postavă (la moară DAMfi, T. 153). Nu trebue lăsate găinile să se culce pre mese, lădoaie, economia, 107, cf. pamfile, I. c. 186. Scoate coastă din lădoiu. Mândrescu, L. p. 156/n. Tu nespălatule, ce şezi pe lădoiu? ŞEZ. vii 90. | Nomei agentis: lătler(iu) = casier comunal (Jina, în Transilv.). paşca, GL.’ — Din germ. Lade, direct (în sensul 4°) sau prin mijlocire ungurească (lâda), poate şi slavă (serbo-croat Iad, pol. Iad, rut. lado). LADAN f s. m. sing. Ladanum. Sorte de râsine odorante. — (Grecism sau slavonism literar) Specie de răşină bine mirositoare, extrasă din nişte plante exotice. Mai departe este Araviia... şt numai acolo să faci tămăia ...şi smirna şi cassia... şi ladanul. herodot, 188, cf. 190. Şi văzu Eva cădelniţa cu ladan cădindu trupul îmi Adam. GCR. I 64/sa. Poliţaiul Ieremia Pavlovid... le prescrisese să se frece la nas şi pe mâni cu usturoiu şi ou la-din. GHICA, s. 278. [Şi: lâdin t s. m. sing.] — Din grec. Mboxov s. paloosl. ladanu, idem. lAdătIk s. f. iAdAţCicA s. f. lAdAţCik s. f. LĂDER(UI) s. m. lAdicioArA s. f. v. ladă. LADtN, -Ă adj., subst. Ijadin. — Limba ladină: limba romanică (numită şi „retoromană") vorbită în Alpii elveţieni şi tirolezi, mai ales în regiunea Engadinului. Vn ladm. — N. din fr. Cf. dubletul latin. LĂDIOÂR s. f. lAdişoărA s. f. LADfTA s. f. v. Iadă. LADO lAdo! Refrain des epithalames paysans. — Refren în versurile rostite cu ocazia nunţilor ţărăneşti din Moldova (pomenit de CANTEMIR în Descriptiv P. 3, Cap. I şi în HR. 295/20, cf. O-DOBESCU, iii 229). Şi într’acesta an au căutat Dicţionarul limbii române. 15. VII. 1939. II. II. 6. LĂDOIU — 82 — LAGHER a facere Vasile Vodă veselia fiicei sale Ilncsandei după Timuş... Ruşcile cu Lado, Lado pren toate unghiurile. M. COSTIN, ap. TDRG. Frunză verde lăcrămioară, Lado, Lado, surioară, Dute’n haină de mireasă La bărbatul tău acasă. SEVASTOS, N. 167. Da mila de la părinţi, Lado, Lado şi iar Lado, Anevoe ai s'o uiţi. id. ib. 164. Taci, mireasă, nu mai plânge, Că la maica ta te-o duce, Când va facc plopul pere, Şi răchita vişinele, Lado, Lado. id. ib. 168. — Din rut. lado lado, idem. LADOIU s. a. v. ladă. LADtNCA s. f. Cartouchiere. — (Rusism în Moldova, păstrat prin Neamţ şi Putna). Cartuşieră (mat. folc. 1210.), patrontaş. Era la Ştefan-vodă darabanii foarte îmbrăcaţi bine... cu table de argint la şolduri pre lădunci. let. i 233/3. Le-au făcut soldaţilor la grumaz lădunci de fier alb. NECULCE, CR. II 328 (în glosar explicat prin „bidon* ). [Plur. -dunei. | PONTBRIANT dă şi sensul de „buffleterie“, care aminteşte pe ung. lo-ding „cureaua carabinei"; barcianu dă sensul —• suspect — de „Schusterlade“, Sens greu de precizat: O samă de aceste sămânţuri se află în lădunce în chipul poamei de vie sau ca cuib licealele formăluîte. cod. silv. | Şi: Ieduncă s. f. bălcescu, ap. TDRG.]. — Din rus. ladunka, idem (/■!, V 80'Vi», VII 41; H. I 119, II 79, 142, 207, III 226, IV 53, 84, XI 427, XVI 4, 103. !! Specii: Lalea pestriţă a) Fritillaria imperialis: cu florile mari, roşii, galbene şi en vergi albe sau roşu-brune; este originară din Persia şi se cultivă pentru florile sale frumoase, ib.; b) = bibilică (Fritillaria Meleagris) ib.; c) Fritillaria tenella: cu florile la început plecate, gălbui şi cu pete brune; creşte prin fâneţele din păduri şi tufişuri, ib.; lalele-de-grădină s. lalele-mari = Tulipa-Ocu-lis-solis. ib. 2°. (Mai ales la plural) Plantă originară din sudul Europei, cultivată prin grădini, crescând în tufe de 30-60 cm., cu flori frumoase galbene. PAN-ŢU, PL.2, BORZA, BUL. GR. BOT. V. 55. 3°. Laptele-pasurei. panţu, pl.2 [Şi; lelea s. f. Foaie verde şi-o lelea. MAT. FOLC. 21. Din cauza rimei şi; lelie s. f. Foaie, foai-e şi o lelie, D’aoleo, dragă Mărie. ib. 747; —■ lalâ s. f. Frunză verde de lalale, Se uita pe drum la vale. ib. 1253. | Adjectiv; laliu, -îe = de coloarea lalelei. Coloarea lalie se poate modifica într’un albastru de marină, punând în coloare... piatră-acră. LUPESCU-PAMFILE, CR. 219.] — Din turc. laie, idem (trecut şi la Bulgari: lal6, la Sârbi: lăle, lăla şi la Neogreci Aodsq). Cf. CIHAC, II 589. LALfu, -Ie adj. v. lalea. LAMA s. m. art. Lama. — Preot sau călugăr budhist în Tibet şi în Mongolia. Marele Lama sau Dalai-Lama = şeful suprem religios (şi politic) al budhiştilor, cu reşedinţa în Tibet, considerat ca incarnaţia lui Budha. [Pluralul neobişnuit. Totuşi la ODOBESCU, II 201 găsim: Aducând din Tibet preoţi sau lamai pentru instruirea poporului.] — N. din fr. (cuvânt de origine tibetană). LAMA s. f. 1°. Lame. 2°. Lame (de couteau). 1°. Foiţă, placă de metal subţire şi lată. Feres-traiele se compun din o pânză (lamă) de oţel. apolzan, U. 27. Să punem în disoluţiune o lamă de cupru. PONI, c. 23. 2°. Tăişul, limba, fierul unei arme tăioase (cuţit, sabie, etc.) ; spec. lamă de ras = foiţa de oţel care se introduce în aparatul de ras. Introducea în gură... lama cuţitaşului... I. TEODOREANU, M. ii 202. Duel cu lame ascuţite, c. petrescu, c. v. 200. Nu se poate importa ea o lamă de ras. botez, b. 189. [Familia: «fr. lamelle) lamelă s. f. = foiţă de metal foarte subţire; — lamelâr,-ă adj. = a cărui structură se prezintă sub formă de lamele; care se desface în lamele. în ceea ce priveşte textura... mineralelor, ea poate fi: grăunţoasă..., la-melară, foioasă. MURGOCI-LUDWIG, M. 41; — la-melât,-ă adj. = care are lamele, cu foiţe subţiri (ca de ex. partea interioară a pălăriei unor ciu- — LĂMÂIE perei) ; — lameliform, -ă adj. = în formă de lamelă.] — N. din fr. lame, idem ( v. lampa. lămpuţA s. f. J LÂMIRĂ s. f. 1°. Pur, veritable. Vrai. 2°. Le meilleur, la fleur, la creme. 1°. (Atributiv pe lângă „aur", „argint", p. ext. „apă") Curat, pur, adevărat, p r i s n e. 7000 de talanţi de argint lamură dpvuQÎou Soxînov). BIBLIA (1688) 307, cf. 314. Doi stâlpi sânt acolo, unul de aur lamură, altul de izmarand. HERODOT, 108, cf. 21. In apa lamură... păstrăvii... nu mai conteneau cu joaca. PLOPŞOR, C. 60. || Adv. Vorbeşte lamură = curat, adevărat. Vârcol, V. 2°. Partea cea mai curată, mai aleasă s. mai fină a unui lucru, frunte, floare (LB.) ; spec. partea aleasă, curată, dintr’un minereu s. din ceara brută (com. M. olmazu ), cel mai subţire praf de făină (chiriţescu, GR. 251); fig. esenţă, elită. Latnura. anon. car. Şi-l ferecă pre el (= scaunul) cu aur de lamură, biblia (1688), ap. TDRG. Lamur’a mierii, coşbuc, M. 21 /.n. Lamura grâului, barcianu. Lamură curată de Rumân. jipescu, o. 85. Lamura a fost numele unei reviste româneşti. [Pluralul neobişnuit. Totuşi trebue să existe şl un plural lămuriţ din care s’a format singularul analog lâmurâ s. f. Cumpără diobu’ ăsta de gros-cior (= smântână), că-i numai lamură (Abrud). viciu, gl. | în sensul 1°, şi; lâmur,-ă adj. Aur lamur. DELAVRANCEA, ap. TDRG. || Adjectiv: lămurâtic, -ă adj. = de lamură, curat, fin. Moldovenii totdeauna secera grâul şi pe toate celelalte până când sânt lămuratice şi curate. I. IONESCU, c. 127]. — Din lat. lamina,-am „bară s. placă de aur, de argint, etc.“. Cf. LB., TDRG. (Prin disimilarea lui m-n in m-r, ca în numere < nomina, număr < no-mino, s’a născut mai întâi forma *lamere, iar din aceasta lamure, ca lăture < latcra, ţermure < ter- mina. Dela acest plural lamure s’a format noul singular lamură. Nu trebue deci să plecăm nici dela *lamula, care ar fi forma mai veche a lui la-mella, cf. G. Giuglea, Cercetări lexicografice p. 14, nici dela lamnula, diminutivul lui lamna = lamina, cum propune I. A. C a n d r e a în Dicţ. cncicl., căci acesta ar fi dat *launură). Cf. dubletul lamă şi derivatul lămuri. LÂMUR s. f. v. ramură. LÂMUR s. f. v. lamură. LĂMURÂT, -A adj. v. lămuri. LÂMURÂTIC, -A adj. v. lamură. LÂMURt vb. IVa. 1°. Purifier, raffiner. 2°. Pre-ciser, fixer; eclairer; s’eclairer, s’elucider. 3°. Ex-pliquer. 4°. Distinguer, apercevoir. 1°. Trans. (Despre metale, etc.) A curăţi prin foc de corpurile necurate; p. gener. a curăţi, a limpezi, a purifica. Ca aurul în ulcea i-au lămurit. MINEIUL (1776) 1542/i. în cuptoriul înfrânării ţi-ai lămurit trupul, ib. 45V2. Argintarul lucrează argintul lămurindu-l prin foc cu plumb, care trage arama. I. IONESCU, M. 714. Unii vântură vravul cu lopata, alţii îl lămuresc pe cel picat din vânt cu felczeu’ de pleavă, id. c. 187. [| Refl. A se face curat, a se curăţi, a se limpezi, a se purifica. Materia cea groasă, amară şi sărată, ca printr’un limb ic se lămureşte, cantemir, ist. 140. Să se lămurească prin foc de fărădelegea lor. C. NEGRUZZI, I 232. Aurul se lămureşte în foc. ZANNE, P. I 116. 2°. P. ext. Trans. (fact.)A face să se distingă, să se deosebească, să se vadă limpede, desluşit, a desluşi. Au lămurit hotarul acestui loc. let. in 171/e. Noi cu multă osteneală le-am des-bătut şi le-am lămurit [moşiile], URICARIUL, X 235/it. II F i g. A limpezi, a clarifica. Conversaţia ...slujaşte a lămuri ideile noastre, marcovici, C. 38/io. Iată aceea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame. c. negruzzi, i 45. Nu ştiu eu tine să lămuresc aceste idei. ODOBESCU, II 128/i. || Refl. A se desluşi, a se distinge, a se arăta limpede, clar, a se limpezi, ase clarifica. Unul una, altul alta răspunzând, se lămureşte lucrul. let. I 285/23. Să se lămurească toate semile şi să se strângă toate rămăşiţurile în Vistieria. MAG. ist. iv 120/10. Aceat privileghiu... săngur de sine se lămureşte din însuşi glăsuirea sa. URICARIUL, IV 187/s. S’au lămurit că locuinţa lui era aşezată în cel mai sterp loc. drăghici, R. 155. Ideile se LĂMUSTIE — 90 — LÂNA curăţă şi se lămuresc trecând prin leuzele noastre. marcovici, c. 39/r. C’o singură ochire să poate lămuri, c. NEGRUZZI, II 262/B. Luna iese ’ntreagă ...lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, eminescu, P. 253, Având trebuinţă a ne lămuri asupra ortografiei... maiorescu, or. i 365. Încetul cu încetul însă gândurile s’au lămurit. SLAVICI, N. II 89. Se înflăcăra răsăritul tot mai tare şi târgul se lămurea negru pe vâlvoarea zării. SA-DOVEANU, M. 198. 3°. (Complementul la acuzativ s. — mai rar — la dativ e o persoană) A explica. Lanwrîţi-mi, cum să urmăm? DRĂGHICI, R. 109. Lămureşte-ne, ce să facem? || Refl. A se explica. Vite ce e, şi să ne lămurim! C. PETRESCU, C. V. 134. 4". Trans. A distinge cu privirea, a zări. în mijlocul satului lămuri şcoala. D. STĂNOIU, C. 41. [Şi: lamură + vb. Ia. Hierul (= fierul) ce lamura [faurarul], herodot, 28. | Adjective: lămurit (cu negativul nelămurit),-ă = curăţit, limpezit, purificat; clarificat, desluşit, limpezit, explicat, clar, limpede. (Ad 1°) Argintul lămurită iaste cuvântul lu Dumnezeu, coresi, EV. 318/5; cf. DOSOFTEIU, PS. 38. Tăia i-arăşi bani de argint lămurit. HERODOT, 262. Argintul cel cu foc lămurit, biblia (1688) 3722. Laptele cel lămurit. MINEIUL (1776) 148'A. O fântână cu apă vie şi cu ghindele albe şi lămurite ca cristalul, sevastos, N. 225/32. (Ad 2°) Izvod lămurit să arate la domnie... URICARIUL, I 66/17. Evoluţiile istorice ale Românilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, M. V. 7/ao. (Adv.) într’această hartă se arată locurile mai lămurit. .DRĂGHICI, R. 19. Orăesc mai lămurit. id. ib. 117. Trăsuri [ale feţii] bine lămurite. odobescu, I 24/io. Pravilile se cuvine a fi cu cea mai lămurită glăsuire. PRAVILA (1814) IX. S’au socotit... bătrânii... să fie lămuriţi. URICARIUL XIX 37. Să-şi facă o idee lămurită de sine însuşi. MARCOVICI, C. ll/i. Adevăruri lămurite. I. IONESCU, C. Vi. Să-i dea mai lămurit răspuns, c. negruzzi, 1 197. Eotărîrea împărătesei era lămurită. ISPIRESCU, L. 307; — (în poezia populară cu caracter mistic) lămurât, -ă. Să rămână curat, Lămurat, Cum Dumnezeu l-o dat. MARIAN, D. 34, 39, 125; —■ lămuritor,-oare adj. = curăţitor, limpezitor, purificator; care lămureşte, care desluşeşte, care clarifică. Dovezi lămuritoare, do-NICI, F. 44. Lămuritoare cuvinte de dreptate. C. negruzzi, 11 297. | Abstract: lămurire s. f. = acţiunea de a lămuri; limpezire, curăţire, purificare; claritate, desluşire, explicaţiune. Cu lămurire loc. adv. = în mod lămurit, clar, limpede. Urmează a se face socotealile tovărăşiei cu multă lămurire. PRAVILA (1814) 87. Am văzut cu lămurire. URICARIUL, I 216/a. Acest adevăr rămâne cu lămurirea cuvenită. I. IONESCU, C. 243. Trebue să dăm mai întâi o lămurire despre acest rege. c. negruzzi, 1. 177. Să aibă la cine alerga la lămuriri, când lecţia ar fi fost prea grea. G. vifor, LUC. IV 309. (învechit) Lămurire a socotelelor = lichidare. PONTBRIANT, BARCIANU. Despre Bârlad... iarăşi avem preţioase lămuriri. BOGDAN, C. M. 2.]. —■ Derivat din lamură1. LAmCsTIE s. f. Multitude, foule. — (Transilv.) Mulţime mare. Lămustie = numeroasă furnicie. PRALE (1827). ap. CA. 659. Au fost o lănmstie de oameni (Oraviţa). Com. COCA. —■ Cf. h ă 1 ă -muşte. LAN s. a. I. 1°. Chaîne. 2°. Corde qui sert â rat-tacher au timon Ies palonniers pour Ies chevaux de volee. II. Grande piece de terre portant la meme semence, champs. I. (Oltenia) 1°. Lanţ. Un lan de fier pentru car (Vâlcea), şez. iii 74/31. 2°. Funia ce se leagă de oiştea unei trăsuri ca să ţie crucea la care se pun caii înaintaşi, ba-RONZI, L. I lll/io; Cf. DAMfi, T. 36. II. Câmp lucrat (H. x 356) de o întindere mare (HERZ-GHER., M. vii 4), pământ semănat (H. X 77) cu acelaşi fel de bucate, ogor (alecsandri, t. 1765) întins, cf. curea, lanţ, arătură, t a b 1 ă. S’au pus o piatră şi... peste lan,... altă piatră, uricariul, vii 17/» Verzeala şi veselia unui lan boronit. I. IONESCU, C. 28. Arau lanuri câte vezi cu ochii. c. NEGRUZZI, I 246. Lan de po-puşoiu. ALECSANDRI, t. 703. Valurile verşi de grâne legănăndn-se pe lanuri, eminescu, p. 236. Nişte lanuri frumoase de grâu, care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. Lanuri de secară. TEODORESCU, P. p. 284. Seceră trei fete la un lan de grâu. SBIERA, P. 107/ao. Eram pe un lan mare şi frumos. şez. II 161/is. Lanuri verzi. SEVASTOS, P. P. 207/,v. Bate piatra lanurile, şez. III 200/H. [Plur. lanuri. ( Şi: (ad I 2°) lână = stinghia de jos a jugului. Cele două jâgle ţin lawi. Ea mai este şi la căruţă, înainte, şi la car, la mijloc, ţinând vătraiele (= scările). (Boureni în Dolj). ION CR. III 347], — Din slav. lanu „lanţ“ (neatestat în sensul a-cesta, dar care a trebuit să existe — poate la Slavii desnaţionalizaţi de Români în Nordul Dunării), din care sârb. lanac e un derivat. în înţelesul II cuvântul e împrumutat din rut. Ian, idem. întinderea de pământ s’a numit astfel după „lanţul" cu care se măsura, cf. funie, curea, prăjină de pământ şi chiar un lanţ de pământ. LĂN s. f. v. lan. LÂNA s. f. Laine; toison. — Părul lung şi moale, care acopere corpul unor animale şi mai ales al oilor (berbecilor, mieilor). Lână se numeşte acest pâr şi când e pe oaie şi după ce s’a tuns şi a fost lucrată. Oile se t u n d când încep să năpârlească, când adică loloaţele (laţele, flin-ticurile s. flintoacele) se prind prin spini, după ce oile împăiază. înainte de a se tunde de tot, oaia se suvin trează, adică se tunde numai pe burtă, piept, picioare şi coadă. Lâna tunsă astfel se numeşte su vintre tură, floci şi d u p i. Unii tund oile şi toamna, pe subt coadă şi pe picioarele dindărăt. Această tundere se numeşte tuşinare, iar lâna tunsă astfel t u -şină. După coloarea naturală, lâna e albă, brumărie, căprie, laie, neagră, săină, sârbă (= cafenie), sură, vânătă. După ce s’a tuns, lâna se spală. Grăsimea lipicioasă care se alege la spălat se numeşte usue (ursuc, suc). Lâna spălată se scarmănă (cârmă-nă) şi se piaptănă. Fitele lungi se numesc păr, calitatea mijlocie miez ură, firele mai scurte canură, iar rămăşiţele (sau lâna tunsă de la coadă) c o d i n ă. Ceea ee rămâne în pieptene se numeşte buci. Lâna rămasă dela cojocari se numeşte furda. După felul oilor, se distinge lâna ţigaie: fină, subţire şi moale; ţurcană: cu firul scurt şi mai aspru; stogoşă: de calitate mijlocie; hăbuceasă: mai lungă decât ţigaia, dar mai aspră şi mai firoasă (H. II 136). Lâna pieptănată se face eaier şi se toarce (cf. furcă, fus), se râş-chie s. se răşchiază (cf. bucată, căleapă, seul, jirebie), se deapănă (cf. ghem), adesea se văpseşte (boieşte, colorează), se urzeşte şi se ţese. Lina = lat. lana. lex. MARS. 222. LÂNĂ — 91 — LÂNCED Oile... lână dau. coresi, EV. 38/V Strângând şi lâna s’au apucat de lucrul postavului. LET. III 263/2i. 0 legăm cu un peatec de lână sau de piale. CALENDARIU (1814) 179/H. Părul [lame] tor îl întrebuinţa ca lâna, pentru straie. DRĂGHICI, R. 65. Dintr’un fuior de o lână ca argintul torcea un fir. eminescu, N. 8. Produceau o cantitate imensa, de piei, blăni..., lânuri pentru diferite întrebuinţări... BOGDAN, C. M. 12. Manile albe, cu degete fine petreceau pe pânzături acul cu lânuri colorate. sadoveanu, P. 26. Mielul se făcuse mare. Acum îi aduse două lâne. ISPIRESCU, L. 209. Lânuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere. CREANGĂ, A. 96. Lâna oilor. ŞEZ. II 194. Un ghem de lână. JARNIK-BÂRSEANU, D. 461. Harnică-i nevasta mea, Că’ntr’o lună Toarce-o lână. ib. 457. O’ndrugă ca lâna. ib. 452. Din cincisprezece lâni Mi-a făcut mănuşi în mâni. BIBICESCU, P. P. 186. A cere lână de la broască = a cere un lucru care nu se află (cf. planta lâna-broaştei). ZANNE, I 338, cf. Iii 203, 204, V 333. 368. || (Literar, după germ goldenes Fliess) Lâna de aur = cea mai înaltă decoraţie din Austria şi Spania, instituită de Filip cel Bun în 1429. | Loc. adj. De lână = făcut din lână. Metanii de lână. c. NEGRUZZI, i 160. Haine, oiorupi de lână. [| Fig. Păr des şi moale pe capul omului (cf. HERZ.-GHER., m. 15) ; puf moale pe frunzele s. cotoarele unor plante (cf. lâna-caprelor) ; un fel de muşchiu, de „mâ-treaţă“ care acopere uneori brazii (cf. DIACONU, P. 46).,|| Compuse: (Bot.) Lâna-broaştei = mătase a - broaştei (Zygnema Ag. şi Spirogyra Link.) PANŢU, PL. Acum se ridică peste suprafaţă, printre alge (lâna broaştei) vârfurile brazilor uscaţi. moldovan. ţ. n. 288. Lâna-caprelor = plantă acoperită cu perişori albi şi deşi, care creşte pe stânci calcaroase şi prin păşuni pietroase, ib. Lâna-apei = flanelle d’eau. DAMfi, T. 186. Lâna oaiei. H. XII 170. [Cuvântul se întrebuinţează de obiceiu la singular, însemnând tot părul de pe o oaie ne-tuns s. după ce s’a tuns şi s’a tors. Pluralul lâne sau lâni însemnează cantitatea de lână tunsă de pe mai multe oi, uneori şi varietăţi de lână (HERZ.-GHER., M. VII 15), în care sens se întrebuinţează de obiceiu pluralul lânuri sau colectivele: lâ-neturi s. f. plur. s. Iâneţ(e) s. f. plur. şi lâneţuri s. f. plur. = tot soiul de lânuri (mai ales colorate). ŞEZ. III 20. Şandramale... pline cu lâneturi [.şi] cu piei de tot felul. E. grigoroviţa, ap. CADE. Lâneţele... în aceste flori... nu-şi pierd niciodată faţa. marian, cr. 29. Dacă coloarea n’a ieşit frumoasă, lâneţele se usucă. PAMFILE-LUPESCU, CR. 24. Deasupra cămăşei pun o bondiţă cusută cu lâneţuri. sevastos, n. 90/m. Ţine între umere un kuman cusut cu lâneţe. id. 90/w. Mai rar se întrebuinţează jşi singularul lâneâţă s. f. = lână, strămătură. îl leagă cu un fir de lâneaţă roşie. gorovei, cr. 4203. J Adjectiv: (lat. lano-sus,-a,-um) lânos, -oâsă = cu multă lână, încărcat de lână; ca lâna, de felul lânei (herz.-gher., m. VII 15), (despre plante) acoperit cu un puf care seamănă cu lâna. O mioriţă lânoasă. ODOBESCU, l 215. Lânoasele oi. COŞBUC, AS 64/22. Filamentele staminelor nude fără peri lânoşi. GRE-CESCU, FL. 16. Oi lânoase. marian, s. I 171, cf. ŞEZ. iii 9/11, zanne, p. i 498, 570; (cu verbul) lânoşi IVa = a scoate părul s. lâna pe suprafaţa unei materii, costinescu. | Diminutive: lâ-nîcă s. f. (pl. -nicuri) = fir de lână în diferite colori pentru brodat ; canva (pamfile, j. iii). Filoftia învăţa cusătura cu tiriplic alb, cu arniciu roşu şi cu lânicuri în fel de fel de feţe. SĂM. IV 845. Batistă... cusută frumos cu flori de, arniciu sau lânicuri, muscel, 5, cf. H. IV 11, 87; — lâ- nuţă s. f. = lână frumoasă. Lânuţa Poleită cu argint Varsă rază pe pământ. DR. V 530; — lâni-şoară s. f. marian. | Nume de agent: «lat. lanarius, -um) lânâr s. m. = negustor sau lucrător de lână; — (cu derivatele) : lânărie s. f. = fabrică sau prăvălie de lână, mărfuri de lână; — lânărică s. f. (Bot.) = a) bumbăcariţă (Erio-phorum angustifolium şi Eriophorum latifolium); b) albumeală (Leontopodium alpinum). panţu, pl. ; —■ lânăriţă (barcianu) şi lânâriţă (TDRG.) s. f. (Bot.) = bumbăcariţă şi f i -r ici că (Fîlago germanica) ib., DAMfi, T. 186]. — Din lat. lana,-am, idem. LÂNÂR s. m. LÂNÂRlCĂ S. f. (Bot.) LÂNĂRiE s. f. V. lână. LÂNÂRIŢĂ S. f. (Bot.) LÂNĂRlŢĂ S. f. (Bot.) LĂNĂUT, -A adj. v. la. LANCASTERIĂN, -A adj. Lancasterien. — După metoda pedagogică a lui Lancaster. Alături de Eteria mai lucra şi o altă societate... al cărei scop era înfiinţarea de şcoli alilodidactice sau Lancasteriane în ţările greceşti. GHICA, s. 97. Gh. Cleobul... publică în Paris, înainte de 1810, table lancasteriane pentru şcolile greceşti. IORGA, L. II 48. [Pronunţ, -te-ri-an. Plur. -rieni,-e şi -rUmi,-e]. LÂNCE s. f. 1°. Lance. 2°. Houlette. 1°. (Milit.) Armă de atac cu coadă lungă şi în vârf cu un fier ascuţit, suliţă, cf. d a r d ă. Lancse = lancea, anon. car., lex. mars. Aceste lănci cumplite. DOSOFTEIU, PS. 26, cf. 35, 132. Visul au arătat cum de o lance... voi pieri. HERODOT, 18. Săgeta şi arunca cu lancea. DRĂGHICI, R. 152. Nu am lance de-apărare. c. NEGRUZZI, II 59/i, cf. I 118, 160. Ce caţî tu la noi în munte? Lance’n coaste, bardă’n frunte...? ALECSANDRI, P. 11 23. Lănci scânteie lungi în soare. EMINESCU, P. 242. Daţi cu lăncile. ALECSANDRI, P. P. 65b/2i. Şi în lance că-l lua. ib. 198/25. Lancea ştie s’o ’nvâr-tească. teodorescu, P. P. 479, cf. 515 (unde lance e glosat prin „ciomag, bâzdoacă, topuz“). 2°. Bâtă ciobănească (T. papahagi, M.), a-vând la vârf un fier ascuţit ca un cuţit (H. IV 155). Păcurar cu lance. Mândrescu, L. P. 52/i. [Plur. lănci şi (rar) lance. Răzămaţi pe lungile lor lance. c. NEGRUZZI, I 160. \ Şi: «ung. land-zsa) lânge s. f. S’au aflat... spade, vârfuri de lăngi şi alte frânturi de arme. MARIAN, T. 229. | Diminutiv: Iânceţ s. a. (plur. -ceţuri ?) = ornament pe cămăşile femeieşti din Răşinar. PĂCALĂ, M. R. 519. | Alt derivat: (cf. fr. laneier) lăncer (lăneier) s. m. = soldat din cavalerie înarmat cu lance, s u 1 i ţ a ş. De mult venise lăncerul a-cesta? C. NEGRUZZI, I 39. Lănceri şi săgetari. BĂLCESCU, M. V. 138. Lăncierii şi poeţii. D. ZAM-FIRESCU, IMNURI PĂG. 27. ]. — Din ital. lancia, idem, poate prin mijlocire ungurească lancsa (landzsa), idem. Cf. lanceo- 1 a t. LÂNCED, -Ă adj. 1°. Malade. 2°. Affaiblî, fati-gue. 3°. Fade. 4°. Languissant, mou. 1°. t (In limba veche) Bolnav. Rugăciurelal credinţeei mântui-va lângedulu [= bolnavulfi N. testament 1648; pre celu bolnavă Bi-BLljA 1688]. 'COD. VOR. 134/1S, cf. 98/s. Measeru şi lângedu [= boliac DOSOFTEIU] sântu eu. PSALT. 134/ib. Şi goniia duhurile cu cuvântul şi lanceolat — 92 — LANDOU toţi lâncezii vindecă. TETRAEV. 212. Cându te văzum ( = văzurăm) lânged sau în temniţă şi venim (= venirăm) mitră tine... ib. 2446. Lânged era (= eram) şl mă socotit. CORESI, EV. 34/M. Setoşii adăpaţî-i şi lângezii căutaţi, cuv. D. bătr. II 50. Pre mulţi lângedzi tămădui. DOSOFTEIU, V. S. 207/», cf. 3 pr. 2°. (Une-ori la cei vechi şi numai în acest sens astăzi, când cuvântul e pe cale de a dispărea) Slăbit de boală, sleit de puteri. Sub scutul nebiruitelor Tale puteri, slabe şi lângede. CANTEMIR, HR. 3As. Tot trupul [e] lânced şi înfiorat, calenda-RIU (1814) 162/a. Iţi sic cu lânced glas. ALECSANDRI, T. 141. Păstorul obosit se trage la răcoare, Ca turma-i lăngedă cătând al apelor izvor. ollănescu, H. o. 267. încovoiata lângedă a trupului. CAR AGI ALE, S. 64/M. 3°. (Bucov.; despre mâncări; poate influenţat de rânced) Fără gust, sălciu. HERZ.-GHER., M. vii 15 (germ. fad, von Speisen). Untdelemn lăn-cid. cuparencu, v. 44. 4°. (Apropiat de unii scriitori de fr. languissant) Lipsit de vigoare s. energie. Acea lângedă şi searbădă monotonie a unora din cântecele nemţeşti. odobescu, iii 100/'n. Melodie... lâncedă, maiorescu, CR. II 226. [Şi: lânged, Iânget,-ă adj. | Derivat: lânce-zhi,-e adj. = lânced. Ce stai lâncezie? TEODORESCU, P. P. 661b. Ce poate să fie De stai lâncezie? POMPILIU, P. P. 48/=.] — Din lat. languidus, -a, -um, idem. Cf. lâncezi, lângoare. LANCEOLAT, -A adj. LanrAoU.— (Bot.) în forma fierului de lance. Foi lanceolate. (Arh.) Stil gotic lanceolat: din perioada în care abundă ornamentele în forma fierului de lance. [Pronunţ, -ce-o-]. — N. din fr. LĂNC^R s. m. (Milit.) , v. lance. } LÂNTEŢ s. a. LÂNCEZEALĂ s. f. v. lâncezi. LÂNCEZI vb. IVa. 1°. titre malade. 2". Manquer d’appetit. 3". Languir, traîner, deperir, vf'geter. 1°. t Intrans. (în limba veche) A fi bolnav, a boli, a se îmbolnăvi. Şi se (= dacă) lâncedzeşte neştire întru voi... [= bolnav u-i cineva N. TESTAMENT, 1048; boleşte cineva BIBLIA 1688], COD. VOR. 134/,-s. 2°. (Popular în Bucovina, în expresia:) Mă lâncezeşte la inimă = îmi piere pofta de mâncare. HERZ.-GHER., M. VII 15. 3°. (Astăzi, literar, în parte după fr. languir) A fi într'o stare de toropeală, a simţi slăbiciune şi oboseală (din cauza unei boale), a tânji; cf. a se topi dea’mpicioarele; a fi lipsit de energie, de poftă de lucru. Mulţi secuii lâncezit-am [noi Românii] sub a pieirei ceaţă, alecsandri, p. iii 567. O făcu de lâncezea şi se topea d’ampi-cioarcle. ISPIRESCU, L. 264. Să lâncezească ca un trântor, id. V. 74/ja-u. Pe paie să lâncezeşti. DOINE, 5/2s.' || R e f 1. Ţi s’a lâncezit sufletul de apă caldă. o. NEGRUZZI, I 329. || Fig. A stagna, a nu mai mişca. întreaga acţiune lâncezeşte. MAIORESCU, D. II 40. [Şi: Iângezi f vb. IVa. j Abstracte: lânce-zire (lângezîre) f s. f. = acţiunea de a lâncezi; bolire, tânjeală, piroteală. Mă faci să mor, Mae-cenas iubite, întrebând, Dece în lângezire molatecă zăcând, Simţirea mi s’afundă. OLLĂNESCU, H. O. 375; — lâncezime (lângezime) s. f. = boală; lâncezeală. LB. Această boală să întâmplă celor ce călătoresc pentru întâia oară pe mare, având şi numire: lingezime de mare. drăghici, R. 10. Cuprinsă de un fel de lâncezime sceptică. MAIORESCU, CR. 11 276; — lângejâne f s. f. = boală. Eu într’a mea lăngegiune te am, Doamne, de vinde-căciune. dosofteiu, ps. 226, cf. 22. însuţi, Dom-nitorule, de cătră toată lângegiunea şi supărarea neatinşi, molitvelnic, ap. GCR. I 220/3;—lâncezeală s. f. = stare de toropeală, un fel de oboseală trupească şi suf lăţească pricinuită de boală, de emoţiuni mari, de supărări, etc. (BIANU, D. s.) ; spec. lipsă de poftă de mâncare (după o beţie s. după mâncări negustoase, cf. herz.-gher., m. VII 15). Luna de miere a trecut... lăsând în urmă puţină lâncezală, câte o leacă de obosnlă, de plictisi ala. CONTEMPORANUL VI, voi. II 194. Se miră de astă lâncezeală, ispirescu, L. 35; — lângezîe s. f. = lipsă de activitate. Lângezia e lucru necurat. jipescu, o. 75]. —• Derivat din lânced (lânged). LÂNCEZfE s. f. LÂNCEZlME S. f. LÂNCOŞ adj. Fier, hautam, superbe. — (Ungu-rism în Munţii Apuseni) Mândru, măreţ, fudul, superb. frâncu-candrea, r. 55. — Din ung. lângos ,înflăcărat". LĂNCOTĂ t s. f. Tromperie, ruse. — înşelăciune, vicleşug. Ouventele rostului lui fără-leage şi lăn-cote (= vicleşug DOS., înşelăciuni cc.2). psalt. 65/5. [Verb; cf. paleosl. lokavinovati „a fi necinstit") lâncoti f IVa = a umbla cu vicleşuguri, a înşela. Cuntiri-te (= opreşte-te) de mânie şi lasă băsăul, nu revni să lăncoteşti (= să-lfl hifleaneşti cor. ; a h i c 1 e n i HUR. d e - a facerea vicleşug dos.), psalt. 67/u-u. $i spre oamvrii tăi lăncotiră (== hitleniră CC.2) cu voie. ib. 171, cf. 146/J3.] — Din paleosl. lokota, propriu „cârlig". LÂNCOTI f vb. IVa v. lâncotă. LÂNDĂ s. f. Lande. — Şes foarte întins şi nelucrat pe care cresc scaieţi şi mărăcini; cf. s t e p ă, dună, pustă. Dunele cele mai mari din Europa sunt cele pe ţărmul francez numit „Lan4es“; ele trec de 50 m. şi tinele ating chiar 90 m. înălţime. mehedinţi, G. F. 144. O negură deasă se’mpân-seşte peste landele pustii, botez, B. 10. — N. din fr. LĂNDAU s. a. v. landou. LÂNDGRAF s. m. Landgrave. — Titlu de nobleţe dat unor principi suverani ai Germaniei de odinioară. Vechii noştri landgrafi, marcgrafi. CONTEMPORANUL, II 247. [Rostit şi accentuat, după fr., şi landgrâv. | Derivat: « fr. landgraviat) lanâgraviât (pronunţ, -vi-ut) s. a. = demnitatea de landgraf; ţara guvernată de un landgraf.]. — N. din germ. Landgraf. Cf. m a r c g r a f. LANDGRÂV s. in. ) ... __ . . !■ v. landgraf. LANDGRAVIAT s. a. j LANDdU s. a. Landau. — Trăsură mare cu patru roate, cu jelţuri încăpătoare aşezate faţă în faţă şi cu acoperişul făcut în două părţi; fiecare parte se poate coborî, după trebuinţă. Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari. C. NEGRUZZI, I 37. Debarca aici dintr’un landou vast şi prăfuit. C. PETRESCU, î. II 243. [Plur. I v. lâncezi. LANDRĂ — 93 — LANGAVIE -douri. | Mai de mult, cu rostire germană, şi: lân-dau s. a. sing.] —■ N. din fr. (După numele oraşului german Landau, din Bavaria, unde s’a fabricat pentru întâia dată această trăsură). LâNDKA s. f. 1°. Vicia striata. 2°. Crampon. 3°. Femme de mauvaise vie. 1°. (Bot.) Plantă căţărătoare (Vicia striata) cu flori purpurii şi violete. PANŢU, PL. 2°. P. anal. (în expresiile): A se ţinea landră = şir, lanţ. Cf. CIAUŞANU, GL. Cu cănii landră = cu hoarda de câni tăbărîţi pe el, de-ţi ia auzul. ION CR. VIII 87. 3°. (Prin Maramureş) Femeie desfrânată. Landră n’am fost, da m’oiu fa (= face), Drăguţ n’am, da mi-oiu căta. ţiplea, p. p. 79. [Şi: loândră s. f. = ceartă; gură rea, bârfitoare. A se lua la loandră — a se certa. Ţine-ţi loandra! REV. crit. iii 153.]. — Cf. langră. lâneâţA s. f. LÂNfiŢB s. f. plur. LĂNfiTURI s. f. plur. LÂNfo’UKI s. f. plur. LÂNGĂ prep. 1°. Pres de, ă cote de... 2°. Outre 1°. Lângă arată apropierea, starea s. mişcarea alături de cineva s. ceva (fără. să-l atingă) : Aproape de, alături de. Sântu Jidovinu născutu întru Tar-sulu... lângă (= 1 a N. TESTAMENT 1648) picioarele lu Gamaliilu. COD. VOR. 37/». Şi fi-va ca lemnul răsădit lângă (=1 a HUR.) ieşitul apeei. PSALT. 1/9. Şi-l îngropări la mănăstire ce o chema Hri-sopoli, lăngă mumă-sa. MOXA, ap. GCR. I 62/a. Se va apropiia lângă voi, BIBLIA (1688) 48. Satul Treabestiul ce iaste lângă târgul lângă Bacău. URICARIUL, XIV 265/». Veni că sânt lângă tine. BA-RAC, A. 56. Mehmed... luase şi pe nepotul său... lângă dânsul, e. văcărescul, ist. 259/i7. Să o omoare... lângă trupul iubitei ei surioare, konaki, P. 87. Se răsădesc aicea pe dinainte una lăngă alta. drăghici, R. 49. Şade deştept lângă comoara sa. marcovici, C. 9/io. A'm luat-o de mână şi am pus-o lăngă mine. C. NEGRUZZI, I 50. Gingaşa floare ce creşte’n vale, lăngă pârău, alecsandri, P. 1 213. Un şanţ lângă Alba Iulia. bălcescu, m. v. 393/m. Şi lângă ea ’n genunche e Arald. eminescu, P. 200. S’au oprit sub tei-u, lângă străin. COŞBUC, F. 70. D-ta să te prinzi în joc lâng’o fată care ţi-a plăcea, creangă, P. 163. Toate fetele ar fi voit să joace lăngă el în horă. ISPIRESCU, L. 185. Cât îi fi tu lângă mine. alecsandri, p. P. 24/is. Lângă ea ai adormit. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 247. Tânăr lângă tânără, ca paiele lângă foc. ZANNE, P. 768. în unire^ cu prep.: De lângă = din apropiere. Să vă depărtez pe dumneavoastră de lângă mine. LET. II 91/n. Iese în galeria de lângă ietacul său. C. NEGRUZZI, I 77. Trist se scula de lângă împărăteasa tânără. EMINESCU, N. 3. Un gemăt ieşi de lăngă pom. ISPIRESCU, L. 83. Bădiţă de lângă noi. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 421. Carnea de lângă os e cea mai dulce, zanne, p. iii 509. Pe (pre) lângă = a) în apropiere de cineva s. ceva, lângă, pe. Şi cursemu pre lângă u[n] ostrovu. COD. VOR. 87A. Purta... pre lăngă piiale câmaşe de lână. MOXA, 394/is. Să aveţi dimpreună judecătorii pre lângă voi. NEAGOE-BASARAB, ap. GCR. I 169/i7. Bătrânii ascultând pe lâng foc, trăgeau eu sorţii. alecsandri, p. i 21. Pe sub colină răul curge ’ncins pe lăngă ea. COŞBUC, F. 124. Se pârpălea pe lângă un foc. creangă, p. 239;—b) alături de, în comparaţie cu. Elefantul ţi se părea purece pe lângă acest cocoş. CREANGĂ, p. 68; — c) în afară de. Eu sântu Domnulu Dumnezeu al tău, pre lângă mine Dumnezei striini să n’aibi. CORESI, ap. GCR. 33/2. Pe lângă aceste mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre, creangă, p. 3. De pe lângă = din apropierea... I-au rupt zaoa de pe lăngă grumaz. LET. II 255/a. Pentru a nu rezleţi feciorii de pe lăngă sine. creangă, p. 3. Stâlpii şi ciubucele de pe lăngă streşină. ISPIRESCU, L. 37. Până lângă = până aproape de, până la... Prăda Schiaii Tara-grecească până lângă Ţarigrad. MOXA, i. 392/12. 2°. (învechit) Afară de, pe lângă. Le-au scris în cheltuială multă şi cu alţi oameni buni încă lângă (= pe lângă) sine. palia (1581), ap. GCR. I 38. Lângă altele de nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat. MAG. IST. I 352/3. Moştenind lângă acestea şi bubele lui Gheizi. uricariul, xv 262. Lăngă aeeaste mai dăm calului următoarele mes-tecături. CALENDARIU (1814) 163/7. Lângă acestea îi povesti şi pricina venirei sale. gorjan, H. i 76. Lângă aceste se măngâe ştiind că în a-celaşi loc nu era niciodată iarnă. DRĂGHICI, R. 140. [Şi: (mai adesea numai grafic): lăngă. | Lângă fiind analizat în mod greşit ca la -f- ăngă, s’a putut forma în loc de de lângă, pe lăngă, formele contrase — întrebuinţate mai ales în Transilv.: dângă (dîngă, dinga) prep. = de lângă. Mândruţa d’ângă el. RETEGANUL, TR. 44/m. Cu bădiţu d’ăngă mine. jarnîK-bârseanu, D. 37, cf. HODOŞ, P. P. 193/i. Drumul... cela dinga sat. ZANNE, P. VI 97, cf. MAT. FOLC. 482, 1018, BUD, P. P. 17; — p(r)ângă (p(r)ingă) prep. = p(r)e lângă. Prângă casa mândrii treci. HODOŞ, P. P. 428/2. Nu face p’ângă noi cale. DOINE, 37/2. Părâuaş de pângă moară. ŢIPLEA, p. P. 61, cf. BUD, P. P., PAPAHAGI, M. 23, 158, ŞEZ. VII 61. L-am sămănat prin grădină p’ingă gard. MÂNDRESCU, L. P. 18/9. Ea prin târg că să’mplimba, Pingă fusă că-m trecea. ŞEZ. VII 60, cf. MAT. FOLC. 990, GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 57, 159, 317, 351, PAMFILE, I. C. 53, viciu, s. gl. Soru-sa mi se punea, Armele lui i le da, Pr’ângă el le încingea, corcea, B. 74]. — în ad casam „acasă", ideea de apropiere putea fi precizată mai bine fie prin ttlac, fie prin longum. Illac ad casam „acolo acasă" arăta apropierea într’un punct; longum ad casam apropierea pe o întindere. Faţă de treci pe la casa vecinului = prin apropierea casei, se zicea treci pe lângă casa vecinului = dealungul casei. Ideea aceasta de „apropiere pe toată întinderea" a slăbit în urmă ; când apud şi juxta au dispărut din limbă, longum ad a ajuns să însemneze numai apropierea imediată. Şi în ital. lungo (un ombra lungo questa, la Dante) şi prov. lonc (lonc lo rei Artus „lângă regele Artus") putem urmări o evoluţie de sens asemănătoare. Cf. lung. LĂNGĂLÂU s. a. Sorte de pâtisserie. — (Ungu-rism în Bihor şi prin părţile nordice ale Transilvaniei) Un fel de plăcintă coaptă în gura cuptorului (vaida) ; o pătură de aluat ce se coace pe o lopată în vatra cuptorului, pe când focul arde de-abinele în lăuntru (ŞEZ. vil 181), pâne lată (bran, S.), coaptă în pripă, pe lopată, în gura cuptorului (POMPILIU, BIH. 1012), 1 i p i e. — Din ung. lângolo ..înflăcărat" (dela lâng „flacără"). LĂNGĂvt t vb. IV” v. langavie. LANGAVlK t s. f. Feston. guirlande. — Ornament arhitectonic de flori şi fructe. LM., cihac. v. lână. LÂNGED — 94 — LANSA [Verb: lângă vi f. IVa = a sculpta, a ornamenta cu langavii; a festona. pontbriant.] — Din turc. iilan-kavi „serpentin, sinuos, în zig-zag" (din iilan „şarpe") • CIHAC, II 589. LÂNGED,-A adj. 1 LANGEJCNE f s. f. I v. lânced. LÂNGET, -A adj. J LÂNGEZt t vb. IVa (ş. d.) v. lâncezi (ş. d.). LÂNGOÂRE s. £. (Pat.) I. 1°. Maladie, infirmitd. 2°. Typhus, fievre chaude. II. Langueur. I. 1". (în limba veche) Boală, infirmitate. Se vindeca ei de lângori [= boalele biblia 1688] cod. vor. 4/u. VUidecă toate lângorile [= boalele cor. 2, neputerile HUR.; neputinţele DOS.] tale. ■ PSALT. 211/2. Acela nevolnicii noştri prihni şi lângorile poartă. TETRAEV. (1574) 212. Boalele şi lângorile vindeca. CORESI, EV. 440/25. După lângoare, de nu se păzeaşte bolnavul, ...întoarce lângoarea şi mai cumplită. VARLAAM, C. 26Ti,a. Să depărta dela ei lângorile [boalele BIBLIA 1688], N. TESTAMENT 5. Lângorile stan-gând eu ruga... DOSOFTEIU, V. S. 68. [ P. ext. (Despre pomi) îmbolnăvire. Pricina- lângoarei pomilor este bătrâneţii, i. IONESCU, C. 16. } F i g. Fiind în lângoarea arieneaseă... dosofteiu, v. s. 202,2. 2°. S p e c. (La scriitorii mai vechi şi în popor; înlocuit tot mai mult prin) Febră tifoidă, tifos, în popor i se mai zice şiboală-mare (H. IX 45), trohnă (ib. XVI 162). Pentru repartizarea geografică a lui lângoare şi t i f o s (şi pentru variantele formale) cf. harta nr. 121 (chestiunea 1629) din ALE. i. Moarte de ciumă şi de lângoare. cuv. D. BĂTR. I 16. Ştefăniţă Vodă au căzut în boală ■foarte grea, lungoare, cu chipul ciumei era boala. M. costin, ap gâdei. L-au ajuns o boală grea, lungoare. MAG. IST. IV IOI/25. L-au apucat neşte friguri cu lângoare. DOSOFTEIU, V. s. 722. Ciuma şi lângoare cea mai. rea. CANTEMIR, IST. 109. Batori au murit în anul 1581; unii sic că... de lângoare. şincai, hr. II 235/V 1 se întâmplă şi moarte de lângoare. E. VĂcârescul, ist. 298/». Asemenea e cu lungoarea, care cât bea mai multă apă, cu atâta i se mai aprinde seatea. ţichin-DEAL, F. 102. Grea lingoare... pe atunci s’a ivit. pann, E. I 83. Au şi murit atunci, de lângoare la Piteşti, p. MAIOR, IST. 192. Aici se bolnăvi de lân-goare. c. negruzzi, I 159. Mai bine aş avea lungoare deeât fată mare. alecsandri, t. 326. Se trezi din s/mm., îngreuiat de lângoare şi de inimă rea. odobescu, iii 206. Influenţa, lingoarea, vărsatul. maiorescu, l. 157. O tăcere lungă... apoi un cuvânt al doctorului; „lingoarebrâtescu-VOINEŞTI, L. D. 231. De lungoare (tifos, lingoare, boală-mare) se descântă rar. GRIGORIU-RIGO, MED. I 103. Zace-un voinic de lungoare. marian, I. 37, cf. BUD, P. P. 43, DOINE, 100/.,, ŞEZ. II 214/„. A fost bolnavă de lungoare. contemporanul IV 391. Şapte draci, şapte lungori. ion CR. 247. Nouă boale şi-o lingoare. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 265. Să te ajungă... şapte lungori. BIBICESCU, P. P. 50. |! Spec. Lungoare neagră = tifos. H. IV 91. Lungoare nebună. MARIAN, NAŞ. 45. 3°. (Bot.) Numiri de flori: Floare (s. rădăcină s. iarbă) de lungoare = plantă ierboasă cu florile galbene (Lysimachia punctata), numită şi: găl-binele, gălbăşoaru. PANŢU, pl. ; ustu-roiţă (Alliaria offiemalis). ib. II. (Latinism s. franţuzism) Lâncezeală, oboseală, slăbiciune, sfârşeală. Românii nu se mai deşteaptă din lângoare. P. MAIOR, IST. 253. [în sensul I 1°, plur. -gori; în sensul I 2° şi II fără plural. | Şl: (-f- linge) lingoare s. f. = tifos. H. II 67, 83, 104, 122, 208; IV 14; VII 363, 367; IX 475; — (+ lung, fiindcă boala ţine, după credinţa poporului, o lună de zile), lungoâre s. f. = tifos. H. III 141, VII 211, X 72, 483, GRAIUL 11 25. I Adjectiv: lângurâs, -oâsă = de care zaci. Vărsatul cel languros. PISCUPESCU, O. 247 (Cf. arom. lânguros = bolnăvicios). (Ad. II, după fr. langoureux) languros,-oâsă = plin de lângoare (II), de sensualitate. Mă oăesc ş’acum de acele prânzuri, unde languros... îmi trădam iubirea singur. OLLĂNESCU, H. O. 370. (Adv.) Aşa te vreau!., zise el îmbrăţişând-o languros. REBREANU, J. 238. Priviri languroase = galeşe, j Diminutiv: lân-gorică s. f. = friguri de nervi, polizu.] — Din lat. languor, -orem „slăbiciune". LÂNGORtcA s. f. (Pat.) v. lângoare. LANGRA s. f. 1". Bruit., tumulte. 2°. Vagabond. 3°. Affnme. 4°. Mot destine ă chasser Ies chiens. 1°. Larmă, zgomot. LB. Fac langră = germ. lar-men, schreien. LB. 2°. Haimana, pierde-vară. A şedea langră = a pierde vremea. Viciu, gl. A umbla langra = a umbla haimana, calindroi, a bate poduri, pierde-vară, a tăia câinilor frunze. REV. CRIT. III 159. 3°. Nemâncat, flămând. VICIU, GL. 4°. Cuvânt care se spune cânelui când îl alungi: Nie langră, strigă la câine pe Jiu şi Ţara Haţegului. VICIU, GL. [Şi: leângră s. f. = sgomot, larmă, frâncu-CANDREA, M. 102]. — Cf. 1 a n d r â. LANGUR6S, -OASA ) „ . , > adj. v. langoare. LANGUROS, -OASĂ J LANGUSTA s. f. Langouste. — Un fel de rac de mare în felul stacojului (homarului) cu antene foarte lungi; se deosebeşte de acesta prin lipsa celor două foarfeci mari de dinainte. E foarte căutat pentru carnea lui gustoasă. — N. din fr. (din prov. langosta, care e un dublet al cuvântului nostru lăcustă). LÂNlcA s. f. ] . . „ !■ v. lana. lanişoArA S. f. J LA’NLfiTE adv. Sous la main. — îndelete (III), la’ndemână, la loc potrivit. Pune sita la’nlete: aşa, ca să ştii de unde s’o. iei cu uşurinţă, când ai nevoie de ea. ciauşanu, gl. — Cf. î n d e 1 e t e. LANOLlNA s. f. Lanoline. — Substanţă grasă, gălbuie, obţinută din grăsimea (u s u c u 1) lânei, întrebuinţată la prepararea unor alifii şi cosmetice. — N. din fr. (compus din lat. lana „lână" şi oleum „uleiu"). LÂNOS, -A adj. LÂNOŞi vb IVa LA NONTRU t adv. = înăuntru. Mearsă mai la nontru. DOSOFTEIU, V. S. 11». LANSĂ vb Ia. 1°—5°. (Se) laneer. — (Franţuzism destul de răspândit). 1°. Trans. A trimete ceva în diferite părţi. Aţi lansat invitaţiile? REBREANU, J. 33. Fig. v. lână. LAXSCHENET LANTERNA (Despi'e o idee, un cuvânt, etc.) A răspândi, a face cunoscut. Rosetti şi Brătianu... mai de multe ori lansaseră faimoasa frază... MAIOIRESCU, D. IV 315. Acest cuvânt... îl lansaseră reporterii de gazetă. GOGA, ţ. N. VI 1233. 2°. (Despre o afacere s. o persoană) A face cunoscut prin reclamă sau prin alte mijloace. 3°. (Despre un decret, mandat de aducere, etc.) A emite. 4°. (Mar.) A da drumul pe mare. A fost lansat azi la Brcst crucişătorul „Duquesne“ de 10.000 [dc] tone. UNIVERSUL, 1930, 12 Oct. 5°. Refl. A-şi da drumul, a se a i e p t a, a întreprinde ceva cu îndrăzneală, a se introduce, a pătrunde într’ o întreprindere. Românul nu este dispus... a se lansa de bună voie în celelalte industrii. 1. ionescu, D. 498. Nevoia de braţe a silit pe arendaşi a se lansa în introducerea maşinelor. id. M. 491. Ce să te lansezi departe m ale administraţiei şcoalelor, când nu ştii până unde... poţi merge f MAIORESCU, D. IV 310. [P a r t. -a d j. lansat, -ă. Publică o desminţire a acestei ştiri care a fost lansată din... cercurile... partidului, CURENTUL, 1930, 24 Nov.]. — N. din fr. (din lat. lanceare, dela lancea ,,lance"). LANSCHENET s. a. Lamquenet. — Un joc de cărţi (ieşit din uz). Să cerc în stos şi’n lanschenet de am noroc, alecsandri, t. 785. — N. din fr « germ. Landsknecht). LANŢ s. a. 1. 1° Chaîne. 2°. Lattes. 3". Chaîne, serie, suite. 4°. Liens, captivite, esclavage, servi-tude. II. 1°. Ancienne mesure de longueur. 2°. Demi-hectare. I. 1°. Un număr oarecare de verigi, zale, inele sau belciuge, prinse unele de altele, cu care se leagă (ferecă) ceva s. cineva; cf. cătuşe, fiare. Lanţ = catena. anon. car. Şi zise se hi leage cu doao lanţure de fieru [: lanţuri N. testament 1648, BIBLIA 1688], COD. VOR. 34/m. Ca ou nişte lanţur[î] de fier legându-mă, rob mă avea. NĂSTUREL, ap. GCR. I 132/4. O zugrumă cu un lanţ şi o belescu. herodot, 226. Un lanţ de aur a iconiţei ce purta în sân. LET. III 193/s4. Din lanţuri izbăviţi, vârnav, ap. GCR. II 194/25. Şapte lanţuri de fier. EMINESCU, N. 7. în lanţuri legat, cutezătorul Nin-Musa intră palid. COŞBUC, B. 15. Porunci să dea drumul la doi zăvoi ce-i ţinea în curte în lanţ. ISPIRESCU, L. 179. Şi eu voiu sări, Lanţ voi sdrăngăni. POP., ap. GCR. II 329/w. Să mă lege’n şase lanţe. hodoş, p. p. 187. Legat... Cu lanţuri şi cu zăvoare. JARNf K-BÂRSEANU, D. 287. Tânăr pus în lanţ. ib. 318. Tu din lanţuri mă sloboade, ib. 215. Am un copil; dacă-l iau în braţe plânge, dacă-l puiu jos tace. (Lanţul). GCR. II 369/32. Leul, şi în lanţ fiind, se uită ca un voinic. ZANNE, P. I 504. Voinic la danţ Şi la războiu în lanţ, se spune celor fricoşi, ib. iv 564. A scăpat oa cânele de (s. din) lanţ: anevoie, dar cu mare bucurie, ib. I 381. H Spec. Lanţ de câne: cu care se leagă cânele. Lanţ de ceas (ornic): cu care se leagă ceasornicul. Lanţ de căruţă: care serveşte la împiedecatul roţilor s. la legatul încărcăturii (HERZ.-GHER., M. VII 5). Lanţurile crucii: la căruţă. DAMfi, T. 10, 15. Lanţ de strâns: la moara de vânt. DAMfi, T. 162, PAMFILE, I. C. 188. (Mitol. pop.) Lumea e cuprinsă şi ferecată cu două lanţuri: Lanţul lui Sân-Petru şi Lanţul lui Sânt-Ion. Când vine Sân-Toader cu caii săi, sparge Lanţul lui Sân-Petru, îşi face drum şi intră în primăvară. Când vine Sâmedru cu caii săi, sparge Lanţul lui Sânt-Ion şi intră în iarnă. MARIAN, SE. II 34, cf. (închinarea lanţului Sfântului Petru) ib. I 232. 2°. S. m. (Probabil, prin confuzie cu laţ) Lemnele de pe căpriori, pe care se pun scândurile la casele acoperite cu blane. ION CR. VIII 90. Cf. H. xil 227. După ce s’a încheiat astfel scheletul, se procedează la punerea stufului pe acoperiş şi pe laturi,... strângându-se între doi lanţi, unul fix şi celalalt mobil, cu teiu sau gânj. GR. S. VI 47. 3°. Fig. (după fr. chaîne) Şir neîntrerupt, serie, înşiruire, urmare, înlănţuire, continuitate, succesiune. Mijlocul lanţului celui nemărginit al fiinţelor. MARCOVICI, C. 11/ro. Un lanţ de dughene de lemn mucede, c. NEGRUZZI, I 194. A noastră fericire schimbă vremea... în lanţ de sărutări. alecsandri, P. I 139. Fluturi mulţi de multe neamuri vin in urma lui un lanţ. EMINESCU, P. 196. Un lanţ de argumentări. MAIORESCU, L. 99. Se uită posomorit la lanţul automobilelor, c. PETRESCU, C. V. 164. [ (Spec.) Lanţ de munţi = şir neîntrerupt de munţi, catenă. Un lanţ întins de munţi, alecsandri, P. ii 109. ^ A se ţinea lanţ = a urma neîntrerupt. Câte neajunsuri, toate se ţineau lanţ! ISPIRESCU, L. 394. Nevoile se ţin lanţ, HERZ.-GHER.. M. VII 5. 4“. Fig. Robie, servitute, sclavie,-cătuşi (fig.). Cu inima’n lanţ băgată, babac, AR. 66. A drago-stelor lanţuri. KONAKI, P. 286. Lanţul mâhnirii. marcovici, C. 16/2. De te-aş fi iubit, n’aş şedea ferecat în lanţ ele doamnei B. c. NEGRUZZI, I 55. Voiu sfărâma toate lanţurile prejudeţelor. i. NE-gruzzi, vi 54. Să mai scapi de-a grijei lanţuri. CONTEMPORANUL, I 894. II. 1°. Lanţ de sece stânjeni = veche măsură (19 m. 67 în Muntenia, 22 m. 30 în Mold.) cu care se măsurau locurile. DDRF. 2°. (Prin regiunile vestice) Iugăr de pământ, pogon. GR. băn. Cf. 1 a n. Tatăl meu a lăcomit La trei lanţuri de pământ. HODOŞ, P. P. 358/». [Plur. lanţuri, rar (în Banat) lanţe. | Diminutive: lănţuş s. a. (plur. -ţuşe şi -ţuşuri) = lanţ mic (mai ales din metal preţios, servind ca podoabă) ; spec. o parte a carului şi a săniei. Lănţuşele de aur. biblia (1688) 68a. Cf. 310, cf. IORGA, S. D. VIII 38/28, ODOBESCU, I 420. Cu lănţuşul pus la gât. TEODORESCU, P. P. 523b. Carul se închide... cu nişte funduri... Aceste funduri au două forme... A doua formă se compune din... lănţuşurile... PAMFILE, I. C. 135. Cf. 155, DAMfi, t. 10, 15, 22; — lănţişor (lănţuşor) s. a. şi m. (plur. -soare şi -sori LB.) = lanţ mic s. scurt. Hier (= fier) şi lănţişoare îmi fac(e) trebuinţă la un pod umblător peste apa Oltului (a. 1836). IORGA, s. D. XIII 93. Ceasornicul cu lănţuşorul de după gât. sadoveanu, i. a. 76; — lănţic s. a. (pl. -ţicuri) = o parte a căruţei, lănţuş. H. IX 202; — lănţuleţ s. a. = lănţişor. POLIZU. | Nume d e a g e n t: (ad II 2°) lănţâr s. m. = inginer de comasaţie (Bihor). COM. A. p. BĂNUŢ.] — Din slav. * lanîcî (cf. bulg. lanec, sârb. lanac, slov., rut. lanc), poate prin mijlocire ungurească (lâne, idem). Şi primitivul lan s’a păstrat în româneşte în amândouă sensurile (v. c.). Cf. 1 ă ij -ţ u h, 1 ă n ţ u i. lAnţAk s. m. v. lanţ. LANŢArICĂ s. f. (Bot.) Nom d’herbe. — Numele unei burueni. H. XVIII 168. LANTERNA s. f. Lanterne. — Felinar. Lanterne transparente, alecsandri, p. iii 83. Lanterna electrică, c. petrescu, î. I 3. Lanternele frânărilor. botez, B. 197. Lanternă veneţiană = feli- LĂNTEŢ — 96 — LAPIDA nar de hârtie transparentă, de diferite forme şi culori, pentru iluminaţii. Era minunată priveliştea ...la lumina lanternelor veneţiene. BRĂTESCU-VOI-neşti, L. D. 220. lanterna magică = aparat cu ajutorul căruia se proiectează pe o pânză albă imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă. Paiaţe cu talgere, o lanternă-magică... TEODOREANU, M. II 509. — N. după fr. LĂNTEŢ s. m. Planehe horizontale. — La garduri, lemnele puse orizontal (ION CR. V 279), scândură dreptunghiulară, groasă, de care se prind în cuie ulucile (GR. S. V 121). Lănteţii de subt grindă, pe care punem slăninile, al lupului, P. G. 27. LANŢiîTĂ s. f. 1°. Lancettc 2°. Danse paysanne. 1“. (Chirurg.) Instrument de chirurgie, având o lamă foarte ascuţită, cu care se vaccinează, se deschide o vână, un abces, etc. Cf. stamati. 2°. (Vâlcea) Joc ţărănesc, un fel de sârbă s. învârtită, jucată de două perechi care stau faţă în faţă. VARONE, J. R. 41. •— După fr. s. din germ. Lanzette, idem. LĂNŢIŞOR s. a. şi m. v. lanţ. LÂNTRU t adv. v. înăuntru. LANŢCG s. a. v. lănţug. LĂNŢOg s. a. şl m. 1°. Chaine, chainette. 2°. Me-sure de longueur. -— (Mold.) 1°. (In limba veche) Lanţ (I) ; (astăzi mai mult cu înţeles diminutiv) lănţişor. Cu două lanţuje îl legară. VARLAAM, c.’tl 823. Au fost legat de brâul zălei cu lanţuh de aramă. HERODOT, 495/!,. I-au băgat înuntru... cu lanţuh de grumazi, let. ii 129/32. îl băgară în butuci şi în lanţuje. DOSOFTEIU, V. S. 28, cf. 42, 152, 1362. în lanţuje nedezlegate l-au legat, cantemir, ist. 307, cf. 57. Heresteie, dălţi, lanţuhuri şi celelalte. drăghici, R. 252. Un urs legat cu lanţug de-un stâlp, alecsandri, T. 1296. Zăvodu’ cel din lanţuh. id. T. 939. Din aur gătite lănţuguri. coşbuc, JE. 135/33. La picioare cu lănţug. mân-drescu, p. p. 97/is, cf. (lanţug) bud,’ p. p. 49. Rob la Turci, Cu grumazu în lănţugi. vasiliu, c. 129, ŞEZ. VI 114. 2°. Lanţ (II 1°). Acei voinici măsoară cu prăjina şi lanţugul locul. STAMATI, ap. CADE. [Plur. -ţuguri şi -ţugi. | Şi: lanţug; lanţâh (lanţuh) cu plur. -fuje şi -ţuhuri; lanţuv s. a. cu plur. -ţuvuri. Un lanţuv de aur. uricariul, XVI 203/22. | Diminutiv: lănţujel s. a. = lănţişor, rătez (şez. iii 87/M). Un lănţujel de aur. uricariul, XVI 205/a. Ţine o mână la lănţujelul amicului. 1. negruzzi, v 67. Trei sute de lănţujele de awr. marian, o. 11 318, cf. 1. 55; şez. ii 87/io]. —■ Din rut. lanc(j)uh lanc(j)ug), idem. Cf. lanţ. LANŢCH, LĂNŢCh s. a. V. lănţug. LĂNŢUf vb IVa 1°. Enchaîner. 2°. Latter, poser des lattcs. 1°. = înlănţui. Vizita colonelului... U lănţui mintea ca prin farmec. Nădejde, ap. TDRG. j (Refl.) în sânul plăcerilor ce nemărginit se lăn-ţXiia. MARCOVICI, C. 15/is. 2°. = Lăţui. Cf. H. XII 140. [Adjectiv: lănţuît, -ă = înlănţuit. Lanţurile ceale lănţuite. BIBLIA (1688) 592. Toate părţile lumei sânt lănţuite tntr’un astfel de chip. bălcescu, M. V. 5/4. Fulgere lănţuite de un nor. eminescu, N. 23. O corabie... lanţuită în anco-rile ei. ODOBESCU, III 248/u. Erau lănţuiţi peste tot timpul, reteganul, p. IV 521. | Abstract: lănţuire = î n 1 ă n ţ u i r e. Note aăunate şi’mpreu-rmte cu foarte slabe lăntuiri între ele. ODOBESCU, II 232], —■ Derivat din lanţ cu suf. -ui. (La scriitorii moderni, după fr. enchaîner). LANŢUJI3L s. a. v. lănţug. LĂNŢULfiŢ s. a. 'I LĂNŢOş s. a. V v. lanţ. LĂNŢIŞOR s. a. J LANŢftV s. a. v. lănţug. LÂnCţă s. f. V. lână. LAOLALTĂ adv. v. olaltă. LĂONTRU adv. = înăuntru. CANTEMIR, HR. 286. La6k s. m. v. lăor. LĂOR s m. (Bot.) v. laur. Lă6r s. m. Filasse de chanvre ou de lin. — Firele de cânepă sau de in din care se face fuiorul; cânepa în forma ei primă de prelucrare (Oraviţa). Com. coca. Inul a devenit o recoltă însemnată... femeile sătenilor năvălesc a-l culege, a-l bate, a da sămânţa arendaşului, iar lăorul a-l topi şi a-l lua pe din, două cu arendaşul. I. IONESCU, M. 467, cf. c. 26, D. 353. Pânză de lăor se zice la pânza din cânepă, x. XVIII 144. Mândră... Cu polcuţă de laor. epure, p. 91. Mi-l lega... cu trei ştanguri de laori. alexici, L. P. 28/27. [Şl; laor s. m. Forma Iv'tr s. m. la cihac, I 141 e suspectă.] — Etimologia necunoscută. (T i k t i n, Dicţ. germ.-rom. credea că ar putea fi lat. liber,-bri „firele de subt scoarţa arborilor" şi-l asemăna, în ceeace priveşte forma, cu fiori din febris). LĂORE s. m. (Bot.) v. laur. LĂORCscA s. f. (Bot.) v. lăuruscă. LĂPĂ s f. Bouillie. — Zeamă groasă. DICŢ. — Din n.-gr. Xaitâţ, idem (Există la toate popoarele balcanice), cihac, II 668. lApĂD vb. I v. lepăda.' LĂPĂl vb. IVa. La,per. — (Despre câni) A bea s. a mânca ceva lingând cu limba. Dar cucoana a-propie paharul aplecat de botul favoritului, care începe să lăpăe, şi lăpăia fi lăpăia, până când... caragiale, m. 334. — Din bulg. lapam „mănânc, sorb cu lăcomie11. LAPANEŢ s. a. Sorte de găteau. — Plăcintă coaptă pe vatră (Bonţ, în Transilv.). PAŞCA, GL. Cf. lăpiştoc, laşpaniţă. LĂPĂST s. a. Ii oue. — Noroiu afund, mocirlă pe marginea râului (Bonţ, în Transilv.) paşca, gl. — Cf. ung. Iapa „mocirlă“. Cf. 1 ă p i ţ i. LĂPĂvlŢĂ s. f. v. lapoviţă. LAPID vb. Ia. Lapider. — (Franţuzism) A ucide cu pietre; fig. a persecuta, a goni din LAPIDAR — 3’ LAPTE rândul oamenilor, cf. boicot a. Te lapidează, te ţ internează la balamuc. TEODOREANU, M. II 458. — X. din fr. LAPIDAR, - adj., adv. Lapidaire. — (Neobişnuit) De piatră; figurat (despre stil s. vorbire) ca tăiat în piatră: scurt şi concis, ferm, energic. Dela malurile... Dunării, unde monumentele lapidare fusese aduse de Traian... ODOBESCU, ist. ARCH. 149. Dumitru Brătianu nu iubea să vorbească mult, dar când vorbea, cuvintele lui pătrundeau şi mişcau sufletele până în adâncurile lor; ele aveau acea formă plastică şi lapidară care caracterizează situaţiunile. STURDZA, M. 64. Scrisă în stil lapidar. MAIORESCU, D. I 54. Lapidarele poveţe ale ilustrului florentin. CARAGIALE, N. F. 95/11. Concizie lapidară, d. RUSSO, bul. COM. IST. I 61. Simţi nevoia... de a fi lapidar. TEODOREANU, M. II 255. — AT. după fr. (lat. lapidarius, -a,-um, din lapis, -idem „piatră"). LAPIDÂRIU s. a. — (Latinism, termen nou de Arh.) Muzeu în care se păstrează monumente de piatră. — N. din lat. lapidarius,-a,-11111 (din lapis „piatră") . LAPIS s. m. sing. 1°. Lapis. 2°. Crayon de nitrate d’argent. 1°. Substanţă minerală de coloare albastră. 2°. (Transilv., Banat) Creion de nitrat de argint (cu care se ard unele boli de piele). Colţurile gurii arse c-u lapis. IRINEU, S. B. 38. — Ar. din lat. lapis „piatră" (în sensul 2° din lat. ştiint. lapis infernus propriu „piatra iadului" s. nitratus). LAPIŞTOC s. a. Espece de găteau. — Turtă de făină de cucuruz (= porumb) frământată cu apă rece şi coaptă în spusă (Sângeorz-Băi). PAŞCA, GL. — Cf. ung. lapis (= lapos) „lătăreţ". Cf. 1 â -piţi, lapaneţ. LApiţI vb. IVa refl. S’etendre. — A se lăţi (despre un aluat, fig. despre un om care ocupă un loc mare), herz.-gher., m. vil 5. — Cf. ung. lapitni „a întinde (aluatul), a face lătăreţ". LAPON, -A adj., subst. Lapon. — (Locuitor) din Laponia, (cetăţean) al Laponiei. Limba laponă. LApOVIŢA s. f. Pluie melangee de neige. — Ninsoare amestecată cu ploaie (H. iv 152, 243, vil 383, X 464, 534, cum e aceea din zilele babelor), zloată (PAMFILE, VĂZD. 169), ciorbă (2°), fleaşcă, f leş caia lă (H. IX 3). Primă verile se arată cu lapoviţă şi călduri. I. IONESCU, M. 60. Tulpine surpate şi în lapoviţă înecate. ODOBESCU, iii 182/24. Caii... răsuflau în lapoviţă. DE-lavrancea, 5 117. Vara..., pe înălţimile mai mici e lapoviţă. popovici-kirileanu, br. 35. Veneau vânturile grele şi lapoviţele. SADOVEANU, săm. V 975. Un vifor cumplit — cu lapoviţă în două. creangă, p. 143. Se întâmplă lapoviţe. şez. IV 128/12. Zăpadă însoţită de lapoviţă ori de vifor. MUSCEL, 36. [Rostit regional şi lapo-ghiţă H. XI, 434. j Şi: lăpăviţă s. f. CADE.; — (pe la Braşov): şleâpoviţă s. f. = noroiu pe drum, când începe să se topească zăpada, fleaşcă. JAHRESBER. VIII 84, ALEXI]. — Din bulg. Iapovica (sârb. (h)lapovica), idem. LAPSUS s. a. Lapsus. — (Latinism) Scăpare . (din vedere), greşeală (făcută din iuţeală).Lapsus ca.lami — greşeală scăpată din condeiu. Cf. maiorescu, CR. II 73. Lapsus linguae = greşeală scăpată din gură. U (Impropriu) Lipsă, lacună; interval de timp. — A', din lf.t. lapsus,-us „alunecare". LAPT vb. Ia trans. Allaiter. — (Complementul: copilul) A da lapte să sugă unui copil, a da ţ â ţ ă, a alăpta, cf. a apleca. Să lăpteze pe fiu-său. reteganul, p. v 27/se. Copilaşul meu, Cine l-a lupta? PAMFILE, C. Ţ. 23. Cf. GOROVEI, CR. 890. [Şi (neobişnuit) : Iăpti vb. IV“. jipescu, ap. TDRG. I Abstracte: lăptâre s. f., lăptât s. a. [Se dă copilul] unei femei spre lăptare. MARIAN, NA. 353. Lăptarea [copilului], id. 142. | Derivat: lăptari vb. IVa (Păst.) = a da să sugă, a apleca. Oaia care fată târziu şi e lăsată să lăptărească mielul toată vara, se numeşte o.iie sugară. GR. S. VI 46.] — Derivat din lapte. LAptÂCIU s. a. (Pese.) v. LAPTAGIOĂICA s. f. \ ijAPTAGlU s. m. j'‘ LĂPTAR s. a. (Pese.) v. lâptaş. lAptAr s. m. lAptArkAsA s. f. lAptArÎ vb. IVa V. lăpta. lApxArîe s. f. \ lAptAk;ţă s. f. J v> ai>te> LAptÂŞ s. a. (Pese.) Gr and filet de piîchc. — Plasă de pescuit, de 40 m de lungă şi de 14 m de lată întrebuinţată în apele curgătoare. Cu lăp-taşul pescuesc 6 oameni în două bărci. Cf. năvod, s e t c ă. jahresber. ix 297. Lăptaşul este o plasă... cu un sân foarte mare... compus din trei sau patru plăşi mari şi împreunate, antipa, p. 427. Ca reşca se pescueşte ca şi cu lăptaşul. id. 431. Pescuirea şalăului se face mai mult cu năvodul şi lăptaşul. fr. atila, 325. [Şi: lăptâeiu s. a. H. li 253; — lăptar s. a. ib. Vil 538], — Din bulg. laptas, idem. lAptAş s. m. (Bot.) v. lapte. LÂPTE s. m. şi a. 1°. Lait. 2°. Lait donne par la trăite de l’ensemble du troupeau. 3°. Lait, suc blanc de certaines plantes. 4°. Sorte de danse paysanne. 1°. Lichid alb, opac, dulce la gust, secretat de ţâţele femeii şi ugerul animalelor mamifere de sex feminin; este primul aliment complet cu care se hrăneşte omul după naştere şi animalul după ce a fost fătat (cf. colastră). Din el se pregătesc multe lăptarii şi brânzeturi (cf. frupt) şi cu el se gătesc multe mâncări. Laptele se suge şi se mulge; el se bea crud sau fiert; dacă-l laşi prea mult să fiarbă, d ă în f o c. Cât timp nu se alterează e numit lapte d u 1 c e. Când mulgi laptele, el face spumă ; laptele nefiert (crud) face de-asupra frişca (s 1 i f c ă) ; dacă-l laşi să stea mai mult, face s m â n t â n ă. Laptele smântânos se numeşte c u mană. (dame, t. 31) ; când, din cauza căldurii, smântână nu se prinde bine de oală, laptele e sborşit (şez.) IX 146). Dacă i se adaugă anumiţi acizi sau fermenţi, laptele se adună, se serbeaeşte, se covăseşte s. se închia- | v. lapte. Dicţionarul limbii romane. 15. VII. 1939. II. II. 7. LAPTE — 98 — LAPTE g ă. Vacii, oii s. caprei îi poate pieri, seca s. fugi laptele; se crede că duhuri necurate îi pot lua laptele. Laptele, îndată după fătare, e mai subţire; la vaca mânzată, e mai gros. Laptele serveşte ca termen de comparaţie pentru coloarea albă curata; cu spuma laptelui se aseamănă o fiinţă albă, foarte frumoasă; scăldatul în lapte, care, după cum se crede, înfrumuseţează pe om, e considerat ca un lucru foarte plăcut, pe care nu şi-l pot permite decât cei foarte bogaţi şi însemnează cea mai mare purtare de grijă pentru cineva. (Cf. CIAUŞANU, V. 29). Lapte = lac. anon. car. Unt de vacă şi lapte de oaie. psalt. 314/8. Cu lapte adapă. CORESI, EV. 39/i. Dinţii lui mai aM vor fi decât laptele. PALIA, ap. GCR. I 36/». Bori ( = borî) laptele mâni-sa în palmă. SF. SISOE, ib. 7/k,. Lapte sar-băd. M. COSTIN, ib. II 12/ie. Au poftit puţinei lapte să mănânce, let. ii 245/i8. De să va găsi ...vreun păstor de oi, să fie mulgând oile stăpâ-nu-său pe furiş şi de va fi văndsând fruptul [: laptele MUNT.], să-şi piardă simbria. PRAV. 30. Astăzi... oile se bagă în lapte. EMINESCU. N. 142. O vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Să se îmbăicze în laptele iepelor. ISPIRESCU. L. 31. Gând a pierit laptele vitei..., atunci se descântă de adusul laptelui, grigoriu-rigo, med. ii 1. Gând dă laptele în foc... şez. ii 68/2=. Lua laptele dela vaci. ŞEZ. iii 133/h. Se întâmplă să fugă laptele dela lehu-ză. MARIAN, NA. 147. Laptele de capră se amestecă... cu al oilor, pamfile, 1. c. 28. Ca să facă unt de-adrepiul din lapte..., pun laptele după mulsoare în putineiu. id. ib. 24/,. Laptele de bivoliţă se întrebuinţează ea şi cri de vacă. id. ib. 28. După ce laptele s’a muls, cl se măsoară eu cotul. id. ib. 32. închegatul sau prinsul laptelui de oaie se face cu chiag. id. ib,. 32. Gând o vacă cu lapte înţearcă sau laptele i se împuţinează, când laptele se întinde ori are o faţă albastră, se sicc că mana îi este luată şi se caută de mană. id. B. 7D. Ca să nu-i sece laptele unei femei... id. B. 42. Strigoii iau laptele dela vacile mulgătoare, id. D. 139. Când mă uit la faţa lui, Parcă-i spuma laptelui. jarnIk-bârseanu, d. 37/»2. E senin ca laptele, doine, ISI/4. | Mâncări preparate cu lapte: Lapte cu orez. şez. vii 75. Lapte cu crupe. ib. Orzul să mi-l dai fiert în lapte. ispirescu, L. 3. Lapte îngrăşat: se pune pe foc lapte dulce... cu sare, şi se lasă până fierbe. Când începe să undească, cu o mână se ţârâe făina, iar cu alta se mestecă în lapte. şez. vii 75. Lapte de pasăre: un fel de mâncare ce se dă mai ales copiilor sau se serveşte ca prăjitură; se face din gălbenuşe de ou proaspăt îndulcite cu zahăr, în care înoată nişte găluşte de albuş bătut cu zahăr. Lapte de găină: gălbenuş de ou proaspăt bătut bine în apă caldă îndulcită cu zahăr; se dă copiilor când tuşesc. LEON, MED. 92. Lapte cu păsat. Mămăligă eu lapte. Cafea cu lapte. Parcă e scăldat în lapte dulce : foarte frumos, curat, spălăţel. ciauşanu, v. A spune şi laptele pe care l-au supt (dela mamele lor), se zice despre hoţii cari mărturisesc totul, fiind bătuţi, chinuiţi, ib. Nu se-alege laptele din păsat (s. grâul din ne* ghină): nu poţi să ştii cum se va desvolta, nu se arată cum va fi un lucru. Cf. ib. Banii sânt ca laptele: nou-nouţi. id. GL. Să-ţi miroase oala a lapte şi piciorul a baligă nu, nu se poate, russo, S. Oaia să o mulgi până îţi dă lapte, că de o vei trage mai mult, sânge, iar nu lapte vei scoate: să nu ceri supuşilor peste puterea lor. ZANNE, P. X 568. Nu lăsa laptele pe sufletul viţelului ! ib. I 498. îi sporeşte ca laptele ţiganului, se zice când crezi că dai de un folos şi te alegi cu paguba, ib. III 5S9. E învăţat ca mâţa la lapte: are năravuri rele. ib. H t 588. Vaca răstoarnă găleata după ce o umple cu lapte, se zice de cei ce-şi batjocoreşte singur munca. ib. I 688. Faptele, faptele, nu oala cu laptele! = omul se judecă după faptele sale. ib. IV 20. Asta-i lapte cu colac, se spune despre 0 întâmplare plăcută, folositoare, ib. III 532. Vacă bună (s. rea) de lapte: care dă lapte mult (s. puţin). dam£, T. 27. Vacă cu lapte (în opoziţie cu ster. rpă) = care dă lapte. (De aici, fig.:) Cu lapte = care aduce foloase, mănos; bun, bine întocmit (s. chibzuit), adevărat; uşor de făcut, cu putinţă. Această meserie e cu lapte, zanne, P. IX 633. Dacă ar fi toate cu lapte, câte le spui... creangă, p. 152. A-i curge (cădea) cuiva lapte în păsat = a-i merge bine, din plin, a izbuti, a reuşi în toate. ZANNE, P. V 92, ion cr. IV 22. A fi supt lapte de capră: a fi vioiu, obraznic (ca o capră)), desfrânat, zanne, p. 1 397. A cere lapte dela o vacă stearpă: lucru care nu se poate. ib. 1 500. A-i puţi cuiva botul a lapte: a fi încă tânăr (se zice despre cei râvnitori de lucruri care nu sânt încă de vârsta lor), ib. Când a da din piatră lapte = niciodată, ib. A stoarce (a scoate) lapte din piatră: a fi dibaciu, şiret; a face uu lucru care părea peste putinţă, ib. I 253. Ca musca Î11 lapte, se zice despre ceva nepotrivit, mai ales despre vorbe care nu-s la locul lor. Cf. ca nuca în perete. Cf. ib. I 564. j| (Pat.; după fr. fiivre de lait) Febră s. friguri de lapte, numite în medicină febră ptierperală: boală infecţioasă pe care o capătă unele femei după naştere. (După fr. eroute de lait) Coji de lapte, numite în medicină impetigo : boală infecţioasă de piele, cu bubuliţe mici care fac o coajă gălbuie. (După fr. freres de lait) Fraţi de lapte: care au supt laptele dela aceeaşi doică; îşi datoresc iubire şi sprijin între dânşii. BARONZI, L. 108/m. (Cf. fr. den ts de lait, germ. Milchzăhne) Dinţi de lapte: cei dintâi dinţi la copii, care cad pe la şapte ani. A şi început să-şi schimbe dinţii de lapte. c. PETRESCU, î. 7. A avea dinţi de lapte = a fi tânăr şi, prin urmare, copilăros, nepriceput, necunoscător de ale vieţii. ZANNE, II 118. (Astron.; cf. fr. voie de lait) Calea laptelui = calea lactee, drumul robilor. culian, c. 53. papă-lapte = om care nu e bun de nimic, lipsit de energie şi iniţiativă, care e copilăros şi naiv. Nu e de samă, e un papă-lapte. mat. folc. i 725. Lapte (s. mursă) de miere: apa cu care s’ au spălat vasele în care s’ a scurs mierea. MARIAN, INS. 147. Cf. PAMFILE, s. V. 211. Lapte de piatră = concreţiuni calcare din peşteri, stalactite, stalagmite (pisate, se dau vitelor ca să nu piardă laptele). LEON, MED. 116. Cf. FRÂNCU-CANDREA, M. 41. Se ia o bucată de lapte de piatră, se pisează şi se dă vitelor în apă sau în tărîţe. GRIGORIU-RIGO, M. ii 3. După ce zeama [de coji de moşdrean] s’a răcorit, se pune lutul roşu... şi lapte de piatră (nisip vânăt-gălbuiu ce se găseşte pe la stâncile de munte) amestecându-se bine. pamfile-lupescu, cr. 152. Lapte de var = var stins, subţiat cu apă. Acest terciu îl întrebuinţează ca şi laptele de var. PAMFILE, I. c. 382. Varul... se stânge mai întâiu cu apă, se face lapte — lapte de var — şi cu acest semi-lichid se văruese casele. PAMFILE-LUPESCU, CR. 227. || Spre a arata ceva imposibil, ceva ce nu se găseşte sau spre a exprima „îndestularea tuturor lucrurilor" (LB.), se zice: lapte de vrabie (zanne, P. 1 702) s. de cuc (ib. 1 453), de bou (ib. I 334) s. de pasăre (această din urmă expresie se găseşte şi în limbile balcanice, cf. PAPAHAGI, P. A. 163; 408, cf. şi lat. lac gallinaccum = copia om-' nium rerum). Pofteşte la lapte de oue şi la urdă de curcă. ZANNE, P. I. 453. Cu bani găseşti şi lapte de pasăre! id. v 64. Să-m,i fi cerut şi lapte de pasăre, şi i-aş fi adus ! ciauşanu, gl. Diferite preparate alimentare din lapte (com- LAPTE — 99 — LAPTE puse cu acest cuvânt) : Iapte-acru (LB.): se face din lapte fiert (în ceaun, fără a-i da foc mult H.Xll 462) şi pus în putină cu chiag, acreală (H. VIII 298), smântână (H. XIII 449, XVI 227, 330), cuib de lapte acru (III 310), cu zer (pamfile, i. c. 24/ss), covăseală (H. VIII 206) sau numai alt lapte (H. XVI 413) nefiert (H. VIII 260, III 96, 11 262) să stea 2-3 zile (la un loc mai răcoros şi cu temperatura constantă H. VIII2 213), ca să se înăcrească. Se face de obiceiu toamna (H. XV 99, xvi 282, viii 98, PRECUP, P. 20), pe la Ziua Crucii, ca să se păstreze pe iarnă (H. XIII 175), dar şi primăvara (H. XII 366). în unele locuri se face şi din lapte nefiert (H. XVII 233) sau din zară (H. XVII 368). Laptele-acru poate fi gros sau subţire (H. xiv 416). Se mai numeşte şl lapte-gr os (h. xvii 349), lapte-covăsit (H. III 71, V 418, XVII 368), samachiş (H. XII 301 = lapte.acru de vară şez. ii 43/si, pamfile, I. c. 26) ; broştiol (PAMFILE, 1. C. 26), zară (VAIDA), c h i ş 1 e a g (PAMFILE, I. C. 24) şi ţ iţe iu (când e subţire ŞEZ. II 44b/i3, PAMFILE, 1. c. 26, H. XII 415). Logofete brânză’n cuiu, Lapte acru’n călimări, Chiu şi vai prin bu-sunări. creangă, A. 11. (F i g.) Mi-i lapte acru la inimă = am stomacul deranjat; sunt mahmur. herz.-gher., M. vii 5; — lapte-bătut = lapte lăsat să se închege, care se bate în putineiu cu bătătorul şi i se scoate untul, zară. Cf. PAM-FTLE, I. C. 25, H. II 145, 254, IV 28, V 189, 483, Vil 484, ix 6, 18, 60, 143, XI 98, XIV 59, 307; — lapte-covăsit (LB.): lapte acru făcut din lapte de oi fiert (PAMFILE, I. C. 25) înăcrit cu covăseală s. chiag, ori din zară. H. I 139, II 254, III 71, IV 28, 55, V 408, 418, VII 372, IX 452, 496, XII 96, XIV 21, 59, 161, 376, XVII 263, 368, 392, 444, XVIII 34. Puseră... lapte covăsit la masă şi au şezut a prânzi, zanne, P. 1 499/^; — lapte-de-putină: se face punând în putină alternativ lapte dulce şi lapte fiert, scurgând zerul ce se alege (H. IV 252) şi lăsându-se să se îngroaşe (H. II 244). Cf. H. Vil 50, 262; — lapte-de-şteand (H. XI 275) = lapte-gros: făcut din lapte dulce cu puţin chiag şi pus în şteanduri să dospească (H. XVII 349) sau în burdufuri (jaiiresber. xvi 218) ; cf. H. IX 154 ( = lapte acru), IX 496 (— lapte covăsit), xiii 100. Ce folos de lapte gros, ldajcă-i în burduf de câne! (cf. brânză bună în burduf de câne), se zice despre un om deştept, dar stricat, nărăvit. Cf. zanne, p. iii 588; — lapte-prins : laptele nefiert, strecurat prin sită, e pus la prins în oale acoperite şi apoi smântânit, chişleag. Cf. DAMfi, T. 31, H. 11 44, V 355, ix 246; — lapte-ţiţeiu: subţire. H. xi 268. Cf. iaurt, j i n t i ţ ă, pocriş (poc reală), sb urată, scopt, sminchişă, strftgleaţă, zară. 2°. (Cu pluralul lapţi, mai rar lăpţi) Mulsoarea tuturor oilor dintr’o turmă s. a mai multor vaci (HERZ.-GHER., M. vil 5). Mânzările se mulg de trei ori pe zi şi atunci ciobanii zic că sânt în trei lapţi; mai spre toamnă se mulg numai de două ori sau chiar odată; atunci ele sânt în doi lapţi sau într’un lapte (Cf. H. XIV 68, 105). Părtaşii la o turmă primesc atâţia lapţi cât li se socoteşte după numărul oilor. Acela care are un lapte, mulge odată toate oile, oare arc doi lapţi le mulge de două ori. eminescu, N. 143. Oamenii capătă la patru oi un lapte. conv. lit. XLIV, voi. I 637. Oile la strungă le da; Nu venea lăpţile la măsură, Nici brânza la’nchegătură, mat. folc. 117. 3°. P. ana 1. Suc, must, zeamă (de obiceiu) albă ca laptele, ce se găseşte în unele plante sau fructe; spec. sucul lăptos al cerealelor care nu s’au copt încă. Am descoperit smochinele şi le mergea laptele. DOSOFTEIU, V. S. 106». [Negii] Se ung cu lapte de ceapă. PAMFILE, B. 50. [Bu- bele] Le ungi cu lapte de lăptugă. ib. 17. Pe a-loeuri, vreo tufă de alior, retezată din faţa pământului, plângea stropi de lapte. SANDU-ALDEA, săm. IV 951. Gând greutatea la inimă e dm pricina unei mâncări..., sugi lapte din câteva fire de alior. pamfile, B. 37. (A fi) în lapte: necopt, crud (cf. a da în pânză). Să secerăm grâie’n lapte. MARIAN, D. 164. De le vom, secera când incă vor fi moi la fire, adecă îndată ce nu vor mai fi în lapte, atunci... I. IONESCU, C. 151. Ş’am simţit Că-s oarzele coapte, Orânele’n lapte. TEODORESCU, P. P. 282/n. De-abia-s în lapte [bostanii], şez. 11 6I/12. Lapte de nuci = zeama obţinută din nuci stoarse. Pune-le [pătlăgelelor] sare...., puţintel lapte de nuci şi aguridă, carte de bucate, ib. II 44/2. (După germ. Mandel-milch) Lapte de migdale (amigdale LB.) = emul-siune făcută din migdale dulci curăţite şi pisate. bianu, ,D. s. Lapte de cânepă (s. de sămânţă) = emulsiune făcută din seminţe de cânepă, ib. Pi-s{e]ază sămânţa de cânepă din care se face lapte de sămânţă, şez. iii 18/u. Lapte de bou (s. Iap-tele-boului) = lapte de cânepă (ion cr. iii 118, BREBENEL, gr. P., h. IX 62) ; fiertură de post, foarte gustoasă, din seminţe de dovleac pisate (CIAUŞANU, GL.) ; zeamă de lictar (= magiun) subţiat cu apă călduţă (Densuş) ; prune uscate, coapte şi fierte (viciu, gl.) (Bot.) Laptele cânelui (LB.) = plantă ierboasă (Euphorbia platyphyllos) cu suc alb ca laptele şi cu flori galbene; se întrebuinţează de popor ca medicament pentru vindecarea negeilor şi pecingenii. Se mai numeşte : buruiană de negei, laptele-cucului, laptele-lupului. pantu, pl., LEON, M. 45. Bolnavul se unge la pecingene cu laptele curs din frântura plantei : laptele cânelui. GRIGORIU-RIGO, MED. I, 145; — ar eu (Euphorbia helioxcopia) ; — a 1 i o r (Euphorbia Cypa-rissias). pantu, pl., marian, chrom. 8a i o r (Euphorbia Esula). pantu, pl. :—fr. Tithymale commun. dame, t. 188; — (Euphorbia Villosa W. et K.) păcală, M. R. 19. Cf. H. X 3, 85, 354, 476, 489, 496, 534; xii 286. Laptele căţelei = buruiană otrăvitoare cu care se ameţeşte pestele în pârâu (Rucăr). antipa, p. 782. Laptele 'cucului = a - 1 i o r (Euphorbia Cyparissias). panţu, pl. ; marian, chrom. 8; laptele-cânelui (Euphorbia platyphyllos). PANŢU, pl. ; — a ren (Euphorbia helioscopia) (Haţeg). Cf. marian, ins. 404, LEON, M. 45, DAMfi, T. 186, BIANU, D. S.; H. II 26' 382; IV 44, 268; v 208; IX 49, 95, 122, 447, 472; xiî 259; xiv 65, 173; XVI 159, 395. Laptele lupului (LB.) = laptele-cucului (Euphorbia he-lioscopia). panţu, pl. : laptele-câinelni Euphorbia platyphyllos). ib. Laptele pasării mică plantă ierboasă (Gagea lutea) cu florile galbene. ib. Laptele pasării =băluşcă (Ornitho-galum umbellatum). ib. Laptele-stâncii = lăptişor (Androsace Chamaejasme. ib. Asta e laptele stâncei. odobescu, iii 173/m. Sudoarea-laptelui = captalan (Petasites officinalis). 4°. Numele unui joc ţărănesc. H. x 262, 455. [Cuvântul se întrebuinţează de obiceiu la sing. Plur. lăpturi (mai rar lăpteturi H. 11 71, jipescu, ap. TDRG.) însemnează „feluri de lapte sau mâncări preparate din lapte". Lăpturile şi brânzeturile. PlSCUPESCU, o. 191. Vor avea grâne, poame, lăpturi... c. NEGRUZZI, I 299. Lăpturi, caşcavaluri şi unturi. ODOBESCU, li 96. în sensul 2° se întrebuinţează lapţi, rar lăpţi (articulat lăpţile). | Diminutive : lăptişor (lăpteşor) = lapte dulce, bun; (Bot.) laptele-stâncii (Androsace Chamaejasme). panţu, PL. Să aibă lăptişor la drum. CREANGĂ, P. 45. Cu ce l-adapă? Tot cu lăptişor de iapă. ALECSANDRI, p. p. 106b. Cf. HEM. 278/23; — lăptuţ s. m. Nu-i lăptuţ la mul- II. II. 7* LĂPTETURI — 100 —- LĂPTUCĂ soare. TEODORESCU, P. P. 511, cf. 439; — lăptic i s. m. Cui îi place lăpticî caragiale, m. 334. I Nume de agenţi: (lat. lactarius-um) lăptar s. m. = vânzător de lapte, laptagiu; (Păstor.) ciobanul care ţine socoteala laptelui la stână (marian) ; (cu femininele:) lăptăreâsă (mai rar) lăptăriţă s. f. = vânzătoare de lapte; — (Munt.) laptagiu s. m. = lăptar; cioban (H. XIV 59) care ţine socoteala laptelui la stână. Laptagi-ii au pus apă în garniţe. BOTEZ, B. 170; (cu femininul) laptagioâică s. f. CDDE. nr. 943. | Co- 1 e c t i v-1 o c a 1: lăptărie s. f. = celar, loc unde se strânge şi se păstrează laptele, se face brânza şi locuesc uneori şi ciobanii (H. XII 52) ; prăvălie unde se vinde lapte, brânză, ouă, etc.; mâncări preparate din lapte, lâpturi. O lăptărie la şosea. VLĂHUŢĂ, D. 177. Să nu mănânci verdeţuri şi acrituri, brânsă şi lăptarii, şez., ap. TDRG. | Adjectiv: lăpt6s,-oăsă = care dă lapte (mult) ; care are, conţine lapte (mult LB.) ; de culoarea laptelui, opac. (despre sticlă) care nu e străveziu, mat; (f i g., cf. c u 1 a p t e) adevărat. A avut grijă să tapetesse geamurile interioare eu hârtie imitând sticla lăptoasă, rebreanu, J. 7. Vaci lăptoase. TEODORESCU, P. P. 156b. Gând se pune piatră acră mărunt pisată, seama cărămizie se corăsleşte, căpătând o înfăţişare galbenă-lăptoasă. pamfiLe-lupescu, CR. 57. Mama,... creeându-le toate lăptoase..., cum i le spusesem eu..., m’a lăudat. creangă, a. 61. Iarbă-lăptoasă (Bot.) = la pt e 1 e - c â n elui; — (neobişnuit) lăptiu,-e de culoarea laptelui. Lăptia cale se ivi iarăşi, bod-nărescu, ap. TDRG. | Alt derivat: lăptâş s. m. (Bot.) = un fel de buruiană, cu suc alb, ca laptele, arh. folc. ii 150.] — Din lat. Iacte s. lac, -ctem, idem. Cf. 1 ă p t a, lăptoşa; lapţi, lactat. LAPTiîTCRI s. f. plur. v. lapte. lApt! vb. IVa v. lăpta. LAPŢI s. m. plur. 1°. Laitance. 2°. Rin de veau. 1°. Substanţă albicioasă, opacă, cu care peştii masculi fecundează icrele femelelor (Cf. LB.), fi-c aţ i. Păseoiul are lapţi, peştioaica are icre. conv. lit. xliv, voi. II 268. Când [spintecă mreana], în loc de lapţi, ce să vezi? Ceva ce nu semăna a nimic, ispirescu, l. 280. Impăreeherea [peştilor] se face aşa că se freacă unul de altul, atingându-se pe la aripa din mijloc icrele muieruştîi cu „lap-ţii“ bărbatului. DRAGOMIR, o. M, 208. Lapţii (ficaţii) de mântuşi [= un fel de peşte] câte-odată fac bine bolnavilor. ŞEZ. XXX 115. 2°. P. anal. Ghindurile care se găsesc sub gâtul viţelului şi din care se prepară o mâncare delicată. costinescu. — Din lat. lactes, idem. (Cf. şi germ., în sensul 1° Milchen, în sensul 2° Kalbsmilch, ung. în sensul 1° haltei). LAPXfC s. m. 1 LĂPTIŞOR s. a. 1 V. lapte. lApxIu,-1e adj. J LĂPTlOcĂ s. f. (Bot.) v. lăptucă. LĂPTOC s. a. (Mor.) Abee, fetie, rettUrc. — (Moldova) Canalul de scânduri pe care se duce apa la moară, piuă (şiiz. iii, 6.9/») scoc (DAMfi, T. 148), uluc (H. XII 571), podul apei (PAMFILE, I. C. III), vălau (ŞEZ. VII 187). Tălpi de lăptoace. cod. silv. 17. Bând apă pe lângă lăptoc... donici, F. ii 11. Râul, din cauza ploilor, era tulbure cum e gârla subt lăptoacele morii. COSMOVICI, SĂM. II 458. Mă apropiam de moară. Prin lăptoc fulgerau ape verzi, sadovea-NU, SĂM. iii 711. începu a-i ţişni apă pe nări şi pe urechi ca pe nişte lăptoace de mori. CREANGĂ, P. 242. Mai pretutindeni scocurile s'au lăptoacele sunt făcute din scânduri, pamfile, i. c. 181, cf. ALECSANDRI, P. P. 389, TEODORESCU, P. P. 147 ; ŞEZ. VI 168, H. X 77, 130, 466; XII 571. [Plur. -toace. | Şi: lătoc, s. a. DAMfi:, T. 148, 175, pamfile, I. c. 181, 111, antipa, P. 53. Pârâul e aşa de îngheţat, că, dacă s’ar opri de măcinat, ghiaţa ar veni până în lătoc. contemporanul, ii 215. Mergi pe lătoacc. sbiera, P. 16/u. Dar la moară la mitoc, Nu era apă’n lătoc, Cât să bee-un biet boboe. MARIAN, SE. I 29, cf. NA. 109, SA. 330. El s’a fost îmbătat atunci la lătoc. PAMFILE, V. 114, H. XII 288. | Diminutiv: lătocâş s. a. Cu tesl’a săpat un mic lătocaş. marian, sa. 329], — Din rut. lotoky (rus. latoku, pol. lotok), idem. (Formele cu p s’au născut pe când s. pe unde se zicea şi lătucă, ca la Istro-români, alături de lăptucă). LĂPTOS,-OĂsA adj. V. lapte. LAPTOŞA vb Ia refl. Tourner en lait. — (Neobişnuit) A se face lapte, a se transforma în lapte. DICŢ. [Şl: lăptoşi vb. IVa PONTBRIANT, POLIZU; — inlăptoşă vb. Ia LB.] — Derivat din lăptos. LAPTOŞl vb. IVa v. lăptoşa. LĂPTUCĂ s. f. (Bot.) 1°. Laitue (Lactuca sativa). 28. Vache, vachotte (Lactarius volemus) 3°. Che-vrotte (Cantharellus cibarius). 4°. Cortinarius ilio-podius. 5°. Euphorbe-ă-larges-feuÂlles (Euphorbia Cyparissias). Diferite plante care au lapte (2°) : 1°. Plantă cu suc alb ca laptele, întrebuinţată ca salată. Se mai numeşte: salată, (Mold.) maro 1 e. Panţu, PL. Grădina cu_ lăptuci, retega-NU, tr. 122/23. A dat plugul... în rădăcină de lăptuci. TEODORESCU, P. P. 156b. Foaie verde trei lăptuci... MAT. FOLC. 30. Cf. MÂNDRESCU, L. P. 167/,, ŞEZ. I 111/,. Cf. H. IV 83; VII 385, 418; H 353, 534; XI 326; XIII 104, 385. Lăptucă-de-pă-dure = s u s a i u (Sonchus oleraceus) cuv. D. BĂTR. 1 287, cf. H. XVIII 302. 2°. Burete-dulce (Lactarius volemus) LB. Cf. PĂCALĂ, M. R. 27. 3°. Burete-galben (Cantharellus cibarius) ŞEZ. vil 181. 4°. Bureţi roşcovani (Cortinarius iliopo-dius). panţu,pl. Lăptugă = burete roşu; dacă-l frângi, eură (= curge) lapte; e bun de mâncat şi-l mănâncă aşa crud, cum îl află în pădure, viciu, GL. 5°. Laptele-cânelui (Euphorbia platyphyl-los). H. XVIII 33. [Plur. lăptuci (LB.) şi -tuce (şez. i lll/i). | Şi: (Mold. şi Bucov.) lăptiucă s. f. (Bot.) = mică plantă erbacee cu florile galbene, panţu, PL., cf. H. X 496, lăptiuca-oii = mie cin (Mulge-dium alpinum). ib.; — Transilv.,. Bucov.) lăptugă (lăptiugă HERZ.-GHER., M. VII 5) S. f„ H. III 14, 139, 243. Legi snopii eu legători de lăptugă. ION CR. iii 258. | Contaminare (lăpuc + lăptucă); lăptucul-oii = frumoasă plantă ierboasă (Telekia speciosa) cu miros plăcut; se mai numeşte: brustan, brusture, brusturu-ca-prei, b r u s t u r u - o i i, clocociov, floare-de-brusture-amar, lăptuca-oii, lăpuş-de-oaie, ochiu-boului, soarea-soarelui-de-munte, uăchiui-boului (panţu, PIi., borza, BUL. GR. BOT. XI 52), ureebea-por- .... _. r -.. LĂPTUCEALĂ — 101 — LARG cului (H. X 43). Cf. DAMfi, T. 187. j Diminutiv: lăptuclcă s. f. H. iv 84. |Derivat: lăptu-ceâlă s. f. Cel prins se face acum Lazăr şi jocul se continuă mai departe până îşi fac toţi rândul la lăptuceală. muscelJ. — Din lat. lactuca, -am, idem. LĂPTUCEALĂ s. f. LĂPTUClCĂ S. f. (Bot.) LĂPTUCUL-fal s. m. (Bot.) lăptCgă s. f. (Bot.) v. lăptucă. LAPTURA s. f. (Bot.) Sorte de plante. — (Sălaj) Un fel de plantă ce creşte pe ogoare; e foarte zemoasă şi râmătorii o caută tare. vaida. [Accentul?] — Probabil, un derivat din lapte. LĂPTUŢ s. m. v. lapte. LAPOC s. m. (Bot.) Bardanc (Lappa major) - ■ ■(Ban.) Brustur, panţu, PL. — Din ung. lapu „scaiu“. Cf. lăpuş. LĂPCG subst. Patte. — (Ban.) Piciorul de la glesne în jos, laba piciorului. CADE. — Cf. bulg. Iapa „labă“. CADE. LĂPdŞ s. m. (Bot.) Fleur de coucou, lampette, amourette des pris. — Plantă (H. IX 188, 338. 447, XI 230) ierboasă cu frunze late, puţin dinţate, păroase şi aspre; face flori vinete, aşezate în cerc în jurul cotorului (VICIU, gl.) ; creşte din belşug pe vâlcele; tulpina curăţită de coajă e bună de mâncare (RĂDULESCU-CODIN, 4). Şi mai colo’n răsărit, Nu ştiu lăpuşi a’nflorit, Ori că Turci au tăbărît. RĂDULESCU-CODIN, 4, 85. De deochiat scapi copilul, dacă-i pui pe piept... lăpuşi sau bozi. şez. xii 166. Lăpuş-de-oaie (s. lăpuşul-oii) = lăptucu-oii (Telekia speciosa). panţu, pl. Cf. DAMfi, T. 187; H. IV 44; IX 405. Lăpuş-de-iepure: o plantă (nedefinită), h. ix 405. [Şl: le-puş s. m. H. xi 327. Lepuş-de-capră s. m. = cins-teţ (Salvia glutinosa). LEON, M. 46. | D e r i v a t: (cf. rus. lapumik) lăpuşnie s. m. (Bot.) = buruiană cu foaia lată şi floarea cam gălbioară ; este bună de umflătură. H. ix 70], — Din bulg. lopus, idem (cf. şi bulg. lapuh, lo-puh, de unde vine şi ung. lapu, deci înrudit cu l ă -puc. Cuvântul se găseşte şi la Aromâni: lăpuş). Cf. DR. II 900 şi iii 832. LĂPtŞNIC s. m. (Bot.) v. lăpuş. LAR s. m. l"-2°. Lare. 1°. (La Romani, mai ales la plur.) Divinitatea casei. Lari, zei casnici, dumestici la Romani, sta-m'ati, d. 2°. F i g. (la plur.) Lari — casă, locuinţă părintească. — N. din lat. Lar, Laris, idem. LARD s. a. Lard. — (Transilv., Ban.) Slănină (LB., marian, ins. 7) grasă (pompiliu, BIH. 1012), clisă foarte grasă (FRÂNCU-CANDREA, m. 55), grăsime (vaida). Lard = laridum. anon. CAR. Lemnele în coş se pun orizontal, pre ele se pune glasta, adecă clisa sau lardul (slănina) şi carnea spre a se afuma, liuba-iana, m. 97. [Adjectiv: lărdos,-oâsă t = slăninos, „lardum habens“. anon. car. | Nume de agent: lăr-dâr s. m. (Entom.) = gândăcel (Dermestes lar-darius) mic, de 7-8 mm de lung, care roade pielea şi blănurile; se hrăneşte cu hoituri şi, mai ales, cu slănină. Se mai numeşte: (în Bucov.) codat, (prin părţile apusene) strepede. marian, ins. 7.] — Din lat. lardum. idem. LĂRDĂR s. m. ((Entom.)l LĂRDOS, -OĂSĂ adj. j V‘ ard> lăreA s. f. (Bot.) v. lalea. LARG, -Ă adj., s. a. şi f. i. 1°. Large, vaste. 2°. (Fig.) Large, ample, majestueux. Largement. 3°. Au large, ă l’aise. 4°. Large, coulant, gdnereux. Largement, genereusement. II. 1°. Largeur. 2°. Large, espace. 3°. Stendue libre. 4°. Large (dans l’expres-sion „otre, se sentir au large"). 5°. Abondance. 6". Filet â larges mailles. 7°. Danse paysanne. 8°. Fem-me leg&re, dessalee. I. A d j. şi a d v. 1°. A d j. (In opoziţie cu îngust) Extins în toate direcţiile; p. ext. (în opoziţie cu strâmt) care cuprinde mult, cuprinzător, încăpător, cf. s p a ţ i o s, c o m o d, v a s t. Larg = largus. anon. car. Calea eeaia larga, coresi, ev. 109/g, cf. GCR. Ieşiră la loc mai larg. herodot 443/i.-,. S’au ivit înaintea ochilor noştri o... foarte largă peşteră, aravicon MYTH. ap. GCR. II 130/is. Nas avea mare..., nările largi. BERTOL-do, ib. 169/2. Un loc larg cât o piele de bou. E. VĂ-CĂRESCUL, IST. 257/ao. Multe deşerturi largi. DRĂGHICI, R. 113. în... Moldova... pământurile sânt largi. I. ionescu, c. 96. Largi caftane de Vizir. ALECSţANDRi, p. i 148. Bivolul... plecându-şi fruntea largă... id. p. iii 371. An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte. EMINESCU, P. 237. Am oprit căţeii eare aveau cap mai mare şi bot mal larg. odobescu, iii 42/27. Din larg cuprins de multe zări... coşbuc, B. 18. Umbra unei panamale... cu bordurile foarte largi. c. PETRESCU, î. 12. Căruţa mea e largă, poate să încapă intr’tnsa cât de mult. creangă, A./113. Iată, lumea4 largă, jar-nIk-bârseanu, D. 232. Gură-largă, se zice celui ce vorbeşte mult şi tare. ZANNE, P. II 189. Toţi strig şi fac gură-largă. ALECSANDRI, P. P. 278/.-. Ţara e largă, se zice arătând că eşti liber să faci ce vrei. zanne, P. vi 347. A ieşi (a pleca, a se duce etc.) în (la) lumea largă (cf. bulg. otivam po zemja siroka sbornic, xvil 155/asa) = a pleca în locuri depărtate, a se duce în străinătăţi, a căuta locuri unde viaţa e mai liberă (cf. subt II: largul lumii). Cercam un vad să ies la lumea largă! EMINESCU, P. 203, cf. N. 5. Copiii fără tată, Nu’ncap nici în lumea largă. MARIAN, î. 129. A fi larg în burtă = a fi bolnav; a răbda mult. zanne, p. 11 25. A da (ceva) cu mâneci largi = bucuros, cu plăcere, cu voie bună. ib. III 220. Părinţii fetii... sar de bucurie că le-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mâneci largi. CREANGĂ, p. 168. li strâmtă în şale şi largă în poale, se spune când sântem înşelaţi în aşteptările noastre. zanne, P. 11 426. A face cuiva larg = a se da la o parte, a lăsa locul liber, a nu sta în cale. Duce-m’oiu de-aici din sat, Să le fac la hâde larg. JAR-nIk-bârseanu, d. 188. Când ţi-e larg în casă, pune un spin [la] mijloc: nu lua chiriaşi în casă ! Cf. zanne, p. iii 78. 2°. Fig. (Literar, după fr.) Mare, amplu, cu gesturi măreţe, maiestoase. Vânzarea formală s’a săvârşit în cea mai largă măsură. IORGA, C. I. II 164. Vasilesou... răspundea cu un salut larg, du-cându-şi înainte pălăria. SADOVEANU, P. S. 191/i«. || Adv. Musafirul... se urca în trăsură salutând odată larg cu pălăria, id. 178/w. 3°. (în funcţiune predicativă, în legătură cu a-i fi, a-i face cui/ea) Astfel, ca să te simţi bine, liber în mişcări, nestingherit, nestânjenit; îndemâ-n ă. (Cf. II 4°) Nu m’ai dat după cel drag, Să-mi fie în lume larg. doine, 170/23. în mijlocul codrului, Unde-i larg voinicului. ALECSANDRI, P. P. 98/». 4°. (Mai ales ca atribut la mână sau complinit mai des cu la mână; în opoziţie cu strâns, sgârcits. scurt) Darnic, (ca atribut la inimă) LARG - 102 — LĂRGI generos, galant (cf. II 5°). Domnilor... li se cădea a fi la scrisori largi şi la apucat scurţi, N. COSTIN, ap. GCR. II 9/39. Nu e sgârcit; dimpotrivă, e larg la mână. brătescu-voineşti, l. d. 83. Cu acest prilej constatăm, încă odată inima largă a Românului. SANDU-ALDEA, A. M. 127. Om... cu largă mână. ispirescu, u. 17/,9, cf. zanne, p. 259. [| Adv. Juca larg, boiereşte, şi nu se supăra când pierdea,. REBREANU, J. 60. 5°. Adv. (Complinit mai adesea prin p(r)e) Cu de-amănuntul, amănunţit, arătând toate împrejurările în care s’a petrecut ceva. Vom spune mai larg înainte. DOSOFTEIU, V. s. 105. Scrisorile străinilor scriu prea larg şi de ajuns. GR. URECHE, ap. GCR. I 69Ai. Vremea nu l-au lăsat mai pe larg a scrie. N. COSTIN, ib. II 2/2. Larg şi lat ritorisi pa-pagaia. cantemir, ist. 116. Cf. uricariul, i 32l/3. II. S u b s t. 1°. S. a. Lărgime. Inimii închise... tot largul strâmpt îi iaste. cantemir, ap. HEM. 990/21. O manta..., largul... 6 coţi. URICARIUL, IV 136/i3. De-a largul loc. adv. = în toată lărgimea, cât e de larg (cf. de-a lungul). Şoselele sânt... mai late, ca să poată trece pe ele trei şi patru tră-A'uri d’odată d’a largul lor. slavici-ODObescu, ap. TDRG. 2°. S. a. Dimensiune mare (în sens larg), depărtare nemăsurată; spec. (despre mare, ca span. las largas, fr. au large) partea cea mai depărtată de ţărm. Patru margini de pământ Ce_ strimte-au fost în largul lor! COŞBUC, B. 17. In a, mării crunte larguri Arunc pânze şi catarguri. alecsandri, P. II 143. In larguri veseli pluteau spintecând săratele spume, coşbuc, JE. 12/2s. A lua largul = a fugi. baronzi, l. 45/t. (După germ. das Weite suchen „a fugi“; cf. alerga) A-şi găsi loc alargul = a fugi, a scăpa cu fuga. A început a bolborosi, până şi-au, găsit loc Tilu alargul, de s’au cărat de acolo, barac, t. 41. In lung şi în larg (mai des: în lat) = în toate părţile, în toate direcţiile. Preîmblându-se în lung şi în larg prim, mica cămăruţă... c. NEGRUZZI, 1 19. 3°. S. a. Loc deschis în toate direcţiunile, lărgământ. Şi rădică-me în largu (= spre lărgime DOS.), psalt. 26/14. Domnul auzi-mă întru larg (: in latitudine), coresi, ps. 328. In mijlocul largului să se facă un foc mare. dosofteiu, v. s. 82. Vântul trecea în, larguri ca o suflare de mânie. sadoveanu, M. 182. # (Transilv.) La largul = la loc deschis. Au apucat calea prin cea pădure, să scape undeva la largul, reteganul, p. ii 71/1.-, cf. I 46/so. 4°. Spaţiu liber, în care te poţi mişca nestingherit, te simţi bine, loc prielnic. (Cf. I 3°). (Mai ales în expresia) Ia largul (meu, tău, său...) = nesupărat, în deplină libertate, cu posibilităţi nelimitate de a trăi şi lucra după voie. Să fiu iar la largul mieu! ALECSANDRI, P. I 62. Când s’a văzut în largul ei, a alergat către casă. marian, se. ii 49, cf. sbiera, P. 21/32. A fost la largul său = i-a stat în mână să facă orice, zanne, P. iv 415. La strâmtul tău şi la largul mieu = e vremea mea! ib. Te-oiu prinde eu la largul mieu! (PAMFILE, J. II) = mi se va da şi mie un prilej favorabil ca să te am la mană ! 5°. S. a. Belşug; dărnicie (cf I 4°). (Mai ales în expresiile:) în (s. din) larg = din plin, fără lipsuri. Locuitorii... trăind în larg şi în belşug... ispirescu, U. 56/u. Cu larg = cu mână largă, fără să precupeţească. Luând mir dela mormânt, ei şi-l da cu larg tuturor. DOSOFTEIU, V. S. 188. 6°. S. f. (Pese.) Larga s. radina s. sirecul e o reţea de pescuit cu ochii rari (spre deosebire de deasa). ANTIPA, p. 496, 512. 7°. S. f. Femeie depravată; femeie deşteaptă, umblată în lume, a dracului (Braşov). Com. I. c. PANŢU. [Plur., ca adjectiv, largi, pentru amândouă genurile ; ca subst. în sensurile l°-5°, larguri (rar), în sensurile 6°-8°: largi. | Diminutive: lărguţ,-ă (LB.) şi lărgul£ţ, -eâţă (polizu) = cam larg, destul de larg. Stână acoperită şi mai lărguţă. HEM. 1759/i,. | Abstracte: lărgime s f. = faptul de a fi larg; întindere în toate direcţiile; loc larg, deschis, liber; libertate în mişcări, larg (II) ; lăţime. Al nostru iaste a ne bate la strâmtoare, iar ia, lărgime iaste a lor. HERODOT, 442/» M’ai scos la lărgime, loc de alintare, dosofteiu, ps. 51. Să adunară tot norodul la lărgimea (lat. platea) cea dennaintea porţii apei. biblia (1688) 349. Hotă-rînd lărgimea şi adâncimea, au poruncit ca să sape şanţu (a. 1773). GCR. II 92/22. Lărgimea pustiei. MINEIUL (1776) 80. Lărgimea spatelor. BELDIMAN, N. P. 1 102. Cf. IONESCU, C. 135. Numai la lărgime iese la iveală firea cea adevărată a omului. SLAVICI, N. II 230. (Literar) Lărgime de vederi. TDRG. Lărgimea unei haine;— (Vechiu şi regional prin Bihor) lărgământ (plur. -mânturi) s. a. = larg, lărgime, amploare. LB. Lergement = spa-tium, amplitudo. ANON. CAR. Pus-aî în lărgă‘ mentu (= în largu cor.2; la largu DOS.) picioarele mele. PSALT. 52/4. Cf. 254/8. tmblă în lărgământ. coresi, ps. 336;— (din ital. larghezza, fr. largesse literar, puţin întrebuinţat) largheţă s. f. = dărnicie, generozitate, galantomie. COSTINESCU. | Alt derivat: lărgău s. a. = oală largă la gură. H. XVIII, 62.] — Din lat. largus, -a-um, „bogat, darnic“, (în limbile romanice) „larg“ (I 1°). Cf. prelarg, lărgi. LĂRGĂMÂNT t s. a.] LĂRGÂU s. a. j- v. larg. LARGH&ŢĂ s. f. J LÂRGf vb. IVa (S’) elargir, (s') agrandir. — (Adesea în opoziţie cu strâmta s. îngusta) Trans. (rar absolut) şi refl. A (se) face larg, a (se) întinde. Lărgeaşte rostulu tău şi îm-plea-l voiu. PSALT. 168/u. Să lărgimu brazdele ini-miei noastre. CORESI, EV. 233/i2. De atunce tot se sfădesc cu toate ţările şi nu au răzbun, ce (= ci) lot lărgesc de toate părţile, moxa, 405/3e. Dela Perşi până la Finichi... să lărgeşte acest uscat. rfE-RODOT, 219/o3. Mi-ai lărgit paşii. DOSOFTEIU, PS. 54. Hotarele lor le lărgeşte. LET. i 47/»-,, DRĂGHICI, R. 54. Să lărgiţi casa. teodorescu, p. P. 175b. M’am mai lărgit şi eu cu curtea! — am mai cumpărat loc alături şi am făcut curtea mai mare. ciauşanu, GL. O lărgit cămaşa = a făcut-o mai largă. HERZ.-GHER., M. Vil 5. Lărgesc o legătură = germ. nachlassen, lockerer binden. polizu. 4ţ A-şi lărgi manile s. maţele t = a se lâcomi, a fi nesăţios. Nici mai pot sătura nesaţiul Ducăi Vodă, că i se,., lărgise maţele spre luat. LET. II 26/,0. Duca-vodă şi-a lărgit mânele spre lăcomie, let. ii 19/21. A-i lărgi cuiva t = a-i face drum. în vreame de greutate Mi-ai lărgitu-mi pe departe. DOSOFTEIU, PS. 18. 1! (Franţuzism? Despre ochi) A deschide mari, a holba. Lărgi cu mirare ochii albaştri. C. petrescu, î. I 8. [ | Şi (rar): înlărgi vb. IVa DICŢ. | Adjective: lărgit (înlărgit; cu negativul nelărgit),-ă = (făcut) larg, întins; (despre ochi) holbat. Domnie fericită şi în toate părţile înlărgită (a. 1683). SICRIUL de aur, ap. BV. 1270. El sta cu ochii lărgiţi, ca două găuri întunecoase. sadoveanu, M. 104;— Iărgitor, -oare = care lărgeşte, întinde. (Substantivat) lărgitoăre s.f. Lărgitoare se numesc mai multe piei făcute în forma căputei, care se bagă între captă şi căputa papucilor (= ghetelor ) spre a se lărgi după trebuinţă. liuba-iana, M. 127. | Abstracte: lărgire s. f. = acţiunea s. faptul de a lărgi. Lărgi- LĂRGIME — 103 — rea stomacului, bianu, n. s.; — lărgitură s. f. ANON. CAR. Cf. FRÂNCU-CANDREA, M. A. 103]. — Derivat din larg (cf. lat. largior, -iri „a dărui", it. lărgire „a dărui“, fr. elargir „a lărgi"). LĂRGIME s. f. v. larg. lArgitCrA s. f. v. lărgi. lArgCt,-A adj. ] \ v. larg. adj. J lărguleţ, -eAţA LARlCE s. f. (Bot.) Mel&ze (Larix sibirica). — (Latinism, neîntrebuinţat) Zad. [DICŢ. accentuează şi lârice. | panţu, pl. dă şi o formă, suspectă, lăriţă s. f.] — N. din lat. Iarix, -rîcem. Cf. laris. LARIngA t s. f. (Anat.) v. laringe. LARiNGE s. m. (Anat.) Larynx. — Gâtlej, organ situat în gâtul omului, cuprinzând partea superioară a trabeei — prin care răsuflăm — cu coardele vocale, care produc vocea. In partea de dinainte a laringelui e mărul lui Adam s. nodul gâtului. Cf. gâtlan, gâtiţă, răsu-flătoare, beregată, înghiţit oare. [Şi: laringă t s. f. In larmgă mi s’au oprit. CANTEMIR, IST. 160. Ca termen ştiinţific şi: «lat. larynx) larinx s. a. (accentuat larinx şi larinx). | Familia: «fr. laryngite) laringită s. f. = inflama ţia mucoasei laringelui, dureri de gât;— «fr. laryngoscope) laringoscop s. a. (Med.) = instrument cu ajutorul căruia se poate examina laringele pe dinăuntru; — (fr. laryngoscopie) la-ringoscopie s. f. (Med.) = examinare medicală a laringelui; — (fr. laringologie) laringologie s. f. (Med.) = studiul ştiinţific al laringelui; tratat despre laringe]. — N. din lat. ştiinţ. larynx (grec. lâQvyţ, ).â-Qvyyoţ), idem. laringItA s. f. LARINGOLOGIE s. f. LARINGOSCOP s. m. LARINGOSCOPlE s. f. (Med.) v. laringe. LARIS s. m. (Bot.) Alisier (Pirus torminalis). — Sorb. Larisul, sau precum unii zic sorbul, este ccl mai bun soiu de lemn de munte. COD. SILV. 19. [Accentuat, probabil, lăris.]. Cf. larice. lAriţA s. f. (Bot.) v. larice. LArmA s. f. 1°. Alarme. 2°. Tapage, vacarme, ba-garre. 1°. (învechit) Alarmă. Ţeara suna de crunte larme. ALECSANDRI, P. iii 327. Târgoviştea e’n larmă în zi de sărbătoare, id. ib. 324. Cu strigarea informa larme, zilot, cron. 353. Toţi oştenii fruntaşi ce’n larme A.u fost în mai multe daţi... c. negruzzi, îl 74/i». Şi larmă că mi-şi striga, ale-xici, l. P. 50/». # A da larmă = a da alarma, a alarma. Dase larma pe la casele boierilor, c. ne-gruzzi, i 153. 2°. Sgomot mare, gălăgie (cf. LB.), vuet, tumult (STAMATI, com. AR. TOMIAC), holcă (ŞEZ. III lo/is), harhăt, harmalaie. Larme = [ung.] larma, viski, CÂMP. 221. Svadă, larmă, economia, 183. Larma a tot înverşunatului norod... o au alinat, tichindeal, F. v. Această larmă şi vuet in norod mă îndemna a crede... c. NEGRUZZI, II 230/w. Larma vânătorească. odobescu, iii 53/i7. Dragii mei, destulă larmă şi blesteme! OLLĂNESCU, li. O. 90. Larma dulcilor cuvinte. VLĂHUŢĂ, P. 102. Auzind larma cea mare. TEODORESCU, P. P. 152b. Cf. şez. iii 15/2s. A face larmă = a face sgomot, gălăgie (LB.) Stăpânii fac larmă unul pentru cinci. SLAVICI, N. 29. Singuratece izvoare fac ca valurile larmă, eminescu, p. 191. Dar ce-ai păţit mă... de... faci aşa larmăt CREANGĂ, P. 304. Cf! ISPIRESCU, L. 75; MAT. FOLC. 74. JŞi: larme t s. f. ] Derivat: lârmăt s. a. = larmă, costinescu. Făcea jidanul larmăt mare. contemporanul, iii 163; — lărmălău s. a. (pl. -laie) = larmă mare, de obiceiu cu bătaie şi tumult, cf. harmalaie. Alegerea se făcea totdeauna cu mult lărmălău. agârbiceanu, L. T. 176.] — Din ung. larma (cf. pol., sârb. larma). Termen ostăşesc, provenind din ital. all’ arme .,1a arme“. Cf. alarmă, lărmui. lArmALÂU s. a. v. larmă. LĂRMALUt vb. iva v. lărmui. LÂRMAt s. a. v. larmă. lArmAzuI vb. IVa v. lărmui. LARME f s. f. v. larmă. LARMUt vb. IV0. 1°. SJalarmer. — 2°. Faire du tapage, du vacarme, crier. —• (Transilv.). 1°. t R e f 1. A se alarma. Pricina încă o spune, pentru ce s’au fost lărmuit Saşii. ŞINCAI, HR. l 316/is. 2°. Intrans. A face larmă, zgomot mare. Când ...gâştele şi raţele... se scaldă lărmuind şi bătând din aripă, e un semn că în curând are să ploaie. MARIAN, O. II 381. Lărmuind cu bucurie, Bat în geam, fac zarvă multă. IOSIF, P. 46. Pe apă merge, Nu stropeşte, Prin trestie trece şi nu lăr-mueşte. (= Umbra). GOROVEI, c. 378. [Şi: (ung. lărmăl ,,lărmueşte“) lărmălui vb. IVa = a lărmui, a cermălui. Com. N. DRĂGANU; — (i. (Formulă de despărţire) Vă las cu Dumnezeu. RETEGANUL, P. IV 38/e. # A lăsa încolo = a da bună pace. Ia lasă-mă încolo, mătuşă, nu mă supăra! creangă, p. 189. A lăsa (în pace): nesupărat, a da (bună) pace. A lăsa de râs = a părăsi pe cineva într’ o stare care-l face de râsul lumii. M’o lăsat de râs în sat. ŞEZ. iii 125/0. A lăsa tabără : grămadă, una peste alta. zanne, p. iv 642. A lăsa (pe cineva) la sapă de lemn = a-1 aduce la sapă de lemn, a sărăci pe cineva fu-rându-1 sau purtându-1 prin judecăţi. S’a ţinut de capul lui până l-a lăsat la Sapă de lemn. boceanu, gl. A lăsa pe cineva în boii săi (pann, p. v. iii 133). A lăsa pe cineva mort (reteganul, p. v. 4o/3) = a-1 omorî. A lăsa cu zile = a cruţa, a nu omorî. S’au rugat foarte să-l lase cu zile. SBIERA, p. ll/»s. || Refl. (în legătură cu un adjectiv predicativ). A se da, a da cuiva voie să..., a admite să... Mă las fotografiat (cf. germ. „sich photo-graphieren lassen“). c. PETRESCU, C. V. 25. Nu se sfia... să se lase sărutată, id. î. II 227. Nu se lăsa prea mult rugat, agârbiceanu, l. t. 39. Acum nu l-ar mai fi sfătuit să se lese doborît de nedreptate. V. I. POPA, V. 110. 6°. Trans. (Complinit prin în grija, paza, s'ea-ma, ştirea, voia s. pradă cuiva) A nu se mai ocupa de cineva, a se desinteresa-. Lasă grija sfinţilor în sama părinţilor. EMINESCU, P. 162. Copiii şi nevasta îi las în ştirea Celui de sus. CREANGĂ, P. 46. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 325/t. Las'... boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2/33. Să-şi lese soţia în plata lui Dumnezeu. SBIERA, p. 55/7. O lăsă acolo în pădure în paza Domnului. STĂNCESCU, B. 289/». Dar pe mine cui mă Ieşi? POMPILIU, B. 76/0. Lasă-mă în voia mea. DOINE, IO/23. îl lasă în grija morţii. ŞEZ. III 237/u>. Vai de stăpânul care lasă laptele pe seama viţelului! se spune de cel ce nu grijeşte de ale sale. ZANNE, P. iv 630. Las(ă) pe mine! = nu te inai interesa de..., bi-zue-te pe mine, că voiu face eu ce trebue să fac. Cucoană soacră..., las’ pe noi, atâta-ţî zic! alec-san.dri, t. 436. A lăsa pe cineva în salba lui = a-i da voie să lucreze după năravul lui. zanne, p. 111 356. A-l lăsa în banii lui: în plata Domnului. ib. v 70. A lăsa la o parte s. (mai tare:) baltă = a nu se mai ocupa s. interesa de ceva. Of. baltă. A lăsa dracului (s. la dracu) s. nalbei (s. la naiba) s. Ia focul = a nu mai ţinea seama, a nu se mai gândi la..., a nu mai fi preocupat de... Te las naibei, sărăcie! jarnIk-bârseanu, d. 285. Lasă boii dracului! DOINE, P. 297/s. Lasă prânzul la focul si cutitul la dracul. BIBICESCU, P. P. 98. 7". Refl. (Construit cu acuzativul persoanei şi completat prin: în credinţa, voia, grija, nădejdea, seama, etc. cuiva sau cu dativul) A-şi pune încrederea în..., a se încrede, bizui, întemeia; a se da după... M’am lăsat într’a lui credinţă. DOSOFTEIU, V. s. 338. S’au lăsat lui, ca să o grijască după moartea ei. URICARIUL, XVI 50. Iată că ne lăsăm- întru a ta voinţă. MARCOVICI, D. 17/5. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267/i». Omu’ se lasă în credinţa ei. şez. V. 20/w. De te laşi pe seama slugii, Dai de fundul- pungii! ZANNE, P. iv 595. Lasă-te pe mine! = încrede-te în mine, bizne-te pe mine! A se lăsa pe mărturia cuiva = a face apel la cineva să mărturisească. Mă las pe mărturia a toată Moldova. N. COSTIN, ap. DDRF. (= je m’en remets au temoignage de toute la Moldavie). 8°. A nu mai continua (o îndeletnicire, o meserie), ci: a înceta s. a se retrage (din...), a renunţa la..., a a b cfci c a dela..., a nu mai stărui, ci: a se des bura (de un nărav, etc.), a se vindeca (de o jjatimă). Trans. Jupănul, amărît, „lăsă“ hanul şi se retrase din negoţ. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV, voi. II 656. Lasă un nărav = se vindecă de nărav. GOROVEI, C. 2516. A lăsat tutunul = a încetat să mai fumeze, s’a desbărat de fumat. (Expresii analoage la popoarele balcanice, papahagi, p. a. 444). | Trans. şi refl. (Urmat de un substantiv abstract s. de — rar din — + un infinitiv, a lăsa poate fi redat prin „a nu mai“ + verbul corespunzător) A înceta să..., a renunţa la... Lasă jocul = nu mai juca. Lasă gluma (STĂNCESCU, B. 249/22) = nu mai glumi. Te lasă de ceartă! CORESI, EV. 48/i7. Se lăsară de a mai firea viu. dosofteiu, v. s. 74/2. S’au lăsatu de dulceaţa lumiei. CUV. D. bătr. ii 416. Mă las de vlădicie. antim, P. XXIIl/13. Să se lase de a mai ţinea moşii cu anul. uricariul, IV 155/h. L-au gonit până la o pădure şi acolo l-au lăsat de a-l mai goni (= au încetat să-l mai gonească, nu l-au mai gonit). amiras, ap. TDRG. Se lasă de bătaie (RETEGANUL, P. iii 37/,) = nu se mai bat. Să se lese dc spălat (= să nu mai spele) cămeşile. ŞEZ. I. 59/it. Se lasă şi el de împărăţie, creangă, p. 187. îl rugau să se lase de a mai face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. S’au învoit ca să se lese de tâlhărie. SBIERA, P. 267/u. Nu mă las de legea mea. alecsandri, p. p. 211/u. M’am lăsat de oi. MÂNDRESCU, L. P. I6I/10. Din joc mă las. DOINE, 83/i7. Noi de iubit ne-om lăsa.'ŞEZ. I 47b/io. | Spec. A pierde (nădejdea). Au început a se lăsa de nădejdea domniei, let. 140/s. Să lăsasă de sănătate (= pierduse nădejdea de a mai fi sănătos). DOSOFTEIU, V. s. 87. Să lăsasă de viaţa lui (= pierdu nădejdea de a mai trăi)'. MINEIUL (1776), 119, 22. # A se lăsa de cineva = a se desface de tovărăşia cuiva, a înceta de a mai avea legături cu..., a se despărţi de..., a o rupe cu... Au-zit-am... Că te laşi, mândră, de mine. reteganul, tr. 86/m. Mă las de-a mea drăguţă. DOINE, 277/a. Lasă-te puică de mine! ŞEZ. I 291/.0. | Absol. Mă căesc şi mă las. DOSOFTEIU, V. S. 155. 9°. Trans. A nu mai păstra un lucru ce-ţi aparţine, ci a-1 da altuia; spec. (complinit prin moştenire) a transmite prin moştenire, a testa; p. ext. a da în grija s. în seama cuiva, a încredinţa. Şi lăsa-vor striirilor (= străinilor) bogătatea sa. PSALT. 93/m. La moartea lui să lase ceva acestui fecior, prav. 179. Când avea cale la ţară ş-lăsa la dânsul odoarăle. dosofteiu, LĂSA — 106 — LĂSA V. s. 118/». A’« era cu putinţă să lase mai trebuincioasă învăţătură! biblia (1688) 3 pr. 12. Al tău nume moştenire... îl laşi. ALEXANDRESCU, M. 15. Titlurile n’au fost decât pe viaţă, fără a lăsa drept la urmd<şi. BĂLCESCU, M. V. 10/». Când a fost... la mine, mi-a lăsat nişte cărţi. c. NEGRUZZI, I 59. Ochi... plini de suferinţi Ce mi-i lăsară din 'bătrâni Părinţii din părinţi. EMINESCU, P. 128. Vrednic eşti de comoara ce ţi-o las? CREANGĂ, P. 226. De moştenire n’am să-ţi las decât un frâu de cal. ISPIRESCU, L. 147/is. || A face să rămâie. A mânca singur bucatele şi a lăsa altora zeama — a trage singur tot folosul, rămânând pe seama altora foarte puţin sau nimica. ZANNE, P. Iii 496. A lăsat la caiet o margine de trei degete. 10°. Trans. (Complinit mai ales prin „cuvânt" sau prin „cu limbă s. graiu de moarte", „cu jurământ", etc. şi urmat de s ă) A hotărî, a dispune înainte de moarte s. prin testament. Când au murit... au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan, să închine ţara la Turci. let. ii 200/». Când s’an săvârşit au lăsat cu limbă de moarte... uricariul, XXV 70/15. A lăsat cu graiu de moarte... STĂN-CESCU, B. 291/3. O să lan eu jurământ, şez. iv 138b/2». A lăsa moştenitor = a dispune ca cineva să fie moştenitor. Au lăsat moştenitor împărăţiei pe fiu-său. E. VĂCĂRESCUI<\tST. 251/a. 11°. Trans. (Subiectul ţe OMimnezeu s. cineva care are dreptul de a dispWw'J A orândui, a da, a dispune, a hotărî; p. e x t. a da ordin, a porunci (în momentul plecării), a lua dispoziţii (ca ceva să se facă după plecare). Dobitoacele sânt lăsate de Dumnezeu pentru noi. drăghici, R. 66. Eu am şi lăsat personalului .din cancclaria mea să adune adrese. agÂrbiceanu, l. t. 200. Dacă este că a. lăsat Dumnezeu să fim, mai mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dânşii,, creangă, P. 209. Aşa a lăsat D«.m• rUipn. bine, s’aştepţi rău. reteganul, P. iv 60/21. N’a lăsat Dumnezeu bine. doine, 143. A lăsa cuvânt (cuiva) = a dispune, a ordona. Au lăsat cucoanei sale cuvânt acasă, sbiera, p. 223/20. A lăsa ziua bună (cuiva) = a-şi lua rămas bun prin altcineva. Lă-săndu-i ziua bună, se duse cu Apostolii, c. NE-GRUZZI, I 84. 12°. A face să se nască (mai ales un sentiment, o impresie), a provoca, a produce, a pricinui, a cauza. Chibz-uirile neîmplinite... lasă după dânsele în inima noastră mâhniri. MARCOVICI, D. 8/u. Uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. zamfirescu, R. 211. Mătura nouă nu lasă praf în urmă. ZANNE, P. Iii. Zadie băgată ’n casă, Multă zarvă ’n oasă lasă. = norn rea face necaz, vrajbă între ceilalţi casnici, ib. 432, cf. 536. A lăsa urme = a produce, a face să rămână urme. Sania lasă urme albe. ALECSANDRI, P. III 15. Goţii lăsară multe urme. BĂLCESCU, M. V. 9/20. 13°. A face să iasă, să se işte, a produce. Den talăpea ei pară de focu va lăsa. CUV. D. bătr. 11 460. Pe nări flăcări lăsând, teodorescu, p. P. 174b. Fundul căldării lasă scântei, şez. iii 46A. | Spec. A da (lapte). Oaia lasă laptele când se mulge cu degetele udate. TDRG. 4^ A lăsa sufletul t = a-şi da sufletul. Cându-şi lăsa ea sufletul... BIBLIA (1688) 26. A lăsa un cuvânt = a arunca iin cuvânt. După câtăva vreme de tăcere, Dumitru lăsă un cuvânt. CONTEMPORANUL, VI, voi. 11, 296; A-i lăsa sânge (cuiva) = a înţepa s. a face o incizie pentru ca să se poată scurge sângele, a lua sânge. Cf. RĂDULESCU-CODIN, I. 100. Să sc silească... în grab’ sânge a-i lăsa. PANN, E. I 47. Dă să-i lase sânge... STĂNCESCU, b. 139/m. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a-i veni salivă în gură din cauza poftei. Lui Setilă îi lăsa gura apă. CREANGĂ, P. 259. Iţi lasă gura apă uitându-te la ele. şez. vi 152. A lăsat bărbie = îi merge bine, a făcut avere, zanne, p. ii 17. 14°. Trans. A nu achita (o datorie). Nici datorie am lăsat, antim, P. xxv/u. | (Complinit sau nu cu „în urmă“) A face să rămână în urmă, a trece înaintea cuiva s. a ceva. Lăsară în urmă păduri, ispirescu, L. 22. Pe toţi îi lăsară în urmă. id. ib. 80/». | Fig. A întrece, a depăşi. De întâlnea vrun om... pe drum, întreba: departe ai lăsat pe Vodă? CREANGĂ, P. 108. 15°. Trans. A nu mai cere suma fixată s. cerută la început, ci a face o reducere de preţ, a scădea, a micşora preţul, a vinde cu preţ mai mic. Cât laşi orzul? alecsandri, t. 1540. In sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Pepelea mărită capra ! CREANGĂ, p. 43. I-am lăsat caii cu 8000 de lei. N’a vrut să-mi lase nimic din preţ. (Cf. lat. annonam laxare = a lăsa din preţul bucatelor; germ. den Preis nachlassen; pentru expresii analoage în limbile balcanice: PAPAHAGI, P. A. 144). |1 Refl. (Despre ger, durere, etc.) A nu mai avea tăria, vigoarea de mai înainte, ci: a se micşora, a scădea, a se muia, a se potoli, a ceda. Gerul s’a mai lăsat. 16". Trans. A nu ţinea seama, a nesocoti; a nu lua în considerare, a trece cu vederea ; a nu pomeni s. cita (numele cuiva), a omite. Nu trecu nece lăsă (nu socoti COR2., nu î n g ă -d u i HUR.) ruga measerului. psalt. 28/2. Lăudăm pre marele Constantin şi alţii mulţi, pre carii [îi] lăsăm, biblia (1688) 6 pr. 35. Din rugăciunile -mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. (Uneori complinit prin afară) Scriind a lăsat (afară) două rânduri, jj Imperativul las(ă) ! (uneori repetat şi mai ales urmat de ,,că“) „treci cu vederea, nu mai insista", introduce adesea o propoziţie care cuprinde o concesie, o îngăduinţă sau o ameninţare. Las, eă te-oiu juca eu! c. NE-gruzzi, I 10. Ei las, moţopane, că te-oiu învăţa cu! alecsandri, t. 358. Laşă, lasă: Mi-oiu face şi eu casă! conv. lit. a. 1910, 268. Lasă, măi femeie, eă de-om. trăi, vom fi noi mai harnici. CREANGĂ, p, 177. Lasă, îşi zise el, că cine râde mai la urmă... ispirescu, l. 36. Lasă, las, muiere, Că mi-i veni tu acasă! marian, sat. 53. Lasă, numa, bade, lasă. doine, 59/s. Şi cu înţelesul: ..nici vorbă să ştie, să facă (cineva ceva), ete.“ Intrcabă-i [pe orăşeni] ce e bleavu’, resteu’ bulfem’..., că de ţi-o ştie, lasă! jipescu, ap. TDRG. (Ca răspuns, arătând că cel ce răspunde se în-voieşte la ceea ce i se zice şi că va face întocmai): ..Du-te la pădure!“ — Lasă! (— am Să mă duc). pamfile, j. ii. Las(ă) că... (se găseşte şi în limbile balcanice: alb. Ije se, ngr. acpriorE it^ţ, bulg. ostavi 6e papahagi, p. a. '144) = în afară de faptul că, afară de asta. Las că era grozav de mire [nasul], dar apoi era cărligat. NEGRUZZI, I 5.. Lasă că-s din oameni..., dar apoi sânt şi văduvă de trei bărbaţi. ALECSANDRI, T. 101. Las’ că era dela Piatra..., dar era... CREANGĂ, P. 114. Las dacă = să vezi numai că nu... Las dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Oiu vorbi eu şi cu dânşii şi las dacă va fi ceva! id. ib. 13. 17°. t Trans. A nu ţinea seama, a trece cu vederea păcatele cuiva, a ierta. Lăsat-ai (= ier-tat-ai VOR.) fără - de - legile oamenilor tăi. PSALT. 175/i. Lasă-ţi-se păcatele. TETRAEV. (1574) 213/t. Să ne căutăm păcatele noastre si să lăsăm şi grcşalclc altora. CORESI, EV. 18/2. Lăsaţi şi se va lăsa vouă. antim, P. xxvm/32. || (în opoziţie cu „a lua“) A nu mai cere, a ierta. într’un an îl lua [pogonoritul], iară într’un an îl lăsa. NE-culce, ap. TDRG. S’au rugat să lase ţara de bir. LET. 11 203/so. 18°. Refl. (urmat uneori de s ă) A nu mai LĂSA — 107 — LĂSA opune rezistenţă, a ceda, a consimţi, a admite, a-şi da învoirea s ă... Mai nu vrei şi mai te laşi. eminescu, p. 8. Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. p. 535. Se lăsară deci de le puse pecetea lui în spinare, fundescu, l. p. 74/is. | (Mai ales după negaţiune) A nu se lăsa (uneori întărit prin „odată cu capul" s. „nici mort") = a nu se da bătut, a se împotrivi, a nu face concesii, a nu pregeta, a nu slăbi, ci a ţinea morţiş la ceva. Nu să va lăsa până nu va face acel lucru. PRAV. 1148. Nu s’au lăsat, ce (= ci) au jăiluih la Poartă pre Mihai-Vodă. let. ii 427/ss. Să nu se lase până nu-l va săvârşi. DRĂGHICI, R. 148. Nu te lăsa şi luptă-te! COŞBUC, F. 84. Nu se lasă nici moartă, şi uite că te-a adus! D. stă-NOIU, C. I. 59. Nu vru să se lase de pagubă ( = să rămână păgubaş), reteganul, P. V 60/i. Nu se lasă până ce nu găseşte. CREANGĂ, P. 238. Nu se lăsa cu una cu două. ISPIRESCU, L. 83/3t. Nu 0 să ne lăsăm la un lup! RETEGANUL, P. III 32/33. Nu te lăsa! = curaj ! (zanne, p. vi 214), nu te da bătut! Daţi, măi, daţi, Nu vă lăsaţi. jarnîk-bârseanu, d. 416. A nu se lăsa cu (rar pe) atât = a nu se mulţumi cu atâta, a nu ceda, a nu renunţa. Iară Grigori-Vodă... nu s’au lăsat cu atâta... LET. ii 427, cf. iii 195/i3. Nu s’au lăsat (= nu s’a mulţumit) cu atâta. E. KOGĂLNI-ceanu, ap. DDRF. Pe atât nu se lăsa. teodorescu, P. P. 477. 19°. Refl. A nu rezista, a nu mai face nici o sforţare, a nu opune rezistenţă, a se da învins, copleşit de... Se lasă pe mâna medicilor, şăinea-nu, D. u. S’a lăsat copleşit de durere. (Construcţie literară, imitată după franţuzeşte şi puţin obişnuită) Se lasă la o melancolie, c. NEGRUZZI, 1 25, cf. 29, 191. LăUându-se ’n gândire, dorul în el s’a mărit, pann, e. I 33. 20°. Refl. A nu mai insista, a nu mai stărui într’o direcţie, a nu mai urma (un sfat), a-şi schimba intenţia, a renunţa, a se abţine, a se mulţumi cu ceva. S’au lăsat de acel sfat si au trecut Prutul, let. ii 352/s». De aice înainte lăsăm a mai scriere, let. ap. TDRG. Lasă-te, Ţigane, nu merge ! RETEGANUL, P. I 73/:». 21°. T rans. A nu lua cu sine, a face să rămână undeva; p. ext. a uita. Şi-a lăsat (= a depus) bijuteria la bancă. Şi-a lăsa copiii acasă. A lăsat umbrela la restaurant. 22°. T r a n s. A nu face ceva acuma, a amâna, a păstra pentru mai târziu. Am lăsat plimbările pentru mai târziu. Ce poţi face astăzi, nu lăsa, pe mâne. 23°. Trans. A nu mai ţinea, a da drumul să cadă: p. ext. a lepăda. Codru’ frunza-şi lasă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 289. 24°. Trans. A nu mai insista asupra unui lucru, a nu mai vorbi de ceva, a trece la altele; a suprima. Lasă asta acum! ISPIRESCU, L. 37. Vom lăsa actul întăiu = nous supprimerons le premier acte. pontbriant. 25°. Trans. A trimite. Hagi Crăciun, acum scriind, ţ’au lăsat sănătate (Craiova, a. 1790). iorga, s. N. 176. (In ironie) A lăsa sănătate = a muri. Com. T. NAUM. 26°. Trans. şi refl. A nu (se) pomeni, ci a exclude. Lăsă pre sineşi Hristos şi se despărţi den (= făcu deosebire faţă de) toţi oamenii, că ( = fiindcă) el era născut den fată. coresi, EV. t>2 ( /li. 27°. Refl. A nu mai sta drept, ci: a se (a)ple-c a. ase sprijini pe ceva s. cineva, a se r ă -zema, a atârna; trans. ( = fact.; complementul e o parte a corpului) a da drumul să atârne. Acesta... s’au lăsat pre pieptul D[omnu]-lui H[risto]s. DOSOFTEIU, v. s. 28. Mă lăsam tot spre partea dreaptă. MINEIUL (1776) 28,2/j. [Iapa] urechile le lăsase pe spate. c. negruzzi, I 42. Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ. EMINESCU, P. 212. Nurorile... cele mari lasă capul de ruşine, creangă, P. 11. După ce-şi lăsă părul său de aur pe spate. ISPIRESCU, L. 151/4. Se lasă (= atârnă) un fir de păr din cap pe frunte. GOROVEI, C. 2848. # A se lăsa pe tânjală = a se lenevi (ŞEZ. VIII 161), a se lăsa greu. Nu te grăbi cu însuratul... Lasă-te pe tânjală. ALECSANDRI, T. 841. A lăsa buza = a face mutre (în semn de nemulţumire) fr. faire la lippe. DDRF. 28°. Refl. A nu mai sta în picioare, ci a s e aşeza, pune, întinde (pe) jos; a cădea (din cauza slăbiciunii, ameţelii, etc.) ; spec. (mai ales în Mold.) a se culca, a se trânti (spre a se odihni). Mihai Vodă după prânz s’au lăsat să se cam odihnească. LET. III 67/w. Lăsându-se ca să se odihnească... în crevatul său... DRĂGHICI, R. 86. Bătrânul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lăsase pe un scaun. c. NEGRUZZI, I 6. Pe jeţ tăcut se lasă. eminescu, p. 206. Când să se ridice de pe rogojină, îi păru că se lasă pe picioare străine. D. STĂNOIU, C. I. 163. Se lăsă 0 leacă jos pe iarbă şi adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Se lăsă jos ca mort. reteganul, P. I 26/u. S’a lăsat iar jos pe pământ, stăncescu, b. 270/a). A se lăsa pe o ureche = a neglija ceva. ZANNE, p. ii 459. II P. ext. (Ne mai fiind vorba de vietăţi) Trans. şi refl. A (se) aşeza (la fund), a se depune. Marea a lăsat mult nisip în port. PONTBRIANT. Drojdia s’a lăsat pe fund. 1 A se cufunda (în parte). Pământul se lăsa = le sol s’affaissait; grinda, s’a lăsat == la poutre a flechi. DDRF. 29°. Refl. (Adesea complinit prin jos, în jos, în s. pe ceva, undeva, supt, etc.) A nu mai sta sus, ci a se coborî, a-şi da drumul (din sbor), a se slobozi în jos, a se da jos (de pe un loc ridicat); p. ext. a descăleca (întemeind o ţară). Au trecut Prutul... şi s’au lăsat în jos. LET. 1191/io. Soarele se lasă pe orizon. MARCOVICI, 0. 48/is. Toate ţărmurile unde se lăsară mai târziu Elenii, odobescu, I 204. Dar şl de acolo înainte tot n’a vrut să se lase pe şosea (= să ia şoseaua), oi a luat poteca, v. I. popa, v, 110. Calul odată sboară cu el până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată, creangă, p. 196. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii, ispirescu, L. 216. Se lăsaseră din sbor pe stârvul calului. STĂNCESCU, B. 140/u. Cu funia altuia nu te lăsa în puţ. ZANNE, p. v 299. 41= A se lăsa asupra cuiva = a se repezi, a se năpusti. Calul se lăsa răpede asupra calului smcului, ispirescu, l. 27. A se lăsa greu = (propriu) a apăsa cu toată greutatea corpului ; (f i g.) a face dificultăţi, a nu accepta o propunere fără a face rezerve. De la o vreme corabia dă să se cufunde. Şerpele se lăsa■ greu ca să... înece pe Adarn şi el cu Eva să scape. şez. ii 122/34. „Vezi că aranjasem altceva"... crezu de cuviinţă să se lase greu Ion. C. PETRESCU, C. V. 158. || Trans. A aşeza, a pune ceva jos; a da jos, a coborî. Lăsară (în tâlc: pogorîră) patul cu funii. CORESI, EV. 54/29. Lasă în jos gulerul blănii, c. PETRESCU, c. V. 157. Lasă puşca jos. STĂNCESCU, B. 23/o. Lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75/s. Lasă perdeaua! 4t= A nu lăsa cuvântul jos f = a se ţinea de cuvânt. Cuvântul meu gios nu-l voiu lăsa. LET. 11 209/. 30°. (Despre noapte, ploaie, negură, vânt, etc., închipuite ca venind din înălţimi) A se produce, a se face, a începe. Se lăsă vânt cu vihor pre Dunăre. mag. ist. IV 291/io. S’a lăsat... o negură. 1. VĂCĂRESCU, P. 119A. Noaptea s’a lăsat pe vale. VLĂHUŢĂ, P. 61. Cea din urmă linie de lumină se lăsă pe după plopi. d. zamfirescu, r. 113. Se lăsase frig. stăncescu, b. 41/«. O ncgurlţă... LĂSA — 108 — LĂSCAIE se lasă pe grădină. ŞEZ. II 50/u. (F i g.) Pe câmp s’a lăsat o tăcere ’nfricoşată. ALECSANDRI, P. II 18. (Rar, factitiv) A face să apară. Pot să las o zăpuşeală şi o arşiţă. ISPIRESCU, L. 130/w. || P. anal. (Despre o boală, care vine năpraznic, pe neaşteptate) Trans. (= fact.) A face să vie, a da. Dumnezeu... toate le tocmeaşte spre... folosul nostru, măcară ce boală sau rău ce lasă spre noi. CORESI, EV. 63/0. || (Despre post s. sec) T r a n s. (refl. = pasiv) A începe. Au lăsat săe marţi eu toată curtea sa. LET. I 4/0. Se lasă post la 1 Martie. GOROVEI, C. 3305. Se lasă sec de două ori. MARIAN, SE. II 77. 31°. Uniper s. (Banat) A i se lăsa cuiva de ceva = a i se face poftă, a pofti. Sânt nnele femei greoaie (= însărcinate), cărora, văzând ceva bun... li se lasă (= poftesc) a mânca. MARIAN, NA. 13. [Prez. las..., să lase. regional lăs, să lese. Imper. lasă si las, rar la’: Acum la' pe mine! COMŞA, N. z. 7. | Şi: alăsă vb. I. Drag mi-ai fost ş’anw mă alaşi (Odorheiu). JAHRESBER. VI 48. ( A d -jectiv: lăsat (cu negativul: nelăsat),-ă (şi — în poezia pop. — cu diminutivul Iăsăţel, -eâ = care atârnă). Cu părul nempletit, lăsat (= atârnând). DOSOFTEIU, V. S. 237/2. Panţirii ţinuturilor ce sânt lăsaţi (= orânduiţi) pentru slujbe. URICARIUL IV 81/i. Dragoste curată Dela Dumnezeu lăsată. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 57. Pană... pe apă lăsată (= slobozită, căreia i s’a dat drumul). şez. iv 89. Cu căciula lăsată (= trasă) pe ochi. EMINESCU, N. 58. Nu-i zi lăsată dela (= dată de) Dumnezeu... c. PETRESCU, R. DR. 80. Lăsat (= părăsit) de Dumnezeu s. de suflet = nelegiuit, tâlhar, ucigaş; disperat, discreierat. CIAUŞANU, v. Cu coamele lăsate (= atârnând în jos), sevastos, N. 115/27. Începea de se chitea Cu cercei... Lăsăţei. corcea, B. 32; — lăsător,-oare = care lasă; spec. care amână o treabă de pe 0 zi pe alta. Curge sămânţa curată... la tot ceasul câtc ,7 până la 7 merţe, după cum vor fi de lăsă-tori (= producători, roditori) şi snopii. I. ionescu, c. 187. (Substantivat) lăsător s. a. (Ţes.) = opritor (la războiul de ţesut). Of. PAMFILE, I. C. 273, ŞEZ. VIII 149.; H. II 4, 118, 168, iv 75, XI 350, XII 118, 157; (la plur.) lăsă-târi, (Pese.) s. m. Călcătorile numite şi lăsători sau porţile gardului. ANTIPA, p. 645; lăsătoăre s, f. = o parte a plugului (H. XI/401), cocârţa- 1 ă (C. C. II-III 149) ; cărarea făcută de oi (Mehedinţi. Com. i. STRÂMBULESCU), potecă, drum prin pădure (totdeauna pe coastă) : ISadiu mieu dela mioare, Să-i ţin calea’n lăsătoare. (Jina, jud. Sibiu), gr. s. 240: — lăsiu,-ie = lăsător, indiferent, neglijent. REV. CRIT. III 159. | Abstracte: lăsare s. f. După lăsarea (:după ce s' a u încetat biblia 1688) voroaveei. cod. vor. 13/i3. Şase ani vei sămăna pământul tău, iară la al şaptelea lăsare (= pauză) vei face. BIBLIA (1688) 55/2. intru lăsare ( = iertare) păcatelor lui. PSALT. 335/ii-,. Lăsarea sângelui la dobitoace. PISCUPESCU, o. 211. Lăsare de carne (de frupt) = lăsat de carne LB.; — lăsat s. a. (pl. -uri) = lăsare. impărăţind Iulian eu lăsatul (= voia) lui D[u]m-w[e]«o«. dosofteiu, v. s. 74. Lăsatul (mai rar lăsata) secului (s. de sec) s. cărnii (s. de carne; cf. paleoslav. mesopustii, ung. hushagyd, după lat. carnislcvamen s. earnisprivium, ital. carnelasoiare, neapol. carnolevare, sp. carnes tolendas, etc.) = ziua cea din urmă de dulce, înainte de intrarea în post (spec. în postul mare). MARIAN, SE. I 263, cf. 274; pamfile, S. T. 119, V. 116. Lăsatul sacului de postul Sîm-Pietrului. let. ii 89/se. In săptămâna cea mare a lăsatului de sec de postul cel marc. - MAG. IST. 11 22/8. Lăsatul secului de postul Crăciunului. I. IONESCU, D. 83. Aseară a fost lăsata secului. CARAGIALE, T. i 95/»i. Cf. BUL. MON. IST. IV 197, CREANGĂ, A. 59, ŞEZ. I 40/n, 152, vii 34, H. 11 31, 38. Dumeneca lăsatului de carne, dosofteiu, v. s. 44. Lăsatul (secului) de brânză (s. brânzei) = ultima zi în care se mănâncă brânză, înainte de începutul postului mare. gorovei, cr. Dumeneca lăsatului brândzei. Varlaam, c. 29. La duminica lăsatului sec de brânză. LET. iii 310/i7. Cuvânt la Duminica lăsatului de brânză, antim, P. 133; — lâsătură s. f. = lăsare, omitere; spec. (Top.) depresiune, vale nu prea adâncă între două înălţimi (PORUCIC, T. E. 28) ; (Tip.) fraza sau cuvântul omis de culegător la culegerea de pe manuscris. (CĂL. TIP.). Lesetură — relictio ANON. CAR. Căutân-du-şi o albie nouă pe lăsaturile şesurilor. vlahu-ţă, ap. CADE.; — lăsăciâne (< lat. laxatio, -ionem) t s. f. = iertare, iertăciune. Se preemească ei lă-săciuri (= ertăciune N. testament 1648; ertare biblia 1688) păcateloru. cod. vor. 78/6. Carte de lăsăciune t = act de divorţ. Cine-şi va lăsa muia/rea lui, să dea ei carte de lăsăoihine.' ib. 207; —■ (în Transilv., după germ. Nachlass?) lâsământ s. a. (plur. -minte şi -mânturi) = moştenire, legat. LM. | Imperativul lasă ! se întrebuinţează şi în funcţiune substantivală: un lasă e cel ce se lasă pe tânjală: Acest Lasă... a căzut sub roată, aşa era de leneş, furtună, v. 85. Mai ales: lasă-mă să te las s. m. = om lăsător, neglijent şi lipsit de iniţiativă, indiferent, care n’ are altă grijă decât liniştea sa personală (la Aromâni: alâsâtură).] — Din lat. laxo, -are „a lărgi, a da drumul, a slobozi*' (în latina vulgară a înlocuit pe relinquere „a părăsi", iar la scriitorii bisericeşti se întâlneşte şi cu sensul de „a ierta"). LAsA s. m. LAsACILNE f s. m. lAsA-mA SA te LAS s. m. lAsAmÂNT s. a. v. lăsa. lAsAtoAre s. f. LAsAtGr s. a. LAsAtCrA s. f. LÂSCA t s. f- (t-râce, faveur. — (Rutenisni în Mold. şi Nordul Transilvaniei) Favoare. Mare cătră D-zeu avea Iască. CANTEMIR, ap. TDRG. [Adjectiv: (rut. laskav) lâscav (lascăv şez. v 103, Iâscuv ŞEZ. ix 145) -ă adj. = binevoitor, îndurător, milostiv, senin la suflet, voios, deschis (com. 1. CORBU), glumeţ, cu haz, vesel (ŞEZ. V 103, HERZ-GHER., M. Vii 6), bun de gură, limbut (ib. XXXI 11). Şi dacă ieşea la câmp, era foarte lascav şi darnic. LET. II 42/s. Ce poate fi aceasta a ta laseavă şi voioasă arătaref CANTEMIR, IST. 285. (Substantivat) lâscăvă s. f. = voie bună, chef. Om cu lascăvă = cu voie bună, cu chef. Com, AR. TOMIAC], — Din rut. laska „bunătate, favoare". LAşcA s. f. Nouilles. — (Ungurism în Transilv.) Tăiţei. Cf. H. XVII 49. Facă laşte ăimmilor. ŞEZ. XXXI. 108. Zamă eu laşte = supă cu tăiţei. ib. XIX 108. [Plur. laşte, (dial.) laşkie == tăiţei de grâu. papahagi, M. 93/s7. | Diminutiv: lăş-cuţă s. f. = supă. Lăşcuţă stoarsă, vaida], — Din ung. laska, idem. LASCAiAţA s. f. v. lăscaie. LASCAIE s. f. (Numism.) Liard; ehose de rien. — Mică monedă veche de aramă valorând IVa aspru sau V2 para (BrĂESCU, M. 78, cf. şez. iii 69/20) ; p. e x t. ban de cea mai mica valoare; (după nici o) termen de comparaţie pentru ceva lipsit de LĂSCAIE — 109 — LĂSTAR valoare. Făina de grâu... când era mai scumpă, o para şi- o lăscaie. dionisie, C. 166. Pentru el viaţa chiar a Beiului, nu plătea nici o leţcaie. GHICA, S. 349. N’are cap nici de-o liţcaie. ALECSANDRI, T. 41. Le ’ndopi cu pumnii de lire şi ’n casă te caliceşti până la lescaie, râtane! caragiale, s. N. 32. Dă^ni o frântă de leţcaie. ALECSANDRI, P. P. 137. Ţ’a mers vestea când ţ’a mers, D’acum lăţcaia ţi s’a şters. ROMÂNUL glumeţ, i. 36. De la noi şi până la voi, tot bani şi l&sc&i [Stelele], GOROVEI, c. 356. 'N’are nici o leţcaie chioară = e sârac lipit pământului, zanne, v. 386. [Plur. -căi. | Şi: lăscaie s. f., lăţcâie s. f.; (Mold.) leţcâie s. f., liţcăie s. f.] —■ Din rut. ljackyj, polonez. TDRG. jahresber. xxvi—xxix 30. LĂSCAIE s. f. Petit pot. — (Mehedinţi) Oală mai mică. h. ix 43. [Derivate: lăscăiâţă s. f. şi lăscăiuţă s. f. = oală cu două toarte, damî;, t. 74. TDRG.] LĂSCĂIUŢĂ s. f. v. lăscae. LĂSCAV, -Ă adj. ] LĂSCĂV,-A adj. > v. Iască. LĂSCĂVĂ s. f. J LASCIV, -A adj. Laseif. — Aplecat spre plăceri sexuale, spre voluptate, spre desfrâu; care aţâţă la plăcerile sexuale. Copila nubilă abia, învaţă... Lascivul dans Ionian. OLLĂNESCU, H. O. 199. Dacă pseudo-artistul... nu este cuprins de inspira-rea impersonală..., atunci lucrarea sa poate să fie trivială, indecentă, lascivă, maiorescu, CR. II. 195. Dansurile cu mişcări lascive. C. PETRESCU, C. v. 310. [Abstract: (fr. laseiviti, lat. las-civitas) lascivitate s. f. = aplecare spre desfrâu, spre voluptate]. — N. după fr. (lat. lascivus, -a, -um). LASCIVITATE s. f. v. lasciv. LĂSCULEÂSĂ s. f. Variete de raisin. — (Munt.) Un fel de strugure alb cu boabele mari şi dese; ciorchinii ajung până la 1% kg. Se coace târziu şi dă vin mult şi bun. (IL XI 5, cf. xiv 71, 103, JIPESCU, O. 54). — Adjectiv (derivat dela numele Lascu, cu suf. -uleasă), substantivat subt forma feminină (sub-înţelegându-se viţă sau ,,poamă"). LĂŞCUŢĂ s. f. v. laşcă. lAsc'UV, -A adj. v. Iască. LAŞITĂTE s. f. v. laş. LĂSfll, -lE adj. v. lăsa. LĂSNICIOArA s. f. 1 lAsnicioăsă S. f. / (Bot) T- ,asmcior- LĂSNICIOR s. (Bot.) Vigne-de-Judee, douce-am&re (Solanuin dulcamara). — Plantă cu flori violete şi boabe roşii (când sânt coapte). Tulpina ei se întrebuinţează în medicină ca diuretic şi ■calmant. Se mai numeşte: Buruiană-de-da- 1 a c, patlagică-de-dalac (Prahova), viţa-corcilor, viţa -Evreilor, zârnă. panţu, pl., cf. _BTANir, s. d., ŞEZ. xv 141. [Şi: lăsnicioâ-ră, lăsnieioâsă, (+ lesne) lesnicioâră s. f.]. LAŞPĂNIŢĂ s. f. Crand morccau. — (Mold.) Bucată mare din ceva, spec. din ceva de mâncare. ION CR. V. 152. — Cf. lapaneţ, l&piştoc. LASTAn s. m. (Ornit.) v. lăstun. LĂSTĂR s. a. şi m. I. 1°. Jeune pousse, coulant, cosson, rejet. Revenue. 2°. Rejeton d’une familie, proginiture, deseendant, enfant. II. Perche, fu-seau, levier. I. (în Ţara veche şi în Banat) 1°. Crenguţă tânără, m 1 ă d i ţ ă care răsare din rădăcina s. tulpina unei plante sau creşte pe o ramură mai veche. Cf. H. iii 139, IV 8 V 4, xil 169, XVI 41, xviii 138. [Viea] era scoţând vlăstare, biblia (1688) 30. A cărui hrană era vlăstarele copacilor. antim, p. 113. Viţa sădită scoate primăvara lăstare cu frunze şi rod. I. IONESCU, P. 248. Un vlăstar tânăr ce d’abea începe a înflori. MARCOVICI, c. 70. Vlăstar de salcie dela Florii, delavran-CEA S. 8. Pe atunci erau vlăstari în lunci Copacii de azi. coşbuc, F. 162. Să-mi dea niţel lăstar de trestie. ISPIRESCU, L. 263. Vlăstari fragede, ră-chiţică, smicele... CREANGĂ, p. 316. Coardă se numeşte lăstara de viţă care se întinde paralel cu pământul. H. IV 245. 4^ Când vor da lăstarii din cruce (SOVESCU, I. 220) = niciodată. || P. ext. (mai ales la plural). Pădure măruntă (RĂ-DULESCU-CODIN, î.), tânără (CIAUŞANU, V.), pădurice de mlădiţe care cresc după tăierea unei păduri, cf. a r i n ă. La 186Jf li s’au dat sătenilor şi câte un petec de islaz (pădure), însă acestea... nu le pot folosi aproape de fel, din pricina lăstarilor. TRIBUNA ÎNVĂŢĂTORILOR din 20 Sept. 1907. Ziua... stau la umbră în lăstar. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. d. 89. Prin lăstarii de băgrin ( = salcâm) Să m’aştepţi, hodoş, C. 70. 2°. Fig. Urmaş, descendent din..., odraslă. Romanii sânt buciumii viii Dachii noastre şi noi vlăstarile lor. cantemir, hr. 106/m. Bucovină... eşti vlăstarea, fiica cohortelor romane. ALECSANDRI, P. III 340. De nu l-ai mai iubi, această vlăstare degenerată n’ar mai fi fiul tău. i. negruzzi, V 150. Erau copii voinici, vlăstari din vechi ţărani soldaţi. OLLĂNESCU, H. O. 199. Patru vlăstari ce creşteau din plin. D. ZAMFIRESCU, R. 277. In-temeiarea acestei tipografii porneşte... dela acea vlăstare domnească, iorga, l. R. 131. II. (Transilv.) Lemn gros, prăjină de ridicat (LB.) s. susţinut. Lăstarele cu care se ridică piatra [morii]... H. XVII 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 468. Din lăuntru încă 'se poate încuia uşa cu vârtejul sau şi cu lăstarul. PĂCALĂ, M. R. 414. Baterea cu lăstarul sau poliţa. COMŞA, N. z. 52. Cujba consta dintr’o axă verticală în care sta fixat un lăstar, în crestăturile căruia se acăţa căldarea. DRAGOMIR, O. M. 218. [Şi: vlăstar s. a. şi m., (v)lăstare s. f. (plur. -tări; mai ales prin Mold. în sensul II 2°). LB., lăstâră s. f. | Diminutive: lăstărăş s. a. şi m. Se zări încolţind din pământ un lăstăras. ODOBESCU, III 290/;». Pe la noi■ peste Olt Lăstăraşu’ e d’un eot. mat. folc. 60; — lăstărel s. a. şi m. Nalba face lăstărei. DOINE 250/23. Cf. HODOŞ, P. P. 284/s, ion CR. iii 50; — lăstăruţ s. a. şi m. pop. ap. GCR. ii 344/32; — Iăstărică s. f. bolinti-neanu, ap. TDRG. | Colective: lăstăret s. a. = pădure măruntă, lăstar (I 1°) ; fig. tineret, generaţie tânără. Lăsturetu’ satului... ştie să cânte. jipescu, o. 51; — lăstăriş s. a. = lăstăret. Un şes întins, năvălit de păduri şi lăstărişuri. IRINEU, S. B. 67. Dacă n’aţi apucat voi să ’nvăţaţi carte, nu ţineţi la uşă lăstărişu ’ntunicat. JIPESCU, o. 67. | Verb.: (v)lăstări vb. IV» = a da lăstare, mlădiţe; fig. a încolţi; a împleti cu nuiele (ARH. FOLK. iii 150). Di-ntro veridică şi nemeşteşugită povestire va lăstari în mintea fiecăruia credinţa că... odobescu, iii 559/i7. De-i vedea, c’o lăs-tări... HODOŞ, P. P. 213, cf. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 251; (cu adjectivul): (v)lăstărit,-ă = LĂSTARĂ — 110 — LAT încolţit, răsărit, reprodus. Vechile noastre aspi-raţiuni aşa de spomio vlăstărite sub pana altuia... ODOBESCU, III 232/«], — Din ngr. pXaaraei, idem, intrat la noi şi prin filiaţiune bulgară (Iastar) sau sârbească (lastar). lAstArA s. f. lAstArAş s. a. şi ra. lAstAre s. f. lAstArel s. a. şi m. lAstAret s. a. v. lăstar. lAstAr! vb. lVa lAstArIcA s. f. lAstAriş s. a. LAstArOţ s. a. LAStAVIŢA s. f. Piece de toile ou d’etoffe. — (Banat) Bucată de pânză sau de orice ţesătură. Gluga, e făcută dintr’o lastaviţă (o bucată de pânză) tăiată de pe sulul de războiu. LIUBA-JANA, M. 29. O pătură (de pe pat) e compusă din 2—3 lăstaviţe (Oraviţa). Oom. A. COCA. — Cf. sârb. lastavica „rândunică11. LASTI t vb. IYa Tromper, duper. — (Slavonism literar, puţin întrebuinţat) A înşela, a vicleni. [Abstracte: lăstîre t s. f., Iăstitură t s. f- = înşelăciune, viclenie. Toate cărările meale văzuşi că nu iaste hicleşug (= lăstire HURM.) în limba mea. psalt. 288/sh-jo. Că mie cu pace grăiia şi mânii gâmbosiri (= lăstituri HURM.) cugeta, ib. 03/w, cf. 100 /i5. I Adjective: lăstitoriu, -oare t = înşelător, viclean. De omu nedereptu şi hi-cl^anu (= lăstitoriu HURM.) izbăveaşte-me. PSALT. 82/,, cf. 268/0-7; — «paleosl. Hstivu) lăstîv,-ă = înşelător, viclean. Doamne, izbăveaşte sufletul mieu de rostu nedereptu şi de limbă lăstivă. ib. 268/e]. — Din paleosl. lîstiti, idem. LASTlC1 s. a. Lastmg. — Stofă de lână foarte tare, un fel de satin. Cheltueli... pe mobili nouă cu lastic... pe trăsuri. ALECSANDRI, T. 505. Cel mai iscusit contrabandist de mărfuri îşi strecura la bogasierii... lasticul. CONV. LIT. XLIII, 925. [Plur. -ticuri „soiuri de lastic".] — Din engl. lasting, idem (propriu: „durabil"). LAŞTINA s. f. In expresia: îmi dau eu laştina cu el = îmi dau natrele cu el, îl lucrez eu pe el; am să mă războiesc cu el. CIAUŞANU, GL. — Cf. sârb. laştina „poleială, lustru". lAstiturA f s. f. .. v. lasti. LASTIV, -A f adj. LASTRA t s. f. l'toffe orientale de laine. ■— Stofă scumpă de lână; cf. a g e m. Canafe... de lastră. LET. 1 A. 81/n. Li se dăruia de către Domn câte o lastră sau canavaţă cu fir. ib. III 315/«. Poală de tratapod de lastră roşie agem; poală de colivă de lastră verde agem. DOC. (a. 1681), ap. HEM. 4505. O dulamă de lastră cu pacea (a. 1740). IORGA, S. D. XI 266, Cf. ODOBESCU, I 421. O rochie lastră vcrdi. uricariul, XI 225/™. Scaune verzi... cu lastre acoperite. BARAC, AR. 46. Stofele sânt orientale...: lastră uşoară şi grea, sarasir... IORGA, c. I. I 130. [Plur. lastre, dial. lastră. BUL. COM. IST. IV 69.] LASTl’f vb. IVa. Accorder un delai. — (Ungu-risin) A îngădui, a păsui. Şi alt mijloc neavând ca să-i plătescu aceşti bani, după rugăciunea ce am făcutu ca să mă mai lăstuiască... (a. 1820). iorga, s. d. xxii 179. [Abstract: lăstuiâlă = păsuire, ciauşanu, v.] — Din ung. halasztani „a amâna", lacea. Cf. h ă 1 ăs t (u) i. LASTUlALA s. f. V. Iăstui. LASTtJN s. m. (Ornit.) Martinet (Hirundo rustica). — Varietate de rândunică cu guşa şi pântecele s. coada (H. IV 250) albă; îşi face cuibul pe sub streşinile caselor, în turnurile bisericilor s. în malurile apelor. In Bucovina se numeşte rândunea sau rândunică-de-fereastră. MARIAN, o. II 121; cf. H. IV 154, XI 231, X 152. Ce faci tu acolo [în pod]... ca un lăstun? ALECSANDRI, T. 895. Ii trecea pe dinaintea ochilor o umbră neagră de lăstun rătăcit, odobescu, III 183. Treceau în stol lăstunii peste biserică. BRĂ-tescu-voineşti, l. d. 257. # A sta lăstun pe capul cuiva =s= a sta scaiu. barcianu. Stă lăstun pe capu-i. VLAHUŢĂ, n. 17. Cf. H. IV 154, 250, XI 231. [ Specii: Iăstun-de-mal (s. de-apă) = rândunică de ploaie (Hirundo riparia) ; — lăstun-mare (negru) = drepnea (Cypselus apus), marian, o. I 70; — lăstun (-alb) = Che-lidon urbica. DOMBROWSKI, 313. [Şi: (Bucov.) lostun (cantemir, ist. 179), loston, lostug s. m., (Ungaria) Iastân s. m. (+ turn) lasturn s. m., lostum s. m. (Munt.), lustun s. m. marian, o. II 121, DOMBROWSKI 313, HERZ.-GHER., M. VII 19; restur s. m. Com. marian. | Diminutiv: Iăstunâş s. m. alecsandri, p. p. 146/,]. — Din paleosl. (rus.) lastunu, idem. LASTUNĂŞ s. m. } s , LASTURN b. m. / (°rmt-) V- laStUn' LAT, -A adj., s. a. şi m. I. 1°. Large, etendu, vaste. 2°. Plat, aplati. II. 1°. Largenr; plat (du sabre) 2°. Le. I. 1°. Adj. Care are o lăţime oarecare. Pod... peste lată lăţimea Dunării au aruncat. CANTEMIR, hr. I6O/10. Pământuri late şi roditoare. URICARIUL, 1 262/=i. Piatra... era... lată ca de doi coţi. DRĂGHICI, R. 79. Se încinse cu o curea lată. c. negruzzi, I 23. E lung pământul, ba e lat. COŞBUC, B. 16. Lat în spate (cf. lat. latus ab humeris). C. PETRESCU, î I 11. Buze late. ALECSANDRI, P. P. 116/ig. Un colac... cât piatra morii de lat. teodorescu, P. P. 136. Frunză lată, frunză ’ngu-stă. HODOŞ, P. P. 59. Crişmăriţă lată ’n şele. RETEGANUL, CH. 49. || A d v. Păşea lat şi ţiindu-şi mâinile departe de trup. slavici, ap. TDRG. 2°. întins; p. ext. lătăreţ, turtit. Farfurie lată (în opoziţie cu „adâncă") = întinsă. Păduchi laţi = un fel de păduchi cu corp turtit şi lătăreţ (Pe-diculus s. pbthirius pubis, fr. morpion) care se ţin în flocii omului. De ăi laţi = păduchi. CIAUŞANU, gl. Vorbe late = pompoase, dar goale. A lăsa (s. a cădea, a rămânea) lat: întins, fără a se mai putea mişca. Atât de mult a închinat, încât pe loc a rămas lat. ALECSANDRI, T. 304. Când începu a-i măsura coastele, nu-l mai slăbi până rămase dracul lat jos. şez. ix 68. A o face lată (rău, de tot) = a face o năzdrăvănie mare (mai ales despre un chef, o petrecere). A fi lată (rău) = a fi lucru serios. E lată rău. Războiul c declarat, caragiale, m. 64. A fost lată de tot id. T. i 130/o. A fi lat de foame: flămând tare, lihnit de foame. De două zile n’am mâncat, sântem laţi de foame, contemporanul, iii 927. Deces oile aşa late de foame? SBIERA, P. 9/s, cf. reteganul, p. I 60/33o. II. Subst. 1°. Partea lată a unui lucru, 1 ă -ţ i m e. (De obiceiu s. m.). Latul = latitudo, latum. Ânon. car. De 50 de coţi latul, biblia (1688; LAT — 111 — LAŢ 5. Le da pe spate cu latul săbiei, dionisie, c. 209. Acoperi restul figurei cu latul palmei. C. PETRESCU, î.. I 3. Latul Dunării trecea. ALECSANDRI, P. P. 130/is. ^ A da latul pe spate — a cădea lungindu-se la pământ. ZANNE, P. II 429. A zăcea pe lat = pe moarte, ciauşanu, v. Un lat de mână = (lăţimea de) patru degete. BRĂESCU, M. 6. Cercuri dc fier de un lat de mână şi mai bine. şez. viii 66. Câtu-i latu’ şi ’mpăratu (— pe tot globul pământului), Nu-i pizmaş rău ca bărbaţii’. t. papahagi, m. 45. Creşte în lat = lat. in latum crescere. De-a-latul (în opoziţie cu de-a lungul) = în lăţime. Cade... de-a-latul. ALECSANDRI, p. iii 353. In lat şi în lung s. iu lung şi în lat = pe toată întinderea. Să măsoare 34 pământuri şi în, lat şi în lung. URICARIUL, VI. 170/st. Cât te uiţi în lung şi ’n lat. JARNIK-BÂRSEANU, D. 320. || (Rar, s. f.) Peste lată = de-a latul. Nu mânca nici mm se mâncă, Ci tăia pita peste lată, Şi-o îmbuca toată odată, bibicescu, P. P. 293. 2". Spec. (Une-ori complinit prin „de pânză") Foaie de pânză, pamfile, i. c. 283. Se vedea marca... ca un lat de pânză ce-l întind muierile pe pajişte la soare. MERA, B. 68. Poala din patru laţi. bibicescu, P. P. 262/21. Ţes un lat, Fuga’n pat! marian, SA. 27. [Plur. ad II 1° (rar) laturi, ad II 2° laţi, încolo neobişnuit. | Diminutive, cu sensul de „puţin lat, cam lat, nu tocmai lat, mai mult lat": (Transilv.) lătuţ,-ă adj., s. m. t. papahagi, m. 98/83, ţiplea, P. P. (Substantivat) In lăluţu’ câmpului. alexici, L. p. 112/22; — lăticel, -eâ. Laciniile foilor [suntj lăticele. grecescu, fl. 29; — lătişor,-ă adj. Barbă lătişoară. dosofteiu, v. s. 17; — (în rimă) lătiţ, -ă adj. Mierlită mierliţă, Pasăre pestriţă, La coadă lătiţă. teodorescu, P. P. 457, cf. 458; — (Buc.) lătuiu, -ie adj. Un fel de muscă mică şi lătuie. MARIAN, INS. 398; — lătâiu, -ie (rostit în Banat lătănu) adj. Faţa lătâie, rotundă, cu sprinceanele tinse. DOSOFTEIU, ap. TDRG. (m.s.). Un pescuţ fără solzi, subţire şi lătâniu. H. XVIII 140. | Alte derivate: (lat. Hateri-cius) lătăreţ,-eâţă adj. = care (deşi ar trebui să fie altfel) are o formă lată (I 2°), întinsă şi cam turtită. Un ostrov lătăreţ. BĂLCESCU, M. v. 188. O minunată plătică lătăreaţă, vie şi grasă. ODOBESCU, I 462. Craci lungi, lătăreţi. GRECESCU, FL. 324. Se ridică lătăreaţă şi mai îndărătnică. SLAVICI, N. II 4, cf. MOLDOVAN, Ţ. N. 45, BREBENEL, GR. P., ŞEZ. 23/., PAMFILE, CIM. 24, zanne, P. i 683. (Substantivat): lătăreţ s. m. (Iht.) = varietate de scrumbie de mare (Scomber pe-lamys), cf. cărăjel LB.; — lătăreaţă s. f. (Transilv.) = o jumătate de sfert, o optime, ib.; — lătăruşcă (în ghicitori) Lătăruşcă, ruşcă, De bagi deştul, te muşcă (— Pieptenii de lână), go-ROVEI,^ C. 287, Cf. TEODORESCU, P. P. 239; •— lăteţ, -eâţă adj. = puţin lat. Pământul este un disc lăteţ şi rotund, sbiera, f. 95; — lătiţă f. = a) (Bot.) nume de plantă, h. i. 187, (cu foaia lată) li 59, 142, iii 226, VII 48, 182, xil 5, 24, ,156, 217. b) (Iht.) = lăteaţă LB., ANTIPA, p. 782, cf. VICIU, GL., h. IV 132, (coară) IX 59, 266. 363; — lăteâţă s. f. (Iht.) = bleh-niţă (Alburnus bipunctatus). antipa, p. 117, 138, 182; f. r. atila, 67, 253; — lăticîcă s. f. (Iht.) = lătiţă. Apoi luă o lăticică (de peşte), bună şi o fripse pe cărbuni şi o mâncă. cătană, P. B. III 32; — lăticioâră s. f. (Iht,, Muscel) = lătiţă. antipa, p. 782, cf. H. IX 53; — lâteş (lâţiş),-ă adj. = (numai despre coarne) aduse în lături şi pe spate. DAMfi, T. 28, cf. H. X 465, XVI 104. Bou latiş = cu coarne lateşe. H. X 141, cf. iii 226; — lătăuş, -ă adj. = lătăreţ. PAPAHAGI, M. (Substantivat, masculin) a) (Entom.) Nimfa ţintarului (Culex pipiens). Lătăuşul trăe- şte mai mult unde e apă stătută sau zăcută. MARIAN, INS. 309, cf. ŞEZ. III 69/is, IV 222»/*. b) (Entom.) Un fel de insectă numită şi oânele-babei. Se apropie gricruşii şi lătăuşii (cânele babei) de casă. MARIAN, SE. II 197, c) (Iht., Moldova) Crustaceu mic (Gamarus) cu care se hrănesc păstrăvii (ANTIPA, P. 782), un fel de vierme de apă încovrigat (şez. III 69), care umblă cu casa lui în spate, ca melcul (Com. A. TOMIAC). Decât cadână Turcilor, Mai bine... Casă lătăuşilor Şi mâncare broaştelor. ŞEZ. IV. 222b/2e; — (lată+ lungă) lătângă adj. (în expresia) cale lungă şi lătângă — fără sfârşit, fundescu, L. P. 34/w, cf. 135/21, zanne, P. vi 35; — lăţiş adv. (în opoziţie cu lungiş) = de-a latul. GHETIE, R. M. 234; — lăţiş s. a. = lat (II 1°). Cuţit... cu lăţiş ascuţit. GR. S. VI 132. In lăţiş şi’n curmeziş = în lung şi în lat. Vestea lui s’a dus în lăţiş şi’n curmeziş. ŞEZ. viii 171]. — Din lat. latus, -a, -uni, idem şi latum, -i „lăţime". Cf. lăţi, lăţime, lăţie. LAŢ s. a. 1°.—2°. Lacs, lacet, noeud-coulant. 3°. Filet, rets, lacs, piege. 1°. Ochiu de sfoară (aţă, fir de lână, funie, etc.). Laţ = laqueus. ANON. CAR. [Pluta] se anină cu un laţ de curmeiu de un par bătut în baltă. 1. ionescu, c. 153. | Valul ştreangului, prevăzut la capăt cu un ochiu, cf. j u v ă t. DAME, T. 50. 2°. S p e c. Ochiul de frânghie care se pune în gâtul cuiva spre a-1 spânzura s. sugruma, ştreang. Puindu-şi singur laţul în grumazi, s’au spânzurat, cantemir, HR. 120/»,. Temându-se să nu se dovedească la Poartă şi să cază în laţul gâtului... dionisie, c. 166. Fulga svărle laţul, de gât îl arcăneşte [pe cal], alecsandri, P. iii 287. Să-l ovnoare Cu laţ de spânzurătoare, alecsandri, p. p. 136/a. Laţ pe gât îi potrivea. TEO-DORESCU, P. P. 540b. Videa-i-aş cu gâtu ’n laţ! şez. iii 21/5. M’a lăsat cu laţu ’n gât = la greu. pamfile, J. II îşi punea laţ în gât — se căia amar. ciauşanu, gl. 3°. Ochiu de sfoară sau de sârmă, etc. pentru prins păsări, etc., sâlţă; fig. cursă. Frica lui Dumnezeu... faee omulu de se fereaşte de laţurile morţiei. coresi, EV. 26/». Plouă spre nedirepţii laţuri, psalt. (1561), 177. Prin multe laţuri de păcate treci, varlaam, c. 3732. Iadul mă ocoleşte cu laţuri de moarte. DOSOFTEIU, PS. 49. Pentru voi este întins al lăcomiei laţul. ZILOT, CRON. 339. li întindea laţuri, şincai, hr. iii I66/2. S’au gătit, aşteptând cu laţul deschis. DRĂGHICI, R. 99. Vânătoru ’ntinde ’n crâng La păserele laţul. EMINESCU, P. 272. Prin pomi sânt laţuri mii. COŞBUC, F. 153. Vâna... păsărele eu laţul. ISPIRESCU, L. 123. S’alinta cum se alintă cioara ’n laţ. creangă, P. 283. Laţuri că-i punea. TEODORESCU, P. P. 444b. A da în laţ = a se prinde în cursă, zanne, P. iv 416. Pasărea vicleană dă singură în laţ. let. ii 279/2s. Păcătosul da-şi-va în laţ. dosofteiu, ps. 31. A se da în laţ = a fi capriţios, a face mofturi, zanne, p. iv 416. A (se) prinde în laţ = a (se) prinde, a cădea în cursă, a (se) înşela. S’au prins în laţ'şi el. DO-Nici, F. 26. L-am prins în laţ. eminescu, N. 56. 4”. (Ţes.) O sfoară şi un băţ mai gros ce se întrebuinţează pentru apropiatul capătului de pe urmă al ţesăturii de iţe, când se termină. H. IV. 256. Când femeile isprăvesc de ţesut, lasă sulul în laţ cu o sfoară. MUSCEL 109. [Plur. laţuri, rar f laţe paremii (1683, Iaşi), ap. CP. 369. | Diminutiv: lăţişor s. m. Un şoim prins în lăţişor, ap. ODOBESCU, I 289. Şi făcu d’un lăţişor. teodorescu, P. P. 280.] — Din lat. laqueus, idem. LAŢ — 112 — LATENT LAŢ s. a. şi m. Lat te, volige. — Bucată („despi-cătură" ŞEZ. Vil 187) de lemn lung şi îngust, în patru muchi s. cioplit numai pe două laturi, care se bate cu cuie transversal pe căpriorii unei case, ca să se bată apoi şindrila s. să se aşeze ţiglele; se mai întrebuinţează la facerea gardurilor, etc. cf. riglă. Lacz — latta. ANON CAR. Să cumpere nouădzeci de mii de cuie de şindrile şi de leaţure. Doc. (Bistriţa, a. 1034), JAHEESBEE. X 196. Făcea leaturi. HERODOT, 125. Trebue prin găină-rişte... împlântate mai multe rude (prăjini, leaturi). ECONOMIA, 107. Fustei... în două leaţe sfredelite băgaţi, ib. 219. S'a tăiat un parchet, s’a făcut grinzi, căpriori., leaţuri. I. IONESCU, P. 467. Patru leaţuri cioplite frumos şi încheiate la olaltă. SLAVICI, N. 61. îngrădit cu laţe. DELAVEANCEA, S. 108. Vedeai femei... trântind lucrurile grămadă pe leaţurile plutei, cosmovici, SĂMĂN. I 37. O împrejmuire de leaţuri. c. PETRESCU, î. II 201. [Teucile] sunt... făcute din doi laţi, lerrme sau scânduri. F. R. ATILA, 41. îmi trebue o căruţă de leaţuri pentru gard. Com. G. TOFAN. Peste capre şi martace se pun, de-a curmezişul, nişte prăştini numite leţuri, leaţuri sau loturi, peste care se aşează paiele sau şindrila. PAMFILE, I. C. 422. Strunga c un mie oeolaş împresurat cu gard de nuiele de stuf sau de leţuri (răslogi). H. iii 70. [Plur. laţi (COSTINESCU, H. II 118, IV, 157), laţuri şi laţe. \ Şi: leat, cu plur. Ic-ţi (reteganul, ap. TDRG.), leţuri (T. PAPAHAGI, M., H. X 539), leaţuri; •— leţ s. a. (plur. leţuri). Ţi-am făcut din furcă leţ. RETEGANUL, TR. 173/s. Intr’un vârf de leţ Un ţâr de ospeţ. (Macul). GOROVEI, C. 217. Pe carabe sunt bătute perpendicular... trei leţuri (sau lemne mai subţiri). PRECUP, P. 11;— (Suspect) loţ s. a. PAMFILE, i. c. 422. | Diminutiv: lăţişor s. a. Bate nişte lăţişoare. | Verb: lăţui (leţui) IVa = a pune, a bate laţi (la casă, la gard, etc.). rădulescu-codin. Coliba.... se le-ţueşte = i se acoper pereţii cu leţuri, dan, p. 101; — (cu abstractele) lăţuire (leţuire) s. f. şi lăţult (leţuit) s. a. Poditul... leţuitul. H. iv 139; (şi adjectivele) lăţuit (leţuit),-ă; lăţuitor (leţuitor), -oare (Substantivat) lăţuitor (lăţiitor BREBENEL, GR. P.) s. a. (Dulgh.) = un fel de spiţelnic cu care se găuresc laţii. RĂ-DULESCU-CODIN, cf. H. XI 27, IX 452. | Derivat dela germ. Latte, (îu Banat): lătete s. m. = laţ. Peste corni [la casă] se prind lăteţii. H. XVIII 144. Lătetele cel cu găuri. LIUBA, ap. CADE.] — Din săs. laz, idem (= germ. Latte), pătruns în româneşte în parte prin mijlocire ungurească (lec, idem). I. borcea, jahresber. x 196. LATÂIU, -ib adj. 1 lATÂNG, -A adj. I v. lat. LAtAREŢ -EÂţA adJ.J LAtArÎţA s. f. v. slătăriţâ. LATARtşcA s. f. 1 . . > v. lat. LAtACş, -ă adj., subst. J LAţcAie s. f. v. lăscaie. LiÂTK s. f. plur. M&ches (graisseuses) de che-veux. Grappes de laine — Şuviţe de păr s. de lână, care atârnă (nepieptănate şi nespălate) în mod neregulat, cf. miţe (pamfile, J. i), sbilţe, flintoace; p. ext. păr mare (ciauşanu, GL.) ; spec. lâna ieşită din sarică şi rămasă prin mărăcini (jud. Făgăraş VICIU, GL.). Lâna vine în comerţ... aşa cum e tunsă de pe oaie, în lâni întregi, în care se află învălite laţele tunse de pe cap, de pe picioare şi de pe coadă, encicl. ROM. II 49. Cergă nouă cu laţă (=*laţe). IORGA, S. D. VI 156 (a. 1730), cf. URICARIUL, XI 225/22. Un grăunte de om, cu... pălăria pleoştită peste laţele bălăi din cap. v. 3. popa, v. 44. Săricile era[«] lungi..., de straiu gros, cu laţele în afară. pitiş, sch. 1 110. Are nişte laţe în cap ca un popă. ciauşanu, GL, ^ sfă părul laţe s. îi curg laţele = îi atârnă părul în şuviţe, ca la ţiganii lăeţi (Romanaţi). Com. I. POPESCU. | Singularul lâţă s. f. e rar întrebuinţat). | Şi: loâţe s. f. plur. = păr desordonat (la om) ; lână cu şuviţe lungi, giuglea, dr. ii 394; — loloâţe s. f. plur. (cu singularul, rar, loloăţă s. f. polizu, barcianu şi loloţ s. a. costinescu, viciu, gl.) şi loloţi s. m. plur. = pâr încâlcit (polizu), floc ticsit, murdar (costinescu), flintoace (Viciu, GL.) ; smoc de lână (când oile năpârlesc). Pică loloaţele de pe... oaia râioasă. viciu, gl. Când oile încep să năpârlească... loloţii... se desprind din lână şi se prind prin spini. Aceşti loloţi culeşi dau cea mai bună calitate de lână. pamfile, i. c. 5. | Adjectiv: lăţos,-oâsă = cu multe laţe, cu lână mare, cum au oile ţurcane (giuglea-vâlsan, r. s.), miţos şi murdar, sbilţos; (dfespre câni) îmbrăcat (ciauşanu, gl.) ; (despre haine) rupt, sdrenţuros (Munţii Apuseni, com. şt. paşca) ; (despre cămăşi) murdar, înegrit (POMPILIU, BIH.). Barba-i deveni lăţoasă şi’n furculiţă. EMINESCU, N. 56. Un unchiaş cu straie lăţoase. ODOBESCU, III 228/i«. Cai cu coame lăţoase. DELAVRANCEA, s. 226. Un euţulan de stână lăţos, vlăhuţă, D. 74, cf. CA-RAGIALE, N. 44/u. Cu cojoc de ţap lăţos. TEODORESCU, P. P. 620, cf. MAT. FOLC. 158, MATE-ESCU, B. 4, GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 70, 74, H. II 117. ij; Mojicul bogat e ca cânele lăţos, care numai lui îşi ţine de cald. ZANNE, P. IV 461. (A d v.) Încep cele dintâi ease ale Câmpulungului, care se tot deşiră între muncelele eu brazi lăţos şi nesfârşit, iorga, B. 107. | Verbe: loloţi IVa trans. şi refl. = a (se) încâlci (despre lână), a (se) înnoda. Ce tot Moţeşti (= înnozi) acolo ? (Haţeg), viciu, gl. Scoaterea cenuşei din pieptene... se face greu şi canura ieşită este loloţită. pamfile, I. c. 8. | Alte derivate: lăţea s. m. art. Nume de câne ciobănesc (H. vii 29), lăţos de sigur; — loloţâtă s. f. Un fel de struguri (H. II 165), probabil: cu ciorchinii atârnând ca loloaţele ; — (postverbal dela loloţit) lolotă s. f. —■ încâlcituri, înnodături; p. ext. nimicuri. VICIU, GL.] — Etimologia necunoscută (Pentru forma loaţă, G. Giuglea, Dacoromania II 394, se gândise la un cuvânt vechiu german, păstrat în nemţescul Locke „buclă“, trecut şi pe teren romanic. Pentru formele cu a s’ar putea admite un lat. *lacia cu sensul originar de „sdrenţe", din aceeaşi tulpină lac-, dela care e derivat şi lacinia „smoc de lână, ciucure'1 şi lacero „rup“ (ca lambero, tolero, reeupero). Această tulpitnă se găseşte şi în grec. ).v:Az „ruptură", Âaxiţoj „sfârtec", în polon. loch „sdreanţă", etc., cf. Ernout-Meillet. DEL. p. 489. Probabil că şi lat. lacerta „şopârlă" e animalul de pe care curg sdrenţele, când îşi leapădă pielea). LĂŢEA s. m. art. (Păst.) v. laţe. LATENT, -A adj. Latent. — (în opoziţie cu aparent) Care nu se arată, nu se manifestă în afară, ascuns (I 1°). Nobilile instincte ce stau latente in poporul român. ODOBESCU, II 244. Căldură latentă (poni, F. 121) = prinsă, legată (stamati ), care nu acţionează asupra termometru-lui. Boală latentă. LATERAL — 113 — LATIN — N. după fr. (lat. latens, -ntis, dela latcre „a sta ascuns"). LATERAL, -A adj. Lateral. — Aşezat pe una din laturi s. într’o parte a unui lucru, lăturalnic (STAMATl), de laturi (VALIAN). Medalioane d’asupra arcadelor laterale, odobescu, III 73/23. O linie laterală. MAIORESCU, D. IV 381. Uşă laterală. IORGA, N. R. A. I 337. Două încăperi laterale. C. petrescu, C. V. 74. | S p e c. Rude laterale (s. colaterale) = de alăturea (III). — N. din fr. (din lat. lateralis,-e, idem). Cf. lăturai, colateral. LATERNA s. f. Lanterne. — (Transilv., Ban., mai de mult şi în Mold.) Lanternă, fanar, felinar. ANON. CAR., STAMATl. — Din germ. Laterne (lat. laterna). lAteş.-A adj. \ iAt£ţ, -eAţA adj. J v- a • LAteţAr s. a. v. lătiţar. LAtete s. f. V. laţ2. LAţI vb. iva. 1°. (S’) clar gir, (s’)aplatir. 2°. (S’)etenilre. 3°. (Se) repandre, (se) propager. 1°. Trans. şi refl. A (se) face (mai) lat. Lăţesc — dilato. ANON. CAR. Lăţi aluatul pentru tocmagi. herz.-gher. M. vii, 6. De când a crescut, i s’a lăţit obrazul s. s’a lăţit la obraz. || Fig. A-şi da ifose. En se lăţeşte ca o boieroancă. HERZ.-GHER., M. VII, 6. 2°. A (se) face (mai) întins, a (se) întinde. Sân-tem noi bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât de mult; iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească, let. ii 222/3. Se lăţeşte hotarul. URICARIUL, XVI 312/m. O neobicinuită căldură... i se lăţeşte preste tot trupul. CALENDARIU (1814) 162/4. Marea din matca sa iese, preste lumea vinovată năvălind a se lăţi. c. NEGRUZZI, II 5. A nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, alexandrescu, M. 17. Pustiul... s’a lăţi ’mprejurul meu. alecsandri, p. ii 13. Un copac... cu-a lui ramuri peste lume... se lăţeşte, eminescu, P. 235. Nici să te lăţeşti, Nici să te ’nmulţeşti. MAT. folc. i 610. Fiind pericol să se lăţească focul, gorovei, cr. 1386. 3°. A (se) răspândi, a (se) împrăştia, a (se) propaga. De-acolo s’au lăţît [evanghelia] în toată lumea, biblia (1688) 322. Discreditul guvernului se lăţeşte, alecsandri, t. 1735. Umbla Hristos prin ţară, Lăţind cuvântul său frumos, coşbuc, B. 30. Nu se ştie cum se lăţise vestea aceasta. agârbiceanu, L. T. 372. Să lăţească vorba că au murit. SBIERA, P. 296/3% cf. RETEGANUL, P. V 24/io, HODOŞ, P. P. 132. [Şi: (rar) înlăţf vb. IVa DICŢ. (cf. part.-adj.). | Adjective: lăţit (înlăţit),-ă. (Ad 1°.) Inlă-ţită (= mare) mi-e simţirea. I. VĂCĂRESCUL, P. 20/m. La coadă lătiţă. TEODORESCU, P. P. 457b; (ad 3°) întrebuinţare... lătiţă. I. IONESCU, C. 80; (rar) lăţitor,-oăre. Lăţitor de veşti. | Abstrac-t e: lăţire s. f. Intămplătoarea lăţire a boalei. URICARIUL, 1 214/i>. Lăţirea cunoştinţelor în ţară. ib. XIII 342/oo ; — lăţie f s. f. = întindere, ţinut. Lăţia măriei = (ţinutul măriei). PSALT. (1651), ap. JAHRESB. III 177. I Derivat: Lăţită s. m. = figură din basmele noastre populare. Să-i zici Păsărilă..., nu greşeşti; să-i zici Lăţilă..., nici atâta. CREANGĂ, P. 245], — Derivat din lat (cf. lat. latesco,-ere, idem) LAŢI s. m. plur. (îmbrac.) Plastron de la che-mise. — (Mold.) Partea cămăşii care acopere pieptul şi spatele, stan.'v. bogrea, dr. iv 826. Dicţionarul limbii romane. 15. VII. 1939. — Din germ. Latz „plastron". V. B o g r e a, Dacoromania IV 826. LĂTICEL, -idcA adj., subst. \ lAticioArA s. f. (Iht.) J V. a . lAţie f s. f. V. lăţi. LATIFUNDIAR s. m. v. latifundiu. LATIFONDIU s. a. Orand domaine. —■ Domeniu s. moşie foarte mare. [Plur. -fundii. | Derivat: latifundiar s. m. — proprietar al unui latifundiu. | Pronunţ, -diu, -diar.] — N. din lat. latifundium, idem. lAţiitor s. a. V. laţ.» lAţilA s. f. (Mit. pop.) v. lăţi. LĂŢIME s. f. 1°. Largeur, ampleur, latitude. 2°. Etendue. 1°. Cea mai mică dintre cele două dimensiuni jale unei suprafeţe plane, cf. b a z ă. Lăţime = la-titudo. anon. car. Atâta lungime şi lăţime de lume... LET. I 14/u. întru lăţimea raiului umblând. mineiul (1776) 175 2/2. Lăţimea este 76 stânjeni. uricariul IV 170/ib. Un zid... având opt palme lăţime, drăghici, R. 164. Latitudine sau lăţime geografică, culian, c. 76. Lăţimea apei. ŞEZ. IV 114/26. 2°. întindere. în putere şi in lăţime n’au fost nici o împărăţie. LET. I 6I/5. — Derivat din lat cu suf. abstr. -ime. LATlN, -A adj., subst. 1°. Latin. 2°. Romtm. 3°. Ca-tholiquc de ritc latin. 1°. Adjectiv. Din vechiul Latium; p. ext. (după ce limba din Latium s’a răspândit în Italia şi în tot Imperiul roman) roman. Limbă latină = limba vorbită de vechii Romani. Litere latine: întrebuinţate de Romani. Litere latine şi gotice. eminescu, n. 38. i| S u b s t. Roman; popor de origine romană. Tălmăcitorii Latinilor şi Slovenilor. BIBLIA (1688), ap. GCR. I 280/». Simţul practic... e un bun al naţiilor anglo-saxone, pe care zadarnic caută să şi-l însuşească Latinii. BOTEZ, B. 189. Latina (= limba latină) clasică (întrebuinţată de scriitorii din perioada clasică), vulgară (vorbită de popor), medievală (întrebuinţată în evul mediu), culinară (întrebuinţată în evul mediu de călugării mai puţin culţi, cu forme stricate şi cuvinte străine). 2°. Adj. şi lat. Catolic. Avem şi pentru animă osebire multă cu Latinii, maxim PELOPONISEA-NUL (a. 1699). GCR. I 330/26. Cea dmtâi soţie a Voevodului, o catolică, Margareta, era aşezată subt baptisteriul bisericii latine din Baia. IORGA, CH. 1. 1 31. [Şi: (cu accentul ca în sârb. latin, ung. latin) Iâtin,-ă şi letin (rar letin),-ă adj., subst. = catolic (pamfile, t. iii); p. ext. eretic, necredincios (zanne, P. vi 184), mişel, viclean (Jina, jud. Sibiu, com. v. LAZĂR) ; venetic. Pasă-mi-te că eşti letin, de spurci vinerea şi miercurea. JIPESCU, ap. TDRG. [Cu drumul de fier] s’au adus toate letinile. nădejde, ap. TDRG. Letinul ce-mi făcea f şez. viii 174. Latinul cel bogat, Ovreiul nebotezat, mat. folc. 110; — latină şi letină (haneş, ţ. o. 118) s. f. (plur. latini, letini) = naţie străină, spurcată (şez. iii 6/b), om rău (t. papahagi, M.) ; p. ext mulţime (de străini) (paşca, gl., din Munţii Apuseni). Oricărei latini spurcate, şez. iii 6/». Holă spurcată şi latină rea. RETEGANUL, p. I 23/i„. Letină rea = liftă, străin, venetic (Zagra, j. Năsăud). Com. I. CORBU. Ce mai latină de om (= om lacom, străin) e şi me- ii. II. 8. LATINESC — 114 — LĂTRA. gieşul nostru ! (Bilca, Bucov.) Com. G. TOFAN. | Negativ: nelatin, -ă = care nu e latin. Cuvintele nelatine din limba română. | Adjectiv: latinesc (t latinesc, letinesc odobescu ii 288),-eâscă adj. = latin, de limbă latină; catolic. Cărţi elineşti şi latineşti, prav. VI/4, cf. GCR. I llO/’n. Să înveţe limba lătincască. BĂLCESCU, M. v. 324. Trafta-loage greceşti, latineşti, bulgăreşti. CREANGĂ, A. 134. Semne latineşti. ALECSANDRI, p. p. 21b/ls. Carte lătincască. teodorescu, p. p. 171». Faceri lătineşti. c. S. V 100. A se duce în ţara latinească = departe, zanne, p. vi 185. | Adverb: latineşte (t lătineaşte, letineşte) adv. = în felul Latinilor, ca Latinii; în limba latină; în felul catolicilor. E lătineaşte acest cuvânt. (Notă marginală). cod. VOR. 152/j. Era scrisă, ovreiaşte, greecaşte, lătineaşte. CORESI, ap. GCR. 20. Titlul era scris şi latineşte. EMINESCU, N. 45. Ţipa... letineşte. mat. folc. 51, cf. păsculescu, L. p. 204. Klein cetise mult, ştia latineşte, iorga, L. ii 179. Scrie badea latineşte, jarnîk-bârseanu, d. 27. | Abstracte: latinie (f lăţime) s. f. = limba latină. (Vechiu şi pop.) După (s. pe) latinie = latineşte. Se tâlcuiaşte de pre latinie. M. COSTIN, ap. gâdei. Ţigani, care după latinie se numesc Sing ari. şincai, HR. I 53/17. Dicţionariul cel cu vorbe plivite... de pe curata latinie. odobescu, III 173/23; — (fr. latinite, lat. latinitas) latinitate s. f. = origine s. limbă latină; fel de a scrie latineşte. Latinitatea noastră nu o mai tăgădueşte nimeni. I. negruzzi, i 399. In latinitatea veche se punea ai... în loc de ae. maiorescu, CR. iii 197; — (fr. latinisme) latinism s. a. = expresie ş. construcţie imitată după limba latină; neologism luat din latineşte. 1 Alte derivate: (fr. latinisteJ latinist s. şi adj. m. = (subst.) învăţat care cunoaşte s. scrie bine limba latină ; a d j. (despre aşa numitul curent latinist) care voia să latinizeze limba română. | Verb: latiniza Ia (f latini IAra DDRF.) = a da (limbii s. unui cuvânt s. unei fiaze) o formă latină. Profesori care voiau cu orice chip să ne latinizeze limba. i. negruzzi, i 398; (cu abstractul) latinizare s. f. Sistema de latinizare totală a limbei româneşti. ODOBESCU, II 337; (şi cu adjectivele) latinizat, -ă = care a primit limba latină, a devenit Latin. Celţvi cei latinizaţi, hasdeu, i. c. 39; —latinizator,-oare adj., s. m. = (cel) care latinizează (cu orice preţ). Tuturor acestor lati-nizatori le pasă prea puţin de bogăţia limbei. I. negruzzi, i 399; — latinizant s. m. = latinizator. Episcopul Bob era însă un latinisant. iorga, l. II 243], — N. din lat. latinus,-a,-um, venit la noi în parte prin mijlocire slavă (cf. sârb. lătinin „catolic", alb. Ijătin, Ijeti „catolic"). LATINESC,-ElSCĂ adj. LATINEŞTE adv. LATINfE, LĂTINfE S. f. LATINISM s. a. v. latin. LiATINfcT s. m. LATINITATE s. f. LATINIZA vb. Ia LÂŢIŞ adv., s. a. ) LATIŞttR, -OARĂ adj./ V' at‘ LAţişOK s. m. v. laţ1-2. LĂTÎŢ, -A adj. v. lat. lAtÎţA s. f. v. lătiţar şi altiţă. lAtiţăR s. a. Collicr de perles. — (Banat, Hunedoara). Colan de mărgele mărunte, pe care-l poartă la gât fetele şi nevestele tinere. DENSUSIANU, Ţ. H. 270, VICIU, GL., MOLDOVAN, Ţ. N. 65. [Şi: lăteţâr s. a. H. VII 8, lătiţă s. f. = lătiţar. H. XVIII 47]. — Derivat cu suf. -ar din lătiţă, care e sârb. la-tica „clin de cămaşă", cf. altiţă. LATITUDINE s. f. l°-2°. Latitude. 1°. (Cosmogr.) Distanţa dela un punct oarecare de pe glob până la ecuator, exprimată în grade, minute şi secunde; p. ext. climatul, temperatura obişnuită în acel punct; fig. parte a lumii. Latitudinea se numeşte boreală, când locul propus se află în emisfera boreală; iar când locul considerat aparţine emisferei australe, latitudinea se zice australă, culian, c. 76, cf. 162. Tot ce oamenii cclor cinci rase... de subt toate latitudinele... cultivă... C. PETRESCU, C. V. 119. 2°. F i g. Libertate de acţiune, posibilitate de a lucra după voia sa, cf. fa cult a t e. Menţinând şi desvoltănd, pe de o parte, gimnasiile; iară pe de altă parte, lăsând toată latitudinea pentru crearea de Scoale reale... ODOBESCU, II 61. — N. după fr. LĂŢOS, A adj. v. laţe. LATRĂ vb. I. 1°. Aboyer, japper, glapir. 2°. Crier, hurler, gueuler, brailler, beuglcr. 3°. Guettcr. 1°. Intrans. (Despre câne şi vulpe) A scoate sunetele caracteristice acestor animale, cf. a b a t e, a bânna, a b 1 e h ă i, a li ă m ă i, a hrăpi ( şez. III 18/u). Vântul bate, cănii latră. c. NEGRUZZI, I 249. Căţelul pământului tot latră. EMINESCU, P. 204. O ceată de dulăi ţepeni lătrând cu înverşunare. ODOBESCU, III 18/to. Latri, tu câne de smeu. SBIERA, P. 92/27. Vulpea latră. H. II 61, cf. IV 56. | Trans. A se repezi asupra cuiva lătrând. Pre un urs mulţi câni îl latră. ALEXANDRIA, 02. Pun cânii de tc latră, teodorescu, P. P. 320. Mă rup cânii şi mă latră. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 370, Cf. DOINE, 298/w. 2". Fig. (Despre oameni) A vorbi într’una, zadarnic s. de rău (pe cineva), a-i umbla cuiva gura, a-şi bate gura. Latri, latri măi bărbate! SEVASTOS, P. P. 312/ig, cf. 317/n. # Latră ’n-lună se spune celui ce vorbeşte, strigă în zadar. BARONZI, L. 90A. Latră ca câinele la stele. ROMÂNUL glumeţ, 49/~. Femeia e câne, latră, dar nu muşcă, zanne, p. II 154. 3*. (Greşit, după paleosl. lajati „a sta la pândă", prin confuzie cu lajati „a lătra") A pândi, t a leşui. Latră (= leşuiaşte DOS.) întru ascunşi ca leulu întru ograda sa; latră (= leşuiaşte DOS.) să râpă (= să răpească) mişelul. PSALT. Io/1-2. [Adj ective: lătrat (cu negativul nelătrat),-ă — la care latră cânii. Lătrat de... câni, părândă satul, reteganul, p. i li/27; — lătrător,-oare = care latră, (f i g.) care vorbeşte mult şi în zadar, defăimând pe alţii. Câinii cei lătrători, mineiul (1770) 00. Vidră lătrătoare, marian, î. 108. Căţea lătrătoare. HODOŞ, P. p. 164. (Substantivat, rar, după lat. la trans) Câne. Începură să ne salute lătrătorii din satul Bisoea. odobescu, iii 211/m. | Abstracte: lătrâre s. f. (mai des v. lăture LATUItlîT, -eAţA adj. J LĂTtiRI s. f. plur. Eau de vaisselle, eaux gras-ses, lavure, ringure; lavasse. ■—■ Apă în care se spală cineva s. ceva, cf. zoi, soaie; spec. în care se spală vasele, cu rămăşiţe de mâncare şi resturi dela bucătărie, spălături, care se dau hrană porcilor; p. ext. mâncare, hrană pentru porci, h â 1 b e; locul unde se varsă gunoaiele şi murdăriile casei (porucic, t. e. 473). O gaură în zid pă unde se varsă lăturile (a. 1793). IORGA, S. D. 241. Lături din tăriţe sau din fărină făcute. CALENDARIU (1814) 176/4, cf. ECONOMIA (1806) 36. Lăturile în care se scaldă un copil. MARIAN, NA. 115. Aruncă lăturile pe ea. reteganul, P. II 38/is. # Cine se amestecă în lături, îl mănâncă porcii. ZANNE, P. III 204. || Fig. Mâncare gătită rău, fără gust, mâncare proastă. COSTINESCU. In locul acestor lături vei face o ihnea cu ceapă, a-LECSANDRI, T. 1260. [Rar e sing. lătură s. f. (polizu, cuparencu, V. 34) şi lăture s. f. La vreme de nevoie, fiece lăture stinge focul, românul glumeţ. ] Derivat: lăturâr s. a. = vasul sau putina în care se adună lăturile (REV. crit. iii 159), ştiob (viciu, gl.). Lăturariul porcilor. RETEGANUL, P. IV 27/is, cf. LB., VICIU, GL., 56; — lături vb. IVa = a spăla în lături, a-şi bate joc de rufe. CIAUŞANU, v.]. — Din lat. *lavatura,-am (cf. lotura), derivat din lavo, -are „spăl“. LATURI vb. IVa v. lături. lAturInţ,-A adj., subst. lAturIş, -A adj., adv. lăture. LĂTUROAIE s. f. I latunoaie. LĂTUROIU s. a. şi LAtOţ, -A adj. v. lat. LAU, LÂIE adj. v. laiu. LăuA vb. I v. la. >C LAUDA vb. I. I. Louer, glorifier, vanter. II. 1°. Se vanter. 2°. S’emploie lă ou le frangais dit : „comment allez-vous?“ 3°. Se faire fort de, se tar-guer de. I. Trans. (Contrariul lui defăima, bârfi, vorbi de rău, critica). A scoate la iveală prin cuvinte de preamărire meritele, virtuţile, însuşirile, faptele cuiva s. calităţile unui lucru; (spec. despre Dumnezeu) a slăvi, a glorifica. Laud = laudo. ANON. CAR. Lăudaţi, feciori, Domnul, lăudaţi numele Domnului, psalt. 241/14. Vor lăuda pre Hristos. CUV. D. BĂTR. 11 460. Lăudăm pre marele Constantin. BIBLIA (1688) 6 pr. 34. Il lăuda de voinic. PANN, E. 11 146. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. c. NEGRUZZI, I 249. Tu laudă mereu, suflete, pe Domnul. COŞBUC, F. 131. Să-i laude florile. ispirescu, L. 20. Când lauzi pe cei spurcaţi, necinste ţie îţi aduci. I. golescu, ap. ZANNE, P. viii 283. | Laudă-mă gură, că ţi-oiu da o bucătură se spune lăudărosului. PAMFILE. Laudă - mare (lungă) se zice celui ce se laudă. ib. | (Construit cu complementul în dativ) A aduce laudă. Căruia de aceşti doi vom lăuda? Bogatului au săracului? VARLAAM, C. 330». I (Absolut) Laudu de şapte ori în zi. CUV. D. BĂTR. 11 352. Omul... când laudă, când defaimă. konaki, p. 284. Nu lăuda la început, ei pururea la sfârşit. I. golescu, ap. ZANNE P. Vili 285. || (In figură etimologică) A aduce, a da. Hatmanii nu bârfiră pentru lauda ce s’au lăudat cetăţilor Ioniei. HERODOT, 322. Laudă s’ati lăudat. TEODORESCU, P. P. 44b. II. Refl. 1°. Când nu se întrebuinţează absolut, obiectul laudei se arată mai ales prin cu —• mai rar prin de — s. printr’o propoziţie introdusă prin că) A spune singur despre sine cuvinte de laudă, a se mândri, a se făli, a se glorifica. Limba mitiutelu mădudariu iaste şi foarte se laudă (= se făleşte N. TESTAMENT 1648). COD. VOR. 123/o. Nu vă lăudareţi, nece grăireţi îralte (= lucruri înalte, dumnezeeşti) în trufă. psalt. 319/s. Se va preaînălţa şi se va lăuda. CORESI, EV. 17/.-. Să ne trufim şi să ne lăudăm, ib. 19/M. Lăudându-se şi mărindu-se. ib. 146/12. Să se laude cu tine carii îţi vor numelui bine. dosofteiu, ps. 22. Marele Constantin n’au vrut să să laude de stemă şi de LĂUDA — 118 — LĂUDĂTURĂ diademă, biblia, 8 pr. 40. Lăudăndu-se împăratul cu un om al lui ce-l chema Lie. MINEIUL (1776) 160. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. alexandre seu, M. 10. Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s’a pus? EMINESCU, P. 241. Să vă lăudaţi că sânteţi feciori de craiu. CREANGĂ, P. 188. Spuse... că... s’ar fi lăudat la un chef... că ştie... ISPIRESCU, L. 23. Ce s’au lăudat băiatul acela 1 SBIERA, P. 74/s. Ce te-ai lăudat cătră blestematul acela de Ţiţjan? reteganul, P. iii 20/t. Nu mă laud (TDRG.) s. fără să mă laud = (fără să-mi atribuiri merite mai mari decât trebue. Vinul bun de sine se laudă, zanne, P. iv 186. Laudă-te gură, că ţi-oiu da plăcinte: poţi să te lauzi, căci ştiu ce urmăreşti, herz.-gher., vii 6. [[ (Cu sens de reciprocitate) Se laudă umil pe altul. 2°. A avea motiv să spui despre tine lucruri bune, a te simţi (bine), a o duce (bine) cu sănătatea, a petrece (LB.) Mai trăeşte Iugaf... — Trăeşte, stăpâne! — Şi oare cum se mai laudăî... Ce mai face? marian, TR. 156 3". (Vechiu şi pop.; construit cu că s. cu prep. c u şi întregit uneori prin cu rău s. de rău) A vorbi de rău (graiul, ii 16) ; p. ext. a se grozăvi (ameninţând1). [/]i certa tată-său să asculte de dascal, ei se lăuda cu rău când vor fi împăraţi. CUV. D. BĂTR. i 435. Numai ce le poron-ciia şi li se lăuda şi-i îngrozii-a cu cuvântul, moxa, 372/a. Şi-i să va lăuda, că-i va face ceva vre o răutate, prav. 124. Auzind pre [î]mpăratul lău-dându-să că-i va împărţi- trupul mădulări. DOSOFTEIU, V. s. 73.,. Cu pedeapse groaznice şi’nfrico-şări de moarte i să lăudară. CANTEMIR, IST. 121. Ar fi lovit [fata] preste obraz şi i s’ar fi foarte lăudat, şincai, HR. I 261/32. Şi să laudă că ne-a bate. doine, 151/i. S’a lăudat că i-a rtipe picioarele. herz.-gher., m. vii 6. [Abstracte: lăudâre s. f.( lăudat s. a. Lău-darea cântărilor lu David-u. psalt. 194/V Dobândi lăudare. coresi, EV. 225/w. Toţi câmpii... de groaznice strigări şi de fricoase lăudări se împlea. CANTEMIR, IST. 27. Faptele i sânt de lăudat; — Iăudoâre f s. f. ( < lat. pop. laudor, -orem CDDE. nr. 966) = laudă, elogiu, aprobare. Cain au aflat lăudori şi urmaşi din povăţuirea diavolului. LET. I 44/4; (rar; derivat din lăudare, după fr. van-terie?) lăudărie s. f. = vorbe lăudăroase, fălire (COSTINESCU), lăudăroşenie, înfumurare. BA-RONZI, L. 111/21; — (derivat din lăudăros) lăudă-roşie s. f. DICŢ. şi mai ales lăudăroşenie s. f. = laudă de sine, fălire. Lăudăroşenie de chelner. TEODOREANU, M. ii 411; — (rar) lăudătură s. f. DICŢ.; — «lat. laudatio, -onem) Iăudăciune f s. f. = laudă. | Adj ectlve: (lat. laudatus, -a, -um) lăudat (cu negativul nelăudat),-ă = căruia s. despre care s’ au spus cuvinte de laudă; preamărit, slăvit, glorificat. Lăudatu e amu carele cu bună voie a lui... iaste bun. coresi, EV. 24/ai. Prea laudat să fie numele lui Dumnezeu, drăghici, r. 112. Omul cel bogat E mai lăudat. ZANNE, P. v. 87. La -părul lăudat să nu te duci cu sacul mare. TDRG.; —- (lat. laudatorius, -o, -um) lăudător (iu), -oâre. Să deşchidem gură lăudătoare. mineiul (1776) 2. ll împodobea cu epitete lăudătoare. IORGA, L. I 27. (Substantivat) Lăudăto-riule al patimilor lui. mineiul (1776) 1072/i. Lău-dătorii cei mai mari mincinoşi se înţeleg. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 284; — (derivat din lăudare s. lăudoare) lăudăros (în Banat: lăudu-ros CADE. nr. 966, lăudunos — scris leudunos —• anon. car.) -oâsă = care se laudă mereu, căruia îi place să se laude. Jărtvele... fariseului, ca unui mare lăudăros şi trufaş, leapădă-le. coresi, EV. 19/9. De lăudăroasa filosofiia Lupului să-l înştiinţăm. CANTEMIR, ist. 98. Lăudăroasele cuvinte ale d-lui Quatrefages. ODOBESCU, III 63/2a. Rău de treabă şi lăudăros. ŞEZ. rv 200/23-t, cf. zanne, P. vi 429; — (neobişnuit) lăudăcios, -oâsă = lăudăros. Autori care fac parte din secta lăudăcioasă. I. negruzzi, 1 9, cf. 73; — (modern, după fr. louable) lăudabil, -ă = care este vrednic, demn de laude, care merită laude. Recunoscând lăudabila iniţiativă... ODOBESCU, II 71, 158, maiorescu, D. iii 380. Lăudabilă pudoare! C. petrescu, î. ii 153], — Din lat. laudo, -are, idem. Cf. laudă. lAudA s. f. 1°. Louange, Hoge. 2“. Gloire, louange (ă Dieu). 3°. Credit, influenoe. Vantardise. 1°. Cuvinte prin care se preamăreşte cineva s. ceva, cf. elogiu, glorificare, panegiric. Laudă = laus. ANON. car. în lauda binefăcătorilor. COD. VOR. 148/s. Derepţiloru cuvire-se (= cu-vine-se) laudă, psalt. 56/b. (Cu genitiv obiectiv) Aicea iaste muriia lu Dumnezeu şi lauda lui. CORESI, EV. 4/28. Să-ţi povestesc laudele toate. DOSOFTEIU, PS. 31. Omul... trage lauda asupră-şi. KONAKI, P. 286. Să fii răsplătit... prin laude meritate. odobescu, iii 10/is. E vrednic de laudă. LB. Lauda, norodului, cea mai mare cinste. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 284. 2°. f Mărire, onoare, glorie, slavă. Afla-se-va întru laudă şi în cinste şi- slavă. COD. VOR. 140/i. Laudă şi strigare cântu şi cânta-voiu Domnului. psalt. 46/2. Ded (= dădui) de le tipării în lauda tatălui, fiului şi Duhului sfânt, coresi, EV. l/w. Mănăstirea Putna... zidită... spre lauda curatei Fecioarei Măriei. M. costin, ap. gâdei. 4^ Laudă lui Dumnezeu! = slavă, har Domnului! (arată bucuria, satisfacţia, mulţumirea că s’a întâmplat •ceva). Laudă lui Dumnezeu că au scăpat bieţii, oameni! drăghici, R. 12. Iar noi, laudă lui Isus Hristos, de tine nu ne temem. ARHIVA R. I 61. 3°. (în legătură cu verbul a da) Mulţumire. Căzu jos... laudă deade (în Tâlc: mulţemi; în Biblia 1688: mulţămind). CORESI, EV. 421/i„. S’au bucurat şi au dat laudă lui Dumnezeu, let. II 234/io. Sunteţi datori a da laudă lui Dumnezeu. DRĂGHICI, R. 159. Dete laudă Domnului. ISPIRESCU, L. 51. 41= f Cartea laudelor = Psaltirea. GCR. 1 364. 3°. f Trecere, credit, vază, autoritate. Atâta credinţă şi laudă avea Dumitraşco Vodă la Poartă... LET. 11 335/26. Ptolomeu are mare laudă, biblia (1688) 8/pr. 34. 4°. (Cu înţeles peiorativ) îngâmfare, trufie. Toată lauda (= fala N. testament 1648) ceea ce e aşa, rea iaste. cod. vor. 131/2. Ca să dea o aţâţare mai vie acestor laude silite, c. NEGRUZZI, I 75. Lauda de sine nu miroase bine. pamfile, J. II. ■— Probabil, postverbal din lăuda, (ca span. şi portug. loa). Ar puţea fi şi lat. laus, -dem, idem (cu metaplasmă).------------—■—------- LAUDABIL,-A adj. ) lAudAcios,-OÂsA adj. > v. lăuda. lAudAciCne f s. f. J IjAUDAN s. a. sing. (Med.) Laudanum. —■ Nume dat mai multor medicamente care au ca bază opiul. bianu, d. s. Picături de laudan. piscupescu, o. 254. [Şi: laudânum s. m. sing.]. — N. după fr. (lat. ladanum „un fel de răşină“). LAUDANUM s. m. sing. (Med.) v. laudan. lăudArIe s. f. iAI DAKOS, O.VSA adj. lăudăroşenie s. f. V. lăuda. lAudAroşIg s. f. lăudAxCrA s. f. LĂUDOARE — 119 — LĂUTĂ lAudoâre f s. f. 1 LĂUDUNOS, -OAsA t adj. > v. lăuda. LĂUDUROS.-OÂSA adj. J LAUF s. a. (Băieş.) Galerie de mine. — (Ger- manism în Munţii Apuseni) Galei'ia principală dintr’o baie. paşca, gl. ■— Din germ. Lauf, idem. LÂUNE s. f. plur. Capriee. — (Germanism, în Bucovina) Toană, capriciu. De-i pruncul în laune [toane] rele. marian, na. 343. — Din germ. Laune, idem. LĂUNOS, -Ă adj. Malpropre. — Nespălat, murdar (Teleorman, Com. olmaz) ; spec. (despre grâu, după ce s’ a treierat) eu corpuri străine, neghină, ciocârlan, etc. (A. o. vi 108). — Probabil, un derivat cu suf. adj. -os dela numele de părău Lăune, un afluent al Oltului (deci murdar ca Lăunele), care, după I. Iordan, Ru-mănische Toponomastik, 141, vine din lat. leo, -onem „leu“, iar după V. Bogrea Dacoromania II 667, dintr’un derivat latin *Iavo, -onein „loc de spălat, scăldătoare, baie“. LĂUNTRIC, -A adj. . „ _ , - înăuntru. LÂUNTRU s. m. | v. în LAUR s. m. I. Pomme cpineusc (Datura stra-monium) II. 1°. Laurier. 2°. Lauriers (fig.). III. S’emploie dans un jeu de mots avec „balaur" (dragon). Filasse de chanvre. I. (Bot.; popular) Ciumăfaie. Se iau câteva seminţe de laur, se pisează, se pun într’o lingură cu apă şi se dă bohiavulul de friguri, grigoriu-RlGO, M. p. I 75; cf. DAME, t. 184, H. I 6, iii 66, V 389, XII 21. | (Med. pop.) Lauri = un fel de gogoşi cu ţepi şi înlăuntrul acestor gogoşi nişte boabe de coloare neagră. Aceste boabe, date unui om să le bea cu apă, îi produc zăpăceală (Pe-troaia, în Dâmboviţa). H. IV 144. A mânca laur = a aiura, a fi nebun, zanne, P. i 202. Da cef am mâncat lauri, ca să mă ostenesc eu cu tine? ISPIRESCU, L. 349. | Compus (Muntenia) Laur-porcesc = laur. h. ii 30 (creşte prin ruini şi locuri gunoioase; seminţele lui fac pe om să turbe) 16, viii 83/iS», 480, XII 170. II. (Neologism) 1°. Dafin (Laurus nobilis). Flori de laură. calendariu (1814) 188/23. Vălul tău de aur (= părul) Se leagănă prin aer precum un verde laur. alecsandri, iii 276. Foi de laur: întrebuinţate, uscate, ca dres (condiment) în bucate. 2°. Fig. (Cununa de foi de laur fiind dată războinicilor sau sportivilor victorioşi şi poeţilor:) Glorie câştigată prin arme sau prin poezie. Armiile care se încunună cu laure sângerate, c. NE-GRUZZI, II 287/e. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta, de fier. eminescu, P. 241. Iţi aducem laure ca părintelui granmticei române! ODOBESCU, I 306. Laurele eftine ale publicităţii de o zi. MAIORESCU, CR. I 314. III. (în lit. pop. întrebuinţat ca o trunchiare a lui balaur, în rimă eu acest cuvânt) Să te faci laur balaur... Cu 99 de ghiare râcăitoare. ŞEZ. VI 92, cf. PĂSCULESCU, L. p. 136. Laur balaur Cu solzi de aur. ib. IV 196/Ia pe fundul ei trăieşte şarpe lauru, bălauru. pompiliu, P. P. 57/3, cf. 44/is. IV. L ă o r (fir de cânepă sau de in). Inul sau cânepa se trage prin meliţuică, care este la fel ca meliţoiul, dar mai mică, spre a, se scutura mai bine de puzderie, ca să rămână laurul (firul) mai curat. DAMfi:, T. 139. Copile ce culeg laur de in. ALECSANDRI, P. III 145. [Şi: (ad II) lâură s. f., (ad I) lâure s..m., (ad I) lâor s. m. h. ii 142, IX 264, lâore s. m. LB.,. (ad I) alâur s. ni. I — Romanii din regiunile noastre, unde laurul (II) nu creşte, au păstrat amintirea lui laurus, -um pentru mirosul lui îmbătător şi au dat această numire unei plante care te ameţeşte când o guşti, în sensul II cuvântul e neologism din lat., în sensul III o trunchiare a cuvântului 6ălaur. Sensul IV s’a născut prin confuzie cu lăor. Cf. laureat. LĂURA s. f. 1 , > (Bot.) v. laur. LÂURE s. m. J lAUREÂSĂ s. f. Couronnee? — Femeie încoronată? Laureată? (într’un descântec din Maramureş). Că asta nu e lăureasă, Nice 'mpărăteasă, Da-i femeie mândră şi frumoasă, Dintre toate mai a-leasă, Ca grâu pe masă. t. papahagi, M. 227. — Probabil, un vechiu derivat din lat. laurus, -um. LAUREĂT, -A adj., subst. Laureat. — încununat cu lauri; (fig., mai ales substantivat) persoană care a obţinut un premiu, acordat la un concurs s. de o societate savantă. Laureat (= premiat) al Academiei Române. [Pronunţ. la-u-re-at.~\. — N. după fr. (lat. laureatus, -a, -um „încununat cu lauri*'). LĂUROScA s. f. (Bot.) Vigne sauvage, lambrus-que. — Viţă sălbatecă (DAMfi, T. 184) mică şi cu boabe mărunte; p. e x t. fructul ei. Leuruslce = la-brusca. ANON. car. Am aşteptat să facă [viia] struguri de poamă, iară ea feace lăiuruscă. dosofteiu, ap. HEM. 538/23. Dă’n sânge lăurusca pală şi cârtiţa-şi face mormântul, anghel, î. G. 15. Viţa de vie Tot -învie, Da cea de lauruşcă Se uscă. ZANNE, P. II 594. [Plur. -nişte. | Şi: (Ban.) lăo-ruscă (CDDE. 968) ; (singular nou dela plur. luu-ruşte, orientat şi după suf. -uşcă) lăuruşcă s. f. = poamă sălbatecă. H. xiv 349, XVI 79; — (+ leu) leuruscă s. f. LB., leuruşcă s. f. = un soiu de strugure sălbatic, cu care-şi petrec copiii după ce s’au cules viile. H. xviii 301, leoruşcă s. f.;— (cu asimilaţiune şi prin apropiere de rouă) răuruscă (pamfile, 1. c. 217, şez. v 113), răuruşcă, rou-ruscă. CREŢU, COLUMNA (a. 1883, 245).] — Din lat. labrusca, -am, idem. LĂURt'ŞCA s. f. (Bot.) v. lăuruscă. LÂUT s. a., LAUT, -A adj. v. la, LAUŞTEÂN s. m. (Bot.) v. leuştean. LĂUTĂ s. f. (Muz.) v. lăută. LĂUTĂ s. f. (Muz.) Sorte de luth, harpe; violon. — Instrument muzical (H. IX 213, 313, XII 120) cu coarde: (în vechime) harfă (înlocuit mai târziu prin) cobză; (astăzi) vioară (H. 11 245, IX 87, 407, GR. BĂN.), ceteră (LB., VICIU GL.), diblă (POP-RETEGANUL, v. 37/37). Lăută = fides, cy-thara. ANON. CAR. Mânca cu alăuteţşi cu măscor-nicii. MOXA, 358/32. Nu te îmbăta, nu chema cimpoi şi alăute şi măscărici, varlaam, c. II 4, cf. CUV. D. BĂTR. 11 464. Spre sălci spânzurăm alăutele (= organele SCH., COR.) noastre, psalt. (1651) 136/2. Ii dziceam în lătite şi-l veseliiam. DOSOFTEIU, PS. 48. Un om să ştie a cânta cu lăută, biblia (1688) 207. Cânta la oase (precum aceasta şi aice în ţară se face...) şi cu alăute, let. I 30/o. Tu ai fost ca o alăută şi ca o vioară cerească. mineiul (1776) 3V2. Lăută duhovnicească. ib. 171 Vi. Când se înmoaie corzile pre ceaAeră sau lăută. CALENDARIU (1814) 87/is. Eu aud lăuţi. TICHINDEAL, F. 227. Sună lăute voioase. BARAC, AR. 80. Alăuta zice din strună. PANN, P. V. II LĂUTAR — 120 — LAVINĂ 111. Cu lăuta şi cu toba adusei în casă gloata, id. ib. Alăuta românească (titlul unei reviste de la 1837). Pe lăuta dela Teos îmi vei zice liniştită Dragostele Penelopei. ollănescu, h. o. 67. Două cobze ş’o lăută. DELAVRANCEA, S. 55. Cântecul recruţilor începu a se revărsa din lăută mai lămurit, san-DU-ALDEA, D. N. 195. Şi tot zice să se aline Laie Chioru din lăută. GOGA, p. 70. Vine şi un rădvan mare Cu lăute de cântare. MARIAN, NU. 477. Cf. TEODORESCU, P. P. 172. Fluiere, chitări, alăute... cântau într’o unire. ISPIRESCU, L. 237. Şi nu-l poate opri nime, Nici Ţiganii cu lăuta. RETEGANUL, tr. 133/23, hodoş, p. p. 20/4, alexici, l. p. 215/», PĂSCULESCU, L. P. 65. Vinul fără lăută ca o gură mută: la băutură să fie şi lăutari, zanne, P. IV 189, cf. 244, VIII 315, IX 87. [Plur. lăute şi (rar) lăuţi. | Şi: alăută s. f., lăută s. f., lâptă s. f. (Banat). | Diminutiv (neobişnuit) : alăutiţă s. f. Să nu dai pre a stângă, unde jocul joacă şi alăutiţile zic. marian, î. 490.] —- Cuvânt de provenienţă orientală: arab al ud „instrument muzical", turc. laut, n.-gr. XaoOta, alb. lavut, ital. lîuto, prov. la(h)iit, fr. luth (vechiu leiit), spân. laud, port. alaude, germ. Lăute, etc. Noi îl avem din turceşte sau neo-greceşte. Cf. lăutar. LĂUTAR s. m. 1°. Menătrier, musiclen tsigane. Danse naţionale. 2°. Faux bourdon. 3°. Nom d’une constellation. 1°. Muzicant (spec. ţigan) care cântă din alăută, p. ext. din orice instrument, mai ales într’un taraf. Lăutarii le cânta. let. iii 283/ki. Acolo se mai găseau 50 de crâşme. în care locuiau şi lăutari Ieşi. bogdan, c. M. 53. Şi iată că vă primim cu lăutari îngereşti, konaki, p. 58. Vin ţânţarii lăutarii. EMINESCU, P. 196. Auzi nişte balauri■ de lăutari trăgând din viori. ISPIRESCU, L. 109. Preoţi... munţii mari, Pasări lăutari, alecsandri, p. p. 2. ±|= Ţara piere de Tătarii Şi el bea cu lăutari: când nu vrea să ştie de păsurile altuia. zanne, P. iii 453. Mămăliga nesărată e ca nunta fără lăutari, ib. III 453, cf. 523,606, IV 409,417,487, 526, V 626, VI 80, viii 315. Bagi pe dracul în casă - cu lăutari şi nu-l poţi scoate cu arhierei. DDRF. || Horă (cu lăutari). Mă duc la lăutari. PAMFILE, J. III. Ieşiseră la lăutari. RĂDULESCU-CODIN, L. 36. 2°. (Mold.) Albină bărbat, numită astfel fiindcă nu face altă treabă decât bâzâe, cântă şi joacă (marian, ins. 144), trântor. 3°. (Astron. pop.) Coroana boreală se cheamă ,.horă“, steaua Gemma numindu-se fata mare din horă, iar alte două stele din horă sânt lăutarii. PAMFILE, CER. 170, GR. S. VI 72. [Şi: alăutâr s. m. PRAV. (1652), ap. HEM. 278. | Cu alt sufix: (Transilv. de Vest, Ban.) Iăutâş s. m. (GR. băn., h. XVII 63), alăutâş s. m. (LB., P. MAIOR, IST. 130). Lautas = fidicem. LEX. marş. 205. După steag merge nănaşul cu nănaşa, apoi voinicii, fluieraşul ori lăutaşul şi în fine alt popor. DENSUSIANU, ţ. H. 236. Banii daţi la lău-taş Să-i fi dai pe-un prăporaş. HODOŞ, P. p. 336/s. II Feminin (rar): lăutăreâsă s. f. = nevastă de lăutar (DICŢ.) ; horă de mână jucată prin Ilfov (VARONE, J. R. 41). | Augmentativ: (rar, în înţeles peiorativ) : lăutăroiu s. m. Ciocoaica de fată nu se uită după un lăutăroiu ca el. şez. XII 37. | Abstract (rar): lăutărle s. f. = meseria lăutarului. Pentru meşteşugul lăutăriei, a cobzăriei sau a altor zicători... uricariul, ii 86/s, cf. I 322/26. [ Adjectiv: lăutăresc, -eâscă = de lăutar. (Substantivat) Lăutăreasca = o horă de mână. VARONE, D. 111. | Adverb: lăută-reşte adv. = ea lăutarii], — Derivat din lăută cu suf. nom. agent. -ar. lActAbeM s. f. LÂUTĂRfiSC, -EĂSCĂ adj. lăutăr&şte adv. . lăutărIe S. f. v-lautar- LĂUTĂROIU s. m. LĂUTÂŞ s. m. LĂUTOĂRE s. f. v. la. LAUTOR, -OÂRE adj., subst. v. lua. I.Al ll IiA s. f. v. la. LĂtizĂ s. f. şi adj. f. AccoucUee. — (In Ţara veche) Subst. Femeie care a născut (gorovei, C.) şi stă încă în pat, chendelă. Lehuză chen-dilă = Wochnerin. MOLNAR-PIUARU, DR. IV 391. Moaşa şi, lăuza. PANN, P. V. iii 42. Cucoana Despea era lehusă. ALECSANDRI, T. 100. Când te daşi jos din patu-ţi lehuză oţelită ! ollănescu, H. O. 387. Toţi adormeau tun, şi lăuză şi moaşă. şez. vii 52. Mamele împreună cu moaşele lăhuzei. H. IV 66, cf. 52. | A d j e c t i v. Dacă... moare o femeie leuză... marian, î. 54. Femeia lehuză. şez. I 153. [Şi: (Mold.) lăhuză, lehuză, leuză s. f. Mai de mult şi lehusă s. f. biblia (1688), ap. TDRG. | Abstract: (n.-gr. Xe%ovaia) lăhuzie (lăuzie, lehuzie, leuzie) s. f. = starea lăuzei şi timpul cât femeia este lăuză. Durerile faeerei şi ale lăhuziei de Ifi de zile. PISCUPESCU, ,0. 128. Căzu într’o lăuzie şi înţelenire foarte grozavă. GORJAN, H. II 230. Nu se mai putu înfiripa de pe lehuzie şi muri. contemporanul, VI 104. Descântec de lăuzie, teodorescu, P. p. 575. | Verb: lăhuzî IVa intrans. = a fi lăhuză (DICŢ.) ; a înnebuni pe cineva cu gălăgia: mi-a lauzît în cap. VÂRCOL, V.] — Din ngr. Xsxovaa, idem. LĂUZI vb. IV 1 „ . . !• v. Iauza. LĂUZlE s. f. J lâvA s. f. Lave. — Materie arzătoare topită, care iese aruncată din gura („craterul") vulcanilor în stare de erupţiune şi curge revărsându-se până se întăreşte prin răcire. Vulcanul Etna cu . lava stinsă’n frunte, alecsandri, p. iii ^4. In foc să curgă lavă. EMINESCU, P. 119. Lava an-desitică... a dat naştere măreţilor Călimani. PO-POVICI-KIRILEANU, B. 24. —• N. după fr. LAVALIERĂ s. f. Lavalliere. — Cravată făcută din panglică lată, cu capetele mai lungi lăsate în -jos şi purtată mai ales de artişti. Studentul cu lavalieră, botez, b. 41, cf. c, petrescu, o. p. 166, TEODOREANU, M. II 525. [Pronunţ -Zic-]. — N. din fr. (după M-me de La Valli&re, care purta asemenea cravate). i LAVÂNDĂ, LAvAntă s. f. v. levant. LAVDÂN f s. a. (Comerţ) litoffe de sote. — Un fel de stofă de mătase. Boierilor le-au dăruit câte o bucată de lavdan de cel bun. neculce, ap. ŞIO. Lăvdan, bucata 220 bani. bogdan, c. m. 159. [Şi: lăvdân s. a.]. LAVlSNDĂ, LAVfiNDULĂ s. f. v. levant. LĂVICIÎR s. a (ş. d.) v. lăicer ş. d. LĂVICIOÂRĂ s f. v. laviţă. LAVlNĂ s. f. Avalanclie. — (Germanism literar, LAVIRINT — 121 — LAZ învechit, prin Mold. şi Transilv.) Masă mare de zăpadă care se desprinde din munţi, prăbuşindu-se la vale, „munte de omăt ce se prăpăstueşte, ce se nărueşte, ce cade dintr’o înălţime" (stamati, d.), avalanşă. Ele cad cu iuţeala trăsnetului ce te sfarmă sau ca lavina ce te îngroapă. I. negruzzi, III 359. — Din germ. Lawine, idem. LAVIRlNT t s. a. v. labirint. LÂVIŢ s. f. Banc. — Scândură lată şi lungă aşezată pe doi tumurugi sau patru ţăruşi bătuţi în pământ, dealungul păretelui (vasiliu, c.) ; bancă ţărănească (fără spetează CABA, SĂL.) a-şezată dealungul păretelui, pe care oamenii şed, dorm, pun doniţe şi alte vase, subt care ţin urcioa-rele, etc. (RĂDULESCU-CODIN, l.) ; de multe ori laviţa este în formă de ladă mai mare şi lungă (VICIU, gl.), cf. H. II 89, iv 119. Domnul le zice de şăă pe laviţe. LET. III 306/7. Şedea pe laiţa unei dugheni. uricariul, vii 81/zj. Am mease şi laviţi. BARAC, T. 56. Laviţa cea mai proastă. MAE-COVICI, D. 215. Rănit la picior sta întins pe o laviţă. c. negruzzi, i 173. Vin, Vochiţo, să şedem pe laiţa asta. id. iii 22/27. Am făcut o declaraţie de amor chiar aici pe laiţa asta. ALECSANDRI, T. 251. Baia sta întinsă pe laiţă. eminescu, N. 21. Capăt [ul] unei laiţi. id. P. 192. O femeie... zăcea pe o laiţă. 1. NEGRUZZI, Iii 298. Şedeau încremeniţi pe laviţe, odobescu, I 93/20. Toţi stau pe laviţi. IORGA, c. I. I 155. Lăiţi şi paturi de jur împrejur. creangă, A. 81. Până şi mesele şi laviţele din casă săltau, ispirescu, l. 237. Se puse pe laiţă. sbiera, p. 52/u,. Seara la noi veneai Şi pe laviţă şedeai. JARNlK-BÂRSEANU, d. 265. Fie laiţa tot şirag... RETEGANUL, ch. 95. Cf. şez. 35/s, H. 11 13, 89, 240, IV 119, IX 83. # Parcă-i supt la laviţi = e foarte slab. ZANNE, P. III 205. Parcă-i mirele care şi-o prins degetu’n laiţă. ib. IV 448. Laiţă înfundată: pentru merinde şi unelte. PĂCALĂ, M. R. 415. [Plur. laviţe (ISPIRESCU, L. 104), laviţi c. NEGRUZZI, III I8I/3) şi IA-viţi. | Şi: (Mold., cu rostire dialectală) lâiţă s. f. (pronunţ, lai-), plur. laiţi (ŞEZ. I 78/17) şi lăiţi (CREANGĂ, P. 73) ; — lăghiţă H. II 240. | Dimi-minutiv: lăvicioâră (LB.), lăicioară s. f. = laiţă mai mică, între uşă şi vatră, slujind ca scaun pe aproape de foc. CREANGĂ, gl. Pofti pe Ştefan să şadă pe o lăicioară. MARIAN, T. 130. Du-te’n tindă pe lăicioară. bibicescu, p. p. 13, cf. GOROVEI, c. 45; — lăiţucă s. f. Pe lăiţucă m’oiu culca. şez. I 74b/si. ! Alte derivate: lăviţâr s. a. = un fel de dulap cu poliţe pentru păstrarea vaselor parsechiu. VUIA, Ţ. H. 114], — Din bulg. lâvica, idem (diminutiv din lava, împrumutat şi de Unguri: loca, idem). LAVOÂR s. a. Lavabo. Ouvette. — Mobilă de toaletă, cu toate obiectele de trebuinţă pentru spălat; vas de spălat mai ales pe mâni, 1 i g h i a n. Când credeam că trebue să dau de uşă, dam de lavoar. SANDU-ALDEA, A. M. 111. Vând cazan, rufe şi garderob, lavoir. UNIVERSUL (11 Martie, 1934) 12 col. 5. Lavoare cu marmoră şi oglindă vindem. ib. (22 Nov. 1930). Pune lighianul pe lavoar! (Moldova). [Şi: lavuâr s. a., cf. vlăhuţă d. 27]. — N. din fr. lavoir „vasul în care îşi spală preotul manile în altar". Se pare că la noi cuvântul a venit prin mijlocirea limbei germane austriece. LĂVRA s. f. 1°. Laure. 2°. Foule bruyante; va-carme. 3°. Profusion, gaspillage. 1°. (Biser.) Comunitate de călugări (anahoreţi) trăind în chilii separate (prin aceasta lavra se deosebeşte de cenobiu). Aceste chilii, care au aspectul unui mic sat, formează toate o mănăstire mare, condusă de un egumen. Gete de tâlhari... pradă... lavrele cele mari domneşti. LET. II 40/2. Lavra sfântului Atanasie. MAG. IST. IV 257/8. Izvodind şi tipărind întru dumnezeiască lavră laşu preaeestei, Govora, cazania de GOVORA, ap. GCR. I 98/34. Satele lavrei Chievopecerscki. DIONISIE, C. 218. Cu silinţa şi osteneala fraţilor, cu cheltuiala aceaiaşi lavre unde s’au şi tipărit... cat. MAN. 67, 155. Astăzi această lavră nutreşte la 1500 monahi, c. NEGRUZZI, I 214. Lavra Pe-cersk din Kiev. ODOBESCU, I 343. Un ucenic al lui Teoctist. Visarion merse până la Athos, unde lucră la prescrierea de manuscripte în lavra Zo-grafului. IORGA, L. R. 14. Cuviosul Iacov ddn lavra Sfântului Sava. C. STĂNOIU, C. I. 178. 2°. P. anal. Mulţime sgomotoasă (ciauşanu, V.) ; gălăgie (polizu). 3°. Berechet, belşug, jaf. CIAUŞANU, V. [Adjectiv: lavriot (pronunţ, -ri-ot) s. m. (în opoziţie cu ehinovit) = (călugăr) care trăeşte în lavră’. DICŢ.] — Din paleosl. lavra (gr. hm'iQa, idem, propriu: ulicioară). LĂVRE s. f. plur. cf. palavră. LAVRENTÎNA s. f. (Bot.) = vineriţă (Ajuga rep-tans). panţu, PL. — Din mlat. Laurentinus (cf. germ. Lorenz-kraut). TDRG. LAVRIOT s. m. v. lavră. LAVUÂR s. a. v. lavoar. LAXATÎV, -A adj. (Med.) Laxatif. — (Despre un medicament) Care curăţă, produce scaun uşor, fără durere; care înlesneşte ieşirea afară (bianu, d. s.). (Substantivat). Un laxativ. — După fr. (lat. laxativus, -a, -um „care alină, uşurează). LAZ s. a. 1°. Terrain difriche, essart. 2°. Enclos. 3°. Collincs 4°. Taillis. 1°. Teren (de curând) despădurit (, defrişat") prin tăierea copacilor şi curăţirea tufelor şi a rădăcinilor (LB., BÂRLEA, C. p. 159, 251, PORUCIC, T. E. 318 330, 473), transformat în loc de păşunat, în fânaţ (H. XVII 17, MAT. FOLC. 1210, ŢIPLEA, P. P., BÂRLEA, C. P. I 2, 129, BUD, P.’ P_ 64) s. în loc arabil, cf. c u r ă t u r ă; p. ext. loc deschis şi larg (poruric, t. e. 20), desfundat de curând (brăescu, M. 67), cf. loc desfătat. Au tăiat pădurea sau au săpat, de au făcut laz. PRAV. 8. De să va apuca neştine de vreun laz strein părăsit, să fie spinos şi plin de pădure, pentru truda ce va fl pus acolo de-l va fi curăţit... trei ai să se hrănească cu roada lui. ib. 13. Un laz de fânaţ (a. 1768). stefanelli, D. c. 99. Să stăpânească lazurile şi pomeţii lor. uricariul, X I86/30. Podanii... obicinuesc pentru ca să-şi lărgească... lazurile lor, a aprinde pădurile. COD. SILV. 5. Eu mergeam la plug în laz. COŞBUC, B. 8. Urme îti-tinse [de păduri] se văd şi astăzi in lazurile (extirpări de pădure) şi tăieturile mai de curând şi mai de demult. TURCU, E. 33. Mă dusei cu coasa’n laz. JARNlK-BÂRSEANU, D. 150, cf. MARIAN, NU. 363, ib. V. 21, 196, RETEGANUL, TR. 172, ŢIPLEA, P. P. 44, T. PAPAHAGI, M. 22. 2°. (Mold.) t Ogradă. Cela ce să va apuca... de vreo casă pustiită, sau de vre un laz [Munt. o g r a -d ă] părăsit... prav. 192. 3°. Linie de muscele, colnice. ION CR. II 219. 4°. (Făgăraş) Pădurice cu arbori mici. H. XII 14. [Plur. lazuri. ] Diminutiv: lăzuţ s. a. = (Maramureş) laz mic. (Ad 1°) Că bărbatu mi s’o dus, In lăzuţu cel din sus, In lăzuţu cel bătrân LAZ — 122 — LEAC A cosi ş’a face fân. T. papahagi, m. 10/V,; — lă-zişoâră s. f. (Bot.) = un soiu de răchită ce creşte prin păduri. Frunză verde luzişoară. bârlea, C. P. II 51; — lazioâră (pronunţ, zl-oa-) s. f. (Bot.) = o plantă. Foaie verde lazioară. mat.FOLC. 1303. | Yerb: lăzui vb. XVa = a face laz, a cura („defrişa") pădurea prin tăierea copacilor şi scoaterea cioatelor (com. s. F. MARIAN) s. corciurilor (com. A. tomiac, Straja), spre a face loc de cosit s. de arat (sima, m.), a despăduri. LB. Lă-zuind codrul verde cu multă sudoare şi muncă. URICARIUL, VI 164/29. Pădurea de acolo ... o vor tăia în lung şi în lat, o vor lăzui şi o vor obli. ŞINCAI, hr. I 344. Trebue... curăţite tufele şi ori ce fel,iu de dudet din rădăcină să se lăzuiască. ECONOMIA, 13. Să lăzuiască toată pădurea. RETEGANUL, P. V. 49 (cf. ib. V. 59). | Adjectiv: lăzuit, -ă = defrişat. ION CR. II 247. | Abstracte: lăzuire s. f., lăzuît s. a. = defrişare. Prin lăzuirea (defrişarea) pădurilor şi tufişurilor de prisos, s’ar economisi mult pământ, pop.-kirileanu, b. 52]. — In Moldova, din rut. laz,' în Ardeal, din sârb. laz (cf. şî alb. las, ung. laz) „curătură, poiană". IjAZ s. m. Xom d’une population etablie le long de la Mer Noire. — t Numele unei populaţiuui din Asia Mică de pe ţărmul sud-estic al Mării Negre, care se ocupa, pe vremuri, cu neguţătoria în Moldova, iar azi exercită prin partea locului meseria de hamali. (ŞIO., neculce, cr. 397, brăescu, m. 67). O sumă de Lăzi turci. N. costin, ap. ŞIO. An mântuit ţara de asuprelele Lojilor. CANTA, ib. Cei legaţi cu tulpane sînt Lazi, hamali de meserie. CRASESCU, ib. # Oa un laz = fără treabă. CHI-RIŢESCU, conv. lit. XLV 364. [Plur. Lazi şi La'ji. | Adjectiv substantivat: lăzeâsca (lezeâsca) s. t\ art. (Cor.) Numele unui danţ popular (jipescu, O. 52, H. II 33, VI 121, IX 407, 442, H 131, 378, 558, SEVASTOS, N. 282, PAMFILE, J. Iii 9, DDRF.). [ Adverb: lăzeşte (lăzăşte) = (a juca) în felul Lăzilor; numele unui danţ. H. X 23, 70, 467, 543], — Din turc. laz, idem. LAZÂNIE s. f. plur. (Cui.). Lasagncs. — Tăiţei (tăiaţi mai lat). TDRG. — Din pol. lazanki, idem. I.AzAuKIj s. m. Nom d’une fete populaire. — (Munt.) Numele sărbătorii celebrate de popor cu nouă zile înainte de Paşti (în Sâmbăta Floriilor) şi al datinii obişnuite în această zi, când un grup de fetiţe umblă din casă în casă, cântând un cântec monoton. în care se descrie moartea nefericită şi înmormântarea unui june. Lazăr. MARIAN, se. îi 247. [Ou alt sufix: Lăzărică s. m. = (Munt.) datina obişnuită în ziua de Sâmbăta Floriilor. MARIAN, SE. II 247. | Derivate: Lazarină, Lăzărîţă s. f. = (Munt.) copilă care cântă pe la casele oamenior în Sâmbăta lui Lazăr şi e îmbrăcată în costum de m i r e a s ă. ib. II 247], — Derivat dela numele Lazăr cu suf. dim. -el. LAZAKKT s. a. 1°. Lazaret. 2°. Infirmerie. 1°. Loc izolat, in unele localităţi de graniţă (din preajma marilor drumuri terestre sau maritime), destinat să găzduiască şi să ţină în carantină oameni şi mărfuri care provin din regiuni infectate de boale molipsitoare. Acele copii de fermanuri... să vor fi răpus prin lăzăreturi, când am trimes scrisorile în lăuntru [în Ardeal] (a. 1791), IORGA, S. V. vili. Vodă au pus în lucrare a să face lăză-ret la Bucureşti; de prin alte locuri s’au dat poruncile cele cuviincioase spre potolirea boalei. ib. VIII. Analogonu ce s’au urmat în anul trecut, pentru lazareturile păzei boalei ciumii pe 3 luni. URI- CARIUL, I 243/ie, cf. iv 120/io. I-au opnt la lazaret la schela nemţească. MAG. ist. IV 151/20. Ieşind prin lazaretul Vulcan, au mers la Craiova. E. VĂCĂRESCUL, ist. 282/ia. Când am ieşit din lazaret se făcuse pacea. GHICA, s. 25. Jfc Ă face lazaret = a sta în carantină (într’un lazaret) termenul cuvenit (polizu); p. ext. (despre o boală) a-şi urma cursul până la vindecare (Com. RĂDULESCU-CODIN) ; (despre un om) a-şi trăi traiul (ib.). Au fost porâncă să facem lazaretu, am făcut şi am plinit în Căineni (a. 1726). IORGA, S. D. XII 26. De geaba umbli s’o lecueşti [boala], că nu scapi de ea până nu şi-o face lăzăretul. Com. RĂDULESCU-CODIN. 2°. Infirmerie. „Du-ie la, lazaret, să-ţi dee pică-turi“ îi porunci el [căpitanul] mirat. SLAVICI, N. II 235. [Şi: lazaret t s. a. molnar-piuaru, dr. iv 174, 387. [ Plur. -rete şi -rcturi.]. — N. împrumutat mai întâiu din ital. Lazzaretto (sârb. lazaret), mai târziu din fr. lazaret (împrumutat şi el din ital.). La origine, forma cuvântului era nazareto, după biserica Santa Marin, di Naza-ret din Veneţia, în apropierea căreia s’a ridicat mai întâiu, în sec. al XV-lea, un spital de leproşi. Cuvântul a fost apropiat apoi, prin etimologie populară, de Lazăr. LĂZĂRET s. a. v. lazaret. LĂZĂRÎCĂ s. m. 1 LAZAlrfNĂ s. f. > v. Lăzărel. LĂZĂRÎŢĂ s. f. I LĂZEÂSCA s. f. (Cor, LĂZEŞTE adv. ’ } v. laz.2 LAZIOÂRĂ s. f. (Bot.) ) LĂZIŞOÂRĂ s. f. (Bot.) I v. Iaz.1 LĂZUÎ vb. IVa J LAZULIT s. a. (Miner.) v. lazur. LAZUR s. a. (Miner.) 1°. Lazulite, lapis—lazulî. 2°. Outre-mer. 1°. (Miner.) Piatră frumoasă de coloare albastră, cf. STAMATI, D. Smalţuri de lazur şi de sma-rand. ODOBESCU, II 503. Marmura aurită şi văp-sită cu albastrul lasurului. IORGA, CH. I. II 35. 2°. Văpseală albastră de coloarea lazurului. TDRG. Ce negoţ, au primit, tot anume: ...lazur,... camfor... (a. 1766). IORGA, s. D. XII 81. Scobi- turile pietrilor pre din afară le văpsi cu lazuril albastru, mag. ist. IV 262/10 (cf. şi GCR. I 173). [Şi: (franc, lazulite) lazulit s. a. costinescu]. — N. din lat. med. lazur ius (germ. lazur, lasur, v.-ital. lazur, rus., ceh., pol. lazur), care derivă din arabul lâzaward (iar acesta din pers. lâgcward). Cf. dubletul azur. LăzCţ s. a. v. Iaz. LE pron. v. el. LEA s. f. art. LEA! interj. | v. Iele. LEĂBĂ ! interj. Paix! (en parlant â un chien).— Interjecţie adresată cânelui, ca să tacă (Maramureş). Com. a. p. bănuţ. [Şi: leaval (Maramureş). PAŞCA, gl.]. LEĂBĂ s. f. = labă. VÂRCOL, V. LEAC s. a. I. 3°. Medicament, rem&de. 2°. Re- LEAC — 123 — LEADER mede (fig.). 3°. Gucrison. II. (Par confusion avee oleacă „un peu de‘“) Un grain, un brin. I. 1°. Preparatul (farmaceutic s. băbesc) făcut din substanţe chimice s. vegetale, ce se dă (în stare solidă s. lichidă) s. se aplică bolnavilor (ca alifie) spre a li se alina durerile (cf. calmant, paliativ), spre a produce o reacţiune a organismului contra boalei (cf. antidot) s. (m. ales) spre a vindeca o boală, medicament, doctorie. Leacurile se dau, se iau s. se beau. LB. Lac = medicina, medela. ANON. CAR. Lyak - medica-men, pharmacum, remedium. LEX. mars. 227, 236, 241. Va plăti şi leacurile. BIBLIA (1688) 54l. Gând să războiesc năzuesc unii la alţii] de-ş[i] întreabă leacu şi buruiane. DOSOFTEIU, V. s. 90. Folosul leacului (a. 1710). GCR. I 363. Leacul la boală îi este: trii grăunţe de dafin... (a. 1750). ib. II 66. Orice rău cu durere poate avea potolire Sau din leac, sau din nădejde, konaki, p. 118. Un specialist pretinde că ar fi descoperit leacul cancerului. c. PETRESCU, C. V. 97. Spune-mi verde ’n ochi, ca să ştiu ce leac trebue să-ţi fac. CREANGĂ, P. 207. Ştiu un leac pentru boata dumitale. ispirescu, L. 124. Se făcu doftor şi începu a striga: leacuri de vânzare, leacuri, ib. 264. Leacuri amare. jarnik-bârseanu, D. 374. Leac de vărsat = vomitiv, pontbriant. 4t= Leac la rană: muierea cea bună. zanne, p. II 295. Leacul e în limba de clopot = numai moartea îl va lecui. ib. vi 514. Nu-i leacul cu sacul = nu are preţ cantitatea, ci calitatea. TDRG. A da de leac = a descoperi doctoria potrivită spre vindecare. POLIZU. Eram bolnav de-o boală cărei nu-i dedeam de leac. dulfu, păc. 51. A-şi da pe leac = a descoperi medicamentul care să-l vindece, a-şi mai vedea vindecul, a se mai vedea om, a mai vedea zile bune, a se mai tămădui, ciauşanu, V. Nu se poate... să îţi dai pă leac vreo dată? gorjan, h. iv 180. || Loc. adj. De leac = servind ca medicament (LB.), cu efecte vindecătoare (TDRG.), tămăduitor, medicinal. Ţineau de vânzare şi diferite buruiene de leac. bogdan, c. m. 183. M’o trimes giupineasa să culeg buruiene uscate de leac. alecsandri, t. 1535. Ca iarba de leac = de mare preţ. zanne, p. i. 199. A căuta (pe cineva) s. a umbla (după cineva) ca (după) iarba de leac = a-1 căuta pretutindeni, cu de-amănuntul şi cu multă atenţiune. Unde, Doamne iartă-mă, să fie?... îl cat ca iarba de leac. alecsandri, T. I 99. După care îmblă ca după iarba de leac... şez. iii 180. 2°. Fig. Remediu (COSTINESCU), mijloc de alinare a unor suferinţe morale, de îndreptare a unor situaţii rele, de satisfacere a unor trebuinţe, de scăpare (de cineva sau de ceva), de constrângere (a cuiva). Să avem leac spre vendecarea păcatelor noastre (a. 1645). GCR. I 115. Ştiu [eu] leacul Turcilor ce trebueşte. LET. II 361/3. Să se adune la un loc cu toţii şi să găsască leac să adaogă sfertul. ib. III 228/sa. .Leul şi ursul au pornit prin pădure, căutăndu-şi ceva leac pentru foame, ţichin-DEAL, F. 25. Mâne îţi voiu da un leac de frică. c. negruzzi, i 147. # A-i găsi [cuiva] leacul = a găsi ac de cojocul cuiva, a descoperi mijlocul de a stăpâni pe cineva, de a-1 sili să se poarte după placul nostru. ZANNE, P. v 376. Ei las’ că-ţi găsesc eu acuşi leacul. Te-i învăţa tu minte de altă dată. creangă, p. 146. Atâta ţi-i leacul = o să fie vai de tine (zanne, P. V 377), o păţeşti (pamfile, j. ii). Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vre-o piatră din locul Hău,... c’apoi a-tăta ţi-i leacul. CREANGĂ, P. 219, cf. 266. 3°. Vindecare (a unei boale) ; fig. îndreptare, revenire la o situaţie normală. Să poată merge la Ţarigrad pentru leacul ochilor. LET. I 236/s. Leacul boalelor sufleteşti... GCR. I 364/u. A aduce leac relelor nenorocitei patrii, uricariul, x 5/s. Prostia din născare leac nu are. c. negruzzi, i 248. Nu aflu la dor leac. hodoş, P. p. 49-, Vaitle mine, rău îmi î Şi leacul departe mi-i. jARNlK-BÂR-SEANU, D. 102. | (Despre boale s. bolnavi) Fără leac = care nu se poate vindeca (polizu) ; f ig. (despre o persoană) incorigibil (DDRF.), (despre un lucru s. despre o situaţie) care nu se poate în-dreapta, nu se poate ajuta cu nimic), zanne, p. V 3. Rană fără dc leac, ce se chiamă lepră. LET. II 274/». Nu e boală fără leac. cuv. MOLD. 1929, 20 X. # (In ironie) A-i face (cuiva) de leac = a-1 bate. zanne, v. 376. II. (Prin confuzie cu oleacă, apropiat prin etimologie populară de leac „medicament dat în doze mici.“). Expresii: Un leac = foarte puţin. Să^mi pun un leac de vie. reteganul, tr. 147/4. Nici câtu-i leac(ul) - f câtuşi de puţin, deloc. Nu mă ia, în scamă nice câtu-i leacu. varlaam, c. II 62,2. De leac = puţin (LB., ion cr. iii 119) ; rar. Năravurile bune... nu le mai găseşti decât de leac. zanne, P. V 377. Un copil numai de leac = un copil mic de tot, de-o şchioapă, o lulea de copil. ciauşanu, V. O oală numai de leac. ib. (Nici) ele leac = de loc, de fel, câtuşi de puţin, nimic. zanne, P. V 377. Unii den noi n’au nice de leac meşterşugul scripturilor (a. 1644). GCR. I 110. Câte cărţi nu să pot înţelege de leac, drept nimic să socotesc. CARAGEA, L. 98/12. Nu era de leac nici glasul, nici urma. ţichindeal, f. <377/u. Cei cc ne (Za[u] ierburile nu mâncau de leac. gorjan, h. 11 43, cf. ib. IV 106. Pepeni barim nu se găsesc nici de leac. C. STĂNOIU, C. J. 129. Pricepură ei că n’are să se mai vază. Poate că în cer, dar aci pe pământ, de leac [— niciodată], ispirescu, l. 108. Să nu rămâie băşică de leac. teodorescu, p. P. 359, şez. 1 57. Nici de leac nu te-oiu lăsa. ALEXici, L. p. 1 205. Toată ziua şade’n prag Cu firul băgat în ac, Seara nu-i cusut de leac. DOINE, 149. (Nici un) leac! = de loc, (nici un) pic. polizu, CADE. Voroavele... ceale de glume... nice leacu nu le iubiia. VARLAAM, c. 11 29-i (cf. ib. 242-i). Trupul nice leacu odihnă... GCR. I 253. Să nu să teamă nice leacu. dosofteiu, V. S. 53, cf. ib. 54i, 681. (Fără nici un) leac de... = (fără nici un) pic de..., (fără) oleacă de... creangă, gl. Şi-i vindea [robii] unii la alţii fără de leac de milă. let. 11 454/7. Ieşind dintr’apă fără leacu de putoare... DOSOFTEIU, V. s. 52-2. E păcat să rămâi fără leac de învăţătură. CREANGĂ, A. 7. Ca s'ă’n-ceapă’ncepătură fără leac de tivitură. sbiera, p. 321. Eu fără leac de musteaţă, Iar tu cu copil în braţe, marian, sa. 170. Fiuleţ din maică Fără leac (pic) de taică. TEODORESCU, P. P. 18. împărăteasa... era... fără leac de voie bună. mera, B. 58. Fără leac de suveicuţă Ar ţese şi-a mea mândruţă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 425. Am o bute fără leac de cerc. GOROVEI, c. 265. [Plur. leacuri. , Diminutive: lecuţ s. a. (Transilv.) paşca, gl. (Ad I 1°) Şi te du pe cel pârău Până-i da de făgădău, C’acoloA lecuţul meu. jarnîk-bârseanu, D. 456; — lecurel s. a. ţiplea. (ad I 1°) Şi bietele lecurele C’o rămas în şipurele. marian, ÎN. 571. Şi ţi-oi face lecurele. HODOŞ, P. P. 216.] — Din slav. leku, idem. LEÂCĂ s. f. v. oleacă. LEÂDER s. m. Leader. — (Cuvânt nou, întrebuinţat din ce în ce mai des în cercurile parlamentare şi sportive) Şeful unui partid politic (în cele două camere engleze) ; oratorul de căpetenie care ia cuvântul în numele unui partid politic; p. a n a 1. conducător în jocurile unei echipe sportive. Cf. MÂ-IORESCU, D. III 151. Problema... pusă la ordinea zilei de către d. Koch-Weser, delegat al Germaniei şi leader a-1 noului „partid al Statului“. P. ŞEI-CARIU, curentul, iii (1930), 25. IX. Pornind LEAFĂ — 124 — LEAFĂ în cap, Negoescu reuşeşte să-şi asigure un avans de Jfi m. De aci leaderul forţează, mărindu-şi necontenit avantajul. UNIVERSUL, 1930, 29. XI, p. 6A. [Rostit mai ales lidăr]. — N. din engl. (derivat din to lead „a dirija"). LEÂFĂ s. f. 1°. Solde. 2°. Salaire, traitement. 1°. (Milit.) t Solda ienicerilor turci; p. gener. solda ostaşilor de orice fel. Lyefa = praevenda [= praebenda]. ANON. CAR. Ş’au trimis Hanu la Căsaci.. o mie de sahaidace şi leafă mare, ş’au pohtit Hanul o mie de Cazaci (a. 1629). IORGA, D. B. 58. Vrea să dea leaafă curţiei şi nu avea. CUV. D. BĂTR. I 417. Să dai lefi slujitorilor. NEAGOE, ÎNV. 240. Strănsără oaste cu leafă. LET. I 147/m. Le-au dat [Codrenilor] leafă câte patru lei de lună. ib. II 258 /iS. Zece mii de oaste să fie tot gata în ţară, şi împărăţia să le dea lefe din visteria împărătească. GCR. II 34. [Eteriştilor] le dau lefe, le dau arme. beldiman, tr. 8. Ostaşi cu leafă (armată) şi ostaşi de seuteală (miliţie). BĂLCESCU, M. V. 643. Din cula domnească Lefuri să’mpărţească, Lefi la lefegii, Spade la, spahii, arme la armaşi, Cai la călăra/şi. teodorescu, p. P. 50. # A strânge, a chema, a striga (oaste) cu s. în leafă (s. lefe) = a tocmi, a angaja oameni plătiţi, a aduna mercenari, a chema mercenari subt steag, bogdan, o. 375, neculce, CR. I 27. Strânseră oaste cu leafă. GR. URECHE, ap. bogdan, o. 466. Au chemat în leafă Unguri călări şi pedestri. id. ib. [Boierii] dacă au văzut banii vărsându-le Ştefan Vodă... au strigat şi târgul în leafă. M. COSTIN, ap. TDRG. Chemase în leafă o seamă de Cazaci. BĂLCESCU, M. v. 66. A merge, (a fi) în (s. la) leafă = a se angaja (s. a fi) mercenar. Oastea leşească era aleasă tot in leafă. M. COSTIN, ap. BOGDAN, O. 416. Călări de-ai noştri Moldoveni, acolo [în Ţara Românească] mersi în leafă. ib. id. Feciori de boieri se ducea la lefe, unii la Moscali, unii la Leşi. LET. II 301/23. 2°. P. anal. (In opoziţie cu plata argaţilor s. lucrătorilor, numită simbrie) Remuneraţia în bani, suma pe care o primeşte un slujbaş, pentru un anumit timp, de la Stat, de la o instituţie publică sau particulară, plată, salariu, (la militari şi azi) soldă, (Mold.) hac. Cf. LB. Primindu-l m cinste şi leafă făcându-i, au şezut acolo până i-au venit rândul la domnie. MAG. IST. I 248/12. Nişte lefi potrivite cu pompa rangului lor. uricariul, VII 98/u. Leafele ce vor lua pentru cinul lor. PRAVILA (1814) 141/a. Mărindu-se pământul le-file poate vor creşte. alexandresCU, m. 171. Şase mii de lei (leafa mea pe un an). CREANGĂ, A. 76. Mai bine pierdeam leafa pe trei luni. C. PETRESCU, î. II 130. Grupul... vorbea fireşte despre... reducerea lefurilor. rebreanu, J. 201. Ne plângeam mereu că leafa-i de mizerie şi stăpânii-rea-i vitregă, botez, B. 70. Are o leafă grasă [= mare], herz.-gher., M. vii 7. # Par’că i s’a tăiat leafa — stă nemulţumit, posac, tăcut. zanne, P. V 378. [Plur. lefi, lefuri şi (rar) lefe. \ Şi; lefeâ s. f. (în limba veche şi azi, ironic, în Munt. şi Olt.) (Ad 1°) Pasvandoglu era... sub stăpânirea lui Ma-vrogheni cu lefeaua sa. dionisie, c. 185. Par’că i s’a tăiat lefeaua: e trist, îmbufnat, pann, p. v. iii, 13. Am scontat lefeaua p’o lună înainte. ŞIO. II-i 233. | Diminutiv: lefşoâră (lefuşoâră, lef-cioâră) s. f. = leafă mică; leafă bună. (Ad 2°) Ca un ieonom politic, prim, miei slujbe, mici lefşoare, Am îmbogăţit eu statul. ALEXANDRESCU, M. 170. Mărginiţi într’o mieă lefuşoâră... URICARIUL, V ^ 362/i2. Pentru asta sunt Român din neam în neam, Ca din toţi nici cea mai mică lefuşoâră să nu am? i. negruzzi, i 152. Să nu dai... de belea, ca... să-ţi pierzi tu lefcloara. păsculescu, l. p. 235. |Altederivate: (turc. olefegi) lefegiu (ad 1°, mai de mult mai ales: lefecîu, leficîu, lifeciu) s. m. = t ostaş (strein) cu leafă, soldat mercenar; (cu o nuanţă de sens peiorativă) salariat, funcţionar, slujbaş (care trâeşte pe spatele statului, bugetivor). (Ad 1°) MU tind îi legă pre toţi şi făicu 500 de lefeeii. HEORDOT, 324. înălţaţi pe vreun lefegiu să-l puneţi spătar. NEAGOE, ÎNV. 202. Ci gândi ca să nu se încrează ţării şi lefecii-lor de ţară, ci trase pre leafă Unguri. SIMION DASC., LET. 262. Şi-au făcut Dimitraşco Vodă vreo cinci şese steaguri de lefeeii. LET. II 334/2S. 10 lei, 60 bani, de la 47 [de] Lefeeii. URICARIUL, XIX 336/io. întâiu au fost herghelegiu, apoi lefeciu. MAG. IST. II 202/i3. Lefegiii, în număr de 1000 oameni, alcătuiau un regiment. BĂLCESCU, M. V. 591. Pan-ţirii şi lefeciii toţi cu zale îmbrăcaţi. C. NEGRUZZI, I 124. P’atunei avea ţara dorobanţi, roşiori,... lefegii şi slujitori; patruzeci de mii de oameni armaţi. GHICA, s. 18. Lefegii eu haine galbene. ODOBESCU, I 73/is. [împărţi] Le file la lefegii, Tot pe la ostaşi de-ai lui. PĂSCULESCU, L. P. 52. (Ad 2°) Lefegiu = stipendiarius. anon. car. Destui lefegii are ţara asta. vlahuţă, d. 68; — lefâr s. m. = (Bucov.) salariat, amploiat, funcţionar, lefegiu (HERZ.-GHER., M. VII 7) ; (ironic) gospodar (ibid.) ; — lefâş s. m. = (învechit) salariat, slujbaş (nemilitar) cu leafă, lefegiu. Să mulţumească pe toţi lefaşii de dreapta leafă ce au a lua. ŞIO. II-l 234. Nu puţină mâhnire se pricinuia acelor lefaşi. TDRG. (Atributiv) Fiind de mare obidă slujbaşilor lefaşi. ib. ]. — Din turc. iilefe s. olefe, idem (de unde şi bulg. lefe, sârb., ulefa, rus., pol. lafa, alb. Ijufi, n.-grec. Âoucpeg, ung. alafa). CIHAC II 539. LEÂfA s. f. 1°. Cuilleron. 2°. Planchette. 3°. Mail rustique, battoir. 4°. Brie. 5°. Fut de la carde, tran-chant de la hache, fer de la pioche, de l’herminette. 1°. Partea scobită a lingurii (Com. RĂDULESCU-CODIN, com. I. c. panţu, Săcele, Braşov), găvan. DR. IV 779). Leafă de linguriţă. F. R. atila, p. 70. Cu leafa îmi dă să mănânc şi cu coada îmi scoate ochii. DR. IV 780. S’a rupt leafa lingurii. Copilul atât a răşnit cu dinţii până a găurit leafa. Com. panţu. Lingură cu coada mare şi cu leafă mică. ZANNE, p. III 593. 2°. (Bucovina) Scândurică îngustă şi subţire. HERZ.-GHER., M. VII 7. 3°. (Bucov. şi Transilv. de Nord-Est) Băţ lăţit la un capăt (cioplit uneori dintr’un laţ), 1 opărea (VICIU, GL.), Vâjli (PAMFILE, J. III 16), 1 e a ş c a (pamfile, j. ii 260, marian, în. 200) cioplită dintr’o draniţă (HERZ.-GHER., M. VII 7) s. dintr’o doagă de doniţă (pamfile, j. ii 306), mai lată la un capăt, cu care se bate mingea (VICIU, GL., pamfile, J. II 306) şi care pe alocuri (în Bucov.) serveşte ca unealtă cu care se loveşte peste spate unul din băieţii care se joacă „de-a leafa" la priveghiuri (Com. al. procopovici) ; p. ext. (Maramureş) lovitură cu palma, palmă (com. MIHÂLYI). Se ia o draniţă şi se ciopleşte... dându-i-se forma, unei lopăţele, care... se numeşte leafă, marian, în. 200. (De-a-)leafa = jocul de copii numit şi leaşcă (PAMFILE, J. II 288), o variantă a jocului numit „focul" (ib. J. II 260) ; jocul de flăcăi şi fete, la priveghiu (descris la MARIAN, ÎN. 200-201), numit (în Munţii Apuseni „palma furată" (Com. ŞT. paşca). 4°. Lopăţica, teapşa (H. X 32, 35) cu care se tepşeşte mămăliga după ce s’ a mestecat (DAMfi, T. 88, ŞEZ. III 69, V 5, VIII 88). 5°. Partea în formă de lopăţică a unor unelte, s p e e. coada pieptenului de pieptănat lâna împreună cu partea unde sânt bătuţi dinţii (şez. Vii 192), lopata (pamfile, I. c. 7); (Dulgh.)' t ă i u ş u 1, lama, partea mai lată şi lungăreaţă a toporului s. securii (DAMfî, T. 86, iii, antipa p. LEAFURĂ — 125 — LEAGĂN 486, ŞEZ. XIII 3, PAMFILE, I. C. 151), a bardei (ciauşanu, GL.), fierul sapei (pamfile, I. c. 74, RĂDULESCU-CODIN, L. 31), fierul cuţitoaiei s. teslei (H. II 30, DAMfi, T. 112) s. cuţitului (H. II 30). Pentru spart gliiaţa la săpatul capacelor se întrebuinţa înainte un fel de topoare... cu tăişul îngust şi cu leafa lungă, antipa, P. 486. N’am să mă duc la sapă, Că prea are leafa lată. PAMFILE, A. 6. înfigem un topor cu leafa în pământ când plouă tare. H. II 37. Bârlesul... nu are leafa toată de fier, ci are fier nivmai de jur împrejur. H. IV 152. 6°. Leafa-jugului = ceafa, cerbicea, sulul, grindeiul jugului (Ohaba-Făgăraş. K. XII 151). [Plur. lefe H. II 30. | Derivat: leâşcă s. f.= leafă 3° (pamfile, j. ii 260, marian, în. 200]. — Din săs. le (i) fel (= germ. Loffel) „lingură". (S’a numit, probabil, la început, leafă lingura de metal, cumpărată dela oraş, în opoziţie cu lingura de lemn, cumpărată dela Ţigani). C. L a c e a. Da-caromania IV 779-780. LEÂFURĂ s. f. Oueule. — (Transilv.) Fleură (LB.), gură-spartă. [Verb: lefuri IVa = bleotocări, flen-căni. LB.; — (cu adjectivul -verbal) lefu-ritor,-oâre = clefăitor. LB.]. — Pentru etimologie cf. laf (cu plur. lafuri) şi 1 e f ă i. LEÂGĂN s. a. 1°. Berceau. 2°. Berceau (fig.), commencement. 3°. Balanţoire. 4°. Berline, carosse. Si&ge du cocher. 5°. Nasse, verveux. lu. Un fel de pătuc, pentru copiii de ţâţă, făcut astfel ca să se poată balansa („legăna").’ In diferite părţi ale ţării el are forme diferite: e făcut din două scânduri mai lungi şi două mai scurte, împreunate în forma unei lădiţe, mai larga la gură decât la fund, s. dintr’un coş de nuiele de aceeaşi formă, fixat pe două tălpi cu baza curbată, astfel ca să se poată pleca în stânga şi’n dreapta, fără să se mişte din loc; uneori (la cei săraci) leagănul e o albie; pe alocuri (în Transilvania estică, mai ales în vremile de demult) el consta dintr’un coş făcut din paie sau împletit din fuior de cânepă sau dintr’o covată aninată cu două funii de grindă (conv. lit. xxxvi 561, xxxvm 256, HEM. 1209, MARIAN, NA. 312), astfel că se mişca uşor încoace şi încolo ca un scrânciob; prin alte regiuni leagănul e făcut din scoarţă de copaci şi e purtat în spate de femeie (bianu, d. s., CADE), belceu (rev. crit. iv 337),ţuţul, scrânciob. Pământul să clăti ca un leagăn de cucon (a. 1692). GCR. I 303. O pusc’n luntre, ducând-o ea într’un leagăn, eminescu, N. 11. Lângă leagăn cântul Mamei de-obiceiu e trist. COŞBUC, F. 131. Mama leagăn împleteşte din crenguţe de alun, Ba de grindă-l prinde... M. cunţan, cântec de LEAGĂN. De grindă-atârnă-un leagăn şi’n el un prunc bălan. M. CUNŢAN, IDILĂ. Făcu din ramurile unui copaciu un leagăn, in care îşi punea copilul. ISPIRESCU, L. 122. In leagănul copilului să nu se culce altul. ŞEZ. I 52. Leagănul din nuiele sau din scânduri, dacă nu e acăţat cumva de grindă, se află... în apropierea paturilor. PĂCALĂ, M. R. 415. 4^ Copilul cu leagănul se adoarme = cu vorbe bune şi cu blândeţe faci treabă. ZANNE, P. II 81. Ii îm-burdat cu leagănul = e scrintit la minte. ib. m 205. Cântec-de-leagăn = cântec cu care se adoarme copilul. || Fig. Locul de baştină, unde s’a născut s. s’a format cineva s. ceva (costinescu). £ agonia fu leagănul luteranismului. COSTINESCU. Transilvania este leagănul neamului românesc. KIRIŢE-SCU, R. 20. ( (De obiceiu complinit) Cuib, lăcaş, loc potrivit şi plăcut unde se poate sta s. se poate desvj»lta ceva. Nu vede altă decât un leagăn de verdeaţă şi întru el o zină tânără. BELDIMAN, N. P. I 40. .4 noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire, alecsandri, P. i 139. Nu vedeţi o' acea iubire... E leagăn unor vîeţe ce seminţe sunt de ură? EMINESCU, P. 256. 2°. Început (al vieţii, al unei activităţi, etc.). Din leagăn = din fragedă copilărie. ZANNE, P. III 205. || (Despre lucruri) A fi în leagăn = a se găsi în stadiul începutului. Muzica era în leagăn. costinescu. Această erezie fu înăbuşită din leagănul ei. ib. 3°. P. a n a 1. Scândura s. scăunelul legat de două funii atârnate, ps care se aşează cineva (mai ales copiii, H. XII 120), ca să se legene, numit (în Munt. şi) dulap, ţ i. ţ e c h e, (în Mold.) scrânciob (ib.), (în Transilv.) huiţ (ib. 472), ţuţul, zdrâncă, vârtej, vârtiloiu (PAMFILE, I. C. 469), sduin, cercheboală (DR. li 901), (în Munţii Apuseni) hintă, huiţuş (com. şt. paşca). La praznicul... lui Petru şi Pavel, cursa sa diavolul o tinde prin legene. GCR. II 52. Pe la răspântii şi în pieţe căişorî, leagăne, panorame. sandu-aldea, d. p. 30. # A se da’ 11 leagăn. = a se legăna. Pe flori a se da'n leagăn c’o aripă u-şoară... A fluturelui astfel e soarta cea cerească. alexandrescu, M. 159. Lumea piere şi vecina se dă’n leagăn: în timp ce unul e necăjit, alţii se veselesc. ZANNE, P. IV 418. 4°. t Trăsură pe arcuri s. suspendată pe chingi (TDRG.), berlină. Nu[-i] era ei acolo grije de pluguri... nice de cai cu rafturi scumpe sau de lea-gene. VARLAAM, C. II 13,1. Acea jupâneasă au gătit leagăn cu cai şi 12 voinici. LET. I 163/s. Leagănele aurite şi chervanele gem de femei. V. A. URECHE, ap. TDRG. || (Munt.) Jeţul (2°) suspendat al unei căruţe. Leagănul poştalionului. DDRF. 5°. (Pese., Olt.) Coşul înalt de nuiele, de formă lungăreaţă, cu fundul foarte îngust şi lung şi cu gura foarte largă, întrebuinţat la pescuit în apele de munte, speia (ANTIPA, P. 131) ; (în Baltă, la Dunăre) prinzătoarea de peşte, săltătoarea, ce se aşează la gardurile care închid peştele în baltă, oprindu-1 să se refugieze în Dunăre. ANTIPA, P. 222. [Plur. leagăne, (mai rar) legene, (t leagene), le-gîne. | Şi: leagănă s. f. (în rimă). Vânt tragănă Din leagănă, densusianu, ţ. H. 164; — leângăn s. a. (Sălaj şi pe Valea Someşului), VICIU, GL. în regiuni rotacizante: leagăr. ] Diminutive: legănâş s. a. = leagăn mic; (ad 5°) instrument de pescuit, de forma lesei, făcut din coajă de teiu, îndoită dela mijlocul ei şi cu marginile cusute cu teiu una peste alta, încât capătă forma unui papuc sau a unei opinci. ANTIPA, P. 102 (cf. fig. 37) ; — legănel (leagănel) s. a. = leagăn mic s. (mai ales în poezia pop.) leagăn (în sens des-mierdător) ; scăunel pus pe tălpi curbate, pe care se leagănă copilaşii (DDRF.) ; f i g. copil de leagăn (BARONZI, L. I 112); scrânciob; plasă atârnată de un copac, în care se leagănă (DDRF). (Ad 1°) Mai bin’ să-i omor coconel, Care doarme’n legănel. MAT. FOLC. 352. Copii mici în leagănele Şi boierii în plăpumele. ib. 556. Comis mare Leagăn şi-are Legănel de arginţel. TEODORESCU, p. p. 22. Am să-ţi fac un legănel. MÂNDRESCU, P. P. 191. Până-ii va veni Mândrul îngerel Cu cel legănel. marian, ÎN. 230. Fă-i un legănel Dintr’un vârf de stejărel. GRAIUL, li 98. ...Lcagămi-se un legănel. Dar în leagăn cine-mi şade? PĂSCULESCU, L. p. 56; (ad 3°) Sus la vârf de meri Mi-este un legă-ncl. MAT. folc. I 526; — legăior (prin Banat şi Haţeg: legănor. DENSUSIANU, ţ. H. 267) s. a. = leagăn mic (ION CR. IV 290) ; f ig. copilaş. (Adl°) La cea casă mare... Cu nouă umbrare, Nouă legă-ioare, toate-a uidit [a rămas] goale. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 253 (cf. ib. 354) ; (ad 2°) Ea [baba] că a avut, Vezi, nouă feciori... Din şi Constantin, Legăior dintâiu. PĂSCULESCU, L. P. 166 (cf. ib. 167, 170) ; — legănuş s. a. (plur. -nuşe. şi -nuşuri. LEAH — 126 — LEANCĂ ANTIPA, P. 129) = (Banat) scrânciob, ţuţuluş (pamfile, i. C. 469) ; (P e s c., Olt.) povârşuc, unealtă de pescuit făcută din coajă de teiu. antipa, p. 129. In Banat este datină ca în această Luni [Lunea curată] ...să, se care [oamenii] în le-găinuş (ţuţuluş).., pentru câştigare de sănătate. MARIAN, se. ii 2; — legănâţ (leagănuţ, leagânuţ) ». a. = leagăn mic. HERZ.-GHER., M. vii 7. Cine dracu-a mai văzut Iarbă verde sub poduţ, Fete mari cu legănuţ? jarnîk-bârseanu, D. 444. Culcă-te Şi alină-te In legănuţ De păltănuţ. MARIAN, NA. 434. Copii mici în legănuţ. ŞEZ. II 80.]. — Postverbal din legănă. LEAH s. a. Dependances (d’une maison). —• (Olt.) Acaret, ciauşanu, V. Dracul... ridicase în curtea stăpânului câteva jitniţe şi pătule. Râdea curtea de aşa mânărcţe de leahurl. pamfile, d. 93. [Plur. leahuri. \ Şi: (Mehedinţi) leâu s. a. Com. i. strÂmbulescu. Peste gardul de mcri-şor retezat ca un părete, o boltă de viţă... taie în două leaurile boiereşti, v. cioflec, robu.]. — Cf. bulg. Wiă ,.răzor“. LEAH, -A subst. 1°. Polonais. 2°. Nom d’un vent, 3°. Nom donne aux chiennes. 1°. (Vechiu şi pop. şi azi, în Mold., uneori cu sens peiorativ) Polon(ez) (LB.), (pop.) poleac (herz.-gher., M. vil 9). Cu vrerea lui Dumnezeu pierdură Leşii războiul, simion dasc., let. 81/io. Când l-au tăiat [pe Brâncoveanul] au adus pre toţi, solii,... solul Englezului,, solul Veneţianu-lui şi solii Flemengului şi al Leatului, neculce, CR. 352. Dc oarece mai, tot dealul... era coperit de trupuri de Lcşi... a început... a se numi, Dealul Leahului, marian, t. 277. Leahu-i vulpea, Iar săracul Moldoveanu, Când e oaie, Când e vacă. ZANNE, P. VI 207. 2". (Mold.) Nume de vânt. H. X 574. 3°. S. f. (Haţeg) Le,aha = nume de căţea. DENSUSIANU, ţ. II. 81. [Plur. Lcşi (j Leaşi); voc. sing. Lcşule şi Lese (ap. TDItG.). [ Şi: Leav t s. m.; — (singular nou de la plur. Leşi) Leş t s. m. Lcsh = Polonus. anon. car. || Fem. (şi) Leaşcă (cu plur. Lcşte) adj. şi s. f. = Poloneză (zanne, p. vi 181) ; (Bucov.) femeie îmbrăcată cu haine nemţeşti (Com. A. tomiac, Straja) ; (Mold.) calificativ dat unei femei care nu mai ştie nici de post, nici de biserică, nici de obiceiurile creştineşti (ZANNE, P. VI 1S4). (Ad 1°) Aşa fel, e hangiul neamţ, cu nevasta leaşcă, al iadei Oheorghe. iorga, b. 75. Samca de Leah cu Leaşcă. marian, d. 221. | Adjcctiv: leşesc, -eâsffiă = polonez, din Polonia. LB. Leshesk = polonicus. anon car. Aur leşescă. CUV. D. bătr. i 204. Au fugit Ştefan... la Cazimir, craiul, leşesc. GCR. I 69. Limba leşaseă. ib. I 143. Crăiea leşească, ib. I 360. Printre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii. c. negruzzi, i 46, cf. I 173. Strugure... Icşcsc. jipescu, o. 54. Mere leşeşti, şez. v 43. Straie leşeşti, ion cr. ii 172; — (substantivat) Ieş(e)âsca s. f. art. = numele unui danţ (ii. iv 98, vi 447, sevastos, N. 282) cu lăutari (PAMFILE, J. iii 9) şi (Mold.) al unui cântec. I-I. X 35. Foaie verde măr uscat, Câte jocuri, am jucat, Ia, lcşasea n'am jucat. MAT. folc. 1372. J A d v e r b: leşeşte = în limba polonă, ca Polonii (LB.). Se chin mă latineşte Se-renissimus. iar leşeşte... GCR. II 35. Lasluu era iu se chiarnă leşeşte Stanislav. ib. I 235. (Despre dansul numit leşeasca) Leşeşte n'am jucat. sez. I. 105, H. X 163, XII 282, PAMFILE, J. III 9. [ C o- 1 e c t i v -1 o c a 1: Leliia f s. f. = Polonia. TDRG. Lehia fost-a eră ie cu multe prinţipaturi. dioni-sie, c. 227. | Colectiv (rar): lehime s. f. = totalitatea Leşilor. DDRF.]. — Din rut. Ijach, idem. LEÂHOTA s. f. V. liotă. LEÂL, -A adj. şi adv. 1°. Loyal. 2°. Loyalement. 1°. A d j. Credincios legămintelor făcute, sincer, onest, deschis, „de lăudat“ (C. stamati, d.). Acei cari l-au cunoscut, pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel şi voios. GHICA, S. 68. Generalul Mânu, tovarăş leal şi om cinstit. MAIORESCU, D. IV 51. Intre Unguri la nord şi Bulgari la sud, [România] va trebui să se resemneze şi să primească „prietenia“ acestor doi buni şi leali vecini, kiriţescu, i. R. 68. 2°. Adv. Cinstit, onest. Vă rog să votaţi leal şi franc pentru noua şi adevărata încercare... maiorescu, D. I 227. [Şi: (apropiat de rostirea franţuzească): loial,-ă. Bătrânul rege al Serbiei,, ca şi Ferdinand al nostru eel loial. C. petrescu, curentul, a. 1934, 21 Febr. Discuţie loială. UNIVERSUL, a. 1934, 13 Martie. Negativul: neleal (neloial), -ă adj. = lipsit de loialitate. împiedica neleala concurenţă ce se face meseriaşilor, universul, 4 II 933. Concurenţa neloială. CURENTUL, a. 1934, 1 Martie. | Abstract: (după fr. loyautd, it. lealtu) lealitate (loialitate, cu negativul nelealitate, neloiali-tate) s. f. = sinceritate, fidelitate, francheţă. PONTBRIANT. Mixtum-compositum de fantasie, nelealitate şi ignoranţă. HASDEU, I. C. XI. Onor. nostru preşedinte este un om de o neîndoioasă lealitate. maiorescu, D. I 493. Sânt foarte sensibil, la a-pelul... făcut la francheţa şi lealitatea declaraţiilor noastre, ib. IV 399. Procese de loi-alitate. c. PETRESCU, P. II 140. | Pronunţ, le-al- (lo-ial-J.J — Neol. it. leale, idem (din fr. loyal, iar acesta din lat. legalis). Cf. dubletul legal. LEALITATE s, f. V. leal. LEÂMA s. f. (Pese.) Perche du filet. •— Chingă de lemn, cu două găuri la capete, prin care trece o frânghie si care serveşte spre a trage năvoadele. ANTIPA, p. 479 (fig. 234/a şi 250). Pescarul leagă... frânghia... de codulâ şi îmbracă leama astfel ca, chinga s’o aibă peste şale. id. ib. — Rut. ljama „funie de tras năvodul". LEÂMPA s. f. v. lampă. LEÂNA s. f. Feuille (invocation dans la poesie populaire). — Cuvânt cu care începe versul prim în poezia populară (cf. „foaie" s. „frunză verde"). Ş’am zis: leana, poamă verde, Ţine-l, Doamne, nu mi-l pierde. ION CR. Iii 154. Zis-ami: leana alior. Am purces depărtişor. pamfile, C. ţ. 97. — Scurtat din foileană, diminutiv din foaie. DR. II 443. I.K.VN.i s. f. la. Danse paysanne. 2°. Nom domne aux chiennes. 1°. (Cor.; Dobrogea) Un joc (ION CR. I 155), învârtită (Pârvescu, C. 14, varone, d. 111). 2°. (Haţeg) Nume de căţea. DENSUSIANU, Ţ. H. 84. [Şi: leinca s. f. — (jocul numit) sârba, varone, d. 1111. — Dela numele de persoană Leana (= Ileana). LEÂNCA s. f. art. (Cor.) v. leană.2 LEÂNCĂ s. f. Souqncnille. Vctement bourgeois (en opposition avec le costume paysan). — Bucov., Mold., Maramureş) Manta veche (LB.), suman lung până la călcâie (com. BUGNARIU, Năsăud, A. tomiac, Straja în Bucov.), straiu vechiu (PAMFILE, J. II), gubă zdrenţoasă (T. PAPAHAGI, M.), veşmânt rău, stricat, rupt (com. s. FL. MARIAN) ; (Bucov.) haină (bărbătească) nemţească (la plur.: LEANCĂ — 127 — LEASĂ totalitatea vesmintelor nemţeşti). HERZ.-GHER., M., VII 8; (în Dorohoiu) surtuc de sărbătoare (ION CR. IV 158). Ea îndată veni lângă mine §i deschizându-mi leanca şi-an băgat mâna şi mi-au pipăit tot trupul. DOSOFTEIU, v. s. 83/22. Deputat... de cei cu leancă. sbiera, f. S. 229. Vn om c’o biată leancă subţirică îmbrăcat, contemporanul, i 567. Desculţe, în catrinţe, c’o leancă subţire în grabă zvârlită peste cămaşa de in... SĂM. V 975. Un ţigan... desbrăcând leanca... jahresber. IX 219. Cum ajunse la emaş, se desbrăcă de leancă. ION CR. III 297. O disbrăcat lianca ş’o lepădat-o jos. graiul, i 339. =ţ|= A-şi mânca leanca = a înşela pe cineva şi a-şi pierde cinstea, zanne, P. III 205. [Plur. lenei sbiera, f. s. 377. | Diminutive: lencuţă (leancuţă) s. f. S’o luat maica prin ţară Cu lencuţa subsuoară, vasiliu, C. 149. îi învelit într’o leancuţă ca vai de dânsu’. HERZ.-GHER., M. vii 8: — lenchiţă + s. f. = căptu-şală (?) 2 ipae... îmMănită cu lenchiţă. IORGA, S. d. xiv 180. | A11 derivat: lencâr (şi leancăr) s. m. = domn, îmbrăcat în haine nemţeşti, sur-tucar. Leancariu moare di foami. HERZ.-GHER., M. VII 8], — Cf. rut. Ijanka „cămaşă din pânză de in“. LEÂM'A s. f. (Ţes.) Onrdissoir (primitif). — (Transilv.) Alergătoare (3°). TDRG. ^ A o lua leanca (s. la leancă): la fugă (Com. v. lazar, Jiva) ; a pleca haimana (păcală, m. r. 525). A umbla leanca: fără rost, haimana, id. ib. Leanca, băiete! = tunde-o, pe aci ţi-e drumul. Com. BAN-CIU, Sălişte. — Cf. sârb. lijcnka „prăjină de întins rufele". P. Skok, Revue des Etudcs Slaves III (1923), 71. LEANCCţA s. f. V. leancă.1 LEĂNDRU s. m. (Bot.) Laurier-rose (Nerium oleander). — Arbust adus la noi ca plantă ornamentală din regiuni mediteraniene şi cultivat pentru florile sale mari, frumoase, de culoare roşie s. albă, cu miros bun şi tare (H. II 79, 87, 142, IV 5$, IX 396, X 415, 534, dame, t. 3 83, panţu, pl.) ; frunzele, scoarţa şi lemnul se întrebuinţează în medicină. La intrarea salonului sânt puşi leandri mari ca nişte copăcei. I. IONESCU, M. 4417. Foile ■ de oleandru oricât le-ai fierbe în apă sărată, tot mai bună e ţintaura pentru friguri, delavran-CEA, s. 265. Trandafiri şi oleandri, contemporanul, III 781. In faţa scării de intrare... două eiubere cu leandri aprindeau flori roze. I. teodoreanu, m. II 54. Am început să mâncăm în curti-cica birtului, în tovărăşia leandrilor... cari au iernat la beciu. botez, b. 208. [Şi: oleândru s. m. BUL. GRĂD. bot. v 62; liândru s. m. ib., H. VII 4; ileândru s. m. H. xiv 416; uleândru s. m. I Pronunţ. le-an-, -li-an-.] — X. din germ. Oleander (termen savant). LEÂNSÂN s. a. v. leagăn. LEÂNGRĂ s. f. v. langră. LEÂNIV, -ă t adj. v. lene. LEÂOTĂ s. f. v. liotă. LEAP ! interj. Vlan! — (Adesea repetat) Onomatopee imitând sgomotul produs de un corp moale ce oade pe o suprafaţă plană, netedă (m. ales în apă), s. sgomotul produs de piciorul gol pe pământul moale (bul. fil. ii 289) s. de lovitura unei palme, cf. 1 e o p. TDRG. Merge nora la fântână Cu cămeşa soacrii’n mână Şi-o dă odată: leap în baltă, marian, nu., 716. în pădure cioca-boca, In târg lii-lio-ho Şi acasă treapa leapa [calul], goro- vei, cim. 37, cf. 226. Baliga vacii chică leap-leap. herz.-gher., M. vii 8. [Şi: leâpa! (ortografiat şi liap(a) !) interj. BUL. fil. II 289. | Derivat lapăi vb. IV*. Leapai = a se scălda (Straja Bucovinei; com. A. tomiac) lovind apa cu palmele], — Onomatopee. Cf. 1 e o p, 1 i p (a). LEÂPŞĂ s. f. 1°. Soufflet. 2°. Main-chaude. 1°. Lovitură cu palma. PAŞCA, GL. Cotoiul căpătă o leapşă şi o înjurătură şi trecu spre uşe zbârlit, t. CERCEL, SĂM. III 662. Când ţi-oiu da o leapşă! PAMFILE, J. II. 2°. joc de copii (PAMFILE, J. III 48) ; ţinând o mână la ochi, copilul trebue să ghicească pe cel ce l-a lovit cu palma. Cine vrea d’a leapşaf DELA-VRANCEA, s. 225. Sgomotul ce făceau ei sbenguin-du-se şi jucându-se, când d’a baba-oarba, când d’a leapşa, ISPIRESCU, U. 83. 3° O magazie de grâu, împărţită în odăi cu nişte scânduri de lepşe ce n’ajungeau până sus. D. zamfirescu, R. 200. [Verb: lepşi vb. IVa = (Trans.) a da palme (pamfile, J. II), a pălmui, a lipi, a lovi cu palma sau cu pumnul (Com. BUGNARIU, Năsăud; a turti prin lovituri cu palma (Braşov), a clepş(u)i—(cu abstractele:) lepşire s. f., lepşit s. a. (şi a d -j e c t i v u 1:) lepşit (şi hlepşit), -ă = (despre o-biecte) turtit (printr’o lovitură de palmă), pleoştit ; (despre persoane) molâu şi disgraţios, mămăligii (pe la Braşov) ; smintit (alecsandri, t. 1763), ţicnit, prăpădit, într’o ureche (ion cr. iii 183). Te-ai îmbătat se vede, lepşitule! ALECSANDRI, T. 611. Era, om bun... numai cam... tueş,... cam... lepşit. ib. 620.] —■ Substantiv postinterjecţional din onomatopeea (h)leapş! LEAŞ s. a. v. leş.2 LEĂS s. f. I. 1°. Claie, clayon. 2°. Crible. 3°. Claie ă fruits; clayon ă fromage. 4°. Orange en clayon-nage pour conserver le maîs. 5". Clayon pour battre le maîs. 6°. Verveux. 7°. Bordigue. 8°. Barrage. 9°. Enelos. 10° Balai servant ă nettoyer le ble van-ne. II. Noin d’une danse. III. 1°. Bottelette d’ail. 2". Collicr. I. 1°. împletitură de nuiele (mai ales de răchită, alun s. mesteacăn), cu diferite întrebuinţări, de ex. pentru a face pereţi la clădiri, la care (DAMfi, T. 62), pentru a face poduri improvizate, pentru a acoperi groapa în care se prind fiarele sălbatice, etc. S’au apucat... a facere podul ce-l strieasă Alexandru Vodă;... multe coşuri împlându-le cu petre, le-au aruncat în Prut, legându-le de grinzi... peste carele au pus lease împletite bine, aşezând paie şi pleavă peste lease. let. I A. 61/22- Snvaro... au astupat şanţurile cetăţii cu snopi de pădure, tufe, şi au făcut poduri cu Ieşi. DIONISIE, C. 181. En-glcjii şi podina [stogului! o pun rădicată de la pământ pe o leasă. 1. 10NESCIT, C. 115. Peste mar-taei [la bordeiul se. pune o leasă de nuiele, id. M. 151. Aşa~u o leasă de nuiele numai înţinală şi nişte frunzări peste dânsa [peste groapă], creangă, p. 29, Popnifoii se pun în podul casei... pe o leasă. PAMFILE, A. 221. * Ca o îeasă: se zice despre o pânză rară. Şi de deasă. Ca ş’o leasă. MÂNDRESCU, L. P. 158, DOINE, 235. (Ironic. 111 Transilv.) (Uscat, slab ca o) laasâ: slab de tot (despre oameni s. despre animale) : s p e e. cal slab (dr. v. 207). îl cam supărau însă lesele [= caii] din care n’au mai rămas decât spinarea cu coastele, slavici, N. 25. Birăiţa şcde'n casă Şi-i uscată ca o leasă, mândrescu, l. p. 70. A face (a turna, a sta) leasă = (despre iarbă s. despre o holdă), a culca la pământ, a dripi; (despre poamele căzute din pom) a acoperi pământul; (despre o masă de oameni) a culca la pământ, a trânti claie peste LEASĂ — 128 — LEAT grămadă, a face să cadă mulţi ca un zid (PAMFILE, c. Ţ. 28), a omorî în masă. Las’ să vie, lasă, lasă, Că mi puşculiţa dreasă: Ies afară şi torn leasă, De poteră nici nutrii pasă. PAMFILE, C. T. 60. Caii au făcut leasă porumbul. CIAUŞANU, GL. Pă unde o mărs tată-său, num’aşa o rămas leasă Turcii. ARH. FOLK. l 162. Stau poamele leasă pe jos. HERZ.-GHER., M. VII, 8. || P. a n & 1. împletitură de sârmă. Grădinile sânt despărţite cu garduri de ...leasă de sârmă. PRIBEAGU, P. R. 23. II. S p e c. 1°. Împletitură de sârmă s. lemne ce se pune peste răzoarele de flori s. legume ca să le apere de frig (HERZ.-GHER., M. vil 8), rogojină. 2°. Plasa, ciurul de cernut pietriş mărunt. LM. 3". împletitura de nuiele pe care se întind poamele (mai ales prunele), legumele (mai ales fasolea verde opărită, etc.) ş. a. spre a se usca pentru iarnă (LB.), loşni,ţă s. lozniţă. Păstrăvii săraţi... se usucă şi se afumă puindu-se pe o leasă. I. IONESCU, M. 66. Unii gospodari... întind [poamele] la soare pe lese. pamfile, I. C. 232. || P. anal. (Pâst.) împletitură de nuiele (T. PAPA-HAGI, M.) aşezată pe furci (H. VIII 77), numită si pat de nuiele (H. XIII 449) s. comarnic (H. VIII 77, viii/», 73, X 108, 208, 356, XII 518), pe care se pun caşii spre a se scurge (H. I 252), a se tescui (H. xiii 151) s. a se svânta, usca (H. Iii 140, 326, 245, VI 16, 200, vm/2 83, 98, 109, 161, 178, 220, X 108, 413, 478, XI 428, XIII 13, 21, 36, 67 174, 249 291, XV 4, 99, 149, 232, 278, 408, 474, 484, XVI 152, 160, 208, 226, 259, 271, 311, 321, 353). 4°. încăperea, făcută din gard de nuiele împletite, în care se păstrează păpuşoii pe iarnă (H. iii 398), porumbar (costinescu), coşar (LB.), pă-tul (SEVASTOS, N. 26). 5°. Grătarul de nuiele, numit şi cuşcă, coteţ, pe care se bat cu un băţ s. cu maiul ştiuleţii de porumb spre a se desface boabele, dam35, T. 62, ŞEZ. XXXII, 137, PAMFILE, A. 227, VASILIU, P. L. 259. 4t= -4 face leasă pe cineva = a bate. ZANNE, P. V 386. 6°. (Pese.) Instrumentul de pescuit (H. IV 155, V 408, VII 483, IX 36, X 21, 68, 188, 538, 571, XII 288, xvm 141, şez. II 32, iv 117) mai ales pentru prins crapi (ANTIPA, F. I. 113), constând din-tr’ o împletitură de nuieluşe de răchită şi având forma unei opinci (id. P. 101) ; un fel de scoc s. jghiab lung, compus din doi pereţi laterali şi un fund (id. 595) ridicat în formă de gurguiu (MARIAN, ins. 57) ; se aşează unde curge apa mai repede şi nu e tocmai adâncă, (Romanaţi) o s t r e ţ, (Covurlui) -vintilă (DAMfi, T. 124, PAMFILE, I. C. 70), cu t iţă (ANTIPA, p. 596); (plur.) mreje (pamfile, i. C. 70). Leasa de la râuri are în totul aceeaşi formă ca şi cea dela pâraiele de munte, antipa, P. 128 (cf. fig. 54). || P. anal. Cursă de prins păsări (Măgurele, j. Teleorman) com. M. olmazu. 7°. (P e s c.) îngrăditură de nuiele fixată cu pari de-a-curmezişul unui râu s. a unui canal, spre a opri peştii să treacă în josul apei, zăgaz; una din aripele (pereţii s. gardul) de pe de lături ale coteţului (ANTIPA, p. 543, 612) de pescuit (ib. 543): p. ext. clocitoare de peşti (FR. ATILA, P. 160). La capătul şanţului despre Dunăre fac şarcă şi pe dânsa pun o leasă prin care apa se scurge. I. IONESCU, M. 530. Leasa ca şi coteţul e tot un fel de zăgaz. F. R. atila, P. 131. Din împletirea ostreţelor cu tciu se fac Ieşi de câte 5-9 m. lungime şi cu acestea se îmbracă pe dinăuntru cele două aripi ale lesei. ANTIPA, P. 612 (fig. \332). Se strâng peştii la leasă. TEODORESCU, P. P. 388. 8°. Zăgaz de nuiele pentru oprirea apei (CAlfE.) ; (Mor.) iezătură, baraj la iazul morii. Morarii... plecase să dreagă leasa. jipescu, o. 41. 9°. Ţarc. RĂDULESCU-CODIN. 10°. O mătură cu coada lungă, care se foloseşte la alegerea plevei din grâu, când se vântură (viciu, GL.), (Bucov.) felezoaie (PAMFILE, I. C. 241), (Transilv.) felează, felezeu, fele-zitoare (ib.). 11°. (In Dobrogea) Numele unui danţ (H. II 276, 282, 320) şi melodia lui (pârvescu, c.). III. 1°. Cunună de usturoiu. DDRF. 2°. P. ext. (Munt. şi Dobr.) Salbă, făcută din mărgele (Com. rădulescu-codin) s. monete de aur, pe care femeile o poartă la gât s. pe frunte. H. XI 117, XII 141, xiv 210, 447. Pe cap, doamna, ... jupânesele şi jupâniţele pun lese de mărgăritar, care prind bani de aur. iorga, ch. I. I 130. [Plur. lese, (ad I 1° şi II 7°) Ieşi (ANTIPA, P. 612) şi (ad II 6°) leşuri. | Şi: (ad I 5°) leâză s. f. pamfile, A. 227. I Diminutiv: (rar) lescioâra s. f. gorjan, H. ii 36. | Augmentativ: (ad II 5°) lesoiu s. a. DAMfi, T. 62, pamfile, a. 227. Bat gospodarii păpuşoiu în lesoiu. pamfile, I. C. 285.] — Din slav. (bulg.) lesa, idem (şi ca unealtă de pescuit şi ca podoabă purtată de femei). Cf. şi ung. lesza „gard împletit, coş de căruţă11. LEAsA s. f. 1°. Fourre. 2°. Fascines d’epines. 1°. Desiş mare într’o pădure (porucic, t. E. 330), crâng des cu nuiele (ciauşanu, gl.) , m ă-răciniş, dracilă (păsculescu, L. p.), cri-vină (COSTINESCU). Mistreţi... cu râturile întinse... dau năvală prin leasă şi prin nvocirlăi odobescu, I 110. Strigă cucu’n leasă. IOSIF, P. 58. Se abătu într'o leasă de mărăcini. ŞEZ. iii 33 cf. iv 130. Ciobanul... pune mâna pe moacă şi eolţeşte pe lup într’o leasă, ion CR. iii 168. Ele leşuri descurca, Şi după cuc că mergea, păsculescu, L. P. 166. Ăm o oaie brează De se uită seara prin leasă [Luna]. GOROVEI, C. 213. # Prin leasă e iarba bună (deasă) = iepurele sare de unde nu te-ai aştepta, ciauşanu, gl. 2°. P. e x t. Grămadă, nămăt de mărăcini pus unul lângă altul, drept hotar (RĂDULESCU-CODIN, L.) s. pentru zăgăzuirea apei (porciuc, t. e. 473). [Plur. lese şi (ad 1°) leşuri şi lăsi. Făcea crângu’ tot colnice Şi lăsile hălăciuge. MAT. folc. 214. [ Şi: Ieşi s. f. plur. = loc acoperit cu rogoz, desiş de rogoz, zălogi. COSTINESCU; (cu noul singular) leş s. a. = locul rămas gol după ce s’a tăiat pădurea (Merişori, Jiu) VICIU, GL.]. — Din bulg. lesă „pădure". LEAşcA s. f. V. leafă2 şi Leah2. LEĂŞNIC f s. m. Guetteur. — Pândar. Se pun leaşnwi, întind laţuri şi stau de vâneadză. do-SOFTEIU, PS. 184. — Derivat din leaş (= leş), prin suf. adj. -nic. LeAstaviţA s. f. (Bis.) v. lesviţă. LEAT s. a. şi m. 1°. Annie, an, date. 2°. Classe (de conscrits). 3°. Camarade. 4°. Bleu, soldat. 1° f (Slavonism literar ieşit din uz) An (considerat ca „dată“ în documente); p. ext. dată. Au oştit asupra Ghinovesilor pre la leatulu, 1125 dela H[risto]s. biblia (1688), pr. 7/.,. Leat 101, cu oaste... împotriva Dachilor au purces, cantemir, hr. 196/2S. însă la anul cu leatul 17/fS până acum... IORGA, s. D. XII, exi, 60. Ştefan Vodă Mailat leat 1300 la Letopisiţii nu este. şincai, HR. I 290. De la Adam curgerea anilor la leat 1139. mag. ist. i 125/V Leatul bisericesc al Antioliiei. PISCUPESCU, O. 79. Am cumpărat la leat 1812 o hirtă de loc. alecsandri, t. 1358. Un chri-sov fără de leat, dat de Mircea. odobescu, i 454. Leatul se pomeneşte... pe o piatră care n’a fost LEAŢ — 129 — LECŢIUNE săpată până la capăt. IORGA, N. R. A. I 246. Leat mincinos = datare greşită, pontbriant. A pune lealul = a data. ib. 2°. (Popular, rar, despre data intrării în armată) Contingent; contemporan (la facerea serviciului militar). Ce leat eşti tu? — 98, răspunde soldatul, sandu, luc. vi 336. 4ţ A fi leat cu cineva = de-o seamă, ciauşanu, gl. 3°. P. ext. Camarad, termen cu care se a-dresează un soldat altuia din aicelaşi contingent (în opoziţie cu deşcă). şăineanu, d. u. 4°. P. ext. Apelativ cu care ne adresăm unui recrut; p. ext. soldat. Un dorobanţ... vine vesel înaintea noastră. Nu ţi-e urît aici, leat? îl întrel) eu. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. N'alege de-i domn ofiţer ori leat prost. c. petrescu, 1. II 11. [Plur. leaturi]. — Din paleosl. leto, idem. Cf. veleat; letopiseţ. LEÂŢ s. a. v. laţ.2 LEATOPISAţ t S. a. şi m. 1 LEATOPfSEŢ t s. a. şi m. > v. letopiseţ. LEATOPlSIT f s. a. şi m. J LEAU s. a', v. leah.1 LEAV t s. m. v. Leah.2 LEÂVA! interj, v. leabă. LEAzA s. f. v. leasă.1 LEBAdA s. f. 1°. Cygne (Cygnus musieus) 2°. Cy-gne (constellation). 3°. Nom de chevre. 1°. (Ornit.) Pasăre acvatică din familia pal-mipedelor, mai mare decât o gâscă, cu gâtul foarte lung şi graţios şi cu penele albe ca zăpada (prin regiunile noastre). LB. Lebedea — cygnus. anon. car. Nu se vor mânca... barza şi lebăda. BIBLIA (1688) 77-i (cf. ib. 137-i). O lebădă bătrână şi albă lângă mine se apropie, cantemir, ist. 132. Gata ca să zică... că lebăda e neagră, c. negruzzi, ii 237/m. O luntrişoară... ca lebăda uşoară, Azi lin se legăna. ALECSANDRI, P. 195. Trece lebăda pe ape. eminescu, P. 154. Ca lebăda = foarte alb. LB. Albă ca şi lebăda. ŞEZ. III 60. Gât de lebădă = conformaţie defectuoasă a gâtului (lung şi curbat al) calului. CADE. Cântec de lebădă — ultima manifestare a unui artist înainte de moarte (aluzie la credinţa că lebăda înainte de moarte cântă foarte frumos). 2°. (As tron.) O constelaţie (CULIANU, C. 53) în drumul robilor, alăturea cu 1 i r a. costinescu. 3°. Transilv. Nume de capră [albă], densusianu, ţ. H. 83, PRECUP, P. 25. [Plur.: lebăde şi (mai ales) lebede, de unde noul singular: 16bedă s. f. | Şl: lepădă s. f. H. II 194. | Diminutive: lebediţă (libidîţă) s. f. DDRF., şez. vii 110. (Ad 1°) Ieşeam seara pe uliţă Albă ca o lebediţă. jarnîk-bârseanu, d. 177, cf. sevastos, P. 61; — lebejoâră (suspect: lebezioără MARIAN, O. II 357) s. f. Vine-o dalbă lebejoâră. teodorescu, p. p. 89, cf. viciu, c. 157; — libi-cioâră s. f. viciu, col. lxv, 10. | Masculinul: lehădoiu s. m. = masculul lebedei. H. vi 199. O lebădă frumoasă... Cu lebădoiul alăturea. ALECSANDRI, T. 1689.]. — Din paleosl. lebedi (bulg. lebed, rus. lebedi), idem. cihac, ii 167. LEKAnEA f s. f. (îmbrac.) v. lăbadea. LEBĂDOIU s. m. LEBEDĂ s. f. Dicţionarul limbii române. 15. I. 1940. LEBEDiŢA S. f. 1 „ LEBEJOÂRĂ S. f. j v- e a* LfiCĂR s. a. (Îmbrac.) v. recăl. LECHEA s. f. v. lichea. LECHIU s. a. v. letiu. LECIU subst. sing. (Trempe) jusqu’aux os. — (Prin părţile Moţilor; numai în expresii ca) A fi ud (s. numai s. tot) leciu = a fi muiat de apă şi de noroiu care se scurge din haine, păr şi peste tot trupul, a fi ud leoarcă. LB., vaida, stan, M., ŞEZ. VII 181, (Crişcior, j. Hunedoara). Com. şt. paşca. [Derivat e: leciuî vb. IVa = (despre copii) a se bălăci, a se linciuri, bleoto-cări, blociori, locioli. stan, M. 256; — leceri (leciuri cihac ii 511) vb. IV3 trans. şi refl. = (despre copii) a turna apă dintr’un vas în altul, de joacă; a se juca prin apă, a se uda, a se stropi cu apă pe haine (Crişcior, j. Hunedoara). Coim. şt. paşca.]. —- Din ung. lecs „mâncare proastă", „zeamă lungă". Cf. N. D r ă g a n, Dacoromania, IV 1553. Pentru evoluţia semantică, cf. lioarcă. LECIUÎ vb. IVa LECIURf vb. IVa LECNA s. f. Argile. — Argilă (DDRF.), lut cleios (BARCIANU), pământ unsuros din care se fac oale. H. XVIII 137. — cf. 1 e t i u. lecrIc s. a. 1 , LECRL s. a. J (!mbrriC'} v' recaL LECTICA s. f. Chaise ă porteur, litiere; civiere. — (In antichitate şi mai târziu, până prin sec. al XVII-lea) Un fel de targâ s. pat, acoperit şi închis de toate părţile cu perdele (mai târziu înfundat cu scânduri) în care erau purtaţi oamenii bogaţi (mai ales femeile şi bătrânii) de 'sclavi (pe umeri)^ s. de doi cai, unul înainte şi unul înapoi, „caretă mică purtată pe umerele oamenilor" (ARI-STIA, plut.) ; uneori lectica era montată pe două roate, ca o cabrioletă. LB. Acum se suisă în lef-tica lui, căci era slab de picioare. LET. II 96/28. Cu vicleşugul socrului său lui A,per, în lectică fu ucis. CANTEMIR, HR. 231. Şi fiindcă Radul XI era podagric, cu lectica au mers. şincai, hr. iii 14/4. Se plimba cât se plimba... într’o Ieftinea zugrăvită. păsculescu, L. p. 179. || Spec. Targa pe care se transportă bolnavii (LB.), cf. p a t a ş c ă. Cu o lectică l-au scos din locul bătăii, şincai, HR. II 49/»>. [Plur. lectice. | Accentuat şi l&ctică s. f. | Şi: Ieftîcă (liftîcă) s. f. LB., Ieftinea s. f. ;— leptfcă f s. f. LB. [ Nomen ag entis: lecticâr (lefticâr t) s. m. = purtător de lectică. LM. 1.60 de la un lefticar. URICARIUL, XIX 324/4.]. — N. din lat. lectica, idem. LECTICAR s. m. v. lectică. LficŢlE s. f. v. Iecţiune. LECŢlt’NE s. f. 1°. Le/jon, cours. 2°. LeQon (â ap-prendre). 3°. Legon, semonce. 4°. Legon (de l’expâ-rience). 1°. Prezentarea, sl interpretarea metodică a unei probleme literare, ştiinţifice s. practice pe care un profesor s. învăţător o face în faţa elevilor săi, într’un interval de timp dat (de obiceiu o oră), cu scopul de a-i instrui, costinescu. (Despre profesor) A da lecţiuni = a prepara în particular un elev, a medita. (Despre elev) A lua (s. primi) lecţiuni = a fi ajutat la învăţătură de către un II. II. 9. I v. lebădă. LECTOR — 130 — LEDEZEU profesor. L-am poftit să, vie să-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămână, c. negruzzi, I 7. 2U. Ceea ce un profesor s. învăţător dă şcolarului să înveţe s. să lucreze. COSTINESCU. începu... lecţia a îngâna. PANN, H. 55. îşi culcase fruntea pe braţe, ca un şcolar furat de somn pe când îşi făcea lecţia. I. TEODOREANU, M. II 15. C'ânld] nu ştiam lecţia... mă bătea la tălpi. GRAIUL., I 147. 3°. P. ext. (învechit) Sfat, povaţă ce se dă cuiva într’o afacere (costinescu) ; p. ext. mustrare, dojana, costinescu. S’a purtat cu multă impertinenţă; a luat însă lecţiune aspră. LB. I-am dat o lecţie ! 4". Fig. învăţătură folositoare trasă de pe urma unui eveniment (costinescu), învăţăminte. Lec-ţiunile experienţei. CADE. 5°. Forma (diferită) în care un filolog citeşte un cuvânt s. uni fragment dintr’un text neclar (şi din această pricină susceptibil de interpretări diferite). [Şi: (foarte des) lecţie s. f.; — (incult, pop.) leţie s. f. (Oltenia). CIAUŞANU, V.]. - N. din germ. Lektion, idem (din lat. lectw», -onem ,,citire“). LECTOR s. m. l°-2°. Lecteur. 1°. Cel care citeşte un text cu voce tare, înaintea altora (cf. recitator); cel ce citeşte pentru sine, cititor. Să se cetească de un lector ad hoc între culise, c. NEGRUZZI, I 342. Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întâmplărilor. EMINESCU, N. 83. 1). Panu... .ştie ce trebue să convină lectorilor săi ca să lăţească propaganda sa printre ei. mîaiorescu, D. iv 535. Doctorul... era şi el un lector al „Jurnalului de Frarikfurt". IORGA, L. II 36. Pentru complecta edificare a lectorului, e reprodusă în clişeu, ca un facsimil sortit să zdrobească o carieră, c. petrescu, curentul (1930), 3 Octombrie. 2°. (După germ. Lektor) Ajutor de profesor de limbi moderne la o universitate. [Accentuat, în sensul 2°, lector. | Femininul nu se întrebuinţează.]. — N. din fr. şi germ. (= îat. lector, -orem „cititor1") . LECTCrA s. f. IM0. Lecture. 1°. Acţiunea s. arta de a citi, cetire ( stamati, d.), cit i t, cita n ie (1°). Junimea consacră o parte din timpul fiecărei şedinţe... la lectura poeziilor române, maiorescu, cr. i, iii. Nici lumânarea lecturilor de miez de noapte nu ardea. I. TEODOREANU, M. II 190. Alungându-şi urîtul cu lectura romanelor franţuzeşti... c. petrescu, r. DR. 103. Comitet de lectură = comitetul însărcinat să citească şi să-şi dea părerea asupra unei piese de teatru, costinescu. Cabinet, sală de lectură = camera unde poţi citi cărţi, reviste şi jurnale. # A da lectură s. a face lectura unui text = a citi. Fă^mi lectura celor trei bilete, c. NEGRUZZI, III 53/s. Propunerea... [căreia] i-a dat lectură în Cameră... maiorescu, D. IV 226. 2°. Lecţiune 5°. 3°. P. ext! Carte de citire, manual, bucăţi de citire pentru şcolari. Ştii să citeşti... — Ştiu. — Scoate „Lectura". DELAVRANCEA, ap. TDRG. (ms.p 4°. Ceea ce se citeşte; p. ext. cunoştinţă, învăţătură, erudiţie câştigată din cărţi. Public care să aibă nevoie de lectură. MAIORESCU, CR. I 271. Băiatul învăţase tocmai să citească — şi ce frumoasă lectură... îi prezentau ziarele... id. D. IV 498. Destul de inteligent şi cu lectură, c. petrescu, î. II 85. [Plur. -turi]. — N. după fr. (lat. med. lectura, -am, dela lego, -ere „citesc"). LECUt vb. IVa 1°. (Se) soigner, guerir. 2°. Gfuerir, se corriger, se debarrasser. 1°. Trans. şi refl. A (se) trata, a (se) îngriji, a da (s. a lua) leacuri (11°) spre a (se) face sănătos; p. ext. (despre fiinţe s. boale) a (se) vindeca, a (se) tămădui, a (se) în-sănătoşa, a (se) face bine, a (se) îndrepta. GOROVEI, CR. 977, RĂDULESCU-CODIN, L. 9. Cf. întrema, împicioroga. Trimeseşi-mă ca să lecuescu cei plecaţi cu inima (a. 1675). GCR. I 221. Theodora... bolnavi nenumăraţi lecuindu (a. 1698). ib. 319. Aşa se lecueaşte: trebue să-i slobozim sânge [calului]. CALENDARlu (1814) 175/m. De răni îl lecueşte. ALECSANDRI, p. iii 146. îl lecui într’o clipă de toate suferinţele, agârbiceanu, L. T. 292. Să lecuiască pe maică-sa. SBIERA, P. 30. De toate boalele să se lecuiască, şez. iv 152. Să beai, să te lecueşti. JARNfK-BÂRSEANU, D. 324. I-am lecuit copehilu di nigei. HERZ.-GHER., M. Vii 8. [ P. e x t. Se lecuesc vinurile de ori, ce boală a lor. economia, 170. | Fig. (Despre suflet s. sentimente) Poate lecui sufletul (a. 1633). GCR. I 84. M’aş lecui de toată mânia. SBIERA, P. 8. 2°. Trans. şi refl. A (se) descotorosi de cineva s. de ceva, a (se) scăpa. M’am leaeuit di dânsu. HERZ.-GHER., M. VII 8. [Ind. prez.: lecuesc şi (rar) Ucui. | Şi: (Bucov.) leacui vb. IVa. herz.-gher., m. vii 9. | Adjective: lecuit (cu negativul nelecuît = care nu se poate lecui), -ă. Patimă nelecuită, zilot, cron. 84. Boala poeziei este nelecuită. ALEXANDRESCU, M. 408. Aşa să piară pocitura din, pocit, Pân’într’o clipă să fie lecuit. GCR. iii 339; — lecuitor, -oâre = vindecător; (substantivat) doctor (LB.). Fiiul lui D[u]mneăzău, lecuitorul rodului omenesc. VARLAAM, c. 154. Domnul nostru Isus... vraciul şi le-cuitoriulu oamenilor, ib. 241. A'u fost lecuitoare [trupina balsamului] de toate boalele câte sănt. GCR. II 72. Buruieni lecuitoare. KONAKI, P. 298. Babele lecuitoare nici. odată nu vor putea ajuta pe bolnav mai bine ca un doctor. CUV. MOLD., 1929, 24. XI. Aghiasma mare nu se strică nici când şi e lecuitoare şi tămăduitoare. MARIAN, SE. I 209;—• (rar) lecui (n)cios,-oâsă = care se poate lecui. LB. | Abstracte: lecuire s. f. LB. S’au datu în tipariu, în tipografia cea noao a sfintei mitropolii, pentru folosul tuturor de obşte, spre adăparea şi lecuirea sufletelor. GCR. ii 30. La opt zile după această lecuire... calendariu (1814) 190/3. Năravul din fire N’are lecuire. PANN, P. V. I 68; — lecuit s. a. Bolnav de lecuit. alexandresCU, ap. TDRG.; — lecuinţă t s. t. polizu. Cerşură lecuinţă s[u]fl[e]tească. dosofteiu, v. s. 125; — lecuiălă s. f. Eu am leac de leeuială Pentru toţi vultanii, zău. ap. TDRG.]. — Derivat din leac, cu suf. -ui. LECUIAlA s. f. 1 LECLINCIOS, -OÂsA adj. [ v. lecui. LECUINŢĂ s. f. LEClIiEL s. a. LECtJŢ s. a. ledAr s. m. Tanneur, me.gissier. — (Germanism, în Banat) Tăbăcar, argăsitor. CADE. ■— Din germ. Letlerer „pielar". LEDEÂSCA s. f. Nom d’une danse paysanne. — (Muscel) Numele unui danţ. h.ix 156. LEDER, -A adj. Sorte de pammes. (Germanism, la Zagujeni, j. Caransebeş, în expresia) Mere le-dere = o varietate de mere. DR. i 360. —• Germ. Leder (-Apfel). LEDEZEU (Agric.) s. a. Bălai servant ă nettoyer le bU vanne. — (Ungurism în Bihor) Mătura s. târsul cu care se alege grâul din pleavă şi paie I v. leac. LEDUNCĂ — 131 — LEFTERIE (REV. crit. IV 144), primitean, (Bucov.) f e- 1 e z o a i e, (Transilv.) felează, leasă, fele-zitoare (pamfile, i. C. 246). [Pronunţarea este de sigur legheeeu. \ Plur. -zeie.]. — Din ung. legyezo „aparat de făcut vânt“. LEDCNCA s. f. (Milit.) = lăduncă. Table de argint la şolduri pre ledunce. BĂLCESCU, M. V. 654. Ofiţerii vor purta epoleţi de fir, leduneă şi eşarfă. UNiVERSUL (1930), 12 Dec. [Plur. -dunei.]. LEFAf vb IV* = lăfăi. Sânt unii care se lefăesc în bunătăţi şi li se strică dinţii de mâncare, zanne, P. III 640. LEFÂNTE f s. m. v. elefant. LEFAr s. m. v. leafă.1 LEFÂRDĂ subst. }'• ___. _ . . ... Iefârdău. LEFARDAIE S. f. LEFÂRDÂU s. m. Bavard, intrigant. — Limbut (Neamţu. ION CR. III 378) ; om care vorbeşte fără şir, fără legătură (Năsăud. Com. BUGNARIU). [Feminin: lefârdâucă. Com. bugnariu [ Şi: lefârgâu adj. = clevetici, intrigant (Bonţ, în Transilvania) . paşca, gl. ; (singular, analogic după plur. lefârdăi) lăfârdâie (lefârdâie) s. f. = (la Reteag şi la Vereşmont) calificativ injurios dat unei femei care poartă vorbe (viciu, gl.) ; p. anal. om slobod la gură, care nu se poate stăpâni, (şez. xxxii 137) ; —■ lefârdă (leafârdă) subst. = om de nimic (Straja, în Bucov.). Com. ar. tomiac. | Adjectiv: leofârdos, -oâsă = limbut, flecar. herz.-gher., m. vii 13.]. — Etimologia necunoscută. (Judecând după răspândirea geografică a cuvântului, mai de grabă din ung. lehordo „persoa/nă care face pe cineva de ocară1', dela lehordani, propriu „a da jos, a strica", decât din alb. Ijaperdi „vorbă de ocară“, din care-1 deriva V. B o g r e a, Dacoromania IV 826). LEFÂRDÂUCĂ s. f. v. Iefârdău. LEFÂŞ f s. m. LEFCIOÂRĂ s. f. LEFE s. f. v. leafă.1 LEFEClU s. m. lefegIu s. m. LEFEXlŢĂ s. f. Oueule. — (In glumă, despre gură) Titirez, morişcă. TDRG. Nu-ţi îmbie lefe-tiţa! SLAVICI, ap. TDRG. LEFICtU f s. m. v. leafă.1 LEFOŞ.-A adj. v. leoafă. LEFŞOÂrA s. f. V. leafă.1 L15FT s. m. şi a. 1°. Ducat, monnaie d'or (dont on fait des colliers). 2°. 'Medaillon, joyau. 3°. Collier. 1°. S. m. (învechit) Monedă de aur (s. de argint) (brăescu, m. 78) în valoare de cinci du-caţi (TDRG.) s. galbeni mari austriaci (H. vil 172), din care se făceau salbe (H. II 89, XII 34, DDRF.). lat'o cămeşă albă cu lefţi mari lucind în salbă. ALECSANDRI, P. Hi 262. O salbă de lefţi, cum purtau de demult cucoanele, ghibănescu, ap. TDRG. Sânt... unele monede pe care le pun fetele la gât, de 80 lei şi le numeşte lefţi. H. if 423. 2°. S. a. (Plur. lefturi) f Obiect de podoabă fe-meiască (H. XI 60, 233), giuvaer, medalion (TDRG.). Aduseră lui D-umitraşcu Vodă un left de aur cu diamanturi, cţţr chipul împărătesc. LET. II 112/ir,, cf. 338/22. 2 lefturi cu diamanturi. FURNICĂ, 1. c. 45. Un leftu au fost poruncit de răposatul Postelnic Costandin. id. ib. Aducând lui Vodă dela împăratu daruri un left cu diamanturi. ne-CULCE, CR. II 272. Un left... de izmăirand. uricariul, XVI 203/28. Sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri. ODOBESCU, I 134/t. 3°. S. m. şi a. (Plur. lefţi s. lefturi) Podoabă femeiască (H. xiv 351), salbă (H. II 190) de argint (H. II 245) s. de aur (DDRF.) făcută din monede; p. ext. (Bucov.) g h iordane de mărgele, făcute pe alocuri dintr’ o bucată de catifea lată de 2-4 cm., cusută frumos cu flori diferite şi colorate şi apoi umplute florile cu mărgele; la capete are două băierl de aţă, cu care se încheie (ION CR. V 126), f gătin, t engolf. Sfântul Parasierat să bucura de lanţuje ca de gătinuri, de aur, cum zic la noi lefturi şi engolfuri. dosofteiu, ap. TDRG. Ce chelduială [sic!] de haine, de mărgăritari, de cercei, de lefturi şi paftale cu măr-găritari. IORGA, s. D. Xli 97. Toată bogăţia vechilor juvaiere: cercei,.., lanţuri, lefţi şi leftişori... strălucesc de lumina soarelui. IORGA, CH. I 131. înainte vremuri se purtau de către fete şi femei tinere lefturi la gât, salbe de bani mari de aur. PAMFILE, I. C. 367. [Plur. lefţi şi lefturi. | Diminutiv: (ad 3°) leftişor s. m. (într’un document din 1716 se găseşte scris Ieftujuru. bul. com. ist. ii 211).] — Din n.-grec. \mx6\ (pop. taqpxov) „centimă". CIHAC, II 668. LEFtArIe s. f. v. lefterie. LEFTER, -Ă adj. 1°. Libre, delivrd. 2°. Sons le sou. — (In Ţara-veche, cu o nuanţă glumeaţă). 1°. (Neobişnuit, atestat numai la DDRF.) Liber. 2°. (Uneori complinit cu de parale) Lipsit complet de bani, fără (nici) un ban în pungă, fără lăscaie, sărac lipit. PAMFILE, J. II, ZANNE, P. V 482. Să te păzească sfăntuleţu’ Să cazi cu el la vr’o ’nvoială, că repede te lasă lefter, rădulescu-niger, ap. TDRG. [Verb: lefteri vb. IVa = (trans.) a lăsa lefter pe cineva; (refl.) a pierde (la joc s. într’o afacere) toţi banii. Mai bine că te lefterişi...; tot n’aveai noroc. DELA-vrancea, s. 135.]. — Din n.-grec. eXeuteqos „liber". LtSFTERE s. f. plur. Peignes ă filasse. ■— (Muscel) Pieptenii cu care se perie fuioarele. pamfile, D. 108^ MUSCEL, 46. LEFTEREA s. f. v. lefterie. lefter! vb. lVa v. lefter. LEFTERlE s. f. 1°. Credit, consideratio-n, auto-rite. 2°. Occupation. 1°. Mold. Credit, vază, trecere, încredere (Com. A. tomiac, Straja, în Bucov.), omenie, cinste, consideraţie, id. ib. A avea lefterie la cineva = a se bucura de încredere în faţa cuiva. id. ib. A-şi mânca (s. a-şi pierde) lefteria (s. leftereaua) = a«i pierde omenia, trecerea, cinstea, crezarea (se zice mai ales de cei ce nu înapoiază banii sau lucrurile împrumutate). Com. V. ŞOAREC (Piatra-Neamţ), cf. CREANGĂ, gl., zanne, P. V 378, pamfile, J. II. Să ştii că ţi-ai mâncat lefteria de la mine, spânzuratule! creangă, a. 50. Şi-a mâncat leftereaua, ca ţiganul biserica. ZANNE, P. V. 378. 2°. (Transilv.) Ocupaţie (cu negustoria), meserie. PAŞCA, GL. Com. v. BUCUR (din Frata). To-deraş spune la împăratul lefteria lui. RETEGANUL, p. II 79. II. II. 9* LEFTICĂ — 132 — LFi#M. [Şi: (ad 1°) liftirfe s. f.; — (ad 2°) leftărie s. f. paşca, gl. ; — (ad 1°) lefterea s. f.] — Pare a fi n.-grec. i’Ktvx?.Qia „libertate", deşi trecerea semantică nu e clară (se va fi zis poate de ţiganii emancipaţi în veacul trecut, care adesea îşi „mâncau libertatea") şi mai ales răspândirea prin Ardeal a unui împrumut din neogreceşte e ceva neobişnuit. UBFTICA s. f. LEFTICÂR f s. m. LEFTfNCĂ s. f. v. lectică. ' m’ 1 v. left. t s. m. J LEFURI vb. IVa v. leafură. LEFTIŞOR LEFTUJUR t LEFUŞOÂRĂ s. f. v. leafă.1 LEG t s. m. sing. Legs. — (Franţuzism ieşit din uz) Dispoziţie testamentară prin care cineva lasă cuiva averea sau o parte din bunurile sale; p. ext. testament. (F ig.) Legul politic al lui Ştefan, russo, s. 112/4. — N. din fr. LEG vb. I A. 1". Attaoher, nouer. 2°. Nouer, arreter (Ies fils de la trame). (Fig.) Bien partir. 3°. Emboiter, embrever. B. I 1°. Attacher, lier. 2°. Nouer (un sac). 3°. Fixer, faire tenir. Cercler, relier. Renforoer. 4°. Retrancher (un camp). 5°. Bro-cher, relier (un livre). II. 1°. Attaoher ă. (Fig.) Attraper. A'marrer. 2°. Lier Ies mots, prononcer. Lier conversation. 3°. Vnir, reunir, rattacher, join-dre. 4°. Lier, nouer (connaissance, amitie, etc.). Conelure (un pacte etc.). 5°. (8’junir (par Ies liens du mariage). 6°. 8’attaoher â; poursuivre, ennuyer; s’en prendre k. III. 1°. Attacher, entra• ver. 2°. Ligoter. 3°. Lier (Ies mains, etc.). Muse-ler (propre et figure). 4°.. Nouer Vaiguillette, en-sorceler. Empecher. 5°. Interdire. 6°. Fixer, or-donner. 7°. Lier (par serment). 8'en,gager ă, jurer de. 8°. Lier (dans la langue de l’figlise). IV. 1°. Bander, mettre un bandagc. V. 1°. Nouer (en par-lant de fruits). 2°. Lier (une sauce). A lega însemnează a strânge la olaltă şi a împreuna, astfel ca să nu se mai desfacă, ceea ce fusese despărţit, risipit s. liber. A. Legarea se face prin împreunarea capetelor mai multor lucruri s. ale aceluiaşi lucru. P. Trans. şi refl. (Despre materii flexibile, ca funia, sfoara, aţa, sârma, lanţul, cureaua, apoi: o făşie, o cârpă, etc.) A uni strâns — cu un o eh iu, cu o funtă s. cu un nod (cf. înnoda) — capăt de capăt. Părul tău... moale ...mi-l legi după grumaz. EMINESCU, P. 188. Sânt numai 2 aţe (la cămeşi) ce se leagă cu ochiu. şez. IX 36. # A lega baterile de la pungă (cu zece noduri) = a nu (mai) da bani, a nu (mai) cheltui, zanne, P. v 525. A-i lega calţaveta = (despre un bărbat) a fi prea supus unei ibovnice, id. ib. iii 253, Cât ţi-ai lega nojiţele = într’o clipă. id. ib. III 254. A lega teie de curmeie v. cnrmeiu. | P. ext. A înnoda (colţul unei basmale, spre a-ţi aduce a-minte că trebue să faci ceva s. pentru a păstra un lucru preţios). Pune [limbile balaurului] în ea [în basma] şi le leagă. şez. i 69. (Spre a caracteriza pe un sgârcit:) Lega paraua ou sece noduri şi tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 2°. Spec. A lega gura pânzei = (propriu) a înnoda împreună câteva fire de la capătul urzelii, înainte de a începe ţesutul unei pânze, spre a nu se destrăma beteala; (f i g.) a începe (cu bine) un lucru (ZANNE, P. III 272) ; a începe să-i por neascâ binele (rădulescu-codin, i 261) ; a se întări (TDRG.). Toate îi mergeau în de buc începu şi el a lega gura pânzei, ispirescu, L. 209. 3°. P. anal. (Despre materialul lemnos al unei clădiri) A împreuna fixând cu cuie s. în dăltuituri, a încheia. (Refl. = pasiv) Aceste cos-toroabe se leagă de-a-curmezişul cu 12 curmezişuri. i. ionescu, c. 168. B. I. Legarea se face prin încingere. 1°. A uni într’ un mănunchiu s. sarcină lucruri risipite (ca: vreascuri, nuiele, şindile) şi a trece în jurul lor o funie, chingă, etc., ca să le ţină strâns unite şi să poată fi transportate mai uşor; spec. a încinge strâns cu o legătură s. legat oare (făcută din două chite de plante pă-ioase smulse cu rădăcină cu tot) pologul de grâu s. alte păioase, cf. a mrejui. Leg = ligo. ANON. CAR., LEX. mars. 224, LB. [Mălaiul] se va lega în snopi. I. IONESCU, C. 79. Unii secerau, alţii legau snopi, creangă, p. 158. începe a smulge la sălăţi într'ales şi leagă o sarcină mare, mare. ib. 215. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi, pamfile, a. 130. Să-i leg'i într’un curmeiu şi să-i dai pe apă, se zice despre doi inşi deopotrivă de răi. ZANNE, P. V. 230. # A (nu) lega două în tei (prin etimol. pop.: în trei) = a (nu) pune nimic la o parte, a (nu) prinde chiag, a (nu) strânge de loc parale, id. P. I 294, V 275, 621. Nici cu asta nu fac casă, Nu fac casă, nici bordeiu Şi nu mai leg două ’n tem. teodorescu, p. P. 273. Era cheltuitor şi beţiv de nu lega două’n trei. ION CR. I 75. 2°. P. e x t. A aduna şi strânge gura sacului (pungii, etc.) cu o sfoară (ale cărei capete se înnoadă), spre a nu i se pierde conţinutul. Leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap. creangă, p. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ş’o leagă> la gură [tureatca]. şez. i 276. Leagă sacul până e plin. zanne, P. III 341. Leagă sacul de la gură — fă economie de la început, id. ib. iii 340. 3°. Trans. A strânge ceva bine, ca să nu se desfacă, să nu lunece, să nu se clatine; spec. a fixa coasa în legătoare. Piialea aceaia o leagă cu curea peste picior. GOR. II 3. Ştiu... a alege şi a lega coasa. I. ionescu, c. 112. Leagă ciorapii. COSTINESCU. (în ironie) Pe lopată n’o pociu pune [pânea], De n’oiu lega-o c’o fune. JarnîK-BÂr-seanu, D. 428. || S p e c. A strânge bine cu un cerc s. cu o sârmă un vas crăpat s. un obiect compus din mai multe piese (doage, obezi, etc.) spre a le ţinea împreunate, a cercui, cf. a fereca. LB., DAM®, T. 55, H. IV 45, 56. Lega, [roţile] cu fier. I. ionescu, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi! ZANNE, P. IV 6. Butea cu un cerc nicicum se leagă. ib. V. 105. ] P. e x t. A fereca (spre a mări rezistenţa), a întări. Dacă ţi-i frică de Corbea, Mai leagă-ţi porţile. MAT. FOLC. 1257, 4°. t Trans. (Complementul: tabăra) A împreuna o tabără cu care, ca să nu poată străbate duşmanul. într’o noapte au legat Cazacii tabăra şi au fugit. LET. ii 17/23. Au eşit legând tabăra de au mers la Suceava, ib. 11 230/u. 5°. P. ext. (Complementul: o carte) A coase foile (risipite ale) unei cărţi şi a-i pune scoarţe, (prin Transilv.) a compacta; cf. broşa, cartona. LB. Acest molitvănic... l-am, legat eu, David. iorga, s. D. xiii 55. Această carte a legat-o Carp diacul, id. ib. XIII 71, cf. XIII 86, 105, 202, 207. II. Legarea unui obiect (s. a unei fiinţe) se face cu ajutorul unei frânghii (funii, curmeta, etc.). 1°. Trans. (Construit mai adesea cir „de"). A uni, a prinde s. a acăţa de ceva. Leg = necto. LEX. MARS. 230. De aciia-l leagă de coadele cailor. prav. 336. Să-i leage piiatra morii de grumazii lui şi să se îneace într’adâncul mării. GCR. I 127. Ş’aw legat mijlocul cu brâul de o creangă groasă, drăghici, R. 49. Au legat lama de un copaciu. id. ib. 100. Legase frăiele de oblâncul şelei. LEGA — 133 — LEGA. c. negruzzi, i 42. Aşteaptă, până vin alte oare, de-l leagă [carul] dinnapoia lor şi se duce în treaba lui. CREANGĂ, p. 42. D,i zăbreli mi-l legară Şi în casă că intrară, mat. folc. 1463. Nw-ţi lega murgu de gard. Mândrescu, p. p. 69. Şi-i leagă [boii] de trei proptele, Cu trei fire de mărgele. JARNlK-BÂRSEANU, D. 48. Pe valea lui Terteleat Legaiu verde de usoat [Via], gorovei, cim. 349. Omul bătrân şi nebun leagă-l de gard şi-i dă fân. ZANNE, P. II 489. Şoarecele nu încape pe gaură şi şi-a legat şi-o tigvă de coadă. ib. I 661. $= I-a legat băşica de coadă = l-a gonit din slujbă, ib. I 427. (Despre noapte) Nu e legată de gard = va trece, se va sfârşi, ib. iii 163. A lega ceva de gard = a părăsi. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine! alecsandri, i 695. A legat cartea de gard. ZANNE, P. V 146. | F i g. Las’ să leg a mea viaţă de a ta. EMINESCU, P. 235. \ Spec. A lega via = a o araci, costinescu. || (Construit cu „la“ şi mai rar, în limba veclie, cu „cătră") A prinde s. a acăţa de ceva. Aceasta va lega mânzişorul său la buciumul viieei şi puiulu asineei sale cătră viţa vii&ei. GCR. I 36. Să le lege [clopotele]... la grumazi. ib. II 213. Era ascultător... şi bun, să-l legi (variantă: să-l pui) la rană. sandu-ALDEA, a. M. 180. Legă boiţi, la iesle. ŞEZ. I 292. # A lega pe cineva la gard = a-1 prosti, zanne, p. iii 162. Şi la gard eă m’ai legat, hodoş, P. p. 46. A lega la ciochină = a nu ţinea socoteală de ceva. zanne, p. iii 110. || Spec. (Marin.) Intrans. A lega la schclă = a se opri într’un port (unde corabia se leagă cu parâma de stâlpii cheiului). 1 pol de toată corabiia ce leagă la schelă (a. 1820, Mold.). IORGA, S. D. XXII 26. 2°. (Despre vorbe, fraze, m. ales negativ) A (nu putea) rosti, a (nu putea) spune, a (nu putea) construi. De uimire nu putea lega o vorbă, vlahuţă, N. 197. N’a legat nici trei fraze. KEBREANU, J. 16. t A lega voroavă (vorbă, cuvânt) cu cineva = a intra în vorbă, a se înţelege. TDRG. Ştefan... au legat voroave şi cu o samă de boeri din ţară... cu-prinzându-i cu jurământ să ţie taina. LET. I 297. ap. TDRG. Au legat voroava într’acest chip. ib. III 32/32. 3°. Trans. şi r e f 1. (Despre lucruri diferite s. care nu stau în nemijlocită apropiere). A (se) uni, a (se) împreuna prin ceva. Aceste materii nu se pot lega. Varul leagă piatra, costinescu. 2 roate într’o osie se leagă. GCR. I 323. La un semn, un ţărm de altul legând va# de vas se leagă. EMINESCU, P. 237. Şoseaua care leagă Braşovul de Sinaia, trece prin Predeal. \ Fig. Am iubit ! auziţi, inimii, cuvântul vostru cel mare... ce vă leagă. KONAKI, P. 80. Ceea ce leagă însă într’o intimă unitate împrăştiatele elemente ale acestei procedure analitice, sunt nişte sinteze, haşdeu, I. C. VIII. Mă leagă prietenia de cineva. COSTINESCU. 4°. Fig. Trans. A face (cunoştinţă), a începe să ai relaţii (de dragoste) ; a încheia (pace, alianţă) ; refl. a se înfiripa, a începe. Nici să ne atingem de eale [de rele], nici să ne legăm cu cale. CORESI, EV. 70. Legă cu dânşii pace. MOXA, 373/so. Au început a. îmbla şi tractate de pace între Turci cu Nemţii şi cu Leşii, care apoi s’au legat la Carloviţa. LET. II 48/33. Iordachi Vornicul au şi legat frăţie cu Bogdan, ib. II 259/28. Ascultă dar cum s’a legat acest amor. c. NEGRUZZI, I 64. Om lega frăţie de cruce. EMINESCU, N. 7. Nici cu Nina nu legase adevărată intimitate. REBREANU, J. 34. Pofti pe Făt-frumos ca să vie să lege prietenie. ISPIRESCU, L. 105. Ochii şi sprâncenele Fac toate păcatele Şi leagă dragostele, teodorescu, P. P. 301. 5°. Trans. şi refl. (Complinit uneori prin „cu s. în cununie") A (se) uni prin căsătorie, a (se) căsători. De te legi cu muiare, nu cerca deslegare. GCR. I 52. De-ar vroi cu mine fata să se lege’n cununie, alecsandri, P. iii 236. Lumea... Desfăcut-a doi drăguţi Şi legat-a doi urîţi. JARNIK-bârseanu, D. 176. Ce a legat Dumnezeu, omul să nu dealege. zanne, p. vi 661. | (Pronominal) A-şi lega capul = a se însura (ZANNE, P. II 48, herz.-gher., M. vii 7) ; p. e x t. a-şi lua belea, necaz pe cap. Ei nu-i da inima să-şi lege capul cu nici unul din peţitorii■ ce veneau să o ceară, ispirescu, l. 386. Te jălese... că ţi-ai legat capul cu o minunăţie ca aceasta, care ţi-au făcut atâta scârbă, SBIERA, P. 110. Nu-mi lega, maică, lumea Cu Ciine nu mi-i voia. sevastos, p. p. 46. 6°. Refl. (Construit cu „de") A se simţi atras de ceva, a avea interes pentru ceva, a se îndeletnici cu ceva. Aşa, şi Zachei eămătniciia lăsă, de carea se legase, coresi, ev. 454/23. In loe să mă leg de sapă (= să mă ocup cu lucratul pământului), Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254, || (Subiectul e o fiinţă, un sentiment, o boală; obiectul e o fiinţă) A nu mai părăsi pe cineva, a se ţinea scaiu de cineva, a stărui mereu pe lângă cineva, a nu-i da pace, a plictisi pe cineva (căutându-i ceartă); a se agăţa, a se a -lega; a persecuta. Cela ce să va lega de vre un om, zicând că-i iaste datoriu... PRAV. 146. De ce te legi de oameni şi de cusurul lor? i. negruzzi, II, 75. Supărat la culme, se leagă de Pavel, să-i facă altele [alte ciubote] în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. Nu eu m’am legat de line, ei lu te-ai legat de mâne. slavici, n. ii 303. Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine? COŞBUC, F. 105. Ce te legi de capul mieu? contemporanul, i 852. De mine oare se lea,ga, Sângele’n trup i se’ncheagă. ALECSANDRI, P. P. 131. Somnu de ochi leagă-mi-să. alexici, L. P. 38. De cine doru se leagă Nu se face om de treabă. HODOŞ, P. p. 37 (cf. id. ib. 38). Acestea [picăturile] bându-le, nu să va lega de tine nici o vrăjitură. reteganul, P. IV 56. [Dragostele] de voinic tânăr se leagă, jarnîk-bâr-SEANU, D. 17. De moşnegi [Samca] nu se leagă aşa de uşor. marian, na. 28. Se leagă de el ca boala de om sărac ( zanne, P. II 497) s. ca orbul de gard (ib. II 664). || Trans. A-şi lega gura de cineva = a calomnia, ciauşanu, v. III. Legarea se face spre a imobiliza pe cineva s. a fixa ceva locului. 1°. Trans. (refl. = pasiv) A reduce posibilitatea de mişcare a vtnui animal trecându-i pe după o parte a corpului (gât, picior, coarne) o frânghie (lanţ, etc.). Legându-le [caprele] cu o frânghie, să le sloboadă înlăuntru [în ogradă], drăghici, R. 100. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpânul. CREANGĂ, P. 224. Boul se leagă de coarne şi omul de limbă, baronzi, l. 57. 11 rugă să-şi lege ogarul, ispirescu, l. 296. Vita se leagă eu sfoară, Tu m’ai legat eu gurişoară. BIBICESCU, P. P. 50. Ş’o legat murgu’n pripon. ŞEZ. I 165. Nu mă leagă ca pe bou... Ci mă leagă cot la cot. ib. I 76 (cf. ib. IV 135). ±J; Şi-a legat calul = s’a aşezat, s’ a liniştit. ZANNE, P. i 359. Şi-a legat măgarul (s. samarul) = a dobândit stare. id. ib. I 535, 642. 2°. P. anal. (Complementul e omul) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii s. lanţ (pus în jurul mânilor s. picioarelor), a pune în fiare, în lanţuri, în cătuşi, a înlănţui, a fereca, a încătuşa. lDzise se-lu leage cu doao lanţure de fer'. COD. VOR. 34/9. Nu poate nime să ucigă furul, când poate să-l leage şi- să-l aducă la giudeţ. PRAV. 474. Aflându-i dormind,... au năvălit de i-au prim pre toţi şi au început a-i legare, let. ii 339/,17. O prinsăi de părul capului şi o legai şi o ferecai şi închipuiu a o bate. GCR. 11 171. II legară cu ştreanguri, şi îl târîră. id. ib. I 359. Unii periră, alţii şi vii s’au prins, şi-i legară Grecii, herodot, 5II/25. Mă lega vârtos de coate. ALECSANDRI, P. P. 266. Legă pe Decuseară cu mânile’n spate. RE- LEGA — 134 — LEGA tegianul, P. iii 43. TurcU peste tine-or da, Pă-gâneşte te-or lega. şez. I 108. Se leagă bolnavul de picioare, ib. I 251.. A lega pe cineva de mâni şi de picioare = a-i zădărnici mişcările, a-1 imobiliza. zanne, P. II 261. Măritişul te leagă de mâni şi de picioare, ib. IV 444. [Loc. adv. A lega bute (ib. v 106), s. burduf (ib. iii 488), s. fedeleş (ib. iii 549, ix 234), s. cobză (ib. IV 309) pe cineva = strâns. 3°. Trans. (Complementul e o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Deaci luo brâul lu Pavel şi-ş[i] legă picioarele sale şi mărule (mânile). cod. vor. 27/4. Săeuii le legară mănile la spate. BĂLCESCU, M. V. 393/25. Ii lega braţele’n cruci. ALECSANDRI, p. p. 135. Să-l lege cot la cot cu lanţuri. ISPIRESCU, U. 88. 11 lega cot la cot de un copac. FUN.DESCU, L. P. i 103. # Vitelor care treieră nu li se leagă gura = cel ce munceşte la altul să se folosească şi el de roadele muncii. zanne, P. I 692. Nu lega gura boului la vreme de păşune = nu lăsa flămând pe cel ce-ţi munceşte, id. ib. I. 328. # A lega limba (s. gura) cuiva = a-1 opri să vorbească, a reduce la tăcere, zanne, p. II 228, RETEGANUL, P. I 18. Vreau să-ţi leg limba printr’o încredere fără margini. I. NEGRUZZI, VI 38. Astfel ea a legat gura vecinilor. GOROVEI, CR. 33. || Refl. (Neobişnuit) t Ase agăţa, a se prinde (în cursă). In cursa aceasta ce ascunseră legă-se piciorul loru. psalt. sch. 13/s. || F i g. a i se lega limba (s. picioarele) = a i se paraliza limba (s. picioarele), a amuţi, a nu mai putea vorbi. Grăind bolnavul şi vrând încă să mai grăiască, de i se va lega limba tăindu-i^să cuvântul, nici cele ce au grăit mai înainte nu să ţine în seamă, pravila (1814) 129. Mă îngâni pentru că mi se leagă limba când te văd... Dragostea mă gângăveşte. alecsandri, T. 903. Miroşi a vin, domnul meu, şi ţi se leagă limba. id. ib. 1632. Nu-ţi aflu nume... limba’n gură mi se leagă, eminescu, P. 188. Mânele să-i, sece, Limba să i se lege. MARIAN, V. 140. Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de time, mândră dragă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 10. 4». Fig. trans. (r ef 1. = p a s i v) A paraliza (prin farmece), a vrăji (PĂCALĂ, M. R. 140), a fermeca, a face (A III 3°), (s p e c. pe un bărbat) a-1 face impotent. Cela ce va lega nunta, ce să dzice, pre mire să nu să împreune cu nevasta-şi... GCR. I 116. Cela ce... leagă bărbatul şi muiarea să nu se împreune. id. ib. I 162. Femeia care vrea să lege pe bărbat, prinde un rac viu... GRIGORIU-RIGO, MED. I 98. Amorul... simţirile mi-a legat, pann, E. I 11. Te leg [Satano] cu numele Domnului nostru... să n’ai putere a te apropia de casele robilor lui Dumnezeu... marian, na. 29. La sămănat să nu mergi înainte de răsăritul soarelui, că se leagă (vrăjeşte) grâul şi nu răsare. COM. SĂT. V 32. | (Complementul : o vrajă, un farmec, un fapt) A Împiedeca să se producă. Mai face un nod în cornul testemelului, de leagă faptul, sevastos, N. 50. (Complementul: ploaia) A atrage la sine şi a nu-i da drumul până la momentul oportun. ~Nu mai sunt păduri cari să lege ploaia şi s’o trămită la vreme de trebuinţă, sevastos, N. 332/2?. Când w» j)îoiiă, să furi tiparele ţiganilor cu care fac cărămidă, şi să le arunci, căci ei leagă ploile. GOROVEI, CR. 275. Ceea ce femeia leagă, nici dracul nu desleagă. zanne, p. ii 148. (Complementul : un drum, o călătorie) A împiedeca, a zădărnici, a opri. Marea s’a tulburat şi drumul lor li s’a legat. sevastos, n. 131, ap. TDRG. 5°. f Trans. A opri, a interzice; a desfiinţa (printr’un ordin, decret, lege, etc.). Au făeut sfat... să lege văoăritul, să nu mai fie într’acest pământ. LET. iii 238. 6°. t Trans. (refl. = pasiv) A stabili, a hotărî (m. ales o dare), a fixa, a institui, a impune; a decreta, a dispune ceva. Au tocmit să dea dare mai multă pre an, de cât cum legase să dea Leon. CANTEMIR, HR. 357. Multe obiceiuri bune au legat şH aşezat în ţară. uricariul, i 47/se. De acum înainte toţi streinii după tocmala şi aşezarea ce s’au legat cu acest testament să urmeză. ib. II 31/ir,. Ca să nu deie pricină ţiganilor a ieşi din robie cu această pricină, s’au legat plată grea. ib. IV 403/m. Prin acest... hrisov hotărîm şi legăm ca de acum înainte ţiganii..., danie de cătră Domni să nu-i mai dea. ib. I 285/». Zic că au legat [Petru Vodă] bir să dea Turcilor, mag. ist. I 104/sa. Au legat să le dea Podolia Cameniţii. ib. II 12/21. Dajdea care atunci s’a legat a fi pe an cincisprezece mU. E. VĂCĂRESCUL, IST. 255/n. Me-toch de aoi ’riavnte nici o dată legăm să wu, fie. ODOBESCU, I 433. 7°. P. ext. Trans. (Complinit, uneori cu: „prin s. cu jurământ", „cu porunca, cu cuvântul") A obliga, a îndatora, a constrânge pe cineva. LB. Giurământui'ile sale îl leagă cătră acea cu ama-runtul păzire a legilor. URICARIUL, VIII 125/0. Pot să le dea [locurile]..., făr de a lega pe cel ce i-au dat locul, ce se plătească stăpânului ţărei pentru loc...? ib. XI 262/u. Să cunoască sfânta lege despre câte ne-a legat, pann, ş. i 50. Arvuna te leagă şi plata te scapă, zanne, p. v. 17. || Spec. (Transilv.) A pune zălog, a amaneta. LB. || Refl. A se obliga, a se îndatora, a-şi lua angajamentul, a se angaja; a se înţelege, a conveni; a face rămăşag. Cf. LB. Pentru vreo nevoie cine se leagă el are mai apoi şi slobozire. CORESI, ev. 99/33. Se legă la un cuvânt cu Ţarul Moscului, let. ii 300/si. Supt groaznic giurămănt a se lega le căuta. CANTEMIR, IST. 124. Cu mare ocara împăraţiii s’au legat încă şi dare pre an să le dea. id. HR. 337. M’am legat a face toate. Ca din iad s’o putem tfcoate. GCR. II 193. Naşul este înfăţoşitorul unei fiinţe nevinovate şi curate, cu care se leagă a fi rudă în JBristos. marcovici, D. 191. Mă leg ca să te vindec fără nici o băutură de doctoriir şi fără nici o unsoare de alifii, gorjan, h. i 46. Să logodiră $... straşnic s’au legat Ca nici el să se însoa/re, nici ea să ia alt bărbat, pann, E. iii 120. Le scrisese... ca să vie, legându-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimică... C. NEGRUZZI, I 159. Giupânul Arvinte se leagă cu gmrământ de afurisenie. ALECSANDRI, T. 830. Cel ce garantează o obligaţiune, se leagă către creditor de a îndeplini însuşi obligaţiunea pe care debitorul nu o îndeplineşte, hamangiu, C. c. 413. Cătră noi că te-ai legat... [pe Stanca] S’o a-duai la frăţiori, alecsandri, p. p. 153. Se lega că el poate să-i cureţe câmpiile numai într’o^sin-gură zi. ISPIRESCU, L. 42. — Te legi că md vei chicma? — Mă leg. reteganul, p. i. 57. împărate, mă leg eu să-ţi aduc bucurie în casă. rădulescu-codin, î. 88. | Spe c. (Despre căluşari) A se angaja (în baza unui jurământ) înrolându-se. Atunci se leagă (jură) căluşarii. MUSCEL, 64. 8°. (Mai ales absolut şi în opoziţie cu des-lega; în sens bisericesc) A impune cuiva anumite obligaţiuni morale, a opri pe cineva de la anumite lucruri. Puternici era apostolii a lăuda şi a blăs-tăma şi a lega şi a deslega. GCR. 1 183. Pohteaşte Papa... să dezleage şi să leage şi să schimbe din dogme. ib. 328. Să legi cele ce se cade a lega. URICARIUL, X 270/i9. Iţi vestesc In numele puterii ce am de a lega Şi de a deslega, iertarea tuturor Păcatelor făcute. I. negruzzi, vi 619. IV. Legarea se face prin înfăşurare. 1°. Trans. (Complementul: omul s. o parte a corpului lui) A înfăşură, a înveli spre a acoperi s. spre a feri; refl. (subiectul: omul) a se înveli, a-şi înveli o parte a corpului. Să-ţi leg ochii şi urechile c’un ştergar, creangă, P. 57. Se legă cu maramă la Cap. ISPIRESCU, U. 71. Ochii că i^au legat... şez. i 77. Fetele se leagă una pe alta la LEGA — 135 — LEGA ochi. ib. I 145. Să te legi eu un tulpan la gât. gorovei, cr. 65. A lega la ochi pe cineva (s. a-şi lega ochii) = a (se) amăgi, a (se) prosti; a fermeca. ZANNE, P. 354, HERZ-GHER., M. VII 7. Pe mine n’ai de ce să mă legi la ochi. v. i. popa, v. 88. I Spec. Trans. (Despre mireasă) A înveli. H. II 32. Aduc nunii ca să lege mireasa, sevastos, N. 333. Badea’n cap nu m’o legat (= nu m’a luat în căsătorie). .JARNlK-BÂRSEANU, l). 142. Fata de om bogat... îşi leagă capul cu un cindeu (= ştergar) Şi »ice c’o doare rău. RETEGANUL, TR. 148. Ş’o legat capu’ (= s’a măritat) cu un beţiv. HERZ.-GHER., M. VIII 7. 2°. (Despre o parte bolnavă a corpului s. o rană; p. ext. despre fiinţa bolnavă s. rănită) A bandaja, a pansa, a obloji. Cf. LB. Şi-i va lega ra- --nele lui. coresi, EV. 71/30. îl legă la, bubă şi ur~j sul plecă mormămd. ispirescu, L. 326. Udă car- ' pa’n apă rece, Te leagă la cap şi-ţi trece. jarnIk-BÂRSEANU, D. 14. Fiecare se leagă unde-l doare. BARONZI, L. I 57. Unde-o doare şi unde-o leagă! se zice când cineva nu te înţelege şi vorbeşte de altceva, zanne, p. ii 549. | Fig. A alina, a vindeca (o durere). Vendeeă frâmţii cu trema şi leagă frâmturile lor. PSALT. SCH. 303/io. Mi-e de necazul meu Că trebui să-l leg mereu. JARNlK-BÂRSEANU, D. 394. (Absolut) Pe cine-l doare, leagă, zanne, p. ii 550. V. Fig. 1° Absolut (Despre plante) A trece din starea de înflorire la rodire; spec. (despre varză) a-şi forma căpăţâna (pontbriant). fr»»-za se desvăluia, floarea se deschidea, poama lega. CANTEMIR, ist. 126. Ploaia e... de lipsă cucuruzului... când răsare, leagă, şi face grăunţe. ECONOMIA, 40. Florile [napilor] leagă mai bine. I. IONESCU, C. 86. Pomul înflori mai frumos şi legă mal mult. ispirescu, L. 82. [Fasolea] se suie până la un loc Şede’n loc şi leagă bob. teodorescu, P. P. 276. Daca va fulgera,... nucile nu vor lega. GOROVEI, cr. 238. Gând păpuşa, începe să se ivească, se zice că popuşoiul dă sau sloboade (lasă) păpuşoi, ori că leagă sau- împăpuşează. PAMFILE, A. 88 (cf. id. ib. 169). [Haturile] trebue să fie cu totul închise spre a nu îngădui curpenilor să se întindă la vecini, să lege 0 să facă deoi pepeni acolo. id. ib. 176. | P. anal. (Despre lupoaică) A concepe, a prinde. Se ştie că lupii nu leagă, şi deci nu se pot prăsi până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră... id. s. T. 116. 2°. Trans. şi refl. (Despre un sos, zahăr ars s. dulceţuri) A se face consistent, a (se) întări, a (se) învârtoşi, a (se) solidifica. Trebue să se bată acest sos până să se lege. costinescu. || Fig. Refl. (Despre fiinţe) A se întări, a, deveni vânjos. [Adjective: legat (cu negativul nelegat),-ă. (Ad B. I. 2°) Beşid marti de steolă la gură legate cu pergament. EMINESCU, N. 56. în sacul legat nu ştii ceA. legat se zice despre o femeie însărcinată, ce nu ştie dacă naşte fecior s. fată. zanne, p. III 349; (ad B. I. 3°) Căruţe... legate în fer. i. IONESCU, D. 297. A avea inima legată cu curele = a fi tare la inimă. ZANNE, p. ii 204. Vieaţă legată cu aţă se zice despre traiul rău; despre omul ce-i gata să moară de slab. ib. II 801; (ad B. I. 4°) Au mers... în cetatea Sucevii... cu tabără legată. LET. III 19/2; (ad B. I. 5°) O carte... legată cu piele. EMINESCU, N. 44; (ad B. II. 1°) Să-l târâe... legat de-a-calului meu coadă, coşbuc, b. 15. Par’că l-a ţinut legat de scaun = despre cel ce stă pe capul nostru şi nu mai pleacă, zanne, p. iii 368. (F i g.) îs legată de casă = nu sânt liberă. HERZ.-GHER., M. VII 7. Slujba îl ţine legat la Bucureşti. PONTBRIANT. A umbla cu ciolane legate de (s. la) gât = a înnebuni de tot. ib. 11 787, UI 525; (ad B. II. 3°-4°). Aomu eu legatu-s cu duhul... întru Ierusalim. COD. VOR. 19/is. Legat fiind în dragoste cu Pavel... MINEIUL (1776) 110 2/2. Mă ştiam că sânt legată mai cu prietenie şi cu mimă curată Cătră omul ce... mă, iubeşte, konaki, p. 82. Cu veşnicia sunt legat, Ci voi să mă deslege. eminescu, p. 269; (ad B. III. 1°) Cât veţi afla o asvnă legală şi mândzul cu ea, deslegaţi-o. GCR. I 232; (ad B. III. 2°) Eu nu numai legatu se fiiu, ee şi se moriu gata sântu. COD. VOR. 28/2. Şi de-l va slobodzi cându-l va ţinea legat, acela, să să cearte ca un tălhariu. prav. 1207. Deschizând ochii, se văzu legat cobză. ISPIRESCU, U. 63. Să mă bage în robie, nelegat, nevinovat f JARNlK-BÂr-SEANU, D. 101. Omul fără boi e ea robul legat de mâni. ZANNE, P. I 329; (ad B. III. 3°) Şi ieşi mortul, legat mâinile şi picioarele. CORESI, EV. - 96/22. Boul nu treieră cu gura legată. ZANNE, P. I 3 28. -4. avea (a fi cu) mânile legate = a nu avea libertatea (în urma unor angajamente luate) de a face un lucru. ZANNE, P. ii 260. A fi cu gura (s. limba) legată = a nu putea vorbi, a fi redus la tăcere. De n’ar fi limba legată la vite, multe ne-ar spune. 1. ionescu, C. 229; (ad B. III. 4") Femeia care a pierdut... trebue să fie de cineva legată. MARIAN, NA. 74. Desnoadă eheutorile cămeşii... să nu-i fie cununia legată, înnodată, id. ÎN. 263. Unele [comori]... sunt legate, blăstămate, vrăjite, ca nimănui să nu-i priească. PAMFILE, COM. 10. Ploile sunt legate de oameni, id. v. 125; (ad B. III. 50-6“) Cini s’ar ispiti den fraţi..., Să fie legatu şi blăstă-matu de 318 ot[e]ţi. iorga, s. d. xi 282. Posturi ee sântu poruncite şi legate. GCR. 11 28. Mâne-i sărbătoare, este zi legată, contemporanul, iii 554. Şi-a făcut bietul clăcaş multe zile din slobode „legate", adecă de sărbătoare, şez. v 79. Vinerea, Joia-s legate, Nu lucrez, că fa-o păcate, ib. XII 33. Ziua aceasta nu este serbătoare legată (= cu cruce la calendar. PAMFILE, J. 1), ci numai zi î/nsemv-nată pentnc prăznuire. MARIAN, SE. II 39. Femeile ...ţin acest post „nelegat la carte“, adică neporuncit, de biserică. PAMFILE, s. T. 48; (ad B. III. 7°) Legat = obligator, anon. CAR. De vor fi... 10^0-diţi, sau într’alt chip lejaţi cu cuvântul şi făcuţi tocmală, aceştia să nu să cearte. PRAV. 861. Fiind ...legaţi cu bir şi cu tocmele supt apărarea Turcului, ...petrecea în ţara lor. LET. III 39/21. Li se dă... obicinuitul bacşiş, după cum sânt legaţi la izvodul Visteriei. ib. III 3O6/37. [Un] călugăraş oarecare... fusease legat pentru poveastea posloşaniii. dosofteiu, V. S. 67. Fieştecare mazîl... să fie legat şi cu dajdiea la tabla ţinutului, uricariul, iv 84/27. Sandului i-au fost de zălog... cu zapis... pentru o pungă de bani, şi cu dobândă legaţi din zăce 12 pre an, neguţitoreşte. ib. XXII 362.; (ad B IV l“-2°) Călător eu şal la cap legat, alecsandri, p. 1 61. Cap legat, inimă ’ncinsă, Şi de minte necoprinsă = femeia fără minte şi fără judecată, zanne, P. II 38. A visat că s’a’ngliimpat Şi umblă la picior legat se zice despre leneşi, ib. II 805. Văzut-ai mâţă legată la eap şi om. cu ininte când îi beatf ib. III 465. fi cu ochii legaţi = a nu-şi da seama de ceea ce se petrece în jur. zanne, p. ii 363; (ad B V 2°) Nu-s destul de legate dulceţile. ALECSANDRI, T. 323. Altul mi-am căpătat mai voinic şi mai legat, Nu ca tine-un deşelat. jarnIk-bârseianu, d. 235; — legător, -oâre =* caro leagă ceva s. pe cineva LB. (Ad A I 5°) Prin d[u]mnezeesc ajutoriu mă aflu aceştii cărţi legătoriu. iorga, s. D. XIII 74; (ad A III 8°) Pre pământ am ispravnici legători şi deslegători. VARLAAM, c. 266-i; (adesea substantivat) legător s. m. (cu femininul legăto-reâsă s. f.) = cel care leagă snopii de grâu la secerat (costinescu) ; cel care leagă o b u t e (LB.) ; legător de cărţi = care leagă cărţile (ca profesiune). Legătoâre s. f. ("plur. -toare) = femeie care leagă; (plur. -tori) lucru s. unealtă cu care se leagă ceva s. cineva (LB., ŢIPLEA, p. p.) ; spec. mănunchiul de spice cu care se leagă snopii, cujba cu f LEGA — 136 — LEGAL care se leagă o sarcină; inelul de metal cu care se înţepeneşte coasa în toporâşte; fâşia s. aţa cu care se leagă ciorapii, jartieră (gorovei, cr. 845); bandă, fâşia de pânză cu care se leagă un mădular bolnav s. o rană, pansament, ban- ii a j, cataplasmă; bucată de stofă care se leagă la gât, legătură, cravată, şal; prosop cu care se înfăşoară pe după gât şi subţioară, la nuntă, rudele mirelui şi ale miresei (ARH. folk. II 98) ; basmaua (H. v 5, 72) ce se leagă la cap, horbotă (pamfile, I. c. 364) ; lanţ, cătuşă eu care se leagă cineva ca să nu poată fugi; (Dulgh.) partea căruţei numită şi c o a r d ă (IV 2°) (H. X 539) ; căpriorul (la casă). (Ad. B I 1°). La noi să obicinueşte a se lega snopii cu legătoare făcute din paile cu spice cu tot a holdei ce să săceră. i. ionescu, C. 125. La secerat, din loc în loo, se lasă vetrişoare pentru făcut legători. ion CR. iii 226. Snopii simt deslegaţi din legători. pamfile, a. 203. Pânea albă când se seceră se pune în mănun-chiu pe legătoare. c. c. H-iii 155; (ad B I 3") ION cr. iii 226; (ad B II 1°) Cei doi căpriori se mai sic şi legători. DAME, t. 93 ; (ad B IV 1°) Vezi lângă dânsul pe domnii cei cu legătoare albă f Aceia unj advocaţii... I. NEGRUZ-ZI, I 213. O legătoa»*•, Mm lată îi păzeşte gâtul şi pieptul de răotfă j, ib. 288. Alţii au cămaşă scrobită, guler călcat şi legătoare de mătase la gât. slavici, N. ii 260. Cine simte vr’o duroare Poartă floare’n legătoare. baronzi, L. 49. Se mai fac un fel de legători şi doftorii... şi apoi se leagă cel bolnav la şeale şi împrejurul pân-tecelni. LEON, med. 152; — (cu derivatele:) legă-torle s. f. (complinit uneori prin de cărţi) = atelierul s. (mai rar) meseria legătorului de cărţi (MOLIN, V. T. 40) ; (în argot) razie (vasiliu, gr. s. vii 118) ; — legătoreâsă s. f. = lucrătoare într’o legătorie; (în descântece) femeie care leagă prin farmece, vrăjitoare. Legătoria ziarului Universul caută bune lucrătoare legătorese. universul, 15 Ianuarie 1931, (Mica publicitate). Ferme-cătoreasa, Legătoreasa, care leagă Şi nu mai des-leagă. GR. S. VI 116, cf. PĂSCULESCU, L. P. 118. |] Abstracte: legare (cu negativul nelegare) s. f.; (ad B III 2°) Toţi — amu derepţii şi sfinţii pare-le ea o legare (=robie) această vieaţă ce e întru trup. CORESI, EV. 581/i. Legarea cea nedezlegată ea ţesătură păianjenului o au rupt. MINEIUL (1776) 462A; (ad B III 4°) Legarea ploii se face înfigân4 un topor cu leafa în pământ când plouă tare. H. II 37, cf. II 92, 247, IV 92; (ad B III 7°) înrolarea sau legarea căluşerilor se face în modul următor:... Pamfile, s. V. 59; (ad B IV 1°) Legarea rănilor. bianu, D. s.; — legât (cu negativul nelegat) s. a. = acţiunea de a lega. (Ad. B I 1°) După topirea omătului, se începe legatul lemnelor, popovici-KIRILEANU, B. 64; (ad B I 3°) Legatul oarelor. H. II 63; (ad B I 5°) Această sfântă Păucenie am cumpărat eu... şi am dat pentru legat patru zloţi. IORGA, S. D. XIII 172; (ad B II 6°) Adăpaţii şi legaţii duhului sfânt nu cu vreo silă şi nevoie ţinuţi sânt. coresi, EV. 99/33; (ad B III 2°) Nebun de legat — fr. un fou k lier. COSTINESCU. Legatul ploilor, ion cr. II 271; (ad B III 1°) Şi rabdă, nevastă, owm, îţi rabd eu ţie, C’astfel ne e legatul (= învoiala), pann, p.’v. ii 101; (ad B IV 1°) Nevestele îşi leagă peptenul cu o cârpă frumoasă... şi o înoadă dinapoi aşa, că comurile cârpei să spânzure frumos resfirate pre spate în forma, ari--pilor şi cozii unei paseri sau a unui fluture şi aceasta să zice legat. LIUBA-IANA, M. 22; (ad B IV 2°) Legatul bobului şi a păpuşoilor. I. ionescu, C. 102. înflorirea şi legatul hrişcăi se prelungeşte mult timp. ib. 168;—■ legământ s. a. şi legă* târă s. f. v. c. | Compus: leăgă-forma s. f. = (Tipogr.) paginile s. şpalturile de zaţ terminate şl corectate, gata pentru trimis la maşină, mo-LIN, V. T. 40.] — Din lat. lîgo, -are, Idem (Pentru sensul B III 7a-8° cf. compusul obliga,-are). Of. aleg, culeg; legătură, legământ, legău, legă-tui; deslega. LEGĂ vb. Ia (Jur.). Lâguer. — Trans. A prin testament, a hărăzi înainte de moarte. [Ind. prez.: leghez şi (neobişnuit) leg. | Adjectiv: le-gât, -ă == lăsat ca moştenire prin testament. Legatarul singular nu va putea intra în posesiunea lucrului legat. HAMANGIU, C. C. 899. | Abstracte: (rar) legare s. f., (de obiceiu, după lat. legatum) legât s. a. (Jur.; cu plur. -gate, vechiu -gaturi) = avere lăsată prin testament în folosul unui individ s. a unei colectivităţi, darul făcut prin testament, danie, hărăzire (stamati) ; p. ext. dispoziţie testamentară prin care cineva lasă cuiva ca moştenire (o parte din) averea sa. Legat să zice darul cel eu diiată, sau cu deosebită însemnare dăruit după moarte, caragea, l. 78. Afară de câteva legaturi ce cucoana Nastasia voia să lase pe la spitaluri şi biseriee, toată averea ei era să o moştenească Catineuţa. I. NEGRUZZI, I 131/s. Respectul ce datorăm etitoriceştelor legaturi. odobescu, ii 37/28. Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţiune. HAMANGIU, C. C. 644. O să-mi las toată starea ţie prin legatul meu. pann, p. V. II 59. Legatul universal este dispoziţiunea prin eare testatorele lasă după moartei la una sau mai multe persoane universalitatea bunurilor gale. HAMANGIU, C. C. 888; — (forma latinească) legâtum f s. a. Legatum, adică danie după moarte, pravila (1814) 25; —legată f s. f. Au luat legata, adică danie după moarte, pravila (1814), 155], — N. după fr. (lat. lego, -are). LlSGA s. f. v. leghe. LEGĂDUf vb. refl. IV* ) , . legAduiâla s. f. 1 v tegatu,‘ LEfiAlOR s. a. v. leagăn. LEGAL, -ă adj. şi adv. Legal. Legalement. — Adj. Care urmează legea, lucrează s. e în spiritul legii, după pravilă; conform s. potrivit cu legea; îngăduit, admis de lege; rezultând din lege; legiuit, t pravilnic. costinescu. Ardelenii neavând fiinţă legală, nu aveau nevoe de a se ţinea, de tradiţia politică a vremii, russo, s. 82. Statul român se frământă ca să ajungă la o soluţiune legală a conflictului, odobescu, iii 471. Băieţii... în vârsta legală se trimit dinaintea tribunalelor, maiorescu, D. v 488. Ipoteca legală este aceea oare ia naştere în virtutea unei dispoziţiuni speciale a legii. HAMANGIU, c. C. 1749. Forma face lucrul legal; dreptul îl face legiHm, puterea îl face licit, costinescu. Medicină legală = medicina aplicată în justiţie. || Adv. Lucrează legal. [Plur. -gali, -le. | Negativul: nelegal, -ă adj. şi adv. = ilegal. A fost achitat de Curtea de apel..., eare a recunoscut per-ehiziţia nelegală, maiorescu, D. ii 41. Tăierea a fost o ispăşire, dar o ispăşire în forme nelegale, fără vădirea vinovăţiei şi lumina judecăţii, iorga, L. 1 226. | Familia: (fr. legalement) legal-mente (franţuzism învechit) adv. = (în mod) legal, după lege, după pravilă, costinescu. Activitatea judecătorilor... trebue cântărită cu ora, nu cu ziua, stabilindu-se şi un număr minimum de ore, datorit legalmente. universul, a. 1933; cf. maiorescu, D. iii 476; — ( < fr. legalitâ) legalitate (cu negativul nelegalitate) s. f. = caracterul unui lucru LEGALITATE — 137 — LEGĂNA sau al unei fapte legale; dreptate. Au hotărît să nu iasă din legalitate, uricariul, X 5/a. Iată în ce duh de legalitate petiţia fu formulată, ib. X 12/z. Mi-arn îndeplinit amândouă datoriile ce le aveam, de a vă dovedi... legalitatea propunerii mele. maiorescu, d. i 106»] — N. după fr. Of. dubletul leal. legalitate s. f. V. legal. LEGALIZA vb. Ia. (Jur.) Legaliser. — Trans. A da unui act (prin aplicarea pecetei şi a iscăliturii) putere legală, a întări un act potrivit dis-poziţiunilor legii (COSTINESCU); cf. autentifica, adeveri, confirma. In Ardeal notarii publici legalizează actele; în Vechiul Regat grefa tribunalului. [Adjectiv: legalizat (cu negativul nelegalizat),-ă = învestit cu puteri legale. Copie legalizată. URICARIUL, XI, 322/=. Vn testament nu poate fi revocat,... decât printr’un act legalizat de tribunalul competinle. hamangiu, C. C. 920. | A b-stracte: legalizare (cu negativul nelegalizare) s. f. Numeroase articole coprind această simplă legalizare a faptelor, maiorescu, d. iv, 501; •— (învechit, după fr. legalisation) legalizâţie, lega-lizaţiune.s. f. = legalizare.]. — N. după fr. LEGALIZÂTIE s. f. 1 . • y v. legaliza. LEGALIZAŢICNE s. f. J LEGALMfiNTE adv. v. legal. LEGĂMÂNT s. a. 1°. Lien. 2°. Relation. 3°. Pacte, convention. 4“. Engagement. 5". OWgation. 6°. Ghar-me, sort. — Întrebuinţat mai mult de scriitorii vechi şi de popor, e înlocuit azi în cea mai mare parte prin neologisme. 1°. Ceeace serveşte spre a lega, a uni, a strânge ceva, legătură (III 1°). LB. Suvenirea lor nu este cel mai slab legământ ce strânge inima mea de patrie, odobescu, ii 270. Cu laţuri fermecate Ne prinde’n legăminte. gorun, F. 49. 2°. Raport, relaţiune. Cu cine să presupunem că va avea legăminte intime? c. negruzzi, iv 75. 3l. Acord, convenţie, pact, înţelegere. După legământul ce făcuse cu Romanii, jeluindu-se că li să dă mai puţin decât le era toemala,... s’au dus. cantemir, hr. 209/31. îndestule... sânt temeiurile voastre spre a ne lepăda de acum de ori ce vechi legăminte cu făţarnica şi barbara putere turcească. ODOBESCU, I 452, Ciocoiu pribeag, adus de vânt, De ai cu iadul legământ Să-ţi fim tot căni, loveşte'n noi. COŞBUC, F. 31. Slăbiciunea noastră ne silise să facem legământ de alianţă. KIRI-ŢESCU, R. 18. O făcut legământ cu dânsu ca să-i vândă casa. A făcut legământ cu dracu. herz.-gher., m. vii 9. 4°. Promisiune solemnă, angajament; îndatorire, legătură. N’a putut să-şi îndeplinească legă-mintele ce au făcut către Măria ta. ispirescu, L. 219. Jumătatea de om... uitase de legământul ce-l făcuse. FUNDESCU, L. P. 85. Mai legământ decât cuvântul omului de cinste, se poate? conv. LIT. XLIV/II 76. 5°. Obligaţiune, întocmire (impusă de o autoritate s. de un principiu moral), aşezământ, legătură (III 7°). Noi pentru această dare 'şi de legământul ei la istoricii greceşti nu aflăm. CANTEMIR, HR. 357/23. Voi, coruri, pomit-aţi cântarea a spune Ce glasuri de îngeri făceau să răsune In noaptea când nou legământ ni s’a dat? gorun, f. 33. 6°. Vrajă, farmec, legătură (III 9°). Acelui spirit î se lasă comoara în samă, şi această1 lăsare am putea-o numi legământ, ursire, blestem, vrajă, închinare, pamfile, com. 12. [Plur. -minte şi (vechiu şi pop.) -mănturi. CANTEMIR, HR. 23/13, HERZ.-GHER., M. VII 9.]. —■ Derivat din lega, prin suf. abstr. -ămânţ sau moştenit din lat. ligamentum „legătură11. Cf. dubletul ligament. LEGĂNĂ vb. I. 1°. Bercer. Dorloter, cajoler. 2°. (Se) balancer. Planer. Vaciller. Se dandiner. 3°. (Se) balancer. 4°. Hesiter, balancer. 1°. Trans. (Complementul e: leagănul) A mişca încoace şi încolo leagănul copilului (fie că acest leagăn e pe tălpi curbate, fie, mai ales, că e legat de grindă), cf. ţ u ţ u 1 a ; (complementul e copilul) a mişca lin şi balansând copilul (p. ext. şi pe altcineva s. altceva) cu leagănul s. în braţe spre a-1 face să doarmă. LB. Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase, c. NEGRUZZI, I 26. Braţele ce m’au legănat, căivd îi sugeam ţiţa, cea dulce. CREANGĂ, A. 35. Aci l-a legănat Măicuţa lui (= a copilărit) Şi-aici în, sat Sânt morţi părinţii lui. coşbuc, F. 76. Sădi (= şade) Ghiorghi făt-frumos Şî mi-l leagănă pi Hristos Şî mi-l leagănă şi mi-l întreabă. MAT. FOLC. 1465, cf. 1467. Când legeni albia copilului fără ca el să fie în ea, copilul moare. ŞEZ. I 127. Şi baiului că-l scalda... în albioară mi-l culca, Cu mânile lucra, Din picior mi-l legăna, ib. Il'I 64. Dară când mă legănai. Cu mânile tu lucrai. jarnik-bârseanu, d. 195. Leagănă copilul, vezi că plănge! (Sălagiu). Viciu, gl. 4r Oehti bogat şi dracu îi leagănă copiii : lui avut i se fac hatâruri. ZANNE, P. V 85. De-ai f mândro, bunişoară, Tu ţi-ai face pat afară... s~Patul ţi l-aş legăna, Şi gura ţi-aş săruta. ŞEZ. I zo9. || P. e x t. (Propriu şi fig.) A alinta, a des-mierda, a răsfăţa, pontbriant. Toate acele mii de glasuri [ale insectelor] ...leagănă... auzul lor [al vânătorilor] aromit, odobescu, iii 19/33. L-o legănat pân l-o'nsurat = a umblat cu el parc’ ar fl fost copil şi când era mare. HERZ.-GHER., M. VII 7. | P. ext. (Trans. şi r e f 1.; literar, după fr. bercer s. germ. wiegen) A (se) nutri, a (se) amăgi cu speranţe deşarte. COSTINESCU. Ne legănăm... în visuri plăcute şi dulci. SBIERA, F. S. 398. Mă legănai, d’atăta timp cu această speranţă. COSTINESCU. 2°. P. anal. Trans. şi refl. (Despre lucruri) A (se) balansa, a (se) mişca încoace şi încolo ca un leagăn, a (se) pleca când într’o parte, când în alta; (despre o luntre) a se clătina gata să se scufunde (polizu). Tot pământul să rădică Şi să leagănă de frică, dosofteiu, PS. 337. Pe un pestriţ prundiş se leagănă trândava Moldovă. c. negruzzi, l 193. [Apa] ...în taina legăna Faţa lunei înălbită. alecsandri, P. I 13. Corăbiile negre legănându-se pe rîuri. EMINESCU, P. 236. Luntrea... înaintează în lovire de lopeţi, Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi, ib. 253. Luna... se legăna în văzduh. CREANGĂ, P. 56. Ce te legeni, codrule? mândrescu, P. p. 119. Brazii că se legănau, Cuibuleţul mi-l stricau. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 204. Dealuri mari să ridica Văi d-adănci să legăna. DENSUSIANU, T. H. 164. I! P. anal. Refl. (Despre păsări) A se mişca plutind şi ţinându-se în echilibru, a se cumpăni în sbor. Ciocârlia cea voioasă în văzduh se legăna. C. NEGRUZZI, I 115, Cf. ODOBESCU, I 23/e. Trecu pe d’asupra lor un corb carele se legăna prin văzduh. ISPIRESCU, L. 223. | (Despre oameni s. alte vietăţi) A se clătina (gata să cadă). Ei vădzură şi mirară-se, turburară-se, legărară-se [= 1 e g â -narâ-se cor., pleeară-să COR.2, clătina-ră-să DOS.], psalt. sch. 91/12. De dorul tău mă leagăn Cum se leagană iarba Când o taie cu coasa, jarnik-bârseanu, D. 87. Se legănau de slabi, reteganul, P. V. 53. | A se pleca în stânga şi’n dreapta umblând (dansând), a-şi mişca corpul Într’o parte şi’n alta, în mod ritmic. Flăcăii abia LEGĂNA — 138 — LEGATAR se legănau în joc. creangă, A. 105. Aneta îşi frământa şorţul, legănându-se uşor din şolduri, i. TEODOREANU, M. II 15. Şi când ea se prinde’n gioe, Se tot leagănă în loc Şi’n fcciori aruncă foc. alecsandri, P. p. 301. Ce te legeni aşa tare f POMPILIU, P. P. 15. Se leagănă la măr. HERZ.-GHER., M. VII 7. ! Trans. (Complementul e „mersul") Boii mersu-şi legăna. ALECSANDRI, P. P. 311. |1 Refl. t A umbla, a se mişca. Şi se strică tot trupul ce se leagănă spre (— pe) pământ, păsările si, vitele, palia (1581) 35 (cf. şi GCR. I 35). 3°. Trans. şi refl. A (se) mişca (într’)un leagăn atârnat cu funii, a (se) da în scrânciob (POLIZU), a seda huţa; a (se) dăina, (Transilvania) a (se) hinta, a (se) huiţa, a (se) h â ţ i n a, (despre braţe, picioare, frunze, clopot, etc.) a (se) mişca atârnând, a (se) bălăbăni. [Cei ce] să leagănă de multe ori..., cad fără de veste în pământ şi mor. GCR. II 52. [Copacul să desdoi] şi... rîdică şi pe înfricoşatul Olon, rămâind spânzurat şi legănându-se. BELDIMAN, N. P. I 103. Leagăn ale mele braţe, barac, a. 32. Clopotul suna şi’n văzduh se legăna. ALECSANDRI, P. II 34. Frunza se leagănă’n vânt. jarnIk-bârseanu, D. 3. (Fig.) ye'nvăţam al minţii scripet, Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet. EMINESCU, P. 231. 4°. Fig. Refl. t A ezita, a şovăi, a sta în cumpănă. Sfărşeaşte călcaturile meale: în cărările tale se nu se leagăre urmele meale. psalt. (sch.) 23/2. (cf. şi GCR. 1 12). Domnul iaste deadreapta mea, să nu mă leagă,nu. CORESI, ps. 32. (cf. ib. EV. 25/11). Ştefan Vodă îmbla legănându-se încotro va lua. M. COSTIN, ap. TDRG. [Prez. ind. leagăn (mai rar: legăn), legeni (rar: leagăni), leagănă; conj. să legene (mai rar: leagăne, legine). — Şi: legăna (leagănă, leagănă, lea-gana) vb. 1, (Transilv.) lengănâ (Iengâna) vb. I. VICIU, GL. In regiuni rotacizante: legăra. | Adjective: legănat (cu negativul nelegănat) ,-ă -= (m. ales despre copii) pe care-l dai în leagăn; fig. amăgit; alintat; (despre mers) clătinat. (Ad 1°) Dumitru, legănat de hurducăturile trăsurii, adormise. CONTEMPORANUL, II 656. (Fig). Sufletul legănat în braţele unei nădejdi... marcovici, D. 8/26. Desfătare vânătorească... legănată în dulci si duioase visări. ODOBESCU, m. 15; (ad 2°) Dragă mi[-i] leliţa ’naltă şi la mers cam legănată, alec-SANDRI, p. p. 337. Ţi[-i] mersul legănat, Cu dragoste mestecat. JARNlK-BÂRSEANU, D. 160; (ad 3°) Trandafir,... legănat de adierea vântului. CREANGĂ, p. 276. A nu spune (a nu sufla, a nu zice, a nu auzi) două vorbe (cuvinte, boabe) legănate (s. o vorbă legănată): a nu zice nici mâe, absolut nimic. ZANNE, p. I 120, DDRF. Eu nu ţi-am zis două boabe legănate. GORJAN, H. II 225. Nime nu afla un cuvânt legănat să-i răspunză. AGÂRBICEANU, D. I 127. Veniră... deşi părintele... nu le-a suflat nici o vorbă legănată, ib. L. T. 229. Se zăpăci până într’atâta, de nu ştiu să zică două boabe legănate. ISPIRESCU, L. 387. Vorbă legănată la nimeni mi afla. PAMFILE, D. 11. Să nu zici nici legănat cuvânt, că dc-i deschide gura a glăsui... VASILIU, P. l. 73. A nu avea cu cineva (niei) un cuvânt legănat — a nu avea nici un fel de ceartă cu cineva (Zagra, jud. Năsăud). Com. corbu. (Substantivat) legănata art. = numele unei hore. VARONE, D. 111, ib. J. R. 44; — legănător, -oare = care (se) leagănă. (Ad 2°) Mer-su-i... cu pas legănător... ALECSANDRI, p. 111 317. Şedea culcată pe-un jilţ legănător. I. NEGRUZZI, 11 8. (Substantivat; rar) legănătoare s. f. = femeia însărcinată a legăna un copil. COSTINESCU. | Abstracte: legănat s. a. De ce atâta legănat? herz.-gher., M. vii 7; — legănare s. f. Călătorul, vesel îngânat, doarme’n legănarea lun- gelor caice, alecsandri, p. ii 39. Duceţi-o ’n legănare, drept la palatul meu. I. NEGRUZZI, IV 531; — Iegănătâră s. f. Echipagiul păşea cu o moale legănălură. ODOBESCU, I 381.]. — Forma primitivă a leagănului (cf. ALR. I 1960) la Români — cunoscută şi la Aromâni, precum şi în Italia de Sud şi în Sicilia — este o covată s. un coş legat de grindă: pus odată în mişcare, el oscilează timp îndelungat şi mama copilului îşi poate vedea de treabă. Astfel se explică cum noţiunea „a legăna" a putut fi redată prin-tr’un derivat dela lîgare „a lega“: *lîgîno,-are. Se va fi zis la început *liginare cunas „a agăţa leagănul de grindă" — Aromânii păstrează până azi, alături de leagăn, şi cuvântul eună — iar mai târziu, eliptic, cu omiterea complementului dela sine înţeles, numai *liginare. (în expresia două vorbe legănate — vorbe de înţeles, se pare că s’a păstrat vechiul sens: „două vorbe legate", „care au o legătură între ele"), cf. anina. S. Puşcariu. Lateinisches Ti und K-i 172-175. (Faptul că în regiunile rotacizante cuvântul are forma legăra, e o probă că avem a face cu un cuvânt străvechiu şi deci trebue respinse etimologiile: ung. legetni, dată de Cihac II 511 şi n.-grec. Xayivu „strachină", dată de Rossler şi bulg. legalo „cuib", dată de ;A. Byha n, Jahresber. VI 264. Miklosich, Rumunh'che Vntersuehungen, II, 22 se gândea la alb. Qălcunt „legăna"; Laurian şi Massimu, Dicţionar, plecau dela substantiv şi se gândeau la grec. Mjcvov „leagăn", care, după I. A. C a n d r e a, Dicţ. encicl. ar fi trecut în latina vulgară subt forma* Ugînus. în Dicţ. Etim. de Densusianu şi Candrea găsim reconstruit un tip latin vulgar — greu de admis — Hevîgmare „a mişca încet" din levis aginare. N. D r & g a n u, Dacoro-nmnia III 509-514 admitea un derivat în -una dela un verb *lega, autohton, cu sensul de „a clăti") LEGĂNĂ vb. I v. legăna. LEGÂNÂŞ s. a. v. leagăn. LEGĂNĂTOĂKE s. f. V. legăna. LEGĂNEL s. a. v. leagăn. LEGANIŢ s. f. Orenier. — Grânar. [Accentul?]. — Cf. pol. lagunica „butoiaş"? LEGĂNUS v. a. 1 LEGÂNtiŢ s. a. 1 V‘ leagaD- LEGÂT s. a. (Jur.) v. lega.2 LEGÂT s. m. — Legat, ambassadeur. —. (înve- chit) Ambasador, trimis special; spec. cardinal trimis de către Papa într’o ţară străină spre a-1 reprezenta pe lângă un Suveran s. pe lângă un guvern (costinescu), cf. nunţiu papal. îşi dzîee sfântul Pavel apostol legatul lui Sristos. DOSOFTEIU, ap. CA. 664. Mîhail fu dorn/nu în loc de legată. MOXA, 384. Eşti supus al împăratului şi legatul său la Londra, c. NEGRUZZI, III 266/i4. — N. din lat. legatus, fr. legat. Cf. delegat, legaţiune. LEGâtA t s. f. (Jur.) v. lega.2 LEGATÂR s. m. (Jur.) Legataire. — Persoana care moşteneşte printr’o dispoziţiune testamentară o danie (costinescu), moştenitorul unui legat. Legatarii nu să îndatoresc a răspunde la jalobele pentru datoriile mortului. PRAVILA (1814) 166. De să va lăsa legat vre un lucru închiriat, atunci moştenitoriul să plătească legatarului toată chiria. CARAGEA, L. 79. Legatar universal: care moşte- LEGAŢIUNE — 139 — LEGĂTURĂ neşte toată succesiunea lăsată lui de cineva prin testament. Când testatorele are erezi reservatari, legatarul universal va cere de la aceştia punerea în posesiune a bunurilor cuprinse în testament. HAMANGIU, C. C. — N. după fr. (lat. legatarius, -um). IjEGAŢlClNE s. f. Legation. — Misiune perma- nentă pe care un guvern o întreţine pe lângă un guvern străin, având în frunte un diplomat care poartă titlul de ministru; p. ext. funcţionarii şi personalul care compun o asemenea misiune; p. ext. sediul, clădirea ocupată de această misiune; cf. ambasadă. Domnului Mihail Sturza se împărtăşi o declaraţie a Legaţiunei Ruseşti din Con-stantinopol. URICARIUL, IV 435/i. Consilier, secretar de legaţie. [Şi: (de obiceiu) legaţie s. f.] — N. după fr. (lat. legatio, -onem). Cf. lega t2, delegaţiune. LEGATOREAsA S. f. ) LEGĂTOBIE S. f. | V' kga- LEGATUl vb. IV\ 1°. Tomber d’accord. 2°. (S')en-gager â. 1°. A se lega (II 3°), a se înţelege, a cădea de acord, a se uni (ciauşanu, V.) cu cineva în anumite condiţiuni s. printr’ un contract (LM.) ; (în sens pasiv) a se încheia, a se fixa, a se stabili (o pace, o învoială). Legătuindu-se pacea cu ponturi, ca să nu mai facă Turcii creştinilor rău... DIONISIE, C. 223. 2°. Trans. şi refl. A (se) obliga, a (se) lega (III 7°), a se angaja, a (se) îndatora. L-a reclamat satu’ la Protopopu’, dar i-a dat Popa ce i-a dat şi a scăpat, însă l-a legătuit să înveţe barim■ glasul al 8-lea. N. rev. R. I, s. II 155. Se înfăţişă înaintea împăratului, legătuindu-se că el are să-i găsească inelul. ION CR. IV 198. [Şi: (prin contaminare cu logodi) f legădul vb. refl. IVa = a cădea la învoială asupra logodnei, cf. legătură (4°).j8’om legăduit ou o săptămână mai ’nainte de cununie, iorga, s. D. xii 206. | Abstracte: legătuiâlă (legăduiâlă) s. f. = acord, învoială, înţelegere; pact; condiţie (LB.). (Ad 1°) Ei spusără c’or adus o ghicitură la nălţata crăiasă, numa să facă bine să lie spună ce legătuiâlă estă întră ea şi întră hăi de nu ghicesc. graiul, ii 117; — legătuinţă s. f. = legătură, unire; pact, angajament. (Ad 1°) Dumnezeiasca şi cea dulce simţire, legătuinţă inimei, earea ţine milioanele de oameni, ţichindeal, f. 38; (ad 2°) Turcul... Mâna cu’mpăratul da, Legătuinţă făcea. CORCEA, B. 108.]. —• Derivat din legat (participiul lui lega) cu suf -ui. legAtuiAlA S. f. 1 . . legAtuInţA s. f. J v' ega U1‘ LEGÂTUM t s. a. (Jur.) v. lega.2 LEGĂTURĂ s. f. I. Attache. Reliure. II. 1°. At-tache, lien, eourroie. 2°. Joint; fondation. 2°. ChaîL nes, liens, fers. Servitude. 4°. Cataplasme. 5°. Fais-ceau, botte, gerbe, liasse. 6°. Spathe (du mai's). III. 1°. Lien, rapports. 2°. Liaison. 3°. Liaison, lien, relation. 4°. Accord, trăita. 5°. Engagement, veeu. 6°. AlUance. 7°. Obligation, interdiction. 8°. Fil de la destinee. 9°. Sort jete, aiguillette nouee. I. Legare (acţiunea s. rezultatul ei) ; fel de a lega. Legătură crucişă (s. în cruciş) s. curmezişă (s. ki curmeziş); cu nod. Legeture = ligatio, liga-men. ANON. car. | Spec. Legarea s. felul cum e legată o carte; p. e x t. scoarţele în care e legată o carte, împreună cu cotorul. La legătura aceştii cărţi au ajutat cu un zlot nemţăsc... David. IORGA, s. D. XIII 132. Candele, legături de evanghelie... tot de la ei [de la Braşoveni] au^enit. IORGA, s. R. 91. Legătură cu fs. în) buze (s. cant): un anumit mod de a lega cărţile şi registrele. MOLIN, V. t. 16. Legătură în piele, în pânză. | Legarea s. felul cum e legat cu (cercuri s. obezi de) fier un obiect, spre a-1 face mai rezistent. Grhiociul e un car mai mic...; tăria lui constă în legătură, adică în întărirea cu fier. PAMFILE, I. C. 128. || Loc. adj. Cu legătură = având calitatea de a (se) lega mai bine, de a (se) lipi, de a se închiega. Argila faee nisipul mai cu legătură. TDRG. II. 1°. Orice obiect flexibil, de o anumită lungime (precum: sfoară, frânghie, lanţ, şină s. cerc de fier, curea, elastic, făşie, şiret, mănunchiu de paie, cujbă ş. a.) care se poate trece în jurul unor lucruri spre a le ţinea strâns unite s. a le feri (de frig, lovituri, murdărie, etc.), legătoare. Legătură de ciorapi = jartieră, de gât = cravată (H. II 118, 126), şal, de cap = basma, de rană = bandaj, etc. costinescu. Cine va ascunde funi mu alte legături la niscare ferestri, pentru să se suie furul când va veni... PRAV. 64/i. Capetele slobode luneca din arc şi, ca o prisosinţă a legăturii, spânzura într’o parte şi într’alta. GCR. II 91. Strânge 'nodul legăturel. KONAKI, P. 286. Coasa se vărgălueşte cu o vargă sau o legătură de fier. pamfile, A. 126. || Spec. (La războiul de ţesut) Legăturile duriţelor = aţele, sforile iţelor. DAMfi, T. 135, pamfile, I. C. 275. | (La sanie) Apărătoarea (cetlăul, gânjul, coarda, lamba, vălăioaga, lănţuşul s. prăjina) cu care se fixează proţapul de sanie. DAMfi, T. 22 (cf. ib. fig. 9). | Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul, legătoare, cf. vânzoc. Legarea snopilor se face cu legături. ION OR. III 292, IV 99. 2°. P. anal. Locul unde se leagă între ele două părţi ale aceluiaşi lucru, (în vechile traduceri bisericeşti) temelia unei clădiri. Băgat-ai în capetele fărălegilor moarte, rădică legături pără (= până) la cerbice în cumplit ( : denudasti f u n -damentum eius usque ad collum; — en de-couvrant le fondement jusqu’au cou). PSALT. (SCH.) 322/u. După sfărâmirea legăturei lumiei aeeştiia... COREisI, EV. 293. Au clădit legăturile prcn toată casa... şi au încleştat legătura cu leamne de Chiedru. BIBLIA (1688) 246/i. || (La moara de vânt) Podul (s. stratul) coşului şi braţele (spetezele, chingile, corzile, stinghiile) brâului. DAMfi, T. 162. 3°. f (Mai ales la plur.) Ceea ce serveşte la legarea unui om (lanţuri, cătuşe, obezi). Şi-lu deslegă elu [de] legătură (de legături N. TEST. 1648). cod. vor. 45u-i2. Să rumpem legăturile ( :v in cu la eorum; — leurs liens...) lor şi să lepădăm, psalt. (sch.) 2/s. Le lega mânile şi picioarele cu legăturile nedeslegate. coresi, ev. 537/io. Ii ţinea în legătură [= legaţi], MOXA, 368/i3. Şt-i puse pre ei în temniţă la legătură. BIBLIA (1688) 30. închişii] în temniţă fiind, l-au născutu-l mai-că-sa în legături [= în timp ce era în lanţuri]. DOSOFTEIU, V. S. 2-2. Porunci de-l... întinseră cu legături de ştreanguri. MINEIUL (1776) 105 Vi. Legături i-au pus de in Ca să-l ducă la Hotin. ALECSANDRI, P. P. 238. Legăturile-i. tăia. TEODORESCU, P. P. 569. || P. ext. t Temniţă, închisoare. Cel slobod in legătură face de-l aruncă. CORESI, EV. 448/» Ucisă pre toţi cei din legătură. HERODOT, 203/a. || Fig. Robie, jug, supuşenie. Legături (prinsuri N. TEST. 1648) şi Scârbi mere (= pe mine) aqteaptăi-me. COD. VOR. 20/2-3. Când cazi în legătură sau în robie... paraclis (1039) 39/7. Toţi era în putearea şi în legătura lui [diavolului], varlaam, c. 264/2. Am zdrobit legătura jugului nostru, biblia (1688) 91. Va vrea sufletul să se desleage din legătura trupului. MINEIUL (1776) 1982/2. LEGĂTURĂ — 140 — LEGE 4°. Cataplasmă (pamfile, c. ţ. 201) aplicată pe o parte bolnavă, p 1 a s t r u (calendariu (1814) 185/01 oblojeală. Pentru lecuirea acestei Soaie pun legătură. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 25. Legăturile sunt nişte amestecături de substanţe... eare se pun pe partea de cap bolnavă, pamfile, B. 4. Pentru durerile de şale e bună mierea amestecată eu var nestins ca cataplasmă (legătură). id. I. c. 96. 5°. Lucruri puse şi legate împreună, spre a se păstra sau transporta mai uşor; spec. mănun-chiu de nuiele, de surcele, de şindile (com. ŞT. paşca) legate împreună şi formând o sarcină; chită de ridichi, de ceapă verde ş. a. (pontbriant) ; mai multe răboaje (DR. V 442) s. chei legate împreună (TDRG.) ; teanc de hârtie (pontbriant) ; ceea ce se leagă într’o basma, într’o cârpă, ca să se iee la drum s. să se transporte din-tr’un loc într’altul, boccea, f pungă (de bani). O legătură de galbeni, dosofteiu, V. s. 92/2. E-vreul... dădu de nişte legături de hârtii galbene... legate cu fire de aţă albastră, eminescu, n. 79. „Ţine legătura asta“... Irina luă legătura din manile lui Vasile. N. rev. R, I 36. O legătură cu de-mâneare. CREANGĂ, P. 117. Zânele aveau o legătură, cu trei rânduri de haine. ISPIRESCU, L. 149. De departe trandafir, De-aproape legătură de ştir. ZANNE, P. I 156. li Spec. (Transilv.) Jire-bia, motca de bumbac, pamfile, I. c. 238. || (P e s c.) Instalaţia de pescuit compusă din trei perimete legate unul de altul, numită şi t a -c â ml antipa, P. 345. Trei plăşi compun... o legătură... şi 10 până la 12 legături compun o copcă completă, ib. 505. 6°. (In Prahova) Păpuşa porumbului, care creşte aproape de rădăcină. PAMFILE, A. 87. III. Fig. 1°. Ceea ce serveşte spre a apropia, a uni s. lega pe oameni s. sentimentele lor. Liga-tura (legătura) = foedus. LEX. MARS. 207. Legăturile ce ne apropie de fericire, marcovici, C. 16/si. Legăturile seculare ce unesc Principatele Unite... uricariul, X 365/s. 2°. Ceea ce stabileşte un contact între diferite persoane. Agent de legătură. CADE. Asigura legătura trupelor, ib. 3°. Relaţiune (de dragoste, prietenie, etc.), raport. Legăturile dragostei să le păzească, coresi, EV. 93/0. Legătura frăţiei. BIBLIA (1688), pr. 17. Ei au legătură bună de prieteşug. LET. II 278/38. Legăturile de interes şi de comerciu. BĂLCESCU, M. v. l/m. Unchiul meu a aflat legătura noastră. C. negruzzi, i. 19. Puternicele... legături financiare [ale Jidanilor] eu toată Europa... URICARIUL, xiv 146/3. Comentatorul latin a adaus... o absurditate, fără nici o legătură cu însuşi textul. hasdeu, I. c. 4. Legături politice, c. PETRESCU, c. V. 109. Asta n’are nici o legătură cu afirmaţiile tale. 4°. Acord, înţelegere, învoială, convenţie, pact. LB. Legătura mea eu voi o voiu ţinea. GCR. I 4. Turcul este la legătură cu Franţuzul. LET. II 419/37. Legătura era ca să se ascunză până de trei ori. ISPIRESCU, L. 46. Ţi-ai uitat legătura ce am făcut amândoi. FUNDESCU, L. p. 85. || Spe c. înţelegere cu privire la o logodnă viitoare: O făcut leagaturâ cu dânsa, herz.-gher., m. vii 8. 5°. Promisiune, obligaţiune, angajament; îndatorire. Ţinea legătura ee fdcusă cu Necolai Vodă. LET. II 334/4. Am făcut Domnia mea legătură şi jurământ mare. mag. ist. i, 123/ir>. Oarecare că-lugăraş să duse dela mâna acelui stareţ călcân-du-şi legătura, pentru că era legat cu legătura ascultării, mineiul (1776) 93 y*. După legătura cu eare ne-am legat prin zapUul nostru... IORGA, S. D. XXI 76. Rămase craiu Ungurilor Ioan, însă cu legătură la pace. E. VĂCĂRESCUL, ist. 261/is. Nu se va păzi legătura ce să cuprinde în vânzare. CARAGEA, L. 20/i7. Nu izbutise a împlini legăturile la care singur se îndatorase. FUNDESCU, L. p. 81. | (învechit) Condiţie. Este gata a face..., însă cu două legături... GORJAN, H. I 33. Cu acea legătură s’au tocmit, ca... să nu între nimenea în sală. barac, T. 19. 6°. Alianţă, convenţiune de colaborare; coaliţie. LB. Şi aşa au aşezat cu împăratul de au făcut legătură. let. îl 337/is. Cătră aceştia au făcut Ghi-ros legătură. HERODOT, 60/5. ] învoială scrisă, contract, tratat. LB. Adevărata creştinătate cătră D[u]mnezeu la un domn... să păzească legăturile. GCR. II 7. Ceale tocmeale eu legătură ce s’au făcut... PRAV. MOLD., 87-i. Toţi aceştii s’au învoit la un loc cu legături. LET. II 385/B. 7°. P. ext. t Obligaţiune impusă cuiva, oprelişte, aşezământ, întocmire (impusă de o autoritate supremă s. de un principiu moral, cf. 1 e g a 8°) ; p. ext. înfrânare, abstinenţă, cumpătare (impusă s. de bună voie). Calvinii legătura lucrurilor celor bune (abstinenţa, postul) nu o vor. VARLAAM, C. 33. Vei păzi legătura mea. BIBLIA (1688 ) 56. Strică C. Duca legătura văcăritului. LET. îl 299/io. Pravilele şi legăturile vieţii călugăreşti. DOSOFTEIU, V. s. 195-2. Să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniei. ANTIM, P. XXIV/m. Mai nimic se tulbură de acele legături şi afurisanii. zilot, CRON. 71. Hrisoave... fără legătură de blăstăm arhieresc. uricariul, l 283/20. Vechile legături s’au răsturnat, bogdan, g. M. 87. Legătura sau aşezământul lui Miliai Viteazul. DDRF. 8°. Deciziune, hotărîre (a soartei). Să le ghicească legătura ursitei lor. DDRF. 9°. Farmec (1°), vrajă, lucru necurat (BÂR-LEA, B. I 33); spec. impotenţă (în urma unei vrăji). Să neştine va cădea într’o legătură şi într’o boală... pravila govora 70, ap. TDRG. Prinse a-l ruga [Dalila pe Samson] cu ce feliu de legătură se poate el slăbi, calendariu (1814) 113/i9. Mi-o băgă’n pământ, De legătura cuvântului, De blestemul cucului. MATEESCU, B. 104. [Diminutive: legăturică (cu plur. -rele) s. f. (Ad II 1°) Desleagă legăturica cu ţărână de la gât. şez. III 116; (ad II 5°) Sute de legăturele [de ierburi] avea baba. contemporanul, v, voi. I 291. Flăcăul îşi strângea legăturica de drum. SANDU-ALDEA, D. N. 285. Mi-a pus o legăturică în mână, cu trei rânduri de schimburi. C. PETRESCU, R. dr. 256; — legăturiţă s. f. = mănunchiu mic. herz.-gher., M. vil 8. Una dintre fete... ia ...o legăturiţă de busuioc uscat, marian, se. i 77.]. —■ Derivat din lat. ligatura, -am, idem (I şi II 1° şi 5°). Cf. dubletul ligatură. LEGĂTURICĂ LEGĂTURICĂ S. f. ) ... LEGĂTlîRfŢĂ S. f. J '' egatura- - LEGE s. f. I. 1°. Loi (divine). Ancien et nouveau Testament. 2°. Institulion, coutume. 3°. Foi. 4°. Re-ligion. Nation. II. 1°. Loi (humaine). 2°. Droit. 3°. Proces. 4°. Jugement, arret. 5°. Châtiment. 6°. Jus-tice. III. l°-2°. Loi (naturelle, de l’honneur, etc.). IV. 1°. Loi (naturelle, historique, etc.) 2”. Loi (scientifique). I. 1°. (Bis.) Obligaţiunile impuse oamenilor de divinitate şi aduse la cunoştinţa lor prin revela-ţiune. Nu ascultătorii leagea, ci făcătorii (= cei ce o împlinesc) derepteadză-se. COD. VOR. 108/2. Audziţi oamerii miei leagea mea; plecaţi ureachea voastră cătră cuventele rostului mieu. psalt. sch. 154/i0. Şi pomeni leagea [: porâncit-a HURM.; legământul dos.] sa şi căi-se după multă milă a sa. ib. 227/„. Iubii porâncile şi leagea ta, Doamne. coresi, ev. 28/22. După leagea şi după învăţătura lu Dumnezeu să ne nevoim. ib. 66/?;. Ai născut înpăratul dâtătoriul legiei. MOLITVENIC (s. XVII) 7 r. 9-10 (cf. ib. 14/4). Aeeastea [scripturile] cu- LEGE — 141 — LEGE prind, poruncile şl leagea Iul Dumnezău. BIBLIA (1688) 5 pr. 7. Moamet, dătătorul legei şi credinţei moameticeşti. E. VĂcArescul, IST. 247. Realizarea, legii lui Dumnezeu, bălcescu, m. v. o/w. Să nu calei legea; răsplata o vel avea dela Cel de Sus. şez. xii, 14. călcător de lege (f leage-călcâ* toriu) = care nu ascultă preceptele divine, păcătos, nelegiuit. Nu apropie-se dc tire hicleanii, neee voru fi leage-călcătorii îraintea ochilor tăi. PSALT. SCH. 6/s. (Adjectival) Cuvânt leageoălcătorm puseră nprd mere. ib. 79/4. t Leage-călcare = faptă contra rânduielilor divine, păcat, fără-de-lege, nelegiuire. Nu revni celui ce stejaşte calea sa, omului ce face leagea-călcare. psalt. sch. 67/™. | L o c. adv. f în (după, pre) legea Domnului (s. a bisericii) = potrivit rânduielilor dumnezeeşti, creştineşte. Nu feriră dzisa Dzeului şi în leagea lui nu vrură să înible. psalt. sch. 156/i. N’au în-blatu prea lege lu Moisyi. cuv. D. bătr. ii 358. Voia lui va fi tot cu Domnul Şi’n leagea lui ş-a petrece somnul, dosofteiu, ps. 11. || Totalitatea poruncilor divine care stau la baza unei credinţe, iCrezu, tuturoru câte-su întru leage şi întru scripturile prorociloru. COD. VOR. 60/u. învăţătura din 'dumnezeiasca leagea şi pravila urînd. COREST, EV. 485/i9. Patru cărţi să văd a fi şi întru Testamentul vechiu : legiile, istoriile, filozofia şf prorooiile. GCR. I 260. Aceia cari nu cred tabla legei..., atei... eminescu, n. 44. | Spec. Legea veche (s. nouă) — vechiul (s. noul) Testament (LB.). Dobitocii în jărtvă avea, iară în leagea noao grăsimea, coresi, ev. 304/23. Scrie Moisi preuţia legiei vechi, palia (a. 1581) 6/w. Acesta iaste singele mieu de leage noao. catechismul (1607), ap. GCR. I 43/4. Dunmezăiasca scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage. BIBLIA (1688) 1 pr. 4. Avram a fost înaintea şi a legii vechi şi a legei nouă. E. VĂCĂRESCUL, IST. 248/<0. || P. e x t. Aşezământ, comandament (divin) ; p. ext. poruncă, dispoziţie ce nu poate fi căicată. Nece spurcu leagea (testamentum meum-; mon alliance) mea, şi ce ieşiră din rostul mieu nu leapădu-mă. psalt. SCH. 185/«. Lege a ne închina unui om nu avem, nici pentru aceea am venit aicia. HERODOT, 399/s. Ori ce lucrare părintească lor le iaste o leage, cu ochii închişi primită ca bună. P. MAIOR (1809), ap. GCR. II 202. An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege. alexandrescu, m. 6. 2°. P. e x t. Datină, obiceiu în conformitate cu poruncile divine. Era oprit leaffiei, să nu se apropie. coresi, EV. 424/s. De lege îşi râdea, că în postul cel mare s’au însurat, simion dasc., let. 221/i5. Mainte de pasca leagii n’au fost leage să mănânce cineva azimă (1699). GCR. I 330. Feaceră jărtvă la un boz a lor, după leagea lor. herodot, 5II/2». Fieştecare deosebit în legile lor slăvesc pre un Dumnezeu, beldiman, n. p. ii 93. [ Obiceiu pe care îl urmează cineva. Avea Avram porurea leage fără oaspe să nu mărănee. CUV. D. bătr. 11 189. In legea cuiva = în felul cuiva, cum ştie, cum (se) pricepe, cum crede de cuviinţă cineva. Fă orice în legea ta şi la alţii nu te uita. pann, P. v. 17. S’a luptat cum ştia el în legea lui. ispirescu, u. 15. 3. Concepţie asupra divinităţii, convingere religioasă, credinţă. Nici leage lu Dumnezeu fără frică, niei frica fără leagea. CORESI, ev. 25/^. In Ţara grecească destoinicia învăţată iaste dintru învăţătură şi dintru lege tare. herodot, 391/7. Vlfila... leagea mult între neamurile lor au lăţit. cantemir, hr. 262/h. E mai bună legea d-voa-stră de o mie de ori. creangă, P. 118. Acea lege să socoteşte mai bună şl mai sfântă ce te face să cunoşti adevărul dă minciună. I. GOLESCU, ap. zanne, p. viii 291. | Loc. adj. f După leage = cucernic. Ananiia, buru-govitoriu după leage, măr- turisit de toţi Iudeii... vere (= veni) la- mere şi stătu, de-mi dzise. cod. vor. 40/8. f A pune (a sfătui) leage = a îndruma, a învăţa; a porunci. Leage pure lui in cale ee va (il lui enseignera le chemin...) PSALT. (SCH.) 42/30. Rădică ştire în Iacov şl leage (: mărturie HURM., DOS.) puse în Israil. ib. 155/2. Sfătuiiu leage [: tocmeală DOS.] aleşilor miei, giuraiu-me lu David şerbului mieu. ib. 182/7. Dumnezeu leage pus-au noao ş’au învăţat pre noi. CORESI, EV. 46/38. Puitoriu de leage lui Israil. BIBLIA (1688) 6 pr. 46. 4°. P. ext. Religie, cult, confesiune (3°). LB. Lese — religio. lex. mars. 144, 241. Nece întru leagea iudeiască, nece întru băsearecă, nece întru chiesariu ceva greşiiu. COD. VOR. 66/9. In zilele marelui de Dumnezeu lu-niinat arhiepiscopului Ghenadie... cârmuitoriu legiei creştinească, co RESI, EV. I/12. Au Lcşii... alţi episcopl, cc-s spre Ruşi, de legea grecească, -simion dasc., let. 96/«. Au fost Sas, de lege luteran, ib. 248/2. De-are fi vraciul şi jidov, sau şi de altă leage... PRAV. 506. Neamul lui să nu iasă din domnie, numai când s’ar haini, sau când şi-ar lepăda legea. LET. II 337/22. Lepădatul de leage (= apostatul) Iulian... MINEIUL (1776) 119 Va. Au trecut în legea pa-pistăşească. dionisie, c. 211. N’au nici o lege (= sânt atei) şi nu cred nici 'într’un chip. ib. 222. De ar şi primi iarăşi Românii vechile sale slove, nici o frică... nu poate fi, că... ar pătimi ceva schimbare legea lor. P. maior, ist. 257. TJrmează a se pustii atâtea locaşuri ale legii noastre. URI-GARIUL, I 242/7. Un Evreu... rcmăse.s'e în legea lui. EMINESCU, N. 52. Jidovii au fost o lege spurcată şi noi sântem lege curată. ŞEZ. III 30. Am o cătă-nuţă tare, legea ţine (= lacătul). GOROVEI, C. 194. Bărbatul capul muierii, Bărbatul legea muierii, Bărbatul crucea muierii. ZANNE, P. II 16. | (Fortmulă de jurământ) P(r)e legea mea ! (Mold.) pre (a) me(a) lege! = pe conştiinţa mea, zău! Pre leagea mea că nu numai cu aceaste toiage ce-ţi voiu zdrobi trupul... VARLAAM, C. pr. 8I/2. Ia stima, căci, pre legea mea, te bat! contemporanul, II 57. [ (In înjurături) Legea ta ! Crucea ta şi legea ta ! alexici, L. p. 8/k. Legea ta de codru des! şez. i 114. || P. e x t. (Mai ales în limba veche) Naţie, popor; naţionalitate. Era întru leagea ovreiască un Lazar oareoime. CORESI, EV. 364/i. La războiu noi d’om mergea, Multe lifte om tăia, Tu să tai în două părţi, Că-s prea multe, multe legi. şez. VIII 165. II. (Jur.) 1°. Regula stabilită de o autoritate omenească (suveran, legislator) şi impusă supuşilor, spre a asigura păstrarea ordinei şi menţinerea organizaţiei sociale şi politice; actul au-torităţiţi supreme, care regulează, dispune, permite, interzice individului anumite lucruri, pravilă. Legea se,face, se aduce, se decretează, se propune, se discută, se amendează, se votează, se publică, se sancţionează, se promulgă; se modifică, se abrogă; se observă, se îndeplineşte, se execută, se invoacă, se calcă, se violează, se eludează; legea e dreaptă sau strâmbă. Lege draconică: care cuprinde dispoziţiuni extrem de severe şi pedepse foarte aspre (în felul legii lui Dracon) ; legile războiului: stabilite şi adoptate reciproc de diferitele naţiuni pentru timp de războiu ; lege constituţională (s. fundamentală): care regulează natura, întinderea şi exerciţiul diferitelor puteri publice ale unei naţiuni, constituţie; legile politice: care asigură păstrarea ordinei şi a Statului, făcând abstracţie de societatea şi indivizii care îl compun; legile organice: care precizează modul de acţiune a instituţiilor şi ia aşezămintelor înfiinţate prin constituţie; legi excepţionale: care fac să înceteze pentru un anumit timp, mai ales în caz de războiu, observarea con- LEGE — 142 — LEGE stituţiei s. a altor legi generale; legile civile : eare regulează drepturile şi relaţiunile cetăţenilor între dânşii; legile criminale: care definesc infracţiunile la legi şi stabilesc modul de a le urmări, precum şi pedepsele ce pot fi aplicate ; legile penale : care fixează pedepsele ; legile fiscale : care fixează obligaţiunile faţă de fisc ; legea electorală: care precizează dispoziţiunile în legătură cu alegerile parlamentare; legea administrativă: privitoare la administraţia statului ; legea agrară: care reglementează repartiţia proprietăţii agricole; legea marţială: care permite intervenţia forţei armate pentru menţinerea s. restabilirea ordinei în Stat; legea conversiunii: care schimbă condiţiunile de plată a datoriilor în favoarea datornicilor (UNIVERSUL, 9. V. 1934) ; legea talionului: care impune unui vinovat a suferi, ca pedeapsă, aceeaşi jignire s. vătămare pe care el in-suşi a adus-o altuia, dinte pentru dinte; legea celui mai tare, legea pumnului: barbarie, brutalitate faţă de cei mai slabi. I/M. Lcgse de-rapte au dat frumosze, csetate Geneva. M. HA-L1CIU (1674), ap. GCR. i 216. Nu se cade omului grec a nu şti legile Grecilor. BIBLIA (1688) 8 pr. 1. Moştenitor al scaunului după legile împărăţiei... GORJAN, H. I 2/i. Ale ei legi şi pravili... să împlinească... KONAKI, p. 265. Tractatul... asi-gurează Românilor... dreptul... de a se oârmui independent, după, legile lor. BĂLCESCU, M. V. 9/»?. ^ Stăpânitorul calcă legile... introducând... dăjdii nouă. URICARIUL, X 3/17. Alecsanăru dă legi poporului. c. NEGRUZZI, I 271. Nc fac legi şl ne pun biruri. EMINESCU, P. 246. Eu am venit înaintea judecăţii să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. CREANGĂ, A. 147. Legile să legiuesc după vremi şi după locuri. zanne, P. viii, 295. ]| P. ext. (Mai ales la sing.) Totalitatea dispoziţiunilor ce trebue să le respecte cetăţeanul; drept; p. ext. codul în care se cuprind aceste dispoziţiuni, pravilă. Tu şedzi de giudeci după leage şi prespre leage treci (: ...iu-dicas me secundum legem, et contra 1 e g e m jubes me percuti). COD. VOR. 46/» Se (= dacă) leagea osândeşti, nu eşti făcătoriu legiei, ce giudeţu. ib. 129/u. Pravila. Acesta iaste îndreptătorii de leage. prav. GOVORA (1640), ap. GCR. I 87/25. Nemişii carii le sie şleahtă nu aşa de craîu ascultă cum de lege care le-au făcut ei, de se judecă la scaunele cetăţilor, SIMION DASC., LET. 93/2. Gând va fugi vreo miliare de vrăjmăşia bărbatului... atunce îi desparte leagea. prav. 582. [Giudeţul] ce giudecă pre leage şi pre dumneză-eştile pravile,... nu să va pleca subt tăriia învăţăturii legii. ib. 1063 (cf. ib. 1099). Convenţiunile. legal făcute au putere de lege între părţile contractante. hamangiu, c. c. 969. Legea cu vărsare de sânge nu să cade să să ţie. zanne, PI. VIII 291. (Joc de cuvinte) C’o lege d’o potrivă pă toţi supuşii tăi să-i legi. ib. vili, 293. L-a arestat în numele legii. Dătător de legi (f leage-dătăto* riu s. puitor) = legislator. LB. Urulu iaste leage dătătoriu şi giudeţu, cela ce poate măntu(i) şi piarde. cod. vor. 130/i. t Leage (i)nvăţător = cunoscător, ştiutor de legi. jurist, jurisconsult. In vreamea aceaea leage-învăţătoriul (doc-teur de la loi) ispitea el. TETRAEV (1574) 239. Leagemvăţătoriulu Gamaliil şi fiiu-său... crezură în Domnul Hristos. DOSOFTEIU, v. s. 241/u A se strâmba din lege — a nu respecta ordinea, a greşi. Cu cel îndărătnic te-i strâmba din leage. DOSOFTEIU, ps. 52. Este după legea lui Caragea — se zicea despre o faptă nelegiuită comisă de cei bătrâni, pe temeiul obiceiurilor vechi. ZANNE, P. VI, 44. I Loc. adv, şi a d j. Cu (s. pe s. după) lege = just, cu (s. pe) drept; legal; legitim. (Contrarul:) fără (de) s. f preste) lege = ilegal, nelegitim. Muiarea lui cu leage să va îm- părţi (= va divorţa). PRAV. 586. O, Doamne, cu leage i-am făcut lui acest lucru, herodot, 49/4. Când se va afla să nu fie cununaţi muiarea cu bărbatul, ce vor lăcui aşa fără leage... fiind fără leage şi necununaţi... ib. 526. L-au făcut cu adevărat fecior după leage. ib. 924. Ş-aw gonit femeaia cea cu leage, ş-au luat pre alta preste leage. dosofteiu, V. S. II9/2. Din curvie sânt câţi iin împreunare fără de lege să nasc. CARAGEA, L. I/20. Cf. fără-de-lege. în (rar: de) lege = de-abinelea, în toată regula, cum trebue, cum se cade. HERZ.-GHER., M. VII, 11. Varvarii Goţi nu stau la bătaie de leage. P. MAIOR, IST. 50. L-a bătut în lege. ZANNE, P. V., 380. La casa lui era nuntă’n lege. rădulescu-codin, L. 45. După legea cuiva = după spusa cuiva. După legea lui Ion. paşca, GL. Cum e legea = cum se cade. Nu mai smulge cum e legea. AGÂRBICEANU, LUC. V, 376. Era, ştii colea, fată cum e legea. .jarnîk, CONV. LIT. XV, 98, ap. TDRG. Drept lege = de formă, cu numele. CIAUŞANU, V. 4^ -4. nu mai fi de nici o lege = a nu mai fi bun de nimic, a nu mai fi de viaţă, ciauşanu, v. || Fi g. Dispoziţie, poruncă, ordin, li dă’nvăţături şi lege, Cum el să le păşuneze [pe oi], PANN, P. V. 11 42. 2°. (La plur.; pop. şi învechit) Drept. Până la 20 de ani a învăţat Legile, Filosofia şi Teologia. marcovici, D. 4/9. Sfetnieii’nvechiţi în legi. coş-BUC, B. 22. Studiul legilor = învăţarea dreptului. costinescu. Om de legi = avocat, jurist, ib. Carte de legi. LB. 3°. (Vechiu şi pop.) Judecată, proces. Poftim pre d(u)mneavoastră să aibă leage cu popa..., să le dea (popa) boii, înapoi (a. 1623). IORGA, D. B. 42. Cine nu va să-şi ţie de lege, volnicu-i fieşcine să-şi îndelunge legea la alt scaun mai marele.. simion DASC'., let. 93/4. Un plugar... de să va prileji să aibă a să pârî cu cineva... şi nu-ş va întreba întâi la giudeţ, să vadză cumu4 va mearge leagea... PRAV. 7. De-aş sta să-i dau şi eu răspuns, La câte legi am fi ajuns! COŞBUC, B. 124. Pofteşte pe omul cel de omenie la lege. reteganul, p. I 28/sc,- Că de nu ţi l-oi direge, Sa mă duci mâne la lege. doine, 147. A băga (s. a da s. a chema) la lege = a face proces, a da în judecată, a pârî. LB. Te bagă la lege. GR. s. VI, 239, HANEŞ, ţ. o. 118. A avea lege cu cineva == a se pârî cu cineva. LB. Scaun de lege = judecătorie, tribunal. LB. A-şi face (s. a sta de) lege = a sta în cumpănă înainte de a lua o hotărîre, a nu şti încotro (com. I. corbu) ; a se hotărî la ceva după matură chibzuire. zanne, P. V. 380. Şi iar mi-am făcut de lege, Că din sat nu poţi alege, reteganul, T. R. 80. Unde văd picioru’ rece, Stau în loc şi-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece! jarnIk-bârseanu, d. 150. 4°. (Vechiu şi popular) Sentinţă, hotărîre judecătorească, decizie, verdict. Ori care răpit or iu nu va priimi leagea cumu-l va giudeca giudeţul, ce va alerga la alt giudeţ mai mare... prav. 711. De să va pune împotrivă cel vinovat, de va dzkte că leagea nu-i bună... de vreame ce s’au făcut de un giudeţ strein... ib. 1070. 4r A(-i) face lege(â) = a judeca, a osândi, a condamna; a face cuiva dreptate. Poftim pre domnia-voastră să s(e) cea(r)ce acei oameni (tâlhari), să faceţi leage, să aibă strânsoare (a. 1629). iorga, D. B. 45. Să-i facă leage cunui să cade şi să cearte pe dăscăliţă. PRAV. 655. ^ Legea-i cum o fac domnii, se zice despre nedreptăţile comise subt scutul legalităţii şi mai ales în paguba celor mici. ZANNE, P. V. 379. t A pune legea împotriva cuiva = a acuza, a condamna. Ştiu că vrăjmaşii mei lege au pus împotriva mea. antim, d. xxiv/s. (Popular, în Transilv.) A(-i) rupe legea = a lua o hotărîre în privinţa cuiva. Chinezul şi cu popa Tot aşa mi-or rupt legea, Că cătană m’or băga. hodoş, P? p. 222. f A face lege la LEGENDĂ — 143 — LEGHIN margine = a judeca procesele pământenilor cu străinii la marginea ţării. Să trimită la margine, să facă lege celor cu strâmbătăţi. simion dasc., LET. 131/3. 5°. P. ext. (Vechiu şi pop.) Pedeapsă, osândă. Nice o leage să nu aibă cela cu boul. PRAV. 63. Bat-o legea, mierlă neagră, şez. iii 159. 6°. t Dreptate, drept. Fă-ne lege! Leşii... s’au sfătuit să trimită sol la împăratul cu jalobă, să-şi ceie lege cu Petru Vodă. simion ,dasc., let. 140. D-ta eşti primar şi eşti în lege să faci. asta. RĂ-DULESCU-NIGER, ap. TDRG. | f A-şi lua legea = a-şi lua partea legală. DDRF. Nu s’au putut apropia jupăneasa Maria a-şi lua legea. mag. ist. i, 207. III. 1". Fel de a fi şi a se purta impus omului de conştiinţa şi raţiunea sa. Legea naturală (s. morală, s. a naturii) = pornirea firească a omului de a deosebi, cu ajutorul conştiinţei, binele de rău, de a face binele şi a evita răul; principiul de dreptate sădit în inima omului. Legea naturală ne comandă: ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. LM. 2°. Regulă, obligaţie, purtare pe care şi-o impune omul în relaţiunile sale sociale. Legile mioarei, ale bunei cuviinţe, ale politeţei. IV. 1°. Expresia raporturilor constante ce derivă din firea lucrurilor; formula prin care se fixează condiţiile s. succesiunea acestor raporturi. Câmp roditor,... în care pe-o lege dată Şi scaiul şi trandafirul răsar şi cresc. KONAKI, P. 258. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebue să fim. MARCOVICI, C. 30/i. Ştiinţa (nouă întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, pe experienţă, pe calcul, a conţinut zdrobirea lumel vechi. BĂLCESCU, M. V. 2/zj. Legile după care mintea omenească trebue să primească o idee... Maiorescu, L. 8. Asemenea raporturi de succesiune necesară şi invariabilă se numesc legi. ib. 148. Legea ei [a firii! e’nlănţuirea unui şir de nedreptăţi. COŞBUC, F. 129. Raporturile noastre cu Austro-Ungaria luaseră acum cursul lor natural şi liber, determinat puternice legi istorice. KIRIŢESCU, R. 65. 2°. Formula prin care un om de ştiinţă fixează condiţiile raporturilor constante şi invariabile între lucruri. Ştiinţa legilor ogorului - agronomia. I. IONESCU, C. 254. Legea gravitaţiunii lui Newton, maiorescu, C. ii 114. Legea lui, Ma-riotte. PONI, F. 76. Legile fonetice, sintactice. [Adjectiv (neobişnuit) : leginic (pronunţ. Icg-nic), -ă f = legal. Leginic obiceiu. ŢES. II 354, ap. TDRG.] — Din lat. lex, legem, idem (la scriitorii bisericeşti şi cu sensul de ,,religie“). Cf. le giui. (Şt. Paşca). LEGENDA s. f. 1°. Legende (doree). 2°. Legende. 3°. Legende (d’une monnaie). 4“. Legende (d’une carte). 1°. Povestea vieţii unui sfânt s. a unui martir, cf. cazanie, sinaxar, vieţile sfihţilor. Ultimele foi dintr’o legendă a Sfintei Paraschiva... IORGA, S. D. XIII 53. 2°. P. anal. Povestire cu caracter miraculos brodată mai ales în jurul unui personaj istoric. Sălbaticul uriaş al anticilor legende germanice... se prefăcu în blândul şi cuviosul episcop. ODOBESCU, iii 54. Nilul mişc’a lui legendă şi oglinda-i galben clară, eminescu, P. 67. Această închipuire s’a răspândit ca o legendă printre oamenii inculţi, maiorescu, d. iv 652. I P. ext. Informaţie, ştire, versiune neexactă în legătură cu o întâmplare. E... curios, cu ce uşurinţă se lăţesc la noi legendele neexacte, maiorescu, d. iv 288. 3°. (Numis.) Inscripţia de pe o monedă sau de pe o medalie. 4°. Explicaţia, lămurirea semnelor convenţionale întrebuinţate pe un plan, pe o hartă, pe o ilustraţie. — N. după fr. (din lat. legenda „ceea ce trebue citiit.“ Vieţile sfinţilor s’au numit astfel, pentru că în mănăstirile catolice ele trebuiau citite în timpul mesei). Cf. legendar. LEGENDÂR,-Ă adj. şi s. a. 1°. Legendaire. 2°. Livre. 1°. Adj. Privitor la o legendă, care are caracterul unei legende; p. e x t. despre care vorbeşte toată lumea, cunoscut de toţi. Legendara vânătoare a sfântului Hubert. odobescu, III 60. Avram laneu devine eroul legendar al luptelor din Munţii Apuseni. KIRIŢESCU, R. 28 (cf. si 91, 326). 2°. S. a. (Transilv.; învechit) Carte de citire. LM. — In sensul 1° după fr., în sensul 2° din germ. Legendar (= lat. med. legendarium) „carte de citire conţinând legende". LEGEOÂNĂ f s. f. 1 > v. legiune. LEGEON t s. a. J & LEGER s. a. Piece (de cuir). —■ (In graiul minerilor din Munţii Apuseni) Petecul de piele pus pe pantalonii minerilor, ca să fie mai rezistenţi (paşca, gl.) ; şorţul de piele pe care-1 pun îndărăt, ca să nu se rupă cioarecii şi să nu se umezească. VICIU, GL. LEGHE s. f. Lieue. — Veche măsură (sta-Mati ), eu care se socoteau în Apus distanţele de la un loc la altul, variind-în diferite ţâri şi timpuri. In Franţa leghea comună avea cam 4.000 m., iar cea marină trei mile. Şi azi se văd ruinele ei la o leghe mai jos de Saria în Castilia. OLLĂNESCU, H. 150. Călării... fură lăsaţi a străbate cele 2 leghii de pădure. IORGA, SĂM. III 285. Preţurile cărăuşiei erau pe o chilă de cereale 12 lei, pentru distanţe de 15-20 leghe (7-10 poşte) de la Galaţi. BOGDAN, C. M. 135. Casele de oprire ale poştei erau distanţate... una de alta cam la li leghe, o leghe fiind egală aproape cu 5 kilometri. ib. 150. O leghe patrată avea 1390 fălci sau 197491.136 metri patraţi. ib. 173. [Forma leghe e refăcută din pluralul leghe, dela singularul legă t; leghii e un plural nou de la leghe]. —■ N. din it. lega, idem (de origine galică : leuca). LEGHELEU s. a. Pâtis. — (Ungurism în Sălaj) Păşune. CABA, SAL. 98, VAIDA. — Din ung. legelo, idem. LEGHEN t s. f. v. lighian.2 > v. leghin. f. I LEGHEON t s. a. v. legiune. LfiGHEN s. m. LEGHENEŞTIÎ adv LEGHIÂN s. a. 1 v. lighian.2 LEGHIN t s. a.. J LfiGHIN s. m. Gars. — (Ungurism în Transilv.) Flăcău, june (DR. IV 1083) ; spec. calfă. STAN, M. 256. [Şi: (cu rostire dialectală) lezin s. m. = (Maramureş) flăcău; hoinar. T. papahagi, M.; (în Munţii Apuseni) leghen s. m. Com. paşca. | Diminutiv: (Maramureş) lezieş s. m. (pronunţ. si-eş) = calfă; fecior mai mărişor. BÂRLEA, C. P. ii 116. | Adverb: legheneşte adv. = ca flăcăii, în felul flăcăilor, calfelor. TDRG. Şi să'tn-bracă leghenSute, Joacă ni bea şi trăebte. GCR. II 224.] — Din ung. legeny, idem (împrumutat şi de Ruteni: tegiii.) LEGHIOANĂ — 144 — LEGITIM LEGHIOAnA t s- f- v. legiune şi lighioană. LEGHlON t s. a. v. legiune. LEGlBIL, -A adj. Li sihle. —• (Latinism, rar) Care se poate ceti (uşor s. cu folos), citeţ, lizibil. Povestirea e foarte legibilă, adesea interesantă. IORGA, L. I 297. — N. din lat. legibilis, -e, idem. LEGIFERA vb. Ia. Legiferer. — A face legi, a stabili ceva prin lege, (vechiu) a 1 e g i u i. Nimeni nu poate legifera în această materie, MAIORESCU, CR. i, 377. [Abstract: legiferare s. f. Interpretarea ce a> dat-o consiliul pernument cred că nu e nicti legiferare, nici călcare de lege. maiorescu, t>. iv. 429. Cunosc prea puţin istoricul legiferării didactice. CURENTUL, 1934, 16 Febr., 3/i. | Adjective: legiferat,-ă. Kilogramele... astăzi sânt legiferate şi întrebuinţate... de toată lumea. BOGDAN, c. M. 173; — (neobişnuit) legiferânt s. m. = persoană care aduce, face legi, legiuitor. Găsim... o serie de publicaţiuni... pline de învăţăminte pentru situaţiunea de astăzi şi... pentru legife-ranţii noştri. CURENTUL, 1931, 5 Febr.] — N. după fr. (lat. legifer „care face legi"). _ UEGINICA t adj. v. lege. LEGIOANA t s. f. 1 . . IJBGIdN t s- a. )V- IeglUne’1 LEGIONAR s. m. Legionnaire. — Soldat făcând parte dintr’ o legiune. Prin v&ile pe unde... trecuseră legionarii marelui împărat... trecea acum oştirea regelui Ferdinand. kiriţescu, r. 127. — N. după fr. (lat. legionarius, -um). LEGISLAŢIE s. f. v. legislaţiune. LEGISLAŢltfNE s. f. l°-3°. Ligislation. 1°. Acţiunea s. faptul de a face legi, (învechit) legiuire (stamati); p. ext. drotul de a face legi. Legislaţiunea aparţine parlamentului. 2°. Totalitatea legilor unui Stat, corp de legi. [Poporul indiian] zădărnici crunta legislaţie a lui Aidin. GORJAN, H. IV 230. Un cod civil... mai de trebuinţă decât celelalte părţi ale legislaţiei. uricariul, iv 306/». In această reformă vom ţine socoteală de deosebirea radicală ce există intre administraţi/unea unei mici comune rurale, şi aceea a unor centruri mari de populaţiune. ceea ce n’au făcut legislaţiunile anterioare, maiorescu, d. iv 68. 3°. Ştiinţa legilor. Curs de legislaţie comparată. [Şi: legislaţie s. f.] — N. după fr. (lat. legislatio, -onern). LEGISLATIV,-A adj. l°-20. Ltgislatif. 1°. (Uneori în opoziţie cu , executiv") Care face legile, legiuitor. Prezidentul corpului legislativ. c. NEGRUZZI, I 327. împământenirea se dă de puterea legislativă. Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea naţională. HAMANGIU, C. C. XII, XIX. Consiliul legislativ. (Substantivat) Legislativă = putere legislativă. Făcându-se lucrul pe faţă, se înlătură... unul din inconvenientele unei asemenea amestecări între executiva dependentă şi legislativa independentă. MAIORESCU, D. IV 306. 2°. Care priveşte legile. Xu a rămas după urma sa nici■ o reformă legislativă. MAIORESCU, D. iv 3. — N. după fr. LEGISLATOR s. m. l°-20. Legislateur. 1°. Legiuitor (stamati), cel care dă legi cetăţenilor. Oblăduitoriul... făcându-se precum am zice legislator şi nesocotind nimic mai de căpetenie decât legile... URICARIUL, IV 301 Ai. | Fig. Puterea legislativă. Intenţia legislatorului a fost ca... 2°. P. anal. Cel care stabileşte principiile unei arte s. ale unei ştiinţe. Legislatorii Panaşului... au apucat unii pe calea... pedantismului, russo, S. 48. — N. după fr. (lat. legislator,-orem). LEGISLATOrA s. f. Ligislature. — Durata mandatului unei adunări legislative. Sesiunea de faţă este pentru camera aceasta cea dintâi sesiune ordinară a legislaturei ei. maiorescu, d. i 366. Aşa dar guvernul se pregătea să-şi împlinească legislatura întreagă, c. PETRESCU, I. II 150. — N. din fr. LEGlST, -A adj. şi subst. (Jur.) Legiste. — Subst. Om de legi, care ştie legile (COSTINESCU), pr a vil ist (STAMATI), cf. jurist. | | Adj. Medic legist = medicul însărcinat cu lămurirea chestiunilor de medicină ce privesc justiţia. Aici era nevoie numai de medicul legist, c. PETRESCU, C. V. 36. — N. după fr. (lat. med. Iegista, -am). LEGITIM, -A adj. l°-2°. Legitime. 1°. După lege, potrivit legii, impus, consacrat sau îngăduit de lege, legal, legiuit. STAMATI, ARISTIA, PLUT. Putere, autoritate legitimă. LM. Donaţiune legitimă = valabilă după lege. CADE. [ Spec. (Mai des, despre căsătorie şi copii) Cu cununie, t cu cinste; (copil) născut din părinţi căsătoriţi după lege. Să devie soţul iubit şi răsfăţat al acestei bătrăne... în braţele căreia muriseră trei bărbaţi legitimi. VLAHUŢĂ, D. 7. Despre filia-ţiunea copiilor legitimi născuţi... în căsătorie. HAMANGIU, C. C. 76. | Legitimă apărare = dreptul recunoscut de lege de a te apăra, prin ori ce mijloace, de un agresor. Faţă cu atacul d-lui 8., d. A. se afla în legitimă apărare, maiorescu, D. IV 623. 2°. P. e x t. Just, drept, justificat, echitabil, îndreptăţit. Cauza foarte legitimă care se opune... pare a rezulta din următoarele reflecţiuni... MAIORESCU, CR. I 160. Ne va întreba oricine cu o legitimă îndoială: România din veacul de mijloc fost-a ea o ţară, sericolă...? HASDEU, I. C. 102. A lăsa... obiecţiunile... fără răspuns, ar însemna... să las să planeze asupra tuturor celorlalte studii ale mele despre cronice o legitimă neîncredere'. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. II 105. [Accentuat (după lat.) şl legitim, -ă. \ Negativ: nelegitim,-ă adj. = în contrazicere cu legea, nelegal, ilegitim; p. ext. nedrept, neîndrep-tăţit. nejustificat. | Familia: (cf. fr. legitimiste) legitimist, -ă adj. şi subst. = (cel) care ţine la forma regimului de Stat ereditară şi legată de o familie domnitoare. 8e atacă Germanii numai atunci când forţele imperiale... servesc interesele legitimiste ale copilului lordachi-Vodtl. IORGA, L. II 634. Guvernul austriac a dat de urma unei conjuraţii legitimiste, al cărei scop era aducerea pe tron, a lui Otto de Habsburg. UNIVERSUL, 1930, 4 Nov. Şeful legitimi şt ii or au-striaci... ib., 1934, 2 Martie; — (cf. fr. legitimite) legitimitate (cu negativul — rar — nelegitimi-tate) s. f. — calitatea a ceea ce este legitim; spec. calitatea unui copil legitim; dreptul de succesiune la tron al întâiului năsput într’o monarhie ; p. ext. îndreptăţire. (Ad 1°) Ar fi o mare... greşală politică a recunoaşte legitimitatea verdictului dc condamnare din Cluj. MAIORESCU, D. IV 93. Moştenitorii vor avea două luni spre a contesta legitimitatea copilului. HAMANGIU, C. C. 291; (ad 2°) Legitimitatea drepturilor bisericei LEGITIMA — 145 — LEGIUI ortodoxe... uricariul, x 376/so. Legitimitatea criticei. MAIORESCU, CR. I 247.] — N. după fr. (lat. legitimus, -a, -um). Of. legitima. LEGITIMĂ vb. Ia. 1°. Autlientiquer, legali ser; lâgitimer, reconnaître (un enfant naturel) 2°. De-mander ou fourwir des pieees d’identite. 3°. L6gi-timer, justificr. 1°. Trans. (Despre un act s. document) A face legal, a întări cu formele cerate de lege, a face să se recunoască, prin dovezi înfăţişate, autenticitatea unui document s. a unui titlu; a verifica (un paşaport) ; spec. (mai ales) a recunoaşte unui copil natural drepturile de copil legitim, a înfila. Copiii născuţi sau concepuţi afară din căsătorie se vor putea legitima prin căsătorie, făcută după naştere, hamangiu, C. c. 80. 2°. Refl. A-şi stabili identitatea pe baza unor documente legale. 3°. F i g. A justifica, a îndreptăţi. Altruist este o expresie bine precizată... şi prin urmare legitimată. maiorescu, CR. II 367. Având în păşirea lui ceva din îndrăzneala legitimată prin intimitatea, relaţiilor de ieri, noul oaspe descinde la . Bucureşti. GOGA, ţ. N. YI 1537. [Adjectiv: legitimât (cu negativul nelegitimat), -ă—(Ad 3°) Suntem perfect legitimaţi cu rostul nostru, goga, T. N. vi 1538; — (rar) legi-timator, -oare adj. = care legitimează, pontbriant. | Abstracte: legitimare s. f. (Ad 1°) Legitimarea se poate face chiur în folosul copiilor încetaţi din viaţă. HAMANGIU, C. C. 80;— (ad2°) Veniturile de la biletele de legitimare pentru oameni şi pentru vite... i. ionescu, d. 102, sbiera, F. s. 118; — (ad 3°) Legitimarea veniturilor şi cheltuielilor Statului. I. IONESCU, M. 190; — (fr. legitimation) legitimaţie (mai rar: legitimaţiune) = acţiunea de a legitima; (mai ales) act, document personal, eliberat de o autoritate, prin care cineva se poate legitima (2°),‘ţşi poate dovedi identitatea, calitatea s. originea.] — Ar. după fr. LEGITIMAŢIE S. f. 1 , legitimaţiCnb s. f. j v' egI una' LEGITIMIST, -A adj. şi subst. ) LEGITIMITATE s. f. 1 v' legltim- LEGIUt vb. IVa. 1°. Lâgiferer. 2°. In&tituer, eta-blir (par une loi). 3°. Juger; condamner, punir. titre en proc&s. Decider. — (învechit şi popular; înlocuit în limba literară mai ales prin neologisme) . 1°. Intrans. şi trans. A face, a întocmi o lege (s. legi), a legifera. Am legiuit puind aşă-eământuri obşteşti şi temeamiice. PRAVILA (1814), XIX. Duhul tău ee legiueşte pravili ce lumea primeşte. KONAKI, P. 33. Legiuind Domnia mea aceste Pravili eu sfat de obşte... caragea, l. b/w. (Figură etimologică) Legi legiui-vor. COŞBUC, JE. 18/,o. 2°. Trans. şi refl. (= pasiv) A trece ceva în lege, a dispune, a ordona, a institui, a stabili, a impune, a stipula (prin lege) ; a întări, a aproba, a încuviinţa (prin lege, s. printr’un act care are valoare de lege). Acest obiciaiu au fost legiuit de legiuitorii eei bătrâni. PRAV. mold. 31 /,. îndrăznim... a ne ruga înălţimci tale, să se legiu-easeă şi să se statornicească această aşezare, uricariul, I 33/28. Legiuim atât preţul sării câte iască şi să se statornicească această aşezare. URICARIUL, I 215/i. Au legiuit prin Hrisoavele Domneşti de a se aşeza şcoală, ib. 11, 62/». Pravilele împărăteşti., legiuese. ib. iv 211/4. Legiueşte ca în veci să nu se mai strămute această pravilă, c. NEGRUZZI, I 241. De lJf ani am legiuit că în fiecare comună să existe o şcoală, maiorescu, d. II, 175. 3°. Trans. (Complementul e o persoană s. o faiptă a sa) A judeca (înitr’un pr'oees, ca judecător), a hotărî, a da o sentinţă (potrivit legii) ; a pedepsi. Cine va avea pâră de oamenii de ceasta parte, noi vrem trimite la Domneavoa-stră să-i legiuiţi. IORGA, D. B. I, 31. Ursul o au dat vornicilor iapa, iară vornicii n’au vrut să o ia, ...acmu am trimis pre Ursul la dumneavoastră să-i legiuiţi, ib. 17. Nu i s’au cădzut (= nu era atribuţia lui) să legiuiaseă el greşală ca aceasta. prav. 1070. Să-l legiuiaseă (socotească MUNT.) cu blândeaţe şi cu milă. ib. 1123. | Refl. (Transilv.) A se judeca, a avea proces cu cineva (LB.). || A decide, a aprecia, a lua o hotărîre în legătură cu ceva. Stă în putearea giudeţului să vadză cumu li e vrajba, şi să legiuiaseă. prav. 617. Stă aceasta în voia giudeţului să leg'miască de va fi cu măsură, sau de nu va fi vătămătura. ib. 891 (cf. ib. 935). Muritoriule... nebuniile tale dă-le să le legiuiaseă. konaki, p. 276. Abund zmâii s’o spăriat şî iei o legiuit eă ce să facă eu iei. ARH. FOLK. I, 186. II Refl. (Transilv.) A se chibzui. Ei se legiuese Şi se sfătuesc Care-or fi mai mari. BIBICESCU, P. P. 244. [Şl: înlegiuî t vb. IVa (Ad 2°) Iară, de acmu va să înlegiuiască pre pământ viaţa de pace a celor den ceriu. evanghelie, ap. GCR. I 111/2-. Şi au pus şi au înlegiuit sfântul botez, carele iaste curăţie... mysterio (a. 1651), ap. bv. i 180/.^ | Negativul : nelegiuf f vb. IVa = a păcătui (TDRG.). Multe ai nelegiuit. BIBLIA (1688) 378/i. Greşit-am, nelcgiuit-am şi am păgânit, ib. ap. TDRG. | Abstracte: (învechit şi pop.) legiuire s. f. = acţiunea si rezultatul acţiunii de a legiui; spec. f dispoziţie, normă, rânduială stabilită de o autoritate divină, cf. lege (I 1°) ; (Jur.) totalitatea regulilor stabilite şi impuse de o autoritate omenească supuşilor, lege (II 1°), pravilă, legislaţie; p. ext. cădinţa legilor (LB.), dreptate (pontbriant) ; (Jur.) proces, pâră (LB.). Cu multă împrotîvîre stănd (Bogomilii) împotriva a toate... legiuirile Domnului... CHEsarie (a. 1765), ap. GCR. II 80. Nu zicem aceasta să fie o legiuire vecmică (a. 1802). URICARIUL, I 13/12. Au fost... trebuinţă a se regularisî alcătuirea adunării obşteşti... însărcinată... a se îngriji împreună cu domnul de trebuincioase legiuiri (a. 1831). ib. li 217/ia. Politiceşti... şi... bisericeşti legiuiri. DRĂ-ghioi, R. 171. Restatomiceşte vechea legiuire a ţării. c. NEGRUZZI, I 241. Legiuiri înţelepte şi prevăzătoare, pe care le pune în lucrare o sistemă de a&rmnistraţiune regulată. ODOBESCU, III 37/i5. Curgeau legiuiri democratice şi fierbinţi manifeste. C. PETRESCU, R. dr. 2i26. | (Mai ales) Negativul: nelegiuire s. f. = ceea ce este în contra legilor divine s. omeneşti, călcare de lege (LM.), sacrilegiu (PONTBRIANT), impietate (COSTINESCU ), fără-de-lege, păcat; necredinţă, nedreptate, ilegalitate (LB.), delict, crimă (COSTINESCU). Au lăsat Nestor nelegiuirea cea mare a nedumneseirii. MINEIUL (1776) 168 l/i. Preaeurvia şi nelegiuirea împărătesei... GORJAN, H. I 6/19. Hotărîsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nelegiuirea omului căruia va să-şi încredinţeze soarta, c. NEGRUZZI, I 52. Şi-l junghie şi pe dânsul deasupra chiar a j'ertfebvumlui nelegiuirilor sale. ispirescu, U. 69. | Adjective: (învechit şi pop.) legiuit,-ă = potrivit legilor (divine sau omeneşti), legiferat (DDRF.); legal, legitim, just (LB.), drept; adjudecat; (Transilv.) condamnat, osândit. După legmită cuviinţă... ZILOT, CRON. 76. Aceasta iaste legiuita parte a fiilor. pravila (1814) 120. Niei proprietarul să sufere vreo răşluire din legiuitul său venit. I. IONESCU, Dicţionarul limbii române. 15. II. 1940. II. 11. 10. LEGIUNE — 146 — LEGUMĂ C. 250. O cinste, o credinţă, o legiuită iubire... KONAKI, P. 193. Orice fete... să nu fie silite a se călugări fără numai după ce vor veni la- legiuita vârstă (a. 1808). URICARIUL, VII 134/s. Legiuit moştenitoriu. beldiman, o. 37. Obiceiuri legiuite... pann, P. V. I 89. Acest drept legiuit a[V\ Moldovei îl .întăreşte [Sultanul], c. negruzzi, I 242. Copiii legiuiţi, oare vor fi ajuns în vârstă prescrisă... hamangiu, C. C. 45. Ara, semăna <şi culegea- pe-un ogor legiuit (= atribuit) de judecată lui. C. PETRESCU, R. DR. 22. Legiuită (= condamnată) la temniţă, viciu, S. GL. | (Mai ales) Negativul: nelegiuit,-ă = contrar legilor, ilegal, nedrept (LB.) ; (despre om) necredincios, păgân ; crud, criminal; (despre un soţ, copil) ilegitim. Turbându-se împăratul de o aşa vedere... nelegiuită, îi omorî pe amândoi, gorjan, H. i 3At. [Turturica] aşteaptă trista soartă până ce nelegiuitul vânător să o omoare, konaki, p. 87. Cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi!... c. NEGRUZZI, I .48. Blestămul... să cadă pe capul vostru nelegiuit. ALECSANDRI, P. II 120. Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră pm'uncă. creangă, P. 57. (Substantivat) Această nelegiuită (despre o femeie) ...necontenit mă munceşte, konaki, P. 121. Vrei să mă onwri şi pentru ce? Pentru că eşti un nelegiuit. C. NEGRUZZI, I 22. Fă ca nelegiuitul... să se facă muiere, ispirescu, L. 30; — legiuitor, -oare = care tegiueşte, care face s. dă legi, legislativ (DDRF.). (învechit) Legiuitoare condică — cod judiciar. GCR. II 86. Camera legiuitoare. uricariul, VII 239/ib (După fr. Corps legîsla-tifs) Corpurile legiuitoare = Camera si Senatul. (Mai ăles substantivat) Dătător de legi, legislator (LB.) ; cunoscător de legi, jurisconsult (LB.) ; spec. persoană care are proces cu cineva, acuzator s. acuzat într’un proces (LB.), împricinat. Deschizând derepţilor raiul; cununând ceia ce se-au muncit legw/itorvi (: doc-teurs de la loi). coresi, ev. 180/4. La ale legiei porânci treme ase pre cel legiuitoriu ce întrebă pre Domnul, ib. 310/i8. Acest obiceaiu au fonft legiuit de legiuitorii cei bătrâni, prav. 206. Un legiuitoriu oareearele să affropie cătră I(sus)s de-l Upitiia. varlaam, c. 342/2. Acel şarpe cu care legiuitoriul au biruit... konaki, P. 280. Erau pon-tefici, legiuitori... c. NEGRUZZI, I 273. Legiuitorul astfel a introdus o mobilitate, maiorescu, d. i 370. (Neobişnuit) Negativul: nelegiuit6r,-oare adj., subst. = care comite nelegiuiri, nelegiuit. Ia-tă-mă... jărtvă unui nelegiuitoriu (acel care ucisese pe Orest). beldiman, o. 69.]. — Derivat din lege cu suf. -ui. LEGltJNE s. f. l°-3°. IAgion. 1. (Antic.) Corp de armată la Romani, alcătuit din soldaţi pedeştri (la început 3000, mai târziu 5000—6000) şi din călăreţi; p. ext. corp de luptători (din diferite arme), detaşament, trupă, oaste. Răzvan Vodă, având cu sine Moldovenii săi, împreună şi cu legiunile Secuilor, se aşezase despre răsărit. BĂLCESCU, M. v. 150. La Focşani este în-timpinat de 3J/0 de tineri greci,... floarea tinerimii, cu care formează legiunea sacră (= gruparea de tineri înrolaţi ca voluntari în armata lui Ipsi-lante, la 1821). GHICA, s. 104. Am intrat în legiunea poloneză-turcească, sub comanda lui Ciai-kovsky... CONTEMPORANUL, IV 135. Legiunea străină — (în Franţa) corpul de trupe compus mai ales din străini, cu garnizoana în colonii. Legiunea română, cehoslovacă, poloneză = corpul de trupă alcătuit în timpul marelui războiri în Franţa şi Italia de către prizonierii români, cehoslovaci, polonezi din fosta armată austro-ungară, cu scopul de a lupta pentru independenţa şi întregirea ţării. 2°. P. ext. Un număr mare de persoane urmărind acelaşi scop, mulţime, ceată, gloată. Legiuni de zugravi şi de pietrari erau osândiţi ca să aşterne pe ziduri... toate acele... epopee vânătoreşti. odobescu, III 79/a. Dintr’o legiune de comentatori... mai nici unul n'a reuşit a surprinde îdeea lui Erodot şi a o vcrifica. HASDEU, I. c. 182. 3°. Legiunea de onoare = decoraţie franceză, instituită de Napoleon Bonaparte la 1802, cu care se disting marile servicii (militare, politice, literare, artistice) aduse Statului francez (de către Francezi s. de către străini). [Şi: (învechit, după slav. bis. legeonă) legheon, (legtaidn, Iegion) s. a. (pronunţ -g(h)e-on, -g(h)Uon.; plur. -oăne) LB.; (singular analogic după plur. le-gh,ioane) leghioână (legioână, legeoână) s. f. sta-m!ati, aristia, plut. (Ad 1°). Despre aceasta... mai mare peste legheoane şi peste reghimenturi... să ia samă. iorga, S. D. xiii 14. [Lui Domiţian, Slovenii] i-au tăiat un leghion, cu povăţuitori cu tot. şincai, HR. I 2/7. Leghioanele romane avea stema un vultur de aur. BARAC, ap. GCR. II 237. Batmane, pasă ş’adună Din cetele cele mai viteze întru tot o legioană bună. budai-deleanu, ţ. 224. Oltule,... puternici legioane p’a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, A. 14. Odată cu risipirea Romii... legioanele se ridică, ruso, S. 94. Legioanelor uitate dela Dunărea măreaţă... alecsandri, P. II 139; — (ad 2°) înainte să-mi puie mai mult de doao-spreeeace legheoane de îngeri, te-TRAÎTV. (1574) 249. Pre legheonul dinvonilor ai izgonit. MOLITVENIC (1650-75), ap. GCR.. I 228/a. Îngrozi un legheon de necurate duhuri, dosofteiu, V. S. 178. Suflete, ridică-ţi leghioanele de gânduri. VLAHUŢĂ, P. 83. | Spec. Un număr mare, deşi în aparenţă e unul singur (aluzie la pasagiul din evanghelia lui Luca, în care diavolul, ieşind din trupul celui îndrăcit, răspunse: numele mieu e leghion) „Ce ţi-e numele?“ —• El zise: „Legheon“ (că draci mulţi intrase în el). CORESI, EV. 372/20. Dupnanii,... sânt leghion. sbiera, F. s. 279.] — N. după fr. Cf. lighioană. LBOlfAN s. m. Lieutenant. — Poţpular, învechit, în Transilv.) Sublocotenent. Când bătea ceasul la zece... Nici un legrnan mi mă’ntrece ! JAR.NÎK-BĂRSEANU, D. 300. — Corupt din germ. Leutnant, idem. LEGCmA s. f. 1°. Ligume. Fruit. Mauvaise herbe; saleti. 2°. Cresson de cheva 1 ( Veronica Beecabunga). 3°, Mets (cuits); aliment. Provende. 1°. (Mai ales la plur.) Numire generală ce se dă vegetalelor, mai ales celor cultivate în grădină, şi care se mănâncă crude (ridichi, ceapă, etc.) şi cu deosebire fierte (ca: fasolea, cartofii, etc.), zarzavat, verdeţuri (de grădină LB.) f v e r z e — sau care se pun în mâncări ca să le dea gust (cimibru, leuştean, mărar, foi de pătrunjel, etc.). bianu, D. s., herz.-gher., M. vii 8. Legumele sânt: bobul, mazărea, fasolea, lintea, ardeiul, crasta-veţii, varza, lubeniţa (pepenele verde), pepenele (pepenele galben), dovlecelul, dovleacul, pătlăgelele roşii, pătlăgelele vinete, ceapa, usturoiul (aiul), gulia, anghinarea, pătrunjelul, conopida, mărarul, cimbrul, sfecla, ţelina, cartofii. H. XI 5. Pomii, ierbtte, să-mănăturile, legumile, florile... moxa, ap. GCR. I 57/22. Grădinariul de va fura legumi sau poame... PRAV. 29. Grâul şi legumile vor peri. PARACLIS (1639) 31 v/4 (cf. ib. 29 v/», 36 r/e). Grădină de legumi. BIBLIA (1688) 134/i (ib. 262A). Şi iaste scris... câţi bani s'au cheltuit la ceapă şi la aiu şi la alte legume di la Eghipet. HERODOT, 128/«2. Stridii, melci, legumi... Carte de bucate (1749), ap. GCR. 11 42/12. [Piatra] toate legumile le-au zdrobit. IORGA, S. D. XIII 74. Destul iaste pentru hrana noastră laptele turnvii, şi legumile. BELDIMAN, N. P. II 36. Legumile care fac pe la ţarini lăcuitoi'ii pentru neguţitorie... uricariul, ii 136/2». LEGUMĂREŢ — 147 — LEHAMETE Cultura plantelor şi a legiunilor atâmătoare. ib. vii 194/s. Legumite, fasolea, lintea... piscupe-scu, O. 194. De altă parte, câteva înguste brazde de fasole, de praz şl de legumă, odobescu, I 148/m. La noi oamenii îşi fac grădinile de legunmri tot pe lângă casă. SBIERA, P. I8O/13. Legume şî mai ales leuştean de ţi se fură din grădină, verde-ţurile se usucă. şez. i 51. Când e lună nouă, nu se samănă legume, ib. I 191. Samănă femeile prin grădini legumuri. MARIAN, SE. 11 152. Prin jud. Covurluiu la lună nouă se culeg legumele Işi tot atunci se taie hlujanil. pamfile, c. 81. || P. e x t. (In ţara Oaşului) Poame, fructe, rod (de pomi roditori). Care pom nu ţine legunvurile, ce pchică, cân(d) frământă pasca, me(rge) femeia şi-l prinde cu aluatu pă mânuri... arh. FOLK. I 224.^] (Transilvania) Buruiene, gozuri prin grâu. Şi din toate legumele-l scotea, Numai dim, una, nu-l putea, Anume din pleavă, viciu, col. 189. | F i g. Infamie, murdărie. Să ferească nesmintită şi nemestecată cu legume mărturia intru Hristos. dosofteiu, V. S. 184/24. 2°. Bot. (Pe la Braşov) Leguma-bufniţelor = bob ornic. PANŢU, PL.2 149. 3°. P. ext. (Adesea la singular) Mâncare (mai ales zeamă) fiartă cu (s. din) zarzavaturi (fără carne) ce se mănâncă cu pâne (cu mălaiu s. cu mămăligă) , fructoare, păzitură (LB.) ; p. ext. orice mâncare a omului (H. VII 182) ce se mănâncă (Com. V. lazar, Jina), udătură; p. gener. aliment, hrană, mâncare; spec. merinde, de-mânca re (pentru ciobani, cosaşi, etc. Muscel, com. c. LACEA). Legumea lor e de nevcde...: varză şi fa-sule, rar fiertură, iar pe la zile mari, un pui fript. IOVESCU, N. 93. Ia vezi-, de-i putea să prinzi vr’o făţă de peşte, ca să avem de legmnă pentru azi şi’mâne. ISPIRESCU, L. 280.Eu veneam să-ţi ceiu legumă, Tu-mi dai palme peste gură. mateescu, B. 66. Legumele lichide le duc în oale acoperite. PAMFILE, A. 82. Cresc in baltă melci şi-i mănâncă cu mare plăcere, aceştia fiind leguma bălţii. ANTIPA, P. 763. Legumea s’a isprăvit, Lingurile s’au ciobit, mat. folc. i 402. Să4 cerce fegu-murile Şi să-i probească vinurile. giuglea-Vâl-SAN, R. S. 83. Punem pe măgar căldarea şi dăsagii şi bota cu apă şi sacu’ cu mălai în dăsagi şi burduf u,’ cu brânză tot în dăsagl, cu legumă la ciobani. GRAIUL, II 102. Luaiu mate de ţânţar, Că-păţână de tăune, Făouiu soacră-mi legume. MARIAN, INS. 351. Mai bine legumă, puţină şi dragoste nmltă = mai bine dragoste decât avere. ZANNE, P. III 591. Când mălaiu are, sare n’are; când are sare şi mălaiu, n’are legumă = când scapă de-o belea, îl înhaţă alta. ib. iii 602. [Plur. -gume, -gumÂ, (ad 1°, în înţeles de: diferite feluri de legume) -gumurî. \ Şi: (ad 3°) legume s. f. PAMFILE, A. 82. | Adjectiv: legu-mos, -oâsă = (în Bucovina) care conţine multe legume. Borş legumos, gamă legumoasă. HERZ.-GHER., M. vil 8. | Colectiv-local: legu-mărie s. f. = loc în care se cultivă zarzavaturi, grădină de legume s. de zarzavat, grădinarie.] — Din lat. legumen, idem. L,EGUMAr£ţ, -eÂţA adj. v. legumi. legumArIe s. f. 1 LEGtÎME s. f. / V' legUma- LEGUMI vb. IVa. 1°. Pignocher, manger ă petit es bouchies, boire ă petiis coups. 2°. Consommer en petite quantite, menager. 1°. Trans. şi a b s o 1. A mânca (s. a bea) cu măsură, cu cruţare, ca să ajungă la toţi s. să mai rămână (rădulescu-codin), a lua din mâncare (câte) puţin (costinescu), a mânca fără poftă, a gusta numai din mâncare (ib.) ; a ciu- guli, a frunzări; p. ext. a mânca cu mare plăcere (o mâncare s. o băutură, consumând-o în cantităţi (mici), a savura (LM., TDRG.). Alţii se tolănesc pe canapele şl fotoliuri, legumind ceaiul linguriţă ou linguriţă. DELAVRANCEA, S. 140. Galbină şi slabă mi-s De pustiul de iubit, Că nu l-am mal legumit, L-am mâncat cum s’o sgodit. HODOŞ, C. 60. D’aia e legume, s’o legumeşti. Com. rădulescu-codin. Legumeşte ( = nu face risipă) cu laptele, că nu-ţi mai dau. paşca, gl. 2°. P. ext. A lua, a se împărtăşi din ceva în mică măsură; a cruţa, a economisi (mâncarea s. altceva), ciauşanu, V. Sănătos lucru e să aveţi chiagu’ vostru şi la păs să legumiţi din ce aţi pus. jipescu, o. 65. Copilul... a legumit o leacă de fizică, de higienă... vlahuţă, ap. TDRG. Pentr’un pustiu de iubit, Că nu mi l-am legumit. De-oiu stetea l-oiu dobândi, Voiu şti cum l-oiu legumi. MAT. FOLC. I 278. [Abstracte: legumire s. f. = acţiunea de a legumi; consumare cumpătată, mai ales la mâncare (Com. OLMAZU, Măgurele, Teleorman), cumpăt (pontbriant) ; — legumeălă s. f. ciauşanu, V. | Adjective: legumit,-ă; — (rar) legumi-toriu, -oare = care legumeşte, pornit spre a legumi. pontbriant ; — legumăreţ, -eâţă = căruia îi plac mâncările (bune), gurmand (LB.). Cel legumăreţ, gândul lui la mâncare, golescu, ap. DDRF.] — Derivat din legumă. LEGTJMInA s. f. (Chim.) Legumine. — Substanţă alimentară (cazeină vegetală) care se găseşte în seminţele legumelor păstăioase. Cf. BIANU, D. S., PONI, C. 6O/4. [Adjectiv: (după franc, legumi-neux) leguminos,-oâsă = (despre legume) cu fruc* tul constituit de păstăi (COSTINESCU). (Substantivat, întrebuinţat m. ales la plur.) leguminoase s. f. = (Bot.) familie de plante leguminoase; (Med.) legume păstăioase ce servesc ca aliment, vegetal e.] — N. după fr. LEGOIINOS, -OÂsA adj. v. legumină. LEGDIOS, -OÂsA adj. v. legumă. LEHÂl vb. IVa. 1°. Voler qn. 2°. Renoncer â. 1°. (Transilvania) Trans. A lipsi pe cineva de ceva, a jefui, a despoia, a fura. LB. 2°. Refl. A se lepăda, a renunţa la ceva, a se lipsi de ceva. LB., (Tâmava-mică) Com. G. VĂ-TĂŞANU. LEIlAf vb. IV" v. lihăi. LEIIAilA s. m. v. lihăi. LEHÂMETE s. m. şi f. (indecl.) ; interj. 1°. Las-situde, degout. 2°. Ass’ez! Domrnage! Fi! — (Mold. şi Bucov.) 1°. Oboseală, plictiseală, silă. TDRG. Un leha-mete îi copleşea sufletul, scotea nu scotea acul, până ce la urmă găvozdea ghergheful după sobă. contemporanul, V II 482. încruntă sprince-nele stufoase şi făcu un semn de lehamite. C. PETRESCU, î. II 214. Ca o apă turbure şi mâloasă tră-gându-şi la fund înecatul, o cuprinde din nou leha-metea. id. c. v. 259. Nesomnul şi• osteneala triste-ţei îl făceau să se mişte greu, cu lehamete. 1. teodoreanu, M. II 478. Limba ei, mergând... ca o moară stricată, bietul Mavroyeni, de lehamite (== plictisit), cedă. c. gane, t. v. 168. # A-i fi (a-i veni, a i se face) cuiva lehamete (de ceva) = a-i fi silă, a fi sătul până în gât, a nu mai putea suporta (ceva) (herz.-gher., m. vii 11,), ase sătura, a s e h r ă n i, a se lăsa păgubaş ( şez. XXXII 137). I se făcuse bietului om lehamite de II. 11. 10* LEHĂMETI — 148 — LEICĂ atâta alergătură şi de atâta, încordare sufletească. slavici, N. ii 297. Măi frate,... mi-e lehamite de frăţia noastră. CREANGĂ, P. 38. Le-a venit şi lor lehamete de-atâta vărsare de sânge. SBIERA, F. S. 19. I-i lehamete şi ei de vieaţă! SADOVEANU, P. 19. Uneori îi era lehamite să se mai uite la obrazul maică-sa. id. B. 170. Le era lehamite chiar şi de vieaţă. marian, se. II 201. Ii era, lehamiti şi-i vinea să-şi ieie lumea'n cap. şez. XXIII 52. II. Interj. Sânt sătul! mi-e silă! mă las păgubaş ! Păcat! Vărul d-lale n’are nuci un haz cu poştile d-sale... Lehamete şi, de parale. ALEC-sandri, T. 405. Ba zău, lehamite de-aşa apărare,... mai bine mă pişte ţânţarii de cât să mă’nnece fumul, contemporanul, VI I 30. Lehamite şi de însurat şi de avere şi de tot. creangă, p. 161. Lehamite că m-ai trăeşti = păcat că mai încurci lumea. şez. Ii 42. [Şi: lehamite, lihâmite (pamfile, j. ii) s. m. şi f. (indecl.) ; interj.] —■ Etimologia necunoscută. (Dacă în partea finală a cuvântului avem a face cu aceleaşi elemente mi şi te ca în pasă-mi-te, cogeamite, dară-nd-te, etc., partea dintâi ar putea fi un împrumut din ung. leha „gol, deşert, leneş“. Mi-e leha(mite) a putut însemna la început: „simt o stare de goliciune interioară, de lene, ea după o oboseală mare"). Of. lehămeti. LEIl.VMKTÎ vb. IV\ En ^ivoir assez, se lasser de... s’mibeter. —* Refl. (Mold. şi Bucov.) A se sătura până în gât de ceva s. de cineva, a se scârbi, a se desgusta, a se plictisi, a i se face silâ. (1R.EANGĂ, GL. De lao vreme şi babele şi prietenii, lehămetindu-se, i-au dat în burduful dracului. CREANGĂ, P. 142. | (Construit cu dativul pronumelui personal) Hai de mănâncă; dar să ştii că mi te-ai lehămetit dela mimă (= te-ai purtat aşa, încât acum mi-e silă de tine, te-am scos dela inimă). CREANGĂ, A. 69. [Şi: lehămetul (le-liametuî, lehemetui) vb. IVa (Refl.) Ceaunul se lehămetuise de clocotii tot aşteptând făina. CONTEMPORANUL, V, voi. II 390. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are... până la apa Prutului, s’a lehămetuit şi s’a hotărît sâ se lase. SADOVEANU, B. 251. (Intrans.) Invitându-se singur când, lumea lehemătuise să-l mai invite... C. petrescu, o. p. i 229; — lehămetisi (lehametisi, lehemetisi) vb. IVa. herz.-gher., M. vii 11. (Reflexiv) Se lehămetisi,seră până şi cele două de gura cea rea a babei. CREANGĂ, P. 12. (Trans.) Bran lehe-mitiMse pe bieţii oameni cu zăloage şi ştrafuri. N. R. R. ii s. ii 121. | Adjectiv: le-hametit ‘ (lehămetit, lehemetit, lehemetult, lehămetuit, lehametisit, lehametisit, lehemetisît), -a = (Mold.) scârbit, desgustat (de cineva s. de ceva), şEZ. III 69. în vrmnea holerei cei mari, eu eram lehemetuită de gospodărie, contemporanul, V val. I 291.] — Derivat din lehamete. LEJHAMETISf vb. IV3 LEHĂMETISI vb IVa LEHAMETUl vb. IVa LEHAMETUl vb. IVa lehămeti. LEHAMITE s. m. şi f. interj, v. lehâmete. LEIIÂU s. m. v. lihăi. LEHEMETISI vb. IVa \ ... * _ . f v. lehămeti. LEHEMETCJl vb. IVa J LEHţA f s. f. ) LEHlME s. f. j V’ ’ IJÎIIXf vb. IVa. Se jeter par terre. — Refl. A se trânti, a pica Ia pământ i(Straja în Bucov.). Cam. A. TOMIAC. LJŞJHNTTĂ s. f. T\ ValUe eneaissee. Maison aban-donnee. 2*. Cabaret. 3°. Bavard. Ivrogne. 1°. Vale adâncă mocirloasă (chiriţescu, GR. 251) ; p. ex t. (Vicovul de sus, Bucov.) casă pustie. Aici îi frig ca’n lehniţă. Com. G. nistor. 2°. (Straja, în Bucov.) Cârciumă. Com. A. TO-MlAC. 3°. (In Maramureş şi Bucov., în glumă) Gură eare lehăeşte (şez. v 104), 1 ehău (CADE); p. ext. beţiv (Straja). Com. A. tomiac. — Cf. lihăi. LEHCl vb. IVa v. lihăi. lehCsâ f s. f. 1 ... . , , U. lauza ş. d. LEHCzA s. f. ş. d. J LE» v. Ier. LEt vb. IVa. Peindre. — (în Sălaj) A văpsi. CABA, SZ. 90. — Din rut. lyty „a turna". — Cf. leit. LEIÂTEC,-A f V. leu. USICA s. f. A la campagne on emploie ce mot pour s’adresser ă une sceur ou une femme d’âge. Parfois, la fetmme 1’emploie pour parler ă son amoureux. Femme. — Titlu cu care se adresează fraţii mai mici unei surori mai mari (h. xvii 351); p. ext. titlu cu care se adresează ţăranii unei femei, de obiceiu mai în vârstă; p. ext. (şi când nu se adresează ei, ci se vorbeşte despre ea) femeie, lele (LB.), leliţă, ţaţă. (giuglea-Vâlsan, r. s.). Taci, leică fă, nu te face. jipescu, o. 41. O Ho, tu leică, ce mai drao frumos de noră! coşbuc, B. 80. Nu mai plânge, Mură, leică. GOGA, P. 66. Când o trecu jumătate [apa Oltului], Ltijoari trase dela spate, teodorescu, p. P. 321. Oleo, dragă Românaş, Puiu leichii drăgălaş. RĂ-DULESCU-CODIN, M. N. 45. Cucwleţwle, N'ai văzut pe leica? MATEESCU, B. 102. A poftit leica Gwţa la mere acre. zanne, P. vi 141. | (Uneori feaneia se adresează aşa unui bărbat în loc de „dragul leichii11). Ce-i veni fetei în gând, zise fratelui său: urcă-te, leică, într’un copaciu mare. ispirescu, L. 336. || P. ext. Ibovnică, iubită. Te desbrao de scurteieă, Ca s’o dau pe la, vro leică. TEODORESCU, P. P. 337. [Genit. leicii şi leichii. | Diminutive: leieuţă s. f. = leliţă; spec. (în jud. Constanţa) titlu pe care şi-l dau cumnatele mai mici (în opoziţie cu leliţă, titlu dat cumnatelor mai mari), h. II 256. Of, drăguţe surioare Şi leicuţe veoioare. pann, s. ii 63. Leieuţei i-a făcut răvaiş de drum. DELAVRANCEA, s. 39.’ De-ar fi venit neicuţa, L-ar fi cunoscut leieuţa. TEODORESCU, P. P. 320. Tu, leieuţă Cătălină, Ce dai la bărbat de cină? jarnîk-bârseanu, d. 411; — leicuţ s. m. = (jud. Constanţa) titlu pe care şi-l dau cumnaţii mai mici (în opoziţie cu „neicuţu“, pe oare şi-l dau cei mai mari). H. II 256; — lei-culiţă s. f. polizu. Ce să fie asta,, leieuliţă? ispirescu, L. 238. M’aş băga la tine-argat, Leică, lei-culiţă, of! teodorescu, p. p. 320; — leicuşoâră s. f. Fă, leieuţă, leicuşoâră. BIBICESCU, P. P. 383.] — Leică se rapoartă la lele, ca maică la mamă (cf. bulg. lelka „cumnată", rut. l’cT'ka „tătucă", etc.) l£ioA s. f. 1°. Entonnoir. 2°. Entonnoir (du moulin ă vent). — (Mold. şi Bucov.) 1°. Instrument (de tablă s. făcut din doage) prin care se toarnă un lichid într’un vas cu gura LEI CER — 149 — LELE strâmtă s. într’un butoiu, p â 1 n i e, lele (bae-CIANU), un ie. DAMfi, T. 81, 85, HERZ.-GHER., M. VII 9, (Lipcanl-Hotin) Com. M. demetrescu. In mâna stângă ţinea o leică a caria ţevie până jos... ajungea, cantemir, ist. 135. Pâlnia, leioa sau unia este sau de tablă sau este făcută dintr’o tivdă (tidvă) uscată şi rătezată, sau din doage de lemn cu gâtul în mijloc sau la o parte, pamfile, i. c. 222. # A face gâtul (guriţa) leică (şi pântecele balercă) = a bea din cale afară de mult. MAT. FOLC. 1170, SEVASTOS, N. 300, ZANNE, P. V 381, ŞEZ. II 72. 2°. P. anal. (Mor.) Pâlnia morii de vânt. DAMfi, T. 162 (fig. 2). [Diminutiv: leicuţă s. f. Voiu face buzele leicuţă Şi pântecele balercuţă. GCR. II 318, SEVASTOS, N. 141.]. — Din rus. lejka, idem (dela liti „a turna", cf. leit). LEICâR s. a. v. levicer. LEICOIţA s. f. 1 LEICUŞOArA s. f. > v. leică.1 LEICtlŢ s. m. j LEIC'CţA s. f. V. leică.1-3 LElfiSC, -IASCA adj. LEIEŞTE adv. LEI ETIC, -A adj. LEIMOZInA s. f. v. elemosină. LEÎNţA s. f. v. leiţă. € LBIŞOr s. m. v. leu. LEfT, -A adj. şi adv. 1°. (Se dit d’un vetement) Qui va comme un gant, collant. 2°. Poli, vem%. 3°. Identifjue, d’une ressemblance frappante, tont crache. — (Uneori întărit prin „poleit“ s. ,,poseclit“). 1°. (Despre veşminte) Turnat pe corp; p. ext. (despre oameni) îmbrăcat într’o haină ca turnată pe corp. Fracul il strânge..., dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său. c. NE-gruzzi, I 238. Nu degeaba dăduse cinci poli: îl şedeau hainele nemtesti leite pe trup. SLAVICI, N. ju 255. Oiştile leite’n zale. EMINESCU, P. 291. (Fig.) Dragostea atât de nepotrivită odinioară... părea scrisă, leită de când lumea. conv. lit. xliii 1149. | (Impropriu, despre părul lăsat, despletit, pe spate) Răsfirat şi acoperind (ca o haină) umerii. Albă, dalbă fată... Cu păr aurit, pe umeri leit. ODOBESCU, III 200. 2°. Lustruit, netezit, şlefuit; strălucitor. Acest lucru este leit şi poleit, pogor, henr. 229. Un porumb frumos, leit (= eu pene strălucitoare)... Despre apus a venit, alecsandri, p. p. 395, cf. TEODORESCU, P. P. 21, ION CR. II 24. 3°. P. ext. (Despre lucruri s. fiinţe care se aseamănă ; adesea în construcţii cu verbul „a fi“; uneori intensificat: leit-poleit) Asemenea întru toate cu cineva s. cu ceva, cu totul deopotrivă, chiar ca..., exact, perfect asemănător, întocmai, la fel, gol, aidoma, liştav, cf. ruptă-bucăţică s. bucăţică-ruptă, ca două picături de apă. chiriţescu, gr. 251, zanne, p. ii 61, DR. iii 429, com. liuba. | A d j. (acordat cu substantivul pe lângă care stă) A găsit... trei lulele de lut negru, care sânt leite-poseelite lulele româneşti. odobescu, ii 288. Am făcut aici ounoşţwiţa unui oaleg de şcoală al lui, nenea Alexandru..., a cărui nevastă seamănă leită cu Victoria, brăte-SCU-VOINEŞTI, L. B. 17. Mumă-sa mm îl văzu, îl ouwk-'u, căci era leit tată-său. ispirescu, l. 144. Sultănica e leită poleită răposatul. DELAVRAN-CEA, S. 11, ap. TDRG. (Invariabil subt forma masculină a singularului) [Marchiza] e ceva, mal oacheşă, dar leit acelaşi ochi, acelaşi nai'. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. Casandra era leit tu. ADAM, S. 16. Despre femeile neglijente a rămas... zică-toarea: Parcă eşti leit bufniţa. H. II 27. !| Adv. Aievea, întocmai. Când 0 fată vrea să ştie Care-a fi al ei ursit, La mătuşa grabnic vie Şi eu i-l arăt leit. I. NEGRUZZI, 468. Părinţii lui aveau leit atâta stare. CONV. LIT. XLV, 362. [Şi: liît,-ă adj. şi adv. Com. LIUBA.] — Participiul-adjectiv al unui verb lei „a turna", din sLav. lijati, idem (paleosl. lejo, bulg. lejă). Verbul a mai fost împrumutat odată, cu sensul de „a văpsi", prin Sălaj, dela Ruteni, cf. lei. LEtŢĂ s. f. v. leu. LKITAIOTfV s. a. Themc (musical). — Motivul muzical care caracterizează un personaj sau o situaţie şi revine într'o operă de câte ori apare personajul sau se repetă situaţia respectivă; p. ext. fraza, formula care se repetă mereu în scrisul unui scriitor sau în discursurile unor oratori. Războiul de uzură, războiul naţiunilor, acesta este leltmotivul oare obsedează toate discuţmnlle cu privire la punerea în aplicare a resurselor militare necesare pentru salvarea ţării. UNIVERSUL, 30 Nov. 1933, p. 2 col. 1. [Pronunţat, ca în limba germană: laitmotif. j Plur., rar, -tivuri şi -tive.] — N. din germ. Leitmotiv „motiv conducător" (cuvânt creat de Richard Wagner). LEJDfill adj. invar. Trcmpc. — (în Munţii Apuseni) Lioarcă. M’a plouat de m’a făcut lejdeu. FRÂNCU, M. 102. LfiJNIC s. a. (Pese.) v. leşnîc2. LEL- v. ler- LiiîLA adv. A l’aventure.— (Mold., Bucov., Transilv., în:) A umbla (de-a) lela = a umbla pustiu (LB.), vagabond (creangă, gl.), creanga pe drumuri, degeaba (Com. marian, a. tomiac, Straja), fără ocupaţie (herz.-gher., m. vii 9), fără nici o treabă (ŞEZ. XXXII 137), trecându-şi vremea (şez. v 104) fără rost (pamfile, j. iii), de-a nimica (Com. v. bucur, Frata), de dorul lelii, haimana, teleleu-Tănase (dr. iv 173-181), a bate ceamburu’ (ION CR. IV 22). îmbrăcat civil, jigărit oa un motan, umblă lelea pe străzi. I. TEODOREANU, M. II 57. Bine-ţl şede... să umbli lela pe drumiuri. CREANGĂ, ap. TDRG. El de mic umbla numai lela încolo şi’neoace. sbiera, p. 1. Dacă e holteiu caută de-l şi. însoară, ca să nu Umble lela şl mai pe urmă să devie apostat, marian, NA. 171. A bate lela = a bate drumurile fără rost, a umbla pustiu (LB.), a hoinări (polizu), a bate berbunca (dr. iv 174 ş. u.) Bătea lela zadarnic. DRĂGHICI, R. 5. Până acuşi unde bătuşi lela, de nu-i căutaşi? reteganul, p. i 38. A purta pe cineva lela = a-1 face să umble fără rost. TDRG. A fi un bate-lela = haimana, om rău. zanne, p. V. 383. [Şi: (prin confuzie cu lele): lelea adv. | (Derivat (prin apropiere de lălâu): leleu adj. m. = prostănac, pamfile, j. ii.] —■ Onomatopee; cf. lălâu. LfiLB s. f. 1°. Tonte. 2°. Se dit ă la campagne & une saeur plus âgee. 3°. Se dit â une femme plus âg6e ou â une femme en general, surtout â une paysanne. 4°. Maîtresse. 5°. Femme de mosurs 16-g&res, garce. 6°. Nom de danses paysannes. 1°. t Mătuşă. TDRG. Fratele şi sora şi unchiul 1 v. leu. LELE — 150 — LELIŢĂ şi lelea, pravila govora, 143, ap. TDRG. Sora maicii mele este-mi lele mare, iară vara premare y.au vărul premare al maicii mele este-mi unchm mic şi lele mică. id. ib. 104. 2°. Titlu de respect ce se dă de o soră sau un frate mai mic unei surori mai mari, ţaţă. LB., herz.-gher., m. vii 9. Lele = sorella maggiore. MAX. GOETT. 13. Hai s'ă mânăm pi lelea, Ca să spui mâni-ta. VASILIU, c. 42. 3°. P. ext. (Mai ales la vocativ) Cuvânt cu care cei mai tineri se adresează unei femei mai în vârstă (COSTINESCU), în opoziţie cu bade, ce se spune unui bărbat; p. ext. titlu ce se dă de către ţărani unei femei (nu însă unei bătrâne), sau pe care şi-l dau femeile între ele, cumătră, verişoară, soro, fă. Să te’nveţi, lele, a minţi. reteganul, tr. 143. Lele ou sprâncene’n jos, Sufletul Iadei l-ai scos. jarnIk-bârseanu, D. 244. Vino, lele, la Bănat! — Ba eu nu, că am bărbat. ib. 385. De la grajd până'n poiată ~Nu soăpaşi nesărutată! Hop, lele, hop! ib. 396. Deschide uşa, măi lele, C’adue în gură mărgele! ib. 412. | (întrebuinţat apoziţional, în legătură cu un nume) „Vezi, lele preoteasăzise argatul, „cum ţi-am alungat eu boala“. sbiera, P. 238. Cu frăţească dragoste mă închin dumitale, lele Zoiţo. URICARIUL, XXI 322. Lelea Catrina mai ţinea şi pe tata răposatului său bărbat, conv. lit. xv 96. Lelea Palaghia <= fasolea). GOROVEI, c. 141. | (Ironic, unei ţărance care nu-şi păstrează portul) Ce porţi, leleo, chelbea’n cap? — Daeă-i modă, ee-am să fac ! ZANNE, P. iii 230. 4j= Hodorone-trone, lele Mărie = nu se potriveşte ceea ce spui. Com. v. C. şoarec, Piatra-Neamţ. || P. g e n. Femeie dela ţară, nană, ţaţă. Lelea cu fodorii miei, Ibovnică la voinici, jarnîk-bârseanu, D. 444. Lelea joacă până’n noapte, Iar bărbatu’ i-e pe moarte. ZANNE, P. V 382. Ce e mio şi mititel, îngrădeşte lelea cu el? (= Acul), gorovei, cim. 3. Badea rage Prin pârloage, Lelea’ngână Dm grădină (= Clopotul şi toaca), ib. 90. Nici lelea cu bârneaţă, nici badea cu altiţe — femeia să fie femeie, bărbatul bărbat, zanne, P. iii 25. Vara verei, Cina, (= fina) lelei, Nepoata eumătrii mele: despre o rudă îndepărtată sau închipuită, ib. IV 675. Şi-a găsit hârbul capacul, tivga dopul şi lelea bărbatul = şi-a găsit omul care să o înveţe minte. ib. IV 150, ION CR. IV 22. 4°. P. ext. (La vocativ) Cuvânt cu care se adresează un bărbat iubitei sale, mândro, iubito. Eu, lele, de dorul tău nu pot... marian, NA. 117. Eu, lele, de dorul tău Nu poeiu sluji domnu-meu. jarnîk-bârseanu, D. 18. Dulce ţi-i guriţa, lele. ib. 25. || Ibovnică, iubită, drăguţă. LB. Şi-a pierdut sărmana lele Dragostele tinerele. ALECSANDRI, P. P. 283. Lelea plânge şl suspină. JARnIk-bâR-SEANU, D. 253. Lelea afară s’a uitat Şi ’napoi că mi-a strigat. BUD, P. P. 49. 5°. Calificativ injurios dat unei femei cu purtări rele, târfă. Am aflat_ eu trebile tale, leleo. C. negruzzi, t. iii 37. In poala, bădiţii mele Şede-o lele de muiere. DOINE, 154. Lumea piere de belea, Lelea pune să se lea, se zice când unul e necăjit şi cei de faţă sânt veseli, zanne, P. iii 200. S’a măritat lelea Manda — era o haimana, ib. IV 443. Fecior (fiu, copil, puiu) de lele = bastard, fiu natural (marian, na. 60, zanne, p. ii 86, V 385, PAMFILE, J. II) ; şiret, deştept (ZANNE, P. V 385) ; ticălos. In pădurea de la Strungă sânt ...feciori de lele nebună! alecsandri, p. i 57. Alelei, fecior de lele ! id. P. p. 73. M’ai mâncat friptă, fecior de lele ce mi-ai fost. ispirescu, l. 195. (Prin confuzie eu lela) în s. (de) dorul lelei = cum dă Dumnezeu, razna, anapoda, fără interes, fără tragere de inimă, ciauşanu, v. Căciula-i ţuroănească, trântită p’o ureche, în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 33. Mergând astfel, în dorul lelii,... fără să ştie unde... marian, o. i 146. Nu plâng eu de dorul lelii = de geaba, pamfile, j. ii. A umbla frunza lelei = a umbla fără rost. zanne, P. II 788. 6°. (Bucov.) Lelea cu rufele = numele unei hore. niculescu-varone, d. 111. | Lele albă = 0 horă. ib. [Articulat lelea şi (prin haplologie, înainte de nuime) lea Maria. | Diminutive (desmierdătoa-re) : lelică (scurtat Mcă viciu, gl., conv. lit. a. 1910, p. 955) s. f. (Ad 2°) Botezând un frate sau soră la un alt frate sau soră, ei nu se numesc mai mult „fraţi" sau „bădică“ şi „lelieă“, ca mai ’nainte, ci „cumătru“ şi „cumătră", marian, na. 172; (ad 3°) Copilaş dragă îi zice [fatal... Cine te-a adus aice? — Cine m’a adus, lelică, Nu te pot încredinţa. KONAKI, P. 9. Nu cumva ţi s’a aprins călcâile după vr’o lelică? c. negruzzi, iii 8. Badea... S’a culcat Cu lelica’n pat. teodorescu, P. P. 149; (ad 4°) Ce să facem, tu, lelică? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 61. Frunzâ verdi di-alu-nieâ, Lelicâ, lelicâ, Nu-ţ(i) mai dzâc nimnicâ. VA-siliu, C. 128; — lelicuţă s. f. (Mold., Bucov.). (Ad. 3°) Scoată, lelicuţă, scoaty. marian, i. 543;— ad 4°) Lelicuţă de la belţi, Nu da gura pi la tăţ[i]. şez. iv, 137; — Ielişoâră s. f. LB. (Ad 3°) Lele, lelişoară dragă,... mor! PANN, P. V. III 35. Leli-şoară de pe plavu, Spune-mi gura cui o dai? şez. 1 270; (ad 4°) Sufletul mieu, lelişoară, Dorul tău mă bagă’n boală. JARNlK-BÂRSEANU, D. 31., ib. 442, 366) ; — leliţă s. f. LB. (Ad 2") Adu-ţî aminte, leliţă, de ceasul cel cumplit Intru care tatăl nostru de moarte era gonit, konaki, p. 49; (ad 3°) Le găsea multe ponoase... precum fac leliţele [= gurile rele], GORJAN, H. II 203; (ad 4°) Valeu, că frumuşică leliţă! alecsandri, t. 659. Leliţă, Să^mi mai fii un an drăguţă ! jarnIk-BÂRSEANU, D. 44. Tu, leliţă, puişor, Scrie^ni dorurile mele într’o carte. BÂRLEA, C. P. II 163; (ad 5°) Ii arătă bucurie mare, însă tot făţălniceşte, ca o leliţă mehenghe. gorjan, h. IV 74. A încercat să-l câştige prin şantaj, ca o leliţă de suburbie. rebreanu, J. 276. Se tot uita asupra ei mereu... întodmai cum fac leliţele ce umblă să momească pe tineri. ISPIRESCU, U. 22. Un puiu de leliţă Frumos la peliţă, Pe nume Oheorghiţă. PAMFILE, C. T. 44; (ad 6°) Leliţa = danţ (în Dolj). H. V 395; Leliţa Bălăioara = (Bucovina) o horă. NICULESCU-VARONE, D. 111; Leliţa cu Cămăşoiu = (Bucovina) o horă, ib.; Leliţă Ioană = un joc, ib.; Leliţa dm Valea Seacă = (Bucov.) o horă, ib.; — (formă sincopată) lelţă s. f. = termen de înrudire. H. XII, 262. Să trăiţi, bâtule şi lelţo. CHI-riţescu, CONV. lit. XLl'v/s 549; — leliţîcă s. f. CADE.; — leliţeână s. f. Ad 3°) Bădiţa îi făr-mecat, De-o leliţcană din sat, Că leliţa-i vrăjitoare. PAMFILE, C. t. 106. Leliţcană din Nărteşti, Giăba te mai fuduleşti, Că asară pe’nnoptat, Pe drum mi te-am sărutat, şez. Vili 29.] — Cuvânt copilăresc, care se găseşte şl la Slavi cu unele din sensurile româneşti (paleosl. lelja „sora mamei“, bulg. Iele „mătuşă", rut lel'ika „mătuşă", sârb. Ijena „soră mai mare"). Cf. leică. L15LEA adv. v. lela. LELEY s. f. (Bot.) v. lalea. LELfiU adj. m. v. lela. LELtcA s. f. LELICUŢĂ s. f. LELtE s. f. (Bot.) v. lalea. LELIŞOârA s. f. leiIţA s. f. | v. lele. | y. lele. LELIŢCANĂ — 151 — LEMN LELIŢCAnA s. f. LELIŢlcA S. f. LfiLŢA s. f. LEMN s. a. 1°. Arbre. 2°. Bois. 3°. Bille, tronce. Cep (de vigne). 4°. Moreeau ou eclat de bois. 5°. Bois (â brulor). Foret oii 1’on. exploite le bois. 6°. Bois. 7°. Bois (de construction). 8°. (Arbre de la) eroix. 9°. Cereueil. în cele mai multe regiuni, lemnul este termenul generic cu care se numeşte orice vegetal cu tulpina şl ramurile (mai mult sau mai puţin) vâr-toase şi rezistente, care creşte şi se ramifică nu-mlai la o înălţime oarecare. 1°. (Vechiu şi pop.) Arbore (vaida) , copac (până stă în picioare). Lemnul poate fi: bătrân, gros, matur (= care a ajuns la grosimea potrivită pentru exploatare), mic, mort (= uscat, dar netăiat de la pământ dicţ. silv. 173), pipernicit, strâmb, sucit (dicţ. silv.), găunos s. scorburos, uscat. Numirea ,,arbor“ sau „copaciu“ pe aici nu e cunoscută la popor, ci el numeşte totalitatea arborilor cu un cuvânt: lenvne. H. XVIII 294, cf. 276. Lemn = lignum. ANON. CAR., LEX. maes. Şi fi-va ca lemnul răsădit lăngă ieşitul apeei. psalt. (sch.) l/8. Satură-se le am-nele câmpiilor, chedrii Livanulwi cei ce ai răsădit. ib. 215/e. Frunza... lemnului... leviticus (secolul XVI), ap. GCR. I 5/34. Finioul mai vârtos de toate leamnele alalte înalţă-se la, ceriu, CORESI, EV. 107/i. Curse (= fugi) şi văzu alt lemnu, rug. CUV. D. bătr. II 287. 'Nume de oameni şi de leanrne şi de veşmente. N. test. (1648)), ap. GCR. I 126. Când va tăia un om niseare lemn în pădure... PRAV. 58. Cine va lua pUatra hotarului, sau macar lemn ce va fi sărrmat hotar... ib. 135. Acolo spân-surându-i de un lemnu, îi strujiră. mineiul (1776) 77 2/u. Multe lemne din rădăcină se vor rumpe. CALENDARIU (1814) 70. Foaie de-un lemn drept. şez. I 167. Toate lemnele se pleacă Cu oapul cătră pământ, jaknîic-bârseanu, d. 152. Frunză verde Imrm sucit... hodoş, p. p. 120. Frunză verde lemn uscat... hodoş, P. P. 120. Omu-ăl mare... Să bagă în pădurea a mare şi tale lemnu-ăl mai mare. GIU-GLEA-VĂLSAN, R. S. 261. Dracul... şade prin peşteri, prin lemne... densusianu, ţ. H. 283. Plângeau lemnele şi pietrele, hiperbolă întrebuinţată în basme, spre a zugrăvi duioşia sau jalea. Cf. zanne, P. II 677. Pe unde tăiam lemne, acum adunăm sureele, se zice despre cei ce scapătă dintr’o bunăstare, golescu, ap. zanne, p. i 203. Tu unde aduni surcele, eu am tăiat lemne, arată bogăţia trecutului şi sărădia de faţă. ib. A sta ca curca’n lemne = a fi posac, tăcut. ib. II 745. || Spec. Copac, arbore neroditor, sălbatec. Bucura-se-vor toate lemnele dumbrăvilor, psalt. (sch.) 2OO/12. Frunzele... să nu casă... ca lemnulu fără rod în adâncul focului. CORESI, EV. 301/i7. Frâiv-gea stălpări de leamne şi aştemea pre cale. MO-LITVENIC (1650-1675), ap. GCR. I 233. Lemne, slava Domnului, sânt de-ajuns... în pădure, creangă, p. 126. Două lemne’n codru, Teiu şi cu bradu. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 286. Arză-te focul, pădure, Şi toate lemnele’n tine. jarnîk-bârseanu, D. 199. | P. ext. Pom (producător de fructe comestibile). Codrii şi toţi munţii, lemnele plod purtătoare... PSALT. (sch.) 306/,o. Tot lemnul bun rod face. tetraev. (1574) 210. Poamele de pre leamne şi strugurii vor arde de mâniia lui Dumnezeu. paraclis (1639 ) 30 v. Hiece lemnu ce nu va face roadă bună, tăiat va hi. varlaam, C. 8/i. Din tot lemnul ce este în grădină cu mâncare să mănânce, antim, P. 133. Cu lemne roditoare Şi m flori mirositoare, marian, n. 579. || (în basime) Strâmbă-lemne (s. Frânge-lemne s. Jimbă-lemne) = personagiu mitic caracterizat prin puterea sa extraordinară, putând să strâmbe sau să frângă copacii. H (După ung., urmat de „de“ + numele speciei s. de numele speciei la genitiv) Lemnul mărului = mărul. GCR. I 356. Lem[n] de per - pyrus. lex. Mars. 239. Lemlri] de prun = prunus. ib. 239. || Compuse (Bot.): lemn-amar = Quassia amara, bujoreanu, b. L. 381, BIANU, D. S. lemn-câ(i)nesc = a.) arbust (h. ix 121) sălbatic (ib. III 305, IV 83, IX 374, XI 325, XII 18) din famlilia oloaceelor (Ligustrum vulgare) ; creşte prin tufişuri, crânguri, lunci şi pe marginea pădurilor, sau se cultivă prin grădini, servind ca gard viu (PANŢU, PL.2 149), întrebuinţat uneori şi pentru făcut focul (H. XVI 9) ; numit şi (Bucov. şi Mold.) lemnul cânelui, măliniţă (LEON, MED. 48, PANŢU, PL.2 149) ; b.) cruşen (Khaminus frangula). LB.; — c.) salbă-moale (Rham-wus oathartica). leon, med. 62; — d.) (în Buzău) sânger (Cornus sanguinea) H. ii 218; — e.) tu- 1 ipin (LB.), tulichină (BIANU, D. S.), tuli-chioară (dam®, T. 183) (Daphne mezereum), PANŢU, PL.2 149; — f.) voniceriu (Evonymus europaeus). barcianu, panţu, pl.2 149. Pe mun-tişor albeşte Casa ce preţuesc. Stânca pe ea domneşte, Juru-i împrejmueşte Vn crâng de lemn câi-nesc. I. VĂCĂRESCUL, P. 163. Frunză verde lemn câinesc, Stau mereu, şi mă, gândesc. TEODORESCU, P. P. 317, cf. ŞEZ. III 51, BUD, P. P. 59. Se fierb beldii de lemn cânesc. pamfile-lupescu, cr. 74. lemn-cu boabele-albe = (pe la Blaj) hurmuz ( Symphonâmrpus racdmosus). borza, BUL.ET. GRĂD. BOT. V 68. Iemn-de-aloe = fierea-pământului (Mar-chantia polymorpha). BARCIANU. lemn-de-apă = (pe la Turda) plantă cultivată prin grădinile mahalalelor, canale (Impatiens balsamina). borza, bulet. grăd. bot. v 60. lemn-de-câne — (Tecuci) lemn-cânesc (?). Lemn de eâne să nu pui pe foc, că-ţi turbează cânii. GOROVEI, CR. 49. Iemn-de-cuişoare = (pe la Blaj şi pe la Turda) cuişor (Ribes aureum). BORZA, BULET. GRĂD. BOT. V 66, PANŢU, PL.2 149. lemn-domnesc = (Suceava) lemnul-Domnu-lui (?). Foaie verde lemn domnesc. ŞEZ. I 167. lemn-dulee = plantă din familia leguminoaselor, numită şi iarbă-dulce, rădăcină-dulce, ciorânglav (Gttycyrrhiza glabra). LB., BIANU, D. S., DAMfi, T. 186, PANŢU, PL.2 lemn-galbin = macriş-de-spin (LB.), d r ă-cilă (DAMfi, T. 187, LEON, MED. 37), măcriş păsăresc (Berberis vulgaris). BUJOREANU, B. L. 382, PĂCALĂ, M. R. 20. lemn-nelemn = (Munt.) fluierătoare. panţu, pl.2 149. Iemn-piperat = (Transilv.) a.) (Laurus sassa-fras) LB.; — b.) mol ură (Foeniculum vulgare) POLIZU, BARCIANU. lemn-pucios = a.)scoruş-de-munte (Sorbus aucuparia). LB.; — b.) sânger (Cornus sanguinea). PANŢU, PL.2 149. Iemn-râios = cerceii-babei (Evonymus ver-rucosus). TDRG., PANŢU, PL.2 149. lemn-sfânt = iarbă-sfântă, lemnul-Mai-Cii-Domnului (Santolima chamaecyparissus). GRIGORIU-RIGO, M. P., II 26. Se clăteşte vita în gură cu zeamă de lemn sfânt. ib. lemnul-bobului = arbust din familia leguminoaselor, cu flori galbene-aurii, ce creşte pe coastele pietroase şi pe stâncile de prin păduri (Cyti-sus nigricang), numit şi bobitei (TDRG.), feal-câm-galbin. BARCIANU, PANŢU, PL2 149. lemnul-cânelui = a.) arbust (H. II 243, xii 286) numit pe alocuri lemn-cânesc s. măliniţă (BUJOREANU, B. L. 382, PANŢU, PL, PAMFILE-LUPESCU, CR. 215) ; — b.) drimoc (Vibumum v. lele. LHMN — 152 — LEMN Lanterna), H. xvm 138; — c) tulichină (Daphne tnezereu. Lemnarul pe care-l arvonisem... a făcut bine uşa? DUNĂREANU, CH. 111. Fiindcă era lemnar, singur s’a apucat să lucreze la corabie, şez. iii 105. Zidarul şi lemnarul atunci se’nveselesc, când casele se prăpădesc de foc şi de cutremur, zanne, p. viii 220. 2°. (Neobişnuit) Lucrător angajat cu plată să taie lemne în pădure. COSTINESCU. 3°. Negustor de lemne. LB. [Feminin: lemnăreâsă = nevastă de lemnar. costinescu. | Abstract: lemnărie s. f. = meseria lemnarului (H. III 18, IX 406, 439, X 479, XIII 140, XVI 330), dulgherie (costinescu) ; negoţ cu lemne (TDRG.). (Ad 1°) Dela păstoria şi lemnăria muntenilor treci la agricultura mică a dealurilor, mehedinţi, r. 11; — Ieninărit s. a. = meseria lemnarului; t impozit ce se plătea pentru a tăia lemne din pădure (LM.) ; dreptul de a tăia lemne din pădure (ib.). Le-a eumpărat în perit cu preţuf' de... şi cedarea dreptului de lemnării, păşunat... LIUBA-IANA, M. 49], — Din lat. lignarius,-um, idem (l°-2°). LRMNAbEâsA s. f. v. lemnar.2 LEMNĂRIE s. f. v. lemn şi lemnar. LEMNArIt s. a. v. lemnar.2 LEMNfiT s. a. LEMNI vb. IVa LEMNICEL s. a. LEMNIE S. f. (Bot.) LEMMŞOR S. a. LEMNlŢA s. f. (Bot.) LEMNITIRA S. f. I . v. lemn LEMNIU, -Ie adj. LEMNOS, -OAsA adj. LEMNOŞt vb. IVa LEMXIILEŢ s. a. LEMNCş s. a. LEMNtJŞCA s. f. (Bot.) LEMNOŢ s. a. LEMPAI vb. IV3 V. limpi. LEMPAl vb. IVa. Grignoter. — A mânca pe ales (ION CR. II 92), a frunzări. Măgarul mai lem-păind de ici un fvrişor de iarbă, de colo un spicu-şor,... se înfundă în desişul pădurii. ION CR. II 92. LEMtJJDIE s. f. Volaille affamie. — (Mold.; mai ales la plur.) Lemujdiî = gojbăliţi flămânde şi obraznice, şez. V. 104. — Cf. a 1 i m o j d i i. LENCÂR s. m. 1 , . . , V v. leanca.i LENCHIŢA s. f. J LENCHIU s. m. sing. Goup au jeu d’osselets. — O anumită poziţie favorabilă în jocul cu arşice : o „gioală" face lenchiu când depărtarea dela ea la centrul perghelului e mai mică decât o talpă de picior (cf. pamfile, J. ii 294). Dacă intra odată ou ic/i iul în armean, se punea pe lenghiu, de nu mai lăsa oscior pentru ceilalţi băieţi, ghica, s. 301. Sânt unii giolari care, dacă... încep a da lenchiu, nu mai scapă nici un arşic, d pe toate le scoate, ispirescu, ap. CADE. [Şi: lenghiu s. m. sing.] —■ Din turc. lenkj, lengj „olog". LENCCţA s. f. v. leancă.1 ■ U5NE s. f. sing. I. Paresse. II. Pompile (Pom-pilus viaticus). I. (In opoziţie cu hărnicie) Predispoziţie de a nu face nimic, deprindere de a sta „cu manile în sân“, de a nu întreprinde nimic, de a nu munci; p. ext. preget la îndeplinirea datoriilor; cf. inerţie, indolenţă, trândăvie (= lene mare), putoare (termen vulgar). Omul se dă 1 e n i i, nu face ceva din lene, omului îi este lene. Lenye, leniye = pigritia. anon. car. Cum să ne spodobim împărăţiei ceriului (— să merităm împărăţia cerească), lăcuind (= trăind) noi cu le. Pentrucă ce leneviţi? ib. 32. înnadnte a i-o pune, nu ne vom lenevi. CANTEMIR, HR. 140. N’au lenevit, nice a zăbovit a o face. antim, P. 16. Lenevindu-să grija lor, vor ajunge şi acele nouă făcute spre pustiire (a. 1764). URICARIUL, I 313/33. Gândacii se vor lenevi a se sui [pe nuiele], ECONOMIA, 220. Mintea... lenevin-du-se, moare. KONAKI, p. 278. Este cea de a treia patimă... a să lenevi în stare de sănătate, piscupescu, o. 163. Ceea ce putea lucra cu mânile nu se lenevea de a le aduce în săvârşire, drăghici, R. 140. Se lenevesc gospodarii noştri de a împrăştia moşinoaiele de pe fânaţuri. I. IONESCU, C. 45. Nu s’au lenevit a face o pomană ca aceea. mag. ist. II 331. Vn împărat curios Vrea să afle’n ce chip este omul cel mai lenevos, Şi porunci să-i adune... de cei mai de frunte, ce să lenevea maii rău. pann, P„ V. I 109. Hi, breazule, nu te lenevi, că te stric-neso cu sfichiu de foc. alecsandri, t. 52. Cum te-arăţi, cum leneveşti, De nimica nu’ngrijeşti f alecsandri, p. p., 361. || (Neobişnuit) A zăbovi, a încetini. Trans. [Marsienii] nădăjduia încă pace, dar eu toate acestea nu lenevea gătirea războiului. beldiman, n. p. 1 95. [Şî: înlenevi vb. IVa refl. Se’nlenevise căutarea trebilor împărăţiei. e. VĂCĂRESCUL, IST. 263/si. | Adjective: (rar) lenevit, -ă pontbriant. Vei scoate amfora cea lenevită Care stă mijind deoparte, decând Bi-bulus era consul. OLLĂNESCU, H. o. 264; — (t şi pop.) lenevos, lenivos (cu negativul: nelene-vos),-oâsă = leneş, care pregetă, indolent, lipsit de iniţiativă. LB., COSTINESCU, TDRG. Lenwoşi să fim cătră reale, iară cătră ceale bunele să ne nevoim. coresi, EV. 26/24. întreg la minte, nele-nevos. let. 1 145/io. Să ne asemănăm lui Moisi şl lui Ilie, răvnitori şi nelenevoşi. antim, p. 23. Vrea să afle’n ce chip este omul oel mai lenevos, pann, P. V. I 109. Joimăriţă... arde mâinile la fetele ori femeile lenevoase. H. IV 46. | Abstracte: lene-vire (înlenevire) s. f. Nu suferiu bolnăvirea leneviei meale. MINEIUL (1776) T2y2. [Morarul] ...stăpânit de multa lenevire... Puţină grijă arăta [morii], donici, f. ii 10. Fireasca înlenevire cea spre citanie... E. VĂCĂRESCUL, ist. 24o/9. Dumnezeu însuşi lenevirea o ureşte. KONAKI, P. 279. Vătămare aduce lenevirea la om. drăghici, R. 157. Lenevirea sau patimile sale sânt singurele pricmi pentru care... [omul] are a se teme cu adevărat. MÎARCOVICI, D. I6/12. Hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. CREANGĂ, P. 329. Lenevirea-i dulce, dar lipsă în LENGĂNA — 156 — LEOAFĂ casă ţi-aduce. zanne, p. viii 288. In lenevire = în părăsire, în neîngrijire; în desordine (despre păr). Noi suntem datori oa cele dm partea- nomtră lucruri să nu le lăsăm în lenevire. DRĂGHICI, R. 104. Literatura n’au rămas în lenevire. dacia LIT. VIII. Fete... eu părul în lenevire pe grumazii lar răsool. konaki, p. 181. Cu lenevire = leneş; încet, alene. Când vreunul- din mazili se va arăta cu lenevire... uricariul, iv 150/w. Incaî glasul unui frate, la sfârşitul ce aştept, Străbată cu lenevire lăorămatul vostru piept, konaki, P. 51; — lenevie (lenivîe) t s. f. = lene, lenevire. LB. îndeplinind Epitropiu- ...rău sau cu lenivie... uricariul, V. 25Ai]. — Derivat din leniv (cf. rut. l’inuvaty sa, idem). LENGĂN vb. I 1 , „ LENGAN vb. I | V' 'egana- LENGHIU s. m. sing. v. lenchiu. LENi vb. IVa. 1°. titre ou faire le paresseux; cagnarder. Negliger. 2°. Paresser, mu ser. 3°. Tra-vailler sans gotU. 1°. Bef 1. (învechit; azi prin Mold., construit absolut s. cu prep. de (către), la şi conj. a, să) A se lenevi, a-i fi cuiva lene ; a se da lenii; a pregeta, a se da înapoi, a se codi dela împlinirea unei obligaţiuni; a neglija ceva. Lenyesku~me = pigritor, piget me. anon. car. Aonrn d-erep’ce ( = de ce) leneşti-te (: zăbăveşti BIBLIA 1688) ? COD. VOR. 41/s. Nu fii lenivos, ce cu toată ne-voinţa ceteaşte şi ia aminte, ascultă scriptura... şi nu te leni de a ta spăsenie, coresi, ev. 5/23. V’aţi lenitu de cătră rugăciuni. CUV. D. bătr. ii 458. Ce te părăseşti, păcătoase? Ce te Icneşti? Ce aştepţi ? VARLAAM, c. 19. Ne lenim a sluji lui D[u]m[ne]zău, încai să nu-l măniem. ib. 313. Cazacii nu se leniia, oi câmpii, Bugeaculu pururea cerca, simion DASC., LET. 297. Plugariul acela... să va leni (: lenevi Munt.) şi va lăsa pământul nelucrat. PRAV. 25. Cela ce va răni pre altul nu cu rană de moarte, iară el să va leni (: lenevi Munt.) şi nu va -păzi ourund să se tămăduia.s'că... id. 329. Pentru aceea tot omul să nu să lenească Pre Dumnezeu în suflet să agonisească, m. COSTIN, ap. GCR. I 206. Ne îndeamnă psalmul a nu ne leni. dosofteiu, ps. 89. Aice a le aduce nu ne vom leni. CANTEMIR, hr. 202/m. Să nu vă leniţi la cetania acestor învăţături (a. 1724), BV. II 22. Nu lerninău-vă dar, ci... să-i întoarceţi pre dânşii de către toate nedreptăţile lor. bucoavnă (1749), ib. II 108. Nu mă leneşe a şterge, de sorin puţin sau mult. c. negruzzi, ii 270/7. Alţii mănâncă mult şi se leneşe, conv. lit. xliv/i 656. Se Icnesc dimineaţa la sculat = se coşjnăgesc. ŞEZ. V 59/28. 2°. Intrans. (Rar) A sta neactiv, a şedea de geaba, cu mânile în sân, a nu face nimic, a trândăvi. Jupân N. Şade şi-mi leneşte Din gură grăe-şte... PAMFILE, CR. 63. 3°. Trans. (Neobişnuit) A face ceva fără inimă, cu lene. Nice ş-au lenitu treaba ce i s ’au dat pre seamă... dosofteiu, v. s. 179,i. [Şi: înleni vb. IVa refl. = a se lăsa în urmă cu treaba, ion cr. iv 122. | Abstracte: lenie f s. f. = lene, lenevie. Unora le vine neputinţa den saţiu şi den lenie. CORESI, EV. 147/sb, cf. 257/3, 327/u; —■ leneăla s. f. = (Mold.) lenevire.] — Din paleosl. Ieniti se, idem. LfiNlE s. f. v. linie. LENlE t s. t t. leni. LENids, -OÂSĂ adj. v. lene. LfiNIŞ, -A adj. v. lene. LENITtv,-A adj. şi s. a. (Med.). Linitif. — Adj. Ceea ce (punându-se într’o compoziţie farmaceutică) potoleşte, alină, micşorează, atenuează (gustul neplăcut al unei doctorii) ; p. ext. care alină durerile, uşurează suferinţa (DM.) Remediu leni-tiv; băutură lenitivă. LM. | S. a. Medicament care alină durerile. — N. după fr. (lat. lenitivus, -a, -um). LfiNIV, -A f adj. v. lene. LENIVÎE t s. f. 1 LENIV6S, -OÂSĂ adj. J V‘ enev1, LENOS, -OÂSĂ adj. v. lene. LENT, -Ă adj., adv., s. f. Lent. Lentement. Fievre lente. — (în opoziţie cu prompt). Adj. Care lucrează încet şi pe nesimţite, încetinel, domol. I se strecuraseră [amărăciunile] în suflet, pe nesimţite, ca o otravă lentă. VLAHUŢĂ, D. 113.. Lenta şi metodica truda, de măcinare a tratatelor de pace. p. şeicariu, curentul, a. 1930, 25 Se v. leu. LEOAlE s. f. J LEOÂMPA s. f. B(milion aigre. — (Bucov.) Borş fără fasole sau cartofi (A. tomiac, Straja), Sfloiarcă1 (3°). [Şl: lioâmpă s. f. | Verbe: leompti (liompoti) vb. IVa= a tulbura (Com. A. TOMIAC, Straja) ; a mesteca mâncarea în gură ciofăind (cf. id.); — leopoti (liopoti) vb. refl. XVa = a se scălda (ib.), le op ăi, le or căi.] LEOAp! interj, v. leop.1 LEOApă s. f. v. leop şi leopă. LEOApcA s. f. v, leopă. LEOARBA s. f. (lueule (en parlant surtout d’un bavard). — Calificativ de batjocură pentru gură (creangă, GL., şez. XX 106), mai alei? gura unui om care vorbeşte mult şi de geaba (şez. v. 104), fleoancă, le o apă (iordan, bul. fil. 11 188), liopă (DDRG., TDRG.), bot (şĂl-NEANU, D. U.) ; calificativ pentru gura unuia care vorbeşte prujind (în jud. Dorolioiu). ION CR. VI 127. Tacă-ţi li oarba, dac’ai venit moi ! CREANGĂ, A. 155. Mm tacă-vă lioarba! răcni Vă-taşa. DUNĂREANU, CH. 46. Şi ţie, mă Căşcău, nu-ţi tace leoarba deloc, iovescu, i. 143. Astupă -ţi leoarba, mă ! ion cr. vi 127. ;[Şi: leorbă, ortografiat şi lioârbă, liuârbă, liorbă. | Verb: leorbăi (liorbăi) = (intrans.) a sporovăi,a trăncăni, a flecări (şez. XX 106, bul. fil. iii 188), a vorbi degeaba (pamfile, j. ii), a tehăi (ŞEZ. V 104) ; (despre strigătul curcanului) a bolborosi, a glugui; (refl.; despre omul beat) a se bâlbâi; (trans.) a sorbi (barcianu). Hai, răcneşte de s’au speriat toate curcile şi-o început a leorbăi şi curcanul la mine. C. PETRESCU, Rj. DR. il35 (cf. ib. 242). Iar te-ai afumat! — Nu, dragă! —■ Ba te-ai leorbăit. T. cercel, săm. iv. 406. | Alt derivat: leorbâu (liorbâu) s. m. (cu femininul liorbâucă dr. iv 826) = om care nu-şi poate ţinea gura, care divulgă, şeiz. v. 104], — Onomatopee. Cf. lioapă, liopăi, leorhăi. LEOArCA s. f. I. 1°. Eau sale. 2°. Piquette, vin de lie; bibine. Trois-six. 3°. Lavasse. II. 1°. Trompe. 2°. Sale. I. S. f. 1°. (Basarabia) Apă amestecată cu ceva (PORUCIC, T. E. 473), apă 'tulbure. 2°. (Mold. şi Transilv.) Vin de proastă calitate (polizu), slab şi prost la gust (LM.), stors în urmă, după ce s’a obţinut din struguri fruntea vinului, liur; poşircă, poaşcă; p. ext. orice băutură rea, lipsită de gust. HERZ.-GHER., M. VII 15. | (Bucov.) Rachiu (Straja, com. TOMIAC) prost, horelcă. 3°. (Transilv. şi Bucov., mai ales subt forma liurcă) Zeamă subţire şi rea (vaida) , fiertură rea, rău fiartă (Com. s. FL. marian), zămârcă (polizu, LM.) ; apă chioară (Frata, pe Câmpia Ardealului; com. V. bucur) ; borş fără fasole sau cartofi, 1 e o a m p ă (Bălăceana, în Bucovina). Com. A. tomiac. II. Cu funcţiune atributivă şi predicativă. 1°. (în locuţiuni) Ud (s. făcut) leoarcă (s. liurcă) = ud de tot, ud până la piele, plin de apă (sânge, sudoare, etc.). ZANNE, P. iii 501, caba, sz. 90, I.TERZ.-GHER., M. VII 13, (Straja, în Bucov.) Com. A. TOMIAC. Lăicţcle... muiate lioarcă de doniţa vecinelor, urează s<ănd şi chiuind, odobescu, iii 228/is. Batiste mototolite, ude leoarcă, ce abureau vapori oalei, delavrancea, s. 136. Pe copil l-au ridicat mort, ou capul zdrob'it şi leoarcă de sânge. id. H. T. 104. Cămaşa i se făcuse leoarcă. VLAHUŢĂ, N. 34. Vn vânt şi o ploaie!... ne-a făcut leoarcă pe toţi. caragiale, s. n. 108 (cf. ib.'121, 276). Iaca-s lioarcă; de două ori m’am scufundat. duNăreanu, ch. 121. Celelalte fete se împroş-eau cu apă; unele se făctiră leoarcă. TAFRALI, S. 6. Leoarcă de sudoare. SANDU, SĂM. VI 445. ■Alt copil... toarnă apă pe mâneca ilicului celui din mijloc, făcându-l leoarcă de apă. ŞEZ. III 38. J P. anal. (Neobişnuit) Beat-leoareă = beat rău de tot, beat tun, beat tmiort. POLIZU. 2°. (Subt forma liurcă) Murdar. LB. [Şi: lioârcă s. f., leorcă s. f. polizu, liorcă s. f. ZANNE, P. III 591, liârcă S. f. LB., HERZ.-GHER., M. VII 15, VAIDA, MARIAN, adj. invar., adv. | Verb: leorcăi (liorcăî) IVa = (intrans.) a umbla prin apă (PAMFILE, J. I. Com. a. TOMIAC, Straja, în Bucov.) ; (refl.) a se juca prin apă, a se uda (Mold., ION CR. IV 123) ; trans. a tot bea (Bog-dăneşti-Suceava). Hojnrn leorcâeşte la rachiu. ŞEZ. XIX 12.] —• Derivat din liur, cu suf. -că. Cf. lioarpâ, bleoarcă. LEOArcA s. f. 1°. Crapaud. 2°. Fetrane de mau- vaise vie. 1°. Bronscă râioasă (Bufa vulgaris), mioarcă. LEON, MED. 80. 2?. (Banat) Femeie stricată. E. hodoş, conv. LIT. XXXVIII 891. [Şi lioârcă s. f.] LEOArdA s. f. (Bot.) v. leurdă. LEOARFĂ s. f. Masque. Femme masquee. — (Germanism) Mască (BUL. FIL. II 188) ; p. e x t. persoană mascată, e. hodoş, conv. lit. xxxviii 891. — Din germ. Larve „mască". LEOAkpA s. f. Soupe. — Supă (Straja, în Bucovina). Com. AR. TOMIAC. [Şi: lioârpă s. f.] — Cf. leoarcă. —■ Postverbal din leorpăi. IJ&OC’A s. f. v. leucă. LEOCHlU, -Ie adj. Rouge vif. — (Turcism învechit ; despre încălţăminte) Roşu deschis, stacojiu. ŞIO. Ciume voiniceşti liocliii. DOC. (1792), ap. TDRG . O pereche de iminei lioohii. DOC. (1821), ib. [Şi: liochiu,-ie adj.] — Din turc. lok „goirane laque“. ŞIO. LEOCNÎ vb. IVa. Laisser moisir; croupvr. — Trans. (In Bucov.) A lăsa, a ţinea apa (s. un alt lichid) undeva până când îşi pierde prospeţimea; refl. (despre apă) a se cloci (II 1), a se împuţi, herz.-gher., m. vii 10. Ce leoeneşti apa acolo? ib. Apa sâ leocneşte)-n baltă. ib. [Şl : liocnî vb IVa. ] Part.-adj.: leocnit (liocnit),-ă = nemişcat din loc pentru multă vreme. Stă leocnit acolo. ib.]. LEOCNf vb. IVa. Jeter ou tomiber par terre. — X bufni, a pica la pământ (Straja, în Bucovina). Com. A. tomiac. [Şi: liocrn vb. IV3]. —- Din ung. lokni „a izbi, a svârli“. LEOCOTAREIŢ, -EAţA adj., subst. v. locoti. LEODEĂN s. m. (Bot.) Nom de plante aquati-que.— (La Haţeg) Numele unei plante (nedefinite;, cu floare albă,*ce creşte pe apă. DENSUSIANU, Ţ. H. 322, Leodean: e bun să te afumi de vânturi turbate şi de duhu’ rău. DENSUSIANU Ţ. H. 105. LEOFÂRDA subst. Bonbec. — (Bucov.) Califi- LEOFÂRDOS — 158 — LEORPĂI cativ injurios dat unei persoane care vorbeşte mult (herz.-gher., M. Vii 13). [Şi: liofârdă subst.]. —- Cf. lefârdău. LEOFÂRD6S, -OÂSA adj. V. lefârdău. LE6ITRA s. f. ) leoitrIţA s. f. J v' 01 ra' LE6IU s. m. y. leu. LJEOMl vb. IVa refl. Se priver. ■— (Mehedinţi) A se lipsi de ceva. Mă liomesc de somn; mă Momii de el. N. rev. R. (a. 1910), 86. [Şi: liomi vb. IVa]. LJSOMPO'Ff vb. IVa v. leoampă. LBONÂTEC, -A adj. v. Iunatec. LKOP ! interj. Ploc ! — (Mold.) Interjecţie imitând sunetul produs de un corp moale ce cade pe o suprafaţă plană, netedă, de o lovitură cu palma, de cernerea prin sită, etc. 1 e a p ! TDRG., BUL. FIL. II 188, 289. Trânteşte Hop ! de paveaua Iaşilor [pe boier], c. NEGRUZZI, I 237. Atunci, plăcinta liop, tocmai în vârful capului, sbiera, p. 147.1 \Aşchiuţa din pădure... liop, liop, în casă [= sita]. GOROVEI, CIM. 345. Mă duceam la voi Şi făceam liop dinapoi [= închideam uşa], ib. 386. [Şi: liop !, leoâp! TDRG. | Substantiv post-intier j ecţional: leoâpa (lioâpă) s. f. = lovitură cu palma dată peste gură s. peste ureche (Transilv.). VICIU, GL. | Verb: leopăi (liopăî) IVa intrans. = (despre o lovitură cu palma s. despre sgomotul făcut de cel ce aleargă desculţ) a pleoscăi; a se juca prin apă, a se bălăci prin no-roiu (şăineanu, D. U.) ; — (cu abstractul) leopăit (liopăit). S’a auzit Mopăitul lopeţilor.t CONTEMPORANUL.] —■ Onomatopee. Cf. leopăi; le op, lip(a). LEOP s. m. Vagabond. — Vagabond (Zagra, jud. Năsăud). Com. N. DRĂGANU. [Şi: liop s. m.]. — Cf. ung. lopni „a fura“. LEOpA s. f. (hieule (surtout en parlant d’un bavard). — (Mold. şi Bucov.) Gură (în sens rău), mai ales gura unuia ce nu mai tace (şez. iii 69, XIX 12, com. A. TOMIAC, Straja), fleoancă, leoarbă (DICŢ.) Taci, tată, ce tot nu-ţi mai tace liopăî contemporanul, re 45. Să-ţi ţii liopa de gură. ib. IV 302. Tacă-ţi leoapa. ib. Vi/n 18. Clămpănind... din lioapă. şez. iii 187. Şi-a rupt lioapa şi dinţii. ib. v 16. [Şi: liopă s. f.; Iepe s. f. = vorbă de clacă (Sebiş, în Transilv.) Com:. M. beniuc ; — leoâpă (lioâpă) s. f.; — hleoâpă (hlioâ-pă) s. f. Com. a. tomiac, Straja ; —• leoâpcă (lioâpcă) s. f. Tacă-ţi lioapca! şez. IX 150. | Verb: leopăi (liopăî) vb. IVa intrans. = a vorbi mult (com,. A. TOMIAC, Straja, în Bucovina), a grăi fleacuri (ION CR. V 126), aflecări, aleorbăi; (despre oameni şi animale, mai ales despre câni şi despre porci) a linge cu zgomot, a bea sorbind zgomotos un lichid (CIHAC, II 169, GHETIB, R. M.) — (bulg. lepetjă ,,gânguresc“) lepeti = a vorbi multe (Sebiş, în Crişana). ('(im. m. beniuc; — (cu derivatul) lepetiţă s. f. = femeie care vorbeşte multe, id.] — Pare a fi un postverbal din leopăi, care e împrumutat din nat. Ijopaty „a flecări“ (D. Sche-ludko, Ballcan-Archiv, I 165) s. din bulg. lâpam „înfulec, mănânc cu lăcomie". I LEOPAl vb. IVa v. leop1 şi leopăţ LEOPAlîD s. m. 1°. Leopard (Felis leopardus). 2°. Amica de montagne (Amica montana). 1°. (Zool.) Animal carnivor din familia felinelor, care trăeşte în regiunile tropicale; are blană gălbuie pătată cu pete roşietice, cf. panteră. LB. Alte heri neştiute,... inorogi ţi leoparduH. DOSOP-TEIU, V. s. 79/i. II încântase ca un puiu de leopard născut pentru sprintene salturi în aer liber. C. PETRESCU, C. V. 15. 2°. (Bot.) Leopard u l-mor ţii (s. moartei) = a r -nica (DDRF.) ; iarba-ciutei (barcianu). [Plur. -parSi şi t -duri. | Şi : leupârd t s. m. PONTBRIANT]. — N. după fr. (lat. leopardus, -um, din leo „leu“ şi pardus ,,panteră“). LEOPARI»ĂC s. m. Nouveau-venu. — (La Sân-giorz-Băi, Bistriţa) Strein aşezat în sat de curând, liop o taie. paşca, gl. [Şi: liopardâc s. m.] — Cf. leop.2 LEOBCIOFLEĂNDURA subst. Valet de pied.—(Ironic) Ciocoiu din rangul cel mai de jos, lacheul, feciorul din slujba unui boier mare s. a Domnului, care - şi însoţea stăpânul, işezând la coada trăsurii. TDRG. Din liopciofleandură, ciocoiu de coada trăsurii, am ajuns hop-ciocoiu. alecsandri, t. 1328. [Şi: liopciofleandură subst.] — Cf. flean-du r ă. UEOPOTAIE subst. Nouveau-venu — (Sângiorz-Băi, Bistriţa) Strein aşezat în sat de curând, 1 i o -pâr dac. paşca, gl. [Şi: lioptâie subst.] — Cf. leop.2 LEOPOTt vb. IV» v. leoampă. LE6KBA s. f. v. leoarbă. LEdRB s. f. (Bot.). 1°. Laurier. 2°. AlUaire. — (Germanism în Transilv.) 1°. Laur dafin (Laurus nobilis) ; p. e x t. frunze de dafin, viciu, gl. 2°. Usturoiţă (Alliaria officinalis). Bouţa-riu, Haţeg), ib. [Şi: liorbă s. f. | In sensul 1° şî lurbăn s. m. (Braşov), panţu, pl.; lâbăr s. m barcianu; liârben LB., leordă (liordă) s. f. viciu, gl.]. — Din săs. lurber(bâm) (= germ. Lorbeer). I. Bor ai a, Jahresber. X 197. LEORBĂf vb. IVa ] LEORBÂU s. m. > v. leoarbă. LEOKBÂUC s. f.. J I.EORCA s. f. LEORCĂi vb. IVa }V‘ leoarcă.1 liEORCIORl vb. IVa refl. Barboter. — (Transilv.) A se juca prin apă, a se leorcăi. Se leorcioresc ca raţele. H. XVII 177. [Şi: liorciorl vb. IV».] — Derivat din leoarcă.1 LEdRDĂ s. f. (Bot.) v. leorbă.2 LEORDInA s. f. (Bot.) V. Ieurdină. LEORHAi vb. IVa Clabauder. — (La Stupea, în Bucov.) A vorbi prostii, a vorbi fără rost (ŞEZ. xxxi 43), liop ăi, liorbăi. LEORPAl vb. IVa. Produire un bruit de pi6te-ment ou de lapement. — (In)trans. (Despre sgomotul făcut de picioare când se umblă prin noroiu s. despre zgomotul pe care-l face cineva, dar mai ales animalele, sorbind un lichid) A liopăi, a liorbăi. Mu şi cu Ionică leorpăim flămânzi din LEORUŞCĂ — 159 — LEPĂDA lingurile de lemm. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. Deodată prinse de veste eă tălpile i se umezesc şi eă pământul leorpâe. chiriţescu, conv. lit. xliii 926. Trei namile de urşi... leorpăimi paşi de plumb la spatele codirlelor. conv. lit. xliv/i 206. Lelea ou botine’nalte Se duoe’n sat după lapte. Mă mir de ee zăbovea, Ea şedea şi-l leorpăia. ion CR. IV 402. [Şl: liorpăi vb. IVa]. — Onomatqpee. Of. 1 i o p ă i, leorbăi. LEOrCşcA s. f. (Bot.) v. lăuruscă. LâOTA s. f. v. liotă. LEâTCA s. f. v. lotcă. LE6trA s. f. v. loitră. LEP s. a. v. lip. IiEPAdA vb. I. 1°. Muer. 2°. Cliver. 3°. En-lever (ses v&tements), se deshabiller, changer (de linge), se decoiffer. Se d6froguer. 4°. Se debarrasser de, jeter. 5°. Laisser pendre. 6°. Se defăâre de, ven-dre bon marche. II. 1°. Avortcr. 2°. Pondre. 3°. Vomit'. Re jeter ă la cote. Verser. III. 1°. Chasser, ren-voyer. 2°. Mettre ă la porte, destituer, congedier, m-terdire (un pretre), detroner, desheriter. Excommu-nier. IV. 1°. Jeter, lancer. Dcfausser. Jeter (un sort). jeter (l’argent par Ies fenetres). Acquitter (une dlette). 2°. Renverser. Lancer (un mot, une nou-velle, une proposition). V. 1°. Laisser, se defaire de (une charge, une habitude etc.), abjurer, renier, re-noncer ă. 2°. Se garder de. 3°. Denoncer (un ac-cord). 4°. Repousser, refuser. 5°. Abandowner. 6°. Rompre (avec qqn.). I. A lepăda însemna la origine „a-i cădea cuiva părticele de pe suprafaţa corpului prin descua-miare sau cojire". Era deci verb intransitiv, aparţinând aceluiaşi grup semantic ca şi „a năpârli". Când ceea ce se cojea era arătat primtr’un substantiv, a lepăda devenea verb transitiv, intrând în grupul semantic al unor verbe ca „a pierde", „a schimba" sau „a arunca". Ca şi „a se coji (de piele)", avem şi a se lepăda (de ceva), în funcţiune reflexivă. 1°. T r a n s. (Despre şerpi şi şopârle) A-şi pierde, primăvara, printr’un proces natural, pielea; (despre păsări şi animale cu blană) a-şi pierde penele s. părul de iarnă (şi a le creşte pene s. păr nou), a năpârli; (despre cerbi) a-şi pierde coamele vechi prin frecare de copaci (stoica, VÂN. 18). Lupul îşi leapădă (mai des: schimbă) părul, dar năravul nu. ZANNE, p. i 519. 2°. Refl. (Despre pietre). (Exprimă ideea cuprinsă în termenul tehnic de mineralogie a se cliva). A se aşchia, a se rupe în bucăţi la suprafaţă (subt acţiunea ploii şi a vântului) şi urmând anuimite direcţii determinate. S’a lăpădat piatra dela mormânt (auzit la Bran şi Cristian). Colm. s. puşcariu. Cf. lespede. 3°. P. ana 1. (Despre oameni) Trans. A-şi lăsa, a arunca de pe sine haina (s. ceva ce înveleşte corpul ca o haină), a (-şi) desbrăca veşmintele (nepotrivite, murdare, rupte, etc., de obiceiu spre a le schimba cu altele) ; spec. a se primeni. Lepădându-şi (: aruncând BIBLIA 1648, 1688) veşmentele... COD. VOR. 43/8. Pe semne baba Dochia nu-şi lepădase (= nu-şi desbrăcase şi nu-şi lăsase) toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. Se apropia... un moşneag care nu-şi lepădase (= o purta încă) căciula de iarnă. c. PETRESCU, I. II 139. S’a trântit îmbrăcat în pat,... cu gândul să-şi lepede (= desbrace) hainele mai târziu, id. C. V. 214. Se retraseră în marchiză să-şi lepede (= să-şi lase acolo, să depună) pardesktrile. rebreanu, J. 44. Copilul a lepadat (= schimbat) cămaşa? pontbriant. A liapada papucii — a se desculţa. HERZ.-GHER. M. vii 11. (Fig.) Leapădă-ţi de pre tme toată boala, dosofteiu, V. s. 116. # A-şi lepăda masca = a-şi da arama pe faţă. Iancul lepădă masca, îşi desvăluii urîtul [său] . Ai putea să lepezi cârma, eminescu, p. 254. Leapădă ce nu-i trebui şi opreşte... ce-i- pare mai de preţ. C. PETRESCU, R. DR. 25. Pe Rădoiţă... să mi-l tapezi, Că Rădoiţă e mort. giuglba-Vâlsan, ii. S. 17. Aşchiile dela tronul mortului să se lapede pe apă. gorovei, CR. 12. Nu e cârpă, să o dcscoşi şi să o lepezi: se zice despre femei. ZANNE, P. III '71. Până a nu prinde peştele dim, apă, plasa din mână nicicum să nu o lepezi, ib. IV 551. Când însetează mirtea ta, Apa’n drum n’o lepăda = să îngrijim mai întâi de aii noştri, ib. III 586. A lepăda ca pe o măsea stricată = a se lipsi de ceva fără părere de rău. ib. II 266. 4^ A nu fi lepădat încă mucii dela nas = a fi încă tânăr şi fără experienţă. ib. II 634. | Fig. t (Complementul e un abstract) Să lepădămu tot rău-l şi hitleniia dela inema noastră, coresi, EV. 47/28. Să-şi leapede [amul] de asupra sa tarul păcatelor. VARLAAM, C. 85, b/u. Sufletul leapădă stricăciunea morţUi. BIBLIA (1688 ) 4 pr. 5. Suspinul din suflet a-l lepăda mei cmn nu poeiu. MINEIUL (1776 ) 202, Vi. Leapădă dela tine îndrăzneala obiceiului lu-mcsc. D. STĂNOIU, c. I 149. 5°. A lăsa să cadă, să atârne. Acele braţe... Te leapădă trudite în lungul trupului. DR. vi 298 (din SADOVEANU). 6°. P. e x t. T r a n s. A vinde ieftin un lucru (care nu mai are valoare pentru posesor s. pe care acesta nu-l mai poate stăpâni), a da pe nimic (spre a se scăpa de ceva). Cine ce avea haine, odoară,... moşii lepăd-a în, ce putea. let. ii 26/sr. Că num-aii l-om lăpăda, N’oiu căuta pe ce l-oiu d’i. hodoş, p. p. 35. | £. ext. A da feva (în aparenţă) fără preţ, a dărui. Nimeni nu-nil leapădă un braţ de lemne, ori un pumn de făiipt. SADOVEANU, B. 48. G-ăsi vreme să lepede ş’uh cofăel de vin în preajma unor oameni trudiţi, id. DR. VI 298. LEPĂDA — 160 — LEPĂDA II. A elimina ceva ce nu mai poate fi reţinut în corp. 1°. Intrans. (Despre femei şi — în Bucovina numai — despre animale) A naşte înainte de vreme un făt mort, a avorta, a pierde. LB. Dintr’aceea usteneală, sau lovitură să va prileji de va lepăda [vreun dobitoc], prav. 48. Multe [iepe] ...au lepădat, i. ionescu, r>. 534. Cum iţi vine să dai cu piciorul în pântecele femelei f Dacă leapădă? vlahuţă, ap. TDRG. Femeia [îngreunată] ...a lepădat, marian, na. 74. Aluatul... e bun de dat amestecat cu tărăţe la vitele ce ar fi să lepede. ŞEZ. VI 28. Femeia care a lepădat sau, pierdut, bea rachiu tăiat ou, apă. pamfile, b. 50. ] (Mai rar) Trans. Văzuiu iar muieri în munci Care-şi leapăd ai lor prund, cântece de stea, ap. GCR. II 323. 2°. Tr an s. (Despre peşti) A depune icrele. Mergând partea bărbătească înainte îşi leapădă icrele. PHISIOLOGUL (1777), ap. GCR. II ÎIO/W. Aici intră la olooeală, aci îş'i lapădă icrele. D. stăNOIU, o. I. 82. 3°. Intrans. şi t r a n s. (In Transilv. şi Banat, probabil, decalc după ung. hdnyn.i „a arunca" şi „a vomita") A vărsa, a vomita, a voma, a turna, a borî. viciu, GL. Pân acum, am tot lăpădat. ib. Dă-mi un pic de vin, Să lapăd venin. GIUGLEA-VÂLSAN, r. s. 128. || P. anal. A da afară, a a-runca, a elimina (ceva din gură pontbriant) ; p. anal. (despre mare) a arunca la mal; p. ext. a vărsa, a arunca lichidul dintr’un vas. M’au lepădaţii marea la margine. DOSOFTEIU, V. S. 152-2. Lepădă o picătură dintr’un păhăruţ înainte de a bea rachiul, sadoveanu, B. 144. Apa scoasă să se lapede. gorovei, cr. 114. III. Trans. (Complementul e omul; refl. = pasiv). 1°. A da, a scoate pe cineva afară de undeva, a alunga, a goni. LB.‘Aleaseră bunii... e putrezii le-pădară-se afară. TETRAEV. (1579), ap. GCR. I I8/7. Pre omul şopăcăitoriu leapădă-l din casa ta. Esop (1812), ib. 11 208/k. Lăpădară pre stăpânii săi dm ţară. p. maior, ist. 182. Dumnezeu... din raiu ne-au lăpădat. colinde1 (1820), ap. GCR. II 233/i2. | (Construit în limba veche cu „de(la)“, „dinaintea") A îndepărta, a respinge, a alunga. Nu lepăda mere (= pe mine) de faţa ta. psalt. sch. 99/u. A emu nu mă lepăda denamtea feaţei tale. MOLITV. (ante 1633), ap. GCR. I 80/«.’ Tu nu lepezi dela faţa ta pe păcătosul pocăit, marcovici, d. 444/1». Florioo,... nu te-cUu lepăda eu pe drumuri, alecsandri, t. 914. 2°. A da pe cineva afară dintr’o situaţie (slujbă, demnitate), a concedia; a lipsi pe cineva de o favoare s. drept; a elibera din şerbie. LB. Deaca vădzu pre Arie că iaste eretic,... lepădă-l din dui-conie. VARLAAM, C. 189. De va şi fi preot, şi-l vor prinde cu furtuşag, să-l leapede den preoţie. PRAVILA (IAŞI, 1646), ap. GCR. I 120/®. II vor lepăda de tot şi cu totul den cinstea sa. PRAV. 812. L-au lepădatU tată-său de moştenua împărăţiei. DOSOFTEIU, V. S. 98 b. Şi-au lipădat pre ficiorul său di la moştenirea părintească. SNOAVE, ap. GCR. II 359/s. Au venit... cu mare oaste asupra lui Geza, cu să-l lapede (= să-l răstoarne) din tron. şincai, HR. 206. L-au lăpădat din deregă-torie. barac, T. 12. || Spec. t A exclude din sânul bisericii, a excomunica. Sfântul săbor procle-ţiră4 şi-i lepădară. CORESI, EV. 182/M. Lepădată (depărtat BIBLIA 1688) să fie de (= din) be-searecă. id. ib. 166Ao. IV. Dispare ideea de „aruncare a ceea ce este rău, nefolositor" şi rămâne numai atfeea de „îndepărtare dela sine" (uneori cu oarecare putere). 1°. Trans. A arunca (III) ceva dela sine la . oarecare distanţă, a asvârli (pietrele, sămânţa pe ogor, plasa de pescuit, etc.) ; spec. t a arunca, a slobozi ancora. Şi anchira adurară (= adunară) [şi lepădară (:sloboziră biblia 1648, 1688) întru mare. cod. vor. 94/i. îmbla şl plângea, lepă-dăndu (:aruncându HUR.) semenţele sale. psalt. sch. 273/is. Lepădă (: aruncă HTJR.) grindirea (= grindina) sa ca pările (= pânile). ib. 305/4. N’au folos' sămânătorii. când leapădă sămânţa pre oale. mărgăritare (1691), ap. GCR. I 292. Aruncând boabele... să se zică: Nu leapăd boabele. LIUBA-IANA, M. 56. Să lăpădaţi departe a-lovu’ în norocii, nostru. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 335. Pe Pătru l-oiu lăpăda Cât dai cu zburătura. ib. 273. | Spec. (la jocul de cărţi, termenul românesc pentru neologismul „defosa") A arunca coloarea de care vrei să scapi. Mă vezi că-ţl lepăd pică de-un ceas. brătescu-voineşti, l. d. 3. | (Despre sorţi) A arunca sorţii. Impărţiră cămeşile meale şie şi de plaşca mea lepădară (‘.aruncară. HUR., COR., DOS.) sorţi. PSALT. SCH. 37/e-,. j (Despre bani) A risipi, a cheltui fără socoteală; a da bani din belşug (POLIZU) ; a achita, a plăti integral o sumă datorită. Le-am pus zi oraşanAlor oa să lepede banii acestor boiari (a. 1639). IORGA, S. D. I-II 276. Mâni e veselia cea mare şi trebuesc puse pe mese alte bucate şi vinuri, mai multe decât până acum,. — Să se puie. De ce v’am rânduit f De ce v’am lepădat bani? (sadoveanu) dr. vi 299. Galbmi, frate, scotea Şl’neepea a-i lăpăda. giu-GLUA-VÂLSAN, r. s. 23. 2°. (în limba veche) A arunca ceva s. pe cineva dela înălţime, a doborî, a răsturna. Scaunul lui în pământu lepădaşi ('.aruncaşi COR., o b o -rîşi DOS.). PSALT. SCH. 186/ie. Să leapede ei şi pre Hristos intr’w.el blăstem. coresi, EV. 69/32. || F i g. A arunca cuiva (adesea în silă, cu dispreţ) un cuvânt, o veste, o propunere (PONTBRIANT). Putea să-i lepede aceluia un cuvânt, sadoveanu, b. 199. Dac’ar fi fost ceva într’ adevăr aşa de rău, mi-ai fi lepădat vestea cum, ai mtrat. id. DR. VI 299. V. F i g. 1°. A se lăsa de ceva (LB.), a părăsi ceva (pentru totdeauna s. de bunăvoie), a lăsa (o slujbă, o îndeletnicire, o acţiune, un nărav, un obiceiu, vieaţa), a renega (credinţa, prietenia), a renunţa (la un drept, avere, onoruri, etc.) Trans. Jărtvele şi bunătăţile... lepădăAe şi le urî. CORESI, EV. 19/». Lucrul păcatului să-l lepădânvu. ib. 45. Al mieu nărav l-aţi urît tfi-l lepădat (= îl părăsirăţi). COD. tod. 100. Cade-să în toată vreamea să prid-mească bisearica pri cela ce va lepăda căluffăriia. prav. 1127. Cela ce va hicleni cinul şi obrazul călugăresc... va lepăda călugăria. PRAV. 1131. Leapădă şi ureaşte şi tu Iurnea, varlaam; c. II i5,2. Şi-ar lepăda legea. LET. II 337/22. Pre acelealalte scripturi deodată le leapădă (a. 1765). GOR. II 80/i. Prieteşugul, Doamne, ...ierta-mă-vel ca să-l letiăd pentru o amorezată? konaki, P. 84. Cu puţine glie mal ’nmnte şi-a lepădat lutoasa saremă (= a itiu-rit). Marcovici, d. 15/m. Am lepădat toate romanţele şi m’am apumt de cetit pre Tuoidid. c;. NEGRUZZI, I 61. Lepădând vieaţa lumii, Vei .s'păşl greşala mumii. EMINESCU, P. 100. Lapedă-ţi tu ru-jile Şi-ţi cârpeşte poalele. jarnîk-bârseanu, d. 443. | Refl. (mai ales în limba veche; construit cu prep. ,,de“) Cuntirit-ai trufaşii1,, blăstemaţii ce le-pădară-să ( : să abat DOS., se duplecă HUR.) de leagea ta. psalt. s«ch. 252/.,. Se leapădă dc^ măndriia trupului, coresi, ev. 70/®. Să leapădă de călugărie. PRAV. 1129. Se lepădară de luptă. DOSOFTEIU, V. s. 166. Se lepădă de lume(a) şi-ş. ext. fiinţă netrebnică, decăzută (din punct de vedere moral), lipsită de caracter (HERZ.-GHER., M. VII 11) ; persoană depravată, fleoarcă (LB.), (Mold.) cioro-fleţ (şez. II 187) ; copil născut înainte de vreme, avorton (nedesvoltat, diform) (herz.-gher., M. vii 11); stârpitură (fizică). Le-pedeture = abjectio. ANON. CAR. (ad I 3° Să o imbrace cu... seoqtse lepădături. PANN, E. IV 32. Trebuiaşte a se păzi curăţenia... trupului... cu adesea spălarea şi limpezirea lepădăturilor (= murdăriilor) după dânsul. PISCUPESCU, O. 159. (F i g.) Curtea şi seraiul furnica de lepădăturile Italiei, i. negruzzi, vi 50 ; (ad XX 1°) O lepădătură ieşind den sţ/ăul mâne-sa. biblia (1688) 364*. Fămeia... după lăhuzie sau lepădătură (= avort). PISCUPESCU, o. 139. Se simţea ruşinat în faţa acestei lepădături omeneşti. I. AGÂRBICEANU, L. T. 403. | Alte derivate: Din lepădat s’au format, prin schimb de sufixe, numele de câni: lăpădâiu s. m. jahresber. xii 151, lăpăduş s. m. (Oorj). ib. xii 161, ŞEZ. viii 115, lăpăduţ s. m. JAHRESBER. xii 161.] — Dintr’un latin popular (în romanitatea estică, influenţată de limba greacă) *lcpîdo, -are (derivat din lepi-s, -idis sau lepida, -am = grec. Xejus, -iSo; „solzi, coujă“) corespunzând grecescului Xeitto „a curăţi de coajă s. de solzi, a jupui“. N. Drăganu, Dacoromania vi 295—299. Cf. lepidopter, lepră, lespede. U&PĂDA s. f. (Omit.) -v. lebădă. LEPAdATOÂRE s. f. (Bot.) 1 , _ , lepAdAtCrA S. f. / v-lepada- LEPAl vb. IY* v. leap. LfiPE s. f. v. leopă. LEPEDÂU s. a. v. lepedeu. LEPEDfiU s. a. 1°. Drap (de lit). 2°. Haridelle, rosse. — (Ungurism). 1°. (Transilv. şi Banat) Cearşaf, prostire. LB., POMP1LIU, BIH., H. XVIII 4, T. PAPAHAGI, M. Lepedeo = linteum. LEX. MASS. 14, 224. Pcrini 4, lepedeie... iorga, s. d. xii 170. [Hrişcă] se smulge... yî sămânţa ei se scutură pre lepedeao. ECONOMIA, 43. Albituri de ale casei, lepedeiele. MOL-DOVAN, Ţ. N. 57, Cf. MARIAN, SA. 147, BIBICES-CU, P. P. 378, JARNÎK-BÂRSEANU, D. 442. 2°. Fig. (Transilv.) Cal rău, ros de ham, flămânzit, subţire, de-i poţi număra coastele. DR. v 107. [Plur. -dcie şi -dcatiă (-deauo), neobişnuit -dele. Pe şesul Craiovei Stau corturi ca lepedeie Şi lu-mim. ca stelele. CORCEA, B. î). j Şi: lepM-;u ». a. caba, sz. 93: lepedău s. a. haneş’, ţ. o. 11S; lipi-deu s. a. pompiliu, eih., t. papahagi, m. ; libi-deu s. a. caba, S. | Diminutiv: lepedeuţ (pronunţ. -de-uţ) s. a. LI5.).] — i)in uug. lepedii, idem. LEPEDEUŢ s. a. v. lepedeu. LEPETl vb. XV8 LEPETIŢA s. f. LEPf t Vb. IV* v. lipi. LEPIDfil' s. a. v. lepedeu. LEPIDOPTER s. a. (Şt. nat.) Lepidoptere. — (Mai ales la plur.) Insectă cu patru aripi acoperite cu o pulbere solzoasă, fluture. — N. după fr. (din gr. Xeiuţ „solzi" şi jixepâv „aripă*-). Cf. lepăda. LEPINGE t s. f. = ipingea. (Numai la ŞINCAI). Trlmiţindu-i... 12 piei de ermelin, IZ soboli şi li lepingele întraurite. şincai, HR. I 168/s». # A-şi întoarce lepingeaua = a-şi schimba atitudinea, a lua o atitudine opusă celei avute mai nainte. lari' cola, ca un Sas ce era, îndată cât s’au măzălit, au fost întors Icpingeaoa fi s’au fost rugat de agiu-toriu lui Grigorie. ib. II 236/». LEPIŞTOÂcA s. f. = lăpiştoc, plăcintă. BUGNARIU, NĂS. LEPlU s. a. (Cui.) v. lipiu. LEP6s,-OÂsA adj. v. lip. LfiPRA s. f. l°-2°. L&pre. 3°. (Bot.) Anthocero» punctatus. 1°. (Pat.) Boală contagioasă caracterizată prin acoperirea corpului omenesc de bube, care încetul cu încetul rod organismul, t gubăvie. LB. Lepra lui Neeman se va lipi întru tine. BIBLIA (1688), ap. TDRG. Rană fără leac, ce se chiamă lepra sau fistula in pântece. LET. II 274/2. Elisei a curăţit de lepră pe Neeman. CREANGĂ, A. 136. 2°. F i g. Pueoste s. belea mare care cade pe capul cuiva s. peste un lucru, ameninţând să-l răpună, să-l nimicească. Au şi ele [oraşele] lepra lor. c. NEGRUZZI, I 321. Jidovime a... este cea mai tristă lepră, uricariul, XIV 145/s. Buruienile sunt le. pra ogorului. I. IONESCU, M. 329. Să vă curăţiţi de lepra ignoranţei. CREANGĂ, A. 136. || Fiinţă urîtă, rea (zanne, p. II 597), care produce des-gust, scârbă şi de care ne ferim ca de o boală molipsitoare. j P. e x t. (în argot) Denunţător. GR. s. vil 118. 3°. (B o t.) Lepra-lupului = o plantă din familia criptogamelor (Anthoceros punctatus). LM., barcianu. [Diminutive : leprică s. f. (Pat.) = pelagră. bianu, D. s. (Cu rostire regională) liprf-că s. f. = un fel de crăpături pe corp. H. I 33. Adjectiv: (fr. lăpreux = lat. leprosus) leprâs, -casă = (uneori substantivat) bolnav de lepră, tgubav (LB.), p. ext. (Basarabia) bubos, murdar. arh. folk. ii 178. Pre cei leproşi cură-ţeşte. calendariu (1814) 30/*. Se opri... să jelcască un plop cu scoarţa leproasă. C. PETRESCU, R. DR. 355 ; — Iepr6tic,-ă = lepros. Căsuţele cu aspect leprotic. P. CONSTANT, o. 128. | Familia: leprăriţă s. f. = (Bot.) o plantă (Le-praria incanna) din familia criptogamelor. BARCIANU; — (fr. leproserie) leprozerie s. f. = loc unde sunt izolaţi şi îngrijiţi leproşii.]. — N. de origine grecească (ksKQa, derivat din }.p.;ug ..solzi, pojghiţe*4, cf. lepăda) pătruns ta tocite limbile (lut. lepra, slav. lepra, etc.). LEPRAhIţA s. f. (Bot.) LEPKÎCĂ s. f. (PAT.) LEPROS,-OiisA adj. | v. leopă. v. lepră, LEPROTIC — 163 — LEÎtll LEPRâTIC.-A adj. 1 . - LEPROZERIE s. f. j v- p LEPŞÎ vb. IV* v. leapşa. LdlPTlCĂ s. f. v. lectică. LEIB(-) 1°. Syllabes denm'cs de sens employfes dans un refrain. 2°. Air. 3°. Personnage mythique. 1°. Grup de sunete, cu variante multiple, care dă — repetat ca refren s. între versuri — un anumit colorit eufonic poeziilor noastre populare cu caracter mistic (colinde, descântece, etc.). Lerui Doamne, domn din Cer. MAT. FOLC. 529. Jâul mic, mare-o venit, Ler Doamni. ib. 1467. Florile dalbe, Ier, de măr. TEODORESCU, P. P. 17. Florile dalbe, Ier de măr, Scoală, scoală ici domn bun. Florile dalbe Ier de măr. pamfile crăc. 60. IIoi Imu, linii, lăr-mălinu. ib. 79. 2°. S. a. (In Haţeg) Melodia după care se cântă 0 colindă. Aşa o colindă poate avea mai multe Ieruri. DENSUSIANU, Ţ. H. 265. 3°. S. m. sing. Numele unui personaj mitic ce apare, în colinde, basme, ghicitori şi zicători, subt formele Lar, Ler, Lei, Ler-împărat, (mai rar, în Transilv.) Lar-păcurar reteganul, ap. al. ro-setti, col. rel. 28; Leriu-Dr.mil, Leroî, Ler-Domnul s. Reliu-Domn. Să cuţitaţi Şi să înţepaţi pe fata lui Ler-împărat. MAT. FOLC. 582. Să ie duci la fetele lui Ler-împărat. ib. 809. In munţi Cărunţi... v'aşteaptă Ler-împărat. ib. 1588, cf. MARIAN, D. 69, şez. iii 196. Ieşi fetiţă la portiţă. Că te strigă Daleon, Daleon fecior de Domn. gorovei, c. 3S2. Fetele lui Lei-împărat, Ele te-au scuipat. MAT. FOLC. 656. Şede şi Lar-păcurar. RETEGANU, ap. AL. ROSETTI, COL. REL. 28. E un lar de păcurar, ib. 28. Sunt 3 lari-păcurari. ib. 28. Ho, larule, ho! ib. 28. Ler Doamne! exprimă (în Dâmboviţa) mirare, când cineva umblă după câştig, ib. 32. [Şi: (ad 2°) lar-; — (ad 1°) lei-, lir- şi lăr-, lâr-. | Se aude în multe variante întregite adesea cu; Domn, Doamne, Domnule, Domnul, Domnului, etc., sau cu cuvintele -de măr, -flori de măr, etc. Pornind dela formele din colecţiile de literatură populară şi datorite, adesea, unor despărţiri arbitrare făcute de culegători, remarcăm forme începătoare mai ales cu: a-, ai-, au-, da-, dai-, hai-, hoi-, o-, oi-, ve-, vo-, şi terminate mai ales cu: -and, -anda, -e, -iule, -o, -o-i, -o-imdai, -o-ilio, -o-lei, -o-loi, -o^m, -o-mi, -o-n, -u-i, -u-ileo, -ului, -u~m, -u-mi-e, u-n, -u-ri. Exemple: Cânta şi le colinda: olerom dale-rom aulerom Doamne, ţichindeal, f. 312. Vele-rim şl veler Doamne (titlul unui roman de) i. v. popa. Oilârând şi oiler Doamne, h. ii 258. Flăcăii ...schimbând pe florile■ dalbe cu oleranda Doamne. ib. III 103. Sub aripa ceriului, Oleranda leroi Doamne. ib. xi 456. Colea’n sus şi mai din sus Daler... Ioane, Este-un puiu de porumbaş Daler Ioane, convorbiri lit. xxiV 1058. Leroi în ceaste curţi Şi’n ceaste domnii, mat. folc. 525. Să te duci la fata lui lAlă.r-împărat. MAT. FOLC. 613. La tulpină, l-aştî doi meri■ Leroloi, măroloi. ib. 527. La cranga di chiparos Daloroi Domni. ib. 1467. Cicea cicea în ceste curţi, Leroi Domnule, ib. 1486. Leroilio One a voinicelul... Leroilio la lină fântână, ib. 1494. O le-roimdai leroi Doamne, ion cr. iv 346. Oileranda leroloi Domnului, ib. vii 196. Daileruri,... De bun cal ce hrăneşte, pamfile, crăc. 8. Oleranda-leru-lui-Doamne, Florile în dalbe. ib. 42. Sus, boieri, nu mai dormiţi, Leroi Doamne, ib. 61. Lerui leo, La munţi ninge, plouă, Lerui leo. ib. 81. DaUerui, Dar N... De bun cal ce hrăneşte, ib. 82. Vin doi nonraşi de sus, Volerunda Ierului Domnului, ib. 88. Oi leron dalero Doamne, ib. 102. La vârfuri de nouă meri. 01 Ieroimdai leroi Doamne, ib. 101. Aler luceafăr | __galbin. VICIU, ap. AL. ROSETTI, COL. REL. 28. Aleroiu doamne aleroiu. ib. 28. Leromi Doamne, ler. TDRG. Lerolleo. ib. Oi leroi dai leroi Doamne le. ib. Hai lerom dai lerom Doamne le. ib. Alte variante dă dan, n. rev. r. in 85: oiler’un domn; oier; lero-mi; leru-mi; hai lerom doamne; hai le-rum doamne; lerumi domn doamne; hai leromi, le-romi doamne; lin, lin, leru-i domnul; leru-i domn doamne; hai leriule lei iule; leru-mi e domnul; o ler doamne; velerum şi veler doamne; o leru-mi şi ler din ceriu; o leru-mi şi flori de măr; — bo_-grea, DR. i 466; hondai, leroi doamne; ilorelui doamne; — t. papahagi, m. : oi lerui, (oi) lelui; —■ al. rosetti, col. rel.: reliu doamne. | Ca interjecţii: (+ alelei, aoleu, valeu, etc.) dalei, dalele (densusianu, ţ. h. 273), dali (pom-piliu, B. 75/a>), daielele (caba, sal.), daleu (DDRF.). | Verb: lerui vb. IV trans. (refl. = pasiv) =a (se) cânta o colindă după melodia ei (Haţeg), densusianu, ţ. h.] — După D. Dan, Noua revistă română, III 85 ş. u., cuvântul e un rest din Halleluiah Domine, invocaţie ce revine în Psalmii cântaţi de preot în biserică. Ca refren în colinde, şi prin extensiune şi în alte producţiuni populare, se găseşte în forme apropiate, provenind tot din halleluiah, şi la Slavi, cf. pol. alelija, alelu lelu, ho ho leluja; leluja; a-leiuja, ho ho leluja (cf. AL. ROSETTI, COL. REL. 26) şi chiar în Franţa (cf. id. ib. 27). Un refren identic, foarte apropiat ca formă de cel românesc, se întâlneşte în sârbeşte, în colinde şi poezii populare, sau la scriitorii raguzani din sec. xvm şi anume: Hoja, Lero, Dolerije; Hoja, Lero, Doleriju; Doleriju i Lerijana; Ah Lera Lerijime; Dolerija, Lero i Hoja; Dolerije, Hoje i Hera; Hoja, Lero, Dolerije (cf. s. dragomir, arh. folk. iv 5 ş. u.). Pentru forma Ler-împărat, cf. srb. Bog-Lero (ib. 6-7). LER s. a. Four (de fourneau de cuisine). — (Un-gurism-germanism în Transilv.). Frigătoarea (3U), cuptorul dela maşina de gătit. [Plur. Ieruri. \ Şi: rer.] — Din ung. Ier (rer), idem, iar acesta din germ. Ilohre, ef. r u r ă, rulă. LER s. m. sing. 1°. Fleur de l’âge. 2°. Charme. 1°. Vreme, timp (şez. vii 23); spec. floarea vârstei, epoca în care cineva e în floarea vârstei; vârsta căsătoriei; epoca încrucişării (la vite).RĂ-DULESCU-CODIN. I-a trecut leru = nu mai are nicio valoare, nu mai e bun de nimic, nu mai însemnează nimic (şez. V 21), a îmbătrânit, nu mai e vremea când îi era căutată şi vorba şi faţa (Teleorman, ION CR. VIII 87). Îşi treceau leru’ cu toatele în cerdacul curţilor, florini, ap. CADE. Dc o vară zac într’una, Pe nimica n’am pus mâna, Mi-a trecut leriul de geaba, pamfile, c. ţ. 103. 2". P. ext. (Mold.) Farmec, haz. Filoftia, fata frumoasă a satului, fără care n’ar avea nici un ler hora. I. BOTENI, SĂM. IV 798. [Şi: (prin Mold.) lerju s. m.] ■—• Poate, acelaşi cuvânt ca ier din colinde: i-a trecut Ierul cuiva a putut însemna la origine: „a trecut vremea lui ler", adică a ^colindatului", prin urmare a tinereţei şi a dragostei. LEREÂSCA s. f. art. Sorte de danse paysanne.— (Câmpulung-Muscel) Un joc de brâu. niculescu-varone, d. 111. — Dela numele satului Lereşti (comună mare în jud. Muscel). Cf. şi numele personal Lerescu. L. Leşuesc matca, o prind, o bagă în oaliţeă. economia, 185; (cu abstractele:) (a)leşuîre s. f. == pândire, pândă LB.;— leşuitură s. f. — pândă. Ni mc nu scapă de leşuitu-rile vrăjmaşului, dosofteiu, v. s. 43 b.; (şi eu adjectivul verbal) (a)Ieşuitor,-oâre = pânditor, persoană care pândeşte. LB. (Substantivat) Puindu leşuitori să-l omoară. N. TEST. (1648) 67.] — Din ung. Ies, idem. Cf. a -1 e ş. LEŞ s. a. Mal au coeur, faiblesse. — Greutate la inimă (pamfile, b. 42), leşin. DDRF. I-a venit un leş. DDRF. (Verb: leşul vb. IVa trans. şi refl. (Ind. prez- leşucsc şi Uşuiu) — a fi lihnit, a slăbi (de foame), a (se) sfârşi (ciauşanu, V.), a-i veni cuiva slăbiciune. Foamea îl leşuia. dela-VRANCEA, s. 251. Gând vă e foame rău, să staţi pe loc, să nu umblaţi, că mai rău vă leşuiţi. PLOP-ŞOR, c. 123; — (cu adjectivele): leşuit,-ă = lihnit, slăbit, sfârşit (de foame). Stomahul U era leşuit. vlahuţă, N. 75. Şoarecele... leşuit de foame, scoase capul. plopşor,’c. 146;—(şi cu abstractul) leşuiâlă s. f. = sfârşeală la stomac (COM. SAT. 50), criză gastrică (com. M. olmazu, Măgurele) . Gura-i era uscată,... în stoinah. avea o leşu-ială. vlahuţă, N. 41. iriă ia, verişeane, cu leşuiâlă pe la buric şi ’n capul pieptului. IOVESOU, N. 55]. — Înrudit cu leşin(a). LEŞ s. a. v. leasă.2 LEŞ s. m. v. leah.2 LfiŞC s. f. Pelleron. — (Pe Valea Someşului) Lopăţică de lemn cu care se întoarce plăcinta pe lespede. VICIU, GL. — Cf. rut. lesSât, leicet „scândurelele în care se leagă braţul rupt“. LESCAlE s. f. v. lăscaie. LESCIOArA s. f. v. leasă.1 USŞCOVA s. f. Grosse motte de terre. — (în Mehedinţi) Bolovan mare de pământ scos de plug. BOCEANU, GL. — Cf. lesctfvată. LESCOVAtA. Pierre precicuse. — (în colinde) Piatră-lesoovată — piatră de preţ, piatră lucitoare. dr. iv 830. [Şi; liscovâtă ib.]. — După rut. loskoviî-kobal't „GIanz-kobalt“. BO- GREA, DR. IV 830. — Cf. şi leşcovă. LEŞEASCA s. f. ] LEŞ fisc, «EÂSCĂ adj. I v. leah.» LEŞfiŞTE adv. j LBŞI — 165 — LEŞINA LfiŞI s. f. plur. v. leasă..’ IjEŞI vb. Ia. — (Se) lessiver (Ies cheveux). — Trans. şi refl. A (se) spăla cu leşie (LB.) ; spec. a (se) la pe cap cu leşie (H. xvm 314. t. gâlcescu, GR. s. V 121) s. mimai cu apă caldă şi cu săpun. Dacă m’oiu leşia Cu frumoasă peana (= floarea) ta, Părul meu n’o mal cădea. JARNlK-BÂRSEANU, D. 88. Mama ne leşia în fiecare Sâmbătă seara. Com. LACEA, Braşov. [Indic. prez. le-şi4z şi (rar) leşiiu LB. | Abstracte: leşiât (dial. leşiet) s. a. = spălatul cu leşie (acţiunea s. rezultatul acţiunii), şez. ix 152; — Ieşiăre (dial. leştere) s. f. pontbriant. | Adjectiv: leşiât (leşiet), -ă = spălat cu leşie, fiert în leşie. [Uneltele] trebuesc mati în toate silele opărite, leşiete şi clătite eu apă curată. I. IONESCU, C. 194. | Pronunţ. -şi-a.] —■ Derivat din leşie.1 LKŞIĂ vb. P 1 , . „ LEŞIALĂ s. f. }v. leşiet IjEŞIb s. f. Lessive. — Soluţie alcalină din cenuşă de lemn tare (fag, stejiar pamftt.e-lupkscu, CR. 25) s. de ciocălăi de porumb (ŞEZ. II 70, Iii 174, 175, 202), Wfldil, măgulii de mac (marian, CR. 10), et.c., Tmsă (mai ales într’un săculeţ) în apă (de obiceiu fierbinte) ; se întrebuinţează la spălatul rufelo>r, la „lăutul" părului, la frecatul podelelor, la muiatul lânei s. stofelor înainte de a fi vopsite, etc. Uneori se face cu sodă, săpun a. (CUPARENOU, V. 29) cu găinaţ. Leşia crudă s. moartă se face turnând apă rece peste cenuşă şi mestecând de mai miulte ori pamfile-lupes-CU, CR. 62, 177, PAMFILE, i. c. 282) ; leşia dulce e făcută din cenuşă de fag fiartă cu apă (Com. a. TOMIAC, Straja); leşia tare s. iute se dobândeşte turnând apă clocotită într’un săculeţ cu cenuşă de ciocani de păpuşoiu (pamfile-lu-PESCU. CR. 25, ŞEZ. I 202. IV 124). Lâshie = lixi-vum. ANON. CAR. în apă cu leşie foarte tare... fiearbt [frunzele de tabac], calendariu (1814) 180/*. Lăutura capului... cu leşie, piscupescu, o. ■ 307. Leşie clocotită. ALECSANDRI, T. 942. Ve ungeam cu leşie tulbure. CREANGĂ, A. 28. Spălătura deasă cu samă de tutun ori cu leşie iute... şez. i 252. Leşie eu cenuşă şi cu apă de stânjăn. şez. X 138. Se îmbolnăvesc de brânci cei ce fac leşie şi se Iau ( = se spală) marţea şi joia. pamfile, b. 16, cf. ib. 56, id. D. 117, 121, id. CRC. 211. Când se vede că [firele ce urmează să se boiascăl au dobândit o coloare frumoasă, se scot si, ude fiind, se spală în leşie, pamfile-lupescu, CR. 22. # A-i turna cuiva leşie pe inimă = a-1 vârî în griji, a-1 supăra. zanne:, p. iii 205. [Diminutiv: leşioâră s. f. Com. marian. | Adjective: leşios, -oâsă = ca leşia (la gust). Vinu’ ist a-i leşiios. HERZ-OHER., M. vil 10;—leşietic (leşiâtic) ,-ă = (Mold.) ca leşia, fig. mohorît. Ziua leşietică venise. sado-veanu. ap. LUC. III 232. Toată existenta lui era... leşiatică. C. PETRESCU, I. II 215.1 Alt derivat: leşier s. a. = (Transilv. şi Mold.) tesătură H. x 539) groasă de buci, ce acopere ciubărul cu cămeşile la fiert; pe ea se pune un strat de cenuşă şi turnându - se uncrop, se strecoară ceea ce se chiamă leşie" (şez. IX 152s Marian, cr. 41) ; cenuşariulce se foloseşte la „supurlitul“ rufe-lot (VICIU, GL.). Cf. H. VI 97, PAMFILE-LUPESCU, CR. 15. | Pronunţ, -şi-e-, -şi-oa-~\. —- Din lat. lixiva,-am (din emis limiva), idem. Cf. leşia. (Din româneşte e împrumutat bulg. leSija). LBŞtE s. f. Ddfaillance. — (Mold.) Sfârşeală dela inimă, slăbiciune. TJn greu ţi-o leşie, cum aicea ea, i 8e pusese pe inimă, contemporanul, v/i 290. [Verb: leşiâ Ia. Am leşiet dela inimă = nu mi-i nWi foame, nici sete. pamfile j. ii 151. toi abstractele:) leşiere s. f. = greutate la inimă, leşin. pamfile, B. 36; — leşială s. f. = sfârşeală, leşuială. Ca să-şi alunge leşiala din stomac, ceruse un pahar de lapte. C. PETRESCU, î. II 44. 1 Pronunţ, -şi-a-, -şi-e-]. — înrudit cu leşin şi leşui şi apropiat prin etimologie populară de leşie1. mşrtK s. a 1 v. leşie.* LEŞifrne, -Ă adj. J LEŞlN s. a. 1°. fivanouissement, syneope. 2°. D6-faiUance, mal au ceeur. 1°. Ameţeli cu pierderea cunoştinţei, sincopă. Omul c a d e î n leşin sau omului îi vine s. î i c a d e leşin. De necaz îi căzu leşin. GORJAN, H. II 157. Un leşin grozav, ea moartea, îi îngheţă trupul. C. NEGRUZZI, I 159. Din leşin să treacă într’nn somn adânc. EMINESCU. N. 77. Căzu într’un leşin grozav. CREANGĂ, P. 15. Se desmeteci din leşinul ce-i venise. ISPIRESCU, L. 51. 2°. Slăbiciune mare, sentiment de sfârşeală, lipsă de puteri s. de vlagă. De leşin inima-î scade. BARAC, A. 28. Un fel de leşin la inimă, amestecat cu întinsori sau cam aşa ceva. CREANGĂ, A. 92. De foame leşin... m’apucă. CONTEMPORANUL, II 911. Leşinul dela stomac îiîmpăinjeni din nou privirea. C. PETRESCU, C. V. 129. Simţea leşin la inimă. D. stănoiu, c. I. 171. Unde beau d’un pic de vin. La inimă fac leşin. şez. IV 141. [AccenUiat (prin Mold. şi Transilv.) şl lişin. \ Plur. -şinuri, rar -şine. konaki, p. 85.] — Pentru etimologie, cf. leşina. LEŞINĂ vb. I. 1°. S’ivanouir. 2°. Dăfaîllir, se trouver mal, se pâmer. 1°. Intrans. A cădea în nesimţire, a-şi pierde | cunoştinţa. LB. N’aş vrea să vază perirea cetătii. să leaşine, că-i slab de fire. dosofteiu, V. S. 105 b. T,eşina, nevenindu-şi în simţire decât prin multe frecături. DRĂGHICI, R. 21. Ea de-odată leşina. jarnîk-bârseanu, D. 495. Eu leşin, mor după tine, Şi tu, habar n’ai, de mine. ZANNE, p. II 635. De foc mare leşina. TEODORESCU, P. P. 677. 2°. A slăbi peste măsură, a-şi pierde vigoarea, puterile, a se simţi cuprins de sfârşeală (din cauza foamei, oboselii, setei, durerii, etc.). LB. Au leşinat (= s’a obosit din cale afară) norodul pre cale'. biblia (168S) 111». Să dea oamenilor tăi celor ce leaşină. pâine. ib. 179». Leşină întru osteneală Isrnil. ib. 1822. Zioa leşin şi ohtez, 'Noaptea suspin, lăcrămez. EROTOORIT (1800), ap- GCR. II 188/». Roibul că, mi-a leşinat. TEODORESCU, P. p. 289. | Spec. (hiperbolic) A leşina de foame = a fi peste măsură de flămând, a muri de foame. LB., ZANNE, P. I 509. A, leşina de râs — a râde din cale afară, a se prăpădi, a se strica de râs. Oamenii ce, priveau şi mai ales băieţii, leşinau de râs. creangă, p. 306. || (Rar) Refl. A slăbi,' a cădea de... Mă leşin de foame. CARAGIALE, CONV. LIT. XIX 102, ap. TDRG. Mă leşin de somn d’a’n picioarele, id. ib. ||' (Rar) Trans. (= factitiv) A produce cuiva slăbiciune, a-i tăia puterile (Bucovina). Mă leaşină foamea, herz.-gher. M., vii 10. (în descântece) Cătătura stricatu-i-o, Plămâtte leşina, tu-i-o. MARIAN, D. 207. [Prez. ind. leşin şi (Mold.. Transilv.) lişin. | A d -jective: leşinât,-ă = căzut în nesimţire (de spaimă, de durere, etc.), slăbit peste măsură, lihnit (de foame), stors de puteri, extenuat; fig. (în limba veche) descurajnt ; (despre fiinţe sau despre acţiunii) moleşit, fără vlagă (CDDE.); spec. nesătul, nesăturat, mâncău (PAŞCA, GL.), pofticios. (Ad 1°) Cade peste dânsul leşinată. KO- LEŞINĂTURĂ — 166 — LEÎSNB naki, p. 87. Robinson... om căzut leşinat ca un mort. drăghici, R. 10. S’a întâmplat o nenorocire, îşi gise dânsa pe jumătate leşinată, slavici, n. II 244. O dete leşinată în braţele lui Făt-frumos. ispirescu, L. 78; (ad 2°) Leshinat. anon. car. Leşinaţi de foame. let. ii 239/?. Au murit oastea... îngheţată şi leşinată, ib. ii 364/a. Celor a leşinaţi dedeşi. alintare, dosofteiu, mol. 75 b. Pentru ca stomahurile leşinate (= lihnite) să-şi întărească, la ospăţ se aşezară. CANTEMIR, IST. 188. Flămânzi... ca nişte holtei de câini leşinaţi. DIONISIE, c. 193. Cu totul leşinat de slăbiciune, s’au răzămat de un copa-ciu. drăghici, R. 114. Le[e] lene gura să-şi caşte, parcă-s nişte leşinaţi. PANN, P. v. 109. Slabi... ca nişte mâţi de cei leşinaţi, creangă, A. 123. Ni-ci [ o An tecul] ăsta. mă Corâie! B prea leşinat (= fără vlagă). IOVESCU, N. 27. A ieşi; din baltă Mai mult leşinată. TEODORESCU, P. P. 259. Cu glasu leşinat, (= stins). HERZ.-GHER., M. VII 10. Tari-s leşinată la inimă = sfârşită, slăbită de nemâncare. ib. A fi păduche leşinat = lihnit de foame (zanne, p. i 578), p. ext. (despre om) sărac şi fudul (ib. 577) ; — Ieşinăt6r, -oare = care te face să leşini. | Abstracte: leşinâre s. f. LB., leşinât s. a.; — leşinătură s. f. = leşin; (concretizat) calificativ dat unui om nesăţios şi flămând mereu, flămânzi 1 Ti (LM.) ; persoană foarte slabă, lipsită cu totul de vlagă, de puteri (costinescu), cf. căzătură; om sărac dar fudul (ib.) ; p. e x t. om de nimic. S’au trezit din leşinătură... let. i a. 77/as. O dulce leşinătură cuprinde toate mădulările lui. beldiman, N. P. I 137. (F i g.) Nu mă voiu înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani dela o leşinătură de ciocoiu ca time. FTLIMON, C. II 78. Ce e mai pleavă, mai leşinătură... cam adesea e capu’ bucăţilor la oraş şi la sate. jipescu, O. 86.] — Etimologia necunoscută. (Răspândirea cuvântului pe tot teritoriul dacoromân şi la Aromâni — liş(i)nari, lişinătură — dovedeşte că nu poate fi adus în legătură nici — cum credea Ş ă i n e a n u, Infl. orient. — cu leş „cadavru", care-i împrumutat din turceşte şi cunoscut numai în Ţara veche, nici — cum credea Tiktin, Dicţ. rom.-germ. — cu lehamite, cuvânt moldovenesc. I. A. C a n d r e a. — cf. CDDE. nr. 893 — credea că sensul originar al cuvântului a fost „a vătăma, a răni“ şi reconstruia un latin vulg. *laesiono, -are. din laesio.-oncm. Acesta ar fi dat însă, probabil, în româneşte *ie-şuna. Legătura lui leşina cu leş „greutate la inimă“, leşie.- leşui „a slăbi" — toate cu o extensiune geografică redusă — e evidentă, fără ca să putem recunoaşte însă raportul morfologic dintre ele. Nu ştim nici dacă leşina e derivat dela leşin sau leşin un nost verbal dela leşina. Asemănarea formală cu slavul Uiitl „a lipsi pe cineva de ceva", lisit-i se „a fi lipsit de ceva, a pierde" — cf. a leşina = a pierde cunoştinţa — liSmije ,,lipsă", la care se «rindea Gr. C r e ţ u. pare a fi întâmplătoare: leşina face impresia unui cuvânt de origine latină). LEŞInAtCrA s. f. v. leşina. LEŞIOÂrA s. f. 1 , . , LEŞI6s,-oAsă adj. J v' eşie” LrâŞIŢĂ s. f. (Ornit.) v. lişiţă. IJfiSNĂ adv. v. lesne. LfiSNE adv., adj., s. f. 1°. Facilement; commod&-ment. Facile, aisc. Facilita. 2°. Bon marcI16. Gene-reux, coulant. 1°. Adv. (Sinonim cu uşor, dar numai când acesta corespuhde franc, „facile" — deci în sens ne-matefrial — nu şi franc. „16ger“. In opoziţie cu „greu", „anevoie", „dificil") Fără greutate s. sforţare (de realizat), cu uşurinţă, facil; p. e x t. comod. (Construcţiile obişnuite: lucrul acesta se face lesne; lucrul acesta e lesne de făcut; e lesne să fad ». a face lucrul acesta). Lesni = facile, leviter, vili. anon. car. Să fie mai lesne şi mai iuşoră a ceti. CORESI, EV. 6/18. Prea lesne pre eluşi se înşală. id. ib. 13/4. Mai lesne vei putea sta (a. 1685). GCR. I 275/®. Moldovenii se liainesc lesne. LET. I 152/le. înohină-te lezne celor ce te întâmpină. ESOP (1812), ap. GCR. II 208/M. Boate ce lesne... se pot întâmpla cailor, calendariu (1814) 161/». Veţi răbda lesne... soarta, drăghici, R. 157. Nu le pociu amăgi aşa lesne. c. negruzzi, 1 24. Trupul... se avântă mai lesne după sburdările inimei. ODOBESCU, iii .13/9. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne. CREANGĂ, P. 244. Văzu că-i. merge mai lesne la vânat, ispirescu, l. 123. Lezne-i spânului a se rade. conv. lit. XLiv/l 662. Lezne ţi-i ţie-a fugire. hodoş, p. p, 72. A fost lesne de-a-l cunoaşte. JARNlK-BÂRSEANU, D. 28. Cmci sute de nuiele lesne în spate la alţii. PANN, ap. ZANNE, p. ii 96. Ochii ce nu se văd, lesne se uită. zanne, p. II 338. Lesne a intra în casa omului, anevoie a ieşi. ib. iii 75. E lesne a zice: plăcinte! = o treabă nu se face aşa uşor precum se crede. ib. iv. 86. Asemenea cu asemenea lesne se însoţeşte, ib. IV. 210. Mai lesne a răni decât a tămădui = mai uşor faci rău decât bine. ib. IV 561. # Lesne din gură ! — e uşor de spus, dar greu de împlinit. Cf. zanne, P. II 171. Loc. adj. Lesne crezător (sau credincios PONTBRIANT) = credul. Om simplu şi lesne crezător. c. PETRESCU, R. DR. 229. || (Rar) Adjectiv. Uşor, comod. LB. Lesne cetire, biblia (1688) 7 pr. 56. Agonisirea... este lesne în judeţul Mehedinţi. I. ionescu, m. 198. || t Substantivat (în Moldova) Uşurinţă. Lesnea graiului. dosofteiu, v. s. 48,2. (Loc. adv.) Cu (s. fără; pe) lesne = cu (s. fără) uşurinţă; pe uşor. Cu lesne măguli firea împăratului, dosofteiu, V. s. 482. Costişe grea şi fără lesne, ib. 80. Aceia prea pe lesne îndărăptu să dă. cantemir, ap. GCR. I 327/s. Nu cu lesne... le-ar fi căzut, cantemir, hr. 216/h. 2°. Adv. şi adj. (în Transilv.) Ieftin. LB., T. DINU, I, CABA, SĂL., GR. s. I 137, V 121. Une( = unde) -i scump, une-i bun, mai lesnă. DENSUSIANU, ţ. H. 153. Cumpără-mi puii, că ţi-i dau lesne. Com. s. puşcariu, Cluj. Boii ăşPia-s lesne. Cotn. paşca, Crişcior. | P. ext. (Despre persoane, în opoziţie cu „scump" = sgârcit) Ieftin (I 1°), darnic.' Scump la tărâţe şi lesne la făină, se zice despre cei ce dau uşor banii când e vorba de cheltuieli mari, şi se calicesc când trebue să dea sume mici. zanne, p. iv 141. [Şi: lezne adv. economia, 8; —lesnă adv. densusianu, ţ. H. | In limba veche adesea prelesne adv. = lesne (Nu trebue deci confundat cu prea lesne = lesne din cale afară). Mai prelesne iaste cămilei pren lăuntru de urechile acului a treace... coresi, ev. 435/s. Le veri urî ceale trupeşti, prelesne veri afla şi ceale sufleteşti. VARLAAM, C. 15/s. Aceastc [rane] nu sânt de moarte, ce se vindecă mai pre lesne. prav. 493. Mai prelesne poţi să ne pierzi... decât să ne faci să ne lepădăm de Hs. mineiul (1776) 143 Va. De-mi va fi prin putinţă, da-ţi-voiu prelezne ţie aceastea. syndipa (1802), ap. GCR. II 189/i. | Negativul: nelesne adv. = greu, dificil, anevoie. Loc cu râpă naltă şi nelesne oălcată. dosofteiu, v. s. 42/2. Păcatele nelesne curăţite, ib. 110. Vremi greale... şi nelesne suferitoare. ANTOLOGHION (1726), ap. BV. II 26. (Adjectiv) Greutăţi şi nelesne lucruri, dosofteiu, V. S. 176. (Substantivat) Când s’au suit într’acesta scaun, era multă nelesne (= greutate) . ib. 232. | Familia: lesnî vb. refl. IVa = (în Vâlcea) a se îeftini (lucrurile): a ajunge. S’au lesnit toate. M’am lesnit şi eu = mai am şi eu răgaz să fac ceva. ciauşanu, gl. Cf. înlesni. | Abstracte: (astăzi neobişnuit) lesnlre (cu ne- LBSNI — 107 — LESPEDE gativul nelesnire) s. f. = înlesnire (cf. GCR. IX 83, 87, BUL. COM. IST. IV 183, CALENDARIU (1814) 102/iO, BOGDAN, c. M. 78) ; — (învechit) lesniciune (cu negativul nelesnieiune t) s. f. = uşurinţă, facilitate. Luxul, cupiditatea şi lesniciunea îmbogăţirii... contribuim a demoraliza pe poporul roman. OLLĂNESCU, ap. TDRG.; — (rar, neobişnuit) lesnime s. f. = uşurinţă, ieftinătate. to-MICI, c. A. 44. | Adjectiv: lesnicios (cu negativul nelesnicios), -oâsă = lesne de făcut s. de urmat, uşor, comod. Un pom lesnicios căta. PANN, P. V. I 101. Am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului D-tale. c. negruzzi, i 12 (cf. ib. 7, 343). Desportes are un talent Icsnicios (= care creează uşor, repede) şi îmbilşugat. odobescu, III 140/ ii. O calc mult *mai scurta şi mai lesnicioasă (= puţin obositoare), ispirescu, u. 24/». Acesta e planul cel mai lesnicios. H. iv 59.] — Din bulg. lesno (paleosl. lixtlnu), idem. LESNf vb. IYa v. lesne şi înlesni. LfiŞNIC s. a. = leaşnic t- 2°. AffUt. — 2°. (în Mold., în limba veche; azi rar, local, în Bucov.) Locul de pândă al vânătorului, ascunzătoarea vânătorului (TDRG.), p ă t u 1 (Com. A. TOMIAC, Capu-codrului). Ascuns se supune în liaşnici ou bogaţii, dosofteiu, ps. 33. Şade în leasnici cu cei bogaţi. ION DIN vaslui (1710), ap. GCR. I 364/83. [Plur. leşnici.] — Derivat din leş2(s. leşui) cu suf. -nw (care dă aici derivatului său sens local, ca suf. -niţă). UfiŞNIC s. a.. (Pese.) Carrelet (pour la peche). — (Pe Valea Bistriţei în Mold. şi Estul Transilv.) Unealtă de pescuit (H. X 356), cu care se pescueşte în apele de munte porcuşorul (antipa, F. i. 134), un fel de plasă (din aţă împletită pamfile, i. C. 68), numită pe alocuri rociu, halău (VICIU, gl.), crâsnic, cârstaş (antipa, p. 141). [Şl: leşniec (pronunţ, -mec) s. a. viciu, GL.; lejnic s. a. ANTIPA, P. 105, 141; leşniţă s. f. (Bistricioara, In Neamţ) H. X 68, cf. ION CR. iv 55.] — Unealta e numită, poate, după nuiaua de alun eare ţine întinsă plasa. în cazul acesta etimologia ar fi bulg. IMtnik „alun“. — Cf. leşţeu, LESNICIOASĂ s. f. (Bot.) v. lăsnicior. LESNICIOS,-OAsA adj. LESNIClCNE s. f. IEŞNICCţA s. f. Tissus de laine en couleur. — (Transilv.) Ţesături de lână, în colori, de 35-40 cm late şi 50 cm lungi, ce se înşiră, ca ornament, pe o prăjină legată cu două frânghii deasupra patului, In casele ţărăneşti. PĂCALĂ, M. R. 412 (cf. fig. p. 521). — Cf. leşnic.* U&ŞNIEC s. a. v. leşnic.’ LESNlME s. f. v. lesne. LEŞNIŢĂ s. f. (Pese.) y. leşnlca. LES6IU s. a. v. leasă.1 LESPĂDÂU s. a. y. lespede. U&3PEDE s. f. 1°. Couche. 2°. Schiste, dalie, pla-que. Tables de la Loi. 3°. Fourneau, poâle. 4°. C6te pierreuse. 5°. Soc. 6". (Fig.) Poids (sur le cceur). 1°. Fragment desprins dintr’un corp solid şi a-vând o formă lătăreaţă; p. ext. pătură; strat; obiect de formă lătăreaţă. OMliohii... în loc de pa-veeă, avea- lespezi de piei de bou făcute, herodot, 388. Lespezi de sânge închegat, gorjan, H. II 230. O ştiucă amărîtă, uscată ca lespedea. MERA, L. B. 158. Săpun în lespede şi în calupuri. CHIRI-ŢESCU, CONV. LIT. XLIV, VOl. 11.658. 2°. Spe c. Lespede de piairă (şi, scurtat, numai lespede) = piatră ce se desface în foi groase (po-IK'CIC, t. E. 326), fiecare din păturile suprapuse (datorite unor depuneri s. sedimente succesive) din blocurile de piatră ce se găsesc mai ales în malurile stâncoase ale râurilor (cf. şist) ; p. ext. bucăţi de piatră late (herz.-gher., M. vii 10) desfăcute din asemenea blocuri sau netezite de apă, de ghiaţă, etc.; p. ext. piatră cioplită în formă de t a b 1 fi (cu care se acoper mormintele), placă (pe care se sapă inscripţii comemorative) s. dală (pentru pardosit, chiar când nu mai e de piatră). Giopleaşte-ţi ţie doao leaspezi de piatră. biblta (1688) 61. . Fcciorul dormea pe leaspezi (a. 1747). GCR. II 41/». loannu... cela ce au scrisu aceaste leaspezi cereşti, cat. man. 163/:»». Au zugrăvit [biserica] şi o an pardosit cu lespezi de piatră. mag. ist. ii 347As. Podina ei era pardosită cu lespezi de argint fa. 1783). GCR. II 130/zs. Vinul amcstccat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile salei. C. negruzzi, I 152. Lespezile cu inscripţii, ib. 203. Lespezi mormăntale. ib. III 376/it. S’aşază fata... pe-o lespede de marmur. coşbuc, B. 14. Pe lespide de piairă albă, Pe tine din apă te-oiu scoate. SEVASTOS, N. 14/2. Stană de lespezi de piatră. H. IV 82. Apa-mi cură... Pe lespede, păsculescu, l. p. 57. [ (Pentru diferitele întrebuinţări pe care ţăranii le dau pietrelor late şi netede fără a fi fost cioplite): 8ă puie o lespede la gura cuptiorului. CREANGĂ, P. 65. Un acoperemânt dc lespezi, marian, t. 281. Lespezile calde puse la pântece, şez. I 80, cf. III 144, 176. A astupat cuşca, cu o lespede mare la gură. rădulescu-codin, î. 232. (La Bran-Mus-cel) Piatra pe care sdrobesc ciobanii sarea trebuincioasă la stână (Com. lacea) ; (la Răşinari) pi-sălugul de măcinat sarea (păcală, r. 69, id. M. R. 450 fig. 48). || t S p e c. Tablele legii. Leaspedzile legei vechi. VARLAAM, C. II 69. Moisi aruncă... amânăoao leaspezile. biblia (1688) 63. (Fig.) Ai luat în leaspezile cugetului leagea dhrului. mineiul (1776) 61 Vi. Ai prins pre lespezile inimii tale dragostea Aretusii. EROTOCRIT (1800). GCR. II 179A. Pe lespedea inimii sale fieşte care Domn să o tipărească, arhiva R. I 70. 3°. Piatră lată, un fel de ţest, pe eare se coace pe alocuri turta s. plăcintele; p. ext. plită de fier b. fontă pe care se coc plăcinte (H. XVIII 62) ; p. ext. tigaie în care se coc plăcinte s. clStite. Plăcintă pe lespede = clătite (Maramureş). Lespede cu picioare = tigaie (Sânmihai, jud. Cluj). 4°. (La plural) Lespezi — o coastă formată din pietre late de diferite forme geometrice. H. II 26. 5°. P. anal. (La Făget) Fierul lat, care întoarce pământul. H. XVIII 75. 0°. Fig. (In Mold.) Piatră (fig.), greutate. Când ai lespede la inimă, faci o legătură cu sfeclă, morcov, ridiche,... ion cr. i 15, cf. pamfile, b. 42. De când, mândro, te-am văzut, O lespede mi-a căzut. pamfile, c. ţ. 104. || Spec. (Mai adesea la plur. lespezi) Numele unei boale (H. XIV 438) de ficat (ib. XII 150), splina, ficatul întărit (POLIZU). [Regional: It'spide s. f. H. XII 150. | Diminutive : lespejoâră (regional : lespegioâră) s. f. lespede mică ; spec. piatiă lătăreaţă cu care copiii se joacă aruncând-o de-a-latoul pe faţa apei (creangă, gl.). O cetăţuic... şinărilită (= acoperită) cu lespejoare de diamant. GORJAN, H. IV 153. f iind, la urechi, câte-o lespegioâră... CREANGĂ, A. 65. (Lcspegioarele se pun la urechi, după ce te-ai scăldat şi te-ai cufundat prin apă, ca să scoată apa. creangă, gl.). (Fig.; ad 4°) Se pune lespejoâră La a, mea inimioară, bibicescu, p. p. 378; — lespeduţă s. f. LB.; — lespeziţă s. f. LESPEDUI — 188 — LETIŢAR (ad 1°) Pe fântâniţă este-o lespeziţă, Sub lespeziţă Este-o pasăre pestriţă. GR. s. VI 134, cf. RĂdules-CU-CODIN. î.; — lespezuie s. f. TDRG. | Augmentativ: Iespădâu s. a. (în Ialomiţa, ad 1*). Ce stai pe lespădăuf Hat. folc. 1544; — lespă-rtâie s. f. = strat: spec. pielea uscată care se cojeşte de pe o cicatrice vindecată: Cozonacul bine copt se desface, când îl frăngi, in lăspădăi. Mi-a degerat piciorul şi acum pielea mi se ia lăspădăi-lăspădăi (Braşov). Cotm. S. PUŞCARIU. Ninge cu lăspădăi. id. Lăspădăi de zăpadă (Romanaţi). Com. I. popescu. | Adjectiv : lespedos, -oâsă = (Transilvanei) păturos, şistos, stratificat. LB.. frân-cu-candrea, M. 42. I Colectiv: lespezfş s. a. = (Muscel; termen în legătură cn poziţia locurilor, cf. H. IX 387; probabil:) loc, teren acoperit cn lespezi. | Verbe: lespezi IVa = (rar) a pune lespezi. a pava, a pardosi cu lespezi (costinescu. DDRF.); refl. a se aşeza undeva întinzându-se. a se aşeza în formă de straturi (barcianu). A se lespezi (le râs = a se întinde de râs, a râde ou gust (la Vicovnl de sus, în Bucov.) Com. G. NISTOR : — lespedui IV* = a pava, n acoperi cu lespezi; (cu part.-adj.) lespeduit,-ă. pontbriant. Lespeduitele dnmuri. MURNIJ, MONUMENTE ANTICE. 1 —■ Etimologia necunoscută. După toate aparentele avem a face cu nn cuvftnt străvechii!; v. S. Puşcariu în DR. X 293-297. LESPEDUl vb. IV“ lespedCţă s. f. LESPK.JOArA s. f. LESPEZI vb. IVa LESPEZlŞ s. a. LfeSPEZIŢĂ S. f. LESPEZt'IE s. f. LfiSPIDE s. f. LEST s. a. Lest. — (Marină) Material greu (nisip, pietriş) ce se pune la fundul unui vas, spre a-i asigura stabilitatea. (Aeron.) Săculeţe cu nisip luate în nacelă şi pe care aeronauţii le aruncă, când vor să se urce mai sus. [Plur. lesturi], — N. din fr. «germ. hlest, nemţeşte Last). Cf. balast. LEŞTEAV, -A adj. şi adv. ) . LfiŞTEAV s. f. şi adv. / V' ,Ş'al* LEŞTcă... letargia. ca dobitoacele. RUSSO. S. 6.] —■ V. dună fr. (= lat. letliargia, -am din grec. ?.ri0aovia, din W|0ti ..uitare" şi devia „odihnă11). IJfiTCA s. f. Broche de dtividoir, bobinoir. — T’nealtă întrebuinţată la tors (H. III 50, 171, XII 375) s. la ţesut (ib. III 311, XVIII 288), la depănatul (li. X 6. 86, eom. A. TOMIAC, Frătăuţi) firului de pe caleap (H. III 102), de pe seule pe mosoare (creangă, gl.), de pe vârtelniţă pe ţevi (HERZ.-GHER., M. VIII 10) s. de pe un mosor mai mare pe unul mai mic (PAMFILE, I. C. 260), nn fel de roată (CR3ANGĂ, GL.) întrebuinţată în loc de snoal ă (DAMfi. PAMFILE, I. C. 261. cf. fig. 308). Letca este o sucală pentru mosoare; se învârte cu palma şi are pe fns o eărîgă. brebenel, gr. p. Cu un fus de letcă începu a o frige pe sub coadă. şez. vii 11. Scoate o letcă de sub pat, se sne’n horn şi prinde-a descânta. SADOVEANU, SĂM. III 811. — D:n bulg. s. sârb. letka, idem. (dela bulg. letjă ,,sbor“). leţcaie s. f. V. lăscaie. IJ&TE s. f. Loisir. — (în Ban. şi Mehedinţi) Timp liber, linişte. N. REV. ROM. (a. 1910), 86, GR. BĂN. Avui câta le de. ib. || (De obiceiu in loc. a d v.) Cu lete(a), în lete, a-Iete, la lete, pe lete = încet, cu încetul, încetinel, încet de tot. comod, mereuţ. Am ;fost pe lete. N. REV. ROM. (a. 1910), 86. Fă cu le cea! Comv E. PETROVICI. Umblă, lucră cu Iccea. H. XVIII 175. cf. 314. Am mers în lete. Lucră, tare în lete sau a lete. Mâncă, serie la lete. Caută lucrul acesta mai cu /sau: la) lete (Oravlţa). Com. A. COCA. [Cu pronunţare dialectală: Zece.] — Derivă, probabil, dintr’un adv. slav lete „în cursul anului11 (cf. bulg. let# „vara. în cursul verii11) de la leto „an, vară11, care în paleoslavă avea şi înţelesul de „timp11, ..vreme11. S. Puşcariu, Dacoromania, I 232-234. (După G Weigand, Ralkanarchiv. III 218, lete ar fi. împrumutat din alb. glieg lete „uşor, rar"). Cf. îndelete. LETERII g. f. plur. Pluisanterie. — (în Someş) Glume. Nu face atâtc leterii (Suciul de sus). VICIU, GL. [Accentul ?] — Cf. let e. L^ţiet s. f. v. lecţiune. LETI6S, -OâsA adj. v. letiu. LETIN, -Ă adj., subst. (ş. d.) v. latin. ■ LETIŢÂR(IU) s. a. (La Haţig) = lătiţar. rev. CRIT. III 159, VICIU, GL. Bărbaţii îşi pregătesc veştminte noi,... femeile asemenea : ...opreg, că-trânţă, let iţa r, etr DENSUSIANU, Ţ. H. 27(5. v. lespede. LETIU — îoe — LEU LETIU s. a. 1°. Argile. 2°. Pain mal cuit. 1°. Lut. argilă, clisă. LB. ] Fig. Om moale, trândav, târzielnic. ib. 2°. Pâne necoaptă bine, cleioasă (aşa că se lipeşte de degete, când o iai în mână (Com. MARIAN), mămăligă crudă, rea (ŞEZ. III 69, cf. V 6), clic, clisă, cleiu, terciu. Pita asta4 numai lecîiiu (letvu) (Abrud), viciu, gl. [Cuvântul e monosilab. ] Plur. (ad 2°) letiuri. Com. marian. ] Şi: (ad 1°) lechiu s. a. = pământ galben şi lutos (Basarabia, ^ORUCirr, E. 325), care se lucrează greu (Lupşa, Turda. Com. ITTU). | Adjectiv: letios (litios, pronunţ.-£Zo*/, -oâsă = clicos, moale ca tina. Mălaiu litios. VICIU, gl., cf. LB.;— letnic,-ă = (Banat) molatic. NO-VACOVICIU, C. B. 13.] — Etimologia nesigură (cf. ung. lotye ,.zoaie, zeamă rea, liurcă; must de gunoiu“, ung. letykcS „zeamă lungă“ şi germ. Letten „lut"). Cf. 1 e c i u. UfeTNIC.-Ă adj. v. letiu. LETOPISEŢ s. m. şi a. — Ghronique. — Scriere cu conţinut istoric a vechilor cronicari. „Termenul letopiseţ, până la o stabilire definitivă a terminologiei noastre istorice, s’ar putea întrebuinţa în înţelesul de compilaţiune de cronică şi anale". I. bogdan, letopiseţul lui aza-RIE, 66. Au scris leatopisăţul dc la zidirea lumii. LET. I 4. Nu numai letopiseţui-^mstru... am cercat ea, să putem afla adevărul..^CR. i ]69^Litopisătjp, nostru~de feciorii lui Ştefan. VWtik:: nemţea nu scrie. ib. I, 70. Rumâni, pre carii şi lăcuitorii Nistrului ti numesc leatopiseţile ceale besereceşti. BIBLIA (1688) pr. 8/ie. TJn leatopisefu au scria de un le, alţii de altele. MINEIUL (1776) 399/h. Ştefan i rlă Mailat leat 1300, la leatopisiţi nu este. şincsai, HR. I 290. Letopiseţile ţării, Moldovii, publicate... de M. Kogălnieeanu, 1845-52. Letopiseţii publhnţi odată de d. Kogălnieeanu, au rămas neterminaţi. MAIGRES-CU, D. 314. || (Ironic) Enumerare plictisitoare; pisălogeală. Iar ai să’ncepi cu letopiseţu’? ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. r. [Accentuat (ca în sla-voneşte) şi: letopiseţ. | Plur. -sete şi -seţi■ | Şi: leatopisiţ t, leatopiseţ f, Ieatopisăţ f, litopîsăţ t s. a. şi m.]. — Din paleosl. letopisîcî „cronicar, cronograf" (Serie letopiseţul însemna deei la început „scrie cronica ral" ; aşa se explică pluralul masculin: le-topi-seţi). I.KTOROHIE s. f. (Bis.) V. liturghie. LEŢUl vb. IVa ş. d. v. laţ2 ş. d. LETUKCHISI vb. IV» LETCRGI0,-A adj. LETURGlE s. f. (Bis.) liETUBVlB s. f. Bis.. v." liturghie. LEU s. m. I. 1°. Liom 2°. Nom de cliien. 3°. Lion dc mer. 4°. Fourmi-lion. 5°. Nom da differentes plantes. 6°. Nom d’une danse paysiinne. 7°. IAon (constedlation). II. Franc (monnaie roumaine). I. 1°. (Zool.) Mamifer carnivor, din familia felinelor (Felis leo), trăind azi în Africa, cu păr scurt de coloare gălbuie, iar la mascul cu o coamă mai închisă, şi cu o coadă lungă ce se termină cu un smoc de păr; pentru curajul şi puterea sa e supranumit „regele animalelor". LB. Ij&U = leo. ANON. CAR. Ga un leu ricăindu (=; răcnind) îmbla. COD. VOR. 163/av Prinseră-me ca leul gata spre văratu (= vânat). PSALT. 23/i2. Urşii şi leii. CORESI, EV. 447/u. Acesta Leu, cu numele şi cu năravul de leu. moxa, ap. GCR. I 59/33. Ca un miel de giungheat pentru păcatele noastre şi ca, un leu de certare pentru nemulţumirea noastră. VARLAAM, C. ap. GCR. 1 IO4/38. Şărpi sânt foarte mari şi lei aşişderea, herodot, 269. Leul şi ursul an pornit priri pădure. ŢICHINDEAL, ap. GCR. II 212/s. Scoţând un glvimp din unghia leului... DRĂGHICI, R. 103. Un nai aprig ca un leu. ALECSANDRI, P. I 4. El ar răcni ca leii. EMINESCU, P. 200. Boi cât neşte lei. RETEGANUL, TR. 117/22. Soarele, spun unii, merge veşnic călare pe un leu. pamfile, cer. 30. Mai bine un câine viu decât un leu mort. ZANNE, P. I 378. Leul după urme se cunoaşte, ib. I 505. Măgar îmbrăcat in piele de leu: frioos şi prost, care vrea să pară mare şi viteaz, ib. I 543. Mai bine cap de pisică decât coadă de leu ::::! i bine stăpân cât de modest decât slugă la ci neva. ib. I 597. La mâncare leu şi la lucru bou : leneş şi mâncău, ib. iii 637. # A face din iepure leu = a da curaj unui fricos. ZANNE, P. I 494. Partea leului = partea cea mai mare (apreape întreagă) pe care cel mai puternic şi-o ia la o împărţeală. ib. 507. A ţinea leul de urechi = a fi beat niţel, a fi luat luleaua Neamţului, ib. IX 634. || Fig. (Despre oameni) Om îndrăsneţ, curajos; om puternic, tare (H. 11 80); om furios; (în limba veche) om rău. Iuda leu tinăru: pre mars lucru ai sosit, palia (1582), ap. GCR. I 35/'m. Iată au biruit leulii cel ce iaste den fcaliul ludii. BIBLIA (1688) pr. 6/37. 2°. P. ext. Nume ce se dă cânilor (JIPESCU, o. 51, paşca, gl.) ciobăneşti (H. 11 3. 117, 131, 207, III 18, XIV 187) s. celor de vânat (ib. IV 10). 3°. (Zool., după fr. lion de mer, germ. Seelowe) Leu marin (s. de mare) — un fel de focă mare. -care trăieşte în mările polare, o tari a (COSTINESCU, DDRF.). 4°. (Entom.) Leul furnicilor = insectă (Myrtne-Jeon formicalynx) care. în stare adultă, seamănă cu o libelulă şi care trăieşte prin pădurile de brazi. Larva lui, care seamănă cu un păduche, se nutreşte cu furnici. Cf. SIMIONESCU, F. R. 272. 5°. (Bot.) In unele nume compuse de plante : Coada-leului = talpa-gâştei (Leonurus cardiaca). panţu, pl.1' ; Gura-leului = g u r a - u r s u-lui (Antirrhinum maius). 6°. Numele unui dans popular (Beiu, în Teleorman). NICULEiSCU-VARONE, D. 112. 7°. (Astr., literar) A cincea constelaţie a zodiacului, numită de popor cal şi g a v ă d. otescu, CR. 26. întâlnim, eonstelaţiunea Leulm-mare, hi care deosebim cu uşurinţă patru stele luminoase formând figura unui trapez. CULIANU, C. 48. II. (Numisnr) Unitatea principală monetară (bătută în argint) în 'fările româneşti începând eu sec. XVI-lea. Până la anul 1867. sul) numirea de leu-vechiu s. leu prost (cf. TDRG.'. avea după e-poci, valori diverse (12 bani, cf. HEM. 2427; şaso bani roşii, cf. BARONZI, L. I 112; 40 de bani, cf. BRĂESCU, M. 79) : după 1867, mai ales subt numirea de leu nou,. în valoare de 100 de bani, a devenit monetia obişnuită la noi, având, până la războiul mondial, valoarea francului francez şi elveţian şi a lirei italiene. în diferite vremuri se făcea dinstincţie între leul bătut, moldovenesc, nemţesc şi turcesc. Leu — piastro. MAN. goett. Să fie cumpărătura... câte trei mii la un leu bătut. al. rosetti, b. 102. Doo cupe de argintii şi şeap-tczeci de lei. HRISOAVE (1651). GCR. 1151 /'a. I-au dat şi mai bine de lei 100, şi nu au vrut D-bii să-l dea [calul]. IORGA, B. R. 305. Am dat 3 liai bătuţi. id. S. D. XIII 154. Le-au dat leafă câte patru lei de lună. let. ii 258A3. Mi-au trimis bani, lei nemţeşti 40. IORGA, S. D. vili 50. Lista de bani: lui-dor. ţechini, ...lei noi (?.. 1822). ib. 91. Douăzeci lei turceşti, ib. 71. Joc tţimai, vist şi nu mai scump de un leu fisa. c. negruzzi. i 74. A.şa-i că ţi-a mâncat 900 de lei t creangă, a. 17. Ttă pentru acest meşteşug 15 „lei", adecă 15 florini pc lunii. LEU — 170 — LEUCA IORGA, B. 68. 500 de lei proşti. CONTEMPORANUL, IV 391. Cumpărase cu cincizeci... de lei chila. CHi-RIŢESCU, CONV. LIT. XLIV/s 057. Nu are un sin-gur leu în fundul unui ' buzunar. C. PETRESCU, C. V. 129. Leii şi paralele turceşti, de un aliaj de metale diferite. BOGDAN, C. M. 167. Leul moldovenesc valora la 181/8, 87 centime, ib. 170. Am avut vreo câţiva lei. jarnIk-bârseanu, d. 181. Săracul nu cumpără cămila când este de un ban, ci cu o sută de lei. zanne, p. 360. Terchea-berchea. trei lei perechea (de ciubote roşii) se zice despre cei care, deşi ocupă poziţii înalte, sunt proşti, ib. III 110, cf. IV 209. Decât slugă de trei lei, mai bine stăpân de un ban = decât slugă mare, mai bine stăpân mic. ib. IV 593. Are un leu şi-i e silă de el, se zice despre cei săraci şi cheltuitori, ib. V. 387. Tanda Manda, trei lei bucata: când doi se potrivesc, simt proşti, ib. VI 334. || (în Bucovina înainte de TJnire) Fiorin (austriac), herz.-gher. M., vii 10. | în Basarabia, înainte de Unire, leul valora 10 copeici. WEIGAND, B. B. 97. [Compus: leu-paraleu s. m. (cu plur. lei-para-lei) = leu de proporţii şi putere extraordinară; t i g. om curajos, viteaz din cale afară; om crud, furios; p. e x t. (după fr. lion du jour s. germ. 8a-lonlowe; puţin obişnuit) om de lume, care face pe cuceritorul şi irezistibilul. Cine din miel cu blândeţe te-a făcut leu-paraleu? alecsandri, t. 162. Împăratul vine ca un leu-paraleu, să-şi ieie fata pe samă. creangă, P. 269. ^ A se face (s. a fi) leu-paraleu = a se supăra foc; a se îmbărbăta. ZANNE, P. I 507. Vremea trece şi domnul subprefect trebue să fie leu-paraleu (= supărat foc). conv. lit. XIII 73, ap. TDRG. Lei-paralei se găsesc, precum în toate ţările, aşa şi la noi. I. NE-gruzzi, i 85; —■ (Mold. în basme) lâu-părângău a. m. Toate merele din copac o căzut în capul leilor părdngăilor. vasiliu, p. l. 153. Calul cel care-l păzesc douăzeci de lei părângăi. ib. 154. | Femela: leoaică, (vechiu şi regional) leoaie (rostit în Banat leoAne), s. f. (Ad 1”) Odihnindu-te culcat cu leul şi ca şi leoaia... PALIA (1581) 206/n. Tăria, leului şi glasul leoaei... s'au stins, biblia (16SS) 364b. Leoaie... odată întru viiaţa ei naşte, herodot, 189. Sloboziră asupra ei o leoaică, mineiul (1776) 1462b. Leoaica... goneşte pe ciuta cea îngrozită. KONAKI, p. 269. Leoaica pândeşte. C. NE-gruzzi, iii 378. D-na Rosmarin a sărit ea o leoaică. REBREANU, J. 220. S'aăap leoaicele. ALECSANDRI, p. p. 77. Leul şi cu leoaia. marian, na. 377. Despică ochii leului... Pe-ai leoaicei, pamfile, B. 31. Leoaica numai un puiu faoe şi bun. ZANNE, P. I 503;—(mai ales în limba veche, la Dosofteiu, şi azi, pe alocuri în Transilv. şi Banat) leiţă. s. f. ARH. FOLK. II 101. Luă sfârşenie din lovitura unii leiţe. dosofteiu, V. s. 22. Am aflat o leiţă moartă, ib. 82/j. Leita şi vulpea, ţichindeal, F. 42. I Diminutive: leiţă (Ieinţă mat. folc. i 91) s. f. = monetă valorând odinioară o jumătate leu (20 de parale), brăescu, M. 78. Moneta banilor turceşti era pe aceea vreme ortiţă,... leiţă, zloţi. dionisie, c. 166. Plăteau... o leiţă. bălcescu, M. v. 629. Găina şi raţa se vând câte o leiţă. Fi-LIMON, c. li 340. Iei... 31 lei ş’o leiţă. JIPESCU, O. 146. O leiţă şi-o băncuţă. MAT. FOLC. 226. Şi-ţi fă salbă de leiţe. MARIAN, NU. 296. Sfanţi şi leiţe. MATEESCU, B. 64. Na-ţi un galbăn şi-o leiţă. VASILIU, C. 127; — Ieuşcân s. m. (Ad II) Iau şi eu vreo cincizeci de leuşcani. DUNĂREANU, CH. 46. Să-mi dai cinci leuşcani, maică, sandu, d. n. 191; — leuşor s. m. (cu pluralele leuşori şi leişori) = leu mic, puiu de leu. (Ad I) Şăzuiu cu aceşti leişori. MINEIUL (1776) 138 Vi; — (ad II) Să plătească pe an un leuşor. bălcescu, m. v. 590. Trei sute de leuşori. vlahuţă, d. 268. Daţi-ne doi-trei leişori. teodorescu, p. p. 153. Leuşori = podoabă la femei (h. xiv 351), probabil; şaibă din lei de argint. \ Augmentativ: le.fiiu s. m. = leu mare (L3I.) ; leul (ca mascul, în opoziţie cu leoaica, în poezia populară cu caracter mistic). De leoiu cu leoaică, De (ăpoiu cu ţăpoaică. MAT. FOLC. 554. La mijloc de cale întâlnitu-l-o Leu cu leoiu. smeu cu smeoiu. ib. 1540. Leoii, Leoaicele,... Ai leoiului Şi-ai leoaicei. GR. S. VI 142. | Nume de agent: ieuâş t s. m.= agent care, ca şi tălăraşul, încasa în Moldova birurile domneşti. nistor, H. W. 135. | Adjective; leiâtec + (leietic t dr. iv 836),-ă = rău din cale afară, furios. Acel leiatecă şi cu firea de năpârcă, dosofteiu, v. s. 194; — (rar) lei&sc,-ă = de leu, ca de leu, ca a leului. DDRF. Porunca cea leiască. DONici, ap. TDRF. Corajul cel leiesc. pann, e. ii 117. | Adverb: (neobişnuit) leieşte = în felul leului, cum face leul. DDRF. | Pronunţ, le-t-, le-ie-, le-o a-, le-o-, le-u-] — Raportul dintre leu romanesc şi leo, -onem latin nu este lămurit deplin. Dat fiind că în Peninsula Balcanică mai existau lei până în primele secole după Hristos şi că, chiar după ce dispăruseră, basmele noastre păstrau numele acestui animal, s’ar putea ca leu — care nu corespunde, din punct de vedere formal, slavului livu — să fie continuarea formei latine de nominativ leo (cu e închis, ca în leonem, păstrat, poate, în numele topic Lăune), iar leoaie să corespundă unui feminin *leonia (derivat ca avia, cervia, *cania, femininele lui avus, cervus, caniş). Cf. Dacoromania II 699. în ceea ce priveşte moneta leu, ea pare a fi o traducere a turcescului arslanly (ca şi bulg. levit); cf. însS şi germ. Lomentaler, taleri numiţi astfel din cauza efigiei leului bătută, pe ei (cf. NISTOR, H. w. 135). LEUÂŞt s. m. v. leu. U&UCĂ s. f. 1°. Rancher (pifece de bois courM qui soutient la ridelle). 2°. Nom de danse populai-re. 3°. Ronde (du Samedi-Saint). Dame enfantine. 1°. O parte a carului sau a căruţei (H. II 29, 62, 81, 101, 132, 146, 168, 186, 203, 214, III 18, 72. IV 11, 56, 75, DAMfi, T. 10 cf. fig. 8), constând dintr’ un lemn încovoiat al cărui capăt de jos, ferecat şi terminat într’ o verigă de fier, cuprinde osia (între buciumul roţii şi cuiul osiei), împiedecând astfel şi ea să iasă roata, iar capătul de sus, ferecat uneori şi el s. găurit, se fixează de carâmbii care sprijinesc loitrele, sau e legat direct de loitre. LB.. GOROVEI, GR. 651, CHIRIŢESCU, GR. 251, PAMFILE, I. C. 134, PRIBEAGU, P. R. 86. ESukS. anon. CAR. El puse mâna pe leucă, slavici, N. 137. Numai babili bocesc, fără să puie umăru la ■leoca carului să-l scoaţă din făgaş, jipescu, o., ap. HEM. 2274/:?.. Pune roata la loc, vâră leuca. CREANGĂ, P. 125. Leucile... se fac din lemn de frasin. i. ionescu. M. 709. Vâră lioca cu capul de sus în belciuglnl] dela lioitre. BREBENEL, GR. P. Gârbovit de spate ca o leucă. RETEGANUL, P. V. 79/j2. Lasă^mâ de barbă, că se rupe leuca: de una mă vaiet şi de alta-mi pasă. ZANNE, P. II 11. # A fi lovit peste obraz cu leuca = ( despre oameni) a fi urît. pann. p. v. îl 139. (A fi cam) lovit (trăsnit, pălit, bătut) cu leuca (in s. la cap) = (a fi cam) zăpăcit, nebun, într’o ureche, puţin ţicnit, într’o parte, zurliu, prostănac; beat, afumat (de băutură). BARONZI, L. I 112, ZANNE, P. V. 386, VI 340, ciauşanu, GL. Nu ştiu dacă el e cuminte, dar ştiu că eu sunt parcă trăsnit cu leuca:. I. NE-GRUZZI, IV 471. Feciorul cel mai mare era cam pălit cu leuca, adică cam prostălan. MARIAN, O. ii 316. Mi se pare mm trăsnit ca leuca, că-i prea roş la faţă. alecsandri, t. 139. Beat liocă = (aluzie Ia clătinarea leucei când umblă căruţa) beat mort. brebenel, gr, p. Făcut leuca s. (în ironie) (a fi) drept ca leuca (zanne, p. v, 388) = LEUCAŞ irt — LEUŞTEAN strAmb, adus, ca cobiliţa, făcut obadă (CIAUŞANU, gl.), făcut cocârlă, cocârjat, obădat, gârbov, gârbovit. (id. ib.) A o lovi cu leuca = a vorbi strâmb, a nu o nemeri. ZANNE, P. V. 385. 2°. (Banat) Numele unui dans popular. H. XVIII 27, niculescu-varone, d. 112. 3°. (La Merişori-Jiu) Jocul ce se face în Sâmbăta Mare, noaptea spre Dumineca Paştilor, în cimitir, în jurul unui foc făcut din cruoi putrede şi stricate (VICIU, GL., PAMFILE, J. III 47). | (Mold.) Jocul de copii, numit şi ş u b e t. pamfile, s III 31. [Plur. leuci şi -ce. | Şl: leocă s. f. h. ii 02, 101: — liocă s. f. pamfile, j. ii, h. ii 132; — lioâcă s. f. | Familia: leuci vb. IVa =a bate pe cineva, făcându-1 încârligat ca leuca, rădulescu-codin. f.; — (cu part.-adj.) leucit,-ă adj. = bătut rău (com. rădulescu-codin) ; beat mort (PAŞCA, gl.) ;— leucâş (liocâş) leucăş,-ă adj., adv. şi s. m. = încovoiat, strâmb, adus (DDRF.), (mai ales despre picioare şi p. e x t. despre oameni şi animale: uneori substantivat) (om. animal) cu picioarele încovoiate înafară. PAMFILE, J. II, DR. IV 1558. A umbla leuca? = a umbla ca o raţă. DDRF.; — leucfş adv. = strâmb. Com. a. tomiac, Straja.] — Din bulg. levka, idem CADE. LEUCÂŞ, -A adj., adv. şi s. m. LfiUCAş, -A adj. }V' leucă. LEUCEMIE s. f. (Pat.) Leucâmie. — Boală provenită din înmulţirea permanentă şi nenormală a globulelor albe din sânge (aleucocitelor) şi caracterizată prin mărirea volumului splinei. Cf. bianu, d. s. [Şi: leucocitemie s. f.] — N. după fr. gr. Xeuno; „alb“ şi alp.a ,,sângte“). LKUCt vb. XV» LEUCiŞ adv. } V' leucă. LECCOClT s. m. (Anat.) Leucocyte. — Globula albă din sânge, bianu, D. s. [Şi: leucocltă s. f.]. — N. după fr. (gr. Xsi'xog „alb“ şi mo; „celulă"). IjEUG'OCItA s. f. (Anat.) v. leucocit. LEUCOCITEMlE s. f. (Pat.) v. leucemie. LEl'Ctol s. a. (Pat.) Leucome. —■ Boală de ochi; albeaţă pe cornee. bianu, d. s. [Şi: leuc6mă s. f.]. — N. după fr. (gr. tauxog „alb"). LEUCGmA s. f. (Pat.) v. leucom. LEUCORtiSE s. f. (Med.) LeucorrMe. — Poală albă (la femei), bianu, d. s. — N. după gr. (Xbvkoz „alb" şi £eco „curg"). I.eCdkA s. f. (Bot.) v. leurdă. iJllI-FABAliU s. m. 1 L&U-PArANGÂU s. m. J v' eU‘ LEUpAkd t s. m. (Zool.) v. leopard. L^CRĂ s. f. Prostituie. — (La Bonţ, Transilv.) Femeie depravată, paşca, GL. LEtJRD s. m. (Bot.) v. leurdă. LECrdA s. f. (Bot.) Ail-des-bois (Allium ursi-num s. montanum) — Plantă (DAMfi, T. 185, H. IV 52, VI 104, xi 327, XVI 280) bulboasâ- din familia liliaceelor, cu foile ca ale porumbului (H. X 496), cu flori albe ca zăpada (panţit, pl.’) s. galbene (H. X 496), cu miros şi gust de usturoiu (ib. Xil 300, GR. BAN.), ce creşte la şes sau pe locuri joase (H. IX 141, n. rev. R. (1910) 86) şi mlăştinoase (cf. Com. A. TOMIAC, Straja) s. prin păduri umede şi umbroase; se mănâncă, întocmai ca usturoiul (H. I 57), cu sare şi mămăligă rece (şez. viii 36) ; se mai numeşte (Transilvania) a i u - d «*-pădure (s. de munte) (panţu, ib.), usturoiu-sălbatic (şez. iii 69), (în împrejurimile Bucureştilor) praz-sălbatic (DR. IV 464), LB., panţu, PL. LeurdS. anon. CAR. Culegea ştir, drăgănei,... leurdă. plopşor, C. 40. # An a mâncat leurdă, şi iestimp îi pute gura, se zice despre cele ce nu se potrivesc la vremea lor. ZANNE, P. iii 591. A peri ca leurdă = a dispărea, a se face nevăzut pe nesimţite. DDRF. [Accentuat şl (Mehedinţi) ItSurdă. N. REV. R. a. 1910, p. 86. | Şl: îeordă s. f. H. I 57;— (Banat) leoârdă (lioârdă) s. f. (H. XVIII 40, 168, GR. BĂN., PANŢU, ib.) : —ieudră s. f. (Bucov., com. A. tomiac) ;—letird s. m. panţu, PL. | Derivat: leurdeâsă s. f. = pădurice. REV. CRIT. IV 144. | Pronunţ. lc-Ur-1. — Cuvântul se găseşte şi la Bulgari levârda, cu acelaşi sens ca în româneşte. (înrudirea cu alb. Midhere „usturoiu", din care îl deriva cihac, ii 718, nu e exclusă). LEURDEAsA s. f. V. leurdă. LEURDInA s. f. (Bot.) = ghe(o)rghină (în Maramureş şi Ţara-Oaşului). panţu, PL..BUL. GR. BOT. V 57. [Şl: leordină b. f. CADE.] — Pare a fi o contaminare între ghe(o)rghină şi leurdă. LEUr6s, -oAsA adj. V. rouros. LEURCscA s. f. LEURCŞCA s. f. (Bot.) ’>} v. lăuruscă. LEUŞCAn s. m. v. leu. LEUŞTEAn s. m. (Bot.) Livdclie. — Plantă (H. ii 26, 75, 125, vi 133, XII 259) ierboasa din familia umbeliferelor (Levisticum officvnale), cir miros aromat puternic şi cu flori galbene; se cultivă prin grădini ca plantă culinară; se mai întrebuinţează la fermece (borza, bulet. orăd. bot. v 61) s. ca plantă de leac împotriva tusei la vite (şăinea-NU, D. U.) ; din frunze se prepară un cea iu (ib.), iar din rădăcini se stoarce un suc bun în contra Iun -goarei; se mai numeşte şi luştereag, buru-iana-lingoarii. panţu, i?l., dam£, t. 184, HERZ.-GHER., M. VII 9, BUJOREANU, B. L. 382. LSustan = levisticum. ANON. car. Mangul... de Paşti s’apuca %’aşa le gătea: Cu lapte de leuştean. MÂNDRESCU, P. p. 166/,n. Frunză verde leuştean... BIBICESCU, P. P. 189, Cf. SEVASTOS, P. P. 69/», HODOŞ, P. P. 171, RETEGANUL, TR. 18/is, 23/s,. L-am cununat Cu cununi de lioştean. HODOŞ, P. p. 182. Bea seamă de leuştean. pamfile, b. 14. Se împodobesc ferestrele şi uşile oaselor... cu leuştean. ib. 189. Leuştean de ţi se fură din grădină, vevdeţurile se usucă. şez. I 51. Tufă de leuştean. şez. xii 87. Oţetul în oare a stat leuştean e bun de frecat pe trup. ŞEZ. XV 55. Pune un fir dă salcă la găleată: s’un lioşcan pune. ARH. folk. iii 136. cf. 162. Păcurarii fac cruce tn strungă... pă gios cu leoştean şî cu aiu. PAPAHAGI, M. 163/m. H Specii: leuşteanul-l&paştei (Mold.)=bulbuci (Trol-Uu8 europaeus). panţu, pl. ; — leuşteanul-mun-telui (Bucov.) = turiţă-mare (Agrimonia Eu-patoria). ib. [Şl: lăuşteân s. m. polizu; — leauş-teân s. m. (Bucov.) herz.-gher., m. vii 9; —-lioşteân s. m.; — lioşcân s. m. (la Almăj-Banat). ARH. FOLK. 136.]. LEUŞOR — 172 — LEVEŞ — Legătura cu lat. levisticum nu este clară. Ung. lest van pare a fi împrumutat din româneşte. TDRG. Cf. DR. IV 1556. LEUŞdR s. m. v. leu. USCzA s. f. (ş. d.) v. lăuză ş. d. LEVÂND s. m. (Bot.) 1 LKVANDULA s. f. (Bot.) J V‘ evan ' LEVÂNT s. m. (Bot.) Lavande. E. 3°. (Impropriu) Iladical. învăţaţii... îi împărţiţii in trei clase. Liberalii sic... că trebui a goni toate zicerile slavoane şi ungro-turco-grece... Moderaţii... Conservatorii, c. negruzzi, i 268. [Negativ : neliberal, -ă. DICŢ. [ Plur. -rali, -rale.] — N. după fr. (lat. liberal is,-e). Cf. liberalism, libertate. LIBERALISM s. a. Liberalisme. — Concepţie, a-titudine, doctrină politică liberală. Se întreprinsese publicarea unei foi literare..., dar vântul pe atunci nu sufla la liberalismu ; ideile noastre nu erau gustate de un guvern care... suprimă foaea. C. NEGRUZZI, I 334. Este o eroare şi o falsă interpretare a liberalismului, ea funcţionarul în, funcţie să-şi răspândească nişte idei... răsturnătoare pentru această ordine constitutivă a statului: maiorescu. d. iv 549. — -\r. după fr. LIBERALITAiE s. f. Liberalite. — Dărnicie (STAMATI, aristia, pl.), generozitate. Libera-litatea guvernului venea să complinească această dificultate materială. ODOBESCU, iii 639. [Fanarioţii] ^ n'avură nici averea..., ni-ci mărinimia şi liheralitatea marelui Domn român, iorga, l. i 52. | (Concretizat; numai la plur.) Daruri făcute din pornire generoasă. Liberalităţile... nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătoru-lui, dacă la moarte-i lasă un copil legitim hamangiu, c. c. 198. — N. după fr. LIBERATORII , -IE y. libera. LIBEHNlŢi vb. lVa. D6ranger. — A deranja FRÂNcu-CANDrea, m. 102. [Derivat: liherni-ţit, -a adj. Pălărie liberniţită = deranjată ib ] — Cf. 1 ă b a r ţ a. LIBERT s. m. Affranchi. — Fost sclav rosnan, eliberat din sclavie. Mojicie de libert îngâmfat. ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. U. — N. din lat. Iibertus, -a. Cf. 1 i b e r t i n, 1 i b e r-tate şi ierta. LIBERTATE s. f. Liberte. — (Neologism care a înlocuit pe slobozenie, slobozie şi volnic 1 e). 1". Dreptul, facultatea s. puterea de a face s. a nu face ceva (STAMATI) , posibilitatea de a lacra în voie, după bunul plac, neîmpiedecat de nimeni, slobozenie ( valîan ). Aproape toţi... s’au rostit pentru o neutralitate..., păstrOndu-ne complecta libertate de acţiune. KIRIŢESCU, R. 73. O mare bucurie cuprinse pe toii■ locuitorii Moldovei când căpătară libertatea acordată de a se ridica steagul ţării alăturea cu acela al altor mari puteri. BOGDAN, c. M. 118. | Spec. Libertatea conştiinţei (s. de conştiinţă) — dreptul cuiva de a-şi alege şi a practica religiunea care-i convins. Libertatea cultului = dreptul, acordat de stat, de a practica orice cult religios. Libertatea comerţului = dreptul de a exercita orice comerţ. Libertatea gândirii = dreptul de a spune s. scrie tot ce gândeşti. Libertatea 'individuală = dreptul de ă nu putea fi arestat şi deţinut decât în virtutea unui mandat judecătoresc. Libertatea întrunirilor = dreptul de a se aduna fără de a cere,, voie dela nimeni. Libertatea învăţământului = dreptul oricui de a-şi alege .şcoala care-i place, de a deschide şi. organiza şcoale particulare s. (la universitate) de a-şi alege cursurile şi de a le face fără controlul nimănui. Libertate:i presei (s. tiparului) — dreptul de a publica fără censură. li arde lui de libertăţile constituţionale (= acordate de constituţie) ? c. PETRESCU, î. II 139. 2". (în opoziţie cu „constrângere11 s. „obligaţie*’) Neatârnare de voinţa altuia (COSTINESCU), voie, liber-a rbirriu. 41= (După fr. en liberte şi prendre la liberie, germ. in rieiheit şi sich die Freiheit neh-men) în libertate loc. adv. = in voie, după bunul plac; a-şi lua libertatea să... = a-şi permite. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. EMINESCU, n. 46. Mi-am luat libertatea să vă scriu. 3". (In opoziţie cu „captivitate**) Starea unei fiinţe libere. A pune în libertate = a da drumul (din temniţă, din colivie, etc.). (Jur.) Libertate provizorie — situaţia celui ce n’a fost încă închis. 4°. (în opoziţie cu „robie**, „sclavie*1 sau „dependenţă") Starea unei persoane de a se bucura de taate drepturile cetăţeneşti şi politice, a unui popor de a dispune cte el în deplina neatârnare, (cf. indgpendenţă), a unei provincii s. a unui oraş de a se cârmei în mod autonom, cf. autonomie. Anul 18Jf8, atât dc priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. c. negruzzi, I 335. Munţii noştri au fost adesea scump asii de libertate. alexandresCU, m. 21. Oraşele ce.-şi dobândiseră... liberţatea- lor..., se oeârmuiau de o magistratură aleasă în fiecare an. BĂLCESCU, M. V. 10. Câmpia Libertăţii (dela Blaj), unde la 3/15 Mai 1848 s’au adunat Românii revoluţionari din Transilvania. || (Impropriu, pop.) Revoluţia dela 1848. La patruzeşopt când a fost libertatea... (Maltezi, în Ialomiţa). graiul I 201, cf. (Teleorman) 142. [PJ'ir. -tăţi. j Şi: (forme regionale şi inculte) libărtăte s. f., libărtâţie s. f., GRAIUL II 205; t libertuşcă s. f. alecsandri, în ghica, s. 82.] — N. după fr. (lat. Iibertas, -ateni). LIBERTIN, -A adj., subst. Libertin. — Nesupus nlciunei discipline, îndeosebi subt raportul conduitei morale, desfrânat, cf. cr a iu. [Abstract: (fr. libertinage) libertinâj (libertinâgiu) s. a. = conduită, purtare de libertin, d e s -f r ă u, desf rânare; crailftc. Cum se împacă acest Cona,chi... cu acea quintesenţă a libcr-tinagiului vulgar t iorga, L. ii 503.] — N. după fr. (lat. libertinus,-a, -um). LIBERTINAJ s. a. v. libertin. UBERTCşcA t S. f. V. libertate, LÎBIciOAR — 177 — LIBOVNIC UBICIOÂR s f. (Omit,) v. lebădă. I-iIMIJlîi; s. a. v. lepedeu. LIBIDINOS, -OAsA adj. Libidineux. — Stăpânit de pofta plăcerilor sensuale, cf. lasciv, rău de carne. Adoptaseră datinile Turcilor şi vieaţa lor libidinoasă şi desfrânată până într’atâta, încât unul din ei se şi turcise chiar, sbiera, P. S. 57. Unde alergi, păpuşicof spurcă puritatea clipei, cu zâmbet libidinos, un băieţandru fardat, c. PEiTRES-CU, c. V. 300. O cucoană libidinoasă. BOTEZ, B. 113. — N. după fr. (lat. libidinosus, -a, -um). UBIDlŢĂ s. f. (Omit.) v. lebădă. IJIîIRŢV s. f. Jeu ne fille. — Fată tânără (Bonţ. tu Someş). paşca, gl. — Cf. libovnic, IjIBdNIC,-Ă adj. v. libovnic. LlBOŞTE s. f. V. iboste. LlBOV t s. m. sing. 1°. Amour, affection. 2°. Passion. 3°. Gaîtâ, bonne humeur, gentillesse. 4°. Charme, attrait. — (Vechiu; în unele regiuni s’a păstrat şi în graiul popular). 1°. Iubire, dragoste, afecţiune, prietenie; t iboste. Şi puse spre mine reu în loc de bine şi uriduri (= uriciuni) dereptu (— pentru) iubirea me (iubovulu mieu HUR., iuboste mie COR., In-drăgirea mea dos.), psalt. 235/as, cf. 235/ia, GCR. I 11*. Că de trebuim umil alăltui şi cu alte treabe, eu nevoi strânge pre noi în liubovU. CORESI, EV. 341/» cf. 342/33,35, 396/i, 469. Liubo-vulu dela Dumnezeu iaste..., derep’ce că Dumnezeu iubovu iaste. id. ib. 469/s-w. Scrie Domniia mea... multă sănătate cu libov trimăs dur,iilor-voastre (a. 1629). iorga, d. b. i 44. Iară de se va cutremura pământul amiiazăze, între împăraţi va fi pace şi liubov. paraclis (1639), 257. Şiapte roade rodeaşte duhul svânt...: liubovul, bucuriia. pacea... (Iaşi, a. 1644). BV. I 149/s», cf. 122/17, GCR. I 48/», 224, VARLAAM, C. 33, 205. Având foarte intru Hristos libovu înde ei. DOSOFTEIU, V. S. 11/s. Pentru Ubovul ce am avut cătră Dumnezeu an dat şi au miluit sfintele mănăstiri şi biserici (a. 1692). uricariul, xxiii 187/e. Să iubim unul pre altul, că libovulu este tuturor bu-netăţilor rădecină. MAG. ist. IV 340/i. Iubiţi cu veşnic libov pe cel de sus. i. VĂCĂRESCU, P. 368A. Rea Silvia, vestala, pe Romulus l-a născut... Rod de libov fără lege (tip. lele). V. pogor, CONV. LIT. V 291. Să trăiască nănaşu', Pentru dânsu-i libovu’ ; Să trăiască nănaşa, Pentru dânsa-i dragostea, reteganul, tr. 178. (Uneori în legătură cu iubire şi iboste). Mare liubov şi iubire de oameni, varlaam, c. I8/2. Dragostea înnoindu-şi, liubovul şi ibostele îşi adevereşte, cantemir, ist. 264. Ascultând grăind pe Neron plin de liubov şi iubire... KONAKI, P. 283. 4ţ Pentru (şi pre) lihovull cuiva = de dragul cuiva, din considerare, grijă s. devotament pentru cineva. Mărgând în Damasc pentru libo-vulti, lui Hristos. DOSOFTEIU, V. s. 44/c. Şi era într’o Miercuri în post, şi au mâncat toţi came pentru libovul împăratului creştinesc. LET. II 352. Vă rog şi poftesc pre libovul dumneavoastră să nu ţineţi minte aceste cuvinte ale mele numai într’acest ceas. (Bucureşti, 1746), ap. TDRG. 2°. Pasiune, înflăcărare, înfocare. Liu-bovulM milei lui ce are cătră oameni, varlaam, C. 11, cf. I8/2. Dragostea prea mare şi liubovul carile peste hotare treace, de prea mică pricină mari. presupusuri îşi face, precum maicele cătră fiii săi aeavea dovadă sânt. CANTEMIR, IST. 261, cf. 264. Acei copaci... marturi... De desmierdări, de voroave, de libov şi de iubire. KONAKI, p. 102, cf. 283. | S p e c. Pornire firească, instinctivă. Se naşte o al treile iubire, Ce este acea din sânge, de copii, de moştenire. Paseri, dobitoace, toate de acest libov pornite. Cătră zămisliri şi creşteri se văd din fire silite, id. ib. 295. 3". Atitudine s. purtare care place şi încântă, voie bună, jovialitate, afabilitate, amabilitate, gentileţă, curtoazie, priete-ş u g. [Italienii] de ospeaţe la casele lor, nemă-reţi cu mare voia şi libov priimăscu. LET. 1 9/3S. Petrecând toată domnia cu libov şi cu zeefeturi şi cu plimbări, ib. III 174/e. Sultanul MehmeA, îl primi eu libov. E. VĂCĂRESCUL, IST. 266/.,. 4°. Putere de a încânta, farmec, har. Biruia pre alalţi nu numai cu postul şi priveghiarea şi rugile, ce şi cu de toată mintea cea de smerenie şi libovU. dosofteiu, v. s. 23. Curata frumu-seaţe cea feciorească iaste mai cu libov şi mai por-nitoare spre dragos/te decât cea dintâi frumuseaţe s bărbătească (a. 1773). GCR. II 91/u. Acel libov tainic şi foarte puternic asupra unei inimi care urmează glasului naturii, nu-i este cunoscut, marcovici, d. 161. Doao merişoare la piept ard cu libov mare. barac, A. 19. Libov = lipiciu (se găseşte întrebuinţat mai des în descântece). RĂ-dulescu-codin. [Şi iubov t s. m. sing., liubov t s. m. sing. j Verb: libovi vb. IV8 (învechit şi păstrat mai mult în poezia pop.) = a petrece cu chef (şez. i 10 7/23) şi cu voie bună, a trai din plin, a se bucura de plăcerile vieţii, a se veseli, a-şi petrece după plac (viciu, s. gl., cf. ion cr. v 62), a face chef şi voie bună (dela care nu lipseşte mâncarea şi băutura vasiliu, c.), a se desfăta: a faee dragoste, a se iubi cu cineva. (Intrans.) Dragostele dmtr’alt sat Ca pita de cumpărat :... O mănânci, Dar nu te saturi. Dragostea din satul tău E mai bună, fătul meu, Cât trăieşti Tot liboveşti... Tot lângă drăguţă eşti. JARNlK-BÂR-seanu, d. 80. [Lupul] Cât trăieşte, Liboveşte, Câte un coteţ că izbeşte, Câte-o gâxcă jumuleşte. MAT. FOLC. 76. El, banii că-i număra, In sama mâni-sa-i da. Na, maică, şî liboveşti Şi-şi di mini gândeşti. vasiliu, c. 65, cf. 32. La masă de os de peşte, Bea Novac şi liboveşte, Numa Oruia-i supărat, Nebăut şi nemâncat. ŞEZ. I 107/28, cf. II 9/33, III 156, Vţl 126, XIII 213, REV. CRIT. II 265, VASILIU, C. 79, 61. (R e f 1.) Pe vremea aceasta se libovea şi craiul Ladislav IV cu Românele din Ţara Ungurească, şincai, HR. I 284/so. Vedem că binevoiţi Şi cu toţi vă liboviţi [stând la masă], MARIAN, NU. 543. Merg fetele'n şezătoare. Toate beu, se libovese. Numai fiica gazdei Nici nu bea, nici nu mănâncă, şez. i 8/17. Căţelul s’a libovit Singur în casă (mâncând). PRECUP, P, 49; — (cu adjectivul) libovit,-ă = cu voie bună, bine dispus, vesel. Ce folos de tine, dragă, Că eşti albă şi spălată Şi trăieşti tot supărată, Că io-s negru şi urît Şi trăiesc tot libovit ! jarnIk-BÂRSEANU, D. 375.] — Din paleosl. ljubovi „iubire“ (bulg. libov. Ijubov, cf. rus. Ijubovatî-sja „a se desfăta"). Cf. iboste, (1)ibovnic. LIBOVÎ vb. IV* v. libov. IJBOVNIC, -A t subst., adj. I 1°. Amî(e) intime. 2. A‘mant(e). II 1°. Amateur de. 2". Aifnable. I. t Subst. 1°. Prieten(ă), amic(ă). Când faci prânz sau cină, nu chema Imbovnicii tăi, nici rudele tale, nici vecinii bogaţi..., ce... rnişeii, neputincioşii... .CORESI, EV. 419A», cf. 327/it,», 340/33, 341/31,32, 437/9. 2°. Ibovnic(ă). Învăpăiatul liubocnic. BELDIMAN, Dicţionarul limbii române. 2. XII.1944. II. 11. 12. LÎBR — 178 — LÎCĂUI .N. P. i 108. A putut mântui de acea lovire pe liu-bovnica lui. id. ib. 125, cf. 141. Astor... libovnicul naiadei aceştiia. id. ib. 82, cf. 73. Pohta ce silnică a tinerilor libovnici au privit, i. beldiman în CAT. MAN. I 285. II. Adj. 1°. (Construit cu prep. la) Iubitor, a mat oj* de... L ibovnic era la băuturi şi la alergături de cai. let. ii 16/», cf. I 9/»a. 2°. Vrednic de iubit, amabil, prietenos. Şi eta şi om libovnic, ospătător. LET. ii 426/e. Sânt toţi ca unul, libovnici şi viteaji buni. ALEXANDRIA, 73. Era muiere de-ale noastre de Rumân, era cu tragere de inimă şi libovnică cu toată lumea. CONV. LIT. XXXVI 547. [Şi: t liubâvnic, -ă subst., . 1°. Mincelle, Feu follet. 2°. Fer JuUvmt, lampyrc (Lampyrus noctiluca). 1°. Ceea ce licăreşte, licuriş, licăr ie. Vezi licuriciul ăla de foc colo?... Du-te de ia niţel, să-l facem şi noi. RĂDULESCU-CODIN, î. 266, ef. 348. | Spec. Flacără, de obiceiu fosforescentă şi câteodată rătăcitoare, care se aprinde, în scânteiere uşoara, pe bălţi şi deasupra unor putregaiuri, flăeăraie (2°), licări ş, licuriş. DICŢ. || P. ext. Ceea ce abia se zăreşte, are proporţii atât de mici, încât abia bagi de seamă. Sapi câte trei-patru stânjeni şi abia dai de câte un licurici [=o şuviţă, un şuviţei] de apă. şez. în 102/io. Fă, Doamne, zilele mici Şi nopţile licurici [= clipită], ib. 140. 2°. (Entom.) Insectă coleopteră care răspândeşte în întunerec o lumină fosforescentă, particularitate mai desvoltată la femelă, care prin această lumină chiamă pe mascul. Se mai numeşte: f ă -clieş, tânăr aş, focul-lui-Dumnezeu, gândac scânteios, lumină-de-pădure, scâ nteijuţă, steluţă, vierme lucitor, v i e r m u ş o r. MARIAN, INS. 44-45, 572, LEON, MED. 265, PĂCALĂ, M. R. 33, DR. IV 737, SIMIO-nescu, F. R. 294. Seăntcicle strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, III 20/». Când du pil, ploaie licuricii străhu'esc şi sboară prin aer, este semn că se va însenina, pamfile, văzd. 110, cf. S. T. 76. I (Ca termen de argot) Lampă de buzunar. GR. s. vii 118. [în jocurile de copii, prin Banat, şl cu funcţiune predicativă: Asta-i barbă barbură, AstObi gură bucură..., Aştia-s ochi licurici... LIUBA-IANA, M. 30.]' — Derivat din licări (licuri), cu suf. -iciu (ca !n tremurieiu, pituliciu, sgriburiciu, etc.) Legătura cu alb. lakuriq (i nat tis) „liliac" (cf. dr. iv 737) e problematică. LICURtN s. m. (Comerţ) Muge (sale et fume). — (în Ţara veche). Chefal sărat şi afumat. F. R. ATILA, P. 380. cf. ANTIPA, F. I. 76, H. IV 85. [deurini jupuiţi, swrdele mul-ate în untdelemn. FI-LIMON, C. II 335. Chiupurile cu marinate şi li-cor ini. c. NEGRUZZI, III 56/». O porţie de licorin svântat. ALECSANDRI, T. 751. [Şi: licorin s. m.] — Din n.-grec. Xvy.oqqivi, idem. LICVI- v. lichi-IJCVOĂRE s. f. v. lichior. LÎE (Numai în poezia pop., în rimă) Partea finală, adesea repetată, a lui ciocârlie (iar subt forma lia a formei articulate ciocârlia). Lie, Lie, Ciocârlie, Că la nunta noastră joacă Sfânta poamă busuiocă. PAMFILE, c. 33. Haaaii..., lia-a lia-ciocârlia. id. J. 1ÎB s. f. = iie1 (numai la plur. în asonanţă cu b ă c ă 1 i i, în următoarea ghicitoare) Am o vacă rostopască Pe la Iii, băcălii (cf. Pe la ii Cu băcălii GOROVEI, c. 311), Pi la şălii cu dârjăli, Pi la nări, lumânări [= puşca]. MAT. FOLC. 1214. MED s. a. Chanson. — (Germanism neasimilat încă limbii, care e întrebuinţat însă din ce în ce miai des în cercurile muzicale) Compoziţie muzicală făcută pentru textul unei poezii (scurte), c iâ n t e c. Dănuţ urca scara fredonând un lied. I. teodoreanu, M. II 141. Muzică vocală: lieduri. UNIVERSUL 8. XII. 19S3 (Program de radio). [Plur. lieduri. ] Pronunţat lid.] — N. din gem. lied, UFĂt vb. IVa v. lifui. LIFKR vb. Ia. Fournir. — (Germanism învechit în Transilv.) A furnisa. DICŢ. [Derivat: (germ. Lţeferant) liferânt (s. liverânt) ;-ă subst. = furnisor. stamati .d., DICŢ., spec. (Bas.) liverânt = negustor de cai, geambaş. dr. v 208. — N. din germ. Iiefern, idem. LIFERÂNT s. m. v. lifera. LIFT s. m. = left (3"), întrebuinţat şi ca plur. tant.: Uf ţi. H. VI 97, 200, XVI 407. LIFT s. a. Ascenseur, lift.— Ascensor. Trei camere mari..., lift, calorifer. UNIVERSUL 24. iii. 1934 (Mica publicitate). [Plur. lifturi. | Derivat: (rar; fr. lifti-er) liftier s. m. (pronunţ. -ti-er) = conducător de ascensor. NOM. prof. 7.] — N. din engl. lift, probabil prin mijlocire franceză (lift) s. germană (Lift). LIFTĂ s. f. 1°. Lithuanie. 2°. Lithuanien. 3°. (En terme de rnepris) Homme sans foi et sans honneur, race m4cr6awte, etranger. 1°. (In limba veche n. propriu) Lituania. Ţara leşască..., având... despre răsărit Litva şi ţara Ma-ZOviei. SIMION DASC. ap. TDRG., Cf. şi NECULCE, CR. I 174. 2°. f Locuitor (de origine) din Litvania (până în sec. al XlV-lea idolatri, mai târziu catolici. Cf. TDRG., ŞĂINEANtr, D. u.). 3°. P. ext. Calificativ dispreţuitor dat de către Românii ortodocşi popoarelor păgâne s. de altă log'.', cf. păgân (Com. a. tomiac, Straja), 1 e -t i n, 1 i m b o a t ă; p. ext., unor popoare străine, neprietene, gintă rea (Com. A. TOMIAC, Straja, herz.-gher, M. vii 14) ; p. e x t. străin, venetic (costinescu). Auzit-aţi acolo lifta ('ea păgână! negruzzi, I 170. Săriţi cy, toţii pe liftele trufaşe, alecsandri, p. iii 202, cf. P. p. 138, 212. Cazaci, căpcâni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici. CREANGĂ, p. 117. Ţară urgisită de lit-vele străine, sbiera, f. 273. Eu rămân să mor pe-aici cu liftele păgâne. COŞBUC, B. 53. Ungur, Tătar, Polac, Neamţ, Turc, Muscal şi alelalte lifte. Ap. DDRF. Ce litfă de oameni, ai văzut, soro. contemporanul, v, voi. i 107. Pân Bucureşti c’am trecut, Multe lifte c’am văzut. şez. viii 105. 4°. Calificativ dat unei vietăţi grozave. Sf. Oheor-ghe avu a se, lupta ou un asemenea balaur, izbăvind de moarte pe fata... ce sortii o destinase a fi LîFTAIU — 183 — LIGHIAN prada acestei urîte lifte. ŞEZ. I 244, cf. şi 156. [Se zice şi despre o fiinţă de sex masculin o liftă. | Şi: litvă s. f.; — litfă s. f.; (ad 3°) litovă s. f. = bidigânie, dihanie, reteganul, ap. densusianu, iŢ. H. 288. Numa ’n ciocul bărboi mele A puiat o năpârcă-re. Când litova flămânzeşte, Scoate coada, mă loveşte, ib. Derivat: litfeân (lit-vean, litean) s. m. = locuitor din Litvania; străin (păgân). Liteanu-i om viclean. ZANNE, P. VI 186;— litovân s. m. = liftă (3°). Nuna şui de litovan Acela-i hoherul meu, Şi cuscrii de lipovan Sunt cătanc la pierzare, Şi-o J>ute de vin roşu Ăla-i sângele meu. DENSUSIANU, Ţ. H. 289.] — Din slav. Iitva, „Litvauia“- LIFTAiC s. m. v. liştai. UFTERfE s. f. = lefterie. şez. xix 11, zanne, p. v 378, com. MARIAN. LIFTIER s. m. v. lift.3 LIFtIncA s. f. v. lectică. LIFTlRlE s. f. v. lefterie. LIFUl vb. IVa. titre fridnd. Hanger par govr-mandise. — (Ban.) A lingări, a alege mâncarea, a gusta'din toate mâncările (Com. LIUBA, H. XVIII 175), a li Căi (2°). Copiii după ce se satură, încep a lifui. Com. LIUBA. [Şl: lifuri t vb. IV*. Lifuresc. ANON. CAR.; lifăi vb. IV» CADE. j) Derivate: (Post verbal) lifuri (lişuri) s. f. plur. = mâncări alese, delicatese. Mâncă ce-ţi dau eu, nu imbla după lişuri (ori Uf uri). H. XVIII 175; lifurâiu (liforony anon. car.) s. m. = piciu, ţine, băietan, băieţuş, (in-sens peiorativ) secătură, ce-bală, oşiştie (CIAUŞANU, V.) ticălos, păcătos, de nicio treabă, prost (de neam). (DUMITRAŞCU, STR. 27).] tlFURI s. f. plur. ) LIFURf t vb. IV» i v. lifui. IJFÎ ROIl s. m. J liG s. f. Ligue. — Uniuna, asociaţie s. coaliţie de state, oraşe, societăţi s. indivizi, constituită in vederea unui ţel comun (Cf. STAMATl), cf. a-lianţă, confederaţiune. O ligă se făcu pentru a împiedeca ridicarea din nou a partidei învinse a Cupăreştilor şi Cantimireştilor. IORGA, L. I 331. Liga culturală. Liga, (s. societatea) naţiunilor. [Plur. ligi.] — N. după fr. «it. liga din lat. ligo, -are „a lega“). LIGAMENT s. a. (Anat.) Ligament. —■ Făşie de fibre, care leagă oasele unul de altul şi ţine viscerele la locul lor. [Adjectiv: (fr. ligamen-teux) ligamentos, -oâsă (Anat.) = de ligament, privitor la ligamente.] — N. după fr. (lat. ligamentum). Cf. dubletul 1 e g ă m â n t. UCâAMENTds, -OAsA adj. v. ligament. UCtATCrA s. f. Lisature. 1". (Chirurg.) Fir (de metal, mătase, etc.) cu care se leagă un vas ; faşă cu care se leagă braţul (piciorul, etc.) deasupra locului unde se deschide o vână. 2°. (Tipogr.) Caracter s. semn care împreună două s. mai multe litere, cf. molin, v. t. 41- — N. după fr. (lat, ligatura-»m). Cf. dubletul 1 e g ă t u r ă. LIGAv, -A adj. 1°. Dâlieat sur la boisson (en parlant du betail). 2°. DtXxcat, difficille (pour la nour-riture) ; petite bouehe. 3°. Delicat, exigeant. 1°. (Munt., despre vite) Cărei abia se îndură să bea de undeva apă, iar după ce a pus botul în apă, strecoară apa printre dinţi (parc’ar avea gunoaie) câte un sfert de ceas (Teleorman, ION cr. VIII 87), care se îmbală când bea. 2°. P. ext. (Ban., Munt., despre oameni şi despre, vite, în opoziţie cu mJncăcios s. h ă - I o s) Fără poftă şi alegător la mâncare şi băutură ; care mănâncă puţin şi nu-i prieşte ee a mâncat, cf. lingav2. BOOEANU, GL., PAŞCA, GL.‘, vÂrcol, v., („dacă mănâncă sau bea..., parcă înghite doctorii1') ION CR. VIII 87, com. petrovici. Boul cel de om e rim± slab ca cel de breazdă, fiindcă e ligăv la rnoni'ire. Com. liuba. | P. e x t. Cumpătat la mâncare! s. băutură, sârmos. ciauşanu, v. 3ff. P. ext. Gingaş, răsfăţat, pretenţios, dificil. (ciauşanu, . V.), lingav1. Ligav = delicatus. ANON. car. Obosiţi, adormiseră pe sală imediat. Mai ales nea Florea, că numai ligav nu e la somn. IOVESCU, N. 184. [Accentuat şi ligav. | Şi: (Ban.) Iigăv,-ă = care alege bucatele, căruia nu-i plac bucatele (nova-covici, c. B. 12, com. liuşa, coca), alegător (la mâncare). || Derivate: ligăvos,-oâsă adj. (Despre cal) care alege mâncarea, nutreţul., DR. v 207; — ligăvl vb. IV*. refl. = a căpăta o indigestie, a i se apleca (I 3°) cuiva (Fă-dirnac, în Ban.) Com. LACEA.] — Din bulg. ligavu „băloş“. A. SCRIBAN.' LiGAv,-A adj. MGAvl vb. IV» LIGAvdS, -oAsA adj. LIGHENAş s. a. V. lighian2. LIGHIÂN s. a. v. lighioană. LIGHIAN s. a. 1°. Cuvette. 2°. Plat ă barbe. — (în Ţara veche). 1°. Vas (de porţelan, metal, etc.) puţin adânc, cu margini largi, pentru spălatul mânilor, feţei, etc. şi căruia i se dau câteodată şi alte întrebuinţări, cf. tava (herz.-gher., m. vii 9), s t r a c h i n ă, 1 a-votr. Ijeţilh | en=pelvis. anon. car. Apă cerşit ei, şi lapte i-au dat întru leghen. biblia (1688) 177i. Un leghin (Xexâvri) plin de apă. ib. 178,. Bagă apă in leghin şi mergi de spală picioarele oaspclui (ca. 1705). GCR. I 352/i». Lighia.'i cu ibric de argint. LET. II 220/i, cf. URICARIUL, X 254/27. Ibriq cu lighin (ti. 1777). IORGA, s. D. VI 107. Un lighian de spălat picioarele, de aur. hErodot, 43. Obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighian de alamă lovit ca un tamtam chinezesc de doamna Cuen’m. ghica, s. 74. Ciocnetul lighea-nelor şi. scrâşnitul scaunelor, c. PETRESCU, C. V. 45. Un lighian de lut cu ibric. CREANGĂ, A. 134, cf. PAMFILE, I. C. 408. Lighian dinainte-i punea, Domnul Ştefan se spăla. PĂSCULESCU, L. P. 235. II P. e x t. Conţinutul unui lighian. Slujnica... varsă un lighian cu apă murdară peste uluci în gră-, dină la mine. BRĂTESCU-VOINEŞTI, l. D. 250. 2°. Farfurioară întrebuinţată de bărbieri la săpunitul muşteriilor. [Plur. -ghene, (rar) -gheane şi -ghinuri. [ Şi: leghiân, Ieghent, leghinf, lighînt s. a. || Diminutiv: lighcnâş s. a. = lighian mie (costinescu), spec. întrebuinţat la ras (săpunit). [ Verb. (rar) : lighini IV». refl. = a se spăla şi găti întruna (Teleorman), ion cr. viii 87.] — I)in turc. ligen (>alb. legen, n.-grec. Xsyevi, bulg. legenu, sârb, ledjen), idem. v. ligav. LIGHIN — 184 — LIHĂI LIGHlN t s. a. V. lighian2. LIGHlNT s. m. (Mit. pop.) Nume dat unor fiinţe mitologice. Şi-o făcut Sfăntu Vasile O arie mare... în zăliştea vântului Şi-o scos doisprezece lighinţi Ca focul de iuţi. Cu căpiţele treiera, Cu nările vântura, Cu cozile felesuia, Cu urechile în sad punea (Balcani, în Neamţ). mat. folc. 1470 2/*. lighin! vb. IV8 v. lighian LIGHIOANĂ s. f. 1°. Animal (immonde). 2°. Bâte (en parlant de l’homme). 1“. (Uneori complinit prin „sălbatic", „spurcat1*, etc.) Animal; (mai ales) animal sălbatic (cf. fiară, dihanie, bală), monstruos (pontbriant), necurat (de ex. corbul), tjcârbos (de ex. reptilele) sau vătămător (de ex. păduchii s. alte insecte, cf. herz.-gher., m. vii 11); insectă, gâză (m, ales vătămătoare) ; spec. (mai ales la plur.) vietăţi ce trăiesc po lângă casă (câne, pisică, cf. jiganie, jigodie); (în Oltenia mai ales) pasări de curte CADE, CIAUŞANU), orătănii, gobă i. Toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Câine sadea îmi zice. alexandrescu, m. 322, înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amesteca în traiul... lighioanelor sălbatice, odobescu, iii 38/4. A.u să fure şi din ta!nul lighioanelor (= orătăniilor, pasărilor). ,D. STĂNOIU, C. I. 62. Nu e nicio brânză de făcut cu lighioanele astea (= cu racii), id. ib. 82.'Numai, dc n’ar fi avut puful niscai lighioane (= păduchi), id. ib. 136. Chiar in timpul acela, Ughioni de acest fel (= ploşniţe) mergeau... domol, iovescu, N. 64. în ţările înapoiate, miliarde de Ughioni spurcate se ascund şi se înfig în holde. cuv. mold., 20 Oct. 192D. Se luptă cu toate lighioanele pădurilor. ISPIRESCU, U. 32 (cf. id. L. 7). Corb, pasere neagră, Lighioană ’ntreagă. MAT. FOLC. 179. Mama... îngreunată, să nu se uite hulpav la vreo lighioană, şez. VI 44. S’au fost umplut... cu lighioanele câmpuri întregi. ION CR. I 5. înainte-i, un cârd Cu limba lor înşdală. dcsofteiu, ps. 21. Despre a cărora lăcomie... nu-i cu putinţă să povestească limba omenească. CREANGĂ, P. 94. # Toată paserea pe limba ei piere = vorba nechibzuită poate avea cele mai grave urmări, ca la pasări, pe care le trădează glasul. Cf. :on CR. IV 23,' cf. C. NE-GRUZZI, I 247, ODOBESCU, III 10/27, CREANGĂ, p. 24. Limba dulce mult aduce = cu vorba dulce izbuteşti multe. Cf. ion CR. IV 23. Dulce la limbă, amar la inimă, se zice despre cele ce la început ni se par plăcute, iar la urmă ne adue necazuri. zanne, P. iii; 539. f Din limbă = cu gura (proprie). Pre sineşi se. fericiia fată, ce nu den limbă grăiia, ce duhul sfânt ce deştinsease spr’însa. coresi, ev. 497/i. (A lăsa) cu limbă de moarte = a-şl arăta (înainte de moarte) ultima dorinţă. Harta testamentului, adecă carte cu limbă de moarte, dosofteiu, V. s. 65. Când s’au săvârşit, au lăsat cu limbă de moarte... uricariul, xxv 70/ia, Cf. ŞINCAI, hr. II 156/h, BARAC, T. B. 76, ALECSANDRI, T. 829, 900, ODOBESCU, I 498/.,, CREANGĂ, P. l~j. MARIAN, IN. 20. Tată-SU CU limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ŞEZ. Vii 50. (Neobişnuit) A lua limbă = a lua cuvântul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbăf... aducând vorba cam aşa... DELAVRANCEA, S. 83. 3°. (Mai ales Mii., în limba veche şi literar im arhaism, în legătură cu verbele a da. a lua. a prinde). I n f or m a ţ i u n e (asupra intenţiuntfor tactice ale duşmanului), r elaţlune, veste, ştire. (Cf. şl fr. prendre langue avec qqn.). Având Ştefan Vodă ştire şi prinzând limba... a aprins 'târgul. simion dasc., let. 47/i2. Alt trimes pir Sfirslci... să prindă limbă. M. COSTIN, ap. GÂDKl. Eşind Turculeţ... la Ştefăn-eşU... să ia limbă... LET. II 263/s0. Să prinză şi păgânii limbă. Că tu. Doamnei, nu ne eşti cu scârbă. DOSOFTEIU, PS., ap. TDRG. Paşa au; chei,iat pre Buhuş şi pre Cantemir şi i-au trimes să ieie limbă, neculce, or. i 60. Vom putea să avem şi limbă de mişcările lui. Bălcescu, M. v. 149, cf. ib. 156. Ştefan... prinzând limbă denf re starea lagărului lui • Ma-tias... ispirescu. conv. lit. xii 174. A da limbă LIMBĂ — 189 — LIMB prin ţară (cf. a da sfară) = a face cunoscut, a da de vefţte. DDRF. || P. ext. t Informator, cercetaş, spion, iscoadă (DDRF) ; spec. prizonier luat din rândurile duşmanilor şi întrebuinţat ca informator asupra situaţiei dela ei. TDRG. Aducea Tătarii şi limbi carii spunea... M. COSTIN, ap. gÂdei. Nice altă limbă au putut lua, făr de un Turc rănit rău. id. ib. într’aoea si i-au adus limbă straja lui şese Leşi. let. i 137. Au spus limba că sâni cu Constantin Vodă 5000 de Cazaci, ib. 350/» Au mărturisit din Tătarii cei prinşi de [= ca, drept] limbă. ib. ii 121/». 4°. P. ext. Mijlocul omului de a exprima prin sunete articulate, prin cuvinte şi prin propoziţiuni ideile şi simţirile sale; spec. (Filol.) sistemul fonologie, lexical şi gramatical, unitar şi complet, propriu unei întregi comunităţi linguistice (in opoziţie cu „vorbirea", care e aplicarea individuală a acestui sistem), idiomul, graiul naţional, vorbit s. scris de un popor s. de o naţiune; p. restr. limbajul convenţional întrebuinţat în anumite împrejurări de anumite grupuri sociale. (După natura, rolul şi extensiunea limbilor, deosebim :) Limbi moarte, care nu se mai întrebuinţează, sau se întrebuinţează numai în scris de cei iniţiaţi (m. ales latina şi greaca), în opoziţie cu limbi moderne s. vii, vorbite încă ; limbă com.ună = graiul mai mult sau mai puţin unitar, primit ca normă de diferitele pături sociale ale unei naţiuni şl lipsit de particularităţi dialectale; limba maternă: deprinsă din copilărie dela mamă; (după fr. langues sosurs) limbi surori, care derivă de-a-dreptul din aceeaşi limbă ; limba naţională (în opoziţie cu cele străine): vorbită şi scrisă de populaţia dominantă a unui Stat, servind ca mijloc oficial de înţelegere între cetăţeni; limbă mixtă: rezultată din amestecul mai multor limbi; limbă specială: gralu convenţional întrebuinţat (ocazional) de un grup de indivizi s. de o categorie socială (spre a nu fi înţeleşi de alţii), precum: limba păsărească (s. a cârăitorilor) = jargon u 1 întrebuinţat ocazional (le un grup de indivizi ce doresc să nu fie înţeleşi; limbaj stâl-cit întrebuinţat între ei, în glumă, de copii (MARIAN, o. I 414) ; limbă internaţională s. universală — creată în mod artificial spre a sejrvi ca mijloc universal de înţelegere. (După aspectul divers care-l prezintă aceeaşi limbă, distingem:) Limbă curentă: obişnuită în relaţiunile zilnicc dintre oameni; limbă familiară: lipsita de constrângerile gramaticii şi vorbită în familie şi între prieteni intimi; limbă populară (s. vulgară): vorbită de obiceiu de masele populare; limbă literară: întrlsbuinţată în scrierile literarei: limbă cultă: vorbită de clasele intelectuale; limbă poetică: întrebuinţată în scrierile poetice; limbă liturgică (s. bisericească) : întrebuinţată în cărţile de cuprins bisericesc ; limbă veche: totalitatea expresiilor din vremile trecute. Evreiasca limbă grăi. cod. VOR. 30/ia. Limba cea mai subţire şi mai ascuţită de toate limbile, ce să zice, elenească... pravilă (1632), ap. GCR. i 78/,.. L-au izvoditu... din limba latinească pre limba leşească, simion dasc., let., ap. GCR. i 143/». Oameni... pedepsiţi întru a noastră limbă, biblia (1688 ) 4 pr. 44. Multe limbi ştia, elineşte, lătineşte... LET. II 257/24. Limba ţării să grăiască nu ştia. ib. iii 10/:». Uitasem^ că suntem Români şi avem şi noi o limbă. c. negruzzi, i. 3. Prostimea, sau, în limba aristocratică, canalia... ib. 35. Vn pedant... aticismul limbii tale o să-l pună la cântar, eminescu, p. 225. Limba veche şi ’nţe-leaptă. ib. 229. Ameţiţi de limbe moarteConfundam pe bietul dascăl Cu un craiu mâncat de molii. ib. 231. Limba românească nu e numai un yraiu românesc, ci şi o cugetare românească, o formă, un tip naţional al cugetării omeneşti. A.. STERCA-SULUTIU, CONV. LIT. XX 603. Profesor de limbi. Greşeli de limbă. Învaţă uşor limbile. Asta-i limbă chinezească, se zice când cineva vorbeşte neînţeles. ZANNE1, P. VI 54. | Fig. O mulţime de paseri... ţipând pre limba lor. ispirescu, l. 75. || Totalitatea altor mijloace şi procedee decât a sunetelor articulate cu organul nostru fonator, spre a comunica semenilor gândurile şi simţirile omeneşti. Limba semnelor, surdomuţilor, colorilor, florilor, etc. Înţelegi, limba lacrămilor. marcovici, D. 325. Vreau a fi cântată pre limba armoniei, alecsandri, p. ii 113. Se apăra în dulcea limbii a poeziei, odobescu, iii 9/is. 5°. P. ext. (în trecut şi astăzi, rar, ca arhaism ; adesea la plur.) Colectivitate de oameni care vorbesc acelaşi graiu (mai ales străin), care au aceeaşi origine etnică (cf. naţiune, neam, popor) s. aceeaşi credinţă (păgână s. considerată ca păgână), cf. necredincios, păgân (TDRGi. Înveţi de Moisi toţi Iudeii ceia ce sântu întru limbi ('.păgâni N. TEST. (1648) ; qui per gentes sunt), cod. vor. 30/3. Milostenie se făcu întru limba (:ruda BIBLIA 1688) mea. ib. 61/u. Turburară-se limbile (: păgânii dos.), feriră-se împărăţiile, psalt. 89/> Măra (= mâna) de faţa lor limbi (: păgârii HUR. pre păgânii dos.) şi după soarte împărţi lor pământul, ib. 161A. Şi deade lor striiră (= străină) limbă (: ţărâle păgânilor DOS.), ib. 222/7. Sâmt limbi cealea ce n’au leage. cuv. D. BĂTR. II 44. Toate limbile botezaţi. CATECHISM (1607), ap. GCR. I 42/:». în robie,... luaţi de limbi păgâne, cronograf (1650), ap. GCR. I 146/2. Ştiţi, Goţi şi... alţi vecini şi limbi ce era prin pre-giurm siMON dasc., let. 13/u. Toate fcalurile de limbi şi de seminţii au. un lucru grozav şi urgisit, furtuşagul. PRAV. 96. N'a rămas niciun neam, nicio limbă ca să nu citească întru a lor limbă. BIBLIA (1688) 4 pr. 58. Să nu se ferească şi alte limbi şi ţări a se supune Împărăţiei, let. ii 152/m. Fiind arian cu toată limba lui. dosofteiu, V. s. 98 b, In iad vor merge toate limbi păgâne, id. PS. 31. Neamul Dachilor iaste o limbă vrăjmaşă. cantemir, HR. 105/3. Toate limbile varvare zic Perşii cum să fie ale lor. herodot, 5/6. Nu se odihnea Dumnezeu să fie numai la Jidovi buna credinţă, şi celelalte limbi să fie lipsite d-e darul lui. ANTIM, P. 2/w. Răscoale cu Tătarii şi cu Leşii şi cu tâlharii şi cu alte limbi. URICARIUL, V 246/n. O păzii [ţara] de nu o călcă nici o limbă. MAG. IST. iv 329/is. Nu i-au călcat pre dinşii alte limbi străine, bălcescu, m. v. 583. Aştept lim-bele duşmane Care vin din, răsărit, alecsandri, P. II 12. Vn sultan dintre aceia ce domnesc peşti, vreo limbă. EMINESCU, P. 234. Umblând limbi străine prin această ţară a Moldovei... bogdan, c. M. 47. De când o pustiit Moldova limbile păgâne. şez. iii Hl/31. Nm numai creştinilor, ci tuturor iambilor, de acum până’n vecie mila Domnului să fie. şez. viii 45. Neajunsuri... de suferit din partea Ungurilor, precum şi altor limbi, marian, t. 40. Împărate, limbă rea. bArlea, b. i 66. || f Origine, viţă. Multe neamuri de limbi deosebite au fost. cantemir, hr. 6G/29. Limba şi graiul tot unul le-au fost. ib. 74/». || P. ext. C o n -fesiune. îngroparea atât a pravoslavnicilor, cât şi altor limbi. URICARIUL, V 413/^, cf. XX 243. B. P. anal. 1. Tot ceea ce are asemănare formală (mai ales o formă lungăreaţă) s. funcţională cu limba din gura omului şi a animalelor. Spec. (Valea Almăjului-Banat) Un fel de colac împărţit la pomană (arh. folk. iii 150). Limba (de trăsnet s. trăsnetului) — rămăşiţa (m. ales vârful) unei arme vechi de metal pe LÎMfcX — 190 — LIMfcX care ţăranii o descoper uneori în pământ şi pe care o consideră ea osăgeatăde trăsnet (PAMFILE, V. 75, fig. 1), 1| Fig. Limbă de foc (flacără, lumină) = făşia luminoasă (şi mobilă) ce se ridică în sus (ca o săgeată) dintr’un corp care arde; făşia luminoasă (fixă) care se distinge în întunerec şi e produsă de un reflector s. porneşte dela fereastra unei camere luminate. Cu limbi de foc preasfântul duli noao se-au ivit. coresi, ev. 199/st. Etna-ţi părea tot oraşul, limbi de foc se arunca. beldiman, tr. 120. Mii de foourele, Limbi de pară albăstrele. Ard pe lucurile-aceU. ALECSANDRI, P. II 49. O lampă ’ntinde limb'a-vară [de lumină] şi bţire. ElMINESCTJ, P. 91. Limbi de foc ard lumile lui Dumnezeu, coşbuc, F. 141. Limba de lumină se lungeşte ascuţită pâ-mi'n vârful ţilindrului. SADOVEANU, M. 169. 2. Diferite părţi a), mobile s. b). fixe ale unor lucruri s. unelte. a). Partea mobilă de metal, acăţată în fundul clopotului, care, atunci când clopotul se trage, cu ajutorul unei funii, loveşte în pereţii lui, fă-cându-1 să. sune; p. ext. un joc de copii *(MARIAN, IN. 203, ŞEZ. VIII 121, PAMFILE, I 320) ; fig. flecar (pamfile, J.). Limba’n clopot o voiu frânge. ALECSANDRI, P. U 35. Este şi-un şchiop, oare se leagănă în cele două cârje ca o limbă de clopot, c. petrescu, r. dr. 192. | Balanţa ceasornicului. PONTBRIANT. Orologiul... sună... din limba sa de metal. eminescu: N. 37. | Cu ţitul s. condeiul mei iţei a. al mieliţoiu-lui. DAMfi, T. 139, PAMFILE, I. C. 206. Limba lui [a meliţoiului] fiind mai groasă decât a me-liţei, nu curăţă de tot posderia. I. ionesou, C. 155. Lovită mănuşa eu limba frângătoarei... cad jos pusdăriile. BREBENEL, GR. P. | Limba cumpenei = săgeata verticală fixată la mijlocul pârghiei şi care mişcându-se la stânga şi la dreapta arată proporţia dintre greutăţile ce se cântăresc. Cf. PRECUP, P. 15. b). (Dulgh.) Crestătura în formă lungăreaţă din capătul de sus al unui căprior (al casei) care intră şi se fixează în crestătura în formă de „furcă“ a căpriorului cu care se îmbină. PĂCALĂ, M. R. 405. j. Chinga ce fixează doi căpriori încheiaţi, ca să nu se desfacă, pamfile, I. C. 424. | Cepul (8°) dela partea de jos a osiei porţii, care intră în tigaia (s. în jghiabul) de lemn s. de piatră şi face ca poarta să se deschidă şi să se închidă cu uşurinţă. Cf. PĂCALĂ, M. R. 440. | I* i s c u 1 s. splina care se leagă de oplea-nul dinainte al săniei. DAMfi, T. 22. | O parte a căruţei. H. XIV 285. | O parte a plugului, ib. II 300. între fălcele se mişcă la dreapta şi la stânga limba crăcilor, ca să poată lua plugul brazda mai mate sau mai mică, regulându-se cu un cuivi. BREBENEL, GR. P. | (Mor.) O bucată de leann care se vâră în gaura picJtril de moară pentru a o ridica (Com. A. BANCIU, sălişte) ;— f o f e a z a, cupa, săgeata, aripa la moară. HEM. 1669/37. ) Lemnuşul, încordătorul, săgeata fe-restrăului. apolzan, n. 31, pamfile, i. c. 121. | O parte a alergătoarei, cf. răzimătoare, sprijinitoare. DAMfi, T. 141, pamfile, i. C. 263. | Bucata de piele lungă şi îngustă care închide bine deschizătura gheteţi în locul unde se încheie cu şiretul, pamfile, i. C. 360. | Unealta de metal (da os, eic.) care ajută la încălţarea pantofilor, lingură. ] Dintele cataramei. LB. ] (Pese.) Ciocul adus al cârligului la undiţa de pescuit,, cf, ureche, zâmboc. antipa, P. 126, 294, 305, 322. | Făşia, lama de metal (în special partea mal groasă a acesteia) la cuţit '(cf. teodores-cu, p. p, 44), la briceag s. la sabie (pontbriant), cosor (pamfile, i. c. 118), precum şi la coasfi, casmă (DDRF), secere (PAMFILE, A. R. 116, ION CE, iii 22.7 fig, 23 A), secure, etc. Trăgea, gresia cu dreapta pef limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. Ţinând sus eu mâna securile a căror limbă era înfăşurată în sdrenţe. AGÂRBICEANU, L. T. 209, Şterse limba briceagului. C. PETRESCU, C. V. 139. # Nici ca (S. Cât) o limbă de ouţit = nici cât de puţin. ZANNE, P. v 237. | O parte a vioarei (H. II 120, xii- 142, 176) s. a cobzei (ib. 176). 3°. Făşie de loc (de pământ, de pădure; t de marc) lungă şi îngustă, cf. şuşăniţă, curea, aţă, fâştoacă, şurină, şurincă (costinescu, PAMFILE, A. R. 18) ; golf, lagună (DDRF.), liman. Dincoace despre noi se închide cu o limbă de mare. let. i 7/13. Veneţianii eio acei limbi golful, adică limba de Veneţia, m. costin, ap. DDRF. Dela Bogaz iaste o limbă de pământ (= peninsulă?) ci (= ce) intră în Marea. HERODOT, 372. Am mers curmeziş... până supt codru într'o limbă de pădure. URICARIUL, VIII 6/20. O limbă de pământ... unde au găsit mulţime de stridii. DRĂGHICI, R. 90. Un deal ş’o limbă, de pădure (= depărtişor). alecsandri, T. 23, BARONZI, L. I 40, ION CR. II 213. Alteori se alătea pe la o limbă de pădure, sandu-aldea, A. M. 92, Cf. SADOVEANU, SĂM. V 928, AGÂR-BICEANU, LUC. V 380. 4°. (Pese.) Partea aceea a plasei de pescuit s. a vintirului care formează o gură răsfrântă, numită gârliciu, tindă, pridvor (ANTIPA, P. 60, 110 fig. 201, 410). | Deschizătura îngustă, gura, gârliciul lăsat în „gardul-* făcut în gârle (ANTIPA, A. 19, F. R. ATILA, P. 289) cu scopul de a prinde peştele (ANTIPA, P. 591 fig. 323, ib. 645): deschizătura, gura lăsată la „coteţul" de pescuit (ib. 538, 540). 5". (Bot.) (în Dobrogea) Arbust cărnos, din familia eactaceelor, eu flori numeroase, roşii, cultivat ca plantă ornamentală (Phyllocactus Acker-manni). PANŢU, PL. Compuse: limba-apei = broscariţă (Potamogeton na-tans). panţu, PL. limba-bălţilor = limbariţă (Alisma Plantaţia). ib. limba-boului = plantă (H. II 130, 193, iii 226, 306, IV 9, 84, XI 326, XII 113, 216, 237) ierboasă, acoperită cu peri aspri, ţepoşi, cu flori albastre; creşte prin păşuni, pe marginea semănăturilor şi a drumurilor (Anchusa, italica). PANŢU, PL,; — miruţă (Anchusa officinalis). LB., şincai, DR. V 556, DAMfi, T. 186, ŞEZ. XV 57, PĂCALĂ, M. R. 16, panţu, PL. Limba boului — buglossum. anon. CAR.; sică (Statice Gmelinl). Cf. H. iii 116, xii 23, panţu, pl. limba-broaştei = limbariţă (Alisma Plan-tago). PANŢU, PL., DAMfi, T. 189 ; — iarba-broaştelor (Hyărocharis Morsus ranae). PANŢU, PL. limba-buhaiului = o buruiană (nedefinită), h. iii 306. limba-cânelui = a r ă ţ e 1 (LB., PĂCALĂ, M. R. 16), arăriel (Cynoglossum officinale). LB., PANŢU, PL-, cf. H. 14, 481, ŞEZ. xv 57; — m ă -seaua-ciutei (Erplhronium dens caniş). VICIU, GL. Hmba-caprei=o buruiană (nedefinită). H. III 325. Iimba-eăţelei = o buruiană (nedefinită), ib. m 325, XVI 294. limba-cerbului = năvalnic ( Soolopendrium vulgare). LB., ŞINCAI, dr. V 557, H. XVIII 168. limba-cucului = plantă (H. x 150, XVI 287, marian, o. I 43) ierboasă ce creşte prin păşuni şi poieni, (Bucov.) colan. {Transilv.) dragoste (Botrychium Lunaria). panţu, PL; — (în Munţii Apuseni) plantă cu flori de coloare albăs- LIMBĂ — 191 — LIMBÂTJ triu-liliachle, ce creşte prin poietaile şl păşunile din regiunea subalpină (Qent'utna carpatica), panţu, PL. limba-mării = (la Bucureşti) lilicele (Ibcris semperflorens). panţu, pl. ; — (Transilv.) plantă ierboasă, cu flori albe, purpurii şi mai ales violete, de origine din regiunile sudice ale Europei; se cultivă adesea ca plantă decorativă (Ibe-ris umbellata). panţu, pl. Iimba-mielului (s. mieluşelului) = plantă ierboasă, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre s. albe, arăţel, boranţă (Borrago offiemalis). dam®, t. 185, păcală, m. r. 16, BIANU, D. S., cf. şi FILIMON, C. II 640. limba-oii (s. oaiei) = plantă ierboasă, cu flori purpurii, ce creşte prin locuri umede şi mlăştinoase, pălămidă (Crisium comwn,). PANŢU, PL., cf: H. Vil 49, IX 472, x 85; — pătlagină (Plantago major). LB., H. xvm 59, bianu, d. S., ŞEZ. XV 102, DENSUSIANU, Ţ. H.; — (la Câmpina-I’rahova) li m bar iţă (Alisma Plantago). PANŢU, PL. iimba-pasării = plantă (h. ix 472, xvm 302) ierboasă numită şi liliuţă (Ansthericum ra-mosurn). a. borza, bul. grăd. bot. xi 51. limba-peştelui = plantă ierboasă cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, ce ereşto prin fânaţe spinoase şi umede (Statice Limonium). panţu, PL.: — sica (Statice G-melini). ib., şez. XV 122. limba-răţoiului = o plantă (nedefinită) care „se pune la brâu şi e bună de dragoste". ŞEZ. XII 157. limba-şarpelui = plantă ierboasă ce creşte prin locuri umede, prin tufişuri şi păduri (Ophioglos-sum vulgaturn). panţu, pl.; — Stupitul cucului (Cardamine pratensis). panţu, PL., cf. H. XVI 294, DAMfi, T. 185, ŞEZ. XV 57. limba-soacrei = (Bucureşti) broasca (Opun-tia Ficus indica), panţu, pl. limba-şopârlei = Falcaria Rivini. a. arvat, pl. 8. limba-ţigăncii = plantă ierboasă (nedefinită). H. II 125. limba-vaeii = năvalnic (Scolopendrium, vulgare). PANŢU, PL.; LB., H. II 125, IX 481, PAMFILE, s. T. 29,; — numele unui burete (nedefinit). H. X 531. limba-vecinei (s. limbă ■vecină) = năvalnic (Scolopendrium vulgare). PANTU, PL., H. îl 47, X 30, 43, 497, XII 286, 300,' DAM35, T. 186, ION CR. I 8, ŞEZ. XV 57, 92, 142, PAMFILE, S. T. 29. limba-vrăbiei = plantă ierboasă cu tulpina dreaptă ramificată, cu flori mici verzui; creşte pe câmpuri aride (Tfiymelaea Passerina). PANŢU, PL. 6°. (Iht.) O specie de peşte de mare, numit şi cambulă (Pleuronectes flesus). antipa, f. 91. [Genit. -dat. sing. limbii şi (mai rar) limbei, nom. plur. lim-bi şi (rar, de ex. la eminescu) limbe. ] Diminutive: limbiţă s. f. pontbriant; — limbuliţă s. f. TDRG. (Ad II 1°) Mi-a amorţit guriţa, Mi-a degerat limbuliţă. MAT. FOLC. 328; — lintbuşoără s. f. TDRG. = limbă mică; (ad B 2°) săgeata tereziilor la cântar s. cumpănă (costinescu) ; (Bot., ad B 5°) limba cucului (DDRF.) ; limba mării (BARCIANU) ; —limbuţă s. f. LB. — j Augmentati-v e : limbâu s. m. = (ad A II 1") persoană indiscretă, vorbăreaţă, care nu păstrează secretele. DDRF., şez. II 47,/,2; — limboiu s. a. = limbă mare. LM. I Adjective: limbos,-oâsă t (ad A. II 1" Limbos — linguax, facundus, (ung. nydves.) lex. mars. 224, 204. ; limbăreţ,-ă = flecar, limbut. Printre copitele sglobillor mânji... se strecoară pitpalacul limbareţ. ODOBESCU, III 160/». I Verbe: limbă vb. trans. Ia =s (la Poieniţele de sus, jud. Buzău) a. atinge cu limba; a curăţi, a înlătura ceva cu limba. Cu limba v’oiu limba, Cu 'mâna v’oiu depărta, Cu matura v’om mătura. N. G. TISTU, B. 52, cf. GR. S. vi 101; ■— limbul vb. trans. IVa = limbă GR. S. VI 162.]. — Din lat. lingua,-am (cu înţelesul anatomic şi linguistic, având, în latineşte, şi sensul B 3” şi cel de „limba cântarului11; sensul de subt A II 5°, e un decalc după paleosl. jesykti = „graiu“ şi „popor“, ca lat. gcntes, grec. eQvo?, după evre-escul gojim). LIMBÂGIU s. a. v. limbaj. LIMBÂJ s. a. Langage. — (Franţuzism) Limbă, fel de a se exprima. Vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre, ghica, s. (ed. 1884) 119! Nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţii, c. NE-GRUZZI, i 278. Limbagml Muzelor, maiorescu, CR. I 114. Versuri... sub forma limbagiul ui vânăt or esc al muntenilor noştni. ODOBESCU, III 89/7. fl'hir. -bufe. | Şi (după dt. linguaggio): liirîbâgiu s. a. (plur. -bagii).] — N. după fr. LIMBĂR s. a. şi m. 1°. Maladie de la langue, ankyloglosse. 2°. Flutc-uu, plantain d’eau, grcnouil-lett'e, hydroglosse. 1". (Pat.) Numele unui defect la limba copilului, constând în desvoltarea prea mare a „frâului" limbii, care, întinzându-se până la vârful acesteia, face ca ea să nu fie destul de mobilă şi deci copilul să nu poată vorbi, aţă la limbă (BIANU, D. s.) ; boală de limbă (la vite s. la oameni) (com. liuba, herz.-gher., M. vil 12) ; (Oltenia, plur. iimbări) „căţei subt limbă11. VÂRCOL, V.- Foar-fecile să nu le bagi în gură, căci faci limbar. şez. III 47/22. îmbolnăvindu-se vreo oaie de limbar... DAN, P. 263. ] P. ext. O boală infecţioasă de picioare la oi şi la capre, febră aftoasă. herz.-gher., m. vii 12. 2°. (Bot.) Limba-cucului. şez. XV 57. [Şi: limbâre s. f. (cu plur. Iimbări) = boală de limbă s. de gură (Com. • olmajzu, Măgurele) la oameni (H. XIV 113, ion CR. II 273), la vite, Ia pasări, ţignă (rev. chit. iii 159), constând dintr’ o umflătură subt limbă. (LM.) | Derivat: limbâriţă s. f. h. vii 491, marian, na. 305, gorovei, cr. = (ad 1°, Pat.) O boală de limbă. Să nu se lase copiii mici cu piepteni şi cu foarfeci în mână, căci fac limbâriţă. Ap. TDRG. Limbâriţă face găina pe limbă când n’are apă de băut multă vreme. Despre beţivi se zice: de n’or bea intr’o zi rachiu, fac limbâriţă. ŢARA oltului, iii nr. 15-16 ; (ad 2° ; Bot.) Planta (H. XVIII 18) cunoscută şi subt numele de limba-broştei s. limba-oii (Alterna Plantago). polizu, DAM®, T. 189, PANŢU, PL. Limbariţa are frunza mare, creşte laolaltă grămadă şi o niânoă tăt felul de marhă (= vite). T. PAPAHAGI, M.] — Derivat dela limbă, cu suf. -ar (-are). LIMBĂKE s. f. v. limbar. LIMBĂREŢ, -A adj. v. limbă. LIMBÂriţA s. f. v. limbar. LIMrAtâŢI s. f. (plur.). Nations ctrangt'-res, infiddles. — (Vâlcea) Neamuri străine, lifte (de ex. Saşii, Turcii). VÂRCOL, v. 25. — Derivat dela limbă (A II 5°), cu sufixul din păgânătate. Cf. limboatS. LIMBÂU s. m. v. limbă. limbi — 1!)2 limfă LEVIBl vb. IV* v. limpi. UMBlC t s. a. v. alambic. LIMBlST, -A subst. (ş. d.) v. linguist ş. d. LIMBfŢA s. f. v. limbă. LIMBOAtA subst. Etranger, intru», m*icr6nnt.— (Oltenia) Nume dispreţuitor dat străinilor (paşca, gl.), străin (de altă limbă şi confesiune), venetic (ciauşanu, v.), liftă. CADE. [Derivat: limbotenie s. f. = păgân, liftă. Se vor scula limbotenii peste limboienii, şl se va bate crucea dreaptă ou crucea dreaptă. PAMFILE, S. V. 197, ŞEZ. Iii 97.] — Derivat dela limbă (A II 5°), cu suf. -oată l'= -otă). Cf. limbătăţi. UMB611' s. a. 1 , , LIMBtiS,-OAsA adj. / V‘ 1111 LIMBOTENIE s. f. v. limboată. LIMBItil' s. m. (Zoo1., Pat.) Lombrw, ascuns. (Ascaris lombricoides). — Un fel de viermi intestinali (albi, lungi de 12—15 cm.), care trăiesc în intestinele omului (mai ales ale copiilor) şi vitelor şi se elimină, \ii, eu excrementele. LB., BIANU, D. S., H. V 280, VI 215, VII 35, 373, XII 26, XIV 104, 436. Limbrik = lumbricus. ANON. CAE. Supărările de limbrici, piscupescu, o. 226. Bolnavul de limbrici are la început limba albicioasă-gălbuie. GRIGORIU-RIGO, med. I 100. Sunt babe care încântă limbricii şi ou descântece, ib. Limbrici se fac mai mult la mânji; dar câteodată fac şi vitele mari. ib. II 12. Când copiii au limbrici, se tot scarpină în nas. leon, med. 136. Faci limbrici când mănânci prea mulţi popuşai copţi. PAMFILE, B. 42; cf. ŞEZ. IV 122, X 62, 140, XV 58, 103, 151, XIX 142. [| Limbric mare = tenia, cordică, panglică (,Taenia solium). bianu, d. s., herz.-gher., M. vii 12. || Fig. Nume de batjocură ce se dă mai cu seamă băieţilor celor înalţi şi subţiri la trup. Com. s. FL. marian. [D i-minutiv: limbricâţ s. m. LM. I Alte derivate: limbricâr s. a. — un fel de sămânţă care se întrebuinţează în contra limbricilor. Com. s. FL. marian; — limbricâriţă s. f. = (Pat.) boala pricinuită de prezenţa limbricilor în stomacul copiilor. (costinescu) ; p. ext. (Bot.) planta (H. XVI 294, XVII 15) ale cărei seminţe se întrebuinţează ca medicament în contra limbricilor (cf. LB.), lemnul-Maicei-Domnului (Santo-lina chamaecyparissus). panţu, pl. Să bea mintă fiartă ou vin sau limbricâriţă albă. MARIAN, NA. 17; — (neobişnuity limbricos,-oâsă adj. = (mai ales despre copii) suferind de limbrici, cu limbrici, plin de limbrici, marian, pontbriant.] — Din lat. lumbricus,-um, idem. LIMBRICÂR s. a. ) _ .. , . . „ „ ; (Bot.) v. limbric. limbricAriţA s. f. I • LIMBUl vb. IV* 1 „ . . LIMBlXtŢA s. f. f v- m *• UMBIRCş s. a. (Anat.) 1°. Luette. 2°. Aiguille, languette de la balance. 3°. Ardillon de la boucle. 1°. Omuşor, împărătuş, uvula. REV. CRIT. III 159, ciauşanu, gl. (Pentru răspândirea geografică a cuvăntului cf. ALR. I harta 33 şi ALR. II nr. 6929). 2°. P. anal. Partea din mijlocul barei cântarului, care arată echilibrul dintre cele două terezii, limba cântarului, frâncu-candrea, m. 102. 3" Limbuţă dela cataramă. LB. [Şl : (+ linge ; ad 1°) linguruş s. a. dr. IX 434], — Derivat din limbă, cu suf. dim. -uruş. (Asemănarea uvulei cu o limbă mică se găseşte în multe limbi, de ex. sicii, lingucijda, n.-prov. len-gueto, span. lengucta: bulg. egide. rus. jazyHeku. ■pol. jezycsek). LIMBUŞOÂRA s. f. v. limbă. LIMBCt, -A adj. Bavard, blagueur; eloquent. Mauvaise langye. — (In opoziţie eu tăcut) Căruia-i place să vorbească mult (uneori cu răutate despre alţii. LM), guraliv, flecar (LB., COSTINESCU), vorbăreţ (ciauşanu, v., novacoviciu, c. b.) ; (învechit) care vorbeşte cu uşurinţă, elocvenţi. Limbut = linguosus, loquax. anon. CAR. Marcul Antonie limbut (sau bine grăitor) (a. 1802). GCR. ii 197. Bărbatul limbut... se întoarce ca moara în vânt... vorbeşte în vânt. ŢICHINDEAL, F. 184. Limbutul n’are cine să-l asculte, pann, p. V. I 15. D-zcu să mă erte şi pre mine şi pre aceşti vestiţi şi Kmbuţi autori, c. negruzzi, i 61. Se vând cei limbuţi celor tăcuţi, piscupescu, o. 167. Mi-nerv a... vorbi şi ea... cu nişte graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută tele-loaică. ispirescu, U. 8. Muierea limbută la bărbat tăcut, ca toaca la biserică, zanne, p. ii 289. Mai bine cu muta decât cu limbuta, ib. 643. Să n’o descoperi... limbuţilor, sbiera, p. 192/22. H t Clevetitor, vorbitor de rău. Bărbatul limbut (: linguosus; i’homme mSdisant; omul clevetitor biblia 938), nu dercage-se în pământ. PSALT. 292/b. (F i g., despre pasări ciripitoare) Vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, III 77. | (Substantivat) Un limbut... a scos din obiceiurile şi păcatele noastre material pentru două volume, iorga, L. I 218. [Diminutiv: limbuţel,-ţică = cam limbut. Niţa... fiindcă e mai limbuţică, rupe cu tăcerea. JIPESCU, o. 40. | Abstract: limbuţie s. f. = vorbă lungă şi flecară (costinescu), vorbărie, flecărie; (învechit) elocvenţă. Cuvântul al uns-prăzeaeilea care opreaşte Ivnibuţiia, şi o ceartă pentru răotatea şi sminteala ce pricinuiaşte (sec. XVIII). CAT. MAN. i 163/384. Intru înaltă isteţime minţii şi a limbuţiU celî desăvârşite : Kikeron. ib. II 444/wi. Cu ritorieească limbuţie (a. 1773). BV. II 202. Advocaţi... ispitiţi în limbuţie. pravila (1814) 16. Povestirea cea cu multă smerenie şi limbuţie veseleşte pe Leo. beldiman, n. P. ii 32. Prin meşteşugire[a] limbut/ici lor, fac pe prostime a crede, drăghici, R. 182. Limbuţia e mai rea decât beţia, PANN, P. V. I 15. Să punem măriji-nire la limbuţia noastră, c. negruzzi, ii 211. M’ai biruit cu limbuţia ta. ispirescu, L. 292. Bolnavi de limbuţie. vlahuţă, d. 115. Uneori e mai utilă insuportabila limbuţie a Olguţei. I. TEODOREANU, M. II 156. [ V e r b: limbuţi t IV* intrans. =■ a vorbi prea mult, a flecări, a bârfi. DICŢ. Lim-bucziesk = garrio. ANON. car. Asupra mea limbuţia (grec. f}6o/Ja%ovv) cei ce şedea în porţi. biblia (1688), ap. TDRG. Minciuni să nu lim-buţeşti. PANN, P. V. 1 142. — Din lat. vulg. *linguutus,-a,-um (derivat din lingua). LIMBCţA s. f. v. limbă. LIMBUTUL, -ŢlCĂ adj. j UMBtJŢl t vb. IV* 1 v. limbut. IJMBUŢlE s. f. J iImJ'A s. f. (Fiziol.) Lympha. —■ Lichid străveziu, care circulă în corp prin nişte vase numite limfatice. Răspândită pe răni. limfa le ajută să se cicatrizeze. [Familia: (fr. lymphatique) LIMFATIC - 103 — limpede limfatic, -ă adj. = prin care circulă limfa; (despre om) atins de limfatism. O femele limfatică. VLAHUţă, d. 70; — limfatism s. a. (Pat.)= stare patologică produsă de o creştere a limfei şi caracterizată la cel atins de ea prin paloare, moliciune şi lipsă de vlagă.] — N. după fr. (lat. lympha, -am ,,apă“). LIMFATIC,-A adj. UMFATlSM s. a. (I’at.) limfă. LIMIE f s. f. Col de la fourrure. .— Partea blănii care acopere guşa animalelor. Două bl ane ile li inii i de samur (a. 1693). Ap. ŞIO. Piei dc sângeap, de vidră, de guşti, (limii)■ de jder (a. 1875). MON. OF., ap. TDRG. [Accentul?] LIMITĂ vb. Ia (Se) limiter. — Trans. şi refl. A (se) restrânge între limitele unui lucru, a (se) mărgini, a (se) ţărmuri, a (se) hotărnici, a (se) alege (I 2°). [Adjectiv: limitat (cu negativul nelimitat,-» = mărginit, ţărmurit, iii mit a t.) Lista numerilor primi este nelimitată. CLIMESCU, A. 88. Misiunea acestui grup a fost dela început limitată. KI-RIŢESCU, R. 133. Buget limitat. C. PETRESCU, I. II 213. | Abstract; limitare s. f. MAIORESCU, D. III 176, iv 655.] — N. din fr. (lat. limito,-are, idem). LlMITA s. f. Limite. — Linie care separă douti terenuri, două ţări învecinate; p. ext. linia până la care poate ajunge ceva, la care încetează libertatea s. autoritatea cuiva, hotar, graniţă; margine, cf. extremitate. Limitele legăturilor şi a drepturilor ee a avut şi are Statul... URICARIUL, X 369/si. In aceste limite mai modeste... MAIORESCU, cr. ii 197. Peste limita îngăduită de trebuinţele absolute ale populaţiei băştinaşe... BOGDAN, C. M> 116. Limitele acestui drept de judecată, c. giurescu, bul. com. ist. V 48. Totul are o limită, c. PETRESCU, C. V. 133 | Spec. Limita de vârstă = vârsta până la care cineva poate în mod legal ocupa o funcţiune publică. N’a atins limita de vârstă, rebreanu, J. 36. [Familia; (fr. Umitatif) limitativ, -ă adj. = care limitează, care restrânge în anumite limite. Proposiţiune limitativă. MAIORESCU, CR. I 48. Calibrele limitative. ORBONAŞ, mec. 86;— (fr. limitrophe, lat. limitrophun, -a. -um) limitrof,-ă adj. = aşezat aproape de hotarele altui ţinut s. altei ţări, mărginaş, vecin, h o 14 r î ş, hota rnic. Necesitatea de a nu dă... îngrijiri puterilor limitrofe... URICARIUL, X 366/«. Austria şi Transilvania cer mai, ales productele din districtele limitrofe. BOGDAN, C. M. 123. Cele trei judeţe limitrofe, caragiale, m. 271. Atenţiunea popoarelor limitrofe. KIRIŢEsCU, R. I. 42.] —■ N. după fr. (lat. limes,-itis „margine"). Cf. limita. ‘ - i ■,£ LIMITATIV,-A adj. ) LIMITROF, -A adj. j V' ,ml LIMOJDfiRIŢĂ s. f. v. limujder. LIMONÂDA s. f. Limonade. ■— Băutură răcoritoare făcută din zeamă de lămâie, apă şi zahăr. Fugeau de căldură, indreittându-se spre Umonade, oranjade... I. teodoreanu, m. ii 465., Defilau... căldările cu Ummuizile galbene şi roşiii id. ib. II 201. | Spec. Limonadă gazoasă, făcută cu apă îneăreâtă cu acid carbonic. [Plur. -nadeşi-năzi. e. gane, TR. V. II 285. I Şl: (învechit-, ^f. ung. le-monădă) lemoaÂdă s. f. LB., valian. Feliurime de băuturi, cum cnf-ea-, lemonaân. ponciu. .goles- cu, î. 24 ; — (it. limonata) limonâtă s. f. Crtş-măriţă blestemată Ia să-mi dai o Ivnvonată. PAMFILE, C. ţ. 316; — lemonâtă s. f. Răcoreşte-fe c’o lemonată. I. TEODOREANU, M. II 14; — (prin etimologie populară, pe la ţară) luminată s. f. (Broşteni, Suceava), conv. lit. xliv 131, luminat s. a. (Bucov.) JAHRESBER. X 197. | Derivate: (turc. lîmongi ŞIO.) limongiu (stamati, ap. CADE) şi (cf. turc. limonadage) limo-nagiu s. m. = vânzător (ambulant) de limonadă. Limonagii împingeau cărucioarele greoaie, p. constant, R. 81.] — N. după fr. (s. germ. Limonade). LIMONAGlU s. m. LIMONGlU s. m. | v. li limonadă. UMOXll', -tE adj. Citrm, couleur citron. — (în Ţara veche, învechit) Galben ca lămâia. Ciubuce... cu imwmele de cliihlibar lunoniu. FlLlMON, C. I 603. Ce-ai păţit de eşti limonm la faţă? alecsandri, T. 189. — Din turc. limoni, idem. LIMPAt vb. IT LIMPÂU s. m r» 1 r I* v. li: limpi. LIMPEDAt,-A adj. v. limpezi. LfMPEDE adj. I. 1°. (Liquide) Clair, limpide. 2°. (Temps, air) Clair, pur. 3a. Plat, lîsse. 4°. (Voix) Claire. 5°. Clair, net. 6°. Clair, Evident. 7°. (Oeuf) clair. 8°. (Jefinc) strict. II. 1°. (Tirer) a-u clair. 2°. (Parler, penser) elairement. I. Adj. 1°. (în opoziţie cu „turburei", despre lichide, în spec. despre apă, vin, uleiu, p. ext. despre un izvor, râu,‘ rouă, etc., p. anal. despre sticlă, despre ochi) Curat şi străveziu, transparent, pur, clar. Limpede = limpidus. ANON. CAR. Veniţi care-i v’aţi însetoşat la această apă limpede şi spăsitoare. CORESI, EV. 5/23. Vinul... limpede şi frumos la faţă. prav. 1033. Izvor limpede. Fl-ZIOLOGUL (1777), ap. GCR. II 109/2i. Apă limpede (a. 1784). GCIi. ii 134, 254. Doaă păraie deopotrivă limpede, beldiman, n. p. ii 115. Cei mai limpezi şi mai uoigaşi ochi. c. NEGRUZZI, I 310. [Fetele] în fântână au cătat şi pe a sa limpede faţă... au văzut două chipuri strălucind, ALECSANDRI, P. I 44. Apă curgătoare de supt ghiaţă limpede. PISCUPESCU, o. 180. Rouă limpede. A-LECSANDRI, II 70. Lat; mare şi limpede. EMINESCU, N. 6. Ochii... copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit atât de limpede şi senin... EMINESCU, N. 39 Apă limpede cum îi lacrima. CREANGĂ, P. 290. Apă limpede până nu vei vedea, Cea turbure n’o lepăda, zanne, p. i 1C2. | Fig. (Despre vieaţă) Zine... cari duc limpedea lor vieafă în palate de cristal. EMINESCU, N. 47. Vieaţa ta e limpede ca, sticla. C. PETRESCU, c. V. 107. 2°. (Despre cer şi p. ext. despre timp s. ger) Senin, lipsit de nori şi de ceaţă (LB) ; p. ext. (despre lună) clar, strălucitor. Ziua ceq, următoare va fi frumoasă şi limpede, calendariu (1814) 77. Luna limpede înflorea... pe seninul... cerului-, eminescu, N. 28. Când răsărea soarele maro pe un ger limpede, Cănuţă dormea la căldură. caragiale, M. 20. Ceriul era limpede şi luceferii sclipitori râdeau. la stele. CREANGĂ, P. 56. De cu seară vremea fusese limpede, agâr-biceanu, l. t. 237. f A sta în limpede = (despre furtună) a se opri, a se însanina. Dzisei bunei şi stătu în limpdde (: în lin COR., în 1 i r HUR., în 1 i n i ţ’ t e DOS.) şi tăcură undele ei. psalt. 231/s. || Fig. Nepătat, curat (din punct de vedere moral).-/«- care epocă a, vieţii tale ai fost limpede de toată netrebnicia? marcovici, d. 339. Dicţionarul limbii române. 2. XII. 1944. ir. ii. 13, LîMPEGlOît — 194 miPREt 3°. (Despre un teren) Neted, lipsit de copaci, deschis, desfătat; (despre un loc, despre un drum) lipsit de gropi s. de asperităţi, comod, larg, care nu stânjeneşte mişcările, lipsit de piedeci şi greutăţi. Au cerşut partea lor despre Rugăşeşti, fiind câmp limpede. URICARIUL, XXII 113/13. Cănu-ţă s’a aplecat şi d’abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie, caragiale, m. 16. # t A chema la limpede = a provoca la luptă în loc deschis. Căpitanul Evrivat ştiind monoma-hiia, adică a se late singur cu altul, pe trii oameni chemă la limpede şi pe tustrei îi birui, herodot, 341. 4°. (Despre glas, în opoziţie cu „răguşit") Al cărui timbru se distinge bine, clar. LB. 5°. (In opoziţie cu „confuz", „zăpăcit", „încurcat", „greu de înţeles", etc. despre un text, stil, idee, etc.) Lămurit, uşor de înţeles., clar, logic. Cea mai limpede expresie a unor cugetări. MAIORESCU, CR. II 320. Francheţa limpede, ib. III 78. |, P. e x t. (în opoziţiei cu „greoiu", „obtuz", „lipsit de inteligenţă", etc., despre spirit, minte, cap, p. ext. despre om) Oare vede, pricepe şi expune lucrurile clar, lucid, pătrunzător. LB. îmi simţii capul mai limpede, vlahuţă, n. 167. 6°. (în opoziţie cu „îndoios", „nelămurit", despre adevăr, dovadă, etc.) Neîndoios, lămurit, evident, sigur. LB. 7°, S p e c. (Of. şi fr. Oeuf clair) Ou limpede = fără putere de germinare. GOROVEI, CR. 774. La lună nouă nu se pun cloşte la clocit pe ouă, căci cea mai mare parte din ouă vor ieşi limpezi, adică nu vor fecunda>. pamfile, cer. 84. 8°. f (Med,, neobişnuit) Fost limpede = regim strict. Mijloacele cele de alinarea... vărsatului este... curăţenia odăii... şi postul cel limpede şi curat, de apă de băut cu cumpăt—, căldicieă. PISCUPESCU, O. 249. II. Adv. 1°. Fără să se turbure. [Strugurii trebue culeşi pe vreme svântată] ca cu atâta mai limpede să se poată tescui. economia, 162. 2°. (în legătură cu verbele „a vorbi", „a spune", „a vedea", „a dovedi") Clar, limpede, desluşit, apriat. LB. Văzuiu limpede cit, ochii, dosofteiu, v. S. 12. Pierzând limba mai limpede grăia,, ib. 135. Limpede [= corect] ungureşte vorbesc. P. MAIOR, IST. 170. Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu sc turbura, se roşea, caragiale, M. 26. [Şi: (neobişnuit; în vers) limped,-ă. De-un râu limped răcorită, alecsandri, p. p. 165; — lîm-pete (cn rostire dialectală limpiee). Bună apă şî limpice. ARH. FOLK. iii 89. | Diminutiv: limpejor (în Mold. limpegior), -oară adj. ţiplea, p. P. (ad 1°) Apă limpejoară. teodorescu, p. P. 27, PĂSCULESCU, L. P. 8, BÂRLEA, C. P. 151. Parauţu-i limpigior; holercuţa-i limpigioară, HERZ.-gher., M. vii 12. | Alte derivate: limpe-ziu,-îe adj. = (cam, destul de, de obiceiu) limpede; (ad 1°) Cerna grăeşte: Neră limpezie. alecsandri, P. P. 14; — limpeziş s. a. (plur. -zişuri) = apă limpede; suprafaţă limpede, netedă ; loc deschis, desfătat cu vedere largă; senin, lumină transparentă. PORUCIC, T. E. 188, 194. Ele [locurile unde iernează crapii] nu sunt la>. limpeziş sau la adâncimi mari. antipa, p. 560. Ne pomenirăm pe malul lacului. Limpezişul de apă e destul de lat şi pare a fi adânc, ciocârlan, SĂM. III 120. leşiiu la un fel de limpeziş, de unde vedeam bine schitul. D. zamfirescu, ap. TDRG. Nici o umbră nu păta limpezişul cărării, ciocârlan, SĂM- 11 120. Malurile... desfăşurând lanuri de grâu în limpezişul zărilor. VLAHUŢĂ, ap. TDRG.]. , — Din lat. Iimpidus,-a,-um (ca adverb limpide), Idem. Cf. limpezi. I.IMPKGK'ilVOÂRĂ v. limpede. IJMPEGlCNE t S. f. v. limpezi. LIMPEJOR, -OÂRĂ adj. 1 .. , ULmpete adj., adv. / V- Umpede- UMPEZEÂiA s. f. v. limpezi. IJMPEZt vb. IVa 1°. (Se) clari/ier (en parlant d’un liquid'3). 2°. (S’j ticlaircir (en parlant du temps). 3°. (Se) nettoyer. 4°. Sarcler, nettoyer, d^barrasser. 5°. S’eclaircir (en parlant de la voix). 6°. S’eclairoir, s’expliquer. 1°. Trans. şi r e f 1. (în opoziţie cu „a (sei) turibura"; despre lichide şi alte lucruri) A (se) face limpede s. transparent, a (se) curâţi (apa de impurităţi, care se lasă la fundul vasului s. al râului; vinul de drojdia care se lasă la fundul vasului). LB. Limpedzesk = clarifico. anon. car. [Izvorul] cât amu să l-am slei (= oricât l-am slei), atâta amu mai vârtos împlea-se-va şl lim-pezi-se-va. CORESI, EV. 154/n. Farmecul ochilor tăi... limpezesc (vinul din) cupa mea. c. NEGRUZ-zi, 11 47/,,. Apa saltă, clocoteşte, Nici că se mai limpezeşte. ALECSANDRI, p. 11 36. După ce a încetat fierberea, vinul se limpezeşte. 1. ionescu. C. 200. 2°. Trans. şi refl. (Despre cer, vreme, etc.) A se însenina; p. ext. (despre lucruri ce stau la ijiare- distanţă) a (se) arăta mai clar, mai distinct, a (se) lămuri (vederii). Argaţi'4, să fie gata a se apuca de muncă îndată ce vremea se va limpezi. i. ionescu, c. 29. Cele dealuri... se limpezesc, Unind a lor verdeaţă albastrului ceresc. ALE'C-sIandri, p. iii 143. S’a mai limpezit de ceaţă. coşbuc, F. 92. | Fig. [Vremea] limpezeşte, pentru ochii viitori/mei, faptele cu, adevărat demne de laudă, odobescu, ap. DDRF. 3°. Trans. şi refl. (în opoziţie cu „a (se) murdări" şi în corelaţie cu „a săpuni" s. „a leşia") A (se) spăla, a (se) clăti cu apă limpede ceea ce fusese spălat odată cu săpun, leşie, etc., astfel ea să dispară orice urmă de murdărie, cf. clâtâri. Să, se leşieze [polaboacele] ctt leşie de cenuşă sau de var şi să se limpezească cu apă curată. 1. ionescu, c. 194. Faţa albă-şi limpezea, teodo-RE seu, p. p. 450. Mâlu oa să mă mâlească, Apa să mă limpezească. MÂNDRESCU, L. P. 104/2». Să mă speli şi limpezeşti şi pe mine. marian, vr. 105. La apa lui Iordan, Mândru să mă limtpăd, Mândru să mă curăţ. ib. 122. Dumnezeu Scaldă-se, băiază-se, în apă se limpezeşte. GCR. 11 324. Apa să mă limpezească, şez. ii 213, IV 235. A limpezi paharele, rufele, etc. | Fig. A (se) scăpa, a (se) cotorosi de ceva (considerat rău, păgubitor), a (se) desface de o Yrajă. A, se limpezi de datorii. pontbriant. De rău mă spală Şi mă limpezeşte de greşeală, dosofteiu, ps., ap. TDRG. Mă limpezesc de toată ura, de toată făcătura. MARIAN, ÎN. 15. I-o dau dar [coroana], — zise — ... i-o dau ca să mă limpezesc şi de asta. ib. 462. | P. ext. A (se) mântui, a (se) purifica. Petru o’mvăţă să postească neşcâte dzile, să să limpedzască întâiu. dosofteiu, v. s. 253». Cu oloiul de milă pre carii să’ntorc cu căldură, curăţăşti-i, limpedzăşti-i. DIACONovici, ap. GCR. I 242. 4°. Trans. şi refl. A (se) netezi (un teren, prin înlăturarea vegetaţiei nefolositoare s. a obiectelor de deasupra), a (se) curăţi, a (se) 1 i ş t ă v i. Stăpânul vinii (= viei)... vrea să limpezească locul. GCR. II 263. j P. a n a 1. Când se mai limpezea locul de duşmani, ei [oamenii fugiţi la munte] se scoborau la şesuri. bălcescu, M. v. 310. Vor să limpezească Ardealul de toată suflarea ungurească. ibrr-ap. DDRG. 5°. R e f 1. (Despre voce, glas) A se face limpede, MMPEKîdltîKR - mr, — LIMUJDER clar, a se lămuri. Acele mii de glasuri [ale insectelor] se’nalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros, odobescu, iii 19/23. 6°. Trans. şi refl. A (se) clarifica, a (se) desluşi, a (se) explica (ceva încurcat), a (se) lămuri. LB. Un moment, Mihaiu rămase în mijlocul camerei, uitându-se la cei de faţă: într’o1 clipă i se limpeziră lucrurile. D. zamfirescu, R. 11. Declaraţia ministrului a limpezit situaţia. tDrg. [Ind. prez. limpezise; în poezia pop. cu caracter mistic şl limpâd. | Adjective: limpezit (cu negativul nelimpezit), -ă (Ad 1°) Izvoarele curg răcite, Ca cristalul limpezite, barac, ap. GCR. II 176. (P. ana 1.) Noapte cu aerul limpezit de lumina lunei. eminescu. N. 39: (ad 3°) Trebueş-te a fi părul spălat şi fourte bine limpezit de unsoarea capului. PISCUPESCU, O. 316; (ad 6°) Izvodul lefilor... s’a limpezit de cătră boierii rânduiţi. URICARIUL, iii II/28. După moartea lui a rămas o situaţie financiară nelimpezită; —■ (în poezia pop. cu caracter mistic, cf. lat. limpido, -are) Iimpedât, -ă. (Ad 3°). Să-l lăsaţi Curat, limpedat De toate răutăţile. GR. s. VI 80 ; — limpezitor, -toâre = care limpezeşte, curăţă, purifică. (Ad 3°) Tu, apă mare, Cum eşti mândră curgătoare, Să, fii şi limpezitoare. GR. s. VI 153. | Abstracte: limpezire s. f., limpezit s. a. (ad 3'*) Trebue... a să păzi curăţenia... trupului... cu adesea spălarea şi limpezirea lepădăturilor după dânsul, piscu-pescu, o. 159. Limpezitul rufelor; (ad 6°) Ştiinţa limbei.... a contribuit ...întru limpezirea epocei primitive a omenirei; — limpezitură t s. f. LM.; — limpezeâlă s. f. = acţiunea de a liimpezi; starea de a fi limpede; (concretizat) lichidul curat cu care se limpezeşte ceva. (Ad 1°) Ochii şi-au pierdut limpezeala de pre dânşii, calendariu (1814) 180A; (ad 2°) Prea strecurat seninul Frumoasă limpezeala,! 1. văcărescu, P. 28/is; (ad 3°) Uda [părul] cu această limpezeala. PISCUPESCU, o. 320. La limpezeâlă să bată două gălbinuşuri de ou şi să se ungă pe cap. grigoriu-rigo, m. p. 1 108 ; — limpeziciune (limpegiune f) s. f. = starea de a fi limpede, limpezime, limpiditate, (ad 1°) Admiră limpeziciunea colorii, c. petrescu, 19. 1 5; (ad 2°) Luna... se urca în limpeziciunea nopţii, d. zamfirescu, r. 130; (ad 6°) Versul era corect..., de o limpeziciune de cristal. VLAHUŢĂ, d., ap. TDRG. Adevărul apăru în toată limpeziciunea lui. iorga, l. ii 619; — limpezie t s. f, = limpezime, (ad 6°) De întunearecul ne-ştiinţei slobozidu-ne şi la limpeziia ce e de folos sufletului, ţinearea, ajunsem. coresi, EV. 45/«; — limpezime s. f. = starea de a fi limpede, limpiditate. (ad 1°) A. Rinului limpezime, alecsandri, p. in 135. Ochii aceştia vii, impezi, de o limpezime cum numai la copii găseşti, vâlsan, CONV. lit. xlii, 143. Nu mai rămăsese nimic.., dm ochii cu limpezimea bună. c. petrescu, î. II 188; — (ad 2°) Cereasca limpezime... se oglindeşte în sufletele lor. alecsandri, p. nr 448; (ad 6°) Au în limbă o calitate... limpezimea, practică. maiorescu, cr. 1 172. Această limpezime a minţU. eminescu, n. 81. Şirul vieţii sale i se desfăşura cu o limpezime neîndurată, delavran-CEA, aţp. TDRG. — Cf. limpiditate]. — Derivat din limpede. UMPEZIClCNE s. f. 1 LIMPKZlE s. f. 1 v. limpezi. LIMPEZIME s. f. J LIMPEZlş s. a. v. limpede. PW?BZIXCrA t s. f. v. limpezi. LIMPEZtr, -ic adj. v. limpede. LIMPi vb. IVa trans. 1°. Laper. 2°. Lioher (Ies plats). 3°. Se mâler (de ce qui ne vous regarde pas). 1". (Mai ales despre câni şi pisici) A mânca s. a bea sorbind cu limba, a licăi, a lăpăi. Cf. şez. iii, H. X 35. Tot acela ce va limpi cu limba a lui dentru apă, în ce chip ar limpi câinele... BIBLIA (1688) 178», Cf. DOSOFTEIU, PS. 219. Ţinea... limpind multă apă... au crăpat. M. COSTIN, ap. gâdei. Boul paşte, pişcă, în unele cazuri Umpeşte, şi câinele chiar Umpeşte şi roade. H. iii 19. 2°. A lingări, a-şi satisface (pe ascuns) pofta de a gusta sau mânca ceva. Of. LB. Când punea mama laptele la prins, eu... şi începeam a linchi groşciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. Mâţa... linchind cu plăcere la vasele cu lapte... PAMFILE, I. C. 447, Cf. MARIAN, î. 276, GOROVEI, CR., ION CR. III 82, ŞEZ. IX 152, XXXII 137. 3°. P. e x t. A-şi băga mâna (s. nasul s. limba) unde nu-i fierbe oala. ION CR. IV 187. [Rostit, prin Mold., linchi vb. IV*. | Şl: (prin apropiere de limbă) limbi vb. IVa DICŢ.; — (prin apropiere de hlipi) hlimpi vb. IVa = a mânca sorbind eu sgomot, a ciofăi (Crişcior, în Hunedoara). Com. ŞT. paşca; — (cf. licăi) limpăi vb. IVa (ad 1°) Limpăiră câţiva stropi de apii pe inima goală, plopşor, C. jl3; (ad; 2°) Bucatele le-a limpăit mâţul! ciauşanu, gl. ; — lempăi vb. IVa = a mânca pe ales (ion cr. n 92), a frunzări. Măgarul, mai lempăind de ici un firişor de iarbă, de colo un spicuşor..,, se înfundă în desişul pădurii. ION CR. II 92; — lim-poti vb. IVil = a sorbi, caba, SĂL. J Abstracte: limpire s. f., iimpit s. a., limpitAră s. f. = dulciuri, mâncări bune de lingărit, licaitură. LB. j Adjective: limpit,-ă; — limpitor, -oâre (LB.) şi lîmbitor,-oâre adj. (ad 1°) Fă-te şarpe mare... Cu Iffy limbi limbitoare. GR, S. VI 193; — limpicios,-oâsă adj. = lingareţ, licăicios, cf. hlimpicios. Noul născut va fi lacom, hălpav, linchicios şi pofticios. ION CR. II 244. | Substantive: limpiciu s. m. Linchici = om care mănâncă tot de prin oale, care lincheişte (Hân-ţeşti, în Dorohoiu). ION CR. VI 154 ; <— hlimpâu s. m. = om care mănâncă cu sgomot, ciofăind. (Crişcior, Hunedoara). Com. şt. paşca]. — Cuvânt onomatopeic (Cf. franc, lamper şi laper, Iamb. Iapă, cat. llepar; anglo-saxon lappian, flamand lappen). Cf. alimpit şi hlipit. LIMPICI6S,-0ÂSĂ adj. \ „ ţ LIMFIClU s. m. J LIMPIDITATE s. f. Limpiditi. — Limpezile, limpeziciune, claritate. Limpidiţatea atmosferei, a stilului. — N. după fr. (lat. limpiditas,-atem, idem). limpitCkA s. f. 1 . LEVIPOTl vb. IVa J V‘ Unpl‘ LIMUJDER s. m. Fauteur de troubles, perfide, mălin. — (Mold.) Scandalagiu, hârbareţ, care umblă cu botul prin oale (SCRIBAN, d.), viclean, afurisit. Ardă-te-ar holera, crăncăule şi spânzuratule şi limujddriule, cum mi-ai spăriet tu fata şi băieţii...! (Mănăstireni, în Botoşani) ION CR. XIII 66. Când l-a zărit Nichiduţă pe preot că intră’n casă, fript a dat să iasă... Se sbate, se cârneţte..., nu-i chip ! Se lipise limujderul de scaun. FURTUNĂ, v. 12. [Şl: lemujder (s. alimojdâr) s. m. | Feminin: limojdâriţă s. f. A rămas limojderiţa (=» LIMUMNĂ - 106 — afurisita) de babă cu-gura rânjită. (Bozieni-Doro-lioi). ION CR. IV 95]. — Din hălămujdie s. f. „mare desordine şi gălăgie, tărăboiu, zăhăială, forfoteadă, apiestec de lume" (< v. rus. hlomozd „huruială", cf. ceh. li 1 o -moz „gălăgie, gălămoz") = halamuşte, cf. lă-mustie (eu variantele lămujde, lămoste, lămuste). scriban, d. HMUZINA s. f. Limousinc. — Automobil închis şi cu ferestre laterale. Parcursese toată Calea Victoriei... într’o superbă limuzină. C. PETRESCU, C. V. 75. — N. după fr. (propriu: „din Limoge"). LIN s. a. Fouloir, pressoir. Cuveau ofi on fait fermenter Ies prunes. — (în Ţara veche) Vas de lemn în formă de jghiab, în care se pun şi se calcă (s. se lasă să mustească) strugurii culeşi şi din care se scurge mustul. (în curatoare s. cetârnă). H. III 65, IV 115, 152, 246, XI 26, XIV 72, PAMFILE, I. c. 221 fig. 333, DR. IV 460). Cofele, ciuberele,... linul, teascul şi alte unelte trc-bnesc... opărite. I. IONESCU, c. 194. La cranul ciubărul se toarnă în lin sau în căzi. I. IONESCU, F. 251. Cetârna [e un] vas mare în eare cură vinu’ dela botu’ linului. VÂRCOL, v. In linuri musiul curgea, plopşor, c. 141. || P. anal. Vasul, cada de doage în care se pun „la fiert,“ prunele şi din care se face mai târziu ţuica. Of. DDRF., PAMFILE, I. C. 235. — Din grec. foyvog, idem. CIHAC, II 670. (Cuvântul a trecut şi la Bulgari: Unii, idem). LIN s. in. (Bot.) 8ilene armeria. — (Transilv.) Planta Silene armeria, PĂCALĂ. M, R. 19. Lin — alburnus. ŞINCAI, ap. DR. V 556. Spune, mândru, mâne,-ta Să ’ngrădească grădina Tot ou lin .şi cu pelin. BUD, P. P. 33, cf. HODOŞ, P. P. 59, 185, RETEGANUL, TR. 120, BÂRLEA, C. P. II 81. LIN S. m. (Iht.) Tanclie (Tinca vulgaris). ■— (în Ţara veche) Peşte (H. I 7, II 12, 61, 80, 88, 194, iii 17, 38, 30, IV 55, X 4, 76, 538, XII 28, XIV 350) de apă dulce, lunguieţ şi lătăreţ, cu solzi mici înfipţi în piele şi acoperiţi cu o pătură foarte băloasă; trăieşte prin bălţi cu apă limpede, stătătoare şi nu prea adâncă (F. R. ATILA, p. 310 fig. 52, p. 311, antipa, F. I. 126, P. 54) ; se poscueşte cu coteţe, vârşe (DAMfi, T. 127) şi cu undiţa. Lin = piscis. ANON. CAR. I/.n = tinca. MAN. GOETT. Stării undiţele... şi prinzi-, plătiei, ori costrăşi şi lini. SADOVEANU, î. A. 62. [D i m i-nutiv: linişor s. m. H. v 80, XVI 96], — Din sl. (bulg., rus.) Iinu, idem. LIN,-A adj., adv. I. 1°. Lisse, doux. 2°. (Mouve- inent) lent, (eau) calme, tranquille, (pluie) fine. Lentmient, doucement, tranquiUement, legdrement. 3U. (Son, voix) faible, doua;. 4". (Bvise) 14gire. 5°. (Lumiere) doncc, faible. 6°. (Temps) calme, do un. 7". (Caractere) doux, delicat. II. (Subst). Calme, paix, 1". (In opoziţie cn „aspru") Neted (la pipăit). Pe arici» lin nicicum îl poţi face, tocma ca un fcjtc. ZANNE, P. I 317. Coamă lină (?= neîncreţită, nesburlită). dr. v 293. 2°. (Despre mişcări, în opoziţie cu .,repede", .impetuos", „vehement", „vijdlios", etc.) Care se mişcă încet (costinescu), domol, liniştit (Ui.), calm (POLIZU), potolit. Lin — leutus. anon. CAR. Lina curgere. CANTEMIR, ist. 1.39. Cocostârcul în cercuri line sboară, alecsandri, p. III 2(5. Un moş cu umblet Un. COŞBUC, F. 70. |j Spec. (Despre apă) Care curge fără valuri mari, liniştit. Acum este marea lină şi se face furtună. let. ii 374/s. Marea... se arată lină şi blândă. DRĂGHICI, R. 31. Nu curge lină apa la pârău? ALECSANDRI, P. I 196. Deci voi vă grăbiţi,... La fântâna lină Cu apă puţină, id. P. P. 65. Eu mă sbat 03 peştele, ca cleanu in apă lină■ hodoş, P. P. 170. Murăş, Murăş, apă lină. JARNtK-BÂRSEA-NU, D. 76. Omul blând ca apa lină. ZANNE, P. II 374. Ploaie lină (= domoală, liniştită, fără vânt şi tunete, măruntă şi deasă). COSTINESCU. [ ţ (Despre un adăpost, liman) Calm. Să cade să fie vreo adăpostitură fără bură şi fără valuri şi lină. CORESI, EV. Să/n. Şi-l mânt-uiaşte [sufletul] dân-du-i limanul cel linii, mineiul (1776) 962. | (Despre un urcuş, în opoziţie eu „greu" s. „repede") în pantă uşoară, dulce. Mergi pe cărare lină. PANN, P. V. I 114. Să venim pe dealuri line. TEODOREfeCU, P. P. 171. I| A d v. Fără violenţă, uşor, pe nesimţite. Dulce este vieaţa ce curge Un, departe de-al omenirii sgo-mot. ALECSANDRI, P. 1. 132. El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge Un la vale. EMINESCU, P. 193. Tei-., cu flori până’n pă- mânt... Lin se scutură de vânt. ib. 253. Şi’n treacăt o coprinse lin într’un ungher de grabă. ib. 271. | Spec. (Despre mersul cuiva, al unui animal s. vehicul) Fără scuturături, fără sdruncinături s. sgâlţâituri, uşor. Păşeşte lin o barcă pe unda adormită. ALEXANDRESCU, M. 97. Atunci calul sboară lin ca vântul. CREANGĂ, P. 197. Dete bice cailor, cari mergeau repede ca vântul şi l'm ca gândul, ispirescu, l. 225. 3°. (Despre sunete, în opoziţie cu „tare", „puternic", „sgomotos") încet, lipsit de intensitate, domol, potolit. Fiul meu îi- ziee cu glas lin. BELDIMAN, N. p. I 28. Glasul dulce, lin, ca o şoaptă blândă, ALECSANDRI, P. I 192. || Adv. Un poloboc cu vin Mergea în car pe drum încet şi foarte lin (= nu făcea sgoniot). Iar altul cu deşărt, las eă vin ea mm tare, Dar şi hodorogea. DONICI, F. I 27. Pădurea lin suspina. EMINESCU, P. 191. Numai vioarele mai suspinară lin-ljn. c. PETRESCU, I. I 16. Ş’apol lin, dorule, lin. jarnIk-bârsea-NU, D. 127. 4”. (Despre vânt, în opoziţie cu „vijelios", „vehement", „violent") Calm, uşor, abia simţit. COSTINESCU. O lină suflarea de vânt (a. 1773). GCU. II 90/27. Suflănd o boare lină. BARAC, ib. II. 174, GCIt. 11 90/27. Simpatica muzică... pare că netezeşte eu o suflare lină toate asprimile... unor aşa discordante contraste. ODOBESCU, iii 99/w. 5°. (Despre lumină, în opoziţie cu „orbitor*1, „intens") Care nu luceşte tare, blând, dulce. Plă-punda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. ALEXANDRESCU^ M. 19. Luceafărul... cu lină lucirea sa. PANN, E. 11 78. Mă ’nehin la tine, o dragă, lină stea. ALECSANDRI, P. I 121. în ochii-i să se scurg ii scântei de steaua lină. EMINESCU, P. 207'. I| A d v. Lumina lor iubită luceşte Un în vieaţă. alecsandri, p. 1 125. 6°. (Despre timp) Liniştit, calm. Furtuni în vreme lină. ZILOT, CRON. 75. Copii, ce lină dimineaţă! 1. VĂCĂRESCU, P. 197/,. Este mai bine a semăna cineva pe un timp oild şi lin. I. IONESCU, c. 17. Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte, alecsandri, p. i 133. O seară lină de Mai. MAIORESCU, CR. I 294. | (Despre o stare, de linişte s. o vieaţă liniştită) Neturburat, plăcut, dulce. La al tău răpaus Unu să venim. CORESI, EV, I88/0. în pace lină şi în binşug mare am trăit (a. 1683). GCR. 268. îndată şi lina tăcerea urmând. CANTEMIR, IST. 75. Cu. lină pace şi cu ricaţă norocită, antim, P. 107. Zile plăcute şi line mă aşteaptă. MARCOVICI, D. 2. Singurul nor eare innegură astă vieaţă lină... C. NEGRUZZI, I 110. Poftiră fiului lor o vieaţă lină. ispirescu, l. 106. || Adv. Neamul lor acum in Gallia Un trăia. CÂN-TEMIR, HR. 294/a>. Mirosul... florilor... o făeea să doarmă mult si lin, eminescu, N. 11. Divină LINA — 197 — LINCIURI pace peste natura domneşte lin. I. negruzzi, ii 214. 7°. (Despre firea omului, în opoziţie cu „crud", „aprig", „violent", „aspru") Blând, delicat. Om... blând şi Unu. moxa 383/a,. Milosârdul şi prea 14-nulu ochiul măriei tale (a. 1700). GCR. I 337. Ai fost blând,... linii şi smerit. MINEIUL (1776) 171a. Boinriu... nemândru, Un şi cu dreptate. MAG. IST. iii 74/t. Să te arăţi cătră dânşii lin, blând învăţătoriu. URICARIUL, 270/u. Au fost cu line năravuri, p. MAIOR, IST. 202. | (Despre fapte, acţiuni, etc.) Domnie lină şi blândă, let. i. 295/®. Cu mijloc lin, trimite de-l chiamă aieia. HERODOT, 282. O putere lină. dar nebiruită, marcovici, D. 121. Pân’ la jilţul stăpânirei ţii line, dur încordate, frâiele oblăduirei. KONAKI, P. 45. II. (Substantivat).! Calm, acalmie; fig. pace, linişte sufletească. Ajumcrn la cea adă-postitură bună,... la adăpost şi la linii şi fără-scârbă. CORESI, EV. 45/s. Undele domolcaştc-le şi linu face. ib. 66/0. Hirile domnilor se potriveşte eu linul mărilor şi cu săninnl ceriului. LET. 11 425/s. ] (Păstrat în poezia pop. cu caracter mistic) Loc cu apă lină. Colea’n jos la Rusalim, Unde ’nghinţă apa’n lin... MÂNDRESCU, L. P. 182/u. In ţărmuri de Dunăriţă Crescut-o... Un pom... Şi marea din graiu grăia : Rădică-ţi, pmn, ramurile. Iar potniu’ din graiu grăia: Treci in mare, treci în lin... ALEXICI, L. P. I 157/». # t A sta întru lin = (despre vânt) a se linişti, a se potoli. Zise vântului şi stătu întru Unu şi se potoliră valurile. CORESI, EV. 234/23. f Cu lin(ul) = deilicat, blând, cu bi-nişorul. O mângâie şi o îmblânzeşte eu Unu. CORESI, EV. 66/II. Zice cu lină: „să bea cine va vrea“. ib. 191/a. Svântul cu linulu îndemnat. DOSOFTEIU, V. S. 66b. [Diminutive: linişor (Ienişor),-oâră adj., adv. (Ad 2°, adv.) Trei paşi la stânga linişor. COŞBUC, B. 21. Săbărelu-i linişor. TEODORESCU, P. P. 305. Mânaţi boii linişor. reteganul, tr. 31. Viniţli] voi mai Ienişor, Io mă duc mai tărişor. ALEXICI, L. P. 83; — (ad 3°) Glas... linişoru. DOSOFTEIU, V. S. 133 b.; — (ad 4°) A diere linişoară. 1. VĂOĂRESCU, P. 195/s; — (ad 7°, adv.) Să se poarte linişor cu un astfel de om. GORJAN, H. glas. DOSOFTEIU, V. S. 177»; — (rar) linuţ,-ă Tl-PLEA, ap. CDDE. | Compus: (atestat numai în colinda citată aici; mir- e poate subst. mir, de-verbalul dela mira s. poate silaba finală a unei forme *1 e r o i 111 ă r, cf. refrenul lin, lin, leru-i domnul şi leroloi, măroloi) mirlină adj. f. Vine marea cât de mare, Lină, mirlină, Leroi mirlină. pamfile, crăc. 84. | Abstracte: linie t s. f.= linişte, calm; blândeţe. (Ad 3°) Voao va tinde linia ceaia... fără voroavil. CORESI, EV. S76/u; (ad 6") Linie sufletească să priimimu. ib. 55/n. Şi fu linie mare. ib. 234/i> Ucenicii întru linie fură. ib. 375/s; (ad 7°) Oile.... derept blânziia loru şi liniia... ib. 38/S7; — lineâţe f s. f. = calm, dulceaţă. DOSOFTEIU, ap. CDDE.]. — Din lat. pop. lenus,-a,-um, idem (în loc de lenis, -e). UNA vb. I. 1°. Apuiser. 2°. S’abriter. — (Rar şi numai în poezia populară). 1°. Trans. A alina, a potoli. Lină-mi, Doamne, gândurile. bibicescu, P. P. 342. 2°. Intrans. A se adăposti, a se retrage într’un Ioc liniştit. 'N’am, maică, unde lina, Nici unde-a cina. marian, o. 110. — Derivat dela lin4. Cf. alina. LINArIcă s. f. (Bot.) v. linariţă. UNĂRIŢĂ s. f. (Bot.) Linaire (Linaria vulga-ris). —• Plantă ierboasă cu flori galbene aşezate în ciorchini; creşte prin locuri aride, pe lângă drumuri şi ziduri; se mai numeşte şi buruiană de in, (Bucov.) floarea jele i, (Transilv.) in sălbatic, (Bucov.) jale.'PANŢU, PL., LEON, med. 47. [Şi: linărfţă s. f. (Bot.) şez. XV 50. j Cu alt sufix: linărîcă s. f. polizu, LM.] — Din numele savant linaria, eu suf. -iţă. IJNĂRtŢĂ s. f. (Bot.) v. linariţă. LINÂU t s. m. sing. Couleur noire. — Văpseală neagră, „cerneala ce se face din viţă sau din lemn de teiu" (GRECU, P. 97), întrebuinţată de zugravi. închipuiaştc-l bine pre sfântul cu linău şi sgârâe-l cu acu. ib. 8I/1.-,. Barbete bătrânilor lamatiseaşte-le cu linău. ib. 92/a. LINCAf vb. IV. Se gonflcr (en parlant d’une voile de navire). — (Despre pânza bătută de vânt a unui vas plutitor) A se umfla .Pânza [şalupei]... lincăe molutcc. delavrancea, s. 64. — Din paleosl. lekti „a întinde". Cf. 1 i n c o t e. LINCA-UNIA! iiiterj. Ding, dong! — Interjecţie imitând sunetul unui clopoţel. Bam ! bem ! Linca! linca!... răsună, aerul de glasul clopotelor -mari şi mici. V. A. URECHIA, ap. TDRG. — Onomatopee. Cf. t i 1 i n c -1 a 1 a n c. I.IMIli vb. IVa V. limpi. I-INCHIRl vb. IV* | LINCIRf vb. IVa > v. linciuri. IJNCIUREÂLA s. f. J UNCICRl vb. IVa I. 1°. Patauger (dans l’eau). 2°. Se laver ă grande eau. 3°. Se laver rapidement, se debarbouiller. II. 1°. Lecher Ies assiettes. 2°. Grignoter. III. Blanehir ă la chaux. I. Refl. 1". A se bleotocări, a se juca în apă (ŞEZ. XXXII 107, cf. CREANGĂ, GL.) S. îmiproş-când cu apă, a se bălăci, blociori, lociuri. Nu te-i mai linciuri atâta in cele ape. CREANGĂ, P. 242, cf. TEODORESCU, P. P. 362; MORARIU, D. N. 19/i. 2°. P. e x t. A se spăla mult, a se ni u c h i 1 i p s i. CIAUŞANU, V. 3°. A se spăla repede (Măgurele, în Teleorman). Com. OLMAZU. II. I ntrans. (Prin apropiere de 1 i 11 g e s. 1 i m-p i, dial. linchi). 1°. (Despre câni şi p. e x t. şi despre oameni) A linge vasele (Voiceşti, în Vâlcea; ION CR. VI 253), a limpi, a lin gări. 2°. P. e x t. A gusta „legumele" (bucatele) fără să mănânci d:n niciuna cum se cade (se zice şi de oameni şi de animale: pisici, câni). CIAUŞANU, V. iii. Trans. A vărui (Sângeorz, în Năsăud). Coli). N. DRĂGANU. [Şl: (Ad I 1") linciri vb. IVa = a se juca mereu în apă (mai ales despre raţe şi gâşte). Şi copiii se Unoiresc in treuca găinilor, la cofă cu apă ş. a. Com. FURTUNĂ, cf. TDRG;— linchirî vb. IVa. Linchirese = linciuresc, ling. pamfile, c. ; — liciri vb. IVa = a se juca în apă ca raţele. ŞEZ. V 104;— (ad 1) liciuri vb. IVa = a se bfilăcări în apă s. îu alt lichid (t’rata, în Câmpia Ardeleană, com. v. BUCUR), a agita ciorba umblând cu lingura prin ea (herz.-gher., M. vii 14) ;—li-eiori vb. IVa intrans. = (mai ales despre copii) a se bălăci, a se juca cu apă sau în apă, ca raţele (REV. CRIT. iii 159) ; a se spăla pe obraz sau a spăla haine, numai aşa, ca de clacă. Omul acela devine foarte mare băutor, beţiv, şi aşa lleioreşte în băutură, cum licioreşte raţa în apă. marian, o. II 394. Ne licioream în vale. bănuţ, t. p. 106. Lc- LINCOTE — 198 — LINGĂBICIOS neşa n’o spălat rufele cum se cade, numai le-a licîfirit (Cincu Mare, în Făgăraş). ŢARA OI/TTTLUI, III nr. 36; —* licioi vb. IT* = a se bălăci în apă (Răşinari, în Sibiiu). Com. E. CIOBAN. [Adjectiv: linciurit,-ă. CIAUŞANU, V. | Abstracte: linciurire s. f. Com. M. olmazu; linciurit s. a.; linciureâlă s. f. ciauşanu, v.] — Onomatopee. Cf. 1 o c i o r i. LtNCOTE f s. f. pl. Seduction. — (Mold.) ţ Vorbe amăgitoare. Să va fi îndemnat fata, după multe lineote (1 in gu şale Munt.) şi giuruinle... prav. 797. [Singularul ar putea fi lincotă s. Imcot]. — Presupune un derivat paleosl. cu suf. -ota (s. -ota) dela verbul lekti, cu sensul: „a întinde", în special (mai ales în varianta lecoti) „a întinde laţul, cursa" (cf. Cum vânătorii ’ntinde ’n crâng La păsărele laţul la EMINESCU). — Cf. lineăi. LlNDEN s. m. \ ~ . . > v. lindină. iJndenA S. f. J LINDlC s. a. (Anat.) Clitoris. — O parte a organului genital femeiesc. HERZ.-GHER., M. Vil 12. — Din lat. landica, -an», idem. (Din româneşte e împrumutat ung. lindik). LlNDlN s. m. v. lindină. lifNDINĂ s. f. Lente. — Ou de păduche. LB., H. I 2R5, VI 105. Lindinl = tais. ANON*. CAR. Lmdmi, păduchi, lipitori, cantemir, ist. 239. Oul de albină... se asamănă unei llndini (tip. lin-ghmi, ca rostire bănăţenească). TOMICI, c. A. 14. Doi pureci de păr se trag, Două lindcni multe fac. bibicescu, P. P. 181. Pe tot părul lindena. şez. II 214/u. Am o fată de Sas Cu lindina’n nas. GOROVEI, CIM. 295. lesă pui din găoace ca lin-dinii. cuparencu, v. 44. A căta pe cineva de lindină = a-i căuta ceartă (zanne, p. i 508), a-1 bate (ib. IX 634). [Plur. lindini şi (rar) -ne. | Şi: (formă rotacizată) lindiră (în Munţii Apuseni) DR. VI 393, VII 184; — lfndenă s. f. MARIAN, ins. 407; — lindine s. f.;— Iindin (Iinden) s. m. MARIAN, ins. 467. j Diminutive: lindineâ s. f. marian, INS. 467; — lindinuţă s. f. = (Bucov.) Calificativ drăgostos dat copiilor mici. HERZ.-GHER.., M. vil 12. | Adjectiv: lindi- nos,-oâsă = care are multe lindini (LB.), plin de păduchi (marian, ins. 468); p. ext. calificativ injurios dat unui om mjirdar (COSTINESCU) s. (Bucov.) unui copil jerpelit (herz.-gher., M. VII 12). Lindinos = lediculosus. ANON. car. Persică păroasă, Bucăţică lindinoasă ( = smochina). GOROVEI, C. 346.]. — Din lat. pop. lens, lendinem (= clas. lendem), idem. itNDINE s. f. MMMNEA s. f. „ _ UNDINdS, -OASĂ adj. V' mdlna- LXN1)IN(ţA s. f. LINEAL s. a. Rdgle, tire-lignes. — (Germanism In Transilv.) Riglă. [Pronunţ, ne-al]. — Din germ. lineal (din lat. linealis,-e). LINEAM^NT s. a. Liniament, — Linie s. trăsătură prin care se schiţează s. se conturează ceva; (neobişnuit) linie. Să se însemneze prin câteva lineamente mari... maiorescu, cr. iii 445. Uşile sunt dreptunghiulare fi cu chenare dc-corate ou un motiv compus din cercuri legate intre ele prin liniamente drepte, ghika-budeşti, mon. IST. I 66. Un manual care să prezinte pe scurt mişcarea noastră intelectuală tn liniamentele el generale (= în linii mari, „grosso modo"). CA-Ragiai/E, s. u. 81/s. [Şi: liniament s. a.] — N. din fr. (lat. lineamentum). LINEAR,-A adj. Lin6aire. — Care constă din linii s. se face cu linii. Piatră, vărămizi roşii, puse ca podoabe, în deosebite potriviri liniare, faa pă-reţtt. IORGA, CH. I. II 22. Desen linear = în linii (drepte). Măsuri lineare = eare privesc lungimea. | (Aritm.) Ecuaţie lineară = de gradul întâiu. | (Bot.) Foi lineare = lungăreţe şi înguste. || (Fig.) Drept. Părul..., despărţit la mijloc de o cărare liniară... c. PETRESCU, K. DR. 70. Judecată liniară şi limpede de geometru. BOTEZ, B. 110. (Adverb) Are părul negru... retezat limar (— formând o linie dreaptă) pe ochi. C. PETRESCU, î. II 190. [Şi: liniar,-ă adj. | Pronunţ, -ne-ar, -ni-ar şi -mar.] — N. din f r. (lat. linearis, -e). LINEAţE t s. f. V. lin. LlNEŞTE s. f. v. linişte. IjIngA prep. = lângă, ion cr. I 122, ciauşanu, V. LINGĂI vb. IV-a v. lingău. LINGÂRE f s. f. v. linge. UNGAreAlA s. f. V. Iingări. UNGAreţ, -A adj. şi s. m. I LINgAkeţ.-eAţA adj. şi s.m- J V‘ nge' LINGAiîI vb. IVa 1°. Licher Ies pluts. 2°. Faire le metier de pique-assiettc, ecormfler. 3°. Flatter, flagomer. — (învechit şi regional). 1°. Intrans. (Absolut) A gusta lingând, a gustări, a limpi (Straja, în Bucov.). Com. a. tomiac. Oamenii cei ce se bat... după mâncare, care se amestecă şi Imgăreso prin oale, se *r«j mese... gârgariţi. marian, ins. 95. 2“. (Despre un ,,linge-blide“) A mânca des pe gratis la cineva, a mânca, când la unul, când la altul, costinescu. 3°. T r a n s. şi r e f 1. (în limba veche şi popular) a (se) linguşi, a încerca să intri pe subt pielea cuiva cu linguşiri, să-i câştigi bunăvoinţa, cf. linge (2°). Mă Ungar esc cuiva s. pre lângă Cineva — germ. schmeicheln, flattieren. LB., herz.-gher., M. VII 13, (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac. Începu a-l Iingări [pe sfânt] cu cuvinte măgulioioase. dosofteiu, V. s. 221. Alingărm-du-l începu a grăi. ib. 245 b. Atâta s’a lingărit pre lăngă împăratul, până ce au încăput a fi Prefect Pretoriului, şincai, hr. i 20/». Când femeia e frumoasă... Câi3 vorbe ea vorbeşte, Cu toate se lingăreşte. bibicescu, ap. TDRG. [Şi: alingări + vb. IV»; — (prin amestec cu linguşi) linguri vb. IVa. şincai, ap. DDRF. (Adjective: lingărit,-ă; — lingărît6r,-oâre. LB.; — Iingăr6s, -oâsă (Transilv.) DICŢ. ; — lingă-ricWs, -oâsă (Transilv.) = pofticios, mâncăcios. CDDE. | Abstracte: lingărire s. f. LB. ; — alingărire t s. f.; — lingăreâlă s. f. costinescu ; •— lingăritiiră t s. (. = linguşire. LB. (Ad 3°) Vru să ispitească cu măguliciuni şi Ungări-turi. dosofteiu, V. S. 168. Unul oarele numai din lingăritură cătră Unguri au scris aceea. ŞINCAI, HR. II 62/s; — lingăriciâne t s. f. (ad 3°) Mngulituri şi lingăriciuni,. DOSOFTEIU, V. S. 168b.] — Derivat din linge1 cu suf. frecventativ -ări. IJNGARIC?I«S,-oAkA adj. v. Iingări. LINGĂRICIUNE — 160 — LINGE 1XN'gAKIŢ,-A adj. şi s. m. v. linge'. UNGÂRIŢ, -ă adj. şi s. m. v. linge1. mngAritCrA t s. f. 1 .. „ . LINGARtiS, -OAsA adj. j V' mga LXNGAXOARE s. f. (Vân.) 1 , lingAtCrA s. f. j V luige IJNGÂU s, m., adj. I. 1°. ficornifleur, croque-lardon. 2°. Ldcheur, flagorneur. II. Lynx. I. 1°. Căruia îi place să mănânce mult. mai ales dela alţii, parazit, linge-talere (costinescu, PONTBRIANT, TDRG.). Am să mă aşez, măi vere, Pe mâncare şi pe bere... Să mă bag p’ ir.ire lingăi Şi să frig la nătărăi, alecsandri, t. 912 (cf. ib. 1449). Sai, lingău, Să sar şi-eu! Na căldarea, Comândarea Nănaşului tău. marian, ins. 309. Nici măcar o picătură lingăii lasă pe masă. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 305. 2f\ S. şi adj. m. Om linguşitor. ZANNE, P. III 591, HERZ.-GHER., M. VII 13. Lingău = omul ce prin laude false îşi face loc. novacovici, C. b. 13. Era ş’o cocoană gheboasă în spate, Ce o amăgise lingăii să crează Ca, ea e în lume cea dintăia rază. pann, P. v. i 8. Să te fereşti de ciocoi lingăi şi de1 năpârci linguşitoare, alecsandri, T. 1360. Urît mi-a fost în vieaţa mea omul viclean şi lingău, CREANGĂ, a. 45. Monitoriul era un lingău, codiţă de-a lui Jasia. contemporanul, vi/i 389. Un lingău al aristocraţiei, altfel om de spirit. SLAVICI, ap. TDRG. II. t (Zool.) Râs (Felis lynx). DICŢ. O-ohi de lingău = pătrunzători. LB. [Verbe: lingăi vb. trans. IVa = a linguşi, a tămâia pe cineva, a lingări (Bonţ, Transilv.) PAŞCA, GL; — 1 bigul f vb. IVa. Linguieslcu-me. anon. car.; (cu derivatele) linguitor,-oâre t adj. Linguitor. anon. car.; — linguitură f s. f. linguşire. Pentru linguitură curvelor. iorga, s. d. xiii. 111.] — Derivat din linge cu suf. -ău. liNGAV s- m. v. linge1. liNGB vb. III. 1°. Licher. 2“ Licher (Ies mains, en parlant d’un animal). 3°. (S’)effacer. 4°. Sub-tiliser (un objet). 1°. Trans. (Despre om şi despre animale) A trece cu limba peste ceva de mâncare, a se hrăni astfel cu alimente ca sarea, etc., a lua (cu limba) ce-a mai rămas (de mâncare) într’un vas, pe o lingură, etc., a netezi eu limba părul de Pe corp, o rană, etc., cf. licăi, limpi; (refl. şi pronominal) a trece cu limba peste o pa'rtc a corpului, peste buze s. degete (spre a le şterge, după oe al mâncat cu poftă). Dracii lui ţeară (= ţărână) lingu. psalt. 141/5. Câinii lingea puroile lui. coresi, EV. 361/m. Lucrăm mai bine dacă dăm adese oilor sare să lingă, calendariu ((1814) I88/21. După ce-a, mâncat îşi linge buzele şi se culcă. I. teodoreanu, M. ii 157. Nu ne era a învăţa, mm nu-i o cânelui a linge sare. CREANGĂ, A. 110. Fata babei era... netezită pe cap, de parc'o linsese viţeii, id. P. 284. Când se linge mâţa pe labe, se apropie vr&me moale. PRIBEAGUL, P.R. 113. Se linse pe buze de dulceaţă şi grăsime, reteganul, p. ii 42/s. Cine de mine s’a atinge, ca de miere se va linge, marian, V. 60. A Uns la miere de pe degete până şi le-a mâncat. ZANNE, II 112. A-şi linge degetele (s. botul s. buzele) = a mânca cu foarte mare poftă, a savura o mâncare, zanne, p. ii 112. La masă de-l pofteşte, el degetele-şi Unge Şi zice că sunt toate bucatele cereşti, c. negruzzi, ii 2O8/29. Îşi Un- geau şi degetele cdna mâncau, ispirescu, l. 22. A-şi lim^e degetele (umblând cu mâna în. miere) = a se înfrupta din ceva (mai ales din bunurile pe care cineva este chemat să le administreze). Se poate să uimbU cu miere şi să nu te Ungi pe degete? ZANNE, p. iii 668, cf. ib. 664, 669. A-şi Unge labele ca ursul = a nu avea ce mânca. ib. 1 683. A linge melesteul = a fi sărac lipit; a fi foarte sgârcit. ib. iii 658. A linge blide (talere, talgere) — a mânca des dela cineva, a trăi pe spinarea cuiva. ib. iii 478. A' se linge pe bot (s. pe buză) = a-şi lua nădejdea dela ceva (zanne, p. ii 19, HERZ.-GHER., M. Vii 13), a se lipsi de ceva (ciauşanu, GL.). || Absol. Lasă-le [muştele] că sânt sătule,... de nu mănâncă rău, numai oe• lingu. MOXA 358. Cine nu se satură mâncând, nu se satură lingând. ZANNE, P. iv 115. 2°. Spe c. (Despre animale) A trece cu limba peste mâna omului s. trupul unei fiinţe în semn de afecţiune (şi supunere). Ling = allambo. LEX. MARS. 187. Mieluşelul... linge mâna... spre jun-gherea lui gătită. KONAKI, P. 262. Moţoc îi sărută mâna, asemenea cânelui care, în loc să muşte, linge mâna care-l bate. C. NEGRUZZI, I 141. Cum dete [capra] de copil, începu să-l lingă. ISPIRESCU, L. 135. Cu limbile mi-l tot Unge, Cu picioarele-l împinge, marian, V. 31. (P. ext. şi despre om) A linge unde a scuipat = a lăuda ce a defăimat. LM. 4t= A se linge în (s. pe) bot cu cineva = a fi foarte buni prieteni, zanne, p. ii 19. A linge cişmele cuiva — a căuta să câştigi prin umilinţă bunăvoinţa cuiva, a linguşi pe cineva, zanne, P. iii 116. || P. ext. A linguşi. Pe din faţă te linge, Pe din dos te frige. şez. I 218. 3°. Trans. şi refl. A (se) netezi, a (se) face neted. Săpătura [zugrăvită pe coif] deodată toată s’a lins (= s’a şters, a dispărut dintr’o lovitură). pann, E. ii 156. Căţeluşa lipovencei Linge câmpul otovencei [= coasa], gorovei, C. 113. 4°. Fig. (Oltenia) Trans. A fura, a şterpeli. Mi-au lins barda, ciauşanu, V. [Aor. linsei, part. Uns, iinp. Unge, ger. lingând. | Adjective: lins (cu negativul nelins),-ă = peste care a trecut limba; p. anal. (despre păr, în opoziţie cu „sbârlit") uns şi strălucitor (VA-SILIU, P. L. 259), pieptănat bine, neted, p. ext. (ironic, despre un tânăr elegant) cu părul pomădat şi pieptănat cu îngrijire, scos (ea) din cutie (LM.' herz.-gher., M. VII 13) ; spec. (despre malul unui râu, poetic) spălat de apă; neted, ne-accidentat. (Ad 1°). Calul se scutură de trei ori şi îndată rămase cu părul lins-prelins. CREANGĂ, p. 195. Ţinuturile-acelca linse de-a lui Hydasp unde... ollănescu, o. 79. Părul... ei şedea pe cap Uns ca o perucă. REBREANU, j. 45, cf. VLAHUŢĂ, D. 8, C. PETRESCU, î. II 245, I. TEODO-REANU, M. II 168, C. GANE, TR. V. 354. (Fig.) Mariţă, guriţă,... Ce limbă este aceasta? ...Cu asemenea terminaţvuni linse şi corupte aref să se producă energia... impresiunii poetice? MAIORESCU, CR. I 87. (Adverbial) Două capete de nemţoaice pieptănate lins. bassarabeiscu, conv. lit! XLIII 403; (ad 3°) Dacă m-alul C jos şi lins (= neted)... profită de ocazie şt... trage [peştele] până pe sec, la mal. F,R. atila, p. 74; (.ad 4°) Masa ’ntinsă Te lasă cu punga linsă, adică sărac, cu punga goală. ZANNE, P. III 647. (Despre lovituri date în jocul de-a armaşul). Ia pedeapsa dela armaş după placul domnului, adecă lovituri la palmă: dulci, acre, chipărate, fierbinţi, sărate, Unse sau din fundul iadului. HEM. 1681 ; — lingăt6r,-oâre (uneori substantivat) = cale linge. Lingătoriu de lapte, dosofteiu, v. s. 208 b. (Subst.) lingătoâre s. f. = (Vân.) jghia-bul aşezat în preajma apei, în care se pune sare pentru animalele sălbatice (cerbi, căprioare, LINGE — 200 — LINGURĂ etc.). Lingătoarc de sare. STOICA, vân. 15; — lingâreţ (lingâriţ), -ă = obişnuit, să lingă toate vasele cu mâncări; p. ext. mâncăcios, pofticios (Com. i. corbu, Zagra) ; (substantivait) lingău. TDRG. Nu-i mâţa dobitocul cel mai lingâreţ din toate? SBIERA, P. 247. Unii dulăi, măgulitori, lingariţi domneşti. JIPESCU, O. 27, ap. TDRG. | Abstracte (rare): Ungere s. f., lingă-tură s. f. POLIZU, lins s. a. Sare de lins pentru vite. Unsul puilor. LM.; — linsoâre s. f. polizu; — linsătură s. f. = acţiunea şi locul (de) unde s’a Uns. Pe sare se vede linsătură vitelor. LM.: linsură s. f. LM. ! Alte derivate: lingârc t s. f. = linguşire. LM. TU... pe lângă dânsul cu lingări. BARAC, T. 44; lingav s. m. = om căruia nu-i place orice fel de mâncare, ci alege (Banat, com. izverniceanu), alegător (la mâncare). | Compus: linge-blîde (s. -talere s. tipsia) s. m. = lingău, parazit; lipsit de omenie, zanne, P. III.402, IV 134, HERZ.-GHER., M. VII 13. (Arbore cătră Lipicescu) : Ian ascultă, măi, linge-talger. ALECSANDRI, T. 1329.] — Din lat. lingo, -nxi, -nctum, -ngere, idem. Cf. lingări, lingău, prelinge. LtNGE vb. III (ş. d.) v. ninge ş. d. LÎNGE-BLIDE s. m. ) LÎNGE-TALER£ s. m. > v. linge \ I.ÎNGE TIPKIA s. m. J LINGOÂRE s. f. (Pat.) v. lângoare. LINGOŞA ţ vb. Ia v. linguşi. LINGdU s. a. Lingot.— Bucată de metal preţios (spec. de aur) topită şi păstrată Întreagă, nebătută în monete. Aurul în lingouri, universul a. 1933, 31. XII. [Plur. -gouri, pronunţ. -go-uri]. —- N. după fr. LINOl Al., -A adj. Lingual.— (Anat.) Care aparţine limbii. Muşchi linguali. ] (Gram.) Care se articulează cu limba. Consonante lingualc. [Plur. -guali, -ouăle], — N. după fr. (lat. lingualis,-e, idem). LINGUl t vb. IV-a I ... . , t v. lingău. LINGUITURĂ t s. f. J LINGUlST,-A subst. 1 . _ LINGUfŞTIC,-A adj. / V hngU1StlCa- LINGUfSTICĂ s. f. Linguistique. — Studiul lim bil ca expresie a gândirii omeneşti şi mijloc de comunicare între oameni (spre deosebire de filologie, care studiază limba pentru a se putea înţelege exact anumite texte). Afară de linguis-tiea generală, se distinge linguistica istorică, care studiază limba subt aspectul evoluţiei ei în cursul timpului' şi linguistica comparată, care stabileşte concordanţele dintre limbile înrudite sau formând anumite comunităţi geografice, culturale, etc.[Plur. (rar) -guistici. [Şi: lingvistică s. f., (mai de mult, prin apropiere de limbă) limbistică s. f. Regi ai Umbisticei şi arheologiei slave. HASDEU, I. C. 39, cf. RUSSO, s. 83, odobescu, ii 349. I Familia; (fr. linguiste) linguist (învechit limbîst),-ă subst. = învăţat care se ocupă cu linguistica. Cihac a făcut ceea ce n’au putut face ceilalţi Um-bişti ai noştri, maiorescu, cr. iii 56; — (fr. linguistique) linguistic (învechit limbîstic), -ă = aparţinând linguisticii; relativ la limbă, de limbă. Sistemele Kmbistice. russo, s. 43. Cercetări lim-bistioe. maiorescu, cr. i 50, cf. odobescu, iii 332, sbiera, P. s. 175. Documentul... prezenta interds tQcmai prin acele particularităţi lingvistice, care... I. BOGDAN, BUL. COM. IST. I 131. Atlasul Linguistic Român. (Adverb) O definiţiune se exprimă numai limbistm, (= prin limbă) într’o singură propoziţiunc. MAIORESCU, L. 129.] — N. după fr. LINGURĂ s. f. I. 1°. Cuiller. Cuilleron, creux de la main. 2°. Cuilleree. II. 1°. Truelle. 2°. Bondon-niere. 3°. Aube (du moulin). 4°. Carrelet (de peclie). 5°. Bident muni d’un filet. 0°. Creux de I’estonia c. 7°. Planch&tte ă I’ani ere du traîneau. 8°. Sabot (d’enrayure), chien. III. Differents noms de plan-tes (en wmposition). IV. Tetard (de grenouille). I. 1°. Unealtă (de lemn s. de metal) de care ne servim la gătit s. la mâncare (lingură de masă TDRG., lingură de supă costinescu, lingură de ciorbă polizu ), constând dintr’ o parte ovală, scobită, numită găvan s. leafă, cu care luăm lichidul s. mâncarea, şi din coada (uneori sculptată cu deosebită artă) pe care o ţinem în mână; spec. unealta de acelaşi fel, însă cu găvanul circular şi mult mai mare şi mai adânc, cu care se scoate supa din castron (lingură de [scos] supă), polonic; (Păst.) unealtă ciobănească (H. iii 131, vii 372, 484, x 21, 68, 96, XI 60, Xiii 172, 366, XIV 284, 436, XV 116, 149, 400, XVII 140) de lema, cu care se amestecă până se închiagă laptele din putină, în care s’a pus chiag (ib III 118), cu care se ia jintiţa din ciaun (ib. iii 325), s. urda din cazan (ib. viii 16, 98) ; ea poate fi „cârcioară", adică cu coada strâmbă (ib. XVIII 141) şi lungă până la un metru (DIACONU, p. 27 fig. 17), cu găvanul mare şi găurit, ca, să se poată scurge zerul (H. XI 275) ; se numeşte adesea lingura (cea) mare (ib. III 18, 245, VII 422, X 108, 317, XVI 142, GR. S. VI 51, PRECUP, P. 15) s, polonic (H. VIII 98, XIII 25, ŞEZ. VIII 90). La praznice se mănâncă cu lingura cea mare s. llnguroiul s. t i o ş c a. pamfile, i. c. 146. Lingură = coclilear. ANON. CAR. Potir de argint cu discos cu zvcazda şi cu lingure de {&]rgintu. ctrV. D. BĂTR. I 195. Cu lingura... scoate Domnului pe talger supă. let. iii 303/:». Una duzină Unguri. URICARIUL, XIV 234/Si. Cuţite de argint, cu linguri de argint. IORGA, S. D. XII 170. Hotărî... să cumpere pentru toţi cuţite..., lingure şi. farfurii, c. petrescu, î. II 164. Lingura să nu ţi-o schimbi, la mâncare, şez. iii 148, cf. I 154, II 66, III 48, VI 37, 40. XII 156. Să Uşi lingura pe blid. jarnîk-bârseanu, D. 265. Mânjilor mici, li sc leagă la gât un găvan de lingură ee a slujit la înroşirea ouălor la Paşti [contra deochiu-lui]. pamfile, b. 70. Când e blidul gol, se bate lingura cu el = când n’are omul ce-i trebue, se ceartă cu casnicii, zanne, p. iii 477. Lingură cu coadă mars şi cu leafă mică, se zice când tragem foloase puţine dintr’o muncă oarecare, ib. III 593. Cu lingura te hrăneşte (s. îţi dă, să mănânci), iar cu coada te chioreşte (s. îţi scoate ochii), se zice despre omul făţarnic, ib. III 592. Nu-ţi amesteca lingura (variantă: nu-ţi băga nasul) unde nu-ţi fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc, ib. IV 17. A-i atârna (s. pune, lega) cuiva lingura (s. lingurile) de gât (s. de s. în brâu) = a lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. ib. III 593, pamfile, a. r., CIAUŞANU, v. Mama are să ne pwnă lingurile în brâu. C. PETRESCU, R. DR. 92. A-şi pune lingura la brâu — a isprăvi de mâncat. ZANNE, P. iii 594. A (se) lăsa (de) lingură = a muri, a lepăda potcoavele, a da ortul popii, ciauşanu, v. De mândra, eu m’oi lăsa Când oi lăsa lingura. HODOŞ, P. P. 90. Să bei (s. sorbi) cu lingura pe cineva: de drag. zanne, iii 458, IV 127. După gură, lingură = slujbe, foloase după om. ib. II 180. A-şi mânca averea (s. banii, aurul) cu lingura = LINGURĂ — 201 — LINGURĂ a fi cheltuitor peste măsură, ib. I 116, iii 595. A fi cât lingura = mic de tot. I-a tăiat 'buricul când era numai cât lingura. ŞEZ. IX 158. A începe dela lingură de lemn = (despre un om eare se îmbogăţeşte) a-şi începe vieaţa sărac. ZANNE, P. III 595 (Contrariul: a ajunge la sapă d» lemn). || P.ext Partea scobită a lingurii; p. ext. scobitură, găvan; p. anal. interiorul mânii adunată în formă de căuş. Au făcut luminile Iui, 7, şi lingurile [ = tăviţele pentru scrum] lui [ale sfeşnicului]. biblia (16S8)67. Se aruncă lingura tigăii in fântână, fără ca să vadă cineva. PAMFILE, văzd. 127. (Adverbial) Păşeau măsurat şi atent, stropşind curgerea cu loviturile manilor făcute lingură. I. ADAM, S. 193. 2°. P. ext. Cantitate de lichid, cât încape în găvanul lingurii. Doctorul... îi da cn mâna tremurătoare o lingură de doctorie. BRĂTESCU-VOI-NEŞTI, l. d. 234. S’am nici o lingură de lapte’n casă. HERZ.-GHER., M. vil 13. Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decât cu o bute de oţet. Ap. TDRG. | (F i g.) La o lingură de învăţătură .trebue un car de minte. BARAC, ap. GCR. II 234. 4)= Cât ai bea o lingură de apă — repede, într’ o clipă, zanne, P. iii 45!). A, sorbi■ pe cineva într’o lingură de apă: de drag (mai rar: de duşmănie). li venea... să o soarbă într’o lingură de apă. ISPIRESCU, L. 35, ef. rădulescu-codin, î. 57, 94. îl pizmueşte şi nunuH dacă ar putea l-ar sortn într’o lingură de apă. MARIAN, O. I 308. A împărţi lingură cu lingură: frăţeşte (o avere moştenită). CIAUŞANU, GL. II. P. anal. 1°. (Zid.; după germ. Loffel f) Unealta de zidărie (H. xviii 48, 307) cu care se ia varul, căuş, canciog. Cf. LB., liuba-iana, m. 128. 2°. (Dulg.) Unealtă de dulgherie (H. II 244, IV . 45, 56, VII 391, X 33, 69, 506, 507, 261, 356, XIV 224, XVII 4, 448, I. IONESCU, M. 711, DAMfi. T. 42, LB): burghiul (DDRF.) s. sfredelul cel mai mare cu care 93 lărgeşte gaura din buciumul roţilor la car. Cf. pamfile, 1. C. 125 fig. 136. 3". (Mor.) Părţile dela roata morii în care loveşte apa .(H. XVIII 143), piscoaie (TDRG.). Piatra [morii] a sfârşit de dumicat boabele, şi pe lingura veşcăi nu se mai prelinge făină. V. A. URECHIA, ap. TDRG. iC. 4°. (Pese.; Transilv.) Sacul („rociul") de prins peşte, numit şi crâsni c. VICIU, gl., PAMFILE, I. C. 08. 5°. (Agrlc.; Transilv.) Furcă mică cu două coarne, prevăzută cu o reţea (VICIU, GL.), cu care se iau paiele mărunte si pleava, pamfile, i. C. 143. 6°. (Anat.) 1 i n g u r i c ă, lingurea. PONTBRIANT, LM. 7°. Scândurică lunguiaţă la spatele săniei, pe ca re poate să stea omul călare (Braşov). într’o altă sanie veneau şi oamenii de serviciu..., unul pc lingura săniei. MOROIANU, S. ÎS. 8°. Bucată de lemn (s. de fier), eare prinde rqata când vrem s’o împiedecăm, piedecă. POLIZU. III. Bot. (în compuse) Diferite plante : lingura-frumoaselor == (Transilv.) un fel de ciupercă numită linguriţa-zânei (Fom.es lu-cidus) (PĂCALĂ, M. R. 26, 269, BUJOREANU, B. L. 382) ; pochivnic (Asarum curopaeum) (TDRG., PANŢU, PL.) ; remf, păsulică (Aris-tolocMa clematitis) (barcianu). lingura-Maicii-Preceste (s. Domnului) = (la Sâplac, lângă Gherla) burete de coloare roşietică, numit (pe aiurea) urechiuşâ (viciu, gl.) ; lingurea (Coelilcaria officinalis). BUJOREANU, B. L. 382. lingura-plugului. H. xviii 168. lingura-popii — pochivnic (Asarum euro- paeum) (dr. I 337, panţu, pl.) : (Banat) remf (Ari-stolochia clematitis). ib. lingura-strigoaiei = (Aiud) ciupercă de coloare galbenă-roşietică. VICIU, GL. lingura-vântului. bujoreanu, b. l. 382. lingura-zânelor (s. zânei) = (Gorj) o ciupercă (IIydnum zonatum). PANŢU, PL. Bea vin alb în care s’a plămădit lingura-zânei pisată, pamfile, B.' 23. IV. (Zool.; Banat) Lingura-popii = mormoloc. CANDREA, GR. S. I 190. [Plur. linguri şi (t şi regional) lingure. | Şi: liungură s. f. graiul i 277, viciu, gl. ;— liingură s. f. Am cumpărat covăţi şi lunguri de casă. BUL. COM. ist. I 258. | Diminutive: lingurea s. lingurică s. f. = (Anat.) cavitatea (de forma unui găvan de lingură întors înafară) dela partea inferioară a osului pieptului, capul pieptului (PAMFILE, J.), osul mic şi oart.'laginos dintre coşul pieptului şi pântece (costinescu) ; golul de mai jos de furca pieptului (CADE.) ; epigastru (DDRF.) (confundat uneori cu) buricul (CHI-RlŢESCU, GR.) ; p. ext. boala (H. XII 150) celui care are dureri la lingurea; (Bot.) plantă ierboasă din familia cruciferelor, cu flori albe aşezate în chiorchine, cu frunze în forma lingurii (Co-chlearîa officinalis), de origine din ţările nordice; se cultivă ca plantă medicinală (panţu, PL., BIANU, D. s). (Ad II 6°) Era să îşi dea răsuflarea... fiind î:i.ghie»ţat ca sloiul paste tot trupul, afar de lingurea. GORJAN,, H. II 230. Tusca măgărească,. gâloila gâtului, dorul de cap şi de lingurea a\l\ copiilor. PISCUPESCU, O. 238. A simţit... un fel de slăbiciune la lingurea, par’că-l lua o apă. caragiale, M. 26. O fălfăitură grozavă i se ridică dela lingurică drept prin mijlocul pieptului spre gât. sandu-aldea, A. M. 165. Vn nod i se ridica lui Trică, din lingurea în sus, pd beregată. CHI-RIŢESCU, CONV. LIT. XLIII, 922. Auuu! — se văietă din nou Anghilîna. Junghiul! La lingurică! Iar m’a luat. iovescu, N. 55. Durerea mai mare o simte la lingurică. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 15; —■ lingurice s. f. = (Anat.) lingurea (cf. pamfile, J. II) ; (Zool., în Banat) mormoloc (H. xvil 149, 349). Ad II 6°) Cu paloşul mi-l izbea ’n linguricea pieptului. PAMFILE, C. Ţ. 95, Când te doare la lingurice, îţi pui 6 legătură cu troscot, id. B. 43; — (poate, prin apropiere de buric) linguric s. a. (Anat.) - lingurea. Mi-o venit slăbiciune la linguric. alecsandri, t. 1185; — linguriţă (rar linguruţă, LB.) s. f. (plur. -ţe şi, rar, -ţi) = lingura mică cu care se ia dulceaţa, cafeaua, ceaiul, etc.; p. e x t. conţinutul ei; spec. (Tipogr.) lingura cu care se varsă plumbul- topit (molin, v. T. 41);—linguriţa-zânei = (Bot.) buretele lemnos, de coloare brună roşietică, care creşte vara pe trunchiul şi rădăcinile arborilor bătrâni (Fomes lucidus) (panţu, pl.) ; (Zool., în Banat) mormoloc (candrea, gr. s. i 190). (Ad I 1°) Farfurii de argint cu Jf linguriţe, uricariul, X 254/is. I-am turnat pe gât câteva lm-guriţi de apă de Colonia. C. negruzzi, I 62. Cu linguriţa l-a împărtăşit. CONTEMPORANUL, III 508. Linguriţa cea de mir. marian, se. I 16. # Iţi dă cu linguriţa Şi-ţi scoate cu f urculiţa *= tt-îndatorează cu ceva şi apoi neîncetat îţi aminteşte facerea de bine. ZANNE, p. iii 595; — lingu-râş s. m. = (Zool.) golobreţ, mormoloc (candrea, gr. s. I 190); (Omit.) nume de păsărică (pamfile, v. 175). | Augmentativ: linguroiu (în Banat linguron) s. a. = lingură mare, găvan (vaida), ci or poc (H. X 208), polonic (şez. VIII 90) cu coadă lungă (H. X 450), de care se servesc ciobanii (H„ II 261, VIII/II 142, 206, X 208, 260, 356, 377, 465, 778, XII 316, 237, Xlli 311, XV 264, 408, XVI 133, 247) LINGURAR 202 — LINIA când învârtesc (1b. VIII 260) s. strâng (1b. xm 438, XVI 259) caşul, când amestecă laptele ce fierbe (ib. XIII 258), când adună de deasupra zerului spuîma ce iese din caş (ib. XVI 2(71); (Dulgh., în Prahova) lingura (II 1°), burghiul, sfredelul cu care se lărgeşte gaura din buciumul roţii (H. X 539, XVI 134, 161). Când stai la Paris... mănânci paralele cu linguroiul (= cheltueşti nebuneşte, fără socoteală), c. petrescu, r. dr. 197. | Nume de agent: lingurar (lângurâr h. IX 310) s. ni. = (adesea adjectivat) cel care face s. vinde linguri (şi fuse) de lemn (şi care e mai ales Ţigan). LB., H. X 189, TIPLEA, P. P., NOM. PROF. 33; (Munt.) (Ţigan) rudar (IORDAN, ARHIVA (IAŞI) 1921 193), p. ext. (Maramureş) poreclă dată toboşarului din armată (ţiplea, p. p.) ; supranume colectiv (ironic, făcând aluzie la originea s. la caracterul ţigănesc) dat locuitorilor unui sat, de cei din satele vecine (DR. VIII 207). Lingurar. ANON. CAR. Ţiganii domneşti lingurari, uricariul, i 282/». Intre moşneni sunt şi 27 familii de rudari (lingurari)... ci (= ce) se ocupă cu făcutul Ungurilor. I. ionescu, M. 447. Nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori. creangă, A. 52. Voi căsaşi şetraşi, ursari ţi lăeşi şi lingurari. CONTEMPORANUL, II 693, Cf. SBIERA, P. 186, TEODORESCU, P .P. 264, MARIAN, SAT. 292, MÂNDRESCU, P. P. 14, PAMFILE, i. c. 11; — (cu femininul): lingură-reâsâ ('mai rar lingurăriţă) s. f. = femeie (m. ales ţigancă) care face s. vinde linguri (păsculescu, L. P. 126) ; soţie de lingurar. Com. MARIAN. Toate ursăriţele, Toate lingurăriţele... GR. S. vi 136. | Instrument: lingurâr s. a. = un fel de cuier pentru păstratul lingurilor (LB.) făcut dintr’d scândură ovală s. pătrată (mai rar din tinichea) acăţată de perete, cu găuri prin care intră cozilel lingurilor (H. IX 310,, 341, XIV 59, 93, REV. CRIT. IV 144, VICIU, GL., DENSUSIANU, Ţ. H., VUIA, Ţ. H. 115, GREGORIAN, CL. 59, PĂCALĂ, M. R. 429, 430 fig. 17, HERZ.-GHER., M. vii 13) ; pungă de piele în care-şi ţin ciobanii lingura (H. v 280). | Al te derivate: lingu-reâsă s. f. = (Bot.) buruiană ce creşte în regiunile îngheţate, printre pietre, şi e bună pentru scorbut (PISCUPESCU, o. 63), cf. lingurea; — linguri vb. IVa = (Transilv., neobişnuit) a gusta, a mânca ceva cu lingura. LB.]. Din lat. lîngula (= ligula), -am, idem. (Cuvântul a pătruns la Bulgari; lingurii „ţigan, vagabond") . v. lingură. UNGCRAk s. a. şi m. LINGURAREAsA s. f. lingurărIţA s. f. UNGURÂŞ S. m. (Zool.) LINGUREA s. f. LINGUREÂSĂ s. f. (Bot.) LINGURI vb. IVa v. lingură şi lingări. LINGURlC s. a. (Anat.) LINGURlcA s. f. (Anat.) LINGURlCE s. f- (Anat., Zool.) • v. lingură. LINGURIŢA s. f. LINGUR/6IU s. a. LINGUROş s. a. (Anat.) v. limburuş. LINGURCţA s. f. v. lingură. LINGUŞEALA s. f. v. linguşi. LINGUŞf vb. IV8 I. Vivre en părăsite. II. Flat- ter, flagorner, aduler. S’insinuer dans Ies grâces de qqn. I. Intrans. t A face pe lingăul, a trăi de pe urma altora. LB. II. Trans. A câştiga bunăvoinţa cuiva prin vorbe şi atitudini măgulitoare, prin laude mincinoase, a măguli, adula, linge (2°), lingări. LB. Chemam linguşind (xoXaxevtov) pre fiii ţiitorilor mele. biblia (1688), ap. TDRG. Neamul muiereso... linguşindu-te, mai puţin rău gândeşte. ESOP (1812), ap. GCR. II 208/u. Oameni care-i linguşesc, Care-i laud[ă] şi-i slăvesc. MUMULEANU, ib. II 247. începu s’o linguşească cu vorbe miorlăitoare, ispirescu, L. 47, ef. U. 55, ALEXICI, L. P. I I83/12). II Refl. (Complinit prin „către", mai ales prin „pe lângă cineva"). A se lua pe lângă cineva cu binele, măgulindu-1 cu laude exagerate s. false sipre a-i câştiga bunăvoinţa ; a se gudura, a se lingări; a se insinua. Câni de casă... să linguşise pre lângă stăpânul lor. ODISEIA (sec. xvm), ap. GCR. 11 84/31. Cătră el să linguşeşte, barac, A. 42. Un şarpe... se linguşeşte prin flori. GORJAN, H. IV 114. Procletul de smeu se linguşea pe lângă muma băiatului, ispirescu, L. 125. A început a se linguşi pe lângă bătrânul, reteganul, p. iii 79. | (Neobişnuit) A se înşela pe sine însuşi, a-şi face iluzii. în zadar să va linguşi cineva că primejdia a trecut, marcovici, d. 466. [Şi: lingoşâ t vb. Ia LB. | Adjective: linguşit (cu negativul nelinguşit),-ă = măgulit, câştigat prin vorbe plăcute şi laude exagerate. Via-dislav, linguşit d’a vedea atâta supunere din partea unui domn român, îi răspunse printr’o carte măgulitoare, odobescu, ap. DDRF. 8e apropie... frecându-şi linguşit obrazul. C. petrescu, î. ii 250; — linguşitor (cu negativul nelinguşitor) ,-oâre LB. = (cel) care linguşeşte; măgulitor. Acor-dându-mi mie o aşa de amicală şi de linguşitoare precădere, n’ai nimerit tocmai bine. odobescu, iii 9/s. Avea graiu linguşitor, alecsandri, p. P. 216. (Substantivat) Mâhnire priomueşte fericirea... făţarnicului linguşitor. MARCOVICI, C. 26/u. Cf. zanne, P. VIII 301, 302. | Abstracte: linguşire s. f. = acţiunea de a linguşi, adula-ţie, t colachie (herz.-gher., M. vii 13); şiretenie (NOVACOVICI, C. b. 13). Făţarnica linguşire (a. 1794). GCR. II 158. Noi ne orbim... lesne de linguşirea patimilor. MARCOVICI, C. 62. Trufia Polonului măgulindu-se la această groasă linguşire. c. negruzzi, i 169. Lmguşirealî] miere dulce, dar otravă ne aduce. I. golescu, ap. zanne, P. viii 301; — linguşie f s. f. De măgulirile linguşiei dreptul simţ se întunecă, c. NEGRUZZI, I 314; — linguşeală s. f. (plur. -şeii, t -şeaîe). Să vază cândai doa/ră se va fi îndemnat fata după multd linguşale [Mold. 1 i n c o t e] şi făgăduele ce-i va fi făgăduit [bărbatul]. PRAVILA MUNT., ap. TDRG. Tu umbli cu linguşeli Trei fete de craiu ca să înşeli, teodorescu, P. p. 106;— linguşitără t s. f, Doreşte... linguşitori să serie. c. NEGRUZZI, II 215/2.]. — Prin schimbare de conjugare, din lingoşa, iar acesta derivat dintr’un adjectiv Imgos (dela linge). S’a zis la încefput despre cânii eare se gudurau pe lângă stăpân, lingându-1, că sunt *lingoşi. Pentru desvoltarea sensului, cf. alb. Ijepinj „ling“ — perljepinj „linguşesc". UNGUŞtE t s. f. 1 .. . linguşitCrA f S. f. J v‘ guş LINGV- v. LINGU- LINI vb. Ia Ligner. — Trans. A face, a trage linii (mai ales cu rigla). LB. LINIA MENT — 203 — LINIE [Ind. prez. linHz şi (învechit, în Transilv.) 1 i -niu LB. j Abstracte: liniâre (liniăre) s. f. polizu, DDRF.;—(germ. Hniatur) liniatiiră s. f. = (tipogr.) tiparul liniilor colorate, în sens orizontal sau vertical, al caietelor, registrelor, etc. (imprimate cu o maşină specială) căl. tip., M'olin, V. T. 41; (colectiv) materialul de linii de alamă în diverse formate şi diverse corpuri, puse în case speciale, ib. Pe paginile cu Uniatură de pătrăţele violete, probleme de aritmetică. c. petrescu, î. ii 162. — N. după fr. s. germ. (linieren). Of. alinia. MNIAMiiNT s. a. v. lineament. LINIÂR,-A adj. v. linear. LINIATCkA s. f. v. linia. UNICUL,-CE t adj. v. lin4. LiNIE s. f. I. 1°. Ligne. 2°. Ligne, d&mwcation; ligne (de flottaison). 3°. Ligne (de la main), trăit (du visage). Lignes (d’un dessin). Ligne (ducorps). 4°. Ligne, rangee, file. 5°. Ligne fortifice. Troupes de ligne. 6°. Rue, route, sentier. 7°. Ligne de che-min de fer. 8°. Ligne (d’un service! de transports). 9°. Ligne (tel6graphique). 10°. Ligne, direction; ligne de faille; ligne de mire. 11°. Ligne (de conduite). 12°. Ligne, rang, niveau. 13°. Ligne (succes-sorale). II. 1°. R&gle. 2°. Filet, reglet (d’impri-meur). 3°. Ancienne mesure de longueur. I. 1°. (Geom.) Trăsătură simplă, socotită ca neavând nici lăţime nici grosime, trasă cu creionul (condeiul, creta, penelul, etc.) s. numai imaginară, indicând o limită s. o direcţie s. legând diferite puncte în spaţiu. Se numeşte’ linie partea comună la două suprafeţe care se întretaie sau marginile unei suprafeţe, melik, g. 1. După aspect, linia- poate fi: dreaptă, frântă, circulară, curbă, mixtă; după poziţie: oblică, orizontală, paralelă, perpendiculară s. verticală, convergentă, divergentă (cf. MELIK, G. 2, 5). Inima lor trebue să fie rece oa şi linia geometrică, c. negruzzi, I 321. Au însemnat cu a linie locul unde este umbra. DRĂGHICI, R. 151. Vorbi, potrivind două ncăndurele cap la cap şi trăgând/ o linie. C. PETRESCU, î. II 181. || Spec. (Geogr., Fizică) Linie de nivel: care împreună punctele cu aceleaşi cote de pe un teren. Linii isotere: care unesc punctele ca au aceeaşi temperatură medie în timpul vefrii. PONI, F. 175. Linii izoterme: care unesc punctele de pe pământ eare au aceeaşi temperatură medie a anului, ib. Linii isochknene: care au aceeaşi temperatură medie în timpul iernei. ib. Linia de colimaţiune = axa optică a ochia-nului. Iculianu, c. 4. Capetele magneţilor se numesc poluri, iară partea mijlocie, unde fierul nu este atras, linie neutră, poni, f. 233. Linia ecuinopţilor s. a punctelor echinopţiale = interacţiunea eclipticei cu ecuatorul, culianu, c. 152. 2f\ Hotar, graniţă, limită, margine până unde se întinde ceva. Vedem... că linia apei uneori înaintează, alteori sri retrage de pe uscat. mehel DINŢI, g. F. 126. Să se strice linia [satului], Să plece [oamenii] unde-or putea. Linia că se strica, Satul mi se sfărâma. TEODORESCU, P. P. 297. Linie de âemarcaţie = care desparte două ţări, două provincii; p. ext. două ideologii. (Marin.) Linie pe apă (polizu) s. linia de cufundare) a unei nave = nivelul până unde se cufundă fundul mavei în apă. 4# ^ trece (s. a depăşi) linia — a exagera. A sta (drept) la linie — (diespre cumpănă) a se cumpăni. Braţul [cumpenei] in care era puşi banii se lăsă în jos şi stătu drept la linie. ISPIRESCU, L. 400. 3°. (Adesea la plur.) Dungă; spec.. îndoitură (din palma mânii costinescu) ; trăsătură (a feţei) ; p. e x t. contur. Urmăresc liniile dealurilor din faţă. IORGA, N. R. A. I 250. Un desen cu linii sobre. (F i g.) TJn corp femeiesc cu linie frumoasă. 4°. Şir drept, alineat. Un sat... In două rânduri se’mparte, Pe linie aşăzat. ALEXANDRESCU, A. 228. Să-şi facă casa în linia uliţei? C. NEGRUZZI, I 70. Mulţime de echipa juri aşezate în linie. DAC. lit. 258. Se poate semăna bobul In linie. I. IONESCU, c. 9. Aşteptau patru birji trase la linie. CONSTANT, R. 148. j Spec. (Tipogr.) Rând de cuvinte într’o pagină scrisă. CADE. | (Adverbial) Aliniat, formând un şir drept. Uliţele destul de late şi toate linie, drepte şi încrucişate. golescu, î. 100. Coperiş nou de trestie, cu strâ-şinile retezate linie, agârbiceanu, luc. iii 175. 5°. (Mii.) Sistem de fortificaţii, adăposturi şi obstacole militare, permanente s. trecătoare, destinate să apere trupele proprii şi să oprească înaintarea duşmanului. Linia Maginot. Linie de apărare: alcătuită din fortificaţii şi trupe. Linii de comunicaţii: prin care se face legătura cu serviciile din spatele frontului. Trupe de linie (în opoziţie cu cele neregulate) : destinate să lupte în primul rând cu duşmanul. Infanteria se compune din Regiment de linie... uricariul, xxii 463. Linie de bătaie... bălcescu1), M. V. 617. | (în Bucovina şi Transilvania, până la războiul mondial) Infanterie. HERZ. - GHER., M. VII 13. Com. paşca. || t Grup de soldaţi desfăşurat în ordine de bătaie. Din pedestrimea Moscului, numai o linie (sau o grămadă)... cu neprietenul războiu au arătat. LET. II 69/w. 6°. (Pop.) Stradă (graiul, i 14), uliţă principală într’ un sat, şosea (T. gâlcescu, gr. 8. V 121) ; druan despărţitor (chiriţescu, GR. 251); cărare (prin pădure). DDRF. 7°. (Adesea complinit prin „ferată") Cale ferată, drum de fier, instalaţia şi reţeaua şinelor pe care circulă trenurile şi tramvaiele. Se scula Duţu cu noaptâa’n cap şi pleca ’n căutatul cocoşilor, căci era, lung drumul până, la linie, slavici, n. ii 227. Veniturile şi cheltuelile liniilor a căror înfiinţare vă displace... Maiorescu, d. IV 372. Linia ferată... se încovoaie... <.pre gura neagră a tunelului. .SADOVEANU, M. 130. Să trecem linia!... Vizitiul opri, şi trenul Fulger scăpără pe dinaintea noastră. SANDU-ALDEA, A. M. 24. Acum e o stradă pavată cu granit şi e liniei de tramvaiu. C. PETRESCU, C. V. 225. 8°. Itinerar (al unui serviciu de transport) Linia aeriană Bucureşti^PariSi 9°. (Rar) Sârma care leagă staţiunile telegrafice sau telefonice, costinescu, poni, f. 282. 10°. Direcţie. Din stâlpul acela au întors cu măsura spre apus în linie dreaptă, uricariul, ii I6/25. Ţinea mănunchiul cârmei... şi de-abia putea să ţie linia neschimbată, contemporanul, IV 46. | Spec. (Geol.; după franc, ligne de faille, germ. Bruchlinie) Linie de fractură. I. P. voiteşti, TECT. 1. (Optică) Linia vizuală: care duce dela ochiul observatorului la obiectul privit. (Vânăt.) Linie de ochire = care trece prin mijlocul crestăturii ochitorului la punctul ochit. Cf. stoica, vân. 15. 11°. Linie de conduită s. de purtare, fel, criteriu, obiceiu de a se purta. TDRG. Impune... linia de . conduită. MAIORESCU, D. II 57. 12°. Rang, treaptă, teapă, nivel. In aceeaşi linie cu adevăraţii poeţi pune şi pe Tăutu. MAIORESCU, C. I 293. 13°. Filiaţie, succesiune de descendenţi s. ascendenţi, spiţa neamului, t dun g,ă. Linie bărbătească, femeiască, dreaptă, colaterală, etc. Consacră... demnitatea princiară-... descetidenţei mele LINIE — 204 — LINIŞTI în linie directă. XJRICARIUL, X 3C>.">/17. Linie ascendentă. MAIORESCU, CR. II 300. Şirul gradelor formează linia, hamangiu, c. c. 159. II. 1°. Unealtă (de lemn s. metal) de care ne servim spre a trage o dreaptă, riglă, (Transilv.) lineal. Fără linii şi compasuri paingănul întinde mreje. KONAKI, P. 294. [Copilul] îşi apasă linia pe zăbrele, făcând un sgomot grozav. VÂL-SAN, CONV. LIT. XLII 141. 2°. (Tipogr.) Placă de metal cu care se tipăresc dungi (colorate) s. care se pune în picioare între rânduri spre a le despărţi s. a le rări. Cf. MOLIN, V. T. 42. Linie de cules = unealtă tipografică, cu două urechi, ce se pune intre rânduri când se culege zaţul. ib. Linie de perforat: de oţel, la floare cu tăietură în formă de puncte sau zig zag, ce se intercalează în zaţ spre a perfora hârtia cu tiparul în acelaşi timp. ib. 3°. Veche măsură de lungime, având (în Munt.) Vio dintr’un deget, (în Mold.) Vu dintr’ un p a l -mac. Cf. DDRF., CLIMESCU, A. 213, BRĂES-CU, M. 3. [Şi: (pop.) lenie s. f. (Banat), com. v. BRANIŞTE, (Munţii Apuseni şi pe Câmpie). Com. ŞT. paşca, | Diminutive: linioâră s. f. Două dungi de sânge... însemnau Umoare roşii deala nări în jos pe obraz. SADOVEANU, SĂM. vi 166. Ştiu! grăi Le-vonim Pacu strângând Unioarele metrului după ce măsurase. c. petrescu, î. ii 182; — liniuţă s. f. DICT. | Nume de instrument: (învechit) linier s. a. (ad II 1°) Se pot trage liniile cu o unealtă numită linier. I. IONESCU, C. 57. | Pronunţ, -ni-e, -ni-oa-, -ni-u-]. — N. după fr. şi germ, (Linie) (= lat. ned. linea, -am, idem.). Cf. linear, lineamant. XINtE t s. f. v. lin. LINIAR s. a. LINIOÂRĂ s. f. LINIŞOR s. m. (Iht.) v. lin3. ' LINIŞOR, -OÂrA adj., adv. v. lin *. LlNIŞTE s. f. 1“ Silcncc. 2°. Calme. 3°. Tranquil-lite. 4°. Conferve, eponge de riviere. 1°. Lipsă de sgomot, tăcere. Scârţâirea din condeie dădea farmec astei linişti, eminescu, p. 232. Lintşte’n văzduh şi pace pe pământ, coş-BUC, B. 7. Se putea auzi musca sbârnâind, atâta linişte şi tăcere sc făcu. ISPIRESCU, L. 143. Liniştea nopţii. 2°. Lipsă de turburare (în natură), calm. Chiverniseala... din nesăţioase droburile mării, multe suflete la limanul lineştii scapa. cantemir, ist. 85. Liniştea domnea pretutindeni, c. negruzzi, i 57. Cerul stelele^şi arată, Solii dulci ai lungii linişti. EMINESCU, P. 102. Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de paterni, ib. 280. Liniştea-i acum deplină, coşbuc, B. 6. 3°. Lipsă de sbucium s. frământare sufletească, pace, seninătate sufletească. Linişte = tranquilli-tas. ANON. CAR, Stând culcat, în linişte adâncă şi ’n visuri cufundat. ALECSANDRI, P. I 240. Eu mor! Mă duc să aflu liniştea pe ca re m-i-ai răpit-o. c. NEGRUZZI, I 28. Toate vestesc aici liniştea sufletului, ib. I 193. Să-mi dau eu liniştea mea, pentru hatârul nu ştitt cui ? creangă, p. 252. Liniştea se păzeşte când supărarea lipseşte. ZANNE, P. viii 300. # Loc. adv. în (t întru s. cu) linişte = liniştit, neturburat, în pace, tihnit. Trăia toţi eu linişte. LET. II 409/». Faceţi-vc socoteala în linişte de ceea oe peste zi aţi lucrat, drăghici, R. 133. Aşteaptă întru linişte şi umilinţă. MAE-CtOVTCi, D. 7/u. Au trăit apoi în pace şi linişte. eminescu, N. 30. Astăzi petrece în linişte lângă zidurile mănăstirii, creangă, a. 22. 4°. (Bot.) Lâna broaştei. (Atestat din Scărişoara în Munţii Apuseni, cu formele regionale lirişt'e şi lini şt'i). ARH. FOLK. V 124. [Accentuat, mai rar, şi linişte DR. VII 34. ] Şi: lineşte s. f. TDRG. | Negativ: nelinişte s. f. = turburare, agitaţie, nerăbdare, pontbriant) ; p. e x t. îngrijorare. Pentru ce eşti în nelinişte, Adelof conv. lit. xix 510]. — Deirivat din lin cu suf. abstr.-col. -işte. Cf. linişti. LINIŞTI vb. IVa. 1°. (Se) ealmer, (s’)apaiser. 2°. (Se) tranquilliser, (se) rassurer. — (In opoziţie cu „turbura"). 1°. (Despre elementele naturii) A se potoli, a se domoli. Vieaţa mea este o mare,. care nu se linişteşte. konaki, p. 32. Au început atmosfera a se linişti, drăghici, R. 112. Se potoleşte şi se linişteşte Vântul pe pământ. TEODORESCU, P. P. 372. 2°. Trans. şi refl. (Despre stări sufleteşti s. oameni) a (se) potoli, a (se) astâmpăra, a se calma, a da (cuiva) s. a-şi găsi liniştea, pacea, tihna, odihna, sângele-rece. Hotăriiu să-mi răzbun şi ideea asta mă mai linişti, c. NEGRUZZI, I 7, A ta apropiere... inima-mi... linişteşte. EMT-NESCU, P. 50. Răposaţi de veacuri, nu se mai pot linişti în morminte. CREANGĂ, A. 142. îl linişti cu vorbe bune. ispirescu, l. 57. Pădureţul... li-nişteşte ziua. mera, b. 171. Liniştete-te! se zice unei persoane turburate, supărate, necăjite. COSTINESCU. [Şi: înlinişti t vb. IVa Până a nu sş înlinişti mai sus . zisele turburări. E. VĂcĂREsjcUL, ap. TDRG. j Negativul: nelinişti vb. iV3 = (trans.) a face pe cineva să-şi piardă liniştea, a turbura pe cineva, a-i pricinui nelinişte; (r e f 1.) a-şi pierde liniştea, pacea, seninătatea sufletească. Nelinişti în somnul dimineţii pe toţi oaspeţii. CONV. LIT. IV. 294. Nu td nelinişti din cauza acestei veşti ! j Abstracte: liniştire s. f. = acţiunea s. faptul de a (se) linişti; calm, linişte, pace, odihnă. (Ad 1°). In vreme ce stăpânea o mare liniştire, au început a se ivi nişte nouraşi. DRĂGHICI, R. 9. Folosindu-se de liniştirea şi de întunecimea nopţii.., MARCOVICI, C. 20/ ». Frumoasă e câmpia eu dulcea-i liniştire. ALECSANDRI, P. l 132; — (ad 2°) Toţi de obştie să se îndestuleze întru liniştire şi fericită petrecere. URICARIUL, I 189/u. Cui îi place liniştire Să-şi facă împrejmuire. PANN, H. 38. Of,... câtă vreme este de când liniştirea nu s’a apropiat de mine ! MAR-COVICI, C. 7/3. Starea lui cerca liniştire. GORJAN, H. I 4/23. Liniştirea suflatului său... i-a mijlocit îndreptarea sănătăţii. DRĂGHICI, R. 130. Locuitorii ţării întru bună petrecere cu liniştire . şi mulţumire să urmeze împlinind datoriile lor. URICARIUL, 1 187/24. Numă... cu mai multă liniştire (= stăpânire de sine) se întoarce... în curţile Tă-tianei. beldiman, N. p. ii 10. | Adjective: liniştit (înliniştît t, cu negativul neliniştit),-ă. (Ad 1°) Am văzut de neliniştită (= necontenită) milostivire răvărsare către toţi de obşte. URICARIUL, 1 198/28. Zile seninoase şi liniştite. MAR-COVICI, C. 15/s. Ţara este liniştită, c. NEGRUZZI, I 139. Apa... ’n urmă liniştită Dulce undc-şi alina. alecsandri, P. I 13. Liniştita ei suflare caldă. eminescu, N. 12. Tâmpla bate liniştită, id. P. 185. Cu graiu neliniştit zise fie-sei. ISPIRESCU, L. 378. îşi friza cu degetele neliniştite... şuviţele bretonului-. I. TEODOREANU, M. II 14. Dă o ploaie liniştită. TEODORESCU, P. P. 211. (Ad 2°) Griji mai mult de toate, a fi înlineştit, Dar şi el la aceasta, rămase amăgit. E. VĂCĂRESCUL. IST.,^ | v. linie. LiNitrj'Ă — 205 - ' LINTE 274/it. înţeleptul aşlcapta... cu suflet liniştit şi umilit. MARCOVICI, D. 9/14, O biată femeie nevinovată, cu inima simplă şi liniştită, c. NEGRUZ-zi, I 48. Arătarea lui era liniştită, dar nu blândă. EMINESCU, N. 52. Sta in fereastră neliniştit, ib. <5. Eh vin, fărtate, trist şi liniştit. COŞBUC, F. 123. Caprele... nu sta în loo liniştite, că nu aveau ce să pască. MARIAN, SE. II 121. (Adverbial; ad 1°) Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă. EMINESCU, P. 280. (Ad 2") ’ Dacă vrei să trăieşti liniştit, să nu veni, să nu auzi, să tot taci. ZANNE, p. ii 794; — liniştitor (cu negativul neliniştitor) , -oâre = care linişteşte, care calmează, calmant; ■ (substantivat, în limjba veche) cel care caută liniştea. (Ad 2°) Cu cuvinte liniştitoare alină frica surorilor. ISPIRESCU, L. 239. Un gând liniştitor îmi trecu prin minte. G. VÂL-SAN, CONV. LIT. XLII 149. Locuinţele mirenilor ■îs aproape şi pentru aceasta nu se poate a-i opri pe închinători, ca să nu meargă şi pe la liniştitorii schitului. CHIRIAC, s. 95.]. — Derivat dela linişte. LlNltiŢĂ s. f. v. linie. LINOLKU s, a. Linoleum. — Un fel de muşama groasă şi impermeabilă (preparată din praf de plută amestecat cu uleiu de in) care se întinde pe jos în loc de covor. Se furişează... lăngă soba din colţ, lăsând câteva urme de galoşi pe linolcul sclipitor. BOTEZ, B. 208. [Plur. -lee]. — A7, după fr. (compus din linmn ,.in“ şi oleum „uleiu"). LINOTIP s. a. (Tipogr.) Linotype. —• Maşină de cules, din care, (în opoziţie cu monotipul) ies rândurile culele întregi. Of. MOLIN, V. T. 21, 43. [Pronunţat de unii, ca în englezeşte, linotaip. | Plur. -tipuri. \ Derivat: (fr. linotypiste) linotipist s. m. = culegător care lucrează la linotip (bătând pe clape, ca la maşina de scris). Cf. MO-LIN, V. T. 43]. — N. după fr. (din engl. linotype, din line of type). LJNŞÂ vb. Ia Lyncher. — A executa un criminal (mai ales spânzurându-1) pe loc, îndată ce a fost prins, fără să se aştepte judecarea lui din partea autorităţilor judecătoreşti. [Abstracte: Un^uw s. f., (fr. lynchage) linşaj s. a. (plur. -şaje, -şajuri) = executare sumară după legea lui Lynch, practicată încă pe alocuri în Statele Unite, mai ales împotriva negrilor, j Adjectiv: linşat, -ă. Doi bandiţi linşaţi. UNIVERSUL 29 XI 1933], — N. după fr. «engl. to lynch). LINŞÂJ s. a. v. linşa. LINSÂtCrA s. f. v. linge1. LINSOĂRE s. f. v. ninsoare. LINSt’RĂ s. f. V. linge '. UNŢii s. f. v. velinţă. IjINTB s. f. 1°. Lentille, 2°. Hydatides, grains de ladrerie. 3". Cornee. 4°. Lentille. 1°. (B o t.) Planta leguminoasă căţărătoare, de -origine mediteraneană, al cărei fruct ei o păstaie fiu două seminţe (Lens esculenta) ; se cultivă mult pentru trebuinţele culinare (BIANU, D. S.) ; pe alocuri şi pentru prepararea unor medicamente. (PĂCALĂ, M. R. 262); p. restr. bobul (s. „firul") plantei întrebuinţat ca aliment; p. ext. mâncarea gătită din aceste boabe. LP>., ŞINCAI, PR. 558, DAMfi, T. 188, PANŢU, PT,., IL II 87, X 30. Linte — lens. ANON. CAR. Ţarmă plină de linte. BIBLIA (1688) 239. Samănă şi... mănâncă... cetipă şi aiu şi linte. HERODOT, 215. Linte de zupă (a.’ 1779). IORGA, S. D. viii 81. 3 oca de linte (a. 1792). URICARIUL, IV 133/». în zi de sec [îi da] linte şi fasole cu apă. MAG. IST. I 361/u. Linte şi alte legumi. I. IONESCU, C. 11, cf. piscupescu, o. 194. Două fete culeg linte. A-lecbandri, P. p. 156. Foicica, bob de linte... TEODORESCU, P. P. 270. Frunză verde, fir de linte... ŞEZ. I 13. [Când urdină omul] să se fiarbă linte de şase ori- ib. IX 126, cf. PAMFILE, B. 48. Dă-mi un blid de linte. HERZ.-GHEIR., M. VII 13. 4^ Părinte, borş eu linte, se zice persoanei care posteşte ca un popă. ION CR. 23. Pentru un blid de linte = pentru un folos material foarte mic (cf. pentru un os de ros) ZANNE, P. III 596. Am pierdut un fir de linte = ceva de mic preţ. JARNfK-bârseanu, d. 152. Cât o linte=foavte mic, foarte puţin. ib. I 205. Să ia cu o peniţă curatăj cât o linte dintr’această alifie. PISCUPESCU^ O. 310. în linte, se zice dt-spr® porumb, când nu este încă bun de fiert s. copt. viciu, gl. Compuse: a.) Calificative pentru persoane: Frige-linte s. m. = persoană foarte sgâreită, sgârie-brân-ză. BARONZI, L. I 96, ION CR. IV 23, ZANNE, P. III 596. Spală-linte s. m. = guraliv, flecar, zanne, P. III 596. Vinde-linte s. m. = persoană fudulă, mândră, care vrea să pară bogată, ib. IX 485. b.) Numiri de plante (une-ori specii de linte): linte-albă = bob-de-ţarină (Lathyrus pla- typhyllos). DDRF, TDRG. linte-de-baltă (s. de apă) = lintiţă. PANŢU, PL. linte-broştească (s. lintea-broaştei s. broaştelor) = lintiţă. PANŢU, PL. linte-în-patru-seminţe (Ervum tetraspermum). LM. linte-neagră = orăstică (Orobus niger), panţu, pl. linte - păsărească - păroasă (Ervum hirsutum). LM. lintea-pratului (s. de-praturi) = bobuşor (La-thyrus pratensis). PANŢU, PL.; linte albă. BARCIANU. 2°. P. ext. (Veter.; mai ales la plur.) Trichină (H. X 429), măzăriche, boala porcilor care produce în carnea lor nişte boabe albicioase, ele mărimea seminţei de cânepă (şi care se poate transmite şi la omul care mănâncă asemenea carne). Să nu dai cu mătura în capul porcului, că faci linte. PĂCALĂ, M. R. 159. Grăunţe din sită nu se dă la porci, că fac carnea cu linţi. ŞEZ. VI 38, pamfile, CR. C. 205. Când dau femeile la porci mâncare din poală, atunci carnea are să facă linţi (= cisticerci). GOROVEI, CR. 1891. 3°. P. anal. (Anat.; învechit) Partea bulbucată şi colorată dela mijlocul ochiului, cornee. Aceea ce i-a acoperit chiar lintea luminei ochiului..., nu este albeaţă. (1815) URICARIUL, VII 69/ir, 4". (Fizică; cu plur. linţi; învechit) Lentilă. Se numesc linţi corpuri transparente terminate sau prin două suprafeţe sferice, sau prin o suprafaţă sferică şi una plană. PONI, F. 367. Linte biconcavă, etc. ib. Linte microscopică. MAIORESCU, CR. I 57. [tn sensul 1° n’ are plural, gen. -dat sing. e lintei; în sensurile 2°-4°, linţi, cu gen. -dat. sing. linţi. | Diminutive: lintişoâră (s. linţişoară BARCIANU) s. f. (Bot.) = Ervum lenticulare; — linticică s. f. LM.; — lintiţă (lentiţă) s. f. = (Bot.) plantă de apă, de diferite specii (Lemnu gibba, minor, polyrrhiza, triscula) ce trăieşte plutind la suprafaţa apelor stătătoare (panţu, pl ), verdeaţa de pe bălţi (chiriţescu, gr. 251) : LINTimcX - 266 — (specii) lintiţă-de-apă (Lemna gibba) panţu, p».; — lintiţă-măruntă Wolffia arrahiza), ib.; — lintiţe s. f. plur. = pistrui, petişoare roşii pe mani ■şi pe fată, bureţi (Sighişoara), brandsch, l. W. | Colectiv local: (dela lintiţă) lintiţîş s. a. = loc pe apă unde se găsesc în mare număr lintiţe. La l>altă se alege— în luminişuri sau go-lişti de stuf, brădiş şi lintiţiş. F. R. atila, p. 290]. — Din lat. lens, -tem, idem. UNTICfCĂ s. f. (Bot.) v. linte. UNTIPiR s. a. (Anat.) Luette. — Omuşor, uvu-la. DR. IX 434. LINTIBdlU s. m. v. volintir. LINTIŞOÂRA S. f. (Bot.) UNŢIŞOAbA s. f. (Bot.) v Iinte MNTtŢĂ s. f. (Bot.) UNTIŢlŞ s. a. LINŢdLIU s. a. Linceul. — (Cuvânt poetic, rar întrebuinţat în graiul zilnic) Pânză subţire, albă, (costinescu), giulgiu (polizu), spec. bucata de pânză cu care se înveleşte s. se acopere un mort aşezat în sicriu; cf. p â i o a r ă. LM. Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, eminescu, P. 178. E... Lazăr, sculat din mormânt cu linţoliul în cap. C. PETRESCU, C. V. 217. | Fig. Crengile tinere ale copacilor... au căzut acoperind cadavreld cu, un linţoliu, kiriţescu, R. 31? Fulgii de nea au ţesut linţoliul alb peste negrele ogoare, pribeagu, p. R. 16. [Plur. -ţolii.l. — N. după fr. (din lat. linteolus, -um, de unde şi it. lenzuolo, idem.) UNTRE s. f. v. luntre. UNCţ, -A adj., adv. v. lin. 11NX s. m. (Zool.) Lynx (Felis lynx). — (Latinism) Râs (animalul). SIMIONESCU, F. R. 21-22. — N. din lat. lynx (gr. W-/I), idem. LINZt vb. IV*. Rire Mtement. — Intrans. A râde fără rost, a brihăi (paşca, gl.). .— Cf. hlizi, rânji HO - v. LEO- IJOArbA s. f. (Bot.) v. leurdă. IJticA s. f. 1 , LIOCÂŞ.-Ă adj. J V‘ eUCa‘ -lIOCEf vb. IVa ficlabousser. — (Ungurism în Bihor) Liociăi = a stropi cu apă. pompiliu, bih. 1012. [Familia: liociură s. f. = zeamă lungă, băutură slabă şi apoasă. A făcut o liociură de răcilie, slabă-slabă. Com. liuba.] — Cf. ung. locsolni „a stropi cu apă“. (Cf. blociori, linciuri). LIdCIURA s. f. V. liocei. LIOrbAR s. m. (Boţ.) v. lurbăn. LIOŞCÂN s. m. (Bot.) 1 LIOŞTEÂN s. m. (Bot.) J y‘ euşt*an* liOTA s. f. 1°. Foulc, horde. Familie. Mente. Mul-titude. 2°. Tapage, toliu-bohu. 1°. (Termen popular, de obiceiu depreciativ s. glumeţ) Grup de persoane adunate la un loc, cea- tă (3°) (CHIRIŢESCU, GR. 251), mulţime, adunătură (de oameni răi, ticăloşi, de draci, etc. rădulescu-CODIN, F. 47, pamfile, J. Iii), droaie, gloată multă (de copii, şez. xxxi 12). Cum ai crede c’ar hi în stare [stăpânirea] să ’mpace atâtea milioane de Rumâni, atâta lume, atâta liotăf JIPESCU, o. 34. Liota de copii. DELAVRANCHA., s. 223, Cf. ISPIRESCU, L. 174, CONV. LIT. XLIV/II 76. Nunta sd făcu... faţă fiind toată leota lor ze-iască. ISPIRESCU, U. 12. Viclenii ciauşi vărau în ţară,... Hote întregi de jitari şi pârgari turei şi bulgari, chiriţescu, conv. lit. xliii 925. Ştefan Vodă când sosea Cu oastea, cu Hota... teodorescu, p. P. 502. Era adunată acolo toată liota diavolilor. ION. CR. I 77. S’o ’nţolit liota de fraţi ce-i are. şez. XXIII 54. | Spec. Familie, casă (Com. lacea, Tohanul-Vechiu), totalitatea persoanelor (familia şi servitorimea) care se grupează într’o gospodărie. Are liotă multă, taină părinte, şi mai dă şi pe la Ţigani. D. stănoiu, C. I. 31. || Haită (de câni). TDRG. O liotă de câni tărcaţi. D. zamfirescu, ap. TDRG. || Fig. Mulţime. Crede-mă pe mine, carc-s-chinuit de atâta liotă de ani. V. I. popa, v. 98. 2°. P. ext. (Mehedinţi) Gălăgie mare, harmalaie. Com. STRÂMBULESCU, [Şi: liotă (DDRF.), Ieotă (pamfile, j. iii), leâotă, leâhotă (pamfile, j. iii), loâietă s. f.] — Pare a fi medio-germanul liute (german modern Leute) „oameni‘“, venit, probabil, prin mijlocirea altei limbi. Cf. TDRG. UOVEîAN,-A adj. De Livâw. — Dela Liov ( = Lemberg), care aparţine Liovului. Antologhiul chie-vian... şi cu cel liovean. iorga, L. R. 156. — Derivat din Liov, cu suf. -ean. LIP ! interj. Interjection imitant le son produit par une gifle ou par Ies savates qu’on traîne. — (Adesea repetat) Interjecţie onomatopeică imitând sunetul produs de o lovitură cu palma s. de cineva care umblă desculţ s. în papuci ori de făina care se cerne prin sită, cf. leop. PĂSCULESCU, L. P. 99. Intr’un papuc şi-o opincă, Lipa, lipa, nea Stămică. PANN, P. v. I 155, zanne, p. iii 274. Şi lipa-lvpa, o luă popeşte pe uliţă, parcă-ar fi fost scăpată- din puşcă, chiriţescu,' conv. lit. XLIV/II 543. Lip-lip! lip-lvp! Vme Manolache... pe poteca dintre pruni, cu papucii lipăind. BRĂTES-CU-vgineşti, I. 60. în pădure booa, boca, iar acasă lipa, lipa (s. lepa, lepa) [= sita]. GOROVEI, CIM. 345. [Şi : lichi ţ interj. TDRG. Jidanu se acopere cu cerga,... eu apuc o prăjină şi trosc, pliosc, trosc şi jaelii şi lichi peste cergă. ALECSANDRI, T. 49. Ia o hapchînă de friptură şi lichi în oohiî Matahalei. şez. VI 248. Lichi o palmă. PAMFILE, J. II; — lipa (s. lepa) interj. | Substantiv post-interjecţional: lîpă s. f. = lovitură cu palma, liota) pă. îţi dau lipa. pamfile, j. ii. | Verb: lipăi trans. şi intrans. IV (a) (prez. ind. lipăesc şi -păiu) = a pălmui, a da palme cuiva (COSTINESCU), a lipi, a bate cu palma pe pielea goală (Com. V. şoarec), a plesni, a liopăi (TDRG) ; spec. (despre pasările care se scaldă, despre cocoşul care cântă) a plioscăi (cu s. din aripi). pamfile, j. i. Mi-aş fi auzit tălpile lipăind pe scânduri, vlahuţă, N. 123. Păpuci cu cari venea lipăind. H. IV 65. Cum era în pielea l-am lipăit bine, să mă ţie minte. Cam. V. c. şoarec, Piatra-Neamţ.]. — Onomatopee. Cf. 1 e a p, leop. LIP s. a. 1°. Salete, crasse. 2°. Pyrosis, 1°. (Mold.) Murdăria soioasă ce se formează pe piele din sudoarea care se amestecă cu praful (DDRF), jeg, im (bianu, d. s.), rapăn (pam- mî»a — m — T.îMX FILE, J. III), zoioşie (BIANU, D. s.), glod (ŞEZ.XXXII 13T) ; spec. materia ce se prinde de lână la spălat (ŞĂINEANU, D.U.). Cămeşa lui... mult lip avea. drăghici, R. 90. Alb ca o piesă anatomică, dar la îneheetura labei cn lip uscat. c. petrescu, î. II 43. Bade bine Una şi tot lipul (lepul) de pe dânsul. MARIAN, ÎN. 48. Că m’am spălat şi învă tot nu s’a dus tot lepul (Bilca, în Bucov.). Com. G. TOFAN. 2°. (In Sudul Moldovei) Jegărie pe gât. i. IORDAN, ARHIVA 1922, p. 197. [Şl: lep = murdărie pe pielea corpului s. pe rufe Com. A procopovici, herz.-gher., m. VII 10) ; — liep s. a. = pată de murdărie pe o haină (Sângeorz-Băi). paşca, gl. | Adjectiv: lip6s (lepos), -oâsă = murdar, jegos, plin de lep. HERZ.-GHER., M. VII 10, MARIAN, SE. I 133, GR. S. VI 151.] . — Din rut. lip „lut" (paleosl. lepU „cleiu") s. din ung. lep „cleiu de pasări". liPA interj, v. lip'. UfPĂ s. f. v. lipl. LiPA s. f. Meule de foin. — (Bucov.) Căpiţă de fân (PAMFILE, A. 159) mai mică decât un stog şi pusă pe nn prepeleac. ION CR. III 87. ' UPÂC s. m. Chandelle (etai ou allonge) — (Mold.) Căpriorul alipit de cel din colţul („sapa") cope-rişului, copileţ. DAMfi, T. 94 (fig. IA). | Nadă (= bucată înnădită, adăugată) ce se pune la un tumurug sau stâlp. N’am schimbat tumurugii, ci le-am pus câte un lipac (Piatra Neamţ). Com. V. ŞOAREC. — Cf. rut. lipak „lipitor, cel ce lipeşte". UFÂ1 vb. IV (a) v. lip1. UPÂN s. m. 1°. Ombre. (Thymallus vulgaris). 2°. Goulu. Bceuf vigoureux. 1°. (Iht.) Peşte (H. X 21, 45, 107, xii 281, 288, 301, 309, XVIII 261, 283, (cf. I 170), BARONZI, L. I 94, DAMfi, T. 127) de apă dulce care trăieşte în pâraiele de munte; seamănă (la formă, număr de aripi, solzi şi obiceiuri) cu lostriţa şî cu păstrăvul, dar creşte mai mare decât acesta, ajungând până la o lungime de 50 cm.; prins, răspândeşte un miros discret de cimbru şi pepene. F. R. atila, p. 209 (fig. 27 p. 208), ANTIPA, F. I. 201 (fig. 38), DAMfi, T. 127. Lipan: piscis. ANON. CAR. Regiunea lipanului... Acest peşte de mare valoare se gă seşte şi în albia de jos a pâraielor- popovici-kirileanu, BR. 89. Se întoarseră c’o mulţime de peşti... precum: păstrăvi.,, lipeni. marian, tr. 47. Sf. (Aluzie la lăcomia acestui peşte; predicativ) A fi (făcut) lipan = a fi flămând „ştiucă“ (când se vorbeşte de vite). Vaca e lipan = -ne-mâncatâ. ciauşanu, V., gl. || P. ext. Bou mare şi frumos. Vârcol, V. (la origine) : bou care mănâncă mult). [Plur. -pani şi -peni. | Şl: lipeân (licliean H. XII 301). [ Diminutiv: lipănaş s. m. [ Verb: lipani IVa refl. (probabil, şi în urma unei etimologii populare după: „flămând lipit") = a se face „ştiucă" de foame, de nemâncare; a se face „blană", ciauşanu, v.; (cu adjectivul) li-pănit,-ă adj. = (Olt. şi Banat) lihnit, lipit, hămisit, rupt de foame. GR. băn., N. REV. R. (1910) 86, CONV. LIT., GREGORIAN, CL. 59. LIV 366, PLOPŞOR, V. O. 11; (abstract, rar) lipă-neâlă s. f. ciauşanu, v.]. — Din slav. (sârb. lipan, lipen, idem, de unde şi ung. lepiny). JJPAn s. m. v. lipcan. MPÂN s. m. (Bot.) Bordan (Lappa miaior, minor, tomentosa). Bouillon blanc et noir (Ver-bascum phlomoides, nigrum). Plantă (H. I 187, II 79, 87, 142, 273, IV 52, VII 27, IX 265, 436, 472) cu frunze mari şi floare galbenă (H. vii 368); produce un fel de oorneţi care se acaţă de materiile lânoase (H. IV 311) ; e bună pentru dor de Inimă (H. V 102); brusture (panţu, pl., VOICULESCU, L. 165, BUJOREANU, B. L. 382, DAMfi, T. 186) şi lumânare, lumânărică, captalan (panţu, pl„ bianu, d. s., păcală, M. R. 17, VASILIU, C. 56, com’. M. OLMAZU, Măgurele). Aleargă lipan s’adune. PANN, P. V. I 159. Vrejurile de dovleci..., acoperind gardurile cu foi ţăpoase fi mai late ca foile de lipan, delavrancea, S. 54. Te muia de te făcea ca lipanul opărit, vlahuţă, v. P. 97. Pe marginea drumului lipanii se mişcau când şi când la câte-o gură de vânt. sandu-aldea, u. P. 223. Frunze mari de lipani, caragiale, s. 13/ 7. Foi de lipan... uscate şi apoi pisate se aruncă în apă spre a „îmbăta peştele“. antipa, p. 780, cf. dragomir, 0. M. 209, H. IV 311. Rămânea păsărelele cu picioarele lipite de creaca de lipan. PLOPŞOR, C. 40. Foaie (frunză) verde de lipan... MAT. folc. 177, 266, ŞEZ. I 73, 290, XII 66, TEODORESCU, P. P. 285,’ 447, SEVASTOS, P. P. 287, VASILIU, C. 56, PĂSCULESCU, L. P. 265, BÂRLEA, C. P. li 103, N. G. TISTU, B. 170. | (Ca termen de asemănare din cauza colorii galbene a florilor şi formei turtite a foilor). Galbăn cum îi lipanul. 1. IORDAN, ARHIVA a. 1921, p. 200. [LB. şi COSTINESCU maî dau şi sensul de „sfeclă". Greşit a fost interpretat de cihac II 512 acest cuvânt din versul lui alexandrescu : c’ un lipan (= c’ o foaie de brusture) mare la cap înfăşurat ca „mouchoir". | Şl: lipeân s. m:. barcianu, BUJOREANU, B. L.] — Dacă numele i s’a dat plantei din cauza foilor sale late, el stă în legătură cu slav. Upen „foaie" (cf. lepenik „podbal"). MPAnAş s. m. (Ibt.) i/ipAnkAlA s. f. IJPAnI vb. IVa LlPĂK s. m. sing. Grande chaleur. — (Oltenia) Arşiţă de soare, crăpăt. Pe lipărul de foc! = când crapă şi cânii de căldură; pe căldurile caniculare. ciauşanu, v. LIPCĂ adv. Attachâ, coll6 ă... — (Mold., Bucov., în locuţiuni formate cu verbele „a sta", „a şedea", „a rămânea", „a se ţinea", „a se pune", „a se lipi", „a se face") Nedespărţit (ION CR. I 121), nelipsit (ŞEZ. xxxii 137), lipit de ceva s. de cineva (lungianu, cl. 228) ca un scain (CADE), ca o belea pe capul cuiva (ŞEZ. III 69), morţiş (com. a. tomiac, Straja), orbiş (com. bugnariu, Năsăud). Şezi lipcă unde te duci şi scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale. CREANGĂ, A. 46. Stau lipcă pe capul cuiva = stăruesc din toate puterile. CREANGĂ, GL. A rămas lipcă la cuvântul său. SBIERA, P. 127/a. A răma-s. totdeauna lipcă cu ochii pe carte. ib. 153/u.. Stă cloşca lipcă pe ouă. ion cr. III 110. Trecând [Niciu] pe la canţelarie, se ţinu lipcă de el Prutescu. contemporanul, V/ii 483. Nănaşă-sa să ţâne lipcă di căpătăm’ fetii. ŞEZ. XXIII, 56. S’a oploşit... pe lângă casa mea şi-acum stă lipcă (= nu pot scăpa de el), pamfile, B. Mă pun lipcă pi pământ (lungit şi lipit de el). VASILIU, C. 58. A se ţinea lipcă de cineva = a nu-l mai slăbi, zanne, P. II 599. A se face lipcă = a se linguşi (Jorăşti-Covurlui). ION CR. III 202. Plin lipcă (de răni) a» acoperit peste tot. Com. furtună, | v. lipan1. LIPCAN — m LÎPI [Şi: lîtcă adv. = nemişcat, ţeapăn, jahres-EER., IX 227. Când vede cineva pe un om că se ţine lit că (= scaiu) dc poalele unei biete tinere femei... c. negruzzi, iii 60/ M. — Din rut. lipkiî „lipicios". (Cf. bulg. lepka „om care se ţin© ca scaiul de cineva, parazit"). LIPCÂN s. m.*l“. Homme d'une population d’o-rigine tartare. 2°. Soldat recrute dans cette population. 3°. Courricr, cstafette. 4°. Nom de chien de cliasse. 1”. f Seminţie de Tătari, de origine din Lituania, aşezaţi la Hotin şi făcând adesea slujba de curieri. (TDRG., brăescu, m.). Au aşezat şi la Hotin Lipcani. NECULCE, CR. 9, cf. 511. 2'J. (Mat ales la plur.: în Mold.) f Corp de trupă recrutată dintre Tătarii aşezaţi la Hotin, pusă subt conducerea marelui postelnic s. a pârcălabului de Hotin. ŞIO. Şi-au făcut... vreo cinci şase steaguri de lefeo.' şi două steaguri de lipcani. LET. li 334/as. Trimetea steaguri de lefeeii de pasă pre câmp şi lipcanii ce avea, MAG. IST. III 37/», III 46/0. 5 lipcani, 2 armaşi, iorga, s. n. vi 202. Mihnea urmat de boierii de taină, cu... lipcanii lor. ODOBESCU, I 73/ia. 3°. t Curier oficial (turc s. tătar) între Ţările române şi Constantinopol s. întrebuinţat în interiorul ţării (HOLBAN, BUL. COM. IST., IX ' 160 ^ bogdan, c. M. 150); p. e x tv curier, ştafetă (mai ales călare) în timp de războiu. (costinescu, DDRF). Bresle ce nu plătesc bir:... lipcani, călăraşi... URICARIUL, Vil 377. Aştept din ceas în ceas să pice lipcanul cu ţldula paşii. GHICA, S. 506. Găsesc un... lipcan dela ministerul finanţelor. C. LĂCUSTEANU, A. 38. (Păstrat în poezia pop. cu caracter mistic). Ne trămise pe noi Şase lipcani Călări pe şase jugăni. TEODORESCU, P. P. 174b. 4°. Nume dat cânilor de vânat. H. II 12. [în sensul de , curier, ştafetă", în poezia pop. cu caracter mistic, şi: lipan (cu plur. -pani şi -peni). Ne strigară, ne-aleseră Pe noi, şase lipani Călări pe şase juncani, ION CR. I 17. Am ales şase Kpeni care au fost mai năzdrăveni. MARIAN, NU. 4 68.] — Din turc. lipkan, numele unui uoam <'ăzăresc. LOKOTSCH, E. W. nr. 1324. LIPCÂN s. m. v. lipan3. LIPEÂLĂ s. f. v. lipi. LIPEAN s. m. (Bot. şi Ilit.) v. lipaîfr1 şi :l. I.IPI vb. IVa. 1°. Crepir, fouetter, plâtrer. 2°. Colier (une gifle). Se cogner. 3°. Colier, souder. Cacheter (un pli). Se colier, se recoller. S’atta-cher. Attribuer, mettre sur le dos de. 40. Incorpo-rer, annexer. Ajouter. 5°. Colier, poisser, adherer. Avoir prise, faire de Veffet (en parlant d’un medicament, d’un aliment). S’attraper (en parlant d’une maladie). Prendre, avoir prise. 0". Se colier, s’accroclier. 7°. Mreindre. 8°. Se tenir tout prds. 9U. Approcher, accroclier. 10°. S’attacher, se pas-sionner pour. 11°. Se refugier. 12°. Se rapprocher, ressembler. 1°. Trans. (refl. = pasiv). A da cu lut (imală, balegă, humă s. pământ muiat şi frământat) pe jos s. pe pereţii caselor (bordeielor, vetrei, cuptorului) astupând golurile dintre bârne (pietre, cărămizi, nuiele) şi uetezina stratul de lut, etc. cu palma udă, cf. tencui, m u r u i, văcălui. Lipislc — linio. ANON. CAR. Fata călcă lut şi lipi cuptionul. creangă, p. 2Ş7, cf. ISPIRESCU, L. 348, FUNDESCU, L. p. 109. Femeia... opăreşte făina ’n covată, pune frunze de hrean pe vatră, toarnă burca, o lipeşte (= ne- tszeşte) cu apă... PAMFILE, I. C. 372. Să licheşti pe, jos, căci casele bătrâneşti nu au pardoseală. diaconu, p. 56. Casa da lemn e lipsă = de trebuinţă, necesar, indispensabil ; util, folositor. Cuvântul lui Dumnezeu... iaste mai de lipsă creştinilor... oa cum iaste de lipsă lumina (a. 1675). GCR. I 219. E de lipsă la astrucarea pruncilor a cuvânta. P. maior, ap. GCR. II 201. Uneltele care sânt de lipsă la lucrarea pământurilor... economia, 19. Pat născoci toate acele, 'oe-mi simt de lipsă. DRĂGHICI, R. 102. Pământul îi e de lipsă. [poporului], BĂLCESCU, M. v. 574/i3. Are să afle mai mulţi decât sunt de lipsă. I. AGÂRBICE1A-NU, L. T. 95. La... cuţit e de lipsă să fie eeva parte făcută din aramă, marian, na. 8. Fără de nicio lipsă ploaie (= plouă fără să fie fo- lositor). CALENDARIU (1814) 79. t 1* lipsă = la nevoie. Il grijeşti la lipsă cu mână. ’ndurată. dosofteiu, ps. 30. A avea lipsă (de) ceva s. (cu cineva) t a fi lipsit, a duce lipsă; (azi, prin Transilv.) a avea trebuinţă, a-i lipsi cineVa cuiva, a avea nevoe de cineva 8, treabă cu cineva (densusianu, ţ. H-), a avea interes să... Ceia ce au lipsă■ să le dăm de ce le va fi trebuinţă, coresi, EV. 404/i2. Maramoreşenii zic „nu am op", carii alţi Români o zic „nu am lipsă", p. MAIOR, IST. 237. Ce lipsă are Să sboare preste copaci? BARAC, T. 23. Tocma eu am lipsă de un fecior vrednic, ib. 43. Să nu aibă lipsă de apă. drăghici, R. 165. Nici de doftor avea Upsă. PANN, E. II74., Omul are lipsă şi de-o mângâiere. agârbicEANU, l. T- 75. li avea lipsă, stăpânul meu, de mine. MERA, L. b. 124. De lipsuri,... calea valea, reteganul, p- i. 60. [Plur. lipsuri şi (rar) lipse. | Şi: t Upţă s. f. | Negativ: nelipsă s. f. — stare fără de lipsă, de îndestulare, polizu.] — Postverbal din lipsi s. împrumutat din bulg. lipsa, idem. în paleosl. lipsa avea sensul de „ciu-tttă“, în sârbeşte lipsa însemnează „vacă pe jumătate crăpată", cf. lipsă I 4“). UPSCÂN s. m. Marchand de nouveautes, mer-cier. — Negustor de mărfuri (aduse pe vremuri dela. Lipsea). Neguţitorii lipiţeani, oe aduc marfă de Lipiţca, URICARIUL, I 88/». Plângere către Novacovici a lipscanului Sandu Iorga. IORGA, S. D. XIII 261. Oameni de-ai lui, beşlii, lipscani.J MAG. IST. iv 165/is. Hrisovul cumpănii lipscanilor din Bucureşti. CAT. MAN. 261/ost. Populaţiu-nca oraşelor se compunea de... lipscani şi zarafi. ghica, s. xiv. Am să-l dau calfă la un lipscan. C. NEGRUZZI, I 297. (Strada) Lipscani, în Bucureşti. [Şl: lipţcân t s. rn-: (cf. slav. Lipislca „Lipsea") lipiţcân f s. m. | Feminin: lipscăneâsă s. f. = soţie de lipscan. LM. | Abstract-colec-tiv şi local: lipscănie (lipţcănie t s. f. = meseria lipscanului (H. vii 485) ; marfă adusă din Lipsea, cf. braşovenie; prăvălie de lipscan, p. ’fe'x t. prăvălie, magazin mare (ŞĂINEANU, D. u.). (Colectiv) 15 lei, de tot carul cu lip-soănie. URICARIUL, XIX 379/m, cf. şi XXI 357/,; (local) Câte 25 lei lipţcănia. ib. II 47A, cf. BOGDAN C. M. 82. Ie văzui... într’o lipţcănie. GORJAN, H. II 165. Marfă de... lipscănie. alecsandri, t. 393. | Colectiv: lipscănime s- f. = ne-gusfiorime care se ocupă cu vânzarea de manufactură. Negoţime (în care multă din lipscănime). ZILOT, CROn' 352. I Adjectiv: lipscănesc (lepţ-cănescf), -eâscă = de Lipsea. 1 işcatulcă lepţcă-nească, de cele bune. iorga, s. d. XI 64. Marfă lipscănească. uricariul, v 58/,=. | Alt derivat: f lipiscât subst. = un fel de stofă (de Lipsea). TDRG. Şalvari de lipiscat, Cinci galbeni cotul a dat. Ap. TDRG.]. — Derivat de la numele oraşului Lipsea „Leip-zig“, eu suf. -an. ltpscăneAsă s. f. LIPSCĂNESC, -EĂSCĂ adj. LIPSCĂNIE s. f. LIPSCĂNIME s. f. v. lipscan. LIPSCĂNOAlCE s. f. plur. (Bot.) Coreopsis (Co-reopsis tinctoria). — Plantă ierboasă cu tulpina ramificată, cu florile galbene închise şi roşii negricioase ; originară din America ; se cultivă la noi ca plantă ornamentală, cf. flori-ca-s tel ele, flori-de-sticlâ. panţu, pl. — Floarea a fost numită aşa, probabil, fiindcă s’ a cultivat mai întâi în grădina vreunei neveste de lipscan. LII'SI — 214 — LIPSI LIPSl vb. IV* intrans. 1°. Faire difaut, manquer, titre absent, 2°. Manquer, â. Se depeupler. Perdre la raison. 3°. Manquer, falloir, s’en falloir de. 4°. 1‘river (le. Manquer (de respect). 5°. Retenir in-dâment. 6°. Se passer de, ne pas se soucier de. 7°. Manquer, etre absent. '8°. Manquer ă (une obli-gation, & sa foi, etc.). 9°. JJexitcr a. 10“. Partir, sortir. Chasser. 11°. Abandonner, deserter. 12°. Dis-paraître. 13°. Ne pas eneourir, eviter. 1°. (în opoziţie cu a prisosi; despre lucruri şi despre oameni) A nu fi de loc, a nu se găsi (II), a nu se afla (III 1°), a nu exista. Va lipsi ploaie. CUV. D. BĂTR. ii 462. De vor lipsi aceste toarne ale, să se certe. prav. 141. Lipsit-au cei puternici a f i] lu i Israil. biblia (1688) 176b. Vin şi grâu să-mi prisosească, oloiul să nu lipsească. DOSOFTEIU, PS. 19. Faptele lui cele scârnave... nu. lipsea nici odată dela el. LET. III 255/»!. Răutatea... nici au lipsit, nici va lipsi, antim', p. XXVI/s. Nu vor lipsi domni şi împăraţi din seminţia Iudeii (a. 1760). GCR. II 70/37. 20 bani de tot carul cu marfă... să lipsască (= să nu se mai plătească). URICARIUL, I 88/®, IV 201/.J-. Zestrea ei câtă va fi Upsit, se va împlini, pravila (1814) 123. Lipsind unirea şi supunerea... konaki, p. 270. Când moralul lipseşte... MUMU-LEANU, ap. GCR. II 247. Cetele tartare..., Lipsind oştirea moastră, în treacăt au prădat, alexandrescu, M. 11. Nu lipseşte ceas să nu i se înfăţoşeze câte o supărare bietului Robinson. drăghici, R. 76. Pe când ne lipseau cărţi şi tipografie... C. NEGRUZZI, I 3. Mart din post nu mai lipseşte, ib. 251. Portretul... lipseşte din părete eminescu, N. 81. Văzând că lipseşte vasul, începu a boci. ispirescu, L. 30. Lipseşte muierea, se duc muştele, zanne, P. iii 671. || t Trans. (= (f a c t i t i v) A face să nu (mai) fie. Flămânzilor ai lipsit pâinea. BIBLIA (1688) 372/». | t Eefl. A nu se afla, a nu fi. Toate [cuvintele] au venit voao. unul nu se-au Upsit dentru iale. BIBLIA (1688) 171/i. 2°. (Construit cu dativul persoanei interesate). ,A nu avea ceva. Una-ţi lipseşte, coresi, ev. 432/t ( : una tu n ’ a i. ib. 429/h). Nice cum ceva le lipseaşte şi tot ce pohiesc li se află. cantemir, ap. GCR. 1 325. Lacomului... nu-i lipseaşte cugetul a nu gândi la bani. N. costin, ap. GCR. II 11. li lipsea frumuseţea chipului (= era urlt). BERTOLD (1779), ap. GCR. 11 118. Puterea U lipseşte (= e neputincios, slab). KONAKI, p. 86. Femeia, în toată vieaţa ei, un bărbat să nu-i lipsească. E. VĂCĂRESCUL, IST. 249/.». Ii lipsea lucrul cel mai trebuincios, drăghici, R. 69. Ce-ţi lipseşte Măriei Tale? c. NEGRUZZI, I 146. Nu-ţi imaginezi ce înseamnă să-ţi lipsească aceasta, eând nu te mai poţi lipsi de ele... c. petrescu, c. V. 375. Despoiatului mănuşa îi lipseşte. ZANNE, p. III 145, cf. şi ib. 148, 206, 257, 405, 609, IV 656. La moară şi la muiere pururea le lipseşte oarece dela ele. ib. vili 305. Ce-ţi lipseşte, chelulef — Tichie de mărgăritar! se zice când cineva vrea să aibă lucruri nepotrivite, când e lipsit de cele necesare. 41= li lipseşte o doagă = e nebun, ţicnit. El, lipsimdu-i o doagă..., se duce şi ia trei sute de lănţujele de aur şi anină fiecării oi câte unul la grwmaz. MARIAN, o. II 318. Mircea, Mircioaf/ă, Pasăre oloagă, Căreia-i lipseşte o doagă, zanne, P. VI 205. | (Absolut s. cu subiect în nominativ şi complinit prin de ceva) A duce lipsă, a nu avea. Lipsea Dumnezeu oare de îngeri? Lipsea cerul de raze? alecsandri, p. ii 114. Şoarecelui nu-i lipseşte, Că din vreme-şi grămădeşte. zanne, P. I 661. [| t A se deşerta. Au început ţara a scădea... lipsind şi împuţinându-se de oameni. let. ii 27/io. || (Când subiectul e o facultate, lipsi devine sinonim cu „a pierde11 având drept complement acea facultate). Curând i-au lipsit ve- derile (= şi-a pierdut vederile). C. negruzzi, I 54. A rămânea infirm, neîntreg la minte (cf. lipsit). Feciorul Radului Vodă din... boală lipsise şi din minte. LET. II 23/33. ‘ 3°. (Construit uneori cu dativul) A (-i) fi de trebuinţă, a (-i) fi necesar; a (-i) (mai) trebui..., a fi incomplet, a fi lipsă (2"). La cumpănă... nemică să nu lipsiaseă. prav. 277. Lemne şi altele oe lipsesc la zid. esop (1802), ap. GCR. 11 209. Mai lipseşte (= trebue să mai treacă) o săptămână. LB. Tot ne lipseşte câteva scânduri, ispirescu, L. 64. | (Completat prin „(pentru) oa“, „(ca) să", „(de) a“...) Ce încă-i lipsise şi ce nu-i ajunse să grăiască tânărului... coresi, EV. 292/36. Lipseaşte puţină vreme să vie la măsura vârstei. PRAV. 1021. Au lipsit de n'au luat domnia cât s’ar rumpe un păr. LET. 11 287/3®. Lipsea să înveţe limba ţării. P. maior, ist. 260. Lucru ce-i lipsea de a veni în desăvârşită mulţumire, era că nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii şi dobitoacele.' drăghici, r. 100. # Asta (s. atâta) (îi) mai lipseşte! se zice în faţa unui eveniment s. unei surprize neplăcute. Puţin lipseşte (ca) să (mai rair; puţin lipseşti să... = aproape să, cât pe-aci; (la p. MAIOR) se cere, e necesar, e nevoie. Puţin lipsi ca să-i pedepsească, gorjan, H. i 123. Puţin ai lipsit să te socotesc că eşti Robinson. drăghici, R. 60. Puţin a lipsit să-l închidă. C. NEGRUZZI, I 203. Bine lipseşte a lua aminte. P. maior, ist. 87. Lipseşte de iznov să însămnăm aci că... ib. 225. |] t Refl. A avea nevoie. Să împrumuţi pre el oricât îi va trebui şi intru cât (= în măsura în care) să va lipsi, biblia (1688) 137b. 4°. Trans. (= fact.) A face pe cineva să nu mai aibă ceva, a-i lua cuiva ceva (trebuincios), a priva. LB. Să mă lipsească pre mine de tine. mineiul (1776 ) 205. Cu sfat de obşte l-au lipsit de vieaţă ( = l^u omorlt). dionisie, C. 207. O furtună i-a sfărâmat corăbiile, l-a lipsit de tot ajutoriul. beldiman, o. 4. Nu mă lipsi de soru-ta. GORJAN, H. IV 176. Dumnezeu... pentru aceasta i-a lipsit de vieaţă. drăghici, R. 37. Moartea o lipsise şi de tatăl său. C. negruzzi, i 20. Nn pot lipsi copiii de prezenţa mea. C. PETRESCU, C. V. 202. L-a lipsit Cel-de-sus de lumină. ŞEZ. III 115. Lipseşte-i [pe Ţigani] de darurile tale. reteganul, P. I 79. Şi de-aceea [de mânzişoară] l-oiu lipsi. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 291. || t Refl. (= pasiv) Care den voi preoţii vor face în -tr’alt chip..., de preoţie... să vor lipsi (a. 1702). GCR. I 346. Voi lipsindu-vă de atâta ajutoriu... HERODOT, 443. Avei... neurmător datoriei sale să se lipsească de slujbă. URICARIUL, I 203/i-, | Intrans. (Franţuzism: manquer de respect en-vers qqn). Bonjuriştii... îs nerespectuoşi. — Curios Tn-cru!... Mie nu mi-au lipsit niciodată de respect. ALECSANDRI, T. 1424. 5°. t Trans. (Construit cu dativul s. cu „dela“; în limba veche) A lua, a-şi însuşi, a reţinea (din) ceva oe aparţine cuiva, pontbriant. Să nu lipseşti simbria săracului, biblia (1688) 143b. Au hotărît... blăstăm mare asupra cui ar lipsi aceste moşii dela mâna lui Constantin. URICARIUL, XI 365. Moldova că ne-au lipsit, Mai bine am fi murit, GCR. II 105. 6°. Refl. A rămânea fără ceva, a se dispensa de ceva. De ajutorul lui [D-zeu] se lipsesc [oamenii]. coresi, ev. 13/s. Arătând faţa ta posomorită cătră prietenul tău, ce vine să te vază. te lipseşti de cinstea ce iei dela el. antim, ap. GCR. II 6. De cruce să nu mă lipsesc, klain, ap. GCR. II 187. Să vă deprindeţi a vă Upsi dc lucrul ce aţi iuii cât de mult. drăghici, R. 157. Mă lipsesc de un aşa odor. ISPIRESCU, L. 327. De tine, bade, m’am Upsit. DOINE, 185. || (Complinit printr’ un infinitiv s. o propoz. secundară) LIPSI — 215 — LIPSI A renunţa. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete. ISPIRESCU, L. 233. Nu-mi mal trebue să-i mai întâlnesc; mă lipsesc, sadoveanu, P. S. 30. Am să ţi-l duc până i-o ieşi părul prin căciulă, până s’o lipsi. BRĂTESCU-VOINEŞTI, l. d. 55. # A se lipsi pentru cineva = a renunţa la un bun al său pentru altul; a sărăci. DICŢ. 7°. Intrans. (Despre oameni) A nu fi de faţă s. prezent undeva, a fi departe de, a fl dus (de) undeva, a fi plecat, a absenta. Muierile eelea ce când le vor lipsi bărbaţii de acasă, se vor mărita. PRAV. 509. (F i g.) Păgânii... lipsescu departe dela D-zău. biblia (1688) pr. 6/i». Nu mai Ups'va dela Usearică. dosofteiu, V. s. 1132. Dacă unul [dintre judecători] va lipsi cu depărtare, destui sânt doi să dea hotărîre. pravila (1814) 15. A lipsit de acasă nouă ani. rom. GL. I 38, ZANNE, P. v 48. Am lipsit azi dela şcoală. herz.-gher., M. vil 14. | î Trans. (= fae-t i t i v) A face pe cineva să absenteze. Păsaţi sănătoşi, pentru căd v’am lipsit ăe acasă, herodot, 352. 8°. (Construit cu Infinitivul s. cu prep. „dela“ s. cu dativul; franţuzlsm învechit) A se abate dela ceva, a nu împlini o obligaţie, o datorie. Nu am lipsit... a mulţămA ziditorului, drăghici, R. 71. Am lipsi tuturor credinţelor noastre cerând 0 asemenea măsură, odobescu, iii 347/.. Nu lipsesc întru nimic datoriei mele de colegialitate. MAIORESCU, D. I 229. Nu am lipsit Ântru nimic dela lege. ib. IV 184. 9°. (învechit, construit cu infinitivul s. gerun-diul, mal ales în propoziţii negative) A pregeta, a ezita, a se da în lături, a se codi. El n’au lipsit a nu băga câte ceva zizanii (a^-1652). GCR. 1 158. întunerecile tâlharilor... nu lipsi gonindu-ls cu sabla, antim, ap. GCR. II 17. Să nu lipsească învăţăndu-i pururea, mineiul (1776) 172. Nu lipseau a-l culca între dânşii. LIT. POP., ap. GCR. II 354. 10°. t Intrans. A pleca, a se duce de undeva s. dela cineva. Acea, ucidere s’au făcut puţintel mai apoi di ce au lipsitu el. prav. mold. 175. Prin cetăţi să aşeze Moscalii oşteni,...; iară apoi să lipsească oastea moschicească. NECUL.CE, ap. TDRG. Desparte-te de muierea ta şi- lipseşte din casa ta. ANTIM, P. XXVII/u. I-au giu,decât... să lipsească Simion... de acolo din Delenl. uricariul, XXI 268. | (Şijjzl, la imperativ) A se căra, a o şterge. TDRG. lApsiţi de-alci, balaurilor! ALECSANDRI, t. 79, cf. şl ib. 392, 680, 1089. Haiti, lipseşti dinaintea mea. creangă, p. 47, cf. 277. Lips&şti, om neruşinat. CONTEMPORANUL, iii 732, Aidaţi noi, lipsiţi voi (a. 1782). GCR. li 127/ îs. D’aci să nu-mi lipsiţi. TEODORESCU, p. p. 119. Lipseşte din faţa mea! — piei, fugi. pamfile, J. ii. || T r a n s. (refl. = pasiv) A izgoni, a îndepărta (ARH. FOLK. II 79) pe cineva de undeva. L-au lipsit, şi din bmeric. let. II HO/». Pe Stavarachi să-l lipseşti de lângă Măria ta. ib. III 26I/12. Nici să scadă [Domnul] sau să Upsască pe mănăstirea aceasta din cele rânduite spre ajutorul... ticăloşilor bolnavi, uricariul, I 102/26. Pe Paşa l-au lipsit din starea lui. DIONISIE, C. 230. Pre tiranul din vieaţă cu totul îl va lipsi. BELDIMAN, o. 12. | Fig. Din pieptul meu aste rane puţin să le mai lipseşti. pann, e. iv 40. 11°. Intrans. t A părăsi pe cineva dieve-nindu-i necredincios, a dezerta. Se cerea acel han să se închine la împărăţia Moscului şi să lipsească de subt împărăţia Turcului. LET. 11 216/«. 12°. Intrans. A dispărea, a se face nevăzut; refl. (în limba veche, despre soare) a apune, a se întuneca, (despre om) a se prăpădi, a muri. Mulţi... cu păcatul măriei deşarte prinşi fură şi de tot periră şl se lipsiră, CORESI, EV, 14/i. Cine nu «e teme... flămânzeşte şi moare de foame fi se Upseaşte. id. ib. 26A. Vedeam soarele... că să lipseaşte. biblia (1888) 376. Sări în mare şi lipsi din ochii lor. DOSOFTEIU, V- S. 31. Lip-sindu-să duwnialor... din lumea aceasta... (a. 1714). IORGA, S. D. XIII 120. Săbiile vrăjmaşului au lipsitu. mineiul (1776) 562. Ca să-mi lipseşti din vedere, te-au depărtat cu grăbire. KONAKI, P. 232. 13°. f Intrans. (construit cu ,,de“) A nu lua asupra sa, a evita, a se sustrage dela ceva. Cela ce cunoaşte că iaste datoriu să pască cinstea altuia, să cade să fugă den. nainte-i căndu-l val vedea că vine sudumd, pentru să lipsească de pricina uciderii. PRAV. MOLD. 61/b. [Imper. lipseşte! şl lipseşti! | Part.-adj. : lipsit = fără ceva, spec. fără aveie, sărac; scos, alungat ; neîntreg la minte, căruia îi lipseşte o doagă. Lipsiţi fi-vom ăe hrana dzilelor. cod. VOR. 1.19/13. De veşmântul trupului iaste lipsită. CORESI, EV. 239. Nebun sau lipsit de minte. prav. 967. S’au arătat lipsit de putere (= debil, slab). GCR. II 196. Lipsită de mulţămire (KONAKI, P. 81), de vieaţă (ib. 83), de suflare (ib. 87), de desfătările lumii (ib. 104), de voie bună (ib. 286), de dreaptă judecată (drăghici, R. 17), de hrană (ib. 62), de tovărăşie (== singur) (ib. 80), de poftă de mâncare (ib. 149), de vedere (= orb) (C. NE-GRUZZI, i 56), de auz (= surd) (ib. 245), de mângâiere (= nemângâiat) (ALECSANDRI, P. II 98), de pereche (= incomparabil, unic) (COŞBUC, M. 26/sa); (ad 3° şi 6°) Să fiţi... în tot întregi, nece întru ura lipsiţi (: niciuna 1 i p S1 n -du-vă BIBLIA 1688). COD. VOR. 110/3. Nimenea să iasă flămând sau lipsita, ce toţi să vă îndulciţi aceştii bogăne dulce. CORESI, EV. 118/ls. Să-l dau [peanlnjal]... cui va fi lipsit (a. 1632). GCR. I 79. Fiind fără învăţătură, vor fl pururea însătaţi şi lipsiţi (a. 1646). ib. I 119. Petrecură lipsiţi, păţâţi rău. dosofteiu, V. S. 4 pr. Nice era... bogat, nice-.. lipsitu. id. ib. 2022. Să faci bine omului lipsitu. n. costin, ap- GCR. II 8. Să ajutoraţi şi pre creştinii cei lipsiţi (a. 1741). antim. ib. II 28. L-ai dat să înveţe carte la un nebun şi lipsit (e vorba de un filosof care toate le face de-a ’ntoarsele). pann, P. V. II 8. Te furişezi... şl faci semne la ferestrele caselor? — Radu (în parte) E lipsită (= aiurează) ! ALECSANDRI, T. 967. Radu Vodă muri, pribeag şi lipsit, la Viena. IORGA, CH. I 80. (Substantivat) N’au dat celor lipsiţi şi celor neavuţi, varlaam, ap. GCR. I 106. Domnul vede pre tot lipsitulu. DOSOFTEIU, PS. 36, cf. ib. 38; (ad 4°) Părintele Chir Iacov... au fost lipsit de scaunul Patriarhiei, let. ii 47/23. Să fiu lipsit de mila măriei Tale. ANTIM, P. XXVIII/u. Vei acum să mă fad lipsit de desfătările vieţii (a. 1750). GCR. 11 47. Corbae zace la ’nchisoare De trei ani- lipsiţi de soare. ALECSANDRI, p. P. 141. Lipsit să fie dar Ţiganul de darurile mele. reteganul, p. i 79; (aid 11°) Va rămânea..., lipsit din moşiile sale. LET. II 344/3». Episcopul lor fu lipsit din ţară. F. MAIOR, IST. 255. Din popie fu lipsit. TEODORESCU, P. p. 264. | Negativul: nelipsit,-ă = care nu duce lipsă; totdeauna prezent, nedespărţit; (mai ales ca adverb) negreşit, în mod inevitabil; t necontenit; (ad 7°) Pe Doica de sine nelipsită o avea. pann, e. 11 159. Împăratul cel nou hotărî ca... să fie nelipsiţi (= nedespărţiţi) de dânsul. ISPIRESCU, L. 276. Nelipsită, învăţându-i. dosofteiu, V. S. 41. Dorul care mă arde zi şl noapte nelipsit. KONAKI, P. 95. Sângele de martir e plantă ce rodeşte, Curând, târziu odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, M. 26; — (neobişnuit) lipsi-cios, -oâsă = lipsit, sărac în ceva. Secolul al 17-le este cel mai lipsicios în ştiri, sbiera, f. s. 69. | Abstract: lipsire (cu negativul nelipsiire) LIPSICIOS — 216 — LIS s. f. = faptul de a-lipsi; lipsă, absenţă. (Ad 2") Lipsirea minţii (= nebunia)... ieste mai rea decât toate sărăciile, antim, ap. GCR. II 5. Suferi... lipsirea ochilor (= orbirea), mineiul (1776) 72*. Lipsirea de mâini şi de picioare ai răbdat, ib. 182b. Adam... plângea cu jale de lipsirea (= lipsa) raiului. ALEXANDRIA, 103. Lipsirea de nişte asemenea gusturi. DRĂGHICI, R. 110; (ad 7°) Lipsirea ta... îmi va pricinui moarte. BELDIMAN, N. P. II18; — (neobişnuit) lipsînţă t s. f. = lipsă, părăsire, dosofteiu, ap. PSALT. 59/»] — Din n.-grec. Xsimo (cu aor. t^Eicpa) cu acelaşi sens, venit la noi, poate, prin mijlocire slavă (paleosl. lipsati, bulg. lips(uv)am, sârb. lipsati). Cuvântul se găseşte şi la Aromâni (lipsescu) şi la Albanezi (lipsem). LIFSICI6S,-0ÂSĂ adj. v. lipsi. UPSfNŢĂ f s. f. v. lipsi. LfPŢĂ t s. f. v- lipsă. UPŢCAN f s. m. (ş. d.) v. lipscan ş. d. LIPTJÎIj s. a. V. lipiu. d LIR- v. Ier-. LfRÂ. s. f. Livre turque. — Monetă turcească de aur de 100 de piaştri (mai adesea cu atributul otomană s. turcească, spre deosebire de lira italiană s. engleză, cf. livră). Bani o mulţime şi fel de fel, unii erau ca galbănul, alţii ca lira otomană. SLAVICI, N. II 264. Cumpărase cu cincizeci şi şaizeci de lei chila [de grâu] şi vân-duse cu „şase lire“! CONV. LIT. XLIV2, 657. Lira turcească = 89 lei. brăescu, M. 144. Foaie verde mărăcine... Cine-mi zice puiul vine, Are-o liră dela mine. pop- (Dobrogea), ap. GCR. II 310, cf. MAT. FOLC. 235. [Şi: (prin metateză) rilă s. f. Odată te pomineşti că se joaeă cu rilili, cu icuşari şi neamu’ lui. JIPESCU, O. 58- Mâna ’n chimiraş băga, Câte o rilă le dedea. rădudeiscu-CODIN, ap. ŞIO. Fesul din cap îl lua Şi de rile că-l umplea (Roşiorii-de-Vede In Teleorman) MAT. FOLC. 85. Rile de aur mult. (Ogretin în Prahova). GR. S- III 155, CIAUŞANU, V., V. HANEŞ, T. O. 97, MUSCEL, 61, N. G.-TISTU, B, GRAIUL, I 236, 364.] Din turc. lira idem. (Cf. liră2 şi livră). iJkA s. f. Lire-, livre. — Monetă italiană de argint de 100 de centime sau livră (2°). Lira sterling = livră sterling. CADE. Lira engleză = 72 lei (a. 1852), bogdan, c. M. 170, cf. 169. — N. după it. lira (cf. liră1 şi livră). LIRĂ s. f. Lyre. 1°. (Muz.) Instrument antic, de origine orientală, foarte obişnuit la Greci, cu două braţe (mai adesea curbe şi cu vârfurile întoarse înafară) fixate pe o bază de rezonanţă; coardele întinse între baza aceasta şi cheia prinsă în cele două braţe se atingeau (ca la harfă sau ghitară) cu degetele sau cu ajutorul unui „plectrum" (jtXrjxTQOv). Servea în deosebi ca instrument de acompaniament la recitarea poemelor şi cântecelor. Începu Apolon a-şi înstruna lira şi cânta vreo două cântece. ISPIRESCU, U. 109. cf. NICA, L. VAM. 145. | (Poet.) Chipu-i e crin, porfiră, Inima ei o liră, Cuvintele ei şoapte, ce în inimă răsun, alexandrescu, M. 50, Cf. 27, ALECSANDRI, P. I 155, C. NEGRUZZI, II 41/9, I. NEGRUZZI, VI 114, EMINESCU, P. 305. || (F i g.) Talent poetic, darul poeziei, inspiraţie poetică, poezie. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă, şi teles- copul lui Arago prinse ceafă. c. NEGRUZZI, I 335, cf. RUSSO, S. 15. Precum în vară dulci păsercle Sosesc voios,... Veniţi aice cu a voastre lire... O, juni poeţi ! ALECSANDRI. P. II 164. A lui [Alecsandri] liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s’a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. MAIORESCU, CR. II 216. Acela numai poate în adevăr pătrunde întreaga bogăţie ce’n liră se ascunde, Acel care de-a vieţii necazuri depărtat Pe-a inspirării aripi vrodată a sburat. I. NEGRUZZI, II 83. Ah! de câte ori voit-am, Ca să spânzur lira’n cuiu Şi un capăt poeziei Şi pustiului să puiu ? EMINESCU, p. 4. Liră de argint Sihleanu, Donici cuib de înţelepciune, ib. 177, cf. 49, 178, 230, 245. 2°. (Astr.) Constelaţiunea clobanul-cu-oile, CULIANU, C. 54, OTESCU, CR. 12. — N. după fr. (lat. 1 y r a, gr. /.vna). LlRIC, - adj. siubst. Lyrique. — (Despre poeţi şi despre creaţia lor poetică) în care se îngemănează, ca la Greci, arta cuvântului cu arta eom-poziţiunii muzicale, (acompaniamentul se făcea mai întâi cu lira); (în deosebire de epic, etc.) care exprimă înainte de toate, ca revelaţiune poetică a lumii sufleteşti, sentimente şi stări afective şi evocă emoţii similare. Liricul străbun Oraţiu. ODOBESCU, III 11/2:,. Pastelurile [lui Alecsandri] sunt un şir de poezii, cele m,ai multe lirice, maiorescu, cr. I 287. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică, ib. 298, cf. ii 339. Fruntaşii lirici din principate în secolul XVIII-lea, n’au rămas decât în istoria literară. IORGA, L. II 468. Psalmodiile pe nas ale şcoilei lirice din principate. ib. 469. Poet liric. Genul liric. | (P. e x t.) Sentimental. Răspundea pe un ton liric, să te rupă la inimă. N. GANE, ap: CADE. [Substantivat: liric s. ni. Poet liric. Liricii greci: — lirică s. f. Poezie lirică, gen. liric. | Abstract: (fr. ly-r i s m e) lirism s. a. Inspiraţi^, avânt, ţinută lirică. Poeziile lui [Eminescu] sunt'subiectiv adevărate... şi atunci când* trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţi-mânt naţional sau u.manitar. MAIQRESCU,CR. li 307; — (p. ext.) Sentimentalism. Ideile generoase duc la desordine, lirismul la catastrofe, c. PETRESCU, î. li 89.] — N. după fr. (lat. liricus, gr. tajcny.o;). LIRISM s. a. v- liric. lIrvA s. f. v. lerlă. LIS, -A adj. şi subst. I. Au poil lustri; dont la robe a une tache blanche, une lisse, balzan. II. Nom de bete k cornes, de cheval, de chien. I. A d j. (Despre câni s. despre cai) Cu părul sclipicios (h. XVIII 142) ; cu o pată albă (dr, IV 877) pe o parte a corpului, mai ales pe frunte (LIUBA-IANA, M. 114, CALUL 6), pe bot (ib. 157), la picior (ib. 8). Pentru’n cal pincen şi lis, Şezuiu toată vremea ’nchis. VICIU, GL- II. S.' m. şi f. Nume dat de ciobani vitelor (H. XVIII 305), cailor (LIUBA-IANA, M. 116) şi m. ales cânilor (ib. V 122, XI 147) de vânat (ib. VII 154) s. ciobăneşti (ib- XVIII 103) ; câne vânăt ordaciu (ib. xvii 8). [Şi: Ies,-ă adj. calul 171, 183. | Derivat : liseiu (cu rostire dialectală lisăiu) s. m. = (Maidan, Banat) nume de câne cu părul sclipicios (H. xvm 142) s- alb în frunte (LIUBA-IANA, m. 114).] — Din bulg. s. sârb. lis (°. Adj. (Banat) Fără gust, searbăd (despre mâncare). CADE. [Şi- (Mold.): listai (listai) alexi, zanne, p. ii 394, liştav,-ă, listav, -ă (Haţeg), liştăv, -ă (Banat), lişteav,-ă, leşteav,-ă (Munt.), liştov, -ă (Bu-oov.) adj., adv.;— Com. g. nistor (Vicovul de Sus), ljştavă (Nenmţu), listavă (Sibiiu), Iişteâvă (Vâlcea), lesteavă (Buzău) s. f„ adv. ion cr. viii 88, VICIU, GL., CIAUŞANU, V., N. G. TISTU, B. 210; — liştuva adv. (Bucov.) herz.-gher. m. vii 14. | Derivate: (I’rob. prin apropiere de liftă a formei listai s. *liştâi) liftâiu s. m. Ară-tare adevărată, namilă, liftă. Iii Ţiganu’... Parcă-i un liftai de drac. şez. VI 465; — liştăvi vl>.~ IV“ = limpezi (4°)]. LISTAV, -A adj., adv. LlŞTAV, -A adj,, adv. LfŞTAv,-A adj. I.iSTAV s. f., adv. LIŞTAV A. s. f. adv. LIŞTĂVf vb. IV» LlŞTBAV, -Ă adj., adv- LiŞTEAVĂ s, f., adv. LfŞTOV adj., adv. LlŞTUVA adv. LJfŞURI s. f. plur. v. lifui. LIŢ s- a. Cheville (de bois). — (Ungurism în Maramureş) Cuiu de lemn. papahagi, M. 149. — Din ung. lec „lat, spetează-*. LIŢ s. m. (Bot.) Chardon. — Spin (Carduus acanthoides) (Frata, Câmpia Ardealului), paşca, gl. LlŢĂ s.- f. Terme que l’on emploie en parlant aux jeunes paysannes. v. liştai. 1“. Epitet cu care se adresează ţăranii femeilor mai tinere s. fetelor, leliţă. GR. S. VI 239, com. A. TOMIAC, straja, MAT. FOLC. 1210. Am purces dela... liţa Ileana, sevastos, C. 146, cf. 150. şez. I 48, 72, 105, III 22, 58, VASILIU, C. 100. || P. e x t. Nume de căţea ciobănească (Muscel). H. IX 438. 2°. Măiculiţă, Dragă liţă, Doamne, eram şi eu acum holteiu. creangă, a. 116. 3°. C o p i 1 i ţ ă (în cimilituri). Liţă, liţă copi-liţă, Mai an vară Sugeai ţâţă. PASCU, C. 232. 4°. F o i 1 i ţ ă. Liţă verde sălcioară. PASCU, c. 232. [Diminutiv: liţişoâră s. f. Tiucă, tiucă, puiu de raţă, Vin’ la liţăşoara’n braţă, Tiucă, tiucă, puiu de om, Vin’ la Uţa să ti-adorm. cardaş, C. p. 1491 — Formă scurtă din leliţă, măiculiţă, copiliţii, foiliţă. Ci. 1 i u c ă. IJŢĂ ,S. f. IlâtMmet. — Ţurcă. Ceata învingătorilor trebue să pedepsească pe cei învinşi... Învingătorul svârle ţurca, care în acest caz mai poartă şi alt nume, Uţa, şi cel învins trebue s’o prindă PAMFILE, J. I 39. LlŢA s. f. Visage. — Faţă, chip (I). .1 ştiut carte ş’a scris Uţa fetii : a avut pe ea toate ca aur şt cercei de aur. GIUGLEA-vĂLSAN, R. S. 368. Din sârb. liţe, idem. llXA s. f. (Tehn.) Fil electrique. — Sârmă alcătuită din mai multe fire subţiri, întrebuinţată la lucrările de electricitate. CADE. — Din germ. Litze, idem. ^ LITANIE s. f. (Bis.). l°-21’. Litanie. 3°. Proces- ,. sion religieuse. 1°. (Mai rar) Totalitatea rugăciunilor prin care se imploră de repetate ori ajutorul lui Isus, al Sf. Fecioare şi al tutu'ror sfinţilor, numindu-i pe rând. Când punea năsălia gios ăe făcea litanie svintei pre la toate beseareci. dosofteiu, V. S. II 312. Colindele... în epoca preistorică au servit ca litanii liturgice. REV. CRIT. I 49. 2°. Fig. (Literar, după fr.) înşirare lungă şi monotonă, cf. poliloghie, 'litie (4°). 3°. (Sensul obişnuit mai demult) Procesiune bisericească, ceremonie religioasă la care credincioşii conduşi de preoţi şi purtând icoane, prapori şi cruci, merg în ordine recitând rugăciuni, litie. Cf. STAMATl. Au făcut litanii şi rugăciuni pentru sănătatea lui Nicolaî Vodă. LET. II 158/h, cf. m 220/22. El singur pe gios şi cu lacrămi la litanie mergea. CANTEMIR, HR. 384/,. Ieşindu-le înainte cu litanie bisericească... dionisie, c. 179. Au făcut... rugăciuni cu litanii. MAG. IST. II 197/7. — Din slav. litanja ( v. lifta. LITOVAN s. m. J lItkA s. f. 1°. Mesure de poids (318-323 gr.). 2°. Mesure de capacite. 3°. Recipient de cette capaei te, 4°. Quart; parcelle (de terre). 1°. Măsură veche de greutate, azi ieşită în unele regiuni din întrebuinţare (ef. VICIU, S- GL.), cântărind altădată cam 323 grame (în Mold.) şi cam 318 grame (în Munt.), adică 100 de dramuri şi un sfert de oca (costinescu), azi —• pe unde se mai întrebuinţează — un sfert de kilogram s. o jumătate de funt (cf. LB, HERZ.-GHER. M., VII 14). Litra = libra. MAN. GOETT. Smirnă... ca la o sută de litre. (a. 1642) GCR. I 101. Să plătească la domnie 12 litre de argint. PRAV. 18. Împărţi toată avuţia... săracilor, samă de patru sute de litre, dosofteiu, v. S. 55. O litră de icre proaspete, (a. 1749) GCR. II 43. Băgând păgânul sfântul ei trup... într’un sac cu trei sute de litre I v. litigiu. LlîRlŞOAltA — 222 — LlTUK6EtIîî de plumb... MINEIUL (1776) 147. Au lăsat şi 300 litre de tămâie. HERODOT, 342. Cinci litre tic ecară. uricariul, V 318/22. 3 litre, sau l1/» funt. CALENDARIU (1814) 104. Mă îngreue cât nn grosoman ce trage poate 800 de litre. c. Negruzzi, I 40, cf. II 199/m. Un pud rusesc = 12 ooă şi 3 litre, bogdan, c. M. 173. Cumpăr... maslinile cu litra. şez. III 160, cf. 65, VII 86. Chiar să vrei *'o cântăreşti, Niciodată nu găseşti. VASILIU, c 54. Nu găseşti nicio litră niciun dram = de loc. SEVASTOS. P. P. 200. 2°. Măsură fie capacitate egală într’o vreme cu a patruzecia parte dintr’o vadră s. a patra pane : ditr’o ocă (cf. CLIMESCU, A. 214), în alte timpuri .it fi în alte părţi cu a şas)ea (cf. LB) s. a patra parte dintr’un litru (HEŞZ.-GHER. m, vii 14): prin Transilv. şi ca echivalent al lui „litru“; la Moţi: măsură de capacitate pentru grăunţe, de aproximativ 20 ue litri (Com. PAŞCA), cf. mier-ţ ă, 4 cerut o litră [de rachiu] deosebită pentru el şl pentru ceilalţi doi tovarăşi. SADOVEANU, B. 167. O litră de lapte dulce, teodorescu, p. p 310. Mic de-mi număra Galbeni cu lităra Şi taleri cn mierţa. ŢIPLEA, p. P. 23. 3°. P. ext. Vasul care are capacitatea de o „litră"; p. ext. vasul de tinichea eu care se bea apă. H. X 47. Litra de pe poliţă... uitase să o răstoarne. PAMFILE, D. 217. A vorbi din litră = a vorbi ca omul beat. CIAUŞANU, GL. A lua litra de coadă = a ajunge beţiv, scriban, d. 4°. Un sfert dintr’un întreg; spec. (ca măsură agrară, în Olt. şi Banat) V* de pogon s. jugăr (CADE, Com. coca, Oraviţa); (Banat) a patra parte (dintr’o moară, Com. id.); p. e x t. grădina dela marginea satului, care formează adausul la grădina de lângă casă (com.-id.). La capătul satului... sunt mai multe grădini din izlaz : (litre). LIUBA-IANA, M. 38. [Şi: (ad 2°) iitără s. f. VAIDA, ţiplea, p. p. | Diminutiv: litruţă s. f. (plur. -ţe şi în Bucov., -fi. HERZ.-GHER. M., VII 14). (Ad 3°) Mila dela tătuţă Ca şi mierea fi\n litruţă. marian, n. 246; — iitrişoâră s. f. HERZ.-GHER. M., VII 14. | Augmentativ: litrdiu s. a. TDRG], Cf. şi litru.] — în Ţara veche din n.-grec. /.ixQa = libra, poate prin mijlocire bulgărească sau sârbească (litra = greutate sau măsură de V» de oca) ; în Transilv. şi Bucov. din germ. Liter s. ung. liter „litra“. LITRIŞOÂRĂ s. f. ) 1 7 t v- litra. LITROIU s. a. J LtTROSEÂL s. t. v. litrost. LITROSt vb. IV* 1°. (Se) sativer. 2". Ruiner ; voler tout. 1°. Trans. şi refl. A (se) mântui, a (se) scăpa de cineva s. de ceva. PONTBRIANT, VA-LIAN. D-zeu ...să-i trimiţă ajutoriu carele să-l li-trosească... de subt focul şi sabia Tătarilor, CANTEMIR, ap. TDRG. 2°. Trans. A nimici, a prăpădi, a distruge pe cineva (LB, Com. V. ciobanu şi paşca dela Moţi); p. ext. a înlătura, a mătrăşi, a fura (SCRIBAN), (Olt.) a lua aşa ca să nu mai rămână nimic, a svânta furând, răpind. Şobolanii mi-au litrosit puii dela trei cloţe. ciaUşanu, v. [Şi: alitrosî vb. IV* (în .Munţii Apuseni, ad 1°) C->m. paşca. | Abstracte: iitrosire s. f. DICŢ.; — litroseâlă s. f- ciauşanu, V. ] Part. adj.: litrosit,-% DICŢ.] — Din n.-grec. âutoovo) ,,elibera". Existenţa acestui verb de origine neogrecească în Munţii Apuseni este neobişnuită. LITRU s. m. şi a. Litre. — Unitatea principală de măsură a capacităţilor (climescu, a. 207), cuprinzând un decimetru cubic (COSTINESCU) ; p. ext. vasul (de obiceiu de tinichea) s. sticla care are acest cuprins, s. lichidul (băutura) dintr’ un asemenea vas. A cumpărat vreo 7-8 litruri de rachiu. CONV. LIT. XLIV/l 651. Plata noastră nu-i nemică, Făr’on lităr de horincă. BÂRLEA, a. I 105. [Plur. litri, litre şi, învechit, -truri. | Şi: (după ung. IU or)- lităr s. a. (plur. -re). | Verb: litrul vb. trans. IVa = (Bucov.) a măsura (cu litrul) vărsând dintr’un vas în altul (despre lichide) ; (despre alcool) a rafina, herz.-gher. m., vii 14. Ce litruiţi atâta laptele cela? ib.] — N. după fr., cf. centilitru, d'ecîli-tru, decalitru, hectolitru, kilo'litru. LITRI I vb. IV-a v- litru. LITRt’ŢA s. f. v. litră. LITl’RGHIÂR s. a. (Bis.) v. liturghie. LITURGHIE s. f. (Bis.) 1°. Messe. 2°. Missel. 1°. Partea principală (a doua, după „utrenie") a serviciului divin oficiat în chip solemn de preot în biserică în duminecile şi sărbătorile mari de peste an şi în timpul căreia se săvârşesc sfintele taine şi se preface pânea şi vinul în trupul şi sângele lui Isus Hristos. Vor face pomeană mic şi prinosul şl leturghie şi lumânare, cuv. D. BĂTR. II 155. De-l va fi lovit in besearică la vream ea svintei liturghii... PRAV. 920. Deaca să va lăsa sfânta letorghie..., să meargă acasă şi să se odihnească până luni dimineaţa (a. 1640). GCR. I 89. De va intra câine în biserică ...să nu se facă letur-ghie. ib. 91. Întâia taină este botezul, a doua mirul, a treia liturghUa (a. 1645). ib. 115. Odăjdii de leturghie (1660). ib. I 176. Stau până oe se isprăveşte liturghia, let. iii 299/2. Să se adune... la Mitropolie... ca să asculte liturghia, c. NE-gruzzi, I 148. Slujeşte câte trei liturghii pe zi. CREANGĂ, A. 78. Sărindare, acatiste şi liturghii. MARIAN, NA. 3. Ascult leturghie. ŞEZ. II 76. Până-i popa’n liturghie Preoteasa bea rachie. jar-NlK-BÂRSEANU, D. 469. Popa lăturghie a tocai. păsculescu, L. p. 149. A da (o) liturghie (s. liturghii) = a plăti preotului ca să celebre?e o slujbă la biserică, la care să facă rugăciuni pentru cineva (bolnav, călător, etc.). Pe la schituri sehăs-tri-i A dat multe liturghii. C. NEGRUZZI, 1188. Daţi câte-o leturghie Ca să scap din cătănie. BIBICESCU, p. P. 125. Liturghie cu bragă = lucru făcut prost. DDRPT 2". P. ext. Cartea bisericească ce cuprinde vân-duiala slujbei sfintei liturghii. (LB.), liturghie r. Dăruim şi noi... acest dar limbii rumâ-neşti, Sfânta liturghie, (a. 1679) GCR. I 239. [Şi: leturghie s. letorghie f (regional lăturghie) s. f.; — (prin hiperurbanism) leturvie s. f. Com. Rădulescu-codin; — (neologism din fr. li-turgie, lat.-med. Uturgia) lîturgie (leturgie) s. f. | Derivate: liturghier (liturgier, Iiturghiâr) s. a. = carte care cuprinde rânduiala slujbei liturghiei ; — (fr. liturg'jgue, lat. liturgicus) littir gic,-ă adj. = privitor la liturghie. Adoptând pentru uz liturgic... limba slavică... HASDEU, I. c. 163, cf. ODOBESCU, I 333, li 201, 311. Ceremoniile liturgice, sbiera, F. 349;— (după lat. liturgica) liturgică s. f. (Teol.) = ştiinţa care se ocupă cu felul în care se celebrează cultul divin; — (fr. liturgiste) liturgist s. m. (învechit) = învăţat care studiază felul de a se celebra liturghia la diferite confesiuni. DICŢ.]. — Din paleosl. liturgija (sârb. leturdjija), i V. Uu-liu. I.IIXTŞOK s. m. J Llt'-LIU ! interj. Interjection correspondant â dodo. — (Mold. şi Transilv. de Nord1). Interjecţie alinătoare în cântecele de leagăn (POMPILIU, BIH., VICIU, GL., HERZ.-GHER. M., VII '15), cu care adormi copiii, cf. haia-haia (ţiplea, P. P.), nani-nani (VICIU, S. GL., ţiplEa, P. P., TDRG). Liu-liu, liu-liu, culcă-mi-te. şez.-, III 64. Haide, liu-liu cu mama..., Că [mama] te-a legăna, ib. VII 28. Hai nana, hai nana, Liu-liu, liu-liu cu mama. mat. FOLC. 1495- Liu-liu, liu-liu, cu tata. sevastos, P. P. 312/is. Liu-liu, liu-liu, puiul mamii. marian, NA. 317. Liui-liui... că tata nu-i. ib. 326. Haida, liu-liu, puiu de peşte, Hai cu mama şi te-a creşte, Şi te-a creşte mărişor. herz.-gher, M. vii 15. | (In Romanaţi, cu funcţiune de imperativ) Liu-liu-mi-te, = culcă-mi-te, cf. nani-mi-te. PĂSCULESCU, L. P. 70, 172. Liule’n car, Liule’n căruţă, Şi-o cuprins mândru drăguţă, ŢIPLEA, p. p. 50. [Şi: (Bucov., herz.-gher. m. vii 15) liâ-lia!, (Maramureş, Tâmave) liu-le!, (Maramureş) lu-le! lu-lu!, liu-le !, liui-liui ! interj. (Scrie şi liuliu, liulia, etc.) | Diminutive: liuliuţ(ă)!, liuliuţaţ, liuliuţu ! interj. Hai, liuliuţu, puiu de peşte. MA- umiuŢ — 224 — LIVADA Li ăe i soo ; ccari CAL t/ros I 4f litre cn l x'o 54-, t-SK\ 2' n î rtiti ‘ 91 pav pri Alo api ţă, cl 16 Hl< cn „1 a] to vc d RIAN, NA. 317, Cf. WEIGAND, B. B. 95-96, HERZ.-GHER., M. VII 15. (Substantivat) liuliuţ, (liuluţ) s. a. (cu plur. -liuţe şl -liuţuri) = leagăn ce se a «iţă de grindă s. de creanga unui copac (bud, p. P.) ®. se ia în spinare de către femei, când pleacă la drum (BÂRLEA, c. P. II). Tu chidrule. molidule,... Pleacă-ţi tu vărfuţul 8ă-mi anin eu Uuliuţul. bud, P. P. 7. Pruncă cu liuluţ. BÂRLEA, C. P. II 119; — lulişor! interj. Haide, liu-liu, luli-şor. MARIAN, NA. 319 ap. TDRG. | Verbe: liului vb. IVa = (ad I) a cânta copiilor să adoarmă. CIHAC, II 164, ŞAINEANU, D. U. : — luluî (lulăi, luli) vb. IYa = a cânta copiilor ca să adoarmă (giuglea-vâlsan, R. s.) ; p. gen. a cânta; p. e x t. a adormi pe cineva, cf. şi lălăi; trans. şi refl. a (se) legăna (cf. novaco VICI, C. B. 13) ; a face chef (DDRF.). Pleca Gruia lulăind ( = cântând). BIBICESCU, P. P. 307. JSom«M-wit[-i] şi aş dormi, N’are cin’ mă luln-i ( = adormi). SANDU-ALDEA, A. M. 81. M’aş luli (= aş face chef) şi n’am cu cine. ŞEZ. IT. 30. Cine m’o hiluit, în păfnOnt a putrezit. PĂCALĂ, M. R, 232, ap. T. papahagi, Cf. L. Mierle-U:-o[r] veni, De l-o[r] lului (= adormi), giuglea-vâlsan, R. S. 181. Nu-l mai spăimânta, Nu-l mai lului, Nu-l mai. gngui. PAMFILE, DUŞM. 227. Maica nu m’a lioluit Cund am fost copil mai m-ic (Vâlcea). Com. Col. DRAGU. Beţivul merge lulăindu-se ( = legănându-se). Com. COCA (Oraviţa); — lulâ vb. Ia = (trans. şi refl.) a adormi (copiii). TDRG. Culcă-mi-te, lulă-mi-te. mat. folc. 6. — Ou6matopee împrumutată dela Slavi : în regiunile nordice dela Ruteni (VuVi-l’ul’i interj, „nani-nani“, l'ul’atp „a adormi copiii cântându-le şi le-gănându-i“), iar în cele de miazăzi dela Bulgari (l’ulejă şi l'iil’am ,,legăn“) s. dela Sârbi (Iju Iju ! „nam-nani“, Ijulati ,,legăna11). Cf. ung. lulâjoz, lulâz „a legăna, a balanţa, a bălăbăni", GHETIE — cf. 1 u i c ă1. LIULlCŢ interj., s. LIULIL’ŢA interj. LIILILŢ interj. LIULIUŢtl! interj. LIULUl vb. IVa liu-Iiu ! LII’LUIĂC f s- m. (Zool.) v. liliac/ LIULUŢ s. ia. v. liu-liu ! LlCNGUR s. f. v. lingură. LltîR s. m. sing. Piquette. — (Transilv.) Must făcut din fructe s. poame (polizu, ghetib, R. M-), ţigheriu (LB.); p. ext. vin slab, rău, prost (LB.) făcut din borhotul rămas în teasc amestecat eu apă (H. XVII 226, 425), poaşcă, p o ş i r c ă; După ee s’au stors strugurii pentru vin, drevele... se aruncă într’o cadă şi se varsă câteva vedre de apă peste ele şi stând aşa câteva zile se storc şi curge un fel de vin, sau mai bine apă tărbăcită ce se numeşte liuri şi se bea de răcoreală. I. BERESCU, ŢARA OLTULUI III nr. 36. [Şi: liâriu s. m. sing.]. — Din rut. Ijura, idem. (Cf. şi ung. lore, id.) Cf. 1 e o a r c ă, 1 i u r c ă. IJCbA s- f. (Băieş). Wagonnet ă bascule. — (Munţii Apuseni) Vagonet cu care se transportă, pe şine, piatra scoasă din mină, „trăsura ce merge împinsă pe şinele de fier“ (rev. CRIT. IV 144). — Din germ. Lore, idem din engl. LltiRBAN s. m. (Bot.) JJORBAR s. m. (Bot.) }’■ lurbăn. liCrben s- m. (Bot.) IJtliBEK s. m. (Bot, o }v' uOrcA s. f. v. leoarcă.1 lurbăn. TAU RII' s. m. sing. v. liur. LIUTIREĂN, -A adj. v. luteran. lîva f s. f. Yent du Nord. — (Slavonism literar, foarte rar) Vânt de miazănoapte, crivăţ. Rădică austru din cer şi aduse cn virtutea sa Uvn (: crivăţti COlt.). PSALT. 157/is. — Din paleosl. liva, ideim. LIVÂDĂ s. f. 1°. PrO/irie entourant la maison, prairie inondable; pres communaux. 2°. Yerger. 1°. Bucată de loc în preajma s. vecinătatea casei (HERZ.-GHER. M., VII 15), ogradă (PONTBRIANT) lăsată nelucrată .H. XVI 10), pentru cosit (LB.), fân(e)aţ(ă) (ECONOMIA, 60, COSTINESCU, H. XVI 9, 22, PORUCIC T. E. 318) sau pentru păşunat (H. IV 86, V 29, XIV 176, 307) ; p. e xt. loc. şes, cf. luncă (LM, DDRF) inun-dahil (PORUCIC, T. E. 186, 194). Livadă = pra-tum. ANON. CAR. Ai făcut ştirbă livadă de zăcă-riştea ta. DOSOFTEIU, V. S. 236*>. Au făcut ca acela care este într’o livadie mare... şi culege vârfurile ierburilor şi florilor (sec. XVIII), cat. MAN. II 483/222. Ţiu o livatle de un car (= din care scot un car de fân), (a. 1815) iorga, s. d. Xiii 205. A dat... pe o livadie zece... florinţi. ib. 198. Prin livezi şi prin grădini. GORJAN, H. I 2/j,. Floare de livadă, alecsandri, P. 88- [Turturica] ...trece prin flori, prin livede. odobescu, iii 36/u. Cât mac e prin livezi... COŞBUC, B. 23. Se mărită livada cu casa, ori pomătul cu grădina. CONTEMPORANUL, II 288, cf. ZANNE, P. I 206. Turma... în vasta livede, s’a apucat să pască cu nesaţiu la flori, caragiale, n. F. I 59/ia. lÂvetlea cn fănea-ţă. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 223. Dete de un alt om cosind la o livadie. ŞEZ. IX 57. Ce-am iubit nu se mai vede Nici pe câmp, nici pe livede. MAT. FOLC. 262. Pin livezi verzi n'am păscut, ib. 1465. Liveăea cu florile. TEODORESCU, P. P. 40. (Fig.) Ai înflorit... în livadea dumnezeeştii sihăstrii, mineiul (1776) 10o2b. H t Partea din moşia satului ce se stăpânea în devălmăşie, pamfile, A. 17. 2°. Loc, teren plantat cu pomi roditori (mai ales cvi pruni), cf. pomăt, grădină, costinescu, PAMFILE, A. 151, CARDAŞ, C. P. 154. Livadă = pomarium. ANON. CAR. De ai poame în livadă, să-i trimiţi puţintele [stareţului], (a. 1808) GCR. II 200. Situaţiunea Cotnarului înconjurat de vii, livezi şi păduri. C. NEGRUZZI, I 106, cf. ib. II 98/s-Dete peste o livede cu pruni. ISPIRESCU, L. 317. [Plur. -vezi. | Şi: liveâdă s. f. COSTINESCU; — livâde s. f. (cu plur. -văzi, prin Mehedinţi şi prin Banat) LB., C. C. II-III 249; — livadie s. i. (prin jud. Dolj, prin Olt şi prin Transilv.) C. C. ii-m 249; — livâdeiet s. f.; (singular analogic din plur. livezi) livede s. f. (prin jud. Dâmboviţa, Dolj, Muscel, Olt, Prahova, Tecuci şi Vârşeţ în Banat) C. C. ii-iii 249; — livedie s. f. (prin jud. Dolj şi Făgăraş) C. C. ii-iii 249. | Diminutive: live-zeâ t s. f. (ad 1°) Acca livezeagoală ce are măsură de -un om iaste a ta. dosofteiu, V. s. 2362.; — livezâie (livejuie) s. f. DDRF. (Ad 2°) O livezue tot ăe trandafiri, gorjan, h. iv 46; — Iivăzuică s. f. TDRG. (Ad 1°) An dat berbecii într’o livu-zuică să pască, sbiera, P. 217/s; — livejoâră (în Mold. livegioară) s. f. CONV. LIT. XLIV/îl 268, vasiliu, P. L. 259. | Nume de agent: li-vădâr (livezâr) s. m. = proprietar de livezi ; paznic, îngrijitor de livezi. NOM. PROF. 13. împă- UVĂDAll 225 LlVftUA râtul... vrea să taie gătu’ şi la celalalt livădar. graiul, I 553, Livezarii nu s'au întovărăşit pentru a-şi face uscătorii. cuvAnt moldovenesc, 1930, 26 Oct. 4/2. | V(erb: livezi vb. trans.'IV* = (Mold.) a curăţi copacii de pe un teren, a run-c u i. BUL. FIL. III 179.] — Din slav. (paleosl., bulg., sârb.) livada, idem. LIVĂDAR s. m. i.ivAde s. f. IJVAlJEIE s. f. UVÂDIE S. f. v. livadă. LIV An s. m. (Bot.) 1°. Boswellie. 2°. Encens, oliban. 1°. (Mai ales în limba veche) Arborele (originar din Africa şi Arabia) care produce tămâia. Se va înălţa mai vârtos decât livanul tămâia se-menţia lui. PSALT. (1710), ap. GCll. I 367. Livanul şi tarlionul. (a. 1773). GCR. II 97/23. Făcu şi un schiptru de lemn de livan. GORJAN, H. I 47. Livanul... creşte printre stânci. COD. SILV. 20. Frunză verde de livan. şez. xx 129. 2°. P. e x t. f Produsul vegetal rezultat din sucul întărit scurs — prin tăieturi longitudinale făcute Sn scoarţă — din livan, tămâie. Miroase ca smirna şi ca livanul. ALEXANDRIA (1784), ap, GCR. 11 133/27. Sfântul Varlaam, primind foe cu livan,... argându-i-se mâna, se săvârşeşte, grecu, p. 274/»,. [Şl: livanun t s. m. (Ad 2°) Mirosea ca tămâia şi ca zmirna şi ca livanun. alexandria (1799), ap. GCR. 11 167.] — Din paleosl. livanu ( v. levant. UvANTtcA s., f. (Bot.) J I.iVA\'I'N f s. m. v. livan. LIvAk s. a. Pipette. — Aparatul cu care s"; „trage" vinul din butoaie, trăgacţu, tigvă; cf. sifon. TDRG., cf. I. ionescu, P. 254. [Şi: Iîver s. a.]. — Din rus. liveru (pol. rut. livar), idem. UtvARA s. f. Instrument â cordes primitif. — Instrument muzical primitiv cu coarde, întrebuinţat de cerşetori. TDRG. [Nume de agent: livărâr s. m. = cel care cântă din livără. TDRG. Vn livărar şi un cimpoieş. raletti, ap. TDRG.] — Cf. germ. Leier „liră“. Cf. lerlă (lirvă). LIVAiiĂK s. m. v. livără. LTVAzCicA s. f. v. livadă. LIVnftiU s. in. (Bot.) Plante. — (Romanaţl) Numele unei plante (nedefinite). Drumul ţie că ţi-oiu da Prin foaia livdeiului Şi prin a costreiu-lui. păsculescu, l. p. 62/». LtVER s. m. Tjrnie ind^fini, — (Cu înţeles nelămurit) Bună ziua liverilor Şi voiu ăi mai marilor Şi voi ciohodarilor, (Mădulari, în Vâlcea) ŞEZ. XII 207. LIVERÂNT s. m. v. lifera. LtVEŞ s. a. v. leveş. LIVKZAR g. ni- I.IVEZEA s. f. LIVEZI vb. IV“ LIVEZClB S. f. v. livadă. LIVlD,-Ă adj. Livide. — (Despre un cadavru, o faţă lipsită de sânge, despre lumină). Gallben-verde, plumburiu, vânăt. Figurile noastre' aveau o înfăţişare lividă, de conspiratori, c. petrescu, s. 238. Lumina lividă. UNIVERSUL, 6. XI. 1930. [A b s-tract: (fr. lividitâ) lividitâte s. f. = starea a ceea ce este livid.] — X. din fr. (lat. lividus, -a, -um), idem. LIVIDITiAIE s. f. V. livid. LTVtB s. f. (Fifivre) jaune. — (Numai în expresia) Friguri de livie — friguri galbene. Silita căsătorie E frig',ii ă de livie. ZANNE, P. IV 300, 301, VI 187, T. PAPAHAGI, C. L. — Dela numele geografic Livia (= Libia). LIVIOAnA s. f. v- lighioană. I.IVIztflt s. m. v. revizor. LIVRĂ vb. Ia (Comerţ.) Livrer. — (Franţuzism) Trans. (refl. = pasiv) A face să ajungă în posesiunea cuiva o marfă, un obiect, etc., în baza unei înţelegeri prealabile, a furnisa. Sif rămână dator tuturor celor care i-au livrat mărfuri. universul, 12. xii. 1930. Această întreprindere a livrat o serie de facturi, ib. 21. I. 1934. [Adjectiv: (fr. Uvrable) livrabil,-ă - care se poate s. care trebue livrat. Negativ: neli-vrâbil,-ă, adj. j Abstract: livrâre (cu negativul neiivrâre) s. f. Livrarea cherestelei va începe în cursul lunei Martie. UNIVERSUL, 10. 11. 1934, 4/2. A chemat în judecată banca... pentru nelivra-rea a 10 vagoane de seminţe de floarea-soarelui. ib., 28. II 1934, ll/8.] — N. din fr. LIVRABIL,-A adj. (Comerţ.) v. livra. LlVRA s. f. Livre (poids et monnaie). 1°. Veche măsură de greutate, variind după epoci, ţări şi regiuni, întrebuinţată la noi în deosebi pentru cântăritul cerealelor şi al produselor agricole. (Chila ...trage 220 ocă grâu, egal cu 285 livre, sau livra egală cu V» ocă; 100 livre nemţeşti = 44 ocă. BOGDAN, C. M. 173, Cf. CHIRIŢESCU, GR. 251)-Am văzut curgând din treierătoarea dumitale un bob frumos... şi greu; trebue să tragă cel puţin 61 de livre. GHICA, S. 551. 2°. Veche monetă, de valoare variabilă în cursul vremurilor, întrebuinţată în diferite ţări, în deosebi în Franţa, unde în cele din urmă a fost înlocuită de franc. In 1568... a întemeiat la Coll&ge de France o catedră de matematice, înzestrând-o cu un venit anual de 500 livre, sumă ce ar reprezenta astăzi vreo 5000 lei. NEGULESCU, F. r. 182, cf. CLIMESCU, A. 263, BOGDAN, C. M. 169. — N. din fr «lat. libra). Cf. liră 1-2. LIVRfSA s. f. Livrie. — îmbrăcăminte (haină, costum), un fel de uniformă (care se distinge prin Dicţionarul limbii romane. 2. XII. 1944. II. II. 15. LIVRESC — 226 — LOAZA croiu şi podoabe: galoane, nasturi, fireturi, etc.), purtată mai ales de oamenii de serviciu (portari, uşieri, vizitii, lachei, etc.) ai autorităţilor, al persoanelor cu situajii deosebite oficiale sau sociale şl ai unor case particulare. Fiindcă băiatul este curăţel, a să-l îmbrace c’o livrea frumoasă, c’o< jiletcă roşie cu şireturi de fir, cu nişte pantaloni galbeni şi c’un frac nu ştiu, mai cum, pe bumbii căruia a să fie marca stăpânului, c. negruzzi, I 298, cf. II 245/». laşul cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite..., acum se sbuoiuma. russo, s- 29. Câţiva birjari rătăciţi strângeau burdufurile dela trăsuri, cu colţurile livrelei lor muscăleşti prinse în brâu. zamfirescu, R. 36. Trecu un echipaj demodat... cu valet în livrea şi cu o doamnă bătrână în costum anacronic. C. PETRESCU, C, V. 76. Livreaua gro-tescă a clovnului, universul, 22. XI 1930, l/6. [Plur.: -vrele.] — N. din fr. LIVRESC, -A adj. Livresque. — (Franţuzism) In-■văţat din' cărţi; având experienţa cărţilor, nu a vieţii. Generaţia dumneavoastră era livrească. Nu-şi scotea nasul din cărţi. c. PETRESCU, I. II 220. [Limba franeteză] e limbă livresoă pentru tine, n’ai amintiri în ea. I. teodoreanu, m. ii 60. Am oăpătat dela ea noţiunea vie — nu livrescă — a exuberanţei, ib. 513. — N. după fr. IXVRftT s. a. Livret. — Cărţulie, cărticică, con-dicuţă, (câteodată numai) foaie, în care se înseamnă anumite sume de bani (d. e. dările plătite fiscului sau depunerile făcute la o bancă) sau tot felul de date personale (ca cele privitoare la situaţia militară a cuiva sau la situaţia unui servitor), etc. Eliberat de autorităţi sau instituţii particulare, poate servi ca un fel de legitimaţie sau act de justificare şi control; carnet, libăruş, 1 i b e 1. Da, ’ncotro, măi flăcăi f... Ne ducem la companie să ne vizăm livretele, sandu-aldea, a. M. 125. Livret de depuneri, livret militar, livret de serviciu. — N. din fr-rcf. dubletul libret. LlzA s. f. (Bot.) Fleur rose. — (In Neamţu) O floare roşie s. roză (H. X 445), probabil muşcata. — Din germ. dial. (stinkete) Liese „muşcată". Cf. 1 i s ă şi 1 i z ă.1 LIZEÂSCĂ s. f. Danse. — (Dâmboviţa şi Muscel) Numele unui danţ. H. IV 90, IX 205. Cf. 1 o -zească. UZt vb. r e f 1. IYa = hlizi, cihac, ii 139, Com. COCA (Oraviţa). LIZIBIL, -Ă adj. (franţuzism) = legibil. I.IZUKlîA s. f. Llsidre (d’une foret.). — (Fran-ţuzism) Margine (a unei păduri). Cf. cod. silv. 180. — N. din fr. IJZtll vb. IV*. iSe crotter, sc mouiller. — (în M-mţii Apuseni) B e f 1. A se umplea de noroiu, a se murdări (FRÂctr-c ANDREA, M. 102), a se umplea de apă şi de săpun (la spălatul rufelor) (Com. CIOBANU). LOAIJăK, -A adj. Variate de pommes. — (La Braşov) Mere loadăre — mere (de calitate inferioară) mari, gălbui, cu miezul vârtos. DR. Ii 706. LOIadbA s. f. V. lodbă. LoAgAR s. a. = lagăr. (Ad 1° Fiind oştile nemţeşti la loagăr afară în câmp cu corturile. DIO-NISIE, C. 180. Căpitanul... ne-o vomandăluit îndărăt la, loagăr. BĂNUŢ, T. P. 35, cf. dr. v 43, BÂRLEA, C. P. I 9, GR. S. VI 240, ŞEZ, III 77/ .,, graiul, i 7, II 87. [Şi: loagără s. f. = revoluţie (cea din 1848). (Scărişoara în Munţii Apuseni) gr. 'S. II 85.] LOÂgAră s. f. v. loagăr. LOÂGHER t s. a. v. lagăr. LOĂIETĂ s. f. v. liotă. IvOÂNDRĂ s. f. v. landră. (Ad 3°, fam.) Loan-dră = fată lălftie sau prea mică şi îmbrăcată cu o rochie prea lungă. SCRIBAN, D. LOARE s. f. Courage, vigueur. — (Haţeg) Voioşie, energie. A lucra cu loare; om cu loare. rev. CRIT. III 159. | (La Uricani-Jiu) Poftă de mâncare. N’am loare de mâncare, viciu, gl. — Pare a fi o rostire dialectală a lui luare, infinitivul substantivat al verbului lua: Energic e cel ce ia lucrul în mână; cel ce are apetit ia mâncarea. LOAşiNA s. f, (Băieş.) Boulon. — (La Crişcior-Hunedoara) Cuiul cu care se fixează (în mina do aur) şina de traverse, paşca, gl. — Din germ. Lasche, idem. LOÂŢE s. f. v. laţe. LiOĂTRA s. f. v. lotru, LOAvA s, f. v. lovi. LOÂzA s. f- 1°. Vigne, tige des plantes grimpan-tes, rejet. 2°. Nigaud. 3°. Marseâux. 1°. Viţă de vie (LB, H. XVIII 268, LlUBA-IANA, M. 73, ZANNE, P. IX 285) ; tulpina (împreună cu ramurile, cu coroana II 3°) plantelor acăţătoare (via, fasolea, curpenul, iedera, etc., Cf. POMPILIU, BIH. 1013, H. XVIII 3, 291, Com. V. OLARIU, Făget-Severin), târîtoare (bostanii, castraveţii, etc., cf. LB., pompiliu, bih. 1013) ; spec. vlăstarele, mlădiţele şi copileţii ce cresc din butucul viţei de vie (H. XVIII 3, 267, Com. E. NOVACOVICI, Răcăjdia-Caraş, POLIZU, TDRG) s. al altor plante acăţătoare s. târîtoare. Losă = palmes. anon. car. 2 cupe d’argintu cu loaze poleite. (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I 203. Florile şl frunzele... -una pe subt alta vârite şi lozele una cu alta frumos împleticite, cantemir, ist. i. 12v. Şerpii ...pintre frunze şi loaze se văriia. ib. El se făcu o loză de iederă. MERA, B. 39. Loza vinului. FRÂNCU-C ANDREA, M. 106, ap. TDRG., Cf. PAMFILE, CRĂC. 78. Vine câte un grăuraş, Duce câte-un'struguraş, Vine câte-o cioară neagră, Duce câte-o loză ’ntreagă. DOINE, 89- Loaza bună e tare scumpă, se zice despre un om de neam ales. ZANNE, P. IX 485. |! P. e x t. (Banat) Strugurii sdro-biţi rămaşi în teasc, din care se face rachiul numit comină. Răcii ie de loză. H. xvm 267. 2°. Fig. (Aluzie la inutilitatea vlăstarelor şi a copileţilor care cresc încâlcite şi în număr prea mare din tulpinele unor plante; adesea ur-mat de atributul îmbăierată). Calificativ glumeţ dat unui copil (CIAUŞANU, V., Com. E. CIORAN, Ilăşinari-Sibiu), ştrengar; termen de ocară (în Nordul Transilv.) însemnând un om s. o femeie de nimica (Com. Dr. BUNEA), netrebnic (POLIZU, TDRG), secătură (TDRG.). Suferind [ţara] ruşini şi groase 8ub cumplirea multor loaze. i. VĂCĂRESCU, P. 73/u, Bătu-l-ar pârdalnicul de Loa&bA loază îmbăierată. GORJAN, H. IV 176, cf. PANN, P. V. I 102, ZANNE, P. I 693. Să saturi... loazele ’mbăierate ale satului şi ale oraşului, jipescu, O. 61. O loază ea tine nu mă opreşte pe mine în cale. slavici, N. ii 124. Stăi întâi să te întreb, loagă! caragiale, M. 15. O loază de elev. ib. 155. Până şi loazele miei dintr’a întâia [clasă] eăseufu] ochii mari. AL LUPULUI, P. G. 57. || Dracul. ION CR. iii 286. 11 P. ext. (La Haţeg; în sens colectiv >•'. la plur.) Sburdălnicii, nebunii, comedii (REV. crit. iii 159) ; (Banat) fleacuri, minciuni (NO-vacovici, C. B. 12). Copiii fac multe loaze; de te-ai lua după loazele copiilor... REV. crit. iii 159. 3°. Bot. (In Bucov. şi în Nordul Transilv.) Un fel de salcie s. r achită (Salix capraea; Salix fragilis. panţu, pl-2, barcianu, arh. som. nr. 23) ale cărei rămurele cu „mâţişori" s. „mâ-ţişoare" se sfinţesc la biserică în Dumineca Floriilor. VICIU, GL., T. PAPAHAGI, M., HERZ.-GHER. M., Vii 16, Com. a. TOMIAC, Straja. Salcia se numeşte răchită, iar răchita loză. VICIU, GL. [Şl: (ad 1°, 3°) loză s. f.; —(din (v.-) bulg. loză, je, lozije, srb. lozije; ad 3°) lozie (cu rostire regională: lâzâie) s. f. = (Bot.) arbore sălbatic, (H. x 149, Xii 300), o specie de salcie (GOROVEI, CR. 1316) s. răchită (com. M. DEMETRES-cu-vornicescu, Gareova-Bălti), (Mold.) sal-cie-pletoasă (Salix babylonica, creangă, gl.) ; răchită- roşie (Salix purpurea, PAN-ţu, pl2), răchită albă s. mlaje (Salix fragilis, ib.); salcie-f ragedă (Salix fragilis) (ib.); p. e x t. mlădiţele, vlăstarele unor asemenea răchite, întrebuinţate adesea la facerea cuj-lelor s. la împletitul coşurilor. Legându-le [coşurile] ăe grinzi cu nuiele de stejar şi lozie în loc de otgoane. N. costin, LET. i a. 64/». Împrejurul lacului cu loziile. URICARIUL, XIV 115/14. Cele mai trainice [nuiele] sânt acele de lozie. I. ionescu, C. 167. Vede o căsuţă umbrită ăe nişte lozii pletoase, creangă, p. 288. Pe şesul din faţă o coamă lungă ăe lozii şi de papură. VLAHUŢĂ, D. 244. Stâlpările ce se dau în ziua dc Florii, un fel de lozie. PAMFILE, V. 152- Coş mare ăe lozii de răchită. ANTIPA, P. 66. | Diminutive: lozi-oâră (pronunţ, -zi-oa-; cu rostire regională: lozâ-oâră) s. f. (Ad 3°). Frunză verăe lozâoară. vasiliu, C. 104, cf. SEVASTOS, P. P. 14, 50, 127, 147, 212, ŞEZ. I 48, IV 225, VII 125, XII 94, XIX 38, PAMFILE, C. ţ. 293, ION cr. IV 25; — loziţă s. f. (Ad 1°) Of, loziţă înfrunzită! SBIERA, P. 97; — lozişoâră s. f- (Ad 3°) Pe-atâta cunosc că-i vară, Pe-o biată de lozişoâră. BUD. P. p. 44. Frunză verde lozişoâră. bârlea, c. p. ii 51; — lozuţă s: f. (Ad 1°) Apucă muchia puţin la deal pânlă] supt coastă la brazii] prin lozuţe (a. 1630). ste-FANELLI, D. c. 3; (ad 3°) Boticuţă de lozuţă. mân.drescu, L. P. 191. | Colective: Iozărie s. f. = desiş de lozii (cf* H. iii 138). | Adjec tiv: loznic,-ă = cu loze multe, încâlcite; (sub- stantivat) loaze încâlcite. liuba-iaNa, M. 73; (ad. 2°) flecar. PONTBRIANT, DICŢ. — loâz-nic, -ă — (ad 2°, la Haţeg) nebunatic, comedios, ştrengar. REV. CRIT. III 159. [ Verb: lorf IV* intrans. = (Oltenia) a bodogăni, a vorbi în dodii, vrute şi nevrute ciauşanu, v.), a flencăni (costinescu) ; a vorbi în neştire (la boală), a aiura (ciauşanu, V-). îi place să vorbească şi să lo-zească orice. lOVESCU, N. 164.]. — Din paleosl. (v. -bulg.) loza „viţă de vie. vlăstar" (rut. loză „salcie", bulg. loză „viţă de vie", sSYrb. loza „ramură, vlăstar, viţă“). Cf. loznişor, 1 o v, n i ţ ă. LOÂZbA s. f. v. Iodbă. LOÂZNIC!, -A adj. v- loază. LOB s. m. Lobe. — (Anat.) Partea rotundă şl ieşită mai înafară a unui organ (creieri, ficat, etc.); spec. capătul de jos al urechii (de care se atârnă cerceii) ; (Bot.) subdiviziune, cu marginile rotunzite, a unei frunze s. flori. Staminele alterne lobilor corolei, grecescu, FL. 15. Lobii creierilor. | [Derivat: lobat,-ă adj. Cu lobi, având lobi.] — N. din fr. L6BA s. f. v. Iodbă. l6bAdA s. f. (Bot.) v. lobodă. LOBÂN s. m. (Ihtiol.) Muge de gramde taille. — Chefalul mare. antipa, iht. 74- LOBĂtJL'I'A s. f. v. lopată. L6BDA s. f. v. Iodbă. LOBfiLIA s. f. indecşi. (Bot.) v. lobielie. LOBELIE s. f. (Bot.) LoUlie (LobeUa Ermus).— Plantă ornamentală mică, ierboasă, având tulpina ramificată şi flori albastre, cu tot felul de varia-ţiuni. panţu, PL.2. Un mozaic făcut din begonil ăe toate colorile şi din pyretrvm, în mijlooul cărora era scris un E de lobelii albastre ca marea dela Triest. BRĂTESCU-VOINEŞTI, l. d. 243. [Şi: lobelia s. f. indecl.] — N. din fr. LOBIDRAg s- m. (Bot.) Capucin (Tropaeolum maius). — (Olt.) Condurul-Doamnei. PANŢU, pl.2, H. V 374. (Mai adesea întrebuinţat ca plur. tant., cf. comşa, n. z., panţu, pl.2). Foicică lobiăragi, De s’ar lua toţi câţi sunt ăragi, N’ar mai fi frunză prin fagi. CIAUŞANU, V. [Şi: lobisdrâg s. m„ lu-pidrâg s. m., lupisdrâg s. m. (sau ri, P. iii 220; b) (în legătură cu verbele a sta, a se opri) pe loc, locului, neclintit. Stătu în loc fUu’ său Manoil. MOXA, 402/h. Ea-l opreşte’n loc cu ochii, eminescu, P. 187. Soarele mirat sta ’n loc. COŞBUC, B. 21. Moş Nichifor stătuse in loc. creangă, P. 123. Sta în loc uimită, ispirescu, l. 17. Să stau în loc m’aş aprinde. jarnîk-bAr-SEANU, D. 124, cf. ZANNE, P. III 764; C) (CU sens temporal) îndată, imediat, pe loc. L-au lovit cataroi de voie ră (= rea) şi au murit în loc. LET. II 246/22. Alexandru... lovi pre acel boiariu în cap, şi muri în loc. alexandria, 19. O schijă $e obuz... Reteză capul lui Cobuz Şi ’n loc ne curmă joml. alecsandri, p. iii 439. Şi cum, porneşte acesta, Ipate şi pică în loc. creiangă, p. 176. (Ca lat fin) loco urmat de un genitiv şi ca fr. ă la place de...) in loc de ...s. în locul cuiva (s. a ceva) arată o înlocuire, o succesiune s. o opoziţie, corespunzând lui „pentru, drept, ca“. Dăndu mie ren în locu [= pentru dos., cor.) de bire. PSALT. 73/is. In loc de fraţi (= ca pe nişte fraţi, drept fraţi) au primit Dumnedzău pre oameni. VARLAAM, C. 6/2. Deaderă moştiile sfintei Vineri în loc de dajde. moxa 400/24. Svântul, în loc de armă, scoasă herul plugului asupra lor. dosofteiu, V. s. 111. Şi-i didese coada în mâni dc o ţinea în loc de frâu. let. II 252/». Fu lor cărămida în loc de piatră. BIBLIA (1688 ) 7/2. Crucea luând în loc de armă. MINEIUL (1776) 1022. Tn ai în loc de suflet o iazmă neagră, alecsandri. p. III 326. Vigoare în loc de graţie, odobescu, III 75/is. Răbdări prăjite în loc de ouă. CREANGĂ, P. 70. Şi în loc de două flori, Pue-şi ai mei ochişori. jarnIk-bârseanu, D. 40. Cântare era mie dereptaţile tale, în locul veritului (= venirii) mieu. PSALT. 255/<1. Noao credincioşilor iaste tocmit duminecă în locul sâmbetei să nu ţinem într’una ca Jidovii. CORESI, ap. GCR. I 24/,j. Să închină bogăţiei în locul lui Dumnedzău. varlaam, c. 278/». Să fie Domn Grigoric... în locul tătâne-seu. LET. ni 253/ia. Ce ai fi făcut tu, Ioane, să fi fost în locul lui Robimon ? DRĂGHICI, R. 58. în locul fericirii, capătă pizma. c. NEGRUZZI, I 56. Primăvara mi lăcrimioare în locul iernii vine zâmbind. alecsandri, p. ii 79. Una ’n locul alteia, eminescu, N. 10 (în unire cu pron. posesiv) Ştii că m’ai lăsat în locul tău. c. NEGRUZZI, I 63. Substituind în locu-i o altă lume. bălcescu, m. v. I/21. Alt stăpân în locul mieu, nu mai face brânză. CREANGĂ, P. 230. Şi în locul lui se văzură nişte palaturi. ispirescu, L. 37. A pus om în loc (eliptic pentru în locul său) = să-l înlocuiască. (Mold.) în loc ce t = a) în vreme ce, pe c&nd., [Gherghe-seanii] în loc ce era să să închine lui Hristos, acolea să lepădară â’ins. VARLAAM, C. 238/2. In loc ce era închinătoriu idolilor, să făcea închinătorii Domnului Hrisios. DOSOFTEIU, V. S. 132; b) în loc să. în loc ce te-ai bucura; tu plângi. DOSOFTEIU, V. s. 57. (Ca fr. au lieu que...) în loc să (de a, t de cât) arată raportul de opoziţie înfcre două propoziţiuni. El, in loc să le mulţumească, le-au zis. LET. III 204/s. în loc decât bine am nedejduit să aib, aemu atâta rău şi dureare am. VARLAAM, C. 116. Mirosul... în loc de a face bine. ar fi adus ameţeală. KONAKI, P. 268. în loc să mă îndrepteze pe calea cea dreaptă, mă povăţuia... MARCOVICI, C. 18/is. în loc de a fi folositoare, ar grăbi pieirea ei ib. 14/,. S’au spăriet, în loc să se bucure, drăghici, R. 156. în loc de a-şi risipi puterile..., ea le concentrează, bălcescu, M. v. 5/o. în loc să iasă la drum, dă de un heleşteu. creangă, P. 46. în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, ispirescu, l. 298. La loc = acolo unde (ceva) era mai nainte; (temporal) din nou, iarăşi. I-au crescut nasul la loc. let. ii 210A. Fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, răpede pune capul lui Harap la loc. creangă, p 278. Puiul la loc l-oiu pune. JARNlK-BÂRSEANU, d. 378. L-a cusut la loc. şez. IV 6/17. Treci la loc ! zice profesorul elevului trimeţându-1 să se aşeze iarăşi în bancă. A-i veni (cuiva) inima la loc = a i se linişti emoţia, turburarea, a-i fireoe frica, a-i veni curajul din nou. Atunci ii mai veni inima la loc. ispirescu, L. 72. La un (s. într’un) loc =la olaltă, împreună. Iar cu toţii într’un locu, sânt mai viteji decât toţi oamenii, psalt. 392. Toti aceştii s’au învoit la un loc cu legături... let. ii 385/d. La un loc i-au adunat, beldiman, tr. 5. Cânii latră la un loc. alecsandri, P. iii 8. îmblă şi ei mai câte mulţi la un loc. creangă, p. 121. Pe (pre t) loc = a) (local) unde este (cineva s. ceva), locului. Să se ducă la părinţi? Să rămâie pe loc (= să nu plece)? CREANGĂ, P. 89. (Comandă militară) Pe loc repaos ! b) (temporal) pe dată, îndată, imediat, în loc. S'au ridicat o furtună... au atâta pornire, încât pe loc s’au rupt funia, drăghicţ, r. 25. Pe loc li s’au muiat ciolanele. creangă, P. 251. Muri pe loc. ispirescu, L. 319. Pe loc te-oiu tăia. ALECSANDRI, P. P. 8b/«-Pe loc paloşe scotea. BIBICESCU, P. P. 269. Copilul LOCAF — 231 — LOCALNIC muri pe loc. ŞEZ. V 131/®. A sita pe loc = a se opri (din drum), a nu (mal) mişca. Porunci dimonttor... să stea pre loc, să nu să mişte nice ’ntr’o parte. DOSOFTEIU, V. S. 31. Vn străin... în calca fetei pe loc stătu, alecsandri, p. i 23. F i g. a rămânea în vigoare, a-şi păstra valoarea, ii rămânea în picioare. De va lua neştine vreun pământ dela vreun om sărac ca să-l are şi să vor fi tocmit să le fie în parte, aceasta tocmeală să stea pre loc. prav. mold. 2/z. [Plur. locuri. | Diminutive: locşor s. a. Lokshor = loculus. ANON. CAR., LEX. MARS. (Ad 1°) Lăcuia afară la un locşor, dosofteiu, V. s. 246A. Aflând un locşor mic, îl cumpără şi zidi o besearică. MINEIUL (1776), 782. (Ad 3°) Nici o cetate nu voia să-i dea un locşor unde să trăiască în pace. odobescu, III 292. Trebue să ne rezervăm în noi înşine un locşor... în care să sălăşluias-că adevărata noastră libertate, în oare să ne putem retrage, ca să fim singuri cu noi înşine. NE-GULESCU, F. R. 295. Bun locşior că le-am gătit La vârful paloşului Tot sub talpa iadului, teodorescu, P. P. 44b. (Ad 4°) S’a gândit să se facă funcţionar, fericit să găsească un locşor de impiegat. rebreAnu, j. 51. (Ad 10°) Parcă ai vrea să afli ce locşor a căzut la fitecine dintre cei ce odihnesc acolo [în cimitir], delavrancea, s. 214. Ginc-o face ce-am. făcut, N’aibă locşor în pământ, Nici popă la prohodit. păsculescu, l. p. 203; —■ (Mai rare) locuş6r s. a. (Ad 2°) Ţi-a mai rămas un locuşor pe trupul tău supus la metehne. ISPIRESCU, L. 139. (Ad 4°) Se puse de mătură casa, rândul fiecare lucru la locuşorul Iul, făcu foc... ib. 396; — locuţ s. a. (Ad 1°) La locuţu’ de vecie. XJnde-o fost A-dam intie. T. PAPAHAGI, M. 80A»; — loculeţ s. a. (Ad 3°) Vezi icoana aceea...? Pă-i un loculeţ mititel în pervaz. SĂM. IV 806; — loc-şorel s. a. (Ad 1°) Fusei pe unde am iubit, Găsii locşorel pârlit, Iarba verde suspinând.... RĂDULES-cu-codin, î. 104. | Negativ: neloc s. m. sing. Numai în locuţiunea a fi la nelocul său = a nu fi la locul său, a fi la loc nepotrivit; (fig.) a. nu se potrivi, a fi nepotrivit, cum nu se cuvine, (cf. ne la locul său, v. ib. 4°). Gara... părea o sorcovă mare şi tare la nelocul ei pe vremea aceasta călduroasă. POPA, V. 209. | Adjectiv: (cf. mărginaş, căsaş, cf. ung. la cos „locuitor") locaş, -ă. Locuitor. Acel nărod băsărăbăsc ...să se fie tras spre pădurile Oltului şi acolo deciia să fie rămas locaşi. CANTEMIR, hr. 470/i.-„] — Din lat. locus, -um, idem. LOCÂF s. a. (Pese.) Instrument de peche. — (Neatestat în altă parte) Unealtă de pescărie. BARONZI, L. 94/10. LOCAL,-A adj., s. a. 1°—2°. Local. 1°. Adj. Ce ţine de un anumit loc, particular s. caracteristic pentru un anumit loc; localnic, din localitate, din partea locului, de loc. Potrivit rân-dvclilor locale a monastirilor. URICARIUL IV 411/io. In canonul SS al Sinodului local din Oar-tagena... ODOBESCU, II 32. De ce voieşti să alungi acel om local din Buzău care are interese în localitate. MAIORESCU, D. IV 411. In Veneţia,... unde rezida ca şef al Grecilor locali un archiepiscop de Filadclfia. IORGA, L. I 27. Coloare locală = ceea ce într’ o descriere, într’ o pictură, într’ o piesă de teatru, etc., reprezintă ceea ce e mai caracteristic pentru obiceiurile particulare ale unei ţări, societăţi, s. epoci. Autorităţile locale. 2°. Subst. Clădire, încăpere (considerată în raport cu destinaţia sa). Construirea de localuri pentru şcoli. MAIORESCU, D. V 17. S’au clădit case frumoase în stil modern şi localuri pentru autorităţi. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 238. Se prăbuşi pe uşa localului de aperitive. C. PETRES- CU, C. V. 59. Local public, local de consumaţie. \ Spec. Local de consumaţie şi de petrecere, restaurant, birt. Localurile cele vesele în care se înneacă în vin chinul cel greu. contemporanul, iii 570. Pavel Varduru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte, c. petrescu, î. I 5. [Plur. (ad 2°) -caluri, mai rar -cale]. — N. din fr. (lat. localis, -e,. idem). Cf. localnic. LOCALITATE s. f. Localiti. — Aşezare omenească (oraş, sat, etc.), 1 o c. Din parte-mi voiu îndeplini... datoria... de a însemna pe harta ţării toate localităţile interesante sub raportul istoric... odobescu, ii 159. De ce voieşti să alungi acel om, local din Buzău care are interese in localitate? maiorescu, D. IV 411, — N. după fr. (lat. localitas,-atem, idem). LOCALIZA vb. Ia. 1°. Localiser. 2°. Adapter ă un autre milieu une oeuvre littSraire. l". T r a n s. A opri sîi se răspândească dincolo de un loc limitat, a circumscrie, a fixa într’un singur loc. A localiza un eventual războiu. MAIORESCU, D. II 48- Se străduiseră... să înlăture orice cauză de conflict ...localizândil-l în punctul în care se ivea. KIRIŢESCU, R. I 15. Abia pe la orele 7 dimineaţa, focul a putut fi localizat, curentul, 24. IX 1930, 2/4. A localiza o epidemie. | Refl. A se fixa într’un loc. I se localiza mai adesea durerea de cap. VLAHUŢĂ, ,D. 328. | P. ext. (T r a n s., complinit prin cronologic) A-i fixa cuiva locul în ordine cronologică. Miron Costin putea localiza doar cronologic pe acel Istratie ce-i umbla prin min'te. BUL. COM. IST. II 123. 2°. A da un caracter local, a adapta. Traducând, prelucrând, uneori localizând, reprezentaţiile începură. c. negruzzi, i 343. Să ne impunem da-, toria de a desfigura pe autorii lor, de c&teori bi-nevoim a-i traduce, a-i imita sau a-i localiza. Aşa ceva voia să facă principele moldovean cu aventurile sale politice mai rccente, să imite pe Heliodor, să-l localizeze. IORGA, L. I. 357. [Abstract: localizare s. f. (Ad 1°.) Localizări cerebrale. MAIORESCU, L. 23- Este aci o apreciere care vrea să stabilească valoarea lui..., nu numai q simplă localizare cronologică. BUL. COM. IST; 11 123. (Ad 2°). Să ofere premii la cele mai bune traducţiuni şi localizări, ale publicaţiu-nilor alese. ODOBESCU, II 75. | Adjectiv: lo-calizât, -ă. Ei aveau dela început atribuţii militare, precise, localizate, iorga în bul. com. ist. ii 181. Boală localizată la plămâni.] — ’N. din fr. # LOCALNIC,-A adj., subst. I. Local. II. Habitant de la localit4. I. A d j. Local, din partea locului, ce ţine de un loc. Se ating... de interesuri... localnice. URICARIUL, 11 219/25. Dar poate că sunt aspiranţi localnici... şi atunci ar fi poate bine să fie acolo învăţători. maiorescu, D. IV 540. De la descălică-toare, blajina localnică stăpânire ne-a îngăduit să trăim ca în sânul lui Avram. ODOBESCU, III 218. Salutară cu bucurie pe princ’pii localnici. IORGA în BUD. COM. IST, II 191. II. Subst. Persoană din partea locului. El e singurul localnic care n’a căpătat friguri când a intrat Bem cu honvezii lui aicea. o. NEGRUZZI, I 318. Cărările cari treceau muntele la mănăstirile nemţene erau numai de localnici şi de călugări cunoscute, sadoveanu, săm. V 968. Localnicii văd în felul său de desfăşurare icoana unui sfredel. iorga, n. r. a. i 188. Cf. c. petrescu, R. DR. 166. — Din rus. lokalînyj, idem. CADE. LOCANDĂ — 282 — LOCATIV LOCĂNDĂ s. '£. Hâtellerie. — (Termen învechit; în Ţara veche) Ospătărie, birt, restaurant. Inima la toţi berbanţii o locandă mi se pare. Unde, ori-şicănd vei bate, foc în sobă vei găsi. CONV. LIT. XIII 220. Pânea se făcea în pesmeţi şi o vindea pe la locănţi. contemporanul v, voi. I 200. Ne duse la cea mai bună locantă. I. NEGRUZZI, at>. rudow, xvm 101. [Şi: locantă s. f. — Derivat: (cf. it. locandiere) locantier a m. Cel ce ţine o locandă, cf. b i r t a ş, hangiu. Lo-cantierul ne vorbi despre un vulcan ce s'ar fi aflând în apropierea satului, alecsandri, ap. CADE.] — Din n.-gr. /.oxâvxa (it. locanda), idem. LOCÂNTĂ 3. f. 1 _____ ^ v. locanda. LOCANTCBR s. m. J LOCĂŞ g. a. 1°. Sâjour, demeure, sanctuaire. 2°. Tige de la sauterelle. 1°. Loc (ţintit, clădire, încăpere) în care cineva îşi are adăpostul sau locuinţa de toate zilele, locuinţă, sediu, reşedinţă, sălaş, adăpost, aşezare, casă; (p. e x t. şi f i g.) orice loc real sau imaginar considerat ca loc în care petrec vietăţi sau fiinţe supraomeneşti (Dumnezeu, sfinţii, morţii, sufletele, etc., deci: cerul, biserica, mormântul, iadul, etc.) sau ca sediu al unor facultăţi, acţiuni sau însuşiri (deci: inima, fiinţa omenească, etc.). Locaşuri sfinte sunt cele închinate cultului religios, bisericile, mănăstirile, etc. Ca un om nemear-nic te aciuezi prin lăcaşuri omeneşti, varlaam, C. 371. Casa sau lăcaşul cuiva, unde se va fi ascuns vrjmaşul cuiva, pentru să-l ucigă. PRAV. 1175. Petrecând cu lăcaşul la locul unde au văsuţ Da-niil vedeniile, dosofteiu, V. S. 116. Au făcui Moisei pentru lăcaşU lui Dumnezeu cortul ştiinţii. GOR. I 238/29. Pentru care mai vârtos şi cea nespusă şi veacinică împărăţia ceriurilor va dărui Mării Tale moştenire neclătită şi lăcaşti nemutat. biblia (1688), pr. 8/5l. Veţ[l] aduce jârtvă noao Domnului den lăcaşăle voastre, ref[i] aduce pânea punerii denainte. ib. 88, cf. 47 b. [Dumnezeu] să-l blagoslovească dintru înălţimea lăcaşului său. antim, p. 5/.n. Cine are ascultare... este lăcaşul tuturor bunătăţilor şi. vasul tuturor darurilor■ ib. 26, cf. GCR. II I6/28. Căzaeii fuma a bieţilor lăcuitori nevinovaţi lăcaşurile, odăile şi hrana. LET. I 309/27. Ei ( = Dacii) nu cred precum moartea să fie sfârşitul vieţii, ce socotesc ca cum ar fi o treacere la alte lăcaşuri noaă. cantemir, hr. 79/24. Hunii... locuri noaă de lăcaşuri cercând... asupra GottMlor au căzut. ib. 256. [Sufletul către trupul:] Neputându să mai lăcuescu într’un lăcaş unde diavolul este stăpân... GCR. 11 48. ^Sufletul cel strălucit, desăvârşit... lăcaş s’au învrednicit a să face şi scaun a lui Dumnezeu, ib. IO7/27. Se făcu cutremur mare... cât au căzut ceale înalte şi mai frumoase lăcaşuri. MINEIUL (1776) 1622 b. Cetăţi şi lăcaşă. herodot, 334/„. Evropa... lăcaşuri şi bunătăţi mari are, cât numai lăcaş împăratului... se cade să fie. ib. 357. Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei tale şi loml lăcaşului sfin-ţirei tale. (a. 1803) URICARIUL, IV 165. Locaşuri a credinţa noastre, care au acolo moşii (a. 1815) ib., I 241/26. De va face cineva casă pre locul altuia... sau va face lăcaş preste lăcaşul altuia. PRAV. (1814), 83. Daniile lăsate prin dilată ca să se dea la sfintele lăcaşuri, ib. 167. Ticăloşi care se află robiţi (=din) lăcaşurile lor. beldiman, N. P. 1 110. Ucenicii mei... se împrăştiase pe la lăcaşurile lor. ib. 11 96. Dar fiţi, precum aţi fost, lăcaş al răutăţii. ZILOT, CRON. 336. Lăcaşul său cel de vară. drăghici, R. 160. Omule, ţi-au dat Dumnezeu lăcaşul pe a sferei rotunzeală. KONAKI, P. 261. Gândirea mea, ca o străină în lăcaşul său, îmi cercetează fiinţa, marcovici, c. ll/iS. Firele ce alcătuesc Xăcaşul păiajănului. ib. 16/». Acolo (la mănăstirea Dealu) au odihna, locaş adânc, tăcut Eroi oe mai nainte mult sgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 49, ef. 16. Se pun cu obrăznicie lângă însuşi locaşul Dumnezeului dreptăţii şi îndurării. C. NEGRUZZI, I 31, cf. 283, MAG. IST. I 210/s. A tăi vechi şi dragi tovarăşi... La lăcaşul tău de moarte te duc jalnic suspinând. alecsandri, P. I 198. Bahluiu! locaş de broaşte. ib. 202. Câmpul cel de moarte, Crunt locaş de rele soarte. ib. II 18. Nimeni n'a afla locaşul unde ea s'ascunde tainic, eminescu, P. 191. Un mio dăscălaş La cel sfânt locaş, alecsandri, P. P. 9. La fagul Mihului, Locaşul voinicului, ib., 208. Lăcaşurile sfinţilor. marian, î. 185. Ajungea La locaşiul Domnului Şi la poarta raiului. TEODORESCU, P. P. 90. Peste Marea Neagră U aruncaţi, C’acolo îi odihnă şi locaş, păsculescu, L. P. 143- Fundul lacului, unde îşi avea locaşul (tip. ocaşlul) o mulţime nenumărată de necuraţi (draci), şez. iii 95/a>. Muierea rea, lăcaşul dracului, zanne, p. II 295. # A-i da locaş cuiva = a-1 primi pe cineva d&ndu-i adăpost, a adăposti, a găzdui. Un copilaş... Se roagă să-i dau lăcaş. I. vĂCĂRBSCU, P. 10/M, cf. BĂLCESCU, M. V. 377. Asia nu-mi dă locaş şi nici Europa. COŞBUC, M. 20/,n. 2°. (Fig.) Toc (al colţarului cu limbă, v. col-ţ a r 5°), capră, cleşte, matcă, p 1 ă s e 1 e. DAMfi, T. 113. [Şi : (după loc) lâcâş s. a. Plur.: -caşuri, (învechit) -caşe şi lăcaşi t MAG. IST. I 294/». | (Ad 1°) Derivate: lăcăşlul t vb. IVa. (Trans. şi refl.) A (se) aşezn, adăposti, sălăşlui. Şl lă-căşlui (băgă SCH., sălăşlui VOR., mută lîT'R., s ă 1 ă ş u i COR.2) acolo flămândziţii şi înche-iară cetăţi de lăcuit. DOSOFTEIU, ap. CANDREA, PS. 232/» Se vor zidi cetăţile jidovimei şi lăcăş-lui-s’or întră SCH., se vor veseli HUR.. I ă c u i - v a COR.2) acolo, id., ib. 135. Intr’una din peşterele muntelui cu preacuviosul Theoctist s’au sălăşluita, id., V. S. II 20.2 | (Cf. găzdu-ş a g) locoşâg s. a. Culcuş, sălaş. (Bilca, în Rădăuţi) MARIAN, D. 223. Nu vi-i aici locu’ Nu vii locoşapu’. ib. 222. Plur. -şăgurî.] — Din ung. lakâs, idem. LOCĂŞ, -Ă adj. v. loc. LOCATĂR s. m. Locataire. — Chiriaş, arendaş. Locatarul nu poate... să schimbe forma lucrului închiriat sau arendat. HAMANGIU, C. C. 363, cf. 365. Un locatar dela alt etaj. c. PETRESCU. C. V. 41. Palatul... a devenit nelocuibil, constituind un permanent pericol pentru locatarii lui. UNIVERSUL, 27. XI 1940, 8/*. [Feminin: locatără s. f. Locatara acestei camere, curentul, 17. IX 1930, 5/e], — N. din fr. LOCATĂRĂ s. f. v. locatar. LOCAŢltJNE s. f. Location. — Luare în folosinţă s. angajare pentru un timp determinat şi în anumite condiţiuni; închiriere, arendare, arendă, cf. n ă i m i r e, tocmire. (Obiectul contractului de locaţiune este un lucru sau o lucrare). HAMANGIU, C. C. 358—359. Locatarul nu poate, in cursul locaţiunei, să schimbe forma lucrului închiriat sau arendat, ib. 363. Aprobarea primăriei de a fi scutiţi localnicii să plătească taxa de locaţiune şi vama la gborul de vite■ CURENTUL, 5, XII 1930,3/7. — N. din fr. LOCATIV s. a. (Gram.) Locatif. — Forma gramaticală (cazul) din unele limbi, care arată locul în care se află cineva s. ceva sau în care se petrece o acţiune. [Plur. -tive.] — N. după fr. LOCATIV — 288 — LOCOTENENT LOCATIV, -A adj. Locatif. — Care priveşte pe chiriaş (locatar), e In sarcina lui (cf. HAMANGIU, C. O. 370) sau e condiţionat de o închiriere (locaţiune). (Fr. valeur locative) Valoare locativă = valoarea unui imobil sau apartament exprimată prin venitul pe care poate să-l dea în cazul închirierii lui. — N. din fr. LOCAT6R s. m- Bailleur. — Cel ce Închiriază, dă cu chirie un imobil. Locatorul nu este răspunzător către locatar de turburarea căşunată lui prin faptul unei a treia persoane, hamangiu, c. c. 363, cf. 361. — N. din fr. LOCFlKE t s. f. Demeure. Kalntation. — Locaş, sălaş, ssdin. Doamne iuMiu dulce frumusealţea] casei tale şi locfirea (locul -mutare HUR, loc de sălaş COR., loc de sălaşul COR.2, locul sălaşului DOS., tov tojtov xfjg cwrivfjţ, locum habitationis) slaveei tale. psal. SCH- 76. — Compus din loc şi fire, decalc al slav. bis. mSstoprăbyvanie, Idem. LOCIOLl vb. IV». Boire bruyamment. — (Ungurism, la Moţi; despre porci) A bea cu sgomot (STAN, M. 256). — Din ung. Iocsolni „a stropi, a îmrproşca, a uda“. Cf. 1 o c i u r i, b 1 o c i u r i. lX»CIUKt vb. IVa Gargouiller, clapoter. — A leduri. CIHAC, II 511- — Din ung. loccsanni, idem. cihac. Cf. leduri, locioli, blociori, locoti. IiOCMA s. f. 1°. Bon morceau, friandise. 2°. B6-nŞifice. aubaine. 1°. îmbucătură bună, gustoasă, mâncare după care îţi „lasă gura apâ“, (ALECSANDRI, T. 1751) plăcintă grasă. Stan [covrigarul]: Nu-ţi cere inima de ceva locmale ?... De aste, de ale mele. ib. 136. Ce duleeţi bune făcea ! Ce locmale, Baclavale. ib. 341. 2°. (Fig.) Chilipir (2°), câştig (3°), îndestulare. Văzând şi Domnul că nu-i merge în pământul Moldovei, fiind învăţat în Ţara Românească (în scaunul căreia dorea să se întoarcă) cu venituri mai mari, au scris la Ţarigrad.... şi o cerea una ca aceasta, fiind învăţat cu locmale mai mari. let. III 200/is. Lui Vodă foarte îi plăcu locmaua, adică mulţimea de bani ce luă dela mitropolitul Dionisie. ZILOT, CRON. 75. Nu te amăgi că sânt pentru tine aceste fericiri...! Nu este de nasul tău această locma. GORJAN, H. IV 92. Să stai tu, la îndoială, când iţi cade aşa locma în mână. zamfirescu, ap. CADE. Toţi băieţii noştri din partid au să vadă că nu au de a face cu un concurent sosit în ultimul moment să le smulgă locm alele dela gură. C. PETRESCU, O. P. II 241. — Din turc. Iokma, „idem“. L6CO adv. En viile (sur une adrasse); en, diez. — în localitate. (Se întrebuinţează în adrese, indicând că adresatul se găseşte în aceeaşi localitate ca şi trimiţătorul scrisorii) Domului X, loco. | (Precedând nn substantiv ca determinare locală) In, la. Preţul diferitelor calităţi de scânduri, la (galaţi şi loco gară. c. petrescu, I. II 109. Acest „preţ minimal“ Var putea socoti la 40.000 lei de vagon, loco producător. CURENTUL, 24. IX 1930, 1/,. — N. dim lat. LOCOMl vb. IVa = lăconii (în Sălaj şi în Munţii Apuseni). caba, săl., com. şt. paşca. [A d - jectiv: locontâs,•ods& = lacom. t. papahagi, M. 89.] LOCOMOBfLA s. f. Locomobile. — Maşină cu aburi sau cu motor de benzină (gaz, etc.), transportabilă pe roţile ei, întrebuinţată mai ales în agricultură şi industrie, spre a pune în mişcare alte maşini (batoze, pompe, etc.), cf. PONI, F. 169. 12 machini de treierat cu locomobile şi trei maehini de secerat. I. IONESCU, M. 150. Lăstar de nevoieşi, crescut la umbra unei locomobile. VLAHUŢĂ, ap. CADE. — N. după fr. LOCOM6S -OAsA v. locomî. LOCOMOŢrtJNE s. f. Locomotion. — Mişcare prin care cineva se mută, se transportă dintr’un loc într’aituS. Calul, de pe care căzuse inginerul. ...apucase... în goană mare drumul casei, lăsând călăreţului libera facultate de a-şi urma calea cu orice mijloc de locomoţiune. ODOBESCU, III 190. — N. din fr. LOCOMOTIVĂ s. f. Locomotive. — Maşină cu aburi (s. cu motor electric s. cu aer comprimat), care pune în mişcare trenurile (vagoanele) unei căi ferate. Linia şinelor negre pe care trece... sborul locomotivelor, târind călători, poştă şi mărfuri. IORGA, N. R. B. 129, of. N. R. A. I 250. Cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului respirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. c. petrescu, î- I 5. în răstimpuri clare, răsunau nostalgic filierele nalte ale locomotivelor. I. teodoreanu, M. ii 67, cf. 206. — N. după fr. LOCOMOT6R,-TRlCE adj. Locomoteur. — Privitor la locomoţiune, pentru locomoţiune. Ataxie locomotrice (v. ataxie). Aparat locomotor. — N. din fr. LOCOŞÂG s. a. v. locaş. IX)COT s. a. v. lacăt. LOCOTÂR s. m. = lăcătar. Locotariu = germ. Schlosser. (Maidan, în Caraş). H. xviii 144. LOCOTÂRET, -A adj. v. locoti. LOCOTENENT s. m. Lieutenant. 1°. Locţiitor (care ţine locul altuia, îl înlocueşte pe un suveran, pe un arhiereu, etc.); spec. membru al unei regenţe, caimacam; cf. substitut, suplinitor, reprezentant. Eu sânt orânduit un logotenente al domniei la regenţă. E. VĂCĂRESCU, IST. 289/37. Arhiereul Iustin Edeşis. locotenent de episcop al Romanului, (a. 1852) uricariul, iii 247/it. Era pe lângă Miron [Barnov-schi] cel mai cu trecere dintre partisanii lui, şi Turcii îl considerau locotenentul, „chehaia“, acestuia. IORGA, L. II 574. 2°. (Mii.) Ofiţerul care în grad îşi are locul între sublocotenent şi căpitan (3°). S’a aruncat în braţele unui tânăr ofiţer de lănceri... locotenentul Arsenie Timofeevici. C. negruzzi, I 63. [Colonelul:] Te-am lăsat, locotenente. Aşteaptă şi alţii. C. PETRESCU, î. II 77. [Şi: (it. luogotenente) logotenente s. m. | Compuse: sublocotenent (învechit şi ieşit din uz sublocoteninte) s. m. Primul grad de ofiţer, (mai mic decât locotenentul). După mulţi ani de suferinţă fu numit praporscinic (sub-locoteninte) şi trămis la polcul N. de infanterie. C. NEGRUZZI, I 332. Afară de căpitan la o companie sau escadron, LOCOTENENŢA. — 234 — LOCUI erau 2 parucici (locotenenţi) şi 2 praporcid (sublocotenenţi). URICARIUL, XXII 439/»; — loco-tenent-colonel s. m. = ofiţer, urmând în grad după rrfaior; — locotenent-comandor s. m. = ofiţer de marină militară, echivalent în grad ou maiorul. | Derivat: (it. logotenenza) lo- cotenentă s. f- (Ad 1°) Organ (compus de obiceiu din mal miulte persoane) instituit să ţină locul domnitorului exercitând atribuţiile lui de suveran, în timpul unui interegn sau în timpul absenţei sau incapacităţii monarhului; regenţă, căi-măcămie. In timpul vacanţei tronului, adunările întrunite vor numi o locotenenţă regală, compusă de trei persoane, care vor exercita puterile regale până la suirea regelui pe tron. HAMlANGiu, c. c. xxviii. Locotenenţă domnească din 1866.] — N. din it. locotenente şi luogotenente. LocorraNfiNŢĂ s. f. 1 LOCOTENfiNT-COLONfiL s- m. [ v. locotenent. LOCOTBN^îNT-COMANDdB s. m. J LOCOTl vb. IVa. HGbler, jacasser. — A face vorbă multă şi fără rost, a spune verzi şi uscate (numai din dorinţa de a vorbi), a trăncăni, a flecări, a bleotocări (3°), a fleoncăni. LB., DICŢ. [Derivat: (cf. vorbăreţ) loco-târeţ (Ieoootâreţ, scris liocotâreţ LB.), -ă şi leo-cotăreţ, -eâţă adj., subst. = care „locoteşte“. LB. DICŢ.] — Pare o formaţiune onomatopeică, probabil înrudită cu bleotocări, blotocări sau chiar acelaşi cuvânt. Prin metateză ar fi apărut deci mai întâi forma *blocotări (*blcocotări), dela care (cf. flecări şi flecăi, pe lângă flecăti; gusta şi gustări) *blocoti (*bleocoti), iar pentru lipsa lui b-, cf. dubletele onomatopee blociori şi lo ci uri. LOCOŢIITOR s. m. v. locţiitor. LOCOTIŢĂ s. f. (Bot.) Faux pistacMer, staphy-Uer pennâ. — (Transilv.) Clocotiş (Staphylea pinnata). DDRF., PANŢU, PL-2 UiCşA s. f. NoniMes. — (Ungurism în Haţeg). Tăiţei, 1 a ş c ă. viciu, gl,., gregorian, cl. 59, H. xvm 35. O tablă de locşă. (a. 1811) iorga, S. D. XII 228- Locşe cu lapte. H. XVIII 104. — Din ung. laksa, idem. (Cf. prin metateză ung. 1 a s k a> rom. 1 a c ş ă). LOCŞOR s. a. v. loc. LOCŞORUL s, a. v. loc. LOCŢIITOARE s. f. v. locţiitor. LOCŢHT6R s. m. Remplagant. — Cel ce ţine locul altuia, îl înlocueşte în rosturile sau funcţiunile lui; locotenent (1°), substitut, suplinitor, cf. chip (A II 8). Părinţii şi învăţătorii sânt pentru tinerf locţiitorii Dumnezeirii. marcovici, d. 53. Locţiitor de ghenerar miliţiei. ALECSANDRI, T. 1387. Plecând în concediu, funcţionarul şi-a lăsat un locţiitor. [Şi: (învechit) locoţiitor, cf. DICŢ. | Feminin: locţiitoare s. f.]. — Format din loc + ţiitor după it. locotenente (fr. lieutenant). LOCUt vb. IVa. I. 1°. Habiter, demeurer, residcr. 2°. Subsister, survivre. 3°. Cohabiter, vivre aux co-tâs de. 4°. Vivre. Vivre ensemble. II. 1°, Peupler. 2°. titablir, fixer. Se fixer. * ■ I. Intrans. 1°. A sta, a şedea, a-şi avea domiciliul, a fi stabilit cu locuinţa undeva. Lăcuiesc = habito. ANON. CAR. Unde lăcuesc toţi aleşii ai lui Dumnezeu. învăţături (1642), ap. BV. i •127/31. Silesc de scot accl izvor până la faţa pământului pentru binele şi răpaosul a mulţi ce lăcuesc pre acel loc. prav. 1616. Nu mi se cade numai acicea să fiu şi să lăcuescu. cuv, D. BĂTR. 11 146. Cine şi ce neam lăcuise pre aceste locuri f M. costin, ap. GCR. 11 I/17. I-au aşezat în mijlocul Misiei a lăcui. P. maior, IST. 44. Voi lăcui în coliba aceasta, beldiman, n. P. ii 132/2. Cel ce în cer locueşte. konaki, p. 290. In ostroavele caraibice lăcuiau oameni sălbatici, drăghici, R. 158. într’un palat de acestea locuia dumnealui Postelnicul Andronache. C. NEGRUZZI, 1 71. în insula streină în care lăcuiţi... ALEXANDRESCU, M. 186. Locuiam într’un sat de pe malul stâng al Buzăului, odobescu, iii 22/i. Aci este palatul unde locueşte Tinereţe-fără-bătrâneţe. ISPIRESCU, L. 6. în casa cu bârne subţiri în păreţi nu locueşte primam’, zanne, p. iv 555. 2°. f A rămânea, a mânea, a sălăşlui ; a exista, a fi, a persista, a dăinui. Iară graiulu Domnului lăcuiaşte (rămâne N. TESTAMENT 1648; BIBLIA 1688) în veaci. COD. VOR. 144/8. Mutămu-nă întru Asamonu şi lăcuimu (şi sălăşluindu N. TESTAMENT 1648; şi mâindu BIBLIA 1688) întru Troghiliia. ib. 17/i3. Landa lui lăcuiaşte în veacul vcacului. psalt- 240A. Dreptatea lui lăcuiaşte în veac de veac. coresi, ps. 317. 3°. A şedea, a sta la olaltă, a o duce, a petrece împreună cu cineva. Şi să locuiască cu Iuda şi cu Arie. MAG. IST. I 124/28. Acum şi locuiau împreună. C. NEGRUZZI, I 47. îl rugară să locuiască de aci înainte cu dănscle. ISPIRESCU, L. 7. Foamea şi ruşinea Nu se pot de loc uni într’un loc a locui. ZANNE, P. III 560. Cu ce dascăl locueşte, Aşa carte alcătueşte. ib. v 254, cf. I 538, II 292, VII 317. 4°. A trăi. E tu, Doamne, în veacu lăcueşti (: trăieşti DOS.), psalt. 208/io- Iale pieru, e tu lă-cueşti (: trăieşti dos. ). ib. 210/e. în părăsire amu lăcoit. CUV. D. BĂTR. II 215. Iară Lagaru deaca-l învise Hs., 30 de ai lăcui încheiaţi pre lume. GCR, I 141/5. Au fost lăcuind rău împreună [tatăl cu fiiul]. PRAV. mold, 52, Sau au ministrul de justiţia, ib. Logofăt al dreptăţii. COSTINESCU. 2°. (In limba veche şi popular şi azi, adesea cu o nuanţă depreciativă) Secretar, scriitor (de cancelarie), cf. f grămătic, t diac, f pisar, (C. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 95, BRĂES- CU, M.), t cărturariu ; grefier; copist CARDAŞ, C. P.). Cf. LB., COSTINESCU, TDRG. Logofet = scriba,. secretarius, cancellarius. ANON. CAR. Atunci logofătulu (: cartul arul u. COD. VOR., cărturariulu BIBLIA (1688); seri -tor iul biblia (1938); le gref fier) uşă-dzând mulţimea, zise... N. TEST. (1648) ap. COD. ’vor. 13. Gloata căuta logofăt şi au găsit pe un preutul Io an (a. 1819). URICARIUL, vii 82/m, cf. ib. xi 269. După ce-a sfârşi cartea, s’o face un logofăt. c. NEGRUZZI, I 297. Poartă condeiu la ureche Ga să-i zicem logofete, se zice despre cei ce vor să pară ceea ce nu sunt. PANN, P. V. i 170. Logofete. brânză ’n miu, Lapte aeru-n călămări, Chiu şi vai prin buzunări. creangă, a. 11, cf. zanne, p. vi 163. Cancelarie cu un logofăt şi mai mulţi diaci. c. GIURESCU, BUL. COM. ist. v 27- Învăţat şi procopsit, Logofăt, cu greutate, om cu stare. CONTEMPORANUL, li 26. Ş’aceea-i cănţălărie; Şăd trii logofeţi şi' scrie, vasiliu, C. 91. j Spec. f Logofăt de taină = secretar particular. Ales-au şase logofeţi de taină, de sta înaintea lui, cetea răvaşele. LET. III 177/«6. 480 lei pe an doi logofeţi de taină. ^ uricariul, xix 384. | t Logofăt de (s. za) divan = secretar în serviciul divanului domnesc. 2400 lei. pe an 20 logofeţi de divan. ib. 285, cf. şi IORGA, s. D. VIII 37, 113. I (Popular, pe alocuri) Logofăt de comună (s. logofătul satului) = notaT, secretar comunal. DDRF., TDRG. El ştiu carte... şi ajunse pârcălab, apoi logofăt de comună. Rădulescu-codin, î. 34. Preoteasa... trăia în bune legături cu logofătul satului, şez. ix 57. | (La Românii din regiunea Vidinului) Logofăt de masă = copist, secretar, bucuţa, r. V. 3°. P. ext. (La Românii din regiunea Vidinului şi pe la Călăraşi) Logofăt-de-strană = dascăl de biserică- bucuţa, r. v. Sluj escu-mi nouă preoţi Şi cu nouă logofeţi, teodorescu, p. p. 43. 4°. (Munt.) Căpetenia isprăvniceilor şi a feciorilor boiereşti din serviciul unei moşii (DDRF., TDRG.), însărcinat cu supravegherea lor şi cu transmiterea ordinelor date de proprietar s. de-arendaş, cf. (Mold.) t epistat, vătaf, (Munt.) vechil. Cf. PAMFILE, J. II, HERZ-GHER. M. vil 15. Porunci Farao ispravnicilor norodului şi logofeţilor (: vătafii BIBLIA 1938) zicând... biblia (1688) 42, cf. 225b. Aşa ’nţelegeţi d-vOas-tră să-mi pun eu la cale viitorul ? Făeându-vă pe logofătul de moşie ? SANDU-ALDEA, d. n. 240. Logofăt la vie caut. UNIVERSUL, 31 oct- 1930. | Spec. Logofăt de moară = conducătorul morii. nom. prop. 47. || P. ext. Fecior boieresc. TDRG., NOM. PROF. 12. Eu, Bălaşa, la vârsta mea, aş facc cu oehiu logofeţilor, alecsandri, t. 942. || Logofete Dinule = numele unei hore. niculescu-varone, d. 112. II. (Prin repetiţie trunchiată şi apropiere de făt) Făt-logofăt (cu plur. feţi-logofeţi, cu femininul nou feţe-logofeţe pentru fete-logofete : în sens alinător), tânăr, băiat drăgălaş, frumos; (ironic) filfison, făt (3°). Cf. HERZ.-GHER. M., VIt 15, Feţi frumoşi şl logofeţi. COŞBUC, B. 22. A făcut Sora sa Trei feţe Logofeţe: Una o pierit una a murit. MARIAN, NA. 375. Acest preot din casă ...Cu a lui mândră prioteasă, Cu a lui feţi buni logofeţi. PĂSCULESCU, L. P, 17, cf, 14, 42, 215. (în cimilituri şi ie(d)zi-logofeţi) Am auzit i/a fătat trei iezi-logofeţi. GOROVEI, c. 215. [Şi: logofet s. m. Ad I 1°; ortografiat greceşte: logothet. varlaam, ap. BV. I 151/7); — (corupt, cf. licof, şi avâdu-1 pe r probabil dela fraţi) licofreţi s. m. plur. Numire dată cam în glumă copiilor, în loc de logofeţi. VICIU, S- GL. Să ntă duc la sora’n târg, C’a făcut tri licofreţi Cu părul de aur, creţ. (Varviz în O inc) ib. | Feminin: logofeteasa f s. f. = soţia logofătului, (ad I 1°) Au dat rând jupineselor dela logofeteasa cea mare. LOGOFCEL — 23§ — LotiOAMfi LET., ap. TDRG. ] Diminutiv: logofeţei (lo- gofiţel) t s. m. = scriitor, copist, grămătic inferior (s. tânăr). POLIZU, TDRG. (aci. I 2°) hui xpunea un logofeţel Ta Bucureşti, dionisie, c. 181. Luând rânduitul logofiţcl şi vameş spre îndreptarea lui întâi dela rânduiţii epitropi răvaş de poroncă... uricariul, iv 24/20, cf. 402/M, XIV 214/V Cn cincizeci de veri primăveri, Cu cincizeci de ghinerari, Cu cincizeci de nepoţel, Cincizeci de logofeţei. PĂSCULESCU, L. P. 261. Trei dă logofeţei, Câte trei ştie condei, graiul, i 159; — logofcel t s. m. (ad I 2°) S’au scris hrisovul acesta... de Isar logofcelul (a. 1692). cipariu, ARH. 454- | Verb: logofeţi vb. IV» = a face slujbă de logofăt (de moşie). Cf. CURENTUL, III (1930 ) 24 Sept. | Abstract: Iogofeţie s. f. = slujbă de logofăt (h. XII 32, DDRF.); departament, minis-teriu (costinescu) ; cancelaria logofătului (ŞĂI-NEANU D. u.) LogofetziZ = secretariatus ANON. car. Logofeţia dreptăţii. Uricariul, v 10/2a. Logofeţia să ’nveţe legea păstrării, jipescu, o. 65.]. — Din m.-grec. XoYoSrrris, idem (cf. şi paleosl. logothetu, sârb. logofeţi, turc. loghofct). Cf. lo-g o st ea. LOGOFCEL f s. m. UHSOF&T s. m- LOGOFETEASA s. f. LOGOFEŢfeL t s. m. ■ v. logofăt. LOGOFEŢI vb. IV* LOGOFEŢÎE s- f. LOGOFITKL s. m. LOGOGRĂF s. m. Logographe. — Numire dată celor dintâi prozatori ai Grecilor vechi, mai ales istoriografilor, în deosebire de poeţi. — N. după fr. (grec. XoyoYQâqjoţ). LOGOGRlF s. a. Logogriphe. — Un fel de cimilitură, a cărei deslegare dă un cuvânt, ghicit din alt cuvânt care cuprinde elementele de compoziţie (sunetele, silabele) ale celui dintâi; (p. ext.) lucru greu de descifrat, greu de înţeles; enigmă. Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice... Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima Grecii, FILI-MON, C. I 744. Ideea aceea am, cetit-o în autori francezi sau nemţi, cu deosebirea însă că acestii o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, şi ai noştri o prefac în logogrif. RUSSO, s. 37. [Plur. : -grifuri. j Şi: Iogofrifă s. f. RUSSO, S. 36. | Derivat: logogrifâr s. m. Cel ee se ocupă cu (face sau desleagă) logogrifuri: Eu nici nu fac, nici nu gueesc logogrifuri... Îs spiţcr... calfă..., da nu logo-grifar. ALECSANDRI, T. 1156.] — AT. din fr. (grec. K0705 + YQÎtpoş). LOGOGRIfA s LOGOGRIFÂR logogrif. lgg6lnA s. f. \ LOGOND s- f. j v. logodnă. LOGOMAhIE s. f. Logomachie. — Dispută, ceartă de cuvinte; vorbărie, oratorie, care se întemeiază mai mult pe cuvinte, decât pe logica argumentării; vorbărie goală. De când, ţi-ai luat aerele astea de justiţiar didactic ?... Nu ţi se pare că ai împrumutat ceva din logomahia pelticului Demos-tene care-şi răpunea duşmanul strigându-i în faţa mulţimii: „Fecior de rob... ai uitat când măturai clasele din Elpias ?“ botez, B. 210. Discursul a înaintat searbăd şî stins de elan, cu gesturi care zadarnic desmierdau o himeră găunoasă, fără con- sistenţă şi fără contur, logomahie în vid. c. PETRESCU, ap. CURENTUL, 17. IX 1930, l/l. — N. după fr. (grec. }.oyoiia%ia). L6GOR subit. Marc. — (Banat) Drojdie, gro şală (de vin). H. XVII 267. După ce a fiert vinul şi s’a limpezit, se trage de pre logor. Din logor, zis şi groşală pre aici-, se face răchie, vinars de logor. HEM. 2837. — Din sârb. logor (